Laurenția Dascălii Jinga Liana Pop (coordonatoare) DIALOGUL ÎN ROMÂNA VORBITĂ OMAGIU PROFESORULUI SORIN STATI LA A 70-A ANIVERSARE Lista autorilor Marina Ciolac Universitatea din București Laurenția Dascălu Jinga Institutul de lingvistică „lorgu Iordan - Al. Rosetti“ al Academiei Române Elena Dragoș Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca Andreea Enache Institutul de lingvistică „lorgu Iordan - Al. Rosetti'1 al Academiei Române Diana Ghido Institutul de lingvistică „lorgu Iordan - Al. Rosetti“ al Academiei Române Sanda Golopenția Eretescu Brown University, S.U.A. Liliana lonescu-Ruxăndoiu Universitatea din București Margareta Mânu Magda Institutul de lingvistică „lorgu Iordan - Al. Rosetti“ al Academici Române Irina Matei-FIoarea Institutul de lingvistică „lorgu Iordan - Al. Rosetli“ al Academiei Române Vera Năstase Institutul de lingvistică „lorgu Iordan - Al. Rosetti“ al Academiei Române Liana Pop Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca Mihaela Popescu Institutul de lingvistică „lorgu Iordan - Al. Rosetti“ al Academiei Române Gabriela Alina Sauciuc Universitatea din București Răzvan Săftoiu Universitatea „Petrol-Gaze“ din Ploiești Camelia Stan Universitatea din București Andra Șerbănescu Universitatea din București și Institutul de Lingvistică „lorgu Iordan - Al. Rosetti“ al Academiei Române Ariadna Ștefănescu Universitatea din București Magdalena Vulpe Institutul de lingvistică „lorgu Iordan - Al. Rosetti“ al Academiei Române Rodica Zafiu Universitatea din București LAURENȚIA DASCÂLU JINGA LIANA POP (coordonatoare) DIALOGUL ÎN ROMÂNA VORBITĂ OMAGIU PROFESORULUI SORIN STATI LA A 70-A ANIVERSARE 6 Gr I EDITURA Oscar Prinț București, 2003 TEHNOREDACTARE TRAIAN B ÂD IC A N CORECTURA FLORICA BUZINSCHI coperta Cristian Narcis Băla șa EDITURA Oscar Prinț București, sector 5 Bulevardul Regina Elisabeta nr. 71 et. 3, ap. 7 tel./fax:(021) 315.48.74 mobil: 0722.308.859, 0722.723.139 e-mail: contact@oscarprim.ro ISBN 973-668-012-6 © Oscar Prinț 2003 Cuprins Cuvânt înainte........................................................... 7 Bibliografia profesorului Sorin Stati (1997-2003)........................ 11 Profesorul Sorin Stati: Curriculum vitae................................. 13 Probleme legate de transcrierea conversației ........................... 15 Sanda Golopenția Notația conversațională ca revelator pragmatic.................... 17 Diana Ghido Mărciparalingvistice și rolul lor conversațional.................. 40 Macroanaliză conversațională.............................................71 Strategii globale ale interacțiunii în discursul spontan................ 73 Margareta Manu-Magda Expresii ale mobilizării și demobilizării în dialogul social românesc.... 73 Andra Șerbănescu Scripturi culturale și acte de vorbire indirecte în limba română.. 95 Ariadna Ștefănescu Particularități inferențiale ale unor construcții lingvistice de precizare a sensului ......................................... 115 Laurenția Dascălu Jinga Digresiunile în conversația spontană .............................128 Liliana lonescu-Ruxăndoiu Funcții discursive ale secvențelor metacomunicative...............143 Rodica Zafiu Valori argumentative în conversația spontană......................149 Tipuri de discurs.......................................................166 Marina Ciolac Româna vorbită în magazine bucureștene: interacțiunea vânzăîor-client....166 5 Microanaliză conversațională......................................................181 Unități minimale și secvențializare...............................................183 Magdalena Vulpe Discurs reprodus: observații asupra locului enunțului citant în raport cu citatul, în româna vorbita...........................183 Irina Matei-Floarea Secvențe metalingvistice în româna vorbita .......................194 Răzvan Săftoiu Schimburile verbale în conversația fatică.........................203 Vera Năstase Acordul afirmativ în limba română vorbită.........................216 Mihaela Popescu Aspecte ale dezacordului în comunicarea orală.....................228 Mărci discursive..................................................................239 Liana Pop „Așa-i, nu-i așa?” De la adverb la marcă discursivă: un caz de gramaticalizare.........................................239 Gabriela-Alina Sauciuc Interjecția vai în limba română vorbită...........................262 Andreea Enache Semnalele back-channel în limba română. Formă și funcții..........281 Lexic.............................................................................293 Camelia Stan Numele de acțiune românești în vorbirea familiară ................293 Recenzii: Corpusuri de română vorbită.............................................303 Liana Pop Laurenția Dascălu Jinga, Corpus de română vorbită (CORV). Eșantioane, București, Editura Oscar Prinț, 2002 ............................ 305 Liana Pop Liliana lonescu-Ruxăndoiu (coord.), Interacțiunea verbală în româna actuală. Corpus (selectiv). Schiță de tipologie, Editura Universității din București, 2002 .........................................’....309 Elena Dragoș Klaus Bochmann, Vasile Dumbravă (ed.), Limba română vorbită în Moldova istorică, voi. I—II, Leipzig Universitătsverlag, 2002 ....312 Anexe: Convenții de transcriere a conversației....................................317 Anexa 1: CORV...................................................................319 Anexa 2: IV.....................................................................320 6 Cuvânt înainte Volumul acesta s-a lăsat mult așteptat. Este vorba despre o premieră „a genu- lui", în sensul că el reunește pentru prima dată mai multe preocupări românești din domeniul analizei limbii române vorbite și a dialogului. Lucrări anterioare foarte serioase au avut drept suport îndeosebi texte dialectale și reprezintă repere importante pentru studiul limbii vorbite, dar volumul prezent este o primă „colecție" de studii românești, care ar putea da o imagine de ansamblu asupra potențialului de cercetare și asupra stadiului în care a ajuns analiza dialogului în româna vorbită actuală. Existența Asociației Internaționale pentru Analiza Dialogului (International Association for Dialogue Analysis - IADA) - înființată de profesorul Sorin Stati la Bologna în anul 1990 - a dat un important impuls cercetătorilor români pentru acest gen de studii, și multe dintre articolele incluse în volumul de față sunt rodul încurajării noastre de către Profesorul Stati. Dedicăm acest volum profesorului Sorin Stati, în semn de omagiu la împlinirea a 70 de ani. Am încercat să reunim aici contribuții ale unor cercetători cu experiență, unii deschizători de drum pentru analiza limbii române vorbite și a conversației, dar și multe „condeie tinere", iar din acest punct de vedere ni se pare că ceea ce oferim acum este o solidă garanție de calitate și de continuitate, semnul că se con- turează o „școală" de analiza dialogului care nu va rămâne o simplă „generație". Cartea de față intenționează să inaugureze o „serie", căci - și aceasta va fi evident pentru oricine o va parcurge - domeniul de cercetare pe care și-1 propune este „cald" și extrem de generos. Apariția recentă, și aproape simultan, a două corpusuri de română vorbită - CORV (Corpus de română vorbită. Eșantioane, constituit de Laurenția Dascălu Jinga) și IV (Interacțiunea verbală..., apărut sub coordonarea Lilianei lonescu-Ruxăndoiu) - a reprezentat un puternic ferment, majoritatea exemplelor provenind din aceste două corpusuri orale; în afara lor, un asemenea tip de cercetare ar fi practic imposibil. Faptul că articolele reunite în volum utilizează în mod constant aceste două corpusuri specializate conferă o mai mare omogenitate rezultatelor analizelor de față și, în același timp, sugerează un stil aproape fixat de transcriere pentru corpusurile de limbă română vorbită. Diferențele ortografice sau de altă natură existente în stilul transcrierilor au fost preluate ca atare. 7 Volumul cuprinde descrieri ale corpusurilor de română vorbită, aspecte privind constituirea și transcrierea corpusurilor și unele caracteristici ale dialogului în româna vorbită 0 la nivel macro, caracteristici legate de programarea dialogului și de strategiile conversaționale globale, fie generale, fie specifice spațiului cultural românesc: particularități ale discursului neprogramat, strategii conversaționale și argumentative, scripturi comportamentale, tipuri de interacțiuni; 0 la nivel micro', unități dialogale minimale, mărci discursiv-dialogale, particularități lexicale etc. Am încercat să grupăm aceste contribuții în funcție de tematica lor, dar nu o dată ni s-a părut că unul și același articol s-ar include foarte bine și în altă secțiune tematică a volumului. în ceea ce privește problematica actuală a transcrierilor folosite și valorificând rezultate ale unor temeinice studii anterioare, Sanda Golopenția ne dă o analiză locuționară a conversației, o „morfologie a conversației" în „versiune revăzută"; autoarea comentează insuficiența majorității sistemelor de transcriere a conversațiilor, care lasă să se piardă configurațiile situaționale ale interacțiunilor verbale, și propune un sistem de notație care să poată da seamă de articularea sintactică și pragmatică a acestora. într-o abordare de tip pragmafonetic, Diana Ghido întreprinde o analiză asupra mărcilor paradiscursive (înălțimea și intensitatea vocii, rostirea șoptită sau marcată, tempoul, citarea imitativă, râsul etc.) din corpusurile CORV și IV, și rolul lor conversațional. La nivelul macroanalizei conversaționale, adică al strategiilor globale ale interacțiunii, mai mulți autori se ocupă, succesiv, de aspectul neprogramat, spontan, al discursului, văzut în contrast implicit cu ceea ce se cheamă discursul programat, în general scris. Este interesantă abordarea la mai mulți autori a aspectelor culturale, specific românești, așa cum apar ele din analiza directă a corpusurilor. Astfel, și respectând o ordine logică a gestiunii interacțiunilor, contribuțiile ating probleme legate de strategii de inițiere, de continuare și gestiune generală a dialogurilor. Faptul că formulele inițiatoare de conversație sau strategiile prin care vorbitorii „intră în vorbă" pot defini ceea ce se cheamă un „tip pragmatic", îl demonstrază Margareta Magda, distingând, în comparație cu vorbitorii germani, un tip pragmatic românesc, legat de strategiile de demarare și progresie a conversației: frecvența termenilor de interpelare, prezența indicilor volitivi, centrarea pe participați și nu pe tema dialogului, persuasiunea prin insistență ș.a. Ca preferințe interacționale, indirecția și vagul apar drept caracteristici la mai multe nivele ale discursului în cultura română. Pe de o parte, pornind de la o serie de observații făcute în cadrul mai larg al performării actelor de vorbire indirecte, Andra Vasilescu le integrează în cultura română, punând în evidență o zonă coerentă de manifestare a scripturilor culturale. Pe de altă parte, din perspectiva teoriilor relevanței și a inferenței și cu ajutorul unor expresii de 8 referențializare aproximativă, Ariadna Ștefănescu desprinde, ca strategie preferată în limba română colocvială, utilizarea vagă a unor rutine conversaționale. Preocupată de aspectele discursului neprogramat, Laurenția Dascălu Jinga se ocupă de digresiuni, încercând să ofere o definiție a acestui fenomen din perspectiva analistului de discurs. Autoarea distinge mai multe subcategorii de digresiuni și de mărci, atât de introducere digresivă, cât și de revenire la „firul discursiv". La alt nivel al strategiilor discursive, Liliana lonescu-Ruxăndoiu observă, în dezbaterile TV, secvențele metacomunicative evaluative ale locutorilor (asupra propriului lor discurs sau a discursului altor partici- panți) și pune în evidență rolul acestor secvențe în manipularea opiniilor în discursurile polemice. Rodica Zafiu observă modul în care componenta argumentativă a comunicării se manifestă în conversația curentă chiar și în dialogurile consensuale, care nu au o claia miză persuasivă, și sugerează câteva trăsături caracteristice ale argumentării în conversația spontană colocvială în limba română actuală. Secțiunea destinată structurării globale a dialogului în româna vorbită se încheie cu analiza sociolingvistică efectuată de Marina Ciolac asupra unui tip de interacțiune specifică în magazinele bucureștene, cu observarea raporturilor de roluri și locuri și caracteris- ticile românei orale curente în aceste dialoguri în perioada actuală. Secțiunea destinată microanalizei conversaționale grupează contribuții ce țin de organizarea „locală" a dialogului în româna vorbită: aspecte legate de consti- tuirea unor secvențe sau unități dialogale minimale, de specificitatea unor „mărci discursive^ ale limbii române sau de aspecte lexicale ale românei vorbite. Astfel, ca aspect al intertextualității, Magdalena Vulpe observă, în discursul reprodus, locul enunțului citant în raport cu citatul, constatând preferința românei vorbite de uz mediu (vs româna literară/scrisă) pentru poziția inițială a enunțului citant față de discursul citat. Secvențe metalingvistice și metacomunicative de tip monologal sau dialogal sunt observate și clasificate, așa cum apar ele în CORV, de Irina Matei-Floarea. Răzvan Săftoiu analizează compoziția secvențelor de conver- sație fatică, iar acordul și dezacordul ca posibilități de secvențializare fac obiectul articolelor redactate de Vera Năstase și, respectiv, Mihaela Popescu, In ceea ce privește mărcile discursive, volumul include descrieri ale adverbului așa, ale interjecției vai și ale unor semnale de tip back-channel folosite în corpusurile actualmente disponibile pentru româna vorbită. Prima contribuție se face, de către Liana Pop, din perspectiva teoriei gramaticalizării și prin observarea unor domenii de referință distincte ale deicticului așa, ceea ce face posibilă departajarea între utilizările descriptive vs procedurale ale acestui adverbial. în analiza interjecției vai, Gabriela Alina Sauciuc adoptă tot o perspectivă cognitiv-pragmatică, distingând „tipuri de vai11 în funcție de distribuția sintagmatică (monologală), respectiv de dis- tribuția interjectivului în cadrul perechii adiacente (dialogale). Andreea Enache analizează rolul semnalelor de control (back-channel) pentru continuarea și efi- ciența conversației, punând în evidență specificitatea acestora pentru comunicarea orală românească. 9 O singură contribuție din volum se ocupă de aspecte lexicale ale românei vorbite, aceea a Cameliei Stan, referitoare la numele de acțiuni în registrul familiar; autoarea conchide că natura verbală a substantivelor se manifestă mai puțin pregnant în această varietate a limbii române. In secțiunea intitulată Recenzii: Corpusuri de română vorbită oferim câteva prezentări ale corpusurilor de română vorbită (CORV, IV și Bochmann/Dumbrava), iar în Anexe, sistemul de transcrieri specific fiecăruia, mai ales acolo unde ele au fost preluate în exemplele din volum. Câteva observații se impun pentru a pune oarecum „în gardă" cititorul în ceea ce privește terminologia românească din domeniul analizei pragmatice a conversațiilor, așa cum se întâlnește în acest volum, sau în alte lucrări de specialitate. Aceasta oscilează încă, pe alocuri, între un termen sau altul, uneori chiar între trei sau mai mulți termeni, din cauza dependenței neologismelor față de o limbă sau alta, în special engleza, franceza, italiana. Dăm mai jos câțiva termeni concurenți ai unor asemenea concepte: agonal, agonistic ambreior, shifter atractor, marcă de aproximare/de categorizare, marcă de ajustare noțională (MAN), relativizator, îngrăditor deixis, deixă discurs raportat, discurs reprodus construcție abandonată, false start intervenție, replică, luare de cuvânt, mișcare discursivă informare (act de oferire de informație, informație oferită întrebare atașată, întrebare tag marcă discursivă, semnal discursiv, marcator discursiv marcă de control, marcă de recepție, marcă fatică, continuator, semnal (de tip) back-channel. Coordonatoarele 10 Bibliografia lucrărilor profesorului Sorin Stati (1997-2003)1 1997 202. „Sequenze di ruoli argomentativi nel dialogo“, în G. E. Bussi, Marina Bondi, Francesca Gatta (eds.), Argument. La logica informate del discorso, Atti del Convegno Forlî dicembre 1995, CLUEB, Bologna Understanding. 203. „La theorie des champs lexicaux“, în U. Hoinkes, W. Dietrich (eds.), Kaleidoskop der lexikalischen Semantik, Gunter Narr, Tiibingen. 204. „Les relations transphrastiques: syntaxe et/ou semantiq.ue“, în C1LL, Actes du XXe Colloque internațional de linguistique fonctionnelle, Liege, 1995, Louvain-la-Neuve. 205. „Gli italianismi nella lingua romena”, în H. Stammerjohann (ed.), Atti del Simposio internaționale in memoria di Gianfranco Folena, Weimar, aprile 1996, Narr, Tiibingen. 206. Ed. în colaborare cu E. Pietri, D. Laroche-Bouvy, Dialoganalyse V, Referate der 5. Arbeitstagung Paris, 1994, Niemeyer, Tiibingen. 1998 207. „Logique et para-argumentation“, în F. Cabasino (ed.), Du dialogue au polylogue, CISV, Roma. 208. „II lessico dell'argomentazione“, în Marina Bondi (ed.), Forms of argumentative discourse. Per un'analisi linguistica delVargomentațione. Atti del Convegno Bologna, dicembre 1996, CLUEB, Bologna. 209. „La concession: syntaxe, logique et argumentation“, în Linguistique, 34/2. 210. „Le texte argumentatif“, în S. Cmejrkova, J. Hoffmannova, O. Mullerova, J. Svetla (eds.), Dialoganalyse VI, Proceedings of the 6th Conference, Prague 1996, Niemeyer, Tiibingen. 1 Prezenta listă continuă anterioara „Bibliographie des travaux du professeur Sorin Stati“, Revue roumaine de linguistique XLII (1997), 1-2: 3-16. 11 2000 211. „L'estensione degli schemi argomentativi", în G. R. Franci (ed.), Studi orientali e linguistici, VII, CLUEB, Bologna. 2001 212. „Note sulla forza persuasiva", în SCOMS, I, 1. 2002 213. Principi di analisi argomentativa. Patron, Bologna. 2003 214. „Misunderstanding - a dialogic problem", în K. Aijmer (ed.), Dialoganalyse VIL Atti del convegno Goteborg 2001, Niemeyer, Tubingen. Abrevieri CILL Cahiers de l'Institut de Linguistique de Louvain CISV Centro d'Informazione e Stampa Universitaria, Roma CLUEB Cooperativa Librăria Universitaria Editrice, Bologna Linguistique La linguistique, Revue de la Societe Internationale de Linguistique Fonctionnelle SCOMS Studies in Commmunication Sciences, Universitâ della Svizzera Italiana, Lugano 12 Profesorul Sorin Stati: Curriculum vitae Născut la București, la 1 februarie 1932. S-a stabilit in Italia din 1971 unde obține cetățenia italiană (1978). Titluri de studiu Absolvent al Facultății de Filologie a Universității București, secția „filologie clasică", în 1954. Doctor in filologie la Universitatea București, titlu obținut în 1967 cu o teză de lingvistică generală („Sistemul sintactic al limbii"), publicată la Editura Academiei Române sub titlul „Teorie și metodă in sintaxă" și tradusă în limba italiană („Teoria e metodo nella sintassi", Bologna, II Mulino, 1972). Doctorat de stat, cu mențiunea „tres honorable", la Universitatea Sorbona (Paris) în 1978, cu o teză intitulată „Le systeme semantique des adjectifs dans Ies langues romanes", ulterior publicată la Paris (editura Jean Fayard, 1979). Activitatea didactică Asistent, lector, conferențiar și apoi profesor, șef de catedră la catedra de Lingvistică generală și Filologie clasică la Facultatea de Filologie a Universității București, între anii 1954 și 1971. A ținut cursuri și seminarii de limba latină, limba greacă, introducere în lingvistică, lingvistică generală. în 1971 s-a stabilit în Italia, mai întâi la Universitatea din Padova, ca profesor de limba și literatura română și apoi de lingvistică generală. Profesor de lingvistică la Universitatea din Mesina și, timp de patru ani, de limba și literatura română la Facultatea de Litere din Veneția. Profesor de lingvistică generală și aplicată la Școala superioară de interpreți și traducători din Forlî (1990-1995). Titularul catedrei de lingvistică la Facultatea de Litere și Filosofie, Universitatea Bologna (începând din 1981). Profesor suplinitor de filologie germanică timp de patru ani la Universitatea Bologna. 13 Ca „visiting professor“ în străinătate a ținut cursuri de filologie romanică și lingvistică generală la universitățile din: Paris, Aarhus (Danemarca), Lund, Innsbruck, Lugano. A ținut peste o sută de conferințe la universități din Italia, România, Franța, Germania, Anglia, Norvegia, Suedia, Danemarca, Belgia, Olanda, Austria, Cehoslovacia, Spania, Portugalia, Grecia, Bulgaria, SUA, Canada, Israel. Titluri onorifice Premiul „B. P. Hasdeu“ al Academiei Române (1956). Director al laboratorului de semiotică al Universității București (1970). Președinte al Societății Internaționale pentru Studiul Dialogului (IADA) cu sediul la Bologna (din 1990), în această calitate organizând congrese de lingvistica dialogului la Universitățile din Bologna, Praga, Paris, Basel, Goteborg, Erlangen, Birmingham, Toulouse. Vicepreședinte al „Societe Internationale de Linguistique Fonctionnelle41 (Paris). Membru de onoare al Academiei Române (1993). Membru corespondent al „Accademia delle Scienze dellTstituto di Bologna". Activitatea științifică A desfășurat o intensă activitate de cercetare în cadrul Institutului de lingvistică al Academiei Române, începând din 1954, colaborând la redactarea Dicționarului limbii române (4 volume), a Dicționarului ortoepic și de punctuație, a Gramaticii limbii române, a Istoriei limbii române (voi. I și II). A publicat douăzeci de cărți și zeci de articole și studii în diverse reviste de specialitate din România, Italia, Franța, Austria (vezi Bibliografia), tratând probleme de lingvistică generală, sintaxă, semantică, lexicologie, istoria limbii române, prag- malingvistică, teoria argumentării. A redactat articolele privind lingviștii români in Lexicon Grammaticorum ed. H. Stammerjohann, Tiibingen, Niemeyer, 1996. A redactat mai multe articole din Lexikon der Romanistischen Linguistik (volumele privind limbile română și italiană), Tiibingen, Niemeyer. Membru in comitetele de redacție ale mai multor publicații periodice: Revue Roumaine de Linguistique, Limba Română, Lingua e Stile (Bologna), Francofonia (Bologna), Contextos (Spagna), Studies in Communication Sciences (Lugano). Membru al mai multor societăți (italiene și străine) de lingvistică. A întemeiat „International Association for Dialogue Analysis“ (IADA), cu sediul la Bologna. A participat cu comunicări la numeroase congrese, simpozioane etc. în diverse țări. A organizat congrese naționale (în Italia) și internaționale cu tematică lingvistică: la Padova, Bologna, Paris, Praga, Basel, Goteborg, Lugano, Salzburg. Probleme legate de transcrierea conversației Sanda Golopenția Sanda_Golopentia@Brown.edu Notația conversațională ca revelator pragmatic 0. Introducere Prima parte a lucrării de față (secțiunile 1-11) reprezintă traducerea în română, cu adăugiri, a unui articol intitulat ,,Precis de notation conversationnelle“, apărut în volumul Les voies de la pragmatique, în anul 1988. Notația conversațională pe care o prezentam atunci fusese pusă la încercare în studiul Conversația - un studiu de caz, publicat în anul 1979. Secțiunea 12 a fost adăugată din dorința de a vedea în ce măsură sistemul de notație pe care îl preconizăm poate servi în transcrierea Corpusului de română vorbită (CORV) pe care l-a inițiat Laurenția Dascălii Jinga, în cadrul Institutului de Lingvistică „I. Iordan - Al. Rosetti“. A B C D E ABC Figura 1 A domină direct poziția B; B domină direct poziția C și D domină direct poziția E. A domină indirect pozițiile B, C, D și E; B domină indirect pozițiile C, D și E; iar C domină indirect pozițiile D și E. 17 Așa cum e practicată în lucrările de dialectologie, etnolingvistică, sociolingvistică, pragmatică lingvistică, analiză conversațională etc., transcrierea fonetică a conversațiilor, care a atins un grad de precizie impresionant, nu oferă încă o imagine precisă a articulării sintactice și pragmatice a acestora. Propun și comentez în cele ce urmează un sistem de notație care, fără a complica excesiv munca de dispunere în pagină a unei interacțiuni conversaționale, îmi pare de natură a-i pune în evidență desfășurarea și componentele esențiale, atât din punct de vedere sintactic, cât și din punct de vedere pragmatic. Asemenea notației muzicale, sistemul acesta „dispune“ conversațiile pe un ,,portativ pragmatic44 în care se disting cinci poziții (figura 1). 1. Intervențiile promulgate Pozițiile C și E sunt poziții sintactice menite să găzduiască transcrierea fonetică a expresiilor lingvistice așa cum au fost produse în cursul conversației. Diferența între ele constă în faptul că în poziția C nu pot figura decât expresiile lingvistice care constituie o intervenție conversațională promulgată, cu alte cuvinte componenta unui schimb conversațional in praesentia, pe când expresiile notate în poziția E sunt exclusiv intervenții raportate sau imaginate de unul dintre participanții la conversație, ele putând fi atribuite unor Locutori absenți sau unor ipostaze conversaționale trecute ale celui care vorbește și fiind inserate dinamic în conversații distincte anterioare celei care face obiectul notației. Conceptul de promulgare, pe care l-am introdus în Golopenția (1978), se caracterizează în esență prin ansamblul următoarelor trăsături: (a) obiectul unei promulgări nu poate fi constituit decât de o intervenție conversațională; (b) pentru ca o secvență conversațională să poată fi considerată ca promulgată, e necesar ca ea să fie (b') articulată de un Locutor legitim, cu alte cuvinte de un Locutor care vorbește cu drepturi depline, de drept, „la rândul său44, deținând ceea ce se numește în franceză le tour de parole, iar în engleză turn', (b") acceptată de acesta, ceea ce exclude din clasa intervențiilor promulgate secvențele ironice, de exemplu, tulburătoare în măsura în care cei care le rostesc se desolidarizează de ele, iar ceilalți participanți la conversație nu știu „ce să facă cu ele44; și (b'") adresată de Locutor unui Alocutor. După cum se poate vedea, acceptarea unei secvențe de către cel căruia aceasta i-a fost adresată nu reprezintă o condiție necesară a promulgării ei. 2. Pozițiile pragmatice A, B și D Pozițiile A, B și D sunt poziții pragmatice în care se inserează elementele metalingvistice prin intermediul cărora pot fi caracterizate pragmatic expresiile lingvistice de sub C și E. Mai precis, (a) elementele figurând sub A și B reprezintă 18 specificări pragmatice ale intervențiilor conversaționale a căror transcriere debutează pe același rând, în poziție C, iar (b) elementele apărând sub D reprezintă specificări pragmatice ale expresiilor lingvistice a căror transcriere debutează pe același rând, în poziție E. 3. Poziții obligatorii și poziții opționale Pozițiile A, B și C sunt poziții obligatorii. Ele configurează reprezentarea grafică minimală a oTicărei conversații. Pozițiile D și E sunt poziții opționale. 4. Schimburile conversaționale Poziția A va fi ocupată de cifrele care indică numărul de ordine al unităților pragmatice de bază care compun conversația. Aceste unități vor fi numite unități conversaționale de bază sau schimburi conversaționale și constau, în mod esențial, din secvența intervenție stimul-intervenție reacție. Numărul de intervenții conversa- ționale (de replici) conținute într-un schimb conversațional depinde de numărul de participanți la conversația respectivă. într-o conversație cu doi participanți, un schimb conversațional va avea în mod normal cel puțin două intervenții, într-o conversație cu trei participanți un schimb conversațional va număra cel puțin trei intervenții ș.a.m.d. Când partenerul vizat ca Alocutor de către Locutor nu preia rolul de Locutor (pentru că nu vrea să vorbească, nu înțelege ce a spus Locutorul etc.), numărul intervențiilor care compun schimbul conversațional crește în consecință. 5. Prefixul de intervenție conversațională Poziția B va fi ocupată de un prefix de intervenție conversațională având următoarea structură: (a) sigla care trimite la participantul care asumă rolul conversațional de Locutor; (b) bara orizontală „—”, care trimite la actul de adresare de către Locutor a intervenției sale în direcția unui Alocutor; (c) sigla care trimite la participantul care asumă rolul conversațional de Alocutor; (d) bară oblică urmată de sigla participantului (sau siglele participanților) care asumă rolul conversațional de Martor; (e) marca a actului de promulgare. Transcrierea intervenției a adresate de X lui Y în prezența Martorilor Z și W va fi așadar prefixată prin: X—Y/Z, W: a 19 Această notație corespunde cazului în care desfășurarea ulterioară a conversației confirmă acceptarea, de către Y, a rolului de Alocutor propus de X. în cazul în care desfășurarea ulterioară a conversației arată că participantul vizat ca Alocutor de către Locutor nu a acceptat să joace rolul respectiv, vom marca printr-un asterisc adăugat la sigla acestuia Alocutorul care se sustrage. Prefixul de intervenție va avea în acest caz forma următoare: X—Y*/Z, W: a în cazul în care Locutorul vorbește fără a se adresa (explicit sau implicit) cuiva anume, am putea spune fără a-și crea un Alocutor, prefixul de intervenție va avea forma următoare: X/Y, Z, W: în cazul în care Locutorul vorbește fără martori, monologhează (în piesele de teatru, de exemplu), prefixul de intervenție va avea forma: X/0: unde 0 = zero. Pe această cale devine posibilă introducerea distincției dintre o secvență monologală auzită de alții, dar neadresată lor, și o secvență monologală emisă fără martori. Inutilă în cazul transcrierii unor conversații reale, distincția aceasta poate fi folositoare în notarea conversațiilor teatrale sau a conversațiilor transmise (telefonic sau la radio), ea marcând două nivele diferite ale gradului de însingurare verbală, de izolare lingvistică a Locutorului. Atunci când conversația se desfășoară între numai doi parteneri X și Y, deci în cazul conversațiilor fără martori, prefixul de intervenție va avea forma redusă următoare: X—Y: Sigla agentului Locutor trimite la: (a) cel care articulează expresia lingvistică a cărei transcriere debutează pe același rând, în poziție C sau E, sau pe un rând n în poziția E dominată de siglă (de prefixul de intervenție). De exemplu, o reprezentare de tipul: 15 X—Y/Z: a P b c Q d Y—X/Z: P e 16 Z—X/Y: h 20 în care cifrele 15 și 16 apar în poziție A; siglele P și Q apar în poziție D; expresiile abreviate prin a, c sau h apar în poziție C, iar cele abreviate prin b, d, e apar în poziție E, trimite la un fragment conversațional în care individul X a articulat expresia abcd asumând direct porțiunile a și c și atribuindu-le indivizilor P, respectiv Q, porțiunile b, respectiv d\ individul Y a articulat expresia e, atribuind-o unui vorbitor absent P; și individul Z a articulat expresia h, asumând-o. (b) cel care adresează expresia lingvistică asociată în poziția C, individului specificat prin sigla care urmează după „—“ în cadrul prefixului de intervenție. Dacă revenim la exemplul anterior, el se va preta astfel și la lectura: X a adresat expresia ac individului Y în prezența lui Z, iar Z a adresat expresia li lui X în prezența lui Y. Este de remarcat faptul că, întrucât nu apar direct în poziție C, ci se află sub dominanță E, expresiile b și d nu reprezintă expresii adresate de X lui Y sau altcuiva; iar expresia e nu reprezintă o expresie adresată de Y lui X sau altcuiva. (c) cel care raportează cazul în care un Locutor absent (specificat în poziția D) a articulat sau cel care imaginează cazul în care un Locutor virtual (specificat în poziția D) ar putea articula expresiile lingvistice care ocupă poziția E dominată de prefixul B, aducându-le astfel în legătură (de paralelism, opoziție, prin asociere vagă) cu conversația în curs de desfășurare. Din acest punct de vedere, fragmentul de mai sus poate fi citit și ca: X raportează (imaginează) o situație conversațională în care expresiile b și d au fost articulate de P, respectiv Q, și o pune în legătură implicită cu dialogul pe care îl poartă cu Y; Y raportează (imaginează) o situație conversațională în care expresia e a fost articulată de P. Parcurgând, de sus în jos, siglele care specifică Locutorul în cadrul prefixe- lor de intervenție de sub B, putem vedea în ce ordine și la ce intervale participanții la conversație au asumat rolul de Locutor. Această informație e mai cu seamă interesantă în cazul conversațiilor antrenând mai mult de doi parteneri. Există însă, chiar în cazul conversațiilor cu doi parteneri, situații în care un același individ asumă succesiv rolul de Locutor (întrucât Alocutorul vizat se sustrage) și în care, de pe urma acestui fapt, specificarea Locatorului care insistă e departe de a fi superfluă. Intr-o astfel de situație, schimbul conversațional care „se înfiripă” cu greutate ar putea fi notat după cum urmează: 1 X—Y*:abcd X—Y*:e X—Y: f Y—X: gh 2 Vom citi o asemenea notație ca: X i se adresează lui Y, care eludează în două reprize oferta lui conversațională (apelul lui conversațional) și sfârșește prin a reacționa (prin a fi antrenat în discuție) la cea de a treia intervenție a acestuia. De remarcat că, într-un asemenea caz, schimbul conversațional al unei conversații cu doi participanți ajunge să totalizeze patru intervenții. 21 Numărând siglele de Locutor care apar în poziție B, obținem numărul de momente conversaționale distincte (de luări de cuvânt, în sensul fr. tours de parole), de replici, dacă vorbim despre o piesă de teatru. De exemplu, în reprezentarea imediat anterioară, există patru momente conversaționale. Numărul de ordine al momentului conversațional va fi adăugat, sub formă de indice, la fiecare dintre siglele de Locutor de sub B. Dacă reprezentarea de sub (a) mai sus ar corespunde începutului unei conversații, ea ar avea astfel forma: 1 X]—Y/Z: a P b c Q d Y2—X/Z: P e 2 Z3—X/Y: h Faptul că rolul de Locutor sau Alocutor t i fost asumat de un grup va fi marcat prin includerea între acolade a siglelor desemnând indivizii care constituie grupul. O intervenție adresată de X grupului Alocutor {Z, W, T} va fi precedată de prefixul de intervenție: X—{Z, W,T): Acest prefix pragmatic trebuie distins de prefixul: X—Z, W, T: In primul caz, {Z, W, T} reprezintă un Alocutor colectiv unic și va trebui să reacționeze, în momentul conversațional imediat următor, printr-o intervenție a cărei promulgare va fi asumată de Z-și-W-și-T ca grup. Chiar dacă, de exemplu, intervenția e articulată de un singur membru al grupului, va fi vorba în acest caz de Z ca Z-și-W-și-T, de W ca W-și-Z-și-T etc. în cel de al doilea caz, Z, W și T trimit la trei agenți Alocutori distincți care asumă, fiecare în mod distinct, în raport cu X, obligația de a promulga o intervenție la un moment ulterior celui în care a vorbit X. Pentru a desemna reprezentantul autorizat (mandatarul) unui individ mandant vom utiliza notația următoare: (a) sigla, precedată de asterisc, a individului mandant, urmată de (b) săgeată desemnând relația (contractul) numit „mandat“, urmată de (c) sigla individului mandatat (a mandatarului). Această notație va fi apoi inserată în poziție Locutor, Alocutor sau Martor în cadrul prefixului de intervenție. Dacă, de exemplu, X este mandatarul lui Y în calitate de Alocutor în raport cu un Locutor V și în prezența Martorilor T și S, prefixul de intervenție corespunzând acestei situații va avea forma următoare: V—*Y—>X/T, S: 22 Mandatarul unui grup va putea fi semnalat prin absența asteriscului antepus siglei care-i corespunde. în cazul în care grupul compus din X, Y și W este reprezentat, în cadrul interacțiunii conversaționale care face obiectul notației, de către individul Y, grupul va fi marcat după cum urmează: {*X, Y, *W) Această notație va fi inserată în prefixul de intervenție în poziția care corespunde rolului conversațional asumat de mandatar. Extrăgând din notația globală a unei conversații toate prefixele de intervenție, obținem secvența adjudecărilor de rol, care au asigurat desfășurarea interacțiunii conversaționale corespunzătoare. Vom numi această secvență fină conversației. Firul conversației reprezintă, la nivelul actelor locuționare, structura de adâncime a conversației respective. 6. Locutorii absenti Se vor introduce în poziția D siglele indivizilor (reali sau fictivi) non-participanți la conversație, cărora Locutorii le-au atribuit roluri de Locutor', Alocutor', Martor' în raport cu o expresie (un fragment conversațional) raportat(ă), imaginat(ă) etc. Locutor', Alocutor', Martor' se vor citi respectiv: Locutor non-participant (sau absent}, Alocutor non-participant (sau absent}, Martor non-participant (sau absent}. Notația utilizată e prezentată în figura 2: ABC [XI—X2/X3] E [XI— X2] Figura 2 Figura furnizează informația următoare: Locutorul absent XI a adresat Alocutorului absent X2, în prezența Martorului absent X3 expresia care figurează în poziția E imediat următoare; individul XI a adresat, în calitate de Locutor', 23 Alocutorului' X2 expresia lingvistică marcată în poziția E imediat următoare. Bara orizontală „—“ marchează actul de adresare iar bara oblică izolează Martorul de participanții activi la conversație în același mod ca în prefixul de intervenție de sub B. De remarcat, însă, (a) că prefixul de intervenție raportată, imaginată, citată, mimată etc. este inclus între paranteze drepte și (b) că el nu conține marca de promulgare Vom putea deci nota cazul în care X și Y raportează (citează, parodiază, mimează) o intervenție (o replică) dintr-o conversație trecută, care i-a antrenat atunci ca participanți activi pe indivizii absenți P și Q și, ca Martor, pe individul absent R, după cum urmează: 15 X—Y/Z: a [P—Q/R] b c [Q—P/R] d Y—X/Z: [P—Q/R] e 16 Z—X/Y: h și cazul în care fragmentul conversațional raportat reprezintă un schimb de replici în cadrul unei conversații private între P și Q în modul următor: 15 X—Y/Z: a [P-Q] b [Q-P] [P-Q] Z—X/Y: h Poziția D este așadar consacrată reprezentării datelor privind grupul uman de referință, amploarea și configurația acestuia în raport cu grupul de participanți in praesentia. Este vorba, bineînțeles, de date privind indivizii absenți pe care conversația care face obiectul notației îi evocă, menționează etc. și ale căror spuse trecute aparțin încă memoriei active a comunității lingvistice care încadrează conversația. în funcție de faptul că accentul cade pe aspectul de transcriere integrală a conversației sau pe cel de schemă pragmatică, putem opta (a) pentru introducerea în poziție D a secvenței lingvistice produse de Locutor spre a „prefixa41 replici sau schimburi de replici trecute (cum spunea bunica; vorba lui Mitică; vorba proverbului etc.) sau (b) pentru simpla specificare: [Bunica/], [Mitică/], [proverb]1 etc. 1 Proverbul este atribuibil unui individ generic. Vezi Golopenția (1979). 24 7. Aportul verbal al alocutorilor și martorilor Secvențele conversaționale promulgate (intervențiile conversaționale) fiind singurele componente legitime ale unui schimb conversațional și reacțiile verbale de Alocutor sau de Martor neconstituind intervenție, în poziția C vor fi aglutinate (sau incorporate) intervenției conversaționale a Locatorului toate faptele de vorbire atribuibile Alocutorului sau Martorului pe care aceasta le-a ocazionat și care i se ratașează de drept. (a) Pentru a marca situațiile în care indivizii care asumă rolurile de Alocutor sau de Martor intercalează cuvinte, fraze, exclamații, râsete etc. între cuvintele rostite de Locutor, vom recurge la paranteze rotunde. In interiorul parantezelor vor figura: sigla celui care inserează o expresie lingvistică sau paralingvistică și, în cazul dintâi, expresia lingvistică intercalată. Nu vom diferenția la acest nivel între intercalările de Alocutor și intercalările de Martor, dat fiind că o asemenea informație poate fi recuperată cu ușurință din prefixul de intervenție. Siglele cuprinse între paranteze nu vor fi indexate și nu vor fi urmate de bara orizontală de adresare „—“ sau de semnul de promulgare dat fiind că producția verbală sau paraverbală a participanților care asumă rolurile intermitente de Alocutor sau de Martor nu reprezintă momente conversaționale, luări de cuvânt legitime, intervenții promulgate. Reprezentarea: 4 X7—Z/Y: a(Y b)c Z8—X/Y: d se va citi așadar după cum urmează: în momentul conversațional 7, aparținând celui de al 4-lea schimb conversațional, Martorul Y a intercalat expresia b în contextul a-c al intervenției adresate de Locutorul X Alocutorului Z. Este de remarcat că, într-un asemenea caz, notația conține în mod implicit și o informație pragmatică privitoare la atitudinea de deschidere conversațională a Locutorului. Acesta a lăsat loc cuvintelor lui Y. Când Locutorul, din motive care țin de debitul caracteristic, de pasiunea cu care vorbește, de aprehensiunea în raport cu întreruperile care riscă să pună capăt prematur intervenției în care e angajat, nu face loc intercalărilor, intervenția lui va ocaziona, nu o dată, suprapuneri cu mult mai agresive. (b) Pentru a marca situațiile în care indivizii care asumă rolurile de Alocutor sau Martor vorbesc, exclamă, râd etc. în același timp cu individul Locutor, vom recurge la includerea între bare drepte a rândurilor conținând expresii articulate si- multan (expresii suprapuse). Barele vor îmbrățișa un număr de linii egal cu numărul indivizilor care acționează (vorbesc, râd etc.) simultan. Cuvintele Locutorului vor apărea pe rândul întâi, în prelungirea celor care nu au fost expuse suprapunerilor de cuvinte (de zgomote) ale participanților la conversație. In exteriorul barei, la stânga, pe fiecare din rândurile 2...n în raport cu rândul 1 al începutului intervenției, va 25 figura sigla specificând individul care a „emis" elementul respectiv. Aceste sigle nu vor fi indexate întrucât, ca și în cazul anterior, expresiile (zgomotele conversaționale) suprapuse nu reprezintă momente conversaționale (luări de cuvânt). Reprezentarea: 22 X34—Y/Z: Ic I Z \de\ Y I $1 Y35—X: h Z35—X: h notează așadar situația în care, în momentul conversațional 34 din cadrul schimbului conversațional 22, simultan cu articularea expresiei c de către Locutorul de drept X, partenerii Z (Martor) și Y (Alocutor), care nu au cuvântul, pronunță expresiile de respectiv g și, deveniți Locutori în momentul imediat următor, adresează simultan (dar nu împreună, ca rezultat al unei simple coincidențe, iar nu al unei „alianțe" conversaționale) aceluiași individ X devenit Alocutor expresia lingvistică h. Este de remarcat faptul că am considerat ca formând un moment conversațional unic vorbirea simultană a celor doi Locutori fără a renunța însă la transcrierea fonetică a fiecăreia dintre cele două articulări. S-ar putea însă ca, articulată în același timp de mai mulți Locutori, o expresie lingvistică să nu mai poată fi restituită în detaliul fiecăreia din „producerile" ei. In acest caz, vom putea recurge la notația următoare: {X35, Z35}—X: h în care Y și Z sunt percepuți de cea (cel) care transcrie ca un pseudo-grup Locutor care adresează Alocutorului X intervenția h. (c) Cele două notații pot fi combinate. Așa, de exemplu, reprezentarea: 3 X6—Y, Z: a Y I b I d Z Ici Y7... z8... marchează situația în care, în al 6-lea moment conversațional (încadrat în al 3-lea schimb conversațional), Alocutorii Y și Z au intercalat simultan expresiile b respectiv c în contextul a-d al expresiei articulate de Locutorul X. Reprezentarea: 1 X7—Z/Y: a (Y b) M c Y |rf| 26 marchează situația în care, în cel de al 7-lea moment al primului schimb conversațional, Martorul Y a intercalat expresia b în contextul a-ec al intervenției lui X și a suprapus expresia d porțiunii e a aceleiași intervenții (produsul locutoriu total al lui X7 fiind astfel aec iar cel al lui Y fiind bd). (d) Pentru a marca situațiile în care cineva începe prin a articula simultan cu Locutorul și sfârșește prin a articula în calitate de nou Locutor (răpind astfel dreptul la cuvânt), putem utiliza barele drepte în raport cu care, în loc să apară imediat la stânga barei, în poziție C, sigla răpitorului apare în poziție B, la nivelul rândului pe care figurează expresia suprapusă convertită, prin insistență, în intervenție: 5 X7—Y: c M Yy-X: I e I hij Notația aceasta marchează deci cazul în care, simultan cu articularea de către Locutorul X a expresiei d în momentul conversațional 7 al celui de al 5-lea schimb conversațional, Alocutorul a articulat expresia e și a continuat să vorbească, producând expresia hij și răpind dreptul la cuvânt al lui X, care a sfâi’șit prin a tăcea (a fost silit să renunțe la cuvânt). De remarcat că, dat fiind că și-a adjudecat dreptul la cuvânt, sigla lui Y e indexată și urmată de simbolul promulgării, iar expresia ehij corespunde, la fel cu expresia anterioară cd, unei intervenții. (e) Ansamblul expresiilor lingvistice sau paralingvistice incluse între paranteze rotunde și/sau bare drepte reprezintă surplusul, excedentul conversațional pozitiv (bogăția conversațiilor vii) sau negativ (dezordinea conversațiilor vii). El corespunde mișcărilor conversaționale semi-autorizate (sau chiar neautorizate) ale Alocutorilor și/sau ale Martorilor și măsoară gradul de spontaneitate al participanților la conversație, anga- jarea lor pasionată sau rațională în dialog, gradul de emoție care definește conversația. (f) Dacă sustragem excedentul conversațional astfel definit din ansamblul expresiilor care ocupă poziția C, obținem reprezentarea părții principale a conver- sației, a nucleului conversațional, a mișcărilor conversaționale legitime de Locutor care constituie „miezul interacțiunii verbale’’. 8. Intervenții raportate sau imaginate In poziția E se introduc expresiile lingvistice citate, raportate, imaginate etc. de participanții Locutori și atribuite de ei (sau atribuibile) indivizilor absenți menționați sub D. Pentru a marca faptul că e vorba de expresii reproduse, iar nu produse de Locutor și pentru a le izola de parantezele Locutorului (în care acesta comentează, evaluează etc. acțiunile verbale ale persoanei pe care o citează), toate expresiile raportate vor fi incluse între ghilimele. Așa, de exemplu, reprezentarea: 27 5 TIDI6—SGE: a [X7—X8] „b“ c „d“ corespunde cazului în care, în cadrul celui de al 5-lea schimb conversațional, în momentul conversațional 16, TID a produs ca Locutor expresiile a și c și a reprodus expresiile b și d (atribuite lui X7 și adresate de X7 lui X8, X7 și X8 fiind Locutori absenți sau fictivi). Ansamblul expresiilor lingvistice care ocupă poziția E corespunde experienței conversaționale a participanților la conversație. El cuprinde frânturile conversaționale pe care conversația în curs le atrage în orbita ei, le resituează, le exploatează etc. Dacă adăugăm experiența conversațională surplusului conversațional menționat sub (7), obținem partea secundară a conversației. 9. Testarea notației Sistemul prezentat mai sus permite notarea simplă, suplă și precisă a unor situații conversaționale extrem de diverse. El a fost testat, începând din 1978, cu ocazia dispunerii în pagină a numeroase conversații culese pe teren precum și a numeroase pasaje de text teatral sau de scenariu cinematografic. Spre a da cititorilor o idee mai exactă cu privire la forma pe care o ia o conversație reală atunci când o supunem la procedurile de reprezentare propuse în prezenta lucrare, voi reproduce, cu titlu de exemplu, un fragment dintr-o conversație care a fost astfel transcrisă și a apărut integral în Golopenția (1979). Conversația din care am preluat eșantionul de față a durat 20 de minute2. Ea a fost înregistrată în iunie 1972, în satul Breb, situat în Maramureș. Conversația s-a desfășurat între șase participanți: trei localnice ale căror sigle sunt TID (în vârstă de 68 ani în momentul anchetei), FI și F2 (două fete, în vârstă de 9 ani fiecare, în momentul anchetei) și trei cercetători, ale căror sigle sunt SGE (lingvistă), LBG (folcloristă) și FAP (etnolingvist). TID, FI, F2, SGE și LBG au româna ca limbă maternă. TID, FI și F2 vorbesc în graiul local. SGE și LBG utilizează româna vorbită. FAP, a cărui limbă maternă este franceza, a asumat exclusiv rolurile de Alocutor și de Martor. Inițiată de SGE, conversația o viza în mod esențial pe TID și era centrată pe explorarea competenței lingvistice a acesteia. Pe parcurs, conversația a abandonat însă terenul metalingvistic relativ abstract, explorând normele care dirijează, în general, conduitele verbale și non-verbale ale femeilor și bărbaților din Breb. Conversația a totalizat 105 schimburi conversaționale însumând un număr de 219 intervenții. Fragmentul pe care l-am decupat debutează cu intervenția 133 a lui TID (schimbul conversațional 66) și se încheie cu momentul conversațional 141 (schimbul conversațional 70). Am marcat prin „xxx“ pasajele care, dat fiind că se 2 Cf. Golopenția (1979) pentru transcrierea de ansamblu a conversației și analiza ei. Fragmentul de care ne ocupăm apare la p. 476. 28 suprapuneau, sau erau articulate în grabă, șoptite, bombănite, îngânate etc., nu au putut fi transcrise. Am marcat prin și prin JT (în cadrul intervențiilor) pauzele de sintagmă respectiv de frază. Atunci când pauzele s-au dovedit importante, le-am specificat durata în secunde (de exemplu, /37 în intervenția 137). Am marcat autocorectarea prin [k] și ezitarea prin [e]: 66 TIDI33—F1/F2, SGE, LBG, FAP: pă io cum aș si șezută hăi coco cu iei? io-z mai bătrână ca iei cu șăpt’e ai [e] iei dacă n-ar fi cum i / bet’ag așe / apăi ar fi u uom / întâie-n sat // ș-așe... da așe bg’etu-i ș iei i d’e șasă FI F2 .. i slab și bătrâi // amu-i zăj d’e ai // XXX XXX 67 FI 134—TID/F2, SGE. LBG, FAP: T1Di35—F1/F2, SGE, LBG, FAP: 68 SGEn6—TID/F1, F2, LBG, FAP: TID137—SGE/F1, F2. LBG, FAP: 69 LBGi38—TID/F1, F2, SGE, FAP: TIDj39—LBG/F1, F2, SGE, FAP: 70 LBG140—TID/F1, F2, SGE, FAP: TID141—LBG/F1, F2, SGE, FAP: mată câs cocon’ ai avut cu ceai [k] cu cela d’intâie? patru // patru fet’e // șî tri cu-aiesta și-o fo șept’e//d’e Iun1 până... sâmbătă// [e bine să ai imdți copii?] dumătă în draga viata dumn’i tăl’e ai ave plăcere să pui um puom/sau un zmok’m i sau un i... pk’ersic/ k’ersic! um prun / un... pom / no așe spun’em c-um pom // dumăta-i pun’e pomu-acela / li-i răstăzf / că dacă nu 1-i răstăzf măre nu... 1-i duce / nu l’-i put’e / și ti-i duce dragă șî 1-ingriji u uan / 1-ingrijf doi / 1-ingriji dacă / șî roăd’e nu ț-a da / nici a țîplă mlăd / nici a-nflorî / nis ț-a da roădă // îi me și lî-i tăie / nu? nu rod'e II ce să mă-1 dă [e] ai acol’e? [X56—X56] „după ce să-m facă umbra asta? io am păgubă“ // e! da dacă pomu-acela rod’eșt’e / apăi dumătă cî d’e cu drag t’e duci? duci îm... coș / duci îm pola du... [X57—X30] „hai bun’e-z / vai țm’e-mă domn’e să mai mănânc câ d’e mul d’in iei!“ 13'7 așe mere ăsta // pă asta cărare // [X58—X59] „să n’e mulțfm ca năsfpu mării“ 13'7 cum zici acolo? spre grindă] „ca Rave'ca“ // ăsta und'e zice? und‘e dzice? ‘e? p-acolo // (FI aici sus //) (SGE p-aîșa la ic [k] pân cărt’e?) da [k nu... I (SGE unde? în carte...) șî-n cărt’e zice da șî popa // 29 Grație notației, putem surprinde cu ușurință structura pragmatică de bază a fragmentului conversațional citat. Observăm astfel următoarele: (a) Cu excepția schimbului conversațional 66, toate celelalte schimburi conversaționale, comportă fiecare câte două intervenții (deși ar putea să conțină cinci intervenții, dat fiind faptul că există cinci participanți care ar putea asuma rolul de Locutor ulterior). Fragmentul se definește deci prin schimburi conver- saționale simple, între doi Locutori, urmăriți de fiecare dată de câte patru Martori. (b) Cu excepția aceluiași schimb conversațional 66, toate celelalte schimburi conversaționale au avut-o ca al doilea Locutor (iar nu ca Locutor Inițiator) pe TID. Să nu uităm că TID era informatoarea vizată de grupul de cercetători SGE, LBG și FAP. Printr-un fenomen de propagare de rol pe care l-am analizat în Golopenția (1979), TID a devenit, în cursul conversației, și Locutorul vizat de FI si F2. Cu aceasta ne apropiem sensibil de structura ilocuționară a conversației, care nu va fi însă luată în considerare în lucrarea de fată. (c) Intervențiile lui TID au fost întrerupte de intercalări sau dublate parțial de suprapuneri datorate lui FI, F2 și SGE. Intervenția lui LBG a fost întreruptă de TID și acompaniată parțial de FI. Intervențiile lui FI și SGE nu au fost întrerupte. Lucrul se poate explica, între altele, prin lungimea relativă a intervențiilor. Intr-adevăr, amploarea intervenților lui TID depășește cu mult amploarea intervențiilor celorlalți Locutori, ceea ce facilitează și poate chiar provoca „bruiajul" conversațional. In plus, prin natura interviului, TID este persoana de la care se cer informații, evaluări, formulări de atitudini atât de către cercetătoarele SGE și LBG, cât și de către FI și F2 care, prin definiție, încearcă să înțeleagă lumea adulților cu normele ei și întâmplările trecute ale satului. (d) TID inserează în conversație fragmente conversaționale atribuibile unor Locutori absenți. E singura care o face. Inserțiunile sunt mai degrabă scurte. Conversația a împrumutat deja considerabil din vorbirea altora, grupul de referință compunându-se, în momentul 107, din 59 de Locutori absenți. TID citează în acest punct mai degrabă intervenții decât schimburi conversaționale. Lucrul nu e sigur însă, întrucât s-ar putea ca X52, X53 și X55 să fi participat la aceeași interacțiune conversațională trecută; ca X56, X57, X30, X58 și X59 să fi participat la aceeași conversație, raportată astfel pe bucăți, fără garanția păstrării neschimbate a succesiunii replicilor citate. Intr-una din intervențiile citate în poziție E, Locutorul absent X56 (care este un Locutor generic) se adresează lui însuși. Prezentând faptele într-un mod care este transparent cercetătorului independent de limba folosită în conversația notată, notația pe care o propunem ar putea constitui un instrument de analiză pragmatică utilizabil mai cu seamă în examinarea nivelului locuționar al conversațiilor: adjudecări de roluri și de drept Ia cuvânt; grup activ și grup de referință; grup Locutor-Alocutor și grup Martor; structura grupurilor Martor; intensitatea conversației și a bruiajului; disci- plină și politețe a Locutorilor; raporturi de forță între participanții la conversație etc. 30 Notația descrisă face în fapt vizibile nu numai raporturile de forță, ci și mutațiile pe care le traversează acestea în timpul conversației notate. Devine astfel posibilă, fără eforturi suplimentare, distingerea conversațiilor în care raportul de forțe se menține neschimbat de la început și până la sfârșit (acesta e cazul conversațiilor convenționale, bunăoară, în care statutul vorbitorilor condiționează strict volumul verbal și, în genere, drepturile lingvistice de care dispune fiecare în interacțiune, de conversațiile în care raportul de forte se modifică, se inversează etc. (acesta e cazul conversațiilor spontane în familie, între prieteni sau cunoscuți, în genere între egali, în care aventura vorbei, inspirația, tenacitatea de moment, pasiunea pentru tema în discuție își spun cuvântul, augmentând sau diminuând „pofta de vorbă“ a Locutorului și disponibilitatea, „interesul" pe care e dispus să i-1 acorde, legitimându-1, Alocutorul. Notația pe care o propunem ne permite de asemenea să separăm de celelalte conversații conversațiile agonistice în care, asumând agresiv, prin bruiaj sau răpire de replică, rolul de Locutor, unii participând la conversație ajung să-i dicteze formatul, reducându-i pe ceilalți (câtă vreme aceștia nu întrerup conversația) la rolurile de Alocutori și Martori care-și văd împuținate șansele de cuvânt). 10. Notația conversațională și convențiile curente de transcriere Sistemul de notație expus mai sus permite reprezentarea unor secvențe conversaționale care nu ar putea fi transcrise dacă ne-am limita la convențiile curente de reprezentare. Să luăm exemplul următor, extras din aceeași conversație3: 38 TID79—F1/F2, SGE, LBG, FAP: ...// nu voi moârt’a păcătosului// (Fie// da bărbătu) | că să-ntoâsă căt... I FI | de ce omoară femeia? | treaba lui / iei a răspund’e // Conversația urmărește, cu pasiune manifestă atât la TID cât și la FI si F2, raporturile între soți atât în general cât și la Breb în particular. Profund religioasă și supusă tradiției, TID apreciază că femeia, chiar dacă e deseori superioară ca individ bărbatului, trebuie să asume rolul secund de soție și să nu condamne sau combată excesele soțului, care deține primul rol în căsătorie. FI, justițiară, reacționează introducând în dezbatere cazul extrem în care bărbatul își omoară nevasta. Trebuie sau nu trebuie să reacționezi? Poți să tolerezi faptul? Discuția e tensionată, diferența de vederi apare atât de puternică încât fetele au uitat complet de respectul pe care îl datorează (și pe care îl poartă în mod real) vârstei și înțelepciunii lui TID, unanim recunoscute în sat. Așa se explică intercalările și suprapunerile, graba cu care atât TID cât și FI reacționează „du tac au tac“ la ce spune cealaltă. 3Cf. Golopenția (1979), p. 472. 31 în acest caz, transcrierea: TID................//nu voi moărt’a păcătosului//că să-ntoăsă căt... treaba lui/iel a răspund’e// FI... e//da bărbătu de ce omoară femeia? nu ar fi corectă din mai multe motive: (a) FI nu a vorbit ca Locutor legitim, ea și-a precipitat și impus cuvântul de Alocutor Locutoarei TID, intercalându-1 și apoi suprapunându-1 intervenției acesteia; nu putem deci transcrie ca intervenție ceea ce a reprezentat mai degrabă o mișcare conversațională nelegitimă. (b) Intervenția lui TID și-a modificat direcția sub influența întrebării intercalate-și-suprapuse de FI. TID renunță la ce intenționa să spună („nu voi moartea păcătosului, căci o asemenea dorință se-ntoarce asupra ta“) și răspunde la întrebarea presantă a lui FI, degajând în mod radical conduita și răspunderea femeii de cele ale bărbatului: treaba lui / iei a răspund’e // („în fața lui Dumnezeu și a oamenilor44). (c) Transcriind întâi intervenția lui TID și apoi cuvintele lui FI, ne-am găsi în situația inacceptabilă de a nota răspunsul înaintea întrebării care l-a provocat. Dacă, dimpotrivă, inversăm ordinea și transcriem: FI... e//da bărbătu de ce omoară femeia? TID................//nu votmoărt’a pâcătosului//că să-ntoăsă căt... treaba Jui/iel a răspund’e// o întreagă porțiune a vorbirii lui TID (pe care am marcat-o prin italice) dă impresia de a reprezenta, în mod confuz, răspunsul acesteia la întrebarea pusă de FI, deși nu îndeplinește o asemenea funcție. Ni s-ar putea obiecta că pierdem din vedere desfășurarea reală a interacțiunii datorită faptului că nu ținem seama de fragmentarea spuselor și solidificăm în ansambluri artificiale atât cuvintele lui TID, cât și pe cele ale lui FI. Să transcriem deci introducând în reprezentare alternarea multiplă a vorbitorilor și fărâmițarea vorbei: TID................//nu voi moărt’a păcătosului// FI... e//da bărbătu TID... că să-ntoăsă căt... FI... de ce omoară femeia? TID... treăba lui/iel a răspund’e// O asemenea transcriere nu pune în evidență continuitatea sintactico-semantică dintre prima și a doua „replică44 a lui TID sau dintre prima și a doua replică a lui FI și nu ne permite să vizualizăm ceea ce percepem totuși la simpla lectură: faptul că TID are în FI un oponent care o silește să-și modifice intervenția în curs și să o încheie cu totul altfel de cum plănuise. Răsucirea aceasta a intervențiilor sub presiunea agonistică 32 sau entuziastă a intercalărilor și a suprapunerilor care o pun la îndoială sau îi acordă sprijin ne pare a fi exprimată în modul cel mai potrivit prin notarea „sintetică44 pe care am preconizat-o în Golopenția (1979) și am reprodus-o la începutul acestei secțiuni. în schimb, transcrierea fragmentată sugerează, în mod eronat, relații de tipul acțiune- reacție verbală între prima „replică44 a lui TID și prima „replică44 a lui FI sau între prima „replică44 a lui FI și a doua „replică44 a lui TID și creează iluzia unei succesiuni sacadate a luărilor de cuvânt (evocând ceea ce se numește în franceză stichomythie, cu alte cuvinte dialogul teatral în care personajele își răspund vers la vers sau jumătate de vers la jumătate de vers). Or, și acest fapt e esențial, nici unul din fragmentele de mai sus nu constituie, ca atare, o intervenție. Și numai intervențiile pot intra în relații acțiune-reacție cu intervenții anterioare sau ulterioare. 11. Notatia conversațională ca revelator locutionar Ajungem astfel la implicațiile și fundamentele teoretice ale notației propuse. Orice transcriere sau notație conversațională reprezintă, într-adevăr, prilejul unei prime analize a interacțiunii verbale pe care o redă, oferind premisele descrierii semantice și pragmatice a acesteia. De aceea, cred că notația trebuie să evidențieze, de la început, macrostructura sintactică și pragmatică a conversației. Din punct de vedere sintactic, notația pe care o propun separă intervențiile de „bruiajul44 conversațional și textura intervențiilor de intercalări și suprapuneri. Din punct de vedere pragmatic, ea configurează luările de cuvânt, raporturile de rol și de forțe, și izolează de fiecare dată intervenția-acțiune de intervenția-reacție. în acest mod, notația conversațională devine baza unei analize locuționare mai adânci a conversației pe care o reprezintă. în plus, și lucrul ne apare ca esențial, ea face vizibile alte elemente ale structurii locuționare a conversațiilor, pe care teoria structurii conversaționale nu le-a abordat. Am văzut astfel că, alături de conceptele de schimb conversațional sau intervenție conversațională, s-au evidențiat, la simpla comentare a notației utilizate, conceptele de conversație principală, conversație secundară, fir al conversației, excedent conversațional etc. Există de asemenea, în notația prezentată, elemente care favorizează punerea în evidență a unor dimensiuni interesante ale performanței conversaționale. Am putea defini de exemplu timpul de reacție al Locutorului prin numărul de cuvinte pe care acesta le pronunță între momentul în care a fost expus la o intercalare sau o suprapunere presantă (întrebare, protest) și momentul în care el (ea) își modifică intervenția pentru a reacționa la acestea. Am putea de asemenea calcula gradul de siguranță al Locutorului stabilind raportul dintre numărul de cazuri în care Locutorul întrerupt sau acompaniat cu îndârjire își modifică intervenția și numărul de cazuri în care el o continuă imperturbabil. 33 Notația pe care o propunem dă socoteală de nivelul locuționar al conversației. Din acest punct de vedere, ea extinde substanțial domeniul transcrierilor fonetice. In fapt, transcrierea fonetică mai mult sau mai puțin rafinată a conversațiilor ar cores- punde, dacă facem abstracție de imperativul decupării intervențiilor pe care l-am pus la baza notației, poziției C din sistemul nostru de reprezentare a partiturii conversa- ționale cu, în plus, câteva elemente din B. Continuarea naturală a prezentei notații e reprezentată de un sistem de notație consacrat nivelului ilocuționar al interacțiunilor verbale. II vom aborda cu alt prilej. 12. Notația conversațională și transcrierea CORV In spațiul rămas, vom examina rapid unele din foloasele pe care le-ar putea aduce notația prezentată în secțiunile 1-11 pentru transcrierea și interpretarea Corpusului de română vorbită, pornind de la eșantioanele publicate recent de Laurenția Dascălu Jinga în volumul Corpus de română vorbită (CORV). (1) Un prim avantaj ar fi acela că transcrierea pragmafonetică ar fi integrată într-o analiză pragmatică de ansamblu a conversațiilor, cu decuparea ,,la încheieturi" a intervențiilor, luând locul fărâmițării fluxului vorbit în funcție de schimbarea vorbitorului. Exemplele care s-ar putea da sunt numeroase. Ne vom limita la câteva. Astfel, în locul transcrierii: CJ: Da ? el Imediat a trimis o telegramă ? cu rezulTAtu. LDJ: InaINte de a fi măsluit. CJ: înaINte de a fi măsluit? și care s-a ȘI publicat imediat. Și dup- aceea a fost tras la răspundere și. a intrat de-a DREPtu în dizgrație? imediatîca mare trădător? adică a spus adevăru. Și de-aCOlo i s-au tras Doisprezece ani de închisoare? . cu lanțurile la picioare de înaltă trădare? și dup-aceea încă la [ 1 LDJ: Ce VIAță. CJ: Lăteștiî până când s-a făcut șaizășipatru? și a scăpat toată lumea, (p. 55) considerăm că ar fi posibilă notația următoare, în care cea de a doua intervenție a lui CJ își însumează modularea afectivă suprapusă avansată de LDJ (reproducem doar pasajul notat diferit față de CORV): CJ: cu lanțurile | la picioare | de înaltă trădare? și dup-aceea încă la LDJ | Ce VIAță. | Lătești ? până când s-a făcut șaizășipatru ? și a scăpat toată lumea. După cum se poate vedea, în interpretarea noastră, pasajul se reduce la numai trei intervenții, în ultima, CJ continuând să vorbească fără a reacționa verbal la suprapunerea lui LDJ tocmai deoarece exclamația acesteia îi arată că e urmărită cu intensitate și că, deci, lucrul cel mai important e să întregească ce are de spus. 34 în mod similar, transcrierea: CJ: Era băiatul lu . Titus Qnișori care era-n închisoare. Și-n închisoare di CEi „ că n-a făcut Niciodată politică. LDJ: CHIAR așai că nenea Titus nu 1 Absolut X [ ] 1 ] CJ: Da. Da. Absolut >1 . da. LDJ: n-avea. CJ: Da. (p. 54) va avea în notația preconizată de noi forma mai compactă, redusă de la 5 la 3 intervenții, în care a doua intervenție regrupează intervențiile 2-4 din CORV: LDJ: CHIAR așa (CJ Da.) că nenea Titus nu I Absolut | CJ I Da. Absolut. da | n-avea. CJ: Da. în notația pe care o avansăm, cele două gesturi verbale de sprijin ale lui CJ nu au același statut. Primul reprezintă o intercalare, fie că LDJ i-a „făcut loc“ anume lui CJ, fie că scurtimea insertului a permis rostirea lui în pauza dintre cuvintele „așa“ și „că“ ale lui LDJ. Al doilea, mai elaborat, cu reluarea ternară a aprobării se suprapune peste rostirea de către LDJ a cuvântului Absolut. Criteriile pe baza cărora regrupăm într-o intervenție secvențe rostite de vorbitor „printre11 întreruperi sau intercalări marcate separat în CORV sunt: (a) vorbitorul respectiv continuă să vorbească după porțiunile suprapuse sau interca- late; (b) prin asamblarea secvențelor distincte ale vorbitorului respectiv, se obține un paragraf unitar sintactic și/sau semantic, clar delimitat prin pauze și intonație; (c) paragraful astfel întregit intră în relații pragmatice evidente (ca reacție la un anume tip de act ilocuționar, de exemplu) cu replicile anterioare și ulterioare; și (d) secvențele „retrogradate" la statutul spuselor de Alocutor sau Martor iluminează aspecte interesante ale relațiilor dintre participanții la conversație. Recuperarea intervențiilor e uneori dificilă. Iată, de exemplu, pasajul următor din CORV: LDJ: Da Victori da’ o o Mică defecțiune la o centrală nucleară provoacă [ VJ: N-a existat. N-a existat decât acolo unde NU au fost respectate [ LDJ: pagube și daune mult mai cumplite decât o defecțiune [ VJ: aCOlo 1 NU te supăra. Față de cÂMpurile de sterili care există-n jurul ORIcărei centrale . / î pe cărbune î [ LDJ: pe cărbune i VJ: și a poluĂrii pe care-o produce o centrală pe cărbune? ceea ce-au produs în decursul isTOrieii centralele nucleare este mai puțin [replica lui VJ continuă preț de șase enunțuri] (p. 82). 35 în cazul pasajului de mai sus, avem de-a face cu două intervenții parțial suprapuse: cea a lui LDJ și cea a lui VJ. Faptul că Locutorii continuă să se audă și înțeleagă vorbind „îmbrățișat" se explică prin aceea că (a) e vorba de o conversație cu doar doi participanți; (b) LDJ și VJ fac parte din aceeași familie; și (c) atât LDJ cât și VJ vorbesc numai învârte suprapus, urmărind fiecare cu virtuozitate, printre interstiții, replica celuilalt. Intr-un asemenea caz, marcarea de la început și până la sfârșit a celor două intervenții, cu intervenția lui VJ eliberându-se de gherila suprapunerilor pe ultima ei porțiune, nu ar aduce avantaje care s-o justifice, și notarea CORV, cu etalarea intervențiilor pe fragmente, ne pare preferabilă. (2) Atragerea în corpul intervențiilor a reacțiilor de Alocutor sau Martor, cu distincția majoră pe care o ocazionează între vorbirea ca Locutor și vorbirea ca Alocutor/Martor, permite relevarea unor fenomene puțin abordate în analiza dialogului. Un asemenea fenomen e reprezentat de modul în care intercalările de Alocutor sau Martor reprezintă, de multe ori, punctul de plecare, întărit prin repetare, al apariției, în cadrul grupului total al participanților la conversație, a unor subgrupuri emergente, care orientează progresiv interacțiunea. Astfel, eșantioanele CORV atestă, mai ales în conversațiile de familie, momente de solidarizare (din rațiuni de experiențe sau amintiri comune, de atitudini comune etc.), care se exprimă prin „aporturi verbale" sistematice de Alocutor sau de Martor la anume intervenții. Rezultatul este o polarizare momentană a vorbitorilor. Iată un exemplu, în care am operat sinteza intervenției a doua a lui VJ după modelul notației noastre, dând statut de intercalare, respectiv de suprapunere de Alocutor unor prestații verbale ale lui CJ. VJ: II CJ: Da’ NU se erau (sic!) aproape unii de alții. Unii erau acolo? unii în 1 nu știu. VJ: Și în memoriile lui scrie cum „am luat-o”41 întâi a stat la Coposuf care l-a primit în a luiî (CJ Da.) da pe urmă a cumpărat? TOT de la unul care fusese înainte? se I trecea I din mână-n mână. Și erau făcute chirpici? că din altceva CJ I Da da. | I nu se fac acolo. I Adică se-amestecă pământ cu paie. Se usucă la . CJ I DaJnici n-avea? da.l soare ? și se clădește. LDJ: Chirpici e un fel de cărămidă ne: . arsă J NEcoaptă. CJ: Da (p. 59-60). CJ a fost să-și viziteze ruda la domiciliul obligatoriu de la Lătești, e deci martor ocular și vorbește în această calitate. VJ a citit relatările unui fost deținut politic care a avut domiciliu obligatoriu la Lătești ani îndelungați. După un episod conversațional în care cele două calificări sunt aduse în contrast și cântărite, cei doi ajung să se regrupeze în categoria celor care știu, în raport cu LDJ, care adoptă rolul celui care rezumă cele spuse și învață din ele. 4 Este vorba de o casă care a trebuit să fie cumpărată în timpul domiciliului obligatoriu în Bărăgan al unei rude a vorbitorilor CJ și VJ. 36 Un alt fenomen, care se manifestă mai cu seamă în conversațiile cu mai mulți participanți este acela al planurilor de relevanța conversațională. In exemplul care urmează, de asemenea redispus spre a evidenția intervenția, conversația antrenează patru participanți cu drepturi egale și se află într-o etapă în care CM și LDJ au schimbat deja un număr de patru replici detașându-se astfel, printr-o relație temporar privilegiată, din plutonul vorbitorilor: LDJ: Da’ oale de UNde se mai pot cumpăra acum auTENticeX . în București. OAleX I făcute de țărani. | GA I La OBOR e: . | CM: La Obor, (p. IOD GA a optat pentru suprapunere și, neriscând rolul de Locutor, vorbind în același timp cu LDJ, nu a făcut decât să hrănească intervenția acesteia, oferind un „răspuns nedefinitiv", un răspuns intern intervenției lui LDJ și, ca atare, irelevant. Ca răspuns la întrebarea-intervenție a lui LDJ nu va putea însă fi recunoscută decât tot o intervenție, cea a lui CM (care spune exact ce a spus GA, dar cu pondere de Locutor, închizând astfel în mod pertinent ciclul întrebare-răspuns). Vedem astfel că, în urmărirea conversației, vorbitorii pun în perspectivă spusele, raportând intervențiile exclusiv la intervenții și culegând informații mai degrabă relaționale decât cognitive din ofertele verbale de Alocutor sau de Martor. Un ultim exemplu e acela al nuanțării intervenției sub presiunea unor suprapuneri care o pun la îndoială, al reacției, interioare^ intervenției, a Locutorului, care constată rezistență la ceea ce avansează. In reproducerea exemplului, am restabilit intervenția Iui VJ, inversând ordinea adoptată pentru prezentarea enunțurilor suprapuse ale lui VJ și LDJ: LDJ: J> VJ: | Se consideră dar se conSIderă dar NU este adevărat. .. Pentru că cu avionul se străbat miliOAne de kilometri... Cu trenul se străbat MULT mai puțini. I Per călător. I Păi da a$A tre’ să judeci. LDJ: I I (p. 83). Suprapunerea operată de LDJ, necontinuată în timp util, o deplasează spre statutul de Alocutor. VJ va reacționa plusând parțial (Păi așa tre" să judeci.) înainte de a-și încheia intervenția. (3) Odată „fixate" prin notație intervențiile, devine posibilă introducerea în transcriere a prefixelor pragmatice, degajarea firului conversațional de pânza conversațiilor trecute sau a dialogului cultural ambiant (proverbe, zicători, citate, evocări de teorii, interpretări științifice etc.) care îl „hrănesc", și evaluarea gradului în care, în contexte sociologic, geografic, diafazic sau diamezic5 diferite, vorbitorii 5 înțelegem prin context diafazic diferit un context de variație determinat de așa-numitele „stiluri funcționale44 la care se recurge în conversație sau de gradul de formalitate pe care aceasta îl evidențiază. Cf., pentru variația diafazică, textul clasic al lui Coseriu (1980). Contextul variază diamezic pe planul canalului de comunicare (care ne permite să distingem între limba vorbită, limba scrisă și, de o bucată de vreme, limba transmisă (telefonic, la radio sau televiziune etc.). Cf. Mioni (1983) și Dascălu Jinga (2002). 37 își vorbesc făcând abstracție sau, dimpotrivă, apelând masiv la comunități reale sau imaginare care să le încadreze și valideze spusele. Am putea distinge în acest fel între conversații mai mult sau mai puțin desprinse de nișa comunității (sociale, profesionale, geografice) de referință, pe care propun să le numim respectiv conversații absolute, și conversații relativa. Conversațiile absolute pun față în față ca Locutori vorbitori extrem de individualizați, exploratori neprofesioniști ai limitelor comunicării, interacțiunii verbale și intersubiectivității. Conversațiile relative sunt, dimpotrivă, trainic inserate în magma interacțiunilor verbale trecute pe care o actualizează, în funcție de stimuli inefabili, memoria curentă a vorbitorilor. Am definit, în studiul de caz al unei conversații cu șase participanți, mulțimea vorbitorilor absenți situațional dar prezenți memorial care „nășesc“ conversația, îndulcindu-i contururile cam cum o face zăpada cu acoperișurile sau mușchiul cu trunchiurile copacilor în viziunea lui Proust. Ar fi interesant de văzut în ce măsură proveniența rurală sau urbană, sexul sau vârsta vorbitorilor le orientează prestația conversațională spre realizări absolute sau relative. (4) Suma prefixelor pragmatice poate fi transformată în schemă pragmatică a conversației respective, prin care să fie puse în lumină (a) diferențele dintre conversațiile echilibrate (în care toți participanții devin Locutori în aceeași măsură), și conversațiile neechilibrate (în care unul sau unii dintre participanți monopolizează rolul de Locutor, împingându-i pe ceilalți la rolurile de Alocutor sau Martor; (b) ritmul conversațional determinat de succesiunea Locutorilor; (c) gradul de acceptare de care se bucură ca Locutor fiecare participant la conversație (măsurat, între altele, prin diferența dintre intercalările sau suprapunerile „suportive” și cele de punere la îndoială pe care le ocazionează intervențiile sale). Referințe bibliografice Coseriu, E. (1980) „’Historische Sprache’ und ,Dialekt’“, în J. Goschel, P. Ivic, K. Kehr (eds.), Dialekt und Dialektologie, Wiesbaden: 106-122. DASCÂLU JlNGA, L. (2002) Corpus de română vorbită (CORV). Eșantioane, București. Oscar Prinț. GOLOPENȚIA, S. (1978) „Morfologia conversației", Studii și cercetări lingvistice XXIX. 5. 1978: 547-552. - (1979) „Conversația - un studiu de caz“, I, Studii și cercetări lingvistice, XXX. 5, 1979: 457-481; II, Studii și cercetări lingvistice, XXX, 6, 1979: 515-542. - (1980) „L’histoire conversationnelle", Revue roumaine de linguistique, XXV. 5, 1980: 499-503. - (1986) L’histoire conversationnelle [versiune amplificată], Urbino: Working Papers and Preprints. - (1988a) Les voies de la pragmatique, Stanford French and Italian Studies. Anina Libri. - (1988b) „Precis de notation conversationnelle", în Golopenția (1988a): 177-194. - (1988c) „Interaction et histoire conversationnelle" în J. Cosnier, N. Gelas, C. Kerbrat-Orecchioni (eds.), Echanges surla conversation, Paris, Editions du C.N.R.S.: 69-81. - (2000) „La politesse et la duree parlee", în M. Wauthion, A.C. Simon (eds.), Politesse et ideologie. Rencontres de pragmatique et de rhetorique conversationnelle?, Louvain-La-Neuve, Peeters: 63-74. MlONt, A.M. (1983) „Italiano tendenziale: osservazioni su alcuni aspetti della standardizzazione", în Scritti linguistici in onore di Giovan Battista Pellegrini, Pisa: 495-517. 38 La notation conversationnelle en tant que revelateur praginatique (Resume) Nous avanțons un systeme de notation conversationnelle centre sur l’etablissement des interventions et nous proposons de transcrire Ies conversations ă partir d’une «portee praginatique», comportam cinq positions distinctes: deux positions syntaxiques, contenant la transcription pragmaphonetique des expressions linguistiques promulguees par le Locuteur (sous C) ou rapportees, voire imaginees par celui-ci et attribuees ă des sujets parlants in absenîia (sous E); et trois positions pragmatiques - le prefixe d’echange conversationnel (sous A), le prefixe d’intervention (sous B) et le prefixe des sequences ne formant pas intervention et attribuees ă des sujets absents (sous D). Nous distinguons entre la parole de Locuteur et la parole d’Allocutaire (voire de Temoin). La derniere, n’ayant pas le statut d’intervention, est «versee» dans 1’intervention qu’elle module, sous forme d’enonces intercalaires ou superposes. 39 Diana Ghido DianaGhido@home.ro Mărci paralingvistice și rolul lor conversațional Publicarea recentă a două volume de transcrieri de română vorbită, și anume Corpus de română vorbită (CORV). Eșantioane (Dascălu Jinga 2002a) și Interacțiunea verbală în limba română actuală. Corpus (selectiv) și tipologie (lonescu-Ruxăndoiu 2002), a scos în evidență, o dată în plus, bogăția și complexitatea fenomenelor lingvistice specifice comunicării orale. In studiul de față, ne-am propus să schițăm câteva observații legate de mărcile paralingvistice surprinse în aceste transcrieri, de la considerente de ordin statistic, la aspecte legate de folosirea acestor mărci și de corelarea lor cu alte fenomene specifice interacțiunii verbale. Abordarea pragmafo- netică ne-a oferit, adesea, posibilitatea de a readuce în discuție și aspecte legate de culegerea, transcrierea și arhivarea corpusului spontan. 1. Precizări terminologice Pentru a delimita domeniul mărcilor paralingvistice este necesar să facem mai întâi câteva precizări de ordin terminologic. Folosind ca punct de plecare bine cunoscuta opoziție dintre unitățile segmentale1 și cete suprasegmentale-, unii autori (Lehiste 1970: 3; DȘL: 372) definesc elementele paralingvistice ca fiind o clasă diferită de primele două. Dacă unitățile suprasegmentale (sau prozodemele, cum sunt numite în lingvistica europeană) sunt „trăsăturile care se raportează la unități lingvistice de mai mare întindere (accentul, intonația, tonul, ritmul)" (DȘL: 418), definirea elementelor paralingvistice și precizarea inventarului lor sunt mai dificile. In DȘL se menționează „timbrul, volumul și inflexiunile vocii (șoptită, stridentă, șuierătoare, murmurată, mormăită), tonusul, cursusul, ritmul, tăieturile cuvintelor și ale frazei, pauzele, modul de articulare a sunetelor" (DȘL: 372). Lehiste atrage atenția asupra faptului că delimitarea lor se poate face întotdeauna cu precizie: „The problem is further complicated by the fact that the same phonetic elements 1 SEGMENTAL, -Â: Clasă de unități fonetice definite prin imposibilitatea de a contracta raporturi de dependență hetero-sintagmatică. Include vocalele și consoanele, unități care constituie segmentul fonic. Clasa unităților segmentate se opune cetei a unităților suprasegmentale (DȘL: 456). 2 SUPRASEGMENTAL, -Â: Clasă de unități fonetice definite prin posibilitatea de a contracta raporturi de dependență heterosintactică. Unitățile suprasegmentale sunt de două tipuri: intensive (accentul) și extensive (intonația). Ele nu constituie, ci caracterizează segmentul fonic (DȘL: 523-524). 40 may also function on a paralinguistic level.“ (1970: 2) Considerând, la rândul nostru, că aceiași parametri se pot manifesta la diferite niveluri fonetice, vom folosi, în studiul de față,^ distincțiile terminologice dintre suprasegmental sau prozodic vs. paralingvistic^ în scopuri metodologice, pentru a delimita obiectivele analizei, și nu elementele analizate. O altă distincție utilă în analiza noastră este aceea dintre paralingvistic și paraverbal, care ne permite să diferențiem, spre exemplu, în transcrieri, râsul de o secvență de text rostită râzând. Caracterul mixt al mijloacelor de expresie folosite în comunicarea orală poate fi analizat în trei componente: verbală, nonverbală și paraverbală. Astfel, mimica, gesturile, tăcerea etc. țin de componenta non-verbală, în timp ce zgomotele care însoțesc rostirea fără a fi semne lingvistice, cum ar fi inspirația sau expirația audibilă, tușea, strănutul etc., se înscriu în componenta paraverbală. Râsul va fi, prin urmare, un element paraverbal, în timp ce o secvență rostită râzând este o informație verbală marcată paralingvistic. Termenul paradiscursiv este folosit uneori cvasisinonim cu paralingvistic. După părerea noastră, paradiscursiv este, de pildă, fenomenul de latching, constând în absența unei pauze între două intervenții4 (tums) succesive. Pot funcționa paradiscursiv5 și alte aspecte fonetice, elemente suprasegmentale, paralingvistice sau paraverbale, însă definiția lor nu depinde în mod necesar de o analiză la nivel discursiv. 2. Transcrierea unor fenomene fonetice în diferite sisteme In cele ce urmează vom ilustra felul în care nivelul structurării fonice a enunțurilor este reflectat în diverse sisteme de transcriere. Am optat pentru prezentarea contrastivă, într-un tabel, a inventarului de fenomene și simboluri grafice folosite în câteva sisteme de transcriere, pe de o parte pentru că literatura română de specialitate nu oferă în prezent o asemenea ilustrare a mai multor sisteme, pe de alta, pentru că fiecare dintre cele șase sisteme de transcriere din tabel este semnificativ pentru transcrierile actuale de română vorbită. 3 Selting (1994) optează pentru sintagma „parametri prozodici" într-o analiză interdisciplinară (fonetică și pragmatică) a stilului emfatic: „Other prosodic parameters which are used with local or global extension; the extension is indicated by the position of the < >: forte, loud; <1> lento, slow;

piano, low; allegro, fast; diminuendo, decreasing loudnes" (1994: 406). După cum se poate observa, toți parametrii menționați intră în inventarul mărcilor paralingvistice care fac obiectul studiului nostru. * Folosim termenul „intervenție" pentru engl. turn, cf. lonescu-Ruxăndoiu (1999). 25 Corelarea aplicării regulilor de acordare a rolului de emițător (cf. Sacks et al. 1974) cu intonația intervenției curente implică și analiza suprapunerilor la nivel paradiscursiv; punctul relevant pentru schimbarea emițătorului5 (engl. transition relevant place), pe scurt TRP, este strâns legat de conturul intonațional al enunțului vorbitorului curent. De pildă, Mey descrie modul de a rosti al unor politicieni prin faptul că recurg la niște pauze nefirești în fluxul vorbirii, ignorând, în același timp, pauzele predictibile de la sfârșitul unui enunț (Mey 2001: 139); un rol similar îl au ezitările de tip „pauze pline" (eng\.fîlledpauses), prin care vorbitorul curent semnalează intenția sa de a păstra rolul de emițător. Aceste strategii retorice evidențiază legătura dintre meta- și paradiscursiv. 41 Am inclus în tabel următoarele sisteme de transcriere, prezentate, de la stânga la dreapta, în ordinea apariției lor: (1) Jefferson (Jefferson 1978: xi-xvi), (2) Du Bois et al. (1988: 3-71), (3) Du Bois (1991: 71-105), (4) proiectul Lablita al Universității din Firenze, care folosește sistemul CHAT ușor adaptat (Crești 2000: 205-225), (5) Dascălu Jinga (2002a: 30-43) și (6) lonescu-Ruxăndoiu (coord.) (2002: 22-23). Pe lângă cele folosite pentru româna vorbită ((5) și (6)), tabelul are în vedere încă patru sisteme, (l)-(4). Sistemul (1) este unul dintre cele mai vechi sisteme de transcriere conceput pentru analiza conversației și stă la baza unui număr foarte mare de sisteme în uz, (2) și (3) aduc o serie de sugestii deosebit de valoroase pentru scopul studiului de față (și anume folosirea mărcilor paralingvistice și prelucrarea computerizată a textelor transcrise), iar (4) este sistemul folosit de cel mai mare proiect de corpusuri spontane de limbi romanice, C-ORAL-ROM, ilustrând exigențele actuale și fiind, în același timp, un reper pentru cercetarea românească în această direcție. Precizăm că sistemul CHAT (Codes for Human Analysis of Transcripts) ilustrat în tabel este o versiune ulterioară celei folosite în proiectul CHILDES (Child Language Data Exchange System), al cărui obiectiv (reflectat, firește, și în convențiile de transcriere) era studiul achiziției limbii materne. Prezentarea sintetică a opțiunilor mai multor autori de sisteme pentru un inventar sau altul de elemente suprasegmentale, paralingvistice, paraverbale și, respectiv, paradiscursive oferă informații sau sugestii interesante din perspectiva decupajelor teoretice întrebuințate pentru a ilustra complexitatea nivelului fonetic al limbii vorbite. Din categoria suprasegmentalelor fac parte: intonația, tonul, accentul, emfaza și durata. Pe lângă notațiile incluse în tabel, sistemele (2), (3) și (4) recurg și la un alt mijloc grafic de izolare a unităților intonaționale: textul corespunzător fiecărei unități intonaționale este trecut pe un alt rând, ca în exemplul următor: M: ...It's that "you=ng, .. l”pa=le 1], A: [’Yeahl], M: .. 'guy with "da=rk 'hair. (Du Bois et al. 1988: 38) Folosind convențiile din sistemul (5), același fragment poate fi transcris ca: M: ... It's that young] pale] A: M: [ ] .. Yeah. .. guy with da:rk hair Se poate observa că, în (2), scrierea pe câte un rând a unei unități intonaționale nu este afectată de transcrierea suprapunerilor (care în acest sistem 42 sunt semnalate cu paranteze pătrate, coindexate, trecute în textul transcris, nu între rânduri, ca în (1) și (5)). Deși nu este definită explicit în studiul amintit, unitatea intonațională corespunde secvențelor cu contur intonațional terminal sau non- terminal. Cu excepția sistemelor (5) și (6), folosite pentru româna vorbită, conturul intonațional non-terminal este notat în sistemele amintite cu un singur semn, atât pentru cel ascendent, cât și pentru cel descendent. Cu toate acestea, în unele sisteme (spre exemplu, în (3)) s-a recurs la notarea tonului ascendent, descendent etc. pentru a sugera conturul intonațional.6 Am menționat, ca elemente paraverbale: râsul, tușea, strănutul, inspirația și expirația audibilă, stopul glotal, ezitările (filled pauses), incluzând aici clasa numită de Du Bois et al. (1988) nonvocal verbal noises/sounds. Se cuvine să precizăm că gruparea acestor fenomene într-o clasă distinctă nu apare ca atare la autorii menționați, ci este numai implicită; în tabel am optat pentru această formulă pentru a prezenta sistematic notațiile corespunzătoare diferitelor niveluri fonetice, în Du Bois et al. (1988) și Du Bois (1991) notarea elementelor paralingvistice este izolată consecvent de restul semnelor grafice din transcriere numai cu paranteze rotunde simple (cu excepția semnului %). Tot cu paranteze simple sunt notate în sistemele (2) și (3) pauza lungă și absența pauzei între intervenții (engl. lat chin g). Tăcerea este considerată de unii autori ca fiind un element nonverbal (DȘL: 568), în timp ce pauza în rostire este inclusă de alții chiar în clasa elementelor paralingvistice: „Paralanguage has been delienated into two main areas: voice qualities and vocalizations. Voice qualities include such factors as pitch range, pitch control, resonance, articulation control, and tempo; vocalizations comprise, among others, such features as overloud and oversoft intensity, overhigh and overlow pitch, drawling and dipping, and pauses and other hesitations phenomena“ (Lehiste 1970: 3). Distincția între pauză și tăcere este de multe ori greu de trasat7; în sistemele (2)-(5) se folosesc notații asemănătoare pentru pauză scurtă și pauză lungă, și anume, prin repetarea aceluiași semn, ca sugestie grafică a duratei mai mari pentru pauza „medie“ sau „lungă“ față de pauza „scurtă44, la care se adaugă, eventual, codificarea duratei obiective, măsurată în secunde. Pentru a păstra corelația dintre pauzele de durate diferite am optat pentru inserarea la sfârșitul tabelului a notațiilor pentru pauze și tăceri. 6 în capitolul Tonal Features, Lehiste definește tonul ca fiind funcția lingvistică a frecvenței fundamentale la nivelul cuvântului, așa cum este și intonația, dar la nivelul enunțului: „In this chapter, some of the terms will be restricted in their use: pitch will be used to refer to the perceptual correlate of frequency, tone will be used to refer to the feature when it functions distinclively at word level, and intonation when the feature functions at sentence level“ (1970: 54). 7 Orletti / Testa (1991: 273) fac o serie de observații utile privind dificultățile practice de folosire a semnelor pentru pauză și / sau tăcere în transcrierea conversațiilor spontane. Clasificarea tăcerilor în goluri (engl. gaps), discontinuități (engl. lapses) și tăceri semnificative (Levinson 1983: 299), pentru care am folosit traducerile propuse de lonescu-Ruxăndoiu (1999), ridică o serie de probleme de interpretare în etapa transcrierii. 43 Tabelul 1 Notarea unor fenomene fonetice în diverse sisteme de transcriere Categoric \ Element codificat în transcriere Jefferson (1978) (1) Du Bois et al. (1988) (2) Du Bois (1991) (3) CHAT (2000) (4) LDJ (2002) (5) LIR (coord.) (2002) (6) Contur intonațional 1 ternii nai 1 ~ descendent final II - ascendent final ? ? ? o 9 ? - rejectiv 1 ! ~ plat - ~ exclamativ i i i Contur 1 intonațional non- 1 terminal ~ ascendent / î î ~ descendent / 1 emfază text, text, TEXT ! (’] TEXT TEXT lungirea silabei text: text= text= text: text: Fenomene paraverbalc tuse (râs, strănut etc.) ((cough)) (COUGH) (COUGH) ((text)) [ tușește] ((tușește)) inspirat adânc (hh) (HH) (H) expirație audibilă (HHx) (Hx) stop glotal % % c ezitare (filled pause) uh _? /text Mărci paralingvistice marca X (înalt, jos, foile, piano, șoptit, marcat etc.) X> X> X> Fenomene paradiscursivc । laiching = (0) (0) AH: text= 11: =text A: text= B: =text Pauză . scurtă (O.n) ... (N) • (N) [###] # medie m ## lungă (-) sau ((pause)) [#] (x. sec) ### 44 3. Mărcile paralingvistice Mărcile paralingvistice, fără a fi numite astfel8, au fost introduse în sistemul de transcriere a limbii vorbite de Du Bois et al. (1988). Autorii au propus 13 astfel de mărci9, precizând că inventarul folosit poate fi redus sau extins în funcție de specificul cercetării. Ei atrag atenția asupra faptului că aceste mărci au un caracter relativ, raportându-se la particularitățile de rostire ale aceluiași vorbitor în cursul unei întregi înregistrări. Pe lângă semnalarea acestor fenomene ca demne de a fi notate în transcriere, Du Bois et al. (1988) oferă și o serie de indicații privind folosirea convențiilor de transcriere: aceste mărci pot caracteriza unități mai mari decât cuvântul sau unitatea intonațională. Pentru a limita numărul notațiilor diferite de ortografia curentă, autorii recomandă folosirea „cu parcimonie1' a mărcilor și neinserarea lor în interiorul unității grafice a unui cuvânt (pentru marcarea unei singure silabe, de pildă). Deși a fost publicat cu mai bine de un deceniu în urmă, studiul menționat a urmărit consecvent și problema folosirii unor notații care să permită prelucrarea computerizată a textelor transcrise. în acest sens, am constatat că, în etapa fișării materialului pe baza textului în format electronic, este foarte important ca semnul grafic selectat pentru o anumită marcă să fie trecut nu numai la începutul secvenței, ci și la sfârșitul acesteia, ca în exemplul: câteva LAițe erau așa ca o: ± J> (CORV: 62). Pe de altă parte, flexibilitatea notației derivă din modul descriptiv și virtual nelimitat în care se pot alege mărcile și prefixul (șirul de litere care urmează imediat după parantezele unghiulare) care să le codifice. Această sugestie de notație a fost valorificată și în sistemele de transcriere românești. CORV preia o mare parte dintre mărcile propuse de Du Bois (1988): înălțimea vocii, ridicată sau joasă , intensitatea, puternică sau slabă

