ACADEMIA ROMÂNĂ
FUNDAŢIA NAŢIONALA PENTRU ŞTIINŢA ŞI ARTĂ Colecţia „OPERE FUNDAMENTATE"
Coordonatorul colecţiei: acad. EUGEN SIMION
PANAIT ISTRATI
OPERE
I. Povestiri • Romane
Ediţie îngrijită, cronologie, note şi comentarii de TEODOR VÂRGOLICI Introducere de EUGEN SIMION
BIBLIOTECĂ
Editura Academiei Române   univers enciclopedic
Bucureşti, 2003
Redactor: Elisabera SIMION Coperta: PODALV Tehnoredactor: Liliana KIPPER
INTRODUCERE
Mulţumim Regiei Autonome „Monitorul Oficial",
îndeosebi Doamnei Director General,
ing. Eugenia Ciubâncan, pentru sprijinul
acordat tipărir.u„a,ce^.tci lucrări.
' \     ■■' *' x< :£-vV*'. ' \
© Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii Univers Enciclopedic, Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Editurii Academiei Române.
ISBN: 973-27-1016-0 973-27-1017-9
ISBN: 973-637-023-2 973--637-024-0
Cine vrea să cunoască destinul literar al lui Panan Istrati trebuie să înceapă prin a citi confesiunile sale (Trecut şi viitor, 1925; Confessionpotir vaincus, inclusă în volumul Vers l'autre flam?ne, Paris 1929) şi corespondenţa cu Romain Rolland, publicată dc Alex. Talcx în 1987, în Cahiers Panait Istrati (nr. 2—4). Va înţelege ce-i cu acest prozator care spre sfârşitul vieţii (29 decembrie 1934) mărturiseşte că scrierile lui sunt, în proporţie de 90%, biografice şi autobiografice. „II n'y a que Ies futilit.es que je modifie" — spune descoperitorului şi protectorului său francez, Romain Rolland... Precizare care trebuie primită cu oarecare rezervă pentru că, se ştie, scrierile biografice sunt, de regulă, ficţiuni biografice. Sigur este, în cazul Istrati, că toată estetica lui literară, câtă există, se bazează pe ideca dc experienţă. O idee care circulă în literatura europeană din prima jumătate a secolului al XX-lca, dc la Gide până la Camil Petrescu şi tinerii „trăirişti" români din anii '30. Pentru Istrati experienţă nu-i un concept estetic, este o formă esenţială de existenţă şi înseamnă, în rapt, a trăi nemijlocit, a suferi, a iubi aproapele şi a te jertfi pentru kleea de libertate. Fără această pătimire eroică şi idealistă literatura nu-i posibilă, crede el.
Dar să ne întoarcem la confesiunile sale mai puţin cunoscute de marele public (uncie dintre ele interzise multă vreme în Estul Europei, de pildă Spovedanie pentru învinşi) din motive
VI
INTRODUCERE
INTRODUCERE
VII
pe care le vom lămuri mai târziu. Nora lor comună este încercarea dc a defini o etică a înfrângerii care, la o lectură mai atentă, reprezintă o altă formă de a vorbi despre etica omului revoltat pusă în discuţie de toţi marii neliniştiţi ai secolului XX, de la Malraux şi Camus până la noii filosofi. Istrati nu este un om foarte şcolii şt nu arc o pregătire filosofică temeinica. Este, în fapt, un autodidact pasionat dc literatură şi eu mintea înflăcărată, la începutul secolului alXX-lea, de idealurile socialismului. Citea mult, de-a valma, şi ca mulţi scriitori din vremea lui considera că esenţial pentru un creator este să spună adevărul, iar pentru a spune adevărul trebuie să treci prin şcoala vieţii. Şi, negreşit, el a trecut prin toate clasele şi a absolvit-o cu strălucire. Estetica, dacă există, nu-i decât o consecinţă a acestei pătimiri eroice transpuse fără alte artificii în opera literară. O convingere, o experienţă şi, la urmă, un stil literar (şi, în umbra lui, un tip de scriitor) care circulă în mai toate literaturile europene la începutul secolului. Tendinţa este dc a ieşi din cercul strâmt al literaturii şi de a cunoaşte lumea din afara Europei. Malraux merge în Asia şi, eu experienţa dobândită acolo, scrie cel mai bun roman al său, Condiţia umană. Nici el nu are studii academice, trăieşte însă într-un mediu intelectual şi îşi formează o filosofie de existenţă şi chiar o estetică literară care ulterior se va impune. Panait Istrati vine din altă lume şi trece prin altfel dc aventură. Scenariul lui dc viaţă este, din acest punct dc vedere, mai apropiat de acela al scriitorilor americani care, colindând continentul, încearcă pentru a supravieţui meseriile cele mai umile.
Cartea Trecut şi viitor, subintitulată, pagini auto-biografice, apare într-un moment favorabil pentru Istrati. Să rezumăm: născut la Brăila, la 10 august 1884, urmează şcoala primară (1891-1896), întrerupe repede studiile şi, la 13 ani, începe să lucreze într-o cârciumă ţinură de un grec, intră, apoi, în patiseria  lui  Kir  Nicola,   nu  stă  mult  nici  aici, devine
ucenic-mecanic în portul Brăila, încearcă-în continuare - să prindă meseriile de lăcătuş şi cizmar, nu prea reuşeşte, intră, apoi, într-o fabrica de frânghii, nu stă mult nici aici, întâlneşte un tânăr deosebit, Mihail Mihailovici Kazanski, un rus misterios care străbate lumea, Panait pleacă împreună cu el spre Bucureşti, devine valet de cameră într-un hotel, agent într-un birou de plasare, om de serviciu într-un spital. Hamal o vreme în portul Giurgiu (19,04) este convins de mama sa, Joiţa, de meserie spălătoreasă, să se întoarcă la Brăila. încearcă, aici, altă meserie: aceea de zugrav. Va fi meseria lui de bază. I,a Brăila cunoaşte un alt om interesant, Samoilă Petrov, militant socialist, pe care-1 va introduce, mai târziu, ca si pe Mihail, în cărţile sale. Intră în mişcarea socialistă şi la 24 ianuarie 1905 participă, la Bucureşti, la o acţiune de protest contra arestării lui Maxim Gorki, un scriitor care va conta mult în formarea literară a lui Istrati. Chemat de urgenţă Ia Brăila spre a fi judecat pentru „răpire de minoră", scapă cu 15 zile dc închisoare, graţiat, însă, în urma unui aranjament eu judecătorul care-ţ pune să-i zugrăvească locuinţa.
Tânărul Istrati începe să priceapă mecanismele puterii. Nu suficient, totuşi, pentru că va avea toată viaţa conflicte cu autorităţile. Scăpat dc puşcărie, fuge la Constanţa unde ajunge portar de noapte împreună cu prietenul luminat Mihail la Hotelul „Regina" (1906-1907). Debutează în presa socialistă (19-26 noiembrie 1906). Nu stă, evident, locului. N-arestare. Ceva se întâmplă şi, atunci, tânărul socialist însetat de adevăr şi libertate pleacă în altă parte. La 12 decembrie 1906 poŞfeşte spre Egipt. Reîntâlneşte aici (la Alexandria) pe Mihail. Cutreieră împreună Egiptul şt Siria. Reveniţi în Grecia, la Pireu, se desparte de Mihail, care se hotărăşte să devină călugăr la Muntele Athos. Panait vrea să ajungă în Franţa, se urcă clandestin pc un vapor, e descoperit şi debarcat la Napoli. O lună de privaţiuni sumbre. Vede, totuşi, muzeele din Pompei şi
vin
INTRODUCERE
INTRODUCERE
IX
Herculanuin. Se strecoară pe un vapor nemţesc şi ajunge clin nou în Egipt, fără hani în buzunar, bineînţeles. Practică greu meseria de zugrav. Visul lui este să ajungă in India, ţara înţelepciunii. Vagabondează prin Port Sald, Jatfa, Beirut şi Liban, apoi Damasc...
Va povesti aventurile sale în scrierile în lumea Mediteranei (I-II) şi Mihail... La 13 decembrie 1913 ajunge la Paris unde stă patru luni. în 1915 se căsătoreşte cu Jannete Maltus, evreică inteligentă, orator remarcabil. „Menaj infernal", scrie Istrati, care tocmai voia să devină fermier (crescător de porci). Eşec pe toate planurile. Ce face Gherasim (Panait), cel care nu are starea de a sta locului? Pleacă, bineînţeles. Ajunge în Elveţia pentru a se îngriji de ftizie. Câteva luni de linişte, ("iţeşte mult. începe să înveţe franţuzeşte citind pe clasicii francezi cu ajutorul dicţionarului, împuşcă francul, face de roate ca să trăiască. Cineva îi atrage atenţia asupra operei lui Romain Rolland. Şi-o procură şi o citeşte. Pasiune fulgerătoare: „Seul, ahandonne, decu de l'amitic et de l'art, epuise ct incapable de tout effort nouveau, maladc, je decouvre soudain un ami chaud qui parle, dans une languc nouvelle, droit â mon coeur" — spune Isrrati într-o scrisoare din 22 martie 1923 adresată chiar lui Romain Rolland. Dar până să-i mărturisească toate acestea, viaţa lui cunoaşte alte evenimente, unele de-a dreptul tragice. \a 21 aprilie 1919 moare mama sa, Joiţa, stâlpul de susţinere, raţiunea lui de a fi... Trimite {la 20 august, acelaşi an) o scrisoare lui Romain Rolland după ce termină de citit Jean-Christophe în care se regăseşte. Scrisoarca-confesiune nu-şi află adresantul şi se întoarce la expeditor. Va ajunge în mâinile scriitorului francez după doi ani. Ea începe astfel: „Un om care se stinge vă roagă să-i ascultaţi confesiunea". Mai departe tânărul disperat (dc ani 35) spune că „merge în derivă pe marea furtunoasă a suferinţei", ca a sacrificat totul („familie, situaţie, onoare, linişte"), că a cunoscut prietenia („prietenia indispensabilă"), că a încercat toate
meseriile din lume şi a trecut prin toate suferinţele, că a întâlnit oameni buni şi mulţi oameni răi, religia lui este libertatea, „sfânta libertate", sursă de fericire... N-a putut ocoli însă „Sfânta Mizerie" (cu majusculă), la şcoala căreia a învăţat arta de a fi sincer („instituţie unde toate mediocrităţile nu pot pătrunde", zice el)... In fine, după ce-şi povesteşte, în rezumat, biografia fabuloasă de vagabond, Istrati îl anunţă pe autorul lui Jean-Christophe că'şi-a pierdut credinţa (credinţa în umanitate) şi că, fără credinţa în om, este în mare primejdie...
îşi pune nădejdea în răspunsul modelului său, Romain Rolland. însă, cum am precizat, răspunsul nu vine. Disperat tânărul idealist părăseşte Elveţia, ajunge la Paris, de aici la Nisa, sănătatea lui este şubredă, decepţiile sunt mari, mizeria enormă. Se decide să se sinucidă. Scrie, în prealabil, la 1 ianuarie 1921, „ultimele cuvinte" pe care le adresează aceluiaşi Romain Rolland. Nu le expediază. Ia 3 ianuarie îşi taie gâtul cu un brici. Este descoperit la timp şi dus la spital. Monsieur Soulie, comisar de poliţie, găseşte printre hârtiile sinucigaşului scrisoarea din 1919 către Rolland şi o trimite ziarului VHwnanite. De aici ajunge, în fine, la destinatar. Acesta îi scrie la 15 martie 1921, spunând că, citindu-i rândurile, a văzut strălucind „le feu divin de 1'Ame" şi-1 îndeamnă să-şi concentreze eforturile pentru a se exprima într-o operă. „Nu vă lăsaţi pradă disperării - încheie Rolland - nu trebuie să părăsiţi viaţa înainte dc a epuiza încercările de a pune în opere visele, vieţile pierdute, pasiunile care au sălăşuit în Dumneavoastră. Curaj".
Fotograful Panait Istrati primeşte cu emoţie şi răspunde exaltat acestor rânduri. Romain Rolland este însă categoric: „Nu aştept de la Dumneavoastră scrisori exaltate, aştept opera". La 25 octombrie 1922 se întâlnesc. Peste puţin timp sinucigaşul îi trimite Kira Kiralina. Autorul lui Jean-Christophe este pur şi simplu entuziasmat: „je ne puis pas attendre, apres avoir devore Kyra Kyvalina, au milieu de la nu.it... il faut que je vous
X
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XJ
Ic dise tout de suite: cest formidable\ îl n'y a rien dans la litie-raturc d'aujourd'hui qui soit dc cette rremple. II n'y a pas un des ecrivains d'aujourd'hui - moi compris, tous compris - qui soit capable de I'ecrire"... Se putea mai mult pentru românul care, cu un an în urmă, voise sâ-şi pună capăt zilelor pentru că dispreţuia arta şi pe artişti, şi nu mai zărea în lume decât un imens deşert? în paranteză fie spus: testamentul acestui sinucigaş („Ultimele cuvinte") arată o mare poftă de a povesti. Cu gândul Ia dispariţia apropiată, el povesteşte cu farmec întâmplări din viaţa sade vagabond în lumea Orientului Mijlociu... Aceasta vrea să spună că până şi disperarea poate fi pusă într-o povestire...
Vulcanul pe care îl prevede Rolland erupe, într-adevăr. în câteva luni, Istrari scrie - îit arară dc Kira - povestirile Moş Anghel, Kir Nicola, Sotir, Mihail... între timp, divorţează de Jannctc si se împrieteneşte cu alsaciana Anna Munsch - „Ia femme-amie". O conjugalitare care se va sfârşi printr-o caias-trofă. în august 1923 Kira Kiralina apare în revista Europe prefaţată de Romain Rolland: „Un Gorki balkanique", zice el entuziasmat. în mai 1924 Kira este publicată, în volum, de Editions Rieder în colecţia „prozatori france/,i contemporani", iar povestirea Codhi apare în Revtte Europeenne... Alte naraţiuni din acelaşi ciclu sunt gata, în manuscris, de pildă Cosma. Istrati scrie în româneşte Pescuitorul de bureţi (1924) şi tot atunci apare în ttaducere românească Kira Kiralina. Oncle Anghel\v& în librăriile pariziene... Destinul literar al lui Istrati pare a intra în linie dreaptă: începe să fie cunoscut, ţine con-lerinţe, dă interviuri. în 1925 scoate o nouă cane, Prezentarea haiducilor, şi în noiembrie aceiaşi an pleacă în România. Acum i se tipăresc, în limba română, paginile autobiografice citate înainte, însoţite de o notă a editorului în care recomandă pc „acest mare literat român" şi o scrisoare a prozatorului în care
îşi apără „dreptul de a fi scriitor român". Explică decizia lui dc a-şi traduce (rescrie) povestirile în limba română.
Cartea cuprinde două naraţiuni propriu-zise (La stăpân-, Căpitan Mavromatî) şi un număr de articole despre moravurile literare şi gazetăreşti, amintiri, note polemice, reflecţii despic crezul său politic şi literar, scrise, toate, în acel stil, specific lui Istrati, care amestecă biografia cu ficţiunea. Un stil al implicăm, l-am putea numi, sau stilul asumării patetice. Totul devine confesiune, cunoaşterea începe dc la un anumit grad al trăirii, nimic nu are preţ dacă nu este pătimit, raţiunea fără inimă nu fabrică decât dogme, iar dogma este, se va vedea, duşmanul de moarte al Iui Panait Istrati. Cuvântul dc ordine al scriitorului este sinceritatea. De la „a fi sincer" începe totul: viaţa şi opera. Istrati nu are cunoştinţă dc diferenţa dintre eulprofund şi eul social. în buna tradiţie a secolului al XlX-lca, el crede că opera nu înseamnă nimic fără o existenţă marc, adică trăită în suferinţă. Valoarea operei începe acolo unde începe să se reveleze sinceritatea ci. în aceste condiţii viaţa unui scriitor poate egala sau chiar întrece opera scriitorului. Panait Istrati îmbrăţişează cu ardoare această veche idee fără să ţină seama de avertismentul criticii din epoca sa: „Viaţa unui artist sentimental, pasionat, şi care mai ales a trăit aşa cum am trăit eu, e adesea atât de pasionantă ca şi opera lui. Uneori chiar o întrece în interes, dacă artistul rămâne sincer, şi dacă scrie nu ca să satisfacă curiozitatea bolnavă a cititorului sătul şi blazat, ci ca să se vadă până unde a fost legat de omeneştile slăbiciuni ale vieţii, cât a luptat cu ele, cum a învins sau a fost învins"... Nu comentez acest fragment. Kl cuprinde un adevăr şi mai multe prejudecăţi, uşor de sesizat.
Istrati aduce, apoi, în discuţie i'deea dc prietenie eroică, dc iubire eroică de viaţă. Personajele pe care lc-a creat şi pc care,
XII
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XIU
acum, Ie comentează au o notă asemănătoare: pun prietenia mai presus de orice si poartă prin Uimea largă „crucea crimei dc a fi iubit prea mult viaţa". De aici vine tragedia lor. Dar şi libertatea lor, care este valoarea supremă a omului. „Sunt gata să iubesc orice om liber", zice Istrati. Numai omul liber poate fi un prieten bun, iar prietenia este superioară artei: „Mulţi artişti sunt în stare să facă artă, puţini ştiu să fie prieteni; şi eu voi crede mereu că prietenul e cel mai mare artist al inimei omeneşti prietenoase"... Prozatorul amestecă, e limpede, categoriile şi vede (gândeşte) lumea în două nuanţe: lumea este formară din învinşi şi învingători, lumea este egoista şi artistul trebuie să ia partea celor învinşi: „Artistul, mai ales, trebuie să se afle în fruntea învinşilor şi să facă din arta sa o arma, din succesul sau o înfrângere şi din bucuria sa o suferinţă"... (nota e din mai 1925).
Nu este o filosofic complicată în aceste însemnări şi nici o etică originală. £ doar credinţa pe care Istrati, ieşit dintr-o criză de disperare şi aflat, câtid notează aceste gânduri, în plin succes literar, o formulează în termenii săi. Si termenii lui sunt, încă o dată: sinceritatea, prietenia eroică, iubirea de viaţă, omul liber, omul uman, vagabondul eroic, apărarea omului învins. Din solidaritate cu cel din urmă artistul să facă, creştineşte, din succesul lui o înfrângere şi, s-a văzut mai sus, din bucuria lui o suferinţă. „Să fim învinşi până n-o mai exista cuvântul învingere şi învingători", spune cl, contopind revolta socialistă cu mila creştină. liste un concept etic în aceste reflecţii comune? liste, în orice caz, opţiunea pentru o morală a artistului care se implică şi nu poate trăi decât implicat în existenţa celor învinşi. Istrati pune un patetism şi o consecvenţă neobişnuită în a susţine aceste idei cunoscute de mult şi, mai ales, pune viaţa şi opera sa în sprijinul ideilor pe care le acceptă. Nu are şi nici nu caută insr.ruinenr.elc teoretice pentru a defini o morală, dar
are forţa de a transforma o morală comună într-o practică politică şi literară care conferă înfrângerii o notă de eroism.
Această nuanţă sc vede mai bine în Spovedanie pentru învinşi din 1929, scrisă în circumstanţele cunoscute şi cu consecinţele iarăşi cunoscute. Marcel Mermoz a publicat în 1980 dosarul „Cazului Istrati", iar în anii din urmă Alex. Talex şi Mircea Iorgulescu au adus elemente noi privitoare la poziţia scriitorului care, înfrânt încă o dată în aşteptările sale, lovit din toate părţile, negat şi de prieteni şi de duşmani, horârăşie „să nu mai adere la nimic". Din Confesiunea din 1924 şi din scrierile ulrerioare (inclusiv din corespondenţa cu prietenii săi) se poate deduce că, în această renunţare, e o marc ardoare şi o neînduplecată revoltă. Să reconstituim în două-trei rânduri scenariul epic al călătoriei şi, implicit, scenariul unei mânioase suferinţe. Pleacă în voiaj „beat de viaţă, dc suferinţă, de speranţă" (formulă neobişnuită de existenţă: suferinţa între extaz şi speranţă!) şi caută omul uman, încrezător şi prietenos, în fine, fratele. Nu omul măreţ, eroic, omul gorkian, ci „omul cu faţa arsă de dorinţe, brăzdată de nelinişti, [...] dc generozitate"..., fructul bastard (ca şi el, autorul) al unei lumi frumoase şi, în aceeaşi măsură, păcătoase: „Din nenorocire sunt acest bastard care uneşte conştiinţa omului de bună-credinţă cu setea dc justiţie a masei căreia aparţine."... — scrie el.
Poziţie incomodă, conştiinţă neliniştiră, caracter inflamabil: Istrati va intra mereu în conflict cu birocraţia, indiferent de natura ei, va lua apărarea omului lovit şi, în numele unui „fericit ideal", va cere ca pc pământul locuit de oameni să domnească justiţia şi prietenia. Când ajunge la Moscova caută să-! vadă pe Gorki şi, primindu-l, autorul Azilului de noapte nu scoate un cuvânt. întâlneşte într-o zi un cretan, Nikos Kazantzakis, şi are sentimentul că a descoperit Prietenul de care are atâta nevoie. Ttece printr-o confruntare dură cu gândirea şi practica dogmatică sovietică (Afacerea Rusakov - Victor Serge) şi se
XIV
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XV
hotărăşte să dea totul în vileag, „fiţi blestemaţi - zice el - politicieni şi dogme." Propoziţia aceasta este scrisă de un scriitor care practicase, încă din tinereţe, un „sindicalism bătăios", iar când se hotărăşte să viziteze, în 1927, Uniunea Sovietică se consideră un bun bolşevic, un revoluţionar loial, un om, în fine, în care cei care construiesc socialismul por avea încredere. In 1929, când publică împreună cu Victor Serge şi Boris Suvarin Ven l'autre fhimme este un om învins, nu mai crede în bolşevism şi, în consecinţă, hotărăşte să se despartă de vechii prieteni. Decizie gravă. Consultat, Romain Rolland îl sfătuieşte să tacă. Chiar dacă face greşeli, Uniunea Sovietică nu trebuie criticată. Panait Istrati să facă bine, aşadar, şi să păstreze revolta sa în „arhivele Revoluţiei eterne, în cartea ei de aur". Trebuie salvate, aşadar, „flăcările idealismului eroic" {scrisoare din 29 mai 1929). Panait Istrati renunţă însă la orice prudenţă, se simte trădat în idealuri şi publică Spovedanie pentru învinşi convins că trebuie să spună adevărul cu orice preţ...
Spovedanie... este, în fapt, cartea unui disident, probabil primul disident european de marcă. în 1929, când a apărut, scriitori de stânga europeni şi, în genere, democraţii europeni, ca Gide, îşi puneau toate speranţele în triumful Uniunii Sovietice ca o chezăşie a libertăţii, justiţiei şi democraţiei... Au continuat s-o facă şi după cc acest disident imprevizibil, venit din interiorul sistemului, a denunţat dictatura bolşevică şi gravele încălcări ale drepturilor omului... Nu l-au crezut şi l-au socotit un trădător... Dar cine pe cine trădase?
Spovedanie pentru învinşi nu-i un pamflet, este o carte tristă, gravă, curajoasă împotriva sistemului totalitarist apărut în urma revoluţie proletariatului, aceea care anunţa lumii că, în fine, omul este liber pe pământ. Chemat să certifice acest fapt, după 10 ani, Istrati - vechi militant socialist — descoperă altceva: frica, delaţiunea, teroarea, nesocotirea individului... Când sărbătoarea se încheie, decide să rămână în prima ţară a
socialismului şi să călătorească singur. Călătoreşte de la Moscova la Murmansk şi, dc aici, laTiflis însoţii de Cretanul (Kazantzakis) şi de Bilili, noua lui prietenă. Ce vede şi ce aude îl îngrozeşte. Opoziţia nu are dreptul la cuvânt, opozanţii sunt, de altfel, eliminaţi, o nouă burghezie roşie se ridică... Istrati care îşi pusese toate speranţele sale în religia umanitarismului descoperă în Rusia pe „miiitantul-lepădătură" cinic si eficace, bun de gură, pe rabcor,s (corespondenţii-muncitori) deja corupţi, mincinoşi, „pe linie". Scrie lui Stalin, dar Stalin nu-i răspunde, se adresează lui Gorki, crezând că Gorki nu ştie ce se petrece în lumea în care trăieşte copleşit de onoruri, însă Gorki ştie şi nu scoate o vorbă. Complicitate, frică, indiferenţă? Orice ar fi Panait Istrati nu acceptă tăcerea. Artistul este, trebuie să fie, un apostol modern, el trebuie să-şi asume suferinţa celorlalţi... „Gorki balcanic" nu-1 cruţă pe idolul său din tinereţe: „Or, Gorki n-avea nevoie să înveţe nimic, căci ştia tot. Şi toată omenirea, care citeşte, ştie că el ştia, căci a spus-o el însuşi şi într-un fel să-ţi scoale părul din cap. Dar, în acea epocă, oficialii aveau dreptul să greşească. De-atunci, ei nu au mai greşit. Ei au instalat conştient nedreptatea la ei acasă. Au corupt straturi vaste sociale şi în special pc cei căzuţi în mizerie, pentru a-şi face majorităţi şi a guverna. Corupţia lor este dintre cele mai neomenoase: ca să mănânci chiar pe sponci, trebuie să fii pe «linie», mai trebuie să-ţi denunţi tovarăşul-frate care refuză. Astfel Rusia a ajuns la această mârşăvie, pe care lumea n-a cu-noscut-o niciodată: să arunci jumătate din aceeaşi clasă contra celeilalte jumătăţi, să compromiţi pe cel care mănâncă şi latră, să demoralizezi pe cel care ajunează şi strânge din dinţi. Mai mult, s-a ucis viitorul, căci cadrele de comsomoli, cadrele tineretului, sunt în întregime putrezite."
Intervine afacerea Rusakov (un muncitor evreu, vechi militant bolşevic, socrul lui Victor Serge, agresat şi dat afară din casă) şi Panait Istrati are ocazia să cunoască în direct birocraţia
XVI
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XVII
revoluţionară. Un coşmar. întors în Franţa, îl denunţă... Nu trece de partea cealaltă a baricadei. Rămâne un revoluţionar sentimental. Mai târziu, când Barbusse şi alţii îl atacă în chip brutal şi-l denunţă ca „haiduc al siguranţei", Istrati nu-şi schimbă ideile, dar declară că „nu mai crede în nimic", că este un om singur, „viaţa nu-1 mai interesează, a trăit totul, a cunoscut totul, a iubit totul, a gustat totul"; nu mai crede nici în forţa artei, este o profesiune ca oricare alta, poate mai ignobilă ca altele căci înşală pe omul sincer (dintr-o scrisoare către Ernst Bend, 1931). Reia aceste idei, îiur-o formă mai organizată, în articolul publicat în Les Nouvelles Litteraires (8 aprilie 1933), intitulat L 'homme qui n adhere h rien. Un document uman şi artistic de cea mai mare importanţă. Documentul, întâi, al unui om care rămâne singur după ce, câteva decenii în şir, apărase cauza umanităţii. Este, apoi, documentul unui creator care părăseşte nu un ideal, ci o practică instalată în numele idealului (birocraţia represivă).Toată etica omului care nu aderă la nimiceşte determinată, în fond, de relaţia dintre individ şi mecanismul socio-ideologic. Istrati nu acceptă ca individul să fie strivit în numele unei raţiuni ideologice şi nu acceptă cu nici un preţ ca, într-un mecanism social, individul să-şi piardă identitatea („toţi cei care vor să facă din om un animal de turmă sunt asasini").
Optează, în consecinţă, pentru o morală a singurătăţii şi nonacriunii: „eliberarea omului prin refuzul de a adera la ceva". Este lesne de observat însă că a nu adera hi nimic înseamnă, în fapt, a adera la o morală care-si revendică un mare privilegiu: a fi tu însuţi, a fi cu tine însuţi. Roger Dadoun observă just [Cahiers Panait Istrati, decembrie 1985) că practica nonade-renţei este provocată de o mişcare mai profundă: „aceea care permite subiectului să dezadere, să se dezinvestească, să se des-lipească de obiectele sale, să ia astfel distanţă, în aşa fel încât mişcarea devine, într-un anumit sens, propriul său obiect şi,
dacă paradoxul nu este prea şocant sau prea subtil, ca devine aderenţă la sine însuşi ca nonaderenţă". Este, desigur, un paradox, dar unul dintre acelea care se transformă, cum spuneam la începutul acestui studiu, într-o etică a omului revoltat împotriva unei practici sociale cc sacrifică omul de dragul unei abstracţiuni. Omul învins, omul istratian, şi-a pierdut, poate, iluziile, dar nu şi-a părăsit credinţa, şi anume că: nimic pe lume nu poate justifica suprimarea, martizarea individului. Iată morala scriitorului care, în disperarea cea mai adâncă, are tăria să-i scrie lui Romain Rolland: „este îndeajuns un om drept pentru ca Frumuseţea să existe".
Malraux propunea, în aceeaşi epocă, soluţia omului care dialoghează cu istoria şi o domină pe măsură ce transformă experienţa sa într-un fapt de conştiinţă. Venit din altă lume şi trecând prin altă aventură (mult mai profundă şi infinit mai tragică), Istrati vine cu soluţia, îi putem zice, angajării pasionate în neangajareapolitică. Aceasta înseamnă: omul este mai presus de orice sistem, omul este o fiinţă care suferă pc pămânc {iar creatorul lucid trebuie să fie, cu orice preţ, de partea lui), omul este făcut pentru libertate şi prietenie (valori supreme în etica istratiană) şi, când vede că toate acestea nu sunt posibile, omul trebuie să se retragă într-o singurătate mândră, inflexibilă şi provocatoare: „Sunt un om singur," vrea să spună: singur cu credinţa mea. „Idealismul eroic" (morala omului învins) reprezintă o altă variantă a moralei omului revoltat; morala omului care judecă revolta şi o împiedică să devină un sistem represiv. A nu adera la nimic înseamnă, în fapt, pentru Istrati, a nu adera la ceea cc mistifică spiritul pur al revoluţiei.
*
Cum au primit jurnaliştii şi scriitorii români morala omului învins şi pe apostolul ei contestat de o stângă europeană (varianta prosovieticâ) oarbă şi fanatică? Presa obedientă a
xvm
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XIX
răspândit numaidecât imaginea unui fost scriitor devenit informator al poliţiei... Când Istrati începe să publice în Cruciada românismului, acuzaţia că prozatorul „a trecut la extrema dreapta" n-a întârziat să vină. Dar, curios, adevăratele ziare de extremă dreaptă nu se grăbesc sâ-1 accepte, nici ele. pe Istrati-Prozatorul rămâne, astfel, până la sfârşit, între două câmpuri ideologice, două extrem'isme, două fanatîsme totalitare. E destinul lui... şi Panait Istrati şi-1.acceptă cu demnitate...
Totuşi, au existat semne de iubire pentru „fratele Panait". Acestea au venit de la scriitori. Sadoveanu îl revendică pe Istrati ca „fiu al acestui pământ". Alt prozator, Camil Petrescu, se arată interesat de „fenomenul Istrati" şi în trei articole scrise între 1930 şi 1935 (şi adunate în cartea Teze şi antiteze, 1936) îl analizează cu luciditate. Merită a fi citate aici câteva din ideile lui Cami! Petrescu pentru că autorul lor reprezintă o categorie importantă a intelighcnţei româneşti din această epocă, şi anume aceea care mizează nu pe valorile politice, ci pe valorile spiritului (noocraţia). Camil Petrescu recunoaşte, întâi, câteva lucruri: 1) Panait Istrati este un mare prozator-, 2) este un scriitor român „nu numai pentru că el însuşi se simte legat de pământul acesta cu atâta frenetică pasiune, dar şi pentru că în ce c mai bun, în acea proiundă îndurare omenească din scrisul lui, ne recunoaştem"; 3) Panait Istrati a fost de un nepreţuit folos propagandei româneşti, arătând străinătăţii că „există o energic creatoare de artă românească".
Să cităm şi opinia altui scriitor din generaţia tânără, Mircea Eliade. La moartea lui Panait Istrati publică în ziarul Vremea (25 august 1935) un nuc eseu (Destinul lui Panait Istrati) în care examinează cu simpatie şi luciditate destinul acestui „marc scriitor", ldeea lui este, ca şi acea a lui Camil Petrescu, că cine aderă la o atitudine politică militantă nu mai poate pretinde să rămână un spirit liber. Istrati ar fi făcut „greşeala" de a-şi mărturisi public erorile. De aici i se trage acuzaţia de renegat
şi aşa se explică valul de injurii răspândite de ziarele franceze de stânga sau tăcerea semnificativă pe care o arată, la dispariţia scriitorului, majoritatea ziarelor politice româneşti. Din această experienţă dureroasă, Eliade scoate o morală: „Mi se pare semnificativ destinul acesta al lui Istrati. Dacă el n-ar fi «aderat» -ca om şi ci scriitor ~ unui partid politic, poate opera i-ar fi fost mai împlinită şi viaţa mai puţin sfârtecată de inutile cruzimi. Singura şi marea armă a oricărui scriitor este independenta sa faţă de orice formaţie politică; este conştiinţa misiunii sale spirituale şi naţionale. Fără să ştie, şi copleşit de omul Istrati, scriitorul Istrati şi-a trădat întâi misiunea faţă de sine şi dc opera sa. Cealaltă «trădare» (care era o încercare de reîntoatcere la autonomie, la libertate, la critică), faţă de comunism, a fost mai puţin gravă. Istrati şi-a primit pedeapsa pentru cea dintâi. (Jn scriitor atât dc mare cum era el putea servi orice cauză ncin-tcgtându-se nici unei doctrine politice, nemilitând în nici un partid de luptă politică. Omul a biruit scriitorul. Istrati a uitat că cel mai mare bine pe care îl poţi face oamenilor nu-i poci pregăti decât singur şi în libertate. Destinul s-a răzbunat; destinul care nu îngăduie ca inteligenţa, geniul şi forţa creatoare a unui scriitor să se risipească in alte munci decât cele ale spiritului".
Ar merita un comentariu special ideca lui Eliade despre independenţa spiritului creator si „trădarea" (faţă de artă) a lui Panait Istrati. Nu este locul potrivit. Este, de altfel, o temă des abordată în epocă: tema creatorului care trebuie să rămână sau nu, în vreme de confruntări politice, în „turnul de fildeş" sau să se amestece în treburile cetăţii. Cum se vede din textul citat, Mircea Eliade este, acum (1935), împotriva integrării artistului într-o doctrină politică. Peste câţiva ani, va părăsi însă această poziţie şi, pc urmele profesorului sau, Nae loncscu, va manifesta simpatie pentru o grupare politică de extremă dreapta. De atunci, chiar si azi (după 70 de ani), va fi mereu judecat pentru
XX
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XXI
acest gest dc tinereţe fără a mai lua în considerare opera pe care a scris-o. Ca şi Panait Istrati, de altfel.
Să revenim însă la opera Iui Istrati şi la atitudinea scriitorilor români faţă dc ea. Cei mai refractari au fost, trebuie să spunem, criticii literari. Cu mici excepţii, ci n-au acceptat ideea că Panait Istrati aparţine literaturii române. E. Eovinescu nu-i menţionează numele în mica Istorie din 1937, iar G. Călinescu justifică eliminarea autorului Chirei Chiralina prin raţiuni lingvistice: „Cu toate că Panait Istrati a dat şi versiuni române ale operei sale franceze, el nu va fi niciodată scriitor român deoarece versiunilor le lipsesc spontaneitatea şi traductia aceea servilă a idiotismeior ce fac în franţuzeşte efect exotic. Şi, lucru care trebuie să dea de meditat emigranţilor, istoriile literare franceze îl ignorează şi ele".
Argumentul nu-i serios: povestirile în franceză a!e Iui Panait Istrati, transpuse de el sau de alţii în româneşte, sună bine, plac Ia lectură, la drept vorbind sunt excepţionale prin culoare şi mişcarea epică rapidă. Panait Istrati este un povestitor înnăscut, putem spune chiar un mare povestitor din ramura balcanică a prozei noastre, în linia unui romantism crepuscular şi liric. Dacă naraţiunile sale, fabuloase, nu sunt consemnate de istoriile literare franceze, nu-i un motiv să nu le revendicăm noi. Mai ales că Panait Istrati are şi o operă scrisa direct în limba română (după numărătoarea mea: zece volume)... Ea aşteaptă, ca şi opera franţuzească, să fie citită şi analizată estetic, independent dc „trădările" morale şi politice cc i se reproşează.
*
Naraţiunile lui Panait Istrati se pot împărţi, pentru a fi mai uşor identificate, în patru compartimente în funcţie de tipologic şi spaţiu de desfăşurare: 1) Ciclul dunărean-balcanic: Chim Chiralina, Moş Anghel, Codin, Ţaţa Mima, Neranţula, Ciulinii Bărăganului, în parte romanul Casa Thiiringer-având
ca punct de reper Brăila, centrul întregului spaţiu imaginar istra-. tian; 2) Ciclul prozei haiduceşti cu puncte de plecare în baladele româneşti şi în romanul popular românesc de la sfârşitul secolului al XlX-lea, dar şi în romanul istoric european, varianta romantică (W. Scott), roman ă these, cu o tipologic discutabilă şi scenarii epice foarte discutabile: Cosmă, Prezentarea haiducilor, Domniţa din Snagov; 3) Ciclul călătoriilor romaneşti sau, poate mai nimerit, sa-i spunem: ciclul prozei picareşLi: Pescuitorul de bureţi, în lumea Mediteranei (1-11), în parte Mihail..., având ca personaj central şi, totodată, narator pe Adrian Zografi, un vagabond cu imaginaţia aprinsă de lecturi, bolnav de libertate, umanitarist prin fire şi idealist prin convingere, sărac lipit pământului, apostol al prieteniei, dornic să cunoască lumea. Trăieşte, de aceea, într-o continuă febră a plecărilor şi a întoarcerilor. Spaţiul lui de manevră este: Brăila - Constanţa -Constantinopol, Pireu, Alexandria, Cairo, Port Said, Beirut, cu scurte escale Ia Bucureşti şi Napoli... Ţinta lui este India (n-o atinge) şi Paris... Proză de călătorie, erou picaresc în variantă balcanică, haimana simpatică, spirit justiţiar, marxizant... Note lirice, mare disponibilitate pentru reflecţia morală... în fine: 4) Proza confesivă (Trecut şi viitor, Spovedanie pentru învinşi, corespondenţa, epica publicistică), greu de separat de restul naraţiunilor isiratienc întrucât prozatorul, cum s-a putut constata, declară că nu scrie decât ceea cc a trăit şi nu acceptă literatura ca ficţiune pură. „Nu sunt în stare să imaginez -spune naratorul în romanul în lumea Mediteranei (I) - o poveste pe care n-am trăit-o măcar în linii generale [...]. îmi propun să însemn pur si simplu întâmplări din viaţa mea"...
Este numai una dintr-o mie de alte propoziţii care sugerează faptul că Panait Istrati scrie o proză autobiografică fără să se ascundă de ochii iscoditori ai cititorului. Dimpotrivă, introduce datele biografice în naraţiune (fiul unei servitoare, Joiţa, şi al unui grec cefalonit, dispărut de timpuriu, iar el - naratorul/
XXII
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XXIII
autorul - nu-i decât un vântură-lumc, fascinat dc lume şi totdeauna învins...) şi nu ezită sâ-şi dezvolte ideile despre viată, iubire, prietenie, justiţie socială în discursul epic ctc. Dacă facem o comparaţie între cronologia vieţii sale, dată dc cl însuşi în scrisoarea către Romain Rolland (22 martie 1923), citată mai înainte, şi scenariile epice din cărţi observăm că, în mare parte, ele coincid... Panait Istrati a călătorit, într-adevăr, ca şi eroul său la Cairo şi Alexandria, a fost zugrav în Liban şi a tras mâţa de coadă, ca să-i folosim limbajul, prin tot Orientul Mijlociu şi, în genere, spre deosebire de mai toţi .scriitori români, naturi sedentare, el a vânturat lumea şi a încercat zeci de profesiuni... Aceasta nu înseamnă, avertizez încă o dată pe cititorul meu, că proza lui Istrati reproduce biografia lui... Numai punctul de plecare este autobiografic, restul - cum am precizat deja -este opera imaginaţiei sale epice, eu adevărat remarcabile...
Revenind Ia cele patru compartimente ale literaturii istra-ticue: împărţirea este aproximativă şi, deci, discutabilă. Trecerea de la o categorie la alta este, de multe ori, insesizabilă, iar câteva note sunt comune: realismul picaresc, de pildă, de care vorbeşte Romain Rolland, substratul confesiv, autobiografic, limbajul colorat (împănat, în redactarea franceză, de „românisme"), bucuria dizertaţiei pe teme generale şi chiar o aglomerare - inestetică - dc discursuri în naraţiune, în fine, accentul pus pe culoarea locală, fabulos, elemente care au plăcut mult francezilor... Toate acestea sunt, repet, generale în literatura lui Panait Istrati. Diferenţele sunt de accent, de tipologie şi de spaţiul de desfăşurare...
Există, evident, şi o diferenţă estetică între aceste naraţiuni scrise, toate, de un prozator care vedea lumea ca un spectacol măreţ şi, totodată, infernal. Un prozator care nu j-a citit pe Halzac şi pe Flaubert sau, de i-a citit, nu i-a urmat. I-a citit, în
schimb, pe Maxim Corla şi pe Jack London, pe Romain Rolland şi, îndemnat dc acesta din urmă, şi-a notat, fără mari griji estetice, amintirile, întâmplările din viaţa sa, imptesiile... Când a vrut sa construiască un roman mai complex în care să urmărească în chip obiectiv creşterea şi căderea unei case (adică o familie, un univers uman concentrat - simbol al unei lumi mai vaste) n-a prea reuşit {Casa Thiiringer). în fine, când părăseşte povestirea şi începe să vorbească despre ideile sale sociale şi morale, nu reuşeşte deloc... Şi acest fapt se întâmplă, destul de des, în naraţiunile din ciclul a! II-lca si al III-lea... Trebuie să nu pierdem din vedere faptul că, o bună parte dintre ele, au fost scrise direct în franţuzeşte, într-o limbă abia învăţată, cu multe ezitări. Rolland care citeşte manuscrisele trimise de febrilul fotografii corectează, îi explică de cc „fois" nu-i bine folosit, în fine, adevărul este că Panait Istrati face un efort extraordinar pentru a stăpâni o limbă dificilă, rigidă, cu multe reguli şi foarte multe excepţii, o limbă despre care un alt român (Cioran) zice că-i „o limbă de cadavre". Ceea cc nu 1-a împiedicat să devină unul dintre marii creatori francezi. Istrati arc altă instrucţie şi a început să scrie în cu totul alte circumstanţe. Corectat, sfătuit, ajutat dc alţii, până la urmă a reuşit sase impună. „Naşul" său (Rolland) 1-a introdus la revista Europe, apoi la Editions Riedcr şi, după ce Kyra Kiralina, OncleAnghel, Les Ha'idoucs, Codine, Nerrantsoula, Les Chardons du Bărăgan (acesta la Editions Grasset) au fost tipărite, numele lui Istrati devine cunoscut. Când nu găseşte un corespondent convenabil în limba franceză, Istrati lasă în text tetmetii specific româneşti: „oka", „căciula", „potera", „venetic", „pridvor", „cadânas", „soba, „coliba", „markftans", „joupenitza", „terciu", „tzuica", „vadra", „ciorba", „ursitele" etc. care nu împiedică înţelegerea textului. Dimpotrivă, spun comentatorii săi francezi, acest limbaj dă farmec discursului epic.
XXIV
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XXV
In româneşte, cărţile traduse sau scrise direct de autor sună bine; se simte numaidecât că prozatorul are simţul limbii şi are - acest fapt mi se pare esenţial - capacitatea de a înfăţişa scene colective (târgul provincial, reuniunile dc familie, mişcarea grupurilor sociale), un spaţiu specific: balta, „vărsătura Şiretului", mediul brăilean, Comorofca, Baldovineşti — mahalale prăpădite, sate uitate de Dumnezeu, spaţii, totuşi, fabuloase pentru că aici trăiesc suflete mari şi, în vecinătate, o natură fascinantă, imprevizibilă, uneori devastatoare... Panait Istrati are un talent excepţional dc a reproduce acest mediu pestriţ sau, cum ziceau cei vechi, are ochi dc pictor, prinde uşor marile aglomerări, pitorescul în mediul sordid, frumuseţea şi puritatea unor indivizi care trăiesc, nu ca eroii lui Sadovcanu în paradisul naturii, departe de răutăţile şi urâciunile istorici, ci chiar în inima mizeriei şi a deznădejdii.
*
Cbira Chiralina este o povestire orientală, aşa cum vor fi toate scrierile din acest ciclu, ajunsă târziu în Franţa, după Gide şi Prousi, când exotismul şi pasiunile romantice nu mai erau la modă. Naraţiunea totuşi plăcu şi place şi azi la lectură, nu numai prin pitorescul el (calitate recunoscută dc toţi comentatorii lui Panait Istrati), cât prin ineditul tipologiei şi al situaţiilor. Stavru, „un pervertit" (pederastru), povesteşte copilăria lui şi a surorii sale, Chira. Ca toţi eroii lui Istrati, el are „poftă de a istorisi" şi, ca să poată istorisi, are nevoie de câteva elemente: un public receptiv, un mediu favorabil şi un număr de stimulente preliminarii. La Sadovcanu mediul este hanul, publicul este format diti cei care fac popas în drumurile lor la hanul primitor, iar stimulentul povestirii este totdeauna vinul, în Chira Chiralina elementul energizam este cafeaua, iar spaţiul ei securizant este „iarba moale a tufişului"... Stavru aprinde întâi focul şi, când jăraticul este gata, scoate din căruţă cafeaua
si ibricul pentru a pregăti băutura aromată şi stimulativă. Toarnă, apoi, lichidul aromatic în trei filigeane, se aşează turceşte şi, după ce se lasă rugat (rugămintea intră în protocolul oriental), începe sâ-şi istorisească viaţa... Naratorul este, aici, altcineva decât naratorul obişnuit al cărţilor lui Istrati (Adrian Zografi, alterego al autorului). Stavru este, totodată, şi personaj al povestirii care, după informaţiile pe care le dă, se întâmplă pe la mijlocul secolului al XlX-lea (cam în preajma Războiului Crimeii). Povestea, în sine, e plină de culoare şi de fapte năpraz-nice într-o lume în care neamurile se amestecă şi moravurile sunt crude. Chira are, în ascendenţa ei, trei rase: turcă, rusă şi greacă, altoite, toate, pe o tulpină românească. Familia e despărţită şi vrăjmaşă: tatăl şi fiul cel marc, dc meserie căruţaşi, locuiesc în cartierul Karakioi, mama, femeie încă tânără, stă cu Stavru şi Chira în Cetăţuie. Chita are 15 ani şi petrece, îmbrăcată în mătăsuri, alături de mama ei cu „musafirii" veseli şi curtenitori, în timp ce Stavru, băiat nevolnic, stă de pază. Rolul lui este să anunţe sosirea tatălui şi a fratelui, amândoi crânceni şi răzbunători, decişi să pedepsească „paciaurile"... Stavru e îndrăgostit de sora Chira, e gelos pe curtezani, o pândeşte peste tot, îi sărută hainele şi, pentru a se răzbuna, dă false alarme. „Musafirii" sar pc fereastră, „paciaurile" intră în panica.
Mama are filosofia ci, foarte simplă, bazată pc ideca că orice fericire are partea ei tristă şi că viaţa trebuie dedicată plăcerilor. Nu munceşte, nu intră în bucătărie niciodată, îşi unge trupul cu elixir de smirnă, fumează, îşi face siesta, se roagă lui Dumnezeu convinsă că Dumnezeu o înţelege şi o acceptă aşa cum este. Tatăl ei este turc şi doi fraţi fac contrabandă. Măritată cu forţa cu un om pc care îl urăşte, naşte trei copii şi, fugind de omul aprig, încearcă să trăiască „după pofta inimii uşoare", cum ar zice alt personaj petrecăreţ şi balcanic din literatura română. Petrece, dar răzbunarea o ajunge într-o seară, când bărbatul şi fiul cel mare sosesc şi-i schilodesc în bătaie pe cei din
XXVI
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XXVII
Cctâţuie. Mama şi Chira sunt sechestrate, Stavru, pe numele lui adevărat Dragomir, este dus în celălalt cartier şi pus să muncească sub strictă supraveghere. Când reuşesc să scape, mama se desparte de copiii ei cu acest discurs care anunţă deja temele prozatorului: „Copiii mei... La multe m-aşteptam din partea tatălui vostru, dar nu mi-aş fi închipuit vreodată c-o să mă sluţească în halul acesta, fără să mă omoare pc loc. Trebuie să ştiţi că ochiul stâng îmi c aproape ieşit din orbită. Pentru mine, asta-i mai rău decât moartea. Dumnezeu m-a făcut pentru plăcerile trupului, aşa cum pe cârtiţă a făcut-o să trăiască departe dc lumina soarelui. Şi, cum dihaniei acesteia nu-i lipseşte nimic ca să poată trăi pe sub pământ, tot aşa şi cu aveam tot ce-mi trebuia ca să mă bucur dc plăcerile vieţii. M-am jurat să mă omor, dacă cumva puterea omenească m-ar sili să trăiesc o altă viaţă decât aceea pe care cu o simt clocotind în sângele meu. Azi a sosit vremea să mă gândesc Ia jurământul acela. De aceea vă las... Mă duc să mă îngrijesc, departe. Dacă mi-oi scăpa ochiul şi voi izbuti să-mi tămăduiesc urmele rănilor, voi trăi şi mă veţi revedea. Dacă îmi pierd ochiul, nu ne vom mai regăsi niciodată. Şi, acum, iată ce mai am de adăugat: tu, Chira, dacă - după cum bănuiesc - nu ţi-e dat să trăieşti în acea curăţenie care vine de la Dumnezeu şi aduce mulţumire, să nu fii o cinstită făţarnică, să nu faci pe virtuoasa. Nu-ţi bate joc dc Dumnezeu, ci fii ceea ce te-a lăsat el: trăieşte-ţi viaţa aşa cum o simţi, fii chiar o destrăbălată, dar o destrăbălată de inimă!"
Intriga este, în continuare, complicată, cu momente de suspans şi mici reflecţii morale. Fugarii trec prin alte încercări, apar fraţii mamei (unul dintre ei se cheamă Cosma) şi, în cele din urmă, Chira şi Stavru sunt ademeniţi dc un arab bogat, Nazim Efendi, şi duşi la Constantinopol. Chira este băgată într-un harem, iar fratele ei este pervertit dc noul satrap... Ce-i extraordinar în această dramă de moravuri balcanice? Ineditul moravurilor, desigur, şi originalitatea tipologiei. Naraţiunea are o temă morală (cruzimea relaţiilor în familie, victimizarea
femeii) şi, în marginea ei, Panait Istrati creează o atmosferă şi, în spaţiul ci, un număr de personaje memorabile. Ele n-au aproape deloc ceea ce cultivă proza modernă, adică „psihologie", complexitate interioară. Sunt, în sens larg, nişte destine care trec printr-un număr dc întâmplări şi apoi dispar în râul unei vieţi anonime. Personajul memorabil este, aici, mama, nu Chira. Fiica este o copie a mamei, victimă predestinată, jucăria unei lumi eu moravuri sălbatice. Mama este aceea care, pentru a se răzbuna pe soartă, alege să fie „o destrăbălată de inimă" şi îşi educă fiica, dacă de educaţie poate fi vorba aici, în acelaşi sens. Chira este tânăra cadână voluntară şi, în acelaşi timp, vulnerabilă. Ea vrea moartea tatălui tiran („am să-mi înmoi mâinile în sângele lui şi am să mă spăl cu el pe faţă") şi sărută patetic arma care-1 va ucide! Este mândră şi ispititoare, îi place să stea în faţa oglinzii ceasuri întregi, se teme de sărăcie şi visează, ca toţi eroii lui Istrati, să fie liberă şi să petreacă. A fi liber şi a petrece înseamnă, înainte de orice, a fugi în lume. Visul Chirci Chiralina se încheie, cum s-a putut constata, într-un harem. Figura ei este enigmatică în naraţiunea Iui Istrati. O floare crescută într-o mlaştină, o tânără păcătoasă cu suflet mare.
Cc surprinde în această primă povestire cu multe elemente exotice este ritmul potrivit al relatării. Istrati este, într-adevăr, un bun povestitor, calitate ce i-a fost recunoscută de toţi. In jurul istoriei centrale, el adună toate acele amănunte care, împreună, constituie ceea ce se cheamă culoarea locală. Ea nu-i, totuşi, excesivă şi, deci, nu parazitează în naraţiune. „Culoarea locală" fiind prea abundentă şi cu multe abateri dc Ia morala comună (detalii de viaţă mai crude, cum ar fi homosexualitatea sau orgiile colective) a scandalizat o parte a criticii româneşti. Iorga protestează, de pildă, împotriva „scârbărhlor de bordel levantin" şi nu acceptă ca o veche baladă românească să fie în aşa fel înjosită: „Ceea ce se povesteşte supt această firmă de baladă străveche nu poate constitui însă memoriile unui om care
XXVIII
1NTRODUCRRH
1NTRODUCKRH
XXIX
câtuşi dc puţin are respectul fiinţei omeneşti. Un tată asasin, care rupe în bătăi şi desfigurează o mamă deprinsă a primi noaptea fel de fel de oaspeţi, o soră de aceeaşi calitate, un unchi care practică pederastia, nu, toate aceste orori nu le poate grămădi soarta asupra aceluiaşi grup uman, şi nu s-a găsi pe lume cineva care să se coboare aşa de jos încât să prezinte o astfel de istorie familială". (Ramuri, 15 iulie-1 august 1924). Tudor Vianu este mai receptiv şi laudă (în Viaţa românească, tir. 10, 1924) lipsa de artificii în stilul lui Istrati, „spontaneitatea incorigibilă a naturii [personajelor]", „senzualitatea lor naivă, lipsită de orice perversitate". Tânărul critic descoperă chiar graţie şi seninătate în comportamentul eroilor din Chira Chiralina. Remarcă surprinzătoare. G. Ibrăileanu laudă „naturalul" operei, „impresia de adevăr" şi subliniază accentul tragic al povestirii. Primire, iu genere, bună.
Moş Anghel aduce în prim-plan figura unui Iov dc Baldovineşti, mărunt cârciumar în luptă cu fatalităţile. Apare, aici, ca martor şi personaj, Adrian, fiul Joiţei, spălătoreasă sfântă pc care Panait Istrati o evocă în toate scrierile sale. Adrian este, nu mai încape vorbă, martorul predilect, întruchiparea literară a prozatorului care, cum s-a putut constata mai înainte, îşi transpune biografia în operă. Cu ficţiunea de rigoare, bineînţeles. Naratorul este în Moş Anghel cineva, nenumit. Istoria este relatată la persoana a treia, ca în proza obiectivă, şi începe cu prezentarea spaţiului de desfăşurare (Baldovineşti, loc de refugiu al oamenilor sărmani!). Este, mai întâi, o istorie de familie: Joiţa, mama divină, este sora Iui Dumitru şi Anghel, învrăjbiri de mult timp... Este ziua învierii şi buna Joiţa, văduvă, spălătoreasă cu ziua, mama lui Adrian (acesta are deja 18 ani şt tocmai s-a întors la Baldovineşti) vrea sâ-i împace, sub semnul lui Hristos, pe fraţii rebeli. Mesagerul reconcilierii este tânărul Adrian. Prilej ca povestirea propriu-zisâ să înceapă şi biografia personajului central (Moş Anghel) să fie reconstituită...
Biografia, repet, a unui Iov care este pus la încercare, nu dc Dumnezeu la îndemnul diavolului, ci dc obscura şi imprevizibila soartă. Copil sărac, intră, la 9 ani, la stăpân, slujeşte cinstit zece ani, apoi se întoarce la Baldovineşti, îşi ridică o casă frumoasă şi, îndrăgostit de fata cea mai frumoasă şi săracă din sat, se căsătoreşte. Este greşeala lui capitală. Fata este proastă şi leneşă, începutul decăderii tânărului vrednic şi cinstit, suflet bun, pasionat de ceva ce intră în contradicţie (aşa se întâmplă mereu în proza lui Istrati!) cu moravurile mediului. Prosperitatea economică a lui Anghel stârneşte invidie şi, într-o zi, cineva îi dă foc la casă. Cârciumarul (Anghel îşi deschisese între timp o cârciumă) simte a doua lovitură a destinului, dar nu-i încă doborât. Are trei copiii şi se mândreşte cu ci. Intervine însă din nou fatalitatea: două fete se îneacă în Dunăre, şi Anghel are încă tăria să scuipe în faţă „mizerabila soartă". Mai are un băiat -speranţa sa - şi băiatul îmbrăţişează cariera militară. După o vreme, tatăl primeşte o telegramă prin care este înştiinţat că fiul. Alexandru, a avut un accident şi a murit... Este o lovitură mortală pentru Moş Anghel. Nu se omoară, dar se apucă să bea şi, astfel, îşi pregăteşte statornic şi minuţios moartea... Autorul intervine direct în povestire avertizându-ne: „procesul de descompunere a acestui om, tată afectuos, bun cetăţean, credincios, este cea mai tristă dintre tragediile pc care autorul acestor rânduri le-a cunoscut"...
Istoria lui Iov din Baldovineşti nu se opreşte aici. Istrati studiază, în stilul lui (stil direct, stil - i-aş zice - impresionabil, cu o neascunsâ afecţiune pentru personaj!), o moarte lentă, acceptată, anunţată. Răul acestui mărunt Iov nu vine prin astu-ţia diavolului, dc la Dumnezeu, vine dc la destin. Iov nu suferă pentru a-şî proba credinţa, suferă fără şansă, îşi asumă suferinţa si, am zice, o gestionează: se închide în cârciumă, serveşte doar pe unii clienţi, îi refuză pe alţii, se ceartă cu fratele Dumitru din pricina unei ridicole moşteniri şi, în tot acest timp, bea ţuică, încet şi temeinic. O sinucidere lentă.
XXX
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XXXI
Paranteza istorică se închide şi acţiunea revine în prezent: vizita lui Adrian şi încercarea de împăcare. Participă la ea şi un preot, vărul Ştefan, care aduce vorba de Iov (cel din Biblie) şi de credinţa lui neclintită. Este calea bună a mântuirii. Iov din Baldovineşti nu-i însă de acord. El nu mai crede în bunătatea lui Dumnezeu carc-i răpeşte unui tată copiii pentru a-i încerca credinţa... Năpăstuitul de soartă Anghel nu mai acceptă raţiunea divină şi nici adevărul vieţii. Nu mai crede, la drept vorbind, în nimic. Omul este o jucărie în mâinile hazardului: „Ceea ce ştiu este că trăim, suferim şi murim prosteşte fără să ştim pentru ce, nici cum. Ştiu de asemenea că greşeala noastră cea mai mare este de a dori prea mult fericirea în timp ce viaţa rămâne indiferentă la dorinţele noastre; dacă suntem fericiţi, acest fapt este din întâmplare; dacă suntem nefericiţi, este tot din întâmplare". Un discurs al dezamăgirii şi al resemnării. O morală pe care Moş Anghel n-o justifică intelectuali ceste pentru că nu are mijloacele necesare, o morală pe care o trăieşte cu un fel de dăruire totală a fiinţei. O dăruire care-1 duce la pierzanie şi, la capătul ei, se află moartea. El crede că răul există în lume încă de la începutul creaţiei divine, diavolul a fost de faţă şi şi-a vârât coada când Dumnezeu a creat omul. „Omul este un animal trist", spune el... Şi, ca remediu, Iov cere lui Adrian, fiul său spiritual, să-şi dedice sufletul „au culte de l'esprit qui est notre scul appui dans la detresse". Anghel este pc pragul morţii, au trecut deja şapte ani dc când cl s-a decis să-şi pună capăt vieţii, trăieşte numai cu ţuîcâ, trupul lui a putrezit de când nu s-a mişcat din pal, mintea i-a rămas însă trează şi sufletul lui se deschide spre o lume pe care n-o înţelege bine. Sau o înţelege ca o sumă de fatalităţi, „o nebunie a pasiunilor", creaţia — zice el - „unui Dumnezeu nebun care a creat trupul [omului] pentru plăcerea de a-1 chinui"...
Moş Anghel este, ca naraţiune, mai complexă şi mai bine construită decât Chira Chiralina şi decât alte povestiri de
început (în fapt, capodoperele lui Panait Istrati). Prozatorul înfăţişează un mediu pe care îl cunoaşte bine şi vorbeşte despre un număr de destine existenţiale pe care stie să le pună în pagină. Anghel este, ca personaj, memorabil, amestec de bunătate, mândrie şi disperare. El vrea să se răzbune, prin autodistrugere, pe o soartă pe care o găseşte nedreaptă şi absurdă, şi pe un Dumnezeu care a creat strâmb lumea. Iov din Baldovineşti este, în fond, un moralist care se pedepseşte pe sine pentru că soarta 1-a pedepsit în chip absurd...
Din aceeaşi scrie tematică şi tipologică face parte şi Codi?i, redactat deja la începutul anului 1923, cum reiese dintr-o scrisoare a lui Romain Rolland (22 februarie 1923). Ceea cc-i place prozatorului francez este mediul şi atmosfera, mai puţin stilul „beaucoup plus fautif que dans lc premier volume". Şi un prim reproş amical sub forma unei întrebări: „Ne jargonnez-vous pas un peu trop roumano-francais avec l'ami lonesco?". Lui Rolland, om, altfel, de gust şi spirit scrupulos (dovadă erorile dc limbaj pe care i le îndreaptă în manuscris!), îi plac, în continuare, Kira şi Moş Anghel. Şi vede în Panait Istrati - discipolul său - un povestitor înnăscut: „Grand - conteur d'Orient - et j'cstimc ce don au-dessus de tout-autre, en art"... Remarca este corectă, deşi ea nu se poate răsfrânge asupra întregii literaturi a lui Istrati, care, de altfel, se arată puţin iritat de această formulă. Are şi nu are de ce. Are pentru că el a încercat să iasă din mediul şi stilul din 0 mie şi una de nopţi şi a reuşit în destul de multe scrieri.
Revenim la Codin şi la ideea lui Romain Rolland că personajul central se apropie într-o oarecare măsură „dc certaine familie de type Balzac", în timp cc Kira este absolut nouă pentru occidentali... Poate, dar această dimensiune nu poate influenţa judecata estetică. Apropierea de Balzac? Este greu de perceput. Codin, rău croit fiziceşte, rnalaimeâ'm pricina înfăţişării sale şi a păcatelor sale (a omorât pe cel care-1 înşelase), este dornic ca şi personajele dinainte de afecţiune. Sufletul lui
XXXI]
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XXXIII
este deschis, voinţa lui de justiţie este mare, trădarea în iubire si prietenie îi pare o crimă. Are un prieten, Alexc, „de o frumuseţe searbădă" - nc spune nararorul (Adrian) - şi are, în Comorofca, o femeie pe care o iubeşte, Irina, care nu-i uşă de biserică. „Cotoiul", un fante de mahala, dă'roată Irinei şi, avertizat, Codin îi aplică o sancţiune dură: îl sileşte să se dezbrace şi, când fu în pielea goală, îi atârnă un pepene verde de organele genitale şi-1 plimbă prin piaţa publică.
Adrian este fascinat de acest ocnaş cu inima bună şi se face frate de cruce cu el. Aceasta înseamnă devotament total, un ritual sălbatic (gustarea sângelui), jurământul că trădarea de prieten se pedepseşte cu moartea ctc. Manifestarea dc iubire şi frăţietate a lui Codin este zgomotoasă şi patetică: „Dumnezeule atotputernic! tună el, deschizând braţele. Tot face să fii om, chiar când ai un bot de maimuţă, dacă poţi să te faci iubit într-atât dc un copil [...]. Bea, frate, şi inimioara ta va şti ce este iubirea unui ocnaş - după cum a mea va duce cu ca în groapă iubirea unui copil". Biografia lui Codin este aceea a unui Caliban însetat dc prietenie şi iubire. Si care, din cauza înfăţişării sale, este înşelat. Tănasc, primul frate dc cruce, gelos pe voinicia lui, îl atacă într-o noapte cu trei ticăloşi şi Codin, apă-rându-se, îl omoară. E achitat dc justiţie. Doi ani mai târziu, prinde un individ în patul femeii pe cate o iubeşte şi-1 ucide. Este băgat la ocnă. Când scapă, o ia de la capăt. Alcxe, prietenul de inimă şi fratele de cruce, îl trădează şi, descoperind infamia, Codin pregăteşte o răzbunare grea. „Nu exista iubire frăţească pe pământ" - strigă el mizantrop, şi vrea să strice legământul cu Adrian. Nu-1 strică şi, după ce-1 pedepseşte pe trădător, fuge în baltă. Când reapare în casa lui Adrian îi ţine acest discurs tipic istratian: „înainte dc a mă preda judecătorii oamenilor, mi-am zis... că poate... mai am încă dreptul pe pământ să strâng mâna unui copil, unui frate!... Dă-mi mânuţa ta, Adriene... lasă-mă să simt căldura sângelui tău!... Ah, sângele ăsta!... Picătura de sânge pe care am băut-o în noaptea când am vânat
în baltă - ţi-aduci aminte? N-a slujit la nimic... Ea n-a putut nimici veninul pe care l-am primit în vinele mele de la năpârca asta!... Te rog, Adriene, să te gândeşti totdeauna cu milă la bietul Codin. Căci, deşi viaţa mi-a fost ticăloasă, să ştii că totdeauna am căutat să fac binele... Dar n-am întâlnit decât răutate!"... Vrea să meargă la Sfântul Munte, să se călugărească, însă neliniştile luî sunt curmate, în chip bestial, de mama Anastasia care-1 opăreşte, în timp ce doarme, cu două kilograme dc ulei clocotit... '
Drama lui Codin, „omul cu bot de maimuţă", urât dc părinţi, trădat de prieteni şi de femeile iubite, ocnaşul cu inima bună, este bine proporţionala, cu o bună aşezare, în tablou, a momentelor epice capitale. Desenul cuprinde balta Dunării (excelente prezentări panoramice), scene din viaţa unei aşezări mizerabile (Comorofca), amănunte din timpul holerci, în fine, în naraţiune există şi o cronică a vieţii cotidiene: chefurile cu lăutari de la cârciuma văduvei Anghelina, bătaia dintre cei din Comorofca şi adversarii din Atârnaţi, „împărţirea sacilor" în port şi intervenţia, în toate aceste situaţii, a justiţiarului Codin... Credinţa lui este că răul cel mai mare în lume este nedreptatea. Binele şi bunătatea nu-1 ajută pe om să-şi schimbe condiţia...
Apar pe această pânză încărcată de fapte zguduitoare şi alte personaje, deja cunoscute din naraţiunile anrerioare: Moş Anghel, fratele său Dumitru, mama Joiţa, Adrian - naratorul, bineînţeles, care nu se impune însă ca personaj. El este martorul şi, cum am precizat, naratorul acestor întâmplări... De reţinut replica mamei Joiţa, văduva care-şi divinizează fiul: „Fiecare naţie se roagă lui Dumnezeu în felul ei, dar toate îl batjocoresc la fel".
în prelungirea Chirei Chiralina, Panait Istrati a creat o tipologie a feminităţii balcano-dunărcne, ieşită din amestecul raselor, civilizaţiilor, moravurilor din această parte de lume. O
xxxrv
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XXXV
tipologie care se reţine. Proza românească a impus, cum se ştie, tipul femeii virile (Chiajna, Vidra) şi, în concurenţă, tipul fe-meii-victimă a brutalităţii bărbatului şi a mentalităţilor răsăritene. Istrati aduce o variantă la această schemă, prezentând femei voluntare şi, în acelaşi timp, copleşite debunătate şi iubire. Ele vor să scape de condiţia lor de victime. Nu reuşesc, totdeauna, dar aceasta este altă problemă. în umanitatea de margine din Brăila, Comorofca şi Baldovineşti cresc, lângă bărbaţi care nu respectă convenţiile sociale, fete rebele care se luptă pentru iubirea lor şi nu se supun voinţei părinţilor şi mentalităţii comune. Ncranţula, „sacagiţa", este una dintre ele. Fată de pripas pe Uliţa Ovreiască din Brăila, ea cară apă cu cobi-liţa şi îşi împarte iubirea între Marco şi Epaminonda. Nimeni nu ştie de unde vine, biografia i-o aflăm de-abia la sfârşit. Refrenul ei favorit este „Neranţula fundoti / Neranţula fundoti" care spune ceva despre „un mic portocal amar"... Adolescenta băie-ţoasă, imprevizibilă arată atracţie când spre Marco, când spre Epaminonda, îi provoacă, îi înveninează, apoi îi uneşte într-o prietenie plină de suspiciuni. Ea participă la jocurile băieţilor, iese cu Marco cu zmeul „la-ncurcare" împotriva lui Miu, celebru în cartierul lui, şi-1 apără când este atacat...
Adversitatea dintre uliţe este marc în „Brăila paciaură". Neranţula are un accident şi dispare. Marco şi Epaminonda o găsesc, după oarecare vreme, într-un bordel din „Şanţ", cartier rău famat. Aici află câte ceva din viaţa ei misterioasă: fusese crescută dc o mamă rea, Adela, fiica unor evrei bogaţi, iubeaţă şi iraţională, încurcată cu un grec care are familia în altă parte. Grecul o părăseşte şi, în disperare. Adela se converteşte la ortodoxie. Inutil, grecul nu-şi schimbă gândurile, iar când revine pentru o noapte, femeia aprinsă de patimă şi tulburată de alcool pregăteşte o moarte (prin asfixiere) colectivă. Orfana pleacă în lume şi, după experienţa ei de „sacagiţa", eşuează în bordel. Nu-i singură, este însoţită de un tânăr schilod, Aurel, pe care-1
iubeşte ca pc un frate. Filosofia ei de viaţa (toate personajele lui Istrati, indiferent de gradul lor de cultură, au o filosofie de existenţă, chiar dacă n-o pun în concepte şi n-o trag într-o morală explicită!) este să-ţi trăieşti până la capăt suferinţa şi bucuria şi să dai ceva din tine celorlalţi. Filosofia „umanitarismului" istra-tian şi, în bună parte, aceea a lui Romain Rolland. Necunos-când variantele umanitarismului european, Neranţula exprimă cu vorbele ei filosofia trăirii libere şi a dăruirii totale. E raţiunea pentru care ea poartă după sine pe paraliticul Aurel: KSă dai, să dai, iată marea fericire a vieţii. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru Ia vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile... Să-ţi trăieşti avânturile, să-ţi trăieşti durerea... Să înhaţi raza de bucurie care fuge, să-ţi arăţi dinţii frumoşi în râsul pe care nişte ochi umezi ţi-1 cerşesc, şi apoi, apoi să plângi nebuneşte, din toată inima sătulă de bucurie! Să plângi, un timp... Şi apoi, să râzi."
Epaminonda, prietenul grec, nu suportă prostituarea Neranţulei şi, într-un acces de gelozie dementă, o înjunghie. La proces, femeia sărută în faţa judecătorilor mâinile ferecate ale atentatorului, strigând dostoievskian: „lartă-mă... Nu ştiam că mă iubeşti atât de tare". La rugămintea Neranţulei, Marco îl duce pc Aurel în Egipt şi în alte locuri, purtându-1 pe umeri ca Sfântul Cristofor pe copilul Iisus. El binecuvântează haimanalele şi femeile care-şi dăruiesc trupul pentru a trăi şi, în genere, binecuvântează bunătatea umană, căci ea este forţa creatoare a vierii. Marco — naratorul - nu face, evident, decât să exprime punctul de vedere al autorului. Discursurile lui împânzesc naraţiunea, nu totdeauna în chip fericit pentru fluiditatea şi substanţa epică a textului. Iată exaltarea lui în faţa generozităţii celor care sunt nedreptăţiţi în lume: „Fii binecuvântată, femeie anonimă, care ştii să te oferi pe nimic; pentru un râs cinstit care ţi-a plăcut; pentru o vorbă bună care ţi-a mers la inimă; pentru o privire înflăcărată care ţi-a pârjolit ochii!... Fiţi binecuvântate, voi, haimanale din Alexandria şi Cairo,
XXXVI
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XXXVII
drăgăstoase, fără mofturi, care aţi trecut peste infirmitatea unui tânăr cu inima zdrobită de una din voi şi pe care l-aţi adăpat cu acea bucurie cristalină, în veci nesperată!... Fiţi binecuvântate, femei care nu cereţi nimic, femei care daţi totul, fără încetare! Şi Domnul să vă deschidă, în altă viaţă,.porţile raiului şi să vă aşeze frumos la dreapta sa, pentru că nu cunosc nimic care să vă întreacă în generozitate!"
în altă parte Marco vorbeşte, în aceiaşi termeni plini de fervoare, despre prietenie, despre fericire şi „amanţii-prieteni", dc „geniu excesiv al înţelesurilor" şi de „patima" de care suferă acest geniu... Cc este acest geniu nu este prea clar. Nici patima lui. Mai explicit. Marco laudă în numele autorului pe Aurel, paraliticul, care jertfeşte dragostea pentru Neranţula în numele prieteniei frăţeşti şi pc Neranţula pentru sufletul ei mare şi inima ei bună. Mai puţin umanitarist, cu sângele mai aprins, Epaminonda vrea s-o păstreze pe Neranţula numai pentru el şi, după un timp, fuge cu ca în lume. Marco îi descoperă, după un număr de ani, la Constantinopol: Neranţula îşi practică meseria ei, iar Epaminonda, nebun, o păzeşte. Ca să n-o mai piardă, se aruncă împreună cu ca în Bosfor şi dispar pentru totdeauna. O istorie care place mai ales prin figura Neranţulei, amestec misterios de pasionalitate neînfrânată; frumoasă neruşinare şi bunărate creştină. Ea este păcătoasa din Biblie care, prin puterea de dăruire, se izbăveşte pe sine şi izbăveşte pe cei care o condamnă...
Din acelaşi aluat şi cu mai puţine rase în sânge este Minca din Vărsătura Şiretului, aproape de balta pe care Panait Istrati a descris-o în repetate rânduri în culori miraculoase. Numai Sadovcanu şi, mai târziu, Fânuş Neagu, au mai mitizat în acest fel tărâmul apelor, peştilor şi trestiei, animat de „pătimaşe zvârcoliri" umane... Romanul Ţaţa Minca (1931) începe, balzacian, cu o descriere amănunţită a Luncii Şiretului şi câteva consideraţii sociologice despre preocupările oamenilor care
locuiesc sub ameninţarea apelor. Note, în genere, bine întocmite. Distonează doar, aici şi în capitolele următoare, parantezele reflexive ale naratorului, patetice şi fără obiect precis: „Dar omul e mai tare ca pământul şi ca pustietatea; el vine de mai departe şi de mai sus... şi are amintirea acelei veşnicii"... etc. Ele sunt fără rost în roman. Subiectul proprtu-zis nu este prea complicat: Minca, fata lui Alexe Vădoi, iubeşte puternic şi iremediabil pe Mincu, flăcău mândru şi cu spiritul liber, fiul lui Moş Andrei Ortopan, fost popă, mare crai în tinereţe, acum înţelept şi singuratic, retras în sălbăticia frumoasă a bălţii, la Japşa Roşie. Vădoi vrea s-o mărite pe Minca, din raţiuni de bună stare, cu Sima Caramfil, cârciumar şi negustor de grâne din Brăila, văduv şi urât... Minca, fire tare, din rasa femeilor istraticne, nu vrea şi „se greşeşte" cu Mincu, fapt ce provoacă mari tulburări în familie. Când fuge cu Mincu în baltă, la Japşa Roşie, tatăl vine s-o ia cu forţa, au loc încăierări, blesteme şi alte violenţe care fac parte din modul de viaţă al acestor oameni săraci şi orgolioşi. „Greşeala" Mincăi este negociată cu viitorul ginere, Sima, care vine la „vedere" şi se arată conciliant. O mătuşă a Mincăi, Catcrina, acum în vârstă, „greşise" şi ea, la vremea tinereţii, şi este de partea fetei care vrea să urmeze calea pasiunii, nu a interesului... Satul este, în fapt, sub puterea tânărului boier Mândrescu care, tiran vicios, vrea plată în natură pentru a face înlesniri materiale ţăranilor. Toţi protestează, dar până la urmă îşi trimit fetele „să greşească" cu boierul. Minca nu scapă de această presiune colectivă a satului iritat că femeile ţin prea mult la orgoliul lor sacrificând, astfel, interesele localnicilor. Mincu, pe de altă parte, nu priveşte cu ochi buni aceste sacrificii şi dă semne de intoleranţă...
Mentalitatea colectivă învinge în cele din urmă în acest conflict dintre datorie şi sentiment, manifestat în culori locale, si Minca sc mărită cu Sima cel puţin arătos, dar bogat, poreclit de ţăranii din Vărsătura Şiretului cu vorbe ruşinoase: „Curjos"
XXXVIII
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XXXIX
şi „Besensac"... Prilej pentru prozator de a descrie, în stilul de început, oraşul, casa, încăperile, mecanismele unei gospodării înstărite... Sima, slab din fire, nu numai de constituţie, lasă gospodăria pe mâna Mincăi, natură voluntară şi energică. Ea îl umileşte de câte ori poate şi, în acelaşi timp, pune ordine în afaceri, renovează cârciuma, în fine, din tata mândră şi sălbatică, dăruită unei mari pasiuni, parc a ieşi o Mara de Brăila, dârză şi neînduplecată. Apare însă din nou Mincu şi „Ţaţa Minca", aşa cum îi zice fratele mai mic. Zamfir, Iasă baltă interesele şi se aruncă în braţele pasiunii. Fuge în baltă, apele Şiretului cresc, „vărsătura" ameninţă pământul şi pc ţărani, în fine, într-o atmosferă apocaliptică, apare Sima cu jandarmii şi, în virtutea legii, arestează pe Minca şi pc Mincu şi, pentru a-i ruşina, îi poartă cu mâinile legate prin oraş...
Deznodământ imprevizibil în acest conflict: Minca rămâne neînduplecată în iubirea ei, în timp ce Mincu, dând de bani, manifestă semne dc parvenire şi, în cele din urmă, fuge de acasă' cu iot ceea ce reuşiseră să strângă. Tema, insuficient tratată epic, a dezumanizării pe care o provoacă banul. Minca se resemnează în faţa „ursitelor" şi, bolnavă şi săracă, se retrage în satul din care plecase, alături dc Mittuţâ, fiul ei şi al fugarului nedemn de o mare pasiune Mincu... Surpriză şi mai mare: Sima, bolnav, filantrop, împarte bunurile sale săracilor din Vărsătura Şiretului... Când el moare, Minca renunţă la moştenire şi trăieşte, modest şi cinstit, făcând rogojini din papură, alături de Mitruţâ, fiul, de fratele Zamfir şi de mama lor... Soluţie rousseauistă, neaşteptată, în această istorie cu multe elemente romantice. Romanul nu-i, estetic vorbind, ireproşabil, pe alocuri este chiar naiv, fără acea complexitate a caracterelor pe care o cere o construcţie epică amplă, decisă să studieze un mediu social şi să impună un număr de destine. Rămâne personajul central, Minca, tânăra femeie care, războindu-se cu toată lumea, vrea să trăiască lângă cine-i place, nu lângă bărbatul ales de
familie. Când este trădată, această Ană din părţile bălţii, nu se spânzură, ca eroina lui Rebreanu, se pregăteşte să înfrunte cu curaj sărăcia şi durerea. .
Trebuie să includem in acest ciclu epic şi Ciulinii Bărăganului, povestirea cea mai poetică şi, după Chira Chiralina, cea mai cunoscută a lui Panait Istrati. Geografic, naraţiunea părăseşte balta, Comorofca, Baldovineşti, Brăila şi, în genere, forfota acestei lumi amestecate (romăno-greco-turco-rusă), predilectă în proza lui Istrati, deplasându-sc spre interiorul câmpiei. Simbolul ei este ciulinul care, în traducerea autorului, are o dublă semnificaţie: este, întâi, planta erbacee spinoasă, cu flori roşii şi, în al doilea rând, ciulinul este identificat de personajele lui Istrati cu ciocoiul, arendaşul rapace al acestor pământuri... O asociere care este destul dc paradoxală pentru că fascinaţia pc care o produc asupra copiilor valurile de ciulini spulberaţi de Crivăţ nu se potriveşte cu ura pe care o provoacă ciocoiul. Povestirea ca atare este splendidă tocmai prin partea ei de lirism, reverie şi deznădejde. Un oltean blând şi neîndemânatic, mânat de sărăcie pe malurile Borcei, pleacă împreună cu fiul său Matacbe să vândă peşte în satele din Bărăgan. Acţiunea se termină însă catastrofal: calul moare pe drum, peştele e dat pe nimic, mama - rămasă acasă-se înţeapă cu un os de peşte şi moare.
Bărbatul şi băieţaşul se hotărăsc, în aceste condiţii, „să plece în lume" şi de la acest punct ei intră în scenariul epic istratian. Ajung tăietori de lemne la Călăraşi, trec prin Hagieni, Făcâieni şi Platoneşti (ultimele două localităţi vor reveni, mai târziu, în proza lui Ştefan Bănulcscu şi Paul Georgescu, prozatori, şi ei, ai lumii Bărăganului!) şi eşuează la „Conacul Duducâi", un fel de azil al năpăstuiţilor. Duduca este fiică de boier, pedepsită de familie pentru că, îndrăgostită de un flăcău sărac (Tudorachc), a încălcat ighemoniconul. Flăcăul este ucis de slugile părintelui, fata - mândră şi neînduplecată ca toate femeile istratiene - se
XI.
INTRODUCERE
INTRODUCERE
Xli
retrage într-un conac dărăpănat dăruit de un unchi milos. Aici adăposteşte pe disperaţii care rătăcesc prin câmpia Bărăganului. Matache, naratorul, cunoaşte la Conacul Duducâi oameni amărâţi, dar nu lipsiţi dc inirnă (ecuaţia istratiană: omul căzut socialmente păstrează mari rezerve de umanitate; cei ajunşi -vătafii, cârciumarii, tejghetarii, arendaşii, boierii înstrăinaţi de pământ - sunt intoleranţi şi jefuitori; cruzimea creşte proporţional cu acumularea de bunuri materiale}. Ecuaţie, totuşi, simplistă. Ea nu mai lasă loc surprizei şi psihologiei individuale. Din fericire, Panait Istrati nu respectă totdeauna această regulă, în Ţaţa Minca boierul bătrân este justiţiar şi generos, botează copiii ţăranilor şi nu-i asupreşte pe săracii din Vărsătura Şiretului. Fiul său, „boiernaşul" este, s-a văzut, şiret, acaparator şi muieratic. Ciocoii din Ciulinii Bărăganului sunt sălbatici, când ţăranii se răscoală (acţiunea se desfăşoară în 1906-1907), îi vânează cu jandarmii ca pe animale (această parte a naraţiunii este grăbită şi, epic vorbind, indistinctă).
Excepţională este, în schimb, secvenţa care narează rătăcirea celor doi băieţaşi, Matache şi Ştirbit, prin pustietatea Bărăganului în urmărirea ciulinilor... Când începe Crivăţul să bată, copiii Bărăganului sunt cuprinşi de un dor irezistibil dc ducă, vor să fugă în lume, cu credinţa, formulată în chip expres de un bătrân înţelept din această comunitate, Moş Năstase, că „nu se face om cine nu pleacă în lume". Matache şi Ştirbii pornesc, înarmaţi cu prăjini lungi şi uşoare, prevăzute cu cârlige la vârf, în urma ciulinilor stârniţi de vânt. O pagină splendidă dc poezie a câmpiei cuprinse de o misterioasă febră. Ceata dc copii de la Conacul Duducii sunt atraşi, ca dc o muzică vrăjită, de spectacolul ciulinilor smulşi de vânt şi împrăştiaţi pc câmpia pustie; „La lumina unui cer, uşor albit de zori, cârduri risipite de ciulini pufoşi săreau în văzduhul semiobscur, când sărutând pământul nesigur, când dispărând sus în bezna nopţii, ca nişte
înnebunitoare jerbe de umbre rotunde, dezlănţuite de un Dumnezeu ieşit din minţi.
- Ah! Dac-am putea să ne suim pe ei şi să zburăm ca nişte zmei! suspină Ştirbii, cu adâncă părere dc rău, în clipa când ne înghiţi câmpia cenuşie. Şi, îndată, Crivăţul şi ciulinii ne smulse unul dc lângă celălalt. O clipă mai apoi, nu mai eram decât două fantome, care galopam de ni se loveau burţile de pământ, îl zăream din depărtate, cum se căsnea să domolească frumosul său ciulin. Al meu, la fel de mare şi rotund, nu-mi dădea mai puţin de furcă, deoarece vântul sufla vijelios. Şi nu era vorba să urmăreşti mii de ciulini dintr-o dată, ci cât mai mult cu putinţă unul şi acelaşi, mai ales că cei frumoşi erau rari. înarmaţi cu prăjini uşoare, cu un cârlig în vârf, retezam avântul arbuştilor noştri zburători, îndată cc-şi manifestau dorinţa să ne semene pe drum. Câteodată eram siliţi să-i oprim, ca să ne tragem răsuflarea. Mai lung în picioare decât tovarăşul meu, credeam că l-am întrecut cu un kilometru, când primele raze ale soarelui îşi aruncară flăcările de purpură pe marea harababură a Bărăganului. Atunci îmi ridicai ciulinul în vârful prăjinii şi mă urcai pc o movilă, de unde-1 zării, la marginea pustietăţii, pe moş Năstase care se încăpăţâna să ceară unei păşuni măturată de Crivăţ o zi de păscut pentru turma sa. Numaidecât apăru Ştirbu, urmat, din loc în loc, de un cârd de tovarăşi, majoritatea gâfâind. Abia răsăreau din marea de ciulini care se rostogolea împreună cu copiii. Din când în când şi unii şi alţii se confundau, nepurând să deosebeşti care ghemotoc era ciulin şi care copil, până ce o căciulă ţuguiată, două braţe şi un băt micuţ ieşeau la iveală ridicându-se deodată, în sus, agitându-se pe picioare ca nişte chiţeani. Apoi din nou Crivăţul îi făcea otova. îmi reluai galopul, înainte de sosirea lor."
încheierea acestei aventuri nu mai este aşa dft*Voatc sa ră-Matache şi Ştirbu ajung în „Trei Sate", undeia un gânditor „careraş", păstoreşte peste o familie armonioasă^ concepţiumi fiice şi nepoţi cuminţi şi harnici; aici se află, ca <;âminte înalte,
XLII
INTRODUCE KK
INTRODUCERE
XLIII
fratele lui Ştirbu. Armonia familiei este tulburară doar de două evenimente: Tudoriţa, fată frumoasă şi mândră, este trădată din motive .sociale dc tânărul pe care îl iubeşte. Dramă specific istra-tiană. Tudoriţa îşi învinge tristeţea, stimulată şi de pedagogia sănătoasă a familiei. Celălalt eveniment, răscoala din 1907, lasă urme mai adânci. Sarcle sunt răscolite, un bucureştean ţine discursuri inciiaroare, apar jandarmii şi călăraşii care trag în ţărani. Inofensivul Marin, tatăl lui Matache, este luat drept instigator şi împuşcat. Cartea se încheie cu aceste vorbe: „încotro, Ionele? în lume, Matache, cu ciulinii după noi"...
Povestirea cuprinde, în stilul cunoscut, multe reflecţii morale şi politice (despre beţia la români, despre poziţia socială a femeii românce, despre soartă şi despre răutatea omeneasca etc), uncie interesante, altele împovărătoare în discursul epic. Este modul prozatorului de a întări, prin noi dovezi, ideologia sa umanitaristă. Valoarea Ciulinilor... este dată însă, nu de aceste monologuri repetitive, în fond, previzibile, ci de organizarea epică a reveriei. O reverie a migraţiei şi un spectacol natural halucinant, amândouă bine narate.
înainte de a părăsi spaţiul imaginar predilect al lui Istrati (lumea bălţilor, lumea periferiei urbane, forfota micilor porturi dunărene, în fine, fabuloasa Brăila cu hamalii, cârciumarii şi clientela lor multinaţională), să cităm şi mica povestire Kir Nicobi care este, în fapt, un portret dintr-un tablou pe care Istrati îl continuă în alte naraţiuni. Plăcintar vestit în cartier, Kir Nicola este un internaţionalist: „Ei! More Adrian! Greci, turci sau tătari, nu suntem decât nişte bieţi oameni. Naţiunea este un cuvânt cu care se împăunează două feluri dc oameni "'şireţii şi proştii. Din păcate, se mai găsesc şi câţiva oameni tacolul cffîliJ11^ ?' numai mulţumită lor se mai menţin hota-]a lumina ^vântul naţiune ar fi pierit de mult". Din păcate pufoşi săreau0' Internaţionalismul plăcintarului se bazează tul nesigur  isărăcie- Autorul, reprezentat aici de Adrian
(naratorul), face parte şi el din această internaţională. El îşi petrece viaţa hoinărind, citind şi „cercetând în marca carte a vieţii: inima omenească". Citeşte şi află prietenia (o temă recurentă în scrierile lui Panait Istrati). De cele mai multe ori tânjeşte după ea. Durerea lui Kir Nicola este că oferă iubirea şi iubirea nu i se întoarce, „Şi eu aş vrea să fiu un frate bun pentru toată lumea, dar nimeni nu mă vrea" - se plânge el lui Adrian, apostol al iubirii de oameni. Plăcintarul este albanez sau grec, nu se ştie bine ce, şi în tinereţe a cucerit-o pe frumoasa Zinca spunându-i că ar sta zece ani la ocnă pentru un sărut. Zinca, de 17 ani, măritată atunci cu un bătrân bucureştean bogat, primeşte provocarea lui Kir Nicola şi-1 urmează la Brăila. Acum este bătrână, bolnavă de tuberculoză, alcoolică şi afurisită. Cum nu se poate mai rău pentru bietul plăcintar care suportă resemnat furiile şi injuriile nevestei. Noaptea, când nu-1 vede nimeni, se retrage în spatele casei şi meditează la suferinţa lui.
Este un suflet bun, dă plăcintă pc gratis celor care nu au bani s-o cumpere, caută prietenia şi nu află decât zeflemeaua. Vecinii lui dc mahala îl numesc „albanez" şi cred despre el că este un satir, atentator la pudoarea femeilor tinere. Ca să explice psihologia mahalalei, prozatorul face teorii, cam fataliste, despre influenţa mediului asupra individului: „Soarta omului nu e altceva decât propria lui personalitate şi ea sc arată din leagăn, în zadar sc spune că mediul social înrâureşte şi ciopleşte fiinţa omenească, el nu schimbă nimic. Acela care este sortit sâ conducă o băcănie, va rămâne cu suflet şi cu pricepere de băcan, chiar dacă sc va fi născut în purpură şi va fi avut dascăl pe vreun Fenelon, şi chiar dacă mediul social îl împinge la cârma unui regat. Dimpotrivă, un altul care a venit pe lume pc un morman de gunoi şi care a trăit numai printre haimanale, poate să rămână neştiutor de carte toată viaţa, va fi totdeauna un gânditor şi un focar de lumină, dacă tainicele cuptoare ale concepţiunii l-au făurit cu comori de gândire şi cu simţăminte înalte.
XI.IV
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XI.V
Dintr-un geniu bun, mediul social nu va face niciodată un geniu rău şi nici o lichea. Din omul-păpuşă va putea face, după voie: un negustot de vin sau un searbăd avocat. Asupra acestei păpuşi, mediul social îşi va putea exercita toate influenţele, faţă dc celălalt însă, va fi neputincios. Şi, astfel, nimic nu va fi schimbat, nici într-un caz, nici în altul."
Memorabilă, aici ca şi în alte scrieri ale lui Panait Istrati, este pictura umanităţii mărunte. Lumea mahalalei provinciale, lume amestecată, cu răutăţile, omenia, micile drame sentimentale, arţagurile cotidiene. l.L. Caragiale, interesat de acest spaţiu, a pus existenţa indivizilor în comedie, creând tipuri dc neuitat, în frunte cu Mitică. Istrati a încercat să prindă latura serioasă, sentimentală, deseori tragică şi tăcută a acestei lumi pestriţe în care neamurile sunt amestecate. Tabloid este pregnant: mizeria nu striveşte sufletul omului necăjit, uneori indivizii loviţi de soartă trăiesc mari pasiuni eliberatoare... Excelent este prezentată în Kir Nicola fervoarea, aproape mistică, pe care o pune plăcintarul în pregătirea produselor sale. Scenă memorabilă, ca multe altele în proza lui Istrati când e vorba de aceşti gentilomi ai covrigăriei, limonadei, patiseriei... Kir Nicola stă în faţa aluatului ca un amiral înainte de a declanşa o bătălie decisivă pe mare. Producerea obişnuiţilor covrigi este pentru el un moment de graţie, reperat în fiecare seară: „Cu capul gol, cu trunchiul despuiat până la hrâu şi cu faţa aprinsă, braţele lui muşchiuloase păreau prinse într-un vârtej. Bucăţi mari de cocă grea, smulse, dintr-o smuciiură, din covată, se muiau ca nişte cârpe în mâinile lui vânjoasc... Pe masa de frământat, ele se prefăceau cu repeziciune în suluri lungi ca nişte şerpi, care, la rândul lor, erau transformate în o sută, două sute, trei sute de cocoloaşe de mărimea unei lămâi. Câteva mişcări dibace pentru fiecare cocoloş şi, curând, covrigi după covrigi, în şiruri neîntrerupte, după ce descriau o curbă în aer, se duceau să cadă în cazanul cu apă clocotită, unde Adrian îi lăsa să fiarbă un timp. Apoi îi scotea, îi subţia şi îi presăra cu susan. Nu mai
rămânea acum decât să-i înşire pe lopată, pentru a-i zvârli în cuptor. Aceasta este partea searbădă a muncii, partea care nu-i prea plăcea lui Kir Nicola: fabricarea vulgarilor covrigi! Dar după aceştia, venea la rând stăpâna dughenn, mândra cea numai din bunătăţi făcută si pe care toate gurile o doreau - delicioasa plăcintă!"
Al doilea ciclu epic în opera lui Panait Istrati este acela haiducesc, în prelungirea unei vechi teme romantice. Cosma deschide seria preocupărilor sale în această direcţie. Ce poate să unească viaţa unui brigand romantic de viaţa Chirei Chiralinei sau a căpitanului Mavromati, plante exotice ieşite din lutul balcano-dunărean în care s-au sedimentat atâtea seminţii, civilizaţii, culturi?... Nimic altceva decât voinţa irepre-sibtlâ de libertate. O boală sublimă pe care autorul o caută în toate mediile sociale. Haiducul este, prin tradiţie, un erou al libertăţii. Istrati caută, atunci, să se apropie dc acest mit şi sâ-1 ilustreze prin câteva personaje exemplare. Cosma este o scriere din faza debutului. Când ochii lui Moş Anghel se închid pentru lucrurile din jur şi sc deschid, larg, „sur la mystcrieusc Eternite", apare Ieremia, fiul Iui Cosma, individ cu puteri miraculoase căci el vindecă un copil bolnav invocând „Ies forces ddmoniaques de la vie"... Ieremia este fructul unei iubiri fugare, violente şi romantice dintre Cosma şi Floarea, o frumoasă ciobănită devenită ulterior temuta Floricica, staroste modern al haiducilor români de pe la mijlocul secolului al XlX-lea. Istorisirea isprăvilor lui Cosma are loc în casa lui Moş Anghel şi este precedată, după protocolul locului, cu mai multe okale de vin bun şi rece... Cosma şi Ilie sunt fraţi. Unul, Cosma, este protector şi tiran, iute la mânie, mare la fapte. Bea, după tradiţie, temeinic şi firea lui se aprinde repede. Ilie este tăcut şi înţelept. Amândoi au un veritabil cult pentru libertate. „Pentru
XI. VI
INTRODUCERE
INTRODUCERE
Xl.VII
omul Hber - spune unul dintre ei - tot ceea ce nu-i libertate e moarte; o moarte fără sfârşit [...]. Mai bine moartea decât robia." Sunt justiţiari şi practică, tot prin tradiţie, contrabanda. Câmpul lor de acţiune este zona bălţilor dunărene, dar lovesc şi în alte locuri. Când îi apare în cale fiul neştiut, Ieremia, neînfricatul Cosma îl supune la încercări decisive. Principiile lui pedagogice sunt spartane: neputincioşii nu au ce căuta pe lume. Ieremia trece examenul şi este acceptat în ceată... Abia iniţiat în rigorile haiduciei, el intră în luptă cu poteraşii, este prins şi vândut ca rob unui boier grec, Samurakis.
începe altă poveste în interiorul naraţiunii centrale: viaţa Ia curtea unui arhonte. Acesta nu-i om prost, vrea să-1 folosească pe micul Ieremia pentru a-1 îmblânzi pe Cosma şi a-1 face, în cele din urmă, omul lui de încredere. Diplomaţie fină: hoţul convertit este cel mai bun paznic, criminalul feroce de ieri poate fi azi un poliţist destoinic. Fiul-haiduc nu acceptă însă planul arhontelui, refuză să fie valetul de cameră al stăpânului, e mân-1 dru si irepresibil. Este pus, de aceea, la cazne grele. Când veneticul îşi aduce o logodnică frumoasă de la Stanbul, robul refuză s-o servească, în ideea că un om liber nu poate fi niciodată servitor. Logodnica se dovedeşte a fi... Floricica, iubita romantică a lui Cosma, nu alta decât mama adolescentului haiduc Ieremia. Lovitură de teatru. Şi pentru ca lectorul să nu aţipească, apar şi Cosma şî Ilie, deghizaţi în călugări athoniţi, care dau foc casei arhontelui şi eliberează pe captivi. lanţul surprizelor romantice continuă: Floricica îşi recunoaşte fiul abandonat („fiul pădurii"), iar Cosma şi Ilie vorbesc de o soră a lor, Kira, care poate fi eroina din povestirea cu acelaşi nume. înrudirile nu sunt însă, la acest punct, foarte clare. Cosma face teoria celor trei întruchipări ale nebuniei în percepţia haiducească: Cosma ar reprezenta „nebunia erotică", Ilie - „nebunia raţională", iar sora Kira - „nebunia cochetă". Reprezentantul nebuniei erotice are, de altfel, o opinie sceptică despre femei: „Femeile
sunt făcute pentru a deturna destinul oamenilor". Cosma arc semne rele în ceea ce priveşte soarta sa şi semnele rele se adeveresc: piere într-o încăierare cu potera. „Ursitele", în care aceşti eroi cred cu temeinicie, se împlinesc. în ciuda notei exagerate de senzaţional, în stilul romanului popular, şi a situaţiilor neverosimile care se îngrămădesc în naraţiune, Cosma rezistă şi azi la lectură.
Alt haiduc, Ilie, cu faţă de mitropolit războinic, este înţelept - cum s-a constatat - şi loial. Este fratele lui Cosma şi fiul unui turc bogat şi zgârcit care ţine un han. Fiii sc creştinează şi, când cresc mari, sc răzvrătesc împotriva tatălui şi, în genere, împotriva moralei comune. Cosma, tânăr şi puternic, face ravagii în rândul femeilor. Când este certat, turcul creştinat se apără cu Coranul ave permite bărbatului să aibă mai multe femei. Un boier Dumitrache, un vlădică şi un agă din Brăila fac orgii Ia han cu fetiţe de 12-13 ani şi băieţi de aceeaşi vârstă. Spectacol sordid. Cosma, Ilie şi sora lor, Chira, hotărăsc să răzbune aceste fapte ruşinoase şi reuşesc. Drumul spre haiducie este, astfel, deschis. Spilca Monahul a fosr plutaş pc Bistriţa şi a ajuns haiduc pentru că 1-a pedepsit pe logofătul Costache, fiinţă bestială, care i-a violat şi i-a omorât logodnica, Sultana. Ca să scape de urmări, se călugăreşte, ajunge la Athos, apoi, dezgustat şi de nelegiuirile de acolo, fuge în lume... Movilă, vătaful, s-a făcut haiduc în timpul bejeniei ţăranilor din zona Giurgiului de frica turcilor jefuitori. Evocarea acestui moment trimite la Sadoveanu şi la alţi prozatori români care au exploatat tema. Ieremia, naratorul central, spune şi el povestea vieţii sale plină de maţi peripeţii. Reia istoria din Cosma (rob în casa arhontelui) şi o duce mai departe. Născut în libertate, adică în haiducie, cl este predestinat să rămână un om liber. Etica lui este radicală: cine vrea să rămână în jug să rămână, nu merită să te lupţi pentru el: „Libertatea trebuie apărată şi eu urăsc şi dispreţuiesc la fel şi pe asupritor şi pe cel ce se teme să-şi apere
XI .VIII
INTRODUCERE
INTRODUCERE
X1.IX
libertatea; nu-s haiduc decât pentru haiduci" ...Cu alte cuvinte, Ieremia apără starea de haiducie pură...
Toate aceste destine n-au psihologic, n-au multe semne particulare, intră într-o tipologie generală care nu cunoaşte decât două categorii de indivizi: a) justiţiari, curajoşi, devotaţi până la moarte visului lor de libertate şi b) cei certaţi cu Dumnezeu si cu omenia... Tipologia nu-i, literar vorbind, memorabilă, nici proza ca atare. Nu poate fi, totuşi, ignorată pentru că are calităţile necesare genului (genul romanului popular): capacitate de a organiza senzaţionalul, mişcare rapidă de fapte şi situaţii, personaje-cmblematice (în cazul de faţă haiducii, aceşti justiţiari populari de care vorbesc şi baladele noastre).
Domniţa din Snagov aduce haiducia în saloanele bucu-reştene din preajma Unirii de la 1859. Floricica, femeia-haiduc, abilă şi concupiscentă, este în tabăra bonjuriştilor care vor să unească cele două Principate Române. Ea cunoaşte pe diplomaţii străini şi pe boierii de viţă veche, ţine un salon poli-r tic-monden în casa de la Snagov, călătoreşte la Galaţi pentru a-1 convinge pe Cuza să candideze la domnie, în fine, jupâneasa Floricica introduce în viaţa şi legenda românească fenomenul pe care prozatorul îl numeşte „haiducia de oraş". Scenariul politic din roman este cam suprarealist. în casa de la Snagov sc adună marile căpetenii ale haiduciei româneşti (Groza, Jianu, Bujor, Codreanu) laolaltă sau, mă rog, în acelaşi timp cu reprezentanţii partidei separatiste (Crasnaru) şi ai partidei unioniste (hatmanul Miron). Miron este un tânăr boier luminat şi democrat, instruit la şcolile apusene, îndrăgostit, dacă înţeleg bine lucrurile, de haiduciţa de salon Florica. Abatele Uhlrich, perceptor francez prin casele boierilor valahi, reprezintă vocea modernă, democratică a Apusului. El ţine discursuri moralizatoare pe tema robiei şi sprijină partida unioniştilor. Daniil Crasnaru apără vechile rânduieli, hatmanul Miron, citat mai înainte, susţine unirea şi democraţia. Există, de altfel, foarte multe discursuri
politice în roman. Floricica şi Crasnaru dialoghează îndelung despre bogăţie şi onestitate, haiducii (prezentaţi ca nişte car-vonari) vorbesc mult, ca şi indivizii din saloanele de sus. Romanul este, cstcticcşte, convenţional, cu un scenariu puţin credibil şi cu ipoteze politice, cum am spus mai sus, uşor onirice. Rămân povestirile adiacente, cum este aceea a ţiganului Trăsnită...
Nota picarescă există în toate povestirile analizate până acum. Ea devine însă pregnantă într-o serîe de scrieri (Pescuitorul de bureţi sau în lumea Mediteranei (1-11) unde, în afara naratorului sau mai exact împreună cu el (Adrian Zografi), se remarcă un personaj de tip Iazarillo din Tormes în culori bal-cano-orientale. El porneşte din Baldovineşti sau Comorofca, stă - dar nu mult timp - la Bucureşti, se îmbarcă clandestin pc un vapor ce pleacă spre Constantinopol, de aici ajunge la Pireu, se amestecă printre numeroşii „căpitani" care aşteaptă în cârciumile portului un angajament favorabil, în fine, debarcă la Alexandria şi, intrând în lumea egipteană si arabă, trece prin fel dc fel dc peripeţii. „Lâzărică" al nostru (numele sub care apare, în traducerea românească din secolul al XlX-lea, personajul acelei celebre scrieri anonime din secolul XVI spaniol) nu umblă mai niciodată singur, îşi face prieteni peste tot, indivizi, în genere, fără rost ca şi el, săraci şi dornici să trăiască liber. Adrian, naratorul, ajunge în Grecia şi, aici, cunoaşte un marinar din Sutina care plecase de acasă „ca să vadă lumea" (Pescuitorul de bureţi). Prilej dc vorbe amare şi de povestiri fabuloase. Marinarul ajunsese pescuitor dc bureţi pc coastele Siriei şi descrie, acum, condiţiile infernale ale acestei meserii. Pescuitorul este legat cu o frânghie de subsuori, iar de frânghie atârnă un pietroi. Aruncat în fundul mării, el trebuie să mulgă în câteva secunde, cât poate să-şi ţină respiraţia, buretele îmbibat de o substanţă vâscoasă şi alunecătoare... Filosofia lui de viată este
I.
INTRODUCERE
INTRODUCERE
LI
deprimantă: „E adevărat c-am rămas un om fără rost; dar cui îi pasă că un om e fără rost?... [...] Sărmane haimanale, fără nume şi fără Dumnezeu!"... Ca să fie în acord cu această idee, personajul din Pescuitorul de bureţi nu are nume.
La Heliopolis, Panaite (numele naratorului care, în acest caz, este analog cu acela al autorului) cunoaşte un Hmonagiu, proprietarul unui chioşc de răcoritoare. De cum se văd, naratorul şi personajul său încep să se confeseze. Dorinţa de a-şi povesti viaţa este irezistibilă: „împins cu toată puterea de pasiunea care mă ardea, îi spusei tot ce-mi apăsa pe inimă". Limo-nagiul, numit convenţional „Bakâr" (pepene galben în grai brăilean), soarbe cu lăcomie vorbele lui Panaite şi vorbele aprind în el dorinţa de a cutreiera lumea... Când revine, după o vreme, la Heliopolis, Panaite nu-1 mai află pc enigmaticul limonagiu. Dintr-un ziar egiptean află că Bakâr era, în realitate, un falsificator de bancnote, pe nume Garabet Karosman, căutat dc poliţia engleză. înduioşat de soarta prietenului Bakâr, prozatorul pune la sfârşitul povestirii aceste rânduri: „Şi pentru a nu fi prea singur, bunul meu Bakâr, pentru ca sufletul tău să sc poată împărtăşi cu un alt suflet care sâ-1 uşureze dc greutatea cu care îl împovărau frumuseţea artei tale şi urâciunea vieţii tale, sufle-mi tău te-a împins, desigur, să faci pe un alt vagabond să îndrăgească splendoarea unor geamlâcuri, taina unor anumite lulele şi mai cu seamă hârtia aceea de pergament, pe care m-ai făcut s-o admir într-o seară de adâncă singurătate la Heliopolis; şi acest prieten, în loc să-ţi sărute mâinile, le-a dat pe mâna judecătorului care le taie cu securea!" Este morala sentimentală a fabulei.
în povestirea, mai reuşită estetic decât celelalte, Intre un prieten şi o tutungerie, aflăm şi o definiţie a vagabondului istra-tian, variantă orientală, cum am precizat, a personajului picaresc. Vagabondul este individul care vrea să scape de civilizaţia care-1 striveşte şi să trăiască într-un regat utopic guvernat de visători liberi: „Este omul civilizat al existenţei absolute. Dacă am
personifica această existenţă, înfăţişând-o ca pe un strălucit echipaj care galopează nebuneşte pe drumurile universului, vagabonzii ar fi gonacii care îi fac alai şi cad istoviţi, cântându-i imnuri dc slavă. Iată ce înţeleg prin civilizaţie. Oamenii de rând se jertfesc şi ei acestui măreţ echipaj, dar sunt striviţi de el, încurcându-i drumul cu urâtele lor teleguţc. Aceştia sunt cei ce tulbură existenţa. Voind să se apropie dc dânsul, nu fac decât să-i micşoreze strălucirea şi să sfârşească mârşav sub roatele lui, înainte chiar de a-1 fi zărit."
în naraţiunea citată, aceşti gonaci absoluţi ai universului sunt Mihail şi naratorul, pe nume, aici, de Gherasim (al doilea prenume al lui Istrati). Mihail - un personaj de care va fi vorba mereu în cărţile lui Istrati — este un gânditor sentimental, cultivat, blând şi cu o biografie secretă, iar Gherasim este vagabondul umanitarist care iubeşte nebuneşte viaţa fără s-o înţeleagă prea bine. Ei discută despre filosofie şi existenţă şi fac deosebire între aventurier şi vagabond. Aventurierul este cel care umblă în lume pentru a se căpătui, vagabondul — pentru a cunoaşte. Teorie acceptabilă. Gherasim şi Mihail, cei doi vagabonzi sublimi, ajung la Alexandria unde cel dintâi are, după toate probabilităţile, un unchi bogat pe nume Vanghelis. Acesta există, cu adevărat, şi, pus la curent cu soarta nepotului Gherasim, decide sâ-1 ajute: îi va deschide o tutungerie, cu condiţia de a renunţa la prietenia cu Mihail, suspectă şi păguboasă în ochii bătrânului Vanghelis... Naratorul are, aşadar, de ales între prietenie şi tutungerie. Alege prietenia şi pierde tutungeria.
Sotir, personajul din povestirea cu acelaşi nume, matroz pe „Dacia", se apără dc bănuiala de a fi anarhist, este doar „un om care iubeşte libertatea şi caută să şi-o guverneze, s-o ordoneze". Are, în acest sens, o teorie care cuprinde toate stările şi palierele existenţei, de la sclavie la divinitate. Ideca lui este că nu-i suficient să fii libert dinăuntru, trebuie să existe şi o ordine în
III INTRODUCERE
libertatea pe care o ai... Teoria este lungă şi, epic vorbind, fastidioasă... Reţinem din ea ideca că forma supremă a libertăţii ordonate este Iubirea (scrisă cu majusculă).
Mai interesantă decât teoria este biografia acestui „amant al prieteniei" şi al libertăţii: fermier în Mexic, matroz, crescător de raţe, jucător la cazinourile de la Monte Carlo, miliardar dc carton la Buenos Aircs, din nou marinar păgubos şi fantast, filosof privat... Viaţa lui este un lung şir de ghinioane. Bucuria ce i-a rămas este dc a medita la prietenie, singurătate, fericire, neant... Reflecţiile iau forma unor lungi monologuri care fragmentează şi, în cele din urmă, împuţinează farmecul povestirii. Picaro-ul Iui Panait Istrati fîlosofează prea mult...
Mihail (1927) este un roman, nu prea reuşit, despre prietenie. Eroul lui este enigmaticul rus Mihail Kazanski înţeleptul cu inima mare pe care l-am întâlnit până acum de multe ori în scrierile lui Istrati. Romanul este scris la persoana a 11I-a singular şi, în afară de Mihail, are în centrul lui viaţa tânărului Adrian, deja cunoscuta haimana simpatică, întoarsă din hoinărelile ei în mahalaua mizeră în care păstoreşte mama Joiţa, spălătoreasă sfântă. Joiţa vrea sâ-1 căsătorească pe Adrian cu 1 .eana, ieşită din unirea liberă dintre o româncă şi un tătar, poreclită „bucureşteancă" pe motiv că încercase să înveţe croitoria în capitală. Adrian Zografi nu vrea însă să se statornicească, el iubeşte arta şi libertatea. în plăcintăria lui Kir Nicola, cunoaşte un tânăr care citeşte Jack de Alphonse Daudet şi, de la prima vedere, are sentimentul că a descoperit, în fine, Prietenulpe care îl căuta. Iată în ce propoziţii absolute exprimă el acest sentiment: „Pentru prima oară, Adrian se simţi arzând de focul Dragostei care depăşeşte viaţa şi supravieţuieşte morţii"... Mihail împarte plăcintele lui Ktr Nicola în mahala şi meditează la tainele lumii. Adrian este fascinat de el şi vrea să-i devină numaidecât ucenic. Jurământ solemn: „Iar mie îmi rămâne să te slujesc şi să te iubesc". Jurământul este prea rapid şi sună fals.
INTRODUCERE LUI
De altfel, romanul este plin dc asemenea declaraţii nemăsurate şi reflecţii vaste şi goale despre prietenie, iubire, singurătate, fraternitate, alcătuirea rea a lumii şi ardoarea vizionarului...
Cei doi prieteni vizionari cunosc un al treilea, Samoilâ Petrov, pictor local, vorbitor bun şi - condiţie indispensabilă pentru prietenie - inimă largă. Ei discută, împreună, despre sfinţenia prieteniei care poate învinge singurătatea si disperarea. Prozatorul intervine si el în paraţiunc cu lungi eseuri despre aceleaşi teme. I.ungi şi inutile. Sunt în acest roman despre „amanţii prieteniei" şi scene mai delicate, pline dc ambiguităţi, cum este aceea din baltă când „Stăpânul Firii" binecuvântează prietenia extatică dintre cei doi tineri cu simţurile la pândă. O prietenie, anticipează prozatorul, care va dura opt ani. Scena seducţiei prin priviri şi dorinţa lui Adrian, cu oarecare încărcătură senzuală, de a-1 atinge cu mâinile pe prietenul carc-1 veghează avea nevoie de complexitatea psihologică a unui Gide pentru a căpăta o semnificaţie mai profundă. în fine, nevoit încă o dată să aleagă (de data acesta între I .eana şi Mihail), tânărul Adrian alege pe Mihail, adică prietenia, spre disperarea Joiţci care, mai puţin visătoare şi deloc ambiguă, vrea ca băiatul ci să aibă lângă cl o femeie nu un amant al prieteniei. Nu reuşeşte, Mihail şi Adrian fug din nou în lume...
Romanul este, repet, slab, dominat de speculaţii fără profunzime despre religia sublimă a prieteniei. Bune, literar, sunt doar descrierile mahalalei brăilcnc. Memorabilă este prezentarea protocolului ceaiului în acest colţ dc lume cosmopolit (tăierea unei bucăţi minuscule cu un fierăstrăiaş dintr-o căpâţânâ de cinci kilograme de zahăr, ţinerea ei îndelungată în gură, sorbirea lentă a ceaiului ctc). Ca personaj literar, Mihail nu poate fi, deocamdată, remarcat. Aproape nimic nu justifică exaltarea lui Adrian în faţa acestui misterios exilat rus. înţelepciunea? Reflecţiile lui morale sunt comune. Inima bună, sufletul mare? Nu apar în carte decât puţine probe (dăruieşte plăcinte copiilor
LIV
INTRODUCERE
INTRODUCERE
LV
sărmani). Vocaţia prieteniei? Despre ca vorbesc până la saturaţie, în stilul unui roman h these, Adrian şi Mihail fără a reuşi s-o justifice epic.
Biroul de plasare a fost scris în franceză în 1932 la Mănăstirea Neamţ şi publicat în 1933. Peste un an, Istrati dă şi versiunea românească. Reapare aici cuplul Adrian.Zografi -Mihail Mihailovici Kazanski alături dc câţiva dintre liderii mişcării socialiste. Sub nume schimbate, bineînţeles: Costi Aloman, Craioveanu, Cristin-plăpumarul etc. Acesta din urmă este un ideolog patetic, mare crai. In genere, doctrinarii locali ai socialismului sunt oameni petrecăreţi, şedinţele de comitet sunt urmate de chiolhanuri monstruoase, în fine, un tânăr revoluţionar (Niţă), mai timid faţă de femei decât şeful său, se masturbează în timp ce în camera vecină se desfăşoară un regal sexual...
Romanul politic se constituie, în acest caz, din numeroase „dezbateri idealiste" despre familie, condiţia femeii, maşinism, deviate din când în când spre subiecte mai lumeşti, cum ar fi acela despre sex. Sau, mai subtile, cum ar fi arta şi condiţia creatorului. Adrian este suspectat de tolstoism retrograd pentru că se împotriveşte dezvoltării tehnicii - în ideea că tehnica face din om o simplă unealtă, luându-i astfel libertatea de a gândi. „Omenirea mecanică — declară el — va fi liberă într-o imbecilitate perfectă. Omul care nu va munci decât cinci sau două ore pe zi, va fi mai stupid decât acela care se chinuieşte azi douăsprezece sau patrusprezece. Nu! Ku sunt o făptură care gândeşte şi care e sensibilă la ce face cu mâinile ei"... Teorie discutabilă, inoportună, oricum, în roman. Adrian este un disident sau, cum spune în altă parte, un „sindicalist anarhic". El nu acceptă existenţa unei „elite" socialiste formate din şefi şi subşefi. Se simte mai bine printre oamenii simpli şi exaltă, şi aici, starea de vagabondaj, singura care-i poate aduce fericire. Face teoria
inocenţei înjurăturii, zicând că adevărata obscenitate nu-i în Orient, ci în Occident pentru că, acolo, femeile poartă fuste scurte şi îsi încalecă picioarele în văzul bărbaţilor refulaţi... Teorie, iarăşi, cât se poate de ciudată.
In fine, privitor la artă, ideile sunt mai clare: „Eu cred [...] că adevăratul artist trebuie să fie sau un apostol sau un revoltat contra tiraniei. Frumosul care nu e în slujba binelui e ca un soare cc încălzeşte o planetă moartă". 1^ adus în discuţie Maxim Gorki şi, în mod explicit, este formulată ideea că literatura trebuie să descrie „lumea gloatelor". Mihail care 1-a citit în original pc autorul Azilului de noapte face comentarii pe această temă. Cât de utile sunt astfel de dezbateri ideologice interminabile într-un roman? Să spunem, deocamdată, că clc sunt lipsite de subtilitate şi acaparează în chip inadecvat discursul epic. Romanul adevărat (căci există unul în Biroul de plasare) este în altă parte: în umanitatea măruntă, adesea impură, care trece prin acest „birou de plasare" condus de şeful socialiştilor, Cristin-plăpumarul... Leonid şi Macovei, negustori faliţi, sc ceartă tot timpul. Când unul moare (Macovei), celălalt este deznădăjduit şi sc sinucide. Un nebun, Mefisto, loveşte cu bastonul stâlpii de telegraf din oraş dându-le nume celebre: Paris, Madrid, Londra... Lucia, nevasta unui ştab politic socialist, are gura rea şi este sexualiceşte insaţiabilă. O bătrână cu stare angajează servitori pe care-i hinghereşte şi, la urmă, îi concediază fără a-i plăti. Un boier bătrân şi bolnav, pe nume Dumitrescu, este homosexual şi angajează tineri servitori pe care încearcă să-i pervertească. Când eşuează, devine sincer şi plângâcios. Un ideolog, Aloman, este carierist şi destrăbălat. Lângă „biroul de plasare" se află un azil în care se adăpostesc oamenii fără căpătâi. Prezentarea acestui mediu este bună. Panait Istrati face o cronică a mizeriei şi ştie să fixeze, pe un imens panou, câteva destine mărunte...
LVI
INTRODUCERE
INTRODUCERE
LVII
Pc scurt, romanul gloatei este acceptabil în Biroul de plasare, în timp ce romanul ideologic nu are nici o pregnanţă. Cartea mai cunoaşte un episod neaşteptat (arestarea lui Adrian sub acuzaţia de răpire de minoră si, în urma unui aranjament local, este eliberat) şi se încheie cu o probabilă fugă spre Egipt a celor doi sublimi şi mereu ghinionişti vagabonzi. Nu înainte însă ca Adrian să declame disperat: „Dumnezeule, unde e umanitatea mea?"...
*
Panaite (Adrian, Gherasim, pe scurt: naratorul din proza lui Panait Istrati) o caută, cu ardoare, peste tot în câmpul lui de vânătoare. în Direttissimo (publicat în 1928 în volumul Mes1 departs) o află în drum spre Marsilia (pc vaporul în care călătoreşte, evident, clandestin) şi la Napoli, unde este debarcat. O proză confesivâ în care apare chiar şi numele real al autorului (Panaite). Dar şi aici confesiunea este, în realitate, o ficţiune povestită la persoana întâi. Ar putea fi luată ca o proză memorialistică dacă n-am şti că memoriile se scriu, de regulă, la sfârşitul vieţii şi îşi propun să reconstituie etapele unui destin în toralitatea manifestărilor lui. Istrati utilizează confesiunea pentru a putea nara, într-o manieră mai liberă decât aceea a prozei obiective, un număr variabil de istorii şi, pe fundalul lor, să fixeze mici destine umane. Acelea ce intră, cum am precizat deja, în categoria „oamenilor sărmani" sau, în accepţia rusească, a „oamenilor de jos", umiliţii şi obidiţii societăţii. Nota particulară pe care o aduce proza lui Istrati este că personajul său generic este un disperat care visează şi colindă lumea, nu ca să facă avere (am precizat mai înainte acest aspect), ci ca să descopere miracolul ei. Urăşte, ca şi eroii Iui Gide, familia, adică viaţa sedentară şi obligaţiile conjugalităţii, şi preamăreşte prietenia ideală şi frumosul, chiar dacă frumosul sc află în inima mizeriei şi a nenorocului. Rostul pc lume al creatorului este sâ-1
valorifice. Eroul istratian predilect este, pe scurt, vagabondul visător. Autorul ţine să nc amintească acest fapt în fiecare naraţiune. Direttissimo începe cu această punere în temă: „Ca să ajungă în Franţa, care totdeauna a fost privită în Orient ca o amantă ideală, numeroşi vagabonzi visători s-au aruncat nebuneşte, atraşi mai mult de chemarea ei, decât dc gândul cuceririi. Dar, majoritatea, poate cei mai buni, şi-au lăsat oasele pe drum, înainte de-a o cimoaşte sau după ce au cunoscut-o, ceea ce-i totuna. Deoarece numai în iluzie se află frumosul. Şi fie ca atingi sau nu capătul drumului, amărăciunea are cam acelaşi gust, în ambele cazuri. Scopurile totdeauna au fost nobile. Ceea ce are preţ pentru omul, ale cărui dorinţe sunt nenumărate, c numai lupta, bătălia ce-o dă cu destinul său, în timp ce dorinţele îl mistuie. Asta-i toată viaţa; viaţa visătorului. F'u suni unul dintre aceşti visători. Şi odinioară, între atâtea alte dorinii, am hrănit-o şi pe aceea de-a atinge pământul Franţei. Voi povesti una dintre încercările mele nenorocoase; pe cea mai frumoasă."
Tema fiind enunţată, urmează povestirea ca atare. Ea satisface, de regulă, aşteptările cititorului însetat de fapte epice şi mai puţin interesat de speculaţiile autorului, lată-l, dar, pc Panaite, vagabondul visător şi oriental în portul Pireu, „adolescent crăpând de viaţă" din Brăila, pasager clandestin pe vaporul „Saghalien", în drum spre Franţa. Descoperit, este abandonat la Napoli, sărac şi debusolat, fără prietenul său (retras la Muntele Athos pentru reculegere). Ce urmează ţine de farmecul imaginaţiei istratienc. Sărmanul Panaite îsi vinde hainele şi portofelul pentru a putea sta într-un han puturos şi pentru a se hrăni o săptămână întreagă cu mâncare suspectă de morun. Colindă portul, cârciumile, face pe ghidul în contul unei familii dc armeni bogaţi şi zgârciţi, nu iese nimic, ghinionul îl urmăreşte cu străşnicie, cheltuieşte ultimele centime la un joc de popice, pierde, bineînţeles, este invitat de hangiul milos la o tocană minunată, o consumă cu nesaţiu, apoi află
I.VIII
INTRODUCERE
INTRODUCERE
I.IX
că tocana este de pisica şi i se întoarce stomacul pe dos... Viteazul palikaraki - Panaite, desigur — descoperă un câmp de lăptuci şi opt zile „paşte" cu lăcomie... Când transcrie, mai târziu aceste „fâşii dc viaţă" - cum le zice el — nu uită să marcheze momentul istoriei în raport cu momentul propriu-zis a] scriiturii („să nu uit să evoc, în clipa aceasta când scrin aventura care mi-a înveselit cel mai mult prietenii"...}, procedeu pe care îl folosesc, de regulă, diariştii pentru a sublinia autenticitatea confesiunii. Istrati nu ţine scama, de obicei, de aceste convenţii, amestecă timpurile naraţiunii şi, cum am văzut mai înainte, întrerupe istoria pentru a introduce un comentariu în marginea ei. în Direttissimo foloseşte chiar şi umorul. Aventura dc la Napoli se încheie cu o nouă plecare, de data aceasta spre un loc familiar: Alexandria. Franţa poate să mai aştepte.
