ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ ȘI ISTORIE LITERARĂ „SEXTIL PUȘCARIU” ETYMOLOGICA 31 DUMITRU LOȘONȚI CONVINGERI ȘI PROPUNERI ETIMOLOGICE ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ ȘI ISTORIE LITERARĂ „SEXTIL PUȘCARIU” ETYMOLOGICA 31 DUMITRU LOȘONȚI CONVINGERI ȘI PROPUNERI ETIMOLOGICE EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE București, 2021 Copyright © Editura Academiei Române, 2021 Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate editurii. Adresa: EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5 050711, București, România Tel.: 4021 - 318 81 46; 4021 - 318 81 06 Fax: 4021 -318 24 44 E-mail: edacad@ear.ro Adresa web: www.ear.ro Referenți: Gh. CHIVU, membru corespondent al Academiei Române dr. Dana-Mihaela ZAMFIR Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României LOȘONȚI, DUMITRU Convingeri și propuneri etimologice / Dumitru Loșonți. - București: Editura Academiei Române, 2021 ISBN 978-973-27-3315-8 811.135.1 Redactor: Adriana GRECU Tehnoredactor: Mihai MARINACHE Coperta: Mariana ȘERBĂNESCU Bun de tipar: 06.07.2021; Format 16/54 x 84 Coli de tipar: 28,5 C.Z. pentru biblioteci mari: 811.135.l'-373.4 C.Z. pentru biblioteci mici: 811.135.1 CUPRINS CUVÂNT-ÎNAINTE................................. 7 SIGLE ȘI ABREVIERI BIBLIOGRAFICE............. 11 ALTE ABREVIERI................................ 39 A. NOTE ETIMOLOGICE........................... 43 B. STUDII ȘI ARTICOLE.........................343 Metamorfoze formale și semantice..............343 Etimologii pușcariene controversate (II)......355 Etimologii pușcariene controversate (III).....365 Etimologii pușcariene controversate (IV)......377 Termeni pentru ‘ghețuș, săniuș’...............391 Cuvinte provenite de la onomatopee (I)........405 INDICE DE AUTORI..............................417 INDICE DE CUVINTE.............................429 5 CUVANT-INAINTE Lucrarea de față, intitulată Convingeri și propuneri etimologice', reunește contribuțiile etimologice definitivate în ultimii 12 ani, publicate în volume (omagiale sau cu lucrările unor simpozioane internaționale) ori în periodice. Din punctul de vedere al provenienței (sursei) lor, cuvintele discutate fac parte din două categorii. 1. Cele mai multe există în DA, CADE, DLR, DEX, CDER, MDA etc., dar sunt fie cu etimologie necunoscută, fie greșit ori insuficient explicate. 2. Celelalte, necunoscute de dicționare, provin din materialul (publicat sau inedit al) atlaselor lingvistice (ALR I, II; NALR), din monografii dialectale, glosare regionale etc. Cuvintele cărora nu li se indică sursa în care au apărut au fost înregistrate de noi pe teren de-a lungul timpului. In DA, DLR, MDA etc. se găsesc multe cuvinte comunicate în scris lui B. Petriceicu-Hasdeu sau Muzeului Limbii Române și ce către persoane fără (ori cu o modestă) pregătire de specialitate. Corespondenții au scris și definit termenii așa cum s-au priceput, omițând uneori semnele diacritice ale literelor alfabetului oficial, literalizând forma cuvântului sau definindu-1 parțial ori imprecis. 1 Am menținut acest titlu, care se găsește în oferta făcută Editurii Academiei Române în 2016, deși în 2017 a apărut volumul doamnei lulia Mărgărit, intitulat Propuneri etimologice. 7 în consecință, o mare parte dintre acești termeni au rămas fără explicație etimologică ori au primit una necorespunzătoare. De aceea, am căutat, în limita posibilului, să verificăm cuvintele cu atestare unică în sursa inițială. Studiind cu atenție scrierea (grafia) corespondenților și ținând seama de particularitățile fonetice ale graiurilor respective, am reușit, aproape întotdeauna, să stabilim forma exactă a cuvintelor, care, se știe, este una din condițiile esențiale pentru a li se putea găsi etimologia. Cum am constatat și în volumele anterioare2, nu în puține cazuri formele greșite din dicționare au apărut la fișarea bibliografiei3, la redactare sau tipărire. Cât privește modul de prezentare a materialului, cea mai mare parte a cărții este formată din note etimologice ordonate alfabetic. La sfârșitul lor, între paranteze drepte, se indică publicația în care au apărut și paginile la care se găsesc acolo. Partea finală conține 6 studii și articole formate tot din note etimologice, dar în fiecare din ele e vorba de note care au ceva în comun, referindu-se la a) cuvinte comunicate de aceeași persoană (Grigore Crăciunaș); b) cuvinte care desemnează aceeași noțiune (‘ghețuș, săniuș’); c) cuvinte derivate de la aceeași categorie gramaticală (interjecțiile); d) cuvinte cu etimologia dată ori însușită de același autor (Sextil Pușcariu). De aceea am considerat că e mai bine să le reproducem în forma în care au fost publicate inițial. 2 Soluții și sugestii etimologice, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001; Certitudini și ipoteze etimologice. București, Editura Academiei Române, 2007. 3 Ne referim mai ales la H I-XVIII; CHEST. II-V, VIII; ALR I, II. 8 Marea majoritate a notelor se referă la termeni regionali, în general, o notă poate fi formată din analiza etimologică a unui singur cuvânt (uneori cu variante lexicale), a unor cuvinte înrudite în plan formal sau semantic ori a unor formații similare. Pe lângă intervențiile de ordin tehnic cerute de adunarea în volum a textelor apărute în diverse publicații, unele note au suferit și modificări de conținut (completări, nuanțări etc.). Doar în câteva (a se ostromeni, șulică) explicația a fost schimbată datorită informațiilor noi pe care le-am obținut după publicarea lor. în încheiere, dorim să exprimăm, și pe această cale, sincere mulțumiri domnului profesor universitar dr. Gheorghe Chivu, membru corespondent al Academiei Române, și doamnei cercetător științific II dr. Dana-Mihaela Zamfir, referenții științifici ai volumului, colegei operatoare Eva Mladin, și, nu în ultimul rând, Editurii Academiei Române pentru bunele condiții de publicare. 9 SIGLE ȘI ABREVIERI BIBLIOGRAFICE AAF „Anuarul Arhivei de Folklor”, publicat de Ion Mușlea, Cluj - București, I, 1932 ș.u. Alessio Concordanze Giovanni Alessio, Concordanze lessicali tra i dialetti rumeni e quelli calabresi. Estratto dagli Annali della Facoltâ di Lettere e Filosofia, Volume I - Anno 1954, Bari, Editore Alfredo Cressati, 1954. Alexici LP Dr. G. Alexici, Texte din literatura poporană română adunate de... Tomul I. Poezia tradițională. Budapesta, Editura autorului, 1899. ALRI Material inedit adunat de Sever Pop pentru Atlasul lingvistic român, partea I. ALRI/I, II Atlasul lingvistic român publicat... de Muzeul Limbii Române din Cluj, sub conducerea lui Sextil Pușcariu. Partea I, voi. I, de Sever Pop, Cluj, 1938; voi. II, de Sever Pop, Sibiu - Leipzig, 1942. ALR II Material inedit adunat de Emil Petrovici pentru Atlasul lingvistic român, partea a Il-a. ALR II SN Atlasul lingvistic român [II], serie nouă, I-VII, [București], Editura Academiei Române, 1956-1972. 11 ALR II/I Atlasul lingvistic român publicat... de Muzeul Limbii Române, sub conducerea lui Sextil Pușcariu. Partea II, voi. I, de Emil Petrovici, Sibiu - Leipzig, 1940. ALRMI/I Micul Atlas lingvistic român, publicat... de Muzeul Limbii Române din Cluj, sub conducerea lui Sextil Pușcariu. Partea I, voi. I, de Sever Pop, Cluj, 1938. ALRM II SN Micul Atlas lingvistic român [II], serie nouă, I, II, [București], Editura Academiei Române, 1956-1967. ALRM II/I Micul Atlas lingvistic român... publicat de Muzeul Limbii Române, sub conducerea lui Sextil Pușcariu. Partea II, voi. I, de Emil Petrovici, Sibiu - Leipzig, 1940. ALRR-Banat Atlasul lingvistic român pe regiuni. Banat. III-V, sub conducerea lui Petru Neiescu, de Eugen Beltechi, loan Faiciuc, Nicolae Mocanu, București, Editura Academiei Române, 1998-2011. ALRR-Mar. Atlasul lingvistic român pe regiuni. Maramureș. I-IV, de Petru Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan, [București], Editura Academiei Române, 1969-1997. ALRR-Munt. Dobr. Atlasul lingvistic român pe regiuni. Muntenia și Dobrogea. I—III, de Teofil Teaha, Mihai Conțiu, Ion Ionică, Paul Lăzărescu, Bogdan Marinescu, Valeriu Rusu, Nicolae Saramandu, Magdalena Vulpe, București, Editura Academiei Române, 1996-2001; IV, de Teofil Teaha (coordonator), Ion Ionică, Bogdan Marinescu, Nicolae Saramandu, Magdalena Vulpe, București, Editura 12 Academiei Române, 2004; V, de Teofil Teaha (coordonator), Bogdan Marinescu, Nicolae Saramandu, București, Editura Academiei Române, 2007. ALRR-Trans. Material inedit adunat pentru Atlasul lingvistic român pe regiuni. Transilvania. ALRR-Trans. Atlasul lingvistic român pe regiuni. Transilvania, I, de Grigore Rusu, Viorel Bidian, Dumitru Loșonți, București, Editura Academiei Române, 1992; II, III, de Grigore Rusu, Viorel Bidian, Dumitru Loșonți. Colaborator: Rozalia Groza, București, Editura Academiei Române, 1997, 2002; IV, de Grigore Rusu, Viorel Bidian, Dumitru Loșonți. Colaboratori: Rozalia Colciar, Veronica Vlasin, București, Editura Academiei Române, 2006. ALRR-Trans. Date Atlasul lingvistic român pe regiuni. Transilvania. Date despre localități și informatori, de Grigore Rusu, Viorel Bidian, Dumitru Loșonți, București, Editura Academiei Române, 1992. ALRTII Texte dialectale culese de Emil Petro viei. Suplement la Atlasul lingvistic român II, Sibiu - Leipzig, 1943. Arch. Rom. „Archivum Romanicum”. Nuova rivista di Filologia romanza, diretta da Giulio Bertoni, Firenze-Genova, 1917 ș.u. ARH. FOLK. „Anuarul Arhivei de Folclor”. Publicat de Ion Mușlea, Cluj-București, I, 1932 ș. u. Arvinte RLRG Vasile Arvinte, Raporturi lingvistice româno-germane. Contribuții etimologice, Bacău, Editura Egal, 2002. 13 Avram CE Avram CIE Avram NCE Avram PE Băcescu P Băcescu Păs. Bărbuț DGO BDG BDN Bilțiu BD Andrei Avram, Contribuții etimologice. București, Editura Univers Enciclopedic, 1997. Andrei Avram, Comentarii și ipoteze etimologice. București, Editura Academiei Române, 2006. Andrei Avram, Noi contribuții etimologice. București, Editura Univers Enciclopedic, 2001. Andrei Avram, Probleme de etimologie. București, Editura Univers Enciclopedic, 2000. Dr. Mihai Băcescu, Peștii, așa cum îi vede țăranul pescar român. București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, 1947. Mihai C. Băcescu, Păsările în nomenclatura și viața poporului român. [București], Editura Academiei Republicii Populare Române, [1961]. Dorina Bărbuț, Dicționar de grai oltenesc. Craiova, Asociația Independentă Literară, Artistică, Culturală și Editorială „Mileniul III”, 1990. Vasile Breban, Dicționar general al limbii române. Ediție revăzută și adăugită, I, II, București, Editura Enciclopedică, 1992. Bocete și descântece din ținutul Năsăudului. culese de Pr. Gavril Bichigean și Prof. Ion Tomuța, Bistrița, Tipografia G. Matheiu, 1938. Pamfil Bilțiu, Maria Bilțiu, Folclor din județul Maramureș. Voi. III. Balade și descântece. Baia Mare, Editura Ethnologica, 2019. 14 Bîrlea B Balade, colinde și bocete din Maramureș, culese de pr. I. Bîrlea, București, Editura Casei Școalelor, 1924. Bîrlea CP Cântece poporane din Maramureș. Descântece, vrăji, farmece și desfaceri, culese de pr. I. Bîrlea, București, Editura Casei Școalelor, 1924. BL „Bulletin linguistique”, publie par A. Rosetti, Paris-București-Copenhague, I, 1933, ș.u. Boceanu G1 Ion Boceanu, Glosar de cuvinte din județul Mehedinți, București, 1913 (extras din „Analele Academiei Române”. Seria II. Tom. XXXV. Memoriile Secțiunii literare). Bocșe, Mihaiu Colinde Maria Bocșe, Ligia Mihaiu, Colinde Boerescu ERC străvechi de pe Valea Someșului. Sec. XIX, culese de Grigoriu Crăciunaș, Cluj-Napoca, Editura Hiperborea, 2005. Pârvu Boerescu, Etimologii românești controversate. Ipoteze și soluții, București, Editura Academiei Române, 2017. Bogrea PIF Vasile Bogrea, Pagini istorico-filologice. Ediție îngrijită, studiu introductiv și indice de Mircea Borcilă și Ion Mării, Cluj, Editura Dacia, 1971. Borza DE Al. Borza, Dicționar etnobotanic, BPh [București], Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968. „Buletinul Institutului de Filologie Română «Alexandru Philippide»”, Iași, I, 1934, ș.u. Bugnariu N luliu Bugnariu, Dicționar poporal. Cuvinte românești din jurul Năsăudului, de popor grăite și tot pentru popor 15 alcătuite. Adunate de dascălul..., în ziarul „Gazeta Transilvaniei”, Brașov, 1887, nr. 261-265; 1888, nr. 48-54. Cifra de la numărător indică numărul ziarului, cea de la numitor, numărul de ordine al cuvântului. Caba Săi. Caba Văzul, Szilâgy vârmegye român nepe, nyelve es nepkolteszete. Beci, Irta... 1918. CADE Dicționarul enciclopedic ilustrat „ Cartea Românească”. Partea I: Dicționarul limbii române din trecut și de astăzi, de I.-Aurel Candrea, ... București, Editura Cartea Românească, [1931]. Candrea ȚO L-A. Candrea, Graiul din Țara Oașului. în „Buletinul Societății Filologice”, II, București, Atelierele Socec, 1906, p. 35-85. CCRM II Cultură și civilizație românească în Maramureș, voi. II. Simpozionul de la Săliștea de Sus, august 2011. Cluj-Napoca, Editura Risoprint, 2011. CCRM IX Cultură și civilizație românească în Maramureș. voi. IX. Simpozionul Național de la Săliștea de Sus. Ediția a X-a, august 2018. Cluj-Napoca, Editura Risoprint, 2019. CCRM X Cultură și civilizație românească în Maramureș, voi. X. Simpozionul Național de la Săliștea de Sus. Ediția a Xl-a, august 2019. Cluj-Napoca, Editura Risoprint, 2020. CDDE L-A. Candrea, Ov. Densusianu, Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine [A-Putea}. București, Atelierele 16 CDER CHEST. I CHEST. II CHEST. III CHEST. IV CHEST. V Grafice Socec & Comp. Societate Anonimă, 1907-1914. Alexandru Ciorănescu, Dicționarul etimologic al limbii române. București, Editura Saeculum I. O., 2001. Răspunsuri la Chestionar pentru un atlas lingvistic al limbei române. I. Calul. Cluj, 1922 (cifra arabă de la numărător arată numărul chestiunii, cea de la numitor, numărul de ordine al localității.) Răspunsuri la Chestionarul II. Casa. Sibiu, 1926 (cifra arabă de la numărător arată numărul chestiunii, cea de la numitor, numărul de ordine al localității). Răspunsuri la Chestionarul III. Firul. Cluj, 1929 (cifra arabă de la numărător arată numărul chestiunii, cea de la numitor, numărul de ordine al localității). Răspunsuri la Chestionarul IV Nume de loc și nume de persoană, Cluj, 1930 (cifra arabă de la numărător arată numărul chestiunii, cea de la numitor, numărul de ordine al localității. în unele localități, pe lângă răspunsurile la întrebările chestionarului, s-au comunicat, de obicei la sfârșit, ca adaos, și alte cuvinte. în cazul unui asemenea cuvânt, în locul numărului întrebării se dă abrevierea Ad. [ = Adaos]). Răspunsuri la Chestionarul V Stâna, păstoritul și prepararea laptelui, Cluj, 1931 (cifra arabă de la numărător arată numărul chestiunii, cea de la numitor, numărul de ordine al localității. în unele localități, pe lângă răspunsurile 17 CHEST. VIII Ciaușanu G1 Ciaușanu V. Cihac I, II CL Coman G1 Contraș Sufixul ConvLit. la întrebările chestionarului, s-au comunicat, de obicei la sfârșit, ca adaos, și alte cuvinte. în cazul unui asemenea cuvânt, în locul numărului întrebării se dă abrevierea Ad. [ = Adaos]). Răspunsuri la Chestionarul VIII. Mâncări și băuturi, Cluj, 1937 (cifra arabă de la numărător arată numărul chestiunii, cea de la numitor, numărul de ordine al localității.). G. F. Ciaușanu, Glosar de cuvinte din județul Vâlcea, București, Regia M. O., Imprimeria Națională, 1931 (Academia Română. Memoriile Secțiunii literare. Seria III. Tomul V. Mem. 6). G. F. Ciaușanu, G. Fira și C. M. Popescu, Culegere de folclor din jud. Vâlcea și împrejurimi, cu un glosar. București, Cultura Națională, 1928. A. de Cihac, Dictionnaire d’etymologie daco-romane, [voi. I]. Elements latins, compares avec Ies autres langues romanes, Francfort s/M., 1870; [voi. II]. Elements slaves, magyars, turcs, grecs-moderne et albanais, Francfort s/M., 1879. „Cercetări de lingvistică”, Cluj, 1,1956 ș. u. Petre Coman, Glosar dialectal, București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului. Imprimeria Națională, 1939 (Academia Română. Memoriile Secțiunii literare. Seria III. Tomul IX. Mem. 5). uț(ă) Eugenia Contraș, Sufixul -uț(ă), în SMFC IV 143-161. „Convorbiri literare”, Iași, apoi București, I, 1867-1868 ș. u. 18 Corominas DCELC J. Corominas, Diccionario critico etimologica de la lengua castellana, I-V, Berna, Editorial Francke, [1954-1957]. Costin GB I, II Lucian Costin, Graiul bănățean (Studii și cercetări), I, Timișoara, Institutul de Arte Grafice „Cartea Românească”, 1926; II, Tumu Severin, Tipografia Luiza I. Niculescu și Ion N. Bojneagu, 1934. Creta SP Zorela Creța, Sufixele peiorative, în SMFC IV 177-194. Croitoru GA Grigorie M. Croitoru, Maria V. Croitoru, Glosar de cuvinte regionale aparținând graiului vorbit în satul Aluniș. Ediția a ILa, revăzută și adăugită, Zalău, Editura Caiete Silvane, 2011. Croitoru GP Grigorie M. Croitoru, Maria V. Croitoru, Glosar de cuvinte regionale aparținând graiului vorbit în satul Preoțești și împrejurimi, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2012. CSPI-IV „Caietele Sextil Pușcariu”, I. Actele Conferinței Internaționale „Zilele Sextil Pușcariu ”, Ediția I, Cluj-Napoca, 12-13 septembrie 2013, Iași, Editura Universității „Alexandru loan Cuza”, 2015; Actele Conferinței Internaționale „Zilele Sextil Pușcariu”. Ediția a Il-a, Cluj-Napoca, 10—11 septembrie 2015, Cluj-Napoca, Scriptor • Argonaut, 2015; III. Actele Conferinței Internaționale „Zilele Sextil Pușcariu”. Ediția a IlI-a, Cluj-Napoca, 14-15 septembrie 2017, Cluj-Napoca, Scriptor. • Argonaut, 2017; IV. Actele Conferinței Internaționale „Zilele Sextil Pușcariu ”, Ediția a IV-a, 19 Cluj-Napoca, 12-13 septembrie 2019, Cluj-Napoca, Scriptor • Argonaut, 2019. CV „Cum vorbim”. Revistă pentru studiul și explicarea limbii, București, I, 1949 DA ș. u. Dicționarul limbii române [publicat de Academia Română, sub redacția lui Sextil Dame încerc. Pușcariu], București, 1913-1949. Fr. Dame, încercare de terminologie poporană română. București, Stabilimentul Grafic I. V. Socec, 1898. DDA Tache Papahagi, Dicționarul dialectului aromân, general și etimologic. Ediția a Il-a augmentată, București, Editura Academiei, 1974. DDRF Frederic Dame, Nouveau dictionnaire roumain-frangais, Bucarest, Imprimerie de l’Etat, tome I, 1893, tome II, 1894. DEI Carlo Battisti, Giovanni Alessio, Dizionario etimologico italiano, I-V, Firenze, 1950-1957. DELR Dicționarul etimologic al limbii române (DELR). Volumul I, A-B. Tiraj nou, revizuit, București, Editura Academiei Române, 2012; Volumul II. Litera C. Partea 1, Ca-Cizmă, București, Editura Academiei Române, 2015. Densusianu ALPII Ovid Densusianu, Aspecte lingvistice ale păstoritului, curs universitar, [II], 1934-1935. Densusianu HLR O. Densusianu, Histoire de la langue roumaine, tome I. Les origines, Paris, Ernest Leroux, Editeur, 1901; tome II. Le seizieme siecle, Paris, Librairie Ernest Leroux, 1938. 20 Densusianu LD Ovid Densusianu, Limba descântecelor, în GS, IV, 1930, nr. 2, p. 351-376; V, 1931, nr. 1, p. 125-157; VI, 1934, nr. 1, p. 75-162. Densusianu ȚH Ovid Densusianu, Graiul din Țara Hațegului, București, Atelierele Grafice Socec & Co., Societate Anonimă, 1915. DEX1,2 Dicționarul explicativ al limbii române, [București], Editura Academiei, 1975; ediția a Il-a, București, Editura Univers Enciclopedic, 1996. DGDS Ion Ionică, Maria Marin, Anca Marinescu, lulia Mărgărit, Teofil Teaha. Coordonator: Maria Marin, Dicționarul graiurilor dacoromâne sudice, I—III, București, Editura Academiei Române, 2009-2011. Dicț. entop. Dicționarul entopic al limbii române, de Gheorghe Bolocan, Elena Șodolescu Silvestru, Iustina Burci, Ion Toma, volumul I (A-M), volumul II (N-Z), Craiova, Editura Universitaria, 2009, 2010. DIR Dizionario italiano-romeno. Dicționar italian-român, București, Editura 100+1 Gramar, 1996. DLR Dicționarul limbii române, serie nouă [publicat de Academia Română], tomul VI [M], București, 1965 ș. u. DM Dicționarul limbii române moderne, [București], Editura Academiei, 1958. DMR Dicționar maghiar-român, volumul I, A-J, București, Editura Academiei Române, 2010; volumul II, K-ZS, București, Editura Academiei Române, 2011. 21 DR „Dacoromania”. Buletinul Muzeului Limbei Române condus de Sextil Pușcariu, Cluj, I, 1920-1921 ș. u. DRAM Dorin Ștef, Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș. Ediția a Il-a, revăzută și adăugită, Baia Mare, Editura Etimologica, 2015. DRDT Alexandru I. Marina, Ion M. Botoș, Nuțu L. Pop, Dicționarul regionalismelor din partea dreaptă a Tisei. Baia Mare, Biblioteca județeană „Petre Dulfu”, 2010. DSB IV Dicționarul subdialectului bănățean. voi. IV, redactor Maria Purdela Sitaru, Timișoara, Tipografia Universității din Timișoara, 1988. DU Lazăr Șaineanu, Dicționar universal al limbei române. A cincea edițiune, revăzută și adăogită, [Craiova], Editura Scrisul Românesc S. A., [1925]. Dumistrăcel Influența Stelian Dumistrăcel, Influența limbii literare asupra graiurilor dacoromâne. Fonetica neologismului. București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978. DUR Dicționar ucrainean-român. Prima parte (A-M). Coordonator: Dr. Aspazia Reguș-Seserman, București, Editura RCR Editorial, 2017. Faiciuc D Elisabeta Faiciuc, Dragomirești între tradiție și modernism. Ediția a doua, revizuită și adăugită, a monografiei, cu o Antologie de folclor și Considerații muzicale, de Elena Hlinca-Drăgan, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2008. Fare PI Paolo A. Fare, Postille italiane al „Romanisches etymologisches Worterbuch ” 22 di W. Meyer-Lilbke comprendenti le „Postiile italiane e ladine” di Carlo Salvioni, Milano, 1972. FCLRV Formarea cuvintelor în limba română din secolele al XVI-lea-al XVIII-lea. Coordonator: Magdalena Popescu-Marin. Colectivul de elaborare: Eugenia Contraș, Cristina Gherman, Finuța Asan, Rodica Ocheșeanu, Magdalena Popescu-Marin, București, Editura Academiei Române, 2007. FCLR IV/1 Formarea cuvintelor în limba română. Volumul al IV-lea. Derivarea nominală și adverbială. Partea 1. Coordonator: Marina Rădulescu Sala, București, Editura Academiei Române, 2015. FD „Fonetică și dialectologie”, București, I, 1958, ș. u. Ferro LRR Teresa Ferro Latino, romeno e romanzo. Studi linguistici, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2003. Fischer LD I. Fischer, Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române. București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985. Frâncu, Candrea R Teofil Frâncu și George Candrea, Românii din Munții Apuseni (Moții), București, Tipografia Modernă Gr. Luis, 1888. Gămulescu ES Dorin Gămulescu, Elementele de origine sârbocroată ale vocabularului dacoromân, București - Pancevo, Editura Academiei - Novinsko preduzece „Libertatea”, 1974. GDM Maria Marin, lulia Mărgărit, Glosar dialectal. Muntenia, București, Editura Academiei Române, 1999. 23 GDO Glosar dialectal. Oltenia, întocmit sub conducerea lui Boris Cazacu, de Galina Ghiculete, Paul Lăzărescu, Nicolae Saramandu și Magdalena Vulpe, București, Editura Academiei, 1967. Ghinea LRD Eliza Ghinea, Dan Ghinea, Localitățile din România. Dicționar, București, Editura Enciclopedică, 2000. Giuglea Cercetări George Giuglea, Cercetări lexicografice. Elemente latine în limba română, București, Inst. de Arte Grafice Carol Goble, 1909. Giuglea Cheie G. Giuglea, Cheie pentru înțelegerea continuității noastre în Dacia, prin limbă și toponimie, în „Geopolitica și Geoistoria”. Revistă română pentru sud-estul european, III, nr. 1, martie-aprilie 1944. Grad-Pop Săcel Elena Grad, Radu Pop, Săcel, străveche vatră maramureșeană, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2012. GRAIUL I, II Graiul nostru. Texte din toate părțile locuite de români, publicate de I. - A. Can- drea, Ov. Densusianu, Th. Sperantia, Bucu- rești, Socec & Co., 1906. Graiuri românești Maria Marin, lulia Mărgărit, Victorela Neagoe, Vasile Pavel, Graiuri românești din Basarabia, Transilvania, nordul Bucovinei și nordul Maramureșului. Texte dialectale și glosar, București, Tipografia „Bucureștii Noi”, 2000. Graur Corrections A. Graur, Corrections roumaines au REW (Extrait du „Bulletin Linguistique”..., t. V), Paris - București, Librairie E. Droz - Editura Cultura Națională, 1937. Graur ER Al. Graur, Etimologii românești, București, Editura Academiei, 1963. 24 Graur TA Al. Graur, Tendințele actuale ale limbii române. București, Editura Științifică, 1968. GRg V. Arvinte, D. Ursu, M. Bordeianu, Glosar regional. București, Editura Academiei, [1961]. GS „Grai și suflet”. Revista Institutului de Filologie și Folclor, publicată de Ovid Densusianu, București, I, 1923-1924, ș.u. Guțu G. Guțu, Dicționar român-latin. București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983. H I-XVIII Răspunsuri la Chestionarul lingvistic al lui B. P. Hasdeu (manuscris legat în 18 volume. Cifra romană indică volumul manuscrisului, cea arabă, localitatea anchetată.) HEM B. Petriceicu Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicționarul limbei istorice și poporane a românilor, voi. I—III, Bucuresci, Stabilimentul Grafic Socec & Teclu, 1887-1893. HERZ.-GHER. M. I ș.u. E. Herzog și V. Gherasim, Glosarul dialectului Mărginean. în „Codrul Cosminului”, I-VII (1924-1932), Cernăuți, Institutul de Arte Grafice și Editura Glasul Bucovinei. Hristea PE Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note. București, Editura Științifică, 1968. I. CR. „Ion Creangă”. Revistă de limbă, literatură și artă populară, Bârlad, I, 1908 ș. u. ILR I, II Istoria limbii române. I. Limba latină. București, Editura Academiei, 1965; II, București, Editura Academiei, 1969. 25 In honorem Gheorghe Chivu Omul de cuvânt. In honorem Gheorghe Chivu. Iași, Editura Universității „Alexandru loan Cuza”, 2017. In honorem magistri Simion Dănilă In honorem magistri Simion Dănilă-75. Timișoara, Editura David Press Prinț, 2018. In magistri honorem Vasile Frățilă In magistri honorem Vasile Frățilă. 50 de ani de carieră universitară. Volum coordonat de Ana-Maria Pop, Târgu-Mureș, Editura Ardealul, 2012. Jb. „Jahresbericht des Instituts fur rumănische Sprache (Rumănisches Seminar) zu Leipzig”, 1,1894, ș.u. Jipescu 0 Gligore M. Jipescu, Opincaru, cum este și cum trebuie să hie săteanu. Scriere-n limba țăranului muntean, București, 1881. Kirâly Contacte Kirâly Francisc, Contacte lingvistice. Adaptarea fonetică a împrumuturilor românești de origine maghiară. Timișoara, Editura Facla, 1990. LB Lesicon romănesc-lătinesc-unguresc- nemțesc, care de mai mulți autori, în cursul a trideci și mai multor ani s-au lucrat, seu: Lexicon valachico-latino- hungarico-germanicum quod a pluribus auctoribus decursu triginta et amplius annorum elaboratum est, Budae, 1825. LM A. T. Laurian și I. C. Massim, Dicționarul limbei romane. București, tom. I (A-H). 1871 [în realitate: 1873]; tom. II (colaboratori losef Hodoș și G. Barițiu: l-Z). 1876; tom. III: Glossariu, care 26 cuprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor, cum și cele de origine înduioasă, 1871 [în realitate: 1877]. Lobiuc CLUR loan Lobiuc, Contacte lingvistice ucraino-române, Iași, Editura Universității „Alexandru loan Cuza”, 2004. Loșonți CIE Dumitru Loșonți, Certitudini și ipoteze etimologice. București, Editura Academiei Române, 2007. Loșonți GB Dumitru Loșonți, Graiul din Bonțida, lucrare de licență, Cluj, 1965. Loșonți SSE Dumitru Loșonți, Soluții și sugestii etimologice, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001. Loșonți TRFR Dumitru Loșonți, Toponime românești care descriu forme de relief Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2000. LR LRg I, II „Limba română”, București, I, 1952 ș. u. Lexic regional, I, București, Editura Academiei, 1960; II, Editura Științifică, 1967. Marian SR Sim. FI. Marian, Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Voi. I—III. I: Cârnilegile’, II: Păresimile', III: Cincizecimea, București, Edițiunea Academiei Române, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, 1898-1901. Marin Verbe Georgeta Marin, Verbe derivate de la interjecții onomatopeice, în SMFC IV, 1967, p’217-234. MAT. FOLK. I Materialuri folkloristice. Culese și publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor și învățământului Public prin îngrijirea lui Gr. G. Tocilescu. Volumul I. Poesia poporană. Partea I-II, București, 27 Tipografia Corpului Didactic C. Ispasescu & G. Bratanescu, 1900. MNTESz A magyar nyelv torteneti-etimologiai szotâra, Budapest, Akademiai Kiado, mâsodik kotet, H~O, 1970. Mărgărit CES lulia Mărgărit, Comentarii etimologice și semantice, București, Editura Academiei Române, 2007. Mărgărit ISE lulia Mărgărit, Ipoteze și sugestii etimologice. Note și articole, București, Editura Academiei Române, 2005. Mărgărit NCES lulia Mărgărit, Noi comentarii etimologice și semantice, București, Editura Academiei Române, 2010. Mărgărit PE lulia Mărgărit, Propuneri etimologice, București, Editura Academiei Române, 2017. MCD Materiale și cercetări dialectale, I, [București], Editura Academiei, 1960. MDA Micul dicționar academic, I-IV, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001-2003. Mihăescu LL H. Mihăescu, La langue latine dans le Sud- Est de rEurope, București - Paris, Editura Academiei - Societe d’edition „Les Belles Lettres”, 1978. Mihăescu Za românite H. Mihăescu, La românite dans le Sud-Est de l Europe, [București], Editura Academiei Române, 1993. MN material necartografiat (în atlasele lingvistice). Mocanu GRA Augustin Mocanu, Glosar regional din Ardeal, Slobozia, Editura Star Tipp, 2015. NALR-Banat Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Banat, I, II, sub conducerea lui Petru Neiescu, de Eugen Beltechi, loan Faiciuc, 28 Nicolae Mocanu, București, Editura Academiei Române, 1980-1997. NALR-Criș. Material inedit adunat pentru Noul Atlas lingvistic român. Crișana. NALR-Criș. Noul Atlas lingvistic român. Crișana. de Ionel Stan, Dorin Urițescu, I, București, Editura Academiei Române, 1996; II, București - Cluj-Napoca, Editura Academiei Române - Editura Clusium, 2003; III, de Dorin Urițescu (coordonator), Ionel Stan și Gabriela Violeta Adam, Lăcrămioara Oprea, Veronica Ana Vlasin, București, Editura Academiei Române, 2011; IV, de Dorin Urițescu (coordonator), Ionel Stan și Veronica Ana Vlasin, Gabriela Violeta Adam, Lăcrămioara Oprea, București, Editura Academiei Române, 2017. NALR-Criș. Date Noul Atlas lingvistic român. Crișana. Date despre localități și informatori, de Ionel Stan, Dorin Urițescu, București, Editura Academiei Române, 1996. NALR-Mold. Bucov. Noul Atlas lingvistic al României. Moldova și Bucovina, I, de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion A. Florea, Ion Nuță, Adrian Turculeț, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987; Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Moldova și Bucovina, II, de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion Florea, Ion Nuță, Adrian Turculeț, Iași, Editura Academiei Române, 1997; III, de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion Florea, Ion Nuță, Adrian Turculeț și Luminița Botoșineanu, Doina Hreapcă, 29 Florin-Teodor Olariu, Editura Universității „Alexandru loan Cuza” din Iași, 2007. NALR-Olt. Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Oltenia, [voi. I—III] sub conducerea lui B. Cazacu, I-V, de Teofil Teaha, Ion Ionică și Valeriu Rusu, București, Editura Academiei, 1967-1984. Novacovici CB I, II Emilian Novacoviciu, Cuvinte bănățene, Oravița, [I], Tipografia Felix Weiss, 1924; II, Tipografie JosifKaden, 1931. NylrK „Nyelv- es Irodalomtudomânyi Kozlemenyek”, Cluj, I, 1957 ș.u. Omagiu Andrei Avram Bătrânul înțelept de la Pylos. Volum omagial dedicat lui Andrei Avram la optzeci de ani, București, Editura Academiei Române, 2012. Omagiu G. G. Neamțu înspre și dinspre Cluj. Contribuții lingvistice. Omagiu profesorului G. G. Neamțu la 70 de ani, Cluj-Napoca, Editura Scriptor și Editura Argonaut, 2015. Omagiu Maria Marin ,, Cuvinte potrivite”. Omagiu doamnei Maria Marin la aniversare, București, Editura Academiei Române, 2013. Omagiu Nicolae Felecan II Confluențe lingvistice și filologice. Omagiu profesorului Nicolae Felecan la împlinirea a 70 de ani, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2011. Omagiu Teofil Teaha Studii de dialectologie, istoria limbii și onomastică. Omagiu domnului Teofil Teaha, București, Editura Academiei Române, 2011. Papahagi GFM Tache Papahagi, Graiul și folklorul Maramureșului, București, Cultura 30 Națională, 1925 (Academia Română. „Din viața poporului român”. XXXIII). Pascu Suf. Dr. G. Pascu, Sufixele românești. București, Edițiunea Academiei Române, 1916. Pascu ER Dr. Giorge Pascu, Etimologii românești. Seria I, Iași, La autor, 1910. Pașca G1 Ștefan Pașca, Glosar dialectal alcătuit după material lexical cules de corespondenți din diferite regiuni. București, Cultura Națională, 1928 (Academia Română. Memoriile Secțiunii literare. Seria III. Tom. IV. Mem. 3). Pașca ȚO Ștefan Pașca, Nume de persoane și nume de animale în Țara Oltului. București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului. Imprimeria Națională, 1936. Pavelescu MMA Gh. Pavelescu, Cercetări asupra magiei la românii din Munții Apuseni. București, Editura Institutului Social Român, 1945. Păsculescu LP Nicolaie Păsculescu, Literatură populară românească. Adunată de... Cu 30 arii notate de Gheorghe Matei, București, Librăria Socec, Viena, Gerold, Leipzig, 0. Harrassowitz, 1910. (Academia Română. „Din viața poporului român”. Culegeri și studii. V). PEW Dr. Sextil Pușcariu, Etymologisches Worterbuch der rumănischen Sprache. I. Lateinisches Element. Heidelberg, Cari Winter’s Universitătsbuchhandlung, 1905. Philippide OR II Alexandru Philippide, Originea românilor. Voi. II. Ce spun limbile română și albaneză. Iași, Tipografia Viața Românească S. A., 1927. 31 Philippide P Pompiliu Bih. Pop TC Popescu-Sireteanu TP Popovici Mots Prahase GBN Precup P Procopovici PVN Pușcariu DO Pușcariu LRII Pușcariu SNF Alexandru Philippide, Istoria limbii române. Voi. I. Principii de istoria limbii. Iași, Tipografia Națională, 1894. M. Pompiliu, Graiul românesc din Biharea. în ConvLit, XX, 1887, nr. 12, p. 993-1022. Sever Pop, Câteva capitole din terminologia calului. în DR, V, p. 51-271. Ion Popescu-Sireteanu, Termeni păstorești în limba română. I, Iași, Princeps Edit, 2015. Victoria Popovici, Mots herites ou derives en roumain. Un probleme d’etymologie roumaine en perspective romane. în Maria Iliescu/Sanda Sora (Hrsg.), Rumănisch: Typologie, Klassifikation, Sprachcharakteristik. Veitshochheim bei Wîirzburg, 1996, p. 265-275. Mircea Prahase, Glosar regional (județul Bistrița-Năsăud), Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud, Napoca Star, 2008. Emil Precup, Păstoritul în Munții Rodnei. Cluj, Institutul de Arte Grafice Ardealul, 1926. AI. Procopovici, Probleme vechi și nouă. în DR II, 1921-1922, Cluj, 1922, p. 174-212. Sextil Pușcariu, Din perspectiva Dicționarului. I. Despre onomatopee în limba română. în DR I 73-108. Sextil Pușcariu, Limba română, voi. II. Rostirea. București, Editura Academiei Române, 1994. Sextil Pușcariu, Studii și notițe filologice. I. Etimologii, în ConvLit., XXXV, 1901, nr. 9, p. 813-832; V. Etimologii. în ConvLit., XXXVII, 1903, nr. 7, 32 p. 598-608; VII. Etimologii, în ConvLit., XXXVIII, 1904, nr. 5, p. 455-471; VIII. Sufixul -ie, în ConvLit., XXXVIII, 1904, nr. 7-9, p. 689-707; IX. Etimologii, în ConvLit., XXXIX, 1905, nr. 1, p. 50-75; X. Etimologii, în ConvLit., XXXIX, 1905, nr. 4, p. 297-326. Rădulescu-Codin CM C. Rădulescu-Codin, O seamă de cuvinte din Muscel. Ediția I, Câmpulung, [1901]. REP Repertorio etimologica piemontese. Anna Comagliotti Direttore scientifico, Torino, Centro Studi Piemontesi, 2015. REW W. Meyer-Liibke, Romanisches etymo- logisches Worterbuch, 3. vollstăndig neubearbeitete Auflage, Heidelberg, Cari Winters Universitătsbuchhandlung, 1935. Rosetti ILR Al. Rosetti, Istoria limbii române. Ediție definitivă, [București], Editura Științifică și Enciclopedică, 1986. Rosetti LDR Al. Rosetti, Limba descântecelor românești, București, Editura Minerva, 1975. Russu ER 1.1. Russu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic și componenta latino-romanică, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981. SCL „Studii și cercetări lingvistice”, București, I, 1950 ș. u. SCOL „Studii și cercetări de onomastică și lexicologie”, Craiova, I, 2008 ș. u. Sfarghiu RCM Otilia Sfarghiu, Vasile Sfarghiu, Regio- nalisme din Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Moldovenesc, Editura Amadoros, 2005. 33 SDLR August Scriban, Dicționaru limbii românești, Iași, Institutu de Arte Grafice „Presa Bună”, 1939. SID XIV Lucrările celui de-Al XlV-lea Simpozion Internațional de Dialectologie (Cluj-Napoca, 16-17 septembrie 2010), Cluj-Napoca, Editurile Argonaut, Scriptor, 2012. SID XV Lucrările celui de-Al XV-lea Simpozion Internațional de Dialectologie (Cluj-Napoca, 13-14 septembrie 2012), Cluj-Napoca, Editurile Argonaut și Scriptor, 2014. SID XVI Lucrările celui de-Al XVI-lea Simpozion Internațional de Dialectologie (Cluj-Napoca, 11-12 septembrie 2014), Cluj-Napoca, Editurile Argonaut și Scriptor, 2016. SID XVII Lucrările celui de-Al XVII-lea Simpozion Internațional de Dialectologie (Cluj-Napoca, 8-9 septembrie 2016), Cluj-Napoca, Editurile Argonaut și Scriptor, 2018. SID XVIII Lucrările celui de-Al XVIII-lea Simpozion Internațional de Dialectologie (Cluj-Napoca, 30-31 august 2018), Cluj-Napoca, Editurile Argonaut și Scriptor, 2020. SMFC I-VI Studii și materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, I-VI, București, Editura Academiei Române, 1959-1972. Stoian Păst. I. I. Stoian, Păstoritul în Râmnicu Sărat, înGS, VI, 1934, p. 41-74. Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan Magistri et alumni. amore scribendi. Studia. In honorem professoris Nicolae 34 Felecan, Cluj-Napoca, Editura Mega, Editura Argonaut, 2016. ȘEZ. „Șezătoarea”. Revistă pentru literatură și tradițiuni populare, Fălticeni, I, 1892 ș. u. Tamâs E Lajos Tamâs, Etymologisch-historisches Worterbuch der ungarischen Elemente im Rumănischen (unter Berucksichtigung der Mundartworter), Budapesta, Akademiai Kiado, 1966. TCJ Pamfil Matei, Vasile Ursan, Dorin Bogdănel, Toponimia comunei Jina, Sibiu, Editura Imago, 1998. TDRG1’3 Dr. H. Tiktin, Rumănisch-deutsches Worterbuch, [Bând I—III], Bukarest, Staatsdruckerei, 1903-1924; 3., iiber- arbeitete und ergănzte Auflage von Paul Miron und Elsa Liider, Bukarest, Bând I: A-C, Bând II: D-O, Bând III: P-Z, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2000-2005. Teaha CLM Teofil Teaha, Cuvinte latinești moștenite în graiurile românești actuale. București, Editura Academiei Române, 2005. Teaha CN Teofil Teaha, Graiul din valea Crișului Negru, [București], Editura Academiei, [1961]. Teodorescu PP G. Dem. Teodorescu, Poesii populare române. Culegere de..., București, Tipografia Modernă, 1885. Thira GI Viorel Thira, Graiul din satul Inău din Țara Lăpușului (Glosar), Cluj-Napoca, Casa de Editură Dokia, 2009. Todoran CSLR Romulus Todoran, Contribuții la studiul limbii române, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1998. 35 Todoran G1 Romulus Todoran, Mic glosar dialectal alcătuit după două manuscrise din Biblioteca Centrală de la Blaj din 1887, Cluj, Editura Cartea Românească, 1949. Todoran GV Romulus Todoran, Material dialectal. II. Graiul din Vâlcele (raionul Turda}, înMCD, I,p. 31-126. Todorescu-Răcovisanu GR Simion Todorescu-Răcovisanu, Glosar de termeni dialectali din satul Racovița, județul Timiș, Timișoara, Editura Eurostampa, 2013. Tomescu G1 Mircea Tomescu, Glosar din județul Olt, în „Arhivele Olteniei”, XXII, 1943, p. 264-288. Tomici DSR Prof. univ. dr. Mile Tomici, Dicționar sârb-român, I—III, Temisvar, 1998-1999. Tomoiagă ARM Tomoiagă Gheorghe Hovrea, Arhaisme și regionalisme din Moisei, Petrova, Editura Țara Maramureșului, 2016. TVRT-Săloj Tezaurul toponimic al României. Transilvania. Județul Sălaj. Redactori: Eugen Pavel, Augustin Pop, Ion Roșianu, Gabriel Vasiliu. Colaboratori: Dumitru Loșonți, Ileana Neiescu, București, Editura Academiei Române, 2006. TTRT-Valea Hășdății Dumitru Loșonți și Sabin Vlad, Tezaurul TTRT-Ta/ea Ierii toponimic al României. Transilvania. Valea Hășdății, București, Editura Academiei Române, 2006. Dumitru Loșonți și Sabin Vlad, Tezaurul toponimic al României. Transilvania. Valea Ierii, București, Editura Academiei Române, 2010. Udrescu G1 D. Udrescu, Glosar regional Argeș, București, Editura Academiei, 1967. 36 Vaida Vasile Vaida, Material jargon de dialect sălăgian, în (ziarul) „Tribuna”, Sibiu, 1890, nr. 83 ș. u. Vasiliu DV Laura Vasiliu, Formarea cuvintelor în limba română. Volumul al IlI-lea. Sufixele. 1. Derivarea verbală, [București], Editura Academiei, 1989. Vătășescu Voc. Cătălina Vătășescu, Vocabularul de origine latină din limba albaneză în comparație cu româna. București, Editat: Vavila Edinf SRL, 1997. Viciu G1 Alexiu Viciu, Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român din Ardeal. Adunate și explicate de..., București, Inst. de Arte Grafice Carol Gobl, 1906 (extras din „Analele Academiei Române”. Seria II. Tom. XXIX. Memoriile Secțiunii literare). Viciu SG1 Alexiu Viciu, Suplement la „ Glosar de cuvinte dialectale” din graiul viu al poporului român din Ardeal. Adunate și explicate de..., București, Editura Cultura Națională, 1925 (Academia Română. Memoriile Secțiunii literare. Seria III. Tom. III. Mem. 2). Vișovan MTVI Ștefan Vișovan, Monografia toponimică a Văii Izei, Cluj-Napoca, Editura Mega, Editura Argonaut, 2005. Zingarelli Nicola Zingarelli, Vocabolario della lingua italiana. Decima edizione rielaborata a cura de 109 specialiști diretti e coordinati da Miro Dogliotti, Luigi Rosiello, Paolo Valesio, Bologna, Zanichelli, 1971. 37 ALTE ABREVIERI adj. = adjectiv adv. = adverb ap. = apud ar. = aromân(ă) art. = articulat aug. = augmentativ Ban. = Banat bg. = bulgar(ă) Bucov. = Bucovina calabr. = calabrez campid. = campidanez cat. = catalan(ă) ceh. = ceh(ă) cf. = (lat.) confer ‘compară’ clas. = clasică col. = coloană corn. = comună conj. = conjugare crem. = cremonez Criș. = Crișana dial. = dialectal dim. = diminutiv Dobr. = Dobrogea dr. = dacoromân(ă) eng. = engadinez(ă) fem. = feminin f. a. = fără an fig. = figurat fr. = francez(ă) friul. = friulan(ă) germ. = german(ă) h. = hartă, hărți ibid. = ibidem ind. prez. = indicativ prezent ir. = istroromân(ă) irp. = irpin istrian. = istrian(ă) it. = italian(ă) înv. = învechit [k] = arată că informatorul a corectat forma anterioară lat. = latin(ă) lat. dun. = latina dunăreană lat. vulg. = latina vulgară leg. = legendă lit. = literar loc. cit. = locul citat log. = logudorez magh. = maghiar(ă) mallorc.= din insula Mallorca Mar. = Maramureș megl. = meglenoromân(ă) mii. = milanez MN = material necartografiat Mold. = Moldova ms. = manuscris 39 Munt. = Muntenia nap. = napolitan ngr. = neogrec n. n. = nota noastră n. p. = nume de persoană nprov. = neoprovensal(ă) nr. = număr occ. = occitan Olt. = Oltenia p. = pagină piac. = piacentin p. a n a 1. = prin analogie parm. = parmigian pers. = persoană p. e x t. = prin extensiune pf. = plural feminin pg. = portughez(ă) p. g e n. = prin generalizare p. r e s t r. = prin restricție piem. = piemontez pl. = plural pol. = polonez(ă) pop. = popular pref. = prefix prov. = provensal(ă) pș. = planșă, planșe reg. = regional refl. = reflexiv m. = raion rom. = română, românesc rtr. = retoroman rus. = rusesc, rusă rut. = rutean(ă) s. = substantiv s. v. = (lat.) sub voce ‘sub cuvântul’ sard. = sard(ă) săs. = săsesc sb. = sârb s.-cr. = sârbo-croat(ă) sg. = singular sic.= sicilian sl. = slav(ă) sp. = spaniol(ă) s p e c. = special srb. = sârb suf. = sufix suf. col. = sufix colectiv ș. u. = și următorii, următoarele tarent. = tarentin tc. = turc tir. = tirolez Trans. = Transilvania țig. = țigănesc ucr. = ucrainean(ă) ung. = unguresc v. = vezi vb.= verb var. = variantă v. fr. = vechi francez v. gr. = vechi grecesc v. sl. = vechi slav v. sp. = vechi spaniol ven. = venet(ă), din provincia Veneția voc. = vocativ voL = volum 40 Simbolurile pentru județe AB = Alba HR = Harghita AG = Argeș IF = Ilfov AR = Arad IL = Ialomița BC = Bacău IS = Iași BH = Bihor MH = Mehedinți BN = Bistrița-Năsăud MM = Maramureș BR = Brăila MS = Mureș BT = Botoșani NT = Neamț BV = Brașov BZ = Buzău CJ = Cluj CL= Călărași OT = Olt PH = Prahova SB = Sibiu CS = Caraș-Severin SJ = Sălaj CȚ = Constanța SM = Satu Mare CV= Covasna SV = Suceava DB = Dâmbovița TL = Tulcea DJ = Dolj TM = Timiș GJ = Gorj TR = Teleorman GL = Galați VL = Vâlcea GR = Giurgiu VN = Vrancea HD = Hunedoara VS = Vaslui 41 Când ne referim la materialul încă nepublicat adunat pentru atlase, după sigla fiecăruia urmează numărul întrebării din chestionarul respectiv (ALR I, ALR II, NALR), despărțit prin bară oblică de numărul (numerele) cartografic(e) al(e) localității (localităților) anchetate. în cazul unor cuvinte sau sensuri menționate după DA, DLR ori MDA, am indicat și sursele de unde aceste dicționare le extrag, utilizând abrevierile lor. Dacă în cadrul unui articol numele unei localități se repetă, n-a mai fost indicat județul. Prin I, II etc. sunt notați informatorii principali dintr-o localitate, iar prin [*], [**] etc., informatorii ocazionali. Răspunsurile lor sunt reproduse literarizat, între ghilimele. 42 A. NOTE ETIMOLOGICE ABOR1 ‘a doborî’ (te abor, l-am aborât: Borșa MM: ALR II 6377/362) e o variantă a lui a oborî [= a dobori], absentă din MDA, DLR. [Omagiu Teofil Teaha 329] ACIUGĂ. Cuvântul se găsește în Viciu G1 din Răchita CS, definit ‘ciotoagă, lemn gros, bătrân, netăiat’. MDA îl inserează cu etimologia necunoscută. Este o variantă a lui hăciugă, care are și sensul ‘fagul tăiat, așa cum se taie sălcile, de cresc nuiele, pari’ (Merișor HD: Viciu Gl), cuvânt comparat de CADE cu rut. hadzuga. [In magistri honorem Vasile Frățilă 304] ACIUPLICÂ, CIOFLECÂ, CIUFLECÂ, CIUFLICÂ, CIUPLICÂ. Verbul a se aciuplica, a se duplica ‘a se apleca, a se lăsa în jos’ ne este familiar din satul natal, Bonțida CJ (Aciuplică-te/ ciuplică-te la pământ să nu te vadă'. Loșonți GB 49, 54). duplica ‘a (se) apleca, a (se) îndoi, a (se) înclina’ figurează într-un glosar regional din Libotin (Țara Lăpușului) MM (v. LRg II 110). Cu sensul ‘a moțăi’, a duplica a fost notat în Ceica BH (duplic de somn'. ALR I/I h. 75/305). Prin substituirea lui p cu /a rezultat varianta a ciuflica, culeasă în Săcuieu CJ (io ciuflic'. ibid. h. 75/290). Pentru acest sens, vezi mă pleacă somnul (ibid. h. 75/273, 324 leg.), mă apleacă somnul (ibid. h. 75/308 leg.). 43 într-o altă atestare, varianta apare la diateza reflexivă: „Pe când să mă ciuflic și eu să pot bea un pic de apă, toată fântâna era tulburată” (Pamfil Bilțiu, Maria Bilțiu, Izvorulfermecat. Legende, basme mitologice, povești mitologice și mito-credințe din județul Maramureș, Baia Mare, Editura Gutinul, 1999, p. 225). într-un text cules din Șieu MM se întâlnește la diateza tranzitivă: „cân o pus pieptul pe bute să se uite în lontru, ea odată i-o luat de picioare și i-o ciuflicat în bute” (Papahagi GFM 159). Fără nicio îndoială, sensul din acest citat este de ‘a (s)cufunda’, nu cel de ‘a azvârli’, cum greșit a interpretat Tache Papahagi (ibid. 218), de unde a ajuns apoi în DA și MDA, dicționare care lasă cuvântul cu etimologia necunoscută. Acest sens evoluat a fost semnalat și din Moisei MM, sat apropiat de Șieu: a se ciuflica ‘a se cufunda cu totul în apă’ (Tomoiagă ARM 21). DA cunoaște formele verbale a ciufleca (a ciofleca) ‘(despre cal; complementul e urechile) a-și blegi, a-și blegoșa, a lăsa să atârne, a pleoști’ și adjectivul ciuflecat (cioflecat) ‘moleșit, descurajat, cu capul între urechi’ („Ce stai așa ciuflecat?”: Brașov) și, pentru etimologie, le compară, absolut hazardat, cu cioflec 1. ‘pahar, «ciocan» de țuică’; 2. ‘jumătate de dovleac’; 3. ‘lemn mic și scurt, ramură căzută jos’, răspândit în Teleorman, și cu a ciulica ‘(despre cal) a ciuli urechile’ (Bucerdea Vinoasă AB). MDA le lasă cu etimologia necunoscută. Fără îndoială că a ciufleca și a ciuflica sunt variante ale aceluiași cuvânt, adică ale lui a se (a)ciupleca / (a)ciuplica. După părerea noastră, acesta a rezultat din contaminarea verbelor a se ciumpi, variantă a lui a se cimpi ‘a se strânge ghemuindu-se, a se lăsa la pământ stârcindu-se sau așezându-se pe un genunchi, a se așeza pe vine [...] ca turcii; p. e x t. a se tupila’ (DA), răspândită în partea de nord-vest a Transilvaniei (vezi ibid., NALR-Criș I h. 181/203 etc.), și a (se) apleca/a (se)pleca. [SID XVII 150-151] ADURMĂCÂ, ADURMECÂ. Papahagi GFM 213 înregistrează din Săcel MM verbul a adurmăca ‘a adormi’, afirmând că e un „sens izolat”. 44 Cuvântul a fost reținut în MDA cu etimologia necunoscută. în DRAM apare (din aceeași sursă, însă în forma greșită a adurmucâ), tot cu etimologia necunoscută. A mai fost atestat de Sever Pop pentru noțiunea ‘a moțăi’ în Hodac MS, Râciu MS și Berbești MM (vezi ALR I/I h. 75/229 [adurmec], 243 [adurmec], 351 [adiirmăcă]). Din documentarea de până acum, nu știm să fi fost discutat undeva. Forma etimologică este a adurmeca și avem convingerea că este un element moștenit din lat. *addormîcare, un derivat latin, cu suf. -icare. După cum se precizează în ILR I 93, sufixul „-icare, productiv mai ales în latina târzie, n-a mai fost folosit pentru formarea de verbe noi în limbile romanice decât în cazuri rare”. Pentru a adurmeca < lat. *addormicare, nqtâ a orbeca (prbica) < lat. orbicare, a sorbeca < lat. sorbicare (Vasiliu DV 48) etc. A adurmăca e o variantă fonetică rezultată prin substituirea lui e după labială, în poziție dură, cu ă, ca în merg > mărg. Se literarizează a adurmeca. [CCRM IX 143] AFINELÂR, AFINELE. Afinelăr (pl. afinelăre) ‘loc cu multe tufe de afini, afiniș’ (Agârbiciu CJ) e derivat de la afinele ‘afine’ cu suf. col. -ar. Afinele, explicat greșit în MDA din „afină + -ele", este pl. lui afineă, un derivat de la afină + suf. -ea. [Omagiu Teofil Teaha 329] ALITAU, HALITÂU. Alitău ‘astupător al cuptorului’, dat în MDA cu accentul greșit alitău (pl. alităurî) [sic!] și etimologia necunoscută, e un împrumut din magh. elito ‘idem’ (cf. și Tamâs E). Halitău ‘tablă cu care se acoperă gura sau ușa cuptorului’ (Giungi SM: CHEST. II 323/374), cu etimologia necunoscută în MDA, este o variantă, cu h- protetic, a lui alitău. [Omagiu Teofil Teaha 329] 45 AMAG ‘plantă care crește pe marginea râurilor și care produce oilor care o pasc umflarea stomacului’, existent în MDA din CHEST. V 167/15 [fost 34], raportat, pentru etimologie, la omăg. se va elimina din edițiile și dicționarele viitoare, pentru că este o greșeală, probabil de fișare, în loc de omag. în sursă o e destul de clar făcut și nu poate fi interpretat ca a. [Omagiu Teofil Teaha 329] AMETIT. într-un text cules din Moisei (vezi Pamfil Bilțiu, Maria Bilțiu, Fascinația magiei. Vrăji, farmece, desfaceri din Județul Maramureș. Baia Mare, Editura Enesis, 2001, p. 340, 357) se întâlnește cuvântul ametit cu sensul ‘praful care se adună la roata morii, pe care fetele îl folosesc în farmecele de dragoste’. De aici e inserat, accentuat ametit. în DRAM, cu etimologia necunoscută. Ametit este o formă greșită (datorată culegătorului) în loc de ometiță ‘partea cea mai fină a fainii, care se depune sub formă de praf peste tot în moară în timpul măcinatului’ (cf. DLR) (< ucr. o6mcthum ‘resturi de faină’), cuvânt înregistrat și de ALRR-Mar. IV h. 992/221,229, 233, 236, 238 (în sintagma: colb de ometiță). 239. Punctul 236 este Moiseiul. Ometiță ‘praf de faină pe pereții morilor’ figurează și în Grad-Pop Săcel 430. [CCRM IX 143-144] AMUȘ, AMUȘI, BAMUȘÂLĂ, BĂMUȘÂLĂ, HĂMUȘÂLĂ, HĂMUȘEÂLĂ. între termenii „din tăbăcărie” culeși de un profesor din Brașov și publicați în CV, III, 1951, nr. 5, p. 23, figurează și bămușală = părul pieilor. „Ia vezi, se ia bămușala!” în MDA e dat în forma bamușală [sic!] ‘părul pieilor puse la tăbăcit’ și neexplicat din punct de vedere etimologic. Este o variantă a lui (sau o greșeală în loc de) hămușeălă, un derivat, cu suf. -eală, de la a hămuși ‘(despre pieile care se tăbăcesc) a curăța de păr’. 46 Hămușâlă ‘igrasie’ (Buteni AR: CHEST. II 386/395a), cu etimologia necunoscută în MDA, e un sens al lui hămușeâlă, născut prin extensiune. Mucegaiul care se face pe pereții cu igrasie seamănă cu părul de pe piei. Mai precizăm că verbul a hămuși și substantivul hămuș (de la care verbul provine) au variantele a amuși, respectiv amuș, lucrate greșit în articole separate în DA, CADE, DM, MDA. [Omagiu Teofil Teaha 329] ARANG ‘clopot la biserică’ e dat în MDA (din BUCUȚA, R. V. 129) cu etimologia necunoscută. A rezultat, prin afereza lui h-, din harăng (= harăng, harăng ‘idem’ < magh. harang). [In honorem Gheorghe Chivu 324] ARCAN, H ARC AN. Arcan ‘staul la stână unde dorm oile noaptea’ a fost comunicat din Târgu Ocna BC („La unele stâni este un arcan larg unde dorm oile noaptea”: CHEST. V 8/90 [fost 89]). Este o variantă a lui arcaci, rezultată prin substituirea segmentului fonetic -aci, interpretat ca sufix, cu sufixul -an. Prin proteza lui h- a rezultat harcan, formă atestată cu sensul de ‘țarc’ în Râmniceni VN, greșit interpretată în DGDS ca variantă a lui arcan ‘cață’. [SID XV 177] ARȘIȚOS ‘(despre un loc) ars de soare’ nu figurează în dicționare. L-am întâlnit în Cheia, localitate componentă a orașului Băile Olănești VL (Pojorâta „livadie, loc ca cum ar fi arșițos, prea ars de soare”). E un derivat, cu suf. -os, de la arșiță Toc ars de soare’. [Omagiu G. G. Neamțu 398] *ASOGĂTOR, SOGĂTOR. Sogător ‘suportul (cu picioare) pe care se pune albia (covata) când se frământă pâinea’ (Sânmihaiu Almașului SJ: ALR II 3991/284) lipsește nejustificat din DLR. 47 Provine, prin afereza lui a-, din ^asogător, un derivat de la verbul a asoga, notat în aceeași localitate (asoagă: ALR II SNIV h. 1056/284, ALRR-Trans. IV h. 531/271), cu suf. -(ă)tor BALZĂRIȚĂ, BOLZĂRIȚĂ, BULGĂRIȚĂ. La cuvântul bulgăriță ‘bulgăroaică’ (< bulgăr + -iță). în MDA se dă, absolut hazardat, și sensul (3.) ‘săculeț de pânză rară în care se pune cașul pentru a se stoarce’ (Sălciua de Jos AB: CHEST. V 61/69 [fost 36]), care aparține unui cuvânt omofon. Cu acest sens, cuvântul mai este atestat în Criștioru de Jos BH (bulgăriță'. NALR-Criș. 2346/133) și Câmp BH (bulgăriță’. ibid. 2346/134). Trebuie să completăm că bulgăriță nu e numită numai pânza în care se pune cașul, ci și cea în care se pune urda la stors (Sălciua de Jos: CHEST. V 136/69; Câmp: NALR-Criș. 2363/134). Cuvântul e derivat cu suf. -ăriță de la bulg ‘bulgăr, bulz’, pentru care vezi Loșonți SSE 24. Cf. sinonimul bulzăriță. mult mai răspândit și bine explicat din bulz. cu suf. -ăriță. La bulzăriță în MDA e dată varianta balzăriță. care, în mod sigur, nu există, fiind rezultatul unei erori de fișare sau redactare în loc de bulzăriță sau bolzăriță. Varianta bolzăriță. care a fost comunicată din Criștioru de Sus BH (v. CHEST. V 82, 89,128,136, 146/26 [fost 43]), lipsește nejustificat din MDA. [SID XV 177] BANGÂU. în MDA se găsește bangău1 cu sensul (greșit) ‘golan’ și etimologia necunoscută. Cuvântul înseamnă ‘gologan, ban’, cum apare în sursa citată (Pașca Gl). Provine din magh. dial. bango. băngo ‘Bankzettel’ (Tamâs E). [In honorem magistri Simion Dănilă 314] BARALÂU (pl. baralăî) ‘țigan’ I-IV (Bonț CJ). Nu figurează în dicționare. Cf. baraon ‘idem’. [Omagiu Teofil Teaha 329] 48 BÂRȚĂ. După câte cunoaștem acum, bărță (pl. bărțe) ‘impozit, dijmă; chitanță’ este semnalat din Vad MM (v. Coman Gl), Berbești MM (v. Papahagi GFM 172, 214) și Dragomirești MM (v. Faiciuc D 750). în MDA e dat cu etimologia necunoscută. Este împrumutat din magh. bârca ‘idem’ (cf. și Tamâs E). [CCRM II 53] BATALÂUCĂ, BĂTĂLÂUCĂ. Batalăucă ‘vas în care se bate laptele ca să se aleagă untul’, explicat în MDA din „bătălău + -câ”, provine dintr-o zonă în care ă protonic se pronunță a. Deci, trebuie literarizat bătălăucă. A rezultat prin substituirea segmentului fonetic -ău cu suf. -aucă. Cf. capău - capăucă, jidău - jidăucă etc. [In honorem magistri Simion Dănilă 314] BATĂ. în MDA s-a reținut bâtă3, „cu sens neprecizat”, dintr-o poezie populară publicată în ARH. FOLK. IV 129. După mențiunea că etimologia este nesigură, se face trimitere la ... bată „plai (acoperit de stejar)” [sic!!!], care însă nu figurează în dicționar. Din versurile cu pricina („Da o mai stat în niști vâlcele,/ Ca sî culeagî păduchii din izmeni/ Nu pre rari,/ Da mari./ O mai trecut printr-o păduri latî,/ Sî mai culeagî ș’ di pin batî”), rezultă cât se poate de clar că nu e vorba de un cuvânt diferit, ci de bată\ care, printre altele, are și sensul ‘îndoitura de la gâtul sau de la mânecile cămășii ori de la izmene, prin care se bagă brăcinarul’. Când se leagă brăcinarul, îndoitura se strânge, făcând crețe. După cum se precizează și în DLR (s. v. păduche), păduchele de corp „trăiește și își depune ouăle în încrețiturile hainelor”. [Omagiu Teofil Teaha 330] BĂIERUȘ. Acest adjectiv, care înseamnă ‘(despre câini) alb pe la grumaz’, a fost comunicat din Hațeg HD: „Pricoliciul se face din copil bastard, în limba poporului = bitang, tufăriș ori de 49 după garduri; el se face câne băeruș = alb pe la grumadi ori lup alb cu coadă lungă” (H XVII 103). E un derivat, cu suf. -uș, de la baier, folosit și în localitatea respectivă: „salbă sau baier făcută din bani de argint” (ibid. 100). Lipsește nejustificat din dicționare. [Omagiu G. G. Neamțu 398] BAITAȘAN ‘băietan’ e singurul cuvânt menționat de Pascu Suf. 295 ca format cu suf. -ășan (< -aș + -an). Explicația e preluată de MDA. După părerea noastră, băitășăn este o variantă, rezultată prin metateză, din băi(e)tănăș (< băietăn + suf. -aș), cuvânt cunoscut de dicționare. [Omagiu Teofil Teaha 330] BĂLTĂCOS ‘(despre un loc) cu bălți, apătos’ (Măgoaja CJ) nu e cunoscut de dicționare. Provine, prin asimilarea ă - o > ă - ă, din *băltocos, un derivat, cu suf. -os, de la băltoace, pl. lui băltoc sau băltoăcă. Baltac (pl. băltăce), de la care s-ar explica direct, nu circulă în zonă. [Omagiu G. G. Neamțu 398] BĂLTINOS ‘(despre un loc) apătos’ (Grădiștea VL: ALR II 5059/812) nu se găsește în dicționare. E un derivat, cu suf. -os, de la băltină ‘apă mocirloasă stătătoare, smârc, mlaștină’. [Omagiu G. G. Neamțu 398] BĂLTUINĂ ‘mic șes puțin scufundat, unde stă și apă’ (Dobra HD: ALR II 5058/105) lipsește din dicționare. E o variantă a lui băltină (sub influența lui a băltui). [Omagiu G. G. Neamțu 398] BĂLTICĂ, BĂLTUICĂ, BĂLTUIE, BĂLUICĂ Dintre „numele care se dau după culoare, temperament, năravuri, lipsuri, mărime etc.” vacilor, corespondentul lancu Zăbavă din Șimon 50 BV menționează două: „priana, baltica” [sic!] (v. CHEST. V 76/82 [fost 30]. Deși acestea sunt, evident, nume proprii (chiar dacă au fost scrise cu literă mică), în MDA apare bălțică ca substantiv comun, cu pl. (inventat) bălțici, cu sensul denaturat ‘vacă (mică) bălțată’ [sic!], derivat din „baltă [sic!] + -ică”, Baltă e greșeală în loc de bălță, femininul lui balț „nume de animal cu gâtul alb s. pestriț, alb cu negru. «Balț = alb și negru, pistriț»: POPOVICI, R. D. 164. «Bălță (pl. bălțe) = numele unei oi care e bălțată, adică la care grumazul e alb, iară încolo neagră»: MARIAN” (DA). Același lucru se constată la Bălțuică, nume de vacă bălțată (Bistrița MH: „La o vită bălțată, ciobanii îi zic și bălțuică”), Bălțuie, nume de capră bălțată (Boteni AG: „Caprelor se dau numiri de: ciută, roșie, sultănică, muscurică, bălțuie etc.”), și Băluică „numele unei vaci bălaie”, corect explicate în DA din bălță, cu suf. -uică, respectiv -uie, și din bălă, cu suf. -uică. în MDA s-a redactat (greșit) bălțuică (cu pl., inventat, bălțuici) ‘bălțică [= vacă (mică) bălțată]’ [sic!], bălțuie (cu pL, inventat, bălțui) ‘capră bălțată’ și băluică ‘vacă bălaie’. Bălțuică și bălțuie apar derivate tot de la baltă (în loc de bălță}, [SID XIV 237] BĂLȚOȘAT. CADE, care a întâlnit adjectivul la Jipescu O („Mai rău se coptorește spărtura, când o dregi cu potloage bălțoșate”), l-a definit ‘bălțit’ și a indicat că provine din balț, în MDA e definit ‘lăbărțat’ și lăsat cu etimologia necunoscută. în DELR, unde trebuia să existe, nu-1 găsim. Se poate explica într-adevăr de la balț, fie cu suf. -oșăt, care s-a extras „din gheboșat față de gheb” și „cu care s-au derivat: aplecușat = aplecat, împizmoșat < pizmă ” (Pascu Suf 97), fie din *bălțos (< balț) > *a se bălțoșa (cu s substituit prin ș, după modelul gras - îngrășa, gros - îngroșa etc.) > bălțoșat. [Omagiu G. G. Neamțu 398] 51 *BĂNCĂDI, BĂNCĂDIT. Acest adjectiv se găsește în Vaida VII 85/337 definit ‘opărit de morb, mâhnit, abia animat de slab’. In MDA, care citează ca sursă DA ms., apare glosat ‘(mai ales despre vite) care nu mănâncă (din cauza bolii)’ și explicat din magh. bănkodo [greșeală în loc de bănkodo], care înseamnă ‘mâhnit, amărât, întristat’. Bănkodo ar fi dat în românește sau *băncădău. Așa cum a arătat Tamâs E, băncădit provine din participiul verbului *a băncădi, un împrumut din magh. bănkod ‘a se mâhni, a se amărî, a se întrista’. [Omagiu Maria Marin 256] BĂNCUCIOÂRĂ, diminutiv al lui băncuță (pl. băncuțe) = bancnotă (Mocanu GRA 65), provine din *băncutcioără, un derivat de băncuță + suf. -cioară, prin reducerea grupului consonantic tc la c. Cf. infra pămăncion BAROS ‘(despre un loc) apătos’ (Zdrelo, rom. Jdrela - Iugoslavia: ALR II 5059/4), adjectiv necunoscut de dicționare, e un derivat, cu suf. -os, de la bară ‘loc băltos, cu noroi; mocirlă’ (DA). [Omagiu Teofil Teaha 330] BĂSCĂREȚEL, BĂȘCĂRĂȚEL. în MDA se găsește adj. bășcărățel ‘răscăcărățel’, din SEZ. I 178, cu etimologia necunoscută. Bășcărățel e o formă greșită în loc de băscărețel (< bășcărățel), cum e în sursă. Avem de-a face cu o variantă a lui băscăcărățel (< băscăcărăt + suf. -el\ MDA), rezultată prin sincoparea silabei repetative -că-. [Omagiu Teofil Teaha 330] BĂSMEȘTE, BĂZMEȘTE. Adverbul băsmește 1. ‘ca (pe) un basm’; 2. ‘în felul basmelor’ a fost comunicat din Ialomița (vezi CV, I, 1949, nr. 8, p. 32). Este semnalat și din Malu GR („acuma eu le-am spus așa băzmește”: DGDS). 52 Este un derivat, cu suf. -ește, dar nu de la verbul a băsmi. cum dă MDA, ci de Ia basm. [In honorem magistri Simion Dănilă 314] BĂSMUIALĂ (pl. băsmuieli) ‘scorneală’, dat în MDA cu etimologia necunoscută, e derivat, cu suf. -eală. de la a băsmui ‘a băsmi, a băsni’. [Omagiu Teofil Teaha 330] BĂTĂLUG ‘pisălog, pilug’, notat de E. Petrovici în Livezi HR („bătălugu cel de pisat”: ALR II 3979/574), nu figurează în MDA. S-a format prin contaminarea sinonimelor bătălâu și pilug. [Omagiu Teofil Teaha 330] BAȚI NEA!, BOCI, BOȚI NA! Boci figurează în DA și MDA, din Bihor, cu sensurile 1. ‘ numele oricărui vițel, până nu i se dă un nume propriu’; 2. ‘strigăt cu care se cheamă vițeii’, fără explicație etimologică. După cum i-a comunicat N. Drăganu lui S. Pușcariu (v. DR I 79 notă), provine din magh. bocs ‘vițel’ < săs. Botsch ‘idem’. In Vâlcele CJ, interjecția are forma boți na! (v. Todoran GV 57), absentă din MDA, iar în Bonțida CJ, bați nea! E împrumutată din magh. boci ne! (Tamâs E 147). [Omagiu Teofil Teaha 330-331] BĂZNELNIC ‘cicălitor’ (Cloșani GJ: ALR I 1564/837) lipsește nejustificat din dicționare. Este un derivat, cu suf. -elnic. de la a băzni. variantă a lui a băsni. Cf. îndoielnic < ase îndoi, șovăielnic < a șovăi etc. [In honorem magistri Simion Dănilă 314] BÂJLĂ ‘ casă urâtă’ a fost comunicat din Chetrești VS (v. CHEST. II 49/174). 53 MDA îl dă cu etimologia necunoscută, iar DELR nu-1 înregistrează. E o variantă a lui bujlă = bujdă ‘idem’. [Omagiu G. G. Neamțu 399] BATOS ‘(despre fân) cu fire de ierburi înalte și groase, beldios’ (Dobra HD: ALR II5248/105) e un derivat, necunoscut de dicționare, de la bat sau bâtă cu suf. -os. [Omagiu G. G. Neamțu 399] BÂZÂI, BÂZGĂLI, BÂZGĂLIT. în Strâmtura MM și Moisei MM s-a înregistrat compusul gâza bâzăiului ‘streche’ (ALRR-Mar. III h. 612/231, 236). Substantivul bâzâi ‘neliniște, goană provocată la animale de streche’, absent din dicționare, este un derivat cu suf. -ai de la a bâzâi [= a bâzâi\. Cf. bușăi ‘lovitură puternică (cu pumnul)’ < a buși,futâi ‘act sexual’ < a fute, izbâi ‘lovitură, trântă’ < a izbi, trântâi ‘trântă, izbitură puternică’ < a trânti (Pascu Suf. 200-201), chinzai ‘chin, suferință’ < a (se) chinzui ‘a se chinui’ etc. Deși DA și Tamâs E 207 menționează acest ultim cuvânt în paragraful derivatelor (românești), fără a indica însă sufixul, MDA îl dă cu etimologia necunoscută. Prin omiterea determinatului, din gâza bâzăiului s-a ajuns la bâzâi 1. ‘streche’; 2. ‘muscă mare care bâzâie tare; bondar’ (Oncești MM: ALRR-Mar. III h. 612/229; ibid. IV pș. XLIV 1405/229). Sinonim cu bâzâi este bâzgălit, notat în compusul muscă de bâzgălit (Iapa MM: ibid. III h. 612/226), absent și el din dicționare. Provine de la verbul a bâzgăli ‘(despre vite) a alerga (cu coada ridicată) din cauza împunsăturilor strechei, a bâzdări’, un derivat, cu suf. -ăli, de la baza bâzg-, existentă în bâzgân ‘bondar’. Cf. a bâzdări. [Omagiu Andrei Avram 121] BEHERNIC ‘om înclinat să facă numai rele’ (Moisei MM: Tomoiagă ARM 12) poate fi o formă rezultată din ucr. 54 ceniKeTHHK ‘scandalagiu, zurbagiu, ștrengar, poznaș’ (vezi DUR). BERCIE. Cu pl. bercii, această formă se găsește în MDA ca substantiv feminin cu sensul ‘oaie cu lâna neagră’ și etimologia necunoscută. Sursa este greșit indicată: CHEST. V 75/97 în loc de CHEST. V 75/47. Berete este un cuvânt creat de redactori din forma de pl. bercii, scrisă de corespondentul din Telechi-Recea (sat desființat în 17 febr. 1968 și unificat cu satul Recea) BV: „Oile după culoare se numesc alba [...] și negre Corbe sau bercii” (CHEST. V 75/30 [fost 47]). Suspectăm că bercii este o greșeală de ortografie a corespondentului în loc de berci, care e pl. lui bercă, cuvânt cunoscut. Corespondentul a scris greșit cu doi i și alte cuvinte (sau forme gramaticale) din răspunsul său: „de 3 anii” (ibid. 73/30), „apoi boi și vacii” (ibid. 77/3$), „în stâna de burdușii [= burduși]” (ibid. 121/30), „laptele acru se tâne [sic!] în budăcii de lemn” (ibid. 122/30) etc. Așadar, bercie se va elimina din dicționarele viitoare. [SID XIV 237-238] BERDĂ se găsește în Viciu Gl, din Săliște SB, cu sensul ‘sarcină de lemne subțiri’, urmat de citatul: „e grea berda”. Cu același sens (‘sarcină de lemne’) a fost înregistrat și de Emil Petrovici, cu pl. berde, în Vânători MS (berdă de uscături'. ALR II SN II h 592/157). Lipsește nejustificat din dicționare. După cum a arătat Alexiu Viciu (loc. cit.), este un împrumut din germ. Biirde. [In honorem Gheorghe Chivu 324] BERDEA ‘locul unde fată oile’ (Cemădia GJ: CHEST. V 46/17 [fost 91]) este o variantă, necunoscută de DLR, a lui perdea, care are, printre altele, și subsensul ‘(regional) îngrăditură 55 (neacoperită) făcută pentru a separa oile care trebuie să fete sau pe cele care trebuie mulse de celelalte oi’ (DLR). [SID XV 177-178] BERIAN. într-o scrisoare a lui Ion Creangă către A. C. Cuza se întâlnește forma substantivală berian ‘chef mare’ („Ș-atunci vom face un berian ca acela, de s-a duce vestea!”: Ion Creangă, Opere. Ediție de lorgu Iordan și Elisabeta Brâncuș. Ediția a Il-a, București, Editura Fundației Culturale Române, 1996, p. 315), neinclusă în glosarul de la sfârșitul volumului. Lipsește din dicționare. E o variantă a lui bairam ‘idem’. [Omagiu G. G. Neamțu 399] BERJINÂR ‘om fără casă” (Comățel BC: CHEST. II 8/189), reținut în MDA cu etimologia necunoscută, este o variantă a lui bejenar [= băjenar}. rezultată prin despicarea lui j în rj. ca în arjun < ajun, coarjă < coajă (Pușcariu LR II 146), borjogi < bojoci ‘plămâni de porc’, marjă < majă ‘o sută de kilograme’ (< magh. maz sa). norjiță < nojiță. ărjer (la minte) < ager etc. (Dumistrăcel Influența 264-265). [CSP IV 134] BERTĂRIȚĂ ‘tivul prin care se trece ața cu care se leagă izmenele, betelie’ (Feneș AB: ALR II SN IV h. 1175/102) nu e cunoscut de dicționare. A rezultat din contaminarea sinonimelor beărtă [ = bărtă] și brăcinăriță. atestate în puncte vecine sau apropiate (v. h. citată). [SID XVI 235] BETĂLAU (pl. betălăî) ‘cherchelit’ („Eram mai betălăi, în chef’: Valea Lupșii AB) nu figurează în dicționare. E un derivat de la beat, cu suf. -ălău. [In honorem magistri Simion Dănilă 314] BETUȚ [bătuțV] ‘cherchelit’(Groși MM: ALR II SN V h. 1271/349) lipsește nejustificat din dicționare. 56 E un derivat de la beat [bat], cu suf. -uț. [In honorem magistri Simion Dănilă 314] BICĂ, BISI. Forma bisi ‘un joc de copii’, dată de învățătorul Emil Demian din Coșbuc BN (vezi CHEST IV A/264 a), e reținută întocmai în Coman G1 și de aici în MDA, unde e lăsat cu etimologia necunoscută. Trebuie să precizăm că acest corespondent pune accentul pe cuvinte (inclusiv pe cele monosilabice), notează se pentru [se], si pentru [s], gy pentru [dj și ny pentru [n]: besisnic ‘om rău’ pentru [besisnic] = becisnic, hreăuse pentru [hreâuuse] = hreăuce ‘fructe de tot felul’, pl. lui hreâucă', silegy ‘băiat micuț’ pentru [siled*] = ciledi < ciled etc. (vezi ibid.). Literarizată corect, forma bisi devine bici, pl. Iui bică ‘pietricică întrebuințată în jocul copilăresc de-a bica sau de-a bicile ‘de-a pietriceaua, de-a pietricelele’, practicat în trecut în unele localități din Transilvania (Bonțida CJ, Vâlcele CJ etc.; vezi Todoran GV 55, Mocanu GRA 68 etc.). In MDA, bică ‘pietricică’ e dat cu etimologia necunoscută. DELR o menționează în familia lui bicăș, fără a preciza cum s-a format. E un împrumut din magh. beka [56] (Todoran loc. cit.). [CSP IV 134] BICULI, BICULUL Verbul a se bicului ‘a se împăca cu cineva’ (Breb MM, Mara MM: LRg I 13) nu se găsește în dicționare (inclusiv DRAM). Are aceeași origine cu a se biculi ‘idem’, pe care MDA îl cunoaște din Firminiș SJ și-1 lasă cu etimologia necunoscută, anume magh. bekul ‘idem’ (vezi DMR), dial. bikiil (vezi Tamâs E.). [CCRM IX 144] BILUȘCĂ ‘(despre o oaie) care are lâna și botul alb; bălă’ (Budești MM: ALRR-Mar. IV h. 942/222) a rezultat din contaminarea sinonimelor biliță și lușcă, notate în puncte (de anchetă) vecine sau apropiate. [Omagiu Andrei Avram 121] 57 BÎNTĂ. în MDA se găsește bintă1 ‘deal mic’, cu pl. binte și etimologia necunoscută. în sursa indicată, CHEST. IV 91/556, scrie clar: biută. care e un neologism cunoscut și de MDA cu sensurile 1. ‘ridicătură de teren folosită pentru trageri, într-un poligon de tir’; 2. ‘ridicătură de teren’ (< fr. butte). Forma de pl. binte a fost fabricată în redacție. [Omagiu Maria Marin 256] *BIRAI, BIRĂIT. Birăit ‘slujba de birău’, derivat în MDA de la „birău + -it” [sic!], provine din participiul verbului *a bir ăi ‘a exercita funcția de primar’ (< birău + suf. -z). Cf. sinonimele a chineji < chinez (DA, MDA), a primări < primar (DLR). [Omagiu Teofil Teaha 331] BITÂTĂ, BIȚÂTA. Bițata (scris: bițata) este un nume de oaie „cu lâna până în pământ”, comunicat din Răcășdia CS (v. CHEST. V 76/61 [fost 48]). Bițătă. nume de oaie „cu bițul mai lung”, a fost notat de colegul Nicolae Mocanu în Herendești TM (v. ALRR - Banat V, p. 207, chestiunea 2302/80). Provine din adj. bițăt. -ă ‘care are lâna lungă, aproape până în pământ, cu bițe (vițe) lungi și dese; bițos, lățos, mițos’, un derivat, cu suf. -at. de la bițe (pl. lui biță sau bit) ‘vițe (mai lungi) de lână’ („Bițele sunt mițele mai lungi”: Tudor Pamfile, Industria casnică la români. București, Tipografia „Cooperativa”, 1910, p. 6; „\Miel\ bițat = cu lână abundentă”: DA). Pentru variantele, sensurile, răspândirea și etimologia lui biță. nqzâ Teaha CLM 320-327. Substantivul propriu Bițata (din Răcășdia) apare în MDA metamorfozat în substantiv comun, în forma (greșită) bitătă. cu pl. (inventat în redacție) bităte. cu sensul mutilat ‘oaie cu lâna până la pământ’ și etimologia necunoscută. Mai precizăm că adj. bițat lipsește nejustificat din acest dicționar. [SIDXIV238] 58 BLENCÂCI ‘secure asemănătoare cu barda, folosită la cioplitul lemnelor’ e inserat în DRAM, dintr-o lucrare a lui Pamfil Bilțiu, ca substantiv masculin, cu etimologia necunoscută. A rezultat, prin sonorizarea lui p, din plencaci ‘idem’ (DLR, ALRR-Mar. IV h. 999/221), variantă a lui plancaci (pl. plancace) ‘idem’ (ibid. h. 999/222, 226-228, 232, 236, 237; Tomoiagă ARM 50), un împrumut din ucr. plankac (DLR). Din precizările făcute de informatori (redate în legenda hărții citate), rezultă că plancaciul e mai mare ca barda, se folosește pentru cioplitul lemnului mai gros și cu el se poate ciopli și pe partea stângă. [CCRM IX 144] BLEGI, BLEUL DA cunoaște (din RĂDULESCU-CODIN) adj. bleoi, -oăie ‘prostănac’ și-1 consideră format de la bleot, -oată ‘prostălău, nătâng, nătărău, tont’ (< germ, blod ‘idem’), prin contaminare cu greoi. Ipoteza a fost reținută și în MDA. După părerea noastră, bledi a rezultat, prin sincopa lui h, din *blehoi, variantă a lui *blegoi (< bleg + suf. -oi), provenită prin substituirea lui g cu h. Cf. bleahă < bleagă (MDA). Bleui, -e ‘nărod, prost’ (Bărbuț DGO) a putut rezulta, prin sincopa lui h, din *blehui, variantă a lui *blegui (< bleg + suf. -ui), provenită din substituirea lui g cu h. [CSP IV 134] BLEOJÂT, -Ă. Acest cuvânt e dat de MDA ca adjectiv cu sensul ‘bleojdit? [= holbat]’ și ca substantiv cu sensul ‘pălărie veche, cu marginile lăsate’. în sursa indicată, ARH. OLT. XXI, 1942, p. 258 scrie: „bleojată [sic!]: pălărie veche cu marginile-n jos, bleojate. Sinonim cu șvâvă”. Singurul sens care există aici e cel al lui bleojdif ‘lăsat (în jos)’. Dacă forma cuvântului este corectă, se poate explica din blegoșat, participiul verbului a se blegoșa, prin substituirea lui g cu h (cf. bleahă, blehaucă), urmată de dispariția acestuia (fenomen frecvent, cf. maala < mahala, Medinți < Mehedinți etc.) și 59 sonorizarea lui ș (fenomen fonetic de asemenea frecvent; cf. crâșmă > crâjmă, cușmă > cujmă etc.). [Omagiu G. G. Neamțu 399] BLEOJDI, BLIOJDI. Ortografiat și bliojdi, verbul a se bleojdi 1. ‘a se blegoșa, a se moleși, (despre obiecte) a se fleșcăi, a se lăsa în jos, (despre oameni) a se ticăloși’; 2. ‘a se surpa, a se vătăma, a se boșorogi’ este considerat în DA „onomatopee” și comparat cu pleoști, fleșcăi. CADE, DM, DEX1,2 îl dau fără explicație etimologică. în DELR, după mențiunea „etimologia nesigură”, se consideră că este „probabil derivat de la o bază onomatopeică DA sau var. a lui pleoști CDER”. O onomatopee bleojd nu este atestată. Fără nicio îndoială, a se bleojdi (a se bliojdi) este o variantă lexicală a lui a se pleoști, rezultată prin sonorizarea consoanelor surde. [In honorem magistri Simion Dănilă 315] BLOÂDĂR, BLODĂRIE, BLOUDĂR, BROĂDĂR, BRUDĂRIE. în MDA găsim cuvântul blodărie glosat, cu probabilitate, ‘brodare’ [sic!!!] și lăsat cu etimologia necunoscută. A fost lucrat pe baza informației din Coman Gl, unde nu este definit: „blodărie, s. f. Sobă cu - (Sălaj)”. Blodărie, formă atestată și în Vad BV (vezi LRg. II 48), bloădăr [blQdăr] (Bârsana MM: ALR II/I p. 133/3883/353), bloudăr (Sanislău SM: LRg. I 7, [bloudăru șporiului] Negrești-Oaș SM: ALR II/I p. 133/3883/346), broâdăr [brpdăr] (Borșa MM: ibid. p. 133/3883/362), brudărle (Sebeșel AB: LRg. II104) înseamnă ‘cuptorul mașinii de gătit, Ier’ și sunt variante ale lui brodăr ‘idem’ (Moftinu Mic SM: ALR II/I p. 133/3883/334), care e un împrumut din săs. Broder (cf. și Arvinte RLRG 14 notă), Brotrir (Lidia Sfârlea, Aspecte ale lexicului graiului din Valea Sebeșului, în CL, VI, 1961, nr. 1, p. 129). [In honorem magistri Simion Dănilă 315] BOCĂZLI ‘(despre un animal lovit la picior) a șchiopăta’ (Dindești SM: Coman Gl), reținut în MDA cu etimologia 60 necunoscută, e un împrumut din magh. bokăz ‘a da din călcâie’, ‘a-și lovi călcâiele’, ‘a da din picioare’ (cf. și Tamâs E). [Omagiu G. G. Neamțu 399] BOCOTĂNESC ‘(despre un cal) gras’. „Unui cal frumos i se zice cal împărătesc, unuia gras i se zice cal bocotănesc ori vlădicesc” (Bonț CJ: CHEST. I 7/378). E un derivat de la bocotan, cu suf. -esc. Lipsește din MDA. [Omagiu Teofil Teaha 331] BODIȘ se găsește în Tomoiagă ARM 16 definit ‘privire încărcată de ură’. După cum rezultă din textul ilustrativ „Da’ ce te uiți așa bodiș?”, cuvântul înseamnă ‘cu privirea înțepătoare, împungătoare’. Dacă avem a face cu o formă reală, este o variantă a lui boldiș din expresia a se uita boldiș, atestată cu sensurile ‘a se uita cu ochii bulbucați, a se uita chiorâș’ (vezi MDA), ‘a se uita cu coada ochiului’ (MDA; Gâlgău SJ, Dumbra CJ: ALRR-Trans. I h. 53/258, 292 leg.). [CCRM IX 144] BODOR. în MDA e dat substantivul bodor ‘bou cu coame scurte, aduse înainte’, cu etimologia necunoscută. în sursa indicată, CHEST V 76/8 [fost 24], Bodor se găsește printre numele care se dau boilor după diferite caracteristici. Deci este vorba de un substantiv propriu, nume de boi destul de răspândit în Transilvania (vezi și Loșonți GB 45), împrumutat din magh. Bodor, unde provine din adj. bodor 1. ‘creț, buclat’; 2. ‘în rotocol, în spirală’ (vezi Densusianu ȚH 83, 85; Pașca ȚO 354-355, DMR). în consecință, bodor se va elimina din dicționarele viitoare. [In honorem magistri Simion Dănilă 315] BOITÂȘ ‘ajutor de porcar, boitar’, dat de MDA cu etimologia necunoscută, a rezultat din boitar ‘idem’ (< ung. bojtăr), prin substituirea segmentului fonetic -ar, interpretat ca sufix, cu suf. -aș. [Omagiu Maria Marin 256] 61 BOLDĂN ‘a îmboldi’, cu etimologia necunoscută în MDA, e un derivat, cu suf. -a, de la boldăn (< bold), care are și sensurile ‘os’, ‘fluierul piciorului’, ‘picior’. [Omagiu Teofil Teaha 331] BOLDANOS ‘(despre o persoană) care are corpul cu aspect gigantic’ (Moisei MM: Tomoiagă ARM 14), adj. necunoscut de dicționare, este un derivat, cu suf. -os, de la boldan, care are și sensurile ‘os’, ‘fluierul piciorului’, ‘picior’. [CCRM IX 144] BOLOÂCĂ ‘ochi de apă puțin adâncă’ (Moisei MM: Tomoiagă ARM 16) nu e cunoscut de dicționare. A rezultat prin contaminarea sinonimelor bolotă, curent în zonă, și băltoacă. BOLOCĂCIOS ‘(despre copii) delicat și slab, plăpând’ (Mircești IS: ALR II/I h. 82/537) nu e cunoscut de dicționare. A rezultat, prin asimilarea o-e > o-o, din *bolecăcios, un derivat, cu suf. -ăcios, de la boleac ‘suferind, bolnăvicios, slab’. [In honorem Gheorghe Chivu 324] BOMB ‘(Olt.) zarzăr (Armeniaca vulgaris)', cu etimologie necunoscută în MDA, este un derivat regresiv de la boămbă ‘zarzără’, variantă a lui boabă. Pentru alte nume de arbori și arbuști fructiferi provenite de la numele fructului, vezi Hristea PE 66-99. [Omagiu Maria Marin 256] BONTÂCI. Adjectivul, care înseamnă ‘fără vârf, tocit, neascuțit, ciont, bont’, a fost înregistrat de S. Pop în Someșu Cald CJ ([la năpârcă e] „bontace coada”: ALR I 1189/289). E un derivat, cu suf. adjectival -aci, din bont ‘idem’. Lipsește din dicționare. [In magistri honorem Vasile Frățilă 304] BORHĂLÂU (pl. borhălai) ‘copac’ a fost notat, ca termen învechit, în Săcel MM (vezi ALRR-Mar. III h. 549/235). Nu se găsește în dicționare. 62 E o variantă (apărută, probabil, sub influența lui bortă ‘scorbură’ sau bortos ‘scorburos’) a lui corhalău ‘copac mare și gros’, cunoscut de DA din ȘEZ. XXIII 43 și explicat, prin substituire de sufix, din corhană ‘copac rămuros a cărui tulpină e putredă și scorburoasă’, care, la rândul lui, este comparat cu ung. korha ‘putred’. BOROÂCĂ, A SE BOROCÂ. Am întâlnit forma boroăcă ‘chiciură’ și derivatul a se boroca ‘a se acoperi cu chiciură’ („S-o borocat lemnele”) în Mărcești CJ. Nu figurează în dicționare. Boroăcă e o variantă a lui burăcă ‘chiciură’, cuvânt cu o mare arie de răspândire în zona Munților Apuseni (v. Loșonți SSE 99). [Omagiu G. G. Neamțu 399] BOȘÂNGÎ, HOSÂNCL DA (urmat de MDA) înregistrează forma verbală a hosânci ‘a se trudi?’, existentă in Jipescu 0 118 („Când hi-ta ar ști condeiu, ți-ar socoti iute și curând d-ai să dai, d-ai să iei, nu ca acu, că moșmândești și hosâncești trei conace pân’ să scrii la răboj”), fără să poată propune vreo explicație etimologică. Fără nicio îndoială, este vorba de o greșeală (probabil apărută la tipărire, după manuscrisul olograf) în loc de a (se) bosănci ‘(prin Munt.) a (se) mocoși’ („Nu te mai bosânci atâta cu cusutul hainei”: SDLR), ‘a migăli’ (Ialomița: CV, I, 1949, nr. 8, p. 32), ‘a munci degeaba, a pierde vara degeaba’ (Boureni DJ: LRg I 28). După cum bine se știe, în scrisul multor persoane b se poate confunda ușor cu h. Ipoteza din SDLR, după care a bosănci provine din magh. bosszankodni ‘a se supăra, a purta ură’, nu poate fi luată în considerare. în recentul DELR, cuvântul e lăsat cu etimologia necunoscută. Semnalăm și varianta a se boșăngi ‘a se mocăi, a se moșmondi’ din Boldești PH (vezi DGDS). [CSP IV 134-135] 63 BOTÂȘ (pl. botăși) ‘persoană care cară strugurii (cu botul)’ (Șoimuș MS: ALR -Trans. 2175/336) e derivat de la bot (pl. boturi) ‘vas înalt, îngust, care se ia în spate și în care se culeg strugurii’ (ibid.). [Omagiu Teofil Teaha 331] BOTEI, BOTEU, BOTUREL, BOTUȚ. Botei, cu varianta boteu, este un cuvânt care în unele regiuni înseamnă ‘grup de oi mai mic decât o turmă’ (v. ALR II SN II h. 390, ALRR-Mar. IV h. 912, ALRR-Munt. Dobr. V h. 673, chestiunea 2304 din ALRR-Trans., NALR-Mold. Bucov. și NALR-Criș.), în altele, ‘turmă’ (v. DA, chestiunea 1798 din ALR I, ALRR-Mar. IV h. 913, ALRR-Munt. Dobr. V pș. 131/2305/721 etc.). Excepție făcând CDER, dicționarele care-1 înregistrează (DA, CADE, SDLR, DM, DEX12, BDG, MDA) nu-i indică etimologia. Cunoscând definițiile date în DA („turmă de oi sau de cârlani, alcătuită din mai multe ciopoare, un cârd mai mare, cam de vreo 500 de oi”) și DM („cârd, ciopor (de oi, de cerbi etc.)”), V. Păltineanu (Note lexicale și etimologice, în LR XXIV, 1975, nr. 6, p. 579) crede că „la început acest cuvânt trebuie să se fi referit la un grup mai mic de oi”, format cam din atâtea oi câte, „pe timpul marilor călduri din jurul prânzului în zilele de vară”, se strâng „laolaltă, b o t în bot, pentru a rezista mai ușor căldurii, prin umbra pe care și-o țin reciproc în dreptul capetelor, precum și prin mișcarea aerului care trece pe sub ele”, derivând cuvântul din bot, cu suf. -ei. Necunoscând această explicație și găsindu-le neverosimile pe cele date de C. Diculescu, N. Drăganu, Mârton Gyula, CDER și Tamâs E, Popescu-Sireteanu TP 315 ajunge la concluzia că „botei derivă din bot ‘grămadă, turmă de oi’, cu suf. -ei”. Fără îndoială că botei / boteu este un derivat de la bot ‘grămadă, turmă de oi’, așa cum a arătat, înaintea lui V. Păltineanu și Ion Popescu-Sireteanu, Teofil Teaha. Acest autor, care atestă cuvântul bot (de oi) ‘turmă de oi’ în Câmp BH, Călugări BH, Briheni BH, Ștei BH și Șidiștel BH (v. Teaha CN 203), îl explică 64 pe „boteu 'bot (turmă) de oi’ ” (Câmp, Poiana BH) ca derivat cu suf. -eu (v. ibid. 106). Bot e un cuvânt care circulă în partea de nord-vest a țării (BH, MM, SJ, SM). Pentru atlase, bot (de oi) a fost notat cu sensurile 'grup format din 10-25 de oi’ (Criștioru de Sus BH, Câmp, Câmpani BH, Pietroasa BH, Bulz BH, Cehal SM și Negrești-Oaș SM: NALR-Criș. 2304/133-136, 159, 177, 219) și ‘turmă’ (Câmp: ALR I 1798/80, NALR-Criș. 2305/134; Câmpani: ibid. 2305/135). „Bot sau botei” este răspunsul din Șoimuș BH pentru ‘grup mai mic de oi’ (v. CHEST. V 18/85). Corespondentul din Săliște de Vașcău BH precizează: „Grupul de 50-100 de oi formează boteiul, de la 100-200 formează bot [sic!], iar de la 200-600 formează turma sau stâna” (ibid. 19/100 [fost 103]). Bot ‘grămadă’ a fost comunicat din Jibou SJ ([Ciobanii, după ce au tuns lâna,] „o strâng bot”: ibid. 160/42 [fost 2]). Alte diminutive de la bot sunt boturel (pl. boturele) ‘grămadă mică’, comunicat din Criștelec SJ („Sarea se pune boturele (grămezi mici) la un loc anumit pe pășune”: CHEST. V 42/25), și botuț ‘grup format din 10-25 de oi’ (Criștioru de Sus, Bulz, Firiza MM: NALR-Criș. 2304/133, 159, 207). [Omagiu Teofil Teaha 331-332] BOTIREU (pl. botireie) ‘tulpina uscată de floarea-soarelui rămasă pe câmp după recoltare’ (Pârteștii de Jos SV: LRg II 115) nu se găsește în dicționare. Este un derivat, cu suf. -ireu [= -irei, -erei, -ereu\ de la botă ‘idem’. Pentru alte derivate cu acest sufix, vezi Dumitru Loșonți, în CL, XXI, 1976, nr. 1, p. 25; ibid. TRFR 201. [In honorem Gheorghe Chivu 324] BOTORI, BOTORIT, BOTOTORI. Verbul a botori a strânge, a aduna’, notat în Briheni BH, Câmp BH și Izbuc BH („Botorește oile”: Teaha CN 204), nu este cunoscut de dicționare. Este derivat de la bot ‘grămadă (de ceva)’, viu în zonă (v. ibid. 203), cu suf. -ori (pentru care vezi Vasiliu DV 39). 65 Adjectivul bototorit ‘adunat, strâns’ (Briheni, Criștioru de Sus BN: Teaha CN 204) poate fi o greșeală în loc de botorit, care provine din participiul verbului a botori. [Omagiu G. G. Neamțu 399^100] BOTOȘÂR ‘cioban care păzește oile bătrâne’ (Bucium BV: CHEST. V 25/13 [fost 107]) nu e cunoscut de dicționare. E un derivat, cu suf. -ar, de la botoașe (sg. botoașoi) ‘oi bătrâne’, cuvânt viu în localitate (v. ibid. 20, 72/13). [SID XV 178] BOTROCI, BROTOCI, ZBROTĂCI, ZBROTOCI. între cuvintele adunate de Titus Bilțiu-Dăncuș din Breb MM și Mara MM, figurează și forma verbală a botroci, glosată ‘a bâjbâi’. Acest sens este mai mult decât suspect. La întrebarea pentru această noțiune, ea n-a fost înregistrată de anchetatorii ALRR-Mar. I (vezi h 141). Fără îndoială că sensul exact al ei este cel de ‘a cotrobăi, a întoarce casa pe dos, a scormoni’, cu care a fost semnalat din Dragomirești MM (vezi Faiciuc D 772). Dorin Ștef (DRAM) o compară cu cotroci ‘a scormoni’. A botroci a rezultat, prin metateză, din a brotoci ‘a cotrobăi, a căuta’ (Săcel: Grad, Pop Săcel 424), care, la rândul ei provine, prin afereza lui z, din a zbrotoci. în CHEST. V 121/67, învățătorul loan S. Pavelea din Runcu Salvei BN a comunicat forma a zbrotăci ‘a cotrobăi’, care în DLR nu are altă atestare și este lăsată cu etimologia necunoscută. A zbrotăci și a zbrotoci au rezultat din a zburătăci, verb foarte cunoscut, care are și sensul de ‘a împrăștia’ (vezi DLR). Când se cotrobăiește, se deranjează, se împrăștie lucrurile. [CCRM IX 145] BOȚOCHINĂ, BOȚOCHINOS, MOȚOCHINĂ, MOȚOGHINĂ. DA, CADE și MDA consideră că boțochînă e o variantă a lui moțochină. TDRG, DU, SDLR, DM, CDER, DEX1,2 și BDG nu-1 înregistrează. 66 Moțochină e raportat la boțoghină și mob (DLR, MDA), menționat între derivatele lui moț (CDER) sau identificat cu motoc (CADE). TDRG, DU, SDLR, DM, DEX12 și BDG nu-1 înregistrează. După părerea noastră, forma primară e boțochină, un derivat, cu suf. -ină, de la boțoăcă, pe care R. Todoran l-a întâlnit în Munții Apuseni cu sensul de ‘umflătură’. Noi l-am notat în Poiana Horea CJ, cu sensul ‘gâlmă mare’. Cf. hălchină < halcă, scochină < scoăcă etc. Moțochină (> moțoghină) e rezultatul contaminării dintre boțochină și moț sau al substituirii lui b inițial cu m (v. exemple la Avram PE 58-60). Boțochinos ‘oval’, comunicat din Bonț CJ („La mijloc [caierul] se face boțochinos [scris: boțot’inos] (oval)”: CHEST. III 96/262), e derivat din boțochină, cu suf. -os. Lipsește din dicționare. [Omagiu Teofil Teaha 332] BOȚOLL Verbul a boțoli ‘a boți (cămașa, hainele)’, atestat în Măgura BC (o boțolești: ALR II SN IV h. 1157/531), lipsește nemotivat din dicționare. E un derivat de la boț ‘cocoloș’, notat de la același informator (ibid. V h. 1501/531), cu suf. verbal -oii. Pentru acest sufix, vezi Vasiliu DV 83. [In honorem magistri Simion Dănilă 315] BOȚUREL (pl. boțurele}, comunicat din Orbie, localitate contopită cu orașul Buhuși BC („... în timpul fiertului [zerului rămas de la caș] se formează niște boțurele de brânză care nu sunt altceva decât urda”: CHEST. V 84/53), absent nejustificat din MDA, e diminutiv, format cu suf. -urci, al lui boț. îl cunoaște și DA, din MARIAN, NA. și ȘEZ. 1121. [Omagiu Teofil Teaha 332] BOZOMNI, BOZOMĂNI, BOZOMONI, BUZUMĂNI, BUZUMENI, BUZUMINL Forma verbală a se bozomni se găsește în Tomoiagă ARM 11 definită ‘a fi sigur sau prea sigur pe 67 tine’, urmată de exemplul ilustrativ Cum te-ai bozomnit să faci lucrul aiesta? Suspectăm că sensul nu este glosat corect. Nu figurează în dicționare. Este o variantă a lui a se buzumini, verb care circulă în Banat cu sensul ‘a se zăpăci’, lăsat în DA și MDA cu etimologia necunoscută. Este vorba de un derivat de la adj. ^bezumăn, care este împrumutat din sb. bezuman ‘fără minte, nechibzuit, nătând’ (vezi Gămulescu ES 98, DELR). Am dori să precizăm că în Banat circulă și alte variante ale acestui cuvânt: a se bozomăni, a se bozomoni, a (se) buzumăni, a (se) buzumeni ‘a aiura’ (vezi NALR-Banat I h. 147 leg., Dicționarul subdialectului bănățean, IV, Timișoara, 1988, Todorescu-Răcovisanu GR 19). [CCRM IX 144-145] BRĂCINOR ‘brăcinar (la izmene)’ (Peștișani GJ: ALR II SN IV h. 1174/836) a rezultat din contaminarea sinonimelor brăcinăr și brânișor atestate în puncte de anchetă vecine. [SID XVI 235] BRĂTERAT, BRĂȚERÂT. Adjectivul a fost comunicat din Cleșnești GJ, într-un context din care nu rezultă dacă are sensul de ‘pătat’ sau de ‘vărgat’: „culoarea [boului]: vânăt, negru, alb, brăterat alb cu negru” (H IX 41). Apare în DA, MDA și DELR cu etimologia necunoscută. Brăterat poate fi o greșeală de ortografie a corespondentului în loc de brățerat, care este un derivat, cu suf. -at, de la brățară /brățare ‘bată, dungă, vargă, fâșie’. Sensul de ‘bată, panglică’ este atestat în Oltenia: „[Steagul la nuntă] e încununat cu brățări și cu flori; brățări de cumpărat, bete, cum le spune” (DGDS). [Omagiu Maria Marin 256-257] BRÂNZAR ‘băț cu crestături cu care se zdrobește cașul dospit’ (Cemădia GJ; Telechi-Recea, sat desființat și unificat cu 68 Recea BV; Luța BV; Poienari GJ; Sâmbotin GJ; Sebeșel AB; Viștea de Jos BV: CHEST. V 83, 96, 142/17, 61, 142/29 [fost 97], 44 [fost 99]; 96, 142/58 [fost 86]; 142/71 [fost 127], 76 [fost 32]; 61, 142/96 [fost 101]). Cu acest sens cuvântul nu e cunoscut de dicționare. [SID XV 178] BRIJOALĂ. Această formă a fost comunicată din Foltești GL (H III 172) ca nume al unei mâncări. DA apreciază că „poate” fi vorba de pârjoălă. MDA dă (din aceeași sursă) forma mutilată brijoăcă, lăsată cu etimologia necunoscută. E o variantă a lui pârjoălă, rezultată prin sonorizarea lui p și metateza lui r. [Omagiu Maria Marin 257] BRIZĂRĂU 4 șir de cusături (reprezentând flori) cu care se împodobește cămașa la gât’ (Marginea SV: HERZ.