, șoptitul <ȘOP text ȘOP>, rostirea marcată , imitarea modului de a rosti al altcuiva și râsul concomitent cu rostirea <@ text @>. în IV, se marchează, în plus, oftatul concomitent cu rostirea <0F text>, și secvențele rostite zâmbind \ la acestea se adaugă o notație asemănătoare pentru o informație privind caracterul planificat, nespontan al unor comunicări orale, și anume lectura unui text: , o informație care nu reprezintă o calitate a vocii, dar poate influența ritmul, rostirea „marcată" etc. După cum se poate observa, prefixul CIT este folosit cu valori diferite în cele două sisteme de transcriere, în IV imitarea modului particular de a rosti al cuiva fiind semnalată de prefixul IM. 8 Autorii le grupează sub eticheta Marked quality or prosody (Du Bois et al. 1988: 20). Din punct de vedere terminologic, observăm că în clasificarea elementelor paralingvistice propusă de Lehiste (1970: 3), unele dintre mărci s-ar încadra în clasa voice qualities (v. tempo), altele în vocalizations (intensitate foarte slabă sau foarte puternică, înălțime ridicată sau joasă etc.). 9 „Listed below are some of the most common ones. (...) high: raised pitch, low: lowered pitch, rapid: quicker tempo, slow: slower tempo, forte: increased loudness,

piano: decreased loudness, quotation: quoted quality, <% %> creaky voice, glottalized, paienthetical prosody, whispered words“ (Du Bois et al. 1988: 20). 45 4. Corpus Pentru studiul de față, corpusul de bază a constat în înregistrările corespunzătoare transcrierilor din CORV, la care am adăugat, ocazional, și exemple din transcrierile din IV. Ca număr de interacțiuni verbale ilustrate în cele două volume, CORV are 37 de texte - 12 monologuri, 14 dialoguri și 11 conversații10 iar IV, 81: 6 monologuri și 73 de dialoguri și conversații. Dintre acestea, în CORV, 21 sunt interacțiuni verbale directe și 16 mediate (telefon, radio, tv), iar în IV 52 sunt directe și 29 mediate. Numărul mai mare al textelor în IV creează premisa unei mai mari diversități a situațiilor și idiolectelor surprinse în corpus; dacă numărul subiecților din înregistrările corespunzătoare transcrierilor din CORV este dc 62, în IV numărul acestora este de peste 200. Așa cum precizează și coordonatorul volumului IV, acest lucru se explică prin faptul că volumul CORV are la bază, cu câteva mici excepții, o arhivă creată de un singur culegător, în timp ce lucrul în echipă a permis, în cazul IV, realizarea unui corpus cu o structură mult mai diversificată (IV: 10). Cercetarea noastră s-a bazat în principal pe înregistrările și transcrierile din CORV din motive de ordin practic (accesul la arhiva de înregistrări) și teoretic: a) notațiile sunt mai unitare, ceea ce decurge tocmai din faptul că există un singur autor al transcrierilor, b) pentru obiectivul studiului de față este foarte important că autorul acestor transcrieri este specialist în problemele intonației și c) este semnificativ pentru studiul mărcilor paralingvistice faptul că în CORV aceluiași participant i se atribuie aceeași siglă în interacțiuni verbale diferite11. 5. Metodă Pornind de la semnalarea în transcrieri a mărcilor studiate, am realizat o arhivă de mărci paralingvistice (AMP) cu cele 570 de secvențe marcate în textele transcrise în CORV. Prima etapă a fost trecerea pe suport digital12 a fragmentelor 10 Termenii conversație și dialog sunt folosiți în accepțiunea propusă de C-ORAL-ROM (v. și Crești 2000), în scopuri strict metodologice, și anume „interacțiune verbală cu trei sau mai mulți participanți44 și, respectiv, 'interacțiune verbală cu doi participanți'. 1 Avantajul acestei notații este posibilitatea de a corela discursuri variate, urmărindu-se modul în care comportamentul verbal al aceluiași subiect este influențat de canalul de comunicare (în dialoguri față-în- față vs. dialoguri la telefon, spre exemplu), de situația de comunicare, de relațiile cu ceilalți participanți etc. Discursul subiectului MV, de pildă, poate fi urmărit atât într-o conversație privată (Atuncea lumea cumpăra de la Viena, CORV: 115-126), cât și într-un cadru public, la un seminar (Venim să vă-ntrebăm dac-avem nelămuriri, CORV: 163-169), subiectul VJ este participant la mai multe dialoguri și conversații private sau în familie - directe sau mediate -, dar și emițător al mai multor monologuri publice cu grad diferit de planificare (CORV: 45-53, 54-67, 68-73, 74-83, 127-134. 155-162, 170-173, 188-190 etc.). 12 Această etapă nu ar fi fost posibilă fără sprijinul tehnic acordat de Florin Ghido, care a urmărit permanent adaptarea parametrilor acustici la specificul fiecărei înregistrări în parte. Am avut în vedere câteva direcții: realizarea unei mici arhive de secvențe cu mărci paralingvistice, întocmirea unor statistici privind influența potențială a diverși parametri obiectivi (cadrul public sau privat, canalul de comunicare, numărul de ocurențe ale aceleiași mărci la un singur subiect etc.) cu folosirea acestor mărci, o scurtă analiză a co-ocurenței anumitor mărci paralingvistice, corelarea nivelului paralingvistic cu cel metadiscursiv etc. 46 de înregistrări corespunzătoare transcrierilor din CORV; am realizat astfel o mică arhivă (37 de fișiere audio necompresate), pe baza căreia am „decupat” ulterior fiecare secvență marcată și am arhivat-o într-un fișier care preciza codul transcrierii în volum, pagina la care era transcrierea corespunzătoare, eventual, co-ocurența cu altă marcă pentru aceeași secvență audio și subiectul / informatorul; spre exemplu, pentru marca PIANO dintr-o intervenție a subiectului CJ, extrasă din textul 4.1.2.: câteva LAițe erau așa ca J> (CORV: 62), am creat un fișier numit: 4.1.2. p62 comb JOS CJ. Fișierele au fost grupate fiecare în directoarele cu numele mărcii respective (de pildă, fișierul de mai sus face parte din directorul PIANO). întrucât, așa cum aminteam mai sus (§ 3.), aceste „calități ale vocii" au o valoare relativă și trebuie raportate la rostirea aceluiași vorbitor, nu am selectat în AMP numai secvența marcată deoarece, pe de-o parte, aceasta nu se suprapune, adesea, cu o unitate internațională, iar, pe de alta, am considerat necesar ca fiecare fișier destinat unei mărci să includă și o porțiune nemarcată, în vederea unei rafinări ulterioare a analizei acustice bazate pe acest material. Fișarea în paralel a aceluiași material pe baza transcrierilor în format electronic a fost urmată de o confruntare a rezultatelor obținute și de completarea datelor, atunci când a fost cazul. Pe baza scurtelor înregistrări din AMP am făcut o serie de observații privind corelarea unor fenomene specifice comunicării orale; gradul ridicat de precizie a analizei computerizate a fișierelor audio ne-a permis să identificăm cu exactitate punctul în care este inițiată o întrerupere, sau unde apar suprapunerile, corelarea acestora cu apariția unor mărci precum FORTE sau MARCAT, precum și cu alte probleme ce țin de procesul transcrierii (notațiile autorului cu privire la secvențele neclare sau transcrierile incerte) etc. Suntem de părere că, pe viitor, folosirea computerului încă din etapa transcrierii unor înregistrări de limbă vorbită va îmbunătăți semnificativ gradul de corespondență dintre datele originale și textul transcris. Ca argument, oferim mai jos exemplul unei secvențe care ar putea ridica probleme în transcriere (fiind marcată cu PIANO și JOS) și pentru care un program de analiză a sunetului poate amplifica un fragment în raportul dorit și, în anumite condiții, poate elimina și zgomotul de fond. în fig. 1 este reprezentată unda sonoră corespunzătoare secvenței: câteva LAițe erau așa ca o:l_ J> (CORV: 62); în a doua parte a imaginii, cuprinzând secvența: nu era pat, nici poveste, se observă și diferența de amplitudine notată în transcriere cu

. în fig. 2, secvența nu era pat, nici poveste, marcată în transcriere cu JOS și PIANO este prezentată, după ce se normalizează (amplifică) sunetul. Fig. 3 reprezintă unda sonoră corespunzătoare aceleiași secvențe: J>^ după aplicarea funcției de reducere a zgomotului de fond. Astfel de prelucrări permit obținerea unui semnal îmbunătățit și reducerea numărului de transcrieri incerte sau secvențe indescifrabile. 47 Figura 3 48 Tabelul 2 Statistici privitoare la ocurența mărcilor paralingvistice în eșantioanele transcrise în COR V Marca Număr de ocurențe Interacțiuni verbale Proiecția contextului Canal i _ Subiecți Co-ocurențe Total Conversație Dialog Monolog Public Privat Direct Transmis Număr total Număr maxim de ocurențe/subiect 1 l Marca Număr de ocurențe ÎNALT 234 30 11 11 8 14 16 17 13 38 21 FORTE PIANO RAPID LENT @ 7 1 7 1 1 JOS 54 17 8 5 4 6 11 14 3 15 11 PIANO RAPID 8 1 FORTE 33 19 8 9 2 7 26 26 7 18 7 ÎNALT LENT 7 1 PIANO 31 12 7 5 - 3 9 9 3 10 15 ÎNALT JOS RAPID 1 8 1 ȘOPTIT 3 3 1 2 - 2 1 2 1 3 1 - - MARCAT 60 18 10 7 1 8 10 11 7 16 18 JOS 1 RAPID 98 26 10 9 7 13 13 14 12 33 10 ÎNALT JOS PIANO @ 7 1 1 1 LENT 7 5 4 1 - 1 4 5 - 5 3 ÎNALT FORTE CITAT 1 1 3 CITAT 5 3 2 1 - 1 2 3 - 3 3 LENT 3 @ (RÂZÂND) 45 14 5 8 1 6 8 9 5 17 8 ÎNALT RAPID 1 1 49 Limitările metodei folosite în investigația prezentă decurg din stadiul actual al cercetărilor în domeniul lingvisticii corpusului pentru limba română vorbită: i) unele date statistice nu au un „factor de încredere44 ridicat, cu alte cuvinte, nu se poate spune dacă reprezintă probabilități reale, întrucât numărul ocurențelor fenomenului analizat este mic (v. mărcile ȘOPTIT, CITAT, LENT, dar și PIANO și FORTE); ii) am analizat mărcile paralingvistice pe baza materialului semnalat ca atare în transcrierile existente. Suntem de părere că, în viitorul apropiat, opțiunea pentru stocarea corpusurilor de română vorbită în format digital și transcrierea cu ajutorul analizelor spectrografice va permite compararea informațiilor din textele transcrise și valorificarea, în acest mod, a unei mai mari diversități a subiecților și a situațiilor de comunicare. In urma „decupării44 secvențelor din înregistrări pentru care a fost semnalată o anumită marcă paralingvistică, am obținut 548 de fișiere corespun- zătoare celor 570 de secvențe marcate în transcrierile din CORV (pentru fragmentele caracterizate simultan de două mărci, am salvat câte un fișier în fiecare dintre directoarele corespunzătoare mărcilor). La acestea s-a adăugat un director pentru secvențele notate în text între ghilimele (și am obținut încă 76 de mostre pe baza transcrierilor din CORV). 6. Observatii de ordin statistic Sistematizarea datelor statistice obținute pe baza corpusului studiat este prezentată în tabelul 2. De la stânga la dreapta, pe prima coloană sunt trecute mărcile, pe a doua numărul de ocurențe al fiecărei mărci, apoi numărul de interacțiuni verbale distincte în care apar, urmat de tipul interacțiunilor după numărul de participanți (3 tipuri), tipul interacțiunilor în funcție de proiecția socială a contextului (2 tipuri: privat și familial vs. public), tipul interacțiunilor după canalul de comunicare (2 tipuri: directă vs. transmisă/mediată); repartiția mărcilor după idiolecte este schițată la categoria „Subiecți44, unde am notat numărul subiecților în rostirea cărora s-a înregistrat folosirea mărcii respective și intervalul în care este cuprins numărul ocurențelor unei mărci în rostirea aceluiași subiect (dar în toate interacțiunile la care participă acesta). Ultimele două coloane ilustrează combinațiile de mărci paralingvistice înregistrate în corpusul studiat. Datele notate în tabel pentru distribuția mărcilor în funcție de numărul de participanți, de proiecția socială a contextului și, respectiv,- de canalul de comunicare, reflectă numărul de interacțiuni verbale (a căror sumă, pe opoziții, trebuie să fie egală cu numărul de pe a treia coloană), nu pe cel al totalului de ocurențe în dialoguri, monologuri etc. Am optat pentru această formulă pentru a evita, în anumite cazuri, o interpretare eronată a frecvențelor mărcilor paralingvistice, atunci când înregistrăm frecvențe foarte mari într-o singură interacțiune verbală (care trebuie pusă pe seama unui context complex, incluzând relațiile dintre participanți, tema etc.) Un alt exemplu ar fi următorul: am observat 50 că marca JOS caracterizează vorbirea unuia dintre subiecți, unde are frecvențe mult mai mari, ajungând la un număr de 15 (aproape jumătate) din totalul de 31 de ocurențe ale acestei mărci în corpusul studiat. De aceea, am preferat numărul de interacțiuni, și nu cel al totalului ocurențelor pe tipul de interacțiune, pentru a nu „favoriza" interacțiunile în care apare acel vorbitor. In ceea ce privește distribuția mărcilor în funcție de numărul de participanți, am obținut, în general, valori comparabile pentru ocurențele în conversații, dialoguri și, respectiv, monologuri. Mărcile FORTE și MARCAT sunt înregistrate mai rar în monologuri față de celelalte tipuri de interacțiune. Marca PIANO nu a avut nici o ocurență în monologuri. Interesant este și cazul secvențelor rostite RÂZÂND, care au fost înregistrate într-un singur monolog; din datele existente s-ar părea că râsul, ca fenomen paraverbal și, cu atât mai mult, secvențele rostite râzând apar mai degrabă în interacțiunile cu doi sau mai mulți participanți. Pe de altă parte, în CORV numai unul dintre monologuri este privat, iar textul este de o factură aparte: subiectul dorește să le vorbească nepoților săi, care trăiesc în diasporă, despre istoria țării mamă; tonul este solemn, iar rostirea caracterizată de „prozodia de profesor și orator a vorbitorului" (CORV: 88). Opoziția public-privat surprinsă la categoria „Proiecția socială a contextului" ne indică, per ansamblu, utilizarea mai frecventă a mărcilor în discursul privat față de cel public, mai ales în cazul variațiilor de intensitate (v. mărcile FORTE și PIANO). în cazul intensității, notăm faptul că un raport similar apare și în distribuția mărcilor după paramentrul direct - transmis, variațiile de amplitudine fiind mult mai frecvente (26/7 și, respectiv 9/3) în comunicarea directă față de cea transmisă. Am urmărit, de asemenea, și numărul subiecților în a căror rostire apar mărcile propuse în transcriere și, în plus, numărul maxim de ocurențe ale fiecărei mărci în parte la unul dintre subiecți. Datele obținute au fost trecute pe cele două coloane ale categoriei „Subiecți". Informațiile din ultimele două coloane ilustrează co-ocurența fiecăreia dintre mărci cu oricare dintre celelalte. Am obținut astfel un număr relativ mare de situații în care variația de amplitudine (și intensitate) este însoțită de o variație de înălțime: 7 co-ocurențe ale mărcilor FORTE și ÎNALT și 8 pentru PIANO și JOS. 7. Valori ale mărcilor paralingvistice pe baza transcrierilor din CORV în cele ce urmează, vom prezenta, pentru fiecare dintre mărcile din CORV, câteva observații. Am urmărit, în general, corelațiile care apar între folosirea anumi- tor mărci paralingvistice și categoriile pragmatice ale acordului și dezacordului, precum și fenomenele discursive precum: suprapunerea, întreruperea, latching, back channel, corectarea, repetiția etc. Âm obținut date interesante și în cazul mesajului în mesaj (citarea), al comentariilor metadiscursive sau metalingvistice etc. 51 7.1. înălțime ridicată a vocii: marca ÎNALT (î) După cum se poate observa în tabelul 2, marca ÎNALT are cele mai multe ocurențe (234); 76 dintre acestea apar în monologuri: 16 în monologul public transcris sub 4.1.16.. 17 în cel de sub 4.1.17. și nu mai puțin de 25 de ocurențe în monologul privat transcris sub 4.1.6.. pentru care autorul transcrierii a precizat în Observații faptul că subiectul are „prozodie de profesor și orator” și unde marca ÎNALT apare adesea în întrebările retorice. în textul 4.1.5. avem o serie de exemple de utilizare a acestei mărci cu funcție expresivă (utilizare care a constituit, poate, motivul pentru care a fost preluată în retorică): Nu <Îî> (CORV: 84), <î Nu e posibil î> (id.) sau <î este de-ngrijoRATI> chestia asta (id.). în cazul exprimării refuzului, secvența este marcată în același timp cu RAPID și constă în repetarea adverbului de negație: LDJ: CHIAR. Să-ți mai dau. Mai vrei puțin? MV: <Îî> PAuză. (CORV: 116) Un anumit tip de întrebări parțiale cu contur final ascendent, numite de Dascălu (1980: 125) reminding questions. sunt caracterizate de marca ÎNALT: în <î CE an a fost asta? î> (CORV: 65), <î UNde erați voi? î> (CORV: 66), ceea ce confirmă intonația specifică a acestora, descrisă de autoare în 1980. Marca paralingvistică ÎNALT poate fi folosită și pentru a scoate în relief selecția lexicală a unui element (v. și pauza plină care o precedă), și este de obicei urmată de un comentariu metadiscursiv: CJ: l-a ajutat ca să cumpere această /î: <î dărăpănătură) î> că nu poți să-i zici casă)(...) (CORV: 58) Scoaterea în evidență a mesajului reprodus într-un alt mesaj, ca în cazul vorbirii directe, se face adesea printr-o variație semnificativă de înălțime între verba dicendi și redarea cuvintelor cuiva: Zice <î E-o î> (CORV: 79) sau <î STAI dragă jos. î> (CORV: 106) Această diferență (pozitivă) de înălțime poate caracteriza numai o scurtă porțiune de la începutul citării, în special formula de adresare: Și i s-a pus întrebarea Profesorului <î Domne) î> spune-ne și nouă care e secretu) (...) (CORV: 155) 52 Formula de adresare este evidențiată printr-o variație a înălțimii și atunci când nu face parte dintr-un citat: <î O:: domnule doctor î> CUM să nuț oMAgiu. (CORV: 219) <î Doamnelor î> și domnilorJ, Bani N-OR fi având minerii (...) (CORV: 279) Dat fiind caracterul evanescent al comunicării orale, subiecții simt uneori nevoia să sublinieze unele informații, mai ales în cazul cifrelor care exprimă date: o mie nouă sute <î opsprezece î> (CORV: 89) o mie nouă sute treizăși <î patru î> (CORV: 192) sau care constituie argumente puternice pentru susținerea unei opinii: <Îî> (CORV: 266) Marcarea paralingvistică a unei secvențe cu ajutorul variației de înălțime apare, într-o serie de exemple cuprinzând diferite tipuri de corectare, de pildă heterocorectarea eșuată, sau autocorectarea autoinițiată. în primul caz, am observat corelarea dintre repetarea unui cuvânt și heterocorectarea eșuată (al treilea element fiind marcat în triada corectării prin ÎNALT (cf. Dascălu Jinga 2002b): MM: ce-nseamnă .. vânzarea de bâlciȚ <1 numai I> $i numai țigani. . GA: Da' rromi nu poți să le spui? MM: Ti<î gani î> ti<î gani î> ti<î gani î> țigani. (CORV: 99) O altă heterocorectare eșuată este dublu marcată paralingvistic, vorbitorul susținându-și varianta pe care interlocutorul a încercat să o corecteze (se observă co- ocurența cu marca FORTE și fenomenul de latching înainte de ultima intervenție): VJ: O limuzină mare am- /ă: americană. CJ: Ei j, NU știu dacă era așa mare.= VJ: =Mamăf F> cum erau atunci. (CORV: 48) Același text ne ilustrează însă și o altă situație în care gradul de cooperare dintre cei doi subiecți de mai sus este, dimpotrivă, foarte ridicat: VJ intervine suportiv cu aceeași ,,grabă“ (v. latching), după ezitările (v. lungirea silabelor) interlocutorului CJ: CJ: Da' trebuia să să . oCUpe totuși de: de: (AK) cu Academia că era: = VJ: = <î Era profesor], î> și el j acolo], da. (CORV: 49) Marca ÎNALT poate însoți o autocorectare autoinițiată: R> cu pesticidele (CORV: 79). 53 Un caz interesant în acest sens este cel al „corectării" la nivel paralingvistic, când subiectul simte că nu a scos în evidență uimirea, protestul; el întrerupe cuvân- tul pe care îl rostea pentru a se corecta, adică pentru a rosti cu ton mai înalt secvența respectivă: Vi se pare cam mult zece p- <î zece pâini? î> (CORV: 231) 7.2. înălțime joasă a vocii: marca JOS (J) In redarea mesajului în mesaj, contrastul de înălțime se poate realiza și negativ, printr-o coborâre a vocii pentru secvențele metadiscursive, în special atunci când este vorba despre un text citit: Am fost și suntț împotriva dictaturilor de ORIce fel| împotriva oligarhiilor socialeî economiceț și de partidî împotriva privilegiilor pe seama ORIcuiK...) (CORV: 190) NU numai că nu împărtășesc gândirea și militantismul legionarț dar le sunt și de-a dreptul ȘI categoric ostilț (CORV: 192) în transcrierile din IV am întâlnit situații în care cuvintele unui alt subiect erau caracterizate printr-o coborâre a vocii: bine: i-am zisj, dom' doctorț sînteți al CINcilea domneț păi CE fac păi pîn la (xxx)? . (IV: 31) Unele întrebuințări ale mărcii JOS sunt determinate de o caracteristică a discursului oral, aceea că elaborarea și producerea lui au loc simultan. Variația de înălțime în cazul parantezelor, ca în exemplul: Și când a venit prima oară /î: în vizită . . mama a făCUT această prăjiturăț(...) (CORV: 124) are ca efect o înlesnire a decodării prin rostirea pe un ton jos a acestora și apoi revenirea la tonul obișnuit. Se observă ezitarea vorbitorului (pauza plină /î: și apoi pauza de lungime medie) atunci când simte nevoia să facă niște precizări suplimentare. Fragmentul următor constă într-o secvență narativă în care sunt interca- late reacțiile subiectului față de soarta unora dintre lucrurile din trecut despre care povestește (se poate observa pauza și ezitarea dinaintea revenirii la evenimentele din trecut): Și-a cumpărat /î. o (AK) un tablou de: Luchianț ... lucru pă care mă rogj „n-o să i-1 iert“ i-o vorbă măreț da' de câte ori mi-aduc aminte m-apucă . panUaliileȚ . .. /î::: un covo::rț și ÎNcă diverse porțelanuri prin casă.(CORV: 117) 54 Mărcile JOS și PIANO caracterizează împreună o secvență care exprimă un dezacord slab (din nou, într-o heterocorectare eșuată): J> (CORV: 83) Se poate observa că elementelor de Ia nivelul paralingvistic le corespund în acest dezacord slab anumite opțiuni lingvistice, cu rol de atenuare: folosirea lui „totuși“, a reflexivului impersonal etc. Ceva mai târziu, același vorbitor își exprimă din nou dezacordul marcat de o scădere a înălțimii; este interesant în acest exemplu faptul că o secvență suprapusă marcată cu JOS (dificil de decodat chiar și la o audiție bazată pe tehnica modernă) este totuși percepută de interlocutorul care vorbea simultan, confirmându-se astfel ipoteza monitorizării permanente și reciproce a participanților în timpul interacțiunii orale (Dascălu Jinga 2002 b): LDJ: [ 1 VJ: Per călător. Păi da' a$A tre' să judeci. (CORV: 83) Solicitarea explicită de ajutor din partea interlocutorului poate fi și ea „izolată” de restul enunțului printr-un ton coborât: sunt pe axa: .... P>. (CORV: 52) 7.3. Intensitate puternică a vocii: marca FORTE (F) Marca FORTE, care semnifică o variație pozitivă de intensitate în fluxul vorbirii, este și ea folosită uneori pentru a reliefa vorbirea directă: Și Vine revista asta și spuneț (CORV: 77) In plus, în fragmentul citat se exprimă dezacordul față de o teză susținută anterior, iar dezacordul puternic este adesea marcat în rostire printr-o creștere a intensității. Un element interesant, care se poate observa și în exemplul anterior este că efortul articulator de a rosti cu o intensitate mai mare este urmat uneori de o pauză: CUM a fost posibil ca Groza să ig . disponibilitățile intelectuale (...) (CORV: 184) Și . cu [își drege glasul] privirea sa profundă (...)(CORV: 185) Cu prilejul suprapunerilor se întâlnește destul de des o creștere a intensității în rostire la cel puțin una dintre secvențele respective, și în cazul în care nici unul dintre vorbitori nu vrea să renunțe la rolul de emițător. în fragmentul următor, subiectul AB semnalează paralingvistic faptul că dorește să mențină rolul de emițător și revine la rostirea nemarcată când interlocutorul cedează: 55 AB: Alianța Civică va fi acea organizațiețcare asemenea tuturor intelectualilor care o compun au datoria să privească CRItic /î: spre putereî $i să /ă: [ ] IS: Și peste AB: pentru că /î: ORIce putere din lume es- (AK) ș se degradează sub povara puterii sale. (CORV: 271) Secvența și să, repetată după o pauză plină (/ă:) este marcată la a doua rostire, corelându-se cu fenomenul de suprapunere (vorbitorul vrea să se asigure că acea porțiune a discursului său peste care s-au suprapus cuvintele interlocutorului este receptată de acesta). In IV am găsit un exemplu de secvențe mai lungi rostite concomitent, în care unul dintre vorbitori pronunță cu o intensitate mai mare, după ce alți vorbitori interveniseră de mai multe ori în timpul narațiunii lui, ba mai mult, vorbind despre altceva: C: „bine, măj“ zicț „N-AI atîta MINte să-ți dai seama? CUM să ți-1 dau țieț [dacă eu D: [

A:

+ C: dacă eu îl am singur p-ăstaj, [ D: [

(IV: 55) Repetiția poate fi însoțită de o reliefare paralingvistică a primului element: N-a existat. N-a existat decât acolo unde NU au fost respectate (...) (CORV: 82) sau a celui de-al doilea: GA: Ea râde de mine. CM: Eu râd de ea. GA: (CORV: 104) In exemplele de mai sus ambele elemente sunt rostite de același subiect, în cadrul aceleiași intervenții sau în intervenții succesive. Considerăm utilă distincția între autorepetițiile monologice și cele produse la nivel dialogic, adică emise de același vorbitor în intervenții diferite (cf. Dascălu Jinga 1999: 292). Când repetiția se realizează la nivel monologic, cel de-al doilea element este superfluu și poate fi rostit cu o intensitate mai slabă decât primul (v. § 7.4.). Uneori, când se repetă o secvență în intervenții succesive (ale aceluiași vorbitor sau ale unor participanți diferiți) cel de-al doilea element al său este marcat paralingvistic: OG: Două mii de miliarde acuma.= CTP: = <Î î> (CORV: 266) 56 7.4. Intensitate slabă a vocii: marca PIANO (P) Rostirea PIANO, este, ca și celelalte mărci, mai frecventă la unii subiecți în raport cu alții. în tabelul 2, indicăm în antepenultima coloană numărul maxim de ocurențe ale unei mărci la același subiect. în corpusul studiat, pentru unul dintre subiecți (CJ) s-au notat adesea intervenții întregi ca fiind rostite cu o intensitate scăzută, unele dintre ele oferind ele însele și motivația, și anume evocarea unor momente triste:

(CORV: 48) Tot în contextul evocării unor momente grele, același subiect folosește marca PIANO pentru redarea mesajului în mesaj (inclusiv verbum dicendfy mi-a DAt-o după ce-a venit săracul . < P zice Asta e plapoma ta. P > (CORV: 63) Corelarea unei construcții abandonate (±) cu rostirea PIANO apare și în alte situații: Daj și... era preocuPAT că trebuia ±

P> (CORV: 49) câteva LAițe erau așa ca o: J_ J> (CORV: 62) Exprimarea dezacordului (și) printr-o intensitate slabă a vocii poate fi legată de diferența de statut dintre participanți, ca în textul 4.1.15., fragment dintr-un seminar unde SF1 este o studentă, iar interlocutorul ei este un cadru didactic: MV: Da' dacă ești drăguță IEȘI din CUȘcă un picț că te-aud mai bine. SF1:

(CORV: 167) Intensitatea vocii are ca rezultat o audibilitate mai mică sau mai mare, ceea ce face ca variația ei să funcționeze ca element de selectare a destinatarului (cf. Goldberg 1978), ca în fragmentul următor: MV: impliCIT au primit o . /ă: conotație NEgativă din punct de vedere sociali

P> (adresându-se unui student care îi ridică o hârtie căzută pe jos) . din punct de vedere social. (CORV: 165) Uneori al doilea element al unei autorepetitii monologice este marcat cu PIANO: VJ: Mai AI prăjiturăȚ mamă? CJ: Da' CUM să nu.

(CORV: 205) 57 Marca PIANO caracterizează și elemente lingvistice cu un conținut informațional redus, ca în sintagmele fixe de la sfârșitul unei relatări: gaura respeccî tivă| î> de deasupra POlilorț care se tot lărGEȘtef se tot lărGEȘtej,

(CORV: 77) gaura de ozon care face să pătRUNdă nu știu ce radiațiej

(...) (CORV:76) sau, în plan discursiv, semnalele de tip back channel: LDJ: Eu am PRINSĂ când am venit studentă:? /î: la Obor era . /î târg de oale. MM:

(CORV: 100) 7.5. Secvență șoptită: marca ȘOPTIT (ȘOPT) Ca și în cazul mărcii anterioare, de care se deosebește prin faptul că rostirea se face fără participarea coardelor vocale, marca ȘOPTIT apare la sfârșitul unei enumerări: Am întâlnit pe teren și „ei faceră“[<ȘOPT și-așa mai departe. ȘOPT> (CORV: 164) sau la sfârșitul unui enunț: Pe Șerban Vodă douăș<ȘOPT patru. ȘOPT> (CORV: 86). în corpusul analizat nu am întâlnit decât trei notări ale acestei mărci, toate pentru secvențe de dimensiuni relativ reduse. Una dintre ele (un back channel) este rostită atât de slab, încât nici nu am perceput-o efectiv, însă rezultă din context: IS: Și dacă Convenția vine la putere vine Ana Blandiana la o serată cu losif Sava și aTAcă Convenția? AB: <ȘOPT Da. ȘOPT> IS: Da:? Se poate? [râde] <@ Bine. @> (CORV: 271) Cu toate acestea marca ȘOPTIT poate prezenta aspecte foarte interesante, atât din punct de vedere discursiv, cât și din punct de vedere acustic13. 7.6. Rostire MARCATĂ (MARC) Du Bois et al. propun pentru prima oară notarea unei rostiri particulare pe care o numesc marcato o descriu astfel: „each word is uttered distinctly and with emphasis“ (1988: 21). în sistemele de transcriere folosite pentru româna vorbită, această notație este preluată, iar realitatea fonetică pe care o transpune în scris este definită ca „secvența pronunțată distinct și apăsat" (CORV: 41) sau „rostire rară (uneori chiar silabisită) și apăsată" (IV: 23). 13 Este interesant cum descrie Pulgram modul în care se simulează șoptitul în piesele de teatru (stage whisper) astfel: „a normal speech of reduced loudness and increased breathiness (...) The volume of air which is employed in the articulation of stage whisper is much larger than normal, which imparts to the sounds a false whispered quality, a breeziness reminiscent of tine whispering“ (1964: 16). 58 Din punct de vedere acustic, secvențele notate cu MARCAT se apropie de cele cu intensitate puternică (FORTE) și de rostirea emfatică a unui cuvânt sau a unei silabe. O rostire distinctă și apăsată este folosită și cu funcție argumentativă, spre exemplu, pentru a evidenția niște date (și pentru a le face mai ușor de reținut): F.P.S-ul (fepeseu) a încheiat /î: IN toamn-aCEASTAț apropo de marile întreprinderii ca și pesticidele sintetice. Alea reprezintă Unu la sută! (...) și nu-s cu nimic mai periculoase decât pesticidele naturale. R> e special cu . astfel (AK) cu: cu: coexistența cu.pesticidele. = LDJ: = TOCmai 1 . că omul s-a obișnuIT cu pesticidele aveam de gând să vă vorbesc mâine] probabil] adică rândul viitor ] sau astăziȚ să vedem cum ajungem] R> (CORV: 165) Variații de tempo pot apărea și în autocorectările autoinițiate, ca în următoarea „corectare nesigură" (cf. Dascălu Jinga, 2002b: 52), în care conectorul de corectare este „sau": N-AU fost admise în norma prescriptivă] . autoMAT (...) (CORV: 165) dar și în cazul altor conectori: eu am caseta bunicilor! de când s-au căsătorit! . . de când a luatei premiul Academiei], (...) (CORV: 115) sau al lipsei acestora: Mai rămâne problema (AK) problema cu centralele /î:/î: nucleare.(CORV:81) Uneori, pentru a obține răgazul necesar elaborării discursului, vorbitorii inserează comentarii metalingvistice sau metadiscursive, pe care le rostesc mai repede decât restul intervenției: da' .. /a todeaunal rasismul todeauna rămâne], (...) (CORV: 131) Mă rog], era o o figură:.. de CULme de: de generație], (...) (CORV: 148) Adică eu am văzut oameni și nu știu], da' poate:: (CORV: 161) Se poate observa că, în primele două exemple, există mărci ale ezitării după secvența rostită mai repede, dar vorbitorul este lăsat să își continue intervenția în curs. 60 în vorbirea directă subiecții rostesc uneori mai repede verba dicendi (sunt patru astfel de exemple la p. 78-79), sau toată propoziția prin care semnalează o citare și pe emițătorul secvenței respective: <î STAI dragă jos. î> (CORV: 106) Când este redundant ca informație, al doilea element al unei autorepetiții poate fi rostit cu un tempo mai alert, fie că este vorba de o secvență rostită și repetată de același vorbitor în încercarea de a menține rolul de emițător: VJ: Nu. Iți spun eu| că-n memoriile lui Diaconescu scrieî că ȘI el a fost la Călești. CJ: Da. VJ: II CJ: Da' NU se erau (sic!) aproape unii de alții. Unii erau acoloț unii în 1 nu știu. VJ: $i-n memoriile lui scrie cum „am luat-o“± întâi a stat la Coposu| care 1 -a primit în a lui| da' pe urmă a cumpărati TOT de la unul care fusese înainte | se trecea din mână-n mână. (CORV: 59) fie că repetiția se realizează ca o acceptare a sugestiei interlocutorului (cf. Dascălu Jinga 1998): AH: înregistrări acolo N-AM mai facut| pentru că românii pe care i-am întâlnit sânt toți cam din /î II: <@ Ingineri @> AH: Așa:| II: <@ cu studii superioare. @> AH: și nu prezintă <@ fenomene lingvistice foarte interesantei @> (CORV: 111) în ceea ce privește gradul de cooperare între vorbitori, pot fi marcate cu tempo RAPID semnalele de tip back channel, mai ales când constau în repetarea de mai multe ori a același cuvânt: LDJ: Da. Și este-un adevărat rituali de: ± „EȘTI surată pân-la moarte? Și de trei ORIJ, și nu știu cum. [ MM: (CORV: 103) sau când exprimă acordul entuziast al interlocutorului: VJ: Da' a fost marea artă a Profesorului să aleagă ASTfel de oameni| pentru care ASTfel de argumente să fie primordialei GP: = <Îî> VJ: că pot lucra în condiții [ 1 GP: -dițiil da. VJ: și care .. care nu s-au uitat la faptul că di- (AK) MArea diferență era: numai în materie de salarii. (CORV: 156) 61 în înregistrarea din care este extras exemplul de mai sus, vorbitorul GP preia rolul de emițător și îl menține timp de câteva minute (cu excepția a două-trei scurte întreruperi suportive). Graba cu care unul dintre vorbitori intervine se manifestă de multe ori printr-un tempo crescut al vorbirii, după cum se poate observa în mai multe cazuri în care fenomenul de latching precede o secvență marcată cu RAPID: LDJ: Voi mai ȘTIȚI tradițiile! că și ZOna asta are: tradițiile ei.= CM: = (CORV: 100) 7.8. Tempo lent: marca LENT (L) Marca LENT apare mult mai rar în corpusul studiat, având numai 7 ocurențe, dintre care trei în cadrul aceleiași intervenții (CORV: 67, v. marca CITAT), și chiar redând un mesaj în mesaj, ceea ce face mai dificilă interpretarea lor. O altă situație în care tempoul rostirii este foarte lent se înregistrează într-un discurs didactic, unde elaborarea discursului oral trebuie să aibă în vedere și oferirea unei explicații clare mai multor destinatari, și evitarea unor exemple sau precizări care ar mai necesita și alte lămuriri, într-un context mai amplu: SF1: Dar /î deosebirile acestea regionale sânt greșite? MV: INtr-o situație de comunicare formală! oficială! atuncea sânt greșite. (CORV: 164) Interesant este cazul unei enumerări: Era hramul bisericii! <î î> /î: . înghețată pă <î bă:țț î> MEre ro:șii! (...) (CORV: 99) unde apar o serie de fenomene prozodice, paralingvistice și paraverbale. Tempoul vorbirii se pare că trece de la foarte rapid la foarte lent și anume la începutul enumerării, probabil și datorită participării afective intense a vorbitorului. Acest exemplu ilustrează de fapt realizarea unui ritm mai lent prin lungirea vocalelor, presupunând că variațiile de debit verbal se pot obține fie prin lungirea sunetelor, fie prin numărul mare al pauzelor între cuvinte (dar nu lungimea lor). 7.9. Imitarea rostirii altcuiva: marca CITARE (CIT) Imitarea modului de a rosti al cuiva apare ca un caz particular al redării mesajului în mesaj: „Its use is warranted where there is some actual shift in the quality of the stretch of quoted speech, as when the quoting speaker imitates some mannierism 62 of the quoted speaker. (Whether the notation is appropriate when no such shift is audible is debatable.) Note that the quotation Symbol is not used for metalanguage such as the name of a letter or a reference to a word“ (Du Bois et al. 1988: 21). în corpusul analizat, numărul secvențelor marcate cu CITAT este de numai cinci (dintre care trei apar în rostirea aceluiași subiect, combinat cu marca LENT), unele fiind precedate de verba dicendv. Zice L> zice L> (CORV: 67) și spuneau], (CORV: 147) Observăm că s-a notat astfel nu numai imitarea modului particular de a rosti al unei persoane (CORV: 67), ci și al unui grup (CORV: 147, 165); în exemplul: N-AU intrat formele foarte: ± ăstea bucureștene: (AK) „bucureșitene“J, unde (...) (CORV: 165) se imită fenomenele fonetice dialectale specifice unei categorii de vorbitori. în IV sunt notate multe cazuri de imitare a rostirii altcuiva, interesantă fiind situația în care vorbitorul curent redă un dialog imitând alternativ rostirea fiecăruia dintre participanții la acel dialog: A: și vie spune și el <1M da:>. ((rugător)) # # și vie DA # (( rugător)) !(...) (IV: 59) Autorul transcrierii a simțit, probabil, nevoia să sugereze grafic diferența celor două rostiri imitate, adăugând, între paranteze rotunde duble, o informație suplimentară care, implicit, ar trebui să se refere numai la textul imediat următor, cuprins între paranteze unghiulare. 7.10. Râsul concomitent cu rostirea (@) Râsul concomitent cu rostirea apare, în corpusul studiat, mai frecvent în dialogurile familiale și private decât în cele publice, totalul ocurențelor acestei mărci în CORV fiind de 45. în unele conversații există o bună dispoziție generală, ca, de pildă, în textul 4.1.8, unde sunt notate 12 secvențe rostite râzând, 8 fiind în intervențiile unui singur subiect. Aparent, (întrucât nu am participant la conversațiile respective), la ascultarea benzilor multe dintre secvențele de tip <@ text @> sunt rostite zâmbind (pentru care IV prevede notația ) și numai precedate sau urmate de râs, ca în textul: Da' mai prost e când [râde] <@ Săracu @> (CORV: 105) 63 Folosind programul de prelucrare a sunetului, care permite selectarea și ascultarea unei porțiuni oricât de mici, am constatat adesea că, în interiorul secvențelor notate, fragmente mai mici erau rostite râzând (surplusul de aer ieșit din plămâni dând impresia rostirii unor consoane aspirate în cazul oclusivelor din secvența respectivă), iar restul, zâmbind. Dacă am nota cu @text fiecare silabă rostită râzând, exemplele: Eu nu cred c-avea supermar<@ keturi acolo @> (CORV: 61) am obține secvența: Eu nu cred c-avea supermar© keturi acolo. Autorii primului sistem de transcriere care propune semnalarea râsului concomitent cu vorbirea nu recomandă însă, în general, ruperea unității grafice a cuvântului pentru inserarea notațiilor pentru mărci: „Ordinarily we use these Symbol pairs to frame only a whole word or group of words; we do not try to indicate laughter on particular syllables within a word“ (Du Bois 1988: 28). Cu toate acestea, dacă dorim să marcăm diferite fenomene în interiorul unui cuvânt, putem folosi notații „segregate“ (cf. Du Bois 1991), în care unitatea grafică a cuvântului să nu fie întreruptă decât de alte semne grafice decât literele (=, @ etc.). In ceea ce ne privește, optăm pentru marcarea râsului cu @ (pentru fiecare „silabă44 de râs14) - trecute, eventual, între paranteze rotunde simple în textul transcrierii - în loc de [râde] (CORV: 105, 116, 120 etc.), și, cu atât mai mult în locul „transcrierii44 râsului ca în: hăhă (IV, 41), hîhîhî (IV, 44) și chiar <@ hî hî hî> (IV, 172), care se pot nota ca (@@) și, respectiv, (@@@)15. Un alt aspect al fi acela al „atribuirii44 râsului chiar și atunci când sunt mai mulți subiecți care râd în același timp (CORV: 108), deoarece râsul poate funcționa ca un act de vorbire (cf. Moeschler/Reboul 1999: 462). In cazul în care autorul transcrierii ar opta și pentru folosirea mărcii , suntem de părere că unele secvențe precum: o lume <@ destul de nebun-așaț @> (CORV: 110) s-ar putea scrie ca: o lume ©destul ,4„This Symbol [@] indicates a laugh, produced as a vocal noise separately from any words produced by the same speaker. One token of @ is used per ’syllable' of laughter (when the laughter is brief, for exiended laughter, see the foîlowing symbol [@==]). Note that a laugh can be rhythmically integrated as a part of a larger (major) intonation unit, or it can be produced as a separate intonation unit of its own“ (Du Bois 1988: 27). 15 Pentru o analiză mai detaliată a unor probleme de transcriere a românei vorbite v. și Ghido (sub tipar), unde se propune folosirea consecventă a unui singur tip de paranteze pentru fenomene verbale, nonverbale și, respectiv, paraverbale. 64 iar textul nu prezintă <@ fenomene lingvistice foarte interesantei @> (CORV: 111) ar deveni: nu prezintă <@ fenomene lingvistice @>. 8. Câteva probleme legate de transcrierile incerte In cele ce urmează, vom prezenta câteva probleme legate de imposibilitatea de a transcrie anumite secvențe sau de realizarea unor transcrieri incerte pentru secvențe care, din diferite motive, nu mai pot fi decodate. Prelucrarea computerizată a sunetului ne-a permis să urmărim mai atent aceste probleme și, uneori, chiar să primim confirmarea unor transcrieri semnalate inițial ca incerte (de tipul ). In cazurile secvențelor pentru care nu s-a putut face transcrierea, cauzele sunt legate de multe ori de particularitățile de rostire ale unor subiecți, fără a fi relativ mai accentuate (și, deci, marcate paralingvistic): tempoul rapid (CORV: 111, 113, 131, 158 și 160) și intensitatea slabă a vocii (CORV: 61, 121 și 208); un exemplu de secvență indescifrabilă apare însă și în cazul râsului concomitent cu rostirea (CORV: 109)16. Alte contexte în care nu s-a putut transcrie textul au fost legate de un discurs puternic marcat afectiv și, de aceea, mai puțin predictibil (CORV: 61), de existența unor suprapuneri (CORV: 140, 256, 262). Situațiile în care nu s-a putut face transcrierea unor scurte fragmente sunt similare celor sus-amintite (rostirea piano (CORV: 71, 122), râsul concomitent cu rostirea (CORV: 111) și suprapunerile17 (CORV: 139, 149 și 154)). în plus, lipsa 16 Intervenția subiectului II este cea din transcriere, dar, în plus, subiectul AH rostește: Exact. Atunci. după conturul descendent non-terminal din intervenția lui U. 17 Este foarte interesant faptul că rolul dublu al celui care face transcrierea, acela de participant la interacțiunea verbală (condiție obligatorie în proiectul italian Lablita, pentru a putea recupera, atât cât este posibil, informațiile non-verbale și de proxemică) și de autor al transcrierii îl împiedică uneori să decodeze unele secvențe suprapuse, în care unul dintre vorbitori este chiar el (CORV: 139, 149 și 154). De exemplu, în urma ascultării înregistrărilor în format digital, suntem de părere că în fragmentul: TT: îmi cream îmi cream o ambianță ’ [ LDJ: un basm], cu care s-adormi. TT: Eu întodeauna eram una din personaj- (AK) una din zâne | sau un prinț J și-ncercam să-mi fac o lume a mea proprie. (CORV: 154), secvența notată cu este: în care eu. 65 contactului vizual în dialogurile mediate, la care se adaugă faptul că la sfârșitul convorbirii telefonice ambii participanți recurg la formule de încheiere (cu entropie minimă) justifică dificultatea unor decodări (CORV: 216). 9. Utilitatea computerului în rezolvarea unor dificultăți de transcriere O primă concluzie a studiului nostru este utilitatea incontestabilă a computerului pentru a vizualiza fluxul vorbirii și a delimita mai precis secvențele marcate, în etapa transcrierii sau a oricăror analize fonetice ulterioare (nu avem în vedere plasarea mărcilor in interiorul cuvântului, dimpotrivă). Probleme precum percepția subiectivă a variației unuia dintre parametrii acustici sau contrastul relativ cu contextul (ca în și-am zis <î HO îxj pa:. J> (CORV: 142)) pot fi limitate, sau chiar rezolvate cu ajutorul computerului. Cu toate acestea, rezultatele unei analize spectrografice trebuie interpretate în contextul specific al înregistrării respective. în diferite cazuri, analizele acustice au ridicat problema semnalării unor aspecte de proxemică în fișa textului, mai ales atunci când, din cauza specificului situației de comunicare, nu a fost posibilă plasarea microfonului la o distanță relativ egală de fiecare dintre subiecți. Se pot evita astfel erorile de transcriere și interpretare a amplitudinii (și, implicit, a intensității rostirii); în fișierul audio corespunzător textului 4.1.13. de multe ori am avut tendința să interpretăm rostirea subiectului LDJ ca fiind FORTE, numai că unda sonoră arăta că tuturor interven- țiilor acestui subiect le corespundea o secvență cu amplitudine mult mai mare decât la rostirea interlocutorului său; explicația era, firește, una simplă, microfonul aflându-se mult mai aproape de participantul care era și culegătorul textului. Un alt exemplu legat de interpretarea variației de amplitudine în legătură cu contextul convorbirii înregistrate este notarea cu FORTE a numelui celui care este chemat la telefon: Cu plăcere. (CORV: 210) deși dacă nu am fi cunoscut nimic despre împrejurările în care a fost rostită ultima parte (marcată cu F), reprezentarea amplitudinii în programul de prelucrare a sunetului era comparabilă cu cea din prima parte, și chiar mai mică. Câteva situații similare am găsit și în IV, în transcrierea unui interviu în care intervențiile celui care pune întrebările sunt marcate cu PIANO (de fapt, numai trei din cele șase intervenții ale acestuia, dar celelalte trei sunt intervenții foarte scurte, de un singur cuvânt) (IV: 160-161). Presupunem, pe baza acestor observații, că motivul pentru care contribuțiile unuia dintre participanți sunt marcate cu PIANO este distanța față de microfon. Un alt caz ar fi acela al transcrierii unei convorbiri la telefon, în care unul dintre subiecți are mai multe 66 intervenții marcate cu o intensitate slabă a vocii, dar, pe de altă parte, chiar în timpul dialogului același subiect insistă asupra faptului că legătura telefonică este slabă și nu se aude bine (IV: 178-179). Ar fi utilă, în același timp, o discuție mai amplă asupra modului de folosire a mărcilor FORTE, MARCAT în raport cu rostirea emfatică (notată cu majuscule) a unui cuvânt sau a unei silabe. In cazul secvențelor foarte scurte (de un cuvânt, ca în CORV: 84, 157, 165, 184 etc.) considerăm că ar fi mai economic să se marcheze emfaza; în câteva dintre cazurile de mai sus sunt notate și emfaza și intensitatea mai puternică (FORTE). Comparând secvențe marcate cu FORTE cu altele emfatice (la același subiect, firește) am obținut valori mai mari ale amplitudinii în cazul al doilea. Se pune și problema folosirii conjugate a două notații: emfază și FORTE, contur ascendent non-terminal și ÎNALT (ori | cu JOS), intonație rejectivă (definită ca fiind caracterizată de o coborâre a tonului) cu JOS etc., pentru a sugera variații foarte mari de intensitate și, respectiv, înălțime. Ca opțiune generală, este mult mai avantajoasă păstrarea unității grafice a cuvântului prin folosirea majusculelor pentru emfază, în loc de marcarea cu FORTE (cf. Du Bois et al. 1988). In ceea ce privește numărul mărcilor paralingvistice, acesta ar putea fi redus sau extins în funcție de scopul cercetării, rămânând însă posibilitatea unei notații generalizate de tip , propuse de Du Bois et al. (1988), prin care se evită încărcarea listei de convenții cu notații folosite sporadic. 10. Concluzii în încheiere, prezentăm succint o listă a fenomenelor pe care le-am obser- vat din analiza corpusului: - variații de intensitate pentru a menține sau prelua rolul de emițător (mai ales în suprapunerile relativ lungi), - contrastarea mesajului redat în mesaj prin variații de înălțime sau intensitate, - tempo mai rapid sau rostire PIANO sau ȘOPTIT pentru secvențele cu conținut informațional redus (expresii fixe, back channel) sau pentru elementele aflate la sfârșitul unui enunț, - selectarea destinatarului prin variațiile de intensitate (PIANO sau ȘOPTIT pentru cei care se află în imediata apropiere), - variații de intensitate sau înălțime în cadrul unor structuri repetitive, în general proeminență pozitivă a primului element al repetiției dacă aceasta se produce în cadrul aceleiași intervenții, sau proeminență pozitivă a celui de-al doilea termen dacă elementele repetiției se află în intervenții diferite (chiar și ale aceluiași vorbitor), - ca urmare a elaborării discursului concomitent cu producerea lui: proeminență negativă în cazul aparte^hX^x reale sau aparente (de fapt solicitarea unei sugestii din partea interlocutorului), evidențierea paradiscursivă a comentariilor metalingvistice sau metadiscursive, - corelarea unor mărci paralingvistice precum ÎNALT sau MARCAT cu pauzele sau ezitările din motive fiziologice (efort articulatoriu). 67 Referințe bibliografice Crești, E. (2000) Corpus di italiano parlaio. Voi. I, II, Firenze, Accademia della Crusca. Dascâlu, L. (1980) „A 'reminding' WH~question and its intonation in Romanian", Revue Roumaine de Linguistique XXV, 2: 123-128. Dascâlu Jinga, L. (1998) „Repetiția ca acceptare a sugestiei interlocutorului", Studii și cercetări lingvistice XLIX, 1-2: 93-105. - (1999) „Repetition as a cohesive means at the dialogic level", Studii și cercetări lingvistice L, 2: 287-303. - (2002a) Corpus de română vorbită (CORV). Eșantioane, București, Oscar Prinț (=CORV). - (2002b) Corectarea și autocorectarea în conversația spontană. București, Editura Academiei Române. Bidu-Vrânceanu, A„ C. Câlârașu, L. Ionescu-Ruxândoiu, M. Mancaș, G. Pană Dindelegan. (2001) Dicționar de științe ale limbii, București, Nemira. (=DȘL). Du Bois, J. W., S. Cumming, S. Schuetze Coburn (1988) „Discourse Transcription", în S. A. THOMPSON (ed.) Discourse and Grammar (Santa Barbara Papers in Linguistics, 2): 1-71. Du Bois, J. W. (1991) „Transcription Design Principles for Spoken Discourse Research", Pragmatics, 1: 71-106. Ghido, D. (sub tipar) „Aspecte ale transcrierii limbii vorbite în vederea prelucrării computerizate", în Pană Dindelegan, G. (coord.), Actele Catedrei de limba română, noiembrie 2002, București, Editura Universității din București. Goldberg, J. A. (1978) „Amplitude shift: a mechanism for the affiliation of uticrances in conversațional interaction", în J. Schenkein (ed.) Studies in the Organization of Conversațional Interaction, New York / San Francisco / London, Academic Press: 199-218. IONESCU-RUXÂNDOIU, L. (1999) Conversația: structuri și strategii. Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite, ediția a Il-a, București, ALL. - (coord.) (2002) Interacțiunea verbală în limba română actuală. Corpus (selectiv). Schiță de tipologie, București, Editura Universității din București. (=IV). Jefferson, G. (1978) „Explanation of transcript notation", în J. Schenkein (ed.) Studies in the Organization of Conversațional Interaction, New York /San Francisco /London. Academic Press: XI-XVL Lehiste, I. (1970) Suprasegmentals, London, The M.I.T. Press. Levinson, St. C. (1983) Pragmatics, Cambridge, Cambridge University Press. Mey, J. (2001) Pragmatics, Oxford, Blackwell Publishers. Moeschler, J., A. Reboul (1999) Dicționar enciclopedic de pragmatică, Cluj, Echinox. Orletti, F„ R. Testa (1991) „La transcrizione di un corpus di interlingua: aspetti teoriei e metodologici", Studi italiani di linguistica teorica e applicata XX, 2: 243-283. Pulgram, E. (1964) Introduction to the Spectrography of Speech, The Hague, Mouton & Co. Sacks, H., E. A. Schlegloff, G. Jefferson (1974) „A simplest systematics for the organization of turn-taking in conversation”, Language 50/4: 696-735. Selting, M. (1994) „Emphatic speech style - with special focus on the prosodic signalling of heightened emotive involvement in conversation”, Journal of Pragmatics, 22: 375-408. 68 Paralanguage and its conversațional role (Abstract) The study offers a perspective on paralanguage as opposed to prosody, paraverbal and paradiscursive phenomena, respectively, based on both the transcriptions from CORV and their corresponding recordings. Starting from the 'voice qualities' (cf. Du Bois et al. (1998)) marked in these transcriptions, we have made an archive of audio (wav) files containing these fragments; we have noted that there are some correlations between variation in amplitude, frequency, tempo, etc. and a series of metadiscursive phenomena, such as: back channel, latching, overlappings, repetitions, other- and self-corrections a.s.o. Reported speech, metalinguistic comments, and digressions may exhibit certain shifts in rhythm and amplitude, for example, slower or ‘piano’ verba dicendi vs. the reported text. In studying paralanguage, we have also taken into account the relationship between the participants, the private vs. public context, discourse planning issues, and the topic itself. 69 Macroanaliză conversațională Strategii globale ale interacțiunii în discursul spontan Margareta Manu-Magda mmagda@csb.ro Expresii ale mobilizării și demobilizării verbale în dialogul social românesc Căci, dacă funcțiile pragmatice și rolurile argumentative sunt aceleași în toate limbile, diferențele translingvistice apar în momentul stabilirii inventarului de indici formali. (Sorin Stati, 1990: 24) 1. Introducere Lucrarea de față se referă la anumite aspecte ale comportamentului comunicativ, în speță persuasiv, în dialogul din spațiul public românesc. Concret, vor fi luate în discuție unele expresii ale mobilizării și demobilizării verbale în dialogul social românesc actual1. Există numeroase modalități prin care persoane aparținând la diverse culturi își organizează raționamentul justificativ în conversația cu alții, iar aceste „paternuri“ sunt conectate, în parte, la valori și credințe culturale. în lucrarea de față se pleacă de la premisa că fiecărui tip pragmatic (vezi Manu-Magda 1996)2 îi este asociat un anumit tip argumentat™, respectiv persuasiv. 1 înțelegem prin mobilizare/demobilizare acțiunea de convocare/anulare a prezenței la cuvânt întreprinsă de către interlocutori în cadrul conversației. MOBILIZA, mobilizez, vb. I. Tranz. 1. A chema sub arme, a convoca de urgență la unități (în vederea războiului); a trece de la starea de pace la cea de război o Expr. A mobiliza (pe cineva) pe loc = a păstra în timp de război (pe cineva) pe postul civil pe care-1 ocupă, supunându-1 disciplinei militare impuse de starea de război O (Fam.) A chema într-un anumit loc, cu un anumit scop; a convoca, a întruni, a aduna. 2. A antrena o colectivitate la o acțiune sau la o activitate susținută, organizată și coordonată, de interes general. - Din fr. mobiliser. DEX 1996 s.v. 2 Caracterul constant și convențional al legăturii între o anumită secvență sonoră și context, precum și strategiile specifice de tramsmitere a sensurilor pragmatice într-o limbă dată permit identificarea tipului pragmatic al respectivei limbi. 73 O problemă importantă care se pune în stabilirea tipului persuasiv al unei limbi se referă la criteriile lingvistice de demarcare și organizare ierarhică a episoadelor retorice semnificative. In comunicarea verbală, orientarea emițătorului către destinatar este marcată constant printr-un set de elemente lexicale și/sau gramaticale care realizează, în mod explicit, așa-numita funcție apelativă, sau conativă, a limbajului (vezi, între altele, Jakobson 1964). Prin afirmația că termenii de adresare, de exemplu, nu marchează numai orientarea către interlocutor, ci au și rolul unor semnale care anunță începutul discuției și pregătesc terenul, Jakubinski (1923: 154) anticipa ideea de funcție fatică a limbajului (vezi Jakobson 1964: 91). Totodată, elemente lingvistice, care prin defi- niție nu au funcția de a susține explicit o teză, sau nu se presupune că au funcție argumentativă în general, dobândesc adesea o dimensiune argumentativă, indepen- dent de intenția vorbitorului sau chiar de organizarea logică a enunțului. Este cazul formulelor inițiatoare de conversație, diferite de la o limbă la alta, și diagnostice pentru comportamentul comunicativ al vorbitorilor fiecărei limbi. „Conversația fatică“ (secvența inițială a conversației, frecvent construită dintr-o succesiune de dimensiuni variabile de perechi adiacente, care realizează tranziția spre subiectul propriu-zis de discuție) se face în mod diferit de la o zonă la alta. Elementele care alcătuiesc, în general, conversația fatică sunt un sistem de forme de comportare convenționalizate: protocol/ritual al deschiderii conversației, inventar al temelor etc. Aceste forme diferă calitativ și cantitativ de la o limbă la alta, și chiar de la o variantă lingvistică la alta (vezi, între altele, lonescu-Ruxăndoiu 1995 și Ghiga 1999). Se pleacă de la premisa că fiecare limbă (sau variantă lingvistică) are propriile ei resurse ilocuționare în realizarea diferitelor funcții ale limbii. Nivelul exact al determinării acestora trebuie stabilit pe bază empirică. începutul unui text (ca și sfârșitul, de altfel) este un „loc retoric privilegiat44 (Zafiu 2001: 48). Limbile diferă, în ipostaza lor dialogată, și în funcție de modul în care vorbitorul tinde să plaseze informația esențială la începutul sau la sfârșitul textului, utilizând suporturi specifice, purtătoare de semnificații argumentative. Limbile au fost caracterizate, în general, ca explicite sau nu (în ipostaza lor dialogată) în funcție de preferința vorbitorilor pentru modalitatea declarativă (directă) sau nondeclarativă (indirectă) de comportament, utilizată în deschiderea conversației. Dar limbile diferă și în funcție de preferința vorbitorilor pentru un anumit comportament persuasiv în diferite situații retorice; acesta poate fi: 0 explicit sau implicit, după cum intenția de comunicare este exprimată în text sau lăsată în seama presupoziției; 0 rațional sau emoțional, după cum vorbitorii apelează la argumente obiective sau subiective în susținerea tezei; 0 ofensiv sau defensiv, în funcție de inițiativa vorbitorului în comunicare; 0 mai mult sau mai puțin standardizat, după cum vorbitorii apelează sau nu la scheme argumentative cultural-specifice. 74 Comunitățile lingvistice diferă în ceea ce privește modul de ierarhizare și, în consecință, de exprimare a valorilor culturale. Variatele sensuri pragmatice sunt codificate în mod diferit de la o limbă la alta, fiind purtate de elemente aparținând unor nivele diferite ale limbii - anumite distincții pragmatice, operate simplu și direct într-o limbă dată, putând fi redate pe căi mult mai subtile în alta. S-a observat faptul că vorbitorii aparținând unor comunități diferite au atitudini diferite în fața „emoțiilor" și că aceste atitudini față de emoții generează reacții lingvistice (sistematic) diferite. Astfel, engleza, considerată de obicei „limbă etalon" în descrierea structurilor pragmatice universale, și-a dezvoltat niște instrumente gramaticale deosebite, în care forma interogativă este utilizată în mod normal nu pentru a întreba, ci pentru a face o ofertă, o sugestie sau o propuhere. Din frazeologia unor asemenea oferte reiese faptul că vorbitorul nu încearcă să-și impună voința în fața celui căruia i se adresează, ci caută de fapt să afle ceea ce interlocutorul gândește și dorește. Acest principiu al „pesimismului politicos", cultivat de cultura anglo- saxonă, nu funcționează în alte limbi (de exemplu, în poloneză sau germană), fapt care determină ca traducerea literală în acestea a unor astfel de enunțuri interogative, utilizate de englezi în performarea actelor lingvistice inițiatoare de conversație, să-și piardă forța ilocuționară intenționată și ele să fie înțelese ca o combinație între o întrebare și o critică (cf. Wierzbicka 1985). Intr-un studiu interesant referitor la „mărci ale politeții în engleză și germană", House / Kasper (1981) au remarcat că, în ansamblu, vorbitorii germani, față de cei englezi, selecționează mai mult nivelele directe, atât pentru exprimarea plângerilor, cât și a cererilor. Autorii comentează diferența după cum urmează: din punct de vedere etic, comportamentul german poate fi considerat nepoliticos de către normele engleze. In același timp, din punct de vedere sistemic, se poate ușor pretinde că diferența de comportament a englezilor și a germanilor poate fi o reflectare a faptului că cele două sisteme culturale - cel german și cel anglo-saxon - au organizări diferite. Normele pragmatice diferite reflectă ierarhii ale valorilor diferite, caracteristice fiecărei culturi în parte. In articolul său „Rumănisch: Partikelforschung", Harald Thun, exempli- ficând cu texte literare aparținând exclusiv sferei de influență lingvistică muntenească (I.L. Caragiale, M. Preda, E. Barbu), face următoarea caracterizare tipologică limbii române: „Diese Phănomene und auch noch andere erlauben die Annahme eines fur das Rumănische typologisch wichtigen Zugs, den gerade auch die Partikeln offenbaren. Man kbnnte das Rumănische als explizite Dialogsprache bezeichnen" (1989: 62). S-a observat că româna, în opoziție cu germana de exemplu - a cărei trăsătură tipologică este orientarea către acțiune și contextul comunicării (vezi, în acest sens, Thun 1979) - este orientată către persoanele participante la situația de comunicare. Din această cauză, limba română este foarte bogată în mijloace și forme lingvistice pentru inițierea unor relații comunicative între indivizi, respectiv pentru explicitarea contactelor sociale pe cale lingvistică. între aceste mijloace, puternic convenționalizate, amintim: sistemul termenilor de apel, sistemul prono- minal, vocativul și interjecțiile cu funcție hortativă. La acestea se adaugă un set de 75 formule „de agrăire“ cu funcție de atenuare a șocului ofensivei intreprinse de vorbitor (de tipul: nu te supăra, fii amabil, fii drăguț, fii bun etc.). Limba română, față de germană, se remarcă prin prezența în enunț a unui număr mare de cuvinte care exprimă o provocare adresată de către locutor partenerului de dialog. Româna deține o paradigmă interesantă de termeni scurți de interpelare, meniți să reînnoiască contactul lingvistic stabilit în prealabil cu un interlocutor, de exemplu, atunci când este vorba de ceva important, demn de toată atenția sau atunci când atenția interlocutorului a slăbit în intensitate. Acești termeni au, deci, pe lângă funcția de apel, și pe aceea de accentuare. Astfel, ei pot dobândi și un sens suplimentar de admirație sau dezaprobare (cf. Rusu 1959, 1964 și Thun 1979)3. Vorbitorii români contează mult pe persuasiunea prin insistentă (v. Magda 2003 a, b). In continuare, vom exemplifica cele afirmate mai sus pe un caz particular de situație retorică: discursul televizat de tip talk-show, mai concret pe fragmente din emisiunile „Tucă show” din 17 martie și 18 martie 2003, ambele având ca subiect „Războiul din Irak“.4 „Principala caracteristică a textelor mass-media românești actuale este limbajul familiar utilizat, excesul de oralitate, alunecând în manierism stilistic sau în laxism al exprimării, uneori în vulgaritate, ca și tendința de a nu adapta stilul la temă și situație, folosind un limbaj «coțcăresc» sau «miștocăresc» și în paginile serioase de informație sau analiză politică. Oralitatea se manifestă atât în plan ortoepic (în înregistrarea accidentelor fonetice, a pronunției dialectale sau inculte), cât și la nivel lexical, sintactic, pragmatic” (Zafiu 2000). Schema particulelor de interpelare în română (după Rusu 1959: 248, completată de Thun 1979: 60): mă (m.f) [Sg. PI. ---- tu------------măi (m.f.) ([m.f] bă/băi — bre Sg. PI.) fa, fă, făi (f [Sg. PI.]). Schema trebuie revăzută, datorită modificărilor structurale și funcționale care intervin în timp privind poziția acestor elemente în comunicare. 4 Mircea Vasilescu îi dedică lui Marius Tucă, personaj controversat al mass-mediei românești postdecembriste, un articol în revista Dilema din 6-12 decembrie 2002, caracterizându-1 în felul următor: „Cu bretele și microfon de epocă ă la Larry King, [...] Marius Tucă și-a creat un personaj popular și și-a câștigat «dreptul la nume» rezervat starurilor: [...] Marius Tucă le dă multor telespectatori senzația că «e de-al lor»: o senzație de familiaritate care stă la baza tuturor mecanismelor de identificare a publicului cu eroii moderni ai micului ecran. în felul său, «Marius Tucă Show» conține o pagină din istoria tranziției: aceea pe care scrie cât de greu am învățat să dialogăm unii cu alții, cît de greu e să moderezi ori «să te lași moderat»”. La emisiunile analizate de noi participă, alături de moderatorul Marius Tucă (T), intelectuali de marcă aparținând vieții politice și culturale românești actuale: emisiunea I, 17 martie 2003: istoricul Florin Constantiniu (FC), ziaristul Emil Hurezeanu (EH), scriitorul Octavian Paler (OP); politologul Cristian Pârvulescu (CP); emisiunea II, 18 martie 2003: scriitorul Mircea Dinescu (MD), redactorul șef al cotidianului „Evenimentul Zilei“, Cornel Nistorescu (CN), directorul Institutului pentru Sondarea Opiniei Publice (IMAS), Alin Teodorescu (AT). 76 Referitor la abordarea materialului, ținem să facem următoarele precizări: (a) In paginile de față, vom lua în considerare discursul politic m e d i a t i z a t (televizat), cu diveresele sale subtipuri (diferite subspecii mediatice: expunere - liberă sau citită -, reportaj, interviu, dezbatere etc.), ca formă predilectă a dialogului social. Organizarea lingvistică a oricărui discurs depinzând de „instanța discursivă4* (condițiile concrete ale comunicării), se poate stabili o tipologie bazată pe aceste componente și anume: canalul comunicării, relația locutor-enunț, relația între interlocutori (cf. Rovența-Frumușani 1995: 30 -31). Dat fiind faptul că rezolvarea problemelor fundamentale ale societății este astăzi transferată din ce în ce mai mult în sfera politicului și că centrul de gravitație al spațiului politic suferă o deplasare progresivă din ansamblurile parlamentare către mass-media (cf. Larrue-Trognon 1994: 12), rolul discursului politic mediatizat este în continuă creștere. (b) Am avut în vedere în analiză modelul de conversație curentă, limba vorbită fiind privită ca un mod de concepere a unui mesaj, și nu ca realizare fonică sau grafică a acestuia (vezi Vulpe 1989: 165). Aceasta privește intenția vorbitorului, alegerea mijloacelor lingvistice regizate de nor- me specifice.5 (c) în clasificarea actelor de limbaj, am pornit de la versiunea simplificată, mai comodă pentru cercetarea practică, a inventarului acestora, luând în considerare (ca punct de plecare în analiză) cele trei forme fundamentale universale de comportament lingvistic (asociate în mod tradițional, în toate limbile, unor forme de fraze specifice): asertivă, interogativă, imperativă (cărora li se atribuie, contextual, nuanțele corespunzătoare). S-a avut în vedere faptul că segmentarea enunțurilor în acte de limbaj nu coincide, de obicei, cu segmentarea acestora în fraze și că o secvență sonoră dată este purtătoare fie a unui singur act lingvistic, fie a unor acte amalgamate, sau a mai multor acte suprapuse (Stati 1990: 30). 2. Demarajul conversațional într-o conversație completă, există o secvență inițială, una de bază și una finală. Fiecare dintre acestea se structurează într-un mod specific, în funcție de tipul de conversație care are loc. Atenția unor cercetători care s-au ocupat de conversație (spontană sau elaborată) a fost orientată, în primul rând, către acele elemente care marchează deschiderea și încheierea comunicării dialogate, dat fiind faptul că acestea sunt, în majoritatea cazurilor (în toate limbile și în toate tipurile de conversație), puternic standardizate. 5 în transcrierea fonetică a textelor am păstrat, în mare, aspectul ortografiei oficiale, notând câteva pronunțări care cunosc o răspândire aproape generală în vorbirea familiară actuală (vezi Dascălu Jinga 2002: 33-34). 77 Diversele modele descriptive ale organizării conversației acordă un loc important în structura lor etapei inițierii conversației (vezi, între altele, lonescu- Ruxăndoiu 1995: 54). Pentru forma lingvistică concretă pe care o iau actele lingvistice inițiatoare de conversație - ALI6 - unii autori utilizează termenul ,,deschidere de conversație" (conversațional opening), alții, pre-secvență, iar alții schimb preliminar, în funcție de principiul care stă la baza alcătuirii modelului descriptiv al conversației adoptat de aceștia (cf. Levinson 1983: 345-364). Secvența inițială este frecvent construită dintr-o succesiune (de dimensiuni variabile) de perechi adiacente, incluzând schimburi de saluturi și întrebări / răspunsuri stereotipe, cu funcție fatică7 (cf. lonescu-Ruxăndoiu 1991: 104-107). 3. Progresia comunicării Progresia comunicării se realizează printr-un efort continuu și alternativ de mobilizare și demobilizare a interlocutorilor, realizat cu ajutorul unor mijloace specifice (lingvistice și non lingvistice) care diferă de la o cultură și limbă la alta, variind în funcție de diverșii factori de variabilitate (context, interlocutori, canal). In structura de adâncime a textului conversațional, există, indiferent de modalitatea specific-culturală de realizare a demarajului conversațional: 0 enunțul mobilizator „vorbește!“ și 0 enunțul demobilizator „taci!“ (orice început de replică conține ideea de exprimare verbală: „spune, răspunde, vorbește..."). Conversația este, prin urmare, o acțiune continuă de mobilizare (sau automobilizare) și demobilizare verbală a interlocutorilor. Vorbitorul își anunță intenția de a realiza un anumit act de limbaj prin intermediul unor conectori de progresie a comunicării (conectori de mobilizare și demobilizare,analog cu verba dicendi, elementele de 6 Actele lingvistice inițiatoare de conversație (ALI) sunt acțiunile lingvistice performate de un emițător la începutul unei conversații cu scopul de a genera (iniția) această conversație. Presecvența (din modelul etnometodologic — vezi lonescu-Ruxăndoiu 1995: 33-64) este termenul care desemnează atât un anumit tip de intervenție, aceea care prefigurează un mod specific de acțiune (deci un tip specific de act verbal), cât și secvența din care face parte această intervenție. Presecvențele au rolul de a verifica disponibilitățile receptorului pentru actul intenționat, deschizând secvențe conectate într-un mod specific cu cele de bază. Respingerea anumitor acte reprezintă o posibilitate de răspuns marcată. Prin intermediul presecvențelor se urmărește evitarea unor răspunsuri negative. Schimburile preliminare, (aparținând modelului „integrator" al lui Edmondson 1981), echivalente cu presecvențele din modelul etnometodologic, inițiază un schimb de bază și îndeplinesc o dublă funcție strategică: pe de-o parte, ele au valoarea unor măsuri de siguranță pe care și le ia cel care le declanșează, pentru a evita un rezultat negativ al schimbului de bază; sunt o formă de a testa atitudinea interlocutorului, verificând posibilitatea ca acesta să producă o mișcare de respingere sau contracarare; pe de altă parte, schimburile preliminare sunt un mijloc strategic de asumare a rolului de emițător, pentru că inițiatorul lor va iniția și schimbul principal. 78 introducere a vorbirii despre care s-a vorbit numai în cazul adresării reproduse în stil indirect, semnalată de obicei pentru varianta scrisă a limbii) prezenți sau subînțeleși la începutul fiecărei replici. Prin intermediul acestor „elemente de regizare” orale, el dă directive privitor la începutul conversației; în adresare directă, conectorii de progresie a comunicării au statutul lui ^ic"/ „zice“, care distribuie alternanța luării cuvântului în cazul reproducerii vorbirii. Conectorii de progresie a comunicării sunt mai bine reprezentați în conversațiile standardizate (dirijate, de tip „interviu", de exemplu) și mai slab reprezentați în conversațiile libere, dezorganizate. Gradul de complexitate a organizării în progresia comunicării depinde într-o mare măsură de nivelul de instrucție a interlocutorilor. Ideii de „intenție “ a vorbitorului, definitorie în stabilirea funcției pragmatice a unui enunț, i se adaugă o nuanță imperativă transmisă de vorbitor prin exprimarea „voinței de realizare" a acestei intenții, definitorie în stabilirea funcției persuasive a respectivului enunț. Ideea de v o i n ț ă a vorbitorului este redată prin aplicarea, de regulă la începutul replicilor, a unui anumit coeficient volitiv exprimat sau sugerat (explicit sau implicit). în special în cadrul conversației spontane banalul mecanism al alternanței la cuvânt (modul în care dăm și luăm cuvântul)a fost mai puțin studiat în formele sale concrete de realizare în diverse limbi, variante lingvistice și contexte. Numeroase discursuri debuteză adesea, în română de exemplu, prin anunțarea prealabilă a intenției de a realiza un anumit tip de activitate lingvistică 8. Aceasta se exprimă prin intermediul unui indice volitiv: verbul a voi /a vrea (la indicativ sau optativ) sau echivalente ale acestuia, adăugat verbului la conj.: vreau să...spun, vorbesc, discut, întreb, rog, invit...). Indice volitiv prezent explicit în text: OP: Eu vreau să vă dau un exemplu OP: Acuma eu vroiam să spun un lucru FC: Vreau să spun următoru lucru, domnu Hurezeanu: eu ...dumneavoastră îmi citați exemplele cu Franța, cu Germania, cu Rusia... EH: Vreau să spun că complicitățile sunt generale... T: Vroiam să spun și eu câteva lucruri. Imediat am să vă dau cuvântul legat de ceea ce ați spus dumneavoastră. Dacă am încercat să fiu în această seară în cea mai mare măsură de pe poziția aceasta de moderator, vream să vă-ntreb de ce nu s-a demonstrat atunci când...a avut loc intervenția în Yugoslavia? (TucăS, 17 martie, 2003) MD: Eu nu vreau să te întrerup, da...vorbesc după tine ca să nu zic...fiindcă-o măgărie ce spui tu; a di că... (TucăS, 18 martie, 2003) 8Liana Pop (2003) consideră că activitățile lingvistice se realizează prin secvențe (unități greu de definit și de delimitat): „a type of monologue-dialogue units intuitively called sequences, which are usually disregarded by discourse analysts because they are difficult to define or delimit. I would like to show that these units, just like a c t s , seem tobe natural corn mu n i ca t i on units of theGestalt type (vs linguist’s categories), for, the same way as acts, which natural languages designate as verbs in common speech (to congratulate, to demand, to refuse, to order, to promise, etc.), sequences are naturally named with the help of verb phrases“. 79 Indice volitiv implicit: T: Bun găsit, oameni buni, la o nouă emisiune. Aproape toată lumea vorbește despre războiul din Irak. Evenimente care altă dată, în condiții normale, ar fi ținut prima pagină a ziarelor și buletinele de știri ar fi început cu ele, trec cumva în plan secund aproape fără importanță. De aceea și noi, în această seară vom discuta tot despre războiu din Irak. Paradoxal, chiar dacă viața noastră n-are nici o legătură cu ceea ce se întâmplă acolo, poate, mai devreme sau mai târziu, războiu din Irak ne va influența și nouă viața, să spunem. Pentru a discuta despre aceste evenimente care capteză atenția întregii lumi, de dimineața până seara nu facem altceva decât să devorăm știri, informații sosite de la fața locului prin intermediul televiziunii, prin intermediul trimișilor de acolo, pentru că facem acest lucru, de asta discutăm, spuneam,..tot despre războiul din Irak. Și am invitat în studioul nostru patru invitați, domnu Octavian Paler, domnu Florin Constantiniu, domnii Emil Hurezeanu și domnu Cristian Pârvulescu. Bine ați venit; nu ne propunem să facem, să spunem o... analiză a felului în care Statele Unite atacă Iraku din punct (k) sau... a strategiei militare. Ne propunem, dacă vreți, o... sau vă propun spre dezbatere tema „Războiu din Irak din perspectiva oamenilor care urmăresc ceea ce se întâmplă acolo și au o... la dispoziție informațiile pe care le au și de asemenea experiența trăită într-o viață de om. Domnule Paler, cum vedeți cele care să-ntâmplă... de câteva zile în Irak? EH: Aș spune că avem de a face cu un război neobișnuit, este primul război, nu spun nici o noutate, al secolului douăzeci și unu care pornește de la o legalitate redefinită a ordinii internaționale. T: Io o să vă conving că nu stau lucrurile așa, cel puțin în ceea ce privește Antena 1. EH: Mă întreb dacă există vreo perioadă în istoria controlabilă din memoria noastră. în care guvernele care au intrat într-un război nu sânt contrazise de majoritatea populației. OP: Eu zic că sunt pericole enorme create de... Și eu cred că este o agresiune. FC: Vă spun eu, cutia Pandorei pe care au deschis-o americanii... T: Trebuie să ne oprim pentru publicitate. Am depășit deja timpul. Vă rog publicitate și vom continua discuția imediat după aceea. T: Continuăm discuția din această seară EH: Mi-aduc aminte, la un moment dat când eram în America, cu aproape doăzeci de ani în urmă, la o lucrare de seminar, despre psihologia politică americană, era o întrebare într-un test, care suna cam așa, pornind de la un citat dint-o operă literară cunoscută, clasică americană... (TucăS, 17 martie, 2003); MD: Părerea mea este că toată povestea asta cu războiul din Irak, cu armele-acelea inteligente, s-a datorat unui desen animat pe care l-au văzut militarii americani, Pentagonul au stat și-au făcut un desen animat cum vin acele rachete care se uită după colț și se bagă în bucătărie după Saddam Hussein. Armele sunt foarte inteligente. Ce-au uitat americanii că tre' să aibă și oameni inteligenți. După părerea mea domnu Bush e mai prost decât... armele alea. Aicea-i marea greșeală a americanilor (TucăS, 18 martie, 2003). 4. Tipologia mobilizării și a demobilizării verbale în paginile de față se pleacă de la premisa că modul de asumare a inițiativei verbale în conversație este semnificativ pentru definirea tipologică a variantelor lingvistice pe parametrul investigat (ALI). 80 în opinia noastră, trăsătura esențială a acțiunii de inițiere a conversației este aceea de a fi îndeplinită prin intermediul unui text care are în structura de adâncime un act lingvistic fundamental de solicitare. Solicitarea, ca acțiune verbală motivată a unui vorbitor, menită să determine pe interlocutorul I să execute o altă acțiune în beneficiul solicitantului sau al unei alte persoane, este un act lingvistic de comportament. Asemenea solicitării, mobilizarea/demobilizarea se poate efectua: a) în mod direct sau indirect b) sub formă enunțiativă sau interogativă c) cu indice de mobilzare sau demobilizare exprimat sau nu. Un rol decisiv în realizarea mobilizării revine intonației. Accentul în frază cade asupra a două componente enunțiative: asupra formulei de adresare, care este în cea mai mare parte a cazurilor prezentă în text, și asupra verbului care exprimă acțiunea care i se solicită lui I. în unele cazuri sunt prezente în enunț toate mărcile formale enunțate, alteori numai unele dintre acestea. Putem distinge, în funcție de actul dominant preferat în performarea mobilizării și demobilizării verbale într-o limbă dată: tipul interogativ (mobilizare prin întrebare); tipul imperativ (mobilizare prin intermediul unor propoziții enunția- tive). Mobilizarea/demobilizarea poate fi ofensivă sau defensivă. Diferitele atitudini ale vorbitorilor, în raport cu acțiunea de moblizare/demobilizare verbală a interlocutorului, sunt redate cu ajutorul unor expresii ale mobilizării (sugerând nuanțe specifice: de prevenire, de atenuare a șocului ofensiv sau de amplificare/intensificare a ofensivei). Numărul expresiilor și al nuanțelor cu care sunt utilizate acestea în diferite contexte este foarte mare. Ne vom referi, în continuare, doar la câteva, care ni se par semnificative pentru limba română vorbită. 4.1. Mobilizarea verbală 4.1.1. Tipul interogativ Se consideră un fapt general acceptat acela că întrebarea este „pivotul oricărui schimb dialogal“, având funcția de inițiere a unui schimb verbal în procesul de negociere a rolurilor discursive - fie prin deschiderea unui univers de discurs (întrebări totale), fie prin selectarea unui subunivers de discurs din interiorul unui univers de discurs comun (întrebări parțiale) (Șerbănescu 2002). Faptul că emițătorul recurge la întrebare reflectă un tip de comportament al emițătorului (comportament interogativ) și semnalizează efectul vizat asupra receptorului (de a-1 antrena în conversație cu o reacție la conținutul propozițional exprimat); în aceste condiții, modalitatea interogativă intră în opoziție cu modalitatea noninterogativă (tindem). 81 „Utilizând un enunț interogativ, prin cuvinte obligăm persoana căreia ne adresăm să adopte un comportament special, acela al răspunsului4* (Ducrot 1984: 165). Răspunsul este o formă de rezolvare a tensiunii conversaționale, deci de demobilizare. „Structurile cu sintaxă interogativă reprezintă una dintre formele principale de convenționalizare a unor acte de vorbire în diferite limbi. întrebările convenționale reprezintă automatizări ale actelor de vorbire într-o formă lingvistică impusă cultural" (Șerbănescu 2002). Fără a contesta această funcție fundamentală a întrebării, am încercat cu altă ocazie (Manu-Magda 2000) să punem în evidență (pe baza studiului efectuat pe texte dialectale românești) faptul că nu toate limbile (graiurile) sunt caracterizate prin preponderența debutului verbal interogativ, ci numai unele dintre acestea. Neîndoios că prezența întrebării cu funcție mobilizatoare este indispensabilă în anumite situații (vezi și subspecii mediatice, cum ar fi interviul, bazate în principal pe chestionar). în cazul talk-show-ului - specie mass-media care practică un discurs semiinstituțional (vezi, în acest sens, Ilie 2001), utilizând adesea un limbaj familiar, bazat, în cazul românei, pe tipul muntenesc de comportament lingvistic - locul întrebării este luat cel mai adesea de forme declarative de mobilizare verbală: T: Haideți, c-am început cu sfârșitul; deja discutăm despre ce ne-așteaptă... după război. Domnule Constantiniu ... dacă aveți ceva de spus în legătură cu... cele... spuse mai devreme de ceilalți doi invitați. FC: Vreau de la ... preiau de la domnul... Paler imaginea aceasta a „cutiei Pandorei" pe care au deschis-o Statele Unite în momentul de fată; și eu cred că, privind istoric (...) (TucăS, 17 martie, 2003). 4.1.2. Tipul imperativ 4.I.2.I. Mobilizarea directă prin numire Simpla numire (pronunțarea numelui, a pronumelui personal sau a altor forme de interpelare, însoțită sau nu de indicarea prin gest a persoanei, sau numai indicarea prin gest) are, în sine, efect mobilizator, preluând adesea funcția elementelor eludate (vorbește/tacif* 8 Definim adresarea ca act secund de instituire de relație între L și I. Actul adresării se realizează prin intermediul apelativelor. Apelativele sunt (după D. Perret 1970) termeni lexicali utilizați în adresarea directă sau în discursul redat indirect pentru identificarea unei persoane. Termenului apelativ i se acordă o accepțiune largă, care include atât clasa apelativelor instituționalizate sau propriu-zise - nume proprii și generice, termeni care indică grade de rudenie, titluri, ocupații, funcții; anumite categorii de pronume și interjecții cât și clasa apelativelor ocazionale - substantive și adjective nume de plante, animale sau termeni cu valoare abstractă - care, în anumite contexte, au funcție de adresare (vezi Perret 1970: 112-113). 82 T: Domnule Teodorescu! AT: Ce să spun eu după Mircea, domle!; T: Domnu... Alin Teodorescu. AT: încerc s-o reiau de unde, de unde eram. Deci (...) (TucăS, 18 martie, 2003) T: Domnule Constantiniu. FC: Eu azi dimineață am citit un articol în Nouvel Observateur unde se spunea că (...); T: Domule Pârvulescu. CP: Da. Trebuie să așteptăm să vedem cum se vor desfășura în continuare evenimentele (...); T: Mulțumesc. Domnule Hurezeanu. EH: Cred că avem de a face, în principal cu o intervenție legitimă. (TucăS, 17 martie, 2003) Vorbitorul român mizează în mare măsură pe mobilizarea prin numire (aparține tipului pragmatic vocativ9). Faptul este susținut de sistemul deosebit de dezvoltat al elementelor de agrăire în limba română, despre care vorbeam mai sus (vezi supra, 1.). In strânsă legătură cu această trăsătură tipologică este faptul că româna manifestă o preferință specială, în exprimarea categoriei impersonalului, pentru forma pronominală scurtă de persoana a Il-a sg. Această trăsătură a condus, în timp, la intensificarea valorii persoanei a Il-a cu sens general și chiar la gramatica- lizarea ei în forma domnule, cu varianta sincopată domle (utilizată inițial numai ca formulă protocolară de adresare și apoi transformată în marcă a orientării vorbitorul către interlocutor în limba română). MD: La un moment dat a avut și o reacție, a spus „Domle, ce fel de război e ăsta, domnu Saddam Hussein e un laș, își bagă oamenii în oraș în loc să stea pă câmp să vină alea să-l...omoare „Stați vă rog acolo c-apăsăm noi p-un buton să vă omoram". Domle războiu n-are legi! între a... e vorba de viață și de moarte! Chestia asta... romantismul era pă vremuri, te luptai cu săbiile, aruncai batista, nu mai... Aici e vorba de supraviețuire! Ca să supraviețuiască Saddam și toată echipa lui s-au... pitulat în orașe, s-au... îmbrăcat în civili, așa, și pă lângă ei mai... că nu numai ei sînt civili, mai luptă și ceilalți concetățeni nu? Această idee că în momentu în care tu vii și bombardezi Iranu (k) Iraku o să iasă oamenii fericiți pă stradă și o să te-aplaude... numai un om prost își putea închipui chestia asta. (...) Eu tre- să fi fost nebun să fiu de acord cu chestia asta. Adică nu, mă duceam fericit pă stradă: „Hai că ne bombardează americanii! Hai să-i întâmpinăm!" Deci a fost o prostie fără de seamăn să-ți închipui că va fi un entuziasm general, irakienii că soldații americani din păcate se lasă.... americanii sunt foarte ușor de îndoctrinat, ce li se spune la televizor, aia și cred! Sper că la noi românii nu sunt așa; și revenim la cum suntem noi. A fost o mare eroare, să crezi că... pântre altele să faci binele cu forța. Și... rușii au încercat să facă binele cu forța... (...) Domle, binele nu se poate face cu forța! Răul se poate face cu forța! Binele nu se poate face cu forța! (...) 9Tipul vocativ, cu funcția de a mijloci contactul lingvistic între vorbitori (exteriorizările de acest tip fiind caracterizate astfel: orientate către interlocutor, cu rolul de a modifica starea acestuia, cu funcție inițiatoare în dialog, adecvate atât contextului formal cât și informai, având în componență în mod obligatoriu un element nominal sau un șir de elemente nominale) se exprimă în română, spre deosebire de germană, printr-un morfem cazual specific (doctore, fato) sau prin interjecții specifice (clasate în GA drept „propoziții neanalizabile“) care, în ciuda scurtimii lor, reprezintă o ilocuțiune („e!“, „hei!“, ,,măi!“). Acestea din urmă nu pot fi echivalate întotdeauna cu expresii ca „he!“, „hallo!“, „hor mal!“ etc. (vezi Roth 1980). 83 MD: Dacă... după părerea mea, dacă președintele Americii asculta de domnii de la CIA, că p-acolo mai sânt unii oameni deștepți, fiindc-am văzut întâmplător la Discovery acum vo două luni de zile, un ofițer de la...CIA care spunea „Domle, noi ClA-ul nu-i recomandă domnu... președintelui să intrăm în Irak'1. (...) Cert e că... este o mare eroare și io... de fiecare dată când mă uitam la filme despre... Primu Război Mondial, Al doilea Război Mondial spuneam „Domle, cum a fost posibil Domle, de ce n-a reacționat lumea așa!“ lacătă că noi suntem într-un război, ne uităm la televizor, cum să bombardează sate... unii care merg cu cămilele, cu caprele, unii care merg pă strada și ne uităm ca la...iară ca la desene animate. Suntem într-o nesimțire continuă. Nu reacționăm din păcate! Ni se pare că asta-i o chestie pozitivă, care-a zis tovarășu Iliescu „Domle, nu e război acolo, noi nu... nu e război, e alceva“. Nu, domle, este un război și să varsă sânge acolo! Și io sunt absolut... io mi să pare când... înc-odată sunt un laș că nu știu ce să fac. Nu reacționez... stau și mă uit și eu la televizor. (...) T: Domnule și cum credeți dumneavoastră că ar fi trebuit să să comporte România? (...) MD: România putea să sprijine, să spună „Domle, noi vrem să intrăm în NATO, ni-s foarte dragi americanii, dar nu vrem ... suntem prea mici să ne băgăm noi într-o chestie dintr-asta“... MT: Da nu ne-am băgat, domle! (TucăS, 18 martie, 2003) 4.I.2.2. Mobilizarea directă interjecțională Tipul de mobilizare enunțiativ (specific graiurilor dacoromâne sudice și împrumutat și registrului exprimării familiare) este orientat către pol ițe te pozitivă, către explicit, în structurarea enunțurilor, un rol important revenind exclamațiilor în progresia dialogală și suportului verbal interjecțional. Propoziția enunțiativă imperativă (cu toate nuanțele și formele ei concrete de realizare) este specia de enunț cea mai frecvent întâlnită în anumite tipuri de strategii de deschidere a conversației. Asprimea imperativului este atenuată aici de folosirea apelativelor de diverse feluri utilizate în amalgam sau repetiție, rostite cu intonație specifică. Se poate observa prezența în textele analizate (cu predilecție în emisiunea din 18 martie 2003) a unui număr mare de interjecții purtătoare de funcții conative, fatice și expresive: - elemente care stimulează declanșarea comunicării: măi, fa, tu, bre: MD: Măi! Eu spun o chestie foarte serioasă! Dă bine, mă! Dă., refacerea imaginii... Indiferent c-ai fost securist, activist de partid, c-ai făcut la Moscova... pro american: „noi suntem pro americani!“ Vezi-ți, domle, de bătătura ta, băi! România putea să rămână, cum ne lăudăm noi că sântem o insulă de latinism într-o mare slavă, puteam să rămânem o insulă curată, și să vină ăștia în România și să-și lingă rănile!; MD: Adică, băi, vrea Iliescu să-și refacă imaginea lui de om care a făcut facultatea la Moscova, înțelegi, și care a vorbit rusește și ș-acuma vorbește, el e pro american! Și-și face o imagine foarte frumoasă pă spinarea mea ș-a ta și-a copiilor noștri! (TucăS, 18 martie, 2003) - elemente care au rolul de a atrage atenția interlocutorului asupra informației transmise: uite, bre, auzi: 84 MD: Pentru că eu mi-am pus de mult problema dacă pă vremea lu Ceaușescu veneau americanii și spuneau „Domle, uite, aveți un dictator. O să bombardăm astăzi cartieru „Primăverii44, „Casa Poporului44, podu dăpă..., podurile dăpă... Dâmbovița, așa, ești de acord?44 MD: Societatea românească, dân păcate stă-n adormire dă câțiva ani, societatea civilă doarme! îmi pare rău că tre' să spun: la noi e chestia asta c-acuma dă bine să fii pro american; cum sunt toți activiștii de partid, toți securiștii pro americani, și tu alături de ei, că dă bine că altfel ești, cum ar veni, cu Vădim! Nu mă interesează, bre! (TucăS, 18 martie, 2003) - elemente care redau manifestarea unei dorințe sau voințe: hai, haide\ conform GA (II: 426), acestea „au sens apropiat de al imperativului, iar cele de adresare de al vocativului; ele prezintă unele trăsături comune cu vocativul și cu imperativul și anume: pot apărea izolat în frază, se rostesc cu o intonație specială și servesc spre a ne adresa cuiva; de aceea interjecțiile acestea pot însoți un vocativ sau un imperativ**; același lucru este valabil în textele dialectale sudice. Contextual, enunțurile discutate dobândesc diferite nuanțe (a se vedea definiția DEX s.v.). Uneori aceste interjecții adaugă comunicării o notă nediferențiată ca sens, menită să exprime adeziunea vorbitorului față de cele spuse, întărind sau subliniind o afirmație, o negație sau o întrebare (vezi GA II: 425). Frecvența foarte mare a unor enuțuri de acest tip conferă manifestărilor verbale un caracter „incendiar", lăsând impresia că în orice moment se petrec evenimente de importanță majoră (prin exagerare). în context, hai are variate sensuri. De exemplu: - deschiderea discuției: T: Haideți să vorbim pentru început de ăsta propriu zis... Da vă rog continuați-vă ideea așa cum ați formulat-o pân la urmă. (TucăS. 17 martie, 2003) - stabilirea ordinii la cuvânt: T: Da. Domnu Pârvulescu, haidați, vreau și de partea asta mai multe argumente. (TucăS, 17 martie, 2003) - uneori, în funcție de context, hai poate avea și funcție demobilizatoare: T: Haideți, c-am început cu sfârșitul; deja discutăm despre ce ne-așteaptă... după război. Domnule Constantiniu... dacă aveți ceva de spus în legătură cu... cele... spuse mai devreme de ceilalți doi invitați... MD: Adică, băi, vrea lliescu să-și refacă imaginea lui de om care a făcut facultatea la Moscova, înțelegi, și care a vorbit rusește și ș-acuma vorbește, el e pro american! Și-și face o imagine foarte frumoasă pă spinarea mea ș-a ta și-a copiilor noștri! T: Haide... haide și continuăm despre implicarea României în război și nu numai, după pauza publicitară. (TucăS, 17 martie, 2003). 85 4.2. Demobilizarea 4.2.1. Tipul interogativ A răspunde la o „provocare verbală" cu o întrebare (strategia defensivă de omisiune a răspunsului, deci a demobilizării) este o strategie cunoscută și uzitată în conversație. Totuși, întrebarea este forma prototipică a ofensivei, tipul interogativ de demobilizare fiind mai puțin frecvent. Tipul interogativ de mobilizare este o strategie ofensivă de comportament, în vreme ce tipul interogativ de demobilizare este o strategie defensivă de comportament verbal. Receptorul evită rezolvarea tensiunii conversaționale și invită emițătorul să reacționeze, lăsându-i acestuia inițiativa structurării în continuare a schimbului verbal: T: Prima întrebare pe care aș vrea să v-o adresez: cum credeți dumneavoastră că se poate face în mod legal, democratic și fără a considera agresiune, cum se poate înlătura un dictator de genul celui pe care îl reprezintă astăzi Saddam? FC: Domnu Tucă...(...) FC: Da...Eu vă întreb pe dumneavoastră următorul lucru (...) T: îmi răspundeți cu o întrebare. FC: Nu. Ț: Vă rog! Vă răspund. FC: O întrebare retorică: dacă pe o stradă... există...un bătăuș (...); FC: Dar, cine..repet: cine a deschis „cutia Pandorei"? T: Cine a deschis-o? FC: Statele Unite! (TucăS, 17 martie, 2003) 4.2.2. Tipul imperativ 4.2.2.I. Demobilizarea directă prin numire Demobilizarea prin numire se deosebește prin intonație de mobilizarea prin numire: OP: Toți benladenii acum jubilează! T: Domu Paler! „Vom învinge America, Alah va distruge America..." și așa mai departe... da nu mi-am terminat ideea și aș vrea să termin ideea asta. EH: Da mai avem nevoie de dovezi? Și-au omorât propriii cetățeni! FC: Domnu Hurezeanu...; FC: Domnu... Tucă, din momentul... 86 T: Domnule profesor... T: Dar v-am spus mai devreme că era necesar să scape lumea de Saddam Hussein! FC: Domnu... Tucă! Nu informa aceasta. (TucăS, 17 martie, 2003). 4.2.2.2. Demobilizarea directă interjecțională - demobilizare parțială (tipul stai) Funcția excesiv mobilizatoare a lui hai a determinat dezvoltarea, în aceeași arie lingvistică a unui element-pereche, simetric cu cel dintâi, cu funcție temperantă, demobilizatoare. Aceasta îi revine lui stai, (la imperativ având și valoare de interjecție): Oprește! așteaptă! n Expr. Stai să-fi spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Stai puțin (sau un pic, cu binișorul etc.) = ai (puțină) răbdare, nu te grăbi... Stai binișor = șezi liniștit! astâmpără-te, fii cuminte!... (a se vedea definiția DEX s.v.). OP: Urmăriți, vă rog, explicațiile pe care le dă un domn colonel la Observatorul Antenei 1 în fiecare seară. T: Dar asta nu înseamnă că televiziunea este partizană într-un fel sau altul. OP: îmi pare foarte rău. T: Mmm. Stati o secundă! OP: Păi nu l-armai invita a doua zi T: Nu! Stați o secundă! Și dumneavoastră sânteți invitat la Antena 1, este invitat și o oficialitate militară, deci nu văd unde ar greși aicea, să spunem ... OP: Nu. A fost prezentat ca analist al Antenei 1! OP: Eu vreau să vă dau un exemplu FC: Numai un... mă scuzați un minut domnu Paler. OP: Da. CP: Da nu suntem... FC: Stațipuțin! Ca Statele Unite în Emirat (...) (TucăS, 17 martie, 2003) T: Domnule, trebuie să intrăm în NATO! MD: Stai puțin! Baze americane la Constanța (...) CN: Păi n-am apucat să-l întrerup din expunere pe strategul militar Mircea Dine seu!... Conform analizei lui, deci, lucrurile merg invers, merg totu spre Bagdad. MD: Stai măi, eu nu sunt, eu nu laudpă... Saddam. Spun numai că sunt tâmpiți. (TucăS, 18 martie, 2003) Spre deosebire de influența temporizatoare pe care o imprimă enunțului unele interjecții din graiurile românești nordice (de tipul no, apăi, no apăi, eh, ehei), stai exprimă ideea demobilizării bruște, contracarând mișcarea continuă imprimată enunțurilor de hai. 87 Pendularea hai-stai ocupă o poziție pragmatică importantă în exprimarea sintagmei interacționale minimale acțiune-reacție în limba română. - demobilizare totală (tipul lasă, „renunță" ): MD: Lasă-mă pă mine să-mi spun părerea, să fiu împotriva războiului! Eu ți-am spus un lucru care ar trebui să te impresioneze: că mă uit la filmele despre... de la Discovery despre... Primul Război Mondial, Al Doilea Război fi văd cum cad bombe acolo fi mă-ntrebam „Domle, ce făceau domle. oamenii ăia, cum de s-a ajuns acolo?" MD: Societatea românească, dân păcate stă-n adormire dă câțiva ani, societatea civilă doarme! (...) Lasă-mă pă mine să spun ce cred! Dă bine acuma că ai văzut când... ăsta... șmecherit ăla de la NATO făcea mânării pân România, afaceri, ...a spus „Domle, pă NATO nu-l mai interesează chestia cu securitatea" (TucăS, 18 martie, 2003). 5. Clișee ale mobilizării și demobilizării în limba română vorbită In limba română (cu precădere în varianta ei teritorială sudică) poate fi identificată o schemă argumentativă bazată pe comportament persuasiv explicit, emoțional, ofensiv, argumentația fiind susținută adesea de un set de suporturi lingvistice caracterizate prin semantism vag și menite să confere mesajului mai curând o notă de ambiguitate decât de claritate, vorbitorul lăsând în seama interlocutorului responsabilitatea de a stabili sensul demersului argumentativ. Numeroase conjuncții sau adverbe de tipul: așa, bun, bine, deci, sigur etc. dobândesc contextual un sens deviat, devenind conectori de mobilizare și/sau demobilizare în limba română. Acestora este necesar să le fie dedicat un studiu special. De exemplu: - deci cu funcție de introducere a vorbirii: CN: După agenții...merge prost și pentru americani și pentru irakieni. Deci e un război care n-are unde să meargă bine și n-are cum să dea... strălucit. Consecințele și impactul lui asupra populației sânt...de oriunde din lume sânt foarte proaste. Pe măsură ce lucrurile evoluează, evoluează prost adică se luptă din ce în ce mai aproape, deja se trage pe străzi în Bashra, în Nuncasâr ați văzut T: La orașe din Irak, ați văzut CN: Deja s-ajunge la corp la corp aproape; deci nu poți să spui că lucrurile merg bine. Merg prost! T: Deci practic superioritatea tehnologiei armatei americane nu prea mai are unde să-și facă efectul odată ce se va transforma toată această luptă, tot acest război în război de gherilă. T: Domnu Alin Teodorescu. AT: încerc s-o reiau de unde, de unde eram. Deci... 88 MD: Eu nu vreau să te întrerup, da... vorbesc după tine ca să nu zic... fiindcă-o măgărie ce spui tu; adică... CN: Nu. Domle.. deci... (TucăS, 18 martie, 2003); - așa cu funcție demobilizatoare parțială: OP: Ce spunea domnu Constantiniu... Mi-am adus aminte: în Renaștere Vaticanul era ... militar, militarizat. FC: Papa mergea la război. OP: Așa. Acum, Papa spune niște lucruri extraordinare despre războiu ăsta, și nu sunt luate în seamă. (TucăS, 17 martie, 2003) - bine cu funcție demobilizatoare parțială: CP: îmi place că domnu Paler a adus în discuție această problemă a obiectivității presei românești...pentru că este foarte importantă. Eu cred nu că e vorba de servilism, ci cred că este vorba de dependență de anumite surse de informații OP: Bine da... EH: Mă întreb dacă există vreo perioadă în istoria controlabilă din memoria noastră, în care guvernele care au intrat într-un război nu sunt contrazise de majoritatea populației. FC: Bine, aicea... FH: Există războaie populare? FC: Nu! Domnu Hurezeanu, aicea Mussolini avea dreptate că nici un guvern nu supune referendumului problema intrării în război. (TucăS, 17 martie, 2003) - bun cu funcție demobilizatoare parțială: FC: Cine a creat ONU, domnu Hurezeanu? Statele Unite cu Rooswelt. EH: Bun! Deci Statele Unite au impus ordinea internațională creând Consiliul de Securitate FC: Din momentul acela ele nu mai pot protesta, nu mai au autoritatea morală să învinuiască adversara că a încălcat convenția de la Geneva. T: Bun! Vă întreb: în afara legalității mondiale, cum vedeți dumneavoastră imaginea cu soldații? (TucăS, 17 martie, 2003) MD: Domle, binele nu se poate face cu forța! Răul se poate face cu forța! Binele nu se poate face cu forța! (...) T: Bun și dumneavoastră cum ați fi văzut intervenția asta? (TucăS, 18 martie, 2003) Elementelor puternic convenționalizate amintite mai sus (sistemul terme- nilor de apel, sistemul pronominal, vocativul și interjecțiile cu funcție hortativă), li se adaugă un set de formule de agrăire cu funcție de atenuare a șocului 89 ofensivei intreprinse de vorbitor de tipul: nu te supăra, fii amabil, fii drăguț, fii bun etc.; unii indici imprimă textului nuanțe specifice. Sau, dimpotrivă, sunt utilizate numeroase formule (aparținând registrului exprimării familiare sau chiar argotice) ale persiflării, ale disprețului, menite să convingă prin argumente afective inter- locutorul să efectueze sau nu o acțiune sau să-și însușească un punct de vedere susținut de vorbitor. Expresii ale atenuării șocului ofensiv/defensiv intreprins de vorbitor: - indici ai mobilizării politicoase (îmi permiteți, dacă vreți, dacă sunteți de acord)'. T: Ne propunem, dacă vreți, o... sau vă propun spre dezbatere tema „Războiu din Irak". FC: O singură întrebare, dacă îmi permiteți, domnu Pârvulescu: dumneavoastră considerați că ONU, care a fost atât de grav discreditată de către Statele Unite mai poate rosti un cuvânt de greutate pentru situația postbelică? FC: Asta-i, dacă vreți, teza lui Titulescu: statele mici nu au alt scut decât legalitatea internațională. (TucăS, 17 martie, 2003) - indici de demobilizare prealabilă (nu te supăra, iartă-mă fii bun, te rog): T: Iertați-mă cu cât, cu cât... FC: E de regretat, e de plâns dar... T: Cu cât este învins mai repede Saddam, cu atât e mai bine pentru omenirea asta, domnule Constantiniu (...) EH: Sânt de acord. FC: E, bine, același lucru este în momentul de față. EH: Prezentu-i altfel. FC: Nu vă supăra ți! OP: Nu-i chiar adevărat. OP: Știți ce EH: Parcă numai Statele Unite! FC: Nu vă supărați! în America Centrală... EH: De exemplu, America s-a acomodat cu dictatura sovietică! De cincizeci de ani... FC: Tocmai! OP: Așa...în Anglia, după... CP: Au fost și câteva erori... EH: Vă rog, vă rog, vă rog! Vedeți că tabăra noastră începe să sufere pierderi! CP: Da nu suntem (...) (TucăS, 17 martie, 2003) - indici ai demobilizării politicoase (vă rog, poftiți, sigur): OP: Păi... Vreți să vă dau un exemplu? T: Vă rog. 90 T: Dar asta nu înseamnă că televiziunea este partizană într-un fel sau altul. OP: îmi pare foarte rău. T: Nu, nu, nu! Nu e vorba de., e vorba de... e altcineva, analistul militar al Antenei 1. OP: Mă scuzați, nu e frumos în general când ești oaspete undeva... CP: Eu cred că nu țineți cont de un context. FC: Vă rog. CP: Nu nu tiu. OP: îmi dați voie! T: Mai devreme. Nu poate, nu putem să trăim văzând ce s-a întâmplat de câteva zile încoace; și discursul de astăzi... îmi dau seama că intervenția asta trebuia să aibă loc de multă vreme pentru a nu mai exista un Saddam și un regim ca acesta impus de Saddam care amestecă fanatismul religios cu ...lucruri care n-au practic nici o legătură practic cu viața...irakienilor de acolo. îmi pare rău că trebuie să vă spun. FC: Da. Domnu Tucă... (TucăS, 17 martie, 2003) Expresii ale disprețului sau persiflării cu funcție de augmentare a șocului ofensiv/defensiv: H: A mai obosit și el. OP: E, a obosit! FC: A condamnat foarte explicit războiu. T: Vreți să vă spun ceva? Mi se pare o comedie, mi se pare că a fost o comedie tot controlul ăsta al Irakului. T: Cum puteau să controleze șapte amețiți ...dacă Irakul are arme biologice de distrugere în masă? Haideți să fim serioși! FC: Domnu Tucă, iertați-mă, bănuiesc că sunt serios, din moment ce m-ați invitat aici! T: Nu. Sunteți absolut respectabil! Dar nu asta-i problema. OP: Eu nu cred că americanii s-au dus în Irak pentru Saddam Hussein. FC: S-au dus pentru petrol! OP: S-au dus pentru petrol și... EH: EI E! EI OP: Și s-au dus pentru ca să remodeleze... EH: Am aflat-o și pe-asta! (TucăS, 17 martie, 2003) MD: Trebuia să facem un... referendum național. CN: Ete Gogul MD: Ba da, ba da! CN: Ete Gogul MD: Adică, băi, vrea Iliescu să-și refacă imaginea lui de om care a făcut facultatea la Moscova (...) 91 MD: Adică chiar așa tu-ți închipui că chestia asta-i o bagatelă, adică dacă ești împotriva războiului ești cu Vădim Tudor? De unde până unde? CN: Nu nu, n-am spus că ești... MD: Nu mă interesează ce spune Vădim și demagogia lu Vădim. (...) (TucăS, 17 martie, 2003) 6. Concluzii în lucrarea de față au fost luate în discuție unele expresii ale mobilizării și demobilizării verbale (conectori de progresie a comunicării), pornind de la texte înregistrate de pe canalele mediatice românești. Am remarcat faptul că progresia comunicării se realizează printr-un efort continuu și alternativ de mobilizare și demobilizare a interlo- cutorilor, realizat cu ajutorul unor mijloace specifice (lingvistice și non lingvistice), care diferă de la o cultură sau limbă la alta, variind în funcție de diverșii factori de variabilitate (context, interlocutori, canal). Am arătat de asemenea faptul că ideii de „intenție” a vorbitorului, definitorie în stabilirea funcției pragmatice a unui enunț, i se adaugă o nuanță imperativă transmisă de vorbitor prin exprimarea „voinței de realizare” a acestei intenții (printr-o provocare concretă adresată interlocutorului), definitorie în stabilirea funcției persuasive a respectivului enunț. Ideea de voință a vorbitorului este redată prin aplicarea, de regulă la începutul replicilor, a unui anumit coeficient volitiv exprimat sau sugerat (expli- cit sau implicit). în cadrul mecanismului mobilizării și demobilizării verbale s-au degajat, pornind de la materialul românesc studiat, următoarele categorii: 1. Mobilizarea verbală 1.1. Tipul interogativ 1.2. Tipul imperativ a. Mobilizarea directă prin numire b. Mobilizarea directă interjecțională 2. Demobilizarea verbală 2.1. Tipul interogativ 2.2. Tipul imperativ a. Demobilizarea directă prin numire b. Demobilizarea directă interjecțională: • parțială (tipul stai) • totală (tipul lasă, „renunță"). Au fost luate în discuție, pe scurt, și unele clișee ale mobilizării și demobilizării indirecte, identificabile în limba română utilizată în context public semiformal (tipul talk show). 92 Referințe bibliografice Brown, R. W./Gillman, A. (1960) „The pronouns of power and solidarity", în Th. Sebeock (ed.), Style in Language, New York, Wile - Cambridge Technology Press: 253-276. Brown, P./Ford, H. (1964) „Address in American English", în D. Hymes (ed.), Language in Culture and Society , New York, London, Harper- Row: 234-244. Dascâlu J1NGA, L. (2002) Corpus de limbă vorbită (CORV). Eșantioane, București, Editura Oscar Prinț. DEX (1996) = Dicționarul explicativ al limbii române (coord. I. Coteanu, L. Mareș), București, Editura Univers Enciclopedic. DUCROT, O. (1984) Le di re et le dit, Paris, Minuit. EDMONSON, W. (1981) Spoken Discourse. A Model for Analysis, New York, Longman. GA (1963) = Gramatica limbii române, voi. I-II, (coord.: Al. Graur, Mioara Avram, Laura Vasiliu), București, Editura Academiei. Ghiga, G. (1999) Elemente fatice ale comunicării în româna vorbită, București, Editura Alcris. GlLBERT, M.A. (1995) „Argument and arguers“, Teaching Philosophy 18 (2): 125-138. HOUSE, J./G. Kasper (1981) „Politeness markers in English and German'1, în FI. Coulmas (ed.), Conversațional routines. Explorations in standardized communication situations and prepatterned speech, The Hague, Mouton: 157-185. Ille, C. (2001) „Semi-institutional discourse: The case of talk show“, Journal of Pragmatics, 33: 209-254. IONESCU-RUXÂNDOIU, L. (1991) Narațiune și dialog în proza românească. Elemente de pragmatică a textului literar, București, Editura Academiei Române. - (1995) Conversația - structuri și strategii. Sugestii pentru o pragmatică a limbii române vorbite, București, Editura AH. Jakobson, R. (1964) „Lingvistică și poetică”. în Probleme de stilistică, București, Editura Științifică: 83-125. Jakubinski, L. (1923) „O dialogiceskoj reci", Petrograd. Larrue, J., TROGNON, A. (1994) Introduction ă la pragmatique du discours politique, Paris, Armând Colin. LEVINSON, S. (1983) Pragmatics, Cambridge, Cambridge University Press. HOLTUS, G., M. METZELTIN, Ch. SCHMITT (eds.) (1989) Lexikon der romanistischen Linguistik, Tiibingen, Niemeyer Verlag, voi. III (= LRL). MaGDA, M. (2000) Contribuții la studiul actelor verbale în comunicarea orală (teză de doctorat mss.). - (2003 a) „Dialog in mehrsprachigen Gebieten: Das Beispiel Siebenbiirgens, Rumanien”, Vortrag, gehalten bei dem 1. Kongres der IGDD, Marburg, 5-8 Mărz 2003. - (2003 b) „Zur argumentativen Funktion der Gesprăchsformeln im sozialen Dialog (am Beispiel der rumănischen Massenmedien)", comunicare prezentată la LA.D.A. 2003: Dialogue in Literature and the Media, Salzburg, April 24-27, 2003. Manu-Magda, M. (1996) „Unele trăsături ale tipului pragmatic românesc", în Balkanarchiv. Beiheft, Veitshochheim bei Wurzburg: 327 -337. Perret, D. (1970) „Les appelatifs. Analyse lexicale et actes de parole", Langages 17: 112 și urm. Pop, L. (2003) „From ‘act’ to ‘activity’: sequences (About dialogue units again)", comunicare prezentată la LA.D.A. 2003: Dialogue in Literature and the Media, Salzburg, April 24-27, 2003 (Abstract). Roth, N. (1980) „Âu|3erungen - Sprechakte. Versuch einer Systematisierung fur die DKKG", Beitrage zur deutsch - rumănischen kontrastiven Grammatik, II, Bukarest: 197-219. Rovența-Frumușani, D. (1995) Semiotica discursului știițific, București, Editura Științifică. RUSU, V. (1959) „Formules d’interpellation en roumain", Revue roumaine de linguistique IV, 2: 243 -255. Rusu, V. (1964) „Notă despre ‘fa’ și ‘mă’ în limba română", Studii și cercetări lingvistice XV, 6: 759-761. Stati, S. (1990) Le transphrastique, Paris, P.U.F. ȘERBÂNESCU, A. (2002) întrebarea. Teorie și practică, Iași, Editura Polirom. THUN, H. (1979) „Die Existimatoren des Deutschen und ihre rumănischen Aquivalenten", în Beitrage zur deutsch-rumănischen Grammatik, I, Bukarest: 193-206. 93 Thun, H. (1989) „Rumănisch: Partikelforschung“, în LRL: 55-62. Vasilescu, M. (2002) „Tucă“, Dilema, 6-12 decembrie. Vulpe, M. (1989) „Gesprochene und Geschriebene Sprache“, în LRL: 165-176. Wierzbicka, A. (1985) „Different cultures, different languages, different speech acts: Polish vs. English*4, Journal of Pragmatics, 9: 145-178. - (1991) Cross-cultural pragmatics, Berlin, New York, Mouton, de Gruyter. Zafiu, R. (2000) „Șturlubatic“, România Literară, 3. - (2001) Diversitate stilistică în româna actuală, București, Editura Universității din București. - (2002) „Mărci ale oralității în limbajul jurnalistic actual“, în Pană Dindelegan, G. (coord.) Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, București: 399-430. Expressions of verbal mobilization and demobilization in the Romanian social dialogue (Abstract) The paper studies some aspects of argumentation in Romanian social dialogue (the dialogue in public space). The subject actually approached is the argumentative function of some expressions of verbal mobilization - demobilization (connectors of the communication progression). The corpus for this study is made up of texts collected from the Romanian media channels. The following categories have been identified: 1. Verbal mobilization 1.1. The interrogative type 1.2. The imperative type a) Direct mobilization trough naming b) Direct mobilization trough interjections 2. Verbal demobilization 2.1. The interrogative type 2.2. The imperative type a) Direct demobilization trough naming b) Direct demobilization trough interjections (parțial and total). Some routines of indirect mobilization and demobilization, found in Romanian language used in semi-formal public context (the talk show type), were briefly treated. 94 Andra Șerbănescu v_andra@pcnet.ro Scripturi culturale și acte de vorbire indirecte în limba română 0. Introducere Articolul de față investighează actele de vorbire indirecte în limba română din perspectivă etnopragmatică/interculturală/transpragmatică, pentru a pune în evidență scripturile comportamentale și atitudinale în care se înscriu acestea. Cercetarea apro- fundează actele de vorbire indirecte cu componentă interogativă: pe de o parte, actele de vorbire indirecte performate prin intermediul unei structuri sintactice interogative, pe de altă parte, actele de vorbire „întrebare” performate indirect, prin intermediul unor structuri sintactice de tip declarativ, imperativ, exclamativ. Voi integra însă observațiile făcute în cadrul mai larg al performării actelor de vorbire indirecte în cultura română, pentru a pune în evidență o zonă coerentă de manifestare a scripturilor culturale. Eșantioanele de limbă studiate sunt cele cuprinse în Texte dialectale. Muntenia, investigate de mine anterior (în Șerbănescu 2002a), precum și în două corpusuri recente de limbă română vorbită: CORV (Dascălu Jinga 2002) și IV (lonescu-Ruxăndoiu 2002). 1. Actele de vorbire indirecte „Un act de vorbire indirect se definește prin faptul că o frază al cărei indica- tor al foiței ilocuționare indică o forță ilocuționară dată este de fapt folosită cu o forță ilocuționară complet diferită” (Moeschler, Reboul 1999: 102). Altfel spus, sunt indi- recte actele de vorbire a căror forță ilocuționară este mascată de un alt act de vorbire. Apare astfel o divergență între sensul frazei și sensul enunțării. De exemplu, structura interogativă din a) Vrei să-mi dai sarea, te rog? maschează un act de vorbire directiv (Dă-mi sarea!}', actul de vorbire directiv este performat prin intermediul unei struc- turi sintactice interogative. Intr-un dialog de tipul b) - Cât e ceasul?/- A închis la florărie, răspunsul la întrebare este formulat indirect, iar coerența schimbului verbal este construită de interlocutor prin „calcularea" contextuală a semnificației pe baza fondului comun de cunoștințe cu vorbitorul (participanții la schimbul verbal știu că la florărie închide la ora 6, deci, din moment ce a închis la florărie, înseamnă că este trecut de ora 6) (Grice 1975). La fel de bine, se poate spune că actul de vorbire Poți să-mi dai sarea? are atașate două forțe ilocuționare, una primară, o cerere de infor- mație, alta secundară, interogativă (Searle 1969, 1975). 95 1.1. Perspectiva pragmatică Mecanismul după care funcționează în limbă actele de vorbire indirecte a fost explicat în diverse moduri. Grice (1975) vede în actele de vorbire indirecte rezultatul violării maximelor conversaționale, în special a maximei relevanței, fapt care declan- șează o implicatură - generalizată în exemplul a), negeneralizată în exemplul b) pe care interlocutorul, în virtutea principiului cooperării, o calculează contextual. Searle (1975) explică procesul inferențial pe care îl face ascultătorul în zece etape, acesta constând, în esență, din: recunoașterea de către ascultător a divergenței dintre sensul literal și sensul nonliteral, considerarea interlocutorului un participant cooperant la schimbul verbal, recunoașterea de către ascultător a actului primar printr-un mecanism computațional bazat pe recunoașterea intențiilor comunicative ale interlocutorilor și pe cunoștințele comune ale acestora. Ulterior Searle (1979) integrează actele de vorbire indirecte printre atenuatorii de expresie (engl. miîigators) și le subsumează princi- piului politeții: vorbitorii recurg la acte de vorbire indirecte în mod strategic, pentru a menține relațiile armonioase din cadrul societății, ambiguizând intențiile comunicative și forța ilocuționară a actului de vorbire și deturnând atenția interlocutorului de la forța ilocuționară a unui act de vorbire care îi amenință imaginea (engl. face). In teoria pertinenței, Sperber și Wilson (1986) explică funcționarea actelor de vorbire indirecte prin mecanismul implicitării: pornind de la principiul general al relevanței optime a unui act de vorbire în contextul în care acesta a fost performat, ascultătorul face un ansamblu de ipoteze necesare pentru a obține o interpretare a actului de vorbire coerentă, pertinentă în contextul dat, punând în legătură un set de premise implicite cu un set de concluzii implicite; cu cât efortul de interpretare este mai mare, cu atât actul de vorbire este, în mai mare măsură, indirect. Dacă pentru Searle și Grice actele de vorbire indirecte reprezintă cazul marcat, non-preferat, Sperber și Wilson consideră, dimpotrivă, că actele de vorbire indirecte reprezintă cazul non-marcat, preferat, deoarece vorbitorii, cel mai adesea, recurg în comunicare la acte de vorbire indirecte. 1.2. Perspectiva etnopragmatică Teoria actelor de vorbire indirecte s-a dezvoltat în spațiul anglo-saxon, in- fluențată, în mod clar, de perspectiva vorbitorilor de limbă engleză asupra acestui feno- men. Studiile de comunicare interculturală/etnopragmatică/pragmatică transculturală au pus în evidență caracterul simplificator al acestei abordări. Resursele comunicative, stilul „de a vorbi “ al indivizilor diferă de la o cultură la alta (Hofstede 1984; Kim Young 1988; Blommaer, Verscheueren 1991; Ting Toomey 1991, Asante, Gudykunst 1994; Scollon, Scollon 1995; Stangor 2000; Samovar, Porter 2001). Deși acte de vorbire indirecte apar în toate limbile, strategiile subiacente performării lor diferă: motivul pentru care se folosesc și frecvența cu care apar acte de vorbire indirecte în diverse 96 situații de comunicare, mărcile specifice, gradul în care actele de vorbire sunt indirecte, standardizarea unora dintre ele, felul în care se leagă de diverși parametri culturali. Cu alte cuvinte, diferă de la o societate la alta ce fel de acte de vorbire indirecte se performează, cum și de ce. Aceste diferențe nu sunt întâmplătoare, ci se leagă de anumite pattemuri culturale, de anumite scripturi comportamentale și de atitudine a vorbitorului față de interlocutor (Wierbicka 1991, Goddard, Wierbicka 1996, Goddard 2000). 2. Minimalizarea dezacordului, atenuarea diferențelor de opinie Cultura română este o cultură consensuală. Angajarea în conflict deschis cu interlocutorul este evitată; expresii ca „zi ca el, și fă ca tine“, „rabdă și taci“, „am lăsat de la mine“, „m-am făcut că nu pricep“, „am făcut pe prostul44, „eu nu vreau să te contrazic, dar...“, „lasă că ne-nțelegem noi“, „mi-am dat seama, dar n-am vrut să-ți zic...44, „l-am dus cu vorba“, „m-am jenat să i-o spun pe față44, „a spune pe ocolite44, „a o da pe după piersic44 atestă preocuparea vorbitorilor de a ajunge, tacit sau prin negociere, la consens conjunctural. A contrazice pe cineva, a argumenta insistent un punct de vedere diferit de al interlocutorului, asertivitatea sunt compor- tamente verbale deseori conotate negativ, constrânse și de poziția ierarhică a interlocutorilor („Cum își permite să mă contrazică el pe mine? „Tu ai chef să te contrazici azi cu mine? “). Astfel se explică precauția vorbitorilor care prefațează exprimarea unui punct de vedere diferit de cel al interlocutorului printr-un perfor- mativ cu semnificație opusă actului de vorbire performat („Eu nu te contrazic, dar...44) sau printr-un act de vorbire direct, menit să preîntâmpine o reacție negativă („Să nu vă supărați pe mine, dar...44). In același timp însă, este sancționată și lipsa de deschidere pentru negociere („o ține p-a lui44, „o ține una și bună44, „vrea să fie totul numai ca elv, „nu se poate vorbi cu el44). Interesant este faptul că acordul total, spontan, necondiționat cu interlocutorul se poate exprima în formă negativă, vorbitorul excluzând astfel orice opoziție față de interlocutor („Cum să nu?44, „Nici nu mai vorbim44, „Nici nu încape vorbă44). Deci vorbitorii tind să se angajeze în negociere cu interlocutorii fără a aserta explicit divergențele de opinie, evitând conflictul verbal prin atenuatori de expresie (inclusiv prin acte de vorbire indi- recte), în limitele nedeteriorării relației interpersonale. în mod simetric, în situațiile de conflict verbal atitudinea agresivă, non-asertivă contribuie la deteriorarea rapidă a relațiilor interpersonale prin frecvente atacuri la persoană, injurii, nonargumenta- tivitate (cf. Șerbănescu 2002b). Pentru minimalizarea diferențelor în raport cu interlocutorul vorbitorul poate recurge la acte de vorbire indirecte cu structură sintactică interogativă. 97 2.1. întrebările de atitudine propozițională întrebările de atitudine propozițională (cf. Șerbănescu 2002a: 120-124; engl. tag questions', numite în română și întrebări disjunctive) sunt forme lingvistice interogative prin care vorbitorul îi semnalează interlocutorului interesul față de punctul de vedere exprimat de acesta, pune în dezbatere propria aserțiune pentru a ajunge la un acord cu interlocutorul. Vorbitorul își manifestă interesul de a coopera cu interlocutorul. Stați la <î bloc î> probabili nu? (CORV: 229) Dai PE seama marii majorități a salarea- (AK) a salariaților de-acoloț da? (CORV: 266) Faci mișto de mine, deciț tu stai așai daî_ (IV: 240) Păi văd că: CE_li dischetă de /but/ sau CE-I. (IV: 94). Atrage atenția în limba română diversitatea lexico-sintactică a întrebă- rilor de atitudine propozițională, precum și complexitatea fenomenului polarității (directe/inverse) între propoziția bază și propoziția tag. Prima particularitate se corelează cu frecvența ridicată a acestui tip de întrebări în comunicare, a doua cu o semnificativă variație contextuală a sensului. 2.1.1. în ceea ce privește diversitatea lexico-sintactică, am inventariat următoarele procedee de construcție (Șerbănescu 2002a: 122-123): (i) procedee lexicale: profraza da? sau profraza nu? (golită de sens, deve- nită aproape tic verbal) sau formula interogativă da sau nu, interjecția ai? (Trai pe vătrai, ai? — neutru sau ironic), adverbele așa?, nu așa?, drept?, verbe am dreptate?, este?, nu este?, e drept?, drept e? (A venit, da?; A venit, nu?; A venit, da sau nu?; A venit, așa?; A venit, drept?; A venit, nu așa?; A venit, am dreptate?; A venit, este?; A venit, nu este?); (ii) procedee sintactice: pronume/adverb interogativ + verb (Deci vine împletită, cum vine?); o structură verbală simetrică (Asta cred că ați mai văzut-o, n-ați văzut?; Și ai și tu plai acolo, nu ai?)', (iii) procedee lexico-sintactice: nu că...?, nu-i așa că...?, așa e?, nu-i așa?, este sau nu este?, sau ce?, sau cum? (Ești om sau ce (ești)?, Variante sau cum?)', (iv) procedee lexico-pragmatice (introducerea unui lexem care intră în opozi- ție discursivă implicită cu componenta modalizare din propoziție: Vino aici, vrei?). 2.1.2. în ceea ce privește fenomenul polarității, acesta pune în evidență puternica ancorare a negocierii în contextul de comunicare și puternica orientare a interlocutorilor spre relațiile interpersonale. între propoziția bază și propoziția de confirmare se pot stabili următoarele relații: 98 (a) pozitiv-pozitiv (Ai înțeles, așa e?); (b) pozitiv-negativ (Ai înțeles, nu-i așa?); (c) negativ-pozitiv (N-ai înțeles, așa e?); (d) negativ-negativ (N-ai înțeles, nu-i așa?). Intre cele patru variante există diferențe semantico-pragmatice: (a) neutru: direcția de formulare a întrebării este dinspre punctul de vedere al emițătorului spre cel al receptorului; (b) modalizat (incertitudine): direcția de formulare a întrebării este dinspre posibilul punct de vedere al receptorului spre punctul de vedere al emițătorului; (c) modalizat (certitudine): direcția de formulare a întrebării este dinspre posibilul punct de vedere al receptorului spre punctul de vedere al emițătorului; (d) neutru: direcția de formulare a întrebării este dinspre posibilul punct de vedere al receptorului spre punctul de vedere al emițătorului. Intonația întrebărilor de confirmare este ascendentă; între propoziția bază și propoziția de confirmare diferența de înălțime a tonului este mai mare sau mai mică după gradul de implicare a receptorului, după cât de mult se așteaptă o confirmare din partea receptorului. Departe deci de a fi simple structuri convenționalizate prin uz (ca în engleză sau franceză, de pildă), întrebările de atitudine propozițională în limba română îi permit vorbitorului negocierea relației cu interlocutorul pentru a ajunge la consens. 2.2. întrebările retorice întrebările retorice maschează foarte frecvent acte de vorbire prin care emiță- torul tinde să își impună propriul punct de vedere: reproșul, critica, respingerea opiniei celuilalt, asertarea insistentă a propriului punct de vedere. Recurgând aparent la o întrebare în locul unei aserțiuni, vorbitorul îi permite interlocutorului să aibă acces la presupozițiile discursive ale propoziției și să verifice atitudinea interlocuto- rului față de acestea (Șerbănescu 2002a: 124-132). 2.2.1. în teoria politeții, întrebările retorice sunt asimilate strategiilor poli- teții negative (minimalizarea faptului impus, diminuarea gradului de interferență cu interlocutorul). Interesant în cultura română este faptul că vorbitorul recurge la întrebări retorice pentru a salva relația interpersonală și a o păstra în sfera acordului cu interlocutorul prin două strategii: a) fie vorbitorul nu își asumă actul de vorbire care amenință fața negativă a interlocutorului, ci îl formulează în termeni generali, punând dezacordul temporar pe seama cauzalității externe, obiective, incontrolabile; b) fie vorbitorul relansează negocierea cu interlocutorul evitând impunerea brutală a unui punct de vedere. Se lasă în felul acesta deschisă posibilitatea renegocierii schimbului verbal și a găsirii consensului. 99 CJ: Legionarii? care au spus că ei în ... patruzeci și opt de ore...sunt pe axa: .... P> VJ: Berlin/î:: LDJ: [ ] VJ: Roma.. Tokyo. CJ: Adică// VJ: Da’ cei legionarii CE poziție au avut în situația asta. [ CJ: Păi da’ imediAT i-ar fi adus nemții pe legionari. în haosu acela? ț-înCHIpui. LDJ: Nu știu dacă// [ CJ: $i a$A .. și aȘA a venit Antonescui n-a venit cu legionarii? VJ: A veniti e-adevărati CHIAR la-nceputul lui septembrie. (CORV: 52-53) LDJ: Apă rece? GD: Ph I-Auzi! Binențelesi

