ACADEMIA ROMANA INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN” LIMBA ROMÂNĂ 4 LAURENȚIA DASCĂLU-JINGA MELODIA VORBIRII ÎN LIMBA ROMÂNĂ Coordonatorul colecției: MARIUS SALA, membru corespondent al Academiei Române Redactor: IOANA CRACĂ Tehnoredactor: LILIANA KIPPER Cartea a apărut cu sprijinul Ministerului Educației și Cercetării Toate drepturile asupra acestei ediții aparțin EDITURII UNIVERS ENCICLOPEDIC ISBN 973-8240-44-1 ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN” LIMBA ROMÂNĂ 4 LAURENTIA DASCĂLU-JINGA Melodia vorbirii în limba română univers enciclopedic București, 2001 Mamei, în amintirea iubirii ei fără margini ARGUMENT Melodia vorbirii în limba română este prima sinteză asupra intonației limbii noas- tre, bazată pe metode și tehnici modeme de investigație și construită cu o deosebită rigoare științifică. Dată fiind dificultatea specială de a aborda acest subiect, am crezut potrivit să renunțăm la modalitatea specifică volumelor de popularizare a științei și să recurgem la un nivel academic de prezentare. MARIUS SALA ABREVIERI BN Texte dialectale și Glosar Bistrița-Năsăud, publicate de Mana Marin și Marilena Tiugan, București, 1987. Caragiale, Opere alese Ion Luca Caragiale, Opere alese (Povestiri dramatizate. Teatru), București, 1972. CLTA Cosașu, Logica Dobrogea „Cahiers de linguistique theorique et appliquee". R. Cosașu, Logica (Supraviețuiri, V), București, 1985. Texte dialectale și glosar Dobrogea, publicate de P. Lăzărescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, N. Saramandu. Seria II. Texte și glosare, București, 1987. DOOM Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii ro- mane, București, 1982. FD GLR „Fonetică și Dialectologie". Gramatica limbii romane. Ediția a Il-a revăzută și adăugită. Voi. I și II, București, 1963. GN Graiul nostru. Texte din toate părțile locuite de români, publicate de L-A. Candrea, Ov. Densusianu, Th. D. Speranția, voi. I, București, 1906. îndreptar îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație, ed. a V-a, București, 1995. LL LR Odobescu, Scrieri „Limbă și literatură". „Limba română". Alexandru Odobescu, Scrieri literare și istorice, voi. III, București, 1887. Petrescu, Patul lui Procust Camil Petrescu, Patul lui Procust, București, 1946. Popa, Teatru RRL Victor Ion Popa, Teatru, București, 1958. „Revue roumaine de linguistique". 7 SCL Sebastian, Jocul „Studii și cercetări lingvistice". Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanța. Steaua fără nume. Ultima oră. București, 1965. SG TDMI „Studii de gramatică" (voi. I—III). Texte dialectale Muntenia I, publicate sub conducerea lui B. Cazacu, de Galina Ghiculete, P. Lăzărescu, Maria Marin, B. Marinescu, Ruxandra Pană, Magdalena Vulpe, București, 1973. TDMII Texte dialectale Muntenia II, publicate sub redacția lui B. Cazacu, de P. Lăzărescu, Maria Marin, B. Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, Marilena Tiugan și Magdalena Vulpe, București, 1975. TDM III Texte dialectale Muntenia III, publicate sub redacția lui B. Cazacu, de C. Bratu, Galina Ghiculete, Maria Marin, B. Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, Marilena Tiugan și Magdalena Vulpe, București, 1976/1987. PREFAȚĂ Cartea de față reprezintă prima încercare de sinteză asupra intonației vorbirii în limba română. Intonația, sau „melodia vorbirii", este o componentă a rostirii pe cât de ușor de realizat (atunci când vorbim) și de perceput (atunci când îi ascultăm pe alții), pe atât de greu de analizat științific și, mai ales, de sugerat în scris. Datorită complexității fenomenului am decis să tratez în acest volum numai acele aspecte care constituie un „inventar de bază" al intonațiilor românești, menit să ofere cititorilor o idee generală asupra melodiei vorbirii românești actuale. în acest scop m-am bazat, în principal, pe rezultatele cercetărilor mele mai vechi (din anii ’70-’80), constând în investigații experimentale în laboratorul de fonetică acustică. Dintre convențiile, foarte numeroase, de transcriere a intonației, propuse de specialiștii în domeniu, am ales forma cea mai simplă și accesibilă, care sugerează mișcarea tonului prin așezarea tipografică a literelor care redau fiecare exemplu. Numai în ultimul capitol, referitor la intonațiile dialectale, datorită detaliilor care pot fi semnificative în distingerea dintre pronunțarea regională și cea a limbii standard, am considerat oportun să recurg la prezentarea curbei frecvenței fundamentale, parametrul acustic care determină în plan perceptual variațiile în înălțimea vocii. Fără a-și propune să aibă un caracter contrastiv, lucrarea cuprinde referiri ocazionale la intonația altor limbi, acolo unde aceasta diferă de cea românească. în ultimii ani s-a trecut pe plan mondial la un nou mod de abordare a intonației vorbirii, care implică „ieșirea din laborator" prin studierea funcțiilor intonației în vorbirea reală, de zi cu zi. Această tendință se reflectă și în cercetările noastre recente, care sunt orientate asupra felului în care intonația contribuie la crearea „sensului pragmatic" al mesajului, adică la ancorarea enunțurilor în contextul conversațional, determinat de factori specifici ca: spațiul și timpul interacțiunii verbale, vorbitorii și relația existentă între ei, gradul de formalitate a schimbului de replici (de la cel mai intim până la cel mai solemn) etc., precum și diversele trăsături caracteristice conversației spontane (repetiții, ezitări, întreruperi, 9 SCL Sebastian, Jocul „Studii și cercetări lingvistice". Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanța. Steaua fără nume. Ultima oră. București, 1965. SG TDMI „Studii de gramatică" (voi. I—III). Texte dialectale Muntenia I, publicate sub conducerea lui B. Cazacu, de Galina Ghiculete, P. Lăzărescu, Maria Marin, B. Marinescu, Ruxandra Pană, Magdalena Vulpe, București, 1973. TDMII Texte dialectale Muntenia II, publicate sub redacția lui B. Cazacu, de P. Lăzărescu, Maria Marin, B. Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, Marilena Tiugan și Magdalena Vulpe, București, 1975. TDM III Texte dialectale Muntenia III, publicate sub redacția lui B. Cazacu, de C. Bratu, Galina Ghiculete, Maria Marin, B. Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, Marilena Tiugan și Magdalena Vulpe, București, 1976/1987. PREFAȚĂ Cartea de față reprezintă prima încercare de sinteză asupra intonației vorbirii în limba română. Intonația, sau „melodia vorbirii", este o componentă a rostirii pe cât de ușor de realizat (atunci când vorbim) și de perceput (atunci când îi ascultăm pe alții), pe atât de greu de analizat științific și, mai ales, de sugerat în scris. Datorită complexității fenomenului am decis să tratez în acest volum numai acele aspecte care constituie un „inventar de bază" al intonațiilor românești, menit să ofere cititorilor o idee generală asupra melodiei vorbirii românești actuale. în acest scop m-am bazat, în principal, pe rezultatele cercetărilor mele mai vechi (din anii ’70-’80), constând în investigații experimentale în laboratorul de fonetică acustică. Dintre convențiile, foarte numeroase, de transcriere a intonației, propuse de specialiștii în domeniu, am ales forma cea mai simplă și accesibilă, care sugerează mișcarea tonului prin așezarea tipografică a literelor care redau fiecare exemplu. Numai în ultimul capitol, referitor la intonațiile dialectale, datorită detaliilor care pot fi semnificative în distingerea dintre pronunțarea regională și cea a limbii standard, am considerat oportun să recurg la prezentarea curbei frecvenței fundamentale, parametrul acustic care determină în plan perceptual variațiile în înălțimea vocii. Fără a-și propune să aibă un caracter contrastiv, lucrarea cuprinde referiri ocazionale la intonația altor limbi, acolo unde aceasta diferă de cea românească. în ultimii ani s-a trecut pe plan mondial la un nou mod de abordare a intonației vorbirii, care implică „ieșirea din laborator" prin studierea funcțiilor intonației în vorbirea reală, de zi cu zi. Această tendință se reflectă și în cercetările noastre recente, care sunt orientate asupra felului în care intonația contribuie la crearea „sensului pragmatic" al mesajului, adică la ancorarea enunțurilor în contextul conversațional, determinat de factori specifici ca: spațiul și timpul interacțiunii verbale, vorbitorii și relația existentă între ei, gradul de formalitate a schimbului de replici (de la cel mai intim până la cel mai solemn) etc., precum și diversele trăsături caracteristice conversației spontane (repetiții, ezitări, întreruperi, 9 suprapuneri, corectări și autocorectări etc.), aspecte ce ar putea forma obiectul unui volum următor. După Considerații preliminare, în care se prezintă câteva generalități despre intonație, ca element primordial al vorbirii, funcțiile ei în limbaj și metoda de investigație folosită, urmează capitolele: Intonația enunțurilor declarative Intonația enunțurilor interogative Intonație și sintaxă Câteva funcții expresive ale intonației Intonația și frazeologia Intonația și punctuația Intonații dialectale Cartea se încheie cu un capitol de Considerații finale. Bibliografie și Indice de autori. Cu prilejul publicării acestei cărți, gândul meu recunoscător se îndreaptă spre Maestrul, profesorul Alexandru Rosetti, cel care mi-a îndrumat primii pași în fonetică, și spre dr. docent Andrei Avram, cel care mi-a propus să mă ocup de aspectele prozodice ale limbii române (îndelung neglijate de lingviști) și apoi m-a călăuzit cu competență, bunăvoință și răbdare pe acest drum. Concluziile teoretice se datorează, în bună măsură, asistenței tehnice avizate a lui Aurelian Lăzăroiu, electronist de excepție și inventator, căruia îi mulțumesc și pe această cale pentru îndelungata noastră colaborare. Datorez mulțumiri colegilor care,într-un fel sau altul, m-au sprijinit de-a lungul anilor în studierea intonației: gratitudinea mea se adresează, în primul rând, doamnelor Mioara Avram, Sanda Golopenția-Eretescu, Alexandra Roceric și Magdalena Vulpe, care mi-au oferit sugestii prețioase la lectura unor viitoare articole; dintre cei care mi-au servit ca „subiecți vorbitori" (cu prilejul înregistrărilor de limbă vorbită necesare analizei acustice) sau ca „martori" (cu prilejul testelor de percepție), le mulțumesc, din nou, colegilor Marina Ciolac, Adriana Gorăscu, Anca Hartular, Ion Ionică, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană-Boroianu, Anca Ulivi, Ileana Vântu, Smaranda Vultur (cer iertare celor pe care nu-i menționez). De asemenea, le mulțumesc aici familiei mele și prietenilor, dar și vorbitorilor dialectali care mi-au permis să înregistrez dialoguri și conversații la care au fost participanți, spre folosul mai bunei cunoașteri a limbii române. Gratitudinea mea se îndreaptă spre academicianul Marius Sala, fără a cărui încredere și susținere apariția acestei cărți nu ar fi fost posibilă. Laurenția Dascălu-Jinga 10 1. CONSIDERAȚII PRELIMINARE 1.1. Intonația și limbajul uman Intonația este un fenomen sui generis, fiind unul dintre mijloacele comunicative ale limbajului uman care servește la organizarea enunțurilor în diverse limbi. Faptul că intonația vorbirii diferă, în general, de la o limbă la alta arată importanța studierii și descrierii intonației specifice pentru fiecare limbă. Un alt argument care pledează pentru cercetarea acestui element este importanța specială a intonației în limbajului uman. Intonația ne însoțește toată viața atunci când vorbim, acompaniind obligatoriu orice mesaj emis de un vorbitor normal (în mod paradoxal, probabil că tocmai această omniprezență în vorbire a constituit una dintre cauzele pentru care a fost neglijată studierea sa vreme îndelungată). Cercetările specialiștilor au demonstrat că intonația este primul element lingvistic pe care îl achiziționăm (în copilărie) și ultimul pe care îl pierdem (voluntar, cu prilejul învățării unei limbi străine sau involuntar, în situații patologice). Pe de o parte, s-a observat nu numai că intonația este primordială, dar că, în plus, ea are un rol esențial în învățarea de către copil a celorlalte elemente lingvistice (cuvinte și expresii frazeologice, forme flexionare, structuri sintactice), iar, pe de altă parte, cercetările asupra unor cazuri de afazie au demonstrat că, dintre toate componentele vorbirii, cele mai rezistente sunt contururile intonaționale, care se păstrează intacte, în ciuda dezagregării intervenite la celelalte niveluri ale vorbirii pacienților. Dacă adăugăm la aceste observații și pe cea legată de răspândirea tiparelor intonaționale cu valoare comunicativă în toate limbile pământului, ajungem la concluzia că intonația este o trăsătură esențialmente umană și că nu prezența, ci absența ei (atunci când survine) trebuie explicată. 11 1.2. Definita intonației. Natura ei în ceea ce privește termenul intonație, acesta cunoaște două accepțiuni: una restrânsă, legată de variațiile în înălțimea vocii, și alta, mai largă, referitoare la un complex de factori concomitenți și interdependenți, ca înălțimea vocii, intensitatea, durata, la care se pot adăuga ritmul, pauzele, debitul etc. Este adevărat că cel puțin trei dintre factorii enumerați mai sus (înălțimea, intensitatea, durata) sunt foarte strâns legați între ei, atât din punctul de vedere al producerii vorbirii, cât și al receptării ei, dar, în general, variația acestor parametri se regăsește în curba intonațională sau „melodică". De aceea, în cele ce urmează, am optat pentru folosirea termenului intonație în accepțiunea sa restrânsă, propunându-ne să menționăm, de câte ori va fi cazul, rolul accentului sau al duratei în realizarea unui anumit tipar intonațional. Așadar, pentru noi, intonația înseamnă variațiile în înălțimea vocii care îndeplinesc un rol semnificativ la nivelul enun- țului (Dascălu 1984 a, p. 84). în ceea ce privește natura fizică a fenomenului, precizăm că „înălțimea vocii" este elementul perceptual care corespunde în plan acustic parametrului „frecvență fundamentală", determinat, la rândul său, în plan articulatorie de vibrațiile coardelor vocale, măsurate în cicli pe secundă (cps). Observațiile care urmează se bazează pe cercetări experimentale de laborator, constând în analiza acustică (cu ajutorul sonagrafului) a diverselor enunțuri rostite de vorbitori români. Pentru exemplificare, prezentăm în fig. 1 imaginea unei sonagrame realizate cu filtrul de bandă îngustă (45 cps) pentru enunțurile Ai înțeles? și Am înțeles.: în partea de jos se pot observa armonicele tonului fundamental (responsabil pentru ceea ce percepem Fig. 1 12 ca înălțime a vocii), iar în cea de sus, curba care reprezintă amplitudinea (responsabilă, în plan perceptual, pentru intensitatea pronunțării). Fiecare tipar intonațional care va fi prezentat mai jos a fost cercetat pe baza mai multor exemple pronunțate de mai mulți vorbitori nativi ai limbii române standard, care au fost apoi validate ca fiind reprezentative pentru tipul de enunț respectiv prin testarea lor de către un alt grup, de data aceasta de ascultători (de asemenea nativi). în cele ce urmează vom căuta să ușurăm accesul cititorului la datele la care ne referim, în care scop am decis să reprezentăm diversele tipuri intonaționale analizate de noi nu prin imaginea curbei de frecvență fundamentală, așa cum apare ea pe sonagrame, ci printr-o reprezentare simplificată a aspectului ei (lansată cu decenii în urmă de D.L. Bolinger), care sugerează mișcarea tonului prin așezarea tipografică a literelor care redau fiecare frază; de pildă, intonația celor două enunțuri prezentate pe sonagrame în figurai poate fi reprezentată astfel: Ai în(ele Am în(eles 1.3. Funcțiile intonației Deși intonația se sprijină pe baze fiziologice comune tuturor ființelor umane, ea diferă, după cum am spus, în mod esențial de la o limbă la alta, presupunând norme de funcționare distincte, care depind de sistemul fiecărei limbi; așa se explică, de pildă, de ce importanța studierii intonației iese cu deosebire în evidență la „contactul" dintre limbi: folosirea intonației limbii materne atunci când vorbim o altă limbă duce la ceea ce se numește „accentul străin", iar un fenomen similar se observă și în contactul dintre limba standard și graiuri sau dintre dialectele aceleiași limbi. Astfel de diferențe constituie argumentul principal în favoarea tezei că intonația nu este un fel de „reflex condiționat" ci are,în bună parte, un caracter convențional. Chiar și funcțiile „expresive" ale intonației se pare că sunt convenționalizate, de vreme ce ele pot fi imitate de către actori (în acest sens unii disting „limbajul emotiv spontan" de „limbajul emotiv recreat" prin arta și talentul dramatic al interpreților). O dificultate considerabilă în cercetarea intonației este faptul că una și aceeași „curbă melodică" asociată cu una și aceeași structură lexico-gramaticală poate îndeplini concomitent mai multe funcții. De exemplu, intonația unui enunț ca Vine mama? poate exprima, în același timp: — întrebare — emfază (de pildă, pe cuvântul mama) — surpriză bucuroasă, 13 îndeplinind astfel, simultan, o funcție „modală", respectiv, una „contrastivă" și una „expresivă". Interlocutorul care cunoaște limba română cunoaște și funcțiile intonației în această limbă; el ia în considerație fiecare din aceste funcții, fiind capabil să le separe din concretul intonațional. Este interesant că gama „funcțiilor intonației" s-a lărgit o dată cu creșterea interesului cercetătorilor pentru acest domeniu. S-a vorbit despre rolul intonației de a distinge și delimita tipurile de propoziții sau fraze dar și de a lega între ele părți ale propoziției sau propoziții, de a semnala contrastele, de a oglindi caracterul vorbitorului și/sau atitudinea sa față de interlocutor, de a reflecta o mare varietate de emoții și sentimente etc. Pentru a rezuma, am putea menționa o funcție primară (sau funcția „de actua- lizare"), aceea de a transforma cuvintele în enunțuri și niște funcții secundare, deter- minate de intențiile vorbitorului (funcția „modală" și cea „expresivă"). De altfel, folosindu-se alți termeni, aceeași distincție de bază este avută în vedere și de GLR 2 (pp. 472-473), care menționează trei funcții ale intonației: de a marca raporturile sintactice în cadrul propoziției și al frazei, de a distinge propozițiile după scopul comunicării (enunțiative, interogative etc.) și de a exprima variate stări afective. Scopul prezentului volum este de a încerca o descriere sistematică a intonației limbii române actuale, așa cum este vorbită aceasta de persoane cu nivel mediu și înalt de in- strucție, în situații formale dar și informale; cu alte cuvinte, vom căuta să prezentăm un inventar de tipare melodice semnificative din punct de vedere comunicativ în această limbă. Dintre funcțiile menționate mai sus, vom începe cu funcția modală a intonației, care constă, în principal, în distincția dintre enunțurile declarative și interogative. 14 2. INTONAȚIA ENUNȚURILOR DECLARATIVE 2.1. Tiparul descendent declarativ neutru Tiparul intonațional al unei fraze declarative scurte are, la prima vedere, un aspect ascendent-descendent, indiferent de ordinea elementelor care constituie structura „informație veche“ — „informație nouă“ (sau „temă“ — ,,remă“): (1) ma Ma vi ne. (2) ne Vi ma ma. în realitate însă cele două mișcări ale tonului sunt asimetrice: coborârea ajunge la un punct mai coborât al vocii decât cel de la care a început urcarea (și fraza); de altfel, în cazul amplificării acestui enunț prototipic, cea care se prelungește este partea a doua a tiparului (descendentă): (3) ma Ma vi ne re pe , de, așa încât tiparul melodic „declarativ“ sau „asertiv“ neutru poate fi considerat ca fiind, în esență, de tip descendent. Se pare că această schemă esențialmente descendentă tinde să aibă un caracter uni- versal: Karcevskij (1964, p. 225) oferă un mare număr de exemple de acest fel (fraze de lungimi diferite, formate prin coordonare sau subordonare) din limbi dintre cele mai di- verse ca: franceza, italiana, germana, engleza, rusa, poloneza, ceha, maghiara, chineza, trăgând concluzia că este vorba despre un fenomen caracteristic limbajului în general și nu numai anumitor limbi. 15 2.2. Intonația declarativă de „finalitate66 și de „continuitate66 Lingviștii au remarcat că porțiunea rostită cu ton urcător a frazei arată că mesajul nu s-a încheiat, iar cea coborâtoare marchează partea sa terminală; de aici provin termenii „intonație de continuitate" și, respectiv, „intonație de finalitate". Din observațiile de mai sus decurge că nu toate propozițiile enunțiative (sau „declarative" sau „asertive") au o intonație de tip descendent, ci numai cele independente, autonome sau care sunt plasate la sfârșitul unei fraze; dacă se află în prima parte a frazei, propozițiile vor avea o intonație de tip ascendent, a cărei semnificație este faptul că respectiva comunicare nu s-a încheiat. Cu alte cuvinte, ar fi mai corect să spunem că „intonația descendentă declarativă" este, de fapt, intonația declarativă de finalitate, în timp ce continuarea mesajului (chiar dacă cuprinde diverse tipuri de propoziții enunțiative) se exprimă,în general, printr-o intonație de tip ascendent (Dascălu-Jinga 1989 a, p. 347). In ceea ce privește intonația de continuitate, o ușoară urcare a tonului apare adesea pe silaba care precedă o pauză internă de enunț: spete, , oa 4 uă, dac-ar fi pr le-aș cum (4) Aceste o pă ra. Se pare însă că această urcare este facultativă iar conținutul semantic al enunțului nu s-ar modifica prin absența pauzei. 2.2.1. Intonația de continuitate și ambiguitatea sintactică Rolul intonației de continuitate devine important în cazuri de posibilă ambiguitate sintactică, adică în care structura lexico-gramaticală a unui enunț permite două sau mai multe interpretări semantice; mai mult, s-a vorbit chiar despre două tipuri de contururi ascendente de continuitate (numite și contururi „progrediente"): continuitatea „minoră" și cea „majoră"; ele nu diferă în ceea ce privește aspectul (ascendent), ci numai în ceea ce privește amploarea urcării tonului. Astfel, într-un exemplu precum cel de mai jos, înălțimea relativă a intonației de continuitate „minoră" și „majoră" poate fi singurul element, chiar în lipsa pauzei, care distinge între două fraze cu o structură lexicală identică dar cu structuri sintactice diferite (Dascălu-Jinga 1998, p. 253): lo, , amă a , . co spu (5) Dacă te cne când ai să ajungi a ne- mă, mL , a ca , colo (6) Dacă te cne na ai să ajungi a spu ne- . nu. 16 în exemplul (5) propoziția circumstanțială de timp când ai să ajungi acolo este subordonată primei propoziții (dacă te cheamă), iar în exemplul (6) temporala este subordonată ultimei propoziții (spune-mi). Așadar, urcarea mai amplă a tonului (continuativa ,,majoră“) separă două unități sintactice, în timp ce urcarea mai redusă (continuativa ,,minoră“) leagă între ele propozițiile între care există un raport sintactic imediat (de dependență). 2.2.2. Neglijarea distincției dintre intonația de finalitate și cea de continuitate Neglijarea deosebirii intonaționale dintre enunțurile declarative finale și cele nonfmale a determinat-o pe Sabina Teiuș (1980) să afirme că „existența unui număr destul de mare de enunțuri enunțiative cu contur final ascendent conferă vorbirii populare o trăsătură particulară" (p. 131 — subl. ns.). Autoarea ajunge la această concluzie datorită faptului că între enunțurile de- clarative rostite cu intonație ascendentă a înglobat și diverse tipuri nonterminale; pentru ilustrare, cităm doar un singur exemplu luat în considerare de autoare: acasă sigur că... s-a legat î| s-a făcut î| s-a mai spălat î| a durat chestia asta opt zile i|| (p. 37), în care este evident că enunțurile neterminale notate cu î| sunt enumerări, rostite cu intonația caracteristică (cf. Dascălu 1971), de continuitate. De altfel, Teiuș folosește corect datele despre intonația declarativă în scopul delimitării enunțurilor în transcrierea textelor dialectale. Ea arată, pe bună dreptate, că „în majoritatea cazurilor sfârșitul unui enunț este marcat, și în vorbirea populară, de un contur final descendent, fiind vorba de enunțurile enunțiative, și de o pauză relativ lungă" (Teiuș 1980, pp. 29-30), referindu-se, de data aceasta, numai la coborârea de finalitate; de pildă: până nu ne sculam noi î| ea nu se scula ^||; a luat furca î| fi a plecat cu vacile i|| (ibidem, p. 30). Tocmai luarea în considerare a celor două feluri de intonație declarativă (de continuitate și de finalitate) îi permite autoarei citate să stabilească limitele dintre enunțurile unitare din punct de vedere sintactic: „Un șir de propoziții principale coordonate, în cazul când fiecare propoziție prezintă un contur final ascendent, este considerat ca fiind un singur enunț, până la propoziția cu contur final descendent, cu care se încheie unitatea de intonație" (ibidem, p. 31). Legătura dintre intonația ascendentă de continuitate și pauză este postulată și în GLR 2: „De obicei, în cadrul propozițiilor și al frazelor, înaintea pauzelor mici (marcate în scris prin virgulă) există ușoare ascensiuni de intonație" (p. 471); în exemplul următor, preluat din GLR 2, am transpus intonația sugerată acolo cu ajutorul săgeților în sistemul folosit de noi: ta, in, (7) Ne ară gemând de ch mâinile negre cu pielea umflată fi ar să. 17 Problema raportului dintre intonație și pauză este mai com- plicată, în sensul că, din cauza unui tempo mai accelerat ori a slăbirii atenției vorbitorului, pauza poate deveni foarte scurtă sau poate lipsi complet; mai mult, datorită unor ezitări intervenite în timpul elaborării mesajului ori întreruperii cu prilejul autocorectării, pauza poate apărea în alt loc decât în cel cerut de înțeles. Faptul a fost remarcat deja de dialectologi: astfel, Magdalena Vulpe afirmă: „O îndelungată practică în transcrierea textelor dialectale ne-a convins (a) că, în vorbirea curentă, pauzele nu coincid în mod necesar cu limitele curbelor melodice și (b) că limita melodică este suficientă pentru marcarea limitei sintactice, pauza putând fi eliminată" (1980, pr 47). Studierea limbii vorbite ne-a revelat într-adevăr faptul că în combinația intonație ascendentă + pauză (scurtă), elementul omisibil este pauza: în multe situații ea are numai un caracter virtual, informația lingvistică respectivă fiind preluată de tipul de intonație care precedă această pauză. 2.23. Alte intonații de tip continuativ 2.2.3.I. Intonația enumerativă Intonația structurilor enumerative este reprezentativă pentru ceea ce am numit intonația de continuitate, având, în același timp, unele trăsături specifice. în GLR 2 (p. 475) se spune: „O intonație caracteristică au, în cadrul enunțiativelor, enumerările, repetițiile, în general, construcțiile simetrice. Ea se caracterizează prin ridicări sau coborâri de intonație care revin aproape regulat. în felul acesta, intonația unei unități sintactice seamănă cu a unității următoare sau precedente". Deși în acest pasaj sunt menționate mai multe tipuri de construcții (enumerări, repetiții, construcții simetrice), în continuare se dau numai exemple de enumerări (indicându-se prin săgeți inclinate sensul ascendent, respectiv, descendent al mișcării tonului): Și de acolo se suia pe alt vapor, și colinda lumea, și învăța limbi străine, și făcea economii și se întorcea acasă om cu stare (ibidem). Arăta testemele, ^barișele, ^cimberele (ibidem). Este adevărat că unele enumerări se pot rosti și cu ton descendent, dar acest ton ex- primă, de regulă, o emfază specială și/sau diverse conotații afectiv-atitudinale: Ai uitat câte am făcut pentru tine: te-am dat la școli boierești, te-am dus la baluri, v te-am plimbat prin țări străine, * ți-am pregătit o zestre mare, ți-am găsit un bărbat frumos și bogat X iar tu tot nu ești mulțumită! Am considerat așadar că intonația tipic enumerativă este, în limba română ca și în alte limbi, cea ascendentă („de continuitate"), pe care am căutat s-o descriem în detaliu (Dascălu 1971); cu acest prilej, am constatat următoarele: 18 — în cazul enumerării de cuvinte sau sintagme, intonația fiecărui termen are un aspect simetric, în sensul că tonul urcă până la silaba sa accentuată, apoi coboară ușor spre un „nivel de tranziție", de la care începe o a doua urcare pe termenul al doilea și așa mai departe; de exemplu: me șe le, le, (8) Arăta teste bari cimbe rele. — în cazul enumerării de propoziții, se pare că acestea își păstrează într-o anume măsură autonomia, ceea ce are ca efect, pe de o parte, realizarea unei urcări „absolute" la încheierea fiecărea dintre ele (adică vârful melodic atins de urcarea enumerativă se află chiar pe ultima silabă a propoziției, fără a fi urmat de ușoara coborâre „de tranziție"), iar, pe de altă parte, apariția unei scurte pauze după fiecare termen, care preia rolul de pregătire a tranziției spre urcarea enumerativă următoare: or, ea (9) Și de acolo se urca pe alt va? și colinda lum etc. — Deși enumerările și întrebările „totale" (care presupun răspunsul „da" sau „nu") sunt pronunțate, în general, cu intonație ascendentă, se remarcă o deosebire importantă între tiparul ascendent „enumerativ" și cel ascendent „interogativ": la finalul întrebării tonul atinge un nivel mult mai ridicat de înălțime decât la finalul fiecărui element enumerat: guri? /inx 4 re^ i ne> ne (10) A cumpărat me alu pru și stru 2.2.3.2. Intonația parentetică Uneori vorbitorul folosește anumite elemente din mesajul său pentru a-și exprima opinia, sentimentul sau o anumită atitudine față de faptele la care se referă. în astfel de situații, pentru a evita confuzia dintre nivelele comunicative, el pronunță segmentele respective într-un mod special, ca pe niște informații secundare sau ca pe niște explicații suplimentare; am numit intonația specifică acestor inserțiuni „intonație parentetică", încercând să distingem trăsăturile ei tipice de intonația „de continuitate" (Dascălu 1974). Pentru a putea identifica trăsăturile prozodice ale inserțiunilor de tip parentetic, am analizat și comparat două tipuri de enunțuri: — enunțuri fără inserții parentetice (tipul A); de pildă: Știam că jocul lor e bun. Spunea că-i sigur și bun. E om serios și-mi place. Credea că-i va spune „as“.; 19 — enunțuri similare cu acestea ca număr de silabe și structură ritmică, dar c u inserții parentetice (tipul B); de pildă: Cei doi, norocul lor, sunt buni. Era, desigur, nebun. El, om serios, va face. Era, cum s-ar spune, as. în planul melodic, observăm că: — enunțurile fără inserție parentetică (tipul A) sunt caracterizate printr-o intonație (ascendent-) descendentă de tip continuu: am (11) Ști că jocul lor e bun.; — enunțurile cu inserție parentetică (tipul B) au un tipar intonațional cu aspect întrerupt: tonul inițial este ușor ascendent, apoi se produce o ruptură de ton, pentru ca segmentul parentetic să poată începe de la un punct mai coborât decât finalul primului segment și să fie rostit, la rândul lui, cu ton ascendent; în fine, după încheierea inserției, se reia fraza începută, care se termină cu ton descendent: oi, (12) Cei d sunt , , lor, buni. norocul în planul cantitativ, constatăm că: — enunțurile de tip A (fără inserție parentetică) au o durată totală mai mică decât „corespondentele" lor de tip B, ceea ce se explică prin omogenitatea sintactică și into- națională a celor dintâi; — segmentul parentetic (din enunțurile de tip B) are o durată mai mică decât „cores- pondentul" său neparentetic, fiind rostit mai repede decât acesta, ceea ce se explică prin graba vorbitorului de a se întoarce la enunțul „principal" (pe care l-a întrerupt cu prilejul fragmentului inserat) și prin grija sa de a nu pierde ideea începută; de altfel se cunosc cazurile în care după o paranteză mai lungă, vorbitorul simte chiar nevoia de a repeta cuvântul la care se oprise înainte de a începe inserția explicativă: „Romanii — noi, strănepoții lui Traian, începem întotdeauna de la romani — romanii cunoșteau (...) și aceste două specii de păsărele" (Odobescu, Scrieri, p. 24); — în general, pauzele care separă segmentul parentetic de fraza în care este inserat sunt actualizate mai cu seamă acolo unde intonația parentetică specifică nu este suficient de bine marcată. 2.2.4. Intonația „întreruperii" Dacă considerăm că una dintre funcțiile intonației (s-o numim „logică") este de a indica încheierea unui mesaj sau continuarea acestuia, de aici decurge, în mod firesc, o 20 a treia posibilitate, aceea de a indica întreruperea vorbirii înainte de a se termina comunicarea respectivă. în funcție de situația conversațională distingem două feluri de întreruperi (Dascălu-Jinga 1989 a, pp. 351-352): întreruperea neintenționată și cea intenționată. 2.2.4.1. întreruperea neintenționată și temporară (sau „provizorie44) a mesajului este provocată de cauze obiective (vorbitorul este întrerupt de un eveniment neașteptat sau, cel mai adesea, de către interlocutor) ori de cauze subiective (deplasarea atenției vorbitorului spre un alt aspect, necesitatea unui anume timp de gândire pentru găsirea cuvântului potrivit sau pentru „smulgerea din memorie44 a unor date, detectarea unei erori și oprirea pentru a se iniția procedura de autoiorectare, întreruperea în vederea unei reformulări pentru atenuarea sau întărirea celor spuse anterior etc.). O astfel de întrerupere inopinată poate surveni în orice punct al discursului, prin urmare este firesc ca intonația vorbirii în acel moment precis să corespundă tipului semantic și sintactic al enunțului respectiv, cu alte cuvinte, ea poate avea, practic, orice aspect. 2.2.4.2. întreruperea intenționată și definitivă (mai bine zis, „non- provizorie44) este cea pe care vorbitorul o face cu intenția de a lăsa să se subînțeleagă restul comunicării, cu alte cuvinte este vorba de o figură retorică, numită „suspensie44 (definită de GLR 2 ca o „elipsă cu elemente afective44 — p. 402). Intonația suspensiei nu este prea caracteristică: ea poate fi ușor ascendentă sau plată, specifică pare să fie însă lungirea considerabilă a tonului ultimei silabe: ii... (13) E cuminte săraca, da’ mai șt a va (14) In ță, că de nuu... 2.3. Tiparul descendent declarativ emfatic 23.1. Emfaza declarativă se manifestă prin proeminență pozitivă După cum am spus, una dintre funcțiile intonației, cea „contrastivă44, este ca, împreună cu accentul, să scoată în evidență elementul cel mai important dintr-un enunț; acest element, care este contrastat — în mod implicit sau explicit — cu celelalte elemente din aceeași frază, a fost denumit în diverse feluri: „accentul propoziției44 (Drăganu 1945, GLR 2), „accentul logic sau sintactic44 (Mioara Avram 1997, p. 302), „emfaza contrastivă44 (Gorăscu 1977) etc. S-a observat (Pușcariu 1976, GLR 2, Roceric-Alexandrescu și Copceag 1966, Robu 1977, Iordan și Robu 1978 etc.) că în frazele declarative românești acest accent se exprimă printr-o urcare a vocii pe silaba accentuată a cuvântului respectiv (vom numi acest 21 ton urcător și/sau înalt „proeminență pozitivă", după Isacenko 1966); în exemplele de mai jos cuvântul „accentuat în frază" este indicat prin caractere aldine: (15) As ta-i casa ta. • ta' (17) Asta-i casa ca (16) As ta-i sa ta. Putem spune așadar că frazele declarative care cuprind un element evidențiat cu ajutorul proeminenței pozitive sunt caracterizate printr-un „tipar declarativ emfatic", adică, în esență, descendent dar marcat printr-un „vârf" melodic și dinamic (de intensitate) pe silaba accen- tuată a cuvântului scos în evidență (Dascălu-Jinga 1989 b, p. 11; 1989 c, p. 425). 2.3.2. Enunțurile declarative negative Frazele negative sunt, în limba română, cazuri tipice de enunțuri cu emfază, deoarece negația nu poartă totdeauna accentul frazei în această limbă (Pușcariu 1994, p. 106; Iordan 1975, p. 66). De obicei propozițiile enunțiative negative sunt caracterizate printr-un tipar descendent cu proeminență pozitivă (Dascălu-Jinga 1989b, p. 11; 1998, p. 252), având un vârf melodic pe nu: nu (18) Atunci era curent elec trie. Dacă enunțul conține două negații, el este caracterizat, în general, tot printr-o singură proeminență pozitivă, și anume pe unul dintre cele două cuvinte negative, în funcție de intenția vorbitorului: (19) Nu m-a chemat ni meni a seară. ni (20) Nu m-a chemat meni a seară. Este interesant să arătăm că nu în toate limbile accentul frazei cade pe negație; de pildă, în limba italiană, vârful melodic se află, de obicei, pe silaba accentuată a predicatului (Agard / Di Pietro 1965, p. 68; Niculescu 1969, p. 301): (21) Non vu°le anaare a casa. („Nu vrea să meargă acasă"). 22 233. Intonația numelui predicativ De regulă, „emfaza declarativă" nu modifică structura sintactică a unui enunț, dar este interesant să menționăm o excepție importantă în această privință. Ea privește structurile de tipul Țara e poporul, unde avem de-a face cu unul din cazurile în care flexiunea cazuală și acordul nu sunt suficiente pentru a indica în mod univoc organizarea internă a frazei, așa încât singurele elemente cu ajutorul cărora se poate deduce relația sintactică dintre unități sunt ordinea cuvintelor și accentul frazei. Mioara Avram (1997, p. 330) face apel la topică, considerând că termenul plasat înaintea verbului copulativ trebuie tratat, în mod convențional, ca subiect, iar cel plasat după copulă trebuie socotit nume predicativ. Pentru Valeria Guțu Romalo (1973, p. 53), cel care poate rezolva ambiguitatea sintactică este locul accentului frazei, cu alte cuvinte, dacă se menține aceeași ordine a cuvintelor, revine numai intonației rolul de a distinge între subiectul și numele predicativ al construcției; într-adevăr, am constatat (Dascălu-Jinga 1989 c, p. 426) că, în exemple ca cele care urmează, numele predicativ este rostit cu proeminență pozitivă, indiferent de poziția pe care o ocupă: (22) Ta T po ra e popo , (23) Țara e po rul. rul. Rolul intonației devine și mai evident când se omite verbul copulativ a fir, S. Pușcariu este de părere că în acest caz pauza preia integral rolul copulei: „Trandafirul e roșu, cicoarea albastră: pauza dintre cicoarea și albastră are aceeași funcție sintactică ca e din propoziția dintâi, arătând că albastră nu e atribut, ci predicat" (1976, p. 47; vezi și Dimitriu 1982, p. 115). Și GLR 2 (pp. 100-101) atrage atenția asupra rolului jucat de intonație: „în propoziții nominale, când subiectul precedă numele predicativ, ideea de predicație poate fi marcată prin pronunțarea pe un ton ascendent a subiectului, indiferent de intonația restului propoziției (subl. ns.) și în scris prin virgulă sau prin linia de pauză: Fețișoara lui, Spuma laptelui; Mustăcioara lui, Spicul grâului; Perișorul lui, Pana corbului; Ochișorii lui, Mura câmpului". Această observație, împreună cu exemplul ilustrativ, merită mai multă atenție. Trebuie să subliniem rolul esențial al contextului lingvistic în situația respectivă: el nu admite și pronunțarea elementelor care urmează după subiecte tot cu o intonație ascendentă, pentru că, în acest caz, întregul pasaj s-ar transforma într-o serie enumerativă. Așadar, 23 pentru a afla ce anume poartă „ideea de predicație“, ar fi mai corect să luăm în considerație atât intonația ascendentă a subiectului și pauza care îi urmează, cât și intonația descen- dentă a numelui predicativ (Dascălu-Jinga 1989 c, p. 427). Un tipar melodic global de tip „descendent emfatic44 apare și în cazul în care numele predicativ precedă subiectul: se (24) O frumu țe, fata pe care mi-ai arătat-o ieri!, unde substantivul frumusețe este rostit cu un vârf melodic pe silaba sa accentuată, ceea ce indică rolul său de nume predicativ. 2.4. Intonația „predicativă*4 2.4.1. în diverse lucrări de gramatică se vorbește despre o „intonație predicativă", fără a se face, în general, nici o specificare legată de caracteristicile ei fizice sau perceptuale. De pildă, în GLR 2 (p. 7) se spune: „Propoziția este o comunicare realizată prin unul sau mai multe cuvinte însoțite de indici de predicație: prezența unui predicat verbal sau nominal (predicatul este marcat de obicei prin prezența unui verb la un mod personal; predicatul nominal fără copulă este marcat prin intonație și topică) sau numai a unei intonații predicative" (subl. ns.). Din acest citat rezultă că intonația predicativă poate servi la substituirea predicatului, în urma investigației acustice pe care am întreprins-o, putem să precizăm că enunțuri precum cele oferite în continuare pentru ilustrare de GLR se caracterizează printr-o into- nație de tip ascendent-descendent (Dascălu-Jinga 1989 d, p. 225). Ea apare atât în cazul omiterii predicatului verbal: A așternut dulama și a băgat sub ea un maldăr de iarbă. ciula, (25) Că la gulerul du, lămii., cât și atunci când este omisă numai copula: uită, sără (26) Vorba m cia omului. 24 După cum vedem, frazele declarative cu predicatul verbal sau numele predicativ omis au același tip de intonație (ascendent-)descendentă ca și frazele „complete" (cu întreg predicatul exprimat), vezi, de pildă, exemplul (1). 2.4.2. Un alt pasaj din GLR 2 se referă la „propozițiile nominale existențiale": „Un important semn al predicației este intonația predicativă. în majoritatea propozițiilor (în cele cu predicat) ea are rol ajutător, însoțind alte mijloace de exprimare a predicației (verbul la un mod predicativ, numele predicativ), dar la un tip de propoziții, și anume la cele nominale (existențiale) monomembre reduse la subiect, intonația predicativă este singurul semn al predicației, singurul element care dă caracter de propoziție cuvântului respectiv" (p. 19). în acest caz, termenul „intonație predicativă" pare să aibă un înțeles diferit: ea nu mai este ceva care înlocuiește predicatul, ci un element (singurul) care conferă valoare de propoziție unui cuvânt folosit izolat. Se știe că enunțurile eliptice pot fi rostite cu o mare varietate de intonații (marele regizor Stanislavski obișnuia să pretindă actorilor să poată pronunța secvența „Deseară" cu cel puțin 40 de intonații diferite!). Aceste intonații diferă în funcție de intenția vorbitorului, de sentimentele și/sau atitudinile sale, de contextul lingvistic, dar, mai ales, de cel situațional. Iată un exemplu discutat de S. Pușcariu (1976): „Intonația poate schimba cu desăvârșire înțelesul unui cuvânt, sau cel puțin să ne silească să-i dăm o anumită interpretare. Când cineva intră într-o cameră în care i s-a semnalat prezența cuiva, cuvântul tăcere, rostit în mod obișnuit, însemnează «nu-i nimeni». Dacă profesorul intră în clasa zgomotoasă și strigă tăcere!, nu mai avem a face cu o constatare, ci cu o poruncă: «tăceți!»" (p.47). Este evident că,în ambele situații, cuvântul tăcere reprezintă ceea ce GLR 2 numește o „propoziție nominală (existențială) monomembră", pentru care intonația predicativă ar trebui să fie singura marcă predicativă. Dar, de vreme ce două intonații diferite (ca în exemplul dat de Pușcariu) sunt ambele predicative, înseamnă că „predicati vitatea" nu poate fi atribuită unei anumite intonații. Mai mult, dacă luăm în considerare faptul că numărul contextelor lingvistice și situaționale în care poate apărea un enunț format dintr-un singur cuvânt este practic infinit, constatăm că predicativitatea nu poate fi legată nici măcar de un număr finit de intonații. 2.4.3. De asemenea, se știe că în limbile naturale nu poate fi rostit nici un enunț, nici un cuvânt, într-un mod complet lipsit de intonație, încât pare aproape imposibil ca intonația să devină „predicativă" numai în anumite cazuri. Ar însemna că orice secvență de sunete rostite într-o anumită limbă poate fi o propoziție numai prin faptul că a fost pronunțată. După cum am arătat (1.1.), intonația este o trăsătură inerentă a limbajului uman. Se știe că în majoritatea limbilor (probabil în toate) există mesaje care pot fi decodate cu 25 exactitate numai pe baza unei anume intonații, chiar și în lipsa unor sunete articulate; de pildă negații sau afirmații,întrebări, răspunsuri la un apel (Dascălu-Jinga 1996 a), precum și diverse semnale de receptare, în general emise cu gura închisă și care sunt sugerate în scris prin „cuvinte" bizare ca hm, îhî, hum, mhm, mm etc. (Dascălu-Jinga 1996 b). Pe de altă parte, se pune întrebarea: dacă, prin definiție, propoziția are o intonație predicativă (fie și având un „rol secundar"), care este aceasta în cazul unor enunțuri „complete" (noneliptice), ca: Da’ ce cauți prin aceste locuri, copilă, și cine ești? sau Ai pleca la mare? etc. 2.4.4. Am considerat utilă această discuție (Dascălu-Jinga 1989 d) pentru că termenul „intonație predicativă" este folosit de unii autori ca fiind de la sine înțeles, în ciuda faptului că nu se cunoaște (nici măcar aproximativ) forma concretă a acestei intonații. Ca să dăm un singur exemplu, Ecaterina Alexandrescu (1978), vorbind despre structuri „incidente brevilocvente" ca vorba ceea, nici vorbă sau într-un cuvânt (p. 51), spune: „în lipsa pre- dicatului, calitatea de enunț incident a acestor secvențe este marcată de intonația de co- municare (intonație predicativă), de lipsa legăturii sintactice cu membrele enunțului în care se află" (subl. ns.). în afara echivalării nejustificate dintre „intonația de comunicare" și „intonația pre- dicativă", trebuie să remarcăm că formule ca vorba ceea sau într-un cuvânt apar rareori ca enunțuri independente, adică în situații în care ar necesita o intonație predicativă, după GLR. Când sunt folosite ca enunțuri incidente, ele au, de obicei, o intonație caracteristică, de tip „parentetic" (2.2.3.2.). 