-GHER. M. I 393), cu etimologia necunoscută în MDA, e o variantă a lui bezer (> bezărău, bizărău etc.). [Omagiu G. G. Neamțu 400] BROSDI, BROZBI, BROZBUȚĂ, BROZDI. Brozbuță (pl. brozbuțe) ‘sarma în foi de varză’ e atestat în mai multe sate maramureșene: Berbești MM, Breb MM, Budești MM, Călinești MM, Desești MM (v. LRg I 11), Mara MM, Hoteni MM (v. ALRR-Mar. II h. 530/221, 228). Nu figurează în dicționare. Este un derivat, cu suf. -uță, de la broăzbă (pl. broâzbe) ‘varză acră’ (Budești, Vad, Hoteni: ibid. h. 445/222, 225, 228). Printre mâncările ciobănești obișnuite în Bârsana MM, corespondentul menționează și „brosd’i d’e macriș d’e munt’e” (CHEST. V 153/8 [fost 24]). De aici s-a reținut în MDA forma de pl. neutru [sic!] brosdi, lăsată cu etimologia necunoscută. Această formă trebuie citită [brozd1], deoarece corespondentul obișnuia să noteze i după consoană palatalizată. Cf. colibd'i (CHEST. V 35/8). Ea se datorează unei literarizări greșite, sunetul cf provenind din palatalizarea lui b. Așadar e vorba de brosbi (= brozbi), pl. lui broâsbă (= broazbă). Cf. Cosma/Cozma. 69 Și forma brozdi ‘mâncare făcută din calci (piciorul cocoșului)’ (Ion Țelman, Ioana Mariș-Dăncuș, Elisabeta Faiciuc, Cuhea în istoria și cultura Maramureșului. Sighetul Marmației, Muzeul Maramureșului Sighetul Marmației, Asociațiunea pentru Cultura Poporului Român din Maramureș, 2005, p. 307) trebuie citită [brozd*] și literarizată brozbi. [Omagiu Andrei Avram 122] BROTĂCĂN, POTRÂCĂR. Brotăcăn ‘brotac’ (Arpașu de Jos SB: ALR II SN III h 732/172) șipotrâcăr ‘idem’ (Micăsasa SB: ibid. h. 732/141) sunt variante, necunoscute de dicționare, ale lui brotac, rezultate sub influența variantelor potrăcăn și potrâcăr ale luiprocator ‘(Trans.) avocat’. [In honorem Gheorghe Chivu 324] BROTICIU. Adjectivul, care înseamnă ‘verde (ca brotacul), verde gălbui’, nu e un derivat de la brotac cu suf. -iu (DM) sau -iciu (MDA), ci de la broâtic (< broâtec) (SDLR), cu suf. -iu. Sufixul -iciu nu există în limba română. [Omagiu Teofil Teaha 332] BUBĂ, BUIBĂ, ÎMBUIBĂ. Forma bubia se întâlnește într-un text scris de un „Velsh” în prima jumătate a secolului al IX-lea: „a bubia usque ad ungulas”. Cum în locul unde se află această glosă se vorbește de măsuri, W. M. Lindsay (Vulgar lat einisches bubia. graba, în „Archiv fur lateinische Lexikographie und Grammatik”, X, 1898, Leipzig, p. 228) a atribuit cuvântului bubia sensul ‘piept uman’. Plecând de la această glosare, Ov. Densusianu (ibid., X, 1902, p. 425) consideră că existența lui bubia în latina vulgară este susținută și de limba română, prin verbul a se îmbuiba. Acesta nu poate proveni din lat. imbibere (L. Șăineanu, Dicționar român-german, Bukarest, 1889, p. 200) sau din sl. bqbnqti (Cihac II 21), ci din lat. pop. ^imbubiare, un derivat de la bubia, sensul ‘a se sătura, a mânca pe săturate’ putându-se dezvolta ușor din cel de bubia. Acest etimon e preluat de PEW. 70 într-o notă inserată (între paranteze drepte) în textul lui Ov. Densusianu, redactorul revistei a apreciat că mai degrabă bubia ar însemna ‘sfârc, mamelon’, deoarece expresia „a bubia usque ad ungulas” presupune un punct precis de la care începe măsurătoarea. Ulterior Ov. Densusianu a renunțat la această explicație, a se îmbuiba nefigurând în CDDE. G. Giuglea, care s-a ocupat pe larg de acest cuvânt (v. DR II 632-637), contestă sensul bănuit de Lindsay, socotind că bubia nu poate să însemne decât «de la cot», «de la partea convexă a cotului», de unde începe măsurătoarea” (p. 633). Cum în latină această parte se poate exprima și prin substantivul gibba, crede „că bubia nu poate fi decât gibba (cubiti), *gubba (*bub\b]ia = (pars) *gub\b\ ea?) neînțeles și transcris greșit de scriitorul «Welsh», ori poate confundat cu un cuvânt asemănător din limba lui sau citit greșit de cei ce l-au emendat [...]. Neexistând în latină bubia. derivatul ^imbubiare cade de la sine” (p. 634). Plecând de la faptul că „fonetismul lui îmbuiba vorbește și el pentru originea sa latină (cf. cuib < cubium. megl. nuibari < (jn)obviare”, afirmă: „Formal, îmbuiba se explică dintr-un *imbuviare pentru care presupunem că a putut exista un derivat, obișnuit la asemenea verbe, *imbuvies sau *imbuvia [...] (p. 635).^ In ce privește sensul, a putut să se zică la început mai mult ‘a (se) îmbuiba de băutură’ d. ex. despre un lucru (lână etc.) îmbibat cu un lichid, și apoi ‘de mâncare’ ”. După ce se reproduce această ipoteză („După G. Giuglea [...] sensul originar a fost ‘a îmbiba, a face să soarbă, a umplea cu un lichid’ și p. e x t. ‘a îndopa cu o mâncare’, iar prototipul lat. vulg. *imbuviare (din *imbuvies sau *imbuvia, de la imbuere ‘impregna, îmbiba’)”, în paragraful etimologic din DA se adaugă: „Se pare că cuvântul de origine latină a fost apropiat semantic de familia reprezentată prin bui. buiac. buieci (cf. paleosl. buj^ sș ‘in deliciis vivere’)”. 71 Etimonul *imbuviare este preluat de REW3 4286a și DM. L-a acceptat și Graur Corrections 24. După Rosetti ILR 178, acest etimon „prezintă dificultăți fonetice: -v- păstrat și trecut la b. Foneticește, cuvântul ar putea fi apropiat de bubioire ‘bouffer’ ”. SDLR compară verbul cu lat. bubia ‘gurguiul țâței’, trimițând și Ia buib ‘cojoc de pănură’ [sic!] (< buibeleu < magh. bujjbelă. Tamâs E., DELR), iar TDRG13, DU, CADE, CDER, DEX12, BDG și MDA lasă cuvântul cu etimologia necunoscută. Dintre toate aceste ipoteze, se verifică cea a lui Ov. Densusianu, abandonată de autor la doar câțiva ani: ^imbubiare, un derivat latin popular de la bubia. Și bubia s-a păstrat în limba română, reflexul normal buibă fiind notat de Emil Petrovici în Arpașu de Jos SB, în expresia sătul buibă (vezi ALR II 4059/172). Credem că forma bubă din expresia sătul bubă, comunicată de Petre Coman probabil din Mățău AG (vezi Coman Gl s.v. bubă), e o variantă a lui buibă, rezultată prin apropiere de cuvântul bubă. Sperăm ca cercetări ulterioare să aducă noi date în legătură cu buibă. BUBUREJOÂRĂ, BUBURUJOÂRĂ. Buburejoără ‘buburuză mică, cu câte un singur punct negru pe fiecare aripioară’ este derivat greșit în MDA de la „buburuz + -oară”. DELR se limitează să indice că provine de la buburez, fără a preciza sufixul, și că buburujoără este varianta lui buburejoără. După părerea noastră, derivatul inițial e buburujoără, format din buburuză cu suf. -ioară, iar buburejoără e o variantă a acesteia apărută sub influența lui buburez. [In honorem magistri Simion Dănilă 316] BUCACIOARA ‘bucată mică, bucățică’ este menționat în DA s. v. bucățică (< bucătă + suf. -ică) printre derivatele „cu alte sufixe”. A fost explicat din ,,buc[ată] + suf. -ăcioară” (DM) sau din „bucată + -oară” [sic!] (MDA). 72 E derivat din bucată, cu suf. -cioară (> *bucătcioără > bucăcioără, prin reducerea grupului fonetic tc la c; cf. supra băncucioără, infra pămâncior) sau din bucățea, cu suf. -ioară. [Omagiu Teofil Teaha 332] BUCĂȚELUCA ‘bucată mică’, cuvânt necunoscut de dicționare, e un derivat, cu suf. -ucă, de la bucățele, pl. lui bucățea. L-am înregistrat în Bârsăuța SJ: Gârliciu „o bucățelucă de loc” III. [Omagiu G. G. Neamțu 400] BUCSĂLUI ‘a da încălțămintea cu cremă’ (Moisei: Tomoiagă ARM 13) e o variantă, necunoscută de dicționare, a lui a boxălui ‘idem’, un împrumut din magh. bokszol ‘idem’ (vezi Tamâs E, DMR). [CCRM IX 145] BUFUR. Adjectivul bufur „(despre blănile de miel) gri de nuanță maro deschis”, existent într-un glosar din satele din jurul orașului Roșiorii de Vede TR (v. CV, III, 1951, nr. 1, p. 35), figurează în MDA definit 1. ‘gri’; 2. ‘maro deschis’ și cu etimologia necunoscută. A mai fost atestat în Mărășești MH (NALR-Olt. IV h.756/941) și, ca nume dat oilor după culoarea lânii, în Tătărăștii de Sus TR (Bufură „vânătă, brumărie”), Merenii de Jos TR (Bufure „brumării”), Mavrodin TR (Bufure „cenușii”), Teleormanu TR (Bufure „cenușiu deschis” pl.), Frățești GR (Bufură „gri”) (ALRR-Munt. Dobr. V pș. 130/2302/794, 798, 804, 806, 833). E un derivat, cu suf. -ur, sau o formație analoagă după fumur ‘cenușiu’ (< lat. *fumulus, rezultat din fumidus, prin înlocuirea lui -idus cu -ulus\ Pușcariu SNF X 303) de la bufă ‘ceață’, cuvânt notat în Aluniș OT (ALRR-Munt. Dobr. IV h. 525/760) și, în varianta pufă ‘ceață deasă’, în Olteni VL (NALR-Olt. II pș. 45/1605/911). In mod similar au fost explicate brumur, -ă, buhur, buzur (buzur), -ă/-e și melciur, -ă. 13 Brumură ‘brumărie’ a fost comunicat din Boșorod HD, între adjectivele referitoare la culoarea caprelor: „negre, albe, galbene, pistrițe, brumure (cu vânăt și cu alb)...” (CHEST. V 76/12 [fost 14]). Buzură e atestat cu sensurile ‘nume dat unei oi cu nasul negru sau cu picățele negre pe bot, în formă de muște’ (CADE), ‘(despre oi) cu lâna și botul alb’ (Scoarța GJ: NALR-Olt. IV h. 804/915), sens suspect, ‘(în varianta buzură) oacheșă’ (Cionți GJ; Izvoru, sat înglobat în comuna Șimnicu de Sus DJ: ibid. h. 805/918, 933), ‘(în varianta buzure) pestriță pe bot și pe picioare’ (Clopotiva HD: Ion Conea, Clopotiva. Un sat din Hațeg, ediția a Il-a, București, Editura Academiei Române, 2010, p. 75, nota 1). Substantivele proprii Brumura (nume de capră) (Densusianu ȚH 83) și Buzur(e)a (nume de oaie „cu negru pingă buză”) (ibid. 82), care provin din adjectivele brumură, buzură/ buzure, sunt considerate „derivate cu suf. -ura, ca Fumura (< *FUMULA)” (ibid. 85). Și pentru N. Drăganu, adj. buzur „este, evident, un derivat din buză, de felul luifumur ‘fumuriu, de culoarea fumului’...” (DR VI 265). Vezi și Densusianu ALPII 50, DELR. Sextil Pușcariu a precizat că adj. buhur ‘(despre păr) zbârlit’, notat de Sever Pop în Costești GJ (v. ALR I/I h. 66/840), s-a format „de la buhă cu un suf. -ur, care se găsește și în fumur (din lat. *fumulus = fumidus)” (DR IX 419). Cuvântul lipsește nejustificat din dicționare. Pe baza substantivului propriu Melciură, nume de oaie „cu coame mici și răsucite” (Râmnicu Sărat BZ: Stoian Păst. 68), în DLR s-a lucrat adjectivul (și substantivizat) melciură ‘(oaie) melcie [= cu coame mici și răsucite în spirală]’, raportat, pentru etimologie, la melc. Ion Popescu-Sireteanu TP 76 vede în nume un „probabil derivat de la pl. melciuri, cu suf. -ă\ După Densusianu ALP II 62, adjectivul este „un derivat” de la melci, variantă a lui melc, „provocat de asocierea cu formele [...] fumură și muscură”. întâlnind cuvântul (tot ca nume propriu de oaie) într-un glosar 74 bănățean, Pia Gradea (în MCD I 140) arată că e „derivat din sg. melci, cu suf. -ură”. trimițând la ..ciucură. f u m u r ă”. Bufurică a fost notat în Mărășești MH ca nume de oaie „cenușie, bufură” (NALR-Olt. IV h.756/941). în DGDS este lucrat ca adjectiv feminin și explicat ca diminutiv al adjectivului bufură”. După părerea noastră, Bufurică nu e adjectiv, ci nume propriu feminin. [SID XIV 238-240] BUGÂRA, nume de oaie „cu mițele ca cocorii (la vârf întoarse rotund)”, este cunoscut din (Maidan, azi) Brădișoru de Jos CS (v. LIUBA-IANAM. 112). îl reține DA, cu precizarea că e substantiv feminin articulat, menționând în paragraful etimologic: „poate, la origine, ‘oaie bulgărească’, din sârb, bugar ‘bulgar’ (însemnează și ‘porc’)”. MDA îl dă tot în forma articulată, dar ca substantiv comun, cu pl. necunoscut, modifică definiția în ‘oaie cu blana ondulată spre vârf’, eliminând referirea la culoarea lânii și lăsând cuvântul cu etimologia necunoscută. Gămulescu ES 96 îl explică din ser. bugarka ‘nume de oaie albă cu urechile negre’, ‘nume de oaie neagră’. Tot ca nume de oaie a mai fost notat în formele Bugără „neagră pe bot, în rest albă” (Ogradena, sat desființat, unificat la 27 oct. 1977 cu Eșelnița MH: ALRR-Banat V, p. 206, chestiunea 2302/3) și Bugăra „cu bot negru” (Bănia CS: ibid. V, p. 206, chestiunea 2302/15). [SID XIV 240] BUHA, BUHÂTĂ, BUHULINĂ. Printre numele de oi comunicate din Bârsana MM se numără și „buhata” [sic!] (CHEST. V 76/8 [fost 24]). Corespondentul din Vad MM a precizat că oaia numită [în satul lor] Buhată „are o corniță în frunte” (ibid. 76/92 [fost 109]). Numele provine din adj. buhăt, -ă ‘(despre oi) care are un moț în frunte”, un derivat de la buhă ‘moț’ cu suf. -at. Nu e cunoscut de dicționare. 75 Buhulină, nume dat oilor albe „și cu lâna mare la cap, căzând pe ochi” (Sălciua de Jos AB: ibid. 75/69) are la bază substantivul buhulină ‘epitet dat unei oi cu lâna mare pe cap, care-i cade pe ochi’, un derivat de la buhă ‘moț’, cu suf. -ulină. Tot cu acest sufix s-a format și Cășulina, nume de oaie „albă” (vezi Densusianu ȚH 82). Credem că de la buhă ‘moț’ se explică și numele de oi Buha, atestat de Teaha CN 150 în Câmp BH, Călugări BH și Izbuc BH. Cf. și buhă ‘oaie cu capul ca de buhă, având lână multă pe la fălci’ (DA). [SID XV 178-179] BUI, ÎMBUI. A îmbui ‘a însemna oile pe spate cu vopsea’ a fost comunicat din Sălătrucel VL: („Se mai vopsesc (îmbuiesc) pe spate cu roșu”: CHEST V 157/68 [fost 72]). Nu figurează în dicționare. E derivat, cu pref. în-, de la a bui ‘a vopsi’ (AG: DGDS), variantă, necunoscută nici ea de dicționare, a lui a boi. [SID XV 179] BUIETIC ‘(despre vegetație) care crește din abundență’, cu etimologia necunoscută în MDA, a rezultat din buiăc ‘idem’ (< v. sl.), prin substituirea segmentului final -ac, interpretat ca sufix, cu -atic. N. infra buimatec. [Omagiu Teofil Teaha 332] BUIMÂTEC, BUIMÂTIC ‘buimac’ s-a format din buimac, prin substituirea segmentului -ac, interpretat ca sufix, cu suf. -atee / -atic (DM, DEX1*2), nu din „buimac + -atic”, cum indică MDA. V. supra buietic. [Omagiu Teofil Teaha 333] BUIUG. Acest adverb, comunicat din Bistrița MH cu sensul ‘de-a valma, unii peste alții’ (v. LRg I 48), nu e cunoscut de dicționare. A rezultat din contaminarea sinonimului buluc, care are varianta bulug, cu verbul a bui ‘a năvăli’. [Omagiu G. G. Neamțu 400] 76 BULHUIT. Forma adjectivală bulhuit a fost comunicată de A. Banciu din Săliște SB, cu sensul ‘tărbăcit, buimăcit’. DA o raportează la a buigui, formă verbală lucrată, ca și a buigui, ca variantă a lui a bâigui. MDA și DELR o lasă cu etimologia necunoscută. Provine, prin substituirea lui g cu h, din bulguit, participiul de la a bulgui ‘a aiura’, care are arie de răspândire și în sud- estul și sudul Transilvaniei (v. ALRR-Trans. II h. 200). [Omagiu Maria Marin 257] BULICA, LIBUCA, LIULIUCA, PIRI, PIRICA, TUBI, TUBICA. Libuca interj, ‘(repetat și însoțit de o altă interjecție) strigăt cu care se cheamă gâștele’ a fost înregistrat în Lazuri de Beiuș BH. DLR îl explică greșit ca derivat, cu suf. -uca [sic!!!], de la libă (< magh. liba ‘gâscă’). Un sufix -uca nu există în limba română (sau cel puțin Pascu Suf. nu-1 înregistrează). Libuca este împrumutat din interjecția magh. regională libuka-libuka ‘strigăt cu care se cheamă gâștele’ (vezi Murâdin Lâszlo, Allathivogato es -uzd szavak Erdelyi nyelvfoldrajza (II.), în NylrK, XXII, 1978, nr. 1, p. 46). Bulica ‘idem’, răspuns dat, după ezitare, de informatorul din Ciocănești SV (vezi ALR II SN II h. 378/365), este o variantă a lui libuca, rezultată prin metateză. Interjecția liuliuca ‘strigăt cu care se cheamă gâștele’ este cunoscută din Totoreni BH. în DLR, după mențiunea „onomatopee”, este comparată cu interjecția liu2 ‘(adesea repetat) idem’. Dacă este vorba de o formație românească, provine din liu liu, cu segmentul fonetic -ca după libuca (v. supra),/?irica, tubica (v. infra), utuca ‘(prin Trans.; repetat) strigăt cu care se cheamă rațele’ (< magh. dialectal utuka'. DLR). Este foarte posibil ca atât liu, despre care DLR, în paragraful etimologic, menționează doar că este „onomatopee”, 77 cât și liuliuca, să provină din maghiară. Printre interjecțiile cu care se cheamă gâștele în graiurile maghiare din Transilvania, sunt menționate de Murâdin Lâszlo op. cit., p. 46 și: lilu-lilu- lilu-lilu; lulika! lulululu; lilikăm-lilikăm; lilukăm, lilu-lilus. Cunoscută din Transilvania și de prin Muntenia, inteqecțiapiri, folosită de obicei repetat, este dată în DLR cu variantele pir, pirica și definită ‘strigăt cu care se cheamă sau se alungă păsările de curte’. în paragraful etimologic, după mențiunea „onomatopee”, este comparată cu magh. piri. Fără nicio îndoială, e vorba de un împrumut din onomatopeele maghiare regionale piri și pirika ‘cuvânt cu care se cheamă găinile’ (vezi Murâdin Lâszlo op. cit., p. 41). Interjecția tubica ‘cuvânt cu care se cheamă porumbeii” a fost semnalată din Sânicoara CJ (vezi CV, V, 1952, nr. 5, p. 40), fără să i se menționeze accentul. DLR îl reține cu etimologia necunoscută. Este un împrumut din magh. dialectal tubika ‘idem’, un derivat de la interjecția dialectală repetată tubi ‘idem’ cu suf. -ka. Aceasta a fost împrumutată de unele graiuri românești, dar nu e cunoscută de DLR. Cu sensul lui tubica, tubi ne este familiară din satul natal (Bonțida CJ), aflat la cca 20 km de Sânicoara. în Aluniș SJ, se folosește pentru chemarea curcilor (vezi Croitoru GA). [In honorem Gheorghe Chivu 324-325] BULUZI. Verbul a buluzi ‘a îngrămădi ceva, a îmbulzi’ (Monor BN: GRg), necunoscut de dicționare, a rezultat din contaminarea sinonimelor a buluci și a îmbulzi. [Omagiu G. G. Neamțu 400] BUMB, BUMBUȚ, BUMBUȚEL. Bumbuțel (pl. bumbuței) ‘pastilă’ (Căianu-Vamă CJ) este un derivat, neatestat de dicționare, de la bumbuț ‘idem’ (Măgoaja CJ: ALRR-Trans. II h. 198/244; Șipet TM, Pădureni TM, Giroc TM: NALR-Banat I h. 143/45, 47, 51), care, la rândul lui, e derivat de la bumb ‘idem’ (vezi hărțile citate). Sensul s-a dezvoltat de la cel de ‘nasture’. [In honorem magistri Simion Dănilă 316] 78 BUMBĂLI. Verbul a bumbăli ‘(despre un obiect care cade pe ceva) a face un zgomot specific’ nu e atestat de dicționare. L-am notat în Bologa CJ: „Așa bumbălesc și noaptea merele când cad pe gard, pe tablă”. E un derivat de la ^bumb, variantă a interjecției bum. Pentru despicarea lui m în mb, vezi cătăramă > cătărambă, eram > cramb, glumă > glumbă, holum > holumb etc. (v. Pușcariu LR II 144). [Omagiu G. G. Neamțu 400] BUMBIȘĂ, BUMBURIȘCA. Bumbișă a fost comunicat din Galșa AR, alături de Muscura, Coarnișă [scris: coarnișe}, Codișă [scris: codișe}, Cheșea ca nume care se dă oilor, fără vreo precizare. E vorba de adj. bumbiș. care credem că se accentuează bumbiș (cf. supra coarnișe) și e o variantă a lui bumbeș ‘cu bumbi [= negi?, pete?]’, un derivat, cu suf. -eș. de la bumb. Printre numele de oi comunicate de corespondentul din Vad MM se află și Bumburișca, nume purtat de o oaie care „are la grumaz 2 negei” (CHEST. V 76/92 [fost 109]). Acest substantiv propriu apare în MDA ca substantiv comun, definit ‘oaie (sau capră) care are pete, negi, alunițe’ și explicat din adj. „bumbur[iu] + -ișcă”, bumburiu figurând în acest dicționar ca variantă a lui bumbuliu ‘sferic’. în primul rând, nici acest cuvânt, nume propriu, nu trebuia inclus în dicționar. în al doilea rând, adj. bumburiu nu este o variantă a lui bumbuliu ‘sferic’ (< bumb + suf. -uliu\ Loșonți TRFR 35), ci înseamnă ‘cu bumbi [aici: negei, pete]’, ‘care are pete’ și e un derivat de la bumb cu suf. -uriu. Cf. răbduriu ‘care are răbdare, răbdător’, spărguriu ‘care se sparge, casant’ (Loșonți CIE 137). [SID XIV 241] BURLETIC (pl. burletici) este cunoscut de DA, din GRAIUL I 242, II 199, cu sensul: ‘(Ia pl.) ciobanii cei mici, ciobanii cei tineri’. Pentru etimologie, este raportat la burlac1 ‘celibatar’. 79 După precizarea că etimologia e nesigură, și MDA îl raportează la burlac ‘celibatar’. DELR îl lasă cu etimologia necunoscută. Fără nicio îndoială, a rezultat din burlac, prin substituirea segmentului fonetic final -ac, interpretat ca sufix, cu suf. -atic. Precizăm că burlac e atestat (în forma burlag) și cu sensul ‘flăcău; păcurar crescut în afunzimea silhelor, în creierii stâncilor” (Bugnariu N, nr. 52/427). [Omagiu Maria Marin 257] BURNEȚ „șnur împletit, din cânepă sau lână, cu care se încing ițarii; cingătoare, brăcinar” (VN: DGDS 140) provine din bărneț, care este o variantă, cunoscută de DA, rezultată prin metateză, a lui brâneț. [Omagiu Teofil Teaha 333] BUTÂC, BUTÂCĂ. Butâcă (pl. butăce) ‘(mai ales la plural) opinci cu gurguiul lat’ (Libotin MM: LRg II 109) nu figurează în dicționare. Provine, prin eliminarea determinatului, din opincă butâcă, adjectivul butăc, -ă însemnând ‘neascuțit’. Butâc, explicat greșit în DA, CADE, Tamâs E, MDA din magh. buta ‘tâmpit [= neascuțit], prost’, este un derivat românesc cu suf. -ac de la but, -ă ‘idem’, nu de la but ‘șold, coapsă’, cum dă SDLR. Pentru adjective derivate cu suf. -ac, vezi Pascu Suf. 191-192. [Omagiu Andrei Avram 121] Notă. în FCLR IV/1, lucrare apărută în 2015, după publicarea prezentei note etimologice (în 2012), butac este comparat cu but (p. 20). BUTINEI (pl. butineie) ‘ghizd (la fântână)’ (Șona BV: ALRR-Trans. III h. 327/413) e o variantă a lui putinei ‘idem’, rezultată prin contaminarea cu butalău, budalău sau buturugă din puncte vecine. [SID XV 179] BUTOÂRCĂ, BUTORI. S. v. butură I. 1. ‘butuc, trunchi de copac scurtat’; 2. ‘trunchi scorburos’; II. ‘scorbură’, DA 80 menționează, printre altele, variantele butoără (butoăre) ‘ciotul sau buturuga ce a rămas în pământ, după ce s-a tăiat arborele; ‘(Ban.) scorbură, p. g e n e r. deschizătură, bortă, spărtură, orice gaură, chiar și în pământ, s p e c. butonieră, cheotoare la veșminte’ și derivatele butoărcă ‘scorbură, trunchi găurit’, a butori ‘a face găuri, a găuri cu sfredelul’. Butoărcă este considerat același cu butoără (TDRG, CADE) sau lăsat cu etimologia necunoscută (DM, DEX1*2, MDA). A butori are în MDA mențiunea „etimologie necunoscută”. Soluția din DA este, fără îndoială, justă, butoărcă și a butori fiind derivate de la butoără (butoăre) cu suf. -că, respectiv -i. A butori figurează bine explicat și în CADE. [Omagiu Teofil Teaha 333] BUTRUGÂR ‘gunoiul amestecat cu bălegar și putrezit, care se pune de obicei la straturi; mraniță’ (Traian Vuia TM: NALR-Banat I h. 766/89) nu e cunoscut de dicționare. într-un punct vecin (ibid. h. 766/84) s-a răspuns bălegăr, gunoi putred. Butrugăr provine, prin asimilarea u-e > u-u, din ^butregar, care este rezultatul contaminării între bălegar și putred. [In honorem magistri Simion Dănilă 316] CÂFIȘ, CAFIU. Căfiș ‘cafeniu’ (Briheni BH, Călugări BH, Câmp BH, Criștioru de Sus BH, Șidiștel BH, Ștei BH: Teaha CN 206) și cafiu ‘idem’ (Briheni: ibid.) nu sunt cunoscute de dicționare. Căfiș este o variantă, rezultată prin închiderea lui e la i, a lui *căfeș, un derivat, cu suf. -eș, de la căfă ‘cafea’. Cafiu e un derivat, cu suf. -iu, de la caja. Cf. cafeniu. [In honorem magistri Simion Dănilă 316] CAFTALÂN, CĂFTĂLÂN, CĂFTĂLÂNĂ, CĂSTĂLÂN. Caftalăn ‘brustur (Arctium lappaf și căstălăn ‘idem (Petasites hybridusy se găsesc în MDA (din Borza DE 215,217) cu etimologia necunoscută. 81 Caftalân provine dintr-un grai în care ă protonic se pronunță a. Literarizată corect, forma e căftălăn. variantă a lui căptălăn ‘idem’ (< magh. kăptalan). dată în MDA s. v. captalan. Varianta (de genul feminin) căftălănă ‘idem’ (Vânători MS: ALR II SN III h. 651/157) lipsește din dicționare. Căstălăn e tot o variantă a lui căptălăn. rezultată prin contaminare cu sinonimul brustur(e). [In honorem magistri Simion Dănilă 316] CÂFTĂ. După Dorin Ștef (DRAM), caftă ‘calapod (de cizmar)’ e posibil să provină din verbul argotic a cafti ‘a bate’ (< țig. cafti) sau din cafteală ‘bătaie’. în realitate, caftă este o variantă foarte răspândită în Maramureș (vezi ALRR-Mar. III h. 758) a lui captă, un împrumut din magh. kapta(fa) ‘idem’ (cf. și Tamâs E). [CCRM IX 145] CAMPAU ‘băț prevăzut cu un cârlig de fier la un capăt, cu care ciobanii prind mieii și oile’ e dat în MDA, cu varianta campăuă. fără formă de pl. și etimologie, din CHEST. V 62, sursă incomplet indicată. Cuvântul a fost comunicat nu cu varianta campauă. ci cu formele de plural campăuri și campauă. din Criștelec SJ (CHEST. V 62, 63/25). Pentru răspândirea lui, vezi ALR II SN II h. 395, NALR-Criș. 2327. E un împrumut din magh. kampo ‘cârlig’ (cf. și Tamâs E 161). [Omagiu Teofil Teaha 333] CĂCĂȘÂR. Printre derivatele verbului a se căca. în DA se dă, din H XI 351, căcășăr. ca substantiv masculin, cu precizarea că e „cuvânt de ocară”. îl preia MDA, care-i fabrică un plural căcășări și-l explică din ..căca + -ășaf. inventând încă un sufix inexistent în limba română. Și DELR îl inserează printre derivatele verbului menționat, fără a încerca o explicație etimologică. 82 Verificând în H, am descifrat, parțial, răspunsul corespondentului: „[...?], Căcașar, Mâncaiar, hirar, Curva, Putorea, [...], Porcu, Măgar, hoții". Așadar, e vorba de căca-și-ar, mânca-i-ar, fire-ar (în grai f se palatalizează în ti, după cum se precizează la p. 349). E adevărat că pe primul a este un semn ce pare căciulă a lui ă. Nu e căciula lui ă, pe care corespondentul o face altfel, nici a lui â, pentru că întrebuințează litera î. A fost un punct, pe care apoi l-a anulat. In consecință, căcășâr trebuie să dispară din dicționarele viitoare. [Omagiu G. G. Neamțu 400] CĂCIULIU, CĂCIULIE. Printre numele care se dau după culoare, temperament, năravuri, lipsuri, mărime etc. caprelor, corespondentul din Târgu Ocna BC a menționat pe Căciulie, iar printre cele care se dau câinilor, pe Căciuliți (CHEST. V 76/90 [fost 89]). Nu a precizat caracteristica care a stat la baza denumirii. Credem că aceste nume provin de la adj. căciuliu, căciulie, variantă, rezultată prin substituirea lui r cu l, a lui *căciuriu, *căciurie, un derivat, cu suf. -iu, -ie de la căciur sau căciur ‘cu pete, pestriț, tărcat’. Cf. buzurie < buzură, cârciurie < cârciură, fumurie < fumură (v. DA, Loșonți CIE 147). Căciur are variantele câcer, căcior, căcir, căcior, căciur și este cunoscut de dicționare. După Cihac II 36, provine din magh. kacer ‘cochet, prost’. SDLR îl compară cu rut. kăcur ‘rățoi’, iar MDA, după mențiunea că etimologia e nesigură, îl compară cu magh. czer ‘cochet’, formă pe care n-o găsim în dicționarele maghiare. DA, DU, CADE, CDER, DEX1-2, BDG îl iasă fără etimologie, iar DM nu-1 înregistrează. [SID XIV 241-242] CĂLUȘĂ, nume de oaie „albă cu pupi negri pe bot”, notat de colegul E. Beltechi în Lescovița CS, sat de sârbi românizați, provine din adj. călușă ‘(despre oaie) albă cu pupi negri pe bot’, necunoscut de dicționare. 83 Acesta este un împrumut din sb. kalîisa, cuvânt înregistrat „în graiurile din Kosmet” (Elena Scărlătoiu, Autohton - latin - slav în vocabularul dialectelor aromân și meglenoromân, în Studii de dialectologie. Timișoara, Tipografia Universității din Timișoara, 1984, p. 290). [SID XIV 241] CĂRATUȘ ‘ghețuș’ este atestat în sate din dreapta Tisei (vezi DRDT). Nu e cunoscut de dicționare. Nu l-am întâlnit nici în glosarele pe care le-am putut consulta până acum. Dacă e autentic, nu o greșeală în loc de cărăuș, atunci este derivat, cu suf. -uș, de la substantivul cărat ‘acțiunea de a se căra (= a se da) pe gheață și rezultatul ei’. Verbul a se căra (pe gheață) circulă și în Maramureș etc. (fiindu-ne cunoscut din Gura Fântânii, fost cătun al orașului Borșa (ALR I 1257/361), Borșa (ALR II SN V h. 1309/362), Săliștea de Sus etc. CĂRMĂJIE (scris: cărmajâe) ‘bucată de piele de oaie tăbăcită, foarte subțire, albă sau vopsită, care se folosea la confecționarea ornamentelor aplicate pe pieptare’ (Moisei MM: Tomoiagă ARM 19) este o variantă, necunoscută de dicționare, a lui cărmăjină = carmajină ‘piele vopsită în roșu-închis’ (< magh. karmazsin ‘piele roșie’). în glosarul alcătuit de Felicia Oșianu, forma apare insuficient definită ‘piele de oaie’ (vezi LRg. 111). [CCRM IX 145-146] CĂRTIG, CĂRȚOI. Cărtig (pl. cărtige} ‘vas în care se ține cheagul’ (Sălașu de Sus HD, Pui HD: ALRR-Trans. 2342/449, 450) este un derivat, cu suf. -ig, de la cart (< magh. kărt\ CADE, Tamâs E 167). Nu e cunoscut de dicționare. Cărțoi (pl. cărtodie} ‘vas mare de lemn de brad în care la stână se pune laptele muls, strecurat sau în care se păstrează zerul’ a fost comunicat din Lunca Cemei HD de către un preot din Unirea HD: „lapte acru se face numai de la vaci, care 84 se păstrează în vasă de lut, iar zărul în vasă de lemn numite «cărtoane»” (CHEST. V 122/53-a), „[laptele odată muls se toarnă] în un vas mare de lemn de brad numit «cărtoni»” (ibid. 126/53-a), „laptele strecurat se pune la stână în cartoni” [sic!] (ibid. 130/53-a). E un derivat, cu suf. augmentativ -di [-6n], de la cart ‘doniță, cofa’. [SID XV 179] CĂTĂLEȚ, CĂȚĂLEȚ, CĂȚELEȚ. Cătăleț figurează în Coman Gl, fără să putem ști de unde l-a cunoscut autorul, cu sensul ‘cățel urât, mic și pipernicit’. A fost preluat de MDA, care îl lasă cu etimologia necunoscută. Este o evidentă greșeală de tipar în loc de cățăleț, variantă literalizată (dintr-o arie cu e > ă datorită pronunțării dure a lui ț) a lui cățeleț, un derivat de la cățel, cu suf. -eț. Cf. copileț < copil. [In honorem Gheorghe Chivu 326] CÂLCEVELNIȚ, *GÂLCEVELNIȚ. Câlcevelniț ‘cicălitor’ a fost notat de S. Pop în Ferendia TM: ALR I 1564/30). Lipsește din dicționare. Arezultat, prin pierderea sonorității lui g (probabil sub influența sinonimului cârtitor dat de același informator), din *gâlcevelniț, un derivat de la gâlceavă, cu suf. -elnic, modificat în -elniț prin contaminare cu suf. -eț. Pentru contaminarea sufixelor, vezi (infra) codărniț, potcălăș, ulicârniț. [In honorem Gheorghe Chivu 326] CÂNITURĂ, CORBEȘTE, *CORBI, CORBITURĂ, LUPITURĂ, *ULI, ULITURĂ. Ulitură este un „epitet depreciativ pentru o pasăre de curte (care face stricăciuni)”. DLR și MDA arată că e derivat „de la w/m”. lulia Mărgărit ISE 192 e de părere că, „deși aparent un derivat, termenul nu poate fi încadrat printre acestea, prin radicalul nominal incompatibil cu formantul -(ă)tură, -(i)tură” și presupune „că poate fi vorba despre contaminare între uliu + vultur(e). Termenului rezultat 85 *uliture, susceptibil de a fi considerat plural, i s-a creat, probabil, un singular corespunzător ulitură”. După părerea noastră, ulitură este un derivat, cu suf. -(i)tură, de la verbul *a uli "(despre uliu) a mânca orătănii’, care, la rândul lui, este un derivat de la uliu, cu suf. verbal -i. Că așa s-a format cuvântul, ne-o demonstrează și alte derivate similare. Cânitură e lucrat în DA s. v. câne și definit ‘vită stricăcioasă, rea’. Sensul e ilustrat prin două citate din MARIAN: „Mânca- te-ar lupii, cânitură!”, „O cânitură de vacă, de bou”. în MDA e glosat ‘vită care produce stricăciuni’ și e derivat, cu suf. -tură, de la verbul a câni, verb care figurează la locul alfabetic cu trimitere la a câini, dar acesta nu se găsește în dicționar. Atestat sau nu, sensul verbului este ‘(despre câini) a mânca hoitul unui animal domestic’. Derivatul cânitură trebuie definit ‘epitet depreciativ pentru o vită stricătoare, rea, care are un obicei rău’. Sunt numite cânituri nu numai vitele care produc stricăciuni, ci și cele care au un obicei rău (nu stau la muls, nu trag bine în jug, împung etc.). în ciuda puținelor atestări din DA, cuvântul are o largă arie de răspândire, cel puțin în nordul țării. L-am folosit și noi, de multe ori, în copilărie, când am umblat cu vitele. Corbitură (pl. corbituri) (scris literalizat: corghitură) se întâlnește în Sfarghiu RCM, glosat ‘imprecație rostită la supărarea stăpânului unei oi slabe, a cărei unică întrebuințare ar fi să o mănânce corbii’. Este derivat cu suf. -(i)tură de la verbul *a corbi ‘(despre corbi) a mânca hoitul unui animal’, un derivat de la corb, cu suf. -i. Șt. Pașca Gl dă verbul a corbi ‘a rupe, a împărți’, un derivat „din corb”, după o comunicare a învățătorului Vasile Cutcan din Bonț CJ. Verbul este reținut în MDA, glosat ‘a sfâșia’. După părerea noastră, în textul „corbește = împart ca corbii” (CHEST. II 489/345), Vasile Cutcan a comunicat adverbul corbește, nu verbul a corbi. Aceasta nu înseamnă că nu există sau nu poate exista acest verb în Bonț sau în alte regiuni, de vreme ce învățătorul 86 V. Cutcan a comunicat, într-o scrisoare din 8 decembrie 1924 trimisă Muzeului Limbii Române, a ciorî'. „Atributul «ciorât» care se dă cailor în comuna noastră are înțălesul următor: Cal ciorât e cel cu pielea dubită, luat[ă] de acolo, - că dacă moare un cal - așa zice poporul - cioarele se adun [!] în mulțime mare pe hoit și încep a-i ciupi pielea - a o dubi - a o ciorî, ca să poată mânca carnea hoitului; de aici vine atributul ciorât'. adecă ciupit, dubit, sfașiat..V. și DR V 174. Lupitură (pl. lupituri) cu sensul ‘apelativ depreciativ dat unui animal domestic stricător sau care are un obicei rău ori este slab’ nu este cunoscut de dicționare. A fost comunicat din Orbie, localitate contopită în 17 februarie 1968 cu Buhuși BC, în răspunsul la chestiunea prin care li se cerea corespondenților să înșire toate numirile care se dau după culoare, temperament, năravuri, lipsuri, mărime etc.: oilor, caprelor, boilor, vacilor, câinilor, măgarilor, cailor: „la toate li se mai zice: haramuri, belituri, lupehituri, boaita" (CHEST. V 76/53 [fost 51]). E un derivat de la verbul a lupi, pe care DLR îl cunoaște cu sensul învechit și regional ‘(despre lupi; complementul indică o ființă) a prinde și a sfâșia în bucăți’ (cf. SDLR), verb folosit, după comunicarea făcută de Ion Corbu din Zagra BN (pentru DA), și „în înjurătură către vite «lupii să vă lupească!», de unde și participiul «lupit, un lupit de cal, de vițel»”. Participiul lupit, întrebuințat ca adjectiv, are mai multe atestări în DLR. Belitură, sinonim cu cânitură, lupitură etc. (vezi supra), este cunoscut de MDA (unde e definit nu tocmai exact: ‘(învechit și regional; în batjocură) vită slabă’) și derivat corect de la a beli. Se întâlnește și în răspunsul din Topraisar CT la întrebarea: Cum alungi oaia? (nea de-acolea, belitură!'. ALRR-Munt.Dobr. pș. 129/2301/898). [Omagiu Maria Marin 257-258] CÂRCIOÂBĂ, CÂRCIOR, CÂRCIOV, CÂRCIUR, SCARCIOR. Unele dicționare cunosc adj. cârcibr, -cioâră cu sensurile: 1. ‘(despre oi) cu coamele sucite înainte’; 2. ‘(despre oi) cu lâna creață’; 3. ‘strâmb, încârligat’. 87 DA îl menționează s. v. cârcel, DU îl raportează la cârcel, CDER îl dă printre derivatele verbului a se cârci, iar CADE și MDA îl lasă cu etimologia necunoscută. Cârcior este o variantă a lui cârciur, -ă, adj. care circulă în Banat, Oltenia și Muntenia cu sensurile menționate și care este un derivat, cu suf. -ur, de la cârci ‘cârlig la vița de vie’, substantiv atestat în aceeași arie (v. ALRR-Banat 2140/3, 79; NALR-Olt. IV pș. 111/2140; ALRR-Munt. Dobr. V pș. 69/2140), împrumutat din sl. krc (S. Pușcariu, în DR III 392). Alternanța u/o și mutarea accentului pe silaba finală se întâlnesc și la alte cuvinte din această sferă semantică: buzură/ buzură (v. supra), câciur/câcior/căciur (v. supra), fumur/fumor (v. Fumora, nume de capră în Banat: MCD I 140). Cuvântul mai are variantele cârciov, -ă, de la care provine numele Cârciovă, dat unei oi cu „coame încolăcite” (Pecica AR: ALR II 5329/53), și scârcior, -ă 1. ‘(despre părul omului) creț’ (v. NALR-Olt. I h. 13, 14); 2. ‘(despre lâna oilor) creață’ (ibid. IV h. 799/963). Prima a rezultat din contaminarea lui cârcior, -ă cu ciâcov, -ă, acesta din urmă fiind dat de informatorul de la care E. Petrovici a notat varianta cârciovă, iar cea de a ILa, din cârcior, prin proteza lui 5-. Forma Cârcioabă, „nume dat unei oi cu lâna creață, măruntă”, existentă în Densusianu ALP II 33 și explicată „din tema slavică krbc, care apare și în cârcel cu semnificația de ‘ceva răsucit’ ”, este o greșeală, probabil de dactilografiere, în loc de cârcioară. Densusianu loc. cit. precizează că a luat-o din Dame încerc., însă acolo nu există decât cârcioară. Neverificând în Dame încerc., Popescu-Sireteanu o reține în TP 74. [SID XIV 242-243] CÂRCIULIU ‘chircit’ se găsește în MDA, din CHEST. S, cu etimologia necunoscută. E un derivat de Ia verbul a (se) (în)cârci ‘a (se) încovoia, a (se) îndoi spre înăuntru’, cu suf. -uliu, existent și în durduliu < durd, grăsuliu < gras etc. [In honorem magistri Simion Dănilă 316-317] 88 *CÂRDEIÂȘ, CÂRTEIÂȘ, GÂJDEI, GÂRD, GÂRDEI, *GÂȘDEI, GÂȘDEIAȘ. Gârdei (pl. gârdeie) ‘grup de 10-25 de oi strânse la un loc; botei’ a fost notat în Dragomirești MM și Săcel MM (v. ALRR-Mar. IV h. 912/234, 235). îl cunoaște și DA din jurul Năsăudului și-1 explică, cu probabilitate, din contaminarea lui cârd cu botei. explicație preluată de MDA. în realitate, gârdei e un derivat cu suf. diminutival -ei de la gârd. variantă, rezultată prin sonorizarea velarei, a lui cârd. notată în Moisei MM (v. ibid. h. 912/236). în Oncești MM s-a înregistrat gâjdei ‘idem’, care figurează și în MDA cu etimologia necunoscută. După părerea noastră, e o variantă a lui gârdei. O altă variantă este *gâșdei. de la care s-a format diminutivul gâșdeiâș [gîșd’eișș] ‘idem’, înregistrat la Rozavlea MM (ibid. h 912/232). Alternanța j/ș este frecventă (cf. cojniță/ coșniță. cujmă/cușmă. râjniță/râșniță etc.). Interesant e cuvântul cârteiâș [cîrt’eișș], cules din Săpânța MM (ibid. h. 912/227), care a rezultat din *cârdeiâș. un derivat de la cârdei cu suf. -aș. prin contaminare cu botei. notat de la același vorbitor, sau cu boteiâș. înregistrat în 12 din cele 20 de localități anchetate pentru ALRR-Mar. [Omagiu Andrei Avram 126] CÂRLIBÂT ‘(despre drum) întortocheat’ (Petreștii de Jos CJ: ALR II SN III h. 860/250) este o variantă a lui cârligât ‘idem’, notat în puncte vecine sau apropiate (ibid. h. 860/235, 284), rezultată prin substituirea lui g cu b. Cf. gârloâgă > gârloâbă, vârciolog > vârciolob (vezi Loșonți TRFR 158-159). [In honorem Gheorghe Chivu 326] CÂRNÂCI. Cârnâce (pl. cârnăce) ‘(despre oi) care se desprinde mereu din turmă’ (Drăguș BV: ALRR-Trans. 2390/422), necunoscut de dicționare, este un derivat, cu suf. -aci. teteacârni. [SID XV 179] ’ 89 CEACOVĂNĂ, CEÂCOVĂ. Ceacovănă, nume de oaie „cu coame mari, în lături” (Pecica AR: ALR II 5329/53), provine din adj. ciacovănă ‘(despre o oaie) cu coame mari, în lături’. Pluralul ciacovene „(despre oi) cu coame lungi, mari” a fost comunicat din Galșa AR (CHEST. V 67, 68/34). E un derivat de la ceâcovă ‘idem’, adjectiv notat și el ca nume de oaie: Ceâcovă „cu coame mari, în lături” tot în Pecica (v. ALR II 5329/53). Ceăcov, -ă este un împrumut din ser. cakov ‘ceacău [= cu coamele plecate sau întoarse în afară]’ (Tomici DSR). [SID XIV 243] CELĂICĂ [selâică] (pl. celăici) ‘țigancă de laie’ (Glimboca CS: ALR II 3355/27), absent din MDA, e un derivat, cu suf. -că, de la celâie (pl. celăi), forma de feminin a lui celău, care este o variantă bănățeană a lui cealău ‘înșelător’, ‘escroc’ (< magh. csald ‘idem’). Cf. celâucă (Loșonți CIE 47). [Omagiu Teofil Teaha 333] CEPĂTOÂRE, CEPĂTURĂ. Cepătură ‘codru de pâine’ (Moftinu Mic SM: ALR II SN IV h. 1067/334) provine din începătură ‘idem’ (Vălcani TM, Pecica AR, Mihăileni HR: ibid. h. 1067/47, 53, 574). Cf. cepătoăre ‘început’ [?] (DA), reținut în MDA cu mențiunea „etimologia nesigură”, < începătoare, cepelniță < începelniță etc. [In honorem magistri Simion Dănilă 317] CEPELNIȚĂ, ÎNCEPELNIȚĂ. Forma substantivală cepelniță ‘început’ se întâlnește într-o rugăciune culeasă din Strâmtura MM: „Mă rog la sfânta Luni, |Cepelniță d’e post,| Căd’elnița lu Domnu nost Isus Hristos” (Papahagi GFM 84). De-aici a ajuns în DA (și CDER), unde e menționată printre derivatele de la verbul a începe, fără alte precizări. E o variantă a lui (sau o greșeală de percepție a culegătorului în loc de) începelniță ‘idem’, un derivat, cu suf. -elniță, de la verbul a începe. începelniță se găsește într-un descântec „de albeață” cules dintr-un sat maramureșean al cărui nume nu 90 este menționat: „S-au întâlnit cu sfânta Luni, / Cădelnița lui Hristos, / începelnița de post” (Bîrlea CP 360). A fost reținut în CADE, Rosetti LDR 94. [CCRM II 53] CEPSOÂIA. Cepsoăna (scris: Cepsonea), nume de oaie și de capră în Banat, existent, fără explicație etimologică, în MCD I 140 și (de aici) în Popescu-Sireteanu TP 74, trebuie literarizat Cepsoăia. E un derivat de la ceăpsă, cu suf. -oaie. Cf. Căciulată, nume de oaie „cu lână multă pe cap, încât aproape nu vede” (Stoian Păst. 63), un derivat, cu suf. -at, de la căciulă. [SID XIV 243] CETÂN ‘fag bătrân’, existent într-un glosar din Berbești MM, Breb MM, Budești MM, Călinești MM, Desești MM (v. LRg I 11), nu e inclus în MDA. Credem că e o variantă a lui fietăn ‘idem’ (< magh.^a^/ ‘tânăr’ și fetal ‘pom tânăr’: Loșonți SSE 158-159). Mai precizăm că am înregistrat toponimul Cetăni în Bârlea CJ, ca nume al unei păduri. [Omagiu Andrei Avram 122] CETIOÂRĂ ‘ cetinică’ e derivat de la cetină, dar nu cu suf. -oară, cum indică MDA, ci cu suf. -ioară (cf. și DEX12). Pentru dispariția lui n, vezi S. Pușcariu, în DR VI 230 nota 2; Loșonți TRFR 191). [Omagiu G. G. Neamțu 400] CHEAGOI ‘vas în care se ține cheagul’ (Prundu Bârgăului BN: ALR II 5415/219; Mureșenii Bârgăului BN, Tiha Bârgăului BN: ALRR-Trans. 2342/251, 252) e un derivat de la cheag cu suf. -oi. Nu e cunoscut de dicționare. [SID XV 180] CHEFĂI ‘a petrece zgomotos (cu băutură, cu cântece și lăutari); a chefui”, semnalat din Săcuieni DB (vezi H IV 252), e dat în MDA cu etimologia necunoscută. E un derivat de la chef, cu suf. -ăi. Cf. și Vasiliu DV 152. [In honorem magistri Simion Dănilă 317] 91 CHEGÂU ‘vas în care se ține cheagul’ (Meștera MS: ALRR-Trans. 2342/281) nu e cunoscut de dicționare. E derivat de la cheag, cu suf. -ău. [SID XV 180] CHEGOR (pl. chegoăre) ‘vas în care se ține cheagul’ (Vătava MS: ALRR-Trans. 2342/279), cuvânt necunoscut de dicționare, a rezultat, prin derivare regresivă, din chegorniță, notat în puncte vecine sau apropiate. [SID XV 180] CHEIȚĂROS. Adjectivul cheițăros ‘(despre grâu) prin care crește secară, fiindcă sămânța n-a fost destul de bine aleasă; secăreț’ (Sânmihaiu Almașului SJ: ALR II SN I h. 41/284) a fost explicat de Tamâs E din cheițereș ‘idem’ (< magh. ketszeres), prin schimbare de sufix. După opinia noastră, a rezultat din contaminarea lui cheițereș cu sinonimul secăros, atestat în punctul vecin 279 (v. harta citată). [Omagiu G. G. Neamțu 401] CHERGUȘ (pl. cherguși) ‘lemn ascuțit la un capăt, cu care se sădesc zarzavaturile’ a fost semnalat din Pârșcoveni OT (vezi CV, III, 1951, nr. 9-10, p. 45). Dacă este o formă autentică (și nu o greșeală în loc de chirguș) a rezultat din ^chirguș, care reprezintă literalizarea formei fonetice locale [kirguș] a lui pirguș ‘idem’, bine derivat în DLR de lapirg ‘idem’. [CSP IV 135] CHERICĂ (pl. cherici) ‘ochi de lanț, verigă de lanț’ (Firiza MM, Lăpușel MM, Mocira MM, Tăuții-Măgherăuș MM: LRg I 17) lipsește din dicționare. Este o variantă a lui cărică ‘rotiță’ (< magh. karika). [Omagiu Andrei Avram 123] CHETRICEL, PIETRICEL. Chetricel se întâlnește la Băcescu P 107 ca nume a două specii de pești: 1. ‘ghiborț’; 2. ‘porcușor’. 92 MDA îl reține cu etimologia necunoscută. Este literalizarea (făcută de Băcescu a) pronunțării locale, cu p palatalizat în k, a formei pietricele necunoscută de DLR. Aceasta pare un derivat de la piatră cu suf. -icel, dar e o variantă a lui pietroșel, cuvânt cunoscut și ca nume al mai multor pești mărunți, printre care și porcușorul (< pietros + suf. -el'. DLR, unde găsim și varianta pitroceT). [Omagiu G. G. Neamțu 401] CHIGORNIȚĂ, CIGORIȚĂ, CIGORNIȚĂ. Cigorniță ‘vas în care se păstrează cheagul la stână’ (Câmpulung Moldovenesc: CHEST. V 80-82/15 [fost 34]) apare în MDA metamorfozat cigoriță și cu etimologia necunoscută. în localitatea respectivă k se pronunță c. Corespondentul a redat literalizat forma fonetică locală [cigorniță]. Literarizată, aceasta devine chigorniță, care este o variantă a lui chegorniță. [SID XV 180] CHINEȘ [kineș] ‘gingaș la mâncare’ I, III, IV (Bonț CJ) nu figurează în dicționare. E un împrumut din magh. kenyes ‘idem’. [Omagiu Teofil Teaha 333] CHINZÂI, CINZÂI. Chinzâi ‘tortură, muncă multă, chin, suferință’ e inserat în DA printre derivatele lui a (se) chinzui ‘a (se) chinui’. MDA îl lasă cu etimologia necunoscută. într-adevăr, e un derivat de la a (se) chinzui. Sufixul este -ai, ca în bușăi < a buși,futăi < a fute, izbăi < a izbi, trântăi < a trânti (v. Pascu Suf. 200-201), scăpai < a scăpa, suflai < a sufla (v. FCLRIV/1 81). Forma cinzâi, existentă în Pașca Gl, după o comunicare din Bistrița BN, a fost reținută în MDA ca variantă a lui chinzâi. O astfel de variantă nu există și trebuie eliminată din dicționar. Corespondenta, originară dintr-un grai în care k se pronunță c, a 93 comunicat cuvântul chinzai redând cu literele alfabetului obișnuit [= literalizând] pronunțarea lui locală [cinzâi]. [Omagiu Teofil Teaha 333-334] CHIORANI, CHIORANIE, CHIOREÂN, CHIORENI, CHIORENIE. DA lucrează forma substantivală de masculin plural chiorăni, din locuțiunea adverbială La Chiorăni, cu care se răspunde cuiva care caută un lucru aflat chiar în fața lui, printre derivatele lui chior, fără alte precizări. Și MDA, care dă și varianta chioreni, se limitează să indice că este un derivat de la chior. Este vorba de chioreni, pl. lui chioreân, un derivat de la chior cu suf. -ean. Chiorăni este forma prin care s-a redat literalizat pronunțarea lui e ca ă sau ă dintr-o zonă în care r este dur. Prin literarizare, ea dispare, rezultând chioreni. Din aceeași sursă (PAMFILE, J. I), DA dă printre derivatele Iui chior și pe chiorănie 'defectul celui chior’. După precizarea că etimologia este nesigură, MDA îl compară cu chior. Provine, prin substituirea lui e cu ă (după r dur), din chiorenie, cuvânt absent din dicționare, dar pe care l-am auzit în vorbirea mai multor persoane, derivat cu suf. -enie, de la a chiorî, nu de la chior, cum dă FCLR IV/1 191. Cf. bolunzenie < a bolunzi, despărțenie < a (se) despărți, muțenie < a muți, surzenie < a surzi, zăluzenie < a zăluzi etc. [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 115] CHIOÂREȘ (pl. chioăreși) ‘sașiu’ (Lunca HD: ALRR- Trans. I h. 48/351), cuvânt necunoscut de dicționare, este un derivat, cu suf. -eș, de la chior ‘idem’, adjectiv atestat și în puncte vecine (v. harta citată). [Omagiu G. G. Neamțu 401] CHIORLOMÂN (pl. chiorlomăni) ‘sașiu’ (Dăbâca HD: ALRR-Trans. I h. 48/431) nu e cunoscut de dicționare. A rezultat, prin „despicarea” lui -r- în -rl-, din ^chioromăn, un derivat, cu suf. -omăn, de la chior ‘idem’, atestat (și) în puncte 94 vecine (ibid. h. 48/430, 432). Pentru acest sufix, v. gogoman, grosoman etc. (Pascu Suf. 340), lotroman, prostoman, megl. țățuman (Loșonți TRFR 113), moloman (idem SSE 81) etc. [Omagiu G. G. Neamțu 401] CHIOROȘ (pl. chioroși) ‘sașiu’ (Prăvăleni HD, Fizeș HD: ALRR-Trans. I h. 48/350, 373), cuvânt necunoscut de dicționare, este un derivat, cu suf. -oș, de la chior ‘idem’, atestat și în puncte vecine (v. harta citată). [Omagiu G. G. Neamțu 401] CHIPCHIROI, CHIPIROI, CHIUCHIURLOI, CHIUCHIUROI, CIUCIURLÂU, PIPIROI, PIUCHIUR, PIUCHIURLÂU, PIUCHIURLOI, PIUCHIUROI, TIUTIUROI. Gustav Weigand a întâlnit t'ut'uroi ‘ciocârlie moțată’ pe Someș (v. Jb. VI 81). Ovid Densusianu (Lat. tutulus și forme înrudite, în „Archivio glottologico italiano”, Torino, XX, 1926, p. 146, nota 13) se întreabă dacă nu cumva este „tot o urmă, cu fonetism alterat, a unui mai vechi *tutur < lat. tutulus! [1. ‘beretă de formă conică a flaminilor’; 2. ‘pieptănătură înaltă în formă de con a femeilor’]. N. Drăganu, care îl literarizează tiutiuroi, crede „că mai curând avem a face cu corespondentul ungurescului piityor, pityer, pityer ‘ciocârlie’ [...] + suf. -oi” (DRV 376), /'inițial putând fi rezultat fie din palatalizarea lui p, „ca în t'ept, t'îtă etc. [^‘piept’, ‘pită’ etc.], fie prin asimilație la -t'- următor” (ibid. 377). Explicația aceasta a fost aprobată de Tamâs E. în DA, cuvântul apare literarizat chiuchiuroi și considerat „derivat, cu suf. moțional -oi, dintr-o tulpină onomatopeică, care se găsește și în ung. pityer (pityer, piityor) ‘ciocârlie’ ”. Scris tyutyuroi, figurează, din I. Pop-Reteganul, în lista de cuvinte dialectale alcătuită de I. Micu Moldovanu. Menționând că „grafia pare a reda rostirea: t'ut'uroi”, Romulus Todoran îl literarizează tiutiuroi și-1 derivă „dintr-un radical onomatopeic tiu-tiur, cu suf. -oi” (MCD I 27). în DLR, unde e menționată și o atestare din Reteag BN cu sensul ‘ciocârlan’, tiutiuroi e considerat „formație onomatopeică”. 95 Tot în două articole s-a lucrat și în MDA: 1. chiuchiuroi, în care, după mențiunea că etimologia este nesigură, se face trimitere la magh. „pityer + -oi", și 2. tiutiuroi, în care este reprodusă explicația din DLR. După părerea noastră, cuvântul trebuie literarizat piuchiuroi. Este un derivat românesc, cu suf. -oi, de la piuchiur [t’ut’ur] (pl. piuchiurî) ‘ciocârlie’, cuvânt notat de Emil Petrovici în Voivozi, corn. Șimian BH (v. ALR II6202/325), absent nejustificat din DLR, MDA, care e un împrumut din magh.^wțyor. Pentru magh. u > rom. iu, vezi Pușcariu LRII209, iar pentru magh. o > rom. u sau iu, nqza Kirâly Contacte 146. După cum preciza anchetatorul, Chenizul este un sat situat la 2 km de granița cu Ungaria (v. Emil Petrovici, Atlasul lingvistic român II. Introducere. Redactori: Doina Grecu, I. Mării, Rodica Orza. Coordonator: I. Mării, Cluj-Napoca, 1988, p. 176), în care toți locuitorii sunt bilingvi (v. ibid. 178). în Săuca SM s-a notat [t’ut'ur], (pl. [fut’urî]) ‘pupăză’ (v. NALR-Criș. 1385/176). Noi bănuim că nu e vorba de un transfer de Ia ‘ciocârlie’ la ‘pupăză’, ci de faptul că informatorul a înțeles parțial sau greșit întrebarea pe care i-a pus-o anchetatorul pentru ‘pupăză’: Cum îi spui la pasărea pestriță, cu un moț ca o creastă și care cântă pu-pu-pup? Și ciocârlia este pestriță, cântă și unele specii sunt cu moț. Varianta piuchiurloi ‘ciocârlie?’, existentă, ortografiată chiuchiurloi, în Băcescu Păs. 48, din fostul raion Cehu Silvaniei SJ, a luat naștere prin despicarea lui -r- în -rl-. Prin substituirea sufixului -oi cu -ău a rezultat piuchiurlău [fut’urlău] (pl. piuchiurlăî) ‘prepeliță’ (Meseșenii de Sus SJ: NALR-Criș. 1392/171), iar prin substituirea lui f cu c, fenomen întâlnit în unele împrumuturi din maghiară (v. Kirâly Contacte 198), ciuciurlău [cucurlău] (pl. ciuciurlăi) ‘idem’ (Buciumi SJ: NALR-Criș. 1392/168). Acest ultim cuvânt se găsește la Băcescu Păs. 55, 59, din fostul raion Zalău, cu sensul ‘ciocârlan’. Pityer, pityer au dat în românește ^pichir [pit’ir]. Pentru magh. -e-, -e- > rom. -i-, v. Kirâly Contacte 128, 132, iar pentru 96 magh. -ty- > rom. -f-, -k-, v. ibid. 197. Prin derivare cu suf. -oi a rezultat *[pifiroi], de la care s-au format: 1. (prin asimilareap-t’>p -p) pipiroi, formă notată, după răspunsul pipălăcă, ca termen pentru altă pasăre, în Cosniciu de Jos SJ (v. NALR-Criș. 1392/165). Precizarea că „pipiroiuA care se suie-n sus din grâu și-și face cuibul jos” ne arată că e vorba de un termen pentru ‘ciocârlie’. 2. (prin palatalizarea lui p- în pt'-) *[pt’it’ir6i], care, prin metateză, a devenit [t'ipt’iroi]. Această formă se găsește la Băcescu Păs. 47, 55 pentru ‘ciocârlan?’, probabil din Cizer SJ (o localitate Ghizer nu există), literalizată chipchiroi. Prin literarizare se obține chipiroi. [Omagiu Maria Marin 258-260] CHITÂRCĂ. Forma aceasta, dată în MDA cu sensurile: 1. ‘(Mold.) ciuperca Boletus duriusculus"', 2. ‘chitărcuță {Boletus versipellisY\ 3. ‘pitarcă {Boletus bovinus)’; 4. ‘(fig.; popular și familiar; depreciativ) femeie’ și lăsată cu etimologia necunoscută, reprezintă literalizarea fonetismului local [kitârcă], dintr-un grai în care p se palatalizează în k. Literarizat corect, rezultă pitarcă, cuvânt bine atestat ca nume al mai multor specii de ciuperci și raportat, în DLR, la pită, mănătarcă. Sensul ‘femeie’ din MDA nu există în realitate. L-au creat redactorii dicționarului, după comunicarea din Piatra Neamț NT: chitarcă ‘vorbă de batjocură pentru femei’: Scoală de-acolo chitarcă ce ești! (v. Coman Gl). El trebuie înlocuit prin ‘epitet dat unei ființe decăzute moral (sau fizic)’ ori ‘ființă decăzută moral (sau fizic)’, sens figurat, dezvoltat de la cel de ‘fleandură, zdreanță’ pe care îl arepitarcă (v. DLR). [Omagiu Teofil Teaha 334] CICÂRL Verbul a cicări se găsește în Pașca Gl cu sensurile 1. ‘a mișca într-o parte, a câmi, a suci’ și 2. ‘a sări în sus de bucurie’. Primul a fost comunicat din Frata CJ, iar al doilea, din Gorj. MDA nu-i poate indica etimologia. După mențiunea „etimologia necunoscută”, DELR îl explică, cu probabilitate, 97 din „*cicară (= cicoare2) ‘greiere de toamnă’ ” sau din „cicăric (= cicric ‘instrument pentru depănatul firelor’)”. După părerea noastră, sensurile aparțin unor cuvinte omofone. In Frata, t urmat de e, i, ie se pronunță c. A cicări ‘a mișca într-o parte, a câmi, a suci’ este fonetismul local (și zonal) al verbului a ticări ‘idem’, bine atestat de DLR (< magh. teker), viu și în graiul din satul nostru natal (Bonțida CJ). în consecință, se va elimina din dicționarele viitoare. [In honorem magistri Simion Dănilă 317] CICIOÂNCĂ, CIUCINCĂ. Ciucincă ‘lunecuș pe gheață’ (Teaca BN: Viciu Gl) e comparat în DA cu cicioancă, pe care l-a explicat din magh. dial. sisonka ‘idem’, care în MDA e ortografiat greșit sisonca. MDA îl lasă cu etimologia necunoscută. Forma etimonului maghiar este csicsonka ‘idem’ (cf. și Tamâs E, DMR). [Omagiu Teofil Teaha 334] CIJMĂITOARE, PIJMĂITOĂRE, *PIZMĂI, PIZMĂTOR. DA, care cunoaște forma cijmăitoare ‘(în descântece) voitoare de rău’ din ȘEZ., anul XXXII, volumul XX, 1924, p. 145, consideră că „probabil” este vorba de o „rostire dialectală pentru chizmuitoare = pizmuitoare”. MDA lasă cuvântul cu etimologia necunoscută, iar DELR, după mențiunea „etimologia nesigură”, reproduce ipoteza din DA. Fără nicio îndoială, cijmăitoare trebuie literarizat pijmăitoare, pentru că c provine din palatalizarea lui p-, ca în pieptin(e) [cșpcine] (vezi NALR-Mold. Bucov. I h. 8), piele [cșlj] (vezi ibid. pș. 19/275) etc. Pijmăitoare poate fi o variantă a lui pizmuitoare, apărută prin substituirea lui u cu ă sub influența lui pizmătar, pizmătareț, pizmătărnic etc., sau un derivat, cu suf. -(i)toare, de la *apizmăi ‘a pizmui’ ( o-o din ^ciorăscuță, adjectiv substantivizat, prin omiterea determinatului prună, un diminutiv, format cu suf. -uț(ă), de la adj. ciorască întrebuințat în numirea compusă prună ciorască ‘un soi de prune ceva mai mari ca corcodușele, aproape negre la culoare, care se coc mai devreme’ (Bonțida CJ). [CCRM IX 146] CIOTOREAG ‘arbore uscat, fără vârf’ este cunoscut din Ștefanești VL (A rămas un ciotoreag\ ARH. OLT. XXI 261). După mențiunea că etimologia este nesigură, MDA îl compară cu ciotac. A rezultat din contaminarea lui cotoreag (pentru care vezi Loșonți SSE 51) cu ciot. [In honorem Gheorghe Chivu 326] CIPUI. Forma verbală a cipui ‘a smulge penele de pe un pui (tăiat și opărit)’ a fost notată de E. Petrovici în Arpașu de Jos SB („îl cipuie”: ALR II 4092/171). E o variantă, necunoscută de DA, MDA, a lui a ciupui ‘idem’, rezultată prin transformarea lui iu în i, ca în cibăr < ciubăr, cibotă < ciubotă (ciobotă), cibuc < ciubuc etc. [SID XVI 235] CISLĂR ‘tâmplar’, dat în MDA din Pârvova CS (v. CHEST. II 33/10) și explicat din germ. Jishler [sic!], se va elimina din dicționar. Este forma în care corespondentul a literalizat greșit fonetismul local [cișlăr] (v. ALRR-Banat 1741/22), fonetism care se literarizează tișlăr (< tișler < germ. Tischler), cuvânt cu circulație în Banat și Transilvania (v. DLR). [Omagiu Teofil Teaha 334] CIT, CITĂI. Verbul a cităi ‘a face să tacă, a liniști (un copil, un câine)’, comunicat din Berbești MM, Breb MM, 103 Budești MM, Călinești MM și Desești MM (v. LRg 111), lipsește nejustifîcat din MDA. E derivat, cu suf. -ăi, de la interjecția cit!, care exprimă un îndemn la tăcere, sinonimă wpâs!,pst!,st!, interjecție împrumutată din magh. csitt! ‘idem’ (v. DA, Tamâs E), care în MDA figurează cu etimologia necunoscută. [Omagiu Andrei Avram 122] CIUCIORI ‘(despre apa unei cascade) a face zgomotul caracteristic’ a fost notat de Sever Pop în Comereva CS ([susorșșce apa]: ALR I 430/18). E un derivat de la ciucior, variantă a lui ciuciur ‘șipot, ciuroi’ (vezi DA). Lipsește nejustificat din MDA. [Omagiu Teofil Teaha 335] CIUCULEU, CIUCULIU. Ambele forme le-am întâlnit la informatori din Teleac MS: ciuculeu „vârf ascuțit de deal” III; „urcăm până la ciuculeul dealului; la ascuțimea dealului îi zice ciuculeu"" [**]; ciuculiu „vârf de deal, pisc mai înalt” {„Râpa Motorului e un ciuculiu”) I, „vârf de deal, pisc” [*]. Este o variantă a lui țuculeu ‘idem’ (vezi Loșonți TRFR 103), rezultată prin substituirea lui ț prin c (poate sub influența cuvintelor ciuclă, ciuclui). Pentru alternanța -eu/-iu, cf. durduleu/durduliu, gurgumeu/gurgumiu etc. [In honorem Gheorghe Chivu 326] CIUCUROS ‘(despre fân) cu fire de ierburi înalte și groase, beldios’ (Boiu Mare MM: ALR II 5248/272) nu este cunoscut de dicționare. E un derivat, cu suf. -os, de la ciucur, nume de plante. [In honorem magistri Simion Dănilă 318] CIUCUTL Forma verbală a ciucuti (ind. prez. 3: ciucutește') ‘(despre vite) a mânca câte ceva’, semnalată din Câmp BH (vezi Teaha CN 212), nu se găsește în dicționare. E o variantă a lui a ciocoti ‘a mânca încet și fără regulă’ (Gorj: Pașca Gl), ‘(despre animalele domestice) a paște pe câmp’ 104 (Traian TR: H XIV 236) etc. (< onomatopeea cioc, cu suf. -oti: DA). [In honorem magistri Simion Dănilă 318] CIUFOAIA. Ciufoăna (scris: Ciufonia), nume de oaie în Banat, existent, fără explicație etimologică, în MCD I 140 și (de aici) în Popescu-Sireteanu TP 74, trebuie literarizat Ciufoaia. E un derivat, cu suf. -oaie, de la ciuf ‘smoc de păr zbârlit (căzut pe frunte)’ (MDA). [SID XIV 243] CIUHUI ‘a pune ciuhă într-un fânaț pentru a-i avertiza pe cei ce veneau cu vitele sau cu oile să nu pască iarba’ (Moisei MM: Tomoiagă ARM 21, Săliștea de Sus MM etc.) nu e cunoscut de dicționare. S-a format din ciuhă + suf. verbal -ui. CIUNTEREÂG (pl. ciuntereăguri) ‘ceea ce rămâne după ce se ciuntează (taie, rupe) o plantă’, semnalat din Dragomirești MM („Din tăte mușcatele mi-o rămas numa ciuntereagurile”: Faiciuc D 753), nu figurează în dicționare. S-a format din ciunterei ‘idem’ (viu în zonă), cu suf. -ag'. ^ciuntereiag > (prin contragere) ciuntereag, sau prin substituirea lui -ei cu -ag. Pentru etimologia lui ciunterei, vezi Loșonți TRFR 201. CIUNTITURĂ 1. ‘ciuntire a ceva’; 2. ‘parte a corpului sau a obiectului ciuntit’; 3. ‘urma ciuntirii’ este derivat de la verbul a ciunti, dar cu suf. -(i)tură (cf. și DM, DEX1’2 etc.), nu cu suf. -ură, cum greșit indică MDA. [Omagiu Maria Marin 260] CIUPUR. Adjectivul ciupur, -ă a fost comunicat din Mozăceni AG, definit „bine îmbrăcat, cu lână multă (se folosește când e vorba de oi)”, urmat de citatul ilustrativ „Nu știu, zău, ce-or face oile mele iarna asta, că toate sunt slabe și far’ de lână, numai una e mai ciupură” (CV III, 1951, nr. 11, p. 36). 105 în MDA este definit ‘(despre oi) care are lână multă’ și lăsat cu etimologia necunoscută. După părerea noastră, cuvântul trebuie definit ‘(despre oi) care are lână ceva mai multă decât altele cu lână foarte puțină’ și e un derivat, cu suf. -ur. fem. -ură. de la ciup (pl. ciupi) ‘smoc de lână’. [SID XIV 244] CIURAR (pl. ciurăre) ‘bățul cu o scândurică rotundă la capăt și cu găuri, cu care se bate (laptele) smântână în putinei să se aleagă untul; mâtcă’ (Râmeț AB: CHEST. V 61, 87/62 [fost 61]) lipsește din dicționare. E un derivat de la ciur, cu suf. -ar. [In honorem magistri Simion Dănilă 318] *CIURÂU, CIURLÂU. Pentru noțiunea ‘cădere de apă’, corespondentul din Marginea SV a răspuns ciurlău (vezi CHEST IV 43/386). Cuvântul a fost inserat în MDA, unde apare cu forma de plural ciurloăie [sic!!!], fabricată de redactori. Pluralul lui ciurlău ar putea fi ciurlăuă. ciurlăie. ciurlqie sau ciurlăuri. nicidecum ciurloăie. care este pluralul lui *ciurloi. Ciurlău a rezultat, prin despicarea lui -r- în -rl-. din ciurău ‘Șuvoi de apă, ciuroi’ (DRAM), un derivat, cu suf. -ău. de la interjecția ciur (pronunțată mai ales cu r prelungit sau repetat), „prin care se imită sunetul produs de o vână subțire de apă curgătoare sau căzătoare” și de la care s-au format multe derivate (vezi DELR s. v. ciur1). Pentru sufixul -ău. cf. sinonimele burău. durău. țârău etc. [In honorem magistri Simion Dănilă 318-319] CIURICĂ (pl. ciurici) ‘sită mică’ (Valea Lupșii AB), cuvânt necunoscut de dicționare, e un diminutiv de la ciur, cu suf. -ică. [In honorem Gheorghe Chivu 326] CIURUITOÂRE, CIURUITOR. Ciuruitoăre bucată de lemn lată, cu găuri, care se bagă în bărbătuș (amnar) pentru a 106 fixa sulul dinainte ca să stea pânza întinsă în timpul țesutului; muierușcă’ (Briheni BH, Călugări BH, Criștioru de Sus BH, Izbuc BH: Teaha CN 213; Criștioru de Jos BH: ALRR-Criș. 2261/133) și ciuruitor ‘idem’ (Izbuc: Teaha loc. cit.) lipsesc din dicționare. Sunt derivate de la a durui ‘a găuri’, cu suf. -(i)tor, -(i)toare. Cf. (infra) sinonimul hudritor. [In honorem magistri Simion Dănilă 319] CIUTÂI (pl.), CIUTOI. Ciutoi (pl. ciutoi) ‘cerb’ a fost notat de Grigore Rusu în Someșu Cald CJ și de V. Bidian în Săcel CJ (vezi ALRR-Trans. IV MN pș. 106/1355/296, 307). Este un derivat, necunoscut de dicționare, de la ciută ‘cerboaică’, curent în zonă (vezi ibid. pș. 106/1356/296, 302, 304 etc.), cu suf. moțional -oi. în Hășdate (corn. Săvădisla) CJ am întâlnit varianta ciutăi (pl.), glosată de informator „țapi de ciută”, rezultată din ciutoi sub influența lui ciută. [In honorem magistri Simion Dănilă 319] CIUTOCUȘ Tocul de unde s-a tăiat pădurea, tăietură’ (Livezi HR: ALRR-Trans. IV h. 502/317) e un împrumut din magh. csutakos Toc cu cioate’ (< csutak + suf. -os). [Omagiu Teofil Teaha 335] CLINCER (pl. clinceri) ‘par în care s-au înfipt cuie, pentru a pune fânul sau trifoiul la uscat; prepeleac’ (Firiza MM, Lăpușel MM, Mocira MM, Tăuții-Măgherăuș MM: LRg I 18), cuvânt necunoscut de dicționare, e un derivat cu suf. -ar (> -er), de la clinei, variantă a lui clenci. [Omagiu Andrei Avram 123-124] CLOCITURĂ. Pentru ‘grâul prin care crește secară, grâu secăreț’, informatorul din Măgurele BN a răspuns clocitură (v. ALRR-Trans. 2046/277). Fără îndoială că avem de-a face cu o formă coruptă din corcitură ‘idem’ (Vbiniceni MS, Arpașu de Jos SB, Veștem 107 SB, Avrig SB și Cârțișoara SB: ibid. 2046/312, 423, 436^138). [Omagiu G. G. Neamțu 401] CLOTAN ‘pirostrii’, comunicat din Cărpinet BH („Căldarea în care se fierbe zerul neurdit se așează pe clotan, care e un fel de verigă cu trei picioare”: CHEST. V 59/16 [fost 46]), lipsește din dicționare. A rezultat, prin metateză, din cotlan, variantă a lui cotlon. Cf. clătan ‘cotlon’ (DA). [SID XV 180] COCÂRLÂT, COCĂRLĂTURĂ. în MDA, adj. cocărlăt 1. ‘îndoit’; 2. ‘(despre nas) acvilin’ e derivat greșit din cocărlă + -at”, iar cocărlătură ‘strâmbătură’, din cocărlă + -(ă)tură. Adjectivul provine din participiul verbului a (se) cocărlă ‘a (se) strâmba’, iar cocărlătură este derivat de la acest verb, cu suf. ~(ă)tură. [Omagiu Teofil Teaha 335] COCÂRN. Cocărna, nume dat unei oi „cu coamele întoarse spre ochi” (Răcășdia CS: CHEST. V 76/61 [fost 48]), atestă adj. cocâm ‘(despre oi) cu coamele întoarse spre ochi’, absent din dicționare. Acesta e un derivat de la a cocărni ‘a încunjura, a feri, a evita’, pe care DA îl dă după o comunicare a lui A. Coca (din fostele cercuri Oravița și Șasea Montană CS) și-1 explică, prin asimilarea p - c > c - c, din ^pocârni, un derivat din a cârni cu prefixul po-, productiv în Banat. [SID XIV 244] COCÂRTÂȘ (pl. cocârtâși) ‘om rău, îndărătnic; cârcotaș’ se găsește într-un glosar din fostele comune Fundu Herții BT și Pomârla BT (v. LRg II 120). Lipsește din dicționare. E o variantă a lui cârcotaș, rezultată prin metateză. [Omagiu G. G. Neamțu 401] COCLITURĂ ‘cocleală’ e derivat în MDA din „cocli + -(t)ură”. E posibil ca -(t)ură să fie o greșeală de dactilografiere în loc de -(i)tură. [Omagiu Teofil Teaha 335] 108 COCOLITURĂ ‘cocolire’, ‘înfofolite’ nu e derivat din „cocolit + -ură”, cum se indică în MDA, ci din a cocoli + suf. -(i)tură. [Omagiu Teofil Teaha 335] COCOTOÂRE (pl. cocotori) ‘oglindă’, figurează în glosarul din Berbești MM, Breb MM, Budești MM, Călinești MM, Desești MM, alcătuit de Felicia Oșianu (vezi LRg I 11). Aceeași formă a fost notată și de Emil Petrovici în Sânnicolau Român BH și Moftinu Mic SM (vezi ALRM II/I h. 374/316,334). Lipsește nejustificat din dicționare. Avem a face cu o variantă a lui cotătoare ‘idem’, rezultată prin asimilarea c-t > c-c și o-ă > o-o („Fetile cele fecioare/ Să tăt coată-n cotătoare”). Alte variante ale lui cotătoare sunt cototoare și cătătoare (vezi harta citată). [CCRM IX 146] COCUȚÂ, COCUȚĂTORI, CUCUIÂ, CUCUȚÂ. în MDA s-au inserat verbele a cucuia2 ‘a umbla la urat în ajunul Crăciunului cu pițărăul’ (Giorocuta SM: Viciu Gl) și a cucuțax ‘a colinda’ (Voivozi, corn. Șimian BH: ALRM II/I h. 265/325), cu forma de indic, prez, greșit inventată de redactori: cucuțesc [sic!]. Pentru etimologie, se trimite de la unul la celălalt. A cucuța, formă verbală existentă și în DRAM dintr- un text din Țara Codrului, provine din cucuț (pl. cucuți) ‘pâinișoară’ (Sanislău SM: LRg I 8), adică ‘colăcel’, variantă rezultată, prin asimilarea o - u > u - u, din cocuț ‘coc mic, colăcel’ (v. DA), un derivat de la coc ‘pâinișoară’ (v. DA), cu suf. -uț. De la cocuț s-a format verbul a cocuța (despre „copiii mici, care nu colindă, ci doar spun scurte urări glumețe și sunt dăruiți cu coci”) a ura’, iar de la acesta, substantivul cocuțători (sg. cocuțător) „copii de 3-4 ani, care nu colindă, ci, în dimineața de 25 dec., trec pe la vecini, le spun urări scurte, glumețe...” (Mocanu GRA), cuvinte necunoscute de dicționare. 109 Precizăm că localitățile Sanislău și Voivozi (com. Șimian) sunt apropiate. Datorită faptului că verbele a se cucuta' și a se cucuța1 [= cocoța} sunt sinonime cu sensul ‘a se sui sus pe ceva, a se așeza pe un loc mai ridicat’, lui a cucuța ‘a colinda’ i s-a creat sinonimul a cucuia. [SID XVI 235-236] CODÂRNE ‘lâna tunsă de pe pântece (burtă) și de pe coadă, suvintrături, codine’ (Bechet DJ: NALR-Olt. IV h. 794/994) e o variantă, rezultată prin despicarea lui n în rn, a lui codine ‘idem’. Cf. bârnițică ‘bonețică’, târnichigiu ‘tinichigiu’ (Dumistrăcel Influența 265). [SID XV 180-181] CODÂRNIȚ, ULICÂRNIȚ. Codărniț ‘codat, cu coadă’ (BARCIANU) este dat de DA între derivatele de la coadă, fără să se precizeze cum s-a format. MDA îl explică din „coadană + -ar + -nit” [sic!!!]. Coadană este o evidentă greșeală în loc de codană. Dacă ar exista în limba română un sufix -niț, dar nu există, rezultatul unei asemenea derivări ar trebui să fie *codănărniț. Codărniț provine din ^codărnic, un derivat de la coadă, cu suf. -arnic, cu partea finală modificată sub influența sufixului -areț (-arit, cf. muierareț/muierariț) sau din ^codăreț, un derivat de la coadă cu suf. -areț (-ariț), cu partea finală modificată sub influența sufixului -arnic. Ambele sufixe arată posesorul unei calități. Prin același fenomen s-au mai format ulicărniț ‘ulițamic’, dat de DLR ca variantă a lui ulicăreț (ulicăriț), fără vreo altă precizare, și hudărniț (vezi infra). [In honorem Gheorghe Chivu 326-327] CODĂȚOS ‘(despre un măr) viermănos’ (leud MM, Petrova MM, Budești MM, Berbești MM etc.: ALR I 878/347, 348, 350, 351 etc.) e un derivat, cu suf. -os, de la codăț (pl. codăți) ‘vierme’. Nu e cunoscut de MDA. [Omagiu Teofil Teaha 335] 110 CODĂUȘ, -Ă ‘(despre oi) care rămâne totdeauna la urmă, urmăretică’ (Lazuri de Beiuș BH: NALR-Criș. 2389/138) e un derivat, necunoscut de dicționare, de la coadă cu suf. -ăuș. [SID XV 180] CODELNIC ‘șovăitor’ este derivat cu suf. -elnic, dar nu de la coadă, cum indică MDA, ci de la a se codi (CADE, TDRG13). Cf. sinonimul șovăielnic < a șovăi. [Omagiu G. G. Neamțu 401] CODLĂNEȚ ‘locul de pe cuptorul de copt unde de obicei dorm copiii’, comunicat din Papiu Ilarian MS (vezi CHEST. II 325/228), a fost reținut în MDA cu etimologia necunoscută. Este un derivat, cu suf. -eț, de la codlan (= cotlan = cotlon < magh. katlan). [CSPIV 135] CODRÂNG, CODREÂNG, GODRÂNG, HODRÂNC, HODRÂNG, HODRĂNGOS, HODREÂNG. în glosarul întitulat Dicționar poporal. Cuvinte românești din jurul Năsăudului, de popor grăite și pentru popor alcătuite, adunate de dascălul luliu Bugnariu, glosar publicat în mai multe numere din „Gazeta Transilvaniei” din 1887 și 1888, se găsesc formele cotreang și hodreang ‘fir gros de cânepă, care nu se coace până toamna’. Precizăm că luliu Bugnariu a fost învățător în Hordou. în DA și MDA sunt lucrate într-un singur articol, cotreang ca formă-titlu, iar hodreang, variantă. Pentru etimologie, se compară cu contring ‘coceanul, ciorchinele strugurelui’ (Șard CJ: Viciu Gl). La rândul lui, cotring este comparat cu cotreang. Pentru această noțiune, unii corespondenți ai Muzeului Limbii Române din aceeași parte de țară au răspuns hodrangi (Coșbuc BN: CHEST. III 11/248), durgălani, (mai rar și) covrangi (Runcu Salvei BN: ibid. 11/250) și codrangi (Salva BN: ibid. 11/254). Precizăm că e vorba de 3 localități vecine. Elena Comșulea {Din terminologia jirului', cânepă, haldan, pobirc, CL, XIII, 1968, nr. 1, p. 70) consideră pe codrangi și 111 hodrangi variante ale lui covrangi, formă pe care o pune în legătură cu covrag ‘tulpina firului de porumb’. In MDA, codrangi și covrangi nu apar, iar hodrangi e lăsat cu etimologia necunoscută. Redactorii acestui dicționar n-au făcut legătură între hodreang și hodrangi (care e pl. lui hodrang). Până acum, noi am înregistrat formele: codreang (pl. codrengi) ‘cânepă de sămânță’ (Telciu BN, localitate vecină cu Hordou), godrăng (pl. godrângi) ‘idem’ (Runcu Salvei), hodrăng (pl. hodrângi) ‘idem’ (Runcu Salvei), hodrânc (pl. hodrânci) ‘cotoroi de iarbă mai groasă pe care n-o mănâncă vitele’ (Runcu Salvei) și derivatul hodrăngos, -oâsă ‘(despre cânepă) care, fiind mai rară, crește mai groasă’ (Runcu Salvei). Codrângi e pl. lui codrâng, formă provenită (prin sonorizarea lui t și reducerea diftongului ea la a după grupul consonantic dr) din cotreăng (< ^cotoreang < cotor + suf. -eang\ Loșonți SSE 51). Godrâng provine din codrâng prin sonorizarea lui c-, Hodrânc, hodrâng, hodreang pot proveni din formele corespunzătoare cu c-, prin contaminare cu haldur, hăldan (vezi ibid. 52) sau din forme cu g-, prin substituirea acestuia cu h-, sub influența ucraineană, destul de puternică în zonă. Cf. coblizan, goblizan ‘băiat mare ieșit din rândul copiilor; lungău; om voinic, mare, corpolent...’ (DA), hoblizan ‘bărbat înalt și gras’ (Moisei MM: Tomoiagă ARM 36). [CSP IV 137-138] CODRENCI. Pentru noțiunea ‘limba meliței’, în Săcel MM, Moisei MM și Vadu Izei MM, s-a înregistrat forma substantivală codrenci (Vezi ALRR-Mar. II h. 500/235, 236, 238), Din Moisei, aceasta a fost semnalată (și) cu sensul de ‘tulpină lemnoasă provenită de la o plantă ale cărei frunze și rămurele au fost mâncate de animale’ (Tomoiagă ARM 18). întrebarea care se pune este dacă avem a face cu sensuri ale aceluiași cuvânt sau cu două cuvinte omonime. Codrenci ‘limba meliței’ este o variantă a lui cordenci (< coardă + -enci), rezultată prin metateză, codrenci ‘tulpină...’ 112 e o variantă a lui cotrenci (sg. cotreanc < ^cotoreanc < cotor + suf. -eanc\ Loșonți SSE 52), rezultată prin sonorizarea lui t. Semnalăm și alte variante ale lui cordenci'. scordenci (Vad MM: ALRR-Mar. II h. 500/225), șcordenci (Giulești MM, Iapa MM: ibid. h. 500/223, 226), rezultate prin proteza lui s-, respectiv ș-, și șcordenț (Oncești MM: ibid. h. 500/229), rezultate prin proteza lui ș- și substituirea lui c cu ț. *COFĂNÂ, *COFĂNÂT, COVĂNÂT, COVÂNÂT, *SCOFÂNÂT, ZGOFÂNÂT. Pentru fierul plugului care taie brazda pe dedesupt, brăzdar’, colegul V. Bidian a notat fierul zgofânăt (Giurgești HD: ALRR-Trans. 2078/349). Adjectivul nu figurează în DLR. Am dori să precizăm că brăzdarul este ușor covățit și se atașează la corpul plugului care face ca brazda să se răstoarne (v. figura 18d din Chestionarul Noului Atlas lingvistic român, în FD V 206). După părerea noastră, zgofânăt a rezultat, prin sonorizarea grupului sc-, din ^scofânat, variantă cu s- protetic a lui ^cofanat ‘covățit’, adjectiv provenit din participiul verbului *a se cofana ‘a se covăți, a se scovârda’, un derivat de la cofană ‘obiect (adâncit) în formă de covată, obiect covățit’. Cf. și var. scofană ‘adâncitură în pământ unde se strânge apa de ploaie’ (Ceahlău NT: Dicț. entop.). în nord-estul Transilvaniei și prin Moldova, cofană înseamnă ‘curmătură, loc ca o covată, groapă între dealuri, depresiune’ (v. Loșonți TRFR 125). Din *cofănât, prin sonorizarea lui fi a rezultat varianta (*covănat >) covânât, întâlnită în răspunsul scândură covânâtă ‘scândură strâmbă [= covățită]’ (Stupini SJ: ALR I 1851/283), necunoscută de dicționare sau de glosare. [Omagiu G. G. Neamțu 403] COLEÂJNĂ, COLEJNÂ, COLEȘINĂ, COLEȘNĂ. Cuvântul colejnă (cu variantele lui) se întâlnește în 113 Maramureș, Moldova și nordul Transilvaniei, cu sensurile: 1. ‘adăpost de iarnă pentru oi, colniță’ (Negrești-Oaș SM: ALR II SN II h. 393/346; Mara MM* Budești MM, Hoteni MM, Rozavlea MM, Vișeu de Jos MM: ALRR-Mar. IV h. 915/221, 222, 228, 232, 238); 2. ‘adăpost pentru car, plug, grapă; șopron’ (Hălăucești IS: CHEST. II 434/207; Bârsana MM, Borșa MM: ALR II/I h. 262, 353, 362), ‘adăpost pentru cazanul de țuică (Borșa MM: ALRR-Mar. II h. 493/237), pentru lemnele de foc, fierăstrău, secure’ (DRAM; Moisei MM: Tomoiagă ARM 18 etc.). MDA și DRAM lasă cuvântul cu etimologia necunoscută, loan Lobiuc CLUR 246-247 afirmă că este un împrumut din ucraineană, dar nu-i poate indica (sau nu-i indică) etimonul. Acesta este ucr. dialectal KOJieiiiHfl ‘șopron, grajd’ (vezi DUR), [colășha, colașna] (ALR II SN II h. 393/366, punct ucrainean). *CONTUȘER, *CONTUȘERI, CONTUȘERIT. DA menționează substantivul contușerit ‘(în Boteni și [fostul] jud. Arad) meșteșugul de a face cojoace mai fine’ printre derivatele de la contăș, care are în Banat varianta contuș. în MDA, cuvântul apare în forma greșită contușerit și, după mențiunea „etimologia nesigură”, este comparat cu contaș, formă greșită în loc de contăș. S-a format de la varianta contuș, cu suf. -ărit (cf. albinărit < albină, pădurărit < pădure) etc., sau, mai degrabă, de la *a contuș eri ‘a se ocupa cu cojocăria’, verb provenit de la *contușer, un derivat de la contuș, cu suf. -ar (> -er). Cf. cojocărit < cojocări < cojocar, plugărit < plugări < plugar. [In honorem magistri Simion Dănilă 319] COPĂ (pl. cope) ‘grămadă din snopi de tulpini de porumb făcută toamna pe câmp, glugă” (Săpânța MM, Rona de Jos MM: ALR-Mar. III h. 814/227, 240) este împrumutat din ucr. kupa ‘grămadă’. [CCRM II 53] 114 CORCIOROS, CORCIOS, CORCIOȘÂ, CORCIUROS, ÎNCORCIOȘÂ, ÎNCORCIURA. După cum este bine cunoscut, când înfrățește o rădăcină, grâul se îndeasă. Pentru noțiunea ‘ (despre grâu) înfrățește ’, în Maramureș s-au consemnat, printre alte răspunsuri, formele verbale corcioșeăză (Oncești MM: ALRR-Mar. III h. 818/229), încorcioșeăză (Mara MM, Vad MM: ibid. h. 818/221, 225), se încorcioșeăză (Iapa MM, Bârsana MM, Rozavlea MM, leud MM, Dragomirești MM și Petrova MM: ibid. h. 818/226, 230, 232-234, 239), s-a încorcioșât (Strâmtura MM, Vișeu de Jos MM, Rona de Jos MM: ibid. h. 818/231, 238, 240) și încorciureăză (Săpânța MM: ibid. h. 818/227). A încorciura e un derivat de la corciuri, pl. lui corci ‘tufa; arbore mic, crenguros; tufiș’, curent în zonă. Pentru ‘pădure mică, deasă, cu copăcei și tufișuri; huci’, în Săpânța s-a notat „hreșt, corci” (ibid. h. 542/227), iar în Iapa, „huci, corciuri” (ibid. h. 542/226), cu următoarea precizare (în legendă): „huci, mai mânânțoc; corciuri, mai dese”. A corcioșa și a (se) încorcioșa sunt formate de la adj. corcios ‘tufos’ (vezi DRAM), un derivat de la corci, cu suf. -os. Corcioros ‘(despre un loc) cu multe tufe, tufos’ a fost notat de Emil Petrovici în Negrești-Oaș SM (v. ALR II SN III h. 634/346). Provine, prin asimilareao-u-o> o-o-o, din corciuros, un derivat, cu suf. -os, de la pl. corciuri. Corci este cunoscut de dicționare din Bucovina, Transilvania și Maramureș. Unele (TDRG, DA, CADE, MDA) îl ortografiază cu u final: corciu. Provine din rut. korc (TDRG; DA; SDLR; loan Lobiuc, Contacte lingvistice ucraino-române (pe baza Atlasului lingvistic român și a tuturor celorlalte surse documentare'), Iași, Editura Universității „Alexandru loan Cuza”, 2004, p 358, 383), nu din adj. rutean Kopuyxy (MDA). CADE menționează doar că e cuvânt rutean, fără a da etimonul. [Omagiu Andrei Avram 122-123] 115 CORCOȘÂDĂ. în DRAM se găsește forma corcoșadă, s. f. cu sensurile 1. ‘fructul corcodușului’; 2. ‘specie de grâu care crește din același bob; grâu buiac’ și etimologia necunoscută. Autorul afirmă că „derivarea de sens se explică prin asemănarea cu «obiceiul» [sic!] corcodușelor de a crește câte două, lipite, precum siamezele”. Forma „cuvântului”, sensurile și explicația sunt greșite. Nu există o asemenea formă substantivală. Fructul corcodușului, după cum rezultă din dicționare, glosare sau din atlasele lingvistice, se numește corcodușă. De altfel, autorul nu citează (și nici n-ar putea indica) vreo sursă în care ar exista substantivul corcoșadă. Nu există o „specie de grâu care crește din același bob”, ci, în condiții prielnice, toate speciile dau din aceeași rădăcină (din același bob) mai multe fire, înfrățesc. Pentru sensul al II-lea se trimite la ALRR-Mar III h. 818. Studiind această hartă, se constată că pentru noțiunea ‘(grâul) înfrățește’ în Oncești MM (punctul cartografic 229) s-a răspuns [corcoșadă], formă care se literarizează corcioșează. Este vorba de pers, a III sg. indic, prez, a verbului a corcioșa, un derivat de la corcios ‘tufos’, care la rândul lui, e derivat, cu suf. -os, de la corci ‘tufa’ (< ucr.). Necunoscând valoarea semnelor diacritice, Dorin Ștef n-a ținut seama de ele și astfel din forma verbală [corcoșadă] a fost fabricată forma substantivală corcoșadă. Pentru aceeași noțiune (‘a înfrăți’), în unele localități s-a răspuns cu verbul a (se) încorcioșa, notat în formele [îrjcuorcoșâdă], [îgcorcoșâdă] etc. (vezi harta citată mai sus). Prin neglijarea semnului diacritic de deasupra lui c, s-a creat în DRAM inexistentul verb (intranzitiv) a încorcoșa ‘(despre grâu) a crește mai multe fire din același bob’, derivat, cu totul hazardat, din în- + corcos ‘necopt, crud’. [CCRM IX 146-147] CORDAȚEL (pl. cordățele) ‘motiv sub forma unui val realizat pe benzile de vopsea în olărit’ a fost reținut de Dorin 116 Ștef în DRAM dintr-o lucrare a lui Mihai Dăncuș și explicat „din coardă ‘sfoară, șiret, vlăstar’ + suf. -ețeF. Etimologia nu poate fi luată în considerare pentru că un asemenea sufix nu există în limba română. Cuvântul este semnalat și din Dragomirești MM, definit ‘șerpuire’ (Faiciuc D 754). Provine, prin afereza prefixului în-, din încordățel, atestat în Săpânța MM cu sensul ‘(despre buze) arcuit’ (Haida-n casă, voinicele,/ Cel cu buze subțirele,/ Cu sprâncene-ncordățele’: Papahagi GFM 44). încordățel, inițial adjectiv, este un derivat de la încordat ‘arcuit’ (cf. și MDA), care este participiul (devenit adjectiv al) verbului a (se) încorda, verb care are și sensul ‘a (se) arcui’. Faiciuc D 761 îl definește ‘a întoarce’ („Nu mere mai departe și încoardă înapoi”), iar Tomoiagă ARM 40, ‘a vira’. Afereza prefixului în- se întâlnește și în alte cuvinte: chegătoare ‘vas de închegat laptele < închegătoare, cordătură ‘curbă, cot’ (Vișovan MTVI 45) < încordătură ‘idem’ (vezi MDA), cuietoare ‘încuietoare de lemn’ < încuietoare, gropătoare ‘cimitir’ < îngropătoare etc. (vezi Loșonți CIE 100). CORDAU (pl. cordăuă) ‘curcubeu’ (Fântâna, sat desființat, înglobat la orașul Borșa MM: ALRR-Mar. III h. 663/237), necunoscut de dicționare, e un derivat de Ia coărdă, cu suf. -ău, probabil sub influența lui cucurbău din punctele de anchetă vecine. Coardă ‘nuia (îndoită în forma unui sfert de cerc) legată la capătul toporâștii ca să cadă tot grâul într-o parte când e cosit’ (v. ibid. h. 835 figura d) a fost notat în Vad MM, Bârsana MM și Rozavlea MM: ibid. h. 839/225, 230, 232). [CCRM II 54] CORDINĂ (pl. cordini) ‘bucată de pământ lungă și îngustă, fâșie’ (Ocoliș AB: ALRR-Trans. 2011/326) este un derivat, necunoscut de dicționare sau de glosare, de la coardă, cu suf. -ină. 117 în trecut a fost mai răspândit, după cum dovedesc urmele lăsate în toponimie: în Cordină (Racovița SB: D. Loșonți, C. Lupea, Toponimia localității Racovița (jud. Sibiu), în „Anuar de lingvistică și istorie literară”. A. Lingvistică, XXXI, 1986-1987, p. 332), Cordini (Aciliu SB: ibid., ALRR-Trans. Date, p. 195) etc. Ca și la alte derivate (hoghină < hoăgă, hopină < hoâpă, scobind < scoâbă, scbchină < scoăcă'. Loșonți TRFR 170, 180, 182), în unele regiuni accentul s-a deplasat de pe sufix. [Omagiu G. G. Neamțu 402] CORHÂNA „coastă hâdă [= urâtă], goală, foarte abruptă” (Rodna BN); „o față; la vârf îi loc mai oblu [= abrupt]” (Tiha Bârgăului BN). Toponimul are o arie mare de răspândire în Moldova (v. Marele dicționar geografic al României, II, București, 1899, p. 647; C. Matasă, Câmpul lui Dragoș. Toponimie veche și actuală din județul Neamț, București, 1943, p. 47, 51, 53, 54, 57). Apelativul corhană ‘(Bucov., Mold., Transilv. de nord) coastă priporie și sterilă pe care cu anevoie o urci sau o cobori și nici că se poate face cărare pe ea; coastă de deal râpoasă, cu suprafață neregulată, unde pasc vitele, țur an ă’ este lăsat în DA fără etimologie. Alexandru Philippide OR II 376 îl socotea de origine cumanică. După ce consideră pe gorgan ‘tumulus’ drept „un dublet al lui corhană” și pe gorgană ‘(Trans.) vale strâmtă, îngustă și cârnită’ drept „variantă”, „deci sinonimă cu mold. corhană”, lorgu Iordan (BPh. 1131) afirmă că substantivele „corhană și gorgan, deși etimologicește identice, trebuie despărțite” pentru „motive de ordin geografic”, corhană și gorgană provenind din rus. Kurgan-b, singurul care are sensul lui gorgană, iar gorgan, răspândit ca toponim („cu două excepții, care ar avea, poate, nevoie de explicații speciale”) numai în Muntenia, din turcește. Aceste ipoteze le menține și în Toponimia românească, București, 1963, p. 36. 118 Și după SDLR, DM, DEX, Lobiuc CLUR 369-370, Dicț. entop. etc., corhană este împrumutat din ucr. kurhan ‘deal, movilă’. Ștefan Vișovan MTVI 46 apreciază această etimologie ca posibilă: „ucr. kurhan ‘deal, movilă’, care putea da în graiurile maramureșene corhană ‘coastă de deal stearpă, râpoasă, greu accesibilă’. în recentul DELR 523 găsim „corhană2 v. gorgan". După părerea noastră, corhană este un derivat românesc de la corhă ‘idem’, cu suf. -ană, precum corobană < corubă, gropană < groapă, hobană < hoabă, hodobană < hodoabă etc. (vezi Loșonți TRFR 166). CORNEGI, -NEGE. Acest adjectiv a fost comunicat din Arieșeni AB, ca răspuns la întrebarea: Cum se numește oaia cu coame lungi? (cornege'. CHEST. V 68/1 [fost 45]). Printre numele de oi date după diferite caracteristici, sunt menționate, printre altele, „Ducacița,... Corhegea...” (ibid. 76/1). Cornege e femininul lui cornegi, care e un derivat, necunoscut de dicționare, de la coarne cu suf. -egi (< -eci). Pentru suf. -eci, vezi Pascu Suf. 307-308. [SID XV 181] CORNOȘ. Cbrnoșă, nume de oaie „cu coarne mari” (Nojorid BH: NALR-Criș. 2302/154), provine din adj. cornoș ‘cu coarne (mari)’, necunoscut de dicționare, un derivat, cu suf. (neaccentuat) -oș, de la corn. [SID XIV 244] CORNUȘ. într-un text cules de Tache Papahagi de la un informator din Budești MM, publicat în GFM 170, se întâlnește adjectivul cornuș (fără accent) ‘cu coame’: „Nu-i bou așa de comuș să nu se ciungărească”. în MDA apare cu accentul pe u, pus de redactori, și derivat din corn + suf. -uș. De aici este preluat de DRAM. După părerea noastră, forma se accentuează cornuș și este o variantă, rezultată prin închiderea lui o la u, a lui cornoș (vezi supra) [CCRM IX 147] 119 COROBÂ, *COROBĂIÂ, COROBĂIÂT, COROGÂ, COROGÂT, COROGI, CORO JI, *CORUBA, ÎNCORĂGI, ÎNCOROGI, SCOROGI, SCOROJI. La întrebarea nr. 388 [= Cum se zice când tencuiala sau varul de pe casă se umflă și începe să cadă de pe pereți?], corespondentul S. Bichigeanu din Nerău TM a dat următorul răspuns: „«se corobează» varul sau lipitura” (CHEST. II 388/1). Coman G1 îl modifică, redactând: „corobi (a se) vb. refl. IV. ‘a se umfla și apoi a se găunoși, a se coșcovi’ (varul de pe pereți se -beăzăy\ în MDA s-a reținut (din citatul ilustrativ) forma verbală de conj. I, glosată 1. ‘(reg.; despre tencuiala casei) a se umfla’; 2. ‘(reg.; despre tencuiala casei) a se coșcovi’, indicându-se că e derivată de la corobaie. De la corobăie derivatul (de conj. I) este *a se corobăiâ, al cărui participiu, devenit adjectiv, a fost comunicat din Răcășdia CS: „cârna [corect: Cârna], cu botul corobăiat, întors” (CHEST. V 76/61 [fost 48]). Lipsește din dicționare. Verbul a se corobă provine, prin asimilarea o - u > o- o, din *a se coruba, care e un derivat de la corubă. Pentru sensurile acestui substantiv, vezi Loșonți TRFR 127-128. în Banat este un împrumut din ser. koruba. De la varianta corugă s-a format a {se) coruga ‘(despre lemn) a se îndoi, a se scovârda, a se (s)coroji; (despre casă, ciubăr etc.) a se surpa’ (DA). Prin asimilarea o - u > o - o (sau de la varianta coroagă) avem forma a (se) coroga, neatestată de dicționare, al cărei participiu l-am observat în Sărăcsău AB: „Stăteau spicele corogate [= încârligate]; era grâul bun pe atunci”. în unele dicționare, scoroji și corogi, scorogi au fost lucrate în articole independente, scoroji fiind explicat din v. sl. (s)kora ‘Rinde’, koza ‘Haut’ (TDRG), considerat același cu corogi (DU) sau comparat cu corogi (CADE). în DA s-a redactat a (se) coroji (a se corogi, a se scorogi, a se scoroji) cu sensurile: 1. ‘(despre lemn, cu deosebire despre cel cioplit sau despre scânduri la căldură sau doage) a se strâmba’; 120 ‘(despre piele) a se usca, a se strânge’ [...]; 2. ‘(Trans.) a ridica partea sau pojghița de deasupra a unui obiect, a coșcovi, a coji’; 3. ‘a snopi în bătăi’. în paragraful etimologic cuvântul este explicat „din slav, (cf. bulg. korubja se ‘mă îndoi, mă scovârdez’, rut. kordbyty sa ‘a se strâmba, a se încovoia’, rus. korobiti ‘a strâmba, a îndoi, a încovoia’). Cf. coroagă. corobaie. corobană”. în DM, corogi. coroji și scorogi nu apar, iar scoroji e comparat cu v. sl. skora. Și în DEX1 apare doar scoroji, care e lăsat cu etimologia necunoscută. După DLR, scoroji (scărăji. scorogi) estre format din „pref. s- + coroji”. DEX2 reține această explicare, completând, între paranteze, „reg. ‘a (se) coșcovi’ ”, fără să emită vreo ipoteză în legătură cu originea lui coroji. Al. Graur ER discută pe coroagă. corogi în legătură cu scorodi. scoroj. scoroji, scrădi. sfarog. sfarogi și șfarog (p. 74- 75), afirmând că „punctul de plecare al întregului grup de cuvinte este sl. skvrad-’. v. sl. skvrada ‘vatră’, ‘tigaie’, rus. CKoeopoda. cu înțeles asemănător ...” (p. 76), fără să facă alte precizări în legătură cu a se corogi. De etimologia cuvântului s-a ocupat recent Andrei Avram (CIE 50-51), emițând ipoteza că sensurile date în DA s. v. coroji aparțin la două cuvinte omofone: coroji1 ‘a se strâmba’ [= sensul 1. din DA] și coroji1 ‘a (se) coji’ [= sensurile 2. și 3. din DA]. Admite că, „din punct de vedere semantic”, numai coroji1 „poate fi pus în relație cu cuvintele slave citate în secțiunea etimologică a articolului” din DA, sensurile lui coroji1 trimițându-ne „la coajă, nu la verbe în al căror înțeles este inclusă ideea de ‘strâmb’ ” (p. 50). Crede că „de la coji s-a format *cojori (cu privire la sufixul -ori vezi Vasiliu SMFC III I, p. 39), care a devenit, după aceea, coroji. prin metateză” (p.51). Evident că nu poate fi vorba de două cuvinte, ci de unul singur, format de la coroagă, cum apare precizat în TDRG, CADE, SDLR, CDER și sugerat în DU („corogi 121 ‘a snopi în bătaie’. [Lit. ‘a zbârci pielea ca o coroagă’])”. MDA îl consideră împrumutat din „ucr., bg., rus KopyânTb” [sic!]