*
Cele două volume de însemnări In lumea Mediteranei n-au fost întâmpinate favorabil de critica vremii. Primul (subintitulat; Răsărit de soare) a apărut în 1934, în franţuzeşte, şi a fost ulterior tradus de Alex. Talex). Al doilea (Apus de soare) a fost tradus chiar de Panait Istrati şi a fost publicat postum (în 1936). A le socoti romane este riscant pentru că nu au datele esenţiale ale genului (structură specifică, o tipologie bine configurată, stil obiectiv, psihologie, o cronică a evenimentelor interioare etc), dar, cum romanul a devenit în secolul al XX-lea tot ceea ce nu părea să fie vreodată, nu este o greşeală majoră să zicem că naraţiunile subiective ale lui Istrati sunt două romane autobiografice din cel puţin două-trei motive: sunt scrise la persoana întâi singular, naratorul (Adrian) nu ascunde că este tot una cu cel ce scrie şi cu cel despre care vorbeşte (personajul central al povestirii), în fine, cele câteva sute de pagini de însemnări vin în continuarea prozei sale confesive şi se integrează în scenariul epic general. Aceasta vrea să spună: regăsim pe cei
doi „amanţi ai libertăţii" şi „amanţi ai prieteniei", Adrian şi Mihail, cu datele biografice cunoscute din naraţiunile anterioare; sunt, apoi, referinţe la biografia reală a lui Panait Istrati (familia, Brăila, peregrinările de mai înainte etc.). O naraţiune, aşadar, care are toate coordonatele unui roman autobiografic, cu toate posibilităţile şi incertitudinile genului ca atare.
Critica literară a fost mal degrabă mefientă faţă dc el. Şerban Cioculescu, recitindu-1 în 1973, îl găsea, totuşi, pasionant la lectură, plăcându-i îndeosebi „talentul povestitorului în lucrurile cele mai mărunte ale vieţii dc toate zilele" şi, totodată, „acelaşi accent de pasionată participare din cartea lui de început". Are dreptate, deşi romanele în discuţie nu se ridică la valoarea celor mat bune ptoze ale lui Panait Istrati (Chira Chiralina, Moş Anghel, Codin, Ciulinii Bărăganului).., Ele intră, tematic şi stilistic, în sfera realismului picaresc de care am vorbit la începutul acestui capitol. Proză stil mărgele înşirate pe aţă, cu un număr de „cârlige" - cum le zicea odată Eugen Barbu, un scriitor din aceeaşi familie stilistică - o suită de întâmplări mărunte, nu lipsite de o notă exotică şi senzaţională, şi o tipologie specifică. Specifică, adică scoasă dintr-o lume mat puţin frecventată de scriitorii europeni.
Prima povestire din această categorie a apărut în Viaţa Românească din 1925 şi se cheamă Musa. Ea a fost reluată, cu acelaşi titlu, în primul volum din în lumea Mediteranei. Comparate, observăm că sunt câteva deosebiri de nume şi situaţii, totuşi substanţa epică şi problematica morala rămâne aceeaşi: un tată amărât care încearcă să-şi aducă acasă fiica cea mare, devenită prostituată în Egipt... Romanul începe cu o confesiune pe care am mai citat-o în studiul de faţă: e vorba de incapacitatea prozatorului de a născoci o povestire, altfel zis: incapacitatea lui de a fi scriitor de ficţiune; el este doar un individ cu sufletul ca un cazan „sub presiune constantă", în neputinţă de a imagina altceva decât ceea ce trăieşte nemijlocit. .. N-are, aşadar, spirit inventiv sau, cum spun criticii, nu
1.X
INTRODUCERE
INTRODUCERE
I.Xf
arc capacitate de invenţie... Istrati are şi, mat ales, nu are dreptate. Dreptate arc atunci când spune că el aduce experienţa de viaţă în literatură, deşi nu avem nici o posibilitate de a controla cu exactitate acest fapt. Admiţând acest lucru, nu putem accepta ideea că literatura nu face decât să transcrie „întâmplări din viaţa mea". Transcrierea („însemnarea pur şi simplu") este o operaţie complicată care nu se poate înfăptui fără toate acele elemente specifice literaturii autentice. Aşadar: trebuie sâ-1 credem doar pe jumătate pe Panait Istrati atunci când îşi refuză spiritul inventiv, accesul la literatura de ficţiune. Ficţiune există chiar în propoziţia care neagă valoarea ficţiunii...
în lumea Mediteranei începe, aşadar, cu plecarea spre Egipt... O călătorie aşteptată, o călătorie care tulbură enorm spiritul golanului de la Brăila. Naratorul (Adrian) ne promite o sărbătoare: „Voi trăi o poveste ca-n basme, eu, golanul născut dc-o spălătoreasă, care n-are nici paşaport [...}. Sufletul meu va fremăta dc înmiite simţăminte alese pe care nu le-aş fi cunoscut lâncezind la Brăila. Nu-i oare, aceasta, prima cucerire mare a sufletului meu însetat dc necunoscut". () primă inadvertenţă. Dc unde ştie naratorul că aventura lui în Egipt va fi o poveste ca-n basme? Să trecem peste naivitatea acestei previziuni. Primul personaj ce iese în calea golanului însetat de necunoscut este evreul zugrav Moritz, zis Musa. El merge la Alexandria pentru a-şi recupera fiica pierdută, Sara, care „ţine un bar". Barul nu există, bineînţeles, Sara practică o meserie veche şi ruşinoasă (se prostituează tn complicitate cu Ti tel, un peşte fără vocaţie), bătrânul ovrei este moralmente distrus când descoperă adevărul. Naratorul nu scapă prilejul de a monologa pc tema atrocităţii universale şi de a face o teorie despre „mistica cinstei"...
Când trece Ia lucruri mai prozaice, cum ar ti, de pildă, căutarea Sarei în labirintul de la Alexandria, naraţiunea este mai elocventă. Prozatoml (nu zic povestitorul, pentru că Panait Istrati nu este numai un povestitor oriental, este un prozator care vede
repede şi relatează simplu) înfăţişează oraşul în care trăiesc toate neamurile pământului, face — alături de Musa - o veritabilă anchetă prin casele de toleranţă din port, în fine, o află pe rătăcita Sara... După scenele de mânie, tatăl şi fiica se îmbrăţişează şi plâng cu disperare... Scenă epică bună, tragedie umană autentică. Ce urmează este în stilul prozei lui Istrati: rătăciri în căutare de lucru, umorul duios al bătrânului Musa, micii rechini locali (Fălconi, exportator de tutun), splendorile şi mizeriile unei lumi amestecate şi sărace...
Aici se află şi Mihail, prietenul de inimă, omul pentru care Adrian renunţase la familie şi Ia o situaţie stabilă în Brăila, rusul care nu crede decât în religia iubirii şi a libertăţii... Surpriză mare! Mihail a renunţat la idealismul lui, este portar de noapte la un hotel şi vrea să se însoare cu patroana hotelului, o bătrână evreică rusoaică... Cititorul, convins până acum că marele rus este o haimana sublimă şi visătoare, ca şi Adrian, este consternat să descopere acum un mărunt servitor arivist... Prozatorul îi retrage, pur şi simplu, aura mitică. „Nimicnicia sufletului omenesc" — zice el. Are şi alte motive să fie atât de sceptic. Falconi, exportatorul de tutun, este, în realitate, proxenetul unei case de desfrâu. Vrea s-o ducă pe Sara în Argentina, spre disperarea bătrânului tată, depăşit de situaţie. Titel nu vrea să muncească, trăieşte ca un parazit pe spinarea Sarei, în fine, el produce numai scandaluri şi, în cele din urmă, Klein, un evreu care învârte afaceri dubioase, îl elimină pentru a pune mâna pe Sara. Paradisul oriental la care visase Adrian sc dovedeşte a fi un infern al epavelor umane... Este bine prinsă în roman această umanitate în care domină disperarea, patimile înjositoare şi mizeria. .. Hoteliera septuagenară pe care vrea s-o seducă misticul Mihail reuşeşte să-1 convertească Ia catolicism şi, prudentă, îşi apără cu dibăcie banii. Portarul de noapte vrea, atunci, s-o prădeze. Altă surpriză pentru cine ştia că Mihail Mihailovici Kazanski era un bun pravoslavnic... în faţa acestei noi dovezi,
LXII
INTRODUCERE
INTRODUCERE
IX1U
Adrian îşi pierde credinţa în religia prieteniei. Singurul care îşi ţine cât de cât cumpătul este Musa. El vrea să tragă cu puşca în lumea întreagă şi îşi blestemă condiţia de jidov rătăcitor...
Aventura continuă. De la Cairo, Adrian şi Musa ajung, la chemarea unui oarecare Solomon Klein, antreprenor de zugravi, la Beirut şi de aici la Ghazir, mică localitate pe malul Mediteranei. Din nou splendoare şi mari decepţii. Cei doi zugravi cred că Dumnezeu le-a pus mâna în cap, apoi descoperă că Solomon Klein este un individ cinic şi un antreprenor escroc. El se apără cu teoria „cinstei necinstei": „E foarte simplu: nu există necinste mai odioasă decât aceea de-a voi să pari cinstit, când în realitate nu eşti şi nici nu poţi să fii. Or, toată lumea se crede cinstită şi nimeni nu este aşa ceva, începând cu nevasta şi copilul dumitale, cu tatăl şi prietenul dumitalc. Căci fiecare caută să te păcălească, într-un fel sau altul. Nici nu se poate altfel, dacă vrei să trăieşti. Trebuie să trişezi! Şi-atunci, spune: nu se află decât o singură cinste adevărată, aceea de-a practica necinstea pe faţă. Eu cred că lumea va deveni mai bună, numai în ziua când va recunoaşte că-î bolnavă de cinste falsă. în acea zi, poate, se va avea în sfârşit milă de cei pe care o necinste prea meschină îi lasă muritori de foame. Şi li se va arăta «ce trebuie să facă», mai ales când nu eşti atât de prost. In orice caz, se va sfârşi odată cu predicarea unei virtuţi, a cărei practică te lasă să mori de foame sau nu te poate duce decât la crimă sau sinucidere. Omenirea va fi mult mai câştigată, nu crezi?"
Experienţa Ghazir reprezintă un dezastru financiar pentru Musa şi Adrian. Şi, ca tragedia să fie şi mai spectaculoasă, apar Sara şi Titel, atraşi de promisiunile tatălui... Alte întâmplări, alte lamentaţii. Titel fură şi localnicii devin bănuitori faţă de aceşti europeni scăpătaţi. Hoinarii visători apelează, atunci, la mila unui emir bogat şi straniu. Scenă epică, iarăşi, bine lucrată... Cartea se încheie cu o sumă de dezastre: Mihail nu reuşeşte în tentativa Iui dc a pune mâna pe banii stăpânei şi,
smerit, dornic de purificare, se retrage la Muntele Athos (întâmplare ce a mai fost povestită de câteva ori până acum!); acolo - aflăm dintr-o scrisoare - altă dezamăgire majoră îl aşteaptă: descoperă „numai burtă şi sex". Musa nu reuşeşte să readucă oaia rătăcită (Sara) în turma familiei şi, când află că altă fiică, rămasă acasă, a fost părăsită dc logodnic din pricina Sarei, nefericitul tată moare subit. Lui Adrian, naratorul, nu-i rămâne decât să reflecteze Ia relaţia dintre libertatea socială si libertatea individuală. Ideea lui este că individul îndrăgostit de libertate întâmpină injustiţia socială, mult mai puternică, st atunci este zdrobit... Nu ştie, de aceea, pe cine să compătimească mai mult: pe Sara sau pc Musa... „Care din voi are dreptul la dragostea pentru om", spune el lui Musa, înainte, bineînţeles, ca destinul acestui necăjit şi onest tată de familie să cunoască sfârşitul tragic...
Naratorul, după ce trage linia şi face socoteala tuturor eşecurilor, sare peste timp şi nc spune că o revede pe Sara, peste câţiva ani, la Alexandria, într-un bar prăpădit: o epavă umană. Tabloul se completează cu acest ultim element sumbru profilat pe splendorile Mediteranei... Personajul memorabil în acest roman este Musa, tipul jidovului rătăcitor, sărac şi omenos; el vrea să repare onoarea pierdută a familiei sale din pricina unei fiice rătăcite într-un Orient fascinant şi corupt.
*
Al doilea roman din această serie (Apus de soare) reia temele şi o parte dintre personajele din primul (de pildă, eternul Mihail), răsturnând uneori cronologia. De pildă, cazul Musa despre care aflăm în Răsărit de soare că a murit dc inimă rea. în Apus de soare este încă viu şi abia părăseşte Beirutul... Sigur este că naratorul (Adrian), rămas singur, întristat, fără prieteni şi fără Mediterana, ia trenul spre Damasc. Pe drum, are timp să gândească la destinul său şi la prietenii pc care i-a pierdut.
LXIV
INTRODUCERE.
INTRODUCERE
l,a Damasc află însă alţi prieten! şi trece prin alte încurcături. Rianchi, pianist, îl introduce în societatea actorilor locali dominată dc Consulul rus, un tânăr bogat şi destrăbălat. Acesta primeşte în casă femeile frumoase şi are o bufniţă dresată care, la momentul potrivit, dă din aripi şi stinge lampa. Cineva caută să afle numele autorului care a scris Hamktşi face o anchetă printre intelectualii locului. Nimeni nu ştie. Numaî un scamator, evreu român cu numele de Moldova Verde, dă răspunsul corect. Un tinichigiu, Simon Herdan, originar şi el din România, este un bătrân vagabond „ideal şi cinstit", aşezat, în fine, la casa lui. Casa lui este reprezentată dc o nevastă grasă şi gospodină şi de meseria lui pe care o practică onesi. Este o variantă, puţin mai norocoasă, a lui Musa...
De la Damasc, acţiunea se mută la Sfântul Munte, de aici la Constanţinopol şi se opreşte la Lacul Sărat, lângă Brăila. Adrian îl caută pe mentorul său, Mihail, şi-1 află într-un hotel de la I,acul Sărat. în acest răstimp, trece prin experienţe nefaste, căci, prin natura lui, este omul căruia i se întâmplă totdeauna ceva. La Sfântul Munte şi, apoi, la Constantinopol cunoaşte un tânăr stareţ, Silvestru, care are năravuri sodomice, şi Adrian abia scapă de violenţele lui. Stareţul este însoţit de un tânăr călugăr cu rosturi păcătoase şi de un bătrân athonit care se roagă lui Dumnezeu să fie iertaţi cei care păcătuiesc. Mihail este portar de noapte (meserie predilectă pentru el) la Hotelul „Bobescu" şi aspiră să intre în graţiile proprietarei, doamna Bobescu, căsătorită cu un om mai în vârstă. Reuşeşte, şi ambiţiile lui ţintesc, acum, bunurile materiale ale femeii. N-am putea spune că vagabondul idealist trăieşte numai în lumea ideilor. De abia acum aflăm câte ceva din biografia lui: fiul unui nobil ruso-tâtar, fuge de acasă pentru că nu poate suporta despotismul tatălui faţă de supuşii săi (ţăranii de pe moşie)... A cutreierat lumea, purtat dc visul său de justiţie socială şi, iată-1 acum, doritor să-şi facă un rost în lume cu mijloace vechi şi
neonodoxe de parvenire. Adrian continuă însă să-1 iubească şi sâ-1 urmeze în această aventură fără şanse...
Cei doi portari de noapte de la Hotelul „Bobescu", tineri şi seducători, eşuează la Lacul Sărat după ce au cutreierat Orientul şi au cunoscut splendorile Mediteranei. în afară de fericirea doamnei Bobescu, lăsată în grija lui Mihail, Adrian şi prietenul său ocrotesc şi alte fărădelegi: o doamnă frumoasă, soţie dc marc director, este însoţiră de soacră şi, în clipe de libertate, compătimeşte cu amicul de suflet instalat în acelaşi hotel. Când vine bărbatul, femeia îl conduce, la plecare, o staţie de tren pentru a fi sigură că nu se răzgândeşte. Altă damă din lumea bună aşteaptă ca soţul să înceapă să sforăie pentru a se refugia în camera bonei unde o aşteaptă un fercheş ofiţer din fanfara oraşului. Fanfara este, de altfel, în centrul vieţii sentimentale din localitate şi, pentru a pune capăt trădărilor conjugale, un doctor simpatic, Samuel Bastaky, răspândeşte vestea că militarii sunt atinşi de boli ruşinoase. Efectul este fulgerător. Numai că doctorul, chipeş şi concupiscent, trebuie să înlocuiască pc muzicanţii virili... O fată bătrână, domnişoara Mârjan, iubeşte statornic pe medicul ţeapăn şi, necăpătând satisfacţie, trage în el cu revolverul. La proces, spune că este însărcinată rămânând în acelaşi timp virgină... Complexul Sfintei Fecioare coborât în zonele joase ale lumii provinciale româneşti. O scenă bună de comedie caragialeseă este aceea în care, din neglijenta paznicilor, soţii încornoraţi descoperă într-o noapte strategia păcatului. .. Surprinsă, doamna Bobescu, mai abilă decât altele, ştie să adoarmă suspiciunile bărbatului... Moravuri, strategii feminine, prostie masculină, performanţe virile (doctonil Bastaky), destine mediocre, proză acceptabilă de moravuri.
Prozatorul mai face un ocol prin Egipt (rememorează întâmplări trăire cu prietenul Mihail), fără a aduce, totuşi, elemente epice noi, străbate în grabă şi spaţiul politic românesc (mişcarea socialistă) şi încheie socotelile: Mihail moare iar
I.XVI
INTRODUCERE
INTRODUCERE
LXVII
prietenul său, Adrian, se simte ca o umbră care şi-a pierdut sufletul. „O, Mediierană! Nu te mai iubesc. Trei ani dc-a rândul el ţi-a cerşit un mic culcuş, scăldat în soare. 1 l-ai refuzat, tu care eşti aşa de generoasă cu păduchii şi cu năpârcile. El -fiinţa rară, a cărui prezenţă pe pământ e dintre acelea care justifică şi îndreaptă greşelile Crcaţiunii - n-a putut să-şi găsească un sărman colţişor sub soarele tău, pentru ca să-şi dezmorţească oasele înlemnite de boală. Uf! ... Viaţa nu-i altceva decât o escrocherie divină" - strigă el. Jalea tânărului care şi-a pierdut prietenul continuă cu reflecţii despre deşertăciunea şi slava iubirii...
Ca roman, nici Apus de soare nu-i fără cusur. Multe repetiţii, în continuare inutile monologuri pc teme sociale şi morale, în fine, o lipsă evidentă de ordine a faptelor în naraţiune. Ceva totuşi există în această proză confesivă: un limbaj epic mai simplu şi mai „prozaic" şi, prin aceasta, mai elocvent, o încercare, apoi, de a prinde atmosfera unui mediu (lumea pestriţă de la Iacul Sărat) în complexitatea lui umană, cu părţile lui de comedie de moravuri, nu numai cu micile tragedii indistincte şi monotone...
Despre proza confesivă a lui Panait Istrati am vorbit la începutul acestui studiu, acolo unde am prezentat, pe scurt, scrierile lui autobiografice, o parte din corespondenţa cu Romain Rolland şi alte documente care atestă că prozatorul nu face o diferenţă esenţială între ceea ce scrie şi ceea cc trăieşte. Dimpotrivă, am subliniat în repetate rânduri, le condiţionează. Pentru a conchide, să spunem că în toate ciclurile epice pc care le-am analizat până acum există un substrat biografic/autobiografic puternic din care pornesc toate naraţiunile sale. Aceasta înseamnă: un mediu originar, repetitiv, un număr de personaje care, iarăşi, vin şi revin în mai toate povestirile (şi care fac parte
din biografia reală a prozatorului), în fine, un narator care se identifică, pe faţă, cu autorul dc pe copertă şi cu personajul despre care este vorba în povestire. Naratorul, cum am constatat, se cheamă Adrian sau Panaite sau Gherasim şi, în toate ipostazele, trimite la existenţa autorului, creându-i, în cele din urmă, o altă biografie, fabuloasă. Poate cea adevărată căci un scriitor arc, în definitiv, biografia pe care i-o dă opera sa.
Să revenim la volumul Trecut si viitor din 1924 scris direct în româneşte. Două povestiri (ficţiuni) autobiografice sunt, aici, remarcabile: La stăpân şi Căpitan Mavromati, reluate în franţuzeşte în volumul Mes departs (1927) care însumează, între altele, şî povestirea Cine e autorul lui „Hainlet"?, republicată, ulterior, cu unele modificări în Mediterranee- Coucher du soleil (1935). Nu este unicul exemplu de trecere de la un volum la altul (istoria lui Mihail este povestită şi repovestită, pc larg sau pc scurt, în mai toate scrierile lui Panait Istrati) ...La stăpân şi Căpitan Mavromati reconstituie, în stilul lui Istrati, anii de formare ai naratorului care, aici, nu are un nume precis. în afară de acela de fiu al Joiţei, „femeie sărmană, o biată spălătoreasă, văduvă"... La 13 ani, dar, fiul văduvei, încheind şcoala primară, se hotărăşte să intre la stăpân. Stăpânul ales este Kir Leonida, cârciumar grec „ajuns", adică bogat. Opţiunea pentru un patron grec este făcută la îndemnul lui Moş Anghel din raţiuni educaţionale: ucenicul poate învăţa, în afara meseriei, şi greceşte. Tot Moş Anghel îi dă primele lecţii de ucenicie: „Numai printre străini te faci om. - Dar să nu intri slugă la dirloagâ! Să cauţi un stăpân «ajuns». Şi să-1 slujeşti cu cinste, mă! Să nu «pişti»! «Pişcătura» e lucru râu în negustorie: da omul îndărăt. — Dacă ţi-e poftă de-un covrig, să te duci drept la stăpânul tău, să te uiţi în ochii lui, cu sufletul deschis şi să-i spui: «Domnule Vlad, mi-e poftă de-un covrig!» Dacâ-ţi dă «un cinci», cumpără covrigul şi mănâncă-!. Dacă nu rabdă!"
I .XVIII
INTRODUCERE
INTRODUCERE
ix1x.
Cu aceste îndemnuri şi hotărât să-şi facă un rost în viaţă, adolescentul de 13 ani intră ca „băiat de prăvălie" în crâşma lui Kîr Lconida din mahalaua Karakioi, locuită cu precădere de greci. Grecii au reputaţia, în opinia publică brăileană, de a fi mai filotimi decât românii... Băiatul de prăvălie face de toate, spală vasele, aduce vinul din pivniţă, face curse în oraş, curăţă podelele-.. Duşmanul lui de moarte este tejghetarul Dumitru, „un cojan ţâră inimă". -. Acesta îl persecuta şi, când îl prinde cu o carte (Dicţionarul limbii române de Lazâr Şâineanu), îl acuză de turt şi-1 snopeşte în bătaie... Tatăl patronului, „Barba" Zaneto, îi sparge farfuri ile în cap... şi-I împinge într-o râpă de pe malul Dunării. Alţi ucenici, mat vechi la crâşmă, se unesc împotriva lui şi-1 persecută.
Personajul memorabil din aceste însemnări autobiografice este căpitanul Mavromati, grec de pc malul Mării Egee, eşuat la Brăila. Bătrân şi sărac, „păduchios", cum singur îşi zice, acesta fusese om avut, proprietar de vas, căpitan autentic... Pierduse totul din cauza prietenilor rechini şi a nevestei, o spaniolă care se încurcase cu un zaraf, amicul cel mai bune al căpitanului... Mavromati trăieşte, acum, ca un animal pripăşit, pe lângă Zaneto pe care, în tinereţe, îl procopsise. Numai că Zaneto nu cunoaşte sentimentul recunoştinţei şi nici .pe acela al prieteniei. Băieţii de prăvălie îi pun bătrânului Mavromati ardei în raba-cherea de tutun, îi toarnă sare în buzunare, tejghetarul - sus-pectându-1 a fi spionul stăpânului - îi dă vin trezit sau îi toarnă apă în vin... Numai „Caţaonul", adică fiul Joiţei, îl iubeşte şî-I ocroteşte pentru bunătatea şi înţelepciunea lui. Este o primă variantă a „Prietenului" cu inima bună pe care îl caută nara-tonii din proza subiectivă a lui Panait Istrati. Căpitanul Mavromati este o figură luminoasă şi blândă de peninsular ajuns în mizerie din pricina trădării femeii şi a astuţiei prietenilor. „Femeia -învaţă el pe fiul Joiţei - more Panagachi, c ca soarele: să nu te depărtezi prea mult de ea, dar nici să te apropii prea tare. In
orice caz, nu poţi să ai în acelaşi timp femeie şi vapor: unul din doi te îneacă cu siguranţă"...
Mai este un personaj notabil în această proză confesivă, şi anume Brăila, mai precis cartierul greco-turco-român Karakioi, cu greci fantaşti, berbanţi şi pezevenghi, cu turci cu feţe închise şi cadâne ce privesc, sfioase, printre uluci, în fine, o lume dc neamuri venite dc peste tot pentru a se procopsi... Panait Istrati dă, aici, o primă gravură dintr-o lungă serie... Im. stăpân şi Căpitan Mavromati sunt, ca proză confesivă şi ca proză pur şi simplu, excelente. Amestecul, în stil, de melancolie şi pitoresc, chiar o notă de umor, arată uit scriitor autentic care ştie să-şi valorifice experienţa de viaţă. Pompiliu Constanţinescu („Mişcarea literară", 1-8 august 1 925) nu ezită să compare aceste pagini autobiografice cu Amintirile lui Creangă. „Sunt [...]— scrie el — Ia înălţimea Amintirilor [...]. Prin ele, Istrati devine scriitor român posedând organic limba maternă, în expresivitatea ei neaoşe, pitorească, cu aceeaşi uşurinţă cu care scrie în limba franceză"... Punând aceste scurte însemnări, totuşi modeste, în rând cu o capodoperă (Amintirile lui Creangă), criticul forţează, desigur, lucrurile. Dar judecata de valoare este, în genere, justă. Panait Istrati anunţă în aceste povestiri de început (este vorba de epoca în care el scrie Chira Chiralina, Moş Anghel) un talent original, un mare talent epic, în fapt.
Mai complicat este cazul romanului Casa Thiiringer, publicat mai întâi în La Revue de Paris (octombrie-decembrie 1932), apoi în volum (1933). El este precedat de o lungă prefaţă scrisă în iulie 1932, la Mănăstirea Ncamţu, unde prozatorul, bolnav dc tuberculoză, îşi caută sănătatea. Prelata poartă un titlu mai lung: Preface ă Adrien Zograffi ou Ies aveux d'un ecrivain de notre temps şi n-a fost inclusă în versiunea românească dată chiar de autor. Este o confesiune care priveşte nu atât romanul, cât situaţia lui Panait Istrati după Spovedaniepe?i-tru învinşi şi Omul care nu aderă la nimic. Regăsim, aici, ideile
INTRODUCERE
INTRODUCERE
I.XXI
sale după această experienţă politică şi morală capitală din 1927-1929. Câteva merită a fi amintite: prozatorul proiectează un ciclu epic în şase volume (Les Recits d'Adrien Zograffi) care ar trebui să grupeze întreaga Iui operă, „O operă literară dublată de mărturia unui om matur" - adaugă el. Pe coperta interioară a romanului (în variantă franceză) observăm ca acest ciclu epic cuprinde Chira Chiralina, Unchiul Anghel, Haiducii, Copilăria lui Adrian Zografi {Codin) şi Adolescenţa lui Adrian Zografi (Mihail)... Nu este prea limpede de ce Chira, îtitâia lui povestire, este inclusă în această serie. Nici cele două volume din Haiducii... în toate acestea, Adrian Zografi (naratorul, alter ego al prozatorului) este cel mult (cazul Haiducilor), ascultător, receptor, nu narator şi nici nu are statutul de personaj, cum îl are, de pildă, în cele două Mediterane sau în alte povestiri în care existenţa lui este direct implicată.
Dar să trecem peste aceste detalii. Prefaţa (confesiunea) la care mă refer arc acea notă dramatică şi testamentară pe care o au toate scrierile lui Istrati din această perioadă. Pentru el, aflăm, scriitura este un chin enorm din cauza limbii franceze pc care n-o stăpâneşte (amănunt pe care îl ştim de mult); cercetează de o sută dc ori pe zi Dicţionarul Larousse pentru a vedea când scrie amenerşi când anmener, în fine, cu toate aceste dificultăţi infernale, simte că „este condamnat să scrie"... lată adevăratul lut eroism: „A fost vreodată - întreabă el - un scriitor mai înghesuit ca mine"; sc consideră mai mult un revoltat, decât un scriitor. L-am putea linişti pe Istrati: fără scriitor, revoltatul Panait Istrati ar fi fost totalmente ignorat. Mai departe, prozatorul vorbeşte de relaţiile lui cu femeile. N-au fost totdeauna sublime; le-a iubit şi, când nu le-a mai iubit, a încercat să se despartă cu blândeţe de ele; n-a prea ieşit bine; a căutat „femeia tovarăşă de viaţă", i s-a părut că a găsit-o, apoi a venit catastrofa: femeia de caracter, tovarăşa de viaţa I-a dus la marginea disperării, 1-a prăvălit în prăpastie, 1-a scuipat...
Scepticismul lui este total la acest capitol: „Dă-i bărbatului ciumă, lepră şi orice altă năpastă de pe lumea asta, dar nud blagoslovi cu o femei de mare caracter1...
Când scrie aceste propoziţii de-o amărăciune biblică, Panait Istrati este retras, cum am precizat, la o mănăstire din Moldova, e bolnav grav dc plămâni şi nu mai crede în nici o doctrină politică. Nu mai strigă, gorkian, că omul este măreţ, este divin, crede, dimpotrivă, că omul este un animal egoist, sec şi orgolios şi că lumea nu va fi mai bună câtă vreme oamenii sunt egoişti... S-a cercetat atent pe sine şi n-a aflat acest râu capital: „Răscoliţi-mi existenţa, veţi găsi în ea tot ce vreţi împotriva mea, dar nu veţi găsi nici o urmă din defectul carc-i nenorocirea omenirii: egoismul'. Riscă, atunci, o idee care poate exaspera pe sincroniştiî, moderniştii, ideologii progresului: omenirea poate trăi fără drumuri, electricitate etc, dar nu poate trăi fără suflete curate. Tolstoismul Iui Panait Istrati găseşte argumente noi. Nu însă atât de puternice încât să schimbe evoluţia societăţii...
Omul viitorului, omul nou este, în viziunea lui Panait Istrati, golanul care nu mai crede în nimic. O frază pe care a mai scris-o şi o idee care încheie profetismul social şi politic al neliniştitului, justiţiarului, fratelui, profeticului, apostolului religiei şi al prieteniei Istrati. Nu i-a rămas decât demnitatea de a nega totul. Nu mai crede în politică, nici în artă, biserică, patrie... Abjuraţie totală şi definitivă. Civilizaţia e bestială, arta trădează: „După ce am crezut în toate democraţiile, în toate dictaturile şi în toate ştiinţele, şi după ce am fost pretutindeni dezamăgit, ultima nădejde de dreptate socială mi-am câlâuzit-o spre artă şi artişti. Dat fiind marea lor influenţă asupra maselor, mă aşteptam, gândindu-mă la ceea ce ţâşneşte din cărţile lor de uriaşi revoltaţi, ca toţi să coboare în stradă în fruntea cruciadei împotriva civilizaţiei bestiale, demascând toate ipocriziilc:
IXXII
INTRODUCERE
INTRODUCERE
IJCXIU
democratice, dictatoriale, religioase, ştiinţifice, pacifiste sau moralizatoare.
Aceste idei defetiste, puse în fruntea unui roman, n-au plăcut de bună scamă militanţilor, ideologilor de toate culorile. Cum exista, deja, precedentul Spovedaniei &m 1929, noile confesiuni ale lui Istrati au fost taxate, fără multă ezitare, drept accede trădare. Magdaleine Paz scrie în Le Monde (11 martie 1933) că Istrati a scris o carte reacţionară şi că, în esenţă, el ia apărarea burgheziei. Prozatorul sc apară, dar argumentele lui nu conving pe cei care-1 trecuseră deja pe lista neagră. Nici romanul ca atare nu-i bine primit. Numai Cretanul, Nikos Kazantzakis, mărturiseşte într-o scrisoare (din 15 martie 1933) că îi place mult cartea: „este vie, profundă, omenească; dar ce iubesc şi mai mult este introducerea care este în întregime Panait: vehemenţă, insolenţă, profetică, însetată de dreptate". Şi tot Kazantzakis, după ce citeşte în U's Nouvetles Litteraires articolul Omul care nu aderă la nimic, îi face acest splendid portret moral: „Tu eşti flacără, tu înţelegi tot ceea ce o flacără poate să vadă. Misiunea ta nu e să faci teorii de hârtie mozolită, ci să arzi. Tu arzi şi te calcinezi, tu îţi îndeplineşti datoria de flacără, cum foarte puţine suflete pe acest pământ. Iată pentru ce te prefer luminilor atât de limpezi şi aşa de reci, gen Romain Rolland. Aceste lumini sunt pure, dar se acomodează prea bine cu confortul vieţii; li-e teamă să sc agite, să sc cheltuiască, să se istovească, să se atingă de noroi. Tu eşti, Panaitaki, un om adevărat, cald, fără mănuşi, care se risipeşte ca un haiduc. Dacă ai părăsi pământul, el s-ar răci simţitor. Rămâi, consumă-tc, mobilizează-ţi forţele şi gândeşte-re ca mine, la miracol".
Casa Thiiringer, judecată ca fapt epic, dincolo dc ideologia şi morala cc-o însoţesc, arc câteva calităţi indiscutabile. Este, întâi, un efort vizibil de organizare a compoziţiei şi, în al doilea
' CT. Note şt comentarii din voi. I, ediţia de faţă, p. 1172.
rând, este încercarea prozatorului, în relaţie cu câteva modele cunoscute în romanul european, de a înfăţişa un univers uman prin prezentarea unei case. Nu trece neobservată, în fine, strădania povestitorului Panait Istrati, reputat pentru exotismul lui oriental, de a complica psihologia personajelor şi de a face, dacă nu analiză, o descripţie mai amănunţită şi mai atentă a naturii individuale. Acest efort face ca personajele sale să iasă din cele două compartimente (buni şi răi) în care viziunea maniheistică a autorului le fixează de regulă. Intriga romanului este simplă şi, într-o oarecare măsură, previzibilă: Adrian este băgat la stăpân de mama sa, Joiţa, în casa fraţilor Thiiringer, negustori de cereale în Brăila. Max este căsătorit cu Ana Miiller, fiica unui mecanic neamţ stabilit în România odată cu construirea căilor ferate. Ea fusese mai întâi servitoarea fraţilor Max şi Bernard 1 hiiringer şi, devenită soţie de negustor bogat, aduce în casă pe surorile Miţi şi Hedwig, femei tinere fără căpătâi, şi pc mama lor, Charlotte, alcoolică. Pentru a scăpa de vigilenţa fiicelor şi a ginerelui, Charlotte ascunde sticlele de shuips în locurile cele mai dosnice. Max, soţul, este - aflăm mai târziu - „legat", adică impotent. Miţi, sora cea mare, fusese măritată cu un grec şi căsătoria ei eşuase. Hedwig îşi caută cu disperare un soţ şi nu-1 artă, în fine, Ana, cu o fire mai complexă şi o soartă mai bună, iubeşte în taină un profesor de gimnastică, seducătorul târgului. Adrian are misia de a o însoţi pc Ana la piaţă. Descrierea Marii pieţe din Brăila, cu ţăranii - zarzavagii veniţi din împrejurimi, cu mahalagii zgomotoşi şi forfota precupeţilor este antologică. Din nou se adevereşte că Istrati vede panoramic şi colorat. Este locul în care se produce vederea dintre Ana şi amorezul ei dunărean. Pus la curent cu idila, tânărul Adrian devine părtaş şi gelos.
Bine executată este şi descrierea interiorului Casei Thiiringer, cu secretele, complicităţile, certurile şi micile idile sentimentale. O jună servitoare, unguroaica lulia, este disponibilă şi,
IXC1V
INTRODUCERI-.
INTRODUCERE
I.XXV
ademenit, Adrian, cunoaşte cu ea plăcerile trupului. O violentă bucurie pe care prozatorul nu ştie s-o sugereze prea bine. Reţinem sentimentul că, trecut prin proba împreunării, Adrian sc simte „un om ca toţi ceilalţi"... El iubeşte in taină pe Ana, simbolul iubirii sublime, intuşabile. Aşa că se împarte între gratiile tinerei servitoare si reveriile unei iubiri inaccesibile. Ana nu-i insensibilă tacă de iubirea pură a tânărului revoluţionar, doreşte chiar să ia locul luliei, însă Adrian nu vrea să întineze amorul său sublim. Aşa că se ţine tare şi evită orice atingere rrupeascâ: „Săruiâ-mă, cuminte, aici, pe gât" - îi spune Ana. „Nu! răspunde Adrian; pe gât o sărut pe lulia. Ţie îti sărut picioarele." Şi, aruncându-se la pământ, i le sărută. „Cât de prost este - gândi, în timp ce obrajii ei ardeau"... Intre carnea devoratoare a femeii şi graţia ei ideală, Adrian optează pentru ultima.
Nu este uitat, în această istorie, prietenul Mihail, plecat în Manciuria. Un punct de reper moral permanent pentru ucenicul Adrian care ia cu asalt viaţa cu toate păcatele şi ispitele ei. Nu-i ignorată, în acest scenariu epic, nici mişcarea socialistă. Adrian este un socialist sentimental si nu acceptă dogmele, frazele gata tăcute, conştiinţa dc turmă a clasei muncitoare. Nu-i om de acţiune, este un spirit meditativ, revoltat împotriva nedreptăţilor care guvernează lumea. Romanul se transformă, când ajunge la această temă, într-un raport sindical plat şi indigest. Discuţia (lungă) despre vătafi (figuri sinistre de interpuşi între hamali şi armatori) nu are deloc pregnantă epică: simple relatări ziaristice. Brăila, pe care prozatorul o descrie din nou (a câta oară?), esie „o fină floare a aventurii levantine", loc de întâlnire între greci, armeni, turci, bulgari..., mici neguţători, vânzători de limonada, oneşti şi fără şansa de a-şi depăşi condiţia. Fotografii de grup reuşite. Barba Stamatis, furnizor de crudităţi, ţine acasă închisă o ibovnică mai tânără cu 40 de ani decât el. Ibovnica aşteaptă să moară pentru a pune mâna pe economiile lui, însă bătrânul grec se încăpăţânează să trăiască.
Turcul Hassan, vâesuiior de ghete, este taciturn şi misterios. Opinia lui este că femeia are păr lung şi minte scurtă. Cele trei surori Miiller sunt vegheate de Mme Charlotte cu severitatea unui general prusac; inutil, ele se adaptează moravurilor şi mizeriei târgului dunărean.
Ixgea este aici, pentru o femeie, să mănânce de patru ori pe săptămână şi să fie bătută în fiecare zi. O Una, zisă „hucu-reşteanca", s-a căsătorit, cu un bătrân cârciumar bogat, dar fără apetit viril. Gelos ca un turc, o ţine închisă în casă si o păzeşte cu puşca. Precauţii, iarăşi, inutile, fina evadează sistematic şi, după o săptămână de desfătări, revine, cu o garoalâ la ureche şi o ţigară în gură, însoţită totdeauna de un ţigan lăutar. Ce urmează se poate închipui. Casa Ţluiringer atrage, ea un magnet, aceste epave. Teza lui lstrari este că există şi burghezi oneşti. Fraţii Thiiringer, de pildă. F.i îndeamnă pe docheri să organizeze un sindicat şi, când Adrian publică un articol cu vederi socialiste într-un jurnal central, îl încurajează.
Romanul social şi politic din Casa Thiiringer nu-i, totuşi, notabil. Se vorbeşte de anarhism, sindicalism, este citat Kropotkin, un cizmar, Avramaki, îşi transformă casa în club socialist, în fine, adoptând stilul obiectiv, romanul prezintă ceea ce s-a numit „trădarea generoşilor". Temă fără legătură cu intriga cărţii. Apare şi C. Miile, în fine, un revoluţionar local, anarhistul jcan Rizou, zis Ciupim, este adept al lui Georgcs Sorel. Autorul, prin vocea lui Adrian, respinge pe doctrinarii intratabili şi apără, ca şi în scrierile anterioare, pc „idealiştii solitari". Teoria lui este că acţiunea revoluţionară are nevoie de afecţiunea umană şi că „patria umană nu poate să dispară". Patria umană trebuie locuită de proletari omenoşi. O utopie pe care prozatorul o trece de la o scriere la alta.
Ce urmează în acest roman, care are configuraţia unei struţo-cămile, nu este interesant: negustorii cerealişti aduc două escavatoare şi muncitorii, speriaţi că vor şoma, se revoltă. Portul
IXXVJ
INTRODUCERE
INTRODUCERE
LXX VII
este paralizat, iar gloria Casei Thiiringer începe să se destrame. Ana şi surorile ei ajung în stradă. Adrian îşi reia meseria de zugrav şi îsi pregăteşte spiritul pentru încercări decisive. Bunul Max, burghezul onest şi milos, aşteaptă un post la Galaţi.... Epica este înlocuită, în această ultimă parte a cărţii, cu o searbădă cronică sindicală. Intervine într-un loc şi autorul pentru a întări veridicitatea faptelor: „Autorul acestei cronici este martorul ocular al faptelor şi gesturilor de care nici o statistică nu s-a ocupat vreodată"... Adevărat, dar cu ce întăreşte substan ţa epică a cărţii această mărturie?
Rămâne din roman pictura, într-adevăr remarcabilă, a târgului provincial şi cosmopolit, cu cârciumile, chefurile, certurile şi micile lui bucurii, cu femei strivite de muncă, deja bătrâne la 30 de ani, cu fanţi întreprinzători şi dame iabraşe ca Lina bucureştean ca, în fine, cu negustori care falimentează şi tinere visătoare, ca Ana Miiller, o Doamnă Bovary de Brăila, aruncată de destin lângă un negustor de neam bun şi filotim, dar „legat" biologic...
Ce reţinem, azi, din prozele lui Panait Istrati, cum poate primi un cititor format esteticeşte în secolul lui Proust aceste naraţiuni picareşti, umanitariste, pline de aventuri năpraznice şl dominate dc mici tragedii pierdute într-un Orient european exotic şi fabulos?... De reţinut avem ce reţine, în primul rând câteva mici capodopere epice: Chira Chiralina, Moş Anghel (această povestire este, poate, cea mai marc izbândă a lui Istrati), Codin, Ciulinii Bărăganului ... Cititorul de azi, exasperat dc fragmenţarismul postmodernist, poate regăsi şi în celelalte scrieri {Neranţula, Ţaţa Minca, Cosma) ceea ce proza modernă a pierdut: povestirea. Poate avea, apoi, surpriza de a descoperi o lume (o tipologie) pe care n-o stie sau a uitat-o: lumea bal-cano-danubianâ Ia care sc asociază aceea a Orientului Apropiat.
Un amestec de neamuri, de civilizaţii şi culturi, de mentalităţi şi, evident, de destine. Panait Istrati vorbeşte prima oară, la noi, de bărbaţii „legaţi" (ca Stavru) şi dc femei care trăiesc doar pentru plăcere, ca Chira şi mama ei, femei pasionate, păcătoase şi fermecătoare. în zona joasă a simţurilor şi în cruzimea existenţei lor (zăvorâte în casă, strivite în bătăi de soţi şi de fraţi bestiali, vândute în haremuri) ele îşi păstrează bunătatea firii şi melancolia sufletului.
Istrati a impus, apoi, un personaj pc care nu-1 mai întâlnim în proza românească, nici în cea franceză: tipul de picaro balcanic de care am vorbit mai inainte. Faţă de tipul clasic occidental impus în literaturile europene, de scrierea anonimă apărută, în 1554, la Burgos (La vida de Lazarillo de Tormesy de sus fortunasy adversidades) Istrati aduce varianta haimanalei care străbate lumea în căutarea unui model de existenţă. Este hoinarul singuratic şi visător, revoltat, dar nu violent, dornic de prietenie şi, în genere, de iubire omenească. Religia lui este religia fraternităţii. Este apostolul celor care suferă pe pământ şi nu respecta nici o lege în afară de legea libertăţii. în jurul acestui personaj generic, original, memorabil, prozatorul aduna un număr mare de destine umane mărunte care, împreună, formează o tipologie specifică, inconfundabilă şi, cred, încă durabilă în literatura europeană. Este, cum am zis, lumea micilor târguri dunărene în care pasiunile sunt iuţi şi eşecurile existenţiale mari. Cc-i interesant este faptul că, trecând prin încercările cele mai grele, aceşti indivizi nu-şi pierd de tot lumina bunătăţii lor. Ca uriaşul Caliban, Codin, omul mereu trădat de prieteni şi dc femeile pe care le iubeşte...
Panait Istrati a amestecat în naraţiunile sale ideologia socializantă şi umanitaristă şi morala lui tolstoiană. Literatura n-a câştigat prea mult, estetic vorbind, prin această alianţă. A incăr-cat-o doar cu discursuri lipsite de originalitate şi, prin aceasta,
I XXVIII
INTRODUCERE
inutile în textul epic. Este partea cea mai slabă, deja datată, a excepţionalei sale proze.
In fine, nu putem uita, când judecăm fenomenul Panait Istrati, omul original care a fost. Prin viaţa şi prin opera pe care a scris-o, el şi-a creat un destin, unic în literatura română si, până la un punct, unic în literatura europeană. Istrati răstoarnă prin biografia sa (în care intră şi o tentativă dc sinucidere şi un act răsunător şi primejdios dc disidenţă faţă de stalinîsmul triumfalii t şi dictatorial) şi prin scrierile care nu fac decât „să fic-ţioneze" experienţele sale, el răstoarnă, zic, toate tipologiile şi strategiile scriitoriceşti cunoscute până la el în literatură. El iese din gropile istoriei sordide şi ajunge să judece, cu un curaj incredibil, loatc injustiţiile istoriei, inclusiv tiraniile, dictaturile, imperiile create în numele libertăţii. Când are sentimentul că este învins, lansează o etică a omului care nu aderă la nimic, o etică, în realitate, a revoltei necondiţionate, totale. Fiul spălătorese! Joiţa din Brăila n-a avut decât zece ani pentru a scrie. Zece ani în care ghinioanele, eşecurile (doctrinare şi intime) au fost mai mari şi mai lungi decât succesele sale. Opera lui, inegală şi fragmentară, le consemnează pc toate cu o fervoare, o sinceritate şi o autenticitate care fascinează, pur şi simplu, spiritul nostru...
EUGEN SIMION
25 august 2003
CRONOLOGIE
1855
ianuarie 22. S-a născu i Jona Ist rate, mama scriitorului, în comuna Cazusu, plasa Vâdeni, judeţul Brăila. Părinţii săi, Nedelea şi Stoica Istrate, erau ţărani. Au mai avut o fiică, Antonica, şi doi fii, Anghel şi Dumitru, care vor deveni personaje ale operei istrarienc.
1884
anguu 10/22. S-a născut Panait Istrati, la Brăila. Asupra datei naşterii sale au existat unele neclarităţi. înrr-o autobiografie, scrisă Ja solicitarea lui Romain Rolland, la 22 manie 192.3, cu aproape cinci luni înainte de publicarea Chirei Chiralina în revista Europe din 15 august 1923, Panait Istrati declara: „M-am născut Ia Brăila, la 23 (?) august 1884 (11 după stilul vechi)" (Cf. Panait Istrati, Pelerinul inimii, antologie, cuvânt înainte, prezentări şi traduceri de Alexandru Talex, Editura Minerva, Rucurcşti, 1998, p. 11). Mai târziu, în Pagini de carnet intim, publicate în Credinţa din 24 decembrie 1934, datate „august 1934", afirma: „Luna aceasta, pe la 10 sau 11, împlinesc cincizeci de ani". Imprecizia datei s-a daiorat modificării stilului calendaristic. Calendarul gregorian, „stilul nou", a fost adoptat în România la 1 octombrie 1924. Diferenţa dintre „stilul vechi" si „stilul nou" era de 12 zile, în secolul al XTX-lea, şi de 13 zile în secolul al XX-lea. Data exactă a naşterii lui Panait Istrati esrc 10/22 august 1884. Naşterea a fose înregistraţi la Oficiul stării civile, a doua zi, 11/23 august 1884, declaraţia fiind făcută de Nedelea Stoica Istrate, mama
IXXX
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
I.XXX1
Joiţei. Pe actul dc naştere se precizează că nou-născutul este „fiu al D-ncî Joiţa Stoica Istrate, de ani douăzeci şi nouă, de religie ortodoxă, profesie casnică". Copilul se născuse din legătura neofi-cializată a Joiţei Istrate cu un fel de comerciant grec, Gherasim (Ghcorghios) Valsamis, în realitate fiind un contrabandist de tutun. De aceea, tatăl nelegitim este menţionat în actul de naştere doar în calitate de „martor", „de ani treizeci şi nouă, profesia pre-cupeţ, domiciliat într-o casă cu muma copilului". I,a naştere, viitorul scriitor a- fost înscris în actul oficial cu numele de Gherasim, dar Joiţa Istrate îi va spune Panait, în amintirea unui alt copil al ci cu Gherasim Valsamis, de asemenea nelegitim, care murise la sase luni după naştere. Joira Istrate 1-a cunoscut pc Gherasim Valsamis în comuna Baldovineşti, aflată la 5 kilometri dc Brăila, unde se mutaseră părinţii săi. Venind la Brăila, Joiţa Istrate îşi câştigă existenţa ca spălătoreasă.
Gherasim (Ghcorghios) Valsamis s-a născut în anul 1848, in comuna l:araclata, insula Kefalonia, în Grecia. în primăvara anului 1885, când Panait Istrati împlinise nouă luni, Gherasim Valsamis a plecat în Grecia si nu s-a mai înrors. I.a solicitarea lui Alexandru Talex, secretarul comunei Earaclata, din Kefalonia, prin adresa nr. 4567 din 10 septembrie 1966, aresta că „urmaşii în viaţă ai lui Gherasim Valsamis sunt următorii: Themistocle şi Epaminonda Valsamis" (Cf. Panait IstrathCWrt am devenit scriitor, restituire pe bază de texte autobiografice, alese, traduse şi adnorate de Alexandtu Talex, ediţia a ÎI I-a, Rditura Florile Dalbe, Bucureşti, voi. I, p. 92). Joiţa Istrate nu s-a mai căsătorit.
1884-1889
Panait Istrati îşi petrece copilăria la Baldovineşti, în casa bunicii sale Nedelea şi sub îngrijirea unchilor săi Anghel şi Dumitru. în aurobiografia solicitată de Romain Rolland, îşi amintea: „Mama se trăgea din părinţi ţărani şi am cunoscut-o văduvă şi săracă, agonisindu-şi existenţa din spălatul şi călcatul rufelor. Ca să n-o stingheresc în muncă, ea m-a lăsat până la vârsta de cinci ani Ia bunică-mea, la Baldovineşti" [Pelerinul inimii, p. 12). Adesea il însoţea pc unchiul său Dumitru la pescuit şi vânat, un astfel de episod descriind în povestirea O noapte în bălţi.
1891-1892
Se înscrie în clasa întâi la Şcoala primară nr. 3 din Brăila, dar se acomodează foarte greu obligaţiilor şcolare. In evocarea Cum am debutai eu, inclusă în volumul Trecut şi viitor, datară „Nisa, marrie 1925", mărturisea că a fosr „nn şcolar mediocru", iar despărţiiea de unchii săi Anghel şi Dumitru, dc la Baldovineşti, lua proporţii catastrofale: „Brusca mea strămutare dintr-o libertarc deplină înrre pereţii ostili ai unei şcoli, mi s-a părut un act de duşmănie nemaipomenită". Consecinţele au fost nefaste: „Din anul întâi, n-am mers la şcoală decât vreo trei luni şi, natural, am rămas reperent. Din al doilea, vreo sase şi iar am căzur, sau, mai bine zis, n-am căzut deloc ci m-au trântit, căci nu m-am prezentat la nici un examen". Eşecul său s-a datorat şi neînţelegerii manifestate de unii profesori: „Cauza acestei răzvrătiri era severitatea profesorilor Vasiliu şi Grigorescu, peste cari am dat în aceşti doi ani dc eşec".
1893-1897
Din fericire, reînscriindu-se, pentru a treia oară, în clasa întâi, s-a bucurat de excelentul comportament pedagogic al profesorului Moisescu: „în al treilea an mă simt prins de bunătatea d-lui Moisescu, care, ducându-si turma până la capăt, se întoarce dintr-a patra, la a întâia, ca să ia de căpăstru un nou contingent. M-a luat şi pe mine cu vorbe calde, cu mustrări părintcşri, şi m-a dus până la capăt fără să mai rămân repetent. Din când în când, vrăjir de frumuseţea bălţilor ori dc nosralgia crâşmei lui moş Anghel, îmi mai dădeam în petec, cu toată bunătatea lui, şi-o tuleam. întotdeauna găseam la dânsul ierrare. Iertate să-i fie păcatele, că mult a iubit. Lui îi datoresc scrisul şi cititul, singurele materii în uare am fost atunci iieîntrecur. Şi el a ştiut să le vadă, căci aproape regulat îmi punea nota zece şi se mândrea cu mine la toate inspecţiile şcolare."
1897
Panait Istrati termină cele patru clase primare. Spre regretul profesorului Moisescu, nu îşi mai continuă studiile, cum relatează în evocarea La stăpân, inclusă în volumul l'recutşi viitor:
I XXXII
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LXXXIII
„împlinisem treisprezece ani, când, în cancelaria şcoalei no. 3 din Brăila, domnul director Moisescu, înmânând mamei certificatul meu de absolvire a patru clase primare, o întrebă;
- Cc-ai de gând să faci cu băiatul?
- Apoi, cc să fac, domnule director, o să-1 dau la stăpân, ori Ia vrun meşteşug, — răspunse mama, după un oftat adânc. Rezemat cu spatele de fereastra, bunul domn Moisescu îşi chinui «cioculeţul» cărunt, frământându-1 între degete, se uită Ia mama, se uită la mine, privi în pământ, şî zise, ca pentru sine însuşi:
- Păcat...
Iar după o pauză
- ... N-ai putea să-1 dai la liceu?
- Nu, domnule director... îs femeie sărmană..., o biată spălătoreasă, văduvă!
-Păcat..."
octombrie. După ce petrece vara la Baldovineşti, Panait Istrati intră „Ia stăpân", ca băiat de prăvălie la cârciuma lui Kir I^onida, aflată pc strada Malului, ,,^cel coridor scurt care începe din Calea Călăraşilor, aproape în faţa srrăzci Sfântului Nicolae, şi se termină la malul Dunării, de unde şi numele. Se afla situată în plin Carachiu (Karakioi), cartier în majoritate grecesc, chefliu şi guraliv, dar nu bătăios ca Atârnaţii şi ca Comorofca, pomeniţi în nuvela Codin", precizează Panait Istrati în evocarea La stăpân, unde sinretizează astfel condiţiile isrovitoarc în care muncea: „Nouăsprezece ceasuri de goană zilnică, adică de la şase dimineaţa, până la unu după miezul nopţii". In aceste condiţii îngrozitoare, are fericitul prilej să-1 cunoască pe un bătrân marinar grec, „Căpitan"Mavromati, descris în povestirea cu acest titlu, cu care leagă o frumoasă prietenie. învaţă de Ia acesta greccşre, dar mai ales primeşte în dar Dicţionarul universal al limbii române Ac Lazăr Şăineanu, care devine pentru el o adevărată „carte sfânrâ", fundamentală pentru instruirea lui intelectuală: „De-acum încolo, cartea sfântă a adolescenţei mele - aceea pe care n-am mai lăsat-o din mână timp de zece ani, - avea să devie izvorul tuturor bucuriilor şi al surprizelor unei vieţi de copil chinuit. Ea avea să fie nu un «dicţionar», ci o amantă a copilăriei mele, o amantă-fecioară, care-ţi aringe fruntea cu mâna şi îţi alină durerile. Nici o oboseală, nici o maltratare, nici un gând negru, nimic n-avea să-mi mai
învingă voinţa de a munci şi suporta viaţa.Un om înfrânt îmi pusese în mâini o comoară: fiecare pagină cuprindea o lume de cu- ' ■ noştinţi; fiecare cuvânt căutat îmi deschidea orizonturi nebănuire".
1898
februarie. Pe la sfârşitul lunii, „Căpitan" Mavromati îşi sfârşeşte zilele. Rămânând fără prietenul său, Panait Istrati părăseşte cârciuma lui Kir Ixonida.
Citeşte cu pasiune. Un fost coleg de la şcoala primară, ajuns licean, îi împrumută Amintiri din Casa Morţilor, de Dostoievski. Se angajează lucrător Ia plăcintăria lui Kir Nicola. vara. Intră ucenic în sala cazanelor din docurile Brăilei. în povestirea în Docurile Brăilei, scrisă iniţial în limba franceză şi apoi tradusă în româneşte şi publicară de Alexandru Talex, în Manuscriptum, nr. 1 şi nr. 2 din 1973, Panair Istrati îşi amintea: „Deşi începător şi stingher în aceste ateliere pline cu maiştri aroganţi, mă uitam cu milă la tovarăşii de ucenicie, atât de umiliţi în situaţia lor, resemnaţi în faţa ocărilor, gata să se încovoaie dinaintea unei priviri aspre, ca nişte câini hăituiţi". în mijlocul mulţimii din atelierele docurilor din Brăila, adolescentul Panait Istrati se simţea singur. Lecturile întreprinse în această perioada îi provocau acest sentiment, dar şi îndemnul de a cunoaşte omul simplu, cu care împărtăşea aceeaşi soartă: „Deşi nu împlinisem încă paisprezece ani, îmi desfătaţii destul de bine sufletul cu Lumea ca voinţă fi reprezentare şi Aforismele lui Schopenhauer, ca şi cu opera lui Eminescu. Lecturi de pe urma cărora ieşeam destul de convins de singurătatea omului şi a cărei cea mai bună întrupare era umila făptură a bietei mele mame. Totuşi, firea mea prea puţin înclinată pentru studiul cărţilor mă împingea nestăvilit spre cunoaşterea omului, aşa cum îl vedeam în stradă. Iubea şi suferea ca şi mine. Spre el trebuia să-mi îndrept paşii. El era începutul şi sfârşitul vieţii. Şi apoi, cu sau fără voia mea, pe amândoi ne păştea aceeaşi soartă."
1900
Este dat afară de la atelierele docurilor din Brăila, „pentru furt, după doi ani, ceea cc era cât pc-aci s-o omoare pe mama", cum
I XXXIV
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LXXXV
precizează în Autobiografia solicîcacă de Romain Rolland (Cf. Pelerinul inimii, p. 14). Tot aici mai menţionează alte scurte ocupaţii: „ucenic la pescărie (vis şi fericire); ucenic la o fabrică de frânghii {unde nu a lipsit mult să mă spânzur). în sfârşit, în voia soarrei, o sută de meserii, fără a prinde rădăcini în vreuna, spre disperarea mamei". Sc împrieteneşte cu enigmaricul şi boemul nis Mihail Mihailovici Kazanski, pc care îl va evoca în ampla sa povestire Mihail, dcfinirivată la Hauril-sur TricI, în Franţa, în mai \ 927, şi apărută în acelaşi an la Edirura Rieder din Paris. A fosr tradusă de Alexandru Talex în 1939, la Editura Cartea Românească.
1901
iama. Pe un ger cumplit, pleacă în vagabondaj la Giurgiu, muncind ca hamal la descărcatul vagoanelor cu sare grunjoasă, sosite în port. Se împrieteneşte cu un alt salahor, armeanul Sarkiss, zugrăvit în povestirea cu acelaşi nume, apărută prima dacă în revista olandeză Het Volk în februarie 1932 şi tradusă de Alexandru Talex în Cruciada românismului din 29 februarie 1936.
• Cu sprijinul lui Sarkiss, se reîntoarce la Brăila, unde începe să practice meseria de zugrav. Se împrieteneşte cu pictorul rus Samoilă Petrov. în Autobiografia aminriră, nora: „Fericit. Viaţă demnă. Mama, în al noulea cer."
1904
aprilie. Panait Istrati pleacă la Bucureşti, împreună cu Mihail Kazanski. Intră amândoi ca agenţi în biroul de plasare al lui Ghcorghe Cristescu, din strada Sfinţilor. Noua experienţă de viaţă va fi transpusă în romanul Biroul de plasare.
• Devine apoi „fecior de casă" la „junele domn avocat Victor Duculescu", „garcon" la Hotelul „F.nglish" şi servitor la un spital. Mihail Kazanski pleacă în Manciuria, la izbucnirea războiului ruso-japonez (1904-1905).
1905
ianuarie 24. Panait Isrrari parricipă, la Bucureşti, la manifestaţia de solidaritate cu revoluţia rusă şi de protest împotriva masacrului
de la Sankt Petersburg şi a arestării lui Maxim Gorki. în timpul ciocnirilor de stradă dintre manifestanţi şi poliţie, Panait Istrati e arestat şi trimis la Brăila, unde e judecar şi condamnat cu suspendarea pedepsei. sfârşitul anului. Este încorporat în Regimentul 11 infanterie Şiret, din Galaţi, dar după o lună de zile este scutit medical şi lăsat la vană. Revine la Bucureşti. Mihail Kazanski se întoarce din Manciuria.
1906
Panait Istrari ia conracr cu mişcarea socialistă. în Pagini de carnet intim mărrurisea: „Despre socialism nu citisem încă nimic, dar, în urma unor mari mişcări muncitoreşti în portul nosrru, auzisem că el înseamnă dreptate pentru cei obidiţi şi văzusem un om ucis în băraic la poliţie, fiindcă fusese socialist. Puţin după aceasta, am asîstar la câteva întruniri socialiste şi am înţeles că socialismul cuprinde în sânul lui roate virtuţile, pe care în zadar le căutam în faprele servitorilor lui Dumnezeu: dreptate, bunătate, cinsie, cumpătare, cultul frumosului şi, mai presus de orice, o adevărată înfrăţire cu cel învins de viaţă. Iată care avea să fie, de-acum încolo, noua mea religie, singurul meu Dumnezeu; năzuinţa spre dezrobire a omului îngenuncheat de om."
• Se angajează portar de noapte la Hotelul „Regina" din Constanţa. noiembrie. Debutul publicistic cu articolul Regina - Hotel, semnat P. Istrate, în România muncitoare, seria a II-a, an. II, nr. 38, 19 -26 noiembrie 1906, în care relatează un episod revoltător. Patronul hotelului, M. Schwartz, 1-a concediat pe chelnerul Apostolescu Vasilc, reţinându-i salariul şi bărându-1 cumplit: „I.a răspunsul ce chelnerul îl dădu, că nu pleacă până nu i se va achita adevărata sumă, bestia sc repezi asupra nevinovatului om şi, în faţa noastră, care nu ne aştepram Ia atâta josnicie de caracter şi împietriţi de groază, îl scaldă într-o adevărata baie de palme, Iimpezindu-1 apoi în pumni. Fusci atât dc uluit de iuţeala faptului, încât nu venii la realitate decât atunci când mizerabilul mă zgudui de mână, somându-mă să-1 dau afară, drepr care răspuns mă retrasei la o parte, revoltat".
I-XXXVI
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
I-XXXVII
decembrie 12. Panait Istrati îşi începe peregrinarea prin lume, îmbar-cându-se clandestin, la Constanţa, pe vaporul „împăratul Traian", şi ajunge la Alexandria, în fc'gipr, cu acelaşi vapor sosind şi Mihail Kazanski. Intenţionează să plece amândoi în Abisinia, să facă comerţ cu pierre preţioase false. I-a Alexandria, Panair Istrati descoperă un unchi bogat, Valsamis, grec ca şi tatăl său, care vrea să-1 căpatuiască, oferindu-i o tutungerie de lux, în schimbul renunţării la prietenia cu Mihail. Panait Istrati renunţă însă Ia tutungerie, rămânând alămri de Mihail, descriind accasră întâmplare în povestirea semnificativ intitulată între un prieten şi o tutungerie, inclusă în volumul Pescuitorul de bureţi.
1907
ianuarie. Se află în portul Pireu, împreună cu Mihail, care îl părăseşte însă, plecând la Muntele Athos, cu intenţia dc a se călugări. • Panait Istrati face prima tentativă de a ajunge în Franţa, îmbar-cându-sc iarăşi clandestin pe un vapor cu destinaţia Marsilia. Esre însă prins şi debarcat forţat la Neapole. Timp de o lună trăieşte într-o cumplită sărăcie. Sc reîntoarce la Alexandria, cu vaporul poştal Direttissimo, episod reconstituit în povestirea cu acest titlu, apăniră prima dară în volumul Mes Departs, Paris, Gallimard, 1928. în Autobiografia solicitată de Romain Rolland descrie întâmplările prin care a trecur în perioada următoare: „Disperar, mă furişez pe un vapor german («Hohenzollerii, Norddeutscherloyd»), luxos şi primitor. Sunt prins dc personalul de bord, apoi ascuns, hrănit şi transportat «direttissimo da Napoli a Alexandria!» I.e las bastonul de bambus ca amintire, singura rămăşiţă salvată din naufragiul de la Neapole. Mizerie la Alexandria şi Cairo. Propuneri îmbietoare de a deveni... peşte! Mulţumesc! Prefer zugrav, servitor, împărţitor dc afişe şi chiar om-sandviş (păzeam un felinar în piaţa Esbekieh, având în spate o pancartă luminată: «Cinema Mignon!» Stăm Ia taifas cu prostituatele, nu cele ale Iui Sorir!). Viaţă bogată în mizerie şi întâmplări. Plecarea la Port-Said (încercare de a ajunge în India, IafFa, Beyruth şi Liban). Mă cert cu patronul şi îmi iau brusc tălpăşiţa, în toiul nopţii, la Ghazir, rătă-cindu-mă prin munţi. în sfârşit, Damascul, Damascul cu puzderia
lui de amintiri. Pictor de firme (Chior-împărat în rara orbilor!), răsfăţat de arabi, ceea ce mă îndeamnă să-mi întind nasul la nevestele lor, cât pe-aci să fiu prins într-o încurcătură de harem. Mă îndrăgostesc de o actriţă de pantomimă, joc roluri de prinţ mur şi călău inofensiv, câştig do! beşlici pe seară (circa un franc şi cinci centime) şi iau masa la consulul rus. Sunt debarcat la Beyruth, într-o stare de plâns."
1908
primăvara. Primind bani de la mama sa, se reîntoarce în rară, la Brăila, începând să activeze în mişcarea socialistă.
• Portar de noapte Ia Hotelul Popescu din leacul Sărat, o staţiune balneară dc lângă Brăila. Accasră perioadă din viata sa a fost evocară în povesrirea Pasiuni la LacidSărat, inclusă în volumul în lumea Mediteranei — Apus de soare.
octombrie. Publică în România muncitoare, an. IV, nr. 44, 16 octombrie 1908, articolul Al X Congres al Partidului Socialist Italian, decembrie. împreună cu Mihail Kazanski, pleacă din nou în Egipt.
1909
primăvara. în povestirea Bacâr, inclusă în volumul în lumea Mediteranei - Apus de soare, Panait Istrati îşi amintea: „Primăvara anului 1909 a fost una din epocile cele mai grele din viaţa mea. Mă aflam Ia Cairo. Aprilie era pe sfârşite. Casele aveau obloanele trase. Pe stradă, în localurile publice, europenii deveneau din ce în ce mai rari şi, odată cu ei, se găsea şi de lucni mai greu." Merge Ia Heliopolis, lângă Cairo, unde se construia intens, lucrând pe unde putea. Se împrieteneşte cu Bacâr (care dă şi titlul povestirii), un limonagiu, devenind vânzător la chioşcul acestuia.
• Aflând că mama sa este grav bolnavă, Panait Istrati se reîntoarce în ţară, la Brăila.
august. Mihail Kazanski, grav bolnav de tuberculoză, pleacă definiriv la Odessa, lăsându-l îndurerar pe Panait Istrati, care îi va închina evocarea Moartea lui Mihail, cuprinsă în volumul în lumea Mediteranei — Apus de soare.
I XXXVI II
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
I XXXIX
mai—octombrie. încadrat în mişcarea socialista, desfăşoară o bogată activitate publicistică în România muncitoare.
octombrie 19. Participă la manifestaţia de protest împotriva interzicerii lui Cristian Rakovski de a reveni în România. Panait Istrati, I.C. Frimu şi alţi socialişti au fost arestaţi şi închişi la Văcăreşti.
octombrie 30-31- Are loc procesul socialiştilor arestaţi. în apărarea lor au pledat N. Fleva, Constantin Miile, Radu D. Roscrti, N.D. Cocea. Panait Istrati şi ceilalţi socialişti sunt achitaţi.
noiembrie. Publică articolul Laşi!, în România muncitoare, nr. 75, 5 noiembrie 1909, semnat P. Istrati, în care dezvăluie întâmplările din timpul arestării şi ancherâriî.
decembrie 17. într-o notă publicată in România muncitoare, era înştiinţat Parchetul din Brăila: „Tov. P. Istrati ne comunică din Brăila că d. comisar Cârjan a declarat faţă de alte două persoane că la prima ocaziune, când îi va cădea în mână, nu va scăpa viu. O ameninţare identica i-a făcut-o personal în localul circumscripţiei d-sale".
în aceeaşi zi, la Brăila are loc „o grandioasă întrunire" a muncitorilor din port, cum relatează România muncitoare, nr. 88, din 20 decembrie 1909, la care „au vorbir rov. Şr. Gheorghiu şi P. Istrati" împorriva legii Orleanu, care limita libertatea de asociere □ funcţionarilor statului şi ai stabilimentelor publice. Vorbitorii „au înfierat guvernul liberal şi an îndemnat la o lupta necurmată pentru ca legea să nu ia fiinţă." decembrie22. I^gea fiind totuşi votată, muncitorii brăilcni organizează o „mare întrunire sindicalistă", cum informează ziarul Adevărul din 25 decembrie 1909, rezumând cuvântarea lui Panait Istrati, care a analizat „articolele coprinse in regulamentul întocmir de către căpitănia portului şi arară cum făuritorii de legi consideră pătura muncitorilor ca pe o turmă pe care o pot conduce după voie. Muncitorii însă, organizaţi şi luminaţi, trebuie să dea dovadă de conştiinţă şi de energia de care sunt animaţi şi să facă, prin atitudinea lor, pe cei de sus să-şi schimbe vederile. «Muncitorii nu Trebuie sub nici un cuvânt să se supună acestui regulament, ci trebuie să se îndemne unii pe alţii la solidaritate, rcfnzându-I categoric.»"
La sfârşitul cuvântării, Panait Istrati a citit o scrisoare de mulţumire adresată lui Consrantin Miile, directorul ziarelor Adevărul si Dimineaţa: „Muncitorimea organizară a oraşului Brăila, întrunită azi 22 decembrie, ora 6 p.m., în sala sindicatelor, în număr de peste o mie, simte dc a sa datorie a aduce cele mai călduroase mulţumiri omului care, consecvent principiilor sale, a ridicat întotdeauna glasul său puternic întru apărarea clasei obijduite şi în contra numeroaselor nedreptăţi făptuite de reacţionarii acestei ţâri; îşi exprimă, aşadar, admiraţia şi recunoştinţa faţă de omul de conştiinţă şi directorul care, prin ziarele sale Adevărul şi Dimineaţa, a înfierat cu energie actele arbitrare săvârşire de odiosul guvern liberal, şi promirc tot concursul său acestor ziare cari au fost in permanenţă la înălţimea lor. Trăiască social-democraţia români!" decembrie 24. în România muncitoare, nr. 89, 24 decembrie 1909, apare articolul Studenţii noştri, semnat Y. Istrati.
1910
februarie 1. S-a deschis la Bucureşti Congresul de reconstituire a Partidului Social-Democrat din România şi a Comisiei generale a sindicatelor. Preşedinte al Congresului a fost ales I.C. Frimu, unul din cei patru secretari fiind Panait Isrrari.
primăvara. Panair Istrati a fost angajat dc Constantin Miile, directorul ziarelor bucureştene Adevărului Dimineaţa, în funcţia de corespondent la Brăila al celor două publicaţii. Primele sale articole sc referă la actul condamnabil al unui diacon care a vîolar o fetiră de 12 ani: Monstruoasa faptă a unui diacon, în Dimineaţa, an. VII, nr. 2172, 14 martie 1910, semnat Cor.; Violul din Brăili, în Dimineaţa, an. Vil, nr. 2173, 15 marne 1910, nesemnat; Monstruozitatea unui diacon, în Dimineaţa, an. Vil, nr. 2174, 16 martie 1910, semnat Coresp.
• A continuat, apoi, cu articolele: Exploatarea muncitorilor în por-turi. Cum sunt exploataţi muncitorii în portul Brăila. Lipiturile muncei: magazineri, vătafi, autorităţi, în Dimineaţa, an. VII, nr. 2175, 17 martie 1910, semnat P. Istrati; Cum sunt exploataţi muncitorii in portidBrăila. Vătafii si ipistaţii, în Dimineaţa, an. VII, nr. 2176,
XC
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XCi
18 martie 1910, semnat P. Istrati; Exploatarea muncitorilor în porturi. Mecanismul muncii în port, în Dimineaţa, an. VII, nr. 2180, 22 martie 1910, nesemnat.
Activitatea de corespondent avea însă să înceteze, deoarece episcopul Dunării de Jos a dezminţit fapta diaconului şi a intervenit la Constantin Miile să retracteze cazul, ceea ce 1-a indignat pe Panait Istrati, având loc între ei o confruntare telefonică. Mai târziu, în articolul O amintire banala. Pentru istoricul,Adevărului", publicat în România muncitoare, nr. 87, 8 noiembrie 1913, Panair Istrati reproducea dialogul cu Constantin Miile:
„- Cum, d-le Miile? Chiar după ce va spun că c o cauza dreaptă? Că nenorocita victimă trebuie despăgubiră şi diaconul pedepsit?... Nu vă mai înţeleg deloc.
- D-ta eşri curios, d-le. Vrei să dictezi ziarelor la care trebuie să-ţi faci datoria aşa cum ţi se cere?
- Nu vreau să dicrez d-le Miile, dar nu vreau să mi se astupe gura atunci când evi cred că trebuie strigat. [...]
- Treaba dumiralc, eu îmi rezerv dreptul de a hotărî când trebuie o corespondenţă publicată şi când nu trebuie.
- Aceasta purcei s-o faceţi, d-le Miile, cu oricare alt corespondent în afară de mine".
martie 28—iulie. Colaborează la ziarul România muncitoare.
august-septembrie. Se publică Pentru votul universal. Răspunsul d-lui Panait Istrati, secretarul Sindicatului muncitorilor din portul Brăila, în Viaţa socială, anchetă-interviu Ia care mai răspundeau C. Dobrogeanu-Gherea, Mihail Sadoveanu, Ovid Densusianu şi alţii.
octombrie-decembrie. Publică alre articole în România muncitoare.
decembrie. întrevedere secretă între Panait Istrati şi Cristian Racovski, expulzar din România cu aproape patru ani în urmă, cum se relata în România muncitoare, nr. 81 din 16 decembrie 1910.
decembrie 23. Prima sa scriere în proză, schiţa Mântuitorul— O amintire de la un Crăciun, apare în România muncitoare, n r. 83, semnată Istrian.
1911
ianuarie 6—iulie 3- în ziarul România muncitoare publică diferite articole. septembrie 3. Publică în Lumea nouă, nr. 5, Nostra fâmiglia, semnară
Andrei Scutaru, evocând peripeţiile prin care a rrecut la Neapole,
în 1907, când a fosr debarcar de pe vasul cu care intenţiona să
ajungi la Marsilia. octombrie 6. Publică în România muncitoare, nr. 60, Câte o glumă din
când în când. Scrisoare deschisă unui „om necăjit", sub semnătura
I. Delabrăila.
noiembrie 3- Primele simptome ale tuberculozei. Se internează la Sanatoriul Filarer din Bucureşti.
noiembrie 9- Apare în România muncitoare, nr. 70, Din Sanatoriu. Reflecţiile unui ofticos, semnând P. Istrati, în care scrie: „Mă îngrozesc de încetineala cu care mor cei atinşi de această boală şi de lunga lor suferinţă".
1912
Publică schiţele Calul lui Bălan, semnată P. Isrrati, şi întâi Mai, semnată P. Brăileanu, în Calendand Munceipe anul 1912.
ianuarie. Proiectase să plece împreună cu Ştefan Ghcorghiu, şi el bolnav, la Cairo, spre a-şi îngriji sănătatea. în cele din urmă pleacă singur, ulterior venind şi Ştefan Gheorghiu. Amândoi îndură o cumplită mizerie.
vara. Izbucnind războiul italo-turc şi primul război balcanic, se reîntorc în ţară.
iunie 29-iulie 1. Panait Istrati participă Ia Congresul al Il-lea al Partidului Social-Democrar din România şi al IV-lea al Uniunii Sindicatelor. Esre ales secretar al Cercului de edirură socialistă, lucrând totodată şi ca redactor la România muncitoare.
iulie 1 S-octombrie 14. Publică mai multe articole în România muncitoare.
octombrie 21. în România muncitoare, nr. 82, se anunţă: „Tovarăşul Panait Istrati, fiind nevoit să plece în străinătate din cauză de boală, a fost înlocuit în administraţia Cercului de editură socialistă prin tovarăşul 1. Paltin."
xcu
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XCIII
1913
aprilie-nuii. Din Rgîpt, trimite articolele Ştefan Gheorghiu, care apare în România muncitoare, nr. 27, 7 aprilie 191 3, semnat P. Istrati; însemnări de călătorie. Note din Egipt, în nr. 41 din 30 mai 1913. semnat P. Istrati,
august. Revine în ţară, îşi reia activitatea la Cercul de editură socialistă şi colaborarea la România muncitoare.
decembrie. Pleacă pentru prima dată la Paris. E găzduit de cizmarul roman Gheorghe Ion eseu, care, ulterior, îi va oferi lui Panait Istrati subsolul locuinţei sale, unde îsi va scrie cea mai mare parte a operei sale, în limba franceză. 1 a Paris, lucrează ca zugrav.
1914
ianuarie—februarie. 'Primire Scrisori din Paris. La Pere Eichaise, publicate în România muncitoare, nr. 5, 16 ianuarie 1914, semnând P. Istrati; înmormântarea luiFrancis dePressense, nr. 6, 19 ianuarie 1914, nesemnat; Morţi scumpi. Emile Landrin, nr. 13, 4 februarie 1914.
aprilie 29- Publică în România muncitoare, n r. 47, articolul întâi Mai la Brăila, semnat P. Istrati.
• La Brăila, Panait Istrati întemeiază o asociaţie a zugravilor. împrumutând o sumă de bani de Ia C. Dobrogeanu-Gherea. înfiinţează o crescătorie de porci.
1915
martie 6. Panait Istrati scoate, împreună cu Consranrin Mănescu, un număr comemorativ al gazetei Tribuna tramporturilor, consacrat integral lui Ştefan Gheorghiu (mort în 1914). Panait Istrati publică aici două ample articole: Despre Ştefan Gheorghiu, cu prilejul împlinirei unui an de la moartea lui si Ştefan Gheorghiu bolnav. In Egipt. în primul articol, Panait Istrati îşi manifesta nemulţumirea faţă de comportamentul noilor conducători socialişti, deso-lidarizându-se de ei:
„Asrăzi se vede cine a rămas şi, de asemenea, iară să-i numesc, şi acei cari s-au dus. Leaderii cari nc cercau să învăţăm totul de la
dânşii n-au voit să înveţe de la noi şi să vadă singurul lucru care le-ar fi putut fi dc folos: anume, că trebuie să renunţe nn ceas la bunurile de cari noi ne lipsim viaţa întreagă. Sărmană muncitorime, de la cine îţi aşteptai tu mântuirea! Când îndrăznesc să te conducă si să-ţi dea pildă oameni cari nu se pot ridica cu un deget deasupra nimicurilor zilnice, când pe unii îi roade ambiţia, pe alţii prostia fioroasă, şi când nimeni nu încearcă a fi mai întâi el întreg si apoi să înrregească pe alţii, cine e nebunul să mai creadă în puterea lecuiroarc a acestei dezgustătoare vieţi politice de unde pornesc exemplele cele mai rele şi pe ai cărei oameni îi măreşte doar lentila sufletelor noastre! [...] Nu învinuiesc pc nimeni şi nu trebuie să se caute prinrre rândurile mele gândul dc ceartă cu mişcarea. Să mă ferească Dumnezeu! Sunt destul de mari şi aşa nevoile clasei mele pentni a mă mai avea şi pe mine în coastă. Dar - în mijlocul marei mele păreri dc rău faţă de această pierdere (a lui Ştefan Gheorghiu - n.n.) şi despre care aş fi dorit să nu vorbesc niciodată -, dacă in-am hocărât să ridic glasul pentru ultima oară în mod public, o fac ror în dorinţa de a servi mişcarea, o fac arătându-i relele cu aceleaşi setuimentre cu care, alrcori, în măsura slabelor mele puteri, i-am lăudat calităţile. [...] O anumită categorie de idealişti vin în mişcare cu gândul dc a-i şterpeli numerarul. Alţii, mai dibaci, sc servesc de dânsa ca de o punte. O a treia categorie răuşesc să viseze cu măsură şi aceştia formează avangardele în roate mişcările socialiste din lume. Dar mai esre şi o a patra categoric: aceştia sunt cei prinşi şi îmbrânciţi după uşă când cei dintâi o deschid larg ca să intre. Şi să fie oare ruşine să spun ce vor ei?"
mai9- Panait Istrati sc căsătoreşte legitim cu Jannette Gheorghiu, născură Maltus, văduva lui Ştefan Gheorghiu. Panait Istrati va mărturisi că a avut cu Jannette Maltus Gheorghiu o „căsnicie infernală", deşi era „deşteaptă, orator la întrunirile socialiste" {Cum am devenit scriitor, voi. I, p. 263).
august—septembrie. Publică în România muncitoare, nr. 202, 30 august 1915şi nr. 203, 1 septembrie 1915, Epilogul unei lupte. Scene fi fapte de reţinut în urma grevei din Brăila, semnate P. Istrati.
XCIV
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XCV
1916
martie. I se agravează tuberculoza. Se hotărăşte să plece în Elveţia. martie 22. Obţine paşaportul, pe numele „Gherasim Panait Istrati,
de profesiune zugrav, călătorind în străinătate pentru cauză de
boala — Elveţia."
martie 30. Trece punctul de frontieră, din acea vreme, de la Predeal.
aprilie 23. Soseşte în Elveţia, la Leysin. Timp de parru luni stă izolat, pentru îngrijirea sănătăţii, citind însă cu pasiune şi străduindu-se să înveţe limba franceză cu ajutorul dicţionarului.
august 15- La intrarea României în primul război mondial, Panait Istrari rrimite legaţiei Române din Berna o scrisoare în care arată că a fost scutit medical de serviciul militar: „Mai jos semnatul cetăţean român vă aduce la cunoştinţă că se află în imposibilitatea de a răspunde la apelul ţărei sale în război. Din actul de scutire aci anexat se poare vedea că sunt scutit «de orice serviciu militar activ sau auxiliar» din motive cari, astăzi, sunt şi mai agravate. Fac parte din clasa anului 1906 nechemată de legea revizuirei scutiţilor, dispensaţilor şi reformaţilor, până la plecarea mea din ţară cu autorizaţia d-lui ministru de Război. Sunt tuberculos din anul 1911, când am fost internat în Sanatoriul de tuberculos! de la Filarer, ceea ce se poate constata din registrele acestei societăţi. Sunt om sărac, lucrător manual (zugrav de case) şi mă aflu aici de la 23 aprilie 1916, plecat din ţară cu passeport eliberat la 22 martie 1916" (cf. George Macovescu: Paşapoarte şi scrisori ale lui Panait Istrati, în Contemporanul, iuv 10, 8 martie 1968).
noiembrie 30. Comisia medicală a legaţiei României îl cheamă la Berna şi îl supune unui examen medical la „Insel-I lopital", aprobâudu-i şederea în Elveţia.
1917
februarie. ! se eliberează un nou paşaport. în Autobiografia solicitată de Romain Rolland preciza că, în Elveţia, în această perioadă, a îndeplinit tot felul de munci: „Zugrăvesc vilele şi sanatoriul, servitor, muncitor la terasamenre, muncitor calificat la «Picard-Pictet»
din Geneva, lucrător zugrav de-a lungul Cantoanelor elveţiene, conducător de tractor pe arătură". primăvara. Pleacă de la Leysin la Lausanne, în căurare dc lucru, cum precizează în evocarea O întâlnire, publicată postum, tradusă în limba română de Alexandru Talex, în Manustriptum, nr. 4, 1971. Găseşte adăpost la „Azilul dc noapte".
1918
Legaţia Română din Berna îi acordă unele ajutoare băneşti pentru a-şi îngriji sănătatea.
1919
ianuarie. Esre internat de Crucea Roşie Americană în Sanaroriul Sylvanne-surTjusanne. Aici, se împriereneşte cu un alt bolnav, ziaristul Josuf; Jehouda, care va juca un rol esenţial în viata lui Panait Istrati, îndemnându-1 să citească opera lui Romain Rolland. Episodul este evocat în Les troispbases de mon Romain Rolland, apărut în volumul omagial Liber Amicorum Romain Rolland, Ziirich tind Leipzig, Roniger Rorrapfcl Verlag, 1926; tradus de Alexandru Talex în voi. Pentru a fi iubit pământul, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969.
Părăsind sanatoriul, merge la Geneva şi se angajează la garajul Peugeo l.
aprilie21. Mama sa, Joira Isrratc, moare la Brăila. Panait Istrati e deznădăjduit, îşi revine citind opera lui Romain Rolland: „Opera lui Romain Rolland a fost pentni mine o revenire la viaţă, când eram mai deznădăjduit. Am sorbir din ca forţe de rezistenţă împotriva amărăciunilor pe care le aduce viaţa, oricare ar fi omul" {cf. Cum am devenit seriilor, voi. 1, p. 274).
iunie 24. Publică în gazeta Li l-'eidlle din Geneva, articolul Toistoisme ou bolchevisme'i, semnat P. Isrr. Articolul se referea la conferinţa lui Paul Bimkof, biograf al lui Tolsroi, ţinură în ziua de 21 iunie 1919- Ia dara respectivă, Panait Istrati încă mai credea în ideile socialiste, nefiind de acord cu principiul lui Tolsroi al „non-violen-ţei" sau al „non-rezisrenţei", cum îl definea în acesr articol.
XCV1
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XCVII
august. Citind în La Tribune de Geneve că „celebrul scrnror Romain Rolland a descins la Hotelul «Victoria» din Interlaken", ['anait Istrati îi scrie de îndată o lungă scrisoare-confesiunc, pe care o reproducem în continuare, integral, din volumul Panait Istrati: Amintiri, evocări, confesiuni, ediţie, prefaţă, traduceri şi note de Alexandru Talex, Edirura Minerva, Bucureşti, 1985:
„DOMNULUI ROMAIN ROLLAND
Geneva, 20 august 1919
Un om, în pragul morţii, vă roagă să-i ascultaţi spovedania.
Nu vă cunosc limba şi poate că aceasta o să vă plictisească. Ştiu însă că viata vă interesează şi de aceea vă adresez aceste rânduri.
Cel ce vă scrie este un om, care, Ia rândul său, cunoaşte viaţa şi care, în prezent, pluteşte în voia valurilor pc marea furtunoasă a suferinţei; el se află în pragul morţii nu atât din pricina trupului slăbit, cât a credinţei sale zdruncinate.
De altfel si dumneavoastră mă cunoaşteţi, nri-aţi trăit aspiraţiile; la rândul meu, nici eu nu vă cunosc mai puţin şi le-am trăit pc ale dumneavoastră. Nădăjduiesc că mă veţi înţelege, în ciuda limbajului meu neputincios, a lipsei de stil şi a vocabularului sărac... şi chiar, vai mic! în ciuda raptului că sunt un necunoscâtor al «limbii» ce vă aparţine, şî care ne ajura să auzim «bătăile inimii eterne». Dar cel puţin am norocul dc-a mă fi născut cu «limba» ce se face înţeleasă, chiar şi când rămâi mut, nemişcat. Şi dacă n-am fi arat de departe plasaţi pe nedreapra scară socială, dacă ne-am fi putut întâlni pe acelaşi culoar, paşii ni s-ar fi îndreptat, ca împinşi de-o milenară reminiscenţă, pătrunzătoare, către acelaşi pol, către polul unic al înţelegerii universale.
Iubire divină! ajută-mă în acest ceas de cruntă deznădejde... «Nu există decât un singur eroism pe lume: acela de a o vedea aşa cum este şi dc a o iubi».
Suni un muncitor, un zugrav, născut în locul unde Dunărea face un cot, ramificându-se în trei braţe, spre a se vărsa în Marca Neagră. Am văzut lumina zilei acum exact treizeci şi cinci de ani,
dintr-o nemuritoare ţărancă româncă şi un contrabandist grec, pe care nu l-am cunoscut deloc. Aveam nouă luni când a murit.
Şi iată, domnule, de douăzeci şi cinci de ani scormonesc viaţa, lumea şi gândirea omenească, conştient sau inconştient, mistuit de-o flacără ce-mi sfâşie măruntaiele, îmboldindu-mă să gonesc ca un apucat şi care m-a împins să jertfesc tot ceea ce un om îsi poate dori ca fericire: familie, siruaţie, onoare, tihnă.
încă din copilărie am cunoscut prietenia - prietenia de nezdruncinat - precuin^şi patima de-a ciri; la început cărţi mediocre, apoi bune. Am cunoscut, de asemenea, şi mai ales, pasiunea de-a călători, iar mai apoi credinţa în idealul Mai multă dreptate printre oamenii, care va rămâne pururi o nobilă aspiraţie. Agăţar de aceste himere, am pornit prin viaţă, ca un bolid.
Nu ştiu cine-i vinovat: eu sau sângele meu. Ceea ce ştiu însă, e că voinţa mea a fost ca şi inexistentă.
La vârsra de doisprezece ani, scăpat de scoală nesuferită, mi-am părăsit mama - pe care o adoram - al cărei singur copil eram şi unică speranţă. Nu mai voiam să-i fiu povară şi nici ea nu mai putea să mă întreţină. Deşi foarte tânăr, ea şi-a ţinut jură-mânml făcut tatălui meu muribund: nu a mai vrut să se mărite, ca nu cumva «copilul sări fie bătut de mâna unui străin». Şi-a ţinut cuvântul, spălând rufe, timp de treizeci de ani, cu doi lei pe zi, ca să mă crească, să mă înveţe să citesc şi să scriu, punând mereu deoparte cei patru bănuţi destinaţi veşnicelor nevoi ale fiului ei rărăcitor... A murit, până la urmă, singură, pe un pat sărăcăcios, în aprilie rrecut, după trei ani şi jumătate de la plecarea mea de-acasă, trei secole de dureri nebănuite, fără ca să mă poată săruta pentru ultima oară, fără a-mi da scumpa-î binecuvântare. Pali-ment înspăimântător al unei întregi vieţi de sacrificii, îngropată în bezna durerii universale. Şi asta tocmai când furtuna trecuse şi mă pregăteam să mă întorc definitiv în ţara mea, să-i cad în braţe strigându-i: «Am învins, mamă scumpă, am învins! Tor ce am făcut era pentru tine; vei fi mândră de fiul tău, iar eu demn de sacrificiile tale!»
— «Pleci, mereu, îmi spunea, neîncetat... Dar, o să vezi tu, într-o zi când re vei întoarce acasă, în locul meu o să găseşti un mormânt!»
vin
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XCIX
- «Nu! scumpă mamă, nu! Una ca asta nu-i cu putinţă, este imposibil! Nedreptatea ar fi prea mare. Şi apoi, tu n-ai să mori niciodată, ce ştii tu! într-o zi, vei fi fericită, vei fi de faţă la încununarea eforturilor melc, re vei bucura de gloria mea... Apoi, vom muri împreună!»
Minciună, minciună, totul nu-i decât minciună!
«La ce-mi foloseşte succesul, acum când ea nu mai e?» îşi spunea Jean-Cristopbe şi, ascuns înapoia maşinilor din atelierul unde lucram şi citeam acest pasaj, plângeam ca şi în clipa de faţă. «Cel care a avut fericirea de a cunoaşte comuniunea deplină cu un suflet prieten, acela a cunoscut cea mai divină bucurie. O bucurie, ce-1 va neferici pentru tot resrul vieţii.»
Şi eu, care am cunoscut nu numai o singură dară comuniunea cu sufletul prieten!...
Iertaţi-mi, domnule, această «paradă» de sentimente. Condeiul îmi alunecă din mâna la fiece rând, dar simt că moartea s-apropie şi eu trebuie să vorbesc cu dumneavoastră, ca să nu-mi pierd minţile. Şi dumneavoastră o să puteţi spune celor neîncrezători că opera dumneavoastră nu-î închipuire şi că Dumnezeu există prin autorul ei, prin mine şi prin toţi cei ce au dispărut sau care nu vor ieşi Ia iveală niciodată. Şi, încrezător, le veţi putea arunca sfidarea lui Ibsen: «Dreptatea este de partea mea, ?iu a celor mulţi».
Concomitent cu dragostea acesrci mame-prietene - pe lângă care cea a Grachilor este un basm pentru copii - am cunoscut alte două sau trei prietenii bărbăteşti, diferite dar la fel de mari.
Copilăria mea a fost agitată. Cel care, de copil, nu a fost zguduit de suferinţe inexplicabile, de dorinţe nerostite şi care nu a avut de mic o înclinare pentru un gen oarecare de artă, nici iluzii nebune, nici speranţe ciudate, întemeiate pe forţele sau aptitudinile sale, pe creaţiile sale, mai mult sau mai puţin comice; cel care n-a plâns cu sughiţuri, dc o mie de ori, noaptea, fără să ştie de ce, nici n-a căzut în extaze neobişnuite, nici n-a izbucnit în veselii neaşteptate, nici n-a făcut prostii extravagante, acela poate fi sigur că va reuşi să ajungă tot ce va voi: un avocat bun, un
jandarm straşnic sau un băcan destoinic, dar niciodată un artisr, pentru că nu are suflu divin, nu are suflet.
Din cauza aceasta mi-am întristat mama. Am încercat toate meseriile şi nu m-am statornicit în vreuna. Băiat de alergătură la tot felul de prăvălii, ducându-mă cu marfa pe la clienţi, uitam de mine, ascultând sub ferestre acordurile vreunui pian, - pasiunea mea, nebunia şi visul meu, pe care n-am izbutit sâ-1 realizez niciodată. Adesea, pătrundeam noaptea în curţi, lăsându-nri coşul afară, ca să mă agăţ,de pervazul ferestrelor, să privesc în saloane şi să văd dacă persoana care cânta era tot atât de frumoasă precum mi-o închipuiam. Sau să mă ascund prin pivniţe ori prin magazii, sau - noaptea - într-un ungher necunoscut alror băieţi, ca să-mi pot citi scumpele romane, la lumina unei lumânări, pitit sub o umbrelă peste care îmi aruncam şi îmbrăcămintea. Cu câte palme n-am plătit aceste plăceri scumpe şi de neuitat, ori de câte ori mă înapoiam cu marfa nepredată din cauza întârzierii. (Iar o dată chiar şi fără coş care îmi fusese furat.) Şi de câte ori nu mă răzbunam de acesre chelfăneli, prăpădindu-mâ de râs în ascunzătoarea mea, în timp ce stăpânul mă striga cât îl ţinea gura, în curte.
Altă dată a avut loc chiar şi un episod tragic. Tocmai mă aflam la un negustor grec de vinuri, care ţinea şi restaurant, în imediata apropiere de portul dunărean. Aveam marea fericire de-a livra comenzile de vin rece. Ia prânz şi seara, puţin înainrc de masă. Aceste ore erau pentru mine ca un fel dc mâncare rafinată şi întăritoare. împărţeam repede marfa şi apoi, fără să-mi pese câtuşi de puţin de ce aş putea păţi, mă lungeam la marginea platoului pe care este clădit oraşul nostni şi care domina înrinderca bălţii. Şi, din acest loc favorit, mă lăsam în voia plăcerilor pe care ochii, urechile şi simţurile mele Ie culegeau cu mii de antene nevăzute, dinaintea panoramei unice, poate, în felul ei. La înapoiere, încasam palmele reglcmenrare, dar continuau să mă ţină în slujbă, ceea ce de altfel nici nu doream mal mult. Eram tare iubit de muşterii oameni cumsecade, toţi greci. Ştiindu-mi tatăl grec, m-au învăţat limba, din mândrie şi pălăvrăgeau cu mine. (Oh, timpule, tu nu ai nostalgia trecutului?) Erau proprietari de remorchere, de şlepuri sau de bărci, spunându-şi unii altora, cu seriozitate, «comandanţi» (capitanios!). Mă iubeau tocmai pentru «trăsnăile»
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CI
mele, pentru felul meu de-a fi «poznaş», dar şi pentru că Ia muncă nu mă putea întrece nimeni, atunci când o voiam.
într-o zi, când îmi luam, ca de obicei, porţia copioasă dc hoinăreală, am lenevit mai mult ca oricând pe marginea râpei, Dunărea se umflase pcsre măsură şi priveliştea era măreaţă. întreaga întindere a bălţii era acoperită cu o imensă pânză de apă tulbure, cât vedeai cu ochii. Cârduri nenumărate de păsări, de gâşte şi de raţe sălbatice zburau care-ncotro. Trunchiurile sălciilor plângătoare - cei mai buni prieteni ai mei din vremea rrisră a şcolii, singurele care mă răsfăţau în zilele de hoinăreală - înotau complet în apă. Pc albia crescută a fluviului coborau copaci întregi, smulşi de apă pc parcurs. în port, un furnicar de oameni munceau cu ardoare, pentru a stăvili apa şi a feri portul de năvala ameninţătoare a valurilor.
Priveam aceste forţe dezlănţuite şi nu-mi puteam sătura ochii, când, deodată, mă simţii brusc îmbrâncit din spate, dar de-a berbeleacul şi prăvălit de Ia înălţimea platoului iu râpa adâncă de vreo douăzeci de metri. Ajuns jos, fără a mi se întâmpla nimic rău, a rrebuît să treacă puţin timp, înainte să mă dumiresc ce se întâmplase. Nimeni altul decât stăpânul meu, un bătrân nebun, care în furia lui mâ rostogolise de sus până-n vale, ca şi cum aş fi fosr un sac plin cu pământ.
Furios, iau hotărârea să nu mă mai reîntorc la crâşmă, în ciuda durerii pe care ştiam că o provoc mamei. Si timp de două zile, înainte de a mă duce acasă, dau curs liber fanteziei şi preaplinului de viaţă din mine. Dar stăpânul meu pune un agent de poliţie pe urmele mele, sunt înşfăcat şi readus la muncă.,. Şi, Doamne, ce muncă nemiloasă! Tocmai ceea ce detestam mai mult în viaţă: băiat la spălatul vaselor! Să speli vasele! Toară ziua cu mâinile în apă călduţă, unsuroasă. Adio livrări de marfă, adio vise mângâietoare. Nici urmă de Dunăre! Ferecat, ferecat pentru vecie!...
Atunci, într-un moment dc nebunie, uitai de mama şi de plăcerea de a rrăi, atârnai o frânghie în pod şi tocmai când eram gata să-mi vâr gâtul în laţ, sunt surprins de patron, care, speriat, m-a dat imediat afară. Uf!
Sfântă libertate! Izvor de fericire! Nu există nici un sacrificiu făcut în numele tău, care să poată egala elixirul binefacerilor talc! -.
Aproape tot astfel s-au scurs copilăria şi adolescenţa mea: de la un stăpân la altul, apoi dintr-un oraş în altul, niciodată şase luni în acelaşi loc şi mereu cu «maniile» mele. Mai târziu, căram după mine un dicţionar greu al limbii române, de o suti de ori confiscat şi iarăşi regăsit, Mama era rot timpul cu sufletul la gură, dar nu se văita prea mult, în ciuda clevetelilor mahalalei. Mă iubea şi era fericită că nu aveam nici una din apucăturile rele care răceau ravagii printre copiii de vârsta mea. Citeam - atâta tot! - şi făceam poezii. îmi amintesc că într-o zi de şomaj (să tot fi avut paisprezece ani) am întrerupt-o de la muncă, spre a-i citi o poezie în care rugam pe Dumnezeu să-mi dea nu bogăţii, nici onoruri şi nici să devin împărat (de pildă!) sau altceva, ci doar posibilitatea de a exprimă ceea ce simt. (Asta nu era oare revelaţie?) Mama mă asculta cu bunăvoinţă, credulă, călcindu-şi mai departe rufele. La sfârşit, i-am spus triumfător: «Vezi, mamă? Aşa ceva nici regii nu sunt în stare să facă! Trebuie să ai talent!»
Ea sc întoarse brusc spre mine, cu un aer glumeţ, de mirare, şi-mi spuse:' «Adevărat? Ei drăcie! Ce băiat ciudat am adus şi cu pe lume: să facă lucruri pe care nici regii nu-s în stare!»
Şi m-a sărutat nebuneşte.
O, buna mea mamă! Nu vei şti niciodată, niciodată că în acea zi divinitatea - transmisă prin sângele tău - se rostea prin mine, spunând, din păcate, adevărul!
Da, din păcate! Fiindcă, în ciuda bucuriei şi a forţei vitale cate năvăleau din mine la fiece corirură din viaţă, în pofida neasemuitei voluptăţi — necunoscută chiar «împăraţilor» — eu sufeream cumplit: era ca o ploaie înmiresmată ce mă făcea să mor de plăcere, arzându-mi în acelaşi timp carnea, cu picăturile ei de foc. Mai târziu, mi-am dat seama că acel geniu trist german nu era, poate, chiar atât de lipsit dc judecată, când afirma că «plăcerea este stearpă» şi că «numai durerea este rodnică».
Vă rog să nu credeţi cumva că originea mea socială, starea mea materială, «sărăcia» şi munca mea au însemnat ceva, în nu importă
CIT CRONOLOGIE
care moment din viaţa mea. Dimpotrivă, numai aşa puteam trăi şî numai în atari condiţii vreau să trăiesc, dacă voi scăpa de durerile > fizice şi morale ce mă ţintuiesc acum la par. Fii binecuvântară, muncă! Binecuvântată să fii, sărăcie! Numai datorită vouă am putut înota, în cea mai desăvârşită independenţă de spirit pe care şi-ar dori-o un îndrăgostit dc libertate. Şi numai datorită vouă am putut trimite la plimbare pc toţi cei care voiau să mă pironească, cu banii lor, acolo unde n-aş fi putut respira. Şi numai datorită vouă am putut iubi pe cel detestat de toată lumea şi să-i urăsc pc toţi cei puternici şi ridicaţi în slăvi. Numai aşa am putut fi cu însumi în întregime, dăruindu-mă cu totul la ceea ce am iubit şi suferit din roată inima şî cu toată pasiunea.
«Cel ce se dăruie, fără să drămuiască, în orice moment al vieţii sale, în tot ce face, suferă, iubeşte sau urăşte, acela este cea mai mare minune ce ne este sortită a fi întâlnită pc acest pământ.»
Numai datorită ţie, sfântă Sărăcie, graţie şcolii tale - cea mai înaltă instituţie unde se poate învăţa arta de-a fi cinstit şi unde (slavă Domnului!) mediocrităţile nu pot pătrunde - sunt asrăzi un om ce nu-şi gândeşte neghiohiile cu glas tare.
.. Poate că sărăcia este un maestru nu numai al gândirii, ci şi al srilului de viaţă; ea ne educă mintea şi trupul să fie sobre. Când timpul este drămuit şi cuvintele măsurate, arunci nu mai spunem nimic de prisos şi ne ohîşnuim a gândi esenţialul. Viaţa fiind scurtă, trăim astfel dublu.»
Iată, pentru început, omagiul entuziast ce poare fi adus operei dumneavoastră, care reprezintă însăşi viaţa şi fiinţa dumneavoastră. Mă plagiaţi? Sau eu însumi vă plagiez?
Nu! Nici dumneavoastră, nici eu. E însuşi Dumnezeu care glăsuieşte în limba sa unică şi universală...
I,a vârsta de optsprezece ani, terminasem aproape tot ceea ce literatura română avea mai bun, în original şi traduceri... Şi, de asemeni, terminasem cu compunerea poeziilor, care este «arta de-a nu spune nimic» (?!) pentru a mă avânta în proză, rămasă elementul meu. Munceam cincisprezcce-şaisprezecc şi chiar optsprezece
CRONOLOGIE CUI
ore pe zi, ca băiat de prăvălie, la diferiţi stăpâni şi citeam, pe apucate sau noaptea, cu pasiune. De foarte multe ori îmi rupeam lanţurile şi atunci urmau hoinăreli de neuitat, visări şi lecturi nebune prin lanurile noastre de grâu şi pe nesfârşitele noastre bălţi de-o melancolie fermecătoare!
Asrfel am cunoscut pc maeştrii romanului rus şi pe alţi câţiva din Occident, for în acest timp, am învăţat meseria de zugrav şi am cunoscut ideile mişcării revoluţionare, unde aveam să joc, mai târziu, un rol care dacă n-a fosr de prim rang, aceasta se datorează numai intransigenţei şi vagabondajului meu. Tocmai atunci soarta şi inima mea m-au ajutat să descopăr primul şi cel mai bun prieten al meu, contopiţi împreună într-un acelaşi trup şi suflet, în ciuda deosebirilor de gusturi şi chiar de idei. Aii, de ce nu pot vorbi în limba dumneavoastră, aşa cum stiu s-o fac în limba maternă...!
Am convingerea, domnule, că cel carc-i în stare să ofere o mare prietenie, ştie s-o şi descopere sau s-o recunoască, în ciuda sărăciei de prietenii pe lumea asta.
Vă rog să ascultaţi scurta povestire a acestei descoperiri şi să admiraţi desfăşurarea acelei dragoste sfinte, de care pe atunci nu îmi dădeam seama.
N-aveam decât şaisprezece sau şaptesprezece ani. Nu-1 cunoşteam pe Konovalov, fiindcă Gorki nu exista încă pentru Europa şi cu atât mai mult pentru România. Intr-o zi, mă duc să caut pâine la brutăria din cartierul unde ne mutasem de puţin timp. Era una din acele biete brutării prăpădite, murdare, slinoase, râu mirositoare, pe care nu ţi le poţi închipui, dacă n-ai fost în Orient. Se coceau acolo pâine neagră, covrigi, jimble şi plăcinte cu mere, cu brânză sau cu carne tocată - delicaresuri ieftine necunoscute în Occident.
Şi cum vă spun, într-o zi intru ca o vijelie şi rămân ţintuit locului: un om tânăr, scund, între douăzeci-douăzeci şi doi de ani, părul castaniu, cu expresia feţei liniştită, şedea ca înlemnit pe un scăunel şi citea o carte. Era îmbrăcat în zdrenţe murdare. Terminase lucrul. In local servea patronul. îmi pierdui cumpătul. M-ani apropiat încetişor şi, pe deasupra capului său acoperit cu
CIV
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CV
o şapca, m-am uitat la carte. Inima începu să-mi bată cu putere. O carte în limba franceză, cu ilustraţii: Jack dc Alphonse Daudct. Mă tot uit şi nu ştiu ce să cred. Pe gulerul hainei sale doi păduchi se plimbau agale, iar în mâini ţinea o carte franţuzească. Să ştii citi franţuzeşte! Nu catadicsea să mă privească. întorcea paginile, cufundat în lectură,
- Domnule, vă rog, dumneavoastră citiţi această carte sau vă uitaţi numai la poze? i-am spus, şovăitor.
Şi-a ridicar capul încetişor, arătându-mi o faţă zâmbitoare, senină dar dureroasă, purtând urmele suferinţelor şi care mă pătrunsese până-n măduva oaselor. Mi-a răspuns, îucr-o românească stricată, aproape de neînţeles.
- Da... privit poze.
Şi mă privi drept în ochi, cu blândeţe. Mă privi... îl priveam uluit, aproape tremurând. Expresia ochilor săi stinşi, ca ai unei pisici somnoroase, se însufleţi din nou o clipă, ca un fulger, apoi sc srinse dc îndată, acoperiră parcă de vălul nevăzut al decepţiei, în timp ce un zâmbet fugar şi resemnat îi flutură în colţul buzelor.
- Vorbcştc-i greceşte, Adriene, vorbeşte-i greceşte! îmi strigă stăpânul, care era grec.
Eu, însă, mă şi aflam afară, cu pâinea sub braţ şi cu o divină tulburare în inimă.
Astfel l-am cunoscut pc Mihail Mihailovici Kazanski, refugiat rus, a cărui origină şi al cărui trecui nu le-am aflat niciodată în întregime. Minte enciclopedică şi inimă dc aur, nc-am rostogolit împreună în lumea largă şi ne-am adăpat neîncetat din cupa dragostei, pe care Providenţa o umplea neîncetat.
O, Egipt! Grecie! Siric! Turcie! Italie! O, peisaje! O, monumente!... Plângeţi, plângeţi cu mine!
Sunt zece ani de când a murit. Tuberculoza, de care sufăr şi eu, l-a răpus. Deşi cu moartea în suflet, amintirea lui şi voinţa mea de-a trăi şi de a-I reînvia au biruit. Am învins boala, în ciuda mizeriei şi deşi nu mi-am schimbat cu nimic existenţa. Dar dacă as dispărea, cine ar putea cunoaşte vreodată povestea acestor vieţi? Cine ar putea spune că monumentul gloriei - ce-l datorăm
prierenici c mult mai mare decât acesre Piramide care au «obosir timpul cu masa lor indestructibilă»? Au trecut ani şi din nou mă opresc şi revin, ca să vărs lacrimi pe fiece obelisc, pe fiece sarcofag, în fiecare muzeu, pe roate blocurile, răsturnare, la picioarele Piramidelor, de-a lungul Nilului până la Luxor, în toate catacombele de la Acropole, de la Theseu şi pretutindeni unde alter-ego-ul meu a pus piciorul, a visat şi mi-a vorbit cu glasul său iubit.
Un răstimp, am'fost prins în plasa vârtejului revoluţionar, unde ani cunoscut alte două prietenii, două prietenii tot atât de rare ca şi «un ziarist cinstit», şi care m-au înlănţuit şi abătut o clipă din drumul meu. Am fost secretarul unei organizaţii sindicale, redactor, administrator (?!) al unei edituri socialiste, secretam! unei reviste literare ere. Un nor de lămâie m-a învăluit din toate părţile şi chiar din partea criticului nostru de artă. Dar mă uitam la roţi aceşti artişti, la toţi aceşti literaţi şi la toţi aceşti aposroli şi-mi dădeam seama că-i puţină sinceritate, o spoială de cultură şî nici un fel de experienţă, nici o urmă de viaţă: admiraţie reciprocă, pălăvreală, orgoliu, dorinţă de parvenire, goană nebună să-şi vadă numele în vitrina unei librării - atâta tot!... Mă zbat, las totul balră şi iau cu mine pe unul dintre cei doi prieteni - un suflet marc şi simplu de revoluţionar, lovit de asemenea de cruda boală - şi-o şterg în Egipt, ca să-I vindec. Muncesc pentru trei franci pe zi şi sacrific absolut totul ca să-I salvez, dar zadarnic. Exemplul meu nu-1 urmat de nimeni, si prietenul moare. Atunci, mi se deschid puţin ochii asupra acestei lumi. Până în clipa aceea crezusem că, dacă nu toată lumea, cel puţin cei care făceau paradă de genero-zirare şi umanitate gândesc ca mine si ca dumneavoastră, când spuneţi despre Beethovcn: «Câtă vreme voi avea ceva în buzunar, nicî unui prieten de al meu nu trebuie să-i lipsească nimic».
Zdrobit de durerea acestei noi pierderi, dezgustat de cei care se sileau să-i ridice o stăruie şi otrăvit de-o altă boală - sifilisul -îmi târăsc nenorocirile pe străzile Parisului, timp de patru luni, apoi mă înapoiez în România, ca să aud goarna războiului chemând popoarele la măcelurile ciclopeiene, pasămite «din dragoste» pentru umanitate.
CVI
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CV11
Acest nou dezastru puse capăt Ia toate. Curajul mi s-a frânt. Simt că totul în jurul meu nu-i decât minciună. Voinţa mi sc clatină. Sufletele cele mai complicate nu sunt totdeauna şi voinţele cele mai dârze. E uşor să lupţi cu pasiuni pe care nu le ai.
Vreau să-mi înjghebez, o fermă micuţă, să mă retrag din învălmăşeală şi să-mi răsfoiesc puţin manuscrisele. Mama e bătrână şi trebuie să-i consacru câţiva ani. Ml simt obosit după douăzeci de ani de vagabondaj nebun, de muncă, de mizerie, de nopţile petrecute fără adăpost - nopţi triste, coşmarul amintirilor melc, când alergam în toate părţile pe străzile Alexandriei, Neapolului, Beirutului sau Damascului, udat dc ploaie şi flămând, ferindu-mă de gardiştii de noapte, care-şi dădeau semnale şi mă fugăreau, de parcă eram o fiară sălbatică. Apoi zilele de închisoare politică, torturile de la poliţie, dezamăgirile. O boală incurabilă, din naştere - ibtioza -începe să mă chinuiască serios; trebuie să fac băi regulat.
Haide!... Să ne odihnim puţin!...
M-am odihnit un an. Dar iată că rara mea se pregăreşre să inrre în hora războiului. Şi cu toate că eram scutit militar, îmi iau masurile de rigoare: la 31 martie 1916, îmi părăsesc mama, în lacrimi... ca să n-o mai revăd de astă dată!... Şi ajung în Elveţia, la leysin.
Nu cunoşteam limba franceză, decât atât cât să cer pâine şi să stârnesc hohote de râs. Cumpăr pe TeUmaque şi un dicţionar şi încep să buchisesc. Asrfel am învăţat limba franceză, acum trei ani şi jumărare. Nu m-am uitat niciodată în vreo gramatică, nici chiar pentru limba mea maternă, unde pot da lecţii unor profesori, în felul acesta am putut citi o bună parte din clasicii francezi şi cincisprezece volume din opera dumneavoastră.
La Leysin, doresc să învăţ pianul, pentru prima oară! Visul meu erern! Aveam câţiva bănuţi puşi deoparte şi gândeam că sunt inepuizabili. Aduc un pian în odaie, iau câteva lecţii dar, odată banii terminaţi, las totul baltă şi mă duc să curăţ zăpada dc pe patinoarul sanatoriului Mont-Blanc, pentru cinci franci pc zi sau să zugrăvesc, sau muncitor Ia terasamenre etc. Apoi, sătul de veşnica iarnă de la leysin, mă duc să plantez stâlpi de telegraf în Valea Orbe, să muncesc la fabrica de muniţii, la Pic-Pic, să conduc
tractoare pe arătură şi să ar pământul cu maşini, în Valais etc. Peste tot, îmi aduc un pian în odaie... ca să-1 privesc!...
Pentru a învăţa o meserie mai miloasă, care să-mi lase puţină libertare ca să mă apuc astfel serios dc însuşirea mecanicii - vreau să devin şofer - şi, în consecinţă, intru cu o leafă de mizerie la garajul «Peugeot» de aici, cu condiţia să-mi îngăduie a mă familiariza cu motonil cu explozie, despre care ştiam câte ceva. Şi mănânc pâine goală şi beau apă, îmi vând scumpele cărţi şi aduc iarăşi un pian în odaie... ca să mă lovesc cu capul de el, dimineaţa şi seara.
în prezent, pianul se află acolo, iar eu sunt aici în pat. Mama e pierdută pe vecie, ca şi ultimul meu prieten, ucis în revoluţie, împreună cu alţii, în primăvara trecută!
Iar eu nu am alt mijloc dc a-mi rumega durerea, decât să mă uit la pânzele de păianjen din tavan!...
Singur! Atât de singur, după o viaţă de dragoste eroică, de lupte supraomeneşti şi de mari prietenii! Să fiu, oare, un ticălos? Trebuie să mor? Trebuie să îngrop picătura de adevăr, descoperită cu mijloace proprii, într-o viaţă de uitare de sine?
în acest trup - altădată viguros, astăzi numai piele şi os, ţintuit la pat şi biciuit de dureri - în trupul acesra, totuşi, nu s-a stins totul; viaţa se află într-insul, fremătândă, gata să se rrezească.
«Nu există decât un singur eroism pe lume» etc, o spuneţi dumneavoastră. Ei bine, acest eroism se află aici. Vreau să trăiesc! Nu pentru plăcerea de a mesteca, ci pentru a preamări pe cei ce nu mai sunt şi care mi-au dezvăluit sufletul lor. E posibil, oare, să fiu lăsat pradă celei mai cumplite îndoieli?
«Societatea este, printr-o bizarerie singulară, plină de indulgenţă faţă de oamenii tineri, de acest soi (l.ucien de Rumbempre), îi iubeşte şi se lasă prinsă de aparentele lor daruri exterioare; acestora ea nu le cere nimic, le iartă toate greşelile, le acordă aceleaşi foloase de care se bucură fiinţele desăvârşite, nevrând să vadă în ele decât ceea ce le aduce un profit, făcându-i în cele din urmă copiii ei răsfăţaţi. în schimb, aceeaşi societate este de o severitate fără margini faţă de naturile complete şi puternice. Prin conduita ei, societatea - aparent foarte nedreaptă - este poate sublimă. Ha
cvni
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CIX
se amuză cu măscăricii, necerându-Ie altceva decât să o distreze, uitându-i apoi imediat, în timp ce pentru a îngenunchea în faţa măreţiei, ea cere splendori dumnezeieşti. Fiecare iucru cu legea lui: diamantul trebuie să fie fără pată; creaţia de moment a modei are dreptul să fie uşuratică, ciudată şi fără consistenţă.»
Dumneavoastră mă puteţi salva. Mă veţi salva.
Din punct de vedere marerial, nevoile mele nu merg prea departe. Sunt obişnuit cu orice şî am cunoscut lipsurile, cum puţini alţi oameni pe acest pământ. De asta nu mi-e frică. E fără însemnătate pentru mine.
Dar mi-am pierdut credinţa în întregime. Aici e primejdia. Numai ea m-a hrănit şi m-a susţinut până acum. Totdeauna am crezut că lumea nu este cum parc şi că poate fi altfel decar în realitate.
Acum, nu o mai cred. Mă agăţ de această credinţa, dar ea îmi scapă printre degete. Acest ajutor greu îl aştept de la dumneavoastră. Sincer vorbind, credeţi oare că se mai poare schimba ceva? O credeţi în sinea dumneavoasrră? Dacă nu, nu mai merită osteneala să trăiesc, nu mai merită nimic.
Aştept de la dumneavoastră acest cuvânt afectuos. Sau nimic. Şi într-un caz şi în celălalt, voi avea ceva de câştigat, în toate privinţele.
Panait Istrati, str. Verdaine, nr. 5, Geneva."
august 24. După pătai zile de la expedierea scrisorii, Hotelul „Victoria" din Interlaken i-o returnează, cu menţiunea „Plecat fără adresă", cum precizează însuşi Panait Istrati: „Bun, îmi zic. Aici e o chestiune de viaţă şi de moarte. Dacă omul care a scris Jean-Christophe şi trei Vieţi ilustre a refuzat scrisoarea mea, apoi arât de groaznică e minciuna artei şi a vieţii în general, încât moartea e o binefacere. Totuşi, nu poţi raia, aşa, un cap de om. Se poare să fi plecat cu adevărat". Aşa s-a şi întâmplat, Romain Rolland scriindu-i ulterior: „Am descins la Hotelul «Victoria» din Interlaken, seara la ora 6 şi am plecat de-aco!o a doua zi, la 6 dimineaţa. Am figurat
pe lista oaspeţilor de-acolo tot sezonul. Nu este prima oară când mi se joacă o arare festă" (Cf. Cum am devenit scriitor, voi. I, p. 280). Deşi returnarea scrisorii 1-a neliniştit profund, totuşi Panait Istrati a putut să-şi înfrângă amărăciunea, cum nota în Autobiografia solicitată de Romain Rolland, ulterior: „îmi ridicai crucea şi pomii iarăşi la drum..." (Pelerinulinimii, p. 18). septembrie 16. în gazeta La TeuiUe publică Lettre ouverte d'un ouvrier ă Henri Barbusse, în legătură cu neîncrederea muncitorilor în intelectuali. *
Directorul gazetei lui Feuille, Jean Debrit, îl angajează al doilea expeditor.
octombrie 11. Publică în La Feuille articolul Daignerez-vous, semnat Un cannibale.
1920
martie. Părăseşte Elveţia şî merge la Paris, îşi asigură existenţa ca zugrav.
octombrie. Părăseşte Parisul şi ajunge la Nisa, pe Coasta de Azur, unde climatul mediteranean putea contribui la ameliorarea sănătăţii sale. Munceşte într-o librărie la ambalajul cărţilor, vinde ochelari pe Promenade des Anglais, apoi nu mai găseşte de lucru, trăind în condiţii extrem de grele.
noiembrie 28. Scrie prietenului său Nicolae Constantinescu, frizer la Brăila: „Eu o duc prost cu sănătatea şi cu moralul, cred că ar fi mai bine să dispar. Deşi aici e un paradis pământesc, eu lâncezesc de urât. E rău când nu mai ai pe nimeni" (Cf. Al. Oprea, Panait Istrati, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 79).
1921
ianuarie 1. Descurajat, scrie confesiunea Ultime cuvinte, dedicată lui Romain Rolland, dar nu i-o trimite, încuind-o într-un cufăr, împreună cu scrisoarea din 20 august 1919. (A fost publicată pentru prima dată, în versiunea românească a lui Alexandru Talex, în revista Ramuri Am Craiova, în numărul din 15 februarie 1971.) în Ultime cuvinte, declara: „Astăzi începe anul 1921, dar pentru alţii. Pentru mine este începutul sfârşitului. E oare nevoie să te explici atunci când te hotărăşti să părăseşti lumea asta? Nu! Se
CX CRONOLOGIE
poate pleca în tăcere, ceea ce după mine este cea mai bună dovadă de sinceritate."
ianuarie3. Tentativa de sinucidere o lui Panait Istrati, în Parcul „AJbcrr" din Nisa, tăindu-şi gatul cu un brici- Ziarele 1,'Eclaireur de Nice, i,e Petit Nicois şi L Eclaireur du Soir, din 4 şi 5 ianuarie 1921, relatează, sub titlul Les Desesperes: „Supusul român Gherasim Istrati, in vârstă de 36 ani, dc meserie zugrav, domiciliat în str. Marccau nr. 15, a încercat să se omoare, răindu-şi beregata cu un brici. Nenorocitul s-a prăbuşit peste grilajul scuarului Albert I, ce înconjoară monumentul Centenarului. Din cauza rănii teribile, a pierdut sânge din abundenţă, suferind îngrozitor [■■■]■ Din nenorocire, a trecut mai mult de o jumătate de oră până să fie alertată politia şi transporrar la spiral. Sunt puţine şanse că va supravieţui. Printre hârtiile sinucigaşului s-a găsit o scrisoare în care declara că a vrut să scape de mizeria crâncenă, fiind doborât de griji morale şi materiale. A fost inrernar la Spitalul Saint-Koch, unde i s-au dat primele îngrijiri".
Poliţia descoperă în hainele lui Panait Istrati scrisoarea către Romain Rolland din 1919 şi o trimite ziarului EHnmanite. martie. De-abia la începutul acesiei luni, Fcrnand Despres, redactor la L'Humanite, descoperă scrisoarea Iui Panait Istrati către Romain Rolland si o trimite acestuia, relevând primul că „acest Istrati are o sensibilitate profundă" şi „dezvăluie o forţă de gândire şi revoltă asemănătoare cu a lui Gorki I.. - |. Ce bucurie ar fi, dacă acest om ar avea stofa unui Gorki. E încă tânăr. Jean-Jacques Rous.seaii a debutat mult mai târziu. Cred că dacă şi-ar povesti viaţa de luptă şi vagabondaj, de înflăcărare 51 deznădejde, el ar izbuti să sene una dintre cele mai zguduitoare şi mai sumbre cărţi din câte s-au scris până acum."
martie 15. Romain Rolland îi trimite lui Panait Istrati prima sa scrisoare, îndemnându-l să-şi scrie opera: „Nu te lăsa pradă deznădejdii. Nu trebuie să părăseşti aceasta viaţă, înainte de-a epuiza toate eforturile pentru a realiza în opere - ce-ţi vor supravieţui - visurile, fiinţele dispărute şi chiar pasiunile pe care le-ai găzduit! Curaj!" • 1 a Nisa, Panait Istrati devine fotograf ambulant pe Promenade des Anglais. Exercită această meserie şi în alte localităţi din Alpii Meridionali.
CRONOLOGIE CXI
• Dând curs îndemnului lui Romain Rolland, îi trimite povestirile t/ne rencontre şi Pendant ia travene'e, pe care le apreciază, dar nu le publică. Prima povestite, în traducerea lui Alexandru Talex, a apărui postum, în Manuscripiuvu nr. 4 din 1971, cu titlul O întâlnire, conţinând amintiri din perioada vagabondajului său prin Elveţia în anii 1916-1919. martie 27- In L'Humanite'-Dimanche publică, prin intermediul lui Fcrnand Despres, prima sa schiţă in limba franceză, Nicolai Tziganou, cu titlul culţs greşit NicoLii Tziganov, ceea ce 1-a nemulţumit pe Panait Istrati (a se vedea capitolul final de „Note si comentarii").
mai 10. Tribunalul Prahova pronunţă sentinţa dc divorţ al lui Panait Istrati dejaneta (Enra).
• în cursul anului 1921, îi trimite lui Romain Rolland „cel puţin 200 pagini dc scrisori şi cl a trebuit să-mi răspundă la fiecare opr sau cincisprezece zile, văitându-se de lipsă de timp şi sănătate, de curier epistolar prea marc, rugându-mă neîncetat să scriu altceva decât scrisori" (Cei „Trei" Romain Rolland ai mei).