(CORV: 86) Atenuatori de expresie (e, păi, ți-nchipui, totuși, nu știu dacă...) și ezitări însoțesc replicile care pot genera o reacție conflictuală din partea interlocutorului. Aglomerarea de întrebări retorice, perioada retorică, repetiția, structurile imperso- nale (care accentuează cauzalitatea externă), exagerarea, alături de elementele paraverbale, marchează implicarea afectivă a vorbitorului: GD: Nu să poate să zici nu am vreme. Nu <î î> să spui așa ceva. . Nu. . Eu nu <î nu-nțeLEG î> cum nu vezi că asta e de toate. Trebuie să faci așa felî ca tu să te poți mișca. <î CUM î> ai să umbli pe străzi? <î UNde î> te duci tu-n stăini-acolo? și să UMbli cocoșată pă stradă? să CAZI o dată jos acolo. . <î NU e posibil î> așa ceva? eu <1 N-AM să DORM I> gândindu-mă la treburile-astea. = LDJ: = E: aTÂta mai lipsește? să știu 1 <î NU sânt eu proastă că m-apuc să-ți spun ție chestiiLE-Astea? î> GD: <1 Nu era nevoie șă-mi spui? î> că vedeam SINgur ce este pă . capu tău. .. <î CUM așa. î> Să nu-ți port de grijă? Păi <î este de-ngrijoRAT î> chestia asta. . . întâi și-ntâi pentru line ÎNsăți.. Nu? (CORV: 84-85) A: di mâncări oricum n-o să vă dea . ă:h [să-i cr- B: [păi nu i-am învățat NOI moderni? (IV: 30) 2.2.2. întrebările retorice au deseori caracter afectiv, vorbitorul exprimând indirect orientarea puternică spre interlocutor, atenția acordată acestuia, empatia, soli- darizarea emoțională. în astfel de contexte, întrebările retorice au forță ilocuționară de acte expresive (exprimă uimirea, regretul, indignarea, admirația, bucuria etc.), iar semnificația lor este puternic dependentă de context. LDJ: Din Constanța? Atâta drum? 1 VJ: Avea mașina LUI. 100 CJ: Fără să ne spuieî fără nimica^ a venit. Și zice CUM stați voi aiceal CUM. Cu copii miciî cu nu știu ce. Da’ NU se poate.(._.) VJ: Da’ UNde-au încăput toți în mașina aia. (CORV: 47) DD: Și-atunceaî când îi văd așaî e- e-. Eu zic± Pă mine NU mă deranjează^ că sânt fiecare cum cum vreai da_ da_ nemții sânt așaî și când îi vădî. știi? Puțin să uit-așai și binențeles că /î = VJ: =Da priMESC cetățenia? Că ăștia sunt niște nenorociți^ sunt de cultură germană î nu mai știu turceșteî . UNde să meargă. (CORV: 129) B: da’ vreau să vă mai spun ce:va. la VÂRSTA aia î CE vrei domle î să-ți facă și-un doctor, păi # să te facă de doozeci de ani? (IV: 32) B: a:: (apăi) tiroxina e două sute de mii e flaconu î A: eu CE vă spun. (IV: 84) B: da:l știu î credeam c-ai uitat. A: păi CUM să uitî codru. (IV: 172) CJ: Dragă i erau niște scându <î rele î> erau:JL Da’ eu ȘTIU ce era? (CORV: 59); B: îmi PLAce de el. (xxxxxxxxxxxx) CUM adică ? (IV: 59). întrebările retorice funcționează deci, în anumite contexte, ca structuri gramati- calizate pentru performarea indirectă a unor acte de vorbire expresive, în condițiile în care în cultura română emoția este frecvent marcată în limbă (vezi și folosirea diminutivelor, adresarea inversă, semantica unor apelative etc.); în același timp însă, întrebările retorice folosite indirect ca expresive maschează emoțiile negative. 2.2.3. Frecvența ridicată a întrebărilor retorice este favorizată de faptul că pre- zintă aserțiunea subiacentă ca adevăr universal valabil (datorită cuantifîcatorilor univer- sali pe care îi generează prin polaritatea inversă: cine...? - nimeni; unde...? = nicăieri; când...? = niciodată; vreodată...? = niciodată). Prezentarea unui punct de vedere ca asertare a unui adevăr general acceptabil, care nu necesită argumentare, face parte din stilul cultural de a vorbi al românilor; de obicei, atunci când își prezintă ideile, vorbitorii se mulțumesc să-1 aserteze, fără a-1 prezenta ca fiind doar punctul lor de vedere; iar când o fac, recurg fie la perfonnative autoreferențiale însoțite de pronumele personal subiect („zic eu...“, „eu zic că...“, „așa spun eu...“), la verbe cognitive („cred că“, „mă gândesc că...“), exprimând în primul rând incertitudinea și doar indirect caracterul relativ al punctului de vedere, sau marchează foarte slab perspec- tiva subiectivă printr-o prepoziție polisemantică („după mine...“). Structurile „părerea mea este că...“, „din punctul meu de vedere... sunt o imitație recentă a modelelor anglosaxone, uneori criticate ca nefirești în limba română, alteori ironizate, dar care câștigă teren. 2.2.4. Există situații în care vorbitorul formulează o întrebare retorică, iar apoi, redundant, dă răspunsul la această întrebare; este o tehnică a insistenței prin care vocile emițătorului și receptorului se suprapun pentru a evidenția comporta- mentele, atitudinile, ideile comune ale celor doi: 101 CJ: Eu vorbesc răuf c-acum sunt în deficiență^ nu știu <@dacă@> ți-a spus Laura. LDJ: CUM o să spun așa secret. N-am spus nimica. Vorbiți foarte bine. (CORV: 120) DD: Și dacă la noi în bloc? . face mizerie și murdărie Cine face. NU neamțu. TOT ăla care a venit cu cinci copii din Anatoliaf și TOT ăla-i nesimțitî și lasă gunoiu nu știu pă unde și mâzgălește^ nu? (CORV: 133) B: exemplul ce:l mai bun de unde îl auî ca: ca: virgulă copil? de la părinți. T (...) (IV: 30) B: eXEMplul cel mai # autentic și cel mai # vizibil, de Unde știe copilu acesta să facă MOAțe. (A chicotește; B se uită spre F) de la Mama, ă rezultatul este # invers proporțional. . (IV: 30) Unele întrebări retorice au suferit elipse devenind formule fixe (Dascălu 1982; 2001: 105-108): da de unde?, cum să nu?, cine știe?, ce să + verb (ce să mai vorbim, ce să spui, ce să muncești iarna) etc. 2.2.5. Atrag atenția în limba română trei fenomene legate de formularea întrebărilor retorice: a) sinonimia, în anumite contexte, dintre o întrebare retorică totală și o întrebare retorică parțială (Nu ți-am spus eu?/Ce ți-am spus eu? „Ți-am spus și eu exact același lucru"); b) complexitatea fenomenului polarității; multe întrebări retorice prezintă atât polaritate directă, cât și polaritate inversă în raport cu propoziția asertivă corespunzătoare (N-a întârziat? = „Ai văzut că n-a întârziat?‘7„Ai văzut că a întârziat?"; Cine a lipsit? = „Tocmai el a lipsit"/„N-a lipsit nimeni"); c) semnificația contextuală a întrebării retorice pune în evidență diferențe legate de perspectiva din care este formulată întrebarea: din perspectiva vorbitorului (A plecat? = „A plecat. Ți-am spus eu că pleacă") sau din perspectiva interlocutorului (A plecat? = „N-a plecat; este evident răspunsul pe care tu/oricine îl pbți/poate da"). In cultura română întrebările retorice prezintă o semnificativă variație contex- tuală a sensului, jucând astfel un rol important în negocierea relației interpersonale. 3. Angajarea interlocutorilor în acțiuni comune, deschiderea comunicativă Angajarea interlocutorilor în acțiuni comune este o formă de evidențiere a asemănărilor, de exprimare a interesului pentru celălalt, a atitudinii pozitive față de acesta. Ceea ce în culturile occidentale apare ca limitare a autonomiei celuilalt, un atentat la „privacy", un asalt verbal, în cultura română este o formă de a împărtăși bucuria cu celălalt (muzica dată foarte tare într-un apartament), o formă de ospita- 102 litate („Da’ te rog, mai servește", „Hai ia, să vezi ce bun e...", „Nu vrei, sigur nu vrei?", „Fă-mi te rog plăcerea și mai ia o feliuță, încă puțin, nu mă refuza că mă supăr", „Nu se poate să mă refuzi", „Hai mai stați puțin, nu se poate să plecați așa repede”, „Nu trebuie să accepți o invitație de prima dată, poți rămâne la masă doar dacă gazda insistă"). Următorul dialog, prin atitudinea tipică a lui CJ, precum și prin comentariile atipice ale celorlalți vorbitori, pune în evidență acest script cultural conform căruia gazda își arată ospitalitatea insistând ca musafirul „să mai ia", iar musafirul „bine crescut" refuză, „face mofturi" pentru „a fi poftit a doua oară": MV: P> LDJ: CHIAR. Să-ți mai dau. Mai vrei puțin? MV: <Îî> Pauză. CJ: Ba da? Ba da. PUne? Laura. MV: Nu? ușor? nu. LDJ: Dacă spune că da? îi pun? dacă nu? nu. MV: Nu? că eu nu sânt mofturoasă. LDJ: Ea nu e? o ȘTIU. (CORV: 116) Alteori, conținutul schimbului verbal reflectă grija vorbitorului de a-i arăta interlocutorului preocuparea pentru acțiuni comune: B: am fost ieri la film. # superb, nebuni și frumoși? la LIRA. A: ă # n-am mai fost demult la un film, ((bip)) B: mda? dacă e 1 da’ oricum erai la serviciu? nu? (IV: 175) în dialogul de mai sus, B are tendința de a interpreta aserțiunea lui A ca un reproș „Puteai să mă inviți și pe mine" și pare să caute o scuză; în acest context nu este evident dacă A a intenționat un reproș sau a făcut o simplă aserțiune, dar există în cultura română mentalitatea conform căreia prietenia se manifestă printr-un grad ridicat de dependență, în timp ce tendința spre autonomie este interpretată negativ. Sunt specifice culturii române stereotipuri ca „A fost la film și nu m-a invitat și pe mine", „Eu o invit mereu oriunde mă duc, ea nu mă invită decât când nu găsește pe altcineva", „Nu e prietenă sinceră, e prietenă de interes, mă caută doar când are nevoie de mine", „Eu am invitat-o la film de trei ori, acum e rândul ei". Astfel de mentalități reflectă o cultură de tip colectivist. 3.1. în planul comportamentelor verbale, interlocutorul se așteaptă ca vorbi- torul să manifeste deschidere comunicativă: să se dezvăluie, să dea o cantitate mare de informație pe un subiect anume ca semn al acceptării celuilalt, al accesibilității, al implicării comunicative. în aceste condiții, participanții își bazează în mare măsură contribuția conversațională pe contextul social împărtășit sau pe istoria conversațio- nală comună: fac deseori presupuneri legate de interlocutori, anticipează ideile interlocutorilor, iar, în baza contextului comun pe care se sprijină, își permit elipse, enunțuri neterminate, exprimări vagi, subînțelesuri, apropo-uri, râsul „cu subînțeles". 103 A: oricum până se umple:: CIT are. vreo șaișpe locuri? ((pauză)) A: student? B: dai la masterat ((după o scurtă pauză)) A: la petrol și gaze? B: ((mirat)) poftim? A: student la petroli [aici? B: nu. la masterati la bucurești. A: a: faceți invers, credeam că veniți Ia plo[iești Ia facultate. B: [nu. mă DUC la facultate, la bucurești. A: am înțeles (IV: 27) A: ei au:l pentru bătrâni au 1 B: nu ei nu. da’ s-a-ntâmplat [ A: [nu nui da’ și pentru bătrâni în general au ei::i că vor să ne termineij, că sîntem PREA mulți pensionari. B: e: nu: (IV: 32) B: CĂ? el noaptea. CE FAce. uitei m-a m-a-ntrebat și adina că nu-i venea să creadă. <;adina mă-nțelegi>. (IV: 61) A: CE masă ați avut la greci. B: ceMAsă. A: zi-mi. A fost bună sau reaî că nu-nțeleg. (IV: 71) B: tu unde stai? îm: e binișor. A: biniȘOR? de CEÎ de CE nu FOArte bine. B: mi: pînă mă acomodezi cu: zonai # cu:i veciniii ((rîs)) A: ((rîs)) hî hî hî (IV: 171); B: și cu CINE stai în cameră? A: e: # cu niște tipei # CE # <@treabă am io> ((rîs)) B: A: da. atâta timp cît stau în CAmerai îți dai seama ((rîs)) (IV: 171) 3.2. Cultura română cultivă „cuvântul", iar tăcerea este simțită ca o ame- nințare; „vorbăreț" are o conotație pozitivă („vorbăreț și simpatic"), „taciturn" o conotație negativă („antipatic și închis în el"). Multe expresii sugerează orientarea culturii române spre cuvântul rostit: „vorba ceea", „vorbă să fie", „se bagă în vorbă", „vorbește să se afle în treabă", „își face de vorbă", „umblă vorba", „nu pun preț pe vorbele lui", „nu s-a dat în vorbă", „a sta de vorbă", „a se încinge la vorbă", „a duce vorba de colo colo", „am zis și eu o vorbă", „asta-i vorbă?" etc. în corpusurile analizate se observă tendința vorbitorilor spre hiperinformativi- tate, spre detaliu; ceea ce apare uneori ca lipsă de coerență și focalizare a subiectului este în cultura română o formă indirectă de exprimare a disponibilității spre comu- nicare cu interlocutorul; comunicarea se orientează în primul rând spre relația cu interlocutorul, abia apoi spre subiect: 104 GD: NU uita:: . . nu uita . . c-atunci când EU am plecat pă front? îmi lăsasem acasă . bicarbonatu. Și . de CINsprezece ani?din FRAgedă tinerețe? pentru că mâneam pe la canTIne ? pe la . /î cantina aia? a căMInului? unde era mâncare PROAStă? ASpră?făcută de un grăjDAR. Era o mâncare <î INACceptabilă î> pentru /î: . asta. (CORV: 85) AG: Eram vrând nevrând cu conștiința trează? și: mă uitam la ce se-nTÂMplă și NU șa mai întâmpla? știi? DAR? cu: rusul ăla? tocmai ASta vreau să-ți spun? CĂ? eram o dată în Baba Novac? noi eram deja mutate ai- (AK) mutați /î DINcoaceî și nu știu ce ne-am dus să luăm, /î:: Spre sfârșitu zilei? eram obosiți? nu știu ce? și acolo mergea:: . televizoru? și eu stăteam în fața televizorului? și mă uitam prin niște ziAreî deci NU eram atentă la chestia aia? am văzut că e un rus care zice nu știu ce? cum era atunci cu . rușii? știi? pe postu rusesc? ( ) (CORV: 141) MT: Bun. Domnilor? vă mulțumesc /î mult? pentru participarea la emisiune? și: /î: aș vrea să vă atrag atenția? să nu mi-o luați în nume de rău? că: N-AȚI dați (AK) N-AȚI dat pân-acum NICI un interviu la (sic!) presa scrisă?, eu sânt ȘI: șefu unui cotidian?, și: vorbeați mai devreme de: acea:: expliCAre-a reformei și-mi pare rău că n-ați făcut acest lucru? și poate vă gândiți să: (AK) și presei scrise? și cotidianelor să acordați interviuri ? așa cum de fiecare dată atunci când /î guvernu a luat măsuri importante? ați: participat /î: V-am făcut această /î: sugestie? și: vă rog înc-o dată să nu mi-o luați în nume de rău. (CORV: 257) B: [doamnă? eu eu lucrez și mici nu vreau să vă impresionez? ni:ci nu vreau să mă dau cum se spune # rotund, dar în sănătate la momentul actual e un HAOS toTAL. deci # ei și asta au vrut să facă. Ori că are pică pă # omeNIre? deci pă români să-i # TERmine? ori? # pe noi? mai puțin spus? pentru că asta_este? ca: angajați într-un DOmeniu. dar e un haos tot- total eu am avut ocazia să să să să dau un eXEMplu. deci am plecat într-o dimineață la serviciu? și stau la potcoavă la vitan și în SPAțiu verde dintre sensurile de mers ale: # maȘInilor? e un spațiu verde? și era un # bătrîn? căzut? de dimineață? i-a venit rău și ă mă rog? l-a(u) luat cineva cu mașina și i-am zis HAI domle (xxx) la policlinica vitan și: UNde stai tataie, zice la ma- matei ambrozie, m-am gândit că stă_L fiind în zonă? aparțime cu medicul de familie de de vitan. chiar dacă nu este medicul LUI? un prim ajuTOR acolo? îi dai ceva să nul ei? vreau să spun că l-a luat cetățeanu acela-n mașină? am mers și eu cu el? l-am dus la CINCI MEdici. i-a dat băiatu ăla# cinzeci de mii? în eventualitatea cazului cînd să-ntoarce să ia vreun taxi sau să să nu mai stea ? și: l-am dus io la? # MEdici de familie, la care m:- mi-a ieși:t cabinetu-n față? la ăla . să-i ia o tensiune? să-i dea o pastiluță? să-i FAcă ceva # o apă și un ZAhăr? ceVA. să-il să-1 întindă pe un scaun?[pe o masă? pă o bancă? (IV: 31). Performarea actelor de vorbire de tip întrebare este consecventă acestui script comportamental și atitudinal. 3.3. întrebările directe întrebările directe prin care interlocutorului i se cere informație sunt puțin frecvente deoarece sunt percepute ca o agresiune, o invadare a unui teritoriu personal ce nu se dorește împărtășit cu interlocutorul. Se pornește de la asumpția că vorbitorul 105 va da „de la sine“ toată informația la care dorește să aibă acces interlocutorul: „Mi-a fost rușine să-l întreb, l-am lăsat să-mi spună ce vrea el", „Nu mi-a venit să-l întreb așa direct, mi-a spus cât a vrut el", „Dacă el nu mi-a spus, eu n-am mai întrebat", „Nu întreba tu nimic, lasă-1 pe el să spună ce vrea", „Nu puteam să-1 întreb, dacă n-a spus el înseamnă că n-a vrut să-mi spună", „Nu mai pune atâtea întrebări!", „Cu ce drept mă întrebi tu pe mine?", „Nu-ți dau ție socoteală de ce...“, „Dacă vreau îți spun eu, nu-i nevoie să mă întrebi tu...așteaptă și ai să vezi!", „Am întrebat, n-am dat cu paiul". Chiar și în situațiile instituționalizate sunt uneori evitate întrebările: la școală elevii nu îndrăznesc să pună întrebări profesorilor, deoarece simplul fapt de a întreba e considerat uneori dovadă de obrăznicie, iar subordonații „nu își permit" să pună întrebări șefilor. In aceste condiții, pentru „a cere informație" vorbitorii recurg deseori la întrebări indirecte: a) interogative indirecte subordonate unui verb de informare care atenuează forta interogativă a actului de vorbire (vreau să vă-ntreb, voiam să vă-ntreb, aș vrea să vă-ntreb, v-aș întreba); b) propoziții cu formă declarativă care funcționează ca stimul pentru interlocutor de a continua să dea detalii suplimentare; c) întrebări alternative (...sau...) care atenuează forța interogativă a întrebă- rilor deoarece prezintă ambele variante de răspuns pe același plan; d) introducerea întrebării în largi contexte explicative, menite să le diminueze potențialul agresiv; e) însoțirea actului de vorbire „întrebare" de ezitări; f) structuri exclamative sau imperative specifice unor acte de vorbire expre- sive, prin care vorbitorul își manifestă admirația, interesul, indignarea față de conținutul prepozițional exprimat în actul de vorbire performat de interlocutor, stimulându-1 astfel să continue; g) treceri de la o întrebare parțială - care presupune un răspuns exact și îi oferă interlocutorului puține posibilități de eschivare de la răspuns (Unde pleci?) - la o întrebare totală (Pleci?) echivalentă cu cea parțială, dar care îi permite interlo- cutorului să modalizeze răspunsul, făcându-1 vag (Oarecum/Cam așa ceva/Și da și nu/Poate) (Șerbănescu 2002a: 228). LDJ: înseamnă că era lARnă! . dacă vorbiți de cârnațiî(...) (CORV: 57) LDJ: Și /î. prinde PEȘte... Sau NU prea. CJ: Nu știu. VJ: Probabil prindeau ALții pește? și // CJ: Nu știu dragă! (...) (CORV: 65) VJ: Mama mea e în parohia dânsului în apropiere! dânsul ȘTIE de familia J. Casa Trancu Iași. Și mama e foarte bolnavă! și nu se poate ridica din pat să-i deschidă!± numai dacă sunt eu pe-acolo. Dacă ați putea să-1 întrebați pe dânsul! fără să-1 deranjați? CÂND crede că poate veni pentru sfințirea casei? sau dacă vine! știți? (CORV: 218) 106 VJ: Și vroiam să vă-ntreb dacă intenționați să treceți? și dacă s-ar putea spune cam când? ca să fiu și eu pe-acolo. (CORV: 219) G: Da da da. Așa. .. Credeți că /ă /î sun-± ați putea fi disponibil ... către ora unșpe jumătate! doișpe? (CORV: 220) ȘN Așadar? bine-ați venit? în studioul Radioului? și vă invităm să comentați acest eveniment? din punctul de vedere al omului politic. (...) Deci? se POAte vorbi despre un mesaj politic al vizitei papale în România? Domnule Rațiu? . primul răspuns este-al dumneavoastră. (CORV: 222) I: Da? deci dacă eu am opt câini. Da’ spuneți-mi și mie? să-mi dați dumneavoastră soluția CE pot să le dau la câini. R: Păi NU știu? dumneavoastră știți că // I: Păi <1 spuneți dumneavoastră? î> spuneți dumneavoastră ce să le dau la câini. R: Eu cred că i-// I: <î Dați-mi soLUția?î> dumneavoastră. (CORV: 231) Se poate deci spune că întrebările „sincere", prin care se cere interlocutorului informație sunt puțin frecvente, în locul lor fiind preferate actele de vorbire indirecte echivalente. 3.4. Structuri interogative cu formă negativă In locul unor structuri interogative cu formă pozitivă, vorbitorii pot recurge la structuri interogative cu formă negativă. In unele situații acestea se înscriu printre strategiile politeții negative, în altele, printre strategiile politeții pozitive. 3,4.Io Ca strategie a politeții negative sunt folosite pentru a atenua poten- țialul agresiv al întrebării: vorbitorul recurge la forma negativă (Nu l-ai văzut pe Cosmin?; Nu știți la ce oră se întoarce?) în locul corespondentului afirmativ (L-ai văzut pe Cosmin?; La ce oră se întoarce?) care poate fi mai ușor respins (Da de unde vrei să știu eu?; Nu sunt secretara lui să-i știu programul) tocmai pentru că este perceput ca o încălcare a teritoriului personal. Totodată, negația atenuează presupunerile pe care le face vorbitorul în legătură cu informațiile ce urmează a fi date de interlocutor. A: LDJ: Nu era chestia aia: gen Giuna?cu mâna? în dreptul [ 1 [ ] AG: Nu nu nu. Nu nu. LDJ: organului dureros sau bolnav. (CORV: 140) B: nu îl luați pe acesta? ((între timp sosise în stație un microbuz nou-nouț)) o să merg cu ăsta, arată mult mai bine. (IV: 27) 107 3.4.2 . Ca strategie a politeții pozitive sunt folosite pentru a insista asupra unei oferte, semn al interesului pentru interlocutor („Nu vrei să mănânci ceva?44, „Hai, nu vrei și tu o prăjitură? e foarte bună, să știi“). Pe baza cunoștințelor despre interlocutor, vorbitorul anticipează un răspuns negativ, pe care îl evocă prin negație; prin întrebare, vorbitorul insistă ca interlocutorul să își reevalueze punctul de vedere. Strategia anticipativă este riscantă, iar o asumpție greșită are asupra interlocutorului un efect contrar celui intenționat de vorbitor (- Nu beți o cafea?/- Intreabă-mă dacă beau, nu dacă nu beau!; - Nu vii cu noi?/- Ce te face să crezi că nu vin?). Structurile interogative cu formă negativă sunt relativ frecvente și sunt rezul- tatul atitudinii pe care vorbitorii o au unul față de altul ca rezultat al împărtășirii unui larg spațiu discursiv, deschis - în anumite limite - celuilalt. 3.5. Structurile interogative nu sunt standardizate pentru performarea indirectă a unor directive. în literatura problemei, exemplul consacrat pentru actele de vorbire indirecte este structura interogativă Can/could/will you give me the salt? folosită pentru a atenua actul directiv „Dă-mi sarea!44, parte a strategiilor politeții negative (vorbitorul îi lasă interlocutorului libertatea de decizie). Un astfel de act indirect este posibil în limba română, dar nu este forma preferată. O întrebare ca Vrei să-mi dai sarea?/Poți să-mi dai sarea?; Vrei să deschizi geamul? Poți să deschizi geamul? este mai degrabă interpretată ca o întrebare vizând abilitatea/disponibilitatea interlocutorului de a îndeplini acțiunea exprimată prin conținutul propozițional. Și aceasta din două motive: unul de natură gramaticală, altul legat de scripturile culturale. Pe de o parte, verbele modale sunt puțin folosite în limba română, preferându-se enunțuri în care modalizarea este recuperată contextual; pe de altă parte, întrebările au potențial agresiv în cultura română (vezi supraf deci fie vorbitorii le evită, fie le atenuează prin diverse procedee lexicale (îmi dai și mie sarea?) sau gramaticale (de pildă, folosirea pluralului inclusiv: Facem și noi o cafea? sau subordonarea sintactică: Am rugămintea să-mi dai cartea de pe masă). In aceste condiții, actele de vorbire directive sunt performate, de obicei, direct, prezentate însă în forma unei rugăminți (Dă-mi și mie sarea, te rog!; Pune asta pe masă, te rog! Așteaptă-mă și pe mine, te rog!), a unui apel la bunăvoința interlocutorului (Fii bun și...). Alteori, directivele sunt atenuate prin modificarea intonației și transformate în aserțiuni care exprimă mai degrabă interesul extrem al vorbitorului, o dorință a vorbitorului decât o cerință orientată spre interlocutor: VJ: Da’ N-Are importanță. LDJ: Terminați FRAza. (CORV: 50) LDJ: Trebuie să-mi povestești.. Trebuie să-mi povestești. Mai întâi spune-mi cu: cu: AG: cu RUsu LDJ: Da. <î CUM îl chema î> (CORV: 137) 108 3.5.1. Performarea directă a actelor de vorbire directive se plasează la interferența mai multor sisteme de reguli - regulile distanței ierarhice, regulile comportamentului formal/informal, regulile reciprocității amicale. Aceste reguli sunt însă extrem de laxe, ușor modificabile în context, în funcție de intențiile comunicative ale vorbitorului. In conversația amicală, vorbitorii își permit să performeze directive, chiar neatenuate, văzând în acestea un semn al cordialității împărtășite („ne permitem să vorbim așa că suntem prieteni"), al lipsei de formalism, al solidarității de grup; dimpotrivă, folosirea unor structuri interogative în aceste situații este percepută ca formalism, ca modalitate de marcare a distanței dintre interlocutori, a autonomiei în relația cu celălalt. In cazul în care relațiile dintre interlocutori sunt dominate de statutul de „in-group“, potențialul de amenințare a feței negative a interlocutorului prin directive este suspendat sau eventual atenuat: nu printr-o structură sintactică standardizată (structura interogativă), ci prin elemente lexicale (te rog, dacă ești bun) și intonaționale (transformând directivul într-un act de vorbire asertiv), care plasează interlocutorul pe poziție de superioritate în raport cu vorbitorul, îi conferă puterea intradiscursivă de a accepta sau de a refuza rugămintea. In discuția dintre un superior și un inferior ierarhic, structurile imperative sunt o formă de marcare a autorității, a puterii instituționale și discursive, în timp ce structurile interogative sunt folosite pentru a atenua relația ierarhică. Este deci acceptată amenințarea feței negative a unui inferior ierarhic de către superiorul său prin directive, în timp ce evitarea (prin interogative cu forță ilocuționară de directive) de către superior a amenințării feței negative a inferiorului este o formă de exprimare a cordialității. In relațiile nedetereminate (vorbitorii nu se cunosc sau se cunosc foarte puțin) apare fie cumulul de atenuatori (structură sintactică subordonată verbului a ruga, atenuatori lexicali, incidente condiționale, impersonalizare: Vă rog, dacă se poate, să îmi trimiteți informații suplimentare în legătură cu acest proiect), fie orientarea mesajului exclusiv către vorbitor prin structuri declarative la persoana I, evitându-se astfel mărcile relației cu interlocutorul (M-ar interesa date suplimentare în legătură cu oferta Dvs...; Aș dori să aflu condițiile înscrierii la concurs; Aș avea nevoie de informații suplimentare; Aș vrea să știu stadiul evaluării proiectelor). 3.5.2. Dar probabil lucrul cel mai interesant în cultura română este forța pe care o au mărcile paraverbale (conturul intonațional, tonul) și elementele nonverbale. Astfel, aceeași structură (Dă-mi cartea!; Te rog să vorbești mai încet), în funcție de intonație și mimică, poate fi interpretată ca rugăminte, „milogeală", ordin, amenin- țare. Fapt de altfel deloc surprinzător dacă avem în vedere caracterul oral al culturii române (cf. Ong 1988: orali ty/literacy; Tannen 1982: culturi orale/culturi scrise), precum și faptul că româna aparține grupului de limbi în care ideile se exprimă „în modul pragmatic" (prin structuri laxe, bazate pe parataxă, de tip discursiv-pragmatic, deschise unor interpretări contextuale multiple; cf. Givon 1979: 83; Șerbănescu 2002a: 245-246). 109 în cultura română situația structurilor interogative cu rol de directive performate indirect este mult mai complexă decât în spațiul anglo-saxon. Mai mult chiar, direc- tivele nu sunt evitate, ci sunt folosite relativ frecvent, cu funcții diferite, chiar opuse: marcarea intimității, accesibilității sau, din contră, marcarea distanței, a ierarhiei. 3.6. Perechea de adiacentă întrebare-răspuns Perechea de adiacență întrebare-răspuns este folosită pentru „dialogizarea narațiunii44 (introducerea stilului direct) și dramatizarea acțiunii narate, aducerea ei în prezent; rareori se folosește stilul indirect, eventual se recurge la vorbirea directă legată sau la stilul indirect liber. „Citarea44 vorbitorului este consecventă orientării culturale spre „cuvântul rostit44. CJ: Eu n-am (AK) noi cu Luci am vorbit că NU plecăm. ... Ne-am hotărât că NU plecămf am zis CE dacă vin ungurii X STĂM.......Și am rămas cu asta f că stăm. Și Luci cu copiiiî și eu cu copiii. (CORV: 45) CJ:. S- când am coborâtîera o țăranc-acolof și zic Nu știi unde stă doctorul din (AK) dumneavoastră de-aice? Și cef(zice) <î CU:M î> să nu știul doamnăX zice. Zic Eu sunt mama luif și-am venit să-1 văd. Zice L> zice L> (CORV: 67). 4. Concluzii Cercetarea modului în care funcționează în cultura română actele de vorbire indirecte cu componentă interogativă a relevat faptul că negocierea semnificației este subordonată negocierii relației dintre participanții la schimbul verbal. Astfel, vorbitorii performează acte de vorbire indirecte pentru a minimaliza conflictul și a maximaliza consensul, manifestând disponibilitate de angajare în acțiuni comune și deschidere comunicativă. Actele de vorbire indirecte sunt puțin standardizate și prezintă mari variații contextuale de sens. Elementele paraverbale și nonverbale pot schimba semnificativ sensul actului de vorbire. 4.1. Printre strategiile comunicative de evitare a conflictului se numără întrebările „tag44 (de atitudine propozițională) și întrebările retorice. întrebările „tag44 sunt frecvente, variate ca structură (comparativ cu corespondentele lor din engleză sau franceză) și pot dobândi diverse semnificații contextuale care exprimă raporturile intradiscursive dintre vorbitori față de conținutul prepozițional al actului de vorbire. întrebările retorice sunt frecvent folosite pentru mascarea dezacordului 110 dintre interlocutori, faptul asertat fiind prezentat ca adevăr universal valabil sau cu o cauzalitate externă, incontrolabilă, obiectivă; deseori funcționează ca acte expre- sive indirecte, vorbitorul exprimându-și orientarea comunicativă, interesul, empatia în raport cu interlocutorul și mascând emoțiile negative. 4.2. Deschiderea comunicativă este marcată de cultivarea cuvântului rostit și evitarea tăcerii, de accesibilitatea manifestată de interlocutori în timpul schim- burilor verbale: ei dau detalii numeroase, conduc adevărate asalturi verbale asupra interlocutorilor pentru a-i antrena în activități comune, fac presupuneri în legătură cu interlocutorul. Deoarece vorbitorul se așteaptă ca interlocutorul să împărtășească de bună voie o cantitate mare de informație, întrebările directe sunt evitate, fiind simțite ca o agresare a unui teritoriu personal ce nu se dorește dezvăluit; alteori, vorbitorii formulează o întrebare totală (care îi permite interlocutorului să evite un răspuns categoric, oferind unul modalizat) în locul unei întrebări parțiale (care limitează posibilitățile de răspuns și de eschivare de la răspuns). Interogativele negative sunt frecvente, rezultate fie din asumpțiile contextuale pe care vorbitorul le face despre interlocutor, fie din insistența cu care vorbitorul încearcă să își convingă interlocutorul. Actele de vorbire directive, frecvent performate în cultura română, nu sunt simțite ca amenințări ale feței negative, ci, dimpotrivă, ca mărci ale accesibilității interlocutorului, iar atenuarea lor, în anumite contexte, se face mai degrabă prin elemente lexicale care conferă partenerului putere intradiscursivă, decât prin structuri interogative standardizate. Dialogizarea narațiunii prin cuplul „întrebare-răspuns“ marchează preocuparea vorbitorilor pentru punerea exactă în relație a cuvântului rostit cu sursa. Particularitățile lingvistice și discursive observate conduc la ideea că per- formarea actelor de vorbire indirecte este constrânsă de acțiunea conjugată a următoarelor variabile: cultura română este o cultură orală, de tip colectivist, orien- tată spre negocierea relației, nu a problemei, prezentând puternică dependență con- textuală, o cultură consensuală, care cultivă cuvântul, nu tăcerea, care marchează la nivel discursiv ierarhiile sociale și acceptă exteriorizarea emoției, mascând însă emoția negativă. Referințe bibliografice ASANTE, MOLEFTl K., GUDYKUNST, W. B. (eds.) (1994) Handbook of International and Jntercultural Communications Newbury Park, London, New Delhi, Sage. Blommaer, J., VERSCHEUEREN, J. (1991) The Pragmatics of Intercultural Communications John Benjamin. COLE, P., Morgan, J.L. (eds.) (1975) Syntax and Semantics 3: Speech Acts, New York, Academic Press. Dascălii, L. (1982) „Câteva ‘răspunsuri interogative’ și intonația lor în limba română”, Studii și cercetări lingvistice XXXIII, 1: 39-46. 111 DascâlU Jinga, L. (2001) Melodia vorbirii în limba română. București, Editura Univers Enciclopedic. Dindelegan, G. (red. Resp.) (2002) Actele colocviului catedrei de limba româna, 22-23 noiembrie 2001. Perspective actuale în studiul limbii române. București, Editura Universității din București. GivOn, T. (1979) On Understanding Grammar, New York, Academic Press. Goddard, C., Wierzbicka, A. (1996) „Discourse and Culture“, în van Dijk (ed.): 231-257. Goddard, C. (2000) „'Cultural Scripts’ and Communicative Style in Malay (Bahasa Melayu)“, Anthropological Linguistics, 42, 1: 81-106. Grice, H.P. (1975) „Logic and Conversation”, în Cole, Morgan (eds.): 41-58. Hofstede, G. (1984) Culture’s Consequences, Beverly Hills, CA, Sage. Kim Young, Y. (1988) Communication and Cross-Cultural Adaptation, Clevendon, Philadelphia. Multilingual Matters Itd. Lehtonen, M. (2000) The Cultural Analysis ofTexts, London, Thousand Oaks. New Delhi, Sage. MOESCHLER, J. Reboul, A.(1999) Dicționar enciclopedic de pragmatică (trad. rom. C. Vlad, L. Pop, E. Dragoș, L. Florea, Șt.Oltean, D. Roman), Cluj, Editura Echinox. Ong, W.J. (1988) Orality and Literacy. The Technologizing of the Word, London, New York, Routlege. Samovar, A.L., PORTER, R. E. (2001) Communication between Cultures, Wadsworlh. SCOLLON, R., SCOLLON WONG, S. (1995) Intercultural Communication, Oxford U.K. and Cambridge U.S.A., Blackwell. Searle, J.R. (1969) Speech Acts, Cambridge, Cambridge University Press. - (1975) „Indirect Speech Acts“, în Cole & Morgan (eds.): 59-82. - (1979) Expression and Meaning, Cambridge, Cambridge University Press. Shewder, R. (1991) Thinking through Cultures. Expeditions in Cultural Psychology, Cambridge, Massachusettes, London, England, Harvard University Press. Sperber, D, Wilson, D (1986) Relevance.Communication and Cognition, Oxford, Blackwell. Stangor, Ch. (2000) Stereotypes and Prejudice, Taylor and Francis. ȘERBÂNESCU, A. (2002a) întrebarea. Teorie și practică, Iași, Editura Polirom. - (2002b) „Conflictul verbal (Studiu de caz și repere teoretice)*4, în Dindelegan G. (red. resp.): 319-338. Tannen, D. (1982) Spoken and Written Language: Exploring Orality and Literacy, Norwood, New Jersey, Ablex. Ting-Toomey, S. (1991) Crosscultural Interpersonal Communication, Newbury Park, London, New Delhi, Sage. Van Dijk, T. A. (ed.) (1996) Discourse as Social Interaction, London, Sage Publications. Wierzbicka, A. (1991) Cross-Cultural Pragmatics. The Semantic s of Human Interaction. Berlin, New-York, Mouton de Gruyter: 25-65. Surse Texte dialectale. Muntenia, București, Editura Academiei. CORV = DASCÂLU JlNGA, L. (2002) Corpus de română vorbită. Eșantioane (CORV), București, Editura Oscar Prinț. IV = lONESCU-RuxÂNDOlU, L. (coord.) (2002) Interacțiunea verbală în limba română actuală. Corpus (selectiv). Schiță de tipologie, București, Editura Universității). 112 Cultural Scripts and Indirect Speech Acts in Romanian (Abstract) The article addresses the topic of indirect speech acts in Romanian within the framework of intercultural communication/ethnopragmatics/cross-cultural pragmatics. For space reasons, the topic has been restricted to indirect speech acts with an interrogative component (i.e., interrogative syntactic structures functioning as non-questions and questions performed through declarative/imperative/exclamative structures). Occasionally, references are made to other types of indirect speech acts in order to point out consistency of verbal behaviors within cultural Scripts. The process of verbal negotiation is rather relation-oriented than task-oriented. Speakers perform indirect speech acts to minimize conflict and maximize consensus, they show accessibility, availability to engage in common actions and self-disclosure. Indirect speech acts display a low degree of standardization and a high degree of contextual variation of meaning. Para-verbal and non-verbal cues can dramatically change the meaning of a speech act. Due to their structural and lexical diversity (compared to their fix English/French counterparts), tag-questions frequently occur in communication. Their large contextual variation reflects intradiscursive relationships between speakers and the propositional content of the respective speech act. Rhetorical questions are used to mask the interlocutors’ disagreement, to present personal assertions as universal truths, or to indirectly attribute events to externai, objective, uncontrollable causes. Sometimes they function as expressive speech acts that mask negative emotions, or show the speaker’s communicative interest in and empathy with his interlocutor. Silence avoidance and oralty of the Romanian culture are also reflected in the verbal behavior of its members: they tend to give a lot of details in their interventions, which might appear as incoherent to members.of western and American cultures; they make assumptions, violate privacy and conduct “verbal assaults” against their interlocutors in order to persuade them to take part in common actions, as a token of interest in them. Romanians expect their interlocutors to willingly give Information „for free“; consequently, they avoid direct sincere questions, which they consider an imposition on the interlocutor, an obligation to offer Information which the interlocutor does not want to share. Consistent with the same attitudinal script, speakers sometimes switch from wh- questions (which ask for a detailed answer, hard to be avoided) to yes/no- questions (which allow a certain degree of fuzziness via modalization). Negative interrogatives, instead of their positive counterparts, are also frequent, used to implicate contextual assumptions about the potențial answer of the interlocutor or to show the speaker’s interest in his interlocutor. Directives are not perceived as face threatening acts, but as a form of mutual accessibility, within an intricate power-distance system. Standardized interrogative structures, although possible, 113 are the dispreferred option to perform indirect directives; other lexical and syntactic structures are used instead in order to confer the interlocutor discourse power. The dialogization of narratives via the question-answer adjacency pair shows the speaker’s concern about correctly relating words to their source. To conclude, the linguistic and pragmatic constrains on indirect speech acts are the result of the foliowing parameters of cultural variation: the Romanian culture is a collectivistic oral culture, relation oriented, showing a relatively high context dependence. Also, it is a consensual, conflict avoiding and silence avoiding culture. Social hierarchies are marked on the surface structure of discourse, as well as positive emotions, while negative ones are, normally, masked. 114 Ariadna Ștefănescu stefanescu_ariadna @ yahoo.com Particularități inferentiale ale unor construcții lingvistice de precizare a sensului 0. Introducere Articolul își propune să analizeze din perspectiva aspectelor inferentiale ale sensului câteva turnuri discursive frecvente în conversația spontană, unele devenite construcții idiomatice, altele nu, dar oricum foarte uzuale, deja rutine conversaționale1 sau ajunse aproape un mod curent de a spune ceva, care trec de la un vorbitor la altul, de la o conversație la alta, în fond formează ceea ce numim dialogismul2 limbajului. Implicaturile standard și cele convenționale sunt sensuri banale, dar în ciuda familiarității noastre cu ele, sunt semnificații foarte importante, de care depinde orientarea argumentativă, care, la rândul ei, influențează planificarea viitoare a comunicării, angajând mai mult sau mai puțin vorbitorii în comunicare. In funcție de efectul pe care îl au asupra referențialității și predicației, aspec- tele inferențiale pe care le vom discuta mai jos, cu influență asupra sensului global, au fost denumite de noi extindere și restrângere a referențialității, extindere și restrângre a predicației, consolidare a referențialității, aproximare a referențialității și dezagregare a sensului. Acestea apar în acele zone ale conversației în care firul narativ este momentan oprit din dezvoltarea lui. Ca utilizatori ai unei limbi naturale, am avut adesea experiența următoare: am simțit că o anumită combinație lingvistică este mai interesantă prin conotațiile ei decât prin structura sa lingvistică. Este ceea ce ne propunem să urmărim aici prin analiza inferențială a unor construcții, știut fiind faptul că implicaturile griceene oferă un model de analiză a conotațiilor și a subînțelesurilor din comu- nicarea spontană. De regulă, se analizează clase de construcții lingvistice care evidențiază un fenomen sintactic, semantic etc. Demersul nostru este pragmatic: căutăm mecanis- mele inferențiale din spatele unor construcții lingvistice mai mult sau mai puțin fixe, care pot avea un grad oarecare de variație sau care pot fi din punct de vedere gramatical chiar foarte diferite. Ceea ce le unește nu este un element structural, ci același comportament inferențial. Deși în structura de suprafață ele pot prezenta o variație mare, ele au totuși un aer comun de familie3. 1 Ceea ce propunem aici este o schiță de analiză. Identificarea și inventarierea mai multor construcții lingvistice ar putea duce la conturarea mai fermă a structurilor inferențiale. " Folosim termenul de dialogism în accepțiunea bahtiniană. 3 Termenul de aer de familie sau de asemănare de familie este folosit cu accepțiunea de la Wittgenstein, cf Moeschler, Reboul 1999: 365. 115 Faptul că un corpus de limbă vorbită (nedialectală - în cazul nostru) oferă informații pragmatice genuine, segmentale și suprasegmentale, mult mai numeroase, care țin de aspectul locuționar, ilocuționar și perlocuționar al comunicării, ne-a deter- minat să extragem exemplele din trei lucrări: două ale Laurenției Dascălii Jinga (2002a și 2002b4) și a treia, Interacțiunea verbală5, care - ca și Dascălu Jinga 2002a - este un volum de texte de limbă standard vorbită. Ideile care se caută a fi subliniate de datele analizei sunt următoarele: - putem vorbi nu numai de structuri lingvistice, dar și de mecanisme inferențiale, adică de anumite operații inferențiale care se succed cu regularitate în spatele unor construcții lingvistice cu același aer de familie; - procesele inferențiale sunt răspunzătoare de sensul vorbitorului, dar contribuie și la configurarea sensului lingvistic al enunțului și influen- țează construcțiile lingvistice, prin urmare, turnurile conversaționale sunt determinate de mecanisme inferențiale; - stilurile vorbitorilor capătă individualitate prin procesele inferențiale; - operațiile inferențiale sunt mecanisme atât locale, care acționează la nivel de propoziție, cât și globale, în sensul că au loc la nivel de enunț, în timp ce orientările argumentative au un caracter mai curând globalist, decât local; - implicaturile standard sau particularizate participă — alături de sensul codificat lingvistic, de datele circumstanțiale relevante și de cunoștințele enciclopedice — la formarea contextului cognitiv de interpretare a unui enunț Din punct de vedere metodologic, o corelare a datelor pertinente furnizate de analiza gramaticală și semantică a unei constucții, cu datele pertinente care vin din analiza ilocuționară și argumentativă, cu cele rezultate din analiza inferențială, dar și cu informațiile furnizate de observarea aspectelor care țin de producerea și receptarea comunicării ar oferi o imagine mai amplă asupra utilizării spontane a limbajului. 4 Din această lucrare am preluat unele exemple interesante pentru noi care nu apăreau în CORV, dar care există în corpusul de limbă vorbită nondialectală sub formă de casete audio; acest corpus este realizat de Laurenția Dascălu Jinga și în prezent se poate cerceta la Institutul de Lingvistică „lorgu Iordan - Alexandru Rosetti“, din București. Menționăm că, fiind interesați de latura inferențială, nu am preluat întotdeauna clasificarea propusă de autoare. Ceea ce la nivel de suprafață (sau de performanță a comunicării) este o corectare (autocorectare) sau o reformulare - autoarea păstrând distincția introdusă de Levelt (1983, cf. Dascălu Jinga 2002b: 26-29) dintre error repair (tradus prin „corectare (propriu-zisă)“ sau „rectificare” și appropriateness repair (,,reformulare“) -, constituie, dintr-o perspectivă inferențială (care ține de competența comunicării) - perspectiva în cadrul căreia ne situăm, declanșarea unor mecanisme orientate către extinderea sau restrângerea referențialilății, către consolidarea sau către slăbirea forței aserțiunii etc. 5 Cf. lonescu-Ruxăndoiu 2002. 116 1. Extinderea referentialitătii Referențialitatea este un fenomen atât semantic, cât și pragmatic, care se desfășoară de-a lungul întregului text sau schimb conversațional, cel mai adesea confîgurându-se treptat sau modificându-se după ce a fost instituită. Ea poate să dispară și să facă loc altei entități referențiale etc.6. Precizarea referentului este esențială și implică, printre altele, selecția referentului dintre mai mulți candidați referențiali posibili, evidențierea acestuia și menținerea continuității sale pe o anumită secvență de comunicare. Aceste procese discursive țin de expectațiile de referențialitate ale participanților la comunicare, de stabilirea domeniului referențial, de intervențiile vorbitorilor asupra domeniului referențial, fie în sensul extinderii ori restrângerii, fie în sensul consolidării (păstrării) unui domeniu deja existent. Fenomenul extensiei referențiale este ușor de observat mai ales atunci când avem construcții numerice, care realizează o referențialitate aproximativă (către ora unșpe jumate] doișpe 7 (cf. (4) mai jos), două-trei ore acolo (cf. (1)). (1) LDJ: și venim .. la cinci jumate. MM: Deci nu ± Cu dentistu-și rezolvă mai dever- (AK) devreme? sau CE face. LDJ: Asta N-AM întrebat? că n-avea rost. MM: Nu? ideea e că N-Are dentist la ora șapte. LDJ: Cine. MM: El. Nu mai are dentist la șapte. LDJ: Nu nul fiREȘte. La cinci jumate și asta e tot. Ce? mai avea rost să-i cer socoteală? cum // MM: da’ mă gândeam că el n-are limite de timp așa. LDJ: Nu. Cred că nu. Da’ nu o să stea ei. . Mă? sânt oameni cu treburi? au venit aici cu zile numărate? nu știu dacă// MM: E-adevăRAT? da’:: bănuiesc că totuși? două-trei ore acolo ar putea (...) (CORV: 215) în (1), cei doi vorbitori, LDJ și MM, au un comportament conversațional diferit și atitudini distincte față de planificarea temporală a altei persoane despre care se discută, referentul principal al enunțului, dar nu și participant direct la conversație. LDJ este la început vorbitorul-„soldat“, „disciplinat", care ia informația ca atare, nu caută justificări, ca formă de respect față de hotărârile celuilalt, aici doar referent. în finalul secvenței, LDJ preia atitudinea conversațională a lui MM, devenind mai dubitativ, dovadă îngrăditorii epistemici pe care începe să-i folosească (cred și nu știu dacă). MM este vorbitorul care-și pune probleme, caută justificări, este insistent și încearcă să modifice planificarea temporală a referentului principal. Replica lui MM bănuiesc că totuși] două-trei ore acolo ar putea încearcă să determine o extindere a referențialității 6 Prin referențialitate și prin tipurile de predicație se constituie, în fond, narativitatea și/sau informati- vitatea unui text. 7 în citarea exemplelor am păstrat sistemul de notație specific (v. Anexele 1 și 2). Semnul „[ ]“ care apare uneori în exemple este folosit în intervenția noastră, cel mai adesea, pentru a acoperi o elipsă. 117 temporale. Construcția idiomatică pentru română două-trei ore (acolof se obține prin asertarea termenului superior din scala < 1, 2, 3, n > cu rolul inferențial de a bloca Implicatura standard a Cantității9 („Doar două ore, exact două ore, nu mai mult de două ore"), pe care ar fi putut-o avea o aseitare singulară a termenului anterior. Recursul la selectarea construcției idiomatice vagi două-trei ore reprezintă, din punct de vedere pragmatic, aserțiunea cea mai tare și cea mai convenabilă pe care vorbitorul o putea face în acel moment conversațional, conform prezumției de relevanță. De aceea, în contextul conversațional creat, vorbitorul intuiește că a aserta referentul temporal două ore este prea puțin și ar invita interlocutorul să dezvolte Implicatura standard a Cantității, iar că o aserțiune care ar conține trei ore ar fi prea puternică și de asemenea ar favoriza implicatura cantitativă corespunzătoare. Pe de altă parte, discuția anterioară are câteva replici care dezvoltă inferențe de tip limitativ, cum sunt implicaturile cantitative, ceea ce ar predispune la interpretarea întregului schimb conversațional spre augmentarea informației semantice în acest mod. Una dintre ele este replica lui LDJ [Venim] la cinci jumate și asta e tot, unde pragmatemul asta e tot are rolul de a întări aserțiunea la cinci jumate declanșând Implicatura Cantitativă „Exact la cinci și jumătate", precum și alte implicaturi contextuale de tipul „Nu mai schimbăm nimic din ce am hotărât", „Așa a zis X, așa rămâne" ș.a. De asemenea, replica tematizantă10 și incompletă a lui MM da1 mă gândeam că el n-are limite de timp așa [de fixe] confirmă direcția inferențială limitativă de completare pragmatică a sensului. De ce se dorește blocarea Implicaturii Cantității? Pot fi motive de ordin concret - interlocutorul MM nu poate ști exact cât timp durează evenimentul respectiv -, dar și determinări culturale - planificarea foarte exactă, ca și acordarea unui timp prea limitat unui eveniment informai, ca o vizită la un prieten, o ieșire în oraș cu cineva etc., pot fi simțite ca nepoliticoase într-un spațiu cultural cu influențe orientale cum este cel românesc11. De asemenea, noma pragmatică este ca în limbajul colocvial referențialitatea numerică, fie că denotă timpul, cantitatea, sau spațiul, să aibă o utilizare vagă12. Astfel, un enunț ca Vin la ora trei nu are semnificația globală de „Vin exact la ora trei", ci de „Vin în jurul orei trei". Ținând cont că utilizarea vagă reprezintă norma pragmatică, selecția unei construcții vagi la care recurge locutorul MM reprezintă o utilizare marcată din punct de vedere pragmatic cu rolul de a bloca Implicatura Cantității. Pentru a realiza o extensie de tip vag a referențialității, este nevoie ca în discurs să fie blocate implicaturile cantitative standard. 8 Construcția este „deschisă44, adimțând orice nominal și orice combinație numerică, cu condiția ca al doilea termen al perechii să fie mai mare. In privința juxtapunerii numeralelor (întotdeauna cardinale), se constată că se preferă combinațiile cu numerale mici, trei-patru, cinci-șase etc. sau, dacă sunt numere mari, tendința este să se combine numerale rotunde treizeci-patruzeci, trei-patru sute sau să fie determinate vag cu locuțiunea adverbială în jur de, cf. în jur de treizeci și cinci-patruzeci. 9 Am preluat din teoria lui Grice clasificarea sensurilor conversaționale în implicaturi convenționale, implicaturi conversaționale standard (ale Cantității, Calității și Manierei), implicaturi particularizate și implicaturi non-standard (metafora, ironia, tautologia și alte figuri). 10 Folosim temenul tematizant cu accepțiunea pe care o dă Stati (1990) tematizatorilor. 11 De remarcat că sintagma vizita armenească nu are nici azi, în societatea românească, conotații obligatoriu negative. 12 Cf. Wilson și Sperber 2002. 118 De remarcat că unitatea de timp și spațiu este refăcută în construcția două-trei ore acolo unde deicticul spațial este non-referențial, desemantizarea lui făcându-1 să nu mai fie „simțit44 tautologic, reliefând extensia temporală și ajutând la configurarea cât mai concretă a temporalității ca timp petrecut undeva, iar nu ca timp în sine. Construcție a limbajului popular și familiar, probabil având la origine un verb liber care a dispărut, ea a devenit o rutină conversațională. Interesant este faptul că această construcție preferă contextele opace - aici este subordonată lui bănuiesc că - sau contextele cu modalizatori. Intervenția conversațională a lui MM (E-adevăratf da':: bănuiesc că totuși [ două-trei ore acolo ar putea) unește de fapt două replici care au aceeași funcție pragmatică, și anume funcția epistemică13 și roluri argumentative diferite. Replica e adevărat are rolul argumentativ de asentiment, iar cealaltă de reproș. Conectorul și lungirea vocalei sale (da'::) semnalează diferența de rol argumentativ, în schimb păstrarea aceluiași contur intonațional coborâtor „unește” replicile sub aceeași funcție epistemică. In enunțul și eu le-am dat ora aia[ cu ăla de noapte da’ f <@ știu io când naiba o s-ajung> din exemplul (2) (2) B: Acuma au zis că ne-așteaptă cineva și să le spunem când ajungem^ [știiî A: [da B: și eu le-am dat ora aiaJ, cu ăla de noapte da’ <@știu io când naiba o s-ajung> (IV: 40) finalul interogativ retoric extinde vag referențialitatea temporală, blocând la nivel local implicaturile cantității „Nu altă oră44, „Nu cu alt tren” declanșate de deicticele, anterioare în enunț, aia și ăla. Aceste implicaturi, care ar fi asigurat o stabilitate referențială textului, nu se ridică la nivelul întregului enunț, ci rămân blocate Ia nivel de propoziție. Conectorul dar introduce presupoziția contrastului între prima parte a enunțului - în care vorbitorul construiește un sens exact, specificabil în cele mai mici amănunte (ar putea să dea ora exactă la care ajunge trenul, numărul trenului) - și a doua parte, care are un sens temporal imprecis. Totodată, rolul inferențial al extensiei vagi știu eu când naiba o s-ajung [?] este de a îmbogăți contextul interpretativ al enunțului cu implicatura standard negativă a Calității „Nu știu când o să ajung; este posibil să ajung cândva, după ora comunicată și nu cu trenul indicat44. Aceasta face ca modificarea referențialității temporale dintr-una exactă într-una vagă să atenueze forța aserțiunii anterioare. Faptul că extensia vagă a intervenției vorbitorului se rostește râzând14 dovedește disponibilitatea locuto- rului de a trece de la un sens precis la unul imprecis. Propoziția la ce faci acolo din exemplul (3) (3) A: bine spor la cumpărături la ce faci acolo și baftă mâine, ne vedem la școală. [...] B: să fie. pa. (IV: 40) 13 Cf. Stati 1990. 14 Notația <@ text > înseamnă că vorbitorul râde în timp ce emite mesajul. 119 este o extensie semantică vagă formată din verbul a face, universal semantic, și deicticul spațial aproape desemantizat acolo care, adăugat prin parataxă15, are rolul de a mări și „dilua“ referențialitatea. Enunțul vag spor la cumpărături la ce faci acolo care conține substantivul postverbal cumpărături, cu o referință generică de tip cumulativ, declanșează implicaturi cantitative negative, de tipul „Spor la cumpărături, dar nu numai la cumpărături", „E posibil să faci și altceva pe lângă cumpărături", precum și Implicatura negativă a Calității „Eu nu știu exact ce vrei să faci, nu sunt sigur că vrei să faci cumpărături, dar spor la ceea ce dorești să realizezi" ș.a., care creează contextul cognitiv adecvat pentru acceptarea augmentării referențialității. Aceste inferențe declanșate de extensia semantică vagă blochează, aparent, o posibilă implicatură pozitivă a Cantității pe care ar fi avut-o enunțul în absența propoziției paratactice vagi, și anume: „Spor numai Ia cumpărături, nu la altceva!" care este atipică pentru urări. Una din condițiile semantice ale urărilor, în română cel puțin, este de a avea un domeniu referențial flexibil, care să poată fi extins16, prin cuantificare universală (cf. Să ai parte de noroc în tot ce faci!) și/sau prin referențialitate generică (cf. Casă de piatră!). Una din condițiile pragmatice ale urărilor este de a maximaliza domeniul referențial și atunci când enunțul este lapidar. Diferența dintre urarea scurtă Mult noroc! și urarea lungă Mult noroc în tot ce faci! poate fi numai de grad de insistență. Urările mai lungi sunt simțite ca având o forță mai mare și, de regulă, sunt folosite la ceremonii, nu în contexte obișnuite. In concluzie, condițiile semantice și pragmatice ale acestui act de vorbire nu favorizează declanșarea implicaturilor cantitative limitative. De asemenea, implicaturile standard ale Calității nu pot fi declanșate de o urare tipică deoarece aceste acte de vorbire sunt non-vericondiționale, nu sunt aserțiuni, așa încât problema adevă- rului și falsului nu are pentru ele relevanță. Astfel, enunțul vorbitorului A din (3) nu are aspectul inferențial și nici cel lingvistic al unei urări tipice. Aceasta înseamnă că replica lui este mai puțin o urare reală, cât o formulă prin care se poate despărți de interlocutor și poate încheia conversația. Rolul extensiei referențiale vagi este de a deturna forța ilocuționară a enunțului de la urare la strategia de încheiere a conversației. Prag- matemul spor la ce faci acolo nu realizează o extensie maximă a referențialității care să acopere întreg domeniul referențial, cum ar fi tipic urărilor, deoarece nu conține un generic (cf. Spor la învățătură!, Multă fericire!) sau un cuantificator universal (cf. Spor la toate!, Să-ți meargă bine mereu în tot ce faci!), ci, prin deicticul acolo, concretizează și particularizează foarte mult enunțul, iar prin întreaga sintagmă a face acolo extinde referențialitatea într-o manieră vagă, dar fără a maximaliza domeniul referențial. 15 Paralaxa sau, în retorică, asindetul are o „funcție cumulativă", cf. DȘL. 16 Așa se explică de ce frecvent apar urări care lexicalizează întreg domeniul referențial, precum la mulți ani ție și întregii familii!, succes la examene și la tot ce vrei tu să faci (în viață)! ș. .. 120 2. Restrângerea referențialității în exemplul (4): (4) G : Credeți că /ă /î sun-1 ați putea fi disponibil... către ora unșpe jumate ț doișpe? VJ: /ă: CÂT e ceasul acum, [aparte] G: Acum e unsprezece fără un sfert. VJ: Unșpe fără un sfert. Eu locuiesc în MilitariJ, știți? G: Da da da. Pe la doisprezece. VJ: Pe la douășpe. Bine. Am să fiu la douăsprezece acolo. G: Da. (CORV: 220) avem o acțiune conjugată în planificarea referentei temporale a ambilor participanți. Locutorii avansează de la o referențialitate temporală vagă (disponibil... către ora unșpe jumate] doișpe?), lexicalizată cu ajutorul prepozițiilor către și pe la, spre o referen- țialitate temporală exactă (VJ: Pe la douășpe. Bine. Am să fiu la douăsprezece acolo). Formele corupte ale numeralelor alternează cu formele standard și se repartizează diferit în funcție de vorbitori - vorbitorul G preferă formele standard, vorbitorul VJ selectează forma populară și familiară a numeralelor pentru a produce, în ciuda repetiției, o mică variație la nivel fonetic. VJ este participantul mai „relaxat" și cel care conduce de fapt conversația, dai* în momentul în care se angajează într-un act ilocuționar de tipul promisiunii (Bine. Am să fiu la douăsprezece acolo) va selecta forma standard a numeralului17. Ultima replică a lui VJ declanșează Implicatura Cantității necesară restrângerii referențialității temporale și unei realizări eficiente a promisiunii188. Una dintre formele inferențiale specifice de restrângere a referențialității este prin anularea implicaturilor scalare. Fenomenul inferențial de anulare este polivalent. El poate, perlocuționar, să fie o corectare (cf. (5) și (6)) de mai jos) sau o mărturisire, o confesiune, o recunoaștere a unei greșeli19. în (5): (5) Ad: Ei au trebuit să vinăî (AK) de fapt EA ar fi trebuit să vină (...) (Corectarea: 52, exemplu încadrat la corectări marcate structural prin marcare lexicală cu conectorul de fapt) contextual, între pronumele ei și ea se poate considera că există un raport scalar, astfel: ei este termenul superior în scală, care, circumstanțial, datorită unei stări de fapt anume, are sensul de mai mulți indivizi, printre care și „ea" (ei: „el], el2, ...eln și ea"), iar pronumele ea este termenul inferior al scalei, a cărui implicatură scalară este „Nu ei". în propoziția introdusă de conectorul de fapt se asertează implicația logică contextuală a lui ei, anulându-se în acest fel sensul scalar. Dacă enunțul locutorului Ad de la (5) ar fi fost doar Ei au trebuit să vină, în același context în care ei ar fi avut referențialitatea colectivă de „el], el2 , ...eln și ea", sensul îmbogățit, rezultat din sensul prepozițional plus implicaturile standard, ar fi inclus 17 Observația este valabilă pentru exemplul de aici, iar ca să capete o extensie mai mare, ar trebui validată cu date statistice. 18 Promisiunea, ca act de vorbire distinct de urare, trebuie să circumscrie cât mai exact referențialitatea, aceasta fiind una din condițiile ei pragmatice de realizare cu succes. 19 Cf. un enunț de tipul Ani luat niște bani de la tine din sertar, de fapt am luat toți banii. 121 implicatura scalară și ar fi fost „A trebuit ca ei să vină, nu ea“. Intuitiv, se simte că această lecțiune corespunde unei alte evoluții semantice a enunțului. în exemplul (6) (6) C: Și înainte de a ne evacua pe noiț pe toți pensionarii i-a scos din Brașov. V: (K) Pe toți! Pe Unii. (Corectarea: 75, exemplu încadrat la heterocorectare prin repetarea erorii interlocutorului cu o intonație ,,rejectivă“) are loc același proces inferențial, singura diferență este aceea că scala nu este instituită contextual, implicațiile logice sunt mai tari, în acest caz indiferente la context. Anularea este, ca fenomen textual, o turnură pe care o ia enunțul la un moment dat, un loc în care direcția semantică a discursului se schimbă. De asemenea, se mai poate observa că enunțurile care conțin fenomenul de anulare reprezintă o zonă din conversație în care firul narativ stă un timp pe loc. în concluzie, anularea este unul din procesele prin care vorbitorul negociează sensul cu sine însuși (cf. (5)) sau cu partenerul (cf. (6)). în ultimul caz, dacă rectificarea este acceptată de interlocutor, se creează un context cognitiv care tinde să fie pentru moment identic la ambii parteneri de conversație. 3. Restrângerea predicației Anularea poate fi și o tehnică de restrângere a predicației. Este ceea ce unește, în afară de valoarea aspectuală, construcția a mai rămas atunci [ adică era lume hotărâtă să rămâie.. . din (7): (7) CJ: Vineri a foști AStaj că s-a hotărât (AK) adică s-a cedat Transilvania], și luniî . . . duMlnecă sau LUNIț noi eram hotărâte cu Luci să rămânem. Și ȘI altă lume! MULtă lume a mai rămas atunci], adică era hotărâtă să rămâie. (CORV: 46) construcția aș fi știUT. Aș fi țiNUT minte din (8): (8) CJ: Da' Cinei Cine era rector atunci. VJ: NU știu cine era. CJ:

(CORV: 50) s-a [vindecat] aproape s-a vindecat complet din (9): (9) Ad: și-a zisl „Domlel ăsta e primul caz în /î viața mea când /î î s-a aproape s-a vindecat complet”. (Corectarea'. TI, exemplu încadrat la reformulări cu valoare de atenuare) precum și era cu mama mea .. . logoDIT[ sau aproape logoDIT^âvn (10): (10) C: [Tatăl meu] ... era cu mama mea . . logoDIT 1 sau aproape JogoDITK...) (Core tarea; TI, exemplu încadrat la reformulări cu valoare de atenuare). 122 Considerate de Dascălu Jinga (2002 b) reformulări cu valoare de atenuare, ele restrâng domeniul predicației prin anularea implicaturii scalare a termenului superior din scală, de unde și efectul de diminuare a forței aserțiunii anterioare. Grija de a nu exagera prin limbaj în raport cu realitatea, de a nu supradetermina lingvistic starea de fapte transmisă, face ca fenomenul să cunoască și forme de anulare atipice, cum este cazul lui era logodit sau aproape logodit (cf. (10)), unde adjectivul nu este intrinsec aspectual. Din punct de vedere semantic, adjectivul logodit nu realizează o scală decât cu căsătorit, și aceasta numai într-un context cultural tradițional. în plus, nu are grade de comparație, așa încât scala creată ad hoc - aproape logodit (ca și logodit), logodit - este inacceptabilă din punct de vedere semantic, deși uzuală pragmatic. Ea s-a format prin recategorizarea lexicală a adjectivului. Adjectivul logodit este recategorizat lexical20 ca termen aspectual, în care a fi logodit este văzut ca un proces care are mai multe etape. Anulările atipice care au nevoie de o recategorizare aspectuală a termenului sunt des folosite, și cu cât termenul este mai puțin susceptibil de a fi recategorizat aspectual, cu atât această turnură discursivă are mai multe șanse să devină un joc de cuvinte într-o strategie de limbaj care vizează ironia, umorul sau chiar violența lingvistică21. 4. Extinderea predicației Inferențial opuse celor precedente, construcțiile de tipul s-a hotărât (AK) adică s-a cedat Transilvania (cf. (7)), s-ar putea să fie cererea la Ileana^ adică NU „s-ar putea” [ Sigur (cf. Corectarea'. 29, exemplu încadrat de autoare la reformulări cu valoare de amplificare), da[ și probabil adică Sigur acolo erau iscăliți ȘI tatăl meu și mama (cf. Corectarea'. 29, exemplu încadrat la reformulări cu valoare de amplificare), el probabil . . . Sigur că el a fost un sincer democrat (cf. Corectarea'. 28, exemplu încadrat la reformulări cu valoare de amplificare) se realizează prin asertarea termenului superior din scală. Valoarea de „amplificare^22 care se simte la nivelul predicației se justifică prin acest fenomen inferențial. în aceste situații comunicative vorbitorul este foarte atent să nu subdetermine prin limbaj starea de fapte pe care o codifică lingvistic. în afară de efectul atenuant vs amplificant îndreptat asupra aserțiunii anterioare și de cel de negociere a sensului, anularea implicaturii scalare și asertarea termenului superior din scală sunt mecanisme prin care se realizează funcția metadiscursivă a limbajului23. 20 Pentru recategorizare lexicală, v. Baciu 1999; Wilson și Sperber 2000 demonstrează că la recatego- rizarea „conceptuală" - cum o numesc ei - participă într-o acțiune conjugată sensul prepozițional, asumpțiunile contextuale și implicaturile unui enunț, scopul fiind adecvarea sensurilor pe care enunțul le are și le declanșează. 21 Cf. „spirite de glumă" de tipul e un ceas sau aproape un ceas, ce-ai cumpărat tu e o mașină, adică aproape o mașină sau „spirite de ceartă" ca ești o femeie sau aproape o femeie ș.a. 22 Cf. Dascălu Jinga 2002b: 28. 23 Cf. Dascălu Jinga 2002b: 26 și Stati 1990: 142. 123 5. Consolidarea referențialității Consolidarea referențialității este un fenomen inferențial care se realizează cu ajutorul unor structuri lingvistice prin care se transmite inferențial că enunțiatorul a respectat Maximele Cantității și/sau ale Calității atunci când și-a construit intervenția comunicativă anterioară. Turnuri colocviale de tipul lui că din altceva nu se fac acolo din (11): (11) VJ: Și erau făcute [din] chirpici! că din altceva nu se fac acolo. [ CJ: Da! nici n-avea! da. (CORV: 60) sau numai ea și construcția câtă putea fi atuncea din (12): (12) CJ: Numai EAjnai era cu oarecare situație! câtă putea să fie atuncea! /î l-a ajutat să cumpere această /î: <î dărăpănătură! I> că nu poți să-i zici casă! (CORV: 58) reprezintă formule de întărire a aserțiunii. 6. Aproximarea referențialității In construcția l-a ajutat să cumpere această /î: <1 dărăpănătură^ î> că nu poți să-i zici casăL (cf. CORV: 58), după deicticul textual această cu rol discursiv de introducere și reliefare a referentului, urmează o ezitare în legătură cu selecția lexicală. Vorbitorul are un moment în care nu știe dacă să folosească hiperonimul neutru casă sau hiponimul marcat stilistic dărăpănătură. Negația metalingvistică și propoziția rostită cu intonație rejectivă (cf. Dascălu Jinga 1997: 48) care urmează arată clar preferința vorbitorului pentru dărăpănătură. Dărăpănătură are sensul referențial (contextual) de „casă" și implicaturi conven- ționale negative, depreciative. Rolul pe care îl au negația metalingvistică și intonația rejectivă este pe de o parte de a împiedica selecția lexicală a lui casă Implicatura Cantitativă, i.e. „Casă normală, făcută după standardele obișnuite, nu altceva". Pe de altă parte, negația metalingvistică și intonația rejectivă impun Implicatura Cantității specifică cuvântului selectat („Era o dărăpănătură, nu mai mult"). în strategia de anihilare a candidatului la referențialitate, un rol important îl are blocarea implica- turilor cantitative ale contracandidatului la referențialitate. în construcțiile disjunctive cu sau exclusiv, care poate fi lexicalizat ori eliptic, de tipul lui N-Aveau cantină^ ceva? din (13): (13) LDJ: UNde gătea? ... CJ: Păi:. aCOlo gătea. Ce să gătească! VA:i de gătitul ăla. . Vai de // LDJ: Ce să gătească! <î CE mânca. î> Eu nu cred c-avea supermar <@ keturi acolo @> 1 N- Aveau cantină! ceva? (COI V: 61) 124 sau de tipul lui sau ceva așa din (14): (14) CJ: Da| dar în România mai are așa niște obiective], Brașovț sau cevaț așa? MM: /ă: /N- Nu știu dacă (...) (CORV:199) cu varianta, sau așa ceva din (15): (15) Sm: Coșeriu (...) apare la . . . Baril la „Atlantica" sau așa ceva], (AK) sau „Adriatica“l, la editura „Adriatica”. (Corectarea: 52, exemplu încadrat la corectări marcate structural prin marcare lexicală) precum și întreg eșantionul conversațional (16): (16) A: să obțină ei fonduri și să-i lăsăm eventual colaboratori sau:j știiț sau să-I trecem acolo la organizatoril ceva B: păi da (IV: 36) se vede efortul vorbitorului de recuperare a referentului, fie că este vorba de o scoatere a referentului din memorie ca în cazul lui (15), fie că el trebuie descoperit, identificat, găsit, ca în celelalte cazuri. O regularitate semantică a acestor construcții este aceea că al doilea termen al disjuncției este vag, o alta este că între cei doi termeni ai disjuncției (între cantină și ceva [asemănător], între o editură sau o alta, între colaboratori și organizatori) există un raport semantic de hiperonimie. O regularitate inferențială este că implicatura exclusivității exclude întotdeauna termenul exact, dar impropriu, și propune în locul lui o entitate referențială imprecisă. în felul acesta, disjunctul vag blochează la nivel local implicaturile cantitative ale antecedentului. De regulă, sau exclusiv declanșează implicatura exclusivității fără să propună însă unul dintre disjuncți. Un enunț de tipul La ședința cu părinții vine tata sau mama, are sensul implicatural de „Vorbitorul nu știe care dintre ei doi va veni la ședință, dar în orice caz nu vor veni ambii“. Aici însă disjuncția exclusivă se comportă atipic: exclude un referent și propune un altul, imprecis24. 7. Dezagregarea sensului Intuim că enunțuri de tipul lui erau niște scându <1 relei î> erautlDa' eu ȘTIU ce era? (cf. (17)), își mai puSEsel CE știu eu ce-și mai pusese 1 șă: șăfie cât de cât (cf. (18)), aCOlo gătea. Ce să gătească! VA:i de gătitul ăla (cf. (13) mai sus), veNIsem cu paltonu meul da' CE-Nseamnă un palton în Bărăgan (cf. (19)): 24 în realitate, construcția este mai amplă decât am conturat-o aici. Este o disjuncție în care al doilea termen disjunctiv este o construcție condițională. Astfel, enunțurile de mai sus sunt parafrazabile prin, de exemplu, „Brașov sau dacă nu Brașov atunci un alt oraș“. Implicatura exclusivității se realizează între primul termen și consecventul condiționalului. 125 (17) LDJ: Da' CHIAR j, din CE era casa. CJ: Dragăj erau niște scându <î relei î> erau: 1 Da* eu ȘTIU ce era? (CORV: 59) (18) CJ: își mai puSEsel CE știu eu ce-și mai pusesel șa: să fie cât de cât. Și încolo} era: . . REStu . cocioabei. (CORV: 61) (19) CJ: Și mi-a fost aTAT de frig toată noapteai ORIce-am pus pe minei da'. N-Aveam ce să pun așa multei eu veNIscm cu paltonu meui da' CE-Nseamnă un palton în Bărăgan. (CORV: 62) au un „aer comun de familie". Ele sunt formate dintr-una sau două aserțiuni, urmate de o întrebare retorică și, eventual, de o exclamație. Enunțurile pragmatice au rolul de a slăbi forța aserțiunii anterioare, mai ales întrebările retorice. Aserțiunea Erau niște scândurele (cf. (17)) este subiacent susținută de Maxima Calității care prevede ca vorbitorul să aibă dovezile necesare (prima submaximă a Maximei Calității, echivalentă cu a ști despre ceea ce vorbești) și să creadă în adevărul a ceea ce asortează (a doua submaximă)25. Vecinătatea aserțiunii cu o întrebare retorică face ca aceasta din urmă să filtreze în afara enunțului una din submaximele Calității subiacente asertării, și anume este eliminată submaxima de a avea dovezile necesare (de a ști, cu alte cuvinte). Astfel, întrebarea retorică semnalează că una din condițiile pragmatice ale aserțiunii nu este satisfăcută, așa încât forța întregii aserțiuni este susținută numai de cealaltă submaximă a Calității („Cred că erau niște scândurele"), nu și de perechea ei „Știu că erau niște scândurele" (adică „Am dovezile necesare că erau..."). Fenomenul este firesc atunci când discursul este centrat pe povestirea unor evenimente trecute. Intere- santă este și forma de singular a imperfectului era în loc de eram semn că referentul nu este din punct de vedere cognitiv clar configurat în mintea vorbito- rului, așa încât marca gramaticală de număr poate deveni din referențială pur formală. Intr-o comunicare, adevărul unei aserțiuni este o chestiune de grad, nu are o natură dicotomică. Forța aserțiunii este dată de gradul ei de veridicitate, altfel spus de felul cum respectă condițiile pragmatice prevăzute de Maxima Calității. In concluzie, analizele prezente vor să arate că mecanismele inferențiale care acționează cu o anumită regularitate ajung să determine apariția unor turnuri con- versaționale frecvente la nivel de limbă standard. Exemplele de aici acoperă zone din conversație sărace în narativitate, dar bogate în informații despre contextul cognitiv al vorbitorului. Referințe bibliografice Baciu, I. (1999) English Morphology: Word Formation. A Generative Perspective, București, Editura Universității din București. Bîdu-Vrânceanu, A., C. Câlârașu, L. Ionescu-Ruxândoiu, M. Mancaș, G. Pana Dindelegan (2001) Dicționar de științe ale limbii, București, Editura Nemira (= DȘL). 25 în fond, cele două submaxime prin care se realizează Maxima griceeană a Calității transformă în condiții pragmatice condițiile semantice tarskiene ale adevărului necesar și suficient. 126 DascâlU JlNGA, L. (1997) „Rejective repetitions“, Revue Roumaine de Linguistique XLII, 1-2: 47-59. - (2002a) Corpus de română vorbită (CORV). Eșantioane, București, Editura Oscar Prinț (= CORV). - (2002b) Corectarea și autocorectarea în conversația spontană. București, Editura Academiei Române (= Corectarea). lONESCU-RuxÂNDOlU, L. (coord.) (2002) Interacțiunea verbală în limba română actuală. Corpus (selectiv). Schiță de tipologie, București, EdituraUniversității din București (= IV). Levinson, St. C. (1983) Pragmatics, Cambridge, Cambridge University Press. MOESCHLER, J., A. Reboul (1999) Dicționar enciclopedic de pragmatică, (C. Vlad și L. Pop coord.), Cluj, Editura Echinox. Stati, S. (1990) Le Transphrastique, Paris, Presses Universitaircs de France. Wilson, D., D. Sperber (2002) „Truthfulness and Relevance“, Mind (în curs de apariție). Inferențial aspects of some linguistic constructions targeting on meaning clarification (Abstract) The article tries to demonstrate that there are inferențial reguliarities which underlie some aspects of referentiality and predication. Some pragmatic phrases, some conversațional constructions that have family resemblance signal these inferențial reguliarities, such as filtering out of Quantitative Implicatures, cancellation of scalar implicatures etc. 127 Laurenția Dascălu Jinga jingavic@fx.ro Digresiunile în conversația spontană 0. Introducere 0.1. Definiții Tratarea digresiunii diferă în mod considerabil de la un dicționar la altul. Astfel, DEX o definește ca o „abatere, îndepărtare de la subiectul tratat; excurs; parte a unei lucrări care conține o asemenea abatere. Din fr. digression, lat. digressio, -onis“ (s.v.). The Concise Oxford Dictionary of Current English (fifth edition 1967) include mențiunea „temporar" în definiția verbului digress: „diverge from the track, stray; depart from or from the main subject temporarily in speech or writing. Hence or cogn. digression n. -ive a." (s.v.), iar Le petit Larousse illustre de Tan deux miile extinde definiția digresiunii și la conversație: „developpement etranger au sujet, dans un texte, un discours, une conversation (lat. digressio, de digredi, s'ecarter de son chemin)" (s.v.). Diverse alte dicționare (on-line) cuprind accepțiunea lărgită a substantivului digresiune', de pildă: „wandering from the main path of a journey, a message that departs from the main subject, a turning aside (of your course or attention or concern)44 etc, iar dintre sinonimele (mai apropiate sau mai depărtate) oferite pentru „digresiune44 amintim: turning, circling, circuitry, circularity, circulation, circumlocution, departure,deviation,discursion, errantry, excurs ion, hairpin, precum și: aside, entrance, implantation, import, infix, insert, insertion, interpolation, intromission, parenthesis, remark, transplant. Ideea vorbitorilor despre termenul „digresiune" se apropie de accepțiunea largă termenului, adică „o abatere de la ceva"; de pildă, în exemplul următor, se consideră că tratarea raportului dintre normă și dialect constituie o abatere de la obiectul unui seminar universitar destinat anume „foneticii și intonației": (1) MV: Limbajul standard se bazează ÎN special? mai. R> . . . NU tot ce este muntenesc a intrat în limba literară (...) (CORV: 164) 128 Atunci când fac cu adevărat o digresiune (în sensul amintit de dicționare), vorbitorii o numesc de obicei „paranteză", de pildă: (2) DC: De altfel? cine-și amintește dă anii? treișopt treizășnouă patruzeci? știe foarte bine? că industria noastr-avea niște lucruri performante? uluirea mea a fost produsă printre altele și de faptul că la o . (AK) un eveniment /î: un /î eveniment . Ia care eu am participat în mod indirect fără să vreau? (...) (CORV: 185-186) Paranteza (sau „inserția incidență") denumește o construcție sintactică, aflată pe un plan secundar sau „satelit" (Pop 1991) în raport cu enunțul în care este inserată (și care cuprinde „informația principală"); de regulă, paranteza este rostită cu o intonație coborâtă, specifică (Dascălu 1974): (3) MV: ȘTII ce se-ntâmplă? în limbaju 1 . <@ hm @> . / î limbajul standard se bazează ÎN special? dar <î NU nu î> mai. (CORV: 164) cf.și exemplul (1) Conform accepțiunii sale generale, termenul digresiune (din lat. digressio din digredi „a se îndepărta"), implică în mod necesar ideea de îndepărtare de la o relatare primară/principală. Așa cum subliniază Sabry (1992: 123), „toutes Ies definitions se ramenent ă un constat d’ecart; qui digresse s'eloigne du sujet, s'ecarte de son propos, s’egare en quittant la grand-route". Definim digresiunea în conversație ca o întrerupere la nivelul semnifica- tului, cu revenirea obligatorie la tema principală. Vorbitorul își întrerupe propria idee, spontan sau la intervenția interlocutorului, introducând sau acceptând (numai temporar) un alt subiect de discuție. întreruperea este o oprire la nivelul semnificatului sau/și al semni- ficantului. In general, termenul întrerupere este folosit în sensul „tehnic", pentru a denumi modalitatea prin care se produce „fractura" în planul expresiei, adică tăierea unui cuvânt, a unei propoziții sau a unei intervenții (engl. turn), fiind mai puțin important dacă aceasta are sau nu ca urmare și o „rupere" în planul conținutului. Așadar digresiunea se deosebește de întrerupere prin faptul că se referă numai la semnificat și are caracter provizoriu, în timp ce întreruperea înseamnă orice fel de oprire (provizorie sau definitivă), atât la nivelul semnificantului, cât și al semnificatului, fără obligația de revenire la punctul de rupere. După cum vom vedea, întreruperea este o parte componentă a digresiunii, ca prima fază, obliga- torie, a acesteia. 129 0.2. Delimitări Digresiunea a fost cercetată aproape exclusiv în literatură, ca procedeu artis- tic sau „figură"; ea este studiată în naratologie ca element component al narațiunilor (culte sau populare), disociindu-se, de pildă, digresiunea de tip „analepsă" (DȘL, s.v.), care constă în evocarea unui eveniment anterior față de cel în care se produce narațiunea (întoarcere explicativă) de digresiunea de tip „prolepsă" (DȘL, s.v.), formată prin introducerea în narațiunea primară a unor evenimente posterioare celor povestite (,,această întâmplare va avea o mare importanță în viața lui x... "). In cele ce urmează ne ocupăm de structura și funcțiile digresiunii în limba vorbită actuală, cu precădere în forma ei prototipică de manifestare care este conver- sația spontană. Nu ne vom ocupa de digresiunile din literatură și nici de cele din ,,limba vorbită transmisă" (Dascălu Jinga 2002: 10-13) prin mijloace tehnice (radio, TV, telefon etc.), și, în genera], vom pune accent pe situațiile informate de interacțiune. 1. Structura digresiunii 1.1. Digresiunea poate fi privită ca o „secvență colaterală" (side sequence) mai amplă și, la fel ca aceasta, are o structură de bază ternară (Jefferson 1972: 315): secvența curentă - secvența colaterală - întoarcerea la secvența curentă. Așadar ceea ce ni se pare important în cazul digresiunii este aspectul său de „buclă", de „ocol", care implică întoarcerea, după o abatere mai lungă sau mai scurtă, la punctul de unde s-a întrerupt „tema principală". Această observație ne permite să constatăm că digresiunea este formată din trei faze: - I întreruperea temei principale; - II digresiunea propriu-zisă; - III revenirea la tema principală. In exemplele care urmează vom marca cu litere cursive secvența care constituie digresiunea propriu-zisă și cu aldine limitele ei exterioare sau „punctele de sprijin“, constituite din elementul tematic (la care s-a întrerupt subiectul principal) și repetarea lui (eventuală) cu prilejul revenirii la discursul principal. 1.2. Prima fază a digresiunii cuprinde de obicei o întrerupere, realizată prin tăierea unui cuvânt, a unei propoziții sau a unei intervenții și deci este marcată printr-unul dintre semnele specifice prevăzute în Convențiile de transcriere, adop- tate în Dascălu Jinga 2002 (text-, text//, text-//, cf. Anexa 7), dar întreruperea nu are loc totdeauna, în acest fel, ca în exemplul următor (în care digresiunea ia naștere la inițiativa vorbitorului în curs), unde nu este marcat nici unul dintre semnele de întrerupere menționate mai sus, ci 1 (simbolul pentru false start): 130 (4) VJ: Și asta a apărutî din o mie nouă sute optzeci și patru? chipurile? s-a observat. gaura aia?

Și Vine revista asta și spuneî . Zice? în o mie nouă sute cinzeci și doi sau cinzeci și patruîl Articolul e scris de Harun TaziEFF (harun tazief). . . ȘTII cine e Harun Tazieff. LDJ: Da. VJ: Un om cu o reputație ireproșabila. LDJ: <1 Faimosul vulcanolog. 1> VJ: Vulcanolo^. Zice NICI poveste. Zice N-a fo- (AK) nu e o descoperire a anilor optzeci? . a fost descrisă-n o mie nouă sute cinzecișidoi? cinzecișipatru? când freonul aproape nu se-ntrebuința? și-au fost descrise găurile-astea. ( CORV: 77-78) 1.3. In faza a treia se pot întâlni, după caz, unele dezvoltări specifice, pentru care vom folosi niște termeni creați ad hoc: (a) „criza": dacă vorbitorul care a inițiat digresiunea a uitat (Yngve 1973) „cuvântul tematic" sau ideea la care s-a întrerupt, el poate recurge la enunțarea pierderii sale din memorie, fie sub forma unei aserțiuni: nu știu ce-am început să zic (13), fie printr-o întrebare: de unde-am plecat? (16); (b) „rememorarea": ajutor pentru recuperarea punctului de „rupere" a subiectului principal: - solicitat prin faza anterioară (a), de pildă, la întrebarea de unde-am plecat?, unul dintre interlocutori răspunde: că te-a pus împotriva voinței tale șeful plutonului (16); oferit spontan; de exemplu: și erați la pian (7); (c) „apelul" din partea unuia dintre interlocutori (care consideră digresiunea prea lungă), de încheiere a digresiunii și revenire la subiectul principal: hai măit las-o-ncolo de ciocănitoare (8), Stati, nu vă-mpiedicați!, Terminați fraz.a! (13). 1.4. Mișcările de tip push și pop Polany (1978: 632) propune folosirea metaforică a unor termeni împrumutați din informatică pentru a sugera că textul unei digresiuni este încorporat în discursul „principal", și anume engl. push și pop'. „A PUSH is a move from the storyline to the embedded material, and a POP is the resumption of the originally interrupted part of the story". Analizând diverse tipuri de discontinuitate discursivă într-o interacțiune mediată de tip talk show, Pop (sub tipar) menționează câteva mărci discursive specifice digresiunii, dintre care unele le-am întâlnit și în corpusul examinat de noi: or (11), așa (11, 16, 17). La acestea putem adăuga alți conectori, pe care i-am identificat în conversațiile spontane analizate de noi: dar (11), deci (5), e (11), ei (6), bine (6), și (7, 15), în sfârșit (7), dar și mulți alții, pentru care nu vom da aici exemple (în fine, mă rog, bref pe scurt, ca să nu mai lungesc vorba, ce mai tura-vura etc.); ei pot fi socotiți un fel de mărci „de continuare", în sensul 131 semnalat de Jefferson (1972:319): „the work of ,continuation’ is specifically to incorporate the content of the side sequence into the syntax of the on-going sequence, but in effect deleting the sequence in which it was found”. Funcția lor prototipică este de a marca o ruptură în „firul discursiv44, prin care „un travail d’amere plan discursif est sui vi d’une montee ă d’avant-plan44, așa cum notează Pop (2003), în legătură cu această valență a formulelor fr. eh bien și rom. ei bine. Un caz aparte este conectorul dar: asemeni engl. but, el funcționează ca semnal al digresiunii numai dacă este urmat de o scurtă pauză, care îi conferă capacitatea de a marca „a global (non-adjacent) contrast, rather than a local contrast44 (Schiffrin 1994: 220), deosebindu-1 în același timp, de celelalte ipostaze pragmatice ale sale (pentru inventarul acestora vezi Pop 1993). De altfel, am constatat că, în conversațiile spontane, conectorii de digresiune de tip „pop44 sunt rostiți de obicei cu ton descendent: el (11), așal (16), așa. (17), fiind marcați fonetic printr-un accent emfatic: DARl (11) sau printr-o lungire a vocalei din silaba accentuată: a:șa. (11). Aceste trăsături subliniază rolul lor rezumativ, de „încheiere44 a digresiunii, permițând identificarea funcției lor specifice în cadrul digresiunii, și distincția de alte valori pragmatice pe care cuvintele respective pot să le îndeplinească în contexte diferite. 2. Cauzele digresiunilor 2.1. Cauzele interne sunt legate de discursul în curs de desfășurare, reflectă de obicei „necesitățile locale44 ale interacțiunii (clarificare, precizare, exemplificare etc.) și s-ar putea parafraza prin „Apropos de asta...44, „în legătură cu asta...44: (5) GP: Profesorii? chiar în situația-n care totuși . . pentru Profesor? /ă institutu ăsta a fost /ă: . . biserica dânsului? adică . . ceva: mai mult chiar decât faMIlia pot să spun. Aicea și-a petrecut /ă cred cei (AK) cel (AK) CEle mai multe ore din viață și cei mai // V J: —> Chit că ținea eNORM la familieî = GP: Chit că ținea la // VJ: da’ VIAța lui era aici. GP: Viaț-1 Exactă era concentrată PENtru institut. VJ: Da. GP: Deci CHIAR în situații în care:: CEL puțin doi oameni R:: au lovit <î prin acțiunile lor? î> au lovit în interesele institutului? /î: Profesoru <î nu î> s-a dispensat de ei. (CORV: 161) 2.2. Cauzele externe le putem împărți în cauze „externe subiectului44 și cauze „externe (sau exterioare) interacțiunii44: - cauzele externe subiectului (dar nu și conversației respective) sunt legate de una dintre componentele contextului conversațional; de pildă, de starea fizică a unuia dintre participanți, ca în (6) și (7): 132 (6) A: -> m-am culcat? la vreo zece metri de costică? cu fața: Ia pământ? # da' matale dormi. C: nul am închis puțin ochii: # A: dai +C: că mă pișcă A: te pișcăl ei? bine? m-am culcat și eu acolo cu fața la pământ. (IV: 48) (7) CJ: Da. Atuncea lumea cumpăRA de la Viena. / ă: ȘI mama mea? . . ca: . . (AK) / î. elevă încă fiind? lua lecții de pian? și-avea un pian Zapka und Sohn (țapca und zon). Era un Pian de: concert? Konzert Pflugel (conțert pfliugăl) îi zicea. . Eu vorbesc răul c-acuma sunt în deficiență i nu știu <@dacă @> ți-a spus Laura. LDJ: CUM o să spun așa secret. N-am spus nimica. Vorbiți foarte bine. ’[ CJ: Sunt tocmai în tratamentl și-mi lipsește esențialul. MV: Nu nu. Esențialu-i jos, [rade] <@asta spun eu de la înregistrări. @> [ LDJ: Pentru articularei aș A e. [ CJ: și-aCOlo mai lipseștel da' în sfârșit. LDJ: Și erați Ia pian. CJ: Da? 2- $i../î eRA din ViEna? da* atuncea s-aduCEA din Viena. (CORV: 119-120) - cauze externe (atât subiectului discuției, cât și conversației) sunt cele datorate unui „caz de forță majoră" (Bazzanella 1991: 290), ca în (8), unde digresiunea, realizată de doi dintre participanți, este provocată de faptul că ... s-a oprit o pasăre pe pervazul ferestrei: (8) C: CE preț aveau portocalele, sucul era ieftin? B: sucul de portocale? mă rog? noi l-am luat Ia un bar și am dat o mie de drahme ceea ce-nseamnă vreo șapte zeci de mii de lei. A: CÂT era. B: două sute cinzeci de mililitri. C: —» erau mai ieftine astă-vară astea. CE-i aia. Uite o ciocănitoare. Uitel o vezi? B: tucutucutucu. da. hai mută-te-n față. C: era prea multă liniște aici. ((C și B vorbesc despre ciocănitoare, dar nu se aude)) A: șz v-au asigurat trei mese pe zi sau asta era: C: stai ca se uită la ciocănitoare A: hai măil las-o-ncolo de ciocănitoare B: nu. nu ne-au asigurat trei mese pe zi # a fost micu dejun în prețu cazării? care era /bed end brekfăst/? (...) (IV: 71-72) De remarcat că această digresiune, care risca să ducă ia ceea ce se numește o „bifurcație“ (adică la pierderea subiectului anterior de discuție), se încheie numai la „apelul" unui terț (hai măil las-o-ncolo de ciocănitoare}. 133 3.1. Digresiuni eșuate Există posibilitatea ca unele încercări de a lansa digresiuni să nu reușească, nefiind acceptate de unul dintre interlocutori. In cadrul interacțiunii respective eșecul poate fi definitiv sau momentan. 3.1. Digresiuni eșuate definitiv (9) VJ: Apelul de la Heidelbcrg (haidălberg) SCOAte-n evidentă în mod științific? 1 E o mișcare a oamenilor de știință care caută să pună lucrurile pe o bază totuși reaLIStă. Să pună în evidență exagerările unor pericole im a- /î:: (AK) care de fapt sunt imagiNAre. LDJ: —> Ai ciTIT în /î Jean Frangois Revel (jâfrănsoa revel) povestea cu lARna nucleara? VJ: Pal DAl da da da. LDJ: Este un exemplu strălucită . . 1 ] 1 1 VJ: Da. Da, LDJ: de umflare// VJ: și cu am semnat împreună cu alți patru? și cu Maya și cu: . Nicolaeî /î Apelul de la Heidelbcrg? pentru o astfel de: mișcare totuși ? . că dacă te-ai lua după eiT ne-am întoarce la epoca de PIAtră. (CORV: 74-75) încercarea de digresiune a vorbitorului LDJ este nereușită pentru că vorbitorul în curs (VJ) nu colaborează la dezvoltarea subiectului propus, eschivându-se cu da da. In aceeași categorie intră încercările de digresiune negociate între in- terlocutori, amânate pentru un moment posterior al interacțiunii, dar nerecuperate ulterior: (10) LDJ: Eu m-am gândit la ochi... Da’ [ 1 AG: mhmî LDJ: într-adeVÂR m-am simțit mai bine o bucată de 1 [ ] AG: mhm LDJ: AG: —> <î înGROziTORl î> eu NU știu: [ LDJ> Trebuie să-mi povestești.. Trebuie să-mi povestești. Mai întâi spune-mi cu: cu: AG: cu RUsu. (CORV: 137) Deși LDJ propune Trebuie să-mi povestești și se decide amânarea subiectului (mai întâi spune cu ...), relatarea legată de suferința ochilor nu mai este reluată în cursul interacțiunii respective (vezi și pasajul extins din exemplul 11). 134 3.2. Digresiuni eșuate momentan Digresiunile eșuate momentan sunt cele negociate, amânate și recuperate ulterior în cadrul aceleiași interacțiuni. In exemplul (11) marcăm cele două faze: - faza I: negocierea introducerii unui nou subiect de discuție și amânarea lui: AG încearcă să înceapă o digresiune, pe care LDJ, vorbitorul în curs, o oprește, propunând amânarea subiectului (să-mi spui pe urmă)', - faza a ILa: recuperarea ulterioară a subiectului care fusese amânat (DAR^ cu: rusul ălat tocmai ASta vreau să-ți spuni ...) Pasajul extins care urmează cuprinde și alte digresiuni, printre care cea despre bronșita, cea despre ochi (ilustrată în exemplul 10 ca eșuată definitiv), cea despre numele rusului, sau cea, foarte lungă, legată de doctorul Mirahorian (în cadrul căreia este încorporată o alta despre algodistrofie, încheiată prin mărcile de tip „pop“ Așa'. E!) (11) faza I - amânarea subiectului propus de AG: LDJ: Concentrați-vă un minut. . Vă concentrați? eu vă emit? ne privim o- ochi în ochi? . ca /î rusul ăla: = AG: LDJ: - = Da. Mal ți-am povestit? Ce experienț-am avut eu cu ăla? > Nu. Să-mi spui pe urmă. AG: Da. LDJ: Și noi amândoi? . <1 MAI în glumă? î> mai în serios? r n AG: [ ] mhmî LDJ: ne-am ne-am concentrat? AG: mhmî LDJ: și fiecare s-a gândit la ale lui. ȘI? . a doua zi nu? dar a treia zi Victor mi-a declarat FOARte limpede? Victor hârâIA 1 AG: mhml LDJ: avea pieptul plini AG; mhml LDJ: AG: [imită respirația hârâită] și simțea ml uneori îi spuneam tuȘEȘtel că simțeam că:. Bronșită cronică? SAU în clipa aia avea // LDJ: CROnică. Șl tabagică. AG: Aha. [își drege glasul] Mhm. LDJ: AG: N-A mai avut nimic. Și gata? Și:: s-a// LDJ: Și de-atunci? nu mai are nimic. AG: Pffff. = LDJ: = Eu m-am gândit la ochi. .. Da’ AG: l 1 mhm? 1 Vezi Liana Pop (în acest volum), despre rolul lui așa de „a marca limitele unor secvențe considerate ca digresive față de programul discursiv ințial”. 135 LDJ: AG: LDJ: AG: LDJ: AG: LDJ: AG: LDJ: AG: LDJ: AG: LDJ: AG: LDJ: AG: LDJ: AG: LDJ: AG: LDJ: AG: LDJ: AG: LDJ: AG: LDJ: AG: într-adeVĂR m-am simțit mai bine o bucată de 1 [ ] mhm = <1 înGROziTORlî> eu NU știu: [ Trebuie să-mi povestești. . Trebuie să-mi povestești. Mai întâi spune-mi cu: cu: cu RUsu. Da. <î CUM îl chema. î> NU mai țin minte. Novordvovschil . . . Rojdestvenschi. [ ] [ Nu. nu nu. Nu-i' NICll nici. Ceva cu niște [ Și tu l-ai urmărit? MÂI? /î când l-am urmărit? deja N-A mai avut efect asupra mea? că eu am un soi de:: / î:: minte cretină: știi? care când se: /ă /î /ă:: înTOARce-asupra mea însămi? cu TOAtă bunăvoința: /î: posibilă? reușește să bloCHEze tot? să bruieze? știi? Eu l-am cunoscut și pe Mirahorian? nu știu dac-ai auzit de ell LeVQN Mirahorian. [ CIne-i ăsta. A murit. Mira-? Levonl Mirahorian. Doctorul Levon Mirahorian^ care era: pioNIEru para-. mă rogi [ A:? e un cuvânt întreg. ti atamentelor ăstora^ pșiho-: PArapsihologice:. și care avea o forță extraordiNArăl și care-avusese niște/î:: rezultate absolut spectaculoase. L _ * ], <1 CÂND. I> Da ’ nici nu mi-ai povestit. Mai de mult? Nul adică: nici nu eram măritată. Nici nu se zvoNEA încă la: noii de chestia asta. [ ] Nu- FI avusese: perioada lui de glorie:: hătl înainte de război? șil acumal mă rogi era un bătrâni care din când în cândl la prieteni așa:l le mai făcea. - ~ Mai ales că erau persecuTAȚl toți ăștial cu lucruri [ ] Binențeles. ne:: con vei iț ion ale. [ 1 BjJienț^ El a reușit s-o: vindece pe mama de o chestie pe care Nimeni n-a reușit ș-o tdenuficel cJmțșție pentru care mama a ieșit la: PENsiel da’fără să știe de ceî s-a atrofiarll algodistrofiel s.a zf,4 adică se distrofia mâ niște dureri INgrozitoare. De CE? NU s-a știut. A:șa. El și el a reușit să-i chestia asta prm tratament /î: ' “ Și-n CE consta tratamentu. <1 Păi Ajw:? un fel de / m NU chiar hipnozăl î> mân ăl și-ți spuneai că te simți binel că nu știu cel xxxxxx > cu Alai cu Alai cu: mă rog. ^estoțerapie.1 adică te:: apuca: de că-ți merge din ce în ce mai bine cu < 136 LDJ: NU era chestia aia: gen Giunat cu mânat în dreptul [ ] [ AG: NU. nu nu, NU nu. LDJ: organului dureros sau bolnav. [ ] AG: Nu, Nu, Era suge- (AK) el îi: zicea sugestoterapiet dar era ȘI pe bază de câmpt fiindcă::: LDJ: transmitea totul. = AG: = Da. Așa. Și-n orice cazt el men- (AK) nu cu: vorbele-ți transmitea chestia aiat [ ] LDJ: Da. AG: adică-ți pregătea [ LDJ: Eu CRED în asta. AG: Eu am văzut pe mama. Eit pe mine n-a reușit nici măcar să mă facă să nu pot deschide ochnt ceea ce e chestia cea mai simplăt știi? Pentru că eu aTÂTde cooperantă eramt atât de TAre vroiam^ încât eramt. LDJ: ieșeai dinjoc. faza a Il-a: recuperarea subiectului amânat: AG: <3 vrând î> nevrând I da. Eram vrând nevrând cu conștiința treazăt și: mă uitam la ce se-nTĂMplăt și NU să mai întâmplat știi? DAR? cu: rusul ăla? tocmai ASta vreau să-ți spun? CĂ? eram o dată în Baba Novac (...) (CORV: 136-141) De remarcat felul în care AG face legătura ideatică dintre încheierea digresiunii (Dart cu rusul ăla 3 tocmai ASTA vreau să-ți spun 3) și textul imediat anterior al acesteia (nu se mai întâmpla): cele două momente au în comun faptul că, din cauză că era cu conștiința trează, miracolul nu se mai întâmpla, nici cu doctorul Mirahorian (digresiunea), nici cu rusul (noul subiect, mai bine zis, subiectul care fusese părăsit într-un moment mult anterior și care este, în sfârșit, recuperat acum). 4. Digresiuni reușite Digresiunile reușite pot fi împărțite în monologale și dialogate. în cazul digresiunilor monologale, vorbitorul se autoîntrerupe sau îl întrerupe pe interlocutor și realizează singur digresiunea, în timp ce digresiunile dialogate sunt dezvoltate împreună de către cei doi parteneri. 4.1. Digresiuni monologale (12) DC: O carte dă ȘTIINȚĂ scrisă cu abilitatea unui R> Vă spun? această carte m-a impresionati această caile? aCUM 5- și ca să vă spun adevărul? am stat și m-am NEdumerit? și mă nedumiresc și astăzi? CUM de-a fost posibil t și această marturisire-o 137 fac cu mâna pe sufletl ca un om care-a scris o as- o asemenea cartel care a motivat doctrina prin TEzel prin arguMENîel niște lucruri care erau de o mare valabilitate^ cum a putut Petru <1 Groza 1> care făcea parte din din / î:: generația de intelectuali a tatălui meul am avut o convorbire când a avut loc / r întâlnirea de cinzăci dă ani de la terminarea liceului. Sigur că nu eram atunci în măsură patruzășicinci de anii așa. 1 /î CUM a fost posibil ca Groza să ig . disponibilitățile intelectualei și demoCRAtică abso <î lutăl î> a cărții^ care pur $i azi (AK) pur $i simplu azi nedumiresc. (CORV: 183-184) 4.2. Digresiuni dialogale Digresiunile dialogale, construite de ambii participanți la dialog, pot fi „auto- inițiate“ (inițiate de vorbitorul în curs) sau „heteroinițiate“ (inițiate de interlocutor). 4.2.1. Digresiuni dialogale autoinițiate (13) CJ: Vineri a fosl Vinerea NEAgrăî . noi luni am plecați . da' PÂnă lunii deși tata . .

VJ: Nul nu era. CJ: Da ’ trebuia să să. oCUpe totuși de: de (AK) cu Academia că era: = VJ: - <1 Era profesori î> și ell acolol da. CJ: Dai și.. . era preocuPATcă trebuia 1

P> VJ: NU era mamă. Numa ’ la BraȘOV a fost rector. . în patruzeci și trei a fost. CJ: Da' Cinei Cine era rector atunci. VJ: NU știu cine era. CJ:

VJ: Nicolau? Era cineva Nicolau? LDJ: STA7'/i NU vă-mpiedicați. VJ: Da' N-Are importanță. LDJ: Terminați FRAza. CJ: NU știu ce-am început să zic. LDJ: Păi ASta el că. . . .1 Apropo de // [ VJ: Nui tata era ocupat în legătură cu = CJ: = Dai era ... fi:: ținea predici pe pe /î (AK) de la balconul primăriei și pe scările bisericii ortoDOxeî l VJ: A fost o mare adunare acolo. (CORV: 49-50) De remarcat faptul că încheierea digresiunii este provocată de un al treilea participant, prin „apeluri" (Stați, nu vă-mpiedicați!, Terminați fraza!), după care urmează „criza" (NU știu ce-am început să zic), iar „rememorarea" (tata era ocupat în legătură cu...), este făcută de un vorbitor diferit (VJ) de cel care a inițiat digresiunea (CJ). 138 4.2.2. Digresiuni dialogale heteroinițiate - Digresiuni dialogale inițiate prin heteroîntrerupere s u p o r t i v ă (14) MV: Eu-s FOARte rea de foame. O DAtă o DAtă fac [ LDJ: Ca și minei aicea semănăm. MV: (K) ȘI aicea semănăm. LDJ: [râde] Șl aicea semănăm. MV: O DAtă fac o: o hipoglicemie. CJ: Da. (CORV: 125-126) (15) CJ: Da. îmi aduc aminte? în cartea asta de spuneți? . este și. / î o listă cu truSOul nu știu cui .. Cineva din familie s-a căsătorit? și e lista trusoului. [ MV: Probabil că-n Brașovul de Altădată poate să fie. CJ: Da. Poate că da. Da. Cred că da. Că le-am citit pe-amândouăi dar nu știu în care era. $i era lista cu TOT trusoul. Ce este? cât a costat? TOT tot tot țoț. (CORV: 118-119) - Digresiuni dialogale inițiate prin heteroîntrerupere competitivă: (16) A: într-o zi? mă duc? eu eram cu anasîna? cu:: fără voia mea? pus? comandant? < R în calitate de sublocotenent > comandant al plutonului de pionieri? deși eu absolvisem la sibiu? ȘCOAla de cavalerie? eram ofițer de cavalerie și:: la specialitatea (CORV: 51) Chiar dacă intervențiile interlocutorilor nu par să modifice nici opinia, nici strategia argumentativă a LA (în stabilirea succesiunii: „aveam o armată mai puternică"; „armata voia să lupte"; analogia cu cedarea Basarabiei; pierderea unei poziții de prestigiu), provocând cel mult repetarea unui enunț (2=8), complexitatea întregului e considerabil modificată. Replicile 6 (concluzie: victoria sigură), 7 (exprimare a dubiului), 8 - respingere a dubiului; argument (superioritatea militară) sunt urmate de obiecții serioase, chiar dacă formulate într-un mod clar cooperativ: (9) Da:. Nu cred că interveneau nemții. (CORV: 52) (10) Asta-ii că erau legioNArii. (CORV: 52) Replica (9) exprimă formal acordul, dar introduce (în formă modalizată) o critică implicită destul de puternică la argumentația LA: arătând că datele nu sunt suficiente pentru concluzie (armata superioară nu implică automat victoria; pot interveni alți factori hotărâtori)10. Argumentarea LA se dezvoltă în direcția subeva- luării acestor factori (cu o posibilă justificare: nu i-a numit pentru că nu îi consideră importanți), dar e clar că absența lor din discuție poate fi considerată o slăbiciune a discursului în ansamblu. în acest sens, dialogul sporește complexitatea argumentării. Un alt exemplu de atitudine fundamental cooperativă e furnizat de textul 4.1.4.: în care desfășurarea unei argumentări puternic polemice a LA e sprijinită de interlocutor prin completări confirmative ale frazei, reluări fidele, reluări prin refor- mulare (parafrazare). Și în acest caz, interlocutorul produce însă și mișcări argumen- tative critice, ofensive: obiecții (11, 18, 19), cereri de dovezi (12-17); chiar dacă acestea sunt prezentate în formă minimalizantă, de emfatizare a acordului, de utili- zare a concesiei (da, dar...), insistența lor (mai ales a seriei 12-17) e semnificativă: 10 Raționamentului i se poate aplica modelul Toulmin: date (armata superioară); concluzie (victoria); justificare (non-exprimată, în baza unei reguli generale presupuse: superioritatea numerică asigură victoria); rezerve (introduse de interlocutor: dacă nu intervin aliații). 155 (11) TOCmaif . că omul s-a obișnuIT cu pesticidele (CORV: 80) (17) Ca TEme propriu-zise de cercetare? (CORV: 80) (18) Mai rămâne problema (AK) problema cu centralele /î /î nucleare. (CORV: 81) (19) Da Victori da’ o o Mică defecțiune Ia o centrală nucleară provoacă pagube și daune MULT mai cumplite decât o defecțiune pe cărbune. (CORV: 82) Se realizează astfel o indicare a punctelor slabe ale argumentării, dar efectul este cel mult de întărire a convingerii exprimate de LA: (20) Sigur (CORV: 80) (21) Si- Sigur că da. Sigur că da. Sigur că da. (CORV: 80) (22) <î Sigur î> că da. <î Sigur î> că da. (CORV: 80) în textul 4.1.8., linia principală a argumentării este deja complexă, pentru că opinia susținută - „societatea din SUA are aspecte pozitive și aspecte negative" - e ambivalență. Adversarii unei asemenea teze sunt doar ipoteticii susținători ai unor opinii absolute - în bine sau în rău. Interlocutorii reali nu fac parte din acea categorie, așa că acordul e reconfirmat tot printr-un raționament complex. Astfel, (23) cuprinde o opinie polemică (și ei), corectată printr-o obiecție (numa că) și concluzia acesteia (și atunci). Orientarea e negativă în prima parte a enunțului, pozitivă în corecții și concluzie. Replica interlocutorului (24) continuă enunțul anterior: o aserțiune polemică de orientare pozitivă (și totuși) este moderată de o concesie (așa cum este) și corectată de o obiecție (uneori prea); ultimele două sunt orientate negativ. Oricum, important e că ambele replici au o „dramatizare" internă, roluri dialogice asumate în monolog. (23) Și: AU? și ei problemei numa că problemele lor NU sânt /î: . . la un nivel atât de general? și este o societate per. total foarte bogată.. Și-atunciî toate se susțin cumva ALTfel. Și:// (24) Și totuși mai demoCRAtică decât altele? aȘA cum este. Uneori PREA. (CORV: 110) Mișcările echilibrate, contrabalansate, din interiorul fiecărei replici, se păstrează în concluzia secvenței: (25) în sfârșit.. E? ASta este. O lume <@ destul de nebun-așaî @> dar care totuși are un /î: (26) Funcționează. (27) Este o societate care funcționează? și material? este: . ALTfel decât restul? însă . perfectă NU e? și . E totuși altă: 1 Se discută la ALte: nivele cumva de . bunăstare? deși: SÂNT probleme. (CORV: 111) Secvența 25-27 ni se pare cel mai frapant contra-exemplu pentru ceea ce ne-am aștepta să fie funcția dinamizantă a dialogului în argumentare: e un contrast puternic între rolul de sprijin și confirmare a replicii interlocutorului (26) și 156 dialectica mișcărilor argumentative interne din 25 și 27. Un semnal conclusiv (In sfârșit) introduce o suită de caracterizări contradictorii, în care fiecărei aserțiuni i se răspunde printr-o obiecție de sens contrar: sub semnul general al acceptării unei situații pozitiv-negative („ASta este"), o caracterizare atenuat negativă („destul de nebun-“) e corectată printr-o obiecție (dar.,, totuși), care orientează caracterizarea în sens pozitiv, Ia rândul ei urmată de o obiecție (însă,..) cu orientare evaluati vă negativă, corectată de o obiecție pozitivă (cred că...; totuși), corectată de o ultimă concesie negativă (deși). Schema este așadar: N [= negativ] - dar P [= pozitiv] - însă N - cred totuși P - deși N. Textul 4.1.10. conține mai multe mișcări polemice, în primul rând de tip obiecție. Interesant e că nici în acest caz nu se poate vorbi de diferențe clare de opinii: interlocutorii nu pun în dubiu valorile în temeiul cărora se emit judecăți. Disputa, câtă este, privește unele obstacole raționale la acceptarea unei anumite descrieri a stării de lucruri. Apar astfel secvențe de mișcări argumentative specifice dialogului: mișcarea de obiecție e introdusă de un interlocutor; locutorul principal La o preia, transformând-o în concesie - și o depășește. Astfel, aserțiunea (teza) „e un val puternic de xenofobie-n Germania" provoacă secvența 28-31: (28) Da' copiii turcilor sunt de educație germană. (29) Măi sânt de educație gerMAnăT da': (30) Probabil că nici nu mai știu turcește. (31) NU mai știu turcește și /î:: CUM să zici . sânt 1 Da' TOT /î TOT sânt discriminați. (CORV: 128-129) Obiecția (28) presupune acordul (parțial, temporar, strategic sau total, real) asupra tezei, dar contrazice prin implicațiile sale unele așteptări deduse din teză: e de așteptat ca xenofobia să se manifeste împotriva turcilor, dar copiii turcilor sunt asimilați, deci xenofobia nu ar trebui să se manifeste și împotriva lor. Locutorul admite obiecția (repetând-o), pentru a-i contrazice consecințele: dar... (29). Depășirea obiecției e întreruptă și amânată de continuarea de către interlocutor a obiecției (mișcarea de dezvoltare 30), așa că secvența se dublează. în (31), consecințele obiecției sunt clar contrazise. Orientarea argumentativă explicită a LA - xenofobia este puternică, în ciuda faptului că unii străini sunt (parțial) asimilați - e contracarată de orientarea argumentativă maximală (neexprimată ca atare) a interlocutorului - nu e posibilă o xenofobie (forte) pentru că străinii (cel puțin în parte) sunt deja asimilați. Mijlocul principal al acestei dispute cooperante este marca adversativă (dar), nu întâmplător una dintre cele mai studiate din perspectivă lingvistică. Și în acest caz, obiecțiile nu pun în criză argumentarea; faptul că sunt imediat incluse în replica LA, prin concesii, le atribuie mai curând un rol de auxiliar (facultativ). Din exemplele analizate nu rezultă, oricum, nici o schimbare de opinie a locutorului principal LA; nu sunt nici indici ale vreunei schimbări în pozițiile interlo- cutorilor. Nimic mai firesc, în fond, din moment ce nici pe parcurs, în afara unor dubii sau obiecții parțiale, nu se manifestă dezacorduri care să aibă nevoie de negocieri. Valoarea argumentativă și funcțiile informativă și fatică par să colaboreze foarte bine, faptul că fiecare locutor își păstrează sau își întărește pozițiile nefiind, de altfel, anormal pentru dialogul argumentativ în genere. 157 4. Construcția strategică a imaginii locutorului Discursul persuasiv acționează simultan pe două planuri, prin negocierea a două seturi de evaluări care se susțin unul prin celălalt: evaluarea obiectului argu- mentării (teza) și evaluarea locutorului însuși (ethos)n. Dialogul pornește de la date preexistente (o anume evaluare standard a obiectului, opinia curentă - și o anume autoritate a evaluatorului) pentru a le modifica/negocia pe parcurs. Strategiile12 sale vizează deci deopotrivă: a) construirea/confirmarea unei imagini pozitive a locuto- rului; b) prezentarea favorabilă a opiniei sale. O argumentare riguroasă funcționează simultan ca autocertificare în ipos- taza de locutor rațional și ca susținere a opiniei. Strategiile dubiului acționează mai puternic în construirea locutorului credibil, chiar dacă aparent atenuează caracterul ferm al opiniei. In dialogurile din CORV, profilul pozitiv al LA se realizează prin intermediul unor valori precum: autoritatea științifică (4.1.4.), dubiul, moderația și echilibrarea opiniilor contrare (4.1.8.), sinceritea recunoașterii unor opinii riscante (4.1.10.) etc. Un mijloc argumentativ important de construire a imaginii locutorului îl reprezintă strategiile deixisului pronominal: jocul persoanelor I singular/I plural, per- soana a Il-a singular și plural cu rol deictic, persoana a Il-a singular cu valoare gene- rică. In cazul fiecărei forme cu referent colectiv pot varia cadrul de referință, natura și dimensiunile grupului desemnat (sunt tipice mai ales manipulările persoanei I plural: noi = vorbitorii, grupul ideologic reprezentat, națiunea, umanitatea etc.). E important de stabilit nu numai care sunt opțiunile și strategiile fiecărui locutor în parte, ci și cum interferează acestea în cursul dialogului. Identificarea poziției locutorului este esențială în cazul unor subiecte delicate, de pildă în conversația în care se pune problema xenofobiei și a rasismului. Pe parcursul conversației, LA utilizează, pe lângă persoana I singular, persoana I plural - noi: niciodată ca formă de solidaritate cu interlocutorii, ci doar pentru a desemna un grup restrâns cu care se identifică: familia, poate și alți apropiați. E implicat și deixisul spațial: formele de solidaritate nu se extind asupra țării în care trăiește, pentru care se folosesc expresii obiective ale distanței: acolo (e un spațiu distinct de cel în care se desfășoară conversația și se află interlocutorii), în Germania, nemții', identificarea privește doar micro-spațiul familial („la noi în bloc“, p. 133). Distanța din (32) între eu și nemți, în privința xenofobiei, e atenuată de ambiguitatea persoanei I plural din (33), într-o secvență în care locutorul mărturisește proprii atitudini xenofobe. De altfel, replica translează spre un alt mijloc retoric: tu generic, care include vorbitorul, printr-o valoare general-umană, dar și restrictibilă la o situație dată și la o categorie umană anume („și TU ești venit acolo “): 11 în retorica antică, ethos-u\ desemnează impresia despre sine pe care oratorul o creează prin ceea ce spune și prin modul în care își construiește discursul. Folosim termenii strategic și strategie nu numai pentru planificarea conștientă, ci și, în genere, pentru tot ceea ce presupune o alegere - chiar spontană, instinctivă - cu efecte în interacțiunea dialogică. 158 (32) Pă mine NU mă deranjează^ că sânt fiecare cum cum vreaî da’ da’ nemții sânt așaî și când îi vădî . știi? Puțin să uit-așai și binențeles că /î (CORV: 129) (33) Ăia vin acoloî și pă Ăia nu putem să-i înghițim^ NU p-ăia care sânt de treabă și nu știu ceîcu Ăia ai ce aii nu? (...) Ș-atuncea CUM să nu 1 începi fără să VREI să-i urăști și tu. Și TU ești venit acolo î da' tu te-ai te-ai civilizat și 1 încă de-alcea ne-am civilizat (CORV: 133) Trebuie remarcat că interlocutorii nu chestionează, nu pun în dubiu acest tip de identificări pronominale, ci mai curând le preiau și li se adaptează (folosind în adresare persoana a Il-a plural cu granițe la fel de incerte, voi). In 4.1.1., persoana I plural, asumată pentru identitatea națională trecută, prezentă și viitoare, este folosită constant și fără distanțări, chiar în formularea criticilor, de către toți cei trei participanți la conversație („noi trebuia să ne opunem", „aveam", „să-i barăm", „erau disperați că nu ne opunem", „ne asigura pentru viitor", „noi fiind aliați cu NEMții în timpul ăsta" etc., p. 48-53). Apariția aceleiași forme gramaticale cu alte valori (noi = „familia", sau „ardelenii") nu interferează cu funcția de bază, care marchează evident o bază consensuală a argumentării. 5. Strategii specifice de „para-argumentare“ Ceea ce a fost numit „para-argumentare” - afirmarea evidenței unei aserțiuni și a inutilității dovezilor în sprijinul ei (Stati 2002: 69-70) - reprezintă de fapt o modali- tate de bază a argumentării cotidiene. Lărgind accepția termenului și asupra altor mijloace (respinse în mod normal de teoriile normative care identifică argumentarea cu producerea de raționamente), le vom aminti pe cele care apar cu mai mare frecvență în corpusul investigat. Ele ilustrează de altfel două axe fundamentale ale persuasiunii: cea care privește gradul de impunere a opiniei (atenuarea vs. intensificarea) și cea care privește gradul de subiectivitate asumată (afectivitatea vs. raționalitatea). 5.1. Atenuarea: strategii ale vagului O trăsătură frapantă - caracteristică dialogului oral, confirmată sistematic de textele din corpus - este frecvența expresiilor vagi, de aproximare și atenuare (inclu- siv ale modalizării „slabe" - permis, posibil). Vagul se manifestă deopotrivă în plan semantic-referențial, epistemic și pragmatic, realizând efecte de aproximare, ezitare și atenuare (Zafiu 2002). Dacă eliminăm cazurile, mai puțin semnificative pentru argumentare, în care informația e pur și simplu necunoscută sau incertă, rămân cele în care e considerată nerelevantă sau neconvenabilă pentru scopurile argumentative imediate. Strategiile cel mai des manifestate sunt cele de tip simplificator și mini- malizant - și mai ales cele ale dubiului intelectual și ale afirmației prudente. 159 a) Generalizarea, selecția, renunțarea la detalii inutile presupune o anume imprecizie, în genere favorizată de comoditatea situației informale. Strategia simplificării este vizibilă mai ales în enumerarea suspendată prin marca extrem de frecventă nu știu ce : (34) Și zice CUM stați voi aiceaf CUM. Cu copiii miciî cu nu știu ce. (CORV: 47) (35) îi boteZAUi îi cunuNAUf . nu știu CEi mergeau la: (...) (CORV: 104) (36) eram întotdeauna^ cu dureri de spi obo nu știu cei eram dup-o zi foarte grea (CORV: 142) (37) ȘI foarte mulți din ăștia din Serbia și nu știu ce că toți au venit (...) (CORV: 127) Renunțarea la detalii poate deveni un mijloc clar de minimalizare a opiniei adversarului; criticându-i pe ecologiști, LA rezumă discursul acestora prin aceeași expresie, aici cu funcție clar devalorizantă: (38) „să NU-ntrebuințăm nu știu cei că nu știu ce se-ntâmplă“ (CORV: 80) b) Strategia neangajării și a dubiului intelectual, denotând moderație, pru- dență, lăsând să se vadă înseși fazele procesului cognitiv, contribuie la construirea imaginii locutorului rațional. Nuanțarea, acumularea de expresii imprecise, determi- nate de dificultatea de a explica sau de a fixa un lucru, pot apărea ca semne ale respectului pentru interlocutor, dar riscă și să creeze impresia de nesiguranță, de inabilitate discursivă: (39) Da. Poate că da. Da. Cred că da. Că le-am citit pe-amândouăf dar nu știu în care era (CORV: 119) (40) adică pă undevai toți (AK) TOT ăștia sânt pă <î primul loci î> și dup-aceeaî mai vin ȘI nemții care mai fură. (CORV: 127-8) Numărul ridicat de expresii vagi e în genere un semnal că opinia exprimată e diferită^ de cea curentă, că există un conflict implicit de interpretări sau de evaluări. In 4.1.8., de pildă, critica societății americane este extrem de prudentă, pentru că se raportează la o opinie curentă predominant pozitivă. în plus, expli- cațiile pot crea conflicte cu alte valori canonice (de exemplu: libertate vs. constrângere): (41) cred că uneori este o libertate 1 [râde], mă rogi <@ uneori e bună @> și-o oarecare constrângere. Adică cred că ȘI la eii la chestia asta cu ARmelei și 1 (CORV: 110) De altfel, e tipică ezitarea marcată metalingvistic înaintea afirmațiilor categorice sau a celor care contrazic normele și valorile curente (în 4.1.10.): (42) .. /a todeaunai rasismul todeauna rămâne (CORV: 131) (43) CUM să spuni în America LAS'că Ș-Acolo e tot așa (CORV: 131) (44) ea este de-astea foarte ... A: CUM să zic eui . A:.. Puiu e puțin rasisti știiî (CORV: 132) 160 5.2. Intensificarea: strategii ale modalizării „forte“ Formulele modalizatoare ale necesității și ale certitudinii (termenul forte: „trebuie", „e obligatoriu", „e sigur") sunt cele mai frecvente mărci ale intensificării opiniei argumentate. De obicei, acestea transpun subiectivitatea în forme imperso- nale, aparent obiective. Modalizarea deontică (prototipic obiectivă, impusă de norme sociale exterioare) e mijlocul tipic de mascare a unor atitudini personale; în corpusul studiat, ea apare de fapt doar în dialogul dintre persoane aflate într-un raport de familie strâns și în realizarea unui act de persuasiune în favoarea interlocutorului: (45) Nu se poate să zici că nu am vreme. Nu <1 I> să spui așa ceva. . (...) Trebuie să faci așa felî ca tu să te poți mișca. [...] <î NU e posibil î> așa ceva (CORV: 84) Modalizarea epistemică prin formule de certitudine nu e foarte frecventă; apare ca întărire polemică, în opoziție cu opinia curent admisă sau recomandabilă: (46) Măi adevărul este că-ntodeauna dintre 1 dacă se-ntâmplă ceva rău sau ceî MAjoritatea sânt ăștiai sânt negrii ăștia care-au venit. (CORV: 133) In orice caz, în dialogurile studiate argumentarea nu este subliniată prin mișcări meta-argumentative, de tip anunț (Stati 2002). 5.3. Afectivitatea: strategii ale evaluării Recursul la evaluare și chiar la elemente afective era considerat ca foarte normal în retorica clasică; teoriile logiciste ale argumentării au exclus din domeniul lor specific emoțiile, care sunt însă recuperate de cercetările din ultima vreme. în conversația cotidiană e imposibil să nu se țină cont de manifestarea elementelor afective ale limbajului, tipică pentru oralitate. Evident, strategiile evaluative depind de raportul dintre participanții la dialog și de natura opiniilor. în familie, între prieteni și în legătură cu un subiect pentru care se presupune o bază consensuală destul de mare, este normală evaluarea subiectivă explicită și care se dispensează de motivații. Evaluările de tip afectiv nu sunt marginale în corpusul cercetat, ci reprezintă adesea esența opiniei exprimate (47); se pot plasa, de aceea, în secvența conclusivă (48): (47) astea-s niște lucruri îngrozitoare care s-au întâmplat (CORV: 48) (48) în orice cazi a fost MAre jale^ eNO:Rmă jale. . A fost. GROAZnic (CORV: 53) Indiferent de natura semantico-pragmatică a termenilor (afectivi-emotivi sau evaluativi obiectivi, raportabili la un sistem de norme sociale), structura formulei modalizatoare e aceeași: „A fost o MAre trădare" (p. 49), „Aia a fost o mare greșeală" (p. 51); „E o nebuNIe" (p. 81), „e oprosTIe" (p. 82) etc. 161 5.4. Raționalitatea: strategii ale deducției/inducției Tocmai procesele considerate ca fundamentale pentru argumentare din punct de vedere logic sunt mai puțin prezente în argumentarea cotidiană, sau în orice caz apar cu valoare schimbată. Formularea de raționamente deductive sau inductive nu e o activitate răspândită în conversațiile cotidiene. Semnalele lingvistice care le corespund într-o anumită măsură (conectori cauzali/conclusivi) sunt folosite mai ales pentru mișcări de tip explicație (pentru că) și consecință (deci). a) In textele examinate, frecvența conectorilor cauzali (pentru că și că) este destul de redusă. In singurul dialog în care mărcile cauzale sunt mai frecvente (4.1.10), explicațiile sunt de cele mai multe ori lăsate în suspensie, abandonate: (49) Și foarte mulți din ăștia din Serbia și nu știu ce că toți au venit? adică pă undeva? toți (AK) tot ăștia sânt pă <î primul loc? î> (CORV: 127-8) (50) Mă? din ce în ce mai puternic? pentru că (CORV: 128) (51) și ce (zice) pentru că la școală? și nu știu ce? peste TOT nu vrea s-1 (CORV: 131) (52) și-ntotdeauna avem aicea discuții? pentru că 1 (CORV: 133) sau se apropie foarte mult de tautologii: (53) TOT se vede pe ei că-s turci? că arată curn arată (CORV: 129) (54) Adică ura asta între albi și negri nu se va stinge Niciodată? pentru că. pentru că pomește-aȘA? din nu știu 1 Oul și găina. (CORV: 131-132) Exemplul (54) prezintă o argumentație fragmentară, predominant implicită, dar singurul argument sugerat (ura nu se va stinge pentru că pornește din ceva profund, inconștient) e relativizat prin apel la un clișeu de tip paremiologic (evocarea întrebării glumețe emblematice „ce a fost mai întâi: oul sau găina?“): e imposibil de decis dacă ura e o cauză sau un efect. Conectorul pentru că e folosit ca simplu instrument interfrastic (leagă segmente mari, introducând secvențe cu funcția globală de exemplificare, analogie): (55) încă de-alcea ne-am civilizat. Pentru ca-mi spunea ? am avut o discuție cu Doin-aseară? (CORV: 133) Mai frecvent, explicațiile apar nemarcate de conectori (v. supra, exemplele 2-3). b) Destul de redusă e și prezența conectorilor conclusivi (deci, și-atunci). De altfel, aceștia au mai puțin funcție epistemică, de marcare a concluziilor într-un raționament, funcționând cel mai adesea la nivel referențial (indicarea unor urmări, consecințe) și pragmatic-discursiv (simplă conectare a enunțurilor; extindere a uzului mărcilor conclusive, până la aparentă desemantizare): (56) Chinezii (...) vorbesc FOARte prost? . și deci au EI un accent al lor cu toate? cu intonația cu toate: .. deci îi înțeleg destul de greu? *(...) așa că vor nu vor? TREbuie să fie îngăduitori? i-au . agreat acolo? deci n-au ce să facă? mai mult sau mai puțin? (CORV: 112-113) 162 5.5. Valori și ierarhii de valori Prea puține pentru a permite generalizări interculturale, textele examinate pot totuși servi la formularea unor ipoteze, de verificat în viitor, asupra valorilor și a ierarhiilor de valori pe care se întemeiază opiniile. în special textele 4.1.10. și 4.1.8. sunt instructive: teme riscante, puternic marcate și putând da naștere la polarizări de atitudine (xenofobia, rasismul, sentimentele pro sau contra-americane) nu provoacă polemici. Cauza nu rezidă numai într-o presupusă unanimitate de idei a interlocu- torilor (care se identifică mai curând în micro-secvențele argumentative din 4.1.1., 4.1.2.), ci chiar în structura internă a opiniilor: bazate nu pe o judecată etică fermă (bun/rău), ci pe o fundamentală asumptiune de ambivalență (bun + rău). în temeiul acestei reguli de bază acceptate tacit, chiar acolo unde există o preferință socio- culturală sau politică polarizată (rasismul e negativ, Statele Unite sunt un model pozitiv), formularea ezitantă, prudentă a unor obiecții este ușor acceptată: rasismul e prezentat ca inexplicabil, inerent, continuând de aceea să existe; mai mult, locutorul însuși recunoaște că (în anume circumstanțe concrete) îl împărtășește în secret; nu există lume ideală, deci în societatea americană se întâlnesc deopotrivă binele și răul (cu o preferință pragmatică spre primul termen). Chiar discuția din 4.1.4. presupune un asemenea cadru de referință, atitudinea polemică fiind orientată împotriva unui discurs excesiv polarizat: ideile ecologiste despre nocivitate sunt respinse în mare măsură din cauza caracterului lor radical și non-pragmatic. Conversația cotidiană care pornește de la asemenea baze e cu siguranță mai mult cooperativă decât conflictuală, mai mult narativă decât argumentativă (faptele sunt expuse, ilustrativ, pentru a-și arăta ambivalența). Evident, această indiferență etică nu privește și nu împiedică puternica polarizare conflictuală din jurul altor chestiuni (politice, sociale, sentimentale) în care participanții la dialog sunt puternic implicați personal. E greu de decis, pe baza materialului analizat, dacă indiferența (sau toleranța) etică se explică prin indiferența față de probleme considerate în afara sferei directe de interes a subiecților, printr-un model de referință cultural sau ca simplă strategie cooperativă în conversația cu puternice componente fatice. 6. Concluzii Componenta argumentativă este desigur prezentă în conversația spontană, chiar în cazurile fundamental cooperative și dominate de funcția fatică sau informa- tivă. Modul de manifestare a argumentativului este totuși unul specific în asemenea secvențe dialogale, în care rolurile sunt distribuite inegal: un locutor preia linia principală de argumentare, interlocutorul sau interlocutorii săi contribuind doar - prin confirmări, dar și prin obiecții - la dezvoltarea și întărirea ei. Existent ca mecanism discursiv - oricum, manifestat mai mult prin strategii ale exprimării vagi și ale evaluării afective, decât prin scheme de raționament logic - argumentativul are o importanță perlocuționară atenuată. Din exemplele analizate, situația dialogală con- 163 cretă nu apare ca având un rol fundamental în dezvoltarea argumentației sau în efectele ei: mai curând întâlnim situația în care replicile cu tendință monologală își asumă dinamismul interior al contradicției. Acest fapt este favorizat și de existența unor scheme valorice ambivalențe, fără excluderi etice, în care opinia și contra-opinia își găsesc deopotrivă întemeierea - dar, în bună măsură, își și anulează reciproc relevanța. Opinia e până la urmă întărită atât de obiecții, cât și de confirmări: acest tip de dialog pare a utiliza argumentativul nu atât pentru a produce modificări de opinie, cât pentru a provoca reafirmarea, reconfirmarea socială a opiniilor deja existente. Referințe bibliografice ANSCOMBRE, J., C., Ducrot, O. (1983) L'argumentation dans la langue, Bruxelles, Pierre Mardaga. Baker, M. (1999) „Argumentation and constructive interaction“, în P. Coirier, J. Andriessen (eds.), Foundations of Argumentative Text Processing, Amsterdam, UAP: 179-202. BENOIT, W.L., Hample, D., Benoit, P.J. (eds.) (1992) Readings in Argumentation, Berlin - New York, Foris Publications. Blair, J.A. (1998) „The limits of the dialogue model of argument", Argumentation, 12: 325-339. Blair, J.A., JOHNSON, R.H. (1987) „Argumentation as dialectical", Argumentation, 1: 41-56. CAREL, M. (2001) „Qu’est-ce qu’argumenter?", Logo - Rivista de Retorica y Teoria de la Comunicacion, 1:75-80. Dascălu Jinga, L. (2002a) Corpus de română vorbită (CORV). Eșantioane, București, Editura Oscar Prinț. - (2002b) Corectarea și autocorectarea în conversația spontană, București, Editura Academiei Române. DUCROT, O. (1980) Les echelles argumentatives, Paris, Minuit. Eemeren, F.H. van, GROOTENDORST, R. (1984) Speech Acts in Argumentative Discussions, Dordrecht - Cinnaminson, Foris Publications. Eemeren, F.H. van, Grootendorst, R., Blair, J.A., Willard, Ch.A. (eds.) (1987a) Argumentation: Perspectives and Approaches, Dordrecht - Providence, Foris Publications. - (1987b) Argumentation: Analysis and Practices, Dordrecht - Providence, Foris Publications. HOUTLOSSER, P. (1998) „Points of view“, Argumentation, 12: 387-405. lONESCU-RuxÂNDOlU, L. (1995/1999) Conversația: structuri și strategii. Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite, ed. a Il-a, București, AII, 1999 (ed. I: 1995). - (2003) Limbaj și comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică, București, Editura AII. Lo CASCIO, V. (1991/2002) Gramatica argumentării. Strategii și structuri (trad. rom.), București, Editura Meteora Press, 2002 (ed. orig.: Firenze, La Nuova Italia, 1991). MOESCHLER, J. (1985) Argumentation et conversation, Paris, Hatier-Credif. MOESCHLER, J., Reboul, A. (1994/1999) Dicționar enciclopedic de pragmatică (trad. rom.), Cluj, Editura Echinox, 1999 (ed. orig.: Paris, Seuil, 1994). Mortara Garavelli, B. (1997) Manuale di retorica, Milano, Bompiani. PERELMAN, C., OLBRECHTS-TYTECA, L. (1958) La nouvelle rhetorique. Trăite de Targumentation, Paris, PUF. Pop, L. (1985) „Textualitate dialogală", Limba română, XXXIV, 6: 477-485. REBOUL, O. (1991/1994) Introduction â la rhetorique. Theorie etpratique, Paris, PUF 1994 (ed. I: 1991). ROBRIEUX, J.-J. (1993) Elements de rhetorique et d'argumentation, Paris, Dunod. Rovența-Frumușani, D. (2000) Argumentarea. Modele și strategii, București, Editura AII. 164 Roulet, E., Auchlin, A., Moeschler, J., Rubattel, C., Schelling, M. (1985) L'articulation du discours enfrangais contemporain, Beme, Peter Lang. SÂVULESCU, S. (2001) Retorică și teoria argumentării. Note de curs, București, SNSPA. Schiffrin, D. (1990) „The management of a co-operative seif during argument: the role of opinions and stories“, în A. D. Grimshaw (ed.), Conflict Talk. Sociolinguistic investigations of argument in conversations, Cambridge, CUP: 241-259. Stati, S. (1982) 11 dialogo. Considerazioni di linguistica pragmatica, Napoli, Liguori. - (2002) Principi di analisi argomentativa, Bologna, Pâtron. ȘERBĂNESCU, A. (2002) întrebarea. Teorie și practică. Iași, Editura Polirom. TOULMIN, S.E. (1958) The Uses of Argument, Cambridge, Cambridge University Press. TUȚESCU, M. (1986/1998): L'Argumentat ion. Introduction ă Tetude du discours, București, Editura Universității din București, 1998 (ed. I: 1986). Virtanen, T. (1992) „Issues of text typology: Narrative - a ,basic’ type of text?“, Text 12, 2: 293-310. Zafiu, R. (2002) „Strategii ale impreciziei: expresii ale vagului și ale aproximării în limba română și utilizarea lor discursivă44, în G. Pană Dindelegan (coord.), Actele Colocviului Catedrei de limba română. Perspective actuale în studiul limbii române, București, Editura Universității din București: 363-376. Valeurs argumentatives dans la conversation spontanee (Resume) L’article presente un examen, realise â partir du corpus CORV, des elements argumentatifs contenus dans la conversation spontanee en roumain. Les fragments analyses appartiennent essentiellement ă des echanges verbaux de type cooperatif et cette absence de la dimension conflictuelle et polemique attribuera donc au dialogue, dans la constitution des sequences argumentatives, un role simplement subordonne: la presence des interlocuteurs et leur contribution (ă travers des mouvements conversationnels d’accord ou d’objection) semblent destinees uniquement ă confirmer et ă renforcer des opinions dejă formees. L’argumentation conversationnelle utilise surtout les strategies de l’imprecision et les evaluations affectives. L’attitude cooperative et stabilisatrice est facilitee par la domination d’un certain type de valeurs sous-entendues, fondees sur la co-presence des contraires, sur la mise entre parentheses du jugement ethique polarise. 165 Tipuri de discurs Marina Ciolac cadri@fx.ro Româna vorbită în magazine bucureștene: interacțiunea vânzător-client 1. Obiectul și tipul cercetării Comunicarea tranzacțională comercială ocupă un loc important în viața cotidi- ană din societățile contemporane modeme și tocmai de aceea a fost abordată sub diver- se aspecte și din puncte de vedere diferite în numeroase comunități lingvistice naționale, inclusiv în cea românească (cf., de exemplu, cercetarea covariațional-sociolingvistică întreprinsă la New York de W. Labov 1972, perspectiva etno-sociolingvistică apli- cată într-un oraș din Senegal de C. Juillard 1990, analiza sociopragmatică realizată la Cluj-Napoca de L. Pop 1997 etc.). Contribuția de față are în vedere câteva interacțiuni tranzacționale desfășurate în magazine situate în perimetrul central al Capitalei și se înscrie pe linia cercetărilor de sociolingvistică interacțională (cf., de exemplu, Gumperz 1989). Pe baza analizei comportamentului comunicativ al protagoniștilor cercetarea noastră urmărește: a) să prezinte modul în care, în momentul social-politic actual, sunt percepute și acceptate de către interactanți raporturile de roluri și locuri; b) să releve în ce mod parametrii extralingvistici ai locutorilor influențează comunicarea dintre vânzător și client în interacțiunile analizate; c) să inventarieze câteva dintre trăsăturile caracteristice românei orale curente folosite în magazinele centrale din spațiul bucureștean. 2. Corpusul și parametrii extralingvistici ai interlocutorilor Materialul pe care se bazează cercetarea a fost cules, în principal, în perioada ianuarie 2001 - decembrie 2002 din câteva mici magazine particulare, relativ recent înființate (sau privatizate), situate în zona centrală. La acest material am mai adăugat, ca element de referință, trei dialoguri din aceeași zonă, datând din anii în care comerțul românesc era (preponderent) de stat (mai exact din 1988-1990). 166 Corpusul de bază analizat cuprinde 55 de evenimente comunicative, cele mai numeroase fiind înregistrate în magazine alimentare. Majoritatea acestora (39) provine din același magazin (aflat în apropierea Pieței Victoriei) (= MA)1. Alte cinci interacțiuni au fost culese în zona Pieței Amzei (de la un chioșc cu un singur vânzător), iar un eveniment comunicativ s-a derulat într-o patiserie. Restul interac- țiunilor au avut loc în magazine de îmbrăcăminte (2), de papetărie (5), de aparatură electro-menajeră (3), de discuri (1). Materialul lingvstic, înregistrat cu un reportofon mascat, a fost transcris și completat cu observațiile anchetatorului privind elementele non verbale ale comu- nicării (gesturi, priviri, postură etc.). Parametrii extralingvistici luați în considerare pentru ambii protagoniști în ca- drul fiecărui eveniment comunicativ au fost vârsta aproximativă și sexul interactanților. în cazul clienților am avut în vedere, tot cu o anumită aproximație, și nive- lul categoriei socioculturale căreia aceștia îi aparțin: înalt (intelectuali)/mediu/jos (muncitori). Un element extralingvistic deloc neglijabil privește pe vânzători și se referă la istoria ocupațională a acestora, anume la faptul că aceștia nu au lucrat sau au lucrat anterior în comerțul socialist de stat. Trei dintre vânzătoarele înregistrate în corpusul analizat aparțin acestei din urmă categorii. 3. Relația vânzător/client 3.1. Trăsături ale interacțiunii comerciale Dacă, așa după cum afirmă unii specialiști din domeniul comunicării ver- bale, interacțiunea tranzacțională nu se limitează la tipul de tranzacție comercială, aceasta din urmă este totuși fără îndoială cea mai reprezentativă din categoria interacțiunilor ce vizează obținerea unui serviciu.2 în cadrul tranzacțiilor comerciale de tipul celor analizate aici, unul dintre protagoniști (vânzătorul = V) deține și urmărește să propună spre vânzare bunul de care celălalt protagonist (clientul = Q are nevoie, dorind să-1 obțină. Evenimentul comunicativ se desfășoară într-un loc public instituționalizat (magazinul), se supune 1 înființat în anul 1999, acest magazin alimentar are două raioane: unul de brânzeturi și mezeluri, celălalt de pâine și alte produse alimentare. Cei doi patroni au angajat șase vânzătoare, având vârsta între 25 și 55 de ani. Toate au studii medii. Cinci dintre ele nu au lucrat în comerț înainte de privatizarea magazinelor românești, cea de-a șasea, angajată aici mai târziu, a funcționat anterior ca vânzătoare într-un magazin de stat din aceeași zonă. La orele „de vârf4 (la prânz și după-amiaza) clienții sunt numeroși și stau la coadă la cele două tejghele. Aceasta explică dimensiunile, în general reduse, multora dintre interacțiunile verbale pe care le-am înregistrat, fiecare dintre acestea fiind precedată și/sau urmată de un dialog al vânzătoarei cu un alt client. La orele în care magazinul nu este aglomerat, în cadrul interacțiunii tranzacționale apar și teme de discuție personalizate. 2 R. Vion (1992: 133), de exemplu, include în categoria interacțiunilor tranzacționale și pe acelea care au loc între: șoferul de taxi/client, chelner/client, funcționarul de la ghișeu/client, administrație/administrat etc. 167 anumitor constrângeri situaționale și decurge conform unui protocol ritualizat. Interacțiunea cuprinde, de regulă: a) o secvență inițială de stabilire a contactului V-C; b) secvența centrală constituită, în mod normal, din schimbul verbal pregătitor, din schimbul principal de cerere/ofertă, din schimbul de evaluare /achitare; c) secvența finală, de închidere a evenimentului de comunicare (cuprinzând actul de mulțumire și/sau salut). Pentru reușita tranzacției, interacțiunea, sub aspectul său verbal și non verbal, trebuie să fie de tip cooperativ, ambii protagoniști fiind dispuși să asume rolurile care le revin și să ocupe locurile corelative corespunzătoare. 3.2. Raporturile de roluri și locuri între interactanții VIC se stabilesc două, uneori chiar trei, tipuri de relații de roluri, fiecare dintre acestea plasând pe fiecare dintre protagoniști într-o anumită poziție în raport cu celălalt (cf. Vion 1992: 81-82, 108-109; v. și Ciolac 2003: 78-102). Cele trei tipuri de roluri asumate sunt: 1) rolurile instituționalizate; 2) rolurile situationale; 3) rolurile psihologice (cf. pentru acestea din urmă Berne 1964 și 1975). 3.2.1. Rolurile instituționalizate în cadrul interacțiunilor comerciale de tipul celor analizate aici, vânzătorul comunică de pe poziția rolului său instituțional public, de lungă durată, corespunzător ocupației (funcției) sale. Acesta este și rolul care, intrând în componența statutului sociocultural, îi asigură deținătorului său o anumită poziție (relativ joasă) în sistemul socio-administrativ și cultural al comunității lingvistice naționale. Rolul public corelativ de client este însă unul generic. El nu corespunde meseriei ori funcției deținătorului său. Comportamentul comunicativ al clientului depinde, de regulă, de statutul sociocultural al acestuia, de vârsta și sexul său, de trăsăturile sale psihologice etc.3 în perioada finală a României comuniste, penuria de bunuri și, în primul rând, lipsa alimentelor au făcut ca rolul de vânzător să dobândească o importanță deosebită în marile centre urbane: posibilitatea „de a pune de-o parte“, de a vinde produse „pe sub mână“ conferea vânzătorului un anumit prestigiu în lumea sărăciei comuniste, permițându-i acestuia să comunice de pe o poziție mai înaltă decât aceea pe care ar fi trebuit să o ocupe efectiv în structura socială. Acest rol și această poziție explică numeroasele interacțiuni comerciale conflictuale care au avut loc în acei ani, dar și în epoca imediat următoare ca o reminiscență a acelei mentalități (cf., pentru această din urmă perioadă, Pop 1997). Conflictele erau provocate în principal de lipsa de amabi- litate a vânzătorului. Menționăm spre exemplificare evenimentul comunicativ de mai jos, înregistrat în 1988 într-un magazin de produse cosmetice (I 53)4: 3 Există desigur tranzacții comerciale (desfășurate într-un cadru non instituționalizat) în care și rolul de V este unul generic și tranzitor. De exemplu, un profesor, un funcționar sau un muncitor care negociază cu un C pentru a-și vinde casa sau autoturismul etc. asumă temporar rolul de V. 4 Prin majuscula I, urmată de cifră, vom indica interacțiunea (din corpusul nostru) din care provine exemplul citat. 168 C (40 ani, intelectuală): Bună ziua. V (35 ani): - C: Cremă Nivea aveți? V (pe un ton neamabil, fără să ridice privirea, în timp ce răsfoiește o revistă într-un colț al magazinului): Tot ce avem e expus aici. C (ofensată): Era mai simplu să ziceți DA sau NU, decât să mă puneți să studiez magazinu’. V: Dacă nu vă place, mergeți în altă parte. C: Asta o să și fac (Iese fără să salute.) Caracterul non cooperativ al interacțiunii de mai sus rezultă din refuzul vânzătoarei de a-și îndeplini obligațiile rolului instituționalizat (de a întâmpina clientul, de a propune, de a informa, de a servi etc. - v. și Traverso 1999: 18). în interacțiunea citată, constatăm că: a) V eludează secvența inițială atât sub aspect verbal (nu răspunde la salut) cât și sub aspect non verbal (refuză să privească clienta, să se deplaseze în întâmpinarea acesteia); b) în schimbul preparator din secvența centrală, V nu oferă informațiile cerute, respingând C, iar în absența actului reparator dialogul tranzacțional este stopat într-un mod agresiv; c) tensiunea psihologică instaurată anulează complet secvența verbală finală. Mentalitatea conform căreia rolul instituționalizat de V implică un ascendent evident asupra C transpare și astăzi din comportamentul verbal al unor V care au deținut acest rol în comerțul socialist. Cele trei V din corpusul studiat aflate în această situație sunt singurele care atacă fața C, generând astfel stări tensionate.5 Atacul este însă mult mai puțin vehement decât în perioada social-politică anterioară și, în general, V respectivă recurge ulterior, din proprie inițiativă sau stimulată de patron, la elemente reparatoare. Menționăm mai întâi spre exemplificare un fragment din secvența centrală a unei interacțiuni (I 15) înregistrate în magazinul alimentar menționat sub 2. (= MA) (exemplul reprezentând schimbul de cerere-ofertă și urmarea acestuia): C (50 ani, intelectuală): Dați-mi atunci șase pâini. (Plătește pâinile) V (50 ani, sex feminin): Poftiți restu’. Luați-vă pâinea de acolo. (C se deplasează în dreptul unei lăzi cu pâini și începe să numere pâinile pe care le pune în sacoșă, dar din greșeală atinge și o pâine pe care nu o ia.) V (strigând la C, în timp ce servește un alt Q: De ce puneți mâna pe pâini? C (ofensată) Păi cum să le iau fără să le ating? V (pe un ton mai blând, încercând să redreseze situația): § țin,, un ii. clienti.fac scandal când se. atinge pâinea. (Pauză 5 secunde.) Nu-i nimic. (Pauză 4 secunde.) Uite că a venit asta proaspătă: Așteptați să vă dau .din as.ța. C (refuză jignită): Mulțumesc. Lăsați așa. In dialogul de mai sus, contestarea de către C a reproșului (verbal și intonațional) al V este urmată, din partea acesteia din urmă, de o încercare de atenuare a atacului feței clientei prin acte reparatoare destinate să recâștige (fără un 5 Pentru conceptul de față cf. Goffman (1974: 9): „fața este valoarea socială pozitivă pe care o persoană o revendică efectiv prin linia sa de acțiune“. Pentru distincția între fața pozitivă (sau exterioară, corespunzătoare definiției de mai sus) și fața negativă (sau interioară, reprezentând teritoriul intim al locutorului) v. Brown și Levinson (1978), Kerbrat-Orecchioni (1986: 231 și urm.) etc. Cf., pentru această discuție, Ciolac 2003: 102-111). 169 rezultat evident, de altfel) bunăvoința C: un act justificativ prin care V atacă de fapt fața altor C, absenți (unii clienti fac scandal...), anularea reproșului (Nu-i nimic), și un act injonctiv prin care V își pune totodată în valoare propria față (rolul forte în raport cu Q (Așteptați să vă dau...). Intr-un alt eveniment comunicativ (I 36) din MA, la aceeași V, apare în schimbul principal refuzul de a oferi produsul cerut de cumpărătoare, fapt care declașează dorința clientei de a închide tranzacția, dar și intervenția reparatoare a patroanei (= P): V: Al’ceva! C (55 ani, intelectuală): îmi tăiați din bucata asta mare de ceafa? V: Cât doriți? C: Două sute de grame. V: (Pune pe cântar un rest de ceafă afumată, ușor alterată, care cântărește 195 grame.) Aveți aicea două sute de grame. Nu încep alta. C: Atuncea nu vreau. P (către V): Taie din bucala nouă. V (ofensată, în timp ce taie și cântărește mezelul, se adreseză patroanei cu reproș): O să mâncați, doamnă, numa’ capete. C (crezând că V i s-a adresat ei): Nu mă deranjează că e capăt. V: Nu dumneavoastră. Șefa. C: Puneți două sute cin'zeci de grame. Cealaltă nu-mi place cum arată la tăietură. V (neamabilă): V-am dat. Șefa ordonează. Dacă șefa ordonează, vă dau.. Dezamorsarea stării conflictuale se realizează în acest dialog numai de către P (prin ordinul dat V: Taie din...) și de către C (prin solicitarea unei cantități mai mari decât cea prevăzută inițial: Puneți două sute cin'zeci... - act reparator de gratitudine față de P\ și printr-o justificare față de V: Cealaltă nu-mi place... - act conciliator în raport cu aceasta). V însă nu contribuie cu nimic la anularea tensiunii, exprimându-și sub formă implicită dezacordul (O să mâncați, doamnă, .../Șefa ordonează...) și mar- când verbal propria superioritate față de C (Dacă... ordonează, vă dau). Și în cazul celorlalte V din corpusul analizat care au îndeplinit anterior acest rol instituționalizat în comerțul socialist, atacul feței C este evident.6 Atenuarea verbală și/sau non verbală este totuși prezentă, fie prin faptul că V se include în reproșul adresat C (Avem răbdare, că n-am zece mâini = „aveți răbdare că...“) (I 36), și/sau adaugă o considerație de ordin general (de tipul: Fără răbdare nu faci nimic) (I 36), fie printr-o acțiune fizică reparatoare (vine să servească clientul,jdeși îi spusese anterior să aștepte - Vedeți că am treabă) (I 39). în ceea ce privește atitudinea față de C a celorlalți deținători ai rolului instituționalizat de V, aceasta se apropie astăzi de normalitate în magazinele cerce- tate. De exemplu, în MA toate vânzătoarele care nu au lucrat anterior în comerț au un comportament binevoitor, secvența de mai jos (I 38*) fiind reprezentativă pentru acest tip de atitudine: 6 Una dintre cele două vânzătoare lucrează actualmente într-un magazin de îmbrăcăminte, cealaltă într-un magazin de aparatură electromenajeră. 170 C (45 ani, intelectuală) (își alege mere dintr-o ladă.) V (50 ani) (Așteaptă cu răbdare și o ajută pe C să pună merele în pungă pentru a fi cântărite.): Dați-le de-o parte pe cele care nu vă plac. C (scuzându-se): Unele sunt bătute și se strică foarte repede. V: Sigur. Lăsați-le acolo. Că noi le punem după aceea la alt preț. Mai mic. 3.2.2. Rolurile situaționale (interacționale) Asumate în cadrul evenimentului comunicativ, rolurile situaționale se suprapun peste cele instituționalizate ale interactanților și se prezintă, în general, sub formă de cupluri disimetrice (cf. Vion 1992: 80-82 și 108). în interacțiunile tranzacționale din magazine, întâlnim cuplul de roluri ofertant (~V)/solicitant (achizitor) (-C). Angajatul-vânzător se află „acasă“, propune și oferă produsul pe care îl deține, pretinde și încasează banii, joacă așadar rolul situațional forte în raport cu C.7 La rândul său, C se află într-un loc străin, solicită un serviciu și bunuri pentru care trebuie să plătească și a căror obținere depinde de V; el se află așadar în raport cu V pe o poziție mai joasă, îndeplinind rolul situațional dezavantajară. Acest raport de roluri și locuri se reflectă în comportamentul comunicativ al interactanților, mărcile poziției ocupate în situația de comunicare fiind numeroase mai ales la V. Mărcile puterii sunt recurente la V (indiferent de vârsta și sexul acestuia și indiferent de parametrii extralingvistici ai C) în secvența principală a interacțiunii tranzacționale, fără să fie, de regulă, percepute de interlocutor ca forme ale impoliteții, deoarece sunt, în general, atenuate de o intonație binevoitoare. Limitându-ne exclusiv la corpusul cules în MA și fără a avea pretenția unei prezentări exhaustive, am putea să grupăm aceste mărci în următoarele categorii: a) Utilizarea preponderentă a persoanei / singular și, mai rar, I plural (cu verbe de tipul a da, a servi, a ajuta) în multe dintre întrebările care ar fi trebuit centrate pe interlocutor (cum ar fi: Ce doriți? Doriti sau nu...?). De exemplu: a) I sg.: Ce vă dau?, Să vă dau sau nu? (I 1); Vă dau? (I 8); Cu ce vă servesc?, Vă dau din asta? (I 36*); Ce-ți dau? (I 35); etc.; p) I pl.: Ce vă dăm? (I 13).8 b) Recurgerea la imperativ ± termenul de adresare (domnul/ doamna) în vocativ, în general fără formula de politețe vă rog. Utilizarea verbului la imperativ (persoana a II-a pl. și uneori chiar a Il-a sg.) creează senzația de putere, chiar dacă intonația atenuatoare sugerează că este vorba despre o invitație adresată C de a-și formula cererea sau de a-și lua marfa, nu despre un ordin. De exemplu: Spuneți, domnu! (I 4); Spuneți, domnii! (I 7); Spuneți! (I 8) (I 20) (I 27) (I 31) (I 33); Spuneți, doamnă! (I 10) (I 20); Serviți! (I 10); Luați-vă pâinea! (I 15); Spune!, Serviți! (I 17); etc. c) Selectarea unor forme care ar putea fi considerate ca marcând condescen- dența. De exemplu formula de adresare doamnă dragă (Uitați aicea restu, doamnă dragă -111), adresarea la persoana a IlI-a singular (Domnișoara ce dorește? - I 26), 7 în magazinul alimentar (MA), V sunt plasate mai sus chiar și din punct de vedere spațial: în dosul tejghelei ele stau pe un podium de la înălțimea căruia domină clientul. în magazinele de îmbrăcăminte întrebările cele mai des întâlnite sunt: Vâ pot ajuta cu ceva?; Cu ce vă pot servi? 171 diminutive cu valoare hipocoristică (utilizate indiferent de vârsta și de nivelul sociocultural al Q: Pâinică nu vreți? (I 12) (I 25); Și pâinică? (I 13); Aveți sacoșică? (I 13); N-aveți mărunței? (I 30); Și măslinuțe? (I 33); Și bonulețu’ dumneavoastră! (I 35). d) întrebarea inițială pusă exclusiv sub formă non verbală (din priviri) (I 18) sau cu ajutorul adverbului da!? (=„vă ascult”) (I 13) ori recurgerea, în momentul în care se impune continuarea tranzacției, la un „ordin'4 scurt, expeditiv, eliptic de verb (APceva!) ca invitație de relansare a cererii - element recurent în corpusul analizat. e) Utilizarea față de C a unor forme interogative care atestă un comportament verbal mai lax, mai puțin supravegheat, adoptat de pe poziția puterii: Hă? (I 30); Cum? (=„poftim?“) (I 10); etc. f) Recurgerea la anumite strategii prin care se subliniază poziția forte deținută: a) stoparea unei inițiative de conversație din partea C, dacă divagația este considerată inoportună: C (70 ani): Pe vremea mea nu V (întrerupându-1): Cine urmează ?\ Ș) eludarea răspunsului la o întrebare deranjantă a C: C: Or fi mai buni ăștia sau ăia? V: Nu știu. (I 14); C: Care-s mai buni? Dumneavoastră știți. V: Dumneavoastră doriți. (I 27); y) inițierea unei conversații în afara dialogului tranzacțional, uneori chiar cu pătrunderea în teritoriul intim al C: C: Treizeci de ouă și un pachet de mărgărind. V: Dumneavoastră sunteți catolică? (I 39)9. în cadrul altor magazine decât MA, am mai întâlnit, tot ca marcă a poziției forte a V, și adoptarea unei atitudini ludice în raport cu anumiți C tineri, în special de sex feminin, din partea unor V bărbați, ca de exemplu în dialogul următor (I 46), înregistrat într-un magazin de discuri: C (studentă): Nu vă supărați. V: Nu mă supăr. C: Aveți ceva cu Phoenix? V: Vai de mine, cum să am ceva cu ei. îmi sunt foarte simpatici. C: Nu! Casetă. V: Casete? Da. Asta (o arată) și mai e și asta (o arată) mai veche. C: O iau pe asta. (Gest) V: Treizeci de lei. C: Poate treizeci de mii! V: Da. Sau în secvența finală următoare, înregistrată într-un alt magazin (I 47): V: Mult noroc și multă dragoste. C (studentă): Mulțumesc. V: Multă dragoste și să mai vii la prăvălie. Mărcile verbale ale poziției situaționale dezavantaj ante a C sunt mai puțin vizibile în corpusul nostru, fără ca ele să lipsească total. Menționăm aici: a) Tendința de inițiere a salutului (bună ziua, bună seara) în secvența de deschidere și în cea finală, salutul fiind precedat uneori, în acest din urmă caz, de actul de mulțumire (la revedere; mulțumesc, la revedere) sau înlocuit total de actul de mulțumire. 9 Interacțiunea a avut loc în săptămâna care a precedat Paștele catolic. 172 b) Utilizarea formei muntenești și mie/și eu ca atenuator de politețe (C: îmi dați și mie trei sute de grame de salam din ăsta - I 7; C: Vreau și io o cutie mică - I 19) și recurgerea, mai frecvent decât V, la formula de politețe vă rog. De exemplu (I 25): C (40 ani, intelectuală): O pâine, vă rog. Și piper ă... două. V: Măcinat sau boabe? C: Măcinat, vă rog. c) Ocurența actului de scuză (îmipare rău da" asta-i tot ce am mărunt - I 30) sau de justificare (v. I 36, deja citat sub 3.2.1.). 3.2.3. Roluri psihologice E. Beme (1964; 1975 etc., v. și Dinu 2000) se referă la anumite dispoziții psihice pe care locutorul le manifestă în cadrul unui eveniment comunicativ (în raport cu interlocutorul, etc.). Numind aceste dispoziții ego-stări, Beme distinge trei tipuri de roluri ale locutorului, cărora simbolic le atribuie numele de adultlpărintel copil. Aceste roluri sunt: a) o dispoziție psihică echilibrată - rolul de adult', b) o dispoziție autoritară, prin care locutorul dorește să controleze totul și să-și impună punctul de vedere - rolul de părinte’, c) o dispoziție imatură - rolul de copil. Aceste tipuri diferite de atitudini coexistă în fiecare dintre noi și oricare dintre rolurile psihologice poate fi selectat în funcție de circumstanțe. In corpusul analizat, am întâlnit următoarele situații: 1) Majoritatea interactanților (atât V, cât și Q comunică de pe poziția ego- stării de adult, păstrându-se ca atare neschimbat raportul de locuri impus de inegalitatea rolurilor situaționale. 2) Unii V își asumă totuși, în raport cu C, rolul superior de părinte care dorește să controleze, „să aibă ultimul cuvânt”. Raportul de locuri dintre V și C se modifică în acest caz, în sensul adâncirii inegalității deja existente. Rolul de părinte se manifestă: a) fie într-un mod autoritar (ca în cazul deja menționat al celor trei V care provin din comerțul socialist - v. I 15, I 36, etc.); b) fie sub o formă hipoco- ristică sau ludică (dacă C sunt tineri) - pe lângă exemplele deja citate sub 3.2.2. (extrase din I 46 și I 47) ar putea fi menționate aici câteva acte de mulțumire sau de salut provenind din secvența finală a unor interacțiuni, schimbul fiind inițiat de C: C (tânăr, 30 ani): Săru mana. V (40 ani, sex fem.): Să fii sănătos. (I 28); C (studentă): Mulțumesc. V (45 ani, sex fem.): Bine, puiu. (I 32); C (studentă): Mulțumesc. V (50 ani^sex fem.): Cu plăcere, mamă. (I 35); C (studentă): Mulțumesc. V (45, sex masculin): Iți doresc o zi - excelentă. Și noroc în dragoste. (I 48). 3) în trei cazuri (din 55), rolul psihologic de părinte este asumat de către C. Aceasta implică o modificare a raportului de locuri în cadrul interacțiunii tranzacționale: C își arogă poziția forte și împinge V în poziția dezavantajantă. Cei trei C la care am întâlnit acest comportament comunicativ sunt de sex masculin, având un nivel sociocultural ridicat. Unul dintre aceștia este vârstnic (65 ani) și selectează acest rol numai în secvența finală, în actul de mulțumire (I 33 - V: Uitați restu'. C: Da, mamă). Ceilalți doi sunt tineri (30 ani) și se situează pe poziția dominatoare de părinte pe întreg parcursul evenimentului comunicativ. Ambii folosesc verbul din formula de adresare la persoana a Il-a singular. în interacțiunea 173 52, desfășurată într-o patiserie, în absența pronumelui tu sau dumneata putem considera că locutorul a optat totuși pentru politețea medie (dumneata), realizând astfel o răsturnare mai puțin brutală a raportului de forțe (după cum o dovedește prezența formulei de politețe - te rog - și a actului final de mulțumire): C (30 ani, sex mase.): Savarine ai? V (sex fem, 30 ani): Da, avem. C: Pune-mi, te rog două. V: Le doriți Ia pachet? C: Da, țe rog. V (în timp ce împachetază prăjiturile): Douăze’și patru de mii. C: îți mulțumesc. V: Cu plăcere. In cazul celui de-al doilea C tânăr menționat (I 38), marcarea verbală a poziției forte asumată este mult mai evidentă prin utilizarea la imperativ (fără nici un atenuator de politețe și cu o intonație puternic injonctivă) a cinci dintre cele șapte verbe folosite, prin menționarea explicită a persoanei a II-a singular a pronumelui de adresare, prin omiterea actului de mulțumire: C: Dă-mi o pâine și două sute de șuncă. V: Din asta? C: Nu din aia de lângă tine. Sau mai bine... Ascultă, dă-mi-o pe asta. Tu poți s-o vezi de-acolo. V: O feliez? C: Da. V: Atâta? C: Nu. Dă-mi și niște brânză. Cât face? V: O sută zece mii. C: Ia de-aici. 4) în câteva situații din corpusul de care dispunem, C adoptă rolul psihologic de copil, plasându-se singur pe o poziție mai joasă decât aceea care îi revine pe baza raportului dintre rolurile situaționale de V și C. La nivelul mesajului verbal, o astfel de atitudine se manifestă prin punerea în evidență a propriei neștiințe în^ raport cu „cunoștințele deținute” de V (respectiv, prin denigrarea propriei fețe). în general aceasta se produce numai prin câteva observații sporadice în cadrul evenimentului comunicativ, de tipul: C: De care-s mai buni? Dumneavoastră știți. (I 27). într-o singură situație (I 55) dispoziția psihică respectivă se manifestă pe tot parcursul interacțiunii, C elogiind indirect, dar permanent, fața V cu scopul precis de a obține avantaje de la poziția foile a acestuia: C (45 ani, sex fem., de categorie medie): Domnișoară, aș vrea niște șuncă, vă rog frumos. V (25 ani): De care? Arătați-mi. C: Nu prea știu. Am încredere în dumneavoastră. Șțju io c-o.șă-rni găsiți una fără grăsime. V (Examinează bucățile de șuncă.) C:Vă creez probleme, da’... V: Stați puțin. Pentru dumneavoastră am ceva special. (Merge în încăperea din spate și aduce dintr-un alt frigider o bucată foarte frumoasă de șuncă din care o servește pe C.) C: Mulțumesc. Știam eu. că pot. șa am încredere.. 174 4. Influența factorilor extralingvistici asupra comunicării dintre V și C Unele observații de această natură au fost deja menționate pe parcursul discuției de mai sus. Sintetizând cele prezentate, considerăm necesar să adăugăm totodată și alte câteva precizări. 1) După cum s-a văzut, comportamentul comunicativ al V poate fi influențat de istoria ocupațională personală a acestuia. 2) în MA, din care provin cele mai numeroase interacțiuni ale corpusului, în adaptarea la interlocutor a V (de orice sex și vârstă), comunicarea verbală și non verbală a acestuia nu variază în mod sesizabil în funcție de categoria socioculturală (joasă/medie/înaltă) căreia îi aparține C. Am constat astfel că, indiferent de statutul lor sociocultural, toți cumpărătorii de vârstă medie sunt tratați verbal și non verbal în același mod: în orele de vârf, din cauza ritmului alert al activității, secvența inițială de întâmpinare/salut din partea V lipsește cu consecvență, iar în secvența finală, inițiativa mulțumirii și/sau a salutului aparține preponderent cumpărătorului. Mai trebuie semnalat un stil „sec”, telegrafic, aproape lipsit de atenuatori și formule de politețe, adoptat de V și extins la toate evenimentele comunicative. Impus de necesitatea unui comportament eficient, acest stil apare totuși pe fondul unei atitudini generale binevoitoare: V (40 ani, sex fem.): Spuneți! [...] Ce vă mai dau? [...] Să vă dau sau nu? [...] Fidea doriți? Fideaua arată așa. Doriți? [...] Al’ceva? (I 1) 3) Comunicarea V în cadrul interacțiunii verbale depinde în mod evident de vârsta C. în cazul cumpărătorilor neintegrați în viața activ-productivă (copii și adolescenți / studenți / pensionari vârstnici), sau în cazul C maturi foarte tineri, comportamentul V atestă perceperea unei diferențe mari între pozițiile relative ale rolurilor situaționale (diferență mai accentuată decât față de C de vârstă medie). Această poziție permite vânzătorilor (în special celor de 40-60 ani) să-și marcheze mai clar superioritatea față de C menționați, printr-o serie de elemente deja amintite ca mărci ale puterii. Am constatat astfel: - Față de copii și adolescenți, utilizarea unor formule specifice în secvența inițială (Ce faci, puiule? - I 9), în cea finală (Pa, te pup. - I 9), și dezvoltarea unui dialog adecvat vârstei (Ce ți-a spus mămica ta? - I 9). - Față de tinerii de sex masculin, folosirea unor formule de încheiere de tipul: Să trăiești (I 16), Să fii sănătos (I 28). - Față de pensionarii vârstnici, adoptarea unei atitudini vădit autoritare prin stoparea inițiativei de conversație (v. exemplul din I 29, deja citat: C: Pe vremea mea..N\ Al’cineva!) sau a unei atitudini condescendent binevoitoare (I 33), cu sfaturi date C în cadrul unei discuții colaterale, mergând până la exprimarea solidarității cu acesta (prin folosirea persoanei î pl.): C: (65 ani, sex masculin): Compotu’ ăsta o fi bun pentru mine? V: (25 ani, sex. fem.): Nu știu. Să yedem.ce scrie pe etichetă, da’ ere’ că are conservant. C: Atuncea nu iau. V: De ce nu vă faceți singur compot? C: îmi fac. Da’ aș fi vrut să fie și de struguri. V: Păi cumpărați struguri și faceți din struguri. 175 - Față de C tinere de sex feminin (studente), comportamentul V de vârstă medie este fluctuant, în sensul că adresarea se face când la persoana a Il-a sg. ± tu (mai rar + dumneata) (Ce-ți dau?\ Vino să-ți dau de-acolo, puiu- I 35, Ce dorești? \ Nu e, drăguță. Deci qL.. - I 41), când la per- soana a Il-a plural ± dumneavoastră (Ceva dăm? - I 13; Spuneți - I 20; 131; Luați loc - I 40). Uneori ambele situații apar pe parcursul aceluiași eveniment comunicativ: Spune! [...] Serviți pâinile. (I 16); Da, poftiți! [...] la (ine sacu^să-ipunem. Dumneata ești studentă? (I 47); Ce doriți? [...] Alege. [...] îți doresc poftă bună! (I 48). Mai semnalăm o ocurență (deja menționată supra) în care adresarea se face la persoana a IlI-a sg. de către o V tânără (25 ani) (Domnișoara ce dorește - I 26). în secvența finală, răspunsul la actul de mulțumire al C-studentă apare și sub forma: Bine, puiu - I 32; Cu plăcere, mamă. - I 34; Să crești mare! - I 46. Un alt aspect al comportamentului față de persoanele foarte tinere este atacul feței (mai mult sau mai puțin explicit) la care recurg unele vânzătoare, fără a dori totuși prin aceasta să jignească ori să descurajeze acțiunea de cumpărare (I 32): C: (22 ani): Zece pâini, vă rog. V: (sex fem., 50 ani): Veniți aicea să vă dau pâinile. (C și V numără împreună pâinile, dar C se încurcă.) V: Eee, păi nu așa. Pe urmă spui că ți-am dat prea puține. Menționăm și următorul exemplu provenind dintr-un magazin de îmbră- căminte (I 36): V (sex fem., 50 ani): Tu ești cam grasă h picioare. Aici se depune grăsimea mai mult. Ar trebui să mai faci gimnastică. Să mai slăbești și tu. (Ii dă C o pereche de blugi.) Uite, încearcă-i pe ăștia. Mai menționăm tot aici adresarea ludică deja amintită, la care au recurs însă numai V de sex masculin. Comportamentul comunicativ general al C față de V depinde de nivelul socio-cultural al cumpărătorului și de vârsta sa. Am constatat că acei C de vârstă medie și tânără care au un nivel sociocultural ridicat recurg mai frecvent decât alți C la formule de politețe (vă rog), la atenuatori de politețe (aș vrea, aș dori) și la actul de mulțumire (realizat prin elemente standard (mulțumesc). Totuși, după cum s-a văzut mai sus (sub 3.2.3), factori psihologici pot să intervină, făcând ca unii tineri intelectuali de sex masculin să selecteze în raport cu V tinere forme de adresare care îi plasează pe poziția forte. 5. Româna vorbită în magazine Româna folosită în tranzacțiile comerciale analizate se bazează pe varianta orală utilizată în comunicarea cotidiană curentă din spațiul bucureștean. Situându-se între limba literară standard și dialecte și fiind folosită în dialogul non-formal cotidian de persoane aflate la diferite nivele pe scara socială, această variantă orală ar corespunde, după cum am mai precizat (cf., între altele, Ciolac 1999: 96-105), 176 variantei Umgangssprache din germanistică. Preocuparea pentru studierea acestei variante, sau mai exact a unor aspecte ale ei, a existat și în lingvistica noastră10. Denumind acest substandard supradialectal româna vorbită curent (=RVC), am încercat (cf. Ciolac 1999: 102-105) să inventariem unele dintre mărcile sale de natură fonetică, morfosintactică și lexicală menționate în bibliografia românească de specialitate. Grupăm mai jos câteva elemente aparținând acestei variante, pe care le-am întâlnit mai frecvent în interacțiunile tranzacționale excerptate. 1) In compartimentul foneticii și al fonomorfblogiei: - eliminarea cu consecvență a consoanei -t- în unele grupuri consonantice (al’ceva), a lui -r în conjuncția dar (da’), a consoanei finale în forma verbală cred urmată de o consoană: ere’ că; etc.11; rostirea substantivelor masculine la nominativ și acuzativ singular fără articolul domnu’, puiufi verbul a fi folosit cu pronunțarea care respectă ortoepia și orto- grafia anterioară (sânteti, sânt) iar la persoana a IlI-a sing în varianta e; folosirea numeralelor compuse numai cu pronunțarea familiară și sincoparea unor silabe: unșpe, paișpe, cinșpe, șapteșpe (șaptișpe), optișpe, douășpatru, douășcinci, douășase, treișpatru, treișcinci, obzeșinouă, cinsute etc.12 mult mai puțin frecvent, am întâlnit (în special la bărbații vârstnici) unele prepoziții utilizate cu pronunțarea dură a consoanei, ca în graiurile din Muntenia: dă, d-acolo, d-ăsta, d-asta, pa jumătate etc. foarte rar apare și pronumele personal eu pronunțat io: Vreau și io . a 19). 2) In compartimentul morfologiei și morfbsintaxei: substantivele masculine folosite la vocativ cu forma de nominativ (la singular fără -Z): Ce doriți, domnu’? (I 12); Pardon, domnu’ (I 4); Bine puiu ’ (I 32), Spuneți, domnii (I 7), etc.; - utilizarea aproape exclusivă a pronumelor și adjectivelor demonstrative în varianta non standard: (din) ăsta, (d-)asta, ăștia, (merele-)astea, (de) ăla, (din) alea', forme verbale non standard: ordonează „dă ordin“ (I 36*); conjuncția și (v. și supra) folosită cu valoarea muntenească de atenuator de politețe: Dați-mi și mie... (I 7); Vreau și io... (I 19); 3) In compartimentul sintaxei propoziției și a frazei'. replicile înlănțuindu-se cu rapiditate și întretăindu-se, propozițiile utilizate (simple sau dezvoltate) sunt, de regulă, scurte (C: E proas- pătă pâinea? V: Acuma au adus-o. Câte vă dau? - I 34), adesea 10 Pentru istoricul acestei probleme cf. Ciolac 1999: 96-101. Mai recent L. Dascălu Jinga (2002: 22-23) se referă la „limba română ‘de uz mediu’“ pentru a desemna „limba vorbită de persoane cu nivel mediu și înalt de instrucție. în situații predominant informale (dar nu numai)“. Aceasta ar corespunde subva- riantei pe care am numit-o (v. lucrarea menționată) RVCj. Dată fiind recurența elementelor citate în corpusul analizat, nu vom mai menționa interacțiunea din care provin faptele prezentate decât în cazul formelor (mai) puțin frecvente. 12 Nedorind să complicăm prezentarea prin introducerea unei transcrieri fonetice ale cărei norme ar fi trebuit menționate separat, am optat pentru această formă de notare a pronunțării numeralelor, deși ea nu corespunde normelor noastre ortografice. 177 eliptice, reduse la informația esențială (atât din partea V cât și a Q: V: Treizeci de mii. (=„Vă costă../4) (I 34); C: Șuncă Medeus. Două sute de grame (=„Aș dori...“, „Dați-mi, vă rog două sute de...“) (I 26); frazele complete, atunci când apar (prezența frazei fiind semnalată de intonație), sunt construite prin juxtapunere (C: Cred că n-are rost, e prea mică! - I 40; Cum să am ceva cu ei, îmi sunt foarte simpatici. - I 46) sau prin coordonare (C: Nu pot să le văd și aș vrea să aleg. - I 37); mult mai rar, parataxa apare între două replici succesive (cea a V și cea a C sau invers), fraza gramaticală fiind atunci construită în colaborare: V: Avem așa. Sunt acolo, C: dar sunț departe, (I 37); dintre rarele subordonate care apar, menționăm completiva directă (C: Nu știu...dacă, sânt,de_țipu \_ turbo sau nu... - I 37) și cauzala introdusă prin conjuncția că: V: Era foarte supărată că i-au spart mașina (I 34); C: Aduceți-mi să văd, că nu știu... (I 37); semnalăm și construcții de tipul următoarei, în care cauzala și completiva directă au același introducător: V: N-aveți măruntei? Nici măcar o mie cin1 sute, că să știți că nu prea am să vă dau rest (I 30); 4) In compartimentul lexicului: - vocabularul utilizat este puțin variat, fiind centrat pe domeniul tranzacției (produsele, prețul, salutul, adresarea); apar elemente familiare (de tipul - Cum? ,,Poftim, cum ați spus“, păi); mai sunt de semnalat relativ numeroasele diminutive și forme de adresare hipocoristice deja menționate (mamă, puiule, drăguță etc.), precum și câteva elemente lexicale cu tentă regională (cărora le corespund alte forme sau variante în restul țării), ca de exemplu: salutul de despărțire realizat prin formule ca pa și te pup\ substantivul compus brânză de vaci (al cărui corespondent în româna curentă din Transilvania este brânză de vacă) etc. termenii sunt în general corect folosiți sub aspect semantic; men- ționăm o singură situație în care verbului utilizat i se atribuie (de către V) un sens greșit: C: Uscătoare de păr aveți? V: Da, sunt afișate acolo pe raft (I 37). 5) Fapte de oralitate: suntele de susținere (ă, î), cu valoare fatică (de menținere a contac- tului), exclamația subiectivă (ee!), repetarea unor cuvinte, ezitările, frazele heteroîntrerupte sau autoîntrerupte sunt fenomene specifice comunicării pe cale orală, recurente în corpusul de care dispunem. 6. Concluzii Centrată pe expresia lingvistică a raporturilor dintre V și C, cercetarea de față și-a propus să analizeze modul în care se desfășoară, în momentul sincronic actual, comunicarea tranzacțională în câteva magazine bucureștene. Interacțiunile comerciale studiate sunt reprezentative pentru evoluția relațiilor dintre interlocutori 178 în magazinele din zona centrală a Capitalei. Din discuția de mai sus se desprind următoarele constatări generale: După o relativ lungă perioadă în care rolul de V s-a bucurat de un prestigiu creat artificial în societatea românească, raportul dintre rolurile instituționalizate de V și C se adaptează, în sfârșit, la economia de piață, chiar dacă reminiscențe ale mentalității anterioare mai persistă sporadic în magazinele cercetate. In cadrul evenimentului comunicativ, mărcile rolului situațional forte al V sunt evidente, iar cele, mai puțin numeroase, ale poziției dezavantajante a C sunt ocurente. Absența unei politeți marcate pozitiv la nivelul expresiei strict verbale nu înseamnă, de regulă, lipsă de amabilitate din partea V și nu anulează bunăvoința reciprocă a protagoniștilor, nici caracterul cooperativ al interacțiunii. Adoptarea accidentală a rolului psihologic forte (de părinte) de către V și de către unii C ori situarea intenționată a C pe o poziție mai joasă decât cea normală adâncește sau inversează (după caz) inegalitatea pozițiilor corespunzătoare rolurilor situaționale de Uși C. Factorii extralingvistici luați în considerare influențează diferențiat comportamentul comunicativ al V și C. Româna vorbită în magazinele studiate prezintă (la nivel fonetic, fonomor- fologic, morfosintactic și lexical) trăsături ale variantei orale de conversație din zona centrală bucureșteană. Această variantă este utilizată conform modului în care este perceput și asumat raportul de roluri și locuri de către interactanții studiați, care au trăsături identitare distincte. Referințe bibliografice Berne, E. (1964) Games People Play, New York, Grove Press. - (1975) Des jeux et des hommes, Paris, Slock. Brown, p., Levinson, S. (1978) „Universal in Language Use. Politeness Phenomena", în E. Goody (ed.), Questions and Politeness Strategies in Social Interaction, Cambridge, Cambridge University Press. C10LAC, M. (1999) Sociolingvistică românească, București, Editura Universității din București. - (2003) La communication verbale. București, Editura Universității din București. Dascălu Jinga, L. (2002) Corpus de română vorbită (CORV). Eșantioane, București, Editura Oscar Prinț. Dinu, M. (2000) Comunicarea. Repere fundamentale, București, Editura Algos (ed. a Il-a). GOFFMAN, E. (1974) Les rites d’interaction, Paris, Les Editions de Mi nu iu GUMPERZ. J. (1989) Engager la conversation. Introduction ă la sociolinguistique interaclionnelle, Paris, Les Editions de Minuit. Juillard, C. (1990) „L’expression du wolof ă Ziguinchor. Les interactions ă caractere commerciaD, Plurilinguismes, 2, 1990: 103-154. Kerbrat-Orecchioni, C. (1986) L’implicite, Paris, Editions Armând Colin. LabOV, W. (1972) Sociolinguistic Patterns, Philadelphia. POP, L. (1997) „D’un type de dialogue non cooperatif4, în E. Pietri (ed.), Dialoganalyse V, Bând 15, Referate der 5. Arbeitstagung Paris 1994, Tubingen, Max Niemeyer: 487-496. TraVERSO, V. (1999) L’analyse des conversations, Paris, Nathan. ViON, R. (1992) La communication verbale. Analyse des interactions, Paris, Hachette. 179 Le roumain parle dans des magasins bucarestois: l’interaction vendeur-client (resume) Cette recherche de sociolingusitique interactionnelle centree sur l’interaction vendeur-client s’appuie sur un corpus constitue de 55 interactions transactionnelles provenant de quelques magasins du centre-viile bucarestois. Analysant le comportement communicatif des interactants en fonction des parametres extralinguistiques impli- ques dans la recherche, nous nous sommes propose de relever: a) la maniere dont Ies protagonistes pergoivent et acceptent actuellement le rapport de roles et de places; b) de quelle fagon s’exerce l’influence des parametres extralinguistiques des locuteurs dans l’evenement communicatif; c) Ies traits caracteristiques principaux de la variete orale du roumain employee dans Ies dialogues etudies. Les conclusions Ies plus importantes sont les suivantes: Apres une periode relativement longue pendant laquelle le role de vendeur avait joui d’un prestige artificiellement cree dans la societe roumaine, les relations entre les roles institutionnalises de vendeur et de client ont fini par entrer dans la normalite, malgre quelques reminiscences de la mentalite precedente. Au cours de l’interaction, les marquers du role situationnel fort du vendeur sont recurrents, et ceux, moins nombreux, de la position faible du client sont eux aussi evidents. Les parametres extralinguistiques pris en consideration influencent de facon differenciee le comportement communicatif des protagonistes. Le roumain parle dans les magasins etudies presente les traits de la variete orale du roumain courant de Bucarest, variete utilisee selon la maniere dont est percu et assume le rapport de roles par les interactants ă traits extralinguistiques distincts. 180 Microanaliză conversațională Unități minimale și secvențializare Magdalena Vulpe Discurs reprodus: observații asupra locului enunțului citant în raport cu citatul, în româna vorbită Fără a fi cu desăvârșire neglijat, studiul discursului reprodus (DR) nu constituie, în lingvistica românească, o preocupare importantă. Lucrările mai vechi își propun ca obiective: 1. inventarierea modalităților de reproducere a unor enunțuri produse în cadrul altui act de de vorbire decât cel în curs de desfășurare și 2. descrierea modalităților indirecte de citare, accentul punându-se pe transforma- rea vorbirii directe în vorbire indirectă. Până de curând, analizei vorbirii directe i s-a acordat atenția cea mai limitată. „Recontextualizarea“ (GGIC: 428) enunțurilor originale în cadrul altui discurs se realizează prin intermediul enunțurilor citante1 (EC). EC face parte integrantă din planul narativ al textului. Forma lui canonică implică un cuvânt de declarație, de obicei un verb dicendi (VD), mai rar un verb cogitandi sau sentiendi. VD este adesea complinit de un nume în dativ (= adresantul enunțului citat); prezența subiectului formei verbale nu este, în română, obligatorie în cadrul aceluiași enunț, cu condiția ca identificarea autorului textului citat să fie posibilă din context: (1) Casierul era civil și începe să vorbească ungurește. Zic:„Âsta-i omul meu!“ Și intru cu el în vorbă și-mi spune: „Nu te îngrijora, acolo se duc toțif...]“. (V, A)2. (2) Am vorbit c u a m b a sado r u 1 român și i-am spus. Și a spus „Sigur, eu am să vă sprijin să luați copilul (HI, E)- 1 Prefer acest termen celor de introductori (GGCI: 428) sau de incise (DȘL s.v. stil), deoarece aceștia din urmă trimit, implicit, la poziția EC în raport cu enunțul citat. 2 Deoarece textele avute la dispoziție sunt transcrise după sisteme diferite și fiindcă valorile intona- ționale nu m-au interesat pentru moment, am literarizat toate exemplele. Pentru semnificația siglelor de trimitere, vezi Lista informatorilor. 183 Alături de cele specificate mai sus, alte câteva clase semantice de verbe pot funcționa ca EC, fie datorită faptului că exprimă acțiuni asociate în mod natural comunicării verbale (GA: 343; cf. Fonagy 1986: 264-272), fie considerându-le coordonate cu sau subordonate/supraordonate unui VD elidat (GGIC: 433). Introducerii prin VD - eventual implicit - a citatului în vorbire directă i se adaugă posibilitatea de a recurge la un nume: (3) Și i s-a pus întrebarea profesorului „Domne, spune-ne și nouă [...]“. Și într-adevăr răspunsul profesorului era unul foarte logic și foarte adevărat: „Nu au de ce să rămână.11 (II, D). In ceea ce privește locul EC în raport cu DR, româna nu dispune încă, precum italiana de exemplu (GGIC: 438-443), de o analiză sintactică comprehensivă a textelor reproduse, raportată, simultan, la tipul de reproducere a vorbirii, la natura semantică a verbului citant și la structura sintactică a EC (vezi, totuși, Irimia 1997: 523). GA consemnează ,Jocul cuvintelor de declarație": precedând comunicarea reprodusă, intercalate în aceasta (cu mențiunea expresă - și inexact limitativă - „între două propoziții sau fraze ale comunicării reproduse", II: 344) sau la sfârșitul ei.J Ținând seama de aceste posibilități de plasare a EC în raport cu vorbirea directă, îmi propun, în cele ce urmează, să surprind realizarea lor în narațiunea orală în limba română. Menționez că toate descrierile de până acum ale raporturilor dintre citat și cadrul lui narativ au fost făcute pe baza tex-telor beletristice. Corpusul pe care m-am bazat reprezintă româna „de uz mediu“ (Dascălu Jinga 2002: 22). El a fost înregistrat, în condiții informale, de la vorbitori nativi de limbă română4, cu studii medii sau superioare și neavând în idiolect regionalisme evidente. Cum, pentru acest tip de înregistrări, accentul a fost pus pe conversația spontană, nu am găsit, în cele două culegeri recente de română vorbită, mai mult de câteva scurte narațiuni care includ DR. De aceea, materialul a fost completat din alte surse, așa cum reiese din lista următoare a siglelor: I = Corpus de texte narative orale, înregistrate de mine, în 1969, de la 5 informatori cu studii superioare. 11= Laurenția Dascălu Jinga, Corpus de română vorbită (CORV). Eșantioane, București, Editura Oscar Prinț, 2002; 5 informatori, cu studii medii și superioare. 111= Arhiva Institutului de Istorie Orală, Cluj; 5 informatori cu studii superioare5. IV = Liliana lonescu-Ruxăndoiu (coord.), Interacțiunea verbală în limba română actuală. Corpus (selectiv). Schiță de tipologie, Editura Universității din București, 2002; 9 informatori cu studii medii și superioare. 3 Irimia 1997: 523 consideră incident orice enunț „organizat în jurul unui verb ilocutiv", indiferent de poziția lui față de citat: inițial, final sau intercalat „prin dizlocare în structura acestuia". 4 Parcurgerea unor texte din Vultur 1997 și, mai cu seamă, Vultur 2000 mi-a lăsat impresia că vorbitorii având ca limbă maternă germana au un comportament verbal diferit în chestiunea urmărită aici. 5 Materialul mi-a fost comunicat de colega Maria Aldea, căreia îi mulțumesc și pe această cale. 184 V = Smaranda Vultur, Istorie trăită - Istorie povestită. Deportarea în Bărăgan (1951-1956), Timișoara, Editura Amarcord, 1997; un informator cu studii superioare. Din cele 28 de texte narative analizate au rezultat 192 de secvențe de DR. Dintre acestea, 77 sunt precedate de un EC (cu o singură excepție cu a auzi, toate conținând un VD): (4) Și-atunci B. când îl vede [pe tata dormind] strigă „Ce faci, Alecule?“ Și tata se trezește din somn, zice „Domnule inspector, caut nod în papură41. (I, B). în 9 secvențe există numai un EC intercalat: (5) „Ce să caut eu la ministru, domle?" spune tata. „Cum să mă duc la ministru?44. (I, B) (6) „Altă*4 zice „superstiție este că dacă o substanță, fie medicament, fie pesticid, fie insecticid, este produs pe cale sintetică, deci de industrie, este mai periculos decât unul produs natural de o plantă[...]". (II, B) Doar în 2 secvențe (dintre care una discutabilă), EC este plasat după citat: (7) „De ce plângi? ", s-a răstit Ia ca. (I, B) (8) [Ultima replică a unui dialog mai lung] „Eu nu-s învățat cu astea, coane!*4 și-a refuzat. (I, B). în 71 de exemple nu există nici o marcă lexicală a calității de DR a secvenței, respectiv nici o indicație asupra emițătorului acesteia, identificarea rămânând în sarcina contextului și a intonației: (9) După câteva minute se deschide ușa: „Ăla cu regimul!44 „Păi, am spus că nu-s la regim!44 „Hai afară!4’(V,A). Pe lângă aceste patru tipuri fundamentale, am înregistrat următoarele variante: 1. EC este un nume înrudit semantic cu clasa VD - vezi ex. 3, singurul de care dispun. 2. Spre deosebire de situațiile în care formularea replicilor (de obicei de tipul întrebare - răspuns sau incluzând un vocativ) și contextul lor permite vorbitorului să se dispenseze cu toul de EC, în unele exemple putem vorbi de elipsă verbală, „urmele“ VD păstrându-se fie în subiectul lui (6 exemple): (10) Stinge căpitanii lumina, pac, „Trebuie să-mi spuneți unde s-a dus lumina.*4 (IV, I), fie în conjuncția că, introductor al vorbirii indirecte și al vorbirii directe legate (Vulpe 1980: 102-103): (11) Și-am sunat-o pe șefa. „Ce fac?44 Că „De ce n-ai venit aseară?44 (IV, F), 185 fie, în sfârșit, prin și narativ (Teiuș 1980: 100 vorbește de un „și narativ introductiv al dialogului"), eventual dezvoltat în și pe urmă: (12) Și-atunci se duce la N. Și-i spune prefectului ,,Domnule prefect! Asta-i școală-n România, nu? Se poate ca o școală-n România să nu-nvețe limba română?“ Și...„Da, ai dreptate.“ (I, B)6. Mai rar, numirea autorului textului reprodus este subliniată de și:1 (13) Și Vie spune „Ești un cerșetor/* Și el „Da. Aveți să-mi dați juma de pâine?“ Și Vie „Da.“ (IV, C). 3. EC inițial poate fi dublat de un EC final, dar am înregistrat un singur exemplu: (14) Zic „Da trenu de Tulcea...?“ întreb lumea. (I, C) 4. în legătură cu asocierea, mult mai frecventă, dintre un EC inițial și unul intercalat, vezi infra, p. 7-10. Se pune întrebarea, întrucât cele prezentate mai sus caracterizează DR din narațiunea orală? Chiar la o privire superficială, sare în ochi faptul că, din aproape 200 de exemple excerptate, nici unul nu corespunde modelului „clasic”, cunoscut încă din basmele copilăriei: (15) - Ce poruncești, stăpâne? ziseră ei. (Ispirescu: 107). Pentru verificarea acestei prime impresii, am examinat o serie de pagini literare cuprinzând DR, din autori clasici și moderni, sensibil diferiți din punct de vedere stilistic: Caragiale, Creangă, Sadoveanu, Călinescu și Mircea Eliade. Fără a urmări o interpretare statistică propriu-zisă - imposibilă pe baza unui eșantion restrâns și inegal cantitativ (din textele literare am extras 550 de exemple) - nu putem să nu constatăm inversarea raporturilor de frecvență între cele trei poziții fundamentale ale EC (inițial, intercalat și final): Oral Scris EC inițial 40,1% 10% EC intercalat 4,7% 26,3% EC final 1% 23,3% EC absent 36,9% 37,8% 6 A se compara cu formularea completă, la același vorbitor: (13) Și tata-i scrie ministrului:„Domnule ministru” zice. „Școala asta Și ministru-i răspunde „Ai dreptate”. 7 Pentru italiană, vezi GGIC: 436, unde două din trei exemple sunt din Dante! 186 în schimb, frecvența replicilor introduse direct în text, fără nici un EC lexical, este aproape egală în cele două tipuri de discurs, balanța oscilând în funcție de autorul examinat: într-o primă etapă a cercetării, când nu avusesem în vedere texte de Creangă (Jvan Turbinca și fragmente din Amintiri din copilărie), raportul era de 36,9% ~ 35,7%, în favoarea narațiunii orale. în sprijinul afirmației că, în narațiunea orală realizată în româna de uz mediu, preferința pentru antepunerea EC în raport cu DR în vorbire directă constituie o trăsătură caracteristică, pot aduce cel puțin trei argumente: 1. în vorbirea populară, oglindită în culegerile de texte dialectale8, absența EC în poziție finală este evidentă chiar la o primă lectură. 2. Caragiale, cu extraordinarul lui simț lingvistic, face o netă distincție între modalitatea de a cita a scriitorului - i-aș spune citarea literară canonică - și cea pusă în gura personajelor sale. Dacă în Vizită și D-l Goe predomină net indicația finală (35 de exemple, față de 9 inițiale și 17 incidente), în scurtele relatări narative ale personajelor din piesele de teatru EC este plasat aproape exclusiv în poziție inițială: (16) Lui d. Nae i se pare că spițerul cere un bilet, și-mi zice: „lordache, un bilet nou lui d. Frichinescu...", așa-1 cheamă. Dar el zice: „Eu bilet nou? N-am cerul; al meu c neînceput... [...] și d. Nae zice: „Bine!" și-i trage o dungă. Pleacă spițerul. Zice d. Nae: „lordache, biletul spițerului e cu scamatorie". (Caragiale: 238) (17) Da’ să vedeți ce s-a-ntâmplat... coane Fănică. Din vorbă-n vorbă, Cațavencu zice: „Mă prinz cu d-voastră că o să voteze cu noi cine cu gândul nu gândiți [...]. Ia ascultați..." Diavolul de popă, n-are de lucru? se scoală repede de la joc și zice: „Să mă-ngropi, sunetul meu, Năică, nu citi... stăi, s-o ascult și eu...să-mi aprinz numai țigara". (Caragiale: 107) (18) Cum intru se scoală cu respect și mă poftește pe fotei.„Venerabile"-!! sus, „venerabile"-n jos. „îmi pare rău, că ne-am răcit împreună, zice el, că eu totdeauna am ținut la d-ta [...]“ și în sfârșit o sumă de delicatețuri... Eu serios, zic: Stimabile, m-ai chemat să-mi arăți un docoment, arată docomentul!" Zice: „Mi-e teamă, zice, că o să fie o lovitură dureroasă pentru d-ta [...]" și iar delicatețuri. Zic iar: „Stimabile, ai puțintică răbdare, docomentul"...El, iar: „...că de, damele..." [...] După ce-i pui piciorul în prag și-i zic: „Ia ascultă, stimabile, ai puțintică răbdare: docomentull", vede mișelul că n-are încotro [...]. (Caragiale: 113). 3. în sfârșit, deși în textele de Creangă pe care le-am examinat frecvența EC în poziție incidență se apropie de cea din textele literare (22,5%), EC în poziție inițială are o frecvență aproape dublă (19,3%), compensată de ocurența slabă a EC în poziție finală (10,8%). Explicația marii diferențe de frecvanță a EC inițial în cele două tipuri de discurs trebuie căutată în însăși modalitatea materială de transmitere a mesajului: acustică sau vizuală. în comunicarea orală, EC are un dublu rol: de a semnala schim- barea planului discursiv și de a desemna autorul mesajului reprodus. Comunicarea scriptică dispune de mărci grafice specializate pentru indicarea citării - ghilimele și 8 Din păcate, numai din graiurile de tip muntenesc au fost publicate texte narative destul de lungi pentru a include DR în vorbire directă. Rămâne, prin urmare, deschisă chestiunea existenței altor preferințe structurale în alte zone. 187 linie de dialog, cărora li se asociază, după caz, două puncte - cu ajutorul cărora cititorul este informat că textul imediat următor aparține altei enunțări. In felul acesta, EC este „descărcat" de una dintre funcțiile sale și poate fi deplasat la sfârșitul DR sau intercalat în acesta, scriitorul evitând monotonia unor structuri textuale repetitive. EC intercalate merită o discuție aparte. în corpusul oral examinat n-am întâlnit deloc structuri de tipul celor din proza literară, precum: (19) - Le-am spus, începu el cu o mare tristețe în glas. Le-am spus că nu înțeleg. Zadarnic s-au pregătit în timpul verii, și au învățat. Zadarnic: orice am face, nu înțeleg!... - Sau poate înțeleg, șopti fata9, dar înțeleg tocmai pe dos. (Eliade: 166). Singurele VD care apar în poziție incidență sunt a zice și, mult mai rar, a spune™ Precizez că am luat în considerare numai cazurile în care VD incident era singurul indicator al schimbării planului discursiv. Sensibil mai numeroase sunt situațiile în care citatul este introdus printr-un EC (conținând un VD), textul lui fiind, în continuare, întrerupt o dată sau de mai multe ori, de zic, respectiv zice\ (20) Le spuneam chiar „Nu” zic, „cineva tre să facă în țara asta ceva”. Și taică-meu spunea „Ce?! Lasă, că sunt alții“ zice, „ce poți tu singur să schimbi?” (III, D) (21) Și el, povestind tiganu zice, „Păi” zice „eu mă-nsor cu ea.” Ce „Și dacă mă-nsor, mă-mbrac, boierule, da am niște haine!” (I, A) (22) Cineva zicea că „Dacă se apucă și ăștia să tragă” zice, „ne omoară pe toți” zice ..suntem prinși în cerc și nu mai scăpăm nici unu de-aicea”. (III, D). GA semnalează fenomenul, în treacăt, în două contexte diferite, menționând că „repetarea exagerată, devenită tic, a verbului a zice are caracter neliterar" (344), verbul funcționând ca un cuvânt de umplutură, repetat „în mod inconștient de cel care vorbește" (447). Mai aproape de adevăr este interpretarea prin care verbului repetat i se atribuie „rolul unei adevărate unelte gramaticale servind la marcarea vorbirii directe și la distingerea ei de cea indirectă" (345). în realitate, VD repetat nu funcționează în registrul gramatical, ci în registrul discursiv și nu diferențiază vorbirea directă de cea indirectă, ci planurile discursive. Fără a nega posibilitatea ca, la unii vorbitori sau în anumite situații psihologice, repetarea VD să capete caracter de tic verbal: 9 Asemenea „indicații scenice” privind modalitatea de rostire a DR, necesare și deci frecvente în textul literar scris, sunt neobișnuite în narațiunea orală, unde povestitorul preferă să imite pe vorbitorul citat, în măsura în care acest lucru are importanță pentru narațiune (Vulpe 1993: 267-268). Uneori, asemenea imitații sunt urmate de un EC, al cărui rol este mai de grabă acela de explicație a unei pronunțări marcate (vezi ex. 7, în care replica citată este spusă răstit). 10 L-am înregistrat, în acestă poziție, numai în replica redată în ex. 5. 188 (23) Vine un băiețel cu o iapă [...], zice „Vreți... tanti” zice „să-i dau drumul la trap?” Zic „Nu” zic „lasă că plec eu așa.“ (I, D - vezi și ex. nr. 22, 23), consider că, în cele mai multe cazuri, VD repetat,,functions as a deictic morpheme pointing to the reported utterance“ (Fonagy: 266). Asumarea acestei funcții de către VD este favorizată de anumite trăsături ale discursului și este marcată formal. Voi enumera întâi mărcile formale. a) în româna vorbită, singurul VD cu funcție deictică este a zice. Vorbitorii îl utilizează indiferent dacă în EC inițial apare tot a zice sau alt verb: a spune, a întreba etc. - vezi exemplul 21. b) Funcția non-referențială (Fonagy 1986: 262), de „ghilimele deschise44, a verbului a zice este pusă în evidență de situațiile în care el urmează imediat după un VD referențial: (24) -Ș-aveam niște emoții, M., ceva îngrozitor. Că mă gândeam zic „Ce dracu, eu [...] n-am mai mers de-atâția ani [călare]44 zic, „dacă mă fac de râs?44 (I, D) (25) l-am zis Evei zic „Tu, îmi aduci și mie prefectura și o scriu eu” (IV,F) c) A zice deictic formează un enunț monolexical, nefiind niciodată completat de subiect sau de obiectul indirect. d) Ca și în maghiară (Fonagy 1986: 262), în româna vorbită VD cu funcție deictică se găsește în poziție neaccentuată în enunț, ceea ce explică reducerea corpului său fonetic de la zice la ce - vezi ex. 21. în vorbirea populară, ce deictic este cu mult mai frecvent. Din poziție incidență, ce deictic se poate „deplasa44 înaintea unei replici, cu condiția ca aceasta să fie inclusă într-un dialog mai amplu: (26) Și când am coborât din tren, era o țăranc-acolo, și zic „Nu știi unde stă doctorul [...] dumneavoastră de aicea?” Și ce „Cum să nu știu, doamnă” zice. Zic „Eu sunt mama lui și am venit să-l văd.” (II, A) (27) Zice „Domnule Alecu, eu nu-ți pot rezolva hârtiile dumitale. Ministru vrea să te vadă.” Ce „Păi ministru nu mă cunoaște! Nu-1 cunosc!” „Păi te cunoaște el” zice, „te cunoaște foarte bine”. (I, B; fragmentul face parte dintr-o secvență de 8 replici.) e) Spre deosebire de VD referențiale, care pot sta fie la prezent, fie la un timp trecut11, a zice cu funcție deictică este totdeauna la prezent - vezi ex. 21,23,25,26. f) Specializarea lui a zice ca deictic discursiv poate merge până la pietrifi- carea lui în forma de indicativ prezent pers. 3 singular, indiferent de persoana VD referențial pe care îl reia: 11 în materialul examinat, n-am găsit un VD referențial la viitor urmat de zice deictic și nici nu cred construcția posibilă. 189 (28) Și chiar n-a trecut o săptămână [...] și am spus „Uite44, zice „vezi că totuși au fost care au putut să schimbe ceva?“ (III, D) (29) Ăștia-i spuneau... „Bine!“ zice, „daa acuma dacă te-nsori cu ea... o să se facă fată cuminte/4 (I, A). Condițiile contextuale care favorizează utilizarea de către vorbitorii culți a lui (zi)ce intercalat deictic sunt greu de stabilit pe baza materialului restrâns avut la dispoziție, mai ales că frecvența construcției este mai mică decât în vorbirea populară. Voi hazarda, totuși, câteva observații: a) Frecvența în text depinde, desigur, în oarecare măsură de deprinderile ideolectale ale informatorilor; cele mai multe exemple - în raport cu dimensiunea textului - le-am cules de la I,D, I,A și IV,F. De aceea nu poate fi respinsă total catalogarea fenomenului ca tic verbal. b) Intervenția unei întreruperi în textul citat favorizează apariția semnalului deictic la reluarea DR: (30) Și zic „Din câte știu”, eu foarte sinceră, le-am spus, zic „o să-1 dăm la avocați”. (IV. G) (31) Deodată aud pe șeful gării, plimbându-se pe peron de la un cap la altul, „Cine este domnul R. V.?44 In sfârșit! Ce „V-a căutat aseară mașina domnului director (...)“ (I, C - singurul exemplu de zice deictic la acest informator). c) Un citat lung impune, de asemenea, utilizarea deicticului discursiv. Interesantă, în această ordine de idei, este construirea unui tip special de discurs reprodus, specific, după părerea mea, tocmai vorbirii culte: redarea orală, din memorie, a unui text citit. Inexistentă practic, ca situație, în vorbirea populară și nepermisă, în această formă aproximativă, în scris, redarea orală a unui mesaj scriptic se caracterizează, în corpusul nostru, prin abundența deicticului zice: (32) Și vine revista asta și spune „Este o minciună.44 [...] Zice „Nici poveste/'Zice „Nu e o descoperire a anilor ’80, a fost descrisă-n 1952, ’54, când freonul aproape nu se-ntrebuința, și-au fost descrise găurile-astea.44 Zice „Și-au fost, pe urmă, redescoperite chipurile-n 1984, făcându-se agitația cu freonul.44 Zice „Nici poveste.44 ...Să vezi ce spune despre pesticidele sintetice. [Ce spune?] Zice „Pesticidele sintetice44 zice ..reprezintă 1% din ceea ce acționează ca pesticide în natură. Pentru că fiecare plantă sintetizează pesticide naturale care să le apere de invazie de gâze44,de nu știu ce, știi'?12 Și zice ..99% [...] din pesticidele existente în natură sunt pesticide naturale, la fel de toxice ca și pesticidele sintetice. Alea reprezintă 1%.Oricât de tare-ai da cu ele, tot reprezintă numa 1%” zice „și nu-s cu nimic mai periculoase decât pesticidele naturale.44 (II, B). In transcrierea deosebit de detaliată a trăsăturilor suprasegmentale, practicată în CORV (= II), zice deictic este, în acest fragment, marcat ca fiind pronunțat rapid, spre deosebire de EC inițial spune, evident referențial. Dacă ținem seama de legătura remarcată între lungimea DR și desemanti- zarea lui zice repetat, înclin să cred că, în unele replici incluse într-un dialog mai lung, VD intercalat13 are tot funcție deictică, deși nu este asociat cu un EC inițial: 12 Locul unde se termină, în această secvență, DR este greu de stabilit cu exactitate. 13 La calcularea frecvenței pozițiilor EC, am ținut seama numai de poziția propriu-zisă. 190 (33) Și pe-un pat [...], doi copii de 18 ani, plângeau. Și doctorul D. zice...„De ce plângeți?“ „Păi n-am mâncat de patru zile“, zice, „dar dumneavoastră cine sunteți?” Ce „Eu sânt” zice „medicu șef al județului.” 14 (I,B) Rezumând observațiile de mai sus referitoare la româna vorbită de uz mediu, se poate spune că: a) EC îndeplinește, în discurs, două funcții: 1. indică schimbarea planului discursiv, semnalând inserarea în planul discursiv principal a altui act de vorbire; și 2. orientează asupra emițătorului acestui act de vorbire reprodus; b) verbul a zice poate fi utilizat exclusiv - sau preponderent - cu prima funcție, în cazul acesta având rolul unui deictic discursiv, identificat ca atare și de câteva mărci formale; c) poziția inițială a EC în raport cu DR este evident preferată de vorbitori, care evită, în schimb, poziția finală, narațiunea orală deosebindu-se net, din acest punct de vedere, de cea literară; d) în cazul unui VD intercalat în DR, uneori chiar și în cazul unui (zi)ce inițial inclus într-un schimb de replici, limita dintre referențial și deictic se dovedește labilă, mai ales dacă transcrierea nu dă suficiente indicații asupra intonației. Limitându-ne la problema de topică transfrastică abordată mai sus, rămân deschise cercetării o serie întreagă de chestiuni: a) relația dintre conținutul lexical al verbului din EC și poziția acestuia în raport cu DRL\ b) relația dintre timpul gramatical al verbului din EC și poziția relativă a acestuia16; c) momentul istoric în care convenția literară a trecut de la preferința pentru EC antepus, specifică discursului oral dar și scrierilor arhaice (vezi, de exemplu, Evangheliile sau textele arhaice grecești), la EC intercalat sau final, majoritare în proza clasică; d) raportarea la narațiunea populară, cu care narațiunea în româna de uz mediu nu se identifică, dar de care se apropie mai mult decât de literatură; e) compararea cu situația din alte limbi (cf. demersul lui Fonagy), pentru stabilirea unei eventuale specificități a limbii române. Referințe bibliografice GA ( 1963) Gramatica limbii române, voi. al II-lea, Editura Academiei. Bidu-Vrânceanu, A., Călârașu, C., Ionescu-Ruxândoiu, L., Mancaș, M., Pană Dindelegan, G. Dicționar general de științe. Științe ale limbii, București, Editura Științifică, 1997 (= DȘL). Caragiale, I. L. (2000) Opere. II. Teatru. Scrieri despre teatru. Versuri. București, Editura Univers Enciclopedic, 14 De remarcat plasarea „inversată” a lui ce și zice. 15 Rămâne, de altfel, de stabilit inventarul verbelor - dicendi, semiendi, cogitandi sau de altă na- tură - care funcționează în nivelul lingvistic avut în vedere. Este de așteptat ca în comunicarea orală, care beneficiază de posibilitatea imitării directe a rostirii originare, varietatea impresionantă a verbelor funcționând ca didascalii în narațiunea beletristică, să fie mult redusă. 16 N-am găsit, în coipusul examinat, nici un VD la perfectul simplu, timpul predilect al narațiunii literare. 191 Eliade, M. (1981) în curte la Dionis, [București], Editura Cartea Românească. Dascâlu Jinga, L. (2002) Corpus de română vorbită (CORV). Eșantioane, București, Editura Oscar Prinț. Fonagy, I. (1986) „Reported speech in French and Hungarian“, în Coulmas, F. (ed.), Direct and indirect speech, Berlin/New York/Amsterdam, Mouton/de Gruyer: 255-309. Irimia, D. (1997) Gramatica limbii române, Iași, Editura Polirom. ISPIRESCU, P. (1883) Legendele sau basmele româniloru, adunate din gura poporului de..., București, Tipografia Academiei Române. Renzi, L., Salvi, G., CARDINALETT1, A. (1995) Grande grammatica italiana di consultazione. III. Țipi difrasi, deissi, formazione delle parole, Bologna, II Mulino (= GGIC). Teiuș, S. (1980) Coordonarea în vorbirea populară românească, București, Editura Științifică și Enciclopedică. Vulpe, M. (1980) Subordonarea în frază în dacoromâna vorbită, București, Editura Științifică și Enciclopedică. - (1993) „Sur le dialogue reproduit dans la narration orale“ în LOFFLER, H. (ed.), Dialoganalyse IV, Referate der 4. Arbeitstagung, Basel 1992, Teii I, Tiibingen, Max Niemeyer: 265-271. VULTUR, S. (coord.) (2000) Germanii din Banat prin povestirile lor, București, Editura Paideia. Anexă: Lista informatorilor I: A = b., 42, facultatea de litere B = b., 69, avocat C = b., 70, profesor universitar (istorie) D = f., 37, facultatea de litere E = f., 34, arhitectă II: A = f., 89, facultatea de litere B = b., 57, facultatea de medicină C = f., 31, facultatea de studii economice D = b., 44, facultatea de biochimie E = f., 33, facultatea de litere III: A = f., 42, facultatea de litere B = b., 76, facultatea de medicină C = b., 62, facultatea de construcții D = b., 34, facultatea de mecanică E = b., 62, facultatea de științe agricole IV. A = b., 30, asistent medical B = b., 77, profesor pensionar C = f., 20, studentă D = b., 60, profesor E = f., 35, asistentă medicală F = f., 25, studentă și ziaristă G = f., 28, economistă H = f., 40, ziaristă I = b., 30, ziarist V. A = b., 70, preot 192 Discours rapporte: la place de l’enonce citant par rapport ă la citation en roumain parle (Resume) Pour le roumain parle d’usage courant, la place de l’enonce citant (EC) par rapport au discours direct cite n’a pas ete etudiee. Partant d’un corpus de narrations orales informelles, contenant des citations en discours direct, Pauteur constate que des trois positions possibles - inițiale, finale et intercalee - la position inițiale est de loin la position preferee (40,1%), tandis que l’EC final est pratiquement absent (1%). Ceci, â la difference des textes litteraires, ou les EC finals et intercales detiennent la majorite. Dans le discours ecrit, qui dispose de signes graphiques pour signaler le passage ă un autre plan discursif, la presence de l’EC juste avant la citation n’est pas imperieusement necessaire. Par contre, le discours oral utilise l’EC en tant que deictique discursif, aussi bien pour annoncer une citation que, et surtout, au long d’un fragment rapporte plus ample, en l’interrompant de frequents je dis et il dit. En roumain parle, la fonction de deictique discursif intercale n’est assumee que par le verbe a zice sans determinants. Etant non accentue dans le texte, il est diminue phonetiquement et, parfois, morphologiquement fige. 193 Irina Matei-Floarea bogdanfloarea@myX.net Secvențe metalingvistice în româna vorbită Des qu'on parle, on parle de sa parole O. Ducrot 0. Introducere Comunicarea orală se caracterizează prin faptul că nu poate face retușuri fără a lăsa urme. Tot ce se spune rămâne în structura textului emis. De aceea, toate intervențiile verbale asupra textului și asupra condițiilor de elaborare se integrează discursului. Intenția vorbitorului este de a se face înțeles. In acest scop el se poate repeta, poate avea ezitări, poate începe și apoi abandona o construcție, ca apoi să apeleze la reformulări și autocorectări etc. Interlocutorul, la rândul lui, poate aduce o completare mesajului, îl poate întrerupe sau corecta, poate să ceară lămuriri, își poate manifesta acordul sau dezacordul cu cele spuse. Toate aceste fenomene iau de cele mai multe ori o formă metalingvistică în economia discursului, trădând efortul vorbitorilor de a se adapta situației comunicative. Comentariile strict metalingvistice orientate asupra codului utilizat în comunicarea verbală pot fi obiective și „științifice", aducând informații exacte sau vizează numai o situație particualară actualizată de enunțul respectiv, îmbrăcând diverse forme (cf. Ciolac 2003). Morel (1985) definește enunțurile metadiscursive ca fiind acele enunțuri care pot dispărea din structura unui discurs, fără a afecta coerența întregului, dar a căror producere este legată de acel discurs, în totalitatea lui, prin faptul că se referă fie la interacțiunea dintre interlocutori, fie la forma pe care o ia schimbul verbal dintre aceștia sau la conținutul pe care-1 conțin anumite formulări. In cele ce urmează vom încerca o trecere în revistă a celor mai frecvente tipuri de enunțuri metalingvistice, precum și a câtorva metadiscursive, așa cum apar în corpusul de română vorbită CORV (Dascălu Jinga 2002a). 1. Secvențe metalingvistice de tip monologa! (datorate acțiunii unui singur vorbitor) 1.1. Glosări Uneori, pentru a face enunțul mai clar, locutorul glosează anumiți termeni, utilizând diverse procedee. 194 1 .1.1. Definitii - simple: Chirpici e un fel de cărămidă ne:. arsă^ NEcoaptă. (CORV: 60) - incluse într-o propoziție atributivă: Ce era dintre prăjiturile cuRENte din copilăria meaî era Bishop’s Brot. Care era din /î checul de albușî și-năuntru cu stafide și cu migdale. (CORV: 124) introduse printr-o marcă explicativă specifică {adică)\ Și erau făcute din chirpici? (...) Adică se amestecă pământ cu paie. Se usucă la soareî și se clădește. (CORV: 60) LI .2. Sinonimele întăresc ideea exprimată, fie prin acumulare: Consiliu național pentru Studierea Arhivelor SecuritățiiT o dată înființat? trebuie să devină arhivelor. (CORV: 237), fie prin înlocuirea unui termen cu unul mai potrivit: lipsa de (AK) gaura de ozon care face ca să păTRUNdă nu știu ce radiație (CORV: 76) 1 .1.3. Prin intermediul parafrazelor vorbitorul aduce o explicație în plus, pentru a face mai clar discursul: popor sedentar? adecă așeZAT pe locuri^ și NU /î vagabondă sau nomadă (...) (CORV:94) Copilul lui este: muLAtru? cu părul crețî adică se VEde că nu e neamț-i nu? (CORV: 131) sau pentru a-1 nuanța: pentru Profesor? /ă institutu ăsta a fost /ă: . . biserica dânsului? adică . . ceva: mai mult chiar decât faMllia pot să spun. (CORV: 161) 1.2. Reformulări După Borillo (1985) reformulările sunt menite să modifice sensul inițial al termenului folosit, îndeplinind trei funcții: atenuare, amplificare sau evitarea folosirii nepotrivite a unui termen (cf. și Dascălu Jinga 1998a). 195 1.2.1. Atenuare Mai întâi să spun că l-am cunoscut pe Victor Jinga (AK) l-am văZUT mai bine zisl pe Victor Jinga? (CORV: 178) 1.2.2. Amplificare în /î: viața publică el a fost apropiat de: Partidul Național Țărănesc? nu numai apropiată a fost PreșeDINte al Tineretului Național Țărănesc (CORV: 180) 1.2.3. Evitarea folosirii nepotrivite a unui termen fiul lui o să fie un negru cu bani? sau mă rdg? un mulatru cu bani. (CORV: 131) De cele mai multe ori aceste reformulări sunt marcate structural prin diverse mijloace (Dascălu Jinga 2002b): adăugarea unui element limitativ: Sunt la fel de periculoase și unele <î și altele î> dar (AK) sau la fel de puțin de periculoase (CORV: 79); folosirea unui conector specific: Nu? adică nici nu eram măritată (CORV: 139). Ele pot fi marcate și în plan prozodic, de pildă, prin folosirea unui ton înalt al vocii: era mâncare PROAStăf ASpră? făcută de un grăjDAR. Era o mâncare <1 INACceptabilă î> (CORV: 85) 1.3. Rectificări 1.3.1. Autocorectări nemarcate structural Când, în procesul enunțării, vorbitorul își dă seama că a folosit un termen greșit, se autocorectează, înlocuindu-1 cu altul, pe care îl consideră mai corect. Momentul de reperare a erorii poate trece neobservat de către interlocutor, vorbitorul făcând rectificarea în mod direct, fără a marca în vreun fel „greșeala44. Aceste rectificări au fost numite autocorectări nemarcate structural (Dascălu Jinga 2002b) De eXEMplu? în Argeș? există un obicei? în care se fac „frați de oală". (AK) Se fac veri (CORV: 102) 196 1.3.2. Autocorectări marcate structural De cele mai multe ori însă momentul descoperirii erorii este marcat prin diverse procedee. Secvența autocorectării este formată, în acest caz, din trei elemente: (l)cuvântul eronat, (2) reperarea erorii și (3)cuvântul corect (Dascălu Jinga 2002b). In faza a doua apar elementele de marcare a autocorectării, elemente care pot fi lingvistice sau de altă natură. Aceste mărci au fost numite de Hockett (1973, cipud Dascălu Jinga 2002b: 44) elemente de „editare'4 (editing), adică de semnalare a erorii și, în același timp, de anunțare a corectării. I.3.2.I. Autocorectări marcate prin tăierea cuvântului Și să știi că așaî destul de la- (AK) el e lateRAL față de șosea.(CORV: 71) cum es- (AK) era și firescT (CORV: 187) în măsura-n care SÂNT și ei cetățeniî ai ț- (AK) statului român (CORV:239) I.3.2.2. Autocorectări marcate prin ezitări nonlexicale (/î, /ă): Da1 CE se-ntâmplă în fi (AK) la: târgul ăsta de Sfânta Mărie (...)(CORV:98) 1.3.2.3. Autocorectări marcate prin pauze: uluirea mea a fost produsă printre altele și de faptul că la o.. (AK) un eveniment (CORV: 186) I.2.3.4. Autocorectări marcate prin combinarea acestor elemente - tăierea cuvântului + ezitare nonlexicală: Florile-a- (AK) fi gaROAfele într-un borcan mare care l-am învelit frumos (CORV: 196) - pauză + ezitare nonlexicală: Mama meaî .. ca:.. (AK) fi elevă încă fiindl lua lecții de pian (CORV: 119) de vină sunt /î:: compușii cloro- fi:. ... (AK) floro-carbonici (CORV: 76) I.2.3.5. Autocorectările marcate structural prin mijloace lexicale Dascălu Jinga (2002b) include în categoria elementelor de editing și mărcile lexicale, care pot fi de mai multe feluri: repetarea termenului greșit: Da’ trebuia să să . oCUpe totuși de: de (AK) cu Academia că era: (...) (CORV: 49) - în limba română este des folosit cuvântul ăsta pentru a înlocui un cuvânt pe care nu ni-1 amintim (Dascălu Jinga 2002b): P> (CORV: 116) 197 - repetarea termenului greșit precedat de adverbul negativ nu: Nici nu mi i-a măsurat. (...)(AK) Nul NU că nu i-a măsurati nu i-a număRAT am vrut să zic. (CORV: 116) - prin intermediul unor expresii cu valoare metalingvistică explicită: pot să spun, ca să zic așa, cum se cheamă?, vreau să zic, să zicem, mă rog: avoCAții sânt de . forța numărul unu după finanțe? (AK) deci numărul doi să zicem (CORV: 109) fiul lui o să fie un negru cu banii sau mă rogi un mulatru cu bani. (CORV: 131) Uneori aceste expresii nu anunță o rectificare, ci doar marchează ezitarea vorbitorului în alegerea unui termen, efortul de a găsi cea mai potrivită formulă pentru semnificația mesajului său. Devine evident în acest caz felul în care discursul se elaborează în momentul vorbirii: era perioada de a- (AK) de: CUM se cheamă. /ă: (5 sec) camuflaj? (...) (CORV: 146) el a rămas cu Viorica-n . cămăruța aiaî unde mai eRA un fel de: . / m /m masă dacă poți să-i spuil nici nu știu ce eraT (...) (CORV: 61) 13.3. Autocorectările pot fi marcate prozodic, caz în care vorbitorul pronunță elementul corect pe un ton diferit sau cu o intensitate diferită față de cel greșit (Dascălu Jinga 2002b): adică pă undeva toți (AK) TOT ăștia sânt pă <î primul loc. î> (CORV: 127-128) 1.3.4 . Autocorectări marcate structural și prozodic care nu s-au uitat la faptul că di- (AK) MArea diferență era: numa în materie de salarii. (CORV: 156) - putem vorbi aici și de cazul de supramarcare prin repetarea cuvântului greșit cu intonație rejectivă: în ultima vreme rușii au [...] în ultima vreme! în ultimii zeci de ANI (...) (Dascălu Jinga 1997:55) 1.4. Autoevaluări Există în cadrul discursului oral anumite secvențe parentetice, cuprinzând comentarii ale vorbitorului asupra propriei producții, în care acesta explicitează un anume fragment din discurs, de obicei (dar nu totdeauna) precedent: 198 și-a cumpărat /î. o (AK) un tablou de: Luchianî ... lucru pă care mă rogi „n-o să i-l iert" i-o vorbă mare^ da’ de câte ori mi-aduc aminte m-apucă . pandaliileî (...) (CORV: 117) este mai mai puȚIN infamanti (...) (CORV: 166) unde e de subliniat faptul că secvența metalingvistică parentetică este rostită mai rapid (= R). Tot o funcție metalingvistică îndeplinesc în cadrul discursului nenumărate construcții incidente, având, în general intonația „parentetică44 specifică (Dascălu 1974), adică un ton coborât, ușor ascendent spre final, prin care vorbitorul justifică folosirea unui anumit termen, îl evaluează, se distanțează de el etc.: Cel care le folosește este considerat inCULTl este considerat / î Noi sântem mai . . deci e considerat (...) (CORV: 165) unde e de subliniat tonul „jos44 (=J), specific parentetic, dar și rostirea apăsată (= MARC), specifică „citării44, a cuvântului dejosați, prin care vorbitoarea se distanțează de acest termen, subliniind că nu face parte din vocabularul ei, ci al țăranilor anchetați „pe teren44. 2. Secvențe metalingvistice de tip dialogal (rezultate prin colaborarea vorbitorului cu interlocutorul) In interacțiunea continuă dintre un vorbitor și unul sau mai mulți interlocutori, structura internă a unei conversații se organizează conform unor strategii de cooperare în cadrul și în interesul interacțiunii. 2.1. In efortul său de a găsi formularea potrivită, vorbitorul poate fi ajutat de interlocutor, care intervine cu o sugestie lexicală (Dascălu Jinga 1998b), acceptată de vorbitor prin repetarea termenului respectiv. în astfel de cazuri vorbitorul preia sugestia interlocutorului, iar schimbul verbal prezintă o structură ternară, formând ceea ce Dascălu Jinga (sub tipar) numește „triade metadiscursive44. AH: Dai s-au:: LDJ: au acceptat AH: resemnat? au acceptati au acceptat mai ales. (CORV: 109) DD: și ea e FOARte liberă? și-adică foarte cum se spune// VJ: tolerantă DD: tolerant-asal (.. ) (CORV: 132) 199 AH: O lume <@ destul de nebun-așaî @> dar care totuși are un /î: LDJ: Funcționează. AH: Este o societate care funcționează^ și materialîeste: . ALTfel decât restul. (CORV: 111) 2.2. Strategiile de rectificare care implică și interlocutorul iau, de asemenea, aspectul unei triademetadiscursive. 2.2.1. Autocorectarea heteroinițiată: eroarea este localizată de interlocutor, după care vorbitorul se autocorectează preluând termenul propus de acesta. Eroarea poate fi semnalată printr-o întrebare care cere lămuriri: G: Ea îi lăsase vorbăi „Dacă vrei pro’ să pleci". L: CUM? G: (AK) „Dacă vreiî poți să pleci" (Dascălu Jinga 2002b: 62) printr-o intervenție în care termenul greșit este precedat de un cuvânt interogativ: C: Stăteau la nora lu Grete (...) V: CA re nora lu Grete. C: Păi nu. Nu. A lui Lucica (ibidem) sau prin intermediul unei întrebări „ecou“: MV: Trebuie să mă duc să vopsesc ouălele AG: Ouălele? MV: Așa se zice la Bran (Dascălu Jinga, sub tipar) Se poate întâmpla ca încercarea interlocutorului de a corecta replica vorbito- rului să eșueze, atunci când vorbitorul nu acceptă termenul propus de interlocutor, iar în faza a treia nu apare autocorectarea prin repetarea acestuia: MM: numai și numai țigani GA: da’ rromi nu poți să le spui? MM: ți<î 2 ani î> ți [i<î ^ani î> (CORV: 99) DD: Sânt foarte multei spicherițe VJ: spicherițe DD: Spicheriței da. (CORV: 130) 2.2.2. In cazul heterocorectării autoinițiate vorbitorul reperează propria eroare, cel care face corectarea este interlocutorul, iar vorbitorul preia în intervenția următoare termenul corect: C: fusesem în Italia și acolo nu era școală// L: La Bolzanoi (AK) nui lan C: (K) La Brazzano L: BraZZAno^ da. (Dascălu Jinga 2002b: 66). 200 2.2.3. Interlocutorul poate interveni în discursul vorbitorului, semnalând o eroare în cadrul acestuia și oferind o alternativă pe care vorbitorul o preia în intervenția următoare. Este vorba în acest caz de heterocorectarea heteroinițiată. C: Acolo era toată geneologia familiei de Ia 1600 și (...) V: (K) GeneAlogia. C: Dai genealogia familiei Onișor. (Dascălu Jinga 2002b: 70) 2.3. Enunțurile orientate asupra condițiilor producerii mesajului sunt în general enunțuri metadiscursive, care se referă mai puțin la conținut cât la maniera în care e transmis sau primit mesajul, asigurând așa-numita efficacite communicationnelle (Borillo 1985). 2.3.1. Enunțuri care vizează actul actul enunțării în sine, reprezentate adesea prin verbe performative : cu-ngăduința dumneavoastră? declar deschis acest simpozion? (...) (CORV: 176) aș vrea să închei cu asta și cred c-am să și pot? (...) (CORV: 186) vă rog să-mi permiteți să vă salut în numele Senatului Academiei de Științe Economice. (CORV: 174) să NU vă: imaginați și vă: (AK) o declar [râde] <@ cu toată solemnitatea @> care va putea fi verificată? că Alianța Civică va fi o organizație care se va afla la putere (CORV: 270) 2.3.2. Enunțuri prin care vorbitorul controlează receptarea mesajului: (...) din moment ce cabinetul medical este o . (CORV: 289) 2.3.3. Enunțuri prin care interlocutorul îi transmite vorbitorului că îl urmărește cu atenție (semnale de tip back channel)\ DT: cumva să:: OG: vă rog vă rog (CORV: 265) SS: e o stradă_scurtă? care se termină cu un bloc (...) LDJ: A șa. SS: Ș-apoi numărul douăștrei la blocul ăla. (CORV: 212) Diferitele tipuri de enunțuri metalingvistice prezente în cadrul conversației spontane susțin discursul și asigură viabilitatea schimbului verbal. Vorbitorul este întotdeauna preocupat de eficiența mesajului său. în sprijinul informației pe care o aduce, el apelează la diverse glosări, adăugiri, parafraze etc. sau se referă la condițiile și procesul elaborării discursului. Toate aceste enunțuri de natură metalingvistică fac parte integrantă din economia schimbului verbal, devenind astfel caracteristice pentru comunicarea orală. 201 Referințe bibliografice BORILLO, a. (1985) „Discours ou metadiscours?“, DRLAV. Revue de linguistique 32: 47-61. Ciolac, M. (2003) La communication verbale, București, Editura Universității București. Coste, D. (1986) „Auto-interruptions et reprises", DRLAV. Revue de linguistique 34-35: 127-139. Dascâlu, L. (1974) „On the parenlhetical intonation in Romanian“, Revue roumaine de linguistique, XIX, 3: 231-248 Dascâlu Jinga, L. (1997) „Rejective repetitions“, Revue roumaine de linguistique, XLII, 1-2: 47-59. - (1998 a) „Some notes on appropriateness repair in spontaneous speech“, Revue roumaine de linguistique, XLIII, 5-6: 343-350. - (1998 b) „Repetiția ca acceptare a sugestiei interlocutorului*4, Studii și cercetări lingvistice, 1-2: 93-105. - (2001) Melodia vorbirii în limba română, București, Editura Univers Enciclopedic. - (2002 a) Corpus de română vorbită (CORV). Eșantioane, București, Editura Oscar Prinț. - (2002 b) Corectarea și autocorectarea în conversația spontană, București, Editura Academiei Române. - (sub tipar) „Metadiscursive triads“, în M. Bondi, S. Stati (eds.), Dialogue Analysis Bologna 2000, Tiibingen, Niemeyer. Ducrot, O. (1980) Les mots du discours, Paris, Editions de Minuit. HoCKETf, CH. (1973) „Where the tongue slips, there slip I“, în V. Fromkin (ed.), Speech Errors as Linguistic Evidence, The Hague: 93-119 (prima apariție în 1967). Morel, M.-a. (1985) „Etude de quelques realisations de la fonctions metadiscursive dans un corpus d’echanges oraux“, DRLAV, Revue de linguistique 32: 93-116. Sequences metalinguistiques en roumain parle (Resume) La communication orale est depourvue par excellence de Ia possibilite de planifier le discours. Ceci se fait toujours „sous les yeux“ des interlocuteurs. Ainsi, tres souvent, le locuteur soutient le message proprement dit par l’intemediaire de certains enonces ă valeur metalinguistique - dans les cas ou ils explicitent le code - ou ă valeur metadiscursive - dans les cas ou ils explicitent la maniere meme d’utiliser ce code. Le corpus de roumain parle (CORV 2002) offre de nombreux exemples de tels enonces; par consequence, on a essaye dans cet article d’en proposer une sommaire categorisation - qu’ils soient des gloses, des reformulations, des rectifications, des auto-evaluations, etc. Ces enonces arrivent, le long du discours, ă s’integrer au texte en tant que pârtie inherente, ce qui fait de leur presence Tune des principales caracteristiques de la communication orale. 202 Răzvan Săftoiu razvansaftoiu@ploiesti.astral.ro Schimburile verbale în conversația fatică 0. Introducere In cele mai multe dicționare de limbă engleză, conversația fatică (small talk) este definită drept „conversație măruntă, neînsemnată, puțin importantă, pe teme minore" (Oxford Dictionary, 1996: 1118; t.n.). Uneori, este luat în considerare tonul glumeț, neserios, ceea ce conduce la concluzia că acest tip de conversație nu merită atenție din partea cercetării lingvistice. Aducem însă în prim-plan termenul comuniune fatică propus de Bronislaw Malinowski în 1949 și definit drept „simplul schimb de cuvinte care conduce la crearea unor legături sociale între oameni": ..Cred că, atunci când discutăm despre folosirea limbii în stabilirea relațiilor sociale, ajungem la un aspect esențial ce privește omul în societate; în toate ființele umane se manifestă tendința de a congrega, de a fi împreună, de a se bucura de compania celuilalt. [...] Comuniunea fatică servește la stabilirea legăturilor personale între oamenii care doresc să aibă companie, dar nu servește la comunicarea ideilor44. (Malinowski, 1949/1999: 303-304; t.n.) Așadar, atunci când două persoane necunoscute sunt puse, de pildă, . în situația de a călători împreună, ele negociază „subiecte «eterne», impersonale" (cf. lonescu-Ruxăndoiu, 1991: 19) și dezvoltă o conversație minimală din dorința de a stabili o relație amabilă și de a menține deschis canalul de comunicare. Conversația de zi cu zi poate începe în urma observării unor aspecte din realitatea extraverbală, însă prima informație verbală transmisă este informația relevantă pentru inițierea conversației sau informația-start (disclosure relevant Information, conform actului fatic disclose [destăinuire] propus de Edmondson and House, 1981: 98) prin care îi arătăm virtualului interlocutor că suntem dispuși să stabilim o relație de comunicare. Integrând aspectele menționate mai sus, putem defini conversația fatică astfel: tip de discurs oral și spontan, dependent de momentul vorbirii, cu puter- nice referiri la situația de comunicare, ce se desfășoară în sfera privată, între indivizi (statutul social nu este esențial, cf. lonescu-Ruxăndoiu, 1999: 39), în care participanții își asumă în mod liber rolurile de emițător și receptor și negociază dezvoltarea subiectului. In acest articol, ne-am propus să exemplificăm schimburile verbale prin care persoane care se cunosc (mai puțin) reușesc să contureze un univers conversațional comun. Pentru aceasta, am apelat la texte înregistrate și transcrise, incluse în volumul Interacțiunea verbală în limba română actuală. Corpus (selectiv) și schiță de tipologie, coordonat de Liliana lonescu-Ruxăndoiu (2002) = IV. 203 Un schimb verbal tipic pentru conversația fatică cuprinde patru mișcări: 1. cerere de informație 2. oferire de informație - ca răspuns la prima mișcare - în mod voluntar 3. răspuns la informație 4. răspuns la răspuns (cf. Schneider 1988: 192) De cele mai multe ori, o secvență de conversație fatică este inițiată de o întrebare. Răspunsul la întrebare apare în mișcarea a doua. Dacă informația nu este cerută, unul dintre participanți se autoselectează și lansează o ofertă sub forma unei afirmații. Cazul nemarcat, acceptat de interactanți conform unor reguli sociale, este oferirea unui răspuns la oferta lansată (mișcarea a treia). Mișcarea a patra poate fi repetată, astfel încât putem stabili o formulă pentru ea: n. răspuns la n - 1 (n > 4) și o putem numi generic răspuns la mișcarea precedentă. 1. Cererea de informație Scopul primei mișcări produse de unul dintre participanții la interacțiunea verbală este de a-i face cunoscut celuilalt faptul că este disponibil să inițieze o conversație. Pentru aceasta, el apelează la diferite tipuri de întrebări sau face o afirmație (cu sau fără întrebare atașată). Există două tipuri de întrebări: întrebări deschise și întrebări închise. Primul tip cere elaborarea unui răspuns din partea receptorului, cel de-al doilea tip îi cere receptorului să-și exprime acordul sau dezacordul în legătură cu ceea ce s-a spus. Vom urmări aceste procedee în cele de mai jos. 1.1. întrebări deschise 1.1.1. întrebări deschise propriu-zise Cele mai multe întrebări sunt formulate de emițător cu o dublă intenție: pe de o parte, el comunică un conținut, pe de alta - îi comunică receptorului că așteaptă de la el un răspuns, pentru a-1 antrena într-o conversație (cf. Șerbănescu, 2002: 96). Conversația fatică este un tip de discurs dependent de momentul vorbirii, cu puternice referiri la situația de comunicare, care servește la stabilirea și menținerea relațiilor sociale. Așadar, primul tip de întrebare actualizat este întreba- rea convențională, o „automatizare a actelor de vorbire într-o formă lingvistică impusă cultural" (Șerbănescu, 2002: 97). 204 Astfel, prin întrebarea CE-ați mai făcut astăzi. (IV: 76), pe care unul dintre participanți a ales-o pentru a iniția conversația, nu se mai cere o informație, ci ea poate fi inclusă în formulele de salut. De remarcat faptul că acest tip de întrebare poate apărea numai între persoane care se cunosc deja, care au fost deja prezentate și se reîntâlnesc după un anumit timp. Acest tip de inițiere nu a fost înregistrat între persoane necunoscute, care stabileasc o relație de bunăvoință prin conversație; ele pot recurge la alte modalități. Una dintre acestea este folosirea întrebărilor introductive, prin care virtualii interactanți cer informații punctuale - fie se prezintă, fie doresc să cunoască diferite aspecte legate de celălalt (destinație, proveniență, motive etc.). (1) CUM te cheamă. (IV: 80) (2) CINE-i acolo. (IV: 239) (3) și biletele de UNDE se iau. (IV: 81) (4) atuncea UNDE-a sunat. (IV: 68) (5) CARE-a fost motivu. (IV: 68) (6) la CÂT e filmul ăla. (IV: 81) Prin întrebările deschise, emițătorul își manifestă curiozitatea și cere informații despre receptor. Din acest punct de vedere, unele întrebări deschise sunt resimțite a fi prea directe (face threatening), iar virtualul participant va considera că partenerul de conversație nu este interesat să stabilească un univers comun de discuție, ci vrea să impună un subiect personal. 1.1.2. întrebări deschise care oferă alternative Aceste tipuri de întrebări propun două sau mai multe opțiuni și respectă una dintre maximele politeții: evitarea dezacordului. Astfel, există șanse ca una dintre opțiuni să fie confirmată. Dacă nici una dintre opțiuni nu este confirmată de receptor, acesta are posibilitatea de a oferi informația cerută, așa încât simetria întrebare-răspuns este stabilită. (7) A : stăpâna îi spune /scarfeis/ <@ că-i zăbăuc.> B : /scarfeis/ț ((râde)) păi [de ceț CE-are. A: [pentru că —► B: s-o fi bă[tândț A: [pentru că se batej, e foarte bătăios. (IV: 75) (8) —► 1 B: cum aratăț e mai [lungj așa: 2 A: [e mai lungj, așa: —* 3 B: și cu urechile [mai: 4 A: [clăpăugeț așaj știiT 5 B: aha. (IV: 75). In aceste exemple, B cere la început informația printr-o întrebare cu cuvânt interogativ: păi de ce? ce are? cum arată?, însă revine imediat și propune alternative. In (8), ofertele lui B nu sunt întrebări propriu-zise prin care persoana inițiază o 205 conversație, însă au un contur ascendent non-terminal, ceea ce sugerează că B vrea să-i ofere lui A posibilitatea de a confirma spusele sale. Această atitudine este clar evidențiată de replica a treia: B nu mai oferă întreaga opțiune, ci îi dă lui A șansa de a continua. Chiar dacă A ar fi fost în dezacord cu B, modul în care B și-a formulat întrebarea a fost o tehnică de diminuare a posibilului prejudiciu. In final (replica 5), B consideră că răspunsul lui A este mai mult decât ceruse și răspunde cu o formă de „stocare" (aha) (v. infra 3.1.1.). 1.2. întrebări închise 1.2.1. întrebări închise propriu-zise Prin acest tip de întrebare, emițătorul îi cere receptorului să-și exprime acordul sau dezacordul cu unul sau altul din aspectele la care face referire. Dacă, în alte tipuri de conversație la astfel de întrebări se oferă și răspunsuri negative (nu), în conversația fatică se aplică o maximă importantă: evitarea dezacordului. în conversația fatică răspunsurile negative ar trebui evitate, iar răspunsul la întrebările închise ar trebui să fie afirmativ. însă nu întotdeauna se întâmplă așa, după cum o dovedesc exemplele următoare: (9) -* A: ați văzut careva filmu? M: CE film. A: ăla de la patria. B: lupta cu înălțimile? A: da. - M: nu. (IV: 77) Aici, A inițiază o conversație printr-o întrebare închisă. Singurele răspunsuri pe care le putea primi de la colegele ei erau da sau nu. Atât timp cât există posibi- litatea de a primi un răspuns negativ, întrebările închise folosite pentru inițierea unei conversații sunt riscante pe plan social. Dacă unele întrebări deschise propriu-zise sunt considerate riscante pentru receptor (mișcarea de inițiere a emițătorului este resimțită drept una de atac, supra 1.1.1.), întrebările închise sunt riscante pentru emițător: primirea unui răspuns negativ poate conduce la încheierea subiectului sau îi poate afecta imaginea, astfel încât emițătorul consideră că nu se mai bucură de aprecierea și acordul semenilor săi. în exemplul de mai sus,/a/a pozitivă a lui A nu are prea mult de suferit, deoarece dezacordul a intervenit numai după ce participanții la conversație au negociat subiectul propus. (10) A: marțea trecută am fost eu. —► B: se dă gratuit? —► A: nu:: asta a fost de opt martie. B: a: da. (IV: 78) 206 în această situație, dezacordul exprimat de A este foarte puternic (este marcat de lungirea vocalei). Forța cu care respinge întrebarea lui B este atenuată de aducerea de argumente (asta a fost de opt martie). Cu toate că A a încercat să recurgă la o strategie reparatorie, imaginea lui B este deteriorată și tot ce-i mai rămâne este să folosească o formă de acord slab (a:), urmată de o formă de acord neutru (da). Astfel, B reușește să-și păstreze fața negativă și să-i transmită lui A că are dreptate. 1.2.2. întrebări închise care oferă alternative Prin acest tip de întrebare, emițătorul propune spre confirmare două variante. (H) R: decât masa pe care am avut-o la grecif S: CE masă ați avut la greci. R: ce MAsă. —* S: zi-mi. a fost bună sau reaf că nu-nteleg. R: rea. (IV: 71) (12) —* A: îl luați pe acesta sau mai așteptați? B: o să merg cu ăsta. (IV: 27) în exemplul (11), R alege varianta din dreapta (rea), iar în exemplul (12), B alege varianta din stânga (îl iau pe-ăsta). La prima vedere, nu se poate spune decât că receptorul a ales una din variantele oferite. Este interesant însă modul în care emițătorul ordonează opțiunile. Analizând cu atenție cele două exemple, observăm că - pentru prima poziție în întrebarea sa - emițătorul propune varianta nemarcată (acesta este răspunsul așteptat), iar a doua variantă de răspuns este cea marcată (nu acesta este răspunsul așteptat). De fapt, emițătorul propune mai întâi varianta de răspuns preferată atât de el, cât și de receptor. în exemplul (11), R a ales varianta marcată, ceea ce a condus la prelungirea conversației, iar în exemplul (12), B a ales varianta nemarcată, ceea ce a echivalat cu încheierea conversației. 1.3. Afirmație 1 .3.1. Afirmație propriu-zisă Afirmațiile reprezintă un tip special prin care putem cere informație de la interlocutorul nostru. De cele mai multe ori, afirmațiile sunt folosite cu scopul de a cere informație după ce interactanții au stabilit punctele comune, căzând de acord asupra fondului comun de cunoștințe. (13) 1 B: voi ați fost aici în aulă la: cinema? 2 A: daj eu am fost —* 3 B: mie mi-a zis dana că nu se vede prea bine[ pentru că [era: 4 A: [CINE ți-a zis. 5 B: dana. (IV: 78) 207 în acest exemplu, A și B au stabilit punctele comune: filmul care urma să fie prezentat în aula universității. în replica a treia, B nu a formulat o întrebare (și se vede bine?) prin care îi cerea interlocutorului să-i răspundă, ci o afirmație, pentru că deținea informații (primite de la o persoană de încredere) despre condițiile de prezentare ale filmului. Afirmația formulată este un mod prin care B își ia precauții; ea funcționează ca un modalizator: B prefațează răspunsul lui A cu informații ratificate (mi-a zis Dana). Situația de mai sus nu trebuie confundată cu oferirea de informație prin afirmații. în acest caz, prima mișcare (cererea de informație) nu este produsă, iar unul dintre virtualii interactanți se autoselectează și lansează o ofertă (în general, afirmații despre fapte evidente), ca în următorul exemplu: (14) —♦ 1 A: și ăsta TOT la București merge. 2 B: ((tace)) —► 3 A: TOAte care trag acolo merg la București. (IV: 27) în situația prezentată, A nu îi cere lui B informație, ci lansează o ofertă prin care îi transmite lui B că dorește să inițieze o conversație. Așadar, afirmația lui A este informația-start, tipul de informație specific conversației fatice pe care l-am stabilit mai sus. Reacția lui B (tăcerea) este una marcată (nespecifică), deoarece nu respectă o maximă importantă în conversația fatică: evitarea tăcerii. A interpretează tăcerea drept o mișcare de contracarare și reofertează (replica 3). 1 .3.2. Afirmație plus o întrebare atașată în conversațiile transcrise, am întâlnit (destul de rar) o altă modalitate de a cere informații: (15) —* H: ((râde)) faci mișto de mine, deci! tu stai așa! daț S: ((râde)) —* H: și te uiți încolo! # daț S: exact# [da da. (IV: 240) (16) —► H: nu stai încălțată! nuț S: sunt încălța:tă.(IV: 239) în aceste fragmente, emițătorul lansează o ofertă sub forma unei afirmații și adaugă o întrebare prin care cere confirmarea (da, așa este). în exemplul (15), H reia conversația prin deci, al cărui sens conclusiv privește „firul diascursiv“ - un indiciu al faptului că interacțiunea verbală anterioară a conținut o referire la presupoziția lansată: tu stai așa. Prin întrebarea atașată, H urmărește să obțină confirmarea afirmației sale, altfel spus presupoziția trebuie să devină certitudine pentru conti- nuarea conversației cu alte aspecte. în exemplul (16), presupoziția lui H (nu stai încălțată) este infirmată, astfel încât S îl direcționează pe H spre construirea corectă a contextului de comunicare (cei doi aveau o conversație la telefon). 208 2. Oferirea de informație Fiecare din cele șase tipuri de cerere de informație exemplificate mai sus sunt folosite pentru inițierea unei conversații. în mișcarea a doua, receptorul reacționează și oferă informația cerută. Dacă modalitățile de cerere de informație erau variate, nu același lucru este valabil și pentru modalitățile de oferire a informației. Astfel, am identificat numai trei modalități prin care se realizează mișcarea a doua: oferirea informației cerute la întrebările directe propriu-zise, ratificarea și răspunsul dezvoltat (ratificare + argumentare sau dezacord + argumentare). Aceste răspunsuri reprezintă termenul preferat, iar dezacordul și tăcerea reprezintă termenul nepreferat. Le vom observa în cele ce urmează. 2.1. Răspunsul la întrebările deschise propriu-zise Atunci când unul dintre participanții la interacțiunea verbală formulează o întrebare deschisă, el este interesat să construiască puncte comune cu interlocutorul său. în funcție de răspunsul pe care îl primește, emițătorul continuă sau întrerupe comunicarea. Prin întrebări deschise, emițătorul îi oferă receptorului ocazia de a-i da un răspuns, care - de cele mai multe ori - este eliptic, în sensul că oferă strict informația cerută. (17) B: CE culoare avea rochia aia. —* D: verde, [culoarea vestimentației] B: verdeț D: da (IV: 79) (18) A: CUM te cheamă. —► E: haricleea. [numele persoanei] (IV: 80) (19) M: CE film. —► A: ăla de la patria, [localizarea filmului] (IV: 77) Spre deosebire de exemplele (17) și (18), în care răspunsul primit este laconic și la obiect, în exemplul (19), A nu oferă răspunsul la întrebarea formulată, căci nu dă numele filmului, ci doar îl localizează. Pe de o parte, mișcarea lui A poate fi interpretată drept neînțelegere, pe de alta - poate fi o strategie prin care A dorește să continue comunicarea (tot A inițiase conversația). 2.2. Ratificarea Ratificarea presupune alegerea uneia sau alteia dintre opțiunile propuse de emițător, pentru a valida mișcarea anterioară. De cele mai multe ori, aceste răs- punsuri le primesc întrebările închise și afirmațiile cu întrebare atașată. Alături de 209 acestea, pot primi ratificări și întrebările deschise și cele închise care oferă alter- native, dar și afirmațiile. Din analiza textelor transcrise, am observat două tipuri de ratificare: ratificare slaba (se realizează prin mărci de control - back channels) și ratificare neutra (se realizează prin da). 2.3. Răspunsul dezvoltat Pentru a arăta interlocutorului că suntem interesati să continuăm convesatia inițiată putem oferi un răspuns dezvoltat. Acesta este alcătuit din două părți: ratificarea a ceea ce a spus interlocutorul nostru și argumentarea. La rândul ei, argumentarea poate fi o mișcare de amplificare a ceea ce a spus interlocutorul (ex. 20) sau poate fi o mișcare prin care încercăm să restabilim echilibrul după un dezacord (ex. 21). (20) A: TOAte care trag acolo merg la bucurești. —► B: știu, [ratificare] de un an TOT cu ele merg, [argumentare - amplificare] (IV: 27) Informația-start nu a primit interpretarea așteptată de A, deci inițierea conversației a fost blocată. A reofertează (toate care trag acolo merg la București) și primește un răspuns satisfăcător (știu), astfel încât se stabilește perechea de adiacență afirmație-acord, specifică inițierii unei conversații. Din dorința de a arăta că este interesat de continuarea conversației, B amplifică afirmația cu care a fost de acord: de un an tot cu ele merg. Dacă nu ar fi ales mișcarea de amplificare, conversația s-ar fi putut încheia, situație favorizată atât de conturul intonațional folosit pentru exprimarea acordului (descendent final), cât și de respingerea ofertei inițiale (v. supra ex. 14). (21) A: marțea trecută am fost eu. B: se dă gratuit? —► A: nu:: [contra] asta a fost de opt martie, [argumentare - restabilirea echilibrului] (IV: 78) 3. Răspunsul Ia informația oferită Schimbul verbal inițial este o pereche simplă de adiacență: întrebare - ratifi- care [± argumentare] sau afirmație - ratificare [± argumentare]. Pentru continuarea conversației, interactanții folosesc diferite tehnici: acceptă, confirmă, evaluează pozi- tiv informația primită sau formulează întrebări-ecou pentru verificare. Diferența dintre acceptare și confirmare constă în modalitatea de realizare: prima poate fi slabă (aha, îhî) sau neutră (da, așa, înțeleg), iar a doua este forte (știu). 210 3.1. Acceptare 3.1.1. Acceptare slabă (22) B: cum aratăț e mai [lung], așa: —► A: [e mai lungi aȘa: [acceptare neutră] B: și cu urechile mai: A: [clăpăugei așaj știiî —► B: aha [acceptare slabă] (IV: 75) în fragmentul de mai sus, cu toate că suntem în fața unei cereri de informație, întrebarea deschisă propriu-zisă din prima replică nu este menită să inițieze o conver- sație, ci - în ansamblul interacțiunii - are rolul de a schimba subiectul. 3.1.2. Acceptare neutră (23) S: cazare ceț CUM e. R: se face cu talonu de participare: — ► S: talonul așaj [acceptare neutră] acolo scrii| R: aici H: soffaț tu| S: da], eu. # vaij de CÂND mă chinui să te prind. (IV: 239) 212 (28) A: CUM te cheamă. E: haricleea. A: ă:: ț B: haricleea. ceț n-ai auzit de ea? —+ A: haricleea? E: da. A: ești româncă? —► B: cum adică dacă e româncă! (IV: 81) In conversația fatică, receptorul nu recurge la astfel de întrebări pentru a-i cere emițătorului să repete informația, ci dorește doar confirmarea. Ele apar adesea în cazul în care nu s-au stabilit punctele comune, fiind o modalitate de sondare a terenului, sau în cazul în care nu găsim ceva mai interesant de spus. Fragmentul (28) este extras din înregistrarea cu studenții din anul I în timpul unei pauze. Un subiect de conversație care apare destul de des în timpul pauzelor este tema de seminar sau imposibilitatea de a lua notițe pentru că profesorul vorbește prea repede. Persoana A nu înțelegea o frază în limba franceză, iar E s-a oferit să o ajute. Pentru că A și E nu se cunoșteau (erau din grupe diferite), A a avut inițiativa și a întrebat-o pe E care este numele ei. Inițierea conversației nu are nimic deosebit, ea prezentând o structură tipică pentru conversația fatică: perechi simple de adiacență (întrebare-răspuns), identificarea. Numele interlocu- toarei i se pare însă ciudat lui A; în consecință, ea lansează o ofertă (ești româncă?) pentru a primi lămuriri, dar oferta este contracarată de B (cum adică dacă e româncă?), printr-un enunț care reia o parte a întrebării inițiale. 4. Răspunsul la răspuns întrebările-ecou pot iniția un schimb verbal secundar, care se încheie fie pe axa prezentului (informația este acceptată - ex. 29 și 30), fie pe axa viitorului (sub forma unei promisiuni, ex. 31): 4.1. Acceptarea (29) S: e: înc-o dată cât tinej H: ((râde)) S: e un uriaș. H: și cum? S: uriașj, e uriaș. —♦ H: uriași u:: [acceptare slabă] ((muzică din studio)) H: e chiar așa uriașț S: este este. (IV: 241) 213 în fragmentul transcris mai sus, extras dintr-o înregistrare a unei emisiuni de televiziune ce se difuza dimineața, putem observa modalitatea prin care cele două instanțe comunicative - realizatorul emisiunii (H) și telespectatoarea (S) - negociază și stabilesc punctele comune pentru continuarea conversației. Dat fiind faptul că este o conversație mediată (prin telefon), S - mai mult decât H - încearcă să realizeze un portret robot al persoanei despre care vorbeau. Inițial, S recurge la o comparație: e: înc-o dată cât tine. Simțind că prima modalitate de atragere a atenției nu a reușit, S folosește amplificarea: e un uriaș. Efectul este cel scontat: a reținut atenția lui H. Acceptând informația (uriași u::), realizatorul îi transmite interlocutorului faptul că au ajuns la un punct comun, pe care îl vor dezvolta. (30) A: marțea trecută am fost eu. B: se dă gratuit? A: nu:: asta a fost de opt martie. —> B: a: da. [acceptare slabă + acceptare neutră] (IV: 78). 4.2. Solicitarea unei promisiuni (31) B: și biletele de UNDE se iau. A: d-acoloț dinainte. B: la intrare? A: de la intrare. —► B: mergemț daț. [solicitarea unei promisiuni] (IV: 81) în fragmentul (31), ceea ce atrage atenția este reluarea subiectului. Conver- sația a debutat printr-o abordare indirectă (v. supra ex. 9) care a condus la stabilirea unei relații de bunăvoință între participanți, stabilindu-se astfel un fond comun de cunoștințe. După ce interactanții au trecut prin secvențe de bârfa și un alt subiect a fost întrerupt abrupt, ei au revenit la subiectul inițial, considerat cel mai sigur. Astfel, după ce se stabilesc ultimele detalii legate de ora și de modul de procurare al biletelor pentru film, conversația se încheie prin lansarea unei promisiuni: mergeml da]. 5. Concluzii Atunci când încercăm să stabilim o relație amabilă cu celălalt nu facem altceva decât să stabilim un contact social. O conversație poate începe cu o remarcă despre vreme (căldură, frig, ploaie), cu o observație despre situația imediată (locul într-un compartiment de tren, microbuzul care nu mai vine, tema de seminar nefăcută) sau cu evidențierea unui aspect legat de interlocutorul nostru (strănutul, bagajele prea grele). Oricare ar fi începutul, conversația fatică îndeplinește o funcție socială: prin observațiile făcute, încercăm să transmitem virtualului interlocutor că 214 suntem dispuși să închegăm o conversație. Aceasta înseamnă că, pe de o parte, încercăm să fim politicoși și să respectăm normele sociale, pe de alta , încercăm să fim prietenoși și să-1 facem pe celălalt să se simtă bine în compania noastră. De cele mai multe ori, o secvență de conversație fatică este inițiată de o întrebare (cazul cel mai frecvent). Răspunsul la întrebare apare în mișcarea a doua. Cazul nemarcat, acceptat de interactanți conform unor reguli sociale, este producerea unui răspuns la oferta lansată (mișcarea a treia). Mișcarea a patra poate fi repetată și a fost numită generic răspuns la mișcarea precedentă. Referințe bibliografice Edmondson, W.» House, J. (1981) Let's Talk and Talk About It. A Pedagogic Interactional Granunar of English, Miinchen, Wien, Baltimore, Urban and Schwarzenberg. HORNBY, A.S. (1996) Oxford Advanced Leamer's Dictionary, Oxford, Oxford University Press. IONESCU-RuxăNDOIU, L. (1991) Narațiune și dialog în proza românească. București, Editura Academiei. - (1999) Conversația. Structuri și strategii, ed. a II-a, București, Editura A1L - (coord.) (2002) Interacțiunea verbală în limba română actuală. Corpus (selectiv). Schiță de tipologie, București, Editura Universității din București. Irimia, D. (1999) Introducere în stilistică, Iași. Editura Polirom. Malinowski, B. (1949/1999) „On phatic communion“, în A. Jaworski, N. Coupland (eds.) (1999), The Discourse Reader, London, Routledge: 302-306 (prima apariție: 1949). SCHNEIDER, K. (1988) Small Talk. Analyzing Phatic Discourse, Marburg, Hitzeroth. ȘERBĂNESCU, A. (2002) întrebarea. Teorie și practică, Iași, Editura Polirom. Small talk exchanges (Abstract) A conversation can begin as a result of a remark on the weather, on the immediate surroundings or on some aspect regarding our interlocutor. Whatever the beginning, by means of our observations, we are trying to show our interlocutor that we are willing to start a conversation, understood as a social encounter. This means that, on one hand, we are trying to be polițe and observe the social norms, on the other, we are trying to be polițe and make our interlocutor feel at ease with us. Most often, a small talk episode is initiated by a question, by means of which our interlocutor is seeking social Information; this is the first move. The answer to this question appears in the second move. If the information is not elicited, one of the participants self-selects and launches an offer in the form of a statement. The unmarked case, accepted by the participants according to social rules, is to provide an answer to the launched offer (third move). The fourth move can be repeated several times and was labeled here answer to the previous move. 215 Vera Năst ase mariannastase@yahoo.com Acordul afirmativ în limba română vorbită 0. Introducere Comunicarea umană este un fenomen complex care presupune cooperare între participanții la discurs, dar și o permanentă relație conflictuală, determinată de dorința vorbitorului de a impune interlocutorilor propriile teze. Dezacordul real sau posibil, anticipat de emițător, trebuie prevenit și eliminat. Instrumentul prin care acesta intenționează să își influențeze colocutorii este un dispozitiv discursiv interacțio- nal, coerent, inferențial și pertinent. Utilizarea ansamblului de tehnici și strategii argumentative este încununată de succes atunci când reușește să declanșeze asupra auditorilor acțiunea vizată: „Le but de l’enonciation est de produire certains effets sur le destinataire" (Stati 1990: 17). Argumentarea este strategia prin care locutorul este determinat să tragă concluzii verbale într-o limbă naturală (cf. Ducrot 1972: 143), logica naturală care conduce gândirea în constituirea discursului (cf. Kerbrat-Orecchioni 1990: 166). Procesul de argumentare se manifestă prin mișcări argumentative active, care au ca scop convingerea interlocutorului sau determinarea acestuia să adopte un anumit comportament, și prin mișcări argumentative pasive, provocate de cele dintâi, care constau în acceptarea/respingerea propunerii interlocutorului sau în manifestarea dorinței acestuia de a fi convins. In cadrul fiecărui tip de mișcări argumentative au fost inventariate mai multe roluri, variabile ca număr în funcție de autor. Rolul argu- mentativ este rolul îndeplinit de argumentație în procesul comunicativ, dependent de intențiile emițătorului și marcat specific în structura enunțurilor (cf. DȘL), definind o proprietate relațională a actelor de vorbire realizată la nivel transfrastic (cf. Stati 1990: 67, 70-86). Stati propune următorul inventar: antiteză, asentiment (adeziune, confirmare), concesie, conjectură (ipoteză), contestare (dezacord, resentiment), critică (acuzație, reproș), justificare (probă), obiecție, rectificare, recunoașterea unui act de vorbire anterior, solicitarea unei dovezi, solicitarea unor explicații, teză (ibidem:79-86). Rolurile argumentative sunt reluate în Stati 2002: 54-55. In articolul nostru ne vom ocupa de acord, adeziune și confirmare, sub aspect afirmativ; registrul de limbă este cel al românei vorbite - o „română de uz mediu, și de vorbire cultă medie, adică limba vorbită de persoane cu nivel mediu și înalt de instrucție, în situații predominant informale“ (Dascălu Jinga 2002: 22). Vom face referiri la româna vorbită directă, o varietate în care înregistrările sunt făcute direct (și nu prin intermediul unor canale de tip tehnic), în cadru natural, în absența unui moderator și prin limitarea efectelor produse de „paradoxul observatorului" (cf. Dascălu Jinga 2002: 17-18). Observațiile pe care le vom face se bazează pe studiul unor corpusuri de română vorbită actuală (CORV și IV), precum și pe observarea personală a dialogurilor din viața cotidiană. 216 1. Definiția acordului Acordul este un rol argumentativ pasiv, defensiv, un rol dialogic prin excelență: „L’Accordo (o Assenso, Consenso), come pure il Disaccordo, sono tra i piu frequenti ruoli nei testi argomentativi dialogici: le Teși e i Bersagli vanno appoggiati o respinti" (Stati 2002: 72). Ca toate rolurile argumentative, acordul este un concept relațional stabilit între replica-stimul și reacția declanșată de aceasta. Acordul constă în acceptarea unei teze, a unei concluzii a partenerului, prin împărtășirea presupozițiilor enunțării. Este o reacție cooperativă și congruentă la o aserțiune, o invitație etc. (cf. Stati 1990, 70). 2. Acordul - o reacție psihică Psihologia a studiat reacția de adeziune, acord, consimțământ în opoziție cu dezacordul. în dezacord, prin negare, manifestarea personalității pare mai puternică, dovadă că cei care au inovat au fost în general contestatarii. Să amintim, de ase- menea, că în literatură, curentele modeme au apărut ca o reacție de respingere a celui precedent. Negația duce la progres: „Atitudinea savantului în progresul științific se împărtășește dintr-o etică a negării, dintr-o filozofie a Nu-ului care subliniază valoa- rea metodei polemice" (Moles 1965: 200). Pe de altă parte însă, există și contestatari numai de dragul contrazicerii. „Acceptarea ori nici nu este precedată de gândire, ori marchează încetarea ei" (Wald 1973: 57). Și, în vreme ce dezacordul naște eroi, acordul naște yesmeni1. în anumite relații, ierarhizate din punct de vedere social, un membru adoptă acest comportament: tânăr/bătrân, femeie/bărbat, copil/părinte, inferior ierarhic/superior ierarhic. Peste acest sistem tacit de reguli se suprapune propria convingere, dar și reguli strategice, când comportamentul de tip „yesman" este asumat: „pupă-1 în bot și papă-i tot" (replica celebrului personaj caragialian, Pristanda). Cazuri clasice de suite dialogale construite pe modelul aprobării sunt cele dintre personajele lui I.L. Caragiale: Tipătescu și Pristanda (O scrisoare pierdută, actul 1, scena 1), Leonida și Efimița (Conu* Leonida față cu reacțiunea, scena 1), Dumitrache și Ipingescu (O noapte furtunoasă, actul I, scena 1). Acest tip de dialog potențează rolul argumentativ al acordului: „Dacă admitem că adeziunea, aprobarea sunt în dialogul curent consecințe ale unei divergențe preexistente, textului dramatic îi rămâne oricum meritul de a explicita, de a scoate în evidență această dimensiune a comunicării". (Zafiu 1987: 396). Maniera de aprobare se transformă uneori în ticuri verbale („curat", „rezon"), iar ponderea mare de reacții confirmative în totalul replicilor unui personaj este o modalitate de caracterizare a acestuia. 1 Termenul este , în limba engleză, un derivat al lui yes, „charactereless, obedient, weakly acquiescent person“ (The Oxford Concise Dictionary). în limba română termenul a fost înregistrat de Florica Dimitrescu (1982). 217 3. Distinctii * S-au operat mai multe distincții raportate la acord. 3.1. Acordul care privește raporturile locutor-alocuțiune (1b) vs. simpla evaluare a mesajului transmis de partener (2c) (cf. Stati 1990: 70): (la) LDJ: Era ȘI drăguț 1 . oCHIOS. Avea niște ochi// (lb) AG: Era FOARtel da 1 era un tip foarte bine. (Ic) LDJ: fanTAStici (Id) AG: (CORV:144) (2a) A: î: asta e. șefa n-a venit? (2b) D: trebuie s-aterizeze (2c) A: /o:chei/ (IV: 87) Remarcăm că repetiția acordului (Id) are rol conduși v, de pecetluire a acordului inițial; efectul este de întărire semantică. 3.2. Acordul propriu-zis vs. concesie (3d), care este un acord provizoriu, efemer, înzestrat cu forța de a anunța un rol polemic (cf. Stati 2002: 72): (3a) CM: Da:ț și:-și iubește Extraordinar mama ț care nu MErită. (3b) LDJ: Da’ știiX că se spune că copiii din flori sânt CEI mai reușiți vreau să spun j și ca: . MINtej, că sânt / î deșTEPȚij, sânt talenTAȚIJ, TOCmai copiii care 1 / î: (3c) CM: Taică-meu a suferit toată VIATa din cauza asta. [ (3d) GA: BineJ, da-n geneRAL copiii dân părinți despărtiți sânt foarte atașați dă părintele cu care-au rămas. (CORV: 106) 3.3. Acordul total, în care locutorul își exprimă adeziunea completă la teza susținută de colocutor (4b) vs. acordul parțial, în care locutorul își exprimă cu rezerve adeziunea (5b): (4a) A: nu tănțicaj dacă-i faci spatele un pic mai măreț, ia să vezi că-și [dă drumu. (4b) B: [da da păi d-aia zic (IV: 130) (5a) C: deci nici unu n-are șină (5b) A: proba[bil# (IV: 133) 3.4. Acordul cu funcție proprie, în care actul de vorbire vizează direct conținutul propozițional al antecedentului (lb) vs. acordul impropriu, în care, prin deviere de la principiul intenției comunicative, actul de vorbire vizează alte componente ale actului de enunțare, îndeplinind funcții pragmatice. 3.4.1. Acordul impropriu întreține contactul interacțional, semnalează vorbitorului că este ascultat cu atenție (6c), fără a confirma, în fapt, conținutul propozițional al antecedentului (funcție de back channel) (cf. Dascălu Jinga 1996 și 1997, Pop 1985, Bemini 1995: 180-181, Stati 2002: 73). 218 Diferența pragmatică esențială între da „acord" și da „back channel" (BC) constă în câteva aspecte: BC semnalează vorbitorului că este ascultat cu atenție („te urmăresc", „te ascult"), nu modifică statutul inițial și nu întrerupe vorbitorul, cel mai adesea doar suprapunându-se peste replica în curs a acestuia. Deși da este BC prototipic, cu aceeași funcție apar și alți termeni: așa (7b), îhî, O.K. etc. (6a) LDJ: Colțeiț douăzeșitrei. [pronunță pe silabe, scriind concomitent adresa] (6b) SS: Da. Și la interfon jos ț (6c) LDJ: Da: ț (6d) SS: E numărul douăzeci și șepte. Da* o s-aștept eu jos. (CORV: 211) (7a) B: domnu judecători avem o problemă! ă: dînsa: ă: are transformare în legea/obzejdoi/! și am depus î: reexaminarea! astăzi. (7b) A: așa. (IV: 100). 3.4.2. Acordul impropriu îndeplinește rol de conector pragmatic (8b), având deci capacitatea de a stabili o relație între două acte de limbaj. (8a) MC: Deci # ă: din nici un punct de vedere! ă: este foarte forțat cuvîntu’ sindicat. (8b) AR: ochei. atunci (8c) MC: deci nu este nici normă minimă dar = (8d) AR: = dar le recunoașteți (IV: 157). 3.4.3. Acordul impropriu actualizează intenții acționale, în formulele de încheiere în dialog (9c) (cf. și lonescu-Ruxăndoiu 1995: 44) (9a) D: mai este o domnișoară! și a fost un băiat care: = (9b) C: = s-a evaporat, ((rîde)) (9c) A: bon| dacă apare și băiatu! binej dacă nu apare! să vie domnișoara! și pe urmă mai vedem. (IV: 99) 3.4.4. Stati (2002: 54 și 72) distinge acordul (10b) de confirmare (11b), aceasta din urmă fiind o reacție la o cerere explicită de confirmare formulată de partener. (10a) A: E o problemă cunoscută. (10b) B: Așa e. (ex. real) (11a) A: E o problemă cunoscută, nu/da/este/nu este/așa e/nu e așa? (11b) B: Așa e. (ex. real) Șerbănescu (2002:120) numește tipul (11a) întrebări slab orientate, de atitudine propozițională, discursive (engl. tag questions). Prin formularea acestora, emițătorul așteaptă din partea receptorului o atitudine de confirmare/infirmare (cf. și Dascălu 1981: 473-477). Structura bipropozițională a acestei replici-stimul (11a) are intonație descendentă-ascendentă, alcătuind, împreună cu propoziția-bază un contur intonațional „compus" (Dascălu 1981). între propoziția-bază și propoziția de confir- mare se pot stabili următoarele relații: formă afirmativă - formă afirmativă (El este, așa e?), formă afirmativă - formă negativă (El este, nu-i așa?), formă negativă - formă 219 afirmativă (Nu e el, așa-i?), formă negativă - formă negativă (Nu e el, nu-i așa?) Diferența semantico-pragmatică dintre cele patru variante constă în direcția de for- mulare a întrebării: în prima situație, întrebarea este dinspre punctul de vedere al emițătorului spre cel al receptorului, iar în celelalte cazuri, dinspre posibilul punct de vedere al emițătorului spre cel al receptorului (cf. Șerbănescu 2002: 123). Din punctul nostru de vedere, diferențierea confirmării de acord este o ches- tiune de nuanță; răspunzător de identificarea rolului argumentativ este antecedentul. 4. Antecedentul Prin antecedent înțelegem termenul general cu care putem defini orice secvență din dialog care stimulează un acord, un asentiment, o adeziune, o con- firmare, din partea partenerului în timpul schimbului verbal. Acordul apare în ca- drul perechilor de adiacență: întrebare-răspuns, cerere-acceptare, ofertă-acceptare, invitație-acceptare etc. 4.1. Antecedentele sunt „expectative" atunci când emițătorul lor așteaptă o reacție din partea receptorului (confirmă/infirmă că P2) (1 la) (12a). (12a) A: Ion e cumsecade, așa e? (12b) B: Exact, (ex. real) Clasa antecedentelor expectative cuprinde: întrebările slab orientate, întrebările reflexive - în care este interogată valoarea de adevăr atribuită anterior enunțului pronunțat de același vorbitor (Ion a câștigat concursul. Așa să fie?), întrebările de alegere - care determină receptorul să opteze pentru una din cele două valori ale propoziției (Vrei sau nu vrei?), întrebările evaluative - prin care se evaluează informația pe care partici- panții la schimbul verbal o au în comun (O fi ajuns la Paris?); în această clasă mai intră cererile, invitațiile, ofertele (pentru detalii despre între- bări cf. Șerbănescu 2002: 136-150). 4.2. Atunci când receptorul reacționează cooperativ, aducându-și propria contribuție la schimbul verbal, fără ca aceasta să fie așteptată în mod special, antecedentele sunt „nonexpectative“ (13a): (13a) VJ: Daț și când /î când ... partida pentru care lupta Profesorull adică să aibă oameni /î cu care să să facă cercetare de calitate ț își dădea seama că-i pierdută. (13b) GP: Da da. Exact. Și foarte foarte greu renunța la oameni. (CORV: 161 -162) 2 P = propoziție 220 4.3. Raportul stabilit între antecedent și acord/dezacord este determinat de calitatea enunțului din antecedent (interogativ, declarativ, imperativ) și de funcția reacției la acesta: un antecedent cu aspect afirmativ (14a) declanșează un acord cu aspect afirmativ (14b) sau un dezacord cu aspect negativ (14c), iar un antecedent cu aspect negativ (15a) declanșează un acord cu aspect negativ (15b) sau un dezacord cu aspect afirmativ (15c) (cf. și Bernini 1995: 211-218). (14a) A: Este o fată frumoasă. (14b) B: Da, este. (14c) C: Nu, nu este. (ex. real) (15a) A: Nu este o fată frumoasă. (15b) B: Nu, nu este. (15c) C: Ba da, este. (ex. real) 4.4. Pe lângă raportul de coerență imediată stabilită în cadrul cuplului ante- cedent (lOa-lOb, lla-llb, 12a-12b etc.), în româna vorbită putem întâlni și coerența la distanță (16a-16d). (16a) A: E frumoasă Carmen. (16b) B: Care Carmen? (16c) A: De la contabilitate. (16d) B: E foarte frumoasă, (ex. real) 4.5. în vorbire, acordul se manifestă invaziv (17b) (26b), fie prin întreruperea antecedentului (26a-26c), fie prin suprapunerea peste acesta (17a-17d), favorizată de caracterul suportiv al acordului, marcat aici de „grabă" și „entuziasm": (17a) VJ: Da' a fost și marea artă a Profesorului să aleagă ASTfel de oameniî pentru care ASTfel de argumente să fie prmordiale. = (17b) GP: = î > (17c) VJ: Că pot lucra în condiții [ (17d) GP: -dițiiî da. (CORV: 156) 5. Exprimarea acordului Acordul se poate exprima prin structuri verbale, semnale nonverbale și mixt (verbal și nonverbal). 5.1. Clasificăm structurile verbale, în funcție de relația stabilită cu antecedentul, în patru clase: reduplicare, substituție, augmentare și interferență. 5.1. L Reduplicarea constă în repetarea3 explicită a antecedentului, totală sau parțială. înțelegem prin repetarea explicită atât prezența aceluiași termen (18d) cât și înlocuirea lui cu un sinonim (19b). în cadrul acestui tip apare atât sistemul de reluare totală a antecedentului (20b), cât și reluarea parțială (21b) și, în particular, repetarea cuvintelor fără funcție sintactică (22b). 3 Se repetă cuvintele considerate de interlocutor importante, cele asupra cărora își exprimă acordul, confirmarea. 221 (18a) DD: Nu-i negresă? (18b) LDJ: Negresă? (18c) VJ: Pal e mulatră. [ (18d) DD: Mulatră. (CORV: 130-131) (19a) A: A murit și ăsta. (19b) B: S-a dus. (ex. real) (20a) MV: $1 aicea semănăm. (20b) LDJ: frâde! $1 aicea semănăm. (CORV: 126) (21a) LDJ: Ca TEme propriu-zise de cercetare? [ (21b) VJ: CaTEmel (...) (CORV: 80) (22) B: de la bibliotecă? (22b) A: de la (IV: 77) 5.1.2. Substituția presupune înlocuirea termenilor din antecedent printr-un substitut care înglobează sintetic sensul acestora. Folosirea termenilor afmnativi/negativi singuri, în locul emiterii unei replici speciale în fiecare caz, demonstrează tendința de mecanizare a replicilor în evoluția limbii (cf. Thesleff 1960). Clasa de substituție cuprinde adverbe și locuțiuni adverbiale afirmative, in- terjecții și locuțiuni interjecționale cu valoare afirmativă, verbe cu sens confirmativ, permisiv, aprobativ, comprehensiv, sentiendi, dicendi și structuri retorice conven- ționalizate. Enumerăm câteva din cele mai frecvente apariții în româna vorbită, fără a ilustra fiecare caz: adevărat, așa (6b), așa e (10b) (11b), bineînțeles4 (23b), corect, chiar, do5 (4b), exact (12b), firește, sigur (24b), tocmai (25b), de acord (26b), aha (27c), bingo6 (28b), bravo, îhî (29b), a accepta, a admite, a aproba, a crede (30b), a spune, a ști (31b), de ce (să) nu, cum (să) nu (32b). (23a) LDJ: Apă rece? (23b) GD: Ph I-Auzi! Binențelesl