. Din corogi au rezultat variantele coroji (prin substituirea lui g cu j) și scorogi. scoroji (prin proteza lui s-). A încorăgi se găsește în Coman Gl, din Zagra BN, cu sensul ‘a cârmi cu carul, a face o abatere mai mică (un semicerc), o cotitură’. în MDA este derivat, cu prefixul în-, de la verbul a corăgi. care însă lipsește din dicționar. Negăsind manuscrisul lui Ion Corbu în care ar exista această formă, nu știm dacă este autentică sau greșită, ca atâtea altele, datorită superficialității cu care a lucrat Petre Coman. în caz că e reală, avem a face cu o variantă a lui a încorogi ‘a coti’, un derivat, cu prefixul în-, de la a corogi. derivat pe care l-am notat de la informatorul II din Poienile Zagrei, sat în corn. Zagra: încordătura „se încorogește drumul, vine un curcubău drumul [informatorul face cu mâna un semicerc]”. [Omagiu Maria Marin 260-262] COROBAR (pl. corobărî) ‘copac bătrân, scorburos’ (Pruni CJ), necunoscut de dicționare, e un derivat de la corubă. coroăbă ‘scorbură’, cu suf. -ar, [Omagiu Teofil Teaha 335] COROIÂTIC, COROIETIC. Coroiăt și coroietic sunt lucrate în DA în paragraful derivatelor de la coroi. fără alte precizări, iar în CADE și SDLR, într-un singur articol, explicate tot de la coroi. Coroietic este considerat o variantă a lui coroiăt (CDER), un derivat de la coroiăt cu suf. -ic [sic!!!] (DM, DEX1,2) sau de la a se coroia cu suf. -tic [sic!!!] (MDA). Forma (corect literarizată) coroiătic se găsește în SDLR. Credem că are dreptate Pascu Suf. 100, care-1 derivă de la coroi cu suf. -atic. [Omagiu G. G. Neamțu 402] 122 COSĂȘTINCĂ (pl. cosăștinci) ‘loc de cosit [= fânaț]’ (Breb MM și Crăcești MM: LRg 114) lipsește din dicționare. Dacă forma e autentică, avem a face cu o variantă a lui cosăștină ‘idem’, cuvânt cu circulație și în Transilvania. în Maramureș, el a fost notat în Giulești, leud, Săcel (v. ALRR- Mar. II h. 422/223,233, 235). DA îl cunoaște din Berința. în Petro va, „cosăștină se zice la Tocul de pe care a fost cosit fânul’ ” (ALRR-Mar. II h. 422/239 leg.). Apariția lui c poate fi accidentală, ca în podanc < podân (vezi Loșonți TRFR 195) sau datorată contaminării cu vreun cuvânt cum ar fi șirincă. în DA, care dă și varianta cosiștină, se arată că e derivat de la a cosi, „pentru sufix” trimițându-se la „cănepiștină, împărțaștină, cucuruzaștină”. în MDA găsim cosăștină ca variantă a lui cosiștină, cuvânt derivat de la a cosi, dar cu sufixul greșit -ștină. Cosăștină și cosiștină trebuie lucrate în dicționare ca articole separate, pentru că au etimologia diferită, primul fiind derivat (de la a cosi) cu suf. -ăștină, iar cel de-al doilea, cu suf. -iștină. [Omagiu Andrei Avram 123] COSIȚĂ, ÎNCOSIȚÂ. Sensul ‘mătase (la porumb)’ al cuvântului cosiță, dezvoltat prin extensie de la cel fundamental ‘păr al femeilor, lăsat să crească lung și împletit ...’, nu este cunoscut de dicționare. A fost înregistrat în Mara MM, Budești MM și Hoteni MM (v. ALRR-Mar. II h. 404/221, 222, 228). Nu se găsește în dicționare nici derivatul a încosița ‘(despre porumb) a-i da mătasea, a lega’ (Mara și Budești: ibid. III h. 806/221, 222). [CCRM II 54] COSTORIU. Din Vidra VR a fost comunicat costoriu glosat „bou slab” (v. CHEST. V 76/ 94 [fost 83]) în loc de ‘(despre un bou) slab’. Chestiunea 76 cerea să se înșire „toate numele care se dau după culoare, temperament, năravuri, 123 lipsuri, mărime etc.: oilor, caprelor, boilor, vacilor, câinilor, măgarilor, cailor”. în sursă cuvântul nu are accent, cum nu au nici celelalte cuvinte. Fiind adăugat ulterior sub lateș, sedila lui £ a fost interpretată (de persoana care a fișat materialul) ca accent. Probabil din această cauză apare în MDA accentuat la singular costoriu. Redactorii dicționarului mențin glosarea din sursă și lasă cuvântul cu etimologia necunoscută. Credem că se accentuează costoriu și e o variantă a lui costeliv (< bg.), cu l > r, asimilarea o-e> o-o și substituirea lui v cu u, sub influența sinonimelor costiu (< coastă + -iu) / costiv (< coastă + -iv), uscățiu (< uscat + -iu) / uscățiv (< uscat + -iv). Mult mai puțin probabilă ni se pare derivarea, suf. -iu, de la custoră, variantă a lui custură, care are și sensurile ‘(reg.) fierăstrău pentru scânduri’, ‘creastă de munte stâncoasă, zimțată, specifică epocii glaciare’. [Omagiu G. G. Neamțu 402] COSTRUȘNIC ‘mânz mai în vârstă decât costrușul’, comunicat din Războienii de Jos [fost Uscați] NT (v. H X 535), a fost explicat în DA din contaminarea lui costruș cu strâjnic ‘noaten’. MDA l-a derivat din costruș, cu suf. -nic. Fără îndoială că soluția corectă este cea din DA. Forma strașnic este atestată și în Hlăpești NT, sat foarte apropiat de Războienii de Jos (v. NALR-Mold. Bucov. III MN pș. 161/880, 881/560). [Omagiu Teofil Teaha 335] COȘTEI. Coman Gl dă coștei ‘păpușoi’, din Vbloca (pe Derehlui) - Ucraina, reținut în MDA ca sens a lui coștei1, cuvânt care ar fi împrumutat din ucraineană. Un asemenea sens nu există. Corespondentul Emanuil A. Haivas, „student în litere”, a comunicat: „coștei = coșeriu de păpușoi” (CHEST. II 489/253). 124 Cum am arătat în SSE 46^18, coștei nu e un împrumut din ucraineană, ci un derivat românesc de la coș. [Omagiu Teofil Teaha 335] COTÂRNĂCER. Cotârnăceri (scris: cotărnăseri, corespondentul notând de multe ori sunetul s prin semnul s), epitet dat câinilor „care nu stau la oi, ci fug în sat” (Mădei NT: CHEST V 76/45), este pluralul lui cotârnăcer, cuvânt necunoscut de dicționare, un derivat, cu suf. -ar (> -er), de la cotârneață ‘cușca câinelui’. Pentru ț > c, vezi bănicer < baniță, bolnicer < bolniță, medelnicer < medelniță, lă(v)icer < la(v)iță (Pascu Suf. 79, 80, 82). [SID XV 181] COTCOT. Cuvântul se găsește în descrierea unui obicei pe care îl au copiii din Băuțar CS și din alte localități din jurul Sarmizegetusei HD, în dimineața zilei de Anul Nou. Aceștia „leagă mai multe brăcire în formă de cerc, ori deacă n-au brăcire, iau un cerc, îl pun jos, în mijlocul lui pun grăunțe și tot felul de sfarmituri și grăunțe rămase de la învergelat, cheamă găinile să mânce, apoi zic: «La noi grohote, la vecini cotcote», adecă la noi grămezi de ouă, la vecini numai să cotcorozească găinile” (H XVII 108). Ținând seama că cotcot „rimează” cu grohot, accentul trebuie să fie pe primul o. Cotcot (pl. cotcote) ‘cotcodăcit, cotcodăceală’ lipsește nejustificat din dicționare. E un derivat de la interj, cot, cot! [In honorem Gheorghe Chivu 327] COTODL Verbul a se cotodi ‘a se pregăti (de ceva)’ figurează în DRAM cu etimologia necunoscută. Nu se precizează, ca în alte cazuri, sursa în care apare, pentru a putea verifica forma care se găsește acolo. Figurează și în Mocanu GRA dintr-o colindă din nord-vestul țării. Fără nicio îndoială, este vorba de o formă greșit literarizată de culegători sau de autorii dicționarelor, în loc de cotovi, care este o variantă, rezultată prin pierderea sonorității lui g, din gotovi (vezi, pe larg, Loșonți CIE 72). [CCRM IX 147] 125 *COTRECER, COTRICER a fost comunicat din Negrești (com. Dobreni) NT ca nume dat câinilor după năravuri, fără a se preciza despre ce nărav este vorba (vezi CHEST. V 76/49 [fost 66]. Provine din cotricer, variantă a lui ^cotrecer, un derivat, cu suf. -er (< -ar), de la cotreț ‘adăpostul în care stă câinele, cușcă’. Cf. (supra) cotărnăcer ‘epitet dat câinilor „care nu stau la oi, ci fug în sat” ’ < cotârneață. [In honorem Gheorghe Chivu 327] COTRIHOI ‘fân buruienos’ figurează în Pașca Gl, din Sângeorz-Băi BN. Reținându-1, DA apreciază că este, „poate, contaminare din cotrenciu + trifoi”. în loc de Pașca Gl, MDA indică greșit Viciu Gl și nu are nicio rezervă în ce privește etimologia: contaminare dintre cotrenci și trifoi. Contaminarea între aceste cuvinte nu este posibilă, pentru că ele denumesc două calități opuse de nutreț: foarte rea, cotrenciul (‘iarbă îmbătrânită; cotoare de fân’) și foarte bună, trifoiul. Și apoi, de unde a apărut hl Ne-am putea gândi la un derivat, cu suf. -oi, de la cotreang'. ^cotrengoi > ^cotringoi > (cu substituirea lui g prin h, frecventă în zonă sub influența ucraineană, și dispariția ulterioară a lui n >) cotrihoi. Despre cotreang, cotring etc., vezi Loșonți SSE 51-52. [Omagiu G. G. Neamțu 402-403] COȚCAȘ ‘(despre țesături) cadrilat’, derivat în MDA din coțcă cu suf. -aș, este, în realitate, un împrumut din magh. kockăs ‘idem’ (cf. și Tamâs E). [Omagiu Teofil Teaha 335] COVĂCIOARĂ ‘covată mică’ (Bonțida CJ), necunoscut de dicționare, e un derivat de la covată, cu suf. -cioară (> *covătcioără > covăcioară, prin reducerea grupului fonetic tc la c; cf. supra băncucioară, bucăcioară, infra pămăncior) sau de la covățeă, cu suf. -ioară. [Omagiu Teofil Teaha 335] 126 COZMĂ (pl. cozme) ‘(mai ales la pl.) fiecare din bețele legate două câte două și puse la vârful clăii (căpiței) ca să nu-i ia vântul vârful’ (Vețel HD: ALRR-Trans. 2061/401) e o variantă a lui pozmă ‘idem’, notat și în punctele vecine sau apropiate 372, 374, 400, 402, 403 și 428, prin înlocuirea lui p cu c. Pentru acest fenomen fonetic, vezi în special Mioara Avram, Contribuții la studierea prefixului co- < po-, în SMFC VI 5-10; Avram PE 30-37. [In honorem Gheorghe Chivu 327] CREAD, SCREADĂ. Forma substantivală cread se găsește în răspunsul (pe care-1 reproducem literarizat) din Jibou SJ la chestiunea nr. 23 [= Unde-și duc iama ciobanii oile la pășunat în afara teritoriului comunei?]: „Le țipă [= duc] pe tăietură de pădure unde mănâncă cread ori păiuș” (CHEST. V 23/42 [fost 112]). Lipsește din dicționare. în caz că e autentică, provine de la screadă, variantă necunoscută de DLR, dar întâlnită în unele graiuri din nordul țării (v. și DRAM), a lui scradă. [Omagiu Teofil Teaha 335- 336] CRIC, CRICOT. Cric (pl. cricuri) ‘strigăt (de bucurie), chiot’ (Dragomirești MM: Faiciuc D 754) nu figurează în dicționare. E un împrumut din ucr. Kpmc ‘idem’ (vezi DUR). Nici cricot (pl. cricote) ‘chiot, chicot’ („După ce ne împleam fusele în șezătoare, apoi vezi ce cricote până dimineața”: Faiciuc D 754) nu este cunoscut de dicționare. S-a derivat, cu suf. -ot, de la cric. CROD ‘codru (de pâine)’, formă substantivală atestată în Ghimpați GR (un crod de pâine'. ALR II SNIV h. 1067/928), este o variantă a lui codru, rezultată prin metateza lui r. Nu se găsește în dicționare. [In honorem Gheorghe Chivu 327-328] 127 CRUDÂR, CRUDĂRIE, IERI. în MDA, crudărie loc îngrădit unde dorm mieii’ e dat cu etimologia necunoscută, iar ieri3 ‘loc îngrădit, din jurul casei, unde dorm mieii’, cu etimologia nesigură („E: ns”). La ambele cuvinte sursa e incomplet indicată (CHEST. V 41), lipsind numărul localității. Ele au fost comunicate din Negrești, corn. Dobreni NT: ,,Locul[ui] îngrădit unde dorm m[i]eii i se zice crudărie. s'ieri când este în jurul casei într-o livadă” (CHEST. V 41/49 [fost 66]). Ieri e un cuvânt inexistent, datorat fișării greșite a răspunsului s'ieri care, literarizat corect, e cier, o variantă cunoscută de DA, MDA a lui ceair ‘idem’. E adevărat că s’ e scris mai distanțat de restul cuvântului și semnul ’ e făcut mare (dând impresia unui i). astfel încât s'ieri a putut fi interpretat ca și ieri. Crudărie e un derivat, cu suf. col. -ărie. de la adj. crud ‘(despre un miel) fătat de curând’, crudă ‘(despre oaie) care a fătat de curând’: „De o parte a strungei alături este o altă despărțitură unde se închid oile cu miei cruzi, iar alături de aceasta un alt despărțământ unde se închid oile cu mieii zburatici” (tot Negrești: CHEST. V 8/49), „Oile cu miei se numesc «crude» și cele care fată [= urmează să fete] «groase»” (Blăgești BC: ibid. 70/10 [fost 118]), „Oile cu miei fătați de curând = «oi cu miei cruzi»” (Crețești VS: ibid. 70/24 [fost 73]), „în o parte a strungii este o despărțitură unde stau oile cu miei de curând născuți (acestor miei li se zice «m[i]ei cruzi»” (Râșca SV: ibid. V 8/63-a), „[Oile] fătate întâi, deosebite fiind cu miei cu tot, se numesc sburate; cele care fată după sburate se numesc crude” (Epureni VS: DA). Crudar ‘ciobanul care păzește oile cu mieii fătați de curând (cruzi)’ (Popescu-Sireteanu TP 215) e un derivat de la crud + suf. -ar. [SID XV 181-182] CUCURUZÂJNIȚĂ (pl. cucuruzâjniți) ‘locul unde crește porumbul, porumbiște’ (Hodac MS: ALRR-Trans. IV 128 h. 426/301) se găsește în aria lui cucuruzăștină ‘idem’ și e o variantă a acestuia, cu partea finală modificată sub influența unor cuvinte terminate în -ajniță. Cf. vătâștină/vătăjniță (vezi DLR). [In honorem Gheorghe Chivu 328] *CUGETĂȚI, CUGETĂȚITURĂ. Cugetățitură substantiv care se întâlnește la DOSOFTEIU, V. S. 181, cu sensul, probabil, de ‘enigmă’ („Să gândia a fi neînvinciț[i] despre [î]mpletiturile cugetățîturilor și cimiliturilor”), e dat în DA printre derivatele de la verbul a cugeta, fără să se arate cum s-a format. MDA îl explică greșit din „cugeta + -itură”. E derivat, cu suf. -(ifiură, de la *a cugetăți ‘a cugeta’, verb format cu suf. -i de la cugetat sau cu suf. -ăți de la a cugeta. Cf. blestemăți, îndreptăți (Vasiliu DV 116). [Omagiu Maria Marin 262] CUJNER, CUJMIR. Pentru noțiunea ‘omul care face cojoace, cojocar’, în partea de est a Maramureșului istoric se întrebuințează cuvântul cujner (v. ALRR-Mar. III h. 759), un împrumut din germ. Kurschner ‘idem’. în Petrova MM, după răspunsul cojocar, s-a făcut precizarea: „cel care face numai cujme ‘căciuli’ se numește cujmir, -miri" (v. ibid. h. 759/239 leg.). Cuvântul este împrumutat din ucr. kusnir. [CCRM II 54] CUPĂRIT ‘dijmă în natură pentru pivnița domnească’ este lucrat în DA s. v. cupar, deci considerat ca format de la cupar cu suf. -it. în MDA e derivat greșit de la „cupă + -it”. E greu de spus dacă s-a format de la cupar cu suf. -it sau direct de la cupă cu suf. -ărit. Pentru formarea acestui sufix, vezi Maria Iliescu, Din istoria terminologiei fiscale românești: -ărit, sufixul dărilor feudale, în Omagiu lui lorgu Iordan cu prilejul împlinirii a 70 de ani, [București], Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958, p. 403^111. [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 116] 129 *CURALI, CURĂLIT. Adjectivul curălit, care înseamnă ‘(despre moșii) delimitat’, este explicat în MDA din „curea + -Ut” [sic!!!]. Provine din participiul verbului *a curăli ‘a măsura, a delimita’, un derivat, cu suf. -ăli, de la curea ‘măsură de lungime egală cu circa 16 picioare’ (cf. DA). [Omagiu G. G. Neamțu 403] CUȘTULETI, CUȘTULEȚ, FĂGĂDETI, FĂGĂDEȚ, TĂLĂLETI, TELELETI, VANDRALETIU, VĂNDRĂLETL Cuștuleti ‘gustare oferită prietenilor sau vecinilor de cel care taie porcul’ a fost comunicat din Firiza MM, Lăpușel MM, Mocira MM, Tăuții-Megherăuș MM’ (LRg I 18). Circulă și în Sălaj și Bihor. Tamâs E 287 îl menționează la paragraful derivatelor românești. Nu poate fi vorba de un derivat propriu-zis, pentru că sufixul -et (< lat. -itus) care derivă substantive de la verbe este neaccentuat (v. Pascu Suf. 33-35; E. Contraș, Sufixul -et, în SMFC III 155-162). Suntem de părere că acest substantiv, care se pronunță [cuștulșt’], este o formație analogică. Printre împrumuturile românești din maghiară se numără și perechea de cuvinte a feleli 1. ‘a răspunde’; 2. ‘a-și asuma răspunderea, a garanta’ (< magh. felel), feleleăt 1. ‘răspuns’; 2. ‘responsabilitate, garanție’ (< magh./e/e/eZ). A da (sau a vinde, a cumpăra) pe feleleăt înseamnă ‘a da (sau a vinde, a cumpăra) pe garanție’. Una din variantele lui feleleăt este feleleti, larg răspândită (v. Tamâs E 327). O cunoaștem și noi din graiul satului natal (Bonțida CJ). Cuștuleti s-a format de la a cuștuli, sub influența lui a feleli, feleleti. în paragraful derivatelor de la verbul a cuștuli ‘a gusta’, DA menționează, din Vaida și Caba Săi., pe cuștuleț ‘gustare; bucatele, băutura menită a fi gustată, cu scop de a te încredința 130 despre gustul pe care-1 au’ [sic!]. îl preia MDA, derivându-1 de la a cuștuli cu suf. -eț. Când am întâlnit această formă în DA, am bănuit că e vorba undeva de o greșeală de tipar sau de fișare. Verificând sursele, am constatat că în Vaida cuvântul e scris cuștuletiu, iar în Caba Săi. 96, cuștulșt’. Așadar, greșeala s-a strecurat în DA. în consecință, cuștuleț se va elimina din dicționarele viitoare. Prezența unui i scurt final o găsim în multe cuvinte împrumutate din maghiară: cherti [t’șrf] ‘grădină’ (< magh. kert),feli [fșlj] < fel (< magh./e/e), sureti ‘culesul viei’ (< magh. szilret), tărheti [= tărhat} (< magh. terhet) etc. (v. Tamâs E 198, 324-325, 712-713, 773-774). Făgădeț ‘fagăduială, promisiune, juruință’, dat de DA și MDA din Vaida și explicat din făgădaș, prin substituirea suf. -aș cu -eț, este formă greșită în loc de făgădeti. în sursă e scris făgădetiu. Provine de la a făgădi, variantă a lui a făgădui, sub influența perechii a feleli,feleleti. N-ar fi exclus ca din feleleti, cuștuleti, făgădeti să se fi detașat sufixul accentuat -et(i), cu care s-au format, după cunoștințele noastre de acum, tălăleti (teleletî) (< a tălăli ‘a nimeri’), absent din DLR, folosit (în Bonțida CJ, Iclod CJ, Iclozel CJ etc.) în expresia la/pe tălăleti (teleleti) ‘după cum se nimerește, la nimereală’, și vandraletiu ‘hoinăreală, vagabondaj’ (Câmp BH: Teaha CN 279), raportat bine în DLR la a văndrăli ‘a vagabonda’. Cum vandraletiu e o formă fonetică dintr-un grai în care ă protonic este substituit cu a (v. Teaha CN 39), cuvântul trebuie literarizat văndrăleti. [Omagiu Andrei Avram 124-125] DALBOȘEL, DĂLBOȘEL, *DĂLBUȘEL. - Forma adjectivală dălboșea se întâlnește într-o poezie culeasă din Scărișoara AB („C-acelea-z vaci cunoscut'e,/ Că la corni-s hșd'șșșle/ Șî la păr-ust'icațșle/ Șî la codă dalboșșle/ Șî la țîți borețșli”: AAF V 170). 131 Este explicată din dalbă + -șea (MDA) sau din dalb + suf. -șei (DLR). Cum în Scărișoara ă protonic se pronunță a, adjectivul trebuia literarizat dălboșel, -ea. S-a format cu suf. -ușeb. *dălbușel > dălboșel. Pentru suf. -ușel, vezi Pascu Suf. 149. [Omagiu Nicolae Felecan II 49] DARALÂȘ, DĂRĂLÂȘ, DĂRĂLI. în MDA și DLR, daralăș ‘urluială’ (dat din ALR II SN I h. 184, ALRM II SN I h. 122) este explicat din magh. darălăs ‘idem’, iar dărălăș ‘idem’ (dat din ALR II SN I h. 184), de la daral[ău], cu suf. -aș. în realitate, pe harta 184 (reluată în harta mică 122) nu apare decît forma dărălăș, care provine din magh. darălăs. Verbul a dărăli ‘a zdrobi strugurii’; 2. ‘a toca, a măcina’ este dat în MDA ca împrumut din magh. darăl, iar în DLR, ca derivat românesc din daralău. Fără îndoială că e împrumutat din magh. darăl (cf. și Tamâs E 291). [Omagiu Nicolae Felecan II 49] DÂRĂ, DÂRĂ. în DLR găsim cuvântul dâră, cu varianta dâră, glosat ‘problemă (II 2)’ [= ‘chestiune importantă care constituie o sarcină, o preocupare (majoră) și care cere o soluționare (imediată)’]. Pentru etimologie, e raportat (ca și în MDA) la daraveră. Forma-titlu este din Pașca Gl, iar varianta, din Coman Gl. Verificând aceste glosare, se constată că ambele forme rezultă comunicate de învățătorul Vasile Cutcan din Bonț CJ. în manuscrisul acestuia există însă doar forma dâră, glosată „chestie, pregătire, afacere”, așa cum apare în Coman Gl. Cunoaștem și noi cuvântul dâră din satul natal, Bonțida CJ, aflat la cca 12 km de Bonț, în expresia a umbla de dâră ‘a fi preocupat de ceva’, atestată în mai multe surse și lucrată de DLR, credem corect, sub sensul 1 al cuvântului literar dâră. Așadar, articolul lexicografic dărăx trebuie eliminat din DLR. [Omagiu Nicolae Felecan II 50] 132 DĂBĂLOG. Acest adjectiv, cunoscut din Șercaia BV cu sensul ‘(despre oameni) slăbit, moleșit; lipsit de vlagă’ (v. LRg II 50), este raportat în DLR la a se dăbăla. Raportarea este justificată, dăbălog fiind un derivat de la acest verb (MDA) cu suf. -og. [Omagiu Nicolae Felecan II 50] DĂICI. A dăici ‘a răsfăța (copilul)’ este cunoscut din Sânmihaiu Almașului SJ (îi dăicește'. ALR II/I h. 150/284). Lipsește nejustificat din DLR. S-a format, cu suf. -i, de la daică ‘doică’, curent în zonă (vezi ALR I/II h. 222). Cf. a doici 1. ‘(învechit și regional; complementul indică sugari) a alăpta în calitate de doică; p. e x t. a hrăni cu lapte’; 2. ‘(învechit și regional) a dădăci, a îngriji’ < doică (DLR). [SID XVII 151] DĂRĂCITURĂ ‘cantitate de lână (sau alte fibre textile) dărăcită’ e derivat de la verbul a dărăci, dar nu cu suf. -ură, cum se dă în DLR, ci cu suf. -(i)tură (DM, DEX12, MDA). [In honorem magistri Simion Dănilă 319] DĂRĂNĂ, ar. MI DIRIN, DIRINĂRE. în glosarul de cuvinte din Țara Hațegului publicat de Ar. Densușianu în „Revista critică-literară”, III, 1895, p. 122 se găsesc verbul a dărâna ‘a deșela, a speti’ și adjectivul dărânat ‘decrepit, ticălos, slab; blestemat, ștrengar’. Ov. Densusianu (Etimologii românești, în ibid., V, 1897, p. 107; ȚH 53) îl explică din lat. *derenare ‘a deșela’, un derivat de la ren, ca și delumbo, -are ‘idem’, de la lumbus ‘șold, șale’. Explicația a fost acceptată de REW, Sextil Pușcariu (în DA), CADE, A. Graur (care, în Corrections, nu are nicio observație în legătură cu acest etimon), SDLR și CDER. CADE, urmat de SDLR, dă etimonul latin fără asterisc, deci ca atestat. PEW, CDDE, DU, DM, DEX12, BDG și MDA nu rețin cuvântul. Lat. ^derenare s-a mai păstrat în it. direnare ‘sfilar(si) le reni, slombar(si), sfiancar(si)’ [= ‘a (se) deșela, a(-și) frânge 133 șalele’; ‘a (se) speti’] (REW, DEI, Zingarelli etc.), piem. derne ‘idem’ (REW, DEI, REP etc.), pg. derrear ‘romper o lesionar los rinones, los lomos’ [= ‘a rupe sau a răni șalele’ (Corominas DCELC). în mod cu totul inexplicabil, DLR lasă cuvântul cu etimologia necunoscută. Per. Papahagi (Rumănische Etymologien. în Jb., XII, 1906, p. 101) socotește că ar. mi dirin, dirinare ‘mă topesc în plânsete, mă chinuiesc grozav, mă prăpădesc’ provine din lat. delir are („lat. delirare > derirare > derinare”}. REW menționează ipoteza s. v. delirare (nr. 2543), dar o pune sub semnul întrebării s. v. *derenare (nr. 2581: „Auch mazed. dirinare oder zu 2543?”). Graur Corrections 18 o găsește puțin probabilă. După Philippide OR II 640, provine din lat. ren. Nefiind convins de originea cuvântului, la sfârșitul paragrafului etimologic de la a dărăna din DA, S. Pușcariu menționează, între paranteze rotunde, doar că „aromânii au un verb dirinari [...], care ar deriva, după P. Papahagi [...], din lat. deliro, -are”. în DDA, Tache Papahagi definește cuvântul ‘a se zbuciuma’, ‘dechirer, se consommer; s’epuiser’, îl compară cu dr. a dărăna (< lat. derenare). it. direnare. precum și cu bg. dernuvamu ‘dechirer’, dar își însușește și el explicația lui Per. Papahagi. Nu avem nicio îndoială că ar. mi dirin. dirinare provine, ca și dr. a (se) dărăna. din lat. *derenare. DĂSTÂLNIȚĂ. Cuvântul se găsește, în forma de pl. dăstălniți. cu sensul ‘scândurile laterale care încheie un pat’, într-o poezie populară culeasă din Țăndărei IL („Un pat mare, încheiat/ Cu scânduri de brad,/ Dăstălniți de fag”: Păsculescu LP 53). DA îl raportează la bg. dăscen. dăstăn ‘de scândură’, dăstica (srb. dastica) ‘scândurică’, DM la bg. dăstica [sic!],, iar DLR la bg. dăstica. DU, SDLR, CDER, DEX1,2 și MDA nu-1 înregistrează. Poate fi vorba despre o greșeală de tipar în loc de răstălniți ‘idem’, pl. lui răstălniță. cuvânt bine cunoscut de DLR din 134 Banat și Transilvania (< ser. rastavnica) sau, mai puțin probabil, de o variantă a lui răstălniță, apărută sub influența bg. dăstica. Forma de sg. dăstălniță este refăcută de redactorii dicționarelor din cea de plural. S-ar putea să fie greșită în loc de dăstălniță. Cf. lătură, pl. lături și lături', margine, pl. mărgini și mărgini etc. [Omagiu Nicolae Felecan II 50] DĂTINÂ. Lucian Costin GB II 85 glosează verbul a dătina, care se întâlnește în versurile „Și din capete dătinau / Și din gură ziceau” (din colecția sa Anecdote, snoave), ‘a da’. Cuvântul nu figurează în DLR. După părerea noastră, este o greșeală de scriere în loc de clătina (în scrisul multor persoane cl dă impresia că e d). Dacă este autentic, real, trebuie glosat ‘a da din cap’ și a rezultat din contaminarea verbelor a da și a clătina. [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 117] DĂVÂRNIRE ‘coborâre a soarelui spre asfințit’ este inserat în DLR pe baza unei atestări din Gogoșu DJ („Răsăritul soarelui, prânzișor, prânz, amiază, dăvâmirea soarelui, chindie, chindiuță și seara”: H XVI 383) și raportat lapovârnire. Pagina indicată și forma cuvântului sunt greșite. In citat, care e lap. 384, e scris dăvârnire. E adevărat că acest corespondent pune de obicei sedila destul de jos sub d. E vorba, așadar, de zăvărnire (< a zăvărni), cuvânt pentru care DLR are doar o atestare, din Vânju Mare MH. [Omagiu Nicolae Felecan II 57] *DĂZGÂRNÂ, DĂZGÂRNĂ. Dăzgârnă este răspunsul dat de învățătorul Emilian Novacovici din Răcășdia CS la întrebarea „Cum se numește locul unde se desprinde un drum sau o cărare de alt drum sau cărare?” (v. CHEST. IV 14/22). Laura Vasiliu (Sufixe substantivale cu -r- expresiv, în SMFC V 40) îl amintește printre cuvintele care sunt „formații neclare”, alături de bobârnă, cobârnă, sumărnă, zăgărnă. 135 DLR îl dă cu forma de pl. dăzgârne, inexistentă în sursă, și etimologia necunoscută. Dacă într-adevăr este o formă de substantiv (nu de verb), avem a face cu un derivat regresiv de la *a se dăzgărna, o variantă, necunoscută de DLR, a lui a se dezbârna (< bârnă'. CADE, DLR etc.) 1. ‘(complementul indică elemente componente ale unor construcții, ale unor obiecte etc.) ‘a scoate din locul fixat, a desface’; 2. ‘(despre membre sau alte părți ale corpului) a se desface (și a se îndepărta); a se desprinde’ etc. (v. DLR). Pentru substituirea lui b cug, vezi corubă > corugă (Loșonți TRFR 127-128). [Omagiu Nicolae Felecan II 50-51] DALȚAN ‘deal în formă de căciulă’ a fost comunicat, alături de țălfan, din Ludișor BV, sat în Țara Oltului (v. CHEST. IV 91/175 g). DLR îl raportează la dâlmă. Informatorii noștri din Ludișor nu-1 cunoșteau. Nu l-am întâlnit în niciunul din satele acestei „țări [= regiuni]”, deși am făcut cercetări complexe. Dacă, totuși, e real, a rezultat din contaminarea dintre dâlmă (sau dâlmân) și țilțân [țîlțân] ‘idem’, cuvânt pe care l-am înregistrat în multe sate din Țara Oltului (v. Loșonți TRFR 107). [Omagiu Nicolae Felecan II 51] DÂRGOLL Verbul a se dârgoli ‘a se rostogoli’ este cunoscut de MDA și DLR de prin Transilvania și derivat de la dârglă, variantă a lui drâglu ‘unealtă de lemn, alcătuită dintr-o coadă lungă la capătul căreia este montată o scândurică în formă de semicerc sau de triunghi, pentru scos din cuptor jarul sau pâinea’. în realitate, este o variantă a lui a se târcoli (< bg.), care are și sensul ‘a se tăvăli’, rezultată prin sonorizarea consoanelor t și c. Cf. și varianta tîrgoli (DLR). [In honorem magistri Simion Dănilă 319-320] 136 DÂRLÂ, DÂRLĂTURI, DRĂLĂTURI. Dârlături câlții rămași în pieptene după ce s-a scos fuiorul’ (Călugări BH: Teaha CN 221) figurează în DLR cu etimologia necunoscută. E un derivat de la verbul a dârla ‘a dărăci’, notat în formele de indic, prez, dîrlăz (pers. 1) și dîrlâză (pers. 3), în aceeași localitate, și dîrlăm (pers. 4), în Poiana BH (Teaha CN 221), dar absent nejustificat din DLR. Drălături ‘căiți’ (Pocioveliște BH: AI 13), cu etimologia necunoscută în DLR, este o variantă rezultată prin metateză și asimilarea î- ă> ă- ă. [Omagiu Nicolae Felecan II 52] DÂRMOIETURĂ este dat în DLR cu două sensuri, ambele atestate la Dimitrie Cantemir, 1. ‘(învechit) vorbă goală, fără temei’; 2. ‘ceea ce s-a trecut prin dârmon; ciuruitură’, și explicat din „dârmoi' + suf. -tură”. în dicționar nu există dârmoi\ ci doar dârmoi, variantă a lui dârmon. Dârmoietură e derivat cu suf. -(i)tură de la a se dărmoia (< dârmoi + suf. verbal -a\ formă verbală atestată tot la Dimitrie Cantemir, lucrată ca variantă a lui a se dârmoni. [Omagiu Nicolae Felecan II 52] DÂRPITURĂ ‘acțiunea de a călca în picioare’ (Briheni BH, Câmp BH, Călugări BH: Teaha CN 221) lipsește nejustificat din DLR. S-a format de la a dârpi [= a dripi], cu suf. -(i)tură. [Omagiu Nicolae Felecan II 52] DEALOG, DEALOGÂȘ, GHEALOG, GHEALOGÂȘ, GHIALOG, GHIALOGÂȘ. Adverbul dealogâș, care înseamnă ‘pe jos’, a fost comunicat din Breb MM și Mara (fost Crăcești) MM (v. LRg I 14). în DLR, unde nu are alte atestări, este raportat la dealog, existent în sintagma pă dealogu ‘dans executat numai de flăcăi, așezați în linie dreaptă și după înălțime’ (Cățelu, azi Meseșenii de Sus SJ), un împrumut din magh. gyalog ‘pe jos’. 137 Ambele articole trebuie modificate într-o viitoare ediție a dicționarului. Dealogâș este o formă greșit literarizată de culegător, care a crezut că în fonetismul local [d’alogîș] sunetul d’ provine din palatalizarea lui d. în realitate d' există în etimon, [d’alogîș] fiind un împrumut din magh. gyalogos ‘idem’. Forma corect literarizată a cuvântului este ghealogâș sau ghialogâș. Pentru elementul sufixai maghiar -os devenit în românește -îș, vezi Emil Petrovici, Studii de dialectologie și toponimie. București, Editura Academiei, 1970, p. 171. Și dealog este o formă greșit literarizată în loc de ghealog sau ghiălog. Accentul pe o, inexistent în sursă (VARONE D. 121, idem J. R. 43), este opera redactorilor. Ca nume al jocului „Rotunda”, ghiălog figurează în MDA, din Vaida, ap. DAms., cu etimologia necunoscută. Este un sens al lui ghealog ‘pe jos’, cuvânt răspândit în Bihor, Oaș, Sălaj, Maramureș etc., împrumutat din magh. gyalog ‘idem’ (vezi și Tamâs E 377). Deci cele două articole ghiălog din MDA trebuie contopite. [Omagiu Andrei Avram 125] DEHAN ‘cuvânt prin care se exprimă o dezaprobare’ (Baia SV: ȘEZ. XXIII 45) este comparat în MDA și DLR cu tc. dehan ‘gură’. Este un împrumut din magh. dehogy ne ‘da de unde, nici vorbă, nicidecum’. [CSP IV 135-136] DEJ (pl. dejuri) ‘vas pentru măsurat laptele’ (Plăiuț, corn. Vodița, rn. Rahovo, Regiunea Transcarpatică, Ucraina: Graiuri românești 445) e inserat în DRAM cu etimologia necunoscută. Avem a face cu o formă nouă de singular, necunoscută de DLR, refăcută după deje, pl. lui dejă, un împrumut din magh. dezsa sau ucr. deza. [CCRM IX 147] DEJNI, DIJNL Pentru noțiunea ‘vierul vierește scroafa’, în nord-vestul Transilvaniei, Sever Pop a înregistrat formele verbale 138 [d’ijnșșt’e] (Pișcolt SM: ALR I 1143/333), [d’ejnșșt’e] (Asuaju de Sus MM: ibid. 1143/337) și [d’ijnș] (Racșa SM: ibid. 1143/341). în DLR, a dejni e dată formă-titlu, iar a dijni, ca variantă. Cuvântul are indicația „etimologie necunoscută”. în graiul acestor localități, d și v se palatalizează în d\ iar g se pronunță tot d' (vezi NALR-Criș. I h 26/191, 199, 218; ibid. h. 184/191, 199, 218; ibid. IV h. 655/191, 199, 218). Literarizate corect, aceste forme devin a viejni, a vijni, variante ale lui a viștb (vezi DLR). [CSP IV 136] DELCEÂ, DELICEL. Pe baza citatului „Băieții au rânit și au ridicat zăpada în delcele, dar încolo nu mai e niciun semn de pârtie” (GALACTION, O. A. I 277), în MDA și DLR s-a redactat cuvântul delceâ ‘(rar) morman (de zăpadă)’. în MDA, după precizarea că etimologia este nesigură, se trimite la vâlcea. în DLR este explicat „de la deal (după vâlcea}”. Nu e vorba de un feminin refăcut, ci de pluralul, cu i sincopat, al lui delicel ‘delușor’, necunoscut de DLR, un derivat de la deal cu suf. -icel. L-am notat în Avrig SB (v. ALRR-Trans. 1644/437). [Omagiu Nicolae Felecan II 52] DELUL Am întâlnit apelativul delui ‘deal mai mic, delușor’ în Șuta VL. Nu figurează în DLR. E un diminutiv, cu suf. -ui, de la deal. [In honorem magistri Simion Dănilă 320] DELUREȚ (șl.delurețe} ‘deluț, delușor’(ValeaDrăganului CJ. Cepturășu „delureț”). Nu figurează în DLR. E un derivat, cu suf. -eț, de la dealur-, temă extrasă din deâluri, pl. lui deal. [In honorem magistri Simion Dănilă 320] DELUȘCÂN, MĂLUȘCÂN. Delușcân (pl. delușcâne} și mălușcân (pl. mălușcâne} circulă prin zona Branului BV cu 139 sensul „delușor’. Le-am notat în Tohanu Nou BV (La Numete „un mălușcan, un delușcan” II, La Zneămân „e o țâr’ de delușcan” II). Nu figurează în DLR. Sunt diminutive formate cu suf. -ușcan de la deal, respectiv de la mal ‘deal’. Pascu Suf. 296 cunoaște doar un singur cuvânt format cu acest sufix: leușcăn < leu ‘franc’. [In honorem Gheorghe Chivu 328] DEPĂRCIOR ‘depărtișor’ este derivat de la adv. departe, dar nu cu suf. -ior, cum greșit indică DEX12, MDA și DLR, ci cu suf. -cior, cum dau Pascu Suf 162 și DM. [In honorem Gheorghe Chivu 328] DERECÂI, DERECĂIE, DRICÂU. Forma derecăie ‘pilotă’, existentă în ALRM II/I h. 362/141), este dată în MDA și DLR cu etimologia necunoscută. Pluralul derecăi, inexistent în sursă, este fabricat de redactorii dicționarelor. Harta citată s-a făcut pe baza chestiunii 3898 care a fost publicată ca MN în ALR II/I p. 138. Consultând această chestiune, aflăm că în punctul 141 nu există obiectul (pilota), că răspunsul derecăie, dat după ezitare, e nesigur și reprezintă o formă de plural: „oo [c] derecăie mă tem că le zice. Evreii au”. Este vorba, așadar, de o scăpare la redactarea hărții respective. Credem că derecăie este pl. lui derecăi, care, ca și dricăi (pl. dricăie\ ALRR-Trans. III pș. 37/791/257, 258), dricală, dricar, provine din magh. derekalj. Altă formă sub care cuvântul maghiar a fost adaptat în românește este dricău (pl. dricăuă) (Mintiu Gherlii CJ, Ceanu Mare CJ: ibid. pș. 37/791/270, 304). Nu e cunoscută de DLR. [In honorem magistri Simion Dănilă 320] DERESEALĂ [d’eresâlă] „gunoiul de oi pus cu staurul pe pământ” (Valea Vadului CJ) este un sens necunoscut de DLR, provenit de la a derege = a drege ‘(învechit și popular; 140 complementul indică pământul, solul) a gunoi, a îngrășa’ (ibid.}. [In honorem magistri Simion Dănilă 320] DESĂTURĂ, DESETURĂ. Desetură [d'esătură] (pl. deseturi) ‘loc din pădure cu arbori foarte deși, deset, desiș’ nu se găsește în DLR. A fost notat de noi în Râșca CJ și Teocu de Sus CJ, iar de colegul Sabin Vlad, în Măguri CJ. E un derivat de la deset, cu suf. -ură sau rezultat din contaminarea lui deset [d'esăt] cu îndes ătură, caz în care trebuie literarizat desătură. [In honorem Gheorghe Chivu 328] DESCĂIMĂCI, *DEZGĂIMĂCL Verbul a se descăimăci ‘(învechit; despre oameni) a se dezmetici, a (se) trezi din starea de pasivitate, a reveni sau a face să revină la viață, la o stare activă’, cunoscut din dicționarele vechi (LB; LM; GHEȚIE, R. M.; ALEXI, W), este lăsat în MDA cu etimologia necunoscută și raportat hazardat în DLR la buimac. După părerea noastră, este o variantă a lui *a se dezgăimăci, care s-a format din verbul a se îngăimăci ‘a se încurca’, cunoscut de DA din Transilvania, prin substituirea prefixului în- cu prefixul dez-. [In honorem Gheorghe Chivu 328] DESFĂȚA ‘a răsfăța’ (Dragomirești MM. „Au numa o cocoană și-i tare desfațată”: Faiciuc D 755) a rezultat din contaminarea sinonimelor a desfâta și a răsfăța. Nu figurează în DLR. [CCRM II 54] DESIMET (pl. desimeturî) Toc din pădure cu mulți copaci, de nu poți trece prin el’ (leud MM: ALRR-Mar. III h. 545/233), cuvânt necunoscut de DLR, a rezultat din contaminarea sinonimelor desime și deset (< deset). [CCRM II 54] DEZBĂRÎ. A dezbărî se găsește într-un glosar din Sibiel SB cu sensul ‘a distruge, a doborî, a culca la pământ’, 141 urmat de textul ilustrativ „porcii or dezbărât toate cucuruzăle” (LRg II 59). După mențiunea „etimologia necunoscută”, DLR, care nu cunoaște alte atestări, îl compară cu a doborî, a oborî. Este o variantă a lui a dezborî 4a doborî’, verb cunoscut de acest dicționar din localitățile apropiate Jina SB și Poiana Sibiului SB, bine explicat din „pref. dez + obori\ A rezultat din dez + obărî, variantă a lui oborî semnalată din Jina (vezi TCJ 214). [In honorem Gheorghe Chivu 328-329] DEZBROÂTICĂ, DEZBROTICĂ, ZBROTÂC, ZBROTÂCI, ZBROTĂCI, BROTĂCI. Printre bolile de care suferă oile, corespondentul din Năsăud BN menționează și una numită „dezbroatică”, precizând că „pentru dezbrotică [sic!] se crapă pulpa [= ugerul, n. n.] și se stoarce puțin” (CHEST. V 167/48). în MDA sunt date ambele forme, iar în DLR, numai cea de-a doua, care, după părerea noastră, este greșită. în niciunul din dicționare cuvântul nu are etimologie. A rezultat din aglutinarea prepoziției de la zbroătică, variantă, necunoscută de DLR, notată de noi în Năsăud (vezi ALRR-Trans. 2395/255), a lui zburatic ‘(prin Mold. și prin nord-estul Trans.) boală contagioasă sau provocată de o plantă otrăvitoare a ovinelor și bovinelor, care se manifestă prin febră mare a ugerului și secarea laptelui în perioada alăptării’. Necunoscute de DLR sunt și variantele zbrotâc (Feldru BN: ibid. 2395/254) și (refăcută după a se zbrotăci) zbrotăci (Poiana Ilvei BN: ibid. 2395/250). A zbrotăci ‘a se îmbolnăvi de zbroatec’ („Nu au [caprele] pășune acomodată, în un an leapădă, în alt an zbrotăcesc (dă în ele zbroatec = aprindere acută și permanentă de uger, molipsitoare)”: Runcu Salvei BN: CHEST. IV 158/66 e o variantă, absentă nejustifîcat din DLR, a verbului a se zburătăci. Din aceasta, prin afereza lui z-, a rezultat varianta a brotăci 6a strica oile’ („Nu mergem cu oile în munte prin 142 Grădina Zânelor, să nu brotăcim oile”), dată în DRAM cu etimologia necunoscută. Același corespondent din Runcu Salvei a comunicat și a zbrotăci cu sensul ‘a cotrobăi’: „La comarnic fără știrea și învoirea baciului, păcurarii nu pot «zbrotăci» cotrobăi” (ibid. 121/66). Fiind considerat un alt cuvânt, în DLR și MDA a fost lucrat în articol separat. Nu i s-a putut stabili etimologia. Nu e vorba de un cuvânt omofon, ci de aceeași variantă a verbului a (se) zburătăci, verb care are și sensul (= 4.) ‘a (se) împrăștia’. Când cineva cotrobăiește, de obicei deranjează, împrăștie lucrurile. Cf. și Cătălin Enică Completări, corecții și precizări etimologice la Dicționarul limbii române. în „Analele Universității «Dunărea de Jos» din Galați”. Fascicula XXIV, nr. l,p. 181. [SID XV 182-183] DEZGHILINÂ. A dezghilina ‘ (rar, în DB) a desprinde (din locul unde este bine ințepenit)’ („De-abi [sic!] le-am dezgilinât”: DGDS) a rezultat, prin sonorizarea lui k, din a deschilina. variantă, cunoscută de DLR, a lui a deschilini 4a separa’, verb comparat în DLR cu chilin. provenit din *dechilini < de chilin ‘separat’ (Todoran CSLR 154). [In honorem Gheorghe Chivu 329] DEZLUCI, DEZLUȘTI. Forma verbală a dezluci a fost notată în Oncești MM, cu sensul ‘a dezghioca fasolea’ (v. ALRR- Mar. II h. 439/229). Nu se găsește în DLR. Este o variantă a lui a dezluști ‘idem’, verb notat de Sever Pop în Berbești MM (v. ALR I 850/351), absent nejustificat din DLR. A dezluști s-a format din contaminarea sinonimelor a luști (Giulești MM, Iapa MM, Săpânța MM, Rozavlea MM, leud MM și Rona de Jos MM: ALRR-Mar. II h. 439/223, 226, 227, 232, 233, 240) și a desfâca (Budești MM, Berbești, Bârsana MM și 143 Dragomirești MM: ibid. h. 439/222, 224, 230, 234). Așadar, în Berbești s-a înregistrat atât a dezluști, cât și a desfăca. [CCRM II 54] DEZMIRÂ. Verbul a dezmira ‘a dezmierda copilul’ a fost atestat în Țara Hațegului și Valea Jiului, în localitățile Pui HD ([i d’ăzmirăm]: ALR I/II h. 236/118), Câmpu lui Neag HD ([d’i ce-1 d’ezmirV, l-am d’ezmirât]: ibid. h. 236/835) și Petrila HD ([d’ezmnireâză]: ALR II/I h. 150/833). Lipsește nejustificat din DLR. A putut rezulta prin contaminarea sinonimelor a dezmierda și a ninera (vezi hărțile citate). [SID XVII 151] DEZNINERA. Verbul a dezninera ‘a dezmierda copilul’, atestat în Vadu Crișului BH ([l-am dăzninerât și [‘să’] nu plirjgă]: ALR I/II h. 236/295), lipsește nejustificat din DLR. S-a format prin contaminarea sinonimelor a dezmierda și a ninera din aceeași arie (vezi h. citată). [SID XVII 151-152] DIJDINĂTURĂ, DIZBINĂTURĂ. Substantivul dijdinătură ‘femeie necinstită’ se găsește în LRg I 101 din fostul raion Rădăuți SV. MDA îl lasă cu etimologia necunoscută, iar DLR nu-1 înregistrează. Forma reprezintă literalizarea fonetismului local [dijd’inătură], care se literarizează dizbinătură. E vorba de o variantă, necunoscută de DLR, a lui dezbinătură, un derivat de la a se dezbina, verb care are și sensul ‘(regional; despre picioare) a se depărta foarte tare, a se crăcăna’ (DLR). [In honorem magistri Simion Dănilă 320] DILAV, DILĂZIT, GHILAV, GHILĂVI, GHILĂVIT. Adj. dilav, -ă ‘(adesea substantivizat) invalid, mutilat’ a fost comunicat din Libotin MM (v. LRg II 110). 144 L-au preluat MDA și DLR și, pentru etimologie, l-au raportat Ia schilav. în Libotin, d se palatalizează în d', iar g se pronunță d'. Dilav reprezintă literalizarea fonetismului local [d’ilav], care se literarizează ghilav, fiind o variantă, rezultată prin sonorizarea lui k, a lui chilav ‘idem’, cuvânt curent în zonă (vezi ALRR-Mar. I h. 126, 170; NALR-Criș. I h. 159, 198). Datorită faptului că forma ghilav nu apare în aceste hărți, am suspectat inițial că ar putea fi vorba de rezultatul unei percepții greșite a culegătorului în loc de chilav ‘schilav, schilod’. Anchetând însă, prin întrebare indirectă, mai mulți localnici, ne-am convins că forma este autentică. Am întâlnit-o și în alte localități din Țara Lăpușului (Cupșeni, Lăpuș, Inău etc.), alături de a (se) ghilăvi ‘a (se) chilăvi, a (se) schilăvi’. Participiul acestei variante verbale, devenit adjectiv, figurează (din Inău) în Thira Gl 24 în forma literalizată dilăzit, care se pronunță [d’ilăzit] și se literarizează ghilăvlt. [Omagiu Andrei Avram 125] DILIVÂN ‘prost’ (Novacovici C. B. I 9) este raportat în DLR la diliu. A putut rezulta din contaminarea lui diliu cu sinonimul prostovan. [Omagiu Nicolae Felecan II 52] DINDEICĂ ‘bucată de lemn lată, cu găuri, care se bagă în bărbătuș (amnar) pentru a fixa sulul dinainte ca să stea pânza întinsă în timpul țesutului; muierușcă’ (Moișeni SM: NALR-Criș. 2261/220) e o variantă, necunoscută de DLR, a lui tindeică ‘idem’, rezultată prin asimilarea t-d > d-d. [In honorem magistri Simion Dănilă 321] DIPT, DIPTOLALTĂ. Adverbul diptolaltă ‘alături’ a fost semnalat din Dragomirești MM. „Șed diptolaltă” (Faiciuc D 755). Nu e cunoscut de dicționare. E compus din dipt și olaltă. 145 Este regretabil că dipt, cuvânt atestat în Maramureș cu sensul ‘pentru- (v. Papahagi GFM 50, 219), inserat în CADE, lipsește din DLR. [CCRM II 54] DIȘCULITURĂ ‘(regional) locul unde se îmbină bârnele la o casă’ e raportat în DLR la dișcă ‘scândură netedă și geluită’. Verificând sursa, Teaha CN 220, se constată că e vorba de un cuvânt înregistrat, în forma [d’ișculitură], în Briheni BH și Câmp BH, nu în Criștioru de Sus BH, cum se indică în dicționar. în cazul de față, sunetul d' a rezultat din palatalizarea lui v, nu din cea a lui d. Așadar, forma se literarizează vișculitură și este corect explicată în DLR. în consecință, articolul dișculitură trebuie eliminat din DLR. [Omagiu Nicolae Felecan II 52-53] DIUGOȘ, DIUGOȘ, DIUGOȘ. în DLR găsim adj. diugoș, -oăsă ‘(Trans.; despre oameni) leneș, puturos’, cu varianta diugoș [sic!!!], -oâșă, explicat din magh. dogos. în acest articol s-au lucrat împreună, greșindu-se, două adjective sinonime: 1. diugoș [LB; PONTBRIANT, D; MÎNDRESCU, UNG. 67; DDRF), care este un derivat românesc, cu suf. -os, de la diug ‘(prin Trans. și prin Mold.) hoit, stârv, mortăciune; p. e x t. om leneș, puturos, trândav’, și 2. diugoș (MCD I 67), cum e în sursă, nu diugoș !!!, cum s-a dat în DLR, unde s-a creat și forma de feminin diugoășă. Romulus Todoran, care l-a semnalat pe diugoș din Vâlcele CJ, l-a explicat din magh. dogos. Diugoș poate fi reflexul maghiarului dogos, dar, tot atât de bine, și derivat românesc, cu suf. -oș, de la diug, așa cum se dă în Tamâs E. [Omagiu Maria Marin 262] DIUGULI, DIUGULUI, GHIUGULUI. Verbul a ghiugului se întâlnește într-o enumerare de interdicții către potcă și zgaiba seacă, în descântece culese de Gh. Pavelescu din Sălciua de Sus 146 AB: „Seacă potcă gie, /[...] Nu răni [corect: răni], nu ghiugului / Nu-m puți [corect: Nu-mpuți] / Nu face apă / Nu face sânge / Nu face puroi” (Pavelescu MMA 141), „întoarce zgaibă seacă /[...] Seacă nu răni / Nu ghiugului / Nu puți / Nu săjeta / Nu umfla” (ibid. 157-158). în glosarul de la sfârșitul lucrării, cuvântul e urmat de precizarea: „sens neidentificat” (v. ibid. 192). Și pentru Rosetti LDR 130, sensul cuvântului a rămas obscur. La Sălciua de Jos, d se palatalizează în d' și g se pronunță d'. Fonetismul local [a dViguluii] a fost greșit literarizat de culegător, care nu cunoștea etimologia cuvântului. E vorba de a diugului, un împrumut din magh. dbgbl, care are și sensul ‘a lenevi, a trândăvi’ (vezi DMR). Sensul din descântec este ‘a mirosi rău, a putrezi’ datorat legăturii făcute de vorbitorii din această regiune între verb și diug 1. ‘miros urât’; 2. ‘(prin Trans. și prin Mold.) hoit, stârv, mortăciune; p. e x t. om leneș, puturos, trândav’, care e împrumutat din magh. dbg (DLR). Fără îndoială că și a diuguli ‘a trândăvi’ nu e un derivat românesc „de la diug”, cum s-a dat în DLR, ci împrumut din magh. dbgbl, cum a specificat Romulus Todoran, care l-a semnalat din Vâlcele CJ (v. Todoran GV 67). Pentru alternanța -i / -ui, vezi a contrăli / a contrălui ‘a contrazice’ < magh. kontrăl, a feleli / a felelui ‘a răspunde, a garanta’ < magh. felel, aprăbăli/aprăbălui ‘aproba’ o - o și substituirea lui u cu h. Cf. măduhă < [măduuă] < lat. medulla. După părerea noastră, cuvântul trebuie glosat ‘a se văicări’. [SID XVI 236] DOLBURĂ, *DORBURĂ. Dolbură e cunoscut de prin Oltenia, cu sensurile 1. ‘scorbură’; 2. ‘lemn găunos (netăiat)’. în DLR e dat cu etimologia necunoscută. A rezultat, prin disimilarea r - r > l - r, din ^dorbură, care s-a format din contaminarea sinonimelor dorb și scorbură. [Omagiu Nicolae Felecan II 53] DOLNICER, *DONICER. Dolnicer (pl. dolnicere) ‘vas în care se ține cheagul’ (Hodac MS: ALRR-Trans. 2342/301) nu e cunoscut de DLR. A rezultat prin despicarea lui -n- în -In-, din ^donicer, un derivat de la doniță, cu suf. -er. Cf. stelniță < sl. stenica, medelniță < sl. medenica, găselniță < sl. gasenica etc. (Pușcariu LRII 145). [SID XV 183] DOLOABĂ 1. ‘scândură’; 2. ‘lemn scobit, folosit pentru împiedicarea carului’, raportat în DLR la lodbă, loadbă, s-ar putea explica prin contaminarea lui dulap (dulab, dolap etc.) ‘scândură lată și groasă’ cu lodbă (loabă, lobă etc.) ‘scândură groasă făcută prin despicarea unui trunchi de copac, cioplită numai cu securea și având diferite întrebuințări’. [Omagiu G. G. Neamțu 404] DOPOLETE, DOPULETE. Glosat ‘persoană scundă și grasă’, dopolete se găsește în DLR, după o comunicare din Loman AB („îi ca un dop. Ce mai dopolete!”), raportat la dopuleț. După părerea noastră, trebuia glosat ‘epitet dat unei persoane scunde și grase’. 150 Fără îndoială că provine, prin asimilarea o - u > o - o, din *dopulete, un derivat de dop, cu suf. -ulete. [Omagiu Nicolae Felecan II 53] DORDOCUȚĂ ‘(în dicționarele din trecut) femeie durdulie, veselă, plină de haz’ (BARCIANU, ALEXI W) este raportat în DLR la durduliu. Este o variantă a lui durducuț ‘durduliu’, bine explicat din durduc + -uț. [Omagiu Nicolae Felecan II 54] DOROBÂIE, *DOROBÂNĂ, DOROBANOS, DOROBĂNOS. Dorobâie ‘scorbură’ (Jiu-Paroșeni HD: A III 5) este raportat în DLR la corobăie ‘idem’. A rezultat din contaminarea sinonimelor dorb (cunoscut din Oltenia) și corobăie. Adj. dorobanos ‘(despre fructe) găunos’, cules din Jiu- Paroșeni, localitate componentă a orașului Vulcan HD, e dat în DLR ca variantă a lui doroboios ‘idem’. Provine dintr-o localitate în care ă protonic se pronunță a, deci trebuie literarizat dorobanos. S-a format, cu suf. -os, dar nu de la dorobâie, ci de la *dorobănă, cuvânt rezultat din contaminarea lui dorb cu corobână. [Omagiu Nicolae Felecan II 54] DOROS, -OÂSĂ ‘dornic’ (Câmp BH, Călugări BH: Teaha CN 221) lipsește nejustificat din DLR. E un derivat de la dor sau, mai puțin probabil, dori, cu suf. -os. [Omagiu Nicolae Felecan II 54] DOSÂȘTINĂ (pl. dosăștini) ‘(loc de) dos’ nu e cunoscut de dicționare. L-am notat în Dealu Mare MM (Dosu Frasinului „o dosaștină” I: TTRT - Sălaj 111), Dolheni SJ, Șasa SJ (Dosu-i Scurte „dos, dosaștină” I) etc. E un derivat de la dos, cu suf. -aștină. Pentru acest sufix, vezi cosăștină, împărțaștină (MDA), lăzaștină, soraștină, văraștină 151 (DLR), ^corobaștină, ^găuraștină, ^hodobaștină, podaștină (Loșonți TRFR 207) etc. [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 117] DOSĂDITURĂ ‘(învechit, rar) maltratare, brutalizare’, explicat în DLR de la „dosădit + suf. -ură”, e derivat de la a dosădi + suf. -(i)tură. [Omagiu Nicolae Felecan II 54] DOSEI e un diminutiv, necunoscut de DLR, de la dos ‘coastă nordică, coastă neînsorită de deal sau de munte’, format cu suf. -ei. L-am înregistrat în Peștera BV, Poiana Mărului BV (cu pl. doseiuri, care ni se pare suspect), Rucăr AG etc. [In honorem magistri Simion Dănilă 321] DOSOS. Am întâlnit adj. dosos, -oâsă ‘(despre un teren, o pădure etc.) de dos’ în Comanca, localitate componentă a orașului Băile Olănești VL. Dosu Comencii „pădure; e cam dosoasă”. Lipsește din DLR. E un derivat de la dos, cu suf. -os. [In honorem magistri Simion Dănilă 321] DOSULEȚ (pl. dosulețe) e un diminutiv, necunoscut de DLR, de la dos ‘coastă nordică, coastă neînsorită de deal sau de munte’, format cu suf. -uleț. L-am înregistrat în Peștera BV. [In honorem magistri Simion Dănilă 321] DOȘTINĂ, DOȘTINĂ, DOȘTINOS. Doștină loc ferit de soare; partea nordică a unui deal, a unui munte care nu este expusă soarelui’ figurează în CADE fără etimologie, iar în MDA și DLR raportat la dos. Precizăm că se întâlnește și varianta accentologică doștină, în Bichigiu BN (Șuhoiștea „doștină”), Suplai BN, Șendroaia BN {Dosu Curții „câmp, o doștină faină”) etc. 152 A rezultat, prin sincoparea lui i neaccentuat și reducerea grupului la £, din *dosiștînă, un derivat de la dosiște, cu suf. -ină: *dosiștină > *dosștină > doștină > (prin mutarea accentului) doștină. Cf. infra oveștină. Adjectivul doștinos ‘(despre un loc) de dos, de doștină’, un derivat, cu suf. -os, de la doștină, nu e cunoscut de DLR. L-am întâlnit în mai multe localități transilvănene: Curpeni AB {Dosu lui Adăm „teren mai doștinos”), Lita CJ (Dosu Dănesii „pantă cam în dos” I, „loc deluros, cam doștinos” II: TTRT - Valea Hășdății 51), Mașca CJ (Doștină „loc de dos, îndosit, doștinos” I: TTRT - Valea Ierii 65), Ocolișel CJ (Doștină „loc mai doștinos” I: ibid.) etc. [Omagiu G. G. Neamțu 404] DOTÂNȚĂ, DOȚÂNTĂ DOȚÂNȚĂ, ÎNȚÂNȚĂLÂT, ÎNȚINTÂT, ÎNȚINȚELÂ, ȚINTEA, ȚINTELÂT. într-o poezie din culegerea lui Alexandru Țiplea (Poezii populare din Maramureș, București, 1905, p. 27) se găsește forma de plural doțînțqle: „Decât noră mîne-ta,/ Mai bine eu că m-oi fa / Doțîntăl'e mînînțșîe / La armen în boldurele. / - Hei, tu mîndrul’ica me,/ Și eu numai că m-oi fa / Tăt un frumos voinicel / Doțîntăl’e lua-mn-oi / Dac-acasă duce-t’e-oi, / Noră mamii face-t’e-oi.”. în nota din subsolul paginii apare forma doțînțqle, glosată ‘nasturi de zinc cusuți pe șerpar’, iar în glosarul de la sfârșitul lucrării, forma doțînțq, pl. doțînțqle ‘idem’. Cum deasupra lui î din forma din notă este un semn (un fel de linie lunguiață) care seamănă cu un accent (dar nu e accent, culegătorul nepunând accentele pe cuvinte), persoana care a fișat materialul l-a confundat cu un accent și astfel forma dotînță a ajuns în MDA, care nu i-a putut preciza etimologia. Din aceste trei forme, trebuie luată în considerare doar cea din glosar. în prima formă, t e o greșeală de tipar, în loc de ț. Diftongul ea în poziție finală se monoftonghează în ă după ț dur, nu după t. Doțînțq (pl. doțînțqle) se literarizează doțințeă (pl. doțințele) și, după părerea noastră, e o formă coruptă din tăt (< tot) țințele, 153 țințele fiind singularul lui țințeă, cuvânt folosit prin Transilvania, Maramureș și Bucovina, mai ales la plural, cu sensul ‘podoabe pe îmbrăcăminte; nasturi în formă dreptunghiulară sau pătrată, cusuți ca podoabe pe chimir; discuri mici de metal, de obicei de aramă, atârnate pe chimir’ (DLR). înlocuind doțînțql’e cu tătțînțăl’e, vom observa paralelismul: (fata:) „Mai bine eu că m-oi fa Tăt țînțșTe mînînț^l’e (băiatul:) Și eu numai că m-oi fa Tăt un frumos voinicel”. Nici redactorii DLR-ului nu și-au dat seama că doțînțqt’e este o formă nearticulată de plural, inventând inexistentul cuvânt doțânță (pl. doțânțe), lăsat cu etimologia necunoscută. Așadar, dotânță, doțănță trebuie șterse din dicționare. Trebuie ștearsă și forma adjectivală înțănțălăt, dată în MDA cu sensurile 1. ‘brodat’; 2. ‘mândru’ și etimologia necunoscută. Aceasta se întâlnește într-o poezie populară culeasă din Desești MM: „Cu fluier înveregat, / Cu cojoc înțânțălat” (Papahagi GFM 75). Avem de-a face cu un fonetism regional, dintr-o arie în care ț se pronunță dur. Prin literarizare, rezultă înțințelăt, adjectiv pe care îl găsim în MDA glosat ‘înfrumusețat (prin decorare)’ și explicat normal din participiul verbului a înțințela ‘a înfrumuseța, a decora’, care figurează în MDA cu etimologia necunoscută. A înțințela e un derivat cu prefixul în- de la țințele, pluralul lui țințeă. Țintelăt ‘(prin Moldova; despre curele, chimire) bătut, împodobit cu ținte, țintat’, explicat „de la ținte (pl. lui țintăf Cf. țințelat” (DLR, MDA) cu suf. -elat (FCLR IV/1 p. 372), este derivat, cu suf. -at, de la țintele, pl. lui țintea, diminutiv, necunoscut de DLR, al lui țintăx. A fost comunicat din Bonț CJ: „[Ciobanul] are o straiță țântălată cu sgoambe și arămuri. Are curea [...] foarte lungă, [...] încărcată și aceasta cu sgoambe (nasturi mari de alamă), bumbi de toate felurile și țântele (aramuri de la ceasuri de buzunar și perete” (CHEST. V 165/11). 154 în dicționarele viitoare, țințelăt trebui lucrat ca o variantă a lui țintelât, iar țințeă, ca o variantă a lui ținteă (< țintă + -ea), din care au rezultat prin asimilarea ț -1> ț - ț. Semnalăm și adjectivul înțintăt ‘bătut, împodobit cu ținte, țintat’, necunoscut de dicționare, pe care l-am găsit într-o colindă: „Printre ciute multe Suntu-s doi cerbuți. Dragi coamele lor Curele-nțintate Sculuri de mătase” (Bocșe, Mihaiu Colinde 97). [Omagiu Nicolae Felecan II 54-55] DOVĂCĂLUI a se plânge’ a fost comunicat din Bistra AB. DLR îl lasă cu etimologia necunoscută. A rezultat, prin sincoparea lui i, din *a se dovăicălui, un derivat, cu prefixul do-, de la *a se văicălui, pentru care v. a se văicăli, variantă, cunoscută de DLR, a lui a se văicări. Pentru alternanța -ăli / -ălui, v. dobăli / dobălui, drăgăli / drăgălui, drămăli / drămălui, dripăli / dripălui, dungăli / dungălui etc. [Omagiu Nicolae Felecan II 56] *DOVÂNCÂ, DOVÂNCÂT, DOVÂNCĂTURĂ. Adj. dovâncăt ‘adâncat, adâncit’ se găsește în CADE, fără etimologie, în MDA și DLR, raportat la adâncit. Dovâncătură ‘adâncătură, adâncitură’ este explicat de CADE și DLR de la dovâncăt. După mențiunea „etimologia nesigură”, MDA îl raportează la adâncitură. Dovâncăt provine din participul verbului *a (se) dovânca, un derivat de la dovâncă ‘groapă, adâncitură’ (Sebeșu de Sus SB: Loșonți TRFR 134), apelativ neatestat de dicționare. Dovâncătură este derivat de la *a (se) dovânca, cu suf. -(ă)tură. [Omagiu Nicolae Felecan II 56] DOZILL într-un text cules din leud, existent în volumul lui Bârlea CP 40, se întâlnește verbul a se dozili ‘(despre 155 oameni) a deveni palid la față’ („Măieran s-o dozilit, Toderan s-o războlit”). MDA (2002) îl lasă cu etimologia necunoscută, iar DLR (2009) îl compară cu a se ofili. Un asemenea verb nu există în realitate în limba română. în poeziile noastre populare se întâlnește uneori prepoziția de (di) redusă la d- înaintea unui cuvânt care începe cu o vocală. Unii culegători sau editori au scris-o împreună cu cuvântul respectiv, alții, printre care și subsemnatul, au separat-o cu cratimă. Această particularitate se întâlnește și în unele graiuri din nordul Italiei. Forma ozili reproduce, literalizat, forma din graiul local, grai în care v urmat de i. -ie este substituit cu z. Literarizată corect, rezultă a se ovili, variantă, învechită și regională, a lui a se ofili, cunoscută de DLR. Se întâlnește și la Dimitrie Cantemir. Așadar, a se dozili trebuie eliminat din dicționarele viitoare. DRABINĂ, DRÂCHINĂ, DRAGHINĂ, DRÂPINĂ, DROBINÂR, DROBZINÂR. Drăchină ‘unul din cele două lemne de la scară, în care se fixează fușteii’, figurează în GRg din Sârbi (sat desființat la 17 febr. 1968, unificat cu satul Ungheni) NT. Lipsește nejustificat din DLR. Forma trebuia literarizată drăpină și a rezultat din drâbină (greșit dat în DLR în forma literalizată drâghină). prin pierderea sonorității lui b. [In honorem Gheorghe Chivu 329] Profesorul Zaharia Crițan, fost student al lui Sextil Pușcariu, a comunicat, din Stroiești SV, cuvinte în transcrierea fonetică de atunci. Printre ele se află și [drobdz’inâriu]) „loitrile din care constă coșul căruții sau carului” (CHEST. II 489/232). Petre Coman îl reține în Gl, dar în forma mutilată drob(z)inăriu (pl. drob(z)inâri). De aici îl găsim în DLR în forma drobzinâr (pl. drobzinări). cu etimologia necunoscută. Drobdz’inâriu = (în sistemul de transcriere al ALR:) [drobdzinâriV] = [drobginârîV] se literarizează drobinâr. Avem a face cu o variantă, necunoscută de DLR, a lui drăbinâr. al cărui 156 sens (inițial și) principal este ‘fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai loitrei, în care se așează spetezele carului; carâmb’. în legătură cu drăbinâr, atragem atenția că s-a greșit în MDA și DLR dându-se titlu de articol drăghinăr, formă care este doar o variantă grafică, datorată celor care n-au știut să literarizeze corect fonetismele locale. Și la cuvântul-bază drăbină (< ucr.), forma-titlu e dată greșit drăghină. [Omagiu Nicolae Felecan II 56] DRĂBINÂR, DRUBINÂR. Drubinâr ‘fiecare din cele două lemne laterale ale scării’ (Vicovu de Sus SV: GRg) lipsește nejustificat din DLR. Este rezultatul contaminării între sinonimele drăbinâr (greșit dat în DLR în forma literalizată drăghinărși drug. [In honorem Gheorghe Chivu 329] DRĂCULETE, DRĂCUȘTEȚ. Drăculete ‘drac mic’, raportat în DLR la drac, s-a format de la drac cu suf. -ulete (MDA). Pentru acest sufix, v. Pascu Suf. 38. Despre drăcușteț ‘drăcușor’, MDA, DLR arată că e derivat „de la drac", fără a specifica sufixul. Acesta este -ușteț, existent în flecușteț < fleac (Pascu Suf. 320), părușteț < par (DLR) etc. [Omagiu Nicolae Felecan II 56] DRĂGUȚI. Verbul a drăguți ‘a mângâia (cu palma pe obraz)’ a fost atestat de S. Pop în Șiștarovăț AR (îlperii cu palma pe obraz, îl drăguțesc'. ALR I/II h. 235/69). Lipsește nemotivat din DLR. E un derivat, cu suf. -i, de la drăguț. [SID XVII 152] DRĂMBOLE ‘epitet dat unei femei dosnice, mai închise la fire’ (Dragomirești MM: Faiciuc D 755) lipsește din dicționare. A rezultat, prin substituirea sufixului -oi cu -ole, din drămboi ‘epitet dat unui ins dosnic, mai închis la fire’ (Dragomirești: ibid.), ‘(om, mai ales copil) bosumflat, supărăcios, plângăreț’ 157 (DLR). Pentru suf. -ole(a), nqzâ Cerbolea și Cerba, Sâmbolea și Samba, Pițigolea cf. Pițiguș (Pascu, Suf. 271), grăsole ‘epitet dat unui om gras’ (Bonțida CJ), somnole ‘(Ban. și Trans.) somnorilă’ (DLR) etc. [CCRM II 55] DREPTOI este un adjectiv derivat de la drept, cu suf. -oi. L-am cules în Bulbuc AB (Șesu Rusului „teren mai dreptoi, nu prea drept, da’ nu-i costos...”). Lipsește din DLR. [In honorem magistri Simion Dănilă 321] DREPTUC este un derivat de la drept, cu suf. -uc. Circulă prin nordul Transilvaniei, unde l-am notat în Romuli BN (Podu Buhăiescului „e o bucată mai dreptucă o țâră”), Șendroaia BN („loc dreptuc așa”) și Câțcău CJ (Zăpodea „on picuț de lăzuc; e între păduri; e on picuț mai drept; e dreptuc bine, l-ar putea ara”). Lipsește din DLR. [In honorem magistri Simion Dănilă 321] DREPTUȘ (pl. dreptușuri) ‘mică terasă, mic platou’ e un derivat de la adj. drept, cu suf. -uș. L-am notat în Frâncenii de Piatră SJ (Podinocu „on pic de dreptuș” III: Loșonți TRFR 210), Glod SJ („acolo pe on dreptuș”) și Ileanda SJ. Lipsește din DLR. [In honorem magistri Simion Dănilă 321] DROANG, DROÂNGĂ, DRONCĂNI, DRONGĂI, DRONGĂLUI, DRONGĂNI, DRONGUȚĂ. Droăngă clopot (stricat); talangă pentru oi sau vite’ este răspândit în partea de nord a Transilvaniei și prin Moldova (v. DLR, ALR 11/5669). CADE îl lasă fără etimologie. După CDER, este împrumutat din rus. droga ‘targă’. MDA îl consideră formație onomatopeică, iar DLR, variantă a lui drăngă, care, pentru etimologie, este raportat la interjecția drânga ‘(de obicei repetat) cuvânt care imită sunetul drâmbei, al viorii sau al unui corp care vibrează; drang’. 158 Provine din interjecția droang ‘cuvânt care redă sunetul clopotului’ (Bobâlna CJ: ALR I 353/257), absentă nejustificat din DLR. Dronguță ‘clopoțel’ (Stroiești SV: CHEST. II 489/232) e un diminutiv, absent și el nejustificat din DLR, de la droăngă, cuvânt viu în satul respectiv (v. CHEST. II 489/232). Verbul a drongăi 1. ‘a face zgomot bătând într-o tablă’; 2. ‘a vorbi vrute și nevrute’, existent într-un glosar din câteva localități din SV (v. LRg I 116), este raportat în DLR la verbul a zdrăngăni. Avem a face cu un derivat, cu suf. verbal -ăi, de la droăngă, dat în același glosar cu sensul ‘obiect vechi și stricat’. Verbele a droncăni ‘a face să sune ceva, de ex. clopotul’ și a drongălui ‘idem’, existente în Bugnariu N, nr. 54/512, precum și a drongăni 1. ‘(despre clopot) a suna rău’; 2. ‘a hodorogi’ etc., dat de HERZ.-GHER. M. II 390, reținute în MDA și explicate corect de la droăngă, lipsesc din DLR. [Omagiu Maria Marin 263] DROBĂRITOÂRE, *ZDROBĂRI, *ZDROBĂRITOÂRE. La întrebarea „Cum se numește locul unde se bat păpușoii?”, corespondentul din (Maidan, azi) Brădișoru de Jos CS a răspuns drobăritoare și zdrobitoare”, precizând că e făcută dintr-o ladă patrată cu găuri (vezi CHEST. II 440/8). MDA și DLR îl dau cu sensul greșit Tocul unde se bat știuleții de porumb’ în loc de ‘ladă patrată cu găuri în care se bat știuleții de porumb’ și etimologia necunoscută. E o variantă a lui * zdrob ărito are, care este un derivat, cu suf. -(i)toare, de la verbul * a zdrobări, care s-a format, cu suf. -ări, de la zdrob. Cf. zdroboli ‘a zdrobi’ < zdrob (DLR). [In honorem magistri Simion Dănilă 322] DROBUI, DRUBUL Pentru noțiunea ‘ a boți (cămașa, hainele)’, informatorul lui Emil Petrovici din Bârsana MM a răspuns: „o drubuiești, tăt i-mbulzită” (ALR II SN IV h. 1157). 159 A drubui este o variantă, rezultată prin asimilarea o-u > u-u, a lui a drobui, verb pe care DLR îl cunoaște din Moisei, localitate maramureșeană apropiată de Bârsana, cu sensul ‘a aduna mai multe lemne la un loc’ și, pentru etimologie, îl compară cu ucr. droba ‘lemne’. Nu există vreo legătură între aceste cuvinte. A drobui înseamnă ‘a (se) strânge, a (se) face drob, a (se) face cocoloș, a (se) face grămadă’, fiind un derivat românesc, cu sufixul verbal -ui, de la drob, care înseamnă și ‘cocoloș’, sens necunoscut de DLR, viu în graiurile din această parte a țării. Cunoaștem acest cuvânt din Runcu Salvei, Telciu etc. „Mestecă, să nu se drobuiască”, „Ai drobi în coleșă”, „să nu fie mămăliga cu drobi” (Runcu Salvei). Din acest sat se găsește și în CHEST. VIII 16/27: „Coleșa nemțească, italiană: se pune farina de când începe a fierbe apa și se tot mestecă cu o lingură să nu se drobuiască”. [CCRM IX 148] DROBURĂ (pl. droburi) ‘creangă uscată’ (Drăguș BV: ALRR-Trans. IV h. 505/422) este un singular nou, necunoscut de dicționare, refăcut după droburi, pl. lui drob. Cf. cirepură, lomură, vreascură, zobură etc. Forma de pl. droburi ‘vreascuri, crengi uscate’ e cunoscută de DLR din Lisa BV, localitate vecină cu Drăgușul. [In honorem magistri Simion Dănilă 322] DROJDI. Verbul a se drojdi figurează în DLR cu sensurile 1. ‘a se enerva, a se necăji, a se agita’ (Someș-Guruslău SJ: MCD I 209) și 2. ‘ a se face țăndări’ (fostul raion Rădăuți: LRg I 101). Pentru etimologie, este raportat la germ, drohen. Ambele sensuri se pot defini ‘a se sfar(â)ma, a se zdrobi’. Glosat ‘a se zdrobi’, verbul este atestat în Câmp BH și Călugări BH (v. Teaha CN 221), dar atestarea lipsește nejustificat din DLR. Fără îndoială că este derivat de la drojd(i)e, substantiv folosit în locuțiunea verbală a (se) face drojdie (sau drojdii), 160 cunoscută de DLR cu sensurile a) ‘a (se) sparge, a (se) sfărâma’; b) ‘a obosi pe cineva, punându-1 să muncească din greu’; c) ‘a zdrobi pe cineva în bătaie’. [Omagiu Nicolae Felecan II 56-57] DROSGĂNI ‘a vorbi neclar, încâlcit, fără înțeles, fără logică’ se găsește, din jurul Năsăudului, în Bugnariu N, nr. 54/513 („drosgănesc = grăiesc lucruri neînțelese, vorbesc fără șir, fără logică, să fie numai cu vorbă”). E dat în MDA ca formație onomatopeică. Lipsește nejustificat din DLR. Este o variantă, rezultată prin sonorizarea lui t și c, a lui a troscăni (< trosc + -ăni\ care este cunoscut de DLR cu sensurile: 1. ‘(reg.) a trosni1’; 2. ‘(reg.) a zgâlțîi’. Se pare că acesta s-a întrebuințat (sau se mai întrebuințează) și în expresia a troscăni din gură ‘a vorbi verzi și uscate’, atestată, din Urca CJ, la sinonimul a troscăi (v. DLR). [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 117] DRUETE ‘(prin Olt- și Trans.) buștean, buturugă, s p e c. drugan1’, ‘lemn mai gros în partea de sus a jugului’, nu e un „cuvânt traco-dac”, cum indică DLR, ci un derivat românesc de la drui, cu suf. -ete. Cuvântul trebuia ortografiat druiete. [Omagiu Nicolae Felecan II 57] DRUGĂLÂUCĂ ‘(prin Bucov.) fată greoaie, mare și proastă’ (A V 18), ‘femeie care nu știe să toarcă bine’ (Buhalnița NT: A V 35), explicat în DLR de la drugălău + suf. -că, provine cu acest sufix, dar de la forma de fem. drugălăuă. [Omagiu Nicolae Felecan II 57] DRUGHINĂ ‘lemn lung și subțire, prăjină cu diferite întrebuințări’, raportat în DLR la drug, e un derivat, cu suf. -ină, de la drugă. [Omagiu Nicolae Felecan II 57] 161 DRUGOI este o formă stâlcită a cuvântului drăcoi, absentă din DLR, întâlnită într-un descântec: „Pe urcoi și pe drugoi l-oi duse-n munțî Sânai” (DLR s. v. urcoi). într-un alt citat reprodus în același loc, cuvântul apare corect: „Pe urcoi Și pe drăcoi l-oi duce-n munții Sinaiului”. [Omagiu G. G. Neamțu 404] DRUJBĂ, DRUJBÂR. Drujbăr (pl. drujbări) ‘cavaler de onoare’ (Moisei MM: Tomoiagă ARM 26) nu se găsește în DLR. Este un derivat, cu suf. -ar, de drujbă (drujb), cuvânt cunoscut de DLR de prin Bucovina cu sensul ‘al doilea vornicel [chemător la nuntă]’ și considerat format în limba română prin derivare regresivă de la drujbă ‘prietenie, tovărășie’. în realitate drujbă nu este un „derivat regresiv de la drujbă1”, ci de un cuvânt împrumutat din ucr. /țpyacGa ‘(învechit și dialectal) cavaler de onoare, vornicel, vătășel’ (vezi DUR). DRUNGĂROS ‘(regional; despre fân) de proastă calitate, rogozos’ (Băița BH: Teaha CN 222), raportat în DLR la drungăr(iu) ‘fân de proastă calitate, cu rogoz’ (Briheni BH: Teaha CN 222), e, fără îndoială, derivat, cu suf. -os, de la drungăr. [Omagiu Nicolae Felecan II 57] DRUPĂLI, DRUPELIȘTE. A drupăli, variantă a lui a dripăli, nu figurează în dicționare. Am observat-o în Năsal CJ: „Am bătucit locul, am drupălit noi când am încercat să prindem hulpea”. Nici drupeliște ‘loc călcat în picioare și bătătorit; dripeliște’ (Năsal) nu se găsește în dicționare. [Omagiu Nicolae Felecan II 57] DUBĂLĂRIE ‘tăbăcărie’ este derivat de la dubălar, dar nu cu suf. -ărie, cum indică DLR, ci cu suf. -ie (cf. DM, MDA etc.). [Omagiu Nicolae Felecan II 58] 162 DUBIT, DUDIT. Substantivul dudit din expresia a lua (pe cineva) în dudit ‘a lua (pe cineva) la ochi, a suspecta’, comunicată din Straja SV, e dat în DLR cu etimologia necunoscută. După părerea noastră, avem de-a face cu o formă greșită în loc de dubit (< a dubi, care are și sensul ‘a bate’), cuvânt întâlnit în expresia a lua (pe cineva) la dubit ‘a bate zdravăn (pe cineva)’, existentă în DLR (s. v. a dubi) și din Marginea SV, localitate apropiată de Straja. [Omagiu Nicolae Felecan II 58] DUBLICÂ, DUPLICA, TUPLICÂ. A dublica ‘a pica de somn’, notat de Sever Pop în Vadu Crișului BH, Cosniciu de Jos SJ și Brusturi BH (v. ALR I/I h. 75/295, 298, 302), e inserat în DLR cu etimologia necunoscută. Este o variantă a lui a (se) dupleca ‘(despre părți ale corpului) a (se) îndrepta în jos sau într-o parte; a (se) îndoi, a (se) încovoia, a (se) curba, a (se) apleca, a (se) pleca” (< lat. duplicare). Alte variante ale acestui verb sunt a se duplica ‘a se îndupleca’ (DGDS) și a se tuplica. Aceasta din urmă, considerată cuvânt de sine stătător, a fost explicată din „dupleca + tupila” (N. Drăganu DR II900) sau raportată la a se tupi (DLR). [Omagiu Nicolae Felecan II 58] DUCAUȘ, LATAUȘ. Adj. ducăuș ‘care părăsește un loc, ducându-se în altă parte’ este un derivat de la a se duce, dar nu cu suf. -uș, cum greșit se indică în DLR, ci cu suf. compus -ăuș, ca în bătăuș, cărăuș, jucăuș, sfădăuș, zăcăuș etc. Așa cum au arătat Pascu Suf. 364 și MDA, tot cu acest sufix s-a format și lătăuș 1. ‘(Mold., Bucov. și Mar.) lat’; 2. ‘(Mold., Bucov. și vestul Trans.) lătăreț {Culex pipiensf', 3. ‘(Mold.) cănele-babei'; 4. ‘(prin nord-estul Trans.) beldiță (Alburnoides bipunctatusf; 5. ‘(Mold.) mic crustaceu care trăiește în apele dulci, încovoiat, cu capul turtit lateral (Gammarus pulexf', 6. ‘cupă de lemn’, despre care CADE, DEX, DLR menționează doar că e un derivat „de la lat”. [Omagiu Nicolae Felecan II 58] 163 DUDĂIOS ‘(despre pământ) care este necultivat, plin de buruieni’, ‘(despre plante) care are tulpina groasă și înaltă’ este derivat în DLR de la dudău, cu suf. -os. Prezența lui i ne arată că e vorba de un derivat de la dudăie (pl. lui dudău), dudăi (pl. lui dudăie). [Omagiu Nicolae Felecan 1158] DUDET1 ‘(învechit) dudău [= buruieni, bălării]’, raportat în DLR la dudău, este derivat cu suf. col. -et de la dudă2, care are și sensul ‘bălărie’. [Omagiu Nicolae Felecan II 58] DUDULÂTIC ‘(mai ales despre copii) fără minte, fără judecată’ (Fundu Herții BT, Pomârla BT: LRg II 120) este raportat în DLR la duduit2 ‘(prin nord-vestul Munt.) repezit, zăpăcit, uituc’. S-ar putea explica, prin asimilarea u - ă > u - u, din *dudălâtic, cuvânt format din dudălău ‘(prin vestul Trans.) om (tânăr) mărginit la minte; prost’, ‘persoană care nu înțelege ce i se spune; surdo-mut’ [= tutălău], prin substituirea segmentului fonetic -ău cu suf. -atic, existent în sinonimele bolundatic, nebunatic, prostănatic, sturlubatic etc. [Omagiu Nicolae Felecan II 59] A putut rezulta și prin substituirea segmentului fonetic -ean cu suf. -atic (< -atee), din dudulean, care trebuie să fi avut sau mai are în Bucovina și în unele părți ale Moldovei și sensul ‘(om) prost’, la fel ca baza dudă2 (v. DLR). [Omagiu G. G. Neamțu 404] DUDUMÂN, DURDUMÂN. în DLR este lucrat cuvântul dudumăn, cu varianta durdumân, cu sensurile: 1. ‘om gras’; 2. ‘tăcut, morocănos’. în paragraful etimologic se face trimitere la durd. Cuvântul-titlu trebuia dat durdumân, care este un derivat de la durd, cu suf. -uman, variantă a lui -oman. Cf. țuțumăn < țuț + suf. -uman (Loșonți TRFR 113). [In honorem Gheorghe Chivu 329] 164 DUFLĂLI, DUFLEĂLĂ, *DUFLI. A duflăli ‘a căptuși’ (Cîmp BH, Izbuc BH: Teaha CN 222), absent nejustificat din DLR, este explicat în Tamâs E din magh. *duflăl (< duplăz, duflâz). Mai degrabă poate fi un derivat românesc de la duflă ‘căptușeală (la haină)’, cu suf. -ăli. Tot de la duflă e derivat și *a dufli ‘a căptuși’, de la care, suf. -eală, s-a derivat dufleălă ‘căptușeală’ (Feneș AB: ALR II SN II h. 527/102), cuvânt explicat în DLR de la „duflă + suf. -eală”. [Omagiu Nicolae Felecan II 59] *DUHĂI, DUHĂIT. Duhăit ‘cu miros neplăcut’ este raportat în DLR la a duhni. Provine din participiul verbului *a duhăi, un derivat, cu suf. -ăi, de la duh ‘emanație rău mirositoare, duhoare’. [Omagiu Nicolae Felecan II 59] DUJUL Verbul a dujui ‘a vâjâi’ figurează în micul glosar din Breb MM și Mara MM (vezi LRg I 14). MDA îl lasă cu etimologia necunoscută, iar DLR îl compară cu a vâjâi. E un derivat, cu suf. verbal -ui, de la interjecția *duj ‘vâj’. [CCRM IX 148] DULÂȘ ‘cărare făcută de oi, drumeag’ e cunoscut din Râmnicu Sărat BZ (v. GS VI 65). După mențiunea că etimologia e nesigură, MDA face trimitere la magh. dulo și la rom. hățăș. în DLR e raportat la dul\ care are și sensurile 5. ‘mal, dig’; 6. ‘răzor rămas printre brazde, nearat de plug’. După părerea noastră, a rezultat din contaminarea lui duleu ‘drum de câmp, de hotar’ (< magh. dulo, dillo) cu hățăș. [Omagiu Nicolae Felecan II 59] DULUI. Forma verbală a dului a fost comunicată din Curățele BH („ Vinerea nu se lucră cu lâna oilor, că pchere. Și 165 să nu dai cu maiul (lemnul cu care se lă hainele) că duluiește sau mai bine zis dudănește (prostește) din cap” [sic]: CHEST. V 170/27). Lipsește nejustificat din MDA, DLR. Este o variantă a lui a dili ‘a înnebuni (v. DLR), a se prosti’, ‘(aici, despre oaie, neatestat) a căpia’, cu substituirea sufixului -i cu -ui, fenomen frecvent, și apoi asimilarea i - u > u - u. [Omagiu G. G. Neamțu 404^105] DUMÂC. Glosată ‘(despre oameni) zăpăcit, aiurit’, această formă adjectivală se găsește în DLR din Coman Gl. Pentru etimologie, e raportată la buimac. Este vorba de o greșeală făcută de Petre Coman la fișarea materialului comunicat din Surdila-Greci BR: „Durnac, unul care nu este în toate mințile” (CHEST. II 489/118). E adevărat că, la o lectură grăbită, felul cum e scris cuvântul permite să fie citit dumac. Durnăc (< durn + suf. -ac) are în DLR doar o atestare din Râmnicu Sărat BZ, cu sensul ‘(despre oi) bolnav de capie’. [Omagiu Maria Marin 263] *DUM, DUMB. Dumb ‘tobă’ se găsește în DLR dintr-un glosar din fostul raion Rădăuți, cu etimologia necunoscută. Provine din interjecția *dum ‘bum’, cu m despicat în mb, ca în chilomb, cramb, hadâmb, holumb, tărâmb, țânterimb etc. (vezi Pușcariu LR II 144). [Omagiu G. G. Neamțu 405] DUNĂREÂNȚ, DUNĂRENȚ, DUNĂRINȚ, DUNĂRINȚĂ. Dunărinț ‘(Prin Banat) vânt ce bate dinspre Dunăre, din direcția sud, sud-vest’ este dat în DLR cu variantele dunăreânț, dunărenț și raportat la Dunăre. Dunăreânț și dunărinț trebuie lucrate în articole separate, pentru că sunt formate cu sufixe diferite: primul cu -eanț, singularul lui -enți, al doilea cu -inț, singularul lui -inți. 166 Cu aceste sufixe, ca și cu -ean. se formează derivate care arată apartenența sau originea locală a oamenilor, peștilor etc. Pentru originea, funcția și răspândirea lor, a se vedea Viorica Goicu, Onomastică românească. Timișoara, Editura Augusta, 2001, p. 152-163. Forma dunărenț. dată ca variantă, se găsește, într-adevăr, în sursa indicată (CHEST. IV 85/22), dar, după părerea noastră, este o scăpare de scriere, o greșeală a corespondentului, învățătorul Emilian Novacovici din Răcășdia CS, în loc de dunăreanț. Așa cum rezultă indubitabil din răspunsul complet la întrebarea 85 („Vântul mare sau Săscanul de sud-est, Vântul mic sau pâșletele de nord, Dunărenț de vest, Măidăneanțu de est”) și din cel la întrebarea nr. 5 (broștineanț ‘locuitor din Broșteni’, mărcineanț ‘locuitor din Mârcina’: ibid. 5/22)), sufixul din graiul din Răcășdia este -eanț. Un sufix -enț nu există. în consecință, forma dunărenț trebuie eliminată din dicționarele viitoare. Și dunărință ‘pește înrudit cu zvârluga, dar cu petele laterale mult mai mari și coloritul violaceu, care trăiește numai în Dunăre (Cobitis bulgaricd). este raportat în DLR la Dunăre. Trebuia lucrat împreună cu dunărinț. pentru că s-a format cu -ință. forma de feminin a lui -inț. [Omagiu Nicolae Felecan II 59-60] DUNGĂLITURĂ ‘cant al unei scânduri’ (Bonț CJ: CHEST. II 236/345) lipsește din MDA, DLR. E un derivat, cu suf. -(i)tură. de la a dungăli ‘a prelucra prin așchiere marginea unei scânduri, pentru a obține un cant’ (< dungă + suf. -ăli\ Loșonți CIE 84; DLR). [Omagiu Nicolae Felecan II 60] DUPI, DUPÂR, DUPÂȘ. Din Teaha CN 223, în DLR se găsește verbul a dupi cu sensul ‘a tăia’, ilustrat prin citatul „Dupește lemnul (îl taie în bucăți)”. Pentru etimologie, e raportat la dup3. 167 Pe baza informației foarte precise existente în sursă, verbul trebuia definit ‘a tăia trunchiul unui copac în bucăți mai scurte, a-1 face dupi’ și derivat, cu suf. verbal -i, de la dup3, cuvânt viu în zonă. De la acest substantiv s-au format și derivatele dupăr „lucrător forestier care face dupi” (Briheni BH, Câmp BH: Teaha CN 223) și dupăș ‘idem’ (Câmp: ibid.), absente nejustificat din DLR. [Omagiu Nicolae Felecan II 60] *DUPOTI, DUPUTI. Duputi ‘(regional) a tropăi’ (Vadu Crișului BH: ALR I 1475/295) este raportat în DLR la a dupăi ‘idem’, un derivat de la interjecția dup ‘cuvânt care redă zgomotul făcut de un mers apăsat, de o încălțăminte grea etc.’. După părerea noastră, a rezultat, prin asimilarea u - o > u - u, din *a dupoti, un derivat de la interjecția dup, cu suf. -oti. Cf. sinonimul a tropoti. [Omagiu Nicolae Felecan II 61] *DUPULI, *DUPULUI, DUPURLUI, ZDUBULI. Verbul a dupurlui 1. ‘a tunde sau a smulge lâna de pe oaie’; 2. ‘a smulge penele de pe o pasăre, a jumuli’ este derivat în MDA de la adjectivul „dupuros + -lui” [sic!]. Explicația este acceptată de Andrei Avram {Note etimologice, în LR, LIX, 2010, nr. 2, p. 183-184). DLR se limitează să menționeze că e derivat „de la dup1”. A rezultat, prin despicarea lui -l- în -Ir-, din *a dupului, un derivat de la dup1, cu suf. -ului. A zdubuli ‘(complementul indică păsări) a jumuli’ (Someș- Guruslău SJ: MCD 1218) este raportat în DLR la verbele a dubi și a jumuli. E o variantă, născută prin proteza lui z- și sonorizarea lui p, a lui *a dupuli, un derivat de la dup1, cu suf. -uli. [Omagiu Nicolae Felecan II 60] DURALIU ‘cherchelit’ (Nucșoara AG: ALR II SN V h. 1271/784) lipsește nejustificat din DLR. 168 A rezultat din guraliu (< guraliv), sub influența verbului a durui (a durăi), care are și sensul ‘(familiar) a vorbi repede, mult (și cu glas ridicat); a turui’, Pentru guraliu ‘(devenit) guraliv (din cauza amețelii de băutură), cherchelit’, vezi NALR-Olt. II h. 176. [In honorem Gheorghe Chivu 329] DURĂ, DE-A DURA. Locuțiunea adverbială de-a dura, care înseamnă ‘peste cap, de-a rostogolul, de-a berbeleacul’, nu trebuia lucrată în DLR sub (interjecția) dura [= dur], ci sub (substantivul) dură. Cf. sinonimul de-a roăta. [Omagiu Nicolae Felecan II 61] DURÂCIOS. Din versurile populare „Dar moartea e durâcioasă/ Nu-i ca mândra de frumoasă” (FOLC. TRANSILV. I 26) s-au lucrat în DLR cuvântul durâcids ‘urâcios’. Pentru etimologie, e raportat la urâcios. în această formă este vorba de proteza prepoziției de, d- înaintea unei vocale, fenomen întâlnit destul de des în versurile populare (Vezi I. Șiadbei, Prepunerea lui de, di în poezia populară română și italiană de nord, în „Revista filologică”, 1,1927, nr. 1-2, p. 209-218; Ion Popescu-Sireteanu, D protetic expresiv în dialectul dacoromân, în înțelepciunea limbii române. Studii și articole, Iași, Vasiliana ’98, 2004, p. 207-233.). Unii culegători sau editori au scris-o împreună cu cuvântul, alții, printre care și subsemnatul (v. Folclore letterario romeno. Antologia di testi scelti e tradotti da Marco Cugno e Dumitru Loșonți, Torino, Regione Piemonte, Scuola Grafica Salesiana, 1981, p. 207), au separat-o prin cratimă, cum este corect. Uneori același cuvânt apare într-un vers cu proteza prepoziției, dar în altul fără sau chiar într-un vers repetativ prepoziția nu e întâlnită totdeauna. Ne limităm să cităm doar versurile: „Da la ele cine-și îmblă?/ D-îmblă-ș doi păcurăroni/ Di-unu mare, di-unu mic” (La luncile soarelui, București, Editura pentru Literatură, 1964, p. 46). Se pare că uneori prezența ei ar avea rațiuni fonetice (v. Mauro Barindi, Una particolarită sintattica della lingua del 169 folclore rumeno, în Studi rumeni e romanzi. Omaggio a Florica Dimitrescu e Alexandru Niculescu, I. Linguistica, etnografia, storia rumena. Padova, Unipress, 1995, p. 293-312). [Omagiu Nicolae Felecan II 51] DURBAȚ ‘nuia legată de capete și atârnată orizontal (mai ales sub strașina casei), pe care se întind rufele la uscat; drughineață’ figurează într-un glosar din comunele Fundu Herții BT și Pomârla BT, ca substantiv neutru, fără accent și formă de plural. De aici a fost inserat în DLR, definit ‘drugx' și lăsat cu etimologia necunoscută. Fără îndoială că este vorba de o formă greșită în loc de durubăț, care are în DLR două atestări și este lucrat ca variantă a lui durubață ‘prăjină groasă’, cuvânt comparat, pentru etimologie, cu băț. Forma durubăț a fost atestată și în Coverca SV (v. GRg), atestare care lipsește nejustificat din DLR. [In honorem Gheorghe Chivu 329-330] DURBINÂR, DURGHINÂR. Durghinăr ‘furcă cu coada mai lungă, folosită la făcutul stogului’, figurează în GRg din Izvoru Alb, sat care aparține orașului Bicaz NT, ca variantă a lui turpinăr [= trupinâr], atestat în mai multe localități printre care și Izvoru Alb. Lipsește nejustificat din DLR. După părerea noastră, durghinăr reprezintă forma în care autorii glosarului au literalizat pronunțarea locală [durginâr], care trebuie literarizată durbinâr și a rezultat din turpinăr, prin sonorizarea consoanelor surde t, p. [In honorem magistri Simion Dănilă 322] *DURDOIÂ, DURDOIÂT, Durdoiăt ‘supărat, bosumflat’ (Holod BH: LRg. II 89) este raportat în DLR la durd. Provine din participiul verbului *a se durdoia ‘(fig.) a se supăra, a se bosumfla, a se umfla’, care e un derivat, cu suf. -a, de la durdoi. [Omagiu Nicolae Felecan II 61] 170 DURDUC 1. ‘(învechit, rar) durduliu’; 2. ‘(prin vestul Trans.) bulgăre de zăpadă’, raportat în DLR la durd ‘durduliu’, e un derivat de la durd. cu suf. -uc. Cf. sinonimul grăsuc < gras. [Omagiu Nicolae Felecan II 61] DURDUN ‘grăsuliu’ (Bistrița MH: LRg. I 49), raportat în DLR la durd. e un derivat de la durd cu suf. -un. sub influența sinonimului grăsun (< lat. *grasso. -onis). analizat ca derivat de la gras. [Omagiu Nicolae Felecan II 61] DURIGĂ 1. ‘(regional) parte componentă a scripetelui la războiul de țesut’; 2. ‘(regional) mosor de ață sau lemnul pe care se înfășoară ața’, raportat în DLR la (interjecția) dura1 [= dur]. e un derivat, cu suf. -igă. de la s. durăx ‘roată plină (de metal sau de lemn), fără spițe și fără butuc’; 2. ‘rotița scripetelui de la ițele războiului de țesut’, cuvânt care provine de la interjecția duraj la care-1 raportează DLR. [Omagiu Nicolae Felecan II 61] DURILĂ ‘rotiță de lemn care servește ca dispozitiv de rulare a firelor, a cablurilor etc. pe un suport cilindric’ (DDRF) e reținut în DLR cu accentul și etimologia necunoscute. E un derivat, cu suf. -Hă. de la s. dură. Cf. sinonimul rotilă < roată. [Omagiu Nicolae Felecan II 61] DURIȘ, considerat greșit în DLR același cuvânt cu derdeluș. e un derivat, cu suf. -iș. de la interjecția dur. cuvânt care imită zgomotul produs de datul copiilor pe gheață. [Omagiu Nicolae Felecan II 61] DURJULI. Acest verb, care circulă prin Transilvania cu sensurile 1. ‘a freca’; 2. ‘ a se juli’, este raportat în DLR la a (se) juli. Este un împrumut din magh. dorzsol ‘a freca’ (vezi Todoran GV 68; Tamâs E etc.). [Omagiu Nicolae Felecan II 61] 171 DURLÂUCĂ ‘femeie voinică și proastă; toantă’ (Voitinel SV: LRg II 116) este raportat în DLR la durlă, care are și sensul ‘femeie rea și cicălitoare’. E un derivat de la durlă cu suf -aucă. [Omagiu Nicolae Felecan II 62] DURLĂIOR, *DURLĂNIOR. Adjectivul durlăior se găsește în Udrescu Gl, din Săpata de Sus AG, definit „diminutiv al lui d u r 1 a c [sic!]; măricel, răsărit, voinicuț, format”. în citatul ilustrativ este folosit substantivizat: „S-a făcut un durlăior de băiat, de ți-e mai mare dragul”. Deși se indică această sursă, în MDA apare definit 1. ‘(despre femei) (cam) cicălitoare’ [sic!!!]; 2. ‘(despre copii) (cam) obraznic’ [sic!!!], iar în DLR, ‘diminutiv al lui durlă’. Ambele dicționare consideră cuvântul format de la durlă cu suf. -ior. Dacă ar fi așa, am avea forma *durlior, nu durlăior. Durlăior a rezultat din *durlănior, un diminutiv, format cu suf. -ior, al lui durlăn ‘băiețandru, copilandru’. Dispariția lui n înaintea acestui sufix este „normală” (S. Pușcariu, în DR VI 230 nota 2). Vezi exemple în Loșonți TRFR 191 s. v. pădioară. [Omagiu Nicolae Felecan II 62] DURNĂCEÂLĂ, *DURNĂCI. Durnăceală ‘(prin nord-estul Munt.) capie’ este derivat cu suf. -eală, dar nu de la durnăc ‘bolnav de capie’, cum indică MDA, DLR, ci de la verbul *a (se ?) durnăci < durnăc. Cf. sinonimul căpială < a căpia (DM, DEX, MDA etc.).[Omagiu Nicolae Felecan II 62] DURUCÂ, *DURUCĂ. Verbul a (se) duruca ‘a (se) rostogoli, a (se) da de-a dura’ este lucrat în CADE și DLR ca variantă a lui a (se) duriga (< dungă'). Laura Vasiliu (DV 47) îl consideră format cu suf. -uca, fără să poată menționa și alte derivate cu acest sufix. 172 MDA îl explică, absolut hazardat, de la durăc, cuvânt existent în acest dicționar cu sensurile: 1. ‘nume al unui joc de cărți’; 2. ‘jucătorul care pierde partida de durac’. După părerea noastră, s-a format, cu suf. verbal -a, de la ^durucă, care e derivat de la dură, cu suf. -ucă. Cf. a se duriga. [Omagiu Nicolae Felecan II 62] ERTUL Verbul a ertui se întâlnește într-un descântec cules din Vașcău BH: „Acolo nu vă duceți, Ci mereți la N. N. Că i s-o țipat matrica cu ceas rău! De acolo o scoateți/ S-o ertuiti!”. lulia Mărgărit ISE 233, apreciază că verbul „ar putea fi raportat la ierta, cu accepția etimologică ‘a elibera’ (cf. lat. libertare, v. DA s. v. ierta) refăcut printr-o schimbare de sufix”, scăpându-i din vedere că matrica cu ceas rău (potca) nu se iartă, nu se eliberează, ci se taie, se arde, se nimicește: „Eși potcă mare, potcă mică Că de nu-i eși de voie Ii eși de mare nevoie Cu gura te-oi blăstăma Cu cuțâtu te-oi tăia Cu focu te-oi arde” (Pavelescu MMA 129). Forma a ertui trebuie ortografiată a iertui. Verbul, necunoscut de dicționare, înseamnă ‘a tăia, a dezrădăcina, a extirpa, a curăța, a lăzui’ și e un împrumut din magh. irt ‘idem’ (vezi Tamâs E s. v. irtui). Este răspândit în Crișana și prin nord- vestul Transilvaniei (vezi ALR II SN II h. 594; NALR-Criș. chestiunea 1294; ibid. IV h. 643 leg.; ALRR-Trans. IV MN pș. 93/1294/293). [CSP IV 136] FÂICHE, FÂITĂ, FÂITE, FÂTIE. Făite (pl. fâitii) ‘așchie (mai ales de mesteacăn), care, cioplită în lung, se folosea la iluminat’, formă comunicată din Libotin MM (v. LRg II 111) 173 nu figurează în dicționare. Forma fonetică locală este cu t palatalizat, adică [fâit’e], și a fost greșit literarizată de culegător. Sunetul originar nu este dentala t, ci palatala k. Așadar, e vorba de fâiche, care este o variantă necunoscută de dicționare a lui făche, forma etimologică a lui făchie ‘faclă, făclie’, care provine din \^t.fac[u]lam ‘faclă, așchie aprinsă’ (cf. DA). Ea a fost comunicată și din Ciubăncuța CJ de Grigore Crăciunaș („... faichea sau strujeaua uscată de goron care ardea cu pară mare ca făcliile de rășină ...”: CHEST. II 352/322 a). Forma etimologică făche [fâfe], care a fost notată, cu pl. făchii [fîăt’i] și sensul ‘surcea’, în Fântâna, corn. Borșa MM (ALRR-Mar. II h. 290/237), este greșit literarizată fatie în indicele volumului. în Vad MM s-a înregistrat fâiche [fâit’e] ‘surcele’, cu sg. făită (ibid. h. 290/225), refăcut din fonetismul local al formei de plural. [Omagiu Andrei Avram 125-126] FATILĂ, FETILĂ. Pentru noțiunea ‘versant însorit, fată’, din Vârtopu GJ s-a comunicat termenul fețilă (v. CHEST. IV, 82/846), care în MDA apare modificat atât formal cât și semantic: fațilă ‘fațetă’. Derivarea cuvântului din făță, cu suf. -ilă, e corectă. [Omagiu Teofil Teaha 336] FĂCĂȚEL. Adjectivul făcățel, -ea ‘(vită) de culoare galben-cenușie sau cărămizie’ (Frâncu, Candrea M 193) este explicat în MDA din „făcău1 [‘idem’] + -țel”. Pascu Suf. 148 greșește considerând că în limba noastră ar exista un sufix -țel, variantă a lui -el, extras din „băețel față de băet, bărbățel - bărbat, cumnățel - cumnat, arețel - ariete”, cu care s-au făcut derivate de la substantive neutre: aluățel < aluat, bilețel < bilet, buchețel < buchet etc. Formafăcățel a rezultat (prin sincoparea lui u) din [*facăuțel], iar aceasta (prin contragerea uu > u) din [*facăuuțel], un derivat, cu suf. -el, de la *făcăuț (< făcău + suf. -uț). [CSP IV 137] 174 FĂCHER, FĂCHIER, FĂICHER, FĂLCHER, FECHER, FICHER, FICHIER. într-un text din Papahagi GFM 167, cules de la o informatoare din Săcel MM, se întâlnește formafat'ieri-. „... apoi feciorii fac fat'ieri d'e drahiță șî pkicoâră cu rășînă șî l'e aprind. Fac fat'ieri pă d'ealuri, pă imașuri păntru marhă, le țîn în mînă șî l'e învîrt'ea’ ca șî cum învîrt'esc st'eâgu, ș-apoi pkică făt'ii. Apoi pă d'imiheâța mărg babel'e acolo șî strîng făt'ii d'e-acele șî le pun în straturi d'e cepe șî d'e ai, Să n-avem d'e nime bai, Să nu cumpărăm mălai”. Literarizând această formă, rezultă facher ‘torță, făclie’, un derivat de la fâche cu suf. -ar (devenit -er, după consoană palatală). Cuvântul mai are variantele fachier (pl. făchiere ‘idem’ (Borșa MM: ALR II 6249/362, Stânceni MS: ALR I 1414/227), făicher (pl. făichere) ‘idem’ (Vima Mare MM: ibid. 1414/270), fălcher (pl. făichere) ‘idem’ (Mureșenii Bârgăului BN, Poaiana Ilvei BN: ibid. 1414/218, 219), fecher (pLfechere) ‘idem’ (Șieuț BN, Bicazu Ardelean NT: ibid. h. 1414/223, 573), ficher (pl. fichere) ‘idem’ (Făget HR: ibid. h. 1414/578), fichier ‘idem’ (Livezi HR: ALR II 6249/574). Nici Jacher și niciuna dintre aceste variante nu figurează în dicționare. [CCRM II 55] FĂCHIUȚĂ nu este o variantă a lui făcliuță, cum se indică în MDA, ci un diminutiv al lui făchie 1. ‘faclă’; 2. ‘s p e c. (în Mold., Bucov. și Țara Oașului) făclie făcută dintr-un mănunchi de așchii lungi, de obicei de brad, unse cu rășină sau alt combustibil și întrebuințate cu deosebire la pescuit noaptea’ (DA). [Omagiu G. G. Neamțu 405] FĂGUREȚI ‘favoriți’ (Furcenii Vechi GL: ALRM II/I h. 78/605), formă explicată greșit în MDA de la , fagure + -eți" [sic!], e o variantă (alături de fafuride,farfurizi,favureți,făurete: v. harta citată mai sus) a lui favoriți. [Omagiu Teofil Teaha 336] 175 FĂRĂGÂI ‘prăjini care fixează un acoperiș de paie, pentru a nu fi luat de vânt’ se găsește în MDA, probabil din DA ms., cu mențiunea că e o formă de plural masculin și etimologia necunoscută. Verificând sursa indicată, CHEST. II 258/85, constatăm că e vorba de o greșeală apărută la fișarea materialului. Felul în care corespondentul a făcut litera ^din răspunsul Tărăgăi permite unei alte persoane să o citească 5T La 255/85, corespondentul a precizat: „Sunt unele peste altele. Sunt legate de 2 lemne, tărăgăi”. Indicația gramaticală smp, inexistentă în sursă, este fabricată de redactori. în consecință, articolul fărăgăi se va elimina din dicționarele viitoare. Precizăm că în DLR s. v. tărgăi apare forma corectă dată de corespondent. Acest dicționar cunoaște cuvântul numai în formele de plural. Pentru sg. tărăgăie, tărgăie și alte atestări, vezi DGDS. [In honorem magistri Simion Dănilă 322] FĂTÂRE, forma lungă de infinitiv a verbului a fata, devenită substantiv, este dată în MDA cu sensurile: 1. ‘naștere a unui pui de mamifer’; 2. ‘naștere a unui copil’; 3. ‘(reg.; la pU concretizat) oi care fată’. Fără nicio îndoială, sensul al IlI-lea aparține unui cuvânt omofon, care a fost comunicat din Șoimuș BH (CHEST. V 70/85). Acesta este o formație analoagă după lăptare (pl. lăptări) ‘(în zona Munților Apuseni) oaie cu lapte’ (< lat. ovis lactaria: Loșonți SSE 73) și mânzare ‘oaie care a fătat și are lapte’, ‘(despre oi sau alte animale) cu lapte’ (< lat. *ovis mandiaricr. ibid. 78) sau moștenit din lat. *\pvis\fetaria ‘oaie care fată, fatătoare’. Cf. oară ‘orătanie’ < lat. ovaria ‘care se ouă, ouătoare’. [SID XV 183] FÂLFÂRE, VÂRFÂRIE, VÂRVĂRAT. Vârfărie (pl. vârfării) ‘(prin sud-vestul Olt.; de obicei la pl.) creangă, ramură de copac’ („Mai pune vreo două vârfarii pe foc să nu se stingă”: Boceanu Gl) este explicat în DLR de la „vârf + suf. -arie”. 