1922
ianuarie 1 fi. Romain Rolland îi scrie:
„Mon cher Istrati, Vous vous trompez sur mon compte comme sur celui de ram d'autres. Je saîs le pnx des afFcctions sincetes; rtuis ne cherche pas des affections (tempi passati...), je cherche Ies ceuvres. Je u'attends pas de vous des lettres exaltees, j'attends de vous des ceuvres. Nous sommes faits pour cevrer. Realisez l'ozuvre, plus durable que vous, plus esscntielle que vous, dont vous ctes la gousse. Le resre, comme dit Shakespeare (qui a donne l'excm-ple), le rest est silence".
• Panait Istrati se retrage la Hauiîl sur Trie], lângă Paris, ajutat băneşte de Ghcorghe Ionescu, şi termină primul manuscris de 406 pagini, cuprinzând Oncle Anghel. Sotir, Kir NicoUa şi Mikhatl.
septembrie 4. Trimite manuscrisul lui Romain Rolland.
septembrie 24. Acesta îi răspunde: „Am citit. Toate prevederile sunt confirmate".
octombrie 25. Prima întâlnire cu Romain Rolland la Villeneuve, la Vila Olga. F-nruziasmat, îi scrie lui Gheorghe Ionescu, Ia Paris: „Tot
CXII
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CXIII
ceea cc poate oferi Rolland oamenilor buni, mi-a dăruit în clipele petrecute împreuna" {Cf. Pelerinul inimii, p.
noiembrie 6. Se înapoiază la Paris, „mai bătrân cu cincisprezece zile, niai matur cu o eternitate de fericire".
decembrie 11. Termină de scris Kyra Kyralina şi Stavro şi le trimite Iui Romain Rolland, la Villeneuve.
decembrie 23. Romain Rolland îi răspunde:
„Dragă prietene, Nu mai aştept să-mi găsesc timpul necesar ca să-ţi răspund. Nu mai pot aştepta, după ce am devorat Chira Chiralina, în toiul nopţii. Trebuie să-ţi spun numaidecât: e formidabilă. Nu există nimic în literatura de azi care să aibă tăria aceasta. Nu există nici un scriitor de astăzi — nici eu, nici oricare altul - care să fie capabil s-o scrie" {Chira Chiralina, Bucureşti, Ig. Hertz, 1934).
1923
august—septembrie. în revista Europe din 15 august şi 15 septembrie apare Kyra Kyralina, cu prefaţa lui Romain Rolland intitulata Un Gorki balcanic.
• în acest timp, lucra ca zugrav la Paris. august 28. îi scrie lui Romain Rolland „. -. de când m-am înapoiat, acum zece zile Ia Paris, eu nu încetez să mă urc zilnic pe o scară de zugrav, înaltă de opt metri, Şi în fiecare zî, timp dc zece ore în şir, cârpesc şi spoiesc pereţii Liceului Saint I ouis, din Bulevardul Saint-Germain, nr. 44, ca să-mi câştig cei 32 de franci şi 50 de centime. Tovarăşii mei de lucru n-au habar de dubla mea identitate. Dimpotrivă, sunt îndreptăţit să cred că ei mă dispreţuiesc, văzându-mă la birtul nostru, mulţumindu-mă cu o zeama de 20 de centime şi o bucară de carne de vacă (mai degrabă de drac împielitat) de un franc" (Pelerinulinimii, p. 99).
1924
februarie 75- în revista Europe apare povestirea Oncle Anghel. martie /. Publică în la Revue europc'enne povestirea Codine.
mai 30. Apare Kyra Kyralina, la Editura Riedcr, din Paris, în colecţia
„Prozatori francezi conrcmpnrani", condusă dc Jean-Richard Bloch,
cu prefaţa Un Gorki balcanic, de Romain Rolland. iunie 15- în Adevărul literar şi artistic apare Pescuitortdde bureţi, scrisă
direct în limba română. iunie 18. Publică în Paris-Sair articolul L'amitii ă Paris et ailleurs. iulie 6. în Adevănd literar şi artistic apar câteva fragmente din Moţ
Anghel, traduse în limba română. iulie 8. Se căsătoreşte, la Paris, cu Anna Munsch, dc profesie croitoreasă. iulie 13- în Adevănd literar şi artistic publică O scrisoare către cititorii
din România, retipăriră cu titlul Crezul meu în volumul Trecui şi
viitor, Editura Renaşterea, Bucureşti, 1925-august 17- E prezent în Adevărul literar şi artistic cu articolul Să ne
fie ruşine de judecata de mâine, august 18. Publica O confesiune în Dunărea de jos. august 24. în Adevărul literar şi artistic apare confesiunea Citind pe
Gala Galactioit... in vacanţă, septembrie 14. îl evocă pe prietenul său Samoilă Petrov, în Adevărul
literar şi artistic.
septembrie 21. în Adevănd literar şi artistic publică articolul între Neam şi Umanitate.
octombrie. La Paris. în Editura Riedcr, apare în volum Oncle Anghel.
octombrie 5-12. în Adevănd literar şi artistic publică povestirea Satir. * în Editura „Adevărul" apare Chira Chiralina tradusă de un anonim, în mod execrabil, ceea cc l-a nemulţumit profund pe Panait Istrati.
1925
ianuarie 4. In Lumea-bazar, nr. 9, Mihail Sadovcanu publică un emoţionant articol despre Panait Istrati, scriind: „în ultimul au literar s-a întâmplat la Paris un lucru neaşteptat, care mie mi-a pricinuit o deosebită plăcere: a intrat cu răsunet în cortegiul scriitorilor francezi un fecior al acestui pământ, unul dintre umiliţii şi dispreţuiţii acestui pământ".
februarie 1. în revista Clarte" semnează articolul Sur Anatole France.
CX1V
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CXV
martie 16. Publică în Rampa mărturia Cum am debutat eu, ce va fi
inclusă în volumul Trecut ţi viitor, aprilie 15. Apare în revista Europe povestirea Spdca, Ie moine.
într-o scrisoare datară „Nisa, 15 aprilie 1925", adresară lui Iacob Rosenthal, întemeietorul Editurii „Renaşterea", Panait Istrati declara: „M-am hotărât să mă rraduc singur în româneşte fiindcă, mai întâi de toate, eu sunt şi ţin să fiu autor român. Ţin la aceasra, nu din cauză că mi s-a contestat acest drept (el mi s-a contestat de oameni cari n-au nici o cădere!) - ci fiindcă simţirea mea, realizată azi în franţuzeşte prinrr-un extraordinar hazard, izvorăşte din origine românească. înainte de-a fi «prozator francez contemporan», aşa cum sc spune pe coperta colecţiei lui Rieder, eu am fost prozator român înnăscut." Scrisoarea a apărut în fruntea volumului Trecut şi viitor, primul volum al lui Panait Istrati publicat în limba română. mai 17. Trimite lui N.D. Cocea o scrisoare, apărură în Facla, cu titlul Mununc„Facla"cupuine, în care spunea: „Facla devenise izvorul răcoriror al tuturor însetaţilor de pamflete biciuîtoare. Ca şi anticul cuceritor, nimic nu-i putea rezista. Alături de dânsa, rot restul gazetăriei noasrre pălise: mormâieli, bâlbâîturi [...]. Te tcgăsesc omul de la vechea Faclă. Te credeam pierdut, ni se spunea că nu mai exişti. F.xişti, rot aşa de tânăr, ca pe vremea lui moş Binder. Şi cuvântul rău e tare. El va fi mereu tare, atâta timp cât te vei rine deasupra tuturor clicilor politice şi vei lua apărarea oricărui năpăstuit, chiar a celor care se vor fi lepădar dc-o sută de ori dc tine." iunie 4. Apare în Facla articolul între artă şi dezrobire, vara. Edirura „Renaşterea" publică. Moş Anghel, cel de-al doilea volum
tradus de însuşi Panait Istrati în limba română. septembrie 4. Ia reîntoarcerea în rară a lui Panait Istrati, Nicliifor Crainic scria în ziarul Cuvântul: „Scriitorii români au faţă de Panait Istrati o datorie: aceea de a-t primi frăţeşte şi sărbâroreste". Din păcate, autorităţile din acea vreme au dat dispoziţii Serviciului special de siguranţă să-1 urmărească pas cu pas. Ca răspuns la cuvintele binevoitoare ale lui Nicliifor Crainic, Panait Istrati scria, cu amărăciune, în articolul între banchet şi ciomăgeală, apărut în Facla din 7 septembrie: „îmi vei îngădui să spun că ai cerut prea mult? Eu aş fi mai recunoscător confraţilor şi dumirale dacă ati
binevoi să vă aduceţi aminte de o altă datorie, de una mult mai grabnică: aceea de-a face să am permisiunea şi libertatea de a mă plimba şi eu pe jos prin Bucureşti |.,.]. Nu pot, fiindcă, deţi de zece zile în Bucureşti, am fost înştiinţat chiar de la sosire că drcprul acesta sfânr de a-mi revedea pământul de unde am ieşit, nu-1 mai am |...]. îmi ziceam că nu se poate să nu mai fi rămas o pojghiţă de ruşine pe obrajii oamenilor care stăpânesc acest pământ; şi nu ruşine faţă de mine, ci faţă de oamenii acestei Franţe faţă de care avem arâra nevoie şi ai cărei fruntaşi îmi urau la plecare «o bună sosire, duioase amintiri din timpul şederii în ţara mumă, şi o bună întoarcere pe pămânrul străin în care sunt pe cale de a sădi o grădină românească». îmi ziceam, dar m-am înşelat. Şi dovadă că m-am înşelat e înştiinţarea oficială pe care mi-o face azi Siguranţa Generală, printr-un director al ei, că trebuie să nu ies pe stradă dacă nu vreau să fiu - mi-e ruşine să scriu cuvântul - să fiu... bătut." • Cât timp s-a aflat în ţară, Panait Istrari a fost urmărit în continuu de agenţii Poliţiei şi Siguranţei Generale, cum reiese din Dosarul de la Siguranţă, de peste 150 de pagini, descoperit la foşnii Institut de Istorie a Partidului Comunist Român, de către Al. Oprea, pe atunci direcror al Muzeului Literaturii Române. Astfel, directorul general al Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale comunica Serviciului special de siguranţă Brăila: „Avem onoarea de-a vă semnala pe (ziaristul) scriitorul comunist Panair Isrrari, sosir de curând de la Paris, a plecat spre oraşul vostni, de unde csre originar. Sunteţi rugaţi să-I ţineţi sub observaţie şi de-a-1 semnala autorităţilor respective, în caz de deplasare în alte direcţii. Rezultatul ne va fi comunicat".
septembrie 17. Serviciul special al Siguranţei din Brăila comunica Siguranţei Generale: „în noaptea lui 11-12 septembrie 1925, Panait Istrati a sosit în oraşul Brăila, bine cunoscutul socialist, actualmente scriitor rumân în Franţa, Este acompaniat de soţia lui şi găzduiri la hotel «BrisTol», camera 26. La 12 septembrie La vizitat pe prietenul său Constantincscu, coafor pe strada Goleşti, cu care s-a plimbat prin oraş. De acolo, s-au dus la Baldovineşti, unde Panait Istrati are o vie, moştenire dc la părinţii lui [...]. Panait Istrati şi soţia au părăsit oraşul, în direcţia Galaţi, pe vaporul «Principele Mircea». De la Galaţi, se vor înapoia la Ploieşti, apoi
CXV1
CRONOl.OGIK
CRONOLOGIE
CXVII
Ia Bucureşti, unde este invitat de Societatea Scriitorilor Români Ia un banchet în onoarea lui." octombrie 15- Revista Ideea europeană informează că banchetul pe care intenţiona să-1 ofere Societatea Scriitorilor Români a fost contramandat pe motiv că-I vor da... ieşenii, organizatorii din Bucureşti fiind „bucuroşi că scăpau de societatea unui comunist".
• într-o notă „confidenţiala" a Siguranţei se raporta: „După informaţiile noasrre, voiajul lui Panair Istrati în România a avut ca scop să realizeze o strânsă legătură între comuniştii francezi şi români. De altfel, sus-zisul a vizitat, de când se află la noi, oraşele Buzău, Brăila, Galaţi, Focşani şi Iaşi, unde a contactat toţi comuniştii dc acolo. Pentru a masca scopul sosirii la Iaşi, a întâlnit, de numeroase ori, pe romancierul Mihail Sadoveanu şi alţi scriitori."
• Nu pentru a masca vreun scop subversiv s-a întâlnit cu scriitorii din Iaşi — Mihail Sadoveanu, G. Ibrăileanu, Demostene Botez, George Topîrceanu, I. Mironescu — ci pentru că aceştia, grupaţi în jurul revistei Viaţa românească, l-au primit cu adevărată dragoste frăţească. în primul volum de Memorii (L"ditura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 473), Demostene Botez îşi amintea: „Am găsit din prima clipă un prieten de când lumea. Mi-a întins o mână prietenească, din roară inima, dc parcă asta ar fi făcut parte din-tr-un legământ pc viaţă şi pe moarre [...]. Era curios să şrie rot ce se întâmplă la noi şi era vesel ca un copil că se găseşte în ţară, că ne-a întâlnit." După o partidă de vânătoare, la înapoiere s-au oprit la o cârciumă din Păcurari: „Vorbirea lui era plină de o mare căldură. Era volubil şi pasionat. Ne privea pe rând cu pupilele negre, mărire ca nişrc sâmburi negri de măsline, de ochelarii lui ca nişte lentile dc lupă. Ne privea cu o vădită bucurie." Despre vizira sa la Bucureşti îşi va aminti Gala Galaction în articolul Acum un an cârula venit Panait Istrati, publicat în Vlăsia, nr. 5, din 9 noiembrie 1926:
„Odiseea acestui frate întru suferinţă şî literatură stă alături cu biografiile cele mai fantastice, pe care le cunoaştem de la Ulisse încoace! Când am auzit că vine în Bucureşti, m-am bucurat ca la apropierea unei sărbători."
noiembrie. în Viaţa românească se publică povestirea Musa.
noiembrie 28. Din Nisa, trimite la Facla articolul Neplăcerile eventuale ' ■ de la noi, în care scria: „Reîntors la Paris, n-am putut să las nedezminţit zvonul pe care-1 răspândise o parte din presa franceză şi mai ales Parii-Soir, cum că aş fi tosr «arestat» în ţară. Cred că, cu asta, i-am dat guvernului un certificat de bună purtare. Dar nici nu puream sa ascund ticăloşia Siguranţei, care s-a pus în calea mea de câte ori am încercat să iau contact cu o lume de care sunt legat prin sentimente şi prin aspiraţii."
• La Paris, în Editura Rieder, se publică Les Haidoucs: I. Prhenta-tion des haidoucs.
• în cursul anului 1925 apar primele traduceri în străinătate din Kira Kiralina: în Grecia, la Atena, Editura Logotechnica, traducere de Emile Chourmonzios; în Italia, la Fircnze, Editura La Voce, traducere de G.F. Cecchini; în Rusia, la Moscova, Izdatelstvo Kniga, traducere de Pablo Hrisri.
1926
ianuarie. Apare în Pagini libere articolul Un cuvânt despre Romain Rolland, omul.
martie 1. în Im Nouvelle Revue Francaise publică Unenuit dans les rnarais.
aprilie22. josue J^houda îl invită Ia Geneva, unde ţine o conferinţă în sala „Adienee" despre rolul artelor şi artiştilor. O cunoaşte aici pe Marie-Ixniise Boud-Bovy, fiica directorului Conservatorului din Geneva, cunoscută sub numele de Bilili, Se desparte de Anna Munsch. Până a se căsători cu Panait Istrati, Bilili îl va însoţi în călătoriile sale în URSS (1927-1928) şi în România (1929). în 1930 îl părăseşte şi se căsăroreşrc cu un medic din Vicna.
• Colaborează la volumul omagial Liber Amicorum Romain Rolland (Zurich-Leipzig, Roniger Rotapfcl Vcrlag), cu evocarea Les trois phases de mon Romain Rolland.
• în Editura Rieder din Paris apare volumul Godine, cuprinzând Une nuit dans les marais. Godine şi Kir Nicolas.
octombrie. Se internează în sanaroriul Montana-sur Sierre, din Elveţia.
CXVIII
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CXIX
1927
februarie 15-apriliel 5. în revista Europe apare Nerrantsoula. iunie I-iulie 1. în La Revue Europeenne publică Isaac, le tresseur de fii \ defer.
iulie 28. Vizitează Olanda, legând o trainică prietenie cu scriitorul A.M. de Jong.
august 23. Colaborează la revista La Wallonie, din Liege, cu articolul Le bonheur de se tenir en place.
august 3l-septembrie 9- în UHumanite" publică La Taverne de Kir Lionida şi „Capitaine" Mavromati.
octombrie 15. în calitatea sa de vicepreşedinte ai Asociaţiei „Les Amis de l'U.R-S.S.", din Franţa, părăseşte Parisul, invitat să participe la cea de a X-a aniversare a Revoluţiei din Octombrie. Călătoreşte împreună cu Cristian Rakovski, ambasadorul U.R.S.S. la Paris.
octombrie 20. Soseşte la Moscova.
octombrie 27. Adresează, împreună cu Nikos Kazantzakis, o scrisoare lui Sralin, pentru a obţine libertatea de a vizita în continuare U.R.S.S., scrisoare rămasă fără răspuns.
octombrie 31. Excursie la leningrad, împreună cu ceilalţi invitaţi străini.
noiembrie I. în Cahiersdu Sud, din Marsilia, apare povestirea Bakâr.
noiembrie. în nr. 1 al revistei Scrisul românesc. Cezar Petrescu publică articolul denigraror Noi, Europa şi Panait Istrati: „Exotismul său c o trădare, o mistificare involuntară; nu ne recunoaştem în cl, decât deformaţi, ca în acele oglinzi groteşti de la Luna-Parc, sau de la Muzeul Grevin, unde gură-cască a Parisului se îmbulzeşte să-şi vadă capul cât o ghiulea şi trupul cât un stâlp de telegraf [...]. Optica sa e strâmbă, e aceeaşi optică din literatura sa: exaltând, deformând, desfigurând realirarea."
• Apar volumele Adolescense d'Adrien Zograjfi. Mikbai'l (Paris, Flditions Rieder). Le Refiain de la Fosse. Nerrantsoula, cu o prefaţă de Apostolis Monastirioty (Paris, Grassct), haac, le tresseur de fii de fer (Strasbourg, Joseph Hessler Librairie). noiembrie 7. I a Moscova, în Piaţa Roşie, asistă la marea demonstraţie organizată cu prilejui celei de a X-a aniversari a Revoluţiei din Octombrie.
noiembrie 13. Se întâlneşte cu scriirorul grec Nikos Kazantzakis, invitat şi el oficial, legându-se amândoi într-o trainică prietenie.
noiembrie 16. Pairicipă la excursia Moscova-Ucraina-Georgia-Marea Neagră.
noiembrie20. Tiaversează Caucazul.
decembrie22. Panait Istrati şi Nikos Kazantzakis se îmbarcă la Odessa
spre a merge în Grecia. decembrie 31. Sosesc la Pireu, apoi la Atena.
1928
ianuarie. Vizitează spitalul de tubetculoşi „Sotiria" şi închisoarea
„Singros", unde vorbeşte deţinuţilor comunişti. ianuarie 11. La Teatrul „Alhambra" din Atena, Panait Istrati şi Nikos
Kazantzakis vorbesc despre construirea comunismului în U.R.S.S.
Se cântă „Internaţionala". Ciocniri cu poliţia în stradă. mnuarie 15- Panair Istrati şi Nikos Kazanrzakis sunt acţionaţi în justiţie
pentru agitaţie comunisră. Nu i se prelungeşte viza dc şedere în
Grecia.
Se rerrage la Kifisia, unde termină de scris Ciulinii Bărăganului, martie 6. Se înapoiază în LLR.S.S. Călătorie la Murmansk. aprilie28. Călătorie pe Nipru.
mai 18. Henri Barbusse publică în L'Humanite articolul Panait Istrati est des notres.
mai 28. Panait Istrati sc întâlneşte cu Maxim Gorki.
mai—iulie. lecuieşte, împreună cu Bilili, la Bckovo, lângă Moscova.
iulte21. începe mare3 călătorie, împreună cu Bilili, Nikos Kazantzakis şi Eleni Samios, Ia Oceanul îngheţat de Nord - Murmansk -Republica Moldova - NijnLNovgorod - Kazan Samara -Saratov - Astrahan - Tifiis - Erevan - Baku - Batumi - Sitliumi -Novi Afon - Soci.
iulie 28. Primeşte bilet de liberă circulaţie în U.R.S.S., semnat de Lunacearski.
decembrie 19- încheie periplul, reîntorcându-se la Moscova.
Trimite lui Gherson, secreraml poliţiei sovietice (G.P.U.), două scrisori în care crirică fenomenele negarive din Partidul Comunist şi din U.R.S.S.
• I,a Paris, apare />j Chardonsdu Bărăgan, Bernard Grasset edireur, şi Mes departs, Librairie Gallimard - N.R.F.
cxx
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CXXI
1929
ianuarie 11. Pregătiri de înapoiere în Franţa. februarie 15- Soseşte la Paris.
mai 29- Manuscrisul cărţii Spovedanie pentru învinşi era bun pentru tipar.
iunie (începutul -). Se întâlneşte la Villeneuvc cu Romain Rolland, citindu-i manuscrisul.
iunie 15. Publică în revista Europe articolul Sur la memoire de nos atnis qui rneurent, închinat prietenului său Leon Bazalgetre.
iulie 6. Articolul bnmortalite apare în Les Nouvelles Litteraires.
iulie 15- Publică Le Pecheur d'e"ponges\\\ revista f.urope.
august. Greva minerilor dc la Lupeni, din Valea Jiului. Panait Istrati revine în România. Obţine dc la ministrul dc Interne, Al. Vaida-Vbievod, permis de „liberă trecere": „Esre liber a vizira orice localitate si a avea contact cu orice persoană, nefăcându-i-sc nici o greutate în această privinţă, aducându-i-se la cerere orice sprijin". Este însorit de profesorul şi sciiirorul Romulus Cioflec, din partea Partidului Naţional Ţărănesc, care sc afla la guvernare, în rimpul şederii sale în România, a fost urmărit îndeaproape de agenţii Siguranţei. într-o notă din 29 august 1929, inspectorul regional al Poliţiei - Timişoara informa: „Domnul prim-procuror i-a dat lui Panait Istrati permisiunea dc-a lua contact şi să vorbească cu deţinuţii din 7 aprilie 1929. S-a prezentat la ei, infor-mându-i despre decizia lui de-a face o ancheră asupra diferendului dintre muncitori şi capitaliştii României. între altele, Panait Istrati a precizat că şi-a dar seama, încă de la sosirea Ini acolo, de teroarea capitalistă dezlănţuită împotriva muncitorilor români. în plus, s-a arătat convins că ţara este guvernată de bandiţi şi că, după înapoierea lui în Franţa, va scrie articole demascatoare, în faţa opiniei publice de-acolo, despre teroarea sângeroasă dezlănţuită împotriva minerilor români."
septembrie 7- Soseşte la Lupeni, începându-şi ancheta printre mineri şi văduvele greviştilor asasinaţi. Merge la Timişoara, unde asistă ia procesul minerilor grevişti.
septembrie 19. în ziarul Voinţa poportdui publică articolul De ce am venit în ţară, afirmând: „N-am venit ca să mă plâng, ci ca să lupt alăruri dc toţi oamenii dc bine întru apărarea celor asupriţi, oricare ar fi aceşti asupriri. Tot ce Franţa are astăzi mai nobil în gândire şi sentimente generoase, e gata să mă susţină, căci mulţi sunt cei care îşi dau seama dc necesitatea unei lupte pentru apărarea unor libertăţi ameninţate din roare părţile, libertăţi care au costat valuri de sânge ca să fie obţinute şî pentru a căror menţinere alte valuri de sânge curg pe tot pământul."
septembrie- octombrie. în ziarul Lupta. Panait Isrrari publică articole despre greva minerilor de la Lupeni.
octombrie 1. Panair Istrati publică în La Nouvelle Revue l-rancaise capitolul „Afacerea Rusakov sau URSS de azi"; Romain Rolland afirmă: „Nimic din tot ce s-a scris de zece ani încoace împotriva Rusiei, din parrea duşmanilor ei înrăiţi, nu i-a făcut atâta iău cât îi vor face acesre pagini. [...] Doresc ca pe viitor si nu te mai ocupi niciodată dc politică; nu eşti deloc făcut pentru ca". Istrati, dezamăgit, răspunde: „Nu-ţi voi ascunde deloc mirarea mea de-a te vedea devenit un sovietic, arar de oficial". (Ap. Alexandru Talex, Cuvânt înainre la voi. Spovedanie pentru învinşi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990.)
octombrie 8. Panair Istrati îi scrie lui Romulus Cioflec: „Sunt grozav de urmărit. Aseară însuşi loaniţescu [subsecretar de srat la Ministerul de Interne - n.n.] mi-a trimis vorbă că studenţii «creştini» umblă să mă omoare".
octombrie9. Panait Istrari părăseşte ţaia. Poliţia din Curtici informează: „Ca urmare a raportului nostru telegrafic nr. 2182/22 augnsr 1929 şi conform ordinului dumneavoastră cifrat nr. 601 H/1929, avem onoarea să vă raportăm că ieri-seară scriirorul Panait Istrari a părăsit ţara, prin acest pimcr de frontieră, cu Orient-Expresul, destinaţia Paris."
octombrie J.5- Apare volumul Vers l'autreflamme. Apresseize moisdam l'U.R.S.S., la Editura Rieder, Colecţia „Temoignages". (Detalii în capitolul final de „Note şi comentarii" despre Spre altă flamură. Spovedanie pentru învinşi.)
CXXII
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CXXIII
1930
februarie 15. Publică Confiance, în revista Europe.
februarie 22. în Les Nouvelles Lilleraires apare Potir avoir aimi la terre. Cele doua confesiuni sunt reunite în volumul Pour avoir aime" la terre, apărut la Paris, Denoel-Steele, în 1930.
februarie. în Revue anarhiste, Jcan Tcxier scria: „Istrari a fost târât în noroi [...]. El se aşteptata asta şi în mod voluntar s-a expus furiei partizanilor". (Ap. Alexandru Talex, Cuvânt înainte la voi. Spovedanie pentru învinşi, ed. cit.)
mai 24. Publică Entre l'amitii et un bureau de tabac, în Les Nouvelles Litteraires.
în Editura Rieder apare volumul Le PScheur d'e'ponges. august 24. în Bilete de papagal publică, sub formă de scrisoare, articolul Domnului C. Ionescu, acesta fusese dat afară din învăţământ. Articolul era precedat, pe prima pagină, de prezentarea lui Tudor Arghczi: „Scriirorul Panair Istrati, care se găseşte actualmente izolat într-un sat de pe marginea helvetică a Limanului, a citit articolul d-lui C. Ionescu şi, într-o scrisoare personală, nc-a inrcrcalat scrisoarea de pe pagina următoare, adresată d-lui C. Ionescu. O publicăm cu atât mai multă plăcere cu cât întâlnirea în foaia noastră a penei lui Panait Istrati cu condeiul d-lui Ionescu ar putea să devie fertilă." Panait Istrati îi scria: „Spui că nu mai ai cu ce trăi. Nici nu s-ar purca să fie alrfel, afară numai dacă cumva vei fi însurat cu o moşieriţâ bătrână. Şi ca să nu crezi că re ajur aci cu un oftat - cum zicea bietul Şteiân Gheorghiu - am să-ţi spun numaidecât că nici eu n-am cu ce trăi, deşi mi-a trecut prin mână o avere. Trăiesc de-o zi pe alta, săturându-mă cu revoltă înăbuşită, ca d-ta, sperând mereu ca groapa vreunui Arghezi se va lărgi mereu, în aşa fel ca să poată cuprinde câr mai mulţi oameni de teapa d-tale."
decembrie 1. Publică în ziarul Ancheta confesiunea De ce m-am retras la Brăila, în care scria:
„Această moarte a sufletului, această lipsă totală de stări sufleteşti la marea burghezie apuseană au împins civilizaţia modernă pe drumul setei de îmbogăţire cu orice preţ şi al desfrâului, lipsit de orice voioşie sinceră. Se caută «emoţii tari» şi se obţin, reducân-du-Ie la câteva vicii capitale: coitulfără. dragosre, beţia rară veselie,
jocul până Ia ruină şi viteza până la frângerea junghieturii. Le-am văzut pe toate, practicându-se până sus dc tot. Şi m-a cuprins o mare scârbă [...]. Niciodată n-am trăit mai frăţeşte cu atâţia oameni, ca de când m-am despărţit de lume şi am revenit în oraşul meu. Niciodată nu m-au căutat şi nu m-au găsit mai mulţi oameni [...]. Am regăsit Brăila copilăriei mele. De fapt, m-am regăsit pe mine. Căci pentru mine, eu şi cei care îmi seamănă sufleteşte, sunt toată Brăila şi roată omenirea."
• Divorţează de Anna'Munsch.
• Volumul Haiducii apare la Bucureşti, Editura „Cugetarea", în traducerea lui I. Neagu-Negulescu.
1931
ianuarie 15. Apare în revisra Europe, Tsatsa Minnka, apoi în volum la Editura Rieder. în scurt timp, Panait Istrati o traduce el însuşi, publicând-o Ia Editura „Eminescu", în toamna aceluiaşi an.
ianuarie 18. \a. Iaşi, alăniri de Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu, I. Mironescu, Panait Istrati vorbeşte în sala „Trianon", Despre prietenie. Festivalul literar a fost boicorat dc grupări huliganice, alungate, în cele din urmă, prin intervenţia armatei, în articolul Răspuns unui... dreptist de la „Gândirea", publicat peste câţiva ani, în Cruciada românismului, nr. 11 din 14 februarie 1935, Panait Istrati îşi amintea: „în ianuarie 1931, ca să pot . ţine o conferinţă la Iaşi, alături de Mihail Sadoveanu, Topîrceanu şi alţii, a trebuit ca armata să ocupe piaţa Unirii şi împrejurimile sălii «Trianon», în vreme ce «cuziştii», «gardiştii» şi potăile comuniste urlau, spărgeau geamurile şi băteau pe «jidani»". în primul volum de Memorii (Edirura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 477), Demostene Botez preciza: „A fost o zi de tristă amintire pentru Iaşi şi ieşeni." Mihail Sadoveanu „I-a luat pe Panait Istrati de braţ, frăţeşte, şi l-a prezentat sălii, punându-se garant pentru dragostea lui sfântă pentru pământul şi norodul ţării noastre."
iunie 15- Porneşte într-un voiaj la Paris şi pe Coasta de Azur, împreună cu Margareta Izescu, din Brăila, studentă la Facultatea de fi-zico-chimie a Universităţii din Bucureşti.
CXXIV
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CXXV
august. La Mentori are o criză puternică şi i se agravează boala. In Pagini de carnet intim consemna: „Din acea zi de august 1931, am început să suflu greu şi n-am mai putut să urc n scară, decât făcând popas Ia fiecare treaptă. Câteva luni mai târziu am căzut la pat, de unde şi azi nu mă ridic decât atunci când nevoile mă obligă, ceea ce e o mare tristeţe pentru un om a cărui primă pasiune din copilărie a fost Să hoinărească din zori şi până în noapte".
• I o. Paris, în Edirions des Cahiers libres, publică amintiri de călătorie En Egypte.
decembrie. Colaborează la ziarele din Brăila, Ancheta şi Curiend.
1932
aprilie 18. Panait Istrati se căsătoreşte cu Margareta Izcscu.
iunie. Se internează în Sanatoriul Filaret din Bucureşti.
iulie. Pentru a-şi îngriji sănătatea, se retrage la Mânăsrirea Neamţ, până
în februarie 1933-iulie 15. în revista Europe publică articolul Les Arts et VHumanitL octombrie15-decembrie 1. Romanul IaMaison Thiiringer apare în La
Revue de Paris.
noiembrie 15. în revista Europe publică evocarea postumă Mon bon Robertfrance. „Lui îi datoresc pâinea pe care o mănânc. Jacques Robertfrancc a corecrat franceza celor mai multe cărţi ale mele".
1933
ianuarie 15-mai 15. în revista Europe publică romanul Le Bureau de placement, care va apărea şi în volum în acelaşi an.
• Jacques-Henri Levesque scria în Orbes, nr. 1/1933, în apărarea scriitomlui: „Panait Istrati este vocea unui om care, prin experienţa sa individuală, dincolo de teorii, dogme şi organizaţii [...], csrc un om liber, narural (ceea ce-i rar asrăzi), rosteşte adevăruri, punând în acord cuvinrcle cu faptele sale". {Ap. Alexandru Talex, Cuvânt înainte la voi. Spovedanie pentru învinşi, ed. cit.)
februarie 25. Se reinrerneaza la Sanatoriul Pilaret. aprilie 8 şi 22. în Les Nouvelles I.itteraires este ptezent cu articolele Ternoigrutge sur la liberte: L 'Homme qui n âdhere a rien şi Temoignage sur la foi: Leltre ouverte a Francoîs Mauriac.
mai 13- în revisra Viaţa literară, nr. 65, i se consacră O pagină lui Panait Istrati. Liviu Rebreanu scria: „Naiv şi inadaptabil, ca orice scriitor adevărat, Panait Istrari şi-a cheltuit multă energie şi rot atât talent să îndrepte lumea după chipul şi asemănarea sufletului său. In lupta cu nedreptăţile vieţii sociale, el, cel cu inima deschisă, franc şi leal, era mai dinainte înfrânt, destinat să rămână singur. Viaţa fără compromisuri e o utopie pe care numai visătorii o propovăduiesc sincer şi o aşteaptă. Panait Istrati a sacrificat tot pc altarul unei lumi mai'bune în care dreptatea să împartă fericire tuturor. E cel mai fanatic profet al paradisului inregral pe pământ cât mai grabnic. Câte decepţii şi câte răni adânci i-au amărât viaţa plină de toate încercările? Dincolo de zbuciumările lui pentru o omenire mai bună rămâne consolatoare literatura lui, pură şi fragedă parcă nici n-ar fi scrisă de luptătorul Panait Istrati [...], Panait Istrari sc realizează în povestirile sale. Luprărorul poate avea duşmani şi prieteni. Povestitorul are numai preţuitori. Prieteniile şi duşmăniile pot fi schimbătoare. Preţuitorii scriitorului sunt statornici, iar iubirea lor rămâne nealterată de vicisitudinile luptelor. Puţini scriitori au preţuitori mai mulţi, în mai multe limbi şi de mai multe neamuri, ca Panait Istrati. Dragostea celor mulţi, dezinteresată şi credincioasă, e mai preţioasă ca admiraţiile zgomotoase de ocazie."
Corneliu Moldovanu, preşedintele Socierăţii Scriitorilor Români, în Omagiu lui Panait Istratî, scria: „Este cel dintâi scriitor ieşit din . neamul nosrru care s-a impus în opinia publică universala. Cu atât mai vârtos gloria lui Panait Istrati se răsfrânge, în roată plinătatea aureolei, asupra ţării şi civilizaţiei româneşri". Au mai semnat aricole omagiale: Emanoil Bucuţa, Cei trei Panait Istrati; Ion Minulescu, Gânduri bune pentru Panait Istrati; Radu Bourcanu, Panait Istrati peregrinul; I.A. Bassarabcscu, Panait Istrati.
mai 20. în România literară publică articolul Ceva mai bun, mai omenesc.
mai 27. în articolul Răspuns unui... dreptist de la „Gândirea", publicat în Cruciada românismului, nr. 11 din 14 febniarie 1935, Panait Istrati îşi amintea: „în mai 1933, cu prilejul «Săptămânii cărţii», ducându-mâ să semnez dedicaţii la Librăria Alcalay, o ceată de huligani a năvălit peste mine şi am fost silit să mă apăr amenin-i ţând cu revolverul, fapt care a fost trâmbiţat de toată presa marc
CXXVI
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
OCX VII
europeană începând cu Le Temps şi Joumal de Geneve şi sfârşind
ctr organele nemţeşti, dar la noi nici im ziar n-a suflar o vorbă". iunie. în Bucureşti, se instalează, împreună cu soţia sa, într-o locuinţă
pc srrada Popa Savu, nr. 33. iulie 12. Publică în România literara articolul Civilizaţie, iulie. Călătoreşte în Olanda şi Pranţa. Xj& Amsrerdam ţine o conferinţă
despre Victor Serge. Se reîntâlneşte cu prietenul său, scriitorul
A.M. de Jong.
iulie 29. Publică în Les Nouvelles Litteraires articolul Adhe'rer ou ne pas adherer.
august 2(\. în Les Nouvelles Litteraires apare Lettre a Romain Rolland. angust-seplembrie. Sejur pe Coasia de Azur, la Nisa. \ octombrie 23. Răspunde la ancheta iniţiată de revista Le Rempart, din Paris, pe tema: „Dans votre ceuvrc. qnel personnage preferez-vous?"
• La Paris, în Editura Rîcder, apare romanul la Maison Thiiringer.
• Se retipăreşte Oncle Anghel, la J. Ferencri et Fils Fditeurs.
1934
ianuarie. în Bucureşti, se stabileşte în ultima sa locuinţă, pc srrada Paleologu, nr. 3-
ianuarie 15. în revista ieşană Lumea-bazar publică articolul laşul meu. februarie 19. Este ales membru în Socic-re' des Ciens de l^trres de France. manie26. Răspunde laanchcra revistei L'resence, din lausanne-Gcneve,
despre Europa de azi, alături dc George Bernard Shaw, Albert
Thibauder, Jean Cassou, H. Keyserling. aprilie 2. în     Matin, Joseph Kessel publică articolul Le Pe'lerin du
coeur, despre Panait Istrati. aprilie. 24. \ n ziarul brâilcan Ancheta apare articolul Adolescenţă chinuită, iunie. Publică în Viaţa românească evocarea O serată teatrală la Damasc, iulie 6. în gazeta Pământul din Călăraşi apare primul capitol din ,
Ciulinii Bărăganului, tradus în limba română de însuşi Panait
Istrati.
august 10. într-un interviu apărut în Rampa, cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani, Panait Istrati declara: „Am rrei aniversări, nu una. împlinesc 50 dc ani, e drept, dar sunt şi 10 ani de la apariţia Chirei Chiralina, care înseamnă debutul meu. Deci sunt, totuşi, >
un scriitor rânăr. AI treilea jubileu e mai puţin agreabil: aniversez trei ani de boală în pat, o boală care a sfârşit prin a-mi ucide inima."
august 23-24-25. în Facla îi apar succesiv articolele Binefacerile cărţii proaste, Despre cititorul bun şt cititorul rău. Despre romanul de aventuri şi editorii acestui roman.
octombrie 20. în gazeta Cinci lei apare povestirea Acum II ani la Saint-Malo.
octombrie 27. Publică în gazeta Cinci Iei arricolul Despre contracte şi editori.
noiembrie 10. Tot in gazeta Cinci iei îi apare arricolul Apărarea... .Apărării" despre romanul lui Petre Bellu, Apărarea are cuvântul, pe care îl prefaţase.
• Romanul Biroul de plasare apare în versiune românească realizată de însuşi Panait Istrati. La Paris apare Mediterrane'e. Lever du soleil.
noiembrie 22. în primul număr din Cruciada românismului. Alexandru Talex publică cronica literară despre Biroul de plasare, pe care o încheia extrem de elogios: „Panait Istrati, prin sufletul şi prin ra-lenrul său înnăscut pentru aşa ceva, este astăzi cel mai mare scriiror român. Repet, român, prin lumea scrierilor sale, prin stihii său -încă imperfect pe alocuri, - român prin universalitatea scrierilor sale. Adevăraţii creatori ai unui neam sunt cei care îi scriu suferinţa, istoria sufletească, o măiestresc şi o fac să circule dincolo de graniţele politice, în necuprinsul sufletelor omeneşti de pretutindeni. Panait Istrati asa este."
decembrie. Apare Chira Chiralina, la Editura Ig. Hertz, în „Colecţia celor 15 lei", în versiunea romanească realizată de însuşi Panait Istrati.
decembrie 3- încântat de cronica lui Alexandru Talex. îi trimite volumul Mediterrane'e. Lever du soleil, cu dedicaţia: „Lui Alexandru Talex, cu amicală stimă pentru felul cum a înţeles să judece un om şi viaţa în critica Biroului de plasare. Panait Istrati, 3 decembrie 1934."
decembrie 6. Alexandru Talex e invitat acasă la Panait Istrati, în strada Paleologu, nr. 3, etajul 5, legându-se într-o admirabilă prietenie.
decembrie 20. Publică în Cruciada românismului, nr. 5, articolul Scrisoare deschisă... către dreapta.
decembrie 24. în Credinţa se publică Pagini de carnet intim.
CXXVII1
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CXXIX
1934-1935
în JumalulsAu, Romain Rolland se pronunţa „împotriva execuţiei publice a unui prieten".
1935
ianuarie 17. în Cruciada românismului apare articolul Naţiune şi naţionalism.
ianuarie 24. Continuă colaborarea la Cruciada românismului cu arricolul Dictatură şi democraţie, ianuarie 31. Articolul Platforme, w/W apare în Cruciada românismului, februarie 1. Povestirea Le [mc Sale" apare în Im NouveUe Revue Francaise. februarie 22. în ziarul Le Monde, din Paris, Henri Barbusse publică articolul injurios la adresa lui Panait Isrrati, cu titlul Le Haidouk de la Sigurantzq. Panait Istrati îi răspunde prin articolul Obiectivitatea presei indeperuiente comuniste, apărut iu Cruciada românismului, nr. 16 din 21 martie 1935, în care scrie:
„Una din caracteristicile comunismului este ca, atunci când el nu sfârşeşte prin a dezgusta de moarte pc un inrclectual cinstit, sfârşeşte prin a-1 tâmpi de moarte.
Cazul din urmă e şi al Iui Henri Barbusse. Dcsi bogat, egoisr şi extrem dearent la drepturile sale de amor, trăind pe picior princiar: vilă feerică cu 15 000 de metri părraţi dc teren acoperit de pini, in Esterel, pe Coasta dc Azur; altă vilă de vată, h Aumont prin Senlis, precum şi un confortabil apartament la Paris, Barbusse este totuşi un om cinstit în sensul că nn-şi vinde conştiinţa pentru bani.
Dar numai în sensul acesta e cinstit. încolo, la rând cu cel din urmă trepăduş sovietic, e capabil de toate ignominiile. Nici o laşitate nu-1 sperie. Felul său de a servi comunismul se confundă cu cel mai abject servilism căci, în ciuda tuturor afronturilor, vexărilor, umilirilor suferite public la Moscova, el n-a încetat o clipă de a sc târî la picioarele lui Stalin, şi numai şi numai ca să se poată considera discursul spiritual al comunismului în Franţa.
Priviri la felul cum minre când vorbeşte de pretinsele melc crime în România şi judecaţi singuri cc valoare mai poate avea tor ce afirmă că aş fi făcut în Rusia (în afară de ceea ce e public sau recunosc eu singur).
Barem, în chestia Lupenifor, adevărul sc află exact pe antipodul celor afirmate de el; şi pentru asta, soluţia Luptei mă dispensează de orice altă apărare. Din cele opt articole ale mele se poare vedea că nu numai că n-am scos vinovaţi pe nimeni şi că am covârşit de. acuzări guvernul, - ceea ce atunci a fost relevat şi de Adevărul într-un articol de fond intitulat Unde dai si muiecrapă -dar cu prilejul acelei anchete (personale, nu guvern ani en tale) cu am mai luat şi apărarea comuniştilor la procesul din Timişoara, descriind felul cum au fost malrrataţi în închisoare si asistând la dezbaterile procesului, ca trimis a! revistei Europe, fapt care, după propriile declaraţii ale acuzaţilor, a contribuit mult ca să le creeze o atmosferă favorabilă. Tată o infamie patentă.
A doua e când inventează povestea cu participarea mea, în calitate de «corespondent al unui ziar» (sic!), la nu stiu.ee congres al sindicatelor unitare, în 1932.
Or, iată ce-am făcnr eu în anul 1932 şi care epublic. în primele luni am fost în Turneu de conferinţe la Viena, în şase oraşe principale ale Germaniei, şi la posrul dc Radio din Hilverscn-Olanda de unde, după o scurtă şedere Ia Paris, m-am întors atic de grav bolnav încât prin aprilie sau mai, deşi conduceam pe romancierul olandez A.M. de jong în vizitele sale prin rară, a trebuit să-I piedau d-lui Vasile Stoica, ministrul nostru de la Sofia, ca sil conducă domnia sa prin Ardeal, iar eu să mă trântesc pe un pat al sanatoriului de la Filaret- Dc aici, nu m-am sculat decât doar ca să mă retrag la Mănăstirea Neamţ, unde am zăcut fără speranţe până in ianuarie 1933, când iarăşi m-am instalat la Filaret.
Dar lingăul sralinisr merge şi mai departe. El afirmă că chiar aş fi cerut, prin articole scrise în Curentul, scoaterea din legalitate a sindicatelor unitare. Dc asemenea, tot în mod public aş fi comis unele delaţiuni, denunţând, de Ia Brăila, ascunzatorile unor comunişti, foşti camarazi ai mei.
Ei bine, dacă mai există un comunist cinstit în ţara asta, eu îl invit să dezgroape toate aceste crime publice ale mele de caie vorbeşte nemernicul lor literat de Ia Paris şi să le reproducă în vreo fiţuică de şantier parazirar.
cxxx
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CXXXI
Iar cum din nimic nu se poate face ceva, sper să nu mor până ce nu foi târî pe Henri Barbusse în faţa justiţiei franceze, cerân-du-i de astă dată să dovedească tot ce afirmă că am făcut eu în România.
Căci despre ce-am făcut în Rusia, totul e uşor de dovedit când mijloacele de defăimare îi stau Ia dispoziţie."
lămurirea deplină a „cazului Istrati" avea să se facă mult mai târziu, atât în Franţa, cât şi în România.
fibruarie-martie. Colaborează la Cruciada românismului, cu articolele: Pe marginea „scrisorii unui muncitor' (nr. 13), întâmpinare (nr. 13), Numerus... politiciauus (nr. 14), Cine propaga antisemitismul (nr. 15), O scrisoare cu tâlc (m. 16), Acţiune şi spiritualitate (nr. 17, 28 martie). E ultimul articol scris şi publicat de Panait Istrati în timpul vieţii sale.
aprilie 16. A murit Panait Istrari. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşri.
• în articolul Panait Istrati, publicat în Adevărul din 18 aprilie, Şerban Cioculescu scria:
„Nimeni ca dânsul nu s-a cheltuit în energic şi în dragoste de oameni. Şi totuşi, până în clipele din urmă, s-a păstrat treaz, pe meterezele de suferinţă ale semenilor săi. înainte de a fi fost ideolog sau scriitor, Panait Istrati a fost om în sensul plenar al cuvântului: un om de omenie, purtat pe toate drumurile, sângerat pe toate calvarele. Un Ahasverus modern, ivit în ţinutul cosmopolit al Brăilei, fiu pribeag bătut de vânturi, în ceasul al unsprezecelea întors la culcuşul care i-a lipsit totdeauna. Panait Istrati a fost o cutie de rezonanţă, în care au vibrat mesaje unanime. Când, prin-tr-un hazard, care seamănă cu o minune, a ajuns să se exprime ca să spunem aşa «literar», el nu aducea nici un fel de educaţie sau experienţă scriitoricească. în schimb, cumula o experienţă nebănuită de viaţă, care s-a revărsar ca un prisos torenţial." iunie. într-un emoţionant articol, hi moartea lui Panait Istrati, publicat în Revista FundaţUfor Regale, în iunie 1935, Camil Petrescu releva: „Panait Istrati nu a integrar literaturei universale numai un peisaj de sub cer, ci - de asta se pare că încă nimeni nu şi-a dat seama, nici aici, nici în străinătate - a integrat acestei literaturi
şi o parre din experienţa milenară a simţirii româneşti. împotriva răzmeriţelor şi argumentelor lui, împotriva împrejurării că a trăit mai mult în străinătate, şi mai ales împotriva faptului că a scris într-o limbă străină, Panair Istrati e într-o nebănuită măsură un scriitor al specificului românesc. "
1936
aprilie 17. Ia Tearrul „Comedia" din Bucureşti are loc o seară comemorativă închinată hli Panait Istrati.
aprilie27- PEN-Club, secţia română, omagiază memoria scriitorilor srinşi din viaţă: Panait Istrati, Cincinat Pavelescu, Gib I. Mihăescu.
mai 4. Panair Istrati este comemorat de Societatea Scriitorilor Români.
octombrie 9- Soci etc" des Gens de Lettres de France aduce un omagiu postum lui Panait Istrari.
1938
In Cimiriml Bellu din Bucureşti are loc dezvelirea monumentului funerar al lui Panait Istrati, realizat de sculptoriţa Milita Petraşcu. Au rostit cuvântări 'Fudor Vianu, Emanoil Bucuţa, Aida Vrioni şi Demostene Botez.
• Revista Les Humbles, din Paris, publică poemul La mort de Panait Istrati de Victor Serge.
• Apare carrea cu caracter memorialistic Ia verdadera tragedia de Paruiit Istrati de Eleni Samios (viitoarea soţie a lui Nikos Kazantzakis),
.  la Santiago de Chile, Editions Ercilla.
1939
Revista Azi publică manuscrisele inedite Impasul clasei muncitoare şi Scurtă pledoarie pentru artistul de mâine.
1940
La Teatrul Comunal din Brăila se organizează o seară comemorativă cu prilejul împlinirii a cinci ani de la moartea scriitorului. Au vorbit, printre alţii, Basil Clony, N. Carandino, Alexandm Talex,
• Apare, la New York, cartea Teg und Nech mit Panait Istrati (Days and nights with Panait Istrati) de Isaac Herowitz, gazetar originar din România.
CXXX1I
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CXXXIII
1941
Ion Căpăţână, stabilit in Franţa, publică lucrarea Panait Istrati ou l'homme qui n 'adhere ii rien, Santoine, Oise. • Kyra Kyralina, Kăbenhavn (Danemarca), Carit Anderseu Forlag. Traducere de Elise Koppel.
1942
aprilie2L La Teatrul Nostru din Bucureşti, la împlinirea a şapte ani de la dispariţia lui Panait Istrati, scriitorul a fost evocat de Victor Eftimiu, Perpessicius, Al. Mironcscu, Aida Vrioni şi Alexandru Talex. Au citit din opera sa Lily Carandinoşt Fory Elterle.
1943
La Editura Vremea din Bucureşti apare cartea Panait Istrati de Alexandru Talex, cea dintâi reconstituire biografică a scriitorului. • Aceeaşi editură publică volumul Haiducii 6c. Panait Istrati, în traducerea lui Alexandru Talex.
1947
Unik II\a stăpân}, Praha, Marica Slovenska. Traducere de Peter Do val.
1948
în Ies Nouvelles Litteraires, din Paris, apare interviul Kazantzakis nous parle de Bergson et d'Istrati, în care se afirmă, referitor la scriitorul nostru: „într-o zi i se va race dreptare. Poate i sc vor publica scrisorile. Doamna Mărie Romain Rolland posedă unele foarte frumoase. Corespondenţa sa ne va reaminti ce prieten şi ce erou entuziast a ştiut să fie."
• Ernst Bendz, în Visages des ecrivains, Pressc de Ia Cite", 1948, nou că Spovedanie... „a tăcut din Istrari un izolar, predat răzbunării celor socotiţi «trădaţi», printr-un act care voia tocmai să denunţe o trădare şi efectiv un învins. F.l a cutezat totuşi să scrie, pe deplin conştient de urmările dezasrruoase, ce aveau să se abată asupră-i". (Ap. Alexandru Talex, Cuvânt înainte la voi. Spovedanie pentru învinşi, ed. cit.)
1951
Se reeditează Oncle Anghel, Paris, Fditions Le Club Francais du   ' ■ Livre, cu o prefaţă de Heniy Poulaille, în care conchidea: „Dacă n-ar fi scris decât această operă, Romain Rolland având-o în mână ar fi putut vorbi pe drept despre un gemu."
1956
Apare studiul lui Pierre Foix: Panait Istrati. Novela de su vida, Mexico, Editiones Mexicanos Unidos.
* în România, lunga tăcere care se aşternuse asupra lui Panait Istrati, după cel de-al doilea război mondial, în perioada instaurării regimului comunist, a început să se desttame spre sfârşitul anului 1956. Un prim aixicol, cu titlul Alai mult decâtfitgara clipă, a publicat Ceo Bogza în Contemporanulclin 12 octombrie 1956, in care, relevând frumuseţea şi valoarea operei Ini Tanair Istrati, scria: „Mă bucur acum că aceste cărţi vor fi reluate de noi rânduri de cititori, că ei vor cunoaşte aceleaşi emoţii şi aceeaşi dragoste de umanitate, pe care cn însumi le-am cunoscut, cu ani în urmă, când îmi încălzeam inima la paginile fierbinţi ale Chirci Chiralina, ale Unchiului Anghel, ale Haiducilor şi nu puteam zări marca fără să-mi rtduc aminte:
Pe malul mării, pc prundiş, Nerrantsula fundoti! O fată îşi clătea fusta, Nerrantsula fundoti!"
1957
încep să apară primele studii despre Panait Istrati, unele dintre ele devenind prefeţe la noile ediţii ale operelor sale. februarie. Panait Istrati de Al. Piru, în Viaţa românească, nr. 2, februarie 1957.
februarie—martie. însemnări despre viaţa şi povestirile lui Panait Istrati de Teodor Vârgolici, în Tânuridscriitor, nr. 2, februarie 1957 şi nr. 3, martie 1957.
martie 21. Un artist pasionat: Panait Istrati de Ion Roman, în Gazeta literară, nr. 12, 21 martie 1957, articol preluat ca prefaţă la
I
CXXX1V CRONOLOGIE i
volumul Chira Chiralmi şialte povestiri. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1957.
martie 23. Pamiit Istrati de Mircea Zaciu, în Tribuna, Cluj, nr. 4, ( 3 martie 1957, reprodus Ca prefaţă Ia volumul Ciulinii Bărăganului, \ Bucureşti, Edirura Tineretului, 1957-
1958
Smdioul cinematografic „Bucureşti" ecranizează Ciulinii Bărăganului, în regia lui I,ouis Daquin.
1961
în Revista de filologie romanică şi germanică se publică 95 de scrisori inedite ale lui Romain Rolland cărre Panait Istrari. Prezentare de Nicolae Liu.
1963
Studioul cinematografic „Bucureşti" ecranizează povestirea Cuelin, în regia lui Henri Colpi. obţinând două premii ta Festivalul internaţional a! filmului de la Cannes.
1964
Apare monografia Panait Istrati de AL Oprea, la Editura pcnrru Literatura.
1966
Se inaugurează ediţia bilingvă Opere alese de Panait Istrati; rradu-Cere de Eugen Barbu, prefaţă şi nore de Al. Oprea. august 29-ieptembrie 3- în cadrul celui de al X-lea Congres al Federaţiei internaţionale pen tru limbi şi litcrnruri romanice, desfăşurat ia Strasbourg, N.I. Popa prezintă comunicarea Panait Istrati -realist şt vizionar.
1967
februarie. Simpozion internaţional la Menron, consacrar scriitorilor Vjcente Blasco Ibanez si Panait Istrati. Delegaţia română a fost alcătuită din Nichita Srănescu, Al. Andriţoiu şi Al. Oprea.
CRONOLOGIE CXXXV
1968
mai 26. Dezvelirea bustului lui Panait Istrati în Grădina Publică din   ' -Brăila, realizat de sculptoiul Oscar Han.
• In Franţa, Edouard Raydon înfiinţează Asociaţia „Les Amis de Panait Isrrati", având ca preşedinte de onoare pe Josepli Kessel, membru al Academiei Franceze-
• La Editura Gallimard, din Paris, apar primele două volume din ediţia completa Oeuvres âc Panait Istrati, volumul al treilea apărând în 1969, iar cel dc al patrulea in 1970.
1969
februarie 10-16. în h'igaro UttSraire, Roger-Noel Mayer sc întreba: „N-avea dreptul acesr român să se atingă de legenda stalinismului, de-a fi primul care să ne arate adevărata faţă a dictatorului? [...] Comuniştii francezi au răspândit cele mai grele oiori pe seama acesruj om. Este aici metoda lor obişnuită [...]. Panait Istrati a fosr toată viaţa sa un om liber. Ruşine celor care încercau să-i murdărească memoria. Nu pot asasina un mort nevinovat". (Ap. Alexandru Talex, Cuvânt înainte la voi. Spovedanie pentru învinşi, ed. cit.)
• Apare Chira Chiralina, în traducerea lui Fugen Barbu, la Editura pentru Literatură. în colecţia „Biblioteca pentru toţi", cu o prefaţă de Aurelia Batali.
• I,a Editura Tineretului apare volumul Pentru a fi iubit pământul de Panair Istrati, cu un cuvânt introductiv de Al. Oprea şi traduceri de Alexandru Talex.
1970
" Epistolar Panait Istrati—Romulus Cioflec, în Manuscriptum, nr. 1, prezentare de Al. Oprea şi Eliza (spăşoitl.
• Kyra Kyralina, Coditw, Mifail, Habana, Ediciones Ihinacan, Instituto Cubatri del I.ibro. 'F«ducere dc Andres B. Conselo, Eurique Romcro şi F.D. Canedo.
august 25. Expoziţie documentară Panait Istrati, organizată de Muzeul Literaturii Romane la „Rdsidence du Ixnivre".
octombrie 30. Medalion Panait Istrati în cadrul „Zilelor culturale brăilene".
CXXXV1 CRONOLOGIE
• Prima monografie apărută în Lranta: Panait htrati, un chardon deracini de Monique Jurrin-Klenner, Paris, Francois Maspero, Collection „La Dccouverte". Referitor la momentul 1929, in lu- | crare se scria: „Revista Mantiei lui Barbusse a luat iniţiativa campaniei calomnioase, dirijară de Barbusse. Căzută în dizgraţie la Moscova, revista era ameninţată cu dispariţia. Barbusse a sperat, prin această campanie, sa se reabiliteze, aiacând antonii cănii Spre
altă flacără"'..{Ap. Alexandru Talex, Cuvânt înainte la voi. Spove- \ danie pentru învinşi, ed. cit.)
• l j Mcntun, primând oraşului, Yrancis Palei mo, si Margareta ! Istrati, au inaugurat Alee Panait Istrati.
1971 '
Liceul nr. 4 din Brăila primeşre numele scriitorului, devenind \ Liceul „Panait Istrati".
• Moş Anghel, tradus în limba engleză, e inclus în volumul Romanţau short stories, I .ondon, Oxford Univcrsitv Press.
• Codine, Buenos Aires, Tiempo con tempo raneo. Traducere de Bernardo Kordon. I
• Nov v Mociari [Codin, Kir Nicola, Mihail, O noapte în bălţii, <'
Bratislava, Edicie SPKK. Traducere dc V. Hccko şi Măria j
i
Kovacova. j
• Neranzoula, Alena. Traducere de Adainantios Papadimas şi ;
Tasos Lazorides. |
i
1972
mai 19- Se deschide expoziţia documenrara Panait Istrari, la Galerie
de Pouchette din Nisa, în prezenţa autorităţilor locile, paicicipând |
Margareta Panait Istrati şi Al. Oprea.
O stradă din Nisa este denumiră Rue Panait htrati.
• Kyra Kyralina, Barcelona, Editorial Nova Terra. Traducere de Xavier Romeu, postfaţă dc ]aume Vidai Alcover.
• Joseph Kessel, în voi. /)a hommes, Gallimar, 1972, referindu-se la Spoverlanie pentru învinşi, conchide: „Penrru această revoltă 1-am iubit pe Istrati". {Ap. Alexandru Talex, Cuvânt înainrc la voi. Spovedaniepentm învinşi, ed. cit.)
CRONOLOGIE CXXXVII
1973
Chira Chiralina, Bucureşti, Editura Minerva. Traducere de Eugen
Barbu. Postfaţă şi bibliografie de Mircea Vaida.
» /.os Cardos flei Bărăgan, Madrid, Editorial Magisterio Espagnul.
1974
• Mijailyotras obras. Barcelona, Editorial Planeta, colecţia „Grandcs naradores universales". Traducere de Măria Gines.
• Hajduci, Praha, Svdboda. Traducere de Jan Holicky. august. Cu prilejul împlinirii a 90 de ani de la naşterea scriitorului s-au
organizai „Zilele Tanait Istrati" la Căminul cultural din comuna Baldovineşti şi Expoziţia „Peisajul brâilean, sursă de inspiraţie în opeia lui Panait Istrati", Ia Biblioteca judeţeană Biăila.
septembrie 13. Rotonda nr. 13 a Muzeului I jrcrrmmi Române, consacrată lui Panait Istrati, la care au participat Şerban Cioculescu, 1. Peltz, Em. Serglue, Emilia Gulianu şi Alexandru Talex.
octombrie 26. Dezvelirea plăcii comemorative „Panait Isirati" în piaţa primăriei din Vouviy (Elveţia), în prezenta autorităţilor cantonului Valais şi a delegaţiei române alcătuită din Margareta Panait Istrati şi Al. Oprea.
noiembrie 18—24. Expoziţia „Panait Istrati" la Biblioteca Prarice7.ă din Bucureşti.
• Dosarul de la Siguranţă al Iui Panait Istrati este descoperit şi publicat de Al. Oprea îu Manuscriptum, nr. 3.
• OnkelAnghel, Stockhalm, Coeckelbergs. Traducee de Andersson Barbra.
1975
aprilie 16. Comemorarea a 40 de ani de la moartea lui Panait htrati
la Universitarea populară din Bucureşti. aprilie 21. Manifestare comemorativă laTeairul „Măria Filotu" din Brăila. iunie 2. Panair Isrrati comemorat la Casa Scriitorilor „Mihail Sadoveanu"
din Bucureşti.
• Asociaţia „Ies Amis de Panai'r Istrati" din Franţa îl alege pie-şedinte pe Marcel Mcrmoz.
CXXXVIII
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CXXXIX
" Un amplu studiu, intitulat Panait htrati, publică Gabricla Măria Pintea la Editura Carrca Românească.
1976
Ia Editura Mincrva apare volumul Panait htrati, dosar al vieţii şi al operei, de AI. Oprea.
" Les Haidouks şi Bărăgan tist/as, Srockholni, Coeckelbergs. Traducere de Andersson Barbra.
1976-1977
Alexandru Talex traduce în limba franceză documentele din Dosarul de la Siguranţă şi le publică în Les Cahiers Panait htrati, nr. 3 din 1976 şi nr. 7 din 1977.
1977
aprilie 8. La Brăila, Marcel Mermoz ţine conferinţa Pe urmele lui Panait Istrati.
aprilie 12. Aceeaşi conferinţă se reia la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti.
• Kira Kiralina, Barcelona, Luis dc Caralt S.A. Traducere de Ramon Hervas,
1978
aprilie 17. Radio Bucurcşri transmite dramatizarea radiofonică Ciulinii Bărăganului, realizată de Mircea Vcroiu.
aprilie 21. în I.'Hunumite apare arricolul Sur le nouveau Gorki balcanic, de Claude Prcvost, care blamează incriminările lui Henri Barbusse şi reabilitează memoria lui Panait Istrati.
noiembrie 13—14. Colocviul internaţional „Panait Istrati", sub patronajul Universităţii din Nisa, organizat de Asociaţia „Les Amis de Paiiaii Istrati" si oficiile culturale române şi franceze. Au prezentat comunicări: Al. Oprea (jean-Jacques Rousseau şi Panait Istrati), Pompiliu Mareea (Povestirile lui Panait htrati), Alexandru Talex (Prietenia şi corespondenţa Panait Istrati-Rornain Rolland}, Daniel Ierauh (Corespondenţa Panait Istrati-Jean-RichardBlocb), Sylvîe
Safir (Autodidactul), Jean Hormicrc (Panait Istrati şi Jack Kerouac), Sanda Geblesco (Timpii in ciclul „Povestirile lui Adrian Zografi"), David Seidmann (Isaac Horovitz şi Panait htrati), Pierre Desmarais (Ideea morţii în opera lui Panait htrati).
Cu acelaşi prilej se inaugurează Centrul documentar „Panair Istrati" la Biblioteca Univcrsirăţii din Nisa şi Expoziţia documentară „Panait Istrati - Pour avoir aime la terre", realizată de Muzeul Literaturii Române din Bucureşti.
• Panair Istrati: Trei roinane (Kyra Kyralina, OnkelAngiel, Kodin), Berlin, Rtirten & Loning. Traduceri de Elisabeth Eicholrz şi Karin Rohde.
• Kira Kiralina, Milano, Universale Fclrrineli.
1979
Se publică Scrisori către fean-Richard Bloch, în Manuscriptum, nr. 3 şi 4. Traduceri şi comentarii de Alexandru Talex.
1980
aprilie 7—22. Les Chardons du Bărăgan, adaptare radiofonică de Stephane Frontes, realizaror Georges Godcberr, la „France-Cul-ture", într-un serial de 12 emisiuni.
aprilie 16—18. Sub patronajul Universităţii „Nouvelle Sorbonue -Paris III", Asociaţia „Les Amis de Panait Istrati" şi oficiile culturale române si franceze an organizat al doilea colocviu internaţional „Panait Istrati". Au prezentat comunicări: AI. Oprea (Aspecte inedite ale corespondenţei Panait htrati-Romain Rolland), Pierre Accard (Influenţa scriitorilor ruşi în opera lui Panait Istrati), Marcel Mermoz (De Ui prietenie Ui ură - Henri Barbusse), Daniel LcrauU (Panait Istrati şi Marcel Martinet). Ilinca Barrhouil-lonescu (Chira Chiralina sau despre umanitate şi ambiguitate), Titus Bărbulescu (Strat şi supraslrat în limbă), Maia Belciu (Simbolal prieteniei). Alexandru Talex (Prietenia cu Prancois Franzoni şi Nikos Kazitntzakis).
1981
Les Chardons du Bărăgan, Albeuve (Elveţia), Editions Paul Castclla. Kyra Kyralina, Budapesta, „Europa" Konyvldado.
CXI.
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CXI.l
• Bibliotecii judeţene din Brăila i se atribuie denumirea „Panait Istrati".
1982
Editura Minerva inaugurează ediria compleră a operelor lui Panait Istrati, scrise direct în limba romană sau traduse de el însuţi in limba maternă. Primul volum, intitulat Chira Chiralina, mai cuprinde, în afară romanul titular: Mas Anghel, Codin, Primii pan spre luptă, Pesatttorul de bureţi. Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Alexandru Talex. februarie. In Viaţa românească, nr. 2, Marin Bucur traduce în limba română şi prezintă pentru prima dară prefaţa lut Panait Istrari la romanul fjt Vache enragie de Georgc Orwell, apărut la Editura Gallimardîn 1935.
1983
Editura Minerva publică al doilea şi ultimul volum al operelor lui Panait Istrati, scrise direct în limba română sau traduse de el însuşi în limba maternă. Volumul se intitulează Viaţa lui Adrian Zografi, cuprinzând: Casa Thiiringer. Biroul de plasare. In lumea Mediteranei. Răsărit de soare, Musa, în Iwnea Mediteranei. Apus de soare, 1 recul şi viitor. Pagini de carnet intim şi Manuscrise publicate postum. Ediţie îngrijiră, prezentare şi note de Alexandru Talex. mai 17. Radi o-Bucureşti difuzează emisiunea: Interferenţe spirituale: joseph Kessel-Panait Istrati, scenariu de Camelia Stănescu, în dialog cu actorul Florian Pittiş.
1984
Centenar Panait Istrati:
febnutrie 16. In România literară, Mircea lorgulescu publică articolul Atitudine epică şi atitudine etică.
aprilie 2. La Radio „Fraiice-Culrnre", dialog Claude Dupont-Alexandru Talex. Interviu cu Joseph Kessel- Amntirt despre Păruit Istrad. Masă rotundă cu Margareta Panait Istrati, Roger Grenier, Ge>ard Lemaire, Alexandru Talex şi Hubert Juin.
aprilie 13—14. La Valence, deschiderea oficială a Centenarului Panait Istrari, organizat de Asociaţia „Ies Amis de Panait Istrati", în colaborare cu oficiile culturale române şi franceze. Iji Flamme du Coetir, evocare de Christian Golfctto în dialog cu actorul Alain Rais.
aprilie 26—28- Colocviul internaţional „Panait Istrati, contemporanul nostru", organizai sub patronajul Universîrâţii din Nisa. Deschiderea lucrărilor a fost făcută de Jacqncs Martin, decanul Facultăţii de Litere şi Ştiinţe Umane, şî de Georgcs Godeberr, preşedintele Asociaţia» „Les Amis de Panait Istrati". Au prezentat comunicări: TheVcsc Romeo {Prezenţa lui Panait Istrati la Nisa), F.leni Kazantzakis {Amintiri de-a lungul unei călătorii), Mautice Zinov'teff (Panait Istrati si limba franceză), Alexandru Balaci (Gândind la Panait Istrati), Constantin Ţoiu (Panail Istrati la Brăila), Mircea lorgulescu (învins şi învingător). Paul Morelle (Mihailsi Prietenia), Teodor VArgolici {Unuinismuleroilor istratieni), Heinrich Stiehler (Singurătatea naratorului), Roger Dadoun (Pasiunea lui Panait Istrati), Margareta Dolinescu (Peisajul românesc în operă), Marie-Helene Schimanovich, Diane Vastlescu (Femeia în opera lui Panait Istrati), Doina Popa-Lisscann {Haiducul şi eroul rowancero-uluî), Jean Hormicre {Panait htrati-Adrian Zografi), James Daupfiine (Panait Istrati si Rachel Dequieroz).
mai 3. Ijs. Paris, în şedinţă festivă, UNESCO omagiază Omul şi sriita-rul Pajuiit Istrati. Au vorbit: N. Makagiansar, director general adjunct, Alexandru Balaci, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, şi Roger Dadoun, scriitor, profesor la Universitatea Paris VIII.
mat 9—11. Centenarul Panait Istrati a fost sărbătorit în cadrul colocviului internaţional „Prezenţa României în Franţa si îu Italia". Au prezentat comunicări Roger Dadoun (Medilerana lui Panan Istrati), Alexandni Talex (Omulşi scriitorulPanait htrati) şi Ilinca Barthouiblonescu (Rădăcinile româneşti ale operei istratiene).
iunie 11. în şedinţa omagiala a Secţiei de ştiinţe filologice, literatură şi artă a Academiei Române, au prezentat comunicări: Al. Pini (Panait htrati, scriitor român sau francez?), Viorica Ion eseu-Nişcov (Opera lui Panait htrati în perspectiva literaturii naţionale), Vasile Covaci (Un exemplu de autotraducere: Panait htrati), Ion Rotaru (Posteritatea lui Panait htrati).
CXI. II
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CXLIII
iunie 13- la Centrul „Rashi" din Paris are loc o dezbatere publică pe marginea cârtii I existence juive dans l'oeuvre de Panait Istrati de David Seidnian. Au luat cuvântul Roger Dadoiui şi Alexandru Talex.
iunie 22. Sesiune omagială la Casa Scriitorilor. Au vorbit: D.R. Popescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor (Panait Istrati, fiu al pământului ro-înânesc), Alexandm Balaci (Portretul lui Panait Istrati), Al. Sănduleseu (Panait Istrati în conştiinţa contemporaneităţii şi a posterităţii), Constandina Brezu Stoian (Panait htrati, biografie şi creaţie).
iulie 30. La Radio „France-Culture", Cosma, dramatizare de Roger Grenier.
august 10-19. Spectacole „son ct lumiere", cu Ciulinii Bărăganului, dramatizare de Francois Joxe, la castelul medieval din Cluis-Oessous, Franţa.
septembrie 2—8. La Brăila, în sala Teatrului „Măria Filotti" are loc adunarea festivă „Centenar Panait Istrati".
• Inaugurarea complexului expoziţional „Satul copilăriei lui Panait Istrati. Casa lui Moş Dumitru" din Baldovineşti şi a Expoziţiei memoriale permanente din Grădina Publică a oraşului Brăila.
septembrie 7- în Flacăra, Eugen Simion publică articolul Pactul autobiografic.
• în Caiete critice, nr. 3-4, apar articolele Morala „Omului învins" de Eugen Simion, Fâşii de viaţă de Gabriel Dimisianu, Panait istrati traducător dc Liliana Şomfâlean şi altele.
• Numărul 2 al revistei Manuscriptum este dedicat Centenarului Panait Istrati, conţinând articolele semnate de D.R. Popescu (Ca şi Sadoveanu), Eugen Barbu (Un cetăţean al lumii), Alexandru Talex (Timpul s-a dovedit a fi de partea lui), Mircea Braga (O trainică şi îndelungată prietenie), Stancu Din (Despre colaborarea la „Adevărul"), Nicolae Scurm (Despre bustul executat scriitorului de Milita Petraşcu).
septembrie 9. în revista Steaua, Ion Simuţ semnează articolul Întoarcerea fiului risipitor.
• Ediţia operelor lui Panait Istrati, de la Editura Minerva, continuă cu scrierile traduse de Alexandru Talex. Volumul Neranţula cuprinde, în afară de povestirea titulară. Haiducii, Domniţa din Snagov, Mihail, Direttissimo, Ciulinii Bărăganului, în lumea Mediteranei. Răsărit de soare.
1985
Apare, la Kd.rura Minerva, vo\umu\ Amintiri, Evocări, Confesiuni fccuţie, prefaţă, traduceri si nore de Alexandru Talex.
1986
Studiul lui Mircea Iorgulescu, Spre ah Istrati, se publică la Editura Mmerva.
1987
not'l AWT R0lUnd- Co^ndance complete inedite
0919-1935). în Cahiers Panait Istrati, nr. 2-3-4.
1988
Apare, la Editura Minerva, volumul Panait Istrati în corespondenţă cu scriitorii străini ţjean Guelienno, A.-M. de Jong, Nikos Kazantzakis, Emst Bendz, Jean-Richard Bloch, Georg Brandes, Francois Franzoni, Josuc Jchouda, Fiederic Lefevre, Marcel Martinet). Fditie, traduceri si nnce de Alexandru Talex.
1990
Interzisă sub regimul comunist din România, celebra carte a Ini Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi. După şaisprezece luni în U.R.S.S., apare într-o noua traducere, realizată de Alexandru Talex, Ia Editura Dacia din CIuj-Napoca. ► Prima monografic apărută tn Germania: Heinricfi Stiehler -Panait Istrati, Frankfurt/Main, Buchergilde Gutcnbcrg,
1992
Arnco ele lui Pana.r Istrati apărute în Cruciada românismului în penoada .anuarie-mai 1935, au fost reproduse de Ciprian Moga m volumul (.ruciada mea sau a noastră, CIuj-Napoca, Delta Press reluând titlul primei ediţii alcătuită de Alexandm Talex în 1936*
1993
Sub egida Muzeului judeţean Brăila, aparc volumul Pagini de respomlenţă, Galaţi, Editura Porto-Franco. Lditie îngrijită, preferă,
co-
CXI.IV CRONOLOGIE
note şi comentarii dc Zamfir Bălan; traducere din limba franceză de Carmen Ţurcan; traducere din limba germană de Heinricb Stiehler. Cele mai multe scrisori sunt adresate Amici Munsch.
• Pentru prima dată, articolele publicate de Panait Istrati în anii 1906-1916, în România muncitoare. Calendarul muncii. Dimineaţa, Lumea nouă şi Lupta zilnică, au fost reunite de Ion Ursulescu în volumul Publicistica de tinereţe, apărut la Editura Portu-Franco din Galaţi.
1994
Muzeul judeţean Brăila şi Casa memorialâ „Panait Istrati" din Brăila inaugurează ediţia bilingvă a operelor lui Panait Istrati, publicate în limba franceză şi traduse de el însuşi în limba română. Primul volum cuprinde Chira Chiralina, îngrijit şi prefaţat dc Zamfir Bălan, traducerea notelor dm limba franceză fiind realizată de Carmen Ţurcan.
1995
Apare volumul al doilea al ediţiei bilingve, Moş Anghel, îngrijit de Zamfir Bălan şi Carmen Ţurcan, Brăila, Muzeul judeţean Brăila, Casa memorialâ „Panait Istrati", Editura Istros.
• La Brăila se publică volumul Panait Istrati: Maxime, selecrare de Măria Cogălniccanu.
1996
Volumul al treilea al ediţiei bilingve conţine Codin, îngrijit de Zamfir şi Carmen Ţurcan,
1997
Sub aceeaşi îngrijire apare Ţaţa Minca în cel de al patrulea volum al ediţiei bilingve.
• Muzeul judeţean Brăila, Casa memorialâ „Panait Istrati" şi Editura Istros publică două volume intitulate Panait Istrati - Omul care nu aderă la nimic. Documente din Rusia Sovietică, descoperite de Serghei Feodosiev în presa şi arhivele sovietice, referitoare la
CRONOLOGIE CXLV
celebrul impact pe care Panait Istrati La avut cu realităţile din fosta URSS, in timpul călătoriei sale din 1927-1929.
1998
Ediţia bilingvă realizată ta Brăila se încheie cu volumul al cincilea, în care a fost inclus romanul Casa Thiiringer.
• Apare, la Editura Minerva, volumul cu mărturiile autobiografice ale lui Panait Istrati, Pelerinul inimii, antologie, cuvânt înainte şi traduceri de Alexandru Talex, reprezentând versiunea romanească a volumului Le Pelerin du coeur, publicat Ia Editura Gallimard, din Paris, în 1984.
• Editura Forile Dalbe publica în două volume ampla reconstituire autobiografică: Panait Istrati. Cum am devenit scriitor, alcătuită de Alexandru Talex. Piopnnându-şi .să-I prezinte pe Panait Istrati după sugestiile oferite de cunoscuta colecţie franceză „Par lui-meme", Alexandru Talex a selectat şi de foarte multe ori a tradus din întreaga operă a scriitorului, din publicistica şi corespondenţa sa, din caietele de însemnări şi jurnalul inrim, din interviurile acordate etc, toate paginile cu caracter autobiografic şi de confesiune, armonizându-le înrr-o ediţie de o reală valoare istorico-literară.
1999
Volumul Chira Chiralina fialte povestiri (Neranţula, Codin), apare la Editura Coresi din Bucureşti. Traduceri de Alexandru Talex. Prefaţă de Teodor Vârgolici. Tabel cronologic şi referinţe critice de Eugen Blăjan.
2002
Sub egida Muzeului judeţean Brăila şi a Editurii Istros apare volumul Panait Istrati - Pseudonime, semnat de Ion Ursulescu, în care sunt reunite articolele scriitorului publicate sub pseudonime sau diverse metamorfoze ale numelui Său real. Articolele sunt însoţite de expuneri documentare care atestă paternitatea lui Panait Istrari.
TEODOR VÂRGOLICI
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Ediţia cuprinde versiunile româneşti ale operelor Iui Panait Istrati. în volumul I sunt reproduse operele pc care Panait Istrati le-a scris direct în limba română sau le-a tradus el însuşi din limba franceză în limba maternă, în ordinea apariţiei lor în ţara noastră. în volumul al II-lea sunt incluse operele scrise în limba franceză şi traduse în româneşte de Alexandru Talex, marele şi devotatul său prieten, cel mai autorizat şi profund cunoscător al substanţei operei istratiene.
(Operele publicate în Franţa au fost grupate de Panait Istrati în câteva cicluri, sub genericul unui personaj comun, Adrian Zografi, care, aşa cum s-a mai spus, reprezintă un alter ego al scriitorului.
în primul ciclu, Les Re'cits d'Adrien Zograffi, au intrat în succesiunea lor, volumele:
Kyra Kyralina, Paris, Fes p!ditions Rieder, 1924;
Oncle Anghel, Paris, Les Fditions Rieder, 1924;
Les Haidoucs. I: Prisentation des Haidoucs, Paris, I.es Editions Rieder, 1925;
Les Haidoucs. II: Domnitza de Snagov, Paris, Les Editions Riedcr, 1926.
Ciclul al doilea, Enfance d'Adrien Zograffi, cuprinde volumul: Codine, Paris, Les F2ditions Rieder, 1926.
CXLVII1
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
CXI IX
(-îclul al treilea, Adolescence d'Adrien Zograffi, cuprinde ampla povestire: Mikhail, Paris, Ixs Editions Rieder, 1927.
A intervenit apoi o perioada dc câţiva ani în care opetele lui Panait Istrati nu au mai fost grupate în nici un ciclu, apărând independent, după cum urmează:
LeRefraindebifosse(Nerrantsoula), Paris, Bernard (îiasset editeur, 1927;
Les Chardons du Bărăgan, Paris, Bernard Grasset editeur, 1928;
Vers i'autre jlamme. Confessiou pour vaincus, Paris, Les F.ditions Riedcr, 1929;
Le Pecheur d'eponges, Paris, I.es Editions Riedcr, 1930;
Tsatsa Minnka, Paris, Les Editions Mornay, 1931-
După această dată, operele nou-apârutc au fost iarăşi grupate în ciclul Vie d'Adrien Zograffi, şi anume;
La Maison Thiiringer, Paris, Les Editions Riedcr, 1933;
Le Bureau deplaccment, Paris, Les Editions Riedcr, 1933;
Mediterranee. Lever du soleil, Paris, Les Editions Rieder, 1934;
Mediterranee. Coucher du soleil, Paris, î-es Editions Rieder, 1935-
în momentul în care s-a decis să-şi publice, în România, operele scrise direct în limba română sau traduse de el însuşi în limba maternă, Panait Istrati nu a mai putut să urmeze cronologia şi genericul acestor cicluri. De aceea, în ediţia de faţă am respectat succesiunea operelor apărute în limba română, reproducându-le după ediţiile de bază.
în volumul I am inclus:
Trecut şi viitor. Pagini autobiografice, Bucureşti, Editura „Renaşterea", 1925. (Povestirea Cine e autorul lui „Hamlet"? a fost reluată, într-o variantă substanţial modificată, în volumul în lumea Mediteranei. Apus de soare);
Moş Anghel, Editura „Renaşterea", Bucureşti, 1925;
Ţaţa Minca, Editura „Eminescu", Bucureşti, 1931;
Casa Thiiringer, Editura „Cartea Românească", Bucureşti, 1933;
Biroul de plasare. Editura „Cartea Românească", Bucureşti, 1933;
Chira Chiralina, Bucureşti, Ig. Hertz, 1934;
Codin, Bucureşti, Ig. Hertz, 1935, apărută la scurt timp după moartea scriitorului, cu prefaţa Panait htrati a plecat, opera lui a rămas dc Ion Minulescu;
în lumea Mediteranei. Apus de soare. Bucureşti, Editura „Cartea Românească", 4936. Apărută postum;
Pescuitorul de bureţi, Editura „Dacia", Bucureşti, 1939. Apărută postum.
Volumul al 11-lea cuprinde operele lui Panait Istrati traduse în limba română dc Alexandru Talex, reproduse după ediţia Neranţula, Bucureşti, Editura Minerva, 19R4:
Haiducii, Domniţa din Snagov, Mihail, Neranţula, Direttissimo, Ciulinii Bărăganului (primul capitol a fost tradus de Panait Istrati), In lumea Mediteranei. Răsărit de soare. (Povestirea Musa, din acest volum, reprezintă o versiune diferiţii de povestirea cu acelaşi titlu, scrisă direct în limba română şi apărută în Viata românească, nr.l 1, noiembrie 1925, reprodusa şi în ediţia de faţă.)
Volumul Spre altă flacără. Spovedanie pentru îrit'inşi, în traducerea lui Alexandru Talex, a fost reprodus după ediţia apărută la Editura Dacia din CIuj-Napoca, în 1990.
în Addenda sunt incluse primele scrieri literare ale lui Panait Istrati, apărute în diverse periodice din România şi Franţa, amintiri şi confesiuni, unele publicate postum, în traducerea lui Alexandru Talex.
Operele lui Panait Istrati scrise în limba română sau traduse de el însuşi în limba maternă au fost transcrise întocmai după ediţiile de bază, respectându-se particularităţile de limbă ale scriitorului, precum cari (pentru pluralul de Ia care), turburat, simţiminte, personagiu, genitiv-dativul tn ei: vieţei, pălăvreală (pentru pălăvrăgeală) străin — stiein, răuşi— reuşi, ţigare — ţigară,
CI,
NOTA ASUPRA EDIŢIEI
biurou - birou, repeţite - repetate, crăngi - crengi, dorinţi -dorinţe şi altele.
Textele operelor traduse de Alexandru Talex au fost stabilite conform normelor ortografice în vigoare.
Explicaţiile din subsolul paginilor poartă menţiunile: (n.a.) nota autorului, (n.e.) nota editorului şi {n.t.) nota traducătorului.
La începutul ediţiei am alcătuit o cuprinzătoare Cronologie a vieţii şi operei lui Panait Istrati.
Capitolul final de Note şi comentarii reconstituie geneza operelor lui Panait Istrati, indică locul şi data primei lor apariţii, în periodice şi volume, relevă aspectele esenţiale ale modului în care au fost receptate critic în epocă şi în posteritate.
TRECUT ŞI VIITOR PAGINI AUTOBIOGRAFICE
T.V.
I*
Nisa, 15 aprilie 1925
Dragă prietene,
E inutil să te mai gândeşti la vreun traducător, atât în ce priveşte tălmăcirea lui Moş Anghel, cât şi a tot cc-i va urma. Ţi-o spun aci în chip definitiv: m-am decis să mă traduc eu însumi în limba mea. maternă. Şi ca să ştie şi cititorii mei de ce mi-am luat această sarcină suplimentară, te rog să publici scrisoarea de faţă în fruntea volumului Trecut si Viitor.
M-am hotărât să mă traduc singur în româneşte fiindcă, mai întâi de toate, eu simt şi ţin să fiu un autor român. Ţin la aceasta, nu din cauza că mi s-a contestat acest drept - (el mi s-a contestat de oameni cari n-au nici o cădere!), - ci fiindcă simţirea mea, realizată azi în franţuzeşte printr-un extraordinar hazard, izvorăşte din origine românească. înainte de-a fi „prozator francez contemporan", aşa cum se spune pe coperta colecţiei lui Rieder, eu am fost prozator român înnăscut. Şi dacă e adevărat că n-am realizat pc vremuri nimic care să-mi dea dreptul de-a fi trecut în rândul prozatorilor români, cauza trebuie căutată aiurea decât în lipsa mea de bunăvoinţă ori dc mijloace. Mijloacele şi bunăvoinţa, se pot dovedi istoriceşte. Se mai poate dovedi încă ceva: rezerva pe care mi-am impus-o eu însumi. Făcut-am rău că nu m-am agăţat de pulpana
4
PANAIT ISTRATI
TRECUT SI VIITOR
5
redingotei nici unui potentat al literelor noastre, şi că n-am voit să inâ înham la căruţa literaro-politică a nimănui?
Las pe oamenii de bună-credinţâ sa judece.
Acestor oameni, - singurii cărora mă adresez în tot ce scriu, -le voi spune că majoritatea eroilor mei sunt români, ori din România, - (ceea ce pentru mine e acelaşi lucru), - că aceşti eroi au gândit şi au grăit, - în sufletul meu, timp dc ani îndelungaţi, — în româneşte, oticât dc universală ar părea simţirea lor redată în artă. Le voi mai spune oamenilor de bine, că dintre toate meleagurile contemplate de lumina ochilor mei, acelea cari mi s-au întipărit în suflet pe când mă purta mama de mână, îmi sunt cele mai scumpe, şi că numai un „înstrăinat"ca mine va şti să le ducă dorul şi să le dezmierde amintirea, aşa cum ştiu cu astăzi când trăiesc din amintiri.
Iată câteva din motivele cari, adăogate la cutezanţa mea dc-a scrie româneşte, precum şi la numărul cititorilor mei din România, îmi dau dreptul de-a fi scriitor român, în ciuda urui-toarelor „criticei" române.
Aş fi putut, totuşi, să fiu, fără să mă traduc singur, ci numai colaborând direct la literele noastre, şi lăsând altora sarcina de a-mi tălmăci lucrările din franţuzeşte, aşa cum începusem să fac anul trecut. 13a chiar, omeneşte, nici nu mi se putea cere mai mult, căci nu e o bagatelă să-ţi menţii terenul câştigat la Paris, unde gloriile se ard într-o clipă, ca fluturii la lumânare, şi să mai dai atac şi literelor de pe malurile Dâmboviţei, unde atâţia te aşteaptă cu ciomegele ridicate.
Experienţa dureroasă tăcută însă cu Chira, mi-a luat dreptul la repaos şi mi-a deschis ochii asupra unui fapt simptomatic în ţară la noi: lipsa de conştiinciozitate este apanagiul românului.
Chiulangiu în politică, chiulangiu în administraţie, românul e chiulangiu şi în artă. S-o potrivi nu s-o potrivi, trage-i înainte! Că o fi necinstit şi ruşinos să sabotezi munca unui om,
încumentându-te cu sarcini cari nu sunt ile nasul tău, această chestiune de onoare profesională şi de demnitate omenească, n-a sâcâit nici un moment conştiinţa gazetarului şoltic, a literatului de duzină şi cârpaci care a masacrat pe Chira.
Nu mai vorbesc de stil şi de comprehensiune literară pe cari zadarnic le-ar căuta cititorul român în Chira trădată pe româneşte, ci de neştiinţa complectă, de ignoranţa absolută, atât a limbei franceze cât şi-a celei pe care a bâlbâit-o din copilărie
şi a învăţat-o în liceu zăpăcitul meu de traducător.
Şi ca să nu fiu învinuit de patimă, iată aci câteva specime
de boroboaţe literare, spicuire în fugă, după primele corecturi
venite la Masevaux şi pe cari le rin lă dispoziţia lectorului
neîncrezător:
Text francez:	Era tradus pe	în loc de:
	„româneşte"	
sacrements	„minuni"	(sf.) taine
absoudre	„iertare"	dezlegare
alîer ă pied	„a merge pe...	a merge pe jos
	picioare"!?	
oraisom	„Cuvântările	Oraţiile nun-
des crieurs	gălăgioşilor	taşilor
nuptiaux	„nuntaşi"	
taillis	„poiană"	crâng
petntre eu bâ-	„vopsitor de...	zugrav de case
Ciment	vapor"?.'	
la glace a la	„gheara?! în	oglinda în
main	mână"	mână
attiser	„potoli"?!	aţâţa (adică
		exact contra-
		riul!)
6
PANAIT ISTRATI
TRECUT SI VIITOR
7
nez rabattu
„năsuc... ridicat în sus?!1.
încovoiat, acvilin (exact contrariul!)
le bout de la chevelure
revers
„creştetul capului"?!
„ascunziş"?!
sfârcul pletelor
(lapte bătut!)
în sfârşit, cc s-o mai liuigcsc, Un om care nu şlie că peintre en bâtiment înseamnă zugrav, şi confundă casă cu vapor; că o persoană rănită la faţă se uită în oglindă, iar nu într-un bulgăre de gheaţă; că aţâţa nu c potoli şî că un nas încovoiat nu
e „un năsuc ridicat în sus", ci c scoborâr în jos!... — un astfel de om, în loc să traducă scrieri franţuzeşti, ar face mult mai bine să înveţe un meşteşug modest, să fie folositor societăţii lucrând lemnul, fierul, piatra, ori, în lipsa de capacitate 51 pentru aceste meserii, să se tacă hamal, ori ţârcovnic, ori reporter de poliţie, dacă ţine musai să se ocupe cu... literele.
în nici un caz, însă, nu-i e permis acestui soi de „literaţi" să batjocorească ceea ce nu i-a fost niciodată sfânt şi apoi să se ascundă sub anonimat, lăsând pe cititor să creadă că incapacitatea şi inconştiinciozitarea lui aparţin altuia.
Căci aşa a apărut Chira în româneşte: fără să se indice numele traducătorului. Astfel se poate crede ca aş fi tradus-o eu singur, sau — şi mai râu — câ aş fi scris-o cu aşa, direct în româneşte. Şi într-un caz şi în celălalt năzdrăvăniile cârpaciului anonim cad loate pe bietul meu cap. Şi, Doamne, multe mai sunt aceste năzdrăvănii!
Oricât m-am zbătut să lc înlătur - 11-am izbutit decât numai în parte. Ar fi trebuit să refac toată traducerea, roată, de la început până la sfârşit. Şi aş fi făcut-o, dar nu se mai putea. A trebuit să mă resemnez, şi mărturisesc câ m-am resemnat cu gândul de-a mă râfui apoi în public cu traducătorii de tagma
aceasta, pe cari îi aşteptam numai să contrasemneze, fie şi cu iniţialele, mărturia ticăloşiei lor. Dar ei au fost mai prudenţi.
Numai aşa sc face că a putut să apară tipărit în traducerea românească a Chîrei melc:
„Invitaţii se svârliră peste cele două ferestre..."
„Nu crâcneam o iotă."
„Mâncarea nc-o aduceau chiar în odaie."
r
„Mâ aşezai pe un scaun gol." „Ele mă bătură la spate şi apoi mă sărutară." „Pui de curviştină"! în loc de potrivitul şi atât de românescul „pui de lele"...
Nu ştiu, nu pot să ştiu, şi deci nu vreau sâ ştiu - în cc chip vor fi fost traduse scrierile mele în alte ţări. Dar în România?! Cum aş putea îngădui oare ca eroii mei, cari au trăit, gândit şi grăit româneşte, adevărat româneşte - ca moş Anghel de-o pildă, — să fie înfăţişaţi românilor vorbind o limbă caraghioasă şi tâmpă, care nu e nici măcar păsărească?
Cum să suport eu o asemenea ruşine? Cum să tolerez cu o astfel de batjocură?
Iată de cc, cum spuneam, e de prisos sâ mai cauţi vreun traducător pentru tălmăcirea în româneşte a scrierilor mele.
Sarcina aceasta trebuie, — sunt nevoit, - s-o iau asupră-nri.
PANAIT ISTRATI
TRECUT SI VIITOR
Ştiu că faptul dc a apărea, de la început, în România, cu un volum de „pagini autobiografice", în loc dc pagini pur literare, va nemulţumi critica răuvoitoare.
îmi permit să nu ţin nici o seamă de această critică, dat fiind că pc omul răuvoitor totul îl nemulţumeşte, nimic nu-I împacă, afară de lopata dc pământ ce i se aruncă pe cosciug.
Viaţa unui artist sentimental, pasionat, şi care mai ales a trăit aşa cum am trăit eu, e adesea tot atât de pasionantă ca şi opera lui. Uneori chiar o întrece în interes, dacă artistul rămâne sincer, şi dacă scrie, nu ca să satisfacă curiozitatea bolnavi a cititorului sătul şi blazat, ci ca sâ sc vadă până unde a fost legat de omeneştile slăbiciuni ale vieţii, cât a luptat cu ele, cum a învins sau a fost învins. Nu oare acestui gen de literatură se dato-reşte faptul că dintre toate operele lui Jean Jacques Rousseau, cea mai populară, cea mai răspândită, cea mai tradusă, sunt Mărturisirile sale? Şi nu c această carte şi aceea din care un om sănătos poate trage cele mai multe învăţăminte? Or, în epoca asta a noastră dc univetsalâ confuzie a spiritelor, mai mult decât pe vremea Iui Rousseau, omenirea are nevoie de învăţăminte.
Şi cu cred în învăţăminte, oricâte exemple din propria-mi viaţă mi s-ar pune sub ochi, susţinându-se că n-am ţinur scamă de ele. Ba aş afirma că chiar dacă uneori le-am călcat în picioare, încă nu e un motiv să descurajăm această deznădăjduită
10
PANAIT ISTRATI
TRKCUTSl VIITOR
LI
omenire, pretinzând ca învăţămintele nu servesc la nimic. Numai omul blazat, această caricatură hidoasă a vieţii, se întinde cu burta pe pământ când cade în genunchi si geme în loc să sc scoale repede. Puţini oameni, luptând cu viaţa, au căzut în genunchi atât câram cazul eu. M-a trâiim banul, m-a rrâulir femeia, m-a trântit însăşi sublima prietenie. Acum în urmă, după cum se ştie, căzusem aşa de rău că eram gata să nu ma mai mişc. Şi totuşi, m-am sculat şi mă mişc mai eu folos ca oricând.
Sâ nu mă întrebe nimeni ce cred, în intimitatea mea, despre opera Creatorului: cred şi eu, ca si procopsitul de blazat, că ar fi fost mtdt mai bine ca această operă sâ nu fi existat niciodată, I chiar dacă n-ar fi decât din cauză că început şi sfârşit sunt două ; cuvinte neînţelese în Univers. Dar din moment ce existăm, să-mi spună filozofii academiilor burgheze ce trebuie să aleg între ură şi iubire, între acestea amândouă şi nimic.
A urî, numai, c o monstruozitate. A iubi, numai, e o nă-tângic. A nu face nici pe una, nici pe cealaltă, e egal cu si nuci- \ derea. Iar a face pc câteşitrei numai pc jumătate, înseamnă sâ opreşti omenirea în mersul ei.
Iată cele patru categorii dc existenţe cari compun imensa majoritate a omenirii şi care se lasă grea pe spatele celei dc a [ cincea categorii: aceea care creează fără încetare condiţii noi ' de viaţă.
Viaţa este un cuptor care cere sâ fie alin ten cat necontenit i cu energii noi; totul c modificare, transformare, în bine sau în rău. Cine se opreşte în loc, piere; şi e mai bine să dai uneori îndărăt decât să nu te mişti.
întreg progresul uman se datoreşte necontenitei frământări a unei infime minorităţi a omenirii. Această minoritate e fecundă atât în ura cât şi în iubirea ei. Restul e puhoiul, care se lasă târât, ori pune beţe în roate; totuşi, în sterilitatea sa, el ascunde si înăbuşă nenumărate individualităţi fecunde, creatoare, ori numai cercetătoare şi active, ceea ce încă e util progresului.
Eu însumi vin din acest puhoi; cine bănuia dc existenţa mea, până în ziua când o mână care nu dă greş m-a smuls din nisipurile vieţii? Cine bănuia de existenţa lui Gorki, până la strigătul triumfal al lui Korolenko, descoperitorul lui? Şi cine ştia că lucrătoarea Simona Basarab gândea, crea, de doisprezece ani, până în ziua când, o inteligenţi activă, cercetătoare, în loc să-i arunce la coş scrisoarea şi poe/.iile, dă totul la tipar, pune pe public s-o judece şi-i împlineşte astfel destinul? Cine poate bănui câte energii inovatoare în domeniul larg al vieţii, câţi creatori dc condiţii dc existenţă potrivire vremurilor dc mâine, sc zbat în întuneric, luptă cu valurile nisipoase şi cad înfrânţi pe fiece zi? Şi aceştia sunt, doar, făuritorii lumii. Fără ei, omenirea ar fi o cohortă, o cireada de vite. Fi au săvârşit tot cc vedem.
Pe aceştia, societatea de azi — ca şi toate societăţile cari au existat până în prezent - îi lasă mereu să piară. Societatea de azi, care condamnă la ocna pe un criminal, dar organizează criminala măcelăi ire în masă, tot cu aceeaşi inconsecvenţă condamnă pc mama care şi-a ucis pruncul din ruşine ori din mizerie, dar ca însăşi ucide zilnic vieţi mult mai preţioase decât aceea a unui făt dc-abia venit pe lume, vieţi cari nu aşteaptă decât prilejul de a se manifesta, pentru a face dovada aptitudinilor cu cari sune înzestrate.
Această societate, artistul trebuie s-o combată şi sâ conlucreze la dărâmarea ei. Fie-mi îngăduit să mă enumăr şi cu printre luptătorii pentru dreptate. Şi deschizându-mi inima celor cu inimă să-i las sâ vadă cc simt.
+ *
Mă aflu în clipa asta pe calc de a păşi pragul unei case sfinte: mă înfăţişez cititorilor mei din România.
După treizeci dc ani dc credinţă neclintită într-o idee, şi de dureri îngrămădite, iatâ-mâ gata să-mi spun cuvântul. Viaţa
12
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
13
mi-a îngăduit, în sfârşit, sâ mi-1 spun. I-am smuls vieţii această îngăduinţă, l-am smuls-o cu preţul unor jertfe pe cari numai eu singur le cunosc.
Dar, mai întâi de toate, cine sunt cititorii mei? Cui mă
adresez eu?
Cititorii mei nu sunt, şi nici nu vreau să fie, acea categorie de însetaţi cari aleargă după aşa-zisa literatură senzaţională. Eu nu sunt un negustor de emoţii fabricate cu meşteşug între patru pereţi, şi nu scriu cu scopul de a transforma pe lector într-un sclav sentimental al dramelor cu deznodământ, marfă ordinară a unei lumi ordinare, produs otrăvitor de suflete, opium literar, destinat să acapareze minţile .şi să le întunece şi mai mult decât sunt întunecate când vin pe lume.
Eu mă adresez omului pentru care viaţa e o luptă aprigă, din ziua când a ieşit de pe băncile şcolii primare, aşa cum s-a întâmplat cu mine, omului care se zbate în ghearele acestei vieţi şi care caută scăpare.
Lupta asta e de două ori aprigă, căci ea e dusă, în acelaşi timp, cu legile firet şi cu cele create de om.
împotriva celor dintâi nu putem aproape nimic. CândA/iv Anghelse aprinde de o femeie care trebuia să-1 ducă la dezastru, când bunurile agonisite cu trudă i se năruiesc, când copiii pier unul după altul şi când alcoolismul şi boala îl doboară, el se lasă târât ca de un şuvoi năprasnic. Când cele două Chire ale mele, precum şi micul Dragomir-Stavru, îşi dau frâu liber patimei de a trăi viaţa aşa cum o simţeau zvâcnind în carnea lor şi când aceasta patimă sc izbeşte cumplit în zidul altor patimi şi-i duce pe toţi la pierzare, ei se lasă duşi, nici o forţă nu le-a putut veni în ajutor. Când Cosma, frate bun cu cele două Chire, nu ascultă decât vocea sângelui său clocotitor, trăieşte după legea lui şi cade răpus de această lege, el nu e victima nimănui decât a firei.
Până aci, am ţinut să pun sub ochii lui Adrian mai mult problemele de nerezolvat ale vieţii, decât cele cari se pot rezolva, în lucrări lăturalnice ca: Pescuitorul de bureţi, Sotir, Codin, am făcut un pas spre problema socială, sentimentele personagiilor se împiedică de organizaţia economică dc azi şi ei se răzvrătesc. Se răzvrătesc în felul lor, aşa cum vreau cu.
Dar iată că mâine năvălesc Haiducii. Simţirilor omeneşti de totdeauna It se adaogă revolta dc totdeauna a luptătorului pentru dreptate. Patimi oarbe şi năzuinţi conştiente, sunt închise în acelaşi cuptor şi arse până la topire. Aci, nedreptatea veşnică a omului c luată de piept şi ţintuită în văzul tuturor.
Nu dau problemei nici o soluţie spiţărească, nu consfinţesc nici o metodă în dauna alteia, căci pentru mine nedreptatea veşnică a omului nu e o şaradă pe care o rezolvi petrecând -dar consfinţesc în schimb lupta eternă a fiinţei umane slabe cu semenul său născut lup.
Aci, câmpul de prăşit e fără margini, iar leacul bolii, în mâinile noastre, dacă vrem ca aceste mâini sâ făurească o lume nouă, sau o lume care sâ tindă măcar spre acea înnoire dorită de toate sufletele însetate de dreptate.
Şi acum, iată, îmi scot căciula în faţa sutelor de anonimi cart mi-au scris şi-mi scriu mereu, precum şi în faţa miilor cari mă citesc, cari nu mi-au scris şi nu-mi vor scrie niciodată.
Mă descopăr în faţa mulţimii de jos, în faţa acestei Sahare cotropitoare de valori umane, Sahară fecundă, nesecată în energii, ocean social în care am fost pescuit eu însumi şi de unde răsar mai toţi acei cari s-au impus omenirii.
Cu această mulţime vreau să stau de vorbă aci, cu ea, care mi se spovedeşte zilnic şi-mi cere să fiu sincer. Pentru a sta de vorbă cu dânsa, trebuie sâ mă spovedesc mie însumi.
Dintre sutele de chestiuni, sentimente, idei, cari mi-au fost puse sub ochi în aceste trei sferturi de an de când sunt în corespondenţă cu România anonimă, o singură întrebare, o singură
14
PANAIT ISTRATI
TRHCUT ŞI VIITOR
15
chestiune, pe care mi-a trântii-o în sac un lucrător de la Brăila, îmi stă dinainte cu litere de foc. Pe ea o văd de câte ori pun mâna pe condei. Cu ea, in gând, mă culc seara, cu ea mâ scol dimineaţa.
Lucrătorul acesta (care nu-şi semnează scrisoarea), după ce mă acoperă cu laude, termină întrebându-mă:
- ... Ei, ia spune, neică Panaite: Ce-ai de gând să raci acuma?
întrebarea asta mi-am pus-o eu în ceasul când Romain Rolland, judecând după scrisorile pe cari Ic primea ei, mi-a scris: „Nu cunosc un succes mai complect şi mai rapid decât al 1 d-taleu. întrebarea asta rezumă şi chestiunile dezbătute de mai toţi aceia cari mi-au scris, fie cam într-o doară, fie din glumă, i fie scrâşnind din dinţi.
Ce-ai de gând să faci acuma?
Apoi de... „neică", ce să fac acuma, când am râuşit să-mi smulg piciorul din lanţul care mă fereca soartci voastre:' Vreţi să urmez calea a aproape tuturor acelora cari se ridică de jos pentru a cădea în mocirla celor de sus? Vreţi să vă fabric şi sâ vă vând basamac, cocaină, morfină ori tămâie? Să scriu literatură pe placul vreunui bancher puternic al zilei din prostia noastră? Sau să tămâiez pe vreun ministru cu fonduri secrete, pe vreo cucoană cu influenţă în lumea „mare"? Să aduc apă Ia moară vreunui partid cu nume falnic, care se bălăceşte în zoile combinaţiilor politice şi vă vinde pielea între două discuţii de principii? Ori - lăsând la o parte toate aceste fapte nedemne i şî trecând de partea voastră - să cânt osanale clasei din care am \ ieşit? Sâ spun câ voi sunteţi, noi suntem, cei fără vină şi fără I prihană în marele râu care bântuie omenirea?
Spuneri-mi, măi Stane, măi Ioane, cu cine să mă leg? Din cine să-mi fac tovarăş, eu, care am cutreierat pământul aproape ; fără tovarăş? ;
Tovarăş de viaţă şi de drum, mi-a fost mie, mai Întâi, blestemul unei lumi mânată de egoism, acea cumplită lege
care-mi arăta la fiecare pas pe frate despuindu-şi fratele în folosul său. Eu n-am trecut prin viaţă mirosind un trandafir şi cătând galeş la stele. Tovărăşia unei manie care venea seara acasă cu mâinile crăpate de ger şi de leşie, care punea petec peste petec, care se lipsea dc pâinea ei ca să-mi cumpere mie haine şi cărţi, această primă tovărăşie m-a învrăjbit pentru totdeauna cu o lume păgână care a făcut din viaţa mamelor noastre un iad pământesc.
Tovarăşe mi-au fost, apoi, toate acele umbre răzvrătite din născare, pe cari destinul mi le-a presărat de-a lungul nesfârşitelor mele drumuri.
Umbre, fantome, eroi nebănuiţi de nimeni, fiinţe venite de pe alte pământuri!... Pe toţi şi pe toate le-am pierdut, dar toţi trăiesc aievea în sufletul meu. Şi în clipa când pun mâna pe condei şi mâ aplec peste hârtia albă, eu n-am nevoie sâ scornesc prăpăstii cu efect melodramatic, nici să speculez nerozia umană, care nu cere decât s-o distrezi: ochii scrutători ai tovarăşilor mei dc visuri răsar din întunerecul trecutului ca licuricii noaptea, şi ci îmi cer sâ fiu om înainte de a fi literat. Ei nu s-au amuzat. Viaţa pentru ei a fost năprasnică.
Cum aş putea eu, deci, să scriu pe placul unei lumi care nu caută decât „senzaţii"?
Văd privirea buna a spâlătoresei care mi-a dat viaţă şi pe care răutatea omenească a dus-o Ia mormânt, luându-i până şi mângâierea de a-şi săruta odrasla în ceasul morţii, odrasla pentru care a spălat murdăria altora timp de patruzeci de ani, cu speranţa sâ mâ vadă „om cu căpăcâi".
Văd figura aprinsă de ftizie galopantă a lui Mihail Kazanski, eroul prieteniei mele, creier enciclopedic şî inimă nobilă, descoperit de mine, la şaptesprezece ani, în plăcintăria lui Kir Nicola din Brăila, unde citea cărţi franţuzeşti pe când păduchii îi umblau agale pe umăr. Nouă ani de prietenie eroică, de sărăcie eroică, de vagabondaj eroic, de lecturi şi discuţii eroice,
16
L'ANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
17
pentru ca într-o bună zi să-şi dea sufletul în cine ştie ce colţ al imensei Rusii, neavând încă etatea de treizeci de ani.
Văd apărând din negura unui trecut dc vis făptura învestmântată de revoltă sinceră a lui Ştefan Gheorghiu, altă faţă aprinsă de ftizie galopantă, dar cât de deosebită de cea dintâi! Unul se poticneşte de bolovanul ignoranţei omeneşti, cade, se ridică numai pe jumătate şi se retrage în lumea gândirii nepătate şi nestăvilite. CclaJt, cu şt mai muh avânt, ridică pumnul împotriva zidului prostiei universale, îşi dă seama de grosimea lui şi în loc să dispereze, el aleargă după artilerişti, îi cheamă la luptă, nu se îndoieşte o clipă de răsunetul glasului său, dat amuţeşte într-o zi primăvăratică de martie, în sanatoriul de la Filaret, singur în odaia lui, singur, cu credinţa sa neclintită în viitorul unei lumi făurite de cei cari vor trebui să aleagă între luptă şi ftizie.
Văd pe zidarul pictor Samoilâ Petrov, luptând voiniceşte cu truda-î zilnică de muncitor, în vreme ce mintea-i căuta să pătrundă legile culorilor, în vreme ce rnima-i se avânta cu generozitate în lumea prieteniei ideale. S-a dus şi el. Valurile de nisip ale Saharei cotropitoare l-au prins în vârtejul lor şi l-au înmormântat acolo unde nu s-a gândit niciodată să pună piciorul; sufletul Iui, doritor de măreţie, a zburat între patru pereţi ai unet camere de spiral din Odessa.
Mai văd alţi eroi aevea răsărind din negura unor vremuri neuitate şi nirruchipându-seîn personagii de roman trăit. Iată pe hac Perlmutter şi pe sora sa Estera, purtând prin lumea largă crucea crimei de a fi iubit prea mult viaţa, ca şi străbunul lor Iisus. Primul, - un Moş Anghel aproape imberb - se rupe ca un vlăstar de pe butucul secat de sevă şi pleacă să-şi caute alt pământ, dar nici un pământ nu-i convine, se vestejeşte de dorul întâjelor adieri şi moare la Cairo, răpus de amintiri prea vii şi dc rachiu prea tare. Deşi tânăr, el ştie câ n-a murit beţiv din vina nimănui, ci dintr-o mare vină: Isac ştie mai mult decât Moş
Anghel. Mai mult decât Isac ştie mândra lui soră Estera, care, tronând ca o regină în somptuosu-i har de la Singapor, înge-nunche pe umilitori şi cade umilită de propriile ei victorii.
Urmează acestora o întreagă legiune străviă de oameni tară căpătâi şi fără nume. Pe unul, îl mai aud şi azi cum îmi vorbea pe întuneric în azilul de noapte din Fausanne, de unde, ieşiţi a doua zi, n-am mai putut găsi de lucru, fiindcă ştampila milostivului azil, aplicată pc hârtiile noastre, ne-a indicat vindictei burgheze ca nişte ciumaţi ai orânduelei moderne. Un altul, -pe o noapte ploioasă şi neagră ca lumea în care trăim - dă peste mine pe când mâ adăposteam printre stâncile unui port mediteranean. Nu puteam să-i disting chipul. Şi nici una nici două, în huietul valurilor cari se spărgeau, îmi spune pe nerăsuflate: - „Bine... Tu eşti creştin. Fu sunt ovrei. Dar am sâ te iau judecător. Uite: mi-a murit nevasta şi am rămas cu trei copii mici, la Marsilia, unde-mi câştig pâinea. Am făcut cum am putut şi am plecat cu ei la Ierusalim, sâ-i depun într-o comunitate anume creată pentru aşa ceva. Acolo, în loc să fiu compătimit, sunt luat din scurt: mi sc reproşază că de ce nu port perciuni, că cum am îndrăznit să viu la ei fără perciuni. Auzi domnule! Mie îmi arde casa şi femeia, nti ştiu cc sâ fac cu copiii, nu mai am nici un rost pe pământ şi ei mă întreabă dc ce nu port perciuni la... Marsilia! Apoi, .să-ţi spun drept: nu mai cred în Ehimnezeu! Un al treilea...
Dar, de cc sâ mai întind pomelnicul?
Aceste chipuri, şi altele la fel, fac parte din viaţa mea de ieri. Tot ele îmi vor umple şi literatura pe care voi scri-o, tot cu ele voi trăi şi de azi înainte.
Nu ştiu dacă scrisul meu va avea clarul sâ facă dintr-un om rău unul bun, nu ştiu dacă va reuşi sâ schimbe cu o iotă mersul
18
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
19
crâncen al vieţii nemiloase. Ceea ce ştiu, însă, e că arta mea nu va fi arta acelora care transformă suferinţele omeneşti în monedă bine cotată la bursa literelor dc tarabă.
Orele mele de lucru sunt ore de penitenţa.
Multe uşurinţi, multe abateri îmi îngădui şi azi aşa cum mi-am îngăduit ieri, dar să iau în deşert ce mi-a fost sfânt întotdeauna, la asta să nu se aştepte cititorul meu: nu-i voi specula prostia.
Scriitorul de profesie, ca şi cititorul de profesie, bălăcesc astăzi amândoi în aceeaşi mocirlă a artei fără umanitate, chiat atunci când o nuvelă, un roman, o piesă, sunt în stare sâ smulgă lacrimi fierbinţi. Când arta va reuşi să facă pe oameni mai buni, numai atunci vom avea dreptul să vorbim de artă. Teatrele sunt pline de cucoane cari plâng îi» loji asistând la Dama cu Camelii, plâng în toaletele lor scumpe, plâng în diamantele lor, plâng suferinţele închipuite ale unei artiste care după căderea cortinei redevine ceea ce este: o adulată, pentru orele de digestie a lumcî sătule. Dar când aceste cucoane inimoase sfârşesc de plâns în loji, îşi şterg lacrimile cu ruşine, se urcă în automobile, şi, în drumul lor spre culcuşul voluptuos, nu au nici o lacrimă pentru acele dame fără camelii, cari apar pe la răspântii şi trag pe trecător de mânecă pentru o bucată de pâine şi un culcuş.
Murillo a pictat pe micul cerşetor care se păduche în văzul tuturora, iar Millct, pe ţăranii lui deselaţi de muncă. Vercşaghin plăteşte cu viaţa, nobilul gest de a sc duce să sc convingă cu ochii de grozăviile războiului ruso-japonez, el care a creat, între altele, santinela şi piramida de căpătaţii. Aceste tablouri, menite să sfâşie inima omului nu sfâşie nimic. Copiii cerşetori umplu drumurile: nimenea nu-i vede, dar toata lumea „cultă" admiră „celebrul tablou ai Iui Murillo".
Cu „ţăranii lui Millet" se mândreşte l.uvrul, dar nimeni nu se gândeşte că fiii şi nepoţii ţăranilor pictaţi de Millet au rămas şi azi tot robi ai pământului, tot deselaţi, tot stâlciţi de muncă. Şi să nu vină nici un boieraş să-mi spună câ ţăranul francez de
azi cumpără bonuri ale apărării naţionale, eu am trăit prin satele franţuzeşti şi am văzut că toţi ţăranii trăiesc cu faimoasa lor „supă", care nu e altceva decât ciorba noastră de fasole, iar pâinea, făcută o dată pentru o lună, e mai rea decât mămăliga românului, căci o taie cu toporul timp dc 15 zile, când c uscată ca lemnul.
Pentru ţăranul acesta, ca pentru întreaga omenire trudită, nu s-a născut încă artistul care să-i fie Mesie, nu s-a născut încă opera dc artă care să răstoarne fundamentele unei alcătuiri bazate pe cruzime şi care să întroneze dreptatea pe pământ. Şi se vor mai scurge poate multe secole, în care timp suferinţa umană va rămâne tot numai un obiect de inspiraţie pentru artişti, şi lumea, cu toată oroarea ce insuflă piramida de cranii a lui Vercşaghin, va continua sâ se măcelărească, după cum continuă sâ fie egoistă, cu toată generozitatea capodoperelor universale.
Acestei suferinţi, insă, a noroadelor, eu, care am pornit de la opincă şi am pătimit mai mult decât Christ, îi voi închina toate forţele mele ca să contribui la micşorarea ei, atât cât poate contribui un suflet îngrozit de suferinţa lumii obidite.
Din eroii mei, eu nu voi face o ţintă a literaturii mele, ci numai un mijloc. Un prieten intim mi-a remarcat câ aproape toate titlurile bucăţilor mele, publicate ori ncpublicate încă, poartă un nume propriu dc om sau de femeie. E adevărat; şi nu din întâmplare. Toate aceste figuri, toţi aceşti eroi, sunt trimişii mei autorizaţi sâ vorbească, cu zeci de mii de glasuri, maselor din cari îmi trag obârşia, căci ţinta scrisului meu e chemarea acestor mase la luptă.
Iată de ce am spus câ eu nu scriu ca să ajut datorului să adoannă seara când intră în pat, ori sâ uşurez digestia de după-amiazâ a sătuilor.
Martor şi părtaş, din frageda-mî copilărie, al trudei popoarelor, eu port mereu în inimă rana durerilor lor. Eu aud şi azi tânguirile muncitorului de la oraş, ca şi pe acelea ale iobagului de la sate, iobag împroprietărit după fiecare război şi devenit iarăşi iobag după trei/eei de ani dc pace. Eu scrâşnesc din dinţi
20
PANAIT ISTRATI
cu scrâşnetul muh prigonitului popor evreu, paria a României Mici de ieri, par ie a României Mart de azi şi ţap ispăşitor al tuturor Româniilor imense de mâine, patrie doar a huliganilor din toate vremurile. în ţară ori afară din ţară, eu am trăit cu acest popor, căruia omenirea îi datoreşte o parte din progresul ci, eu i-am cunoscut mila şi am avut deseori prilejul să-i apreciez bunătatea. Dacă n-ar exista pentru mine decât singur exemplul bătrânului Herman Binder, - crâşmarul dc la Alexandria, care sc ruina (care s-a şi ruinat!) — ca să ţie grătar românesc cu fleici şi cu mititei, cu ţuică şi cu vin românesc, cu jurnale româneşti, cu portretele româneşti ale majestăţilor lor, şi mai ales crâşmă cu poveşti gălăţene şi cu amintiri cari aduceau lacrimi în ochii , atât ai povestitorului „jidan", cât şi în ai ascultătorului român neaoş, — dacă n-ar exista în mintea mea decât bunul, inimosul, umanul Herman Binder, ca singurul evreu persecutat, bătut, | ruinat dc huliganismul naţional român, şi încă mi-aş leg-a soarta ; mea personală de soarta poporului evreu, încă aş face din lupta lui pentru dreptate, lupta mea personală, lupta tuturor perse- [ cutaţilor de pe pământ. '
Dar eu nu dau întâietate suferinţei unui neam, în dauna altuia. I N-am nici o preferinţă în materie de durere. Când văd câ un om cade în stradă, eu au-1 întreb cărui Dumnezeu se închină, ci îi sar în ajutor. Şi fiindcă am trăit în douăsprezece ţări de pc pământul acesta blestemat, fiindcă am ascultat pe oameni tân-guindu-se cu acelaşi fel de lacrimi în ochi, eu voi adresa cuvântul meu de luptă şi emoţia artistică tuturor neamurilor cari gem sub jugul apăsării internaţionale, mulţimilor anonime cari ascund în sânul lor dureri ştiute doar de ele şi eroi nebănuiţi
dc nimeni.
Iată ce am să scriu. Iată pentru cine scriu.
Mame, 1925
CREZUL MEU
r
Doresc si spun direct, cititorilor de la noi, câte ceva din cele ce-mi stau pe inimă. Căci, din articolele tăiate de prin ziarele ce mi se trimet, am văzut câ în curând o confuzie se va produce.
Nu vreau să spun că-mi arde tare de-a fi profet în ţara mea, nici că ţiu mult dc-a rămâne bun prieten cu toată lumea, sau de a deveni. Din contra, sunt mulţumit că voi avea şi neprieteni, ca să nu zic duşmani. Eu n-am umblat la şcoala complezenţei sociale care-şi face reputaţia distribuind surâsuri ieftine, care trăieşte din cumpăneala cuvântului şi moare din lipsă dc oxigen. Ba chiar îmi place răfuiala, am destul venin ca să mânu-iesc ironia şi multă umanitate ca s-o încasez.
Dar mult mai dtagă mi-c bunătatea înţeleaptă!
Sâ ne risipim aceste sărmane două zile ce le avem de trăit, scuipând pc oameni, să uiţi că un soare arde pc cer, că râuri curg pc pământ, că atâta desfătare cuprinde o pădure răcoroasă, ori un câmp plin dc flori; sâ uiţi, - ceca cc nu uită nici un vierme, - câ avem tot ce nc trebuie ca să sorbim viata, toată viaţa, atâta timp cât ochii ne sunt deschişi; şi sâ ne trecem vremea dând palme orişicui, când e mult mai sănătos sâ te dovedeşti prieten chiar şi aceluia care caută în tine un duşman, -nu e asta un adevărat blestem al lumii?
Dacă ar fi sâ măsor pe om cu măsura aceasta, apoi să se ştie că din parte-mi, atâc dc mare îmi fu porţia amărăciunilor vieţii,
22
PANAIT ISTRATI
TRECUT SI VIITOR
23
încât aş avea dreptul să tai capul la o mie de oameni, partea mea de cruzime sfântă. Eu, însă, după ce am secat fântâna durerilor (toate durerile şi toate bucuriile îmi sunt cunoscute, afară de acelea de a dărui viaţă unui copil - ba chiar şi pe acelea Ic cunosc de când scriu!), eu am descoperit în fundul acestei fântâni un nou strat dc bunătate, şi ce bunătate! Un om la o sută de mii poate că o cunoaşte,
Şi acum iată câ două suliţe noi-nouşoare se îndreaptă spre biata mea coşrriţă trupească: prieteni vechi îmi impută că scrisul meu nu e pe placul lor. Aceasta din faţă. Din dos, neamici noi, vor să-mi ia dreptul de-a fi îngropat lângă mama. Cei dintâi, straşnici în a duşmăni, pretind că-mi voi uita originea modestă; cei din urmă că Chira nu e românească. Cu aceştia mă voi învoi repede spunându-le că puţin îmi pasă de cc e românesc şi de ce c ţigănesc. Mă interesează, nu ceea ce poartă un drapel, ci numai ce e umanitar, căci mama mea, mai româncă decât mulţi pretinşi români, a uitat să-mi vorbească cu mărinimie de ţara în care gardiştii voiau s-o aresteze seara, ca fiind beată, când ca mătăhăia de trudă cum numai poporul cunoaşte, — dar n-a uitat niciodată să-mi spuie câ omului îi face cinste sâ fie bun şi drept.
Prietenilor vechi, însă, cari au umplut puşcăriile naţionale şi cu cari am suferit, aş vrea să le spun că niciodată drumul lor n-a fose cu tocuf ai meu, nici predilecţiile lor, cu toiul ale mele. Câ niciodată n-am putui să mă împac cu un partid; că nu e în firea mea sâ mâ supun unei hotărâri când această hotărâre nu-mi convine; şi că dacă aş avea în mâini puterea lumii, n-aş şti cc să fac cu ca, convins fiind că omului poţi sâ-i iei, dar nu sâ-i dai cu sila. Nici chîar libertatea nu poţi să i-o dai cu sila. Aş vrea să le mai spun că dacă pentru ei lumea e împărţită numai în săraci şi bogaţi, sâ mi se îngăduiascâ să cred că pentru mine lumea mai e împărţită şi în oameni ce se nasc liberi, şi oameni ce se nasc robi. Robul sărac rămâne rob şi atunci când
se îmbogăţeşte, căci cu nu reduc crâncena problemă a vieţii la o farfurie cu fasole; iar omul liber, rămâne liber şi în puşcărie. Câ nu acolo e locul (ui, o ştiu şi eu, - dar mai ştiu câ multe Bastilji vor trebui să fie luate cu asalt, înainte de-a nu se mai zidi Bastilii. Totuşi, - fără să-mi fac iluzii, şi dacă n-ar fi decât sâ smulg cărămida care m-a separat un ceas de soarele vieţii, - eu sunt gata să mă amestec în toate hoardele cari vor sâ dărâme Jilavele internaţionale, sâ dărâme mereu şi mereu, dar cu o condiţie: sâ nu mi se ceară apoi să viu şi cu cu noi cărămizi ca să zidim noi Jilave. Iată crezul meu.
Dar tot crezându-mi crezul, eu îmi trăiesc viaţa, şi viaţa mea nu intră într-o teacă de cuţit. Liber c fiecine să se zbată lepă-dându-se de credinţe cum se leapădă de cămaşă. Deasupra credinţelor uscate şi şovăielnice, însă, eu pun iubirea caldă ce vine de la inimă. Sunt gata să iubesc orice om liber! Aşa am fost totdeauna. Aşa rămân. Nimeni şî nimic nu-ini va putea schimba o iotă din cc m-a învăţat viaţa şi din ce îmi simte inima. N-am nevoie de dădacă.