(CORV: 86) (24a) VJ: Da’ starea asta de spirit era: ȘI pentru că: într-adevăr /î. erau și condiții excepționalei- dar era și: calitatea Profesorului de a naște entuziasm ț = (24b) GP: = Sigur (24c) VJ: pentru ceea ce se : lucrează], = (24d) GP: = Da. (24e) VJ: și de a: și de a de a de a de a te convinge ce semnificație importantă au lucrurile pe care le faci. (CORV: 159) (25a) VJ: R> e special cu . astfel (AK) cu: cu: coexistența cu pesticidele. = (25b) LDJ: = TOCmai 1 . că omul s-a obișnuIT cu pesticidele cele provocate (AK) produse chiar de plante. (CORV: 79) 4 în limba vorbită funcționează varianta fonetică „binențeles“, cu o răspândire aproape generală (cf. Dascălu Jinga 2002: 33). 5 Supremația pro-frazei „da“ în exprimarea acordului nu mai trebuie dovedită. 6 înregistrată în ultima vreme. 222 (26a) (26b) (26c) C: D: +C: NU. noi ne-am ȘI asumat, [noi ne-am [de acord. asumat-o. (IV: 146) (27a) AG: Bronșită cronică? SAU în clipa aia avea // (27b) LDJ: CROnică. ȘI tabagică. (27c) AG: Aha. [își drege glasul] Mhm. (CORV: 136) (28a) A: înseamnă că a copiat la test. (28b) B: Bingo! (ex. real) (29a) SF3: Ne uităm prin cursuri și tot ce nu: așa:ț scriemț și vă zicem. (29b) MV: Mhm. [acord] (CORV: 168) (30a) CM: SUferă foarte tare din (AK) de (AK) din cauz-asta. (30b) LDJ: < î Cred. î > (CORV: 105) (31a) GP: CÂT stăteau cei din laborator ț < R aTÂT R > stăteam $i: < î noi], î > ( (31b) VJ: Să ȘTII că se stătea. (CORV: 157) (32a) A: nu aveți nimic (32b) B: CUM să nu. Pentru verbele enumerate mai sus (a accepta, a admite, a aproba etc.), prototipic este acordul la persoana I a verbului (cf. și 30b). Apariția verbului la persoana a Il-a (31b), accentuată emfatic, precum și construcția să știi că + repetiția unui element din antecedent, probabil specifică limbii române, conferă acordului un sens întăritor. 5.1.3. Augmentarea constă în consolidarea acordului prin întărire, fie prin adăugarea unor informații noi dezvoltând antecedentul (33c), fie prin exagerare (34b). Gradul de satisfacere a acestui rol argumentativ poate fi înalt: afirmație modalizată explicit (35b) sau slab: afirmație neutră (36b). în raport însă cu gradul de convingere, acordul cel mai convingător, care dă maxima certitudine asupra adevărului este invers proporțional cu gradul de satisfacere a funcției confirmative. „Maxima certitudine asupra adevărului și deci afirmația cea mai convingătoare se obțin de obicei prin nemarcare, prin absența (...) modalizatorilor“ (Zafiu 2002:128). Aprecierea gradului de credibilitate a unei aserțiuni constituie deja o diminuare a forței ilocuționare. Din punct de vedere pragmatico-argumentati.v, enunțul (36b) este mai tare decât (35b), în ciuda sensului literal al secvenței de evaluare modală (cf. Zafiu 2002); în fine, augmentarea se poate realiza și prin comentarea conținutului propozițional din antecedent (37b). (33a) GP: Deci el lucrează /ă ZILnic j, douăs-// (33b) VJ: și lucrează-nTINS. (33c) GP: lucrează-ntinsî și douășpe ore pe zi j (...) (CORV: 158) (34a) LDJ: (34b) TT: Și te-mbogățesc fantastic de mult. (CORV: 152) 223 (35a) (35b) A: B: E un film interesant! Mai mult ca sigur, (ex. real) (36a) A: E un film interesant! (36b) B: Da. (ex. real) (37a) VJ: Aia a fost o mare greșeală ț // (37b) LDJ: J> (CORV: 51) 5.1.4. Prin interferență înțelegem reunirea unor mijloace de exprimare pro- prii celorlalte tipuri, în replica-acord: reduplicare și substituție (38c), augmentare și substituție (39b), reduplicare, substituție, augmentare (40b). (38a) MM: Da’ zice că ȘI orBEAU. (38b) CJ: Ca și astea chinezești care . lucrează-o viată întreagă [ 1 (38c) LDJ: Orbeau! da. (CORV: 72) (39a) VJ: Profesoruî Profesorii în momentul când investea încredere-ntr-un omî . /î: o retrăgea GREU. = (39b) GP: = FO ARte greu. Da da. (CORV: 160) (40a) VJ: da’ VIAța lui era aici. (40b) GP: Viat-1 Exactj era concentrată PENtru institut. (CORV: 161). Structurile tip interferență rezultă uneori și din autocorectare în limba vor- bită, caz în care locutorul începe acordul cu un tip, iar pe parcurs îl modifică (40b). 5.2. Semnalele nonverbale au fost clasificate în două categorii: nonvocale (gesturi, mimică) și vocale (engl. non-lexical signals „semnale nonlexicale“) (cf. Dascălu Jinga 1996: 12). Semnalele nonverbale vocale au fost studiate spora- dic; numite în general „exclamați?4, ele sunt discutate în categoria interjecțiilor. Marinescu (1992: 148-149) consideră semnalele nonverbale vocale drept mijloace paralingvistice vocale nonverbale. Semnalele nonverbale vocale au caracter co- locvial și informai, fiind întrebuințate în conversații spontane între interlocutori foarte apropiați. Sinonimele verbale ale acestora în contextul acordului sunt cele din clasa de substituție, numite generic „da44. In româna vorbită au fost înregistrate formele aha (27b) și îhî (29b). Secvența îhî a fost descrisă de Petro viei (1930: 31) ca o interjecție nazalizată. Semnalele nonverbale nonvocale cu funcție de acord sunt, de obicei în schimburile bidirecționale față în față, mișcarea capului de sus în jos7 (41b) și aplauzele (42b): 7 Trebuie precizat că nu în toate zonele țării mișcarea capului de sus în jos are același sens. Pe Valea Timocului, în Banatul iugoslav sau în Peștișani, Gorj, afirmația se manifestă prin gestul specific negării (cf. Mării 1994-1995: 122 et.sequ.\ 224 (41a) SG: Cu Coloana ți-am spusj nu? (41b) LDJ: [gest afirmativ cu capul] .. Păcat că (...) (CORV: 148) (42a) A: Mincinoșii! Jos cu ei! (42b) B [aplauze] (ex. real) 5.3. Exprimarea mixtă a acordului presupune dublarea elementelor verbale de cele nonverbale nonvocale (43b) (44b). Procedeul are o largă incidență în româna vorbită față-în-față. (43a) A: Femeia, la cratiță! (43b) B: [ridică palma în aer]: Absolut exact! (ex. real) (44a) A: îmi pare tare rău pentru ea. (44b) B: [dă din cap]: Da. (ex. real) 6. Tipologia structurilor de exprimare a acordului Acordul se poate exprima - prin structuri simple, care actualizează în intervenția locutorului o singură modalitate de redare a acestuia, și - prin structuri complexe, care conțin două sau mai multe mijloace. Distincția aparține planului formal. Diferența dintre structura simplă cu grad ridicat de întărire din punct de vedere semantic și cea complexă constă în formă (cf. Năstase 1999). 6.1. Structurile simple se exprimă prin reduplicare simplă (45b), substituție simplă (46b) și augmentare simplă (47b), prin „simplă*1 înțelegând o singură apariție formală. (45a) LDJ: (...) și care-i escroc... (45b) AG: escroci știi? (...) (CORV: 145) (46a) LDJ: Ej deci TOAMna .. (46b) CM: Da. (CORV: 101) (47a) A: Cred că am procedat corect. (47b) B: Foarte bine. (ex. real) 6.2. Structurile complexe rezultă din aplicarea unor operații sintactice (coordonare, subordonare, dislocare, izolare) la structurile confirmative simple; procesul evidențiază relația dintre componenta sintactică, cea semantică și cea pragmatică. Structurile complexe sunt caracterizate de o concentrare semantică și 225 pragmatică sporită în raport cu cele simple. Operațiile pe care le face gândirea sunt: concentrare, ordonare, ierarhizare de informație, focalizare, accentuare, parafrază. Structurile complexe se realizează prin repetiția structurilor simple (17b) și prin interferență (38c) (39b). Se pare că modalitatea cea mai frecventă de manifestare a acordului în structură complexă este interferența realizată verbal și mixt (verbal și nonverbal). .7. Concluzii Acordul este un concept relațional, stabilit între antecedent și reacția declan- șată de acesta. Este un rol argumentativ pasiv, dialogic prin excelență, care constă în acceptarea unei teze, a unei concluzii a partenerului, prin împărtășirea presupozițiilor enunțării. Acordul este o reacție psihică, reglată de principiul cooperativ. Se manifestă verbal; în interacțiunea față în față se manifestă și/sau nonverbal. în funcție de relația stabilită cu antecedentul, am clasificat structurile verbale ale acordului în patru clase: reduplicare, substituție, augmentare și interferența. Se pare că limba vorbită preferă clasa de substituție și de interferență și uzează cu predilecție structurile complexe, în defavoarea celor simple. Favorizat de caracterul oral al limbii vorbite, acordul se poate manifesta invaziv, prin întreruperea antecedentului și/sau suprapunerea peste acesta, dar și difuz, prin stabilirea raportului de coerență la distanță. Studiul procedeelor de manifestare a acordului conduc la concluzia că există un acord obiectiv, realizat prin structuri simple, neutre din punct de vedere semantic (da, așa, bine, mișcarea simplă din cap) și un acord subiectiv, puternic intensificat, realizat prin structuri simple marcate semantic (absolut, categoric) și prin structuri complexe. Acesta din urmă pare a fi preferat în limba vorbită. Referințe bibliografice Bernini, G. (1995) „Le profrasi“, în L. Renzi, G. Salvi, A. Cardinaletti (eds.), Grande grammatica italiana di consultazione, III, Bologna, II Mulino: 175-222. Bidu-Vrânceanu, A., C. Câlârașu, L. Ionescu-Ruxăndoiu, M. Mancaș, G. Pană-Dindelegan (1997), Dicționarul de științe ale limbii. București, Editura Științifică (= DȘL). Dascălu, L. (1981) „Intonații interogative ,compuse’“, Studii și cercetări lingvistice, XXXII, 5: 473-477. Dascălu jinga, l. (1996) „Prosodic features of some non-lexical signals in Romanian", Revue Roumaine de Linguistique, XLI, 3-4: 127-144. - (1997) „Some notes on back channel signals44, Revue Roumaine de Linguistique, XLII, 5-6: 356-377. - (2002) Corpus de romană vorbită (CORV). Eșantioane, București, Editura Oscar Prinț. DlMlTRESCU, F. (1982) Dicționar de cuvinte recente, ed. I, București, Editura Albatros. Ducrot, o. (1972) Dire et ne pas dire, Paris, Hermann. IONESCU-RUXĂNDOIU, L. (1995) Conversația. Structuri și strategii, București, Editura AII. 226 Kerbrat-ORECCHIONI, C. (1990) Les interactions verbales, Paris, Armând Colin. MARINESCU, B. (1992) „Observații asupra elementelor paralingvistice din textele dialectale", Fonetică și dialectologie, XI: 146-154. Mării, I. (1994-1995) „ALR - „Din însemnările unui redactor (V): Documentarea ‘onomasiologică’ și ‘semasiologică’ a gesturilor în ALR II", Dacoromania, serie nouă, I, Cluj-Napoca: 121-131. Moles, a. (1965) Le concept d’information dans la Science contemporaine, Paris. Năstase, v. (1999) „Afirmația sigură întărită în limba română", Limba română, XLVIII, 5-6: 419-425. PETROVICI, E. (1930) De la nasalite en roumain, Cluj. POP, l. (1985) „Mărci dialogale", Limba română, XXXIV, 6: 477-485. Stati, S. (1990) Le Transphrastique, Paris, PDF. - (2002) Principi di analisi argomentativa, Bologna, Patron Editore. ȘERBĂNESCU, a. (2002) întrebarea. Teorie și practică, Iași, Editura Polirom. Thesleff, h. (1960) „ Yes“ and ,,No“ in Plautus and Terence, Copenhaga.. Wald, H. (1973) Limbaj și valoare, București, Editura Enciclopedică. Zafiu, R. (1987) „Dramatic/dialogic", Studii și cercetări lingvistice, XXXVIII, 5: 392-399 - (2002) „Evidențialitatea în limba română actuală". în G. Pană-Dindelegan (ed.) Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, București, Editura Universității București: 127-144. Surse: CORV = Laurenția Dascălu Jinga, Corpus de română vorbită.(CORV). Eșantioane, București, Editura Oscar Prinț, 2002. IV = Liliana lonescu-Ruxăndoiu (coord.) Interacțiunea verbală în limba română actuală. Corpus (selectiv). Schiță de tipologie, București, Editura Universității, 2002. L’accord affirmatif en roumain parle (Resume) L’auteur propose une description sommaire des strategies de l’accord affirmatif dans la langue parlee (familiere et populaire) actuelle. Ce role consiste en l’acceptation d’une these, d’une conclusion du partenaire, et il presuppose evidemment le dialogue: c’est le partage d’une opinion de l’allocute, et dire que ce qu’il vient d’affirmer est vrai. L’accord est un role argumentatif passif, dialogique par excellence, une reaction cooperative. II se manifeste par des moyens verbaux, non verbaux et mixtes. En fonction du rapport etabli avec les antecedents, l’auteur propose quatre classes de structures verbales: reduplication, substitution, augmentation et interference. La pârtie centrale de l’article analyse les particularites de manifestation de ces structures. II paraît que la langue parlee prefere la substitution et 1’interference, tout comme elle prefere les structures complexes et l’accord subjectif. 227 Mihaela Popescu c_goia@hotmail.com Aspecte ale dezacordului în comunicarea orală 0. Precizări preliminare Articolul de față are ca obiectiv trecerea în revistă a câtorva forme de exprimare a dezacordului în comunicarea orală și ar putea face parte dintr-un proiect mai amplu, care să investigheze și să descrie exhaustiv fenomenul exprimării dezacordului în limba română vorbită, un proiect integrator, desfășurat în funcție de tipurile de contexte comunicative și de situațiile de comunicare. Observațiile au rezultat în urma analizării unor eșantioane din ceea ce reprezintă arhiva CORV (Corpus oral de română vorbită), înregistrate și transcrise de Laurenția Dascălu Jinga. Aceste eșantioane au fost selecționate în așa fel, încât să ilustreze „româna de uz mediu44, respectiv „limba vorbită de persoane cu nivel mediu și înalt de instrucție, în situații informale (dar nu numai), înregistrată, în măsura posibilităților, sub forma ei cea mai naturală și spontană41 (Dascălu Jinga, 2002: 22). Caracterul parțial al datelor obținute se justifică prin limitarea, ab initio, la un anumit număr de texte și, mai ales, la un corpus ale cărui trăsături generale sunt bine stabilite și îi imprimă un anumit caracter (lucru care rezultă și din fișele care precedă fiecare eșantion în parte). Astfel, faptul că vorbitorii au avut un nivel mediu și înalt de instrucție, precum și situațiile de comunicare surprinse de înregistrări - monologuri, dialoguri sau conversații oficiale, private sau în familie, seminarii universitare, talk showuri (ultimele două înscriindu-se în categoria discuțiilor moderate) - au făcut ca eșantioanele să aibă un potențial agresiv (relativ) redus. De aceea, cu siguranță, unele aspecte legate de exprimarea dezacordului în româna vorbită vor rămâne în afara prezentei investigări. De asemenea, în mod deliberat, nu vom amplifica dezbaterile legate de relevanța criteriului „număr de participanți44 în operarea distincției monolog/dialog/ conversație, păstrând, pentru fiecare exemplu în parte, catalogarea operată de autoarea corpusului pe care Larn cercetat \ Credem că mai eficace este, pentru scopul urmărit de noi, luarea în consi- derare a distincției conversație (neoficial, neinstituționalizat)/d i s c u ț i e (oficial), precum și a persistenței subsidiare a componentei dialogice, interacționale în monologuri-. ’Dascălu Jinga (2002a) își ordonează eșantioanele astfel: cele în care sunt implicați doi participanți sunt numite dialoguri; cele care implică de la trei participanți în sus, conversații. 2Ionescu-Ruxăndoiu (2001: 16) afirmă „Comunicarea prin limbaj este prin funcție întotdeauna dialogică, în sensul că orice enunț oral sau scris este destinat cuiva. Existența unui destinatar este implicată în însuși conceptul de comunicare". De asemenea, potrivit Laurenției Dascălu Jinga, „orice mesaj este adresat și deci orice tip de enunț, inclusiv monologul, este o formă de interacțiune" (Dascălu Jinga 2002a: 42). 228 Pentru multiplele forme în care se concretizează divergențele ocurente în comunicarea orală, utilizăm termenul generic dezacord. Este un termen general, care se poate plia tuturor tipurilor de comunicare orală (directă sau mediată). Realitatea lingvistică pe care o acoperă acest termen suportă, desigur, diferențieri graduale și include diferite forme de expresie și strategii comunicative și interpretative: corectare, autocorectare, contestare, contrazicere, contracarare, dezacord parțial, total, direct, indirect, conflict etc. Pe axa actanțială, dezacordul își desfășoară potențialul în trei direcții: dezacordul locutorului cu sine, dezacordul cu interlocutorul și dezacordul cu un terț nonprezent sau nonactiv din punctul de vedere al interacțiunii verbale. Sub incidența acestor direcții intră o mare varietate de forme și strategii. 1. Dezacordul locutorului cu sine Dezacordul locutorului cu sine este produsul reducerii bruște a spontaneității în fluxul comunicativ oral, al conștientizării sporite a propriului „eu“ comunicativ. Locutorul se responsabilizează nu numai în legătură cu ceea ce comunică, ci și cu felul în care comunică. La prima vedere, așezarea acestui aspect sub incidența dezacordului ar putea fi contestată. Cum însă este vorba despre un act de respingere (este adevărat, din partea locutorului și vizând propria exprimare), el își justifică prezența în aria largă a diverselor forme de dezacord. Respingerea unei forme lingvistice este urmată, fie de autocorectare, fie de alte forme de amendare. Conform datelor oferite de corpusul studiat, aceasta este forma de dezacord care prezintă potențialul agresiv cel mai scăzut. Teoretic, putem imagina o gradare a potențialului agresiv în dezacordul locutorului cu sine. Ne gândim, mai precis, la monologuri, ca posibile spații de manifestare a acestui dezacord, ce poate înregistra diferite trepte, de la înscrierea în coordonatele normalității la forme patologice. Menționăm însă că, în vederea prezentului articol, nu am studiat astfel de eșantioane. Forme ale dezacordului locutorului cu sine sunt: neatenția, ezitarea, autoîntreruperea controlată, amplificarea sau diminuarea, dezacordul metalingvistic. 1.1. Neatenția Dintre toate formele de comunicare, cea orală are gradul cel mai înalt de spontaneitate. Acest lucru face adesea ca dezacordul locutorului cu sine să fie produsul conștientizării unei greșeli de neatenție, precum în exemplul de mai jos, în care este respinsă și autocorectată3 o formă gramaticală (Și zic (AK) zice): (1) GP: Păi da’ îi spuneam eu cui val /ă: m-a întrebat un inginer o datăl și zice Mă da’ zice CÂT lu-1 CE salariu ai !(...). Și zic (AK) zice Și CÂT lucrați. Mă: 1 zic ne-apucă și douăî și treiî și patru dimineața. (CORV: 157) Potențialul conflictual și agresiv al acestor situații este, practic, nul. 3Pentru o tratare detaliată a corectării și autocorectării, v. Dascălu Jinga 2002b 229 Sub aspectul pronunțării, secvența ce corespunde unei astfel de greșeli - amen- date de însuși cel care a comis-o - este uneori marcată de pronunțarea emfatică, așa cum se observă în fragmentul de mai jos (care-aufost. (AK) N-AU fost admise): (2) MV: ȘI4. aceste forme muntecî nești î> care-au fost. (AK) N-AU fost admise în norma prescriptivă? . autoMAT (AK) impliCIT au primit o . /ă: conotație NEgativă din punct de vedere social (...) (CORV: 165) 1.2. Ezitarea Ezitarea reprezintă o formă specială de dezacord al locutorului cu sine. Ela- borarea „la vedere" a ideilor (Dascălu-Jinga 2001: 123), nesiguranța asupra conținutului referențial pe care emițătorul dorește să-1 comunice sau punerea sub semnul întrebării a însuși actului comunicării sunt tot atâtea cauze ale apariției ezitării; de exemplu: (3) GP: Eu am văzut oameni oameni și nu știu? da’ poate:: da’ CEL puțin două cazuri în care . institutu:: (AK) deci poZIția institutului era oarecum /î: loVItă prin acțiunile unor oameni? (...) (CORV: 161) Așa cum se observă, secvența ezitării se distinge și printr-o pronunțare specifică, ascendentă și într-un ritm alert (), marcată grafic (R = rapid). 1.3. Autoîntreruperea controlată înteruperea de către locutor a propriului demers comunicativ se poate produce intenționat sau nu. în exemplul (4), autoîntreruperea se produce în mod controlat, dovadă fiind faptul că nu este vorba de un abandon, ci de o construcție discontinuă 4, așa cum o arată pronunțarea secvenței parentetice pe un ton coborât (J = jos), precum și repetarea cuvântului limbajul, după încheierea ei: (4) MV: ȘTII ce se-ntâmplă? în limbaju 1. < @ hm @ > . /î limbajul standard se bazează ÎN special? dar <1 NU nu î> mai. (CORV: 164) 1.4. Amplificarea sau diminuarea ideii Alteori, însă, dezacordul locutorului cu sine se referă la respingerea totală sau parțială a conținutului comunicării sale anterioare. Este cazul exemplului următor, în care dezacordul, însoțit de autocorectare, vizează amplificarea ideii (dezacordul fiind, așadar, parțial): (5) VJ: și care .. care nu s-au uitat la faptul că di- (AK) MArea diferență era: numa în materie de salarii. (CORV: 156) 4Pentru intonația „parentetică“ a acestui tip de construcții în limba română, v. Dascălu 1974. 230 Și în acest caz, secvența supusă reformulării (di- (AK) MArea diferență) se distinge printr-o pronunțare particulară, respectiv emfatică, a primei silabe din secvența autocorectată. 1.5. Dezacordul metalingvistic Un tip foarte frecvent al dezacordului locutorului cu sine este cel metaling- vistic, adică cel care vizează strict forma exprimării. Locutorul își dă seama că nu a pronunțat corect, că nu a folosit cuvântul potrivit sau forma gramaticală adecvată. Reproducem un exemplu în care autorespingerea și, respectiv, autocorectarea vizează nivelul pronunțării: (6) DT: PE seama marii majorități a salarea-(AK) a salariatilor de-acoloi da? (CORV: 266) Procedând astfel, vorbitorul respinge - în cazul de față - o formă de pronunțare neliterară (,,salareaților“), conștient fiind de faptul că este inadecvată situației de comunicare. Astfel se manifestă grija locutorului pentru propria imagine mediatică (atitudine ce transpare la nivelul discursului și asupra căreia s-a atras atenția de către diverși cercetători). Vorbitorul conștientizează poziția sa cvasioficială, precum și faptul că forma discursului său are un impact hotărâtor asupra publicului și are o forță de persuasiune ce nu poate fi neglijată. Așa cum se observă, repetiția are rolul de impunere a formei corecte. 2. Dezacordul cu interlocutorul Prin natura sa interacțională, dezacordul cu interlocutorul (sau cu interlo- cutorii) prezintă cele mai variate aspecte. In funcție de modul în care se face respingerea actului de vorbire performat de interlocutor, dezacordul poate fi total sau parțial. Atunci când partenerul anulează aserțiunea antevorbitorului sau respinge în întregime oferta acestuia, dezacordul este total. Când însă aserțiunea sau oferta este acceptată numai într-o formă corectată, modificată, dezacordul este parțial. 2.1. Dezacordul nonstrategic Pentru a-și exprima dezacordul cu interlocutorul (sau cu interlocutorii), vorbitorul are la dispoziție două căi, ambele susceptibile de a căpăta diferite forme de expresie. Aceste căi sunt subsumabile - ca intenție - opoziției strategic/ nonstrategic. Cu alte cuvinte, realizării nonstrategice îi corespunde dezacordul direct, explicit. în eșantioanele analizate, formele de dezacord direct înregistrate nu au potențial agresiv, ca în exemplul (7), unde avem de-a face cu un dezacord direct, explicit, însoțit de argumentare: 231 (7) ȘN: Decii se POate vorbi despre un mesaj politic al vizitei papale în România? Domnule RațiuX . primul răspuns este-al dumneavoastră. IR: Este-al meu din A: cauza VÂRstei mi-nchipuiX nu? ȘN: Nu. Pentru că sunteți CHIAR lângă MIne-n studio. (CORV: 222) 2.2. Dezacordul strategic Celei de-a doua căi, strategice, îi corespunde dezacordul implicit. Acesta poate adopta forme manifeste, verbale, sau poate fi rezultatul recurgerii la o formă nonverbală - tăcerea. 2.2.1. Dezacordul indirect, prin interogație In eșantioanele studiate, cea mai frecventă formă de dezacord indirect este interogația. Rolul interogației ca modalitate de exprimare a dezacordului este deosebit de important. De pildă, interogația poate atenua dezacordul, evitând exprimarea categorică, tranșantă, și poate chiar insulta. Așa se face că în eșantionul de mai jos (în care întâlnim dezacordul citat), exprimării directe („Sunteți nebuni!44), i se preferă formula interogativă, atenuantă: Voi sunteți nebuni?. Faptul că exprimarea indirectă, interogativă, a dezacordului a avut rol atenuant o dovedește însăși reacția lui GP, care răspunde râzând, neutralizând astfel rostirea pe un ton înalt de la începutul replicii sale (<1NUÎ>Y (8) GP: m-a întrebat un inginer o datăi și zice Mă da’ zice CÂT lu- 1CE salariu ail[...]. Și zic (AK) zice Și CÂT lucrați. Mă: i zic ne-apuc și douăî și treiî și patru dimineața. Zice Mă:iî da’ zice-ți dă: BANI în plus la? Nu. Da’ zice Voi steți (sunteți) nebuni? <1 NU î> stern (suntem) nebunii [râde] (CORV: 157-158) Și de această dată, repetiția însoțește secvența în care este exprimat dezacordul. 2.2.2. Dezacordul indirect (prin interogație), metalingvistic + ironie Interogația, ca marcă a dezacordului indirect poate fi dublată de diverse valori stilistico-pragmatice. în exemplul de mai jos, în care obiectul dezacordului este de natură metalingvistică, această valoare este ironia. (9) MM: Știi cum e acuma Carmenl la Cioplani de:? CM: CUMe. MM: E-adevăRAT>L cu BÂLCll cu LANțurii cu: tot felul dă chestiiT da’ /î REStuli ce-nseamnă.. vânzarea de bâlciî<î numai î> și numai țigani. GA: Da’ rromi nu poți să Ie spui? (CORV: 99) Ironia lui GA - realizată metalingvistic (Da’ rromi nu poți să le spui?) - este îndreptată în două direcții. Mai întâi, este vorba despre o atitudine ironică la adresa lui MM, vizând repetițiile insistente din replicași, care demonstrează revolta crescândă ( [...] <1 numai I> și numai țigani.). în al doilea rând, ironia vizează situația 232 extralingvistică (pretenția unui terț nonprezent de a fi numit într-un anume fel). Prin nota de ilaritate pe care o introduce, ironia are aici rolul de a dezamorsa tensiunea în crescendo din replica lui MM (semnalată de pronunțarea marcată de emfază și de repetiții). 2.2.3. Dezacordul citat O situație interesantă este aceea în care potențialul agresiv crește, putând atinge cotele conflictului, fără a antrena însă participanții la comunicare (emițătorul și receptorul). Este situația dialogului citat (reprodus de către unul dintre participanți) în care emițătorul, cel care vorbește poate fi sau nu și sursa enunțurilor adresate unui destinatar care, la rândul lui, nu este aceeași persoană cu receptorul. Acest destinatar își revendică violent dreptul la replică, își alocă la rândul său rolul de sursă de enunțuri. Violența actelor de limbaj scurtcircuitează cooperarea dintre sursa enunțurilor și destinatar, nu însă și pe aceea dintre emițător și receptor. Dimpotrivă, pe fondul citării dezacordului dintre sursă și destinatar, crește cooperarea dintre emițător și receptor, acesta din urmă considerat ca fiind „de aceeași parte a baricadei". în exemplul următor, pronunțarea marcată indică faptul că, în secvența citată^ tensiunea tinde spre cotele conflictului, lucru confirmat și de tonul înalt (). Conflictul nu se desfășoară însă deschis, deoarece dezacordul este doar citat de către CTP: (10) CTP: CÂte: miliarde spuneți că era GAura? OG: Două mii de miliarde acuma. = CTP: = <Îî> Până s-au aduNAT două mii de miliarde pierderii salariul vreunui directori dau (sic!) director adjunct d-acolo? OG: [oftează] Nu nu nui fără doar și poate /î: CTP: A crescuCUT. OG: /ă: Da. CTP: Cu indeXÂrile: OG: Și cu indeXĂrilei sigur că <î da: î> [ ] CTP: La soROC. LA soroc? au fost indexați normali salariile și le-au luat normal? banii dă la căPUșei normal?, și-n scrimb (sic!) PIERderile? au crescut [ OG: Au crescut. CTP: Și pe urmă? când venim noii și zicemi Domlei. CE faceți acoloi i-o gaură neagră? < MARC dușmanii industriei MARC> și economiei românești <î ĂSta î> e mecanismu. (CORV: 266-267) 2.2.4. Dezacordul simulat O varietate a vorbirii directe citate este vorbirea simulată. Ne referim la cazurile în care emițătorul citează o presupusă replică a unui interlocutor. Este cazul exemplului următor, în care GP, după ce se autocitează, imaginează un posibil dezacord din partea interlocutorului ( Azi e GAbi nebuni și d-aia::). Citatul nu este real (dovadă, conjunctivul să spui), dai* procedeul simulării dezacordului reprezintă desfășurarea de către GP a unei strategii argumentative foarte eficace. 233 (11) GP: Și i-am spus eu acelui domni Păi domlei știi ceva ? NU sânt eu singuru i deci nu sânt eu singuru nebuni A:i e GAbi nebuni și d-aia:: [râde] e /ă FOARte pasionat cercetare. <î NU:i î> era o stare dă spiriti (...) (CORV: 159) 2.2.5. Dezacordul implicit O altă formă de exprimare indirectă a dezacordului este emiterea unei aserțiuni care nu constituie, propriu-zis, răspunsul la oferta lansată, evitându-se, astfel, sporirea gradului conflictual. In exemplul următor, adevăratul răspuns la întrebarea lui I (vi se pare cam mult zece pâini?) ar fi fost „da, mi se pare", ceea ce ar fi condus la inițierea unui conflict deschis din partea lui R. Or, lucrurile nu se întâmplă așa. R răspunde indirect, singurul indiciu al creșterii tensiunii fiind pronunțarea emfatică (PORCI): (12) R: Ați fost întâlnit cu:: zece pâini lll I: Paf l-am luat (AK) am luat pâinile pentru mineî și pentru câini. R: Dumneavoastră CAte pâini mâncați pe zi. I: Păi cam în jur de două pâini.V-am spusf vi se pare cam mult zece p-<î zece pâini?î> R: Da’ să știți că nici măcar la PORCI nu mai avem voie să le dăm. (CORV: 231) 2.2.6. Dezacordul atenuat + argumentare Date fiind situarea corpusului studiat într-o anumită arie socio-culturală, precum și situațiile de comunicare surprinse, potențialul agresiv scăzut al dezacordului se justifică și prin atenuări datorate diferitelor strategii. Astfel, în cele ce urmează, R își exprimă dezacordul implicit, prin interogație. Mai mult, I nu este de acord cu R, dar evită dezacordul, trece direct la argumentarea unei poziții opuse, rămasă neexprimată și sfârșește prin a lansa oferta de conciliere (Mă-nțelegețit nu?): (13) R: Dumneavoastră cef aveți dreptul să cumpărați /î: zilnic zece pâini? î: Păi eu N-AM timp să mă duc în fiecare zii trebuie să mai mă ocup și de câinii mai tre’ să 1 mai am și: alte problemeî Cu cel mare trebuie să mă duc la vaccinare acumaî trebuie să mă ducT că e cam bolnavî. Adică am /î: o mulțime de probleme. Câinii ăștia creează și EI niște problemei că nu-i crește Nimeni nu ți-i îngrijește NImenii și-așa mai departe. Mă-nțelegeții nu? (CORV: 232) Pronunțările rapide și repetițiile dinamizează discursul și îl deplasează din zona argumentativă în cea conflictuală. 2.2.7. Dezacordul atenuat + contracarare O altă formă de atenuare a potențialului agresiv al dezacordului este contraca- rarea. Aceasta reprezintă acea „mișcare prin care E (= emițătorul, n.n.) încearcă să amendeze conținutul mișcării precedente, determinându-1 pe partener să revină parțial asupra spuselor sale; în acest caz, oferta este^ acceptată, dar numai într-o versiune modificată" (lonescu-Ruxăndoiu, 1995: 52). în exemplul următor, dezacordul este atenuat, pe de-o parte, de presecvența (metalingvistică) nu zi, care evită o exprimare directă, mai puțin politicoasă (ca, de pildă, „nu-i adevărat",,,nu zic așa"), iar, pe de altă parte, de contracarare (Poți 1 Eventual zic „treBE să spuie^"): 234 (14) SF1: Da:f da’ ȘI dumneavoastr-aveți accent. NU știu cât ați stat în Bucureștii da’ aveți un accent ardelene :sc [...] MV: POȚI să-mi dai un exemplu concret? SF1: /î: De exemplu spuneți „tre’ să SPUief " [...] MV: Nu zi că zic „tre’" ,.Tre’" NU-L am. Poți 1 Eventual zic „treBE să spuief " „Tre’ să spuie" nul nu cred. (CORV: 166-167) Se observă faptul că secvențele care constituie nucleul dezacordului (NU-L am, nul nu cred.) sunt afectate de pronunțarea emfatică sau de repetiție. 2.2.8. Dezacordul în crescendo (cu potențial agresiv limitat) Având în vedere specificul corpusului studiat, forme conflictuale ale deza- cordului au fost înregistrate foarte rar. în exemplul de mai jos, I refuză aparent rolul de locutor, refuză să coopereze, refuză să facă aserțiuni, dar, de fapt îl întrerupe și îl somează pe R să-și asume rolul de locutor. Mai mult, de fiecare dată când acesta din urmă încearcă să răspundă, este întrerupt. Este o situație tipică în care conversația se structurează în perechi de adiacență5 orientate gradual spre conflict. De această dată, tonul înalt (<î spuneți dumneavoastrăl'î>) și pronunțarea rapidă (), precum și repetițiile, accentuează dezacordul: (15) I: Daf deci dacă eu am opt câini. Da’ spuneți-mi și mief să-mi dați dumneavoastră soluția CE pot să le dau la câini. R: Păi NU știuf dumneavoastră știți că // I: Păi <1 spuneți dumneavoastră^ I> spuneți dumneavoastră ce să le dau la câini. R: Eu nu cred că i-// I: < î Dați-mi soLUția î > dumneavoastră. (CORV: 231) 2.2.9. Dezacord cu o presupoziție a interlocutorului Altă formă interesantă - rezultat al unei decodări în adâncime - este dezacordul față de o presupoziție a interlocutorului. în exemplul care urmează, interlocutorul se lasă într-o primă etapă antrenat de fluxul conversațional și răspunde Acolo gătea, pentru ca apoi să realizeze brusc că a răspuns, în planul de suprafață al întrebării, dar că nu a luat în seamă presupoziția interlocutorului, și anume că persoana despre care se discută gătea, presupoziție pe care o consideră falsă și, ca atare, o respinge: (Ce să gătească!). 5 Conceptul „perechi de adiacență" a fost lansat de Schegloff și Sacks (1973). lonescu-Ruxăndoiu (1995: 37) îl explică drept „secvențe de două enunțuri consecutive produse de emițători diferiți, ordonate ca o succesiune de părți structurate astfel încât prima parte reclamă cu necesitate o anumită parte a doua". Prima intervenție din fiecare cuplu de replici „include termeni de adresare" și „determină, prin conținutul său, identificarea univocă a autorului următoarei intervenții" (idem). Prin urmare, această primă inter- venție este destinată, în principiu, stimulării atitudinii cooperative a interlocutorului. Practic însă, în situațiile conflictuale, prin pronunțări specifice sau prin repetiție, ea se poate transforma în somație sau poate urmări chiar intimidarea acestuia din urmă și blocarea oricărei tentative de a replica. 235 Regăsim în acest exemplu rolul repetiției „rejective“ (CE să gătească!), cu intonație specifică (Dascălu Jinga 1997: 48; CORV: 35, 38-39) în interacțiunea de tip conflictual (cf. Orletti, 1994: 176-177): (16) LDJ: UNde gătea? ... CJ: Păi:. aCOlo gătea. CE să gătească! Va:i de gătitul ăla.. Vai de II LDJ: Ce să gătească! <î CE mânca. î> Eu nu cred c-avea super<@marketuri acolo@>l N-Aveau cantină? ceva? (CORV: 61) 3. Dezacordul cu un tert > Sub această denumire am inclus exprimarea, de către locutor, a dezacordului cu privire la situația de comunicare, la o stare de fapt despre care se discută, la opiniile unui terț care nu se poate erija în instanță comunicativă, în actant (adică în participant direct sau citat). Receptorul nu este, în același timp și ținta dezacordului exprimat de emițător și, de aceea, interacțiunea se desfășoară, în acest caz, în parametri specifici. Această formă de dezacord nu implică reacții din partea țintei sale, în schimb, ea poate atrage - în funcție de situație - fie acordul, fie dezacordul receptorului în legătură cu aserțiunile sale. în fragmentul de mai jos, dezacordul față de o situație este exprimat mai întâi eufemistic (sper c-a fost o: (AK) un acciDENT al istoriei^), pentru ca apoi să ia forma apostrofei (care să nu se mai repete); și în acest caz, emfaza își face simțită prezența (acciDENT al istoriei): (17) PB: Spuneam de istorie? și /î în istorie intră INclusiv școala economică dă la Cluj? mutat-apoi la Brașov?.. sper c-a fost o: (AK) un acciDENT al istoriei? care să nu se mai repete? dar ȘI celelalte centre universitare care-acum? au . PESte patruzeci dă facultăți? care . duc spre mintea tineretului știința și practica economică. (CORV: 175) 4. Concluzii Dat fiind faptul că materialul cercetat nu acoperă decât o parte a posibilităților de exprimare a dezacordului, observațiile care se desprind au un caracter parțial. Este de presupus că un corpus mai reprezentativ pentru situații conflictuale ar oferi strategii și forme mai complexe de exprimare a dezacordului. Pe axa actanțială identificată în material se poate vorbi de o gradare a potențialului conflictual, începând cu dezacordul locutorului cu sine (situație cu potențial agresiv nul), continuând cu dezacordul față de un terț nonprezent și culminând cu dezacordul față de interlocutor (situație care suportă, la rândul său, gradări). Dezacordul se poate combina cu diverse valori stilistico-pragmatice, cum sunt interogația, repetiția, emfaza, ironia. Aceasta din urmă este, prin însăși natura ei, o formă de exprimare a dezacordului, deoarece simulează expresia serioasă, acordul sau chiar atitudinea laudativă, dorind să transmită, în realitate, contrariul. 236 în eșantioanele studiate, aceste valori au avut rolul de a amortiza conflictul. Acest lucru demonstrează că, așa cum există un „saper litigare“ (Orletti, 1994: 177), există și o știință a evitării conflictului (care nu exclude însă dreptul de exprimare a dezacordului). întrucât analiza a fost efectuată pe un corpus de română vorbită, este necesar să distingem aspectele pragmatice (forme și strategii), care ar fi putut însă foarte bine să caracterizeze orice text cu componentă dialogică - oral sau scris (operă literară, de exemplu) - de cele care țin strict de comunicarea orală și care pot fi recunoscute cu oarecare regularitate în exprimarea dezacordului (pronunțări și intonații specifice, întreruperi, repetiții). Aspectul care ține prin excelență de comunicarea orală și care, în același timp, ni se pare a fi o formă specială de dezacord, este autocorectarea. Repetiția, în diversele sale forme, acompaniază dezacordul, frecvența ei fiind covârșitoare în comunicarea orală, în general. Pronunțarea specială (emfatică, marcată, rapidă, înaltă, joasă) însoțește și ea dezacordul, cea mai frecventă formă fiind pronunțarea emfatică. Referințe bibliografice Dascalu, L. (1974) „On the ‘parenthetical’ intonation in Romanian Revue Roumaine de Linguistique, XIX, 3: 231-248. Dascalu Jinga, L. (1997) „Rejective repetitions“, Revue Roumaine de Linguistique XLII, 1-2: 47-59. - (2001) Melodia vorbirii în limba română. București, Editura Univers Enciclopedic. -(2002a) Corpus de română vorbită (CORV). Eșantioane, București, Editura Oscar Prinț. - (2002b) Corectarea și autocorectarea în conversația spontană, București, Editura Academiei Române. IONESCU-RUXÂNDOIU, L. (1995) Conversația. Structuri și strategii. Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite, București, Editura AII. - (2002) „Conversație, discuție, dialog“ Limbă și literatură română 1: 15-17. ORLETTI, F. (ed.) (1994) Fra conversazione e discorso. L’analisi dell interazione verbale, Roma, La Nuova Italia Scientifica. Schegloff, E.A. and H. SaCKS (1973) „Opening up closings", Semiotica VII: 289-327. Aspects du desaccord dans la communication orale (Resume) L’article propose d’envisager quelques modalites d’exprimer le desaccord dans la communication orale, en s’appuyant sur des dchantillons repris ă un corpus de textes du roumain parle. Les textes enregistres et transcrits dans ce corpus illustrent un niveau moyen du roumain parle. 237 Etant donne le niveau moyen (ou haut) d’instruction des locuteurs, aussi bien que les situations de communication presentees dans le corpus, le potentiel agressif des echantillons s’est avere plutot reduit. Pourtant, on a pu identifier une certaine gradation conflictuelle ă partir d’un degre minimal, represente par l’autocorrection. Le desaccord a ete etudie en tenant compte d’un cote de la modalite par laquelle l’actant peut se rapporter â la situation de communication (present/non present) et, d’un autre cote et implicitement, en tenant compte des coordonnees monologique et dialogique. Par rapport ă un axe actantiel, on a identifie trois aspects majeurs du desaccord: le desaccord du locuteur avec soi-meme, le desaccord du locuteur avec un interlocuteur et le desaccord du locuteur avec un tiers non present. L’observation des exemples nous a egalement menee â la conclusion qu’aux diverses formes de desaccord s’associent diverses valeurs stylistiques et pragmatiques telles: l’interrogation, la repetition, I’emphase ou l’ironie. 238 Mărci discursive Liana POP echinox@cluj.astral.ro „Așa-i, nu-i așa?“ De la adverb la marcă discursivă: un caz de gramaticalizare 0. Introducere 0.1. îmi propun aici să discut cazul unui cuvânt deictic prin excelență, adverbul românesc așa, cu sensurile sale lexicale, gramaticale și pragmatice, așa cum se manifestă ele în limba vorbită. Voi urmări domeniile de referință ale deicticului așa, prin luarea în considerare a altor „spații“ referențiale decât cel al referinței la „lume“. Mă voi opri mai ales la funcțiile acestui adverbial ca marcă discursivă, urmărind procesul de „ gramaticalizare “/desemantizare prin care așa pare să-și fi pierdut sensul lexical prim, valoarea sa indicial-modală originară. Menționez că preiau aici noțiunea de gramaticalizare cu sensul său ambiguu din literatura de specialitate, înțelegând: a. în sens strict, cazurile în care, printr-un proces de conversie grama- ticală, așa funcționează în cuvinte/locuțiuni cu funcții gramaticale b. în sens larg, cazurile în care, printr-un proces de conversie prag- matică, așa ia valori de marcă discursivă, în frazeologisme aparținând limbii vorbite.1 Aceste din urmă întrebuințări au fost puțin și nesistematic menționate în gramatici, și pe bună dreptate, căci nu sunt întrebuințări propriu-zis gramaticale, ci pragmatic-discursive. Se pare însă că ele nu au fost până acum studiate nici în lucrări românești de analiza discursului. Știut fiind că mărcile discursive ghidează interpre- tarea discursului, voi încerca, pentru aceste sensuri pragmatice, să explic la ce niveluri dîscursive funcționează și să explicitez procedurile/instrucțiunile care le sunt atașate. 1 Acest al doilea tip, numit în general tot gramaticalizare, ar trebui de fapt numit pragmatizare. 239 0.2. Cel mai consistent corpus de limbă vorbită din care am extras exemplele a fost CORV, dar am folosit și Corpusul IV și Corpusul Pop, iar pentru întrebuințările „clasice" ale lui așa, exemple și explicații din dicționare sau lucrări de gramatică. 1. Abordarea lexicografică DEX-ul dă următoarea configurație a sensurilor lui așa\ AȘA adv„ adj invar. I. Adv. (Modal) 1. în felul acesta; astfel. 0 Loc. adj. Așa-zis sau așa-numit = pe nedrept sau convențional numit astfel; pretins, fals, aparent, impropriu. 0 Expr. Așa o fi = e posibil; poate. Și așa = în orice caz; oricum, tot. Și așa, și așa = și într-un fel, și în altul. Ori așa, ori așa = sau într-un fel, sau într-altul. Așa... așa = după cum..., astfel. Așa fi așa = nu prea bine; potrivit. Azi așa, mâine așa = continuând mereu în acest fel. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici într-altul. ♦ (Concluziv) în concluzie. 0 Loc. conj. Așa că = deci. 0 Expr. Așa-zicând = pentru a spune astfel. 2. în același fel, în același mod. Așa să faci și tu. 0 Expr. Și așa mai departe = etcetera. 3. Chiar precum se spune; întocmai, exact. Ai să faci așa? 0 Expr. Așa e? sau nu-i așa? = am dreptate? (sau nu am?) Așa? sau cum așa? = adevărat să fie? Așa? sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Așa, da! = sunt de acord cu ceea ce spui (sau faci) acum. (Pop. și fam.) Mai așa = a) desigur, firește; b) nu prea tare. Cam așa = după cum zici, ai (măcar în parte) dreptate. 4. Atât de... Te uiți așa de trist! 5. (Cu sensul reieșind din context) a) La întâmplare, la nime- reală, într-o doară. Vorbește și el așa. b) După bunul plac; oricum. Am vrut să fac așa. c) Dintr-o dată, ca din senin; pe nesimțite, fără a-și da seama. I-a venit așa un gând. II. Adj. Invar. (Precedă substantivul) Asemenea, atare... : care este atât de mare, de mult, de frumos etc. Așa nuntă mai rar. 0 Expr. Mai așa = nu prea bun (sau frumos, mult etc.). - Lat. eccum-sic. Surprinde în tratarea semantică a lui așa confuzia planurilor referențial, cognitiv și metadiscursiv, știut fiind că așa este întâi de toate un modal „demonstrativ^, indicând un referent în situația de comunicare, în „lume". Or, primele colocații pe care le dă DEX-ul sunt de tip metalingvistic (așa-zis, așa-numit), iar cele imediat următoare, ambigue din punct de vedere referențial (așa o fi = e posibil, poate) sau foarte abstractizate (și așa = oricum, în orice caz). Dacă în DEX semnificațiile lui așa sunt puse în „context" - cum într-adevăr se cere mai ales pentru semnificația lui deictică primară - aceasta se face doar pentru „contexte" lingvistice (v. în tratarea lexicografică accepțiunile de sub 5.), și nu pentru contexte referențial- mondene (referința la „lume"). Sensul demonstrativ situațional de „așa cum îți arăt, așa cum vezi aici" este doar sugerat, și aceasta în mai toate subdiviziunile articolului din DEX, astfel: 240 - între „expresiile44 de sub LI: și așa, și așa; ori așa, ori așa; nici așa, nici așa. neomogene din punct de vedere referențial, căci între aceste expresii cu sens demonstrativ sunt și expresii cu sensuri comparative (așa... așa... = după cum), ori expresia așa și așa, cert nedemonstrativă; - la 1.2 (Așa să faci și tu), - la 1.3 (Ai să faci așa?) sau - la II (Așa nuntă mai rar!), toate însă în contexte referențial ambigue. Or, după cum vom vedea, accepțiunea cea mai stabilă a lui așa este cea modală, căci sensul deictic asociat acesteia se poate pierde, mai ales în întrebuin- țările comparative. 2. Abordarea gramaticală Având în vedere multitudinea accepțiunilor și colocațiilor adverbului așa, acesta se regăsește în numeroase capitole ale gramaticii, atât morfologice, cât și sintactice ori general-comunicative. 2.1. Adverb pronominal demonstrativ După criteriul originii, Gramatica Academiei îl include pe așa în categoria adverbelor pronominale - ele „țin locul cuvintelor care exprimă, în mod hotărât sau nehotărât, circumstanțe44 -, mai precis la subcategoria adverbe demonstrative (GA I: 303 et sequ.). „Circumstanța indicată de adverbele pronominale se precizează din context", mai adaugă aceeași gramatică (id.: 303; s.n.), unde „contextul44 ar trebui înțeles drept punct de referință, fără de care, în teoriile referențiale, deicticelor nu li se pot atribui referenți. Se dă aici un singur exemplu cu așa, într-o Observație referitoare la o întrebuințare marginală, regională: Observație. Pentru întărirea unor adverbe demonstrative - deictice prin ele înseși - se folosește regional elementul deictic -ia: acolo-ia. Aceeași valoare se dă și lui -șa: (a)ici-șa, (a)colo-șa. Ni s-a-nfundat acolo-șa. PORUMBACU, A. 14. (GA I: 304) 2.2. Adverb de mod După criteriul înțelesului, așa este clasificat ca adverb de mod propriu-zis, exprimând, ca toate adverbele de mod, „felul de desfășurare a unei acțiuni, de existență a unei stări sau de posedare a unei însușiri44 (GA I: 306). Nu se dă nici un exemplu al întrebuințării modal-demonstrative, primare, a lui așa, și el nu figurează în primul volum al GA: 0 nici printre adverbele și locuțiunile adverbiale de afirmație enumerate la p. 308 (da, desigur, firește, negreșit, cu siguranță, într-adevăr, de bună seamă etc.), 241 O nici în categoria adverbelor de comparație de la pp. 316-317 (cât, ca, decât, asemenea, întocmai), 0 nici în selecția, desigur aleatorie, a celor câteva adverbe cu valori multiple (atât, înainte, abia, aproape, în urmă, pe loc, de colea până colea, p. 312 et sequ.). El figurează însă printre adverbele conclusive coordonatoare de la p. 310 sub forma aglutinată așadar (deci, așadar, prin urmare) și din nou, la p. 319,sub forma analitică așa(dar), de fiecare dată fără exemplificări. Exemplele cu așa vin să ilustreze doar „părțile de vorbire determinate de adverb": Câta la noi așa de blând, Senina și tăcuta. lOSIF, v. 41. Luna pe cer trece-așa sfântă și clară, Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară. EMINESCU, O.1231. (GA I: 316) 2.3. Adverb relativ La finele capitolului destinat adverbului (GA I), se amintește întrebuințarea unor circumstanțiale în corelații: „adverbele așa, tot așa, astfel corespund adverbelor relative care introduc circumstanțiala de mod comparativă" (p. 320; ultima subliniere îmi aparține). 2.4. Conector sintactic și pragmatic Cât privește utilizarea sintactică, așa este mai ales menționat în GA II: 0 la atributul adjectival: Lucru negândit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 192. (GA II: 434) 0 la exprimarea diferenței dintre coordonatele consecutive și conclusive, prin încât, așa că pentru prima categorie, respectiv deci, așadar, așa pentru a doua (GA II: 232): Munca pe om niciodată nu-l lasă a flămânzi, Așadar, d-aici-nainte să nu ședem lenevoși. Pann, P.v.n 91. (GA II: 253) 0 la corelativele adverbiale ale propoziției modale comparative de egalitate (așa cum, așa precum, astfel cum): Convocați deci, neîntârziat, așa cum am promis la Islaz, o Adunare Constituantă. Camil Petrescu, o. ii 634. Mai-mai că aș face așa precum zici tu. Ispirescu, L. 16. (GA II: 307) Cum e bradul arătos, Așa-i badea de frumos. JarnIk-Bîrseanu, D. 39. (GA II: 310) 242 O la propoziția circumstanțială consecutivă: Așa-i de bogat acest boier, încât nu i se mai știe sama zloților. SADOVEANU, O.XH1 381. Seara, când veneau acasă d. Georgescu și d. Marinescu, găsea flecare pe consoarta sa așa supărată, așa, cum să zic, fără chef, că nici bucățică nu punea femeia în gură. Caragiale, O.iv 13. Lăsă pe Toma să lămurească în așa fel lucrurile, că nu ieși nici el vinovat. Camil PETRESCU. O.I 34 Cânta două păsărele Și-așa cânta de cu jale, De pică frunza pe cale. JarnIk-Bîrseanu, D. 192. (GA II: 315) Umbrarul pregătit în curte fusese năruit de ploaie și până la el erau numai băltoace, așa că fu nevoie să se pună masa numai în cârciumă. Camil PETRESCU, O.I 96 (GA II: 316) Alte întrebuințări - sintactice pentru gramatică, dar interpretabile ca funcții pragmatice în analiza discursului - sunt cele care privesc tipurile de enunțuri în care apare așa: 0 în propoziția exclamativă (GA II: 32, fără exemple); 0 în exprimarea afirmației, ca adverb singur sau în asociere cu este, să fie: — Aici e satul Podari? — Așa, domn ’ părinte. StâNOIU, C. 1. 48 — învață, măria-ta, că cei mai mici sînt cei mai mari. împăratul, cam de voie, cam de nevoie, răspunde: — Așa e, Neghiniță, așa e. Delavrancea, v.v. 44. (GA II: 46) 0 la cuvintele de declarație, ca o categorie aparte a celor care anunță că urmează o comunicare (așa, astfel, următoarele etc.) (cu exemplu doar pentru astfel) (GA II: 343). 2.5. Este limpede că o abordare monografică a Iui așa este necesară pentru a grupa și ierarhiza nenumăratele întrebuințări ale acestui adverb. Gramatica Academiei, căreia noțiuni ca deictic, afirmație, cuvinte de declarație, context nu-i sunt străine, are totuși dificultăți în a găsi locul, într-un sistem al limbii, unui cuvânt ca acesta, cu întrebuințări multiple, și prin excelență referențial. Deschiderea spre contextul situațional, spre enunțare, spre o abordare pragmatică și discursivă, devine obligatorie, încerc în cele de mai jos să observ în primul rând domeniile referențiale ale lui așa deictic (§3) și mă voi ocupa apoi mai îndeaproape de întrebuințările lui așa ca marcă discursivă (§4). Voi urmări în paralel procesele de desemantizare/gramaticalizare care au rezultat din aceste alunecări semantice. 3. Domenii ale deixei Domeniile de referință ale acestui deictic par să fie de cel puțin trei tipuri: a. referința la „situația de comunicare" și la „lume", care îi definește semnificația primară de deictic propriu-zis; 243 b. referința la procese cognitive, care îl definește ca deictic categorial sau „atractor" (hedge). c. referința la discursul care se produce, care îl definește ca deictic metadiscursiv (anaforic sau cataforic); După cum vom vedea, se pot distinge și alte nivele referențiale ale lui așa, ca și numeroase sensuri derivate, în care așa este constitutiv al unor mărci discursive cu sens procedural (cf. mai ales 4). Pe de altă parte, fac aici ipoteza că, la fiecare nivel referențial, semnificațiile lui așa ar fi de trei tipuri: lexicală (adverb modal demonstrativ), gramaticală (conector gramatical) și pragmatică (marcă discursivă). Voi observa mai jos comportamentul lui așa la cele mai importante nivele referențiale, încercând să delimitez, la fiecare dintre acestea, preferința pentru o semnificație plină sau gramaticalizată. S-ar putea astfel da seamă mai ordonat de semantismul său, chiar dacă, în procesele de gramaticalizare pe care le-a suferit acest demonstrativ, este greu să se stabilească ordinea precisă a fazelor sale de desemantizare-resemantizare. 3.1. Deictic monden: referirea la „lumi“ 3.1.1. Lumea „arătată“ (și a făcut așa): referința extratextuală întrebuințările deictice primare ale lui așa sunt cele care fac referire la situația de comunicare, în primul rând cu aspectele sale nonverbale. Acest sens se poate parafraza prin: „în modul în care îți arăt eu acum, în modul în care vezi tu acum“, sau, cum spune bine dicționarul, prin deictice sinonime: „în felul acesta, astfel". Este un sens dependent direct de situația enunțiativă, presupunând gestul indicativ spre modul de existență a unui obiect sau proces. Or, este știut că, în general, dicționarele și gramaticile tradiționale au ignorat latura indicială și referențial-situațională a cuvintelor zise „demonstrative" și doar abordările mai noi, de tip enunțiativ, iau în considerare categoria de „deictice" primare, pertinentă în situația concretă de comunicare. Este nevoie, într-adevăr, pentru a ilustra acest tip de semnificație, de situații „în direct", în care este implicat gestualul și nonverbalul. Nu face așa!, spus direct cuiva care face un gest dezagreabil sau o grimasă trimite direct, „arată", la propriu, acel gest, acea grimasă pe care o face, in praesenîia, interlocutorul. (1) ((A se așază în fața contorului așteptând; B aduce un scaun pe care se va urca A pentru a citi contorul. A pune scaunul în dreptul contorului, căutând cea mai bună poziție.)) A: lăsați așa[ (IV: 136) (2) A intrat cu arma și a făcut așa [gest imitativ] (CORV: 109) Sensul modal poate fi explicitat de cum, ca în ex. (3): (3) cum mă cum mă tu ești tîmpită la cap pac pac pac 71 i-am tras vreo patru palme cu capu /^J știi cum așa (Corpus Pop) 244 Tot aici se include demonstrativul așa de + adj./adv. (așa de galben/repede, cu semnificația „așa de galben cum vezi" „așa de repede cum fac eu” (+ gest), cu variantele populare așa + subst./adj./adv. (așa (o) rochie mi-ar plăcea, așa mare în ex. 4; așa repede, sau în topică inversă, în ex. 5), însemnând „așa... cum vezi". Aceste întrebuințări in praesentia ale lui așa se aliniază lui eu-aici-acum al enunțării. (4) LI. nu-i adevărat N n-o fost străini N or zi:::s în prima fază or zis că iredentiștii maghiari or intrat în Timișoara și nu știu ce 71 și-or venit din Craiova 71 păi or venit cu PA::RI la noi oltenii domnule 71 i-am dat noi di:n: -> PARI așa mari (Corpus Pop) (5) ăsta era fotografiat el mare așa F. A. cu mustață așa (Corpus Pop) Ar fi vorba în aceste ocurențe ale lui așa despre comparații implicite cu acte/gesturi exterioare textului. Toate s-ar include în ceea ce am putea numi întrebuințări demonstrative, propriu-zis referențiale (extratextuale sau exoforice) - de gradul I - ale deicticului așa. Celelalte întrebuințări ale lui așa le voi numi întrebuințări derivate sau de gradul II, cu referenți intratextuali (v. infra 3.1.2.), cu referenti conceptuali (v. infra 3.2.) sau cu referenți metadiscursivi (v. infra 3.3.). 3.1.2. Lumea „povestită" (așa, așa... că..., așa că...): referința intratextuală In exemplele următoare: (6) VJ: Da" cel legionarii CE poziție au avut în situația asta. [ CJ: Păi da’ imediAT i-ar fi adus nemții pe legionari. în haosu’ acelaj ț-înCHIpui. LDJ: Nu știu dacă// [ CJ: $i aȘA . . și a$A a venit Antonescuț n-a venit cu legionarii? (CORV: 52) (7) tu îi ataci rar /N nu știu ce /N așa ai făcut cariera de:-> (Corpus Pop) vorbitorii descriu, și nu mai „arată" în direct contextul în care s-a produs un eveniment, indicând însă, prin așa, această descriere drept mod de producere a acelui eveniment. Această ocurență a lui așa se traduce prin „în acest mod / fel cum am relatat" (vs „cum îți arăt"), „astfel". Referirea se face nu la situația de comunicare, ci la conținutul propozițional, la lumea povestită în acea secvență discursivă: domeniul de referință nu mai este extratextual, ci endoforic, intratextual, iar „demonstrația" se îndepărtează de întrebuințarea deictică propriu- zisă, este puternic modală și se apropie de semnificația descriptiv-argumentativă și consecutiv-conclusivă a adverbului așa (v. și ex. 8). Aș numi-o întrebuințare demonstrativ-conclusivă, căci pare a fi intermediară între semnificația indicială directă și cea conclusiv-argumentativă: 245 (8) „Bonux" visul băiatului meu 71 este să ajungă un mare portari zi de zi e pe terenul de fotbal iar hăinuțele lui 71 se murdăresc foarte repede/N (...) am încercat o mulțime de detergenți 71 pînă când am descoperit N Bonux nu NUmai că spală bine dar m-a ajutat să pun și ceva bani deoparte 71 așa i-am cumpărat și băiatului meu mănușile de portar pe care le visa N (...) [muzică] pentru că mîine 71 e o zi importantă pentru amîndoi N (...) -> iar nouă 71 ne place ÎNTOTDEAUNA să cîștigăm N (...) Bonux detergentul celor 71 care știu să cîștige N (...) (Corpus Pop) Mărci reprezentative pentru această categorie duplicitară ar fi și corelativul așa...încât/că, în care așa păstrează mult din semnificația modal-indicială, dar dezvoltă și o semnificație relațională la nivelul lumii reprezentate, indicând o relație dintre o modalitate de existență și consecințele acesteia. în ceea ce privește distincția dintre expresiile consecutive așa... că... (analitic) și așa că... (sintetic), ea pare să constea nu numai în gradul de sudură, dar și în gradul de desemantizare: dacă în pronunțare accentul se pune în așa...că pe deicticul așa, dovadă că semnificația indicial-modală este activă, în așa că, acest accent se pierde, dovadă clară a unei desemantizări la nivelul deixei și al modalității. Așa că este un simplu introductor consecutiv-conclusiv, parafrazabil prin „de aceea“, „deci“: (9) CJ: Eu n-am spus la NIme-n biografia mea de fratele meu! că mai am un frate cu înaltă trădarej C-ASta mai lipsea. LDJ: L-ati făcut uitat! în TOAte:. declarațiile. [ ] [ CJ: Da. Așa că că nu: făceam paradă de . asta. (CORV: 57) (10) R. bine N deci dumneavoastră aveți problema cu vama Galați io vreau să discutăm astăzi despre produsele fabricate în România -> așa că vă aștept -> pe această temă: -> la numărul de telefon 2010509 -> să vedem dacă există totuși posibilitatea relansării producției autohtone (Corpus Pop) O observație se impune în ceea ce privește noțiunea de demonstrativ’, dacă la nivelul referinței directe (la lumea „arătată"), „demonstrația" se face/deixa se referă la referenți extratextuali, din situația de comunicare, la nivelul lumii „povestite", aceasta se face / trimite la referenți textuali, din lumea reprodusă sau creată prin discurs. Cât despre distincția dintre consecutiv și conclusiv, aceasta este greu de tranșat și trebuie, desigur, să se efectueze la nivelul lumilor în care se situează referenții adverbului: lume factuală, descrisă/„povestită", pentru așa consecutiv; lume creată, ficțională (a convingerilor subiective), pentru așa conclusiv. Dar o frontieră clară între acestea este imposibilă ori de câte ori ne referim la acțiunile umane, puternic determinate de rațiune. Nu sunt de părerea Gramaticii Academiei că așa că ar fi exclusiv consecutiv, iar așadar și așa condușive (cf. GA I: 232). Relevante nu sunt neapărat formele mărcilor, deși acestea se specializează în multe cazuri, ci, cum am menționat deja, domeniile lor de referință. 246 3.2. Deictic categorial: de la referința deictică la referința generică via referința comparativă 3.2.1. Procedura comparativă întrebuințările categoriale ale lui așa par să provină din cele comparativ-modale, știut fiind că formarea categoriilor trece prin analogie, că reprezentările mentale sunt rezultatul unor procese cognitive cumulative, comparative și, în ultimă instanță, selec- tive. Procedurile comparative pot fi explicitate sau nu, iar acest fenomen este înscris în limbile naturale. 3.2.1.1. Comparația implicită (așa băiat n-am mai văzut) întrebuințările categoriale ale lui așa ar fi acelea în care acest cuvânt nu mai indică un obiect propriu-zis din lume și nici un obiect propriu-zis din discurs, ci trimite la o categorie, percepută și constituită, analogic, ca entitate (Gestalt). în enunțul Așa băiat n-am mai văzut, sintagma așa băiat pare să trimită la doi referenți în același timp: un referent monden („un băiat ca cel de aici" sau „ca cel despre care îți povestesc") și - un referent generic („un băiat prototip") confruntați mental prin ceea ce numim de obicei o „comparație". Cuvântul așa indică aici, indirect, o procedură cu trei „instrucțiuni": 1. Caută, simultan, doi referenți, unul în situația de comunicare, iar celălalt, printre reprezentările mentale generalizate (aici categoria de băiat). 2. Compară cei doi referenți. 3. Stabilește gradul de conformitate a referentului in praesentia față de prototipul indicat. Așa este folosit aici ca marcă generică sau prototipică indirectă, implicită, trimițând la o imagine mentală - conceptul de „băiat". în schimb în exemplul (11), comparația se va face cu o categorie graduală/un „termen vag": (11) Nu știu dacă era așa mare. (CORV: 48) 3.2.I.2. Comparația explicită (așa... ca/cum... ) Comparația explicită are în schimb mărci specializate pentru explicitarea ambilor referenți. O expresie cum este așa...ca/cum... atribuie acestora „locuri" sintactice precise în enunț. Trebuie menționat că această comparație analitică este înscrisă în limbi prin formule gramaticalizate, fixe, cum sunt, de exemplu, expresiile comparației de egalitate și inegalitate de tipul: (nu) așa de... ca...(= la fel de... ca...). Sensul acesta comparativ (cu doi referenți) pare să fie derivat din cel deictic (cu un singur referent) și exprimă conformitatea, prin excelență, a celor doi referenți explicități: 247 (12) mestecă ORbit după fiecare masă AȘA cum fac și eu (Corpus Pop) (13) le-am așezat 21 la locurile lor 21 așa cum prevedea proiectul inițial al acestei catedrale (Corpus Pop) (14) așa ca țiganii ăștia erau negri (Corpus Pop) (15) LI. domnule oltenii /5J era securist securist c-avea xx d-aia ceoslovacă armă din aia mică -> o femeie cînd i-o băgat mîinile domnule în obraz 21 așa 21 și i-a tras 21 așa era ca și cînd tragi în pămînt 21 sîngele curgea pă el așa 21 și lumea numa-n spate îl bătea (Corpus Pop) 3.2.2. Procedura exclamativă (așa ceva!) Mărcile zise „exclamative44 - așa ceva!, așa un/o + subst.!, așa de + adj./adv.!, așa (de mult) + verb! - par a fi, toate, derivate ale întrebuințării comparative.2 Ele s-ar putea parafraza prin „așa... n-am mai văzut44, și ar fi mai puternic marcate din punct de vedere subiectiv-evaluativ decât comparativele. Procedura ar fi aceea atașată atractorilor (cf. 3.2.5.), indicând apropierea sau, dimpotrivă, depărtarea față de prototip a cuvintelor precedate de așa (substantive, adjective, adverbe, verbe), ca și adeziunea sau nonadeziunea vorbitorului la caracteristicile respective. (16) atîta așa de tare m-am supărat (Corpus Pop) (17) ce-i de ești așa necăjită 21 ea că nu-i nimic 21 că nu știu ce pînă la urmă-mi spune 21 că ea venise de la Reșița că o avut o delapidare de cincizeci de mii 21 și că i-o sechestrat casa i-o sechestrat bunurile materiale 21 $-așa mai departe (Corpus Pop) 3.2.3. Procedura nominală (așa-zis, așa-numit) Merită menționate aici formulele așa-zis, așa-numit, mărci prin excelență denominative, care se referă la numele și, implicit, la categorizările implicate prin actele de denumire. Să amintim că DEX-ul le explicitează prin: „pe nedrept sau convențional numit astfel; pretins, fals, aparent, impropriu44 (cf. și supra, 1). Ele se includ între mărcile categoriale, indicând nonadeziunea vorbitorului la modalitatea de categorizare/denumire. Le-am putea numi pe scurt mărci de dezacord categorial, căci ele exprimă într-adevăr dezacordul vorbitorului cu eticheta atribuită unei categorii, distanța pe care o percepe acesta între categoria indicată prin nume și cea la care se face efectiv referirea. în limba vorbită se întâlnesc des forme precum (ca) să zic așa, să-i zicem..?: (18) era o iarnă -> era FRIG 5J și mă gîndeam -> oare sunt copii în casă 2! pot să intru acolo 21 și-mi zic î:: vecinii da 5J sunt 5J așa cu inima mică cît un purice /5J să zic așa -> am intrat în casă că mă gîndeam că îi găsesc înghețați 21 nu nu altceva copiii erau vii 21 (Corpus Pop) în prima ocurență din acest fragment, așa este atractor (cf. infra § 3.2.5.), în a doua, este marcă de dezacord categorial. 2 Susțin explicațiile prin derivare împotriva opiniei exprimate de Nemo & Cadiot (1997: 24), conform căreia orice explicație de tip derivativ ar fi o misiune imposibilă. 3 Bazzanella (1995: 239) vorbește de „mecanismi di modulazione“ și de semnale de distanțare, în ceea ce privește gradul în care vorbitorul subscrie la conținutul enunțului exprimat. 248 3.2.4. Comparația imposibilă (așa-ș-așa) In fine, expresia așa-ș-așa pare să aparțină tot mărcilor de categorizare, mai precis celor care trimit simultan la doi referenți distincți, fără posibilitatea de a reține pe unul sau pe celălalt. Instrucțiunea atașată lui așa-ș-așa ar putea fi explicitată prin: Caută un referent situat între cele două extremități presupuse de context. O variantă vorbită a lui așa-ș-așa este așa așa în ex. (19): (19) A: și nu ești aglomerată la ora asta? B: < OF ă:># a: așa] așa. așa.# da’ nici nu mai știu ce să mai zic (IV: 122) Indecizia pe care o transmite ca instrucțiune această marcă este subliniată de expresia care îi urmează, redată, în același ex. (19), în cursive. 3.2.5. Procedura aproximativă: așa atractor Cea mai interesantă întrebuințare a lui așa, deloc comentată, pare-se, este aceea prin care adverbul ar indica apropierea de o categorie, dar nu în mod precis acea categorie care este numită; aceasta se întâmplă în situațiile în care vorbitorului îi este imposibilă referirea sigură și este nevoit să „relativizeze444: (20) CJ: M-am dus aȘA puțin pe asCUNS... Și.... ^j-a venit și Vioricaț ... LDJ: Soția lui. CJ: Da. Cu două borcane de marmeladă! . când erau marmelăzile-aleal știi? Și euț din sărăcia meaț din astaț . m-am dus cu cârnati.!. cu cânăboșiț cu TOT ce era așa] de-aicea din .. București j(...) (CORV: 57) în acest exemplu, primul așa aproximează categoria neclar definită a merge pe ascuns la care dorește să refere vorbitorul. Cât despre a doua ocurență, ea indică o aproximare de o categorie care este sugerată, la modul extensiv-enumerativ, prin: cu carnații cu cârtăboșil, și rezumată apoi prin cu TOT ce era de-aicea din . . Bucureștii; această expresie pare să circumscrie - vag, e adevărat - o categorie de alimente asemănătoare cu cele deja enumerate și pe care cei din București o duceau deținuților în Bărăgan. De remarcat că, în ambele ocurențe, așa este însoțit în ex. (20) de alte mărci aproximative (nedefinite), ca puțin, tot...: așa puțin pe ascuns, respectiv cu tot ce era așa de-aicea din București. Când funcționează cu această funcție, așa stă de multe ori alături de alți relativizatori-atractori, ca în secvența de mai jos (21) unde se cumulează cu: cam, nu știu cum să-ți spun, cumva, niște, un fel de, dacă poți să-i spui, nici nu știu ce era, mi se pare, sau ce..., forme ipotetice de condițional (cât ar fi biblioteca), sau modalizatori de aparență (mi se pare), toate mărci de aproximare categorială evidente (în exemplul de mai jos, am dat în cursive relativizatorii dublați de așa)'. 4 Aceste mărci au fost numite în română și relativizatori (v. DEP). Le vom numi aici mărci de aproximare sau atractori, după „centre attracteur“, v. A. Culioli (1990: 87 et sequ). 249 (21) CJ: Și el își făcuse-fl^l cam cam o treime din /î: NU știu cum sâ-ți spun] g^a]câl ar fi biblioteca și-g^j unde-avea un fel de patț da’ poate NICI aTAta nu era] că era foarte micj, . unde ș- s-adăpostise-g#? cumva] (...) Nu: [ n- nu putea fii vorba de camere. Era ajaj niște scândurif unde am dormit euf că el a rămas cu Viorica-n. cămăruța aiaț unde mai eRA așa un fel de: . / m /m masă dacă poți să-i spui] nici nu știu ce era] . . unde: mai avea mi se pare un reșouțsaw ce-avea\ o lampă de-asta] (...)// (CORV: 60-61) Vorbitorul produce aici, în direct, o descriere cu un grad mare de aproximare, în care căutarea categoriilor se face de multe ori și prin negarea uneia apropiate (Nu:[ n- nu putea fi vorba de camere). Oricum, cameră/cămăruță, pat, masa, lampă în ex. 21 sunt categorii considerate de vorbitor nepotrivite, aproximative, pentru a referi la obiectele pe care dorește să le descrie. Modul acesta de descriere - căci avem de-a face cu o descriere la modul aproximativ - este specific oralului. Doresc să atrag atenția în acest exemplu asupra unui alt relativizator deictic, o lampă de-asta], în care asta nu trimite nici în lumea reală, nici în discurs, ci la o categorie (sugerată printr-o operație de căutare de tipul dintre acelea care...), și este, evident, tot un deictic categorial sau atractor. Studiul deicticelor categoriale trebuie, desigur, lărgit, iar aici nu fac decât să sugerez această posibilă și interesantă pistă de cercetare. Dau mai jos alte ocurențe ale lui așa atractor. Fiind vorba de un deictic care are atașată o instrucțiune de genul Caută în lexicul tău mental o categorie apropiată de categoria desemnată, ea se manifestă prin urme de aproximare la nivelul operațiilor de formulare. Acestea par a fi de mai multe tipuri: 0 cuvântul potrivit poate să nu fie găsit, ca în ex. 22, 23, 24; 0 termenul poate fi considerat aproximativ (majoritatea întrebuințărilor, v. exemplele de la 25 la 29); 0 poate fi considerat satisfăcător categoriei, iar acest lucru poate cere o elaborare discursivă mai importantă, ratificată în final prin așa (v. ex. 30,31); 0 poate fi considerat relativizator în sensul strict al cuvântului, adică să reprezinte o accepțiune corespunzătoare unui singur punct de vedere (v. rostesc așa generic în ex. 32, sau ca om așa, în ex. 33); 0 poate fi considerat o categorie sau un nume al acestei categorii necunoscut(e) interlocutorului (v. expresia așa se spune la țară, în ex. 34); 0 poate fi atenuat prin așa (v. ex. 35): (22) I. deci: ^1 mă bucur că: ați aborDAT acest subiect pentru că am impresia că am rămas așa::/^ vorbe:sc -> ... asta este părerea mea -> R. da I. mulți dintre româmi cu un fel di: cosmopolitism (Corpus Pop) (23) R. haideți că ne-am oprit la domnul Ciorbea dacă vreți să::^ e un candidat totuși pentru președinția României de ce rîdeți 21 c-aveți un zîmbet t^-așa Nde parcă: I. XXX R. eu rîd de rîsul tău /^l știi 71 (Corpus Pop) (24) sigur că e o chestie cu o anume greutate /^l da’ din punct de vedere juridic nu e o chestie așa ^1 da ^1 (Corpus Pop) 250 (25) o pus mîna (ce era pe) xxx un cuier din ăla așa /^J (Corpus Pop) (26) R. a fost odată Al cum SUnă Al I. a fo:st oda:tă A da ceva așa: ca-n povești/^ (Corpus Pop) (27) ș-o rămas un procuror în sală unu bătrîn așa barbă puțin avea așa cărunt era nu știu ce -> și:: ochelari și citea acolo în codul lor penal -> nu știu ce dintr-un (punct) așa (Corpus Pop) (28) I. domnule Meleșcanu pentru mine: A e o:: e un mister A așa el are o delicatețe:: dacă vrei înnăscută A care nu se compară ă:: cu:: candidații lu’::-^ dacă vreți cu restul candidaților A adică e un om care n-a supărat pă nimeni A (Corpus Pop) (29) nu știu ce naiba am avutj m-am sculat anapoda așa de dimineață și m-am sculat cam tîrziu și: (IV: 122) (30) I. ai un mod A ai un fel de-a: de-a: ă: de-a scoate dacă vrei realitatea completă A și de-a sintetiza lucrurile fierbinți A nu știu ce și un ă: ă: dacă vrei un șarm ă: de-ăsta mai:-} R. îți mulțumesc I. din popor așa 1^ care prinde la lume A (Corpus Pop) (31) să știi c-ai fost ironizat cu bretea A acuma văd că ți-ai pus bretele mai estompate /^așa ți-ai pus albastru xxx -> (Corpus Pop) (32) R. da 71 de CE nu veniți de acolo de la SAT 71 bine: -> rostesc așa geNEric -> de ce nu veniți cu PROdusele și la noi la oraș 71 și ne lăsați să mîncăm: roșii di:n Olanda -> ă::din Turcia -> și pui dî:n Statele Unite 71 (Corpus Pop) (33) probabil ați stat de vorbă cu el măcar de douăj trei| cinci minuteț puteți să-i faceți o caracterizare ca om așa # cu 1 ce-ați simțit din privirea lui>? (IV: 160) (34) era un pat din pociung așa se spune la (ară -> deci din niște pa:ri pe cari erau bătute niște scîndure (Corpus Pop) (35) Petre Roman la fel A sportiv băiat frumos ^1 nu știu ce ă: ă se încordează tare nu știu ce ^1 umeri mai lăți ^1 așa ^1 inclusiv Iliescu A știi avea un zîmbet d-ăla lat așa da’ zîmbea totuși A Ciorbea era rău rău și cu ochiu::-^ pă stinsa așa (Corpus Pop) Acest din urmă exemplu este ambiguu în lipsa contextului nonverbal, căci așa ar putea fi aici luat și ca deictic monden; dacă însă gesturile sau mimica nu însoțesc, la modul demonstrativ, caracteristicile descrise, așa va fi considerat atractor. în fine, mai așa cu sensul de aproximare „nu prea bun/frumos/mult“ dat de DEX, tot aici s-ar include, dublat cum este de atenuatorul mai. 3.2.6. Se poate conchide în privința mărcilor categoriale că ele pot fi mai explicite - semantic intacte, în special cele comparative - ori mai implicite, mai slabe semantic. De la mărcile comparative spre mărcile de aproximare categorială ar putea fi stabilită o scară semantică descrescătoare, în sensul că pentru primele întrebuințări așa își păstrează sensul modal-demonstrativ, dar și-1 pierde pentru cele din urmă: deictic monden deictic categorial comparativ implicit —► comparativ explicit —> exclamativ —> atractor 251 33. Deictic metadiscursiv 3.3.1. „Spațiul parcurs“ (și așa mai departe) O primă întrebuințare propriu-zis derivată ar fi cea metadiscursivă, în care așa își atribuie ca referent discursul propriu-zis - văzut de unii autori ca „spațiu parcurs44 (cf. Fauconnier 1984), de alții ca „ficțiune secundară44 (cf. Vuillaume 1990). Este vorba despre „obiectul verbal44 ce se produce în momentul vorbirii/scrierii, în spațiul căruia așa devine anaforic sau cataforic, în funcție de direcția gestului indicativ pe spațiul linear al discursului. Frazeologismul și așa mai departe, enumerativ anaforic, glosabil prin „așa cum s-a spus până acum/aici44, s-ar include în această categorie: (36) VJ: Și lotul s-a descoperit în o mie nouă sute optzeci și patru j gaura respec <î TIvăj î> de deasupra POlilorț care se tot lărGEȘtel se tot lărGE$tel