176 Un asemenea sufix nu există și articolul trebuie eliminat din dicționarele viitoare. Tot în DLR, vârfărie (pl. vârfării) figurează și corect, ca variantă a lui vârfâre, din două glosare regionale, unul din Boureni DJ, altul din Brabeți DJ, Dăbuleni DJ și Mârșani DJ. Vârfărie s-a născut din vârfâre, ca și așchie din așche < lat. ascla < astula, unghie din unghe < lat. ungla < ungula etc. Vârfâre mai are și varianta fâlfâre (pl. fâlfări) ‘vreasc, gatej, surcea’ (Jitia VR: ALRR-Munt. Dobr. II h. 208/724), necunoscută de DLR, greșit lucrată în DGDS ca variantă a lui vurvoare ‘vâlvătaie, vâlvoare’. în DLR s-a reținut adj. vârvărât dintr-un text existent în Costin GB I („Aproape de rai, / Acolo va fi un măr / A lui Sfântu Petru; / E de vâr vârvărât, / De poale împolat”) cu sensul ‘(despre pom) încărcat de fructe la vârf’. în ce privește etimologia, s-a indicat că provine „de la vârf". Vârvărât e un derivat, cu suf. -at, de la vârvâre (pl. vârvărî), variantă a lui vârfâre. [Omagiu G. G. Neamțu 405] FÂȘCOS ‘(despre fân) cu fire de ierburi înalte și groase, beldios’ (Beclean BN, Bârsana MM: ALR II 5248/260, 353) nu e cunoscut de dicționare. E un derivat, cu suf. -os, de la fâșcă. [In honorem magistri Simion Dănilă 323] FÂȘTOC ‘grup mai mic de oi, cârd mic, botei’ (Bănești DB: CHEST. V 18/6 [fost 49]) e greșit considerat în MDA variantă a lui fâștoacă, cuvânt la care se mai dau sensurile: 1. ‘bucată’; 2. ‘bucată de pământ de 10-15 prăjini’; 3. ‘ogor lung și îngust’; 4. Toc din pădure de [sic!] unde se trimit lemnele la vale’ și 5. ‘drum care se pierde în pădure’. Fâștoc e o variantă a lui vâj doc ‘idem’ (v. ALRR-Munt. Dobr. V h. 673/704, 714, 719, 727, 739, 744, 747, 748, 754), cuvânt cu etimologie necunoscută (Virgil Nestorescu, Din viața \T1 cuvintelor românești. București, Editura Academiei Române, 2006, p. 90). [SID XV 183-184] FEIELI, FEILI. Verbul a feieli ‘a pune căpute noi la o încălțăminte uzată, a (în)căputa’, atestat în Voivozi (corn. Șimian) BH ([le-o feielit]: ALR II SN IV h. 1193/325) nu figurează în dicționare. Este un împrumut din magh./e/e/ ‘idem’. Varianta a feili ‘idem’, notată în Moftinu Mic SM ([feilșșt’e]: ibid. h. 1193/334), a rezultat prin asimilarea i - e > i - i și sincoparea lui i. [SID XVI 236] FIȘCÂRĂȘ, FIȘCÂRĂȘ etc. Fișcârăș ‘avocat’, înregistrat, uneori cu precizarea că este învechit, alături de avocat {advocat, arvocat) în Maramureș (vezi ALRR-Mar. III h. 740), Transilvania (vezi ALRR-Trans. 1737) și Crișana (vezi ALR II SN IV h. 989, NALR-Criș. IV h. 818), cu variantele fiscâlăș, fiscaloș, fișcârăș, fiscaroș, fișcaroș (vezi ALR II SN IV h. 989, NALR-Criș IV h. 818), nu e cunoscut de DA. MDA cunoaște doar formafișcariș ‘idem’, pe care o lasă cu etimologia necunoscută. Nici DRAM, care cunoaște (doar) formele fișcârăș, fișcârăș, nu-i poate stabili etimologia. Cuvântul e un împrumut din magh. fiskălis, fiskăriș ‘idem’ (cf. Tamâs E, DRM etc.). Forma fișcalăș este semnalată din Moisei cu sensul (evoluat) ‘persoană cu atitudine arogantă, având personalitate puternică de lider [...]’ „Uite cum mere ca un fișcalăș!” (Tomoiagă ARM 29). [CCRM IX 148] FISCUȘESC, FIȘCUȘESC. Adjectivulfiscușesc ‘fiscal’ e dat în MDA cu etimologia necunoscută. Provine, prin disimilarea £ - £ > 5 - ș, dinfișcușesc ‘idem’, un derivat, cu suf. -esc, de lafișcuș < magh. fiskus ‘fisc’. Cf. și Tamâs E. [Omagiu G. G. Neamțu 405] 178 FIZEȘ (pl. Jizeșuri) ‘pădurice care crește pe lângă o apă, zăvoi’ a fost înregistrat în Giulești MM, Iapa MM și Rona de Jos MM (ALRR-Mar. III h. 548/223, 226, 240). Nu e cunoscut de dicționare. E un împrumut din magh. fuzes ‘pădurice de salcie’. [CCRM II 55] FLOCOȘEL (pl. flocoșeî) ‘agriș’ (Dragomirești MM: Faiciuc D 757) e un derivat regresiv de laflocoșeă (pl.flocoșele) ‘agrișă’, cuvânt existent în zonă (ibid.. Borza D 234). Pentru alte nume de arbori și arbuști fructiferi provenite de la numele fructului, vezi Hristea PE 66-99. [CCRM II 55] FOÂLTEȘ ‘mâncăcios’, notat de E. Petrovici în Glimboca CS ([fuolceș]: ALR II SN IV h. 1087/27), nu figurează în dicționare. A putut rezulta prin contaminarea lui folte(a) 1. ‘idem’ (ibid. h. 1087/219, 272, 279, 316, 362, 414; DA); 2. ‘om cu pântecele mare, burtos’ (DA) cu foâleș ‘om cu pântecele mare, burtos’ (DA). [In honorem magistri Simion Dănilă 323] FOCÂRL Verbul a focări ‘a face foc, a încălzi camera’, existent în Papahagi GFM 220 din Giulești MM, lipsește nejustificat din dicționare. Cu sensul ‘a face mult timp foc, a întreține focul’, cunoaștem cuvântul din Bonțida CJ („Nu tăt focăriți atăta, că nu avem lemne”. „Care are lemne se poate focări bine”: Loșonți GB 60) și din Dragomirești MM („La Crăciun focărește tătă noaptea”: Faiciuc D 757). E un derivat de la foc, cu suf. -ari. [CCRM II 55] FODORL La întrebarea pentru ‘boțești (cămașa, hainele)’, informatorul din Glimboca CS a răspuns: lefodoresc (ALR II SN IV h. 1157/27). La aceeași întrebare, într-un punct vecin și în unul apropiat s-a dat răspunsul o încrețește, respectiv se-ncrețe (vezi ibid. h. 1157/2, 833). 179 Sensul real al verbului a fodori este ‘a încreți’. Cuvântul este un derivat, cu suf. verbal -i, de la fodor (p\. fodori) ‘(Trans., mai ales la pl.) încrețituri de pânză sau dantelă aplicate la mânecile iilor țărănești și formând ca o manșetă’ (DA). Lipsește nejustificat din dicționare. [In honorem magistri Simion Dănilă 323] FOFISTRE, ÎNFOFISTRA. Din exemplul ilustrativ „Noa, eu am făcut mai simplu, nu ca tine în fofistre” dat de Tomoiagă ARM 30, rezultă că fofistre înseamnă ‘înflorituri’. Cu același sens, l-am înregistrat în Săliștea de Sus MM: „își facea cămeșa în/cu fofistre multe”, „Le înfofistra să fie [cămășile] mândre”, „Mi-am făcut cămeșa înfofistrată”. Dicționarele limbii noastre nu cunosc un asemenea cuvânt, al cărui singular bănuim că e fofistră. După părerea noastră, provine, prin substituirea lui p cu f din *popistră (pl. ^popistre) ‘înfloritură’, un derivat regresiv de la verbul a popistri/a popistra, care circulă în Maramureș cu sensul ‘a broda, a ornamenta’ (vezi exemple în DLR, Faiciuc D. 765). Nici a înfofistra ‘a broda’ nu figurează în dicționare. E o variantă a lui a împopistra ‘idem’, folosit și în Maramureș (vezi MDA). FOJGÂNIE, POJGÂNE, POJGÂNIE, POJGÂRNIE, PROJGÂNIE, POȘGÂNIE. Cuvântul poșgânie (pojgăne, pojgănie, pojgârnie, projănie) 1. ‘(cu sens colectiv) larvele insectei Sciara miliar is, care stau agățate una de alta în număr foarte mare, târându-se pe pământ ca un șarpe’; 2. ‘(Trans.; în formele pojgăne, pojgârnie, projgânie) adunătură, mulțime (de copii)’; 3. ‘(regional; în formapojgânie) rudă, rudenie’ figurează în CADE, DLR, MDA cu etimologia necunoscută. A rezultat, prin înlocuirea lui f cup. din fojgânie ‘mulțime’, cuvânt necunoscut de dicționare, pe care l-am întâlnit în leud MM, Coșbuc BN etc. 180 Este un derivat, cu suf. -anie, de la a fojgăi ‘a mișuna’, variantă cunoscută de dicționare, a lui a foșcăi. Pentru suf. -anie, vezi FCLRIV/1 193). [CCRM IX 148-149] FOLTOȘ. Forma adjectivală foltoș, -ă este semnalată din Dragomirești MM, în sintagmapoămefoltoșe cu sensul ‘renglote’ (Faiciuc D 757). Nu e vorba, cum ar părea la prima vedere, de un împrumut din magh. foltos ‘cu pete, pătat’, ci de o variantă, necunoscută de dicționare sau de alte lucrări consultate de noi până acum, a lui fortoș, -ă, atestat în Mara MM (prune fortoșe ‘corcodușe’: ALRR-Mar. II h. 471/221) [= foârteș, -ă, forțeș, -a], pentru explicarea căruia vezi Arvinte RLRG 166-172. [CCRM II 55-56] FONDEÂN (pl. fondeni) ‘hingher’ (Dragomirești MM: Faiciuc D 757) e un derivat, necunoscut de dicționare, de lafoăndi ‘idem’, cuvânt atestat în Dragomirești (v. ibid.), în Văleni (corn. Călinești) MM (v. Papahagi GFM 61) etc., care e un împrumut din magh. (dial.) fandi (v. N. Drăganu, în DR IV 1069; Tamâs E). [CCRM II 56] FRANȚOȘ, FRĂNȚOS. Pe lângă substantivul franță ‘boală venerică’, Tomoiagă ARM 30 dă și adj. franțoși*. „Aiasta i beteagă de franță, Aieștia îs niște franțoși”. Nu se indică accentul. Dacă accentul cuvântului este pe a, avem a face cu un împrumut din magh. francos ‘sifilitic’ (vezi DRM). Dacă se accentuează pe o, atunci cuvântul trebuie literarizat franțoși, pentru că în Moisei ă înainte de accent se pronunță a și este vorba de un derivat românesc, cu suf. -os, de la franț(ă). [CCRM IX 149] FULGER, FULGERA, FULGEREÂZĂ. Fulger boală a oilor de care li „se umflă urechea” și pentru vindecarea căreia „se face cruce în ureche să se scurgă apa” ’ (Ardeluța NT: CHEST. V 167/89) nu e cunoscut de dicționare. 181 Forma verbală de indicativ prezent fulgerează din răspunsul „Fulgerează (oaia), adică i se umflă capul. Se vindecă facându-i-se scrijilături cu cuțitul pe ureche” (Scurta BC: CHEST. V 167/75) apare în MDA lucrată substantiv feminin definit ‘fulgerare [= boală care afectează oile, nedefinită mai îndeaproape]’ și explicat din .fulger + -ează”. Și sursa e indicată greșit: CHEST. V 75/167. Se va elimina din dicționarele viitoare. [SID XV 184] FUMIGÂL Această formă substantivală se găsește în Udrescu Gl cu sensurile: 1. ‘fumărie’ („S-a umplut casa de fumigai”); 2. ‘ceață, negură’ („S-a lăsat un fumigai afară, de nu vezi înaintea ochilor”); 3. ‘pulbere de putregai (sau de mucegai)’; 4. ‘(în e x p r. a face să iasă (sau să dea) fumigai (din cineva) = a-1 pune la greu, a-1 freca; a bate’. După Mărgărit PE 98, „ar putea reprezenta rezultatul unei contaminații sinonimice: fum + putregai > fumegai, fumigai. Creat inițial pentru sensul 3., cu timpul, noul termen s-a îmbogățit semantic: praful rezultat din ruperea și prăbușirea unui arbore cu putregai, sugerând similitudinea cu realitatea atmosferică ‘ceață, negură’. Structural și semantic, lexemul nou-creat a putut să fie apropiat de fum”. Autoarei i-a scăpat din vedere faptul că fumegai ‘cantitate mare de fum, fumăraie, fumărie’ este cunoscut de DA și „derivat din fumega, prin suf. substantival -ai (după mucegai, putregai)”. După părerea noastră, nu e neapărat vorba de un derivat analogic (cf. și MDA), din moment ce suf. -ai îl găsim în multe alte substantive derivate de la verbe: chinzâi < a (se) chinzui (vezi supra), bușai < a buși.futai < a fute. izbai < a izbi, scăpai < a scăpa, spumegai < a spumega, suflai < a sufla, trântai < a trânti etc. (vezi Pascu Suf. 200-201, FCLR IV/1 80-82). [CSP IV 137] FURCAȘ (pl. furcăși) ‘lucrător cu furca la batoză (la dat snopii pe batoză, la paie, la pleavă)’ (Cesariu, sat desființat în 17 182 febr. 1968, unificat cu Sântioana CJ) este un derivat de la furcă. cu suf. -aș. Nu e cunoscut de dicționare. [Omagiu Teofil Teaha 336] GAIÂREȚ, GĂINÂREȚ. în MDA găsim gaiăreț (pl. gaiarețe) [ga-ia-reț] ‘coteț de găini’, din ALRM II/I h. 349, explicat din ..(găină rotacizat) găiră + -areț”. Forma cuvântului și etimologia sunt greșite. Este vorba de atestarea din Scărișoara AB (ibid. h. 264/95): [gairâriV], [gairârețV], [culcușul gaiirilorV]. Ținând seama de particularitățile specifice graiului din această localitate, cuvântul trebuie literarizat găinăreț. A rezultat din contaminarea sinonimelor găinar și coteț (notat în puncte vecine sau apropiate). [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 117] GĂIOS. Pentru ‘fân cu fire de ierburi înalte, beldios, fâșcos’, în Ineu AR s-a răspuns fân găios, fân pădureț (ALR II 5248/64). Adjectivul găios. absent din dicționare, este un derivat, cu suf. -os. de la gai ‘pădure de șes; pădurice de șes; tufăriș, lăstăriș, desiș de arbuști, loc cu diferite feluri de ierburi și arbuști nefolositori’ (vezi Vasile Frățilă, Viorica Goicu, Rodica Suflețel, Dicționarul toponimic al Banatului, voi. IV, F-G. Timișoara, Tipografia Universității din Timișoara, 1986, p. 74). [In honorem magistri Simion Dănilă 323] GĂMAN ‘linguroi, polonic’, existent în glosarul din Firiza MM, Lăpușel MM, Mocira MM și Tăuții-Măgherăuș MM (v. LRg I 17), nu figurează în MDA. Dacă forma nu e rezultatul unei greșeli de dactilografiere sau de tipar, avem a face cu o variantă a lui găvan ‘idem’, notat de Emil Petrovici în Borșa MM (v. ALR II SN IV h. 1047/362). Cu sensurile ‘cauc’ și/sau ‘lingură (de scos urda)’, găvan (găvan, ghivan) a fost notat în 11 din cele 20 de puncte de anchetă din Maramureș (v. ALRR-Mar. IV h. 930, 935). [Omagiu Andrei Avram 126] 183 GĂNĂGIOS, GĂNCIOS, GĂOJI, GĂOJOS, *GĂVOZi, GĂVOZIT. în Pașca Gl figurează adj. gănăgios ‘lacom, hămisit la mâncare’, după o comunicare a lui V. Bucur din Frata CJ și una a lui N. Drăganu, probabil din Zagra BN, satul lui natal. Această formă apare în MDA metamorfozată găncios și, după mențiunea că etimologia e nesigură, raportată la ar. ngan ‘mănâncă [sic!] cu lăcomie’. Și forma din Pașca Gl e greșită. Substituirea literei u cu n a avut loc la fișare (mulți oameni fac aceste litere la fel sau într-un mod foarte asemănător). Sunetul g în loc de j este rezultatul unei false literarizări (datorate corespondenților sau lui Șt. Pașca), pentru că, atât la Frata, cât și la Zagra j și g se pronunță z. E vorba, așadar, de fonetismul [găuăzos] care, ținând seama de faptul că satele respective se află în aria în care o > uă, trebuie literarizat găojos. în satul nostru natal, Bonțida CJ, se pronunță [găuăjos], în satul soției, Năsal CJ, [găuăzos]. E un derivat, cu suf. -os, de la verbul a se găoji [a să găuăji] ‘a se uita cu jind la ceva, a pofti’. Dă-i și lui o bucată să nu se găojească (Bonțida: Loșonți GB 61). Cf. sinonimul pofticios < a pofti. Verbul, necunoscut de dicționare, este un derivat, cu suf. -i, de la găoăză ‘epitet dat unei persoane (mai ales fată, băiat) care stă cu gura căscată, uitându-se cu jind la ceva, poftind ceva’ (Bonțida) sau care „stă cu gura căscată și ascultă poveștile celor mai mari” (Frata: Pașca Gl) (< găoăză ‘gaură’). Găoăză are și varianta găvoăză (v. MDA), cu u > v, ca în măduuă (< lat. medulld) > măduvă, piuă (< lat. pilld) > pivă etc., de la care s-a format *a se găvozi. Din participiul găvozit provine adj. găvozit ‘(mai ales despre gură) căscat’ (I. CR. IV 95), raportat în DA, MDA la gă(v)oăză. [Omagiu Teofil Teaha 336] GĂOCIOS, GĂUCIOS. Am înregistrat adj. găocioăsă [găuăcosă] ‘cu găuri, plin de găuri’ („on fel de piatră găocioăsă, care se folosește la fântâni” I), cu varianta găucioăsă [găuucosă] („pietri găucioase” III), în Pâglișa CJ. 184 E un derivat, cu suf. -os, -oasă, de la găoace [găuâce]. Varianta găucioăsă a rezultat prin asimilarea u - ă > u - u sau sub influența sinonimului găuroâsă. Nu e cunoscut de dicționare. [Omagiu Teofil Teaha 336] *GĂTEJI, GĂTEJÎT. Gătejit ‘(rar) care a fost făcut găteje sau bucăți mici sau chiar așchii’, explicat în MDA de la „gătej + -it” [sic!], provine din participiul verbului *a găteji ‘a face găteje”. [Omagiu Teofil Teaha 337] GĂVĂNÂȘ e lucrat în MDA cu 14 [sic!] sensuri însemnând ‘găvan (mic)’ și cu al 15-lea însemnând ‘magazie pentru păstrarea cerealelor’. Aici s-au amstecat sensurile a două cuvinte. Găvănaș ‘găvan (mic)’ e un derivat, cu suf. -aș, de la găvan, iar găvănaș ‘magazie pentru păstrarea cerealelor’ trebuia dată ca variantă a lui găbănaș ‘idem’ (< magh. gabonas). [Omagiu G. G. Neamțu 405] GÂLGÂITURĂ ‘gâlgâire’ e derivat cu suf. -(i)tură, dar nu de la gâlgâit, cum indică MDA, ci de la verbul a gălgâi. [Omagiu G. G. Neamțu 406] GÂRGĂLĂU. în Borșa MM, Emil Petrovici a notat termenul gârgalău (fără pl.) pentru ‘cocor-bărbătuș’ și gârgălăuă (pl. gârgălăuă) pentru ‘cocor-femeiușcă’. Răspunsurile au fost publicate pe harta 696 din ALR II SN III, după 1) fiind dat răspunsul pentru ‘bărbătuș’ și, în continuare, după 2), cel pentru ‘femeiușcă’. Din aceste răspunsuri Dorin Ștef (DRAM) redactează cuvântul gârgălău (pl. gârgălăuă) s. n. [sic!] ‘cocor’, lăsat cu etimologia necunoscută. Forma gârgălău, provine din *gărgălau, care este un derivat, cu suf. -ălău, din onomatopeea gar g[ar], care redă sunetul caracteristic pe care-1 scot cocorii. Este un substantiv masculin. [CCRM IX 149] 185 GHIG, GHIGÂN. Sub articolul „G e g e t a r î u = degetar”, în Vaida găsim „Ghig, G e r u n t i e = genunche, plur. g h i g u r i = capăt de pânză [...]. Cuvântul este ungurescul veg”. Este evident că articolul „Geruntie = genunche” a fost tipărit, din greșeală, inserat în articolul „G h i g, plur. g h i g u r i = capăt de pânză”, nu deasupra acestuia, cum trebuia. Persoana care a fișat materialul nu și-a dat seama de acest lucru, astfel încât în MDA s-a redactat „Ghig 1. ‘ghenunchi’ [sic!]; 2. ‘(la pl-) capăt de pânză’ [sic!]”, articol care trebuie eliminat din dicționar. Ghig este forma în care Vaida a literalizat fonetismul [d’ig] al cuvântului vig (bine atestat de DLR), dintr-un grai în care g se pronunță d’ și v se palatalizează în d'. Și articolul ghigân ‘sănătos’ se va elimina din MDA. Vaida, de unde a fost preluat, a literalizat pronunțarea locală [d’igân] a cuvântului vigăn, bine documentat și el în DLR. [Omagiu Teofil Teaha 337] GIRESALĂ Tocul unde ciobanii închid oile noaptea cu scopul de a îngrășa pământul’ e dat în MDA, din Ramna CS (v. CHEST. V 120/29), cu etimologia necunoscută. Ramna se găsește într-o arie în care d urmat de e, i, se pronunță [d] (v. nodeu [nodeu]: NALR-Banat I h. 137/34, 38, 76, 77). Giresală este literalizarea (făcută de corespondent a) fonetismului local [diresâlă]. Literarizat corect, rezultă direseală (< dires, participiul lui a direge [= a drege}, cu suf. -ealăf [SID XV 184] *GLUMÂREȚ, GLUMÂRIȚ. Glumăriță ‘glumeață’ („... femeia aia îi tare glumăriță”: Năsăud BN) a rezultat, prin substituirea lui e cu i, din glumâreță, un derivat, cu suf. -areț, -ă, de la glumă sau a glumi. Derivatele cu acest sufix sunt atât de la substantive, cât și de la verbe (vezi Pascu Suf. SMFC IV 187, FCLRV 118, FCLR IV/1 469-470 etc.). [In honorem Gheorghe Chivu 330] 186 GOÂRNEȘĂ. Viciu Gl dă, din Jidvei AB și Comești (com. Adămuș) MS, „goameșă, o specie de struguri buni, figurat: «ai spus-o goameșă» = o minciună comurată”. Din neatenție, persoana care a fișat Viciu Gl sau a redactat materialul pentru DA a denaturat partea a Il-a a informației din Viciu Gl („Fig. Ai spus o goameșă = o minciună comorată”), schimbând categoria gramaticală a cuvântului din adjectiv în substantiv. MDA reproduce situația din DA. Niciunul dintre dicționare nu poate explica originea cuvântului. Andrei Avram NCE 112 a arătat că goameșă ‘o specie de struguri buni’ provine din germ. Gornisch, care în graiurile săsești are și varianta [gomos], dar nu amintește măcar de sensul figurat. Acesta aparține unui alt cuvânt. Este vorba de adj. goameșă, variantă a lui coarneșă ‘cu coame’, rezultată prin sonorizarea velarei c. Locuțiunea adjectivală cu coame este bine cunoscută cu sensul ‘exagerat(ă), mare, încomorat(ă), de necrezut’ (DA). Ai spus-o goameșă înseamnă ‘ai spus-o cu coame, exagerată, gogonată, umflată’. [In honorem Gheorghe Chivu 330] GODODI, GODOVI. A se gododi ‘a se îmbrăca frumos, a se găti’ a fost semnalat din Țara Oașului SM (vezi LRg I 18). Nu figurează în dicționare. Este vorba de forma literalizată (de culegător) a fonetismului local [godod’i], care se literarizează godovi. Pentru palatalizarea lui v în d’ în Țara Oașului, vezi Candrea ȚO 44, NALR-Criș I h. 184. A se godovi este o variantă a lui a (se) gotovi ‘idem’ (< v. sl. gotoviti ‘idem’: DA), rezultată prin sonorizarea lui t. [In honorem magistri Simion Dănilă 323] GONITURA ‘prigonire, goniciune’ e derivat de la a goni, dar nu cu suf. -ură, cum se dă în MDA, ci cu suf. -(i)tură. [Omagiu Teofil Teaha 337] 187 GOZI, OGOZL Din câte cunoaștem până acum, verbul a gozi ‘a certa, a ocărî (pe cineva) circulă în jumătatea de nord a Transilvaniei (Bonțida CJ; Chiuza BN: loan Bindea, Florin Bindea, Dicționar de regionalisme și arhaisme din Chiuza, ținutul Năsăudului, Chiuza, 2016; Ineu MM; Năsal CJ etc.) și Maramureș (Dragomirești MM: Faiciuc D 758, Moisei MM: Tomoiagă ARM 32; Săliștea de Sus MM; în sate din dreapta Tisei: DRDT). Nu e în DA, MDA. E un derivat de la goz, cu sufixul verbal -i, A ogozi ‘(în sate maramureșene din dreapta Tisei) a ocărî’ (DRDT) nu e cunoscut de DLR. După părerea noastră, a rezultat din contaminarea sinonimelor a ocărî și a gozi, ambele circulând în zonă. GOZURI. Verbul a gozuri ‘(despre câini) a căuta de mâncare prin gozuri’ (Ciubăncuța CJ) nu e cunoscut de dicționare. E un derivat de la gozuri, pl. lui goz, cu suf. verbal -i. [Omagiu G. G. Neamțu 406] GRĂSÂLNIȚĂ, GRĂSELNIȚĂ. Grăsălniță ‘vierme care se face între unghiile oilor’ figurează în GRg din Moisei MM. Forma trebuie literarizată grăselniță, fiind o variantă a lui găselniță, atestat în câteva localități din MM, printre care și Săcelul, punct de anchetă vecin cu Moiseiul, cu sensul ‘vierme vătămător care se face în stupii slabi și mănâncă mierea’ (vezi ALRR-Mar. IV h. 876/221,222,232,235 [= Săcel]). [In honorem Gheorghe Chivu 330] GREBLĂTOÂRE ‘femeie care adună cu grebla grâul cosit de cosași’ (Vălcani TM: ALRT II 34, 324) e derivat cu suf. -(ă)toare, dar nu de la greblă, cum indică MDA, ci de la verbul a grebla. [Omagiu Teofil Teaha 337] GREBLĂTURĂ ‘ ceea ce s-a adunat cu grebla’ e derivat de la verbul a grebla, dar nu cu suf. -ură, cum indică MDA, ci cu suf. -(ă)tură. [Omagiu Teofil Teaha 337] 188 GRUMĂJOR ‘grumaz mic’ nu este un derivat cu suf. -or, cum greșit indică MDA, ci cu suf. -ior. Nu vocala o determină substituirea lui z cu j, ci i. Cf. breaz/breji, treaz/treji, viteaz/viteji etc. [In honorem magistri Simion Dănilă 323] GRUMBĂ, GRUMBI, GRUNDI. A grundi figurează cu sensul de ‘a supăra, a certa; a oropsi’ într-un mic glosar din Berbești MM, Breb MM, Budești MM, Călinești MM, Desești MM (vezi LRg I 12). Este o formă literalizată care, probabil, redă pronunțarea a grund'î, cu b palatalizat în d'. Corect literarizat, verbul are forma a grumbi și e un derivat de la grumbă ‘supărare’ (vezi DRDT), cuvânt neatestat de dicționare. Cf. grumb ‘aspru, ordinar, dur, necioplit, mojic’ (DA). GU, GUET, GUI, GUIET. Substantivul guet ‘guițat’ se întâlnește în PAMFILE CR 198: „în ziua aceasta, dis-de-dimineață încep să se audă prin sat țipătul, guițatul sau guetul porcilor”. A fost inserat în MDA cu etimologia necunoscută. Trebuia literarizat guiet. Este un derivat, cu suf. -et, de la a gui ‘(despre porci) a guița’ (Răchiți BT: NALR-Mold. Bucov. III h. 244/514), verb necunoscut de dicționare, format, cu suf. -i, de la interjecția gu: [porcul face] gu, covițăie ‘grohăie’ (Coropceni IS: ALR II SN II h. 331/514). [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 117-118] GUBIȚĂ (pl. gubițe) ‘sacou (de pănură)’ II (Șasa SJ) e un diminutiv de la gitbă, cu suf. -iță. Lipsește din dicționare. [Omagiu Teofil Teaha 337] GUNOELIȘTE, GUNOIELIȘTE. Gunoeliște ‘loc dinaintea strungii, unde se odihnesc oile după muls’ e dat în MDA, din DA ms., cu etimologia necunoscută. 189 E vorba, desigur, de atestarea „gunoeliște” din Săliște de Vașcău BH (v. CHEST. V 49/100 [fost 103], care trebuie ortografiată gunoieliște. E un derivat, cu suf. -eliște. de la verbul a gunoi. [Omagiu Teofil Teaha 337] HABARIC 1. ‘tencuială’; 2. ‘mortar’ (Sebiș BH: CHEST II 128/394), cu etimologia necunoscută în MDA, e un împrumut din magh. habarek ‘apă noroioasă, apă cu noroi’. [Omagiu G. G. Neamțu 406] HÂTAȘ, HETEȘ. Hâtașă (pl. hâtașe) ‘(despre oi) care se desprinde mereu din turmă, cârnică’ (Săcel CJ: ALRR-Trans. 2390/307), heteșă (pl. heteșe) ‘(despre oi) care totdeauna umblă pe marginea turmei’ (Someșu Cald CJ, Tăureni MS: ibid. 2388/296, 309) provine din adj. heteș ‘fără treabă, fără rost, de-a nimica’ (Vâlcele CJ: Todoran GV 73) (< magh. hetes ‘angajat cu săptămâna’. [SID XV 184-185] HAZBUTE, HAZBUTURI, HOJBOTURI, HOȘBOT, HOȘBOTURL Bugnariu N, nr. 265/287 dă, fără a indica accentul, „hoșbot, pl. hoșboturi = vase precum: bărbințe, găleți etc.”. Pe baza acestei atestări, DA redactează: „Hoșbot [sic!] s. a. Vase. - (La pl.) Hoșboturi = vase, precum: bărbințe, găleți etc.”, fără a încerca vreo explicație etimologică. MDA mutilează definiția și forma de plural din DA: hdșbot (pl. hoșbote [sic!]) 1.-2. ‘vase (hârbuite)’ [sic!!!]; 3. ‘găleți’. Nu propune nicio soluție etimologică. Fără îndoială că hoșboturi este același cuvânt cu hazbute (ortografiat hazbut’ă) ‘ustensiles de menage’, cuvânt cunoscut de Alexics Gyorgy, Magyar elemek az olâh nyelvben, Budapest, 1888, p. 60 din fostele comitate Arad și Bihor și explicat din magh. hâzi butyor ‘idem’. Cf. și Tamâs E. în compusul hazbâturile carului ‘toate uneltele ce țin de car sau de căruță’ îl semnalează Teaha CN 230 din Câmp BH și Călugări BH. 190 Cuvântul circulă și în formele hojbdturi ‘uneltele țăranului cu care lucrează la fân’ (Libotin MM: LRg II 111), ‘lucruri, obiecte adunate toate la un loc’ „(ex. Ne luăm hojboturile în spate și plecăm!)” (Moisei MM: Tomoiagă ARM 35). Forma hoșboturi ‘vasele întrebuințate la stână pentru prelucrarea laptelui’ a fost comunicată și din Runcu Salvei BN (vezi CHEST. V 8/66). Singularul hoșbot, dacă într-adevăr se folosește, este refăcut după plural. Formele hazbuturi, hojboturi, hoșboturi provin din magh. hăzi buton HĂIC, HĂINI, HĂU, HÂCNI, HEC, HECNI, HECTA, HECTĂ, HECTĂNI, HECTE, HECTENI, HECTI, HEGNI, HEIC, HEICNI, HEICUI, HEIGNI, HEINI, HEITĂ, HEITE, HEITENI, HEITI, HENI, HEOCI, HEU, HEUGNI, HEUNI, HICNI, *HOC, HOCNI, HOMNI, HUCNI, ICNI. Forma verbală a heni se întâlnește într-un „descântec de desfăcut ursita” cules din Bucovina: „Eu am venit să te scot Din trupul ei, din picioarele ei... Că de nu-i heni, Eu cu toporu capu ț-oi tăia! Hai vacă roșă, Că eu te henesc De pe trupul femeii isteia! ” Al. Rosetti LDR130 nu-i poate descifra sensul, încadrându-1 printre termenii cu înțeles obscur. La o sugestie a profesorului Gr. Brâncuș, lulia Mărgărit ISE 235 vede în a heni „interjecția he! ca îndemn pentru vite”, afirmând că „sensul deductibil ‘alung, strigând, stimulativ, «he!, he!»’ corespunde textului”. Fără îndoială că a heni are sensul ‘a (se) retrage, a (se) da înapoi’, ca și a (se) hecni (DR III 1089, Todoran GV 73), a (se) hegni (DA), a (se) heicni (DA), a (se) heigni (DA), a se heini 191 (Someș-Guruslău SJ: MCD I 211; Feleacu CJ: comunicat Ion Corcea). Formele heicni, heigni, heini sunt atestate și cu sensul ‘a da vita într-o parte’ (DA). în DA și MDA, a hegni e dat cu variantele a heicni, a heigni, a heini, fără etimologie. Explicația lui a hecni din magh. hdkkeni, hdkni, hokkelni, dată de N. Drăganu (v. DR III 1089), nu este acceptată de Tamâs E 12, care nu reține cuvântul în corpul dicționarului. A (se) hecni e un derivat, cu suf. verbal -i, de la hec ne! ‘strigăte cu care se îndeamnă vita/vitele (și înjugate) să dea înapoi’. Interjecția hec! ‘înapoi!’ provine din magh. hek! ‘idem’ (vezi MNTESz s. v. hok), iar ne! [nș] ‘strigăt cu care se îndeamnă un animal’, din magh. ne. Interjecția hec, necunoscută de dicționare, se întâlnește în două descântece de întors (= de desfăcut ursita), unul cules din Romuli BN, altul din Rebrișoara BN: „Hec! leu cu leoaie, Hec! drac cu drăcoaie, Hec! diavol cu diavoloaie! Mergeți și vă băgați Pe uși, Pe fereștri, La cine v-a mânat” (BDN 81) „Hec! lucru cu ceas rău, Hec! rujă roșie meșteră, Nu veni răncălind” (ibid. 83). în cel cules din Rebrișoara, se întâlnesc și variantele a (se) hicni, a (se) icni: „înapoi te icnește, Că-napoi te icnesc, Și-n sânge te clocotesc” (ibid.') „Că eu înapoi te hicnesc, Și-n sânge te clocotesc” (ibid. 84). 192 A (se) heicni e derivat, cu suf. -i, din heic ne! < magh. hejk ne! (hejk! ‘înapoi! ’: MNTESzs. v. hokț. în unele graiuri din Transilvania, heic este un ‘strigăt cu care se îndeamnă vitele înjugate să meargă la stânga’ (vezi ALRR-Trans. III h. 368/301,341, 356). Semnalăm și varianta hăic ‘strigăt cu care se îndeamnă caii înhămați să meargă la stânga’ (vezi ibid. h. 368/280 leg., 318 leg.). Din a (se) hecni, a (se) heicni, prin sonorizarea velarei, au rezultat a (se) hegni, respectiv a (se) heigni. A (se) heini e derivat, cu suf. -i, din hei ne! ‘strigăte cu care se îndeamnă vitele (și înjugate) să dea înapoi’ < magh. hej ne! ‘idem’, prin confundarea lui hec cu hei ‘strigăt cu care se îndeamnă vitele înjugate să meargă la dreapta’ (vezi ALRR-Trans. III MN pș. 45/837/242, 243, 261, 346; NALR-Criș. III h. 425/192) sau ‘strigăt cu care se îndeamnă vitele înjugate să meargă la stânga’ (vezi ALRR-Trans. III h. 368/260, 321, 332, NALR-Criș. III h. 426/207) < magh. hej ‘idem’ (vezi MNTESz s. v. hok). Noi cunoaștem acest verb din Bonț CJ, Elciu CJ, Feleacu (comunicat I. Corcea), Lemniu SJ (comunicat Veronica Vlasin), Panticeu CJ etc. Din Câmp BH, se găsește în Teaha CN 231. Din a heini provin variantele a heni, prin sincoparea lui i (ca în joican > jocan, mălăicel > mălăcel, postăici > postăci'. Loșonți SSE 74, 121), și a hăini ‘a da căruța sau animalele înapoi’ (Girișu de Criș BH: LRg I 70), absentă din MDA. A heicui ‘a da înapoi’, ilustrat prin exemplul Heicuiește puțin carul cu boii, se găsește în Pașca Gl, după o comunicare a lui V. Bucur din Frata CJ. A fost reținut în CADE și MDA fără explicație etimologică. Deși nu am găsit manuscrisul olograf al învățătorului V. Bucur, ca să confruntăm ce și cum a scris acesta cu ce a dat Pașca Gl, nu avem nicio îndoială că forma a heicui este greșită. După cum se poate constata din CHEST. II 289, felul în care V. Bucur face uneori litera n permite altei persoane să o citească u. A (se) heuni ‘(despre vite; și înjugate) a (se) da înapoi’ nu e cunoscut de dicționare sau glosare. L-am înregistrat în Valea Lupșii AB. Pe vaci le heunești: heu!, hău! 193 Este un derivat, cu suf. verbal -i, de la heu ne! ‘strigăte cu care se îndeamnă vita/vitele să dea înapoi’. Heu se folosește și pentru a îndemna vitele înjugate să meargă la stânga (vezi ALRR-Trans. III h. 368/456). Heu!, hău! provin din magh. ho! Pentru magh. -6 > rom. -eu/-ău, vezi Kirâly Contacte 147. A heugni figurează în DA cu trimitere la a hegni. Cum sub acesta nu apare, nu știm unde este atestat. Dacă e o formă reală, a putut rezulta din contaminarea lui hegni sau heigni cu heuni. Verbul a hocni ‘a da o leacă vita înapoi când stă, spre a nu trage, și când poposește (să i se slăbească hamul sau jugul)’, existent într-un glosar din Munții Sucevei (vezi ȘEZ. V 99), este considerat de DA un „derivat” de la interjecția hoci, cu care se îndeamnă animalele să dea înapoi (< rut. hoc sau hoty, imperativul verbului slav chodyty ‘a merge’). MDA preia această explicație, comparând totodată cuvântul cu heicni, heicui, hegni. E un derivat, cu suf. verbal -i, de la *hoc ne! ‘strigăte cu care se îndeamnă vitele să dea înapoi’, *hoc fiind un împrumut din magh. hok, hokk ‘înapoi!’ (vezi MNTESz s. v. hok). Pentru magh. -o- > rom. -o-, vezi Kirâly Contacte 146. A hucni ‘a vărsa, a voma’ a fost comunicat de A. Tomiac din Vicovu de Sus SV și Straja SV. DA și MDA îl compară cu a icni. Este o variantă a lui a hocni. Verbul a homni se întâlnește într-un glosar din câteva localități aflate pe valea Râului Grădiștii din apropierea Orăștiei, glosat ‘a se da înapoi, a se opri; a se reține’ și ilustrat prin exemplul: Când l-o văzut cu cuțitu în mână, odată s-o homnit. (vezi LRg II 70). Dacă forma cuvântului e autentică, provine, prin trecerea grupului cn la mn (ca în ciocni > domni, ocnă > omnă, pocni > pomni etc.), din hocni. Probabil că tot din acesta provine și a hâcni ‘a da înapoi vitele înjugate’ (Morăreni MS: GRg), formă verbală necunoscută de dicționare. De la hokk, hok, preluate în 194 unele părți fără să fie adaptate la fonetismul românesc, poate fi derivat, cu suf. -i, verbul a heoci, dat de Șt. Pașca în Gl din Crișcior HD, satul său natal, ca variantă a lui a heicui, neinclus însă în dicționare. în unele graiuri transilvănene, magh. hek te! și hej te! ‘strigăte cu care se îndeamnă vitele (și înjugate) să dea înapoi’ (< interjecțiile hek!, hej! și pronumele te ‘tu’) au fost împrumutate în română în formele hecte [hectș]! ‘idem’ (Bonțida CJ), respectiv heite [heite]! ‘idem’ (Bădești CJ; Boju CJ: Mocanu GRA 33, 147; Bonț; Comeni CJ; Iclozel CJ [comunicat I. Păcuraru], Panticeu etc.). Hecte! are variantele hecta! (jiecta-napoi!: Dumbrăvița BN [comunicat Veronica Vlasin]), hectă! (hectă-napoi!: Cesariu, sat desființat în 17 febr. 1968, unificat cu Sântioana CJ; Ghirolt CJ; Soporu de Câmpie CJ; Tăușeni CJ etc.), hecti! (Romuli: BDN 79, Zagra BN: Prahase GBN etc.), iar heite!, variantele heită! (heită- napoi!: Tăușeni, heită-năpoi!: Lemniu SJ [comunicat Veronica Vlasin], heită ne!: Elciu etc.), heiti! (heiti-napoi!: Valea Lupșii). De la unele din acestea și inteijecția ne! s-au format, cu suf. -i, verbele a (se) hectăni ‘a (se) retrage, a (se) da înapoi’ (Cesariu, Corvinești BN [comunicat V Bidian], Ghirolt etc.) < hectă ne!, a (se) hecteni ‘idem’ (Bonțida) < hecte ne!, a (se) heităni ‘idem’ (Bonț, Elciu) < heită ne! și a (se) heiteni ‘idem’ (Bonț, Iclozel [comunicat I. Păcuraru], Pruneni CJ, Tăușeni, Vale CJ etc.) < heite ne! HĂLDÂU, HÂLDÂU e dat în MDA cu sensurile 1. ‘băltoacă’; 2. ‘baltă mare’; 3. Tocul unde se adună apa, prin stăvilirea cursului unei gârle sau a unei vâlcele’ și etimologia necunoscută. Este o variantă a lui gâldău ‘idem’, rezultată prin substituirea lui g cu h. Cf. hârlă < gârlă (Loșonți CIE 106). [In honorem magistri Simion Dănilă 324] HĂRĂMPÂȘ. Pe baza unei atestări din Precup PMR 43, în MDA a fost redactat cuvântul hărămpâș ‘gloată’ ca substantiv 195 masculin, dar cu pl. (fabricat ilogic de redactori) hărămpâșe. lăsat cu etimologia necunoscută. Iată fragmentul din balada populară (p. 43). „Ia la noi că ne-a venit Harămpașul [sic!] de voinic [sic!], Peste patruzeci și cinci, Ori din cinzeci hia cinci. Unii băteau ca câinii Alții urlau ca lupii, Alții-ntre oi s-au țipat Și cinci sute mi-au luat” Fără îndoială că voinic e o greșeală în loc de voinici, așa cum cere rima cu cinci (cf. și Arambașă de voinici'. G. Dem. Teodorescu, Poesii Populare Române. București, Tipografia Modernă Gregorie Luis, 1885, p. 627) și că de la începutul rândului al IlI-lea lipsește prepoziția cu (Cu peste patruzeci și cinci}. Sensul ‘gloată’ dat de Emil Precup în indice (p. 55) este greșit în loc de ‘căpetenie (căpitan) de haiduci, de hoți’, hărămpâș nefiind decât una din variantele lui harambașă ‘idem’. [CSPIV 139] HĂRĂȘEÂLĂ. Această formă substantivală se găsește într-un descântec din culegerea lui G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române. București, „Tipografia Modernă” Grigore Luis, 1885, p. 375, în versul: Fapt cu hărășeală de câni. Al. Rosetti LDR o dă în primul capitol, care e consacrat cuvintelor „rare, în afară de comunicarea uzuală”, glosată „‘lână’?” (p. 29). între paranteze se menționează „Tamâs, s. v. har as”. unde nu există. în ultimul capitol, „termeni cu sens obscur” (p. 130), nu mai este glosată. lulia Mărgărit ISE apreciază că glosarea ‘lână’ „nu se justifică” și pentru o mai bună înțelegere a sensului apelează la textul-sursă, lucrarea lui G. Dem. Teodorescu, extinzând citatul: „Fapt de 99 de chipuri / Și de 99 de feluri, / Fapt cu lut de la topilă, / Fapt cu creieri de broască /... / Fapt cu culcuș de iepuri, / Fapt cu țărână de la mormânt /, Fapt cu clocitură de 196 la rațe /... / Fapt din fântână părăsită. /... / Fapt din răspânturi de drumuri / Fapt cu hărășeală de câni / ... / Fapt cu praf de la scurmătură [în original: scurturătură} [sic!] de găină” (p. 234). Autoarea presupune „că ne aflăm în fața unui termen corupt dintr-un altul originar: hărăială, s. f., derivat de la verbul (refl.) hârâi ‘(despre câini) a se încăiera’ (v. DA s. v.)” (p. 234). Sprijinindu-se pe textul dialectal „De vrea să nu să aivă bine unii [soți], numai le azvârle pământ de un’ să hârâie cânii ca să trăiască rău ca ei”, deduce că acel „pământ «de un’ să hârâie cânii», numit p. e x t. hărăială, a fost preluat, ca termen, în recuzita vrăjitoarelor”. De la hărăială, prin substituții de consoane, s-ar fi ajuns la varianta „hărăseală, devenită ulterior hărășeală" (p. 235). Nu este vorba de un termen corupt din hărăială, ci de o greșeală (de transcriere sau tipar) în lucrarea lui G. Dem. Teodorescu, pentru că în broșura din care acesta a preluat descântecul, Carte de desfăcut farmecile, Sibiiu, Tipografia eredei lui G. de Klosius, [1867], p. 12, citim: „Fapt cu hărăială de câni”. [Omagiu Maria Marin 263-264] HĂRTICE ‘hârtie (de mică valoare)’ (MARIAN NU 674) e derivat de la hâtie, dar nu cu suf. -cea, cum indică MDA, ci cu -icea. [Omagiu Teofil Teaha 337] *HĂRȚĂI, HĂRȚĂLI, *HÂRȚĂI, HÂRȚĂIĂLĂ, * HĂRȚĂLI, HÂRȚĂLOS. Hârțăiălă ‘epitet dat unei persoane cicălitoare’ a fost notat de Sever Pop, alături de adj. hârțălos ‘cicălitor’, în Câmpu lui Neag HD („mă, hârțăiălă”: ALR I 1564/835). Este un derivat, cu suf. -eală, de la *a hârțăi, variantă a lui *a hărtăi ‘a hărtui’, verb format, cu suf. -ăi, de la hartă. Hârțălos e derivat, cu suf. -os, de la *a hărțăli, variantă a lui a hărțăli ‘a hărțui’. A hărțăli nu este o variantă a lui a hărțui, cum greșit indică MDA, ci un cuvânt de sine stătător, derivat de la harță, cu suf. 197 -ăli (cf. și Vasiliu DV 81, 156). [In honorem magistri Simion Dănilă 324] HATUIAȘ (pl. hătuiășî) ‘mărginaș, vecin’ (Valea Lupșii AB) este un adjectiv, folosit adesea substantivat, derivat, cu suf. -aș, de la a se hătui ‘a se mărgini’, verb curent (și) în localitate („în afară de Lupșa, Muncel și Valea Șesii, noi nu mai avem alt hătuiaș, nu ne mai hătuim cu alt sat”). Nu e cunoscut de dicționare. [In honorem magistri Simion Dănilă 324] HÂCERI ‘porci slabi cu botul lung’ (Moisei MM: Tomoiagă ARM 33). Nu e în MDA. Credem că e derivat de la hâță1 ‘(Banat) turmă de 50 până la 200 de porci’ (MDA), cuvânt pe care DA, CADE, MDA îl lasă cu etimologia necunoscută, iar SDLR îl consideră variantă a lui fiță. HÂLBOTI ‘(despre porci, dar, ironic, și despre oameni) a mânca repede și cu zgomot’ e semnalat din Dragomirești MM („O hâlbotit tăt din troacă”: Faiciuc D 759). Nu e cunoscut de dicționare. A rezultat din contaminarea sinonimului a horpoti, folosit în localitate (v. ibid. 760), dar și în alte părți (Bonțida CJ: Loșonți GB 64, MDA), cu halbe ‘lături’. [CCRM II 56] HÂRBÂCE, ÎRBÂCE. Hârbâce ‘(despre oi) care se desprinde mereu din turmă, câmică’ (Baldovinești BR: ALRR- Munt. Dobr. V MN pș. 156/2390/742), adjectiv necunoscut de dicționare, s-a format prin contaminarea sinonimelor hârbâră ‘idem’ și ducâce ‘idem’, atestate în zonă (vezi planșa citată mai sus). Prin afereza lui h-, a rezultat îrbăce ‘idem’ (Berzovia CS: ALRR-Banat V h. 895/38). [In honorem magistri Simion Dănilă 324] 198 HEBERATIC, -Ă ‘(despre oi) care totdeauna umblă pe marginea turmei’ (Răstolița MS: ALRR-Trans. 2388/280) nu e cunoscut de dicționare. Provine prin substituirea segmentului fonetic -eu, interpretat ca sufix, cu suf. -atee (> -atic), din hebereu ‘stingher, singuratic, rătăcit’ (< magh. heverd\ N. Drăganu, în DR III 719; Tamâs E 419), folosit și în expresia a umblă hebereu ‘a umbla de capul lui, fără rost’ (Bonțida CJ, Vâlcele CJ: Todoran GV 73). [SID XV 185] HEBEREÂUCĂ [hebereâucă] ‘(despre oi) care se desprinde mereu din turmă, câmică’ (Mureșenii Bârgăului BN, Răstolița MS: ALRR-Trans. 2390/251, 280), necunoscut de dicționare, s-a format de la hebereu, prin substituirea segmentului fonetic -eu, interpretat ca sufix, cu suf. -aucă. în Chețani MS s-a notat hebereie ‘câmică’ (v. ibid. 2390/322), care este femininul lui hebereu. [SID XV 185] HERDETIȘ (pl. herdetișuri) ‘vestirea care se face în biserică de către preot când un fecior și o fată se hotărăsc să se căsătorească’ nu este împrumutat din magh. hireszteles ‘vestire’, cum greșit dă DRAM, ci din magh. hirdetes ‘anunț (verbal), comunicare’. HERGHETÂU, HERGHETUI. Herghetau (pl. herghetai) ‘persoană care stârnește vânatul din ascunzișuri și-1 fugărește în calea vânătorilor, gonaci, hăitaș’ (Brebi MM [Crăcești, azi], Mara MM: LRg I 14; Iapa MM, Bârsana MM, Strâmtura MM, Rozavlea MM, leud MM, Dragomirești MM, Vișeu de Jos MM și Petrova MM: ALRR-Mar. III h. 572/226, 230-234, 238, 239) nu figurează în dicționare. E un împrumut din magh. hergeto (Tamâs E). A herghetui ‘a stârni și alunga vânatul spre locul de pândă al vânătorilor, a goni, a hăitui’ (Iapa, Bârsana: ALRR-Mar. III h. 572/226 leg., 230 leg.), și el necunoscut de dicționare, este un împrumut din magh. herget. [CCRM II 56] 199 HILINȚĂ, HILINȚĂ. Hilință ‘scrânciob’ e inserat în DA, din Pompiliu Bih., p. 1011, și de aici e preluat de MDA. Niciunul dintre aceste dicționare nu-i dă etimologia. Forma hilință e greșită. în sursă e hilință. Provine din magh. dial. hilinta (v. și Tamâs E s. v. hintă). [Omagiu G. G. Neamțu 406] HINISIT. Forma adjectivală hinisit ‘amărât, «debilitat», fără față’ a fost comunicată din Hațeg HD („E hinisit săracul. L-am văzut, dar era așa de hinisit că era să nu-1 cunosc”: Todoran Gl). MDA o inserează cu etimologia necunoscută. Fără îndoială e literalizarea fonetismului [hinisit], care, literarizat, devine himisit, participiul, devenit adjectiv, al variantei verbale a himisi a verbului a hămesi ‘a slăbi’, cunoscută de DA și MDA. [Omagiu G. G. Neamțu 406] HIȚĂ, IȚA. Verbul a hița, cu varianta a ița, se găsește în Ciaușanu Gl cu următoarea explicație: „Hiță din picioare = Se lăsa când pe-un picior când pe altul (ca la războiul de țesut)”. în MDA e definit ‘a se sprijini când pe un picior când pe altul’ și lăsat cu etimologia necunoscută. Provine din interjecția hâța, care ‘exprimă o mișcare ritmică, legănată sau întreruptă’ (MDA). [Omagiu G. G. Neamțu 406] HIȚĂL, HIȚEL. în MDA figurează forma hițăl [sic!] ‘călău’ cu etimologia necunoscută. Deși nu am putut verifica forma din DA ms, de unde a fost preluată de MDA, credem că hițăl este o greșeală în loc de hițăl ‘ibid.’ (Marginea SV: ALR II SN IV h. 1002/386), formă care trebuie literarizată hițel (e a fost înlocuit cu ă datorită pronunțării dure a lui /). Provine din ucraineană. Răspunsul informatorului ucrainean din punctul vecin Brodina SV este [hșțilî] (ibid. h. 1002/366). 200 HLETIOS, HLEITOS. Hletios ‘lipicios’, semnalat din Dragomirești MM („Nu-i bună farina că mi-o ieșit pita hletioasă”: Faiciuc D 759), Moisei MM (scris hleteos'. Tomoiagă ARM 35) și (în forma hleitos) Săcel MM (Grad-Pop Săcel 427), înregistrat și de noi în Săliștea de Sus MM („Pita îi hletioasă”), e un cuvânt necunoscut de dicționare. S-a format prin contaminarea sinonimelor hleios ‘idem’ și letios ‘idem’. HOLBOCÂ. Alexandru Philippide P 231 îl consideră pe a holboca un derivat cu suf. -oc de la a holba (..holboca [sic!] - holbez, lăptoc - lapte, mânzoc - mânz...”). în MDA e dat cu etimologia necunoscută. A rezultat din contaminarea sinonimelor a (se) holba și a bolboca. variantă a lui a bulbuca. [Omagiu G. G. Neamțu 406] HOLÂMB. în MDA se găsește articolul holămburi Toc cu multe ridicături mici’ din Sebiș BH (vezi CHEST. IV 92/62). Pentru etimologie, este comparat hazardat cu golâmb = golumb ‘porumbel’. Holâmb este o variantă a lui holom. rezultată prin „despicarea” lui m în mb. CF. cătăramă > cătărambă. țințirim > țințirimb etc. [CSP IV 139] HOLPĂI ‘(mai ales despre porci, dar ironic și despre oameni) a mânca pe fugă și zgomotos, a sorbi lapte, zeamă etc.’ se întâlnește într-un glosar din Deda MS („Auzi cum holpăie”'. MCD 176). E o variantă, necunoscută de dicționare, a lui a horpăi. [Omagiu G. G. Neamțu 406] HOMOROG (pl. homoroguri) ‘construcție acoperită, sprijinită pe patru stâlpi de lemn, fără pereți, pentru păstrarea fânului’ (Firiza MM, Lăpușel MM, Mocira MM, Tăuții- Măgherăuș MM: LRg I 17) nu e reținut în MDA. 201 Este o altă variantă cu h protetic a lui oborog < oboron < ucr. obopoHa (v. DLR; Loșonți CIE 107). [Omagiu Andrei Avram 127] HOMOTL în Tache Papahagi GFM 222 verbul a se homoti este glosat ‘a (se) înșela’ și explicat din rut. homut [‘jug pentru cai’]. Printr-o regretabilă confuzie, în MDA cuvântul apare cu sensul de ‘a (se) înșeua’ și explicația lui Tache Papahagi. în alte surse verbul este definit ‘a se încurca, a face confuzie’ (LRg I 12), ‘a se încurca, a se zăpăci’: „Te-ai homot'it și mni-ai dat pre mult înapoi” (Dragomirești: Faiciuc D), ‘a-și pierde echilibrul, luciditatea’: „M-am homotit de cap!” (Moisei MM: Tomoiagă ARM 34), ‘a se chercheli’ (după cum rezultă din [homot’it] ‘cherchelit’) (Săpânța MM: ALRR-Mar. I h. 228/227). în leud, nouă ne-a fost glosat ‘a se încurca’. [CCRM IX 149] HOPĂLI, HOPĂLUL A hopălî ‘a vântura cerealele, rudimentar, cu covata’ (Libotin MM: LRg II 111) și a hopălui ‘a scutura semințele pentru a ieși din ele praful, hoaspele și gozurile’ (Dragomirești MM. „Pune grâu în covată și-1 hopăluiește!”: Faiciuc D 760) nu apar în dicționare. Sunt derivate, cu suf. -ăli, respectiv -ălui, de la interjecția hop. Cf. sinonimul a hopăi. [CCRM II 56] HOPOI, HOPON, VOPOI, VOPON. Vopon ploaie mare’, cu var. hopon ‘idem’ se găsește în Densusianu ȚH 340. DLR îl dă în forma fonetică din sursă, cu accentul necunoscut, raportându-1 la vop ‘(Ban. și prin Trans.) val’. Cuvântul trebuia dat în forma literarizată vopoi (hopdi\ pentru că Țara Hațegului se găsește în aria în care suf. -oh (< lat. -oneus) încă se păstrează. în celelalte arii a evoluat la -oi. Vopoi e un derivat, cu suf. augmentativ -oi, de la vop. [Omagiu G. G. Neamțu 406-407] 202 HOPOTI. Verbul a hopoti ‘(despre foc) a arde cu zgomot, a boboti, a dudui’ se întâlnește în două poezii populare culese de la un informator din leud MM: Ieși, nevastă, până-n prag / Și-m dă gură că-s beteag. / - Eu în prag nu mi-oi ieși, / Că foc în vatră-m hopote(ște), / Coconu-n ciupă țipureâ(ște).” (Bîrlea B 27), „Și-i prinde a fluiera, / Și femeile or lăsa: / Foc pe vatră hopotind, / Și coconii țipurind” (Bîrlea CP 332). Cuvântul nu e definit de culegător (în subsolul paginilor sau în glosarele de la sfârșitul volumelor). Nu a fost reținut de Ov. Densusianu LD sau de Al. Rosetti LDR. Nu figurează nici în dicționare. După părerea noastră, s-a format prin contaminarea sinonimului a boboti cu hopaie ‘flacără’, care pare a fi o variantă a lui văpaie (cf. DA). [CCRM II 56] HORJĂN1 ‘a freca o suprafață cu ajutorul unui obiect’ (Dragomirești MM: Faiciuc D 760) e un derivat, necunoscut de DA, MDA, de la horj, cu suf. -ăni. Cf. horji. [CCRM II 57] HOȘTI a lua hoaspele de pe boabe’ (Dragomirești MM: Faiciuc D 760) este un derivat, necunoscut de dicționare, de la hoște, variantă a lui huște ‘tărâțe ce rămân în fundul putinei cu borș după acrirea acestuia, drojdii de borș’ (< rut. husca ‘zeamă groasă, drojdii’: DA). [CCRM II 57] HOTIG, OCINTEÂ, OCINTI, OTÂNCI, OTÂNCICĂ, OTÂNG, OTÂNJI, OTINC, OTINCICÂ, OTINGI. Verbul a otânji ‘a lovi tare pe cineva (cu o nuia, cu o bâtă etc.), a bate’ e dat în DLR și MDA cu variantele a otânci, a otingi și etimologia necunoscută. Fără nicio îndoială, trebuia lucrat împreună cu a otinci, pentru că are aceeași etimologie: otânc, otâng, oting. Inițial a însemnat ‘a lovi, a bate cu otâncul (otângul, otingul)’. Cf. „Când te-oi otânji cu oticul ăsta” (ALRR-Munt. Dobr. V MN 203 pș. 119/2271/727). Pentru varianta otăng, necunoscută de DLR, vezi ibid. pș. 57/2082/882, 119/2271/828, 899). Hotig ‘unealtă cu care se mestecă în zerul sau în laptele pus la fiert, să nu se prindă pe fundul căldării’ (Băcel CV: CHEST. V 84, 140, 145/2 [fost 23]), dat în MDA cu etimologia necunoscută, este o altă variantă a lui otig = otic, rezultată prin proteza lui h-. Otăncică ‘bețișorul cu ajutorul căruia se leagă firele rupte la războiul de țesut’ (Drăguș BV: ALRR-Trans. 2270/422; Albeștii de Muscel AG, Lerești AG, Gemenea-Brătulești DB (pl. otânceley ALRR-Munt. Dobr. V MN pș. 119/2270/675, 676, 696) și otincică ‘idem’ (Sânpaul CJ: ALRR-Trans. 2270/290) provin de la otâncea ‘idem’, otincea ‘idem’ (vezi DLR; ALRR-Trans. 2270/363, 420, 439, 440, 446, 454; ALRR-Munt. Dobr. V MN pș. 119/2270/677, 680, 684, 686) cu suf. -ică (cum indică DLR, care cunoaște doar forma otăncică cu sensul ‘scândurică pusă între firele de la războiul de țesut, pentru a le ține desfăcute, ca să se poată lucra la ițe’) sau sunt refăcute din otâncele, otincele, pl. lui otăncea, respectiv otincea. Ocinteă ‘bețișorul cu ajutorul căruia se leagă firele rupte la războiul de țesut’ (Poiana Sibiului SB: ALRR-Trans. 2270/407) este un derivat, cu suf. -ea, de la a ocinti ‘a înnădi firele rupte pe natra războiului’ (ALRR-Munt. Dobr. V MN pș. 118- 119/2270/872), variantă rezultată prin metateză din a otinci. [In honorem Gheorghe Chivu 330-331] HROÂJBĂ, ROĂIBĂ, ROÂJBĂ, RUJDULĂ. între epitetele care i se atribuie unui cal bătrân, neputincios, slab, se număra și roaibă, roib (vezi Sever Pop, Câteva capitole din termonologia calului, în „Dacoromania” V 224-225), ALR I 1492/61, LRg I 15 etc.). în DLR se consideră că e vorba de un sens dezvoltat din cel de ‘(despre cai) cu părul roșcat (deschis) sau roșu-gălbui; șarg; (regional) cu părul sur’. 204 Redactorii dicționarului și membrii comisiei de etimologii nu și-au pus întrebarea cum s-a ajuns de la culoarea unui animal (adjectiv) la un substantiv care se referă la starea fizică a animalului. După părerea noastră, roaibă ‘cal bătrân...’, după care s-a format roib ‘idem’, nu este decât o variantă a lui roajbă, care înseamnă 1. ‘lucru vechi, uzat, de calitatea proastă; vechitură, rablă’; 2. ‘(fig.) cal bătrân și slab; mârțoagă’. DLR și MDA nu i-au putut stabili etimologia. Nu figurează nici în Tamâs E. Nu e vorba de un cuvânt de sine stătător, ci de o variantă a lui rujdă 1. ‘obiect ruginit, stricat’; 2. ‘casă veche, dărăpănată’; 3. ‘(fig.) femeie desfrânată’, cuvânt bine explicat în DLR din magh. rozsda ‘rugină’. Alternanța u/oa nu pune probleme. Cf. borugă (< ser. barugă) > boroagă, corugă > coroagă, văiugă > văioagă etc. Rujdă se întrebuințează și cu referire la animale: „Are o rujdă de vacă, de oaie, de căruță etc. = ceva slab, rău” (Runcu Salvei). Hroajbă se găsește în MDA cu sensurile 1. ‘casă dărăpănată’; 2. ‘femeie bătrână’ și etimologia necunoscută. A rezultat din contaminarea lui roajbă cu hrubă, respectiv hoașcă. Despre rujdulă 1. ‘lucru vechi, uzat, deteriorat; rablă’; 2. ‘femeie lipsită de energie; bleagă’, DLR precizează că e derivat „de la rujdă", fără a indica sufixul. Acesta este -ulă, cu care s-au mai format brădulă, bujdulă, căntulă (Pascu Suf 279), cuculă, țuțulă (Loșonți TRFR 58, 111) etc. [CSP IV 139-140] HROJNER, HROJNI, RÂJNEICĂ, ROJNÂR. La întrebarea „Cum ziceți la răzătoarea pentru hrean?”, informatorul lui Emil Petrovici din Boiu Mare MM a răspuns hrojner (pl. hrojnere) (vezi ALR II SN IV h. 1052/272), iar cel din Groși MM, rojnăr (pl. rojnăruri) (vezi ibid. h. 1052/349). Considerând că e vorba de forme ale aceluiași cuvânt, DLR le lucrează într-un singur articol, rojnăr, ca titlu, iar hrojner, ca variantă. 205 Pentru etimologie, compară cuvântul cu a rojni, variantă a lui a râșni, cunoscută de DLR doar din Rășinari SB. Hrojner este un derivat, cu suf. -er (< -ar), de la a se hrojni, verb semnalat din Moisei MM (vezi Tomoiagă ARM 36) cu sensul ‘a se freca unul de celălalt’, necunoscut de dicționare. Acesta s-ar putea explica prin contaminarea lui a (se) horji ‘a (se) freca’ cu a răjni (= a râșni). Cf. răjneică ‘râzătoare pentru hrean’ (Vișeu de Sus MM: ALR II SN IV h. 1052/362), substantiv comparat în DLR cu a rîșni, dar în realitate derivat, cu suf. -eică, de la acesta. HRUJ. Această formă substantivală se întâlnește într-un răspuns din Negrești, corn. Dobreni NT: [Oaia se poate vindeca de vărsat] „prin tunderea lânei și ungându-se cu zeamă de hruj de tutun” (CHEST. V 167/49 [fost 66]). în MDA s-a dat cu sensul, probabil, de ‘(foaie sau) cotor de tutun’ și etimologia necunoscută. După părerea noastră, e o variantă a lui hluj ‘tulpina (bățoasă) a unor plante mai mari’, folosit în Moldova (v. DA). Pentru etimologia acestuia, vezi Avram NCE 125-126. [Omagiu Teofil Teaha 337] HUDARNIȚ. Adj. hudămiță (pl. hudârnițe) ‘(despre oi) care întotdeauna umblă pe marginea turmei’ (Secășel AB: ALRR-Trans. 2388/376), ‘(despre oi) care se desprinde mereu din turmă’ (Secășel, Presaca SB: ibid. 2390/376, 394) nu e cunoscut de dicționare. Provine din adj. ^hudăreț (hudă + suf. -areț) > ^hudăriț (cf. ulicareț, ulicariv. DLR), sub influența sufixului (cu aceeași valoare peiorativă) -amic. Cf. ulicarniț, dat în DLR ca variantă a lui ulicareț. Todoran GV 101, care-1 semnalează pe ulicarniț, îl derivă de la uliță cu suf. -arniț, fără a cita alte derivate cu acest sufix. [SID XV 185] HUDIRI, HUDIRIT. Adjectivul hudirită ‘găurită’ a fost comunicat din Jibou SJ („Aceea [= strecurătoarea]-i din pleu făcută. îi roticălată și hudirită”: CHEST. V 127/42 [= fost 112]). 206 Provine din hudirit, -ă, participiul verbului a hudiri ‘a găuri’, necunoscut de dicționare, un derivat, cu sufixul verbal -iri, de la hudă ‘gaură’. [In honorem magistri Simion Dănilă 324] HUDRÂR, HUDRITOR. Hudrâr (pl. hudrăre) ‘bucată de lemn lată, cu găuri, care se bagă în bărbătuș (amnar) pentru a fixa sulul dinainte ca să stea pânza întinsă în timpul țesutului; muierușcă’ (Beliu AR: NALR-Criș. 2261/123) și hudritor 1. ‘idem’ (Dezna AR, Cărând AR, Câmpani BH: ibid. 2261/120, 122, 135); 2. ‘unealtă de făcut găuri în urechile oilor, potricală, preducea’ (Băița BH: Teaha CN 232) nu sunt cunoscute de dicționare. Hudrâr este un derivat, cu suf. -ar, de la hudră ‘gaură’, variantă a lui hudă. Cf. sinonimul găurar < gaură (DA). Hudritor este derivat, cu suf. -(i)tor, de la verbul a hudri. Cf. (supra) sinonimul ciuruitoare < a durui. [In honorem magistri Simion Dănilă 324-325] HUDRĂ. Cuvântul este cunoscut, din Sibiel SB (v. LRg II 60), în expresia a fi (sau a umbla) ca o hudră ‘a fi (sau a umbla) haimana’. Provine, prin substituirea lui g cu h, din gudră ‘cățea; (p. e x t.) femeie stricată, curvă’, variantă a lui gudă ‘idem’. După Pașca Gl, apariția lui r în gudă s-ar datora apropierii de verbul a se gudura. Mai degrabă poate fi vorba de despicarea lui d în dr, ca în bundră < bundă, colindră < colindă, goandră < goandă, zadră < zadă (Pușcariu LR II 146), hudră ‘gaură’ (vezi supra) < hudă etc. în MDA, gudră ‘curvă’ e lucrat ca articol independent și explicat, cu probabilitate, din contaminarea „gudră + gudură” [sic!!!]. [Omagiu Maria Marin 264] HUIAN. Adjectivul este atestat în forma de feminin huiană de cap ‘(despre o femeie) idioată din născare, proastă’ (Băița BH: Teaha CN 233). 207 Nu e cunoscut de dicționare. Provine, prin deplasarea accentului, din huiân, -ă, un derivat, cu suf. -an, de la hui, -e ‘idem’ (Răhău AB), care este un împrumut din magh. hiilye ‘idem’ (Pașca Gl, Tamâs E.). [In honorem Gheorghe Chivu 331] HUIDUCA. Verbul a huiduca, definit ‘a face zgomot (mai ales despre care)’, apare în Pompiliu Bih. 1011. îl reține DA, raportându-1 pentru sens la a hurduca, a hurui și pentru etimologie la a hui (= a vui}. MDA îl preia din DA, omițând însă din definiție precizarea „mai ales despre care”. Credem că e o greșeală de tipar în studiul lui M. Pompiliu în loc de a hurduca, așa cum apare cuvântul, care are o largă arie de răspândire în Transilvania și Moldova, la Teofil Frâncu și Gheorghe Candrea, Rotacismul la moți și istrieni, București, 1886, Tipo-litografia Dor. P. Cucu, p. 53. în scrisul de mână, r se poate ușor confunda cu i. [Omagiu Maria Marin 264] HULBOARE Toc adânc în fundul unei ape curgătoare, în care se produce un vârtej ’ (Corbu HR: CHEST. IV 39/571), inserat în MDA cu etimologia necunoscută, a rezultat din contaminarea sinonimelor hulboână și vuitoare (yăltoăre). [Omagiu Teofil Teaha 338] HULTURIU. Hulturia, nume de oaie dat după culoare (Pipirig NT: ALR II 5328/551), provine din adj. hulturiu, -ie ‘(despre culoare) ca a vulturului’, un derivat cu suf. -iu, de la hultur, variantă a lui vultur. [SID XIV 244] HUZATI ‘a lucra din greu, a umbla mult’ a fost comunicat de Șt. Pașca din Crișcior HD și explicat din magh. huzatni (v. Pașca Gl și DR IV 1557). Gr. Rusu l-a semnalat din Șieu-Măgheruș BN, cu sensul ‘a îndemna la lucru, a forța să lucreze mult’ („Am fost astăzi la lucru și atâta ne-o huzătit de-am crezut că ne omoară”: MCD I 284). 208 Credem că are dreptate Tamâs E, care-1 consideră derivat românesc de la interjecția huzat ‘strigăt cu care se îndeamnă la săvârșirea unei acțiuni fizice colective (ridicarea unei greutăți etc.)’ (Vâlcele CJ: Todoran GV 75). în MDA e dat, inexplicabil, cu etimologia necunoscută. [Omagiu Maria Marin 264-265] IER, IERIU, IERUROS. Ieriu ‘teren mocirlos, impropriu construirii de case’ figurează în MDA cu pluralul necunoscut și etimologia nesigură, din CHEST. V 63. Atât forma cuvântului, cât și indicația bibliografică sunt greșite. Nu e vorba de CHEST. V, ci de CHEST. II (74 este eroare a corespondentului în loc de) 73 [= Cum se numește locul mai apătos (mai mocirlos), de care se feresc oamenii când fac casă?] /352, unde se găsește, din Sânmihaiu Almașului SJ, răspunsul: «loc mocirlos, „ier”, loc apătos». în Sânnicolau Român BH, l-a notat Emil Petrovici cu sensul ‘mic șes puțin scufundat față de vecinătate’ („zer, [pl.] ieruri, loc ierugos”: ALR II 5058/316). Semnalăm și adjectivul ieruros ‘mlăștinos, apătos’ (Sânmihaiu Almașului: ibid. 5059/284), necunoscut de dicționare, un derivat de la pl. ieruri, cu suf. -os. Ier provine din magh. er ‘pârâu’. [Omagiu Teofil Teaha 338] IETUCUȚA. Adverbul ietucuța ‘chiar acum, de-abia’, dat de Titus Bilțiu-Dăncuș din Breb MM și Mara MM (v. LRg I 14), nu e cunoscut de dicționare. Provine, prin omiterea adv. amu și derivarea cu suf. dim. -uț(ă), din adv. amuietuca ‘idem’, semnalat din aceleași localități (v. LRg 113. Litera r este o scăpare de dactilografiere sau tipar in loc de c), existent și în alte surse (vezi DRAM), un derivat din amu iată + suf. -uc(ă). [CCRM IX 149-150] INÂȚ, SPINÂȚ. întâlnind toponimele Inațe (scris literalizat Inață), Inațu în Feleacu CJ, G. Giuglea {Cheie 21) le explică de la inaț, apelativ care „e o fosilă lingvstică, 209 necunoscută de dicționare, derivată din lat. linum ‘in’ și formată la fel ca și fănaț din lat. foenum ‘fân’, cu sufixul -acium” (ibid. 23). Șt. Pașca (Contribuții toponomastice, în DR XI) este de părere că „avem apelativul inaț, în nt. Păr. Inațelor” după analogia lui grânaț (p. 78), pentru care „DA și CDDE 764 presupun ca etimon o formă granaceus, -a, -um, căci numai aceasta justifică și arom. și megl. gărnaț, -ă ‘de grâu’ ” (ibid. nota 67). Deși rezultă cât se poate de clar că Șt. Pașca nu dă apelativul ca atestat (e adevărat, trebuia să-i pună asterisc), ci conservat în toponim, în MDA se dă apelativul ca fiind viu și este derivat din in + suf. -aț. După FCLR IV/1 411, „productivitatea sufixului -aț este, dacă nu nulă, cel mult foarte slabă, singurul derivat românesc fiind luminaț [‘lampion, opaiț mic’]”. Acesta are și varianta lumineț (vezi DLR). Pe baza toponimului Inaț din Udești SV, comuna sa natală (vezi CHEST. IV 74/377), Mihăescu LL 29 reconstituie „un hypothetique linaceus (campus) ‘champ de lin’ ”. La p. 237 autorul menționează „linaceum - roum. inaț”, fără să indice sursa latină în care se găsește linaceum. Tot fără asterisc și fără indicarea sursei dă cuvântul latin și în La românite 152: „linaceus ‘champ de lin’ - r. inaț”. Și noi avem convingerea că *inâț (pl. inățe\ care a lăsat numeroase urme în toponimie (vezi TTRT-Sălaj 171, TTRT-KzZea Hășdății 69 etc.), este moștenit din lat. *linaceum, adjectiv substantivizat, prin omiterea determinatului, din *linaceus campus. Toponimele Spinățele, existente în localitățile Cuceu SJ, Dragu SJ, Hida SJ și Racâș SJ, sunt lucrate greșit în TTRT- Sălaj în articolul Spinătu și explicate de la spinațe, care, după redactorii volumului, este pluralul lui spinăt („din s. spinăt, pl. spinațe Toc cu spini’ ”). Aceste toponime, la care se adaugă Spinațele din Ciubanca CJ, sat la limita cu SJ, provin din spinăț (pl. spinâțe) Toc plin de 210 spini’, apelativ necunoscut de DLR, viu în unele sate din zonă. Noi l-am întâlnit în Solomon SJ: Curmătura „teren în pantă, pietros și spinaț” I, cuvântul fiindu-ne glosat de informator „păducei, rugi, spini laolaltă”. După părerea noastră, provine din lat. ^spinaceum, care este un adjectiv substantivizat, prin omiterea determinatului, din *spinaceus campus. Așadar, spinaceum nu s-a păstrat numai în albanezul spinăts, cum credea Philippide OR II 674, ci și în rom. spinaț. Ipoteza că am avea a face cu un derivat românesc, cu suf. -aț, de la spin ni se pare foarte puțin probabilă, deoarece „une position faible de l’affixe dans le systeme derivati f de la langue (ou du dialecte) represente un argument decisif pour affirmer que le derive a ete herite” (Popovici Mots 272). IZBUC, IZVUC. Izbuc ‘izvor de apă cu debit intermitent’, cu etimologie necunoscută în DEX1’2 și MDA, este un derivat regresiv de la a izbucni. Izvuc ‘izvoraș’ (Poiana Vadului AB: Papahagi C. A. 85), reținut în MDA fără rezolvare etimologică, este o variantă a lui izbuc. Alternanța b/v nu pune probleme. [Omagiu Teofil Teaha 338] ÎMBĂRBÂ, ÎMBĂRBI, ÎMBĂRBIÂ. Forma a îmbărba a fost notată în Sălciua de Jos AB, cu sensul ‘(despre porumb) a-i ieși (crește) mătasea, a lega’ („îmbărbează, leagă”: ALRR-Trans. 2025/333), iar a îmbărbi, în Mogoș AB, cu sensul ‘(despre porumb) a-i da boabele pe știulete, a urzi’ („îmbărbește”: ibid. 2026/347). Verbul nu figurează în dicționare. E un derivat, cu prefixul în-, de la bărbă ‘mătase (la porumb)’, răspândit în Transilvania într-o arie destul de mare (incluzând și cele două puncte) în partea de sud-vest, într-una mai mică, în partea de nord-est și, izolat, prin sud-est (v. ibid. IV h. 423). 211 A îmbărbia ‘(despre porumb) a-i ieși (crește) mătasea, a lega’ a fost notat în nordul Olteniei, în Novaci-Străini (fost sat, din 17 febr. 1968 parte a orașului Novaci) GJ („îmbărbiază, îi dă bărbiile”: NALR-Olt. IV h. 601/906) și Poienari GJ („a îmbărbiat porumbii”: ibid. h. 601/913). Nu apare în dicționare. E un derivat de la bărbii ‘mătase (de la porumb)’ (ibid. III pș. 70/1006/913, IV h. 601/906). [SID XVI 236-237] ÎMBELCIURÂT, *MELCIURÂT. îmbelciurat se întâlnește într-o variantă a baladei Doica, culeasă din Costol (Serbia): „Dar, Costa că mi-a avut / Pe-a meoară ocheșică / Cu coarnele-mbelciurate / Și pe spinare sânt date” (DR V 529-530). G. Giuglea, culegătorul, îl glosează corect: „ca melcii, adică învârtite în formă de spirală” (ibid., p. 530, nota 1). Lipsește din dicționare. Provine din contaminarea sinonimelor îmbelciugât și *melciurăt, un derivat, cu suf. -at, de la melciură ‘(despre oaie) cu coarne mici și răsucite în spirală’ (DLR) [SID XIV 244-245] ÎMBRUCI. în MDA se găsește (din CHEST. V, supliment) verbul a îmbruci [prez, indic.: îmbruc} ‘a înțepa’, cu etimologia necunoscută. Credem că e vorba de atestarea din Stănești GJ: „îmbruc (înțăp)” (CHEST. VA/86). E un derivat, cu prefixul în- și sufixul verbal -i, de la brucă ‘un băț (surcea) ascuțit la capăt (cu care se ațâță focul)’ (Șișești MH: DA), ‘vergea de lemn în care se înfige carnea spre a o frige deasupra jăraticului, frigare’ (DSB IV), ‘bețișor de lemn cu care se prinde capacul la sfecla umplută cu orez și nucă pisată’, ‘cui de lemn cu care se încrețește gura sacului plin cu grăunțe sau faină, spre a fi legat mai bine’ (Bărbuț DGO) etc. [Omagiu Teofil Teaha 338] 212 ÎMPOCĂLUI ‘a împacheta’ (Filea MS: Coman Gl), dat în MDA cu etimologia necunoscută, este derivat, cu pref. în-, de la apocălui, variantă a lui apocoli ‘idem’. [Omagiu Teofil Teaha 338] ÎMPONCIURI, PONCIUR, PONCIURĂT, PONCIURI, PONCIUROS. DLR cunoaște adj. ponciur din (Maidan, azi) Brădișoru de Jos CS, cu sensurile: 1. ‘(persoană sau privire) încruntată’; 2. ‘sașiu’. Pentru etimologie, îl raportează la ponc, care are, printre altele, și sensurile: I. 2. ‘(Banat și prin sud-vestul Trans.; și substantivizat) (persoană) care se uită sașiu’; II. 4. ‘(prin Banat) privire urâtă și pătrunzătoare’. Tot în Banat, ponciur a fost înregistrat și cu valoare adverbială: se uită ponciur ‘se uită urât, încruntat, cu ciudă la cineva’ (Bănia CS, Prilipeț CS și Borlovenii Vechi CS: NALR- Banatlh 32/15, 17, 20 leg.). în Dalboșeț CS și Plugova CS, puncte vecine cu cele menționate mai sus, s-a înregistratponcîș, sinonimul lui ponciur, folosit tot cu valoare adverbială (se uită ponciș'. ibid. h. 32/11, 21 leg.). Ponciur a rezultat din poncîș, prin substituirea sufixului -iș cu -ur, care are și varianta -ur, sufix întâlnit în mai multe adjective: briimur, -ă; bufur, -ă; buhur, buzur (buzur), -ă/-e\ cărciur (cărcior), -ă; ciupur, -ă; melciur, -ă; (probabil) muscur, -ă (v. supra s. v. bufur). De la ponciur s-au format adjectivele ponciuros, atestat, cu valoare adverbială, la Eșelnița MH (se uităponciuros ‘idem’: NALR-Banat I h. 32/2 leg.) și ponciurăt ‘încruntat’, atestat în Prilipeț (îi ponciurăt. ibid. h. 32/17 leg.), precum și verbele a se ponciuri, a se împonciuri ‘(despre oameni) a se uita urât, încruntat, cu ciudă la cinva’, atestate în Eșelnița (ce te ponciurești, ce te- mponciurești cătă mine?', ibid. h. 32/2 leg.). [SID XVI 237-238] ÎMPRELESTIT ‘obraznic, blestemat’ (Dragomirești MM. „Are on cocon tare împrelestit”: Faiciuc D 761) nu e cunoscut de dicționare. 213 E un derivat, cu prefixul în-, de laprelestit [= prilestit}, care are și subsensul ‘(despre copii) ‘neastâmpărat’, atestat în Șanț BN (v. DLR). [CCRM II 57] ÎMPRIMEZ (pl. împrimezuri) ‘perete despărțitor între camere’ (Brădișoru de Jos CS: CHEST. II 123/8) figurează în MDA fără etimologie. S-a format din primez ‘idem’, cu prefixul în-, sub inflența verbului a împrimeza ‘a despărți cu un zid, cu un gard, cu un primez’, verb cunoscut de DA, absent nejustificat din MDA. [Omagiu Teofil Teaha 338] ÎMPROHODI, ÎMPROHODIT. Adjectivul împrohodit ‘acoperit cu năframă’ este dat de MDA (după DA ms.) din Maramureș, cu etimologia necunoscută. Provine din participiul verbului a (se) împrohodi ‘ a(-și) acoperi capul cu o broboadă, cu basma etc.; a (se) îmbrobodi’ (Dragomirești MM. „Tăte nevestele se împrohodesc înapoi”: Faiciuc D 761), care este o variantă a lui a (se) îmbrobodi. [CCRM II 57] ÎMPROSTI. Verbul a se împrosti ‘a se păta’ a fost notat de Emil Petrovici în Scărișoara AB („s-o-mprostit, s-o făcut cu tină”: ALR II SN IV h. 1221/95). Nu se găsește în dicționare. E un derivat, cu prefixul în-, de la prost ‘murdar’. La întrebarea pentru ‘pată’, același informator a răspuns „se vede prost acolea”: ibid. h. 1222/95). Prost ‘murdar’ e cunoscut de DLR din Beliu AR și Almaș AR (v. ALR I 639/61, 65). [SID XVI 237] ÎMPUNGĂCIOS ‘(despre boi) care împunge’ (Bucium BV: CHEST. V 76/13 [fost 107]) lipsește nejustificat din MDA. E un derivat de la verbul a împunge, cu suf. -ăcios (cf. măncăcios < a mânca, plângăcios < a plânge etc.). [Omagiu Teofil Teaha 338-339] 214 ÎNCHICÂ. Verbul a închica ‘(despre porumb) a-i ieși (crește) mătasea, a lega’ a fost cules în localitățile Pieptani GJ („a închicat porumbul”: NALR-Olt. IV h. 601/947) și Crăguești MH („ a închicat”: ibid. h. 601/949). E un derivat, cu prefixul în-, de la chică ‘mătase (la porumb)’ (ibid. MN pș. 70/1006, IV h. 601/949). Nu e cunoscut de dicționare. în Mărășești MH s-a notat adjectivul provenit din participiul trecut al acestui verb („porumbi închicați: ibid. IV h. 601/941). [SID XVI 237] ÎNCOCIOL ‘(despre o fată și un băiat) a forma un cuplu, a se cupla fără acordul familiei și în cadru ilegal’ (Moisei MM: Tomoiagă ARM 41) nu se găsește în dicționare. Este o variantă, rezultată prin metateză, a lui a (se) înciocola = înciocăla ‘a împreuna ceva’ (< săs. Tschachel ‘zală de lanț’: DA). INCORNĂȚEL ‘care are coame, încornorat (Boii încornăței'. Bibicescu P. P. 178) e derivat în DA „din corn, după analogia unor cuvinte ca însurățel etc.”. în MDA este explicat greșit din „în- + corn + -ățel”, pentru că un sufix -ățel nu există în limba română. Adjectivul e derivat, cu suf. -el, din încornat, care provine din participiul verbului învechit a se încorna ‘a căpăta coarne, a-i crește coame’ (vezi DA). ÎNDEOȘÂ, ÎNGHEOȘÂ. Forma verbală a se îndeoșa a fost semnalată din Moisei cu sensul ‘a se murdări’ (Uite, amu l-am șters șîvoi l-ați îndeoșăt iară!'. Tomoiagă ARM 39). Cuvântul se pronunță [a să înd’euoș^] și trebuie literarizat a se îngheoșa. Nu este cunoscut de dicționarele apărute până acum. Este un derivat de la adj. gheuș [d’euș] ‘murdar’ (Petrova MM: ALRR-Mar. II h. 299/239) sens dezvoltat de X&gheuș ‘cu pete, pătat, pestriț’, care este cunoscut și în Maramureș sau nordul Transilvaniei, 215 mai ales ca nume de capre și oi. Printre numele de capre înregistrate de Precup P 25 figurează și geușă „albă la cap cu pui negri pe obraz” (pei este o evidentă greșeală în loc de pui-, cf. pistruie „cu pui vineți-negri pe obraz”: ibid.), iar printre cele comunicate Muzeului Limbii Române în 1932 din Vișeu de Jos se găsește „deușă nume de capră 'A neagră și încolo de alte culori” (CHEST. V 76/99). Unul dintre informatorii noștri din Telciu de acum doi ani (Ordace D-tru) ne-a precizat că cea care-i [geuușe] „are două linii albe pe bot; ea-i neagră sau roșe; îi [geuușe] ca viezurii”. Precizăm că și de la adj. căcior, sinonim cu gheuș, avem derivatul verbal a se căciora ‘a se păta’, ‘a se înnegri’ (Teaha CN 208). Pentru a se îngheoșa < gheuș, cf. a înțâncoșa < țâncușă. Gheuș(ă) e lăsat în dicționare (DA, MDA) cu etimologia necunoscută. Recent, Andrei Avram, Fonetică și etimologie, București, Editura Academiei Române, 2017, p. 149, consideră că avem de-a face cu un derivat, cu suf. -uș, de la *gheu, adj. care a fost moștenit din *glivus, variantă rezultată prin metateză din gilvus atestat în latină cu sensul ‘galben deschis, șarg (culoare la cai)’, ‘(cheval) gris cendre’. [CCRM IX 150] ÎNDREVENI, ZDREVENL Verbul a îndreveni, care înseamnă ‘a amorți’ (Orăștie HD, Hunedoara HD, Ștei HD, Pui HD, Livezeni HD: ALRM I/I h. 208/109, 112, 116, 118, 831), ‘a încremeni, a înlemni’ (Pui: ALR I/I h. 101/118), este explicat în DA, MDA din sb. odreveniti (formă greșită în loc de odrveniti se) ‘idem’. După părerea noastră, cuvântul este un derivat românesc, cu prefixul în-, de la a dreveni ‘(Trans., Bucov.) a deveni inert, a înțepeni; a amorți; a tremura de frig’ (< sb. drveniti se: DLR). A zdreveni e dat în DLR cu sensul ‘(prin Bucov.; despre oameni) a rebegi [= a amorți de frig; a se zgribuli] și etimologia necunoscută, pe baza unei comunicări a lui MARIAN și a atestării din I. CR. IV 73: „Tu ai noroc, dar eu tot dezbrăcată am să umblu, zdrevenind de frig”. 216 Cum sensul lui a zdreveni este identic cu cel al lui a dreveni (v. supra), nu avem nici cea mai mică îndoială că a zdreveni nu e decât o variantă, cu z- protetic, a lui a dreveni. [In magistri honorem Vasile Frățilă 304] ÎNDURIG ‘a se rostogoli’ (Curmătură AB) e derivat, cu pref. în-, de la durîgă. Nu e cunoscut de dicționare. [Omagiu Teofil Teaha 339] ÎNINERÂ, ÎNNINERÂ. în Cosniciu de Jos SJ, pentru noțiunea ‘a dezmierda copilul’, Sever Pop a notat a îninera [îl-umhe(u] (ALR I/II h. 236/298) și a înninera [l-am mineratfe] {ibid. leg.). Forma uniner a rezultat, prin asimilarea lui î la u, în fonetică sintactică, din [îlfe îmfierfe]. Aceste forme verbale lipsesc din dicționare. S-au format, cu prefixul în-, de la a ninera ‘idem’, curent în zonă (vezi harta citată). [SID XVII 152] *ÎNLĂCRÂ, ÎNLĂCRÂT, LĂCRÂ, LĂCRÂT, LĂCREZÂ. Costin GB II 117 dă, din Zgribești TM, verbul a se lăcreza ‘a se întinde bine’, însoțit de citatul ilustrativ: „Uite cum se lăcrează!”. DLR, care nu are alte atestări, îl lasă cu etimologia necunoscută. Deși un asemenea verb nu este imposibil, credem că nu există. Lucian Costin, care, după cum se știe, era geograf, a putut interpreta greșit forma de indicativ prezent lăcrează a verbului a se lăcra, conjugat cu suf. morfologic -ez, drept formă a unui verb a se lăcreza, influențat de modelul a boteza - botează, a cuteza - cutează, a necheza - nechează, a răncheza - rănchează etc. Că verbul a lăcra circulă în Banat, ne-o dovedește participiul său lăcrat, devenit adjectiv, atestat de Novacovici CB I 13 cu sensul ‘(despre cusături) deschis, lărgit’ și explicat greșit în DLR de la „lacră + suf. -at”, precum și derivatul a (se) înlăcra, al cărui participiu, devenit adjectiv, a fost atestat 217 de Densusianu ȚH 321 cu sensul ‘cu crengile crescute în lături’ și lăsat în DA, MDA cu etimologia necunoscută. [SID XVI 238] ÎNLĂPOȘA, ÎNLĂPOȘÂT. în Tomoiagă ARM 41 se găsește verbul a se înlăpoșa cu sensul ‘(despre frunzele unor plante) a crește mari, a se lăți’, verb necunoscut de dicționarele de până acum, și adjectivul înlăpoșată ‘(despre o plantă) cu frunzele foarte dezvoltate’. A se înlăpoșa este un derivat, cu pref. în- și suf. -a, de adj. lăpoș ‘lătăreț’ (< magh. lapos\ DLR). Adjectivul provine din participiul verbului. [CCRM IX 150] ÎNLĂTURAȘ, -Ă ‘(despre oi) care se desprinde mereu din turmă, câmică’ (Izvoru Mureșului HR: ALRR-Trans. 2390/316), necunoscut de dicționare, e un derivat, cu suf. -aș, de la în lături. [SID XV 185] INȘELĂTURĂ. Pentru noțiunea ‘parul cu cioturi în jurul căruia se face căpița de fân sau de trifoi, prepeleac’, în Tiha Bârgăului BN informatorul ne-a răspuns „par clenciuros”, completând: „pe el se face înșelătură” (ALRR-Trans. 2063/252). Am subliniat (cu mai multe linii) ultimul cuvânt, clar pronunțat, pentru ca nu cumva, ulterior, cineva să suspecteze că e vorba de o greșeală de notare. înșelătură este o formă coruptă din înșirătură (pl. înșirături), după cum dovedește răspunsul (pentru aceeași noțiune) din Mureșenii Bârgăului BN: „par clenciuros, par de- nșirături” (ibid. 2063/251). Mai precizăm că, în Prundu Bârgăului BN, la întrebarea pentru ‘porcușor (de fân)’ Emil Petrovici a primit răspunsul înșirături (pl.) (v. ALR II SN I h. 131/219), cu mențiunea: „Se fac înșirături pe pari clenciuroși” (ibid. leg.). în Sângeorz-Băi BN, Gr. Rusu a notat incidental înșirătură, glosat de informator „prepeleac de fân, otavă; e făcută provizoriu ca să se usuce a umbră”. [SID XVI 239] 218 ÎNTINOȘ ‘a murdări’ a fost notat de E. Petrovici în Voivozi (com. Șimian) BH (o-ntinoșat [cămașa]: ALR II SN IV h. 1219/325). Nu este cunoscut de dicționare. E un derivat, cu prefixul în-, de la adj. tinos ‘murdar’. [In honorem magistri Simion Dănilă 325] INTURȘL Verbul a se înturși ‘a se umple de turși’ nu se găsește în dicționare. L-am înregistrat în Suplai BN („Fața Pietroasii, față. O fost arabilă; acuma s-o-nturșit, îi tătă [= toată] turși”). Este un derivat de turș (pl. turși), variantă a lui tărș ‘copac mic, nedezvoltat; tufa, tufiș’ (vezi DLR). [CSP IV 140] ÎNȚĂFOIÂ, ÎNȚEFOIÂ, ÎNȚĂFOȘÂ, ÎNȚEFOȘÂ. La chestiunea 6055 [= ‘(pisica) pufăie (la câine)]’ din ALR II, în unele puncte s-a răspuns prin termenul care arată că pisica se zbârlește la câine. Printre acestea se numără și Măceșu de Jos DJ, unde răspunsul este „să-nțăfoiâză la cîne” (ALR II SN III h. 675/872). într-un glosar din mai multe comune din fosta regiune Craiova, a (se) înțăfoia (prez, ind.: înțăfoiez) a fost comunicat cu sensurile: 1. ‘a (se) sătura bine; a fi foarte sătul; a i se umfla pântecele ca toba’; 2. ‘a (se) umfla (ugerul unei rumegătoare din cauza abundenței laptelui)’; 3. ‘(fig.) a se zborși, a se repezi’. „Ce te-nțăfoi(ești) [sic!] la mine” (LRg I 41-42). în această zonă ț se pronunță dur (v. NALR-Olt. I h. 16, 17), așa încât e care-1 urmează este substituit cu ă. Deci forma literarizată este a se înțefoia. După părerea noastră, sensul inițial este ‘(complementul indică părul) a zbârli, a ridica în sus ca țepele, a arici’ și cuvântul provine din contaminarea lui a se înfoia, care are și sensul ‘(despre păr) a se zburli, a se umfla, a se desface’ (v. DA), și a se înțepoia, atestat în Oltenia (în forma neliterarizată a se înțăpoia) cu sensul ‘(despre coada unui animal) a se înfoia’ 219 (v. Bărbuț DGO), un derivat, cu prefixul în- de la țepoi. Cf. și țepoiat, cunoscut de DLR cu sensul ‘(regional; despre coarnele animalelor) îndreptat în sus și ascuțit; (despre animale) care au coamele îndreptate în sus și ascuțite; (despre păr) cu firul țeapăn, ridicat în sus, bățos’, un derivat de la țepoi, cu suf. -at, și a se înțepoșa [= a se înțepușa] ‘(fig.; despre părul capului) a se ridica în sus (ca țepile), a se scula’ (DA), un derivat cu prefixul în- de la țepușă. A (se) înțăfoșa ‘(despre uger) a se umfla și întări din cauza abundenței laptelui’ (v. Ciaușanu, V.) este explicat în DA ca „derivat, cu prefixul în-, de la un adjectiv (neatestat) țăfos, înrudit cu țăfoi [cuvânt care nu există în DLR]”. MDA îl glosează ‘a (se) umfla’și-1 lasă cu etimologia necunoscută. Se literarizează a se înțefoșa și a rezultat din contaminarea lui a se înțepoșa [= a se înțepușa} cu a se înțefoia (sau a se înfoid). [SID XVI 239-240] ÎNVĂSCĂTOÂRE, ÎNVĂSCĂTURĂ. învăscătoâre (pl. învăscătorî) ‘fața cu care se învelește pilota’ (Berbești MM, Breb MM, Budești MM, Călinești MM, Desești MM: LRg I 13) lipsește din MDA. E un derivat, cu suf. -ătoare, de la învăsc, prezentul indicativ de la a învește ‘a îmbrăca’ (< lat. investio, -ire). De la aceeași formă verbală e derivat și învăscătură ‘față de pernă’ (Sânnicolau Român BH: ALRM II/I h. 363/316), explicat în MDA de la a învește + suf. -ătură. [Omagiu Andrei Avram 127] ÎNVÂRC ‘a-1 face pe cineva vânătăi’, notat în Negrești- Oaș SM („1-o-nvârcat, l-o bătut până ce l-o făcut tăt vârci”: ALR II SN IV h. 978/346), lipsește din dicționare. E un derivat, cu prefixul în-, de la vârcă (pl. vârci) ‘semn, vânătaie, dungă apărută pe piele în urma unei lovituri (puternice)...’ (ibid. leg., DLR). [SID XVI 240] 220 ÎNVÂRVÂNÂ, ÎNVÂRVOMÂT, ÎNVÂRVONÂ, ÎNVÂRVONÂT, ÎNVRÂVOMAT, A (SE) VÂRFONÂ, A (SE) VÂRVOMÂ, VÂRVOMÂRE, VÂRVOMÂT. MDA și DLR dau verbul a (se) vârfona ‘a (se) umple cu vârf, a (se) vârvui’ dintr-o colindă culeasă din Șieu MM („De une Domnu mânca, Blidele se vârfona”: Papahagi GFM 79), cu varianta a vârvoma, din BUDAI-DELEANU, DICȚ. Cât privește etimologia, preiau explicația Laurei Vasiliu dinSMFC VI 110, 114 și DV 89, 91-93, conform căreia cuvântul este un derivat de la vârf, cu suf. -ona, sufix cu care s-ar fi format și a vântona ‘a răsturna’, de la vânt. In aceste dicționare figurează substantivele vârvomare ‘(prin Mold.) creștere, umflare (a apei)’ („Femeilor sătene li-i cunoscut când are să plouă din creșterea sau vârvomarea apei în oale și din arderea gurei cuptorului’: Marian SR I 120) și vârvomat ‘spicuială [= vârf] (la șira sau la stogul de grâu)’ (Toplița HG: ALR II SN I h. 69/228), explicate greșit „de la vârv”. Provin de la verbul a (se) vârvoma. DA reține (din SEVASTOS, N. 82) verbul a învârvona ‘a umple ceva cu vârf, a umple peste tot, complet, peste măsură’ și (din DOSOFTEI, V. S.) adj. învârvonat (învârvomat, învrâvomat) ‘care este plin peste măsură, abundent; (în lit. veche) covârșitor, perfect’ și-1 explică din v. sl. vruhomu ‘cu vârf, îndesat’, din care TDRG1 explicase adj. învârvomat (întâlnit la DOSOFTEI). MDA face un pas înainte, dând just forma titlu a (se) învârvoma, explicată din etimonul vechi slav menționat mai sus. în urma celor prezentate, rezultă clar că a (se) învârvoma este un derivat românesc, cu prefixul în-, de la a (se) vârvoma, verb care este și el un derivat românesc, dar nu de la vârv, cum au dat DLR și MDA (vezi supra), ci de la adj. ^vârvom, un împrumut din adjectivul vechi slav. Varianta a învârvona a fost notată și de S. Pop în Adam GL (am învârvonât vâsul, învârvonez: ALR 1 1376/614). De la aceasta, prin asimilarea î - o > î - î, a rezultat varianta a învârvâna, notată 221 în Câmpuri VN (ai bănița cu vârf, ai învârvânăt-o [sic!]: ibid. 1376/592). [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 118] ÎNVINOȘ ‘a (se) ameți de vin’, ‘a (se) îmbăta’, explicat de Vasiliu DV 160 și MDA ca derivat parasintetic din „în- + vin + -oșaf s-a format, cu prefixul în-, din vinos ‘cherchelit, beat’ (< vin + suf. -os), adj. bine atestat de DLR. Pentru aria lui de răspândire, vezi ALRR-Trans. II h. 270. [In honorem magistri Simion Dănilă 325] ÎRȚÂSCA. Pentru noțiunea ‘câmeleagă’, răspunsul informatorului din Vălcani TM este [îrțâsca] (v. ALR II2781/47), răspuns dat în ALRM II/I h. 251/47 în forma îrțasca. Pe baza lui, în MDA s-a inventat substantivul feminin îrțâscă, cu pl. îrțâsce [sic!!!], despre care se arată că e derivat din hârț cu suf. -ască. Un asemenea sufix nu există în limba română. Răspunsul [îrțâsca] trebuia literarizat pe hartă îrțeâsca, difongul ea fiind redus la a din cauza pronunțării dure a lui ț. Provine, prin omiterea determinatului și articulare, din compusul săptămâna (h)îrțească (ALRM II/I h. 251/8, 105), unde (h)îrțeâscă e un adj. derivat de la (h)îrț [= (h)arț\, cu suf. -esc, -ească. [Omagiu Teofil Teaha 339] JIC [jîc] este atestat în expresia jic de om ‘om tinerel, voinic’, culeasă din Mânăstireni BT (vezi I. CR. III 345). DA și MDA lasă cuvântul fără explicație etimologică. După părerea noastră, este o variantă a lui jib (pronunțat în unele graiuri [jîb]) 1. ‘(despre o persoană sau un lucru) bine dezvoltat, tare, puternic, zdravăn, mare’; 2. ‘mult, foarte mult’; 3. ‘repede’ (DA). [In honorem magistri Simion Dănilă 325] JIGÂRICIOÂRĂ. în DA se precizează că jigâricioară (pl. jigâricioare) ‘plămân’ (Oravița CS) este un diminutiv de la jigăriță ‘(Banat) plămâni de vite cornute; p. e x t. toate măruntaiele din care se face drobul de miel’. 222 în MDA cuvântul apare explicat din jigări + -cioară", verbul a se jigări însemnând ‘a-și pierde vlaga, a slăbi din cauza unei boli cronice sau a lipsei de hrană’. Este un diminutiv de lajigăriță, cu suf. -ioară (femininul lui -ior). [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 118-119] JILĂLUI (scris jâlălui) ‘a face pe cineva să se «jelească», a întrista’ se găsește în glosarul Feliciei Oșianu (vezi LRg I 12). Nu figurează în dicționare (inclusiv DRAM). E o variantă a lui *a jelălui, verb format de la jele (< jale), cu suf. -ălui. Pentru alte derivate cu acest sufix, vezi Vasiliu DV 124. [CCRM IX 150-151] JINTELNIȚĂ ‘unealtă cu care se mestecă în zerul pus la fiert’ (Mintiu BN: CHEST. V 140/47 [fost 87]) nu e cunoscut de dicționare. E un derivat de la a jintui, cu suf. -elniță. Pentru acest sufix, vezi (infra) untelniță și Pascu Suf. 240-241. [SID XV 186] JINTIȚI, JINTIȚIT. Adjectivul jintițit ‘(despre laptele de vacă) care la fiert se face brânză’ a fost comunicat din Criștelec SJ (v. CHEST. V 108/25 [fost 53]). în MDA e glosat greșit ‘închegat’ și, după mențiunea că etimologia e nesigură, se face trimitere la jintiță. Provine din participiul lui a se jintiți ‘(despre lapte) care la fiert se face brânză’, verb necunoscut de dicționare, atestat în Dragomirești MM („Ți s-o jintițit laptele de-aseară”: Faiciuc D 762), un derivat de la jintiță, cu sufixul verbal -i. [CCRM II 57] JMÂTĂ (pl. jmete) ‘tulpina porumbului’ nu e cunoscut de dicționare. A fost notat în Petrova MM (jmete [pl.]; jmătă, [k] spic'. ALRR - Mar. III h. 812/239; jup de jmete’. ibid. h. 813/239; grămezi de jmete’. ibid. h. 814/239). Provine din ucr. smat. [CCRM II 57] 223 JMETELINĂ, ȘMETELINĂ. Jmetelină se găsește în Papahagi GFM 237 cu sensurile 1. ‘porumb’ (Rona de Jos MM) și 2. ‘rădăcina de porumb care rămâne în câmp după ce a fost cules și tăiat’. DA îl raportează la rut. smat, smatina ‘bucată ruptă din ceva, fragment’. După precizarea că etimologia este nesigură, și MDA trimite la aceste cuvinte ucrainene. DLR, care cunoaște (dintr-un glosar din Firiza MM, Lăpușel MM, Mocira MM, Tăuți-Măgherăuș MM: LRg I 22) și forma șmetelină ‘tulpina porumbului’, trimite numai la ucr. smatina. Nu inserează sensul ‘porumb’, care e greșit. Cu sensul ‘tulpina porumbului (cu frunze)’, jmetelină a fost notat în Fântâna MM (v. ALRR-Mar. III h. 813/237), iar cu sensul ‘tulpina porumbului care rămâne în iesle, după ce au fost mâncate frunzele’, în Dragomirești MM (v. ibid. h. 815/234 leg.). Provine din ucr. smetelena. [CCRM II 57] JUE, JUIAN, JUIE. Jue ‘(despre oi) cu botul galben’ se găsește în MDA din Secusigiu AR (v. CHEST. V 75/78 [fost 11 ]), cu etimologia necunoscută. Cuvântul trebuie ortografiat jitie. E un împrumut din sb. zuja, care figurează în Tomici DSR cu sensul ‘animal (domestic) bălan, plăvan, șarg’. Alături de Jue = cele care sunt galbene pe bot” s-a comunicat și Juiane = cele ce sunt puțin galbene pe lângă ochi”. Reținând atestarea, MDA reface corect singularul juiănă, dar îl definește ‘(despre oi) care e puțin galbenă pe lângă bot’ [sic!]. După mențiunea că etimologia e nesigură, face trimitere la jue. E un împrumut din sb. zujan, pe care Tomici DSR îl dă cu sensul ‘vițel bălan, plăvan’. [SID XIV 245] *JUGĂLI, JUGĂLIT. Adjectivul jugălit ‘(despre vite) muncit’, explicat în MDA din Jug + -ălit” [sic!], provine din 224 participiul verbului *a jugăli ‘(complementul este vitele) a munci mult, a le folosi la muncă, a le mâna mult la jug’, un derivat de la jug, cu suf. -ăli. [Omagiu Teofil Teaha 339] *JUGULUI, JUGULUIRE. întâlnit la KONAKI P 300, nu la GOLESCU î 112, cum se dă în MDA, cu sensul ‘robire, subjugare’, substantivul e menționat în DA printre derivatele de la jug. MDA îl derivă din ,jug + -uluire” [sic!], inventând încă un sufix inexistent în limba română. E vorba, evident, de un sens figurat. Juguluire e forma lungă a infinitivului lui *a jugului (< jug + suf. -ului), un sinonim al lui a jugui, care are, ca și acesta, și sensul figurat ‘a subjuga’. Pentru sufixul -ului, vezi Vasiliu DV 123-125. [Omagiu Teofil Teaha 339] JUPÂNEȘICĂ ‘(Mold.) jupâneasă (tânără și drăguță)’ este derivat în MDA de la jupân, cu suf. -eșică, sufix care nu există în limba română. Așa cum se indică în CADE, DA, DM, XăEX.^2,jupâneșlcă e diminutiv, cu suf. -ică, de la jupâneâsă. [Omagiu Teofil Teaha 339] JUPI. Verbul a jupi ‘a repara acoperișurile de paie sau trestie cu snopi (de paie sau trestie)’ (Bonțida CJ, Cubleșu Someșean CJ etc.) nu se găsește în dicționare. E un derivat, cu sufixul verbal -i, de lajup (pl Jupi) ‘snop’. [In honorem magistri Simion Dănilă 325] JVÂNCĂ, ȘVÂNCĂ. Jvâncă ‘zer acru’(Poiana Ilvei BN: ALRR-Trans. 2365/250) e o variantă a lui șvâncă ‘jintiță’, pe care DLR îl cunoaște din zona Năsăudului și, după mențiunea „etimologia necunoscută”, îl compară cu germ, schwaigen ‘a prepara caș, brânză’, iar Emil Vrabie (Etimologii românești și străine, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001, 225 p. 96-97) îl explică din ucr. svărka ‘fiertură’. [Omagiu Teofil Teaha 339] JVÂNĂITOÂRE ‘obiect care produce un sunet prelung’ se găsește, din Moisei MM, în Tomoiagă ARM 42. Este o variantă, necunoscută de DLR, a lui zbărnăitoare. Cf. și varianta zvânăitoare, înregistrată în Borșa MM, localitate vecină cu Moiseiul (vezi DLR). K’ICATÎ, PICATĂ, PICUR, PICURÂTĂ. K’icatî este nume de oaie „cu lâna albă înflorată cu negru” (Râmnicu Sărat BZ: Stoian Păst. 63). Cuvântul nu e discutat de Densusianu în ALP. îl reține Popescu-Sireteanu TP 75 (în forma greșită Kicată), fără să încerce vreo explicație. Literarizând forma fonetică, rezultă Picată, nume provenit de la adj. picat, -ă ‘pătat’, cunoscut de DLR. Adjectivul picur se găsește în Udrescu Gl, însemnând ‘(despre oi, miei) care are pete mici, ca niște stropi negri, pe la bot; picuriu’ {Oaie picură, Mieluț picur), ‘(despre obiecte) pătat, pestriț’ {Am cumpărat niște nasturi picuri [= picurii, picuriți]). în DLR și MDA este raportat la verbul a picura. lulia Mărgărit (NCES 159) găsește mult mai firească formarea „termenului prin derivare regresivă de la picuriu, după modelul dubletelor albastru/albăstriu, maron/maroniu etc., chiar dacă situația nu este aceeași, în sensul că adjectivul derivat reprezintă termenul secund în raport cu baza adjectivală”. Și noi considerăm că picur e un derivat regresiv de la picuriu. Modelul nu este însă cel indicat mai sus, ci fumur/ fumuriu, muscur ‘picuP/muscuriu ‘picuriu’ etc. Adjectivul picurat, -ă 'cu pete, pătat’, notat în Putineiu GR {„Mărcușă - picurată pe ochi”: ALRR-Munt. Dobr. V pș. 130/2302/834), s-a format, cu suf. -at, de la pl. picuri ‘pete, picături’. [SID XIV 245-246] 226 LÂIERĂ, LÂITA, LÂITĂ. Lăieră (pl. tăiere) ‘haită de câini’ se găsește într-un glosar din fostul raion Râmnicu Vâlcea (v. LRg II 28), fără precizarea localității din care a fost cules. Se pare că de aici a fost reținut în Bărbuț DGO. MDA și DLR îl raportează la sinonimul laie. Raportarea este justificată. Dacă forma e autentică, cuvântul a rezultat din contaminarea lui laie cu tabără. Acesta din urmă are și sensul, dezvoltat prin extensiune, de ‘haită’. Tabără ‘haită de lupi’ a fost notat de Emil Petrovici în Strehaia MH (ALR II SN III h. 676/848), de unde a fost reținut în DLR. în Avrig SB am înregistrat cuvântul lăită [lâită] (pl. lăiți) ‘haită de lupi’ (v. ALRR-Trans. IV MN pș. 106/1354/437), necunoscut de DLR. A rezultat din contaminarea sinonimelor laie și haită. Lăita din expresia (întrebuințată prin nord-vestul Munteniei) a o ține laita ‘a o ține într-una’ (LRg II 15), cu etimologia necunoscută în DLR, nu este decât întrebuințarea adverbială a lui laită. Aceeași întrebuințare se întâlnește și la laie (v. DLR). [SID XVI 240-241] *LĂBÂNĂ, LĂBĂNÂT. Lăbănăt este un adjectiv popular care înseamnă ‘cu labe mari, (despre insecte) cu picioare mari’. A fost derivat din lăbă, cu suf. -ănat („Din crăcănat față de crac, găvănat - gav-, s-a extras -ănat cu care s-a derivat: lăbănat ‘cu labe mari’ < labă: Pascu Suf. 97), din „labă + (crăc) ănat” (CADE) sau din „labă + suf. ~(n)at” [sic!!!] (MDA, DLR). DA și CDER îl menționează printre derivatele de la labă, fără să indice sufixul, TDRG îl dă fără explicație etimologică, iar DU, SDLR, DM, DEX12 și BDG nu-1 înregistrează. După părerea noastră, este un derivat, cu suf. -at, de la *lăbănă (pl. *lăbăne), augmentativ al lui lăbă. [In magistri honorem Vasile Frățilă 304-305] 227 LĂCRĂMICIOS ‘(învechit și regional) care lăcrimează ușor, care provoacă lacrimi’ este explicat în MDA de la „lacrimă + -cios”, iar în DLR, din „lacrimă + suf. -icios”. înrealitate,estederivatcusuf.-zczos,dardelaverbula/âcrzma. Cf. sinonimul lăcrimător, bine explicat în ambele dicționare de la a lăcrima. [In honorem magistri Simion Dănilă 325] *LĂPOȘÂ, LĂPOȘÂT, LOPOȘ, LOPOȘI. Lăpoșăt ‘plat’ nu e derivat din ung. lapos ‘idem’, cum indică Tamâs E 494, ci provine din participiul verbului *a (se) lăpoșa, care e derivat de la adj. lăpoș ‘lătăreț, turtit, plat’ (< magh. lapos\ DLR). Nu figurează în DLR. Lopoș este o altă formă sub care a fost împrumutat magh. lapos. Nu e cunoscută de DLR. Am întâlnit-o în Oșorhel CJ: Podu Crucii „deal înalt și deasupra foarte lopoș, așezat” III. [Omagiu Teofil Teaha 340] Nici verbul a se lopoși ‘(despre teren) a se nivela’ (Valea Lupșii AB), un derivat de la lopoș, nu se găsește în DLR. LĂPTĂTOÂRE este cunoscut de DLR cu sensurile: 1. ‘oaie care dă (mult) lapte’ (Balotești BC: CHEST. V 65/5 [fost 80]; 2. ‘(învechit, rar) doică’. MDA îl derivă de la a lăpta, cu suf. -oare, iar DLR, din „lapte + suf. -ătoare”. Ambele soluții sunt greșite. Derivatul de la a lăpta cu suf. -oare ar fi trebuit să aibă forma *lăptoare, nu lăptătoare. Lăptătoare este un derivat de la a lăpta 1. ‘(învechit și popular) a alăpta’; 2. ‘(prin sud-estul Mold.; despre oi) a da, a produce lapte’, cu suf. -ătoare. Cf. sinonimele aplecătoare < a apleca, mulgătoare < a mulge etc. [In honorem Gheorghe Chivu 331] LĂZGLĂUȘ, LĂZLĂUȘ. Lăzglăuș ‘stegar’ a fost notat de Emil Petrovici în Sânmihaiu Almașului SJ (v. ALR II/I MN 82 2691/310). 