Pc petecul de pământ cc se cheamă România, - şi care şi-a dublat suprafaţa şi numărul puşcăriilor, - eu an) rătlăcini adânci. O fi frumos sa scrii în franţuzeşte fără să fi deschis o gramatică; o fi frumos să ai cu tine toată presa pariziană, de la necăjita Humaiute a lui Jaurcs până la gravul Figaro şi regalista Action Francaise, aceasta din urma mai elogioasă decât oricare; dar mult mai frumos c să rămâi ceea ce re-ai născut, când te-ai născut iubind - şi eu îmi aduc aminte mereu că ia şapte ani păş-team caii la câmp, în preajma Baldovineştilor, ascultând poveştile unchiului Anghel şi tânguirile mamei care îmi spunea pc româneşte că o dor braţele „de-atâta spălat străin".
Un om de frunte francez îmi spunea zilele trecute: — „Dacă ai vrea să te naturalizezi francez ai obţine premiul Goncoun".
24
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
25
- „Şi pe urmă?"...
- „He! Asta înseamnă cinci mii de franci peşin şi o sută de mii de Chita vândute!"
- „Şi pe urmă?"...
Acest al doilea „şi pc urmă" a scandalizat pe un om de bun-simţ şi 1-a făcut sâ se îndoiască cum că eu aş fi cu adevărat
autorul Chirei.
He, he, Costică! „Are Chira socoteală" sc zice la Brăila. Quanto sangue costa... Cine va şti cât sânge a costat, exclamă Michelangelo. Şi eu tot mai sper să-mi cultiv cartofii şi să-mi cresc găinile, acolo unde a murit o mamă bună acum cinci ani, privind, înainte de a-şi da sufletul, spre uşa pe unde trebuia să-i apară feciorul. Şi ea şi-a dat sufletul fără să mă aibă Ia căpătâi... Şi eu am citit într-o seară, — la Geneva, în această Elveţie de unde duşmănia omenească nu mai mă lăsa să ies să alerg la mama, - am citit pe o cartă poştală, tocmai la sfârşit: ...„aci noi suntem cu toţii bine, numai că biata ta maică a murit în Săptămâna Mare"...
„Numaî"!.,. Ah, multe rele am uitat în viaţa mea, dar pe acest „numai" nu pot să-l uit. Şt mă înfioară grozav când mâ gândesc câţi „numai" ca al meu trebuie să aibă omenirea pe suflet.
Pentru toţi aceşti „numai", eu îmi voi păstra paşaportul românesc. Şt, Iasă!... Va veni ea vremea răfuielii cu faimoasa mea ţară românească: eu ştiu să aştept.
Şi aşteptând, eu, întind o mână de bun amic tuturor acelora cari m-au cunoscut, ca şi acelora cari vor să mă cunoască. Lumea întreagă e demnă de iubit, dar tot mai cu drag mă plec spre cutare faţă de prieten care mă citeşte plângând, la Brăila. El plânge, nu fiindcă am ajuns mare ciorbagiu, ci pentru că, în Ioc să reapar în noroiul vieţei cu ochi de nebun şi cu un mare cuţit în mână, eu viu tot cu zâmbet pe buze, tot cu inimă iubitoare, şi mereu gata să mai cânt, de pildă:
„Când eram crai în Beoţia..."
Mai vin cu o floare în mână. Se poate ca floarea asta sâ miroasă rău. Da, dar e a mea. Şi pc cine am rugat eu s-o miroasă?
Alta c o minunată minciună. Nici un ziar, nici o revistă nu vor putea spune că m-au văzut urcându-le scările cu un manuscris, cerşind înserarea. Dar mulţi m-au văzut căutând prietenia.
Mulţi artişti sunt în stare să facă artă, puţini ştiu sâ fie prieteni. Şi eu voi crede mereu că prietenul e cel mai mare artist al inimii omeneşti prietenoase. Eu nu întreb care artist a reuşit. Uneori, cel din umbră, mi-c mai simpatic decât cel trâmbiţat. Dar vot întreba fără încetare:
— Care e artistul care ştie să iubească un om, tot culrivân-du-si cartofii?
Căci e o ruşine de-a te numi artist când nu ştii să iubeşti un om şi să-i oferi un cartof fiert.
Până unde arta are dreptul de-a ridica nasul, o ştiu toţi artiştii. Unde trebuie să începem a ne îndoi de umanitatea artei, o ştiu mai puţini.
Dar câţi ştiu că arta e o simţire sfântă care nu se vinde la mezat? Cu aceşti artişti prieteni, şi cu toţi prietenii artei, eu năzuiesc sâ mă adun într-o zi; sâ ne plecăm împreună spre pământul dătător de viaţă şi cu toţii să cântăm slavă aceluia care a creat simţirea, dar nu ne-a spus s-o vindem pe gologani.
Paris, 24 iunie 1924
TRECUT ŞI VIITOR
27
PRIMII PAŞI SPRE LUPTĂ
1. LA STĂPÂN
împlinisem treisprezece ani, când, în cancelaria şcoaiei no. 3 din Brăila, domnul director Moisescu, înmânând mamei certificatul meu de absolvire a patru clase primare, o întrebă:
- Ce-ai de gând să faci cu băiatul?
- Apoi, ce să fac, domnule director: o să-1 dau la stăpân, ori la v-un meşteşug, — răspunse mama, după un oftat adânc.
Rezemat cu spatele de fereastră, bunul domn Moisescu îşi chinui „cioculeml" cărunt, frământându-1 între degete, se uttă la mama, se uită la mine, privi în pământ, şi zise, ca pentru sine însuşi:
- Păcat...
Iar după o pauză:
- ... N-aî putea să-1 dai la liceu?
- Nu, domnule director...; îs femeie sărmană., spălătoreasă, văduvă!
- Păcat...
. o biată
Mi-aduc aminte că nu vedeam nici un fel de „păcat"; dimpotrivă: mă simţeam uşurat. Ba chiar căinam pe foştii mei camarazi cari, mai „norocoşi" decât mine, aveau „s-o ia de coadă" în liceu. Prea mult am iubit libertatea; prea mi-a fost drag să
fac totul din proprie pornire, pentru ca să pot îndura cea mai mică silnicie. Şi, Dumnezeu să mă ierte, dar ştiinţa instrucţiunii publice n-a descoperit încă mijlocul dc-a face cartea dragă copilului.
Aşa că, în drumul spre casă, împărtăşeam durerea mamei, care, plângând în batistă, rostea mereu:
— O fi păcat... Da' ce pot să fac eu, săraca'n de mine!...
— Lasă, mamiţică: să vezi cum am să găsesc, eu singur, un stăpân pe gustul meu!...
Şi l-am găsit... Eu singur... Poate nu tocmai pc gustul meu.
Restul verii aceleia, l-am petrecut, ca de obicei, la Baldovineşti, între unchii mei Anghel şi Dumitru. Cu cel dintâi mă preparam de „crâşmărit". Cu cel de-al doilea, mă îmbătăm de ultimele pâlpâiri ale unei libertăţi care avea să treacă în domeniul amintirilor cc nu sc mai pot uita. Hoinăream prin vii, ţinân-du-mâ tiptil după moş Dumitru, care trăgea cu puşca în grauri. Seara coceam porumb „de lapte" şi ascultam târâitul greierilor, orăcăitul broaştelor din baltă şi lătratul câinilor. Noaptea dormeam pe câmp, înfăşurat în gheba unchiului, pc când caii păşteau în preajma noastră, iar unchiul tăcut, „bea" tutun şi căta din când în când la cerul înstelat.
Ziua, pe arşiţă, forfoteam prin crâşma lui moş Anghel, răcoroasă ca o hrubă. Stropeam lutul, măturam, spălam pahare, si învăţam cum să răsuceşte o canea când vrei să scoţi vin.
— De, mă băiete! îmi zicea unchiul, privindu-mă; cu te-aş păstra lângă mine, dar nu prea e fapt înţelepţesc; când „cop-chilul" se ştie la neam, îşi ia nasul la purtare şi se strică. Numai printre streini te faci om. - Dar să nu intri slugă la dârloagă! Sâ cauţi un stăpân „ajuns". Şi să-1 slujeşti cu cinste, mă! Să nu „pişti"! „Pişcătura" e lucru rău în negustorie: dă omul îndărăt. -Dacă ţi-e poftă de-un covrig, să te duci drept la stăpânul tău, să te uiţi în ochii lui, cu sufletul deschis şi să-i spui: „Domnule
28
PANAIT ISTRATI
TRECUI"Şl VIITOR
29
Vlad, mi-e poftă de-un covrig!" Dacă-ţi dă „un cinci", cumpără covrigul şi mănâncă-1. Dacă nu, rabdă!
* *
Pe-o zi tristă de octombrie, îndată după plecarea mamei la lucru, ieşeam şi eu. Făceam primii mei paşi spre munca, spre luptă, după o copilărie pe care aş putea s-o numesc răsfăţată, şi eram conştient ca anii zburdălniciei fără de griji au luat sfârşit, câ sosise momentul de-a veni în ajutorul truditei mele mame. Gândul de a-i uşura sarcina, de a-mi câştiga singur hrana şi îmbrăcămintea, precum şi o mică sumă de bani „pe care să i-o pun în poală", gândul acesta îl nutream de mai bine dc un an. Tot timpul când am urmat clasa a patra, mă uitam zilnic la „băieţii de prăvălie" cu mâinile degerate şi încinşi cu un şorţ de sac, vorbeam adesea cu unii dintre dânşii, le ştiam păsurile şi-i consideram superiori mie:
„Ei îşi câştigă pâinea, îmi ziceam; părinţii lor trebuie să fie mulţumiţi. Ia anul am sâ fac şi eu la fel".
Anul acesta dorit, venise. Şi neştiutor de câtă durere se ascundea într-un piept dc „băiat de prăvălie" încins cu pestelcă băţoasă, călcam mândm pe Calea Călăraşilor, mândru de „bucuria" pe care aveam să i-o tac mamei, spunându-i că „m-am tocmit".
Nu mergeam la întâmplare. Ştiam precis ce voiam: ochisem de mult o prăvălie care îmi convenea din toate punctele de vedere. întâi: era crâşmă grecească. (Moş Anghel îmi spusese să intru „la greci, că sunt oameni filotimi, nu ca românul nostru: zgârâie brânză".) Al doilea: crâşmarul nu era însurat. (Aveam groază de nevestele stăpânilor cari băteau pe băieţi şi-i punea să spele scutecele scârnave ale pruncilor.) Şi al treilea: prăvălia era situată în imediata vecinătate a scumpei mele Dunări!
Făceam şi eu nazuri: voiam ca vaca să fie grasă, lăptoasă şi devreme acasă. O întrecusem pe românca din Ardeal care, tri-miţându-şi băiatul la Bucureşti, îl sfătuia:
- Să nu tc bagi, maică, Ia „schiţârie", câ umbli cu lucruri „otrăghicioase"; nici la cai, că svârle cu „chicioarele"; ci să intri acolo unde se fac „de halea multe şi mătunte, şi dulci, şi bune de mâncat"!
Mie nu-mî era frică de cai, nici de lucruri otrăvicioasc, dar n-aş fi intrat cu nici un chip la băcănii, ori la stămbării, unde băieţii se deşelau cu sute de kilograme de marfă, scoţând dimineaţa, pe trotuar, o jumătate din conţinutul prăvăliei şi băgân-du-I seara înapoi. Pe lângă această trudă, mai erau obligaţi să răcnească toată ziua după muşterii şi să-i tragă de mânecă, ceea ce n-aş fi făcut nici sub ameninţarea foamei.
E drept că şi meseria de crâşmar, pe care o alesesem, avea o altă trudă, o altă sperietoare: era teribila hrubă, adânc săpată în inima pământului, labirint umed şi fără aer, unde trebuia să te cobori de sute dc ori pc zi ca să scoţi unui beţiv „un pahar cu aburu pă el". Se spunea că adesea, pe la miezul nopţii, stafiile se ascundeau printre butoaiele acestor beciuri. Ele suflau în lumânarea băieţelului şî-i săreau în spinare. Mulţi copii au fost găsiţi leşinaţi.
Auzisem de toate aceste rele. Moş Anghel, însă, avusese grija sâ mă previe:
- Nu sunt stafii! Lumânarea sc stinge din lipsă dc aer. Caută să întreţii răsuflătorile destupate. Iar ca să nu goneşti mereu în hrubă, păstrează ascuns, în pivniţa de sub prăvălie, un urcior cu vin: coboară-te cu paharul, zăboveşte niţel, ca să creadă muşteriul că tc-ai dus în hrubă, şi trânteşte în pahar un strop de sifon, ca să înlocuieşti „presiunea" dc la canea. Dar să ai ochi; sâ nu joci un asemenea renghîu muşteriului care „se cunoaşte"...
* *
30
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
31
cu tot felul de zarzavaturi: linte, fasole, praz, gutui de făcut cu carne. Ici, colo, pe mese, pahare de vin şi de rachiu, goale. Nici un client. Şi nici Kir leonida, pe care-1 cunoşteam din vedere. Dădui bună dimineaţa. Tejghetarul mă luă în primire:
- Pâ cine cauţi... „mândrcţe"?
- Pe domnul Leonida.
- Nu-i aici. Da' cc-ai cu el?
- Aş vrea să-i vorbesc...
- Poţi să-mi vorbeşti mie!
- Nn, domnule; am sâ-1 aştept.
Găliganul îşi reluă gazeta. Ieşii în stradă. Dacă aş fi ştiut ce fiară crudă se ascundea sub pielea acestui cojan fără inimă, aş fi rupt-o la fugă ca dracul de tămâie.
Strada Malului, - al cărei nume se poate să se fi schimbat azi, - era, acum treizeci de ani, acel coridor scurt care începe din Calea Călăraşilor, aproape în faţa străzii Sfântului Nicolae, şi se termină la malul Dunării, de unde şi numele. Se afla situată în plin Carâchiît (Karakioi), cartier în majoritate grecesc, chefliu şi guraliv, dar nu bătăios czAtârnaţii şi ca Comorofca, pomeniţi în nuvela Codin .
Karakioiul mă atrăgea prin voioşia lui pacifică, prin latu-ra-i cosmopolită: când mâ plimbam prin Karakioi, ori prin Cetăţuia descrisă în Kira, îmi închipuiam că sunt pe malurile Bosforului, cunoscut din gravuri şî atât de arzător dorit. Greci visători şi berbanţi; turci cu feţe severe; grecoaice sprincenate şi melancolice; „cadâne" indolente, sfioase, privind printre uluci şi gata să-şi coboare vălul aruncat pe creştet: - neamuri străine, plecate după procopseală, dar reduse acum la lupta pentru trai, veşnic muncite de nostalgia patriei, nădăjduind mereu s-o revadă într-o zi şî sfârşind întotdeauna prin jalnice ţintirimuri.
Cam pe la mijlocul acestei stradele, trona, ca o regină a zaiafeturilor eroice de altădată, crâşma lui Kir Leonida, reputată prin vinurile şi mâncărurile ei.
Aci îmi era scris sâ fac cunoştinţă cu primul meu stăpân. Aci aveam să-mi petrec un an şî jumătate de eroică servitu-dine, sâ mănânc „pâine străină udata cu lacrimi" şi... să învăţ j
i
limba greacă!... I
Era pe la opt dimineaţa. Intrai cu îndrăzneală. Miros de rasol şi de ţelină cu carne. Un bucătar bătrân, - mustaţă de antart albă colilie, - da în vânt după treburi. Tejghetarul, -faimosul „tejghetar", oroarea băieţilor de cârciumă, - citea într-o gazetă, dindârătul tejghelei. Doi copilandri, ceva mai în vârstă decât mine, curăţau cartofi pe o masă lungă, încărcată
" I,a Revue Euwţeenne, Mars, Avril et Mai 1924 (n.a.).
Câtva timp, mă plimbai îngrijorat: cârciuma avea doi hâieţi şi pe tejghetar; cu stăpânul, făceau patru. Se putea foarte bine să nu fiu primit.
Dar grija asta fu imediat spulberată de un alt sentiment cu totul contrariu: mă aflam la capătul dinspre Dunăre al străzii Malului, - punctul cel mai înalt al platoului Brăilei, - şi apariţia vastei privelişti a fluviului-prieten mă făcu sâ mă cutremur de ideca pierdere! apropiate a libertăţii mele. Presimţământ funebru de moarte năprasnică... Groază inexplicabilă... Rupere de echilibru sufletesc... Halucinaţie...
Mi se părea că cineva se ţinea gata să mă înştacc şi să mă despartă pc vecie de mama, de lume, de viaţă. Sălciile pletoase ale bălţilor mă tânguiau, mohorâte. Sirenele vapoarelor şuierau alarmate. Huruitul ghiociurilor din port: glas cobitor. Dunărea mocnea. Picura de ploaie.
într-o clipă, uitai de truda tnamei, căreia voiam sâ-i viu în ajutor; şi, fără să mai stau la îndoială, o ştersei spre casă!
„Acasă"! în tindă, în coşar, în pod, - dar: „acasă"! „La mama"!...
32
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
33
Scoborâi malul mai mult pe-alunecatelea. în port, mă surprinse ploaia. Cum mă aflam printre vagoanele de cereale, sării într-unui gol. Aci, mă pomenii că nu eram singur.
. O fetiţă de vreo opt-nouă ani, sta zgribulită pc duşumeaua vagonului şi îşi cosea o sfâşietură a rochiţei ei peticite. Lângă dânsa, un săculeţ cu vreo baniţă de gozuri, o măturică şi un făraş.
Apariţia mea neaşteptată o înlemnise. Nu mai cosea. Mă privea cu ochii sticliţi ai unei pisici îngrozite de câini.
Ca să n-o sperii şi mai tare, şi să n-o fac să fugă pe ploaie, mă oprii la intrarea vagonului. îi întorsei spatele, făcându-mâ ca privesc cum plouă. '
N-aveam nevoie sâ ştiu ce-i cu ea, nici s-o iscodesc prea mult. | Trăiam doar în lumea ei, şi ştiam, de pe atunci, tot ce se poate şti din mizeria copiilor cu sau fără căpătâi. |
Totuşi, din vreme-n vreme o cercetam cu coada ochiului, îşi reluase cusutul. Pirul îi cădea pe ochi. Degetele îi erau în- j mârmurite de frig. Tremura din tot corpul.
Ploaia se oprise. Dând să plec, o întrebai:
- De ce coşi aici? N-ai pe nimeni? Ea mă privi cu ochi mai încrezători.
- Am mamă... Da' nu mai vede... Şi p-aici, p-între vagoane, mă agăţ mereu, când adun gozuri.
Iar după o clipă, surâzând uşor:
- Tu n-aduni gozuri?
- Ba da... zisei, ruşinat.
Şi am plecat pe fugă. Dar nu „acasă", nu „la mama", - ci drept la crâşmă la Kir leonida.
* *
Jupanul era acum în prăvălie, proaspăt ras si frezat, cu mustaţa răsucită ştrengăreşte, cu paltonul aruncat pe umeri, - holtei, călcând pe al treizecilea an, plin de sănătate, plin de bani.
Râdea zgomotos în tovărăşia a doi prieteni, cu cari sta la un pahar.
Nefiind sigur că voi fi primit, şi cum mă jenam sâ-i vorbesc faţă de toată lumea, rămăsei pe-afară, în aşteptarea unui moment prielnic. F,l ieşi după puţin în uşa prăvăliei şi, vâzându-mă aşteptând, mă întrebă;
- Tu m-ai căutat azi-dtmineaţă?
- Eu, domnule Leonida.
- Ce vrei ?
- Aş vrea să intru Ia stăpân la d-ta.
- Să Intri la «rine?!, făcu el cu mirare. - Şi vii, aşa, svn-gur-singurel?!... Băieţii de stăpân sunt aduşi de mână. Ce sâ vorbesc eu cu tine? — N-ai părinţi?
Kir Iveonida privea la om cu mândrie grecească, vorbea răspicat şi fără accent străin, fiind născut în ţară. Tată! său, bătrân cârcotaş şi încă verde, deschisese crâşma din strada Malului cu zece ani înainte de venirea pe lume a odorului său unic.
Mi-aduc aminte că, deşi copil, am ştiut sâ miros orgoliul naţional al grecului şi l-am exploatat cu o nehânuită îndemânare: i-am spus că mama e româncă, dar că tatăl meu, mort pe când eram în leagăn, fusese grec. Şi precizai: chefalonitl Iar ca să-i speculez şi mai bine îngâmfarea patriotică, adâogai:
- Viu fără ştirea maniei. Vreau să intru la greci şi să învăţ greceşte!...
Că voiam să învăţ greceşte, asta era tot aşa dc adevărat cum e adevărat c-aş vrea astăzi să vorbesc toate limbile din lume, -dar câ aş fi dat întâietate unei naţii, în dauna ori spre umilirea alteia, de-o asemenea schilodire cerebrală nu m-am făcut vinovat în nici un moment al vieţii mele, nici chiar în copilărie: am fost cosmopolit din născare...
Kir Leonida, gâdilat la infirmitate, se umflă ca un curcan:
34
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
35
- Bine, drăguţule, bine: am să te primesc şi ai să înveţi limba tatălui tău, dar nu pot să stau la tocmeală decât cu mama ta. Vino mâine cu dânsa!...
A plâns biata mamă, în seara acelei zile, până i s-au rupt rărunchii:
- La ce-a folosit câ mi-am închis tinercţele..., c-am trăit în văduvie..., c-am muncit ca o roabă, numai şi numai ca să te feresc pe tine de mână străină, - dacă tot pe mână străină a trebuit să intri!... Să nu mai lase Dumnezeu inimă de mamă pe pământ!...
A doua zi, — era tocmai într-o duminică, - ne-ani înfăţişat la uşa „străinului". Mama părea bună de pus în coşciug. Mie, mi se zvârcolea inima ca o vrabie în mâna unui copil: mâ credeam pc punctul de a fî înmormântat de viu. Mama credea acelaşi lucru.
Explicaţia trebuie căutată nu numai în faptele că: o mamă îşi făcuse un idol din copilul ci, iar acest copil îşi făcuse un idol din dragostea pentru libertate. Mai era ceva: era acea nesuferită teroare care face pe om sclavul părerilor altora, şi care se numeşte gura mahalalei.
„Gura mahalalei" cere unui copil să fie statornic, „cuminte", să râmâiela stăpânul undea fost dat, nu sâ umble „din stăpân în stăpân". Sâ sufere barbaria şî să devie Ia rându-i barbar. Concepţia asta de slugărnicie a fost, este împinsă de „gura mahalalei" până acolo, că a fost concretizată în faimoasa, în odioasa zicătoare: Palma stăpânului, îngraşă buca slugii".
Trecând pragul crâşmei Iui Kir Leonida, eratu amândoi, atât eu cât şi mama, conştienţi de teroarea pe care mahalaua o va face sâ apese pe umerii noştri: intrând la stăpân, trebuia să rămân, sâ sufăr, sâ înghit şi să n-o dau pe mama „de ruşine". Mama nu trebuia sâ audă spunându-sc că fiul ci, ceea ce se spunea aşa de des de ai altora: „Iar a fugit de la stăpân "!
O, stăpâni! Până şi de sclavii voştri sunteţi susţinuţi în opera voastră de universală robie!
în genera], mamele nu sunt prea conştiente de agonia sufletească a copilului care se vede pe cale de a fi întemniţat. Copilul, însă, - fiinţă încă neîmbâcsită de prejudecăţi şi care se conduce numai prin instincte, - simte groapa cc i se deschide în faţa primilor paşi ce-i face în viaţă, se răzvrăteşte în sufletul lui şi contractează o ură înverşunată atât împotriva stăpânului, cât şi a propriei sale familii.
Orice copil e un revoluţionar. Prin el, legile firii calcă în picioare tot cc omul matur a ridicat împotriva lor: morală, prejudecăţi, calcule, interese meschine. Copilul e începutul şi sfârşitul lumii. El singur înţelege viaţa, fiindcă se conformă ei. Ieşit din copilărie, omul devine cel mai dezgustător dintre animale: animalul calculat.
învăţat-a omenirea asta ceva din tot cc i se spune de veacuri?
Tare îmi vine sâ mâ-ndoiesc!
Căci astăzi, ca şi în amil una mic pattu sute, nici un stai n-a înţeles cc c viaţa, nici o legislatură n-o apără cu pricepere, bunul plac şi nerozia domnesc mai strxşuic ca oricând.
Făptura plăpândă, vibrând de emotivitate, dornică dc viaţă, copilul c dat şi azi pe mâna aceloraşi brute, îndopate cu mulţumiri trupeşti, cari îi frâng junghetura dc îndată ce le intră pe mâini. Habar n-are stăpânul-animal al acestei lumi, câ copilul c setos de lumina zilei, de vântul care bate, de frunza care foşneşte, de ciripitul păsărilor, dc libertatea câinilor şî a pisicilor cari umphi străzile, de mirosul ţarinei umede şi dc tot ce firea ne-a pus la îndemână, nouă oamenilor, ca să ne fâca traiul fericit. Habar n-arc bruta-stâpână a inocenţei, că copilăria e cel mai dulce dintre anotimpurile vieţii, şi că numai in vremea copilăriei se pot pune temeliile bunătăţii, fondaţiune menită sâ suporte lungi ani de luptă, o întreaga uzină de frământări
f
36 PANAIT ISTRATI
şi de chinuri cari dau omenirea de râpă dacă baza nu e făcută din bunătate.
Şi cum s-ar putea ca baza vieţii să fie bunătatea, când marea \ majoritate a omenirii îşi petrece copilăria în bătăi şi privaţiuni, în mortificări şi ucigătoare puşcării îngăduite de legi? Cum să nu fie lumea asta plină de oameni răi, de hoţi, de tembeli şi de răsturnători de „ordine", când „ordinea" voastră, o, stăpâni, nu c întemeiată decât pe cruzimi neîngăduite de legile naturii?
Şi voi sunteţi legislatori, — o, căpcăuni aî copilăriei! o, crâş-mari, băcani, stămbari, cârnăţari, mari proprietari de glod negru ca inima voastră, -şi voi aveţi academii pline cu vite încălţate! Şi voi aveţi catedre de morală; şi biserici cu clopote asurzitoare; şi parlament, care face legi cum ai face o plăcintă, - şi voi habar n-aveţi ce c viaţa, cât ar putea să fie de frumoasă şi cât de groaz- \ nic o schingiuiţi! j
*
* *
- Al d-tale e feciorul, lele?
Bietule Kir Leonida!... Bieţilor Kiri Ixonizi ai vremurilor noastre!... De unde să ştiţi voi ce înseamnă o lele şi un fecior?!... Cum aţi putea voi bănui câte lumi mişună într-o rază de soare; câte lupte se dau într-o gaură cu furnici; câte dureri ascunde o inimă dc mamă trudită şi câte daruri se pot naşte într-un suflet de copil!...
- O sută de lei pe an; un rând de haine; o pereche de ghete; o pălărie; o zi slobodă la Paşte şi încă una la Crăciun!...
Nouăsprezece ceasuri de goană zilnică, adică de la şase dimineaţa, până la unu după miezul nopţii.
Cuvinte aspre, înjurături obscene, palme cu nemiluita.
TRECUT SI VIITOR 37
Şiroaie de lacrimi, suspine de nimeni auzite, visuri spulberate. Dor de ducă!...
Şi cum? Nici o mângâiere? Nici un ochi prietenesc? Nimic care să aline această jalnică copilărie? Ba da.
TRECUT ŞI VIITOR
39
II. „CĂPITAN" MAVROMATI
Un zid chinezesc, nevăzut decât de ochii mei îngroziţi, se înălţa în uşa crâşmei lui Kir Leonida şi mă despărţi de lume, de îndată ce încinsei şorţul stăpânului.
Puşcăriei i se spune puşcărie; omul închis într-însa ştie că i s-a răpit libertaica. Ce trebuie sâ ştie copilul dat la stăpân? Că e pus acolo ca sâ slujească? Nu. El trebuie sa ştie, el va afla-o singur, că în afară dc-o muncă pc care legile n-o jngăduîesc nici oamenilor maturi, dreptul sfânt de a pleca după terminarea muncii, dc a ieşi în stradă, de a sc confunda cu întunericul nopţii şi cu propriile-i gânduri, - acest drept îi e suprimat lui, copilului; visătorul setos de libertate; lui, debutantul în viaţă!...
Mă uitam la muncitorii cari se întorceau seara acasă, cu pâinea la subsuoară, rupţi de oboseală, înecaţi în praf ori înotând în noroi, - şi-mi ziceam:
- Şi eu mâ scol ca el, la şase dimineaţa, şi trudesc, nu până scara, ci până în miez de noapte: n-am şi eu dreptul să mă duc acasâ, ca ci, ta patul meu, la mama mea?
Nu! - Eu, noi, băieţii de prăvălie, trebuiam să facem două zile de muncă neîntreruptă într-o singură zi! Iar când era întreruptă, timp de două ceasuri, la trei după-prânz şi la zece seara, nu o dreaptă şi bine meritată odihnă ne aştepta, ci groaznica şi neînvinsa moţăiala cu cortegiul ei de torturi inchizitoriale.
Destinat să-mi fac ucenicia crâşmâreascâ Ia spălatul vaselor, mai trebuia, între timp, „să învăţ hruba", nemărginitul labirint al celor două sute de butoaie cu vinuri şi rachiuri,
pierdute în inima pământului; să învăţ pe dinafară zecile de calităţi ale băuturilor şi sâ le recunosc, mai târziu, după culoare şi miros. Ah, n-am să uit niciodată lipsa dc omenie a tejghetarului, care mă îmbrâncea pe tot lungul celor optzeci de trepte ale scărilor, umede şi rupte, ale pivniţei şi hrubei, pe cari le scoboram cu frica în sân de a nu-mi frânge gâtul la fiecare pas! Şi dc câte ori voi vedea un băiat dc prăvălie, am să-mi aduc aminte dc câinescul prdeedeu al tejghetarului fără inimă, care credea că mâ „învaţă" când, într-un întuneric beznă, şi alergând printre vase, de-abia murmura între dinţi:
- Numerele unu, două, cinci, paisprezece, douăzeci: vinuri noi! Numerele... (cutare, cutare): vinuri de un an, dc doi, de cinci, de zece, de douăzeci de ani! Butoaiele astea au „presiune"; fac sâ sară caneaua! Vinul de-aici arc iz! Asîâlalt arc „floare"! Să bagi de scamă, că dracu tc-a luat! - Acum, culorile: astea-s vinuri albe; astea, negre; ghiurghiuliu; vin-pelin; vin tămâios.
La cramă acelaşi lucru, aceeaşi rea-voinţâ:
-Ţuică, drojdie, secară, tescovină, şliboviţă, rom, cognac, piper-mint, ananas, masticâ simplă, masticâ de Hio. - Dc aci sâ scoţi numai când ţi-oi spune eu! Când îţi „fac cu oehiu" să nu scoţi! — Astea-s rachiuri vechi! Astelalte, noi! Să nu te puie naiba să le amesteci ori să te înşeli! Şi când te trimet în beci, ori la cramă, să-mi vii „într-o pârţâitură de cal"! Dacă-ţi vine să te „pişi" în toiul trebei, „strânge robinetu"!
Dar teroarea asta a ucenicului crâşmar, - (voi povesti într-o zi şi pe aceea a ucenicului-meşteşugar), - chinul acesta, plătit cu sute de palme, mai poare avea o umbră de îndreptăţire în ochii unei lumi nedrepte: „aşa e până-nveţi o meserie", spune lumea asta.
Ce justificare, însă, pot avea suferinţele produse din pofta de a batjocori şi turmenta un copil care cade din picioare de somn şi osteneală?
40
PANAIT ISTRATI
TRECUT $1 VIITOR
41
în plina muncă, în lupta cu teancurile de farfurii, oale, cuţite, linguri şi furculiţe, aduse cu duiumul şi respingător de slinoase, oboseala şi somnul îmi erau învinse de urletul asurzitor al prăvăliei în fierbere şi de iuţeala cu care eram nevoit sâ alerg şi să lucrez, dacă nu voiam sâ fiu „cârpit" de bucătar, de tejghetar, ori de zevzecul de „barba" Zaneto, tatăl stăpânului, un nebun care era gata în orice clipă să-ţi arunce o farfurie în cap. Dar de îndată ce zarva se ostoia, fie dupâ-prânz, fie seara, veneau orele cele mai cumplite, venea nemilostivul supliciu al aţipelci de-a-n picioarelea, când mii de ace îţi furnică prin vine şi când trupul e gata să se prăbuşească la pământ. îngăduit le era, atunci, bucătarului şi stăpânilor sâ se trântească pe canapeaua din odaia prăvăliei, sâ se lungească pe un pat sau să se aşeze pe un scaun. Nouă nu ne era îngăduit! Noi eram de fier, de piatră!
„Smirna", în picioare, aveam ochii ţintă la tejghetar, — în picioare şi el, dindărătul tejghelei, - urechile ciulite şi atenţia încordată către cei doî-trei beţivani sau palavragii fără cămin şi fără milă, gata să dăm buzna ia cei mai uşor ciocănit. Şi amarnic de copilaşul care începea să închidă pleoapele-i grele dc somn! Robârnacuî, odiosul bobârnac oriental, pe care nu l-am întâlnit la nici un popor apusean, venea sâ plesnească brutal' nasul celui ce moţăia. Şi nu era o glumă. „Ţoapa", - după cum îl porecliseră pe tejghetar cei doi băieţi mai vechi ca mine, -ne trimetea o ciocni tură de deget atât de violentă, încât, de multe ori, sângele ne ţâşnea imediat din nas. Adesea, profitând de o mână încremenită pc un colţ de masă dc care ne sprijineam capul şovăitor, - căci picioarele nu ne mai ţineau, - nemernicul ne punea aşa-numita „poştă", adică ne agăţa între degete o fâşie de gazetă şi-i dădea foc de la distanţă. Sau ne presăra după ceafă faimosul „praf de scărpinat", care făcea să ne sângerăm pielea cu unghiile tot restul serii, ba chiar şi noaptea prin somn.
De toate aceste barbarii, el râdea, lichelele cârciumii râdeau, ' patronul nu ştia nimic, sau închidea ochii. Dacă vreunul dintre noi bombănea, ori plângea, atunci venea rândul înjurăturilor grosolane, al palmelor şi al corvezilor inutile, ca maturatul hrubei, ori „dereticatul" prin pivniţă şi prin şoproane.
Acestea erau Răsplata muncii. Ne istoveam copilăria ca si slujim o puzderie de cheflii mâncăcioşi şi băutori; dam în brânci din zori şi până după miezul nopţii; ne culcam în palme şi ne trezeam dimineaţa în palme; existau duminici şi sărbători cu lume gătită care se plimbape-afarâ, care cânta, râdea, benche-tuia în prăvălie, cu flaşnete şi cu lăutari; exista un pământ cu soare, cu râuri, cu păduri şi cu voioşie, ~ noi nu existam pentru nimeni; nimic nu exista pentru noi. Noi eram ceva asemănător paharului cu care se bea, ori furculiţei cu care se mănâncă: cine ta seama la aceste obiecte? cine se întreabă ce au devenit după ce te-ai servit de ele? care ochi are vreme să se uite la un băiat de prăvălie?
$i totuşi, exista un ochi care lua seama la noi.
După întâia săptămână de plâns şi de buimăceală, băgai de seamă că un om intra în prăvălie odată cu deschiderea şi nu mai pleca decât la închidere. Şi în tot lungul acestui timp amarnic de optsprezece ceasuri, sta înţepenit pe un scaun, într-un colţ ferit dinspre tejgheaua bucătăriei, se mai scula, când nu încurca pe nimeni, mai aduna un pahar, mai ştergea o masă, mai aţâţa jarul grătarului, mai dădea cu mătura pc ici pe colo, dar pe toate le făcea cu încetineală, aşa în treacăt, şi repede fugea la scaunul lui când îl apuca o tuse înecăcioasă, de care se vedea câ suferă cumplit.
Era un om aproape bătrân. Infâţişarea-i râpeiugoasă, jigărită şi molatecă, îl îmbătrânea şi mai tare. Purta un palton ca
42
PANAIT ISTRATI
TRECUT Şi VIITOR
43
vai de el, iar pc cap, o şapcă de marinar grec, pc care o rânduîa cu mare chiverniseală, o corconea ca pe-un copil. Şapca asta, mustaţa răsucită şi barba pieptănată cu îngrijire erau toată pre-ocupaţia lui. Nu mai văzusem un astfel de om. Şi ce se petrecea cu el, era aşa de nou pentru mine, că nu-1 mai slăbeam din vedere.
1 .a-nceput, l-am luat drept vreo rudă a stăpânului. într-adevăr, tatăl Iui Kir Leonida, moşneagul fără somn şi fără oboseală, „barba" Zaneto, căruia îi ziceam „Ghizuroiut, venea dimineaţa dtept la el, şi, cu multă curtenie, îi dădea mâna şi un „bună ziua"... la plural:
- Kalimcrasas, căpitan Mavromati!
Apoi se aşezau ta cafea şi se porneau pe un galimatia grecesc cu ţiţiri-piţiri din care nu înţelegeam nimic. îmi ziceam, pri-vindu-1 cum vorbea ca un palicar:
— A fost căpitan de vapor... Şi-I cheamă Mavromati... Da' de ce-o fi scăpătat aşa de râu, săracul?
în curând, însă, văzui câ birtul lui Kir leonida era plin numai şi numai de „căpitani" dc vapoare: „căpitan" Valsamis, „căpitan" Papas, „căpitan" Smirniotis, - căpitani şi iar căpitani. Rat îşi dădeau mâna doi muşterii, fără să se intituleze „căpitani". Mă miram de atâta ofiţerime în locanda lui Kir leonida, şi mă întrebam cum se face că nu vedeam şi matrozi de rând. Mai târziu am înţeles că pentru a fi „căpitan" pe strada Malului, nu e nevoie să comanzi un vazpor, un remorcher, un caic, ori chiar şi un şlep, ci e de ajuns să ai numai o barcă: orice grec, pe apă, e un căpitan.
Aceşti „căpitani" se cunoşteau bine între ei, ştiau să se stimeze, precum şi să se dispreţuiască. Adevăraţii comandanţi de vapoare erau gravi, veneau rar şi sc închideau, ca sâ petreacă, în odaia prăvăliei; iar când căpitănaşii dădeau peste ei şi-i asaltau cu chestiuni „profesionale", un zâmbet ironic flutura pe feţele lor arămii, bătute de vânturile mărilor. înainte chiar de a le învăţa limba şi de a şti ce vorbeau, ajunsesem să le cunosc
gradul şi căpitănatul numai după chipul cum se purtau unii faţă de alţii. Celor autentici, parcă le-era greu şi de a mai asculta când droaia de barcagii îi pisa neîncetat cu „căpitane" în sus, „căpitane" în jos.
Niciodată, însă, nu i-am văzut batjocoritori cu „căpitan'" Mavromati, oricât îmi părea de ridicolă apropierea aceasta. îi dădeau mâna, îl numeau cu cordialitate căpitan, şi se cinsteau împreună. în momenteje acelea, bătrânul se aprindea, vorbea ca de la mare la marc, ocăra, gesticula, apoi se îneca cu tuşea şi se aşeza pe scaun. Nu ştiam de ce era vorba. Ochii săi negri scânreiau de mânie. Barba îi tremura. îmi era milă de el. Şi tocmai atunci, ca o strivire a propriei lor striviri, înterveneau ca-iegiii cari nu văzuseră niciodată marea şi-I zeflemiscau cu cruzime. Chiar căzut în cerşetorie, „căpitan" Mavromati li se părea mai căpitan decât dânşii. El nu le da luare-aminte. Cu capul în mâini, tuşea până la potolirea accesului, apoi se ridica, dârz, îşi potrivea şapca cu demnitate şi începea sâ se plimbe cu mâinile dindărăt, cu fruntea sus, ca pe puntea dc comandă.
Bucătarul îi da mâncarea pe care o dorea, iar tejghetarul sticluţa cu vin. El mânca şi bea, în colţul lui. Era o umilire, dar el n-o lua în seamă, privea afară, în stradă, în gol, ca şi cum s-ar fi aflat în largul mărit. Nu l-am văzut vreodată scoţând un cinci din buzunar.
Nu ştiam ce-i cu cl.
*
* *
Cam la o lună de la intrare, am început sâ ştiu: „Ţoapa" îl ura de moarte, şi ne aţâţa şi pe noi împotriva lui. Zicea că e „ochiu stăpânului', care-1 hrănea „ca să ne spioneze".
„Sâ mă spioneze?.' îmi ziceam eu. Şi ce să spună jupanului? Câ spăl vase? Că frec tingiri? Că pic de somn şi sunt bătut?"
44
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
45
Vroia laşul de tejghetar să-i facă viaţa nesuferită şi să-J gonească din prăvălie, dar nu făţiş, ci indirect, cu mâinile noastre.
Nu intrai în conjuraţie. Dc altfel, nu făcusem nici un fel de camaraderie, atât cu tejghetarul, cât şi cu cei doi băieţi. Pc cel dintâi, aş fi dorit „să-1 umfle Dunărea", cum spuneau tovarăşii mei întru asuprire, când erau bătuţi; iar cu aceştia, n-aveam ce vorbi şi nu-i simpatizam, fiindcă se pârâu din linguşire. Ba chiar mă pârâu şi pe mine, deşi îmi vedeam de treabă. Vina mea era că citeam, pe furiş, jurnale şi făceam fişe cu cuvinte gteceşti (exact aceleaşi fişe pe cari le reluam, douăzeci dc ani mai târziu, în Elveţia, învăţând limba franceză!).
în după-amiezi liniştite, - când n-aveam mese şi duşumele de frecat; când bâzâie musca şi vinul se trezeşte în oale; când „Ţoapa" o ştergea la „amureaza" lui şi pe când colegii mei pândeau „tabacheruşa" lui Mavromati ca sâ-i „trântească chiper îu tabac", — eu îmi trânteam în câpăţănă noutăţi voluptuoase: făceam cunoştinţă cu o lume descoperită odată cu ziarul zilnic pe care-I luam pentru prima oară în mâini, minunată poezie atotştiutoare care-mi spunea că există un parlament, un guvern, miniştri şi deputaţi cari fac legi şi se ceartă; câ un anume FUipescu a străpuns cu sabia, în duel, pe adversarul său I-ahovari; că grecii se bat cu turcii, burii cu englezii şi spaniolii cu americanii; că există o „afacere Dreyfus" şi că în afacerea asta un mare romancier caic se chema Zola ridicase Franţa în picioare. Aflam că peste tot pământul, oamenii se sinucid din mizerie şi din patimi. Şi mai ales, aflam că nu-mi cunoşteam limba: erau sumedenii de cuvinte pe cari nu le văzusem scrise în nici
o carte şcolară.
Faptul acesta mă disperă: Cum se poate să nu pricep eu scrisul românesc? Ce-i de făcut? Pe cine să întreb?
înţelegeam să-i cer lui „căpitan" Mavromati să-mi traducă, cu chiu, cu vai, cuvinte greceşti; pomelnic dc verbe, de substantive, de tot cc se vedea şt auzea în jurul nostru, dar sâ-i cer să
mă înveţe si limba mea, asta mi se părea o ruşine: el era străin, pe când eu, pământean de-abia ieşit din şcoală!
Şi n-aveam nici o altă fiinţă căreia sâ-i pun o întrebare dc acest gen. Greci sau români, toţi muşteriii lui Kir Leonida mi sc înfăţişau ca o lume fără inimă, dornică de petrecere, indiferentă faţă de un copil, pe care nici nu-I Lua în seamă. Lumea asta îmi era duşmană. Eram bucuros când nu venea, şi nu m-aş fi supărat s-aud c-a luat-o dracu pe toată, căci nu era ochi care să vadă truda noastră, nici suflet care să se înduioşeze de un sărman băiat de prăvălie, ţinut în picioare din zori şi până-n miez de noapte,
Singur „căpitan" Mavromati mă auzea uneori suspinând. Fiind blând cu cl, era şi el bun cu mine:
— Te do repiţorele, more.'Ah, caimeiu, chindziţi stipun, ziii totu! Omim sinta una varvaria!
Compătimirea e un mare răscolitor de suflete. Durerile ascunse ale fostului comandant de vapor treziră în mine mila st impuseră tăcere propriilor mele chinuri. Viaţa de spălător de vase şi de geamuri, de frecâtor de tacâmuri, de tingiri, de mese şi de duşumele; viaţa asta nemaipomenită care-mi interzicea să mă depărtez mai mult de zece paşi de uşa crâşmei, începu să-mi devie suportabilă. îmi întorsei ochii şi bătăile inimii spre acela pe care toată lumea îl numea „edecul prăvăliei".
Şi în vreme ce camarazii mei de suferinţă, imitând pe tejghetar, îi puneau „poşta" pe când aţipea, îl cătrăneau cu pipet, îi turnau apă în buzunare ori îl presărau cu „praf de scărpinat", - eu, cel mai slab printre cei slabi, luam făţiş apărarea celui învins şi batjocorit, îl înştiinţam de toaie renghiurile ce se puneau la cale împotriva lui, mă certam cu băieţii şi mâneam chel-fănealâ de la „Ţoapă".
Astfel, ne împârţirăm în două tabere adverse şi inegale. Tejghetarul fu mai puţin sever cu linguşitorii lui, iar mie îmi făgădui sâ facă totul ca să fiu dat afară. Fusei poreclit „Caţaonul".
46
PANAIT ISTRATI
TRF.CUT ŞI VIITOR
47
Şi, în loc să ne odihnim oasele, când rămâneam singuri, acuma înşişi colegii mei se ţineau gata pe bătaie. Uneori chiar ne hăteam.
Dar lupta e un senin de viaţă, dacă o primeşti cu plăcere. Sâ lupţi pentru o idee, sâ lupţi pentru un sentiment, pentru o patimă sau pentru o nebunie, dar să crezi în ceva şi sâ lupţi, asta e viaţa. Cine nu simte nevoia unei lupee, nu trăieşte, ci vegetează.
Vegetasem şi eu. La început, timp dc câteva săptămâni, copleşit dc golul ce se făcuse în mine prin răpirea libertăţii, nu mai eram în stare să cuget la altceva, decât la redobândirea acesteia. Mi-aduccam aminte de faimoasele versuri cari caracterizau pe copilul dezgustat de şcoală:
Nu vreau să-nvăţ carte, vreau să fiu cioban Orice-o fi mai lesne, ba chiar şi ţigan.
Nu puteam „să fiu... ţigan", fiindcă eram român, - ori dacă vreţi, corcitură, ca tot „românul neaoş", — dar în fiecare seară mă culcam cu gândul să fug a doua zi, sâ nu mai dau pc acasă şi sâ trăiesc din maturatul vagoanelor cu grăunţe, să mă fac „go-zorar", ca atâţia copii cari foiau prin port. în clipa însă de a pune planul Ui aplicare, îmi apărea figura de sfântă a aceleia care ar fi murit de întristare dacă m-ar fi văzut „gozorar". Şi renunţam. Şi iar reveneam la ideea fugii. Şi din nou mă mustra cugetul.
Zbuciumul acesta, dacă ar fi continuat, m-ar fi împins cu siguranţă la vreun act dc disperare.
Dar iată că un ziar îmi cade în mână şi-mi povesteşte tot felul de fapte. Setea mea de cunoştinţi, bea ştirile cu nesaţiu. Neologismele îmi dau dc furcă. în acelaşi timp, primele cuvinte greceşti încep să-mi zbârnâie cu stăruinţă în urechi. I ,e pun pe hârtie. Dorinţa de a Ie rosti în fraze mâ face să cat în ochii plini de depărtări aî lui „căpitan" Mavromati, „stâlpul cârciumei".
Atunci bag de seamă că „stâlpul" acesta era o ruină, în care lovea mai ales omul cel mai nesuferit mie: tejghetarul. Revolta se aprinse in mine: „căpitanul" îmi părea un om bun, suferea
în tăcere toate umilinţele şi era singurul meu binevoitor într-o lume dc streini. Ce avea „Ţoapa" cu dânsul? în ce consta „spionajul" bătrânului? Toată lumea ştia că tejghetarul avea în vecinătate o amantă zisă „brutăreasa", o leliţă fără căpătâi, la care dădea fuga în orice clipă liberă.
Nu cumva se petreceau lucruri „necurate" cu femeia asta? Mă pusei la pânda şi-1 surprinsei cărând la ea vinuri şi rachiuri vechi, fripturi, ouă, pui de găină.
Acum l-aveam în mână! HI voia să mă dea afară. Eu prinsei gust de stat. Uitai toate necazurile. Un câmp dc activitate plăcută se deschidea înaintea mea: dor de răzbunare, sete de citit, prilej de a învăţa o limbă streină, nevoie de a iubi un om nenorocit ca şi mine.
Mă trezii ca dintr-un vis urât. Viaţa începu sâ aibă <m sens. Şi de o zi pe alta, aspectul cârciumii se schimbă.
— „Căpitan" Mavromati, ce-o fi asta: „suspensiune"^. îi zisei într-o dupâ-amiază, arătându-i ziarul.
— Nu stiu more niţi eo,.. Ma este una vivlio care ştie totu limba rurnunesca...
Ce „biblie" să fie asta, care să „ştie toată limba românească", mâ gândeam eu în zilele următoare, - când, spre marea mea uimire, „căpitanul" apare într-o dimineaţă cu ea sub braţ şi mi-o depune în mâini:
— Oriste, Panaiotachi !... Asta stie mai mult de chit un âascalosl...
Citii pe copertă: Dicţionar Universal al limbei române.
Nu înţelesei numaidecât cc puteau sâ însemneze cuvintele: „Dicţionar Universal"; dar dcschizându-1 la întâmplare, simţii obrajii îmbujorându-mi-se de plăcerea descoperirii: neologisme şi expresiuni citite prin ziare îmi erau tălmăcite pe înţelesul
48
PANAIT ISTRATI
TRECUT SI VIITOR
49
meu. „Biblia" asta avea deci să-mi explice toate cuvintele acelea peste cari treceam cu amarnică întristare. Ba, — tot răsfoind volumul, - văd că-mi dă şi o mulţime de citate din autori ca Anton i Pann, Creangă, Alecsandri, pe cari îi cunoşteam din şcoală.
Ne aflam singuri în prăvălie: bucătarul era la piaţă cu un băiat; tejghetarul şi celah băiat deretecau prin hrubă; „barba" Zaneto nu venise încă, iar Kir Ijeonida sc scula totdeauna târziu.
Luai mâna dreaptă a lui „căpitan" Mavromati şi î-o sărutai cu recunoştinţă, apoi, beat de bucurie, incapabil să pronunţ o vorbă, mâ repezii în odaia de dormit şi ascunsei „biblia" în rufele îngrămădire sub pernă.
Dc-acum încolo, cartea sfântă a adolescenţei melc, — aceea pe care n-am mai lăsat-o din mână timp de zece ani, - avea sâ devie izvorul tuturor bucuriilor şi al surprizelor unei vieţi de copil chinuit. Ea avea să fie, nu un „dicţionar", ci o amantă a copilăriei mele, o amantâ-fecioatâ, carc-ţi atinge fruntea cu mana şi îţi alină durerile. Nici o oboseală, nici o malrratare, nici un gând negru, nimic n-avea să-mi mai învingă voinţa de a munci şi suporta viaţa. Un om înfrânt îmi pusese în mâini o comoară: fiecare pagină cuprindea o lume de cunoştinţi; fiecare cuvânt căutat îmi deschidea orizonturi nebănuite. Uitam câ voiam să caut tălmăcirea unui termen; uitam că timpul îmi era măsurat; uitam de lume şi de ticăloşiile ci, şi alunecam de la un cuvânt la altul, de la o pagină la alta, de la o ştiinţă la altă ştiinţă, de la un univers de gânduri la alt univers de gânduri, mă îndopam în chip inconştient şi nu ajungeam să mâ mai satur. Chiar şi vremea somnului o sacrificam, adesea, în buna ' parte, pe când colegii mei sforăiau, in patul lor, rupţi de trudă, încovrigat sub o umbrelă deschisă, peste care mai aruncam şi surtucul, ca sâ nu se vadă de afară licărirea lumânării ce-mi pâlpâia sub nas, citeam, citeam tot ce-mi cădea în mână, căutam în dicţionar şi-] ascundeam repede, ca pe un tezaur. Şi de câte ori n-am văzut uşa odăiţei deschi/ându-se ca împinsă dc vijeh'e,
şi pe tejghetar, care mă turtea cu câte un pumn în biata umbrelă, zbierându-mi:
- Dormi, fir-ai al dracului, dormi, că trebuie să munceşti mâine!
Nu făcea nimic! Continuam, sub trânteli şi buşeli, fericit să adorm cu capul pc dicţionar, ca copilul în poala mamei.
Bucuria asta nemărginită avu un efect fizic imediat: începui .să mă îngraş! Corpul îmi deveni dolofan, bucile plesneau de sânge. Munceam ţeapăn. Mâneam şi beam ţeapăn. Farfurii, tacâmuri, tingiri, mese, uşi, ferestre deveniră un fel de sport; Ic întorceam, le răsuceam şi le dădeam gata într-o clipita. Micii mei adversari, pe cari nu-i duşmăneam deloc, de altfel, nu mai putură să-mi ţie piept nici la gâlceava, nici la trânteală, - ba, într-o zî, furios că „Ţoapa" îmi pusese piedică din bun senin şi făcuse să mâ lovesc cu capul de o masă, îl plesnii în piept cu făraşul pe care-1 aveam în mâna, apoi alergai Ia patron, mă plânsei şi avui câştig de cauză. Astfel începui să dau brânci şi sâ-mi fac loc.
Pe de altă parte, mania, vâzându-mă gras şi voios, fu fericită. Ea venea în fiecare duminică seara ca să-mi aducă prime-nelile, sta, cu îngăduinţa jupanului, un ceas de vorbă cu mine, şi pleca. Uneori mâ găsea cu o vânătaie pe obraz, provenită din loviturile barbare ale tejghetarului, şi se speria, buna mamă, ca şi cum aş fi fost ucis:
— Sâraca-n dc mine! ori te bat ăştia aşa de tare?!
- Da de unde, măicuţă! M-am izbit umblând fără lumânare prin beci'.
Şi îl luam martor pe „căpitan" Mavromati, despre care-i vorbisem cu înflăcărare. Mama ştia greceşte aproape ca o grecoaică şi, acum în urmă, nu lipsea niciodată să cheme pe „căpitan" la întreţinerile noastre, să-i mulţumească de simpatia cu care mâ învăluia şi să vorbească îndelung cu dânsul.
50
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
51
Lucru ciudat: convorbind cu mama, Mavromati sc înverşuna la cuvânt, ca în momentele când sta la un pahar cu câte un comandant de vapor; părea că tot blestemă pc cineva. Intrigat şi doritor să aflu, mă amestecam în vorbă:
- Cc-i cu „căpitanu", mamă? Ce are?
- Eh, maică, ce să aibă... ia, păcate lumeşti! Cică a avut şi el casă, gospodărie, femeie, vapor... Şi numai prietenii l-au adus în starea asta...
Da, more pedaki! răcnea bietul om, holbând ochii aprinşi dc ură; - m-a luam fumiaşi vaporia! m-a lasatu cu camasa, pezevenghi! Eo n-amu fosto totouna padochioso come azi'.... Doua-zeţi ani amu fosto capitanios peste vaporia meo'.—Ah, afiiottmi! găinari!mamaligari!puşti! — Hrtma, more, hrima!...
Se ridica, cu barba în vânt, cu şapca îndesată pe frunte, scrâşnea din măsele şi se plimba cu paşi repezi prin odaie până îl apuca tuşea, care punea capăt tuturor crizelor sale de mânie. Atunci mama îşi lua noapte bună şi sc retrăgea, clătinând din cap. Plecarea ei mă lăsa întotdeauna trist, dar mai ales când „căpitanul" îşi dezvăluia trecutu-i atât de misterios pentru mine. îmi reluam munca şi plăcerile mele intime. El îşi relua locul pe scaun şi calvarul durerilor sale neştiute.
Şi lunile treceau. Crăciunul îmi adusese o zi de libertate, -cu sarmale, piftie şi caltaboşi, „acasă", „la mama", - cu duioşii negrăite şi cu păreri de rău, - o zi scurtă ca durata unei stele căzătoare în nopţile dc vară.
„Căpitanului", iarna îi aduse chinuri lungi ca torturile inchiziţiei: uşi închise împotriva crivăţului; prăvălie plină de tembeli şi de futu; batjocuri pe-ndelere şi, - ceea ce fu mai înspăimântător, - ardei roşu ars pe plita maşinci de bucate, supliciu născocit de nemilosul tejghetar care se distra în lipsa stăpânilor, asfixiindu-ne pe toţi şi mai ales pe sărmanul Mavromati.
Această nouă nelegiuire avea să-i fie fatală, tejghetarului, dat nu chiar pe curând, cum aş fi dorit-o.
S-ar părea lucru de necrezut ca un servitor, fie cl chiar şi atotputernic tejghetar, - prins cu mâţa-n sac, bănuit de toată mahalaua şi de stăpân, să poară teroriza pe nişte copii subalterni şi pe un bătrân bolnav fără ca nici una dintre victime să n-aibă curajul să-I dea în gât. Şi cu toate astea, aşa este: o autoritate instituită, capătă 6 putere nemărginită în ochii celor slabi, cari o acceptă, i sc supun şi o îndură. Aşa se explică fenomenala răbdare a popoarelor faţă dc asupritori: nu vreo presupusă valoare morală a acestora le dă autoritatea de-a stăpâni lumea, ci laşitatea stâpâniţilor.
în crâşma lui Kir Leonida, lucrurile se petreceau la fel. Stăpânul de fapt era tejghetarul, brută cojănească din specia acelora cari, în armată, ucid în bătaie pe fraţii lor ţărani, de îndată ce s-au văzut cu un galon de fir cusut la mâneca hainei sale odioase.
Kir Leonida instalase pe vremea aceea, - tot pe strada Malului, - o fabrică de limonada şi apă gazoasă. Ceva mai sus de cârciumă meşteri zidari refăceau nişte acareturi ale sale căzute în ruină. Şi ambele întreprinderi mergeau rău: )a fabrică maşinile funcţionau defectuos, spărgeau sticlele, răneau pe mânuitori, produceau avarii şi daune; la bina lucrători de adunătură şi fără conducere destoinică, modificau a doua zi ceea ce construiseră în ajun. Jupanul şî tatăl său, „barba" Zaneto, forfoteau toată ziua de la o halima la cealaltă. „Ţoapa" trona ca tiu paşă peste dugheană şi peste nenorocirile ei. Se afla, „mân-dreţea", într-un sat fără câini, sc plimba fără ciomag, fura din gros, asuprea ca să-şi răzbune sclavia seculară care-i mocnea în sânge, şi aştepta ceasul mântuitor când, - liberat de serviciul militar pe care-1 făcea „cu schimbul" şi nu-1 făcea deloc, - avea să deschidă la rându-i o cârciumă mai dihai decât a stăpânului... „slujit cu cinste timp de ani îndelungaţi"!...
52
PANAIT ISTRATI
TRECUT SI VIITOR
53
Dar iată că uneori, tocmai când sâ zici „Doamne ajută", te împiedici de un ciot şi cazi cu nasul într-o baligă. Accidentul acesta urma sâ i se întâmple şi tejghetarului, iar ciotul, două victime ale sale: „căpitan" Mavromati şi cu.
Bătrânul astmatic cunoştea pe Dumitru tejghetarul din ziua când tatăl acestuia, ţăran din Cotu-Lung, îl adusese de mână la Kir Leonida; îl văzuse intrând sfios şi ciufut, îmbrăcat cu cojocel zdrenţuit şi încălţat cu opinci netăbăcite; îl dădăcise în toate treburile locandei şi-1 învăţase greceşte, limbă pe care, după doisprezece ani de dibuire, o vorbea „ca o vacă spaniolă", cum se spune în Franţa. Acest etern Dinu Păturică al ciocoismului universal, a urmat, din instinct, calea prototipului său, creat în chip definitiv de Nicolae Filimon: a lins mâna pe care nu putea s-o muşte şi s-a făcut indispensabil stăpânului, apoi a început sâ sc ridice în două picioare, a pierdut pe drum sfiiciunea şi umilinţa, şi s-a aşternut pe dărâmarea tuturor acelora cari păreau sâ-i împiedice mersul spre avere. Din binefăcător, „căpitan" Mavromati deveni, pentru el, „ochiu' jupanului"; iar băieţii cari aveau aerul sâ se pripăşească în locandă, să-nveţe greceşte şi să-i surpe locşorul fină priviţi ca nişte rivali cari trebuiau îndepărtaţi înainte de a prinde rădăcini; nici unul n-a putut sta la Kir Leonida mai mult de un an. Astfel, stăpânul fu nevoit să păstreze în slujba sa pe singurul servitor „care cunoştea" vinurile, rachiurile, pe clienţi, rostul prăvăliei şi limba greacă, aceasta, absolut necesară cartierului.
Cu mine, paşalâcul „Ţoapei" avea să fie zdruncinat din temelii.
La sase luni după intrare, graţie prieteniei lui „căpitan" Mavromati, ştiam greceşte mai bine ca tiranul nostru, tape cc-I aruncă în turbări caraghioase. Imediat fui înconjurat de simpatia grecilor, cari-mi vorbeau numai în limba lor şi cereau patronului sâ fie serviţi numai de mine. Kir leonida o îngădui cu bucurie, mâ scoase de la spălatul vaselor şi mă trecu la chel-nărit. De-acuma, adio leşie usturătoare şi lături scârboase! Adio,
în parte, şi tu hrubă nemiloasă cu ale tale optzeci de trepte! Cu „cărarea" pc o ureche, curat îmbrăcat, şi încins cu un şorţ alb ca zăpada, aveam să strig ca moş Anghel: vineee!, dar pe greceşte amesos! erhete! oriste Kiricl. Trebuia să-mi dovedesc destoinicia la purtatul serviciurilor şi să înţeleg „dintr-un cuvânt" ce mâncare şi ce băutură mi se cere, sâ cunosc preţurile, să disting calităţile consumaţiilor şi să am ochii „în patru" la tăcutul socotelilor, îmi dădui toarâ^osteneala să fiu fără pată şi reuşii să-mi atrag toate laudele, afară, bînc-nţclcs dc-ale tejghetarului, care le păstra pentru el.
Noua mea stare, ferici pe „căpitan" Mavromati ca şi cum aş fi fost fiul său, iar mama avu lacrimi dc bucurie.
Dar nu fu numai atât. Se spune câ o nenorocire nu vine niciodată singură. Eu cred că şi mulţumirile sc ţin uneori lanţ, altfel viaţa n-ar mai putea fi suportată.
O crâncenă brutalitate a „Ţoapei" veni să-mi modifice din nou situaţia şi să mi-o facă aproape ideală: cei doi băieţi, fiind surprinşi dc tejghetar pe când gustau împreună o picătura dc rachiu, fură închişi de acesta în odaia prăvăliei şi bătuţi până la sânge. Amândoi nenorociţii fugiră dc îndată ce-i scăpară din mâini; — şi până la găsirea altora şi instruirea lor, trebuia să iau asupră-mi o parte din munca celor plecaţi. Atunci cunoscui, -pe lângă truda pivniţei şi a ajutatului fa bucătărie, - fericirea de a duce la abonaţi sefertaşele cu mâncăruri şi sticlele cu băuturi, muncă ideală atât dc îndelung jinduită de mine, singura care îngăduia băieţelului-servitor să calce în stradă, în cartier, în oraş, în viaţa asta „de afară" pe care o doream mai aprig decât întemniţatul!
Din octombrie şi până în april, nu văzusem Calea Călăraşilor decât de două ori, când fusesem trimis sâ cumpăr ţigări, iar mândra mea Dunăre, o singură dată: la Crăciun. Şi eu, care eram atât de obişnuit sâ dau drumul privirii pe luciul ei, pe pădurea ei de sălcii, pe furnicarul ei plutitor!...
54
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
55
Ca sâ ţin piept acestei nostalgii, mari binefaceri trebuie să-mi fi adus prietenia lui „căpitan" Mavromati şi minunata sa „biblie".
*
+ +
Acum, deodată, mă trezii liber: scurtă şi drămuită libertate, dar cu atât mai gustată.
Dimineaţa, întte orele nouă şi zece, trebuia să mă duc pe la abonaţi ca să le prezint lista de bucate şi să iau comenzile, apoi, între unsprezece şi doisprezece, să port mâncărurile şi băuturile. Seara, acelaşi lucru. Patru ore de hoinăreală! Patru sfinte ceasuri dc visări, de beţie a ochilor, a simţurilor: arbori şî copaci cu muguri şi păsărele; străzi măturate de vânt, udate de ploaie, pline de câini şi de pisici; ferestre deschise, împănate cu ghiveciuri de muşcate, garoafe, ccrceluşe şi busuioc creţ; curţi cu femei de-abia ieşite din pat, cu copii veseli, cu chiote şi cu ocări. Dar mai presus de tot şi dc toate, Dunărea avea să-mi umple ochii şi să-mi îmbete inima, cum niciodată nu ştiusem sâ văd şi să simt, Dunărea veşnică a copilăriilor milenare.
Şi cum slujba asta atu pâstrat-o în tot timpul dc un an şi jumătate cât am slujit la Kir Leonida, „căpitan" Mavromati avea să mă însoţească adesea în colindările mele şi să-mi vorbească în limba lui despre lucruri şi fapte pe cari dezgustul de-o literatură ipocrită mâ opreşte dc-a le reda în dialoguri seci şi cu pretenţie de exactitate, li voi transpune aci gândirile aşa cum îmi revin din bezna unor amintiri doar de inimă păstrate:
„Sunt născut pe apă, şi n-am crezut niciodată c-am să pot trăi şi muri în altă parte decât pe apă.
Tata avea corabie în Marea Egeei; îşi purta familia cu el; împreună cunoşteam liniştea şi zbuciumul vieţei de marinar.
După moartea lui, am căutat să deviu singurul stăpân al corăbiei şi am reuşit, dar cu preţul unor nedreptăţi făcute unei surori şi unui frate, ambii mai mici decât mine. Şi, de!... Poate că dacă trag astăzi păcate; dacă am ajuns, la bătrâneţe, să fiu batjocorit de slugi şi afumat cu ardei iute, se poate să fie o răsplată a strâmbătăţilor mele de-atunci!... Iată de ce tac şi înghit. Aş putea, oricând, sâ prind pe tejghetar şi să-I fac să fie aruncat în puşcărie, căci a furat; nu vinuri şi rachiuri, cum crezi tu, ci mii de lei. Dar de ce s-o fac? Cine nu fură? N-am furat eu? N-a furat Zaneto? Nu fură toată lumea? Cu două braţe, nimeni nu poate să facă o corabie, nici o fabrică de ape gazoase, chiar dacă ar munci o viaţă întreagă.
Şi apoi, ce-aş câştiga să denunţ pe un om care urmează exemplul tuturora? Pentru Kir Leonida, tot un păduchios am să rămân. El nu vrea să ştie că dacă s-a trezit moştenitor de mare avere, în parte mie mi se datoreşte: eu l-am scos dc la stăpân pe tatăl său şi eu i-am dat bani ca să deschidă locandă la Brăila, unde veneam cu corabia şi vedeam că e pâine de mâncat. O avere am lăsat în prăvălia lui Zaneto, eu şi prietenii mei!...
Ah, prietenii!... Prietenia!... Nu-i blestem; n-o blestem. Dar de mari crime suntem capabili, tot fiind prieteni, şi tot slăvind prietenia!...
Eram tânăr... Ambiţios... Şi am voit să am un cargn-boat, nu corabie. Un zaraf din Pireu, amic din copilărie, îmi dădu banii ce-mi lipseau, după vânzarea corăbiei, şi iată-mă căpitan pe vaporul meu!...
Atunci m-am crezut stăpân pe tot pământul. Chefuri şi generozitate, fanfaronadă care te face să uiţi că mai ai şi datorii de plătit;
- Bravo Mavromati!...
- Zito Mavromati!... Na se heso Mavromati!...
56
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
57
Aveam o nevasta spaniola care nu voia să se urce pe car-go-boat, ca mama pe corabie, şi am aflat de ce: îi era mai comod sâ se urce în pacul zarafului, prietenul meu!... Acolo nu se temea de furtună!... Ah, să nu ai niciodată prieten zaraf!...
Nc-am smuls amândoi bărbile, am amanetat vaporul, i-am plătit datoria şi mi-am luat nevasta. Mai bine i-o lăsam şî nu-i plăteam, căci tot a trebuit s-o pierd mai târziu, ba chiar şi vaporul!...
Femeia, more Panagachi, e ca soarele: să nu te depărtezi prea mult de ea, dar nici să te apropii prea tare. In orice caz, nu poţi să ai în acelaşi timp femeie şi vapor: unul din doi te îneacă cu siguranţă!...
După ce-am rămas pe uscat, m-am gândit la Zaneto, pe care-1 procopsisem. Am venit la Brăila. Aveam şi ceva parale. I-am propus sâ ne facem tovarăşi. Mi-a răspuns că «două săbii nu intră în aceeaşi teacă», dar, zicea el, «dacă vrei poţi să trăieşti pe lângă mine».
Am încins ochii şi-am trăit pe lângă cl. I,a început, mai credeam în viitor şi în prieteni. Mâneam cu toţii la o masă, petreceam, eram stimat de colegii mei comandanţi de vapoare, cari îmi făgăduiau Marea Neagră şi Sfântu-Muntc.
Au trecut zilele şi anii. Unul după altul, au dispărut mai toţi vechii prieteni, cari puteau să facă ceva pentru mine. în vremea asta, Zaneto devenea puternic. Eu slăbeam şi mâ îmbolnăveam. Cheltuind toate economiile, nu mai putui plăti şi eu la câte-o masă mare, şi vezi tu, când într-o prietenie plăteşte numai unul, se duce stima... şi prietenia cu dânsa. Asta e o lege de la care puţini oameni se abat.
în curând ajunsei şi zdrenţăros. Atunci nu mai rămase nimic din mândrul Mavromati! Până şi titlul meu de căpitan fu pus la îndoială de tinerimea veselă a prăvăliei, şi luat în batjocură. Devenisem o legendă. Urmând exemplul dat, Dumitru
tejghetarul îmi servea vin trezit, ori în două cu sifon, şi punea copii nevinovaţi să-şi râdă de mine.
Nu m-am plâns nimănui şi nu m-am revoltat. Mi-am zis:
- Haide, căpitan Mavromati: călătorie bună! Adio mavra matial...
Vară cu călduri cotropitoare, cu alergătură dc cal de tramvai si cu sudori de sânge:
- Băiete! Un păhărel cu aburu pâ cl!
- Un cinzec de vin cu brumă pă pahar!
Şi, - cu cămaşa leoarcă de năduşeală, - haide în hruba îngheţată, să satisfacem pe muşteriu şi să preparăm teren tuberculozei care ne aşteaptă pe la douăzeci de ani!
Şi mereu înjurături şi bătăi: şase băieţi fură schimbaţi; de şase ori trebui să le iau corvada în spinare.
Cârciuma, nu era o cârciumă, ci o gheenă. Valuri de cheflii cu stomacuri de balaur. Butoi de două sute de vedre golit într-o zi şi-o noapte. Zeci de pui de găină. Pârjoale, fleici, mititei, scrumbii de Dunăre, — sute şi sute.
Toamna veni: pastrama şi vin nou.
Cu toamna, veni şi al doilea an de slujbă. Tocmeală nouă. Fusei ridicat în grad; „ajutor de tejghetar", două sute de lei pe an, îmbrăcăminte, o pereche de ghete, o pălărie, o zi liberă la Paşte şi alta la Crăciun.
Şi iată şi iarna a doua. Bucurii şi drame.
„Ţoapa", să mă mănânce de viu, nu altceva! Nu trecea zi să nu fiu bătut.
- Ori tu ai să ieşi de-aci, ori eu!... îmi striga el necontenit.
Pe greceşte: ochi negri, — (textual: negri-ocht) (n.a.).
I
58 PANAIT ISTRATI
Ba, văzând prietenia sufletească ce mă lega de „căpitan" Mavromati, îi făcea bătrânului atâtea chinuri cu ardeiul ars şi alte rele, încât, într-adevăr, ajunsese să-1 gonească din prăvălie. Bietul om, foarte slăbit de boală, tuşea afară, în ger şi zăpadă, până ce se acra cârciuma de fumul otrăvicios.
Stăpânii ştiau, dar, ocupaţi cu afaceri grase în oraş, treceau cu nepăsare ori cu o observaţie uşoară. Ce le păsa lor? Tejghetarul era Alfa şi Omega. El conducea uzina asta pe care dânşii nici n-o mai cunoşteau.
Eram aşa de disperat, câ de n-ar fi fost iubirea pc care o aveam pentru bunul Mavromati, aş fi plecat, aşa cum o dorea mizerabilul.
Destinul a voit să plec altfel. A voit acest destin ca plecarea mea să fie precedată de o victorie şi înecată într-o înfrângere, aşa cum mi-au fost apoi toate nesfârşitele mele plecări şi sosiri prin lumea largă.
într-o zi de decembrie, cu toată prudenţa pc care o depuneam întotdeauna, fusei surprins, de tejghetar, cu dicţionarul în mână. N-ar fi fost nimic, bineînţeles, dacă aş fi avut de-a face cu un om, dar cum duşmanul meu nu căuta decât pricini, o găsi pe cea de faţă, care sc întoarse împotriva lui.
- Ce-i asta? urlă el, smulgându-mi preţiosul volum; de unde ai tu „cartea" asta nouă? Puri bani din tijghea, hoţomane!
Şî nici una nici două, îmi cârpeşte un pumn în nas de-am căzut grămadă pe duşumea.
în clipa asta, iată şi Kir Leonida, care, văzându-mă plin de sânge, se înfuria:
- Ce-i, Dumitre, ori eşti nebun? Ce înseamnă barbaria asta?
- A furat din tijghea, domnule Leonida! îndărzni să afirme bruta; uite, a cumpărat „romanii" ăsta gros;
înăbuşit de sângele care-mi curgea, nu putui să răspund pe loc, mâ uitam dc la unul la altul şi mai ales la „căpitan"
TRECUT ŞI VIITOR 59
Mavromati, care se ridicase, palid, voise să vorbească şi fusese cuprins de un teribil acces de tuse.
Stăpânul respinse dicţionarul pe care i-l oferea sluga odioasă şi-mi ajută să mă spăl de sânge. în vremea asta, celalt repeta întruna:
- A furat bani din tijghea, da, simţisem eu de mult că cl fură bani din tijghea!
- Tu furi! Tu furi! râitşii în sfârşit să strig din toţi plămânii. — Te-am prins eu cărând sticle de vin înjundath. „brutăreasa"!...
In faţa acestei declaraţii categorice, Kir Leonida tresări ca muşcat de şarpe, iar tejghetatul se îngălbeni ca ceara.
„Sticlele cu vin înfundat" aveau o valoare inestimabilă. Formau un stoc de vreo mie de butelii, păstrate de treizeci de ani în fundul hrubei şi nu erau de vânzare, ci se întrebuinţau în familie, în cazuri de boală. Stăpânii spuneau că nu le-ar da nici dacă li s-ar oferi „greutatea lor în aur".
- Minte! minte! domnule Leonida; vrea să sc scape el! începu să zbiere „Ţoapa", dezmeticindu-se.
- Vom vedea dacă minte, zise jupanul; — dar dacă nu minte, ai păţit-o, chiar dacă aţi fi furat amândoi bani din tijghea. Sticlele sunt numărate. Şi ţin la vinul ăsta mai mult ca la bani.
- Toate sticlele sunt la locul lor! făcu vinovatul, cu aer de siguranţă.
- Da, zisei eu, „la locul lor", dar cincizeci dintre acelea cari sunt în rândurile de jos şi întoarse cu dopul spre perete, sunt goale!... Te-am pândit între butoaie, te-am văzut cum deşertai sticla şî o puneai la loc.
„Căpitan" Mavromati interveni:
- Asta eu n-o ştiam, dar ce ştiu e că Dumitru are zece mii de lei depuşi la Casa de Depuneri. Nu cred sâ-i fi agonisit din lcfuşoara lui. - Cât despre Dicţionarul băiatului, eu i l-am dat anul trecut.
60
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
61
O lună mai târziu, eram stăpân-slugă pe tejghea, pe prăvălie, şi pe băieţi trataţi cu milă de frate.
Mama era în nori; un „viitor strălucit" se deschidea înaintea mea.
Viitor de aur ţara noastră are
Şi prevăd prin secoli a ei... sângerare!
Bucurie pe toată lumea. Mahalaua, care n-are inimă rea, se bucură şi ea:
- Să-ţi trăiască, Joiţo! Ce mai băiat!
Da: „ce mai băiat! să-ţi trăiască"!
Numai atât că băiatul acesta, îndurase totul şi progresase, nu ca să ajungă „Ţoapă" la rândul lui, ci numai graţie unui şurub care se învârtea cu măiestrie în complicata lui maşină.
într-o zi şurubul sări: „căpitan" Mavromati sucombase în odaia lui, pe o laviţă cu zdrenţe, singur, fără mângâierea mării, fără cuvântul cald al lui Panagachi.
Ne aflam pc la sfârşitul lui februarie. în ziua înmormântării aceluia căruia îi datoram „biblia" unei vieţi, ieşii să iau comanda unui abonat care nu sc înţelegea cu băieţii dc curând intraţi în slujbă. Când să mă întorc la prăvălie, iată Dunărea purtând sloiuri. Rămăsei înţepenit pe marginea râpei. Nu visam, nu gândeam, nu vedeam. Neant sufletesc. Sloiuri, cosciuge, albe depărtări.
întârziat-am peste măsură? Trecut-au minute sau ceasuri? Nu ştiu. Dar ceea cc ştiu, ceea ce e adevărat şi controlabil, e că nebunul de „barba" Zaneto, - care chiar şi acum, când eram tejghetar, îmi arunca farfuria cu mititei în cap, - veni să mâ caute, furios că lipseam. Mă văzu privind în gol, se apropia tiptil şi, - mai frumos decât „Ţoapa", - îmi dădu brânci în râpă pe când eu nu mai aparţineam lumii acesteia.
M-am dus de-a berbeleaca până-n vale, alunecând pe panta înzăpezita.
Dacă aş fi murit, aceeaşi treabă ar fi fost: habar n-aveam de ce se petrecuse cu mine. Dar sculându-mă teafăr, văd pe nebun urlând şi gesticulând sus pe muche:
- Ah, Kerata\ Aşa! I,aşi prăvălia!... De un ceas te caut! Vino repede, ricălosulc: avem lume multă!
Nu-mi venea să-mi crez ochilor. Descinsei şorţul, îl aruncai, cât putui mai în nasul turbatului şi zisei, mai mult pentru mine;
- Oi fi având tu „lume multă", dar nu mai ai pe căpitan Mavromati! Na-ţi şorţul! Şi rămâi sănătos cu lumea ta; eu mă duc spre a mea!
Peste câteva ceasuri, urcând dealul şi trecând pe Calea Călăraşilor, văd apărând ca din pământ dricul care ducea pe prietenul meu acolo unde nu sunt zarafi, nici spaniole, nici „Ţoape" şi nici prieteni buni. Vreo zece inşi plictisiţi îl petreceau.
Adio, rnavra matia!
Adio, copilăria mea!
TRECUT ŞI VIITOR
63
CUM AM DEBUTAT EU*
Eu aparţin acelei familii de comedianţi provinciali croi, cari „debutează în fiecare scară..."
Eroi ai umilinţei şi-ai decepţiei înfruntate, cari zilnic dau piept cu viaţa, zilnic sune nevoiţi s-o înşface de gat, sâ lupte cu ea şi, neputând-o învinge, o reiau zilnic de-a capo.
O ciomăgeală fără chip de îndurare sunt debuturile tuturor acelora cari nu vin pe lume târând după ei domenii, ori protecţii plătite cu vânzarea demnităţii omeneşti. Ei debutează până la moarte, aşa cum mereu o ia de-a capo, muncitorul revoltat şi resemnat al timpurilor noastre, sătul de viaţă după prima săptămână dc „debut" într-o ocnă capitalistă.
Soarta acestora am avut-o şi eu, de câte ori „aruncam ancora" în vrun oraş din lumea asta fără suflet. Deosebirea însă între mine şi regula generală, e că eu am avut două feluri dc debuturi, strâns înlănţuite între ele, şi câ pe amândouă le-am tratat în chip deosebit: când debutam ca „hamal de la Brăila", mi-cra indiferent dacă patronul se purta obraznic cu marfa braţelor mele; ştiam că nu din gingăşie omenirea e împărţită în stăpâni şi robi. Dar când „hamalul" se metamorfoza în artist (iertaţi-mi cuvântul supărător!), atunci când ridica preţul mărfei
* Răspuns la o anchetă a ziarului Rampa, asupra debuturilor scriitorilor noşrri (n.a.).
sale şi striga: jos labele! îngăduită fie-vă murdăria cocinei noastre sufleteşu, o, stăpâni, atât cât am nevoie sâ vă cer hrana pentru stomac! Restul, tot restul simţirilor mele, scapă puterilor voastre, nu vă mai priveşte, afaiă! netrebnici monopolizatori ai vieţii.
De la început, cu un instinct care se poate dovedi istoriceşte, eu am făcut ca buna şi mult chinuita mamă de pe meleagurile noastre - maltratată, ea şi copiii ei, de un bărbat beţiv: toate insultele, toate loviturile, le-a încasat omul de rând, mama, ca să-şi apere odorul zilelor sale, copilul său, arta.
Arta mea dc azi poate să sfideze cu mândrie toată nemernicia unui trecut de umilinţi: ea n-a fost umilită. Nici un Cazaban al vreunei spelunci „literare" nu va putea vreodată să exhibeze un manuscris al meu rămas prizonier într-un sertar de redacţie, când se ştie, - aşa cum o mărturiseşte mai ales Demetrius, în răspunsul său, - cu câtă furie e bântuită tinereţea de setea de notorietate. Setea asta eu n-am avut-o. N-o am nici azi, când din mai multe ţări îmi vin cereri de colaborare.
*
* *
Când am început să scriu?
Demult: din ziua când d. Petre Moisescu, - profesorul meu, fost director al şcoalei primare no. 3 din Brăila, - m-a învăţat cu părintească dragoste sâ citesc desluşit şi să înşir slovele cu rost.
Să-mi fie permis să aduc aci o caldă mărturie de recunoştinţă memoriei acestui blând apostol al învăţământului nostru primar, învăţământ din care m-am înfruptat şi eu. (Zic: memoriei, căci, deşi l-am lăsat în viaţă când am părăsit Brăila pentru ca să n-o mai revăd, nu cred să mai trăiască azi, fiind de atunci foarte înaintat în vârstă.) Şi mărturia mea, îndrăznesc s-o ofer spre meditare umililor dascăli cari învaţă pe copii carte: dacă am răuşit să termin cele patru clase primare, bunătăţii
64
PANAIT ISTRATI
TRECUT $1 VIITOR
65
acestui dascăl se dator este în primul rând, apoi aceleia a mamei mele.
Am fost un copil rău şi un şcolar mediocru. Crescut, până Ia etatea de şapte ani, între unchii mei Anghel şi Dumitru, Ia Baldovineşti, brusca mea strămutare dintr-o libertate deplină între pereţii ostili ai unei şcoli mi s-a părut un act de duşmănie nemaipomenită. Din anul întâi, n-am mers la şcoală decât vreo trei luni, şi, natural, am rămas repetent. Din al doilea, vreo şase şi iar am căzut, sau, mai bine zis, n-am căzut deloc ci m-au trântit, căci nu m-am prezentat la nici un examen.
Plecam de-acasă regulat, dar în loc să mă duc la şcoală, o luam razna peste câmpii la „moş Dumitrică". De-aco!o nu mă scotea nici cu boii. Venea biata mama, duminica următoare, plângând şi ruptă de trudă, să mâ „ia la şcoală". Şi răspundeam răstit că mai „bine mă duc la prins peşte, ori la adunat gozuri".
Cauza acestei răzvrătiri era severitatea profesorilor Vasiliu şi Grigorescu, peste cari am dat în aceşti doi ani de eşec. Cum însă fiecare profesor trecea cu clasa lui mai departe, iată că în al treilea an mă simt prins de bunătatea d-lui Moisescu, care, ducându-şi turma până la capăt, se întoarce dintr-a patra, la a întâia, ca sâ ia de căpăstru un nou contingent. M-a luat şi pc mine cu vorbe calde, cu mustrări părinteşti, şi m-a dus până la capăt fără sâ mai rămân repetent. Din când în când, vrăjit de frumuseţea bălţilor ori de nostalgia crâşmei lui moş Anghel, îmi mai dădeam în petec, cu toată bunătatea lui, şi-o tuleam, întotdeauna găseam Ia dânsul iertare.
Iertate să-i fie păcatele, că mult a iubit! Lui îi datoresc scrisul şi cititul, singurele materii în care am fost atunci neîntrecut. Şi el a ştiut să le vadă, căci aproape regulat îmi punea nota zece şi se mândrea cu mine la toate inspecţiile şcolare.
De calităţile astea de bun cititor şi bun scriitor, au profitat mult cumetrele mahalalelor de pe vremea şcolăritului meu. Câte nopţi de veghe, petrecute cu „Ghenoveva" şi cu haiducii, câte
lacrimi sincere smulse acestor suflete simple, dar nesecate în emoţie! Şi pe câţi ibovnici certaţi din iubire n-au împăcat scrisorile mele, cari „mergeau la inimă ca mămăliga cu unt"şt erau răsplătite cu „un cinci" şi cu sărutări înfocate pe obrăjori! Plângea şi mama de bucurie. Iată un debut precoce.
Poezii, ca tot românul, n-am făcut. Ba, să nu mint: am făcut trei şi cu rost.
Prima, la 15 ani. Era o rugăciune adresată lui Dumnezeu; îi ceream să mă lase să scriu:
Nu îţi cer să fiu vrun rege Nici vrun mare împărat Ci să-mi dai putinţa toată Să exprim ce-am cugetat...
Citind-o mamei, pe când călca gulere scrobite, şi afirmân-du-i ţanţoş că „aşa ceva nici împăraţii nu pot să facă", ea a exclamat: - „I-auzi, domnule, ce mai băiat am eu"! Şi s-a întors cu spatele, ca să n-o văd că râdea ironie.
A doua poezie am făcut-o prin 1904, anul sosirii mele la Bucureşti cu Mihail Kazanski, rusul enigmatic cu care am legat întâia mea prietenie eroică. Negăsind nici un stăpân, ca să „debutăm", ne-am aciuiat în biuroul de plasare al lui Gheorghe Christescu, din strada Sfinţilor, unde am devenit amândoi „agenţi", printre vreo alţi patru, toţi „ramazangii" de gigantică talie.
Fumam mucuri şi ne hrăneam exclusiv cu pâine goală, o cocă neagră de zece bani, bucuroşi când o aveam zilnic. Christescu era singurul care îşi permitea luxul unei porţii de varză cu carne. Privindu-1 cum mânca, scuipam pe ţiment. Lupta şi el greu cu viaţa şi, dacă nu putea sâ ne ofere câte o porţie de varză, n-a
66
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
67
lipsit niciodată de a da unui flămând cei zece bani necesari „potolirii ramazanului".
în ajunul acestui an nou, 1904, stam toţi trişti şi nemâncaţi. Zadarnic alergam toată ziua prin zăpadă, cot la cot cu servitori şi slujnice: când nc duceam, după opt zile, să „încasăm" taxa de 5 lei, din cari 2 erau ai agentului, încasam ocările „cocoanei", veşnic nemulţumită.
în scara aceea aveam ochii plini de bunătăţile expuse prin vitrinele consumurilor, ghetele pline de apă rece şi maţele goale. Mihail, meşter în ale mizeriei, îmi suflă la ureche:
- Mă Panaite, mâine se duc cu dai-boje toţi factorii şi măturătorii. Dacă nc-ai ticlui tu o poezioară! Am copia-o cât mai caligrafic şi ne-am duce cu ea să urâm ani mulţi întru stăpânirea lumii acelora cari ne flămânzesc. Şi poate c-om mânca şi noi mâine o varză cu carne!
Am ticluit-o cu elanul ce-ţi dă perspectiva unei mâncări calde pe care o doreşti de mult. Nu-mi mai amintesc decât o strofă de la mijloc:
Servitori şi servitoare Din birouri de plasare, Noi, aceşti agenţi de rând Vă servim din când în când
A doua zi la prânz, aveam fiecare „agent" câte 3-4 leişori în buzunar; şi am mâncat şi noi, în ziua aia de întâi ianuarie 1904, o varză cu carne dc purcel... „de-i tremura şoricul", am băut vin de „patru bani chilul" şi am fumat „tutun adevărat", nu „lăcuste".
A treia şi ultima mea poezie. Acelaşi an.
Sătul dc-a avea afacc cu harţagul tuturor stăpânilor, m-am hotărât să „încasez" numai pe al unuia, dar care, cel puţin, să mă hrănească; şi am intrat „fecior în casă" la junele domn avocat Victor Duculescu, haiduc cu pârul creţ, fercheş şi mândru ca un păun. (Dacă trăieşte şi c sănătos, îl salut aci cu franceză politeţă!)
Domnul Duculescu locuia cu mama d-salc în strada Brczoianu, alături de simpla căsuţă a lui V.A. Ureche, scriitorul care mă vrăjise cu nuvela Descă Pintilie, publicată în Universul literar.
Ureche murise de curând şi moartea lui mâ lăsase dezolat. Tot de curând, Caro) Scrob (ori Smara? cela revient au menie) publicase un acrostih: Ferdinand, prinţul moştenitor de atunci. Repede fui obsedat de ideea să-t fac şi eu unul lui VA. Ureche, mai ales că vecinătatea locuinţei pustii a decedatului mâ impresiona adânc. Nu puteam să-1 fac seara, căci mi se impunea sâ sting lampa şi sâ mâ culc. Aşa că, cu hârtia şi creionul în buzunar, îmi compuneam acrostihul pe când măturam odăile ori spălam vasele, combinând poezia cu slugăria şi ferindu-mâ de stăpâni.
Iată-l, atât cât îmi amintesc:
Vrednic! Fala ţării noastre ai fost şi vei fi, Arma-ţi, pana ta din mână, în veci jiu va pieri! Uită-te cum neamul nostru pe lângă tine trece Rănit, st lacrimi varsă pe-a ta piatră rece. Eri erai, lucrai cu suflet, cu minte şi cu pană. Cine ştia c-azi nu vei fi? O, moarte, eşti tirană!
H.........
E.........
După cum se vede: patriotism sadea. Nu eram încă socialist şi-mi iubeam ţara aşa cum o iubesc azi, când sunt, nu socialist, ci un revoltat care ar trimetc la scos cărbuni atât pe burghezi, cât şi pe „socialiştii" lor de carnaval.
PANAIT ISTRATI
TRKCUT ŞI VIITOR
69
Cu şorţul alb după gât, deretecam prin casă, scoteam acrostihul şi-î admiram, când, într-o zi îl pierd! A doua zi, în vreme ce măturam curtea cu târnul, iată că apare d-1 Duculescu în pragul casei şi începe, spre marea mea confuzie:
- Vrednic! Fala ţarii noastre ai fost şi vei fi! - Bâţ Catinco că ţi-ai frânt fusul! Ce mă, tu eşti poet?!
Da, nu vă fie cu supărare, cinstiţi boieri... Poet! Pe malurile Senei am fost numit „grand poete romancier", pe când la Bucureşti am rămas, după cât se pare, pentru unii numai „hamal de la Brăila".
*
* *
Patru ani mai târziu, cam în primăvara lui 1908, iată că am şi eu bucuria oricărui muritor când îşi vede slova tipărită. Era primul articol trimis unei publicaţii, în specie: România muncitoare.
Mă aflam portar de noapte la hotel Popescu, din Lacu Sărat. Titlul articolului (dacă nu mâ-nşel): Un om cu scaun la cap. Şi cine credeţi că era acest om cu scaun la cap pe care-1 atacam? Curioasă coincidenţă! Era domnul Nicolae Iorga! (Atacam pe omul politic, comparsul huliganului Cuza.)
Articolul c semnat: P. Istr.
Acest debut şi alte câteva articolaşe în organul socialist mi-au şi atras simpatia Dimineţii. Nu mai târziu decât în anul următor, 1909, public în acest ziar o anchetă de nouă articole sub titlul general: Lîpitorile porturilor. Ele au fost anunţate pe mii de afişe, între Sulina şi Turnu Severin, unde numele meu sta scris cu „litere de-o şchioapă", vorba d-lui Cazaban.
Câteva luni după publicarea lor, cade marea grevă a hamalilor de la Brăila, pc care o conduceam împreună cu Ştefan Gheorghiu, - cea mai reprezentativă figură de apostol ieşită din rândurile lucrătorilor noştri, pe care-mi propun s-o aşez pe
primul plan într-o viitoare lucrare a mea, epopeea muncitorimii române.
îndurerat dc sfârşitul lamentabil al grevei hamalilor, scriu un lung articol şi-i trimet d-lui Miile. Iată în ce chip 1-a anunţat Adevărul, în fruntea informaţiilor:
„Greva de la Brăila a căzut! Vrednicul muncitor P. Istrati ne trimete un articol scris după luptă. £ un articol scris (iar „articol scris"!) cu sângele unei inimi generoase. îl vom publica Ia locul de onoare în numărul de mâine".
A doua zi a apărut pe patru coloane, roate „de onoare".
în toamna aceluiaşi an, după bătălia dc stradă de la 19 octombrie cu poliţia brătienistă şi după ieşirea noastră de la Văcăreşti, mâ aflam şi eu printre „şefii" socialişti primiţi de d-1 Miile. Gherea era prezent şi, foarte emoţionat, ne-a sărutat ruseşte pe toţi. Atunci d-1 Const. Miile m-a luat de-o parte şi mi-a zis:
- Uite ce-î Istrati: vreau să te fac corespondentul Dimineţii la Brăila, cu leafa celui mai bun dintre corespondenţii mei.
Primeşti?
Am primit, dar, înainte de a-mi încasa prima leafă, i-am făcut o poznă cum numai eu ştiam să fac în debuturile mele.
Aveam însă dreptate. Avea poate şi d-1 Miile. Totuşi, i-o spun aci: am suferit mult sufleteşte de decepţia pe care d-sa mi-a cauzat-o în afacerea acelui diacon satir, de laTulcea, rămas nepedepsit.
Astfel s-a terminat „cariera" mea, de-abia începută, la Adevărul.
O alta mi se deschidea la România muncitoare, unde, doi ani mai târziu, eram numit redactor, alături de M. Gh. Bujor, blândul apostol a cărui soartă de ocnaş e una din ruşinile clasei muncitoare din România, după cum o ruşine e şi soarta de pribeag a acestui condamnat la moarte care e Alexandru Constantinescu; după cum tot ruşine e întreaga serie de procese cari se ţin lanţ de la înfierarea ca „excroci" a lui Ficşinescu şi Banghereanu, până la repetatele condamnări urmate de
70
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
71
achitări, - ambele deopotrivă dc odioase, — ale fiului marelui C. Dobrogcanu-Gherea.
Ia România muncitoare, cariera mea nu fu de-o durată mai lungă. Am publicat, între altele, primele încercări literare: Calul lui Bălan, „Nostra farniglia", întâi Mai şi câteva foiletoane, între cari, unul despre Pegout, l-a făcut pe Gherea să-mi spună:
- E unul dintre cele mai bune foiletoane pe cari le-am citit în româneşte.
Dar nu după multă vreme, într-un miez de noapte, disperat dc scrisul indescifrabil al lui Racovski, ca şi de beltelele cari plouau din provincie, am trântit condeiul şi foarfecele şi m-am dus drept la gară, unde după ce am scos un bilet pentru Paris, am rămas cu 20 de franci în buzunar.
După trei luni dc hoinăreală în cetatea Luminii, mă întorceam în ţară. La Ploieşti, Gherea mă mustră, în vreme ce-i mâneam faimoasele sărmăluţe:
- Mare derbedeu eşti, mă Istrati! Tu ai talent, dar talentul nu-i de ajuns ca să-ţi faci un loc în lume: mai trebuie şi niţică statornicie.
Nu m-am statornicit cu tot sfatul bătrânului critic. în martie 1916 părăseam ţara pentru a n-o mai revedea nici până azi.
în Elveţia, alte „debuturi": răneam zăpada pe străzi, curăţăm patinoarele boierilor, „plantam" stâlpi de telegraf prin câmpii. în uzina dc muniţii Picard Pictet, văzând cu câtă uşurinţă un om poate să aibă braţul retezat pe când stă de vorbă cu tine, am tupt-o la goană pe poarta fabricii de nenorociri.
Suntem în 1919, trei ani dc limbă franceză.
O conferinţă a lui Paul Briukof, la Geneva, îmi inspiră un articolaş. Dar cum să-1 scriu? Hai sâ-1 scriu în... franţuzeşte, şi să-1 trimetem gazetei La Feuille. Articolul apare în pagina întâi: Tolstoisme ou Bolchevisme? Uite mă cum sare iepurele!
Dac-am vedea pe director?
Directorul, Jean Debrit, îmi oferă colaborarea şi postul de al doilea expeditor. Accept postul şi păstrez o atitudine rezervată faţă de colaborare, deşi, aceasta, bine plătită cu linia. Semnez o scrisoare deschisă lui Barbusse, care atrage gazetei un răspuns demn şi măgulitor din partea celebrului autor al lui Le Feu. Mai scriu, între altele, un foileton, semnat „Un canibal". Şi tocmai când începeam să devin cineva, las toate baltă şi trec în Franţa: 1920.
în ziua de Paşte 1921, apare în l'Humanite o nuvelă a mea: Nicolai Tziganou (tipărit din greşeală: „Tziganov"), şi semnată: P.I. Delabrăila. Apoi, în momentul conferinţei de la Genova, o bucată: Pour Christian Racovsky, cu numele meu. Atunci văd că organul partidului comunist francez plăteşte nu mai puţin de 75 dc franci o nuvelă. Primesc banii pentru nuvelă, deşi scrisesem să nu mi-i trimeată. Plata articolului însă o vărs pe jumătate pentru înfometaţii ruşi, iar în schimbul celeilalte jumătăţi cer cărţi. Directorului paginei literare, Marcel Martinet, care îmi cerea colaborarea regulată, îi răspund că nu mai trimet nimic dacă e vorba ca pe muncitori să-i coste literatura mai scump decât o costă pe burghezie.
în vremea asta aveam mâna dreaptă zdrobită şi ameninţată de cangrenă, muream de foame.
* *
Cu acestea, am ajuns la „marele" debut.
In mai 1922, vin de Ia Nisa la Paris, unde, regăsind pe Ionescu, îi arăt corespondenţa mea cu Romain Rolland.
Prieten din 1913, Ionescu sc aprinde ca un vulcan şi-mi oferă, — (se va şti într-o zi cu câte jertfe!) pensiunea pe şase luni. în acest timp scriu două volume, între care Chira pe care o pur-tasem ani de-a rândul în cap. Apoi îmi reiau meseria de fotograf, lăsând pc Rolland să se aprindă la rându-i şi să încerce,
72
PANAIT ISTRATI
TRHCUT ŞI VIITOR
73
în Elveţia, lansarea volumelor mele Bibliotecă Mon-
dială", tentativă care nu izbuteşte din mai multe pricini. Sc decide însă publicarea Chirei în revista Europe. Data apariţiei: 15 august 1923. |
1 a această dată mă aflam ta Saint-Malo, de tristă şi duioasă amintire. Fotografia mergea prost. Nu mai aveam bani cu ce ; cumpăra furnituri, nici cu ce pleca. Nevasta plângea. Dintr-o lucrătoare croitoreasă, cu viaţă regulată şi demnă, o transformasem într-o zlătăriţă de şapte hotare, cu hainele pătate de acizi, cu părul vâlvoi în vânt, cu braţele rănite de soare. în seara de j 14 august de multă amărăciune ne-am culcat nemâncaţi, deşi mai aveam vreo zece franci, plata odăii pc încă o noapte. Speram sâ fac a doua zi câţiva clienţi pe malul mării şi să mai lungesc agonia. Dar în ziua când douăsprezece mii de exemplare din revista Europe plecau să anunţe un nou nume în literatura franceză, autorul Chirei Chiralina, - demnezeieşte prefaţat de , Rolland pe două pagini din fruntea revistei, - se întorcea acasă doar cu 15 franci în buzunar, când întreţinerea noastră, a amân- | dorora pe o zi costa de patru ori suma asta! !
Acum era dezastru... Eu, învăţat cu necazurile, mă mai ţineam drept şi scuipam soarta în obraz ca moş Anghel. Femeia j însă nu se mai potolea din tânguieli. Dezgustat, ies în oraş să-mi vând aparatele, când, la vitrina unei librării, zăresc revista cu numele lui Rolland în frunte, urmat de al meu. Am dat patru franci şi-am cumpărat-o. Şi-am citit prefaţa lui Rolland plan- j gând cu hohote pe meterezurile uriaşe zidite de Vauban, de unde-mi venea să mâ arunc în mare, ca să nu mai existe, pentru mine, nici prefeţe scrise de oameni mari, nici fotografie cu drame j nebănuite şi nici omenire nesimţitoare.
Ah, domnule Cazaban, care spui că am avut „noroc"! Şi voi, ciuperci literare, cari vă distilaţi veninul la Capsa şi-mi contestaţi dreptul la viaţa de azi! Dacă aţi şti cât mă costă literatura
mea, şi dacă aţi avea un dram dc demnitate, v-aţi duce mai bine şi v-aţi băga la stăpân, în loc sâ cerşiţi pomană pc la ministere, ori pe la bănci... în loc să vă îndopaţi pe la mesele cămăta-rilor-meccni cari vă oferă ţigări de lux şi pun spioni să noteze cam câte fură fiecare dintre voi..., - dacă nu vă aruncă direct în hârdăul bilanţurilor lor culturale - în loc să vă agăţaţi de mâneca unei glorii care dispreţuieşte... mârşăvia literară şi nu se dă învinsă decât atunci când o apuci dc gât şi o trânteşti la picioarele tale...
... Aşa cum am făcut eu, şi cum voi toţi nu sunteţi de talie să faceţi.
*
* *
Dar seria debuturilor mele tot nu e sfârşită.
'Fiu să mai scot în relief şi activitatea mea din ultimul timp Ia Adevărul literar atât de aprig combătută dc unii, dar care a avut un astfel de răsunet în masele populare, încât satisfacţia sufletească pe care mi-a procurat-o a întrecut pe însăşi cea adusă dc succesul scrierilor mele în streinâtate.
Am spus şî o repet: în România, nu criticilc sentenţioase mă interesează, ci credinţa profundă a lumii obidite în steaua unui obidit care s-a ridicat victorios din neantul veşnicelor înfrângeri.
Şi pentru ca victoria mea să devie a tuturora, voi relua în curând acest ultim „debut" al meu.
Nisa, martie 1925
TRECUT ŞI VIITOR
75
CINE E AUTORUL LUI „HAMLET"?
- în tainica şi necurmata frământare a creierului uman, legi nepătrunse încă de mintea noastră dau naştere la conflicte tot aşa de nepătrunse. Aceeaşi memorie care ducea la bun sfârşit cele mai grele sarcini impuse, se răzvrăteşte uneori pe neaşteptate şi îţi refuză un serviciu de nimic: un nume arhicunoscut, o idee precisă, ceva care îţi „umblă prin gură". E o rebeliune în toată regula, tiranică, fără chip dc îndurare. Ea nu ţine seamă nici de locul unde te afli, nici de situaţia ridicolă în care ar putea să te pună.
Şi doar nu i-ai cerut să îndeplinească decât o funcţie îndeplinită de mii de ori, n-ai voit să rechemi, din cutele pumnului de măduvă, decât o imagine banală ca numele pe care-1 porţi, un cuvânt pe care l-ai rostit ani de-a rândul.
Sâ vă povestesc una dintre aceste rebeliuni ale memoriei, petrecută acum vreo optsprezece ani şi în împrejurările următoare:
Aveam pe atunci douăzeci si trei de ani, citeam mult, călătoream neîncetat şi munceam numai atât cât îmi impuneau nevoile strict necesare. Proaspăt debarcat la Damasc, alergam, cu ochii pe firme, să descopăr un nume românesc, să fac o cunoştinţă căreia să-t spun păsul, să aflu unde se poate munci şi cam cu cine aş putea schimba o vorbă mai caldă.
Timp de două zile, alergătura îmi fu zadarnică. Bani, nu mai aveam decât vreo doi franci sau, mai bine zis bişlici.
începeam sâ mă cam cutremur. Mulţi greci, nici un român. Cu turcii şi cu arabii, nu mâ puteam înţelege decât cu marc greutate. Hangiul meu, văzându-mă prea golăneţ, îmi cetea plata dormitului înainte, treizeci de bani pentru o saltea de paie întinsă pe duşumea. Ca să nu rămân fără adăpost, suprimai strugurii, udătura ieftină care îmi ajuta de două zile să înghit lipia şi mai ieftină.
A treia zi, înaintea ^prânzului, îmi căzură ochii pe o firma al cărei cuprins tăcu să-mi tresare inima:
SIMON HERVAN Eerblantier-couvreur
îmi zisei: - ăsta e de-ai noştril'Şi începui să fac „de planton" pe trotuarul din faţa prăvăliei, gândindu-mă la ce se poate aştepta un vagabond când trebuie să facă cunoştinţa unui om pe care îl crede „dc-aî noştri". Căci, se ştîe că omul care nu mai are în lume pe ai săi se refugiază printre acei cari devin ai noştri datorită largii lor umanităţi. Ei nu sunt numeroşi, dar ce importanţă are numărul? Nu numărul oamenilor dc pe pământ ne dă puterea dc a suporta viaţa, ci umanitatea acelora cari o posed.
Simon Hervan îmi dădu această putere, de îndată ce apăru în pragul dughenei sale şi mă privi.
Scurt şi gros, cărunt, buze cărnoase, ochi râzători, faţă voioasă şi inundată de bunătate, burtă mare, gata să salte sub năvala unui hohot de râs omeric, el sta cu mâinile în buzunarele unor pantaloni boţiţi şi căzuţi pe vine, se sucea cu mişcări repezi, răspundea în turceşte cuiva din atelier şi nu mă slăbea din ochi. Cum nu voiam să-i vorbesc în auzul altora, făceam pc nisnai, îl spionam cu coada ochiului şi nădăjduiam să-1 văd ieşit în stradă, dar el pierdu răbdarea şi-mi strigă într-o românească neaoşă:
Tinichigiu-îuvelitor ue case (n.a.).
76
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
77
- Tu nu eşti de pe la noi, mâ?
Vorba omului bun, e completarea înfăţişării lui. Vorba lui Hervan fu pentru mine confirmarea judecăţii ce-mi făcusem de dânsul, privindu-1.
Uitai tot necazul, trecui strada şi strânsei mâna dolofană pe care mi-o întindea:
- Da, sunt „dc pc la noi"!...
- Şi ce vânt te-a aruncat pe meleagurile astea?
- Poate acelaşi vânt care te-a aruncat şi pe d-ta.
- Pc mine?!... Apăi eu sunt „jidan", mâ!
- Ce vrei să spui cu asta?
- Vreau să spun că „jidanul" de la noi nu e lăsat să sc simtă la el.
- R drept. Dar, ia spune-mi: întrucât cei unsprezece mii de ţărani, seceraţi, fără judecată, cu puşti şi cu tunuri româneşti, comandate dc ofiţeri români, au fost, în primăvara trecută, mai la ei decât d-ta?
Faţa lui Hervan sc acoperi de o gravitate care, zugrăvită pc cărnuri joviale, îmi păru comică:
- Da, mă: ai şt tu dreptate... Groaznice lucruri s-au săvârşit acolo. Şi fiindcă avem amândoi dreptate, hai să fumăm câte o narghilea împreună şi să-mi spui ce te doare.
Iată care e primul cuvânt al omului uman.
El nu te întreabă „ce mai faci", acel oribil ce mai faci care există în toate limbile şi de care Voltaire şi-a bătut joc cu atâta vervă. Omul uman îţi cere să-i spui ce te doare, de îndată ce a simţit că ai undeva o bubă.
Convorbirea de faţă avea Ioc în august 1907 («.«.).
Eu aveam mai multe bube, dintre cari unele le mai am şi azi, căci sunt fără leac; dar aceea care mă supăra mai des pe atunci era nevoia de a-mi câştiga pâinea cât mai prompt când foamea mâ înteţea.
Simon Hervan mă conduse în cea mai mare cafenea a Damascului, situată în piaţa poştei şi frecventată de toate notabilităţile oraşului, ceea ce nu împiedica pe servitorii arabi sau turci să umble cu picioarele goale şi în izmene, tot servind ici pe un bey, colo pe un colonel, mai încolo pe un doctor, pe un inginer sau pe un simplu meseriaş care voia să plătească zece bani un ciubuc şi tot atâta o cafea. în mijlocul cafenelei, un avuz, în jurul căruia ciubucciii spălau tumbacul şi preparau narghilelele. Copii de suflet ai localului, trăind din bacşiş şi aspirând să devină servitori cu simbrie, forfoteau printre mese purtând, unii o cădelniţă cu cărbuni aprinşi pentru narghilele stinse şi strigând în gura mare: ateşnaar! (foc-foc, în turceşte şi în arăbeşte); alţii, pahare cu apă limpede ca cristalul şi răcnin-du-i numele naţional: moialmoial— în vreme ce muşteriii asurzeau lumea cu zgomotul tablelor şi al convorbirilor.
Până să ne găsim loc la o masă, conducătorul meu trebui sâ se achite, în treacăt, de acel tribut mărinimos la care obligă o societate entuziastă pe omul iubit şi stimat de dânsa: mâini de strâns, schimburi nesfârşite de salut matinal, cereri de întâlnire pentru afaceri, invitaţii de a lua loc la masă, crâmpeie de conversaţii începute fără voie. Hervan vorbea, cu unul turceşte, cu altul greceşte, cu un al treilea arăbeşte, ceea ce mă convinse că era stabilit de mult la Damasc; iar chipul cum era primit şi numeroasele sale raporturi îmi dovediră că ocupa o situaţie în vază. Dintr-un colţ al cafenelei, către care ne îndreptam, un bătrân ofiţer turc îl chemă de departe, ne făcu loc la amândoi, şi, strângându-i mâna îl numi, în glumă, „Simon-bei".
Furăm serviţi cu cafele şi ciubuce; „Simon-bei" convorbi câtva timp cu turcul, iar după ce ramaserăm singuri, Hervan
78
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
îşi dădu o palmă în fes, trimîţându-l pe ceafă, şi-mi zise, cu scântei dc aprigi amintiri in ochi:
- Vezi tu, măi băiete, cum se poartă lumea în Turchia asta dispreţuită de europeni? Ofiţerul pe care-1 văzuşi aci, e comandantul cavaleriei din Siria. Mă duc la el; vine la mine; vânăm împreună. Ba, uneori, o tulim ştrengăreşte în căutarea unei pârjoale de porc, udată de un bun vin grecesc, bunătăţi oprite şi de legea mea şi de legea lui. Printre acei cu cari statui de vorbă în treacăt, mulţi sunt fruntaşi ai statului, alţii, bogătaşi ori stăpâni de mari întreprinderi. Ei bine: fac afaceri cu ei, beau şi mănânc cu ei, fumăm ciubuce şi jucăm table, ne plimbăm în văzul tuturor, la spune-mi, acum, mă: care conţopist de la noi catadicseşte să dea mâna unui pârlit de „jidan" tinichigiu? Ce e ovreiul, pentru oficialitatea noastră, altceva decât un obiect de dispreţ, când nu e un bancher bun de jumulit? Ia noi, munca şi cinstea, dacă vin de la un „jidan", sunt mai batjocorite decât lenea şi parazitismul, pe când aci nimeni nu te întreabă ce eşti, ci numai cine eşti şi cum te porţi. Sunt de 25 de ani pe pământ turcesc; execut la stat şi la particulari lucrări mari dc rinichigerie, lucrătorii mei sunt, pc trei sferturi, streini de ţara asta, şi totuşi, nimeni n-a venit până azi să-mi strige: jidane1, ori să-mi spargă geamurile, ori să mă bată, aşa cum am păţit în ţara în care m-am născut, unde am făcut armata şi unde mi-ar fi fost drag să rămân, căci, aşa cum ai să vezi, la masa mea tronează şi azi mămăliguţa cu brânză, borşul, varza acră, mititeii, saramurica, ardeii şi murăturile, şi când mă gândesc la ţuica noastră, aş fi în stare sâ plătesc o liră clondirul. Apăi bine nenişorule: O ţară care împlântă în burta unui om priponul mâncărilor ei naţionale, face din el cel mai bun cetăţean! Şi atunci, omenie e aia sâ-1 sileşti să-şi ia tălpăşiţa?
Simon Hervan, - tot spunând lucruri triste, cunoscute cu prisosinţă de mine însumi, - făcea o mutră necăjită dc mare copil bosumflat. Nu descopeream iu el nici un pic de ură, nici
chiar revoltă, ci numai o ciudă nestăpânită, ceea ce mă făcu să zâmbesc cu amărăciune, căci sentimentul acesta blajin, observat de mine la mai toţi ovreii noştri pribegi, nu c destul dc puternic ca să lupte cu răul. Ciuda omului bun nu e o armă. Armă e numai ura; şi ovreii-roinâni rătăcitori, ca şi cei cari îndură persecuţia în ţară, nu ştiu să urască răul, nu pot, deci, să lupte împotriva Iui şi, ca consecinţă, sunt departe de a-1 birui,
Hervan, judecând gteşît zâmbetul meu de compătimire şi în-chipuindu-şi că necazul lui nu e şi al meu, reveni la ce mă „doare".
- Dar poate câ ţie nu-ţi arde în momentele astea de starea „jidanului" în ţară la noi, şi e drept. Ei, ia spune-mi: când ai venit la Damasc, ce lucrezi şi cum stai cu punga?
îi spusei tot, aşa cum trebuie să spunem acelora cari ştiu să întrebe. Şi Simon „jidanul" ştiu să fie creştin: el mă aduse la masa lui ospitalieră, îmi găsi o cameră omenească lângă el şi îmi dădu dc lucru.
* *
în mai puţin de o lună, eram om în rândul oamenilor: îi executam lucrări de vopsîcorie; făceam firma negustorilor cărora el mâ recomanda; aveam un mic atelier, aveam şi eu lire turceşti în buzunar, o odaie pe care începeam s-o îndrăgesc şi un rost care nu atârna decât de mine ca să-1 continui, ceea ce n-am făcut nicăieri fiindcă „aşa mi-a fost scris".
Cele şase luni petrecute la Damasc au format o epocă din cele mai plăcute ale vieţii mele, şi dacă concutsul lui Hervan nu mi-a servit, în urmă, la nimic, asta a fost numai din cauza mea. Poate câ nici din cauza mea, ci din a destinului. Şi ca să se vadă cât de puţin lucru îmi trebuia mie ca să-mi stric un rost şi să-mi iau câmpii, voi nara aci întâmplarea care face miezul acestei povestiri: ea e şi cauza smintelei produsă în mecanismul meu sufletesc, într-un moment când mă vedeam oprit de pe
80
PANAIT ISTRATI
TRECUT Şl VIITOR
81
drumuri, când Hervan voia să bage un capiul ea să-mi deschidă prăvălie, apoi să mă însoare, sâ mă facă „om".
Deşi Simon nu era o inteligenţă considerabilă, nici un creier instruit, ne legasem amândoi cu o frăţească prietenie, numai graţie sufletelor noastre cari se înţelegeau, ba chiar mă introdusese în cercul amicilor săi, negustori, meseriaşi, militari, medici, ingineri, tot oameni ca cl, fără cultură, dar buni şi entuziaşti. Luam masa, cele mai adesea, împreună. De la cafea şi ciubuc, barem, eram nedespărţiţi, mai ales pe înserate, când ziua de lucru era sfârşită şi când puteam filozofa ceasuri întregi în faţa narghilelei şi a amurgului bogat în văpăi. Turci, greci, armeni, arabi, îşi uita fiecare naţia, trăia clipa eu intensitate, sc întrecea cu îndatorirea, nimeni nu sc gândea să suspecteze pc vecinul său. Convorbirile aveau loc în mai multe limbi deodată, iar subiectele erau nelimitate, afară de persoana sultanului Abdul-Hamid, pe care toţi o evitau din instinct: se ştia că de ţar în Rusia şi de padişah în Turcia, c mai bine să nu pomeneşti.
Hervan vorbea cu volubilitate, povestea istorii hazlii din Argentina şi din Salonic, pe unde trăise, râdea cu poftă, făcea să râdă şi tutuia pe toată lumea. Mă poreclise „Maramet-Efendi", fiindcă găseam că societatea e rău alcătuită şi că trebuie îndreptată.
- Şi care e mammetuld-tale? mă întrebase un turc mucalit.
De-atunci mi-a rămas numele de „domnul Maramet". Eram iubit de toţi prietenii lui Hervan, parcă aş fi fost de când lumea la Damasc; iar când lipseam de la sindrofie, veneau sub fereastra mea, aruncau cu pietricele în geam şi mă scoteau, de la lucru ori de la citit.
într-o seară sc discuta pe seama unei trupe greceşti de varietăţi, care înveselise societatea damaschină timp de-o săptămână şi plecase în ziua aceea la Alep, lăsând regrete. Erau de faţă, Hervan, un spiţer turc, un inginer de la căile ferate şi directorul Băncei Otomane din Damasc, pentru care tocmai scriam vreo duzină de firme mici. Spiţerul, ceva mai cult, vorbea cu
mine greceşte şi părea cunoscător în ale teatrului. La un moment dat, el îşi exprimă părerea de rău câ actorii dispar odată cu moartea, şi că nimic din cc-au creat nu mai poate fi transmis posterităţii.
Voind să-i dau o replică cu a propos:
-Da, zic cu, actorii sunt o rezumare, o prescurtare a timpului lor, a spus-o... a spus-o... a spus-o...
Şi mă încurc în iţele memoriei îndărătnice. Nu-mi mai aduc aminte de numele, - de sute dc ori pronunţat - al autorului acestei fraze celebre. Cu ochii zgâiţi la ascultători, le cer să-mi vie în ajutorul memoriei!
- ... A spus-o... frate... ăsta... ce dracu, în Hamlet, când eroul tragediei vorbeşte de actori, la sosirea comedienilor.
Simon, enervat că-I dau de ruşine cu erudiţia mea, se răsti:
- H, cine a spus-o?
- Apăi, dc, cine a spus-o? Aduceţi-mi şi d-voastră aminte: a spus-o autorul lui Hamletl Eu l-am uitat pentru moment, dar d-voastră nu ştiţi cine e autorul lui Hamlet?
Hervan ridică din umeri şi trage din narghilea. Cc-i pasă lui dc Hamlet1. Ceilalţi, ceva mai încurcaţi, bolovănesc ochii la mine: spiţer, inginer şi director dc bancă, privesc holbaţi şi îngână unul după altul:
- Hamletâm!?
- Hamletâm!?
- Da, frate, Hamletâm! Fir-ar a dracului de nemurire dacă nu se ştie la Damasc, nici de către intelectuali, cine e autorul lui Hamlet! autorul lui Regele Lear! autorul lui Macbeth, al lui Otello şi al atâtor altor tragedii, englezul genial care a trăit acum trei sute de ani!
Nimeni nu ştie! Se uită fiecare unul la altul. Tidurile acestor tragedii arhi-celebre nu le spun nimic!
Scos din ţâţâni, mă ridic în picioare şi mă plesnesc în frunte:
82
PANAIT ISTRATI
TRECUT SI VIITOR
a 3
- Ptiu! ruşine! La mine e numai o neputinţă momentană de a-mi aminti uit nume răscunoscut, dar la d-voastră c ignoranţă sadea!
Şi, necăjit, plec fără să-mi iau bună-seara. Hervan mâ ajunse din urmă şi mă dojeni:
- Ei, ai fâcut-o şi tu dc oaie cu Hamlet.ii tău: le-ai spus în faţă câ sunt proşti!
*
\£~o spusesem în faţă... Ba le-aş fi strigat prostia de pc turnul geamiei, la ora de rugăciune.
închis în odaia mea, nu mâ mai gândeam decât la autorul lui Hatnlet: să-mi aduc aminte numele şi să li-1 trântesc a doua zi în nas! Dar cu cât mă gândeam mai înverşunat, cu atât mă prosteam mai tare. Măsurăm camera în lung şi lat, bolboroseam tot soiul de nume, scriam cu tibişirul toate literile alfabetului: doar mi-o răsări în minte cuvântul exact. Nimic! Frânturi scâlciate:
- Schop... Schil...
Ştiam că numele începe cu S, dar când voiam sâ-1 rostesc, se încurca şi devenea Schopcnhauer ori Schiller, ceea ce mâ făcea să-mi fie ruşine dc propria-mi neputinţă. Mă plimbam şi vorbeam singur:
- Auzi, domnule! Să te ocupi, din copilărie, cu literele universale; să-fi sacrifici viaţă, familie, bunăstare, pentru a le cultiva în sufletul tău; să ştii, nu pe ghicite, ca o lecţie la examen; ci cu precizie, cine a fost Schopcnhauer, cine a fost Schiller, şi totuşi, să confunzi pe autorul lut Hamlet cu aceşti doi nemţi!
Obosit de-atâta căutare, m-am culcat, pc la miezul nopţii, îmbrăcat şi încălţat, ca un om băut. Şi de câte ori mă trezeam din somn, două începuturi de nume mâ persecutau: „Schop... Schil..."
A doua zi, la şase dimineaţa, Hervan trecu, ca de obicei, să mă ia la porţia noastră matinală: dulceaţă, cafea şi narghilea, pe răcoare. Eram râu dispus, gata pe gâlceava. El râse cu bonomie:
- Haide! Dă-I dracului de... Cum i-ai zis? Hamlet?
- Ce să-1 dau dracului d-le Hervan, că-mi vine sâ-mi dau mai curând capul de pereţi! Se poate să trec eu cu nepăsare peste un asemenea caz? Doar pentru asta trăiesc de când mă cunosc!
- Pentru Hamieţi?!
- Da, pentru Hamieţi!
Simon începu să fluiere a pagubă:
- Şi din cauza asta n-ai sa mai poţi să-ţi vezi de treabă?
- Sunt în stare... -Apâi cu te bat, mâ!...
- Ba mai bine ai face sâ-mi ajuţi a-mi limpezi creierul. Poate câ printre cunoştinţele d-tale s-o găsi vreun om mai instruit sâ ştie cine e autorul lui Hamlet.
- Na-ţi-o bună! O să încalec acuma pe-un măgar şi-o să cutreier Damascul întrebând pe turci cine e autorul lui Hamlet! Tu eşti nebun! Şi-apoi... nici nu ştiu cum se zice autor pe turceşte!
- Ei bine: ai să întrebi: cine a setispe Hamlet.
La cafeneaua din centru, - proaspăt stropită şi măturată, -clienţi matinali, încă somnoroşi şi puţin vorbitori, sorbeau zgomotos din cafele şi trăgeau cu sete din ciubuce, unii citind jurnale, alţii meditând. Orientalul cu tâlc se culcă devreme şi se scoală dis-dc-dimineaţă. Ia culcare e vesel, la sculare e morocănos, fiindcă sensibilitatea orientală, cheltuind multă energic în timpul zilei, se despăgubeşte în dauna creierului, care se pune cu greu în mişcare. (Un emir din Libani, fost demnitar ta curtea lui Abdul-Hamîd, mi-a spus câ Sulranul Roşu semna, dimineaţa, sentinţele dc moarte fără să le examineze, pe când, seara, le discuta.)
Ia intrare, clientul obişnuit trimete din prag un sabalaeuru-sum, la toată cafeneaua. I se răspunde în cor, e poftit dc toţi,
84
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
85
cu un buiurum, sâ ia ioc, apoi, de îndată ce s-a aşezat, fiecare se ridica pe jumătate, i se înclină, ducând dreapta la piept, şi-i urează un: melhavar\
îndeplinirăm şi noi acelaşi ceremonial: Simon, cu un patos dc adevărat musulman; eu, cam în silă. Mă uitam la fesuri şi mă întrebam mereu care tivgă o fi cunoscând numele căutat de mine. Hervan mă trase de mânecă:
- Să nu-i întrebi acuş de Hamlef. turcul sc scoală dimineaţa cu dindărâiul în sus! Lasă-Î să-şi fumeze prima narghilea.
Ni se aduse şi nouă tabietul. Sperând sâ mă distreze, Simon ceru un joc de ghiulbahar, dar mic nu-mi era capul la joc. Mă gândeam la vanitatea gloriilor pc pământul acesta materialist:
- Ah, d-le Hervan, dac-ai şti cât c de tristă pentru nune constatarea asta! Să se găsească intelectuali cari să ignoreze până şi opere ca Hamlet.
Hervan trânti ciubucul, supărat:
- Da' mai dă-1 în moaşă-sa pc Hamlet, mă băiete, şi joacă colea ghiulbahar! Ori du-tc la vo cadână să-ţi descântece de Hamieţi! Ei, drăcia dracului! Tu eşti văpsitor; eu tinichigiu: ce tot vâri pe Hamlet în sărăcia noastră?
Rămăsei mofluz. Simon avea dreptate: ce cauţi, tu, Hamlet, în sărăcia noastră, când spiţeri, ingineri, directori de bancă habar n-au că tc confunzi cu veşnicia?!