2.45. Când un autor își bazează cercetarea pe un corpus vorbit, el simte nevoia să definească mai precis aspectul concret al „intonației predicative" Astfel, ocupându-se de delimitarea enunțurilor în „vorbirea populară" românească, Sabina Teiuș (1980, p. 30) notează: „Uneori numai intonația coborâtoare, pauza lungă și contextul, luate împreună, pot delimita un enunț, ca în exemplele următoare: (...) eram un efectiv de șaisprezece jandarmi la post i|| post mare >L||; da io... n-am mers tot... cu ochii napoie J,| să vedem ce-i înapoie >L|| tot înainte >l||. în aceste exemple, intonația coborâtoare, urmată de pauza lungă, are valoare de marcă predicativă, în asociere cu accentul de intensitate". Din pasajul citat, reiese că Teiuș se referă la valoarea predicativă a intonației ca la un indicator de autonomie. Dacă însă autonomia este, prin definiție, principala caracteristică a unui enunț, rezultatul logic ar fi că toate enunțurile sunt predicative, nu numai unele dintre ele (adică cele care au intonație predicativă). De fapt, în „intonația coborâtoare urmată de o pauză lungă", putem recunoaște intonația declarativă de finalitate (2.2.), care distinge enunțu- rile respective atât de cele declarative nonterminale, cât și de enunțurile interogative. Având în vedere că enunțurile pot fi de diverse tipuri comunicative, intonația lor „predicativă" poate fi și una de tip ascendent, pentru întrebările de tip „da sau nu" sau 26 „totale" (3.1.) sau de tip descendent (pentru întrebările introduse prin cuvinte interogative, numite și „parțiale" (3.2.). La acestea s-ar putea adăuga mulțimea de intonații care exprimă emoții și atitudini dintre cele mai diverse, precum și toate variantele intonaționale deter- minate de factori pragmatici, stilistici, sociali, geografici. 2.4.6. în opinia noastră, „intonația predicativă" este un concept abstract, fără nici o corespondență în realitatea vorbirii, cu alte cuvinte, acestă intonație nu are o formă defi- nibilă și nu poate caracteriza un enunț anume, pentru că nu poate fi opusă la nimic (de exemplu, un enunț predicativ nu poate fi opus unuia nonpredicativ prin intermediul intonației). Termenul „intonație predicativă" este folosit în GLR, probabil, cu referire la funcția primordială sau „primară" a intonației, aceea de actualizare în vorbire a unor scheme exis- tente la nivelul limbii. Așa cum spunea Karcevskij (1964), intonația este cea care „face fraza"; orice cuvânt sau grup de cuvinte, orice formă gramaticală, orice interjecție poate, dacă o cere situația, să servească drept unitate de comunicare. Intonația este cea care actualizează aceste valori semantice virtuale: „în economia limbii intonația este proce- deul de actualizare prin excelență" (ibidem, p. 209). Faptul că nu rostim nici un enunț (propoziție, frază) fără intonație (indiferent dacă o numim „predicativă" sau altfel) face, după părerea noastră, ca acest concept să devină inoperant. 25. Alți factori modificatori ai tiparului descendent declarativ în afară de emfaza exprimată prin proeminența pozitivă pentru scoaterea în evidență a unor anumite elemente din enunț, de folosirea ei pentru realizarea melodică a enunțurilor declarative negative (2.3.2.) sau pentru manifestarea unor funcții sintactice (233.), există și alți factori care pot modifica aspectul „continuu descendent" al unui tipar melodic declarativ. Amintim în continuare câteva exemple de acest tip. 25.1. Vocativul Având în vedere faptul că în limba română, ca și în alte limbi, distincția dintre vocativ și nominativ se bazează de foarte multe ori numai pe intonație (Vasiliu 1956; GLR 1, p50), am considerat că descrierea acestei intonații merită o atenție specială (Dascălu 1984 b). Se știe că, pe de o parte, apariția desinenței de vocativ implică folosirea intonației caracteristice, iar, pe de altă parte, atunci când desinența specifică a vocativului lipsește, intonația funcționeză ca element distinctiv. Așadar, în combinația desinență de 27 vocativ + intonație, putem considera că cea dintâi constituie elementul redundant, iar ultima, elementul distinctiv. 25.1.1. Pentru a vedea modul în care intonația distinge vocativul de nominativ, să comparăm exemplele următoare: (27) Ana va veni la (28) A noi. n a, va veni la n oi! Observăm că substantivul Ana din (27), aflat la nominativ, este rostit cu un ton „plat“, în timp ce vocativul Ana din (28) este caracterizat printr-un vârf melodic pe silaba accen- tuată, urmat de o coborâre abruptă în silaba următoare (și ultima) a cuvântului respectiv. Coborârea se realizează i n t e r s i 1 a b i c în cazul substantivelor paroxitone, pro- paroxitone etc.: e Ni (29) Gabri cu la! le! și i n t r a s i 1 a b i c în cuvintele oxitone sau în cele monosilabice: a / (30) Bogd o n! n! Atunci când silaba accentuată nu este prima din cuvânt, se manifestă ceea ce se poate numi „forma completă" a tiparului vocativului, în sensul că înaintea vârfului melodic se produce o urcare „pregătitoare": re oa (31) Mar ga t I n ta! a! Analiza acustică a arătat că, în unele dintre cuvintele care încep cu silaba accentuată, urcarea „pregătitoare" se produce i n t r a s i 1 a b i c, astfel încât în aceeași silabă cu vârful are loc și o ușoară urcare care îl precedă; această urcare are o durată și o amploare mult mai mică decât coborârea care urmează, ceea ce face ca ea să nu fie întotdeauna perceptibilă (se pare că mărimea considerabilă a intervalului descendent, precum și faptul că acesta se află în imediata vecinătate a segmentului ascendent produce un efect de „mascare" în plan auditiv a acestuia din urmă). în consecință, vom considera că elementele constante ale intonației cuvintelor în vocativ sunt vârful melodic și porțiunea descendentă care îl urmează. Realizarea unei forme „complete" sau „incomplete" a tiparului melodic al vocativului depinde, în general, de importanța pe care vorbitorul o acordă în discurs cuvântului res- pectiv, mai precis, funcției sale de adresare. în mod implicit, ea este determinată în mare măsură de locul ocupat de vocativ în cadrul enunțului: 28 — când cuvântul în vocativ este plasat la începutul frazei înseamnă că vorbitorul vrea să insiste asupra formulei de adresare către interlocutor, făcând, în același timp, un apel la atenția acestuia față de cele ce urmează să spună. Poziția inițială favorizează manifestarea tiparului melodic „complet44, adică ascendent-descendent al vocativului: a (32) 5 n , reau da, v să te rog ce va. — în schimb, în poziția internă sau finală, vocativul își poate pierde porțiunea ascendentă, fiind caracterizat numai prin coborâre: (33) Vreau să te rog ce va, San , d a. 25.1.2. Intonația imperativului este similară cu cea a vocativului: un vârf pe silaba accentuată a verbului, urmat de o coborâre abruptă în silaba (sau silabele) următoare. Ca urmare, enunțul care cuprinde un imperativ și un vocativ este caracterizat prin două vârfuri melodice, cel al vocativului fiind, de regulă, dominat în înălțime de vârful aflat pe silaba accentuată a verbului la imperativ: (34) v",,, S“"d a! 25.13. Vocativul „chemării" (caii contour) Un substantiv în vocativ poate apărea izolat, ca mijloc de adresare care exprimă diverse nuanțe atitudinal-volitive,parafrazabile prin: „Fii atent!44, „Vino încoace!44, „Fii cuminte!44 (Vasiliu 1956, p. 6) sau o gamă largă de stări afective, de la indignare și reproș, până la surpriză, bucurie sau entuziasm. în afara acestor situații, un cuvânt în vocativ poate fi folosit pentru a c h e m a o persoană aflată la o oarecare distanță față de vorbitor sau în afara sferei sale vizuale. Acest tip de vocativ are o intonație specifică (Dascălu 1985 a), numită intonația „chemării44 (engl. caii contour); ea este caracterizată, în esență, printr-o coborâre în trepte (asemenea unor note muzicale, de unde și denumirea sa engleză spoken chant), care începe de la silaba accentuată a cuvântului: si (35) A San u le! na! da! Va Acest tipar este foarte răspândit în diverse limbi ale lumii. Referitor la valoarea sa semantică și situațională, unii autori subliniază nota de „familiaritate" pe care o exprimă; astfel, Ladd (1978) crede că această intonație semnalează faptul că mesajul este, într-un anume sens „predictabil", 29 stilizat, ca parte a unui schimb dialogal stereotipic (după cum arată și faptul că este folosită mai ales între persoane apropiate). 'Pentru a delimita intonația „de chemare" de cea de simplă adresare a unui vocativ, să comparăm cuvântul Sanda din următoarele două exemple: (32) SUn t reau da, v să te rog (36) San ce daa! va. Observăm că în vocativul obișnuit, de adresare (32), se produce o coborâre intra- silabică (în silaba sa accentuată), în timp ce, în vocativul „de chemare" (36), coborârea este intersilabică, având aspectul a două tonuri distincte, ca două trepte sau ca două note muzicale, care corespund celor două silabe ale cuvântului. în cazul cuvintelor monosilabice sau al celor oxitone, conturul melodic în două trepte al vocativului „de chemare" se poate realiza prin „scindarea" sau „despicarea" vocalei (despre acest fenomen, vezi Pușcariu 1976, p. 48 și 1994, pp. 142-143,180) din silaba accentuată, adică prin pronunțarea acesteia în două silabe; distincția dintre „adresare" și „chemare" se realizează și în acest caz, prin opoziția contur melodic „continuu descendent" vs contur melodic „descendent în două trepte": (37) V; Vlaad! ad! Cu ajutorul analizei spectrografice și al testelor de percepție am putut identifica și alte deosebiri între cele două tipare melodice: vocativul „chemării" este plasat în întregime mai sus decât vocativul „adresării" și este caracterizat printr-un interval descendent mai îngust decât acesta, încât treapta a doua, adică punctul final al chemării, este totdeauna mai înaltă decât a adresării, așa cum am încercat să sugerăm în schema (37). La aceasta putem adăuga faptul că vocativul „chemării" are, în general, o durată mai mare, bazată pe prelungirea silabei accentuate a cuvântului în chestiune sau, după cum am văzut, pe despicarea acesteia și pronunțarea sa în două silabe. 252. Vorbire directă vs vorbire indirectă Intervenția vorbirii directe poate și ea „sparge" continuitatea tiparului descendent declarativ (Dascălu-Jinga 1989 b, p.9; 1998, p. 243), așa cum putem observa comparând între ele exemplele (38) și (39): (38) Mama spu ne cât e 30 (39) Mama spu â bun! ne: t e de 253. Intonații declarative cu diverse conotații Numeroase alte condiții „locale", specifice unei anumite conversații între anumiți interlocutori, pot, la rândul lor, determina modificarea tiparului declarativ descendent „neutru“. De acestea ne propunem să ne ocupăm cu alt prilej, când vom prezenta rolul „interactiv" sau „conversațional" al intonației precum și funcțiile ei pragmatice. Dăm aici doar două exemple: — O ușoară urcare a conturului terminal poate imprima unei fraze declarative o notă de indiferență: — S-a terminat concursul? tiu. te. (40) — Nu ș sau — Poa unde tonul folosit sugerează că, după astfel de răspunsuri evazive, vorbitorul ar putea adăuga: „Și nici nu-mi pasă" sau „Nu e treaba ta" etc. — Tonul ascendent poate conferi, dimpotrivă, o nuanță de căldură în saluturi ca: ,ua! nit! (41) Bună sau Bine-ai 3. INTONAȚIA ENUNȚURILOR INTEROGATIVE 3.1 Tiparul ascendent interogativ 3.1.1. Emfaza interogativă 3.1.1.1. Emfaza ca element constitutiv în întrebările totale Tiparul ascendent interogativ este considerat ca fiind caracteristic pentru întrebările care presupun răspunsul „da" sau „nu“ în limba română: în această limbă, spre deosebire de altele, întrebările respective pot avea o structură segmentală (lexico-gramaticală) identică cu cea a unor enunțuri declarative, singurul element distinctiv dintre ele fiind, în acest caz, intonația urcătoare a întrebărilor. în continuare vom vedea că, dacă privim faptele mai îndeaproape, în limba română există diverse tipuri și subtipuri de întrebări, cu tot atâtea intonații caracteristice. în general, se consideră că există două tipuri fundamentale de întrebări. Primul include întrebările care presupun răspunsul „da“ sau „nu", numite și întrebări „totale“, fiind caracterizat printr-o intonație urcătoare; al doilea tip cuprinde întrebările „parțiale", introduse printr-un cuvânt interogativ (care?, ce?, cine?, cum?, când?, de ce?, unde? etc.), fiind caracterizat printr-un tipar melodic coborâtor. Unii autori numesc ultimul tip de întrebări „informative", pentru că ele conțin totdeauna o anume cantitate de informație; de pildă enunțul Cine vine? implică informația „Știu că vine cineva, dar nu știu cine", iar întrebarea se referă numai la acest ultim cuvânt, fiind într-adevăr „parțială". în opinia noastră (Dascălu 1975 a, p. 477), întrebările totale nu sunt mai puțin „informative" decât cele parțiale, întrucât ele se bazează aproape în toate cazurile, pe o presupoziție: astfel, enunțul Mama vine? este el însuși purtătorul informației „Vine cineva", iar întrebarea respectivă se referă numai la persoana anume care vine, fiind similară, sub acest aspect, cu Cine vine?. 32 Ceea ce conferă caracter informativ întrebării Mama vine? este fenomenul emfazei; desigur, ne referim aici la „emfaza de contrast", prin care se imprimă o anume proeminență unui cuvânt, conferindu-i „accentul frazei". Considerăm că este foarte greu, dacă nu imposibil, să pronunțăm o întrebare totală fără să accentuăm un anumit cuvânt al său, cel la care „se referă întrebarea". O deosebire importantă dintre enunțurile interogative totale și enunțurile declarative corespunzătoare este următoarea: în timp ce o declarativă poate fi pronunțată complet neutru, o întrebare nu numai că este cel mai adesea marcată sub aspect emoțional sau atitudinal, dar, de regulă, conține un anumit cuvânt asupra căruia se concentrează interesul întrebării și care este rostit cu un accent mai puternic. Am putea spune, așadar, că emfaza este un element constitutiv în î n t r e b ă r i, în timp ce, în enunțurile declarative, ea este numai opțională (Dascălu 1979 b, p. 36; 1985 c,p. 213). Această constatare ne-a determinat să cercetăm intonația întrebărilor totale luând în considerare doi parametri: accentul frazei și accentul cuvântului, care, împreună, deter- mină „forma" intonației urcătoare a acestor enunțuri. 3.1.1.2. Dacă luăm în considerare numai forma conturului terminal (= ul- tima silabă accentuată din enunț împreună cu silaba sau silabele care o urmează până la final), constatăm că aceasta poate fi ascendentă sau ascendent-descendentă, iar realizarea unuia sau a altuia dintre cele două tipuri de contururi terminale depinde de acțiunea concomitentă a doi factori: — locul cuvântului la care se referă întrebarea („emfaza interogativă"), fiind relevante două poziții posibile: emfaza pe ultimul cuvânt (= E) și emfaza pe oricare alt cuvânt din întrebare (= NE); — tipul accentuai al ultimului cuvânt din enunț, fiind relevantă numai distincția dintre oxiton (= O) și nonoxiton (= NO), adică dintre accentuarea pe ultima silabă și toate celelelte posibilități de accentuare. Investigația noastră (Dascălu 1975 a) a ajuns la concluzia că un contur terminal ascendent se realizează dacă ultimul cuvânt este oxiton (reamintim faptul că indicăm prin caractere aldine cuvântul care poartă accentul frazei): (42) Mama ,a? (43) m ma la? 1 a sau dacă ultimul cuvânt coincide cu elementul care poartă emfaza: e? (44) Ma n ma vi în schimb, conturul terminal este ascendent (în silaba accentuată) — des- cendent (în silaba sau silabele neaccentuate care urmează până la final) în cazul când emfaza se află într-o poziție n o n f i n a 1 ă: 33 VI (45) M ne? ama Așadar, folosind simbolurile E, NE, O și NO cu semnificația menționată mai sus, putem reprezenta modul în care cei doi factori avuți în vedere colaborează la determinarea unui contur terminal ascendent (î) sau a unuia ascendent-descendent (Î4) în felul următor: E NE O î î NO î îi 3.1.13. Dacă luăm în considerare întregul contur melodic al enunțurilor (adică inclusiv porțiunea care precedă conturul terminal), constatăm că elementul „la care se referă întrebarea" este caracterizat printr-un ton coborât sau /și des- cendent. Prin urmare, „emfaza interogativă" se exprimă în română printr-o pro- eminență negativă, ceea ce o deosebește de alte limbi (ca engleza, italiana etc.), dar se pare că o apropie de unele limbi balcanice (ca albaneza și sârbocroata), așa cum demonstrează Lehiste și Ivici (1980). Probabil că emfaza interogativă este caracterizată printr-un ton de tip descendent mai ales în limbile în care întrebările totale sunt rostite cu o intonație de tip ascendent, iar intonația ascendentă este folosită cu precădere în limbile care, ca și româna, nu utilizează (decât în mod excepțional) alte mărci cu valoare interogativă, ca, de pildă, ordinea inversă a subiectului și predicatului (franceză, engleză, germană, suedeză etc.), verbe auxiliare + inversiune (engleză, franceză), particule intero- gative (rusă, maghiară, germană) sau formule speciale (ca fr. est-ce que...); acolo unde apar astfel de mărci intonația „interogativă“ devine, în mare măsură redundantă. Cu alte cuvinte, pentru a da relief unui element în cadrul unui contur intonațional de tip ascen- dent, este necesar ca mișcarea tonului să aibă o direcție contrară liniei melodice globale, fiind impor- tant să se producă o schimbare a direcției tonului, iar această schimbare să aibă un caracter abrupt. Așa s-ar putea explica de ce atunci când mișcarea generală a tonului într-un enunț are caracter as- cendent, cuvântul accentuat este scos în relief printr-un ton coborâtor, realizându-se o proeminență negativă (Dascălu 1979 a, p. 138). 3.I.I.4 . Identificarea unor astfel de date intonaționale ne atrage atenția asupra nece- sității de a studia întregul contur melodic al unei fraze, nu doar partea sa finală, întrucât intonația unui enunț funcționează ca o entitate unitară atât din punct de vedere percep- tual, cât și din punctul de vedere al „semnificației" sale lingvistice. Un exemplu grăitor pentru acestă afirmație este felul în care se exprimă emfaza interogativă în fraze mai lungi. Astfel, dacă elemenul accentuat în astfel de enunțuri este plasat chiar la început, tonul său specific coborât poate fi prelungit aproape nemodificat de-a lungul întregii întrebări până la urcarea finală: 34 a? (46) Mama vine mâine la noi să ne blemă? (47) Pot să vorbesc cu fratele tău în această pro 3.1.15. Intonația întrebărilor totale negative este și ea o formă de manifestare a emfazei interogative. Amintim că, în română, adverbul negativ nu poartă,în general, accentul frazei (23.2.). Dat fiind că el este plasat, de obicei, la început, conturul melodic general al întrebării negative este foarte asemănător cu cel descris mai sus (3.1.1.4.): tonul coborât (ca un fel de platou jos) este prelungit ca atare până la silaba accentuată a ultimului cuvânt, unde se produce o urcare abruptă (Dascălu 1981a): i? 7 o a ne? (48) Nu vine la n (49) Nu mai mergi m Acest platou coborât (care pare să fie o trăsătură caracteristică limbii române) se menține în toate întrebările totale negative, indiferent de lungimea lor: i? o (50) Nu vrei să ne întâlnim mâine acasă la n t* re? (51) Nu-ți place expoziția care s-a bucurat de succes în țară și peste ho Atunci când negația nu se află chiar la începutul întrebării, tonul coborât începe, bineînțeles numai de la nu: (52) Apăi . . cat? nu ziseși c-a ple întrucât, spre deosebire de unele limbi (de exemplu engleza), în română dubla negație este normală, întrebările negative care cuprind un al doilea cuvânt negativ sunt frecvente. Acest cuvânt poate fi un pronume: nimeni, nimic, nici unul, nici una sau un adverb: niciodată, nicăieri, nicicum etc. El poate fi plasat în frază după nu sau înaintea sa. Când este plasat ca al doilea element negativ, tonul cel mai coborât din enunț este, de regulă, atins abia în silaba sa accentuată, după care continuă ca atare până la ultima silabă accentuată din frază, unde se produce urcarea finală abruptă: oi? (53) Nu vine . . n nimeni la O emfază specială pe a doua negație poate fi obținută dacă în silaba care urmează celei accentuate din cuvânt se produce o urcare bruscă a tonului; dat fiind că ea este urmată 35 de urcarea interogativă finală, porțiunea care începe de la negație a conturului melodic este similară cu o scară în două trepte urcătoare: . . oi? (54) Nu vine ,meni la n ni Când un alt cuvânt negativ este plasat în frază înaintea lui nu, de exemplu când cu el începe întrebarea, după punctul minim atins în silaba sa accentuată, tonul urcă în silaba următoare, apoi se prelungește la același nivel până la urcarea finală, luând astfel naștere un contur melodic în două trepte ascendente: . oi? meni nu vine la n (55) Ni 3.12. Propagarea intonației interogative Am vorbit mai înainte despre extinderea intonației coborâte (specifice emfazei interogative) sub forma unui „platou'1 jos de-a lungul întregului enunț interogativ până la urcarea finală. Un fenomen întrucâtva asemănător cu acesta este „propagarea" intonației de tip ascendent pe toată lungimea unei fraze formate din una sau mai multe propoziții, când ele sunt subordonate unei regente interogative care le precedă (Stati 1955,p. 308; Șerban 1970, p. 73; Dascălu 1979 b,p. 38; Avram 1997,p.401;GLR 2, pp. 476-477). Am putea spune că în astfel de cazuri se realizează o subordonare nu numai sintactică, ci și melodică a acestor propoziții (Dascălu 1979 b, p. 38): pui? en să-mi s (56) N e Zahar g ce-ai io, e Iun 3.13. Tiparul ascendent interogativ cu vocativ 3.13.1. Când vocativul se află la începutul unei întrebări totale, intonația sa este similară cu cea a unui vocativ plasat înaintea unei fraze enunțiative sau imperative: ton înalt pe silaba accentuată urmat de o coborâre abruptă (Dascălu 1984 b, p. 446); dacă cuvântul respectiv nu începe cu silaba accentuată, vârful poate fi precedat de „urcarea pregătitoare": o a oi? (57) I na, n vii pe la După cum observăm, apariția vârfului melodic specific vocativului are ca rezultat modificarea tiparului ascendent interogativ, în sensul că intonația globală a unei între- bări totale cu vocativ este caracterizată prin două vârfuri: unul pe silaba accentuată a vocativului, celălalt pe ultima silabă accentuată din enunț. Din acest punct de vedere, am putea spune că vocativul funcționează ca un factor modificator al tiparului ascendent interogativ. 36 3.1.3.2. Intonația descendentă a vocativului se actualizează și atunci când acesta ocupă opoziție internă în enunț (ibidemf ii, m i? (58) V a o mă, pe la n De asemenea, vocativul acționează ca factor modificator în cazul unor întrebări totale negative, în sensul că vârful său melodic caracteristic întrerupe desfășurarea tonului coborât și plat (până la ultima silabă accentuată din enunț, unde are loc urcarea finală interogativă), introducând un al doilea vârf melodic, pe silaba sa accentuată (ibidem, p. 447): a i? (59) Nu vine, mm o ă, pe la n 3.133. In poziție finală, vocativul nu modifică tiparul ascendent și nu introduce un al doilea vârf melodic, pentru că, fiind ultimul cuvânt din întrebare, în silaba sa accentuată se actualizează concomitent atât intonația caracteristică vocativului, cât și cea interogativă (ibidem): ne, mam (60) Vi ă? Cercetările noastre infirmă părerea lui R. Rankin (1973, p. 26) conform căreia vocativul pla- sat la sfârșitul unei întrebări totale românești ca Nu cumva aveți un ghid turistic, domnișoară? ar avea o intonație ascendentă de tip „absolut", adică încheiată în punctul de maximă înălțime al în- tregii fraze. 3.1.4. Tiparul ascendent interogativ retoric Se știe că întrebările retorice sunt cazuri tipice de dezacord între forma interogativă și conținutul asertiv al enunțului. Forma interogativă se poate manifesta structural (cu ajutorul unor cuvinte interogative) și/sau intonațional. Trăsătura specifică a întrebărilor retorice este „schimbul de construcție între pozitiv și negativ" (GLR 2, p. 45): dacă întrebarea este afirmativă, ea exprimă un înțeles negativ și, viceversa, dacă întrebarea este negativă, echivalează cu un enunț pozitiv. întrebările retorice sunt, de fapt, pseudoîntrebări: vorbitorul face o aserțiune în formă interogativă tocmai pentru a sublinia caracterul ei peremptoriu. Hudson (1975, p. 16), care definește întrebările retorice ca întrebări care nu așteaptă răspuns, consideră că nu este nimic în forma lor care să-i arate interlocutorului dacă se așteaptă ca el să dea un răspuns sau nu. De regulă, se consideră că contextul lingvistic și situațional joacă rolul decisiv în determinarea naturii retorice sau nonretorice a unei întrebări, lucru valabil, parțial, și pentru limba română, unde, de obicei, doar cu ajutorul contextului aflăm că o întrebare ca: Se putea altfel? este retorică, adică înseamnă „Nu se putea altfel". Iată contextul mai larg în care apare această falsă întrebare: 37 Cațavencu (singur): în sfârșit, capitulează! Se putea altfel?... Iubitul, scumpul, venerabilul nenea Zaharia (râde) parcă-1 auz deseară proclamându-mă candidat al colegiului (Caragiale, Opere alese, p. 191). în urma analizelor acustice și perceptuale pe care le-am întreprins (Dascălu 1982 a), am constatat însă că în limbă română intonația întrebărilor totale retorice nu este totdeauna identică cu cea a întrebărilor autentice. Atunci când se manifestă o „intonație interogativă retorică", ea are următoarele trăsături: — un domeniu foarte îngust al conturului melodic global (adică o distanță relativ mică între punctele de minimă și maximă înălțime atinsă de voce în cursul pronunțării întregu- lui enunț); — o înălțime joasă și destul de uniformă, menținută ca atare până la ultima silabă accentuată din enunț; — o urcare finală foarte redusă; de exemplu: uit? tie? (61) Se poate să (62) Se putea să fac așa pros După părerea noastră, aspectul aparte al intonației întrebărilor retorice se poate explica prin caracterul lor fals interogativ. Așa cum am arătat mai sus (3.1.1.1.), întrebările autentice conțin totdeauna un cuvânt care poartă accentul frazei, care este „cuvântul la care se referă întrebarea"; am numit acest fenomen „emfază interogativă" și am descris intonația sa joasă și/sau descendentă („proeminență negativă"). Prin urmare, o întrebare totală veritabilă (care solicită și așteaptă un răspuns de la interlocutor) are în limba română, undeva în structura ei, proeminența negativă, speci- fică cuvântului asupra căruia este orientată întrebarea. Exemplele de mai jos arată deo- sebirea considerabilă dintre o întrebare retorică (63), pe de o parte, și două întrebări autentice — cu emfaza pe primul cuvânt (64) și, respectiv, pe ultimul cuvânt (65) —, pe de altă parte: fel? (63) Se putea alt l? tea e alt (65) Se pu f (64) Se pu f alt tea el? Dacă întrebările retorice au înțeles pozitiv și formă negativă, ele au tiparul intona- țional specific întrebărilor totale negative obișnuite (3.1.15.), adică tonul coborât și aproape nemodificat de la negație până la ultima silabă accentuată, unde se produce urcarea interogativă. Se poate întâmpla însă ca accentul frazei dintr-o întrebare autentică negativă să nu coincidă cu negația nu\ pentru a scoate în evidență un alt cuvânt (în afara negației), acesta trebuie să fie detașat de tonul general coborât al frazei, ceea ce face ca el să fie rostit cu o proeminență pozitivă (ca în enunțurile declarative), adică cu o urcare bruscă pe silaba sa accentuată. Acest lucru nu se petrece în întrebarea negativă retorică, 38 lipsită de emfază, unde tonul plat și jos se desfășoară nemodificat până la ultima silabă accentuată din enunț; să se compare întrebarea negativă retorică (66) cu întrebarea negativă autentică cu emfază pe cuvântul ea (67): lui? (66) Nu-i ea logodnica ui? ea l (67) Nu-i logodnica 3.15. Tiparul ascendent interogativ „eliptic" 3.15.1. în afara întrebărilor totale „complete", foarte frecvent apar în vorbirea spontană unele întrebări eliptice de predicat, care reiau parțial replica interlocutorului. Aceste scurte întrebări „ecou" au o intonație ascendentă interogativă întrucât conți- nutul lor semantic presupune o întrebare de tipul „Asta vrei să spui?", unde asta este substituit de elementul reluat, repetat fie verbatim, fie (când este cazul) cu modificările corespunzătoare în persoană și/sau număr. De obicei, față de întrebările totale „complete", aceste întrebări ecou sunt caracterizate printr-o încărcătură emoțională specială; în general, ele nu așteaptă un răspuns „informativ", ci au scopuri secundare precise în economia con- versației: cer interlocutorului repetarea unui cuvânt care nu a fost bine perceput sau înțeles, corectarea unui termen considerat greșit sau nepotrivit cu contextul respectiv, justificarea în legătură cu lansarea unor afirmații surprinzătoare etc. Cu alte cuvinte, repetarea unui anumit element din mesajul anterior al interlocutorului are o funcție pragmatică și meta- lingvistică: prin această „citare" cu ton ascendent, vorbitorul pune în discuție însăși folo- sirea cuvântului respectiv (corectitudinea, dar și necesitatea sau chiar adecvarea sa în contextul lingvistic și situațional). De aceea, de cele mai multe ori, presupoziția neutră menționată anterior („Asta vrei să spui?") trebuie înlocuită cu una formulată în termenii unei întrebări care „cere socoteală", de tipul: „Crezi că termenul X este potrivit?", iar încărcătura sa afectiv-atitudinală se poate manifesta printr-o marcare specială în plan pro- zodic (creșterea în valoare a unor parametri acustici, ca amploarea intervalului ascendent, intensitatea sau durata). Dat fiind că aceste scurte întrebări eliptice se bazează pe o presupoziție constituită dintr-o întrebare totală, ele pot fi considerate ca o varietate în plan melodic a acestui tip de enunț: repetiția este făcută cu emfază, pentru că ecoul reia tocmai porțiunea care îk interesează în mod special pe vorbitor (din motivele menționate), ceea ce are ca efect rostirea lor cu intonația tipică a unui element care poartă emfaza întrebării și, în același timp, este plasat la sfârșitul enunțului (3.1.1.2.): în silaba sa accentuată se realizează o coborâre (proeminența negativă specifică emfazei interogative), care este urmată de urcarea finală interogativă; specificul întrebărilor ecou eliptice este așadar conturul ter- minal ascendent „absolut", adică încheiat în punctul maxim de înălțime al enunțului (Dascălu 1979 b, pp. 38-40): 39 — (...) nici nu mai vrea să stea de vorbă cu nimeni, dar cu nimeni, decât numai cu dumneavoastră. e? (68) —Cu ,n (Caragiale, Opere alese, p. 184) mi 3.152. întrebări eliptice construite cu dar, iar, și, nici Unele întrebări eliptice de predicat (Dascălu 1985b) sunt formate din substantive, pro- nume, adjective, adverbe, care sunt precedate de una din conjuncțiile coordonatoare d a r, și, iar, n i c i, numite, din această cauză de W. Meyer-Liibke (1974, p. 580) „particule interogative44. Ilustrăm acest tip eliptic prin câteva exemple din teatrul lui Mihail Sebastian (Sebastian, Jocul): (69) — Mințeam. N-am nimic. tar? — Și afacerea Pro — Erau cifre mari. Dar pe mine nu mă sperie cifrele, nii? me (70) — Nici oa — Ba ei, da. Când nu-i cunosc. Când nu știu cine sunt și ce vor. — Vedeți, pentru dumneavoastră Alexandru cel Mare este o problemă, un obiect de studiu... a? (71) — Iar pentru dumnea — E altceva. Un prieten. Un om. Mai mult decât atât. — Vouă ce vă pasă? O să găsiți alta. Sunteți tineri. u? (72) Dar e La mine nu v-ați gândit? Trebuie să menționăm că întrebările eliptice introduse prin conjuncția dar au intonație ascen- dentă numai dacă această conjuncție nu poartă accentul frazei; în caz contrar, întrebările respec- tive (cu ton descendent) au un conținut semnatic diferit (dar are valoare adversativă). Față de contextul în care apar, scurtele enunțuri eliptice rostite cu ton ascendent funcționează ca un fel de „întrebări complementare44 (Bolinger 1957, p. 8), întrucât nu cer atât un răspuns „da44 sau nu44, cât, mai degrabă, o explicație suplimentară. 3.1.6. întrebările „ecou“ Revenind la întrebările „ecou44, putem spune că ele nu reprezintă o clasă de întrebări definibilă prin trăsături specifice lexico-gramaticale (ca întrebările „parțiale44, introduse 40 prin cuvinte interogative sau ca întrebările „alternative", formate cu conjuncții disjunc- tive) ori intonaționale (ca întrebările „totale"), ci, mai curând o categorie semantică (exa- gerând puțin, aproape că s-ar putea vorbi în acest caz de un alt tip de modalitate, dat fiind că, alături de posibilitatea de a face o aserțiune, de a întreba, de a emite un ordin, vorbitorul are și alternativa de a repeta, din diverse motive, cuvintele interlocutorului). Această cate- gorie de întrebări cuprinde tipuri foarte variate din punctul de vedere al structurii, al înțelesului sau al rolului conversațional (vezi, de exemplu, Dascălu 1985 d, Dumitrescu 1991): o întrebare ecou poate repeta integral sau doar parțial „originalul", poate fi identică sau modificată, iar structura ei depinde de contextul și situația dialogală, mai ales de in- tenția vorbitorului. 3.1.6.1. Dacă „originalul" este o frază enunțiativă, ecoul ia forma unei întrebări totale care o repetă integral sau parțial, marcând cuvântul „cheie" (care n-a fost auzit sau înțeles, care l-a surprins pe vorbitor sau pe care acesta îl consideră greșit, neadecvat etc.) prin intonația specifică emfazei interogative (ton descendent și / sau coborât în silaba sa accentuată), urmată de urcarea interogativă finală; „originalul" și „ecoul" au contururi melodice diferite, uneori chiar cu aspect opus: (73) V1 ne V .ne eU' ea. i „originalul" „ecoul" 3.1.6.2. Dacă „originalul" este o frază enunțiativă imperativă, ecoul repetă textul acesteia, schimbând modul imperativ în conjunctiv, modificând persoana și (eventual) numărul verbului, precum și diverse elemente deictice (de exemplu, aici devine acolo etc.), iar cele două enunțuri au intonații opuse: tipar descendent vs tipar ascendent: i o? (74) V n Să l o a vin co ici! a „originalul" „ecoul" 3.1.63. Dacă „originalul" este o întrebare totală, în general se reia textul acesteia precedat de conjuncția dacă, ceea ce confirmă ipoteza că „ecoul" este o fostă propoziție interogativă indirectă (Ocheșanu 1961, p. 155) a cărei regentă a fost omisă. Reluarea originalului se face, când este cazul, cu modificările cerute de situație: voi? nim? (75) Veniți și Dacă ve „originalul" „ecoul" 3.1.6.4. Dacă o întrebare alternativă este repetată ca un ecou, ea este precedată de conjuncția dacă, iar tiparul ei melodic specific ascendent-descendent (33.) este modificat, în sensul că porțiunea sa finală descendentă devine și ea ascendentă. De remarcat că ecoul unei întrebări alternative își pierde conținutul disjunctiv: 41 (76) (77) Vi ta ne a t Dacă vine s au ma ma? ata s ama? t au ma „originalul" „ecoul" întrebările „ecou“ din limba română sunt, în general, rostite cu o intonație similară cu cores- pondentele lor din multe alte limbi (engleză, rusă, poloneză, italiană, franceză, suedeză etc.), așa cum atestă literatura de specialitate. 3.1.7. Alte tipuri de întrebări cu tipar melodic ascendent Randamentul funcțional ridicat al tiparului ascendent interogativ în limba română ne apare mai evident dacă amintim și alte tipuri de întrebări caracterizate, în esență, prin această intonație, deși au structura lexicală caracteristică unor întrebări „parțiale" (adică sunt introduse printr-un cuvânt interogativ). 3.1.7.1. întrebări parțiale rostite ca un ecou Repetarea ca un ecou a unei întrebări introduse printr-un cuvânt interogativ se face cu intonație ascendentă; în acest caz, se consideră că întrebarea este, de fapt, subordonată unei regente interogative totale: Mă întrebi când vine mama? (GLR 2, p. 478; Popescu-Marin 1961, p. 181), iar tonul final ascendent este rezultatul propagării intonației acestei pro- poziții regente subînțelese; să se compare întrebarea rostită de A (78) cu reluarea ei ca întrebare parțială autentică un ecou de către B (79): C (78) â ", . d vi , ne ma? (79) Când vi ma (80) C u m se fa ce vinul ăs ta? întrebare ecou întrebarea autentică (a vorbitorului A) în exemplul (81) se poate observa că micșorarea corpului fonetic al întrebării ecou nu duce la modificarea tiparului său de tip ascendent; porțiunea cea mai importantă a acestuia este conturul terminal, care este cel specific pentru o întrebare totală cu emfază pe ultimul cuvânt: înălțimea minimă din ultima silabă accentuată (proeminența negativă) este urmată de o urcare abruptă intra- sau intersilabică până la vârful final: 42 a? (81) t £ Cum se face vinul ă — întrebare ecou (a vorbitorului B) l? Cum se face n — întrebare ecou vi e? c „ a — întrebare ecou Cum se f 3.1.72. Cuvintele interogative folosite izolat Cuvintele interogative folosite izolat pot fi pronunțate, în unele cazuri, cu intonație ascendentă interogativă. 3.1.7.2 .1. Când vorbitorul solicită repetarea replicii interlocutorului pentru că n-a auzit-o bine sau n-a înțeles-o (Dascălu 1980 a, p. 377): (82) — A început iar să ningă, um? - C — Ziceam că a început iar ninsoarea. — Mama vine? e? (83) - C — Mama vine? — Da, mâine la ora opt. Cu aceeași funcție (de a solicita repetarea replicii anterioare a interlocutorului) poate fi folosit în limba română (ca și în alte limbi) un „semnal noniexical“ constând dintr-o vocală neutră pronunțată cu gura închisă și notat grafic în mod convențional mhm? (Dascălu-Jinga 1996 a, pp. 26-27); de exemplu: (84) — Tu ai făcut cafea mai multă? hm? -M — Mai ai un pic de cafea? 3.1.7.22. Cuvintele interogative pot fi folosite izolat cu ton ascendent pentru a exprima îndoiala: vorbitorul a auzit și a înțeles ce a spus interlocutorul, dar are dubii în legătură cu un anumit element din replica sa, iar scurta întrebare este centrată asupra acestuia. îndoiala lui poate fi legată de referent: (85) — L-am întâlnit pe Ion în Olanda. 43 de? - Un — Da, în Olanda. sau de un termen pronunțat greșit: (86) — Dacă vrei pro’ să pleci. um ? - C — Dacă vrei, poți să pleci. în ultima situație menționată, folosirea cuvântului interogativ are un rol meta- lingvistic, similar cu repetarea ca un ecou a cuvântului respectiv din enunțul inter- locutorului (3.15.1.); în conversațiile informale, se pot întâlni construcții glumețe în care vorbitorul repetă numai parțial un cuvânt pe care nu l-a auzit (nu l-a înțeles ori i se pare ciudat, greșit, ridicol, chiar nepotrivit), la care adaugă cum; de exemplu: (87) — Asta e patognomonic la noi. um? c — Patogno — „Patognomonic", adică un semn care e foarte caracterizant. 3.1.7.23. Uneori cum și ce sunt folosite izolat ca simple exclamații; în acest caz, ele au o intonație ascendentă mai marcată (interval urcător mai amplu) și, eventual, sunt rostite cu o forță și o durată mai mare. Considerăm că astfel de enunțuri depășesc sfera interogativității, pentru că vorbitorul „se preface“ că n-a auzit sau n-a înțeles bine replica anterioară a interlocutorului dar, de fapt, nu cere o lămurire, nici repetarea ei, ci vrea să arate că ceea ce i s-a spus îl uluiește, îl indignează etc.; dacă totuși există un răspuns, acesta nu constă în oferirea unei informații, ci exprimă confirmarea sau întărirea celor spuse anterior (Dascălu 1980 a, pp. 377-378): (88) — Zice că ești un ticălos. m?! u - C — Asta e părerea lui despre tine. — A spus că ai plagiat. e?! (89) - C — Zău, poți să-i întrebi și pe ceilalți. 3.1.73. întrebările „rememorative“ O ultimă categorie de enunțuri care se rostesc cu intonație de tip ascendent, deși sunt introduse prin cuvinte interogative, sunt cele pe care vorbitorul le formulează pentru a 44 evoca un anumit fapt care a fost deja menționat anterior între el și i n t e r 1 o c u t o r; ele au la bază o presupoziție de tipul: „Cuvânt interogativ + ziceai / ai spus / era vorba (etc.) că...?“. Am numit astfel de enunțuri „întrebări rememorative“ (engl. reminding questions, cf. Dascălu, 1980 b), fără a fi pe deplin mulțumiți de acest termen. Ele au o intonație specifică în limba română (probabil că există ceva similar și în alte limbi, dar nu am găsit nici o mențiune în acest sens): cuvântul interogativ este rostit cu ton ascendent și este urmat de un platou melodic relativ înalt până la ultima silabă accentuată din enunț, în care se produce urcarea finală: a? e ți-a spus e (90) C Dacă ultima silabă accentuată din enunț este urmată de una sau mai multe silabe neaccentuate (cazul cuvintelor paroxitone, proparoxitone etc.), atunci vârful final este urmat de o ușoară coborâre: tea (91) când mergem' la tru? ine alerga cel mai repede? (92) C 3.2. Tiparul descendent interogativ După cum am mai spus, este tiparul melodic caracteristic pentru întrebările care conțin un cuvânt interogativ: pronume (care?, ce?, cât? / câtă / câți / câte?, cine?), adverbe (când?, cum?, unde?) sau locuțiuni adverbiale (de ce?, pentru ce?), întrebări care au fost numite „parțiale41 (GLR 2, p.37). Cuvântul interogativ (= CI) este cel asupra căruia este concentrată întrebarea, fiind rostit, din acest motiv, cu emfază, manifestată prin plasarea unui vârf melodic pe silaba sa accentuată, după care tonul coboară până la sfârșitul enunțului. 32.1. Tiparul descendent interogativ vs tiparul descendent declarativ Tonul descendent al întrebărilor parțiale a fost apropiat de tiparul melodic descendent declarativ. Astfel, în GLR 2 (p. 478) se spune: „întrebările au o intonație asemănătoare cu a răspunsurilor care se pot da: Când ai venit? Ieri am venit, etc44. în opinia noastră, la această afirmație ar trebui adăugată precizarea „dacă aceste răspunsuri încep chiar cu cuvântul la care se referă întrebarea (și care corespunde ca înțeles cuvântului interogativ, de exemplu, adverb de timp, dacă întrebarea începe cu când?, adverb de loc, dacă întrebarea începe cu unde? etc.)44. în plus, ar trebui adăugat că elementul care poartă emfaza 45 în fraza declarativă (răspunsul) trebuie să aibă o structură accentuală similară și același număr de silabe cu CI. Astfel, Când ai venit? este similar din punct de vedere melodic cu Ieri am venit., dar nu și cu încă de ieri am venit, sau cu Am venit ieri (aseară etc.). Asemănarea melodică dintre o întrebare parțială și o enunțiativă se bazează pe faptul că în ambele cuvântul care este accentuat (emfaza) se manifestă printr-o proeminență pozitivă: ton înalt și / sau urcător (Dascălu 1979 c, p. 113). De aceea, de pildă, intonația întrebării din (93) este asemănătoare cu cea a enunțului declarativ din (94), dar nu și cu cea a enunțurilor din (95) și (96); cf. Dascălu (1985 c, p. 211): (93) Ci ne vi ne? (94) Ma ma vi ne. (emfază pe mama) (95) Mama vi ne. (emfază pe vine) (96) ma Ma vi ne. (fără emfază) De asemenea, întrebarea parțială (93) se aseamănă cu alte enunțuri în care emfaza ocupă locul corespunzător cuvântului interogativ, ca, de exemplu: (97) Nu mai (emfaza pe nu) vi ne. 322. Tiparul descendent interogativ și poziția cuvintelor interogative Deși se spune, în general, că „introduc" întrebările,în realitate, cuvintele interogative pot ocupa diverse poziții în enunțurile respective (Dascălu 1980 c). 32.2 .1. Poziția inițială este, bineînțeles, cea mai obișnuită în limba română, ca și în alte limbi. In acest caz, se actualizează tiparul melodic cel mai caracteristic al întrebărilor parțiale, care constă într-un contur melodic delimitat de valorile extreme ale înălțimii vocii (pentru enunțul respectiv): maxima la început (formând un vârf pe silaba accentuată a CI, de regulă, prima din cuvânt), iar minima, în punctul final al frazei. în legătură cu vârful melodic, se impune o remarcă: analiza acustică a demonstrat că uneori vorbitorii reușesc să-și plaseze vocea încă de la început pe înălțimea maximă, realizând astfel un „atac absolut" (fraza debutează cu înălțimea sa maximă); alteori însă vârful este atins abia după o ușoară „urcare de atac", care reflectă o anumită inerție a organului fonator în trecerea de la poziția de repaus la cea de vorbire; de exemplu: â (98) C n _ . a vine ma ma? 46 în comparație cu amploarea intervalului descendent care urmează după vârf, urca- rea de atac este neînsemnată (și, de altfel, rareori percepută ca atare), iar faptul că apare în mod întâmplător la un vorbitor sau la altul sau chiar în vorbirea aceluiași subiect, ne determină să considerăm că ea nu are rol distinctiv pentru acest tipar: conturul melodic precedat de urcarea de atac poate fi socotit ca o variantă liberă a conturului descendent care nu începe cu o astfel de urcare, acesta din urmă reprezentând tiparul specific între- bărilor parțiale cu CI în poziție inițială (Dascălu 1980 c, p. 163). Dacă avem în vedere, de data aceasta, porțiunea descendentă a conturului, remarcăm că ea se poate manifesta în două variante: — o coborâre treptată de la vârf până la final: (99) C u m te- cii hotă rât? — o coborâre abruptă în cadrul CI, pe parcursul căreia se „consumă" cea mai mare parte a amplitudinii intervalului coborâtor, urmată de o coborâre (mai redusă ca mărime) care se desfășoară treptat până la final; dacă CI este monosilabic, coborârea abruptă se produce intrasilabic: (100) CA a n d va veni? iar, dacă CI este bisilabic, coborârea abruptă se poate produce între cele două silabe ale sale: (101) Ci ne vi ne? 3.2.2.2. întrebările parțiale cu CI plasat în p o z i ț i e internă prezintă, de ase- menea, un contur melodic de tip descendent, dar coborârea nu începe o dată cu începutul enunțului, ci numai de la vârful creat pe silaba accentuată a CI. Porțiunea care precedă această silabă debutează pe un ton mediu, care apoi urcă treptat până atinge vârful melodic. Punctul inițial al întrebării este mai înalt decât finalul ei (care coincide cu punctul de minimă înălțime a enunțului), prin urmare, intervalul ascendent care precedă vârful nu depășește ca amploare intervalul descendent care îl urmează. Curba melodică generală are astfel aspectul unui „deal" cu cele două pante asimetrice: prima, ascendentă, plasată mai sus, dar mai redusă ca amploare, cea de a doua, descendentă până în punctul final (minim), constând într-un interval mai mare: 47 CC șina s- (102) Cu ma a-ntâm , plat? cât rările (103) Și asigu îi , n dau? Trebuie să precizăm că în întrebările parțiale cu CI aflat în poziție internă urcarea care precedă vârful nu mai este nerelevantă (ca în cazul „urcării de atac“, de natură fiziologică), ci funcțională, ea făcând parte constitutivă din tiparul melodic specific acestui tip de întrebări. în ceea ce privește înălțimea atinsă de vârful situat pe CI, nu se constată deosebiri semnificative legate de distanța la care se află acesta față de începutul întrebării, așa cum am încercat să sugerăm în exemplele (102) și (103). 