228 în DLR, forma aceasta este dată mai întâi (vezi Litera Z) ca variantă a lui zăslăuș, apoi (vezi Litera L) explicată de la „lazglău (v. lazlăii) + suf. -aș" [sic!!!] și comparată cu magh. zâszlos [‘stegar’]. MDA îl derivă de la „lazglău [‘steag’] + -uș". Nu e un derivat românesc, ci un împrumut din magh. zâszlos (cf. și Tamâs E). Pentru magh. -o- > rom. -ău-, vezi adossăg > adăușag ‘datorie’, csikos > cicăuș ‘păzitor de cai, herghelegiu’, tot > tăut ‘slovac’ etc. (Kirâly Contacte 143). Inițial cuvântul a avut forma zăslăuș (vezi DLR) > (prin asimilarea z - l > l - /) *lăslăuș, apoi, prin epenteza lui c în grupul consonantic sl, fenomen specific subdialectului crișean, în aria căruia se găsește și Sânmihaiu Almașului, *lăsclăuș, din care, prin sonorizarea grupului se, s-a ajuns la lăzglăuș. Deci trebuia literarizat lăzlăuș. La fel de probabil poate fi vorba de un împrumut din magh. dial. *lâszlos < dial. lâszlo, variantă a lui zâszlo. [SID XVI 241] LAZIOARA. Această formă se întâlnește într-o poezie populară culeasă din Gropi, sat desființat (17 febr. 1968), unificat cu satul Văratec NT, și publicată în MAT. FOLK. 1303: „Foaie verde lăzioară,/ La Ploiești, pe-o mărgioară .../ Să strâng cucii de prin țară”. A fost inserată în DLR cu sensul ‘diminutiv (hipocoristic) al lui 1 a z1, lăzuț’ și derivată de la „laz + suf. -loara". Această explicație nu poate fi verosimilă pentru că lazul, cuvânt care înseamnă ‘teren despădurit (de curând) prin tăierea sau arderea copacilor (transformat în loc de pășune sau de fânaț) care este, uneori, împrejmuit’ (DLR), nu are frunză verde. Lăzioâră este o formă coruptă din lozioară (< loâză, loză, lozie ‘numele mai multor specii de salcie’ + suf. -ioară), diminutiv cu multe atestări (exclusiv din poezii populare) în DLR. [In magistri honorem Vasile Frățilă 305] LEÂFURĂ, LEFURA, LEFURI, LEFURITOR. Leâfură ‘(Trans.) fleură, gură-spartă’, cu derivatele a lefuri ‘a bleotocări, 229 a flencăni’ și lefuritor, -toare ‘clefaitor’, se găsește în DA din LB, raportat, pentru etimologie, la Jaf (cu pl. lafuri) și lefăC, în MDA, lefură ‘(învechit; în Trans.) 1. flecar’; 2. ‘(depreciativ) epitet pentru o servitoare proastă’ e lăsat cu etimologia necunoscută. Surprinzător, tot cu etimologia necunoscută e dat și a lefuri 1. ‘a flecări’; 2. ‘a trăncăni’. în DLR, lefură ‘(învechit; în Trans.) flecar; calificativ depreciativ pentru o servitoare’ e raportat la laf ‘palavră’, iar forma leăfură, verbul a lefuri și adjectivul lefuritor lipsesc nejustificat. Trebuie să precizăm că laf e atestat doar cu sensurile 1. ‘(învechit; mai ales la pl.) palavră, fleac, nimic; pălăvrăgeală, flecăreală, vorbărie; p. e x t. taifas’; 2. ‘(rar) fanfaronadă, lăudăroșenie’ (DLR). După părerea noastră, lefură, leăfură sunt forme metatezate din fleură, fleăură, cuvânt cu circulație în Transilvania, care are și sensul ‘gură-rea, gură-spartă, care vorbește mult(e), palavragiu, limbut’ (v. DA). A lefuri poate fi derivat din le(a)fură sau metateză din a fleuri ‘(Trans.) a vorbi multe, verzi și uscate’ (DA). [SID XVI 241-242] LEGHEDL Forma verbală a (se) leghedi ‘a (se) mulțumi, a-i ajunge’ (Nadiș SJ: Mocanu GRA 49) este o variantă a lui a (se) alegădi ‘idem’ (< magh. elegedni), rezultată prin afereza lui a-, probabil în fonetică sintactică. Nu e cunoscută de DLR. [In honorem magistri Simion Dănilă 325] LEMNIȘEL. în Ungheni MS, pentru ‘lemnul cu care se mestecă în zer, ca să se aleagă urda’ am notat răspunsul lemnișel (pl. lemnișele) (vezi ALRR-Trans. 2360/320). Cuvântul, necunoscut de DLR, este un derivat de la lemn, cu suf. -ișel, existent și în blidișef golișel, cuvinte atestate în Vâlcele CJ (vezi Todoran GV 56, 72), familiare și nouă din graiul natal (Bonțida CJ). 230 Cunoscând (din Todoran GV 71-72) doar adj. golișel, Mărgărit ISE 102 se îndoiește de existența sufixului -ișel, susținând „că este vorba fie de sufixul -icel (cf. în acest sens, goticei, în Gl. Argeș, 108 [...]), în variantă fonetică locală, fie de un adjectiv suprasufixat de la aceeași bază: gol + -aș > golaș + -el > golășel, pl. golășei, f. golășea, pl. golașele. Modificarea golășel > golișel se explică prin asimilare vocalică regresivă în cazul formei de pl. golășei > golișei, de la care s-a refăcut singularul golișel cu varianta golișeu, f. golișeauă. Andrei Avram CIE 66-67 respinge argumentat ambele explicații, arătând și faptul că Romulus Todoran a semnalat și alt derivat cu acest sufix, blidișel. Cu toate acestea, lulia Mărgărit nu și-a schimbat părerea. în NCES 294, încearcă să și-o apere. Consideră că, „pe de o parte [...] blidișel reprezintă reflexul dialectat pentru blidicer, derivat cu formantul -icel, iar „pe de altă parte -ișel nu a fost înregistrat ca afix autonom de Pascu, Sufixe sau de Tudose, Derivarea”, concluzionând că, „cel puțin pe baza cazurilor citate, identitatea sufixului -ișel rămâne discutabilă”. Ținem s-o asigurăm pe distinsa noastră colegă din București că eminentul dialectolog (și lingvist) care a fost Romulus Todoran nu a confundat sunetul s cu ș, cum sugerează din nou Domnia Sa. în TRFR 204 am semnalat și alte derivate cu acest sufix: brățișel, crinișel, junișel (DA), *podișel (> n. top. Podișel, Podișele}. Mai putem adăuga acum pe bădișel (din fostul raion Sighet: LRg I 11) și n. top. Codrișel (Poienile Zagrei BN), Râtișel < rătișel < rât (Nima CJ). Așadar, existența acestui sufix nu poate fi negată. LENĂ. La întrebarea „Cum se cheamă locul de țarină pe unde se umblă cu carul?”, corespondentul din Secusigiu AR a răspuns: „drum sau lenă (lenie)” (CHEST. IV 17/49). în MDA și DLR forma lenă e lucrată în articol independent (lenă3}, lăsată cu etimologia necunoscută. 231 Cum rezultă și din răspunsul corespondentului, este o variantă a lui lenie [= linie], care are și în alte localități din zonă sensul de ‘drum de hotar (de câmp)’ (vezi în DLR, sensul II. 2.). Reducerea segmentului fonetic -ie la -ă se întâlnește și în alte cazuri: Aurelă < Aurelie, Lucreță < Lucreție, Otilă < Otilie etc. (vezi Dumitru Loșonți, Diminutifs et hypocoristiques utilises dans la commune Bonțida, departement de Cluj, în SCOL VII, 2014, nr. 1-2, p. 94). LEORBAUCĂ circulă regional, cu sensul ‘femeie flecară’. DLR îl explică din „leorbău + suf. -că. A rezultat prin substituirea suf. -ău cu suf. fem -atică. Cf. (infra) mălaucă, morlaucă [SID XVI 242] LEORBĂI. Verbul a leorbăi 1. ‘(mai ales prin Mold.; ironic) a vorbi fără rost; a flecări, a leopăi, a sporovăi, a trăncăni’; 2. ‘(Mold.) a se îmbăta’; 3. ‘(prin Munt.; despre câini) a bea sorbind cu limba (făcând un zgomot caracteristic); p. e x t. (despre oameni) a mânca zgomotos’ este explicat în DLR de la „leoarbă + suf. -ăi”, iar leoărbă (depreciativ) 1. ‘(popular) gură (ca organ al vorbirii)’; 2. ‘(prin Munt.) persoană care leorbăie; flecar, limbut, palavragiu, guraliv, vorbăreț’, ca „postverbal de la a leorbăi”. A leorbăi e derivat de la interjecția leorb ‘cuvânt care redă zgomotul produs de un animal care mănâncă; p. e x t. zgomotul produs de cineva care mănâncă sau bea ceva cu lăcomie’. [SID XVI 242] LEORCĂI. Acest verb este lucrat în DLR cu 4 sensuri: 1. ‘(popular și familiar) a (se) face leoarcă, a (se) uda tare (cu apă)’; 2. ‘(prin nord-vestul Munt.; complementul indică rufe) a spăla în grabă’; 3. ‘(prin Mold.) a bea întruna’; 4. ‘(prin nord-vestul Munt.) a dojeni pe cineva, a certa’ și este derivat din „leoarcăx + suf. -ăi”. 232 Sensurile 2 și 3 (probabil și 4) sunt derivate de la interjecția leorc ‘(prin nord-vestul Munt.) cuvânt care redă zgomotul apei în care se spală rufele sau în care se bălăcește cineva’. [SID XVI 242] LEȘUI1. Verbul a leșub ‘a provoca o stare de slăbiciune, de sfârșeală; (despre oameni) a se simți lipsit de putere, a avea o stare de slăbiciune; a se sfârși’ nu trebuia raportat în DLR la leșin. ci la leș3 ‘leșin’. [SID XVI 242] LEȘUI2. Acest verb, care înseamnă ‘a urmări sau a cerceta pe ascuns sau dintr-un loc ascuns (pentru a prinde, a ataca, a afla, a surprinde), a spiona, a iscodi; a sta la pândă; a aștepta (ascunzându-se) să se întâmple ceva sau să prindă pe cineva, a pândi’ este explicat greșit în MDA și DLR „din magh. lesnic”. Are și varianta a aleșui. dată în DA, DR IV 116, Tamâs E etc., absentă din MDA (deși figurează la locul alfabetic cu trimitere) și DLR. După DA, provine din magh. lesni ‘a pândi’, iar după Tamâs E, din Ies. prezentul indicativ al lui lesni. La fel de bine poate fi și un derivat românesc din aleș/ leș2 ‘(învechit, prin Trans. și Mold.) ascunzătoare; locul unde stă cineva la pândă; pândă’. [SID XVI 242-243] LIBĂL Verbul a libăi ‘(despre gâște) a scoate strigătul caracteristic speciei’ a fost notat de Emil Petrovici în Glimboca CS (v. ALR II 5733/27). în DLR, explicația etimologică se rezumă la „v. [= vezi] libă”. E un derivat, cu suf. -ăi. de la libă ‘gâscă’. LOCMÂLĂ, LOCMEÂLĂ. Locmeălă este o formă substantivală care se găsește într-un descântec cules din Ștefanești, corn. Măciuca VL: „L-a spălat, / L-a curățat: / De toate greutățile și frigurile izinite; / De fârșală și locmeălă, / De deocheturi și amețală” 233 (Versuri populare române. Ceremonioase. Adunate și coordonate de Preotul Teodor Bălășel, volumul I. Cărticica [a] ILa, Craiova, „Ramuri” S. A., Institutul de Arte Grafice, f. a., p. 31-32). Al. Rosetti LDR 130 îl reține (ortografiat tocmală} în categoria termenilor cu sens obscur. Suntem de părere că e vorba de o greșeală de transcriere sau de tipar în culegerea lui Teodor Bălășel, în loc de tocmeală ‘uneltire, lucrătură’. [Omagiu Maria Marin 265] LONTROS. Forma adjectivală lontros, fem. lontroăsă, glosată ‘încăpător’, semnalată din Breb MM și Mara MM (vezi LRg I 14), lipsește nejustificat din DLR și din DRAM. Aparține aceluiași cuvânt cu forma luntros, atestată în Apșa de Jos, rn. Teacevo, Regiunea Transcarpatica, Ucraina, cu sensul ‘(despre o groapă) adâncă’ (vezi Graiuri românești, p. 473). DRAM derivă cuvântul din luntre cu suf. -os. Nu este vorba de un derivat de la luntre (cum înclinam să credem și noi în urmă cu câțiva ani), ci de la lontru, luntru, variante ale lui înlăuntru. Altă variantă a acestui cuvânt e lântros ‘idem’, atestată de L-A. Candrea în Țara Oașului (v. DLR). [CCRM IX 151] LOPĂCIOÂRĂ este explicat în MDA și DLR din „lopată + suf. -ioară”, scăpându-se din vedere că rezultatul acestei derivări ar fi *lopățioară, nu lopăcioară. Cuvântul este un diminutiv, cu suf. -cioară, de la lopată (> *lopătcioâră > lopăcioâră, prin reducerea grupului fonetic tc la c; cf. supra băncucioâră, bucăcioâră, depărcior, infra pămâncior etc.) sau, cu suf. -ioară, de la lopățea. Cf. mustăcioară < mustață, policioară < poliță, ulicioară < uliță etc. [In honorem Gheorghe Chivu 331] LOVITUROS, SOVITUROS. Forma adjectivală^vituros se găsește în Coman Gl definită „neastâmpărat, secăturos, care se leagă de toată lumea”. 234 De aici a fost inserată în DLR, unde are mențiunea „etimologie necunoscută”. După Mărgărit ISE, termenul, „infiltrat din zona limitrofa, respectiv partea de sud a Basarabiei, se poate explica prin corelare cu expresia”, pe care a întâlnit-o în aceeași provincie, „a da soveturi [ironic, despre o persoană] ‘a da sfaturi, sugestii, mai ales când nu este cazul, a complica o situație’ [...]. Evident, expresia s-a (re)creat pe baza nucleului nominal sovet prin substituție în vechiul «tipar», a da sfaturi [...]. De la această construcție: a da soveturi, prin preluarea numelui, adaptat la sistemul morfologic al limbii române (v. pluralul creat, soveturi), ca radical, s-a creat derivatul soveturos. Extensiunea de sens a acestuia este explicabilă: cel care dă sfaturi tot timpul cui și când trebuie, dar, mai ales cui și când nu trebuie, în cele din urmă, pare că «se bagă de toată lumea»” (p. 160-161). în realitate, este vorba de o greșeală de fișare a lui Petre Coman, care a confundat litera cu din răspunsul corespondentului A. Stanciu: «Lovituros „unul care se leagă de toată lumea și neastâmpărat”» (Surdila-Greci BR: CHEST. II489/118). Acest adjectiv are în DLR o singură atestare, cu sensul ‘(depreciativ) epileptic’. [Omagiu Maria Marin 265] LOZET. Cuvântul a fost notat în Săcel MM, în forma de pl. lozeturi [lozături] ‘pădurice care crește lângă o apă, zăvoi’ (v. ALRR-Mar. III h. 548/235). Nu se găsește în DLR. E un derivat, cu suf. colectiv -et, de la loză [= loază], nume dat mai multor specii de salcie. [CCRM II 57-58] LUMINEALA ‘partea din pădure unde copacii sunt rari, rariște, răriș’ (Petrila HD: ALR II SN II h. 588/833) e un sens care lipsește nejustificat din DLR. [Omagiu Teofil Teaha 340] LUȘITURĂ ‘luxație’ (Pitești: Udrescu Gl), explicat în DLR din „lușit + suf. -ură”, e derivat, cu suf. - i-i, din ^mirugăi, un derivat de la mirug (pl. miruguri) ‘(prin nord-vestul Munt.; mai ales la pl.) rămurele uscate căzute prin pădure’ (LRg II 240 15) cu suf. -ai, cu care s-a format și smidăi (pl. smidăiuri) ‘mărăciniș’ (Comloșu Mare TM: ibid. 42) = zmidăi (pl. zmidăiuri) ‘loc (dintr-o pădure) cu tufișuri dese, greu de străbătut’ (Sălicea CJ: ibid. 79), greșit considerat în DLR ca variantă a lui smidă2, tufâi ‘tufișul des dintr-o pădure mare, huceag’ (Tămășești MM: CHEST. IV 105/369), absent nejustificat din DLR. Pentru mirug < *rumig < rămig < ram, vezi Loșonți SSE 79-80. Nu este exclus ca forma inițială să fi fost ^rămigăi (< rămig + -ai) > (prin metateză) *mirăgâi > (prin asimilarea i-ă > i-i) mirigăi. [In honorem Gheorghe Chivu 332] MIRUȘTEȚ figurează în GRg ca diminutiv al lui mire. Sigla BP nu se găsește printre siglele din lista localităților anchetate, dată (în GRg) la p. 9-10. Probabil e o greșeală în loc de PB = Pârâul Borcii, sat (din fostul raion Piatra Neamț) care nu figurează în Ghinea LRD. Mirușteț, cuvânt absent nejustificat din DLR, e un derivat de la mire, cu suf. -ușteț, cu care s-au format și flecușteț < fleac (vezi Pascu Suf. 320), părușteț < par (DLR) etc. [SID XVII 153] MITÂLĂȘ e dat de Felicia Oșianu în glosarul din Berbești MM, Breb MM, Budești MM, Călinești MM, Desești MM (v. LRg I 12), ca substantiv neutru, cu pl. mitălășuri și sensul ‘hotar’. Lipsește nejustificat din DLR. Suspectăm (dar va trebui să verificăm, pentru a fi siguri) că e vorba de un substantiv masculin, cu pl. mitălăși. Dacă mitâlăș e o formă reală (și poate foarte bine să fie), e o variantă a lui *metălăș, un derivat (neatestat), cu suf. -alăș, de la metă, cuvânt care circulă în Transilvania, Maramureș, Crișana, cu sensul de ‘punct de hotar; (p. e x t.) ‘hotar (între două proprietăți)’, un împrumut din magh. meta ‘idem’, unde este preluat din latina medievală (DLR, Tamâs E.). 241 Pentru segmentul fonetic -alăș, cf.potcaleș/potcalăș ‘arțăgos, cicălitor, intrigant’,pretinălăș ‘prieten’. [CCRM IX 151] *MLĂJOÂGĂ, VLAJOĂGĂ, VLĂJOÂGĂ. Vlajoăgă ‘nuia’ se găsește într-un mic glosar din Stănești AG (vezi LR, VIII, 1959, nr. 3,p. 67). In DLR, unde nu are alte atestări, după mențiunea „etimologia necunoscută”, este comparat cu vlaiog ‘(prin nord-estul Munt.) ciomag; p. e x t. lovitură de ciomag’, cuvânt tot cu etimologia necunoscută, comparat cu magh. vălyog ‘măciucă de argilă înfiptă într-un băț, folosită pentru a lovi’. Vlajoăgă trebuia literarizat vlajoăgă. Provine, prin substituirea lui ml cu vl (ca în mlădiță > vlădiță), din *mlăjoăgă, un derivat, cu suf. -oagă, de la mlajă ‘ramură tânără de mlajă sau, p. gener., de salcie, de tei etc. ...’ (vezi DLR s. v. mlajă 3.). [CSP IV 140] *MLEASCOTI, MLEOSCOTI. Verbul a mleoscoti ‘a clefai’ a fost notat de Emil Petrovici în Scărișoara AB (vezi ALR II/I h. 37/95). în DLR și MDA este comparat cu sinonimul a mleascăi. După părerea noastră, forma inițială *a mleascoti, rezultată din a mleascăi prin substituirea sufixului -ăi cu suf. -oti, a devenit a mleoscoti prin asimilarea a-o > o-o sau prin influența sinonimului a pleoscăi. Cf. sinonimele a ciofăi, a ciofoti (ibid. h. 37). [CSP IV 140] MOCOTĂ. Verbul a mocota ‘a moțăi’ a fost notat de E. Petrovici în Izbiceni OT (mocotează'. ALR II/I h. 104/886). DLR, care mai cunoaște o atestare din BPh VII-VIII 372, și MDA îl consideră, cu probabilitate, rezultatul unei contaminări între moțăi și picota. Fără a exclude categoric această explicație, nouă ni se pare mult mai probabilă contaminarea sinonimelor a mocăi și 242 a picota, atestate în punctul vecin 791 (vezi harta citată mai sus). [SID XVII 154] MOICOȘ. Adjectivul este atestat în forma de feminin moicoșă ‘(despre oaia care rămâne totdeauna la urmă) moale’, în Vârciorog BH (NALR-Criș. 2389/157). Nu e cunoscut de DLR. E un derivat, cu suf. -oș, de la moică. [SID XIV 247] MOL A ‘(despre o apă) a se revărsa și a lăsa nămol, mâl’ nu e cunoscut de DLR. „Când iese Someșul și lasă mol pe teren se zice că o molat” (Fodora SJ). E un derivat de la mol [= mâl]. [SID XVI 243] MOLĂTĂU, FĂTĂTÂU. Fătătău este atestat, din Slatina OT, în expresia a ieșifâtătău înaintea cuiva=,,[a ieși] cu îndrăzneală, ca o fată care a pierdut orice rușine” (ZANNE PII 139). DA îl inserează s. v. fătoi („augmentativ al lui fată, derivat prin suf. -oi (cu o pronunțată nuanță peiorativă)”), comparându-1 cu feteleu I. 1. ‘flăcău cu apucături de fată, care seamănă mai mult a fată’; 2. ‘om fără căpătâi’; II. ‘fată bătrână și urâtă’ (Bilca SV). MDA glosează expresia ‘a încălca cu îndrăzneală normele de comportament’ [sic!!!] și derivă cuvântul de la fată, cu suf. -ătău. Molătău ‘(despre om) moale, nătâng’ a fost înregistrat în Sabasa NT (vezi GRg). DLR și MDA indică doar că e derivat de la moale. în FCLR IV/l 508 se consideră că în aceste două cuvinte „apare” suf. -ătău. Nu se spune cum s-ar fi format, ci doar că fătătău este „substantiv masculin analizabil printr-un substantiv feminin”, iar molătău, „adjectiv analizabil printr-un adjectiv”. După părerea noastră, un asemenea sufix nu există sau nu este documentat până acum. Molătău, dacă e o formă autentică, se poate explica prin contaminarea sinonimelor molatic și molău sau molălău (molalău). 243 Fătătău s-ar putea explica din contaminarea lui fată cu fătat, participiul verbului a făta, verb care are și sensul ‘(în glumă sau în batjocură cu intenție ofensatoare, și despre femei) a naște’ (DA). Deci fătătău a putut însemna inițial ‘fată care a născut’. [SID XVII 154] MOLÂND, MOLÂNDÂU, MORÂNDÂU. Cunoscând adj. molănd ‘bleg, tândală’ din Săcele BV, Giuglea {Cercetări 17) afirmă că acesta „trebuie tratat alături cu formele plăpând < *palpabundus, -um, flămând < *flamabundus, -um, căscăund < cascabundus, -um. A fost deci o formă, analogă acestora, *mollibundus, -um > molleund > molăund și apoi, prin influența formelor de gerundiv, a devenit molănd, suferind aceeași evoluție fonetică ca și celelalte”. Al. Graur ER 21 consideră că molănd s-a format din bolând, prin substituirea lui b cu m în formulă rimată: „Constatând că formele cu m au putut fi fabricate după voia vorbitorilor, cred că sunt în drept să afirm că peste tot, în exemplele citate, cuvântul care începe cu m a fost format după modelul celuilalt [...]. Mai departe, mi se pare că chiar acolo unde nu găsim o formulă rimată, ci un singur cuvânt cu m inițial, avem dreptul să bănuim că a existat o formulă rimată care mai târziu a fost disociată. întâlnim astfel cuvinte ca măgrin pentru băgrin ‘salcâm’ [...], molănd ‘incapabil’ (Giuglea, Cercetări lexicale [sic!], p. 17) alături de bolând ‘prost’, mondoc pentru bondoc. în notă menționează că „Giuglea explică pe molănd printr-un latin inventat *mollibundus”. Ipoteza este reținută în DLR și MDA. Surprinde faptul că Al. Graur a falsificat informația lui George Giuglea, înlocuind sensul ‘bleg, tândală’ prin ‘incapabil’, ca să-1 poată apropia de ‘prost’. Sensul dat de George Giuglea (din graiul lui natal!) este confirmat și de molândău (var. morândăii) ‘(despre oameni) 244 molomete, molatic’ (Ciaușanu V 180), molândău ‘om moale, fără inițiativă’ (Sibiel SB: LRg II 61). în DLR, molândău este lucrat ca variantă, rezultată „probabil prin apropiere de moalexy\ a lui morândău 1. ‘(prin Olt.) pastă obținută prin mestecarea sau frământarea unei materii’ (cf. CADE); 2. ‘(prin sudul Trans.) plăcintă preparată din mălai și brânză’ (cf. GS VI 240), ‘(peiorativ) aluat care nu s-a copt bine’ (comunicat din Șugag AB); 3. ‘(prin Olt.) epitet dat unui om mare, prost’ (CADE), cuvânt lăsat cu etimologia necunoscută, comparat cu mor anei, morănceală. După părerea noastră, sensurile acestea aparțin la două cuvinte: - molândău ‘molomete, molatic’, ‘om moale, fără inițiativă’, ‘aluat care nu s-a copt bine’, ‘(probabil, ca rezultat prin extensiune, și) epitet dat unui om mare, prost’, care este un derivat de la molând, cu suf. -ău, și - morândău ‘pastă obținută prin mestecarea sau frământarea unei materii’, ‘plăcintă preparată din mălai și brânză’. Nici Andrei Avram (Substituirea cu [m] a consoanei inițiale în limba română și unele probleme de etimologie, în SCL, XXXIV, 1983, nr. 4, p. 326, reluat în Avram PE 59) nu și-a dat seama că e vorba de două cuvinte, dar apreciază corect că morândău este o variantă, cu b- substituit prin m-, a lui borândău ‘(în Ban. și Hațeg) mâncare făcută din sânge (de porc, de vită, de rață etc. și din bucățele de came) și îngroșată cu faină (de porumb) sau cu farâmituri de pâine, cu sare și cu oțet’, pe care DA îl explică, cu probabilitate, „dintr-un tip unguresc boromlo ‘care se amestecă’ ”. Dacă nu se admite etimonul latin propus de George Giuglea, molănd se poate explica doar ca formație analoagă de la molău, după blând, bolând, flămând, plăpând. [SID XVII 154-156] MOLCĂN, BATRÂNCÂU, BĂTRĂNCĂN, BĂTRÂNCÂU, *BĂTRÂNOCÂU. Molcăn ‘molâu’ este explicat în DLR și MDA „de la molcuț, cu schimbare de sufix”. 245 în FCLR IV/1 152 este considerat derivat de la moale cu suf. -can, cu care s-ar mai fi format chițcan ‘diferite specii de rozătoare” și bătrâncan ‘slăbănog, bătrân’. După părerea noastră, nu există un sufix -can. Chițcan este un derivat de la verbul a chițcăi (cf. și DM, DEX1’2), iar bătrâncan. despre care se precizează că este „de la Teaha, C.N.”, reprezintă o formă greșit copiată din Teaha CN 200, unde găsim batrâncău s. m. ‘bătrân slăbănog’ (Șidiștel BH) și batrâncâie s. f. ‘termen ironic, de batjocură, pentru o femeie bătrână și slabă’ (Ștei BH, Șidiștel), forme de adjectiv substantivizat, din localități în care ă protonic se pronunță a. Ele se literarizează bătrâncau și bătrâncăie. Batrâncau a fost publicat de Teofil Teaha mai întâi în LR, VIII, 1959, nr. 3, p. 69. De aici a ajuns (în formă literarizată) în FCLR IV/1 p. 509, unde este derivat cu suf. -cău, care există „poate și în huțucău ‘flăcău zburdalnic’ prin referire la huțui ‘cei doi feciori care au grijă de cununa miresei și lada de zestre’ ”, sufix despre care se spune că este dezvoltat din -ău precedat „de un segment cu origine neclară”. în realitate, bătrâncău provine, prin sincoparea lui o neaccentuat, din ^bătrânocău, un derivat cu suf. -ău, de la bătrănoc. Așadar nici existența sufixului -cău nu este documentată. Tot atât de plauzibilă ca soluția din DLR este proveniența lui molcăn (prin sincoparea lui e neaccentuat) din *molecan, un derivat de la moleac cu suf. -an, sau din molcel, prin substituirea segmentului fonetic -el, interpretat ca sufix, cu suf. -an. [SID XVII 156-157] MOLCĂLÂU (pl. molcălăi) ‘(om) moale’ (Valea Caselor, sat desființat, înglobat în orașul Borșa MM). „Mocoșe [= mocoșește] molcălău aiesta”: comunicat Cosmina Cosma; Borșa, Ocna Șugatag MM: comunicat Adelina Mihali) nu e cunoscut de DLR. S-a format dn molcan sau molcuț, prin substituirea suf. -an sau -uț cu suf. -ălău, ori din contaminarea unuia dintre aceste cuvinte cu sinonimul molălău. 246 MOLCĂLUȚ ‘moale’ este derivat de Pascu Suf. 158 din molcuț, cu suf. -ăluț(ă), sufix care s-ar fi extras „din amărăluță < amărală față de amar, băsmăluță < basmale - basma, părăluțe < parale - para''" și cu care s-ar mai fi format „pielcăluță = pielcuță ‘pielcică subțire’ ” și „ierbăluță = iarbă albă”. Elena Carabulea {Interfixul [vocală +] -1- în derivarea nonverbală din limba română, în SMFC VI 124) găsește acest sufix în 12 substantive feminine, dar, ca și Pascu Suf, nu-1 găsește în niciun alt adjectiv. Acest lucru trebuie să ne dea de gândit. CADE arată că e un derivat de la moale, DLR și MDA îl compară cu moale. FCLR IV/1 nu-1 înregistrează. S-a putut forma din molcuț, prin contaminare cu molălău. [SID XVII 157] MOLCĂUȚ 6(reg ) neted, mătăsos, fin’ este explicat în DM „din molc[uț] + suf. -ăuf. Nu știm din ce sursă a fost inclus în acest dicționar, pentru că lipsește din toate celelalte și, deci, nu l-am putut verifica. Dacă forma e reală (și poate foarte bine să fie), se explică mai degrabă ca un derivat din molecău/molicău cu suf. -uț și, bineînțeles, prin sincoparea lui e/i. [SID XVII 157] MOLCEL, MULCEL.Mo/ce/ ‘moale’, formă cunoscută de LB și notată de Emil Petrovici de la o informatoare din Borșa MM (v. ALR II 3551/362), se poate explica fie ca o variantă, rezultată prin sincoparea lui i neaccentuat, a lui molicel (v. I. Mării, Note și studii de etimologie lexicală dacoromână, București, Editura Academiei Române, 2005, p. 36), un derivat de la moale (CADE; Graur Corrections 29), cu suf. -icel (DEX), fie, mai probabil, ca o variantă, refăcută sub influența lui moale, a lui mulcel, existent în LB, înregistrat și în Scărișoara AB, localitate cunoscută prin conservatorismul ei lingvistic. Acest cuvânt este moștenit 247 din lat. mollicellus, care s-a păstrat și în unele dialecte sau graiuri italiene (v. REW, CDDE, SDLR). DLR, care grupează toate formele s. v. molicel, consideră cuvântul derivat românesc, dar face trimitere și la lat. mollicellus. Aceeași soluție etimologică o găsim și în MDA. [Omagiu Andrei Avram 127] MOLCIC figurează în GRg, din Moisei MM, cu sensul ‘molcuț’. DLR, care n-are alte atestări, îl consideră un derivat „de la moale”. După MDA, a rezultat din molicel, prin substituirea suf. -el cu -ic. Se poate explica și din molcuț, prin substituirea suf. -uț cu -ic, sau, prin sincoparea lui e, din *molecic, un derivat, cu suf. -ic, de la moleac. [SID XVII 157-158] MOLCIU, MOLCIE, MOLȘCIU. Adjectivul molciu este atestat, din Fierbinți DB (vezi DGDS), în forma feminină molcie ‘(despre mămăligă) moale, molcuță’ și în varianta molșciu ‘(despre in) moale, mătăsos’ („Mai bun erea inu, mai molșciu și la lucru și la purtat”). Nu e cunoscut de dicționare. S-a putut forma 1) din mol(i)cel, prin substituirea segmentului fonetic -el (interpretat ca sufix) cu -iu, 2) din molcuț, prin substituirea suf. -uț cu -iu, sau, mai puțin probabil, 3) prin sincoparea lui e neaccentuat din *moleciu, un derivat de la moleac, cu suf. -iu. Dacă molșciu e într-adevăr o variantă și nu un accident de vorbire, se poate explica prin contaminarea lui molciu cu a se moleși. [SID XVII 158] MOLCUȚ. Pascu Suf. 158 îl derivă pe molcuț din moale cu suf. -cuț, care s-ar fi extras din olcuță față de oală și pielcuță față de piele și cu care s-ar mai fi format cescuț de la ceas. Explicația 248 a fost preluată de DLR, DEX12, MDA, precum și de Contraș Sufixul -uț(ă) 147, după care tot cu acest sufix s-ar fi format și folcuț < foaie, sărmăncuț < sărman, pescuț < pește și cleșcuțe < clește. CADE, DM și BDG îl definesc doar diminutiv al lui moale, iar SDLR arată că e derivat „din moale”. După părerea noastră, se poate explica, cu mai multă probabilitate, prin sincoparea lui e (sau i) neaccentuat din *molecuț (molicuț), un derivat de la moleac cu suf. -uț, sau din molcel, prin substituirea segmentului fonetic -el, interpretat ca sufix, cu suf. -uț. [SID XVII 158] MOLDAR (pl. maldăre) ‘scaun [suport] pe care se pune covata când se frământă aluatul’ (Calbor BV: ALRR-Trans. 1431/412) e un derivat de la moldă ‘covată, albie’, cu suf. -ar. Nu figurează în DLR. [Omagiu Teofil Teaha 340] MOLEAC ‘molan1 (Nemachilus barbutulusY este comparat în DLR cu molan. După ce menționează că etimologia este nesigură, și MDA îl compară cu molan\ Este un evident derivat (cf. și Avram PE 139, 141) de la moale cu suf. -eac. Moleac s-a folosit sau se mai folosește pe undeva și (ca adj.) cu sensul ‘care se mișcă greoi, care lucrează încet și fără spor’. în megl. are forma molac ‘moale’. [SID XVII 158-159] MOLECÂU, MOLICÂU. Molecău, cu varianta molicâu este un cuvânt regional cunoscut de dicționare (LB, POLIZU, PONTBRIANT, LM, DDRF, DLR, MDA) cu sensul ‘(adesea substantivat) (persoană care se mișcă greoi, care lucrează încet și Iară spor’. Romulus Todoran GV 81, care a semnalat varianta molicău și din Vâlcele CJ, a derivat-o „de la moale, cu suf. -icău”, sufix pe care nu l-am putut documenta. Creța SP 186 249 enumeră pe molălău și molecău printre derivatele cu suf. -ău, -ălău, fără să precizeze de la ce bază s-a ajuns la molecău. DLR și MDA s-au limitat la a-1 compara cu moale. După FCLR IV/l 509, molecău/molicău este singura formație cu sufixul -ecău, -icău, dezvoltat din -ău precedat „de un segment cu origine neclară”. După părerea noastră, un asemenea sufix nu există. Cuvântul este un derivat, cu suf. -ău, de la moleac (vezi supra). Cf. bolundău ‘nebunatic’ < bolund ‘nebun’. Cu mai puțină probabilitate, s-ar fi putut forma din molicel, prin substituirea lui -el cu suf. -ău. în acest caz ar fi rezultat molicău, iar molecău ar fi variantă modelată după moale. [SID XVII 159] MOLEȘI. DLR, DEX12, BDG și MDA compară verbul a se moleși cu adj. moale. SDLR și DM precizează că e derivat „din moale”, iar TDRG1,3, CADE și CDER îl explică corect din adj. moaleș ‘lipsit de vioiciune; leneș’ atestat în Jipescu O. DU nu dă nicio indicație etimologică. Moaleș figurează și în DLR și MDA, dar... [SID XVII 159] MOLFECÂ,MORFECÂ.;4mo//ec(7‘amesteca(mâncarea în gură)’, atestat în Dienci OT (molfecă'. ALRR-Munt. Dobr. I h. 33/759), cu varianta amorfeca ‘idem’, notată în PoboruOT (ibid. h. 33/761), a rezultat prin contaminarea sinonimelor a molfăi și a mesteca (vezi harta citată). Nu sunt cunoscute de DLR. MOLICOS ‘(despre oameni) moale, bleg’ (Năsal CJ) nu e cunoscut de DLR. Provine din *molecos, un derivat de la moleac cu suf. -os sau, mai puțin probabil, din molicel, prin substituirea segmentului fonetic -el, interpretat ca sufix, cu suf. -os. Pascu Suf. 76 dă un suf. -icos care s-ar fi extras „din lunecos, voinicos” și „cu care s-a derivat nopticoasă ‘vioară de noapte’ (Panțu)”. 250 După părerea noastră, existența acestui sufix nu este documentată. Din cuvintele menționate nu se putea detașa un asemenea sufix, pentru că în familiile respective nu avem cuvinte (sau forme) prin raportare la care să se fi putut segmenta suf. -icos. Deci molicos nu poate fi un derivat de la moale cu suf. -icos. [SID XVII 159-160] MOLIGAN. ‘moale, molatic’ nu figurează în DLR. L-am notat în Inău MM („...era mai moligan, mai moale...” III. Este un derivat de la moale, cu suf. -igan, cu care s-au mai format iutigan, mărigan, multigan, tărigan (tirigan), țârigană (vezi Pascu Suf. 297, DLR, FCLRIV/1 154, Mărgărit PE 183, 290-293). MOLOMÂN. Despre molomân ‘(regional; și substantivat) (om) leneș și molău, pierde vară’, ‘(om) prost’, CADE, SDLR, DLR și MDA indică doar că s-a format „de la moale”. Zorela Creța SP 191 a arătat că este un derivat de la moale, cu suf. -man. în cazul de față este vorba de varianta -oman, existentă și în grosoman < gros, prostoman < prost, șodoman <șod^c. [SID XVII 160] MIOLOMETE. Și despre molomete ‘(prin nord-estul Olt.) om molău’, în DLR și MDA se menționează doar că provine „de la moale”. Zorela Creța SP 190 include cuvântul între derivate cu suf. -ete, însă fără a arăta cum s-a format. Credem că este vorba de substituirea segmentului fonetic -an (interpretat ca sufix) din molomân, cu suf. -ete, adjectivele molomân și molomete întâlnindu-se în aceeași arie. [SID XVII 160] MOLTIC (pl. moltici) ‘lipsit de vigoare; molatic, lent în mișcări’ a fost înregistrat în Sohatu CL: „Caii care era moltici, mai... dă nu erea ei șmecheri, să repezea la ei, că lupu are gura mare” (DGDS). Nu figurează în DLR. 251 S-ar putea explica, prin sincoparea lui ă neaccentuat, din *molătic, formă rezultată, prin schimbarea accentului (sub influența sufixului -ic), din molatic. [SID XVII 160] MOLTICOS a fost atestat în Sânmihaiu Almașului SJ cu sensul ‘(despre oameni) molâu’ (ALR II 3721/284). DLR și MDA îl lasă cu etimologia necunoscută. De acest cuvânt s-a ocupat Andrei Avram PE 133-134, căruia îi este cunoscut și „din împrejurimile orașului Turda, unde este folosit în legătură cu nume de lucruri și înseamnă ‘moale, flasc, vîscos’ ”, Deși recunoaște că molticos este „întrucâtva asemănător, sub aspect semantic și formal, cu moliticău [‘om slab’]”, pe care-1 explică corect (prin asimilarea ă-i > i-i) din *molăticău (< molatic + suf. -ău), nu crede „că de la moale s-a ajuns la molticos prin intermediul formei molatic {moale + -atic > molatic', molatic + -os > *molăticos', *molăticos sau, eventual, *moliticos - cf. moliticău - > molticos prin sincoparea vocalei din silaba a doua)” (p. 133). Cu toate că nu contestă „posibilitatea unei influențe din partea derivatului molatic (eventual, și a lui moliticău)”, ținând seama că ,folticos înseamnă, prin extensiune, și ‘greoi’, sens care se regăsește la moale și la unele dintre derivatele lui”, Andrei Avram consideră că molticos s-a format de la „moale (după folticos)” (p. 134). Molticos ‘molâu’ ne este familiar din graiul natal (Bonțida CJ) și din alte localități din zonă. Fără nicio îndoială, a rezultat, prin sincoparea lui i, din *moliticos (< *molăticos < molatic + -os). [SID XVII 160-161] MORLÂUCĂ, *MOLÂUCĂ, *MORLĂU. Morlăucă este atestat de Băcescu P 37, cf. 131, cu sensul ‘molan1 {Nemachilus barbatulus)'. DLR și MDA menționează că s-a format „de la morlan”, sugerând că ar fi vorba de substituirea suf. -an cu -aucă. Cel puțin până acum nu am întâlnit cuvinte care să se fi format în acest mod. 252 Morlaucă a rezultat din *morlău, variantă a lui molău, numele unui pește nedefinit mai de aproape (comunicat din Hârtiești AG: DLR), prin înlocuirea lui -ău cu -aucă, ca în căpău > căpaucă, cealău > celaucăjidău > jidaucă, mutalău > mutalaucă etc. (vezi Loșonți CIE 47). Nu este exclus ca forma inițială a cuvântului să fi fost *molăucă ( < mol[ău\ + -aucă\ care a evoluat la morlaucă, prin despicarea lui -/- în -rl-, ca și în molan, molană > morlan, morlană (vezi DLR). [SID XVII 161] MORLOI se întâlnește prin Muntenia cu sensul ‘pui mic de somn’ (vezi Băcescu P 37). DLR, după mențiunea „etimologia necunoscută”, și MDA, după mențiunea „etimologia nesigură”, îl compară cu morlan [= molan\. Este o variantă, rezultată prin „despicarea” lui -/- în -rl-, a lui moloi ‘numele unui pește nedefinit mai de aproape, probabil molan1’, cunoscut de DLR din Brebu PH. [SID XVII 161] MORȚÂNĂ (pl. morțăne) ‘iapă’ se găsește între cuvintele culese din Breb MM și Mara MM de Titus Bilțiu-Dăncuș (v. LRg I 14). Este o variantă, absentă din DLR și din DRAM, a lui mărțână, cuvânt popular care înseană ‘iapă slabă, bătrână, prăpădită; p. e x t. iapă’, un împrumut din bg. mărcina ‘cadavru de animal’ (DLR). A putut rezulta prin contaminare cu adj. mort. [CCRM IX 151] MOȘALÂU. Pentru noțiunea ‘firele mici de cânepă care rămân pe cânepiște după ce se culege cânepa, pobirci’, informatorul din Vișeu de Jos a răspuns moșalăi pântru căiți (ALRR-Mar. IV h. 882/238). Cuvântul nu e cunoscut de DLR. După cum rezultă din precizările din legenda acestei hărți, uneori atât cânepa căzută cât și cea mică se strâng și se meliță pentru câlți. 253 Moșalău (pl. moșalăi) este un derivat, cu suf. -alău, de la moș ‘cocoloș făcut din firele mici de cânepă’. După răspunsul poblci [p^orfic] (pentru aceeași noțiune), informatorul din Rozavlea a precizat: „Se strâng cu grebla și se motroșesc [‘se cocoloșesc’], facem moș[i]. Din ei se fac câlți” (ALRR-Mar. IV h. 882/232 legendă). [CCRM IX 151-152] ’ MOȚĂI. Ne referim la moțăi2, atestat din Blaj AB și Copăceni VL cu sensul ‘a (se) uda (foarte tare)’ (v. Viciu SG1,1. CR. V 277). DLR și MDA nu-1 pot explica din punct de vedere etimologic. După părerea noastră, provine din contaminarea verbelor a mor a = a mura, care are și sensul ‘(cu subiectul „ploaia”, exprimat sau subînțeles; complementul indică oameni) a uda foarte tare’ (DLR) și *a mâțăi, un derivat, cu suf. -ăi, de la măț, substantiv care utilizat adverbial pe lângă adjectivele ud, udat „imprimă acestora valoare de superlativ absolut” (ibid.). E interesant de observat că pentru ‘ud leoarcă (de ploaie)’ în Prundu Bârgăului BN s-a notat „te-o umplut apa ca pe-un mâț” (ALR II SN III h. 844/219), iar în Beclean BN, punct vecin, „te-o morat ploaia” (ibid. h. 844/260). Atestarea din Voiniceni MS („plin de apă ca un mâț”: ibid. h. 844/235) lipsește nejustificat din DLR. Mai precizăm că sensul respectiv al verbului a mora și expresia ne sunt cunoscute din mai multe localități transilvănene: Bonțida CJ (satul natal), Corvinești BN („ud ca un mâț”: comunicat V. Bidian), Năsal CJ („ud mâț”, „ud ca mâțul”) etc. [SID XVI 243] MULCED ‘moale’ a fost semnalat din Mosei MM („Crăcile de fag îs mai mulcede”: GRg). Este o variantă, absentă nejustificat din DLR, a lui mârced (mâlced, mâlcez etc.), care are și sensul ‘(despre persoane) slab, uscățiv, bolnăvicios; stors de puteri, vlăguit; ramolit’ (DLR). A rezultat din mâlced, influențat de a se muia. [SID XVII 162] 254 MUSCUR. Este un adjectiv popular, adesea substantivizat, care înseamnă 1. ‘(despre oi sau capre) de culoare albă și cu pete negre pe bot; (despre oi sau capre) de culoare neagră și cu pete albe la urechi și pe bot; (despre cai) negru-alb, sur; (despre câini) vânăt înspicat, cu pete de culoare deschisă’; ‘oaie albă’; 2. ‘(regional; despre culori) spălăcit’. CADE, DLR și MDA îl dau cu etimologia necunoscută. După George Giuglea (Cercetări 18), avem a face „cu un derivat adjectival * mus adus, -a, -um”, rezultat prin „substituirea sufixului -ulus lui -idus”, la fel ca în *fumulus (< fumidus), din care provin rom. fumur și friulanul fumul. Această explicație, aprobată de Pascu Suf 57, Th. Capidan (în DR II 542, III 210) și Ovid Densusianu (ALP II 49-50), este respinsă mai întâi de W. Meyer-Liibke (v. REW 5773a). Savantul german explică adjectivul atât ca moștenit din lat. musculus ‘de culoarea șoarecelui’ (v. ibid.) cât și ca derivat de la muscă (v. ibid. 5766). Tot ca derivat de la muscă îl dă și CDER, apreciind că explicația lui George Giuglea e „cu probabilitate redusă”. Deși găsește „neîndoielnică existența unei legături între unele sensuri ale lui muscă [e vorba de cele date în DLR sub II. 1-3., 5. și cel de ‘pată neagră pe botul oii’, semnalat de George Giuglea loc. cit. - n. n., D. L.] și sensul ‘(oaie sau capră) cu pete’ al lui muscur”, Andrei Avram CE consideră „improbabilă proveniența lui muscur din muscă”, pentru că, după cum rezultă din Pascu Suf 56, cu suf. -ur „se formează diminutive [...], abstracte [...], nume de instrument și cuvinte în care sufixul are valoare de indicator al «posesorului unei calități prin excelență»” (p. 94), iar „un eventual derivat muscur(ă) de la muscă n-ar intra în niciuna dintre aceste categorii”. Cunoscând din DLR atestarea din Humulești a cuvântului muscurătă ca substantiv fem. cu sensul ‘oaie cu lâna albă și cu pete negre pe bot’, Andrei Avram consideră că muscur, -ă este o formație regresivă de la muscurăt, -ă, care ar fi moștenit din adjectivul latin *musculatus, un derivat de la lat. muscula ‘musculiță’, „ca și barbatus de la barba” (p. 95). 255 Deși nu am putut verifica atestarea din Humulești (materialul anchetelor dialectale A I-IX fiind, probabil, pierdut), avem convingerea că nu e vorba de un substantiv comun muscurătă, ci de un substantiv propriu Muscurătă, nume de „oaie cu lâna albă și cu pete negre pe bot”, provenit din adj. muscurăt, -ă, care este un derivat românesc, cu suf. -at, de la muscur, -ă, ca și sinonimul brezătă (pl. brezăte) ‘(despre o oaie) cu pete albe pe botul negru’ (Adamclisi CȚ: ALRR-Munt. Dobr. V pș. 154/2384/897), de la care provine Brezată [scris greșit în DA: brezătă] „nume de oaie brează” (Săgeata BZ: H II 186). Aurora Pețan {Notă etimologică: muscur(in)(ă), în LR, LIII, 2004, nr. 1-2, p. 56-59), după ce recunoaște că „sensurile cuvântului îndreptățesc într-o anumită măsură raportarea la muscă" și citează ar. mușcur, -ă ‘qui a des taches blanches autour des oreilles et du nez”, ‘(despre o capră) care are împrejurul ochilor o dungă neagră și albă’, ‘alb la urechi și la nas, cu pete albe pe cap’, ‘cu părul de culoare deosebită la grumaji, la burtă și sub cele 4 picioare’, afirmă că „cheia înregii probleme pare să o constituie sensul fundamental al acestui cuvânt care nu e cel postulat de A. Avram [‘alb cu pete negre’], ci tocmai cel ce rezultă din subsensurile ‘sur’, ‘spălăcit’, ‘vânăt’, ‘roșcat’, care nu includ ideea de contrast, ci pe aceea de amestec" (p. 57), adesea fiind „vorba de o culoare, și nu obligatoriu de un animal alb cu pete negre pe bot” (p. 58). A ajuns la această concluzie în urma comparării lui muscur(in)(ă) cu cuvinte asemănătoare din sardă sau din unele dialecte italiene: calabr. (crăpa') misculina ‘(capră) albă cu dungă neagră pe spinare’, explicat din lat. *misculus + -ina', sard. meskrinu ‘albastru’, ‘cenușiu’, ‘negru spălăcit’, explicat din lat. mustellinu < mustella sau din lat. *misculus, *mesculus + -inus', „lucc. meschio, tess. miisc, brianz. (Lombardia) mușc, toate cu sensul ‘sur, cenușiu’ ” (p. 58). Explicând prezența lui u în loc de i prin contaminare cu muscă ori „sub influența labialei sau prin asimilare la distanță” 256 (ibid.), autoarea e de părere că muscur(in)(ă) provine din lat. *misculus, fără să poată preciza care formă a fost moștenită în română: muscur sau mus cur in. Cum a respins toate explicațiile anterioare, dar s-a ocupat mai mult de cea propusă de Andrei Avram, acesta (vezi CIE 78-86), invocând noi fapte lingvistice, a supus unei critici foarte amănunțite toate argumentele și afirmațiile autoarei, rămânând „la explicația care implică admiterea unei legături între rom. muscur și lat. musca” (p. 86). Atât formal cât și semantic, muscur s-ar putea explica din lat. *musculus ‘cu pete’, un derivat de la musca, cu sensul neatestat de ‘pată’. Cf. și fr. muche ‘idem’. Dacă se exclude categoric posibilitatea existenței acestui derivat latin, muscur trebuie explicat ca un derivat cu suf. -ur (sau o formație analoagă după fumur, -ă) de la muscă ‘pată neagră pe botul oii’, sens atestat de George Giuglea (v. supra), încă viu în unele graiuri, între numele care se dau oilor în Călinești OT e și Breaza „cu muscă pe nas” (ALRR-Munt. Dobr. V pș. 130/2302/776). Cf. supra brumură < brumă, bufură < bufă, buhur < buhă, buzură < buză, cărciură < cărei, ciupură < ciup și melciură < melci. [SID XIV 247-248] NĂMOLNIȚĂ ‘pământul moale de pe fundul bălților sau rămas pe malul unei ape curgătoare după revărsare, nămol’ (Muereasca de Sus VL: NALR-Olt. II h. 333/909) a rezultat prin contaminarea sinonimelor nămol și zmolniță, existente în aceeași arie. NĂPÂRCITURĂ ‘farmec, vrajă (aruncate asupra cuiva)’ este explicat în DLR „de la năpârcă” și în MDA din „năpârci + -tură”, însă verbul a năpârci nu există în niciunul dintre dicționare. în ambele, sursa indicată e GS VI 157, unde, în nota 1, îl menționează Ov. Densusianu, din „Familia” XL 79, ca variantă a lui năprătitură ‘idem’. 257 Evident, năpârcitură este rezultatul contaminării dintre năprătitură, cuvânt cu mai multe atestări în DLR (< năprăti + -tură), și năpârcă. [SID XVI 243-244] NĂPIȘTI. Verbul a năpiști figurează în Pașca Gl, din Sângeorz Băi BN, cu sensul ‘a țâșni’. Pentru etimologie, în DLR este comparat cu a piști. Din Moisei MM, se găsește (scris literalizat a năptiști) în Tomoiagă ARM 48, definit ‘a curge puțin’ („Am fost la vacă și nu mni-o năptiștit numa un ptic de lapte!”). După părerea noastră, a năpiști a rezultat din contaminarea verbelor a năpusti, întâlnit în Maramureș și Transilvania cu (sub) sensurile ‘a elibera, a da drumul’, ‘(despre sânge) a țâșni, a curge cu violență’ (vezi DLR), și a piști ‘(învechit și regional; despre lichide) a curge încet, a se scurge, a se prelinge din...; p. e x t. a izvorî, a țâșni, a ieși la suprafață’ (DLR). NĂSCODI, NĂSCOTI. La verbul a născoci ‘a face, a crea ceva (ce n-a mai existat până atunci); a inventa, (învechit și popular) a izvodi, (rar) a măiestri’, DLR dă ca variante pe a născodi și a născoti. Andrei Avram, care s-a ocupat de etimologia lui a născoci (v. Avram CE 107-110), nu încearcă și o explicare a acestor forme. Prima, care este culeasă probabil din Mățău AG, poate proveni din contaminarea lui a născoci cu sinonimul a izvodi, iar cea de-a doua, care e din (Maidan, azi) Brădișoru de Jos CS, din a născodi, prin pierderea sonorității lui d. [SID XVI 244] NĂSOTEA. Despre acest cuvânt, dat în Coman Gl probabil din Mățău AG, cu sensul ‘om cu nasul mare’, DLR se limitează să menționeze că provine „de la nas”. în caz că forma e reală, avem a face cu o contaminare între năsolea ‘epitet dat unei persoane cu nasul mare’ și năsut ‘(persoană) cu nasul mare (și diform)’. [SID XVI 244] 258 NICERENE, NUSĂREHNE, NUCERĂNIE, RĂNE, REGNE, REHNE, RENE. După o comunicare (din Zagra BN) a lui N. Drăganu, în Pașca Gl figurează forma nucerănie, însoțită de citatul ilustrativ Tiu [= ptiu], nucerănie, nu fie de deochi și de precizarea „înțeles neclar”. Prudent, autorul glosarului se întreabă dacă e vorba de un substantiv: ,,subst.(?)”. Nu a fost reținut în DLR. lulia Mărgărit PE e de părere că citatul „ar putea, totuși, să contribuie la decriptarea” cuvântului. „Exclamația admirativă s-ar explica prin bogăția nucilor, cantitativă și/sau calitativă (= fructe, ca recoltă, ori pomi, ca număr). Primitivul ar putea să fie el însuși un derivat, nucărie, ambivalent semantic, atât ‘nucet’, cât și ‘mulțime, cantitate mare de nuci’. în această calitate, el prezintă analize diferite: nuc + suf. -ărie > nucărie ‘nucet’ și nucă + suf. -ărie > nucărie ‘cantitate mare de nuci’. Date fiind proporțiile neobișnuite ale culturii sau ale producției, prin schimbare de sufix, s-ar fi creat un nou derivat care să exprime modificarea de situație: nucăranie (cazuri similare, la nivel dialectal, dar în graiurile moldovenești - vezi supra: colbăranie, infra: turcăranie). Rezultatul acestei modificări, prin suprasufixare, este însă ecranat de o posibilă contaminație, proces specific oralității: nucăranie + (probabil) nucet, eventual nuci. Intersectarea petrecută obnubilează derivatul creat pentru a exprima uimirea: ^nucăranie + nucet > nucerănie > nucerănie” (p. 138-139). Chiar dacă nu putem ști forma fonetică comunicată de N. Drăganu, în mod sigur nucerănie reprezintă rezultatul unei percepții și literarizări greșite. Tot din zona Năsăudului, în glosarul prof. Mircea Prahase, originar din Zagra, găsim expresia nu Se răne [sic!] ‘să nu te deochi’ (Prahase GBN 21). în Coman Gl, întâlnim, din Coșbuc BN, localitate apropiată de Zagra, nicerene ‘să nu-i fie de deochi’, explicată „din nu-i sie rene > nu-ș-să rene” [sic!!!] și „rene\ nu se - = de deochi” [sic!!!]. Verificând sursa indicată de Petre Coman (D. E.), se constată că învățătorul Emil Demian a comunicat doar „nu sie 259 renye «vorbă de deochi»” (CHEST. IV A/264-a), care, conform sistemului său ortografic (vezi supra s.v. bisi), trebuie citită [nu se rene]. Precizăm că în graiul din Coșbuc, Zagra etc., sunetul s provine atât din palatalizarea lui f, cât și din fricatizarea lui c. Din Moisei MM, localitate apropiată de Coșbuc și Zagra, cunoaștem expresia în formele nusărehne ‘nu-i fie de deochi’ („Nusărehne, ce cocon gras!”: Tomoiagă ARM 48) și [nu să regne] (comunicat prof. Măricuța Petrovai), iar din Borșa MM, localitate vecină cu Moiseiul, forma nu fi rene [nu si rene] (comunicat prof. Mihai Mihali). în fine, am notat-o și noi în Runcu Salvei BN ([nu se rene]), în Salva, localitate vecină cu Coșbuc și Runcu Salvei, apropiată de Zagra [ni se rene], și în Săliștea de Sus MM (nu-i fie regne [nu-i siie regne, cît-ui d’e frumos]). Fără îndoială că e vorba de o expresie veche, formată din forma negativă de conj. prez. pers, a IlI-a și răne, regne, rehne, rene, variante (inițial, probabil, forme de pl.), necunoscute de DLR, ale lui râvnă, care, în descântece, are și sensul ‘deochi; farmec’ (vezi DLR). Cum acestea nu mai sunt înțelese, în unele localități expresia a fost percepută ca un singur cuvânt (nucerănie, nusărehne) și auxiliarul fie (pronunțat [siie]) a fost redus la [se] ori (pronunțat [siie]) a fost înlocuit cu să (nusărehne, [nu să regne]). în descântecul Irinei Ilea din Lita CJ se întâlnește râne ca formă de plural: „9 râne, 9 de deochi 8 râne, 8 de deochi 2 râne, 2 de deochi” (Pavelescu MMA 130, 131), iar în cel al lui Mitrea Ilea (Todoraș) din aceeași localitate, forma râni\ „9 râni, 9 de deochi 2 râni, 2 de deochi Un rân, un de deochi” (ibid. 131). în glosarul lucrării, din aceste forme de pl. autorul reface sg. rână, despre care afirmă că are „sens neidentificat”. Al. 260 Rosetti LDR le consideră plurale ale lui rân ‘rinichi, șale’, ceea ce, fără îndoială, este o greșeală. Semnalăm și derivatul rânitor, -toare ‘persoană care face farmece, care deoache; vrăjitor; deochitor; spirit malefic’, necunoscut de DLR, existent într-un text cules dinjud. Maramureș (vezi Bilțiu BD 161, 215) < a răni ‘a arunca farmece, vrăji; a deochea’ (ibid. 215) (< a râvni, a râmni). Cf. și (supra) râne. [CSPIV 140-142] NOJIȚ ‘boală la oi’, care se întâlnește într-un descântec comunicat din Râmeți AB („Nojâț din vânt, nojâț di pă pământ / Ieși din ureche nu mai meuna ca mâții”: CHEST. V 173/62 [fost 61]), e o variantă, absentă nejustificat din DLR, a lui năjit ‘idem’. [SID XV 186] NUMURI. Verbul a numuri ‘a porecli, a pune nume batjocoritor’ (Dragomirești MM. „Nu l-o lăsat mă-sa să numurească copii”: Faiciuc D 764) e un derivat, neatestat de DLR, de lanumuri, pl. (cunoscut de DLR) al lui nume, semnalat și din Moisei MM, localitate apropiată de Dragomirești (vezi DRAM s. v. num). [CCRM II 58] OÂRGĂ, ORGÂR, ORGĂRI, ORGI, URGI. Verbul a orgăli ‘a tăbăci’ e atestat în Boiu Mare MM (v. ALRM II SN I h. 349/272), a orgări ‘idem’, în Mara MM, Budești MM, Ciulești MM și Bârsana MM (v. ALRR-Mar. III h. 760/221, 222, 223 leg. [orăresc e o scăpare de cartografiere în loc de orgăresc, cum s-a notat în anchetă], 230), a orgi, în Berbești MM, Rozavlea MM, leud MM, Dragomirești MM și Petrova MM (v. ibid. h. 760/224, 232-234, 239), iar varianta a urgi, în Vad MM, Iapa MM, Săpânța MM, Oncești MM și Rona de Jos MM (v. ibid. h. 760/225-227, 229, 240). în DLR, a orgări lipsește, a orgăli e raportat la orgar, a urgi, dat cu varianta a orgi, e raportat la a orgăli, iar orgar ‘tăbăcar’, la magh. varga ‘idem’. 261 Așadar, niciunul dintre aceste cuvinte nu are etimologia precizată. într-o strigătură culeasă de Tache Papahagi în Glod MM și publicată în GFM 61 apare forma orgare*. „Mori, urît’e,-n postu mare, Să-ț duc pkielea la orgare, Șî d’ințî la d’ințălari Șî oki la ferestari, Să țî-i facă mifit'ei Să samehe cu a mnei”. Autorul o include în glosar (p. 228), explicând-o corect din magh. varga. Recenzând această lucrare în DR IV 1063-1091, după ce afirmă că „un substantiv orgare ‘dubălar’, ‘tăbăcar’ [...] nu există”, N. Drăganu precizează că forma din text trebuie despărțită „în orga-re, deci orga (< ung. varga 1. ‘cismar’; 2. ‘dubălar’, ‘tăbăcar’) + cunoscutul final -re care se adauge atât de des în poezia populară pentru rimă” (p. 1070). Fără îndoială că avem a face cu un -re adăugat, dar nu la forma orga, cum zice N. Drăganu, ci la oărgă, reflexul românesc normal al etimonului maghiar varga, dintr-o perioadă în care v din graiurile maghiare cu care româna a venit în contact se pronunța u. în forma orgare, accentul fiind deplasat, diftongul oa s-a monoftongat în o. Cf. oălă - oluță, oăste — ostâș etc. Oărgă nu figurează în DLR. Probabil că se mai folosește prin vreo localitate. Verbele a orgăli și a orgi sunt derivate de la oărgă, cu sufixele -ăli, respectiv -i. Orgar e derivat, cu suf. -ar, de la a orgi, iar de la orgar, cu suf. -i, e derivat a orgări. [CCRM II 58] OBLOG, OBLOGINĂ. Oblog (pl. obloăge) ‘loc de arătură lăsat necultivat doi ani să se odihnească, pârlog, pârloagă’ (Coșteiu TM, Răchita TM: ALRR-Banat V h. 768/84 leg., 92) nu figurează în DLR. 262 E același cuvânt cu obleagă ‘idem’, pe care acest dicționar îl cunoaște de prin Banat și Oltenia și-1 explică „din slav. (cf. ucr. oojiir, ocnory ‘pământ necultivat’, v. sl. oojiira™ ‘a se culca’)”. în Tomici DSR nu apare acest sens la sb. oblog, dar se găsesc unele apropiate: 3. ‘înveliș; scoarță; legătură’; 4. ‘coajă’. Nici oblogină (pl. oblogini) ‘loc de arătură lăsat nearat să se odihnească’ (Fârliug CS: ALRR-Banat V h. 768/76) nu se găsește în DLR. Este un derivat, cu suf. -ină, de la oblog. Cf. (infra) sinonimul pârlogină. OCHEȘI ‘a dezghioca alunele’ (Dragomirești MM. „Alunele-s bune de cules când se ocheșesc”: Faiciuc D 764) e o variantă, necunoscută de DLR, a lui a oceși < ucr. ocisâty ‘a curăța’. [CCRM II 58] OCHIȘÂ. Verbul a se ochișa ‘(despre bobul de porumb) a se face tare, încât abia intră unghia în el, a fi în ținte’ a fost înregistrat în Ceanu Mare CJ („s-o ochișat” [s-o uăciș^t]: ALRR- Trans. 2028/304). Nu figurează în DLR. E un derivat, cu suf. -a, de la oâchiș (pl. oăchiși) ‘(despre bobul de porumb) care e aproape copt, încât abia intră unghia în el, care e în ținte’, variantă a lui oacheș, notată într-un punct apropiat, Milaș BN („îs oachiși (cucuruzii)”: ALRR-Trans. 2028/299). Sensul este absent din DLR. [SID XVI 244] OJOGAR (pl. ojogăre} ‘lemn putred, putregai’ (Bonțida CJ, Vale CJ etc.), necunoscut de DLR, e un derivat, cu suf. -ar, de la ojog, care are și subsensul ‘lemn asemănător cu iasca sau putregaiul uscat’ (v. DLR). [Omagiu Teofil Teaha 340] OLCÂȚĂ, OLCUȚĂ, ULCUȚĂ. ÎN Coman Gl figurează forma olcâță ‘ceașcă’ din Câmpeni AB. Verificând sursa, CHEST. 263 II489/308, constatăm că Mihon M. a comunicat forma olcuță, nu olcață. Din fericire, aceasta nu a fost reținută în DLR. Olcuță ‘(Ban., Trans.) ulcică, cană; oliță’ este bine atestat în DLR. Acest dicționar menționează doar că s-a format „de la oală”, dar nu precizează cum. MDA îl compară cu oală, ulcea. Provine, prin sincoparea lui u, din *olucuță, un diminutiv, cu suf. -uță, de la *olucă (< oală + suf. -ucă), sau prin cea a lui i, din *olicuță, un diminutiv, cu suf. -uță, de la *ollcă (< oală + suf. -ică). Forma ulcuță, dată în DLR, MDA ca variantă a lui olcuță, a rezultat din contaminarea lui olcuță cu ulcea (< lat. *ollicella, derivat de la olla\ PEW, DLR). [CSP IV 142] OMENEȚ. Adjectivul omeneț (var. omineț) ‘omenos’ nu s-a format „din omen- (tema veche a lui om) + suf. -eț”, cum se indică în DLR, ci de la verbul a omeni. Cf. citeț < a citi, glumeț < a glumi etc. [Omagiu Teofil Teaha 340] OMNIȚĂ ‘boală la oi, din cauza căreia acestea se umflă’ (Cărpinet BH: CHEST V 167/16 [fost 46]) e o variantă, absentă nejustificat din DLR, a lui ogniță (< slavon.). Pentru gn > mn, cf. Omna, numele popular al localității Ogna Dejului (oficial: Ocna Dejului) CJ. [SID XV 186] *ORC, *ORCOI, ORGOI, URGOI, URSOL După Bogrea PIF 245, urcoi ‘(în credințele populare) strigoi, duh rău, moroi’ „corespunde lat. orcus ‘infern, ființă infernală, drac’ ”. Făcând trimitere la Vasile Bogrea, și Ov. Densusianu {Limba descântecelor, II, în „Grai și suflet” V, 1931, p. 156) îl consideră „derivat din lat. orchus”. După cum sublinia și Al. Rosetti ILR, vechimea lui urcoi în limba română „est confirmee par la presence de orcus en aroumain: orca, adv. ‘au diable’ ” (p. 766). Autorul semnalează și varianta urgoi. DLR îl compară cu lat. orcus ‘spirit din infern’. 264 Despre originea acestui cuvânt s-a ocupat recent lulia Mărgărit PE 185-186. După ce afirmă că urcelnic ‘(prin Olt., în credințe populare) gaură prin care iese și intră strigoiul în mormânt’ a fost creat, „după toate probabilitățile, [...] prin corelare cu verbul urca, exprimând acțiunea specifică de ieșire- urcare, tocmai prin direcție, executată de strigoi, alias urcoi”, consideră că „aceeași interpretare, prin corelare cu verbul urca, este valabilă și pentru urcoi, dar cu specificarea «prin încadrare în seria sinonimică moroi, strigoi, ca formație analogică»” (p. 186). Fără îndoială că urcoi provine din *orcoi, un derivat, cu suf. -oi, de la *orc, care este moștenit din lat. Orcus 1. ‘zeu al infernului; infernul’; 2. ‘(fig.) moartea’ (Guțu), ca și it. orco, sard. log. orku, sp. huerco, huergo (vezi REW) sau o formă refăcută după *orcoaie, care ar putea fi (și) un derivat de la *oarcă (< lat. *orca’, cf. lat. Orcus, ar. orca), cu suf. -oaie. Cf. strigoaie < strigă. Precizăm că it. orco și sard. log. orku au și sensuri asemănătoare cu ale lui urcoi'. ‘(în legendele populare europene) mostro malvagio, gigantesco, divoratore di uomini e, in particolare, di bambini’ (Manlio Cortelazzo, Paolo Zolli, Dizionario etimologico della lingua italiana, 4/O-R, Bologna, Zanichelli, 1996), ‘balaur, dragon’; ‘(fig.) persoană care sperie prin urâțenie și răutate’; ‘(fam.) bau-bau, căpcăun’ (DIR). Varianta ursoi, ursoaie, explicată de Bogrea PIF 472 (nota 2) prin contaminarea lui urcoi, urcoaie cu ursitoare, lipsește din Rosetti LDR și din DLR. O altă variantă a lui *orcoi, absentă și ea din Rosetti LDR și din DLR, este orgoi (pl. orgoi) ‘strigoi’, întâlnită într-un descântec cules din Săcel CJ: „îl pociră Și-1 deochiară Orgoii și strâgoii Și fermecătorii Din lume din țară 265 De peste 9 hotară” (Pavelescu MMA 136). Orc ‘infern’, folosit de M. Eminescu în traducerea unei poezii a lui Horațiu, este un „termen savant, din cultura greco-latină” (Gh. Bulgăr, Cuvinte rare în opera lui Mihail Eminescu, în LR, X, 1961, nr. 1, p. 54) sau din germ. Orkus ‘zeul infernului’ (DLR). [CSP IV 142-143] OVEȘTINĂ. DLR cunoaște acest cuvânt dintr-un glosar din fostul raion Rădăuți cu sensul ‘miriște de ovăz’, fără formă de plural. în paragraful etimologic se precizează că e derivat „de la ovăz". Cu același sens (și cu aceeași formă) l-am întâlnit și noi în Năsăud BN, Spermezeu BN, Târlișua BN (pl. oveștini), Rogna SJ (pl. oveștini) etc. S-a format prin sincoparea lui i neaccentuat și reducerea grupului la £ din ^ovesiștină, un derivat, cu suf. -ină, de la ovesiște'. *ovesiștlnă > *ovesștină > oveștină. Cf. supra doștină. [SID XVI 244-245] PAJA se găsește în DLR cu sensul ‘clin (la mâneca cămășii)’, din Marginea SV (v. ALR II 3305/386) și din Straja SV, și cu sensul ‘bucată de pământ’, numai din Straja. După precizarea „etimologia necunoscută”, se face trimitere la palhă2. Trimiterea este justificată. Chestiunea 3305 a fost publicată în voi. IV h. 1168. Răspunsul complet din Marginea este [pâjă]; [pîăj]. Păjă este un singular nou, refăcut din [plăj], [păj], forme fonetice locale, rezultate din palatalizarea lui v în j, ale lui păvi, pl. lui păvă, variantă, răspândită în zonă (v. harta citată mai sus), a luipălhă. Cf. morcoj [morcoj], [morcoj’], [morcojV] etc., singular nou al lui morcov, refăcut din [morcoj'], [morcoj î], forme fonetice locale ale pluralului morcovi (v. ALRR-Trans. IV h. 446), țeje 266 [țșje], singular nou al lui țeăvă, refăcut din [țăj], [țăjî], forme fonetice locale ale pluralului țevi (v. ibid. h. 499). [SID XVI 245] PÂNTOȘ, ÎMPĂNTOȘÂ. Pântoșa, nume de oaie „cu pantă pe obraz” (Boiu Mare MM: NALR - Criș. 2302/201), provine din adj. pântoș, -ă ‘cu pete’, necunoscut de DLR, care e un derivat, cu suf. -oș, de la păntă, variantă a lui pată, răspândită în partea de nord-vest a țării (vezi NALR-Criș. 1477, ALRR-Trans. IV pș. 131/1477)’. [SID XIV 248] Verbul a se împăntoșă ‘a se păta’ a fost notat de Emil Petrovici în Bocșa SJ („ să-mpăntoșeâză [haina]”: ALR II SN IV h. 1221/279). Nu e cunoscut de dicționare. S-a format, cu prefixul în-, de la păntoș. [SID XVI 245] PĂLĂSCAT ‘(despre vasele de lemn) mai largi la mijloc’ a fost comunicat din Arieșeni AB: [Laptele acru se ține] „în d’oabe pălăscate” (CHEST. V 122/1 [fost 45]). Lipsește nejustificat din DLR. E un derivat de lapalăscă ‘ploscă’, viu în zonă (v. ALR II SN IV h. 1038). PĂMÂNCIOR este un cuvânt popular cu sensul de ‘pământ mic, puțin; moșioară’. CADE arată doar că e diminutiv de la pământ. DLR și MDA îl explică greșit de la „pământ + suf. -ior”. Provine, prin reducerea grupului consonantic tc la c, din *pământcior, un derivat de la pământ cu suf. -cior. Cf. supra băncucioară < *băncutcioară, duce < dutce, pl. lui dutcă ‘veche monedă de aramă sau de argint’ (Todoran CSLR 144); măci < mătci, pl. lui matcă (v. DLR); pălăcean ‘locuitor din Palatca CJ’ (< *pălătcean < Palatca + suf. -ean), Vâceștii < n. fam. Vătcă (TTRT. Valea Ierii 178), numele de grup hoceni < Hoțea, nume de familie (v. NALR-Criș. Date 170) etc. [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 119] 267 PĂRĂSCUȚĂ circulă, regional, cu sensurile 1. ‘ploșniță’ și 2. ‘țânțar’. TDRG îl explică, cu probabilitate, din antroponimul Paraschiva. Eugenia Contraș Sufixul -uț(ă) îl menționează printre cuvintele terminate în -ut(ă) „în legătură cu care deocamdată nu se poate face nicio presupunere deoarece nu li se cunoaște etimonul” (p. 144-145). DM, DLR și MDA nu-i dau etimologia, iar DU, CADE, SDLR, CDER, DEX12, BDG nu-1 înregistrează. După părerea noastră, este o formă rezultată din *poloscuță, un diminutiv, cu suf. -uță, de la ^poloscă, formă refăcută din *poloște, pl. lui *poloșcă ‘ploșniță’ (< magh. poloska ‘idem’, din care avem forma polușcă ‘idem’: TDRG, DM, DLR, MDA), după modelul broască, pl. broaște, muscă, pl. muște etc. Cf. găluscă, variantă destul de răspândită (v. ALRR-Trans. IV h. 537), refăcută din găluște, pl. lui gălușcă (< rus., pol. galuska, magh. galuska: DA). [In magistri honorem Vasile Frățilă 305] PĂRTÂLĂȘ, PĂRTÂLEȘ, POTCÂLĂȘ, POTCĂLEȘ, PRETINALĂȘ. Potcăleș ‘(învechit și regional; despre oameni) arțăgos; cicălitor; intrigant’ este cunoscut de DLR din LB; C. STAMATI, P. 333; GHEȚIE, R. M.; ALEXI, W. și ALR I 1564/63. Pentru etimologie, DLR și MDA îl compară cupotcă\ Precizăm că forma din ALR I 1564/63 estepotcălăș și trebuia dată în DLR ca variantă lexicală a lui potcăleș. Un sufix adjectival -aleș/-alăș nu figurează în inventarul de sufixe din Pascu Sufi, SMFC V, VI, FCLRV, FCLR IV/1. Potcăleș poate fi o variantă, rezultată prin substituirea lui r cu /, a lui *potcareș/*potcărăș ‘idem’, un derivat, cu suf. -eș, de lapotcar ‘(într-un descântec) duh rău care ar provoca potca’, sau, mai probabil, de la potcă, cu suf. -areț, modificat în -areș prin contaminare cu suf. -eș, cu aceeași valoare. Pentru contaminarea sufixelor, mai vezi (supra) câlcevelniț, codarniț. Varianta *potcârăș a putut rezulta din potcăreș, prin substituirea lui e cu ă datorită pronunțării dure a lui r. 268 Din potcăleș/potcălăș, prin raportare la potcă, s-a putut izola suf. adjectival -aleș/-alăș, cu care s-a derivat pretinălăș ‘prietenos’, cuvânt neatestat de dicționare, pe care l-am întâlnit la un informator din Valea Lupșii AB („Era pretinălăș cu copiii”), și părtălăș/părtăleș ‘părtaș’ (Teaha CN 249), comparat în DLR cu parte. Cuvântul trebuia literarizat în dicționar părtălăș, părtăleș. [In honorem Gheorghe Chivu 332-333] PĂSTRAN. Adjectivul păstrări a fost înregistrat de Tache Papahagi în leud cu sensul de ‘pestriț’ (vezi GFM 228). Atestarea lipsește nejustificat din DLR. Acest dicționar cunoaște cuvântul doar cu sensul de ‘păstrăv (peștele Salmo trutta fariof și, pentru etimologie, se limitează să-1 compare cu păstrăv1 [= numele peștelui]. A putut rezulta prin substituirea segmentului fonetic -ăv, interpretat casuf., cu suf. -an, sau prin derivare cu acest sufix din păstru, dat în DLR ca variantă a lui păstrăv. Păstru se întâlnește și în Maramureș (Săpânța: LRg I 16). Mai adăugăm că adj./?^Zrav trebuia lucrat în același articol cu peștele păstrăv, nu în articol separat. Nu e vorba de alt cuvânt, ci de un sens al aceluiași cuvânt. [CCRM IX 152] PĂSTRUN. Adjectivul păstrun, -ă se găsește în DLR dintr-un text cules din Covei DJ („Frate Iorgovane, Tu de mi-ei aduce De-o cigă păstrună”). Pentru etimologie, este comparat cu păstrăv ‘pestriț (la culoare)’. Comparația este justificată. Păstrun poate fi 1) un derivat, cu suf. -un, de la *păstru ‘pestriț’, adjectiv ce a putut rezulta de la substantivul păstru ‘păstrăv’ (vezi DLR), ca și adj. păstrăv ‘pestriț (la culoare)’ de la substantivul păstrăv ‘pește [...] cu spatele verde măsliniu, stropit cu puncte negre și roșii...’, sau 2) rezultat din adj. păstrăv, prin substituirea segmentului fonetic -ăv cu -un. Pentru formație, cf. durdun ‘grăsuliu’ < durd ‘idem’. [CSPIV 143-144] 269 PATRATIC ‘în sintagmele rădăcinăpătratică ‘rădăcină pătrată’, sistem pătratic ‘mod de cristalizare în care cristalele au formă de prismă cu baza pătrată’ (DLR, MDA), ‘care are formă de patrulater’ este derivat în DEX12, DLR și MDA de la pătrat, cu suf. -ic. în DLR și MDA se face apoi trimitere la fr. quadratique, germ, quadratisch. Dacă ar fi vorba de un derivat cu suf. -ic, care e un sufix diminutival accentuat, forma rezultată ar fi fost *pătrătic. Pătratic a rezultat din pătrat, prin substituirea sufixului -at cu suf. -atic (< atee). [In magistri honorem Vasile Frățilă 305] PÂRCIOCIȘTE, PÂRCIOȘI. Pârciociște (pl.părciociști) ‘loc cultivat cu cartofi’ (Sângeorz-Băi BN) este un derivat, cu suf. colectiv -iște, de lapărcioc (pl. partidei) ‘cartof’, variantă a lui picio(i)că ‘idem’, atestată și în Sângeorz-Băi (vezi Pașca Gl, ALRR-Trans. IV h. 451/246 etc.). Formapârcioși ‘cartofi’, existentă în Borza D. 162 și dată în DLR ca variantă a lui picioică, se va elimina din dicționar pentru că reprezintă literalizarea formei fonetice locale [pîrsos], care se literarizează pârcioci, variantă existentă în dicționar. [In honorem Gheorghe Chivu 332] PÂRGOÂL (pl. pârgdli) ‘loc de arătură lăsat nearat ca să se odihnească’ (Traian Vuia TM: ALRR-Banat V h. 768/89) este o variantă, necunoscută de DLR, a lui pârloagă ‘idem’, rezultată prin metateză. PÂRHÂTIC, *PÂRVÂTIC. Adjectivulpărhâtică ‘(despre oaie) cu lână puțină’ a fost notat în Fântâna, sat desființat, înglobat în orașul Borșa MM (v. ALRR-Mar. IV h. 940/237). Nu e cunoscut de dicționare. Provine, prin substituirea lui v cu h (cf. holbură < volbură, hulpe < vulpe, hultur < vultur etc.) din *pârvătic, -ă, un derivat de lapârv, -ă ‘idem’, cu suf. -atic, -ă (cf. bolândatic < bolând [= bolund}, nebunatic < nebun etc.). [Omagiu Andrei Avram 127] 270 PÂRLOGIME, PÂRLOGINĂ. Pârlogime (pl.pâlogimî) ‘loc de arătură lăsat nearat să se odihnească’ (Denta TM: ALRR-Banat V h. 768/40) și pârlogină (pl. pârloglni) ‘idem’ (Câlnic CS, Lățunaș TM, Giroc TM: ibid. h. 768/33, 35, 51; Șipet TM: ibid. h. 771/45) nu se găsesc în DLR. Sunt derivate de lapărlog ‘idem’, cu suf. -ime (pentru care vezi FCLR IV/1 126-136), respectiv -ină. PAȘ4 (pl.pâși) figurează în DLR, din sudul Transilvaniei, cu sensurile 1. ‘snop (de paie de grâu, de secară etc., adesea îmblătit)’ (Arpașu de Jos SB, Cârța SB, Jina SB, Poplaca SB, Lisa BV, Voila BV etc.); 2. ‘cocean [= tulpină] de porumb (care se taie toamna și se leagă snopi)’ (Sibiel SB) și etimologia necunoscută. Este același cu puș ‘claie, grămadă de snopi de strujeni’ (Petrești AB), pe care DLR îl compară cu germ. Busch. PECENE. Forma de pl. pecene figurează în Viciu Gl., din Vișeu MM, cu sensul ‘pănuși, foi de cucuruz’. DLR, care nu are alte atestări, o lasă cu etimologia necunoscută. Dacă avem a face cu o formă reală, e o variantă a lui pițiănă (pl. pițiene) ‘idem’, care e frecvent și în Maramureș, unde a fost notat în Berbești, Vad, Iapa, Moisei, Petrova, Rona de Jos (v. ALRR-Mar. IV h. 403/224-226,236,239,240), și, în varianta pețiană. în Strâmtura (v. ibid. h. 403/231). Cuvântul pițiană are o arie mai mare de răspândire în nordul țării. în DLR, după mențiunea „etimologia necunoscută”, se face trimitere la magh. picijăny. Dar, cum a arătat Muradin Lâszlo (Român nyelvi hatâs az aranyosszeki magyar nyelvjârăs szokeszleteben, în NylrK, anul IV, 1960, nr. 1-2, p. 133), picijâny este un împrumut din românește. [Omagiu Andrei Avram 127-128] PELEGOS, PIELEGOS, PILEGOS, PILIGOS. Piligos ‘fără vegetație, golaș, pleșuv’, formă atestată în Cămârzana SM („[copîrcș] culmea cea mai înaltă, piligosă pe vârv”: 271 NALR-Criș. Date 163) e o variantă, necunoscută de DLR, a luipelegos ‘idem’ (Densuș HD. Muchea Peleâgă „n-are niciun fel de arbore pe ea; loc pelegos”), cuvânt absent și el din DLR, derivat, cu suf. -os, de lapeleg = peleag ‘idem’. Prin contaminarea lui pelegos cu piele au rezultat pielegos [pt’elegos] ‘spân’ (Păiușeni AR: NALR-Criș. I h. 113/215 leg.) și pilegos [pfilegVosV] ‘idem’ (Hălmagiu AR: ibid. h. 113/218). [CSP IV 144] PELI. Forma verbală a se peli ‘(despre fân) a se îndesa’ a fost notată de Emil Petrovici în Gura Sărății BZ („[fânul] îl faci pele și-l lași de se pelește = se-ndeasă el nițel”: ALR II 5268/728). E o variantă a lui a păli3, rezultată sub influența lui pele, formă de plural a lui pală. Lipsește nejustificat din DLR. [SID XVI 245-246] PERPEGEL, PERPEGI, PERPEGIEL, PRIPEGI. Perpegiel ‘om mic, pipernicit, nedezvoltat; stârpitură’ este cunoscut de DLR de prin Banat, după Costin GB I 156, și, după mențiunea „etimologia necunoscută”, raportat la părpăduche, formă care e considerată o variantă a lui pitpalac ‘onomatopee care redă strigătul prepeliței’. Andrei Avram {Note etimologice, în LR, XXV, 1976, nr. 1, p. 85, reluat în CE 162-163) suspectează că e vorba de o formă greșit literarizată în loc de perpedel (vezi p. 162) și afirmă că „este de presupus căperpedel are la bază pe petpedec, variantă a lui pitpalac asemănătoare cu părpăduche [...], dar mai apropiată, în ce privește vocalismul, de cuvântul care ne preocupă; [r] din grupul consonantic nu pune probleme”. Văzând o legătură „clară” între perpedel și perpeduș ‘pițigoi albastru’ (înregistrat în Grădinari CS și considerat în DLR „probabil formație onomatopeică”), mai presupune că „perpedel {perpegiel) fi fost - și, poate, mai este încă - și numele unei păsări; pentru evoluția semantică prin care s-a ajuns la sensul atestat în DLR 272 cf. pitulice ‘epitet pentru o persoană scundă (și subțire)’ (DLR, s. v., sensul II 2)” (p. 163). în MDA, după mențiunea „etimologia nesigură”, este comparat tot cu părpăduche. Perpegiel este o formă care trebuia literarizată perpegel și n-are nicio legătură cu vreo variantă a interjecției pitpalac. De la el s-a format n. fam. Perpegel, întâlnit la familii de țigani din Brădiceni GJ și comparat de Gr. Brâncuș {Nume de familie din comuna Peștișani, jud. Gorj, în SCOL II, 1966, nr. 1, p. 16) cu „n. p. Perpelea, Parpală”. Este derivat, cu suf. -el, de la verbul *a se perpegi ‘a se pipernici’. Participiul acestui verb, devenit adjectiv, este atestat în Racovița TM în forma fonetică dialectală perpejât ‘prăpădit, nedezvoltat, pipernicit’ (vezi Todorescu-Răcovisanu GR 75). Evident că pripegit ‘pipernicit’, notat de Emil Petrovici în Peștișani GJ (ALR II/I h. 81/836), lăsat în DLR și MDA cu „etimologia necunoscută”, este o variantă (sau forma de bază?) a acestui cuvânt. [SID XVII 162-163] PETIȘ. Petișă [pefîșj], nume dat unei oi oacheșe (Dumbrăvița BH: NALR-Criș. 2384/143), provine din zdfpetiș, variantă a lui *peteș, care este un derivat, necunoscut de DLR, de la pete, pl. lui pâtă, cu suf. -eș. [SID XIV 249] PICUI, PICUIALĂ. Picuială ‘picoteală’ are în DLR două atestări din Oltenia, una din Boceanu Gl („Când te-apucă picuiala, să te duci să te culci”) și alta din Jiana MH („îmi vine picuială de somn”: ALR I/I h. 75/856), și este derivat, absolut hazardat, de la a picui2 [‘a răsuna, a vibra (cu ton scăzut)’], cu suf. -eală. Este derivat cu acest sufix, dar de la apicui ‘a moțăi, a picoti’, atestat în zonă, în Ciupercenii Vechi, sat care aparține municipiului Calafat GJ {eu picui'. ibid. h. 75/865), absent nejustificat din DLR, un derivat de la apicax (II. 3.), cu suf. -ui. [SID XVII 163] 273 PICUȘ (pl. picușuri) ‘marginea streașinei’ (Dragomirești MM. „I-am spus să nu-și puie casa cu picușul înt-a nost”: Faiciuc D 765) e un sens necunoscut de DLR. [CCRM II 58] PIELHOÂCĂ, PIELHOS. Pielhoâcă este cunoscut din Bucovina cu sensurile 1. ‘piele mare de animal’; 2. ‘(depreciativ) epitet pentru o vită bătrână și foarte slabă, îndeosebi pentru cai; epitet depreciativ dat unei femei bătrâne’. DLR îl derivă din „piele + suf. -oacă”, menționând, între paranteze rotunde, „cu h neexplicat”. Derivarea este corectă. Din piele cu suf. -oacă a rezultat inițial *[pieleupâcă]. Din această formă, prin substituirea lui u cu A, ca în doholi < dăoli [dăuoli], măduhă < măduuă etc., și sincopa lui e, a rezultat pielhoâcă. Adjectivulpielhos ‘(despre came) cu multe pielițe’ (Vâlcele CJ) este derivat de Todoran GV 85 „de la piele, cu suf. -os.”. Explicația este preluată de DLR, care-i adaugă precizarea „cu h neexplicat”. Din piele + -os a rezultat *[pieleuos], care, prin substituirea lui u cu h și sincopa lui e, a devenit pielhos. [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 119] PIEPTĂN, PIEPTÂR. Sensul 5. ‘ coastă de deal, de munte’ dat de DLR, din Negrești (corn. Dobreni) NT, la cuvântul pieptăr nu există. în H X 353, singura sursă menționată pentru acest sens, se găsește pieptăn (scris: cheptan), cuvânt care figurează în DLR doar cu atestarea din AL LUPULUI, P. G. 55. [Omagiu Teofil Teaha 340] PINGHILI. Forma verbală a pinghili ‘a polei’, existentă în glosarul din Berbești MM, Breb MM, Budești MM, Călinești MM, Desești MM (v. LRg I 12), lipsește nejustificat din DLR. Este o variantă a verbului a pingăli, care circulă în Transilvania cu sensurile 1. ‘a picta’; 2. ‘a se găti, a se dichisi’; 3. ‘a mâzgăli’ etc. (< magh. pingăl). [CCRM IX 152] 274 PIPIȚÂT ‘(despre oi) cu pete negre pe față’ a fost notat în C. A. Rosetti TL („cu fața pipițâtă [cu pete negre pe față]”: ALRR-Munt. Dobr. V pș. 130/2302/872). Nu figurează în DLR. E o variantă, rezultată prin asimilarea u - i > i - i, a lui *pupițăt ‘idem’, un derivat, cu suf. -at, de la *pupiț ‘pată mică’, care, la rândul lui, e derivat, cu suf. -iț, de la pup ‘idem’. [SID XIV 249] PIRG. După câte cunoaștem, apelativul pirg a fost semnalat pentru prima dată de geograful Ion Conea, care l-a auzit la ciobanii din munții Clopotivei: „La gura pâraielor (unde să-mpreună două ape de munte, repezi) e pirg, - «un colțișor băgat între două părae, așă»” (Om și natură in Țara Hațegului, în „Sociologie românească”, III, 1938, nr. 10-12, p. 459). Alt geograf, prof. B. Vulcu, l-a întâlnit în împrejurimile Orăștiei, redându-1 în forma literalizată chirguri ‘vârfuri teșite, mici ca înălțime’ (Termeni geografici de origine populară în împrejurimile Orăștiei, în „Terra”. Revistă de informare geografică, II, 1970, nr. 4, p. 79). Printre termenii „al căror sens de bază este de ‘obiect ascuțit, cu vârf, în special cui’”, Mircea Homorodean (Vechea vatră a Sarmizegetusei în lumina toponimiei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980, p. 161) include și pe „pirg ‘ciocâlteu de două palme, ascuțit la un capăt, pentru a face gaură în pământ, unde să se pună firul de usturoi etc. (Fântâna - Ban. Severin: Coman Gl): Pirgu lu Celucă, Pirgu lu Dănilă (Uricani), Pirgu Lazărului (Câmpu lu Neag), Pirguri (Bărbătenii de Sus), în Valea Jiului, și Pirgu Radeșului (Munții Retezat), confluențe” fără a menționa (sau cunoaște) sensul geografic al lui pirg. în DLR (Pe-Pârnar), volum apărut în 1974,pirg2 ‘plantator (cu care se fac găuri în pământ)’, cunoscut doar din Fântâna Banului, sat desființat în 17 febr. 1968, unificat cu satul Cetate, comuna Cetate DJ, are mențiunea „etimologia necunoscută”. Pentru alte atestări, vezi NALR-Olt IV h. 667/967, 976, 981. 275 înregistrând, în Dobrița GJ, toponimul Pirgu „deal, crac al Pârâului Revenișului”, Radu Sp. Popescu (Graiul gorjenilor de lângă munte, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1980, p. 144) îl explică dintr-un antroponim. Ulterior, cunoscând contribuția lui M. Homorodean, va reveni asupra etimologiei (vezi ibid.. Termeni entopici dialectali caracteristici Banatului, nordului Olteniei și sud-vestului Ardealului, în CL, XXIX, 1984, nr. 1, p. 63). Din Gureni, corn. Peștișani GJ, în Dicționarul toponimic al României. Oltenia, voi. 5 (O-R}, Craiova, Editura Universitaria, 2004, figurează Pirgu Mare, munte, Pirgu Mic munte și Pirgurile munte, toponime explicate de lapirgx ‘turn (de apărare)’, cuvânt pe care DLR îl cunoaște numai dintr-o sursă cultă și-l explică din ngr. pyrgos. Acum o jumătate de secol, în Țara Hațegului și Valea Jiului am înregistrat apelativul pirg cu sensul menționat de Ion Conea (‘ridicătură de teren ascuțită între două văi (pâraie) care se unesc’) și toponimele: Pirgu Gruiului „crac de munte între Părău Gruiului și Valea Mării”, Pirgu Lăzărului „crac de munte între două păr^ie mari”, Pirgu Văii Mării „crac masiv între două văi de munte” (Câmpu lu Neag), Pirgu „crac” și Muchea Pirgului (Șerel), Pirgu Strâmbii „este între Părău Ursului cel Mic și Strâmba; acolo se ascute” (Uric) etc. După cum rezultă din cele de mai sus, pirg 1. ‘vârf de deal; crac (de deal sau de munte) între două ape care se unesc’; 2. ‘plantator, chitonog (chitonag)’ și toponimele care s-au format pe baza lui se întâlnesc în sud-vestul Transilvaniei și în Oltenia, în regiuni intens romanizate. După părerea noastră,pirg provine din lat. ^pirgus ‘loc (sau obiect) ascuțit în plan vertical sau orizontal’, care, la rândul lui, e împrumutat din grecescul pyrgos ‘turn, castel’. Aromânescul pyrgu (pl. pyrguri) ‘tour; colline escarpee’ este împrumutat din greacă (vezi DDA). [CSP IV 144-145] PIRPILIG ‘parul cu crăci pe care se anină vasele de la stână după ce s-au spălat’ (Cărpinet BH: CHEST. V 58/16 [fost 276 46]) este o variantă, absentă nejustificat din DLR, a luiprepeleag ‘idem’. [SID XV 186] PISTRICIOS, PISTRICOS, PISTRICUȚĂ. Pe baza a două atestări din Banat, în DLR s-a lucrat articolul pistricos 1. ‘pistruiat’ (Banloc TM: DR IX 419) și 2. ‘(în formapistricios) pestriț, împestrițat’ (Bocșa CS: Costin GB II 152). în paragraful etimologic se arată că e un derivat „de la pistrui”. în realitate,pistricios e un derivat, cu suf. -ios, de lapistriță (pl. pistrițe, pistriți) ‘pistrui’, atestat în localități din aceeași zonă (Gherman TM, Foeni TM: NALR-Banat I h. 50/36, 43), iar pistricos e o variantă a lui pistricios. apărută prin substituirea lui c cu c, sub influența lui pistricuță (pl. pistricuțe) ‘pistrui’, diminutiv, atestat și el în aceeași zonă (Șipet TM: ibid. h. 50/45), de la pistriță. Pentru pistricuță < pistriță, vezi doniciiță < doniță, policuță < poliță, ulicuță < uliță (Graur ER 38-39). [Omagiu Teofil Teaha 340] PISTRINIC, PRISTINIC. Printre variantele lui prisnilic, diminutiv al lui prisnel (< prisnel + suf. -ic), în DLR și MDA figurează și pristinic, din Sălciua de Jos AB. Verificând sursa indicată (ALR I 1270/98), constatăm că forma notată de Sever Pop este pistrinic. nu pristinic. Pistrinic a rezultat, prin metateză, din ^pristinic, un derivat, cu suf. -ic, de lapristin saupristăn ‘prisnel’. în caz că e un derivat de la pristăn, forma inițială a fost *pristănic din care, prin asimilarea i-ă-i > i-i-i, s-a ajuns la ^pristinic. [Omagiu Teofil Teaha 340] PIȘCOLI ‘a pișcă’ (Dragomirești MM. „O pișcolit tătă pita”: Faiciuc D 765) e un verb necunoscut de DLR. A rezultat, prin substituirea sufixului -a cu suf. -oii, din a pișcă, atestat în regiune la leud, localitate vecină cu Dragomireștiul, Petrova MM, Apșa de Jos - Ucraina, Iapa 277 MM (v. ALRM I/I h. 134/347, 348, 352, 354), Bârsana MM, Borșa MM (v. ALRM II/I h. 128/353, 362). [CCRM II 59] PLAVOȘ. Ad). plâvoș, cunoscut cu sensurile ‘puțin blond, plăviț’ (fostele comune Brabeți DJ, Dăbuleni DJ, Mârșani DJ: LRg I 37), ‘cu lâna plăviță’ (Popescu-Sireteanu TP 80), lipsește din DLR. E un derivat, cu suf. -oș, de la plav, cunoscut de DLR de prin Banat cu sensul ‘(mai ales despre boi) care are părul de culoare albă sau albă-gălbuie’ (< sb. plav). [SID XIV 249] PLĂPÂNĂ, PLĂPĂNÂR, PLOPÂNĂ, PLOPÂNÂR. Plăpănăr (pl. plăpănăre) ‘tigaie în care se fac clătite’ (Zăbala CV: ALRR-Trans. 1446/386), plopănăr (pl. plopănâre) ‘idem’ (Covasna CV: ibid. 1446/415) e un derivat, cu suf. -ar, de la plăpând (pl. plăpâne) ‘clătită’ (Zăbala: ibid. IV h. 535/386), plăpând (pl. plopâne) ‘idem’ (Covasna: ibid. h. 535/415). PLEDI. A pledi figurează în DRAM cu sensul ‘a curăța de buruiene o cultură agricolă; a prăși’ și etimologia necunoscută. Autorul dă și pronunțarea locală a cuvântului: [piezi]. Fonetismul aparține unui grai în care v se palatalizează în z. Literarizându-1 corect, rezultă a plevi, variantă etimologică, învechită și regională a lui a plivi (< bg. TuieB»), [CCRM IX 152] PLEHIU, [pleh]. Din răspunsurile notate în diferite localități pentru ‘vătrar (cu care duci cenușa)’ (c-o coșară, cu vătrarul, c-on pleu, cu on vas rău, c-on bleah, cu strachina, cu o bucată de tablă, cu ce putem etc.) rezultă că Sever Pop s-a folosit de întrebarea: Cu ce duci cenușa (din casă)?. în Streza-Cârțișoara SB (din 17 febr. 1968 se numește Cârțișoara: Ghinea LRD), el a notat: „plefiiu care duce gunoiul din casă” 278 (ALR I 685/170), adică „[cu] plefiiu [cu] care [se] duce gunoiul din casă”, plelîiu fiind forma articulată a lui pieli. Din acest răspuns nu putem ști sigur dacă e vorba de o bucată de tablă sau de un vătrai confecționat din tablă. în DLR s-a redactatplehiu ‘vătrai’. Pentru etimologie, e raportat la magh./j/e/z ‘tablă, tinichea’. [pieli] ‘tablă’ a fost notat și de Emil Petrovici în Arpașu de Jos SB (v. ALR II/I h. 232/172), localitate vecină cu Streza-Cârțișoara. A rezultat din contaminarea sinonimelor pleu, plev, piei (< magh.) și [bleh] (< săs.), răspândite în zonă. Pentru pleu, plev, piei, v. harta citată mai sus și ALRR-Trans. III h. 339 etc., iar pentru [bleh], ALR I 685/156 ([cu] o țî de blefilV), 160 (c-un blehiV) etc. [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 120] PLEHUȘ, *PLEGUȘ, *BLEHUȘ. Adjectivul plehuș a fost notat de Sever Pop cu sensul ‘clăpăug’ (Sibiu SB: ALR I 1090/125). DLR și MDA îl dau cu etimologia necunoscută. A rezultat din contaminarea lui a se pleca și *blehuș, variantă, rezultată prin substituirea lui g cu h (întâlnită și la alte cuvinte din zonă), a lui *bleguș, un derivat de la bleg cu suf. -uș. [SID XVI 246] PLEUȚĂ (pl. pielițe) ‘vasul mic care se pune pe băieri, pentru ca laptele muls să nu curgă de-a dreptul în găleată; cupă’ (Cerbăl HD, Dăbâca HD: ALRR-Trans. 2340/405, 431) nu e cunoscut de DLR. E un derivat de la pleu, cu suf. -ut(ă). [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 120] PLOCIUMPI. Verbul aplociumpi ‘a priponi’ nu figurează în DLR. L-am notat în Panticeu CJ: „Leagă iapa cu lanțul de plociump, o plociumpește” II. 279 E un derivat de laplociump, variantă, necunoscută de DLR, a lui pociumb. [Omagiu Teofil Teaha 340] PLOȘTER. în Dobra HD, pentru ‘prăjinile (drugii, rudele) cu care doi oameni cară grămezi de fân sau otavă până la locul unde se clădește o căpiță sau o claie’, Emil Petrovici a înregistrat ploștere (pl.) (vezi ALR II SN I h. 130/105), iar pentru ‘cantitatea de fân sau otavă pe care o pot duce doi oameni la locul unde se clădește o căpiță ori o claie’,ploșter (vezi ALR II 5273/105). Cuvântul lipsește nejustificat din DLR. E un derivat, cu suf. -er (< -ar), de la ploscă (pl. ploște) ‘căpiță de fân’. în zonă circulă și sg.ploște, refăcut după pl. (vezi DLR, Loșonți SSE 122). [CSP IV 145] POCIOCORI. Forma verbală a pociocori ‘a lucra ceva într-un atelier producând zgomote’ (ex. „Noa, da ce-ai pociocorit acolo tătă ziua?”: Tomoiagă ARM 52) nu e cunoscută de DLR. Este o variantă, rezultată prin metateză, a lui a ciopocori ‘a lucra ceva’, ‘(în varianta ciopocări) a lucra ceva cu securea; a lucra în grajd sau pe lângă grajd’, un derivat de la ciopoc ‘(mai ales la pl.) unelte de tot felul, scule’ (vezi DA). POCIRTĂ ‘ciocârlie’(PișcoltSM: ALR 1 1032/333), absent nejustificat din DLR, este un împrumut din pacsirta ‘idem’. [SID XVI 246] POCLUIÂLĂ (pl. pocluieli) ‘liniște’ (Dragomirești MM. „De cân s-o dus în catane, numa n-am pocluială”: Faiciuc D 765) e un derivat, necunoscut de DLR, de la a (se) poclui ‘a sta liniștit, a avea liniște’ (< magh. pakol). POCRIȘCAR (pl. pocrișcâri) ‘copil din flori’ (Borodina SV: NALR-Mold. Bucov. II h. 129/465), necunoscut de DLR, 280 este un derivat de la pocrișcă ‘femeie care are copil din flori’ (vezi ibid. h. 129 leg., DLR), cu suf. -ar. PODEREOS. Adjectivul înseamnă ‘(despre un loc de deal) mai drept, mai neted, mai așezat’. L-am întâlnit în Cubleșu Someșan CJ (La Plop „loc mai pe deal, podereos” I). Lipsește din DLR. E un derivat, cu suf. -os, de la podereu = poderei ‘terasă, platou’. Pentru etimologia acestui cuvânt, vezi Loșonți TRFR 200-201. [SID XVI 246] PODOUÂȘ. în TRFR 206, am explicat toponimul Podouășu din *podouăș, formă rezultată, prin asimilarea o - e> o - o, de lapodeuăș (< podeu + suf. -aș). în anchetele recente (2009), am observat apelativul la o persoană din Sântejude-Vale CJ („la podouâșu ala cum i-o zis?”). [In magistri honorem Vasile Frățilă 306] POIECIOÂRĂ este cunoscut de DLR din Racova SM și Buru CJ (vezi CHEST. II 429/371, 430/322) și derivat de la poiată, cu suf. -ioară. Explicația ar putea fi valabilă doar dacă ar fi derivat de la poieț-, tema pluralului. Pentru derivatele de la tema de plural, vezi Sextil Pușcariu, Derivarea cu sufixe de la tulpina pluralică, în Homenaje a Menendez Pidal. Tomo III - 1925, Madrid, Imprenta de la Libreria y Casa Editorial Hemando (S. A.), 1925, p. 263-268. Provine, prin simplificarea grupului fonetic tc la c, din *poietcioară, un diminutiv de la poiată, cu suf. -cioară. Nez (supra) pămâncior, (infra) polecioară etc. Poate fi și un derivat, cu suf. -ioară, de la poiețea. [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 120] POJMOTOC (pl. pojmotoăce) ‘ghemotoc’ (Dragomirești MM: Faiciuc D 765, Săliștea de Sus MM) a putut rezulta din 281 contaminarea sinonimelorpojmoc (ibid.) și ghemotoc. în Săliștea de Sus am întâlnit și varianta pojmătoc. *POLĂCIOÂRĂ, POLEC1OÂRĂ. Polecioâră colibă’ este dat de Costin GB II 155 din Cârpa, azi Valea Timișului CS („Colea-n vale-n polecioâră/ Este o fată negrișoară”). în DLR și MDA s-a lucrat greșit ca variantă a lui policioară ( c. vezi (supra) pămâncior. poiecioară etc. [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 120] POLOJAC (pl. polojăci [polojăs] pf.) ‘pâinișoară lată, din același aluat cu pâinea, băgată în cuptor deodată cu aceasta, să se coacă mai repede să aibă copiii mai devreme pâine caldă; lipie’ (Secășeni CS: ALR II SN IV h. 1075/29) lipsește nejustificat din DLR. E un împrumut din sb. pdlozak ‘ou de cuibar’. [CSPIV 145] POPORÂIE (pl. poporâi) ‘contribuție anuală către biserică’ (Dragomirești MM: Faiciuc D 765) nu figurează în DLR. E un derivat de la verbul a poporî ‘a păstori’, cunoscut de DLR dintr-un text din 1724: „Scris-am eu ... popa Ion din sat anume din Suiug, când am poporît acolo”, care, la rândul lui, e un derivat de la popor cu sensul învechit ‘populație a unei cetăți, a unui oraș, a unui sat (ori a unei părți dintr-un sat) sau a unei unități teritoriale (formate din mai multe sate)’. [CCRM II 59] POPRICA a certa rău pe cineva’ (Dragomirești MM. „Tare rușine i-o fost că ți l-o popricat în fața oamenilor”: Faiciuc D 765) e un sens figurat, necunoscut de DLR, al verbului 282 a poprica = a paprica, folosit în Transilvania și Maramureș cu sensul ‘a pipăra (cu boia de ardei)’ (DLR). [CCRM II 59] PORCEÂN (pl. porceni) ‘știulete mic, necrescut și cu puține boabe pe el, care se dă la animale sau la păsări’ este răspândit în jumătatea de est a Maramureșului (v. ALRR-Mar. III h. 809). Nu figurează în DLR. A rezultat din contaminarea sinonimului cocean, răspândit în jumătatea de vest a Maramureșului (v. h. citată), cu porc. [CCRM II 59] PORUMBÂTIC. Printre numele date după culoare găinilor, se numără și Porumbatică (Voiniceni MS: ALR II 5704/235), care provine de la adjectivulporumbâtic, -ă ‘cenușiu, sur, porumbiu’, necunoscut de DLR. E un derivat de la porumb ‘idem’, cu suf. -atee (> -atic). Cf. gălbenâtic < gălben, molatic < moale, roșiatic < roșiii etc. [SID XVI 246] POTINOG. Sever Pop (TC 221) precizează că potinog „i se zice unui cal când se împiedecă, dă cu piciorul de o piatră” și, pentru etimologie, face trimitere la verbul a se poticni. Scăpând din vedere că e vorba de un adjectiv, Sextil Pușcariu {Etimologii, în DR VII 113) modifică definiția cuvântului în așa fel încât rezultă că ar fi un substantiv și-l explică din contaminarea verbului a se poticni cu sl. nogii ‘picior’ {„poticni + slav, nogii ‘picior’ > potinog ‘cal care se împiedecă, care dă cu piciorul de piatră’ ”). De aici a fost reținut , ca substantiv, în DLR, unde, după mențiunea „etimologia necunoscută”, se face trimitere la „poticni, cotonog”. Discutând o serie de cuvinte în care, la inițială, [co] a devenit uneori [po], Andrei Avram PE 45 susține că „potinog provine din cotonog ‘(despre oameni și vite) bolnav de picioare, șchiop’ ” și că „înlocuirea lui [k] cu [p] a putut fi 283 independentă de influența lui poticni, dar este probabil că prin această influență se explică prezența vocalei [i] în silaba a doua a lui potinog”. După părerea noastră, potinog provine, prin disimilarea totală a primului g, din ^potignog, un derivat cu suf -og de la potigni, variantă învechită și populară a lui poticni (v. DLR), curentă în graiul localității Sebiș AR, din care s-a comunicat potinog („potignește”: CHEST. I 68/523). Cf. infra, zătinoagă. [In magistri honorem Vasile Frățilă 306] POVĂRAȘ ‘persoană din serviciul stânii’ (Globu Craiovei CS: CHEST. V 25/37) lipsește nejustificat din DLR. E un derivat, cu suf. -aș, de la povar, variantă a lui pohar ‘(Mold., Bucov., prin Tran. și prin Banat) băiat angajat (ca ajutor al ciobanului) la diferite munci de la stână’, cuvânt cu etimologia necunoscută în DLR. [SID XV 186] PRAHUBI, PRĂHUBIT, PRĂHUPI, PRĂHUPTI, PRUHĂBI. Adjectivul prăhubit ‘copt peste măsură’ (Gorj: Pașca Gl) și verbul a se prăhupti ‘(despre terenuri, maluri) a se surpa’ (Sighetu Marmației MM: CV, III, 1951, nr. 3, p. 43) sunt date în DLR cu „etimologia necunoscută”. Fără îndoială că forma verbală este greșit literarizată în loc de a seprăhupi, în Sighetu Marmației p în poziție finală palatalizându-se în pt'. Din Orlat SB s-a comunicat aseprăhubi în fom&prăhughesc („Mi se prăhughesc toate = mi se risipesc toate”: H XVII 176/2), prin care corespondentul a redat literalizat fonetismul local [prăhugesc], cu g provenit din palatalizarea lui b. Lipsește nejustificat din DLR. L-am întâlnit și noi, alături de a se pruhăbi, în Ciubanca CJ: Fântânelele „loc complet distrus; tă [= tot] s-o pruhăbit, nimicit; s-o prăhubit”. Forma originară este a sepruhăbi, un derivat de lapruhab = prohab, care se folosește în expresia a (se) face prohab/ 284 prohap/pruhab ‘a (se) rupe, a (se) strica, a (se) distruge’: „s-o făcut prohab” I, III, „s-o făcut pruhab” II, IV (Bonț CJ), „pruhab s-o făcut” (Bonțida CJ) etc. Acest sens este evident și în citatele prin care în DLR se ilustrează sensurile 2. ‘(prin Bucov. și prin sud-vestul Trans.) haină, rufa ruptă; zdreanță’ și 7. ‘prăpăd’, rezultate prin extensiune, ale lui prohab'. „Cămașa pe el e toată prohab” (Hațeg: Todoran Gl), „Pe unde merea Novac, Tăt facea numai prohab” (Vadu Izei MM: Papahagi GFM 108). Din a se pruhăbi a rezultat, prin metateză, varianta a se prăhubi, din al cărei participiu provine adjectivul prăhubit, sensul ‘copt peste măsură’ fiind sinonim cu ‘stricat, putrezit’. A seprăhupi s-a format, prin metateză, de la *a se pruhăpi, un derivat de la varianta pruhap. [Omagiu Andrei Avram 128] PRIHOT. La substantivul prihod e dat în DLR și sensul (2.) ‘despărțitură la stână unde se închid oile înainte de muls’. Un asemenea sens nu există. Verificând în sursa citată, CHEST. V 48/72, aflăm că e vorba de ‘poarta sau ușa staulului’: „înaintea mulsului oile sunt introduse pe prihot în staul și de acolo strungarii le dau la muls”. Același lucru rezultă și din răspunsul la o altă întrebare: „prihotul pe unde bagă oile la staul” (ibid. 5\n2). [SID XV 186-187] PRUNDIT s. n. ‘acțiunea de a prundui și rezultatul ei’. „[Comisarășul de drum] grijește de prunditul drumului, de poduri ș. a.” (Năsăud BN: CHEST II 489/233). Provine dinpmndit, participiul lui aprundi ‘a prundui’. Lipsește din DLR. [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 121] PUJINĂ a fost comunicat din Runcu Salvei cu sensul ‘fânaț care se cosește o singură dată pe an’ (v. CHEST. IV 121/264). în DLR este lucrat, evident greșit, ca sens dezvoltat de la pujlă ‘potaie’. 