* *
Cam pe la a doua narghilea, apăru „comandantul" cavaleriei. Ţanţoş, deşi bătrân, cu mustaţa „â la Wilhclm", cu aer de craidon, el veni drept la masa noastră:
- Bună dimineaţa, Simon-bei!
îşi făcură temenele, îşi ciocniră burţile, deopotrivă de considerabile, şi când să se aşeze, Hervan îl luă pe comandant la repezeală;
— la ascultă bat tabac, ghiaurul ăsta a pierdut capul din cauza lui Hamlet; nu cumva ştii...
Ofiţerul bătu din pinteni:
— Din cauza cui a pierdut capul?!
— Din cauza lui Hamlet...
— Cine e asta, Hamlet?!
— Apăi tocmai voiam să te întreb...
— Ce meserie are?...
Simon mâ privi cu o mină caraghioasă, abia stăpânindu-şi râsul. Părea el însuşi exasperat dc atâta prostie. - îi zisei, cu vădit dezgust:
— Spune-i lui Moş Teacă al Siriei că Hamlet era de „meserie" prinţ a! gândirii, şi ar fi putut să devie „stăpân pe o mare întindere de noroi", dacă „meseria" asta nu l-ar fi împiedecat.
Hervan dădu drumul râsului său sănătos. „Comandantul" izbucni şi cl, fără sâ ştie de ce. Şi pe când burţile lor săltau ca nişte imenşi pepeni, mă pornii şi eu pe râs, ca o leşinăturâ, în ciuda lui Hamlet şi a tuturor tragediilor geniale de pe pământ.
Apoi, retras în colţul meu şi privindu-le jocul vertiginos de table în care se angajaseră, îmi reluai firul încurcat al gândurilor cari nu voiau cu nici un chip să-mi scoată, din labirintul creierului, numele creatorului lui Hamlet:
— Schop... Schil...
— Iepec!
— Duşeş!
O matahală deşirată, cu fesul pe ceafă şi cu nas dc elefant, trecu agale pe lângă masa noastră şi se aşeză mai încolo, pe canapea. Bietul Hervan, care îşi da scama dc chinul ideii mele fixe, lăsă jocul, mă luă de mână şi mă trase după el până la masa noului-venit:
— Asta e doftor mare în localitate... A voiajat mult. Dacă nici el nu cunoaşte numele pe care-1 cauţi, apoi să tc ia dracu cu Hamletu tău cu tot!
86
PANAIT ISTRATI
TRECUT SI VIITOR
87
Şi sc adresă doftorului:
- Iertare, efendi, as vrea să te întreb ceva...
- Cu plăcere!
- ... D-ta ai călătorit mult şi ştii multe: ai auzit poate de Hamlet?
Turcul holbă ochii la noi:
- Hamletă?! Nu-1 cunosc, bre! Ce vrei, nu poţi să cunoşti pe toată lumea, oricât ai umbla!
Tinichigiul era gata s-o pornească iar pe râs, dar eu, îngrozit acum de proporţia pe care o lua ignoranţa intelectuală la Damasc, intervenii cum putui:
- Nu-i vorba, domnule de „lume"... Hamlete o tragedie celebră, o „piesă" de teatru...
Doftorul întinse braţele, dumirit, şi zise, cu o gură cât o şură:
- Aha! o „piesă" dc teatru. Apăi eu nu tac „piese"... eu mâ ocup de meseria mea...
Mâ uitai la el, încremenit, şi-mi zisei:
- Fi-ţî-ar meseria a dracului! Mai bine-ai fî ciobotar şi te-ai mai gândi şi la ce se petrece pe lume!
Şi părăsii cafeneaua, furios. ITervan mă urmări prin piaţa Poştei, ţinându-se de pântece şi râzând cu lacrimi:
- Stai, mă, stai!... Hai cu mine la Valiu...
- Cc Valiu, d-lc Simon! Pariez ca la Damasc nu există o căpâţânâ care să cunoască altceva decât meseria pe care-o practică. E o beznă oraşul ăsta!
- Dac-am merge la directorul Poştei? Mi-e prieten... Şi l-am văzut citind mereu. Poate-o fi el mai cu schepsis!
- Haidem şi la directorul Poştei.
Clădirea Poştei din Damasc era un căsoi murdar, plin de gunoi şi de mâzgălituri. Nu intrasem niciodată, europenii din Siria uzând, toţi, de poştele europene: franceză, engleză, germană, austriacă ori rusească.
Intrând acum pentru întâia oară, observai că cutia de scrisori era îndopată cu hârtii, astupată.
- Ce înseamnă năzdrăvănia asta? întrebai eu, mirat.
- înseamnă, îmi explică Hervan, că scrisorile cari se depuneau la cutie nu ajungeau Ia destinaţie; li se luau mărcile şi se distrugea corespondenţa. Dacă ai nevoie să trimeţi o scrisoare cu poşta turcească, o dai la ghişeu şi ceri să-ţi ştampileze nurci sub ochii tăi.
Mă crucii ca de ucigă-I toaca:
- Şi vrei d-ta ca... „directorul" unei astfel de „posti" să ştie cine e autorul lui Hamlet?!...
îl căutarâm, totuşi, şi-1 găsirăm în curte; un omuleţ înco-cârjat şi jigărit, reparând piciorul stricat al unei mese de scris, hodorogită, înecată de cerneală. Văzând pe însoţitorul meu, îi întinse repede ciocanul şi strigă uşurat:
- Ha! Simon! efendâm! Bine c-ai venit: ta vezi, poate că te-ai pricepe mai bine sâ dregi masa asta!
- Da, zise Simon, începând să bată cuie; ţi-o dreg... Da, ia spune-mi: nu cumva ştii tu cine-a fost Hamlet?
Pe vine, cu ciocanul în mână, Simon râdea deja de i sc zgâl-ţâia corpul. Şi văzând că turcul nu răspunde, îl privi, cu bucile umflatrc de râs:
- Hamlet, bre, Hamlet!... Cunoşti numele ăsta? Procopsind de „director" ridică din umeri:
-Nu... nu-1 cunosc... Dar am să Yă aduco„carte mare" unde găseşti tot ce vrei.
Şi plecă, tiptil ca o mâţă bătută.
- Haiti!... zic eu lui Simon; să ştii c-am scăpat de blestemăţie: turcul s-a dus să ne aducă un dicţionar Ijtroussel Acolo, într-adevăr găseşti tot ce vrei. Am scăpat!
- Vezi, mă, vezi! mormăia Hervan, râzând pe deşelatc; te-a scăpat „directorul" - papuc! Numai că mă tem să nu vie cu Coranul, în loc de Larouss-u\ tău.
88
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
89
Na era Coranul. Dar nu era nici Larousse, ci un... Anuar al Siriei şi Palestinei!
- Ce sâ fac eu cu asta, bre! zisei; nu într-un anuar se poate găsi Hamleti
Turcul mă privi îndobitocit, dădu iar din umeri şi răspunse:
- Hamlet, Mamlet... asta ştie tot, bre!
Acum Simon nu mai râdea, ci se tăvălea prin praf, ca un cal şi sughiţa înecat vânăt la faţă.
„Frământarea mea a durat mai multe săptămâni, în care timp n-am avut un ceas de odihnă. Mă dezgustasem de lumea care mă înconjura, de viaţă ticnită, de lucru bine plătit. Simon însuşi nu mai îmi ţinea de cald. Mă simţeam mai singur ca oricând, mai înstreinat ca niciodată.
1 ,umc bună... Oameni amabili... Şi atâta tot!
N-aveam de-ajuns. Ce e ticna fără cugetare? Ce e traiul asigurat, fără ambianţa gândirii?
C jmitir... Bunătatea, ea însăşi, devine anostă, fără farmecul inteligenţei cultivate: pântec sătul şi somn.
O sete aprigă mă cuprinse să-mi regăsesc pe prietenul Mentor, pe rusul cu creier enciclopedic, de care mă despărţisem la Cairo. Să mănânc, cu el, pâine goală, dar să vorbim despre vechimea piramidelor.
Nu mai putui să lucrez. Mă tâmpisem răscolindu-mi creierul ca să găsesc numele, atât de familiar, al autorului lui Hamlet. Mi se părea că aveam un cui înfipt deasupra frunţei şi că limba mi se întorsese pe dos.
Şi în oraşul acesta de două sute dc mii de locuitori, nu era chip să dau peste omul care să-mi vie în ajutor. Mat uşor, deci îţi vine cineva în ajutor când îi ceri o bucată de pâine, decât când ai nevoie dc-o hrană intelectuală. Deplângeam pe omul
de gândire, şi, în cazul meu, pe geniul care - ironie! - vorbise dc actori cu cuvinte... eterne, căinându-lc gloria lor efemeră.
într-o dimineaţă din luna Ramazanului, mă duc la aceeaşi cafenea din piaţa Poştei. Eram singur şi trist. Ploua. Cafeneaua aproape goală, turcii fiind în post. Cu toate astea, un tânăr turc sta Ia o masă, afară, la trei paşi dc mine, fuma ciubuc şi bea cafea. Călcarea asta de Jege mă minună. îmi zisei:
- Poate n-o fi turc, deşi poartă fes.
îl observai. Mă observa şi el. Atunci îndrăznii să-1 întreb dacă e turc. La răspunsul Iui afirmativ, îmi exprimai mirarea că înfrânge legea musulmană în văzul lumii. El mă întrebă ceva, dar neînţelegându-1 începu să-mi vorbească greceşte:
- Eşti muncitor?
— Da, zugrav.
- Şi eu sunt muncitor: metalurgist. - Cum ai vrea să postesc, când trebuie să lucrez toată ziua? Profetul n-a mâncat în vremea asta fiindcă scria noaptea, pe răcoare, iar ziua dormea. Boierii dorm şi ei ziua, fiindcă au ce să mănânce noaptea, chiar fără sâ lucreze. Dar eu? Ar trebui să fiu prost, ori nebun, ca sâ mă las mort de foame şi de sete, muncind!
în faţa acestui limbaj vehement, mă aprinsei:
— Ia ascultă camarade, zic eu, venind la masa lui. D-ta îmi pari un om de pe alt pământ. Spune-mi, rogu-re: cunoşti tragedia Hamleii
— Am văzut-o de câteva ori...
- Dumneata ai văzut pe Hamletde câteva ori?! Şi mai poţi să trăieşti la Damasc?!
— Proştii nu mă supără prea mult.
- Norocul d-talc. Dar îţi mai aduci aminte cine e autorul lui Ha?nlet:
— Shakespeare!
90
PANAIT ISTRATI
Astfel a luat sfârşit zbuciumul care l-a făcut pe Hetvau să nu-şi mai poată vedea dc meserie nici el din cauza lui Shakespeare. Eu însă nu mi-am regăsit liniştea. Dimpotrivă... Nemaivăzându-mi de meserie timp îndelungat, îmi pierdusem toate rosturile.
Am pleca t.
De-atunci n-am mai revăzut Damascul şi nici pe Simon Hervan.
Ultima comandă: o firmă pentru un magazin de mode, la care începusem sâ lucrez de câteva săptămâni, a rămas neterminată.
Cine-o fi completat oare fulgul dc struţ la pălăria de damă pe care urma s-o zugrăvesc eu?...
NEMURIRE
Acum doisprezece ani, luam vaporul Arcadia de la Alexandria (Egipt) ca să mă duc în Grecia. Era pe vremea războiului italo-turc. Dardanelele se închiseseră şi din cauza asta se spunea câ un bun prieten al meu, grav bolnav pc unul dintre vasele româneşti, nu putuse sâ intre în ţară, sc prăpădea prin spitalu-rile din Pireu ori Atena.
Pc drum, fac cunoştinţa unui peruvian, un mulatru cu înfăţişare dc sportman. Petrecea, în chip familiar, cu călătorii dc Ia clasa întâi şi a doua, făcând pe punte tot soiul dc exhibiţiuni gimnastice, dar sfârşea regulat cu o mică chetă, care avea mai curând o semnificaţie hazlie. Aparte însă, el îmi mărturisea că n-avea un ban şi că voiaja fără cabină, „pe punte", ca şi mine.
Vorbeam italieneşte. 11 chema Domenico. De statură mijlocie, corp splendid, faţă muşchiuloasâ, ochi de drac. Am devenit repede prieteni şi am aflat, astfel, că era profesor de atletică şi pungaş de buzunare internaţional. De prima meserie m-am încredinţat cu ochii mei: era reală. Pe a doua mi-a afirmat-o el însuşi. Era şi ea reală, căci, pariind cu el că nu va putea să-mi şterpelească portofelul, mi l-a şterpelit de trei ori, în cele trei zile cât a durat călătoria. I-am acordat toată admiraţia mea.
- Da, făcu el, ca încheiere: sunt capabil, dar nu-mi pun libertatea în joc decât la mare ananghie. Până azi, poliţia nu mâ cunoaşte încă!...
92
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
93
Ia Pireu, debarcând, mă întrebă ce fac, ce rosr am. îi spun: caut un prieten bolnav, poate muribund. Vreau să-i viu în ajutor.
— Frumos! exclamă el. Tu trebuie să fu un om de treabă. Şi eu sunt om de treabă. Hai să căutăm împreună pe amicul tău: dacă e la aman, dau o lovitură de maestro şi-i vărs toţi banii. - Pe urmă, vom vedea. Sper să găsesc ceva angajamente pe-aci. Tu ştii greceşte. Eu nu ştiu. Poate să te utilizez...
— ... Dar să nu mă „utilizezi" la meseria a doua! făcui cu speriat. Mulatrul rânji:
— Nu fac asemenea afaceri decât singur... Şi nici într-un caz cu ageamii ca tine!...
Timp dc două zile am răscolit toate spitalurile din Pireu şi Atena: nicăieri numele prietenului meu nu fu găsit înscris într-un registru. Ştirea fusese, deci, un zvon. Amicul reuşise să intre în ţară înainte de închiderea strâmtorilor. Şi cum nu aveam mijloace să continuăm invcstigaţiunile pe aiurea, am renunţat.
Da, am renunţat, dar am rămas amanet într-o ţară unde crâpau de foame înşişi indigenii. Ce-i de făcut? Bani nu mai aveam aproape deloc.
Domenico, ca orice vagabond „de rasă", era un dezechilibrat, cheltuind gologanii pe toate fleacurile şi flămânzind, apoi, ca un câine.
Flram pârliţi amândoi. Totuşi, pe când eu umblam jerpelit, cl purta o îmbrăcăminte ireproşabilă: pantaloni albi cu cută impecabilă, haină de alpaca, pălărie dc pai fin, ghete frumoase.
Căutai de lucru la vopsitorie. El mă însoţi hai-hui, rotind ochii după grecoaice. Gândea, socotea, consulta jurnale şi afişe, nu făceam nici o ispravă amândoi, - până când într-o zi ne pomenim că hotelierul nc dă afară fiindcă nu-i mai puteam plăti drahma zilnică.
Vorbind binişor greceşte, mă tânguii unui barcagiu holtei, care sc milostivi şi ne dădu adăpost, dar a doua zi după culcare., eram plini de păduchi mari cât orzul!... Domenico, supărat
foc, se scărpina în plină stradă, în plin cheu cu trecători, dădea ochii peste cap şi repeta mereu, cu pălăria pe ceafă:
— Mie nu-mi plac păduchii! Eu nu pot să-i suport!
— Ei, drace, îi spusei, parcă mie îmi plac şi pot să-i suport! Da' ce să facem?
— Ce să facem?! Ei bine, eu mâ duc să caut un angajament. Până voi găsi, am să dorm afară!
Şi s-a dus. A plecat pe jos Ia Atena. Nu l-am mai văzut o săptămână întreagă.
în vremea asta, eu am continuat să locuiesc Ia barcagiul generos, am găsit ceva de lucru şi o duceam cum puteam, sperând în mai bine, - când, iată Domenico!
Era radios şi nu se mai scărpina. Râzând cu şireagurile de fildeş ce-i împodobeau gura, el îmi arată două lire sterline:
— Haide!... Lasă dracului păduchii şi bidineaua... Vino cu mine la Atena. O să facem „un număr"compus din noi doi şi-o să câştigăm lire!...
— „Un număr"?! zic. Vrei sâ mă faci paiaţă?
Şi-mi adusei aminte de zilele petrecute la Beirut şi Damasc, când, tot un prieten, mă făcuse să „joc" în trupa lui de panto-mimă: străluceam printr-un mutism absolut în roluri de călău, de prinţ bleg, ori de cartofor şmecher. Şi exclamai:
— L)oamne, pe sub multe furci mă mai faci să trec!...
— Nu-i vorba de nici o „furcă", lămuri Domenico, bătân-du-mă pe umăr. Tu ai să taci pe boxorul amator şi ai sâ mâ provoci. Eu „profesionel", am să accept sfidarea, am să te stâlcesc puţin, iar publicul o să râdă, căci publicul vine la spectacol cu râsul gata în burtă. O exhibiţiune de-o jumătate de ceas pe seară! zece franci la buzunar! Şi tare eşti potrivit pentru acest caraghioslâc: uscăţiv, prăpădit, vai de capu' tău. Ai sâ iei boabe de fasole în gură şi-ai să-ţi aduni măselele falşe de pe jos.
94
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
95
Măselele tâlşe?! Ba eram gata să mi le adun şi pe cele adevărate!
Vară. Grădini. Varieteuri. Lume ca la bâlci, ca la noi, un fel de Cărăbuş, prostie universală. La Kifisia, afară din Atena, paraua aruncată-n sus cădea pc oameni.
între culise, haz mare pe actorii spoiţi: în tricou şi piele goală, sfrijit, mâini şi picioare ca beţele, păr lăsat prosteşte pe frunte, mă uitam la mănuşile mele de boxor fără voie şi-o chemam în gând pe mama să vie să-şi vadă feciorul.
înainte de-a „ieşi", Domenico, - frumos, subjugător în ţinuta sa de atlet, - mă avertiză:
- Bagă dc scamă! Să te ţii bine: am sâ tc cam pălesc rău, căci patronul localului nu permite să trişăm, dar... de... zece franci pentru o jumătate de oră! Rabdă!
Ce să rabzi, domnule, că mi-au sărit ochii de la prima „păli tură".
Publicul izbucni în râsete numai văzând pe stârpitura care provoca la box. Se făcură prezentările de către arbitru, şi ne dădurăm mâna, când „profesionelul" mâ făcu să răcnesc mai mult decât era convenit. Apoi, mănuşile şi... „haide la box"!
Haide la naiba! Mă treceau sudorile înainte de-a face cunoştinţa cu întâia „scatoalcă". Ba mai trebuia să fac eu pe cel ce duce ofensiva. Domenico, de-abia stăpânindu-şi râsul, se... păzea! Nici n-avea nevoie.
Şi dăi pe ici, dâi pe dincolo, împunge-], sări ca un cimpanzeu, asudă, până când mâ pomenesc cu una la ureche de-am auzit câinii lătrând în Giurgiu, deşi eram la Atena!
Căzui pc duşumea, — nu din cauză că aşa ne înţelesesem între culise, ci fiindcă îmi luase piuitul. Arbitrul începu să-numere secundele. Trebuia să mă scol înainte de zece secunde, termen care mă dădea învins, dar eu nu mai auzeam pe numărător. Acesta, simţind că se îngroaşe gluma, rări secundele. Domenico întoarse spatele la public şi-mi zise în şoaptă:
- Scoală-te.yra^/o!
Ce să te scoli, „fratelo", că m-ai căpiat! Sc învârtea pământul cu mine ca o piatră de moară în plin vârtej.
Mă sculai, totuşi, mătăhăind. Şi pc când lumea râdea cu lacrimi şi aplauda, eu mă gândeam la câte păcate strămoşeşti îmi era dat să ispăşesc.
Lupta continuă. Peruvianul fu mai de treabă, - de frică să n-o rup de fugă de pe scenă, - îmi dădu timp să-mi reviu în fire, mă goni mai la dreapta, mai la stânga, dar la sfârşit îşi dădu în petec: îmi arse un ghiont sub bărbie de-mi sări toată fasolea din gură.
Năuc de durere, am dat buzna spre culise. Cortina cădea. Ropotul de aplauze le auzeam ca prin vis. Ne-au rechemat, au urlat, şi-au rupt palmele...
N-am voit să mai ştiu de nimic.
îmbrăcându-ne, Domenico se scuza:
- Dc, fratelo, eu îmi fac meseria.
Lăsaţi-mă nene în pace cu „meseria" voastră cu tot.
A doua zi la hotel, eram prăpădit. Mă dureau coastele, îmi huia capul. Dinţii îmi erau strepeziţi. Nu mai puteam muşca din pâine.
îmi făcui catrafusele să plec:
- Mă duc la vopsi toria mea, zisei lui Domenico.
- Stăi! făcu el. - Am în buzunar propunerea unei societăţi de gimnastică. îmi cere să dau elevilor lecţii de luptă. Accept. Tu ai sâ-mi serveşti de tălmaci. Şi-o sâ trăim.
Bine. S-o trăim şi p-asta.
Am trăit, în adevăr, câteva zile vrednice de-un vagabond ca mine.
în plin aer, pe solul amenajat al unui stadion deschis, veneau grecii unul după altul să înveţe cum să-şi rupă oasele. Tineri de toate condiţiile, de la cei mai bogaţi, până la lucrătorii deselaţi de munca zilei.
96
PANAIT TSTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
97
Domenico n-avea să lupte, ci să arate cum trebuie dusă lupta. Aşa fund, el îi lua pe rând, fiecare timp de cinci minute, îi sucea, îi buşea, îi punea să lupte între ei şi le dădea explicaţii pe cari le traduceam grecilor, iar chestiunile acestora le comunicam profesorului mulatru, care răspundea.
Dar nu despre fleacurile astea vreau să vorbesc aci.
*
* *
Sc afla, printre membrii acestei societăţi, un elev care era mai în etate decât toţi, un anume Haralambe, om de vreo treizeci de ani, mustăcios, slăbănog, cu atitudini ridicole şi figură de apostol. Sta deoparte, tăcut, urmărea luptele cu atenţie încordată şi fuma neîncetat. Pcruvianul meu nu putea să-1 „digereze"; parcă ar fi avut „păr de lup". Şi de câte ori îi venea rândul să fie „instruit", îl trântea dc-i suna tărtăcuţa.
Bietul Haralambe rabdă ce rabdă, apoi se plânse directorului şcoalei. Acesta îmi spuse sâ atrag luarca-amînte a profesorului că el „e plătit ca să dea lecţii, nu să buşească pe oameni de pământ".
Domenico râdea înfundat:
— Ce lecţii, bre! âsta-i bun să păzească oile, nu să ia lecţii de luptă la treizeci de ani. Luptă-i lipseşte?!
Cam eram şi eu de părerea asta, dar vedeam mai departe decât amicul meu. Faţa aceea lunguiaţă, gravă, de sfânt, sinceritatea cu care se trudea sâ-nveţe, stoicismul cu care îndura nedreptatea. .. Nu, îmi ziceam, ceva sc ascunde sub pielea ăstuia.
Şi într-adevăr, ceva se ascundea... Ceva frumos... Sau, mai curând...
Dar vă las mai bine sâ judecaţi singuri.
într-o seară, mă despart de Domenico, pândesc plecarea elevilor şi mă iau după Haralambe. La un colţ de stradă, îl acostez:
- Vrei să bem o cafea împreună, Kir Haralambe?
El, deşi tot aşa dc sărăcăcios îmbrăcat ca şi mine, avu o clipă de-ndoială care mă jigni. Deveni şi mai grav, se ţinu drept ca un stâlp si-mi câtă în ochi cu severitate. înfruntai privirea şi-i surâsei prieteneşte, oferindu-i doi ochi cinstiţi ca să descopere în ci ce-o putea. Ştiam eu doar ce lighioane sălbatece sunt toţi acei cari şi-au făcut o lume a lor.
- Sâ bem... zise el, domol.
Iar când furăm în faţa cafelelor!
- Ce nevoie aveai să bei cafeaua cu mine?...
- Aşa... D-ta n-ai niciodată asemenea nevoi?... Păru încurcat:
- I -e aveam altădată...
- Eu le mai am şi acum. — E rău?...
-Rău... bine... treaba d-tale; dar ce foloase tragi?
- Mă interesează unii oameni...
- Prost interes: oamenii sunt toţi la fel.
- Nu-i adevărat! oamenii nu sunt toţi la fel!... zisei eu cu aprindere.
- A?! făcu el, mirat.
Şi holbă nişte ochi mari la mine. Apoi adaogă, cam peste umăr:
- Nu sunt toţi Ia fel?! Ei bine, dacă e aşa, spune prietenului d-tale, profesorul, câ e un măgar!
Cu aceste cuvinte, se ridică, îmi strânse mâna şi plecă.
Rămăsei foarte turburat de apostrofa asta neaşteptată. Nu-i comunicai nimic lui Domenico, dar îl rugai sâ fie mai uman cu Haralambe, insinuând că directorul ar putea sâ se supere, şi atunci iar dăm peste păduchi.
Din umanitate ori de frică, pcruvianul fu bun, la şedinţa următoare, explică cu seriozitate şi chiar întârzie, cu persecutatul său, mai mult decât era obligat. Haralambe părea mişcat, în taină, îmi spuse să-1 însoţesc acasă la el, în seara aceea. Asta voiam şi eu.
Mă dusei.
98
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
99
într-o odaie mare, plină de colb, - mobile schiloade, cărţi, vrafuri de manuscripte, statuete, tingiri şi farfurii murdare, boarfe de tot felul zăceau claie peste grămadă.
- Nu căta la dezordinea asta..., îmi zise el cu un aer de om blazat. - N-am femeie şi nici chef sâ fac orânduială. Am ahele în cap...
Mă rugă politicos sâ iau loc, scoase o maşină de spirt şi „răsuci" cu îndemânare două cafele, pe cari le vărsă în nişte feli-geane pe jumătate spălate.
- N-am apă îndeajuns, se scuză el, dar poţi să bei fără teamă: nu-s bolnav.
Apoi, nici una nici două, se aşeză pe scaun, trase din ţîgare şi-mi trânti, aşa, din bun senin, cam cele ce urmează:
— Da... Oamenii nu-s la fel... Unii sunt măgari: se mulţumesc cu materia. Ku nu sunt dintre aceştia. Pe mine mă preocupă psihicul.
Adică cum? Să trăieşti ca o vită şî să dispari fără să laşi o urmă? Asta nu se poate! Asta e mai râu decât dacă n-ai fi existat niciodată. Existenţa e urma: dovada că ai avut un suflet. Omul care nu poate să facă dovada asta e un animal.
lată de ce am încercat să fac totul pentru ca să las o urmă, dar nu ştiu dacă am reuşit. Cei cari ştiu, nu mă iau în seamă, mă cred nebun. Şi d-ta vezi bine că-s teafăr.
Am sâ ţt-o probez, citindu-ţi o piesă a mea, una scurtă, o dramă în două acte.
Luă un vraf de hârtie şi începu. Şi sfârşi. Dar eu n-am înţeles aproape nimic, dat fiind că limba grecească literară n-o pricep.
Tot cc-am înţeles, vreme de două ceasuri, e că cititul era distins, nuanţele variate, mimica bogată. Un actor dramatic.
Se înnoptase. Nu-mi ceru să-mi dau părerea.
— Stai să mâncăm.
Scoase pâine, măsline şi salată, toate într-o stare de curăţenie îndoielnică.
înăduşise. îşi desfăcu cămaşa la gât; şi pe când mânca, mă uitam cum pielea i se plimba pe umerii grumajilor, străvezie
ca un pergament. Privirea o avea pierdută în obscuritatea camerei. Hrana părea să-i fie o corvoadă. Visa mereu:
— Asta e numai o parte din ce-am făcut... Ai sâ mai vezi şi altceva, dacă te interesează. Am scris o disertaţie asupra acusticii teatrelor antice în plin aer. Vino mâine să ne plimbăm pe la Acropole.
M-am prezentat a doua zi la ora fixată. Din nefericire pentru mine, iar nu înţelesei mare lucru: explicaţiile lui erudite păreau a fi o citire din elineasca veche.
îmi arătă placa comemorativă fixată dc Tocilescu, cu prilejul vizitei studenţilor români. îmi vorbi de deosebirea între coloanele dorice şi ionice; explică ce formă a avut cutare bucată care lipsea Ia un monument; descrise cu amănunţime obiectele aflate în muzeul de pe Acropole. Apoi, la poalele muntelui, -plimbându-nc prin ruinele teatrului Dîonysos şi tălmăcindu-mi câteva din sutele de nume săpate pe speteaza fotoliilor de marmoră îngălbenită, - ajunse la acustică, îmi arătă o cavitate enormă practicată în subsolul teatrului, răcni în aer şi-mi spuse sâ pun urechea la gaura de la picioarele noastre. Timp de un ceas îmi vorbi numai de teatru antic şi de tehnica acusticii lui.
Mă întrebam: nu vede el că nu-I pricep? Nu vedea. El nu vorbea pentru mine, ci pentru nevoile psihicului său.
Ne-am despărţit la prânz, fără sâ ştiu de ce. Ia ora două trebuia să vizităm templul lui Theseu şi pretinsa închisoare a lui Socrate.
Pe-acolo, altă poliloghie, care mi-a făcut capul călindar şi nu m-a învăţat aproape nimic, căci sunt un necioplit.
Acum eram curios să ştiu ce naiba a împins pe omul acesta la luptă şi la atletism, ce raport era între filozofie şi buşeală pe de pomană.
în seara aceleiaşi zile, acasă la el, Haralambe scoase o vioară şi mă asurzi cu sârguinţă. Eram nemângâiat.
100
PANAIT ISTRATI
TRECUT $1 VIITOR
101
- Toate astea-s bune, făcu el, obosit, dar nu-s pricepute. Artele, filozofia sunt create dc oameni mari şi oferite măgarilor ca să le guste. E greu... Din cauza asta, m-am decis să deviu atlet, arta plasticei vivante, „higiena a frumuseţei corporale". E pe înţelesul tuturora.
Am fost bun gimnast şi sunt vânjos. Dacă reuşesc să ies întâiul la un joc olimpic, societatea noastră îmi va face un bust, după moartea mea. E şi asta o urmă, o dovadă c-ai avut suflet..., un fel dc nemurire.
Şi îşi şterse fruntea de sudoare.
*
* *
Câteva zile mai târziu, la o şedinţă de lupte, Domenico se certă cu directorul, fu cât pe-aci să se ia de beregată cu grecii, -şi aşa ne văzurăm din nou fără pâine.
Atunci îi spusei care era focul ce mistuia pe Haralambe: Nemurirea.
Profesorul de nemurire ridică umerii. N-avea chef de vorbă:
- Nemurirea ar fi bună, zise el, dacă n-ar exista păduchii!...
Două zile fu încruntat. A treia zi, dis-de-dimineaţă, sc deşteptă înaintea mea, fapt neobişnuit. Era negru-verde la faţă. Sc îmbrăcă maşinaliceşte, fumând ţigare peste ţigare.
Apoi începu să sc scotocească prin toate buzunarele. Scotea bilete, scrisori, petece dc hârtie, şi le rupea. Dintr-un carnet smulse mai multe file. Pc alocurea, mâzgălea nu ştiu ce. în fine, vorbi:
- Vezi tu aste două degete? făcu el, punându-mi sub nas arătătorul şi mijlociul de la mâna dreaptă, - le vezi?...
- Le văd.
- Hi bine: iar a sosit unul din acele momente de ananghie, când va trebui să-mi pun libertatea în joc ca să ies din încurcătură! Voi cere azi, acestor două degete, artă!... Genialitate!... Le voi cere să se introducă pc nesimţite într-un
buzunar bine păzit şi să mă scoată din mizerie. Ştii tu ce înseamnă asta?
Domenico mă privea cu ochi sângeroşi.
- Da..., îngânai eu. Trebuie să fie teribil... H,l îmi silabisi cuvintele:
- Tre-bu-ie să fi-e te-ri-bil... - Nu teribil, - mortal!... Nu e teama, nu e riscul, nu primejdia... Inima şi răsuflarea se opresc, sângele devine otravă!;..
în clipa când le introduc într-un buzunar, eu simt aceste două degete arzând în focul infernului!
Domenico trebuie să fure... Şi furtul lui nu c ocrotit de legi, ca al bogătaşilor.
Retrăgându-se doi paşi, el îşi trânti un pumn în piept:
- Eu sunt mai artist, cu am mai mult geniu decât rufianii cari fac „artă" de repaos!
Arta mea, — o bătălie!
Se opri. Aşezat pe un scaun, în mijlocul casei, cu coatele sprijinite pe genunchi, părea că luptă să-şi reia calmul. Apoi, cu glas potolit:
- Mă duc să mă plimb cu trenul între Atena şi Pireu... An să încerc o lovitură. Dar numai în condiţii prielnice.
Sunt mulţi turişti cari umblu cu capul în lună. Dacă rău-şesc, ai să mă vezi, - dacă nu, să ştii că sunt prins, pentru întâia oară în cariera mea...
în dimineaţa următoare, apăru ca o vijelie, îmi aruncă cincizeci de drahme, mă sărută, şi, - în clipa de a se face nevăzut, - îmi zise:
-Tc las!...
Haralambe al tău caută nemurirea... după viaţă. Nu asta
e nemurirea mea! 1924
"A VA *!}
TRECUT $1 VIITOR
103
MORAVURI LITERARO-GAZETĂREŞTI
Adevărul de altădată ştia să apere pe toată lumea, şi mai ales ştia să se apere pe el. Erau alte vremuri, alţi oameni la cârma lui.
Adevărul din zilele acestea şi oamenii lui de azi, nu numai câ nu pot să apere pe alţii, dar chiar când e vorba de propriul lor proces, nu mai sunt în stare să-1 susţie. Iar când apare un gardist în redacţia din strada Sărindar, redactorii şi directorii fac în „pantaloni": ne-o spune d. Miile, - şi cu câtă durere trebuie s-o spuie dânsul!
De prăbuşirea asta m-am convins încă din ziua când, Ia răcnetul de ciomăgeală: Pe ei!, scos de părintele ciomăgaşilor români, Adevărul, direct vizat, a tăcut marcă, iar eu, tot atât de bine luat la ţintă, a trebuit să mâ apăr şi să fiu apărat în coloanele Aurorei şi chiar în ale îndreptărei.
Dacă îmi mai trebuia vreo dovadă în sprijinul acestei convingeri, ea avea să-mi fie servită de d. Liviu Rebreanu: Mişcarea literară de la 9 mai, într-o „efemeridă" neiscălită, ia apărarea fostului Adevăr, în articolul intitulat: D. Panait Istrati, „Adevărul" şi altele.
Da, „şi... altele"1. Aceste „altele", mult mai interesante decât Adevărul şi decât mine, d. Rebreanu le atinge cu un fulg de lebădă.
Cred să-i vin în ajutor, atingându-le eu cu toroipanul.
D. Rebreanu, directorul Mişcărei literare, sare deci sâ apere Adevărul. împotriva cui? Cine-1 atacă?
Apăi, cine: iaca, eu, Panait Istrati! F.u, care am „insultatpe scriitorii români în viaţă, pe Erninescu, pe criticii cari n-au leşinat de admiraţii, apoi pe d. lorga şi în sjarşit întreaga ţară românească nerecunoscătoare"...
Singur Adevărul rămăsese neinsultat:
„In ultimul moment, d. Panait Istrati a observat că-i mai rămăsese să ocărască pe cineva în România: '(Adevărul». Ceea ce s-a grăbit să facă în «Facla» bunului său tovarăş de idei N.D. Cocea."
Nu l-am insultat deci; l-am „ocărât" pe Adevărul. Poate însă că nici nu l-am „ocărât". în tot cazul, i-am spus că e o lipsă de bună-cuviinţă elementară, ba chiar şi o abatere de la datorie, sâ nu trimeţi unui autor lucrarea pe care i-ai tradus-o şi tipărit, ca sâ se încredinţeze şi el cam în ce chip ai făcu t-o.
Şi, - vedeţi d-voastră? - după cât se pare, nu-mi era permis să cer aşa ceva, căci, spune d. Rebreanu:
„Cine nu-şi aduce aminte gălăgia ce o făcuse «Adevărul», acum vreun an, în jurul domnului Panait Istrati"?
Mă „plimbam":
„... pe toate coloanele ziarului popular; orice notiţă anodină din orice ziar francez se tipărea în «Adevărul» cu literele cele mai groase, spre a dovedi lumii româneşti capitularea marii critici în faţa scriitorului proletar; câteva numere consecutive ale «Adevărului literar» demonstrau, prin studiul ad-hoc al d-lui Sanielevici, câ în cărţile pseudo-franceze ale d-lui Panait Istrati culminează geniul literar românesc... "
Sâ zicem c-aşa a fost. Dar de ce?
Fiindcă:
„Pe-atunci director al «Adevărului» era d. Rosenthăi",
ne spune d. Rebreanu.
Foarte bine. Să fie sănătos d. Rosenthal. Dar ce-are a tace coada măgarului cu barba mitropolitului? Ce legătură este între cunoscutul critic d. Sanielevici, d-nii redactori si Adevărului, ridicarea mea în cer de către toţi aceştia laolaltă, şi... d. Rosenthal?
Unde e legătura ?!
104 PANAIT ISTRATI
Adică cum vine vorba, d-le Rebreanu? Vrei oare să spui că toţi aceşti „gendelcrtres", plus eruditul critic Sanielevici, nu sunt, nu erau decât nişte sfori în mâinile d-lui Rosenthal?! Vrei oare să spui că d-nii losif Nădejde, Brânişteanu, Dcm. Teodorcscu, -cari îşi semnau articolele, - precum si alţii cari nu Ic semnau, -nu erau, toţi aceşti condeieri, decât nişte valeţi, nişte căţeluşi, cari făceau j/w/ln ordinele directorului lor?
Cum? D. Rosenthal a dictat d-lui Sanielevici cunoscutul studiu? Tot d. Rosenthal a umblat cu beţişorul printre mese, a ciocănit tigvele aplecate pe hârtie, şi a suflat cu diapazonul, dând notă unei armate de „plumtifi" cu ifos şi pretenţie la directorat?
Aşadar, nu făceau din proprie convingere, tot cc făceau, tot cc credeau, tot ce spuneau că cted şi gândesc, aceste sfârleze, aceste giruicte, aceste maimuţe ale jurnalismului românesc, aceşti panglicari ai ideilor şi simţirilor, pe cari ni-i demaschezi acum?
Apăi, bine d-le Rebreanu: oameni sunt ăştia?
Şi d-ta zici că-i aperi împotriva mea când mi-i dai astfel în gât pe toţi şi le atribui o atare laşitate profesională? Frumoasă apărare: ca funia pc spânzurat!
*
* *
Dar, mai zici d-ta, d-le Rebreanu:
„S-a întâmplat însă căci. Rosenthal a plecat de la «Adevărul». Osanalele d-Iuî Istrati au continuat totuşi".
I-auzi d-le? şi eu care habar n-aveam! Când s-a petrecut acest eveniment? Ar pureaMişcarea literară să-mi citeze câteva din aceste „osanale"... postume? O fi votba de panaşeul de „notiţe anodine" publicat în Adevănd literar după plecarea d-lui Rosenthal? Se poate: „directorul" era încă Ia Bucureşti şi umbra lui tot mai teroriza pe noii stăpâni ai foilor moştenite.
O mai fi votba de articolul Panait htrati si Femeia, al d-nei Casvan-Pas, strecurat în Dimineaţa de prin ianuarie-februaric, -
TRECUT ŞI VIITOR 105
şi a cărei apariţie a făcut pe unul dintre numeroşii stăpâni dc azi ai Adevărului să poruncească:
- Articolul ăsta să fie ultimul în care să sc mai vorbească aci dc Panait Istrati!
Sau poate o fi făcând d. Rebreanu aluzie la „notiţa anodină" dintr-un număr mai recent al Cuvântului liber, - (altă publicaţie cu condeieri terorizaţi de d. Rosenthal!?) - unde un piu-mitif'anonim îşi râdea,de ceea ce nu putea să priceapă, după ce, nu cu mult în urmă, „leşinase" şi el „de admiraţii", - vorba d-lui Rebreanu.
Astea sunt toate „osanalele* cari au „continuat totuşi".
Dar nu ştie d. Rebreanu că de la plecarea d-hu Rosenthal şi până azi, eu am scos la Paris volumul Oncle Anghel şl am publicat în Europe fragmentul din Haiducii, intitulat Spilca le Moine?
Şi, - in noianul de recenzii făcute cărţilor si revistelor pariziene, - nu era un prilej, pentru Adevărul".. osanalizeze şi lucrările aceluia care, - după cum spune Mişcarea literară, — era „geniul literar românesc" de pe malurile Senei?
Şi n-ar fi avut nevoie Adevărul să caute „notiţe anodine", căci i se ofereau adevărate osanale în coloanele presei franceze. De ce n-a „continuat totuşi"? Dc ce s-a mărginii, - dintr-un rest de pudoare faţă de cei „cincisprezece mii de cititori noi" pe cari îmî declara d. Sanielevici că i-a adus studiul său despre mine Adevărului literar — de ce s-a mărginit doar să spuie că am obţinut un premiu la Paris şi altul la Geneva? - „notiţe anodine" pe cari ar li putut cititorul să le găsească în orice ziar.
De ce?
Nu ştiu! Poate că n-o ştie nici d. Rebreanu.
Unde sunt deci „osanalele"? Nu numai câ ele n-au „continuat totuşi", dar cu as putea să-1 informez pe d. Rebreanu că singură anunţarea apropiatei apariţii a volumului meu Trecut şi Viitor era. gata să nu se poată obţine în coloanele Adevărului nici cu plită!...
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
107
Asta n-o ştie d. Rebreanu; n-o ştiu nici cititorii, nici prietenii, cari, poate, mă ruai caută încă şi azi prin coloanele Adevărului.
Şi dacă e aşa, - dacă cei cari la porunca directorului Rosenthal îmi cântau ieri osanale, au amuţit astăzi - (la a cui poruncă?) -dacă într-adevăr e aşa, atunci unde e „meritul"?
Căci d. Rebreanu spune: „«Adevărul» n-o fi fără cusururi, totuşi, în comparaţie cu celelalte gazete româneşti, e relativ cea mai accesibilă preocupărilor culturale".
„Acest merit (?!) considerabil (?!) trebuie să răscumpere, barem în ochii literaţilor, toate greşelile".
(Ah, Adevărului? „cusururi", arc „greşeli"! N-o fi având şi____„altele"?)
„Cu atât mai mult în ochii d-lui Panait Istrati, de dragul căruia «Adevănd» şi-a înstrăinat simpatiile unor scriitori români veritabili".
Dar...
„Recunoştinţa chiar pentru un scriitor talentat ca d. Panait htrati nu e o ruşine prea gravă"...
Despre simpatiile „scriitorilor români veritabili", pe cari Adevărul, pare-se, încearcă să le... răscumpere, despre astea nu vom vorbi deocamdată. Despre „ruşini grave" şi... altele vom vorbi însă numaidecât, şi vom servi cititorilor din berechet.
Recunoştinţă insă, dragă d-le Rebreanu, „pentru un scriitor talentat ca d. Istrati" şi „pentru un om care ştie să îndatoreze şi să fie îndatorat, - „recunoştinţa", aşa cum o înţelegi d-ta, e o meteahnă, un păcat; n-am avut-o şi nu voi avea-o niciodată, faţă de oricine ar fi şi cu atât mai puţin faţă de Adevărul.
Nu vorbesc numai dc Adevărul dc acum şi de directorii lui de azi, cari, - vorba d-lui Miile - „fac în pantaloni când se pomenesc cu un gardist în redacţie. Merg cu ingratitudinea până a îngloba în nerecunoştinţa mea chiar pe Adevărul de. ieri şi pe fostul sau director d. Rosenthal..., care n-avea obiceiul să „facă în pantaloni" nici atunci când, pentru a apăra pe alţii, ştia să
înfrunte lovitura mişelească, - venită pe la spate - a eroilor fas-cisto-naţionalişti.
Acest Rosenthal, pentru a-mi obţine colaborarea, a procedat, nu cu linguşiri, nu cu promisiuni, nu oferindu-mi cerul şi pământul: el m-a recbzmat ca pe un drept al său; m-a luat cu furca: pe sus!
Acest Rosenthal era o forţă, e un Temperament, un pachet de nervi, un creier care va rămâne neobosit până în ziua când vreo altă lovitură mişeleasco-patriotică îl va împrăştia pe masa de scris, ori pe pavajul unei străzi rău luminate noaptea.
El nu mi-a cerut să-I îndatorez şi nu s-a oferit să mă îndatoreze, îndatoratul care se curbează sub greutatea recunoştinţei, îi repugnă atât lui, cât şt mie.
El mi-a vorbit de luptă, nu de procopsite, nu de mărire.
Ia Nisa, pe Promenade des Anglais, când de-abia se ridica de sub fierul asasinului, am avut prilejul să-1 văd de aproape. Nu-1 cunoşteam decât aşa cum toţi „cei" de la fosta Românie muncitoare cunoşteau pc „cei" de la fost Adevărul.
Dar într-o zi, iată că sc apropie dc fotograful proaspăt de-venitscriitor. îmi vorbeşte făţiş. îmi povesteşte crâncena luptă cc sc duce la noi: muncitorimea învinsă, toată lumea obijduită, călcată în picioare; curente nesănătoase, otravă pretutindeni, lipsă de oameni!... îmi cere să intru in rând:
- Tu eşti un muncitor, ca şi mine. Tu eşti un luptător. Locul tău e lângă mine.
Frumos loc, îmi ziceam, privindu-i groaznica cicatrice. îi spun:
— Sâ mă gândesc...
Şi tot gândindu-mă, am avut prilejul să-1 văd, să-1 cunosc mai bine.
Auzisem şi eu, mai de mult, despre unica, despre proverbiala lui putere de muncă şi iniţiativă: aflasem şi eu, - chiar din gura adversarilor săi, - de extraordinarele aptitudini gazetăreşti ale lui Rosenthal. Acum mi-a fost dat să-1 văd cu ochii mei
108
PANAIT ISTRATI
TRECUT SI VIITOR
109
conducând de acolo, dc la Nisa, de la amarnica distanţă, ceata de grăsuni şi de obezi pc cari îi credea „prieteni" şi „colaboratori", dar cari profitau de lipsa lui, ca sâ-1 sape la rădăcină, îl vedeam la fiecare ceas din zi şi până noaptea târziu, răsfoind zeci de jurnale, reviste, cărţi, scoţând cupiuri, urmărind de aproape toate evenimentele din ţară şi din străinătate, scriind neîncetat scrisori, trimiţând mereu telegrame peste telegrame, indicând, zi cu zi, fiecăruia, munca şî felul cum trebuie dusă lupta, ferindu-i de atacuri pe cari numai el le prevedea şi ţinând piept unei lumi de duşmani, ca şi cum ar fi fost acolo, printre ei, în mijlocul redacţiei.
Atunci m-am convins ce fel de muncitor şi ce fel de luptător e Rosenthal.
Atunci numai am înţeles sensul cuvintelor d-lui Dem. Theodorescu din articolul său Directorul (citez din memorie): „în fiecare coloană, în flecare articol, în fiecare rând al nostru, vibrează sufletul şi grăieşte mintea lui Rosenthal..."
Cât vibra acest suflet şi cum grăia această minte, aveam s-o ştiu apoi şi mai bine prin mine însumi, când, - la Masevaux, anul trecut, şi mai ales la Nisa şi la Paris, anul acesta, - am putut să-i apreciez prodigioasa facultate de a vedea totul, de a reţine totul şi de a şti să împletească idei şi evenimente cu iuţeala şt precîziunea unui război de ţesut.
Dar nu numai eu am avut prilejul să-i apreciez aceste facultăţi, ci şi eminenţii publicişti şi oameni dc litere ai Parisului, la masa cărora Rosenthal a ştiut să reprezinte, în conversaţii, cel mai desăvârşit bun-simţ de politică internaţională, cea mai perfectă simplicitate în expuneri şi o adâncă cunoaştere a oamenilor şi a lucrurilor. Astfel, el oferea francezilor un exemplu luminos de jurnalist român, cu mintea bogată în gândiri generoase şi cu suflet de amic.
Dacă atunci când d. Iorga s-a dedat prin Nouvelles lini-raires, la atacul lăturalnic împotriva mea, eu n-am dat urmare
insistenţelor dea scoate la iveală adevăratele d-sale sentimente faţă de poporul „care nu e meşter decât în confundareasexelor" -dacă am evitat de a provoca formidabilul scandal ce ar fi urmat reproducerii acelei documentaţii, într-adevăr uluitoare, ce mi se pusese la dispoziţie, - dacă n-am făcut-o, se datoreşte numai motivelor înţelepte şi pline de cumpătare invocate de Rosenthal. Iată ce om îmi oferise mâna lui curată şî vrednică.
Iată cine reprezintă pentru mine Adevărul, acest ziar pe care îl înmormântasem sub ani de înstrăinare. îl regăseam acum! El avea să devie, pentru setea mea de Adevăr, un izvor la care să mă răcoresc şi să răcoresc şi pe alţii de atâta arşiţă prăvălită peste noi, muncitorii de tot felul, de vulcanul reacţiunii capitaliste şi fascisto-huliganice.
Iată cine era directorul, pe care bine faci că-1 relevezi - iată omul pe care îţi mulţumesc că mi-ai dat prilejul să-1 descriu.
Pentru omul acesta, rar în zilele noastre, nu „recunoştinţă", nu sentimentul striviţilor puteam să simt în inima mea, d-le Rebreanu, ci una dintre acele admiraţii cari se traduc în fapte şi se încheagă în datorii.
* *
După ce i-a dezgolit aşadar pe cei de la Adevărul, cari nici d-sa nu ştie de cc şi cum au încetat sâ mai leşine de admiraţie pentru mine, d. Rebreanu îmi reproşează apoi, mie!... că eu mi-aş fi schimbat atitudinea faţă de dânşii, - că nu-i mai îndrăgesc şi că-i ocărăsc chiar... Şi, pledează d-sa, invocând circumstanţe atenuante:
„«Adevărul» n-o fifără cusururi, totuşi, în comparaţie cu celelalte gazete româneşti, e relativ cea mai accesibilă preocupărilor pur culturale".
Da? Şi de când? De când, mâ rog, are d. Rebreanu păreri atât de... atenuante despre Adevărul?.
110
PANAIT ISTRATI
TRECUT Şl VIITOR
111
Le-a avut poate întotdeauna? Ori şi le-a format de când i s-a tipărit în foiţă romanul Adam şi Eva (zi care coincide cu ştergerea mea de pe lista celor cari primesc Adevărul literar).
Vom vedea îndată.
N-aş fi avut niciodată de gând să mă scobor în mocirle literare, nici să caut timp de a polemiza cu oameni pe cari nu-i cheamă nici Slavici, nici Nanu, nici Lovinescu.
Dar... imitez pe d. Rebreanu:
„Litigiul dintre d. Panait Istrati şi «Adevărul» nu ne interesează decât în funcţie de moravuri literare ultra-democratice. Nu cunoaştem motivele supărării d-lui Istrati pe «Adevărul», dar, oricari ar fi ele şi oricât de serioase, procedeele d-sale ni se par cel puţin bizare".
Aşa!
Ei bine, d-le Rebreanu: tot „în funcţie de moravuri literare ultra-democratice", mă interesează şi pe mine, şi va interesa şi pe cititorii noştri, o mică istorioară care va avea darul să probeze ale cui „procedee" sunt „bizare", ale mele, sau ale d-tale, când e vorba de a scrie artă, de a face pe moralistul, şi dc a te tocmi apărător al unui ziar care nu mai poate să sc apere.
Bizareria procedeului meu, am arătat-o: Adevărulmi-a tradus şi tipărit o carte pe care, netrimiţându-mi-o s-o văd şi eu, am calificat fapta lui de o indelicateţă faţă de mine. Atât.
Pe vremea însă când directori ai Adevărului nu erau, ca azi, putregaiuri de grăsimi epileptice, d. Rebreanu, - înumărân-du-se printre acei scriitori români veritabili', ale căror simpatii Adevărul şi le „înstrăinase" fără nici un regret; d. Rebreanu, neavând pe atunci nici o perspectivă de a ajunge apărător al Adevărului, nu avea ochi pentru „preocupările pur culturale" ale acestui ziar şi îl descria în cu totul alte culori...
D. Rebreanu scrisese o piesă. în acea piesă a d-sale Adevărul era, nu atacat, nu ocărât, — era batjocorit, şi încă de-a binelea. D-sa aducea pe scenă un reprezentant al Adevărului, un aşa-zis
redactor-şoltic, un şfănţuitor dc mai mare hazul, - probabil unul dintre acei cari au reuşit să... recâştige simpatiile d-sale de scriitor „român veritabil", prin „preocupările sale culturale".
Rolul acesta al jurnalistului pişicher şi potlogar, d. Rebreanu îl prelungea în toate actele piesei d-salc.
Acest Şulăm dc la „Adivor", avea să spună publicului tot felul de minunăţii, cari se ascund în anteriul gazetăriei „ultra-democratice" . t
Aşa trebuia să fie. Şi publicul trebuia să râdă de „Adivor".
Ei bîne, totuşi n-a fost aşa şi publicul n-a râs de .Adivor".
Ce s-a întâmplat?
Un lucru foarte simplu.
Să vi-1 spun:
Pc atunci, cum accentuează d. Rebreanu, - director al Adevărului era d. Rosenthal! Şi se pare că acest domn Rosenthal nu permitea scriitorilor să fie măgari nici atunci când ei se intitulează „români veritabili".
Cu foarte mult sânge rece, - când nu mai era decât o oră înainte ca actorul-redactor de la .Adivor"să intre în scenă, - d-sa I-a chemat pe autorul piesei la telefon:
- Domnule Rebreanu, am aflat câ astă-seară se va juca, în piesa d-tale, un rol batjocoritor la adresa Adevărului.
(Repede, „scriitorul român veritabil" cade pe burtă):
- Vai dc mine, d-le Rosenthal, nu e vorba dc nici o batjocură: un rol hazliu!
- Să faci bunătatea, d-le Rebreanu, să schimbi imediat direcţia hazului care vizează Adevărul.
- Imediat?! Aoleo! Mai avem numai un ceas până la reprezentaţie! Şi actorii au învăţat rolurile...
- Să le dezveţe cu ajutorul d-tale!
Ah, frumoase istorioare mai are viaţa!
112
PANAIT ISTRATI
TRECUT SI VIITOR
113
închipuiţi-vă, cititori, că curajosul amator de „moravuri literare" a răuşit sâ facă această voltfaţă: director al teatrului, autor şi actori, s-au dat peste cap, cu un ceas înainte de începerea reprezentaţiei, şi rolurile cu pricina au fost repede... „dczvăţate", cu replicele lor cu tot.
Şi astfel publicul n-a aflat niciodată că personajul şi piesa d-lui Rebreanu trebuiau să batjocorească Adevărul. Autorul piesei a făcut totul pentru ca să schimbe direcţia hazului. Şi a fâcut-o repede: într-un singur ceas. Ba i-a mai rămas încă timp destul, ca înainte de ridicarea cortinei să tragă o fugă până în biroul omului despre care ştia că - iar vorba d-lui Miile - nu „face în pantaloni", să-i toarne, la repezeală, câteva ploconeli şi platitudini, şi să-1 mai asigure că va supraveghea, el însuşi, dintre culise, ca actorii să nu facă vreo boacănă.
Şi cine ştie dacă cu ocazia asta, d-sa nu i-o fî propus acestui director şi mica satisfacţie de a dirija hazliul lor către redacţia unui ziar concurent...
„Pe-atunci, director al «Adevărului» era d. Rosenthal1'. Da, aşa e, d-lc Rebreanu; bine faci c-o spui, că o mar-chezi... pentru istoricul de mâine, curios de a căuta Jitigiuri în funcţie de moravuri literare ultra-democratice", şi... „altele"!
Acest director n-a umblat să-şi asigure îngăduinţa şi recunoştinţa d-tale. El nu avea nevoie de apărarea d-tale şi nici de a altora. El nu umbla cu dulcegării. El n-a simţit niciodată trebuinţa de a se masca, de a se ascunde sub un alt nume decât acel pe care îl poartă. Nu-i era ruşine să păstreze neschimbat numele său de Rosenihal şi nici pe acel de lacob. Crede-mâ, asta e foarte important. Pentru că el nu c dintre acei cari n-ar putea spune cu fală că nu sunt nici evrei, nici creştini... din cauză câ ci vor să pară în acelaşi timp şi evrei şi creştini.
Mi se cunosc sentimentele faţă de evreii de la noi şi faţă de poporul evreu în genere.
Am anunţat că prepar un roman cu chipuri de evrei, în majoritate de la noi, — Familia Perlmutter, — şi încă de anul trecut încredinţasem amicului meu Rosenthal capitolul Estera Perlmutter, care urma să fie publicat în foiletonul Adevărului.
L-am retras însă la plecarea sa, şi am refuzat să mai dau romanul „nouei direcţiuni", chiar când acesta mi-1 cerea la Masevaux.
De ce am „procedat" aşa de „bizar"? Fiindcă în acest roman intenţionez să arăt fraţilor mei câ nu trebuie să se ferească de evreul pe care îl cheamă Burăh sau Moritz, sau lacob, - dar să se ferească de evreii cari devin Costică, Traian sau Aristid.
Cunoaşteţi ceva mai abject, mai oribil, decât un ovreiaş care se prezintă... Costică? Când îl cheamă Moritz - Moritz pur şi simplu - evreul nostru e om cu frica Domnului, e om de ispravă, e om de cuvânt, poate fi un Herman Binder al meu, nu face nici un rău evreilor, şi nici creştinii n-au să se plângă de dânsul. Dar când fiul lui, în loc să rămâie Aizic sau Avram, îşi transcrie evreismul pe un nume creştin, - aşa cum şi-ar transcrie falimentul pe numele nevestii, şi devine, de pildă, Aristid, atunci primejdia e mare, e mare de tot. E primejdie şi pentru evrei, şi pentru creştini: şi unii şi alţii trebuie sâ se ferească atunci de dânsul. Atunci el s-ar închina la toţi zeii, şi i-ar vinde pe toţi: se strecoară în ajun în casa marelui rabin, chit că a doua zi să îngenunche în faţa preotului catolic ori protestant. Atunci el vrea să fie de toate: zaraf şi mecena, poet şi negustor, liberal şi ţărănist: - şi de fapt nu e nimic. Atunci el devine - cum l-a calificat un vajnic fruntaş al neaoşismului integral: „Un râu fiu, un rău soţ, un rău tată, un rău om de afaceri, un rău om politic, un rău evreu şi un râu... român".
Aceasta va fi teza romanului meu. Familia Perlmutter.
Voi descrie în acel roman figurile luminoase şi nenorocite ale bunilor mei Binderi. Fireşte! Dar, voi zugrăvi şi figurile acelora de pe urma cărora se trage toată hula pe capul sărmanului popor evreiesc, de pe urma cărora suferă amarnic Binderii mei
114
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
115
şi sunt întruna surghiuniţi. Voi dovedi că „pieirea ta Israele" nu prin Israil, ci prin Costică şi Aristid!
Şi acum, încheind, mâ întreb:
D. Rebreanu, care n-a explicat nici subita schimbare de opinii a eminenţilor critici şi redactori ai Adevărului, nici „bizara" mea nerecunoştinţa faţă de Adevărul, d. Rebreanu va binevoi să ne explice oare, măcar schimbarea atitudinei domniei sale faţă de Adevărul?
Şî mă mai întreb: pe cine a vrut d. Rebreanu să acuze şi pe cine să apere?
Vrut-a să mă acuze pe mine? De care lucru? Că scriu „cărţi pseudo-franceze"? Dar, ce: cu d. Rebreanu am să discut eu sintaxa limbii franceze? Cu asta s-au însărcinat criticii Franţei, şi aceştia şi-au spus cuvântul. Cu d-nii Rebreni ai României eu aş putea sâ nu discut nici cărţile mele româneşti, atunci când, în loc de a rămâne autorii oneşti ai unor romane de valoare, dar neremuneratorii, ca Ion, ei se tocmesc surugii ai literelor „ultra-bancare". Şi mai ales, atunci când, la fel cu criticii şi redactorii descrişi de d-sa, Rcbrcnii aceştia fac şi ei sluj şi îşi modifică „piesele" de îndată ce li se cere.
Sau poate vrut-a directorul Mişcării literare să acuze pe d. Rosenthal? De ce anume? Câ, deşi „nu fără cusururi", Adevărul său era „totuşi, relativ mai accesibil preocupărilor pur culturale, în comparaţie cu celelalte gazete româneşti"?
Sau poate o fi voit d. Rebreanu să apere pe acei cari, lipsiţi de curaj şi dc iniţiativă, cască turtiţi în biuroul d-lui Rosenthal, şi - vorba d-lui Miile - „fac în pantaloni" la prima ameninţare?
Dacă aceasta i-a fost intenţia, şi dacă aşa ştie d-sa să-şi arate „recunoştinţa", apoi i-a servit aşa de bine, că n-o să se mai
întâlnească niciodată cu foiletonul Adevărului, atunci când va avea dc plasat vreun nou roman dc ocazie.
După cum se vede, nu prea se poare desluşi cam ce ar fi urmărind d. Rebreanu prin articolul din Mişcarea literară.
Morală: să te fereşti de a mai călca pe brâul desfăcut al unui „atârnâţean" de Ia Brăila, câ dai în brânci şi ţi se văd „moravurile literare ultra-democratice", şi... „altele".
MasevauX'Alsacia. Mal 1925
TRECUT ŞI VIITOR
117
ÎNTRE ARTĂ ŞI DEZROBIRE (Pictorului Alexandru Vodă-Ploieşti)
Dragă prietene,
îmi aduci vestea că luna asta vei expune, la Bucureşti, ceva din lucrările tale.
Sunt mâhnit că nu pot lua o parte activă la bucuria ta, aşa cum speram împreună, nevoit fund să întârzie/ venirea mea în ţară, din cauza muncii, care devine din zi în zi mai istovitoare.
îţi urez însă, din toată inima, deplină izbândă; iar în caz de nemulţumire sufletească, îţi amintesc că artisul-prolctar trebuie să se înarmeze cu convingerea că nimic nu sc poate aştepta de la o lume care se împarte în învinşi şi învingători.
Tu eşti, ca şi mine, un fiu al plebei. încă de pe vremea când, în odaia ta devenită han al „nespălaţilor", mâneam brânză cu pâine şi beam ceai în tovărăşia bunului Ştefan Gheorghiu, -te cunosc fire de boem şi viteaz la îndurare.
Ai visat şi ai creat, aşa cum am făcut şi eu întotdeauna, fără speranţă de răsplată, ci numai din pornire neînfrântă. Ei bine: să nu te crezi astăzi un înfrânt, iar pe mine un triumfător.
Nici un artist-proletar, - oricât ar fi el de răsplătit de o societate nedreaptă, — nu va fi triumfător, atâta timp cât succesele sale vor fi rezultatul unei întâmplări, aşa cum e cazul meu, aşa cum sunt alte câteva cazuri.
Nu datorită unei întâmplări, societatea umană trebuie să recunoască meritele unui om, - artist ori simplu muncitor, -şi să le răsplătească. Această nenorocită stare de lucruri, luptătorii pentru dreptate trebuie s-o facă să înceteze, iar când ca vine să favorizeze pe vreunul dintre noi, sâ ne ferim de a o considera ca un triumf.
Noi avem datoria sentimentală - care trebuie să devie istorică în luptele proletariatului, — dea respinge orice reparaţie individuală a universalei nedreptăţi şi de ane considera toţi învinşi, atâta timp cât fraţi de-ai noştri gem în lanţuri, pier în întuneric, ori sunt nevoiţi sâ se prostitueze.
Caro m'e'l sonno et piu l'esser di sasso, Mentre che'l danno et la vergogna dura. Non veder, non sentir m'e grand ventura; Pero non mi destar, deh! paria basso.
Acestea sunt versurile uriaşului între uriaşi: ale lui Michclangelo.
Un contemporan al său, poetul Giovanni Strozzi, - privind cele patru statui alegorice: Ziua, Noaptea, Aurora şi Crepusculul, cari înconjurau soclul mausoleului Medicişilor, — scrise următoarele, admirând Noaptea:
„Noaptea, pe care o vezi dormind aşa de graţios, a fost sculptată de un înger în stânca asta; şi din moment ce doarme, trăieşte. Daci nu crezi, deşteapt-o şi îţi va vorbi".
Michelangelo îi răspunse cu versurile de mai sus:
Scump mi-e somnul. îmi e şi mai scump să fiu de piatră astăzi, când domnesc crima şi ruşinea. Nimic să nu văd, nimic sâ nu aud, mi-e marea fericire: iată dc ce (re-aş ruga) sâ nu mă deştepţi, ah, vorbeşte încet! .
Vie de Michel Ange, de Romain Rolland {ti.a.).
118
PANAIT ISTRATI
TRECUT ŞI VIITOR
119
Uriaşul cerea să fie lăsat sâ doarmă într-o vreme în care domneau crima şi ruşinea. Nu voia nimic sâ vadă; nu voia nimic să audă.
Michelangelo, deşi glorios, deşi cu lada plină de aur lângă el, era un sclav al puternicilor din timpul său, cari îi cereau să-i imortalizeze. Şi el, în loc să le sculpteze chipurile lor, îşi sculpta propria-i durere, pesimismul său activ.
De atunci au trecut patru sute de ani. Şi dacă nu mai avem duci şi papi cari să ne tiranizeze, avem în schimb domnia aceloraşi crime şi ruşini, domnie mult mai sângeroasă şi mai neruşinată decât aceea de pe vremea nobililor Renaşterei italiene.
("arc trebuie să fie datoria noastră, - a acelora cari au simţire şi darul de a se exprima, - faţă de nişte tirani cari vor să cumpere cu banii lor toate conştiinţele, sau să înăbuşe pc cele ce nu se pot cumpăra, pentru ca astfel sâ-şi continue domina dc sânge şi de ruşine?
Fârâ să aspirăm la formidabila putere creatoare a lui Michelangelo, noi trebuie să fim mai tari ca el în lupta noastră cu asupritorii.
Neegalatul artist florentin a gemut dc la un capăt la celălalt al lungii sale vieţi, - a gemut sculptând munţi, ridicând catedrale, pictându-şi credinţa şi descriindu-şi supliciul în versuri nemuritoare: le-a făcut pe toate căzând în genunchi, lăsându-se robit de tiranii vremii lui. Romain Rolland nî-1 prezintă ca pe un învins al vieţii, şi ne cere să fraternizăm cu durerea universală.
„în această epocă de laşi, cari tremură în faţa durerii şi revendică cu zgomot dreptul lor la fericire, care nu e cele mai adesea decât dreptul la nenorocirea altora, să îndrăznim a privi durerea în faţă şi a o venera!"
Iată adevărul: dreptîd de a fi fericit cu preţul nenorocirii altora! Dreptul de a triumfa, călcând peste durerile semenilor tăi.
Putem noi revendica asemenea fericire?
Fericirea de a învinge singur. Fericirea de a reuşi singur. Fericirea de a te bucura singur.
Dar nu trebuie nici să ne lăsăm striviţi de durere, asa cum simte marele liberator:
„Slăvită fie bucuria, şi slăvită durerea! Una şi cealaltă sunt surori, şi amândouă sfinte. Ele Jăuresc lumea şi umplu sufletele mari. Ele sunt tăria, ete sunt viaţa, ele sunt Dumnezeu. Cine nu le iubeşte pe amândouă, nu iubeşte nici pe una, nici pe cealaltă. Şi cine le-a gustat, cunoaştepreţulvieţei şi pacea de a o părăsi"".
* *
Pacea de a o părăsi...
Să ne prosternăm în faţa oricărei păci, şi mai ales în faţa aceleia de a părăsi viaţa după ce ai gustat din bucuriile şi din durerile ei. Am simţit şi eu odată pacea asta.
Pe atunci însă eram un învins al propriilor mele nelinişti, mai mult decât un învins al oamenilor. Astăzi nu mai sunt; m-am liberat; am fost liberat..., dar eu singuri
Ce ne facem cu aceia cari aşteaptă şi ei ceasul liberării, cari se îndoiesc şi speră?
Pentru aceştia, noi, cari n-am gustat poate toată bucuria şi tot amarul existenţei, avem datoria să nu închidem ochii nici asupra morţii şi nici asupra vieţii. Noi trebuie să vorbim tare, nu încet, să vedem toate ororile şi să ascultăm toate suspinele.
De mii de ani se glorifică numai cei victorioşi. Ajunge!
Sâ râs turnăm cumpăna milenară a prejudecăţii şi a egoismului şi să ne declarăm solidari cu învinşii. Să fim roţi învinşi până n-o mai exista cuvântul învingere şi nici învingători.
' Prefaţă la opera sus-citata («.«.).
120
PANAIT ISTRATI
Artistul, mai ales, trebuie să sc afle în fruntea învinşilor şi sâ facă din arta sa o armă, din succesul său o înfrângere şi din bucuria sa o suferinţă,
Nu există artă mai marc, decât aceea care luptă sâ întroneze dreptatea pe pământ, sâ facă pe oameni mai buni, sâ şteargă lacrimile celor cari plâng, să dea pâine celor flămânzi şi adăpost celor cari dorm pe-afară. Restul, tot restul: prejudecată şi egoism! Trecut clădit pe cruzime, visuri sterpe, artă barbară.
— Statui-„biftecuri", a exclamat într-o zi, la Paris, sculptorul Brâncuşi.
Artâ-„biftecuri", fără suflet şi fără idei, parazitism sentimental.
Iată dc ce, noi artiştii-plebcieni, nu trebuie să călcăm pe urmele bătătorite de o societate care apune: nu trebuie să avem nici bucuriile, nici năzuinţele ei.
Şi iată de ce voi striga, tuturor acelora cari mă cred fericit:
- Sunt un învins, şi voi rămâne până nu vor mai exista învinşii
MCXŞ ANGHEL
Masevaux-Alsace. Mai 1925
CITITORILOR MEI DIN ROMÂNIA
r
Moş Anghel nue o traducere, ci o scriere românească: o consider egală celei franţuzeşti. Aci, grăiesc în limba mea.
Nu e graiul săltăreţ al directei compuneri în româneşte. încătuşarea primei creaţii —pe care am ţinut s-o respect cât mai mult, din citisteprofesională şi ca să dau un exemplu de traducere acelora care mi-au schilodit pe Chira — încătuşarea aceasta m-a strâns şi pe mine amarnic. Şi dacă uneori am slăbit-o, dacă pe ici, pe colo am dat drumul strânsorHor, sau dacă pe alocurea am fitcut chiar mici completări cu înţeles în limba noastră, acestea sunt abateri îngăduite autorului, dar cari nu condiţionează o bună traducere. Licenţele meu? neînsemnate rămân înăuntrul atât al cunoştinţei limbii franceze, cât şi al celei româneşti, aşa cum aceste două limbi au rămas pe de-a-ntregul în afara balamucului cuprins în traducerea Chirci, care nu e nici franţuzească, nici românească, cişoltică.
Şi să nu vie aceşti şoltici să-mi vorbească cu ifos despre „gramatica" din Moş Anghel, decât atunci când vreunul dintre ei va fi intrat la stăpân, ca mine, Ia vârsta de treisprezece ani şi va fi izbutit, totuşi, după un sfert de veac de „hamalâc", să scrie franţuzeşte şt să traducă în româneşte mai bine de cum am reuşit, ori de cum n-am reuşit eu.
124
PANAIT ISTRATI
Cu acest prilej ţin să mă achit de două datorii: întâia, către criticul Sanielevici, care, singurul până azi în critica internaţională, a afirmat cu aprigă tărie că sunt un scriitor alproletariatului.
Că sunt, chiar de pe acum, asta nu ştiu cum a putut dânsul s-o vadă, dar că voi fi pe curând, de aşa ceva pot să încredinţez atât ped. Sanielevici, cât şi lumea muncitoare, oriunde s-ar afla ea grupată politiceşte. Prin asta nu trebuie să se înţeleagă că voi fi un trâm-biţaş al virtuţilor acestei lumi, ci un om care o va arăta aşa cum este şi îşi va spune gândul'jără înconjur: astfel înţeleg eu prietenia.
A doua datorie o am către Mihail Sadoveanu. în articolul pe care mi-l consacră, d-sa afirmă - cu riscul de a supăra pe anumiţi colegi ai d-sale din Academie - că autorul franţuzescului Moş Anghel „e un fiu al acestui pământ". A spus-o cu vorba cabdâ de frate, şi vorba lui mi-a mers la inimă, mi-a făcut bine.
N-am să-l dau de ruşine.
Oricari ne-or fi drumurile hărăzite de soartă, îmi voi aduce totdeauna aminte că scriitorul Mihail Sadoveanu, uitând că e academician, a întins mâna înstrăinatului şi i-a recunoscut dreptul de a lua loc lângă mormântul mamei lui.
PANAIT ISTRATI
I
f
MOŞ ANGHEL
în seara aceea dc început de april, cătunul Baldovineşti, din apropierea Brăilei, sărbătorea întâia zi a Paştelui. Prin toate ogrăzile, ţăranii aprindeau glugi de stuf uscat: de peste tot răsunau focuri dc puşcă - închinăciuni creştin-ortodoxe aduse dc sătenii noştri pomenirii Aceluia care fu cel mai bun dintre oameni.
în căsuţa lui moş Dumitru - mezin între doi fraţi şi două surori — veniseră dc la oraşul vecin mama Joiţa şi fiul ci unic Adrian, ca să petreacă împreună sfintele sărbători.
Mama lui Adrian era întâia născută în familie, rămăsese văduvă încă dc pe când îşi purta pruncul în braţe, şi acum, când acesta împlinea optsprezece ani, tot văduvă se afla, trăind din munca braţelor sale.
Nu prea era loc de găzduit în fostul cămin părintesc, căci fratele Dumitru, deşi tânăr, era înconjurat de o numeroasă familie. Buna soră se mulţumea însă şi cu un colţ al încăperii, în vreme ce Adrian - bucuros să-şi revadă leagănul copilăriei -se ducea să se culce cu unchiul său în fânul din podul grajdului, sâ-i asculte poveştile ca altădată şi să-i istorisească fapte de pe la oraş.
De altfel, chiar şi fără musafiri, unchiul Dumitru tot prin pod, pe câmpuri şi prin bălţi îşi petrecea nopţile de vară, ceea ce făcea pe Adrian uneori să se mire:
126
PANAIT ISTRATI
MOS ANGHEL
127
- Malale te culci în pod, iar nevasta, cu copiii; ce viaţă e asta?!
- De, băiete, sunt nevoit... Altmintrelea, cum să-ţi spun: copchiii să-mbulzetc prea repede!
- Iaca vorbă! Şi când te dai jos din pod?
- Mă duc la baltă, sâ tai stufl.,.
- Şi când te-ntorcî de la tăiat stuf?!...
- Mâ urc în pod!.
- Atunci de unde vin „copchiii"?!...
- Dumnezeu îi trimete.
Deşi oameni săraci, se mai aflau la masa lor şi alte câteva neamuri din sat. Cina strămoşească - un borş de miel, cu miel fript, cu cozonaci şi ouă roşii - fu veselă, plină de glume; la sfârşit, moş Dumitru ieşi afară ca să dea şi el foc glugii şi să sloboadă focurile de puşcă tradiţionale.
Toată laia de copii, ba chiar şi cei mari, îl urmară. Noaptea era înstelată. Dumitru trase cu urechea la zgomotul îndepărtat al trenului care se ducea spre Galaţi, şi zise:
- Trece „ixpresu" de opt...
Apoi dădu foc stufului. Numaidecât, flăcări fumegânde se înălţarâ drept către cer, în mijlocul ţipetelor asurzitoare ale copiilor, cari dănţuiau împrejurul glugii ca nişte drâcuşori cu feţe roşii. Zarva fu şi mai mare când Dumitru descarcă cele două ţevi cu fultuială oarbă ale puştii sale de vânătoare, zicând, cu credinţă creştină, după fiecare foc;
- Christos a-nviat!
în clipa asta, mama Joiţa îşi luă fiul dc braţ, îl trase mai la o parte şi-i zise pe un ton poruncitor şi cam sugrumat:
- Dă fuga la părintele Ştefan, vărul nostru, şi roagâ-1 din parte-mi să vie aici pe curând. Apoi, întinde-o până la moş-tu Anghel şi adu-1 cu tine!...
Adrian tresări ca şi cum i s-ar fi cerut să ia un şarpe în mână:
- Ce spui mamă!... Cum să-1 aduc pe moş Anghel, când ştii bine că el e supărat pe toată lumea şi nu vrea să mai vadă om în ochi?!..
- Tocmai pentru asta trebuie să vie aici. Spune-i că-1 chem eu, sora Iui mai mare. Aleargă iute!...
Adrian se supuse, luă un băţ, strigă pe Sultan, dulăul, şi dispăru în noapte fără ca cineva să-1 fi văzut.
în această familie de dezmoşteniţi, fratele Angliei era al doilea născut. O crâncenă soartă se abătuse peste capul lui şi făcuse, dintr-un om voios şi bun creştin, un învrăjbit şi un păgân.
Copii de ţărani iobagi pe pământul boieresc, cei doi fraţi şi cele două surori se pomeniseră, la moartea tatălui lor, stăpâni doar pe grinzile căsuţei părinteşti, pe arborii din grădină şi pe butucii de viţă. Ţarina nu era a lor. Şi asta-i hotărî să sc răspândească pe alte meleaguri, afară de Dumitru, mezinul, care rămase să poarte de grijă mamei văduve. Surorile plecară să trăiască cu doi greci înstăriţi, care îşi râdeau de căsătoria legitimă. Iar micuţul Anghel, în vârstă de-abia de nouă ani, sc duse la Brăila şi intră băiat de prăvălie Ia un crâşmar. El avea un adânc dezgust pentru munca cu palmele pe ogorul altuia.
Timp de zece ani, „Angheluţă" stătu neclintit la acelaşi stăpân, om de ispravă, carc-1 răsplăti cu mărinimie pentru slujbele aduse. Apoi, reîntors în satul Iui, se îndrăgosti cu patimă de cea mai săracă fată din cătun, cu care sc căsători pe loc. Fiind scurt de vedere, fu reformat de osrâşie, cumpără o bucată de pământ şi deschise crâşmă pe drumul mare dintre Brăila şi Galaţi, la ieşirea din sat.
întreprinderea îi fu norocoasă, mai ales câ vremurile de belşug cari urmară războiului cu turcii îi ajutară mult. După zece ani de crâşmărit, izbuti să agonisească o avere care îi îngădui sâ cumpere o altă bucată dc pământ, între sat şi crâşmă, sădi arbori altoiţi şi vie renumită, clădi acareturi mândre, cu grajd şi pătule, aduse vaci dc rasă, pisări, oi, porci şi toate cele
128
PANAIT ISTRATI
MOŞ ANGHEL
129
trebuincioase unei gospodării de om chiabur. în curând, „curtea Iui Angheluţă" avea să fie pizmuită nu numai de către iobagii cătunului, ci şi de însuşi moşierul domeniului, Alexandru Vulioti, care deseori, oprindu-şi brişcă dinaintea cârciumii lui moş Anghel, îi spunea acestuia cu vădită pică:
- Tu, mâi Angheluţă, te iei la întrecere cu mine! Ia te uită: vaci tărcate, cai cerchezeşti, ba până şi bibilici bune de nimic, până şi porumbei rotari, cum numai la curtea mea sc văd! Ce-i cu tine, mă?...
- Ce să fie, „boierule": nimic nu-i de furat în tot cc vezi! răspundea gospodarul cu semeţie.
Dar dacă norocul îi fu mare în treburi bănoase, nefericirea îl păştea în căsnicie. Nevasta lui era o femeie trândavă, chion-dorâşă, greoaie în tot cc făcea, murdară până la dezgust şi cu totul nevrednică a conduce o astfel dc gospodărie. Nepăsarea ei mergea până la a lăsa toate nevoile curţii pe seama unui argat trudit, iar dânsa, lungită pe o ţoală la umbra unui nuc, dormea ceasuri întregi, cu gura căscată şi plină de muşte, în vreme ce pruncul se tăvălea în scutece scârnave şi ţărână, bocind prin preajmă-i. Vaci nemulse, vite neadăpate zbierau de sete şi de neorânduială. Casa, ograda, vraişte; intra, ieşea cine voia.
Anghel sângera văzând cum i sc prăpădeşte munca.Ţintuit la cârciumă, singur a lupta cu valurile de cărăuşi; ziua şi noaptea în picioare, el găsea cu greu clipa de răgaz când să dea o fugă până la „curte". Adrian îşi aminti cum, într-o zi de vară, îl văzuse pe unchiul său spărgând toate geamurile casei din cauza scârnăviei de muscă, atât de gros depusă, că împiedica lumina de a pătrunde în odăi. Femeia dormea dusă şi nu se deşteptă tot timpul cât ţinu sfărâmatul geamurilor. Anghel trecu pe lângă dânsa, o privi cum sforăia, îi scuipă în obraz şi plecă. Ea îşi continuă somnul.
Crezând să tacă din ea cu răul ceea ce n-a putut face cu binele, o bătu adesea. Nevrednica se tâmpi şi mai tare. Atunci,
în neputinţă de a ţine piept la două întreprinderi, bietul om se văzu nevoit să vândă toate dobitoacele, părăsi avutul în voia soartci şi nu mai dădu pe la femeia lui decât o dată pe lună. Iar ca să înlăture de sub ochii copiilor săi priveliştea unei astfel de mame, el îi ridica pe măsură ce împlineau vârsta de cinci ani şi-i depunea la o rubedenie a sa dc la Galaţi, unde se ducea de mai multe ori pe an, ca să urmărească de aproape creşterea ce li se da.
Cu chipul acesta, el rupse ultima legătură ce-1 mai ţinea de nevastâ-sa. Căsnicia din dragoste, năzuinţele omului cu stare, gospodăria care trebuia să fie cea mai înfloritoare din partea locului căzură toate în ruină: „curtea Iui Angheluţă" deveni un mare grajd omenesc. în locul frumoasei crâşmărese, cu poa-lele-n brâu, zorind după treburi - aşa cum visase Anghel s-o vadă pe femeia sa - o umbră mototolită zăcea acum pe un colţ de prispă ori sc strecura cu paşi tărăgănaţi de-a lungul pereţilor stropiţi cu noroi şi prin curtea pustie.
La început, neobositul soţ mai speră să-şi readucă nevasta în simţiri, înşelând-o pe faţă. N-o făcea din înclinare firească, ci, aşa, ca să-şi răzbune dragostea batjocorită şi poate, cine ştie, să-şi „trezească" femeia, pe care tot o mai iubea. Dânsa ascultă spusele, văzu cu ochii şi nu făcu nici un caz. Somnul îi era mai scump. Ba nu-şi mai dădu nici osteneala de a se spăla pe obraz şi adormea mâncând.
Dar răutatea omenească atotpizmuitoare nu fu mulţumită numai cu durerea casnică a omului înstărit: nenorocirile soţului nu-i fură îndeajuns. Şi într-o noapte, cunoscând lipsa de pază, dădută foc orăşeneştilor acareturi.
Din odaia crâşmei, Anghel privi printre obloane flăcările cari mistuiau frumoasa-i locuinţă cu acoperiş de tablă galva-nizată şi rămase surd la strigătele celor ce-l chemau în ajutorul propriului său avut. îşi zicea, înghiţind amarul: „Numai dacă ar arde şi ea\li
130
PANAIT ISTRATI
MOŞ ANGHEI,
131
Ea nu arse; şi continuă sâ doarmă ia umbra celor scăpate de la pârjol dc către vecini, până în ziua când, înjunghiată de o aprigă răceală, Creatorul - care o trimisese pe pământ ca să arate bărbaţilor câte rele se pot ascunde din-dosul unor frumuseţi femeieşti - o chemă la el, ca sâ înspăimânte cu dânsa pe ticăloşii din Purgatoriu.
Moartea ei neaşteptată, oricum, nu lăsă rece pe nefericitul Anghel. Adrian fusese adesea martor al înduioşărilor lui la amintirea celei plecate din lume tot aşa dc muţeşte după cum trăise.
Nepoţelul iubit şi alintat venea din când în când să citească unchiului minunăţii de prin cărţi: să-i explice „sistemul planetar", „facerea lumii", „ce c cerul" - învăţături de care bravul cârciumar era veşnic setos.
Şi de câte ori, pe frumoase nopţi cu lună, colindând amândoi printre ruine, n-a văzut Adrian pe moş Anghel scoţând batista şi ştergându-şi lacrimile!
Pustiu înfiorător... Sub acoperişurile prăbuşite: grinzi arse, lemnărie ciopârţită, sfârâmături de mobile putrezeau claie peste grămadă în băltoacele formate de ploi prin camere. Pe alocu-rca, nu se mai vedeau decât bucăţi de zidărie. Grajdul cel mare, rămas neatins de foc, părea că se tânguie după acele mândre vite, cari prea fuseseră pizmuite de oameni pentru ca să fi putut dăinui. Cucuta, căprişorul, dracila creşteau înalte cât un stat de om în frumoasa curte de altădată.
- Vezi, Adriene? îi spunea bietul om, cu glasul sugrumat de durere, vezi tu ţintirimul ăsta? F,l se datoreşte pe jumătate oamenilor, iar cealaltă jumătate, soartei. Dacă aş fi moştenit acareturile astea de la părinţi, aş fi îndrituit pe cojani să mi le prăpădească, deşi ei nu se duc să dea foc conacelor boiereşti. Dar casa asta era ieşită din sudoarea frunţii mele, după douăzeci de ani de trudă. Şi nu era un lux, ci tocmai cât trebuie unui om să trăiască omeneşte, el şi familia lui, iar nu ca dobitoacele. Nu mi se poate nici imputa de a fi fost avar: flămândul găsea
oricând la mine cu ce-şi potoli foamea; şi când veneau sfintele sărbători, gândul meu era totdeauna la văduva fără sprijin şi împovărată de copii; la Paşti, îi duceam ouă, cozonac, ciozvârta de miel; la Crăciun, bucata de slănină şi halca de porc. Nu făceam pomană, ci numai datoria mea; Dumnezeu mâ ajutase, ajutam şi eu din ce aveam de prisos şi fără să mă mândresc. Nici n-aveam dreptul, căci văzusem pe alţii înttecându-mă în bine: erau aceia cari îşi împărţeau bucata de pâine eu flămândul întâlnit pe drum.
Putea-va oare cineva să mă învinovăţească de a fi despuiat pe muşteriii mei ca să mă îmbogăţesc? Nici atât. Dacă câştigul mi-a fost mare, a fost din cauză că mă duceam la podgorii să aduc vinul şi rachiul, când curgeau ca nişte râuri în ani de belşug. Pe cărăuşul care intra iarna în prăvălie, cu mustaţa plină de chiciură, eu nu-1 priveam ca pe un muşteriu, ci ca pe un frate trudit. îi strângeam mâinile înmărmurite şi-i făceam loc lângă sobă. Pentru a-i adăposti vitele, am ridicat o perdea cum nu se mai afla la cinci postii împrejur; iar pentru braţul de fân ce li-1 aruncam dinainte, nu primeam sâ fiu plătit. Vinurile şi rachiurile mele erau dintre cele mai bune şi pot să jur pe lumina ochilor că nu le-am „botezat" niciodată, aşa cum se obişnuieşte peste tot. Şi când vedeam că omul şi-a băut tainul şi că, luat dc patimă, voia să treacă măsura, să-şi bea mintea şi să-şi uite dc treburi, cu îi vărsăm un pahar de la mine şi-1 sfâtuiam să-şi vază dc drum. Adesea, eram nevoit să i-1 arăt, Astfel eram ca un fel de slujitor al lui, căci stăteam în picioare ca să-1 aştept din zori şi până în miez de noapte. Ba nu pregetam sâ mă scol din pat şi să deschid cui bătea în uşă, chiar după închidere, uitând că aş fi putut să mă pomenesc în faţa unui răufăcător.
Dar pilda binelui nu serveşte la mare lucru - şi dacă pământul nu e locuit numai de nemernici, mâna unui singur ticălos, între o sută dc drepţi, ajunge ca să-1 prăpădească. Mâna asta mă pândea şi pe mine în întuneric, gata să mă izbească. Ea nu putea
132
PANAIT ISTRATI
MOS ANGHEL
133
sâ-mi ierte belşugul. Ea nu suferea ca eu să tiu altceva decât o mână râioasă, asemuitoare ei, bună să ceară de pomană ori gata sâ lovească pe furiş. Şi ea mă lovi. îi fu uşor, nevasta dormea.
O, Adrian!... Aci, mâna ticălosului întâlni în ajutor, ca să pustiască, mâna mult mai ticăloasă a Soarrei — şi amândouă se uniră în îndeplinirea faptei grozave!...
Fâcut-am un păcat îndrăgind pe cea mai frumoasă fată din sat? îndrăgeşte cineva pe cea mai urâtă? Nu ştiu. Ceea ce ştiu astăzi e că am fost orb în dragostea mea şi că n-am căutat să văd dacă sub patul dragei mele era măturat, dacă dindosul urechilor ei nu era murdar şi dacă picioarele îi erau spălate.
Adriene, în ziua când ţi se va aprinde pieptul de focul sfânt care l-a ars pe-al meu, adu-ţi aminte de cuvintele melc: şi înainte dc-a tc arunca cu trupul şi cu sufletul în braţele putreziciunii omeneşti, fă ce n-am făcut eu: uită-te sub patul mândrei tale, cată dindosul urechilor ei şi vezi-i picioarele ascunse în ghe-tişoare frumoase. Iar dacă cumva uiţi de vorbele mele, amin-teşte-ţi de cimitirul ce-1 vezi aci! Umple-ţi ochii cu grozăvia acestui prăpăd; priveşte buruienile astea sălbatice care cresc ca o blestemăţie atuncatâ pustiului omenesc; grajdul ăsta care-şi jeleşte vitele; zidurile astea afumate cari îşi strigă disperarea către cer; grămezile de tablă ruginită şi scâlciată, cari străluceau pe vremuri ca o oglindă în soare, de pe un acoperiş ce se ridica mândru de dreptul omului dc-a trăi în curăţenie şi înlesnire, nu ca sobolul temător de lumină.
Aminteşte-ţi! Şi dacă sângele tău pătimaş vrea să tc târască la genunchii celei mai frumoase fete din partea locului, opu-ne-te, cheamă în ajutorul tău aceste mini şi zi-ţi aşa: „Moş Anghel şi-a zdrobit viaţa fiindcă a iubit orbeşte pc cea mai frumoasă rată din satul lui, fără ca mai întâi sâ-i fi căutat sub pat, nici dindărătul urechilor, nici la degetele picioarelor..." Şi înlătură de la tine mâna soartei nemiloase!...
După moartea femeii sale, Anghel continuă timp de câţiva ani să lase în părăsire o locuinţă nestrâjuită. îşi propusese să-i redea strălucirea cuvenită, doar în ziua când copiii vor fi în stare s-o stăpânească. Ridicându-i tot ce avea mai de preţ şi îngră-mădindu-1 în jurul dughenei, el începu să ducă o viaţă de pustnic, de un pustnic care lua obiceiul de-a gusta cam prea des din rachiul ce-1 vindea muşteriilor.
Om voinic, înalt, bine făcut, mers mândru, barbă frumoasă, creaţă şi căruntă ca şi părul, unchiu Anghel impunea tuturora. Vederea-i scurtă, care-1 făcea să-nainteze cu pieptul în pieptul celui ce intra pe uşă, pentru ca să-şi dea seama cu cine avea de-a face, impresiona şi mai mult. EI era om bun, dar nu prea suferea să fie sâcâit, cum nu suferă mai toţi aceia cari „ajung" prin puterile lor. Conştient de ale sale, Anghel le înzeci ca să-şi atingă scopul, care era, spunea cl, „să prefacă ruinele într-un palat", în ziua când copiii vor fi demni dc cl. Astfel, cu toate nenorocirile, trecea drept un om avut.
Dar adevărata lui avuţie, fericirea şi nădejdea lui, erau cei trei copii pe cari îi creştea Ia Galaţi: un băiat de şaptesprezece ani şi două fetiţe de opt şi zece ani. Flăcăul urma să-şi ia bacalaureatul peste un an, apoi: „Voi vedea, zicea el într-o zi mamei lui Adrian; după ce va ieşi din gimnaziu, se va duce să-şi facă stagiul de un an în armată. Dacă are gustul armelor, aş vrea să fac din el un ofiţer, un braţ voinic şi priceput pentru apărarea ţării; dacă nu, îşi va alege meseria care-i va plăcea."
Din fetele sale nu voia să facă altceva decât „bune gospodine", să Ie înzestreze şi sâ le mărite la oraş.
Omul îşi propune...
într-o zi de iarnă viforoasă, pe când sta cu gândurile sale şi privea la viscolul care mătura întinsa câmpie singuratică, patru oameni intrară în crâşmă, patru necunoscuţi.
134
PANAIT ISTRATI
MOŞ ANGHKI
135
Aşa cum îi era obiceiul, et dădu cu pieptul înainte ca să-i recunoască, dar inima i se strânse ca şi coarnele melcului când sunt atinse: mutrele nu-i plac.
„Dacă oamenii aceştia sunt cumsecade, nu mai cred inimii mele!" îşi zise, strângând în buzunarul cojoacei revolverul, care nu-i lipsea niciodată.
-Bună ziua, Angheluţă!... făcură cei intraţi; e cald la tine!...
- Bun venit, călători! Ger, hai?
Dar adăugă în gând: „Dracu m-a luat! Astea-s glasuri dc sugrumători!..."
- Ni-c foame, Anghelache, şi-am vrea să bem... Se ştie că vinul tău topeşte gheaţa!...
- S-o fi zicând... Eu ştiu însă că este o gheaţă pe care nici un vin nu poate s-o topească.
- Ha, ha!... Eşti şugubăţ, Angheluş!... Şi care-i gheaţa asta?
- Ei bine, trebuie s-o cunoaşteţi: i se spune „inimă de câine", dar e greşit, căci se nedreptăţesc bietele animale astea, care sunt nişte adevăraţi prieteni, răspunse cârşmarul, arătând lângă dânsul doi câini ciobăneşti care nu-1 slăbeau de-un pas.
- Ei... ai gânduri negre! Nu-i lumea aşa de rea...
- Se poate... Dar când cineva e, ca mine, crâşmar la drumu marc, vede câte alea şi doarme noaptea cu un ochi deschis.
Această făţişă încunoştiinţare făcu pe clienţii noştri să simtă cu cine aveau a face. Fură serviţi: pâine, slănină, vin.
- N-ai vrea să ne scoţi olecuţă de vin proaspăt, Angheluş?... întrebă unul care făcea pe pisica blândă.
Unchiul rânji în sinea Iui: „Aha! Mă poftiţi la capcană!..." Răspunse:
-Acuşi scosei un urcior de cinci oca!... Dacă cunoaşteţi la vin, o sâ-I simţiţi pe limbă că-i proaspăt.
Asta Ie încurcă socotelile. Dar ei nu erau degeaba hoţi. Ceva mai târziu, unul ieşi afară pentru o „treabă mică". Anghel înţelese câ acesta era semnalul dc atac: banditul se ducea să facă de
strajă. îngălbeni şi se ţinu gata. Un moment, îi veni în gând sâ scoată arma şi sâ strige: „Sus mâinile!". îşi zise însă că poate să fie prada unei închipuiri înşelătoare.
Câteva clipe în urmă, părerea sa de rău fu amarnică.
Cei trei muşchetari vorbeau, îh dorul lelei, de lucruri care n-aveau nici cap, nici coadă. Ei cerurâ chibrituri. Unchiul îşi zise: „Haiti! Acu-i acu!..."
Dârz la inimă şi la pas, cu mâna dreaptă pe armă în fundul buzunarului, el se apropie şi lc întinse, cu stânga, cutia de chibrituri. Cel mai ţeapăn dintre tâlhari dădu s-o ia, domol, tot vorbind în lături, dar când fu s-o atingă dintr-o săritură înşfacă pumnul crâşmarului ca într-o menghină; şi dacă în aceeaşi clipă nemernicul căzu trăsnit de glontele plecat din buzunarul victimei sale, ceilalţi nu mai dădură timp lui Anghel sâ scoată arma: îi sfărâmară pc loc ţeasta, cu reteveiurile, in vreme ce dulăii le sfâşîau groaznic pulpele picioarelor. Amândoi fură culcaţi la pământ, unde zăcea şi stăpânul lor, într-un lac de sânge. După care ispravă hoţii luară în grabă banii ce se aflau în tejghea şi fugiră lăsând în urmă-lc mărturia netăgăduită a tâlhăriei lor: tovarăşul greu rănit.
Moş Anghel scăpă atunci de la o moarte sigură datorită numai neputinţei ucigaşilor de-a lua cu dânşii pe soţul doborât de glonte. F.i fuseseră aşa de rău muşcaţi de câini, încât de-abia îşi mai putură târî picioarele.
La vrun ceas după crimă, câţiva cărăuşi trecură pe la cârciumă, ridicară din sângele lor pe victimă şi pe bandit, ambii încă în viaţă, şi-i transportară la Brăila, unde fură tămăduiţi amândoi.
După cincizeci de zile de spital, unchiul ieşi slăbit, dar nu pierduse decât sângele. Şase luni mai târziu avea să piardă ceva ce-i era mai scump decât viaţa: pierdu pe cele două fetiţe, înecate în Dunăre, împreună cu altă lume, pe când se plimbau în bărci, care, surprinse de valuri, se răsturnară.
Aici el văzu de aproape mâna neagră a soartei nemiloase.
136
PANAIT ISTRATI
MOŞ ANGHKI.
137
Dar omul acesta era menit să cunoască toată grozăvia cuvântului românesc: Să nuiîea Dumnezeu omului, atâta cât poate să ducă pe umeri! Şi câte nenorociri nu poate un om să ducă pc umerii lui!
întors de la biserică, unde dăduse o liturghie spre odihna sufletelor celor două copile rămase fără mormânt, moş Anghel se zăvori în crâşmă şi, timp de câteva ceasuri, se plimbă cu mâinile în buzunare. Apoi deschise larg uşa, se opri în prag şi scuipă drept înainte, ca în obrazul cuiva, zicând:
- Na! Soartă ticăloasă... Tu mă-ncovoi, dar eu mă-ndrept şi te scuip în faţă: na!
Şi scuipă încă o dată.
îi rămăsese flăcăul, ultima flacără care să-i lumineze noaptea creierului său, răpus de durere şi de rachiu.
Soarta suflă şi în această flacără şi o stinse...
Unsprezece luni după angajarea fiului său într-un regiment de cavalerie şi a doua zi după primirea unei scrisori în care tânărul îi spunea că doreşte să rămâie în armată, cel mai nenorocit dintre oameni închidea prăvălia - fericit de vestea primită, tot fericit! - şi încăleca pe Roibu ca să se ducă în târg să tocmească meşteri pentru reconstruirea caselor arse.
Nu făcu însă două sute de paşi, când un poştar călare îl opri în drum şi-i înmâna o telegramă. Inima nu-i spuse nimic. Desfăcu hânia Imişrir, şi citi: „Fiul dumitale. Alexandru Anghel, a căzut de pe cal într-o şarjă de cavalerie şi a murit pe când.
Foaia îi scăpă din mâini; un răget de tigru îi ieşi din piept; se înălţă în scări şi se rostogoli la pământ ca un stâlp ce se prăbuşeşte.
Astfel, moş Anghel îşi bău paharul până la drojdie.
S-ar crede că această culme a nenorocirii ar fi trebuit să-i aducă şi sfârşitul. Da' de unde! Ceea ce putea să-i vie ca o uşurare, adică moartea, nu veni; şi nimeni n-a ştiut de ce omul ăsta nu şi-a pus capăt zilelor.
Nu s-a omorât. Dar se ucidea zilnic, înghiţind fără întrerupere păhăruţe din rachiul lui cel mai tare.
Procesul de descompunere al acestui om, tată duios, bun cetăţean şi creştin cu evlavie, e cea mai fioroasă din tragediile pe care autorul acestor rânduri le cunoaşte. Aci e descris numai începutul. Sfârşitul ei - tristeţe care rupe inima - va fi povestit mai departe.
Feciorul său mort, Anghel ceru ca înmormântarea să se facă în cătun. Ea fu urmată dc toţi locuitorii. Şi când puştile trasetă salvele, în momentul scoborârii coşciugului, toată adunarea, în lacrămi, se aruncă în genunchi. Plângeau ostaşii, plângea şi ofiţerul care comanda onorurile militare. Un singur om nu plângea: tatăl.
în picioare, descoperit, cu pălăria în mână, el sta pe marginea groapei şi privea coşciugul în fund.
în clipa asta, un cojan se rupse din mulţime, se aruncă la picioarele sale, îi înlânţui genunchii şi strigă:
-Anghel!... Anghel!... iartă-mă: eu am dat foc casei tale! Fă-ţi dreptate!... Da' iartă-mă-ntâi!...
Anghel întoarse capul şi privi îndelung la omul care se tăvălea la picioarele sale, se frigarea ca pe cărbuni aprinşi şi răcnea:
— Iartă-mâ!... Şi omoară-mă!... Aruncă-mă în temniţă!... El rosti:
- Iertat să fii...
Şi plecă... Nimeni nu îndrăzni să-I urmeze.
Ajuns acasă, desprinse din pereţi icoana împodobită cu busuioc a Sfintei Fecioare ţinând în braţe pc Iisus, precum şi portretele regelui, reginei şi al prinţului moştenitor; luă un hârleţ, făcu o groapă în grădină, Ie aşeză în fund şi le acoperi cu pământ.
Apoi se zidi în cârciumă şi se dădu cu trup şi suflet rachiului.
Din ziua aceea şi timp de un an nimeni nu ştia dacă se afla cineva înăuntru, ori de nu cumva prăvălia era pustie. Locuitorii treceau parcă temători, se smereau în faţa ferestrelor cu
138
PANAIT ISTRATI
MOS ANGHEL
139
perdelele trase şi îşi căutau dc drum. Moş Anghel ieşea noaptea, însoţit de-un câine, şi se ducea să rătăcească printre ruinele caselor arse. Ziua, împietrit cu coatele pe masă şi cu bărbia sprijinită în pumni, bea păhăruţ după păhăruţ, fără să se-mbete, şi printr-o crăpătură a obloanelor privea la dărâmăturile fostelor acareturi.
Când se împlini anul grozavului doliu, pustnicul redeschise crâşma, sau, mai curând, tot ţinând-o închisă, dădea de băut unuia şi nu dădea altuia, fără ca cineva să fi înţeles vreodată pe ce motiv se baza atât refuzul, cât şi preferinţele sale. Trecătorii îi respectau ciudăţenia voinţei, nenorocirile lui fiind cunoscute dc toate satele megieşe. De altfel, el nu mai aducea nici un fel de băutură nouă, căci avea hruba plină de vinuri şi de rachiuri.
Adrian şi mama lui fuseseră singurele făpturi omeneşti cărora Anghel consimlise să le vorbească de două ori în cursul anului care urmă redeschiderii. Mereu aşezat la fereastră, cu sticla şi paharul dinainte, cu câinele lângă el, cu uşa zăvorâtă, unchiul privea neîncetat printre perdele. Adrian văzu un car oprindu-se şi doi oameni venind să bată în obloane. Anghel stătu nemişcat, şi cărăuşii plecară. Un alt car trecu; fără sâ sc dea jos, omul strigă din drum;
- Anghel!... Aş vrea să beau un pahar!
Fu servit.
în seara aceea dc Paşti, ducându-se la unchiul său, după porunca mamei, Adrian se gândi la toate aceste nenorociri şi-şi zise: „Mama se înşală când şi-nchipuie că am să reuşesc să scot pe moş Anghel din vizuina lui!..."
într-adevăr, însărcinarea nu prea era uşoară, căci nu era vorba numai de o vizită, ci de o împăcare. Cei doi fraţi, Angliei şi Dumitru, sc sfădiseră, cu opt ani în urmă, la moartea mamei lor, pe o ticăloasă chestie de moştenire. N-aveau de moştenit decât bulendre, dar Anghel, care era avut şi gata oricând să ajute pe fratele său, o ţinea morţiş cu împărţitul:
- Vreau sâ am un leu moştenire dc la mama, ca să-mi cumpăr un şirag de mătănii, pe care să le spânzur la icoană şi să ştiu că sunt de la mama!...
Dumitru pretindea, cu drept cuvânt, să rămâie stăpân pe ale casei, ca unul care îngrijise de bătrână până la moarte. Mama lui Adrian se opunea din răsputeri la împărţire. Sora cealaltă însă, deşi înlesnită, şi mai ales Anghel îşi cereau fiecare partea. Şi în focul certei, mezinul aruncă o sudalmă fratelui său. Acesta îl palm ui. Atunci Dumitru săvârşi greşeala de-a izbi cu băţul în frunte pe Anghel, însângerândii-I.
Lovitul ieşi din casa părintească, zicând celuilalt:
- N-am sâ mai intru aici, şi nici tu Ia mine, până nu mi-i săruta în faţa lumii talpa ciubotelor!...
De-atunci au rămas certaţi. înainte ca Anghel să-şi fi pierdut copiii, Dumitru sc opusese cu încăpăţânare Ia rugăminţile sorei de a se duce să ceară iertare fratelui supărat; iar după aceste morţi năprasnice, nimeni nu mai îndrăznise să-i tulbure sihăstria cu un fleac.
Acum, mama lui Adrian voia cu stăruinţă să-şi împace fraţii. Chemând pe cel jignit, în loc să meargă cu toţii la dânsul, ea se bizuia pe durerea lui, care trebuia să-i fi înmuiat mândria, precum şi pe prccădcrca pe care, ca soră mai mare, o avusese întotdeauna în ochii fraţilor ei, mai ales în ochii aceluia care, deşi bogat, ceruse împărţirea împiedicată de dânsa, femeie sărmană.
Erau ceasurile nouă seara când Adrian ajunse la crâşma unchiului. Ia fereastra dinspre miazăzi, care dă spre sat, se vedea lumină. Tânărul se cutremură, gândind la omul de din dosul acelor perdele trase. El se apropie de geam şi lipi urechea. Nici un sem n de viaţă, afară doar de lampa care arde. Sultan, nerăbdător, latră. Câinele unchiului îi răspunse, dar perdeaua nu se mişcă. Adrian ştia că era zadarnic să bată, îşi sprijini fruntea de cercevea şi zise, cu sfială:
- Unchiule! Eu sunt!... Adrian... am sa-ţi spun ceva.
140
PANAIT ISTRATI
MOŞ ANGHEL
141
O clipă de aşteptare, apoi perdeaua se dădu la o pane; mâna pustnicului făcu semn băiatului sâ treacă la uşa crâşmei. Moş Anghel veni cu lampa să deschidă. Adrian intră, urmat de Sultan.
De la prima aruncătură de ochi înlăuntrul slab luminat al prăvăliei, inima i se strânse şi mai tare. Tristeţe a lucrurilor părăsite de mâna minunată a omului, ce puternic e graiul tău!... Nu mai erau pahare şi sticle pe tejghea; nici pâine pe masa mare, nici slănină spânzurată de tavan ca nişte bucăţi de scândură groasă; nici covrigi înşiraţi pe vergea... Pulbere, uitare, părăsire, pace ucigătoare..-
în mijlocul acestui nou ţintirim, moş Anghel, cu gheba pe umeri, tot înalt, dar gârbovit, vai, încovoiat, omul care mergea pe vremuri cu pieptul înainte şi cu capul sus, ca un leu, moş Anghel îşi privea nepotul cu aer liniştit. Adrian îi apucă cu ambele mâini mâna sa liberă şi i-o sărută, gata sâ plângă. Fără să scoată o vorbă, unchiul îl duse în odaie.
Aci, aceeaşi părăsire. Pereţii, goi şi îngălbeniţi, nu mai răspândeau plăcutul miros de văruiala proaspătă. Patul, un adevărat culcuş de cerşetor, murdar şi răvăşit, părea ca se răzvrăteşte el însuşi împotriva unui trup greu de nenorociri. Soba rânjea prin toate crăpăturile-i negre de fum. Tavanul cu corzile lui afumate şi pline de case de păianjen; ai fi zis o potcovărie. Două scaune hodorogite, masa, o puşcă cu două ţevi, spânzurată în cui de cureaua ei, precum şi alte câteva hârburi, era tot cc se putea vedea. Pe masă: clondirul cu rachiu şi paharul, Biblia, un catastif cu plaivazul legat de sfoară, o pâine începută şi un cuţit.
Adrian izbucni în plâns.
Moş Anghel, aşezat pe scaun, îl trase lângă dânsul şi-1 sărută, pentru prima oară de la nenorocirea care puse vârf celorlalte. Cu glas bărbătesc, dar dogit, lipsit de sunctu-i de altădată, el îi zise, părinteşte:
- Sunt mulţumit că te văd, Adriene... dar, ia spune-mi, de ce plângi?...
- Unchiule... e cu putinţă!... Sâ mănânci pâine goală... în sfânta zi de Paşte, când până şi câinii gustă azi din cozonac!.. . Ce blestem!...
Adrian îşi şterse lacrimile şi, privind pe unchiul său în faţă, îl văzu surâzând cu bunătate, bunătatea neîndurată a omului ucis de suferinţă. Capul începea să pleşuvească, obrajii erau palizi, barba şi părul albiseră cu totul; iar hainele şi cămaşa: murdare şi fără nasturi.
Răspunse nepotului cu un grai şi mai stins:
- Dacă numai dc atâta lucru plângi, linişteşte-te şi spune-mi dc ce-ai venit la mine?
- Am venit sâ te-ntreb dacă mai duşmăneşti pe moş Dumitru...
- Nu mai duşmănesc pe nimeni...
- Ai vrea să-i ierţi greşeala?...
- Nu mai am de iertat nimic şi nimănui...
Anghel răspundea cu lipsa de însemnătate cu care ar fî zis: „Pâinea e pe masă", ori: „Afară c întuneric".
- Ei bine, adăugă Adrian, cam cu şovăială, mama mâ trimite să te rog să vii astă-searâ până la noi.
- Mama ca te trimite... repetă moş Anghel, clătinând din cap. Mama ta e o sfântă, Adriene...
Apoi, după un moment de cugetare, adăugă:
- Da' tu ce zici?... Să viu?
- Mă mai întrebi, unchiule?... Eu o vreau din tot sufletul!
- Si ceilalţi o vor?
- Bineînţeles; toată lumea o doreşte...
- Dacă e aşa, iaca: o vreau şi eu, ca voi toţi...
Ce amarnic „o vreau şi cu" fu rostit de buzele sale cari surâ-deau neiertător!... Ce înfrângere a oricărei voinţi!... Adrian se înspăimântă.
Ieşiră împreună, însoţiţi de câinii lor.
*
142
PANAIT ISTRATI
MOŞ ANGHEL
143
Părintele Ştefan, pc care Adrian îl înştiinţase în treacăt, era un bătrân de optzeci dc ani. Kl nu mai slujea la biserica din Cazasu, se retrăsese în căscioara lui de la Baldovineşti şi aducea mari foloase consătenilor săi, ţinându-le loc de judecător şi de sfătuitor înţelept. Vederea i se cam slăbise; dar picioarele nu sc dădeau bătute nici când o lua la sănătoasa lângă un om tânăr. Cum locuia în vecinătatea lui moş Dumitru, îşi luă toiagul şi merse sâ bată la uşa acestuia.
I,a ivirea feţei sale apostolice, încununată de barbă şi plete gălbui-fumurii, toată adunarea se ridică în picioare şi-i sărută dreapta, pe care o punea de cincizeci de ani sub buzele păcătoşilor.
- Hristos a-nviat, feţii mei!... zise el, cu glasu-i obişnuit dc biserică.
- Adevărat a-nviat!... i se răspunse.
Mama lui Adrian, din capul mesei, îl pofti să ia loc pc scaunul ei, pe care preotul îl şi ocupă fără muite mofturi, ca un drept al său; iar ca râmase în picioare, se lipi cu spatele dc perete şi încrucişa braţele la piept.
Cei de faţă, oarecum nedumeriţi de această vizită neprevăzută, întoarseră cu toţii privirile spre sora mai marc, cătând o lămurire. Dânsa, slabă, dreaptă, cu obrajii întinşi, îşi plimbă odiii, cu bunătate, pc deasupra adunării şi cuvântă:
- Te-am chemat, părinte Ştefane, cu gând să-ţi cer ajutorul matale ca sâ-mpăcăm astă-scară pe fraţii mei Dumitru şi Anghel... - sper să vie şi acesta numaidecât. După cum ştii, iată opt ani de când nu-şi mai dau mâna, se ocolesc şi lasă sâ treacă cele mai sfinte sărbători fără sâ guste pâinea şi vinul laolaltă. Ţi se rupe inima. Nu vreau să trec în ochii nimănui drept o femeie fără pată. Am şi eu păcatele mele, între care ăl mai mare e c-am dat naştere unui copil care n-are tată, după ce am trăit zece ani cu un om, fără să fi avut binecuvântarea bisericească... Dar cel mai trist dintre păcate cred că e duşmănia, orice duşmănie între oameni, şi cu atât mai amarnic între doi fraţi...
- Eu nu mai duşmănesc pe fratele Anghel... întrerupse Dumitru, posomorât.
- Sunt bucuros s-o aud, Dumitre... făcu preotul, numai atât că nu te-ai prea grăbit să ne-o spui mai curând...
- Vezi că cl a fost nedrept cu mine...
- Da; el a fost nedrept cu tine, încuviinţă slujitorul drep-tăţii, dar tu ar fost nelegiuit cu dânsul: l-ai lovit şi ai însângerat pe fratele tău mai marc. Ai uitat sfânta credinţă a părinţilor noştri, care spunea că „acela care va lovi pe fiarele său mai mare îl va purta în cârcă pe lumea ailaltă"; ba chiar le şi vedeau umbrele în luna plină.
Dumitru tăcu. Soră-sa continuă:
- E adevărat: Anghel a fosr nedrept atunci. El n-a ţinut seama de faptul că Dumitru a purtat de grija bătrânei noastre mame, în vreme ce noi am apucat fiecare încotro ne-a mânat ursita. Dar Anghel, ca om cu avere, voia să-l ajute pe frate-sâu mai mic să-şi refacă un câniin; şi aci stă vina lui Dumitru; cl era mândru, nu voia să datorească nimic celui înstărit. Bănuiesc chiar că-1 duşmănea de pe-atunei. Astfel, cearta şi bătaia mocneau în sufletul lui ca jarul sub cenuşă—şi s-au bătut. Acuma, sărmanul Anghel şi-a răscumpărat toate păcatele: nefericirea l-a despuiat de tot ce avem mai omenesc îti noi, şi azi el nu sc mai mimară printre cei vii decât cu bictu-i trup, care de-abia se mai târăşte. Din parte-mi, aş fi vrut mai curând să-1 văd mort, căci ce face cl acum e mai râu decât moartea. El bea, dar băutura îl bea pe dânsul: i se dă ei cu sufletul.
N-am mai fost pe la dânsul de Ia Crăciun, şi nici el nu mai dă pe Ia nimeni. Odată i-am spus că dacă nu se lasă dc rachiu, mai de dorit ar fi să moară. El mi-a răspuns: „Am şi murit..." Dar eu tot nădăjduiesc că l-om putea smulge băuturii. Mai ales sfinţia sa părintele Ştefan ar avea poate o înrâurire hotărâtoare asupra lui. Dacă vine astâ-seară Ia noi, ne-om duce sâ-1 vedem
144
PANAIT ISTRATI
MOS ANGHEL
145
mai des. De-asta îl rog pe fratele Dumitru sâ-i ceară iertare, cu umilinţă...
în clipa asta uşa se deschise largă şi, în cadrul ei, apăru deodată moş Anghel cu Adrian dinapoia lui. El voia sâ se ţie drept şi credea că surâde. Cu veşmintele dezmăţate, cu gheba mototolită pe umeri, ciubote pline de noroaie d-anţârţ şi cădula-n mână, l-ai fi luat drept un bătrân cerşetor.
El salută ca pe alte vremuri:
- Bună seara, cinstită adunare!...
Ivirea lui fără de veste în halul acesta disperat mişcă pc toată lumea. Dumitru şi sora sa izbucniră în lacrimi. Ol dintâi căzu la picioarele nenorocitului frate şi-i sărută cizmele. Cealaltă îi plângea pe mâini, care miroseau a rachiu.
- Sărmane frate!... sărmane frăţior!... cum ai ajuns!... Moş Angliei, netulburat de nimic, ridică pe fratele său şi-1
îmbrăţişa, precum şi pe sorâ-sa. Se duse de sărută mâna preotului, o strânse pe-a celor de-o seamă cu dânsul şi-o lasă pe-a sa sâ-i fie sărutată de cei tineri. Apoi se aşeză la locul ce i se făcu la celălalt capăt al mesei, în faţa părintelui Ştefan.
în tăcerea cc urmă, singure sc auzeau sughiţurile înăbuşite ale fratelui şi sorei, care continuau să plângă.
Anghel îşi şterse surâsul binevoitor, de îndată cc luă loc la masă. Privirea i se încruntă. Zise:
- Dc ce plângeţi ?... Ce îndreptaţi cu lacrămile?...
Liniştea veni, dar nimeni nu îndrăznea să vorbească. Bătrânul preot ţintea cu ochi pătrunzători pe nefericitul său văr, aproape tot atât de îmbătrânit ca şi dânsul. El îi zise, cu glas hotărât, plin de bunătate:
- Anghel, mâ socot în dreptul meu să-ţi aduc aminte c-ai intrat aci, în sfânta zi dc Paşti, fără să rosteşti salutul oricărui bun creştin ortodox.
Mustratul, vădit neştiutor, întrebă nedumerit, ca şi cum venea de pe alte tărâmuri:
- Ce salut, părinte?
Preotul îi înţelese starea de necunoştinţă şi lămuri cu răbdare:
- Ei bine, vorba noastră cuvioasă: „Hristos a înviat.'". Anghel plecă fruntea, atinse cu degetul o fărâmiturâ de
pâine ce se afla dinaintea lui, pe masă, apoi, căutând drept la preot, răspunse:
- Eu nu cred câ Hristos a înviat!... Morţii nu înviazâ. -Anghel!... eşti un nelegiuit! Hristos nu-i un „mott", ci
Fiul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu el însuşi!... exclamă omul bisericii, mereu stăpân pe sine, dar cu vocea cam tremurătoare.
- Nu ştiu nimic... făcu Anghel, nepăsător.
Zicând aceasta, scoase dintr-un buzunar al ghebei o sticlă cu rachiu, din alt buzunar un păhărel, îl umplu pe-ndeletc, în văzul tuturora, şi puse sticla la loc. Din pahar sorbi o duşcu-liţă, pe care o plimbă prin gură înainte de-a o înghiţi, apoi aşeză păhărelul pe masă, cu băgare de seamă ca şi cum s-ar fi temut să nu-1 vadă răsturnându-se.
Cei de faţă se priviră înmărmuriţi. Mama Iui Adrian făcu mâna streaşină deasupra ochilor şi plânse în tăcere. Anghel, neclintit, nu înţelese nimic din groaza pricinuită, îşi preumblă ochii cu linişte pe deasupra mesenilor, ca şi cum ar fi săvârşit fapta cea mai firească. Şi, într-adevăr, pentru el, firească devenise, tot săvârşind-o de-o sută dc ori pe zi, de trei ani încoace, singur în odaia lui, în afară de putinţa oricărei mustrări.
- Sărmane Anghelache!... compătimi preotul. Te plâng... ai încetat nu numai de a fi creştin, dar chiar şi de-a fi om!
Drept orice răspuns, Anghel îşi reluă păhărelul, îl duse domol Ia buze şi trase o nouă înghiţitură. Pe urmă, cu un aer plictisit, zise, ca pentru sineşi, parcă i-ar fi scăpat un geamăt uşor:
- Eu nu ştiu de ce m-aţi făcut să viu aici...
Atunci, soră-sa, care sta în dreapta lui, îşi şterse lacrimile, îi luă o mână şi-i zise ca unui copil:
PANAIT ISTRATI MOŞ ANGHEL 147
146
- Dragă frăţioare... Tc-am chemat fiindcă dorim să te readucem în sânid nostru, să te iubim şi să te facem să ne iubeşti. Nu-ţi mai place viaţa?!... Nu-ţi mai place nimic?!... i
- Dacă-mi place, ori dacă nu-mi place, e totuna... şi tot nimic... Dar de ce te osteneşti cu mine, soro?
- Cum aşa, Anghelache? Sunt sora ta mai mare, şi nenorocirile tale sunt şi ale mele...
- Asta nu-i adevărat! Ai suferit şi mai suferi nefericirile matale, dar nu pc ale mele.
- Ce fel vorbeşti tu, frate?... Suferim, da, prin legăturile sângelui nostru.
- Nu sunt nici un fel de legături: dacă-mi retez un picior, sângele meu curge, nu al matale.
- Oricum... chinurile sufleteşti le simţim îndeobşte.
- Nimic, nimic... Să fie o vorbă în vânt cc-oi spune acuma: dacă ţi-ai pierde mâine băiatul, eu aş suferi, dar matale-ai muri!...
Soră-sa tăcu, trist încredinţată de dreptatea vorbelor lui; iar . el gustă iarăşi din rachiu.
Preotul reîmprospăta cunoscuta pildă biblică: j
-Anghel, adu-ţi aminte de Iov!... Nenorocirile lui au fost cel puţin tot atât de mari cât şi ale tale, dar el a rămas neclintit i în credinţa lui. Gândeşte-tc că noi ăştia, păcătoşii, nu putem ! pătrunde cugetul Domnului. Cine ştie dacă suferinţele talc nu sunt tot atâtea încercări pe care ţi lc trimite Atotputernicul, ca să facă apoi din tine unul din aleşii săi?...
Anghel sc sfredeli în scaun; ochit săi luciră. El voi, parcă, să răspundă, dar cuvântul i se opri în drum. Chemă pe Adrian, care sta într-un colţ, şi-1 aşeză la stânga sa, între dânsul şi Dumitru, apoi zise cu ceva mai multă tărie:
- Vere Ştefane! Minciuni urâte trebuie să mai sălăşluiască şi în poveştile voastre bisericeşti. (El tutuia preotul.) Mintea mea nu-i în măsură să-ţi răspundă cum sc cuvine, dar iată aci pe nepotul nostru, el ştie mai multe decât noi...
- Unchiule, întrerupse Adrian, n-aş vrea să fiu amestecat în neînţelegerile dumneavoastră; nu-s de vârstă, şi convingerile mele ar putea sâ rănească pe părintele Ştefan.
Moş Anghel îi puse o mână pe umăr şi-1 încredinţa:
- Băiatul meu, n-ai să răneşti pe nimeni. Suntem aci între noi, aproape în familie. Şî, spre binele meu, ai să ne spui adevărul aşa cum l-ai aflat din cărţi. Nu mai trăiesc acum decât pentru adevăr. Dar de-doi ani de când tot citesc, cum pot, în Biblie, nu fac decât să mă-ncurc şi mai rău. Cum îţi lămureşti tu, Adriene, că atâta înţelepciune s-aşterne în canea asta, alături dc tot felul de basme, de bunăoară, snoava asta cu Iov?
Adrian, turburat de căutătura ageră a preotului, răspunse:
- Lămurirea e că figurile biblice sunt în afară de adevărul istoric. Biblia e o carte cuvioasă, bună pentru credincioşi. Ea îţi cere să crezi, nu să cercetezi.
- Spune-mi, atunci, dacă ai putea tu să crezi într-un Dumnezeu care ucide năprasnic pe toţi copiii unui tată, aşa, de gust, ca să-1 încerce?... Ar trebui să aibă o inimă de adevărat tâlhar!...
La cuvântul acesta, preotul se ridică, fript:
- Vă las!... zise el. Ixicul meu nu mai e într-o casă în care Dumnezeu e batjocorit!...
-Asta e tot ajutorul pe care poţi tu să-1 dai unui Iov ca mine? întrebă moş Anghel. Trei copii am avut, şi pe toţi trei i-am pierdut. Cc nelegiuire am săvârşit, oare, pentru ca Dumnezeul tău să mă pedepsească cu atâta cruzime?
- Nenorocitule!... Mila cerească te alesese ca sâ te treacă în rândul mucenicilor ei, care se bucură de viaţa veşnică!...
- Mila ta cerească ar fi făcut mai bine sâ mă lase să mâ bucur de viaţa dc om pe pământ, care-mi plăcea, şi să nu facă din mine un beţiv fără familie şi fără Dumnezeu.
- Nimeni nu-i vrednic să judece faptele Domnului!... Zicând acestea, preotul blagoslovi şi plecă.
148
PANAIT ISTRATI
- Angliei, îi zise soră-sa, după plecarea vărului lor, n-ai fost cuviincios cu părintele Ştefan; ai uitat că e preot.
- Dimpotrivă, soro, tocmai fiindcă e preot am ţinut să-i spun câ nu mai cred în snoave popeşti. A lor e vina, dacă astăzi eu nu mai am credinţă în Dumnezeu. De ce s-au apucat să ne dea un arhitect atotputernic şi care se amestecă întruna în viaţa noastră?