(CORV: 77) (37) I. deci N SUNT roșii -> fructii-> da’ 71 știți ce se-ntîmplă 71 am observat în foarti multi piețe din Iași -> R. așa N I. sunt foarti mulți: RHOMI N ... XXX R. nu N haideți să nu trecem pă partea asta/N cine vinde -> cum vinde -> jz așa mai departe N (Corpus Pop) (38) ș-o-ntrebat-o pe fosta mea nevastă avocatu -> zice domnule doamnă dumneavoastră susțineți c-ați dat banii-n casă 71 c-ați cooperat cu::: nu știu ce ș-așa mai departe (Corpus Pop) (39) am: am achiziționat și ALte BUnuri da’ NUmai româNEȘTI NU Al pentru că: di:n magazlm de:JA erau Unele deFECte crăpate: -> și așa mai departe (Corpus Pop) Că această marcă discursivă este o metaforă spațială a discursului o dovedește adverbul „departe41 din compoziția ei, depărtarea sau apropierea fiind atribute în primul rând ale spațiului fizic (cf. Lakoff/Johnson 1985). O variantă populară a acestei mărci este și așa (v. ex. 40), uneori urmat de și asta (v. ex. 41): (40) I. există N nu /N există prejudecata alegătorului /N care dom’le /N sau și lanoi N nu vezi 71 la PDSR /N Mitrea /N Mitrea zice -> dom’le:: /N R. dar eu m-am strîmbat la el cînd a zis -> I. ă:: fiul rabinului nu știu ce /N de la Buhuși N și așa N (Corpus Pop) (41) B: (...) să-ți dea voie să faci cu ea un pic în bucătărio A: Îhîj B: (xxx) # știi (IV: 183) 3.2. Discursul raportat (și a spus așa:...) Expresia și a spus așa:..., enumerativ cataforic, indică trecerea în discurs direct, reprodus, la fel așa mi-a explicat în exemplul (42) de mai jos: (42) cu cuvintele lui ă m-a așa mi-a explicat că am ă transaminazie de copil micN deci un ficat refăcutTI dar trombocite de cadavru (Corpus Pop) 252 O altă expresie, negramaticalizată, dar des folosită, este (c-)așa am auzit, prin care vobitorul explicitează distanțarea sa de sursa enunțiativă primară sau își justifică o informație transmisă: (43) CJ: l-au trimis la o secție de votare în (AK) la Timișoaraj, c-aȘ-AM auziti (CORV: 55) 3.3.3. „Spațiul tematic“ Și așa (a fost) cu... indică în limba vorbită o încheiere tematică, epuizarea unui subiect dezvoltat până la acel moment în discurs: (44) VJ: Lipsa de (AK) gaura de ozon care face să păTRUNdă nu știu ce radiațieJ,

. cu dioxid de carbonț și: așa . . cu încălzirea: progresivă : . Și CE s-a constatat. (...) (CORV: 76) Sensul deictic-modal al lui așa nu este complet pierdut, dar am putea vorbi despre o gramaticalizare parțială a acestei expresii, care pare să dea vorbitorilor o „instrucțiune" de genul: 1. Am terminat de vorbit despre această temă. 2. Poate fi introdusă o altă temă. 3.4. In ansamblu, sensurile metadiscursive deictice ale lui așa ar fi derivate printr-un transfer referențial, și anume prin mutarea cadrului de referință din spațiul lumii reale sau povestire, în spațiul discursului parcurs. Am putea reprezenta aceasta, completând schema schimbărilor de sens ale lui așa față de 3.2.6., astfel: deictic monden —► deictic categorial j comparativ implicit —► comparativ explicit | —♦ exclamativ | ► atractor 1 deictic metadiscursiv —► al spațiului parcurs —► al discursului raportat —► tematic 4. De la conformare la... confirmare: mărci discursive ale conformității Mai multe operații discursive recurg la adverbul așa, în primul rând pentru că acesta poate exprima conformitatea la un nivel sau altul al discursului. Am observat că așa se folosește cu sens confirmativ în primul rând în expresii comparative, de genul așa e, prin care vorbitorul, comparând două conținuturi (de regulă conținutul unui enunț descriptiv cu realitatea), conchide asupra conformității/identității lor. Or, afirma- rea acestei conformități este tocmai esența confirmării. Ceea ce înseamnă că la originea sensului confirmativ al lui așa ar sta sensul său comparativ. 253 Dar în discurs, această confirmare, prin marca sa cea mai prototipică așa, poate avea diferite nivele de incidență : 0 cel al conținutului prepozițional (confirmarea propriu-zisă) (v. 4.1.); 0 cel al forței ilocuționare (acordul propriu-zis) (v. 4.2.); 0 cel al structurării discursului (nivelul tematic 4.3.; nivelul „periodic4') (v. 4.4.); 0 cel al canalului comunicativ (marcă de control - back channel) (v. 4.5.). Se va observa că, pe măsură ce așa se îndepărtează de nivelul conținutului prepozițional și se referă la nivele „secundare44 ale discursului, de tip enunțiativ, își pierde sensul confirmativ propriu-zis și ajunge o expresie formală, o marcă mai generală de ratificare. Mărcile discursive sunt într-adevăr expresii în care colocațiile s-au sudat, iar în cele care îl conțin pe așa, sensul modal, indicial sau comparativ, al adverbului s-a dezactivat parțial sau total. 4.1. Nivelul conținutului propozițional: așa confirmativ 4.1.1. Cererea de confirmare (așa-i?, nu-i așa?) Vorbitorii sunt adeseori în situația de a cere o confirmare pentru ceea ce spun, iar aceasta o pot face prin diverse mărci, mai mult sau mai puțin explicite. Dintre cele literale, sunt posibile: Confirmă, te rog!, Ceea ce spun e adevărat?, E așa cum spun eu?, iar dintre cele „mai puțin decât literale44: E drept? Așa-i? Nu-i așa?, Nu? etc. (45) nu-i așa că vă împăcați bine cu el? (IV: 125) Se impune următoarea remarcă: dacă așa-i? afirmativ-interogativ pare să aibă întotdeauna un sens literal, iar nu-i așa că...? interogativ inițial păstrează sensul lexical și funcționează ca regent, nu-i așa? în poziție finală a devenit un automatism, o formulă parțial desemantizată, în care sensul primar al lui așa tinde să se piardă. Nu-i așa? funcționează în acest ultim caz ca „întrebare atașată41 - deci mai puțin decât o adevărată întrebare iar sensul care i se atribuie permite, cred, să fie considerat o marcă de tip RAD (cf. fr. „recherche d’approbation discursive44) prin care vorbitorul solicită aprobarea discursivă a interlocutorului său. O dovadă că desemanti zarea acestei ocurențe a lui așa este mai puternică este și faptul că nu-i așa poate funcționa și ca secvență parantetică incidență, tic verbal sau cuvânt de umplutură. 4.1.2. Confirmarea propriu-zisă (așa-i) Confirmarea se poate face cu mărci mai mult sau mai puțin explicite: Confirm. E-adevărat. E așa cum spui. Așa-i. Da., și de multe ori vine spontan, fără solicitare. (46) și era un leu cinci bucăți vă spun io și patru-trei cepe un leu patru cepe un leu sau două mai groase un leu așa e vă spun că eu cumpăram pentru mîncare (Corpus Pop) 254 Forma simplă așa din ex. (46) poate apărea întărită de chiar (v. ex. 47), exact (v. ex. 48) etc.: (47) CJ: Era băiatul lu . Titus Onișorj care era-n închisoare. Și-n închisoare di CEI.. că n-a făcut Niciodată politică. LDJ: CHIAR că nenea Titus nu 1 Absoluti [ ] [ ] CJ: Da. Da. Absoluti . da. LDJ: n-avea. (CORV: 54) (48) I. deci N importu de: toate produsele care: ă: vin din Grecia -> din:: Turcia -> din: N mă rog N R. OLANda -> SPAnia -> BulGAria -> UnGAria N I. așa N exact exact N (Corpus Pop) Așa e, așa-i, așa o fi sunt mărci ratificative, glosabile prin „(poate) e așa cum spui tu“; sensul comparativ al adverbului este activ. în această ipostază, avem de-a face cu expresii ale actului ilocuționar de confirmare. Se observă că acestea nu sunt foarte formalizate (sunt cel puțin trei variante), iar sensul lor de comparativ modal este încă activ, ca în (9) și prima ocurență din ex. (52): (49) I. dacă-mi citești cartea /N ă cartea mea Pamflete vesele și triste /N în care înjuram într-una că Iliescu era președinte /N erau și ironii îngrozitoare la adresa lu’ Constantinescu /N R. așa e domnule N L nu m-am omorît niciodată după:~> acest personaj /N [...] (Corpus Pop) 4.1.3. Surpriza (cum așa?) Așa?, Așa, deci? indică surpriza, mirarea, iar formula fixă Cum așa? indică mai marcat un dezacord la nivelul conținutului prepozițional. Explicitarea celei din urmă poate fi: „Cum e posibil?, Mă surprinde". Față de așa? și așa, deci?, unde sensul propriu al adverbului așa pare activ, în cum așa? acest lucru nu mai este valabil, formula fiind destul de sudată și accentul intensiv nemaipunându-se pe adverbul deictic-modal așa. Un sens procedural pare să se contureze, pe care l-am putea explicita prin: 1. Nu așteptam să comunici acest conținut propozițional. 2. Așteptam să confirmi alt conținut propozițional. 4.2. Nivelul ilocuționar (așa da) Când accentul se pune pe atitudinea vorbitorului față de conținutul propozițional mai degrabă decât pe conținutul propriu-zis, am putea spune că avem de-a face cu un așa de acord (consensual). Diferența față de categoria anterioară nu se face ușor, dar putem spune că accentul prozodic de insistență pe da, în defavoarea lui așa, ne-ar putea oferi un criteriu de departajare. 255 4.3. Nivelul tematic: așa ratificator tematic In contextele de mai sus, așa se referă la conținutul propozițional al enunțurilor, dar alteori, așa se poate referi exclusiv la tema acestora (vorbitorul confirmă că aceea e tema despre care a înțeles că se vorbește, pe care o așteaptă, pe care o acceptă, ș.a.m.d.). în acest din urmă caz, avem de-a face cu ceea ce se numește un ratificator tematic sau ratificator referențial, prin care interlocutorul marchează reușita actului de referire. Procedura pe care o indică ar putea fi: Recunosc ca pertinentă tema despre care vrea să vorbească interlocutorul meu. sau: Recunosc / identific referentul pe care mi-1 indică. (50) I. io a:m avut ocazia să ies pești hotarii deci pot compara încălțămintea de Guban și de CluJAna Al adevăru este R. care Clujana 71 ce::71 mai funcționează Clujana 71 I. na’ bunĂ cari era/^ io am:... -> R. așa 5J care era da (Corpus Pop) Doresc să atrag atenția asupra echivalențelor posibile ale acestei mărci: în română, așa ratificator tematic este posibil să fie substituit printr-un frazeologism cu deictic neutru pronominal: asta-U. In ceea ce privește limba franceză însă, traducerea literală a lui așa este în aceste contexte imposibilă, în schimb se folosește confir- mativul c’est ga, echivalent cu deicticul nostru pronominal. De remarcat că pronumele acestea neutre sunt mărci evidente ale obiectualizării temei - ceea ce în teoriile mai noi se numește de fapt „obiectul discursului44 - , dar și „urme“ ale me- taforei „drumului parcurs44, pentru discurs. E evident că în afara acestei metafore spațiale, indicarea propriu-zisă a obiectului-temă ar fi de fapt imposibilă. 4.4. Nivelul programării discursului: așa MSC Așa se întâlnește foarte des ca marcă discursivă de structurare MSC (marca de structurare a conversației, din fr. „marqueur de structuration de la conversation”). indicând în acest caz că o secvență discursivă (în franceză „un coup discursif ‘) este încheiată și că urmează o alta, distinctă de cea precedentă. Așa se aseamănă în această funcție cu bon MSC din franceză. La fel cu acesta, așa poate marca: 0 într-o interpretare pesimistă, dificultate în programarea discursului (o ruptură de construcție discursivă; cf. Andrews 1989), dar, paradoxal, 0 într-o interpretare optimistă, și o legătură între două etape discursive. Să mai spunem că, la fel ca bon din franceză, așa este aici, implicit, o marcă de completitudine la nivelul structurării discursului și că sensul său „confirmativ" doar la acest nivel s-ar putea, foarte vag, regăsi. Foarte desemantizat, căci din sensul său lexical primar nu se mai păstrează decât un sens procedural'. indicații privind modul de procesare a secvențelor discursive de la stânga, respectiv de la dreapta sa. Procedura atașată lui așa MSC ar putea fi explicitată prin două instrucțiuni, și anume: 1. Cam asta am vrut să spun până acum. 2. In continuare va fi vorba despre altceva. 256 (51) I. dacă citiți interviul meu din Oameni în top Z5J la emisiunea aia dom’le /5J în general bărbații fug primii la (...) cînd veneau popoarele migratoare /^J bărbații numai fugeau ^1 R. și rămîneau femeile I. femeile:-> erau ajunse din urmă cum a fost ajunsă și fiica lu’ Decebal Z^J de către:: ă:: un soldat din armata lui: ă Traian așa deci e greu poporul român are farmec tocmai pentru că este un popor amestecat Z^ oricît ne-am da noi o rasă pură: așa nu suntem arieni cum vor nemții -> toți blonzi și nu știu ce în România sunt bruneți 5J blonzi cu ochi migdalați 5J cu ochi mai oblici /5J cu urechi mai mari Z5J cu nu știu ce Z^J cu nasul mai cîrlionțat deci ă: am fost la marginea unor imperii care s-au frecat între ele -> Imperiul Otoman și Imperiul Rus (Corpus Pop) (52) I. deci taică-său cînd a luptat în Spania/^ ă:: în anii treizeci și::^ R. opt I. opt așa M sper să nu mă înșel așa a cunoscut o spanioloaică Z^ care era catolică deci creștină și a ieșit un ă::-> un amor acolo din urma căruia s-a născut Petre Roman așa el așa spune el că nici taică-său nu era evreu (Corpus Pop) (53) întotdeauna mama e sigură cu tata: sînt îndoieli /^J și vorbeam de chestia aia cu popoarele migratoare /^i așa deci ă ă: din punctul de vedere ă al poporului israelian Z^ Petre Roman nu poate emigra în Israel Z^ că mama lui n-a fost evreică deci nu-i evreu (Coipus Pop) Așa marchează frontierele unor secvențe: frontiere la secvențele narative din (51) și (52), iar în (51) și (53) limitele unor secvențe considerate ca digresive față de programul discursiv ințial, căci după ele revenirea la tema inițială se face prin deci. In majoritatea cazurilor, așa funcționează în aceste situații ca marcă de completitudine (v. așa ca marcă de încheiere a digresiunii în Dascălu Jinga, în acest volum), cu instrucțiuni de genul: 1. Această secvență este încheiată. 2. Trec/Poți trece la altă secvență. ' Să ne amintim de așa explicitat și exemplificat la § 3.3.3. Dacă în acel context, așa nu era complet desemantizat și păstra, mai explicit, sensul deictic și modal, aici așa nu mai este propriu-zis deictic, ci doar o marcă formală de conformitate cu schema unui program discursiv (tematic, narativ, digresiv etc.). Așa este în aceste cazuri un semn de punctuație discursivă (fr. ponctuant), o marcă de periodizare a discursului. O întrebuințare particulară a acestui tip de așa se întâlnește des în momentele în care vorbitorii încheie o secvență autolaudativă prin așa. Este, evident, ceea ce, și cu o metaforă sportivă, am numi „un punct marcat“. Dau mai jos o asemenea ocurență: (54) Dorința mea era să scriu, iar atunci când reciteam să mi se pară bună. Și mi s-a părut. Așa. [urmează schimbarea subiectului] (TVR1) 4.5. Nivelul canalului: așa fatic Confirmarea este posibilă și la un nivel pur fatic, situație în care așa indică prezența interlocutorului „pe fir“. Explicitarea lui așa fatic - și deci procedura pe care o indică - ar fi: 257 1. Sunt atent, ascult. 2. Poți să-ți continui discursul. Ceea ce interlocutorul și face, căci aceste mărci de control intervin de multe ori în mijlocul unei intervenții, suprapunându-se parțial cu aceasta: (55) I. deci N importu de: toate produsele -> care: ă: vin din Grecia din:: Turcia din: N mă rog N R. OLANda -> SPAnia -> BulGAria -> UnGAria N I. așa -V exact exact N R. așa N I. în speță N uLEiu A uleiu de măsline N uleiu: -> uleiu din ăsta de floarea soarelui A R. așa N L măslinele și: etc -> etc -> R. așa N I. sunt direcționare A nu se mai fac N (Corpus Pop) Așa fatic ar fi sinonim cu da fatic, care se știe că nu este decât un con- firmativ parțial (v. oui de „prise en charge partielle“ din franceză), nefuncționând în acest caz la nivelul conținutului propozițional. De altminteri, așa și da alternează în această funcție în româna vorbită: (56) R. așa SI I. nu fax publicitAteA că R. nu faceți SI așa SI I. ă: deci SI merg să cumpăr acolo -> niciodată nu găsesc rOșii românești A nu găsesc FRUcti românești A deci SI asta este problema A X -> am fost în piață SI la noi -> io sunt- fiind din Iași... R. da SI I. deci SI SUNT roșii fructii -> da’^ știți ce se-ntîmplă /I am observat în foarti multi piețe din Iași —+ R. așa SI I. sunt foarti mulți: RHOMI SI ... xxx (Corpus Pop) Acest tip de mărci fatice au fost denumite în franceză „regulateurs" (mărci de reglare) sau „lubrifiants discursifs“ (lubrifianți discursivi), iar în engleză „back channel“. Mi se pare că în limba română le-am putea numi mărci de control, având în vedere că ele controlează și asigură buna funcționare a canalului comunicativ (v. și articolul Andreei Enache în acest volum). 4.6. Tabloul semnificațiilor pe care le dezvoltă așa s-ar completa acum, față de §3.4., astfel: deictic monden —* deictic categorial 1 comparativ implicit —* comparativ explicit—* confirmativ —> - conținut propozițional | —► exclamativ —> ~ ilocuționar J, —* atractor —* ~ tematic l —* ~ programare discursivă I —> ~ control canal deictic metadiscursiv —> al spațiului parcurs —> al discursului raportat —► tematic 258 5. Concluzii 5.1. încercarea de față nu pretinde, bineînțeles, a fi epuizat complexitatea semantică a lui așa, dar a intenționat să facă legătura între posibilele sensuri ale acestui adverbial și să desprindă o semnificație general-modală la care dă acces adverbul așa, și anume: conformitatea. Această conformitate pare să fie: 0 pe de o parte, demonstrativ-deictică vs descriptiv-argumentativă 0 pe de altă parte, semantică vs pragmatică Dacă semnificațiile deictice se reduc la a indica, ostensiv, această confor- mitate, cele descriptiv-argumentative o explicitează, o descriu', ceea ce este valabil pentru orice domeniu în care așa își atribuie referenții: 0 lumea „trăită" sau „povestită" (deictic monden), 0 spațiul cognitiv al constituirii categoriilor (comparativ, deictic categorial), 0 spațiul fizic al discursului (deictic metadiscursiv), 0 spațiul general comunicativ (confirmativ, nondeictic) etc. 5.2. In majoritatea întrebuințărilor, așa și-a păstrat intact sensul modal-deictic inițial, dar în altele (v. mai ales întrebuințările confirmative-pragmatice) și-a pierdut sensul deictic, „gramaticalizându-se“ parțial sau total și păstrând din sensul inițial doar sensul implicit de conformitate. Legătura dintre sensul lexical și sensurile gramaticali- zate ale lui așa nu se pierde complet (cf. și Groussier 2000: 315). 5.3. Cercetarea aceasta poate aduce o îmbogățire a descrierilor demonstra- tivului modal așa prin luarea în considerare a unor întrebuințări specifice oralului. Cât despre descrierea lui așa ca marcă discursivă, încă neabordată, ea pune în lumină tocmai conexiunile pe care acest adverbial le poate efectua - ca orice marcă discursivă - între multiplele nivele constitutive ale discursului spontan. Mai multe întrebuințări ale lui așa corespund într-adevăr acestei categorii de cuvinte cu sens prin excelență lingvistic, care ghidează interpretarea, indicând proceduri de conexiune pe care, pentru ca discursul să corespundă unei reprezentări coerente, vorbitorii trebuie să le facă între nivele diferite ale discursului (cf. Shiffrin 1987), între „rețelele textuale" (cf. Vlad 2003), sau, în termeni cognitivi, între reprezentări mentale (cf. Moeschler/Reboul 1994/1999). 5.4. Perspectivele semantice din care s-ar putea lărgi această descriere a lui așa sunt multiple, subtilitățile de întrebuințare, de asemenea (de exemplu, nu am inclus nicăieri colocația concesivă și așa, menționată în DEX). Nu ar fi lipsită de interes nici abordarea interlingvistică, știut fiind că echivalenții formelor gramati- calizate ale lui așa în franceză sau engleză, de exemplu, sunt rareori echivalenții lor literali: comme ci, comme qa, ainsi, respectiv so. O dovadă în plus a instabilității semantice a acestui adverbial. 259 Referințe bibliografice Andrews, B. (1989) „Marqueurs de rupture du discours“, Le Frangais Moderne 3/4 : 196-217. Bazzanella, C. (1995) „I segnali discorsivi“, în Renzi, Salvi, Cardinaletti (eds.): 225-257. Culioli, A. (1990) Pour une linguistique de Fenonciation. Operations et representations, Tome 1, Ophrys. DEX = Dicționarul explicativ al limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic, 1996. Moeschler, J., A. Reboul Dictionnaire encyclopedique de praginatique, Seuil, 1994 (sau traducerea în limba română, Editura Echinox, 1999). Fauconnier, G. (1984) Espaces mentaux, Paris, Minuit. GA = Gramatica limbii române, 1, II, București, Editura Academiei, 1963. Groussier, M.-L. (2000) „La grammaticalisation: un mirage?”, Travauxde linguistique du CERL1CO 13. Presses Universitaires de Rennes: 297-319. Lakoff, G. et JOHNSON, M. (1985) Les metaphores dans la vie quotidienne, Minuit, 1985. Nemo, F., P. Cadiot (1997) „Un probleme insoluble?“, Revue de semantique et de praginatique, 2: 9-40. Renzi, L., G. Salvi, A. Cardinaletti (eds.) (1995) Grande grammatica italiana di consultazione, voi. III, Bologna, II Mulino. Shiffrin, D. (1987) Discourse Markers, Cambridge, Cambridge University Press. Vlad, C. (2003) Textul aisberg, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință. Vlhllaume, M. (1990) Grammaire temporelle des recits, Paris, Minuit. Surse CORV = DASCÂLU Jinga, L. (2002) Corpus de română vorbită. Eșantioane (CORV), București, Editura Oscar Prinț. IV = lONESCU-RuxÂNDOIU, L. (coord.) (2002) Interacțiunea verbală în limba română actuala. Corpus (selectiv). Schiță de tipologie, București, Editura Universității din București. Corpus Pop = Pop, L. (coord.) Verba volant, Cluj, Editura Echinox (sub tipar). Anexă: Corpusul Pop (în curs de apariție) Este un corpus multilingv (română, franceză, engleză) înregistrat și transcris în cadrul masteratului intercatedre „Tendințe actuale în teoria limbajului” la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj - Cursul magistral Modele descriptive ale oralului, condus de conf. dr. Liana Pop (2001-2003).. Convenții de transcriere 1. Notarea dificultăților de ascultare: x simbol pentru o silabă neînțeleasă xrr suită de silabe sau de cuvinte neînțelese 2. început de cuvînt abandonat sau afereze: adminis- cuvîntul întrerupt de o liniuță reprezintă începutul probabil al unui cuvînt ‘ce afereză curentă pentru cuvîntul zice 3. Suprapuneri de secvențe: LI. ăsta poți să-ți VI::nzi tu fata /SI propria ta odraslă FI ai cunoscut-o s-o dai pentru bani FI L2. fata SI pentru bani FI 260 4. Pronunțarea lungă sau marcată a unor sunete: lungime oarecare lungime mai importantă că u::n u:n să-i las doamnă Majusculele în ortografia cuvintelor indică sunete pronunțate marcat: NU am găsit MEre DÎ:N România 5. Pauze: (...) 6. Paranteze: pauză importantă ( ) (râs) [ / [-1 segment de text transcris cu aproximare rîsul sau alte manifestări paraverbale sunt plasate între paranteze comentariile transcriptorului sunt redate între paranteze drepte indică segmente de text netranscrise (omise din transcriere) 7. Convenții ortografice: ortografia cu sînt și î în toate pozițiile 8. Intonație: ascendentă 7\ descendentă continuă -> ascendentă apoi descendentă/ 9. Locutorii/interlocutorii sunt notați cu L sau 1, sau prin ințiala numelui ori a rolului lor interacțional: R = reporter / = persoana intervievată „Așa-i, nu-i așa?“ De l’adverbe așa au marqueur discursif: un cas de grammaticalisation (Resume) En me fondant sur plusieurs corpus recents de roumain parle, je me suis propose d’observer les sens discursifs de l’adverbe așa du roumain. Ils apparaissent comme sens derives de ses emplois lexicaux, tout en partageant avec les premiers une signification commune, celle de conformite. J’ai observe les domaines referentiels ou prend des valeurs le deictique așa (les domaines et sous-domaines mondains, categoriels et metadiscursifs), afin de pouvoir mieux en expliquer les sens dits demonstratifs, comparatifs, anaphoriques, etc. J’ai surtout observe les acceptions tres diverses developpees par cet adverbial comme marqueur discursif de conformite: confirmatif (au niveau du contenu propositionnel), marqueur d’accord (au niveau illocutionnaire), ratificateur (au niveau thematique), marqueur de sîructuration du discours MSC (au niveau de la programmation), phatique ou marqueur de prise en charge (au niveau du bon fonctionnement du canal), etc. J’ai egalement pu constater que plus l’adverbe s’eloigne du domaine referentiel „mondain“, plus il perd ses valeurs lexicales/notionnelles, pour se grammaticaliser et developper des significations procedurales tres diverses. Plusieurs significations de ce type ont ici ete explicitees. Enfin, cette etude de type analyse du discours, fondee sur des exemples de langue spontanee, espere avoir un impact sur le traitement lexicographique et/ou grammatical de cet adverbial. 261 Gabriela-Alina Sauciuc alinagabri@yahoo.com Interjecția vai în limba română vorbită 0. Introducere Articolul de față propune o schiță de analiză a interjecției vai în limba română vorbită, pornind de la ocurențele identificate în cele două corpusuri publicate până în prezent: Laurenția Dascălu Jinga (2002) Corpus de romană vorbită (CORV). Eșantioane (= CORV) și Liliana lonescu-Ruxăndoiu (coord. 2002), Interacțiunea verbală în limba română actuală. Corpus (selectiv). Schiță de tipologie (= IV). Din informațiile pe care le deținem, interjecția vai nu a mai constituit obiectul de studiu al unui articol sau al unei analize aprofundate. Ca marea majoritate a interjecțiilor, vai este menționat pe scurt în gramaticile normative sau descriptive, în clasificările „semantice'4 practicate de acestea, bazate pe tipul de emoție exprimată. 1. Interjecția vai în corpusurile de română vorbită Interjecțiile au un caracter colocvial, mediul lor de existență fiind limba vorbită spontană. Din acest motiv, nu numai în limba română, ci în general în studiile lingvistice din lume, cercetătorii și-au îndreptat atenția asupra rolului elementelor inventariate tradițional ca interjecții, mai ales în ultimii ani, odată cu apariția corpusurilor de limbă vorbită spontană. Sporadic, interjecțiile apar și în texte scrise literare care încearcă să mimeze dialogul spontan, sau în compoziții epice și poetice pentru a sublinia implicarea autorului sau intensitatea afectivă a faptelor prezentate. Scopul articolului de față nu se extinde și asupra utilizărilor literare ale interjecției vai, menționată de unii autori ca procedeu retoric, ci vizează exclusiv utilizarea lui vai în materialul de limbă vorbită, cules și transcris în volumele menționate mai sus. Au fost identificate 9 ocurențe ale lui vai în CORV și 10 ocurențe în IV. Fără excepție, cele 19 de ocurențe apar în conversații spontane, libere, statutul relativ al vorbitorilor fiind egal, ceea ce presupune un registru informai, relaxat al interacțiunii verbale. In general, interjecția vai este prezentă în tipurile de discurs în care locutorul este angajat în relatări autobiografice, ca element reactiv, fie față de propria contri- buție, fie față de contribuția unuia dintre interlocutori. în 8 din cele 9 cazuri identifi- cate în CORV, și în 9 din cele 10 cazuri din IV vai apare în conversații directe, libere, face-to-face\ în două cazuri, câte unul în fiecare din cele două corpusuri analizate, interjecția este prezentă în conversație liberă mediată, de tipul conversație telefonică. 262 La inventarierea ocurențelor nu am ținut seamă de trăsătura prozodică durată, a cărei contribuție (corelată și cu alte date prozodice relevante) în procesul de semnificare și interpretare a interjecției vai ne propunem să o investigăm pe baza unei analize acustice. Sub grafia convențională vai, utilizată în acest articol, grupăm așadar variante cu durată diferită: vai, va:i, va::i, va:::i. In CORV, 6 din cele 9 ocurențe aparțin aceluiași vorbitor, CJ, la care se adaugă un caz de repetiție; restul de trei ocurențe sunt distribuite câte una vorbitorilor LDJ, AG și MM. Acest fapt ne-a determinat să luăm în considerare ipoteza fixării anumitor interjecții ca trăsături idiosincratice ale repertoriului lingvistic utilizat de un vorbitor, dar pentru a verifica acest fapt ar fi necesară o analiză bazată pe un material mai amplu decât selecțiile publicate până în prezent. în CORV cei patru vorbitori menționați sunt de sex feminin. în corpusul IV nu a fost posibil să identificăm o corespondență similară între un anumit vorbitor și utilizarea lui vai, întrucât vorbitorii sunt indicați anonim, prin literele alfabetului (A, B, C etc.). Cu toate acestea, am constatat că 7 dintre cele 10 ocurențe aparțin unor vorbitori de sex feminin, și că există tendința ca, în cadrul aceleiași interacțiuni verbale, același vorbitor să utilizeze mai mult decât o singură dată interjecția vai. Restul de 3 ocurențe aparțin aceluiași vorbitor de sex masculin, care le utilizează de fiecare dată imitând vorbirea unui terț absent, de asemenea de sex masculin. Asemenea corelații ar veni în sprijinul ipotezei stabilizării interjecțiilor ca elemente idiosincratice, mai mult sau mai puțin automate, cu funcționare holofrastică. Posibilitatea pare să fie confirmată de unele cercetări neurolingvistice, care au atras atenția asupra numărului relevant de interjecții care sunt păstrate de subiecții afazici, sugerând o potențială legătură a interjecțiilor (ținând seama și de importanța factorilor prozodici în inter- pretarea acestora) cu operațiunile care țin de hemisfera cerebrală dreaptă. O ipoteză similară este avansată de Deacon (2000), care sugerează existența a două sisteme diferite de producție verbală: producție automată și articulație controlată. Corelația cu tipul de discurs în care a fost identificat vai și gradul de implicam afectivă a vorbitorului care folosește această interjecție pare să fie semni- ficativă. în CORV, 6 ocurențe din 9 sunt distribuite în două texte: 2 ocurențe în interacțiunea CORV 31 (dintre care una este repetată), și respectiv 4 în conversația CORV 46. Ocurențele aparțin aceluiași vorbitor, CJ, care povestește o serie de expe- riențe personale dureroase. 2. Aspecte teoretice și metodologice Autorii care și-au oprit atenția asupra interjecției s-au izbit constant de dificultatea de a le atribui un sens precis și stabil. Soluțiile propuse sunt variate. Gramaticile tradiționale și multe din gramaticile normative contemporane clasifică interjecțiile după un principiu semantic, al afectelor exprimate de acestea, obținând lungi liste de corespondențe între interjecții și afecte. Aceeași interjecție poate acoperi o gamă largă de afecte, chiar opuse, fără a se da o explicație acestui fapt. 263 De asemenea, același tip de afect poate fi redat de mai multe interjecții, fără a se preciza limitele echivalenței acestora. Un exemplu îl constituie definiția interjecției vai, furnizată de DEX (s.v.): „Vai interjecție: cuvânt care exteriorizează sentimente intense de: a) durere, suferință, deprimare, deznădejde; b) compătimire, milă, regret, necaz, ciudă; c) bucurie, plăcere, admirație, entuziasm; d) nerăbdare; e) suipriză”. în GA (423-425) vai este menționat în rândul interjecțiilor care exprimă: du- rerea, oboseala, teama sau spaima, supărarea, amărăciunea, deznădejdea, amenința- rea, regretul, nostalgia, nerăbdarea. Nici unul dintre sentimentele „pozitive" amintite de DEX nu figurează în lista GA, ceea ce indică neadecvarea unei asemenea abordări. Lista afectelor la care interjecția trimite în calitate de element deictic nu ar putea fi definită exhaustiv, mai ales în contextul în care disciplinele și științele care se ocupă de studiul emoțiilor nu au ajuns la un consens în privința numărului și tipurilor de fenomene ale afectivității. Rezultatul ar fi un inventar al diferitelor circumstanțe în care se află locutorul în raport cu universul mental sau cu diferite spații externe de referință, un inventar de elemente contextuale care pot fi indicate de interjecții. în cercetarea de față am utilizat o serie de metode și concepte preluate din diferitele modele și direcții de abordare a fenomenelor de limbă vorbită: teoria acte- lor de vorbire, analiza conversațională, lingvistica cognitivă, analiza discursului, studiile mai recente despre marcatorii discursivi, operatorii pragmatici, etc. Anali- zând distribuția lui vai în limba română vorbită, încercăm să găsim un răspuns la întrebări care s-au aflat dintotdeauna la baza controversei asupra interjecțiilor: tipul de sens comunicat de interjecții, felul în care acestea interacționează cu contextul, dacă între diferitele sensuri desprinse din ocurențele identificate există vreo relație și în ce fel poate fi specificată aceasta. Un posibil răspuns la prima întrebare menționată mai sus îl constituie listele de corespondență cu sentimente. O tendință mai recentă este reprezentată de încercarea de a defini interjecțiile din perspectiva semanticii compoziționale, cu ajutorul „Metalimbajului Semantic Natural", un repertoriu de elemente universale, primare, care în viziunea colectivului de cercetători condus de Anna Wierzbicka (1992, 1996) este în măsură să definească coerent și explicit orice configurație semantică. Conform acestei poziții, interjecțiile au o structură conceptuală bogată și un conținut prepozițional propriu. Printre limitele unei astfel de abordări este imposibilitatea de a explica faptul că unele interjecții exprimă sentimente opuse, sau dificultatea de a explica nuanțele contextuale pe care le capătă interjecțiile prin combinarea cu o anumită intonație, expresie facială, cu alte elemente ale contex- tului discursiv sau situațional. Pentru a răspunde la întrebarea „ce anume comunică interjecțiile" vom adopta o serie de ipoteze și metode avansate recent de unele studii pragmatice și de analiză a discursului interesate de fenomenele deictice sau de structurarea discursului. Kaplan (apud Wharton 2000:182) sugerează o serie de similitudini între interjecții și elementele indexicale, sugerând că acestea ar putea fi mai 264 adecvat analizate cu ajutorul unei semantici a utilizării mai degrabă decât printr-o semantică a sensului, și introduce distincția dintre conținut descriptiv și conținut expresiv. Acesta din urmă, care are caracter nonpropozițional și nu se supune logicii condițiilor de adevăr, ar caracteriza interjecțiile. In studiile de analiză a discursului, tot mai mult interesate în ultimele decenii de diferitele tipuri de particule pragmatice responsabile de structurarea interacțiunilor verbale și de asigurarea cooperării dintre interlocutori, s-a propus o distincție similară între semantica de tip „container"1 și semantica procedurală sau instrucțională. Semantica instrucțională (Johnson-Laird 1977, Harder 1991, Harder/Togeby 1993, Blakemore 1987, N01ke 1994) vizează integrarea sensului lingvistic cu studiul trăsăturilor paralingvistice (intonație, gesturi etc.) și cu postulatele analizei conversa- ționale, conform cărora sensul este în mod constant negociat între interlocutori de la o intervenție la alta. în viziunea semanticii procedurale, interacțiunea cu contextul discursiv sau situațional determină sensul actualizat al oricărei secvențe. Interjecțiile aparțin acelei părți a enunțurilor care este mai degrabă „afișată" (engl: shown la N01ke 1994: 115-116 sau displayed la Goffman 1978: 794) decât afirmată sau spusă. Ca și particulele modale (din limbile germanice) sau marcatorii discursivi, interjecțiile nu contribuie la conținutul propozițional al enun- țurilor adiacente și funcționează ca instrucțiuni ale locutorului menite să îi ghideze pe interlocutori pentru a integra enunțurile adiacente într-o reprezentare mentală coerentă a discursului (Mosegaard-Hansen 1998: §3). Esența semantică a unei in- terjecții fiind dată de un tip specific de instrucțiune, contextul contribuie la compli- nirea sensului. Interjecțiile, la rândul lor, contribuie la constituirea contextului, furnizând cheia de interpretare atitudinală. Asemenea premise au fost aplicate cu succes în studiul particulelor pragmatice, al marcatorilor discursivi etc., unele dintre elementele analizate fiind în mod tradițional încadrate în clasa interjecțiilor. Ostman (1981) este unul din primii autori care au abordat particulele pragmatice. Rolul acestora este astfel definit: „[they] IMPLICITLY anchor an utterance to a situation. They implicitly convey the speaker’s attitudes and emotions" (Jbidenr 6). Interpretarea unui- act comunicativ depinde de contextul situațional, particulele pragmatice sugerând tipul de relație dintre actul comunicativ și context. Principalele funcții ale particulelor pragmatice sunt de a marca structura discursului (marcatori discursivi), de a semnala interac- țiunea, gradul de implicare a locutorului și atitudinea acestuia (Ostman 1995: 104). Această din urmă categorie mai ales interesează studiul interjecțiilor. într-un studiu despre particulele discursive, Schourup (1983: 13-14) definește interjecțiile drept elemente de manifestare (engl. evincives) ale proceselor cognitive care au loc în momentul enunțării, reflectând starea internă a locutorului și permițându-i acestuia să exprime importanța atribuită gândurilor, fără a le explicita (ibidem: 15). Schiffrin (1987), analizând o serie de marcatori discursivi din limba 1 în semantica tradițională cuvintele au un sens inerent, independent de utilizarea lor contextuală, sensurile fiind considerate entități discrete ce pot fi specificate în mod precis și exhaustiv. 265 engleză, atribuie elementului oh (definit tradițional ca interjecție), rolul de marcator al gestionării informației (engl: Information management). Prezența lui oh indică în mod constant o modificare a orientării locutorului față de informație, prin re- formulare, corectare, asimilarea unei informații noi, modificarea atitudinii subiec- tive etc. (Schiffrin 1987: 74). Ajimer (1987: 61) susține că interjecțiile oferă acces la procesele mentale care au loc în mintea locutorului. Utilizarea unor interjecții precum oh sau ah în interacțiunile verbale are rolul de a contribui la expresivitatea cuvintelor, producând nuanțe emoționale specifice (ibidem: 62). Prefațarea răspun- surilor sau a intervențiilor de evaluare a contribuției locutorului anterior cu inter- jecții le marchează emoțional și empatic. Redeker (1990: 373-4) sugerează rolul unor interjecții în structurarea pragmatică a discursului. Pentru Fisher și Drescher (1996: 854) interjecțiile ajută la progresia interacțiunii verbale mulțumită valorii lor empatice și au un sens discursiv și modal. Pe baze experimentale, Fox Tree și Schrock (1999) stabilesc că prezența interjecțiilor ajută într-adevăr la structurarea gândirii în interpretare, ușurând efortul cognitiv al interlocutorilor. Din perspectiva achiziției limbajului, Montes (1999) identifică anumite funcții discursive îndepli- nite de un număr de interjecții, funcții care nu se dezvoltă simultan. Fiecare inter- jecție își îmbogățește și își stabilizează repertoriul funcțional treptat pe măsura dezvoltării capacității cognitive a copilului. 3. Distribuția sintactică/sintagmatică a interjecției vai Una din trăsăturile definitorii ale interjecțiilor, menționată încă din antichi- tate de către diferiți autori care au abordat succint sau mai pe larg acest subiect, este independența sintactică a acestora, fie că sunt considerate ca parte de vorbire consti- tuită dintr-unul sau mai multe cuvinte interpuse incidental într-un enunț, cu efect dis- ruptiv, fie că sunt considerate echivalentul unei propoziții întregi, paratactice. Studii mai recente, bazate pe exemple din limba engleză, spaniolă sau franceză, au indicat diferite tipuri de relații sintactice între interjecții și enunțurile adiacente, infirmând definiția asumată timp de secole de gramaticienii și lingviștii care au tratat interjecția. în corpusul analizat, ocurențele lui vai care constituie o propoziție sau un enunț independent, izolat2, reprezintă mai degrabă excepția decât regula. Cel mai frecvent, vai apare integrat, fie în poziție inițială, ca reacție empatică a interlocu- torului, fie în poziție mediană, ca marcator atitudinal al locutorului față de propria contribuție, sub forma unui enunț independent incidental. în afara acestor posibilități sintagmatice comune celor mai multe interjecții, care sugerează exis- tența unor relații sintactice de adâncime verificabile cu ajutorul a diferite teste de combinare sau substituție, vai prezintă particularitatea realizării relațiilor sintactice de suprafață indicate de prepoziția de. în acest caz vai constituie nucleul unei 2 Distincția „izolat" vs. „integrat" a fost preluata din Dascălu Jinga/Vanelli (1996). 266 sintagme interjecționale, având drept domeniu de incidență elementele pe care le subordonează. In această colocație, vai + de poate funcționa idiomatic, în care caz domeniul de incidență local (engl. local scope) este reprezentat de elementul subordonat; domeniul de incidență global al sintagmei, care, din punct de vedere funcțional, constituie echivalentul unei interjecții simple, este enunțul adiacent sau un element contextual lingvistic sau extralingvistic. In general, în analiza interjecțiilor, distribuția sintagmatică s-a dovedit relevantă pentru a distinge o serie de funcții pragmatice și discursive ale acestora, uneori cu efecte semantice considerabile. Distribuția sintagmatică a interjecției constituie un factor care contribuie la constituirea sensului actualizat al acesteia, atât prin aportul pe care o aduce poziția (engl. slot) ocupată de ea (prefațarea, de exemplu, a celei de a doua părți a unei perechi adiacente), cât și prin relația cu elementele adiacente care constituie domeniul de incidență al interjecției. 4. Tipuri de vai Diferitele tipuri de vai identificate în cele două antologii de texte de limbă română vorbită analizate au fost clasificate în prezentul articol pe baza distribuției sintagmatice: pe de o parte, vai poate fi înscris în secvențe recurente, recognoscibile datorită unor mărci sintactice explicite, pe de altă parte, vai nu este marcat explicit de mărci sintactice. In cazul din urmă, vai poate fi izolat sau mai mult sau mai puțin integrat în enunțurile adiacente, poate aparține locutorului, sau poate iniția o contribuție reactivă a interlocutorului. Exemplele noastre acoperă toate cele trei posibilități de integrare a lui vai într-un enunț: inițială, finală și mediană. 4.1. Vai de... (i) CJ: Eu n-am (AK) noi cu Luci am vorbit că NU plecăm. ... Ne-am hotărât că NU plecând am zis CE dacă vin ungurii j STĂM..........Și am rămas cu astaj, că stăm. Și Luci cu copiii îsi eu cu copiii. Și:: VJ: Și CE părere avea nenea Cori. LDJ: Da’ bărbații UNde erau. Pe front? CJ: Păi COri er-1 Va::i de mine. Cori era rezident regalț și trebuia să evacueze .. Ț-înCHIpui ce era pe capu lui. = VJ: = Și-a ajuns la București. (CORV: 45-46) (2) VJ: Și cu CE se-ncălzeaj, mamă. LDJ: UNde gătea? ... CJ: Păi:. aCOlo gătea. CE să gătească! Va:i de gătitul ăla .. Vai dell [ LDJ: Ce să gătească! <1 CE mânca. I> Eu nu cred c-avea supermar<@ keturi acolo@> 1 N-Aveau cantină j ceva? (C0RV:61) 267 Colocația vai de... este foarte comună în limba română și constituie exemplul tipic de interjecție care realizează relații sintactice marcate de un element de supra- față. Construcția poate fi privită ca o sintagmă interjecțională, în care vai are rolul de nucleu, elementul subordonat fiind introdus de prepoziția de. Este posibil ca această colocație să fie cea originară, interjecția având exclusiv o valență negativă, iar construcția analitică cu prepoziție să fie rezultatul evoluției flexiunii cazuale sintetice latine către flexiunea analitică în limbile romanice (în cazul în care se admite descen- dența latină a acestei interjecții3). Valența afectivă negativă, care constituie sensul interjecției, se răsfrânge asupra elementului subordonat, (domeniul de incidență al in- terjecției) care este astfel calificat predicativ. In general elementul subordonat este o temă (engl. topic) deja introdusă în conversație, parte a fondului comun de cunoștințe împărtășit de participanți. Interjecția introduce informația nouă, care însă nu este de tip referențial, ci cu valoare afectiv-atitudinală și funcționează ca o instrucțiune de calificare a „temei”. în această colocație, interjecția vai (în utilizările neidiomatice) are un rol asemănător particulelor focale, reorientând atenția interlocutorilor către elementul care constituie domeniul lor de incidență (orientare prospectivă). Cele două exemple aparțin aceluiași vorbitor (CJ), care povestește câteva întâmplări dramatice, trăite personal, din vremea ocupării Ardealului, și, respectiv, condițiile subumane în care au fost siliți să trăiască o serie de oameni politici exilați în Bărăgan în timpul regimului comunist. Conversația progresează în perechi adiacente, VJ și LDJ (interlocutorii) având în general rolul de a provoca pe CJ, care răspunde cu detaliile cerute. în (1), interjecția apare în cursul unei replici de precizare, răspunzând atât intervenției imediat precedente, cât și cererii formulate de vorbitorul VJ, înaintea lui LDJ. Replica lui CJ este inițiată de o ezitare de elaborare, urmată de o construcție abandonată prin intervenția sintagmei interjecționale și reluată imediat după intruziunea interjecției, ca marcator al comutării la discurs subiectiv. Vai de mine are aici o valoare idiomatică: CJ indică pe de o parte propria stare emoțională sub impactul celor relatate, și, în același timp, califică atitudinal faptele care constituie subiectul conversației. întreaga locuțiune are funcție expresivă, empatică. Plasată după o construcție abandonată (engl. false start), interjecția modalizează enunțul-replică și introduce o evaluare atitudinală. Așadar, în (1) se poate vorbi despre un domeniu de incidență al locuțiunii interjecționale, extins asupra întregii contribuții (conținutului referențial al acesteia). Locuțiunea interjecțională intervine disruptiv, provocând suspendarea temporară a unei construcții pentru a introduce cheia de interpretare a celor relatate, sugerând astfel intensitatea participării afective a locutorului. Exemplul (2) oferă o ocurență neidiomatică a interjecției, în care vai caracterizează predicativ subiectul conversației (de la acel punct), și anume posibilitățile de a găti în condițiile descrise. Ca în (1), interjecția este prezentă în 3 Elwert (1965: 1240) sugerează o descendență ebraică a interjecției vai, în Yiddish au wai fiind mai expresiv și mai vulgar decât oh weh\ participanții români prezenți la Congresul de la Strasbourg din 1962, unde a fost făcută această mențiune, au opus ipoteza autohtoniei interjecției vai, Hră însă a preciza ce înțeleg prin „autohtonie“. 268 replica prin care CJ răspunde unei cereri de informație (a lui LDJ). Informația care satisface expectativa ideațională codificată de întrebarea lui LDJ, și prin urmare condiția de completitudine, este furnizată la începutul contribuției lui CJ. Cu toate acestea, CJ revine asupra informației corectând răspunsul inițial neutru prin atribuirea valenței emoționale negative, și furnizând cheia de lectură afectivă a faptelor. în acest context, vai de are rolul de indicator al reorientării atitudinale a locutorului față de tema conversației, evidențiind astfel unul dintre rolurile pe care intejecțiile le pot avea în gestionarea informației (Langacker 2001). Interjecțiile pot fi așadar considerate un tip de particule pragmatice care îl ghidează pe interlocutor în interpretarea atitudinii sau a evaluării pe care locutorul o atribuie conținutului propozițional al celor relatate. 4.2. Vai da’, vai ce Tratăm împreună cele două colocații întrucât ele se pot reduce la tipul vai + enunț exclamativ/interogativ. Deși interjecția în sine nu este însoțită de o marcă sintactică, această distribuție sintagmatică pare îndeajuns de recurentă în limba română pentru ti fi tratată separat. Vai în această colocație poate avea atât valențe negative, cât și pozitive, rolul interjecției putându-se reduce la cel de intensificator (engl. booster, upgrader}. (3) A: da’ TUf ce cuceriri mai ai? B: m: eu nici unaț vreau să zic că n-am ieșit deloc pîn-acuma. A: vai[da’# B: [mie A: da’ ce-ai pățit TU? ești STRESATĂ? CE-AI. că TU de_obicei ieșeai mai des. NU așa. (IV: 175) (4) LDJ: = Și el în CE locuia. CJ: Vai da’: LDJ: împreună cu ALtii? își făcuse SINgur ceva? [ CJ: Nu. Nu nul acolo acolo// LDJ: CUM l-ați găsit. CJ: Fuseseră înainte ALte seriiJ, că erau TOT așal și/ă: ăsta plecase din . unde-a fost Titul ș-atuncea/ă: TOT Lucii că numai EA mai era cu oarecare situației câtă putea să fie atunceaj/î l-a ajutat ca să cumpere această/î: <î dărăpănătură! I> că nu poți să-i zici casăl (CORV: 58) Colocația vai 4- da’ ar putea fi privită de adepții ipotezei interjecției ca propoziție (sau substitut al acesteia) ca implicând o relație de coordonare adver- sativă. Din punct de vedere cognitiv, secvența indică violarea unei expectative a ascultătorului. Funcția interjecției în acest caz este, pe de o parte, de a marca o stare mentală pe care vorbitorul simte nevoia să o semnaleze, iar, pe de alta, de a marca intensitatea acesteia. 269 în (3), vai intervine într-o secvență cu structura cerere de informație - re- plică - evaluare. Interjecția este prezentă în poziție inițială, prefațând evaluarea replicii lui B de către A, care marchează în același timp și o cerere de clarificare, răspunsul fiind contrar așteptărilor lui A. Ca și în exemplele de mai sus, vai își menține valoarea empatică indicând intensitatea impresiei pe care cele relatate de B au lăsat-o asupra lui A. Vai ca marcator al intensității și empatiei se aplică retrospectiv unui conținut propozițional explicitat în enunțul lui B, pe care îl califică atitudinal. în absența interjecției, contribuția de evaluare a lui A ar indica pur și simplu contradicția, fără a sugera implicarea afectivă a subiectului. în (4) vai da’ constituie o intervenție întreruptă. CJ, care povestește o călătorie, descriind o serie de fapte care au marcat-o profund, se pregătește să răspundă întrebării lui LDJ, pe care o prefațează cu vai da’, marcator al atitudinii sugerând interlocutorilor un indiciu de interpretare a relației dintre universul mental al lui CJ și cele relatate. Replica este însă întreruptă de detaliile cu care LDJ suplimentează datele întrebării, sugerând un set de posibile opțiuni ce ar putea fi preluate de replica lui CJ. Domeniul de incidență al interjecției poate fi recuperat în intervenția în care locutorul își reia răspunsul. Precizarea valenței negative rezultă din interacțiunea cu contextul, dar sensul pragmatic al interjecției este același: marcator empatic atitudinal. (5) A: vaij ce mi-a făcut din materialu-ăstaj, mai că-mi vine să mă urc pe pereți. # # DOUĂ știri băgate una-ntr-alta. CUM doamne iartă-măi (IV: 119) în colocația vai + ce exclamativ, vai are un rol similar: interjecția prefațează un act expresiv (enunțul exclamativ introdus prin ce) și marchează intensitatea dezamăgirii locutorului. Vai intervine ex abrupto în discurs, introducând atitudinea față de un conținut propozițional recuperat prin referință exoforică, care este apoi explicitat. O serie de autori au remarcat utilizarea interjecției ca prefață atitudinală, explicitată de enunțul următor și au explicat utilizarea interjecției ca fiind motivată de efectul de imediatețe și spontaneitate pe care îl conotează aceasta. Cercetările neurologice recente sugerează o explicație diferită: evaluarea afectiv-emoțională folosește o cale mai rapidă, astfel încât reacțiile de acest gen precedă procesele cognitive de categorizare și procesare a conținuturilor referențiale, fapt ce ar putea explica preponderența interjecțiilor în asemenea colocații. în general, enunțul următor poate conține o explicitare a reacției (privită de unii autori ca parafrază lexicală echivalentă interjecției), față de care interjecția este orientată prospectiv; în același timp, aceasta semnalează, prin orientare retrospectivă, stimulul care o motivează. în ce privește posibilitatea interjecției vai de a primi valențe afective atât pozitive cât și negative în această colocație, ea este decisă de combinarea cu elemente contextuale. Punctul de plecare pare să îl constituie evaluarea negativă, care, în context exclamativ, pare să fi suferit o refuncționalizare ca instrucțiune referitoare la gradul de intensitate a participării afective. 270 4.3. Vai ca enunț independent Această secțiune reunește ocurențele în care vai nu apare marcat de vreun element explicit de coordonare sau subordonare sintactică. Exemplele pot fi ulterior delimitate urmărind și alte criterii: vai poate apărea complet izolat, într-o contribuție reactivă a interlocutorului, dar, cel mai frecvent, însoțește și marchează un enunț care poate furniza conținutul propozițional. O altă distincție privește prezența lui vai în contribuții reactive, fie ale interlocutorului față de contribuția locutorului, fie în contribuția locutorului marcând un moment de evaluare a celor relatate. Lipsa unor mărci explicite nu înseamnă că interjecția este complet independentă de contextul discursiv. In aceste situații, condiția de coerență este de tip ideațional (semantic) și de tip secvențial (pragmatic)4, fie la tranziția dintre intervenții, fie prin hipotaxă, astfel încât relațiile cu enunțurile adiacente pot fi definite drept comentariu, corectare, parafrază, digresiune (Redeker 1990: 369). 4.3.1. Vai în replica interlocutorului Singura ocurență a interjecției vai în izolare completă este reprodusă în (6), fiind dublată de râsul lui LDJ, vorbitorul care utilizează interjecția. MV povestește interlocutorilor un episod din trecut, insistând asupra sumei considerabile de bani care se acorda ca premiu al Academiei. Interlocutorii își exprimă pe rând atitudinea față de cele relatate, calificând suma prin atributele imens, foarte mulți. La intervenția lui MV, care suplimentează datele furnizate cu o serie de detalii anecdotice, singura contribuție a lui LDJ este interjecția vai, ca marcator atitudinal. Deși, prototipic, vai pare să aibă o valență negativă, interjecția poate fi combinată cu elemente pozitive, împrumutând astfel valoarea de evaluare pozitivă. Probabil că această „funcționa- lizare“ a lui vai ca indicator atitudinal-empatic, marcând mai degrabă intensitatea decât o valență specifică, s-a făcut prin intermediul simulării interjecției în anumite contexte, ceea ce a determinat o inversare a polarității emoționale. Conform transcrierii, interjecția are o intonație descendentă non-finală, ceea ce poate sugera un enunț suspendat. Domeniul de incidență al interjecției vai este în acest caz retrospectiv: element reactiv al interlocutorului, cu funcția de comentariu față de cele relatate. In același timp, interjecția este orientată și prospectiv, în calitate de element interacțional, care, prin funcția sa empatică și fatică, ajută la progresia conversației, confirmând participarea activă a interlocutorilor. (6) CJ: Aoleu? așa de [ LDJ: IMENS. CJ: FOARte mulți. MV: și zice Nici nu ini i-a măsurat? i-a pus pe cântar și mi-a dat săculețul. LDJ: <@ Va:i[@> [râde] MV: (AK) Nul NU că i-a măsurati nu i-a număRAT? am vrut să zic. (CORV: 116) 4 Conform distincțiilor din Redeker 1990. 271 Exemplele următoare oferă situații în care vai nu este însoțit de o marcă sintactică explicită, putând fi interpretat ca enunț independent sau ca element pragmatic supraordonat contribuției informative prepoziționale. In cele trei fragmente selectate conversația se structurează în perechi adiacente: prima parte a perechii o constituie fie o cerere de informație, fie furnizarea unei informații; interjecția apare în poziția inițială a replicii unuia dintre interlocutori (a doua parte a perechii adiacente). (7) LDJ: ASta spun], CUM au simțit ardeleniiX s-au simțit pârăsițiț trădați? [ CJ: Va:::i. DispeRAȚI. Și arMAta. VJ: A fost o MAre trădarej să știi. Și arMAta vroia să . lupte. (CORV 49) în (7) este prezentă o variantă liberă, fără elemente subordonate explicit la nivelul sintaxei de suprafață. Cu toate acestea, gramaticile recente de tip funcțional sugerează diferite posibilități de integrare sintactică a interjecției. Conform gramaticii stematice, interjecțiile pot fi plasate în poziția complementului modal C7, indicând circumstanțele de interpretare sau de plasare atitudinală ale unui enunț (Brandt 1999). Conform studiilor pragmatice care au abordat o serie de particule specifice limbii vorbite (particule modale, focale, marcatori discursivi etc.), interjecțiile pot fi consi- derate elemente supraordonate enunțului aflat în focus, cu funcții multiple: interjecția funcționează ca element de focalizare, furnizează cheia interpretării afectiv-atitudinale a enunțului, este indicator al modalității etc. Din punctul de vedere al analizei conversaționale, vai apare în cea de a doua parte a perechii adiacente, și anume în răspunsul lui CJ la întrebarea lui LDJ. Locutorul își prefațează răspunsul prin vai, care are rolul de marcator al atitudinii față de cele relatate, constituind în același timp și instrucțiuni de interpretare. De remarcat faptul că vai apare în suprapunere, ceea ce nu afectează asimilarea conținutului propozițional, întrucât interjecția are un conținut afectiv, nonpropozițional. (8) LDJ: = AG: = <î înGROziTOR 1 î> eu NU știu: (...) (CORV: 137) Un exemplu similar apare în (8), unde vorbitorul AG, își prefațează replica la afirmația lui LDJ prin interjecția vai. Ca și în (7), vai are dublu rol (empatic și fatic), indicând, pe de o parte, asumarea dreptului la intervenție, pe de alta, participarea activă și afectivă la conversație. în raport cu informația furnizată de intervenția lui LDJ, vai are rolul de comentariu: AG evaluează afectiv (valență negativă) cele relatate de LDJ și le contextualizează prin introducerea unei experiențe personale. (9) CJ: Do:șcinci de garoafe suPERbe și niște flori de care nici n-am mai văzut de când suntț cu niște tije lumgi și cu bo- boboc așa pare c-ar fi trandafirț da’ NU e. E așa cu petale suAve și-n culori pastelț o miNUne. MM: j îmi pare-aȘA de bine c-a [ CJ: Dra:găJ, sunt a$A de frumoaseț (...) (CORV: 196) 272 în (9) vai apare într-o poziție asemănătoare: în deschiderea contribuției reactive a interlocutorului față de afirmația vorbitorului anterior. Spre deosebire de exemplele prezentate mai sus, rolul empatic și evaluativ al interjecției se combină cu o valență pozitivă. Exemple de acest fel ne-au împiedicat să atribuim interjecției indicarea unei anumite emoții sau a unui calificativ „bine‘7„rău“ (ca în abordarea semantică compozițională). Conform abordării dimensionale a fenomenelor afectivi- tății (în opoziție cu abordarea arhetipală, care vizează realizarea unui inventar de emoții), am sugerat că interjecțiile pot fi tratate în termenii valențelor emoționale, și numai unele exprimă consecvent un anumit eveniment psihic sau psihosomatic. Preferăm să considerăm că uzul prototipic al lui vai este conotat de o valență negativă; cu toate acestea, există numeroase exemple în care interjecția constituie un simplu indicator al intensității atitudinale, al empatiei, indiferent de sentimentele și faptele prezentate. Aceasta sugerează că și interjecțiile sunt supuse unui proces de evoluție semantică: în cazul de față avem de-a face cu o extindere a valenței, probabil prin intermediul unor utilizări simulate. O dovadă o constituie definiția furnizată de GA (gramaticile normative sunt instrumente mai conservatoare, inovațiile pot fi integrate chiar după decenii sau secole5). în (9) vai are rolul de a conota afectivitatea, atribuind o valență pozitivă, obținută prin corelarea cu elementele contextuale (atât fondul comun de cunoștințe construit pe parcursul conversației, cât și contextul local). Atitudinea pozitivă este redată explicit de actul expresiv din enunțul adiacent următor, interjecția contribuind la marcarea și potențarea intensității afective. 4.3.2. Va ca auto-evaluare Prin această formulă indicăm acele ocurențe ale lui vai care nu sunt însoțite de mărci sintactice explicite și apar în cursul contribuției aceluiași locutor, în poziție mediană, constituind un comentariu al locutorului asupra propriei intervenții: asupra conținutului propozițional al celor relatate, asupra propriei poziții, asupra formulării, în această situație, vai capătă relevanță la nivelul gestiunii informației, marcând o modificare a orientării locutorului față de subiectul conversației, prin introducerea poziției subiective față de faptele relatate (Schiffrin 1987: 123). (10) CJ: Și sufla vântu-ngroziTOR. Și mai erau mărăcinii ăiaj de cum fusese cucuruz sau ce fusese. Va:i[ pân-am ajuns la Titu . . că /î:: mergeai așaț pe CÂMPj, și era: 1 Eu NU știu unde erau atâția la Lăteștij probabil că eRAU toțiJ, /m aȘAj insule mici de de case. Și unde-am st- ± eu am stat așa pe niște . (AK) câteva LAițe erau așa ca o: ± J> . . Și mi-a fost aTÂT de frig toată noaptea! ORlce-am pus pe mine| da1. N-Aveam ce să pun așa multej eu veNIsem cu paltonu meu| da’ CE-Nseamnă un palton în Bărăgan. (CORV: 62) 5 Un exemplu îl constituie Gramatica Academiei Spaniole, care semnalează posibilitatea de a trata interjecția ca echivalent al unei propoziții de abia în 1870, două secole după ce această ipoteză fusese propusă de Vossius sau Wilkins. 273 Conform transcrierii, în (10) vai este marcat de un contur melodic descendent, non-final, ceea ce indică o posibilă integrare cu enunțul adiacent următor. Inserat în contribuția aceluiași locutor, vai își păstrează valoarea de element reactiv, furnizând comentariul afectiv al locutorului față de propria relatare. Ca și în exemplele anterioare, vai are rol de marcator atitudinal, propunând cheia de interpretare a celor relatate, în corelație cu o listă de elemente negative din registrul suferinței, adjective calificative, acumulare. Interjecția are astfel drept domeniu de incidență întreaga intervenție, aplicându-se la conținutul propozițional global. 4.3.2.I. Vai idiomatic (H) CJ: Și ȘTII cum mânca când i-am dus astea? Săracu.