3.2.23. întrebările parțiale în care CI ocupă poziția finală în frază, mai puțin frecvente în vorbirea curentă, sunt formulate, de obicei, cu scopul de a scoate în mod special în evidență CI. Ceea ce deosebește aspectul general al curbei melodice a acestor întrebări de cel al curbei melodice a întrebărilor parțiale cu CI nefinal este segmentul care precedă CI. El nu se prezintă sub forma unei urcări mai mult sau mai puțin graduale: tonul debutează pe un nivel mediu, după care, fie continuă relativ nemodificat, fie coboară ușor, pentru ca apoi să urce brusc, atingând punctul maxim chiar înainte de CI, de regulă, pe silaba accen- tuată a verbului care îl precedă; pe parcursul acestuia se menține sub forma unui platou înalt, care se poate prelungi până la silaba accentuată a CI, după care intervine coborârea abruptă menționată; de exemplu: _ facem (104) Ca să 7 c e? Posibilitatea rostirii cuvântului interogativ pe un ton mai coborât decât alte porțiuni din enunț se explică prin faptul că evidențierea sa prin intermediul topicii neobișnuite (poziția finală) este suficientă, făcând de prisos realizarea unei proeminențe pozitive în acest scop. 3.2.3. întrebările parțiale cu mai multe cuvinte interogative pot avea diverse variante melodice: 3.2.3.I. Contur melodic caracterizat printr-u n vârf pe unul dintre cuvintele intero- gative, urmat de o coborâre abruptă sau treptată până la final; acest contur se actualizează mai ales în cazul întrebărilor în care două (trei etc.) cuvinte interogative sunt alăturate și situate în porțiunea inițială a frazei: (105) Cui ce- i 48 3.23.2. Când cuvintele interogative nu sunt imediat învecinate, tonul de pe primul vârf se menține înalt până la silaba accentuată a celui de al doilea vârf (din al doilea CI), după care se produce coborârea abruptă intra- sau intersilabică și apoi cea treptată până la final; între cele două vârfuri de înălțime apropiată ia naștere un fel de p u n t e înaltă: unde până u (106) De n de? Se pare că acest tip de contur melodic este specific unei anumite structuri lexico-gramaticale cu conținut semantic special: este vorba despre întrebările în care cele două CI reprezintă unul și același cuvânt repetat: formulele de unde (și) până unde ?, de când (și) până când ?, cu rol de între- bări retorice, s-au pietrificat ca expresii idiomatice, fiind folosite în limba română în replici de tip polemic (contrazicere). Un tipar oarecum similar cu cel de mai înainte este caracteristic pentru anumite întrebări con- struite cu adverbul interogatuiv cum (Dascălu 1979 c, pp. 117-119); ele apar în două variante structurale: cum + Verb la modul conjunctiv și la forma negativă + Vocativ; cum + se poate + Vocativ. Ca și tipul anterior, aceste structuri exprimă un conținut negativ. Dacă luăm în considerare contextul în care apar, constatăm că ele repetă un verb din replica anterioară a interlocutorului, ceea ce le face să fie similare cu întrebările ecou; din punct de vedere melodic, ele au în comun cu tipul de unde (și) până unde? faptul că tonul atins în vârful de pe CI (cum) este menținut înalt și aproape nemodificat de-a lungul întregii fraze până la silaba accentuată a vocativului, după care se produce coborârea abruptă caracteristică acestuia din urmă; de exemplu: (107) — Dacă ții la tine, dacă ții la familia ta, Ghiță... um să nu tiu, coa — C nă Joi țică? — Trebuie să i-o dai înapoi... „um se poate, eoni (108) - C r ta mea, s-o dau îna poi? 3.2.33. în fine, conturul melodic al unei întrebări parțiale cu mai multe CI poate prezenta mai multe vârfuri distincte. Când vorbitorul vrea să sublinieze im- portanța fiecărui CI, cele 2,3 (etc.) cuvinte de acest fel sunt rostite asemenea unor întrebări autonome, având fiecare un vârf pe silaba sa accentuată, urmat de o coborâre bruscă și fiind uneori chiar separate de o pauză perceptibilă. Fenomemul se apropie de ceea ce Otto von Essen (1956, pp. 84-85) numește „întrerupere retorică" (rhetorische Auflosung) și are rolul de a imprima mai multă curiozitate interogativă întrebării, ca în: (109) Câ n , n ud d să ne-ntâl și e? nim 49 Acest procedeu este exploatat în piesele de teatru, atunci când autorul vrea să imprime o anume tensiune dramatică replicii: C (110) u ul ai pierdut- nd ai pierdut- de-ai pierdut- Este interesant de menționat că vârful melodic nu se plasează în toate limbile pe cuvântul inte- rogativ. Astfel, în franceză, vârful melodic se poate afla fie pe substantiv, fie pe adjectivul interogativ (Leon / Leon, 1964, p. 78), în timp ce în întrebările din limba română care conțin un CI folosit adjectival (precedând un substantiv), vârful melodic rămâne pe CI și nu este deplasat pe substantiv; am putea spune că, în acest caz, valoarea lui gramaticală este subordonată, din punct de vedere melodic, valorii semantice (CI fiind centrul de interes al enunțului); să se compare (111) cu (112) și (113): în i t a 1 i a n ă, în schimb, vârful melodic se află totdeauna pe silaba accentuată a verbului și nu pe CI, ca în (115). Menționăm și o altă trăsătură intonațională care pare caracteristică limbii române: spre deosebire de alte limbi (ca franceza, la care putem adăuga italiana sau maghiara), care admit uneori o ușoară urcare finală în întrebările parțiale, în română, ele se t e r m i n ă tot- deauna în punctul de minimă înălțime al enunțului; să se compare, de pildă, exemplul românesc (114) cu fraza corespunzătoare din italiană (115): (H4) C vie (115) Quando ne la a m mma? 32A. Emfaza în întrebările parțiale După cum am văzut, în afară de emfaza „automată44, pe care o deține CI prin vârful melodic aflat pe silaba sa accentuată, există posibilitatea de a se atrage în mod deosebit atenția asupra cuvântului respectiv pe două căi: — în plan melodic, prin realizarea unei coborâri abrupte (intra- sau intersilabice) în cadrul CI, coborâre care, urmând imediat după vârf, are efectul de a-1 scoate mai puternic în evidență cu prilejul percepției, prin contrastul astfel creat; — cu ajutorul topicii: având în vedere că poziția obișnuită a CI în întrebările parțiale este cea inițială (mai rar, cea internă), prin mutarea acestuia la sfârșitul enunțului se creează o impresie neașteptată și, ca urmare, se atrage atenția asupra sa. După câte se pare, 50 scoaterea în evidență a CI prin această metodă (topica neobișnuită) este mai puternică decât emfaza de tip melodic, realizată prin coborârea abruptă în cadrul CI. 325. Factori modificatori ai tiparului descendent interogativ 325.1. Emfaza pe alt cuvânt decât cuvântul interogativ Desigur că nu numai CI poate fi scos în relief într-o întrebare parțială. în unele situații vorbitorul poate dori să sublinieze un alt cuvânt din enunț, folosind în acest scop o intonație deosebită. Astfel, în exemplul (117), intonația ne indică faptul că întrebarea este centrată pe verbul vine, în opoziție cu un alt verb care ar putea ocupa poziția respectivă în context (emfaza „contrastivă"): (116) -C^ and . vi ne? — Păi pleacă la noapte cu trenul. i Că v n (117) — N-ai înțeles ce te-am întrebat: nd e? Nu când pleacă. Comparând cele două secvențe Când vine? de mai sus, remarcăm că în enunțul cu emfază pe cuvântul vine, apar două vârfuri melodice: unul pe CI, celălalt, mai înalt, pe silaba accentuată a verbului vine. Putem spune, așadar, că spre deosebire de întrebările totale (caracterizate prin tipar melodic ascendent), în care emfaza se realizează printr-o proeminență negativă (3.1.1.) în întrebările parțiale (a căror intonație globală este de tip descendent), este necesară, la fel ca și în enunțurile declarative (23), realizarea unei proeminențe pozitive pentru scoaterea în evidență a unui cuvânt, atunci când acesta nu coincide cu CI. Apariția emfazei pe alt cuvânt decât CI acționează ca factor modificator al tiparului descendent interogativ tipic întrebării parțiale, întrucât porțiunea sa coborâtoare este defor- mată prin crearea vârfului melodic care marchează emfaza. Acest fenomen se produce indiferent de natura morfologică a elementului reliefat pentru contrast; de pildă, în (118) acesta este un substantiv, nu un verb: (118) Ce z e ra? (nu „ce luna ) 3.25.2. Un alt factor modificator al tiparului descendent interogativ propriu între- bărilor parțiale este, după cum am văzut (32.3.3.), apariția unui al doilea, al treilea (etc.) cuvânt interogativ în același enunț. Uneori, acestea introduc în conturul melodic tot atâtea vârfuri „supranumerare“, care „deteriorează" aspectul intonației descendente tipice (TDI) a întrebării parțiale. 51 3233. Vocativul 32 .5.3.1. Atunci când vocativul este plasat înaintea unei întrebări parțiale, aspectul ei melodic global este caracterizat prin două vârfuri: primul, pe silaba accentuată a vocativului, iar al doilea, pe silaba accentuată a CI, fără ca vreunul să-1 domine în mod obligatoriu în înălțime pe celălalt (Dascălu 1984 b, p. 448): (119) Mam ă, ci n e vi ne de seară? 32532. în poziție i n t e r n ă, se realizează o formă melodică „incompletă" a tipa- rului specific al vocativului, în sensul că începutul cuvântului este rostit, de regulă, la aceeași înălțime cu partea care îl precedă dar, de la silaba sa accentuată până la sfârșitul cuvântului respectiv, putem recunoaște coborârea caracteristică: (120) Cine vine, m a m ă, de sea ră? Uneori, când textul propriu-zis al întrebării este mai important decât funcția de adresare exprimată de vocativ, acesta apare subordonat și melodic (nu numai semantic) întrebării care îl conține. Astfel, dacă vocativul precedă CI, fiind, la rândul său, precedat de alte cuvinte, el ia, din punct de vedere intonațional, forma unui fel de platou plasat aproape la același nivel cu CI, pierzând și porțiunea descendentă (ibidem, p. 449): u eu, Ioana, n (121) Atunci de merg? 32.5.3.3. Tiparul „incomplet" al vocativului se întâlnește și atunci când acesta ocupă poziția finală într-o întrebare parțială. în acest caz, se pot actualiza două variante: — un platou înalt între silaba accentuată a CI și silaba accentuată a vocativului; vezi și 3.2.32., exemplul (107): (122) Cine vine diseară, m a „9 mă? — vocativul poate fi asimilat complet din punct de vedere melodic în conturul des- cendent specific întrebării parțiale: 52 (123) Ce- ai cut, ma mă? Putem considera deci că, atunci când vocativul este plasat la sfârșitul unei întrebări parțiale românești, el este caracterizat printr-un ton abrupt descendent. Acest tip de contur melodic se deo- sebește, de pildă, de cel cu aspect jos și plat, stabilit de Delattre (1969, p. 11) pentru poziția respectivă în franceză: (124) Q u i va ve nir, Anne-Marie? 32.6. Negația Spre deosebire de emfază, apariția negației nu modifică tiparul descendent intero- gativ. Plasată, de regulă, după CI, ea nu formează un vârf melodic, ci este cuprinsă în porțiunea treptat descendentă care urmează după silaba accentuată a acestuia: (125) Ci ne nu vi ne? 32.7. Scurte întrebări parțiale eliptice de predicat Numeroase întrebări parțiale sunt caracterizate prin faptul că repetă un cuvânt sau o parte din replica anterioară a interlocutorului; ca și unele întrebări ecou, ele sunt, în general, eliptice de predicat și sunt marcate din punct de vedere emoțional, dar, spre deosebire de acestea, sunt rostite cu ton descendent. întrucât ele nu repetă întocmai intervenția partenerului (care nu este în mod obligatoriu o întrebare), ci reiau doar o parte din ea, adăugându-i un cuvânt interogativ la început, am numit aceste întrebări „cvasi-ecou“ (Dascălu 1981b). 32.7.1. Atunci când așteaptă un răspuns, de regulă, o precizare în legătură cu elementul care este repetat (ibidem, pp. 215-216), întrebările de care este vorba se pot construi cu oricare dintre CI, în afară de cine : (126) — L-am întâlnit pe Dan. -C a r e D an? — Arhitectul, fratele Adrianei. 53 (127) — Locuiește în Brăila. e-n Bră. 1 la? — Undeva pe lângă gară. Adverbul cum are un statut special față de celelalte cuvinte interogative, întrucât, atunci când are înțelesul „cum adică?*, imprimă întregii replici o anumită conotație (mirare, indignare, protest etc.); acest cum poate fi plasat înainte de orice element (substantiv, adjectiv, adverb, prepoziție, interjecție etc.), precum și înaintea unei întregi propoziții sau chiar a unei alte întrebări. Replica astfel construită are un conținut metalingvistic: vorbitorul repetă cuvintele respective ale interlocutorului ca pe un citat, pentru a arăta că însăși folosirea lor în contextul respectiv i se pare nepotrivită, îl miră, indignează etc.: (128) — Era un brad foarte frumos. ad? Credeam că este molid. (129) — Cred că vor veni amândoi. -C um „vor veni amândoi“ ? (Doar am invitat-o numai pe ea). în cazul în care cum precedă un alt CI (deci când este reluată o întrebare parțială), pe acesta din urmă nu apare un vârf melodic; din punct de vedere structural, întrebarea „cvasiecou“ conține două CI, în timp ce, sub aspect intonațional, ea prezintă numai un singur vârf, pe adverbul cum, urmat de coborârea până la final: (130) — Când va veni? -C u m - a când va ve ni? (Ai uitat? Luni seara, la ora nouă). 3.2.7. Z. Când întrebările cvasiecou reiau un cuvânt din replica interlocutorului, dar nu așteaptă răspuns din partea acestuia, avem de a face cu niște enunțuri interogative retorice, prin care vorbitorul nu întreabă, ci afirmă ceva cu oarecare insistență: (131) — Dă-mivoie... -Ce vo ie! („Nici o voie! Nu-ți dau voie!“). 54 32.73. Exclamații Trebuie să distingem din punct de vedere semantic cele două tipuri de întrebări „cvasiecou“ de mai sus de unele enunțuri care pot fi omonime cu ele (în ceea ce privește structura segmentală), dar diferite sub aspectul suprasegmental (intonația). Este vorba de cazul în care ce sau cât precedă substantive, adjective sau adverbe, formând împreună cu ele scurte enunțuri eliptice de predicat, care nu au caracter de „ecou“ (nu repetă nimic din replica partenerului) și nu așteaptă răspuns, pentru că nu sunt întrebări, ci exclamații (ibidem, pp. 218-219). Acestea se rostesc cu o intonație specifică, ce se poate manifesta sub două variante: — un contur intonațional cu două vârfuri: primul pe ce sau pe cât, iar al doilea, pe silaba accentuată a cuvântului la care se „referă exclamația": (132) C nb e pe i l! — un contur intonațional cu un singur vârf, plasat nu pe ce sau pe cât, ci pe silaba accentuată a celuilalt cuvânt: a. , pri t je! (133) Ce sur ză! (134) Câte e 32.8. Rolul intonației în distincția cuvânt interogativ vs cuvânt relativ vs cuvânt exclamativ Menționarea ultimului tip de enunțuri exclamative ne permite să facem trecerea la problema următoare, legată de rolul intonației în realizarea distincției dintre cuvintele interogative, relative și exclamative (Dascălu 1980 c). Este vorba, de fapt, despre trei ipostaze sau valențe diferite pe care le pot avea în limba română, ca și în alte limbi, aceleași cuvinte (cine, ce, cât etc.) și care uneori pot fi deosebite cu ajutorul exclusiv al elementelor prozodice (în special intonația). 32.8.1. Opoziția cuvânt interogativ vs cuvânt relativ 3.2.8.I.I. Diferența melodică dintre un pronume sau adverb interogativ și același cuvânt în funcție de pronume sau adverb relativ (Dascălu 1980 c, pp. 170-171) ni se relevă cu claritate dacă comparăm enunțuri în care aceeași secvență segmentală reprezintă, mai întâi vorbirea directă (135) și, apoi, vorbirea indirectă (136): „Ci (135) Ma spu ne ne: vi ne?“ ne (136) Mama spu ci ne vi ne. 55 în exemplul cu vorbire directă (135) avem două unități sintactice distincte, și anume, două propoziții principale, dintre care prima (mama spune) este o enunțiativă, iar a doua (cine vine?) este o interogativă parțială. Celor două unități le corespund în plan intonațional două contururi melodice distincte: primul este tiparul descendent declarativ, al doilea, tiparul descendent interogativ; acesta din urmă se caracterizează printr-un vârf mai înalt, plasat pe silaba accentuată a CI și urmat, de regulă, în același cuvânt, de o coborâre abruptă, după care tonul continuă să coboare treptat până la final. în exemplul cu vorbire indirectă (136) avem de-a face cu o singură unitate sintac- tică, și anume o frază declarativă (compusă dintr-o propoziție principală și subordonata ei completivă directă) care se comportă în plan intonațional ca o singură unitate melodică: un contur descendent declarativ, care debutează pe un ton mediu, urcă ușor spre finalul primei propoziții (pentru a exprima continuitatea), apoi,în coborârea treptată care continuă până la sfârșitul frazei, este cuprins și pronumele relativ cine. Remărcăm că, în funcția sa de pronume interogativ, cine este pronunțat cu înălțimea maximă a întregii replici, în timp ce, în funcția de pronume relativ, el nu mai atrage vârful de înălțime asupra sa, ci se comportă ca un cuvânt obișnuit, care nu are capacitatea de a modifica tiparul descendent în care este cuprins. 3.2.8.I.2. Prin trecerea delahipotaxă la parataxă, adverbele și pronu- mele relative devin, în unele cazuri, adverbe și pronume interogative, schimbare care antrenează anumite modificări în planul melodic. Un astfel de exemplu întâlnim cu prilejul realizării unei construcții ca următoarea, în care, pentru a atrage în mod deosebit atenția asupra unei anumite afirmații, vorbitorul recurge la o formulare specială, constituită din întrebare + răspuns. Astfel fraza: Ce vreau să zic e că are dreptate., poate fi înlocuită cu: Ce vreau să zic? Că are dreptate, în care întrebarea Ce vreau să zic?, pe care am numit-o „întrebare preventivă" (Dascălu 1979 d, pp. 333-334), nu face decât să atragă atenția în mod special asupra conținutului semantic al „răspunsului": „Asta vreau să zic / iată ce vreau să zic: că are dreptate". Enunțul cu hipotaxă din exemplul (137) este constituit dintr-o singură unitate sintac- tică, și anume o frază formată dintr-o propoziție subiectivă (ce vreau să zic), una principală „insuficientă" (e) și una predicativă (că are dreptate), iar unitatea sintactică se reflectă în plan melodic: un contur intonațional de tip declarativ format dintr-o parte ascendentă (de continuitate), cu un vârf la finalul primei propoziții, și una descendentă (de finali- ‘ tate), în care tonul coboară relativ treptat până la final: zic (137) Ce vreau eu să e că are drep ta te. Construcția paratactică din exemplul (138) are un caracter complex, fiind formată din două unități sintactice distincte: o propoziție interogativă și una declarativă, cu o pauză 56 de durată variabilă între ele. Celor două propoziții le corespund două tipare melodice distincte: unul de tip interogativ, celălalt, declarativ. In realitate, întrebarea „preventivă" poate avea două variante melodice: a) tiparul ascendent interogativ, dacă a fost interpretată de vorbitor ca un ecou al întrebării pe care ar fi putut să i-o pună interlocutorul (și pe care astfel încearcă să o preîntâmpine, să o „prevină"): — Ce vrei să zici? — Ce vreau să zic? Că are dreptate. In acest caz, întrebarea „preventivă" este rostită cu intonația caracteristică întrebărilor „ecou", de tip ascendent (cf. 3.1.7.1.): ic? vreau să z (138a) C Că are drep ta te. b) tiparul descendent interogativ se actualizează dacă întrebarea a fost interpretată de vorbitor ca o întrebare parțială propriu-zisă („autoîntrebare"): (138b) C e vreau Că are drep eu să ta zic? te. 3. 2.8.I.3. Pentru a stabili intonația cuvintelor relative când introduc propoziții subordonate care nu depind de verbe de declarație (deci care nu sunt ceea ce gramaticile numesc „propoziții interogative indirecte"), să comparăm următoarele exemple: (139) Când va ve^ vom ve dea. (140) O să afl^ când va ve ni. Observăm că în cele două enunțuri se realizează, în esență, același tipar melodic general; deși ambele propoziții care le compun sunt declarative, cea dintâi are o intonație ușor ascendentă, care exprimă continuitatea, în timp ce a doua propoziție este caracterizată printr-un contur descendent, de finalitate. 3.2.8.I.4. Dacă avem de-a face cu o frază în care propoziția regentă este o întrebare totală, conturul melodic global se schimbă: 57 O? ni fl (141) Când va ve vom a la ve (142) Vom af când va în (141) și (142) cele două propoziții care formează enunțurile respective au contururi melodice de tip ascendent, dar ele îndeplinesc funcții diferite: urcarea de la sfârșitul primei propoziții (indiferent dacă aceasta este regentă sau subordonată) exprimă continuitatea, în timp ce urcarea din finalul ultimei propoziții exprimă interogativitatea. De remarcat că urcarea interogativă depășește ca amploare pe cea de continuitate (vârful final este mai înalt decât cel cu care se încheie prima propoziție). 32.8.2. Opoziția cuvânt relativ vs cuvânt exclamativ Unele cuvinte relativ-interogative (ce, cât, cum, unde, când) pot fi folosite pentru a forma enunțuri exclamative, fiind considerate de diverși autori ca mărci caracte- ristice pentru aceste enunțuri. Noi adăugăm că un alt factor caracterizator pentru frazele respective este intonația lor (cf. și 3.2.7.3.). 3.2.8.2.1. Comparând perechile de enunțuri de mai jos, cu structură segmentală iden- tică, constatăm că intonația poate fi singurul element care distinge între caracterul lor declarativ neutru și cel exclamativ (respectiv, între valoarea relativă și cea exclamativă a cuvintelor în chestiune), precum și între vorbirea directă și indirectă: „Cât (143) Ma e f ma de u t ne b n!“ spune: (144) Mama ne spu ne cat e t de bun. Cuvântul cât cu care este construită fraza (143) este rostit cu înălțimea maximă dar, pentru ca enunțul să capete valoare exclamativă, intervine un al doilea vârf, mai coborât, pe cuvântul „la care se referă exclamația" (bun); deosebirea dintre tiparul exclamativ și cel declarativ neutru este, așadar, cea dintre un contur descendent cu două vârfuri (inegale) și un contur continuu descendent. 32822. Topica și intonația exclamativă Cuvântul exclamativ ocupă, de regulă, locul inițial în aceste enunțuri dar există și cazuri, destul de rare, în care este preferată o altă ordine a cuvintelor, „dictată de afec- tivitate" (GLR 2, pp. 33-34; cf. și Popescu-Marin, 1961b, pp. 167-168). Modificarea 58 topicii antrenează modificarea intonației din fraza exclamativă (Dascălu 1980 c, p. 175), așa cum se poate constata comparând sub aspect melodic exemplele (145) și (146): e (145) Ce v seli ciți și feri su nt! e citi (146) V seli, feri u ce s nt! în ambele variante poziționale vârfurile melodice sunt plasate pe silaba accentuată a adjectivelor (veseli, fericiți), iar fraza se încheie cu un contur terminal descendent. în ceea ce privește cuvântul ce, acesta este rostit pe un ton mediu când precedă adjectivele (topica normală) și pe unul mai coborât când este plasat după adjective (topica inversată). 32323. „Interjecția" ce Printre utilizările exclamative ale lui ce, trebuie să menționăm cazul special în care funcția sa pare să se apropie de cea a unei interjecții (Dascălu 1979 e). Este vorba despre enunțurile în care ce este separat printr-o pauză de fraza pe care o precedă, fiind lipsit de orice raport sintactic față de aceasta și exprimând un conținut afectiv-atitudinal care variază de la caz la caz (surpriză, indignare, protest etc.). Astfel, în exemplul (147) considerăm că avem a face cu „interjecția ce“, urmată de o propoziție interogativă totală: st? (147) C crezi despre mine că-s pro e, Prin schimbarea locului pauzei, înțelesul frazei se schimbă, precum și structura sa sintactică și intonațională; astfel, în exemplul (148) putem identifica două întrebări: prima, o interogativă parțială introdusă prin pronumele interogativ ce, iar cea de a doua, o interogativă totală, subordonată sintactic celei dintâi: împreună, aceste două întrebări sunt rostite cu ceea ce am numit „tiparul interogativ compus descendent-ascendent“ (3.4.): (148) Ce crezi , despre ost? mi pr ne, că-s în ceea ce privește pronunțarea lui ce interjecțional, el este rostit cu o intonație abrupt descendentă, este plasat în partea coborâtă a vocii vorbitorului și, de regulă, este carac- terizat printr-o durată și intensitate mai ample decât ce interogativ. Subliniem, în încheierea acestui capitol, că cele trei funcții distincte (interogativă, rela- tivă, exclamativă) ale cuvintelor de care ne-am ocupat se reflectă în deosebiri importante de natură prozodică, nu numai în ceea ce privește cuvintele respective, ci și în ce privește aspectul melodic global al frazei în care sunt cuprinse. 59 După cum am văzut, identificarea trăsăturilor intonaționale specifice uneia sau alteia dintre valorile menționate, cu ajutorul studierii unor perechi „minimale" de enunțuri (adică având structură segmentală identică) servește la stabilirea opozițiilor melodice care co- respund unor opoziții gramaticale și / sau semantice de bază ale limbii române, ca: hipo- taxă vs parataxă, vorbire directă vs vorbire indirectă, declarativ vs interogativ vs exclamativ, ceea ce este un argument în favoarea părerii că rolul intonației în sistemul general al limbii noastre este deosebit de important, deși încă nu în întregime cunoscut. 3.3. Tiparul ascendent-descendent interogativ Tiparul intonațional ascendent-descendent reprezintă intonația cu care sunt rostite, în general, enunțurile care exprimă o alternativă, construite cu conjuncții disjunc- tive ca sau și ori. Dat fiind că aceste fraze pot fi enunțiative (Citește sau doarme.) sau interogative (Citește sau doarme?), ele pot avea aceeași structură segmentală, singurul element distinctiv rămânând, în acest caz, intonația. în GLR 2 (p. 477) se spune: „în cazul coordonatelor disjunctive care sunt interogative totale, una dintre ele are intonație mai înaltă; cea care are intonația mai scăzută (a doua) are totuși o înălțime mai ridicată decât a unei enunțiative". Această aserțiune ni se pare ambiguă din două motive: — nu se înțelege dacă intonația celui de al doilea termen al întrebării alternative este „mai înalt" decât intonația unei enunțiative în întregimea ei ori se au în vedere numai contururile lor terminale; — nu este clar dacă se propune o comparație între o întrebare alternativă, pe de o parte, și o enunțiativă alternativă sau orice fel de enunțiativă, pe de altă parte. 33.1. Problema principală ni se pare aceea de a încerca să găsim în ce constă deo- sebirea melodică dintre o declarativă alternativă și o interogativă alternativă. în mod para- doxal această distincție, deși este clar percepută de vorbitori și auditori (de vreme ce funcționează cu eficiență în orice conversație), se dovedește greu de descris în termeni fonetici. Pentru a putea găsi elementele care deosebesc tiparul ascendent-descendent declarativ de cel interogativ, am căutat să investigăm în laboratorul de fonetică acustică enunțuri de diverse tipuri, ca: — Bei vin și bere, (enunțiativă construită prin coordonare copulativă); — Bei vin ori bere, (enunțiativă construită prin coordonare disjunctivă); — Bei vin ori bere? (interogativă construită prin coordonare disjunctivă). în urma investigației experimentale (Dascălu 1983), am constatat următoarele: 60 do uri. o , ăm r „ „ b i cumpărăm ca , (153) Ne plim 1 do uri? — Cele două enunțuri de tip declarativ au o intonație asemănătoare: vârf melodic la sfârșitul primului termen, urmat de coborâre treptată până la final. întrucât conjuncțiile și și ori sunt plasate imediat după vârful melodic, ele sunt rostite cu un ton relativ înalt (dar nu mai înalt decât vârful precedent), iar coborârea spre final începe de la ele: ~ vin , vin ori , (149) Bei be (150) Bei be re. re. Prezența conjuncției ori și conținutul alternativ al enunțului declarativ (150) nu provoacă apariția unor deosebiri importante în plan melodic față de un enunț declarativ nonalternativ (149); de fapt, astfel de deosebiri nu sunt necesare, dat fiind că diferența de conținut dintre ele se sprijină pe elemente lexicale (opoziția dintre conjuncțiile ori și și). Din punct de vedere melodic, conjuncția disjunctivă ori este, în acest caz, o conjuncție coordonatoare obișnuită. — în schimb, în întrebarea alternativă (151) se remarcă un contur melodic deosebit de cel al enunțurilor declarative, caracterizat prin valori mai ample ale următorilor parametri: a) vârful atins la sfârșitul primului termen al alternativei; b) intervalul melodic ascendent desfășurat pe parcursul primului termen; c) domeniul global de înălțime al enunțului (diferența dintre punctul maxim și cel minim al înălțimii vocii): .n o . i n be v re? (151) Bei în unele cazuri (în funcție de intenția vorbitorului și de starea sa emoțională), între- barea alternativă poate fi exprimată prin trăsături suplimentare, de exemplu, printr-un vârf mai înalt la începutul conjuncției alternative, urmat, eventual, de o coborâre abruptă și /sau o pauză de durată variabilă între cei doi termeni ai alternativei; să se compare: (152) Ne plim ori cumpărăm ca (enunțiativă) (interogativă) 3.3.2. întrebările alternative juxtapuse (formate prin alăturarea termenilor fără conjuncție disjunctivă) exprimă un conținut alternativ datorită contextului și conținutului lexical al cuvintelor respective. Ele sunt caracterizate prin rostirea cu ton ascendent a fiecărui element, având o intonație asemănătoare cu ceea ce am numit mai sus „tiparul ascendent interogativ eliptic" (3.15.): ton jos pe silaba accentuată („proeminența negativă" prin care se exprimă emfaza interogativă) urmat de urcare în aceeași silabă: 61 e, e? (154) (Ce cumperi?) P r m r e e 333. Trebuie să menționăm că tiparul ascendent-descendent se întâlnește și în structura, cu schemă fixă, constituită dintr-un cuplu întrebare (totală) + răspuns (Dascălu 1979 c, pp. 112-113), având ca specific faptul că ambele componente sunt rostite de același vorbitor și conțin repetarea unui cuvânt (de regulă, verbul); de exemplu: (155) Trebuie să-l ri^' 11 ™di ci! O intonație globală de tip ascendent-descendent au și frazele formate dintr-o subordonată condițională fără conjuncția dacă, plasată înaintea regentei sale, ca în alt exemplu din teatrul lui I.L. Caragiale: are, , • ..... ir mo trebuie să-l (156) Vrea să ne o omo râm! Exemplul următor ne arată că repetarea unui element în cele două propoziții nu este obligatorie, esențial fiind ca propoziția subordonată paratactică să preceadă regenta ei: Iși pierde mințile, atât mai rău pentru el! Mă arestează, atât mai bine pentru mine! Tipul reprezentat de (156) și cel reprezentat de (155), deși aparent deosebite din punct de vedere sintactic, sunt sinonime din punctul de vedere al conținutului semantic: între cele două părți ale acestor structuri se poate pune fie un semn de întrebare, fie o virgulă, întrucât „structura de adâncime" rămâne aceeași: „Dacă trebuie să-l ridici,îl ridici.", „Dacă vrea să ne omoare, trebuie să-l omorâm." etc. 3.4. Tiparul descendent-ascendent interogativ Unele enunțuri interogative „compuse" sunt caracterizate, în limba română, ca și în alte limbi, printr-un tipar melodic de tip descendent-ascendent (Dascălu 1981c), 3.4.1. întrebări construite cu „tag“ Enunțurile formate dintr-o propoziție asertivă urmată de o scurtă întrebare finală (engl. tag), reprezentată de adverbe de afirmație sau de negație (da?, nu?), de interjecții (ei?, ai?) sau de formule ca nu-i așa?, așa-i?, sunt, în general, adresate de vorbitor inter- locutorului nu atât pentru a obține de la acesta un răspuns informativ, cât, mai degrabă, pentru a-i solicita confirmarea, acordul în legătură cu cele spuse de el însuși în porțiunea declarativă. Astfel, structura: 62 (157) V să m-a șa? juți, nu-i a se deosebește de întrebarea: (158) Vii sa m-a^U^^ prin faptul că cea dintâi este caracterizată prin expectabilitatea unui răspuns afirmativ. In mod similar, exemplele următoare conțin fiecare astfel de structuri interogative compuse, a căror intonație este un tipar descendent (declarativ)-ascendent (interogativ): a? (159) E vorba de a d vere, ar u? (160) I n-am scris n bi ne, Când segmentul final interogativ rostit cu intonație ascendentă este format dintr-o interjecție emisă cu gura închisă sau un „sunet nazal interjectiv“ (Petrovici, 1930, pp. 80-82), adică unul dintre „semnalele nonlexicale“ din limba noastră cu funcții conversaționale (Dascălu-Jinga 1996 a) acesta poate indica pur și simplu, faptul că propoziția precedentă, în ciuda intonației sale descendente, are o valoare interogativă: (161) Vine ma hm? ma, m sau interjecția finală poate exprima surpriza, indignarea etc. (marcând astfel întreaga re- plică sub aspect afectiv): După părerea noastră, în exemplele de mai sus, segmentul declarativ și cel intero- gativ formează împreună o structură unitară, având valoarea unei replici interogative de tip special (în general, caracterizată prin expectabilitatea unui răspuns afirmativ și/sau marcată din punct de vedere afectiv). în cadrul acestei structuri, cele două elemente com- ponente îndeplinesc funcțiuni diferite: primul (enunțiativ), rostit cu ton descendent, este purtătorul lexico-gramatical al întrebării,în timp ce al doilea (interogativ), pronunțat cu ton ascendent, are rolul de a exprima modalitatea interogativă a ansamblului. Un tipar melodic similar se poate obține și prin adăugarea unui scurt segment inte- rogativ după o întrebare parțială (caracterizată, de asemenea, prin intonație descendentă); de pildă: 63 (163) Câ , nd . , , vi hm? ne m ma ma, într-un astfel de caz nu este vorba despre solicitarea unui răspuns afirmativ, nici despre o întrebare marcată afectiv, ci de supramarcarea modalității interogative: rostirea seg- mentului final nonlexical cu ton ascendent nu face decât să întărească, să sublinieze carac- terul interogativ al replicii, deja exprimat în porțiunea precedentă cu ajutorul cuvântului interogativ (când) și al intonației specifice întrebărilor parțiale. Firește, supramarcarea nu este întâmplătoare în „strategia conversațională" a vorbitorului, dar despre astfel de probleme ne propunem să vorbim cu alt prilej. 3.42. întrebări „compuse" în fine, tiparul descendent-ascendent se poate realiza și prin alăturarea a două întrebări, prima parțială, cealaltă, totală; aceasta din urmă este o întrebare de tip special, întrucât, după cum observă Bolinger (1957, p. 89), conține sugerarea răspunsului corespunzător întrebării parțiale precedente; în exemplul: tău? (164) Ci ne este Soțul omul a cela? ansamblul format din întrebarea parțială (Cine este omul acela?) și cea totală, eliptică de predicat (Soțul tău?), este echivalent cu o singură întrebare totală: „Omul acela este soțul tău?", ceea ce dovedește unitatea semantică a celor două componente ale structurii la care ne referim. Se pare că atunci când rostesc sau scriu astfel de replici, vorbitorii nu sunt întotdeauna conștienți de faptul că ele conțin două enunțuri interogative distincte, ceea ce se reflectă în punctuația ezitantă folosită pentru notarea lor: uneori două semne de întrebare, câte unul după fiecare segment (ca mai sus), alteori, un singur semn de întrebare final și o virgulă între cele două segmente interogative: Cu nul? (165) m cu tre pleci, 64 4. INTONAȚIE ȘI SINTAXĂ Dacă până acum am vorbit de „funcția modală“ a intonației, aceea de a distinge între diverse modalități de exprimare a enunțurilor (declarativă, interogativă, imperativă, excla- mativă), în acest capitol ne vom referi la rolul intonației în distingerea și definirea unor categorii și/sau relații sintactice. De altfel am avut ocazia să atingem, sporadic, acest subiect și mai înainte (când am vorbit, de exemplu, despre intonația numelui predicativ, despre intonația parentetică și cea enumerativă, despre coordonare copulativă vs coordonare disjunctivă, parataxă vs hi- potaxă etc.); în continuare ne vom opri asupra a două teme majore care privesc raportul dintre intonație și sintaxă: elipsa și rezolvarea ambiguității sintactice. 4.1. Intonația și elipsa Vorbirea spontană este, în general, expresia stării psihice a vorbitorului și exprimă, printr-o mulțime de mijloace, emoția care însoțește aproape permanent comunicarea umană. O caracteristică fundamentală a limbii vorbite este elipsa, prin care sunt eliminate elementele neesențiale, concomitent cu păstrarea celor importante, care domină spiritul vorbitorului. Sub impactul unor emoții puternice, acesta nu are răbdarea și nici timpul necesar să se supună regulilor limbajului îngrijit și organizat. în acest sens, limbajul spontan se opune, de multe ori, celui „gramatical" (Pușcariu 1937, pp. 470-471). E drept că numărul mare de elipse de tot felul conferă limbii vorbite un aspect mai puțin gramatical decât cel al limbii scrise dar, în același timp, o fac să fie mai bogată, mai vie și mai expresivă. Extinderea, în ultimele decenii, a cercetării limbii vorbite, în general, și a sintaxei acesteia, în special, a dus la descoperirea și inventarierea a numeorase fapte de limbă care au scăpat studiilor anterioare — bazate mai mult (sau exclusiv) pe limba scrisă. Pentru a nu ne referi decât la GLR, considerăm că aceasta nu acordă destulă atenție 65 legăturii esențiale dintre exprimarea stărilor afective și fenomenul elipsei. Această legătură este atât de strânsă și nemijlocită, încât ar merita să avem în vedere ipoteza existenței unui raport direct proporțional între apariția elipselor și intensitatea emoției în momentul relatării sau al dialogului; cu alte cuvinte, cu cât participarea vorbitorului este mai puternică, cu atât mesajul său va cuprinde mai multe enunțuri exclamative, iar acestea vor fi formulate mai eliptic. Numeroase elipse sunt posibile în vorbire fără a împiedica înțelegerea corectă dintre interlocutori, datorită faptului că elementele respective sunt însoțite de intonație, mimică și gesturi (GLR 2, p. 399), precum și datorită ansamblului de presupoziții comune pe care le împărtășesc, de obicei, interlocutorii. Unele tipuri de enunțuri eliptice din limba română se regăsesc și în alte limbi. Un exemplu frec- vent îl constituie, de pildă, elipsele despre care Bally (1951, p. 280) spune că au o origine „socială“: exprimarea poate fi deformată sau întreruptă dintr-un fel de reținere a vorbitorului, din dorința lui de a nu jigni pe interlocutor sau de a nu exprima prea puternic propria voință etc. Bally arată că în acest fel s-au născut în franceză elipse ca „si vous croyez...“. GLR (2, p. 402) numește acest tip, în care propoziția regentă este ușor de completat mental, „suspensie". în cele ce urmează ne vom ocupa numai de elipsele care se produc la nivelul frazei (întrucât în ele se manifestă cel mai evident rolul intonației), și anume, de unele structuri sintactice eliptice și, în același timp, exclamative sau interogative. 4.1.1. Elipsă și „transfer melodic" Vom începe cu investigarea câtorva tipuri de enunțuri din limba română care au în comun faptul că sunt introduse prin conjuncția dacă (Dascălu, 1979 f, 1984 c) și conțin propoziții secundare „eliptice de regentă" (GLR 2, p. 401). în funcție de conținutul lor sintactico-semantic, ele se pot grupa în câteva categorii, pe care le ilustrăm prin exemple-tip: A. — Dumneata ai umblat aseară la aparat? — Păi dacă trebuia să-l dr e g! (Sebastian, Jocul, p. 27) Regenta omisă aici este o propoziție interogativă retorică, față de care secvența con- struită cu dacă are rolul unei subordonate circumstanțiale cauzale condițio- nale (M. Avram, 1960, pp. 68-69; GLR 2, p. 301): „Păi dacă trebuia să-l dreg, cum să nu umblu?". Exprimând, în esență, cauza acțiunii verbului din replica anterioară, enunțul eliptic reprezintă, în același timp, un mijloc de confirmare (Dimitrescu 1955, p. 279) a celor spuse de interlocutor. Prin suprimarea unei întrebări retorice s-a ajuns astfel la realizarea unui răspuns afirmativ și „justificativ": „Da, am umblat, fiindcă trebuia să-l dreg.", care prezintă și o nuanță exclamativă, indicată în scris prin semnul exclamării. 66 B. — Dumneata vrei să pleci? — Dacă vreau? Dar a fost visul meu de o viață întreagă. (Sebastian, Jocul, p. 364) Enunțul introdus prin dacă reia ca un ecou (3.1.63.) verbul din întrebarea inter- locutorului (o dată cu modificarea corespunzătoare a persoanei) în scopul de a realiza un tip special de răspuns afirmativ întărit (Ocheșanu 1961, p. 155): „Sigur că vreau“. Din punct de vedere sintactic, enunțul eliptic constituie o propoziție completivă di- rectă față de regenta suprimată (în cazul acesta, o interogativă totală propriu-zisă: „Mă (mai) întrebi dacă vreau?". Prin urmare, în formula „completă", propoziția dacă vreau este o propoziție interogativă indirectă, pentru care conjuncția dacă reprezintă elemenul introductiv caracteristic (ibidem, p. 158; GLR 2, pp. 43,259). C. — Las’, că se aranjează ei. Nu-l plâng eu pe Pompilian. — Pe Pompilian, nu. Dar pe Voicu, dar pe Grigoriu? — Se-nvârtesc. — Și dacă nu pot să se „î nv âr t e a s c ă“ ? Și dacă nu se pricep? — Foarte rău. Eu ce să le fac? (Sebastian, Jocul, p. 268) Enunțurile eliptice construite cu dacă din acest exemplu cuprind fiecare câte o pro- poziție circumstanțială condițională, subordonată unei regente omise, care este, de data aceasta, o întrebare parțială propriu-zisă (Avram 1968, p. 459): „Dacă nu pot să se-nvârtească, ce să facă?", „Dacă nu se pricep, cum să se descurce?4. După cum vedem, în toate exemplele de mai sus, avem de-a face cu omiterea unor propoziții interogative: parțiale (A,C) sau totale (B), propriu-zise (B, C) sau retorice (A). De asemenea, remarcăm că, deși au rezultat în urma suprimării unor întrebări, aceste enun- țuri eliptice funcționează, de obicei, ca r ă s p u n s u r i de diferite tipuri și nuanțe se- mantice. Așadar, ele nu pot ocupa locul întâi în dialog, deci nu pot îndeplini o funcție discursivă „inițiatoare", ci numai una „secvențială" (termeni împrumutați de la Bolinger 1957, p. 8), iar faptul că apar totdeauna precedate de porțiuni de mesaj (aparținând vorbi- torului sau interlocutorului) favorizează, desigur, caracterul eliptic al enunțurilor de care ne ocupăm, ajutând la decodarea lor. Dacă considerăm enunțul „complet" ca fiind format din secvențele a + b, prin omi- terea lui b, se ajunge la enunțul eliptic a în urma analizării unui număr mare de enunțuri corepunzătoare tipurilor A, B și C, am ajuns la următoarele concluzii legate de aspectul lor melodic (Dascălu 1979 f, 1984 c). 67 4.I.I.I. Secvența eliptică a’ păstrează tiparul melodic al sec- venței originare a din cadrul formulei „complete4*: Tipul eliptic A: Secvența a’ (enunțul eliptic) are curba melodică similară cu cea a secvenței a din enunțul „complet**, fiind plasată într-un registru coborât al vocii și având un aspect nemodificat, plat, c u (166) Păi dacă trebuia să-l dreg, m să nu um blu? (167) Păi dacă trebuia să-l dreg! Tipul eliptic B reprezintă o „întrebare ecou**; atunci când repetă o întrebare totală, ecoul este introdus prin conjuncția dacă (3.1.63.), devenind ceea ce se numește o „inte- rogativă indirectă**; în mod normal ea „își pierde intonația specifică, reținând numai elementul introductiv** (Ocheșanu 1961, p. 154; GLR 2, p. 258). Să comparăm enunțul „complet** (168) cu cel eliptic (169): au? e (168) Mă întrebi dacă vr au? e (169) Dacă vr Secvența a’ (enunțul eliptic) are curba melodică similară cu cea a secvenței a din enun- țul „complet** (b+d): ton ascendent interogativ, încheiat în punctul de maximă înălțime. 