Nimic nu e adevărat în povestea asta. Dar adevărul trebuie să fie undeva. Unde? Nu ştiu. Ce ştiu e că trăim, suferim şi murim prosteşte, fără să ştim nici de ce, nici cum. Mai ştiu că marea noastră greşeală e că alergăm prea tare după fericire, pe când viaţa rămâne nepăsătoare dorinţelor noastre; dacă suntem fericiţi, e din întâmplare; iar dacă suntem nenorociţi, e tot din întâmplare, în marea asta plină de stânci, care e viaţa, barca noastră e dusă în voia vânturilor şi, oricât am fi de iscusiţi, nu putem ocoli mare lucru. Şi e zadarnic să-nvinuim pe cineva, ori să ne punem nădejdea în ceva; eşti sortit fericirii, ca şi nefericirii, înainte de-a ieşi din pântecul mamei tale. Fericit e cel ce simte cât mai puţin, ori deloc. Nimicul pe care-1 cere, viaţa i-1 dă. Şi nenorocit e cel ce simte şi vrea; el n-are niciodată îndeajuns.
Adrian îşi petrecu unchiul la vizuinca lui. Anghel se opri înaintea uşii şi zise nepotului său în momentul despărţirii:
- Adriene!... Am să mor pe curând, căci maţele îmi sunt arse de rachiu. Priveşte-mâ bine şi adu-ţi aminte, ori de câte ori vei voi să scuipi pe un beţiv, că eu, unchiul tău Anghel, om curat şi iubitor de viaţă curată, am ajuns beţiv şi am murit beţiv din vina nimănui.
11
MOARTEA FUI MOŞ ANGHEL
Pe drumul desfundat de ploi primăvăratice, care duce de la Brăila la Baldovineşti, căruţa cu doi cai a lui moş Dumitru hurducăia groaznic. Adrian, aşezat pe chilnâ, alături de unchiul său, se plânse acestuia de dureri în pântece şi-1 rugă să înceteze trapul. Caii, mulţumiţi de-a nu mai alerga, strănutară în aerul proaspăt al dimineţii şi o luară la pas. Atunci, în liniştea care urmă zgomotului de fierărie deşurubată, Adrian îşi îndreptă corpul înţepenit şi privi cu desfătare la câmpia neagră şi tăcută a acestui mijloc dc martie, încă amorţită de lungul somn al iernii.
Moş Dumitru, deşi ţăran dc ispravă, cinstit şi deschis, era cam posac de felul lui şi avea obiceiul, uneori, sâ caute împrejur cu coada ochiului. Curios de a-şi revedea nestatornicu-t nepot, pe carc-1 crescuse până la vârsta de şapte ani şi care sosea acum dintr-o călătorie prin Egipt şt Siria, el îl cerceta în ascuns. Adrian băgă de seamă şi sc simţi stânjenit în plăcerea lui.
— Unchiule, îi zise cam cu asprime, dacă cumva vrei să ştii ce fac în clipa asta, n-ai decât sâ tc întorci spre mine şi să mă priveşti în voie, nu pe furiş, ca poliţiştii. E un lucru neplăcut.
Drept răspuns, mustratul scoase din buzunar „chisea" cu tutun şi sc puse să-şi răsucească pe-ndelete o ţigară; apoi, mai mult în zeflemea, i-o întinse nepotului său, ştiindu-1 în
150
PANAIT ISTRATI
MOŞ ANGHEL
151
neputinţa dc a fuma tutun negru. Adrian mulţumi şi aprinse o bună ţigare egipteană.
- Tu nu mai eşti acuma de-ai noştri, făcu ţăranul, izbind cu amnarul în cremene, ca să aprindă fitilul.
- lartă-mă, unchiule!... Am uitat să-ţi dau să aprinzi. Iar după o clipă, cu ochii ţintă în zare, adaugă: Edin pricină că-s nir-burat dc multe lucruri... Mai întâi, întoarcerea mea prăpăstioasă, care a tăcut atâta supărare mamei... Ţarina asia neagră, pe care o uitasem... Şi mai ales gândul de a revedea pc moş Anghel în halul în care zici... Ia spune-mi, nu ştii de ce mâ cheamă?
- Nu ştiu... M-a înştiinţat ieri-seară, printr-un cărăuş, că vrea să tc vază musai în ast' dimineaţă.
- Mai ţine deci cârciumă? Dumitru cătâ la el, ca încremenit:
- Nu cumva eşti zevzec?! Când îţi spun că de trei ani c la pat şi că-l mănâncă viermii de viu, n-ai vrea, poate, să se scoale şi să dea de băut drumeţilor? înainte de toate, n-a mai rămas decât scheletul de el; şi, pe urmă, a băut tot, tot... Băut singur! j
Adrian se cutremură şi pali. Dumitru voi să-1 îmbărbăteze:
- Cată să fii tare, dacă nu vrei să dai în vo boală ieşind de la el. De bună scamă, nu-i glumă să vezi un om în halu ăla. El îi mai rău ca Iov. Dac-ar trebui să credem spusele lui popa Ştefan, Iov cică s-a sculat din boleşniţă şi si-a regăsit, în viaţă, j copchiii morţi şi vacile furate, da' Anghel n-o sâ mai găsească nimic şi n-o sâ se mai scoale niciodată. De la Iov încoace, vremurile s-au schimbat; Dumnezeu nu mai face minuni. Poate
că tot din vina noastră.
- Cinc-1 îngrijeşte? întrebă Adrian, gâtuit de groază.
- Nimeni... Adică da; are un băieţoi pe lângă el; nu cred să-1 cunoşti. De câţi ani n-ai mai călcat prin cătun?
- Dc vreo şase ani.
- Ei bine, iată ce s-a petrecut:
Acum vo patru ani, un băiat a venit să se pripăşească în sat. De unde? Dumnezeu ştie... Bâlbâie aşa de râu, că nu-i chip să-i prinzi o vorbă din zece. Ni s-a făcut milă de el. Câţiva creştini l-au adăpostit, l-au hrănit, şi-au căutat sâ-1 facă să câştige codrul de mămăligă. Dar Dumnezeu a fost nemilostiv cu el; sărmanii' băiat, nu era în stare să păzească nici măcar doua oi; Ic pierdea şi venea acasă cu băţul şi dăsaga, urlând şi dând din mâini ca un luat de ducâ-se pe pustii. Nimeni ntt-nţelegea un cuvânt din tot cc blogodorea. Aşa că a stârmocit pe la toate uşile şi a mâncat tot felul de cheltăneli. La urmă s-a pomenit în ţărâna drumului. Anghel I-a luat pe lângă el şi a pus pă jandarmi să afle de unde s-o fi izvodit, dar fără folos. Acuma sc zvoneşte că i-ar fi lăsat în ascuns ce i-a mai rămas din avut, prea puţin lucru, dc altfel, căci butoaiele sunt goale şi crâşma-i părâginită. Da' şi moştenitorul nu face mai mult decât crâşma si decât butoaiele. Slujba lui, nu face nici ea mai mult decât trebuinţele stăpânului, şi din partea asta, c de văzut ceva nemaipomenit pă pământ.
Iarna, ca şi vara, băietanul c afară la jocuri, şi ca să nu se-nă-buşe lângă bietul frati-meu, care e un hoit viu. Anghel, ţintuit de boală, cu trupul numai răni nesimţitoare, are nevoie să-şi bea păhărelul de rachiu, la fiece sfert de ceas. Dar nu mai poate ridica clondirul şi nici glas n-are să strige pe băiat, care-i mereu pe-afarâ. Atunci, ce i-a trăsnit prin cap? Ei bine, şi-a luat un ţignal ca acela al vardiştilor; şi când îl apucă nevoia de băutură, începe să fluiere. Băiatul cunoaşte soroacele şi vine la pont, ca un ceasornic, să se joace pe lângă fereastra deschisă si să tragă cu urechea la ţignal. Asta, în timpul verii. Iarna, ferestrele sunt bătute-n cuie; toate crăpăturile astupate; iar nătângu aleargă cu sania. Ce-i de făcut? Să intri şi sâ ieşi mereu, asta răceşte odaia şi sâcâie pă argat. Iaca cum într-o zi bolnavul băgă de seamă că o gaură de mărimea unui pahar străbătea peretele în dreptul ferestrei. Un şomoiog de paie ţine gaura astupată împotriva
152
PANAIT ISTRATI
MOŞ ANGHEL
153
frigului. Firmieru o destupă numai când trebuie să asculte. Bineînţeles, uneori mai uită şi el să vie la ţanc. Atunci, Anghel, singur cu soarta lui, cam fluieră mai mult decât se cuvine, ca să-şi aibă papaciocu. Da' el ştie sâ ierte. Şi dac-ar vrea sâ facă altfel, n-ar putea. Pripăşim ăsta e un trimis al Domnului ca să îngrijească pe un om putred: iar boleşnîţa fratelui c făcută să dea mijloc de trai unui pribeag fără cuvânt... Bagă de seamă, apropiindu-te de crâşmă, vesteşte-te, nu încerca să intri fără voia năzdrăvanului, că te plesneşte ca mutu! Nici nu ştii când te pomeneşti cu ciomagu-n frunte. Umblă nedespărţit de băţ.
Căruţa se opri Ia o răspântie. Moş Dumitru zise:
— De aci poţi sâ te duci pe jos.
— Matale nu mergi? întrebă Adrian.
— Nu... Am treabă... E şi mai bine sâ te duci tu, singur. Adrian îşi luă bună ziua de la unchiu-său şi se îndreptă spre
cârciuma lut moş Anghel, pe care şi-o închipui mai jalnică decât casa mortului.
Drumul eta noroios; paşii se scufundau ca într-o cocă lipicioasă. Dinainte-i şi de jur-împrejur, întinsă singurătate neagră, rece, umedă, presărată ici şi colo de căsoaie albe cu ferestre albastre. De prin toate hoarnele ieşeau lungi coloane de fum.
Adrian avea acum douăzeci şi cinci de ani. în ultimii şase ani, el nu petrecuse decât doar câteva luni pe an în oraşul său; restul vremii, o parte la Bucureşti, unde se avântase nebuneşte în mişcarea socialistă, iar cealaltă parte, în străinătate, unde viaţa luî aventuroasă pricinuise multă supărare mamei sale şi lui moş Anghel, care cerceta de aproape faptele nepotului său.
înverşunatul alcoolic încercase în repeţite rânduri să aibă o întrevedere cu nestatornicul pribeag, care făcea de toate şi nu se oprea la nimic, dar nu fusese chip să pună mâna pe el. Adrian apărea şi dispărea ca o arătare.
De astă dată fu apucat la timp; Dumitru venise dis-de-di-mineaţă să-1 ia cu căruţa. A trebuit să cedeze.
Da, sâ cedeze. Căci nu cu dragă inimă se ducea el să vadă pe omul cu soarta înspăimântătoare. Frica lui era acum mai aprigă decât în seara aceea de Paşti, seara „împăcării" celor doi fraţi. 1 se părea că se înfăţişează dinaintea unui tribunal, unde faptele sale aveau să fie judecate şi de unde avea să iasă osândit.
„îşi cere basamacul fluierând dintr-un ţignal..."
El se opri la amănuntul acesta, care i se părea o culme a nenorocirii unchiului său.
Tot rumegându-şi gândurile şi tot întrebându-se dc ce o fi ţinut musai bolnavul să-1 vadă şi să-i vorbească, el se pomeni pe neaşteptate dincolo de cătun, la vreo sută de paşi de ceea ce s-ar fi putut numi altădată o dugheană. Atunci îşi domoli pasul şi cercetă locurile, cu răsuflarea gâfâind de emoţie. Curiozitatea lui dorea mai întâi să descopere pe faimosul băiat, infirmier şi cerber, care era mereu pe-afarâ. Cu ochii săi miopi, câtă împrejurul casei. Nimic nu se mişca. Departe, pe drumul Galaţilor, câţiva cărăuşi se strigau între ei, în vreme ce, sub un cer de plumb, nenumăraţi corbi învârteau hora, făcând singurătatea şi mai pustie.
Adrian se apropie ca un vinovat, cu înfrigurare. El văzu că acoperişul cârciumii era pe jumătate refăcut cu stuf nou. Din marea perdea care adăpostea pe vremuri vitele cărăuşilor, nu mai rămăsese nici urmă. în locul ei, o căpiţă de paie umede, turtită. însăşi cârciuma se scufundase de vreo palmă în pământ. Uşa şi cele două ferestre se aplecaseră într-o rână. Cât despre geamuri, starea lor de murdărie întrecea pc-a acelora sparte pe vremuri de mândrul stăpân al mândrelor acareturi arse.
„Aci trage de moarte acum omul care a iubit atât de mult curăţenia!" gândi Adrian.
Nevăzând nici urmă de băiat, se îndreptă spre uşă. în clipa asta, caraghiosul de păzitor apăru de din dosul căpiţei,
154
PANAIT ISTRATI
MOŞ ANGHEL
155
ameninţând cu o bâta mare şi bodogănind, ca un fel de chelă-lăialâ de câine bătut, un şir de vorbe neînţelese. Ad rian, liniştit, se opri în faţa acestei arătări puţin obişnuite.
îmboborojit cu o scurteicâ în zdrenţe, care-i ajungea până la genunchi, lung în craci ca un cocostârc, cu picioarele goale şi pline de noroi, băiatul acesta ducea cu greu, pe un gât subţire şi întins, o câpăţână în formă de dovleac turtit care se clătina neîncetat între umeri. Adrian îl privi cu mirare şi dezgust:
— Vreau sâ intru la unchiu-meu, zise dânsul.
Drept orice răspuns, stârpitura îi împiedică trecerea şi ameninţă cu ciomagul; apoi, asigurându-se că străinul n-avea de gând să pătrundă cu sila, deschise, dispăru înăuntru şi trase repede zăvorul.
Adrian văzu şomoiogul care astupa gaura din perete, îl scoase şi lipi urechea.
O sporovăială asurzitoare, dobitoceascâ şi pe nerăsuflate, îi izbi auzul, dar vocea lui moş Anghel nu răzbi până la el.
în sfârşit, uşa cârciumii scârţâi în ţâţâni şi ciudatul odagiu pofti pe tânăr să inrrc, arătându-i drumul cu o întinsăturâ de brat caraghioasă şi tragică în acelaşi timp.
Adrian se pomeni în vechea crâşmă, care nu mai era acum decât un depozit de ramuri tăiate pentru foc. Tejgheaua de stejar, strălucitoare altădată, zăcea sfărâmată într-un colţ, precum şi o grămadă de clondire, carafe şi pahare cu toartă. Printr-o marc spărtură a tavanului se vedea cerul. Hruba se prăbuşise; un miros greu de mucegai umplea aerul. Ploile şi zăpezile transformaseră pământul bătătorit într-o mlaştină.
Locurile astea mute îşi răcneau atât de tare deznădejdea, încât Adrian se simţi pironit locului. HI îşi zise, cu inima săgetată de priveliştea acestei năruiri a unei vieţi de om harnic: „Şi aci nu-i decât tinda!"
Biruind gândul ce-i venea de-a o rupe la fugă, el deschise uşa odăii bolnavului.
Năprasnică duhoare de hoît si de privată. Ochii săi, înţepaţi de ţipirig, se închiseră, lăsându-i de-abia vremea să vadă de pe la spate, o tigvă lustruită ca o băşică umflată, precum şt un braţ, cu pielea pe os, ce atârna pe marginea patului plin de ţoale scârnave.
Adrian se lăsă în genunchi şi îşi lipi fruntea de mâna asta de schelet, rece ca gheata. Bolnavul nu se mişcă.
*
- Ridicâ-te... Adriene... şi îndură-mâ...
Adrian se înfiora. Nu era o voce de om, graiul bărbătesc al lui Anghel, ci o miorlâiturâ ieşită din nasul unui copil murind de oftici.
El sc ridică cu pălăria în mână şi stătu drept, smerit, în mijlocul odăii, în faţa bolnavului. Bolnavul acesta nu era unchiul său Anghel, ci un moşneag cu obraz de mumie; cu ochi mari, strălucitori, lipsiţi de pleoape şi scufundaţi în două orbite goale; cu nasul lungit şi subţiat ca un vârf dc cuţit, cu buzele fripte şi cu gura întredeschisă. O cunună de peri albi înconjura ceafa de la o tâmplă la alta. Barba, creaţă şi neagră pe vremuri, nu mai era decât o învălmăşeală de câlţi fumurii. împreună cu cele două braţe de schelet care se bălăbăneau în mânecile cămăşii, era tot ce se vedea apărând dintr-o grămadă de saci, velinţe şi ghebe rupte. Era tot ce rămăsese din moş Anghel.
Şezi, colo... pe scaun. Ţi-c scârbă?
- Nu, unchiule; sunt nefericit de-a te vedea în halul ăsta.
- Eşti nefericit... Dc ce? F.u nu sunt.
- Totuşi, trebuie să suferi groaznic!...
- Dczamăgeştc-te, Adriene... Nu mai sufăr deloc.. .Capul singur mai trăieşte... Restul... nu-1 mai simt. S-a sfârşit cu... restul. Dar capul!... Cc minunat lucru!
156
PANAIT ISTRATI
MOŞ ANGHEL
157
Anghel tăcu un moment, şi privi ţintă la nepotu-său; apoi, cu încredinţare:
- Trebuia să mor de-acum trei zile... fiindcă nu mai aveam nimic de cugetat, când Irimia veni spre seară să-mi spună că te-ai întors... Atunci am mai zăbovit, aşteptându-te...
- Ce vorbeşti, unchiule? Nu poţi să zăboveşti moartea când vine, afară numai dacă nu cumva aveai de gând să te omori!
- Aşa e... încuviinţă Anghel cu blândeţe; cunosc şi cu legea asta firească-.. Dar, ia spune, nepoate: tu care ştii atâtea lucruri frumoase din cărţi, eşti tu sigur că lumea a sfârşit de-a învăţa?
- O, nu! făcu Adrian; mai rămân multe de învăţat!
- Prea bine... Şi printre astea multe, pori să socoteşti şi pe următoarea, de la unchiul tău Anghel: cugetul e mai tare ca moartea. El nu poate s-o înlăture, dar poate s-o sâcâie.
Tânărul crezu că bolnavul aiurează; îl ascultă din bună-cu-viinţă. Pe ţeasta lui chelită el văzu semnele rănilor căpătate cu prilejul groaznicei ciomăgeli, a cărei victimă fusese în propria lui prăvălie.
- Te uiţi la capul ăsta sfărâmat!... zise Anghel; ei bine, în locul meu, un om cu cugetul şovăitor ar fi putut muri de două ori, căci prin cuget moare omul. Când distrugerea se apropie, creierul tare se opune, luptă, se ia de piept cu moartea şi, uneori, înlătură pentru moment sfârşitul. 11 întârzie. Aşa, de bunăoară, în ziua snopirii mele îmi dădeam bine seama de leşinul care venea, neînvins, şi ameninţa să mă arunce în somnul ne-ştirîi. Şi cu toate că leşinat la vedere, cugetul lupta ţeapăn; auzeam tot ce vorbeau doctorii; nici o clipă nu m-am lăsat cuprins de necunoştinţa care ar fi putut să devină veşnică! Mă gândeam mereu la viaţă.
Anghel se opri un moment ca să răsufle. Adrian crezu că ( se află în faţa unuia din acei faraoni îmbălsămaţi, din muzeul „Bulac", din Cairo, un faraon ai cărui ochi redeschişi nu mai [ clipeau. Pielea obrazului, mişcătoare, uscată, străvăzătoare, lăsa
să se vadă toate oasele feţei deasupra cărora aluneca, întinsă ca o foaie subţire de pergament, ameninţând parcă să se rupă la fiece mişcare.
Şi iată că mâna care sta ascunsă către perete se ridică cu încetineală şi duse la gură un ţignal de cositor, legat cu o sfoară de degetul cel mic. Serios, grav, moş Anghel scoase câteva şuierături scurte şi des repetate. Se vedea bine că suflarea nu venea din plămâni, ci din gură. Braţul se odihnea pe ţoala care-i acoperea pieptul. Ochii, deschişi înfiorător, cătau la Adrian cu o străşnicie, dc-ai fi zis că vor să-1 pironească în zid.
- Vrei ceva, unchiule? zise tânărul, ridicându-se.
- Stai la locul tău! Nu ştii ce-mi trebuie.
In clipa asta, uşa sc deschise ca împinsă de vânt şi furiosul infirmier intră în odaie. Stăpân şi slugă schimbară o privire înţelegătoare; apoi, acesta din urmă luă un clondir cu rachiu care se afla lângă pat, umplu păhărelul şi-1 răsturnă în gura bolnavului. După care treabă dispăru.
Adrian privise muteşte la scena asta. El aştepta o lămurire de la unchiul său, dar acesta, neclintit, îşi reluă ideea:
- Te văd neîncrezător şi plin de bunăvoinţă faţă de ce-ţi spusei... Nu mâ supăr: e greu sâ înţelegi ceea cc n-ai trăit. Ascultă, deci...
De trei ani de zile, n-am mai pus piciorul jos din patul în care mă vezi. Trei ierni, trei primăveri, tot atâtea veri şi tot atâtea toamne de când stau culcat pe spate şi mă uit la tavanul ăsta înnegrit. E vremea cea mai puternic trăită din toată viaţa mea. De-un an nu mai mănânc şi nu mai dorm aproape deloc, iar de şase luni încoace, deloc, deloc; nici o fărâmitură de pâine, nici o clipă de somn. în schimb, beau, beau rachiul ăsta. Ziua, băiatul mi-l varsă pe gât, după cum vâzuşi. Noaptea, ca să nu pier şi ca să nu scol din somn pe sărmana fiinţă, sug buretele ăla de pe masă, pe care îl îmbibez cu rachiu. Dimineaţa e uscat ca iasca, ars de buzele mele...
158
PANAIT ISTRATI
MOS ANGHF.I.
159
Adrian îşi acoperi raţa cu mâinile:
- Vai, unchiule, strigă cl, cc groaznică viaţă!... -Groaznică, zici tu, nepoate? Groaznică? O fi... Dar e dreaptă,
potrivită soartei mele... Am voit fericirea întreagă, fericirea uşuratică, îndestularea cărnii deşarte... Şi ca s-o am, m-am zbătut aprig. Douăzeci de ani de luptă, pentru ca sâ dobândesc o femeie frumoasă, care adoarme mâncând; acareturi înfumurate, cari ard ca paiele; vite, cari dispar; copii, cari mor; aur, care-ri aduce lovituri de măciucă; o cămaşă curată, care e murdară a doua zi. Toate astea trebuincioase unui trup care s-a desprins de capul meu, care mi-e tot aşa de străin ca şi boarfele care-1 acopăr, trupul ăsta care putrezeşte acuma, care nu mai c decât un hoit!... Am petrecut o viaţă de om, un sfert de veac, sclav al acestei putreziciuni, pe care aş vrea s-o văd mâncată de corbi, aşa cum e în clipa de faţă roasă de viermi. Un sfert de veac... Şi nici într-un moment n-am băgat de seamă că aveam un cap, un creier, o lumină pe care putregaiul şi viermii nu pot s-o atingă.
înăbuşit de sforţarea făcută, bolnavul tăcu câtva timp. Adrian, îndurându-i cu greu privirea, sc întreba dacă nu cumva unchiul său avea să-i facă vreo mustrare. Chiar aşa era:
- Adriene!... Te-am chemat ca să-ţi spun că sunt nemulţumit dc tine!...
Biciuit, tânărul tresări:
- Nemulţumit de mine, unchiule?!.,. Şi de ce?
- Fiindcă eşti un desfrânat!... Fiindcă uiţi lumina din capul tău şi cuvintele mele de altădată!... Asta e îngăduit multor mii dc oameni de rând, ca mine, dar nu ţie. Adriene, m-auzi? nu ţie! Creierul tău a cunoscut lumina din cea mai fragedă copilărie. Ţi-aduci aminte când, la cincisprezece ani - vârsta la care atâţia alţii se joacă cu zmeul! - tu veneai la moş Anghel, în crâşma lui curată şi primitoare, sâ-i vorbeşti de tainele cerului şi să te faci iubit? Ţi-aminteşti cum stăteam, cu şi bravii mei
cărăuşi, şi te ascultam atârnaţi de buzele talc, de unde izvora înţelepciunea cerească?
Ah! Trecutul ăsta! îl văd ca şi cum ar fi fost ieri... Afară, zăpadă şi crivăţ... în crâşmă, căldură binefăcătoare, muncitori guralivi, dor de viaţă... Tăiam slănina fără sâ cântăresc, fără să socotesc, fără calicie şi turnam vinul cu o mână darnică, împinsă dc inimă... Mâneam, beam, lăudam pe Dumnezeu şi te ascultam pe tine, care tălmăceai făpturile ziditorului, înmulţeai lumile, măsurai stelele şi-ţi băteai joc de prostia popească!... Ha!... ha!... Asta-mi plăcea!... l£ plăcea şi cărăuşilor. Câte unul întreba: „Cine e băiatul ăsta care grăieşte ca o carte?" „Cine să fie altul decât nepotul meu! răspundeam eu, mândru de tine... şi de mine, care nu ştiam nimic. E singurul fecior al sorci mele mai mari, o drăgăstoasă care n-avea pereche la douăzeci de ani!" Şi înşfăcând urciorul, umpleam, de la mine, bărdacele de lut care sufereau de secetă ca ţarina pârjolită de soarele lui Cuptor!...
Dar, hait!... Departe, departe de mine, aste cumplite amintiri! ... Iar tu, Adriene, nepoate, tu trebuie să mă asculţi, tu îmi datoreşti supunere! Tu nu trebuie nimic să nâdăjduieşti, nimic sâ aştepţi de la viaţa care zdrobeşte pc om, care putrezeşte trupul şi te face să uiţi că ai un cap.
Ce înseamnă neruşinarea asta pe tine?... Ce e îmbrăcămintea asta făcută pe măsură?... Ce c gulerul ăsta înfumurat?... Ce sunt manşetele astea strălucitoare?... Ce?... îi trebuie toate aceste împopoţoneli utuii tânăr care cunoaşte lumina cerului şi ştie ce-a păţit unchiul său Anghel?...
Plin de respect, Adrian plecă fruntea. Răspunsuri ţapene îi veneau pc limbă, dar nu îndrăznea sâ le rostească. Şi în vreme ce dânsul se mira în tăcere dc asprimea unchiului său, acesta începu să fluiere cu răbdare, cu încetineală pe năbădâiosu-i slujitor, care sosi pe fugă, umplu paharul, îl vărsă în gura stăpânului său şi plecă, bălăbănind din cap şi din mâini.
160
PANAIT ISTRATI
MOS ANGHEL
161
- Acum câţiva ani, reluă Anghel, o istorie murdară mi-a ajuns la urechi: înhăitându-te cu o tinerime stricată, nedemnă de lumina ta, te-ai dus într-o seară la un bal de mahala din Brăila şi-ai întors capul unei copile. în aceeaşi noapte te-ai culcat cu ea. A doua zi o părăseai şi-o ştergeai la Bucureşti. Două săptămâni mai târziu, poliţia tc căuta cu mandat de aducere, iar după o lună erai osândit la cincisprezece zile închisoare pentru „răpire dc minoră".
Adrian roşi până după urechi:
- N-am „răpit" nimic, unchiule... Minora s-a urcat în trăsură din proprie voinţă; nu se urca cu mine pentru întâia oară. Victima acestei afaceri am fost eu... Altfel, ar fi trebuit, după lege, să fiu osândit la trei ani de închisoare.
- Se poate... Dar tu nu ştiai că o minoră n-are „voinţă" şi că se află sub epitropîa părinţilor ei?
- Nu ceri niciodată părinţilor ei pe fata cu care vrei să te culci.
- înţeles! Dar nici fiu te culci cu fata care te trimite a doua zi la puşcărie!
Unchiul aşteptă un răspuns. Adrian tăcu. Cel dintâi urmă:
- Nu numai de-atâta am să te mustrez. Ştiu că după dara-vera asta, mama ta a căzut greu bolnavă de ruşine. Părinţii copilei au venit să-i ceară sâ le iei tata în căsătorie. Aşa că pe când tu te plimbai la Bucureşti, toată mahalaua urla împotriva mamei şi a fiului desfrânat. De asta tu te sinchiseai atât de puţin că, aflându-te în nevoie, ai scris acasă cerând bani. Biata femeie, de-abia sculată din boală, a trebuit să se dcşeleze pe albia de rufe, să strângă gologani şi să te scoată din încurcătură... f )acă tu numeşti asta dragoste de bun fecior, mă-nchin.
Dar ai să vezi că ştiu mai mult decât atât... Ruşinea păţită a silit pe mâ-ta să-şi adune bulendrele şi să se mute în plină iarnă, ba chiar să plătească o chirie mai scumpă decât îi da mâna. în sfârşit, ieşit din închisoare, ai şters-o din nou la Bucureşti, ţi-ai frecat coatele cu socialiştii, ai fost arestat şi te-au bătut ca pe
hoţii de cai. Urmările: o lună de spital, sănătate zdruncinată şi cuvânt de-a pleca să te îngrijeşti în Egipt, unde ai crăpat de foame şi ţi-ai adus aminte de mâ-ta.
Ah, Adriene!... Nu ştiu ce-ţi lipseşte mai mult: inima, ori priceperea? Am văzut atunci pe biata soră... Galbenă, prăpădită, venea, pentru întâia oară în viaţa ei, să-mi ceară bani ca sâ trimeatâ fiului ei. Mi-a fost milă nu de rine, ci de dânsa, şi i-am deschis cu dragoste punga.
Adrian izbucni în plâns, căzu la picioarele patului împuţit, apucă mâna uscată şi rece a unchiului său şi-o sărută cu umilinţă:
- Iartă-mă!... iartă-mă... sunt un ticălos!...
-Foarte bine!... Tecăieşti!... Şi căinţa aduce îndreptarea. Sileşte-te să te-ndrepţi, şî te iert de pe-acuma; şi ai sâ fii Adrian al meu, nepotul meu, fiul de suflet al lui moş Anghel, al ăstui moş Anghel ce-I vezi putrezind pc ţoalele astea din greşeala de-a fi voit nevasta prea frumoasă, casa prea înfloritoare şi cămaşa prea curată. Dar basta!
- Ce trebuie să tac, unchiule? îngână tânărul, reluându-şi locul. Anghel ridică cu greutate braţu-i de schelet, ca şi cum ar
fi voit să arunce un blestem:
- Să-ţi întorci faţa de la tot cc linguşeşte... Sâ fărâmi* dorinţele deşarte... Să înăbuşi glasul cărnii care putrezeşte... Şi să te avânţi, cu tot sufletul, în nemărginirea gândirii, singurul nostru sprijin în timp de primejdie. Iată tot ce-am să-ţi spun.
- Dar, unchiule, îndrăzni Adrian să spună, matale duşmăneşti astăzi tot ce-aî iubit ieri...
- Drept... Lucrurile astea, iubite ieri, m-au adus unde mă vezi astăzi.
- Totuşi, iubim tot ce ne tace plăcere: femeia frumoasă, casa înfloritoare şi cămaşa curată. Patimile noastre o impun şi simţurile o cer.
- închipuiri, Adriene, închipuiri!... Patimile şi simţurile fac o zarvă nepotrivită cu puterea lor de binefacere.
162
PANAIT ISTRATI
MOŞ ANG-HRI.
163
- E zarva inimii noastre...
- Inima noastră e o duşmancă! răcni muribundul într-o supremă sforţare, care-l secătui.
Cuvintele sale nu mai aveau sunetul vocii omeneşti, ci mai curând nişte şuierături scoase pe nări. O lungă tăcere urmă acestui strigăt răstit. Capul, întors spre perete, se înţepeni; de asemenea şi braţele. Adrian crezu că unchiul avea să-şi dea sufletul.
Nu, moş Anghel tot mai cugeta. El se întoarse către Adrian şi-1 cercetă cu ochii săi de spaimă, care mărturiseau, mai bine decât vorbele, crâncena dezbatere a creierului său. Fără să-şi slăbească din ochi nepotul, Anghel fluieră tare din ţignal, tare şi grăbit, ca şi cum ar fi voit să-i probeze că-şi bate joc de moarte. Băietanul sosi în goană, unchiul îşi înghiţi porţia dc basamac, îşi linse buzele-i albe si zâmbi victoriei sale asupra neantului...
*
- Inima noastră!... Biata noastră inimă... Adriene... să-i plângem de milă! Un pumn dc carne ce nu încetează dc a bate... Un nap care poartă în cl veşnicia, care e izbit de mişcarea veşnică de îndată cc întâlneşte căldura pâniecului femeiesc, când nu trebuie sâ fie mai mare decât un vârf dc ac. Creşte şi bate, suferă, se bucură şi bate neîncetat, de la naştere până la moarte. Haide... Să fim drepţi eu această duşmancă. Ne dă cam mult de furcă, c adevărat, dar o face din mărinimie. Ha... Iacătă şi amintirile... Blestemate amintiri!... în sfârşit... Hai să mai trăim o clipă din trecutul ăsta grozav!...
Dacă izvorul lacrimilor mele n-ar fi secătuit, bucuros aş plânge niţel de mila omului ce fusei acum douăzeci de ani... Urcam pe-atunci, culmea fericirii, şi sângele meu în fierbere mâ făcea să trăiesc o sută de vieţi deodată. Nimic din ce se petrecea în jurul meu nu-mi era străin, bucurie ori durere. I.a nuntă, ca şi la încăierare, Anghclache era părtaş. Eu eram ăla
care bea întâiul şi cel din urmă pahar cu vin şi tot eu ţineam cel din urmă la trânteală!... Căci - Dumnezeule sfinte! - bine mai e să-ţi auzi tâmplele trosnind, când sângele lui Hristos race „gluglu", coborând pe bageacul nostru în văpăi, după cum e bine să burduşeşti coastele unui neobrăzat care-ţi râde în nas. Şi se ştie că la sărbătorile noastre, sângele Domnului se amestecă adesea cu sângele păcătoşilor de noi.
Tocmai aşa s-a întâmplat şi la Crăciunul de care vreau să-ţi povestesc.
De altfel, tu trebuie să-ti aminteşti puţin, căci aveai şase ani şi s-a nimerit sâ fii părtaş la învălmăşeală.
Sărbătorile noastre creştineşti dc altădată!... Hotărât, omul nu-i decât un biet animal!... Scurgerea anilor îi încearcă, îi schimbă simţirile şi-i vatâmă sufletul mai lesne decât dobitoacelor, cari rămân aceleaşi, în ciuda vremii.
Dacă i-am pune faţă în faţă cu stârpiturile de azi, am avea dreptul sâ-i numim lei pe straşnicii flăcăi din tinereţea mea!... Se găseau şi nevoiaşi, dar pe aceştia nimeni nu-i lua în scamă. Când, în vreo crâşmă din Petroiu, din Cazasu, ori din Nazâru, cineva rostea numele cătunului nostru, gândul celor de faţă se ducea drept la câţiva oameni: mat întâi, la Irimia, voinic între voinici; apoi (de ce nu?) la Anghel!... Pe urmă la Neculai, prietenul meu; la Vladimir; la Costache Fungu şi la atâţia alţii, mai puţin vestiţi, dar toţi deopotrivă de neînvinşi la muncă şi la nuntă, la poarcă şi la bătaie!... Astăzi...
Ah!... Adriene... Scuipă tu pentru mine, că eu nu mai pot scuipa!... Astăzi nu mai vezi decât pocitanii, care se sperie de umbra lor şi se lasă bătuţi de neveste!...
în ajunul acelui Crăciun - chefliu şi sângeros totodată -am trimis acasă la părinţi un butoiaş de zece vedre de vin, şase daponi graşi şi tot atâţia purcei de lapte, ca sâ fie fripţi pe varză.
I
164 PANAIT ISTRATI
E prea mult, vei zice tu, pentru duzina de guri care aveau sâ se adune la masă. Se poate, pentru lepădăturile din vremea ta, care se scârbesc de mâncare după a treia îmbucătură şi se îmbată c-un cinzcc de vin. Pentru noi... Ce mai treabă mare!...
îl văd şi acum pe vărul Ştefan, preotul care ştia pe dinafară Biblia şi cele patru Evanghelii, mort anul trecut. El avea, pe-amnd, şaizeci de ani împliniţi, nişte măsele dc tigru şi o bărbăţie de cocoş. Preoteasa, femeia lui, o iapă cu şalele ţapene şi cu obrajii ca doi bujori, purta sarcina celui de-al optsprezecelea copil, ceilalţi şaptesprezece: toţi în viaţă şi sănătoşi. Ah!... Ar fi trebuit să vezi fălcile acestor feţe bisericeşti îndată după binecuvântarea cuvenită, care fu scurtă din cauză că preotului îi lăsa gura apă!... Bărbia sfinţiei-sale zdrobea copanele, oasele, zgârciurile, de parc-ar fi avut de-a face cu sămânţă de floarea-soarelui, pe când cuvioasa-i barbă se învârtea^pc piept ca o piatră de moară.
Alături de preot, mama, ştiutoare de datoria ei la zile mari şi habotnică pânâ-n vârful unghiilor, lupta voiniceşte cu sfintele sarmale... Fratele Dumitru, arţăgos şi şmecher, alegea cu îndemânare bucăţile cele mai bune... Irimia înghiţea fără să aleagă şi fără sâ mestece, orice-i cădea sub mână, pe când Costaehe Lungu, lung de mădulare ca şi în vorbă, preumbla nesfârşitele lui mâini pe tot cuprinsul mesei, „umfla" tot, vorbea puţin şi făcea pe alţii să vorbească, pentru ca să le „umple gura cu vânt".
- îngăduit îi este omului sâ fie lacom, părinte Ştefane?
- îngăduit, fiule, îngăduit...
- Nu-i un păcat?
- Nu-i păcat ce intră în gură; păcat îi ce iese din gură...
- Povesteşte-ne o întâmplare de la Sfânta Cină...
- Pe urmă, fiule, pe urmă...
Şi dâ-i din fălci cu ronţăiala, de-ai fi zis că e ceasul ospăţului între porci, mai ales că râgâielile grozave, ieşite din burţi doldora, făceau sâ se cutremure cele două rânduri de bănci, de la un capăt la altul al mesei.
MOŞ ANGHHI. 165
Şapte bărbaţi şi şase femei în totul, aşezaţi câte trei perechi, de fiecare parte, iar în capul mesei, cu faţa la răsărit, părintele Ştefan ne întrecea pe toţi cu statura lui de uriaş. Eram disperaţi că ne întâmplascm să fim treisprezece, „pontul dracului", dar ne mângâiam adăugând adunării pe piticul care ne slujea la ospăţ, un bătrânel vesel şi glumeţ, care se tăbârcea printre noi, plimbând borcanul de-o vadră.
Şi de-ndată ce gurile se descotorosiră de îndopare, capetele se-ntoarserâ spre chefăluială, iar gâtlejurile spre garafe. Vinul hiţos curgea gârlă, şi cu el, snoavele. Apoi, Dumitru prinse între degetele-i minunate fluierul lui ciobănesc şi iată-ne pe toţi în picioare, popa cu noi! Un joc nebunesc se încinse în jurul mesei încărcate cu oale şi farfurii. Chiotele şi buşeala făcură să dârdâie casa. într-un târziu, preotul şi preoteasa, scăldaţi în sudori, plecară sâ ne dea o pildă de cumpătare. Şi noi, ca să Ie preţuim pilda, nc puserăm să benchetuim şi mai cu foc!...
Dar pentru mine, în seara aceea, nu era vorba numai de zaiafetlâc... Un fapt de seamă trebuia sâ aibă loc, si însemnătatea lui nu scăpa nimănui. Ba chiar înflăcăra şi despărţea, în două tabere aproape egale, gândurile bărbaţilor care se aflau la masă.
Era vorba să mărităm pe mama ta, şi alegerea mea se oprise la prietenul Ncculai, care era de faţă, gospodar cu oarecare avere şi văduv, fără copii. Irimia şi Costaehe Lungu aveau sâ susţie pe omul meu şi să mă urmeze în tot ce avea sâ se-ntămple, căci, din păcate, mama ta nu era cu totul slobodă. Pe departe şi cu îndemânare, ticălosul de frate-meu. Dumitru, mi-o luase înainte cu un om al lui, tot un Neculai, bărbat plăcut de altfel, negustor de peşte la Brăila, câştigând bănet şi trăind vârtos. Pescarul se afla şi el printre noi. în afară de Dumitru, candidatura lui mai era sprijinită şi de vărul nostru Tudor, de care ne cam temeam cu toţii, din cauză că era om cu toane şi pehlivan nevoie marc. Tudor era frate de cruce cu Neculai al lui.
166
PANAIT ISTRATI
MOS ANGHEL
167
Şi iatâ-nc, faţă-n faţă la masă, potrivnici hotărâţi, patru de partea noastră şi trei de partea lor, dar Tudor ar fi putut cu uşurinţă să se bată cu doi dintre cei mai tari. Mă-ta sc afla aşezată în rândul lor. Până unde mergea însă dragostea ei faţă de Neculai al lor, nimeni n-ar fi putut s-o spună. Se ştia totuşi că în viaţa ei necăjită de multe ori se lăsase să fie ajutată de negustorul de peşte, care o urmărea cu dărnicia lui.
Şi ce ciudată fiinţă şi biata soră-mea asta!... Frumoasă, Ia treizeci de ani, ca o fată de curând măritată; plăcută şi veselă din fire, cântând şi jucând ca nimeni alta, o vedeai sălbăticin-du-sc şi stricând cheful tuturora, de îndată ce ne atingeam de neatârnarea ei, de îndată ce era vorba s-o mărităm. Şi asta numai din cauza ta: gândul câ noul ei bărbat ar putea sâ fie grosolan cu tine, o făcea să fie rea ca o tigroaică. Prin tine, cineva ar fi putut s-o câştige ori s-o piaf dâ; tu ai fost şi în seara aceea râma cu care am încercat cu toţii s-o prindem în undiţă.
Prietenul meu Neculai te iubea şî venea adesea la noi ca să se joace cu tine. Eraţi tovarăşi buni, tovărăşie pe care ne bizuiam ca sâ ne ajungem scopul. In scara acelui Crăciun, Neculai venise cu buzunârile pline de cofeturi, pc care ţi le arunca necurmat în patul unde dormeai şi te deşteptai după cum era şi zarva. Faptul acesta plăcea mamei tale, dar avu darul să aţâţe pc celălalt Neculai, care, neştiind cum să pună capăt jocului vostru, scoase un pol dc aur şi ţi-I zvârli în pat, zicându-ţi:
- Na, Adriene; ai cu ce să-ţi cumperi zece kilograme de cofeturi!...
- Da... dar cofeturile alea au sâ pută a peşte!... făcu prietenul meu, amintind dezgustul fetelor de măritat pentru meseria de pescar.
- E mai bine decât duhoarea de băligar!... răspunse cu bă-ţoşeală cel dintâi, râzându-şi de starea ţăranului.
înţepăturile astea veninoase căzură către miezul nopţii, când singur vinul era răspunzător de cuvintele noastre. Fui Tudor
îi sări repede ţandăra. Şî ce era mai de temut e că dânsul nu se îmbătase deloc. Ca să văd până unde era ajuns de băutură, îi pusei piedică pe când trecea pc lângă mine ca să iasă afară; tâlharul se ţinu bine pe picioare...
Anghel păru sleit de răsuflare. Povestirea îi secătuia slabclc-i puteri. El tăcu pe neaşteptate. Faţa Iui nu mărturisea nimic, nici tulburare, nici oboseală. Aceeaşi încremenire, aceiaşi ochi groaznic deschişi. Şi din nou îşi fluieră câpăţânosul; din nou mai trase o duşcă. Apoi, cu grai mai odihnit, reluă:
- Când mâ gândesc astăzi în linişte şi caut la ciudăţenia vieţii pătimaşe a oamenilor, mă întreb dacă nu cumva n-om fi nişte adevărate păpuşi, prada vreunui diavol care trage de sfori şi ne face să dânţuim pe placul lui. Căci, oricât de puţin am fi fost oameni cu judecată în seara aceea, lucrul cel mai uşor de văzut era că mă-ta avea tot atâta poftă să se mărite, cât aveam noi să bem păcură!... Dar vinul şi fierbinţeala sângelui nostru ne făcură să ne uităm scopul şi, dintr-una într-alta, ajunserăm să băgăm de seamă că nu mai era vorba să mărităm pe nimeni; că era vorba, nici mai mult, nici mai puţin, să ne burduşim coastele, să ne spargem capetele ca nişte surzi.
Mâ-ta, la rându-i, femeie cu plăcere drăcească de-a se răzbuna pe bărbaţi, şi pentru care mulţi îşi rupseră oasele în tinereţea ei, ajută aşa de bine diavolului, că sângele nostru luă foc, şi focul ăsta fu cât p-aci s-o înghită şi pe dânsa. Cunoscând întrecerea dintre cei doi Neculai, ea îi zăpăci şi mai tare, cântând o neghiobie de mahala de pe vremuri şi în care numele Neculai revenea mereu la urmă:
„Hai, hai, hai, Sărută-mă, Neculai!..."
Da: sărută-mă Neculai, dar care dintre amândoi? Şi cum fiecare împingea din răsputeri ca să ajungem cât mai repede
168
PANAIT ISTRATI
MOŞ ANGHFJL
169
la sminteală, Neculai al meu îşi zeflemisea tizul, trăgea la ocheade şi, pe sub masă, făcea soru-mi cu piciorul. Tudor urlă:
— SfinteHristoase! O s-o facem lată!...
- Lată rău, vericute!... încuviinţai eu.
Biata mama se ridică înfricoşată. Tot făcându-sc că strânge masa, adună toate cuţitele care erau la îndemâna noastră, dar văzând câ singur Tudor rămăsese înarmat cu un junghi înfipt la brâu, se duse să i-1 ceară:
-Tudore, băiatul mamii!... Dă-ncoace junghiul...
îngâmfat, Tudor îl scoase şi-1 aruncă în uşă. Bătrâna îl luă Apoi, venind cu aghiazmâ şi prăftoriţă, boteză odaia, ne tămâie pe toţi şi se rugă:
— Dumnezeule mare!... Goneşte pe Necuratul din astă casă, unde a venit să-şi vâre coada şi să-nvrăjbească pe oameni!... Trimite-1, Bunule, pă pustii!.. ."Fie-ţi milă de noi păcătoşii, spre lauda Fiului Tău, care s-a născut astăzi!...
Iar către mă-ta:
- Ieşi de-aicea, fata maichii!... Du-te şi mai aţâţă focu-n tindă... Şi roagă-te... Tu eştî pricina râului!...
Toţi bărbaţii se opuscră la plecarea „pricinii răului"!... Irimia psalmodie:
-la-sâ-neffu-moa-sa pri-ci-năa ră-u-lui!... Cc-am de-ve-ni noi băr-ba-ţii, fă-ră fru-moa-sa pri-ci-nă a râ-u-lui!...
Cavalul lui Dumitru răsună îndrăcit. De sub degete şi de pe buze, viersul şi cuvintele se revărsară:
Dul-du, dul-du, du-l du... Dragu-mi-i paharu plin!... Dul-du, dul-du, dul-du.,. Şi omul tânăr, nu bătrân!... Dul-du, dul-du, dul-du...
Dintr-o săritură, toată lumea fu în picioare, şi sârba făcu sâ se cutremure pământul. Tot jucând, Dumitru cânta din caval şi mugea:
Săi, opincă, bate tare!... Să s-audă la hotare!... Dul-du...
Şi Costaehe Lungu:
Vinul bun şi sfânta lene Uită furca-n buruiene!...
Şi leliţa dc soră-mca:
Dragu mi-i omu voinic Când să-ntinde pă colnic!...
Iar Tudor, cârcotaş:
Dragu mi-i să bat, să zvâ?it, Să culc omu la pământ.1...
Neculai al lor:
Vinu-i rău, ocaua mică, Crâşrnăriţa frumuşică!...
Şi Neculai al meu ne dădu de ruşine:
Nu-nvârtipe lelea tute Câ sefâsâie şi pute!...
- Să bem!... Sâ bem!... sus bărdacele!...
- Să bem frăţeşte!...
Bâurâm frăţeşte, doi câte doi, cu braţele încrucişate, capetele apropiate, ulcelele la gură. Şi abia apucai să vâd pe mama ta bând frăţeşte cu prietenul meu Neculai, care se nimerise lângă dânsa, că, în aceeaşi clipă, bârdaca lui Tudor zbură ca vântul şi se sparse în capul prietenului meu...
Asta fu semnalul, scânteia... Clipa care urmă fu o grozavă încăierare!... Oalele, farfuriile se făcură ţăndări în capetele noastre. .. Mesele şi băncile se răsturnară... Lampa se sfărâmă şi se
170 PANAIT ISTRATI
stinse... Râmaserăm pe întuneric... Şi sub palida lumină a lunii, care bătea în zăpadă şi se râsfrângea în geamuri, cineva ar fi putut să vadă o înverşunată luptă, în care şapte bărbaţi, şapte prieteni şi rude, sc buşeau vârtos, se însângerau cu vrăjmăşie, fără să crâcnească şi fără să ştie de ce. S-ar fi întâmplat poate chiar moarte de om, dacă - atunci când nimeni nu se gândea să se domolească - vocea glumeaţă şi înciudată a pescarului n-ar fi răsunat pc neaşteptate ca o trâmbiţă de pace:
- Sfinte Papuc!... La naiba, ce? o să ne scărmănăm aşa până-n zori de zi!... Mie mi-e sete!...
încăierarea se opri ca şi cum ar fi fost trăsnită din senin! Râsete şi încuviinţări înflăcărate răspunseră strigatului nebănuit al unui vrăjmaş care se săturase de bătaie...
- Lumină!... Aduceţi lumânări!... Şi mai ales vin!... Unde sunt femeile?... Unde e piticul?...
Femeile, care fugiseră îngrozite, veniră cu lumânări aprinse, dar mama ta dispăruse, şi tu, cu dânsa. Toate cercetările prin curte şi prin şoproane fură zadarnice. înşfăcându-te în braţe, singură comoară şi singură grijă, ea o pornise pe jos spre Brăila, în plină noapte, înfruntând zăpada, frigul şî lupii!... Se ducea spre gospodăria ei de văduvă geloasă de neatârnare şi pătrunsă de singura-i datorie: aceea de a-şi creşte fecioraşul!... Pentru dânsa se isprăvise cu cheful... Truda avea să înceapă chiar de a doua zi...
Dar asta era treaba ei. Treaba noastră fu s-o uităm pc loc, să golim odaia, să aducem vin şi să încingem o vijelioasă chindie după cavalul lui Dumitru. Toţi, în jiletci, cu feţele însângerate, cu veşmintele în zdrenţe, cu vrajba potolită şi în culmea chefului, îi trascrăm un joc de dudui tclea, strânşi coapsă-n coapsă, bătându-nc joc de răni, ca şi de piticul care ţopăla în mijlocul nostru, cu urciorul pc cap, cu o mână-n şold şi ferindu-se de loviturile dc picior pe care i le trimeteam în spate.
MOŞ ANGHEL 171
Către revărsatul zorilor, ghiftuit de mâncăruri şi beat mort, luam drumul cârciumii, singur, înfăşurat în şubâ, luptând cu omătul până la genunchi şi nesinchisindu-mă o clipă de ziua Judecăţii de Apoi, pe care o vezi sosită.
Bolnavul tăcu... După puţin, îşi chemă servitorul şi îşi bău porţia de rachiu, în vreme ce Adrian căuta urma unei greşeli în istorisirea pc care o ascultase:
- Eu nu văd, unchiule, păcatul pe care crezi câ l-ai săvârşit şi care ar merita o astfel de pedeapsă cerească... Ai trăit după cum îţi erau simţurile.
Anghel voi sâ râdă, dar nu făcu decât să-şi înspăimânte nepotul cu o strâmbătură fioroasă.
- Nu vezi nici un păcat?! Sărmane prieten, ce-ţi trebuie atunci pentru ca să-1 vezi? Să-ţi povestesc lucruri cumplite? Ei bine, iată ceva mai scurt şi mai cuprinzător:
Era pe vremea când mai speram să-mi trezesc femeia din somn, înşelând-o. Irimia, care nu de surda era fiul năbădăiosului pătimaş ce fu Cosma, mă lua uneori cu el şi-mi dădea prilejuri de crailâc pe pleaşcă. Duşman mărturisit al popilor, din cauză câ tatăl său fusese ucis de mâna unui popă, omul acesta petrecea alegându-şi ibovnicele printre soţiile şi fetele slujitorilor altarului. 1 .a vârsta de şaizeci dc ani, tânăr şi mândru ca un stejar, el izbutea cu uşurinţă acolo unde un flăcău nu făcea nici o ispravă.
Irimia îmi arătă poteca. Iar cuibul de dragoste, la Cazasu. Ca să te duci, o jumătate de ceas călare, e de-ajuns. îl făcurăm întâia oară ca şi cum n-am fi căutat nimic. Era, aşa, „ca să bem o duşcă", pe la vreun tovarăş. Crâşmarulut îi place întotdeauna să gustărcască şi să paraponisească vinul altui crâşmar.
Ne aflam în toamnă... Vin nou, pastrama bună. Printr-un băieţel din sat, trimes la preoteasa nevrednică, aceasta făcea cunoscut luî Irimia că sfântul ei soţ era dus de-acasă. Singur preot la Cazasu, el îndeplinea slujbe care îl chemau departe dc
172
PANAITISTRATI
MOŞ ANGHEL
173
comună, prin nenumărate cătune megieşe. Evlavia şi eresurile ţăranilor aveau nevoie de el în orice moment. Orice pricină era binevenită pentru a da fuga la popă, îl chemau pentru un botez, pentru o cununie, pentru o grijanie, ori pentru o înmormântare; şi cu aceeaşi grabnică nevoie era chemat ca să uşureze durerile facerii unei femei sau ale unei vaci; ori ca să gonească stafiile dintr-o casă blestemată; să boteze o ţarină stearpă; să slujească pe la pomeni şi soroace; să citească rugăciuni pe o cangrenă, pe hainele unui om beţiv, pe capul unui nebun, ori pe acela al unui bolnav de ducă-se-pe-pustii. în sfârşit, se ştia că între două slujbe la biserică, bietul popă era mereu călare, cu lucrurile preoţeşti la subsoară, gata să-şi înceapă colindarea, de unde se întorcea uneori noaptea, târziu. Sufletele obidite îi luau urma şi-t mânau din casă în casă, ca pe o Mesie a ţinutului!
*
Mai e oare nevoie să-ţi spun, Adtiene, că omul acesta cinstit, drept şi neobosit slujitor al credinţei lui, nu merita jignirea noastră? Că merita şi mai puţin o muiere şi o fiică deopotrivă de stricate amândouă?
Iată ce nu m-am întrebat în ziua în care, condus de Irimia -să nu-1 mai ţie pământul — fuseî mulţumit ca un cocoş văzând ocheadele cu care mă săgetau ochii focoşi ai fiicei, nevasta unui biet poştaş, mereu pe drum şi el, ca şi socru-său. Eram mândru de barba mea neagră, de părul meu creţ, de cămaşa mea curată şi de cizmele mele de lac!... Nu m-am gândit nici la răul pe care-1 făceam aproapelui meu, nici la acela care avea să-mi ucidă sufletul. Şi cu toate că sufletul meu nu era făcut pentru acest soi de plăcere, l-am gustat totuşi. L-am gustat aşa de bine, că am mai revenit.
De altfel, amândouă năpârcile erau făcute ca să uiţi lângă ele tot ce nu era poftă trupească. Dumnezeu singur ştia de ce lipise aceste plăgi de dorinţi păgâne pe corpul unuia dintre slujitorii săi cei mai virtuoşi. Preoteasa susţinea că nici Dumnezeu nu ştia de ce şi ne lămurea această stângăcie cerească într-un
chip glumeţ: „Ştiţi poate, ne spunea dânsa, că Dumnezeu nu fu singur în ziua facerii omului şi că Necuratul era de faţă... El se amesteca în toate, voia să fie pretutindeni şi-1 sâcâia neîncetat, în lucrările sale, pe Atotputernicul, care se apăra de dânsul cum putea. Privind Ia albeaţa orbitoare a aluatului divin, pe care Domnul îl frământa ca să scoată dintr-însul făptura lui cea mai desăvârşită, pe om, Necuratul avu o poftă neînvinsă de-a o murdări. Dar Creatorul o păzea cu mare grijă. Atunci, înşelând buna-credinţă a Stăpânului, Diavolul îi puse repede întrebarea următoare, arătându-i în acelaşi timp soarele care se ascundea din-dosul unui nor: «O, Doamne, tu care eşti aşa de înţelegător, de cc ai făcut ca un nor neputincios să spulbere strălucirea unui astru atât de puternic şi să întristeze pământul, întunccându-l?» «Am făcut-o, răspunse Domnul, fiindcă vreau ca roate lucrurile pământeşti să fie văzute în lumini deosebite şi pentru ca omul să n-aibă nici o siguranţă, să se îndoiască de orice, afară de puterea mea». împeliţatul ascultă şi se prefăcu că rămâne încurcat, dar în vremea asta izbutise să atingă cu coada aluatul dumnezeiesc, care deveni pe loc cenuşiu. Ziditorul băgă de seamă şi se miră. «De ce te miri? rânji Necuratul; coca ta pare cenuşie din cauză că lumina s-a schimbat!» Dumnezeu se simţi strâns în chingă şi, din deşertăciune, nu voi să se dea bătut. El puse coca în tipar, îi dădu chip omenesc, suflă deasupra ei şi-1 făcu astfel pe Adam. Dar, vai, necurăţenia luase şi dânsa fiinţă!... Ea face parte din noi, şi iac-aşa!"
Şi iac-aşa!... Iacă nişte ochi umezi şi strălucitori cari străpung inima ca vârfurile de suliţă... Iacă nişte buze nerăbdătoare, cari n-aşteaptă decât atingerea mustăţii şi muşcătura bărbatului... Iacă nişte sâni ascunşi cu meşteşug pentru ca să fie şi mai bine văzuţi... Iată două leliţe, iată doi crai, patru făpturi pe de-a-ntregul stăpânite de coada Satanei! Nici urmă de amintire în noi de cugetul dumnezeiesc! Nici o virtute, nici o cuviinţă, nici o ruşine, nici un respect! Două muieri şi doi
174
PANAIT ISTRATI
MOŞ ANGHEL
175
hăndrălăi, străbătuţi de la creştet până-n tălpi dc nemăsurata coadă a Impieliţatuluî!...
Şi-am muşcat, Adriene, am muşcat din fructul oprit! Şi fructul ăsta mi-a plăcut aşa de tare, că am devenit mai bun în legăturile mele cu oamenii. Iertai nevestei somnul ei păgubitor şi n-o mai bătui. Faţă de cei nevoiaşi îmi îndoii mărinimia; iar cu cei care mă furau fusei mai împăciuitor. Şi de dimineaţă până seara roboteam cu inimă voioasă...
Dar iacă!... Şi iacă ăsta fu altceva... Căci, spune Eclesiastul: toate până la o vreme'. O vreme pentru a râde, şi o vreme pentru a plânge; o vreme pentru a îmbrăţişa, şi o vreme pentru a se de- ! părta de îmbrăţişări... Vremea asta sosi.
într-o după-amiază înăbuşitoare de vară, gustam, împreună cu Irimia, din plăcerea oprită şi trecătoare, în casa preotului, casă îndepărtată dc sat şi singuratică, poştaşul se afla la treaba lui, iar popa era dus cu Zi-ntâiul prin cătune. Ne credeam la adăpost de orice surprindere şi făceam să trăiască cu nesaţ bucata de lut ■ atinsă de coada Satanei, când mâna răzbunătoare a Domnului dădu uşa de perete, şi în pragul ei apărură, ca nişte grozavi jude- } cători, preotul şi ginerele său!... Plini de colb, galbeni ca ceara şi drepţi ca doi arhangheli, cel dintâi ţinea în mână căldâruşa şi sfeştocul, iar celălalt, un băţ noduros şi geanta de scrisori.
Ei rămaseră pe prag, neclintiţi, fără un cuvânt, dar noi cei patru vinovaţi sărirăm într-un ungher at odăii. Irimia înşfacă un cuţit şi fu gata să se apere. Eu încremenii de ruşine. Femeile ; aplecară capetele cu falsă smerenie. Şi iată că glasul Atotputernicului răsună prin gura slujitorului său batjocorit, dar tare în nenorocirea lui. |
El zise cam aceasta:
„Pace vouă, răufăcătorilor!... Şi pace să fie şi cu voi, femei neruşinate!... Tu, Irimio, aruncă arma tăioasă, căci un preot, j oricare ar fi jignirea ce-1 loveşte, nu intră în casa lui, nici în oricare alta, cu gândul să se răzbune!... Domnul singur va să
judece pe cel drept şi pe cel nedrept... Asta-i tot ce-am să-ţi spun ţie, om fără inimă, fără ruşine, fără milă. Dar ţie, Anghele, ţie vreau să-ţi vorbesc mai mult, căci tu nu eşti lipsit de inimă, nici de ruşine, nici de milă. Eşti nefericit, Anghele, în căsnicia ta, o ştiu... Dar tu cauţi mângâiere în nefericirea altuia? Nu-ţi vorbesc de mine. Eu sunt destul de tare ca să duc pe umeri o cruce pe care Domnul o îngreuiază, din zi în zi mai mult, ca să-mi rupă carnea care a dorit fericirea trupească, pentru ca să-mi aducă aminte că o femeie frumoasă şi lipsită de bun-simţ e ca un belciug de aur Li nasul unui purcel. Dar priveşte pe băiatul ăsta care e lângă mine, care e ginerele meu din mânie cerească şi care tremură ca o frunză moartă fiindcă se vede lovit de moarte în fericirea lui trupească, lovit de tine, om care nu eşti lipsit de inimă, nici de ruşine, nici de milă... Priveşte-1, Anghele, şi află că o pedeapsă straşnică ameninţă pe acela care părăseşte cărarea!... Am părăsit-o eu cărarea cea dreaptă, voind pentru mine singur femeia asta hărăzită de Dumnezeu ca să fie a ruturor oamenilor. Şi iată, îmi primesc acum pedeapsa... Tânărul acesta a părăsit cărarea cea bună, strivind o dragoste curată şi deschizând braţele lui unei fete care avea să fie necinstită, fata mea... Şi el îşi primeşte pedeapsa... Tu, Anghele, îţi vei primi-o pe a ta!... Nu-ţi doresc nici un rău, dar răul e în tine; căci dacă e îngăduit pa-timei omeneşti să cadă peste ciumă luând-o drept curăţenie, nu e îngăduit să te molipseşti cu bunăştiinţă. Haide, ieşiţi de-aici!... Pacea să fie cu voi, dar temeţi-vă de Dumnezeu şi de viermii cei neadormiţi!
Ai auzit, Adriene? Viermii cei neadormiţi!... Ei bine, iată-i!... Sunt aci, sub zdrenţele astea care-i acoperă, pe ei şi hoitul meu viu... Mă rod cu încetul, de un an... Şi de un an nu mai am nimica viu, decât creierul, capul.
S-a isprăvit cu moş Angliei!... Totul s-a topit!... Praful s-a ales de mândrele Iui acareturi; dc mândrii săi copii; de barba lui neagră; de cămaşa lui curată; de cizmele lui de lac... Topit,
r
176 PANAIT ISTRATI
corpul care n-a cunoscut niciodată osteneala şi boala!... Şi ceea ce nişte grozavi ciomăgaşi n-au izbutit să prăbuşească, viermii cei neadormiţi au prăbuşit!...
Singur creierul luptă cu bărbăţie... El mii slujeşte de felinar nestins într-o noapte fără de sfârşit, noapte care a început în seara când fiul meu a fost coborât în groapă... în clipa aia felinarul s-a aprins... Şi n-a mai fost untdelemn pentru altă întrebuinţare. Totul pentru el, pentru flacăra lui... Aşa am ajuns la mântuire!...
Şaizeci de oale dc lut netrebnic care voiau să cuprindă pământul! lată-le întinse în nesimţire!... Atâtea trebuind, atâtea dorinţi, atâta zbucium şi atât de puţină veşnicie!... Doamne, de cc fuseşi aşa de stângaci cu cea dintâi făptură a ta!... Capul, desigur, ne-ar fi fost de-ajuns.
Unde, în altă parte, mai bine decât în creier, găsît-am eu nemărginirea?... Şi când mă gândesc că această nemărginire a fost redusă la nimic, respinsă ca un bob de nisip într-un colţ al hârcei mele, ea, singura noastră veşnicie!... Toată încăperea umplută numai cu tărăboi... O tobă mare, care potopeşte fiinţa ziua şi noaptea... Un foc de paie, care vrea să ardă templul, dar care nu face decât să-1 afume, să-1 înăbuşe şi să-1 pustiască...
Cuget, de şapte ani, la tot cc sc poate cugeta... Am citit de trei ori Vechiul şi Noul Testament... Eclesiastul a spus într-un singur ceas tot ce se poale spune asupra vieţii; niciodată n-o să sc poată spune mai bine, nici mai mult, chiar dacă cineva ar cuvânta zece mii de ani fără întrerupere. Şi, cu toate astea, tot deşertăciune e şi aci, tot goana vântului!... Acolo unde înţeleptul acesta găseşte un dram de fericite, încă nu-i fericire. Căci nu e vorba să găseşti plăcere în viaţă, ci s-o faci să dureze - şi nimic nu durează în lume... De altfel, nimerit ar fi să ştim la ce pot sluji toate astea...
Iată de ce am părăsit viaţa şi m-am întors către moarte.
MOŞ ANGHEL 177
Eşti mort de îndată ce nu mai guşti nimic... Sunt mort de trei ani... Dar nu sunt liber decât de şase luni, din ziua în care pleoapele mele s-au înţepenit deschise asupra veşniciei - şi asta-i tot ce-am putut să fac sâ dureze... Ziua, ca şi noaptea, mă lasă deopotrivă dc nepăsător... Mă aflu peste tot; văd tot; simt tot; şi nimic nu mă mişcă... Bucuria şi durerea sunt piedici în drumul libertăţii...
De mai multe ori era cât p-aei să-mi iau tălpăşiţa către cerescul Nimic, dar am simţit-o întotdeauna la timp. O simţi. Când începutul Celui Nesfârşit s-apropie, îţi vine să verşi, şi ceva te apasă la rădăcina nasului... Atunci, o clipă de nebăgare de seamă, şi te-ai dus pe copcă.
Odată mâ jucam în felul meu cu viaţa şi cu moartea. Era în iarna trecută. Nu ştiam dacă era ziuă ori noapte; de mult asta nu mai are pentru mine nici o însemnătate. Mă plimbam. .. Cutare amintire veselă din trecut mă făcea să înclin spre viaţă, cutare alta, tristă, mă îmbia la moarte. Un ţipăt disperat ce venea din depărtare mă umplu dc dezgust: erau urletele de durere ale unui porc pe care îl înjunghiau în cătun, în ajunul Crăciunului... Uah!... îmi amintii de porcii pe care îi înţepenisem sub genunchiul meu; de câte ori înfipsesem cu meşteşug cuţitul în inima care bătea aproape de subsuoara stângă, ori în golul molceluş al gâtlejului, după cum credeam mai bine... Uneori sângele cald îmi ţâşnea în obraz... Dobitocul se zbătea sub mine, apoi ochiit i se împăienjeneau, era mort; îi dădeam una cu palma plină de sânge şi treceam la altceva, la viaţă, aşa cum dai o palmă pe bucile unei cumetre şi treci mai departe...
întâmplarea asta mă posomori... Haosul năvăli de pretutindeni. .. Nemărginirea, amintirile se stinseră... Creierul îmi tu cuprins de o dulce lene, adormitoare... Un nod mi se urcă din stomac... O greutate între ochi... Mă duceam... îmi zisei: „Prea bine!"...
Deodată, trei glasuri de băieţi răcniră în cor la fereastră:
178
PANAIT ISTRATI
MOŞ ANGHEL
179
Bună dimi?ieaţa la moş-Ajun!... Bună dimineaţa la moş-Ajun!... Bună dimineaţa la moş-Ajun!...
Apoi, uşa se deschise largă frigului şi vieţii, şi smintitul meu, însoţit de trei hăieţandri, intră în odaie, unde aripa morţii mai fâlfâia încă. Sărmanul nevoiaş se sculase în zori, ca să-mi facă plăcerea asta, şi atrăsese către crâşma fioroasă ceata de colindători care umbla cu moş-Ajunul!... Se împlinise şapte ani de când glasurile lor voioase nu se mai apropiaseră de ferestrele mele... Şi n-aveam ca să le dau nimic din ce se dă de obicei: nuci, roşcove, covrigi, smochine...
Le dădui gologani. Ei îmi urară o „grabnică însănătoşire" şi plecară, luând cu ei aerul rece şi viaţa.
Privindu-i ieşind, uitai de moarte şi-mi veni să plâng... Era Crăciunul, în sat... Şi moş Angliei, bunul creştin de altădată, n-avea nici o nucă, nici o smochină, nici un covrig, ca să le dea băieţilor care umblă cu Bună dimineaţa la moş-Ajun!
*
Gura lui Anghcl sc lungi de la o ureche la alta, lăsând să se vadă două şiruri de dinţi galbeni-negrieioşi, cari îi dădeau înfăţişarea unui cap de mori. Adrian nu putu să-şi dea pe loc seama dacă bolnavul murise, ori numai îi venea să plângă. Mâna dreaptă, aruncată afară din pat, începu să tremure într-o mişcare neregulată, care se îndrepta pe dibuite spre sticla de rachiu, pusă la piciorul patului. Adrian înţelese şi se ridică să-1 servească.
— Vrei să bei, unchiule?
— Da... repede... mă-năbuş...
Adrian umplu păhărelul şi-1 deşertă în gura deschisă. Paharul clănţăni între dinţi, ca şi cum bolnavul ar h" fost cuprins de friguri. Efectul rachiului fu grabnic; alcoolicul se linişti.
-Ani să mor numaidecât, Adriene... Drept orice moştenire, îţi dau sfatul următor: opune-re din toate puterile, şi până nu-i prea târziu, bucuriilor deşarte. Ele ne fac să suferim cel mai mult... Şi e păcat!... Bucuria deşartă vrea să aibă viaţa noastră întreagă. Arde un butoi cu untdelemen şi ne dă în schimb o măslină. E puţin. Prea puţin. Câinii ne ajung în patimă, dar ne întrec în cuminţenie.
As fi vrut să-ţi dau.o pildă de nebunie omenească poves-tindu-ţî viaţa lui Cosma, tatăl lui Irimia şi rubedenie a noastră îndepărtată. Nu mă mai simt în stare... Povestea e prea lungă... Intr-o zi, Irimia ţi-o va istorisi el singur, şi mai bine decât mine...
Dar eu îi iert lui Cosma ceca cc îmi iert mai puţin mie şi deloc ţie. Cosma n-avea creier; cu am avut numai o jumătate; tu însă ştiai la douăzeci de ani ceea cc noi n-am ştiut-o nici la cincizeci; tu ştiai că plăcetile uşoare ne fac să credem că ele sunt viaţa întreagă, că, în afară de ele, nu mai e nimic, pe câtă vreme tocmai dimpotrivă e adevărat. Acest dimpotrivă eu l-am ştiut prea târziu... Cosma nu I-a ştiut niciodată.
Adrian se crezu în drept să-şi spună gândul:
- Nu e nici o ştiinţă, unchiule, care să poată înfrânge o marc patimă, fără ca în acelaşi timp fiinţa însăşi să fie înfrântă...
- Cc numeşti tu înfrânt?... întrebă Anghel, iritat.
- Numesc înfrânt omul care-şi impune o altă viaţă decât aceea care i-a fost hărăzită.
Anghel clătină din cap:
- Ăsta e un om înfrânt? Atunci, cum numeşti tu pe omul ce nu-şi impune o altă viaţă decât aceea care i-a fost hărăzită?
Adrian nu voi să aţâţe pe bolnav şi tăcu, dar acesta îl întrebă din nou:
- Cum îl numeşti, nepoate?... Nu vrei s-o spui?... Nu se cheamă oate moş Anghel omul care n-a voit să-şi impună o altă viaţă decât aceea cu care a fost menit?... Cunoşti tu pe acest
180
PANAIT ISTRATI
MOŞ ANGHEL
181
moş Anghel?... Vrei să ştii unde a ajuns, trăind viaţa care i-a fost sortită?... Ei bine, Adriene, descoperă-mă!... Haide, înlătură boarfele astea; înfăţişează-ţi icoana lui moş Angliei, care n-a voit să-şi impună alt trai decât cel hărăzit de soartă!... înlătură şi priveşte, mândre nepoate!... Ceea ce vei vedea, te va încredinţa mai bine decât o mie de cuvântări... Haide, ridică ţoalele!...
- Scuteşte-mă, unchiule. Ml-e groază, îngână Adrian.
- îţi poruncesc să mă descoperi şi să priveşti!... strigă Anghel cu sforţare.
- Iartă-mă, unchiule, fie-ţi milă!...
Anghel, tremurând, duse cu greutate mâna stângă la buze şi începu să fluiere. Băiatul sosi şi voi să-i toarne rachiu. Stăpânul său îl opri:
- Nu... Nu vreau să beau. Curăţă-mă întâi... Zânatecul începu sâ arunce cu furie Ia pământ toate bulen-
drclc; şi pc măsură cc corpul se dezvelea, o duhoare de stârv umplea încăperea. Odată cu cea din urmă velinţă, Anghel strigă:
- Apropie-te, Adriene, şi priveşte, în numele dragostei pe care am avu t-o întotdeauna pentru tine!...
Cuprins de groază, Adrian se apropie, iar slujitorul îi făcu loc, înţepenindu-se ca un jandarm caraghios la picioarele bolnavului. Dar abia apucă bietul tânăr să vadă cele două rânduri de ţurloaic şi ciolane încremenite, albăstrui, precum şi burta golită de maţe; abia ochii săi zăriră măciuliile şoldurilor străbătând prin pielea ruptă, că pe loc îşi acoperi faţa cu mâinile şi dădu buzna spre uşă răcnind:
- Grozăvie!... Grozăvie!... Asta e moş Anghel?!...
în aceeaşi clipă, un bătrân voinic, sumbru la faţă, bărbos şi zdravăn de statură, intra în odaie. Adrian sc izbi de pieptul lui larg. Musafirul îl prinse în braţe:
- Cc-i, Adriene? Te-nspăimânţi de moş-tu?
I,a cuvintele acestea, Anghel întoarse capul spre cel ce intra şi-i strigă:
- Irimio! Irimio!... Opreşte-1... Nu-1 lăsa să plece, rogu-te... Aci... aci... pe loc... vreau să-i povesteşti năprasnica viaţă a lui Cosma... Vreau s-o aud înainte de-a muri... Vreau sâ te aud spunând tânărului ăsta adevărul asupra nemerniciei patimilor.. . Bucuria înşelătoare a lui Cosma şi suferinţele lui vădite... Plăcerile zadarnice şi scrâşnirile-i de dinţi... Arată-i cruzimea Dumnezeului nebun care a făcut carnea pentru ca s-o chinuiască... Prăpădul care pândeşte pe cel ce se lasă târât de furia simţurilor... Dovedcştc-i, Irimio... Spune-i. Vorbeşte-i... dc... de... Cosma.
Anghel tăcu pe neaşteptate. Ochii i se pironiră în tavan. Mâinile i se încleştară.
- Haide... Irimio... începe!... Istoriseşte cine-a fost Cosma..., mai adăugă Anghel, cătând în grindă.
Adrian voi să ţipe, dar Irimia îi astupă gura cu palma. Apoi, rotind nişte ochi tioroşi, îl apucă de mână şi începu, cu glas răsunător, întretăind cuvintele şi uirându-se, când la muribund, când Ia Adrian:
- Cosma a fost omul cel mai pătimaş din vremea lui.,. Viaţa sa a fost o vijelie străbătută de trăsnete... Inima lui a cunoscut bucurii mari şi chinuri supraomeneşti. Şi Cosma a fost pedepsit cu moartea pentru nedreptăţile, silniciile şi greşelile lui
Povestitorul se opri, dădu drumul mâinii lui Adrian şi se aplecă peste faţa încremenită a lui moş Anghel, pe care o cercetă o clipă. Apoi, cu privirea întoarsă către Adrian, Irimia vârî două degete în ochii larg deschişi, care ţinteau cu înfiorare tavanul. Dar moş Anghel îşi păstră ochii mereu deschişi asupra nepă-trunsei Veşnicii.
MOŞ ANGHEL
183
III
COSMA
Irimia trase pe Adrian, îngrozit, în crâşma paraginită. Aci, el puse pe masa dărăpănată o dâsagă grea, pe care o aruncase jos la intrare; din dăsagă scoase o pâine de un kilogram, o bucată de slănină, o ceapă marc şi un cuţit de bucătărie. Apoi, năzdrăvanul strivi ceapa cu pumnul, ciopârţi pâinea şi slănina şi începu să îmbuce ca un căpcăun, făcând din ochi lui Adrian să-i urmeze pilda.
Adrian, fără să răspundă acestei poftiri, căzu sleit pe o banca, încrucişa braţele pe masă şi îşi culcă fruntea pe ele. Irimia nu stărui şi înghiţi tot. O singură dată pregetă să se urnească din loc, ca să-şi scoată un urcior dc cinci litri de vin. Din urcior îşi turna mereu într-o cană de pământ de-o oca, din care bea.
După o jumătate de oră, pâinea, slănina, ceapa şi o bună parte din vin luaseră calea pântecului. Când Adrian se uită la dânsul, Irimia îşi fuma luleaua şi zâmbea sub mustăţile sale groase. Tânărul îl privi ca pe-o arătare de necrezut. Irimia îi răspunse mişcând cu repeziciune sprâncenele-i albe, coama de păr cărunt şi căciula care se înălţa peste ele ca o căpiţă pitică de fân. Ochii săi negri şi mari, limpezi ca ai unui copil, erau singura mărturie de dragoste în acest morman de sălbăticie: ci glăsuiau cel mai încrezător, cel mai sincer limbaj prietenesc. Restul era un amestec respingător: barba vâlvoi; veşminte ţepene de jeg şi
noroi; cămaşă de cioban înnodată la gât cu sfoară; labe de urs, făcute să omoare un bou cu o lovitură de pumn. Şi ca şi cum Adrian ar fi avut nevoie de-un adaos de sălbăticie, Irimia apucă oala plină cu vin, o dădu peste cap şi, în loc să răsufle, muşcă din marginea ei ca dintr-o felie de pâine, ronţăi în măsele bucata ruptă şi scuipă măcinătura pe masă.
Amândoi oamenii se priviră muteşte în albul ochilor: Adrian, uluit, bătrânul, uluitor,.
- Nu cunoşti obrazul ăsta, mânzule? Din întunericul întâiei tale copilării n-ai păstrat nici cea mai slabă amintire? Odată, pe o iarnă grea, am întâlnit noaptea o biată femeie cu poalele scoarţă dc ger şi am luat-o în căruţa mea. Ne duceam amândoi spre Baldovineşti. Pe drum, ea îşi deschide inima, îmi dezvăluie necazu-i: văduvă; un copil de cinci ani sfârşindu-se de-o boală neînţeleasă; orice speranţă de vindecare, pierdută. Sosim în cătun, la părinţii femeii; apuc mânuşiţele slăbănoage ale omuleţului; îmi împlânt ochii în ochii lui, ţintiţi într-ai mei şi strig, în mine însumi, cu glas de tunet: „ Vreau, o!puterilor diavoleşti ale vieţii, vreau ca fătul acesta să se vindece! Ai să te vindeci, micii-ţule! N-ai să mai plângi şi ai să dormi! M-auzi tu? Pacea, sănătatea, viaţa vor fi cu tine. Amin!". Şi, pe loc, omuleţul căzu din mâinile mele în braţele somnului, pe care nu-1 mai cunoştea de mult. Şi s-a vindecat, s-a făcut mare şi frumos, aşa cum se află în faţa mea!... Nu cunoşti obrazul ăsta, mânzule?
- Dumneata eşti, Irimio, călătorul ciudat care a făcut minunea asta cu mine?
Irimia încuviinţă din cap. Adrian îi luă mâna păroasă şi i-o sărută. Mâna mirosea a câine ud.
Afară ciuruia o ploaie măruntă şi în două cu negură. Prin spărtura acoperişului de trestie, prăbuşit într-un colţ al crâşmei, negură şi ploaie măruntă pătrundeau într-un vârtej domol.
Sluga căpăţânoasă dădu buzna în prăvălie şi cătă cu spaimă la cei doi oameni. Gâfâia din greu. Irimia îi zise:
i
184
PANAIT ISTRATI
MOŞ ANGHEL
185
- Acuma, dragul meu, nu mai ai nimic de făcut aci... S-a isprăvit şi cu tine!... Haide, du-te, sărmane, du-te şi culcâ-ţi greaua căpăţână pe şina drumului de fier. Ai să fii uşurat de-o viaţă prea grea pentru umerii tăi, tot aşa de grea ca şi bietul tău cap... Du-te! fă cum îţi spun: e spre binele tău.
Nenorocitul dispăru după cum venise.
- Ţie, Adriene, care ai umeri ca să suporţi viaţa, am să-ţi povestesc istoria lui Cosma, tatăl meu.
- Cea mai veche dintre amintirile mele se petrece la începutul pământului, pământul îndepărtat al celei mai îndepărtate copilării ale mele — iată şaptezeci de ani împliniţi. Şi când cineva poate să-şi aducă aminte de un lucru trăit cu şaptezeci de ani în urmă, acolo e începutul pământului.
Stam pc un trunchi de copac şi mă oglindeam într-un lac, întocmai ca un cotei de trei săptămâni care se uită prosteşte cum îl bâzâie musculiţele la nas. în jurul meu, pădure de copaci drepţi, împlântându-şi vârfurile în nori. Nu puteam să cat la ei decât lungit pe spate. Prin apropiere, zgomot de şivoi furios, în faţă, o colibă; oameni spătoşi, cu poturi largi în şolduri, precum şi femei cu catrinţe învârstate, intrau şi ieşeau vorbind tare şi dând din mâini. Deodată, ţipete se auziră în colibă; femeile cu catrinţe frumoase fug care încotro. Apoi, bărbaţi ce se iau de gât; iată că soseşte în grabă unul, cel mai voinic dintre toţi şi care-mi era obişnuit; el aduce liniştea. Toţi pleacă, afară de ăsta din urmă şi un altul, care-mi era tot aşa de cunoscut, dar cc lucru straniu! Cel voinic sare în spinarea celuilalt, mai puţin voinic, şi se lasă dus în cârcă prin toată ograda, până ce se prăvălesc amândoi la pământ. Nu pricep nimic din toată istoria asta şi continui să mâ oglindesc în lac.
Icoana amintirii care urmează acesteia e mai limpede. Vorbeam. Celui mai ţeapăn, dintre amândoi oamenii, îi ziceam: Cosma; pe celălalt îl numeam Ilie. Nu prea făceam haz de nici unul din ei, afară doar când mă urcau pe cal şi mâ plimbau. Atunci, neştiind ce sâ mai fac de plăcere, lc dădeam palme. încolo, trăiam singur.
Ne aflam acum pe marginea unei ape aşa de întinse, că de-abia îi zăream malul,din faţă. Copacii cu crâcile aplecate îşi înmuiau ramurile în apa ce curgea lin. Din vreme în vreme, soseau necunoscuţi în bărci, pline cu tot felul de boccele învăluite, şi sosirile astea îmi pricinuiau multă inimă rea: nimeni nu înţelegea cât de mare poftă aveam să mă urc şi eu în vreuna din scoicile alea şi să lunec ca dânşii pe apă. Dar într-o dimineaţă, folosindu-mă dc nebăgarea lor de seamă, m-am urcat într-o barcă goală, am tăiat cu briceagul funia care o priponea de copac şi iată-mă lunecând - cu încetineală dintru-ntâi, apoi mai repede, şi la urmă luat de iuţeala scurgerii. Eram aşa de voios că, neavând cui trage palme, mi-am tras mie însumi. Neţărmurită pânză dc apă, brâu uriaş, ivindu-se dintr-o zare şi dispărând în zarea opusă. Soarele o argintea, o aurea şi o făcea să plescăiascâ. Singur pe întinderea ei, n-aveam decât o dorinţă: să lunec cât mai iute. Vai, o luntre se puse în urmărirea mea şi Ilie mâ prinse. Adus în faţa lui Cosma, acesta îmi spuse nu ştiu ce, căci eram aşa de necăjit, că nici nu-1 luam în seamă, dar simţii numaidecât mâinile lui grele apăsându-mi umerii pe dinapoi. Mă opusei din răsputeri sarcinei care se îngreuia neîncetat, apoi răsuflarea lui Cosma îmi fripse ceafa, genunchii îmi trosniră, mă prăbuşii, aproape leşinat. Nu ştiam încă ce e o pupătură pe obrajii mei, dar după întâmplarea din dimineaţa aceea începui sâ îndrăgesc pe Cosma. îl îndrăgii şi mai mult în noaptea care urmă acestei dimineţi, căci, trezindu-ne din somn, în sărite, la alarma dată de Ilie, Cosma stropi cu gaz bordeiul şi-mi porunci să-i dau foc, ceea cc făcui pe dată. Puţin în urmă, pe
186
PANAIT SSTRATI
MOŞ ANGHEL
187
când galopam în goana mare, ţinut în braţe de llie şi primind în obraz nămolul, pc care mi-1 zvârlea cu copitele calul lui Cosma - mă întorsei să văd flăcările şi-mi zisei: „Isprava asta,
eu am făcut-o!" i
j
Neclintită, strălucitoare, pe bolta înstelată a cerului de vară, şi rotundă ca o tavă de argint, spânzurată drept deasupra capetelor noastre, luna ne lumina feţele la câteşitrei, precum şi poiana de verdeaţă înconjurată dc brazi înalţi, când, dintr-o dată, Cosma se izvodi ochilor mei aşa cum fu întotdeauna: ocrotitor şi despot.
Aveam cam vreo nouă ani, dar eram vânjos ca o raţă sălbatică. Aerul liber din toate anotimpurile şi viaţa rătăcitoare dc i prin toate ţinuturile mă învârtoşaseră. Zăcerea îmi era necunoscută (şi îmi este încă şi azi).
în ziua dinaintea acestei nopţi fermecătoare şi neuitate, mi se întâmplase o mare păţanie. Fără nici o pricină şi nici o lămurire, Cosma ne poruncise să părăsim un lagăr foarte potrivit contrabandiştilor şi ne cărase, cu arme şi calabalâc, în locul acesta râpos, prăpăstios şi singuratic, unde şi-a înţărcat dracu copiii. Hotărârea asta despotică nemulţumise pe toţi oamenii, şi era drept: oricât ai fi prigonitul tuturor vânturilor, viaţa gos- ; podărcască se lipeşte de contrabandist ca muşchiul dc copac. Cunoşti lume; iubeşti şi te legi. Bineînţeles, când primejdia o cere, laşi totul baltă şi tc cărăbăneşti, dar nu-i mai puţin adevărat că peste tot laşi fâşii din inima sângerândă. Singur Cosma nu se lega de nimic alt decât de libertatea lui. El singur - deşi drăgăstos până la gingăşie — nu lăsa în urma lui nici măcar un fir de păr din bogata-r chică. Ilie, de asemenea, era stăpân pe inimă, dar o făcea din pricină că inima nu-1 sâcâia prea mult; el iubea ca un om cuminte; era înţeleptul bandei, înţelept mai presus de însăşi libertatea lui, această întâie comoară a contrabandistului.
Porunca de plecare, dată pe când flăcăii îşi dezmierdau ibovnicele, avu ca răspuns un murmur de obşteasca răzvrătire. Cosma întinse pistoalele şi tună:
- Să se cărăbănească muierile de-aci înainte să răsuflu de trei ori! Şi ăla care o sări pe cal în coada celorlalţi n-are decât să-şi urmeze ibovnica!...
Femeile se năpustiră aproape dc-a berbeleaca pe povârnişul râpei. Voinicii sc supuscră. Şi timp de opt ceasuri ne tărbăcirăm din greu prin pârloage şi prundişurî, fără să poposim decât o dată, la nani iezi şi de-a-n picioarele.
Acuma, rrupa dormea... în rariştea scăldată dc blânda revărsare a luminii din lună, de-abia ne trezirăm din somnul întâi. Cosma aştepta o ştafetă. Ea sosi.
- Ei bine? cercetă căpetenia; avut-am dreptate?... ori nu sunt decât un iepure fricos?
Ţăranul se apropie şi-i sărută mâna:
- Dreptate ai avut, Cosma... Cam pe la toacă, a sosit şi cârc-serdarul cu o puzderie de poteraşi pc locul taberei talc.
Semeţ, Cosma se zgândări în nas şi porunci lui Ilie:
- înnumără-i treizeci de galbeni, ca să-i împărţească ibovnicelor părăsite!... Cât despre ibovnici, să fie mulţumiţi că le-am scăpat pielea; femei se găsesc peste tot!...
Ilie dădu banii şi tăcu... Tăcu, dar era tăcerea neliniştitoare a înţelepciunii care are ceva de spus; şi când Ilie cocea o împotrivire şi n-o spunea, Cosma ştia mai dinainte că n-avea dreptate. Şi cum? el, Cosma, să fie prins cu o slăbiciune? Asta nu! niciodată!...
- Ilie! Tăcerea ta mă plictiseşte... Spune cc-ai dc spus, dar bagă de seamă: dacă ai dreptate, te smintesc!
- Poţi să mă sminteşti, Cosma; dreptatea e cu mine!
- Dacă e aşa, scoală-te şi întoarce spinarea!...
Ilie sc sculă; Cosma îi sări în cârcă; şi, încovoiat sub povara a optzeci dc ocale, Ilie începu să facă înconjurul luminişului.
F
i
188 PANAIT ISTRATI
Cât ai fuma o lulea, el se ţinu zdravăn, apoi sudoarea începu să-i picure din vârful nasului aplecat spre pământ. Nici unul, nici celălalt, nu scotea o votbă, în vreme ce luna le plimba umbra pe pajişte. Şi iată că Ilie începe sâ horcăiască, sc clatină şi se prăvale. Cosma îl lasă, se aşează turceşte şi trage din lulea, privindu-1. Dar îndată ce văzu că Ilie se mişcă, Cosma se îndreptă spre un brad şi se puse cu capu-n jos, cu picioarele şi jumătatea trupului în sus, pe copac:
— Spune, acuma, Ilie, dreptatea ta...
Galben, Ilie îşi şterse faţa, aprinde luleaua şi zice, cu grai domol:
— Banul, Cosmo, nu vindecă inimile rănite dc dragoste, cl le jigneşte... Mărinimia ta e ca a câr»-serdarului: când acesta siluieşte pe vreuna din fecioarele noastre, el îi dă o salbă cu galbeni, şi fecioara se aruncă în puţ cu salbă cu tot. Mărinimia ta, Cosmo, e mai scârboasă decât a cârc-serdarului; acesta e un împilator; lui, nici o fecioară nu i se dă; pc câtă vreme tu eşti un răzvrătit; la tine curăţenia vine singură. Şi cu ce-o răsplăteşti tu? Cu galbeni, ca şi cârc-serdarul!... Cosmo, tu eşti voinic, dat n-ai dreptate...
Ilie tăcu, şi tăcerea lui fu paşnică. Ţipătul unei păsări de noapte făcu să răsune întunericul pe vârfurile brazilor. Luminişul intra în umbră, pe când faţa lui Cosma începea să se învineţească, iar frumoasa-i barbă se boţea, strivită între bărbie şi piept.
Nici prin gând nu-mi trecea că eram fiul lui Cosma. Nu ştiam nici câ Ilie era fratele lui. Dar iată că într-o zi îşi vâră dracu coada, şi aflu tot, fapt care prilejui o daraverâ mare. întâmplarea asta căzu la vreo doi ani după noaptea din poiana argintie.
MOŞ ANGHEL 189
Aveam unsprezece ani. Cosma îmi înnumăra anii şi-i însemna cu un chef de fiecare dată. împlinirea celui de-al unsprezecelea an fu vijelioasă şî îmi pricinui o mare durere la falcă.
în ziua aia ne aflam într-o pădure de sălcii de pe malul Dunării, numai noi trei. Cosma mă înnoi din cap până-n picioare, fripsc un miel la frigare şi-1 înecă cu un bun vin negru.
- Ai unsprezece ani astăzi, Irimio! îmi zise el la masă. Ai să-mi arăţi astăzi, dacâ'eşti în stare să tc ţii pc cal. La anul, am să-ţi dau luleaua, şî de-aci în doi ani, flinta.
După hodina mâncării, Cosma mâ puse pe şa, potrivi scările la măsura picioarelor mele şi în clipa de-a porunci s-o iau la goană, vârî un ardei sub coada calului. Pişcat, dobitocul se avântă ca o săgeată, şi negreşit câ el se gândea la tăun, pe când cu mă gândeam să-mi câştig luleaua şi flinta, anii următori. Agăţat de şa, priveam în jos şi mi se păru că pământul se făcuse o apă alergătoare. Galopul lui Cosma pc calul lui Ilie îmi răsună în spate. Şi ca tot ce osteneşte şi trebuie să se oprească o dată, se opri şi telegarul meu, gâfâind şi plin de spumă.
Rcîntorşi în pădurea de sălcii, Cosma îmi dădu plosca plină cu vin negru, şi-mi zise:
- S-o dai de duşcă, fără sâ răsufli şi până voi sfârşi cu de numărat zece.
Băui. Şi când Cosma sfârşi de numărat zece, plosca era goală, eu plin, şi ne răsturnarâm amândoi pe iarbă. Pământul păru şi el să se răstoarne. Apoi, am adormit.
La deşteptare, soarele apusese. Un focşor de vreascuri pâlpâia între Cosma şi Ilie, prefăcându-le feţele păroase în chipuri de aramă, înnegrite şi ţepene. Mă aşezai şi eu turceşte, între ei, şi privii în foc.
- Eşti un viteaz fiu al pădurii, Irimio. Te îngădui. Zâmbii şi răspunsei:
- Eşti dator să mă îngădui, Cosmo.
190
PANA1T ISTRATI
MOS ANGHEL
191
Cosma pani să tresară, se întunecă şi săgeta pc Ilie cu o căutătură cruntă. Ilie se lăsă străpuns.
- la spune-mi, pui de lele, dc ce sunt dator să te îngădui? Dar bagă de seamă: dacă ai dreptate, te smintesc!
- Poţi să mă sminteşti, Cosmo; nu-i mai puţin adevărat că, acum trei zile, o babă vrăjitoare, cu buze bâloase şi care aduna vreascuri prin pădure, m-a sărutat şi mi-a spus că sunt fiul tău, născut din fiica ci şi că Ilie ţi-e frate şi mie unchi.
Roşu de mânie, Cosma sări în sus:
- Blestemată să fie lepădătura aia! Şi fiindcă urechile talc au auzit ce nu trebuia s-audă, ai să-mi slobozi numaidecât întâiul tău foc de flintă!... Dar sprijineşte-te de-un copac şi strânge vârtos patul armei împotriva umărul ui :Tdacă cumva te plesneşte patul şi-ţi rupe falca, te-zvârlu în Dunăre!...
De mare bucurie, îi trăsei câteva palme lui Cosma, ridicai greaua armă şi slobozii întâiul meu foc de flintă. Dar patul mă izbi în falcă şi mă rrânti la pământ. Repede fusei în picioare şi-mi reluai locul lângă foc.
Cosma mă cercerâ la obraz:
- Nu-i nimic... Vino acuma să te pup, nu din gingăşie -asta-i treabă muierească - ci fiindcă ţi-ai scăpat zilele: dacă te schilodeai, te-aş fi înecat, căci nevrednicii încurcă lumea şi fac umbră zadarnică pe pământ.
F,l mă sărută pe amândoi obrajii. Ilîe îşi deschise braţele cu un avânt neobişnuit:
-Vino să tc pup şi eu! într-adevăr, Irimio, te-ar fi înecat!...
Focul aţipea molcom. Obrazurile se acoperim cu întuneric. Crângul de sălcii se strânse împrejurul nostru, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie înghiţit de Dunăre care îşi repezea valurile semeţite de bezna nopţii.
Cosma se lungi pe spate, asemănător unui trunchi de copac, şi începu să grăiască aproape în şoaptă:
- Frate şi tiu sunt vorbe fără nici un rost, ca tată, mamă şi soră. Se întreabă cineva vreodată care e fiul unui câine, ori cine e tatăl lui? Venim pe lume, Dumnezeu ştie cum, iată totul. O singură încredinţare este, şi ea e a mamei, care îşi vede fătul ieşindu-i din pântece. Fia singură poate să spună: „Âsta-i copilul meu". Copilul nu poate să spună: „Asta-i mama mea". Ce ştie el?... Toate doicile sunt mame pentru ochii cari le privesc în vremea suptului.
Aşa, de bunăoară, eu şi cu Ilie am avut acelaşi tată, zice-sc, tare tată avea trei neveste, dintre care două fuseseră mamele noastre. Şi iată-ne fraţi! Dar ce ştim noi?
Flăcăiandri, am văzut în casa părintească un talmeş-balmeş de bărbaţi şi de femei care uluia pe bietele slugi. O secătură, ce-şi zicea că e căpetenia haremului, întindea tot untul pe pâinea sa, încuia tot aurul şt voia să aibă numai pentru dânsul pe toate femeile din casă. Nouă, ne poruncea să ne rugăm lui Dumnezeu, şi se ruga el însuşi, dracu ştie dc ce.
într-o zi, mă apropiai de o fetişcană, carc-mi frigea ochii; fui biciuit. Fata asta era soră-mea, născută din cutare mamă, îmi lămuriră. Tarăl era mereu el, acelaşi ţap nătâng. Dar ce ştiam eu? Şi ce nevoie aveam să ştiu?
într-o altă zi, Ilie luă o mână dc aur şi o dădu unui om căruia îi arsese casa, uneltele şi toate vitele. Ilie fu bătut până la sânge. Toată hărmălaia încuviinţă această pedeapsă, afară dc surioara cu ochii de văpăi. Ea fu bărută la rându-i, fiindcă a îndrăznit să cugete altfel decât hărmălaia.
Dar veni şi ziua când trupul meu se făcu greu ca plumbul. Atunci, într-un gând cu Ilie, răvăşirăm toată casa, luarăm aurul, îi traserăm o chelfăneală aşa-zisului nostru tată şi-o tulirăm spre sloboda pădure...
Da, Irimio, Ilie c fratele meu, nu fiindcă ne tragem din acelaşi tată, ci fiindcă trăim în aceleaşi păduri. Şi tu ai să fii fratele şi fiul nostru, pentru că eşti vrednic de a fi: ca şi noi, tu iubeşti
192 PANAIT ISTRATI MOŞ ANGHEL 193
vântul care biciuie obrajii; calul care zboară spre mântuire; flinta care seamănă moartea printre duşmanii nemernici; vinul mărinimos; friptura mustoasă; luleaua prietenă şi mâna omului răzvrătit. Mai târziu, vei cunoaşte încă o bucurie care vine de la femeie şi e deopotrivă celorlalte... în ziua aceea, sângele ţi se va învenina şi vei face mult râu în jurul tău. Dar răul, ca şi binele, sunt două puteri ale aceleiaşi vieţi, şi viaţa se sinchiseşte prea puţin de ce gândim şi dc cc nc priveşte. Pentru câ suferinţa şi bucuria sunt două îndrumări potrivnice ale aceluiaşi vânt orb. Mână-ţi barca cum vei crede, trăieşte şi mori.
Un cal sfornăi zgomotos. Cosma îşi lipi urechea de pământ şi ascultă; apoi, sprijinindu-se de flintă, se ridică şi sc duse să dea o raită. Clisa gemu sub paşii lui grei. Ilie îl privi îndepărtându-se, puse luleaua fa o parte, scuipă şi povesti cam cele ce urmează:
— E numai din întâmplare că tu te afli aci. Fără întâmplarea asta ar fi trebuit să fii azi un rob al pământului, un supus al asupririi, până în ziua când răzvrătirea ţi-ar fi izbucnit în inimă, căci ţi-ar fi izbucnit, fără greş; puiul de lup nu-i făcut să fie ţinut în zgardă la uşa stăpânului.
Cosma te-a însămânţat, fără să se sinchisească de ce-o urma, aşa cum face el întotdeauna, din blestemăţia sângelui său. Dar j blestemăţia asta nu-i un lucru şovăitor. E o tărie care poate să 1 se măsoare cu puterea Satanei, la fel de răspunzătoare şi ştiutoare de rău.
într-o zi, ne aflam tăbărâţi pe o colină împădurită cu pini, şi mulţumiţi amândoi de traiul nostru, când, un fluieraş dc | cioban răsună. îl ascultarăm, vrăjiţi. Viersul se apropie, se desluşi, apoi un glas femeiesc izbucni şi întrebă: „O fi un ciobănaş, ; ori o ciobăncuţă?"
în aceeaşi clipă, pământul dudui. Sărirâm în picioare. în j faţa noastră, o ţărăncuţă, cu fluierul de soc în mână, ne măsura
cu privirea. Ea nu zise dintru-ntâi nimic şi ne sfredeli în ochi, cu ochii ei mari, negri şi încruntaţi. Obrazu-i ruginit de vânturile arzătoare părea să răsfrângă luciul arămiu al feţelor noastre. Picioarele şi pulpele, goale, erau rumenite de soare. Eu simţii multă plăcere văzând-o, dar Cosma deveni sălbatic ca un taur: barba începu sâ-i tremure, fălcile-i clefetiră balele dorin ţii.
Ciobăncuţă împreună mâinile la spate, înainta un picior şi zise, ţintind cu îndrăzneală pe fratele meu:
- Tu eşti Cosrna? întrebatul răspunse:
- Sunt Cosma pentru prieteni şi tot Cosma pentru neprieteni!
- Ooo!... făcu ea cu dispreţ; nu te mai râţoi aşa, căci amândoi Cosma fac unul şi acelaşi, care sc lasă prins cu uşurinţă, după cum vezi!
Şi izbucnind într-un râs muşcător, nc întoarse spatele şi fugi printre pini, ca o căprioară. Atunci văzui că purta o cosiţă groasă ca mâna, neagră şi lungă până în josul fustei.
în seara aceleiaşi zile, în pădurea dc pini luminată de lună, o doină răsună, o doină bătrână ca trecutul nostru şi tânără ca mugurul primăverii. Ea răsună în depărtare şi nu se apropie. Cosma părăsi calul şî flinta şi plecă sâ dea târcoale fîuieraşului de soc, în vreme ce eu mă ţineam după el, ducând caii de zăbale. Dar fluierul părea fermecat, căci în clipa de-a ne apropia de dânsul, el răsuna în altă parte. Apoi, diavolul veni în ajutorul lui Cosma, şi vraja încetă. Pierdui urma fratelui meu. Fluierul nu mai răsună. Arunci, întunericul umplu pădurea de întristare. Priponii caii de un copac şi-mi aprinsei luleaua, aşteptând ca cerul posomorât să se îndure să ne trimeată din nou pe regina lui cu mantaua de argint. Şi când luna revărsă iarăşi blânda ei lumină printre pini, două glasuri răsunară pe drumul din josul potecii unde-mi fumam luleaua. Mă întinsei pc burtă şi privii dedesubtul meu. Cosma ţinea pe fată dc mijloc şi îi dezmierda cosiţa la spate. Şi ce-i spunea Cosma, merită să fie auzit:
194 PANAITISTRATI
- O, mândra mea ciobancuţă! Rod frământat de doruri şi muşcat de patimă... Am să duşmănesc soarele care te are în voia lui; am să blestem vânturile care te mângâie fără teamă; şi le port pizmă oiţelor pe care le strângi la sânii tăi. Aş vrea să fiu fluieraşul de soc pe care buzele tale îl sărută în toate zilele şi m-aş bate singur cu potera, numai ca să-ţi fiu pe plac'.
Ameţită, iubita ceru:
- Lasă, Cosmo, potera, părăseşte pădurea şi fii al meu, numai al meit!
Cosma răspunse hohotind:
- O, biata mea ciobancuţă! Tu ceri stejarului să crească sub pat! Tu ceri tunetului să bubuie într-o căldare! Tu ceri lui Cosma să fie numai al tău; tu ai avea prea mult, şi eu nu îndeajuns!
1 .a aceste cuvinte ale iubitului, văzui pe ciobancuţă sfărâmând sub picior fluieraşul de soc; apoi întinse braţele, aşa cum o porumbiţă întinde aripile, şi o rupse la fuga pe drumul albi-cios care se strâmta în depărtare.
Cosma n-o urmări, puse două degete în gură şi fluieră hai-duccşte. îi răspunsei şi părăsirăm ţinutul.
Trei ani mai târziu, străbăteam o pădure destul de depăr-laiă de ţinutul ăsta. Ploua ca prin sită. Călăream la pas. Şi iată că, hăt în zarea drumului, o femeie sc iveşte din tufiş, pune jos o legătură şi piere in bunget ca o nălucă. Dăm pinteni cailor.
Legătura era un copil înfăşurat într-o velinţâ. Din izvodul bisericesc de botez, pe care-1 avea spânzurat Ia gât, înţclcscrăm că era un băiat din flori, născut cu doi ani în urmă, şi că îl chema Irimia.
Ţâncul nu plângea: părea doar uluit.
- Asta trebuie să fie un vlăstar dc stejar care vrea să crească în codru; mi-1 iau pe seamă!
Aşa grai Cosma şi te vâri în desagă. Te-a hrănit cu must de carne friptă. La trei ani, beai vin cu plosca. Lăsase ani, înotai
f
MOŞ ANGHEL 195
ca o rată. Astăzi ai slobozit întâiul tău foc de flintă. Mâine vei avea calul tău şi îţi vei împlini ursita.
*
Ursita mea nu fu milostivă dintr-un început.
Nu trecuse anul din scara dezvăluirilor făcute de Ilie, că iată întâia bătălie cu potera, de care îmi amintesc. Flinta n-o aveam încă, dar puteam, de la cincizeci de paşi, să găuresc cu pistolul o căciulă agăţată pe o cracă dc copac. Şi în lipsa unui prilej de-a găuri un piept de poreraş, petreceam trăgând cu pistolul în căciuli, în lună, ori la urechea calului meu. Era uşor. îmi fu ceva mai greu în ziua când un piept de poteraş se înfăţişă pistoalelor mele.
| Vărsătura Şiretului era în vremea aceea locul nostru de în-
tâlnire. Ceva mai sus, bungetul era des şi sălbatic; acolo aveam să împărţim, într-o zi, între treizeci şi doi de oameni, o frumoasă pradă, jumătate plantă, jumătate luată cu hapca pe Dunăre. Dar un podar, hain ca o soacră, din pricina nu mai ştiu cărei pagube făcută de Cosma podului său, mirosi aflarea noastră prin acele meleaguri şi ne vându ocârmuirii din Brăila, care zori după noi o numeroasă poteră. Din fericire pentru oamenii noş-tti, ea sosi prea târziu ca să ne poată înconjura şi căsăpi, dar totuşi la timp ca să ne taie cele mai bune ieşiri.
Era îndeobşte cunoscut că Cosma n-avea un singur fel dc a se bate. El sc bătea după împrejurări şi în o sută de chipuri. Asta ajungea ca să turbure minţile poteraşilor, care, cu tot numărul lor mare, nu erau decât nişte lefegii, nevrednici să-şi pună pielca-n joc, înfrunrând oameni scoşi de sub scutul legilor şi hotărâţi să trăiască slobozi ori să-şi vândă scump viaţa. Cât despre preţul pus pe capul lui Cosma, ştiau ei câte parale făcea această amăgeală a stăpânirii.
îndată după îmbucarea de nămiezi, Cosma fu cel dintâi care simţi primejdia. El se bizuia mult pe presimţirea cailor în
r
1% PANAIT ISTRATI
i
asemenea împrejurări. Al său, mai ales, ca şi acela al lui Ilie, rar se întâmpla să se înşele. Obişnuite de ani de zile cu atacurile poteraşilor, mândrele dobitoace erau în stare să simtă, de la mari depărtări, apropierea duşmanului şi să-1 prevestească pe Cosma prin neliniştea lor.
Ne aflam prin august. împărţirea contrabandei sfârşită, nu j mai aşteptam decât căderea serii pentru ca să trecem Şiretul pe j podul plutitor.
Atunci calul lui Cosma se opri din păscut si începu sâ ciulească urechile, să sforăie în vânt şi să-şi lipească nările de pământ, ca în ascultarea unui zgomot. Cosma, care întotdeauna şi oriunde, era cu ochii pe dobitocul lui, îi văzu neliniştea, se sculă, îi mângâie capul şi-i vorbi:
- Murgule, murguţule, ia spune-mi tu dc nu cumva se ^ apropie ştreangul dc gâtul stăpânului tău!... Şi întorcându-se \ către oameni, zise: Goliţi de fultuiala veche flinte şi pistoale şi încârcaţi-vă armele cu pulbere proaspătă.
Porunca asta făcu sâ înceteze râsetele. Feţele se întunecară. Ştia fiecare că Cosma putea să fie despotic, dar nu zăpăcit, şi i se îndura orice, fiindcă vedea totdeauna limpede. El era Dumnezeul şi stăpânul nostru. \
Clopotele nevoiaşe ale unei bisericuţe dintr-un sat vecin sunară de vecernie; totul era gata de plecare, când omul care făcea de strajă într-un copac vesti că se apropie o căruţă cu un cal mânat de un ţăran. Cosma ne trimise pe mine şi pe Ilie, să ne ascundem într-un tufiş. Căruţaşul sosi şi se opti în faţa bandei:
- Pepeni, oameni buni, pepeni verzi! strigă el, rotind nişte ochi înspăimântaţi.
- Prea bine, răspunse Cosma; păcat numai că vii tocmai când noi suntem pc ducă.
- Şi încotro vă e calea, aşa de mulţi, v-aş întreba, cu smerenie, dacă e îngăduit?
MOS ANGHEL 197
- îngăduit? Da! Ne ducem în partea de unde vii. Şi, cu aceeaşi smerenie, te-aş întreba şi eu: nu cumva ai zărit oameni de-ai stăpânirii tăbărâţi Ia intrarea în pădure?
- Ţipenie de om, creştine!.., Nici urmă de câine blestemat!
- Aşa zău? făcu Cosma, prefacându-se că-1 crede pe cuvânt. Şi, întorcându-se către ai noştri: Auziţi, voi, flăcăi, ce mai baftă? Haideţi la drum, până nu înnoptează! Apoi către aşa-zisul pe-penar: Mulţumim, frărui. Acuma, o rugăciune: ducându-te spre pod, ai sâ întâlneşti un voinic ca mine, având în juru-i de două ori atâţia oameni câţi vezi aici. îl cheamă Ilie. Ei bine, spune-i din parte-mi, să mă urmeze cu toţi oamenii lui; şi pentru ca vorba ta să fie crezută, arată-i banul ăsta de aur, pe care am să-1 strâmbez acum între dinţi. Şi păstrează galbenul ca o amintire de la Cosma.
- 'Fu eşti Cosma? strigă falsul ţăran, făcând neghiobeşte pe prostul. Domnul să fie lăudat şi calea ta blagoslovită!
- Mulţumim şi pentru urare, bun creştin! mai zise căpetenia. Spionul poterei plecă, înghiţind tot ce Cosma îl făcuse
să creadă.
îndată cc căruţa se îndepărtă, Cosma se trânti pe spate cu faţa spre cer şi mugi:
- Ah, câine de podar! Ai să-mi plăteşti scump trădarea!... Şi chemându-mă: Aleargă, Irimio, taie de-a dreptul prin tufiş, urcâ-te într-un copac şî vezi ce-o să facă hingherul când o ajunge la răscrucea drumurilor. Dacă ăsta e un adevărat bostânar, îmi raz barba!
Mâ dusei şi venii cu răspunsul:
- A lăsat căruţa, a încălecat şi a şters-o în goana mare.
- Noroc şi bucurie dc-aşa pepenărie! făcu Cosma.
Şi căzu pe gânduri. Voinicii vorbeau între ei pe şoptite. Ilie sfătui:
- Ar fi poate lucru cuminţesc să ne descotorosim de contrabanda şi s-o ascundem în mărăciniş.
198 PANAtTISTRATI
- Da! zise Cosma, dar numai dacă vom fi siliţi să ne deschidem drum prin hâlţi, căci iacă ce socot eu: în ţinutul ăsta sunt două căi şi o cărare. Cărarea nu c pentru noi, căci pe acolo o duzină de poteraşi ajunge ca să ne măcelărească, unul după altul, ca pe nişte mieluşei. Potera trebuie deci să fie împărţită: jumătate pe drumul care şerpuieşte în sus cu Şiretul, jumătate pe acela dc unde venea spionul. La vestea că noi am apucat ăst din urmă drum, cârc-serdarul se va hotărî să retragă trupele de pc Sirct şi să le îngrămădească aci. Dar iată, e vorba să ştim dacă le va ridica pe toate, ori numai în parte şi cam câţi lefegii au rămas să facă de strajă pe gârlă. Asta, o să se însărcineze Irimia să ne-o spună. Hai, Irimio? Ce zici? Arată-ne că eşti vrednic să trăieşti slobod! Am să te prefac într-un biet băiat de pescar şi ai să goneşti în lungul apei, cu capul gal, cu picioarele goale, cu băţu-n mână. Dând peste viesparul poteraşilor, ai să le spui gâfâind că moare mă-ta şi că te duci în sat să chemi popa, s-o grijească; dar ai să le-o spui plângând cu hohote, cu lacrimi pe obraji, m-auzi tu? N-ai plâns de când eşti. Ei bine, plângi acuma, ca o muiere nevolnică. Şi întoarce-te pe fugă, tăindu-ţi cale prin mărăcin iş.
Pesre cincizeci de poteraşi, îngreuiaţi de flinte, pistoale şi iatagane, poposeau la marginea pădurii şi fumau când trecui pe lângă ei, hohotind ca o muiere nevolnică. Putui să plâng, fără să mă prea silesc, căci îmi închipuii pe Cosma şi pe Ilie omorâţi, prinşi, spânzuraţi, iar cu dus în robie să muncesc pământul.
- Hei! băiete! unde alergi aşa, cu plânset amarnic? Ţi-a murit mâ-ta?
- N-a murit încă, dar c pe moarte şi mă duc să chem popa din sat.
- Sâ-i ierte Dumnezeu păcatele! Dar ia spune, micule, n-ai văzut, prin partea dc unde vii, o ceată de oameni armaţi, mergând călări şi îmbrăcaţi cojăneşte?
- Ba da, i-am întâlnit.
MOS ANGHEL 199
- Mulţi erau?
- De două ori mai mulţi decât sunteţi.
- Şi încotro se duceau?
- Spre Galaţi, pe drumul mare care începe de la podul umblător.
- Haiti! dracii i-a luat! strigă vătaful de poteraşi, întorcân-du-se către semenii săi; a avut dreptate iscusitul nostru cârc-ser-dar să îngrămădească trupele în partea aia! O să mi-i toace ca pe varză! Noi putem sta aci fără grijă, să tragem din lulea.
- Vă las sănătoşi, oameni buni, zisei cu, plecând.
- Mergi sănătos, piciule. Nu vrei un cal, ca să te duci mai iute?
- Mulţumesc, mi-e frică să nu cad.
- Ce treabă faci?
- Prind peşte cu tata.
Soarele roşiatic scăpata în zare când, cu toţii de aceeaşi părere, trupa noastră luă drumul Şiretului, hotărâtă să se năpustească peste duşmani, sâ-i împrăştie şi să-şi croiască drum înaintea sosirii grosului poterei, atrasă de împuşcături. în momentul plecării, Cosma zise oamenilor:
- Iată opt ani de când trăim împreună şi slobozi, fără să avem dreptul să ne plângem de soartă, căci voi n-aţi cunoscut până azi decât necazurile hărţuielilor. Acum c cu putinţă ca oarecari dintre noi să-şi lase viaţa. Ei bine, aduceţi-vă aminte că un singur an trăit în libertate preţuieşte mai mult decât o viaţă de robie. Nu numărul anilor face viaţa, ci ceasul trăit fără silnicie. Pentru omul liber tot ce nu e libertate e moarte, dar o moarte fără de sfârşit. Uitaţi-vă la băiatul nostru Irimia; o să înfrunte numaidecât aceeaşi primejdie ca şi noi toţi; şi numai eu ştiu cât îmi e de scump, căci el e din sângele nostru. Totuşi, lui, ca şi nouă tuturora, doresc mai curând moartea decât căderea în robie.
Vătaful cetei, care călăuzea jafurile după poruncile şi chibzuiala lui Cosma, răspunse în numele oamenilor săi:
200
PANAIT ISTRATI
MOS ANGHEL
201
— Şî noi gândim la fel cu tine, Cosmo; să trăim slobozi ori să murim.
Un galop năprasnic urmă acestor cuvinte. Numai un zid ar fi fost în stare să ne oprească. Cu piepturile ocrotite de bunzi din piele de bivol, ne îngrijeam mai mult de rănile făcute cailor decât nouă.
Eu mâ aflam în fruntea călăreţilor, între Cosma şi Ilie.
Cât te-ai şterge la un ochi, şi dădurăm iureş peste poteraşi, cari, neştiind despre ce era vorba, încălecau de-a valma. Flintele noastre scuipară într-inşii o grindină uluitoare, ce învălui totul într-un nor de fum. Ne folosirăm de învălmăşeală şi de amurgul întunecat din pădure, străbăturăm rândurile vrăjmaşe şi începeam să ne împrâştiem printre copaci, gara sâ ieşim la drum bătut, când, o împroşcătură, ce ne fu trimisă din spate, îmi arse ceafa şi mă trânti de pe cal.
Asta-i tot ce putui să ştiu în momentul dintâi.
Ceea ce urmă fu pentru mine, amarnic ca moartea şi ca robia.
Zăcând la pământ, în sângele meu, văzui trupa noastră su-cindu-se pe loc, tăbărând din nou pe duşman şi, cu primejdia năvălirii poterei, încumetându-se să-mi scape viaţa într-o groaznică încăierare cu pistoale şi iatagane. Şi era cât pc-aci să fiu scăpat. Cosma, Ilie şi vătaful se îndreptau spre mine, fulgerând cu iataganele lor, tot ce le sta în cale; mântuirea sc apropia, şi eu, sprijinit pe genunchi, îi întindeam braţele.
Dar soarta mea a fost altfel scrisă, în clipa aceea pământul se cutremură sub ropotul călărimn vrăjmaşe, care sosea în ajutor, îmbărbătaţi, poteraşii se avântară aprig. Atunci auzii pe Cosma răcnindu-mi, în căderea nopţii:
- Rămâi! Te-oi scăpa!
Şi dădură dosul, în goana marc. Leşinai.
Mă trezii, cu mâinile legate dindărăt, în mijlocul unei puzderii negre de poteraşi şi pe o noapte neagră ca sufletele
poteraşilor şi ca viitorul meu. Două masalale fură aprinse şi, Ia flacăra lor, fumegând, văzui aducând doi de-ai noştri, legaţi ca şi mine şi greu răniţi.
Unul dintre ei muri pe drum. Celălalt fu spânzurat. I-e piz-muii soarta, căci soarta mea fu să fiu trimis la curtea marelui boier grec, arhontcle Samuralus.
Era o adevărată ectăţuie, împrejmuită cu ziduri înalte şi păzită, ziua şi noaptea, de albanezi, curat uriaşi. Inălţându-se peste Valea Şiretului dintre Brăila şi Galaţi, clădirea asta este albă ca zăpada; durată pc o mândră colină, părea menită să dea lăcaş şi fericire întâiului venit, cu porţile ei larg deschise, de la răsăritul şi până la asfinţitul soarelui, cu pridvoarelc şi balcoanele ei din lemn vârtos, cu ferestrele sale vesele şi cu întinsele-i streşini.
Şi, într-adevăr, ea dădea lăcaş şi fericire, dar nu întâiului venit. Poştalioane cu patru şi şase cai se opreau zilnic în faţa porţii celei mari. Boieri, mari demnitari ai ocârmuirii ori numai bogătaşi, români, greci, turci, însoţiţi de nevestele lor, se dădeau jos, scuturând praful ori zăpada de pe hlamidele lor de mătase brodată, linguşiţi de slugârimea arnâută care se ploconea până la pământ, sârutându-le mâinile ori poalele veştmintelor, şi he-rctisiţi dc puternicul stăpân, arhontele Samurakis, ocârmuitor al ţinutului Brăilei şi venetic.
De îndată ce ajunserăm la curte, fusei târât în faţa arhontelui, tot cu mâinile legate, ca şi cum aş fi putut să omor pe toată lumea. Arhontcle, singur, întins pe o sofa umbrită de o viţă agăţătoare, porunci să fiu dezlegat şi goni cu asprime pe cei doi călăi ai mei, care se retraseră de-a-ndaratelea şi cu frunţile la pământ.
Ne privirăm drept în albul ochilor; cl, foarte liniştit; eu, turbând de mânie. Arliefitele era întâiur°©m de frunte pe care-1 vedeam. Barba lui, i'căniţă negru, fcrrţ displăcea, dar restul
f
202 PANAIT1STRATI
făpturii sale, subţire şi mlădioasă, înfăşurat într-o giubea de mătase, era plăcut la vedere. Mâna, împodobită cu inele frumoase, ţinea alene un ciubuc de chihlimbar.
El mă întrebă şi eu răspunsei pe greceşte:
- Cum te cheamă?
- Irimia. ,
- Fiul lui Cosma?
- Fiul codrului.
Arhontete ridică mâna, cu un fel de dezgust:
- Nu umbla, bre, cu farafastâcuri, chiar dacă eşti viteaz. Ştiu | că eşti gata să te laşi ars de viu, dar altceva aş vrea să aflu de la tine. Ascultă deci: cum nu ai vârsra de-« fi trimes la spânzurătoare, socot să fac din tine un fecior de casă.
- Ce? Un slugoi din fiul...
- ... codrului, chiar aşa. Aşteaptă, asta nu e tot. Prin mijlo- j cirea ta, mai socot să aduci aci pe Cosma şi să fac din el omul meu de încredere. :
Izbucnii într-un hohot dc râs:
- Tu nu socoti decât neghiobii, sărmane arhonre! Arhontclc sări în sus, frângând ciubucul şi făcând să trosnească sofaua, dar repede se stăpâni şi zise, ca pentru sine:
- Copilul ăsta mă tutuieşte şi-mi zice sărman. Apoi către mine: Să ştii, şoimulc mititel, că obraznicilor eu le tai vârful limbei.
Zicând acestea, bătu din palme. Două jivine armate ieşiră i ca din pământ.
- Aduceţi-mi pe Fărâ-Iimbă! porunci el. \ Slugoii plecară şi se întoarseră însoriţi de-un om cu părul
cărunt şi cu căutătura de nebun. La un semn al stăpânului, îmi > arătă spărtura, cu limba tăiată, care-i ţinea loc de gură. După îndepărtarea acestora, arhontele îmi zise:
MOŞ ANGHK1. 203
- Ai văzut? Cată să vorbeşti altfel de faţă cu martori. Aci, un singur om poate să spună tot ce vrea: sunt eu, arhontele Samurakis!
Ii răspunsei, fără să mă tem de ameninţarea lui:
- Flşti un mişel, arhonte Samurakis, şi faci bine că nu te plimbi prin codru: acolo n-ai mai spune rot ce vrei.
Tiranul îşi râse pe înfundate în barbă:
- Hm! hm! hm! puiule de urs! Aici e tot un codru, codru şi ocârmuire, căci pot să făuresc legi, fără să mă primejduiesc.
- Naiba să te ia, cu codrul tău de slugi, cu tot!
- Sunt oameni voinici, ca voi.
- Ca noi? Niciodată! Bivoli, buni să tragă la plug!
- Nu toţi! Cei din straja mea sunt bandiţi adevăraţi şi străjii acesteia aş voi să-i dau căpetenie pe Cosma, tâlharul ăsta groaznic, care îmi şterpeleşte cele mai frumoase arâmării, cele mai hune arme, precum şi preşurile, mătâsurile şi caşmirurile cele mai scumpe, pentru ca să le vândă ungurilor. Şi de ce n-ar voi să fie căpitanul bandei mele? Ar avea aur, podoabă de vestminte, femei frumoase şi chiar sânge de vărsat, după plac.
- Mi-e scârbă de rine, arhonte! Haide, dâ-mă pe mâna gâdelui!
- Bagă de seamă, Irimio! Nu mă împinge la mânie!
- Atâta pagubă de mânia ta!
- Vom vedea! îţi dau răgaz să te gândeşti. El bătu din palme. Javrele apărură.
- Predaţi pc băiatul acesta muncilor de la fâurăric şi adu-ceţi-1 în faţa mea oricând va pofti. Pentru răutăţile de care se va face vinovat, eu singur am să-i dau pedeapsa. Plecaţi!
Meşterul făurar era o namilă de ţigan rob, liberat, devenit şi mai rob prin libertate. Cu mânecile sumese, cu ochii roşii, cu pieptul gol, plin de peri cărunţi, el mă fulgeră şi mă strânse de braţ, de credeam că-mi rupe carnea. Statui neclintit, dar sângele mi se urcă la cap.
204 PANAIT ISTRATI
— Asta-i vutturaşul stăpânului nostru? Ha! Ha! îşi închipuie că e tot pe vârfurile stejarilor! O să-i tăiem niţel din gheare! Haide, ursuleţule, pune mâna pe baros şi bate ici, în fieru roşu, dar tare, mă!
Bătui.
— Mai tare, mă, nu tc codi, şi apleacă-te bine pe nicovală! Fierarii dimprejur râdeau. Bătui şi mai tare în fierul roşu
pe care-1 sucea neîncetat şi mâ aplecai peste nicovală, aşa cum îmi spusese, căci ştiam că trebuia să muncesc. Dar iată că, pe neaşteptate, ţiganul îşi retrase fierul, ciocanul meu izbeşte în nicovală şi-mi sare în frunte, făcându-mi pe loc un cucui. La isprava asta, râsete obraznice izbucniră în fierărie. Ţiganul rânji:
— Aşa să-nvaţă meşteşugul! *
— Şi aşa se dezvaţâ meşteşugul! zisei eu, aruncându-i ciocanul în piept.