285 Pujină înseamnă ‘pământ cultivabil de slabă calitate’ (Dragomirești MM: Faiciuc D. 766. „Când și-o măritat fata, i-o dat și ei vo tri pujini”), ‘teren neroditor’ (Prahase GBN). După părerea noastră, este vorba de un împrumut din ucr. Cf. rus onyuiHHa ‘mărăciniș’. Afereza lui o se întâlnește și în alte cazuri: cireti < ‘desiș format din copăcei’ < ucr. oceret ‘păpuriș’. Cireti nu e cunoscut de dicționare, dar se întâlnește ca toponim: Ceretiu „poderei frumos, teren arabil lângă sat” (Chiuza BN), Ciretiu „fânaț”, „loc pustiu” (Țaga CJ) etc. în schimb e bine atestat derivatul ceretei, ciritei ‘idem’ (vezi DA, DELR). PUȘCHEÂ, PUȘCHIÂ. Pușchiă (pl. pușchiele) ‘pușcă de soc, pușcoci’ figurează în DLR din Săcele BV. Pentru etimologie, este comparat cu pușcă. Forma este preluată de MDA, care indică etimonul pușcă, fără să menționeze cum s-a format. Un sufix -ia nu există în limba noastră. în sursă, ALR II SN V h. 1305/182, găsim forma [pușkiâ]. Cuvântul trebuia literarizat pușcheă (pl. pușchele) și este un derivat, cu suf. -ea, de la pușcă. [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 121] PUȘCULIE ‘pușcă de soc, pușcoci’ a fost atestat în Firiza, localitate componentă a municipiului Baia Mare MM (v. ALR I 1696/355), și Groși MM (v. ALR II SN V h. 1305/349). DLR și MDA îl compară cu pușcă. S-a format de la pușcă, cu suf. -ulie. Cf. căsulie < casă, cușculie < cușcă etc. [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 121] PUȘIȚOS. Din Câmp BH, Teofil Teaha a semnalat substantivulpușiță, folosit în expresia a aveapușiță ‘(despre copii) a plânge, a suspina, a scânci mereu’ (v. CV, III, 1951, nr. 3-4, p. 46), și adjectivul pușițos ‘plângăreț’ (v. ibid., Teaha CN 258). 286 Pentru etimologie, DLR și MDA doar compară adjectivul cu substantivul, deși nu există nicio îndoială că pușițos este un derivat, cu suf. -os, de la pușiță. [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 121] RĂCĂNÂ, RĂCĂNÂT. Semnalând adj. răcănăt ‘(despre un pom) cu coama rotundă și rămuroasă’ din Vâlcele CJ, Todoran GV 90 îl explică „din crăcănat”. In DLR e lucrat variantă a lui rătăcănât (răcătănăt, rotăcănăt, rotocănăt, roticănăt) ‘idem’, pentru care se trimite la rotocolât. Provine din participiul lui a se răcăna, verb pe care l-am întâlnit în Ocolișel CJ: „Se răcănează frunzele, se dezvoltă, se desfac în lături”. [In magistri honorem Vasile Frățilă 306] RĂCĂRIT ‘îndeletnicirea de a prinde raci’ (SADOVEANU) este explicat în DLR „de la rac2”. Provine de la verbul *a răcări ‘a prinde raci’, un derivat, cu suf. -i, de la răcar. RACHIȚAR ‘pădurice care crește pe lângă o apă, zăvoi’ (Oncești MM: ALRR-Mar. III h. 548/229) nu apare în DLR. E un derivat, cu suf. -ar, de la răchiți, pl. lui răchită. [CCRM II 59] RĂICIUG, RECIUG. Reciiig ‘îngrăditură pentru herghelie (Ghilad TM: ALR 11/36); loc unde se adună caii peste noapte (Ciocmani SJ: ALR I 412/273); îngrăditură în care se bagă oile pentru muls (Bucovăț, corn. Dumbrava TM)’; 2. ‘gard în jurul clăii de fân’ (Ghilad: ALR II 5037/36), cu variantele răciul, răiciul, răiciiin, figurează în DLR și MDA comparat cu magh. râcs. în satul natal, Bonțida CJ, are varianta răiciug (pl. răiciuguri) ‘îngrăditură, despărțitură pentru purcei, rațe etc.’. Provine din germ. Reitschule ‘loc îngrădit’ (vezi Loșonți GB 73). [In honorem Gheorghe Chivu 333] 287 RĂPCHINOS ‘răpănos’ (I. CR. IV 7), ‘(p. e x 0 păcătos, codaș’ (PAMFILE, J. II 163) e raportat în DLR la răpănos. Credem că această formă reprezintă literalizarea fonetismului local [răpkinos] (dintr-un grai în care p se palatalizează în p£) al variantei răpinos a cuvântului răpănos, variantă rezultată prin disimilarea ă - ă > ă - i. [In magistri honorem Vasile Frățilă 306] RARAȘTINĂ (pl. rărăștini) ‘loc (într-o pădure) unde copacii sunt rari, rariște, răriș, răritură’ (Cășei CJ, Dobrocina SJ, Frâncenii de Piatră SJ etc.) nu figurează în DLR. E un derivat, cu suf. -aștină, de la a rări. Cf. cosaștină < a cosi, despărțaștină < a (se) despărți, îmbulzaștină < a (se) îmbulzi, împărțaștină < a împărți etc. [In magistri honorem Vasile Frățilă 307] RĂRIT ‘locul din pădure unde copacii nu sunt deși, ci depărtați unii de alții, rariște’ (Budești MM, Săpânța MM: ALRR-Mar. III h. 546/222, 227) este o variantă, necunoscută de DLR, rezultată prin închiderea lui e la i, a lui răret ‘idem’ (Rona de Jos MM; ibid. h. 546/240), cuvânt pentru care în DLR există o singură atestare, din Bârsana MM. [CCRM II 59] RĂSĂTOR ‘bățul lung care se bagă într-o gaură a sulului de dinapoi pentru ca sulul să nu se învârtească și să țină urzeala întinsă, slobozitor’ (Vbrța HD: ALRR-Trans. 2259/372) se găsește în aria lui lăsător ‘idem’ (v. ibid. 2259/350, 351, 371, 402-404) și este o variantă a acestuia, necunoscută de DLR, rezultată prin substituirea lui l cu r. [SID XVI 246] RĂSCUCOĂSĂ. Al. Rosetti LDR 132 a întâlnit acest adjectiv într-un descântec inedit (cules de profesorul Ion M. Ungureanu din Turnu Severin de la o bătrână din Șișești MH) și l-a dat în categoria cuvintelor cu sens obscur: „De boale răscucuasă, / De boale movinuasă”. 288 lulia Mărgărit ISE 222 apreciază că în acest adjectiv întâlnim sensul verbului a răscoace, „chiar dacă modul de creare al acestuia [al adjectivului, n. n.] nu corespunde canoanelor gramaticii”. Cum nu cunoaștem întreg descântecul - nu știm dacă (și unde) a fost între timp publicat și ipoteza noastră se bazează doar pe cele 2 versuri reproduse mai sus. Noi vedem în acest adjectiv un derivat cu suf. fem. -oasă de la *răscuc, variantă neatestată de DLR, a lui răsfug. numele mai multor boli ale oilor, caprelor și ale vitelor: 1. ‘boală manifestată prin inflamația ugerului, prin încetarea secreției lactate și prin leziuni oculare și articulare’; 2. ‘antrax’; 3. ‘capie’ etc. (v. DLR). Tot în Oltenia este atestată varianta răscoc ‘(la oi) umflătură la ochi’ (Studina OT: NALR-Olt. IV h. 812/993 leg.), necunoscută nici ea de DLR. Nu este exclus ca aceste variante să se fi format din răsfoc. răsfug sub influența verbului a se răscoăce. Descântece de răsfug se găsesc în multe dintre CHEST. V. [Omagiu Maria Marin 265-266] RĂȘCHIETOÂRE, RĂȘCHIITOĂRE, RĂȘCHITOĂRE. Rășchiitoăre ‘femeie care rășchie’ este o variantă, comunicată din Bonț CJ („Când rășchiitoarea nu bagă de seamă la rășchiat (duce firul de două ori pe același corn) face crâmpiță”: CHEST. III 111/262), rezultată prin asimilarea i - e > i - i. a lui rășchietoăre. cuvânt notat de noi în Bonț de la informatorii III, IV, necunoscut de DLR, derivat de la a rășchia. cu suf. -(ă)toare. De la informatorii I și II am înregistrat varianta rășchitoăre. rezultată din rășchiitoăre. prin contragere. [In magistri honorem Vasile Frățilă 307] RĂTUNS ‘retezat’, comunicat din Globu Craiovei CS (semne în urechea oii: „rătunsă în vâr”, „rătunsă și crepată, ocolită”: CHEST. V 156/37) este un adjectiv, absent din DLR, provenit din participiul verbului a rătunde folosit în aceeași localitate cu sensul ‘a reteza’ (v. DLR). [SID XV 187] 289 RÂNCĂTURĂ, RUNCĂTURĂ. Runcătură ‘uscătură’ (Bulzești HD: CV, IV, 1952, nr. 4, p. 34), cu varianta răncături (pl.) ‘crengi uscate, vreascuri’ (Poiana BH: Teaha CN 260), e raportat în DLR la runc. A rezultat din contaminarea lui rancotă ‘(de obicei la pl.) creangă uscată, vreasc’, cunoscut și din zona Munților Apuseni (v. DLR), cu sinonimul uscătură. [In magistri honorem Vasile Frățilă 307] *RICHITĂR, RICHITĂRNIȚĂ. Pentru explicarea substantivului richitărniță (pl. richitărniți) ‘pădurice de răchiți ce crește pe lângă o apă, zăvoi’ (Toporu GR: ALRR-Munt. Dobr. III h. 411/805), necunoscut de DLR, se pot emite cel puțin două ipoteze: 1. Este vorba de un derivat, cu suf. -arniță, necunoscut de Pascu Suf. sau FCLR IV/1, care s-a putut detașa din acărniță (‘acăriță’) (< acar ‘idem’ + -niță: MDA), muștărniță ‘vas în care se ține muștarul (folosit drept condiment)’ (< muștar + -niță: Pascu Suf. 268, nu „muștar + suf. -arnițăf cum greșit dau DLR și MDA), zahărniță (zăhărniță) ‘vas mic în care se păstrează zahărul’ (< zahar, zăhar = zahăr + suf. -niță: Pascu Suf. 268, DLR etc.). 2. Ar putea fi și un derivat, cu suf. -niță, de la *richităr ‘pădurice de richiți ce crește pe lângă o apă, zăvoi’, care, la rândul lui, este derivat de la richită, variantă, curentă în zonă, a lui răchită. Cf. răchitar ‘idem’ (< răchită + suf. -ar. DLR). ROÂNDĂ. Pe baza unei atestări din Gherța Mică SM („o roandă de femeie”: „Anuarul Arhivei de folclor” VI 150), roandă se găsește în DLR definit ‘epitet depreciativ dat unei femei slabe, pipernicite’ și lăsat cu etimologia necunoscută. După cum a arătat Tamâs E, este împrumutat din magh. ronda ‘urât, dezgustător’. [CSP IV 145] ROITURĂ (pl. roituri) ‘ciucure’ a fost înregistrat de Emil Petrovici în Borșa MM (vezi ALR II 3362/362). 290 DLR îl compară cu roit ‘idem’, iar MDA îl derivă din roit + suf. -tură. După părerea noastră, nu așa s-a format acest cuvânt, deși știm că există câteva derivate cu suf -ătură, -itură de la tema substantivului (vezi Florența Sădeanu, Sufixele elective din limba română cu specială privire asupra repartiției lor, în SMFC III 51, Luiza Seche, Sufixul -URA (-ATURĂ, -ĂTURĂ, -ETURĂ, -ITURĂ, -SURĂ, -TURĂ), în ibid. 189). Fără nicio îndoială, roitură este un singular nou, refăcut după roituri, pl. lui roit. Cf. cirepură (pl. cirepurî), formă refăcută după cirepuri, pl. lui cirep (= cirip) ‘țiglă’, lomură (pl. lomuri) ‘impuritate, gunoi’, formă refăcută după lomuri, pl. lui lom (vezi DLR), vrascură (pl. vrascuri), formă refăcută după vrascuri, pl. lui vrasc [= vreasc] (v. DLR), vrejură (pl. vrejuri), formă refăcută după vrejuri, pl. lui vrej (vezi DLR) etc. [CCRM IX 152-153] ROȘCÂV. Adj. roșcăv ‘roșcat’ a fost inclus în DLR din GDO, unde se găsește din Verbița DJ și Seaca de Pădure DJ. Pentru etimologie, e raportat la roșcât. Ca nume de oaie dat după culoarea lânii, Roșcăva, Roșcăvă a fost notat în Balș OT și Maglavit DJ (v. NALR-Olt. IV h. 756/934 leg., 975). Roșcăv, -ă este un derivat, cu suf. -av, de la roșcă ‘persoană cu părul roșcat sau fața roșcată’. Pentru alte derivate cu acest sufix, vezi Pascu Suf. 281 și FCLR IV/1 431-434. [SID XIV 249] RUPĂCIOS ‘(despre teren) care se rupe, se surpă, se urnește’, comunicat din Poșaga de Jos AB ([Locul care se alege pentru casă trebuie] „să fie la ridicătură și să nu fie rupăcios”: CHEST. II 71/317), lipsește nejustificat din DLR. E un derivat, cu suf. -ăcios, de la a se rupe. Pentru acest sufix, vezi Pascu Suf. 75-76. [In magistri honorem Vasile Frățilă 307] SACAPIU. în DLR și MDA se găsește cuvântul sacaplu (pl. sacapli) ‘lucrător la stână’, cu etimologia necunoscută, având o unică atestare (Stănești AG: CHEST. V 25/86). 291 După părerea noastră, e vorba de o greșeală de fișare în loc de sacajiu [= sacagiu]. Felul în care e făcută litera j de către corespondent permite, la prima vedere, să fîe citită/?. în consecință, sacapiu se va elimina din dicționarele viitoare. [SID XV 187] SAPARÂȘÂ. Verbul a se saparâșa ‘a se acri, a se strica’ a fost comunicat din VAD MM: „Dacă rămâne izvamiță în urdă, se «saparâșează» (strică) și-n bărbânță «bozâie» (fermentează, se strică) încât sparge bărbânță” (CHEST. V 115/92 [fost 109]). Lipsește nejustificat din DLR. E derivat de la adj. saparăș [= taparâș] ‘pișcător, acru’ (v. DLR). [SID XV 187] SĂRUNOS. Acest adjectiv, care înseamnă ‘(despre apă) sărată, rea’ l-am observat în Peteritea MM. La Sărune „este ceva apă sărată, izvor, apă sărunoasă, rea” I. E un derivat de la sărune, cu suf. -os. Nu figurează în DLR. [In magistri honorem Vasile Frățilă 307] SBRĂHUIATIC. Adj. sbrăhuiătică (scris: sbrăhuetyică) ‘(despre o oaie, „după temperament”) speriată’ a fost comunicat din Șieu MM (v. CHEST. V 76/80). Este o variantă, absentă nejustificat din DLR, a lui sprehuietic ‘neastâmpărat; nebunatic; aiurit’. [In magistri honorem Vasile Frățilă 307] SCOFEC. Definită ‘cofa de dimensiuni mici, cu mânerul drept’, această formă substantivală se găsește în DLR și MDA, după o comunicare din Straja SV, fără formă de plural. în paragraful etimologic este comparată cu scof cofă. După părerea noastră, avem a face cu o greșeală în loc de scofei, variantă, cu 5- protetic, a lui cofei ‘cofa mică și largă’, care este atestat în zonă (vezi DA). Proteza lui 5- s-ar putea datora influenței lui scafă, scăfiță. [CSP IV 146] 292 SCORDÂCI (pl. scordăci) ‘cicălitor’ (Vima Mare MM: ALR I 1564/270) lipsește nejustificat din DLR. A rezultat, prin sonorizarea lui t, din *scortâci, un derivat, cu suf. -aci, de la scort, variantă a lui șcort ‘(Bucov. și prin nord-estul Trans.) ceartă; intrigă; discordie’ (DLR). Cf. șcortos ‘cicălitor’, alt derivat de la șcort (vezi DLR), atestat și în Tereblecea - Ucraina: ALR I 1564/392). [In honorem Gheorghe Chivu 333] SCORUȘ. în DLR, scoruș2, cunoscut din Transilvania cu sensul ‘partea bisericii (de obicei balcon) unde cântă corul’, este considerat un împrumut din lat. chorus. Dacă ar fi adevărat, nu știm cum s-ar putea explica transformările fonetice din cuvântul românesc. Așa după cum a arătat Tamâs E 692, scoruș este un împrumut din magh. korus ‘idem’, care e adaptarea lat. chorus. 5 e un sunet protetic, ca în scoboz < coboz ‘instrument muzical asemănător cu chitara’ (< magh. koboz), scorbăci < corbăci ‘gârbaci, biciușcă’ (< magh. korbăcs), sfărtăi < fărtăi ‘sfert’ (< vaagh. fertăly) etc. [Omagiu Andrei Avram 128] SCRIPCÂR (pl. scripcări) ‘scripeți (la ițe)’ (Nămoloasa GL: ALRR-Munt. Dobr. V MN pș. 116/729) e un derivat de la scripți (pl.), cu suf. -ar și substituirea lui ț de la sfârșitul tulpinii cu c, ca în pistricos ‘cu pistrui’ < pistriți ‘pistrui’, prepelicar < prepeliță (v. Sextil Pușcariu, Pe marginea cărților. VI, în DR IX 419). [In honorem Gheorghe Chivu 333] SCRIVALĂ. Cuvântul a fost comunicat din Nimăiești BH, ca răspuns la întrebarea: „Unde se păstrează sarea care se duce la stână pentru oi?” (CHEST. V 42/51 [fost 44]). Lipsește nejustificat din DLR. Este o variantă, cu 5- protetic, a lui crivală ‘crăcane făcute din trei pari scurți bătuți cruciș în pământ sau dintr-o bucată scurtă de lemn îngemănat ori despicat la capătul de sus în trei sau 293 patru ramuri (craci), între care se pune drobul de sare să-l lingă oile’. [In honorem Gheorghe Chivu 333-334] SECĂTURI ‘a defrișa, a lăzui’ e un derivat, necunoscut de DLR, de la secătură ‘loc, într-o pădure, defrișat și folosit ca pășune sau ca ogor’. Secătura „teren cultivabil. O fost pădure și o secăturit-o” (Libotin MM). [SID XVI 246] SFÂRLOĂGĂ. La cuvântul sfârloăgă 1. ‘(pop.) piele veche, uscată și răsucită’; 2. ‘(pop.) încălțăminte uzată; s p e c. (de obicei la pl.) cizmă sau opincă veche uzată’; 3. ‘(prin sud- estul Olt., la pl.) bucăți, sfârcuri’, în DLR e dat, în mod greșit, și sensul (4.) ‘perdea’, din Holod BH. Nu se menționează forma din sursă („sfărloăge s. f. pl.: LRg I 66), deși trebuia, fiind diferită de cea a cuvântului-titlu. Avem a face cu o variantă, cu 5- protetic, a lui firhong ‘idem’. Pentru alte variante ale acestui cuvânt, vezi Tamâs E, ALR II/I MN p. 139/3903, ALRR-Mar. II h. 268, NALR-Banat II h. 218, ALRR-Trans. III h. 313 și NALR-Criș. II h. 327. [In magistri honorem Vasile Frățilă 308] SFÂRNEL ‘prâsnel’ a fost înregistrat de Sever Pop în Zidurile DB (ALR I 1270/750). După mențiunea că etimologia este nesigură, în DLR și MDA este comparat cu prisnel. Provine din contaminarea lui prisnel cu interjecția sfâr ‘cuvânt care imită zgomotul produs de învârtirea cu repeziciune a unui obiect, a unei ființe etc.’ sau cu verbul a sfârâi (sfârăi). [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 121-122] SFÂRTĂR e dat în DLR ca variantă a lui sfărtăi 1. ‘sfert’; 2. ‘unitate de măsură a suprafețelor, egală cu 1/3 iugăr (= 5775 m2); ‘(regional) șchioapă’. MDA îl lucrează greșit în articol separat, considerându-1 format prin substituire de sufix. 294 E într-adevăr o variantă a lui sfârtâi (< sfărtăi < fărtâi < magh. fertâly), rezultată prin contaminarea acestuia cu sinonimul pătrar. Ilustrativă în acest sens este harta 1094 din ALR II SN IV. SFORGALÂU se găsește în Coman Gl definit ‘torcălău (torcător)’, după o comunicare a învățătorului loan S. Pavelea din Runcu Salvei BN. DLR și MDA lasă cuvântul cu etimologia necunoscută. în localități vecine cu Runcu Salvei, sforgalău ne-a fost definit „persoană care sforăiește noaptea când doarme” (Telciu), „om ce sforăiește” (Salva). Așadar, cuvintele torcălău, torcător din glosarea învățătorului menționat nu au sensul cunoscut de ‘persoană care toarce lână, in, cânepă etc., persoană a cărei îndeletnicire este torsul’, ci ‘persoană care sforăie’, verbul a toarce având și sensul de ‘a sforăi’ (vezi DLR). Sforgalău este un derivat, cu suf. -alău, de la *a sforgăi ‘a sforăi, a horcăi’, variantă a lui a sforcăi ‘idem’ (< sforăi + horcăi'. DLR), rezultată prin sonorizarea lui c. [CSP IV 146] SIE [siie], nume de oaie „fumurie” (Valea Ciorii IL: ALRR- Munt. Dobr. V pș. 30/2302/839), e o variantă, necunoscută de DLR, a lui siv, -ă ‘sur’, rezultată, probabil, din contaminarea acestuia cu fumurie. [SID XIV 249] SLĂBIE (pl. slăbii) ‘flămânzare (la vite)’ (Cărbunari CS, Borlovenii Vechi CS, Măru CS, Jdioara TM: ALR I 1085/9, 12, 26, 79) este derivat în DLR de la slab cu suf. -ie și raportat la slăbină, slabiță. Evident nu poate fi un derivat românesc de la slab, cu care nu are nicio legătură (logică), ci un cuvânt rezultat din slăbină, slăbină (< ser. slabina: DLR), atestat în localități apropiate (v. ALR I 1085), prin substituirea segmentului final -ină (asimilat cu suf. -ină) cu suf. -ie. [In magistri honorem Vasile Frățilă 308] 295 SLOÂTIȚĂ, SLOTL Sloătiță ‘lapoviță’ (Dragomirești MM: Faiciuc D 767) și a sloti ‘a cădea lapoviță’, notat în Budești MM (slotește: ALRR-Mar. III h. 666/222 leg.), lipsesc din DLR. Sloătiță s-a format din contaminarea sinonimelor sloătă și fleăscotiță, notate în puncte (de anchetă) vecine (v. ibid. h. 666/232-236. Dragomireștiul este punctul 234). A sloti e derivat, cu suf. verbal -i, de la sloătă. [CCRM 1159] SLOBOÂSTE ‘clătite’ a fost înregistrat de E. Petrovici, alături de clătite, în Vânători MS (v. ALR II SN IV h. 1077/157). Lipsește nejustificat din DLR. A rezultat, prin omiterea determinatului, din plăcinte sloboăste sau scoverze/scoverzi sloboăste (cf. scoverze slobozite ‘idem’: ibid. h. 1077/260), slobost, -oăstă fiind o variantă, cunoscută de DLR, a lui slobozit. Aceasta provine din forma populară (sau scurtă) de participiu a verbului a slobozi, notată de E. Petrovici în Micăsasa SB, Vânători MS, Arpașu de Jos SB și Voiniceni MS (v. ALR II SN VII h. 2141/141, 157, 172, 235), întâlnită și într-un text folcloric cules de Alexiu Viciu în Biia AB (v. Todoran CSLR 89). [SID XVI 247] SLOMINĂ (pl. slomine) ‘fiecare din cele două lemne (despicături) orizontale pe care se bat, perpendicular, altele mai scurte și mai dese, formând o leasă [= o parte din staul care se poate demonta]’ (Boșorod HD: CHEST. V 36/12 [fost 14]) este o variantă, absentă nejustificat din DLR, a lui somină. [SID XV 187] SLOV. Pentru ‘ridicătură de la mijlocul ogorului unde se dau brazdele una peste alta când se începe arătura de la mijloc, coamă’, informatorul din Lunca, corn. Baia de Criș HD, a răspuns: sclovul holdii (v. ALRR-Trans. 2020/351). 296 Cum localitatea este în aria subdialectului crișean, subdialect caracterizat și prin epenteza lui c în grupul consonantic sl, forma se literarizează slov. Este o variantă, necunoscută de DLR, rezultată prin substituirea lui g cu v, a lui slog (< sb. slog), cuvânt documentat în Oltenia și Banat cu sensul ‘mejdină, hat, răzor, hotar între două moșii’ (v. CADE, DLR, NALR-Olt. III h. 442, NALR-Banat II h. 336). [SID XVI 247] SMULHĂI ‘a smulge’ (Dragomirești MM: Faiciuc D 767) lipsește din DLR. Poate proveni din *a smulgăi, un derivat, cu suf. -ăi, de la smulg, prezentul indicativ al lui a smulge, prin substituirea lui g cu h, sub influență ucraineană. [CCRM II 59] SOSÂȘTINĂ (pl. sosăștini ‘sosire’ (Dragomirești MM: Faiciuc D 768) e un derivat, necunoscut de DLR, de la a sosi, cu suf. -aștină. Cf. cosăștină < a cosi, despărțaștină < a despărți etc. SPĂMÂNTĂ. Substantivul spămăntă (pl. spământe) ‘sperietoare pentru păsări, momâie (în grâu, în cânepă)’, atestat în sud-estul Olteniei (Crivina MH, Ostrovu Mare MH și Gruia MH: NALR-Olt. IV h. 616/961, 962, 965), nu e cunoscut de DLR. După lulia Mărgărit CES 253, cuvântul „a apărut, probabil, sub impulsul omonimului spaimă, răspândit, în general, în Oltenia, dar consemnat și în același ținut [...]. După modelul relației spaimă > a spăima ‘a produce, a face spaimă’ (v. Gl. Munt./pct. 848), s-a creat, în ordine inversă, prin regresiune, spămăntă < spămăntă”. După părerea noastră, este moștenit din lat. *expa(yi) menta, pl. lui ^expavimentum. Cf. spăimânt ‘(învechit, rar) spaimă’ < lat. ^expavimentum (DLR), precum și forma dialectală italiană spamentu ‘spavento’ (Gerhard Rohlfs, Dizionario dialettale delle tre Calabrie, Halle (Saale)-Milano, 297 Max Niemeyer-Ulrico Hoepli, 1934). [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 122] SPĂMÂNTOÂICĂ. DLR cunoaște acest cuvânt din descântecul „Tu moroaică, Tu strigoaică, Tu spământoaică, Tu muma-pădurii... Să nu mai vii la (cutare)”. îl glosează ‘spaimă (2)’, adică ‘ființă, lucru, împrejurare, fenomen etc. care produce spaimă’ și-l derivă din verbul a spământă [= a spăimânta}, cu suf. -oaică. lulia Mărgărit CES 253 observă just că, „dată fiind unicitatea atestării [...], glosarea ar fi trebuit limitată la contextul în cauză ‘ființă supranaturală, din familia moroilor, strigoilor, provocatoare de groază, spaimă, invocată în vrăji, descântece’. Găsind inacceptabilă explicația din DLR, propune „ca soluție, schimbarea de sufix: spă(i)mântător + suf. -oi (-oaică)”. Surprinde faptul că autoarea n-a văzut o legătură între spământă și spământoaică. în DLR nu s-a menționat, deși trebuia, locul, zona de unde a fost cules descântecul reprodus. în sursă se precizează că a fost cules din Bonteni DJ. Această localitate se află în aceeași zonă cu cele în care s-a înregistrat spământă, astfel încât derivarea lui spământoaică din spământă (cu suf. -oaică) este mai presus de orice îndoială. [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 122] SPLINÂT ‘boală a oilor’ a fost comunicat din Viștea de Jos BV („splinatul: Oaia de splinat se îmflă; se vindecă dacă se împunge de [sic!] splină”: CHEST. V 167/96 [fost 101]). Lipsește nejustificat din DLR. Provine din participiul verbului a se splina ‘(despre vite) a i se umfla splina, a se îmbolnăvi de splină’ (DLR). [SID XV 187-188] STĂJĂLI, STRAJĂ, *STRĂJĂLI, STRĂJUL în Bonțida CJ, verbul a străjui se folosește cu sensul ‘a stăvili apa 298 înaintea morii pentru a se aduna cantitatea necesară acționării roților o perioadă mai mare de timp’, necunoscut de DLR, iar baza strajă înseamnă (și) ‘stăvilar’. Credem că forma verbală a se stăjăli ‘(despre apă) a se opri’, pe care am întâlnit-o în Gâlgău SJ, este o variantă a verbului *a (se) străjăli, un derivat de la strajă, cu suf. -ăli, rezultată, probabil, prin contaminare cu sinonimul a stăvili. STĂLCIUNER ‘parul cu crăci pe care se anină vasele de la stână după ce s-au spălat’ (Săpânța MM: CHEST. V 45, 58, 129/72) este o variantă, absentă nejustificat din DLR, a lui sărciner ‘idem’. [SID XV 188] STAT AMANT (pX.stătăminte) ‘gospodărie’(Dragomirești. „Le-o făcut omul la amândoi feciorii stătământ”: Faiciuc D 768) nu e cunoscut de dicționare. E un derivat, cu suf. ~(ă)mânt, de la stat ‘avere’, sens cunoscut de DLR din Desești MM (v. Papahagi GFM 11) și din Bihor (v. Pașca GL). [CCRM II 59-60] STĂULI, STĂULIT, STĂURI. Verbul a (se) stăuri 1. ‘a pune (a avea) stâna și staurul într-un anumit loc’ (Chizeni SJ. „Acolo [în Poieni] am stăurit și în vara asta cu oile. E o poiană mare” II); 2. ‘a îngrășa o anumită suprafață de teren mutând tot la 2-4 zile staurul pe altă porțiune a ei’ (Gâlgău SJ) lipsește din DLR. E un derivat, cu suf. verbal -i, de la staur (< lat. stabulum). DLR cunoaște substantivul stăulit ‘șederea oilor pe un loc anume (pe care îl fertilizează)’ din ECONOMIA lui Gh. Șincai („De la oi se poate avea mare folos, nu numai din lapte și din lână, ci și din gunoiul lor pentru că prin stăulitul oilor foarte bine se direg țearinele”) și îl explică „de la staul”. După cum a arătat C. Lacea în DR II 625, stăulit provine din participiul verbului a stăuli, care are același sens cu a (se) stăuri și provine de la staul (< lat. stablum < stabulum). 299 STÂNJENÂ, STÂNJINÂ, TÂNJENI. Pentru noțiunea ‘(porumbul) face pui la rădăcină, împuiază’, informatorul din Castranova DJ a răspus: „a-nceput să facă copileți” (NALR-Olt. IV h. 599/987), completând: „tânjenește”, formă verbală pe care a glosat-o „întârzie să crească, crește pipernicit” (ibid. leg.). A tânjeni e o variantă a lui a stânjeni, apărută prin contaminare cu a tânji, cel de-al doilea verb fiind notat (la această chestiune) în Olanu VL cu sensul ‘a crește mai lent’ („tânjește «crește mai lent»”: ALRR-Munt. Dobr. V h. 604/757). De la a stânjeni (a stânjini) s-a format varianta morfologică de conjugarea I, a stânjena (a stânjinâ), necunoscută de DLR, culeasă din Călinești OT („stânjinează din crescut”: ibid. h. 604/776) și Piatra TR („stânjenează din creștere”: ibid. h. 604/784). [SID XVI 247-248] STÂRPĂRÂR, STERPÂRÂR. în LRg I 15 se găsește, din Breb MM și Mara (fost Crăcești) MM, forma stârpărari, glosată ‘locul oilor sterpe’. Aceasta trebuia literarizată stârpărâr. Lipsește din DLR. Este o variantă a lui *sterpărâr [stărpărârl], un derivat, cu suf. -ar [-ârî] de X^sterpâre [stărpâre] (pl. sterpări) ‘oaie stearpă’. Cf. stârpar < sterpar, stârpăciune < sterpăciune (DLR). STELNICER ‘pat sărăcăcios, cu paie’, semnalat din Moisei MM („... patul era plin de purici și stelnițe”: Tomoiagă ARM 57), este un derivat, necunoscut de DLR, de la stelniță ‘ploșniță’ + suf. -er (< -ar). [CSP IV 146] STELNICIOS, -OÂSĂ. Am întâlnit acest adjectiv în sate de pe Valea Someșului, în numirea compusă pere stelnicioâse (Bârsăuța SJ, Dăbâceni SJ, Dolheni SJ, Podișu SJ etc.) „pere mari, cu aromă plăcută, care au pe coajă pete roșioaie” (Bârsăuța), „pere mari, ca pumnul; se fac, când îs coapte, galbene” (Dăbâceni), „pere ce au pe coajă ca on fel de rugină. îs tari, da’ când se moaie îs bune” (Podișu). Pomul se numește păr stelnicios (Căpâlna SJ). 300 Este un derivat, necunoscut de DLR, de X&stelniță ‘ploșniță’, viu în zonă, cu suf. -os. [In honorem Gheorghe Chivu 334] STERPALANA (pl. sterpălăne) ‘oaie care nu dă lapte’ (Telechi-Recea, sat desființat în 1968, unit cu Recea BV: CHEST V 66/30 [fost 47]), cuvânt absent nejustificat din DLR, s-a format de la sterpălaie ‘idem’, prin substituirea sufixului -aie cu -ană, sau din stearpă, cu suf. -ălan(ă). Pentru suf. -ălăn, vezi Pascu Suf. 296. STOLOGOL. Forma stologol ‘un loc închis cu târși (cu crengi verzi), unde bagă vițeii’ se întâlnește în Viciu Gl în niște versuri pe care le „cântă copiii” din Valea Jiului [= (în abrevierea autorului:) Jiu] „când văd întâia dată cocostârcul”: „Călăuzii, buzu (cocostârcu)/ întoarce-te, învârte-te,/ Ca popa-n beserică,/ Ca porcii prin feregă,/ Ca viteii-n stologol, Ca vacile-n munte gol!”. A fost reținută în DLR și MDA, fără să i se poată stabili etimologia. Valea Jiului a fost populată cu locuitori din Țara Hațegului, cum dovedesc izvoarele istorice și numele localităților: Bărbătenii de Jos și Bărbătenii de Sus (foste localități) < Râu Bărbat, Livezeni < Livadia de Câmp și Livadia de Coastă, Lupeni < Valea Lupului, Petroșeni (oficial: Petroșani) < Petros, Uricani < Uric. După părerea noastră, stologol este o formă coruptă din stobor, cuvânt atestat în Densuș HD (Țara Hațegului) de Densusianu ȚH 139, 334 cu sensul Toc îngrădit pentru oi’. Fără îndoială că stobor i s-a putut zice (sau i se mai zice) și unui loc îngrădit unde se țin vițeii. Cf. ocol Toc îngrădit lângă casă sau în câmp unde se țin vitele, oile, porcii etc.’ (DLR), staul 1. ‘îngrăditură sau construcție (improvizată) făcută din lemn ori din strujeni de porumb, din stuf, din papură etc., situată pe o pășune sau în apropierea casei, unde se adăpostesc (vara) oile sau caprele în timpul nopții...’; 2. ‘grajd’ (ibidf 301 Forma inițială a versului „Ca vițeii în stobor” a fost modificată, în graiul copiilor, în „Ca vițeii-n stologol” sub influența versului următor. în consecință, stologol ar trebui eliminat din dicționarele viitoare. [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 122-123] STONCL Forma verbală a stonci ‘a avea toane’, existentă, din Câmpulung Moldovenesc SV, în Sfarghiu RCM, cu exemplele ilustrative „Cum i-o stoncit, cum s-o dus la târg”, „Face numai cum îi stoncește lui”, nu figurează în DLR. Este o variantă a lui a tonca ‘a i se năzări (cuiva), a-i cășuna, a-i trăsni prin cap’, rezultată prin proteza lui 5- și schimbarea conjugării. [CSP IV 146] STRĂICUȚĂ ‘trăistuță’ are în DLR două atestări, din Câmp BH (ALR I 1127/80) și Tărcăița BH (A I 24). în paragraful etimologic se menționează doar că e derivat „de la straiță”. întâlnind cuvântul și în Alexici LP I 94/8 („la-ni câștigă-mi străicuța / Și-mi caută bâtuța, / Să mă duc la măicuța”), lulia Mărgărit PE 171 propune „crearea analogic-contextuală, păstrând același «punct de pornire»”, apreciind că, „din necesități strict prozodice, derivatul primordial străistuță (< straistă. var. fonetică creată prin anticiparea consoanei [s], de la traistă - vezi DLR s.v.) în rimă îmbrățișată cu măicuță, a fost remodelat în partea finală, după cum se poate observa în text. în acest mod, cele două structuri de încheiere ale versurilor, străicuță. măicuță, realizează dezideratul eufonic al textului popular”. Varianta de la care s-a format cuvântul este, așa cum indică DLR, straiță. răspândită în Crișana, Banat, jumătatea de vest a Transilvaniei (vezi ALR I 727, 1127, 1300, 1551; ALR II SN II h. 495, ibid. V h. 1330; NALR-Criș. 1286, ALRR-Banat 1286, ALRR-Trans. IV h. 501). 302 După părerea noastră, derivatul primordial e străițucă (< straiță + suf. -ucă), din care, prin metateza consoanelor ț și c s-a ajuns la străicuță. Cf. și cionicuță de la doniță, pestricuț de la pestriț, policuță de la poliță, ulicuță de la uliță etc., exemple discutate de Graur ER 38-42, care se gândește și la alte explicații posibile. [CSP IV 146-147] STRÂMBĂREÂȚĂ, STRÂNGĂREÂȚĂ. Strâmbăreâță ‘(prin Olt.) găleată folosită la muls’ este inserat în DLR, MDA din DDRF și derivat din strâmb + suf. -ăreață [sic!!!]. FCLR IV/1 470 îl include între formațiile analizabile (cu suf. -ăreață), precizând că s-a conformat explicației etimologice din (aceste) dicționare, „deși analiza semantică prezintă dificultăți”. Dacă avem a face cu o formă reală, este o variantă a lui strungăreață ‘(popular) vas (mare) de forme diferite, a cărui capacitate ajunge până la 10 litri, în care se mulg oile’ (DLR), ‘(prin Olt.) vas mare, căldare în care se încheagă laptele (la stână)’ (DGDS), rezultată prin substituirea lui u cu î și a lui g cu b. Cf. gârloabă (> Gărloaba sau Gărloaba lui lacob) < *gârloagă < gârlă + suf. -oagă, vârciolob < vârciolog (Loșonți TRFR 158) etc. Varianta strângăreață, absentă din DLR, este atestată cu sensul ‘strungă (între dinți)’ (DGDS). [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 123] STROHOD, TROHOT, ZDROHOD, ZDROHOT. SDLR, care atestă forma trohot din Moldova și Muntenia cu sensul ironic ‘stroh, așternut nestrâns’, o explică din rus. truhâ ‘sfarâmătură de fân’, trimițând totodată și la trușnic, tuhoc, stroh. DLR și (după mențiunea că etimologia este nesigură) MDA îl compară cu stroh. A rezultat, prin afereza lui s-, din strohot cu sensul (existent și la baza stroh) ‘strat de paie folosit mai ales ca așternut pentru animale’, nu cu cel de ‘paie’, dat în DM, sau paix (I), cum indică DLR. Acest lucru reiese cât se poate de clar 303 din citatul ilustrativ: „Când umblă porcii cu strohotul în gură, se zice că fac a vreme rea”. Strohot se folosește și cu sensul ‘flori de fân scuturate sau rămășițe sfărâmate de fân ori de paie, stroh’ (Ungheni MS, Sălcud MS: ALRR-Trans. 2065/320, 334). Cuvântul mai are variantele strohod ‘idem’ (Ungheni: ibid. 2065/320), zdrohod ‘idem’ (Râciu MS, Voiniceni MS, Gornești MS, Chiheru de Sus MS: ibid. 2065/311-314), zdrohot ‘idem’ (Voiniceni: ALR II SN I h. 132/235, Idicel MS, Breaza MS, Hodac MS: ALRR-Trans. 2065/285, 300, 301), necunoscute de DLR. Ultimele două au rezultat prin contaminare cu verbul a (se) zdrobi sau cu substantivul zdrobituri. STUHÂC. Cuvântul a fost notat în Hoteni MM, în forma de pl. stuhăcuri ‘pădurice care crește lângă o apă, zăvoi’ (v. ALRR-Mar. III h. 548/228). Nu apare în DLR. E derivat de stuh [= stuf] ‘tufiș’ (v. DLR), cu suf. -ac. [CCRM II 60] STUHAT Toc din pădure cu mulți copaci, de nu poți trece prin el; desiș’ a fost notat, alături de deset [d’esăt], în Budești MM (v. ALRR-Mar. III h. 545/222). Nu figurează în DLR. Poate fi un derivat de la stuh [= stuf] ‘tufiș’ (v. DLR) cu suf. -et (> -ăt), cu deplasarea accentului de pe sufix, sau rezultat din contaminarea sinonimelor stuh și deset. [CCRM II 60] STUPINĂRIT ‘îndeletnicirea stuparului, stupărit’ este cunoscut de DLR din Răchita AB și explicat de la „stupină + suf. -ărif\ E un derivat, cu suf. -it, de la stupinar ‘stupar’ existent în același dicționar din Feneș AB. Cf. stupărit, bine explicat de la stupar, cu suf. -it. [SID XVI 248] 304 SUGĂCI. Acest verb, care înseamnă ‘(regional; complementul indică băuturi alcoolice) a bea mereu (câte puțin)’ (Mățău AG: Coman Gl) este derivat în DLR de la a suge cu suf. -ăci. Fără îndoială, așa cum de altfel au arătat mai demult Zizi Ștefanescu-Goangă și Tatiana Țugulea (Verbe derivate de la nume de agent, în SMFCIV 200), avem a face cu un derivat, cu suf. verbal -i, de \& sugaci ‘bețiv’, sens destul de răspândit. [SID XVI 248] SUGARI ‘(complementul este mielul slab) a apleca, a-1 pune să sugă’ (Zlaști, sat desființat, înglobat în municipiul Hunedoara HD: ALR I 1806/112) lipsește nejustificat din DLR. E un derivat de la sugar, cu suf. verbal -i. [SID XVI 248] SUHĂL Verbul a suhăi ‘a șovăi’ se întâlnește într-un text cules din Priponești GL („Cine-a bea sângele tău, Din minte să mințească, Din cap să amețească, Din picioare să suhăiască”: I. CR II 154). E reținut în DLR cu etimologia necunoscută. Poate fi o scăpare de notare a culegătorului sau o greșeală de tipar în loc de șuhăi, care s-ar explica din șuvăi, variantă învechită a lui a șovăi (vezi DLR), prin substituirea lui v cu h, fenomen fonetic întâlnit și în alte cuvinte: holbură, hulpe etc. [CSP IV 147] SUIC (pl. șuiei) ‘ciocârlie’ (Târlișua BN: ALR I 1032/269) lipsește nejustificat din DLR. E un derivat, cu suf. -ic, e la verbul a se sui. Cf. sinonimul suitoăre, care în DLR are doar o singură atestare, din Giulești MM (v. Papahagi GFM 233). Lipsesc nejustificat atestările din Moftinu Mic SM și Groși MM (v. ALR II 6202/334, 349). [SID XVI 248] SULIMĂTURĂ ‘(pl. sulimături) ‘fard’ se găsește, de prin nord-estul Olteniei, în Ciaușanu V. 113: Sărace sulimături / Cum intră prin zbârcituri. 305 DLR și MDA se limitează să-1 explice „de la suliman”. Este o variantă a lui sulimenitură ‘idem’, rezultată prin sincopa silabei -ni-, pentru ca versul în care se găsește să aibă același număr de silabe cu versul următor. [In honorem Gheorghe Chivu 334] SUPUROIĂ. Verbul a supuroia ‘a supura’ a fost înregistrat în Hulubești DB: „A-nceput să supuroieze operația”: DGDS). Este rezultatul contaminării dintre sinonimele a supura și a puroia. [SID XVI 248] SURBÂNCĂ ‘găleată mică’ (Budești MM: Papahagi GFM 233), ‘oală de gătit’ (Moisei MM: GRg) figurează în DLR fără formă de plural și cu etimologia necunoscută. Este o variantă a lui sorbăncă ‘găleată mică din care mănâncă păcurarii’ (Bugnariu N, nr. 262/97), ‘găleată cu un singur mâner’ (Borșa MM: Papahagi GFM 232), ‘farfurie de lemn cu două torți’ (Ferești MM: CHEST. V 61/32 [fost 26]), ‘farfurie de lemn’ (Vad MM: ibid. 61/92 [fost 109]), ‘vas de lemn în forma cupei’ (Vișeu de Jos MM: ibid. 61, 124/99 [fost 28]), cuvânt raportat în DLR la verbul a sorbi. [CCRM II 60] SURCOȘ. Acest adj. a fost notat de S. Pop în Nagy-Leta (rom. Leta Mare) - Ungaria, în sintagma tină surcoșă ‘noroi în care te prinzi (glod)’ (ALR I 398/324). Este împrumutat din magh. szurkos (fold) ‘(pământ) negru (și lipicios)’ (< szurok + suf. ~(o)s). [In magistri honorem Vasile Frățilă 308] SUSUC este un diminutiv, necunoscut de DLR, de la sus. L-am notat în Răzoare MM. SUVEICĂ, SUVEICÂT. Verbul a suveica ‘a bate (în urzeală) un fir de tort și unul de bumbac’ (Dragomirești MM: Faiciuc D 768) nu e cunoscut de DLR. 306 S-a format, cu suf. verbal -a, de la suveică. Din participiul acestuia provine adjectivul suveicât ‘(despre pânză) care este țesută în urzeală de bumbac și în băteală cu un fir de cânepă, de bumbac sau cu un fir metalic’, ‘(despre femei) care are îmbrăcăminte din astfel de țesătură’, cunoscut de DLR de prin Transilvania și de prin nord-estul Olteniei și explicat „de la suveică”. [CCRM II 60] ȘĂINĂLUI, ȘĂINUI. Aceste verbe sinonime, care înseamnă ‘a compătimi’ (Dragomirești MM: Faiciuc D 768), nu figurează în DLR. Tamâs E, care-1 cunoaște pe a șăinălui din zona Năsăudului, îl explică, la fel ca pe a șăinăli ‘idem’, din magh. sajnâl. A șăinui a rezultat din a șăinălui sau a șăinăli, prin substituirea segmentului fonetic -ălui, respectiv -ăli, interpretat ca sufix, cu sufixul -ui. [CCRM II 60] ȘCORLIOÂBĂ ‘(prin Bucov.; depreciativ) vacă slabă și nărăvașă’ (vezi LRg I 108) este comparat în DLR cu școrlă ‘(Bucov. și prin Trans.) epitet depreciativ pentru o vită bătrână, slabă și nărăvașă’. Este derivat, cu suf. -oagă (> -oabă) de la școrlă. Cf. (prin nord-estul Trans. și prin Mar.) gârloabă < *gârloagă < gârlă (ycT Loșonți TRFR 157-158). ȘPUREÂC ‘poreclă atribuită unui copil din flori’ a fost înregistrat în Coșna SV („îl poreclește șpureacule” (voc.): NALR-Mold. Bucov. II h. 129/462 leg.). E un derivat de la șpur [șpurl], atestat în localitate și în zonă (vezi h citată), cu suf. -(e)ac. ȘTIMULUI a se clarifica’ (ex. „Cum ai ieșit cu împărțaștina? - Stăi un pic, că încă nu ne-am știmuluit” (Moisei MM: Tomoiagă ARM 59). Nu e cunoscut de dicționare. 307 Provine, prin substituirea suf. -ui cu -ului, din știmui (< germ, stimmen: DLR). Alternanța acestor sufixe verbale e frecventă. ȘTIR, ȘPIR. Știr ‘lanț’, cu varianta șpir ‘idem’, este lăsat în DLR și MDA cu etimologia necunoscută. Forma-titlu este menționată din două surse (Bârsana MM: ALR II 5670/353; Firiza MM, Lăpușel MM, Mocira MM, Tăuții-Măgherăuș MM: LRg I 22), iar șpir, tot din două (Deda MS: MCD I 193; din fostul raion Vișeu: LR, X, 1961, nr. 6, p. 569, nu 59, cum apare în DLR), deși a mai fost înregistrată în (Borșa MM:) ALR II 5670/362, glosată ‘lănțug’. Forma știr nu există în realitate, reprezentând literarizarea greșită (făcută de persoana care a fișat materialul sau de redactori, în cazul primei surse, și de autorul glosarului, în cazul celeilalte) a formei fonetice [șt’ir], cu t' provenind din palatalizarea lui p. Cuvântul a mai fost atestat în Giulești MM [șt’ir], Oncești MM [șpir] (ALRR-Mar. III h. 847/223, 229) și Romuli BN [șpir] (ALRR-Trans. III h. 326/241 leg.) etc. Provine din germ. Sperr kette ‘lanț opritor’ (cf. și DRAM). ȘTIUBĂLAN ‘vas de lemn pentru apă sărată’ este cunoscut de DLR din localitățile Breb MM și Mara MM (v. LRg I 15) și, pentru etimologie, este comparat cu știubei. După părerea noastră, a rezultat din *știobălan, un derivat, cu suf. -ălan, de la știob sau, mai probabil, din știubei, prin substituirea sufixului -ei cu suf. -ălan. Pentru acest din urmă sufix, vezi Pascu Suf. 296, FCLR IV/1 p. 150-152. [CCRM IX 153] ȘULINDRĂ, ȘULINDRL Șulindră ‘persoană mincinoasă, care ducea zvonurile de la o casă la alta’ (Moisei MM: Tomoiagă ARM 60) e o variantă, necunoscută de DLR, a lui șuleandră, care are și sensurile: 1. ‘epitet pentru o femeie care poartă pe 308 cineva cu vorba’; 2. ‘(în forma a umbla de-a cileandra') a umbla de colo până colo, fără rost’. Verbul a șulindri ‘a duce zvonurile de la o casă la alta’ (Moisei MM: Tomoiagă ARM 60) nu e cunoscut de DLR. TĂCANEALA (scris: tăcănală) ‘covată’ (Eriu-Sâncrai SM: CHEST. II 489/376) este o formă de singular refăcută după tăcănele, pl. lui tăcăneâuă ‘idem’ (Holod BH: LRg I 67; Ceica BH: NALR-Criș. II h. 360/144, ibid. IV h. 706/144; Bulz BH, Tinăud BH: ibid. II h. 360/159, 160; Ciuhoi BH: ibid. IV h. 706/162 leg.), variantă a lui techeneâuă (pl. techenele) ‘idem’ (Vălcău de Sus SJ: ibid. IV h. 706/166), care, la rândul ei, este refăcută după techeneâuă, pl. lui techeneu (< magh. dial. tekeno, tekenyo). Cf. mială, formă nouă de sg. refăcută după miele, pl. lui mia (< miaua < lat. agnella). [In honorem Gheorghe Chivu 334] TĂIECIOS, -CIOÂSĂ. Cu sensul ‘care taie (bine)’, am observat acest adjectiv în Târlișua BN („Șuvarul e un fel de iarbă lungă, tăiecioasă”) și Vălișoara CJ („... o fost coasă tăiecioasă”). E un derivat de la verbul a tăia, cu suf. -(i)cios. Lipsește din DLR. [In magistri honorem Vasile Frățilă 308] *TĂINĂLI, TĂINĂLITOR. Tăinălitor ‘cicălitor’ a fost notat de S. Pop în Vețel HD (ALR I 1564/107). Lipsește nejustificat din DLR. E un derivat, cu suf. -(i)tor, de la *a tăinăli, care, la rândul lui, e derivat, cu suf. -ăli, de la taină. TĂIUȘ. La cuvântul tăiuș ‘tăiș’, în DLR se dă și sensul ‘par ascuțit la un capăt folosit la îngrădituri’, pe baza citatului „Acolo bat tăiuși în pământ, fac staur” din Precup P 6. Forma e reținută de autor în indicele de la sfârșitul lucrării. Fără îndoială că din această sursă a fost dat, alături de pari, ca titlu pentru chestiunea 5349 din ALR II (vezi Chestionarul Atlasului lingvistic român II, elaborat, în cadrul Muzeului Limbii 309 Române, sub conducerea lui Sextil Pușcariu, de Emil Petrovici și editat, în cadrul Institutului de Lingvistică și Istorie Literară, de Doina Grecu, I. Mării, Rodica Orza, S. Vlad. Coordonator: I. Mării, Cluj-Napoca, 1988, multiplicat). Am încercat să documentăm în alte surse (în primul rând în atlasele lingvistice) și pe teren existența acestui cuvânt, dar până acum nu am reușit și avem convingerea că este vorba de formă greșită în loc de țăruși. TĂLPOȘEȘTE. Adverbul tălpoșește, absent din DLR, se întâlnește în glosarul din Moisei MM în sintagma „încălțat tălpoșește = adică cu opincile aproape goale în picioare, cu obiele slabe și rupte” (Tomoiagă ARM 64). E un derivat, cu suf. -ește, de la tălpoș ‘(învechit) infanterist’. TĂRARÂICĂ 1. ‘orice tip de jucărie cu roți’ (Moisei MM: Tomoiagă ARM 62); 2. ‘teleagă cu o ladă pentru transportul gunoiului pe dealuri’ (Săliștea de Sus MM) nu e cunoscut de DLR. Credem că e un derivat de la interjecția tar ara, care, pe lângă sensul ‘melodie monotonă care pare că nu se mai sfârșește’, trebuie să îl aibă și pe cel de ‘zgomot făcut de o jucărie (sau de un alt obiect) pe roți, când e trasă (tras)’. TALBOC (pl. tălboăce) Toc adâncit în albia unui râu (sau a unei văi), unde apa formează un vârtej, trăgând la fund tot ce plutește deasupra’ (Țăud SJ), necunoscut de DLR, a rezultat din contaminarea lui dâlboc (pentru care vezi DLR) și tău Toc cu apă adâncă și liniștită într-o apă curgătoare’, sens pe care l-am întâlnit și la Țăud. [In magistri honorem Vasile Frățilă 308] TÂMPOȘ ‘(despre nuci) teșit, turtit’ e derivat de la tâmp, dar nu cu suf. -os, cum indică DLR, MDA, ci cu suf. -oș. [In magistri honorem Vasile Frățilă 308] 310 TÂRTÂN, TARTAR, TÂRTICOS, TÂRTOȘ, *TÂRTUR, TERTECOS. în Ciaușanu V 203-204 se găsesc articolele 1. „tereteciiță, -e ‘tărtăcuță’. Adj. tertecos, -oasă ‘tărtăneț, bondoc, bursuc, mic și-ndesat, burtă și căciulă, dop de sacâ (vorbind de femeile scunde)’ ” și 2. „tertealeâc, -ă, teretelecos, -oasă ‘mic, nemeș, potrivit’. Ex. O oală terteleacă” [sic!]. Formele teretecuță, tertealeac și teretelecos nu au fost reținute în DLR, fiind considerate greșite în Ioc de tertecuță, terteleac (cunoscute și din alte surse), tertelecos. în DLR și MDA, tertecos este comparat cu tărtăcuță, care are și sensuri figurate: ‘ființă mică, bondoacă’, ‘cap’. Poate fi o variantă, rezultată prin sincoparea silabei -le-, a lui tertelecos ‘mic’, un derivat de la terteleac, care înseamnă și ‘(despre persoane) mic, scund, îndesat, bondoc’ (vezi DLR). Târticos ‘(despre oameni) gros și mic de statură’ (AG: DGDS) este o variantă a lui tertecos, rezultată prin contaminare cu tărtoș, întâlnit și în aria respectivă (vezi DLR). După părerea noastră, sensul ‘termen depreciativ pentru un om mare, gras, greoi’ (vezi Udrescu Gl), dat în DLR și MDA ca subsens al lui tărtăn2 ‘termen injurios pentru evrei’ (< germ. Untertan ‘supus’, cu referire la supușii austrieci: DLR), aparține unui cuvânt omofon, ce trebuia lucrat ca tărtăn3 și derivat, cu suf. -an, de la tartă, de la care mai sunt derivate tărtău ‘(regional) copil gras, diform, bleg’ (Crișcior HD) și tărtoș ‘(mai ales despre femei) scund și gros, îndesat; voinic, dolofan’. Acesta din urmă este derivat cu suf. -oș, nu cu -os, cum greșit apare în DLR și MDA. Tartar se întâlnește prin nord-vestul Munteniei, în expresia târtâr cap, târtăr fund, care „se zice - în glumă - despre un om scund și gros, îndesat, fundăreț, ghindoc” (Udrescu Gl). DLR îl compară hazardat cu tăr3, variantă a lui tănd ‘(învechit, în Mold.; în corelație cu el însuși, pune în alternanță termenii pe care îi precedă) când... când’, iar MDA, tot hazardat, cu tar2 1. ‘harababură’; 2. ‘de-a valma’. 311 Nu este adverb, cum indică Udrescu Gl (și DLR, MDA), ci adjectiv. După părerea noastră, avem a face cu o variantă, rezultată prin asimilarea î-u > î-î, a lui ^târtur, un derivat de la tărtă\ cu suf. -ur, pe care-1 găsim în mai multe adjective: brumur, bufur, buhur, buzur (buzur), cărciur (cărcior), ciupur, melciur, (probabil) muscur, ponciur (vezi supra), țepur (vezi infra). Deci, târtâr cap, tărtărfund provine din ^tărtur (‘gros, lat, mare’) cap, *tărtur Qidemf fund. [In honorem Gheorghe Chivu 334-335] TEBELEU ‘ vas de lemn, de formă ovală, în care se încheagă laptele’, raportat în DLR la ciubălău, provine din magh. dobolo. Pentru magh. -d > rom. e, vezi Kirâly Contacte 146, iar pentru magh. d > rom. t, vezi ibid. 160. [In magistri honorem Vasile Frățilă 309] TEGLAȘ. Adjectivul teglaș, -ă ‘cărămiziu’ nu e cunoscut de DLR. „Culoare teglașă iese din scoarța [fiartă] de rușel” (Căpâlna SJ). E un împrumut din magh. teglaszin ‘idem’, teglavoros (teglaveres) ‘idem’. [CSP IV 147] TEIER (pl. teieri) ‘tei’ (Frâncenii de Piatră SJ), absent din DLR, e un derivat de la tei, cu suf. -ar (> -er). TICUȚĂ (pl. ticuțe) ‘clopoțel care se pune pe miei’ (Runcu Salvei BN) nu figurează în dicționare. E un diminutiv de la tică ‘clopot care se pune la gâtul oilor’ (Runcu Salvei: DLR). Tică are pl. tici (întâlnit la informatorii noștri din această localitate, dar și din Telciu BN). TILETURI. Definită ‘construcții într-o gospodărie [= anexe gospodărești]’, forma substantivală de plural tileturi se găsește în Tomoiagă ARM 64. 312 Dacă e autentică (încă n-am reușit s-o verificăm), avem a face cu o variantă, rezultată prin proteza (sau anticiparea) lui t, a lui ileturi ‘idem’, pl. lui ilet(i), cuvânt cu puține atestări în graiurile din Transilvania. MDA îl lasă cu etimologia necunoscută. Provine din magh. elet (vezi Tamâs E). TILINC ‘a bea multă țuică’ (Dragomirești MM. „O tilincat la pahare până n-o mai știut de capul lui”: Faiciuc D 769) e un derivat, necunoscut de DLR, de la interjecția tilinc ‘(de obicei repetat) cuvânt care imită sunetul unui clopoțel sau clinchetul unor obiecte lovite (unul de altul)’. [CCRM II 60] TINĂTURĂ e inserat în DLR pe baza unui citat din CORESI EV. 378, cu sensul Toc plin de tină; mocirlă, noroi’ (figurat) și explicat din din tină + -tură. Este o formă accidentală, provenită din întinătură, prin afereza prefixului în-, cuvântul urmând după prepoziția în: în întinătura > în tinătura. Iată citatul: „Den oameni, cu cuvântul și cu bunătățile cine e ajutat, ... goneaște dracii. Iară cărei se întină ca porcii în tinătura pohteei, intră dracii ... și-i surpă pre ei”. întinătură ‘murdărie, necinste, spurcăciune’ apare la CORESI EV. 238/27: „viață cu întinătură” (DA). [In magistri honorem Vasile Frățilă 309] TIRTILIG ‘fluier din coajă de salcie’ a fost notat de S. Pop în Vașcău BH (v. ALR I 1469/80). în DLR, după mențiunea „etimologia necunoscută”, se face trimitere la tilincă. Este, într-adevăr, o variantă a acestui cuvânt, ca și titilig, titiling etc. [In magistri honorem Vasile Frățilă 309] TITIRI. Ne referim la a titiri2, reținut în DLR dintr-un descântec, cu sens neprecizat, probabil ‘a pârli, a pârjoli, a arde’, și lăsat cu etimologia necunoscută. 313 Se întâlnește în versurile: Cârtiță umflăcioasă /... Ieși din cap, din os, din piele, din rărunchi /... Cu par te-oi păli, / Cu foc te-oi titiri. După părerea noastră, aici e vorba de sensul ‘a alunga, a izgoni’, atestat și din altă sursă la varianta a titiri (în DLR: titirP) a verbului a tintirP ‘idem’. în consecință, acest articol, preluat de MDA, se va elimina din dicționarele viitoare. [Omagiu Maria Marin 266] TOLCIOS ‘lipicios, hletios, clicos’ (Dragomirești MM: „N-o fo bună farina și mi-o ieșit pita tare tolcioasă, clicoasă, hletioasă”: Faiciuc D 769) e o variantă, necunoscută de DLR, a lui tercios. Varianta telcios e atestată. TOLJER ‘unealtă ciobănească cu care se mestecă în lapte după ce s-a pus cheagul sau în laptele ori zerul pus la fiert’ (Filioara NT: CHEST. V 102, 140, 145/33 [fost 70]) este o variantă a lui tăujer ‘idem’, absentă nejustificat din DLR. [SID XV 188] TORCĂTOARE, TORCĂTOR. Torcătoăre ‘bucata de lemn, scobită la mijloc, care se bagă cu un capăt printr-o gaură a sulului și cu care se ține nemișcat sulul dinainte ca să stea pânza întinsă; bărbătuș’ (Poiana Sibiului SB: ALRR - Trans. 2260/407), torcător ‘idem’ (Poboru OT: ALRR - Munt. Dobr. V MN pș. 114/2260/761) nu au nimic cu verbul a toarce, ci au rezultat, prin afereza prefixului în-, din întorcătoăre ‘idem’, întorcător ‘idem’, cuvinte atestate și în puncte vecine sau apropiate (v. ALRR-Trans. 2260/397, 437 și ALRR-Munt. Dobr. V MN pș. 114/2260/759, 762, 764-766, 768 etc.). în câteva puncte, forma dată inițial fără prefix a fost corectată: torcător, -toăre, [k] întorcător, -toâre {ibid. pș. 114/2260/795), torcătoăre, [k] întorcătoăre {ibid. pș. 114/2260/801), torcător, [k] întorsător [sic!] {ibid. pș. 114/2260/802). 314 Lipsa prefixului în- se întâlnește și la alte derivate cu suf. -ătoare: chegătoare, cuietoare, gropătoare, petecătoare (v. Loșonți CIE 100). [SID XVI 249] TORNĂ. Această formă a fost atestată cu sensul ‘bălegar de oaie, toriște’ în Ceahlău NT și Izvoru Alb NT (v. GRg). în paragraful etimologic din DLR se face trimitere la tor1 și toriște. Este o variantă, rezultată prin sincoparea lui i neaccentuat, a lui torină, care are și acest înțeles. [In magistri honorem Vasile Frățilă 309] TOROÂCĂ (pl. toroăce') ‘groapă’ (Pruneni CJ) e o variantă, necunoscută de DLR, a lui toloacă. [In magistri honorem Vasile Frățilă 309] TOTOAICĂ ‘slovacă’ se găsește într-un descântec pentru aducerea laptelui îndărăt, descântec comunicat din Săliște BH: „G’ii [= di-i < de-i] strigoaie gi română, gi unguroaie, gi țâgană, gi jidovaică, gi totoaică, gi hulpe, gi lup, gi iepure să n-aibă stări și alinari până n-o aduce laptele în țâțăle mele” [sic!] (CHEST. V 171/100 [fost 103]). E un derivat de la tot (= tăut) ‘slovac’, cu suf. -oaică. Lipsește nejustificat din DLR. [In magistri honorem Vasile Frățilă 309] TRĂISTUI ‘a se chinui’ (Dragomirești MM: Faiciuc D 770) nu figurează în DLR. Avem a face cu o variantă a verbului a (se) străstui ‘idem’, cunoscut de dicționare din textele vechi, un împrumut din slavonul strastobatu [CCRM II 61] TRĂNCĂLEU. Despre acest cuvânt, care înseamnă ‘clopot’ și a fost atestat în Uricani HD, DLR menționează că e un derivat „de la tranc}”. 315 într-adevăr, s-a format de la această interjecție, cu -ăleu, variantă a sufixului -ălău. Pentru alternantă -ău/-eu, vezi bolundău/bolăndeu (FCLR IV/1 p. 494), urlău ‘urluială7w/7eu ‘ibid" etc. TRĂNCĂLUI ‘a trăncăni’ (Dragomirești MM: Faiciuc D 770) e un derivat, necunoscut de DLR, de la tranc\ cu suf. -ălui. TRĂVĂLICAR (pl. trăvălicări) „om care punea bucăți de lemn rotunde sub subtoaie să se-ndurige [= rostogolească]” (Curmătură AB). E un derivat din trăvălic (pl. trăvălici\ variantă a lui tăvălic ‘bară de lemn de formă cilindrică folosită la ridicarea și la deplasarea unor obiecte foarte grele; vălătuc’ + suf. -ar. Nu e cunoscut de DLR. [In magistri honorem Vasile Frățilă 309] TROCOI ‘ covată mică în care se soage (șovăită) pâinea’ nu figurează în DLR. L-am notat, cu pl. trocoăie, în Vlădeni BV ([trocoiul e] „o moldă mică în care încape aluat de o pâine; cu ajutorul trocoiului scovâlțesc”: ALRR-Trans. 1436/419). E un derivat de la troacă ‘albie, covată’, cu suf. -oi, cu valoare diminutivală. [In honorem Gheorghe Chivu 335] TROPĂLUI ‘a tropăi’ (Dragomirești MM: Faiciuc D 770) e un derivat, necunoscut de DLR, de la interjecția trop, cu suf. -ălui. TROPITĂ, TUPITÂ, TUPITI. Forma substantivală tropiță se găsește în DLR, după o comunicare din Zagra BN, cu sensul ‘femeie mică de statură, scundă’ și etimologia necunoscută. Din Dragomirești MM, este semnalată cu sensul ‘fetiță bine dezvoltată’ (v. Faiciuc D 770). 316 Avem a face cu o variantă a lui tupiță, cuvânt cunoscut de DLR cu sensurile 1. ‘secure veche și stricată’ (Sângeorz-Băi BN, Straja SV); 2. ‘(prin Mar. și nordul Trans.) epitet depreciativ pentru o femeie grasă, mătăhăloasă’ [corect: ‘femeie mică și grasă’; Sângeorz-Băi: Pașca Gl.; ‘femeie grasă, mătăhăloasă, urâtă; namilă’; Brebi MM, Crăcești MM: LRg I 15), ‘(fostul raion Rădăuți) persoană foarte slabă’, un împrumut din ucr. (v. DLR). De la tupiță s-a format derivatul a (se) tupiți ‘a toci, a îngroșa tăișul’ (Dragomirești. „Mi-o tupițit cuțitul și nu mai taie”: Faiciuc D 770; Moisei MM. „De-atâta vreme s-o tupițit și securea asta”: Tomoiagă ARM 62; Săliștea de Sus MM), cu varianta a tupița ‘idem’ (Săcel MM: Grad, Pop Săcel 433), necunoscut de DLR. [CCRM 1161] TROSCOȚEL ‘clopot, mai mare ca tica, care se pune la gâtul oilor’ (Runcu Salvei BN) nu e cunoscut de DLR. E un diminutiv, format cu suf. -el, de la troscot ‘idem’, viu în grai și în zonă (cf. și DLR). TRUSURA (pl. trusuri) ‘umflătura care se face uneori la pâine când este pusă la copt și se crapă, scursură’ (Sălciua de Jos AB: ALRR-Trans. IV h. 533/333) nu figurează în dicționare. A rezultat prin contaminarea sinonimelor cursură și truț, atestate în puncte vecine (vezi harta citată). TUFLEÂC ‘crac de cioareci’ (Roșia BH: ALR II3316/310) este raportat în DLR la tufleu. Raportarea se justifică, tufleâc fiind rezultatul contaminării dintre tufleu, atestat în zonă cu sensul ‘fluierul piciorului; (în forma tofleu', ironic) picior lung și subțire; (în forma tofleu) piciorul de la genunchi în jos’, și crac. [SID XVI 249] TUFUCĂ, TUFUCOS. Tufucos, -oăsă ‘tufos, stufos’ a fost notat (ca răspuns la întrebarea: Cum e coada vulpii?) în Ineu AR (v. ALR II SN III h. 680/64). 317 DLR se limitează să menționeze că provine „de la tufă”. E un derivat, cu suf. -os, de la tufucă (pl. tufucă [sic!], articulat: tufucălef un diminutiv, cu suf. -ucă, de la tufă. Tufucă nu figurează în DLR. L-am întâlnit în câteva localități din nord-vestul Transilvaniei: Bezded SJ („loc arabil și cu tufe, pantă; [pe teren, arătându-ne locul:] unde-s tufucăle astea și holda...” I), Fântânele MM (Tufele Băbii „e cum ieși cătă Dealu Ungurului. De aici aducea câteva tufucă de foc”) etc. [SID XVI 249-250] TUFUȘOS ‘tufos’ se întâlnește într-un descântec cules din Rebra BN: „Pe cale pe cărare / în poiana mare / la măru tufușos / șî m-am uitat” (H XVII 289). Lipsește nejustificat din DLR. A rezultat, prin asimilarea u - i > u - w, din *tufișos, un derivat, cu suf. -os, de la tufiș. într-o variantă culeasă din Salva BN apare adjectivul tufos: „șî s-o dus / în poiana mare / la măru tufos” (H XVII 281). [SID XVI 250] TUMĂNEALĂ ‘pierdere de minte, zăpăceală, buimăceală’ (Câmpulung Moldovenesc: CHEST. V 180/15 [fost 34]) lipsește nejustificat din DLR. E un derivat, cu suf. -eală, de la a (se) tumăni ‘a(-și) pierde mintea, a (se) zăpăci, a (se) buimăci’. [SID XV 188] TUNGAȘ (pl. tungășî) ‘persoană care tunde oile’ (Hășdate, corn. Săvădisla CJ) e un derivat, cu suf. -aș, de la tung, variantă analogică a lui tund (ind. prez. 1 de la a tunde), răspândită în nord-vestul Transilvaniei (v. ALRR-Trans. I h. 24), Crișana (v. NALR-Criș. I h. 23), Maramureș (v. ALRR-Mar. IV h. 1092) și Banat (v. ALRR-Banat 82). Lipsește din DLR. [In magistri honorem Vasile Frățilă 309-310] 318 TURIȘ este lucrat în DLR cu 4 sensuri: 1. ‘(prin Mar.) resturi de paie, de fân etc. nemâncate de vite, care se dau cailor; ogrinji’; 2. ‘(prin nordul Trans. și Mar.) loc unde se dă oilor de mâncare iama; loc bătut de vaci și oi; adăpost de iarnă pentru oi; ocol’; 3. ‘(prin vestul Trans.) cărare prin zăpadă; lunecuș, ghețuș’; 4. ‘pietriș care cade de pe munte la vale’. în privința etimologiei, este raportat la turiște. Nu avem nicio îndoială că au fost lucrate împreună sensuri care aparțin la două cuvinte omofone: turiș\ cu primele două sensuri, care are într-adevăr legătură etimologică cu turiște, și turiș1, cu ultimele două sensuri. Acesta din urmă poate fi explicat în două feluri: fie ca variantă a lui duriș, fie ca un derivat cu suf. -iș de la interjecția *tur ‘cuvânt care redă zgomotul produs de datul copiilor pe gheață, de alunecarea pietrișului (grohotișului) de pe munte la vale etc.; dur, dura’. [In magistri honorem Vasile Frățilă 310] TURIȘTI. Verbul a turiști ‘a gunoi terenul cu oile, a târlui’ (Strâmbu CJ) este un derivat, necunoscut de DLR, de la turiște variantă a lui toriște. Cf. sinonimul a torini < torină (DLR). TURJĂNOS ‘lipsit de finețe fizică’ (Dragomirești MM. „I harnică, da-i tare turjănoasă”: Faiciuc D 770) e un derivat, necunoscut de DLR, de la turjeni (sg. turjâri) ‘rămășițele din tulpinile de porumb (uscate) care se scot din iesle după ce au mâncat vitele frunzele de pe ele’ (Dragomirești: ALRR-Mar. III h. 815/234 leg.). [CCRM 1161] TURMATAR (pl. turmătăre) ‘construcție în spatele șurii, unde încap până la 2-3 care de fân’ (Dealu Negru CJ) nu e cunoscut de DLR. E un derivat, cu suf. -ar, e la turmătă, variantă a lui târnomătă. [SID XVI 250] 319 TURȘI. Verbul a turși ‘a pune crengi stufoase, târși pe gardul staulului de iarnă, să nu poată sări lupii la oi’ a fost comunicat din Vad MM (Staulul de iarnă „e înalt, din nuiele de tufa [= alun], pari și «turșit» (așezate pe vârful gardului) cu găteje de stejar frunzoase «să nu sară lupii între ele»” [sic!]: CHEST. V 36/92 [fost 109]). E derivat de la turș (pl. turși), variantă (cunoscută de DLR) a lui tărș2. Lipsește nejustificat din DLR. [SID XV 188] TUZMULTURĂ, ZMULTURĂ. Printre poreclele date femeilor din Oncești MM după însușiri sau defecte fizice, înregistrate în cursul anchetei pentru ALRR-Mar, alături de „marțole (înaltă), troacă (mică), ciumă (urâtă), burețoasă (pistruiată), [...] fata pădurii (foarte înaltă)”, figurează și „tuzmultură (cu părul neîngrijit)” (vezi ALRR-Mar. I, p. XIX). De aici este reținut în DRAM, glosat ‘cu părul vâlvoi, nepieptănat’, cu indicația gramaticală „adj. s.” și etimologia necunoscută. Anchetatorul nu și-a dat seama că aici este vorba de două cuvinte: pronumele personal tu și s. zmultiiră, variantă a lui smultură, care, pe lângă sensul principal ‘(învechit și popular) lână tunsă de pe oi (moarte) sau smulsă de pe piele de oaie; p. e x t. lână de proastă calitate’, are și sensul ‘(învechit și regional) femeie cu aspect dezordonat, neglijent, cu părul ciufulit; p. e x t. femeie zdrențăroasă’, cu atestări în DLR și din Maramureș: „Mult mă uit peste strânsură, Să văd și pe-a mea smultură. Iată-o în fundul șurii, Gândești că-i mama pădurii!” (Tit Bud, Poezii populare din Maramureș, adunate de..., București, 1908. Academia Română. Din viața poporului român. Culegeri și studii III, p. 59). Cuvântul e un derivat, cu suf. -ură, de forma de participiu smult/zmult a lui a smulge (v. DLR). [CCRM IX 153] ȚĂRANI. Verbul a se țărâni ‘(despre pământ) a se sfărâmă, a se face țărână’ (Blăjel SB: ALRR-Trans. 2002/357) este un derivat de la țărână, cu suf. verbal -i. Nu e cunoscut de DLR. 320 ȚÂNCOȘ 'a verifica dacă un pepene este copt sau bun, facându-i o țâncușă; a țâncui’ (Bonțida CJ) lipsește din DLR. Este o variantă a lui a țâncușă ‘idem’, un derivat, absent din DLR, de la țâncușă = țăncușă. [In magistri honorem Vasile Frățilă 310] ȚÂRFOLI e dat de SDLR din Moldova, ca verb tranzitiv, cu sensul ‘a găti (îmbrăca) pretențios, dar prost’ și, pentru etimologie, este raportat la magh. corholni „a răzui, adică ‘a ciopli, a găti’ ”. Textul ilustrativ („o mațaghină țărfoliță”) ne permite să bănuim că se folosește și ca reflexiv. Așa îl reține DLR, care n-are alte atestări și-l lasă cu etimologia necunoscută. Poate fi o variantă, rezultată prin metateză și substituirea segmentului final -ăli (asimilat cu suf. -ăli) cu -oii, a lui a țifrăli ‘a împodobi, a face ornamente pe ceva’ (Vâlcele CJ), un împrumut din magh. (dial.) cifrâl ‘idem’ (Todoran GV 100, Tamâs E, DLR). [In magistri honorem Vasile Frățilă 310] ȚÂRFUI. Am întâlnit verbul a (se) țârfui cu sensurile: 1. ‘(despre un teren) a se surpa, a se urni (încât se vede țârfa)’. „Dacă s-o tăiat pădurea, pământul s-o țârfuit, s-o urnit” I (Măleni SJ); 2. ‘(la casele vechi, cu pământ bătătorit pe jos) a cerne (a pune) țârfa pe jos [= pe fața casei]’ („Aducea muierile țârfa de țârfuit pân casă, punea pe jos” I) (Agriș CJ). E un derivat de la țărfă, cu suf. -ui. Nu figurează în DLR. [In magistri honorem Vasile Frățilă 310] ȚARFULI ‘(la casele vechi, cu pământ bătătorit pe jos) a cerne (a pune) țârfa pe jos’. „Aduceam țârfa și țârfuleam pe-aicea pe jos” (Pruniș, corn. Ciurila CJ). E un derivat de la țârfa, cu suf. -uli. Lipsește din DLR. [In magistri honorem Vasile Frățilă 310] ȚÂȚÂLĂ, ȚÂȚEÂLĂ. Țâțâlă este cunoscut de DLR cu sensul ‘om certăreț, intrigant’ din Sibiel SB (v. LRg II 64). în paragraful etimologic se face trimitere la verbul a ațâța. 321 Ținând seama de faptul că în zonă ț este dur, cuvântul trebuia literarizat țâțeălă. A rezultat, prin afereza lui a, din ațățeâlă, un derivat, cu suf. -eală, de la a ațâța. Pentru afereza lui a, cf țățărcuri < ^atâțărcuri (Loșonți CIE 141). [Omagiu Maria Marin 266] ȚEPUR. Acest adjectiv, cu multe atestări, are sensurile: 1. ‘(regional; despre coarne, urechi, fire de păr etc.) îndreptat în sus și ascuțit; p. e x t. (despre animale) care are coarnele îndreptate în sus și ascuțite’; 2. ‘(fig.; regional; despre privire) ațintit, pironit, fixat asupra cuiva sau a ceva’; 3. ‘(fig.; prin Olt.; despre ardei) cu gust înțepător, pișcător, iute’; 4. ‘(fig.; prin vestul Munt.; despre oameni) robust, viguros; (prin Munt. și Olt.) țanțoș, mândru, fudul’ (DLR). DLR și MDA se limitează să menționeze că s-a format „de la țeapă”. E vorba de un derivat de la țeăpă, cu suf. -ur, cu care s-au format mai multe cuvinte. Vezi supra s. v. tartan. [SID XVI 250] ȚINGĂTEU (pl. țingăteăuă) ‘clopot mic de alamă’ (Libotin MM: LRg II 114) este considerat în DLR o variantă a lui cingătău {cingăteu) ‘idem’, care e împrumutat din magh. csengettyu, csengeto (vezi Tamâs E). în realitate, este un cuvânt de sine stătător, rezultat din contaminarea lui țingălău {țingalău, țingaleu etc.) ‘(prin Trans., Mar. și Mold.) clopoțel făcut mai ales din bronz sau din aramă, care se atârnă la gâtul vitelor sau al oilor’ (< țing + suf. -ălău\ DLR) cu cingătău {cingăteu) ‘idem’. [In honorem Gheorghe Chivu 335-336] ȚIOI [țîuoi], *ȚIOL Țioi ‘curent (de aer)’ {Pe deal trage țioi”: Bica CJ) lipsește din DLR. Este un deverbal de la *a țioi ‘a țiui’. Cf. țioire = țiuire (DLR). [In magistri honorem Vasile Frățilă 311] 322 Ț1T, ȚITĂI. Țit! [țît] ‘cuvânt cu care e atenționat cineva să tacă; pâs!, pst!, st! ’ (Dragomirești MM: Faiciuc D 770) este o variantă, necunoscută de dicționare, a lui cit! ‘idem’ (< magh. csitt! ‘idem’). De la țit, cu suf. -ăi, s-a format verbul a țităi [a țîtăii] ‘a atenționa pe cineva să tacă’ (Dragomirești: ibid.), ‘a-și manifesta insistent nerăbdarea’ (Cozla SJ: comunicat Veronica Vlasin). Lipsește din DLR. [CCRM II 61] ȚIVLEICĂ. Scris țăvleică, este semnalat din Moisei MM cu sensurile: 1. ‘orice tip de instrument de suflat, care scotea sunete ascuțite’ (ex. „Oare în ce țivleică mai suflă și aiesta?”: Tomoiagă ARM 66); 2. ‘(fig.) gură (ascuțită)’ (ex. „Vai, mult îți mai mere [= merge] țivleică (gura) aceea...” {ibid.). Nu e cunoscut de DLR. E un derivat de la a tivii, cu suf. -cică. ȚURHANĂ (pl. țurhăne) ‘teren prăpăstios, corhană’ (Câmpulung Moldovenesc SV: Sfarghiu RCM) nu se găsește în DLR. E o variantă a lui țurană, rezultată prin contaminare cu sinonimul corhană, ambele cuvinte circulând în zonă. [CSPIV 147] ȚURNĂI ‘a face zgomot cu jucăriile pentru copii, care au în interior o pietricea; a țurăi’ (Dragomirești MM: Faiciuc D 771, Săliștea de Sus MM) e un derivat, necunoscut de DLR, de la interjecția țur. Cf. sinonimul azurnăi < interjecția zur. UMEDOI ‘(despre teren) care conține umezeală, umed’ (Hășdate, corn. Săvădisla CJ) e un derivat de la umed, cu suf. -oi. Nu figurează în DLR. [In magistri honorem Vasile Frățilă 311] UNGHIURĂ ‘ungher, colț’, întâlnit într-un text din Bocicău SM („Int-o und'ură on om bătrân o stat în gerunchi”: ARH. FOLK. VI 87, cf. 300) e raportat în DLR la unghi2. E un derivat de la unghi2 cu suf. -ură sau un feminin singular refăcut din unghiuri, pl. lui unghi, cu deplasarea, greu 323 de explicat, a accentului. Unghiiira, Unghiurile sunt toponime în mai multe sate sălăjene (v. TTRT-Sa/a/ 330; NALR-Criș. Date 130, 135, 166). Pentru formație, cf. Șesura, Șesura, șestură < șes, șest (Loșonți TRFR 219). [SID XVI 250-251 ] UNGURENIT ‘creșterea oilor’, comunicat din Stănești GJ („La noi se zice se ocupă cu creșterea oilor; se ocupă de ungurenit”: CHEST. V 2/86 [fost 55]), lipsește nejustificat din DLR. Provine de la *a ungureni ‘a se ocupa cu creșterea oilor’, un derivat, cu suf. -i, de la ungureân (pl. ungureni) ‘cioban român originar din Transilvania’. [SID XV 188] UNTELNIȚĂ ‘vas în care se alege untul’ (Mintiu BN: CHEST. V 135/47 [fost 87]) lipsește nejustificat din DLR. E un derivat de la unt cu suf. -elniță. Pentru acest sufix, vezi Pascu Suf. 240-241. [SID XV 189] URDACI 6(regi°na0 măturice care se folosește la mestecarea zerului, când se fierbe’ este explicat în DLR de la verbul a urdi + suf. -aci. Este derivat cu acest sufix, dar de la urdă. Cf. urdar ‘idem’ < urdă. [SID XV 189] URMACI. Adjectivul, notat în forma de feminin urmâce (pl. urmăce) ‘despre oi) care rămâne totdeauna la urmă’ (Crivadia HD: ALRR-Trans. 2389/456), nu e cunoscut de DLR. E un derivat, cu suf. -aci, de la urmă. Cf. sinonimul codăci, cunoscut de DA, CADE, MDA etc., notat și în Grădiștea de Munte HD, tot în forma de feminin (v. ALRR-Trans. 2389/433). [SID XV 189] URMÂTIȚĂ ‘(despre oi) care rămâne totdeauna la urmă’ (Tiha Bârgăului BN: ALRR-Trans. 2389/252) nu e cunoscut de DLR. 324 Provine din contaminarea sinonimelor următică și urmăriță, atestate în apropiere sau în zonă (v. ALRR-Mar. IV pș. LXXXII/2388/235; 2389/232, 238; ALRR-Trans. 2389/241, 255. [SID XV 189] URMÂUCĂ ‘(despre oi) care rămâne totdeauna la urmă’ (Moisei MM: ALRR-Mar. IV pș. LXXXII 2389/236) nu figurează în DLR. E derivat din urmă cu suf. -atică. [SID XV 189] URMĂRATIC, URMĂRELNIC, URMĂRETIC, URMURĂTIC. Adjectivul urmăratic, notat în forma de feminin urmărătică (pl. urmărătice) ‘(despre oi) care rămâne totdeauna la urmă’ (Mărtănuș CV, Zăbala CV, Covasna CV: ALRR-Trans. 2389/385, 386, 415), nu este cunoscut de DLR. Pascu Suf. 70 și FCLR IV/1 401, 402, 405 consideră că urmăretic ‘idem’ e un derivat, cu suf. -etic, de la verbul a urmări. DU nu-i dă etimologia, iar CADE, DLR și MDA menționează, ca și despre urmărelnic ‘idem’, că e un derivat de la urmă. lulia Mărgărit NCES propune „contaminația sinonimică dintre urmariță [...] și următică [...], cu un potențial rezultat *urmăratic. Modelarea ulterioară a acestuia, în tranșa finală, ar fi putut avea loc prin schimbare fonetică (asimilare regresivă parțială [ă] - [i] > [e] - [i]: urmăratic > urmăretic, iar prin acomodare labială/vocală: urmuratic” (p. 236-237). Din contaminarea lui urmariță cu următică n-a putut rezulta urmărătică, ci a rezultat următiță ‘idem’ (vezi supra). După părerea noastră, urmăratic, urmărelnic și urmăretic nu pot fi derivate de la verbul a urmări, pentru că acesta nu are și sensul ‘a rămâne în urmă’. Considerăm că ele au rezultat din urmăreăță ‘idem’ (vezi infra) sau, mai degrabă, urmăriță, prin substituirea sufixelor -eață sau -iț (< -eț) cu sufixele -atic, -elnic, -etic. 325 Varianta urmurătică (Rucăr AG; Siliștea, com. Runcu DB; Trăisteni PH: ALRR-Munt. Dobr. V pș. 155-156/177, 697, 708), greșit dată în DGDS ca variantă a lui urmatic, nu a rezultat „prin acomodare labială/vocală” (vezi supra), ci prin asimilarea u~ă > u - u: urmăratic > urmuratic. [SID XV 189] URMĂREAȚĂ ‘(despre oi) care rămâne totdeauna la urmă’ (Strâmtura MM: ALRR-Mar. IV pș. LXXXII 2389/231) nu figurează în DLR. E un derivat, cu suf. -ăreață, de la urmă. [SID XV 190] URSUNIU este un adjectiv atestat prin Moldova, cu sensul ‘care are culoarea brun-roșcată ca blana ursului’. DLR îl raportează la urs. Provine din forma articulată ursul [ursu] din comparația „cum e ursul”, cu segmentul fonetic -mu din cafeniu, castaniu, gălbeniu, ruginiu etc. [SID XVI 251] USTOIRE ‘uscare’ a fost comunicat din Poșaga de Sus AB ([Fumul se conduce în podul casei] „pentru ustoirea șindilelor ca să țină mai mult”: CHEST. II 350/314 a). Provine din infinitivul lung al variantei a ustoi [= ostoP, ustui] ‘a se usca’. Lipsește nejustificat din DLR. [In magistri honorem Vasile Frățilă 311] VĂITÂ. Verbul a se văita nu este derivat „de la vai^\ cum indică SDLR, DEX12, BDG, DLR, ci de la vaiet (CADE, DM, TDRG13). [SID XVI 251] VĂITĂRA. Verbul a se văităra ‘a se văita’ este cunoscut de DLR din Sabasa NT și, pentru etimologie, raportat la a se văita. Credem că provine din văitare ‘acțiunea de a se văita și rezultatul ei’. [SID XVI 251] 326 VĂRGĂȚÎU, -IE. Adjectivul a fost notat de S. Pop în Corni BT: „nopârcă (ca șarpele, roșietică vine, vărgăție, mușcă)” (v. ALR I 1189/418). E un derivat, cu suf. -iu, de la vărgat. Lipsește nejustificat din DLR. [In magistri honorem Vasile Frățilă 311] VĂȘCEÂN este cunoscut de DLR din GRECU, P. 203 și din Sibiel SB cu sensul ‘văscior’. în paragraful etimologic se menționează doar că s-a format „de la vas”. Provine, prin trecerea grupului consonantic sc la șc (cf. glășcior < glăscior < glas, groșcior ‘smântână’ < (lapte) groscior < gros etc.: Loșonți TRFR 10 nota 11), din *văscean, formă rezultată prin sincoparea vocalei sufixului din *văsicean (< vas + suf. -icean) sau *văsucean (< vas + suf. -ucean ori văsuc + suf. -ean). Cf. și FCLR IV/1 153-154. [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 123] VÂLVORATIC ‘(prin nord-vestul Munt.) vâlvorat’ este explicat greșit în DLR din „vâlvorat + suf. -ic”, scăpându-se din vedere faptul că suf. -ic este accentuat. S-a născut din vâlvorat, prin substituirea suf. -at cu -atic [= -atee]. [SID XVI 251] VANTRĂTOÂRE (pl. vântrători) ‘unealtă de lemn în forma unei lopeți scobite, folosită la vânturatul boabelor, al semințelor sau pentru luat faina’ (Drăguș BV) este o variantă, necunoscută de DLR, a lui vănturătoâre ‘idem’, rezultată prin sincopa lui u. [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 123-124] VÂNĂCIOS. La întrebarea pentru ‘(ochi) albaștri’, în Chevereșu Mare TM s-a răspuns: „albaștri, vânăți, vânăcioși” (NALR-Banat I h. 28/52). Din această sursă vânăcios a fost reținut de DLR, unde este explicat „de la vânăt”. S-a derivat, cu suf. -ios, de la vănăți, pl. (local) al lui vânăt. Cf. credincios < credință', răutăcios < răutăți, pl. lui răutate', vărtucids < vârtuți, pl. lui vărtute etc. Pentru acest sufix, vezi Pascu Suf. 78. [In magistri honorem Vasile Frățilă 311] VÂNĂȚEÂ, VÂNEÂȚĂ, VINEȚELE. în DLR se găsesc cuvintele vâneățăx ‘(prin Olt.) vână’, explicat din „vână + -eată”, și vâneăță2 ‘(prin Olt.) suprafață plană de pământ situată într-o depresiune’, lăsat cu etimologia necunoscută. Nu e vorba de două cuvinte, ci de unul singur, derivat de la vână, care are și subsensul ‘pătură subterană de apă (care alimentează un izvor); loc de unde izvorăște la suprafața pământului un izvor’, ‘(prin Trans. și prin Olt.) șanț folosit pentru scurgerea apei dintr-un teren agricol sau pentru irigații’ (DLR), ‘pârâu’ (Peșteana HD. Pârău de Sat „părău, o vâneață, o scurgere” I). Vinețele. DLR, care cunoaște acest cuvânt din PELIMON, I. 74/29, cf. 153/28 („Pântre ferește în jos se văd așezate în mur niște coloane de marmură cu vinețele, care ... s-au scorojit de ploi și de arșița soarelui”), cu sensul ‘(învechit) vinișoare’, se mărginește să-l raporteze la vână. Este pluralul lui vânățeâ, un derivat diminutival, cu suf. -ea, de la vâneăță ‘vână’. [In magistri honorem Vasile Frățilă 311] VARDAI. Verbul a vârdăi e cunoscut de DLR, din Banat, cu sensurile: 1. ‘(despre vite) a se legăna, a se balansa în mers’; 2. ‘a se eschiva de la un răspuns; a duce cu vorba; a minți’ și considerat ca împrumutat din ser. vrdati. Nu e un împrumut, ci un derivat românesc, cu suf. -i, de la vârdăie, cunoscut tot din Banat, în expresia a umbla cu vârdăie ‘a minți, a înșela’ (< ser. vrdanje ‘șovăială, eschivare’). [In magistri honorem Vasile Frățilă 312] VÂRLÂR ‘(Munt.) țipar1’ este explicat în DLR „de la vărlan, cu schimbare de sufix”. E rezultatul contaminării lui vârlan cu țipar. [SID XVI 251] 328 VÂRVĂRÂT ‘(prin Ban.; despre pomi) încărcat de fructe la vârf’, greșit explicat în DLR „de la vârf', provine de la vârvăre, variantă a lui vârfâre ‘creangă, ramură din partea superioară a coroanei unui arbore’. [In magistri honorem Vasile Frățilă 312] VÂRVOMÂRE, VÂRVOMÂT. Vârvomâre ‘(prin Mold.) creștere, umflare’ („Femeilor sătene li-i cunoscut când are să plouă din creșterea sau vârvomarea apei în oale [...]”: Marian SR I 120) și vârvomăt ‘spicuială (la șira sau la stogul de grâu)’ (Toplița MS: ALR II SN I h. 69/228) sunt explicate în DLR „de la vârv”. Provin de la a vârvoma, variantă a lui a vârfona ‘(prin Trans. și prin Mar.) a (se) umple cu vârf; a (se) vârfui’. [In magistri honorem Vasile Frățilă 312] VINTRIȘL Verbul a se vintriși ‘a-și schimba poziția normală’ a fost semnalat din Moisei MM, însoțit de citatul ilustrativ „Numa un pic l-am atins și s-o și vintrișit” (Tomoiagă ARM 68). Nu e cunoscut de DLR. E un derivat, cu suf. verbal -i, de la vintriș ‘înclinat, oblic, pieziș; lateral, dintr-o sau într-o parte’. [CSP IV 147] VLĂDOÂCĂ (pl. vlădoâce) ‘nuia subțire și lungă de fag’ (Moieciu de Sus BV) e o variantă, necunoscută de DLR, a lui mlădoâcă ‘ramură, creangă (tânără); mlădiță’. Pentru ml- > vl-, vezi vlădiță < mlădiță (V Bidian, D. Loșonți, Gr. Rusu, Note lexicale și etimologice, în CL, XXXIII, 1988, nr. 1, p. 22; DLR). [In magistri honorem Vasile Frățilă 312] VLOHIȘĂ. Acest adjectiv, care înseamnă ‘(regional; despre ploaie) care este de lungă durată’ e accentuat în DLR vlohișă și explicat din „vloh + suf. -ișă”. în ambele surse însă (PAMF1LE VĂZD. 108; idem, S. V. 3) e accentuat vlohișă. 329 Dacă este derivat cu suf. -iș. accentuarea inițială a fost vlohișă. iar ulterior accentul s-a deplasat, lucru care se mai întâmplă. Mai plauzibilă ni se pare derivarea cu suf. (neaccentuat) -eș și substituirea ulterioară a lui e cu i. ca în coădeșă > codișă. gureș > guriș (vezi MDA). [SID XVI 251] VOINCIOS ‘(învechit; despre oameni) voitor’ este derivat de la voință, dar nu cu suf. -cios. cum indică MDA și DLR, ci cu -ios. Cf. credincios < credință, mustăcios < mustăță. trebuincios < trebuință etc. [In magistri honorem Vasile Frățilă 312] VONTOȘ‘bloc mare de minereu’ figurează într-un glosar din fostele comune Firiza MM, Lăpușel MM, Mocira MM și Tăuții-Măgherăuș MM (v. LRg I 23). DLR îl raportează la magh. vont [‘tras, scos’]. E o variantă a lui hăntoș (antiș. hoantăș. oantăș. oantăș) ‘bulgăre mare de pământ (care rămâne după ce s-a arat un loc tare)’, un împrumut din magh. hantos (v. DA, Tamâs E). [SID XVI 251-252] VOROV, VOZOV. Vorov e dat în MDA și DLR cu sensul ‘strecurătoare (folosită de ciobani)’, cu accentul, forma de plural și etimologia necunoscute. Avea de-a face cu o formă greșită, apărută la fișare sau redactare, în loc de vozov. In sursa indicată, H XVIII 305, litera z e clar făcută. Vozov este o variantă a lui vârzob = hârzob ‘ibid". [SID XV 190] VOSCOȘ. Adjectivul voscoș. -ă. notat de E. Petrovici în Sânnicolau Român BH cu sensul „corcitură de bircă cu oaie ungurească” (v. ALR II 5329/316), lipsește nejustificat din DLR. E un împrumut din magh. vaskos ‘gros, corpolent, trupeș’. [SID XV 190] VOȘTOLOC, VOȘTOLOCL Am întâlnit verbul a voștoloci ‘a face mototol, a face grămadă, a strânge laolaltă’ 330 („Banii furați hoțul i-o voștolocit și i-o băgat în buzunar”) în Hășdate, com. Săvădisla CJ. E un derivat, cu suf. -i, de la voștoloc ‘mototol’, folosit în localitate, necunoscut de DLR. Cf. foștomoc. [In magistri honorem Vasile Frățilă 312] VRAJMAȘNIC (pl. vrăjmășnici) ‘cicălitor’ (Leușeni - R. Moldova: ALR I 1564/506) nu figurează în dicționare. E un derivat, cu suf. -nic, de la vrăjmăș. [In honorem Gheorghe Chivu 336] VULPENESC 1. ‘care aparține vulpii, de vulpe, specific vulpii, privitor la vulpe; vulpesc’; 2. fig. ‘(despre fizionomia, manifestările etc. oamenilor) care trădează viclenie, prefăcătorie, perfidie; care denotă, exprimă abilitate, subtilitate’ este derivat cu suf. -esc, dar nu de la vulpan [‘vulpoi; pui de vulpe’], cum indică DLR, ci de la vulpean ‘(învechit, rar; despre oameni) viclean’. Cf. sinonimul viclenesc < viclean (DLR). [SID XVI 252] VULTUR, VULTURÂT. Vulturăt ‘zbârlit la păr [învârtejit]’ (Buciumi SJ, Nojorid BH: ALR I/I h. 66/285, 320) lipsește nejustificat din DLR. Provine din participiul verbului a vultura = a văltura. Vultur ‘idem’, notat (alături de sper Ut) în Certege AB (ibid. h. 66/100) s-a născut prin derivare regresivă din vulturăt. [SID XVI 252] ZABARDÂCĂ, ZĂBĂRDÂCĂ. Zabardăcă a fost comunicat din Straja SV cu sensul ‘lapte acru’. în DLR este raportat la ucr. 3a6apKa. Straja este o localitate în care ă protonic se pronunță a (cf. [canint]: NALR-Mold. Bucov. I h. 14/466; [paducj]: ibid. h. 15/466 etc.). Deci forma trebuie literarizată zăbărdacă. Este același cuvânt cu zăvărdacă 1. ‘(Prin Trans. și prin Mold.) lapte stricat’ (DLR). [SID XV 190] 331 ZĂBRELIȚA se întâlnește într-un descântec comunicat din Unirea HD: „Făcură o scară de ceară / Și se băgă o mică albiniță / Pe-o mică zăbrelită / La Dl Cristos” (CHEST. V 173/53 a). Lipsește nejustificat din DLR. E un diminutiv, format cu suf. -iță, de \&zăbreâlă [= zăbrea]. [SID XVI 252] ZĂHÂLĂ. Substantivul e inserat în DLR, cu sensul ‘piedică’ (3) din versurile „Adu-mi-1 iute în zbor [...], Peste drumuri far-opreală, Peste gard, fără zăhală” (Pătrăuți SV: MARIAN, V. 30). Pentru etimologie, e raportat la zăhătă. După părerea noastră, sensul este cel de ‘apărătoare de vreascuri și spini deasupra unui gard de nuiele”. Zăhală este o modificare a lui zăhătă - care (în forma zăhăt) este atestat și cu sensul menționat de noi (v. SDLR) -, pentru a rima cu opreală. [SID XVI 252] ZĂPOIAT. La întrebarea despre cum sunt oile după temperament, corespondentul din Bănești DB a răspuns: „blânde, sperioase, zăpoiate” [sic!] (CHEST. V 76/6 [fost 49]). DLR, care mai are o atestare din GEORGESCU-TISTU, B. 27, lasă cuvântul cu etimologia necunoscută. Este o variantă a lui zvăpăiat. [SID XVI 252-253] ZĂRĂTĂ, ZĂRI, ZERI, ZERITĂ. DIN leud MM, Tache Papahagi GFM 219 dă verbul a se dzărî cu sensul ‘a se strica’, extras din explicația informatorului: „cân oile nu dau lapt’e, fără zăr, dzîcem că s-o dzărît”, și adjectivul dzărîtă (paie), urmat de precizarea: „Pentru a le reveni laptele, oile dzărîte se mulg peste lemnele carbonizate provenite din aprinderea focului-viu”. Surprinzător, aceste cuvinte au fost literarizate și, în consecință, explicate diferit în DLR. Verbul a fost literarizat a se zeri și explicat bine de la zer. 332 Cum redactorii volumului nu și-au dat seama că fără din citatul reprodus sub verb înseamnă ‘afară de, exceptând, decât, doar, numai’ (sens răspândit, vezi în DA s. v., I. 2° a.), au eliminat prima virgulă. Astfel rezultă că verbul are sensul ‘(despre oi) a da lapte fără zer’ („cân oile nu dau lapte fără dzăr, dzîcem că s-o dzărît”) și că, în mod normal, oile dau lapte cu zer. Forma a zări ‘(prin vestul Olteniei; complementul indică oameni) a hrăni peste măsură cu lapte bătut’ („întâi mă zăriși și apoi mă purceliși”: CV, I, 1949, nr. 5, p. 25), dată în DLR ca variantă a lui a se zeri, se va elimina din dicționarele viitoare. Reprezintă literalizarea formei fonetice locale [zări], cu e > ă datorită lui z dur, care prin literarizare devine a zeri. Adjectivul dzărîtă a fost literalizat zărâtă și derivat „de la zară”. Trebuia literarizat zerită și explicat din zerit, -ă, participiul verbului a se zeri. [SID XVII 163-164] ZATĂNI. Cu sensul ‘a bara’, această formă verbală se întâlnește într-o poezie populară culeasă din Banat: „Câți turci Badu c-o tăiat,/ Zătăniri-aș Dunărea” (Alexici LP 31). în DLR e lucrată greșit ca o variantă a lui a zăticni. Este o variantă, rezultată prin asimilarea ă - o > ă - ă, a lui a zătoni ‘idem’, curent în Banat. [In magistri honorem Vasile Frățilă 312] ZĂTINOÂGĂ se întâlnește la Rădulescu-Codin CM glosată ‘femeie decăzută’, sens ilustrat prin citatul „Toate zătinoagele/ Și-așteaptă dragostele,/ Da o mândrețe ca mine/ Să n-am dragoste pe lume!”. DLR nu i-a putut stabili etimologia. După părerea noastră, sensul care rezultă din versurile de mai sus nu e ‘femeie decăzută’, ci ‘(femeie) împiedicată, șchioapă, schiloadă; urâtă’, cuvântul provenind, prin disimilarea totală a primului g, din ^zătignoagă, un derivat, cu suf. -og, fem. -oăgă, de la a zătigni, variantă învechită și populară a lui a se 333 zăticni ‘a se poticni, a se împiedica’. Cf., supra, potinog. [In magistri honorem Vasile Frățilă 312] ZĂVÂRLI, ZOVORLI. Adj. zovorlit ‘(regional; despre vin) amestecat; falsificat’ (Moftinu Mic SM: ALR II SN I h. 238/334); ‘(despre apă) tulbure’ (Doba SM: ALR I 426/335) este explicat în DLR „de la *zovorli < magh.”. Dacă s-ar fi fișat integral (și profesional) materialul atlaselor, n-ar fi fost nevoie de asterisc la verbul a (se) zovorli, fiindcă este atestat, ca reflexiv, în Moftinu Mic, cu sensul ‘(despre apă) a se tulbura’ (se zovorlește: ALR II SN III h. 834/334). Și varianta a se zăvârli ‘idem’, din Voivozi, corn. Șimian BH (se zăvărlește'. ibid. h. 834/325), lipsește nejustificat din DLR. [SID XVI 253] ZBÂRDÂICĂ ‘verdoaică (Picus viridisY (Cutina TM: Băcescu Păs. 178), raportat în DLR la zvărdăre ‘idem’, este o variantă a lui verdăică ‘idem’. [In magistri honorem Vasile Frățilă 313] ZBILȚĂ, ZBILȚION. Zbilță 1. ‘(Olt. și prin Munt.) smoc de păr sau de fibre textile’; 2. ‘(regional; la pl.) fire de lână scoase de piuă la suprafața păturii’; 3. ‘(regional; la pl.) franjuri’ este lăsat în DLR și MDA cu etimologia necunoscută. După Teaha CLM 224, zbilță (zvilță) este o variantă a lui zbilț ( u - u, din *zbulberat, care e rezultatul contaminării dintre sinonimele zburlit și spulberat, acesta din urmă notat în Vad BH, punct de anchetă vecin cu Cosniciu de Jos. [SID XVI 253] ZDÂRMINĂ, ZDÂRMINOS. Zdârmină ‘pantă mare’ (Lungești CJ) e o variantă, necunoscută de DLR, a lui stărmină ‘idem’, rezultată prin sonorizarea grupului consonantic st-. Zdârminos ‘(despre un loc) abrupt’ e o variantă, necunoscută de DLR, a lui stârminos ‘idem’. [In magistri honorem Vasile Frățilă 313] *ZDRĂNCĂI, ZDRĂNCĂITURĂ, ZDRÂNCĂI, ZDRANCALUI. Zdrăncăitură ‘zdrăncănitură’, explicat greșit în DLR de la interjecția „zdranc + suf. -ăitura \ sufix inexistent, e format cu suf. -(i)tură de la *a zdrâncăi, un derivat de la zdranc, cu suf. -ăi. [In magistri honorem Vasile Frățilă 313] Zdrâncăi, zdrâncălui înseamnă ‘a se zgudui’ (Dragomirești MM. „I s-o zdrâncăit mațele de atâta hurducătură cu carul”: Faiciuc D 772). Nu apar în DLR. Sunt derivate, cu suf. -ăi, respectiv -ăli, de la zdrănc, variantă a interjecției zdrăng. [CCRM II 61] 335 ZDRIGOLI. A se zdrigoli a fost notat de la informatorii III din Briheni BH și I din Câmp BH cu sensul ‘(despre porci) a se rostogoli în noroi’, iar derivatul zdrigolitură ‘tăvălitură’, de la informatorii I din Câmp și IV din Izbuc BH (Teaha CN 282). Verbul este lăsat în DLR cu etimologia necunoscută. Provine din a se dârgoli ‘(prin Trans.) a se rostogoli’, prin metateza lui r, substituirea lui î cu i și proteza lui z. Precizăm că a se dârgoli este cunoscut de DLR și din Teaha CN 221, unde figurează de la informatorii II din Băița BH, III din Briheni, I din Câmp și IV din Ștei BH. Așadar, informatorii III din Briheni și I din Câmp au folosit ambele forme verbale. [SID XVI 253] ZDRONCOTE ‘sunetele produse de un atelaj care merge pe un drum denivelat și plin cu bolovani’ (Jina AB: TCJ 229) e pluralul lui zdroncot, un derivat, cu suf. -ot, de la interjecția zdronc. Lipsește din DLR. [In magistri honorem Vasile Frățilă 313] ZDUPOROS, -OASĂ ‘(despre o pădure) care nu crește, cu târșari’ (Valea Vadului CJ) e o variantă, cu z protetic, necunoscută de DLR, a lui dupuros, -oăsă. [In magistri honorem Vasile Frățilă 313] ZGARDAN ‘zgardă făcută din împletituri de mărgele sau din panglică pe care s-au cusut mărgele și pe care o poartă, la țară, fetele la gât, iar flăcăii la pălărie’ este cunoscut de DLR din Maramureș (Bârsana, Borșa, leud și, în forma zgârdân, Moisei) și derivat din „zgardă + suf. -an”. Cuvântul se află la intersecția ariilor sinonimelor zgardă și gârdăn, ghiordăn (Bucovina, Moldova), fiind rezultatul contaminării lor. [In magistri honorem Vasile Frățilă 313] ZGĂURA. Verbul a zgăura circulă prin Transilvania cu sensurile: I. 1. ‘a se holba; a fixa cu privirea fără un scop anumit; a se 336 uita la cineva când mănâncă, râvnind la mâncarea acestuia’; 2. ‘a sta degeaba; a aștepta (într-un loc) fără să facă nimic’; 3. ‘(în forma zgăuri) a se amesteca, a se vârî în chestiuni mărunte’; II. ‘(rar; despre ochi; în forma zgăuri) a se adânci, a se duce în fundul capului’. Cihac II 342 îl explică din sL zijati - zijajq, iar CDDE, Pascu ER 41, CADE și DM, din lat. *excavulare, un derivat de la *cavula (> rom. gaură). REW îl consideră un derivat de la gaură, MDA și DLR îl raportează la gaură, iar DU, SDLR, CDER, DEX12 și BDG nu-1 înregistrează. Trebuie să recunoaștem că explicația propusă de L-A. Candrea și Ov. Densusianu (în CDDE) pare plauzibilă atât din punct de vedere formal, cât și semantic. Din câte știm până acum, etimonul respectiv nu are urmași în alte limbi (sau dialecte) romanice. Cel puțin tot atât de plauzibilă ni se pare însă explicarea lui a zgăura ca rezultat al contaminării dintre sinonimele a stăura 1. ‘(învechit, în Trans.) a holba ochii (de mirare, de spaimă)’; 2. ‘(prin sud-vestul Trans.) a pofti’ (< lat. stabulare\ R. Todoran, Stăură, astăură, în CL, II, 1957, p. 297-299, reluat în Todoran CSLR 129-131; DLR) și a (se) zgâi 1. ‘(popular și familiar; complementul indică ochii) a holba’; 2. ‘(popular și familiar; despre oameni) a se holba’. [Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan 124] ZGAUROS ‘pofticios, mâncău, găman, hulpav’ (Prahase GBN), neatestat de DLR, e derivat, cu suf. -os, de la a zgăura. [In magistri honorem Vasile Frățilă 313] ZGÂI, ÎNZGÂL Verbul a (se) zgăi înseamnă 1. ‘(popular și familiar; complementul indică ochii) a holba’ și 2. ‘(popular și familiar; despre oameni) a se holba’ (DLR). în legătură cu originea lui s-au emis mai multe ipoteze: împrumutat din sl. zijati, zijaiq ‘a deschide’ (Cihac II 342), moștenit din lat. *exgaveo < *gavus = cavus, propriu-zis ‘scot ochii afară din cavitatea lor’ (Pascu ER 42), lat. *excavire (ibid., 337 în Arch. Rom. VI 267) sau derivat românesc din zgău (CADE, DM, DEX12, CDER, BDG). SDLR îl compară cu a răzgâi și cu sb. gajati, gojiti ‘a nutri’. Probabil datorită faptului că de la zgău se poate explica doar din punct de vedere formal, nu și semantic, TDRG1,3 și DU îl lasă cu etimologia necunoscută, iar DLR și, după mențiunea „etimologie nesigură”, MDA doar îl compară cu zgău, care înseamnă 1. ‘(învechit) uter; p. e x t. pântecele femeii (considerat ca loc unde se concepe fătul’, ‘vagin la pisică’, ‘anus (la câine și pisică)’ etc. (v. DLR), dar și ‘organ genital feminin, gaură’. Explicațiile lui Cihac și SDLR nu pot fi luate în considerare. Lat. *excavire, propus de Giorge Pascu, nu figurează în REW și nu poate explica celelalte sensuri ale lui a (se) zgăi (vezi infra). După cum se știe, pentru ca o etimologie să fie justă sau măcar plauzibilă, trebuie să existe o concordanță de formă și de sens între etimon și forma rezultată din el. în cazul nostru, asemenea concordanță nu rezultă, pentru că DLR nu cunoaște toate sensurile cu care a se zgăi circulă în graiurile populare. în unele graiuri transilvănene (Bonțida CJ, satul nostru natal; Osoi CJ etc.), verbul a se zgăi are (și) sensul ‘(despre o fată sau femeie) a-și desface picioarele, a se crăcăna făcând (uneori) posibil să i se vadă organul genital, zgăul’ („Tu, nu te zgâi, nu sta zgâită că ți se vede...” (Bonțida). Uitându-se la o asemenea poziție indecentă, unui bărbat i se bulbucă ochii. Așadar, sensul ‘a se holba, a holba ochii’ a apărut la bărbați și ulterior s-a generalizat la ambele sexe și la toate vârstele. în graiurile populare, a se zgăi și (derivatul lui) a se înzgâi se întâlnesc și cu sensul ‘a se crăpa de ziuă’: se zgăiește de ziuă (Nadiș SJ: NALR-Criș. IV h. 761/186), se zgăie de ziuă (Feneș AB: ALRR-Trans. 