4.1.1.2. Secvența eliptică a’ nu păstrează tiparul melodic al secvenței origi- nare a din cadrul formulei „complete**, ci preia, prin fenomenul de „transfer melodic**, intonația caracteristică a secvenței care a fost omise (b). Folosim, în acest context, termenul de „transfer melodic** (TM) pentru a ne referi la un proces care se desfășoară în plan sintagmatic: cele două enunțuri con- siderate au făcut parte inițial din același mesaj, fiind învecinate și legate prin raporturi sintactice — ca și în cazul tipurilor eliptice A și B (4.I.I.I.); TM înseamnă aici nu un împrumut de la un enunț străin mesajului, ci o translație a tiparului melodic de la secvența care se omite din mesaj către cea care se va menține sub forma unui enunț eliptic și care, cu acest prilej, își părăsește propriul său contur intonațional. Prin urmare TM este strâns legat de fenomenul elipsei și se produce ca o consecință în plan intonațional a acesteia (Dascălu 1979 f, 1984 c). Să comparăm formula „completă** formată din a + b (170) și pe cea formată din b + a (171), pe de o parte, cu enunțul eliptic a’ (172), pe de altă parte: c u (170) Și dacă nu se pricep, m să se descur ce? 68 (171) (172) C u m să se des cur , ce dacă nu se pricep? D a c ă nu se pri cep? Constatăm că enunțul eliptic (a’) are o intonație diferită de cea pe care o avea secvența (a) în formula completă, dar similară cu cea pe care o are secvența b, cea omisă (fiind o întrebare parțială, tonul său, preluat de enunțul eliptic, este tiparul descendent caracteristic acestui tip de întrebări); cu alte cuvinte, enunțul eliptic nu a păstrat intonația „originară44 (a secvenței a), ci a preluat, prin transfer melodic, intonația secvenței care s-a omis (b). Subliniem că, o dată cu preluarea intonației de la secvența care s-a omis, enunțul eliptic preia și semnificația acesteia, care, adăugându-se la conținutul său semantic originar, duce la crearea unei structuri lingvistice noi, de tip eliptic și cu înțeles propriu, de sine stătător (având structura segmentală identică cu secvența a, iar pe cea melodică, specifică secven- ței omise b). Pentru a scoate mai bine în evidență în ce măsură se deosebesc între ele tiparele melodice ale celor trei tipuri eliptice prezentate mai sus, le vom exemplifica cu trei enunțuri care au structura segmentală identică: tipul eliptic A (173), tipul eliptic B (174), tipul eliptic C (175): (173) — De ce n-a plătit amenda pe loc? — Dacă n-avea bani la ea! (174) — Știi ce m-a întrebat despre maică-ta? Dacă n-avea bani la ea. ea? — Dacă n-avea bani la (175) -- Nu știu ce s-a întâmplat: a întârziat acolo, a uitat sau n-a mai găsit la magazin... — D a c ă n-avea , bani , la ea? Exemple precum cele discutate aici reflectă modul în care intonația poate modifica radical înțelesul unei secvențe fonice sau îi poate adăuga un sens nou, acționând astfel 69 ca factor de îmbogățire semantică a limbii. Astfel de enunțuri sunt „omonime", dar nu și „omofone": ele au latura segmentală identică, dar intonație diferită, ceea ce face ca aceasta din urmă să funcționeze ca element distinctiv sau ca factor de dezambiguizare. în cazul enunțurilor eliptice, intonația contribuie la sugerarea sau chiar la reconstituirea elementelor din structura de adâncime care sunt absente în structura de suprafață. Am putea spune că, în afara contextului și a situației conversaționale (Vincenz-Vântu,1973, p. 105), care acționează mai cu seamă în cazul subînțelegeai, intonația este elementul care face posibilă apariția elipsei: spre deosebire de subînțelegere, elipsa se produce la nivelul limbii, nu al vorbirii, prin urmare elementele suprimate sunt aceleași în orice situație, în orice context și indiferent de vorbitor. Adăugăm că persis- tența tiparului melodic (tipar care aparține, de asemenea, limbii și nu vorbirii) este un factor important în decodarea enunțului eliptic: din ansamblul structură lexico-gramaticală + structură melodică din care este format enunțul „complet" se elidează, în general, numai elementele segmentate, în timp ce componenta intonațională se menține, după cum am văzut, pe diverse căi; din faptele examinate, rezultă, printre altele, că rolul intonației crește odată cu creșterea caracterului eliptic al mesajului. 4.12. Alte tipuri de elipse introduse prin dacă 4.12.1. Optativa exclamativă Enunțul eliptic introdus prin de (sau dacă) și construit cu verbul la modul condițio- nal-optativ, de tipul: De-as ajunge mai degrabă-n târg! poate fi interpretat ca provenind din: Ce bine-arfi de-aș ajunge mai degrabă-n târg! (GLR 2, p. 401). în urma eliminării regentei, propoziția rămasă nu mai este considerată o subordonată, ci o propoziție principală optativă exclamativă (ibidem, p. 34), în care se actualizează ipostaza optativă a modului condițional-optativ. Și în textele dialectale, pe care le-am consultat în calitatea lor de mostre de limbă vor- bită, sunt atestate astfel de enunțuri eliptice: La noi e bine. Dac-ar fi în tot locul ca la noi! (GNI, p. 432). Această structură exclamativă cu conținut semantic optativ are o intonație specifică: în urma omiterii propoziției regente exclamative (Ce bine-arfi!), secundara care a rămas (introdusă prin de/dacă) a păstrat intonația pe care o avea în formula completă, adică un contur melodic global plasat în registrul jos al vocii vorbitorului, cu aspect aproape plat (Dascălu-Jinga 1991a,p. 21): (176) Ce t bi ne- ar fi de-aș ajunge mai degrabă-n târg! 70 (177) De-aș ajunge mai de g r ab ă - n târg! O stare afectivă mai puternică poate imprima ușoare urcări ale înălțimii, în silaba accentuată a verbului la optativ și în silaba accentuată a cuvântului final: i o i! (178) Dac-ar f în tot locul ca la n Cu o intonație similară pot fi rostite și alte structuri eliptice, de pildă, cele introduse prin numai de (+ optativul) sau numai să (+ conjunctivul); iată un exemplu dintr-un text literar: Și ce român, în ce face, în cum gândește și speră, în sufletul și spiritul lui, acest cetă- țean al universului, oho, nu mai să ajung la el! (G. Bălăiță, întâlnire la Chicago, în „România literară", XXII, nr. 14, joi 6 aprilie 1989, p. 14) 4.122. Condiționala exclamativă Tiparul melodic specific structurii eliptice optative se folosește uneori cu aspect mai „marcat" și în condiționala exclamativă; în exemplul: Dacă ți-aș spune eu câte-am pătimit! (TDM III, p. 640) putem presupune că propoziția dacă ți-aș spune a fost la origine o condițională subor- donată unei regente exclamative de tipul N-ai crede! sau Te-ai minuna! etc. în asociere cu aceeași intonație și cu același conținut semantic se poate folosi și modul conjunctiv (mai ales la timpul trecut): (179) Să-l fi văZ cum juca în bătătură! (TDMI,p. 332) 4.123. Exclamative cu intonație „de suspensie" Sunt situații când este dificil de reconstituit formula „completă" din care provine enunțul eliptic, mai ales când verbul este la modul indicativ. 4.1.23.1. Așa sunt enunțurile eliptice construite cu dacălde, având verbul la forma negativă și caracter exclamativ și exprimând, de obicei, o amenințare (Dascălu-Jinga 1991 a,p.21). Caracterul exclamativ se manifestă prin rostirea întregii fraze la un nivel mediu al înălțimii vocii; uneori apar ușoare urcări de ton pe verbe și pe negație: nu at (180) Dacă te b de te rup! (TDM II, p. 567) dar, cel mai adesea, avem de-a face cu o intonație „de suspensie" (Dascălu 1982 d, pp. 392-394): tonul, destul de puțin modulat, rămâne în final suspendat la un nivel mediu (unde, de obicei, se produce și o lungire a ultimei silabe din enunț): nu pu (181) Dacă te-oi s ne mamiii...! (TDM II,p. 567) eu De remarcat că în astfel de enunțuri poate apărea și când în locul lui dacă, cu verbul la forma afirmativă: 71 (182) da una Când ți-oi acumaaa...! (TDM II, p. 393) 4.1.2.3.2. Caracterul exclamativ al propoziției dacă nu s-a-nvârtit! din exemplul de mai jos: Ce mă gândii eu /să iau un lipicid-ăla //care se lipește așa dă... țoală /și-nvârtesc așa / și i-l pui aici așa // măi și dacă nu s-a-nvârtit!// (TDM III, p. 651), se datorează intonației de suspensie; remarcăm că secvența dacă nu este omisibilă fără modificarea înțelesului: *Măi, și s-a-nvârtit! Ca să încercăm o explicație a cuvintelor dacă nu de la începutul exclamativei eliptice, ar trebui să pornim de la o construcție mai complexă și mai puternic marcată afectiv: *Măi, și dacă nu s-a-nvârtit (mult), atunci nu s-a mai învârtit deloc! Intonația exclamativei eliptice se caracterizează printr-o urcare pe negația nu, după care tonul se menține pe un platou înalt până la sfârșit, cu prelungirea vocalei din silaba finală pe un ton suspendat: (183) nu s-a-nvârtiiit! Măi, și dacă Observăm că enunțurile eliptice exclamative prezentate în 4.1.2.3. se rostesc cu intonații mai mult sau mai puțin similare, subordonate, în esență, unui tipar melodic pe care l-am numit „intonația de s u s p e n s i e“; caracteristica sa principală este menținerea tonului la un nivel mediu sau relativ înalt, fără coborâre finală (trăsătură la care se poate adauga, uneori, lungirea vocalei din silaba finală). în ceea ce privește punctuația,în general, această intonație se notează cu semnul exclamării sau cu un semn combinat din semnul exclamării și punctele de suspensie: 4.1.3. Enunțuri eliptice introduse prin să 4.13.1. Mirarea provocată de o însușire în cel mai înalt grad, de o întâmplare ieșită din comun, neobișnuită, de o situație extremă, adică ceea ce am putea numi „ideea de superlativ în sens larg“, se poate exprima printr-o replică cu verbul la modul conjunctiv și la forma negativă (Dascălu-Jinga 1991 a, p. 26): Râdeau și exclamau că în fine a venit și Ilie de-acasă... of! S ă nu mai cu- noască el lumea din sat... — TU, să nu-ți vină să c r e zi!... Ia uite, domnule... (GLR2,p. 33) Originea acestui tip eliptic pare să fie o frază în care secvența respectivă funcționa ca o propoziție circumstanțială consecutivă, subordonată unei regente exclamative care s-a elidat: * Auziți ce întâmplare: să fie atât de înstrăinat, încât să nu mai cunoască el lumea din sat! 72 * Este atât de uimitor, (încât) să nu-ți vie să crezi! Intonația acestui tip de enunț exclamativ eliptic cu sens superlativ și valoare consecutivă este caracterizată prin plasarea întregii fraze pe un nivel mai înalt al vocii vorbitorului, printr-un vârf pe negație și un final descendent: nu Să -ți vie să (184) ere zi! 4.13.2. Similare acestui tip, ca intonație și conținut semantic (ideea de superlativ în sens larg), sunt și exemplele următoare, în care însă verbul nu este în mod obligatoriu la forma negativă: Am răcit pesemne // să-l naști tu-n căruță! II (TDM III p. 1048) Aoleo! am rămas trăznită de! I să intre pă ici [ hoțul ] și să fii cul- cat a lăturii și să nu s i m ț i! II (TDM III, 157) în astfel de exemple, pe lângă conotația „superlativ" (situația de excepție, extra- ordinară, la care se referă), propozițiile exclamative introduse prin să conțin și explica- ția, cauza, circumstanța căreia i se datorează întâmplarea sau aserțiunea din propoziția precedentă: *Am răcit fiindcă am născut în căruță; *Am rămas trăznită pentru că a intrat hoțul și, deși, eram culcată alături, nu l-am simțit. Nu este lipsit de interes faptul că, pentru formularea acestor exclamații, vorbitorul folosește persoana a doua singular (pentru ca verbul să aibă un subiect nedeterminat), procedeu tipic narațiunii populare, când este puternic marcată participativ. Intonația este similară cu cea a tipului discutat anterior, cu deosebirea că vârful me- lodic se află pe silaba accentuată a verbului; un alt vârf, mai mic, se poate crea și pe silaba accentuată a cuvântului final (Dascălu-Jinga 1991 a, p. 27): asti , n ' tu ru (185) Să-l in că ț 4.133. Unele enunțuri eliptice introduse prin să au un conținut semantic care ar pu- tea fi definit ca o „contrazicere" față de afirmația anterioară (a interlocutorului sau, mai rar, a vorbitorului însuși); ele sunt la origine întrebări „ecou" (cf. 3.1.6.2.). Astfel, în enunțul următor: [ — Mai așteaptă și dumneata cu niuritul să faceți altă biserică!]' — Auleu! să mai trăiesc eu? / eu să trăiesc pân-o ieși fata din liceul și de-acolea / să vedem unde-o dau / și de-acolea pot să mor II (TDM II, p. 713), secvența să mai trăiesc eu? poate fi considerată ca o completivă directă a unei întrtebări totale regente, care s-a omis: * Ziceți să mai trăiesc eu? („Asta vreți să spuneți?") sau *Aș putea să mai trăiesc eu (atâta)? 73 Intonația interogativă a unei regente plasate la începutul frazei se propagă și asu- pra propoziției (sau propozițiilor) subordonate care urmează până la sfârșitul enunțului (cf. 3.1.2.), în urma omiterii propoziției regente, care, în acest caz, este o întrebare totală, propoziția eliptică păstrează tiparul interogativ ascendent, propagat și asupra ei (pe când era completivă directă în structura „completă"): eu? iese t r ă (186) Ziceți să mai eu? iese t r ă (187) Să mai 4.13.4. Unele exclamative eliptice construite cu conjunctivul presupun, de asemenea, niște întrebări, fără a avea însă caracterul unui ecou; de pildă, pentru enunțul: Aide, pleacă acasă! Du-te dracului cu cine mi te-a trimis, să- mi mai sară inima și pentru tin e!? (GLR 2,p. 310), putem presupune o formulă „completă" de tipul: * Vrei să-mi mai sară inima și pentru tine? Ca urmare, intonația enunțului eliptic introdus prin să este aceeași cu cea a întrebării totale din care provine secvența respectivă, și anume, tiparul ascedent interogativ. Aceste enunțuri funcționează r e t o r i c, în sensul că atunci când sunt formulate afirmativ, au conținut negativ (Să-mi mai sară inima și pentru tine? înseamnă, de fapt, „Să nu-mi mai sară inima și pentru tine"), iar când sunt formulate negativ, au înțeles pozitiv (N-am mâncat toată pâinea. Să nu-mi mai rămână și pentru mâine?, unde ultima propoziție înseamnă „(Vreau) să-mi mai rămână și pentru mâine"). Din punct de vedere melodic, ele se caracterizează printr-un contur intonațional ascen- dent întrucâtva deosebit: tonul este ceva mai slab modulat, iar urcarea finală este mai re- dusă (ceea ce se explică prin absența emfazei din structura semantică a întrebărilor retorice și, mai ales, prin falsul lor caracter interogativ (cf. 3.1.4.): fl ne?! (188) Să-mi mai sară inima și pentru âi m ne?! (189) Să nu-mi mai rămână , și pentru 4.135. Pentru propozițiile care conțin ceea ce I. Iordan numește „conjunctivul exclamativ" (1975, p. 227), de tipul: Auzi mizerabilul! Să-ndrăznească să- mi (ie calea! am putea presupune că regenta elidată era o întrebare totală propriu-zisă exclamativă, care exprima mirarea și/sau indignarea (Dascălu-Jinga 1991a, pp. 28-29): * E posibil să-ndrăznească să-mi (ie calea? („Se poate una ca asta?") unde tonul ascendent interogativ este mai modulat, iar urcarea finală mai marcată: 74 ea i a , , n scă să-mițec le a! (190) Să-ndrăz Din punct de vedere intonațional, acest din urmă tip se deosebește de exemplul „omonim", în care modul conjunctiv al verbului este folosit în locul modului imperativ (propoziție principală imperativă): * Să-ndrăznească să-mi ție calea (și va vedea el ce-o să pățească)! Fraza imperativă are intonația specifică (2.5.1.2.): vârf înalt pe silaba accentuată a verbului la imperativ, urmat de o coborâre abruptă în același cuvânt și apoi de o coborâre treptată până la final: e a s (191) Să-ndrăz ă să-mi ca le a! 4 .1.4. Tipurile de enunțuri eliptice de care ne-am ocupat sunt destul de eterogene din punctul de vedere al structurii morfo-sintactice: introduse prin detdacă ori să, construite cu verbul la indicativ, condițional-optativ sau conjunctiv, la timpul prezent sau la trecut, la forma afirmativă sau negativă; de asemenea, ele diferă în ceea ce privește o r i g i n e a: în unele cazuri putem reconstrui o frază „completă" a cărei regentă era o propoziție exclamativă, iar, în altele, regenta care s-a omis era o întrebare (parțială sau totală, propriu-zisă sau retorică). în ciuda acestei diversități, putem găsi câteva tipuri intonaționale distincte: — tiparul melodic „plat", plasat în registrul de jos al vocii vorbitorului (4.1.1.1. — tipul A; 4.1.2.1.); — tiparul descendent interogativ (4.1.1.2.); — tiparul ascendent interogativ, care poate avea o variantă „atenuată", atunci când este vorba de întrebări retorice (4.1.1.1. — tipul B; 4.I.3.3.; 4.I.3.4.); — tiparul melodic „de suspensie" este plasat, în general, în registrul de jos al vocii vorbitorului: conturul melodic se încheie cu un ton suspendat la un nivel mediu sau relativ înalt, fără o coborâre finală și poate fi acompaniat sau nu de lungirea vocalei din silaba finală (4.1.2.3.1,4.I.2.3.2.); — tiparul exclamativ „superlativ", plasat în registrul înalt al vocii vorbitorului, cu vârfuri pe negație și/sau pe silaba accentuată a verbului și cu finalul ușor descendent (4.I.3.I.; 4.I.3.2.). Firește că aceste tipare se pot actualiza în vorbire în diverse variante, determinate de condițiile concrete ale comunicării și, mai ales (fiind vorba, de regulă, de fraze excla- mative), în funcție de intensitatea emoției care a provocat apariția lor. Ca să dăm un singur exemplu, prin plasarea integrală a enunțului eliptic dacă plouă! pe un palier mai înalt al vocii se poate exprima un răspuns care cuprinde cauza („fiindcă plouă"), dar și o notă de exasperare, indignare etc. 75 4.1.5. Când eliptic și exclamativ Unele propoziții temporale introduse prin adverbul când au un caracter exclamativ atunci când exprimă surpriza: vorbitorul reacționează în fața unui fapt neașteptat, petrecut într-un moment anumit, marcat prin când (Dascălu-Jinga 1990a): Și când să treacă un pod peste apă mare, iacă o nuntă de furnici! (Tohăneanu 1965, p. 466). în general efectul de surpriză se obține prin scoaterea în evidență a cuvântului când, așa cum arată transcrierea fonetică a acestor secvențe din textele dialectale: Câ nd să pune și dă căruța jos / să pune și ia păcura dă dasupra de unde-a pus / a dat dă sânge! II (Dobrogea, p. 335) Fenomenul elipsei apare frecvent în narațiuni pentru a face relatarea mai dramatică: verbul propoziției principale este omis, în timp ce elementul „surpriză" este menținut și rostit cu un accent puternic: Când mă dezmeticii eu așa / un șarpe!II (TDM III, p. 570) Când mă uit eu în partea ailaltă / alți doi! H (Dobrogea, p. 450) Vulpe (1980, p. 148) consideră că structura eliptică construită cu adverbul când este specifică vorbirii orale și observă că în aceste propoziții cu caracter exclamativ cel mai des se omite verbul a fi din „falsa regentă": Când mă duc în tren / ele la clasa-ntâia toate! H Când m-a dat în apă afară /... pân-aicea apa! II Când pun mâna pe el și-l hâțân / ca masa asta! II. Eliminarea verbului din propoziția principală implică apariția unei pauze, care poate fi considerată „retorică" (Iordan 1975, p. 75), având în vedere faptul că are rolul de a scoate în evidență cuvântul care o urmează. Caracterul neașteptat al întâmplării poate fi subliniat, de asemenea, prin folosirea adverbelor odată sau deodată înainte de elemenul „surpriză": Când era la un pom / odată un șarpe! // (TDM III, p. 755) Cel mai frecvent, elipsa își are originea într-o „construcție temporală inversă" (GLR 2, p. 299; Graur, 1956, p. 133; M. Avram 1960, pp. 58-60, etc.) Maria Gabrea (1967, p. 397) numește această formulă „când invers cu valoare relie- fantă" și arată că ea este marcată prin intonație, pauză și accent, iar Mioara Avram (1960, pp. 58-59) remarcă faptul că în astfel de propoziții exclamative „când invers apare adesea în îmbinări cu cuvinte care accentuează caracterul de surpriză al acțiunii intervenite în timpul desfășurării acțiunii din falsa regentă", cele mai frecvente fiind când deodată, când numai iaca. lorgu Iordan (1975) îl consideră pe când emfatic din formula eliptică sinonim cu când colo, iar pentru apariția elipsei propune următoarea explicație: „Trebuie presupus că această combinație sintactică s-a întrebuințat, la început totdeauna împreună cu un complement de loc, exprimat prin substantiv precedat de prepoziție: M-a poftit la moșia 76 lui [ de care îmi vorbise cu entuziasm ] și c ând [am ajuns ] ac o lo [am avut o mare deziluzie]. Apoi își va fi extins uzul și la cazuri în care ideea de loc nu mai intervenea" (p. 260). Dacă examinăm acest exemplu, constatăm că secvența când colo pare într-adevăr să păstreze intonația componentelor sale din formula „completă"; de asemenea, este posibil ca, în urma unor elipse succesive, intonația ascendentă (normală pentru o propoziție subordonată care precedă regenta) să se fi transferat pe un singur cuvânt (când): lo lo ^nd , co co a (192) când am ajuns a când c dar pare mai simplu să considerăm că adverbul când a fost scos în evidență printr-o pro- eminență pozitivă (ton înalt și / sau urcător). în ceea ce privește pauza care, de regulă, urmează după când, ea poate fi explicată ca marcând o altă elipsă, cea a propoziției Ce să vezi? (Tohăneanu 1965, p. 464). în vorbirea populară „când emfatic" se întâlnește fie în „construcții temporale inverse" complete: Făcură un foc mare [...]/ când ne-am trezit odată cu lupii peste [K] în ei / a dat peste noi / peste foc / peste tot / nu știam încotro s-o mai luăm /fă! // (Dobrogea, p. 450), fie în structuri eliptice, în care propoziția temporală este redusă la adverbul când (puternic subliniat prin accent, tonul urcător și pauza obligatorie care îl urmează): „Eu“ zice / „când am auzit cuvintele-astea / am luat rochia și i-am tăiat un colți- șor"/. .. zice „din rochie / ca să am și eu o dovadă“ // da popa s-a și-ntors / că era și el la fața locului t la judecata asta // zice „de la rochia mea? la rochia mea? “ când / rochia lui fără colțișor! // (Dobrogea, p. 255) Vulpe (1980, p. 69) propune o explicație interesantă și mai „economică" pentru into- nația specifică a lui când eliptic: ea consideră că acest când, sinonim cu când colo nu este o propoziție eliptică, ci un complement circumstanțial „izolat prin intonație și reliefat prin accent"; de exemplu: Aud la rădăcina nucului / ca cum ar plânge doi copii //...când/ două pisici H Uneori după când emfatic poate apărea un pronume; în acest caz, o altă pauză, mai mare intervine după pronume: Da când vedem înainte apare... un ăla mare / credeam că e vițel / zic „a scăpat vun vițel de la... /“ c ând e l /1 up u l! // (TDM III, p. 148) Pentru a rezuma, vom spune că structura eliptică și exclamativă cu când are un tipar prozodic specific: intonație abrupt ascendentă pe cuvântul când — pauză — intonație descendentă pe elementul „surpriză"; pronumele personal (dacă apare) introduce un al doilea vârf melodic și o a doua pauză după el: 77 l u 4.1.6. Unde eliptic și exclamativ 4.1.6.1. în GLR 2 (p. 33) se enumeră printre procedeele exclamative și „folosirea adverbului unde în propoziții principale: „Și unde-am croit-o la fugă spre Humulești...“, și se adaugă faptul că adverbul unde este urmat adeseori de negația nu, care nu schimbă valoarea pozitivă a propoziției: „Și unde nu ne trezim într-o bună dimineață plini ciucur de râie căprească de la caprele Irinucăi" (ibidem). Cel care a semnalat prima oară această valoare exclamativă a adverbului un de este I. Iordan (1975, p. 223), care arată că, în acest caz, unde înlocuiește pe când: „Vorbirea populară, mai ales, cred, cea moldovenească, recurge foarte des la o formă exclamativă indirectă, reprezentată printr-o propoziție (aparent!) secundară, introdusă prin unde. [...] în realitate, valoarea lui unde este temporală, cum probează posibilitatea de a-1 înlocui prin când. De pildă:/tabJd ea cât rabdă, și unde se pornește pe-un plâns, de ți se rupea inima! poate suna, cu aceeași valoare, chiar afectivă și: Rabdă ea cât rabdă, și când se porneștepe-unplâns... (ți se rupea inima!). [...] Curios este amănuntul că construcția cu unde poate fi negativă, fără ca înțelesul să se schimbe: Rabdă ea cât rabdă, și unde nu se pornește pe-un plâns... Singura modificare semantică pare a fi o întărire a nuanței afective în această din urmă ipostază, ceea ce, iarăși, strict gramatical vorbind, surprinde, cu atât mai mult, cu cât negația primește un accent foarte puternic". Numeroase exemple din opera lui Creangă ne oferă Tohăneanu (1965,p. 456): Și unde nu începe a chiui prin iad și a juca..., Și unde nu s-au așternut pe mâncate și pe băute, veselindu-se împreună. Se pare că, într-adevăr, această construcție nu cunoaște o răspândire generală pe teri- toriul dacoromân; Vulpe (1980, p. 69) înregistrează numai trei exemple, dintre care două sunt din Moldova: Ș-apă unde făcea tata / „măi babă...“ (Vutcani, Vaslui); Ne-am judecat trei ani de zile.../[...] și după trei ani de zile / unde-am plătit câțiva bănuți grași.../ (Mavrodin, Teleorman); Și unde nu se duce felceru cela /[...] ia niște antinevralgice /și se duce la ofițeru de serv ici // (Șendriceni, Botoșani). în exemple de acest tip un de pare să fie echivalent cu adverbul când eliptic rostit cu intonație de suspensie, discutat în capitolul 4.I.2.3.I., cu deosebirea că, de data aceasta, 78 regenta care a fost eliminată nu cuprinde o amenințare, ci exprimă ideea de „superlativ în sens larg", exprimând surpriza sau uluirea. Astfel, secvența exclamativă introdusă prin când din exemplul următor: Ne apropiasem mult de el [de șarpe/ // și când l-am văzut!... (TDM II, p. 441) reprezintă în formula „completă" o propoziție circumstanțială de timp: *Când l-am văzut, m-a uluit (m-am speriat etc.)! Vulpe (ibidem) enumeră și alte exemple din acest tip de când exclamativ: Măi și când începe lăutarii ceia a-ngușa ei din gușă / a-nnegri /a... da cu sacâz pe... pe arcuș / ș-o-nceput ei // (Ștefănești, Botoșani); A picat în apă // și când l-am umflat / ca cum ai umfla un pui de găină / și l-am zvârlit la deal /... de frică! // (Erbiceni, Iași). După cum am văzut, exclamația eliptică introdusă prin unde poate apărea atât în variantă afirmativă, cât și negativă, cele două fiind echivalente semantic. Acest fapt o deosebește de structura exclamativă menționată introdusă prin când, pentru care nu este acceptată o variantă negativă: * Când nu l-am văzut!... Conținutul regentei care a fost omisă este sugerat de „intonația de suspensie", specifică exclamațiilor de acest tip: zuuut!... (194) Și când l-am vă După cum observăm, această intonație constă într-un ton înalt pe silaba accentuată a verbului, care poate fi prelungită (facultativ) până la finalul frazei. Când verbul nu este ultimul cuvânt din enunț, se creează un platou înalt între silaba sa accentuată și ultima silabă din enunț, care, uneori poate fi mai înaltă: (195) âns!... nește pe-un pl Și unde se por în cazul variantei negative, platoul înalt începe încă de la adverbul nu (care precedă totdeauna verbul): âns!... c. z ™ se pornește pe-un pl (196) Și unde Desigur că tiparul melodic caracteristic acestei structuri eliptice și exclamative se deosebește fundamental de cel al unei întrebări parțiale introduse prin unde, caracterizate prin tiparul descendent interogativ specific (Dascălu-Jinga 1991b, p. 87); să se compare: ieee^ nu se pornește o vijel (197) Unde (exclamativă eliptică) 79 (198) U e ? (întrebare parțială) Cu alte cuvinte, cele două tipare intonaționale din (197) și, respectiv, (198) reflectă distincția între valoarea de cuvânt „exclamativ44 și cea de cuvânt interogativ a adverbului unde în limba română. 4.I.6.2. Menționăm o ultimă structură exclamativă introdusă prin adverbul unde, dar construită cu verbul la modul conjunctiv, care este, probabil, specifică limbii române; ea se folosește pentru a exprima un conținut negativ și își are originea într-o întrebare retorică. Referindu-se la exclamațiile din următorul exemplu: Fiind sub ascultarea bucătăresei, fata de împărat se silea în toate chipurile să-i fie pe plac. Unde să se adune ea cu celelelalte slugi din curte! Unde să scoată ea un cuvânt de pâră sau de zâzanie! Unde să calce ea cuvântul bucătăresei și să se amestece în certurile și bicisniciile c e l o r l a ț i! Ferit-a Dumnezeu! I. Iordan (1975, p. 227) atrage din nou atenția asupra valorii temporale a lui unde: „Această construcție amintește formal de tipul unde (nu) se pornește o vijelie, nu numai prin adverbul relativ care o introduce, ci și prin înțelesul mai mult temporal al acestuia. Căci unde să se adune ea..., interogativ,cum a fost din capul locului,însemnează „când (ați văzut-o) să se adune ea..Expresivitatea se datorește, ca și acolo, mai multor fapte: pe de o parte abaterii de la normele sintactice (propoziție locală cu sens temporal), pe de alta, intonației exclamative, foarte perceptibilă. Să nu uităm apoi că, din cauza acestei ultime particularități, construcția apare ca o propoziție independentă; deci încă o anomalie gramaticală (propoziție principală introdusă printr-un adverb relativ)44. Considerăm că această structură exclamativă are și o puternică valoare modală, pentru că exemplul de mai sus se poate interpreta și „cum (vă puteți închipui) să se-adune ea. ..T. Cea mai importantă trăsătură a construcției unde + conjunctivul ni se pare faptul că are formă afirmativă și conținut negativ; bazându-ne pe aceasta, considerăm că aici unde este un adverb i n t e r o g a t i v, nu relativ: el introduce o întrebare retorică, iar „intonația exclamativă44 menționată de Iordan este, de fapt, cea specifică unei întrebări parțiale retorice, care diferă de cea a unei întrebări parțiale autentice (Dascălu-Jinga 1991b, p. 88); să se compare (199) cu (200): un de retoric unde interogativ (199) Un (200) U de să scoa n tă ea t d un cuvânt! e să scoa tă ea un cu vânt? 80 în întrebarea autentică (200), recunoaștem tiparul descendent interogativ: unde este rostit pe un ton abrupt descendent, după care intonația continuă să coboare până la final, în timp ce întrebarea retorică (unde exclamativ) are o intonație mai puțin modulată, dar plasată în întregime pe un palier mai înalt al vocii. Ca o ultimă remarcă, subliniem faptul că natura emfatică a construcției eliptice „unde + conjunctivul" se manifestă și prin prezența obligatorie a pronumelui subiect, care altfel, este doar facultativă în limba română; cu alte cuvinte, opoziția interogativ vs exclamativ cuprinde și prezența facultativă vs obligatorie a pronumelui: Unde să scoată un cuvânt? sau Unde să scoată ea un cuvânt? (= interogativ) dar numai: Unde să scoată ea un cuvânt! (= exclamativ). 4.2. Rolul prozodiei în rezolvarea ambiguității sintactice Rezolvarea ambiguității unui text scris se poate produce, în vorbire, prin marcarea unor raporturi sintactice diferite numai cu ajutorul intonației, accentului și pauzelor (struc- tura segmentală rămânând aceeași). Cu alte cuvinte, în astfel de cazuri elementele prozodice funcționează ca trăsături distinctive, stabilite prin metoda comutării în cadrul unor „perechi minimale" de enunțuri (Dascălu-Jinga 1990b). 42.1. Rezolvarea ambiguității sintactice la nivelul propoziției 4.2.1 .1. La nivelul propoziției, ambiguitatea sintactică este cauzată, de regulă, de omonimia cazuală. Ambiguitatea sintactică provocată de folosirea formei de nominativ în funcție de vocativ este înlăturată, după cum am văzut, prin folosirea intonației specifice voca- tivului (25.1.) și, eventual, printr-o pauză care separă vocativul (cuvânt „incident") de restul textului; să se compare: du a (201) Ra ve nit. (202) R ad a U, ni ve t! Ambiguitatea datorată omonimiei dintre forma de genitiv și cea de dativ poate fi rezolvată printr-o segmentare corectă cu ajutorul pauzei și al tipului de intonație care o precedă. Astfel, cuvântul poeților este atribut genitival în (203) și complement indirect în (204): la p ce (203) Le 1 na tura poe ților. 81 la p ce (204) Le P na tura, poeților. în primul caz, intonația globală a propoziției este continuu descendentă (fără o ruptură între atributul poeților și regentul său natura, care îl precedă). în al doilea caz, intonația descendentă a cuvântului natura și pauza care îl urmează, marcată în scris prin virgulă (Avram 1997, p. 304) îl separă de complementul indirect poeților (ca pentru a semnala că acesta este subordonat altui cuvânt din enunț, cu care nu este imediat învecinat, și anume, verbului place). în exemplul (205) menționăm încă o posibilitate, cea datorată omonimiei dintre forma de dativ și cea de v o c a t i v plural a substantivului poeților: . e (205) Le "“e, / natura, l ° r! în care ambiguitatea se rezolvă prin pauză și, mai ales, prin intonația specifică vocativului (vârf melodic pe silaba sa accentuată, urmat de coborâre abruptă), situație despre care am vorbit deja mai sus. Prin intermediul pauzei și al intonației se pot distinge, din punct de vedere sintactic, următoarele două enunțuri, a căror ambiguitate se datorează, de asemenea, omonimiei dintre formele cazuale de genitiv și dativ: (206) l-am dat cartea copi . . . . lului lui / on. pilului lui 1 (207) l-am dat cartea co on. în primul caz (206), atributul genitival lui Ion formează împreună cu regentul său copilul o singură unitate melodică, iar propoziția are un contur global continuu descendent, în al doilea caz (207), lui Ion este complement indirect, fiind separat de copilului prin două mijloace: rostirea acestuia din urmă cu un ton ușor ascendent și plasarea unei scurte pauze după el; această separare arată că cele două cuvinte, deși învecinate, nu se află într-un raport sintactic direct (lui Ion este subordonat, de data aceasta, verbului am dat). Amintim o a treia posibilitate, care presupune rostirea cu ton descendent a cuvântului copilului (în cazul dativ), separat printr-o pauză, de data aceasta, mai marcată, de grupul lui Ion, care capătă astfel funcția de apoziție (acordată), însemnând „adică lui Ion“ („copilul se numește Ion“): 82 (208) l-am dat cartea . copt lut , lu lui, Ion. 4.2.I.2. La nivelul propoziției este foarte frecvent cazul în care rezolvarea ambiguității sintactice are ca obiectiv segmentarea diferită a aceleiași secvențe (fără omonimie cazuală); de exemplu: CCS (209) Un volum de suc for mi , da bil. (210) Un volum de suc for ces, mi f da, Unitatea melodică a exemplului (209), în care formidabil este atribut adjectival neizolat și determină substantivul succes, este dată de tonul ușor urcător al cuvântului succes\ în exemplul (210), tonul descendent al cuvântului succes, împreună cu pauza care îl urmează, arată că formidabil este atribut adjectival izolat și are un alt regent (substan- tivul volum). Constatăm că tonul ascendent de continuitate („progredienta minoră" cf. 22.1.) unește, din punct de vedere sintactic, elementele unei secvențe sonore, în timp ce tonul descendent, (împreună cu pauza care îl urmează), separă, din punct de vedere sintactic elementele unei secvențe. 4.2.1.3. Uneori rezolvarea ambiguității la nivelul propoziției se poate realiza prin plasarea diferită a accentului f r a z e i. Acesta este cazul propozițiilor cu predicat nominal al cărui nume predicativ („de identificare") trebuie deosebit de subiect (ambele fiind în cazul nominativ), ca în tipul Țara e poporul (cf. 2.33.); după cum am văzut, în aceste situații, cel care poartă accentul este numele predicativ, ceea ce face ca, în enunțurile declarative, vârful melodic al întregii fraze (= emfaza declarativă) să fie plasat pe silaba accentuată a numelui predicativ, indiferent de locul său în context — vezi exemplele (22) și (23). Având în vedere însă că, în întrebările totale, emfaza (interogativă) se exprimă prin ceea ce am numit „proeminență negativă", este normal ca elementul scos în relief să aibă ton descendent și / sau coborât; prin urmare numele predicativ din astfel de enunțuri va purta în silaba sa accentuată o astfel de proeminență negativă: (211) ^ara e P°V ru^ (numele predicativ: rare) (212) Țara e po ru^' (numele predicativ: poporul) 83 422. Rezolvarea ambiguității sintactice la nivelul frazei La nivelul frazei cazurile de ambiguitate sunt mai complexe și ar merita o investi- gație detaliată și sistematică. 42.2.1. Vom semnala aici un exemplu, caracterizat prin existența unui verb la modul conjunctiv în subordonată și prin forma negativă a verbului din regentă: Să-mi fi dat el, n-aș fi primit. în scris această frază admite două interpretări sintactice: (a) „Dacă mi-ar fi dat el, n-aș fi primit.“; (b) „Chiar dacă mi-ar fi dat el, n-aș fi primit". Ambiguitatea se rezolvă prin accentuarea diferită a unora dintre elementele compo- nente; să se compare: el, (213) Să-mi fi dat fi pri mit. I, e (214) Să-mi fi dat n-aș fi pri mit. în primul caz (213), în care accentul frazei se află pe negația nu (pronunțată în aceeași silabă cu auxiliarul verbului din regentă), subordonata este condițională („Dacă mi-ar fi dat el, n-aș fi primit"); în al doilea caz (214), accentul frazei se află pe subiectul subor- donatei (el), ceea ce conduce la interpretarea acesteia ca o circumstanțială concesivă („Chiar dacă mi-ar fi dat el, tot n-aș fi primit"). 4.2.22. Un caz similar este reprezentat de enunțurile care cuprind o cauzală subor- donată unei regente negative de tipul N-am venit fiindcă m-a invitat el., unde ambiguitatea este în primul rând semantică: (215) N-am ve . nit fiindcă m-a invi tai t el. înseamnă „Am venit, dar nu pentru că m-a invitat el", prin urmare regenta este, în realitate afirmativă („am venit"), iar negația aparține subordonatei. (216) N-am ' fiindcă m-a invitat , el. înseamnă „N-am venit și asta tocmai pentru că m-a invitat el". După cum remarcăm, în primul caz (215) — în care predicatul regentei este, de fapt, pozitiv —, vârful melodic al întregii fraze se află pe negație (rostită impreună cu auxiliarul: 84 n-am), iar intonația globală este continuu descendentă. în al doilea caz (216), în care predicatul regentei trebuie considerat negativ, cele două propoziții sunt despărțite prin pauză, iar, dacă aceasta nu se actualizează, distincția se menține datorită tonului ascen- dent cu care se încheie prima propoziție. Acest tip de construcție este atestat și în alte limbi, de exemplu în italiană (Lepschy 1968, p. 279), și în engleză (Rivara 1973, p. 65), unde ambiguitatea se rezolvă, de ase- menea, prin mijloace prozodice. 4.2.3. în practica transcrierii textelor dialectale și folclorice, unde nu preexistă forma scrisă, cercetătorul este pus în situația de a stabili, în funcție de ceeea ce aude și notează, care este structura sintactică și / sau semantică a pasajelor vorbite. Renunțând la folosirea virgulei, a punctului, a punctului și virgulei, sistemul româ- nesc de transcriere a textelor dialectale folosit în prezent se servește numai de semnele de punctuație [?],[!], și [...], de bara dublă [//], pentru a sugera intonația de „limită finală" și de bara simplă [/], pentru a indica intonația de „limită internă" (TDMI, p. XVII). 4.2.3.I. Stabilirea „limitei intonaționale interne" este, uneori, singurul criteriu pentru a distinge, de pildă, specia unor subordonate. Astfel, Vulpe (1980, p. 48) arată că într-un exemplu ca: să ia băutura / butoaiele / ce-ofost pe-acolo //, „existența celor trei unități de intonație ne face să identificăm ultima propoziție drept completivă directă, coordonată (prin juxtapunere) cu cele două complemente precedente". Iată care este intonația frazei în această variantă: le, ce-o fost pe-a , ra> . toaie co (217) să ia băuîu bu lo. După cum vedem, „limita intonațională internă" este reprezentată printr-o intonație ascendentă de continuitate pe cuvintele băutura și butoaiele (ca în cazul unei enumerări); în acest fel, atât aceste cuvinte, cât și propoziția care urmează (ce-ofostpe-acolo) devin subordonate verbului să ia (complemente directe, respectiv, completivă directă, față de acesta). în cazul în care ar fi apărut o singură „limită intonațională internă" (218), și anume la sfârșitul cuvântului băutura, enunțul ar trebui analizat ca fiind format dintr-o propoziție regentă (să ia băutura, butoaiele) și o subordonată atributivă (ce-ofostpe-acolo), care determină substantivul butoaiele: toaie (218) să ia bău bu le ce-o fost pe-a tu co ra, lo. De data aceasta, „limita intonațională internă" se manifestă printr-o intonație de tip descendent. De asemenea, în ambele exemple (217) și (218), vorbitorul face o pauză evidentă pentru a marca „tăietura sintactică" (sugerată de noi în scris prin virgulă), dar 85 cu un tempo mai rapid de vorbire această pauză ar putea lipsi, fără a afecta conținutul semantic și distincția sintactică dintre cele două posibile variante. Prin urmare, Vulpe (1980,47) are dreptate când susține că „limita melodică este suficientă pentru marcarea limitei sintactice". 4.23.2. La nivelul frazei, intonația descendentă de la sfârșitul unei propoziții poate semnala coordonarea ei cu propoziția care urmează; astfel, în exemplul următor, din Vulpe (1980, p. 49): ne-am pomenit c-un... bilet/ [...] că să să ducă / să se prezinte la Turnu-Severin //, rostirea propoziției să să ducă cu un ton coborâtor presupune interpretarea frazei ca fiind formată dintr-o regentă urmată de două atributive coordonate (prin juxtapunere): să se ducă și să se prezinte: . letcă să (219) ne-am pomenit c-un bi să du să să prezinte la Turnu-Seve că, rin. în timp ce rostirea ultimelor două propoziții fără o limită intonațională între ele (cu alte cuvinte, fără modificarea tonului la sfârșitul celei dintâi) face ca fraza să fie analizată ca o regentă (ne-ampomenit c-un bilet), urmată de o atributivă (să se ducă), iar aceasta, urmată și determinată, la rândul ei, de o circumstanțială finală (să se prezinte la Turnu-Severin): (220) ne-am pomenit c-un bi că să să ducă să să prezinte la Turnu-Severin. 4.2.4. înșiruirea exemplelor în care mijloacele prozodice înlătură ambiguitatea sintactică ar putea continua. Numeroase cazuri care admit segmetări diferite sunt simțite ca atare de toți vorbitorii și nu rareori o segmentare nepotrivită sau incorectă (făcută prin intermediul intonației și al pauzei) sau o accentuare bizară sunt folosite ca surse ale comicului — în literatură (mai ales în teatru), dar și în viața de toate zilele. Trebuie să recunoaștem însă că nu în toate situațiile ambiguitatea sintactică poate fi înlăturată la nivelul fonetic (adică numai printr-o pronunțare specială, ca mai sus), nici punctuația „nu este o soluție universală de clarificare a contextelor ambigue" (Avram 1997, p. 304). Rămân numeroase alte exemple care necesită explicitări din partea vorbito- rului, iar acestea pot interveni spontan sau la cererea expresă a interlocutorului; Stati (1966, pp. 391-393; 1967, p.212,217,218) menționează câteva structuri sintactice din această categorie, printre care: A trecut noaptea. („ e dimineață, s-a terminat noaptea" / „cineva a trecut pe aici în timpul nopții"); Maria o lasă pe Ioana liniștită. („Maria este acum liniștită" / „Ioana nu mai este neliniștită la plecarea Măriei"); Trecea râul pe aici? („cineva obișnuia să traverseze râul prin acest loc" / „acum albia râului este în altă parte"); 86 A rămas profesorul nostru, („ceilalți profesori au plecat“ / „ne va fi profesor în continuare"); L-am cunoscut ca student, („pe când eram student" / „pe când era student"); Eu am prieteni mai buni ca Ion. („Ion nu este prietenul meu cel mai bun" / „Ion nu are prieteni așa de buni cum sunt prietenii mei"); Așteaptă seara, („așteaptă în cursul serii" / „așteaptă sosirea serii"); Noaptea cântă, („noaptea este cea care cântă" / „cineva cântă în timpul nopții"). Este importantă și utilă stabilirea pe cale experimentală a rolului intonației în segmen- tarea textului și în recunoașterea naturii raporturilor sintactice contractate de părțile enun- țului „acolo unde alte mărci formale lipsesc" (Vulpe, ibidemf adică tocmai ceea ce am încercat să facem în acest capitol. 5. CATEVA FUNCȚII EXPRESIVE ALE INTONAȚIEI Vom prezenta în cele ce urmează unele cazuri în care o anumită intonație este asociată constant unei anumite structuri gramaticale pentru a exprima un conținut superlativ, fie în ceea ce privește calitatea, fie în ceea ce privește cantitatea (Dascălu-Jinga 1991c). 