Meşterul scoase un răcnet şi se prăbuşi: -Alergaţi iute şi spuneţi stăpânului! utlă el. Stai tu, tâlha-rule, am să-ţi trag o sută de vine de bou pe spinarea goală! Trimisul se întoarse cu răspunsul:
— Stăpânul nostru potunccşte meşterului făurar să-I treacă pe Irimia la rotărîe.
— Asta-i tot ce-a spus? turbă ţiganul. -Tot..., făcu celălalt, cu umilinţă.
— Pastele şi grijania! Parc-ar fi având miere în bumb, tâlharul ăsta, de-1 ocroteşte stăpânul aşa de iute!
Trecui la rotărie, dar nici acolo nu făcui purici. Rotăria fiind lipită de fierărie, ţiganul căută numaidecât să se răzbune. Şi îmi jucă un renghi destul de urât. Pe când ajutam rotarului să înţepenească o verigă de fier la o bucşă, fierarul, înţeles poate cu rotarul, găsi chipul să înlocuiască veriga rece cu o alta încălzită până la vineţeală, pe care o apucai cu mâna şi lăsai carnea pe dânsa. Atunci, turbând de durere şi necaz, mă repezii la ţigan şi-i răsturnai nicovala peste picioare.
i
t
| MOŞ ANGHEI. 205
Fii sc alese cu un picior strivit, iar eu trebui să îndur „treizeci de vine de bou, pe spinarea îmbrăcată şi fără să se crape pielea", I       cum glăsuia porunca arhontelui. în sfârşit, fusei dat la îngri-jitul cailor, unde mâ simţii mai bine şi rămăsei.
*
Doi ani trecură, doi ani lungi şi amarnici, în care vreme muream de câte ori mâ deşteptam dimineaţa. Mâ gândeam la vorbele Iui Cosma: „O moarte fără de sfârşit". Era adevărat. Chiar si norocul de-a mă afla în tovărăşia cailor nu-mi aduse nici o bucurie, căci erau dobitoace fără însuşiri, ghiftuite de ovăz, îngreunate de osânză, somnoroase ca nişte bursuci, aproape tâmpite. Privindu-le, înţelesei că trândăvia îmbelşugată e mai dăunătoare minţii decât robia.
într-adevăr, ca şi caii, arnăuţii din gardă dormeau şi ei de-a-n | picioarelea, în ilicele lor cu mâneci largi şi spintecate, în şalvarii ! strânşi la glezne, în pantofii cu canaf şi sub fesul lor alb, pus pe o ureche, ca o ciupercă, caraghioşi de bâlci, împopoţonaţi cu broderii, horbote, şireturi de aur, cu pistoale şi cu iatagane, bune să sperie pe femeile însărcinate. Tembelii ăştia, prostiţi de trai bun şi somn, veneau uneori pe la grajduri şi îmi puneau aceeaşi întrebare neghioabă:
- Nu te simţi tu mai bine aici, decât hăituit prin păduri, ca fiarele?
Le răspundeam:
- Câinele de pază nu poate să înţeleagă viaţa lupului.
Robii, soţii mei de trudă, nu erau nici curioşi, nici obraznici; ei îşi târau zilele muncind, rugându-se şi nădăjduind o viaţă mai bună în cer.
îi plângeam şi-i dispreţuiam. I în vremea asta, arhontele mă chemase de trei-patru ori, ca
să-mi spună că nu m-a uitat şi că aşteaptă mereu învoirea mea de-a deveni feciorul lui de casă. îi răspunsei că îndur mai uşor robia
206 PANA1TISTRATI
decât ocara. Totuşi, mai apoi, la o nouă înfăţişare a mea, el mă îmbie să primesc măcar o îmbunătăţire a traiului. Primii, dar:
- Fără să-mi ceri nimic în schimb, zisei.
- Nu-ţi cer nimic; ce-ai vrea?
- Aş vrea să mă plimb singur, scara, după stingere, prin grădina boierească.
- Vrei să fugi?
- Nu. îţi dau cuvânt de cinste. Dar mă înăbuş, de doi ani de zile, în curtea muncilor, tot culcându-mă odată cu găinile şi fără să mai văd un copac, luna, fără să mai aud fâsâitul frunzelor bătute de vânt. Cred că am să mor.
- Eşti slobod să te plimbi cu începere de mâine. îţi mai dau o colibă a ta, ca să te culci singur; şi poţi să-ţi ceri mâncarea la bucătăria gărzii.
- Prea bine, zisei.
-Atâta ştii tu să mulţumeşti?
- Dat ce trebuie să fac?
- Să-mi săruţi mâna, dacă nu poala giubelei!
- Aşa ceva n-am făcut în viaţa mea!
Arhontele făcu haz de mine, îmi dădu una pe umăr şi mă trimise să-mi văd de treabă.
la. început, această îndulcire a robiei mele îmi umplu pieptul de voioşie, dar nu pentru multă vreme, căci şi aici domnea aceeaşi nemernicie. Nenumăratele chioşcuri de viţă şi de hamei; tufişuri de trandafiri şi de liliac; plopi răsfiraţi ca stejarii ori drepţi ca brazii, dar ca şi arnăuţii, ca şi caii pc care îi slugăream, tot aşa şi crângul acesta se înăbuşea de lipsa de aer şi de trândăvie, în afara lui şi de jur-împrejur, un zid, înalt de trei stânjeni, se opunea dobitoceşte la tot ce era libertate şi viaţă. Nici o pasăre cântătoare. Ciori şi vrăbii. Vântul, acest călător înaripat care vorbeşte oamenilor slobozi în toate limbile pământului, nici nu catadicsea să se coboare în groapa asta de nenorociri; doar vârfurile plopilor îi mai ascultau şuieratul plângător. Luna,
MOŞ ANGHEL 207
ea însăşi, se întuneca pc cer când aluneca sfioasă pe deasupra
! acestui lăcaş de falsă fericire, în vreme ce străjerii sc plimbau în sus şi-n jos, tot aşa dc nepăsători ca şi cum s-ar fi aflat într-un beci, în vreme ce lăutele de la ospăţul stăpânilor îşi miorlâiau bucuria ofricoasâ şi în vreme ce eu mă strecuram printre trun-chii sclivisiţi ai copacilor, gândindu-mă la ce era dincolo de zid:
I       Cosma, Ilie şi amintiri, al căror alean îmi rupea inima.
, Mergeam pc al cincisprezecelea an. într-o zi de trist sep-
tembrie, mare zarvă în curte, mişunare a puiţei omeneşti: ar-
| hontele pleca într-o călătorie de-o lună. Fusei chemat de el. Gata să se urce în faiton, îmi şopti, punându-şi mănuşile:
- Să nu încerci să fugi... Nu-i cu putinţă. Am dat poruncă să tragă în tine.
- Ştiu, zisei.
Şi cei patru cai o smuciră din loc.
i Numaidecât lefegii îşi luară nasurile la purtare şi se umflară
în pene, consfinţind zicătoarea: „Când pisica nu-i acasă, şoarecii joacă pe masă". N-aveau nici o teamă de umbra de pisoi care rămăsese acasă, un frate mai marc al arhonielui, o momâie, un motan rebegit dc prea muhă goană pe acoperişurile de altădată.
în lipsa asta a arhontclui, Cosma îmi dădu întâiul semn de viaţă. Intr-o dupâ-ainiază, un bătrân turc cu barba albă, un al-
■ viţar, se opri dinaintea porţii mari şi îşi arătă marfa. Albanezii tăbărâră pe alviţă. Era zi de sărbătoare. Robii se odihneau, care cum credea. Eu mă aflam lângă zaplazul care despărţea curtea muncilor de cea boierească. Strigătele puternice de: „Alviţă! alviţă!" pe care le scotea negustorul turc făcură să-mi bată inima aprig. Mă cocoţai pe gard şi privii. Da! nu mă înşelasem, era bătrânul Ibrahim, pescuitorul dc raci şi omul nostru de încredere. El mă văzu şi duse mâna la buze, în semn de prietenie sinceră. Apoi, cu o îndrăzneală de necrezut, îşi deschise drum printre cele două rânduri de străjeri, ce-şi lingeau degetele:
208 PANAIT ISTRATI
- Eî bine, strigă el pe turceşte, de ce n-aş duce să guste o bucăţică de alviţă şi băiatului ăla de colo! li lasă gura apă! |
Şi sub nasul arnăuţilor, uluiţi de atâta cutezanţă, străbătu curtea cu pas de voinic, întinse alviţa şi zise tare:
- Na, băiete, mănâncă şi tu! Ştiu că n-ai parale să-ţi cumperi, dar eu îţi spun că o sâ ai negreşit în primăvara viitoarei
- De unde ştii tu c-o să aibă în primăvara viitoare? se răsti la el căpetenia gărzii, când fu din nou la poartă.
- Ei, făcu Ibrahim, am zis şi eu aşa!... De ce să nu faci inimă bună unui copil, dacă nu te costă nimic? Robii au şi ei dreptul la speranţă.
Zicând acestea, îşi puse tanturul cu alviţă pe cap şi plecă strigând: *
- Alviţă şi speranţă pentru gurile amare!...
Fugii în coliba mea, ameţit de cuvintele lui Ibrahim: în primăvara viitoare. Cuvinte de vrajă! Ziua şi noaptea pâlpâiri, sub ; ochii mei înfriguraţi, ca o licărire a speranţei de libertate. Dar cum aveam să fiu liberat? Doisprezece arnăuţi, schimbaţi la fiecare şase ceasuri, făceau de strajă. Alţi şaizeci se odihneau, \ petreceau ori dormeau, gata, la un semn, să năvălească cu armele în mâini. Cum îndrăzni-va Cosma, cu cei treizeci de oameni ai lui, să atace o asemenea cetăţuic, apărată de ziduri şi ' de armată?
După o lună de la plecare, sosi ştirea la curte că arhontele, | care era la Stambul, se va întoarce numai după o altă lună şi la sfârşitul acestei luni sosi, cu mare tărăboi.
Tărăboiul sta în faptul că nu se întorcea singur şi câ o femeie îl însoţea.
Toată şleahta de lefegii fu înşirară pe două rânduri, de la poarta ferecată până la pridvorul mare. Arhontcle şi drăguţa lui străbătură parcul, înmuiat şi sumbru, zâmbind ca nişte suverani, în vreme ce şaptezeci de pistoale, repetându-se dc câte zece deodată, fulgerau, cu nevinovăţie, cerul plumburiu al acestei
MOŞ ANGHEL 209
toamne. Pitiţi dindărătul zaplazului, căutam şi noi, vitele de povară, sâ zărim ceva printre crăpăturile scândurilor, dar nu văzurăm mai nimic.
Chiar de-a doua zi se spunea din gură-n gură că ibovnica stăpânului nostru era mândră ca una din cele trei sute de cadâne cari populează haremul sultanului.
Timp de trei zile îndrăgostiţii nu dădură nici un semn de viaţă. A patra zi, soare şi vreme rece de noiembrie. Poruncă să ne spălăm curat, să ne punem straiele de sărbătoare şi sâ ne adunăm, mari şi mici, în curtea de onoare. Ia nămiezi, ne înfăţişarăm cu toţii. în jurul meu, tăcere şi teamă. în afara pâlcului nostru, garda arvanită.
Un cavas deschise uşile. Arhontele, strălucitor de fericire, apare, susţinând braţul amantei lui, şi amândoi înaintează până la marginea pridvorului. FA poartă o alagea de mătase albastră, brodată cu alagrecuri de aur la mâneci şi la poale. Dânsa, o hlamidă de ermelin, iar deasupra frunţii, o diademă de diamante. Părul ei e negru ca abanosul, precum şi sprâncenile, genele şi ochii; iar pielea, oacheşă şi catifelată.
Arhontele ne vorbeşte într-o românească stricată:
- Fromosa domniţa, che vedeţi lângă mine ieste fidanţata mieo, soţia mieo peste ţinţisprezeţe zile, şi stipuna vostru cu înţepere de astăzi. Domnia-sa ieste pumunteanca; numele seo ieste Floriţica. Lingă domnia-sa, am sa uit naţia mieo, ca sa iubesco la dânsa, Am sa fio rumun. Haideţi, hodiniţi-vă trei zile, muncaţi bine şi beţi vin în sănătatea domnia-sa!
O grohâială de dobitoace, fără glas, umplu aerul cu strigătele: „Să vă trăiască domniţa!" „Să fiţi fericiţi!" „O să rugăm pe Domnul să vă dea sănătate!"
Câţiva se aruncasă cu faţa la pământ şi pupară ţărâna curţii. Alţii plângeau de bucurie, sărmanii. Şi turma sc retrase în coci-nele ei, ca să găsească nişte jgheaburi pline cu o bălăceală mai omenească, câte-un cinzec de rachiu împuţit şi câte-o oală de vin
210 PANA1T1STRATI
fără haz. Singură odihna fu mai dc ispravă, dar şi ea folosi tot arhontelui, căci timp dc trei zile robii săi vorbiră neîncetat de bunătatea stăpânului lor şi sc rugară lui Dumnezeu pentru dânsul.
i
* I
A doua zi după această milostivire domnească, târziu în ^ noapte, cavasul veni să-mi spună că sunt chemat de stăpânul lui. !
într-o odaie mică şi joasă, cu duşumeaua şi zidurile în între- ! gime acoperite cu scoarţe româneşti, arhontele şi Floricica mis- j miau în tihnă, lungiţi pe două mari blăni de urs, ale căror capete se sprijineau pe suluri de catifea roşie. Patru lumânări dc ceară i ardeau tainic într-un sfeşnic de argint şi amestecau mirosul lor de miere, mirosurilor de cafea turcească şi dc tutun macedonean. O sobă ţărănească, spoită cu var, încălzea încăperea. ■
Peste tot perne şi scăunaşe în neorânduială.
Fusei primit ca un om slobod. Fericita pereche sfârşise de | fumat narghilelele şi când intrai mă întâmpină cu un:
- Bună seara, Trimio... aproape într-un glas. Floricica se rostea într-o grecească desăvârşită.
Frumuseţea ei mă înmărmuri. C) floare dc scaicte, în plină îmbobocire. Gingaş învăluită într-un halat de caşmir portoca- ; liu, care lăsa să i se vadă glezna-i de căprioară, trupul ei era tolănit cu multă cuviinţă. Obrazul, lunguieţ, nu avea nici o urmă dc sulcmcneală, iar părul, pieptănat pe spate, nici o meşteşugire. Ea mă privi cu ciudăţenie, aproape mişcată. Mă simţii copleşit de ochii ei mari.
- Irimia, îmi zise arhontele, ai noroc; logodnica mea a aflat de povestea prinderii tale şi s-a înduioşat. Dânsa ar vrea să ştie dacă-ţi cunoşti mama. Răspunde-i şi fu cuviincios.
- Sunt fiul codrului... Nu cunosc nici mamă, nici tată... Cosma m-a crescut.
Floricica părea că luptă cu un nod în gât. Ea mă întrebă cu glas tremurător, dar gingaş şi armonios:
MOŞ ANGHEL 211
- Ştii tu, Irimia, cine te-a dat Iui Cosma?
- Nu ştiu. El m-a găsit în pădure pe când aveam doi ani, m-a pus în dăsagâ şi m-a hrănit cu must de carne...
la răspunsul acesta al meu, ceva neînţeles se petrecu: Floricica, dintr-o singură sucire a corpului ei de şarpe, sc întoarse pe pântece, îşi înfundă faţa în pernă şi hohoti în plâns. Arhontele fu mişcat şi stingherit de întâmplarea asta:
- Ce e, draga mea? De ce plângi? Şi, întorcându-se spre mine: Poţi să te duci.
După două zile fusci chemat din nou, la aceleaşi ceasuri şi în aceeaşi odaie.
Floricica era cam ofilită şi îmi zâmbea drăguţ. Arhonrele, mulţumit, sc plimba cu mâinile în buzunarele unei haine largi, îmi zise:
- Iată, Irimio, logodnica mea vrea să te facă feciorul ei, numai pentru slujba ei.
- Da! Irimio, zise dânsa binevoitoare, dar serioasă; vrei să mă serveşti?
- Cocoană, strigai eu necăjit, am răspuns demult arhontelui că mai bine mor decar să mă fac feciorul cuiva, oricine ar fi!
- Dar re-am lua cu bunătate, ca pe un fiu al... codrului, făcu ea cu blândeţe.
- N-am nevoie de bunătatea voastră, şi dacă vreţi să ştiţi tot, ei bine, aflaţi că vă urăsc din suflet. Sunteţi vrăjmaşii mei.
Arhontele voi să vorbească, dar ca îl opri şi mă întrebă:
- Şi cu sunt vrăjmaşa ta, Irimio?
- Şi tu, da! Tu eşti femeia acelora care vor să omoare pe oamenii liberi! Cu ce drept mă ţineţi închis aci de mai bine de doi ani, când eu vreau să trăiesc aiurea, cu Cosma?
Dânsa plecă fruntea în pământ şi o sprijini în palmă. Arhontele strigă, cu vioiciune:
- Nu vreau să omor pe nimeni, dar Cosma şi banda lui sunt nişte hoţi!
212 PANAIT ISTRATI MOŞ ANGHEL 213
- Tu numeşti „hoţi" pc oamenii care nu vor să fie slugile tale? Ori îţi închipui câ pământul a fost făcut numai pentru gustul tău?
El se întoarse către amanta lui:
- Ţi-am spus, drăguţă, că nu-i nimic de făcut cu încăpăţânatul ăsta!
Plecai. Şi aici se opriră încercările lor dc a face din mine un slugoi.
Iarnă grea... Amorţire... Crăcile copacilor, chioşcurile se îndoiau sub povara chiciurci şi a zăpezii. Curtea era scufundată în tristeţe, dar tristeţea asta nu se datora numai cumplitei vremi. Credincioasele slugi ale arhontelui ne spuseră că viaţa acestuia devenise un iad, că Floricica îi făcea zile fripte şi că nu trecea zi fără certuri năprasnice. Ştirea asta lămuri lipsa oricărei petreceri şi amânarea la sfantu-aşteaptă a nunţii pc care toată lumea o credea apropiată.
într-o seară, mă aflam în coliba mea, pe care crivăţul o zgâlţâia cu furie şi priveam la focul din vatră, cu o pătimaşă sete de deznădejde. Judecam, pe atunci, ca un om matur şi ştiam să cumpănesc viaţa şi oamenii cu o limpezime pe care încercările trăite mai târziu nu putură s-o întreacă.
Astfel, cu ochii ţintă în văpaia flăcărilor, mintea-mi cercetă cu răceală starea mea de fapt. Mă vedeam venit pe lume datorită unei plăceri trecătoare a lui Cosma, una dintr-o mie. Mă vedeam lâncezind printre dobitoace, datorită voinţei lui de-a da piept cu potera, când mult mai cuminte ar fi fost dacă am fi ascultat pe IUe, care ne sfătuia să dăm dracului contrabanda şi să fugim prin bălţi. Acuma, un alt gând mă chinuia: bănuiala că Cosma nu suferea îndeajuns de robia mea, că îşi vedea de traiul lui slobod şi voios, sinchisindu-se prea puţin de soarta altora, apropriindu-şi tot ce-i poftea inima şi râzându-şi de viaţa lui, ca şi de-a acelora pe cari îi strivea în jurti-i. Şi atunci prinsei pică pe Cosma, îl urâi ca pe un duşman.
Un dezgust amarnic mă sugrumă. Viaţa nu mai avu nici un rost. închisoare ori codru liber, plăcere ori suferinţă mi se înfăţişară ca nişte lucruri deopotrivă de zadarnice.
Focul dc crăngi sc potolea cu încetul, ca şi dorul meu de-a trăi. în clipa asta, uşa colibei se deschise. Floricica apăru.
F>a înfăşurată într-o lungă şubă dc vulpe, cu gulerul ridicat deasupra unui şal carc-i acoperea capul şi din care chipul reieşea ca o icoană de Sfântă Fecioară. Ochii, scufundaţi în orbite, şi faţa brăzdată de suferinţă, mă înduioşară. După ce se scutură de zăpadă, căzu sfârşită pe marginea patului meu netrebnic... Mă grăbii s-o poftesc pe scăunaş, lângă foc... Ea tăcu, ca şi cum n-aş fi spus nimic şi mă privi... O privii... Ne privirăm îndelung. .. Apoi, îi întorsei spatele şi n-o mai luai în seamă; o uitai. Cc e un frumos chip de Sfântă Fecioară, într-o şubă de vulpe, când ai cincisprezece ani şi lâncezeşti în robie?
într-un târziu, două mâini, mai catifelate decât cea mai plăpândă catifea, îmi cuprinseră obrajii, pe la spate. Floricica se tângui cu cuvinte insuflate de Dumnezeu şi cu un glas care venea din cer:
- Fecioraş al codrului!... Fecioraş din dragoste! Tu eşti rodul închipuirii. Eşti frumos; eşti priceput; eşti mândru şi vrei mai curând moartea decât robia... Te veştejeşti într-o colibă ocolită de ziduri înalte, când tu ai drept la palatul fârâ stavilă, pe care tufele îl durează pe munţi... Ochii tăi se pironesc pe o ticăloasă văpaie de crăngi, când ar trebui să se oglindească în pojarurile codrilor... Şi de pe înălţimile unde plutesc vulturii, tc-ai prăbuşit într-un grajd... Dar poate câ e drept să fie aşa: copiii ispăşesc deseori păcatele părinţilor lor.
- Cine eşti tu, fermecătoareo, care crezi că copiii trebuie să ispăşească păcatele părinţilor lor?
- Eu sunt aceea care a căutat fericirea întreaga, care a voit să viseze cu ochii deschişi în soare şi care şi-a ars ochii!
214
PANAIT 1STRATJ
MOŞ ANGHEI.
215
O răsuflare parfumată îmi atinse obrazul; buze înfrigurate îmi sărutară fruntea şi Floricica dispăru aşa cum venise. Focul adormi... Coliba se întunecă.
Rlând sfârşit de martie... Nevoie de-a te întinde, de a căsca şi de-a asculta ciocârlia. Dar nici fulg de ciocârlie la curtea arhontelui Samurakis. De la cele mai mici gângănii, care furnî- \ cau pe pământ, de Ia robi, cai şi arnăuţi, care pârţâiau dc-a I valma ori pe rând, şi până la arhontele însuşi şi la Floricica lui, toată lumea asta simţea trebuinţa de a ieşi din crăpăturile ei şi ] de-a se mişca afară.
Arhontele nu se mişca prea mult; în schimb slobozea neîncetate şi puternice râgâieli dc porc ghiftuit cu porumb, căci stătea lungit pe o sofa pusă în pridvor şi mistuia la aer de pri- j măvarâ. Ochii lui, pe jumătate închişi, se pironiseră pe intrarea \ cea mare, păzită de uriaşii săi armaţi. Mai la o parte, Floricica ' broda batiste, iar eu, între dânsa şi arhonte, le vorbeam de munţi, j dc şesuri, dc codri, dc tot cc îmbie la viaţă, căci tot rânind la \ băligar şi degerând înrr-o colibă, înţelesesem că e mai bine să j ţii tovărăşie unei ibovnice de arhonte şi să te culci într-un palat. Da, mă învoisem; sfârşeşti mai totdeauna prin a te învoi, când ţi sc freacă prea mult spinarea cu o ţesală.
Dar nu făceam nici o slujbă şi nimănui. Făceam pe micul arhonte, în necazul arnăuţilor şi spre uluiala robilor.
Boierul îmi asculta pălăvrăgeala şi era îngăduitor.
- Ia spunc-mi, Irimio, Cosma n-are frică de potera mea?
- El îşi bate joc de potera ta.
- Dar tot o sâ-1 prindem noi odată, şi atunci grozavul Cosma va avea să aleagă între ştreang şi slujba mea.
- Nu te va sluji; ştreangul îi va părea mai dulce.
- Ce gogoman! Şi de cc i-ar fi aşa dc greu să slujească pe un domn ca mine? L-aş privi ca pe un orn liber, numai ca să am pe Cosma la curtea mea.
- Arhonte, oamenii liberi n-au domni, şi domnii nu pot să aibă oameni liberi la curţile lor: e ca şi cum ai voi să vâri un pepene într-o sticlă.
- Ei bine, dacă e aşa, am să-1 spânzur!
- Când 1-ăi prinde,..
Sub căldura soarelui, aburi se ridicară de pe pămânrul umed. în faţa porţii apărură doi oameni. Erau doi din acei călugări călători de la Ierusalim ori de Ia Sfântu Munte, foarte numeroşi în ţară, care cerşesc pentru mănăstirile lor. înalţi şi voinici, ca arnăuţii, ei purtau plete şi bărbi lungi şi roşcate, aveau feţele arămii, sutanele în zdrenţe, cizme pline de noroi şi erau încărcaţi cu dăsage. Unul ţinea la subsuoară cutia de tinichea, pecetluită şi încuiată cu lacăt, în care se pun banii; celălalt, cel mai voinic, purta condica în care se înscriu obolurile şi numele celor cu inimă creştinească. Acesta din urmă strigă pe greceşte, cu glas puternic, dc îndată ce zări pe arhonte în pridvor, şi graiul lui făcu pe Floricica să îngălbenească, iar eu recunoscui pe Cosma şi pc Ilie:
- Fericit fie multrcnumitul prin mărinimia lui arhonte Samurakis! Fericită fie nobila lui soţie, cea mai virtuoasă femeie de pe pământul românesc! Ca nişte smeriţi slujitori ai Domnului, cum suntem, petrecându-ne toată viaţa în posturi şi rugăciuni pentru slava lui Dumnezeu şi odihna sufletelor, venim, cu frunţi plecare, să cerem marelui arhonte îngăduinţa de-a ne lăsa să-i sărutăm poala halatului, ştiind că niciodată om n-a bătut la uşa lui fără să iasă încărcat dc daruri!
Străjerii, obişnuiţi cu asemenea musafiri, rămaseră nepăsători şi priviră statura uriaşă a vorbitorului. Arhontele se ridică, zâmbitor şi măgulit:
- Fiţi bineveniţi, cucernici călugări! Şi apropiaţi-vă!...
216
PANAIT ISTRATI
MOS ANGHEI.
217
Cu o prefăcătorie de care nu î-aş fi crezut în stare, Cosma şi Ilie se aruncară la picioarele arhontelui. îi privii de aproape: erau de nerecunoscut. Făcându-mi cu ochiul şi mişcând din mustaţă, Cosma adăugă:
- Cer cu umilinţă iertare iubitului domnii lor-voastre fiu de a-1 fi uitat să-1 herestisesc; fericit fie şi dânsul şi să-i dea Domnul înţelepciunea tatălui, zile lungi şi moştenitori care să ducă în vecii vecilor numele de Samurakis!
- Vă mulţumesc, bravii mei, pentru bunele voastre urări. Fiţi, timp de trei zile, cinstiţii mei oaspeţi, găzduiţi şi slujiţi cu bunăvoinţă. Pentru care mănăstire strângeţi bani?
- Pentru mănăstirea Sfantu Gherasim'de la Sfântu Munte, răspunse Cosma, mâncând din ochi pe Floricica, ce-şi întorcea privirea ca de la soare.
- Ciudat! făcu arhontele. N-am mai văzut călugări ca voi; n-ai zice că vă petreceţi zilele în posturi şi rugăciuni, ci mai curând s-ar zice că înghiţiţi boi îtitregi şi beţi râuri de vin!
- Sfântul Duh, de care suntem purtători, e cea mai bună hrană a noastră, arhonte!
- Minune adevărată! Nu ştiam că Sfântul Duh e aşa de hrănitor. I.a ce slujesc banii, atunci?
- O, arhonte! zbieră Cosma: cu banii noi durăm biserici Domnului şi le întreţinem, cumpărăm untdelemn pentru candele, lumânări, tămâie, precum şi vestminte în aur pentru mucenicii credinţei creştine... atâtea lucruri sfinte trebuincioase odihnei sufletului nostru!
- Ei bine, pentru odihna sufletului nostru vă dăruiesc patru galbeni împărăteşti.
Arhontele vârî banii în gaura cutiei, pe care o ţinea Ilie; apoi luând condica, îşi iscăli numele.
- Ia te uită! făcu el, citind iscăliturile celorlalţi donatori: aţi fost la cârc-serdarul Mavromihalis, la arhontele Cuţarida... şi ei nu v-au dat decât zece zloţi de argint? Ce zgârcenie!
- Adevăr grăieşti, darnice arhonte! Fiecare îşi cumpără în cer locul ce-1 crede de cuviinţă.
- Al lor n-are să fie prea cuviincios!
- Amin! Singur strălucitul nume la domniitor-voastre va fi săpat cu litere de aur pe marmora din altarul mănăstirii, unde se află icoana Sfântului Gherasim, împodobită cu vestminte de aur curat, cântărind treizeci de kilograme. Şi ca să vă dau o dovadă de recunoştinţa noastră, voi rosti un Chririacodromion}.
Rctrăgându-se trei paşi, cu pieptul scos afară, barbă şi sutană-n vânt, jeratic în ochi, Cosma tună:
- O singură dată trăieşte omul pe pământ! Şi pământul e al nostru. Pentru noi l-a făcut Domnul! Pentru noi, rodul arborelui şi umbra lui. Pentru noi, raza soarelui, zeama strugurelui şi carnea berbecului. Pentru noi, crângul cu pini şi mândrele ciobâncuţe, cu sânii împietriţi dc vânturi, cu ochii cutezători şi cu dorinţele nemăsurate. Pentru noi, tot ce se înfăţişează vederii şi clin roate trebuie să gustăm: Domnul a voit-o, şi omul are nevoie. Dar nenorocire ăluia care şi-o însuşi mai mult decât poate să muşte cit cele două rânduri de dinţi ai săi! Semenii săi vor fi lipsiţi de partea ce li se cuvine, şi Domnul se va mânia. Atunci El va trimite ciuma în palatele cu ziduri de cleştar; va slobozi pe întemniţaţii din fortăreţe, care vor pârjoli oraşele strălucitoare şi va face în miez de noapte să răsară bandiţii codrilor în odăile de culcare ale boierilor, păziţi de slugi armate până-n dinţi!...
- Opreşte! strigă arhontele, rtdicându-se; nu-mi place cazania asta! Şi întorcându-se către mine: Du-te, Irimio, şi condu pe călugării ăştia la cazarmă. Să rostească mai bine o blagoslo-venie deasupra armelor mele, pentru casă iasă totdeauna învingătoare în lupta cu bandiţii!...
Cazanie de duminică (n.a.).
F
218 PANAIT ISTRATI
Coborâi scările, urmat de călugări, cu dăsagii în spinare. Arnăut ii sc înşiruiră după noi. Şi dc îndată ce ne aflarâm în cazarmă, slugărimea tăbărî pc ei, cu întrebările:
- Aveţi lucruri sfinte de la Muntele Athos? Cruciuliţe? Mătănii? Lemn sfânt?
- Avem de toate, 7isc Cosma, scotocind în dăsagî. lată untdelemn care a ars în candelele Sfântului Gherasim şi care vindecă orice boală, numai cât ungi partea dureroasă, lată mărgean găsit în maţele peştilor de mare; el face iubeaţă pe orice femeie care-1 poartă în sân. Iată lemn sfânt, tăiat din crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul; e cel mai bun calisman împotriva gloanţelor, în sfârşit, am buruieni de leac, cruci de sidef şi de fildeş.
Cu banii în mână, arnăuţii dădură buzna Ia cumpărat. Şi Cosma le împărţi cu dărnicie fleacurile făcătoare de minuni.
Ospăţul din seara aceea, la cazarmă, fu de pomină. Bine primir de arhonte, Cosma ştiu să câştige încrederea gărzii, cu vorba sa caldă, cu povestirilc-i hazlii dc la Sfântu Munte şi chiar cu glume dezvelite, care nu prea erau bisericeşti. Pentru întâia oară vedeam pe arnăuţi uitându-şi menirea lor ticăloasă şi devenind mai omenosi; râdeau cu toţii de se prăpădeau.
Bucatele veneau cu nemiluita. Vinul curgea gârlă. Când fu în toiul veseliei, Cosma se încruntă deodată şi zise:
- Flăcăilor! înainte de-a merge mai departe, datoria mea c să vă amintesc că stăpânul m-a însărcinat să citesc o liturghie pentru izbânda armelor voastre împotriva bandiţilor. Pentru asta va trebui să le scoateţi pe toate afară şi să Ie îngrămădiţi sub ferestrele arhontelui; îndată ce va apare luna pe cer, le voi rosti binecuvântarea. Haideţi să ne descotorosim dc corvoada asta. Pe urmă vă voi da să gustaţi din mastica mea de Hio.
Grecimea fu lovită de căpială:
- Mastica Hio? Aveţi mastică? O, H io! O, patrida lui Homirot. O, mastică fără pereche! Ce chilipir pe gurile noastre!
MOŞ ANGHEL 219
în mai puţin timp decât ar trebui pentru ca să fumezi o ţigară, flinte, pistoale, iatagane fură puse claie peste grămadă sub ferestrele arhontelui. Atras de zgomot, stăpânul deschise şi întrebă:
- Cc c tărăboiul ăsta?
- Pregătim de blagoslovcnic, arhonte, răspunse Cosma.
- Să vă ia dracii cu blagoslovenie cu tot! O să-mi smintiţi ctemenele şi cocoşii armelor!...
- Nu-i nimic, arhonte! O dată blagoslovite, flintele vor lua foc chiar dacă le-aţi încărca cu rumeguş de ferăstrău in loc de pulbere!
Năzbâtia asta făcu să râdă toată lumea. Şi iată ce se petrecu apoi. Reintraţi în cazarmă, Cosma scoase din dăsagă două ploşci de câte trei oca fiecare.
- Băieţi! Mastica asta e lacrimă de Hio, dar de-abia ne vine câte o înghiţitură de om, căci Dumnezeu n-a voit să facă râuri de mastică în insula Hio. Haideţi, aduceţi gamelele.'
Şi în fiecare gamelă el drămuia porţia cuvenită. Apoi, Cosma şi Ilie, cu ploscile în mâini, arnăuţimea cu gamelele, strigară cu toţii:
- Pentru orrodoxie! Pentru sănătatea arhontelui şi a gărzii lui! Pentru izbânda armelor lor, evivai
- Evival Băură.
- Acum ne ducem să dăm şi oamenilor de strajă, să guste din cea mai rămas în plosci, zise Cosma.
Ieşiră afară. Cosma mă apucă de mână:
- Du-te şi adu două braţe de surcele, tot atâtea lemne şi o tinichea cu untdelemn - şi pune totul lângă grămada de arme!
-Dar...
- N-avea nici o grijă! S-a isprăvit. Nu mai avem de tăcut decât partea uşoară.
220 PANAIT ISTRATI
Noapte dc gheenă, noapte ucigătoare în plină revenire a firii... Şaptezeci de oameni, volnici sâ sfarme pietre în mâini, se prăvăleau în dreapta şi în stânga, ca nişre trunchiuri retezate. Pe cele două nesfârşite paturi de scânduri, aşternute cu velinţi, care sc întindeau de-a lungtd pereţilor cazărmii, precum şi pe duşumea, trupuri omeneşti, menite să se bucure de viaţă, se zvârcoleau cu gurile încleştate şi pline de clâbuci, cu ochii ieşiţi afară din orbite, în m ijlocul rămăşiţelor respingătoare dc bucate şi al vărsăturilor. Urletele lor ar fi deşteptat şi morţii. Plopii desfrunziţi şi umezi păreau că se cutremură de groază în tinda palatului, doi greci fioroşi, singurii care n-au voit să bea din masticâ blestemară, zăceau în sângele lor, înjunghiaţi.
Cosma deşertă tinicheaua cu untdelemn peste vreascuri şi găteje şi dădu foc. Flăcările cuprinserâ grămada dc arme. Geamurile de la odaia stăpânului luciră. Şi pătrunserâm la arhonte.
El era în pat, alături de Floricica, care avea Faţa albă ci varul. Văzându-ne drepţi, ca nişte judecători, arhontele se crezu în prada unui vis urât, sări în sus, frecându-se la ochi, şi întrebă:
- Ce este? Cum aţi intrat aici? Şi de ce?
- încă o minune a Sfântului Duh, arhonte; am venit să-ţi sfârşim cazania, răspunse Cosma scoţând pistoalele.
-Tâlharii!...
- Ţi-am spus: ... şi El va face, în miez de noapte, să răsară bandiţii codrilor în odaia de culcare a boierilor, păziţi de slugi armatepână-n dinţi... ţi-aminteşri arhonte?
- Hei'. Arvanitachia\ La arme!
- ... Şiatunci, boierii zadarnic vor striga în ajutor!Atunci vor afia că tot ce vine prin puterea altora se duce odată cu puterea altora!
- Cine eşti tu, călugăr blestemat? Banditul s-a făcut popă?
- Nu, arhonte! Popa a fost totdeauna bandit.
Pe drumurile lăturalnice, care taie de-a curmezişul spre şoseaua naţională a Călăraşilor, şi în noaptea aceea neagră ca
MOŞ ANGHEL 221
păcura, caii noştri înaintau cu greu unul după altul. în frunte, Cosma spunea Florichii, care călărea lângă cl:
- Sânii tăi se vor învârtoşa, biciuiţi de toate vânturile pământului. Trupul tău se va scălda în puhoaie, sc va zbici la soare şi florile câmpiilor îl vor îmbiba cu mirodeniile lor... Şi vei fi iubită dc Cosma...
Apoî, oprindu-sc din mers, privi spre acareturile arhontelui Samurakis, învăluite de flăcări şi murmură cu cruzime:
- Un cuib de năpârci mai puţin...
*
Ttmp dc-o săptămână întreagă coborârâm spre nu'a/ă/.i, ferindu-ne de drumurile mari. Copitele cailor se înnămoleau în pământul desfundat al ţarinelor. Ploi mărunte ne sileau uneori sâ stăm, cu ceasurile, pitulaţi sub cele două corturi ale noastre. Atunci" deveneam ursuzi. Dar soarele revenea - vânturile călduţe ale lui april ne umflau ghebele - şi iată-nc din nou voioşi.
Prefăcut în cioban, Ilie se ducea prin sate să cumpere vin şi pâine. Vânam iepuri. Noaptea, ascunşi prin crânguri ori prin stufişul bălţilor, făceam dc strajă pe rând şi vedeam de focurile cari ardeau dinaintea corturilor.
în tot lungul călătoriei, Cosma nu-mi puse o singura întrebare asupra traiului meu la curtea arhontelui. El se ţinea numai de Floricica lui. Fusei jignit de purtarea asta. într-o seară, în timpul unui popas în bălţi, întrebai pe Ilie:
- Făcutu-şi-a cel puţin sânge rău, în ăşti doi ani, gândin-du-se la soarta mea?
- Nu prea.
- Atunci n-are inimă!
- Ba da... Dar mărinimia lui e ca a vinului: ea nu încălzeşte decât pe cei de faţă. încălzeşte şi îngheaţă: sunt cele două feţe ale lui Cosma.
222
PANAIT ISTRATI
MOŞ AN GH EI
223
ilie părea sugrumat. De-abia îi auzeam glasul. Mai puţin stingherit decât al fratelui său, glasul lui Cosma se auzea din cortul lui:
— ... O, Floricico, tu ai să fii cea mai iubită!...
Ilie zâmbi cu amărăciune. Ochii săi luciră în întuneric, oglindindu-se în flăcările focului care ardea la picioarele noastre.
- Irimio! făcu el, ca într-un geamăt, apucându-mi o mână şi vârându-şi barba în pieptul meu: Irimio!... Cosma e un diavol! L-ai auzit tu cc spune femeii? Ei bine, nenumărate sunt femeile cărora l-am auzit spunându-le aceleaşi vorbe. Şi, Sfinte Dumnezeule, să mor daca vreodată a fost drept cu ele! Da, cu toate a fost drăgăstos şi gingaş, ca un turturel; darnic ca ploaia care adapă ţarina arsă de soare. Şi cu toate a fost nemilostiv ca un cotoi; iar în faţa lacrimilor lor, nepăsător ca moartea.
Ascultă, Irimio, povestea pe care am să ţi-o istorisesc. Vei înţelege mai bine.
Cam la un an după ciocnirea cu potera, când fuseşi prins, ne-am dus departe în Moldova, să răzbunăm pe locuitorii unui ţinut îngrozit de un gospodar hain. Aşa cum făcea de obicei, Cosma se despărţi de tovarăşii noştri, şi numai noi doi, prefăcuţi în marchidani ceaprazari, pătrunserăm într-o seară în conacul despotului. Garda lui se dusese să îngroaşe rândurile unei poterc trimise să dea goană unui haiduc viteaz, care semăna moartea printre gărzile ţârii moldoveneşti. Răvaşul asupriţilor glăsuia: „Veţi găsi la curte vreo douăzeci de slugi fricoase, pe care vă vom ajuta să le legaţi fedeleş". Ceea cc şi găsirăm: cât de-a le lega, fu mai gata să se-ntâmple dimpotrivă, căci dc cum lăsarăm jos samarele, o fată de cojan, cu inima în palmă şi cu ochii vrăjitori, veni să dea foc patimei lui Cosma şi să ne încutce iţele. Ducâudu-ne la o căpiţă de fân unde aveam să ne petrecem noaptea, ea zise lui Cosma:
- Marchidane ceaprazar, Cu iataganu-n pazar...
... să nu-mi omori stăpânul, că mi-a făcut mult bine! Cosma strigă:
- Spune-mi, fetişcană venită pe lume odată cu cireşile coapte, când poiana ne îmbie la tolăneală şi când păsărelele se prăsesc, spune-mi ce bine ţi-a făcut păgânul şi-oi uita numărul nelegiuirilor lui şi menirea mea răzbunătoare din noaptea asta.
- Da, Cosmo, să uiţi tot, căci stăpânul meu m-a scăpat din ghearele unui hultan *i m-a îngăduit la curtea lui, fără să m:î atingă cu un deget: „Vei trăi aici în voia ta, vei îndrăgi pe cine ţi-o plăcea", mi-a zis el. Hulturul c logofătul lui; şi cum astâ-seară e lună nouă, mâine în zori va veni pe drumul ce-1 vezi în faţă, ca să aducă stăpânului său dijmă şi plecăciune. El călăreşte totdeauna singur. Du-te, icşi-i în cale; şi zburătura pe care o meniseşi stăpânului, trimite-o în rărunchii slugii! Şi ia-i aurul.., Şi cumpără cu el boi ţăranilor sărăciţi... Apoi, mă tac roaba ta.
în noaptea aceea, bând tutun şi cătând la stele, zisei lui Cosim:
- Ai să faci, Cosmo, aşa cum te povăţuieşte diavoliţa?
- Am să I ac, Ilie, aşa cum mă povăţuieşte, căci mi-e dragă diavoliţa şi o vreau.
- Şi ai să urmezi deci nevrednicia...
- Am să urmez chiar şi pe dracu...
- Şt ai să-ţi pui viata în joc, ca să loveşti răul la picioare, în loc să-1 loveşti la cap?... Cosmo, tu eşti voinic, dar n-ai dreptate!...
- Ilie, tu ai totdeauna dreptate, dar dreptatea ta mă plictiseşte: 5coală-tc in picioare!
Mă sculai. Cosma îmi sări în cârcă şi mă învârti în jurul căpiţei, până ce pierdui răsuflarea şi mă prăvălii. Atunci ne re-luarâm locurile.
- Grăieşte-ţi acuma dreptatea ta, Ilie.
Zisei aşa, în vreme ce Cosma, tot ascuttându-mă, se izbea năpraznic cu pumnii în piept:
- Cosmo, nu poţi fi viteaz numai pe jumătate... Tu treci drept un viteaz... Oamenii te sfinţesc... Dar tu nu eşti viteaz
E
224 PANAIT ISTRATI
şi nu sfinţeşti nimic... Ori sfinţeşti prea multe locuri deodată. Iată un ţinut care va spune mâine, după plecarea noastră: „Cosma a venit să omoare balaurul ţinutului nostru şi n-a omorât decât un şarpe. Să fie oare din pricină că şarpele a voit să mănânce un viermuşor şi că viermuşorul plăcea lui Cosma?" Aşa va spune ţinutul... Şi va fi drept... Şi tu vei fi nedrept... Şi un viteaz nu trebuie sâ fie niciodată nedrept.
A doua zi, în zori, ne aflam ascunşi în dosul unei dracili de pe marginea drumului pe unde avea să treacă şarpele. Viermuşorul era cu noi. Cosma o alinta de zor şi îşi deferea balele poftei, căci, vai, viermuşorul ăsta era rupt din soare, era scânteia de jăratic muieresc care dă foc pulberei bărbăteşti.
- Te visez, Cosmo, din pruncie!
- Şi eu te caut, flacără, de când lumea!
- Dar ai să-1 ucizi pe omul ce ţi-1 voi arăta acuşica?
- Am să-1 ucid, da; căci îmi ard urechile şi-mi zvâcnesc tâmplele. .. şi câtă vreme vei face să-mi ardă urechile şi să-mi zvâcnească tâmplele, voi ucide, vinovat şi nevinovat, tot cc-i pofti!
- Ce viteaz eşti, Cosmo!
- Viteaz, fetică, viteaz până la poalele tale!
Si iată că un om trece călare, mergând la pas. La oblânc, o craistâ; iar el, cu jiletcă şi cu capul gol, fluieră voios, voioşie de om mândru şi ţeapăn. Deodată, tresare, se opreşte, întoarce capul în toate părţile şi duce mâna la pistoale; auzise o sforâială a cailor noştri, ascunşi în crângul vecin.
Dar ndiniştea lui c de scurtă durată, căci fetica închide ochii şi îşi acoperă faţa cu şorţul, pe când Cosma ia pe călăreţ la ochi şi îl fulgeră de la doi paşi.
Omul se prăbuşeşte, calul o ia la goană... Pe drumul poleit de răsăritul soarelui, dobitocul aleargă înspăimântat, târând cu el trupul stăpânului său, al cărui picior e prins în scară, în vreme ce capul, sfărâmat, mătură ţărâna.
Cosma se înfăţişează diavoliţei:
MOŞ ANGHEL 225
- Eşti mulţumită, codano? Ce mai vrei? Vrei să-mi ucid fratele? Vrei să-mi ucid calul, care mă aşteaptă nerăbdător? spune-mi ce vrei?
- Te vreau pe tine, Cosmo...
- Mâ vei avea, veşnicie. Mă vei avea, câtă vreme urechile îmi vor arde şi tâmplele îmi vor zvâcni!
Un ţăran bătrân ne aduce caii. Cosma îi dădu patru pungi cu galbeni:
- Asta-i tot, Cosmo?
- Deocamdată tot, prietene!
- Crezi că ţi-ai făcut toată datoria?
- N-am nici o datorie: mărinimoşii nu datoresc nimic şi nimănui.
încălecarăm... Cosma călărea în frunte, purtând pe gru-majii calului veşnicia lui de-o zi. La vreo douăzeci de paşi în urmă, veneam şi eu, tăcut, gândindu-mâ la pustiul omenesc.
Pc drumuri de pădure, pietroase şi neumblate, când ramurile scuturau mari picături de ploaie peste capetele noastre, precum şi de-a lungul nesfârşitei câmpii, când dobitoacele spintecau aerul, coboram neîncetat spre vărsătura Şiretului.
Intr-o seară tăbărârăm la marginea unui codru, bunget fioros, pe care nu trebuia să-1 înfruntăm noaptea. I.a poalele lui, hăt în urma noastră, neţărmurit şes ţelinos, în care Dumnezeu sădise cele mai gingaşe floricele de dragul fluturaşilor săi recunoscători. Şi pe când ne odihneam trupurile ostenite, iată că luna plină se înalţă pe bolta cerească, umple codrul de taine, câmpia de greieri şi sufletul lui Cosma de nelegiuire.
Da, în seara aceea Cosma fu nelegiuit cu mine, crud ca un duşman, căci îmi ceru să cânt din fluier pentru diavoliţa lui, când ştia bine că nu cântam decât pentru Dumnezeul meu şi pentru libertatea noastră.
Ea zisese:
226 PANAIT ISTRATI
- Dacă un bucium ar răsuna în ceasul ăsta, cerurile s-ar deschide şi îngerii Domnului s-ar coborî să cânte slavă!
Cosma tresări şi îmi înfăţişa obrazu-î luminat de lună: era un obraz roşu si buhăit, ca şi cum ar fi suflat multă vreme în toc. înţelesei apriga-i rugă, dar lăsai ochii în jos si tăcui, căci îmi fierbea sângele.
- Cântă, Ilie!
- Pentru cine să cânt?
— Cântă pentru veşnicie!
— E cam scurtă veşnicia ta, Cosmo...
— Scurtă, Ilie, dar iute ca fulgerul care pârjoleşte pământul. Scosei buciumul de la cingătoare; îi umezii găurile; cântai.,.
Şi de îndată ce întâiele sunete înfiorară întunericul nopţii, cerul se deschise, îngerii cântară slavă, căci glasul diavoliţci izbucni ca un zăngănit dc arămuri, mai duios decât glasul privighetorii. Părul mi se zbârli sub căciulă; dcgctcle-mi alergară drâceşre de-a lungul buciumului; iar biata mea minte crezu cu tot dinadinsul că iadul trebuie să fie mai dumnezeiesc decât raiul şi că un diavol cc cântă e mai cucernic decât un înger cc sc roagă.
Sunt crăiasa din poveste, Sunt cu dat, nu cu luat, Dumnezeu despot nu este, Sufletu-mi nu-i cu păcat...
Astfel cântă diavoliţa... Şi viersul ci înăbuşi freamătul codrului şi târâitul greierilor. Atunci îmi uitai legea, trădai pe Domnul meu şi cântai cu turbare. Cântai până când şiroaiele de năduşeală sărată veniră să-mi ardă ochii. Apoi, când încetai din cânt şi-mi ştersci faţa asudată, văzui că nu mai era nici urmă de Cosma, nici urmă de diavoliţa şi că mă aflam singur, învăluit în noapte şi în tăcere, singur, cum suntem toţi pc pământ.
MOŞ ANGHEL 227
Ne urmarăm calea pc neîndurată vreme ploioasă. Oameni şi dobitoace eram înmuiaţi ca nişte şobolani ieşiţi din apă. Ca să-şi ocrotească odorul, Cosma se lăsă în jiletcă şi aruncă pe dânsa toate vestmintele sale. Noaptea o petreceam prin peşteri. Atunci Cosma era de o sârguinţă fără margini, Alerga după uscături, aprindea focuri straşnice, fierbea ceaiuri de izmă cu miere sălbatică, usca straiele ude leoarcă şi, gol până la brâu, se punea să frece armele şi să le încarce cu fultuialâ proaspătă.
în sfârşit, ajunserăm la ţintă, vărsătura Şiretului, locul blestemat unde, cu un an în urmă, a trebuit să ne răfuim cu potera din nelegiuirea podarului. Acum venise ceasul ca nemernicul să ne plătească pâra-i.
Socoteala lui fu regulată la iuţeală; dar lucrurile se încurcară, datorită iţelor încâlcite ale soartei, şi nenorocirea fu îndoită.
Pitulaţi câteşitrei într-o groapă din preajma podului umblător, Cosma pândea, cu arma gata, ivirea trădătorului, pe când caii păşeau într-un frunziş vecin. Femeia, a cărei stea pătimaşă avea să apună în ziua aceea, întrebă:
- Ce facem aici, Cosmo?
- Ai să ve/i numaidecât; am o datorie de plătit. -Ai obiceiul să-ţi plăteşti datoriile?
- Uneori, da...
Podarul apăru, cu mâinile în buzunare, se cârmi într-o pane, se cârmi într-alta, apoi veni drept spre puşca lui Cosma, ca să se îndeplinească cc-i era scris în frunte. Dar în clipa însăşi când Cosma îl luă la ochi, femeia îngălbeni, îi apucă braţul şi strigă:
- Nu trage! E frate-meu!
Vânăt de mânie, Cosma o răsturnă cu patul armei.
- Frate-tău? O fi! Dar, duşmanul meu!
Şi trânti pc podar, care prinsese de veste prea târziu. Soră-sa îi alergă în ajutor când cl nu mai avea nici o nevoie, se aruncă pe trupul lui şi boci. La apropierea noastră se sculă dreaptă, în faţa lui Cosma:
228
PANAIT ISTRATI
MOŞ ANGHEL
229
- Mi-ai ucis frăţiorul!
-Am ucis un spion! Şi ce credeai tu? Că n-am să mai ucid decât logofeţi?
- El m-a scăpat din ghearele logofătului... Mi-a făcut cel mai mare bine!...
- Şi mie, el mi-a făcut cel mai mare rău, m-a dat pe mâna poterei!
Nenorocita îngenunche lângă fratele neînsufleţit şi se rugă. Ne duserăm să ne luăm caii. Când furăm înapoi, Cosma depuse lângă ea o pungă de galbeni şi zise veşniciei lui de-o*săptămână:
- După ce vei sfârşi de rugat, îngroapă-ţi fratele; apoi du-te şi îngroapă-te tu însăţi într-o chilie, şi acolo continuă a ruga pe Dumnezeu, care-ţi va face pe plac, fără trudă şi fără pagubă, căci el are fraţi ca al tău şi nu se teme de spioni.
Puţin în urmă, pe când ne depărtam în goana cailor, Cosma îmi zicea cu încredinţare:
- Femeia e făcută să întoarcă soarta omului pe dos!...
Ilie tăcu. Faţa lui, slab luminată de vâlvătaia în descreştete, mărturisea o uimire copilărească:
- Cugetă, Irimio, la roate întortocherile astea ale vieţei... îmi zise el, drept încheiere.
Şi înfăşurându-se în gliebă, se trânti pe un maldăr de papură.
Rămăsei singur sub cortul pe care un vânt uşor îl făcea să plescăiască întocmai ca valurile. Nu-mi era somn. Mintea mi se ducea la toate câte trăisem, pe când auzul se trudea să prindă vreo vorbă în cortul vecin, dar n-auzii decât foşnetul pustietăţii.
Turburat, ieşii să fac câţiva paşi pe-afară şi atunci mi se păru că timpul se oprise din mers.
Vrajă... Pace veşnică... împărăţia stufului şi a papurei, a murelor, a puzderiei de broaşte pitite pe foi de nufăr; a nagâ-ţelor dormitând cu un ochi deschis; împărăţia senină a
ţânţarilor, neturburată în clipa aceea de către om, gusta din fericirea noptatică a dăinuirii. Auzii un peşte zbătându-se la suprafaţa apei. Un cocor clămpăni prelung din plisc, pe când un uliu sfâşia întunericul cu puternica-i batere din aripi. Şi sub dulcea adiere a unui vânt uşor, nenumăratele spice flocoase ale pipirigului semeţ se plecau într-o parte şi într-alta, mulţumind Domnului în tăcere.
Judecata îmi amorţi. ■ ■ Devenii una cu pustiul-..
O mână grea, ca plumbul, mi sc puse pe umăr şi făcu să mă cutremur: Cosrna era dinainte-mi, grozavă namilă neagră. Bogata-i chică se odihnea în neorânduială pe grumaji. Mustăţile şi barba, încâlcite, obrazul păros, precum şi sprâncenele-i stufoase îi acopereau aproape toată faţa. Nu-i vedeam decât nasul cărnos şi doi ochi mari, care îmi părură buni şi mulţumitori. El îmi zise, cu un grai adânc şi mlădios:
- Bună vremea, Irimio, flăcăule, slobod?... Veghezi, veghezi la fericirea lui Costna, ceea ce e bine; dar ceasul odihnei tale a sunat... Hai, du-te! Cosma te înlocuieşte.
- Te înşeli, Cosmo; nu veghez la fericirea ta, ci trăiesc cu balta.
El făcu un pas înapoi:
- Asta-i şi mai bine; întâi tu, şi apoi eu; e scris în lege!... dar ia spune-mi: nu cumva îmi porţi vo pică?
- Da, îţi cam port.
Cosma căscă şi se întinse. Sub larga desfăşurare a braţelor sale, pământul păru să se micşoreze.
- Când ai ciudă pe o fiinţă dragă, cel mai bun lucru, ca să te descotoroseşti de mica duşmănie şi să treci repede la dragoste, e să-i tragi pe loc o bătaie, căci mânia care roade cu încetul e mai dăunătoare decât lovitura de pumn dată cu iubire. Iată un piept plin de atâta voioşie, că nici cu ciocanul nu l-ai sfărâma: izbeşte, Irimio!
230 PANAIT ISTRATI
Ii pălii una din toate puterile. Cosma nu crâcni.
- Loveşte tare!
Lovii, roşu dc mânie. j
- Şi mai!
Ridicai pumnul... Dar faţa asta bucuroasă, pieptul ăsta de urs... Şi mai ales braţele astea întinse ca nişte aripi, gata să-mi cuprindă trupul... Nu!
Mă zvârlii la pieptul lui şi-mi ascunsei obrazul în blana-i j de peri cari miroseau a sudoare bărbătească. Cosma mă strânse cu drag şi-mi dezmierda capul.
- Ce ai tu, Irimio? Ce ţi-am făcut?
- Eşti prea fericit, Cosmo, şi fericirea ta mă lasă prea singur. El nu răspunse numaidecât. Simţii braţele aluneeându-i dc-a
lungul corpului, pe când îi ascultam inima, bătând ca nişte cio- ; cane. Apoi, aşezându-sc turceşte, mă pofti lângă el, îşi aprinse [ luleaua şi-mi spuse cam următoarele:
- Fericirea lui Cosma, dragul meu, nu poate să lase pe ceilalţi decât singuri şi deşerţi. Ea e ca vijelia care ciopârţeşte arborii îmbobociţi; spulberă florile pline de gingăşie, împotmoleşte scurgerea lină a râului voios de albia lui înfiorată de şoapte; omoară dobitoacele... înghite totul... 'Fot ce e viu. Apoi sc duce să-şi frângă gâtul undeva, fie că se lasă prinsă de stânci, fie că se scufundă într-un pântec de pământ plin cu apă şi cu ceruri nesfârşite. Dar, în acelaşi timp, vitejia e mărinimoasă, căci după I trecerea ei viaţa renaşte cu mai multă putere. Eu sunt ca ea. Poate, ceva mai nedrept, ceva mai nevrednic. Află că numai simţirile de rând pot fi împărtăşite şi trăite laolaltă. De îndată
cc omul e prea fericit, el rămâne singur; şi tot singur rămâne când e prea nefericit. I-aşa: în groapa mică oricine poate sâ sară j cu tine, dar nimeni nu te urmează în prăpastie. Fericirea întreagă e şi ea un fel de prăpastie; nu visai tu oare, adineauri, cu atât avânt, încât ai uitat de primejdie şi te-ai lăsat prins de mine pe nesimţite? Care dintre tovarăşii noştri de libertate te-ar
MOS ANGHEL 231
fi urmat până acolo? Cine m-a urmat pe mine în capcana arhontelui Samurakis, când, deunăzi, îmi veni poftă să te scap pe loc? Ilie! Ilie m-a urmat. Dar Ilie e îngerul meu păzitor, pe care nu-1 ascult niciodată. Et mă urmează totdeauna şi împotriva lui însuşi. Asta trebuie să fie din pricina că tatăl nostru, ţapul, şi-a pus în cap, când ne-a zămislit, să nu aibă în haremul lui decât ploduri dc-alc nebunici, dc-alc tuturor nebuniilor şi astfel avu: pc mine, Cosma, sau nebunia amoroasă; pe Ilie, sau nebunia cuminte; pc sora noastră, o Chiră, sau nebunia gătelii şi, în sfârşit, pe fratele nostru mezinul, care fu nebun sadea şi se spânzură, neştiind poate ce să facă cu viaţa. De altfel, e cu putinţă să mă-nşel, căci bietului băiat îi plăcea aşa de nebuneşte cozonacul cu nuci, încât urla de poftă de câte ori îl vedea ieşind din cuptor şi se poate sâ se fi spânzurat cu gura plină de cozonac. Trebuie să ştii să mori pentru nebunia ta. Dar să nu te amesteci niciodată în nebunia altuia.
Zicând acestea, Cosma ţinti o căutătură de nebun asupra cortului său; luna plină, de miez de noapte, se ridicase de trei sulid şi înfăţişa taleru-i de jăratic posomorât Floricichii, care sta dreaptă în uşa cortului, cu braţele încrucişate la piept şi privea nemişcată. Pe umerii ei, înfăşuraţi într-un halat dc mătase albă, păru-i despletit curgea ca nişte valuri de păcură.
Dinaintea acestei frumoase vedenii, Cosma îngenunche cu faţa la pământ, cu mâinile înainte ca un musulman, în timp de rugăciune şi stătu aşa îndelung. Apoi, se ridică cu împovărare şi întinse spre cer braţele-i goale şi muşchiuloase, care ar fi putut fi luate drept nişte pulpe. Atunci Floricica îmi păru mai puţin impunătoare, iar Ilie, care tocmai ieşea din cort, căscând, un biet om într-o biată ghebă.
îi priveam câteşitrei şi cred că şi ceilalţi gândeau ca mine, anume că Cosma ar fi putut să ne stâlcească numai trântindu-se peste noi; dar nu ne temeam de dânsul.
F
232 PANAIT ISTRATI
El se duse s-o ia pe Floricica dc mijloc. Ea se lasă purtată ca un fulg. Pantofiorii ei de-abia atingeau covorul moale de pâ- | puris uscat, şi împreună făcură câţiva paşi într-o singură mă- j sură. Totuşi, văzând pe şubreda castelană alături de sălbaticul contrabandist, ai fi zis: o zână ademenită de un zmeu.
în clipa aceea, apăsându-şi pieptul cu palmele şi întorcân- . du-se cu faţa spre lună, Cosma îşi strigă culmea fericirii lui; grăi f cu un glas de clopot care făcu pe cai să ciulească urechile:
- De ce inima asta vrea să-şi rupă băierile? De ce coşul îi pare strâmt? Dc cc sângele o înăbuşă? j
Luând mâna dragei lui, el îşi mărturisi teama: '
- Floricico! Tu eşti prăpastia care înghite dorinţa omului! Ştii tu cel puţin ce e statornicia? Vom porni numaidecât pe , lumină de lună şi mâine în zori ne vom afla în lagărul nostru. ; Treizeci de voinici ne aşteaptă acolo, nerăbdători! Toţi sunt ; oameni scoşi de sub scutul legilor şi care nu sc tem de moarte, ş Drept orice lege, ci nu cunosc decât una: să-şi îndeplinească dorinţele, cel mai înalt scop al vieţii! Orice lege care se împotriveşte acestui scop, ei o înfruntă cu preţul vieţii însăşi, lată dc ce eu îi numesc viteji. Ei par şi mai viteji în ochii femeii, cu privirile lor de tauri întărâtaţi, ce farmecă, cu mustăţile lor răsucite, cari împung de departe, cu bărbile lor unduioase, cari dez-miardă puful, cu ilarii întinşi pc coapsă şi acea blestemată pungă cu sămânţă nepotolită.
Şi Cosma ceru ce nu se poate:
i
Floricică, floare mică, Tot voinicul te ridică...
... dar tu să nu te laşi ridicată!... Nu sunt stăpânul acelor oameni, sunt Dumnezeul lor; dar dinaintea femeii, nici un Dumnezeu nu poate să stea în picioare! Şi eu vreau să rămân Cosma, vreau să mor Cosma. Jură-mi, Floricico, jură-mi credinţă!
Floricica izbucni într-un râs de aprigă biruinţă, asemănător zornăitului de clopoţei când trec sănii iarna; acestui râset, luna
MOŞ ANGHEL 233
îi răspunse gătindu-şi chipul cu un văl de argint care înveseli cuprinsul bălţilor.
- Cosma, Cosma, cu braţ tare, Ce lupţi pe nouă hotare...
... tu ceri tunetului să bubuie într-o căldare? Tu ceri stejarului să crească sub pat? Tu ceri ţarinei să se împotrivească plugului care o spintecă? Să respingă sămânţa care o face să rodească? Ha!... Ha!... Ha!...
întinzând braţele cu mâneci largi, întocmai ca o lebădă ce-şi ia zborul, Floricica alergă spre cort şi dispăru înăuntru, pc când Cosma, palid, cu mersul greoi, sc duse drept la Ilie şi-1 întrebă, cu voce domoală:
- Ce zici, tu, Ilie, de răspunsul ce-mi dădu femeia asta? Ilie lungi gâtul şi faţa:
- liu zic că femeia are dreptate; că răspunsul ei e drept şi meritat.
— Să te ia dracu, cu dreptatea ta cu tot! Nu asta vreau să ştiu!
— Atunci, ce? făcu ilie, liniştit.
Cosma se plecă spre urechea lui, de-abia siăpânîndu-şi mânia:
— Nu crezi tu, Ilie, că femeia asta e ciobancuţă din pădurea de pini, de acum şaptesprezece ani?
- Se prea poate, Cosmo... Se poate să fie ea... Dar nu sunt încredinţat... Şi apoi, ce foloseşti s-o ştii? Dacă ca c ciobancuţă din pădurea de pini, adu-ţi aminte de mândria ta din noaptea aceea. Şi dacă tu o găseşti mai bună astăzi, la o depărtare de şaptesprezece ani, decât atunci, asta înseamnă că femeia e Ia fel cu calul: cu cât goneşte mai mult, cu atât devine mai bună.
Cosma căzu pc gânduri, cu luleaua uitată în colţul gurii.
Şi când luna fii deasupra capetelor noastre, părăsisem acest din urmă popas, tăindu-ne drum prin desişul de stuf şi papură, cu foile lipicioase care ne umpleau de bale.
Nimeni nu vorbea.
234
PANAIT ISTRATI
MOS ANGHEI.
235
Nimeni nu vorbea, Dumnezeii crivăţului!... Şi mare nevoie ar fi fost! Ce? Să vorbim? Nu! Ci să urlăm, să batem, să snopim, să sfărâmăm! Ne-ar fi trebuit în ceasurile acelea un cutremur dc pământ care să deschidă crăpături grozavc;*ori o grindină, ca oul dc bibilică, sâ ne umple capetele de cucuie; ori o bătaie nepotrivită cu potera, care să ne pună pe fugă, plini de răni; ori nişte trăsnete, ori o ciumă sau orice altă năpastă, care sâ împiedice tăcerea asta, în a cărei vreme capul lui Cosma sc pusese să-şi zămislească pierzarea.
Eu nu bănuiam nimic, bineînţeles. Ilie poate că ştia ceva; de asemenea şi Floricica. Dar o ştiurăm cu toţii, dc-a binelea, îndată ce întunericul sc duse şi zorile aruncară linţoliul lor alb pe feţele noastre şi peste pământ.
Străbăteam atunci un câmp pustiu şi înaintam într-un singur rând, la pasul cailor, urmând un drum întortocheat. Floricica, ghemuită în braţele lui Cosma, care o purta pc grumajii calului său, dormita, zgribulită de răcoarea dimineţii şî legănata dc cal; iar Cosma, cu privirea rătăcită, cu faţa unsuroasă şi părând să nu mai ştie nimic de lume, îşi iscodea comoara cu un ochi încruntat. Ochiul acesta dc fiară sângeroasă se oprea, când pe obrazul ei liniştit de fecioară, împodobit cu un frumos năsuc dc cumetrită îndrăcită, când pe pântecele-i drăguţ, înfăşurat în haina de mătase şi unduiat de mişcările legănării.
Şi iată că, fără veste, Cosma opreşte calul şi dă drumul preţioasei sarcini; Floricica se lasă îndoită ca un sul pe genunchii iubitului. Ochii-i surâd. Părul se revarsă spre pământ. Umeri, sâni şi coapse alcătuiesc o satanică vrajă.
Cosma priveşte toată această bogăţie şi strigă:
— Cum? Asta e o ţarină cate s-a lăsat arată de toate plugurile? Rodnicită dc toate seminţele? Şi eu, Cosma, care o vream întreagă numai pentru mine singur, eu trebuie să aud toate astea fără să mă duc, pe loc, să tai mâinile care mi-au pângărit bunul?
Floricica înnodă mâinile sub cap şi zise, cu un dispreţ iertător:
- Da, Cosmo... Fu trebuie să auzi toate astea şi încă ceva, anume: că pc ţarina înţelenită nimeni nu dă o para, nici chiar tu.
Şi dintr-o zvârcolire a trupului ei de şerpoaică, sări la pământ. O urmarăm eu şi Ilie.
Cosma nu se mişcă, dar sângele i se virca la cap; răspunsul Floricichii nimerise bine. Aşa ceva nu putea fi îndurat de el fără o strivire a mâniei; şi cum umerii femeii erau prea slabi ca să-1 poată duce în cârcă, el se întoarse împotriva lui însuşi. înainte ca noi să ne fi putut da seama despre ce era vorba, el alunecă de pe cal, se întinse cu faţa în sus sub pântecele dobitocului şi, luându-i o copită de dinainte, o aşeză pe pieptul său; în aceeaşi clipă dădu o lovitură de picior în burta animalului, care, neobişnuit cu asemenea încercări, necheză şi sări peste trupul stăpânului său.
îngroziţi, alergarăm câteşitrei în ajutor. Cosma avea un obraz de ceară şi vărsa sânge pe gură şi pe nas. Dar căutătura îi era bună, potolită. La ţipetele Floricichii, el voi să răspundă ceva; un val de sânge îl înăbuşi; închise încet pleoapele şi leşină.
îl crezurăm mort şi-1 duserăm în câmp, unde văzurăm că răsufla. Floricica îi spălă faţa însângerată şi-1 readuse la viaţă, apoi îi aşeză capul pe genunchii ei, ti înlătură părul lipit pe obraz, îl sărută cu gingăşie şi-i zise:
- Dragul meu... drag prieten... Fii bun! Nu fi nedrept! Şi nu cere vieţii ceea ce nu poate să ne dea.
Cosma mormăi cu glas hârâit:
- îmi bat joc de ce e drept... şi de ce e nedrept... şi de ce viaţa dă... şi de ce nu dă. Pieptul meu e toată viaţa. Ce vrea el, o vreau cu preţul vieţii! Şi acum vreau sâ tai mâinile care mi-au murdărit bunul... Şi le voi tăia!
La aceste din urmă cuvinte, faţa lui palidă se coloră din nou. Ea se înflăcăra, ca arma frecată, sub ţâşnitura de raze roşiatice pe care soarele, răsărind în zare, i-o trimise din plin pe obraz.
236 PANAIT ISTRATI
Cosma deschise larg ochii asupra sfertului de disc învăpăiat care sc înălţa cu repeziciune drept dinaintea lui, în nesfârşitul depărtării. Atunci, cu o sforţare de om greu rănit, el îşi avântă pieptul înainte şi zvârli astrului un mare scuipat de sânge, rostjnd cu turbare aceste cuvinte:
- Na!... Pentru ăla care te-a făcut pe tine... şi pe mine... şi pământul... şi...
Se opri, cu gura închisă, ca şi cum ar fi tras cu urechea la ceva, dar sângele îl năvăli deodată şi-i umplu pieptul. El recăzu pe genunchii femeii, ţinând ochii mereu deschişi, nişte ochi care îşi răcneau roată ura lor împotriva vieţii. Nimeni nu îndrăzni să-i vină în ajutor.
Ilie mă luă de mână şi mă duse cu el pe câmpia ţelinoasâ.
*
- Mâ-ndcpărtczi ca să nu-l văd murind? întrebai pe Ilie, ceva mai încolo.
El urmărea cu ochii un stol de corbi.
- Nu cred că are să moară de râul ce şi-a făcut acum; ("osma e un om cu şapte suflete. Dar cted că are să moară: mâine, peste o săptămână, ori peste o lună, căci are o doagă de prisos în hârca lui, şi sminteala asta are să-1 prăpădească... E o boală care nu iartă. Am să-ţi spun cc c. în inima fiecărui om doarme un vienne care începe să roadă năprasnic, dc îndată ce se trezeşte. Ia omul moale, viermele ăsta nu se deşteaptă niciodată sau rareori, şi atunci c drept ca să caşte şi să adoarmă din nou; ăsta c omul care se împiedică de zece ori pe zi de acelaşi pietroi, se supără, înjură, dar nu urneşte piatra din loc; sau, când îi scârţâie uşa, se mulţumeşte să spună: „blestemată uşă!", dar n-o unge ca sâ nu mai scârţâie. F. omul pe care Dumnezeu 1-a făcut, nu ştiu de ce, la sfârşitul săptămânii, când avea creierul obosit de-atâtea minunăţii înfăptuite până atunci. Dar Demonul, care nu făcuse decât să trândăvească şi sâ sâcâie pe Creator toată săptămâna,
M(W ANGHEI. 237
se folosi dc ziua de duminică şi adăugă tigvei omeneşti o doa^ă a iui, doaga satanică, aceea care face pe om să turbeze dc îndată ce un lucru nu-i e pe plac. Bineînţeles, în timpul nopţii care trecuse, omul de rând avusese tot răgazul să populeze tor pământul cu proşti, şi iată de ce se văd aşa de puţini oameni cari îşi fac sânge rău. Totuşi, oamenii cu doaga dc prisos se iviră destul de numeroşi pentru ca sâ răvăşească pământul şi să tulbure pacea divină atât de aprig, încât Sfântu Petru veni într-o zi să se plângă Creatorului: „Doamne, zise el, ciobanul meu nu e ca al tău: liniştit, cuminte, supus, băiat bun; dacă o oaie sc rătăceşte, el pleacă cu toţi câinii în căutarea ci, lăsând turma pradă lupilor; dacă brânza e cam râncedă, cl mi-o aruncă în nas; şi pentru un purice care îl pişcă noaptea, vântură toată casa şi mă împiedica să dorm. Doamne, tarc-s necăjit!" Creatorul îsi luă toiagul şi plecă îndată cu sfetnicul său. La sosirea lor în păşune, ciobanul Prea Sfântului dormea cu gura căscată. Se trezi şi făcu o plecăciune. Domnul ti dădu binecuvântarea sa. Ciobanul lui Sfântu Petru sta pe o movilă şi cânta aşa de duios din caval, că Dumnezeu însuşi trebui să-1 asculte, apoi îl bătu pc umăr: „Ia spune-mi, prietene, de cc părăseşti turma şi alergi după o oaie care se rătăceşte?" „Fiindcă se rătăcesc tot dintre acelea care îmi sunt dragi mie!" răspunse ciobanul, fără sâ facă vreo închinăciune, fapt care displăcu Domnului... „Ascultă, băiete, tu eşti pus aici casă slujeşti. A îndrăgi ori a duşmăni, astea nu-s treburi de slujitor!" C Celuilalt îi sări ţandăra: „Şt cum adică? Nu-s eu om, înainte de toate?" Văzându-I obraznic, Domnul îl copleşi cu un somn adânc, ii cercetă capul şi strigă: „Bănuiam că Demonul şi-a vârât coada şi aici; tigva asta are o doagă de prisos!" Şi i-o scoase. Ciobanul se trezi liniştit, cuminte, supus, băiat bun. Ceru iertare musafirilor că l-au găsit dormind, se închină până la pământ, nu se mai gândi la fluier şi nu mai avu dragoste, nici duşmănie decât tocmai cât îi trebuie unui slujitor. Doaga de prisos a lui Cosma e roată viaţa lui. Dumnezeu
238 PANAIT ISTRATI
să fiu, şi încă nu i-aş scoate-o. Dar el va muri... Viermele lui, trezit de femeia asta, va sfârşi prin a-1 ucide. Şi dacă n-ar fi decât să tăiem cele două mâini boiereşti cate i-au pângărit bunul, pentru ca sâ-1 scăpăm de la pierzare, bucuros l-aş ajuta.
Ilie păstră pentru sine urmarea gândirii.
Nu ştiam ce să mai cred... Ştiam numai că Cosma era scrântit rău şi că avea să moară. Fusei tare mâhnit.
Ne aflam prin pământurile care se întind între Cernavodă şi Călăraşi, la o mică leghe depărtare de bungetul unde se aflau tăbărâţi vitejii noştri tovarăşi. Ei aşteptau cu nerăbdare pe căpeteniile lor, plecate să mă scape dc la robie. Ei nu ştiau dacă suntem vii sau morţi; şi fără neaşteptata mânie a lui Cosma, care ne pironi pe câmpia asta deschisă, ar fi trebuit să nc aflăm de mult în lagărul prietenilor.
Acum, ce aveam să devenim? Ţinutul era primejdios. Nu departe de noi trecea un drum mare, bătut dc tot felul de lume, căci podul umblător de la Cernavodă era în apropiere.
Neliniştea mă sugrumă... Privii la Ilie: el cugeta. Fruntea lui, de obicei senină, era întunecată. Paşii săi, cu voinţă măsuraţi, păreau să cugete ei înşişi. Totul cugeta. Gheba-i lungă până la glezne îi dădea înfăţişarea aspră a unui călugăr cucernic. Şi în văzduhul mut, nici o pasăre... Ţeliniş tăcut ca nişte morminte... Doar câţiva scaieţi, cari îşi legănau trist capetele, şi ici-colo câte o movilă nisipoasă, care veghea de când lumea peste câmpie, mai îmblânzeau uscăciunea acestui pustiu.
Ilie îndreptă sumbru-i umblet către una din aceste movile, pe care ne urcarăm. Acolo, cu ochii ţintă spre Cosma şi Floricica, cc de-abia se zăreau, stând unde îi lăsasem, el scoase flinta de sub ghebă şi zise:
- Vom vedea noi acuşi cât e de bolnav Cosma.
ţ
; MOS ANGHEL 239
i ţ
Şi pe loc slobozi arma. Numaidecât Cosma fu în picioare, cu faţa spre noi, cu amândouă mâinile ridicate către cer, ceea ce însenina: „E vo primejdie?".
Ilie luă flinta de ţeava şi o învârti de câteva ori pe deasupra capului, semn că „Nici o teamă?. Apoi, descreţind fruntea:
- Ha! Bun lucru, dacă picioarele-i ţin trupul! Coborârăm. El îmi arăta pc jos vechi băligar de oaie.
- Trebuie să sc afle undeva pe aci turme, într-adevăr, pe lunca Dunării, nu departe de muchea pe
care ne găseam, o întinsă pajişte, semănată cu tufişuri de săl-I     cioară, hrănea nenumărate oi. La apropierea noastră, dulăi fu-|     rioşi alergară sâ ne sfâşie. Cu un singur strigăt, ciobanul îi aduse, i     supuşi, la picioarele sale. Omul era de statura unui pitic. Oa-!     cheş, păros, cu căciula pe sprâncene, cu sarica până-n pământ, el ne aştepta în picioare, cu bărbia sprijinită pe pumnii reuniţi deasupra bâtei. Nu ştiam dacă era armat ori nu, dar tăria acelui chip brăzdat de cunoştinţa vieţii, liniştea trupului şi mai ales acel ochi mic şi negru care ne sfredelea de departe impuneau oricărui om care sc sfîeşte de nemernicie.
Când furăm Ia zece paşi dc dânsul, Ilie se opri:
- Bună vremea, ciobane; din parte-ne, oameni binevoitori.
- Fiţi bineveniţi, drumeţilor, şi să vă fie gândul ca vorba.
- Gândul nostru, mai întâi, c ăsta: eşti stăpânul ori sluga turmei tale?
- Sunt stăpân pe vrerea mea. Turma mă face sâ trăiesc slobod.
- Dacâ-i aşa, spune câţi sfanţi vrei pe un miel, bun sâ potolească foamea la patru oameni sănătoşi?
- Sfanţii, dragii mei, nu fac omenia. Alegeţi. Fiindcă e vorba numai de potolit foamea, luaţi pe cel care e cu blana mai urâtă. Şi mâncaţi-1 sănătoşi, mulţumindu-mi în gând.
Soarele făcuse mai mult dc un sfert din drumul lui pc bolta cemlui când, cu mielul sub braţul lui Ilie, ne întoarserăm unde
.140 PANAIT ISTRATI
se aflau Cosma şi Floricica. Ei întinseră un cort şi stăteau lungiţi la umbră, tăcuţi. Caii, descărcaţi de buclucurile noastre, păş- i teau priuprejur. O mulţime de muşte verzi se ospătau din sân- | gele răspândit de Cosma. Ilie aruncă ţărâna deasupra, apoi, fără ; să spună un cuvânt, se duse departe într-un mărăciniş şi reveni mai târziu cu mielul fript, plin de cărbuni şi cenuşă.
Nu mai aveam pâine. Vin, de-abia o jumătate dc ploscă. ; Ilie întinse o pânză pe iarbă şi sfârtecă mielul. Floricica lua loc turceşte, vădit flămândă. Cosma se apropie şi el, dar fără chef, \ nici poftă, cu gândul aiurea: nu se afla printre noi. Ilie îl aduse. ;
Dcscoprindu-se, cu faţa-i lungă şi plină de apos toi icească [ credinţă, el zise:
- Să ne supunem, prieteni, legilor ce nu-s făcute de mâna
omului...
Cosma se răsti:
- Nu mă supun! , ... şi să le primim ca fund neclintite... |
- Nu primesc nimic! [ Ilie rămase nedumerit. Plin de îndurare, el nu voi sâ-1 întă- i
râte mai mult şi începu să mănânce. Dar noi sfârşisem cu masa, \ când Cosma nu dusese trei dumicaţi la gură şi nu gustase dc trei ori din vin. El fu cel dintâi a se îngrijora de acest fapt: (
- Frate Ilie, am intrat în anul morţii... De când mă ştiu pe lume, niciodată mânia nu mi-a tăiat pofta de mâncare... Frate Ilie, ce zici tu de asta?
Ilie îl privi drept în ochi:
- Bade Cosmo, eu zic c-ai sâ mori...
La rândul lui, Cosma rămase uluit, dar se însufleţi deodată:
- Nu-i aşa Ilie, c-am să mor? Şi Floricica o să mâ omoare!..
- Nu vorbi aşa, Cosmo! Tu-mi eşti drag... Mî-ai fost întotdeauna drag...
Cosma îngână:
- 1 i-am fost totdeauna drag... Şi-mi vii vinovată!...
MOŞ ANGHEl. 241
- Ce-ai făcut, Cosmo, cu acelea cari ţi-au venit nevinovate?
- Le-am uitat de-a doua zi, dar asta nu-i treaba mea, asta-i treaba Domnului: n-are decât sâ lămurească el nedreptăţile omului, de vreme ce l-a dăruit cu o traistă care crapă de pofte şi cu dorinţa de a se adăpa mereu la fântâni cu apă neîncepută.
Ilie zgâi ochii şi încuviinţă:
- Adevăr grăieşti, Cosmo... Dacă Dumnezeu ar fi drept, el s-ar găsi încurcat de treaba asta. Te îngădui cu nebunia ta cu tot! Şi dacă o răzbunare", chiar una nedemnă de noi, îţi ajunge ca să ce scăpăm de Ia moarte, sunt gata să re ajut. Spune, pe cine duşmăneşti?
- Pe Dumnezeu!... Pământul tot!...
- Nu ne putem bate cu Dumnezeu şi cu tot pământul; iar dacă lăul îţi vine de la Floricica, ea n-are nici o vină.
- Eu n-am făcut nici un rău lui Cosma, se plânse femeia. Altora da, le-am făcut, ca arhontelui Samuralds, ars de viu de noi!...
-Aşa i-a trebuit! scrâşni Cosma.
- ... sau ca paşei din Siliseră...
- Paşei din Silistra?!... Ai fost pângărită dc câinele ăla? Şi eu stau aici să mănânc miel, în loc să mă duc pe loc să-i mănânc urechile?!
Cu aceste cuvinte, Cosma sări în picioare, şi atunci sc petrecu ceva ce fu în ochii mei ca o scăpărare de lumină.
Eram toţi în picioare. Cosma, galben, îmi puse o mână pe umăr şi-mi zise:
- Irimio, mi-e râu!... sunt jignit... sufăr dc durerea omului care şi-a pierdut avutul la joc şi ajunge pc drumuri. Eşti tu mărinimos? Vrei tu, ca Ilie, să-mi ajuţi la o faptă josnică? Ea e josnică, dragul meu, dar poate c-o sâ-mi aducă uşurare; vreau să vărs plumb topit pe gâtul paşei din Silistra! Ajută-mi! eşti fiul meu; îmi datoreşti viaţa şi libertatea.
Atunci Floricica sări între noi ca o ttgroaică şi ne despărţi:
242 PANAIT ISTRATI
- Minciuni!... strigă ca cu aprindere. Minciuni!... Nu ţie, ci mie îmi datoreşte viaţa şi libertatea. El e rodul închipuirii si trebuie sâ-si jertfească viata unui vis: sunt mama lui!
Ca şi când am fi fost respinşi de aceeaşi mână, noi sărirăm câteşitrei un pas înapoi, pe când ea se ţinea dreaptă ca o judecătoare...
Trecându-şi mâna pe obraz, Cosma o întrebă cu avânt: j
- Cine eşti tu, femeie ciudată? Nu cumva eşti ciobancuţă ; din pădurea de pini?... Sau eşti poate aceea care s-a ivit cu j pruncul în braţe, 1-a depus pe marginea drumului şi-a fugit? |
Floricica îşi încrucişa braţele la piept şi răspunse cu o voce înecată de lacrimi, care îmi sfâşie inima şi-mi aminti de ivirea î ei, în puterea nopţii, în trista mea colibă, la arhonte:
- Sunt aceea care a dorit toată fericirea, care a voit să viseze cu ochii deschişi în soare şi care şi-a ars ochii! Tu, Cosmo, fuseşi soarele meu de-o clipă, într-o noapte de vis, tu m-ai învăţat să văd limpede în viaţă.
De atunci, mi-am urcat calvarul, am aflat multe, şi-ţi viu mai curată ca oricând: nu mai vreau toată fericirea pentru mine singură. Dar tu, Cosmo, tu ai mers pe alt drum, tu nu cunoşti mila. Nedreptatea te răzvrăteşte numai când te loveşte pe tine, şi ca să-ţi îndeplineşti una din poftele tale, ai prăpădi pămân- j tul... Cu toate astea, am să-ţi dovedesc cât îmi eşti de scump: j tu speri că o josnică răzbunare îţi va uşura inima de pizma care o roade şi vrei să pui o ruşinoasă pată de sânge pe mâinile tale, menite să rupă lanţuri, ba vrei chiar sâ faci din Irimia un răzbunător mârşav, când tânăra lui inimă nu trebuie sâ cunoască decât zbuciumul dreptei răzvrătiri. Ei bine, sunt gata să vă călăuzesc, eu însămi, la paşa din Silistra, dar mai-nainte îţi cer ascultare: jură-mi supunere!
- Supunere?! strigă Cosma şi plecând capul: da, Floricico, te voi asculta, eu care n-am ascultat până azi decât voinţa mea,
MOŞ ANGHEL 243
dar asta dovedeşte şi mai bine că am intrat în anul morţii. Cosma nu mai e Cosma, odată ce se supune!
Femeia trebuie să ascundă în fustele ei ceva din taina care a purtat de grijă în facerea lumii.
Ideia asta îmi trecu prin cap privind pe Floricica cum călărea alături de Cosma, pe când eu cu Ilie îi urmam. Ea călărea bărbăteşte. Larga-i fustă n-o stingherea deloc pe o şa de om, dar pulpele picioarelor în ciorapi de borangic se vedeau până la genunchi, nişte pulpe care ar fi putut să scoată din minţi şi pe un pustnic scârbit de viaţă.
Boiul ci, drept şi în voie, în polca-i fără mâneci, se legăna gingaş la pasul calului, pe când capul se sucea neîncetat, ca într-un şurub, cercetând zarea cu ochii.
Şi-atunci, ştiind că-i făgăduisem ascultare, m-am întrebat unde sălâşluia voinţa aceea care se impunea nouă: în căpşorul acela şubred, ori în fustele acelea tainice care acopereau tot dosul armăsarului?
Lângă dânsa, Cosma lipsit de căpetenie îmi părea o hui-dumâ. Ilie... El nu pierduse nimic şi nu câştigase nimic. Dar era ciudat lucru să vezi pe femeia asta care avusese deodată voinţa lui Cosma şi judecata lui Ilie!
Şi ea zicea că mi-e mamă, iar Cosma tată!... Şi amândoi aveau sâ se ducă acum să descopere o daraveră pe care n-o prea înţelegeam: să ceară socoteală paşei din Silistra de-a fi iubir pe Floricica înaintea lui Cosma, ori după Cosma, habar n-aveam! Unde era vina acestui paşă? Şi unde dreptul lui Cosma? Şi de ce lăsam baltă pc tovarăşii noştri, cari ne aşteptau cu înfrigurare?
Ce de lucruri întunecate!
Totuşi, eram mai liniştit de când îl ştiam pc Cosma supus, căci începuse să mă înspăimânte. Ilie părea şi el mulţumit. întreprinderea noastră n-avea să fie, prin urmare, prea năprasnică, şi făceam haz, gândindu-mâ că am să dau ochii cu un paşă adevărat, după ce o sfeclisem cu un arhonte.
244
PANAIT ISTRATI
MOŞ ANGHEI.
245
Ca sâ ne ducem la Silistra, trebuia să trecem Dunărea pe un pod umblător. Floricica o cârmi de-a dreptul spre şoseaua naţională. în loc s-o ia prin răzoare, şi cum Cosma îi atrăgea luarea-aminte că drumul mare ne-ar putea fi primejdios, co-mandirul nostru cu fustă răspunse cu o şagă:
- Da, cuminte ar fi să apucăm pe căi ferite; dar, pe muchea asta dezvelită, ai putea să vezi de la o leghe un poponeţe răsucin-du-şi mustaţa şi-ar fi să dăm patrulelor de înţeles că suntem cu musca pe căciulă. Mai bine deci s-o luam pe calea oamenilor ce se cred fără pată şi să ne bizuim pe „dramul de noroc" care uneori face minuni. Cunoaşteţi povestea?
- N-o cunoaştem.
- Sc vede bine, zise ea, că n-aţi umblat la şcoală. Să v-o spun: Doi oameni mergeau odată printre nişte semănături. Unul avea un car dc minte; celălalt, un dram de noroc. Apucându-i noaptea între două sate, ei lioeărâră să se culce unde se aflau. Fără să stea prea mult pe gânduri, cel cu dramul de noroc îşi aruncă gheba pc cap şi se trânti în mijlocul drumului. Cel cu minte multă îşi zise: „se poate să treacă o căruţă şi să mă calce". Şi se întinse pă iarbă, lângă drum. Târziu, în noapte, trecu un faiton. Ajunşi în faţa mogâldeţei negre din mijlocul drumului, caii se speriară, săriră în lături şi călcară pe cel care dormea lângă drum: „Decât un car de minte, mai bine un dram de noroc", zice vorba românească. Pe norocul ăsta trebuie sâ ne bizuim şi noi, ca să ajungem la pod. Şi dacă el nu vrea sâ ne ajute, atunci, ca totdeauna, ne rămân plumbii flintelor noastre şi picioarele telegarilor.
Din fericire pentru noi, nu avurăm nevoie nici de una, nici de alta, căci nu păţirăm nimic, dar eu mă răzvrătii împotriva unei nesocotinţi care putea sâ ne dea peşcheş în gheara duşmanului şi într-un ţinut atât de neprielnic. Şi - Doamne sfinte! -pentru ce toată istoria asta? Cosma era iubit de noi toţi; ce dracu avea în burtă acum cu ăst paşă?
îl întrebai pe Ilie. F.l îmi răspunse:
— Cosma a intrat în anul morţii. El vrea să ceara soarelui să meargă de-a-ndoaselea şi să desfacă ce-a făcut. Asta nu sc poate, Şi va muri. Dar noi avem datoria sâ-1 susţinem până la capăt, cu preţul vieţii şi chiar pentru o nebunie, căci să ştii, Irimio, nebunia ţine în viaţă un loc mai marc decât înţelepciunea.
Nu tusei deloc mulţumit dc răspunsul lui Ilie şi nu mai făcui nici un haz la gândul să văd un paşă adevărat, dacă era vorba să înfruntăm patrule. Dc-abia scăpasem de o robie şi poate c-o altă robie mă aştepta dincolo de Dunăre; poate chiar moartea.
Mă bosumflai. Cosma băgă dc scamă, ghici pricina şi fu bun, generos, viteaz. Oprindu-sc, el se apropie de mine şi-mi zise, cu o seninătate care îmi îngheţă sângele:
- Nu mai departe decât noaptea trecută, ţi-am lămurit cum, în marile bucurii, ca şi în marile nefericiri, rămânem singuri, nimeni nu ne urmează. Vezi deci c-aveam dreptate: iată-mă lovit dc un mare râu şi iatâ-mă singur. Ei bine, dragii mei: nu silesc pe nimeni sâ mă urmeze în nebunia mea. Duceţi-vă la lagăr; Ilie cunoaşte drumul... Eu... mâ voi duce singur acolo unde mă împinge nenorocirea, singur cu calul meu, cu cele două flinte ale mele, cu cele patru pistoale, cu iataganul meu, cu cămaşa mea şi cu soarta mea...
Nu-1 lăsai sâ continue; îi sării de gât şi-1 sărutai. El rămase rece, nepăsător la toate încredinţările noastre că nu-1 vom lăsa singur. Dar nu ne părăsi. Şi ne reluarâm drumul.
Deodată, apropiindu-se de marginea muchii, Dunărei apăru, cu întinsele ei bălţi, jos de tot, departe dc tot, cenuşie, stufoasă, singuratică şi bună prietenă a omului liber.
La vederea ci, Cosma se înălţă în scări şi începu sâ cânte cu glasul lui bărbat şi mlădios, dar frânt de suferinţă, acest cântec al haiducului:
Foaie verde de ghindar: Trage podu, măi podar,
246
PANAIT ISTRATI
Să trec la cel gospodar,
Că e putred de bogat!
El îi singur ca un cuc,
Neica-i tânăr şi haiduc!
Trage podu mai la vale,
Să nu-ţi trag v-un glonţ în şale!
Abia îşi sfârşi versul, ca o caleaşca se ivi din umbra unei vâlcele şi începu să urce coasta pe care noi o scoboram. Din-rru-ntâi ne îngrijorarăm, dar numaidecât văzurăm că trăsura era condusă de un om singur, un boier pământean, îmbrăcat în felul cum se poartă în ţările dinspre soare-apune: pălărie înaltă, guler tare, înnodat cu o legătură, surtuc, nădragi şi ciz-muliţe. Avea mustaţa rasă şi purta favorite.
Floricica râse:
- Nu vă temeţi, îl cunosc, e un prieten... Cosma sări ars:
- Ce? Un prieten al tău, maimuţoiul ăsta?!
Boierul se apropie, scoase pălăria de la o poştă, se opri şi heretisi pe Floricica într-o românească apelpisită:
- Prezint omagiile mele cele mai respectuoase jnpâniţei Floricica!
Şi cum dânsa îi întindea mâna, secătura i-o sărută, ceea ce făcu pc Cosma să înfigă aşa de tare scările în coastele calului, încât îl ridică în două picioare.
- De mult v-aţi întors de la Constantinopole? Aţi fost foarte regrerată!
- Da?! făcu ea cu ifos. Şi de ce? Duceaţi lipsa femeilor?
- A femeilor nu, desigur, ci a cucoanelor cu ighemonicon! Apoi, aruncând asupra noastră o căutătură de stăpân, întrebă: Ce-i cu cârdăşia asta?
- Nişte pădurari, pe cari i-am tocmit acuşi.
- Hm!... Curat bandiţi!
MOS ANGHEL 247
- Apoi dc!... Pădurarii, ca şi bandiţii, sunt bărboşi, au de-a face cu armele şi se spală rar.
- Apropo de bandiţi: aţi auzit de isprăvile haiducului Cosma? E grozav, dar şi ai noştri fac rău că jefuiesc ca în codru.
Zicând acestea, sărută din nou mâna Floricichii, făcu o plecăciune până la pământ şî-o pomi în pasul calului.
Cosma nu se urnî din loc. Atunci văzurăm că în timpul acestei scurte convorbiri îşi rosese o parte a mustăţii. Şi nu ştiam ce-i cu el; sta liniştit şi trăgea cu coada ochiului la boier, care sc depărta, dar o ştiurăm numaidecât, căci îndată ce gospodarul se afla la vreo cincizeci de paşi, el întinse flinta şi-1 împuşcă pc la spate, mai repede decât te-ai şterge la ochi. Omul se răsturnă de pe capră; caleaşca o luă razna pe câmp.
Şi Cosma încheie:
- Asta o să te înveţe minte, scârnăvie, să mai săruţi mâinile femeilor pe care lc vezi în cârdăşia oamenilor care se spală rar... Apoi către Floricica: Şi cu momâia asta te-ai culcat? Vai de păcatele melc, dacă trebuie sâ mă duc la Stambul ca să-i caut pe toţi şi sâ-i omor!... întotcându-se către mine: Du-te, Irimio, şi vezi dacă mai suflă, isprăveşte-1 cu pistolul.
Dădui fuga şi mă-ntorsei: era mort, cu capul sfărâmat. Floricica zise:
- Nu te mai cinstesc, Cosmo, deşi mi-eşti drag; mi-ai făgăduit ascultare şi...
- Şi eu am uitat, din neobişiuiinţă...
- Ei bine, ai ucis unul dintre cei mai buni oameni din câţi cunosc şi care n-avea decât un beteşug: acela dc a fi venit pe lume bogat, precum şi de-a crede, împreună cu toţi bogaţii din vremea lui, că Dumnezeu însuşi a voit să facă pe oameni ne-deopotrivă. Dar în deosebire de ceilalţi, el a desfiinţat robia de pe pământurile sale şi a zidit spitaluri.
Cosma o reteză scurt:
248 PANAIT ISTRATI
— Da, i-a luat omului pielea şi i-a dăruit o cămaşe!... Şi-apoi... atâta pagubă!... Nu asta ml sâcâie pe mine acuma... După o lungă şi silnică tăcere, adăugă cu glas stins: Nu ne mai ducem la paşa din Silistra, voiam sâ-l pedepsesc, crezându-1 singurul tău amant. Dar tu ai avut cu nemiluita... şi până la Ţarigrad. Atunci? Prinde orbul şi scoate-i ochii! Nu. Haideţi mai bine în lagăr... Acolo, voi vedea... Adică n-am nimic de văzut, ci mă voi lăsa în voia nodului cc-mi astupă răsuflarea.
Sosirăm în zăvoi odată cu seara şi pe loc uitai; şi de Cosma, şi de nodul lui, şi de pizma mea, pentru ca să m-arunc nebuneşte în sânul unei măreţe fiţi, pe care omul n-o pângărise încă. Unele sălcii erau groase ca nişte butoaie, şi în scorburile lor ar ft putut să se adăpostească doi oameni în picioare. Nenumărate pâra ie şi pârâiaşe, vine măriniinoase ale darnicei Dunări, ţeseau o pânză dc păianjen care uda neîncetat sute de pogoane de pământ roditor, dar băltăreţ, pe care nimeni nu-1 voia si care făcea fericirea ierburilor ţifoaic dc mâzgă. Peştii, păsările sălbatice, gângăniile, laolaltă cu lupul şi cu vulpea, sc desfătau dc viaţă, trăiau mai în pace şi—şî făceau mai puţin rău, decât noi, oamenii.
Singur omul, cel mai fioros dintre toate dobitoacele pământului, seamănă moartea, sărăcia, robia acolo unde, cu atât dc puţină osteneală, cu şi mai puţine nelegiuiri, atâtea bucurii nc-ar aştepta!
Găsii pe tovarăşii noştri ceva mai îmbătrâniţi de cum îi lăsasem; iar ei mă găsiră voinic şi mândru.
In mijlocul unui mare ostrov, pierdut la şase ceasuri depărtare dc cea din urmă locuinţă omenească, ei alcătuiseră un mic cătun. Sosirea noastră fiindu-le vestită de către străjeri, ci ne primiră cu trei salve de câte zece focuri de flintă fiecare şi cu strigătele de: „Trăiască viteazul nostru căpitan şi mândra lui
MOŞ ANGHEI. 249
tovarăşă!"... „Trăiascăînţeleptul Ilie, precum şi bravul Irimia, pe care-1 credeam mort!"
Hărmălaia asta de heretiseli, deşi mai sinceră, mă cam făcu să râd, căci ca semăna ca două picături de apă cu aceea care avusese loc în curtea arhontelui, la sosirea sa de la Constantinopole cu Floricica. îmi zisei în gând:
„Liberi ori sclavi, oamenii au cam aceleaşi obiceiuri şi simţiri. Să-t ia dracu pe tofi!"
Şi începui pe loc să alerg ca un viţel şi să mă dau dc-a tumba. Aveam şi de ce!
Pe o arie ceva mai ridicată şi curăţită, corturi şi iar corturi, fiecare cu culcuşul lui de stuf, papură uscată şi fân, vclinţa pe deasupra. Armele şi calabalâcul se aflau prin scorburile sălciilor, ca în nişte dulapuri, tot haiducul cu salcia şi cu catrafusele lui. Ibovnice, de asemenea, tot voinicul cu a Iui, tinere, zvântura-tice, robotind după treburile gospodăriei haiduceşti şi urzicate de ţânţari pe mâini şi pe picioarele goale.
Fiind vremea cinei, ele dădeau în vânt cu gătitul bucatelor, în câteva căldări fierbea mămăliga, care răspândea plăcutu-i miros de mălai şi stropea cu terci pe bucătărese; în altele sc pregătea ciorba de ştîucă cu ceapă, mărar, pătrunjel şi leuştean. Crapi mari de câte zece oca, presăraţi cu piper roşu, se zbăteau încă în proţapii lor înfipţi în pământ deasupra jăraticului. Vreo duzină dc raţe şi gâşte sălbatice, împănate cu usturoi şi slănină afumată, se prăjeau şi ele mai la o parte. Şi atât de aţâţător era mirosul cu care aceste fripturi umpleau zăvoiul, că lupii ei înşişi urlau de poftă.
Dar trebuia băutură pentru toate aceste bucate, peste care aveau să sc repeadă vreo şaizeci de guri şi se ştie că apa de baltă face broaşte în burtă. Fi bine, nici băutura nu lipsea, şi încă ce băutură!
Pitit într-o glugă de papură verde care-1 ţinea rece, un bolo-boc de-o sută de vedre, cu un vin ce-ţi spărgea cerul gurii,
250
PANAIT ISTRATI
MOŞ ANGHEL
251
semăna cu o tainică bisericuţă; pe când în vecinătatea lui se smerea, ca un biet paraclis, un butoiaş de vreo douăzeci de vedre cu sfântul duh al unei sfinte ţuici care ar fi trezit şi pe morţi din mormintele lor, dacă s-ar fi aflat prin împrejurimi!
Din fericire, nu se aflau ca să ne plictisească cu veşnica lor mărturie a zădărniciei de-a bea şi de-a mânca. însuşi Cosma, care avea moartea în suflet, o uită în seara aceea, făcu ca toată lumea şi - ca un viteaz căpitan ce era - dădu semnalul bătăliei.
Toţi mesenii înşiruiţi în forma unei potcoave, fiecare ins se putea duce să-şi taie mămăligă şi să-şi umple troaca cu bucatele din care îi poftea inima, apoi sâ se aşeze turceşte şi să mănânce pe genunchi, slujindu-se de leoşcâ pentru ciorbă şi de degete pentru fripturi. Cât despre băutură, cofiţele se duceau goale şi reveneau pline, într-un şirag nesfârşit, întocmai ca hagiii la Sfântul Mormânt.
începutul ospăţului îl făcu ţuica, după cum se şi cuvine. Cosma ridică cel dintâi bărdăcuţa. Comesenii îl urmară. Şi cu faţa aprinsă ca un miez de pepene roşu, căpitanul rosti:
- Prieteni!... Viaţa şi moartea sunt cele două veşnice isprăvi ale iepei Domnului!... Ea este aceea care, cu nările sale, însufleţeşte vieţi pe pământ şi le stinge. Noi n-am cerut să venim pc lume, deci nu datorăm nimănui nimic. O singură datorie avem: aceea de-a fi sănătoşi; şi ca să fim sănătoşi, trei lucruri bune trebuie să facem: să mâncăm bine, să bem bine şi să pârţâim bine. începem prin a mânca şi a bea. Pe urmă vom pârţâî sub cort.
Hohote dc râs acoperirâ cuvintele vorbitorului. Bărdacele sc dădură de-a duşca; ţuiculiţa se duse să biciuiascâ pofta de mâncare; apoi, patruzeci de nebuni se băteau la gura fiecăruia! Dumicaţii de mămăligă, după ce erau frământaţi în mână la repezeală, zburau ca nişte vrăbii drept unde le era locul, l^oştele se goleau înainte de-a atinge buzele. Şi când ştiuca şi crapul dădeau prea mult de furcă cu oasele lor vreunui mâncător, toată umplutura gurii era suflată la spate. Capetele întârziau în cofele
cu vin până ce gâturile sc umflau, învineţindu-se. Atunci băutorul avea un singur gând: să mustre pe Dumnezeu că răsuflarea omului e aşa de scurta, iar locul în pântece, atât dc măsurat. Pentru ca să îndrepte, oarecum, această greşeală cerească, me-seanul care sc credea nedreptăţit în socoteala lui se scula copăcel şi-i trăgea un joc pe săltatelea, urseşte, ca să mai îndese ale bucate, apoi se aşeza din nou şi-o lua de la-nceput. Unii se mulţumeau cu câteva râgâieli zdravene, dar treaba asta era cu belea, căci dc se-ntâmpla ca râgâiala să-1 picnească pe om când se afla cu gura plină, toată fultuiala era împinsă în cap şi împroşcată pe nări.
Pe la sfârşitul ospăţului, un om ne strică cheful. El sta într-un capăt al potcoavei. Vătaful cetei, care şedea la dreapta lui, se ridică, îl arătă lui Cosma şi zise:
- Căpitane, poate că ai băgat de scamă că un strein se află printre noi: e călugărul ăsta. El s-a înfăţişat într-o zi unei străji şi i-a cerut să fie îngăduit în rândurile noastre, până la întoarcerea ta. Judecându-1 răzvrătit, credincios şi brav, I-am primit. Acuma el vrea să bea în sănătatea ta.
Atunci văzurăm sculându-se un om de statură mijlocie, ţeapăn la trup şi tânăr încă. Barbă şi mustăţi roşiatice, bine pieptănate. Obraz, spălat cu îngrijire. Fruntea, ieşită în afară ca un pepene, era prelungită de pleşuvie până spre creştetul capului şi luminată de ochi mari, cenuşii, cu căutătura deschisă. Comă-nacu-t castaniu, jerpelit şi pipernicit, îi cădea până la glezne şi-1 acoperea de tristeţe.
Cu grai limpede, el zise cam cele cc urmează:
- Da, Cosmo... Beau în sănătatea ta şi-a tuturor celor de faţă. Dar îngâduie-mi să-ţi spun că cuvintele tale de adineauri m-au cam mâhnit. Cum? Viaţa şi moartea sunt isprăvile unei iepe? fie această iapă călărită chiar şi de Domnul, nu, asta nu se poate... Viaţa şi moartea sunt făpturile lui Dumnezeu, nu ale iepei lui, presupunând că are una. Apoi ceastălaltă jignire,
252
PANAIT ISTRATI
MOŞ ANGHEL
253
adusă omului, care, după cine, n-are decât datoria de-a mânca, de-a bea şi de-a pârţâi!... Datorie de porc! Sunt mâhnit. Norodul vede în voi pe mântuitorii lui; şi dacă nu sunteţi puşi în furci dintr-o zi pe alta, asta se datoreşte ajutorului său prietenesc. El nu vă opreşte nici sâ mâncaţi, nici să beţi ca nişte viteji, dar dacă e numai ca să pârţâiţi sub cort, zău mă-ndoiesc că sunteţi altceva decât nişte boieri. Nu pot sâ vă spun astă-scară cine sunt şi ce drum am tăcut pentru ca s-ajung aici. Vă spun numai atât: fiţi mântuitori vrednici şi vă voi ajuta.1...
Dc-abia rostise vorba din urmă, că pe loc Floricica sări de lângă Cosma, zbură la călugăr şi-i sărută fruntea:
- Sărut cugetul meu!... zise ea.
Ibovnicele tovarăşilor noştri se porniră pe râs, căci la ibovnice râsul ţine loc de gândire. Haiducii, văzând pe Cosma posomorât de întâmplarea asta, se simţiră strâmtorări.
Ilie părea mulţumit. Cosma îl întrebă:
- Ce zici tu, Ilie, de călugărul ăsta ciudat?
Ilie dădu din umeri şi câtă la faţa lui bosumflată:
- Eu zic, Cosmo, că tot călugărul îşi are cazania lui... care place femeilor... Iţi aminteşti de izbânda cazaniei tale la arhonte?
Sc întunecase de-a binelea. Oamenii deveniseră nişte umbre negre. Atunci, fiecare pereche se îndreptă spre culcuşul său. Şi în noaptea aceea, din pricina prea marei ghiftuieli, auzii tot felul de gemete ieşind de prin corturi.
Iată acum sfârşitul acestei poveşti:
Cosma se sculă a doua zi, rău ca raia şi strigă din uşa cortului: - Dac-om duce-o aşa încă o bucată de vreme, o s-avem pe curând nevoie de vreo jumătate duzină de moaşe! Haideţi, muierilor, cărăbăniţi-vâ şi fătaţi pe la mamele voastre!... Iar noi: la calabalâc!... pe cai!... şi la drum!...
- Dar eu? întrebă Floricica.
-Tu... tu nu eşti o muiere, ci un bărbat, un haiduc! Soarta te trimete ca să-mi iei locul şi să faci mai bine de cum n-am făcut eu, în ziua când voi muri; ziua asta e apropiată, as'noapte am visat câ cel dintâi foc de flintă cc-I voi trage asupra duşmanului va da greş pe lună plină. Focul ista va fi atunci al treilea, în viaţa mea, care nu nimereşte pe lună plină şi utsitclc mele au hotărât să fiu ucis de mâna ăstuia din urmă duşman. Aşa va fi. Şi va fi bine. Cosma a trăit...
Oamenii se puseră pe tăcut legături, în vreme ce drăguţele lor, tot pregătind masa din urmă, plângeau cu fruntea spriji-nindu-se de-o salcie ori dc umărul iubitului care pleca.
Floricica, deşi femeie, avu o inimă de piatră, inimă dc adevărat haiduc, aşa cum o judecase Cosma. Ea zise celor care se văicăreau:
- Bineînţeles, sunteţi nefericite, dar vina e a voastră!... Ati uitat că voinicii ăştia sunt prigoniţi de ocârmuire, că trebuie să doarmă călare şi să sărute femeia în goana calului. Ibovnica aci are o singură menire: să încarce flinta pe care omul o descarcă. Dacă ari fi fost lăsate în pace, puţin v-ar fi lipsit ca să zidiţi o biserică, să faceţi primărie, s-aduceţi un zapciu şi să ridicaţi o temniţă. Şi întorcându-se către oameni: Ia te uită, Doamne, la negustorii ăştia de telalâc! Voi, haiduci!?... zău, îmi vine să râd! Broderii, mărgele, cârpe cu farafastâc, junghiuri fără tăiş, pistoale cu găteli, un întreg bucluc la fel ca boarfele şi tinichelele care încurcă drumurile mahalalelor din Stambul! Ha!... ha!... ha!... Apoi, către Cosma: Tu eşti „căpitanul" acestui bazar?
La cuvintele astea, călugărul se repezi la Floricica:
- Lasă-mă femeie, să-ţi pup fruntea, care ascunde gândul meu!...
Floricica îi întinse fruntea.
254 PAN ATT [STRAT!
4
Cosma privi înlemnit la fapta asta cu neputinţă, începu să fluiere a pagubă şi-o porni singur în desişul de trestie şi papură, de unde făcu să răsune jalnicul cântec al lui Iancu Jianu:
Floricica bobului: Pe malul Şiretului Paste calul lartcului! Calul paste şi-mi nechează, Iancu doarme şi-mi visează, Visează de-o amurează; Amureaza dracului Ţese pânza Iaucului, Pe valea Gândacului! Dar nu-i pânză, nici urzeală De cămăşi, de primineală; Ci un giulgiu de-acoperit Doi ochi negri ce-au iubit!
Cântecul amuţi în depărtare. Fusei cuprins de-o sfâşietoare milă şi plecai în urmărirea lui, luându-mă după dâra paşilor săi, dar cu băgare de seamă ca să nu mă simtă. După un ceas de alergătură, tot străbătând desişuri şi luminişuri, crezui că i-am pierdut urma şi mă urcai într-o salcie, ca să văd în ce parte se mişca tufişul pc unde trecea. Dar el nu mai era în tufiş, ci pe malul unui lac limpede, la vreo douăzeci de paşi de copacul în care mă aflam, şi atunci văzui şi auzii lucruri de necrezut!
Cosma îngenunchiase şi se ruga. O biată bucată de vreme nu făcu decât să bată mătănii cu fruntea de pământ, apoi, un glas de geamăt se auzi:
— Ei bine, Doamne! Să fim drepţi, dacă vrei dreptate! Abă-tutu-m-am eu măcar cu un singur deget de la porunca pe care ai sădit-o în pieptul meu? Eram un băieţel când m-ai făcut să simt scârbă de tot ce e câştig murdar şi silnicie, şi atunci am
. :
MOS ANGHEI. 255
jefuit pe tata şi am împărţit cu săracii. Apoi, am fugit în codru şi-am trăit din nelegiuiri şi hoţii. Da, din nelegiuiri şi hoţii, după pilda boierilor şi ocârmuitorilor care trăiesc din jafuri, care îşi zidesc biserici ca sâ te ridice în slavă şi pe care tu nu vrei să-i trăsneşti. Peste ei m-am năpustit cu, nu peste săraci. Şi dacă uneori, gâtuit de mânie, am sărit în cârca lui Ilie şi l-am smintit, a fost din pricină că avea prea multă dreptate. Dar tu nu faci la fel? Nu sminteşti tu şi mai rău pe săracul care-ţi impută nedreptăţile tale? Şi dacă-i aşa, te încumeţi tu să mâ dobori cu aste dureri care-mi sfâşie maţele?... Ptiu!
Şi Cosma scuipă în lac. Apoi se lungi pe spate.
După puţin, o femeie care aducea o vacă la adăpat sc ivi din tufiş. Pe când vita bea apă, ţăranca dădu bună ziua lui Cosma, numindu'l „creştin", oftă din adâncul inimii şi-1 privi. Cosma n-o luă în seamă. Femeia, cu o nuieluşă în mână, încrucişa braţele la piept şi zise:
- Ei... apăi ştiu eu câ tu eşti Cosma... şi că trăieşti cu sorii tăi p-aici, pân preajma noastră, pe pământul sălbatic, ca şi bieţii de noi... Eh!... Să te ocrotească Dumnezeu puternicul... Da' aibi milă şi de noi, oropsiţii de soartă. Suntem nişte sărmani... Boierii ne iau până şi cămaşa. De! ce să-i faci? Aşa vrea Domnu... ca să ne pedepsească de păcatele noastre!
Cosma, fără să se mişte, răcni la ea:
- Carâ-te de-aici!... Scârba dracului!... îngânând-o; Sân-tem-niş~te săr-mani!... Sunteţi nişte nemernici!... Aşa vrea Domnul.. Dracu să-1 ia pe Domnul vostru!...
Şi sărind în picioare, plecă. Fcmeia-şi făcu cruce şi se rugă:
- Iartâ-1 Dumnezeule drăguţ, că nu ştie ce spune şi tare-i asuprit!...
Timp de două luni ne târârâm ca nişte osândiţi la moarte, urcând Dobrogea spre Munţii Măcinului. Nu trăsesem nici un
256 PANAIT ISTRATI
alt foc de puşcă, decât ca sâ vânăm. Cosma ne urgisise cu totul; sc ţinea la o parte. De-abîa mai schimba câte-o vorbă cu Ilie şi cu mine; cu Floricica, deloc, deşi biata femeie făcuse totul ca să-1 mângâie.
Oamenii, lăsaţi pe mâna vătafului, se dădură la prădăciuni nevrednice, pe care le dispreţuise totdeauna.
Şi iată-nc din nou în faţa Brăilei, paragini prielnice traiului slobod, pline de ascunzători temute de poteraşi.
Aci, de-abia sosiţi, Cosma şi Ilie ne părăsiră într-o seară în chip tainic, trecură Dunărea şi întârziară cinci zile. Când se-na-poiară, Cosma strigă dintr-o dată.
- Am tras al treilea foc de flintă pe lună şi mi-am scăpat duşmanul! De-acuma sâ nu mâ mai socotiţi printre cei vii!...
Şi aruncând jos toate armele de pe dânsul, sări de pe cal şi-o luă la pas. Mă luai după el, alături de Ilie. Aceeaşi pază i-o făcurăm şi în zilele următoare, căci ne temeam că vrea să-şi pună capăt vieţii, dar curând ne încredinţarăm că bănuiala noastră n-avea temei. De altfel, nu se ducea departe; dădea târcoale în jurul lagărului, venea, mânca la nevreme şi pleca iar. Era cu toane: nici trist, nici vesel, dar la toate întrebările noastre răspundea ridicând din umeri. Uneori, mângâia capul Floricichii, care plângea, îi săruta mâinile şî încerca sâ-1 încredinţeze de dragostea ei. K\ zâmbea.
Şi uitându-te la Cosma, despuiat de toate armele, ai fi zis că este o namilă de porcar,
O, grozavele mândre zile din anotimpul acela!... Vara era pe duca, vremea când răsăriturile şi apusurile de soare în bălţi fac să ţipe de bucurie până şi cele mai neînsemnate gângănii. Ouatul şi clocitul zburătoarelor sunt sfârşite... Tineretul păsăresc — raţe şi gâşte sălbatice, lişiţe, nagâţe — se avântă în văzduhul limpede ca nişte nori de stoluri şi la înălţimi ce înciudează pe vânător. Pe puii de lup şi de vulpe, cari dau târcoale în preajma târlelor, îi recunoşti după sfiala cu care se furişează şi după
MOŞ ANGHEL 257
blănile lor desăvârşite. Bondarii, cărăbuşii şi alte vietăţi zboară ca nişte zăpăciţi, izbindu-se de copaci. Ierburile se opresc din crescut, se odihnesc şi se bucură. E izbânda vieţii asupra morţii.
Era tocmai dimpotrivă în lagărul nostru.
Răzbunarea săvârşită dc Cosma şi Ilie la Brăila, care făcuse pe cel dintâi sâ dea greş, pusese în picioare ocârmuirea. Spionii noştri ne vesteau zilnic câ potera e pe urmele noastre. îndoi-râm straja lagărului. Dormeam cu un ochi deschis şi schimbam mereu de culcuş.
Faptul acesta sfârşi prin a întărâta pe toată lumea, afară de Cosma, care-şi vedea de hoinăreală, ca în cea mai liniştită dintre vieţi!
într-o după-nămiezi, de îndată ce isprăvirăm cu masa, el se ridică s-o ia razna, aşa cum obişnuise.
Ilie, răsturnat într-o rână, încercă să-1 oprească, cântând cu un glas adânc, ce părea că vine dintr-un mormânt:
Bade Cosma, nu pleca, Că iaca viinee poteraaa!...
Cosma întoarse capul o clipă şi răspunse cântând, cu un glas şi mai adânc:
Lasă viee, hăt-o-n cruceee, Că cum viine-aşa s-o duceeel...
Şi sări pe cal.
încălecarăm şi noi şi ne ţinurăm ca la treizeci de paşi în urma lui.
Ne aflam prin împrejurimile Isaccei... Drumul singuratic, pustiu... în dreapta şi-n stânga, bălării şi dracilă.
Şi deodată, sub ochii noştri, două ţevi de flinte se ivesc dintr-un tufiş şi se întind asupra lui Cosma, care ridică braţele şi strigă:
- N-am arme!
- Cu atât mai bine! i se răspunse.
258
PANAIT ISTRATI
Şî două focuri trăsniră în acelaşi timp. De-abia apucarăm să răspundem prin aprige împuşcături de flinte şi pistoale împotriva tufişului; apoi, văzând pe Cosma că se pleacă pe gâtul calului, îi înlănţuie grumajii si fuge ca o săgeată, îl crezurâm scăpat.
Nu era deloc, căci, în plină goană, trupul î se prăvăli de pe cal, ca un sac umplut cu pământ, pe când dobitocul îşi urma fuga.
Traducere făcută la Masevaux, între 2-30 iunie 1925
TATA MINCA
!
I
VĂRSĂTURA ŞIRETULUI
Când Şiretul soseşte în preajma locului unde trebuie să-şi dăruiască sufletul lacomei Dunări, albia lui se schimbă într-o luncă roditoare ce se întinde între Brăila şi Galaţi. Ca s-o taie în toată lărgimea ei, locuitorii acestei lunci, care îşi zic „cei de pe Vărsătură", nu pot s-o facă în mai puţin de două ceasuri, cu căruţa. Atât e de vastă.
Dimensiunile neobişnuite ale acestei albii, cât şi mărinimia ei, bătrânii pământului le tălmăcesc în felul lor. Li spun că Şiretul, la început, avea suflet, la tel cu noi oamenii, un suflet ambiţios. După plecarea lui din Bucovina, ademenind în drum o frumoasă fată de care se îndrăgostise, trufaşul Şiret hotărî s-o conducă, numai cu puterile lui, până la Marea Neagră şi chiar mai departe, cu gândul sâ-i arate ţinuturi unde cresc portocale şi rodii, cari sunt tot ce poate fi mai mândru pe pământ, dar cari ar îngălbeni de gelozie în faţa mândreţilor iubitei lui, al cărei nume e Bistriţa.
Bistriţa, copilă vijelioasă, nechibzuită, consimţi la planul amantului ei, se uni cu acesta şi, împreună, se rostogoliră până prin locurile noastre, când, deodată, Dunărea le strigă: „Ei! Numai drumurile pot sâ se încrucişeze, niciodată apele. Cu atât mai puţin îndrăzni-va un râu să taie corpul unui mare fluviu!"
Si Dunărea le închise drumul, după cum se vede.
262
PANAIT ISTRATI
TATA MINCA
263
Atunci, furios, Şiretul se apucă sâ-şi lărgească albia. El o ajunse pc aceea a Dunării, o întrecu chiar - în dorinţa lui de a-şi duce dorul de-a dreptul la acea mare care scaldă ţărmuri împodobite cu fructe de aur.
Dar lupta era prea nepotrivită, prea uriaşă talia bătrânului fluviu. Şiret şi Bistriţă, deşi uniţi într-un singur trup, fură învinşi. Dunărea îi înghiţi pe amândoi.
Totuşi, datorită pătimaşelor lor zvârcoliri, noi, „cei de pe Vărsătură", ne bucurăm azi de un pământ cum puţine se văd, căci în locurile astea s-au iubit ei mai mult ca oriunde, înainte de-a-şi dărui tinerele suflete, morocănoasei Dunări care suflă tot ce întâlneşte în drumul ei.
E drept, uneori plătim scump belşugul pe care ni l-au lăsat moştenire. Cei doi amanţi, tot nu s-au resemnat la o renunţare definitivă. Şi, o dată la zece ani, ci îşi amintesc de visul lor de demult, se dezlănţuiesc neîmblânziţi, ca un potop pe care nimic nu-1 poate reţine. Atunci suntem măturaţi, ca nişte derbedei, cu tot ce avem: ţoale, vite, găini, căţel, purcel şî întreaga sărăcie. Din recoltele noastre, nici urmă! De la case, doar acoperişurile se mai văd. „Vărsătura" dispare sub o apărie care se întinde de Ia muchea Galaţilor până la aceea a Brăilei deasupra căreia ne ducem să tăbărâm cu colibele, aşteptând ca mânia îndrăgostiţilor noştri să se potolească.
Apoi, când totul a reintrat în ordine, totul nu mai e decât prăpăd. Dar, de asemenea, totul e mai nou, mult mai nou decât înainte, căci mânia dragostei e veşnic roditoare.
De la platoul Brăilei până la acela al Galaţilor, lunca Şiretului îţi umple sufletul de dorinţi. E un pântec de pământ, pe care elemente pătimaşe l-au arat cu corpul lor şi l-au fecundat cu doruri. Ele au făgăduit omului totul şi nu i-au garantat nimic, afară de dorinţă, această putere care îngăduie
inimii noastre sâ ţină piept existenţei, micşorând satisfacţia şi combătând restriştea.
Când rapidul „Bucureşti-Dunărea" intră pe nesfârşitul dig care leagă aceste două platouri, dominând „Vărsătura", un vag presentiment de veşnicie nesocotită îţi umflă pieptul. £ ca chemarea uneî iubiri, mult timp desconsiderată.
O lumină difuză, care umple un mare gol, te trezeşte din nepăsarea ucigaşă. Nu e nimic de văzut pe fereastră, afară doar de o pasăre de baltă care, zburând de-a lungul trenului, inspectează cu o privire curioasă interiorul compartimentelor; ori, în momentul trecerii unei barieri, vreun ţăran bătrân care scoate căciula şi salută tot trenul, de frica autorităţilor. Din depărtare în depărtare, îngrămădiri de căsuţe, arbitrar presărate, ies din pământ, ca tot atâtea sfidări aruncate fericirii uşoare. Se mai pot vedea, după anotimp, oameni şi vite care se confundă cu ţarina. Asta-i tot. Nici un fel de fire orbitoare. Nici o civilizaţie.