1543/369), se înzgâie de ziuă, se creapă de ziuă (După Piatră HD: ibid. 1543/352). în alte puncte s-a răspuns cu sinonimele se crăcește de ziuă, se răsc(r)acără de ziuă, se dezbină de ziuă etc. (vezi harta și chestiunea citate 338 mai sus, ALRR-Munt. Dobr. IV h. 504, NALR-Olt. II h. 308). [SID XVII 164-165] ZGÂIE. Gr. Crăciunaș precizează că, zgâie „cucuveică” „se zice numa în comuna Hășmașu de Jos (azi Hășmaș SJ)” (CHEST. II 489/322 a, p. 18), sat în SJ, apropiat de Ciubăncuța. Petre Coman nu-1 reține în Gl. ALRR-Trans. IV pș. 115/1394 [‘bufniță’], 1395 [‘cucuvea’] nu-1 atestă. Nu este exclus ca Gr. Crăciunaș să fi confundat cucuveaua cu bufnița. în Panticeu CJ, Osoi CJ etc. zgâie se folosește cu sensul ‘babau’. în încercarea de a-și mai potoli strănepoțelul, gazda mea din Panticeu îl amenința „că vine zgâia”. în Osoi am notat: „[...] îi ca o zgâie”, „tu, zgâie” I, „te-ai făcut ca o zgâie, ca o moimuță, să sperii copiii” II (Osoi). Ambele aceste sensuri lipsesc din DLR. [SID XVII 165] *ZGREBĂNOS, *zgrebănoși, zgrebănoșetură, *ZGREBĂNOȘITURĂ. Zgrebănoșetură ‘(învechit, rar) asperitate’ se găsește în DLR și MDA pe baza unei atestări din BREZOIANU, A. 550/13: „Toate găurelele acestea cată să fie netede și ferite de orice zgrebănoșetură”. Pentru etimologie, e raportat la zgreben\ al cărui prim sens, atestat în Maramureș la varianta zgreabăn, este ‘pieptene’. E o variantă a lui ^zgrebănoșitură, un derivat, cu suf. -(i)tură de la *a (se) zgrebănoși ‘a (se) face cu asperități’, care provine, cu suf. verbal -i, de la adj. *zgrebănos ‘cu asperități’, iar acesta, cu suf. -os, de la zgreabăn. [SID XVI 254] ZGRUNTÂR, ZGRUNTĂROS. Zgruntăr ‘grohotiș, sfarmătură de stâncă’ (Poiana BH: Teaha CN 283) e lucrat greșit în DLR ca variantă a lui zgrunț ‘grunz’. E o variantă a lui scruntăr, rezultată prin sonorizarea grupului consonantic se. 339 Cu același sens a fost notată de colegul Sabin Vlad în Muntele Rece CJ, iar de noi, în Dealu Negru CJ și Valea Drăganului CJ. Zgruntăros ‘nisipos’ (Scărișoara AB: ALR II SN I h. 10/95), lucrat greșit în DLR ca variantă a lui zgrunțuros, este derivat de la zgruntâr cu suf. -os. [In magistri honorem Vasile Frățilă 313-314] ZGURICIOS, -CIOÂSĂ. Am întâlnit acest adj. în (Baru Mic, sat desființat, înglobat în satul) Baru HD, cu sensul ‘(despre o piatră) sfărâmicioasă’. „în Grui e o piatră mai zguricioasă, pe care nu poți s-o folosești la nimic, ca năsipul”. Este un derivat, cu suf. -(i)cios, -(i)cioasă, de la a se zguri, care are și sensul ‘a se sfărâma’ (v. DLR). [In magistri honorem Vasile Frățilă 314] ZGURNI ‘a determina pe cineva să-și părăsească locul’ (Broscari, azi Livezile MH: LRg I 58) e o variantă, absentă din DLR, a lui a scorni, rezultată prin sonorizarea grupului consonantic sc- și substituirea lui o cu u. Cf. și varianta a zgorni (DLR). ZILA a trăi multe zile’ (Dragomirești MM. „Cât i trăi și-i zila ...”: Faiciuc D 772) e o variantă, necunoscută de DLR, a lui azili. [CCRM 1161] ZIMIERD ‘a răsfăța (copilul)’, formă notată de E. Petrovici în Trebisăuți - R. Moldova ([l-o dînerdât]: ALR II/I h. 150/405), lipsește nejustificat din DLR. A rezultat din dizmierda [diznerdâ], variantă, răspândită în Moldova și R. Moldova (vezi harta citată mai sus și ALR I/II h. 236), a lui dezmierda, prin metateză ([*zidnerdâ]) și reducerea grupului fonetic dn la n. [SID XVII 165] ZOGNITURĂ (pl. zognituri) ‘zdruncinătură’ (Bonțida CJ) este un derivat, cu suf. -(i)tură, de la a zogni ‘(prin Trans.; 340 despre vehicule) a se zdruncina datorită unor denivelări de teren’. Lipsește din DLR. [In honorem Gheorghe Chivu 336] ZOMOLI ‘a mesteca ceva, în gură, mult timp; a mozoli’ (Jina SB: TCJ 229) nu se găsește în DLR. E o variantă, rezultată prin metateză, a lui a mozoli. ZUMIT ‘zgomot caracteristic produs de roțile unei trăsuri’ figurează în DLR și MDA drept „formație onomatopeică”. în DLR este reprodus citatul ilustrativ dintr-o nuvelă a lui Ion Slavici: „Era târziu și liniște; numai despre oraș se mai auzea zuruitul trăsurilor”. Dacă la redactare s-ar fi verificat forma cuvântului în sursă (SLAVICI, N. II 287), articolul zumit n-ar fi existat în dicționare, pentru că în locul indicat scrie altceva: „Era pustiu [sic!] și liniște; numai despre oraș se mai auzea zuruitul [sic!!!] trăsurilor”, zuruit fiind un cuvânt literar. [In magistri honorem Vasile Frățilă 314] ZUMNI. Forma verbală a zumni a fost notată de Teofil Teaha CN 284 în satul natal, Câmp BH, cu sensul ‘(despre vițel) a zbate, a frământa ugerul vacii’, adică ‘a lovi de mai multe ori ugerul în timpul suptului, mai ales când laptele începe să se împuțineze’. Din această sursă a ajuns în DLR, unde e glosată ‘(despre viței; complementul indică ugerul vacii) a mozoli’ (1.) și lăsată cu etimologia necunoscută. Glosarea e greșită, din moment ce a mozoli înseamnă ‘(complementul indică un aliment) a frământa în gură, a mesteca multă vreme (fără a mușca sau sfărâma cu dinții și fără a înghiți)’, ‘(complementul indică altceva decât un aliment) a purta în gură (cu limba) de colo până colo, a mesteca’ (DLR). Vițelul nu ia în gură ugerul vacii, ci mamela. Am întâlnit-o și noi, tot în zona Munților Apuseni, în Brăișor CJ: „unde-i ceva cascadă, zumnește apa (acolo unde cade)”. E vorba de o variantă, rezultată prin trecerea grupului gn la mn, a lui a zugni = a zogni ‘(prin Trans.; despre vehicule) a se 341 zdruncina datorită unor denivelări de teren’, ‘(regional; în forma zugni; despre sacii plini care cad) a bufni’ (< magh. zugni\ DLR). [In magistri honorem Vasile Frățilă 314] ZUPĂLI, ZUPĂLITURĂ. Verbul a zupăli ‘a trânti ceva’, ‘a bate’ e derivat, cu suf. -ăli, de la interjecția zup ‘(adesea repetat) cuvânt care imită zgomotul unei mișcări precipitate, al unei sărituri sau al unei căderi subite’. A bate zup-zup = a bate foarte tare cu pumnii (DLR). Zupălitură ‘trântitură; lovitură mare’ (Țaga) e derivat, cu suf. -(i)tură, de la a zăpăli. Cuvintele nu sunt cunoscute de DLR. [SID XVI 254] ZVÂRLAV. Acest adjectiv se întâlnește la VISSARION, B. 85: „Iedul se umflă și se făcu un cal șuieț și svârlav ca o rândunică”. DLR îl glosează ‘(neobișnuit; probabil) iute (în mișcări)’ și, pentru etimologie, trimite la verbul a zvârli. E o variantă cu z (s) protetic a lui vârlâv 1. (Munt.; despre oameni și animale) care este viguros, în putere, iute în mișcări, vioi, sprinten’ (DLR). [SID XVI 254] 342 B. STUDII ȘI ARTICOLE METAMORFOZE FORMALE ȘI SEMANTICE (I) Prin ultima chestiune din primele două chestionare4 elaborate și difuzate în toate regiunile țării de Muzeul Limbei Române5 (atașat Universității din Cluj), Sextil Pușcariu solicita corespondenților să comunice cuvintele și expresiile, cu explicarea lor, care se întrebuințează în localitatea respectivă fără să fie cunoscute în alte părți sau se întrebuințează cu alt înțeles decât cel din limba literară. Din cele peste 1.000 de răspunsuri primite, doar câteva conțin asemenea cuvinte. Printre ele se află și răspunsul dat de preotul Grigore Crăciunaș, originar din Ciubăncuța CJ, la ultima chestiune din Chestionarul II (CHEST. II 489/322 a). El a alcătuit un glosar de 4 pagini, scris pe două coloane (p. 15-18), precizând, la început, că e vorba de cuvinte folosite în satul natal, în satele din „jurul lui și cam în tot județul Someș” (p. 15, col. 2). La sfârșit adaugă că sunt și „unele” cuvinte din „satele muntene din Maramureș” (p. 23, col. 1). într-adevăr, în glosar sunt menționate și fapte de 4 Chestionar pentru un atlas lingvistic al limbei române. I. Calul, Cluj, Institutul dc Arte Grafice „Ardealul”, 1922; Chestionarul II. Casa, Tiparul Institutului de Arte Grafice „Dacia Traiană”, 1926. 5 Din 1948 s-a numit Institutul de Lingvistică și Istorie Literară, iar din 1990 se numește Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu”. 343 limbă din Maramureș (p. 19, col. 2), uneori precizându-se că se întrebuințează în localitatea Săcel (p. 23, col. 1,2). Multe dintre aceste cuvinte au fost reținute de Coman Gl, fiind preluate de DLR și MDA. Nu toate câte meritau să fie puse în circulație au fost puse și un număr apreciabil din cele publicate au suferit deformări formale sau semantice. în contribuția de față6 ne vom ocupa de câteva din aceste cuvinte. AMĂRĂSÂN. Cuvântul mărăsân ‘semn rău’ (CHEST. II 489/322 a, p. 17 col. 1) nu a fost reținut în Coman Gl. La sfârșitul răspunsurilor la cel de-al III-lea chestionar al Muzeului Limbei Române7 (CHEST. III 249), între cuvintele întrebuințate în „locuțiuni stereotipe”, Gr. Crăciunaș menționează și pe mărăsân, în locuțiunea a mărăsân rău, neglosată. Primele două cuvinte sunt scrise apropiat, dar nu împreună. Probabil că de aici „a extras” Coman Gl inexistentul adjectiv amărăsăn, căruia i-a inventat sensul „amărât, supărat rău”, adjectiv care, printr-o fericită întâmplare, nu apare în MDA. Mărăsân, care circulă în nordul Transilvaniei și în Maramureș, a fost explicat de N. Drăganu în DR IV 741 din lat. malesanum ‘nesănătos’, „care a trebuit să însemneze nu numai 1. ‘nesănătos’, 2. ‘necorect’, 3. ‘nebun’, ci și 4. ‘rău, păgubitor’, cum arată și fr. malsain 1. ‘nesănătos’, 2. ‘păgubitor’; cf. și it. malsano ‘bolnăvicios, nesănătos’”. Ipoteza a fost însușită de CADE, REW 5257 și 7584, DM. Pentru CDER, ea „este puțin convingătoare; mai curând ar trebui să reprezinte lat. mala signa”. în DLR, după mențiunea „etimologia necunoscută”, se face trimitere la lat. malesanum. Cuvântul este încă viu atât la Ciubăncuța, cât și în alte sate din apropiere sau din zonă. 6 Titlul ei ne-a fost sugerat de schița Metamorfoză a lui Ion Alexandru Brătcscu-Voinești. 7 Chestionarul III. Firul, Cluj, Tiparul Institutului de Arte Grafice „Ardealul”, 1929. 344 AȘTIE (HAȘTIE). Gr. Crăciunaș observă că „spre Câmpie [= Câmpia Ardealului] și spre Turda și de la Turda până la Buru și în jurul apropiat al Burului se exprimă aheia, ahăla, aia, ăla; afară de acestea, la Buru mai exprimă în loc de arc, aștie, harc, haștie” (Ciubăncuța CJ: CHEST. II 489/322 a, p. 21, col. 1). Petre Coman n-a înțeles că e vorba de proteza lui h în cuvintele arc, așchie (care în zonă se pronunță [âșt’iie] și a fost greșit literarizat de Gr. Crăciunaș), pentru că în Gl dă: „aștie (haștie) ‘(h)arc’ ”. Din fericire, minunea nu apare în MDA. BOLDARIȚE, BOLODÂRIȚĂ, BOLOGÂRIȚĂ. Bolodarite (fără accent!), glosat de Gr. Crăciunaș „tot felul de plante bune și rele” (Ciubăncuța CJ: CHEST. II 489/322 a, p. 15, col. 2), devine în Coman Gl boldarițe [sic!] „tot felul de plante (bune sau rele)”. Nu e reținut în MDA. Gr. Crăciunaș a omis sedila lui ț, lucru de care și-a dat seama Petre Coman, dar acesta din urmă dă forma greșită. Bolodărițe are singularul bolodăriță și e definit exact de Gr. Crăciunaș. L-am înregistrat nu numai în Ciubăncuța, ci și în Ciubanca, Elciu, Orman, Iclod etc. (CJ). Are și varianta bologâriță (Ciubăncuța). Poate fi raportat la bolundariță ‘ciumăfaie’. BOLDĂRIȚĂ, BOLDURI, BORDURI. Din glosarea lui Gr. Crăciunaș „cu bordurile în spate = cu toate câte haine le are în spare” (Ciubăncuța CJ: CHEST. II 489/322 a, p. 15, col. 2), Petre Coman Gl extrage pentru forma de plural borduri sensul, evident greșit, „grămadă de haine în spate”. Cuvântul se găsește și într-o colindă culeasă de Gr. Crăciunaș din Ciubanca CJ: „Adă, soacră, cheile Să deșchid bordurile Ca să iau o haină-aleasă 345 Să știu c-am avut mireasă Să iau jolj de cel subțire Să știu c-am fost și eu mire” (Bocșe, Mihaiu Colinde 165) Borduri ‘catrafuse’ a fost notat și de E. Petrovici în Negrești-Oaș SM: me[re] cu bordurile-n spate (ALR II/I MN, p. 148/3928/346), ș-o cules bordurile ‘și-a luat catrafusele’ (ALR II SN Vh. 1430/346). Nu apare în MDA. Noi nu am întâlnit forma borduri, ci bolduri', „când se mută cineva, zici: și-o luat boldurile în spate” (Ciubăncuța), „și-o luat tăte boldurile după el” (Recea-Cristur CJ), „cu boldul în spate” (Ciubanca CJ). Din toate aceste atestări rezultă că borduri/ bolduri are sensul de ‘lucruri de la casa unui om’. Poate fi vorba de un sens al lui bold, dar nu cel de ‘prăvălie’, ci de ‘lucruri care se găsesc într-un bold, într-o prăvălie’, sens neatestat de dicționare, dar existent. Nu o dată am auzit: „ce, doar nu vrei să cumperi tăt boldul?”,. „Aia are bani să cumpere tăt boldul”. Această interpretare e întărită și de cuvântul boldărlță (forma boldărită este o evidentă greșeală de tipar) ‘un almărel (mic almar) pe perete, în care se țin requisite de masă’, dat de Viciu Gl din Coșei SJ și lucrat, după părerea noastră, corect în DA ca derivat al lui bold = boltă ‘prăvălie’ (< ung. boli). în MDA, cuvântul e lăsat cu etimologia necunoscută. BUGLÂN, BURLAN, BURLÂC. Buglan, burlan ‘poloboc’ (Ciubăncuța: CHEST. II 489/322 a, p. 15, col. 2) apar redactate în Coman Gl „burilăn (buglănl) ‘poloboc’ ”. Litera r e clar scrisă (de către Gr. Crăciunaș), dar are deasupra un punct. E greu de spus dacă e punct pus din greșeală sau e vorba de o impuritate (negreață) în hârtie. Precizăm că nu există piciorul lui i, deci nu se poate nicicum citi burilan, ci burlan, formă confirmată și de ancheta noastră atât în 346 Ciubăncuța, cât și în alte sate din zonă (Căprioara CJ, Recea- Cristur CJ etc.). Burlan (pl. burlăne) este o variantă rezultată din butlăn, prin transformarea grupului tl în rl, ca în cotlan (< magh. katlan) > corlan (v. DA). în ce privește forma buglăn, aceasta ar proveni, după Avram NCE 65, din *buglag < *buclag < rut. boklăg. Din acest etimon s-ar putea explica, după părerea noastră, și burlăc ‘butoi’ (care figurează în MDA, din Sălaj, cu etimologia necunoscută), prin asimilarea c-g > c-c și transformarea lui cl în rl. Cf. cocleț > corleț ‘(la războiul de țesut) ochi de iț (prin care se trece firul de urzeală)’ (v. DA). CHEȘTEÂLĂ, CHISCHALĂ, CHIȘCHEALĂ, CHIȘTEALĂ. La p. 16, col. 1 din glosarul lui Gr. Crăciunaș se găsește forma chischală [sic!], în locuțiunea „cu chischală = cu băgare de seamă”, dar în lista cuvintelor folosite și în Buru CJ (p. 23, col. 1) se găsește forma chișcheală. Petre Coman nu și-a dat seama că e vorba de unul și același cuvânt, reținând în Gl doar forma chișcheală, urmată de precizarea că Gr. Crăciunaș „nu dă sensul”. Chischală e o greșeală în loc de chișcheală, formă prin care corespondentul a redat literalizat fonetismul local [t’ișt’âlă], care trebuie literarizat chișteală, fiind o variantă a lui chiteală ‘chibzuință, socotință, socoteală, judecată’ (v. DA), variantă atestată de noi și în sate din vecinătatea sau apropierea Ciubăncuței. „A face cu [t’ișt’âlă] înseamnă a face încet și bine” (Elciu CJ), „lucru cu [t’ișt’âlă] = lucru bun, cu socoteală” (Panticeu CJ) etc. Cheșteălă (Dârja CJ) e tot o variantă a lui chiteală. Chișteălă trebuia să figureze în MDA, pentru că era cunoscut din Briheni BH și Câmp BH: [t’ișt’âlă] ‘grijă, atenție’ (Teaha CN 273). CIURCUMĂ, A CIURCA, A ÎNCIURCA. în glosarul său, Gr. Crăciunaș menționează doar atât: „ciurcumă = zic veto, mă oporesc” (p. 15, col. 2). 347 Coman Gl adaugă ceva, fără însă a indica categoria gramaticală a cuvântului: „ciurcumă ! «termen poruncitor, veto! mă opresc»” [sic!]. îl preia MDA, unde-1 găsim cu mențiunea „etimologia necunoscută”, etichetat interjecție și glosat „oprește-te! Cf. ciurc^. Chiar dacă preotul Gr. Crăciunaș a scris ciurcumă într-un singur cuvânt, din definiția „zic veto, mă opresc”, Petre Coman trebuia să-și dea seama că e vorba de un verb reflexiv (la ind. prez.) cu pronumele postpus: ciurcu-mă, adică: mă ciurc. Ar fi realizat mai ușor acest lucru citind răspunsurile lui Gr. Crăciunaș la toate întrebările din chestionarul respectiv, unde se găsesc explicații mai detaliate: „Gropița în care stă copilul când se joacă de-a «lapta» se numește casă. Când zice copilul «ciurcum casa ca mătasa» oprește colegii de joc să nu puie [sic!] lapta în casă, adică în gropița unde șede sau mai corect unde stă cu călcâiul piciorului” (CHEST. II 61/322 a). „Copiii când se joacă de-a lapta zic «ciurcum casa ca mătasa» prin asta oprește să nu-i puie lapta în «casă» sau babă” [sic!] (ibid. 72/322 a). Și în aceste cazuri, între forma verbală ciurc și pronumele imi (pronunțat m) nu pune cratimă. Să discutăm și de ciurc\ la care trimite MDA-ul. Din Bonț, învățătorul Vasile Cutcan a comunicat: „ciurc = oprit, limită” (CHEST. II 489/345). Din această glosare, fără îndoială neclară, greșită, Pașca Gl a scos sensul ‘opreliște, ciuhă, semn pus în fânațe care arată că e oprit păscutul’, cuvânt preluat de MDA, definit ‘semn care interzice păscutul’ și lăsat cu etimologia necunoscută. Pașca Gl menționează că ciurc este un substantiv neutru, fără însă a-i fabrica forma de plural, lucru pe care-1 fac redactorii MDA-ului, creând forma de plural ciurce [sic!]. La informatorii noștri din Bonț am întâlnit doar verbul a se înciurca (format de la a (se) citirea, cu prefixul în-\ necunoscut nici el de dicționare: „Dacă ne-am jucat de-a ogoiul și unul n-o făcut bine, l-am scos din joc, l-am înciurcat”. 348 CUȘCHIRICIOS, CUȘCHIRICOS, CUȘTERIȚĂ, CUȘTIRICIOS, GUJDIRIȚĂ, GUȘDERIȚĂ, GUȘTERIȚĂ. Adjectivul cușchiricios e definit de Gr. Crăciunaș „om aplecat, înclinat spre plăceri senzuale” (Ciubăncuța CJ: CHEST. II 489/322 a, p. 16, col. 1). în Coman Gl apare cu forma mutilată: cușchiricos ‘(d. om) cu înclinări senzuale’. Preluându-1, MDA îl glosează ‘senzual’. Nu-i poate stabili etimologia. Cușchiricios reprezintă literalizarea fonetismului local [cușt'iricos], care se literarizează cuștiricios. fiind un derivat, cu suf. -ios. de la cuștiriță. variantă necunoscută de DA, MDA a lui guștiriță ‘limbric de cal’. Sensul ‘(despre om) aplecat, înclinat spre plăceri senzuale’ al lui cuștiricios s-a dezvoltat, prin extensie, de la cel de ‘care nu stă locului, neastâmpărat’ (Căprioara CJ). Prin Crișana, Maramureș și nord-vestul Transilvaniei, despre un copil (și, desigur, prin extensie, despre o persoană mai matură) care nu stă locului, neastâmpărat, se zice că „îi cu cuștirițe[cușf iriță]-n cur” (v. ALR I 1568), ciiștirițele fiind viermi care se mișcă producând mâncărime (însoțită de nevoia de scărpinare). Amintim și expresiile: a avea ceva în cur ‘a fi preocupat de ceva’ (MDA), a o mânca în cur ‘(despre o fată, femeie) a avea dorințe sexuale’. „P-aia tare repide o-o mâncat în cur de s-o măritat așa de tânără” (Bonțida CJ). Cuvântul mai are variantele ciișteriță (Ciceu-Giurgești BN, Someșu Cald CJ: ALR I 1568/266, 289), gujdiriță (Romuli BN: ibid. 1568/360), gușderiță (Năsăud BN: ibid. 1568/268), gușteriță (Arieșeni AB, Avram lancu AB: ibid. 1568/93, 94). în ce privește etimologia, DA îl raportează la sb. gusterica ‘gușter’, iar CDER, la sl. jasterica. sb. gusterica. bg. gusterice. Răspândirea geografică pledează pentru etimonul sârbesc. Nu poate fi vorba de un derivat românesc cu suf. -iță. cum indică MDA. GREMINȚIEȘ. Gr. Crăciunaș glosează cuvintele solomonar și gremințieș „care poartă grindina” (Ciubăncuța CJ: CHEST. II 489/322 a, p. 18, col. 1). 349 Petre Coman Gl modifică definiția lui gremințieș în ‘nume de nor care poartă grindina’. Cuvântul nu a fost reținut de DA. în zonă, noi am înregistrat formele [griminț^ș] ‘solomonar’ (Ciubanca CJ, Elciu CJ), [zgrimințșș] ‘idem’ (Dârja CJ), întâlnite pe o arie mult mai mare. După cum am arătat (vezi Loșonți SSE 183), provine din magh. garhoncăs ‘idem’. HARAOAIE. Gr. Crăciunaș menționează și o serie de toponime din Ciubăncuța ori Ciubanca, dar și din sate apropiate sau mai îndepărtate de acestea. De cele mai multe ori le scrie cu literă mică, uneori le pune între ghilimele. Totdeauna rezultă însă cât se poate de clar că e vorba de toponime, de substantive proprii. „La Ciubăncuța se află numirea de hotar râtu hereușului și părău hereușului, unde se găsesc rămășițe de vase a omului preistoric, se află «dealu hereușului», «vârvu hereușului». în comuna Iese [oficial Eseu], o lăture de hotar se numește «hărăoaia»...” (Ciubăncuța CJ: CHEST. II 489/322 a, p. 20, col. 2). Toponimul „hărăoaia” devine în Coman Gl substantiv comun: hărăoaie „o lăture de hotar”. Metamorfoza cuvântului continuă în MDA, unde i se creează o formă de plural identică cu cea de singular și e definit ‘hotar’. Etimologia nu i se cunoaște. Nu am întâlnit toponimul Hărăoaia în localitatea Eseu (aici, deocamdată, am reușit să anchetăm doar un singur informator), de unde-1 semnalează Gr. Crăciunaș, ci în două sate din SJ, vecine cu Eseu, în Bezded, cu precizarea că locul numit Hărăoaia „e graniță cu Cernucul”, și, în forma Hereoăia, în Cernuc. Am donat materialul cules pe cheltuială proprie din aceste localități (și din multe altele) Institutului de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu”, pentru realizarea volumului dedicat județului Sălaj. Redactorii acestui volum nu și-au dat seama că Hărăoaia și Hereoaia sunt forme ale numelui unui loc comun celor două sate, tratându-le în articole separate și explicându-le diferit: Hărăoaia, din supranumele omofon, format cu suf. -oaie, de la un n. pers. Hărău, iar Hereoaia, „din substantivul hereoăie, variantă a lui hărăoaie ‘hotar’ ” 350 (cuvânt preluat din MDA). Nefiind notată cu asterisc, ar rezulta, conform normelor din TTRT-Sa/q/ 11, că varianta hereoaie e atestată pe undeva. Asemenea variantă nu există, fiind creația redactorilor volumului, cum că nu există nici hărăoaie (pl. hărăoaie) ‘hotar’, creație a lui Petre Coman și a redactorilor MDA-ului. JIDĂU. „între hotarele comunelor Ciubanca și Cibăncuța, un deal tufos poartă denumirea de «popa» [...]; de la «popa» spre miazăzi în nemijlocita vecinătate se află o terasă cu numirea de «jidău»” (Ciubăncuța CJ: CHEST II 489/ 322 a, p. 19, col. 2). Petre Coman extrage de aici: jidău „terasă de pământ”, cuvânt reținut în MDA cu forma de plural și etimologia necunoscute. în ancheta noastră în Ciubăncuța nu am întâlnit niciun loc cu numele Jidău, ci doar Părău Jidăului, care și-a luat numele de lajidău ‘evreu’ (< magh. zsido ‘idem’: DA) A SE OSTROMENI, OSTROMI, OSTROMITE. între cuvintele năsălnic și ozdrele, Gr. Crăciunaș a adăugat, cu litere mai mici (din lipsă de spațiu), formele vorbele [pe care le redăm așa cum au fost scrise de autor] „mam ostromnit = mam folosit, mam mângâiat” și „ostromite = alinăte” (Ciubăncuța CJ: CHEST II 489/ 322 a, p. 17, col. 1), în așa fel încât partea de sus a literei / din cuvântul (următor) ozdrele s-a nimerit între literele m și n [din cuvântul ostromnit}, semănând cu un e. Lucrând superficial, Petre Coman a citit m-am ostromenit, dând în Gl verbul a se ostromeni „a se folosi, a se mângâia (a se consola)” și, atenție!, adjectivul f. pl. ostromite glosat „alinate”. Așadar, forma a se ostromni a devenit a se ostromeni, iar imperativele ostromi-te și alină-te, scrise fără cratimă, au devenit în Coman Gl adjective. Forma a se ostromni, în care Gr. Crăciunaș a redat literalizat pronunțarea locală [a să ostromni], cu mn provenit din palatalizarea lui m, trebuie literarizată a se ostromi. 351 Nici forma a se ostromeni, fabricată de Petre Coman, nici cea corectă, a se ostromi, nu figurează în DLR. Ele nu sunt cunoscute nici de informatorii noștri din Ciubăncuța ori din satele vecine sau apropiate din CJ. Fără îndoială că Grigore Crăciunaș a cunoscut acest cuvânt din Maramureș, dar nu l-a definit exact. Din Moisei MM, localitate vecină cu Săcelul pe care l-a menționat corespondentul (vezi supra), verbul se găsește în Tomoiagă ARM 49, definit tot neclar: „ostromnit = senzație plăcută după mâncare (ex. Tare bine m-am ostromnit!)”. Exemplul ilustrativ poate fi „tradus” prin „Tare bine m-am ospătat”, „Am mâncat pe săturate” sau, cum se spune ironic și în graiul natal (Bonțida CJ), „Am băgat mult în mine”. A se ostromi este un împrumut din ucr. ustromiti ‘a băga, a vârî’. ȘULICĂ, ȘULICAR. în glosarul lui Gr. Crăciunaș se găsește forma șulica [sic!] „căciulă” (Ciubăncuța CJ: CHEST II 489/ 322 a, p. 17, col. 2), căreia Coman Gl îi adaugă un -r (final) și accent pe a. creând inexistentul cuvânt șulicăr. reținut în DLR și MDA cu etimologia necunoscută. Este o variantă, absentă din DLR, a lui șlică ‘acoperemânt de cap, confecționat din stofa, din pânză etc., cu cozoroc, cu partea superioară de obicei rotundă sau plată (și răsfrântă în afară) sau de formă emisferică, purtat mai ales de bărbați și de băieți, adesea ca piesă de uniformă; s p e c. chipiu’, cuvânt pe care acest dicționar îl cunoaște din Berbești MM (Unde văd un domn cu șlică/ Toată mintea-n jos îmi pică: Bîrlea CP 20) și-1 compară cu pol. szlyk ‘căciulă de piele, înaltă și ascuțită’. Virgil Nestorescu {Cercetări etimologice. București, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p. 124) arată „că se explică simplu prin ucr. hijiuk ‘căciulă rotundă, căptușită cu lână, șapcă’ în Maramureș, șlică mai înseamnă ‘căciulă’ (Săliștea de Sus MM: comunicat prof. S. luga), ‘căciulă înaltă din piele de miel’ (Moisei MM: Tomoiagă ARM 59). 352 Șulică a putut rezulta din contaminarea lui șlică cu ciubică, variantă a sinonimului cibică, atât de răspândită în satele din jurul Clujului, cunoscută și în Ciubăncuța, absentă din dicționare. TRUMERE. Gr. Crăciunaș definește cuvântul baier „galonul cu care țăranii își leagă sus pe la guler aripile sumanului, ca să nu pice când îl ia întrumere” (Ciubăncuța CJ: CHEST 11489/ 322 a, p. 15, col. 1), exemplificând: „Fărăbaiere, sumanele purtate întrumere pică din spate” (ibid., p. 19, col. 1). în acest exemplu întrumere pare scris în trumere, n fiind foarte apropiat, dar nu legat de t. Petre Coman l-a citit în trumere, extrăgând inexistentul cuvânt trumere, pe care-1 dă ca adjectiv [sic!], definindu-1 ‘bără [= greșeală de tipar în loc de fără] baiere’ și ilustrându-1, între paranteze rotunde, prin citatul lui Gr. Crăciunaș, pe care îl mutilează astfel: „sumanele ~ [= trumere n.n.] pică din spate”. Nu știm cine a adăugat la sfârșitul articolului explicația etimologică (Din între + umere)”, pentru că observațiile lui Petre Coman sunt notate, după cum specifică în prefață, „prin N.B. și prin paranteza colțuroasă [ ]” (Gl). Având rezerve față de această formă, redactorii n-au reținut-o în DLR. [Lucrările celui de-Al XlII-lea Simpozion Internațional de Dialectologie. Baia Mare, 19-21 septembrie 2008. Volumul I, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2009, p. 177-187.] 353 ETIMOLOGII PUȘCARIENE CONTROVERSATE (II) După cum a remarcat și Mioara Avram {Formarea cuvintelor în preocupările lui Sextil Pușcariu, în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, Philologia, XLIV, 1999, nr. 1-2, p. 86), datorită „unor generalizări pripite și superficiale s-au emis uneori judecăți greșite asupra operei lui Sextil Pușcariu”. Se mai vehiculează încă părerea că S. Pușcariu a exagerat explicând prin etimoane reconstruite cuvinte care nu provin din latină și că „în problema opțiunii între statutul de derivat românesc și cel de cuvânt moștenit S. Pușcariu ar fi fost din principiu de partea explicației prin latină (cu etimon atestat sau reconstruit)” (ibidem). DĂRĂPĂNA. în DA și DLR verbul a dărăpăna este lucrat cu sensurile: 1. ‘(regional, complementul indică părul de pe cap) a smulge (de disperare, jale etc.)’; 2. p. anal, ‘(regional; complementul indică pene, fulgi) a jumuli; (complementul indică frunzele copacilor) a smulge’; 3. ‘(atestat numai la Dosoftei) (învechit; în forma drăpăna) a zgâria, a sfâșia’; 4. ‘a (se) preface în ruină; a (se) ruina, a (se) degrada, a (se) nărui’; 5. fig. ‘(învechit) a face să ajungă într-o stare de decadență fizică sau morală’; 6. ‘(învechit) a nimici, a desființa’. * Prima parte a acestui studiu a apărut în întâlniri între filologii româniși germani. Actele colocviului de la Cluj-Napoca, 24-26 mai 2002, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2003, p. 80-86, republicată în Loșonți CIE 146-153. 355 I.-A. Candrea (Les elements latins de la langue roumaine. Le consonantisme, Paris, Librairie Emile Bouillon, Editeur, 1902, p. 11) crede că „le seul prototype latin qui convient au mot roumain, tant pour sa forme que pour son sens” este ^diripino, care „a ete tire de dîripio â l’aide du merne suffixe -ino, -inare que nous trouvons dans agino, -inare, *tragino, -inare etc.”. Sextil Pușcariu (SNF X 319) afirmă că „derapăn nu poate corespunde unui ^diripino [...], ci presupune un *derapino”, așa cum indicase Cihac I 227. Acest etimon a fost acceptat de REW (forma ^derapinăre cu î, poate fi o greșeală, probabil de tipar), CADE, SDLR (care îl compară și cu ngr. drapanizo ‘cosesc’), DM, Rosetti ILR 177, DEX1,2 (ca probabil), Mihăescu LL 26, MDA (ca probabil), dar pentru A. Graur Corrections 18 „der ap inare est impossible”. CDDE îl consideră un derivat de la râpă („dărăpăna, v. râpă”). DU îl compară cu lat. deripere, iar V. Bogrea (în DR IV 807) îl explică din gr. Speîiavi^CD ‘tai cu coasa, [cu] secera; cosesc, secer’. Găsind că „ipotezele anterioare sunt insuficiente”, CDER crede că trebuie să se plece de la *deru(n)quinăre, „cu trecerea lui qu > p”, variantă a lui deruncinăre ‘a peria, a netezi, a nivela’, pierderea infixului nazal putându-se datora analogiei cu rupes..”. în DA (fasciculă apărută în 1949) este explicat din bg. „dripanu, dripinami perfectiv da dripna (cit. d ă r p a m, drăpinam, da d r ă p n a) ‘a trage (de păr etc.), a smulge’, fam., cf. 4. ‘a trage la măsea, a bea’ ”, iar în DLR, din bg. drâpam ‘a pieptăna, a zgâria’. De acest cuvânt s-a ocupat și Vasile Frățilă (Etimologii. Istoria unor cuvinte. București, Univers Enciclopedic, 2000, p. 35-41). După ce citează atestarea lui a dărăpăna cu sensul ‘a smulge părul’ în trei variante ale unor versuri populare („Fața albă zgâria / Păr galben dărăpăna”, „Păr negru dărăpăna / Fața albă zgâria”, „Fața albă sgâriind / Păr galben dărăpănând”: ibid., p. 36), consideră că aceste atestări (în realitate e una singură!) și sensurile 1-3 (date în DA la acest verb) „nu ar reprezenta [...] altceva decât o formă coruptă a lui a depăra ‘a smulge părul 356 din cap’ (< lat. depilare)” (p. 40), verb cunoscut în dialectele dacoromân și aromân, și că a dărăpăna cu sensurile 4-6 este moștenit din lat. ^deripino, -are, „un derivat de la lat. ripa, cu prefixul de- și cu sufixul verbal -in” (ibid., p. 39). își argumentază ipoteza menționând că „de la lat. ripa, cu prefixul de-, s-au format și alte derivate romanice cu sensuri foarte apropiate sau chiar identice cu ale rom. derăpăna > dărăpăna (cf. lomb. derrivar, sp., pg. derrivar ‘einreissen’, deci 1. ‘a rupe, a sfâșia’, 2. ‘a dărâma’) (vezi REW 7328)” (ibid.}. Și pentru Pârvu Boerescu (Propuneri și argumente pentru revizuirea unor etimologii din DEX/DLR/DEXI (II), în LR, LIX, 2010, p. 202), sensurile date în dicționare la acest cuvânt aparțin, în realitate, la două cuvinte: dărăpăna' (refl.) ‘a se ruina, a se distruge’, care continuă pe „lat. dun. ^derapinăre (cf. lat. cl. rapere ‘a jefui’, cf. rapîna ‘jaf’), și dărăpăna1 (var. înv. drăpănă) ‘a(-și) smulge (părul etc.), a sfâșia’, un împrumut din „bg. dărpam (imp.), drăpna (pf. ‘a trage, a smuci’, cf. bg. deră ‘a jupui, a sfâșia’ [...], cf. bg. (pop.) drapam ‘a pieptăna, a zgâria’ După părerea noastră, avem a face cu un singur cuvânt, moștenit din lat. dun. *derapînare, format cu pref. de- (cf. și Mihăescu LL 26) și suf. -ino, -inare de la rapio, -ere. Și sensurile ‘a(-și) smulge (părul etc.), a sfâșia’, ‘a trage, a smuci’ sunt atestate la baza rapio, -ere 1. ‘a lua repede, a apuca, a prinde repede, a înșfăca; a smulge’; 2. ‘a grăbi, a face în grabă’; 3. ‘a duce cu sine (cu forța și repede), a târî cu sine’; 4. ‘a răpi, a jefui, a prăda’ (Guțu) sau la derivatele ei deripio, -ere ‘a smulge, a trage jos’ (ibidem) și dîripid, -ere (< dis + rapio'. ibid.) 1. ‘a sfâșia, a sfârteca’; 2. ‘a smulge’; 4. ‘a jefui, a prăda’ (ibid). DESCAMA. Verbul a descărna ‘(în dicționarele din trecut) a scoate scame din ceva; a destrăma, a scămoșa’ a fost explicat de Sextil Pușcariu (PEW) din lat. de-squamo, -are, care s-a păstrat și în sp. descamar. Aceeași explicație o găsim în REW și în Mihăescu LL 26 (desquamare). 357 După CADE și CDER, e un derivat de la scamă, iar după MDA și DLR, de la verbul a scăma. în MDA se indică prefixul des-, iar în DLR, prefixul de-. TDRG13, DU, SDLR, DM, DEX1’ 2 și BDG nu-1 înregistrează. Avem și noi convingerea că e vorba de un element latin. Soluția derivării în limba română cu prefixul de-, dată de DLR, nu poate fi reală și pentru faptul că, așa după cum a demonstrat H. Mihăescu (loc. cit.), în textele din latina vulgară târzie este atestată „la preference accordee au preverbe dis- au lieu de de-. Le composes avec de- sont relativement rares et ce preverbe ne devient pas productif en roumain [...]”. DEȘERTA. Verbul a deșerta, care există și în aromână (dișertu), este explicat de Sextil Pușcariu (PEW) din lat. ^deserto, -are. Ipoteza este însușită de CDDE, care citează și alte reflexe romanice (it. disertare, fr. deserter, port, desertar), de SDLR, care admite și posibilitatea derivării interne, și de Alessio Concordanze 27. Savantul italian dă etimonul ca atestat, menționând formele calabreză disertari ‘abortire’ și siciliană disirtari ‘idem’. TDRG3, DU, CADE, DM, CDER, DEX12, BDG și DLR îl derivă de la adjectivul deșert. într-adevăr, așa cum dădea Alessio loc. cit., etimonul presupus de Sextil Pușcariu este atestat (vezi Mihăescu LL 26, 66). FUIOR. în DA cuvântul fuior e definit 1. ‘cânepă melițată și periată; s p e c. mănușa de cânepă melițată și întocmită în formă de păpușă sau scul’; 2. p. e x t. ‘cânepă (considerată ca material din care se țese pânză)’; 3. p. g e n e r. ‘orice materie textilă (lână, bumbac, mătase, borangic, dar cu deosebire in) înainte de a fi toarsă (strânsă în formă de mănunchi)’. Cihac I l-a explicat din etimonul latin reconstruit ^funiolus, un diminutiv de X^funis ‘funie’. Etimologia va fi preluată de SDLR. 358 Sextil Pușcariu (SNFI 821) a arătat că explicația nu poate fi corectă pentru că în graiul bănățean avem forma fuior, nu funor. „cum ar trebui să sune urmașul lui ^funiolus”. Plecând de la forma ar. ful’or și de la faptul că fuiorul are formă „rotundă de balon, care însemnare era inherentă latinescului follisf afirmă „căfuior nu poate reprezenta decât un tip *folliolus. diminutiv din follis”. Etimologia a fost menținută în PEW și DA și acceptată de CDDE, DU, CADE, REW, Graur Corrections 21,1. Fischer (în ILR II 166 și în Fischer LD 167), Rosetti ILR 178, DDA, BDG, Mihăescu La românite 245, MDA etc. După mențiunea „origine incertă”, CDER emite ipoteza, care i se „pare de preferat”, că fuior provine „probabil din X^.foliola. dim. de la folium ‘foaie’. Rezultatul normal, fuioară. conservat în Mold., a fost înlocuit de un sing. analogic, format pe baza pl. Semantismul pare a se explica, fie prin forma caracteristică a sculului sau fuiorului, fie prin sensul de ‘ghirlandă’ atestat pentru folia. cf. sp. copo”. DM și DEX1’2 lasă cuvântul cu etimologia necunoscută. TDRG13 indică două posibilități: lat. *folidlum. derivat de \&folium. sau *fdlliolum. derivat de la follis. Și după părerea noastră, fuior provine din lat. *fblliolum. NÂIE are sensurile: 1. ‘(învechit și regional) corabie’; 2. ‘(Trans.) partea din mijloc, principală, centrală a unei biserici; naos’ (vezi DLR). După Sextil Pușcariu (PEW), este moștenit din lat. navis. -em. ca și it., sp., pg. nave. eng. naf prov., cat. nau. fr. nef. De aceeași părere este DU, REW, CADE, CDER, Mihăescu La românite 308 și MDA. Nesocotindu-1 moștenit, L-A. Candrea și Ov. Densusianu nu-1 includ în CDDE, iar Graur Corrections 30 cere eliminarea lui dintre continuatorii romanici ai lui navem. Pentru DM, DLR și BDG avem a face cu un neologism „din lat. (lit.) navis”. SDLR și DEX1’2 nu-1 înregistrează. Dacă ar fi neologism, nu știm cum s-ar fi putut ajunge de la fonetismul navis la naie. De altfel, cuvântul nu figurează în 359 Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421-1760), de Gheorghe Chivu, Emanuela Buză, Alexandra Roman Moraru, București, Editura Științifică, 1992, sau în Dictionnaire des emprunts latins dans Ies langues romanes, de Jana Balacciu Matei, Cristina Halichias, Coman Lupu, Cristian Moroianu, Alexandra Nicolescu, Victoria Popovici, Sanda Reinheimer Rîpeanu, Oana Sălișteanu Cristea, Maria Theban. Sous la direction de Sanda Reinheimer Rîpeanu, București, Editura Academiei Române, 2004. Ca termen moștenit se explică normal, având o evoluție fonetică identică cu ovis, -em > oaie. Pentru păstrarea din latină „vorbește” și atestarea lui în aromână (naie\ DDA) și în graiurile dacoromâne. E. Petrovici l-a notat în 3 localități transilvănene: Voiniceni MS, Petreștii de Jos CJ și Bocșa SJ (ALR II SN III h. 857/235, 250, 279). ORBECA, ORBICA, URBECA. Orbeca, orbica este un cuvânt învechit și regional care înseamnă ‘a orbecăi’. Sextil Pușcariu (PEW) îl explică din lat. ^orbico, -are, un derivat de la orbus. Etimonul este însușit de CDDE, care citează și mirandolezul (< Mirandola - Modena, Italia) urbigar, de DM, CADE, I. Fischer (în ILR II 185), Vasiliu DV 48 și Mihăescu La românite 219. Penultimii trei autori îl dau fără asterisc, deci ca atestat. îl consideră derivat de la orb, cu indicarea suf. -ec, Pascu Suf. 177, iar fără a indica sufixul, DU, REW, DEX12, DLR, MDA și Avram CIE 95. Din moment ce Graur Corrections nu face nicio remarcă la soluția din REW, deducem că și el împărtășește ipoteza derivării cuvântului pe teren românesc. în SDLR e dat s.v. a obârcui, cu surprinzătoarea mențiune: „Forma a orbeca (parbec sau orbec), dată de unii, îmi pare fabricată ca să susțină etim. orb" [sic!]. CDER, deși reproduce părerile lui S. Pușcariu și I.-A. Candrea-Ov. Densusianu, socotește că a orbeca nu-i decât o variantă a lui a orbecăi, verb pe care îl consideră un derivat „cu sufixul expresiv -căi" [!]. 360 Nu avem nicio îndoială că a orbeca (> a orbica, „prin analogie cu orbi"'. Vasiliu DV 48) este un cuvânt moștenit și nu un derivat românesc. După cum se specifică și în ILR I 93, sufixul latin ,,-icare, productiv mai ales în latina târzie, n-a mai fost folosit pentru formarea de verbe noi în limbile romanice decât în cazuri rare”. Că e vorba de un cuvânt latin, ne-o arată și fonetica lui. Reflexul normal al formei de infinitiv este a urbeca, cu o latin neaccentuat trecut la u. în Boita SB, Sever Pop a notat pentru noțiunea ‘bâjbâi’ „io urbec pin casă” (ALR I 1316/122), formă care lipsește nejustificat din DLR. Sub influența lui orb, a orbi și a indic, prez, oârbec (< orbico), din a urbeca s-a refăcut forma cu o inițial. Lipsesc nejustificat din DLR și alte forme de indicativ prezent: [uărbăcăz] [sic!] (Mociu CJ: ALR I 1316/247, probabil scăpare de notare pentru [uărbăcăz]), [orbăcăz] (Cosniciu de Jos SJ: ibid. 1316/298) și [orbăcăsc] (Firiza MM: ibid. 1316/355). Forma ultimă poate fi rezultatul contaminării între [orbăcăz] și [^orbăsc] (= orbesc). UMBRA, UMBRI. Sextil Pușcariu (PEW) tratează în articole separate verbele a umbri ‘a face, a ține, a da umbră; a acoperi cu umbra sa; a adumbri’ și a umbra ‘idem’. Pe a umbri îl explică din umbresco, *-ire, care l-ar fi înlocuit pe umbresco, -ere, iar pe a umbra, pentru care citează o atestare din Cazania lui „Varlaam 1643, II, 68 b., 70” și formele aromânești aumbru, aumbredz, din lat. umbro, -are, care s-a păstrat în it. ombrare, fr. ombrer. REW arată că s-a păstrat și în prov. ombrar. Graur Corrections 39 afirmă că a umbra „est probablement fait en roumain sur umbră". După părerea noastră, a umbra este lucrat greșit în DLR ca variantă (învechită și regională) a lui a umbri, verb explicat de la umbră. Nu este reprodusă atestarea din Varlaam, dar sunt menționate cele 13 puncte unde a fost înregistrat pentru ALR I. 361 UMBRATIC este un adjectiv rar folosit, cu sensul ‘care face umbră, care ține umbră, umbros; care se află la umbră, lipsit de lumină’. După Sextil Pușcariu (PEW), este continuatorul adj. latin umbraticus, -a, -um, care s-a păstrat și în fr. ombrage. De aceeași părere este și Alessio Concordanze 50. Este considerat derivat pe terenul limbii române în CADE, CDER, DLR, MDA, FCLR IV/1 409 etc. în DLR se face și trimitere la lat. umbraticus. Nu-1 înregistrează TDRG13, DU, SDLR, DM, DEX1’2 și BDG. Nu vedem niciun motiv ca adjectivul latin să nu se fi păstrat și în limba română. VINTRICEL este un substantiv bine atestat în DLR cu sensurile: 1. ‘(învechit și regional) vintre [= abdomen; p. r e s t r. partea inferioară (și laterală) a abdomenului]’; 2. ‘(învechit și regional) stomac’; 3. ‘(regional; în forma vitricel) diaree, dizenterie’. Sextil Pușcariu (SNF X 325) arată că „etimologia e limpede: ventricellus în loc de ventriculus, cu cunoscuta substituire a lui -ulus prin -ellus...”, cuvânt „atestat în C. gl. III, 14. 49” și păstrat și în it. ventricello, sard. bentrighedda, sp. ventrecillo. Explicația, reținută în PEW, însușită de REW, C. Merlo (în „Rendiconti del R. Istituto Lombardo”, LIV, 1920, p. 154), Alessio Concordanze 52 etc., este, și după părerea noastră, justă. După Graur Corrections 39, „pourrait eventuellement avoir ete fait en roumain sur vintre”. Pentru CADE, MDA și DLR este un diminutiv de la vintre, cu suf. -icel, iar TDRG3, DU, SDLR, CDER, DEX12 și BDG nu-1 înregistrează. ZĂNÂTIC. Interesantă este și situația lui zănatic. B. Petriceicu-Hasdeu (HEM II, coloanele 2048-2049) îl explică din latinescul dianaticus, existent într-o predică a episcopului italian Maxim din sec. al V-lea. Este vorba de San Massimo, primul episcop de Torino, mort în anul 466. 362 Etimonul latin a fost acceptat de Pușcariu (PEW), Procopovici PVN 183, Giandomenico Serra („ Ceneri efaville”. Note etimologiche e lessicali di dialettologia italiana. II, în DR IX 170), FL Demetrescu (Valoareapeiorativă a sufixului -aticus, în „Studii clasice” II, 1960, p. 325) etc. CADE, DM, DEX1,2 îl compară cu lat. dianaticus. După Philippide P 148, REW, SDLR, e un derivat de la zână. Sorin Paliga (Zeități feminine ale basmelor românești: zânele și Sânzienele. Originea cuvintelor și a cultului profan, în LR, XXXVIII, 1989, nr. 2, p. 147) afirmă că e „derivat, evident, de la zână, mai precis de la o formă de tip participial *zănat > zănatic” [sic!!!]. CDER indică ambele posibilități: moștenit din dianaticus sau derivat românesc din zână. La p. 295, și H. Mihăescu (La românite) exprimă aceeași părere, dar la p. 452 afirmă că zănatic este evident continuatorul lui dianaticus și nu un derivat de la zână „(comme Ies pensent certains linguistes)”. în DLR, MDA și FCLR IV/1 406 e dat ca moștenit din latinescul (neatestat) *dianaticus. BDG nu dă etimologie. Nu avem nicio îndoială că zănatec (> zănatic) e moștenit din lat. dianaticus. Deși acesta din urmă apare atestat, după câte știm acum, doar o singură dată, el a avut o anumită răspândire în epoca romană după cum demonstrează urmele lui neolatine din anii 982 („medietatem molini maioris qui vocatur Janaticus”, „medietatemmolituredemolinoj7m<7Zzcz>”), 1011 („iuxtamolinum janatecum...”, „molendinum janaticum...”) și 1143 („cum olivis filiorum Ursonis Janatici”), semnalate de Giandomenico Serra (op. cit., p. 171). Dacă ar fi un derivat de la zână nu s-ar putea explica prezența lui ă în loc de î în forma zănatic. ZVÂNTURA. Ovid Densusianu (HLR1167) arăta că verbul ventulare, atestat în lat. vulgară alături de clasicul ventilare, s-a păstrat în dr. (s)vănturare, ar. (z)vintur, ir. vinturj, eng. sventoler, it. sventolare, sic. vintuliari, sard. bentulare, v.fr. esventeler. 363 Deși lucrează într-un singur articol verbele a vântura și a zvântura, Sextil Pușcariu (PEW) e de părere că acestea au etimoane diferite [*ex-]ventulo, -are, care s-au păstrat și în it. (s)ventolare, ven. sventolar, sard. log. bentulare, friul. svintulâ, eng. sventoler. Etimonul *exventulo, -are, reconstruit de Cihac 1316, a fost însușit nu numai de Sextil Pușcariu, ci și de REW, Procopovici PVN 181, DU (unde e dată forma a svântura și etimonul apare fără asterisc), DDA (pentru azvimtur, azvintur, azvântur etc.), Mihăescu LL 26 etc. A zvântura lipsește din TDGR1,3, CADE, dar aici se găsește adj. svânturat, zvânturat explicat din lat. vulg, exventiilo < clas, ventilo (TDRG1,3), „lat. vulg. *exventulatus = clas, ventilatus” (CADE). După SDLR, provine din a vântura sau din lat. *ex-ventiilare. După mențiunea „etimologia necunoscută”, în DEX1’2 se face trimitere la a vântura. DLR și MDA îl derivă, evident greșind, de la a vântura cu pref. z-. [CSP I 76-85] 364 ETIMOLOGII PUȘCARIENE CONTROVERSATE (HI) în prezenta contribuție continuăm analiza explicațiilor etimologice date, acceptate sau respinse de Sextil Pușcariu pentru o serie de cuvinte, cele mai multe de origine latină. ARIN se întâlnește în dacoromână cu variantele ânin, anine, arinde, anine etc., în aromână cu variantele ărin, anin și în meglenoromână în forma rin. Inițial, Sextil Pușcariu (în PEW) a acceptat, după HEM 1205 și Densusianu HLR I 119, etimonul latin *alnînus, un derivat de la alnus ‘arin’, citând însă și forma sardă ălinu ‘idem’. Pe baza unei informații bibliografice mai bogate, în paragraful etimologic din DA va afirma că „etimologia e nelămurită, deși legătura etimologică cu alnus e neîndoioasă” și va menționa cele două etimoane reconstruite propuse până atunci: lat. *alninus și lat. *alinus, cel de-al doilea existent în LM I și susținut de I.-Aureliu Candrea (Din elementele latinești ale limbii române. Seria III, în ConvLit. XXXIX, 1905, p. 1120-1126) prin citarea formei sarde âlinu și a variantelor bănățene cu accentul pe prima silabă: ânin, anine. In legătură cu *alninus, Sextil Pușcariu afirmă că „rămâne însă neexplicată trecerea lui In > nn”, fiindcă „asemănarea cu balneum > *ba(n)neu și cu *alneu > retoroman (surselvic) oign 365 și (engadin) aign [...] nu-i perfectă, întrucât în cazurile acestea avem grupul Ini”, iar în legătură cu *âlinus, că acesta „ar putea corespunde însă și lui alnus, cu epenteza obicinuită la sarzi, ca în aliga < alga, ulumu < ulmus etc.”. După 20 de ani, Sextil Pușcariu (în DR IV 1386) îl explică pe arin, ca și pe sardul ălinu, din lat. *alinus. La această explicație se referă și în LR II 99 (lucrare definitivată în 1943), când, după ce dă exemple de cuvinte în care accentul s-a deplasat de pe silaba a Il-a pe prima (cătină < cătină < lat. catena, cănunt < cărunt < lat. canutus), afirmă: „Cazul invers se pare că îl avem în arin (anin) alături de ănin (prin Banat)”. L-A. Candrea și Ov. Densusianu, având convingeri diferite în legătură cu originea cuvântului, pur și simplu nu-1 inserează în CDDE, iar CADE îl lasă fără explicație etimologică. *Alninus mai e dat de TDRG1, SDLR, DEX12 (ca probabil) și de BDG, iar *alinus, de CDER. în DM, acesta din urmă apare fără asterisc, probabil din greșeală, pentru că până acum nu am reușit să găsim sursa în care ar fi atestat. Etimonul latin *alnius, pe care îl propune MDA, poate fi o greșeală în loc de *alninus (prin omiterea literei n) sau în loc de *alinus (prin scrierea la locul greșit a literei i) ori o fază evoluată din *alneu(s). în românește, lat. *alnius ar fi evoluat la *ănniu > *ânu > aiu > ai. Cf. lat. anni (pl. lui annus) > rom. *annii > ani > an> ai). în fine, în DELR, după mențiunea ca etimologia este nesigură, sunt reproduse ca probabile etimoanele *alninus și *alinus, iar ca greșit, v. gr. ă^ăvr/, propus de G. Giuglea. Printre dicționarele citate la primul etimon figurează și REW-ul, numai că acolo cuvântul apare fără asterisc, urmat, între paranteze, de precizarea izvorului în care este atestat: Lex Salica. Textul este reprodus de Mihăescu LL 28: „quattuor fustis alninos super caput suum frângere”. Așadar, lat. alnînus a evoluat în românește la anin > arin (prin disimilare), ănin, ărin (prin deplasarea accentului). 366 BĂȘICA. PEW, urmat de DU, explică verbul a se bășica (ar. bișicare} din lat. vesico, -are. Ia fel ca Densusianu HLR I 166, care indică sursa unde este atestat cuvântul latin („Theod. Priscien, Euporiston, ed. Rose, I, 88”). Din aceeași sursă, în Guțu găsim forma vesico, -are, iar în Mihăescu LL 308, vessicare, dată și în MDA. TDRG13 menționează ambele forme latine. CDDE indică o formă latină populară *bessicare [= vesîcare\ (> alb. psik, friul. visia, it. vescicare, n. fr. vescier, nprov. vessigă}, CADE, *bissicare (scăpare în loc de *bessîcare), iar REW, * vessicare, etimon la care Graur Corrections nu are nicio obiecție. Și totuși, SDLR, DM, DEX12, BDG derivă cuvântul din bășică. CDER îl dă derivat românesc, dar apreciază că poate proveni „și direct din lat. vessicare”. Și DELR indică două posibilități: din lat. ^vessicare [sic!] sau din bășică. DESCĂRCA. Densusianu HLR 1 169, PEW, TDRG13, DU, REW, CADE, DEX12, DDA, BDG, MDA socotesc că a (se} descărca (ar. discarcu, megL discarc} este moștenit din lat. discarricare, care s-a păstrat și în it. discaricare, friul. diskariyâ, pv., sp., descargar, fr. decharger, cat., pg. descarregar. SDLR dă, greșind, etimonul cu asterisc. în FCLRV 17 se admite și posibilitatea formării de la a încărca, prin substituirea prefixului în- cu des-. în DLR se indică doar această posibilitate. Deci ar fi vorba de un cuvânt păstrat în 6 limbi romanice, dar în română nu, ceea ce, evident, nu e de crezut. Pentru atestarea cuvântului latin, vezi Densusianu HLR I 169 și Mihăescu LL 26. DESCUIĂ. Pentru acest verb s-au dat mai multe soluții etimologice: 1. lat. discuneare (atestat în forma discuneatus}, care s-a păstrat și în tir. descognar, sard. diskundzare (Densusianu HLR I 169, PEW, DU, CADE, DM, DEX12, BDG); 2. lat. discuneare sau derivat de la cui (SDLR); 3. lat. discuneare sau derivat de la a încuia (CDER, MDA); 4. derivat românesc de la cui (TDGR13); 5. „< lat. discuneare [...] sau derivat românesc 367 de la a încuia ori derivat parasintetic de la cui” (FCLRV) și 6. derivat de la a încuia, prin substituire de prefix (DLR). Și după părerea noastră, este vorba de un element moștenit. DESCULȚ este considerat element moștenit din lat. *dîsculcius (Wilhelm Meyer-Liibke, Grammatikde romanischen Sprachen, Zweiter Bând: Formenlehre, Leipzig O. R. Reisland, 1894, p. 619; Aureliu Candrea, Câteva substrate latine vulgare, în „Revista pentru istorie, arheologie și filologie”, București, VII, 1894, p. 78; PEW; CDDE, TDRG13; REW; DU; SDLR; DM; DEX12; BDG). A. Graur Corrections 19 și CDER apreciază ca mai probabilă derivarea de la a (se) desculța, iar MDA indică doar această soluție etimologică. DDA și DLR dau etimonul ca atestat. El s-a mai păstrat în log. iskultsu, friul. diskolts și în unele dialecte italiene (vezi CDDR, REW). DESCULȚĂ (ir. rescutsg) a fost explicat din lat. disculcio, -are, atestat la Diomedes (PEW, TDRG13, CADE, MDA, FCLRV 17). Nu știm din ce motive în CADE, DM, BDG etimonul apare cu asterisc. Probabil din CADE La luat DEX1,2, care admite și posibilitatea derivării de la desculț. După REW, DLR s-a format de la desculț. Pentru atestările etimonului latin, vezi și Mihăescu LL 26, 290. Acesta s-a păstrat și în unele dialecte italiene (vezi CDDE). DESPĂRȚI. Densusianu HLRI 170 citează sursa în care e atestat lat. dispartire (= clasicul dîspertire) > rom. a (se) despărți. Scăpând din vedere această informație, PEW explică verbul a (se) despărți (ar. dispartu, megl. dispart) din lat. ^dispartire, păstrat și în it. dispartire, fr. departir, prov., cat., sp., pg. despartir. Deși și în CDDE se indică sursa în care este atestat și tot ca atestat e dat și în REW, etimonul apare cu asterisc în TDRG1, CADE, SDLR, DM, DEX12, BDA, MDA și FCLRV 17, dar corect în DLR. 368 îl consideră derivat de la parte CDER, TDRG3. în FCLRV 17 sunt acceptate trei posibilități: „lat. ^dispartire sau de la împărți ori derivat parasintetic de la parte”. DEZLEGA. în privința originii acestui verb, avem trei opinii: 1. moștenit din lat. disligare (Densusianu HLR I 169; PEW; TDRG13; CDDE; DU; CADE; DM; DEX12; DDA; Mihăescu LL 26, 290; BDG), care s-a păstrat și în it. slegare, engad. slier, friul. dizleă, fr. delier, prov. deslegar, cat. deslligar, sp., pg. desligar; 2. derivat românesc de la a lega (SDLR, DLR) sau probabil derivat românesc (Graur Corrections 19); 3. < lat. disligare sau derivat românesc de la lega (CDER, FCLRV 18). DOGÂR există și în ar. în forma dugar. Este element moștenit pentru PEW, CDDE, Pascu Suf. 88, DU, REW, Rosetti ILR 177, și creație internă pentru TDRG1’3, CADE, Graur Corrections 19 („dogar este certainement un derive roumain de doagă”), SDLR, DM, DEX12, BDG, MDA, FCLRV 71. CDER găsește mai probabilă soluția derivării interne cu suf. -ar. Din REW rezultă că lat. dogarius nu s-a păstrat numai în limba română, cum credeau Al. Rosetti (loc. cit.) și Viorica Pamfil (Despre elementele latine păstrate numai în limba română, în CL, XXII, 1977, nr. 2, 207), ci și într-un dialect romanic. Forma dugar este etimologică. în dacoromână ea a fost modificată în dogar, sub influența lui doagă. DUȘ. E un cuvânt popular, întrebuințat mai ales la plural: duși. DLR îl definește ‘stare sufletească, dispoziție; toane, chef, capriciu’. Ne este familiar din graiul natal (Bonțida CJ) și din multe localități din zona Someșurilor în expresia a avea duși, pe care mulți informatori ne-au glosat-o „a avea draci”; cf. și în DLR: a avea draci = a fi rău dispus, enervat, furios, a căuta să facă rele. Densusianu HLR I 202 arată că „Duși repose sur dusius qui est atteste dans quelques auteurs et dont 1’origine celtique 369 est confirmee par un passage de Saint Augustin, De civit. Dei, 15, 23: quosdam daemones quos dusios Galii nuncupant (cf. Corp, gl., V, 597; A. Holder, Altcelt. Sprachschatz, I, 1387). Le roumain duși a conserve la signification de ‘demon, esprit malfaisant’; de merne le rtr.”. Explicația este acceptată de DM, Mihăescu LL 309. S. Pușcariu (PEW) o respinge, afirmând că duși este pl. cuvântului duh. Același lucru îl susține și în LR II 287. DU îl compară cu duh (pl. duși). TDGR1,3 e de părere că provine din participiul verbului a duce. CADE, MDA și DLR îl consideră împrumutat din v. sl. dusa, SDLR, din pl. duși (sg. duhu ‘duh’), iar Gămulescu ES 130, din ser. dusa ‘anima’, ‘animus’. CDDE, DEX1,2, BDG nu-1 înregistrează. Dusius figurează și în REW, cu urmași în retoromană și franceză. Nu avem nicio îndoială că s-a păstrat și în română. ÎNFOCÂ. Verbul înseamnă 1. ‘a pune foc la ceva, a da foc, a aprinde, a arde (pe cineva sau ceva) în foc, a înfierbânta în foc, a încălzi la foc, a încălzi până la incandescență’; 2. ‘(fig.) a se aprinde (de patimă, mânie, indignare etc.), a se înfierbânta, a se înflăcăra; a se pasiona; a se agita; a se excita; a se irita, a se surexcita’ (DA); 3. ‘a se înflama’, sens familiar nouă din graiul natal și din zonă, atestat de DA la înfocat ‘inflamat’, înfocare, înfacăciune și înfocătură ‘aprindere’ (termeni din medicina populară). înfocat ‘cu febră’ și înfacăciune ‘febră’ se folosesc în Maramureș (ALRR-Mar. I h. 152), nordul Transilvaniei (ALRR-Trans. II h. 199/242), jumătatea de nord a Crișanei (NALR-Criș. I h. 190). CDDE îl consideră moștenit din lat. înfocare, păstrat și în it. infocare, log. infagare, v. fr. enfouer, n. sp., pg. enfagar ^înfocare nu figurează în REW. Forma normală trebuia să fie a înfuca, cu lat. o neaccentuat > rom. u. Probabil de aceea toate celelalte dicționare (TDRG13, CADE, DA, SDLR, DM, 370 CDER, DEX12, BDG, MDA) sau alte lucrări (FCLRV 24, 62) îl derivă de la foc. Cuvântul nu există in dialectele sud-dunărene. Credem că aveau dreptate Candrea și Densusianu (în CDDE). Cum a arătat Mihăescu LL 27, 283, infocare este atestat în latina târzie cu sensul ‘a se inflama’, sensul vechi și regional al lui a se înfoca. Permanenta legătură cu baza focus > foc a putut împiedica transformarea fonetică amintită mai sus. INSEILA. Verbul înseamnă ‘a coase, cu împunsături rare, în mod provizoriu, până la cusutura definitivă (care se poate face cu mai multă înlesnire și mai multă grijă după această operație prealabilă); p. a n a 1. a prinde o haină cu acul, numai așa de formă, nu pentru mult timp’; 2. ‘a coase cu tighel’ (DA). Are mai multe variante: însăila, însăiela, înșela, înseilui. După LM III 320 este foarte probabil ca însăilare să provină din lat. insaliare < insalire = sarire („foarte probabile co insailare [= însăilare = însăila, n. n., D.L.] e in locu de insaliare, ca scaiba, in locu scabia, co insaliare e in locu de insalire = in-salire = sarire, asia in câtu sensulu primitivu allu coventului e ‘a lucra pre sărite, lassandu parti de lucru in intervalle mari’ ”). Cihac II 324 îl explică din „v. sl. siti-sijq, (siva) suere, silo subula TDRG1’3 îl derivă din substantivul saiă (pl. saiele) 1. ‘(învechit și popular) ‘ață pentru însăilat’; ‘p. e x t. cusătură provizorie cu împunsături rare; s p e c. (învechit) cusătură ornamentală cu împunsături rare’, explicație preluată de DM și MDA. G. Giuglea (în DR IV 1553) reconstruiește un etimon latin *subellare ‘a prinde cu acul’ (influențat de fibillare). După N. Drăganu (Etimologii, în DR V 369), este împrumutat din ung. szelel- ‘a trage (cu cretă sau prin cusutul cu ață albă) o linie pe marginea stofei, pentru ca să se poată tivi sau coase nasturii (bumbii) mai ușor’, un derivat de \aszel ‘margine’. Găsind neconvingătoare etimologiile propuse, Sextil Pușcariu, în DA, lasă cuvântul cu „etimologia necunoscută”. Explicația lui H. Tiktin (TDRG) nu i se pare plauzibilă din cauză că am avea a face cu un derivat, răspândit (și) în Ardeal, „dintr-un 371 cuvânt de origine turcească”. Cea a lui G. Giuglea, „din punct de vedere morfologic, e greu de admis”. SDLR îl explică din goticul insailjan ‘a lega cu funii’, comparându-1 totodată și cu ung. szăl. Ion I. Russu (Cuvinte autohtone în limba română, în DR XI), după ce apreciază că etimologiile de până atunci sunt „inadmisibile [...] și toate se elimină de la sine” (p. 182), explică verbul dintr-un etimon autohton reconstruit *insegillare, format din arhetipul autohton „*segill- a radicalului indoeuropean *seg (seng) ‘a prinde cu ace (sau copcii), a înseila’ (p. 182-183). Explicația este reluată în ER 334. CDER pleacă de la sâilă ‘ață de însăilat’ [sic!] (cuvânt dat de SDLR din sudul Moldovei, dar cu sensul de ‘însăilătură’, și explicat „indirect din germ. Seil ‘funie’ adică ‘ață’ ”), care ar proveni, din săiâlă („deși schimbarea de accent apare rar”), acesta fiind un singular nou refăcut după saiele, pl. lui saia. BDG, DEX1’2 îl compară cu saia. DU, CADE nu dau explicație etimologică. Cum a arătat Mihăescu LL 290, a înseila este moștenit din lat. insiliare ‘a înseila’, atestat în latină. LAUDĂCIUNE este un cuvânt învechit, care înseamnă ‘laudă’. In ar. are forma (a)lăvdăciune. Pentru PEW, CDDE, DA, CDER și DDA, este moștenit din lat. laudatio, -onem. CDDE precizează că s-a păstrat și în portugheză (louvaqăo). REW nu-1 înregistrează. Este derivat de la a (se) lăuda (cu suf. -demne} în MDA și (cu suf. -ciune) în DLR. Alte dicționare nu-1 înregistrează. LEGĂMÂNT (ar. ligămintu) este explicat de PEW, Pascu Suf. 49, TDRG1, CADE, REW, SDLR, DM, DEX12, BDG, MDA din lat. ligamentum, păstrat și în it. ligamente, pg. liamento. în DA, Sextil Pușcariu admite că poate fi „derivat din lega, prin suf. abstr. -ămănt sau moștenit din lat. ligamentum ‘legătură’ ”. 372 în CDER, DLR, FCLRV 154 este derivat din a lega, cu suf. -(ă)mânt. MUȚI. Verbul a muți este explicat de PEW, CDDE, CADE, REW din lat. ^mutire (< clasicul mutescere), care s-a păstrat și în v. fr. muir și în prov. mudir. TDRG1,3, DLR, DEX12, BDG, MDA îl consideră derivat din adj. mut. OLAR este explicat din lat. ollarius de PEW, CDDE, Pascu Suf 88, DU, CADE, REW, DM, Mihăescu LL 288, FCLRV 69, FCLR IV/1 273 și considerat derivat românesc de DEX1’2, DLR, BDG, MDA. După A. Graur Corrections 30, este „fait tres probablement en roumain sur oală”, iar după CDER, „probabil din lat. ollarius”. S-a mai păstrat în piemontezul ole, v. fr., prov. olier, cat. oller, sp. ollero, pg. oleiro. Ollarius a evoluat în mod normal la ular, formă conservată în ar. și, regional, în dacoromână. A fost notată de Emil Petrovici în Peștișani GJ (ALR II 6480/836). Ca nume de familie, Ular a fost semnalat în Țara Hațegului HD (vezi Densusianu ȚH 79). Din ular s-a refăcut forma olar, sub influența lui oală. RUGĂMANT (megl. rugămint) este considerat de PEW și Pascu Suf. 49 moștenit din lat. rogamentum. REW îl dă s. v. rogare, la capitolul derivate, dar precizează că „rugământ entfernt sich begrifflich von ROGAMENTUM”. TDRG13, CADE, CDER, DEX12, BDG, MDA, FCLRV 154 îl derivă din a ruga. SCREME. Verbul a se screme a fost explicat de Cihac I 248 din lat. exprimere, care are, printre altele, sensurile: 1. ‘a face să iasă prin apăsare, a extrage; 2. ‘(fig.) a face să iasă cu greu, a stoarce, a scoate, a smulge etc.’ (Guțu). Etimologia a fost acceptată de DU, REW, CDER, DLR, MDA. Sextil Pușcariu SNF I 828 consideră că etimonul acesta este bun pentru ar. sprimeare ‘sforțările pe care le face femeia 373 când naște’, dar nu și pentru a se screme, precizând că „sensul de ‘sforțări făcute pentru a-și descărca stomacul’, pe care îl are cuvântul dacoromân, ne face să ne gândim involuntar la excrementum”. După părerea lui, a se screme reprezintă „un tip ^excremere, născut din fuziunea lui e x p r i m e r e cu e x c r e m e n tu m”. Explicația aceasta a fost menținută în PEW și în DR VII 114. A contestat-o Ov. Densusianu (în „Romania”, XXXIII, 1904, p. 285). Plecând de la ea, unele dicționare dau etimonul exprimere, dar urmat de precizări: „k fur p nach excrementum ‘Auswurf’ od. Dissimilation von p-m zu k-m” (TDRG13), „influențat de excrementum” (CADE), „supt infl. lui excrementum” (SDLR), „după excrementum” (DM). DEX12 nu-1 dă, limitând explicația etimologică la „cf. lat. excrementum”. BDG îl lasă fără etimologie. După G. Giuglea {Cuvinte și lucruri, în DR II 402), substituirea lui p cu c ar fi rezultatul contaminării cu vechi germanul krimman, ipoteză respinsă de Rosetti ILR 223 și CDER. URÂCIUNE (ar. urâciune) este un cuvânt rar, care înseamnă ‘binecuvântare, urare’. După PEW, este continuatorul latinescului oratio, -onem, păstrat și în prov. orazo, fr. oraison, sp. oracion, pg. oraqăo. Aceeași opinie o au Pascu Suf. 24, Densusianu HLR II 501, Rosetti ILR 532, DDA, Vătășescu Voc. 413 etc. și o avem și noi. SDLR admite derivarea din „urez sau lat. auguratio, -onis”. TDGR1’3, DLR și MDA îl derivă greșit de la a ura (cu suf. -ăciune). VĂRGAT. PEW îl consideră moștenit din lat. virgatus, ca it. vergato, fr. verge. REW completează cu prov. vergat. Aceeași explicație o găsim și în CADE și avem convingerea că este cea justă. După Graur Corrections 40, „est fait en roumain sur vărga” [sic!]. CDER îl menționează între derivatele de la vargă, cu precizarea că „ar putea să provină și din lat. virgătus”. Pentru 374 TDRG3, SDLR, DM, DEX12, BDG, MDA și DLR este derivat românesc de la varga cu suf. -at. în aromână și meglenoromână are forma virgat. VÂNA. PEW, CADE, SDLR, DM, DEX12, CDER, MDA explică verbul a vâna din etimonul latin reconstruit *veno, -are în locul clasicului venor, -ari. REW îl dă fără asterisc, deci ca atestat, dar nu indică sursa în care se găsește. TDRG3, DU, ILR II 308 și DLR indică etimonul venari, ceea ce este greșit, pentru că, după cum se știe, în latina populară verbele deponente (= verbele cu formă pasivă și înțeles activ) devin verbe active, trec la flexiunea activă. „în limbile romanice, din flexiunea deponentelor n-a rămas nicio urmă” (ILRI 169). După cum a arătat Teresa Ferro LRR 70, forma activă venare în loc de venari se întâlnește la Plaut și apoi la diverși autori. VÂNÂT 1. ‘(mai ales în legătură cu verbe ca a ieși, a umbla, a merge, a se duce etc.; adesea precedat de prepoziția la) faptul de a vâna; vânătoare’; 2. ‘ceea ce vânează cineva; (la pl.) diferite soiuri de animale vânate; p. r e s t r. carnea unui animal vânat’; 3. ‘(rar) pescuit’ (DLR) este explicat de PEW, DU și REW din lat. venatus, -um ‘idem’ (vezi Guțu), păstrat și în cat. venat, sp. venado, pg. veado. Cum, de-a lungul istoriei, și românii au vânat și, deci, au mâncat vânat, considerăm că această explicație este justă. CADE, DM, DEX12, DLR, TDRG3 și FCLRV 284 îl socotesc formație românească de la a vâna. A. Graur Corrections 39 apreciază că „est plus probablement un derive roumain”, opinie preluată și în ILR II 165. După CDER, poate fi și „direct din lat. venatus”. MDA indică ambele posibilități. SDLR și BDG nu dau explicație etimologică. în Psaltirea Hurmuzachi găsim forma vârât pentru vânat (vezi Densusianu HLR II 115). [CSP II 2006-2013.] 375 ETIMOLOGII PUȘCARIENE CONTROVERSATE (IV) GHEÂBĂ, GHEB. Cihac 1 108 a considerat că gheb este moștenit din lat. gibbus. Densusianu HLR I 374 respinge categoric această etimologie, pentru că gibbus trebuie să dea în română geb. Mai afirmă că gheb „il semble aussi etre un mot roumain ancien, bien que son etymologie ne soit pas connue”. Sextil Pușcariu SNF VII 466 e convins că „originea latină a cuvântului e indiscutabilă și ușor de priceput, îndată ce admitem un diminutiv latin *gibh[u]lus, *gibb[u]la, care cu metateza obișnuită a lui / după labiale și guturale (cf. pop[u]lus > *ploppus > plop, cing[u]la > *clinga > chingă, coag[u]lum > *clagum > cheag) a dat *glibbus, *glibba, de unde corect gheabă, gheb”. Mai precizează că *glibbus este cerut și de romagnolul dzebb, „căci gibbus ar fi dat în dialectul din Romagna *zebb, ca legem > lez, caliginem > kalezna, aeruginem > rezna etc.”. Sextil Pușcariu va menține această explicație în PEW și în LR II 94, 166, 373. Ea va fi preluată de REW, DM, Boerescu ERC 124, 186, 309,442. Curios lucru, în DA Sextil Pușcariu o dă ca probabilă. Tot ca probabilă este reprodusă în CDER, DEX1’2, BDG și MDA. Mihăescu La românite 145, 220 o apreciază ca foarte probabilă. Și Al. Graur (Notes de latin vulgaire, în „Romania”, LVI, 1930, p. 107) e de părere că gheb provine din lat. *glibbus, dar, ținând seama că este atestat un derivat, gliberosus, socotește 377 că *glibbus nu reprezintă un diminutiv *gibbulus, cu metateza lui Z, ci provine din gibbus, cu un l „facultative”, adăugând la exemplele de acest fel studiate de M. Niedermann pe „*flacula pour facula en romain”. Va reitera această opinie în Corrections 22, afirmând că gheabă e recent. Gheb a fost explicat din magh. gob (DU). După SDLR, este „poate var. din ghem", iar după FCLRV 165 are etimologie „nesigură”. Nefiind convinși de ipoteza lui Pușcariu, CDDE nu înregistrează cuvântul, iar CADE îl lasă fără explicație etimologică. Ulterior s-a dovedit că diminutivul gibbula, presupus de Sextil Pușcariu, este atestat în latină la Flavius Vegetius Renatus (sec. IV-V e.n.) (vezi DEI III 1837). Acest lucru ne obligă, credem, să considerăm că etimologia pușcariană este cât se poate de corectă. GHINDĂ, GHINDE. Constatând că în limba română și în celelalte limbi romanice există o serie de substantive feminine care au forme atât de declinarea a IlI-a cât și de declinarea I, Sextil Pușcariu (SNF IX 61-62) afirmă că „e probabil că existau și în latina vulgară unele feminine care se declinau și după declinațiunea III și după I. Astfel suntem constrânși să admitem alături de glandem > alb. Ijende, it. ghiande, prov. aglan, franc. gland, cat. aglă, portg. lande, rom. ghinde [...] și un *glandam\ it. ghianda, mii. mant., ver. ven. dzanda, bologn. yanda, engad. glanda, v. franc, glande, sard. logud. landa, rom. ghindă”. Explicația aceasta o va reține în PEW și DA. O vor prelua CADE, care dă pe glanda ca atestat, și MDA. în schimb, Densusianu HLR II 28, DU, Philippide OR II 73, 501, REW13, SDLR, DM, CDER, DEX12, BDG indică forma clasică glans, glandem. Așa face și Rosetti ILR 129 {„ghinde < glandem, cu un singular refăcut ghindă”), 158, scăpându-i din vedere că la p. 131 menționează pe * glanda printre cuvintele de declinarea I provenite de la declinarea a IIl-a. Tot ca singular refăcut îl explică și Graur TA 95. 378 Forma glanda, presupusă de Sextil Pușcariu, este atestată (vezi A. Emout - A. Meillet, Dictionnaire etymologique de la langue latine. Histoire des mots. Quatrieme edition, Paris, 1959, p. 276). GHINDÂR 1. ‘(Munt.) stejar’; 2. ‘(Bucov.) gaiță(Garrulus glandariusf este considerat de Sextil Pușcariu moștenit din lat. glandarius, conservat și în ir. gfindgr (vezi PEW, DA). Autorul nu citează și alte reflexe romanice, dar, cum a arătat A. Thomas (în „Romania”, XXXV, 178; vezi și REW), cuvântul latin s-a păstrat și în it. ghiandaia ‘gaiță’, prov. aglandier ‘stejar’, cat. glaner ‘idem.\ mallorc. glanera ‘pădure de stejari’, occ. aglandiero ‘idemd (REW3), campid. landări ‘idem.’ (vezi Fare PI). Explicația lui Sextil Pușcariu a fost însușită de CDDE, Pascu Suf. 88, DU, REW3, Boerescu ERC 72. îl consideră derivat de la ghindă CADE, Graur Corrections 22, SDLR, DM, DEX12, MDA, FCLRV 259, 269, 282 și FCLR IV/1 269, 281. BDG nu-1 înregistrează. GHINDUROS. în PEW, Sextil Pușcariu explică adjectivul ghinduros ‘cu ghinduri (multe), la care i se umflă ghindurile’ din lat. glandulosus, -a, -um, care s-a păstrat și în it. ghiandoloso, explicație preluată de CDDE. în DA îl compară numai cu lat. glandulosus. CADE, CDER, MDA îl consideră derivat românesc din ghindură, iar DU, DM, DEX1,2 și BDG nu-1 înregistrează. ÎNGĂLA, ar. NGĂLARE, NGĂLEDZU. Verbul a îngăla înseamnă 1. ‘a murdări’; (fig.) ‘a ocărî (propriu: a murdări cu vorba, cf. p o n e g r i)’; 2. ‘a lucra fără îngrijire, de mântuială (propriu: a nu lucra curat, îngrijit)’; 3. ‘a nu rosti (ceva) clar, răspicat, a pronunța neprecis, a î n g ă i m a’ (DA). După Pascu ER 65, provine din „in + galla ‘noix de galle, employee pour teindre en noir’, propriu-zis ‘teindre en noir, noircir’ ”. Vasile Bogrea (în DR IV 825) afirmă că ideea de ‘înegrire, murdărire’ pe care o exprimă verbul a îngăla și adj. îngălat 379 autorizează derivarea din galla ‘noix de galle’, ‘gogoașă de ristic’, susținută de G. Pascu, „cu atât mai mult cu cât există și paralela fr. engaller ‘teindre en noir’ [...], din galle ‘excroiscence du rouvre, robur, servant â teindre en noir’ ”. Etimologia va fi adoptată și de DM. în comunicarea ținută la Muzeul Limbii Române în 13 II 1925, Th. Capidan a explicat adj. ar. îngălat din sl. galii ‘murdar’ (vezi DR IV 1551), etimologie care va fi reținută de SDLR. în DA, Sextil Pușcariu menționează aceste două păreri, fără să opteze pentru vreuna din ele. La fel procedează și CDER, care, plecând de la sensul ‘a bâigui, a bălmăji’, afirmă că verbul „trebuie să provină din aceeași rădăcină expresivă” cu a îngăima. Tache Papahagi (DDA) derivă forma aromânească ngăledzu ‘a îngăla, a murdări’ din adj. gal ‘negricios’, împrumutat din v. sl. galii ‘murdar’, comparându-1 totodată cu bg. kaljamu ‘a(-și) murdări’. MDA îl consideră format din „m + srb. gao, gala” [sic!!!]. CADE și DEX1’2 nu-i dau etimologia, iar CDDE, BDG nu-1 înregistrează. în dr. nu este atestat adj. gal, pentru a putea suspecta cineva că îngăla ar putea fi derivat de la acesta. Nu avem nicio îndoială că ar. ngăledzu (și ngălare ‘murdărire’) are aceeași origine cu dr. a (se) îngăla', lat. *ingallare (< galla) ‘gogoașă de ristic folosită pentru a vopsi în negru’. După cum a arătat Alessio Concordanze 31, etimonul latin s-a păstrat și în calabr. ngaddari, ngajari ‘impiastricciare [= a lucra prost, a încurca lucrurile; a (se) mânji, a (se) murdări]’, ‘lavar male la biancheria [= a spăla rău, de mântuială, rufele]’, sic. ngaddari ‘bruttare, insozzare [= a (se) mânji, a (se) păta, a (se) murdări]’. Pentru a se încăla (var. a se îngăla) ‘a se îngrășa peste măsură, a pune grăsime (pe sine), a se împlini la trup, a deveni corpolent; a se umfla; a-i merge bine cu sănătatea...’, vezi Teaha CLM 261-262. MUCOS. Pentru mucos, în locul formei latine mucosus, -a, -um, Sextil Pușcariu presupune forma *muccosus, -a, -um, care s-a 380 păstrat în prov. moucos, cat. mocos, sp. mocoso, pg. moncoso (vezi PEW). Aceeași formă reconstruită e dată și de REW, dar, după cum au arătat CDDE, CADE, Alessio Concordanze 34, Mihăescu LL 66, 240, 279, forma muccosus este atestată și s-a mai păstrat în v. fr. moucheux, log. mukkozu, calabr., sic. muccusu etc. Graur Corrections 29 afirmă că „mucos peut aussi avoire ete fait en roumain sur muc”. DLR, DEX12, BDG și MDA îl socotesc derivat românesc de la muc. Nu vedem niciun motiv pentru care termenul latin să nu se fi păstrat în română, câtă vreme oameni mucoși au existat, în mod sigur, întotdeauna și printre români. MUIA. PEW, CDDE, DU, REW, SDLR, Alessio Concordanze 34, DM etc. explică verbul a muia din lat. *molliare (un derivat de la mollis), care s-a păstrat și în rtr. moglier, istrian. mujă, ven. mogar, prov. molhar, fr. mouiller, cat. mullar, sp. mojar, pg. molhar, sic. mogghiari, alb. mul'on etc. Din moment ce A. Graur nu face (în Corrections) nicio observație, se subînțelege că este de acord cu soluția din REW. CADE și CDER dau etimonul fără asterisc. DLR, DEX12 și MDA îl consideră derivat românesc de la moale, comparându-1 totodată cu fr. mouiller. Și BDG îl dă ca derivat de la moale. Autorii acestor dicționare nu și-au pus întrebarea cum s-ar putea explica trecerea lui o la u și prezența lui l' din ar. molu, megl. ammolu, ir. mută. După cum a arătat Ferro LRR 67-68, molliare este atestat cu o anumită frecvență în sec. al V-lea. MURMURA. Sextil Pușcariu consideră că dr. a murmura, ar. murmur (vb.), murmuredz este moștenit din lat. murmur are, ca și alb. murmuron, it. mormorare, prov. sp. pg. murmurar (vezi PEW). Aceeași explicație se găsește în CADE, REW3 (care mai menționează log. murmurare, eng. mormuner, n. fr. marmouser, cat. murmurar), și J. Kristophson (Romanische Elemente im Albanischen, în „Zeitschrift fur Balkanologie”, XXIV, 1988, 381 nr. 1, p. 72). A. Graur Corrections 29 menționează că „murmura est probablement recent”. Alte dicționare îl socotesc neologism din lat. murmurare, fr. murmurer (DM, DEX1,2), fr. murmurer (CDER) sau derivat românesc din murmur (DLR, BDG), dar comparat cu fr. murmurer, lat. murmurare (DLR). După CDER, ar. murmuredz, murmurare provine „probabil din it. mormorare”. Și despre alb. murmuron părerile albanologilor sunt împărțite. Vezi Vătășescu Voc. 412. MUȘCA. Cihac I 174 a explicat verbul a mușca din lat. morsicare, etimon admis, printre alții, de Philippide P 37, 70, 186. După cum a arătat J.A. Candrea-Hecht (în „Romania”, XXXI, p. 313-314), a mușca nu poate proveni din ^morsicare, verb care a dat în românește a murseca, ci din *muc(c)ico, -are, despre care apreciază că „pourrait bien etre derivee de muccus ‘mucosite’ et avoir signifie â l’origine ‘deposer des mucosites, jeter de la bave’, d’ou, en parlant des animaux, ‘deposer un virus, mordre’ ”. Sextil Pușcariu SNF V 608 completează că ^muccico ‘mușc’ s-a păstrat în toate dialectele italiene, adăugând la formele siciliene, napolitane, apulice și venețiene citate de Candrea forme și din alte regiuni: mozzecu (Lecce), muccăcă ‘mușc, mușcătură’ (Campobasso), mozzico (Roma), moccăcă ‘mușc’ (Arpino) etc. Mai remarcă faptul că „cele mai multe dintre formele citate italienești dialectale par a deriva dintr-un tip ^muccia + sufixul -ic[c]are, nu direct din *muccico”. în PEW, consideră că etimonul latin s-a format din *mucc(u)lo + -icare (von muccus). Etimonul ^muccicare, din care provin formele românești (dr. a mușca', ar. mușcu, mășcu, megl. ir. mucicu) și italiene, a fost reținut în CADE și DM, dar admis, ca subînțeles, de REW și Alessio Concordanze 34. Acești autori nu-1 menționează ca atare, limitându-se doar să explice formele românești și italiene din „mucceus + morsicare”, fapt care-1 face pe Graur Corrections 29 să afirme că „l’explication de mușca n’est pas plausible”. 382 După mențiunea „origine îndoielnică” și părerea că, „dacă se pornește de la forma inv. și dialectală mucicare, trebuie să se presupună un lat. *muticare < mutire ‘a mormăi’, formații paralele lat. mussare > ^mussicare > sp. a mus garf CDER observă că, „în general, este preferată pornirea de la un lat. ^muccicare, în loc de *muccularef I. I. Russu ER 364 afirmă că „derivarea din lat. morsicare, muccicare nu se impune, nu este de reținut, în ciuda aparențelor și a unor asemănări reale (ori fictive) citate de Pușcariu”. Plecând de la baza i.-e. ^mont-s- a radicalului *menth- ‘a mesteca cu dinții; dinți, dantură, zăbală’, autorul reconstruiește etimonul ,,*mont-s-icare > mucca {mușca) la fel ca monstrare > mustră, confund > cufund, comprehendo > cuprind, contremulo > cutremur, mensura > măsură, mensa > masă etc.” {ibid. 365). Referitor la acest gen de etimologii, merită reprodusă părerea lui Al. Rosetti din ILR 549: „A explica un cuvânt românesc direct prin indo-europeană constituie, deci, o eroare de metodă: cercetările de acest fel ale lui I. I. Russu și G. Reichenkron reprezintă exerciții etimologice gratuite, lipsite de orice valoare demonstrativă, întrucât operează cu rădăcini, și nu cu cuvinte reale”. A mușca nu figurează în CDDE, desigur din cauza părerii diferite a lui Ov. Densusianu. DU, SDLR, DLR, DEX12, BDG și MDA lasă cuvântul cu etimologie necunoscută. Oricum s-a format lat. ^muccicare, nu avem nicio îndoială că acesta este etimonul din care provin rom. a mușca și formele italiene menționate de diverșii autori. Cea mai veche atestare a verbului românesc este în forma etimologică a mucica. Prin trecerea grupului cc la șc (ca în cușcă < ucr. kucka, pașnic < pacinic < pace + -nic, pișcă < picica < lat. *piccicare, veșcă < ucr. vecka, veșnic < vecinie < sl. vecină etc.), s-a ajuns la forma a mușca. NEGHINA. Neghină e numele unei plante erbacee cu tulpina păroasă, cu flori roșii-purpurii, cu sămânța măruntă și 383 de culoare neagră, răspândită mai ales în culturile de grâu; p. r e s t r. sămânța acestei plante, care, măcinată împreună cu sămânța de grâu, dă fainii un gust neplăcut și proprietăți toxice (Agrostemma githago) (cf. DLR). Cihac I 177 îl derivă din lat. ^nigrinus. Plecând de la faptul că neghina se numește în it., pg. nigella. în prov. niella. în fr. nielle. forme care „toate presupun un cuvânt latin nigella. care nu-i altceva decât femininul substantivat al adjectivului nigellus. -a, -um ‘negrișor’ ”, Sextil Pușcariu SNF IX 71 consideră că neghină provine din derivatul *nig(e)llina. păstrat și în meglenoromână în forma miglmă. cu g/'care „nu mai lasă nicio îndoială asupra originei lui gh în cuvântul nostru”. Explicația o va reține în PEW. Va fi preluată de Pascu Suf. 210, TDRG13, DU, SDLR și de Mihăescu La românite 194. Surprinde faptul că REW nu dă și varianta meglenoromână miglmă. Oare cum ar fi explicat-o? Plecând de la acest dicționar, Graur Corrections 30 afirmă următoarele: „Si l’on tire neghină de negru, la formation rest inexpliquee; si l’on part de *nigellina. la syncope ne peut etre ancienne, â cause de la geminee, et elle ne peut etre recente, non plus, â cause de g conserve”. CDER, care dă și forma meglenoromână, după mențiunea „origine suspectă”, apreciază că „e greu de separat acest cuvânt de neg și negară, dar der. e greu de explicat; probabil cu suf. -ină. cf. pescuină. ciorchină, știrbină. stupină, vizuină etc.” și că nu sunt mai ușoare nici explicațiile din lat. *nigrina sau *nigellina. Nefiind convinși de niciuna dintre soluțiile propuse, CDDE nu înregistrează cuvântul. CADE, DM și BDG îl lasă fără indicație etimologică, iar DLR, DEX1,2, MDA îl dau cu mențiunea „etimologie necunoscută”. După părerea noastră, etimologia lui Sextil Pușcariu este justă, pentru că nu se poate neglija forma din meglenoromână. Precizăm că aceasta e derivată de Th. Capidan, Meglenoromânii. III. Dicționar meglenoromân. București, [1935], dintr-un etimon cu l simplu, nu geminat, *nigelina. Să fie vorba doar de o scăpare în loc de ^nigellinal N-ar fi singurul cuvânt latin cu alături de -U-. Cf. alium/allium. 384 Varianta negrină, cunoscută de DLR (din DOINE 152), este rezultatul contaminării lui neghină cu negru, nu forma veche (originară) a cuvântului. NUTRICÂ. După cum reiese din raportul anual publicat în DR III 1091, în ședința de comunicări din 29 I 1923, Sextil Pușcariu a explicat verbul a nutrica din lat. nutricare: „nutrică (< lat. nutricare)”. După câte știm, nu a publicat această etimologie, iar pe exemplarul propriu de lucru din PEW numai compară verbul a nutrica ‘a face pierdut ceva (bani sau obiecte date împrumut)’, pe care-1 știa dintr-o comunicare din Zagra BN, cu „ar. nutricare < [lat.] nutricare” (vezi Sextil Pușcariu, însemnările autorului pe exemplarul propriu de lucru din Etymologisches Wdrterbuch der rumănischen Sprache. L Das lateinische Element, mit Berilcksichtigung aller romanischen Sprachen (Heidelberg, Winter, 1905). Introducerea și stabilirea textului Dan Slușanschi, Editura Universității București, 1995, p. 77). DLR, unde figurează cu sensurile 1. ‘a alăpta, a hrăni’ (după LM: Scroafele nutrică bine și câte opt purcei)', 2. ‘(complementul indică bani, câștiguri) a cheltui pentru hrană’ (după comunicarea din Zagra: „Banii împrumutați i-a nutricat toți, adecă i-a mâncat, i-a folosit pe nutremânt”), urmat de MDA, consideră cuvântul neologism din lat. nutricare. într-un glosar din Moisei MM, localitate apropiată de Zagra, a nutrica e definit ,,‘a risipi, a strica’ (ex. Ai nutricat-o și pă asta)” (Tomoiagă ARM 48). Din REW3 și Fare PI rezultă că lat. nutricare s-a păstrat în ar. nutricare, tarent. nurkare, mii. niidrugă, crem, nudrigă, parm., piac. nodrigă(r), sic. nutricari, irp. notrecă, eng. nudriar, campid. nurdiai, prov. noirigar. Oare în dr. să fie într-adevăr neologism? PUȘCĂRIE. Cihac II 300 explica derivatul pușcărie ‘temniță, închisoare’ de la adj. pustiu, prin intermediul unei forme presupuse, *pușterie. 385 Combătându-1, Sextil Pușcariu SNF VIII 696 arată că pușcărie este un derivat colectiv, cu suf. -ărie, de la pușcă, ca și furcărie ‘șezătoare’ de la furcă, morțărie ‘(Banat) cimitir’ de la morți sau mormințărie (Banat) ‘idem’ de la morminți. Cum pușcărie înseamnă și ‘artilerie’, TDRG1 derivă cuvântul de la pușcar ‘tunar, artilerist’, presupunând că vreun depozit sau cazarmă de artilerie ar fi servit ca închisoare. Explicația a fost preluată de CADE, SDLR, DM, DEX12, dar respinsă de CDER, care e de părere că „mai degrabă în acest cuvânt se păstrează, ca în pușcuță și pușculiță, semantismul primitiv din sl.”. în DLR și MDA, sensurile cuvântului sunt lucrate în articole diferite, pușcărie1 ‘închisoare’ fiind derivat de la pușcă cu suf. -ărie, iar pușcărie1 ‘(învechit) artilerie’, de la pușcar, cu suf. -ie. BDG indică doar că e un derivat de la pușcă. RANA. Despre rână din citatul „îl găsi la umbră culcat pe o rână”, Cihac II 312 a crezut că înseamnă ‘peau de mouton avec la laine, pelisse de mouton’ și l-a explicat din v. sl. runo ‘vellus [= piele de animal păros, blană]’. Sextil Pușcariu, care cunoștea cuvântul rână numai în locuțiunea (șed/zac) într-o rână în sensul nemțescului ‘ich liege auf der faulen Haut’ (SNF VII 455), afirmă categoric că „rână nu mai poate figura între împrumuturile din limbile slave”, fiindcă „e un element latin în limba română”, care provine „dintr-un plural colectiv *rena din lat. ren” (ibid. 459). Așadar, ar fi vorba de substituirea pluralului masculin renes cu o formă de pl. neutru *rena, păstrată în română ca singular feminin. Continuând argumentarea, Sextil Pușcariu susține că, pe lângă sensul inițial de ‘rinichi’, *rena a dezvoltat sensul de ‘regiunea rinichilor, șale’, „întocmai ca francezul Ies reins”, și, adăugăm noi, it. reni. Cu timpul, sensul ‘rinichi’ a fost înlocuit de reniculus > rinichi sau *renu[n]culus > rărunchi, diminutive ale lui ren, iar cel de ‘șale’, cu șale, pl. lui șa, *rena > rână păstrându-se numai în expresia într-o rână, care înseamnă ,,‘pe una dintre cele două șale’, în opoziție cu ‘pe spate’ sau ‘pe foaie’ ” (ibidî). 386 Această explicație va fi preluată de CADE, DM și DEX12. De etimologia cuvântului s-a ocupat și G. Giuglea (în DR III 562-567), care consideră că „pl. renes > *rena” e „greu de admis ca formație, gen și fonetică” (p. 567). Afirmă că *rena trebuia să dea ^rină, citând lat. arena > rom. arină, deși recunoaște că „exemple de r [inițial] + en- n-avem în rom.” (p. 563, nota 1). Plecând de la faptul că rână era cunoscut doar în expresia a sta într-o rână, expresie sinonimă cu a sta într-un cot, afirmă că rână a însemnat ‘cot’ (p. 565) și este un cuvânt autohton (p. 567), care, ca formă, „pretinde un *dlana (cu o vocală dispărută dinaintea lui -l-, care se vede în lat. ulna...” (p. 566). Ipoteza lui G. Giuglea l-a pus pe gânduri pe Sextil Pușcariu, care, în același volum din DR mărturisește că e foarte greu de stabilit „sensul originar al cuvântului rână din expresia stau într-o rână. Fraza întreagă arată poziția omului lungit pe o lăture a corpului și cu capul rezemat pe palmă, iar cu cotul sprijinit pe jos. întrebarea este care e nota ce a dat naștere cuvântului: 1 a t u r e a corpului pe care zaci - cum am crezut eu când am propus etimologia *rena din ren, care chiar în latină înseamnă „Lende [= șale]’ și tot astfel în limbile romanice (cf. fr. reins) - sau cotul pe care-ți sprijinești capul, cum crede Giuglea. Nu prea văd cum s-ar putea clarifica vreodată această chestiune, dacă cuvântul rână nu-1 vom mai găsi și în altă expresie” (p. 778). Apreciază că, dacă din punct de vedere semantic e greu de decis „astăzi” care explicație este bună, din punct de vedere formal ambele i se par acceptabile, dar nu crede că argumentele cu care i-a combătut G. Giuglea etimologia sunt valabile (vezi p. 779). Pentru posibilitatea ca ren să fi putut forma pluralul ca neutrele, citează pe ^digita (> degete), ca plural al lui digitus, și pe cubitus alături de cubitum, cu pl. cubita. G. Giuglea a greșit comparând evoluția lui *rena > rână cu arena > arină, pentru că în *rena r este inițial și, în această poziție, „s-a rostit odinioară vibrat tare la toți românii, precum dovedesc urme de această rostire până azi și scrieri vechi ca 387 rrușine etc.”