5.1. Structuri cu conținut superlativ legat de calitate 5.1.1. Intonația care corespunde structurii articol nehotărât + adjec- tiv (substantiv) apare în enunțuri exclamative care exprimă gradul superlativ, de tipul: Era o vreme! („era o vreme foarte frumoasă"). Acest procedeu se folosește destul de frecvent în vorbirea familiară și populară româ- nească. El are ca punct de plecare formulele cu adjectiv, în care, de regulă, se lungește silaba accentuată sau finală a acestuia, așa cum se poate remarca în exemplele de mai jos, extrase din texte dialectale: acolo / apoi ogor ea / ș-apăi făcea un grâu bunică era târla de oi // une punea turma de oi / apăi făcea un grâu de... I foarte bunii (BN, p. 185); o! ce fată era sărmana dă ea!! mergea și ea cu noi la grădină... da o fată vrednică! II (TDM 1, p. 463); „am tușit o dată" I da era u n bărbat v oi nîc! I... „am tușit și când am tușit" / [zi] ce „am tușit Jos... roșu" II (TDM II, p. 452). în afară de articolul nehotărât de singular (un, o) se poate folosi și niște + substantiv: ni se făcea niște cânipă! ales acolo pă munte unde-o puneam / niște cânipă mare frumoasă / de ți-era mai mare dragu de ea / (TDM II, p. 248). Folosirea acestei structuri cu valoare superlativă s-a extins și la substantive, o dată cu omiterea adjectivului care exprima calitatea în cel mai înalt grad. Această elipsă a 88 adjectivului este cunoscută și în alte limbi; Ch. Bally (1951, p. 280) explică modul cum s-a petrecut ea astfel: „Uneori, pentru a desemna o calitate sau un defect, nu găsim un epitet destul de frapant, destul de puternic, încât vocea rămâne suspendată în momentul în care ar trebui să fie rostit adjectivul potrivit: e un frig. ..,e o frumusețe...; până la urmă, limba își însușește această expresie incompletă și îi atribuie o valoare de intensitate: elipsa nu mai este simțită, iar intonația afectivă, care constă în urcarea vocii, preia rolul de a marca intensitatea pe care vrem s-o exprimăm". Așadar, lungirea vocalei substantivului sau a adjectivului, asociată cu o intonație specială, poate exprima un conținut superlativ în sens larg, de pildă, o mare cantitate de lucruri sau persoane. Ca mărci ale superlativului, în textele dialectale românești sunt notate: — lungirea vocalei din silaba accentuată a substantivului: Era o ploaie / era o... cum să vă spun / tocmai să topea zăpada-n timpu cela // și curgea o âpă din toate părțile 1/ (Dobrogea, p. 153); Și la două săptămâni din bobotează am avut nuntă II era o zăpadă ș- un ger / și m-am măritat // (TDM III, p. 65); — accentul emfatic pe silaba tonică a substantivului: Făceam lucru bun / c-aveam din ce II c-aveam un bărbat maică / nici nu bea / nici nu fuma / nici timpu nu-l pierdea la cărți // (TDM III, p. 793); Și a ieșit tat-al meu / ca să dea la vite / afară II pe o zăpadă/ ce! / io cred că era mai mare d-un metru // (TDM I, p. 15); — atât lungirea vocalei, cât și accentul: Când am sosit acasă / parcă nu-ndrăzneam să mai... și fluiera băieții după noi că ne-a văzut... era o zăpadă ș-un g e r //(TDM II, p. 856). Am găsit însă în textele dialectale numeroase alte exemple, în care valoarea de su- perlativ este indicată de transcriitori numai prin intermediul semnului exclamării, ceea ce înseamnă că asocierea ei cu o intonație specială este suficientă pentru a exprima con- ținutul respectiv: Da ce-am pățit Ic - a venit o p l o a i e! // (TDMI,p. 76); Și ieșea o flacără de foc din ea! (TDM II, p. 301); Ș-au venit aicea / ș-a făcut o gălăgie! H (Dobrogea, p. 50); Și-aprinsesem lumânările-alea [...] / ș-am făcut și noi un pom //... și... l-aprinsesem acolo I și... stinsesem lampa... II făcea o lumină - n casă! și mascații erau la fereastră II (TDM II, p. 443); Păi toți copiii ne-am pus în... „doamne! dă doamne ploaie / maica domnului / dă ploaie!"// ș i da n-o fi începută noaptea o ploai e!//da a plouat/ aoleo! moșu nu mai putea de bucurie // (TDM III, p. 1080). 89 Având în vedere faptul că, în astfel de cazuri, lungirea și accentuarea se dovedesc a fi trăsături facultative, considerăm că intonația este elementul esențial prin care se exprimă caracterul superlativ al însușirii repective. Aspectul specific al acestei intonații este simțit ca atare de vorbitor; de altfel, putem oferi un exemplu literar de excepție în acest sens: scriitorul Radu Cosașu folosește o „formulă superlativă4*, într-un context definitoriu, și oferă chiar o descriere a intonației respective în termeni muzicali (de observat că el nu menționează o lungire vocalică): „Sepleca de la noțiunea catastrofală exprimată dramatic: «e mizerie»... sau, ceva mai liric, cu o anume melodie în jurul vocalelor: «e o mizerie», folosindu-se o terță descrescândă pe primele două vocale pentru a se ajunge la o quartă suitoare pe ultimele. [...] Cea mai umilă încercare de a corecta expresia, de a insinua o realitate mai blândă — de pildă «eu cred că e foarte curat» — stârnea lovituri scurte și uimitoare: — Ce știi tu ce-i aia mizerie?“ (Cosașu, Logica, p. 83). în urma investigației în laboratorul de fonetică experimentală, am ajuns la concluzia că intonația structurii „superlative4* de care ne ocupăm este caracterizată printr-un platou înalt începând cu silaba accentuată a verbului, care se desfășoară de-a lungul întregii structuri sau chiar al întregului enunț care o conține: (221) Era ° zăpadâ ^un seeer! Caracterul distinctiv al tiparului melodic superlativ apare mai clar dacă comparăm exemplul (222) cu intonația declarativă „neutră** a unei secvențe identice din punct de vedere segmentai (223): cea niște cânepăăă! (222) Ni se fă cea (223) Ni se fă niște câ ne pă. în ceea ce privește exemplul dat de Cosașu, el a fost pronunțat de subiecții vorbitori înregistrați de noi în diverse variante: — un platou înalt începând de la silaba accentuată a substantivului: r .zerieee! (224) E o mi — o coborâre până la silaba accentuată a substantivului, unde se produce o urcare abruptă, după care tonul poate coborî ușor: e (225) E rieee! o z mi 90 sau poate continua să urce până la final: eee! ri (226) E e o z mi Constatăm că ceea ce este comun tuturor variantelor este tonul ascendent cu care este rostită silaba accentuată a substantivului. După acest vârf obligatoriu, tonul se poate men- ține pe un platou înalt, poate coborî ușor sau chiar poate urca în silaba (silabele) care urmează. Descrierea aparținând lui Radu Cosașu este confirmată de ultima dintre variantele noastre, care se pare să exprime caracterul superlativ cel mai puternic al formulei. 5.1.2. 0 intonație similară este folosită pentru formula E ceva!, când exprimă un sens superlativ, ca în: Nu poți conta pe el: mereu trage chiulul, sau „uită“ să vină, oricând e gata să mintă ori să înșele pe cineva, nu-și achită datoriile... E ceva! Ea a fost pronunțată de subiecții vorbitori în două variante melodice: tonul coboară de la verbul e până la prima silabă a pronumelui (ce), apoi urcă brusc pe silaba sa accentuată (va); dacă ultima vocală este prelungită, tonul poate urca încă puțin: a! (227) E a c v e sau se poate menține sub forma unui platou înalt: (228) E aa! c v e 5.2. Structuri cu conținut superlativ legat de cantitate Un conținut superlativ legat de cantitate este cel exprimat în românește printr-o construcție specifică acestei limbi: prepoziția la + substantiv nearticulat. în general, substantivul apare la plural: Au venit la oameni!, dar substantivele colective sau cele care exprimă materia pot fi folosite la singular: Venea la lume!, A curs la apă!. GLR 2 consideră această construcție ca fiind o excepție reală de la regula conform căreia subiectul trebuie să fie în cazul nominativ, având în vedere că formula respectivă „se explică prin construcția paralelă cu funcțiune de complement direct de tipul: Mănâncă la plăcinte" (p. 91). 91 într-adevăr, structura la + substantiv nearticulat poate fi folosită și ca complement direct: Culegea la flori domnești, Spărgea la alune pe nicovală. Men- ționând astfel de exemple, GLR 2 arată că această construcție, „în care prepoziția are valoare afectivă, exprimă o cantitate mare, nedeterminată și apare în special în vorbirea populară și familiară44 (p. 156). în ceea ce privește originea formulei de care ne ocupăm, GLR 2 adoptă explicația dată de Al. Graur (1939), care consideră că, inițial, ea avea sens local, fiind un element care „trebuie să fi determinat un verb tranzitiv construit cu un complement de loc care să poată fi înțeles și ca complement direct, de tipul: treieră la grâu, sapă la șanțuri “ (GLR 2, p. 156). Graur (1939, p. 184) face observații interesante legate de aspectul prozodic al con- strucției, arătând că înțelesul ei diferă după cum accentul este pus pe verb sau pe sub- stantiv: dacă se accentuează mai puternic substantivul, treieră la grâu înseamnă „treieră grâu în cantitate mare44. O altă trăsătură demnă de subliniat a construcției superlative + la este ordinea inversă (Șerban, 1974, p. 160), în sensul că predicatul precedă totdeauna subiectul: Veniseră la spectatori! — sala plină. Intonația construcției este sugerată în textele dialectale cu ajutorul semnului exclamării: La urmă eu... am văzut o rață sălbatică IIera la rațe sălbatice! (TDM III,p. 198); [Si se nasc mai puțini copii.] E! a mai început să mai îndesească/ nu știu de ce / s-a mai îndeșit acu // ce-a făcut timpurile-astea I că... e vun an dacă n-o fi doi / le vezi... c ă face la copii! (TDM III, p. 553). Analiza acustică a demonstrat că aspectul exclamativ al tiparului intonațional este determinat de prezența unui vârf melodic pe silaba accentuată a substantivului și, cel mai adesea, de prelungirea, pe un nivel relativ înalt, a vocalei din ultima silabă (elemente care ar putea corespunde „accentuării44 speciale a substantivului, menționate de Graur): aticee! (229) Erau la rațe s b Trăsătura constantă a tiparului este urcarea pe silaba accentuată a substantivului și menținerea tonului pe un ton relativ înalt; prepoziția la poate fi pronunțată pe un ton mediu sau coborâtor, iar lungirea finală nu este obligatorie: ere! m (230) Am m cat l an a 92 Tiparul melodic „cu platou înalt" distinge, desigur, această structură exclamativă de intonația declarativă neutră (continuu descendentă) cu care se pronunță enunțul în care în care prepoziția la are sens local, ca în: gea (231) Spăr la alu ne pe nico va, lă. Structurile exclamative cu conținut superlativ de care ne-am ocupat în acest capitol sunt asemănătoare atât sub aspect semantic („ideea de superlativ"), cât și sub aspect pro- zodic (urcare pe silaba accentuată a numelui, urmată de un platou înalt). Structura arti- col nehotărât + adjectiv (substantiv), precum și expresia e ceva! par să fie specifice limbii române; caracterul idiomatic al ansamblului format din structura segmentală + intonația specifică este confirmat de faptul că el nu se poate traduce în alte limbi, fără a se recurge la parafrază sau / și schimbarea ordinii cuvintelor etc. 53. Alte intonații cu valoare expresivă însoțite de lungirea sunetelor 53 .1. Exprimarea ideii de superlativ în sens larg prin intermediul lungirii unor sunete este menționată de numeroși autori care s-au ocupat de stilistica limbii române. De pildă, Iordan (1975) încearcă să definească valoarea semantică a lungirii sunete- lor astfel: „Lungirea vocalei însemnează intensificarea noțiunii, așadar, un fel de expresie materială a ecoului prelungit pe care îl are în sufletul subiectului vorbitor" (p. 54). Autorul construiește câteva exemple, printre care: S-a apropiat încetiișor (încât nici nu l-am simțit); (Bărbatul mi-a murit, copiii au plecat și eu) am răăma s singură; la aces- tea adaugă altele, extrase din literatură, ca: Pune-n gând de vezi, maică: se vesteeejea a săracul într-un colț.F r ăă mâ n t toată ziua la cuvinte! (ibidem). Analizând în detaliu și cu numeroase exemple lungirea vocalelor accentuate, dar și neaccentuate, în cuvinte oxitone, dar și paroxitone, precum și în diverse părți de vorbire, Iordan notează că ea se poate întâlni și în cuvinte monosilabice care constituie elementul auxiliar al unei forme verbale; de exemplu: Măăă duc în toată lumea!; Mai am numai trei zile de trăit și te- a a i dus, Ioane, de pe fața pământului! (ibidem, p. 55). S. Pușcariu (1976) observă că lungirea unei vocale poate fi acompaniată de o „despi- care" a ei, formând două silabe „spre a da acțiunii exprimate de verb ideea de continuitate neîntreruptă": Ai lăsat robinetul deschis și apa cu-urge („curge mereu"); S-a culcat și a dorml-it („a tot dormit"). Autorul descrie astfel intonația cuvântului în care s-a produs 93 lungirea cu „despicarea" vocalei: „vocala lungită din silaba întâi se rostește pe un ton mai înălțat, iar cea din silaba a doua poartă accentul" (ibidem, p. 48). Același autor (Pușcariu 1994, p. 180), oferă și alte exemple de acest tip, numindu-le de data aceasta „scindări": s-a du-us („s-a tot dus") și dus a fost!; te aștept, dar s ă vi-i („să vii de bună seamă!"). Semnalând exemple similare din opera lui Creangă, Tohăneanu (1965, pp. 457-458), remarcă și el fenomenul scindării vocalei lungite și apariția a două silabe, adică rostirea vocalei originare ca două vocale în hiat: „Prelungirea vocalei accentuate — atât de frec- ventă în vorbire — este redată,în scris, prin repetarea literei corespunzătoare urmată sau nu de punctele de suspensie: „După ce hoața de vulpe a aruncat o mulțime de pește pe drum, b i n i i i... ș or! sare și ea din car; Bună masa, cumătră! Tiii! da ce mai de pește ai! Dă-mi și mie că taaa ... re mi-i poftă! în asemenea împrejurări repetarea literei a, de pildă, transcrie o realitate fonetică, întrucât, în pronunțare, sunetul corespunzător nu este numai lungit, ci se și scindează în hiat, așa încât, rostit, cuvântul tare devine, în contextul său, trisilabic (tâ-â-re): silaba inițială (tâ-), neaccentuată, este lungită, iar accen- tul se fixează pe cea de-a doua (-â-)". Faptul că numai prin lungirea silabei (însoțită, uneori, de o anumită intonație) se poate exprima un conținut semantic special — deosebit de cel pe care l-ar avea același cuvânt nemarcat cu astfel de mijloace prozodice — iese clar în evidență atunci când încercăm să traducem astfel de exemple în alte limbi, unde procedeul respectiv nu este utilizat. De exemplu, fraza S-a culcat și a dormiit! s-ar putea reda în engleză: „He went to bed and slept and slept all the day long!", în timp ce S-a culcat și a dormit, se traduce prin „He went to bed and slept". De asemenea, frazei Ai lăsat robinetul deschis și apa cuurge! îi corespunde „You’ve turned the tap on and the water is flowing on and on!“, pe când Ai lăsat robinetul deschis și apa curge, se traduce prin „You’ve turned the tap on and the water is flowing". Constatăm deci că în limba română este suficientă (în astfel de cazuri) marcarea în plan fonetic (prozodic) a enunțului exclamativ, în timp ce, în engleză, este nevoie de o parafrază pentru a marca același conținut semantic, ceea ce ne face să presupunem că prozodia respectivă are un caracter idiomatic în limba română. Trebuie să arătăm, pe de altă parte, că lungirea vocalelor, alături de alte elemente afec- tive ale limbajului, este una dintre caracteristicile limbii vorbite, a stilului colocvial, familiar și popular. De aceea, de exemplu, Rosetti și Byck (1945, p. 188) dau ca exemplu lungirea vocalelor în s-aaa duuusf considerând-o o trăsătură de oralitate a stilului lui Ion Heliade-Rădulescu. 5. 3.2. Consultând textele dialectale, am constatat că fenomenul lungirii expresive a vocalelor este deosebit de frecvent (Dascălu-Jinga 1992 a). Numeroase exemple sunt 94 legate de lungirea vocalei accentuate în cuvinte care exprimă însușiri (adjective sau adverbe), pentru a sugera gradul lor superlativ: Ș-am muncit pă doi franci / munceam pă doi franci de argint / ziua / doi lei era bani grei// (Dobrogea, p. 30); P-ormă ce-l iubea pe Tudor / că era băiat vrednic! ținea la el mult pă urmă / da //(TDM III,p. 818). Când se lungește vocala accentuată a unui verb, se exprimă continuitatea neîntreruptă a acțiunii, sau/și durata ori intensitatea ei deosebită: Odată a-nceput să plângă // șl^ț ipâ!... țipa să moară / -nvinețise // (TDM III, p. 467); O băîeâ... soră cu moartea 1/ (TDM III, p. 669). în cazul unor expresii sau locuțiuni verbale se lungește elementul lor final, chiar dacă acesta nu e verbul: Era ugeru ei umflat / să cunoștea unde-o mușcase 1/ nu mai primea nici mânzu să sugă/ nimic nu mai primea // de-abia o legam... dădea din picioare...!// (TDM II, p. 441). Se pare că forma verbală cea mai frecvent folosită este sintagma s-a dus, în care uneori se lungește vocala a din auxiliar: Am stat și ne uitam la el/ și s - ă dus peste deal așa // (Dobrogea, p. 206), alteori vocala u a participiului este lungită și/sau puternic accentuată: Și dac-a dat-o afară p-ormă s - a dăs încolo în Seceni // (TDM II, p. 158). în lipsa unor mijloace mai precise de notare a intonației în sistemul de transcriere a textelor dialectale, este important să remarcăm efortul special al celor care le-au transcris de a sugera totuși un anumit contur melodic,pe care l-au perceput concomitent cu lungirea vocalelor; ei se folosesc, de pildă, de combinarea, în cadrul unei singure sin- tagme, a semnului de lungire (liniuță orizontală deasupra vocalei), cu semnele care cores- pund accentului secundar ['], principal ['] și emfatic ["]: Când s-a repezit el cu priporul / s-ă^rupt și pripor 1/ (Dobrogea, p. 449); Ne-am dus / și nu l-am mai găsit / s-a băgat în leasa cu mărăcini / și nu l-am mai găsit s - ă^d us // (TDM III, p. 887); Șă de am pă geam seara și ne uitam „iote mă / iote bă lupii cum dă devale di colo-așa!“ //(TDM 3,p, 987). Prin combinarea în aceeași sintagmă, mai bine zis, în același grup respirator sau ritmic a acestor accente, transcriitorii caută să noteze nu numai două grade diferite de intensi- tate a pronunțării, ci și două nivele distincte în înălțimea vocii. După cum vedem, exem- plele de mai sus reprezintă cuvinte sau grupuri de cuvinte oxitone, în care se lungește, în general, vocala din silaba neaccentuată pretonică (șădeâm, s-â^rupt, s-â^dus), iar transcriitorii notează un accent secundar ['] și unul principal ['] sau chiar emfatic H în 95 două silabe alăturate, fapt care nu este tolerat în pronunțarea românească neutră (Vasiliu 1965, p. 60). Pe baza acestor argumente, înclinăm să credem că în astfel de cazuri a fost perceput în realitate un contur melodic cu două vârfuri inegale: cel mai adesea, vârful mai înalt se află în silaba finală accentuată, iar vârful mai puțin înalt se află în silaba pretonică lungită. Investigațiile făcute în laboratorul de fonetică acustică (Dascălu-Jinga 1992 a) ne-au condus la concluzia că intonația de care ne ocupăm poate avea două variante: varianta normală și cea „marcată" (hiperexpresivă). 5.32.1. Varianta normală constă, în esență, în urcarea bruscă a tonului în silaba accen- tuată și menținerea sa la același nivel înalt pe parcursul lungirii vocalice și apoi până la sfârșitul cuvântului. în cuvintele paroxitone tonul urcă în silaba accentuată și continuă pe un fel de platou înalt, rămânând suspendat la aproximativ aceeași înălțime până la sfârșitul cuvântului. Se poate prelungi vocala din silaba finală, sau cea din silaba care o precedă, sau ambele: ântă! are! urgee! (232) c ta apa c u După cum vedem, în cazul lungirii vocalei din silaba accentuată, fenomenul se produce concomitent cu scindarea acesteia în două silabe, pe două nivele diferite de înălțime, în cuvintele oxitone, se petrece o urcare în silaba finală, apoi tonul se menține în platou înalt până la final; alegerea vocalei care se lungește este, de asemenea, facultativă: uneori se lungește vocala din silaba finală (accentuată): Ut! uus! (233) a dorm s-a d alteori se lungește vocala din silaba pretonică; în acest caz, tonul este ușor coborâtor, ceea ce are efectul de a pune mai bine în evidență urcarea bruscă din silaba accentuată: am as ânt te m m (234) stă am ră fră ă ă ă Aproximativ același tip de contur se obține atunci când un verb monosilabic este precedat de un auxiliar sau de un pronume, a căror unică silabă este cea care se lungește: s! c! d d (235) s-a mă a ă Subliniem din nou că alegerea vocalei care se lungește este, după câte se pare, facultativă, fără implicații în planul semantic; să se compare: (236) uuurge! urgeee! c 96 Așa cum arată A. Avram (1990, p. 372), este „convenționalizală («instituționalizată») recurgerea la «un spor de durată» ca mijloc de realizare a unei funcții stilistice, dar nu și utilizarea unei unități anume“. 5.3.2.2. Varianta mai marcată din punct de vedere expresiv nu este însoțită de o urcare simplă a tonului, ci de una cu aspect mai modulat, cu două sau chiar trei vârfuri. La cuvintele paroxitone, lungirea vocalei accentuate este însoțită de scindarea ei în două silabe, dintre care prima este rostită cu un ton mai coborât, iar a doua, cu un ton mai înalt; după vârful astfel creat, tonul coboară în silaba finală: ur / cu (237) apa O lungire și mai mare a vocalei accentuate poate fi acompaniată de două sau chiar trei vârfuri, în urma scindării vocalei respective în două sau mai multe silabe: u u u rSe! (238) apa c La cuvintele oxitone, vârful final (din silaba accentuată) poate fi precedat de alte vâr- furi, corespunzătoare silabelor rezultate prin scindarea vocalei pretonice care se lungește: o o o rmit! (239) și-ad în încheiere, atragem atenția asupra faptului că, prin aspectul ei ascendent și, de regulă, puternic modulat, intonația „superlativă" de care ne-am ocupat mai sus se distinge net de cea a unei secvențe declarative neutre; să se compare: eaa! (240) O bă O , bă te a. De asemenea, deși, prin conținutul ei semantic, această intonație poate fi considerată ca făcând parte dintre intonațiile de tip exclamativ, tiparul ei se deosebește și de ceea ce se apreciază,în general, ca fiind specific „intonației exclamative" (Iordan 1975, p. 68, nota 2; GLR 2, p. 476), în sensul că nu se încheie printr-o coborâre până la punctul de minimă înălțime al enunțului. Lungirea sunetelor participă la crearea unor opoziții „evocative" sau „expresive", cum le numește Pușcariu (1994, p. 233) După cum constatăm, se pot lungi în scopuri expresive toate cele șapte vocale româ- nești. Fenomenul lungirii cu valoare stilistică a sunetelor este cunoscut în numeroase limbi; 97 specific în exemplele analizate de noi este faptul că lungirea vocalelor pentru a exprima intensitatea și / sau continuitatea acțiunii verbale este însoțită, de obicei, de o intonație caracteristică. 5.4. Consecutivele „superlative44 Pe lângă structurile exclamative cu conținut semantic superlativ, ca cele de mai sus, atragem atenția, în cele ce urmează asupra unei macrostructuri sintactice, care, aproape prin defniție, implică ideea de superlativ în sens larg: propoziția circumstanțială con- secutivă (Dascălu-Jinga 1992 b). 5.4.1. în GLR se arată că propoziția consecutivă „exprimă rezultatul unei acțiuni sau calități despre care este vorba în regentă „Sinărăndița a mâncat papara și pe urmă ședea cu mâinile la ochi și plângea ca o mireasă, de sărea cămeșa de pe dânsa." (2, pp. 314-315). în general, aceste propoziții arată că acțiunea sau calitatea respectivă se prezintă într-un grad atât de înalt, încât are urmări neobișnuite (menționate în consecutivă): plângea... de sărea cămeșa de pe dânsa înseamnă „plângea foarte tare, extrem de tare". Aceste consecutive, pe care le numim convențional „superlative" se pot referi la o calitate în gradul superlativ exprimată printr-un adjectiv din regentă: „ Huo bă!“ / lupu așa de voinic ce era! că fu g e a cu trei câini în spi- nare, domn e! (Dobrogea, p. 174); Mai plivii niște castraveți că i-am sămănat pă șanț așa I... ș-au ișit mamă așa dă frumoși / c e n-am p o m e n i t! (TDMI,p. 174) sau printr-un substantiv: Nu ca acuma/ că mă uit acum-așa / păi e un lux... ce n- a văzut pământu doamnă! //(TDM III, p. 766). în cazul în care elementul regent este un verb, propoziția secundară arată consecința „extremă" (de regulă exprimată hiperbolic) a unei acțiuni excepționale: Dacă vrei să taci din gură bine / dacă nu îți dau un ciomag de aicea rămâi! / / (TDM II, p. 529); Și juca femeile dă s ăr e a-n grindă n - auzi! (Dobrogea, p. 243); „ Tăticule / nu mai poci II îmi vine-o amețeală și mă doare capu Udă nu mai p 0 (TDM III,p. 279). După cum am văzut, multe consecutive din textele dialectale sunt introduse prin conjuncția de. Când vorbitorul nu găsește imediat cuvintele potrivite pentru a exprima (într-o formă cât mai sugestivă) consecința superlativului din regentă, el repetă pur și 98 simplu această conjuncție, cu o intonație suspendată la nivelul la care a ajuns în momentul respectiv al rostirii: Nu i-a slăbit caii /da... din Moreni șipân-acasă /nouăzeci de kilometri / i-a mânat dă dă dă... (TDM III,p.719); Mamă/ mamă/ păi cine-a avut cânipa mea mamă? / c-aveam un loc / și-l făcea adânc / să face adânc primăvara/ și-l sameni / și să făcea dă nici nu te vedeai din ea // făceam cânipă dă dă... (TDM III,p. 226). Consecutivele introduse prin să apar numai ca determinante ale unor verbe din regentă: Să-mbolnăvise omu /să moară domnule! // (Dobrogea, p. 242); Au venit acasă la mă-sa // i-a spus și mă-si //să moară și biată mă- sa pâ nă - n ziuă să moară până la ziuă// (TDM II, p. 691); [Și câte zile a ars?/ A ars acolo // hi! hi! s ă - n n e b u n e a s c ă nemți i! // noi ne-nchinam și ziceam „ bodaproste c-am scăpat de cărat"// și ei s ă - n n e b u n e a s c ă ne mț i i! / și mai multe nu! // (TDM III, pp. 618-619). Nu urmărim aici să facem inventarul elementelor prin care se introduc consecutivele „superiative“; ele nu se reduc la conjuncțiile de și să, dar acestea predomină în corpusul cercetat de noi. Atragem atenția asupra folosirii în graiurile muntenești actuale a lui ce (cu corelativul așa de în regentă): Au ieșit așa de frumoși [ castraveții ] ce n-am pomenit! (TDM I, p. 174). Când determină un substantiv din regentă, propoziția introdusă prin ce introduce o atributivă „circumstanțială cu nuanță consecutivă44 (GLR 2, p. 279): E un lux... ce n-a văzut pămân tu doamnă!// (TDM III, p. 766). întâlnit tot mai frecvent în vorbirea familiară și populară, se pare că acest ce tinde să depășească uzajul dialectal pentru marcarea unor structuri superlative. O clasificare posibilă a „consecutivelor superlative44 constă în distingerea a două categorii semantice: — consecutivele „propriu-zise“ arată urmarea, în general, exegerată, dar posibilă și nemijlocită a acțiunii sau a calității superlative din regentă: Iți dau un ciomag de aicea rămâi! Jucau femeile de săreau în grindă! Se-mbolnăvise omu, să moară, domnule! — celelalte, pe care le-am putea numi „implicative44, nu exprimă rezultatul direct (fie și exagerat) al acțiunii sau al calității superlative din regentă, ci doar o implicație a acesteia, de tip metaforic sau / și hiperbolic: Au ieșit așa de frumoși, ce n- am pomenit! E un lux c e n - a văzut pământul! 5.4.2. Exprimând ideea de superlativ în mod indirect, prin urmările ei la fel de ieșite din comun ca și cauza care le-a provocat, consecutivele de care ne ocupăm sunt simțite, 99 în general, de vorbitori ca exclamative și rostite ca atare (împreună cu regenta lor). După cum observăm, marea majoritate a frazelor care cuprind astfel de consecutive sunt marcate de transcriitorii textelor dialectale cu semnul exclamării la sfârșit. în realitate, caracterul exclamativ al frazei este datorat propoziției regente, întrucât ea cuprinde adjectivul, adverbul, verbul etc. care exprimă ideea de superlativ. Dovadă stă faptul că, în cele mai multe cazuri, propoziția își menține caracterul exclamativ și în lipsa unei subordonate consecutive, prin utilizarea altor „mărci exclamațive“; de exemplu: — fonetice (proeminență intonațională, lungirea sunetelor): leee! i ine (241) Și jucau fe — lexicale: locuțiunile adverbiale așa (de), atât (de) sunt semnalate printre elementele cu care se construiesc propozițiile exclamative (GLR 2, p. 33) sau chiar printre „cuvin- tele exclamative" (Neamțu 1984); într-adevăr, se poate spune: (242) mos! așa de fru Și-a ieșit — structuri sintactice speciale, asociate cu un tipar intonațional caracteristic ca, de pildă, articol nehotărât + substantiv (5.1.): lăăă! țea (243) Mi-a venit o ame' în toate aceste situații consecutiva este omisibilă. Apariția ei, atunci când survine, are mai degrabă rol emfatic, de a susține și amplifica ideea de superlativ exprimată în regentă, întărind-o cu un argument suplimentar (consecințele deosebite ale caracterului superlativ al elementului regent). Astfel, ideea de superlativ și, implicit, caracterul exclamativ al regentei se extind în mod firesc asupra întregului ansamblu format din regentă + consecutivă, fapt care confirmă și ilustrează observația Mioarei Avram (1997, p. 401; cf. și p. 421) privitoare la propagarea intonației propoziției principale (în acest caz, exclamative) asupra subordonatei plasate după ea. Caracterul exclamativ al intonației consecutivelor superlative este marcat prin apariția unor vârfuri melodice și de intensitate pe verb și / sau pe negația acestuia: (244) Se fac frumoase de rea ri (245) Jucau femeile de să u în g ndă! 100 Alteori vorbitorul apasă energic aproape pe fiecare dintre elementele „pline“ din punct de vedere lexical ale frazei: x vi o mo a (246) Se-mbolnă se mul să ră, dom nu le! D. Bolinger numește aceste vârfuri „accente de afirmație", pentru că rolul lor este de „a insista asupra valorii de adevăr a întregii fraze" (1983, p. 100). Același autor sem- nalează existența în stilul colocvial a unui fenomen de lungire aparent inutilă a unor mesaje cu elemente parazite, superflue; astfel de segmente apar la sfârșitul consecutivelor în unele dintre exemplele noastre: că fugea cu trei câini în spinare, domn e!; jucau femeile de sărea-n grindă, n- auzi!', a ars acolo [...] să-nnebunească nemții și mai multe n u!). Bolinger oferă și explicația acestui procedeu : dat fiind că „un enunț este cu atât mai emfatic, cu cât cuprinde mai multe accente" (ibidem), autorul citat consideră că vorbitorul recurge la această metodă pentru a mări în mod artificial numărul silabelor și deci al posibilităților de accentuare, inserând sau (în cazul nostru) adăugând la sfârșit cuvinte suplimentare, goale de sens. Dăm, cu titlu de curiozitate, câteva exemple din engleza americană, citate de Bolinger (1983, p. 101): în loc de / will not păy you a cent! se mai spune / will not pây you one red cent!; în loc de Absoliitely!, se poate auzi, uneori: Absobloodylutely! Ceea ce vrem să subliniem este faptul că propozițiile consecutive pe care le-am numit „superlative" nu au totdeauna un aport semantic propriu (sau acesta este destul de redus); ele funcționează, cel mai adesea, ca un suport suplimentar al ideii de superlativ exprimate de regentă, iar aspectul fonetic (și, în special, prozodic) al frazelor respective reflectă tocmai acest tip de „emfază de gradul doi". Datorită polisemantismului conjuncțiilor subordonatoare (M. Avram 1960, passim), uneori o frază care cuprinde o consecutivă superlativă introdusă prin să poate face parte din ceea ce se numește o „pereche minimală", în care celălalt termen conține o subordonată circumstanțială identică cu aceasta din punct de vedere segmentai, dar diferită ca înțeles (finală); în astfel de cazuri intonația joacă rol distinctiv, la nivelul propriu-zis al subordonatei (făcând abstracțe de context). Iată un exemplu: Când pui mâna... deștiu ăsta marele la... vâna ei... aicea... cam dădăsupt / o dată făcu cârlana* s ă cază peste mine!// * Notă: „Se frânge de mijloc, lăsându-se într-o parte" (TDM III, p. 457). Am putea imagina o altă frază în care apare o subordonată formată din aceleași cuvinte, dar cu valoare finală:^ repezi cârlana să cază peste mine. Cele două propoziții sunt rostite aproximativ în felul următor: 101 (247) ... câr să ca ză peste mi ne. subordonată finală a mi lana să c ză peste ne. (248) ...car subordonata consecutivă Comparând intonația celor două tipuri de subordonate, reiese clar deosebirea dintre ele: în timp ce finala (247) este rostită cu tiparul declarativ neutru, adică cu un ton treptat coborâtor până la sfârșit, consecutiva superlativă (248) are un caracter exclamativ, marcat prin vârfuri pe cuvintele pline din punct de vedere lexical (la care am putea adăuga și plasarea întregului enunț într-un registru mai înalt al vocii vorbitorului). 5.5. Funcția „evocativă“ a prozodiei Vorbind despre funcția evocativă a prozodiei, folosim termenul „evocativ“ într-un sens apropiat de ceea ce s-ar putea numi „metafonetică aplicată": vorbitorul face un comentariu asupra aspectului fonetic al pronunțării și, în același timp, încearcă să ilustreze respectiva caracteristică prin propriul său mod de a pronunța secvența respectivă (Dascălu-Jinga 1992 c; 1994, pp. 121-123). Pentru a ilustra manifestarea funcției evocative a prozodiei, vom da două exemple referitoare la f o r ț a articulării: vorbitorul își adecvează energia pronunțării pentru a rosti tocmai acele cuvinte care se referă la nivelul de intensitate al rostirii. Pentru a sugera pronunțarea celor două exemple, vom folosi câteva semne convenționale, care au următoarea semnificație: î contur melodic ascendent I contur melodic descendent text secvență rostită pianissimo text secvență rostită fortissimo / text ezitare nonlexicală pauză (a cărei durată este indicată cu aproximație de numărul de puncte) text::: lungirea vocalei finale (a cărei durată este indicată cu aproximație de numărul de semne). Intensitatea despre care este vorba în replica vorbitorului și pe care acesta caută să o imite poate fi de tip „pianissimo": 102 (249) De exemplu T m-am dus în Franța.... ș.ain Întrebatî. ..../a: fiind un teren străin T „ donde ce / î ce trebuie să fac își mai ales îce nu trebuie să fac. Și mi s-a spus Tsă nu vorbești cu voce tare. sau de tip „ fortissimo": (250) Vezi î.... / î: Etninescu... format în.... cultura germană î.... de la Berlin T... capătă profunzime filosofică... dar n-are elasticitate.../î Neamțu când vorbește:... nu cântă frumos î da cântă tare. 6. INTONAȚIA ȘI FRAZEOLOGIA Ne ocupăm în continuare de rolul intonației de a funcționa ca element component și definitoriu al unor expresii frazelogice idiomatice din limba română. Aceste formule sunt prin definiție specifice fiecărei limbi și, în cele mai multe cazuri, sunt rezultatul unor elipse. După cum vom vedea, intonația lor este intrinsec legată de o secvență precisă de cuvinte, a căror valoare lexicală și semantică este actualizată numai împreună în respec- tiva secvență, cu alte cuvinte, ansamblul cuvinte + intonație formează o structură frazeologică și idiomatică. Studiul frazeologiei, un domeniu fascinant și spectaculos, duce la descoperirea multor aspecte interesante referitoare la sintaxă și vocabular, la etimologia și evoluția istorică a folosirii unor cuvinte și expresii, la transferul semantic și metaforic care stă la baza nașterii acestora, la diferențele care reflectă stările afective și atitudinale determinate de situația conversațională concretă în care sunt folosite, la relațiile dintre vorbitori etc. Expresiile frazeologice pot fi grupate, după varii criterii,în diverse categori seman- tice și sintactice. Sub aspect semantic, putem menționa saluturile: Bine-ai venit!, Bun găsit!', formulele de p o 1 i t e ț e: Vă rog!, Pentru puțin!, Drum bun!', urările: Să trăiești!, Să-ți ajute Dumnezeu!, Fie-i țărâna ușoară!’, imprecațiile: Bată-te să te bată!, Trăsni-l-ar Dumnezeu! etc. Numeroase alte tipuri „exclamative" reflectă diverse stări a f e c t i v e, ca surpriza: Ei, taci!, Asta-i culmea!, Nu vorbi!, Nu mai spune!, Auzi vorbă!; neîncrederea: Ce tot îndrugi?, Fără glumă!, Ei, aș!, Slabe speranțe!, sau atitudini: Știi că-mi placi?, Așa-ți trebuie!, Ce te-a apucat?, Ce-ți veni?, Ce-mi pasă?, Ia vezi!, Fii pe pace! etc. Sub aspect sintactic, constatăm că unele expresii frazeo- logice au formă imperativă: Zi-i pe nume!, Fugi de-aici!, Zi-i așa! (vezi și Nu vorbi!, Nu mai spune!, Ia vezi!, Fii pe pace!, de mai sus); altele au forma unor întrebări autentice: Ce-i de făcut?, Ei și?, Ce se mai aude?, Ce vânt te-aduce?, Ce mai veste poveste?, Cum adică?, Cum așa?, Cum naiba? (vezi alte exemple din cele enumerate mai 104 înainte) sau a unor întrebări retorice: Ce-are a face? t Ce să-ifaci?, Ce folos?, Ce mai atâta vorbă? etc. O clasificare semnificativă pentru numeroase expresii frazeologice este împărțirea lor în afirmative și negative. Dintre expresiile cu valoare afirmativă, amintim: Cum să nu!, Cum de nu!, Ba bine că nu!, Fără doar și poate!, De bună seamă!, Te cred!, Cred și eu!, Că bine zici!', iar dintre cele negative menționăm: Doamne ferește!, (Da) de unde!, Ei, aș!, Vorba vine!, Vorbă să fie!, S-avem iertare!, Ba să mă ierți!, Ți-ai găsit!, Nici vorbă! (și sinonime ca Nici pomeneală!, Nici poveste!, Nici discuție!, Nici gând!). Cele mai multe expresii de acest tip sunt folosite în limbajul familiar și popular și funcționează ca scurte enunțuri afirmative sau negative „întărite" (GLR 2, pp. 46-63, 404-405), adică de tip emfatic. în acest capitol nu avem intenția să facem inventarul expresiilor idiomatice românești, nici clasificarea lor, ci ne vom ocupa doar de rolul intonației în individualizarea și actualizarea unora dintre ele. Este important să remarcăm că o expresie frazeologică, formată dintr-o îmbinare fixă de cuvinte, poate fi folosită în limbă în paralel cu combinația „liberă" a acelorași elemente și că cea dintâi funcționează ca expresie frazeologică numai într-un context lingvistic și situațional specific. în afară de aceasta, în numeroase limbi a fost identificată o deosebire definitorie între intonația formulelor fixe și cea a combinațiilor libere corespunzătoare; de altfel, dacă privim mai atent enumerarea de mai sus (mai degrabă întâmplătoare) a unora dintre expresiile idiomatice românești, vom observa că multe dintre ele pot fi considerate ca termeni ai unor „perechi minimale" în care termenul al doilea este o îmbinare liberă de cuvinte (cu aceeași topică și sintaxă) și care este pronunțat, în general, cu o intonație diferită. Vom folosi termenul „intonație idiomatică" pentru a denumi intonația expresiilor fra- zeologice, întrucât, în cele mai multe cazuri, aceasta pare să fie la fel de specifică limbii române ca și textul însuși al acestor expresii și vom încerca să analizăm câteva astfel de intonații idiomatice românești. Investigația se bazează pe un corpus constituit dintr-un număr de exemple alese cu scopul de a pune în evidență contrastul dintre expresiile fixe (frazeo- logice) și combinația liberă de cuvinte corespunzătoare fiecăreia (Dascălu-Jinga 1988). 6.1. Răspunsuri întărite O primă categorie cuprinde formule fixe specializate în limba română pentru a ex- prima răspunsuri întărite: afirmative sau negative (Dascălu 1982 b): 105 îngrozitor. u mai — N spune! Expresia fixă (frazeologică): Combinația liberă corespunzătoare: (251) — Până la urnă s-au certat — Va trebui să-ți faci datoria: să găsești oamenii, să le explici... - Nu m a i spune! Expresia frazeologică N u mai spune!, care reflectă surpriza și incredulitatea, este caracterizată de plasarea integrală a conturului intonațional pe un nivel înalt al vocii vorbitorului, în timp ce combinația liberă corespunzătoare (scurtă frază imperativă) are conturul specific imperativului: vârf pe negație, urmat de o coborâre abruptă (cf. 2.5.1.2.). Expresia fixă (frazeologică): Combinația liberă corespunzătoare: (252) — Ai rezolvat toate problemele? — A făcut rost de bani. u — D — De n e unde! N-am avut d e? destul timp. — De la mama ei. Expresia idiomatică D e unde!, exprimând un răspuns negativ emfatic, păstrează intonația întrebării retorice aflate la originea sa: un contur melodic slab modulat, plasat în registrul de jos al vocii vorbitorului. Această intonație diferă de cea a combinației libere corespunzătoare, adică tiparul melodic tipic unei întrebări parțiale autentice: vârf pe silaba accentuată a cuvântului interogativ (un-), urmat de o coborâre abruptă în același cuvânt. Expresia fixă (frazeologică): Combinația liberă corespunzătoare: (253) — Acum toată lumea o să-i sară — Păstrează-l. Poate ne va fi de folos, în ajutor. -C -C e e folos! E prea târziu. t°los? Nu ne trebuie Osa ne facă numai încurcături. Intonația expresiei frazeologice C e f o l os! reflectă, de asemenea, caracterul retoric al întrebării care stă la originea ei, în timp ce combinația liberă de cuvinte corespunzătoare are intonația caracteristică unei întrebări parțiale autentice. Expresia fixă (frazeologică): (254) — Să facem fiecare câte o încercare. Combinația liberă corespunzătoare: — „Nu“ a fost răspunsul ei. 106 e c e n , e — De c u! — D u ? — Asta s-o întrebi pe ea, nu pe mine. sau: u! n ce (255) - De Expresia De ce nu!, care funcționează ca răspuns afirmativ emfatic (Iordan 1975, p. 250; Dascălu 1982 b, p. 42), poate fi rostită cu diverse intonații: cele exemplificate de noi surprind trăsătura esențială, și anume, cuvântul „interogativ" ce nu este rostit cu un vârf melodic, spre deosebire de îmbinarea liberă corespunzătoare De ce „nu în care se manifestă tiparul melodic caracteristic întrebărilor parțiale autentice (vârf pe cuvântul interogativ, urmat de coborârea bruscă în același cuvânt). Expresia idiomatică Nici v o rb ă! (cu sinonimele Nici pomeneală!, Nici poveste!, Nici gând! etc.) prezintă o situație mai aparte. Ea atestă un grad mai înalt de gramaticalizare, așa cum o dovedește absența articolului nehotărât o înaintea substantivului vorbă, poveste etc., încât este imposibil să o confruntăm cu o combinație „liberă" corespunzătoare. O altă particularitate a acestei formule este faptul că ea poate fi folosită alternativ, fie cu o valoare pozitivă, fie cu una negativă (Iordan 1975, p. 259). în afara contextului, cele două variante se deosebesc numai prin intonație: cea negativă insistă asupra adverbului negativ nici (unde apare un vârf melodic și de intensitate), în vreme ce varianta pozitivă evidențiază cuvântul vorbă (printr-un vârf înalt pe silaba sa accentuată (vor-): Nici vorbă! (varianta negativă): Nici vorbă! (varianta pozitivă): (256) — E adevărat că pleci în — Crezi că el o să te ajute? străinătate? — Nici r v o or — Nici v b bă! ă! Doar e prietenul prietenul meu cel mai bun .yz toată viața a fost alături de mine. sau: (257) - Ni ci vor bă! Nu am nici timp nici bani anul ăsta. 107 Nici poveste!, Nici pomeneală!, Nici gând! sunt sinonime numai cu varianta negativă a expresiei Nici vorbă! și sunt rostite cu intonația similară cu aceasta, adică cu un vârf melodic pe nici: (258) Mei po veste! sau chiar un platou înalt până la silaba accentuată a substantivului, unde tonul coboară brusc: (259) Nici pome n e ală! 6.2. Expresii cu intonație ironică O altă categorie de expresii frazeologice în care putem evidenția rolul intonației prin intermediul contrastului dintre formula fixă (idiomatică) și îmbinarea liberă corespunză- toare au în comun ceea ce am numit „in t o n a ț i a ironică" (Dascălu-Jinga 1992 d). Punctul de plecare în identificarea acestui tip de intonații idiomatice l-a constituit o remarcă din GLR 2, unde se menționează cazul unor propoziții afirmative care au un conținut semantic negativ datorită folosirii lor cu intenții ironice: „Uneori ironia din enunțul pozitiv dă comunicării un înțeles negativ. în afară de context, un rol important îl are și intonația: — Te-a ajutat la redactarea lucrării? — Da, m-a ajutat («nu m-a ajutat»). Asta ne mai lipsea («nu ne lipsea»). Mare nevoie am de banii tăi («nu am nevoie»). Ți-ai găsit prostul care să facă asta («n-o să fac»)“ (p. 60). în toate aceste exemple (care, în opinia noastră, ar fi fostnotate mai adecvat cu semnul exclamării), putem recunoaște „construcția inversă" (adică formă afirmativă și conținut negativ sau viceversa), specifică formulărilor retorice; de aceea le putem considera un fel de „exclamative retorice". Este evident că exprimarea unui conținut semantic complet opus formei se bazează în întregime pe aportul intonației, așa cum reiese din compararea acestor scurte formule cu perechile lor „minimale" (având aceeași structură segmentală dar înțeles neironic); de pildă: 108 Enunț ironic: Enunț neironic: (260) — Te-a ajutat la redactarea lucrării? -D aaa, m-a ajut at! Nici măcar nu s-a gândit să mă-n- trebe dacă mă descurc sau nu. — Te-a ajutat la redactarea lucrării? a, a — D m-a ajut t. Mi-a fost de mare folos, mai ales la pregătirea notelor de subsol. (261) — S-a spart țeava și apa curge fără oprire. - A sta ne mai lip 1 sea! Tocmai acum, în ajunul Anului Nou. — Am completat bibliografia lucrării. As — Bine. ta ne mai lip sea. Acum putem s-o predăm la editură. (262) — Nu pot să-ți dau nici un ban. — Nu-i nimic. Ma re nevoie am de ba nii tăi! 0 să mă descurc și fără ajutorul tău! — Nu mă lăsa, amice! Ma re ne voie am de banii tăi! Am să ți-i restitui la timp, ca de obicei. După cum observăm, intonația enunțurilor ironice este, într-o anumită măsură, carac- teristică: tipar melodic de tip descendent, mult mai puțin „modulat44 decât cel al enunțurilor neironice corespunzătoare, întrucât nu caută să scoată în evidență, printr-o proeminență pozitivă nici un element din componența frazei. La aceasta se adaugă alți parametri relevați cu prilejul analizei exprimentale: o durată mai mare a enunțului ironic (datorată vitezei mai mici de articulare), precum și o intensitate generală mai slabă de rostire. Trebuie să menționăm că exemplele de expresii frazeologice cu valoare ironică pe care le-am detectat exprimă un înțeles negativ și îndeplinesc în economia conver- sației o funcție pragmatică de tip r e j e c t i v: contestație, contrazicere, dezacord, refuz, indignare, protest etc. De asemenea, având în vedere că, prin natura sa, ironia exprimă o atitudine mai puțin protocolară, chiar lipsită de respect fată de interlocutor, subliniem că astfel de enunțuri sunt folosite numai în conversațiile informate, între persoane apropiate ca statut social și / sau sub aspect afectiv. 109 6.3. Expresii fără pereche nefrazeologică Pentru a încheia discuția despre intonație și frazeologie, reamintim că nu pentru toate expresiile idiomatice putem găsi perechea corespunzătoare nefrazeologică, întrucât ele s-au gramaticalizat și „au înghețat" într-o formă neobișnuită. Acest lucru nu înseamnă că, multe dintre ele, nu au o intonație caracteristică: ele au o intonație proprie, pe care o putem considera specifică, dar nu și „distinctivă". Așa este este cazul unor exemple ca: Ce mai!, Ce dacă!, Cum să nu!, Ce-are a face!, Ce dracu!, La ce bun!, Vezi să nu! etc; iată un exemplu: (263) — Sper că o să-mi dai și mie din cireșele tale. ezi să - V n u! Du-te și culege-ți singur! Referindu-ne, așadar, la raportul dintre intonație și structura lexicală la care aceasta este asociată, putem distinge diverse situații (Dascălu-Jinga 1991 d): — un tipar melodic oarecum stabil este asociat constant unui conținut semantic par- ticular: „ironic", „rejectiv" (6.2.), „superlativ" (5.1. și 5.2.) etc.; — un tipar melodic precis este atribuit unei formule verbale precise, iar ansamblul are un sens propriu într-o limbă dată (6.3.); astfel de „intonații idiomatice" trebuie învățate impreună cu formulele cărora le corespund, ca elemente definitorii ale acestora. De aceea, considerăm că pentru o descriere completă a limbii române, ar fi necesar să se adauge și un inventar al „intonațiilor idiomatice"; în orice caz, luând în considerare intonația spe- cifică unor expresii, autorii dicționarelor frazeologice ar avea la dispoziție un criteriu suplimentar pentru a rezolva problema (uneori foarte dificilă), a delimitării dintre o unitate frazeologică autentică și îmbinarea liberă a acelorași cuvinte: ele pot fi „omonime" dar, după cum am văzut, n u sunt și omofone. 