... așaț cu lăcomiei cu cu FOAmea aia . VJ: profundă. (CORV: 63) In (11), interjecția se combină prin juxtapunere cu un element exclamativ- invocativ, intrând în componența unei locuțiuni idiomatice cu valoare interjecțională. La fel ca în exemplul (1), întreaga sintagmă are rolul de marcator atitudinal și intensificare expresivă. Interpunându-se ca exclamație incidență, are un efect disruptiv, indicând o modificare bruscă a orientării locutorului în economia propriului discurs: de la relatare obiectivă la introducerea unui element de evaluare subiectivă. Prin calitățile sale expresive și conținutul deictic, locuțiunea alcătuită din interjecție și element invocativ are o puternică forță de actualizare și un efect empatic. 4.3.2.2. Vai postpus (12) D: am venit și cu aia mică-n cărucior j A: daț D: greuj, CE să facă, azi dimineață s-a trezit cu mine pentru prima oarăj, măiî CE să-ți spun eu ție va:i A: așa m-am enervat de dimineață! de numa’. (IV: 87) Exemplul (12) reprezintă singura situație din corpusul analizat în care vai apare postpus. Locutorul își modifică brusc orientarea față de conținutul informa- țional al propriei intervenții, pe care o evaluează și o rezumă retrospectiv prin marcatorul atitudinal. Interjecția are un rol de intensificare, caracterizând holistic contribuția anterioară a lui D și furnizând instrucțiuni de interpretare a conținutul propozițional prin prisma afectivității implicate de vai. 4.5. Vai simulat, comutator de spațiu mental încadrăm în această secțiune o serie de ocurențe care ar putea fi distribuite în tipurile de mai sus, dar pe care, datorită unor trăsături suplimentare; le tratăm grupat, din perspectiva teoriei spațiilor mentale. Teoria spațiilor mentale s-a născut ca o 274 teorie lingvistică și cognitivă menită să dea seama de aspecte ale constituirii sensului în limbajul natural, pornind de la premisa că structura mentală este produsul experienței fizice, a interacțiunii corpului cu lumea înconjurătoare. La baza teoriei se află ideea că „mappings between domains are at the heart of the unique human cognitive faculty of producing, transfemng, and processing meaning (...) meaning construction refers to the high-level, complex mental operations that apply within and across domains when we think, act, or communicate“ (Fauconnier 1997: 1). Felul în care percepem lumea definește felul în care acționăm în ea și invers, iar felul în care este structurat limbajul, reflectă procesele și „constructele“6 cognitive. In teoria spațiilor mentale, se consideră că în cursul interacțiunii verbale inter- locutorii construiesc mental o serie de „scenarii" ipotetice, stucturate parțial de elemen- tele introduse de propoziții, și parțial de fondul de cunoștințe, astfel încât un scenariu dat poate fi comparat cu alte scenarii construite anterior sau cu realitatea în care este ancorat locutorul/interlocutorul. Fauconnier consideră că orice discurs presupune 3 spații mentale: 1) spațiul de bază (engl. base space), spațiul realității, al contextului, care constituie punctul de plecare al discursului; 2) spațiul punctului de vedere (engl. viewpoint space), din perspectiva căruia discursul este structurat; 3) focusul (engl. focus space), spațiul discursului. Adesea aceste trei spații se pot suprapune (1997: 49). (13) A: exact. Și:# după nici# cîteva zile mi-a venit acasă o chestie că cum că: încetează! că-și cer scuze pentru că m-au deranjat deci SISTEMU-N SINE# sistemu-n sine faptu că# s-a ținut cont că și tu ești un om indiferent că nu ești de-al lor (IV: 57) In (13), locutorul reproduce discursul unui terț, ceea ce înseamnă construirea unui nou spațiu mental; vai marchează intersectarea spațiilor și revenirea la spațiul de bază al interacțiunii verbale curente introducând un comentariu al locutorului A la cele relatate. Se poate vorbi de o utilizare teatrală a interjecției, o empatie simulată, jucată. Vai întrerupe enunțarea, pentru a marca un moment de evaluare a întregului enunț, dintr-un punct de vedere ironic, dintr-un spațiu virtual, con- trafactual. Teatralitatea interjecției pune sub semnul îndoielii sinceritatea scuzelor menționate de locutor. (14) A: nu știu despre ce vorbeam da: dan nu mai este ce-a fost.# [vine B: [nu mai e ce-a fost A: vine la doișpe la vie în CAmeră și-i spune că sînt 1 ((rugător)) f B: ă:: DĂ-MI. ((rîde)) (IV: 59) (15) A: mi-a povestit, [(xxxx) B: . CE face. A: ((miorlăit)) B: A: și i-am spus că și IO am stat și mi-am făcut TEmelej, știi: (IV: 62) 6 Cf. noțiunea construct în Langacker 1987. 275 (16) B: (da’ eu totl) reveninDU-MI# de CE-A stat toată noaptea? A: a stat toată noaptea ca să explice la sărmanii# [ B: [așa| dinul care-a terminat cu zece], CE să-i explice el lu dinu. A: așa: să facă ei bine problema perfect și astăzi îmi spunea că# . (IV: 62) în (14), (15) și (16) avem de-a face cu o situație identică: vai prefațează un discurs raportat. Funcții similare au fost atribuite interjecțiilor well și oh în engleză de către diferiți autori. Schourup explică prefațarea discursului raportat cu interjecții prin forța actualizatoare a acestora de a aduce secvența citată în prezent (1982: 19). Ca și în (13), vai apare în cadrul intervenției aceluiași locutor și funcționează ca marcator al comutării spațiului mental. Locutorul A, în spațiul de bază al interacțiunii curente, introduce un spațiu mental teatral. Interjecția marchează intrarea în teatral (discursul direct) și îl distanțează pe A de cele simulate. Vai nu încetează să funcționeze și ca marcator atitudinal: A evaluează epistemic, pe de o parte, cele relatate și afectiv, pe de alta, pe subiectul lor. Aceasta are ca efect o alterare a forței ilocutionare a actului de vorbire performat de unitatea citată, ducând la slăbirea acesteia. în toate aceste cazuri, interjecției care prefațează un citat, marcându-1 atitudinal, i se adaugă și o funcție de gestiune informativă, întrucât delimitează precis unitatea citată de spațiul discursului personal. (17) A: știi ce nu mi-a: știi ce nu mi-a băgat? stai să mă uit. vaL că dacă nu mi-o băgat evaziunea fiscală și fac fac fac urît. (IV: 120) Un alt exemplu interesant care poate fi tratat din perspectiva comutării spațiilor mentale îl constituie exemplul (17). Interjecția apare în cursul intervenției aceluiași locutor, în poziție mediană, având un efect disruptiv în spațiul enunțării. Intruziunea afectivității și intensitatea sentimentului locutorului trebuie interpretată pe fundalul unor elemente ale spațiului de bază: locutorul este deja iritat de erorile unor reporteri, în vreme ce verifică un număr al unui ziar. Cu toate acestea interjecția nu trimite la o problemă reală, deja identificată, proiecția se face în plan virtual. Exemplul ilustrează felul în care spații mentale construite anterior influen- țează dinamica enunțării. Domeniul de incidență al interjecției este reprezentat de situația virtuală introdusă de dacă, actualizată anticipativ. (18) A: [păi a probat acuma-ntr-o zi| nu știu cine-a adusj de-a gata așaj da’ d-ăia subțirei, s-a-mbrăcat și vai 1 și-a defilat pe-acolo zicej îmi stă bine? zici ia să-mi fac eu <@ pentru toamnă> (IV: 124) în (18) dificultatea interpretării provine din ocurența interjecției într-o con- strucție abandonată. Locutorul, înainte de a continua cu discursul raportat, a cărui prezență este semnalată de vai, introduce o secvență de precizare, menită să ofere un fundal mai precis de interpretare. Construcția este reluată, fiind de data aceasta marcată de un verbum dicendi. 276 5. Interjecția vai și teoria actelor vorbirii In această secțiune vom prezenta pe scurt câteva posibilități de integrare a interjecțiilor în teoria actelor vorbirii. Autorii care au propus anterior o asemenea abordare se situează pe poziții foarte diferite. în viziunea lui Searle, intejecțiile nu pot constitui acte de vorbire în sine, întrucât nu au un conținut propozițional propriu. în capitolele anterioare am sugerat că interjecțiile, în calitate de elemente deictice, recuperează conținutul propozițional din contextul discursiv sau situațio- nal, și, prin urmare, într-o teorie extinsă a actelor vorbirii, ele sunt în măsură să funcționeze ca acte expresive, directive etc. Această clasificare a actelor vorbirii, pe baza intenției (a performativului) locutorului, poate fi corelată cu o serie de abordări din domeniul modalității, care sugerează posibilitatea funcționării interjecției pentru cele patru moduri: intentionalis, imaginalis, intellectus, affectus (Brandt 1971). Wilkins (1992) consideră că interjecțiile performează acte de vorbire, recuperând conținutul propozițional din context. Pentru Drăgan (2002), interjecțiile constituie acte de vorbire expresive, al căror conținut propozițional este furnizat de universul mental al locutorului. Alți autori consideră că interjecțiile nu sunt acte verbale propriu-zise. Poggi (1981) este de acord cu faptul că interjecțiile dețin o forță ilocuționară specifică (pe baza parafrazei performativului acestora, este posibilă o clasificare pragmatică a lor), dar nu posedă un conținut propozițional propriu. Wierzbicka (1992: 163) consideră, dimpotrivă, că interjecțiile primare nu au o forță ilocuționară proprie, întrucât în descompunerea semantică a acestora nu se regăsește componenta „spun“; interjecțiile nu au un scop ilocuționar („spun acest lucru pentru că...“). Prin urmare interjecțiile nu pot fi tratate ca acte de vorbire. în fine, interjecțiile pot fi considerate elemente care contribuie la modifi- carea forței ilocuționare a unui act de vorbire performat de enunțul adiacent. Detalii asupra celor două direcții de modificare a forței ilocuționare, atenuarea și potențarea, sunt oferite de Fraser (1980), Holmes (1984), Sbisă (2001), Caffi (1999). în exemplele noastre de mai sus, am identificat o funcție a lui vai de potențator al atitudinii exprimate explicit de locutor în enunțul adiacent interjecției. Din perspectiva actelor vorbirii, se poate afirma că vai acționează ca element de întărire a forței ilocuționare a unui act de vorbire, tocmai în virtutea rolului de indicator atitudinal (elementul performativ inerent). Un exemplu prototipic îl constituie (9), unde interjecția potențează forța unui act expresiv: Va:i[ îmi pare-aȘA de bine c-a(u ajuns). Dimpotrivă, în situațiile în care vai are o utilizare ironică, funcționând ca indicator de comutare a spațiului mental, forța ilocuționară a actelor asertive este slăbită, indicând astfel și posibilitatea tratării unor interjecții ca indicatori episte- mici și modali. 277 6. Consideratii finale în articolul de față am analizat 19 ocurențe ale lui vai din corpusurile de limbă română vorbită publicate recent. Ca instrumente de lucru, am utilizat metode și concepte propuse de analiza conversațională, analiza discursului și particule pragmatice, teoria spațiilor mentale, semantica instrucțională, teoria actelor vorbirii. Am putut stabili astfel că, indiferent de poziția în care apare, interjecția vai stabilește un tip de comutare (de spațiu mental, de interlocutor, a tipului de discurs, reformulare, evaluare) și are rolul de indicator atitudinal. Din perspectiva semanticii instrucționale, vai nu are un conținut referențial ci furnizează cheia de interpretare atitudinal-afectivă a unui conținut propozițional recuperabil din contextul lingvistic sau extralingvistic. Dacă, în exemplele prototipice, lui vai i se poate atribui o valență afectivă negativă, unele ocurențe atestă o extindere a interjecției, acoperind valențe pozitive, ce poate fi pusă pe seama contribuției elementelor contextuale, interjecția căpătând rolul de indicator al intensității afective. Am identificat unele utilizări idiomatice ale interjecției în combinație cu alte elemente; în asemenea situații, valorile atestate pentru celelalte ocurențe ale lui vai pot fi atribuite locuțiunilor interjecționale din com- poziția cărora face parte. Referințe bibliografice Ajimer, K. (1987) „Oh and Ah in English Conversation", în Willem Meijs (ed.), Corpus Linguistics and Beyond, Proceedings of the Seventh International Conference on English Language Research on Computerized Corpora, Amsterdam, Rodopi: 61-86. BLAKEMORE, D. (1987) Semantic Constraints on Relevance, Oxford, Blackwell. Brandt, P. A. (1971) „Mode, textualite. Note sur la modalite romane", Revue Romane, VI, 2, Copenhagen, Akademisk Forlag: 145-168. - (1999) „Stemmatic Syntax - The Compositional Core of Construction Grammar", Almen Semiotik, 15: 70-77. Caffi, C. (1999) „On mitigation", Journal of Pragmatics 31: 881-909. Dascălu Jinga L. (2002) Corpus de română vorbită (CORV). Eșantioane, București, Editura Oscar Prinț. Dascălu Jinga L., Vanelli, L. (1996) „Mi raccomando eh! A pragmatic and phonetic analysis of the Italian interjection eh“, Lingua e stile, 3: 393-431. Deacon, T. W. (2000) „Evolutionary perspectives on language and brain plasticity", Journal of Communication Disorders, 33: 273-291. DrăGAN, A.-A. (2002) L’interjection - composante et substitut d’enonce exclamatif Teză de doctorat nepublicată, Universitatea din București. 278 Elwert, W. T. (1965) „Interjections, onomatopees et systeme linguistique, ă propos de quelques examples roumains“, în G. Straka (ed.). Actes du Xe Congres International de Linguistique et Philologie Romanes, Strasbourg 1962 Paris, Klincksieck, voi. III: 1235-1246. Fauconnier, G. (1994) Mental Spaces, Cambridge, Cambridge University Press. - (1997) Mappings in Thought and Language, Cambridge, Cambridge University Press. Fisher, K., Drescher, M. (1996) „Methods for the Description of Discourse Particles: Contrastive Analysis“, Language Sciences, 18, 3-4: 853-861. Fox Tree, J. E., Schrock, J. C. (1999) „Discourse Markers in Spontaneous Speech: On What a Difference an Oh Makes“, Journal of Memory and Language, 40: 280-295. Fraser, B. (1980) „Conversațional mitigatioiC, Journal of Pragmatics^-. 341-350. Goffman, E. (1978) „Response cries“, Language 54, 4: 787-815. GA = Gramatica limbii române, București, Editura Academiei, voi. I, 1963. Harder, P. (1991) „Linguistic meaning: cognilion, interaction and the real world“, Nordic Journal of Linguistics: 119-140. Harder, P., Togeby, O. (1993) „Pragmatics, Cognitive Science and Connectionism", Journal of Pragmatics, 20: 467-492. Holmes. J. (1984) „Modifying illocutionary force", Journal of Pragmatics, 8: 345-365. IONESCU-RUXÂNDOIU, L. (coord.) (2002) Interacțiunea verbala în limba română actuală - Corpus (selectiv). Schiță de tipologie, București, Editura Universității din București. Johnso.n-Laird. Ph. N. (1977) „Procedural Semantics“, Cognition, 5: 189-214. La.ngacker, R (1987) Foundations of Cognitive Grammar, voi. 1. Stanford University Press, Stanford. - (2001) „Discourse in Cognitive Grammar**, Cognitive Linguistics, 12:143-188. MONTES. R. G. (1999) „The development of discourse markers in Spanish: Interjections1*, Journal of Pragmatics, 31: 1289-1319. Mosegaard-Hansen, M.-B. (1998) The function of discourse particles - a study with special reference to spoken standard French, Amsterdam, John Benjamin. N0LKE, H. (1994) Linguistique modulaire: de la forme au sens, Ârhus, Ârhus School of Business. Ostman, O. (1981) You Know: A Discourse-Functional Approach, Amsterdam, John Benjamin. - (1995) „Pragmatic particles twenty years after“, în Wârwik, Tanskanen and Hiltunen (eds.), Organization in Discourse. Proceedings from the Turku Conference, Turku, University of Turku: 95-108. POGGI, I. (1981) Le interiezioni: studio del linguaggio e analisi della mente, Torino, Boringhieri. Redeker, G. (1990) „Ideational and pragmatic markers of discourse structure**, Journal of Pragmatics, 14: 367-381. SBISÂ, M. (2001) „Illocutionary force and degrees of strength in language use*‘, Journal of Pragmatics, 33: 1791-1814. SCHIFFRIN, D. (1987) Discourse Markers, Cambridge, New York, Melboume etc., Cambridge University Press. SCHOURUP, L. (1983) Common discourse particles in English Conversation, Ohio State University, seria Working Papers in Linguistics, 28: 1-119. Searle, R. J. (1976) „A classification of illocutionary acts“, Language in Society, 5: 1-23. Wharton, T. (2000) „Interjections, language and the ‘showing’/’saying’ continuum“, UCL Working Papers in Linguistics 12: 173-215. WIERZBICKA, A. (1992) „The semantics of interjections*4, Journal of Pragmatics, 18, 2-3: 159-192. - (1996) Semantic Primes and Universals, Oxford, Oxford University Press. Wilkins, D. (1992) „Interjections as deictics44, Journal of Pragmatics, 18, 2-3: 119-158. 279 The interjection vai in Spoken Romanian (Abstract) The occurrences of the Romanian interjection vai in the two published corpora of spoken Romanian (CORV and IV) are analysed, using conversation analysis methods and concepts from pragmatics and cognitive linguistics. The sequential distribution being relevant to the meaning of the interjection, its specific collocations and the syntactic relationships that vai can bear are discussed, as well as the roles of the interjection as mental space shifter and illocutionary force modifier. The overall conclusion is that vai functions as an affective and attitudinal marker, instructing the hearer as to the interpretation key of the propositional content indexed by the interjection, in the discursive or situational context. At the information management level the interjection is found to play an important role in signaling various types of shifts: in the participation framework, mental spaces, stance, from objective to subjective discourse etc. 280 Andreea Enache andreea_e @ hotmail.com Semnalele back channel în limba română. Formă și funcții 0. Introducere O lungă perioadă de timp, studiile de lingvistică s-au orientat numai către emițător, ca producător și transmițător al mesajului, atribuind destinatarului doar rolul de a decoda mesajul recepționat. Acest lucru a fost determinat în special de faptul că cercetarea avea în vedere aproape exclusiv comunicarea scrisă, care nu vizează cu precădere un anume destinatar. O dată cu investigarea aspectului oral au ieșit mai clar în evidență toți factorii implicați în procesul comunicării. Pornind de la schema lui Roman Jakobson, care stabilește acești factori și funcțiile lor, cercetătorii au început să acorde un interes aparte fiecărui factor, încercând să determine cât mai exact contribuția acestuia în procesul comunicării. Jakobson observă că funcția conativă1 este cea care orientează discursul către receptor iar funcția fatică asigură contactul dintre locutor și interlocutor. Elementele de apel, formulele de adresare, elementele paralingvistice servesc la declanșarea, prelungirea sau menținerea comunicării, precum și la întreruperea acesteia. Informația pe care o conțin aceste elemente este minimă, rolul lor fiind în schimb acela de a atrage atenția destinatarului sau de a confirma faptul că acesta este atent și recepționează mesajul. Din perspectiva analizei conversaționale, inițiate de etnometodologii americani Sacks, Schegloff, Jefferson etc. (cf. lonescu-Ruxăndoiu 1999: 38), funcția fatică se situează nu numai la nivelul emițătorului, care controlează propria producție verbală și încearcă să controleze și reacția interlocutorului, ci și la nivelul destinatarului, ca o condiție a receptării informației și a întreținerii comunicării. Această funcție se actua- lizează cu precădere în comunicarea orală, în conversație, unde intervine preocuparea pentru reacția destinatarului și nevoia permanentă de a menține canalul„deschis". Conversația este definită (lonescu-Ruxăndoiu 1999: 39) ca tipul familiar curent de comunicare orală, dialogică, în care doi sau mai mulți participanți își asumă în mod liber rolul de emițător. Intervențiile alternative ale participanților determină ca trăsătură specifică a acestei activități interacțiunea. Totuși, conversația nu este pur și simplu produsul dintre schimbul de informații sau transmiterea de mesaje între interlocutori, ci mai mult, cooperarea și coordonarea acestora în transmiterea și decodarea/interpretarea enunțurilor. Acest lucru presupune raportarea permanentă a locutorului la partener și scoate în evidență rolul semnificativ al acestuia din urmă în progresia conversației. 1 Nu vom trece în revistă toate funcțiile limbii identificate de Jakobson, mult prea cunoscute de altfel, ci ne vom opri asupra acelora care sprijină cercetarea noastră. 281 Cu alte cuvinte, succesul sau eșecul interacțiunii depinde în aceeași măsură de atitudinea interlocutorului ca și de adecvarea locutorului la regulile conversației. In cadrul unei intervenții extinse, locutorul așteaptă de la partener indicii, semnale că acesta îl urmărește. Ca urmare, cât timp are cuvântul, vorbitorul primește semnale din partea ascultătorului, care nu rămâne pasiv, ci își manifestă astfel atenția/lipsa atenției, interesul/dezinteresul, acordul/dezacordul. Interlocutorul are deci ca rol cooperarea activă. Mesajele sale sunt atât vizuale/gestuale (direcția privirii, mișcarea capului, anumite mișcări ale mâinilor, contactul vizual, zâmbetul), cât și vocale (interjecții, formule de încuviințare ca îhî, aha, da, scurte reformulări). Atitudinea interlocutorului astfel exprimată în cursul interacțiunii a fost denumită de Yngve (1970) „comunicare back channel". Specificul acestei atitudini constă în faptul că nu se manifestă ca o intervenție propriu-zisă, întrucât nu deter- mină transferul rolului de emițător. Interlocutorul nu își asumă accesul la cuvânt (juni-taking), ci dimpotrivă, îl declină. El înțelege că replica se află în desfășurare, nu este încă definitivă, și emite semnale care încurajează vorbitorul să continue. Din acest motiv, Schegloff (1993: 105) consideră că ar trebui denumite „continuatori" (engl. continuers). Ascultătorul nu are intenția să ia cuvântul, el manifestând doar stări ca empatia, confirmarea, entuziasmul sau dezaprobarea, indignarea, dar și lipsa interesului, indiferența sau nerăbdare, participând astfel activ la construcția mesaju- lui. Vorbitorul își păstrează cuvântul, întreruperea este „suportivă" (Bazzanella 1991). Obiectivul acestei lucrări este o cercetare a activității de back channel în limba română actuală, cu precădere în conversația spontană, urmărind poziția acestor elemente în comunicare, tipurile, funcțiile, unele particularități prozodice și câteva aspecte legate de conversația telefonică . Cercetarea pornește de la observațiile lui Duncan (1973, 1974), care sta- bilește principalele forme de manifestare și funcțiile acestei atitudini conversaționale. Problema a fost discutată de asemenea de Laforest (1992), aplicată însă interviurilor, nu conversației spontane, și a fost atinsă de Bazzanella (1990, 1991) pentru limba italiană. Dintre cercetătorii români, Golopenția-Eretescu (1974) discută câteva aspecte iar Dascălu Jinga (1996, 1997) întreprinde și o analiză acustică a câtorva semnale back channel nonlexicale. 1. Poziția semnalelor back channel în conversație Interacțiunea verbală se realizează prin accesul interlocutorilor la cuvânt, emițătorul și destinatarul schimbând alternativ rolurile. O dată ce are accesul la cuvânt, emițătorulj)oate emite o replică a cărei lungime variază de la un cuvânt la un discurs complex. In acest timp, participanții care nu au cuvântul își pot manifesta implicarea prin semnale back channel, care nu constituie replici relevante pentru fluxul conversațional, ci reacții minimale de suport sau confirmare și încuviințare. Aceste semnale sunt vizate în mod intuitiv de către receptor, și apar ca urmare a unei strategii a acestuia, în încercarea de a evita pericolul neînțelegerii sau al nonadeziunii. 282 1.1. în conversație, aceste semnale se pot suprapune intervenției (mai aproape de final): LDJ: Eu m-am gândit la ochi... Da’ [ ] AG: mhm î LDJ: Intr-adeVÂR m-am simtit mai bine o bucată de 1 [ 1 AG: mhm (CORV: 137) 1.2. Cel mai frecvent, semnalele de tip back channel urmează imediat intervenției vorbitorului în curs: A: da. stăteam mai mult peste patru ore mai îmi dădea așa în plus? dar totuși erau ore care ar fi trebuit să mi le plătească? știi? totuși zgîrciți din punctul ăsta de vedere. B: da. A: zgîrciți adică nu: nu-ți dădea foarte mult în plus?... B: normal (IV: 58) Poziția acestor elemente nu este întâmplătoare, ea transmite locutorului informații cu privire la atitudinea ascultătorului pe tot parcursul desfășurării interven- ției celui dintâi: în prima situație (1.1), ascultătorul semnalează faptul că ascultă, știe sau a înțeles cele transmise, anticipând mesajul înainte ca acesta să fi fost transmis integral. în a doua situație (1.2) ascultătorul confirmă recepționarea mesajului după ce acesta a fost transmis integral, astfel că vorbitorul poate trece mai departe. 2. Tipuri de semnale back channel Duncan (1974) a identificat, după criteriul formei, următoarele tipuri de semnale back channel'. 2.1. semnale simple 2.1.1. Nonlexicale (cf. Dascălu Jinga 1997), de tipul îhî, aha: AG: Mă? ți-am povestit? Ce experienț-am avut eu cu ăla? LDJ: Nu. Să-mi spui pe urmă. AG: Da. LDJ: Și noi amândoi? . <î MAI în glumă? î> mai în serios? r 1 AG: [ ] mhm? LDJ: ne-am ne-am concentrat? AG: mhm? LDJ și fiecare s-a gândit la ale lui. ȘI? . a doua zi nu? dar a treia zi Victor mi-a declarat FOARte limpede? MV: CUM? SF4: Dimineața la examenî o să plecăm direct de la seminar. (CORV: 168) 2.2.3. Reformulări (similare completării frazei): CJ: care stătea acolo? făcea din ce puteaf din scândurii din astea. LDJ: încropea. CJ: Sufla vântul peste totî și. aTUNCI am făcut eu cunoștință cu Bărăganul. (CORV: 59) 284 2.2.4. Gesturi (ca aprobarea, semnalarea unei erori, zâmbetul) care pot apărea singure sau însoțind semnalele back channel verbalizate. Poyatos (1980: 219) mai adaugă la această clasificare cererea de creștere a volumului {mai tarei) și reluarea ultimelor cuvinte ale vorbitorului pe un alt ton, ca indiciu al dezaprobării: MC: a? îmi spunea domnu: ministru: ninosu să vă mai dau o informație legată de dreptu comparat. <@ așa este peste tot > unde sunt asemenea funcții unipersonale. ((„mai tare“ se strigă din sală)) (IV: 153) Laforest (1992) împarte semnalele back channel în simple (cuprinzând pe cele non-verbale și lexicale din descrierea noastră) și complexe (metaîntrebări, repetiții-ecou, completări și reformulări). 2.2.5. Metaîntrebările la care se referă autoarea sunt întrebări fără conținut propriu, a căror referință se regăsește în contribuția anterioară a vorbitorului. Prototipul este „4**— A:

stomatologițai pentru că noi alt medic la care să fim împreunai deci era cineva simpatici da’ din bucurești, și:î # # # B: și? A: TU erai foarte terorizat? eu ziceam să te ții la distanță? # să nu iei și tu? (...) (IV: 66) Acest tip de semnale, denumite de Golopenția-Eretescu (1974: 111) pseu- doîntrebări, au fost exemplificate, prin câteva citate din opere literare, de Manoliu (1999), care le conferă aceeași interpretare: - Farfuridi: Știi ce, venerabile neică Zahario, ia să dăm noi cărțile pe față. - Trahanache: Dă-le neică, să vedem. - Farfuridi: Ți-am spus că mi-e frică de trădare...Ei? - Brânzovenescu: Ei? - Trahanache: Ei? — Farfuridi: Ei? Mi-e frică din partea amicului... (Caragiale. Opere) - Și frate-meu cel mare, nătâng și neastâmpărat cum îl știi, fuga la ușă să deschidă. - Și-aiunci? - Atunci, eu m-am vârât iute în horn, și frate-meu cel mijlociu sub cheresin, iară cel mare, după cum îți spun, se dă cu nepăsare după ușă și trage zăvorul!... - Și-atunci? - Atunci, grozăvie mare!... (Creangă, Povești) Exemplele precedente fiind extrase din opere literare, trebuie subliniată în special valoarea stilistică a semnalelor back channel. în primul exemplu, pseudoîntrebările realizează gradarea suspansului. Aparent, rolul lor este de a încuraja vorbitorul să continue relatarea, efectul stilistic obținut fiind însă acela de fragmentare a discursului pentru a crește tensiunea în așteptarea punctului culminant. în al doilea exemplu, prin interpretarea pseudoîntrebărilor ca întrebări propriu-zise, ignorând statutul lor real, personajele sunt puse într-o situație comică, din care reiese lipsa de comunicare. 285 2.2.6. Repetiția-ecou presupune repetarea ultimelor cuvinte ale vorbitorului: A: și aș dori să trimit u:n? mesa:j? pe un mobili î:n franța. . B: a rămas stocat. A: da? asa am primit mesaj de la: centru: de servicii? că a fost stocat? și nu știu da- (...) (IV: 196) VJ: că pot lucra în condiții [ J GP: -diții? da. (CORV: 156) Semnalele back channel constituie deci o activitate retroactivă care contro- lează transmiterea adecvată a informației după regulile interacțiunii. Este o strategie de ordin metacomunicațional care îl înștiințează pe locutor dacă intervențiile sale sunt bine primite, dacă forma e adecvată, sau îl informează despre eventuala schimbare a rolurilor, îl ghidează cu alte cuvinte de-a lungul interacțiunii. Prin acest tip de semnale interlocutorul își semnalează prezența sau își exprimă o poziție, o atitudine în raport cu intervenția precedentă. 3. Funcțiile semnalelor back channel Funcția generală a semnalelor back channel este asociată funcției fatice, anume menținerea canalul de comunicare deschis2. Particularizând, Laforest (1992: 130-139) îl citează pe Bublitz, care le atribuie în principal rolul de marcare a recepționării (engl. taking note) și adoptarea unei poziții (engl. stating a position). Pentru a constitui un semnal back channel, poziția pe care o adoptă interlocutorul trebuie să fie de acord, de suport al afirmațiilor vorbitorului. în caz contrar, delimitându-se de spusele locutorului, el preia accesul la cuvânt pentru a-și motiva poziția. Semnalul back channel este deci prin definiție un semnal de suport. Bublitz (apud Laforest 1992: 139) identifică două tipuri esențiale de suport: prin reproducere și prin anticipare. 3.1. Suport prin reproducere 3.1.1. suportul prin acord (de tipul da, sigur, de acord)', C: NU. Noi ne-am ȘI asumat, [noi ne-am D: [de acord. +C: asumat-o. (IV: 146) RM: CARE ar fi primii trei fotbaliști ai tuturor timpurilor? așa >. II: ((își drege vocea)) bine? <@ așa e greu de făcut> un clasament? RM: corect II: eu am cunoscut generații întregi? [începînd cu barațchiî RM: tocmai 2 Bazzanella (1990) include semnalele back channel în sfera mai largă a „conectorilor fatici'1. 286 11: generația rapidului? ripensiei venusî sipoș și alțiiT a urmat o perioadă și o generației zic eu? de MAre valoare? care s-afirmat în mexico? și în care am avut o echipă de MULȚI DE-uriî dinuî dobrinî [dumitrache? dumitruî deleanuî RM: ((interlocutorul rîde)) exact? (IV: 161) 3.1.2. suport prin repetiție (reluarea cuvintelor locutorului): VJ: NU te supăra. Față de CÂMpurile de steril? care există-n jurul ORIcărei centrale? . /î pe cărbune? r LDJ: [ pe cărbune? VJ: și a poluÂrii pe care-o produce o centrală pe cărbune? (...) (CORV: 82) 3.1.3. suportul prin evaluare/adoptarea unei atitudini (de tipul săraca!, de necrezut!)'. LDJ: N-A mai avut nimic. < MARC Dintr-o si- (AK) dintr-o ziî. BRUSC. MARC>. AG: Și gata? $i:: s-a // LDJ: AG: §i de - atu n c i ? nu mai are nimic. Pffff. (CORV: 137) 3.1.4. suportul prin parafrază (sau reformulare): DT: (...) exact ce spuneați? ca să menȚInă? să dezvolte ramurile care sunt renTAbile? care pot să aducă profit și să mai reDUcă r i OG: L 1 Care dau rezultate? sigur. DT: probabil din volum? (...) (CORV: 265) 3.2. Suportul prin anticipare 3.2.1. Suportul prin anticipare propriu-zisă: AG: Eu am văzut pe mama. Ei? pe mine n-a reușit nici măcar să mă facă să nu pot deschide ochii? ceea ce e chestia cea mai simplă? știi? Pentru că eu aTÂT de cooperantă eram? atât de TAre vroiam? încât eram? . LDJ: iezeai din joc. AG: <1 vrând î> ne vrând? da. (CORV: 141) 3.2.2. Suportul prin completare (adaos în plan formal sau al conținutului la contribuția incompletă a locutorului): AG: Nu. Nu. Era suge- (AK) el îi: zicea sugestoterapie? dar era ȘI pe bază de câmp? fiindcă::: LDJ: transmitea totul. = AG: = Da. Așa. Si-n orice caz? el men- (AK) nu cu: vorbele-ti transmitea chestia aia? (...) (CORV: 140) în această situație, interlocutorul intervine într-un moment de ezitare, în care emițătorul își caută cuvintele. Acest tip de back channel este mult mai consistent, întrucât interlocutorul oferă chiar termenul pe care el crede că îl caută emițătorul, îi face o „sugestie lexicală" (Dascălu Jinga 1998: 95); 287 3.2.3. Suportul prin adăugare (adăugarea unei replici scurte care întărește contribuția precedentă): TT: Știți cum am fost? Am (AK) Citeam tot ce întâlneam și tot ce găseam [ LDJ: fără alegere. (CORV: 153) Clasificarea semnalelor back channel după criteriul funcțional are la bază implicit și criteriul formal (v. 2.) 3.3. Emiterea semnalelor back channel este determinată în multe situații de atitudinea locutorului pe parcursul intervenției sale. Pauzele pe care acesta le face pot fi interpretate de ascultător ca momente în care este necesar să intervină pentru a demonstra că este atent: GP: Exacti ASt-a fost. Deci au fost oameni de-o anumită calitate? și de-aia vă spun? și noii deci am . venit să lucrăm o lună de zile pe . VJ: Da. GP: . fără NICI un fel de plată? (...) (CORV: 157) sau că a înțeles mesajul și îl încurajează astfel pe vorbitor să continue, pentru a-I sprijini prin completări sau reformulări în progresia replicii: AG: Nu. Nu. Era suge- (AK) el îi: zicea sugestoterapie? dar era ȘI pe bază de câmp? fiindcă::: LDJ: transmitea totul. = AG: =Da. Așa. Si-n orice cazi el men- (AK) nu cu: vorbele-ți transmitea chestia aiai(...) (CORV: 140) A: ați fost ocupat cu: B: am fost ocupat cu campania electorală, trebuia să mergem la # [VOT. A: [bahamas. B: nui nui eram aici. (IV: 163) Chiar o replică abandonată poate fi continuată în urma emisiei unui semnal back channel: A: binei puteau fi oriundei da’ noi ne-am uitat (la mînă) # erau (xxx) roșu și aveau o consistență foarte ciudatăi ca o pată de petrol, deci # înțelegi? în mijloc aveau oarecum 1 # B: da. A: și culori spre alBAStru așa:. FOARte urît. în sfîrșiti îi spunem noi tipei delicat că trebuie să plecăm ca să nu stăm cu ea. (IV: 66). In anumite situații, locutorul apelează la informații despre care nu știe dacă se află în fondul comun de cunoștințe și face o pauză pentru ca receptorul să-i semnaleze dacă este sau nu în posesia lor. In situația în care nu primește semnalul așteptat, poate întrerupe discursul, pregătit să ofere această informație: VJ: Articolul este scris de Harun TaziEFF (harun tazief)... Știi cine e Harun Tazieff. LDJ: Da. (CORV: 77). 288 4. Semnalele back channel în conversația telefonică In cazul interacțiunii mediate libere care este conversația telefonică, semnalele back channel au un rol mai important, întrucât ele trebuie să suplinească absența contactului vizual. Mesajul fiind transmis numai pe cale auditivă, vorbitorii nu pot apela la categoria de mijloace proxemice (mimică, gesturi). Informația pe care o furnizează acestea într-o interacțiune directă este înlocuită prin semnale back channel și prin mijloace suprasegmentale (accent, intonație). Interacțiunea mediată pune, de asemenea, și problema canalului, pe care pot apărea adesea interferențe care îngreunează receptarea mesajului. In cazul în care nu primește un semnal de receptare, locutorul întrerupe transmiterea mesajului, pentru verificarea canalului și pentru a solicita atenția interlocutorului: A: B: <7 hehei [salut>. A: [m-auzi? B: . (...) A: m-a sunat ș- [auzi? B: [DAÎ A: m-a sunat DOINA și mi-a zis de CUM a fost, cît de mare. (IV: 169) în situația în care este emis un semnal, dar intonația nu este de tip suportiv, participativ, vorbitorul se poate opri, de asemenea, apelând la elemente fatice de verificare și restabilire a legăturii. în exemplul de mai jos, intonația semnalului back channel este descendentă, semnalizând locutorului că legătura nu a fost stabilită (așa reprezintă un semnal participativ când tiparul prozodic este ascendent (Dascălu Jinga 1997: 141)): A. Cp dai> B: aloî A: B: sărut mînai A: bună ziua. B: Cjsînt A: așai B: m-auziți? A: FOARTE slab. (IV: 178). Când se transmit informații pe care interlocutorul trebuie să le rețină sau să le noteze, vorbitorul își fragmentează mesajul prin pauze, așteptând confirmarea că a fost recepționat. Ascultătorul poate răspunde prin semnale lexicale simple (cel mai adesea da) sau reluând cuvintele interlocutorului: A: mai am un număr de telefoni tot din franțai ați putea să-mi spuneți? B: dai v-ascult. A: este: șase șapte unui # B: dai A: i B: dai A: i (IV: 197) 289 SS: Adresa e Strada Colțeiî numărul douăzeșitrei. LDJ: Colțeiî douăzeșitrei. [pronunță pe silabe scriind concomitent adresa] SS: Da. Și la interfon josî LDJ: da:î SS: E numărul douăzeci și șepte. Da’ o s-o aștept eu jos. LDJ: Interfonî [pronunță pe silabe în timp ce scrie adresa] SS: doi-șepte. (CORV:’211) 5.3. Aspecte prozodice Semnalele back channel îndeplinesc în esență funcția de încurajare a vorbitorului să-și continue intervenția, însă un anume element poate îndeplini, în diferite situatii, mai multe funcții. 5.3.1. Acesta este cazul semnalelor back channel simple, de tipul da, așa, aha, îhî, sigur, tocmai^ etc., care constituie în limba română în primul rând răspunsuri afirmative. în afara contextului (răspunsul afirmativ apare după o întrebare, în cadrul unei perechi de adiacență, pe când semnalul back-channel întrerupe o intervenție extinsă, fără a constitui un răspuns și fără ca receptorul să preia cuvântul), s-a observat (Dascălu Jinga 1997) o diferență de tipar prozodic, în funcție de rolul îndeplinit. - răspunsul afirmativ este totdeauna rostit pe un ton descendent: B: voi ați fost aici în aulă la: cinema? A: dai eu am fost. (IV: 78) - semnalelor back channel le este caracteristică cel mai adesea intonația ascendentă: LDJ: Euîconștiincioasăî îmi spuneam mesaju. Am vorbit? Zî MM: Da? LDJ: Zî la cinci și-un sfert mergem să-1 luăm? (...) (CORV: 214) 53.2. Semnalele back channel pot fi rostite pe un tipar intonațional ascendent sau descendent, indicând astfel un grad de interes variabil din partea ascultătorului. - grad neutru de interes (corespunzător funcției taking note): C: ă:: am:: mîine o :: înfățișare:: A: așa? C: în legătură cu partaju: rezolvat A: aș[aî C: [amabil? A: da? C: și:: ă sau:: î: (...) (IV: 101) - grad superior de interes (suportiv/participativ, corespunzător funcției stating a position): B: da: e mai bine într-un fel A: aha? B: da’ pentru moment ce să zic# asta e? (IV: 180) 290 Același interlocutor poate modifica intonația semnalelor back channel după cum manifestă mai mult sau mai puțin interes pentru ceea ce recepționează: B: da: așa am zis și: m-am gîndit că# poate <@ mai pun și niște bani deoparte da’ deocamdată nu prea: s-a putut> da:î A: da’ da daf B: în fine asta ef și: de-ASta o să văd acuma cum o să FAC? A: îhî? B: mă gîndisem cumva să iau cu: 1 un credit prin CEC da’ (mijloc de transport în comun, 83; nu putea fi vorba de camere, 61, v. și 142). Formațiile analizabile cu sufixul participiului (la forma de feminin singular),6 un tip învechit, rar în româna contemporană, apar aici exclusiv în unele îmbinări oarecum stabile (și-i dă în judecată, 110). Așadar procesul morfologic predominant este de tip derivativ,7 numele de „acțiune” din vorbirea familiară nedialectală (și, în general, din limba română) având o organizare internă în care rolul esențial revine sufixului. Acesta este constituentul care impune întregii formații caracteristicile de apartenență la clasa substantivelor; de exemplu, calitatea de substantiv a termenului târguială comparativ cu verbul a târgui este dată de sufixul -iâlă. Sufixul îndeplinește astfel rolul de „centru" al cuvântului în plan formal. Sufixul are un conținut semantic propriu, care contribuie la semantica formației integrale, impunând formației categoria conceptuală „acțiune”. Esențială este însă contribuția sensului lexical al bazei; astfel, baza îndeplinește rolul de „centru" al formației în plan semantic8. Cu totul izolat apare tipul lexical compus (sugestoterapie, 140, v. supra). Numele de acțiune ambigue, care actualizează în context mai multe valori lexicale simultan, sunt mai variate formal; în afara tipurilor comune cu cele ale numelor de „acțiune" abstracte, am înregistrat formații cu elemente de compunere (el a pornit cu [...] ceea ce-s problemele astăzi [în editarea cărților]: tip o gr afi a, o calamitate, 148-149, „acțiune/rezultat al acțiunii") și cuvinte neanalizabile (prin aportul științific modem în agricultură, 81, „acțiune/rezultat al acțiunii"; a împușcat pur și simplu un birou întreg de avocați. A intrat cu arma [...] - Focul din Crimea, da?, 109, „acțiune/rezultat al acțiunii"). Formațiile sufixale ambigue sunt de asemenea variate; ele conțin și alte sufixe decât numele de „acțiune" nonam- bigue: -ment (Sunt tocmai în tratament, 120, „acțiune/timp al acțiunii"), -(âAuț)ie (L-ați făcut uitat în toate declarațiile, 57, „acțiune/rezultat al acțiunii"; pot exista cărți cu două, cu trei, cu patru [...], deci cu o evoluție, volume, 152, „acțiune/rezultat al acțiunii"; să [...] le apere de invazie de [...] gâze, 18, „acțiune/rezultat al acțiunii") etc. 5Este cazul formațiilor care se deosebesc structural de infinitivul prezent al verbului corespunzător, prin absența sufixului verbal. Neluând în discuție originea numelor de acțiune, vom considera că aparțin acestei clase atât formațiile regresive postverbale, create prin suprimarea sufixului verbal, ca omor, denunț, cât și unele cuvinte moștenite, de tipul lupta, ori împrumutate, cum este debit (DLR, DEX 1996). 6Pentru originea formațiilor feminine de tipul judecată, vrută „vrere“ etc., vezi bibliografia la Stan 2003, § 2.2.3.; v. și ELR:419. infinitivul lung substantival și supinul substantival au fost interpretate ca fiind create prin conversiunea verbului sau prin derivare. Vezi discuția și bibliografia la Stan 2003, loc. cit.; ELR: 387. 8Pentru acest mod de a interpreta structura internă a derivatelor sufixale, vezi, de ex., Scalise 1994: 184-188, 195-196. 296 Materialul nu cuprinde alte tipuri de formații existente în română (pentru care vezi Stan 2003, § 4.1.2.): cele prefixale (dezinsecție), cete analizabile ca singulare create sub influența pluralului (batjocură, DA, FC I: 166) ori ca fiind rezultate dintr-o substantivam (chiu „chiuit^). 2.2. Flexiunea numelor de acțiune românești este de tip nominal. Termenii realizează opozițiile obișnuite ale substantivelor, cu mărci specifice - desinențe de gen, de număr, de caz (plecare, plecări), articole (o plecare, plecarea). In lucrarea noastră precedentă (Stan 2003, § 6.2.) am arătat că opoziția de număr se realizează numai parțial la substantivele abstracte românești nume de „acțiune” (nonambigue în context). Cete mai multe se comportă ca substantivele comune prototipice, adică sunt semantic „numărabile" (fiind atestate cu forme de plural) și compatibile cu termenii cuantificatori, deictici sau care indică ordinea în numărare (două plecări, această/prima plecare). Numele de acțiune la plural se referă la mai multe acțiuni de un anumit tip petrecute în circumstanțe diferite. Sunt defective de plural unele supine (ca dârdâit) sau participii substantivate (ca fripta „joc") și unele neologisme neadaptate, neanalizabile (hold-up etc.). Numele de „acțiune” (nonambigue în context) înregistrate cu forma lor de plural în vorbirea familiară nedialectală sunt puține: acțiune (poziția institutului era oarecum [...] lovită prin acțiunile unor oameni; au lovit prin acțiunile lor, au lovit în interesele institutului, 161); târguială (mergeau [..J la târguieli, 121, v. și supra). Cu totul excepțional, numele de „acțiune" se combină cu un termen deictic (adjectiv pronominal demonstrativ, în gătitul ăla, 61, v. supra). Nu am înregistrat construcții cu numerale sau cu alte tipuri de cuantificatori; în cete câteva construcții cuantificate apar exclusiv substantive ambigue (de exemplu, după foarte multe lupte, 161, „acțiune/rezultat al acțiunii"). 2.3. De asemenea am arătat anterior (Stan 2003, § 6.3.) că unele nume de „acțiune" românești sunt atestate cu formă negativă, realizată prin combinație cu prefixele ne- (prefix vechi, cel mai frecvent utilizat), in-, non- (neologice). Numele de acțiune cu formă negativă au de regulă corespondent verbal (neplată, a nu plăti; insubordonare/nonsubordonare, a nu (se) subordona). Negația substantivelor se explică prin analogia cu negația verbelor (gramaticalizată). Ea reprezintă un aspect particular al negației „lexicale", neavând caracter general, sistematic. Modalitatea prefixală de exprimare a negației, prin ne-, este comună substantivelor și verbelor la modurile supin, participiu, gerunziu. Compatibilitatea cu negația, caracteristică ce apropie numele de acțiune față de verb, se manifestă și la unele nume de stare, prin extindere de Ia verbul sau de la adjectivul corespunzător (neasemănare, a nu se asemăna; neatenție, neatent). Corpusul analizat aici nu cuprinde exemple de substantive cu formă negativă, nici din clasa numelor de „acțiune", nici din cea a numelor ambigue, de „acțiune/rezultat al acțiunii" etc. 297 3. Caracteristici sintactice ale numelor de acțiune românești 3.1. Specificul sintactic al numelor de acțiune românești ca centru al grupului nominal este dat de compatibilitatea lor cu unele determinări ale substantivului comun prototipic și cu unii constituenți ai grupului verbal care își mențin forma și/sau valoarea. Formațiile postverbale păstrează de la verbul de bază unele caracteristici de regim sintactic și configurația de roluri tematice9 (Stan 2003, § 7.1., 8.6.2.). In corpusul examinat aici, în afara construcției cu un determinant deictic (discutată sub 2.2 - gătitul ăla, 61), am înregistrat determinante realizate prin genitiv, vecinătate specifică substantivului prototipic, inexistentă în structura grupului verbal românesc. Genitivul însă, în relație cu numele de „acțiune“, redă subiectul „agent" (participantul la acțiune care o declanșează deliberat) sau obiectul direct „pacient" (entitatea afectată de un act de cauzare fizică sau participantul care suportă pasiv acțiunea) din grupul verbal corespunzător: acțiunile unor oameni, acțiunile lor (161, v. și supra) - niște oameni acționează, ei acționează sfințirea casei (218, v. și supra) - sfințește casa. Obiectul direct este redat și prin adjectiv posesiv (în privința noastră, 162, în ce ne privește). Genitivul „subiectiv" (de regulă însă nu cu valoare „agentivă") și genitivul/adjectivul posesiv „obiectiv'1 cu rol de „pacient" sunt compatibile și cu anumiți regenți nume de stare postverbale/postadjectivale (suferința lor, ei suferă; atenția lor, ei atenți; deținerea puterii/noastră, deține puterea, ne deține). Dintre vecinătățile comune numelui de acțiune și verbului, apare propoziția apozitivă paratactică (sugestoterapie, adică te apuca de mână și-ți spunea că te simți bine, 140, v. și supra - te trata sugestionându-te, adică te apuca de mână și-ți spunea că te simți bine); acest tip de context exclude substantivele comune prototipice, dar admite unele substantive abstracte, în particular nume de stare (ranchiună, adică să urăști în ascuns). Numele de „acțiune” abstracte apar cel mai adesea în corpus (ca și în celelalte varietăți ale limbii, v. Stan 2003, § 7.1.8.) neînsoțite de determinări. După cum s-a remarcat deja (pentru română, la Pană Dindelegan 1976: 170-172 etc., iar pentru alte limbi, la Higginbotham 1983, la Grimshaw 1990: 149 etc.) o serie de vecinătăți ale verbelor sunt facultative în grupul sintactic al numelor de acțiune: subiectul, obiectul prepozițional (s-au dus [...] la specializare, 156, ei să se specializeze într-o profesie, într-un domeniu etc.), cliticele reflexive (atuncea-i ca la rugăciune, 145, ei se roagă). Caracterul suprimabil al constituenților grupului nominal, comparativ cu cei din grupul verbal, se corelează cu diferența de conceptualizare a „acțiunii" în cele două grupuri. Concepută ca o entitate la care substantivul „se referă", „acțiunea" se apropie mai mult de natura obiectelor decât de cea a predicatelor logice (a verbelor); accentul cade pe „acțiune" ca entitate, nu pe participanții la „acțiune" (cf. Croft 1991: 105). 9 Avem în vedere rolul semantic - „agent44, „pacient41 etc. - exprimat de constituenti nominali ai grupului verbal, în funcție de felul în care entitățile la care aceste nominale se referă sunt implicate în „acțiunea44 verbală. Vezi conceptul „rol tematic44 la Chomsky 1982: 101 ș.u.; v. și Fillmore 1968: 24; Givon 1984: 88-89; Croft 1991: 154-155, 166, 176. 298 Numele de „acțiune" din vorbirea familiară nedialectală sunt frecvent utilizate în îmbinări (oarecum) stabile. De regulă în aceste contexte nu se mențin vecinătățile de tip verbal: subiectul, obiectul direct, obiectul indirect, obiectul prepozițional (a fost tras la răspundere, 55, el să răspundă ceva cuiva, el să răspundă pentru ceva; și-i dă în judecată, 110, cineva îi judecă pe ei). Substantivul vorbă menține obiectul prepozițional în îmbinarea a nu fi vorba', nu putea fi vorba de camere, 61, a vorbi de camere. Cele mai multe determinante ale numelor de „acțiune" românești care au expre- sia și valoarea unor constituenți ai grupului verbal, construcții explicabile prin natura verbală a numelor de „acțiune", nu apar în materialul de limbă vorbită analizat aici: - dativul fără prepoziție ce redă obiectul indirect (furnizare de armament combatanților, furnizează armament combatanților)', - gruparea prepozițională cu de, de către ce redă complementul de agent (izgonirea lor de către armată, ei sunt izgoniți de către armată)', - adverbul fără prepoziție (plecarea acum, pleacă acum) sau construit cu aceeași prepoziție ca și în grupul verbal (sosirea până mâine, sosește până mâine)', infinitivul construit cu aceeași prepoziție ca și în grupul verbal (consemnarea fără a omite, consemnează fără a omite)', - propoziția relativă având aceeași construcție ca și în grupul verbal (plecarea unde s-a stabilit, pleacă unde s-a stabilit)', - propoziția conjuncțională introdusă prin aceleași conjuncții ca și în grupul verbal (bănuiala că pleci, bănuiește că pleci - aici cu o conjuncție cerută de regimul extins de la verb la numele de acțiune) etc. Dativul fără prepoziție ce redă obiectul indirect a fost înregistrat de noi exclusiv ca determinant al numelor de acțiune, nu și al altor substantive. Majoritatea determinantelor de tip verbal apar însă și în grupul sintactic al altor substantive de origine verbală/adjectivală, în particular al numelor de stare (deținerea dovezilor de către aceștia; prezența acum, până mâine, unde era așteptat; teama că pleci, teama să încerce). Numele de „acțiune/rezultat al acțiunii etc." au în corpus mai ales deter- minante specifice substantivelor: adjectivul calificativ (S-au făcut niște presiuni extraordinare, 159), grupările cu prepoziția de general atributivă sau cu prepoziții compuse pe baza acesteia (discuții de-astea, 132; Focul din Crimea, 109, v. supra), propoziția relativă fără corespondent în grupul verbal (a poluării pe care o pro- duce, 82). Determinantul exprimat prin genitiv cumulează valoarea posesivă și valoarea de subiect al acțiunii (nu ne-am opus la intrarea rușilor, 51, au intrat rușii) sau redă obiectul direct al acțiunii (Să pună în evidență exagerările unor pericole, 75, exagerează unele pericole). Excepțional, gruparea prepozițională cu de redă subiectul (invazie de [...] gâze, 78, gâzele invadează). Adesea numele de acțiune ambigue apar fără determinante (secție de votare, 55). 3.2. Specificul numelor de acțiune românești ca termeni dependenți sintactic este dat de compatibilitatea lor cu funcțiile sintactice ale substantivului comun prototipic (Stan 2003, § 7.2.). în corpusul analizat aici, numele de „acțiune" (nonambigue) apar în poziție de atribut (perioadă de [...] camuflaj, 146, v. și 299 supra), de obiect prepozițional (Vai de gătitul ăla, 61, v. și supra), circumstanțial (mergeau [...] la târg uieli, 121, v. și supra). Numele de acțiune ambigue, mai numeroase, sunt utilizate cu funcții mai variate, apărând și în poziție de subiect (când au fost alegerile, 55), obiect direct (fac cercetare științifică, 74) etc. 4. Considerații finale Credem că unele diferențe constatate în vorbirea familiară nedialectală față de alte varietăți ale limbii române, cu privire la utilizarea numelor de acțiune, în special a celor care exprimă această valoare specifică în contexte nonambigue, ar putea decurge, cel puțin într-o anumită măsură, din caracterul limitat al corpusului cuprins în CORV. Avem în vedere aspecte cum sunt: inventarul redus al numelor de „acțiune" nonambigue; absența unor tipuri de formații; numărul mic al numelor de „acțiune" utilizate cu formă de plural ori în combinație cu termenii deictici; absența cuantificării; absența numelor de „acțiune" cu formă negativă; caracterul limitat al compatibilității cu determinantele care au expresia și valoarea unor constitueni ai grupului verbal. Totuși materialul de limbă examinat ni se pare suficient de variat pentru a pune în evidență caracteristicile esențiale ale vorbirii familiare nedialectale referitor Ia utilizarea numelor de acțiune. Astfel, aspectele „cantitative", legate de numărul și de varietatea situațiilor (în special sintactice) înregistrate, dar și frecvența ridicată a îmbinărilor (oarecum) stabile, în care autonomia gramaticală a numelor de „acțiune" abstracte este limitată sau absentă relevă faptul că natura verbală a substantivelor se manifestă mai puțin pregnant în această varietate a limbii române. Referințe bibliografice Baudet, S. (1990) „Representation d’etat, d’evenement et d’action", Langages, 100: 45-64. Bidu-Vrânceanu, A. (1998) „Semantica unor substantive abstracte. Probleme, teorii, analize". Analele Universității București. Limba și literatura română, XLVII: 27-42. - (2000) „Abstracte I“, în A. Bidu-Vrănceanu (coord.) Lexic comun, lexic specializat, București: 28-42. Carabulea, E., Popescu-Marin, M. (1967) „Exprimarea numelui de acțiune prin substantive cu formă de infinitiv lung și de supin“, în Al. Graur, M. Avram (red.) Studii și materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, IV, [București]: 277-320. CASTELLI, M. (1988) „La nominalizzazione“, în L. Renzi (a cura di) Grande grammatica italiana di consultazione, I, [Bologna]: 333-356. CHOMSKY, N. (1982) Lectures on Government and Binding. The Pisa Lectures, second revised edition, Dordrecht - Holland/Cinnaminson - U.S.A. CROFT, W. (1991) Syntactic Categories and Grammatical Relations. The Cognitive Organization of Information, Chicago and London. 300 DA/DLR =Dicționarul limbii române, București, 1913-1948; serie nouă, 1965 ș.u. DEX = Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a Il-a, București, 1996. Drossard, W. (1994) „Classes verbales, relations fondamentales et ‘basic sentences’“, Langages, 1 13: 79-89. ELR = M. Sala (coord.) Enciclopedia limbii române, București, 2001. FC I—HI = Formarea cuvintelor în limba româna, I, Compunerea, de F. Ciobanu, F. Hasan, 1970; II, Prefixele, de M. Avram et al., 1978; III, Sufixele. L Derivarea verbala, de L. Vasiliu, 1989, [București]). FlLLMORE, C. (1968) „The Case for Case", în E. Bach, R. Harms (eds.), Universals in Linguistic Theory, New York...: 1-88. Fran^OIS, J. (1990) „Classement semantique des predications et methode psycholinguistique d’analyse propositionnelle“, Langages, 100: 13-32. GHILIONE, R. et al. (1990) „Predications d’etat, de declaration et d’action: essai de classification en vue d’une application en analyse de contenu“, Langages, 100: 81-100. GivOn, T. (1984) Syntax. A Funcțional-typological introduction, I, Amsterdam/Philadelphia. Grimshaw, J.B. (1990) Argument Structure, Cambridge, Massachusetts, London. HlGGlNBOTHAM, J. (1983) „Logical form, binding, and nominals", Linguistic Inquiry, 14: 395-420. Panâ DlNDELEGAN, G. (1976) Sintaxa limbii române. Partea 1. Sintaxa grupului verbal, București. SCALISE, S. (1994) Morfologia, [Bologna]. STAN, C. (1998) Gramatica numelor de acțiune din limba română, teză de doctorat; conducător științific, dr. Mioara Avram; București [ms.] STAN, C. (2003) Gramatica numelor de acțiune din limba română, București. VaSILIU, E. (1990) „Note asupra semnificației unor părți de vorbire: substantivul și adjectivul", Limba română, XXXIX, 1: 18-20. Sursă CORV = DascâLU Jinga, L. Corpus de română vorbită. Eșantioane, București, 2002 Les noms d’action dans le roumain familier (Resume) On examine du point de vue grammatical et semantique l’emploi des noms d’action dans le registre familier du roumain parle. 301 Recenzii Corpusuri de română vorbită Liana Pop echinox@cluj.astral.ro Laurenția Dascălu Jinga, Corpus de română vorbită (CORV). Eșantioane, București, Editura Oscar Prinț, 2002, 321 p. Lucrarea este o premieră absolută în literatura lingvistică a corpusurilor orale nedialectale pentru limba română. Laurenția Dascălu Jinga, cercetător inițial speciali- zat în studiul intonației, ne oferă prin acest volum materiale înregistrate „pe viu“ începând din anul 1993, cele care i-au servit drept bază pentru diversele sale cercetări din ultima decadă, legate de analiza conversației în româna vorbită (repetiții, refor- mulări, semnale de tip back channel, mijloace prozodice ale strategiilor discursive etc.), precum și pentru analiza fenomenului corectării și autocorectării \ Capitolele 1-3 (pp. 7-43) sunt un amplu studiu teoretic, elaborat în mai multe subcapitole, privind comunicarea orală în general, trăsăturile conversației spontane, modalitățile de elaborare a corpusului CORV și convențiile de transcriere folosite de autoare “. Toate aceste aspecte dau o imagine globală a problematicii specifice domeniului, și mai ales pun în evidență distincția, clasică de acum, dintre comunicarea scrisă și orală, la care autoarea adaugă ceea ce numește „limba transmisă", adică aceea care este înregistrată și difuzată la distanță și aflată la limita dintre limba vorbită și cea scrisă (transmisiuni radio și TV, în special). Concepției bipolare, tradițional acceptate, autoarea îi preferă astfel punctul de vedere modem, constând în perspectiva graduală („cu trepte intermediare"), care se presupune că ia în considerare și elemente multicategoriale; este concepția indiscutabil cea mai apropiată studiului limbajului spontan și natural, cea mai propice studierii limbii vorbite, ca „teren de manifestare a tuturor structurilor inovative" (p. 14), dar, se pare, și caracterului predominant „aproxi- mativ" al comunicării orale. Autoarea amintește că „față de situația internațională, lingvistica românească a rămas în urmă: majoritatea studiilor de gramatică și stilistică se bazează pe texte scrise (literare) (...)" (p. 15). Corpusul CORV sparge astfel gheața, desprinzându-se de o tradiție cu siguranță prea „literaturizantă", prea stilistică, în sensul clasic al termenului, prea puristă sau, în cel mai bun caz, doar dialectală, și vine să răspundă multiplelor cerințe, inedite, ale studiului comunicării „directe curente" și al conversațiilor spontane (p. 16). Colecția de texte ale arhivei CORV reprezintă 65 de ore de înregistrare pe casete audio a unor interacțiuni spontane, surprinse în familie, la locuri de muncă, la telefon, la radio sau TV, și ulterior parțial transcrise de autoare, cu respectarea unor 1 Cf. Dascălu Jinga, L., Corectare și autocorectare în conversația spontană,. București, Editura Academiei Române, 2002. 2 Făcute deja cunoscute în Dascălu Jinga, L. „Corpus de limbă română vorbită (CORV). Convenții de transcriere", Fonetică și dialectologie XIX (2000): 79-90. 305 convenții specifice, după selecția unor „eșantioane". Aceste transcrieri depășesc 245 de pagini și au fost efectuate, caz excepțional, de un singur „transcriptor"! Este vorba de texte, dar și de codificarea unor indici paraverbali aparținând unor persoane diferite ca vârstă, profesie sau sex, care „dialoghează" (conversează, dezbat) - în situații neinstituționalizate (în vizită, la telefon), ori în situații convenționale (în parlament, la seminarii) - sau „monologhează" - în conferințe, comunicări științifice, predici sau la „știri". Acest corpus, ne spune autoarea, „va putea fi folosit pentru identificarea și descrierea unora dintre subtipurile limbii transmise (de pildă talk show, interviu), dar și a altor tipuri de interacțiune orală (cum ar fi discursurile parlamentare, reportajele), precum și pentru compararea limbii «transmise» cu cea «directă» și/sau cu cea scrisă" (p. 19). Toate textele reprezintă registrul numit de Laurenția Dascălu Jinga „româna de uz mediu", folosită de vorbitori „cu nivel mediu și înalt de instrucție, în situații predominant informale", naturale și spontane; româna „de uz mediu" ar putea fi văzută ca o „varietate a limbii literare caracterizată (...) printr-o mai mică distanță față de uzul oral spontan" (p. 22-23). Reprezentând prima colecție publică de înregistrări de limbă vorbită nondialectală, CORV nu poate fi decât un corpus „deschis", cum spune tot autoarea. Cercetătorii românei vorbite vor simți nu numai avantajul enorm al acestui material, dar, cu siguranță, pe măsură ce problematica se va contura mai net, se va simți și necesitatea de a-1 continua și îmbogăți cu alte corpusuri (fapt între timp deja împlinit prin apariția corpusului IV, a corpusului Bochmann/Dumbravă etc.; v. prezentările lor în acest volum). Oricum, CORV încearcă să facă primul pas spre alinierea cu proiectul european CORALROM (Corpus Oral al Limbilor Romanice). Ceea ce mai este de remarcat, în aceeași secțiune introductivă, este folosirea preponderentă a bibliografiei de specialitate italiene, așa cum, în Conversația..., Liliana lonescu-Ruxăndoiu3 ne oferea liniile directoare ale perspectivei americane în materie). Partea introductivă a volumului se încheie cu prezentarea înregistrărilor cuprinse în arhiva CORV, constituite și clasate de autoare, cu fișe signaletice, în 67 de documente și formând, în ansamblu, prima „bază de date" a românei vorbite actuale pusă la dispoziția tuturor cercetătorilor interesați. Conținutul propriu-zis al volumului este constituit din ceea ce autoarea numește „eșantioane" (cap. 4, pp. 44-290), adică 37 de fragmente alese din arhiva CORV și transcrise (mai precis, circa 220 de minute selectate din înregistrarea a 37 interacțiuni, însumând 26 de ore de înregistrare). Autoarea face următoarele distincții terminologice (adoptând „în vederea unei viitoare corelări și standardizări în raport cu alte programe de cercetare europene care vizează crearea de corpus de limbă vorbită", doar două dintre criteriile propuse de grupul de cercetători din Florența4 și anume criteriul „număr 3 lonescu-Ruxăndoiu, L., Conversația: structuri și strategii. Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite, ed. a Il-a, București, AII, 1999, (prima ediție: 1995). 4 Vezi Moneglia, M., Le corpus „Lablita" (preprint), Laboratorio Linguistico del Dipartimento di Italianistica, Universitâ di Firenze, 1998) și Crești, Em., Corpus di italiano parlato, Firenze, Accademia della Crusca, 2000, voi. I, p. 29-30. 306 de participanți" și criteriul „proiecția socială a contextului comunicativ", la care se adaugă opoziția „direct" vs „transmis"): 0 „direct" vs „transmis" (înregistrări în direct, respectiv prin intermediul unor canale de tip tehnic); 0 „dialog" vs „conversație” (dialogul ca interacțiune între doi participanți vs conversația, între trei sau mai mulți participanți); 0 „familie" vs „privat" vs „public": dialogurile private (cele numite de alți cercetători „gregare") se petrec între prieteni sau cunoștințe și exclud pe cele care se petrec exclusiv între membrii unei familii; în categoria „interacțiunilor" publice (monologale sau dialogale) se includ discursuri parlamentare, transmisiunea în direct (de ex. trans- misiunea vizitei Papei loan Paul al II-lea la București), știri televizate, radiojurnale, talk-show-mi etc. Cele 37 de eșantioane sunt așadar grupate în: 0 eșantioane de română vorbită „directă" (cap. 4.1., pp. 45-193), cu monologuri și conversații în familie (cu doi sau mai mulți participanți), conversații private (cu doi sau mai mulți participanți) și monologuri publice; 0 fragmente de română vorbită „transmisă" (cap. 4.2., pp. 194-290), con- versații la telefon (în familie și private), la radio și TV (monologuri, interviuri, conversații publice). Pe lângă conținutul surprinzător pentru „registrul scris" în care receptăm aici aceste eșantioane, șarmul lor este amplificat de titlurile cu care autoarea, cu spirit sintetic, ironic sau umoristic, a considerat atractiv să prefațeze textele. Dăm doar câteva exemple: Vinerea neagră, Atunci am făcut cunoștință cu Bărăganul, La Obor era târg de oale, Atuncea lumea cumpăra de la Viena, Venim să vă-ntrebăm dac-avem nelămuriri, Am băut șampanie, am făcut fotografii și-acuma începem ospățul, Nu veni, dragă, că eu sunt bine, Cum funcționează societatea „căpușă" de pe lângă porcii de la Comîim?, împreună să salvăm țara, să nu ajungem stat mineresc... Pentru cei neobișnuiți cu oralul transcris, „im- perfecțiunile" vorbirii șochează la fel de mult ca tematica, dar nu întârzie să intereseze pe măsură ce lectura avansează. Pentru obișnuiții „genului", însă, ceea ce surprinde în acest volum este aerul de „istorie familială", de „roman oral" aproape, căci unele dintre „personaje" sunt constante și devin „bune cunoștințe", tot mai simpatice cititorului. Cercetărilor lexicologice, sintactice, specifice oralității (în sensul mai larg al analizei discursului), le sunt deschise, prin acest volum, nenumărate piste și Ii se oferă exemple (mult) așteptate sau ... neașteptate, de pildă: 0 probleme cum ar fi cele legate de segmentarea pragmatico-sintactică a discursului și de marcarea acesteia (net distinctă de „despărțirea" cla- sică în propoziții și fraze ori de „cuvintele de legătură" coordonatoare și subordonatoare); 0 probleme legate de alegerea și aproximarea referentului, de tematizare; 0 aspecte ale gestiunii informației în discursul spontan, neprogramat (progresie, regresie, anacolut, telescopaje, digresiuni);* 307 O aspecte metadiscursive și interdiscursive diverse; O aspecte interacționale (relațiile dintre interlocutori); 0 aspecte ale polisemiei deicticelor românești ori ale altor „cuvinte/mărci discursive"; 0 aspecte generale ale prelucrării cognitive (conceptuale, procedurale, inferențiale, etc.) și multe altele. Ca să măsurăm importanța apariției acestui prim corpus de română vorbită, să ne gândim doar la infinitatea de texte literare care au constituit dintotdeauna (și pot constitui în continuare) corpus pentru orice lingvist și ... la singularitatea acestui corpus oral în momentul apariției sale. Majoritatea cercetărilor din volumul de față s-au bazat, într-adevăr, pe corpusul CORV. Aceste studii materializează multe dintre potentialitătile pe care le-am intuit în afirmațiile de mai sus și dovedesc abundența problemelor noi spre care oralul deschide cercetarea lingvistică. 308 Liana Pop echinox@cluj.astral.ro Interacțiunea verbală în limba română actuală. Corpus (selectiv). Schiță de tipologie1 (Coord. Liliana lonescu-Ruxăndoiu), Editura Universității din București, 2002, 268 p. Al doilea corpus de română vorbită (în ordinea apariției lor în România) vine de fapt aproape simultan cu CORV (București, Oscar Prinț) și cu Corpusul Bochmann/Dumbravă (Leipziger Universitătsverlag), căci toate aceste corpusuri de română vorbită apar, surprinzător, în același an, 2002. O dovadă, poate, a unei imperioase necesități, căci, așa cum analiștii discursului o știu, majoritatea limbilor dispun până la ora actuală de corpusuri de limbă vorbită care să servească drept suport pentru analizele stilului oral al limbii. S-a dovedit pentru alte limbi, și se dovedește și pentru limba română acum, că discursul spontan, caracteristic registru- lui oral, aduce fenomene lingvistice nebănuite în „cumintele" stil scris, de regulă „programat" după o logică frastică și transfrastică strictă, supusă „normelor" gra- maticale și ale compoziției proprii textelor bine structurate sau bine argumentate. Aproape nimic din toate acestea în stilul oral, unde „gramatica greșelilor", prefigurată de Frei, devine regulă și nu mai este percepută negativ. Un cult al „informalului" începe să prindă contur cu studiile referitoare la limba vorbită, și tot ceea ce era respins ca „greșit gramatical", dobândește statut egal cu „norma", cu „sistemul limbii"'. Căci, chiar dacă este greu de acceptat de toată lumea, și în stilul oral avem de-a face cu o „normă" și cu un sistem, mult mai greu de definit, cu atât mai mult cu cât descrierile nu sunt încă suficiente, pentru limba română în orice caz. Corpusul IV, pe care l-a coordonat Liliana lonescu-Ruxăndoiu, este o lucrare colectivă efectuată în anul 2001, pentru realizarea proiectului Interacțiunea în limba română. Corpus și tipologie, finanțat de CNCSIS și a avut drept colaboratori pe Andra Șerbănescu, Andreea Ghiță, Laurenția Dascălu Jinga, luliana Madeleine Lazăr, Diana Stănciulescu-Ghido, Răzvan Săftoiu, Ioana Cristina Pârvu, Marioara Ion și Mirela Gheorghiu. Au fost transcrise parțial, din înregistrări efectuate pe 35 de casete audio (total 50 de ore de înregistrare), texte reprezentând tipurile situaționale și funcționale de interacțiune verbală definitorii pentru comunitățile urbane din societatea contemporană: toate textele, în ceea ce se numește „varianta de uz mediu a românei, adică acea variantă non-dialectală și 1 Prescurtat, IV. 2 Afirmația este valabilă din punctul de vedere al cercetării, nu și al cultivării limbii, evident. 309 non-populară, folosită în comunicarea orală de vorbitori adulți instruiți (cel puțin studii liceale), din mediul urban“ {Introducere, p. 6). Nu interesul lingvistic propriu-zis a fost urmărit în concepția și în structurarea acestei lucrări, ci unul pragmatic interacțional, în contexul în care în învățământul superior, dar și în cel gimnazial și liceal, secțiunile „de comunicare" reclamă, dincolo de clasicele texte literare și dialectale, exemple reale, corpusuri noi și diversificate de comunicare orală spontană. Acest volum se înscrie în ceea ce în cercetare poartă numele de lingvistică a corpusurilor (fr. linguistique des corpus; engl. corpus linguistics). Tipurile de interacțiuni ilustrate sunt dialogice și monologice, în situații directe/față în față (fr.face-ă-face; engl. face-to-face) sau mediate (prin telefon, radio sau televiziune), discuții instituționalizate sau nu, și diversificate tematic, interacțiuni libere sau controlate, pentru care la paginile 24-25 se dă o foarte utilă Schiță de tipologie a interacțiunilor verbale. Transcrierea, făcută pe criteriul economiei și al eficienței, reproduce, ca în CORV, numeroase elemente prozodice și paralingvistice, ca și fenomene specifice proceselor interactive: suprapuneri, construcții abandonate (fr. faux departs; engl. false starts), sau construcții sintactice co-construite de interlocutori, numite cu ani în urmă deja de Tatiana Slama-Cazacu sintaxă dialogată (engl. latching) etc. Normele de transcriere a textelor, grupate la paginile 22-23 oferă, sintetic, „codul" de transfer de la oral la scris folosit în acest volum. în ceea ce privește textele, ele oferă într-adevăr o mare varietate de registre și de situații supriză pentru „cititorul de rând", căci discuții informale (numite, în sumar, interacțiuni directe libere, pp. 26-94) - în stația de autobuz, în tren, pe stradă, în vizită, în cancelarie sau la catedră și în pauze - te citești în primul rând cu interesul pentru inedit și cu plăcerea cu care se stă „la taclale" sau se bârfește; evident, specialistul va găsi, dincolo de această „primă lectură", alte numeroase elemente de interes. Cu preocuparea evidentă pentru tipologie, câteva tipuri de discurs oral sunt ilustrate aici și „cu numele", și nu situațional: amintiri de pe front (pp. 47-48), confesiuni (pp. 49-52), bârfă (pp. 59-64), povestirea unui vis (p. 65), informații (pp. 89-91), discuții tehnice (pp. 92-94). în subcapitolul de interacțiuni numite directe controlate (pp. 95-168), sunt consemnate dialoguri în diverse situații mai mult sau mai puțin instituționalizate: la examen, la judecătorie, la secția de poliție, la medic, într-o ședință de lucru sau de partid, la croitoreasă, la farmacie sau la plafar, la agenția CFR etc. Ca interacțiuni mediate libere (pp. 169-189), citim în transcrieri mai multe convorbiri telefonice informate, iar în subcapitolul destinat interacțiunilor mediate controlate (pp. 190-249), mai ales transcrieri de emisiuni radio și TV, dintre care consultații juridice, audiențe, dezbateri, discuții, talk-show- uri, dedicații, comentarii, interviuri, unele intitulate savuros, ca pețitul radiofonic (pp. 219-222). Toate aceste tipuri sunt grupate sub categoria interacțiuni dialogice. Căci, și aceasta poate părea surprinzător, autorii volumului consideră drept interac- țiuni și discursurile monologale, în sensul în care chiar și monologul interior se dovedește a fi interactiv. Dialogicității generalizate bachtiniene i se substituie aici ceea ce am putea numi o interactivitate generalizată la toate tipurile de discurs și o 310 perspectivă graduală a acesteia. Oricum, trebuie reținută ca relevantă reversibilitatea rolurilor de emițător-receptor pentru definirea dialogului (în opoziție cu monologul), și eliminate definitiv, cel puțin de către specialiști: 0 pe de o parte, distincția dialog vs monolog ca opoziție între un discurs în doi, respectiv un discurs cu un singur participant (caz marcat, extrem), știut fiind că dia- din „dialog44 nu înseamnă „doi“3; 0 pe de altă parte, distincția dialog vs conversație ca opoziție între un tip de interacțiune între doi, respectiv între mai mulți participanți4, știut fiind că genul conversațional este el însuși un tip de dialog. Secțiunea dedicată interacțiunilor monologice (pp. 250-267) este grupată pe baza acelorași opoziții direct vs mediat, respectiv liber vs controlat. Că frontiera monologic - dialogic este permeabilă o dovedește textul 6 Amintiri de pe front, clasat în prima secțiune drept dialogic, iar aici drept monologic. Pledoaria juridica, predica, discursul de inaugurare sau în Parlament, ca și conferința, sunt tipurile de interacțiuni directe controlate pe care le oferă IV. Mai citim un mesaj pe robotul telefonic (la interacțiuni mediate libere, pp. 259-262) și comentarii sportive la radio și televiziune (pp. 263-267, ca interacțiuni mediate controlate). IV este valoros tocmai pentru această încercare de tipologizare a interac- țiunilor, mai avansată, chiar dacă amendabilă, după cum consideră și autorii, dai* și pentru ilustrarea bogată a subtipurilor textuale. Distincția numită în alte părți discurs programat vs discurs neprogramat/spontan se regăsește aici în dihotomia controlat vs liber și se oferă observației în afara opoziției clasice scris vs oral, căci nici un text scris nu face obiectul prezentului volum. Un stil oral brut, șocant pentru multele adevăruri, unele dureroase, ale epocii contemporane, pe care le trăim și exprimăm oral zi de zi, dar nu și în scris... Un stil oral urban foarte variat și viu, care oferă cercetătorilor lingviști multe, variate, vii și inedite surse de „descoperiri științifice44. Cu siguranță, IV, ca și CORV, va fi un reper inconturnabil pentru specialiștii în analiza conversațională/interacțională sau în analiza discursului în general. 3 Școala interacționistă de la Lyon face aici o distincție terminologică între diloguri, triloguri și polilogim, dar aceasta numai pentru metalimbajul specializat al analizei interacțiunilor verbale. 4 Distincție folosită intuitiv și pertinentă în limbajul cotidian, dar care trădează, din nou, etimologia populară, aproape generalizată, pentru termenul dialog. 311 Elena Dragoș elenadragos @ yahoo.fr Klaus Bochmann, Vasile Dumbravă (ed.), Limba română vorbită în Moldova istorică, voi. I-II, Leipzig Universitătsverlag, 2002 Lucrare organizată în două volume, primul volum fiind dedicat studiilor teoretice, cu elemente aplicative din româna vorbită în Moldova istorică (premieră de acest fel pentru limba română), al doilea volum conținând materialul cules pe teren, transcris aproximativ după uzanțele cercetărilor dialectale, Limba română vorbită în Moldova istorică este o temerară încercare de a surprinde acest aspect diglosic - româna vorbită -, analizându-i totodată sistemul și particularitățile, cu speranța, de altfel, ambițioasă de a realiza în viitor o gramatică a limbii române vorbite. Alegerea unui areal de o asemenea complexitate, ne referim la faptul că o parte a lui este considerată subdialect al limbii române, iar cealaltă parte s-a constituit, deși cu aceleași particularități dialectale, în singura realitate lingvistică românescă (e vorba de limba din Republica Moldova), are probabil menirea, nu o dată exprimată, de a aduce argumente lingvistice hotărâtoare pentru ca limba vorbită din stânga Prutului să nu fie considerată decât tot un (sub)dialect rămas, în lipsa condițiilor istorico-politice favorabile, în starea sa genuină de subdialect, vorbit de majoritatea populației de aici, și nu o limbă (romanică nouă!) moldo- venească. De fapt, limbajul oral instituționalizat din Republica Moldova face eforturi uriașe pentru a se ridica la nivelul limbii române literare, mai precis, la nivelul limbii standard (vezi, în acest sens, limba vehiculată la radio, televiziune, instituția parlamentară sau cea prezidențială). Fenomen de o complexitate deosebită, vorbirea (limbajul oral), ca și limba, după Del Hymes, poate fi descrisă cu ajutorul unor reguli, idee care, se pare, i-a urmărit și pe cercetătorii angrenați în acest proiect științific organizat de Institutul de Romanistică din Leipzig, sub conducerea profesorului K. Bochmann, în colabo- rare cu Facultatea de Litere a Universității din Iași și cu Institutul de Lingvistică din Chișinău. După un documentat studiu despre condițiile istorico-sociale și politice ale Moldovei istorice, aparținând lui Jiirgen Erfurt, cu toate avatarurile prin care a trecut mai cu seamă populația românească de peste Prut și după fixarea parametri- lor socio-lingvistici actuali, necesari unei astfel de cercetări, volumul I circumscrie conceptele cu care se va opera în analize pertinente semnate atât de cercetători germani, cât și români, și anume: limba vorbită (Larisa Schippel), tipuri de texte orale (Adrian Turculeț), dialogul (B. Techtmeir), analiza mărcilor interactive și a 312 sintaxei românei vorbite (Aurelia Merlan), iar la sfârșitul volumului se discută fenomene lexico-semantice (L. Botoșineanu și H. Hobjilă) și fonetico-fonologice (A. Turculeț) ale aceleiași realități lingvistice - româna vorbită, ultimele studii având un caracter acut analitic. Tot la cuprins apare și studiul lui G. Verebceanu, care analizează fenomenele fonetico-fonologice ale românei din Republica Moldova. Prefața volumului, ca și considerațiile finale aparțin profesorului Klaus Bochmann. Remarcând diferența drastică între româna vorbită la stânga Prutului față de cea din dreapta lui, profesorul Klaus Bochmann opinează că studiile volumului I, dar și materialul din al II-lea, pot să se constituie în avertismente pentru cultivarea limbii din Republica Moldova cu impact în discuțiile [publice] asupra problemelor limbii române și probabil asupra unei politici lingvistice, bazate pe date științifice certe. Volumul I reprezintă totodată o operă de pionierat din punctul de vedere al discursului (dialogal, de cele mai multe ori) pe un corpus de texte de limbă vie, putându-se proba o seamă de parametri teoretici. Ni se par cu totul remarcabile studiile ce privesc sintaxa dialogală (B. Techtmeir și A. Merlan) ca și cel de sintaxă propriu-zisă (A. Merlan), unele dintre aspectele discutate fiind necunoscute sintaxei limbii standard sau limbii literare scrise. De exemplu, rolul sintactic inedit al suprasegmentalelor (intonație, accent, pauză) și al mijloacelor nonverbale (gest, mimică, privire, râs, tuse) pentru identificarea elipsei; primele apar și în Gramatica limbii române (1963: 468-482), dar nu în legătură cu elipsa. De asemenea, sintaxa limbii vorbite atestă particularități dintre cele mai surprinzătoare în întregime spe- cifice ei, ca: reluările de tot felul (p. 127), adiționarea (p. 128), structuri bumerang (p. 128), cumulul de termeni (redundanți, am zice noi) (p. 129). Situația de comunicare dispune de anume particularități ce se repercutează în sintaxa dialogală: e cazul dialogului didactic ce reclamă enunțuri nefmalizate [în articol se vorbește de propoziții/fraze - termeni total inexacți într-o analiză a discursului dialogal], pentru ca interlocutorul să aibă contribuția sa în elaborarea integrală a enunțului. Mai mult, sintaxa limbii vorbite dispune de fenomene ce sunt receptate, de obicei, ca greșeli, ca, de exemplu, slăbirea congruenței de toate genurile (p. 132 - 134), prezența destul de frecventă a anacolutului (p. 134-136), iar, la nivelul concatenării enun- țurilor, frecvența pronumelui relativ care invariabil și altele. Aici ne-am permite o obiecție terminologică. Este cunoscut, prin studiile de specialitate, că, în gramaticile limbii, vorbim de conective, iar, în pragmatică, în uzul sistemului deci, vorbim de conectori, eventual conectori pragmatici; or. autoarea studiului discută conectorii coordonatori (sic!) (p. 145). In legătură cu unele concepte socio-lingvistice vehiculate în lucrare ca, de exemplu, cel de româna regională (după h.frangais regional), mărturisim că ne este greu să credem că intelectualii din Iași nu s-ar simți vexați dacă am afirma că vorbesc o română regională, cu atât mai mult cu cât autorii studiilor subliniază faptul că au avut în vedere o anumită tranșă de populație a cărei limbă literală, atât de răspândită în România, nu s-a consolidat prin studii liceale sau universitare, deci aceasta a rămas la limba „de acasă“, la subdialectul moldovean. Că este așa o dovedesc textele culese 313 în familie, prin comparație cu cele culese în instituții de cultură - Institutul de Lingvistică din Iași. în fapt, avem de-a face cu varianta orală a limbii literare - limba standard - care, așa cum demonstrează Flora Șuteu (1974) are un subsistem fonetic penetrabil la limba maternă, la particularitățile fonetice subdialectale. în privința românei de peste Prut, lucrurile se complică și cu elemente lexicale regionale. în concluzie, alegerea caracterului de limbă a arealului de mai sus conține în subsidiar deja o comparație, o alta decât cea preconizată de autori (p. 11), și anume comparația cu varianta din dreapta Prutului, limba română vorbită în provincia Moldova a României. Ne îndoim însă că cineva va concepe o română a oltenilor, alta a bănățenilor sau a ardelenilor, prin recunoașterea caracteristicilor dialectale știute. Cât privește varianta cultă, aceasta doar în standard are elemente netipice, deviante de la normă, la nivel fonetic, pentru că, în rest, presiunea limbii literare a acționat unificator. De altfel, lucrurile s-au elucidat de mult timp, considerându-se că limba română nu are caracteristici dialectale atât de pronunțate, încât un bănățean să nu se poată înțelege cu un moldovean sau cu oricare român din oricare altă provincie românească. De asemenea, s-a demonstrat baza dialectală largă a limbii române literare (Gheție 1975). Prin urmare, variația lingvistică spațială este sesizabilă în limba română, dar nu declanșează trăsături fundamental diferite ce pot duce la blocarea comunicării. O altă problemă pe care o ridică studiile teoretice, de altfel realizate impecabil, ca informație și derulare a argumentelor, este cea a conceptului de dialog. în tot materialul teoretic, dialogul este înțeles după E. Goffman ca „o interacțiune centrată44, dar se pierde din vedere caracteristica fundamentală a dialogului, aceea a caracterului contradictoriu al lui, în afara căruia orice schimb verbal de replici se numește conversație. Dialogul are deci o exigență în plus; în afara caracterului alternativ al replicilor pe o temă dată, a acelui caracter de controversă, dialogul „moare44, așa cum dispare și când opozițiile s-au aplanat, când s-a ajuns la un consens. De unde se deduce că analiza conversațională este unul din câmpurile cele mai fertile ale analizei discursului, aceasta - conversația - fiind și starea de grație a vorbirii, în general. De altfel, exemplificările sunt concludente pentru traiectoria conversațională și nu dialogală, iar A. Măgureanu (1985: 229) enumeră exigențele semantice și pragmatice ale dialogului, care lipsesc conversației: - existența unui univers comun de discurs constituit din intersecția nonvidă a universurilor de discurs ale fiecărui participant; - existența unei teme de discurs; - existența unei configurații actanțiale constante. în teza de doctorat a autoarei de mai sus, se precizează că, în dialog, accentul e pus mai ales pe contradicție decât pe consens, fapt, de altfel, demonstrabil cu dialogurile cu ascultătorii de la p. 35-37 ale volumului al ILlea, unde aceștia, în coliziune cu autoritățile statului, stabilesc relații dialogale clare. Faptul că, la sfârșitul dialogului, se poate identifica un consens reprezintă unul din criteriile semantico-pragmatice de bază, comparativ cu situația conversației. 314 E firesc ca o asemenea lucrare de anvergură, cu mulți autori să aibă și scăpări de tipul: locuțiuni conjuncționale conclusive (p. 96), când, de asemenea, în literatura de specialitate, s-a demonstrat caracterul adverbial al “fostelor" conjuncții conclusive, ca și dispariția acestei relații sintactice în favoarea relației pragmatico- argumentative [Drașoveanu (1981), Teiuș (1997), Dragoș (1994)]. Desigur, aceste atenționări ale noastre nu scad din valoarea lucrării, ce rămâne una de pionierat științific în lingvistica românească și care deschide șirul cercetărilor limbii vii, indiferent de mediu, de clasă socială sau de subiect. Referințe bibliografice Dragoș, E. (1994),,Puncte de vedere privitoare la unii conectori1’, în idem Pragmatica și literatura - con- cepte și analize, Cluj-Napoca: 154-162, Drașoveanu, D. D. (1981) „Cauzala argumentativă“, Cercetări de lingvistică, XXVI, 2: 143-150. Ghetie, I. (1975) Baza dialectală a limbii române literare, București, Editura Academiei. Gramatica limbii române (1963) voi. I-II, București, Editura Academiei. MÂGUREANU, A. (1985) „Dialog vs conversație. Propuneri pentru o tipologie a schimburilor comunicaționale4’, Studii și cercetări lingvistice, XXXVI, 3: 229-232. Șuteu, F. (1974) „Varianta standard în ierarhia stilistică a limbii“, Limba română, XXV, 4, 1974: 267-273. Teiuș, S. (1977) „Există coordonare conclusivă?“, Cercetări de lingvistică, XXII, 2: 239-241. 315 Anexe Convenții de transcriere a conversației Anexa 1 Convențiile de transcriere a conversației folosite în corpusul CORV = DASCĂLU Jinga, L. Corpus de română vorbită (CORV). Eșantioane. București, Editura Oscar Prinț, 2002, p. 34-36, 40-41: text text text 1 / text elemente repetate construcție abandonată sau discontinuă (engl./a/se start) ezitare non-fonemică, de tipul: ăă, îî, mm etc. (engl. filledpause) pauză (engl. silent pause) - numărul de semne indică durata (cu aproximație) TEXT 4 accent emfatic (proeminență dinamică/melodică) contur melodic descendent final contur melodic descendent nonfinal 9 î 1 [ ] contur melodic ascendent final contur melodic ascendent nonfinal intonație „rejectivă‘J (plasate între rânduri) - secvențe care se suprapun text:: lungirea silabei - numărul de semne indică durata (cu aproximație) text = = text (AK) (K) (sic!) -text text-text text- text// replici rostite de vorbitori diferiți fără pauză perceptibilă între ele (engl. latching) autocorectare corectare („heterocorectare44) eroare lăsată necorectată de către vorbitor rostirea unui cuvânt fără porțiunea inițială rostire scandată sau silabisită întrerupere (sau autoîntrerupere) înainte de sfârșitul cuvântului întrerupere prin intervenția interlocutorului citare [text] (text) < xxxxx > (...) (x sec.) fenomene nonvocale și/sau nonverbale (gesturi, râs etc.) scurte explicații necesare înțelegerii secvenței transcrise secvență incertă pentru transcriitor secvență nedecodabilă pentru transcriitor întreruperea pasajului transcris (de către cercetător) durata (cronometrată) a unei pauze făcute de vorbitor secvență la care se referă argumentația științifică a cercetătorului Convenții pentru marcarea „calității vocii“: <1 text î> „înalt“: înălțime ridicată a vocii „jos“: înălțime joasă a vocii „rapid“: tempo rapid „lent“: tempo lent „forte“: intensitate puternică a vocii

„piano“: intensitate slabă a vocii <ȘOPT text ȘOPT> secvență șoptită <@ text @> râs concomitent cu vorbirea „rostire marcată“: secvență pronunțată distinct și apăsat „citare“: schimbări în calitatea vocii când vorbitorul încearcă să imite modul particular de a rosti al persoanei citate în vorbire directă 1 „Am descris intonația „rejectivă“ (Dascălu Jinga 1997a: 48) ca pe un contur melodic coborâtor sau/și plasat în registrul de jos al vocii vorbitorului, contur caracterizat printr-un domeniu îngust de desfășurare (diferență mică între punctul cel mai înalt și cel mai coborât al înălțimii)44 (Dascălu Jinga 2002: 38-39). 319 Anexa 2 Convențiile de transcriere a conversației folosite în corpusul IV = Ionescu-Ruxăndoiu, L. (coord.), Interacțiunea verbală în limba română actuală. Corpus (selectiv). Schiță de tipologie. București, Editura Universității din București, 2002, p. 22-23: Se folosește literă mică atât la inițială de propoziție sau frază, cât și la inițiala numelor proprii; majuscula notează emfaza. Cuvintele în limbi străine vor fi notate conform audiției, între bare oblice (ex. /niiork/ pentru New York). De asemenea, este notată între bare oblice și rostirea cuvintelor formate prin abreviere (ex. /cenea/u pentru C.N.A.-ul). Accent ă se notează numai când diferă de cel curent TEXT accent emfatic (al cuvântului sau al unei silabe) Intonație . contur melodic descedent terminal j, contur melodic descendent non-terminal ? contur melodic ascendent terminal ț contur melodic ascendent non-terminal ! intonație rejectivă înălțime <î > înățime ridicată a vocii înălțime scăzută a vocii Tempo tempo lent al vorbirii tempo rapid al vorbirii Intensitate intensitate forte a vocii

intensitate slabă a vocii text = intervenție începută de un vorbitor și continuată, fără pauză, de altul (engl. latching) = text [text începutul suprapunerii altei intervenții peste cea în curs; începutul intervenției suprapuse va fi notat în rândul următor, de la capăt # pauză; numărul de semne indică durata (aproximativ) text 1 construcție abandonată (engl./aZse start) — (linie de dialog) cuvânt neterminat (linie jos, între cuvinte) rostire legato u: m: lungire a unui sunet; numărul de semne (:) indică, în mod aproximativ, durata indică apocopa unor sunete ( ) transcriere probabilă (xxx) text neclar; numărul de semne (x) indică, în mod aproximativ, lungimea secvenței neclare. [...] secvență netranscrisă <@ > râs concomitent cu rostirea imitare a altui vorbitor vorbitorul citește un text (( )) indicații „scenice*4 (oftează, își drege vocea etc.) „ “ citat (vorbire directă) stop glotal zâmbet concomitent cu rostirea rostire silabisită + A: continuarea primei intervenții fără a se ține seama de intervenția suprapusă