. După acest r, ca și după -rr-, e > ă (rău < reu < reus, urăsc < uresc < horresco), ea> a (urăște) și i > î (râu < riu < rivus), câtă vreme după r medial acestea „se mențin nealterate (păreche, turturea, pieire, buric etc.)” (ibid.). Deci, conchide Sextil Pușcariu, evoluția lui *rena la *rină și apoi la rână este normală. Lămurirea aspectului semantic al cuvântului avea s-o facă, câțiva ani mai târziu, S. Pop (Pentru originea lui rână, în DR, VI, p. 394). în timpul anchetei pentru ALR I, informatorul din Pui HD (Țara Hațegului) a vorbit de „durere la râh”. Solicitat să precizeze sensul cuvântului, acesta a răspuns că rân sunt „la încheietura de supt rinichi de unde se s u c e trupul de la picioare”. Din acest răspuns, S. Pop trage concluzia că rân „corespunde latinescului renes și dovedește că, după r inițial, și un e poate trece la ă”, dar nu este în măsură să precizeze dacă rână din expresia a sta într-o rână este un singular nou al lui rân sau provine din *rena, cum presupunea Sextil Pușcariu. Rân se poate interpreta ca un plural masculin provenit din *reni, formă care l-a înlocuit în latina vulgară pe renes, sau ca un pl. feminin. J. Byck și A. Graur (De l’influence du pluriel sur le singulier des noms en roumain, în BL, I, 1933, p. 41) îl consideră pe rână un singular refăcut din pl. răne, fără să arate unde au găsit această formă și de unde provine ea: „lat. ren, roum. pl. răne, nouv. sg. rână ‘flanc’ ”. Philippide P 147, ibid. OR II 43, REW3, DLR, BDG și MDA indică etimonul ren, renis ceea ce, pentru Graur Corrections 35, „est impossible”. Uitând de această afirmație, în TA 96, va scrie: „lat. ren > rom. rână”. Acest etimon este admis și de CDER, dar ca „probabil”. în anchetele pentru atlasul Transilvaniei, forma rîni [rîn] ‘șale’ a fost notată atât în Pui, cât și în alte 5 localități din Țara Hațegului și în una din Valea Jiului (vezi ALRR-Trans. I h. 141/447-450, 456, 458). în Câmpu lui Neag (din Valea Jiului) a fost înregistrată forma râne [rîne], care, fără îndoială, este pluralul lui rână < lat. *rena. Ea a evoluat la rîni, ca și case la căsi, roate la roți etc. Forma articulată e rănile, așa cum au 388 documentat, chiar din Pui, redactorii (clujeni ai) literei R (Mă dor rânele, Mi-o căzut rânele'. DLR). Așadar, ipoteza pușcariană se verifică. REFEC, REFECĂ, (ar.) ARUFEC. Substantivul refec este definit ‘tiv, cusătură făcută pe marginea răsucită a unei stofe, spre a nu se destrăma’ (CADE), 1. (învechit; în forma răfrec) ‘cârpă, petică’; 2. ‘cusătură cu ajutorul căreia se îmbină două bucăți de pânză, ale căror margini se îndoaie și se prind sub îndoitură, ca să nu se destrame; p. e x t. tiv’, ‘fâșie îngustă de pânză, postav etc. cusută ca garnitură de altă culoare la unele articole de îmbrăcăminte, mai ales pentru a marca anumite cusături’ (DLR), iar verbul a refeca (răfeca, răfreca, refreca) ‘a coase marginea răsucită a unei stofe, spre a nu se destrăma; a tivi’ (CADE), 1 ‘a coase cu refec; p. e x t. a tivi’ (DLR). Cihac II 311 îl consideră împrumut slav, citând pol. r^by pl. ‘envers d’une etoffe, ourlet, bord’, rqbac ‘couper’, rabek ‘etoffe â voile’, ceh. obruda ‘idem’ etc. Sextil Pușcariu SNF X 305 respinge categoric această explicație, afirmând: „Refec e disimilat din refrec (ca rost din ^rostru, fereastă din fereastră etc.) și-i un substantiv verbal din a refreca < lat. refricare”, iar sensul de ‘zdreanță’, pe care Hasdeu CB I 198 îl atestă la formele vechi răfrec și răfrecătură, „se explică din sensul de ‘reînnoiesc’ = ‘cârpesc’ al lui refricare”. Sextil Pușcariu a reținut această explicație în PEW, unde a menționat și forma ar. arufec ‘a tivi’. Ea va fi însușită de DU, REW, care citează și alți continuatori romanici: nap. lefrekare, calabr. lyefrikare, sic. rifikari ‘a tivi’, sp. refregar ‘vorwenfen’, pg. refegar ‘einschlagen’, și de Alessio Concordanze 39, care dă din Calabria forma refricare. DLR, DEX12, BDG și (după mențiunea „etimologia nesigură”) MDA îl compară cu lat. refricare. Pentru TDRG, provine din *reficcare ‘a întări’, cf. it. fiecare, iar pentru L-A. Candrea (în GS III 426, CADE), din „lat. *orifîcare ‘a tivi’ < ora, vulg. *orum ‘margine, chenar, tivitură’ 389 ”, dar Alessio loc. cit. arată că în dialectele italiene meridionale se întâlnesc și reflexe ale lat. affricare, „che fanno excludere il composto ^orificare, proposto da Candrea”. In CDER, are mențiunea „origine necunoscută”, pentru că aceste etimologii „nu sunt convingătoare”. SDLR afirmă că provine „poate din mai vechiu răfrec, din *refrec\ iar DM și DDA nu dau etimologia. Concordanța formală și semantică între formele românești (răfreca, refreca, ar. arufec, aruficare ‘tivire’) și cele italiene {refricare, lefrecâ(re) etc.) înlătură orice urmă de îndoială în legătură cu veridicitatea etimologiei lui Sextil Pușcariu: lat. refricare. Cum indică Alessio loc. cit., acesta este atestat în latina târzie cu sensul ‘revolvere [= a răsuci înapoi, a înfășură înapoi]’. [CSP III 240-251] 390 TERMENI PENTRU ‘GHEȚUȘ, SĂNIUȘ’ CĂRAUJ, CĂRĂUȘ. Cărăuș ‘locul unde se dau copiii pe gheață, ghețuș’ a fost înregistrat de Emil Petrovici în Pecinișca, localitate componentă a orașului Băile Herculane CS (ALR II SN Vh. 1310/2. Nu figurează în dicționare. E un derivat, cu suf. -ăuș, de la verbul a se căra ‘a se da pe gheață (cu picioarele)’, atestat în Banat, Maramureș și Țara Oașului, în Jupalnic, fostă localitate componentă a orașului Orșova MH, desființată la 29 oct. 1977, Cornereva CS, (Maidan, azi) Brădișoru de Jos CS, Câlnic CS, Ferendia TM, Bucovăț (corn. Dumbrava) TM, Șiștarovăț AR, Răchita TM, Jdioara TM, Racșa SM, Moișeni SM, Gura Fântânii, fost cătun al orașului Borșa MM (ALR I 1257/1, 18, 24, 28, 30, 45, 69, 75, 79, 341, 345, 361), Pecinișca, Secășeni CS, Chizătău TM, Borșa (ALR II SNVh. 1309/2, 29, 76,362). Ținând seama de faptul că a se căra înseamnă și ‘a se da cu sania/săniuța etc. pe un loc înclinat’ (Pecinișca, Secășeni, Ghilad TM, Chizătău, Bârsana MM, Borșa: ibid. h. 1308/2, 27, 36, 76, 353, 362), putem presupune, fără să greșim, că substantivul cărăuș are și sensul ‘locul unde se dau copiii cu sania pe deal, săniuș’. Prin sonorizarea lui £ a rezultat varianta cărăuj, care se găsește, din Feneș CS, în Costin GB II 56, glosată ‘săniat’. CIOLOGUȘ (pl. ciologușe') ‘derdeluș, săniuș’ (Feleac CJ: comunicat Rozalia Colciar) e un derivat de la verbul a se ciologa 391 ‘a se da cu cioloaga, a se sănia’ (Feleac: comunicat aceeași, Vâlcele CJ: Todoran GV 61). CIUȘTI, cuvânt folosit în locuțiunea adverbială de-a ciuștea [siuștia], a fost cules în Iurcăuți - Ucraina (se dau de-a ciuștea pe gheață'. ALR I 1257/396). Este interjecția ciuști, care imită și zgomotul făcut de datul pe gheață. Cf. (infra) hriș, țuj. DĂDĂUȘ, DĂDĂUȘĂ, DIDIUȘ. Dădăuș se găsește în Viciu Gl cu sensul (pe care îl redăm în formularea autorului): „spațiul pe care «se dau» copiii pe gheață” din Blaj AB și Stoiana CJ. ’ Mai este atestat în Glimboca CS, Ineu AR și Vânători MS (vezi ALR II SN V h. 1310/27, 64, 157). Se mai întrebuințează în Chiuiești CJ, Năsal CJ (comunicat: Doina Loșonți) etc. în Costin GB II 83 figurează, din Marga CS, cu sensul ‘locul unde se dau copiii cu sania’. CADE îl reține din Viciu Gl, fără să-i poată da etimologia. SDLR îl consideră același cuvânt cu dereuș, derdeluș, dârdiuș etc., definit ‘săniuș, locul unde se lasă copiii cu săniuța la vale’, fără să încerce o explicație etimologică. în DA (fasciculă apărută în 1949) s-au lucrat articolele dădăuș1, cu trimitere la dârdâuș, deci considerat ca o variantă a acestuia, și, pe baza unei atestări din SEZ. XIX 82, dădăuș1 ‘cărăuș’, lăsat cu etimologia necunoscută. Din DA, dădăuș1 ‘cărăuș’ a fost preluat de MDA și DLR (unde a devenit dădăuș1). Redactorii DA-ului nu puteau ști că autorul glosarului din ȘEZ. l-a definit pe dădăuș prin sinonimul său regional cărăuș [= ‘ghețuș’ sau ‘săniuș’] (vezi supra), crezând că e vorba de cărăuș ‘căruțaș’. Așadar, dădăuș ‘cărăuș’ trebuie eliminat din dicționarele viitoare. Pentru dădăuș1 (= dădăuș1 din DA), în MDA se trimite la derdeluș1, de unde se trimite la dârdăuș, care nu există în dicționar. 392 In DLR, dădăuș1 este dat (fără a se menționa vreo sursă în care se găsește) ca variantă învechită și regională, s. v. derdeluș, cuvânt definit doar 1. ‘loc în pantă, acoperit cu zăpadă sau cu gheață, unde iama se dau copiii cu săniuțele; săniuș, târliuș’ și 2. ‘(prin Trans. și prin Munt.; în forma dădăuș) leagăn (în care se balansează cineva); p. e x t. scrânciob’ și, pentru etimologie, comparat cu deal. După Mărgărit NCES 97, dădăuș „a fost corupt, după toate aparențele, din derdeluș, prin corelare cu verbul a da din expr. a (se) - pe gheață. Altfel spus, derdeluș a fost modificat în urma rostirii defectuoase a termenului, cu două consoane dificile în structură [r] și [1], de către copii, sugerând reduplicarea formei verbale din construcția corespunzătoare a se da pe Dacă așa s-ar fi petrecut lucrurile, rezultă că dădăuș s-a format în sudul Munteniei în aria originară a lui dârliuș (>, după această autoare, derdeluș), târliuș, unde însă nu este atestat, de acolo ajungând în Transilvania, unde este atestat din 1906. După părerea noastră, s-a format, cu suf. -ăuș, din verbul a se da, cu reduplicarea lui da\ (a se) da da + -ăuș > dădăuș. Cf. (infra) dăuș. Verbul a se dădăușa ‘(despre copii) a se da pe gheață’ (Ciumbrud, sat care aparține municipiului Aiud AB: ALR I 1257/138) este lucrat în DLR cu forma de ind. prez, necunoscută („- Prez, ind.: ?”). Pentru etimologie, este comparat cu dârdăuș, care, la rândul lui, este considerat variantă a lui derdeluș. în sursa indicată, verbul apare la ind. prez. 6: „[copiii] lunecă, se dădăușă”. Din această formă se putea da la ind. prez. 1: mă dădăuș. Cum a semnalat și Mărgărit NCES 97, verbul este un derivat de Ia s. dădăuș. Didiuș ‘ghețușul pe care se dau copiii iama cu picioarele’, înregistrat (alături de alunecuș) în Nucșoara (ALR II SN V h. 1310/784), lipsește nejustificat din DLR. Este o variantă a lui dădăuș. 393 DĂINÂ, DĂNIA, DĂNIER, DĂNIERIU, DĂNIUȘ, INDĂNIĂ. DA lucrează forma verbală a se dania ‘a se da pe gheață’, reținută din LB (Mă daniu ‘mă dau pe gheață’), ca variantă a lui a se dăina, rezultată prin contaminare cu a se sănia. In MDA, după precizarea că etimologia este nesigură, se face trimitere la da2. DLR, care cunoaște și alte atestări ale lui a se dănia cu acest sens (Ofcea - Iugoslavia: ALR I 1257/11, Feneș AB: ALR II SN V h. 1309/102), consideră că e vorba tot de o variantă a lui a se dăina, al cărui sens principal este ‘a (se) mișca, a (se) clătina într-o parte și în cealaltă, a (se) legăna (în leagăn sau în scrânciob)’, cuvânt raportat, pentru etimologie, absolut hazardat, la dârdăuș, târliuș, dăini2 [= ‘doini’]. Evident, sensurile aparțin la două cuvinte diferite. A se dănia a rezultat din contaminarea sinonimelor a se da pe gheață cu a se sănia, a se însănia, notate în puncte vecine (v. ALR II SN V h. citată mai sus). Cu prefixul în- s-a format derivatul a se îndănia, notat de Sever Pop în Săvârșin AR ([să-rjdănie]: ALR I 1257/87). După câte cunoaștem până acum, dăniuș ‘locul unde se dau copiii pe gheață, ghețuș’ este atestat folosit adverbial („Vărsa lacrimi care se slobozeau dăniuș de pe fața ei” „Familia”, 1884, p. 379), de pe Secaș și din Cistei: AB (Viciu Gl s. v. dădăușY din Feneș AB (ALR II SN V h. 1310/102) și (din scrierile lui Ion) AGÂRBICEANU, originar din Pănade (lângă Blaj) AB („Domnul se oprise de mult privind mirat la cel ce luneca pe dăniuș cu brațele răschirate”: vezi BPh VII-VIII, p. 229). în DA, unde a fost reținut din Viciu Gl, și în MDA, dăniuș este derivat corect din a se dănia ‘a se da pe gheață’. în DLR, lucru curios, dăniuș (din „Familia”, Viciu Gl și ALR II SN V h. 1310/102) este considerat variantă a lui dăinuș, care este explicat din „dăinax + -uș”9 iar dăniuș din AGÂRBICEANU este lucrat variantă a lui derdeluș. 394 Dănieriu ‘patină’ figurează în MDA din Feneș, fără indicarea sursei, și explicat de la „dănia + -emu” [sic!!!]. Sursa este ALR II SN V h. 1311/102, unde găsim cuvântul în forma fonetică locală [dăniierlV], care trebuia literarizată în dicționar dănier. Este, într-adevăr, un derivat de la verbul a se dănia, dar cu suf. -ar (> -er după vocala palatală i). Cf. sinonimul sănier (ibid. h. 1311/353), bine explicat de la verbul „sănia + -ar”. Dănier lipsește nejustificat din DLR. A se dăina ‘a se da pe gheață’, înregistrat la Orăștie HD ([copiii] să dâină pe gheață: ibid. 1257/109), e o variantă a lui a se dănia, rezultată prin metateză (sub influența lui a se dăina ‘a (se) mișca, a (se) clătina într-o parte și în cealaltă...’. DĂUȘ ‘locul unde se dau copiii pe gheață, ghețuș’ (Petreștii de Jos CJ: ALR II 4371/250, chestiune publicată ulterior în ALR II SN V h. 1310/250) este considerat variantă a lui dârdâuș (DA) sau a lui derdeluș (MDA, DLR). S-a format de la verbul a se da (pe gheață), cu suf. -ăuș. DÂRLIUȘ, DERLEUȘ, DIRLIUȘ. Dârliuș derdeluș’ este cunoscut din Muntenia. A fost considerat un derivat de la a dârnăi = a târnăi ‘a trage încoace și-ncolo, mai ales de păr’ (SDLR), o variantă a lui dârdâuș (DA) sau a lui târliuș (DLR). Fără îndoială că dârliuș este o variantă a lui târliuș, cuvânt derivat corect în DLR de la târlie, cu suf. -uș, desigur prin analogie cu săniuș. lulia Mărgărit NCES 71, după ce susține, evident greșind, că înțelesul „locul (în pantă, de regulă) pe care alunecă târlia” este unul „suplimentar”, „dobândit” din cel inițial care a fost, „în chip firesc, probabil, ‘acțiunea de a se da pe gheață cu târlia' (cf. Hai cu târlia, hai să ne dăm cu târlia la târliuș!)”, apreciază că „prin raportare la teren, respectiv, la denumirea acestuia ca formă de relief (cf. deal), târliuș [...] s-ar fi putut modifica în dârliuș, iar prin intersectare cu același termen (deal) ar fi apărut *dârdeluș > derdeluș”. 395 După părerea noastră, dârliuș a rezultat din târliuș, prin contaminare cu verbul a se da: a se da pe târliuș > a se da pe dârliuș. Din dârliuș, prin asimilarea î-i > i-i, a rezultat varianta dirliuș ‘ghețuș’, consemnată în Ghimpați GR în forma [dirli^uș] (ALR II SN V h. 1310/928), pe care redactorii DLR-ului au literarizat-o derleuș, considerând că [ (i deschis) a rezultat din închiderea lui e. DÂRLOI ‘locul unde se dau copiii pe gheață, răpăguș’ (Ștei BH: Teaha CN 221) lipsește nejustificat din DLR. Provine, prin despicarea lui -r- în -rl- (ca în zdurluș din localitatea apropiată Briheni; vezi infra), din *dâroi, un derivat, cu suf. -oi de la interjecția dâr, care redă zgomotul datului pe gheață. DÂRNIUȘ ‘derdeluș’ este dat în SDLR (fără a se indica sursa sau localitatea), în DA, ca variantă a lui dârdâuș și în DLR ca variantă a lui derdeluș. S-a format din contaminarea interjecției dâr, care redă zgomotul datului pe gheață, cu săniuș. DURDUIȘ ‘derdeluș’ se găsește în GDM din Uliești DB, comparat cu dârliuș. în DGDS se menționează că este o variantă a acestuia. S-a format, cu suf. -iș, de la a se durdui ‘a se durui, a se hurui’. Lipsește din DLR. DURDUIUȘ 1. ‘cascadă’; 2. ‘ghețuș pe care se dau copiii iama’ (Drăgușeni SV), dat în GRg 31 ca variantă a lui duruiuș (ysz\ infra), lipsește nejustificat din DLR. Durduiuș ‘derdeluș’ e dat în DGDS din DB ca variantă a lui dârliuș, cu precizarea că e „rar” (adică „numărul atestărilor este sub 3”: ibid. I, p. XX). Este un derivat, cu suf. -uș, de la a (se) durdui ‘a (se) durui, a (se) hurui’. 396 DURIȘC ‘ locul în care se dau copiii pe gheață’ (Girișu Negru BH: LRg II 86) apare comparat în DLR cu duriș ‘idem’. Fără nicio îndoială, este o variantă a acestuia, rezultată prin adăugarea lui c, ca în chiorc < chior (vezi MDA), (sinonimul) huruișc < huruiș (vezi infra), Podan/Podanc (vezi Loșonți TRFR 195) etc. DURUIȘ ‘locul unde se dau copiii pe gheață, ghețuș’ (Chiuiești CJ) nu figurează în DLR. E un derivat, cu suf. -iș, de la a se durui. DURUIUȘ (pl. duruiiișuri) 1. ‘cascadă’ (Totoiești NT: GRg); 2. ‘ghețuș pe care se dau copiii iarna’. în e x p r. a se da de-a duruiușul = a se da pe gheață (Drăgușeni SV: ibid.) lipsește nejustificat din DLR. Duruiiiș ‘ghețuș pe care se dau copiii iama’ e curent și în Bonțida CJ, satul nostru natal (v. Loșonți GB 59). Cuvântul e un derivat de la a (se) durui, cu suf. -uș. DURUȘ (pl. durușuri) a fost notat de Emil Petrovici în Moftinu Mic SM cu sensul ‘locul unde se dau copiii pe gheață (vezi ALR II SN V h. 1310/334). Recent a fost semnalat din Aluniș SJ, cu sensul ‘derdeluș, pârtie pentru săniuță’ (Croitoru GA 110). DLR îl consideră același cuvânt cu derdeluș. Este un derivat de la interjecția dur, cuvânt care imită zgomotul produs de datul copiilor pe gheață, cu suf. -uș (cf. și Croitoru GA 110), sub influența lui (a)lunecuș, ghețuș etc. HARAIȘ ‘locul unde se dau copiii pe gheață’, notat de Emil Petrovici în Măgura BC (v. ALR II SN V h. 1310/531), lipsește din dicționare. E un derivat, cu suf. -iș, de la verbul a se hărâi ‘a se da pe gheață’, notat în aceeași localitate (să se hârâie [conj. 3] pe gheață’, ibid. h. 1309/531). 397 HRIȘ, ȘUI, ȘUI, ȘUIRUȘ, ȚUJA. în unele graiuri din partea de est sau de sud-est a țării, din R. Moldova și din zonele învecinate, numele ghețușului pe care se dau copiii cu picioarele iarna sau al săniușului se folosește și în locuțiunea adverbială construită cu de-a pe lângă verbul a se da: duruiuș (Totoești IS: GRg) și a se da de-a duruiușul ‘a se da pe gheață’ {ibid.), [tilihuș] (Larga-Jijia IS: ALR II SN V h. 1310/520) și [sâ dau cu sloiu pi giâțâ, sâ dau di-a tilihușV] {ibid. h. 1309/520), [dirli^uș] (Ghimpați IF: ibid. h. 1310/928) și [se dă pă g'iâță d-a dirliuușu, cu sânila] {ibid. h. 1308/928), [să dă așâ cu picerfii d-a dirliuușu] {ibid. h. 1309/928), săniuș și de-a săniușul (DLR) etc. Ținând seama de acest fapt, putem presupune că hriș, notat de Emil Petrovici în Frâncenii Vechi GL în locuțiunea adverbială a se da de-a hriș ‘(despre copii) a se da pe gheață’ ([hai sâ ni dăm di-a hrișV]: ibid. h. 1309/605), s-a folosit (sau se mai folosește) și ca nume al ghețușului (chiar dacă pentru ‘ghețuș...’ informatorul din localitatea respectivă a răspuns [gațâ]: ibid. h. 1310/605). Hriș ar putea fi o formă rezultată din hârăiș (notat într-un punct de anchetă vecin; vezi harta citată), prin asimilarea lui î la i [*hiriiiș], urmată de sincoparea primului i și de contragerea segmentului fonetic -iii- la i, sau o variantă, necunoscută de dicționare, a interjecției hârș ‘cuvânt care imită zgomotul produs de frecarea sau zgârierea suprafeței aspre a două obiecte’ (MDA). în Cristești BT s-a înregistrat șuiruș ‘ghețușul pe care se dau copiii cu picioarele iarna’ (ALR II SN V h. 1310/414) și șui, în locuțiunea adverbială de-a șuiul', [copiii se dau] de-a șuiul pe gheață și cu sloiul pe gheață {ibid. h. 1309/414). Ambele cuvinte au fost inserate în DLR, unde nu au alte atestări. După mențiunea „etimologia necunoscută”, șuiruș este comparat cu șui, lăsat și el cu etimologia necunoscută. Evident că de-a șuiul {pe gheață) înseamnă ‘cu picioarele (pe gheață)’, nu „ghemuit, pe vine’, cum greșit s-a presupus în DLR. 398 Putem să completăm că se dau de-a șuiul pe gheață a mai fost înregistrat în Larga, m. Briceni - R. Moldova; Clocușna, m. Ocnița - R. Moldova (ALR I 1257/401, 403); Recea, rn. Rîșcani - R. Moldova; Borceag, rn. Taraclia- R. Moldova (ALR 114370/431,646). în Trebisăuți, m. Briceni - R. Moldova, a fost notată varianta feminină: șuia (să dau pe gheață de-a șuia: ibid. 4370/405), în Recea, și șui ‘locul unde se dau copiii pe gheață, ghețuș’ (ibid. 4371/431), iar Gordinești, rn. Edineț - R. Moldova, verbul a se șui ‘a se da pe gheață’ (se dau pe gheață, s-o șuit și-o picat jos: ALR I 1257/406). Pentru cei care nu cunosc, e nevoie să precizăm că, înainte de 1989, atestările, cuvintele din afara actualelor granițe ale țării nu erau incluse în DLR. Șuiruș este un derivat, cu suf. -uș, de la a șuira, variantă a lui a șuiera (probabil folosit reflexiv; cf. sinonimele a se căra, a se hărâi, a se sănia etc. din h 1309), care are și sensul ‘(despre unele corpuri sau obiecte care se deplasează, se mișcă cu viteză, sau care se freacă violent de o suprafață dură) a produce un zgomot strident, scurt și intens’. Verbul a se șui e un derivat, cu suf. verbal -i, de la interjecția șu ‘cuvânt care redă zgomotul produs de mișcarea frunzelor, de curgerea apei etc.’ (DLR). Fără îndoială că redă și zgomotul făcut de datul pe gheață, după cum confirmă perechea ei sonoră ju (vezi supra s. v. hujui). Substantivul șui ‘ghețuș’, folosit și în locuțiunea adverbială de-a șuiul, este un derivat regresiv de la verbul a se șui (cf. hujui). Țuja e dat în SDLR ca substantiv feminin articulat, folosit în locuțiunea adverbială de-a țuja, glosată în DLR ‘târâș’, atestată și de Emil Petrovici în contextul „[copiii] se dau pe gheață de-a țuja" ‘[copiii] se dau pe gheață cu picioarele’ (Coropceni IS: ALR II SNVh. 1309/514). Nu i s-a putut preciza etimologia. Provine din interjecția *fuj, cuvânt care redă zgomotul făcut de datul pe gheață cu picioarele. 399 HUJUI a fost notat numai în locuțiunea adverbială de-a hujuiul, în Ibănești BT: „se dau pe gheață, se dau de-a hujuiul (fuga f ju f (ALR I 1257/394). Fuga înseamnă ‘dau fuga, își iau avânt’, iar ju este interjecția care redă zgomotul făcut de datul pe gheață. Hujui este un substantiv, necunoscut de dicționare, provenit prin derivare regresivă de la *a se hujui ‘a se da pe gheață’, verb rezultat din contaminarea sinonimelor a se hurui (viu în zonă) și *a se jui (< ju + suf. verbal -r, cf. infra a se șui). HURUIȘ, HURUIȘC(A). în Mădârjac IS, Sever Pop a înregistrat cuvântul huruiș folosit cu valoare adverbială (se dau huruiș ‘(despre copii) alunecă pe gheață’: ALR I 1257/522). Este vorba de substantivul huruiș Tocul unde se dau copiii pe gheață, răpăguș’, pe care l-a notat în Corni BT (se dau de-a huruișu pe gheață', ibid. 1257/418), cunoscut de SDLR, din Fălciu VS, cu sensul ‘săniuș’ și bine explicat din verbul a se hurui. Forma huruișca din Lipovăț VS, folosită în locuțiunea adverbială de-a huruișca ‘(despre copiii) se dau de-a huruișca ‘se dau pe gheață’ (ALR I 1257/510), este o variantă a lui huruiș, rezultată prin adăugarea lui c (cf., supra, sinonimul durișc < duriș) și a particulei adverbiale -a. HURUIUȘ ‘locul unde se dau copiii pe gheață, ghețuș’, înregistrat în Cornești-Tîrg (rn. Ungheni - R. Moldova) în locuțiunea adverbială de-a huruiușul {„se dau de-a huruiușul”'. ALR I 1257/502), nu e cunoscut de DLR. E un derivat, cu suf. -uș. de la a se hurui ‘a se da pe gheață’. ÎNTURIȘÂ. Verbul a se înturișa ‘(despre copii) a se da pe gheață’ a fost înregistrat în Sânnicolau Român BH {se-nturișă\ ALR II SNVh. 1309/316). Nu figurează în dicționare. 400 Este un derivat, cu prefixul în-, de la turiș ‘ghețuș pe care se dau copiii cu picioarele iama’, cules din aceeași localitate, dar și din Sânmihaiu Almașului SJ {ibid. h. 1310/284, 316). JUNECÂ, JUNECUȘ, ȘU JNECÂ, ȘU JNICÂ, ȘUNECA, ȘUNECUȘ, ȘUNICA. Verbul a șuneca a fost înregistrat de Sever Pop în Câmp BH („o șunecat”'. ALR I 1257/80). Din această localitate, în Teaha CN 271 găsim forma [șujnic]. Din aceste surse s-a dat în DLR a șuneca, cu variantele a șujnica și a șunica, verb comparat în paragraful etimologic cu a aluneca. A șunica nu este o variantă lexicală, ci una fonetică, rezultată prin închiderea lui e neaccentuat la i, fenomen fonetic pe care „îl întâlnim frecvent în graiul din Valea Crișului Negru” (Teaha CN 41), unde se află aceste localități: [pret’in], [repid’e], [veșfidV], [scut’ic] etc. Prin literarizare, devine a șuneca, dispărând ca variantă. De același fenomen fonetic este vorba și în a șujnica, care se literarizează a șujneca. Aceasta este într-adevăr o variantă lexicală. A șuneca, a șujneca se pot explica prin contaminarea verbului a aluneca cu interjecția șu (vezi supra), *șuj. Cf. vâj, vuj etc. Din Sebiș BH, sat tot în valea Crișului Negru, a fost comunicat șunecuș ‘pământ alunecos și moale’ (vezi CHEST. IV 61/62), cuvânt comparat în DLR cu a șuneca și lunecuș. Este un derivat de la a șuneca, cu suf. -uș. Credem că a juneca ‘a aluneca’ și junecuș ‘alunecuș’, culese de la un informator din Călugări BH în formele fonetice locale [junică] ‘alunecă’, [junicuș] (Teaha CN 237), sunt variante ale lui a șuneca, respectiv șunecuș, rezultate prin sonorizarea lui £ (sau sub influența interjecției jii, care poate să existe și aici). LUCIA, LUCIUȘ, LUȘUI, LUȘUIÂ, LUȘOI. Verbul a se lucia ‘a se da pe gheață (cu picioarele)’ (Cuhureștii de Sus, rn. Camenca- R. Moldova; Jura, m. Râbnița-R. Moldova: ALR I 1257/451, 458) nu e cunoscut de DLR. 401 E un derivat de la luciu ‘ghețuș’. Din a se lucia s-a format, cu suf. -uș, luduș ‘locul unde se dau copiii pe gheață, ghețuș’ (Saharna, rn. Rezina - R. Moldova: ALR II 4371/455), necunoscut de DLR. Din contaminarea sinonimelor a se lucia și a se șui s-a format a se lușuia (ind. prez.: se lușuie) ‘a se da pe gheață’ (Nezavertailovca, rn. Slobozia - R. Moldova; Satu Nou - Ucraina: ALR I 1257/476, 665), verb necunoscut de DLR. Prin derivare regresivă, de la a se lușuia avem substantivul lușui ‘locul unde se dau copiii pe gheață, ghețuș’, necunoscut nici el de DLR, folosit în locuțiunea adverbială de-a lușuiul: se dau de-a lușuiul ‘se dau pe gheață (cu picioarele)’ (Peresecina, rn. Orhei - R. Moldova; Coșcalia, rn. Căinări - R. Moldova; Valea Perjei Veche, rn. Taraclia - R. Moldova; Sadaclia, m. Basarabeasca - R. Moldova; Frumușica Veche - Ucraina: ibid. 1257/461,480, 647, 652, 658). Semnalăm și varianta lușoi (Onițcani, m. Criuleni - R. Moldova: ALR II 4371/463), provenită din substituirea segmentului final -ui, interpretat ca sufix, cu -oi. Nici aceasta nu se găsește în DLR. PIRIUȘ, PIRILUȘ. Piriuș ‘locul unde se dau copiii pe gheață, răpăguș’ a fost înregistrat de Teofil Teaha în Câmp BH și Criștioru de Sus BH (vezi Teaha CN 252). Autorul dă și varianta piriluș, fără să indice localitatea din care l-a cules. DLR, care nu are alte atestări, lasă cuvântul cu etimologia necunoscută. Andrei Avram CIE 111 afirmă căpiriuș este „cu siguranță” un derivat de la o variantă a lui târî (târâi, târâia, tiri), considerând că forma piriuș este „apărută prin falsă regresiune în graiul subiecților anchetați de T. Teaha” în loc de tiriuș sau că „subiecții au pronunțat [t’iriuș], iar anchetatorul a efectuat literarizarea f > p” (ibid. 112). Soluția lui Andrei Avram ar putea fi plauzibilă dacă ar fi undeva atestat verbul a târî (târâi, tăria, tiri) cu sensul ‘a se da pe 402 gheață’. Cel puțin în ALR I 1257, ALR II SN V h. 1309 și DLR acest lucru nu există. După cum s-a văzut din cele discutate până acum, mai multe substantive pentru ‘ghețuș’ provin de la verbe de origine onomatopeică. După părerea noastră, piriiiș provine, prin asimilarea î-î-i > i-i-i, din ^pârâiuș, un derivat, cu suf. -uș, de la verbul a părâi, care are și sensul 4. ‘(Trans. și prin Mold.; despre obiecte în mișcare) a produce un zgomot caracteristic (prelungit) provocat de viteza mișcării sau a rostogolirii; a sfârâi, a durăi’ (DLR). Cf. sinonimele duruiuș < a durui, huruiuș < a se hurui. RĂPĂGUȘ 1. ‘loc înclinat, coastă abruptă, povârniș; drum în pantă; repeziș’; 2. ‘lunecuș, ghețuș’ nu este un derivat de la râpă (cu suf. -eguș < -eg + -uș: Pascu Suf. 365) sau împrumutat din magh. ropogos (SDLR) ori derivat de la rapăg ‘loc unde se dau copiii pe gheață; ghețuș’ (DLR), ci derivat de la verbul a se răpăga ‘(prin Trans., Ban. și Mold.) a aluneca (pe un loc abrupt, pe gheață etc.); a cădea alunecând’; ‘a se da pe gheață; a se da cu sania’, cum dă CADE. Cf. sinonimele (a)lunecuș < a (a)luneca, cărăuș < a se căra etc. SĂNIUȘ Toc în pantă acoperit cu zăpadă sau cu gheață, unde iama se dau copiii cu săniuțele; derdeluș; (prin Trans. și prin Mar.) ghețuș pe care se dau copiii iama’ este derivat de dicționare (CADE, SDLR, DM, DEX12, DLR, BDG, MDA) de la sanie, cu suf. -uș. După părerea noastră, e derivat de la verbul a se sănia. Cf. (a)lunecuș < a (a)luneca, răpăguș < a (se) răpăga etc. SFÂRLIUȘ ‘ locul unde se dau copiii pe gheață, răpăguș’ a fost înregistrat în Șidiștel BH (sfârliuș de gheață'. Teaha CN 265). în DLR, unde nu are alte atestări, este derivat, în mod evident greșit, de la „sfârlă + suf. -iuf\ 403 Un asemenea sufix nu există în limba română. în inventarele de sufixe din Pascu Suf., SMFC V, VI sau FCLRV nu-1 găsim. E o formă provenită prin despicarea lui -r- în -rl- și asimilarea î-i > i-i, din *sfârâiuș, un derivat, cu suf. -uș, de la a sfârâi, verb care are și sensurile: 3. ‘(despre fuse de tors, despre roți sau, p. e x t., despre obiecte în mișcare) a produce un zgomot caracteristic care se repetă ritmic, determinat de viteza, de continuitatea sau de repetarea mișcării’; 9. ‘(prin Trans. și prin Mar.; despre zăpadă) a pârâi’ (DLR). Cf. supra, sinonimul piriuș < a pârâi. Cum piriluș și sfârliuș se întâlnesc în localități din aceeași zonă (valea Crișului Negru), nu este exclus ca sfârliuș să fie o variantă a lui piriluș, născută prin contaminare cu verbul a sfârâi. ZU1NUȘ ‘alunecuș pe gheață, pe care se joacă, iarna, copiii’ (Jina SB: TCJ 229) nu e cunoscut de DLR. Cf. zuin ‘leagăn, scrânciob’ {ibid.}, alunecuș, ghețuș etc. [SCOL, IX, 2016, nr. 1-2, p. 141-153] 404 CUVINTE PROVENITE DE LA ONOMATOPEE (I) BALALÂU, BĂLĂLÂN, BĂLĂLĂI. Verbul a (se) bălălăi înseamnă ‘a (se) bălăbăni’. în DA, DEX1’2, MDA și DELR este considerat formație onomatopeică, iar în DU și DM, onomatopee. Pentru SDLR, este o variantă a lui a bădădăi, pe care-1 socotește rudă cu magh. bodogolni și bodorogni. în CADE n-are nicio indicație etimologică. După CDER, se bazează pe creația expresivă bă-lă-lă. Sensul primar al cuvântului, necunoscut de dicționare, este cel de ‘(despre clopot) a suna’, notat de S. Pop în Dănești VS ([clopotul] bălălăiește\ ALR 1353/512), un derivat, cu suf. verbal -i, de la interjecția balalău! ‘cuvânt care redă sunetul clopotului’ necunoscută nici ea de dicționare, înregistrată în Hârja BC și Bercioiu VL (ibid. 353/584, 803). Menționez și forma bălălăn- bălălăn din Șerbești BC (ibid. 353/530). Evoluția semantică e identică cu cea a sinonimului a se bălăngăni, provenit, după cum se cunoaște, de la interjecția balang. BANANĂU, BĂNĂNĂI. Verbul a hănănăi înseamnă tot ‘a se bălăbăni’. Explicațiile etimologice propuse pentru el sunt identice cu cele menționate la verbul a se bălălăi, cu singurele deosebiri că în CADE se face trimitere la a (se) bălălăi și că, după CDER, se bazează pe creația expresivă bă-nă-nă. 405 Este un derivat, cu suf. -i, de la interjecția bananâu- bananâu! ‘cuvânt care redă sunetul clopotului’, necunoscută de dicționare, notată de S. Pop în Arefu AG (ALR I 353/782). BOAMB, BOÂMBA, BOM, BOMB, BOMBĂL A bombăi ‘(despre clopot) a suna’, înregistrat în Colincăuți - Ucraina (bombăiește'. ALR I 353/398) este un sens necunoscut de dicționare. E un derivat de la interjecția bom. notată de la același informator (zin bom-zin bom: ibid.). După cum s-a remarcat (v. Pușcariu DO 91-92, Marin Verbe 218), reduplicarea temei este una dintre trăsăturile caracteristice verbelor derivate de la onomatopee, pentru că „interjecțiile de la care derivă se întrebuințează în vorbire repetat, fie în întregime, fie parțial. Așa s-a ajuns la formații ca fâlfâi, gălgâi, pâlpâi, bâjbâi...” (Marin ibid.). Am vrea să completăm că sunt atestate și variantele bomb- bomb! (în Iași IS și Frumușica Veche - Ucraina: ALR I 353/516, 658), boamb-boamb! (în Vorniceni - R. Moldova și Tazlău NT: ibid. 353/492, 532), boâmba-boâmba! (în Zvoriștea SV: ibid. 353/387). BOANC, BONCĂL A boncăi ‘(despre clopot) a suna’, întâlnit în Calbor BV ([clopotul] boncăie: ALR I 353/166) și C.A. Rosetti TL ([clopotele] boncăiesc: ibid. 353/675), este un verb absent din dicționare, derivat de la interjecția bonc(a)!, cunoscută de dicționare, sau de la boanc-boanc [bâgc-bâgc]!, notată în Șcheii Brașovului (ibid. 353/180). BOANG, BONGĂLI, BONGĂNI. A bongăli (despre clopote) a suna’, notat de S. Pop în Râciu MS [(clopotul] bongălește: ALR I 353/243), absent din dicționare, e un derivat, cu suf. -ăli, de la interjecția boangl. absentă și ea din dicționare, care are o largă arie de circulație, fiind atestată în Banat, Crișana, Transilvania și Moldova (Berzasca CS, Bucovăț TM, Vermeș CS, 406 Jdioara TM, Arini BV, Corvinești BN, Stupini SJ, Moișeni SM, Ceahlău NT: ibid. 353/5, 45, 77, 79, 190, 259, 283, 345, 556), sau bong! ‘cuvânt care redă sunetul unui metal lovit’ (MDA). Ca în alte (foarte multe) cazuri, MDA, în loc să indice sursa în care este atestat pentru prima dată un cuvânt, menționează DA ms. Tot de la una dintre aceste interjecții este derivat, cu sufixul -ăni, și verbul a bongăni ‘(despre clopot) a suna’, absent din dicționare, notat în Orăștie HD ([clopotul] bongăne\ ALR I 353/109). BOMBOCI, BOMBOTI, MORMOTL în MDA e dat (din „Adevărul literar și artistic”. Seria a 2-a, 5 VI, 1938, 7/4) verbul a bomboci ‘a flecări’, raportat, pentru etimologie, la a bombăni. Forma verbală e din Banat, dintr-o zonă în care t urmat de e. -i se pronunță d, deci trebuia literarizată a bomboti. Verbul a fost notat și de E. Petrovici, cu același sens, în Glimboca CS (ALR II/I h. 29/29), și, cu sensul de ‘a mormăi între dinți’, în Sveti Mihajlo [= Simiai - Jugoslavia] {ibid. h. 31/8).’ în DSB IV are mai multe atestări, unele în forma literalizată a bomboci. în acest dicționar se precizează doar că e vorba de o „formație onomatopeică”. A bomboti s-a format de la interjecția bom b[om], cu suf. -oti. Cf. sinonimul a mormoti ‘a mormăi între dinți’ (Chizătău TM: ALR II/I h. 31/76), despre care DLR se limitează să menționeze că s-a format „de la mor (mory\ dar pe care MDA îl derivă corect din „mor m[or] + -oti\ BOROI, BOROITOÂRE, BUR, BURĂI, BURĂITOARE, BURAU, BURLUI, BUROI, BURUI, BURUITOÂRE. Burău ‘cascadă’ e dat în DA, CADE, DSB IV 205, Dicț. entop. și MDA cu etimologia necunoscută. După această mențiune, DA îl compară, între paranteze, cu megl. bură ‘torent de râu’ și cu dr. bărăcie. 407 Lui Andrei Avram CIE 43 i „se pare justificată atât sub aspect semantic [...], cât și din punct de vedere formal” numai trimiterea la megl. bură. Despre burău, atestat în Banat, crede că provine din sb. burak ‘țâșnitură, jet’ (Tomici DSR), prin substituirea părții finale, identificată cu sufixul românesc -ac”. în DELR I 368, după mențiunea „etimologie nesigură”, burău este considerat un „probabil” derivat din „rom. ^bură1, (bg., sb. bura ‘cascadă’)”. Curios lucru, nu se menționează, cum ar fi trebuit, și ipoteza lui Andrei Avram. în realitate, burău este un derivat, cu suf. -ău de la interjecția *bur ‘cuvânt care redă zgomotul caracteristic făcut de un izvor puternic, de o apă curgătoare vijelioasă, de o cascadă, de grohotișul care alunecă la vale pe povârnișurile stâncoase etc.’. Cf. sinonimele ciur, dur(a), *hur, țur, zur etc. De la interjecția *bur s-au mai format: bur ‘partea dinspre izvor a unei ape vijelioase, spumoase’ (Arefu AG, Corbeni AG: Dicț. entop.)’, buroi ‘izvor cu multă apă’ (CV, III, 1951, nr. 9-10, p. 45), ‘un fel de cascadă mică improvizată’ (CV, 1950, nr. 4, p. 36), ‘cădere de apă zgomotoasă’ (Firizu MH, Șovarna MH), lăsat în Dicț. entop. fără etimologie; a burăi‘& durui, a suna’, fără etimologie în DSB IV 205 și MDA; a burui ‘(despre tun) a bubui’ (Strehaia MH: ALR II SN V h. 1466/848), ‘(despre cascadă) a produce zgomotul caracteristic’ (Ștei HD: ALR I 430/116), care nu este cunoscut de dicționare. Sufixele verbale sunt -ăi, respectiv -ui. De la a burăi e derivat burăitoare ‘cascadă’ (cf. și Dicț. entop.), iar de la a burui, buruitoare ‘idem’ {ibid.). De la buroi, prin asimilarea u-o > o-o a rezultat boroi ‘cascadă’ (Baia AR: CHEST. IV 43/68), Toc cu pământ mișcător’ (Broșteni SV: Dicț. entop.), variantă necunoscută de dicționare, iar prin asimilarea u-o > u-u, *burui ‘idem’, din care, prin despicarea lui r în -rl-, avem burlui ‘izvor amenajat pentru adăpat vitele’ (Blăgești BC: ibid.). De la boroi, prin intermediul derivatului neatestat *a boroi, s-a format boroitoare ‘cascadă’, dată în Dicț. entop. ca variantă a lui buruitoare. 408 Despicarea lui r în -rl- o întâlnim și în derivatele de la interjecțiile sinonime: ciurlău < ciurău, durloi < duroi etc. BUFĂI, BUHĂI, BUHĂLI, BUHĂLUI, BUHUL în DA, verbul a buhăi{, la care sunt date variantele a buf ăi, a buhăli, a buhălui și a buhui, este lucrat cu sensurile: 1. ‘a țipa ca buha’; 2. ‘a mugi ca buhaiul sau ca boul’; 3. ‘(despre copii) a plânge tare făcând bhu! bhulf, 4. ‘a împușca, a trage cu pușca’; 5. ‘a da zgomot mare între păsările de casă și a le speria’. Cât privește etimologia, este considerat onomatopee. MDA preia toate aceste 5 sensuri în articolul buhăi\ dar omite forma a buhăli, modifică, din greșeală, pe a bufăi în a fufăi și dă o nouă etimologie, anume substantivul buhai\ Fără îndoială că aici sunt amestecate sensurile mai multor cuvinte omofone: A buhăi ‘a țipa ca buha’, de fapt ‘(despre buhă) a scoate sunetul caracteristic speciei’, este un derivat, cu suf. ~(ă)i, de la buhă. A bufăi este derivat, cu suf. ~(ă)i, de la bufă, variantă a lui buhă (v. DA). A buhăi ‘a mugi ca buhaiul’ și a buhălui ‘idem’ sunt verbe derivate de la buhai, cu suf. -i, respectiv -(ă)li. A buhăi ‘(despre copii) a plânge tare (făcând bhu! bhu!f și a buhălui ‘idem’ sunt derivate de la interjecția bhu, cu suf. -ăi, respectiv -ălui. A buhăli ‘a împușca, a trage cu pușca’ și ‘a da zgomot mare între păsările de casă și a le speria’ este un derivat, cu suf. -ăli, de la interjecția *buh. Cf. buf. A buhui ‘(despre bufniță) a scoate sunetul caracteristic speciei’ este un derivat de la interjecția buhu, cu suf. -i. în DA, verbul a buhăi?, cu sensurile 1. ‘(despre tun) a bubui’; 2. ‘(despre om) a tuși tare’; 3. ‘a buchisa, a pisa, a bate’ este lucrat s. v. bufni, deci ca variantă a acestuia. MDA preia cele 3 sensuri într-un articol independent, a buhăi?, indicând și acestuia etimonul substantival buhai. 409 Acest articol trebuie modificat, reținându-i-se doar sensurile ‘a bubui’ și ‘a bate’. Provine de la interj, *buh. Sensul de ‘a tuși’ aparține lui a buhăi care e derivat de la interjecția bhu. CÂȚ, CÂȚĂ, CÂȚĂL A câțăi ‘(despre bibilică) a scoate sunetele caracteristice speciei’ (Peștișani GJ: ALR II 5745/836) este un derivat, cu suf. -ăi, de la interjecția cât! ‘cuvânt care imită sunetele specifice bibilicii’, notată de Emil Petrovici în Negreni OT, necunoscută de dicționare (cu acest sens!): „[bibilica] cățăne câț, păcat” (ibid. 5745/791). De la această interjecție provine și substantivul câță (pl. câte) ‘bibilică’, cunoscut din Oltenia, dar fără etimologie în dicționare (DA, CADE, MDA). în sprijinul acestei interpretări, vin și sinonimele cocleănță și țîcă, bine explicate în dicționarele care le atestă de la interjecțiile cocleanț și țic (DLR s. v. țic\ MDA), precum și clocă ‘cloșcă’, de la interjecția cioc cu care cloșca își cheamă puii (vezi Pușcariu DO 97). Pentru răspândirea lui câță, vezi ALR II SN II h. 383). DANDÂU, DÂNDÂU, DĂNDĂNI. Verbul a dăndăni figurează în DU cu sensul ‘a se legăna, a oscila’, urmat de precizarea că e vorba de o „onomatopee exprimând mișcarea alternativă a clopotelor”. SDLR îl dă (ca pe toate verbele) la indicativ prezent (dăndănesc), glosat ‘sun prelung (vorbind de clopotele mari)’ și-l explică din dang, considerându-1 „și rudă cu ung. dongani, dongeni”. DA îl lucrează, neinspirat, s. v. a (se) dăina ‘a (se) mișca încoace și încolo, a (se) clătina într-o parte și într-alta, a (se) legăna’, cuvânt raportat, cu totul hazardat, la dărdăuș ‘derdeluș’, târliuș ‘idem’, dăini2. Explicația e preluată de DLR. Din păcate nu știu în ce arie circulă cuvântul. Deși s-ar putea explica de la cunoscutul verb a dăngăni, prin asimilarea lui g la d, considerăm că dăndăni este un derivat, cu suf. -ăni, de la interjecția dăndău-dandâu! [sic!], înregistrată în Cemeți MH cu sensul ‘cuvânt care redă sunetul 410 clopotului’ (ALR I 353/850), absentă nejustificat din DLR, sau, mai probabil, cu suf. -i, de la interjecția *dan dan! DOÂNGA, DONGĂLL Verbul a dongăli ‘(despre clopote) a suna’, cules din Vima Mare MM ([clopotul] dongălește'. ALR I 353/270) este un cuvânt absent nejustificat din DLR, derivat cu suf. -ăli de la interjecția doănga-doănga [dârjga]! folosită de același informator (ibid.), absentă și ea nejustificat din DLR. HOART, HOÂRTĂ, HORTA, HORTALÂU. A hortăi are în DA sensul ‘a freca ceva, a scărpina’, ‘a se scărpina (tare și zgomotos)’, fiind atestat din jurul Năsăudului și din Bucovina, și este raportat la verbul a horji. A horți e cunoscut de acest dicționar din Moldova, cu sensul ‘a muta ceva din loc, fără a schimba poziția’ și este lăsat fără explicație etimologică. Laura Vasiliu DV 33 explică pe a horțăi din a horți*. „cu rare excepții, precum mințăi [...], puținele derivate deverbale par afi sinonime cu bazele: horțăi ‘horți’, morsocăi ‘murseca’...” în MDA, a horțăi figurează ca „formație onomatopeică”, iar a horți, cu etimologia necunoscută. Considerăm util să reproducem citatul ilustrativ dat în DA la verbul a horțăi, pentru a evidenția faptul că acțiunea exprimată de acest verb este un scârțâit: „Auzim pe-ntinsele fânațe... o voce scârțiitoare... ca și când cineva ar horțăi c-un bețișor peste dinții unui pieptene’. Verbele a horțăi și a horți sunt derivate, cu sufixele -ăi, respectiv -i de la interjecția hoarț/horța!, necunoscută de dicționare, existentă în Bugnariu N, nr. 295: „Horța, borța pe spinare/ Tronca, bonca-ntre picioare (clopotul)” și în răspunsul din Pipirig NȚ la întrebarea: Cum face zăpada sub picioare?: „crâșcă, scârțâie: hoarț hoarț” (v. ALR II SN V h. 1469/551). Substantivul horțalău ‘cel ce se scarpină mult’, existent în LRg I 103 din fostul raion Rădăuți, absent din dicționare, este un 411 derivat, cu suf. -alău, de la a horțăi, verb semnalat din aceeași zonă cu sensul ‘a tăia ceva cu un instrument rău’ Hoarță ‘fierăstrău de proastă calitate’ {ibid.} s-a putut forma atât de la interjecție, cât și de la verb. HURĂI, HURĂITOÂRE, HURLUITOÂRE, HUROI, HURUI, HURUITOÂRE, URAI. Verbul a hurui ‘a face zgomot ca acela ce se aude când umblă o căruță, când se rostogolește un poloboc sau când cad mai multe obiecte tari, unul peste altul, dintr-o dată’ este considerat „onomatopee” (TDRG3, DU, DA, DM, BDG), „formație onomatopeică” (DEX12, MDA), ori este inclus între derivatele de la interjecția hâr, cu variantele hor, hur (CDER), sau lăsat fără rezolvare etimologică (CADE). Este un derivat, cu suf. -ui, de la interjecția hur, atestată doar cu sensul de ‘cuvânt care imită sunetul specific porumbeilor’, dar care, după cum rezultă din derivatele sale, este sinonimă cu bur, dur etc. Fără nicio îndoială, la acest verb aparține și sensul ‘(despre intestine) a chiorăi’, reținut în DLR din Maglavit DJ (deși în sursa citată, NALR-Olt I h. 106, apare în mai multe puncte) și dat greșit s. v. a urlui1 ‘(complementul indică boabele unor cereale, precum porumbul, orzul, ovăzul etc.) a măcina în granule mari’. De la a hurui, cu suf. -(i)toare, s-a format huruitoare, cuvânt cunoscut de MDA ca adj. cu trei sensuri și ca substantiv, doar cu sensul ‘jucărie care se învârtește cu zgomot’. Se întâlnește și cu sensul ‘cădere de apă zgomotoasă’ (Lerești AG, Hărman BV, Runcșor MH, Tarcău NT, Cerbu TL: Dicț. entop.}. Forma a urai ‘a tuna’, atestată în Maidan, azi Brădișoru de Jos CS {urăie-n cer. ALR I 1242/24), este o variantă, rezultată prin afereza lui h, a verbului a hurăi, necunoscut de dicționare, un derivat, cu suf. -ăi, de la interjecția hur. De la acest verb, cu suf. -itor, fem. -itoare, avem derivatul hurăitoare ‘apă care curge cu zgomot, năvalnică, care fierbe’ (Bârghiș SB: Dicț. entop.}. 412 Prin sincopa vocalei i a rezultat varianta [hurăitâre] ‘cascadă’, notată de Sever Pop în Ighișu Vechi SB (ALR I 430/160), absentă nejustificat din dicționare. Hurăitoare ‘urme(le) pe care le lasă șiroaiele de apă care vin de la munte când plouă’, comunicat din Șinca Veche BV (vezi CHEST. IV/178 b), lăsat în MDA cu etimologia necunoscută, este un derivat de la *a se hurăi, variantă a lui a se hurui = a se hului ‘a se surpa, a se nărui, a se face râpi’ (< magh. huli ‘a cădea; a curge’). De la varianta verbală a se hurlui ‘idem’ s-a format hurluitoâre (pl. huiduitori) Toc râpos, prăpăstios’, derivat, necunoscut de dicționare, semnalat din Vad BV (vezi LRg II 51), sat apropiat de Șinca Veche. Huroi ‘piatră măruntă’, existent în lucrarea lui V. Vârcol, Din graiul popular al județului Mehedinți în „Noua revistă română”, București, 1910, voi. VIII, nr. 3, p. 86, este considerat greșit în DLR același cuvânt cu urui (uroi) ‘urluială’, un postverbal de la a urui3 = a urlui1 (magh. orol). în MDA este lăsat cu etimologia necunoscută. Glosarea ni se pare insuficientă. Credem că e vorba de sensul ‘pietrișul care cade de pe munte la vale’, cu care huroi a fost comunicat din Cloșani MH (CHEST. IV 94/854). E un derivat, cu suf. -oi, de la interjecția hur. TĂLĂNCĂI ‘(despre clopote) a suna’, cules din Vârâți IS ([clopotele] tălăncăie'. ALR I 353/540) este derivat, cu suf. -ăi, de interjecția talănc-talânc!, folosită de același informator, reținută în DLR și considerată variantă a lui talang ‘idem’. Verbul lipsește nejustificat din DLR. în acest dicționar figurează un verb omofon, cu sensul ‘a suna din talangă’, bine explicat de substantivul talangă. TIOPÂI, TIOPĂITOR, TIOPONI, TOPĂLI, TOPOI, TOPOTI, TREPETI, TROPOTI. în nord-estul Transilvaniei, Crișana și Maramureș, pentru noțiunea ‘a bate mămăliga, după ce e gata, cu lingura sau cu o lopățică, să se îndese; a tăpși’ se 413 folosesc, printre altele, verbele a topăli (Groși MM: ALR II SN IV h. 1113/349), a topoti1 (Roșia BH: ibid. h. 1113/310), a trepeti (Negrști-Oaș SM: ibid. h. 1113/346) și a tropoti (Sânmihaiu Almașului SJ; Voievozi Șimian BH: ibid. h. 1113/284, 325). Acestea au fost explicate diferit în DLR. A topăli este raportat la topală ‘tocană’. A topoti e lucrat ca variantă a lui a tropoti, care este explicat drept un derivat de la tropot. în fine, a trepeti este raportat la ucr. TpeneTam ‘a tremura’. După părerea noastră, lucrurile stau altfel. A tropoti este derivat de la inteijecția trop!, cu suf. -oti, iar a trepeti este o variantă a acestuia, apărută, probabil, sub influența verbului ucrainean amintit. A topotix este, în realitate, același cuvânt cu a topoti1, dat în DLR cu sensurile ‘a netezi ceva cu palma (prin lovituri scurte, repetate)’ (Holod BH: LRg II 90), ‘a bate, a ciocăni’ (Brusturi BH), și considerat „formație onomatopeică”. Verbul este un derivat, cu suf. -oti, de la inteijecția *top! (cf. trop) ‘cuvânt care redă sunetul produs de o lovitură scurtă, repetată’. Tot de la această interjecție s-au mai format verbele a topăli, amintit mai sus, și a topoi ‘a întinde mămăliga în pături suprapuse, unse cu grăsime, printre care se pune brânză, magiun etc.’, cuvânt necunoscut de DLR, pe care îl avem în grai (vezi Loșonți GB 78). Cu acest din urmă sens, nu cu cel de ‘a tăpși’, cum greșit apare în DLR, Emil Petrovici a notat, în Petreștii de Jos CJ, verbul a tioponi [o coponim] (ALR II SN IV h. 1113/250 legendă), lucrat în DLR, o variantă a lui a tiopăni ‘(complementul indică mămăliga) a tăpși’, verb considerat „formație onomatopeică” și comparat cu a topăli. Credem că avem a face cu verbe diferite, nu cu variante ale aceluiași cuvânt. Ele s-au format cu sufixele -oni, respectiv -ăni, de la interjecția *tiop, cu același înțeles ca și *top. într-un glosar regional din ALBA, alcătuit de un student în anul al IlI-lea la Filologie, se găsește verbul a ciopăi glosat „a bate repede și încet, a unge”. „Am făcut baie după care am pus să mă ciopăie pe spate. Am ciopăit scoverzile cu ciopăitorul” (vezi CV, II, 1950, nr. 4, p. 32). 414 Cuvântul a fost reținut în MDA, dar lăsat cu etimologia necunoscută. Deși nu se menționează localitatea din care s-au cules cuvintele, ALBA însemnând probabil raionul Alba, suntem convinși că e una în care t urmat de e sau i se pronunță c, iar g se pronunță g, după cum dovedesc formele a se giora („Am trecut prin spini și tot m-am giorat. M-am jucat cu pisica și m-a giorat pe mâini”) și „giplăie = hățurile de la hamul cailor”, forme care se literarizează a se ghiora, respectiv ghepleie (pl. lui ghepleu < magh. gyeplo ‘idem’). Așa stând lucrurile, a ciopăi reprezintă literalizarea fonetismului local [a copăii], care se literarizează a tiopăi. Verbul este derivat de la interjecția *tiop, cu suf. -ăi. Remarcăm și faptul că substantivul ciopăitorul nu a fost reținut în MDA. Se literarizează tiopăitorul și e un derivat de la a tiopăi, cu suf. -(i)tor. TOANC, TONCĂNI, TONCOTL A toncoti ‘(despre clopote) a suna’, înregistrat în Avram lancu AB ([clopotul] toncotește'. ALR I 353/94), a fost reținut în DLR și explicat drept o formație onomatopeică. Este derivat, cu suf. -oti, de la interjecția toanc-toanc [târjc]! ‘cuvânt care imită suntetul clopotului’, absentă nejustificat din DLR, notată în punctele vecine Arieșeni AB și Mogoș AB (ibid. 353/93, 100). De la această interjecție s-a format și a toncăni ‘a bate, a lovi un obiect pentru a-1 face să sune’, ‘a (se) lua la bătaie, a (se) bate’ (ALR I 1768/355, LRg II 106), dat în DLR ca variantă a lui a tongăni. TOANGĂ. DLR cunoaște substantivul toăngă ‘talangă’ din Călugări BH și Capu Codrului SV și-l consideră „formație onomatopeică”, comparându-1 cu țoangă. E un derivat de la interjecția toanga [tânga]!, formă atestată în Checea TM, Vețel HD și Păltiniș SV (ALR I 353/40, 107, 415 214), și [tângâ]!, formă atestată în Câmp BH, Mediaș SB, Mihai Viteazu MS (ibid. 353/80, 144, 158). Precizăm că satul Câmp e foarte apropiat de Călugări, iar Păltiniș e în același județ cu Capu Codrului. Aceste forme interjecționale, cât și toangl, care este mult mai bine atestată, lipsesc, tot nejustificat, din DLR. TOLOLOÂNCĂ ‘clopot de tinichea, care se atârnă la gâtul vitelor (mai ales al oilor); talangă’, comunicat din Vad BV (LRg II 55), e raportat în DLR la talangă. E un derivat de la interjecția * tololonc! ‘cuvânt care redă sunetul clopotului’. Cf. [tâlâlâijg] ‘idem’ (Ighișu Vechi SB: ALR I 353/160). Precizăm că între Vad și Ighișu Vechi nu este o distanță mare. ZIN, ZINĂI, ZINUI. Verbul a zinăi ‘(despre clopot) a suna’ este cunoscut de DLR după o comunicare din Rădăuți SV și lucrat ca variantă a lui a ținăi, care se întâlnește prin Maramureș și nord-vestul Transilvaniei cu sensul ‘(despre obiecte) a produce un sunet ascuțit și prelung’. în privința etimologiei, și el are mențiunea „formațiune onomatopeică”. Verbul a zinăi a fost notat și de S. Pop în laloveni-R. Moldova (ALR I 353/467), în forma [dmăie]. Atestarea lipsește din DLR din cauză că înainte de 1989 în dicționar nu se dădeau atestări ale cuvintelor din localități aflate în afara granițelor. Din aceleași motive nu găsim în DLR nici verbul a zinui ‘(despre clopot) a suna’, notat în Nădușița - R. Moldova (ibid. 353/436). A zinăi și a zinui sunt derivate cu sufixele -ăi, respectiv -ui, de la inteijecția zin-zin! ‘cuvânt care redă sunetul clopotului’, înregistrată în Clocușna, Gordinești, Cașcalia, toate localități în R. Moldova (ibid. 353/403, 406, 480) și, în compusul zin bom-zin boml, în Colincăuți - Ucraina (ibid. 353/398). Lipsește și ea din DLR. [Din dragoste de dascăl și de voroavă. Omagiu doamnei profesor Elena Dragoș, la aniversare, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2019, p. 156-164] 416 INDICE DE AUTORI Notă. în indice figurează și paginile la care numele lui Giovanni Alessio, Vasile Breban, Carlo Battisti, L-A. Candrea, Alexandru Ciorănescu, Ov. Densusianu, W. Meyer-Liibke, Tache Papahagi, Maria Purdela Sitaru, Sextil Pușcariu, August Scriban, Lazăr Șaineanu, H. Tiktin nu apar ca atare, dar sunt citate dicționarele lor prin sigle. De exemplu, CADE = L-A. Candrea, DDA = Tache Papahagi etc. A Adam, Gabriela Violeta [NALR-Criș. III, IV] 173, 178, 193,338 Alessio, G. [DEI] 134,358,362, 378, 380-382, 389, 390 Alexici, G. 302, 333 Alexics, Gy. 190 Arvinte, V. [GRg, NALR- Mold. Bucov. I-III] 60, 64, 78, 98, 124, 156, 157, 170, 181, 188, 189, 194, 241,243,248, 254, 280, 306, 307,315, 331, 396-398 Avram, A. 67, 121, 127, 168, 187, 206,216, 231,245, 249, 252, 255-258, 272, 283, 347, 360, 402, 408 Avram, Mioara 127, 355 B Balacciu-Matei, Jana 360 Barcianu, S. P. 110, 151 Barindi, M. 169 Battisti, C. [DEI] 134, 378 Băcescu, M. C. 92, 93, 96, 97, 101,252, 253,334 Bălășel, T. 234 Bărbuț, Dorina 59, 212, 220, 227 Beltechi, E. [NALR-Banat I, II; ALRR-Banat III-V] 58, 68, 75, 78, 81, 88, 103, 186, 198,213,262, 417 263,270, 271,277, 294, 297, 302,318, 327 BichigeanG. [BDN] 192, 195 Bidian, V. [ALRR-Trans. I-IV, ALRR-Trans. Date] 48, 61, 64, 77, 78, 80, 84, 89, 91, 92, 94, 95, 107, 113, 117, 118, 127,128, 139, 140, 142, 148, 150, 160, 173, 178, 190, 193-195, 199, 204, 206, 211,218, 222, 225, 227, 230, 237, 238, 249, 254, 263, 266-268, 270, 278, 279, 288, 294, 296, 302, 304, 308,314,316-318, 320, 324, 325, 329, 338, 339, 370, 388 Bilțiu, Maria 44,46, 261 Bilțiu, R44, 46, 59, 261 Bîrlea, 1.91, 155,203,352 Boceanu, I. 176, 273 Bocșe, Maria 155, 346 Boerescu, P. 357, 377, 379 Bogdănel, D. [TCJ] 142, 336, 341,404 Bogrea, V. 264, 265, 356, 379 Bolocan, G. [Dicț. entop.] 113, 119, 407, 408,412 Bordeianu, M. [GRg] 78, 156, 157, 170, 188, 194, 241, 243,248, 254, 306,315, 396-398 Borza, Al. 81, 179, 270 Botoș, I. M. [DRDT] 84,188,189 418 Botoșineanu, Luminița [NALR- Mold. Bucov. III] 124,189 Brâncuș, Gr. 191,273 Breban, V. [BDG] 64, 66, 67, 72, 83, 133, 227, 249, 250, 268, 326, 337, 338,358,359,362, 363, 366-375, 377-384, 386, 388, 389, 403 Brezoianu, I. 339 Bud, T. 320 Bugnariu, I. 80, 111, 159, 161, 190, 306,411 Bulgăr, Gh. 266 Burci, Iustina [Dicț. entop.] 113, 119,407, 408,412 Buză, Emanuela 360 Byck, J. 388 C Caba, V. 130, 131 Candrea, G. 174, 208 Candrea(-Hecht), L-A. [CDDE, CADE, GRAIUL I, II] 43, 47, 51, 60, 64, 66, 67, 71, 72, 74, 79-81, 83, 84, 88, 91, 111, 115, 120-122, 133, 136, 146, 152, 155, 158, 163, 172, 180, 187, 193, 198,210, 225, 227, 234, 245, 247-251,255, 267, 268, 297,324-326, 337, 338, 344, 356, 358-360, 362-364, 366-375, 378-384, 386, 387, 389, 390, 392, 403, 405, 407, 410,412 Candrea(-Hecht), J.-A. 382 Cantemir, D. 137, 156 Capidan, Th. 255, 380, 384 Carabulea, Elena 247 Chivu, Gh. 9, 360 Ciaușanu, G. F. 200, 220, 245, 305,311 Cihac, A. de 70, 83,337,338, 356,358,364,371,373, 377,382, 384-386, 389 Ciorănescu, Al. [CDER] 60, 64, 66, 67, 72, 83, 88, 90, 102, 121, 122, 133, 134, 158, 227, 250, 255, 268, 337, 338, 344, 349, 356, 358-360, 362, 363, 366-369, 371-375, 377-384, 386, 388, 390, 405,412,417 Colciar, Rozalia [ALRR- Trans. IV] 48, 107, 128, 160, 173,227,266-268, 270, 302,317, 339,391 Coman, R [Coman Gl] 49, 57, 60, 72, 85, 97, 120, 122, 124, 132, 147, 156, 166, 213, 234, 235, 258, 258, 263, 275, 295, 305, 339, 344-353 Comșulea, E. 111 Conea, I. 74, 275, 276 Contraș, Eugenia [FCLRV] 130, 186, 249, 268, 367-369, 371, 373, 375, 378, 379, 404 Conțiu, M. [ALRR-Munt. Dobr. I-III] 87, 177,250, 290 Corbu, I. 87, 122, 208 Coresi, Diaconul 313 Comagliotti, Anna [REP] 134 Corominas, J. 134 Cortelazzo, M. 265 Costin, L. 135, 177, 217, 272, 277, 282, 391,392 Crăciunaș, Gr. 174,339,343-353 Creangă, I. 56 Creța, Zorela 249, 251 Croitoru, G. M. 78, 100, 397 Croitoru, Maria V 78, 100, 397 Cugno, M. 169 D Dame, Fr. [DDRF] 88, 146, 171,249, 303 Demetrescu, FL 363 Demian, E. 57, 259 Densusianu, O. [CDDE, GRA- IUL I, II] 61,70-72,74,76, 79, 88, 95, 133, 202, 203, 210, 218, 226, 238, 248, 255, 257, 264, 301, 337, 356, 358-360, 363, 365- 375,377-381,383,384 Densușianu, Ar. 133 Diculescu, C. 64 Dosoftei, mitropolit 221, 355 Drăganu, N. 53, 64, 74, 95, 163, 181, 184, 192, 199, 259, 262, 344, 371 419 Dumistrăcel, St. [NALR-Mold. Bucov. I-III] 56, 64, 98, 110, 124, 189, 280, 307, 331 E Eminescu, M. 266 Enică, C. 143 Emout, A. 379 F Faiciuc, Elisabeta 49, 66, 70, 105, 117, 127, 141, 145, 157, 179, 180, 181, 188, 198, 201-203,213,214, 223, 261,263,274, 277, 280-282, 286, 296, 297, 299,306, 307,313-317, 319, 323,335,340 Faiciuc, I. [NALR-Banat I, II; ALRR-Banat III-V] 58, 68, 75, 78, 81, 88, 103, 186, 198,213,262, 263, 270, 271,277,294, 297, 302,318,327, Fare, P. A. 379, 385 Ferro, Teresa 375, 381 Fira, G. [Ciaușanu V.] 220, 245, 305,311 Fischer, I. 359, 360 Florea, LA. [NALR-Mold. Bu- cov. I-III] 64, 98, 124, 189, 280, 307, 331 Frățilă, V. 183, 356 Frâncu, T. 174, 208 G Gămulescu, D. 68,75,240,370 420 Georgescu-Tistu, N. 332 Gherasim, V. 69, 159 Gherman, Cristina [FCLRV] 186, 268, 367-369, 371,373,375,378,379, 404 Ghiculete, Galina [GDO] 291 Ghinea, D. 241,278 Ghinea, Eliza 241,278 Giuglea, G. 71, 209, 212, 244, 245,255,257, 366, 371, 372,374, 387 Goicu, Viorica 167, 183 Grad, Elena [Grad-Pop Săcel] 46, 66, 201,317 Gradea, Pia 75 Graur, Al. 72, 121, 133, 134, 244, 247, 277, 303, 356, 359, 360, 362, 367-369, 373-375,377-379,381, 382,384,388 Grecu, Doina 96,310 Grecu, P. 327 Groza, Rozalia [ALRR-Trans. II, III] 77, 78, 80, 140, 193, 194, 222, 279, 294, 308, 370 Guțu, G. 265, 357, 367, 373 H Halichias, Cristina 360 Hasan, Finuța [FCLRV] 186, 268,367-369,371,373, 375, 378, 379, 404 Herzog, E. 69, 159 Homorodean, M. 275, 276 Hreapcă, Doina [NALR-Mold. Bucov. III] 124, 189 Hristea, Th. 62, 179 I lana, A. 75 Iliescu, Maria 129 Ionică, I. [DGDS, NALR-Olt I-V, ALRR-Munt. Dobr. I-IV] 47, 52, 63, 68, 73- 76, 80, 87, 88, 110, 143, 163, 169, 176, 177, 212, 215, 219, 248, 250, 251, 257, 275, 289, 290, 291, 297, 300, 303, 306, 311, 326,339,396,412 Iordan, I. 118 J Jipescu, G. M. 51, 63, 250 K Kirâly, Fr. 96, 194, 229,312 Kristophson, J. 381 L Lacea, C. 299 Laurian, A. T. [LM] 141, 249, 365,371,385 Lăzărescu, R [ALRR-Munt. Dobr. I-III, GDO] 87, 177,250, 290, 291 Lindsay, W. M. 70, 71 Liuba, S. 75 Lobiuc, I. 114, 115, 119 Loșonți, D. [ALRR-Trans. I- IV, ALRR-Trans. Date, TTRT-Sa/a/, TTRT- Valea Hășdății, TTRT- Valea Ierii] 43, 48, 61, 63-65, 77-80, 83, 84, 89-92, 94, 95, 100, 103-105, 107, 112, 113, 117-120, 123, 125-128, 136, 139, 140, 142, 148, 150-153, 155, 158, 160, 164, 167, 169, 172, 173, 176, 178, 179, 184, 190, 193-195, 198, 199, 202, 204-206, 210, 211, 218, 222, 225, 227, 230, 232, 237, 238, 241, 249, 253, 263, 266-268,270, 278- 281, 287, 288, 294, 296, 302-304, 307,308,314- 318, 320, 322, 324, 325, 327, 329, 338, 339, 350, 355, 370,388, 397,414 Lupea, C. 118 Lupu, C. 360 M Marian, S. FI. 51, 67, 86, 197, 216, 221,329, 332 Marin, Georgeta 406 Marin, Maria [DGDS, GDM, Graiuri românești] 47, 52, 63, 68, 75, 76, 80, 138, 143, 163, 176, 177, 234, 248, 251,303,306, 311,326, 396 Marina, Al. I. [DRDT] 84, 188, 189 Marinescu, Anca [DGDS] 47, 52,63,68,75,76,80,143, 421 163, 176, 177, 248, 251, 303,306,311,326, 396 Marinescu, B. [ALRR-Munt. Dobr. I-V] 64, 73, 87, 88, 100, 177, 198, 203, 204, 226, 238, 250, 256, 257, 275, 290, 293,295, 300,314, 326,339 Mariș-Dăncuș, Ioana 70 Mârton, Gy. 64 Massim, I. C. [LM] 141, 249, 365,371,385 Matei, P. [TCJ] 142,336,341,404 Mărgărit, lulia [DGDS, GDM, Graiuri românești] 47, 52, 63, 68, 75, 76, 80, 85, 143, 163, 173, 176, 177, 182, 191, 196, 226, 231,235,248, 251,259, 265, 289, 297, 298, 302, 303, 306, 311, 325, 326, 393,395,396 Mării, I. 96, 247,310 Meillet, A. 379 Merlo, C. 362 Meyer-Lubke, W. [REW] 72, 133, 134, 248, 255, 265, 337, 338, 344, 356, 357, 359-364, 366-370, 372-375,377-379,381, 382,384,385,388,389, Mihaiu, Ligia 155, 346 Mihăescu, H. 210, 356-360, 363,364, 366-373, 377, 381,384 Mihon, M. 264 Mocanu, A. 52, 57, 109, 125, 195,230 Mocanu, N. [NALR-Banat I, II; ALRR-Banat III-V] 58, 68, 75, 78, 81, 88, 103, 186, 198,213,262, 263,270, 271,277, 294, 297, 302, 318, 327, Moldovan, I. M. 95 Moroianu, C. 360 Murâdin, L. 77, 78, 271 N Neagoe, Victorela [Graiuri ro- mânești] 138,234 Neiescu, Ileana [TTRT-Sd/cy] 151,210, 324,351 Neiescu, P. [ALRR-Mar. I- IV; NALR-Banat I, II; ALRR-Banat III-V] 46, 54, 57, 58, 59, 62, 64, 66, 68, 69, 75, 78, 81, 82, 88, 89, 103, 112, 113, 114, 115, 116, 117, 123, 129, 141, 143, 145, 174, 178, 179, 181,183, 186, 188, 198, 199, 202, 213,215, 223,224, 235, 253,254, 261,262, 263, 270, 271,277, 283,287, 288, 294, 296, 297, 302, 304,308,318,319, 320, 325-327, 370 Nestorescu, V. 352 Nicolescu, Alexandra 360 422 Niculescu-Varone, G. T. 138 Niedermann, M. 378 Novacoviciu, E. 145, 217 Nuță, I. [NALR-Mold. Bucov. I-III] 64, 98, 124, 189, 280, 307, 331 O Ocheșeanu, Rodica [FCLRV] 186, 268,367-369,371, 373,375,378, 379, 404 Olariu, F.-T. [NALR-Mold. Bucov. III] 124, 189 Oprea, Lăcrămioara [NALR- Criș. III, IV] 173, 178, 193,338 Orza, Rodica 96, 310 P Paliga, S. 363 Pamfil, Viorica 369 Pamfile, T. 58,94,189,288,329 Papahagi, T. [DDA] 44, 49, 90, 117, 119, 134, 146, 154, 175, 179, 181,202, 211,221,224, 239, 262, 269, 276, 285, 299, 305, 306, 332, 359, 360, 364, 367-369, 372, 374, 380, 390 Papahagi, Per. 134 Pascu, G. 50, 51, 54, 77, 80, 93, 95, 119, 122, 125, 130, 132, 140, 157, 158, 163, 174, 182,186,205, 223,227, 231,237, 241, 247, 248, 250, 251,255, 268, 290, 291,301,308, 324, 325, 328, 337, 338, 360,369, 372-374, 379, 380,384, 403, 404 Pașca, Șt. 48, 61, 86, 93, 97, 104, 126, 132, 184, 193, 195,207, 208,210, 258, 259, 270,284, 299,317, 348 Pavel, E. [TTRT-Sa/a/] 151, 210, 324,351 Pavel, V. [Graiuri românești] 138,234 Pavelescu, Gh. 146, 147, 173, 236, 260, 266 Păltineanu, V. 64 Păsculescu, N. 134 Pelimon, Al. 328 Petrovici, E. [ALR II, ALR II/I, ALRM II/I, ALRTII] 43, 47,48,50, 52-56,60,62, 64,67,68,70,72,77, 82, 84, 88-92, 96, 99, 101, 103, 104, 109, 114, 115, 127, 132, 133, 138, 140, 144, 149, 158, 159, 165, 168, 173, 175, 177-179, 183, 185, 188, 189, 200, 205, 206, 208, 209, 214, 218-222, 227, 228, 233, 235, 239, 240, 242, 247, 252, 254, 261, 266, 267, 272, 273, 278-280, 282, 283, 286, 287, 290, 294-296, 302, 304, 305, 423 308-310, 317, 329, 330, 334, 340, 346, 360, 373, 391-400, 402, 403, 407, 408,410,411,414 Petriceicu Hasdeu, B. [HEM] 362, 365 Pețan, Aurora 256 Philippide, Al. 118, 134, 201, 382,211,363,378,388 Pompiliu, M. 200, 208 Pop, A. [TTRT-Să/o/] 151, 210, 324,351 Pop, L. N. [DRDT] 84,188, 189 Pop, R. [Grad-Pop Săcel] 46, 66, 201,317 Pop, S. [ALR I, ALR 1/1, II, ALRM I/I, II] 42,43,45, 53,62,64,65,74, 84, 85, 101, 104, 110, 113, 132, 133,138, 139, 143, 144, 148, 149, 157, 159, 163, 168, 175, 197, 204, 214, 216, 217, 221, 240, 268, 273, 277-280, 283, 286, 287, 293-295, 302, 305, 306, 309, 313, 327, 331, 334, 335, 340, 349, 361, 388, 391-394, 399-403, 405^408, 411—413, 415, 416 Pop-Reteganul, I. 95 Popescu, C. M. [Ciaușanu V.] 220, 245,305,311 Popescu-Marin, Magdalena [FCLRV] 186, 268, 367-369, 371,373,375, 378, 379, 404 Popescu, R. Sp. 276 Popescu-Sireteanu, I. 64, 74, 88, 91, 105, 128, 169, 226,278 Popovici, Victoria 211, 360 Prahase, M. 195, 237, 259, 286,337 Precup, E. 195, 196,309 Procopovici, Al. 363, 364 Purdela Sitaru, Maria [DSB IV] 212, 407,408 Pușcariu, S. [PEW, DA] 44, 47, 51-54, 56, 58-60, 63, 64, 66-77, 79-83, 86-91, 93-96, 98, 99, 101-105, 108-112, 114, 115, 118, 120-124, 126, 128-131, 133, 134, 138, 141, 149, 150, 156, 166, 172-176, 178-180, 182, 184,187-192, 194, 197, 198, 200, 203,206-208, 210,212,214-216,218- 222, 224, 225, 227, 230, 231,233,243-245,256, 264, 268, 280, 281,283, 286, 292,293,310,313, 324, 330, 333, 343, 346, 347, 349-351,355-375, 377-390, 392, 394-396, 405-407, 409-412 R Rădulescu-Codin, C. 59, 333 424 Rădulescu Sala, Marina [FCLR. IV/1] 80, 93, 94, 154, 181, 182, 186,210, 237, 243,246, 247, 250, 251, 268, 271,290, 291,303, 308, 316, 325, 327, 362, 363,373,379 Reguș-Seserman, Aspazia [DUR] 55, 114, 127,162 Reinheimer-Rîpeanu, Sanda 360 Rohlfs, G. 297 Roman Moraru, Alexandra 360 Rosetti, Al. 72, 91, 147, 191, 196, 203,234, 236, 261, 264, 265, 288, 356, 359, 369, 374, 378, 383 Roșianu, I. [TTRT-5'd/a/] 151, 210,324,351 Russu, I. I. 372, 383 Rusu, Gr. [ALRR-Mar. I-IV, ALRR-Trans. I-IV, ALRR-Trans. Date] 46, 48,54,57,59,61,62,64, 66,69,77,78,80, 82,84, 89, 91, 92, 94, 95, 107, 112-118, 123, 127-129, 139-143, 145, 148, 150, 160, 173, 174, 178, 179, 181, 183, 188, 190, 193, 194, 199, 202, 204, 206, 208,211,215, 218,222- 225, 227, 230, 235, 237, 238, 249, 253, 254, 261, 263, 266-268, 270, 271, 278, 279, 283, 287, 288, 294, 296, 302, 304, 308, 314, 316-320, 324, 325, 329,338, 339,370,388 Rusu, V. [ALRR-Munt. Dobr. I-III, NALR-Olt. I-V] 73-75, 87, 88, 110, 169, 177,212,215,219, 250, 257, 275,289-291,297, 300, 339,412 S Saramandu, N. [ALRR-Munt. Dobr. I-V, GDO] 64,73, 87, 88, 100, 177, 198, 203, 204, 226, 238, 250, 256, 257, 275,290, 291, 293,295,300,314, 326, 339 Sălișteanu, Cristea Oana 360 Scărlătoiu, Elena 84 Scriban, A. [SDLR] 63, 64, 66, 67, 70, 72, 80, 83, 87, 115, 119, 121, 122, 133, 134,198, 227, 248-251, 268, 303,321,326, 332, 337, 338, 356, 358-360, 362-364, 366-370, 372, 374, 375, 378-381, 383, 384, 386, 390, 392, 395, 396, 399, 400, 403, 405, 410 Serra, G. 363 Sfarghiu, Otilia 86, 302, 323 Sfarghiu, V. 86, 302, 323 Sfârlea, Lidia 60 Slavici, 1.341 425 Sperantia, Th. [GRAIUL I, II] 79 Stan, I. [ALRR-Mar. I-IV, NALR- Criș. Date, NALR-Criș. I-IV] 44, 46, 48, 54, 57, 59, 62, 64-66, 69, 82, 89, 96, 97, 111-117, 119, 123, 129, 139, 141, 143, 145, 148, 173, 174, 178, 179, 181, 183, 187, 188, 193, 199, 202, 207, 215, 223, 224, 235, 237, 243, 253, 254, 261, 267, 270-273, 283, 287, 288, 294, 296, 302, 304, 308, 309, 318-320, 325, 326, 338, 370 Stoian, LL 74,91,226 Suflețel, Rodica 183 Ș Șaineanu, L. [DU] 66,67,70,72, 83,88,120,121,133,134, 227, 250, 268, 325, 337, 338, 356, 358-360, 362, 364, 367-370, 372, 373, 375, 378, 379, 381, 383, 384,389,405,410,412 Șainelic, Maria 102 Șainelic, S. 102 Șiadbei, I. 169 Șincai, Gh. 299 Șodolescu-Silvestru, Elena [Dicț. entop.] 113,119,407,408, 412 Ștef, D. [DRAM] 45, 46, 57, 59, 66, 82, 102, 106, 109, 114-117, 119, 125, 127, 138, 143, 178, 185, 199, 209, 223,234, 253, 261,278, 308, 320 Ștefanescu-Goangă, Zizi 305 T Tamâs, L. 45, 48, 49, 52-54, 57, 61, 64, 72, 73, 80, 82, 84, 92, 95, 98, 104, 126,130-132, 138, 146, 165, 171, 173, 178,181, 190, 192, 196, 199, 200, 205, 208, 209, 228, 229, 233,241,290, 293,294, 307,313,321,322,330 Teaha, T. [ALRR-Munt. Dobr. I-V, DGDS, NALR- Olt. I-V] 47, 52, 58, 63-66, 68, 73-76, 80, 81, 87, 88, 100, 104, 107, 110, 131, 137, 143, 146, 151, 160, 162, 163, 165, 167-169, 176, 177, 190, 193, 198, 203,204, 207,212,215,216,219, 226, 238, 246, 248, 250, 251,256, 257, 269, 275, 286, 289,290, 291,293, 295, 297, 300, 303, 306, 311,314, 326, 334, 336, 339, 341,347,380, 396, 401-403,412 Teodorescu, G. Dem. 196, 197 Theban, Maria 360 Thira, V. 145 426 Thomas, A. 379 Tiktin, H. [TDRG1-3] 66,67,81, 115, 120, 121, 221, 227, 250, 268, 326, 338, 358, 359, 362, 364, 366-375, 384,386,389,412 Todoran, R. 53, 57, 67, 95, 143, 146, 147, 171, 190, 191, 199, 200, 206, 209, 230, 231,249, 267, 274, 285,287, 296, 321,337, 392 Todorescu-Răcovisanu, S. 68, 273 Toma, I. [Dicț. entop.] 113, 119, 407, 408,412 Tomescu, M. 99 Tomici, M. 90, 149, 224, 238, 263, 408, Tomoiagă, Gh. H. 44, 54, 59, 61, 62, 67, 73, 84, 105, 112, 114, 117, 162, 178, 180, 181, 188, 191, 198, 201,202, 206,215,218, 226, 236, 240, 258, 260, 280,300,307-310,312, 317, 323,329,352,385 Tomuța, I. [BDN] 192, 195 Turculeț, A. [NALR-Mold. Bucov. I-III] 64, 98, 124, 189,280, 307,331 T Țelman, I. 70 Țiplea, Al. 153 Țugulea, Tatiana 305 U Udrescu, D. 172, 182, 226, 235,311,312 Urițescu, D. [NALR-Criș. Date, NALR-Criș. I- IV] 44, 48, 64, 65, 82, 96, 97, 111, 119, 139, 145, 148, 173, 178, 187, 193,207, 237, 243,267, 272,273, 294, 302, 309, 318,324, 338,370 Ursan, V. [TCJ] 142,336, 341, 404 Ursu, D. [GRg] 78, 156, 157, 170, 188, 194, 241, 243,248, 254,306,315, 396-398 V Vaida, V. 52, 130, 131, 138, 186 Varlaam, mitropolit 361 Varone, G. T. 138 Vasiliu, G. [TTRT-SS/a/] 151, 210,324,351 Vasiliu, Laura 45, 65, 67, 91, 121, 129, 135, 172, 198, 221-223,225,360,361, 411 Vătășescu, Cătălina 374, 382 Vârcol, V. 413 Viciu, A. 43, 55, 98, 109, 111, 126, 187, 254, 271,296, 301,346,392,394 Vissarion, I. C. 334, 342 Vișovan, Șt. 117, 119 427 Vlad, S. [TTRT-Kz/ea Hăș- dății, TTRT-Kalea /erii] 141, 153,210, 267,310, 340 Vlasin, Veronica Ana [ALRR- Trans. IV, NALR-Criș III, IV] 48, 107, 128, 160, 173, 178, 193, 195, 227, 266-268, 270, 302, 317, 323, 338, 339, Vrabie, E. 225 Vulcu, B. 275 Vulpe, Magdalena [ALRR-Munt. Dobr. I-IV, GDO] 73, 87, 177,250, 290,291,339 W Weigand, G. 95 Z Zingarelli, N. 134 Zolli, P. 265 428 INDICE DE CUVINTE Notă. Indicele cuprinde cuvintele care au fost discutate din punct de vedere etimologic sau care prezintă interes lexicografic. A arufec (ar.) 389, 390 aborî 43 *asogător 47, 48 aciugă 43 aștie 345 aciuplica 43 B adurmăca 44, 45 balalau 405 adurmeca 44, 45 balzăriță 48 afinelar 45 bamușală 46 afinele 45 bananau 405, 406 alitău 45 bangău 48 amag 46 baralău 48 amărăsân 344 barță 49 ametit 46 batalaucă 49 amuș 46, 47 bată 49 amuși 46, 47 batrâncău 245, 246 anin 365, 366 băieruș 49 anine 365 băitășan 50 arâng 47 bălălan 405 arcan 47 bălălăi 405 arin 365, 366 băltăcos 50 arinde 365 băltinos 50 arșițos 47 băltuină 50 429 bălțică 51 berian 56 bălțoșat 51 berjinar 56 bălțuică 50, 51 bertăriță 56 bălțuie 50, 51 betălău 56 băluică 50, 51 betuț 56, 57 bămușală 46 bică 57 bănănăi 405 biculi 57 *băncădi 52 bicului 57 băncădit 52 bilușcă 57 băncucioară 52 bintă 58 *băncutcioară 52 *birăi 58 băros 52 birăit 58 băscărețel 52 bisi 57 băsmește 52 bitată 58 băsmuială 53 bițata 58 bășcărățel 52 bițată 58 bășica 367 *bleguș 279 bășică 367 *blehuș 279 bătălaucă 49 blencaci 59 bătălug 53 bleoi 59 bătrâncan 245, 246 bleojat 59 bătrâncău 245, 246 bleojdi 60 *bătrânocău 245, 246 bleui 59 băți nea! 53 bliojdi 60 băzmește 52 bloadăr 60 băznelnic 53 blodărie 60 bâjlă 53 bloudăr 60 bâtos 54 boamb 406 bâzai 54 boamba 406 bâzgăli 54 boanc 406 bâzgălit 54 boang 406 behernic 54 bocăzli 60, 61 bercie 55 boci 53 berdă 55 bocotănesc 61 berdea 55 bodiș 61 430 bodor 61 botoșar 66 boitaș 61 bototori 65 boldarițe 345 botroci 66 boldăna 62 boturel 64, 65 boldănos 62 botuț 64, 65 boldăriță 345, 346 boți na! 53 bolduri 345, 346 boțochină 66, 67 boloacă 62 boțochinos 66, 67 bolocăcios 62 boțoli 67 bolodarite 345 boțurel 67 bolodariță 345 bozomni 67, 68 bologariță 345 bozomăni 67, 68 bolzăriță 48 bozomoni 67, 68 bom 406 brăcinor 68 bomb 62, 406 brăterat 68 bombăi 406 brățerat 68 bomboci 407 brânzar 68, 69 bomboti 407 brijoală 69 boncăi 406 brizărău 69 bongăli 406 broadăr 60 bongăni 406, 407 brosdi 69 bontaci 62 brotacăn 70 borduri 345, 346 brotăci 142 boroacă 63 broticiu 70 borhălău 62 brotoci 66 boroca 63 brozbi 69, 70 boroi 407, 408 brozbuță 69 boroitoare 407, 408 brozdi 69, 70 boșângi 63 brudărie 60 botaș 64 brumur 73, 74 botei 64, 65 bubă 70, 72 boteu 64, 65 buburejoară 72 botireu 65 botori 65, 66 buburujoară 72 bucăcioară 72, 73, 126,234 botorit 65, 66 bucățelucă 73 431 bucsălui 73 burlan 346, 347 bufăi 409 burletic 79 bufur 73 burlui 407, 408 bufurică 75 bumeț 80 bugara 75 buroi 407, 408 buglan 346, 347 burui 407, 408 buha 75, 76 buruitoare 407, 408 buhată 75 butac 80 buhăi 409, 410 butâcă 80 buhăli 409 butinei 80 buhălui 409 butoarcă 80, 81 buhui 409 butori 80, 81 buhulină 75, 76 *butregar 81 buhur 73,74 butrugar 81 bui 76 buzumăni 67, 68 buibă 70, 72 buzumeni 67, 68 buietic 76 buzumini 67, 68 buimatec 76 buzur 73 buimatic 76 C buiug 76 *cafeș 81 bulgăriță 48 cafiș 81 bulhuit 77 cafiu 81 bulica 77 caftalan 81,82 buluzi 78 caftă 82 bumb 78, 79 campău 82 bumbăli 79 căcășar 82, 83 bumbișă 79 căciulie 83 bumburișca 79 căciuliu 83 bumbuț 78 căftălan 81,82 bumbuțel 78 căftălană 81, 82 bur 407, 408,412 călușă 83 burăi 407, 408 cărătuș 84 burăitoare 407, 408 cărăuj 391 burău 407, 408 cărăuș 391 burlac 346, 347 cărtig 84 432 cărțoi 84 căstălan 81, 82 cătăleț 85 cățăleț 85 cățeleț 85 câlcevelniț 85 cânitură 85-87 cârcioabă 87, 88 cârcior 87, 88 cârciov 87, 88 cârciuliu 88 cârciur 87, 88 *cârdeiaș 89 cârlibat 89 cârnaci 89 cârteiâș 89 câț 410 câță 410 câțăi 410 ceacovană 90 ceacovă 90 celaică 90 cepătoare 90 cepătură 90 cepelniță 90 Cepsoaia 91 cetan 91 cetioară 91 cheagoi 91 chefai 91 chegău 92 chegor 92 cheițăros 92 cherguș 92 cherică 92 cheșteală 347 chetricel 92 chigorniță 93 chineș 93 chinzâi 93, 94 chioareș 94 chiorăni 94 chiorănie 94 chiorean 94 chioreni 94 chiorenie 94 chiorloman 94 chioroș 95 chipchiroi 95, 97 chipiroi 95, 97 chischală 347 chișcheală 347 chișteală 347 chitarcă 97 chiuchiurloi 95, 96 chiuchiuroi 95, 96 cicări 97, 98 cicioancă 98 cigoriță 93 cigorniță 93 cijmăitoare 98 cinzai 93, 94 cioagă 99 ciocănaie 99, 100 ciocănău 99, 100 ciocăniște 100 ciocâltău 100 ciocârlan 99-101 ciocârlița 101 ciofleca 43, 44 433 cioiuros 101 ciuruitor 106, 107 ciolăneasca 101 ciuști 392 ciologuș 391 ciutăi (pl.) 107 ciorbui 101, 102 ciutocuș 107 ciordăni 102 ciutoi 107 ciordănit 102 clincer 107 cioroscuță 102 clocitură 107 ciotoreag 103 clotan 108 cipui 103 cocârlat 108 cislăr 103 cocârlătură 108 cit 103, 104 cocâm 108 cităi 103, 104 cocârtaș 108 ciubică 353 coclitură 108 ciucincă 98 cocolitură 109 ciuciori 104 cocotoare 109 ciuciurlău 95, 96 cocuța 109 ciuculeu 104 cocuțători 109 ciuculiu 104 codamiț 110 ciucuros 104 codățos 110 ciucuti 104 codăuș 111 ciufleca 43, 44 codâme 110 ciuflica 43, 44 codelnic 111 Ciufoaia 105 codlăneț 111 ciuhui 105 codrang 111, 112 ciuntereag 105 codreang 111, 112 ciuntitură 105 codrenci 112 ciuplica 43, 44 *cofana 113 ciupur 105, 106 *cofanat 113 ciurar 106 coleajnă 113, 114 ciurău 106 colejnă 113, 114 ciurca 347, 348 coleșină 113, 114 ciurcumă 347, 348 coleșnă 113, 114 ciurică 106 *contușer 114 ciurlău 106, 409 *contușeri 114 ciuruitoare 106, 107 contușerit 114 434 copă 114 cotricer 126 corbește 85 cotrihoi 126 *corbi 85, 86 coțcaș 126 corbitură 85, 86 covăcioară 126 corcios 115, 116 *covănat113 corcioros 115 covânât 113 corcioșa 115, 116 cozmă 127 corciuros 115 cread 127 cordățel 116, 117 cric 127 cordău 117 cricot 127 cordină 117, 118 crod 127 corhană 63, 118, 119 crudar 128 cornegi 119 crudărie 128 cornoș 119 cucuia 109, 110 cornuș 119 cucuruzajniță 128 coroba 120 cucuța 109, 110 corobar 122 *cugetăți 129 corobăia 120 cugetățitură 129 corobăiat 120 cujner 129 coroga 120 cujmir 129 corogat 120 cupărit 129 corogi 120-122 *curăli 130 coroiatic 122 curălit 130 coroietic 122 cușchiricios 349 coroji 120-122 cușchiricos 349 *coruba 120 cușteriță 349 cosaștincă 123 cuștiricios 349 cosiță 123 cuștuleti 130, 131 costoriu 123, 124 cuștuleț 130, 131 costrușnic 124 D coștei 124, 125 dalboșel 131, 132 cotâmăcer 125, 126 dandau 410 cotcot 125 daralaș 132 cotodi 125 dară 132 *cotrecer 126 dăbălog 133 435 dădăuș 392, 393 dealogâș 137, 138 dădăușa 392, 393 dej 138 dăici 133 dejni 138, 139 dăina 394, 395 dehana 138 dălboșel 131, 132 delcea 139 *dălbușel 131, 132 delicel 139 dăndau 410 delui 139 dăndăni 410 delureț 139 dănia 394 delușcan 139, 140 dănier 394, 395 depărcior 140 dănieriu 394, 395 derecai 140 dăniuș 394 derecaie 140 dărăcitură 133 dereseală 140, 141 dărălaș 132 derleuș 395, 396 dărăli 132 desătură 141 dărăpăna 355-357 descăimăci 141 dărâna 133, 134 descărna 357 dăstălniță 134, 135 descărca 367 dătina 135 descuia 367 dăuș 395 desculț 368 dăvârnire 135 desculța 368 *dăzgâma 135, 136 desetură 141 dăzgârnă 135, 136 desfața 141 dâlțan 136 desimet 141 dâră 132 despărți 368 dârgoli 136, 336 deșerta 358 dârla 137 dezbărî 141, 142 dârlături 137 dezbroatică 142 dârliuș 395, 396 dezbrotică 142 dârloi 396 *dezgăimăci 141 dârmoietură 137 dezghilina 143 dâmiuș 396 dezlega 369 dârpitură 137 dezluci 143 de-a dura 169, 172 dezluști 143, 144 dealog 137, 138 dezmira 144 436 dezninera 144 dopolete 150 didiuș 392, 393 *dopulete 150, 15 dijdinătură 144 *dorbură 150 dijni 138, 139 dordocuță 151 dilav 144, 145 dorobâie 151 dilăzit 144, 145 *dorobană 151 dilivan 145 dorobanos 151 dindeică 145 dorobănos 151 dipt 145, 146 doros 151 diptolaltă 145 dosaștină 151 direseală 186 dosăditură 152 dirin 133, 134 dosei 152 dirinare 133, 134 dosos 152 dirliuș 395, 396 dosuleț 152 dișculitură 146 doștină 152, 153 diugos 146 doștinos 152, 153 diugoș 146 dotânță 153, 154 diuguli 146, 147 doțântă 153 diugului 146, 147 doțânță 153, 154 dizbinătură 144 dovăcălui 155 doanga 411 *dovânca 155 doban 147 dovâncat 155 dobaș 148 dovâncătură 155 dobi 148 dozili 155, 156 doboș 148 drabină 156, 157 dodoguș 148 drachină 156 dodora 149 draghină 156 dofla 149 drapină 156 dogar 369 drăbinâr 156, 157 doholi 149, 150 drăculete 157 dolbură 150 drăcușteț 157 dolnicer 150 drăguți 157 doloabă 150 drălături 137 dongăli 411 drâmbole 157 *donicer 150 dreptoi 158 437 dreptuc 158 dudit 163 dreptuș 158 dudulatic 164 dricău 140 duduman 164 droang 158, 159 dudura 149 droangă 158, 159 duflăli 165 drobăritoare 159 dufleală 165 drobinâr 156 *dufli 165 drobui 159 *duhăi 165 drobură 160 duhăit 165 drobzinâr 156 dulaș 165 drojdi 160 dului 165, 166 droncăni 158, 159 *dum 166 drongăi 158, 159 dumac 166 drongălui 158, 159 dumb 166 drongăni 158, 159 dunăreânț 166, 167 dronguță 158, 159 dunărenț 166, 167 drosgăni 161 dunărinț 166, 167 drubinar 157 dunărință 166, 167 drubui 159 dungălitură 167 druete 161 dupar 167, 168 drugălaucă 161 dupaș 167, 168 drughină 161 dupi 167, 168 drugoi 162 duplica 163 druiete 161 *dupoti 168 drujbar 162 *dupuli 168 drujbă 162 *dupului 168 drungăros 162 dupurlui 168 drupăli 162 duputi 168 drupeliște 162 duraliu 168 dubălărie 162 dură 169 dubit 163 durâcios 169 dublica 163 durbaț 170 ducăuș 163 durbinâr 170 dudăios 164 *durdoia 170 dudet164 durdoiat 170 438 durduc 171 făgădeț130, 131 durduiș 396 făgureți 175 durduiuș 396 făicher 175 durdumân 164 fălcher 175 durdun 171 fărăgăi 176 durghinar 170 fătare 176 durigă 171 fătătău 243 durilă 171 fâlfare 176, 177 duriș 171,397, 400 fâșcos 177 durișc 397, 400 fâștoc 177 durjuli 171 fecher 175 durlaucă 172 feieli 178 durlăior 172 feili 178 *durlănior 172 fețilă 174 dumăceală 172 ficher 175 *dumăci 172 fichier 175 duruca 172 fiscarăș 178 *durucă 172, 173 fiscușesc 178 duruiș 397 fișcarăș 178 duruiuș 397 fișcușesc 178 duruș 397 fizeș 179 duș 369,370 flocoșel 179 E foalteș 179 ertui 173 focări 179 F fodori 179, 180 faiche 173, 174 fofistre 180 faită 173, 174 fojganie 180, 181 faite 173, 174 foltoș 181 fatie 173, 174 fondean 181 fațilă 174 franțos 181 lăcățel 174 frănțoș 181 făcher175 fuior 358, 359 făchier 175 fulger 181, 182 fachiuță 175 fulgera 181 făgădeti 130, 131 fulgerează 181, 182 439 fumigai 182 ghilăvi 144, 145 furcaș 182, 183 ghilăvit 144, 145 G ghindar 379 gaiareț 183 ghindă 378, 379 găinareț 183 ghinde 378 găios 183 ghinduros 379 găman 183 ghiugului 146, 147 gănăgios 184 giresală 186 găncios 184 glumareț 186 găocios 184, 185 glumariț 186 găoji 184 goameșă 187 găojos 184 gododi 187 găteji 185 godovi 187 gătejit 185 godrang 111, 112 găucios 184, 185 gonitură 187 găvănaș 185 gozi 188 *găvozi 184 gozuri 188 găvozit 184 grăsălniță 188 gâjdei 89 grăselniță 188 *gâlcevelniț 85 grăsole 158 gâlgăitură 185 greblătoare 188 gârd 89 greblătură 188 gârdei 89 gremințieș 349, 350 gârgălău 185 grumăjor 189 gâșdeiaș 89 grumbă 189 *gâșdei 89 grumbi 189 gheabă 377, 378 grundi 189 ghealog 137, 138 gu 189 ghealogâș 137, 138 gubiță 189 gheb 377,378 guet 189 ghialog 137, 138 gui 189 ghialogâș 137, 138 guiet 189 ghig 186 gujdiriță 349 ghigân 186 gunoeliște 189, 190 ghilav 144, 145 gunoieliște 189, 190 440 gușderiță 349 heberatic 199 gușteriță 349 hebereâucă 199 H hec 191, 192 habaric 190 hecni 191, 192 halitău 45 hecta 191, 195 harcan 47 hectă 191, 195 haștie 345 hectăni 191, 195 hataș 190 hecte 191, 195 hazbute 190 hecteni 191, 195 hazbuturi 190, 191 hecti 191, 195 hăic 191, 193 hegni 191, 193 hăini 191, 193 heic 191, 193 hăldău 195 heicni 191, 193 hămușală 46, 47 heicui 191, 193 hămușeală 46, 47 heigni 191, 193 hărămpaș 195, 196 heini 191, 193 hărăoaie 350, 351 heită 191, 195 hărășeală 196, 197 heite 191, 195 hărticea 197 heiteni 191, 195 *hărțăi 197 heiti 191, 195 hărțăli 197 heni 191,193 hătuiaș 198 heoci 191, 195 hău 191, 193, 194 herdetiș 199 hâceri 198 herghetău 199 hâcni 191, 194 herghetui 199 hâlboti 198 heteș 190 hâldău 195 heu 191, 193, 194 hârâiș 397, 398 heugni 191, 194 hârbace 198 heuni 191,193,194 *hârțăi 197 hicni 191, 192 hârțăială 197 hilintă 200 *hârțăli 197 hilință 200 hârțălos 197 hinisit 200 hârțească 222 hița 200 441 hițăl 200 hrojner 205, 206 hițel 200 hrojni 205, 206 hleitos 201 hruj 206 hletios 201,314 hucni 191, 194 hoarț 411 hudamiț 110, 206 hoarță 411,412 hudiri 206, 207 *hoc 191,194 hudirit 206, 207 hocni 191, 194 hudrar 207 hodranc 111, 112 hudră 207 hodrang 111, 112 hudritor 107, 207 hodrăngos 111, 112 huian 207, 208 hodreang 111, 112 huiduca 208 hojboturi 190, 191 hujui 400 holâmb 201 hulboare 208 holboca 201 hulturiu 208 holpăi 201 hurăi 412, 413 homni 191, 194 hurăitoare 412, 413 homorog 201 hurluitoare 412,413 homoti 202 huroi 412, 413 hopăli 202 hurui412, 413 hopălui 202 huruiș 400 hopoi 202 huruișc(a) 400 hopon 202 huruitoare 412 hopoti 203 huruiuș 400, 403 horjăni 203 huzăti 208 horța411 I horțalău 411 icni 191, 192 hosânci 63 ier 209 hoșbot 190, 191 ieri 128 hoșbuturi 190, 191 ieriu 209 hoști 203 iertui 173 hotig 203, 204 ieruros 209 hriș 392, 398 ietecuța 209 hroajbă 204, 205 inaț 209, 210 442 ița 200 înfofistra 180 izbuc 211 îngăla 379, 380 izvuc 211 îngheoșa 215 î îninera 217 îmbărba 211 *înlăcra 217 îmbărbi 211 înlăcrat 217 îmbărbia 211, 212 înlăpoșa 218 îmbelciurat 212 înlăpoșat 218 îmbruci 212 înlăturaș 218 îmbui 76 înninera 217 îmbuiba 70-72 îrbace 198 împăntoșa 267 înseila 371, 372 împocălui 213 înșelătură 218 împonciuri 213 întinoșa 219 împrelestit 213 înturișa 400 împrimez 214 înturși 219 împrohodi 214 înțăfoia 219 împrohodit 214 înțăfoșa 219, 220 împrosti 214 înțefoia 219, 220 împungăcios 214 înțefoșa 219, 220 începelniță 90 înțânțălat 153, 154 închica 215 înțintat 153, 155 înciurca 347, 348 înțințela 153, 154 încociola 215 învăscătoâre 220 încorăgi 120, 122 învăscătură 220 încorcioșa 115, 116 învârca 220 încorciura 115 învârvâna 221 încomățel 215 învârvomat 221 încorogi 120, 122 învârvona 221 încosița 123 învârvonat 221 îndănia 394 învinoșa 222 îndeoșa 215 învrâvomat 221 îndreveni 216 înzgâi 337, 338 înduriga 217 îrbace 198 înfoca 370, 371 îrțască 222 443 îrțească 222 lăptătoare 228 J lătăuș 163 jic 222 lăudăciune 372 jidău 351 lăzglăuș 228, 229 jigâricioară 222 lăzioară 229 jintelniță 223 lăzlăuș 228, 229 jintiți 223 leafură 229, 230 jintițit 223 lefură 229, 230 jmată 223 lefuri 229, 230 jmetelină 224 lefuritor 229, 230 jue 224 legământ 372 *jugăli 224, 225 leghedi 230 jugălit 224 lemnișel 230 *jugului 225 lenă 231 juguluire 225 leorbaucă 232 juian 224 leorbăi 232 juie 224 leorcăi 232 juneca 401 leșui1 233 junecuș 401 leșui2 233 jupâneșică 225 libăi 233 jupi 225 libuca 77 jvâncă 225 liuliuca 77, 78 jvânăitoare 226 locmală 233, 234 L locmeală 233 laieră 227 lontros 234 laita 227 lopăcioâră 234 laită 227 lopoș 228 *lăbană 227 lopoși 228 lăbănat 227 lovituros 234, 235 lăcra 217 lozet 235 lăcrat 217 lucia 401, 402 lăcreza 217 luciuș 401, 402 lăcrămicios 228 lumineală 235 *lăpoșa 228 lupitură 85, 87 lăpoșat 228 lușitură 235 444 lușoi 401,402 mocota 242 lușui 401,402 moicoș 243 lușuia 401, 402 mola 243 M *molaucă 236, 252, 253 măești 236 molătău 243 măiești 236 molând 244 mălâucă 232, 236 molândău 244 mălui 236 molcăn 245, 246 mălușcan 139, 140 molcălău 246 mămică 237 molcăluț 247 mămilacă 237 molcăuț 247 mămită 237 molcel 247 mărginariț 237 molcie 248 *mărhăi 237 molcie 248 mărhăială 237 molciu 248 mărtaceni 238 molcuț 248, 249 mărtacini 238 moldar 249 mărușcă 238 moleac 249 mătălăi 238, 239 molecău 249, 250 mătăli 238, 239 moleși 250 mătăna 238, 239 molfeca 250 mătănăi 238, 239 molicău 249, 250 mătăni 238, 239 molicos 250, 251 *melciurat 212 moligan 251 melciură 74 molomân 95, 251 merne 239 molomete 251 mesclei 240 molșciu 248 migui 240 moltic 251 miguli 240 molticos 252 mirigai 240, 241 morândău 244 mirușteț 241 morfeca 250 mitalăș 241 morlaucă 252, 253 *mlăjoagă 242 morlău 252, 253 *mleascoti 242 morloi 253 mlescoti 242 mormoti 407 445 morțână 253 moșalău 253 moțăi 254 moțochină 66, 67 moțoghină 66, 67 mucos 380, 381 muia 381 mulced 254 mulcel 247 murmura 381, 382 muscur 255-257 mușca 382, 383 muți 94, 373 N naie 359, 360 nămolniță 257 năpârcitură 257, 258 năpiști 258 născodi 258 născoti 258 năsotea 258 neghină 383-385 ngălare 379, 380 ngăledzu 379, 380 nicerene 259 nojiț 261 nucerănie 259, 260 numuri 261 nusărehne 259, 260 nutrica 385 O oargă 261,262 oblog 262, 263 oblogină 262, 263 ocheși 263 446 ochișa 263 ocintea 203, 204 ocinti 203, 204 ogozi 188 ojogar 263 olar 373 olcață 263, 264 olcuță 263, 264 omeneț 264 omniță 264 orbeca 360, 361 orbica 360, 361 *orc 264-266 *orcoi 264, 265 orgar 261, 262 orgări 261, 262 orgi 261, 262 orgoi 264, 265 ostromeni 351, 352 ostromi 351, 352 ostromite 351 otânci 203 otâncică 203, 204 otâng 203, 204 otânji 203, 204 otinc 203 otincică 203, 204 otingi 203 oveștină 153, 266 P pajă 266 pantoș 267 pălăscat 267 pămâncior 267 părăscuță 268 părtalăș 268, 269 piligos 271 părtaleș 268, 269 pinghili 274 păstran 269 pipiroi 95, 97 păstrun 269 pipițat 275 pătratic 270 pirg 275, 276 pârciociște 270 pirguș 92 pârcioși 270 piri 77, 78 pârgoală 270 pirica 77, 78 pârhatic 270 piriluș 402, 404 pârlogime 271 piriuș 402, 403 pârlogină 271 pirpilig 276, 277 *pârvatic 270 pistricios 277 pâș 271 pistricos 277 pecene 271 pistricuță 277 pelegos 271, 272 pistrinic 277 peli 272 pișcoli 277 perpegel 272, 273 piuchiur 95, 96 perpegi 272, 273 piuchiurlău 95, 96 perpegiel 272, 273 piuchiurloi 95, 96 *peteș 273 piuchiuroi 95, 96 petiș 273 *pizmăi 98 picată 226 pizmător 98, 99 picui 273 plavoș 278 picuială 273 plăpană 278 picur 226 plăpănar 278 picurată 226 pledi 278 picuș 274 *pleguș 279 pielegos 271, 272 plehiu 278, 279 pielhoâcă 274 plehuș 279 pielhos 274 pleuță 279 pieptăn 274 plociumpi 279, 280 pieptar 274 plopană 278 pietricel 92, 93 plopănar 278 pijmăitoare 98 ploșter 280 pilegos 271, 272 pociocori 280 447 pocirtă 280 pripegi 272 pocluială 280 pripegit 273 pocrișcar 280, 281 pristinic 277 podereos 281 projganie 180, 181 podouaș 281 pruhăbi 284, 285 poiecioară 281 prundit 285 pojgane 180, 181 pujină 285, 286 pojganie 180, 181 *pupiț 275 pojgarnie 180, 181 *pupițat 275 poj motoc 281 pușcărie 385, 386 *polăcioară 282 pușchea 286 *polătcioară 282 pușchia 286 poiecioară 282 pușculie 286 polojac 282 pușițos 286, 287 ponciur 213 R ponciurat 213 răcăna 287 ponciuri 213 răcănat 287 ponciuros 213 *răcări 287 poporâie 282 răcărit 287 poprica 282, 283 răchițar 287 porcean 283 răiciug 287 porumbatic 283 răne 259-261 poșganie 180, 181 răpăguș 403 potcalăș 268, 269 răpchinos 268 potcăleș 268, 269 răraștină 288 *potignog 284 rărit 288 potinog 283, 284 răsător 288 potracăr 70 răscucoasă 288 povăraș 284 rășchietoare 289 prăhubi 284,285 rășchiitoăre 289 prăhubit 284, 285 rășchitoăre 289 prăhupi 284, 285 rătuns 289 prăhupti 284 râjneică 205, 206 pretinalăș 268, 269 rână 386-389 prihot 285 râncătură 290 448 reciug 287 scripcar 293 refec 389 scrivală 293 refeca 389 secături 294 regne 259, 260 *sfârâiuș 404 rehne 259, 260 sfârliuș 403, 404 reiciug 287 sfârloăgă 294 rene 259, 260 sfârnel 294 *richitar 290 sfârtar 294 richitarniță 290 sforgalău 295 roaibă 204, 205 sie 295 roajbă 204, 205 slăbie 295 roandă 290 sloatiță 296 roitură 290, 291 sloboaste 296 rojnăr 205 slomină 296 roșcăv 291 sloti 296 rugământ 373 slov 296, 297 rujdulă 204, 205 smidai 240, 241 runcătură 290 smulhăi 297 rupăcios 291 sogător 47, 48 S sosaștină 297 sacapiu 291, 292 sovituros 234, 235 saparâșa 292 spământă 297, 298 săniuș 403 spământoaică 298 sărunos 292 spinaț 209-211 sbrăhuiatic 292 splinat 298 scârcior 87, 88 stăjăli 298, 299 *scofânat 113 stălciuner 299 scofec 292 stătământ 299 scordaci 293 stăuli 299 scorogi 120-122 stăulit 299 scoroji 120-122 stăuri 299 *scortaci 293 stânjena 300 scoruș 293 stânjina 300 screadă 127 stârpărar 300 screme 373, 374 stelnicer 300 449 stelnicios 300 șpureac 307 sterpălană 301 știmului 307 sterpărar 300 știr 308 stologol 301, 302 știubăian 308 stonci 302 șui 398, 399 strajă 298, 299 șuiruș 398, 399 străicuță 302, 303 șujneca 401 *străjăli 298, 299 șujnica 401 străjui 298 șulică 352, 353 strâmbăreață 303 șulicar 352 strângăreață 303 șulindră 308 strohod 303, 304 șulindri 308, 309 stuhac 304 șuneca 401 suhăi 305 șunecuș 401 stuhăt 304 șunica 401 stupinărit 304 șvancă 225 sugăci 305 T sugări 305 tăcăneală 309 suie 305 tăiecios 309 sulimătură 305 *tăinăli 309 sumârnă 239, 240 tăinălitor 309 sumemă 239 tăiuș 309 supuroia 306 tălăleti 130, 131 surbancă 306 tălăncăi 413 surcoș 306 tălpoșește 310 susuc 306 tărăraică 310 suveica 306 tâlboc 310 suveicat 306, 307 tâmpoș 310 Ș tânjeni 300 șăinăli 307 târtan 311, 322 șăinălui 307 târtâr 311, 312 șăinui 307 târticos 311 școrlioabă 307 târtoș 311 șmetelină 224 *târtur 311, 312 șpir 308 tebeleu 312 450 teglaș 312 trohot 303 teier 312 tropălui 316 teleleti 130, 131 tropiță 316 tertecos 311 tropoti 413, 414 ticuță 312 troscoțel 317 tileturi 312 trumere 353 tilinca 313 trusură 317 tinătură 313 tubi 77, 78 tiopăi 413, 415 tubica 77, 78 tiopăitor 413 tufai 240, 241 tioponi 413, 414 tufleac 317 tirtilig 313 tufucă 317, 318 tiutiuroi 95, 96 tufucos 317,318 titiri 313, 314 tufușos 318 toane 415 tumăneală 318 toangă 415 tungaș 318 tolcios 314 tupița 316,317 toljer 314 tupiți 316, 317 tololoancă 416 tuplica 163 toncăni 415 turiș 319, 401 toncoti 415 turiști 319 topăli 413, 414 turjănos 319 topoi 413, 414 turmătar 319 topoti 413, 414 turși 219, 320 torcătoare 314 tuzmultură 320 torcător 295, 314 T tornă 315 țărâni 320 toroacă 315 țâncoșa 321 totoaică 315 țârfoli 321 trăistui 315 țârfui 321 trăncăleu 315 țârfuli 321 trăncălui 316 țâțală 321, 322 trăvălicar 316 țâțeală 321, 322 trepeti 413, 414 țepur 312, 322 trocoi 316 țingăteu 322 451 țintea 153, 154 urmărelnic 325 țintelat 153, 154 urmăretic 325 țințelat 155 urmuratic 325, 326 țioi 322 ursoi 264, 265 țit 323 ursuniu 326 țităi 323 ustoire 326 țivleică 323 V țuja 398, 399 vandraletiu 130, 131 țurhană 323 văita 326 țumăi 323 văităra 326 U vândrăleti 130, 131 ulcuță 263, 264 vărgat 374, 375 *uli 85, 86 vărgățiu 327 ulicamiț 110 vășcean 327 ulitură 85, 86 vâlvoratic 327 umbra 361 vâna 375 umbratic 362 vânat 375 umbri 361 vânăcios 327 umedoi 323 vânățea 328 unghiură 323 vâneață 328 *ungureni 324 vântrătoare 327 ungurenit 324 vârdăi 328 untelniță 223, 324 vârfarie 176, 177 urâciune 374 vârfona 221, 329 urăi 412 vârlar 328 urbeca 360, 361 vârvărat 176, 177 urcoi 264, 265 vârvoma 221, 329 urdaci 324 vârvomare 221, 329 urgi 261 vârvomat 221, 329 urgoi 264 vinețele 328 urmaci 324 vintricel 362 urmatiță 324, 325 vintriși 329 urmaucă 325 vlajoagă 242 urmăratic 325, 326 vlădoacă 329 urmăreață 325, 326 vlăjoagă 242 452 vlohișă 329, 330 *zbulberat 335 voinicios 330 zbulturat 335 vontoș 330 zburburat 335 vopoi 202 zdârmină 335 vopon 202 zdârminos 335 vorov 330 *zdrăncăi 335 voscoș 330 zdrăncăitură 335 voștoloc 330, 331 zdrâncăi 335 voștoloci 330, 331 zdrâncălui 335 vozov 330 zdreveni 216, 217 vrăjmașnic 331 zdrigoli 336 vulpenesc 331 *zdrobări 159 vultur 331 *zdrobăritoare 159 vulturat 331 zdrohod 303, 304 Z zdrohot 303, 304 zabardacă 331 zdroncote 336 zăbărdacă 331 zdubuli 168 zăbreliță 332 zduporos 336 zăhală 332 zeri 332, 333 zănatic 362, 363 zerită 332, 333 zăpoiat 332 zgărdan 336 zărâtă 332, 333 zgăura 336, 337 zări 332, 333 zgăuros 337 zătăni 333 zgâi 337, 338 *zătignoagă 333 zgâie 339 zătinoagă 333, 334 zgofânat 113 zăvârli 334 *zgrebănos 339 zbârdaică 334 zgrebănoșetură 339 zbilță 334 *zgrebănoși 339 zbilțion 334, 335 *zgrebănoșitură 339 zbroatică 142 zgruntar 339, 340 zbrotâc 142 zgruntăros 339, 340 zbrotăci 142 zguricios 340 zbrotăci 66, 142, 143 zgumi 340 zbrotoci 66 zila 340 453 zimierda 340 zin 416 zinăi 416 zinui 416 zmidai 240, 241 zmultură 320 zognitură 340 zomoli 341 zovorli 334 zumâmă 139, 140 zumemă 239, 240 zumit 341 zumni 341 zupăli 342 zupălitură 342 zvântura 363, 364 zvârl av 342 454 IMPRIMAT IN ROMANIA