110 7. INTONAȚIA ȘI PUNCTUAȚIA Cea mai comună remarcă privitoare la raportul dintre prozodia vorbirii și punctuație este că aceasta din urmă este prea săracă, prea vagă și ambiguă, dovedindu-se de multe ori ineficientă atunci când dorim să redăm în scris, cu ajutorul ei, bogăția trăsăturilor prozodice specifice limbii vorbite. Căutând să găsească o motivație pentru caracterul „deficitar" al punctuației, unii autori atrag atenția asupra deosebirilor de esență între sistemul prozodic și cel al semnelor de punctuație, ca, de pildă, faptul că punctuația operează cu un număr relativ mic de unități d i s c r e t e ,în timp ce majoritatea elementelor prozodice, numite și „suprasegmentale", au un caracter continuu. Mioara Avram (1980) găsește numeroase exemple de neconcordanță între punctuație și prozodie; autoarea atrage atenția asupra a două aspecte importante: — pe de o parte, deși semnele de punctuație sunt puține la număr, majoritatea lor „nu sunt uni-, ci plurifuncționale și, chiar atunci când sunt mai mult sau mai puțin uni- funcționale, nu sunt monosemantice, ci polisemantice prin diversele nuanțe pe care le pot exprima" (p. 17); pe de altă parte, multe din aceste semne sunt sinonime între ele (ibidem, p. 20), ceea ce explică posibilitatea indicării aceleiași trăsături prozodice prin semne deosebite; — tocmai aceste caracteristici ale semnelor de punctuație, care, împreună cu exis- tența unui număr relativ mare de reguli facultative de utilizare a lor constituie în mod apa- rent premisele lipsei de precizie a punctuației, sunt factorii pe care se bazează capacitatea acesteia de a realiza variate valori stilistice. De altfel, caracterul imprecis și echivoc al semnelor de punctuație poate fi considerat normal, căci bogăția prozodică a vorbirii și complexitatea situațională în care ea se realizează n-ar putea fi redate în scris cu ajutorul unui sistem de punctuație rigid și cu valori strict univoce. Scriitorii care n-au descoperit acest adevăr esențial se plâng de sărăcia semnelor de punctuație (Catach, 1980, p. 23) și de faptul că ele nu redau decât aproximativ intonația. 111 Numeroase reacții de acest fel sunt înregistrate într-un studiu bazat pe răspunsurile primite de la scriitori francezi contemporani în cadrul unei anchete legate de problemele punctuației (Lorenceau 1980). S-a constatat cu acest prilej un fapt surprinzător: insatisfacția scriitorilor provine, în bună măsură, din faptul că aceștia ar avea nevoie ca punctuația să redea nu atât intonația, cât afectele și / sau atitudinile, și aceasta în mod nemijlocit. Astfel aflăm că, mai în glumă, mai în serios, Herve Bazin propunea câteva invenții în sistemul de punctuație al limbii franceze, printre care: semnul ironiei, al îndoielii, al certitudinii, al aclamării, al dragostei, al autorității etc.! (ibidem, p. 92). Despre funcțiile diverselor semne de punctuație s-a scris destul de mult și, de altfel, ele sunt inventariate pentru limba română, alături de regulile de folosire a acestora, în lucrări cu caracter normativ (GLR, DOOM, îndreptar etc.). Referindu-se la aceste funcții, H. Jacquier (1956) afirmă că valoarea unui semn de punctuație se poate defini în funcție de două variabile, una „stilistică și psihologică", iar alta „logico-gramaticală" (p. 114), iar M. Avram (1980) arată că în diverse lucrări se vor- bește despre „reguli de punctuație logică, indispensabilă pentru decodarea corectă a unui text și reguli de punctuație e x p r e s i v ă" (p. 18). 7 .L Funcții gramaticale ale punctuației Pentru a exemplifica situația în care un semn de punctuație îndeplinește funcțiuni strict gramaticale (fără a marca în mod obligatoriu prezența unei trăsături prozodice specifice), amintim cazul virgulei, atunci când „delimitează grafic unele propoziții în cadrul frazei și unele părți de propoziție în cadrul propoziției" (îndreptar, p. 63), dar nu cores- punde unei pauze obligatorii în discurs, ca în următoarele exemple, (preluate din îndrep- tar, p. 66): A venit [,] pe neașteptate [J toamna. Acesta e autorul cărții pe care l-ai citit[,] cu atâta nevinovată primăvară sufletească [,] acum câțiva ani? 72 . Funcții paralingvistice ale punctuației Anumite semne de punctuație trimit, uneori, la comunicarea fără cu- vinte, indicând locul unor „replici mute" (M. Avram 1980, pp. 21-22); întrucât este vorba despre sugerarea prin mimică și/sau gesturi a unor sentimente sau atitudini, putem vorbi, în acest caz, despre valori „paralingvistice" ale semnelor de punctuație. 112 îndreptarul precizează că replicile mute „se redau prin semnul exclamării, dacă mi- mica ține locul unei exclamări, sau prin semnul întrebării, dacă mimica arată o nedume- rire“ (p. 61). în materialul pe care l-am cercetat (Dascălu 1982 c, p. 325) am întâlnit aproape exclusiv semnul exclamării asociat cu semnul între- bării, pentru a îndeplini două funcții deosebite : — reprezentarea unei replici mute interogative, căreia îi corespunde mimica specifică mirării (de obicei, ridicarea sprâncenelor); de exemplu: (264) — Nu merge, l-am sfărâmat. _ f? — Eram în timpul mesei și din cutia aceasta am aflat vestea mor ții lui. (Petrescu, Patul lui Procust, p. 449); — indicarea unei replici mute cu funcție de răspuns (totdeauna după replici inte- rogative), care se exprimă prin mimică specifică „de ignoranță" și/sau gest caracteristic (ridicare din umeri), ambele însemnând „Nu știu"; de exemplu: (265) Aprig, sec, s-a întors trântit spre mine: — Dumneata știi ce e poezia? — !? — Atunci ce tot spui prostii cu poeții de azi? (Petrescu, Patul lui Procust, p. 403). După cum remarcăm, în astfel de cazuri, semnul combinat [!?] sau [?!], în variație liberă) nu redă vorbirea și, deci, nici trăsături prozodice ori gramaticale, ci direct reacții cu funcție conversațională (întrucât contează ca întrebări sau răspunsuri, deci ca replici ale dialogului). Multe semne de punctuație pot îndeplini, alături de alte valori, unele funcții negramaticale și neprozodice, pe care, spre deosebire de cele menționate mai sus, le-am putea numi „redacționale", deoarece, de data acesta, ele nu indică replici mute, ci sunt simple convenții grafice cu valori univoce; dintre acestea amintim: punctul care se pune după abrevieri, ghilimelele între care se pun în lucrările științifice semnificația și/sau traducerea unui termen, ori cele între care este cuprinsă vorbirea directă, semnul întrebării pus între paranteze pentru a arăta că autonil are rezerve față de afirmația precedentă, parantezele rotunde între care se dau indicațiile scenice în piesele de teatru, punctele de suspensie (puse, uneori,între paranteze), când sunt folosite pentru a marca omiterea intenționată a unui fragment din textul care se citează etc. 7.3. Funcția punctuației de a exprima concomitent valori semantice și / sau gramaticale și prozodice Marea majoritate a valorilor pe care le au semnele de punctuație sunt legate de redarea concomitentă a unor caracteristici semantice și/sau gramaticale, precum și a unora prozodice. 113 în GLR 2 se arată că „semnele de punctuație corespund intonației și pauzei din vorbire; totuși între ele nu există o corespondență perfectă" (p. 483). în opinia noastră, valorile semnelor de punctuație sunt în primul rând semantice (așa cum o dovedesc și denu- mirile unora dintre ele: „semn de întrebare", „semn de exclamare", „puncte de suspensie", „semnele citării" etc.); numai în măsura în care aceste categorii se manifestă în plan pro- zodic, semnele de punctuație redau și prozodia. Așadar, pentru a descoperi cum se reprezintă în scris diversele trăsături prozodice (cu precizarea că ne interesează în special intonația), vom pomi de la valoarea semantică spre manifestarea prozodică și apoi vom ajunge la mijloacele grafice de redare a acestora (Dascălu 1982 c). 73.1. Punctul Aserțiunile neutre, care, din punct de vedere gramatical, îmbracă forma unor fraze enunțiative, sunt rostite, în general, cu o intonație continuu descendentă, repre- zentată prin tiparul descendent declarativ (cf. 2.1.). Acest tipar și pauza care urmează sunt indicate prin punct. 73.2. Semnul întrebării O dovadă grăitoare în favoarea tezei noastre că semnele de punctuație reprezintă, în general, categorii semantice și nu (în mod direct) trăsături prozodice ne oferă situația semnelor de întrebare și de exclamare (valori „modale"). în îndreptar se menționează că „semnul întrebării este folosit în scriere pentru a marca intonația propozițiilor sau a frazelor interogative" (p. 56). însă, după cum am văzut mai sus (cf. 3.), întrebările sunt de mai multe feluri, cărora le corespund tot atâtea tipuri de intonație: pentru a nu mai intra în amănunte, amintim că, în limba română literară există cel puțin trei tipare fundamentale cu valoare interogativă: tiparul ascendent interogativ (3.1.), tiparul descendent interogativ (3.2.), tiparul ascendent-descendent interogativ (3.3.), cărora le corespund, în plan gramatical, propoziții interogative totale, respectiv, parțiale și propoziții (sau fraze) formate prin coordonare disjunctivă. Toate aceste feluri de întrebări sunt marcate în scris prin același semn de punctuație, [?], deși sunt caracterizate prin intonații foarte diferite; de exemplu: — întrebare totală, cu emfază pe verb (tipar ascendent interogativ): e? (44) Mam v n a i — întrebare parțială (tipar descendent interogativ): 114 — întrebare alternativă (tipar ascendent-descendent): n o . i n be v re? (151) Bei Referindu-se la lipsa de precizie a semnului de întrebare în indicarea intonației intero- gative, Lidia Sfârlea (1967) consideră că acest semn este relevant numai pentru întrebă- rile totale, unde corespunde intonației ascendente, în timp ce „după celelalte interogative (care nu cer răspunsul «da» sau «nu »[...]) semn ul întrebării reprezintă o simplă variantă a semnului p u n c t“ (p. 60) (subl. ns.) O astfel de afirmație se datorează neglijării deosebirilor intonaționale dintre întrebă- rile parțiale și enunțurile declarative, respectiv dintre tiparul descendent interogativ și tiparul descendent declarativ (3.2.1.), precum și a deosebirilor intonaționale dintre o frază enunțiativă construită prin coordonare disjunctivă și una interogativă formată prin coordo- nare disjunctivă (3.3.1.). în același context, trebuie să amintim și cazul întrebărilor parțiale, unde semnul între- bării, deși „predictabil“ (pentru că întrebarea este deja marcată lexical prin cuvântul intero- gativ), are,în multe cazuri, funcție distinctivă; astfel, emfaza, ca „factor modificatori* al tiparului descendent interogativ (3.2.5.1.), face ca enunțuri precum cele de mai jos (266) și (118) să fie deosebite sub aspect prozodic față de enunțurile declarative (deci nici în aceste cazuri semnul întrebării nu poate fi „o variantă a semnului punct"): (266) C e zi e r a? (118) Ce z e 7 ra? Ceea ce reiese însă din astfel de exemple este faptul că semnul întrebării nu reușește să distingă diferitele tipuri de întrebări între ele; el face doar distincția dintre o în- trebare și enunțul declarativ omonim (format din aceeași secvență lexicală), dar n u și omofon (fiind rostit cu o intonație deosebită). Incapacitatea semnului de întrebare de a indica intonația se observă și mai bine în exemple care reprezintă diferite tipuri de întrebări parțiale, deosebite din punct de vedere semantic și melodic, dar care au în scris un aspect perfect identic (ca și exemplele [266] și [118] de mai sus); — întrebare parțială propriu-zisă: 115 c A (78) â n, . d vi n ma ma? — întrebare „ecou“ (3.1.7.1.): ne ma? (79) Când vi ma — întrebare „rememorativă** (3.1.73.): ma and vine ma? (267) C Același lucru se poate remarca și în următoarele două întrebări, de data aceasta totale — dintre care prima, propriu-zisă: ui? ea l (67) Nu-i logodnica iar cealaltă, retorică (3.1.4.): lui? (66) Nu-i ea logodnica Prin urmare exemple precum cele de mai sus arată că semnul de întrebare nu „cores- punde** unei intonații unice, nici măcar specifice, de pildă (numai) celei de tip ascendent. 733. Semnul exclamării Diversele stări afective se exprimă prin ceea ce GLR 2 numește „propoziții enunția- tive afective (exclamațive)“, adăugând că „intonația poate fi singurul element care deose- bește o propoziție exclamativă de una neexclamativă construită în același fel“ (p. 32). Din aceeași lucrare (p. 476) aflăm că „această intonație se caracterizează fie printr-o linie descendentă plus o anumită accentuare, reliefare a anumitor cuvinte, fie prin modu- lații foarte diferite ale intonației**. Această descriere a intonației exclamative este atât de vagă, încât este greu să o distingem de intonația declarativă sau de cea (cele) cu care se pot rosti întrebările. De aceea, înclinăm să dăm dreptate Lidiei Sfârlea,care este de părere că „până la o analiză prozodică detaliată a exclamativelor, nu credem [...] că se poate vorbi despre o «intonație exclamativă», întrucât ea nu se opune, în esență, intonației afirmative sau interogative** (1967, p. 60). Faptul că nu suntem în stare, deocamdată, să definim exact în ce constă intonația excla- mativă nu ne îndreptățește, totuși, să afirmăm, de pildă, că intonația unui enunț de tipul: 116 (268) V n ma e, m , ă! (rostit cu surpriză bucuroasă), nu se deosebește de cea a unei aserțiuni neutre, ca: ne (2) Vi ma ma., sau de cea a unei întrebări totale (cu emfaza pe verb), ca: ma? (269) [ne ma Dificultatea de a se descrie în mod satisfăcător intonația exclamativă se datorează, mai cu seamă, faptului că termenul în discuție nu se referă la o intonație unică, ci la un număr greu de stabilit de contururi melodice care corespund diverselor afecte posibile: admirație, bucurie, disperare, surprindere, regret etc. (întotdeauna enumerarea lor se încheie cu ,,etc.“!) sau combinații de afecte: surpriză + regret, admirație + bucurie etc. Probabil că inventarierea tuturor acestor intonații se va putea realiza pe măsura progresului con- comitent al cercetărilor de fonetică experimentală și de psihologie experimentală. în ceea ce privește semnul exclamării, trebuie să remarcăm că scriitorii (ca, de altfel, cei mai mulți vorbitori ai limbii române atunci când scriu) redau, prin intermediul lui, fapte foarte diverse, părând să f i e c o n ș t i e n ț i că ele corespund unor intonații diferite. Astfel,întrucât semnul respectiv nu permite distingerea lor, autorii de teatru (dar și prozatorii) încearcă uneori să sugereze intonația indicând senti- mentul sau atitudinea pe care vor s-o exprime cu ajutorul cuvintelor. Iată un exemplu: (270) CoanaSofica(rugătoare): Plăcintele! Conu Grigore (imperativ): Plăcintele! PărinteleIlie(cu dispreț): Plăcintele! CoanaSofica(cu scuză): Plăcintele! Părintele Ilie (r e s e m n a t și scârbit): Plăcintele! (Popa, Teatru,p. 114) Astfel de exemple confirmă ipoteza noastră că scriitorii sunt interesați să exprime nu atât prozodia, cât direct reacțiile de natură psihologică ale personajelor (afecte, atitu- dini), în timp ce intonația îi preocupă mai mult în măsura în care pot sugera cu ajutorul ei aceste reacții psihologice; am văzut (în 5.1.1.), o adevărată descriere cu mijloace mu- zicale a intonației unei expresii de tip superlativ, necesară în context pentru a sugera atitudinea personajului. 117 Semnul de exclamație nu se dovedește ineficient numai în ceea ce privește distin- gerea diverselor intonații „afective", ci și în alte situații. Așa se întâmplă, de exemplu, în cazul următor: — Dă-mi voie... (131) - C e voie! (Caragiale, Opere alese, p. 158) în acest exemplu, enunțul eliptic Ce voie!, marcat cu semnul exclamării și care reia ca un ecou o parte din replica anterioară a interlocutorului, este, la origine o întrebare retorică, având formă pozitivă și înțeles negativ: „Nici o voie!“,„Nu-ți dau voie!". Into- nația sa, de tip „rejectiv" (Dascălu-Jinga 1991 e, 1997), se deosebește esențial de cea a unor exclamații „propriu-zise", ca: (132) C nb e pe i lf a . , pri t je! (133) Ce sur ză! (134) Câte e Exemplele pe care le-am prezentat pentru a ilustra folosirea semnului de întrebare, cât și cele referitoare la semnul de exclamare dovedesc din nou că se poate vorbi despre lipsa unei simetrii între sistemul de punctuație și cel intonațional. 73.4. Semnul întrebării și exclamării Uneori sunt asociate semnul întrebării și semnul excla- mării, rezultând un semn de punctuație combinat: [?!] sau L!?], folosit ca atare și în alte limbi; folosirea lui nu se datorează numai căutării unor efecte stilistice particulare, ci și ezitării între cele două modalități, interogativă și exclamativă (Perrot 1980, p. 74) sau combinării lor conștiente. Astfel, întrebarea N-auzi, omule, că nu s-a deschis?! constituie în același timp și o admonestare (așa cum reiese din context), rostită cu un ton adecvat, ceea ce s-a indicat cu ajutorul semnului [?!]: (271) Țăranul: Nu-i aicea casa de bilete? Șeful: Aicea e. Dar nu s-a deschis. Țăranul: Păi parcă ziceați... Șeful: N-auzi, omule, că nu s-a deschis?! (Sebastian, Jocul, p. 121) Nu există, după câte știm, nici o regulă privitoare la ordinea celor două componente ale acestui semn combinat. Cu toate acestea, se pare că se preferă semnul [?! ] atunci când 118 predomină întrebarea, cu alte cuvinte, când avem a face cu o întrebare exclamativă, și[!?], atunci când nuanța exclamativă este precumpănitoare în context, ca în exemplul următor: (272) Grig: Salut secunda de frumusețe și de grație care s-a pierdut pentru că ai rămas aici... Și pentru că te speli dimineața la fântână. Domnișoara Cucu: La fântână? Rău mi se face! Eu, la fântână! E u, care n-am pus în viața mea un strop de apă pe obraz!? Grig: Dar cu ce te speli? Domnișoara Cucu: Cu lapte de castraveți, domnule! Mona: Vezi, Grig? Vezi că apa de fântână nu strică?! (Sebastian, Jocul, p. 220) 7.3.5. Paranteza și linia de pauză în afară de indicarea modalității enunțului (asertivă, interogativă, exclamativă), punc- tuația ajută și la redarea altor caracteristici semantice ale mesajului scris. De pildă, parantezele rotunde cuprind o explicație, o precizare ori un amă- nunt, care îmbogățesc înțelesul propoziției sau al frazei de care sunt legate. în acest sens, parantezele au aceeași funcțiune ca linia de pauză sau virgula, când acestea cuprind comunicări care explică sau întregesc propoziția sau fraza în interiorul căreia se află“ (îndreptar, p. 84). După cum observăm, și de această dată semnele de punctuație sunt raportate direct și exclusiv la elementele semantice („explicație", „precizare") și nu la intonație. De altfel, în capitolul „Paranteze" din îndreptar nu se face nici un fel de referire la eventuale trăsături prozodice care pot fi redate prin aceste semne de punctuație. Acest lucru reflectă părerea destul de răspândită că parantezele fac parte dintre semnele de punctuație „care nu au corespondent în pronunțare" (Graur 1974, p. 58). Unii vorbitori par să considere că ele nu trimit, în orice caz, la o anumită intonație, ci marchează eventual doar pauzele, ceea ce îi face, așa cum observă Mioara Avram (1980, p.l 3), să indice prezența lor chiar prin folosirea termenului care desemnează semnul de punctuație în discuție, „anunțând unde se deschid sau se închid parantezele". După cum am văzut (2.2.3.2.), în limba română (ca și în alte limbi) există o intonație specifică inserțiunilor cu rol explicativ, pe care am numit-o „intonația parentetică". Reamintim că ea se caracterizează, în esență, printr-un nivel melodic mai coborât decât al enunțului „principal", adică al enunțului în care este inserată explicația parentetică; după prima parte a acestui enunț apare o pauză (facultativă), apoi tonul coboară brusc o dată cu începutul parantezei, se modulează mai mult sau mai puțin de-a lungul acesteia (în mod corespunzător propriului ei conținut semnatic, mai ales când este o precizare mai lungă), după care urcă pentru a reveni la nivelul melodic la care a fost întrerupt. Fraza 119 principală continuă, după o altă pauză, de la înălțimea cu care se rostea în momentul inserării explicației. Enunțul care cuprinde o inserție parentetică prezintă astfel un contur melodic global cu aspect întrerupt, „frânt", care s-ar putea reprezenta schematic astfel: enunțul principal pauză ---------------------- pauză enunțul principal inserția parentetică Inserția parentetică se marchează prin virgule sau prin paranteze rotunde: oi, (12) Cei d sunt f , lor), buni. (norocul dar același rol îl poate îndeplini și folosirea liniei de pauză, la începutul și la sfârșitul inserției parentetice (Dascălu 1982 d, pp. 388-389): (273) O ducea rău săracu’ pentru că n-avea nici o slujbă. a nea îmi spu r t a îe —cum era amânat — că față de noi n- veasecre mereu de gazete de azi pe mâi ne. (Petrescu, Patul lui Procust, p. 172) 73.6. Punctele de suspensie Punctele de suspensie redau, în general întreruperea vorbirii (îndreptar, p. 86). Cu ajutorul lor se indică „dislocarea frazei, pauzele, ezitările, reticențele, vorbirea sacadată etc. Ele notează cel mai exact felul în care se exprimă majoritatea oamenilor în vorbirea familiară, cu căutări de cuvinte, întreruperi, cu fraze incomplete, în general nu prea curgătoare și armonioase" (Brăescu 1958, p. 104). Așa cum am mai spus (2.2.4.), întreruperea vorbirii poate fi intenționată sau nu; ea poate avea o durată mai mare sau mai mică și poate fi determinată de multiple cauze, obiective sau subiective. Prin punctele de suspensie se notează o mare varietate de fapte, legate de conținutul semantic al mesajului dar, mai ales, de starea afectivă a vorbitorului și de situația conversațională. Dintre acestea amintim: 73.6.1. întreruperea vorbirii de către interlocutor — Interlocutorul întrerupe brusc replica vorbitorului schimbând vorba și intervenind cu o întrebare, o admonestare, un protest, o justificare etc: 120 (274) — Cu familia lui Fred Vasilescu ai avut dificultăți? — Nu... nici urmă de dificultate... chiar în seara în- mormântării... O întrerup nervos: — Ai fost l a înmormântare? (Petrescu, Patul lui Procust, p. 443) — Interlocutorul îl întrerupe pe vorbitor fără să schimbe vorba, ci, dimpotrivă, completând el însuși replica începută de acesta; el vine astfel în întâm- pinarea ideii, pe care o întrerupe, uneori în mod ostentativ, vrând să arate că știe bine ce vrea să spună celălalt sau să sugereze concordanța gândurilor lor: (275) Ștefan: Duduie, mi se pare că... Corina:...cd nu sunt politicoasă. (Sebastian, Jocul, p. 121) Procedeul este uneori folosit în teatru ca un fel de joc: prin întreruperea vorbirii unui personaj de către altul, care preia sarcina continuării ei, apoi de altul etc., se realizează un fel de mesaj „colectiv“, unitar din punct de vedere al conținutului și al intonației,exprimând convergența sufletească momentană a interlocutorilor; legarea replicilor într-una singură poate fi sugerată și prin punerea punctelor de suspensie la începutul lor, ca mai jos: (276) Bogoiu: O fermă, o fermă mică... Noi trei și ea... Ștefan: M a i târziu, spre iarnă... Jeff: ... când o începe să ningă... Bogoiu:... .y/ drumurile vor fi înzăpezite... Ștefan: ... s e a r a... Corina: ... 5 e a r a ... la ceasurile cinci eu am să vă aștept aici, cu lampa ap r i n s ă (Sebastian, Jocul..., pp. 111-112) — Interlocutorul îl întrerupe pe vorbitor și îi interzice verbal să-și continue replica: (277) Octav: Ori ucide nemilos... Carmen: Taci! Octav: Vorba asta pe care trebuie să ți-o spun. Carmen: Taci! Octav: Trebuie să fii a mea... Carmen: Ta c i! Taci! Octav: Căci te iubesc! (Popa, Teatru, p. 59) 121 Procedeul este exploatat stilistic de dramaturg: personajul (Octav) își continuă dis- cursul peste întreruperile interlocutoarei și în ciuda interdicției sale de a vorbi, astfel încât replica sa poate fi recepționată complet și s-ar putea rescrie astfel: „Ori ucide nemilos vorba asta pe care trebuie să ți-o spun: trebuie să fii a mea, căci te iubesc!“. Un alt efect, de data aceasta comic, obține M. Sebastian în piesa Steaua fără nume, în care o elevă este întreruptă și admonestată de profesoară (domnișoara Cucu) de câte ori încearcă să vorbească (pentru a răspunde chiar la întrebările profesoarei); după numeroase întreruperi de acest fel, personajul renunță și, știind că nu i se va permite să continue, își rostește replica cu un ton modificat, și anume ca și când ar fi completă, ceea ce ni se indică prin folosirea semnului punct: (278) Domnișoara Cucu (formidabilă): Aici îți faci dumneata veacul? La gară, ai? La gară! Eleva (pierdută): Domnișoară... Domnișoara Cucu: Tac i! Intră înăuntru!... Intră înăuntru, n-auzi? Ce cauți aici? Eleva (pe jumătate moartă): Domșoară, vă rog... Domnișoara Cucu: Taci! (răspicat) Ce cauți aici? Eleva: Domșoară, vă rog... Domnișoara Cucu: Taci! Nenorocita! Să n-aud o vorbă! Domnișoara Cucu: Ce cauți la gară, Zamfirescu? Eleva: Să vedeți, domșoară. DomnișoaraCucu: Taci! Profesorul: Dac-o întrebi, las-o să răspundă. (Sebastian, Jocul, pp.131-133) 73.62 . întreruperea mesajului de către vorbitorul însuși — Dacă este vorba despre o întrerupere intenționată și „definitivă" (2.2.4.2.), făcută de vorbitor pentru a lăsa să se subîn teleagă restul comunicării, avem a face cu o suspensie (adesea acompaniată de lungirea silabei finale): a va (14) In ță, că de nuu... Printre valorile intonației de suspensie (împreună cu lungirea părții finale) este, așa cum am văzut, alături de proferarea unei amenințări (4.1.2.3.1) și exprimarea ideii de superlativ (5.3.2. și 5.4.). în unele cazuri este greu de stabilit în contextul situațional dacă este vorba despre o întrerupere voită a vorbitorului (suspensie) sau de una provocată de intervenția intem- pestivă a interlocutorului: 122 (279) Tipătescu: Și nu-mi pare rău dacă să faci lucrurile cu minte: mie-mi place să mă servească funcționarul cu tragere de inimă. Când e om de credință... Pristanda: De credință, coane Fănică, să trăiți! (Caragiale, Opere alese, p.98) — Când întreruperea discursului este momentană, de obicei, este vorba despre o pauză de e z i t a r e. Ea poate fi, în general, de două feluri: a) ezitare lingvistică: Uneori vorbitorul se oprește pentru a căuta cuvântul cel mai potrivit sau cel mai „convenabil" (adeseori un eufemism): (280) — Nu vi se pare, domnule Voinea, că întrebarea dumneavoastră este o... nedelicatețe față de mine? (Popa, Teatru, p. 69) Alteori, pauza reflectă „elaborarea la vedere" a mesajului: personajul vorbește pe măsură ce gândește; în acest fel, scriitorul poate să sugereze, de pildă, vorbirea înceată și greoaie e unui bătrân sau a unui om suferind: (281) — Eeee, Octav?. ..De... Mai știi? Tot ce se poate... Nu vâr mâna în foc... nu... Dar e băiat bun... bun... Păcat că n-am o fată... L-aș ține cu mine și l-aș purta peste tot ca pe un inel scump... Iaca, așa cum e, poate s-o nimerească bine... (Popa, Teatru, p. 33) b) ezitare afectivă, prin care se exprimă diversele mișcări sufletești: nesiguranță, temere, îndoială, lipsă de curaj în adresare sau în formulare, eventual jena de a contrazice interlocutorul, în general, o stare de tulburare accentuată. Astfel de stări sunt redate de scriitori prin marcarea, cu ajutorul punctelor de suspensie, a numeroase pauze: (282) Necunoscuta: Mă... mă duc... până în curte... Vreau să mă plimb. Profesorul: Să te plimbi? Necunoscuta: Mi-e... mi-e sete. Vreau să iau apă de la fântână... Nu spuneai că e o fântână? (profesorul face un pas spre ea, ceea ce o sperie și mai mult) Să... să nu te iei după mine că strig! (Sebastian, Jocul, p. 180) în Îndreptar se spune că punctele de suspensie, în afară de faptul că „arată o pauză mare în cursul vorbirii", semnalează și o „intonație caracteristică", corespunzătoare comu- nicării care le precedă, și anume „când pauza este neintenționată, intonația este descen- dentă, iar când pauza este intenționată, intonația comunicării este ascendentă" (p. 86). 123 Considerăm că această afirmație este simplificatoare și schematică. Pe de o parte, pentru că intonația suspensiei (pauza intenționată) are un contur melodic destul de specific, care se „încheie44 pe un ton plat „suspendat44 la un nivel mediu al vocii vorbitorului, speci- fică fiind și lungirea silabei finale. Pe de altă parte, cu prilejul întreruperii neintenționate, deci neașteptate, fraza poate fi oprită practic în orice punct al ei (cf. 2.2.4.I.), deci este normal ca intonația sa în acel moment să corespundă întocmai tipului lexico-gramatical al enunțului respectiv; cu alte cuvinte, sunt posibile un număr infinit de intonații: pentru afirmație (neutră, emfatică, dar și marcată afectiv-atitudinal: surprinsă, indignată etc), pentru întrebare (totală, parțială, alternativă, retorică, ecou etc.), pentru poruncă, pentru chemare etc. Prin urmare, în cazul întreruperii neintenționate, intonația frazei nu are de ce să fie neapărat descendentă. Remarcăm, așadar, că și în cazul punctelor de suspensie putem vorbi despre asimetria dintre punctuație și intonația pe care o „redă44 aceasta. Factorii predominanți sunt, în ge- neral, de natură extralingvistică, mai precis este vorba despre intenția vorbitorului de a întrerupe sau nu comunicarea sa ori de împrejurările în care s-a produs întreruperea nein- tenționată (cel mai adesea, datorită intervenției interlocutorului). Pentru a încheia acest capitol, subliniem că raportul dintre punctuație și prozodie nu este univoc și nemijlocit. Nu numai că valorile semnelor de punctuație sunt de natură diversă (gramaticale, stilistice, prozodice), dar cazul cel mai obișnuit pare să fie nu redarea intonației prin intermediul punctuației (așa cum se consideră în general), ci redarea unor afecte și/sau atitudini, care, în vorbire, pot fi exprimate sau nu prin trăsături prozodice specifice. 8. INTONAȚII DIALECTALE Cercetarea prozodiei dialectale nu a constituit încă obiectul unei investigații sistematice din partea noastră, care să acopere toate regiunile sau să meargă în paralel și să completeze descrierile graiurilor și dialectelor, bogat reprezentate în lucrările dialectologilor români. După cum s-a văzut, ne-a preocupat mai întâi identificarea unui inventar minimal al „into- națiilor standard", propunându-ne ca apoi să trecem la cazuri mai speciale, cum ar fi intonația cu caracter regional, cea afectiv-atitudinală, cea marcată sub aspect socio-profesional etc. Din cercetările noastre asupra intonației dialectale, vom prezenta în continuare câteva obser- vații referitoare la intonația graiurilor vorbite în Maramureș, Bihor, Țara Oltului și Muscel. Pentru a putea observa în detaliu mișcarea tonului, am măsurat pe sonagrame: — frecvența fundamentală (Fo), răspunzătoare, după cum spuneam, pentru ceea ce se percepe ca înălțimea vocii (cf. 1.2.), în punctul maxim atins în fiecare silabă din enunț și în fiecare punct unde a apărut o schimbare a direcției tonului, chiar dacă aceasta s-a petrecut în interiorul unei silabe. Având în vedere valoarea în cicli pe secundă (cps) a tonului fundamental în diferite puncte ale enunțului, am putut stabili cu exactitate pentru fiecare frază: „vârful" tonal, precum și tonul său cel mai coborât; în ce porțiuni tonul își modifică direcția, prezentând coborâri sau urcări și care este amploarea acestor mișcări; în care parte tonul rămâne mai mult sau mai puțin neschimbat („monoton"); întinderea tonului unui enunț (sau „domeniul tonal"), delimitată de punctele de maximă și minimă frecvență fundamentală; — durata integrală a enunțurilor, precum și a unor anumite porțiuni ale acestora. Pentru a putea oferi cititorilor astfel de detalii, care pot fi esențiale în descrierea into- nației dialectale, vom renunța în acest capitol la prezentarea simplificată a „melodiei vor- birii", prin așezarea tipografică specială a literelor (asa cum am procedat până acum), în favoarea ilustrării tipurilor intonaționale prin intermediul curbei tonului fundamental, așa cum apare ea pe sonagramele respective (vezi figurile nr, 2-50), 125 8.1. Maramureș Investigația asupra intonației graiului din Maramureș (Dascălu 1975 b) s-a bazat exclusiv pe materialul dialectal aflat pe benzi de magnetofon în Arhiva fonogramică a Institutului de fonetică și dialectologie „Al. Rosetti“, material cules de cercetătorii dialec- tologi ai acestui institut, în cadrul unei anchete întreprinse în septembrie 1971 în comunele Botiza, Bârsana, Giulești și Săpânța. Prima etapă a cercetării a constat în analiza auditivă a înregistrărilor menționate, ceea ce ne-a permis: — să detectăm, pentru început din punct de vedere perceptual, unele tipare melodice specifice graiului sau deosebite de limba literară; — să selectăm textele cele mai interesante sub aspect intonațional; — să alegem un subiect cât mai reprezentativ pentru graiul maramureșean și, în același timp, cât mai potrivit, sub aspectul dicțiunii și al calităților vocale, în vederea cercetării instrumentale: este vorba despre un vorbitor feminin, de 64 de ani, din comuna Bârsana, având, ca nivel de instrucție, 4 clase primare. Am copiat apoi pe o bandă de magnetofon, în condiții de laborator, pasajele selectate anterior din înregistrările subiectului maramureșean. Pentru a avea posibilitatea de a com- para în mod cât mai obiectiv intonația graiului cu cea a limbii literare, majoritatea frazelor pe care le-am ales dintre cele rostite de vorbitoarea din Bârsana au fost citite în fața mi- crofonului de către trei subiecți, vorbitori de limbă literară, și înregistrate. Următoarea etapă a constat în analiza acustică. Am realizat, cu ajutorul spec- trografului, sonagrame cu filtru de bandă îngustă (45 cps) pentru enunțurile a căror into- nație ne interesa, din pronunțarea subiectului maramureșean (M) și din pronunțarea unuia dintre vorbitorii de limbă literară înregistrați (L). Extrăgând toate datele menționate de pe fiecare sonagramă, am obținut elemente utile pentru a compara atât structura intonațională a unei fraze față de a alteia rostite de același vorbitor, cât și intonația subiec- tului dialectal (M) cu a celui literar (L). 8 .1.1. Intonația frazelor declarative negative Trăsăturile caracteristice graiului din Maramureș care ne-au frapat cel mai puternic în etapa analizei auditive se manifestă în frazele de tip negativ. Din acest motiv, majoritatea sonagramelor realizate de noi cuprind enunțuri negative (declarative și interogative); pe lângă acestea, am luat în considerare enunțuri afirmative (declarative, interogative totale și exclamative). Aceleași tipuri de fraze apar, bineînțeles, și pe sonagramele care aparțin pronunțării subiectului literar (L). 126 în limba română literară, intonația enunțurilor declarative negative este caracterizată printr-un vârf melodic aflat pe negație, urmat de o coborâre treptată a tonului până la final (2.3.2.), Intonația frazelor declarative negative din Maramureș are un aspect deosebit de cel din limba literară: tonul urcă, de obicei, în silabele imediat următoare adverbului negativ nu, dar apoi nu coboară treptat spre fi nai, ci se menține la un nivel re- lativ înalt pe silabele succesive; pe această „platformă" el r ă m â n e ,în general, nemo- dificat, aproape plat, până la ultima silabă accentuată din enunț, unde coboară brusc. Coborârea tonului se produce în porțiunea finală a ultimei silabe accentuate, indiferent dacă aceasta este ultima, penultima sau antepenultima din frază. Pentru a remarca deosebirea dintre tiparul melodic literar (cu vârf pe negație urmat de coborâre treptată până la final) și cel maramureșean (cu platformă înaltă de la negație până la ultima silabă accentuată), să se compare intonația frazelor rostite de L și de M din exemplele următoare: — cuvânt final oxiton: D-apăi eu nu știu cum făcea, — fig. 2. — cuvânt final paroxiton: N-o fost atâția doctori. — fig. 3. — cuvânt final proparoxiton: c Nu era jăndărmărie. — fig. 4. Observăm că, în afara platformei înalte susținute, care este caracteristică tonului din enunțurile declarative negative rostite de vorbitorul maramureașean,ele se deosebesc de „perechile" lor literare și printr-un domeniu tonal mai în gust, ceea ce le face să sune mai monotone, mai puțin „mișcate", mai plate decât cele literare. în vorbirea literară, vârful tonal se detașează mai puternic, iar coborârea finală este, de asemenea, percepută ca atare, pe când, în grai, nu există un vârf tonal (pe o silabă, cel mult două), care să fie scos în evidență printr-o coborâre imediat următoare, ci tonul se menține relativ înalt pe mai multe silabe, iar în unele cazuri, nici nu se aude o coborâre în ultima silabă accentuată din enunț (ca în exemplul 4). Adăugăm, spre exemplificare, încă două exemple de fraze declarative negative din graiul maramureșean, în care se poate distinge „platforma înaltă": De mult nu era lampă. — fig. 5. Să nu-l poți folosi (laptele). — fig. 6. Dacă comparăm enunțurile celor doi vorbitori și sub aspectul duratei, observăm că unele fraze dialectale au fost rostite cu o durată mai mare decât frazele vorbitorului de limbă literară, ceea ce sugerează posibilitatea ca una din trăsăturile graiului maramureșean să fie debitul mai 127 redus de vorbire în comparație cu cel al limbii standard (ipoteză care rămâne, desigur, de verificat printr-o cercetare specială dedicată acestui aspect). 8.12. Intonația altor tipuri de fraze (negative sau cu emfază) Am cercetat în continuare alte categorii de enunțuri negative din graiul maramureșean și am constatat că platforma relativ înaltă se întâlnește și în acestea. 8.1.2.1. De pildă, dacă comparăm fraza imperativă: Nu-mi (ine dumneata laptele! — fig. 7, rostită de M, cu aceeași frază rostită de L, putem identifica la vorbitorul maramureșean „platforma" înaltă (de la negație până la ultima silabă accentuată din enunț), în vreme ce, în rostirea subiectului literar, se manifestă tiparul specific frazelor imperative (vârf pe silaba accentuată a negației urmat de coborâre până la final). 8.1.2.2. Un tipar melodic asemănător apare în Maramureș și în enunțurile decla- rative afirmative cu emfaza pe un anumit cuvânt; dacă comparăm into- nația frazei: Că .yi eu aud — fig. 8. rostită de M, cu intonația aceleiași fraze rostită de L, observăm că, în grai, tonul urcă pe silaba accentuată a cuvântului care poartă „emfaza declarativă" și apoi se menține pe o platformă relativ înaltă până la ultima silabă accentuată (în care se produce coborârea bruscă), în timp ce, în limba literară, vârful aflat pe cuvântul accentuat în frază (adverbul și) este urmat de o coborâre treptată până la sfârșitul enunțului. 8.1.23. Platforma înaltă se regăsește în enunțurile interogative totale ne- gative din graiul maramureșean. Dacă comparăm intonația frazelor: Da nu-l taie pe om? — fig. 9. Nu te-ai temut? — fig. 10. rostite de M cu cea a acelorași fraze rostite de L, constatăm că ele reprezintă două tipare melodice aproape opuse ca aspect: — în graiul de care ne ocupăm, un astfel de enunț este caracterizat printr-un vârf pe negație, urmat de o platformă înaltă, susținută ca atare până la ultima silabă accentuată, unde tonul coboară brusc (intrasilabic); — în limba literară se manifestă ceea ce am numit „proeminența negativă", speci- fică „emfazei interogative" (3.1.15.), adică ton coborât pe negație, care continuă uneori până la ultima silabă accentuată din enunț, unde tonul urcă brusc. întrucât platforma melodică relativ înaltă caracterizează în graiul maramureșean atât frazele negative declarative, cât și pe cele negative interogative, ne-am întrebat în ce mod se deosebesc aceste două tipuri între ele și am constatat că enunțurile interogative sunt rostite în întregime pe un nivel melodic mai înalt decât cele de- clarative, pronunțate de același subiect vorbitor. 128 Rezumând observațiile noastre asupra intonației graiului din Maramureș, putem con- sidera că există în acest grai un tipar melodic caracterizat printr-o platformă rela- tiv înaltă, care începe de la (sau puțin după) negație (sau silaba accentuată a cuvântului care poartă accentul frazei) și continuă aproape nemodificată până la ultima silabă accentuată din e n u n ț, unde are loc coborârea finală, iar această coborâre nu este treptată, ca în limba literară, ci bruscă și se produce, de obicei, intrasilabic. Cercetări ulterioare, bazate pe un material mai vast, provenind din toate zonele terito- riului românesc, vor permite compararea acestei intonații cu cea din alte graiuri și vor putea conduce la stabilirea ariei acestei intonații, mai precis, la întinderea ei în Transilvania. 8.2. Bihor Ne vom ocupa în continuare de intonația aparte care apare în contururile terminale ale unor enunțuri rostite de vorbitori care trăiesc în partea sud-estică a județului Bihor. 8.2.1. Determinarea „inventarului melodic" al zonei respective (Dascălu 1986 a) s-a bazat pe analiza unui material lingvistic bogat și variat, cules de autoare împreună cu Magdalena Vulpe, cercetător dialectolog, cu prilejul a două deplasări pe teren efectuate în anii 1977 și 1981 în câteva sate care aparțin de comuna Buntești (Lelești, Buntești, Săud) din județul amintit. Etapa preliminară a cercetării a constat în audierea înregistrărilor la fața locului, imediat după fiecare întâlnire cu subiecții vorbitori locali, însoțită de notații și scurte transcrieri (în caietul anchetei dialectale). Cercetarea fonetică propriu-zisă a avut apoi două etape: Analiza a u d i t i v ă: în urma ascultării atente și repetate a benzilor culese din Bihor, am selectat un număr considerabil de enunțuri, diferite din punct de vedere sintactico-se- mantic,în rostirea a numeroși informatori înregistrați, aparținând ambelor sexe și diver- selor categorii de vârstă, ocupații, studii. Aceste enunțuri, copiate pe o singură bandă „de lucru", au fost supuse unei noi selecții, mai riguroase, în urmă căreia le-am ales pe cele mai reprezentative sub aspect melodic dar și mai utile (utilizabile) din punct de vedere tehnic (în ce privește calitatea înregistrări, a vocii subiectului, a dicției etc.), în vederea analizei acustice. Analiza acustică a constat în efectuarea sonagramelor cu filtru de bandă îngustă (45 cps) pentru fiecare din frazele selectate în faza anterioară. 129 Pentru a avea posibilitatea să comparăm intonația dialectală cu cea a limbii literare, un anumit număr de fraze (dintre cele mai interesante și tipice pentru fiecare categorie de enunțuri) au fost pronunțate în fața microfonului de către trei vorbitori ai limbii standard, iar unele dintre aceste fraze (rostite de subiectul I, de sex feminin, 36 de ani, cercetător lingvist) au fost apoi transpuse pe sonagrame. în figurile nr. 11-29 reproducem spre exemplificare traseele corespunzătoare armonicii a patra de pe sonagrame, iar vorbitorul literar și cei dialectali sunt indicați prin siglele I, respectiv RM, IT etc. (vezi mai jos lista subiecților). Pe unele dintre sonagramele prezentate ca provenind din Lelești, Buntești ori Săud (deci notate cu L, B, S) apare și sigla care reprezintă pe subiectul literar I, întrucât frazele respective au fost rostite de acesta din urmă anume pentru a servi la compararea lor sub aspect melodic cu frazele corespunzătoare din graiul localităților respective. Sonagramele sunt numerotate de la 209 la 479, deoarece ele fac parte dintr-un corpus mai vast supus analizei acustice (provenind din diverse zone geografice ale teritoriului dacoromân). Menționăm că redarea exemplelor din grai a fost în mare măsură literarizată, în sensul că am recurs la litere și semne care sunt folosite în transcrierea fonetică numai în cazurile în care acest lucru ni s-a părut absolut necesar pentru precizia expunerii; de exemplu: — pentru a arăta că în cuvinte ca aice,poveste, știe etc., anumite trăsături melodice și cantita- * tive se manifestă în vocala e (și nu în diftongii ea sau ia), am utilizat semnul diacritic care indică o vocală deschisă; — am notat lungirea vocalelor finale printr-o liniuță deasupra literelor respective; — când -i (din cuvinte ca noi, merseși, opinci) a fost rostit silabic, am indicat acest lucru în text notând litera i printr-un caracter aldin, iar în figuri, prin sublinierea literei corespunzătoare; — în fine, apariția unui -u a fost notată ca atare. Dăm în continuare Lista localităților și a informatorilor de la care provin frazele analizate de noi din punct de vedere acustic și prezentate în figuri, precum și siglele corespunzătoare (pentru unii dintre informatori am indicat două vârste, corespunzând celor două date la care i-am anchetat, la interval de 4 ani): Lelești, corn. Buntești, jud. Bihor (= L) IT = Ion Pirtea (poreclit Ioane Toderii), 59/63 de ani, 4 clase AP = Avrame Pirtea (fratele lui IT), 54 de ani, 4 clase RM = Roza Mortan, 62/66 de ani, 4 clase (originară din Buntești) TD = Catița Pirtea (Tița Delii), 57 de ani, 4 clase AM = Antița Mortan, 57/61 de ani, 7 clase CT = Catița Taicheș (Tița Diii), 36 de ani, 4 clase (originară din Săud) IP = Ioane Pirtea (a Buruienii) Buntești, jud. Bihor (= B) ST = Saveta Tal, 65 de ani SI = Saveta lenciu, 75 de ani. 130 822. Descrierea acustică a „intonației de Lelești“ Așa cum spuneam, intonația specifică graiului de care ne ocupăm (și pe care o numim în mod convențional „intonație de Lelești" (= IL) se manifestă numai în poziție finală de enunț: ea afectează doar conturul terminal (3.1.1.2), prin apariția unor trăsături speciale în aspectul prozodic al ultimei silabe accentuate în frază și a celei (celor) care urmează, eventual, după aceasta. Caracterul aparte al IL, relativ ușor de surprins cu urechea, se dovedește deosebit de dificil de descris din punct de vedere acustic și, mai ales, de analizat în elementele com- ponente. La o analiză atentă a traseelor oferite de sonagrame constatăm că IL este for- mată din parametri acustici deosebiți, care, de regulă, se combină între ei pentru a funcționa concomitent. Distingem, câteva variante acustice ale IL, pe care le prezentăm mai jos. 8.2.2.I. Lungirea silabei finale a ultimului cuvânt, a cărei durată poate să depă- șească de două (uneori chiar de trei) ori durata silabei corespunzătoare din limba literară; să se compare: L 411 RM: (că atunci) ne-am du și noi cu furca! L 439 I:.........ne-am dus și noi cu furcă! — fig. 11. Comparând contururile terminale ale celor două enunțuri din fig. 11, observăm că tonul este descendent în ambele cazuri, dar în grai coborârea este mai redusă decât în limba literară; dacă am raporta intervalul descendent mic la durata mare în care se produce această mișcare melodică, am constata o rată sau „pantă“ (despre acest parametru vezi, de pildă, Fonagy/Berard 1973, pp. 77-78,82) a coborârii tonului foarte scăzută. Acest fenomen se reflectă în plan auditiv prin perceperea slabă (uneori inexistentă) a coborârii tonului în porțiunea finală a frazelor din grai și, într-adevăr, tonul final „mai înalt" este prima impresie auditivă pe care o produce IL. Dacă luăm în considerare și intonația segmentului preterminal, constatăm că aceasta este cea pe care am putea-o numi, deocamdată, „ardelenească", descrisă în capitolul 8.1 (cf. și Dascălu 1975 b, pp.83,90), adică un ton relativ înalt și slab modulat. Acest ton, împreună cu IL din final, compun un contur global cu un aspect destul de plat, aproape monoton. El se deosebește considerabil de intonația cu care sunt rostite frazele literare corespunzătoare, cu un aspect general mai puternic modulat; să se compare și: L 240 IT: O-mplete, chică. L 437 I: O-mpletea, chica. — fig. 12. 8.2.2.2. Lungirea finală se poate combina cu a p a r i ț i a unei s i 1 a b e, fie că este vorba despre păstrarea unor -i sau -u silabici (Teaha 1968), fie de adăugarea unei silabe excedentare față de rostirea obișnuită (în alte poziții) a aceluiași cuvânt; să se compare: 131 [Nu aveați opinci?] S 233 CT: Nu erau! Nu era opinci! S 440 I: Nu erau! Nu erau opinci! — fig. 13. O silabă în plus poate apărea în ultimul cuvânt și prin transformarea în vocală plină a unei semivocale care încheie un diftong descrescător, aflat, eventual, la sfârșitul cuvân- tului respectiv. De exemplu, cuvântul noi din exemplul următor este rostit bisilabic în grai; să se compare: [Unde?] L 309 AP:... lângă gar, la noi. L 448 I:... lângă gard, la noi. — fig. 14. 8.2.23. Cea mai caracteristică formulă acustică a IL se pare că este combinația: 1 u n - g i r e + (scurtă) urcare + coborâre (prelungită) i n t r a s i 1 a b i c ă; să se compare contururile terminale ale frazelor: L 409 RM: (Mă temeam) să nu ardă banii .yf fătuțâ. L 438 I: (Mă temeam) să nu ardă banii și fătuța. — fig. 15. Este interesant de menționat că acesta este unul dintre cazurile (numeroase) în care cercetătoarele (Magdalena Vulpe și autoarea) au notat încă în cursul anchetei în caietul însoțitor un „accent mutat spre dreapta" din cuvântul final. Datele acustice confirmă, așadar, impresia auditivă,întrucât se știe că lungirea silabei și/sau urcarea tonului fac parte dintre parametrii considerați, alături de intensitate, ca stând la baza realizării și perce- perii accentului, în limba română (cf. Avram 1966,1970,1971) și în alte limbi. Uneori, apariția unui u final silabic, tipic graiului de care ne ocupăm (vezi și Teaha 1961, pp. 51-53), creează în porțiunea finală o silabă în care se prelungește cobo- rârea începută în cea precedentă (accentuată): [Cât lucrați la o cusătură?] L 247 TD: După cum aveam timp să stămu. — fig. 16. Dacă silaba formată din acest -u se adaugă unui cuvânt de tip paroxiton (devenit astfel prin „mutarea accentului" spre sfârșitul său), poate rezulta un contur melodic terminal deosebit de straniu pentru un vorbitor al limbii literare, ca în exemplul următor, în care ultimul cuvânt pare accentuat pe silaba tă : L 393 IT: Să teme tata, doamne iartă-lu! — fig. 17. Un clișeu lexical general la vorbitorii din Lelești și din satele învecinate, este siguru (cu accent pe primul u), care funcționează ca răspuns afirmativ întărit, având o intonație caracte- ristică și, desigur, deosebită de cea literară, după cum se poate observa în exemplul următor: [Și mâța poate să rămână fără lapte?] L 403 AM: Păi siguru! L 435 I: Păi sigur! — fig. 18. 132 823. Funcțiile conversaționale ale IL O remarcă esențială cu privire la rolul pragmatic al IL este faptul că aceasta pare să se constituie ca o „funcție de dialog“, în sensul că apariția ei presupune în mod obligatoriu prezența unui interlocutor. Majoritatea covârșitoare a enunțurilor în care am identificat IL este constituită din răspunsuri, care au adeseori conotația „argumentati v", „insis- tent", „emfatic" (ceea ce ne-a determinat să le notăm cu semnul exclamării la final). Prin urmare, putem spune că IL apare, în general, în poziție „secvențială" în cadrul dialogului și nu „inițiatoare" (despre acești termeni, vezi Bolinger 1957, p.8); nu întâmplător IL nu afectează — după cum vom vedea — întrebările (autentice). în Lelești există anumite clișee melodico-semantice, de tipul Siguru (menționat mai înainte), Cum să nu!, De ce nu!, rostite cu o intonație specială și funcționând ca „răspunsuri intensive" (6.1.), Să se compare primele două exemple din fig. 19 (rostite de informatorii dialectali) cu cel de al treilea (aparținând subiectului literar I): [Ai să-mi arăți și mie cusăturile?] L 338 CT : Da cum să nu! [Veneau și la șezători?] L 350 RM: Cum să nu! L 450 I: Da cum să nu! — fig. 19. întrucât semnalează totdeauna încheierea enunțului, se poate spune că IL are un rol demarcativ. Această trăsătură permite folosirea sa în scopuri fatice și emfatice: de pildă, când vorbitorul vrea să atragă atenția în mod deosebit asupra celor spuse, el reali- zează cu ajutorul acestei intonații un fel de „izolare", de fragmentare a mesajului (despre valorile stilistice ale procedeului, vezi Coteanu 1962), ca în exemplul de mai jos: [ Știi cum a fost povestea? ] L 381 AP: (Cum să nu știu. D-apăi eu) poate-am și văzut. Poveste. — fig. 20. 8.23.1. 0 ilustrare a faptului că IL apare cu precădere în enunțuri conotative, marcate afectiv, este frecvența sa mare în frazele n e g a t i v e, de regulă, răspunsuri care caută să convingă sau să contrazică pe interlocutor. Aceste fraze au tiparul ardelenesc caracte- ristic pentru tipul respectiv de enunțuri: platformă relativ înaltă începând de la negație și susținută ca atare până la ultima silabă accentuată din frază (cf. 8.1.1.). în zona Lelești, tiparul melodic de care vorbim apare ușor marcat în porțiunea finală de lungirea silabei finale, în care se produce o coborâre foarte slabă; el se deosebește considerabil de intonația frazelor negative din limba literară, în care coborârea este intersilabică și începe chiar de la vârful melodic (care apare pe negație); să se compare: [Nu te-ai temut?] L 395 IT: N-am fos numa sângur! Ș-apă nu ne prinde! L 433 I: N-am fost numai singur! Și-apăi nu ne prindea! — fig. 21. 133 în cazul cuvintelor neoxitone, IL contribuie la crearea impresiei de „accent mutat spre dreapta"; să se compare: L 378 IP: Nu-l știa pă tată-su fată. L 441 I: Nu-l știa pă tată-său fata. — fig. 22. 8.23.2. Frazele asertive în care un anumit cuvânt (notat în exemplele noastre cu aldine) este scos în mod special în evidență, adică enunțurile declarative cu em- fază au în graiul de care ne ocupăm un tipar melodic similar cu declarativele negative (se știe că negația coincide totdeauna cu elementul accentuat în frază): „o platformă înaltă" între silaba tonică a cuvântului accentuat în frază și ultima silabă accentuată din enunț. Deosebirea față de acest tipar intervine în final, în sensul modificării acestuia „ca în Lelești": în loc ca tonul să coboare brusc, se menține înalt, iar ultima silabă se prelungește în mod caracteristic; să se compare: B 263 ST: Mult lucru este cu ie! B 444 I: Mult lucru este cu ea! [cu cânepa] — fig. 23. Uneori platoul înalt poate să se încheie chiar cu o ușoară urcare, ca în exemplul din fig. 24, foarte deosebit de fraza rostită de subiectul literar; să se compare: L 401 AM: Și tata știe. L 446 I: Și tata știa. — fig. 24. 8.23.3. întrebările totale din grai au intonația ardelenească (8.1.2.3.), foarte distinctă de cea a frazelor corespunzătoare din limba literară. — Ea se caracterizează în primul rând printr-o coborâre în ultima si- labă; chiar dacă această coborâre este precedată de o ușoară urcare în aceeași silabă, enunțul se încheie totdeauna printr-un ton descendent, care atinge în final înălțimea minimă a întregului contur. Deosebirea față de limba literară este cel mai evidentă în cazul frazelor care se încheie în cuvânt o x i t o n, care în limba literară au finalul totdeauna ascen- dent (3.1.1.2.). Atunci când după ultima silabă din grai se creează încă una excedentară prin apariția unui -i sau -u, pe silaba accentuată apare un ușor vârf, iar tonul coboară abia în silaba nou creată; de pildă, cuvântul tnărsăși din exemplul următor are trei silabe, întrucât -i este o vocală plină: L 416 RM: No, tnărsăși? L 452 I: No, merseși? — fig. 25. — în afara coborârii finale, întrebările totale ardelenești se caracterizează prin faptul că prezintă o proeminență pozitivă acolo unde în limba literară apare una negativă, adică în silaba tonică a cuvântului accentuat în frază (ceea ce am numit „emfaza interogativă", cf. 3.1.13.), Când cuvântul accentuat în frază nu ocupă poziția finală, el este rostit cu un ton urcător și/sau înalt în grai, în timp ce în limba literară are un ton coborâtor și/sau jos; rezultatul acestor deosebiri este că intonația întrebărilor totale din grai are un aspect aproape opus celei literare; să se compare: 134 B 269 ST: Zace Nelu-to „dumneata"? B 451 I: Zice Nelu tău „dumneata"? — fig. 26. Mai mult, în întrebarea totală literară, datorită propagării intonației joase din silaba tonică a cuvântului accentuat, se creează un fel de platou coborât până la ultima silabă accentuată din enunț (unde se produce urcarea bruscă finală); în felul acesta se poate obține un contur melodic cu aspect opus celui din grai (cu platforma sa înaltă caracteristică); să se compare: B 324 SI: Știți dumnevoastră de ce nu-ngăduie? B 453 I: Știți dumneavoastră de ce nu-ngăduie? — fig. 27. 8.23.4. întrebările parțiale din graiul de care ne ocupăm au intonația similară cu cea literară, adică vârf pe silaba accentuată a cuvântului interogativ, urmat de o coborâre bruscă în același cuvânt, iar apoi de una treptată până la final (3.2.); dacă putem distinge o deosebire față de intonația literară, ea nu se află în forma conturului melodic (descendent în ambele cazuri), ci în gradul mai slab de mișcare a tonului în grai, unde vârful melodic este mai jos, iar domeniul tonal este mai îngust; să se compare: L 405 AM: (Da' moșu ăsta) cât are cu baba? L 470 I: ... Cât are cu baba? — fig. 28. Desigur, dacă nu este vorba de o întrebare autentică, ci de o falsă întrebare, care func- ționează ca răspuns (cf. 6.1.), ea poate fi rostită cu IL; de exemplu, interogativa retorică de mai jos (pozitivă ca formă și negativă ca înțeles) este rostită în grai cu intonația carac- teristică unei fraze declarative negative (cu care este echivalentă din punct de vedere se- mantic); să se compare: [Plângeai?] S 235 CT: Da dinde să plângu? S 466 I: Da de unde să plâng? — fig. 29. 8.2.4. Putem conchide că sistemul intonațional al graiului bihorean de care ne ocupăm cuprinde trei categorii de tipare melodice: — tipare comune cu cele din limba literară și din alte g r a i u r i, de exemplu, tiparul descendent interogativ, care se actualizează în întrebările parțiale autentice (8.23.4.); — tipare pe care le-am putea numi ardelenești, de pildă cel al întrebărilor totale (8.233.): platou relativ înalt între prima silabă accentuată din frază și ultima silabă accentuată a acesteia, unde, spre deosebire de limba literară, tonul, în loc să urce, coboară ușor (cf. Dascălu 1975 b; 1979 a); — o intonație specifică unei zone restrânse din Bihor, pe care am numit-o con- vențional „intonație de Lelești“ și care apare numai la sfârșitul enunțului (8.2.2.); ea este caracterizată printr-un ansamblu de parametri, dintre care singurul prezent întotdeauna 135 este lungirea ultimei silabe din enunț, asociată sau nu cu o (ușoară) urcare apoi cu o cobo- râre prelungită, cu un aspect insolit (Dascălu 1986 a). Probabil că această intonație aparte a fost menționată, fără a fi descrisă, de Șandru (1936, p. 122); el se referea la o „prononciation tres marquee des finales (longueur et intonation speciale)44 ca făcând parte dintre particularitățile care conferă un caracter sin- gular graiurilor din Bihor. Din nefericire, toate înregistrările dialectale realizate înainte de război de Laboratorul de fonetică experimentală al Universității din București au fost distruse în bombardamentul din 1944, încât astăzi suntem lipsiți de posibilitatea de a ob- serva evoluția fenomenului la un interval de peste o jumătate de secol. în ceea ce privește distribuția, IL se întâlnește aproape exclusiv în fraze declarative (fie negative, fie afirmative) cu emfază. De cele mai multe ori am întâlnit IL în răspunsuri în care vorbitorul argumentează, susține sau neagă categoric ceva, ceea ce produce, la audiție, impresia unor exclamații. 82.5. Observații de ordin sociolingvistic asupra IL Având în vedere că IL a fost sesizată ca o rostire aparte chiar de locuitorii satelor învecinate și că cei din Lelești, Buntești, Săud au fost adesea ridiculizați pentru felul lor de a vorbi „pă lungu44, aceștia din urmă au devenit conștienți de faptul că vorbesc altfel decât în alte sate. Urmarea acestei conștientizări este că atunci când stau de vorbă cu „outsiderii44 (și, mai ales cu anchetatorii), ei se străduiesc să evite rostirea cu IL, ceea ce a făcut destul de dificilă încercarea noastră de a înregistra tocmai această intonație (cf. și Vulpe 1986). Cazul cel mai frapant de manipulare conștientă a două registre de limbă l-a consti- tuit informatoarea Catița Pirtea (deputat local, umblată mult prin țară): duminică după-a- miază, pe drum, angajată într-un aprig duel verbal cu Ion Pirtea (zis Ioane Toderii), ne-a atras atenția tocmai prin vorba ei „pă lungu44. înregistrarea nu s-a putut face pe loc, din cauza vacarmului. A doua zi, la ea acasă, a fost imposibil s-o facem să renunțe la registrul „oficial44 — ca teme, limbaj, intonație. Abia când a început să se gătească în costumul local, pentru fotografiere, presupunând că am închis magnetofonul, i-au „scăpat44 din nou câteva fraze „lungite44, adresate fiicei ei. Desigur, pe parcursul anchetei, vorbitorii „își dau drumul44 și „scapă44 tot mai des fraze cu IL, mai cu seamă când intervine nevoia de a convinge în răspunsurile la întrebările puse de noi (uneori intenționat incredule). De asemenea, IL se folosește cu mult mai frecvent în dialogul spontan, nesupravegheat, dintre consăteni (deci în relație cu „insiderii44). în comentariile leleștenilor, vorba „pă lungu44 este, de obicei, atribuită trecutului sau unor „muieri bătrâne44, cu alte cuvinte, celor care nu țin pasul cu progresul nivelator. în ace- lași sens converg și unele afirmații — nu totdeauna conforme cu realitatea — referitoare 136 la adoptarea, respectiv la părăsirea IL de către nevestele venite și, respectiv, plecate din Lelești prin căsătorie. 82.6. Comentarii metalingvistice ale vorbitorilor locali privitoare la IL Așa cum am arătat, atât leleștenii, cât și vecinii lor apropiați sunt conștienți de parti- cularitatea lingvistică de care ne-am ocupat. Două sunt aspectele asupra cărora concordă opiniile lor în această privință. Primul este de ordin fonetic și privește receptarea, cu alte cuvinte, analiza empirică a IL: „Leleștenii vorbesc pă lungu“; celălalt este de ordin dialec- tal și vizează răspândirea fenomenului: „Numai leleștenii vorbesc pă lungu“. împreună cu Magdalena Vulpe am încercat să aflăm în ce măsură se verifică această „convingere lingvistică locală“ (Dascălu-Jinga/Vulpe 1992). 8.2.6.I. După cum am văzut mai înainte, alegerea „lungirii“ ca trăsătură caracteri- zatoare este validată de analiza acustică. Referirile unanime la această particularitate demonstrează însă că sintagma pă lungu nu poate fi expresia unei constatări personale a fiecăruia dintre interlocutorii noștri, ci că este vorba despre un clișeu, de un loc comun cu circulație zonală (cu privire la cristalizarea unor formule, transmise prin tradiție orală, pentru caracterizarea unor diferențe dialectale apreciate subiectiv, vezi și Faiciuc 1985, pp. 47-48). Iată câteva exemple de comentarii metalingvistice înregistrate de noi în le- gătură cu IL: Buntești [Ți s-a părut că este deosebire ca vorbă între Lelești și Buntești?] — B: Cam așa o fost. Mai ș-amu-i o leacă. — FIU: Ș-amu! Ei vorbăsc maipă lungu, mai... [Da' cum? Poți să-mi spui așa, de exemplu, la ce se deosebește?] — B: Păi... [râde]. — ST: Ei așa vorbește maipă lung, vorba. — B: O leacă numa. — ST: Un pic vorbește mai pă lung. (B = un bărbat neidentificat; FIU = Floarea Ursului; ST = Saveta Tal.) Lelești [Cum ți se pare? Se deosebește sau nu?] — IT: Se deosebește. [Da" după ce?] — IT: După vorbe și după tăt. 137 — GM: Acuma nu prea se deosebește. Mai înainte oamenii mai bătrâni vorbea așa mai... pă lungu, știi, la noi cumva. Da acuma nu prea. Oamenii mai bătrâni vorbea mai... încet așa, lungea vorba. [Și la Buntești nu?] — GM: La Buntești să vorbea mai repede. Cum vorbim și noi acuma. [Vorbeau mai încet decât vorbiți acum?] — GM: Da. Lungea cuvintele... [D-apăi aici, slavă Domnului, că toți vorbesc.] — IT: Apă aici da! în Lelești! [pronunțat cu -i vocalic] Cum să zic, doamnă! E și numele fain! Că Lelești să-ntinde mai departe! Da Buntești e-nchis gata! [Cum? N-am înțeles.] — IT: Lelești să-ntinde. — RM: E de două ori: „Le-lești“. — IT: Lelești să-ntinde. Da Buntești e-nchis! — GM: După denumire. — IT: Da, după denumire. Că Lelești e deschis, da Buntești e-nchis și la capăt și la urmă [râsete]. (IT = Ion Pirtea, zis Ioane Toderii, 59 de ani; GM = Gheorghe Mortan, 64 de ani; RM = Roza Mortan, 62 de ani.) Remarcabilă în aceasta conversație metalingvistică este încercarea colectivă de resemantizare a toponimelor pe baza unei particularități lingvistice; după câte se pare, este, din nou vorba despre un loc comun cu circulație zonală. 8.2.6.2. Analiza IL este dificil de realizat chiar și pentru un specialist; „fiecare limbă are melodia ei, mai ușor de imitat decât de definit“, spune Pușcariu (1994, p. 108). Nu este de mirare, așadar, că descrierea IL de către localnici nu trece dincolo de formula stereotipă „pă lungu“; am înregistrat, în schimb, la Buntești, o i m i t a ț i e a vorbirii din Lelești: Buntești VM: La Lelești îi vorba că vorbesc mai pă lungu așa. De exemplu, le dai „Bună ziua!“ la o cunoștință. „Bună zâua, Vioriiică! Da-nde mee e i? D - inde vii tu amu, Vioriiică?“ Nouă ne pare oarecum mai suspect, că numa o apă trecem și... diferența la vorbele lor așa prelungite-așa. [Da’față de Șebiș nu-i? între Buntești și Șebiș?] VM: Nu. între Șebiș și Poienile de Jos iară să... potrivesc așa vorbele. Șebișu și Poienile de Jos și vorbele și portu și tăte cele... [Cum vorbesc, nană Mărtuță, ăia din Lelești? Ia spune dumneata.] MH: Nu vorbește ca la Buntești. 138 [Da’ cum?] MR. „Da a - nde mei, Mărtuuuță? Ce mai faci, faaată? Vaai, Doamne, verișaaand! Vai, de mult nu te-am văzut, verișaaană! Da ce nu mai vii pe la noi, veri- șaaană?“. Așa vorbesc [râsete]. [Ce actriță bună! Da’ numai la Lelești vorbesc așa?] MH: Numa. [în Buntești n-oi găsi pe nimeni?] MH: Nuu. VM: La noi nu. [Da’ muierile care sunt măritate, neveste la Lelești?] MH: Ș-acelea o prins firu de-acolo. Ș-acelea vorbește așa. VM: Da asta-i ofălie pe ele, doamnă. [De unde știi? Poate că lor le e rușine, că o fi râs lumea de ei că vorbesc altfel.] VM: D-apăi vede ei că noi râdem de ei. [Și?] VM: Și tăt așa vorbește. [Da’ când se mărită o leleșteancă aicea?] MH: Aia vorbește ca noi. VM: Vine la vorbele noastre. Aia vorbește ca noi. (VM = Viorica Mihoc, 56 de ani; MH = Marta Horje, 63 de ani.) Este interesant să observăm că vorbitoarele din Buntești imită destul de bine IL dar nu sesizează exact tipul de fraze în care ea este folosită în mod obișnuit. Cele mai multe dintre exemplele lor sunt întrebări parțiale (Da-nde mei, Mărtuță?, D-inde vii tu amu, Viorică? etc.), care, după cum am arătat, sunt rostite în Lelești cu tiparul descendent interogativ, comun cu limba literară și cu alte graiuri și care nu are în final intonația specifică (IL). De altfel, Vulpe (1983) observă că parodierea unui grai diferit de al vorbitorului se realizează adeseori cu multă aproximație, așa cum o dovedește exemplul bu’ cole’ cu brân cula’, care i se atribuie maramureșeanului, deși nici unul din cuvintele alese nu respectă constrângerile morfologice și fonetice care guvernează în realitate apocopa în zona respectivă. 8.2.6.3. în ceea ce privește răspândirea intonației specifice de care ne-am ocupat, Șandru (1936) nu preciza că ea ar fi caracteristică numai localității Lelești și/sau satelor învecinate, ci o considera ca o trăsătură general bihoreană, pentru „Ies parlers du Bihor, pris dans leur ensemble“ (p. 122). în urma unei anchete suplimentare întreprinse în 1985, am constatat, într-adevăr, că această trăsătură apare, e drept, mai rar, și î n alte sate din zonă, atât sub 139 forma coborârii finale prelungite, cât și, mai ales, în varianta sa care seamănă cu un „accent mutat spre dreapta", asociată sau nu cu apariția unei silabe suplimentare (datorată vocalelor finale i sau u). Materialul dialectal cules cu acest prilej atestă prezența sporadică a fenomenului „IL“ în localitățile următoare: Curățele: Dacă-l legi cu ață, să nu-l pierzî! Că țî-l ia vântul; D-apă, dacă n-ar ști omu să facă nimic, nuina să tragă cu nasu-n pământ acolo, l-ar mânca sărăcia!; S-o dat ea după graiu de aici apoi! (satul Nimăiești); Budureasa: La Crăciun! C-așa era atunci!’, Da cum să nu!; Veneau și feciorii! Da aicea-n sat cheamă pe tătă lumea!; O căpătăm amu! (cânepa); Roșia: Apucatu, cum să n-apucu!; Da cum și nu vie!; Cum și nu pui! (masă la pețitori); Diferă de la o comună la altă! (graiul); Pietroasa:Mai mult sapă bătrânele decât tânările! Nu ști săpa!; Nu sântem neamuri!; Buntești: Și ea are junere!; Apu dacă i-am avut când am fost tânără!; Doar nu te temi de doamne! (satul Ferice); Zice că n-o dă, doamnă, da o dă! (satul Poienii de Jos). în fine, am întâlnit IL și pe benzi cu înregistrări din anul 1974, aflate la Arhiva fonogramică a Institutului de lingvistică și istorie literară din Cluj, în sate din: comuna Curățele: Butucește vatră!; Ș-acolo am învățatul (satul Curățele); îmbrăca o fată cu brusturi! îmbla cu ea pă uliț-apoi! (satul Cresuia) și din comuna Remetea: (fetele au învățat să joace) una di la altă! (satul Meziad). Datele obiective contrazic așadar afirmațiile „lingvisticii populare“ (Hoenigswald 1966), referitoare la aria de răspândire a IL, iar această constatare este de natură să reac- tualizeze discuția despre „granițele dialectale subiecțive". în dialectologie, conceptul este inclus în sfera mai largă a reacției subiectului vorbitor față de variația lingvistică, reacție concretizată,în general,în comentarii metalingvistice, numite de Hoenigswald „reacții terțiare". Comentariile metalingvistice prezentate de noi stabilesc — pe baza unui criteriu inedit (intonația) — o arie lingvistică subiectivă. Limitele ei, recunoscute în egală măsură de cei aflați în interiorul ariei și în afara ei, circumscriu nucleul de maximă frecvență a trăsăturii definitorii, și nu aria reală de difuziune a fenome- nului. în acest sens trebuie remarcat și faptul că tendința generală de a restrânge exagerat aria geografică a trăsăturii prozodice în discuție își găsește corespondentul în minimali- zarea de către cei din Lelești a vitalității sale actuale (Dascălu-Jinga/Vulpe 1992, p. 127). 83.0 intonație sud-carpatică în Țara Oltului Intonația de care ne ocupăm în continuare constă într-un tip special de contururi melo- dice care se realizează în cadrul întrebărilor totale și care a fost semnalat și descris mai întâi de Andrei Avram pentru graiurile din jurul orașului Câmpulung-Muscel (1973). 140 Rezumând datele cercetării sale, putem spune că autorul menționat stabilește câteva deosebiri importante între acest grai și limba literară. După ce constată că intonația între- bărilor totale se realizează în funcție de doi factori (locul cuvântului accentuat în frază și tipul accentuai al ultimului cuvânt), Avram distinge următoarele situații: — în frazele de tipul Mama vine?, în care accentul frazei este plasat nonfinal, iar ultimul cuvânt este nonoxiton, forma conturului terminal este de tip ascendent-descen- dentă în limba literară, în timp ce în grai este exact opusă, adică descendent-as- cendentă (^); — în frazele de tipul Mama vine? (în care accentul frazei este pe ultimul cuvânt, iar acesta este, de asemenea, de tip nonoxitonic), intonația conturului terminal din limba literară este simplă, de tip (descendent-) ascendent (^), în timp ce în grai ea are o formă complexă, care poate fi notată astfel: (^) sau, cu ajutorul unei „tilde“: ~; — în frazele în care ultimul cuvânt este oxiton, de tipul Mama ia? și Mama ia?, autorul consideră că segmentul preterminal este cel care conține trăsăturile distinctive în grai (prezența, respectiv, absența unei proeminențe tonale în silaba accentuată a cuvân- tului care poartă accentul frazei), în timp ce conturul terminal este în ambele cazuri de tip descendent-ascendent (^). Această situație se deosebește de cea din limba literară, unde distincția dintre cele două tipuri de enunț se manifestă în silaba finală: x sau față de (Avram 1973, p. 47). Zona din care a fost cules materialul dialectal analizat de Avram se află în împre- jurimile orașului Câmpulung-Muscel, având aproximativ forma unui triunghi ale cărui vârfuri sunt reprezentate de localitățile Nucșoara (la nord-vest), Rucăr (la nord-est) și Stâlpeni (la sud). Constatând că trăsăturile intonaționale specifice întrebărilor din Muscel conferă „o fizionomie cu totul aparte" (ibidem, p. 64) acestui grai, autorul își încheie articolul cu următoarea notă: „Nu putem ști cât de răspândite sunt fenomenele studiate de noi în afara zonei cercetate; menționăm că unele dintre ele apar și în localitatea Bran (după informațiile pe care le-am obținut de la Magdalena Vulpe...“)(ibidem, nota 30). 83.1. Această remarcă finală ne-a determinat să reluăm, după mai bine de 10 ani, cercetarea intonației „de tip Muscel" descrisă de Andrei Avram. Cercetarea noastră (Dascălu 1986 b) a avut un dublu obiectiv: — să detaliem analiza acustică a ceea ce am numit „intonația de Muscel" (= IM), precum și a tipurilor sintactico-semantice de enunțuri în care se realizează ea; — să descriem și să inventariem și celelalte tipare melodice specifice din graiurile respective, cu alte cuvinte, să ne ocupăm și de intonația altor tipuri de enunțuri, având în vedere că numai întrebările totale au făcut obiectul cercetării anterioare la care ne-am referit (aparținând lui Andrei Avram). Investigația noastră s-a bazat pe un corpus dialectal foarte larg și variat, pe care l-am cules personal cu prilejul unei anchete întreprinse în august 1982 în comunele Cârțișoara 141 (jud. Sibiu) și Ucea de Sus (jud. Brașov). Acest material este suficient, după părerea noastră, să demonstrăm că, în afară de Muscel, o altă zonă semnificativă pentru IM (din punct de vedere al frecvenței și intensității fenomenului), o constituie Țara Oltului, adică zona cuprinsă între Carpații Meridionali (la sud) și cursul superior al râului Olt (la nord). Pe baza înregistrărilor culese din aceste localități am încercat să descriem inventarul melodic complet al unui grai de tip ardelenesc, care, sub aspect melodic, se înrudește cu un grai de peste Carpați, și anume cu graiul din Muscel. Metoda de lucru în cadrul anchetei de tip special (orientată spre cerce- tarea intonației), pe care am întreprins-o în Cârțișoara și Ucea de Sus, s-a deosebit într-o anumită măsură de cea folosită în mod obișnuit de către cercetătorii care culeg texte pentru Arhiva fonogramică a limbii române: am cerut informatorilor să relateze modul de desfă- șurare a unor îndeletniciri specifice satului (pregătirea cânepii, prelucrarea lânii, prepa- rarea pâinii, a porcului etc.) ori a unor obiceiuri și evenimente (șezătoare, clacă, nuntă) numai în prima etapă a convorbirii, adică până în faza în care aceștia s-au familiarizat cu prezența anchetatorului și cu înregistrarea pe bandă de magnetofon; din acest moment, am căutat să deplasăm pe nesimțite centrul de interes dinspre discursul narativ-descriptiv spre unul de tip dialoga!. Scopul acestei manevre a fost acela de a obține texte cât mai libere de constrângerile impuse de un subiect „cu temă“, precum și de toate condițiile monologului, apropiindu-ne astfel, pe cât posibil, de obținerea materialului „ideal" cerut de studierea intonației (care trebuie să reflecte o vorbire spontană, vie și cât mai naturală). în acest scop am luat și alte măsuri: am realizat ancheta cu participarea simultană a mai multor informatori (rude, vecini, prieteni), rolul anchetatorului limitându-se adesea numai la provocarea dialogului dintre aceștia; în unele momente, când a fost posibil, am ieșit, sub un pretext oarecare din încăpere, asigurându-ne cu complicitatea unuia dintre informatorii mai avizați, că magnetofonul continuă să înregistreze. în fine, având în vedere că cele mai caracteristice particularități intonaționale ale graiurilor în discuție se întâlnesc în frazele de tip interogativ, am recurs la un procedeu care a dat rezultate deosebite: profitând de faptul că una dintre informatoarele prezente (MM din Cârțișoara), avea auzul slab, am „cerut ajutorul" altor informatoare (SC și Sil. C), care, pline de bunăvoință, au repetat clar și cu voce puternică întrebările noastre; este important de menționat faptul că aceste întrebări nu au fost influențate de intonația „originalului", adică de întrebarea autoarei. Mai mult, uneori au fost chiar ușor reformulate, pentru a fi mai aproape de spiritul graiului respectiv; de exemplu: (Și-a dat seama că moare?] devine SC: Zăs-o că moare? Cercetarea propriu-zisă a avut două etape distincte. Prima etapă a constat în analiza auditivă a materialului dialectal cules prin meto- dele arătate. Am audiat integral înregistrările de pe benzi, urmărind cu atenție intonația fiecărui subiect anchetat, ceea ce ne-a permis să detectăm mai întâi la nivel perceptual 142 unele trăsături deosebite de limba literară și să selectăm replicile cele mai interesante sub aspect melodic. Cea de a doua etapă a cercetării a fost analiza acustică: după ce am copiat pe o bandă de lucru frazele selectate în prima etapă, am procedat la efectuarea sonagramelor (cu filtru de bandă îngustă) pentru fiecare din exemplele respective. Pentru a avea posibilitatea să comparăm intonația dialectală cu cea a limbii literare, numeroase fraze (dintre cele mai reprezentative pentru fiecare tip de enunț studiat) au fost pronunțate de către trei vorbitori ai limbii literare, iar unele dintre ele (provenind de la doi dintre acești subiecți: I — 37 de ani, sex feminin, lingvist; II — 40 de ani, idem) au fost transpuse pe sonagrame. în figurile 30-50 sunt reproduce spre exemplificare traseele corespunzătoare armonicii a patra de pe sonagrame, iar vorbitorii literari și cei dialectali sunt indicați prin siglele I, II, respectiv, SC, Sil. C etc. (vezi mai jos Lista localităților si a informatorilor...). Pe unele dintre sonagramele pre- zentate ca reprezentând Cârțișoara sau Ucea apare sigla II, care o reprezintă pe autoare în ipostaza de anchetatoare, iar sonagramele provenind de la subiectul literar I au indicația C (= Cârțișoara), întrucât frazele respective au fost rostite anume pentru a servi la comparația cu cele corespunzătoare din graiul acestei localități. Dăm mai jos lista Localităților și a informatorilor de la care provin frazele analizate de noi și prezentate în figuri, precum și siglele corespunzătoare: Cârțișoara, jud. Sibiu (= C) SC = Eufrosina (Șina) Căpățână, 45 de ani, 8 clase Sil.C = Silvia Căpățână, 24 de ani, liceul industrial MC = Măriuța Cânduleț (a lu Zaharia), 73 de ani MM = Maria Monea (a lu Aronică), 70 de ani DC = Drosida Căpățână, 72 de ani, 4 clase GC = Gheorghe Căpățână, 75 de ani, 4 clase Ucea de Sus, jud. Sibiu (= U) LM = Lenuța Muntean, 32 de ani, liceul teoretic SM = Simona Muntean, 11 ani, 5 clase PB = Paraschiva Burns, 63 de ani, 6 clase SI = Silvia losipescu, 74 de ani, învățătoare pensionară (născută și stabilită în Ucea de Sus) VS = Versavia Ștefan, 58 de ani, 4 clase AB = Aurelia Bărbat (a lu Mituca), 60 de ani, 6 clase LB = Lucica Bărbat (a Siftului), 44 de ani, 6 clase MI = Magdalena Ilie, 4 ani. 143 8.3.2. Dacă privim intonația din localitățile anchetate de noi în Țara Oltului ca pe un sistem, el ne apare format din trei feluri de tipare melodice: — tipare melodice comune cu limba literară și cu celelalte graiuri dacoromâne; — tipare melodice comune cu graiuril ardelenești; — tipare melodice specifice, care constituie particularitățile intonației „de tip Muscel“. 83 2.1 .Tipare melodice comune cu limba literară întrebările parțiale au, în majoritatea cazurilor, un tipar melodic ase- mănător cu cel din limba literară, adică un vârf înalt pe silaba accentuată a cuvântului interogativ, urmat de o coborâre abruptă în cadrul aceluiași cuvânt, după care tonul continuă să coboare treptat până la sfârșit; de exemplu, să se compare: C 36 SC: Ce-i spui doamnei? C 189 I : Ce-i spui doamnei? — fig. 30. 8322. Tipare melodice comune cu graiurile ardelenești Uneori frazele care conțin emfaza asertivă (enunțiative în care unul din cuvinte este accentuat în mod special) au în grai un tipar melodic deosebit de cel care apare în frazele corespunzătoare din limba literară: vârful creat pe silaba tonică a cuvân- tului accentuat este urmat de o platformă relativ înaltă, care se poate pre- lungi astfel până la ultima silabă accentuată din enunț, unde tonul coboară pentru a încheia fraza ca pe un enunț declarativ. Acest tipar se deosebește de cel din limba literară, unde cuvântul accentuat în frază are un vârf pe silaba sa tonică, urmat apoi de o coborâre treptată până la final. Mult mai frecvent se realizează tiparul melodic „în platou“ în cazul frazelor ne- gative; să se compare: C 161 DC: Nu te putem lăsa. C 191 I: Nu te putem lăsa. — fig. 31. Tiparul cu platou înalt între negație și ultima silabă accentuată din enunț este cunoscut și în alte graiuri din Transilvania, atât pentru acest tip de fraze, cât și pentru cele care cuprind „emfaza asertivă“ și, din acest punct de vedere, graiul din Țara Oltului este un grai de tip ardelenesc. Iată alte exemple de fraze negative cu tipar melodic „în platou": C 164 GC: Eu nu mor așa curând. U 94 SI: Și nu în fiecare seară. — fig. 32. Realizarea tiparului ardelenesc ca o „platformă înaltă" sau „în platou", relativ înalt, plasat în registrul mediu al vocii vorbitorului și susținut astfel până la final se poate remarca și în următoarele exemple de fraze cu „emfază asertivă" (cuvântul accentuat în frază este notat prin caractere aldine): — din Cârțișoara: C 197 MC: Cosea cu stânga de la o vreme. 144 C 196 SC: Și-a mai avut o fată. — fig. 33. — din Ucea de Sus: U 45 LB: Da’ „nădragi"-i zăceam noi. U 76 PB: Ai fos necăsătorită. U 89 VS: Și aicea o crescut. — fig. 34. Nu este exclusă, bineînțeles, nici realizarea emfazei asertive la fel ca în limba literară, adică printr-un vârf (pe silaba tonică a cuvântului accentuat în frază), urmat de coborârea treptată până la final: U 49 LB: Aceea-nvățătorii ne-nvățau. C 207 MC: îs cuminți copiii. — fig. 35. 8323. Tipare melodice specifice (intonația „de tip Muscel") Cele mai caracteristice trăsături melodice ale graiului din Țara Oltului se manifestă, la fel ca în Muscel, în enunțurile de tip interogativ; din acest considerent marea majoritate a sonagramelor pe care le-am realizat cuprind î n t r e b ă r i de diverse tipuri, în primul rând totale. Spre deosebire de întrebările totale din limba literară, în graiul de care ne ocupăm, acestea au un contur cu totul special,în primul rând datorită faptului că aici emfaza interogativă se realizează prin proeminență po- zitiv ă, și nu negativă: cu alte cuvinte, tonul nu coboară în silaba tonică a cuvântului accentuat în întrebare, ci urcă, formând un vârf melodic pe această silabă. Dacă luăm în considerare conturul global, distingem câteva tipuri: 83.23.1. în frazele de tipul Mama vine?, cu cuvânt final nonoxiton și emfază în poziție nonfinală (categoria NE / NO, cf. 3.1.1.2), se realizează în grai un contur melodic caracterizat prin două vârfuri: primul, pe silaba accentuată a cuvântului care poartă emfaza, iar al doilea, în finalul întrebării. în limba literară tiparul melodic al întrebărilor de tip NE/NO este exact opus celui din acest grai, dat fiind că emfaza interogativă se exprimă prin proeminență negativă, iar mișcarea tonului din conturul terminal este ascendent-descendentă (****); să se compare: — cuvânt final paroxiton: C 32 SC: Aici în sat o ai făcut școala? C 178 I: Aici în sat ai făcut școala? — fig. 36. — cuvânt final proparoxiton: C 16 SC: Călcate țî-s poalele? C 177 I: Călcate (i-spoalele? — fig. 37. Tiparul melodic cu două vârfuri, specific acestui tip de întrebări, se întâlnește foarte frecvent în graiul de care ne ocupăm; de exemplu: U 66 LM: îi mare grădina? U 90 AB: Vă duceți în as-seară? 145 U67 SM: $ip-ăștia? Observăm că întrebările din grai au, în general, forma conturului terminal descen- dent-ascendentă, dar, în cazurile în care vârful din porțiunea preterminală este deosebit de înalt, urcarea finală este foarte slabă; de exemplu: C 36 SC: Duce-te-ai cu Drosida? C 27 SC: Zâs-o că moare? — fig. 39. 83.2.3.2. Rolul preponderent pe care îl joacă intonația segmentului preterminal apare mai pregnant dacă analizăm din punct de vedere melodic întrebările în care emfaza este nonfinală iar ultimul cuvânt din frază este oxiton (tipul NE/O, cf. 3.I.I.2.), deoarece, atât în grai, cât și în limba literară, acestea un contur teminal ascendent: întrebările din grai sunt caracterizate printr-un contur cu două vârfuri: unul pe silaba accentuată a „emfazei interogative“, al doilea, la finalul frazei, în timp ce întrebările literare au u n singur vârf la final; să se compare: C 22 SC: Ai fost la fân azi? C 172 I: Ai fost la fân azi? — fig. 40. C 34 SC: Ai nepoți? C 34 II: Ai nepoți? fig. 41. Trebuie să atragem atenția asupra unui fenomen care însoțește uneori IM: diftongarea vocalei accentuate din ultimul cuvânt oxiton, fenomen cunoscut și semnalat ca atare pentru Țara Oltului (Dinu 1923-1924, p. 109); astfel, în exemplul de mai jos apare diftongarea vocalei accentuate ă din cuvântul îndărăt la âă: C 9 SC: Ș-apă s-o mai dus îndărâăt? — fig. 42. întrebările totale negative din grai au tiparul melodic specific pentru în- trebările cu emfază în poziție nonfinală, adică unul caracterizat prin două vârfuri: unul, înalt, pe negație, al doilea, în general, mai coborât, la final, în timp ce corespondentele lor literare au un singur vârf final; să se compare: — ultimul cuvânt paroxiton: C 8 SC: Nu stați până la unu? C 1821: Nu stați până la unu? — fig. 43. — ultimul cuvânt oxiton (în exemplul rostit de vorbitorul dialectal putem distinge în final vocala a scindată în două vocale identice (niciodaaf): C 21 SC: N-ai fost niciodaaî? C 180 I: N-ai fost niciodată? — fig. 44. 8.3.23.3. Să urmărim mișcarea melodică specifică IM în întrebările totale în care ultimul cuvânt este accentuat în frază. 146 — Când acesta este oxiton (tipul E/O, cf. 3.1.1.2.), în cadrul ultimei sale silabe se produce integral intonația specifică: (urcare) — coborâre — urcare. Această intonație complexă se deosebește considerabil de mișcarea simplă ascen- dentă care apare la finalul întrebărilor corespunzătoare din limba literară; să compa- răm mai întâi două întrebări scurte formate dintr-un singur cuvânt oxiton: C 5 Sil.C: Dejaa? C188 I: Deja? — fig. 45. Pentru a se putea manifesta o mișcare melodică atât de complicată pe parcursul unei singure silabe este nevoie de mai mult timp de rostire; probabil de aceea, în unele cazuri, se observă modificări de ordin cantitativ,în direcția amplificării corpului fonetic al ultimei silabe (accentuate) din întrebările vorbitorilor dialectali. Aceste modificări pot fi de două feluri: — „despicarea" (Pușcariu, 1994, pp. 142-143) vocalei prin transformarea ei în diftong, ca în exemplul C 9 SC (fig. 42) și ca în C 11 SC de mai jos : C 11 SC: Sunt râăi? [copiii] Cil II: Sunt răi? — fig. 46. — „scindarea" (Pușcariu, 1994, p. 180) vocalei în două vocale identice, percepute ca două silabe (ca în C 21 SC, fig. 44; C 5 Sil. C. fig. 45) și ca în C 8 SC din exemplul următor: C 8 SC: Iscuurt? C 1871: E scurt? — fig. 47. întrebările obișnuite ca lungime, în care ultimul cuvânt este oxiton și accentuat în frază, au în grai o mișcare complexă: ascendentă — descendentă — ascendentă în ultima silabă, spre deosebire de mișcarea simplă ascendentă din limba lite- rară; să se compare: CC 28 SC: Lele Mdriuță, mai vorbea? C 183 I: Lele Măriuță, mai vorbea? — fig. 48. Dacă analizăm întrebările în care accentul frazei este pe ultimul cuvânt, care este non- oxiton (tipul E/NO, cf. 3.I.I.2.), observăm că urcarea specifică emfazei interogative din grai se realizează în silaba sa accentuată, după care se produce mișcarea complexă (des- cendent-ascendentă) care constuituie trăsătura specifică a IM. — Când cuvântul final este paroxiton urcarea se produce în penultima silabă (= accentuată) și, în acest fel, ia naștere în conturul terminal o mișcare melodică complexă ascendentă — descendentă — ascendentă (Avram 1973,pp.50-54, 56-57). Cele trei mișcări se repartizează, de regulă, astfel: prima urcare + coborârea au loc în silaba accentuată, iar a doua urcare, în silaba următoare (finală). Această formă 147 de contur terminal, asemănată de Avram cu o tildă (ibidem, p. 57, nota 21), se întâlnește, cu ușoare variații și în exemplele noastre: C 23 SC: Ai neamuri? C 185 I: Ai neamuri? — fig. 49. — Când cuvântul final este proparoxiton, lucrurile se simplifică într-un anume fel: cele trei mișcări tonale din conturul terminal dialectal se repartizează în cele trei silabe finale astfel: în silaba accentuată se manifestă emfaza interogativă de tip dialectal (ur- ca r e + vârf), iar în cele două silabe neaccentuate care urmează se produce cobo- rârea, respectiv, urcarea finală. Acest contur terminal se deosebește de cel care apare în întrebările literare corespunzătoare, în care înălțimea minimă (specifică emfa- zei interogative literare) atinsă în ultima silabă accentuată este urmată în celelalte două care urmează până la final de urcarea „interogativă“, ceea ce creează, în ansamblu, aspectul unei mișcări continuu ascendente în cele trei silabe finale ale frazei; să se compare: C 31 SC: Era tânără? C 189 I: Era tânără? — fig. 50. 83.4. Intonația pe care am numit-o în mod convențional „intonație de Muscel" apare, în una sau alta dintre variantele analizate de Andrei Avram și de noi, ori de câte ori apare tipul de întrebare corespunzător. Ea nu se manifestă numai în întrebările totale autentice, ci și în întrebările „ecou" sau în cele retorice. IM apare, de asemenea, la sfârșitul frazelor formate prin subordonare: indiferent de lungimea întrebării totale, dacă aceasta este pro- poziția regentă și precedă subordonata, ea imprimă, prin fenomenul propagării intonației, tiparul său interogativ specific întregii fraze. în fine, trebuie să menționăm că am întâlnit IM în corpusul cercetat de noi chiar și în poziție nefinală, mai precis, înaintea unor pauze de mărimea celor care se notează în scris printr-o virgulă, fapt semnalat și de Andrei Avram pentru graiul din Muscel. Analiza pe care am întreprins-o asupra diverselor variante ale IM ne determină să considerăm că ea trebuie definită atât prin mișcarea specifică din conturul ter- minal al întrebărilor, cât și prin aspectul melodic al porțiunii lor p r e t e r m i n a 1 e; ni se pare important să fie luat în considerare și acest aspect, pentru că atunci când cuprinde cuvântul accentuat al frazei, adică ceea ce am numit „emfaza interogativă", pe silaba sa tonică se realizează în grai o proeminență pozitivă (urcare și/sau vârf melodic), spre deo- sebire de „proeminența negativă" prin care se manifestă emfaza interogativă în întrebă- rile din limba literară. Cu alte cuvinte, în opinia noastră, IM trebuie analizată și descrisă din punctul de vedere al conturului melodic global al frazei. La trăsăturile „calitative" ale IM, legate de înălțimea vocii, trebuie adăugate și cele de ordin cantitativ, poate la fel de caracteristice: este vorba despre durata mai mare a silabelor finale, în comparație cu cea a silabelor de la sfârșitul 148 întrebărilor din limba literară; uneori modificările în durată la care ne referim sunt însoțite de fenomene de „despicare" sau de „scindare" a vocalei din ultima silabă accentuată. Intonația interogativă dialectală de care ne-am ocupat se dovedește a fi un fenomen viu și rezistent, precum și de o mare frecvență în zona Țării Oltului. Putem afirma că IM constituie un exemplu excepțional de convingător în ceea ce privește legăturile strânse și permanente dintre așezările românești situate de o parte și de alta a Carpaților. Din pă- cate, faptul că IM se manifestă cu precădere în enunțuri interogative scade considerabil posibilitățile de a consulta (cu mult folos pentru acest scop anume) benzile din arhiva fo- nogramică, întrucât ancheta de tip AFLR cuprinde mai mult întrebări formulate de anche- tatori decât de informatori. Din această cauză nu considerăm încă soluționată problema delimitării ariilor cu IM. Cercetări ulterioare și anchete orientate special spre culegerea de material util studierii intonației vor aduce, desigur, date noi în acest sens. Trebuie să precizăm că dispunem deja în prezent de numeroase exemple (și am realizat sonagrame) nu numai din Țara Oltului, dar și din Mărginimea Sibiului și din trecătoa- rea Bran (în Ardeal); de la Dragoslavele, ieșind din trecătoare,începe aria IM din sudul Carpaților, care cuprinde nu numai Muscelul, ci o zonă mult mai vastă, întinsă aproxi- mativ între râul Argeș (la vest) și Ialomița (la est), de unde avem, de asemenea, atestări. în legătură cu întinderea fenomenului pe ambii versanți ai Carpaților, sunt cunoscute cauzele istorice care au determinat mișcări masive ale românilor din Transilvania în țările române: păstoritul, dar și persecuțiile religioase, militarizarea regiunilor de graniță locuite de români, înfrângerea răs- coalei lui Horia, Cloșca și Crișan etc. Ștefan Pasca (1936) vorbește despre „roiri de populație peste munți, alimentând elementul uman de pe versantul de miazăzi al Carpaților../1 (p. 8). Rezultatele cercetării noastre vin să demonstreze încă o dată acest adevăr: Carpații nu au constituit niciodată o graniță lingvistică, ci, dimpotrivă, trecătorile lor au servit la comunicarea permanentă în limba română, ba chiar la convergența unor elemente dialec- tale românești, printre care se numără și intonația interogativă de care ne-am ocupat. 149 ANEXĂ: Ilustrații corespunzătoare cap. 8 INTONAȚII DIALECTALE (Fig. 2-50) Anexa cuprinde figurile nr. 2-50, menționate în capitolul 8. INTONAȚII DIALECTALE. Imaginile reprezintă curba frecvenței fundamentale, factorul acustic căruia îi corespunde în plan perceptual înălțimea vocii. Prezentăm repartiția figurilor pe cele trei subcapitole (și zone geografice cercetate) și semnificația siglelor folosite pentru a indica subiecții vorbitori care au rostit exemplele respective: 8.1. Maramureș: fig. 2-10 M — vorbitor dialectal (din satul Bârsana); L — vorbitor literar. 8.2. Bihor: fig. 11-29 IT, CT, AM, RM etc. (cf. Lista localităților și a informatorilor de la p. 130): vorbitori dialectali din satele Lelești ( L), Buntești (B), Săud (S); I — vorbitor literar. 83. Țara Oltului: fig. 30-50 SC, MM, GC etc. (cf. Lista localităților și a informatorilor de la p. 143): vorbitori dialectali din satele Cârțișoara (C) și Ucea de Sus ( U); I, II — vorbitori literari. 150 MARAMUREȘ L B O 9 p 9 e u n u ș t iu cum f 9 6 e 9 • MS Os p9 e un u $ tiu cumf 9 ce 9 . Fig. 2 M N - o f o s t 9 r â ( i 9 9 o c t ori . Ml N-O f o o t ț i 9 d o ci ori . Fig. 3 HI N u e r a j § n d ă r m ă r i e , Fig. 4 151 Fig. 5 mi S S n U-! p o t r o ! O Fig. 6 19 Nu-m țin (dumneata! a P t e ! t ! MS H U - m ț&nedumltafa piei Fig. 7 Ltl C i ș / e u p u d . Fig. 8 Lto D a n v -! t ale p e o m l HK Da n v ~ ! t a i e pe o m ? Fig. 9 152 Lff H u t e-e i t e m u t ? Mit N u t e-ei te m v t ? Fig. 10 BIHOR L 411 RM Ne-om d ușinoic u f u r c a L439 1 N e-om dusș in oi cu tur c o Fig.ll L24D 1T 0-m piei p c h i c o 0-m p I e t e a . c h i c o . Fig. 12 153 S 233 CT N u e r a u ! N u e r a o p in c £ / S440 1 N u e r a u I H uerauo pin ci Fig. 13 L309 AP L â n g â g a r t I a n o £ I Lâng â g ard, i a n o i . Fig. 14 1409 RM S â n u a r d o b a n ii s i f n l u l $ l 438 1 5 o n u o r d o b a n ii f i t â * u f o . Fig. 15 154 L247 TO L 393 IT 1476 Du pocvm a y ea m t i m ps â s I â m u Fig. 16 S o / e m p / a / a, O o a m n ei ar t o - / u / t 403 AM l 435 Fig. 17 P o i s i g u r u P a i s 9 u r Fig. 18 5 5 5 O a 155 1381 Fig. 21 ip Hu-f șt ia pătat ă-s a f a t ă l LUI I Nu -1 ș t ' i a p e t a t â -s u f a ta, Fig. 22 156 B 263 ST M u li I u c r u e si e c u i p 8 444 1 M u 111 u crueslecuea! Fig. 23 L 401 AM t a t 1446 ș i l a f a ț l l a , Fig. 24 L416 RM Ho m e o r s ii 3 ? 1452 1 H o mers ? ’ ? Fig. 25 157 8 269 ST 2 a c e N e Iu - t o ",d u m n e o / a 8 451 ce N e tu I au „dumnea t a ^7 Fig. 26 3324 St St i ț d u mn ș voast 8 dec enu-agâ du ie ? 8453 I St i li d umn eavoastâde c e n u-n g o d u Fig. 27 1405 AM Câtarecu ba ba ? 1470 Cât a rec aba ba ? Fig. 28 158 $235 CT Da d in desâplângu ? S 466 î O a d e-u n d e s ă p I â n g ? Fig. 29 ȚARA OLTULUI SC Ce-i s p ui d o o m n e i 7 I Ce-« sp ui d o o m n e i 7 Fig. 30 ^16t DC n u te pu t e m I â sa I Nuteputemlâ sa Fig. 31 159 ^164 ' ’ ' GC Eu nu m o r q ț a curând. ^94‘ --------—_ SI ? • n u • o f • e c a r e s ea r ă . Fig. 32 C)97 - —~ • • MC C o seacu stânga d e I a o v r e m c SC $i-a m a i avut o f a t â Fig. 33 LB o a n 8 d r o gi-i z â c • o m n ol. P0 A i f os nocasator» t 6 . U49 _ ■— --------- VS $ • o i c o o o c r•s c u t , Fig. 34 160 LB A c • • g-n v 6 t a lorii n »-n v a | o u . ^207 MC s c u m i n ț i eo pi Fig. 35 C32 SC A i dîn s q I oqifocutșcoq ( q ? I A» c i î n s a t a • f 6 c u t $ c o a I a 7 Fig. 36 SC c d I c o t e ț î - s poale I e ? I C 6 I c a te !»-$poale le ? Fig. 37 161 UgQ- -----------------------" AB v o du c e ți » n a a r S ? SM Sj P - â ; t i a Fig. 38 C36 ------ ------- SC Du ce — te-aicuOro si d a ? 162 ^34 SC A i n e p o t i ? c34 - II $ i o________L n e p o ț i ? Fig. 41 c9 -----—-------------— SC Ș - a P ă s-o mai 4 u«. în 4 ă r â o » ? Fig. 42 SC Nu stați p ân-la u n u I Nu st ațipân- la u n u ? Fig. 43 163 SC N-ai f o s I n i c i o d a a t ? I N - a • f o s ♦ n i c । o d a t ? SiLC O « > a a SC S u n (Uf a â fi i ? Fig. 45 C8 se- II S u n (t) r fi i ? Fig. 46 I s c u u r t ? I E scurt? Fig. 47 164 165 9. CONSIDERAȚII FINALE Rod al unei experiențe de peste trei decenii în studierea intonației, lucrarea de față cuprinde prima încercare de prezentare sistematică a intonației limbii române și, impli- cit, reprezintă dovada faptului că intonația acestei limbii (ca și a altora) are în vorbire un rol deosebit de important, mai mult, că ea operează ca un s i s t e m de elemente corelat cu celelalte sisteme (fonematic, morfologic, sintactic, semantic) pentru realizarea func- ției fundamentale a limbajului, comunicarea. Metoda de investigare a constat în analiza acustică (cu ajutorul spectrografului) a unor secvențe pronunțate de vorbitori nativi de limbă română, secvențe care,în general, au fost validate în prealabil ca „naturale" și „normale" în această limbă, prin audierea lor de către alți vorbitori nativi, folosiți, de data aceasta ca „martori". Am ajuns la identificarea unor invariante intonaționale prin ceea ce lingviștii numesc „metoda comutării", care constă în studierea intonației în cadrul unor „perechi minimale", adică două enunțuri omonime (cu aceeași structură segmentală / fonematică) dar nu și omofone (cu intonație diferită): atunci când deosebirea intonațională dintre astfel de enunțuri corespunde unor deosebiri funcționale și/sau semantice, am considerat că avem de-a face cu intonații distinctive, pe care le-am numit tipare intonaționale sau tipare melodice (engl. intonation patterns, fr. patrons intonatifi etc.). Cartea se constituie într-un „inventar de bază" al intonațiilor românești, cuprinzând o mare varietate de tipuri, care reflectă varietatea funcțiilor intonației în limba română standard; de pildă: — manifestări ale funcției 1 o g i c e, ca: intonația de „finalitate", de „continuitate", de „întrerupere" (2.2.); — manifestări ale funcției modale: intonația „declarativă" (2.), „interogativă" (3.), „imperativă" (2.5.1.2.), „exclamativă" (3.2.7.3., 3.2.8.); — manifestări ale funcției contrastive, care opune diverse intonații „emfatice" (2.3., 3.1.1., 3.2.4., 3.2.5.I.) intonațiilor „neutre"; 166 — manifestări ale funcției sintactice, printre care amintim: rolul intonației în distincția dintre numele predicativ și subiect (2.3.3.), dintre parataxă și hipotaxă ori dintre vorbirea directă și indirectă (3.2.8.I.), dintre enunțurile eliptice și enunțurile „complete" din care acestea provin (4.1.) sau numeroasele cazuri în care intonația permite înlăturarea ambiguității sintactice (2.2.1., 4.2.). La acestea se adaugă multitudinea de valori semantice care se pot exprima și distinge cu ajutorul unor tipare intonaționale, printre care: „tiparul chemării" (2.5.1.3.), deosebit de tiparul adresării (2.5.1.), tiparul „enumerativ" (2.2.3.I.), cel „parentetic" (2.2.3.2.), tiparul „interogativ retoric", deosebit de cel „interogativ propriu-zis"(3.1.4.), precum și diversele subtipuri structurale și semantice defi- ni b i 1 e prin i n t o n a ț i e, de pildă, întrebări „totale" (3.1.1., 3.1.2.), „parțiale" (3.2.), „alternative" (3.3.), „ecou" (3.1.6., 3.I.7.I.), „rememorative" (3.I.7.3.), „eliptice com- plementare" (3.1.5.2.) etc. Lucrarea prezentă încearcă astfel să acopere unele „goluri" din descrierile anterioare ale limbii române (semnalate ca atare de diverși autori), permițând chiar observații de tip normativ în viitoarele gramatici. Tot în sprijinul unor lucrări normative pot fi folosite și datele oferite în capitolul dedicat legăturii dintre intonație și punctuație (7.) Identificarea și descrierea unor tipare intonaționale cu valori „expresive" (5.) și a unor „intonații idiomatice" (6.) sunt menite să aducă noi date utile pentru descoperirea carac- terului specific al limbii române în contextul limbilor romanice și/sau nonromanice. Informația cuprinsă în carte oferă astfel repere pentru cercetări ulterioare de tip contrastiv, care vor căuta să compare limba noastră cu altele (implicit, pentru realizarea unor manuale de limba română pentru străini). De asemenea, lucrarea poate oferi un sistem de referință asupra aspectului intona- țional pentru cei care vor dori să abordeze cercetarea limbii române în plan „vertical" (variante sociologice), să studieze raportul dintre diverse „stiluri" (vorbire spontană, lectură cu glas tare, declamare), dintre diverse tipuri de discurs (conversație liberă, interviu, con- ferință, dezbatere, interogatoriu, anchetă etc.) și, nu în ultimul rând, pentru cei (din ce în ce mai mulți) care sunt preocupați să investigheze funcțiile și valorile pragmatice ale prozodiei vorbirii (în primul rând ale intonației), adică modificarea tiparelor „de bază" în funcție de contextul lingvistic și extralingvistic al fiecărei conversații concrete. în fine, datele legate de caracteristicile intonaționale ale materialului dialectal (8.1, 8.2., 83.) vin să adauge informații utile cercetării limbii noastre în plan „orizontal" (variante geografice), completând descrierile deja realizate de cercetătorii graiurilor respective (Maramureș, Bihor, Muscel, Țara Oltului). 167 MELODY OF SPEECH IN ROMANIAN (abstract) The book is a first attempt of a systematic presentation of the intonation in Romanian and, implicitly, an evidence of the fact that the intonation has a paramount role in speech; moreover, the intonation operates as a system of elements, correlated with the other Systems (phonological, morphological, syntactic, semantic) for carrying out the fun- damental function of language,/>., communication. The method of investigation consisted in acoustic analysis (by the sonagraph) of some speech sequences uttered by native speakers of standard Romanian, and validated as „natural" and „normal’ in this language by another group of Romanians, used this time as listeners (in perceptual tests). The intonațional types were identified by means of the c o m m u t a t i o n me- thod, which consisted in studying the intonation of each sequence as part of a „minimal pair", Le., two utterances which are homonymous (with an identical segmentai structure) but not homophonous (with different intonation); when the intonațional difference corres- ponded to funcțional and/or semantic differences between the two utterances, it was consi- dered that there were two distinctive intonations, called intonation p a 11 e r n s. The volume contains a kind of „basic inventory" of such Romanian intonation pat- terns,covering agreat variety oftypes,which reflect the manifestation of the intona- tion functions in this language, for instance: — the logic function: intonation of „fmality", „continuity" (2.2.), „interruption" (2.2.4.); — the modal function: the „assertive" (2.), „interrogative" (3.), „imperative" (2.5.1.2.), „exclamative" (3.2.7.3., 32.8.) intonation; — the contrastive function, by which various „emphatic" intonations (2.3., 3.1.1., 3.2.4., 3.2.5.I.) are opposed to their „neutral" counterparts; 168 — the s y n t a c t i c function, e.g.i the role of intonation to distinguish the predi- cative from the subject (23.3.), the paratactic from the hypotactic structures or the direct from the reported speech (3.23.1.), the elliptical utterances from their „complete“ original source (4.1.), or to solve the syntactic ambiguity (2.2.1., 4.2.), A great number of s e m a n t i c v a 1 u e s of the Romanian intonation are also presented, such as: the „caii contour“ (2.5.13.), which is different from the „addressing“ one (2.5.1.), the „enumerative“ (2.23.1.) and the „parenthetic“ (2.23.2.) patterns, the „rhetorical“ interrogative pattern, different from the „proper“ interrogative one (3.1.4.) or the numerous subtypes of questions which can be defmed by means of intonation: „total“ or „yes-no“ questions (3.1.1., 3.1.2.), „parțial44 or „wh-questions“ (3.2.), „alternative44 (3.3.), „echo44 (3.1.6., 3.I.7.I.), „reminding44 (3.I.7.3.), „complementar/4 (3.I.5.2.) questions, etc. Some observations are made on the asymmetrical and faulty relation between the into- nation and punctuation systems, as well as on the grammatical, semantic, prosodic and paralinguistic functions of the punctuation marks (7.). The Information presented was intended to fiii up some „gaps44 in the previous descrip- tions of Romanian (some of them pointed out as such by their own authors) and to supply new data for future normative and synthetic works on this language. The Identification and descripton of a number of e x p r e s s i v e patterns (5.) and idiomatic intonations (6.), typical for the colloquial and informai style, are intended to contribute to identifying the „specific character44 of Romanian and, thereby, to bring information which would be of use for crosslinguistic approaches. Finally,theanalysisofsome dialectal intonations (8.)ismeanttode- velop this direction of research, almost totally neglected so far in the Romanian linguistics. 169 BIBLIOGRAFIE Agard/Di Pietro, 1965, Fr. B. Agard and R J. Di Pietro, The Sounds ofEnglish and Italian, Chicago and London. Alexandrescu, 1978, Ecaterina Alexandrescu, Structuri incidente, în „Analele Universității «Al. I. Cuza» din Iași“, s. III, pp. 49-55. Avram, 1966, A. Avram, Durata vocalelor și perceperea accentului în limba română, în SCL XVIII, 3, pp. 263-269. Avram, 1968, A. Avram, Transferul accentuai în limba română, în SCL XIX, 5, pp. 457-462. Avram, 1970, A. Avram, Sur le role de la frequence dans la perception de Taccent en roumain, în Proceedings of the Sixth International Congress of Phonetic Sciences, Prague 1967, pp. 137-139. Avram, 1971, A. Avram, Observații asupra duratei sunetelor în limba română (în legătură cu înălțimea și intensitatea), în FD VII, pp. 51-58. Avram, 1973, A. Avram, Particularități ale intonației interogative în graiul din Muscel, în FD VIII, pp. 43-64. Avram, 1990, A. Avram, Despre relevanța stilistică a lungimii consoanelor în limba română, în LR XXXIX, 5-6, pp. 369-372. Avram, 1960, Mioara Avram, Evoluția subordonării circumstanțiale cu elemente conjuncționale în limba română, București. Avram, 1980, Mioara Avram, Punctuația și implicațiile ei în limbă și în comunicare, în LLl,pp. 11-26. Avram, 1997, Mioara Avram, Gramatica pentru toți. Ediția a ILa revăzută și adăugită, București (prima ediție: 1986). Bally, 1951, Ch. Bally, Trăite de stylistique francai se, ed. a IlI-a, voi. I, Paris-Geneve. Bolinger, 1957, D. Bolinger, Interrogative Structures of American English (the Direct Question), Publication of the American Dialect Society, 28, Alabama. 170 Bolinger, 1983, D. Bolinger, Affirmation and defaut, în „Folia linguistica. Acta Societatis Linguisticae Europaeae“ 17,1-2,Special Issue „Prosody“,pp. 99-116. Brăescu, 1958,1. Brăescu, Câteva observații asupra punctuației unor scriitori francezi contemporani, în Omagiu lui lorgu Iordan cu prilejul împlinirii a 70 de ani. București, pp. 103-111. Catach, 1980, Nina Catach, La ponctuation, în „Langue fran$aise“, 45, pp. 16-27. Coteanu, 1962,1. Coteanu, „Discontinuitatea", un procedeu al stilului artistic actual, în LR XI,l,pp. 3-12 Dascălu(-Jinga), 1971, Laurenția Dascălu, Some remarks on enumerative intonation in Romanian, în RRL XVI, 5, pp. 401-410. Dascălu(-Jinga), 1974, Laurenția Dascălu, On the „parenthetical" intonation in Romanian, în RRL XIX, 3, pp. 231-248. Dascălu(-Jinga), 1975 a, Laurenția Dascălu, What are you asking about? (On the intonation of emphasis in yes-no questions), în RRL XX, 5, pp. 477-480. Dascălu(-Jinga), 1975 b, Laurenția Dascălu, Observații asupra intonației graiului din Maramureș, în FD IX, pp. 77-91. Dascălu(-Jinga), 1979 a, Laurenția Dascălu, Teste de percepție asupra intonației în limba română,în SCL XXX, 2, pp. 125-139. Dascălu(-Jinga), 1979 b, Laurenția Dascălu, On the intonation of questions in Romanian: the rising pattern, în RRL XXIV, 1, pp. 35-44. Dascălu(-Jinga), 1979 c, Laurenția Dascălu, On the intonation of questions in Romanian: the rising-falling and the falling patterns, în RRL XXIV, 2, pp. 111-121. Dascălu(-Jinga), 1979 d, Laurenția Dascălu, Despre funcțiile unor întrebări formulate de informatori în cursul anchetei dialectale, în „Anuarul Institutului de Cercetări Etnologice și Dialectologiei, București, A, 1, pp. 331-338. Dascălu(-Jinga), 1979 e, Laurenția Dascălu, On the „ interjection" ce in Romanian, în RRL XXIV, 5, pp. 529-532.’ Dascălu(-Jinga), 1979 f, Laurenția Dascălu, Elipsă și transfer melodic în limba română, în SCL XXX, 3, pp. 215-228. Dascălu(-Jinga), 1980 a, Laurenția Dascălu, Despre intonația cuvintelor interogative folosite izolat, în SCL XXXI, 4, pp. 375-379. Dascălu(-Jinga), 1980b,Laurenția Dascălu,A „reminding" wh-question andits intonation in Romanian, în RRL XXV, 2, pp. 123-128. Dascălu(-Jinga), 1980c, Laurenția Dascălu, Asupra intonației cuvintelor relativ-in- terogative în limba română, în SCL XXXI, 2, pp. 161-177. Dascălu(-Jinga), 1981 a, Laurenția Dascălu, On the intonation of negative questions in Romanian, în RRL XXVI, 4, pp. 329-332. Dascălu(-Jinga), 1981 b, Laurenția Dascălu, Despre intonația unor enunțuri „cvasi-ecou" în limba română, în SCL XXXII, 3, pp. 215-220. 171 Dascălu(-Jinga), 1981 c, Laurenția Dascălu, Intonații interogative „compuse", în SCL XXXII, 5, pp. 473-477. Dascălu(-Jinga), 1982 a, Laurenția Dascălu, On the rhetorical interrogative intonation in Romanian, în RRL XXVII, 3, pp. 207-210. Dascălu(-Jinga), 1982 b, Laurenția Dascălu, Câteva „răspunsuri interogative" și intonația lor în limba română, în SCL XXXIII, 1, pp. 39-46. Dascălu(-Jinga), 1982 c, Laurenția Dascălu, Despre raportul dintre intonație și unele semne de punctuație, în SCL XXXIII, 4, pp. 322-333. Dascălu(-Jinga), 1982 d, Laurenția Dascălu, Despre unele valori stilistice și intonația co- respunzătoare parantezei, liniei de pauză și punctelor de suspensie, în SCL XXXIII, 5, pp. 387-394. Dascălu(-Jinga), 1983, Laurenția Dascălu, On the intonation of Romanian alternative questions, în RRL XXVIII, 5, pp. 405-413. Dascălu(-Jinga), 1984 a, Laurenția Dascălu, Aspecte teoretice ale cercetării intonației, în LR XXXIII, 2, pp. 83-94. Dascălu(-Jinga), 1984 b, Laurenția Dascălu, Asupra intonației vocativului în limba română,în SCL XXXV, 5, pp. 440-451. Dascălu(-Jinga), 1984 c, Laurenția Dascălu, On the „melodic transfer" in Romanian, în RRL XXIX, 3, pp. 195-202. Dascălu(-Jinga), 1985 a, Laurenția Dascălu, Romanian caii contours, în RRL XXX, 4, pp. 317-320. Dascălu(-Jinga), 1985 b, Laurenția Dascălu, An „elliptical" interrogative rising intonation in Romanian, în RRL XXX, 5, pp. 413-415. Dascălu(-Jinga), 1985 c, Laurenția Dascălu, On the interrogative falling pattern in Romanian, în RRL XXX, 3, pp. 209-213. Dascălu(-Jinga), 1985 d, Laurenția Dascălu, întrebările „ecou" în limba romană și intonația lor, în SCL XXXVI, 4, pp. 299-306. Dascălu(-Jinga), 1986 a, Laurenția Dascălu, Asupra intonației graiului din Bihor, în SCL XXXVII, 3, pp. 221-239. Dascălu(-Jinga), 1986 b, Laurenția Dascălu, O intonație sud-carpatică în Țara Oltului, în SCLXXXVII, l,pp. 24-49. Dascălu(-Jinga), 1988, Laurenția Dascălu-Jinga, Romanian idiomatic intonations, în RRL XXXIII, 4, pp. 229-236. Dascălu(-Jinga), 1989 a, Laurenția Dascălu-Jinga, Despre intonația declarativă de continuitate și de finalitate, în SCL XL, 4, pp. 345-353. Dascălu(-Jinga), 1989 b, Laurenția Dascălu-Jinga, Rumănisch: Intonationsforschung und Prosodie. Intonation et prosodie, în Lexikon der Romanistischen Unguistik (LRL), Bând / Volume III, Tiibingen, pp. 7-13. Dascălu(-Jinga), 1989 c, Laurenția Dascălu-Jinga, On the intonation of the predicative in Romanian, în RRL XXXIV, 5, pp. 425-429. 172 Dascălu(-Jinga), 1989 d, Laurenția Dascălu-Jinga, Some notes on the predicative intonation, în RRL XXXIV, 3, pp. 225-229. Dascălu(-Jinga), 1990 a, Laurenția Dascălu-Jinga, Elliptical and exclamative când (,,when“), în RRL XXXV, 2, pp. 95-98. Dascălu(-Jinga), 1990 b, Laurenția Dascălu-Jinga, Câteva cazuri de rezolvare a ambiguității sintactice cu ajutorul elementelor prozodice, în SCL XLI, 1, pp. 25-34. Dascălu(-Jinga), 1991 a, Laurenția Dascălu-Jinga, Despre intonația unor exclamative eliptice, în SCL XLII, 1-2, pp. 19-31. Dascălu(-Jinga), 1991 b, Laurenția Dascălu-Jinga, Romanian exclamative unde („where“f în RRL XXXVI, 1-2, pp. 85-89. Dascălu(-Jinga), 1991 c, Laurenția Dascălu-Jinga, Romanian intonations underlying a superlative, în RRL XXXVI, 3-4, p . 183-191. Dascălu(-Jinga), 1991 d, Laurenția Dascălu-Jinga, Rumanian intonation stereotypes, în Actes du XII — eme Congres International des Sciences Phonetiques, 19—24 Aout 1991, Aix-en-Provence, France / Proceedings of the XH-th International Congress ofPhonetic Sciences, August 19-24,1991, Aix-en-Provence, France, Aix-en-Provence: Publications de T Universite de Provence, Volume 5 / 5, pp. 218-221. Dascălu(-Jinga), 1991 e, Laurenția Dascălu-Jinga, Romanian rejective intonations, în Dialoganalyse III. Referate der 3. Arbeitstagung. Bologna 1990, herausgegeben von Sorin Stati, Edda Weigand und Franz Hundsnurscher, Tubingen,Teil 2, pp. 287-293. Dascălu(-Jinga), 1992 a, Laurenția Dascălu-Jinga, Lungiri de sunete și intonații cu valoare expresivă, m FD XI, pp. 21-28. Dascălu(-Jinga), 1992 b, Laurenția Dascălu-Jinga, Note asupra „consecutivelor superlative", în LR XLI, 1-2, pp. 25-30. Dascălu(-Jinga), 1992 c, Laurenția Dascălu-Jinga, On the evocative function ofprosody, în RRLXXXVII, l,pp. 27-31. Dascălu(-Jinga), 1992 d, Laurenția Dascălu-Jinga, Romanian ironical structures and intonations, în RRL XXXVII, 5-6, pp. 315-323. Dascălu(-Jinga), 1994, Laurenția Dascălu-Jinga, Su alcuni valori della prosodia nel rumeno parlato, în „Studi Italiani di Linguistica Teorica e Applicata“ XXIII, 1, pp.111-126. Dascălu(-Jinga), 1996 a, Laurenția Dascălu-Jinga, Prosodic features of some non-lexical signals in Romanian, în RRL XLI, 1-2, pp. 11-31. Dascălu(-Jinga), 1996 b, Laurenția Dascălu-Jinga, Some Romanian non-lexical back channel signals, în RRL XLI, 3-4, pp. 127-144. Dascălu(-Jinga), 1997, Laurenția Dascălu-Jinga, Rejective repetitions, în RRL XLII, 1-2, pp.47-59. 173 Dascălu(-Jinga), 1998, Laurenția Dascălu-Jinga, Intonation in Romanian, în D. Hirst / A. Di Cristo (eds.), Intonation Systems: A Survey of Twenty Languages, Cambridge, pp. 239-260. Dascălu(-Jinga) / Vulpe, 1992, Laurenția Dascălu-Jinga și Magdalena Vulpe, Prozodie dialectală și comentariu metalingvistic, în FD XI, pp. 121-129. Delattre, 1969, P. Delattre, Lintonation par oppositions,în „Le fran^ais dans le monde“, 54, pp. 6-13. Dimitrescu, 1955, Florica Dimitrescu, Procedee de afirmație în limba română, în SCL VI, 3-4, pp. 265-286. Dimitriu, 1982, C. Dimitriu, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, lași. Dinu, 1923-1924, T. Dinu, Graiul din Țara Oltului,în „Grai și suflet", I, pp. 107-139. Drăganu, 1945, N. Drăganu, Elemente de sintaxă a limbii române. București. Dumitrescu, 1991, Domnița Dumitrescu, General considerations about echo questions in Spanish and Romanian. Towards defining the concept, în RRL XXXVI, 3-4, pp.141-167; 5-6,pp. 279-315. Essen, 1956,0, von Essen, Hochdeutsche Satzmelodie, în „Zeitschrift fur Phonetik und Allgemeine Sprachwissenschaft" IX, 1, pp. 75-85. Faiciuc, 1985,1. Faiciuc, Comentarii ale informatorilor privind variația dialectală. Note pe baza NALR — Banat, în „Anuar de Lingvistică și Istorie Literară" 30. A. Lingvistică (= Lucrările celui de al lll-lea Simpozion național de dialectologie, lași 5-6 octombrie 1984), pp. 43-51. Fonagy / Berard, 1973,1. Fonagy et Eva Berard, Questions totales simples et implicatives en frangais parisien, în A. Grundstrom et P. Leon (eds.), Interrogation et intonation en franțais standard et en franțais canadien, Montreal, Paris, Bruxelles, pp. 53-97. Gabrea, 1967, Maria Gabrea, Fenomene de stilistică sintactică în domeniul frazei, în LR XVI, 5, pp. 391-399. Graur, 1939, Al. Graur, A mânca la pâine, în „Bulletin Linguistique" VII, pp. 183-184. Graur, 1956, Al. Graur, Pentru o sintaxă a propozițiilor principale, în SG I,pp. 121-139. Graur, 1974, Al. Graur, Mic tratat de ortografie, București. Gorăscu, 1977, Adriana Gor^scu, Lenfasi: che cos’e?, în RRL XXII,2,pp. 161-163. Guțu Romalo, 1973, Valeria Guțu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări, București. Hoenigswald, 1966, H.M. Hoenigswald, A proposalfor the study offolk-linguistics,în Sociolinguistics. Proceedings of the UCLA Sociolinguistics Conference, The Hague-Paris,pp. 16-26. Hudson, 1975,R.A.Hudson,77ie meaning of questions, în „Language", 51, l,pp. 1-31. Iordan, 1975,1. Iordan, Stilistica limbii române. Ediție definitivă, București (prima ediție: 1944). Iordan / Robu, 1978,1. Iordan și VI. Robu, Limba română contemporană, București. 174 Isacenko, 1966, A. A. Isacenko, La perception des elementsprosodiques, în CLTA III, pp. 69-73. Jacquier, 1956, H. Jacquier, Iarăși despre punctuație, in „Steaua“, 7,9. Karcevskij, 1964, S. Karcevskij, Sur la phonologie de la phrase, în A Prague School Reader in Linguistics,compiled by J. Vachek, Bloomington, pp. 206-251 (prima apariție: 1931). Ladd, 1978, R.D. Ladd,S/yfeJ Intonation, în „Language“ 54, pp. 517-540. Lehiste / Ivici, 1980, lise Lehiste and P. Ivici, The intonation ofyes / no questions — a new Balkanism?, în „Balkanistica“, 6, pp. 43-53. Leon/Leon, 1964, P. R. Leon et Monique Leon, Introduction ă la phonetique correc- tive, Paris. Lepschy, 1968, G. Lepschy, Note su accento e intonazione con riferimento alT italiano, în „Word“ 24,1-2-3. Linguistic Studies Presented to Andre Martinet. Part Two. Indoeuropean Languages, pp. 270-285. Lorenceau, 1980, Annette Lorenceau, La ponctuation chez Ies ecrivains d’aujourdhui. Resultats d’une enquete, în „Langue frangaise“ 45, pp. 88-97. Meyer-Lubke, 1974, W. Meyer-Liibke, Grammaire des langues romanes. III. Syntaxe, traduite par A. et G. Doutrepont, Geneve / Marseille (prima ediție: 1900). Neamțu, 1984, G. C. Neamțu, Pronume, adjective pronominale, adverbe exclamative, ’ în LR XXXIII, 6, pp. 468-475. Niculescu, 1969, Al. Niculescu, Per uno studio contrastiva dei sistemi fonematici italiano e rumeno, în „II Veltro“, 13,1-2, pp. 287-302. Ocheșanu, 1961, Rodica Ocheșanu, Observații asupra propoziției interogative indirecte, în SG III, pp. 151-159. Pasca, 1936, Șt. Pasca, Nume de persoane și nume de animale în Țara Oltului, București. Perrot, 1980, J. Perrot, Ponctuation etfonctions linguistiques,în „Langue francaise“, 45, pp.67-76. Petrovici, 1930, E. Petrovici, La nasalite en roumain. Recherches experimentales, Cluj. Popescu-Marin, 1961 a, Magdalena Popescu-Marin, Cu privire la propoziția interogativă și intonația ei în limba română, în SG III, pp. 179-186. Popescu-Marin, 1961 b, Magdalena Popescu-Marin, Observații asupra topicii atributului adjectival în limba română, în SG III, pp. 161-178. Pușcariu, 1937, S. Pușcariu, Quelques cas de „ breviloquence “, în Etudes de linguistique roumaine, Cluj-București, pp. 470-487. Pușcariu, 1976, S. Pușcariu, Limba română. I. Privire generală, București (prima ediție: 1940). Pușcariu, 1994, S. Pușcariu, Limba română. II. Rostirea, București (prima ediție: 1959). Rankin, 1973, R. Rankin, Romanian intonation and stress, în J. Augerot (ed.), Romanian Grammar Pamphlets, f. 1. 175 Rivara, 1973, R. Rivara, Pour une description integree de Vintonation,în „Linguistics" 117,1, pp. 59-76. Robu, 1977, VI. Robu, Contribuții teoretice privind accentul intensiv și accentul logic, în Probleme de lingvistică generală, 7, pp. 87-96. Roceric-Alexandrescu / Copceag, 1966, Alexandra Roceric-Alexandrescu și D. Copceag, Sugestii pentru cercetarea structurală a intonației, în SCL XVII, 3, pp. 271-284. Rosetti / Byck, 1945, Al. Rosetti și J. Byck, Gramatica limbii române. Ediția a ILa revăzută și adăugită, București. Sfârlea, 1967, Lidia Sfârlea, Observații cu privire la raportul dintre punctuație și prozodie în limba română, în LR XVI, 1, pp. 55-64. Stati, 1955, S. Stati, Contribuții la studiul definiției si clasificării propozițiilor, în SCL VI, 3-4, pp. 284-312. Stati, 1966, S. Stati, Omonimia sintactică, în LL XI, pp. 387-395. Stati, 1967, S. Stati, Teorie și metodă în sintaxă, București. Șandru, 1936, D. Șandru, Enquetes linguistiques du laboratoire de phonetique ex- perimentale de la Faculte des lettres de Bucarest. IV. Le Bihor, în BL 4, pp. 120-179. Șerban, 1970, V. Șerban, Sintaxa limbii române. Curs practic. Ediția a ILa, București. Șerban, 1974, V. Șerban, Teoria și topica propoziției în româna contemporană, București. Teaha, 1961, T. Teaha, Graiul din Țara Crișului Negru, București. Teaha, 1968, T. Teaha, Vocalele finale silabice Cu, -i) în graiurile din Crișana, în SCL XIX,l,pp. 3-10. Teiuș, 1980, SabinaTeiuș, Coordonarea în vorbirea populară românească, București. Tohăneanu, 1965, Gh. Tohăneanu, Considerații cu privire la stilul artistic al lui Ion Creangă, în LR XIV, 4, pp. 453-466. Vasiliu, 1956, Laura Vasiliu, Observații asupra vocativului în limba română, în SG I, pp.5-23. Vasiliu, 1965, Em. Vasiliu, Fonologia limbii române, București. Vincenz-Vântu, 1973, Ileana Vincenz-Vântu, The ellipsisandthe transformational theory. General remarks, în CLTA X, 1, pp. 103-115. Vulpe, 1980, Magdalena Vulpe, Subordonarea în frază în dacoromâna vorbită, București. Vulpe, 1983, Magdalena Vulpe, Apocopa în graiurile maramureșene, în Materiale și Cercetări Dialectale II, Cluj-Napoca, pp. 419-432. Vulpe, 1986, Magdalena Vulpe, Sociolecte, dialecte, registre,în „Cahiers de linguistique sociale" II, 9 (= Sociolinguistique romane), pp. 59-64. 176 INDICE DE AUTORI A Agard, Fr.B. 22 Alexandrescu, Ecaterina 26 Avram, A. 67,97, 132, 140,141, 147, 148 Avram, Mioara 21,23,36,66,76,82,86,100, 101,111,112,119 B Bally, Ch. 66, 89 Bazin, H. 112 Bălăiță,G. 71 Berard, Eva 131 Bolinger, D.L. 13,40,64,67,101, 133 Bratu, C. 8 Brăescu, I. 120 Byck,J.94 C Candrea, I.-A. 7 Caragiale, I.L. 7,37,38,40,62,118,122 Catach, Nina 111 Cazacu, B. 8 Copceag, D. 21 Cosașu, R. 7,90,91 Coteanu,!. 133 Creangă, 1.78,94 D Dascălu(-Jinga), Laurenția 12, 16, 18, 19, 21, 22, 23, 24, 26, 27, 29, 30, 32, 33, 34, 35, 36, 38, 39,41,43, 44,45,46, 47,49, 52, 53, 55,56, 59, 60, 62, 63, 66, 67, 68,70, 71,72, 73, 74, 76, 79, 80, 81,88, 94,96, 98,102,105,107,108,110,113,114,118, 120,126,129,131,136,137,140,141 Delattre, P. 53 Densusianu, Ov. 7 Dimitrescu, Florica 66 Dimitriu, C. 23 Dinu,T. 146 Di Pietro, RJ. 22 Drăganu,N. 21 Dumitrescu, Domnița 41 E Essen, von, O. 49 F Faiciuc, I. 137 Fonagy,1.131 177 G Gabrea, Maria 76 Ghiculete, Galina 8 Gorăscu, Adriana 21 GLR1 27 GLR 2 14,17,18,21,23,24,25,27,36,37,42, 45,58,60, 66,67,70,72,74,76,78,91, 92,97,98,99,100,105,108,114,116 Graur, Al. 76,92,119 Guțu Romalo, Valeria 23 H Heliade-Rădulescu, 1.94 Hoenigswald, H.M. 140 Hudson, R.A. 37 I Iordan,1.21,22,74,75,76,78,80,93,97,107 Isacenko, A.A. 22 Ivici, P. 34 J Jacquier, H. 112 K Karcevskij. S. 15,27 L Ladd,R.D.29 Lăzărescu, P. 7,8 Lehiste, lise 34 Leon, Monique 50 Leon, P. 50 Lepschy, G. 85 Lorenceau, Annette 112 M Marin, Maria 7,8 Marinescu, B. 8 Meyer-Liibke, W. 40 N Neagoe, Victorela 7,8 Neamțu, G.C. 100 Niculescu, Al. 22 O Ocheșanu, Rodica 41,67,68 Odobescu, Al. 7,20 P Pană(-Boroianu), Ruxandra 7,8 Pasca, Șt. 149 Perrot, J. 118 Petrescu, C. 8,113,120,121 Petrovici, E. 63 Popa, V.I. 8,117,121,123 Popescu-Marin, Magdalena 42,58 Pușcariu, S. 21,22,23,25,30,65,93,94,97, ’ 138,147 R Rankin, R. 37 Rivara, R. 85 Robu, VI. 21 . Roceric-Alexandrescu, Alexandra 21 Rosetti, Al. 94 S Saramandu, N. 7 Sebastian, M. 8,40,66,67,118,119,121,122,123 Sfârlea, Lidia 115,116 Speranția, Th. D. 7 178 Stanislavski, K.S. 25 Stati, S. 38(312), 36,86 Ș Șandru, D. 136,139 Șerban ,V. 36,92 T Teaha, T. 131,132 Teiuș, Sabina 17,26 Tiugan, Marilena 7,8 Tohăneanu, Gh. 76,77,78,94 V Vasiliu, Laura 27,29 Vasiliu, Em. 96 Vincenz-Vântu, Ileana 70 Vulpe, Magdalena 8,18,76,77,78,79,85,86, 87,129,132,136,137,139,140,141 CUPRINS Argument....................................................................... 5 Abrevieri ..................................................................... 7 Prefață........................................................................ 9 CONSIDERAȚII PRELIMINARE...................................................... 11 Intonația și limbajul uman.................................................... 11 Definiția intonației. Natura ei .............................................. 12 Funcțiile intonației ......................................................... 13 INTONAȚIA ENUNȚURILOR DECLARATIVE............................................. 15 Tiparul descendent declarativ neutru ......................................... 15 Intonația declarativă de „finalitate^ și de „continuitate".................... 16 Intonația de continuitate și ambiguitatea sintactică.......................... 16 Neglijarea distincției dintre intonația de finalitate și cea de continuitate . 17 Alte intonații de tip conținuativ............................................. 18 Intonația enumerativă ........................................................ 18 Intonația parentetică ........................................................ 19 Intonația „întreruperii" ......................................................20 întreruperea neintenționată....................................................21 întreruperea intenționată......................................................21 Tiparul descendent declarativ emfatic..........................................21 Emfaza declarativă se manifestă prin proeminență pozitivă......................21 Enunțurile declarative negative................................................22 Intonația numelui predicativ ..................................................23 Intonația „predicativă" .......................................................24 181 Alți factori modificatori ai tiparului descendent declarativ .......................27 Vocativul...........................................................................27 Intonația imperativului este similară cu cea a vocativului .........................29 Vocativul „chemării“ (caii contour).................................................29 Vorbire directă vs vorbire indirectă................................................30 Intonații declarative cu diverse conotații .........................................31 INTONAȚIA ENUNȚURILOR INTEROGATIVE..................................................32 Tiparul ascendent interogativ ......................................................32 Emfaza interogativă.................................................................32 Emfaza ca element constitutiv în întrebările totale.................................32 Intonația întrebărilor totale negative..............................................35 Propagarea intonației interogative..................................................36 Tiparul ascendent interogativ cu vocativ ...........................................36 Tiparul ascendent interogativ retoric...............................................37 Tiparul ascendent interogativ „eliptic" ............................................39 întrebări eliptice construite cu dar, iar, și, nici.................................40 întrebările „ecou" .................................................................40 Alte tipuri de întrebări cu tipar melodic ascendent.................................42 întrebări parțiale rostite ca un ecou...............................................42 Cuvintele interogative folosite izolat .............................................43 întrebările „rememorați ve".........................................................44 Tiparul descendent interogativ .....................................................45 Tiparul descendent interogativ vs tiparul descendent declarativ.....................45 Tiparul descendent interogativ și poziția cuvintelor interogative...................46 poziția inițială....................................................................46 poziția internă.....................................................................47 poziția finală......................................................................48 întrebări parțiale cu mai multe cuvinte interogative................................48 Emfaza în întrebările parțiale .....................................................50 Factori modificatori ai tiparului descendent interogativ............................51 Emfaza pe alt cuvânt decât cuvântul interogativ (tipul Când vine?) .................51 Vocativul...........................................................................52 Negația ............................................................................53 Scurte întrebări parțiale eliptice de predicat .....................................53 care așteaptă răspuns...............................................................53 care nu așteaptă răspuns ...........................................................54 Exclamații ....................................................................... 55 182 Rolul intonației în distincția cuvânt interogativ vs cuvânt relativ w cuvânt exclamativ......................................................55 Opoziția cuvânt interogativ vs cuvânt relativ ...............................55 Opoziția cuvânt relativ vs cuvânt exclamativ ................................58 Topica și intonația exclamativă .............................................58 „Interjecția" ce.............................................................59 Tiparul ascendent-descendent interogativ.....................................60 Tiparul descendent-ascendent interogativ.....................................62 întrebări construite cu „tag“ (tipul: Vii să m-ajuți, nu-i așa?) ............62 întrebări „compuse" (tipul: Cum pleci, cu trenul?)...........................64 INTONAȚIE ȘI SINTAXĂ ........................................................65 Intonația și elipsa..........................................................65 Elipsă și „transfer melodic".................................................66 Alte tipuri de elipse introduse prin dacă....................................70 optativa exclamativă (tipul: De-aș ajunge mai degrabă!) ....................70 condiționala exclamativă (tipul: Dacă ți-aș spune câte am pătimit!).........71 Exclamative cu intonație „de suspensie" .....................................71 Enunțuri eliptice introduse prin să .........................................72 Când eliptic și exclamativ...................................................76 Unde eliptic și exclamativ...................................................78 Rolul prozodiei în rezolvarea ambiguității sintactice .......................81 Rezolvarea ambiguității sintactice la nivelul propoziției ...................81 Rezolvarea ambiguității sintactice la nivelul frazei ........................84 CÂTEVA FUNCȚII EXPRESIVE ALE INTONAȚIEI......................................88 Structuri cu conținut superlativ legat de calitate...........................88 Structuri cu conținut superlativ legat de cantitate..........................91 Alte intonații cu valoare expresivă însoțite de lungirea sunetelor ..........93 Consecutivele „superlative" .................................................98 Funcția „evocativă" a prozodiei.............................................102 INTONAȚIA ȘI FRAZEOLOGIA ...................................................104 Răspunsuri întărite.........................................................105 Expresii cu intonație ironică...............................................108 Expresii fără pereche nefrazeologică........................................110 INTONAȚIA ȘI PUNCTUAȚIA......................................................HI Funcții gramaticale ale punctuației .........................................H2 183 Funcții paralingvistice ale punctuației ......................................H2 Funcția punctuației de a exprima concomitent valori semantice și / sau gramaticale și prozodice ................................................113 Punctul ......................................................................H4 Semnul întrebării ............................................................U4 Semnul exclamării ...........................................................116 Semnul întrebării și exclamării .............................................118 Paranteza și linia de pauză..................................................119 Punctele de suspensie........................................................120 întreruperea vorbirii de către interlocutor .................................120 întreruperea mesajului de către vorbitorul însuși............................122 INTONAȚII DIALECTALE ........................................................125 Maramureș ...................................................................126 Intonația frazelor declarative negative......................................126 Intonația altor tipuri de fraze (negative sau cu emfază).....................128 Bihor........................................................................129 Descrierea acustică a „intonației de Lelești" (IL) ..........................131 Lungirea silabei finale .....................................................131 Funcțiile conversaționale ale IL.............................................133 Observații de ordin sociolingvistic asupra IL ...............................136 Comentarii metalingvistice ale vorbitorilor locali privitoare la IL .........137 O intonație sud-carpatică în Țara Oltului....................................140 Tipare melodice comune cu limba literară.....................................144 Tipare melodice comune cu graiurile ardelenești .............................144 Tipare melodice specifice („intonația de tip Muscel“)........................145 ANEXĂ: Ilustrații corespunzătoare cap. 8 Intonații dialectale (fig. 2-50)....150 CONSIDERAȚII FINALE..........................................................166 MELODY OF SPEECH IN RQMANIAN (abstract)......................................168 BIBLIOGRAFIE ................................................................170 INDICE DE AUTORI ............................................................177 184