Pe „Vărsătură", pământul n-are alt scop decât să împingă pe om să se măsoare cu Dumnezeu. El se oferă lui, bogat de sevă, îl face sâ-şi pună în joc toată sudoarea, dar când e vorba sâ recolteze, o mână nevăzută cântăreşte rezultatul într-un chip, pe cât de plin de făgăduieli pe atât de ameninţător. Aici, Dumnezeu zâmbeşte omului cu o gură dc căpcăun: „Iată, îi spune el, un pământ pe care n-ai decât să-1 zgârii uşor, ca sâ trăieşti în belşug. Pentru asta te-am pus la cheremul a doi titani, Şiretul şî Dunărea, aşa ca valurile unuia, ale celuilalt, ori ale amândurora împreună, sâ te trăsnească tocmai în clipa când, nemaitemându-tc dc secetă, tu începi a tc prea îngraşă. Astfel, îţi vei aminti de mine prin puterea cea mai dragă mie: Dorinţa".
Dorinţa pentru oamenii de pe „Vărsătură" e o nevoie neclintită de-a ctede în mai bine, în ciuda nesiguranţei cu care îi copleşeşte adâncătura băltoasâ unde trăiesc. Ei simt o bucurie, ştiind că pământul lor a fost furat Şiretului. Primăvara si toamna, îi vezi cu ochii ţintă în zare la apa care vine; şî, i-ai
264
PANAIT ISTRATI
TATA MINCA
265
crede fericiţi, când îi auzi cu câtă patimă sc întreabă dacă potopul va năvăli ori nu peste sărmanele lor căsuţe. Ca şi cum n-ar fî vorba dc soarta lor. i
Ştiind din tată în fiu că ţarina lor e binecuvântată, că „sc face mult, când se face", ci seamănă pc spetite, împingând brazda până sub nasul Şiretului, dar, adesea, n-o fac decât ca ; să abandoneze acestuia mal mult de jumătatea recoltei. Ba, uneori, i-o lasă chiar toată, mai dându-i şi gospodăriile lor pe ! deasupra, ca s-o ia la goană şi să-şi ridice colibe pe muche. -
Cam acelaşi lucru se petrece cu vitele şi cu păsările. Fiecare [ creşte cât mai multe, fiindcă, spun ci, „iarba şi apa sunt la un pas: cresc singure". Asia e adevărat. Numai atât că o marc parte din această crescătorie se duce iot pc apa Sâmbetei, căci la o bătaie de puşcă de casele lor sc întind mit dc hectare de baltă, unde stau la pândă: hoţul, lupul, vulpea, uliul, iar aceştia se | servesc din grămadă ca din propriul lor avut. ;
Nu-i nimic. „Omul e făcut pentru necazuri", spune ţăranul > nostru. în ochii lui, siguranţa unui venit fiind dc neconceput, ; puţinul pe carc-1 recoltă îl consideră ca o favoare căzută din cer. I El e încredinţat câ nimic nu-i aparţine pe deplin, dc la bucata de pământ, al cărei adevărat stăpân e Şiretul, până la bietele sale dobitoace, cati reprezintă toată averea lui, dar pe cari, totuşi, el le încredinţează unei păşune, de unde adesea nu se mai întorc.
Sâ lupţi cu pământul, să-i ceri cât mai mult şi să nădăjduiesc i că-1 vei avea, dar, să nu obţii decât necesarul, adesea mai puţin decât necesarul, şi uneori nimic, iată ce umanizează pe omul de la gura Şiretului - acest ţinut al României unde gospodăriile nu sunt împrejmuite decât doar ca să fie apărare dc năvala vitelor; unde lacătul de la poartă nu slujeşte decât casă \ spună vizitatorului câ stăpânul nu e acasă; unde fata de măritat [ încrustează miî de ceasuri din apriga ei singurătate iernatică, j într-o cămaşă de noapte pe care o brodează ca s-o dăruiască în j ziua nunţii celui mai iubit dintre comeseni. i
Acolo, orizontul e mai aproape dc om: bolta cerească, mai sus şi mai balonată. Şi, ori în ce parte ar întoarce privirea, peste tot făgăduiala îşi dă coi cu primejdia. Asta şi îndreptăţeşte expresia, comună ţăranului de pe „Vărsătură": „Când nu mai ştiu unde să dau cu capul, ridic braţele la cer şi mă gândesc la altceva".
Nu e vorba dc disperare. E prompta deşteptare a dorinţei, care vine să strige omului: Totul e pentru tine. Nicăieri nu stă scris că ceva poate să ţi se refuze.
în felul acesta, el ajunge sa înţeleagă că posesia nu stă în saturaţie; că ea se află puţin în vibranta satisfacţie pentru care ai combătut voiniceşte, dar câ ca stă toată, toată în plina dorinţă, această mare chemare a vieţii.
în dimineaţa unei zile de aprilie, când soarele se înalţă şi îţi scaldă faţa cu o lumină nouă, araturile, acoperite de o verdeaţă dreaptă ca peria, umfla pieptul ţăranului de-o bucurie nemărginită. în picioare, în căruţa lui, omul îşi contemplă semănăturile şi strigă tare: „Doamne, cât sunt de frumoase!"...
Acela, şi nu altul, e momentul care-l răsplăteşte de toată truda. Şi chiar, săptămâni de-a rândul, cl înghite bucuros şi mistuie bine, reaua lui mămăligă de orz ori de porumb.
Pentru locuitorul de pe „Vărsătură", tot ce urmează clipelor sale de arzătoare dorinţă este fericire banală ori eroism pasionat.
Primul caz e când îi „cade din cer un an de belşug". Atunci el îşi cumpără un porc, îl îngraşă şi îl mănâncă la Crăciun -ospăţ care îi îngreunează corpul şi-i adoarme spiritul, dar asta nu durează decât cinci ori şase săptămâni; el mai profită de prilejul acesta ca să căsătorească vreunul dintre copiii lui, împrejurare care-1 împinge la îndrăzneli cam caraghioase şi îl face sâ spună mai multe nerozii decât de obicei. Atunci, el nu mai are nici o dorinţă şi-i prost.
Al doilea caz e chiar acela carc-i umple trei sferturi din viaţă: lipsa, parţială ori totală, sărăcia, înotul voinicesc împotriva valurilor ameninţătoare. Şi, cu cât el se vede mai respins, mai dat
266
PANAIT ISTRATI
ŢAŢA MINCA
267
înapoi, cu atât dorinţa i se îndreaptă, uriaşă, şi-1 aţâţă împotriva nenorocirii.
Intorcându-se acasă, de Ia semănăturile lui înecate ori pârjolite, el se opreşte în mijlocul ogrăzii — ca o locomotivă gata să plesnească - şi strigă la ai lui:
- Să nu mai guste nimeni nici o picătură de lapte! Să-1 duceţi, tot la târg!
Acest „tot", de-abia se ridică la trei litri.
Cât despre „picătura" de care el vrea să priveze pe viitor gurile mici, bietul om bate câmpii, căci, de mult, singur cel mai mic dintre copii se mai bucura de câte o înghiţitură, scara, după muls, şi nu ca să se hrănească, ci ca să înceteze din plâns şi să nu se mai ţină dc fusta mă-si.
- Să-I duceţi, tot, la târg... Şi Rada sâ nu mai cumpere pâine. Să aducă toţi banii de pc lapte!
Cc mai daraveră şi cu „pâinea" asta! Ca să potolească pe cei mai pofticioşi, Rada, ducându-se în fiecare zi la Brăila să vândă laptele, sacrifica un litru de lapte, unui kilogram de bună pâine neagră, din care distribuia preţioase felii la întreaga hărmălaie de frăţiori şi surioare. Adevărat cozonac!
Acum, nimeni nu va mai gusta nici pâinea.
Şi, dintr-o dată, toate privirile se ţintuiesc drept înainte, spre acea linie verzuie care astupă tot orizontul de la miazănoapte. Acolo e scăparea: acolo e balta, cu miile ei de hectare de papură, această plantă generoasă pe care Domnul nostru, Şiretul, o face să crească fără ajutorul omului. Ea e bună ca să faci dintr-însa rogojini şi coşniţi frumoase. O mai vinzi şi aşa cum e, cu maldărul ori cu căruţa, ca şi pe stuf, acest frate al papurii, bun la învelişuri şi împrejmuiri.
Balta e sânul hrănitor al ţăranului de pe „Vărsătură". Iată de ce, în ceasurile de restrişte, toate privirile se îndreaptă spre ea. Tot la baltă se gândeşte omul acelui ţinut, când vorbeşte de mărinimia luncii lui.
Balta nu-i a nimănui. Nimeni n-o cultivă. Nimeni n-are dreptul să se proclame stăpânul ei, afară doar Şiretul, care a creat-o. Ea nu cere nici o supraveghere, nici o menajare. Ea nu se teme nici dc om, nici de Dumnezeu. Când o devastează, ea e ca stejarul care a pierdut o frunză.
De-acolo vine vorba românească, aplicată dezbaterilor lipsite de înţelegere: „Hai s-o lăsăm baltă "!
Căci balta e necunpscutul, nepătrunsul, nesfârşiuil.
Intri într-însa pe unde pofteşti, ca pasărea care-şi ia zborul încotro vrea. Şi, de îndată cc-aî înaintat puţin, tot una e dacă faci o sută de paşi ori o sută de mii: papura, stuful şi acest hermafrodit de pipirig, bun de nimic, înşfacă omul ca într-un cleşte, dublându-1 în înălţime.
îl înşfacă, dar frăţeşte. Ei ştiu că dacă frăţânul lor e acolo, e fiindcă bietul om trebuie să fie tare nenorocit; că, în satele de unde vine, lucrurile stau prost de tot.
De altfel, n-ai decât să-1 priveşti pe acest frăţân, ca să te încredinţezi, din cap până în picioare: e ca şi cum şi-ar fi petrecut toată viaţa pc un maidan cu gunoi, când îi vezi acea căciulă ciuruită, din care ies smocuri mânioase de păr; acel ibirboc în zdrenţe, care abia se ţine pe el: acei nădragi răspeticiţi şi hărtă-niri, oferind spectacolul coapselor sale păroase, al genunchilor săi osoşi şi al dindărâtului său puţin convenabil; acel maldăr de obiele cari îi fac nişte pulpe asemănătoare unor trunchiuri de copaci; acele opinci, în sfârşit, cari nu-i mai protejează picioarele, fiindcă sunt în bucăţi.
Trebuie să-1 judeci după acest echipament. Nu trebuie să te încrezi vioiciunii lui bărbăteşti, aerului lui şăgalnic. Căci, nătărăul, ars fiind de dorinţi, mai găseşte cu cale să-şi bată joc de el însuşi. Privindu-se ca un păun, el se strică de râs, se învârteşte într-un picior, pocneşte din degete, se dă de-a tumba şi cântă celebra arie glumeaţă:
268 PANAIT ISTRATI
Să dai fata după mine,
părinte lehime! Şi studia după porci,
părinte îchime!
E vorba de un popa de ţară, care are o fată de măritat. Bine înzestrată, popa aspiră la un ginere „demn": un notar, cel puţin. Or, iată că cel mai nemernic dintre haimanalele satului vine, faţă de toată lumea, să-i ceară mâna fetei. E un găligan zdren-ţuros, cl însuşi convins de reputaţia de care se bucură. Asta nu-1 împiedică să fîe vesel şi sâ râdă de el, dar şi de popă, ecrându-i fata şi bătându-şi joc de „studia" preoţească.
Popa e furios. Satul petrece. Iar haimanaua câştigă astfel încă un titlu în umana simpatie a oamenilor, dc care el are atâta nevoie.
Aceeaşi umană nevoie simte inima, încărcată de dorinţi, care pătrunde în nestrămutata baltă, ca să-i ceară ceea ce pământul şi văzduhul îi refuză cu atâta îndârjire. Şi, măsurându-se în pumn cu propria lui soartă, el se îndreaptă spre ultimul mijloc de scăpare - balta - glumind pe propria-i socoteală:
Sâ dai fata după mine...
Dar acolo, în bungetul stufişului, nu este ochi uman care să vadă pe acest om, nici ureche umană care să-i audă voiosul geamăt. Acolo e imperiul naturalei Nepăsări. Frăţia papurei, a stufului te pătrunde de groază: totul e rece, lipicios, şi îmbrăţişările lor îţi zgârie mâinile şi faţa.
Nu simţi decât umezeală, nu vezi decât ostilitate şi nu ştii ce se petrece dincolo de o lungime de târpan. Dobori, înaintezi, faci goluri şi maldări, în vreme ce piciorul, trosnind, se scufundă în mâzga bogată de sânge vegetal, în vreme ce mii de ierburi cărnoase, reci, ca nişte şerpi lătăreţi şi vâscoşi, se strecoară între piele şi ibirboc.
ŢAŢA MINCA 269
Apoi, te rătăceşti, dacă cerul c înnourat şi nu mai ştii încotro c satul. Căci pământul se învârteşte mai ales în jurul omului, al omului pustiit, îndeosebi, ca să-şi dea şi mai bine seama de pustiul lui. Dar omul e mai tare ca pământul şi ca pustietatea. El vine mai dc departe şi de mai sus. Şi el are amintirea acelei veşnicii, care se rosteşte într-insul prin zvâcncli asemănătoare acelora care, sub imboldul sevei, fac să crească nebună imensitatea vegetală din jurul lui.
Singur, stând pe un maldăr, el răsuceşte atunci o ţigară şi se gândeşte acasă, la ai lui, care îl aşteaptă ca să-1 dezbrace de zdrenţele ude, să-i spele picioarele şi să-i spună că vaca a fătat un drăguţ de viţel. Asta îl face, pe loc, să regăsească drumul spre sat.
Nu, nu eşti pierdut pe pământ. Eşti încă şi mai puţin pe lunca Şiretului, unde trăieşte o lume căreia îi place dorinţa şi o baltă plină de poveşti, care le-o întreţine.
F
II
S-A PIERDUT NOATENUL
Deşi toamnă înaintată, o noapte călduţă domnea peste toată lunca, în momentul în care micul Zamfir sosi acasă, scăldat în sudori, ca să spună tatălui său că noatenul lor s-a pierdut de-a binelea.
Era vorba dc un frumos noaten, pe care Zamfir îl avea în paza lui. Dar, să ai în paza ta un dobitoc, când ziua întreagă trebuie să tai stuf, pierdut în pustiul bălţii, nu-i oare asta o nedreptate? Iată ce se întreba Zamfir, cu o licărire de speranţă în suflet şi cu privirea spânzurată de ochii, calmi numai în aparenţă, ai tatălui său. „Poate că va înţelege şi el că nu pot sâ dobot atâta stuf şi să ştiu, totodată, cc face noatenul pe suhat".
Nu, tată-săti nu voia să ştie nimic. Pironit în mijlocul ogrăzii, cu dinţii strânşi, cu pumnii vârâţi în fundul buzunarelor de la pantaloni, cu faţa slab luminată de un felinar chior, el repetă:
-Aşadar, mi-ai pierdut cel mai frumos noaten pe care l-am crescut vreodată!
Băiatul sufla din greu, rupt de oboseală şi mut de disperare. El era, de sus până jos, plin de balele lipicioase ale papurei pc care o tăiase. Ca să-1 scape de-o bătaie sigură, mama lui se apropie de el, cu un lighean de apă caldă:
- Dezbracă-te, scârbosule, ca să tc spăl!
ŢAŢA MINCA 271
Şi ea voi să pună ligheanul jos, dar bărbatu-său, cu un singur pumn, o făcu să se rostogolească de trei ori la pământ, cu lighean cu tot.
— Ia te uită la dumneaei, ce mai fandoseli!
Zamfir începu să tremure din toate mădularele-i plăpânde. Tată-său îi arătă cu degetul poarta:
- Pleacă din nou după noaten. Şi, până nu vei afla ce-a devenit, să nu te întorci. Aleargă!
Cătunul adormea în lătratul, slab ca un suspin, al căţeilor care sc resemnaseră şi în noaptea aceea să se culce flămânzi, şi tot fără să înţeleagă dc ce trebuie sâ le fie lor atâta foame, mereu foame. Dulăii cei bătrâni, gravi, aşa cum gravă este toată fiinţa părăsită în soarta ci, se culcaseră de mult prin căpiţe, cu un pumn de porumb în stomac. Ei înţelegeau bine suspinele celor mici, dar nu puteau să le spună: „Duceţi-vă dc furaţi un ştiulete de porumb şi înşelari-vă şi voi foamea". Şi apoi, mai trebuie să ai măsele destul de tari, ca să poţi măcina porumb uscat. Această înţelepciune, ca şi măselele tari, n-aveau să vină decât după multe luni de dureri ale foamei.
Zamfir, alergând cât îl ţineau picioarele, se gândea la aceşti căţeluşi. Ca şi lor, îi era şi lui foame; el mai avea, pe deasupra, răspunderea noatenuhu. Adierea vântului îi usca, pe mâini şi pe faţă, cleiul de care se mânjise tăind papură şi stuf. Ca să mai scape de pojghiţa care i se întărea pc piele, el scuipa din când în când în mâini şi îşi freca obrazul. Atunci, el se oprea şi se întreba: „Unde să mă duc?" Neputându-şi răspunde, sc grăbea să asculte supus, de ordinul tatălui său: „Aleargă"!
El alergă în noapte, mereu şi mereu.
Vastul dreptunghi al „Vărsăturii", cu cele patru cătune ale lui, cu bălţile, păşunele şi ţarinele lui, se aflau acum pe de-a-ntre-gul băgat în micuţul trup al lui Zamfir, dar noatenul nu era nicăieri. El se aruncă, cu faţa în sus, pe un purcoi de buruieni
272 PANAIT ISTRATI
cosite, şi văzu luna, frumoasă eum n-o văzuse niciodată. Privind-o, i se păru că el nu mai era Zamfir: devenise „Vărsătura" însăşi. Corpul îi era plin de orăcăitul broaştelor; de suspinele căţeilor flămânzi; de lungile drumuri bătute şi de garduri care se învârteau ca o morişcă; de locuinţe care îşi stingeau luminile, una după alta; de puţuri care îşi ridicau braţele la cer. Şi, aşa cum se afla acolo, întins pe fân, i se părea că e străbătut dc calea ferată dintre Brăila şi Galaţi. în loc de suflet, nu mai simţea decât un miros: răsuflarea noatenului, care-i era familiară, de-atâta cât sărutase botul animalului.
Zamfir continuă să privească discul lunar. El văzu desem-nându-se încet un cap cu nişte mustăţi mari şi un pâr ciufulit şi cu ochii limpezi, tare deschişi; cu gura cărnoasă, gata să împroaşte trăsnete; cu nasul gtos şi cam pocit. Era chipul tatălui său; — „Aleargă!"
El voi să se ridice şi s-o ia din nou la goană, dar trupul nu i se mişcă din loc, întocmai ca pământul luncii. Nu-şi mai făcu sânge rău. închise ochii şi, deodată, toată fiinţa lui fu încălzită de ivirea unei voinice şi frumoase fete, care-i zâmbea voios, cu un aer glumeţ. Avea părul desfăcut, obrajii aprinşi, îmbrăcămintea în neorânduială şi părea obosită, ca după o mare alergătură la „de-a ascunselea". Zamfir întinse spre ea braţele şi gemu încetişor:
- Ţaţă... Ţăţîcă... Ţaţă Mincă... Ajută-mă să găsesc noatenul.
Era imaginea sorei lui mai mari, Minca.
Un nour ascundea pe jumătate discul frumoasei luni, în vreme ce Zamfir, ca o arătare, dădea târcoale şanţurilor, cu care orice gospodărie este împrejmuită. îşi zicea, bietul băiat, că se putea ca noatenul să fi căzut în vreun şanţ şi sâ nu mai fi putut ieşi.
Zadarnică speranţă. El făcu înconjurul tuturor proprietăţilor: nimic. Abătut, se aşeză pe un trunchi de copac, cu gândul furat de uruitul primelor căruţe, încărcate cu struguri, cari se
TATA MINCA 273
duceau la târgul din Brăila. Toţi cocoşii satelor vesteau sfârşitul nopţii. Ţărani, al căror glas Zamfir îl cunoştea, îşi înjurau femeile şi vitele, cari, deopotrivă, nu se grăbeau cum trebuia. Apoi, paşi grei făcură să trosnească nişte vreascuri prin preajma lui. El voi să fugă, dar vocea simpatică a unui sătean cu care era prieten, îl opri:
- Cinc-i acolo?
- Eu, Zamfir.
-A, tu eşti? Bietul de tine! Tot mai cauţi noatenul?
De!... Tată-tău ştie bine câ ţinuturile noastre nu-s făcute pentru creşterea cailor. Trebuie să ie descotoroseşti de dobitoc, de îndată cc-1 fată mă-sa. Uite, aşa cum fac eu acuma. Priveşte!
Sub ochii nicidecum miraţi ai lui Zamfir, ţăranul legă o funie de craca unui cireş, îi făcu un ochi şi, ridicând de jos un mânzişor, călduţ încă de sângele mamei lui, îl spânzură. Gingaşul dobitoc n-avu nici puterea de-a se zbate. El rămase suspendat, moale ca o cârpă, cu copitele lui de zgârci şi cu câpăţâna-i cam mare. Totuşi, călăul avu bunul-simţ de-a ascunde copilului hidoasa scenă a unei posibile zvârcoliri a animalului, aşezân-du-se între Zamfir şi cel executat. Apoi, îşi şterse mâinile pe pantaloni, aprinse o ţigară şi grăi, ca pentru el însuşi:
- Aşa-i la noi. Nu poţi să-ţi pierzi vremea cu creşterea ailor. Nu numai fiindcă ţi-i mănâncă lupul ori ţi-i fură ţiganii. Mai e şi asta, că un mânz îţi ţine iapa în loc, te încurcă la treabă. Cum beleaua cade plocon, mai totdeauna, în vremea muncilor mari, nu-ţi rămâne nimic de făcut: trebuie sâ-1 omori, ori sâ-1 lepezi la marginea bălţii, ca să-1 mănânce lupii. Aşa că tată-tâu ar fi trebuit să facă la fel ca mai toată lumea.
- Noi l-am împiedicat, eu şi ţaţa Minca, murmura Zamfir. Era aşa de mare şi frumos, mânzul ăsta, din ziua întâi!
Expresul de ora pattu dimineaţa trecu, zgâlţâind satul. Zamfir îl privi buimac, orbit de luminile lui. Luna se ascunsese acum cu totul în nori, noaptea era neagră. Copilul se simţi
274 PANAIT ISTRATI
scufundându-se ca într-un abis. Friguri reci îi furnicau prin rot Crupul, El începu să meargă, curajos, de-a lungul căii ferate, gemând: „Ţâţică... Ţaţă Minco,.."
Nu se mai gândea la noaten. Se gândea la soră-sa, pe care o adora şi care îl adora: să se arunce la pieptul ei; să-i abandoneze ci corpul acela de plumb, pe carc-1 târa în noapte şi deznădejde. Dar unde era ţaţa Minca?
Cu câteva zîlc în urmă, tată-său o bătuse groaznic şi o gonise dc-acasă. Ea trebuie să fi fugit la vreuna din mătuşilc lor, la Chiscani ori la Cazasu. Ba, se prea putea că se afla chiar la Mincu, prietenul lor, al ei şi al lui.
Un tren de marfă îl ajunse din urmă, încetinii)du-şi mersul la urcarea grelei coaste brăilene. Zamfir se opri, năuc. Lungul şir dc vagoane negre de-abia se mişca. Locomotiva, asemănătoare unei fiinţe omeneşti, înainta scuipându-şi plămânii. Copilul avu numaidecât milă de ea şi voi să-i vină în ajutor. Dar cum să ajuţi o locomotivă?
El.îşi îndreptă toată dragostea asupra celor doi maşinişti, cari, roşii la faţă, scotoceau cu un fier lung în pântecul căldării. Zamfir merse alături dc locomotivă, stăpânimlu-şi cu greu nevoia de-a o atinge, de-a o dezmierda. Mecanicul îl luă la goană:
- Cară-te de-aici! O sâ te opărească aburul!
El nu se îndepărtă şi văzu pe cei doi oameni smulgând din cuptor şi aruncând afară bucăţi enorme dc zgură topită. în momentul acela, pe când maşiniştii zvârleau cu loperile cărbuni în vatră, maşina începu să urle năprasnic, scuipând pe coş foc şi aburi. Şi trenul sc opri.
Zamfir o rupse atunci de-a goana peste câmpie, răcnind ca o vită înjunghiată.
— Ajutor! Ajutor!
Alergă, astfel, strigând, până la malul celei mai sălbatice bălţi, unde căzu leşinat.
TATA MINCA 27.5
în lunca Şiretului, toamna, zorile sunt uneori de jăratec. O astfel de auroră se ridică, în ziua aceea, peste Zamfir, leşinat la marginea bălţii, şi peste miriadele de spice flocoase ale stufi-şului. Un vântuleţ de la apus înclina spre răsărit toate acele milioane şi milioane de caiere roşiatice, pc care focul ceresc le aurea. Nenumărate stoluri de raţe şi gâşte sălbatice îşi luau zborul din tufişul băltos şi umpleau văzduhul incendiat.
Zamfir deschise ochii, se întoarse pe spate şi, aspirând cu lăcomie aerul, gândi: „Nu-i ţară mai frumoasă ca lunca noastră". F'l se simţea liniştit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totuşi, în faţa frumoasei singurătăţi ce-1 înconjura, lacrimile îl năpădiră. HI gemu iarăşi: „Ţăţicâ... Faţă Mincă... Unde eşti?"
Atunci, minunata luncă dădu frăţiorului pe surioara lui. I-o dădu chiar însoţită de Mincu, bunul lor prieten Mincu. Păşind înaintea calului, care târa din greu căruţa încărcată cu stuf, ei apărură deodată, cu două păsări sălbatice, în margine de scufiş.
Ei nu văzură băiatul, fiindcă erau prea fericiţi. Cu feţele aprinse de auroră, cu trupurile înclinate spre spate, ci se ţineau dc mijloc şi cântau:
Şapte gâşte potcovite,
Leleo draga mea Au plecat să se mărite,
Leleo draga mea
Se vedea, numaidecât, că erau făcuţi unul pentru altul; că inimile lor unite trecuseră prin multe încercări; că erau gata să mai treacă prin o sută altele şi nimic nu le-ar zdruncina.
Voinici amândoi, la trup şi ta suflet, sănătoşi şi hotărâţi. Fi, cam de douăzeci şi cinci dc ani; destul de înalt, ca si ea; faţă fără frumuseţe, fără caracter, dar bărbătească şi deschisă. Ea, de vreo douăzeci şi doi de ani; tot aşa de bine zidită: ţărancă, s-o dai de mal. Totuşi, frumosul ci chip reflecta un suflet bogat de visări.
— Ţâţica!... Nenica!...
276
PANAIT ISTRATI
TATA MINCA
277
Aceste ţipete ale copilului smulseră pe Minca de lângă iubitul ei şi-o făcură să alerge cu braţele deschise la Zamfir, care se lăsă dus, plângând cu sughiţuri.
- S-a pierdut noatenul nostru, de-aseară, şi eu îl mai caut şi acuma. Tata mi-a spus să nu mă întorc fără el.
Fata îşi încălzi frăţiorul, strângându-1 la pieptul ei, pe când privirea i se încrucişa, plină de nelinişte, cu a voinicului:
- Bănuieşti tu unde e noatenul?
Mincu era tot atât de sigur ca şi dânsa de locul unde se afla noatenul, şi răspunse, abătut:
- La curte.
„Ia curte", era la moşierul luncii, tânărul boiernaş Mândresen, care, şi el, o iubea pc Minca. Dar asta e o altă poveste.
Un boier poate să aibă o inimă iubitoare, ca orice vită umană, dar el mai are, în acelaşi timp, mult mai mult pământ decât îi trebuie ca să trăiască omeneşte. Rezultă din asta, că inima boierului pierde din curăţenia ei, în măsura în care o mulţime de ţărani sunt lipsiţi de pâinea lor zilnică.
Era tocmai cazul hri Mândrescu şi al ţăranilor de pc „Vărsătură", pe la sfârşitul veacului trecut.
Omul nu era rău. El nu făcuse decât să primească ceea ce un tată lacom strânsese şi-i lăsase moştenire. Cu restul, se însărcinau legile ţării. Şi, între alte lucruri, aceste legi spuneau că atunci când dobitoacele ţăranilor intră în holdele boierului şi fac stricăciuni, vita trebuie dusă la curte şi ţinută zălog până la plata unei amenzi, potrivit pagubelor suferite.
Mândrescu n-abuza de acest drept pe care i-1 conferea legea. Adesea, „ierta". Alteori era de-o mare severitate, mai ales când sc întâmpla ca vitele zălogire să fie, în chip misterios, numai de-ale ţăranilor celor mai incapabili să plătească despăgubirea. Nu le mai rămânea atunci nenorociţilor decât să trimeată un copilaş, să roage pe frumoasa ţaţa Minca de-a interveni pe lângă boier, cerându-i iertarea, care era totdeauna acordată. Se ştia
prin toate satele că tânăra tată avea o inimă de aur pentru cei nevoiaşi, printre cari se socotea şi familia ei.
De astă dată, Mândrescu o lovea direct, zălogindu-i noatenul care-i era atât de drag. Nu mai era nici o îndoială: mânzul se afla la curte.
Stâpânindu-şi necazul, Mincu zise iubitei lui:
- Aşa că, iar trebuie sâ te duci la câinele acela... Ea îl învălui cu o privire înflăcărată:
- Trebuie!
- Şi nu-ţi pasă nimic? Nu suferi?
- 1 i-am mai spus-o: degeaba am merge împotriva vântului. Mai bine să ne plecăm capetele. Tu ştii că sunt a ta pentru totdeauna, dar soarta noastră e în mâinile altora.
Soarele era sus de tot, când Minca şi cei doi mânji ai ei se întorceau la casa părintească.
ŢAŢA MINCA
279
III
TATA MINCA SE „GREŞISE"
La o săptămână după întâmplarea cu noatenul, părinţii Mincăi, care sc numeau Vădinoi, ţineau sfat de familie.
Foarte numeroşi pe „Vărsătură", alde Vădinoi străluceau toţi prin trufie şi sărăcie. Ei admiteau să fie săraci, ca mai toţi ţăranii din partea locului, pe cari structura oligarhică a ţârii îi ţinea într-o jumătate robie. Ei n-admiteau ca sărăcia lor să fie pătată de-o „ruşine".
— Vreau să sfârşesc cu ruşinea asta! repeta înăbuşit Alexe Vădinoi, tatăl Mincăi, şi al lui Zamfir, adrcsându-se sorei sale Caterina.
Aceasta îl asculta de-o jumătate de ceas şi tăcea ca un butuc. 'Facerea ei era explicabilă.
Caterina, cu treizeci de ani mai tânără decât frate-său Alexe, comisese ca însăşi o „ruşine", şi încă mult mai „gravă". După ce a părăsit comuna pe la începutul adolescenţei, ea s-a dus la Bucureşti, s-a făcut cusutoreasă, apoi, Ia etatea dc optsprezece ani, a dat naştere unui copil „nelegitim", pc carc-1 adora. Dacă, în ciuda acestei „ruşini" şi a celor douăzeci şi nouă de ani pe care dc-abia îi împlinise, ea se bucura de mult respect şi era mult ascultată dc familie, Caterina o datora numai tăriei sale de caracter şi faptului că n-avusesc nevoie dc nimeni. Ea ştiuse
să-şi croiască singură drum în viaţă. Din cauza asta, situaţia ei de arbitru, în momentul de faţă, o cam încurca.
Bătrânul Alexe căută să-i vie în ajutor şi s-o câştige de partea lui:
- Da, Carincuţo, ştiu: şi tu ai „greşit", dar nu la noi! Acolo, în oraşele mari, tu aî putut să faci ce ţi-a plăcut. Aci, nimeni nu s-a mai ocupat de viaţa ta, nimeni n-a ştiut nimic. Tu eşti moartă pentru lumea hoastrâ.
Tânăra femeie se ridică, liniştită dar fermă: -Aşadar, ceea ce dumneata numeşti o „ruşine", nu e decât fiindcă o ştie toată lumea. Altfel n-ar mai fi o „ruşine". Dc-asta m-ai chemat de la Brăila, ca să-mi spui fleacuri ţărăneşti? Haide, nene Alexe... I^asă pe Minca sâ trăiască cu alesul inimei sale, ba chiar să fie drăguţă şi cu boierul, dacă-i place. La Bucureşti ori aici, tot treaba aia este! Suntem ce suntem!
Mama Vădinoi clătina capul, parcă s-ar fi văitat, neîndrăznind să spună nici da, nici nu. Bârbatu-sâu dădu cu pumnul în masa:
- Ei bine, nu! Ori o mărit cu Sima, ori o gonesc din casa mea!
- Sima? Ci'ne-i ăsta? întrebă Caterina.
- Un văduv. Ai să-1 vezi azi după-prânz. Nu-i cine ştie ce bărbat chipeş, dar, om de treabă şi „cu situaţie" la Brăila. De un an mi-o tot cete pe Minca. Şi o vrea aşa cum este. Dacă nu-1 ia, să plece din sat!
*
Tudorel, băiatul Caterinei, era fericit că mă-sa îl adusese cu ea, în ziua aceea, la ţară. El ura Brăila şi-i plăcea lunca, unde îşi petrecea, în fiecare an, toate vacanţele şcolare. Bun prieten cu Zamfir, ei aveau aceeaşi vârstă şi iubeau aceleaşi jocuri. Dânşii se folosiră şi de astă dată, ca să alerge la jocul lor preferat: vânătoarea păianjenilor de câmp.
280
PANAIT ISTRATI
TATA MINCA
281
Lungiţi pe burtă, cu capetele lipite uneori, ei vârau într-o gaură o gămălie de ceară spânzurată de-o aţă. Apoi, aşteptare nesfârşită. Adesea, păianjenul le scăpa chiar de la gura găurii. Atunci, o luau de la capăt, răbdători, cu spinarea în soare, cu nasul în pământ.
în jurul lor, pustiu tomnatic. Nici o barză, nici o rândunică. Pământul, secătuit de om şi de vită, părea şi el obosit, somnoros. Pe aici, pe colo, câte-o oaie singuratică păscând, ai fi zis că-l răneşte. Soarele însuşi îl lăsa rece...
Tudorel întrebă pe prietenul lui:
- Ce mai nou pe la voi? Ţaţa Minca trebuie să fie acum măritată, nu-î aşa?
Zamfir sări ars, ca şi cum cineva l-ar fi plesnit cu biciul peste rinichi. O clipă, el îşi pierdu răsuflarea. Reluându-şi jocul, murmură, cu faţa lipită de pământ:
- Ţâţica s-a „greşit".
La rândul lui, Tudorel sări în sus:
- Ţaţa Minca s-a „greşit"? -Aşa se spune...
- Prin urmare, nu-i nimic sigur. N-a mărturisit.
- Tata o bate adesea, ca s-o facă să spună tot, dar cc vrei să mărturisească?
într-adevăr, Tudorel se gândi şi îşi dădu seama că n-ar fi putut spune de ce fel de mărturisiri era vorba.
- Dar tu nu ştii care e „greşeala" ei?
Zamfir părăsi jocul, se întoarse pe spate şi îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile:
- Nimic, nimic! gemu el, sugrumat. Atât ştiu, că ţăţica iubeşte pe Mincu, feciorul lui moş Andrei, şi că el o iubeşte la fel: adică, îi văd şi eu, ca toată lumea, că se duc totdeauna împreună să taie papură. Asta se cheamă să „greşeşti"?
Că o fi fost „asta" ori altceva, răul era acelaşi: un altul îi furase inima taţii Minca.
- Nu te mai ia cu dânsa la „tăiat". Nu tc mai iubeşte?
- Ba da! Mă ia şi acuma şi mă iubeşte, dar, ai să vezi şi tu, că nu mai e ca înainte. Ea s-a schimbat!
Zicând acestea, Zamfir începu să plângă, ţinându-şi mereu faţa acoperită cu mâinile. Ca să-1 mângâie, Tudorel zise:
- Ei lasă! Aşa sunt fetele; într-o zi trebuie să se mărite.
- Dar să greşeşti, nu e sâ te măriţii ţipă Zamfir.
- Şi Mincu n-a ecrut-o în căsătorie? Zamfir îşi privi prietenul, printre lacrimi:
- De ce vorbeşti de-a surda? Tu ştii bine că Mincu nu cere nimic. El ia. El a luat-o pe ţâţica.
- Atunci, îl urăşti!
încheierea asta, făcu pe ţărănuş să surâdă cu tristeţe. -Ai cam uitat lucrurile din lunca noastră. Cum să-1 urăşti pe Mincu? Nu-ţi mai aduci aminte de el?
- Ba îmi aduc. Numai că, el ne face rău, acuma.
- Şi Şiretul ne face râu, când ne îneacă: ei, pori să-1 urăşti? Cei doi copii tăcură cârva timp, apoi Zamfir reluă:
- De altfel, lucturile s-au înrăutăţit mult, pe „Vărsătură".
- Ce „lucruri"? Şiretul?
- Nu, Şiretul. El a rămas cum îl ştii: vine, se duce, ne face şi rău şi bine. Dar acuma, ca să „tai", trebuie să ai un permis.
- Un permis?! De când asta?
- De doi ani încoace.
- Şi cine a născocit aşa ceva? Balta nu e a nimănui! Zamfir se gheboşi ca un moşneag. Mâna lui dreaptă descrise
mai multe cercuri în aer, ca şi cum ţi-ar fi spus că ai rămas în urmă cu lecţia.
- „Balta nu e a nimănui"... Asta a fost odată! Astăzi, balta este a aceluia care poate să plătească doisprezece lei pentru permis. Aşa că, nu mai avem baltă, noi ăştia, săracii. Şi - tu ştii, că fără baltă, nimeni nu poate să trăiască pe „Vărsătură".
- E mult doisprezece lei? întrebă Tudorel.
282
PANAIT ISTRATI
ŢAŢA MINCA
283
— Ho pereche de cizme! şopti Zamfir, scânteind de duşmănie. Dar cine poate să-şi cumpere cizme, la noi, cine? De unde sâ iei doisprezece lei? Poţi răscoli trei sferturi din sat, şi tot n-ai să-i găseşti.
-Atunci, cum aţi făcut?
— Cum am făcut? Ei!... La început, fiecare şi-a tăiat stuful j şi papura, ca mai înainte. Apoi, a ieşit jitarul. (Avem acum un | jitar pentru haltă, ca pentru recolte, un jitar turc cu o puşcă.)
Şi turcul ne-a luat pe toţi şi ne-a dus la curte. Acolo, boierul ne-a zis: „De ce-aţi tăiat fărăpremis?" Nimeni n-a înţeles nimic. Ai noştri, se zgâiau la el, se uita unul la altul şi învârteau eăciu-lele, mai prostiţi ca niciodată. Alunei, boierul a bătut din picior: „Ori sunteţi surzi? Vă întreb: de ce aţi tăiat stuful meu, papura rnea, fără premisi" „Stuful luîi Papura luH" Asta-i tot ce-au putut să spună aî noştri. Şi încă ei au spus-o pe şoptite, dar ciocoiul i-a auzit şi, pe loc, s-a năpustit cu biciul asupra noastră: „Da, stuful meul Da, papura meal" Aşa ne-a gonit pe toţi. Cai şi j căruţe au rămas la el. „O să vă puteţi ridica buclucul de-aici, când veţi plăti fiecare câte doisprezece Iei!" ne-a mai zis el.
j i
Zamfir suspină adânc:
— Nimeni, afară de-o duzină de lăptari înstăriţi, n-a putut plăti. Tu ştii că noi trăim fără bani, cum trăim fără pâine. Mâncăm mămăligă. Şi muncim numai pentru gurile noastre şi ale vitelor. Iar când ţi se întâmplă să rotunjeşti un duplan de cinci lei, nu ştii ce să faci cu el mai întâi: să-ţi ici o căciulă; să repari o roată; să-1 dai pe-o sculă; ori, mai degrabă, să-ţi plăteşti din datorii, din biruri, sau să strângi mai departe cu nouă noduri, ca să poţi, într-o zi, să-ţi cumperi un porc, o vacă, un cal. Aşa că, nici gând nu era să putem plăti cei doisprezece lei pentru premis. Ai noştri îşi încrucişau braţele şi se uitau la cer. Satul părea un bâlci: toţi cojanii stăteau grămadă, vorbeau şi înjurau. Nimeni nu voia sâ creadă aşa ceva: auzi, stuful lui\ papura lui\ Dar, ce a arat el balta? A semănat-o el?
După vreo trei zile, un om de ispravă dc Ia curte veni sâ ne spună pe ascuns că vitele noastre crăpau de foame şi de sete. „Să crape, răspunseră ţăranii. Şi noi crăpăm!"
Vestea că bietele dobitoace nu erau nici hrănite, nici măcar adăpate, sfâşie inima ţăţichii. Ea se ascunse şi boci, ca şi cum careva dintre noi ar fi murit. A patra zi de la întâmplarea asta, ţaţa Minca se găti ca de sărbătoare şî plecă în taină la curte. Şi, chiar în scara aceea, toată lumea a văzut-o cum se întorcea în sat, aducând după dânsa, pe drumul mare, şirul celor douăzeci şi şapte de căruţe zălogite.
Cum o fi făcut ea, ca să le scoată din mâna ciocoiului? Nimeni nu ştie. Astea se petreceau acum doi ani.
Deşi bucuroşi că au scăpat, de data asta, fără să plătească un ban, cojanii au început, totuşi, să trăncănească pe socoteala ţăţichh, mai ales femeile şi flăcăii. într-o zi, o cumătră i-a spus: „Ştii ceva, Minca? Tu eşti prea frumoasă ca sâ tai papură în baltă. Dacă ai vrea să-î ţii de urât boierului, noi n-am mai avea nevoie de premis, nici frică de turc, şi am tăia şi partea ta de papură."
Ţăţica n-a răspuns nimic, şi iar s-a pus pe plâns. Pe zi ce trecea, o vedeai tot mai tristă, apoi, deodată s-a înveselit. Asta s-a petrecut în ziua când Mincu i-a scris că se liberează din armată. El s-a întors şi a fost bun cu noi şi cu alţii. Căci el s-a dus cu o sticlă dc rachiu la jitar în baltă, au băut-o amândoi, şi atunci Mincu i-a spus turcului că el ştie ce este o puşcă şi că nu-i e frică de ea. Jitarul a înţeles şi s-a purtat mai omeneşte.
Dar tot nu mai e cum a fost. Altădată, balta era a tuturora şi a nimănui. Astăzi, dacă vrei să ai stuf ori papură, trebuie să le şterpeleşti. Şi, ca sâ le şterpeleşti, trebuie să faci un înconjur de trei ceasuri depărtare, să omori vite şi să te omori şi tu, pe câtă vreme balta e la nasul nostru. Dar toate drumurile bune sunt acuma păzite de-o puşcă nevăzută, care iese deodată ca din pământ.
Dacă ai şti ce ciudat c asta! E ca şi cum cineva ar păzi cerul cu o puşcă, pentru ca nimeni să nu ridice capul să-1 privească.
F
284 PANAIT ISTRATI
*
Sima, negustor de gtâne şî marc comerciant la Brăila, sosi în după-amiaza aceea într-un docar pompos şi cam cârpăcit.
Un omuşor de treizeci şi cinci de ani, slab, pipernicit, dar vioi ca o veveriţă şi foarte guraliv. El purta un gheroc mătăsos, cizme de lac şi căciulă ţuguiată, de astrahan adevărat.
Oprind în mijlocul curţii, cu aere de boier mare, el voi să sară din docar, ca un flăcău, dar îi căzu căciula la pământ. Nimeni nu îndrăzni să facă haz. Sima se plecă s-o ia de jos, şi atunci toată fiinţa lui se reduse la dimensiunile unui copil. Aceeaşi impresie o avură toţi ai casei, când, din îngâmfare, el voi să dezmierde capul frumosului său cal: n-ajunse decât cu vârful degetelor.
— Bună ziua la toată lumea! făcu el înclinându-se de departe, ca un poponeţe, şi zâmbind cu faţa-i zbârcită, dar simpatică.
Această „toată lumea" - care-1 aştepta în pragul casei - se mărginea la soţii Vădinoi, sora Caterina, Minca şi cei doi băieţi, Zamfir şi Tudorel.
Fu condus în „casa mare", cu consideraţia ce fiecare o datora averei şi gândului ce-l adusese acolo, pe când Minca se făcea nevăzută, un moment, aşa cum e obiceiul şi ca să pregătească musafirului băuturile tradiţionale. Casa, proaspăt văruită, era gătită de sărbătoare: scoarţe, plăpumi, cearceafuri de zi, lungi ştergare de perete, feţe de mese - roate lucrate de mână, unele numai horbotă şi broderie - erau întinse în văzul tuturor, în cele două încăperi. Sima le privi cu un aer superior şi zise:
- Din toate astea, ea va găsi la mine de zece ori mai multe decât aci, ca să nu mai vorbim de rest.
Soţii Vădinoi îl priveau cu respect, iar Caterina, încremenită, îşi ascundea cu îndemânare adevăratele ei sentimente. Copiii erau la bucătărie, unde, în faţa scumpei lor ţaţa Minca, Zamfir explica lui Tudorel, cine-i acest om.
ŢAŢA MINCA 285
- Ştii, îl cheamă Sima, dar toată lumea îi zice, pe la spate, Curjos şi Besencizmă, fiindcă are turul aproape de carâmbul cizmei şi de pământ.
Minca aduse, pe-o tavă mare, dulceaţă, rachiu şi cafele. Ea servi întâi pe pretendentul ei, apoi pe ceilalţi. Nimic pentru dânsa, după cum e obiceiul. La urmă, tot după cum e obiceiul ea se aşeză, cuminte, lângă mamă-sa, de unde chipul ei strălucea de mânie reţinută. Asta se numea o vedere. Minca ştia că nu trebuia sâ stea decât un minut şi apoi să se retragă.
Sima se folosi, ca s-o ia repede:
- Ei bine, scumpă domnişoară, tot cc pot să-ţi spun e că un cămin bogat şi o inimă simţitoare te aşteaptă, ca să le fii stăpână!
Minca îl privi drept în albul ochilor.
- Vorbeşte cu părinţii mei, domnule, răspunse dânsa şi ieşi cu serviciul.
Sima vorbi pe loc:
- Da, înţeleg turburarea ei: biata fată s-a „greşit". Ei bine, eu nu ţiu la lucrurile astea: v-o cer aşa cum este. Chiar vă rog să hotărâţi ziua logodnei. înţelegeţi graba mea; am o gospodărie mare, care n-are stăpână; eu sunt mereu absent, din cauza afacerilor mele de cereale; mă fură fără ruşine, de la tejghetar până la cel din urmă băiat de prăvălie. Trebuie sâ se sfârşească odată! Cred că nu-i nevoie să vă mai spun că va fi fericită, căci fericirea nu stă în dragoste, ci în bunăstare. Şi, din această bunăstare, vă veţi înfrupta şi dumneavoastră. Haide, tată Alexe, bate mâna cu mine şi făgăduieşte-mi că Minca va fi curând soţia mea.
Moş Alexe luă mâna pe care i-o întinse Sima şi o strânse voiniceşte.
- Ţi-o făgăduiesc, Sima!
Caterina fulgeră pe frate-său şi alergă la bucătărie.
- Minca! Fugi! Fugi chiar în noaptea asta! Du-te în lume! Minca se aruncă la pieptul tinerei sale mătuşe şi plânse cu
hohote.
IV
LA „JAPŞA ROŞIE"
La Japşa Roşie, bălţile sunt, totodată, mărinimoase şi crude, ca tot cc e forţă inconştientă pe pământ.
Aici, Şiretul tună, ameninţă, distruge şi creează, fără preget: aici izbeşte el, cu toată dragostea şi eu toată mânia Iui. Japşa Roşie este lăcaşul unde el mai continuă să ardă untdelemnul sfânt al patimei lui contrariate. Cine vrea să-i violeze acest refugiu, e mai dinainte juruit pierzării.
Aci, bungctul stufos e des ca o perie şi înalt de cinci metri. Solul e trădător. Mcgieşia, mai mult decât primejdioasă. Căruţa, vita nu pătrund. Omul, această vită care intră peste tot, pătrunde, dar nu fără sâ iasă măcar cu o zgârietură otrăvită, pe care o va păstra toată viaţa.
Lupul e totdeauna prezent şi gata să te sfâşie. înţepătura ţânţarului îţi arunca trupul în flăcări. Chiar şî lipitoarea, atât de binefăcătoare în medicină, îţi sare în obraz şi te orbeşte. Ţânţari şi lipitori formează, în aer şi în apă, o puzderie compactă. Lupii, strânşi în haite, îşi deschid drum, suferind şi ei aproape cât omul.
Asta e latura mortală a Japşei Roşii. Mai e una care tc înnebuneşte.
De-abia a trecut o jumătate de ceas de când te afli în acest desiş, doborând cu târpanul o papură cum nu întâlneşti nicăieri,
ŢAŢA MINCA 287
şi iată că o umezeală arzătoare îţi taie răsuflarea, îţi întunecă mintea şi te face să-ţi sfâşii vestmintele, să te laşi gol. Şerpi de apă, inofensivi, ţi se caţără până la gât, îl înconjură o clipă, zburdalnici, apoi săr în toate părţile ca nişte ţâşnituri dc apă neagră. Atingerea lor e mai dureroasă decât o descărcătură electrică.
în vremea asta, mii de aţişoare vâscoase, subţiri şi dese ca o casă de păianjen, îţi imobilizează pielea mâinilor şi a feţei, într-un ceas, te pomeneşti cu ochii lipiţi. Dacă aştepţi momentul acela, nu mai ştii pc unde să fugi, nici să-ţi găseşti căruţa şi drumul spre casă.
Şi, cu toate astea, aci, Ia Japşa Roşie, bătrânul Andrei Ortopan, tatăl lui Mincu, a găsit cu cale să-şi ridice o mândră colibă, să-şi facă rost de muncă rodnică şi să vieţuiască.
Moş Andrei fusese, în tinereţea lui, popă. Din aprigă chemare; el slăvea pc Domnul şi voia să slujească pe oameni. Dar, vai! EI nu slăvea numai pe Domnul, ci toată viaţa cu care Creatorul îndoapă uneori anumite din făpturile sale umane. Şi atunci, nu mai fu cu putinţă părintelui Andrei sâ slujească pc oameni, nici să slăvească pe Dumnezeul vlădicii lui, care-1 goni din sfântul lăcaş.
Greşeala părintelui Andrei Ortopan fu gravă, chiar de la începutul apostolatului său: însurat şi preot, el nu fu omul femeii lui decât o noapte, întâia din scurta lor existenţă comună. Apoi, bărbat frumos, el îşi pustii parohia şi chiar judeţul. Popa Andrei fu zeul trupesc al tuturor zeiţelor patimei trupeşti. Blesteme şi binecuvântări se abătură, deopotrivă, deasupra capului său. în sfârşit, i se luă darul şi fu împins în braţele satanei.
El avea atunci treizeci de ani, multă vlagă de cheltuit şi nici un ban în buzunar. Andrei Ortopan dispăru în lume şi fu uitat. După treizeci şi cinci de ani, oamenii bătrâni din luncă recunoscură pe fostul preot, în persoana unui chipeş moşneag, cam zdrenţăros, dar plin de vioiciune, plin de viaţă, mulţumit de toate şi gata sâ vină în ajutorul celor învinşi. Moş Andrei nu
288 PANAIT ISTRATI
era singur. Un flăcău de şaptesprezece ani îl însoţea peste tot: era Mincu, fiu-său. Nu-i vedeai niciodată pe unul fără celălalt.
Acestea se petreceau într-o vreme de vară. Tatăl şi fiul, lipsiţi de adăpost, mânau pe unde îi apuca noaptea, roboteau oriunde era o pâine de câştigat, se hrăneau numai cu zarzavaturi şi nu făceau nimănui nici un rău, dimpotrivă.
Unii încercară să le dezlege limbile, dar nu obţinură nimic precis, fiul fiind prea tânăr ca sâ poată şti ceva, iar tatăl, cu toată firea lui deschisă, ştiind totdeauna să opună o tăcere înţeleaptă, curiozităţii săteşti. La urmă, fură lăsaţi în pace. Apoi, nimeni nu-i mai luă în scamă.
Dar, într-una din zilele anului următor, cojanii văzură că ; cele mai frumoase coşniţe şi rogojini ieşeau de la Japşa Roşie, purtate dc spatele lui Mincu, care le ducea ta târgul din Brăila.
Cum era cu putinţă?! Căci, să trăieşti la Japşa Roşie, e ca şi cum ai trăi în iad! j
$i totuşi... |
Pe un grind, ceva mai ridicat deasupra nivelului mijlociu al apelor, moş Andrei îngrămădise câteva mii de maldăre de stuf, pe care le înţepeni, cum putu mai bine, cu lut şi pari. Astfel, bătătura micii lui gospodării fu înălţată cu un metru, dar asta nu ajungea, ca să-1 pună la adăpostul inundaţiei. Iată dc ce el o înconjură de un parapet larg şi înalt de doi metri, adevărat zid de fortăreaţă, făcut din două împrejmuiri de sălcii împletite şi umplute între ele cu pământ. Salcia, găsindu-se în elementul [ ei, crescu de pretutindeni şi cimenta cu rădăcinile ei parapetul. [
„Acuma, frate Siretule, pofteşte de dă năvală!" îşi zise [ moş Andrei. ;■
Şiretul încercă, bineînţeles, şi nu putu nimic împotriva tui Ortopan, căci îl vedem mereu ţinându-sc ţeapăn în cetatea lui de la Japşa Roşie.
Afară de fiu-său, care-1 ajuta în toate, moş Andrei n-are în preajma lui alte fiinţe decât un câine şi două capre. Nici pasăre,
ŢAŢA MINCA 289
nici porc, nici vacă, nici cal, ca la orice gospodărie ţărănească. Căsuţa - două încăperi strâmte - e toată numai din lut, stuf şi lemn de salcie. într-una din odăi stă, impunător ca stăpânul lui, războiul de ţesut rogojini şi coşuri. în cealaltă, un pat de scânduri şi soba. Ordine şi curăţenie, ori încotro ai întoarce privirea. Totul e aspru, băţos, monahal. Zidurile sunt văruite.
Nu ve/,i decât puţine lucruri de gospodărie: o masă rotundă, joasă, trei scăunaşe, o putinică pentru apă de băut, străchini, linguri de lemn, un ceaun pentru mămăliga şi o oală de pământ. O ploscă şi o puşcă cu două ţevi sunt spânzurate în cui. într-un colţ, o ladă cu mălai, în alt colţ, un sunduc conţinând vestmintele şi rufăria sihastrului.
în atelier, frumoase caiere de tei şi papură cojită, atârnă pe pereţi. Ele se torc la cicârâc, ca să slujească de urzeală şi bătaie rogojinilor. Să le dezmierzi, e o plăcere. Să le torci, îţi amorţesc mâinile. Caierele astea răspândesc un plăcut miros de fân cosit. Pe o gaură din tavan, te urci în pod, care e plin cu rogojini şi coşniţe.
Această liniştită locuinţă, ocupând o mică suprafaţă, e împrejmuită de-o adevărată pădure de sălcii, care, crescând chiar în parapet, constituie o puternică apărare naturală împotriva înecului.
Operă de titan.
Pătrunzi înăuntru, pe un fel de urcuş care se opreşte Ia nivelul bătăturii, deasupra căreia se înalţă căsuţa şi împrejmuirea de sălcii. O tăietură, numai cât corpul unui om şi uşor de astupat, deschide în parapet o trecere puţin comodă. Ea n-are poartă. Dar, de îndată ce intri, câinele latră furios. Un cap de patriarh umple cadrul interior al unei ferestre dinspre curte: o faţă arămie, jupuită, păroasă, cu o mare barbă cenuşie; doi ochi, cu privirea pătrunzătoare, dar blândă, te fixează, ca şi cum ar voi să-ţi spună: Pace vouă \
Moş Andrei e foarte înalt şi drept ca stuful, care-1 ascunde de ochii lumii. Lunga-Î chică o are toată trasă pe spate şî
290
PANAÎT ISTRATI
ŢAŢA MINCA
291
adunată în coc, aşa cum o purtau altădată preoţii noştri. Corpu-i, pe care-1 ghiceşti, după mişcări, mlădios şi tare, este, de la gât până la glezne, învăluit într-o sutană de postav cenuşiu, Picioarele goale în galenţi. Mers de hoinar. Voce bogată de toate gamele bărbăteşti.
+
Era aproape de miezul nopţii, când, în ziua aceea hotărâtoare pentru soana Mincăi, moş Andrei îşi văzu feciorul sosind ca o furtună şi, fără să rostească un cuvânt, aruncându-se cu faţa la pământ, la picioarele sale, unde de-abia mai sufla.
Spectacolul ce-1 oferă străzile unui oraş în care holera seceră oameni cu duzinile deodată, c mai puţin dureros decât acela pc carc-1 oferă o singură fiinţă umană, a cărei inimă e devastată de gelozia patimei trupeşti. E fiindcă, suferinţei celor dintâi, moartea ajunge. Suferinţei celui din umiă, moartea nu e de-ajuns, căci aceasta se teme să nu ducă chiar şi în mormânt amintirea fiinţei iubite, pe care o abandonează dezmierdărilor altor mâini.
Andrei Ortopan nu cunoscuse niciodată acest martiriu, dar fiu-său era propriul lui sânge, şi el încercă să-i vie în ajutor. Sforţările lui nu reuşiră nici măcar sâ-1 facă sâ rostească un cuvânt, ori să ridice un braţ. El se resemna să-1 vegheze, şezând pe un scăunel şi privind trupul cuprins de convulsiuni al fiului său. Nu pentru întâia oară, moş Andrei îşi vedea băiatul chinuit de această durere, pc care el o ignora: de câte ori Minca se ducea la curte ca să intervie pe lângă boier, pentru o nevoie ori pentru alta, de-atâtea ori lungi ceasuri de suferinţe pustiau sufletul lui Mincu. Dar, într-un asemenea hal, el nu-1 văzuse încă.
Bietul băiat, nu voia să supere pc bătrân, mărturisiiidu-i tot ce-i rodea inima. Dc altfel, neavând curajul să cerceteze mai de aproape, el nu ştia dacă relaţiile iubitei lui cu Mândrescu erau vinovate, ori numai prieteneşti. Totuşi, de la ivirea lui Sima, cl spuse tatălui său câ, dacă cineva îi ia cu sila iubita, el va face moarte de om.
Moş Andrei luă încetişor puşca din cui şi se duse s-o ascundă între nişte maldăre de stuf, în dosul casei. El îşi zise: .Aşadar, prietenul meu Alexe vrea să vândă pc fiicâ-sa lui Sima. Dumnezeu să-1 pedepsească! $i, până la Dumnezeu, Mincu e în stare să-şi facă dreptate singur".
Afară, cerul înstelat şi liniştea firii îl îmbiară la o scurtă preumblare. El dădu drumul câinelui şi plecă, în voioasa lui tovărăşie, să hoinărească prin preajma locuinţei de-a lungul Şiretului,
Noaptea, sălbăticia'locului şi propria lui nelinişte îi prinseră inima ca într-un cleşte. Andrei Ortopan îndoi genunchiul Ia pământ:
- Doamne! Doamne! de ce ales-ai tu făptura ta cea mai plăpândă, ca s-o striveşti în chinuri pe care nu le cunosc fiinţe mult mai tari ca omul? Nevrednicul tău servitor îţi mulţumeşte pentru toate patimclc cu cari i-ai umplut inima, dar iată ziua plăţii din urmă: tu loveşti în fiul meu şi îmi întristezi bătrâneţile! Trebuie, oare, să plătim mereu? Şi de ce? Care e rostul zidirilor tale? La ce bun atâta simţire, dacă, cu cât re ridici mai sus deasupra animalităţii, cu atât trebuie să-ţi râscumperi bucuriile, prin crâncene suferinţi? Dumnezeule mare! Iartă pe păcătosul tău! Uşurează-mi fiul!
Dumnezeu, care e neînţeles, iertă pe Andrei Ortopan şi îi uşura pe Ioc fiul, trimiţându-i pe iubita lui Minca.
Ea sc strecură ca o umbră, cu un pachet la subsuoară, pc când Ortopan se ruga, cu câinele lângă el, care-1 privea nedumerit. Bătrânul, ca şi tovarăşul său, habar n-aveau. După ce închise câinele într-o cuşcă cu gratii, care-1 apăra împotriva unui posibil atac nocturn al lupilor şi-i îngăduia să vegheze asupra locuinţei, moş Andrei intră în casă. Mare îi fu mirarea, când văzu că Mincu nu se mai afla în locul unde-1 lăsase:
- lăudat fie numele Domnului! strigă fostul preot. Tot a putut să se scoale şi să se urce în pod. Asta-i o minune!
Ortopan stinse lampa şi se lungi pe patul Iui de scânduri, mulţumind din inimă lui Dumnezeu. Dar, curând, nişte şoapte ce veneau din pod, îl făcură să strige din nou:
292
PANAIT ISTRATI
ŢAŢA MINCA
293
- A! Minca a făcut minunea! Ei, oricum Domnul ră-mâie lăudat.
Şi bătrânul adormi.
Cu un ceas înainte de-a se crăpa de ziuă, moş Andrei aprindea lampa şi se aşeza la război. Cu braţele goale până la umeri, mâinile de oţel înşfâcau cu dragoste vatalele şi trânteau voiniceşte spata peste ţesutul vegetal, care sporea văzând cu ochii. Toată casa era zgâlţâită. După fiecare bătaie, ca şi cum ar fi voit să şteargă un praf inexistent, mâinile i se plimbau într-o largă dezmierdare peste toată suprafaţa nouă a rogojinii. Apoi, degetele lui alergau printre frânghiuţcle de tei, introducând, din ambele părţi deodată, fire moi de papură cojită.
Andrei Ortopan încheiase o rogojină şi se pregătea s-o scoată din război, când, odată cu ivirea zorilor, un lătrat aprig îl făcu să tresară. El alergă la poartă.
Alexe Vădinoi sta ţeapăn, cu puşca Ia spinare, galben ca ceara.
- Andrei! Dă-mi fata!
- Alexe! Fiica ta e a fiului meu! Cu voia lui Dumnezeu şi a ei!
- Nu vreau sâ am un ginere, fecior de rogojinar! Ortopan încrucişa braţele pe piept, plin de dispreţ.
- Ai voi poate sâ-I ai de ginere pc Mândrescu! Ah, sufle-ţelul curat al ţăranilor noştri! Nu se află unul singur printre voi, care sâ nu vrea să fie în locul boierului şi, ca el, să jupoaie pe aproapele lui! „Fecior de rogojinar"! Sărmane Alexe, care n-ai cu ce-ţi cumpăra o cămaşă!
- Ajunge! Am venit să-mi iau fata!
- N-ai s-o iei, decât trecând peste trupul meu! -Atunci, vino!
Amândoi bărrânii coborâtă colina şi se opriră pe un mic platou dezvelit, deasupra Şiretului.
- Cum vrei să ne luptăm? întrebă Ortopan.
- După moda veche, socot eu: luptă dreaptă, până ce unul din noi va rămâne la pământ...
- ... Ori va fi prăvălit în Sirct! completă rogojinanil.
- Cum vei voi...
Ei se dezbrâcară în izmene, goi până la buric. Şi, pe loc, cele două trupuri se înlânţuiră într-o izbitură înăbuşiră.
Cu toată diferenţa de vârstă, partida era perfect egală.
Lupta, fârâ preget, dura de-un ceas, când soarele, ridicân-du-se deasupra pădurii de sălcii, împroşcâ cu flăcările lui trupurile asudate ale celor doi potrivnici.
în clipa aceea, două voci - una de bărbat şi alta de femeie -răsunară dedesubtul platoului. Minca şi Mincu, înlănţuiţi de gât, cântau:
Şapte gâşte potcovite,
Lele, draga mea. Au plecat sâ se mărite,
Lele, draga mea.
Ortopan şi Vădinoi, dintr-o singură voinţă, încetară lupta şi alergară la Şiret. Ei îşi văzură copiii, mergând pe malul apei, cu feţele aprinse de soare, fericiţi.
- Vezi? zise Andrei. Ce mai vrei?
- îmi vreau fata!
Cuvintele lor fură auzite de cei doi amanţi, care se opriră înlemniţi în faţa ciudatului spectacol ce li-1 ofereau părinţii lor. Mincu voi să sc repeadă, furios, în ajutorul lui tatâ-său. Minca îl reţinu cu hotărâre. Şi, punându-i mâinile pe umeri, îi şopti:
- Ascultă-mă! Nu putem nimic împotriva soartei. Mă duc acum cu tata şi mă voi mărita cu Sima, dar nu voi fi niciodată a lui! Tu vei fi bărbatul meu, în văzul tuturora. Cu chipul acesta, el mă va goni într-o zi. Şi, atunci, nimeni nu va mai avea nimic de zis.
Mincu lăsă capul să-i cadă pe piept. Minca i-1 sărută cu ţ       patimă şi luă drumul casei părinteşti.
ŢAŢA MINCA
295
Dar Dumnezeul tuturor Caramfililor veghea: după trei ani de căsnicie câinească, nefolositoarca soţie muri de-o moarte tot atât de naturală ca şi urâţenia ei. Atunci, Sima se gândi la dragoste: „Arn să caut o femeie care să n-aibă decât cămaşa, dar care sâ fie cea mai frumoasă din tot judeţul".
O găsi în împrejurimile Brăilei; şi, numaidecât, dându-şi seama de cât preţuia el lângă o frumoasă fată ca Minca, decretă că fericirea nu stă în dţagoste, ci în bunăstare.
Moş Alexe îl crezu pe cuvânt şi-i dădu fata.
SIMA ŞT BUNĂSTAREA LUI
Sima Caramfil stăpânea la Brăila frumoase acareturi şi învârte;! un comerţ întins, dar, spunând numai atât, nu-i de-ajuns, ca să înţelegi ce e un Sima şi ce stăpânea cl la Brăila.
Mai întâi, alde Sima nu vin pc lume decât prin părţile astea ale Orientului levantin. Ei vin totdeauna săraci lipiţi pământului, buni şi circumspecţi, îndrăzneţi şi laşi, inventivi şi mediocri, generoşi şi avari, entuziaşti şi rigizi, şireţi şi mărginiţi. Ei fac totdeauna avere. Uneori, ajung la bogăţii fantastice. Sunt incapabili să se ruineze din imprudenţă, ci numai din vreo patimă. Căci patima este în Orient o scânteie care străluceşte în pântecul oricărui viermuşor omenesc şi poate, dintr-o zi pe alta, să devie un vulcan.
Patima lui Sima fu mândra „ţaţa Minca", după cum o va numi-o, imitând pe micul Zamfir, vesela clientelă masculină a faimoasei lui cârciumi.
Sima Caramfil, conform legei orientale a parvenitismului eroic, sc însurase, după optsprezece ani de servitudine vicleană, cu fata stăpânului său. Cu alte cuvinte, el nu făcuse, până la vârsta de douăzeci şi opt de ani, decât să pândească o femeie urâtă şi frumoasa ei zestre. El le avu pe amândouă, preţui cum trebuie pe cea din urmă şi fu gata să crape de ciudă din cauza celei dintâi.
Nunta avu loc în sat. Cu tămbâlâu. Se aduse de mâncat şi dc băut pentru două sute de guri. Şase ţigani împărăteşti desfă-tară pe nuntaşi. Dar, desfătarea cea mai gustată, cea mai aşteptată de către cumetrele satului - constatarea publică a nevinovăţiei miresei — Sima o respinse cu hotărâre. Pe la miezul nopţii, el îşi urcă nevasta în docar, înşfacă hăţurile şi apucă drumul Brăilei, fără să fie văzut de nimeni. O luă cu el, în adevăr, „numai cu cămaşa".
Foarte discret, o conduse într-un bogat apartament pe care-1 pregătise numai pentru ea, şi se retrase, cu un sărut stângaci, dar sincer, pe mâini. Această purtare delicată a omului urât de dânsa fu pentru Minca o surpriză care-o mişcă. Ea medita o parte din noapte şi adormi, zicându-şi că, la urma urmei, tragicul nu era poate chiar aşa cum şi-1 închipuise dânsa.
A doua zi, la zece, ea era încă în patu-i parfumat, când Zamfir veni să miorlăie la uşă:
— Ţăţică! Dormi? Am venit şi nu ştiu ce să fac.
Zamfir venise dis-de-dimineaţâ, aşa cum hotărâse ambele părţi: frăţiorul îşi va însoţi sora, va sluji la cârciumă şi, cine ştie, va face poate carieră.
Minca se înfăşură într-un frumos capot, deschise băiatului şi-1 îmbrăţişa călduros. Puţin după aceea, o bătrână servitoare veni cu o tavă, aducând „cucoanei" gustarea de dimineaţă. Zamfir se îndopasc de mult. El se uita la soră-sa, privea camera,
296
PANAIT LSTRATI
TAŢA MiNCA
297
mobilele, rufăria, veşmintele femeieşti dintr-un maie dulap deschis, şi nu-i venea să-şi creadă ochilor. Minca îi surâdea, din când în când, gânditoare, bându-şi cafeaua cu lapte, apoi îl întrebă: j -Unde-iel?
i
- E în curte, plin de praf din cap până în picioare, răspunse Zamfir pe nerăsuflate.
Cu privirea pierdută, Minca păru că nu înţelege. Băiatul continuă:
- E o curte, de zece ori mai mare decât a noastră, şi plină cu care. Nenica Sima aleargă de la un car la altul, pe când le descarcă. El bagă mâinile în grâu, miroase, cântăreşte în palmă
şi ţipă mereu la oamenii care măsoară. El găseşte că baniţa nu-i ş niciodată destul de plină.
- Dar, cârciuma? Cum e?
- E mare ca o biserică şi plină de cojani cari mănâncă, bea . şi aşteaptă să fie plătiţi.
- Bine. Du-te acuma de tc joacă. Azi n-ai nimic de făcut. Copilul ieşi, cam speriat. Minca se îmbrăcă şi trecu în lunga
galerie cu geamuri, care dădea spre curte. De-acolo, ca se puse să privească afară, confortabil instalată într-un jilţ.
Sima nu mai era în curte. Carele, unul după altul, plecau. Minca examina feţele ţăranilor, care îşi vânduscră grânelc bărbatului ei. Toţi păreau resemnaţi, unii mai voioşi, alţii înju- j rând, dar cei mai mulţi erau beţi şi nu tocmai nemulţumiţi, i
Ea încercă, apoi, să-şi dea seama de valoarea acareturilor în care se afla. Netăgăduit, reprezentau o mare avere. Dar ce este o mare avere?
„E ceva fără suflet, îşi zise dânsa. E numai pentru un om şi familia lui. Ei, şi? întru cât asta interesează pe ceilalţi oameni?"
Minca porni în căutarea inimii soţului ei, voi să cunoască fizionomia acelei bunăstări de care el vorbea atât. Ea se întreba de cc lumea nevoiaşă spunea atâta bine pe socoteala lui; întru cât, marea lui avere, putea sâ ţie de cald altora?
Ca s-o afle, îi trebui timp. Dar după o lună de cercetări - în care vreme nu tăcu decât scurte incursiuni în acest domeniu - ea descoperi uşor ceea ce tot omul din popor, în Orient, e lacom să descopere la legendarii lui Sima, anume: o dărnicie nătângă şi prudentă, trăind ca vai de lume lângă o zgârcenie ţeapănă.
O arhitectură, datorită imaginaţiei populare, a făcut ca jumătate din Brăila să fie zidită după un plan unic şi sentimental. Cele zece străzi şi bulevarde, perfect curbe şi nesfârşite, care încing miezul oraşului sunt, aproape în întregime, lipsite de case cu etaj. Fiecare proprietate e dreptunghiulară. Toate îşi au curtea şi grădina lor, care reprezintă jumătate din suprafaţa totală a lotului. Cealaltă jumătate, paralelă curţii, c ocupată de locuinţe, care se înşiră, una după alta, în ordinea următoare: întâi, „casa de la faţă", compusă din mai multe încăperi, e şi cea mai frumoasă; urmează apoi un şir de odăi, ca vagoanele unui tren, până în fundul curţii şi micşorându-şi totdeauna confortul şi capacitatea. Astfel, se găsesc oriunde camere pentru toate pungile şi poţi locui la Brăila pe un bulevard, plătind o chirie de mahala.
Proprietatea lui Sima Caramfil, situată tocmai pe bulevardul Carol, nu făcea excepţie de la această regulă. Ba, şi mai mult, ea exagera sentimentalismul, ori obiceiul pământului, făcând să trăiască, într-o promiscuitate de neconceput, chiriaşi de mâna întâi alături de adevăraţi paria.
Posedând două loturi într-unui singur şi fiind aşezată în colţul unei răspântii, această proprietate avea o formă pătrată, al cărei unghi drept îşi înălţa cele două laturi de frumoase clădiri, una spre bulevard, alta spre o stradă destul de însemnată. Sima ocupa latura care dădea spre stradă, precum şi tot colţul, impunător, compus din marea lui cârciumă-locandă-băcănie. Corpul de apartamente făcând faţă bulevardului era închiriat la oameni eu dare de mână.
298
PANAIT ISTRATI
TATA MINCA
299
A treia latură a acestui pătrat o formau imensele lui magazii, iar a patra, sau fundul, era un groaznic talmeş-balmcş de odăi împuţite, vechi, ruinate, rezemate unele de altele şi pe jumătate scufundate în pământ, unde forfăia, ziua şi noaptea, o adevărată viermărie omenească: hamali turci şi armeni de la cărbunăriilc din port, veşnic murdari, negri ca samarul din spate, mai toti holtei, culcându-se câte cinci şi şase într-o odaie; tăietori de lemne, români şi bulgari, cu neveste şi puzderie de copii; apoi, găzari, zarzavagii şi chiar unele haimanale puţin recomandabile.
Poarta cea marc de la curte nu se închidea niciodată, ştiut fiind că „la Sima Caramfil" era han. Un om de încredere veghea toată noaptea, gata în orice moment să întâmpine pe drumeţul, cu sau fără căruţă, care-i cerea adăpost şi dc-ale gurii.
Curtea, foarte mare, era totdeauna acoperită de un strat gros dc paie amestecate cu baligă, grăunţe şi noroi format din urina vitelor. Numeroşi porci si nenumărate găini, aparţinând lui Sima, se hrăneau şi se făceau mari, numai răscolind în aceste gunoaie.
Privată proprie n-avea nici un apartament, oricât de boieresc ar fi fost. Toată lumea - chiriaşi ori beţivani - trebuia să străbată curtea, înotând în băligar până la glezne, ca să ajungă la cele trei latrine publice date cu var, care răspândeau o putoate nesuferită între magazii şî cocioabe.
Adesea, câte un chiriaş mai cu vază, spunea lui Sima:
- Domnule Caramfil, dc ce tolerezi dumneata aceste cuiburi de ploşniţe şi de infecţie, alături de frumoasele dumitale acareturi? Eşti destul de bogat, ca să lc faci să dispară într-o clipită şi să ridici în locul lor superbe apartamente.
Sima începea, atunci, să-şi frământe între degete vârful „ciocului" şi răspundea:
- Asta-i treaba mea, nu a dumitale.
- Dar, frate, mulţi dintre ticăloşii aceştia nici nu-ţi plătesc chiria, de ani de zile...
- Pierzi dumneata ceva?
- ... Şi apoi, sâ fim drepţi, o astfel de vecinătate ne displace grozav!
- Ei bine, n-aveţi decât sâ vă mutaţi. Nu mai era nimic de înţeles.
Minca, însă, înţelese.
Rând pe rând, pasivă şi febrilă, tăcută şi guralivă, dar totdeauna simplă, naturală, ca se mişca în mijlocul acestei lumi diverse, ca peştele in apă. în mai puţin de cincisprezece zile de la sosirea ei, nu se mat văzu nici o cocioabă împuţită, nici o lattină scârnavă. Ajutată de câteva femei, ea zvârli în mijlocul curţii toată mizeria umană ce se găsea în acele cotineţe, vârui, frecă, dezinfecta. latrinele fură golite şi înecate în fenol. Curtea fu răzuită până la pământ sănătos, apoi acopetită cu un strat dc pietriş.
O adorară, sărac şi bogar. Sima o privea cum se străduieşte şî-i spunea:
- Ce faci tu acuma, toată lumea o face la Paşte. Dar curăţenia asta nu durează la noi, căci murdăria face parte din însăşi existenţa acestor nenorociţi. Ai să ie încredinţezi, pe curând.
în mai puţin dc trei luni, ca dădu dreptate bărbatului ei: curtea, cocioabele, latrinele, îşi reluară fizionomia lor obişnuită: scârnăvia. Ai fi zis câ niciodată nu fuseseră curăţate.
Şi iată că o iarnă salvatoare se abătu la timp, dezinfectând întreaga fire cu gerul ei nemilos.
Totul amorţise- Minca însăşi căzu într-un fel dc toropeală. Timp de o lună, nimeni nu-i văzu faţa. Stătea în camera ei, absentă, mută, mâncând mai nimic şi slăbind văzând cu ochii.
îi era dor de satul ei, de luncă, şi chiar de viaţa trudită pe care o dusese acolo. într-o zi, ca ceru soţului ei s-o lase să plece,
Sima fu cuprins de-o groază ucigătoare, dar, om practic, înlătură primejdia, ducându-se, pe loc, să încarce în două căruţe, pe Caterina - amica şi tânăra mătuşă a Mincăi - pe copilul
300
PANAIT ISTRATI
ŢAŢA MINCA
301
ei şi tot calabalâcul lor, făcându-le loc în chiar apartamentul nevestei sale. Aceasta se simţi nespus de fericită. Caterina, a cărei viaţă de cusutorcasă nu era prea veselă, fu la fel de fericită, cu tot caracterul ei independent. Zamfir şi Tudorel, regăsin-du-se împreună, contribuită cu zburdălnicia lor să creeze o atmosferă de familie celor două femei care îi adorau.
Sima recoltă, câtva timp, beneficiile acestei păci precare.
Cârciuma-locandă-băcănie a lui Sima Caramfil era o adevărată uzină. Ziua şi noaptea, plină de lume, ea nu închidea decât trei ceasuri din douăzeci şi patru, de la unu la patru dimineaţa. Cele trei sectoare ale acestei uzine comunicau între ele prin nişte arcade căscate. Cârciuma, ca o regină, ocupa centrul şi forma unghiul străzii cu bulevardul. Ixicanda şi băcănia erau flancurile ei. Din mijlocul cârciumii, unde trona tejgheaua, ochiul cuprindea totul.
S-ar crede că Sima era acest ochi.
Nu! Fusese odată. Apoi, conform legilor misterioase cate conduc în Orient viaţa şi averea tuturor Caramfililor noştri, el dăduse frânele afacerii pe mâna tejghetarului său, om de încredere, atotputernic, care avea, în acelaşi timp, să-1 slujească şi să-1 fure, pentru ca la rându-i, într-o zi, să devie un Sima ori altceva.
Stăpânul nu apărea în prăvălie decât la întâmplare, şi fără nici un scop. Din zori şi până noaptea târziu, îl vedeai oriunde, afară de prăvălia lui: la oborul de cereale, unde nasul lui de şobolan se vâra în toate carele ţăranilot; la bursa aceloraşi produse, din „misirii", când Sima, modest, smerit, pişicher, ştia totdeauna sâ-şi plaseze avantajos marta-i proastă; la cafenelele din centru, unde el mirosea afacerile bune şi le şterpelea acelora cari, netemându-se de el, le dezbăteau la nasul lui; la încărcările şi descărcările cerealelor, când ochiu-i nu slăbea o clipă baniţa şi răzuitorul; la vamă, când nu lipsea la nici una din recepţiile
numeroaselor lui mărfuri venite din Anatolia, iar toamna, timp de două săptămâni, răsturna podgoriile cu susul în jos, cumpărând cât mai ieftin, dar plătind peşin, mari provizii dc vinuri şi rachiuri, printre cari unele, adevărate nectaturi, nu se găseau la Brăila decât în vastele sale pivniţe.
Femeia lui nu-1 vedea decât pe apucate şi totdeauna murdar, prăfuit, cu hainele în dezordine, cu faţa de nerecunoscut, gânditor, preocupat. Masa lui: în picioare, cu un ficat prăjit, o bucată de pâine şi un pahar de vin dinaintea lui pe tejghea, când tejghetarul sc ţinea ţeapăn ca la cazarmă. Sima nu-1 lua în seamă. El îşi savura mezelicul, pălăvrăgind cu clienţii.
în jurul lui, bâlci, un du-te-vino neîncetat, răcnete, înjurături, căci totul era popular. Cârciuma nu se golea o clipă, de la deschidere la închidere. Mesele şi scaunele erau totdeauna ocupate, şi tot pe-atâta lume sta în picioare, cu paharul în mână. Băuturile curgeau valuri. Ţărani şi orăşeni, de toate condiţiile, aprinşi de vin şi de patimi, vorbeau toţi deodată, cântau, urlau, gesticulau.
Băcănia, mai liniştită, îşi debita produsele unei lumi tot aşa de împestriţate. Găseai tot ce-ţi trebuia: „Coloniale şi delicatese", în care intra băcănia propriu-zisă, apoi fierăria, lemnele, pâinea, „mare asortiment de articole ţărăneşti": opinci, zeghe, botfori, putini, găleţi, saci, coşuri, ţoale, damigene, ploşti, frânghii, hamuri şi câte altele.
în locandă - unde toate erau gustoase, curate, dar servite „fără fasoane" - bucătăria îşi expunea mâncărurile în văzul tuturor, pe când grătarul lupta din răsputeri cu legiunile lui de fleici şi mititei. Şervete nu se dădeau decât la cerere. Fiecare îşi sugea degetele ori le ştergea pe miez de pâine. Nici un bacşiş. Nici o reclamaţie.
Toată această întinsă afacere era complet lipsită de contabilitate şi control. TejgiieîăruTmcasa tpt ce venea de la cârciumă şi de la locandă. Băcănia îşi avea $asa şi omul ei de
302 PANAIT ISTRATI
încredere. Seara, după miezul nopţii, Sima venea cu un săculeţ să ridice, din ambele tejghele, ce se găsea. Că fusese ziua „bună" ori „rea", nu era nimic de zis şi nimic de făcut. „Prinde orbul, scoate-i ochii."
Totuşi, fabrica mergea de minune şi, la capul anului, Sima ieşea totdeauna la socoteală. Cei douăzeci şi doi de servitori ai lui, ieşeau şi ci la socoteală.
Numai Minca, după cc văzuse multe, de aproape, se întreba:
- Unde dracu c bunăstarea omului ăsta bogat?
Ei... Nu văzuse, nici ea, totul.
Dar iată iarna. Ea ţinu până la începutul lui aprilie şi tu ucigătoare pentru cei nevoiaşi. Copii, bătrâni, ba şi familii întregi pieriră de foame şi de frig. Pe drumuri, cărăuşi ţărani fură atacaţi, ziua în amiaza mare, de haite de lupi, cum nu sc mai auzise încă. Dîntr-unul din aceste transporturi, compus din patru care a câte doi boi şi din şase ţărani, nu scăpă viu decât un băietan, care se întâmplase să fie cocoţat pe un mare car cu fân, de unde el asistase la sfâşierea tuturor vitelor, precum şi a oamenilor cari, din nenorocire, mergeau pc jos ca să se încălzească. Jandarmii descoperiră pe băiat aproape mort de frică, îngropat în fân şi înfăşurat într-un cojoc.
Existenţa săracului îşi redusese nevoile la patru articole de primă necesitate: lemne, mălai, sare şi chibrituri. Rareori tutun şi, mult mai rar, săpun şi gaz. Jumătate din lumea care intra „la Sima", în toiul acestei ierni, nu cerea decât articolele sus-nu-mite. Cea mai mare parte le cerea pe datorie, iar restul le cerşea, pur şi simplu.
în contabilitatea sentimentală şi băbească a lui Sima Caramfil, era un capitol al pierderilor care prevedea, fie anul bun ori râu, o sumă oarecare destinată „mizeriei oricărui comerţ mare", cum spunea Sima, ca să nu treacă drept un om slab. Prezenţa
f
ŢAŢA MINCA 303
stăpânului nu era deloc necesară, pentru ca numitul capitol sâ fie respectat. Exista obişnuinţa, creată de Sima şi devenită lege, să fie creditată clientela nevoiaşă a prăvăliei şi să dea de pomană săracilor ei. Acestea nu se făceau fără trăsnete şi fulgere, dar se sfârşea, totdeauna, prin a credita pc unii şi a milui pe ceilalţi. Astfel, oamenii de încredere înlocuiau pe stăpân, până a îndeplini, cu multă îndemânare, chiar şi această delicată datorie.
în iarna de care vorbim, limitele cele mai inflexibile ale acestui capitol, plesniră. Tejghetarul, depăşit, alerga zilnic sus la stăpânii lui, sâ le spună câ nu mai putea să facă faţă valului de mizerie care năvălea în prăvălie. Sima îi recomandă, la început, „să continue cu prudenţă", apoi, văzând că se îngroaşă gluma, se duse să se instaleze el singur în băcănie, unde îşi petrecea !       ziua întreagă.
O mulţime deasă, aşa cum se vede pe la biserici în zilele de sărbătoare, umplea băcănia. Aproape nici un om de muncă. Bătrâni, bătrâne şi, mai ales, copii, trimişi de părinţi, ştiind bine câ inima omului „se înmoaie" mai repede în faţa suferinţei unui copil:
- Tata (ori rnama) tc roagă să ne mai dai de zece bani lemne (ori mălai)...
Aceştia erau cei cu credit. Alţii, bătrânii, cerşeau: | - Domnule Sima! Murim de frig şi de foame! Fie-ri milă!
!      Dumnezeu să tc răsplătească înzecit!
Stând pe scaun, cu două catastife pe genunchi, Sima examina situaţia fiecăruia, apoi câta în ochii omului. O luptă aprigă se dădea atunci în el, între interes şi nevoia de-a face bine. Cu fruntea încreţită, cu buzele strânse, cu pleoapele abia întredeschise, el privea la viscolul de-afară şi îşi freca nervos vârful bărbuţei. Din când în când, câte un oftat înăbuşit îi umfla pieptul. Uneori privirea i se pironea asupra unei fetiţe atât de îmbo-borojite în zdrenţele mamei sale, că de-abia i se mai vedeau obrâjorii ofiliţi. în momentele acelea, mulţimea se agita, fiecare
304
PANAIT ISTRATI
ŢAŢA MINCA
305
voind să atragă asupra lin atenţia binefăcător ui ui. Bătrânii îşi strâmbau şi mai tare feţele lor strâmbate de mizerie, clătinând din cap şi miorlăind cuvinte neînţelese. Băieţi cu ghebe hăr-tănite, lungi de se încurcau în ele, şi cu căciuli ce le cădeau pe nas, ţineau capul pc spate, ca sâ urmărească, cu o privire inteligentă, mişcările aceluia dc care atârna viaţa lor. Adesea, ochi care trădau o foame năprasnică, începeau să fixeze, hămesiţi, grămezile de pâine caldă, cămătăria, brânzemrile.
Sima îi cunoştea pc toţi, la cei mai mulţi le ştia şi numele. Pe unii îi văzuse născând; pe alţii, îmbătrânind. Privind la copiii din faţa lui, se gândea la cei cari îi aşteptau acasă, şi îşi rememora ocupaţia şi gradul de moralitate a fiecăruia.
Această mizerie, pe care o avea sub ochi, făcea parte inte-graniâ din comerţul lui. Ea îl îmbogăţise.
- Dar bine, frate, — întreba el deodată pe câte-o femeie -bărbatul tău a muncit mult în vara trecută. N-a pus nimic deoparte?
— Nu, domnule Sima: a băut tot.
Şi Sima ştia la cine omul „băuse tot".
Aceste şedinţe durau câte-o jumătate de oră. Ca să-şi poată învinge egoismul, Sima avea nevoie să-şi umple ochii cu chipul suferind al fiecăruia din aceşti nenorociţi. La sfârşit, ridicân-du-sc greoi, el făcea semn tejghetarului să înceapă distribuţia merindelor.
O înfiorare plină dc chinuri străbătea atunci sărmana asistentă. O întrebare încleşta toate inimile: „Avea-voi Ş' eu partea mea?"
Era oprit sâ dai buzna, sub pedeapsă de-a fi alungat. Sima voia sâ guste solemnitatea acţiunii lui, căci, pentru el, pomană ori credit lipsit de garanţie, era totuna şi sc înscria în acelaşi capitol al pierderilor.
Ghemuit pe scaunu-i, aproape nemişcat, el hotăra rândul fiecăruia, arătând cu degetul pe acela care avea să-şi primească
porţia dc lemne şi mălai. Deseori, îl vedeai scoţând un copil din grămadă. Ii lua mâna:
- Mama ta e cel puţin sănătoasă?
- Uneori... Alteori, nu.
Aproape totdeauna, era vorba dc-o muncitoare văduvă cu mai mulţi copii.
- Dă, aici, trei pâini şi o jumătate kilogram de slănină. Sau:
- Dublează, aici, porţia de lemne şi pe cea dc mălai.
în faţa unui copil, pc al cărui tată îl ştia om de treaba şi fumător pasionat, comanda:
- Adaogă, aici două pachete de tutun.
Când răsunau cuvintele: „slănină", „brânză", „măsline", „tutun", numeroşi ochi se aprindeau de-o poftă care-ţi sfâşia inima.
Unul după altul, mari şi mici, plecau, toţi cu braţele pline. Stând lângă Sima, tejghetarul însemna suma totală a merindelor fiecăruia.
Adesea, aveau Ioc scene care nu displăceau lui Sima: o femeie cădea la picioarele lui şi i le săruta; un moşneag îi lua mâinile şi i le uda cu lacrâmi. Numai copiii se retrăgeau fără sâ rostească un cuvânt, dar cu ochii mari deschişi asupra acestui omuleţ, ore putea sâ hrănească şi să încălzească atâta lume.
VI
BĂRBAT PE MĂSURĂ
Viaţa omenească trece prin cele mai crâncene încercări, cum ar străbate o pajişte înflorită. Totul se uită. Nici o suferinţă nu rezistă dorinţei de-a trăi.
Din primele zile cu soare ale lunii aprilie, zmeiele îşi făcură apariţia epocală în mâinile unor bande de copii plângători, slăbănogi, jerpeliţi, ale căror ţipete aveau un sunet cavernos. Vastul Bulevard Carol era teatrul lor preferat.
Dinaintea mai tuturor porţilor dc la stradă, cumetrele, lacome de flecăreală, apărură în chip tot atât de natural ca şi mugurii de copaci. Bărbaţii, ceva mai gravi, ieşeau des ti nzându-şi membrele şi îndreptându-se către cârciuma lor obişnuită, unde, în vederea sezonului dc muncă apropiat, cercau cu curaj „încă un rachiaş pe datorie". Râsetele, glumele izbucneau de pretutindeni.
Acelaşi lucru se petrecea şi „la Sima". Una după alta, ferestrele cocioabelor, cari fuseseră toată iarna ermetic închise, se deschideau, pocnind sub rezistenţa încheieturilor lipite cu cocă. Şi nu trebuia să fii cu nasul prea aproape de aceste ferestre care se deschideau: duhoarea grajdului celui mai rău întreţinut ar fi fost mai puţin nerespirabilă.
Urmând exemplul dat de copii - bărbaţi şi femei părăseau graoznica lor vizuină şi se duceau să se întindă la soare, de-a lungul zidurilor. Drept orice convorbire, nu auzeai decât
ŢAŢA MINCA 307
mitocanismclc cele mai searbede, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar chipurile lor livide mărturiseau lunga suferinţă îndurată, şi care nu se datora numai foamei şi frigului, ci şi lipsei de aer.
Vite şi animale - vaci, cai, pisici, câini - reapărură şi ele în stradă, ca sâ sc dezmorţească la soare, unele fiind însoţite, altele vagabondând de capul lor. Spectacolul acesta e una din fizionomiile de primăvară ale mahalalelor Brăilei. Iarna, vitele crapă de foame maî mult decât omul. O mare parte din ele se predă abatorului, pe preţuri derizorii, odată cu venirea iernii. Cele care rămân, după cc sfârşesc de ros cocenii, încep să roadă ieslea. Cât despre câini şi pisici, rari sunt acei cari se întreabă cu ce-or fi trăind iarna.
în primăvara aceea, spectacolul acestor dobitoace era mai trist decât de obicei. Vedeai vaci şî cai, de-o slăbiciune care de-abia le mai îngăduia să se ţină pe picioare. Cele mai multe, ca să poată fi date afară din grajd, trebuiau să fie ridicate de coadă, dar, după ce făceau câţiva paşi, împleticindu-se ca bete, se prăbuşeau cu botul înainte.
Tristeţea lor, privirea galeşă dovedeau că ele erau superioare omului în păstrarea amintirii suferinţei trăite.
Minca nu ignora nimic din această chinuită viaţă a oamenilor şi a dobitoacelor, şi nu putuse niciodată s-o privească cu nepăsare. în sat, puterile ei fiind neînsemnate şi suferinţa mai puţin nemiloasă decât la Brăila, ea îşi făcea toată datoria, ajutând pe fiecare, şi găsea o mângâiere în propria ei nenorocire: din moment cc suferea ca şi ceilalţi, viaţa îi părea suportabilă; uneori, cu voioşie chiar.
Nu mai era, însă, acelaşi lucru la Brăila, ştiindu-se bogată, fericită, la adăpostul oricărei griji şi, prin urmare, responsabilă în parte de suferinţele celor loviţi de soartă.
Cât ţinuse iarna aceea năprasnică, de multe ori ea rămăsese mută în faţa unei femei care-şi povestea necazurile şi pc care
308
PANAIT ISTRATI
ŢAŢA MINCA
se mulţumise s-o ajute cu o nimica toată: zece kilograme de lemne, o pâine, o bucată de săpun. Revoltată de meschinăria acestor ajutoare, deseori mersese cu îndrăzneala până a devasta, în timpul nopţii, depozitul de mărfuri, dc unde ridicase mari cantităţi dc alimente şi le distribuise, în taină, cu ajutorul Caterinci şi al băieţilor, până în ziua când, surprinsă de Sima, două zăvoarc enorme îi răpiră orice mijloace dc-a recidiva.
— Eşti nebună, dragă! îi spunea el. Aşa cum faci tu, în curând vom ajunge noi înşine la cerşetorie!
„în curând!" Mai întâi, puţin îi păsa de asta, şi apoi, nici nu era adevărat. Ea ştia că, dând de zece ori mai mult decât se dădea săracilor într-o iarnă grea, bărbatu-său ar fi rămas aproape acelaşi om, putred de bogat.
Pe la sfârşitul iernii, adică atunci când mizeria era în toiul ei, Minca se hotărî să câştige prin propria-i muncă ceca ce voia să dea nevoiaşilor şi, astfel, o vedem luând voiniceşte cârma celor trei stabilimente - cârciuma, băcănia, locanda - venind cea dintâi şi plecând cea din urmă. Era tocmai în epoca în care Sima îşi relua alergăturile, afacerile lui în oraş. El o lăsă sâ facă ce vrea, o observă de aproape şi, descoperindu-i netăgăduitele calităţi de stăpână pricepută, dădu ordin ca toată lumea să i se supună.
Aceasta fu o consternare pentru întregul personal, chiar şi pentru tejghetar. Nici o plată nu se mai făcea decât în mâinile ei; nici o comandă de mărfuri, ori vreo altă iniţiativă, decât sub supravegherea ei.
Şi faţa lucrurilor se schimbă brusc.
Profitând de calmul afacerilor, ea procedă la o primenire generală a localurilor, ba chiar şi la unele schimbări, îmbunătăţiri.
Zugravi şi vopsitori lucrau pe capete. Meşteri zidari spărgeau un perete care despărţea restaurantul dc-o cameră-magazic şi făceau din aceasta din urmă o frumoasă „sală de aperitive", pentru o lume mai curâţicâ. Bucătăria trebui sâ îmbrace o haină ceva mai orăşenească. în curte, şi comunicând cu birtul, şase
mândre chioşcuri se aliniară de-a lungul unui zid, care fu acoperit cu panouri decorative inspirate dc Bachus şi invitând lumea la petrecere.
Nu sc mai văzuse niciodată asemenea transformări „la Sima", unde mucegaiul era culoarea permanentă a zidurilor. Vecini, trecători, gură-cascâ, priveau înlemniţi. Şi până în centrul oraşului se duse vestea că, două femei frumoase, dintre care, una, stăpâna însăşi, luaseră direcţia cârciumeî „Sima Caramfil" şi-o umpleau de-o jovialitate încă necunoscută.
Jovialitatea unei crâşmâresc, din România de altădată, era în raport direct cu bunul mers al crâşmei şi în raport invers cu interesele conjugale ale soţului. Dar, asta atârna mult dc frumuseţea ori urâţenia unei astfel de stăpâne, căci, spune cântecul popular:
Vinu-i bun, ocaua-i mare, Crâşmăriţa-i slută tare: Beau flăcăii de-a călare!
Vinu-i rău, ocaua-i mică, Crâşmăriţa-i fru muşică: Beau flăcăii de se strică!
Aşa era altădată: simplu şi tare. La Sima, însă, lucrurile stăteau cu totul altfel.
Jovialitatea celor două femei n-avea nici o ţintă. Ea năştea din adânca lor nevoie de-a uita un pustiu, care le strivea. „Flăcăii" puteau să hea ori sâ nu bea. Sima putea să fie mulţumit ori să nu fie. De astea, lor puţin le păsa. întte ele şi cârciumă nu exista nici un taport. Crâşma era un mijloc care le îngăduia să suporte golul existenţei lor.
în trebuinţa ei firească de-a ajuta pe cei mai slabi decât dânsa şi simţindu-sc acum în măsură de-a o face pe scară întinsă, ea luptase toată iarna să-1 uite pe Mincu şi să-1 câştige pe
310
PANAIT ISTRATI
ŢAŢA MINCA
311
bărbatu-său la o cauză mistică, la generoasa sa viziune a vieţii. Ea îl vedea pe Sima în locul lui Mândrescu, stăpânul luncii şi idolul ţăranilor, pe care îi restabilea în roate drepturile lor. Cu prăvăliile din Brăila, el ar putea să facă fericirea întregii populaţii nevoiaşe, luând-o ca asociată. Ea nu vedea în toate astea nimic imposibil.
- Mulţumindu-te numai cu a suta parte din câştigurile talc de azi, şi încă ai avea de ce să te socoteşti om bogat, fără să te mai trudeşti opt luni din douăsprezece, aşa cum faci acuma, ca să nu tc alegi decât cu o avere care, la urma urmei, nu-ţi foloseşte la nimic. Pe când, dacă m-ai asculta, o lume întreagă te-ar blagoslovi, într-o zi!
Sima era departe de un asemenea gând, ca cerul de pământ, dar, şiret, el se închise într-o tăcere meditativă, care înşelă pe biata femeie şi-i îngădui sâ călărească şi mai tare pe dulcile ei iluzii.
Ea se crezu victorioasă. Efect imediat: nenorocita se simţi îndrăgostită de bărbatul ei; nu-1 mai vedea nici aşa de „pocit", nici prea avar. Acesta nu aprecie peste măsură fericirea pe care atâta o visase, capul lui fiind în întregime la averea-i ameninţată.
Minca îndoi dovezile dc dragoste, iubindu-1 cu sinceritate, până în ziua când, zăvoarele de siguranţă, aplicate împotriva ei depozitului dc mărfuri, îi deschiseră brusc ochii asupra gravei neînţelegeri, a cărei victimă ea era. Abia atunci îşi dădu seama dc puţinul loc pe care tinereţea, frumuseţea, patima ei ocupau în inima lui Sima.
„Dragostea lui pentru mine nu trece dincolo de băierile pungii", îşi zise ea. Şi, aruncându-se în braţele Caterinei, strigă:
- lată ce înseamnă să n-ai bărbat pe măsură\
în ziua de întâi Mai se bea, altădată, multe pahare cu pelin. Şi se pretindea că ai sărbătorit bine sosirea primăverii, numai
după ce ai trecut de al patruzecilea pahar, dar vitejia asta nu era la îndemâna fiecăruia.
Se găsiră, totuşi, mulţi tineri care, în ajunul acestei zile, sâ spună mândrei crâşmărese:
- Ţaţă Mincă! Dacă dobor mâine „patruzeci de pahare", fără să ajung sub masă, mă laşi să-ţi sărut mâinile?
Multă viaţă aveau mâinile ei şi mult mai plăceau! Nu că ar fi fost cine ştie ce frumoase, dar atât de elocvente, în tot ce voiau să spună şi chiar atunci când nu spuneau nimic! Prin mâinile-i, mai mult decât prin tot restul persoanei sale, răspândea dânsa în juru-i văpaia generoasei ei tinereţi. Jocul lor îndemânatec, de-o varietate infinită, glăsuia mai cu înţeles decât gura, care, din teamă de-a spune prea mult, reducea expresiile la minimum de pricepere.
Mincăi, copil, îi plăcea să cugete în gura mare, tot ce vedea şi simţea. Dar tată-său, om ursuz, nu scăpa nici un prilej de-a o plesni peste gură cu dosul mâinii lui noduroase. Chiar în zi de Paşti ori de Crăciun, când tot creştinul datoreşte mai multă bunătate aproapelui său, moş Alexe nu ierta cea mai neînsemnată vioiciune de limbaj. Pentru un nimic, fie nevestei ori copiilor, o lovitură cu dosul palmei le umplea gura de sânge. El nu însoţea această violenţă de nici un fel de explicaţie.
Astfel terorizată, Minca luă, din copilărie, obiceiul de a-şi schilodi vorbirea, ridicându-i tot ce putea să aibă mai cald, mai personal, mai pasionant. Dar bogata ei fire nu admise această castrare. Şi, nesecată în mijloacele-i de-a se afirma, ca tăbărî, tumultuoasă, peste braţele şi mâinile copilei, înzestrându-le, înzecit, cu culoarea, fineţea, violenţa chiar, pc care o brutalitate nelegiuită le suprimase din orice manifestaţie verbală. Mincuţa deveni o drăgălaşă semi-mută, pe care toată lumea o înţelegea de minune, îndată ce un cuvânt, o exclamaţie, o expresie a ochilor şi uneori un nimic al feţei erau însoţite de cea mai mică mişcare a braţelor, a mâinilor ori degetelor ei.
312
PANAIT ISTRATI
ŢAŢA MINCA
313
Ţaţa Minca avea nenumărate feluri de-a rosti acelaşi sentiment. Ca să le rostească pe toate, cu alte cuvinte, ca să facă să trăiască întreaga ei personalitate, mijloacele sale nu aveau margine, căci ele se reînnoiau în permanenţă, cu ajutorul improvizaţiei. Existau, totuşi, unele cari deveniseră clasice şi care nu reveneau în convorbire decât prin surpriză.
Ca să comande unui interlocutor o tăcere dureroasă pentru amândoi, ea se oprea brusc din vorbă, îşi punea faţa în profil şi ridica cu violenţă mâna, ca şi cum ar fi fost luată de vânt, ca s-o lase pc loc să cadă domol, ca un fulg. Aflându-se în picioare, braţul cădea de-a lungul corpului, drept, greoi. Stând la o masă, mâna-i se depunea pe aceasta şi părea că moare.
O veste bucuroasă, care o privea intim, ea o primea coborând pleoapele, muşcând un zâmbet făţiş şi deschizând larg braţele, pentru ca apoi să-şi înlănţuiască proprii săi umeri, într-o singură strânsoare. Ţinându-se astfel, mult timp degetele ei frământau stofa, cum face o pisică cu ghearele. Uneori mai adăuga o uşoară legănare a bustului.
O uimire pătimaşă o făcea să-şi încline capul spre spate şi să deschidă mari, ochii ei albaştri cu lungi gene castanii, pe când gura-i făcea pe supărata, iar mâinile i se reuneau ca pentru rugăciune, dar dând pumnului o mişcare oscilatoare de piesă mecanică, ce se înşurubează şi se deşurubează.
într-o discuţie, câ ar fi fost aprinsă ori liniştită, jocul primelor ei instrumente de expresie preceda totdeauna cuvântul, îl amplifica tot timpul, ca să-1 suprime apoi şi să caracterizeze el singur nuanţele.
Toate acestea erau fireşti, instinctive.
Prietenii şi intimii ţaţei Minca se obişnuiseră, altfel, să nu mai dea atenţie la ce rosteau buzele ei, ci urmăreau din ochi mâinile, pe cari toţi le iubiră cu gingăşie ori cu patimă.
Numai Sima, sărmanul, nu vedea nimic.
Sărbătoarea lui întâi Mai începu odată cu zorile, cari se revărsară cu o văpaie palidă, ca să se încingă din clipă în clipă şi sâ expire sub un val tic lumină orbitoare.
Când se crăpă dc ziuă, Minca şi Caterina plecară de-acasă, amândouă în fuste roşii şi camizoanc albe cu largi dantele scrobite, în picioare, pantofi brodaţi. Iar capetele, strânse în tulpane roşii, ca fustele.
Ţinându-se de mână, ca două şcolăriţe, ele sc duseră să respire aerul curat al dimineţii pe Bulevardul Carol, lungind plimbarea, până ajunseră deasupra Dunării, pc care o salutară: „La revedere, în sălciile tale, azi după-prânz!"
Apoi, se întoarseră să deschidă prăvălia. Zamfir apăru şi el, somnoros. Ţaţa Minca îl trimise, pe loc, să scoată din beci un litru de pelin „de la no. 6", îl făcu sâ aprindă mangalul şi-1 trimise apoi să aducă de la măcelăria vecină o jumătate kilo de fleici „prima".
- Spune câ e pentru mine! îi strigă ea din pragul crâşmei.
Şi braţu-i drept, completând strigătul, descrise în aer un zigzag molatic, care ar fi putut glăsui cam astfel: ,Atâta pagubă, dacă măcelarul o să înţeleagă despre ce e vorba şi-o să mă judece aspru"!
într-adevăr, chiar aşa sc întâmplase:
- Nenea Lache - zise Zamfir, venind într-un suflet - a ridicat mâinile la cer şi a răcnit: „Aoleo! Ţaţa Minca a luat-o de-acuma cu întâi Mai? O s-o facă lată"!
- Da, Zamfirică! confirmă ea, melancolică. O s-o facem lată, azi. Vom trece chiar Dunărea, după-prânz, ca să mâncăm miel fript sub sălcii şi sâ ne răzbunăm de toată asprimea iernii.
Fleicile se frigeau şi umpleau văzduhul cu mirosul lor, capabil să scoale şi pe morţi din groapă. Minca le servi, fierbinţi, pc două funduri de lemn. Cele două femei, mâncând în picioare, ca flăcăii, făcură din ele o înghiţitură, mai ales câ erau ajutate de Zamfir şi de Tudorel.
314
PANAIT ISTRATI
TATA MINCA
315
Pe la al şaselea pâliărel, pe care întârzîau să-1 bea, gânditoare, Sima năvăli în cârciumă, grăbit, preocupat dc afacerile lui.
- Ascultă, Simică! îi strigă nevasta lui. Te prevhi: astăzi o s-o facem Iată!
- Cine o s-o facă lată? mormăi el, scotocind într-un sertar.
- Nu ştiu nimic... Atâta îţi spun: e întâi Mai, s-a dus iarna!
- Bine, Mincuţo... Distrează-te... Nu am nimic împotrivă. Şi dispăru, fără măcar să ciocnească un pahar cu ele. Minca
îl urmări cu privirea, murmurând:
- Şi chiar dacă ai avea ceva împotrivă, sărmanul de tine, asta tot n-ar şterge, ce ţi-e scris pe frunte! Ea umplu din nou paharele, ciocni cu Caterina şi zise, întristată: Vivat întâi Mai, mătuşica! Cu ăsta, suntem Ia „al şaptelea"!
Caterina o văzu galeşă şi o apostrofă:
- Ia nu-ţi mai strica inima, tocmai azi!
- Sunt departe de-a face o asemenea gogomănie! Dar, oricum, e trist sâ nu ai bărbat pe măsură!
Pe la zece, crâşma era plină de lumea cea mai cheflie cu putinţă. Băieţii nu mai puteau să-şi taie drum. Carafele, sticlele, ulcelele, paharele, „gustările la furculiţă" călătoreau pe deasupra capetelor, trecând din mână în mână, la ducere şi la întoarcere, între tejghea şi consumatori.
în picioare, la tejghea, ţaţa Minca îşi dăruia viaţa din plin, mai sclipitoare dc tinereţe ca niciodată. Către ca sc înălţau toate urările. De la ea, fiecare aştepta un cuvinţel, care să fie numai pentru dânsul. Şi ea ştia să aibă pentru fiecare „o vorbuliţă dulce de întâi Mai".
Toată fiinţa ei era încordată spre această mulţime, aprinsă de-o viaţă nemărginită. Ochii ei, ca două faruri, inspectau toate feţele. Nimic nu-i scăpa. Acolo unde vocea nu mai putea fi auzită, ea se înţelegea prin semne, cari spuneau, totdeauna, mai mult decât vorba. Uneori, ea surprindea într-un colţ, departe, doi mahmuri cari, întorcându-şi buzunarele pe dos, constatau
cu amărăciune că nu-şi mai puteau plăti un „ultim litru" şi se mulţumeau sâ se îmbrăţişeze, răcnind: „Frate! Frate!" Asta era tot ce mai putea să rostească. Şi, deodată, sc pomeneau cu „un litru din partea ţaţei Minca".
Cei ce se vedeau astfel „cinstiţi", se ridicau în vârful picioarelor, o priveau cu ochi de nebun, o chemau disperaţi să-i spună mulţumirea lor şi, la urmă, învinşi de zgomot, muţi de bucurie, dădeau scumpei lor ţaţa Minca o supremă dovada de iubire, cârpindu-şi fiecare câte-o pereche de palme ţepene. Ea îi mustra de departe, înclinând capul pe un umăr şi încrucişându-şi mâinile pe piept: „Nu-i frumos ce faceţi"!
In „sala de gustări", de curând creată, intimii casei beau în surdină, aşteptând pe Sima. Acesta sosi pe la unsprezece şi rămase prostit în faţa mulţimii, care-i închidea trecerea. Cu un ochi rece, dispreţuitor, Minca îl privi îndelung, cum se lupta cu o ridiculă neputinţă să-şi deschidă drum în masa de corpuri înghesuite. Deodată, prinsă de dezgust, ea ţipă cu o voce care domină zgomotul.
- Faceţi loc bărbatului meu! Lăsaţi sâ treacă bărbatul meu!
O linişte bruscă. Toate privirile se îndreptară spre intrare, dc unde o cărare îngustă se deschidea printre oameni, se lungea ca o tranşee dinaintea unui pitic înfofolit, care saluta, confuz, în dreapta şi în stânga. Minca se aplecase pe deasupra tejghelei, ca să-şi vadă bărbatul strecurându-se ca un şoarece în fundul unui şanţ.
Atunci, un hohot de râs bărbătesc izbucni. Apoi, zece. Apoi, toată crâşma o porni pe râs.
Minca părăsi tejgheaua şi se duse la sindrofie, lângă băr-batu-său.
*
Se aflau acolo vreo duzină de prieteni, toţi foarte avansaţi în cele „patruzeci de pahare" reglementare şi devorând felii de
316
PANAIT ISTRATI
ŢAŢA MINCA
317
uger de vacă şi „fudulii" de berbec. Printre ei, Mincu, pe care iubita lui îl invitase Ia această sărbătoare. Sima nu-1 cunoştea, nici ceilalţi.
Foştii amanţi sc rcvedeau pentru întâia oară, după noaptea agitată de la Japşa Roşie. Ei îşi strânseră mâinile, vădit mişcaţi, apoi Mincu luă loc între soţul ei şi Caterina, al cărui prieten, un pescar, era şi el prezent.
Mincu slăbise. Faţa lui purta urmele unei suferind, care era departe de-a lua sfârşit. Aceasta îndulcea uniformitatea banală a trăsăturilor lui, înnobilându-i-le. Aerul Iui stângaci, în mijlocul acestor orăşeni, stinghereala provocată de hainele-i băţoase pe cari nu le îmbrăca decât la Paşti şi la Crăciun, tutburarca cc-o manifesta, de îndată ce cineva îi vorbea, făceau din el un băiat cuminte, delicat, tăcut, cum Minca nu-1 văzuse niciodată. Ea sc simţi pătrunsă în inimă, nu mai putu sta la locul ei şi veni să sc aşeze lângă el. Mincu roti nişte ochi înspăimântaţi, cari o aţâţară şi mai tare. Ea uită tot, îl înlănţui de gât şi-1 sărută pc obraz.
Sima nu văzu nimic. El sc aprinsese într-o discuţie cu un prieten. Ceilalţi meseni nu fură decât pe jumătate miraţi. Caterina îşi încuraja prietena, învăhund-o într-o ocheadă exaltată. Ea rându-i, îşi sărută pescarul, un vlăjgan ale cărui năzdrăvănii şi snoave pescăreşti făceau să râdă toată lumea.
Mincu era furios. în ciuda lui, el nu ştia să facă altceva decât să-şi chinuiască vârfurile mustăţilor, pc când sângele îi năvălea sub piele. Voi să plece. Minca îl reţinu de pulpana hainei, tot ciupindu-1, fără nici o teamă. Comedia asta amuză pe toţi chefliii, căci nu era unul care sâ nu simpatizeze cu soarta Mincâi.
Se mancă şi sc bău ţeapăn. Urcioarele cu pelin şi fleicile erau zvântate, de îndată ce soseau pe masă. Altele le luau locul.
Pe la prânz, toţi erau beţi, dar Sima mai mult decât toţi. îţi era milă să-1 vezi. Şi nimeni n-a ştiut vreodată, dacă fu din milă ori din altă pricina, că Minca, ducându-se într-un colţ al
camerei, chemă pe bârbatu-său să vie la dânsa. El se supuse. Fiecare crezu să avea să asiste la o paradă de dragoste conjugală, îmbrăţişări, dezmierdări glumeţe.
Deloc! Ea aruncă un braţ pe dupâ gâtul soţului ei şi îl strânse lipit de dânsa — când se putea vedea că, bietul om, de-abia îi ajungea cu capul la umăr. în acelaşi timp, strigă, sugrumată:
- Ia uitaţi-vă, prieteni: ăsta e bărbatul meul
Şi pe când adăuga, „tata mi l-a dat", ea îi puse o piedică, aruncându-1 cu faţa la pământ, ca pe-o scândură. Apoi, se aruncă asupra lui şi-i pălmui dindărătul, repetând:
-Asta e bărbatul meu! Ăsta e bărhatul meul
Toată lumea fugi înspăimântată.
După câteva minute, Minca şi Caterina, însoţite de Zamfir şi de Tudorel ieşeau pe poarta din curte. Femeile purtau pe umeri nişte scurteici verzi.
Grupul luă drumul spre port, într-un pas grăbit.
La vadul pescăriilor, totul era pregătit pentru o veselă plimbare printre sălciile Dunării. O lotcă, subţire ca o suveică, aparţinând prietenului Caterinei, era plină cu mezeluri, vin şi rachiu. Mincu nu venise încă, şi Minca începea sâ se neliniştească. Dar el nu înrârzie să sosească voios. l,otca o luă la vale, cuviincioasă. Femeile se cocolişeră una într-alta, acoperite cu o velinţâ, nu atât fiindcă era cam răcoare, ci mai mult ca să nu le vadă lumea de pe mal. Băieţii sc jucau cu mâinile în apă.
Lotca asta nu era singura care trecea Dunărea. O mulţime de alte bărci brăzdau întinderea lucioasă a fluviului, unele având cu ele chiar şi lăutari. Cele mai multe păreau sâ n-aibâ nici o ţintă, se lăsau duse în voia curentului, fericite de blânda căldură a soarelui şi, parcă, temându-se de-a se înfunda într-un desiş, care de-abia ieşise din iarnă.
Apele fitnd mari, Dunărea îşi dublase lărgimea, ceea ce îngăduia multor bărci sâ se sustragă curentului şi să hoinărească de-a lungul pletoaselor sălcii împodobite cu muguri pufoşi, pc
318
l'ANAIT ISTRATI
TATA MINCA
319
cari razele piezişe ale soarelui îi transformau în ciorchini de chihlimbar. Astfel, grupuri de bărci, cârc trei şi pairu, se învârteau în loc, prăjindu-se la soare, iar veselii lor ocupanţi beau în sunetele viorii şi ale ţambalului. Uneori, cântece duioase de femei îndrăgostite răsunau limpede pe luciul scânteietor al apei. Se auzeau schimburi de urări, râsete, ocări glumeţe şi strigăte dc spaimă.
Lotca noastră le ascultă mult timp, tăcută, apoi îşi îndreptă prora spre malul celălalt şi dispăru ca un tipar. înainte ca braţul Corotişcei s-o înghită, femeile ridicară capetele şi contemplară în zarea argintie pădurea de catarge şi oraşul cocoţat în soare.
Mincu cânta dc mare jale. Minca îl învălui cu o privire galeşă şi cugetă: „De ce te-am sacrificat?"
La Cororişca, Matei, prietenul Caterinei, avea coliba lui de pescar.
Lra un om care iubea singurătatea, greaua lui meserie şi independenţa. Ţinea, mai mult ca la orice, la mica lui gospodărie de om burlac, încredinţat că rareori o femeie îţi dă un cămin. Nici nu prea umbla după femei, deşi îi plăceau şi era făcut pentru dragoste.
Dacă-i plăcuse, pe loc, Caterina şi ea îl îndrăgise la fel, asta se datora mai mult potrivirii lor de caracter, amândoi iubind acelaşi fel de viaţă. Ei nu se vedeau decât arareori, dar asta era cu atât mai conform gustului lor comun de totală libertate.
De îndată ce sosiră, pescarul încinse un foc îndrăcit, spânzură deasupra ceaunul de mămăligă, apoi spintecă un crap de zece kilograme şi-1 înfipse în proţap. într-un alt ceaun, cl pregăti un borş de cegă, pescăresc. Mincu îi dădea ajutor. Matei ordonase femeilor să nu se amestece, „unde nu le fierbe oala", căci s-ar corci mâncarea.
Ele fură mulţumite. Această gospodărie de burlac, pe care Caterina o vedea pentru întâia oară, nu redeştepta nici un fel de amintire în sufletul tinerei cusutorese, pc când Mincăi, ea
îi împrospăta zilele trăite la Japşa Roşie. Aceeaşi fire neîndurată, care obliga pc om să fie mereu cu ochii în patru. Aproape aceeaşi viaţă grea. Şi totul era simplu, sănătos.
Patru pescari, tovarăşii lui Matei, toboteau pe lângă colibă. Obiecte casnice şi instrumente dc pescuit erau răspândite peste tot, spânzurate prin sălcii, vârâte în scorburi ori protejate dedesubtul vreunei lotci vechi, răsturnate. Sc putea vedea chiar şi rufârie întinsă la uscat şi a cărei înfăţişare n-avea nimic seducător.
Acest post de pescari, pierdut în pădurea de sălcii, ţinu celor două femei un limbaj viril, care le vărsă multă linişte în suflet. E drept că sălbăticia locului, asprimea vieţii de pescar, le cam înfiora, dar ele îşi dădeau cu atât mai mult scama, cât de nepotrivită firii lor era existenţa pe care o aveau la Sima, unde nu recoltau decât o nervozitate permanentă, un profund dezgust dc viaţă.
Minca, mai ales, văzu limpede prăpastia care o despărţea dc Sima şi de întreprinderile lui. Ea nu se simţea făcută nici pentru un om aşa de puţin bărbat, nici pentru a colabora la nişte afaceri, al căror scop - îmbogăţirea pentru îmbogăţire -i se părea smintit.
Aci, tot lucrul îşi avea valoarea lui, de la colibă, până la acea lingură de lemn, ştirbă, pe care Matei, în lipsa uneia mai bune, şi-o rezervase. Nimic nu era de prisos. Şi, desigur, dacă ai fi percheziţionat aceşti cinci pescari, n-ai fi găsit la ei atât cât le-ar trebui ca să trăiască o lună, fârâ sâ muncească. Erau ei, din cauza asta, mai puţin demni de stimă şi mai puţin fericiţi decât Sima, care poseda o ladă de fier plină cu aur?
Dar, vai, Minca ştia câ, afară de Caterina, nimeni nu gândea ca ea.
Acel mare ospăţ, servit la patru ceasuri după-amiază, fu un adevărat prânz pescăresc. Tovarăşii lui Matei luară şi ci parte, împreună cu băieţii, erau zece guri. Cu toţii aşezaţi turceşte pe
320
PANAIT ISTRATI
o coală întinsă ia pământ, bucatele fură savurate, timp de două ceasuri şi nu lăsară alte rămăşiţe, decât doar ca să satisfacă pofta celor doi câini ciobăneşti, cari priveau la meseni cu atâta cuminţenie. Delicatesele şi băuturile aduse din oraş se topiră şi ele în mijlocul unei veselii cumpătate.
La sfârşit, Zamfir şi Tudorel o şterseră în pădure. Cei patru pescari se întoarseră la treburile lor. Minca şi Caterina urmau să fie, în puţin timp, reconduse acasă.
în aşteptarea momentului despărţirii, cele două perechi petrecură o jumătate de ceas într-un luminiş de sălcii, tolăniţi pe iarbă. Femeile se culcaseră cu capul pe genunchii amanţilor lor, iar aceştia le „căutau în cap".
Şi cine ştie dacă felul acesta de dezmierdare, pur oriental, nu c într-adevăr o căutare în capi Mai ales, în capul femeii, care ştie atâtea să ascundă! Se prea poate ca, la origină, amanţii să fi început prin a-şi căuta pe cap, adică în păr, fel de fel de gângănii. Dar, cu timpul, serviciul acesta, pe care ei şi-1 făceau reciproc, a trebuit să dea, prin surpriză, cu totul alte rezultate.
Căci, tot întorcând un căpşor pe o parte şi pe alta, tot pri-vindu-1 în ochi şi comunicându-i căldura pulpelor şi fiorul degetelor tale, multe limbi au trebuit să se dezlege, sau, în orice caz, multe taine au putut fi pătrunse, datorită numai acestui simţ al pipăitului, care, poate, e cel dintâi cu care larva umană a luat formă de fiinţă.
Oricum, poporul, care de obicei simte just, nu ne spune mare lucru asupra acestei dezmierdări, care cântă:
Pe genunchi îi stă culcată Că'i de el amorezată.
Şi Gheorghiţă'i cată-n cap. Lasă- i cate, nu-i păcat. Că-i de ea amorezat.
VII ÎNECUL
Un bătrân pescuitor de raci, cu privirea blândă şi mustaţa groasă, ducându-se la treaba lui, trecea în fiecare dimineaţă pe „la Sima". Era cel dintâi muşteriu al crâşmei, acela care pătrundea odată cu aerul rece al zorilor, la deschidere.
îl iubeau toţi, nu numai fiindcă era „bun la saftea", ci şi pentru firea lui liniştită. Cu sacul în spate, cu toiagul în mână, cl trecea pragul, dând o părintească „bună-dimineaţa", care mergea drept în inima băiatului de prăvălie, ai cărui ochi erau încă plini de somn, şi sufletul greu de necazuri. El nu făcea decât să dea dc duşcă, ţuiculiţa-i obişnuită, şi pleca:
- Sănătate bună, fiule!
Adesea, la sosirea pescuitorului de raci. Sima şi Minca sc aflau în dugheană. Aşa sc întâmplă şi în dimineaţa aceea dc iulie. Fi şedeau, posomorâţi, fiecare pe scaunul lui, când bătrânul intră, salută, îşi bău rachiul şi zise, plecând:
- Creşte Dunărea!
Oricât de neînsemnată ar fi fost vestea asta, ea îi făcu pe cei doi soţi să tresară pe scaunele lor. Sima se ridică şi o tuli, ca înţepat de-o viespe, fără să spună un cuvânt nevesti-si. Aceasta, cu fruntea încruntată, cu privirea răutăcioasă, luă un creion şi se puse să întocmească o listă de mărfuri ce trebuiau comandate numaidecât.
322
PANAIT ISTRATI
ŢAŢA MINCA
323
De la acel întâi Mai revelator, soţii Caramfil erau, din motive deosebite, bolnavi la suflet. Pe zi ce trecea, ca şi Dunărea, inimile lor se umflau sub asaltul valurilor de patimi contrariate. Rl şiia că femeia lui. numai datorită vreunei minuni se mai afla sub acelaşi acoperiş cu dânsul, şi gândul de-a o pierde îi devenea zilnic mai penibil decât moartea. Iar dânsa, călcând în picioare toate stavilele convenţionale, da frâu liber dragostei ci pentru Mincu şi pentru traiul lui sănătos.
Cât despre Mincu, acolo la Japşa Roşie, nici el n-o ducea mai bine. Şi, în zilele acelea de iulie, privind cum creşte Şiretul, i sc părea că propria lui inimă se umflă. Dar el mergea departe de tot: „Am să-1 omor pe Sima!"
Aşa cum pescuitorul de raci o făcea pc malul Dunării, în grija-i de-a nu-şi vedea primejduită pâinea zilnică, Mincu înfigea în fiecare seară un băţ în nisipul Şiretului ca să însemne creşterea apelor. în dimineaţa următoare, el alerga într-un suflet sa constate că în timpul nopţii băţul fusese cu mult depăşit de apă. Şi cl vedea în năvala Şiretului o confirmare a năvălitoarei sale patimi pentru Minca.
Alde Caramfili n-aveau cum sâ înfigă şi ei băţul, ca să însemne creşterea apei, dar pescuitorul sc însărcina sâ li-1 înfigă cl în inimă, anunţându-le, calm, în fiecare dimineaţă.
- Creşte Dunărea, creşte!
Şi ială-i lacomi de această veste. Acum, ei nu lipseau o singură dimineaţă de-a fi prezenţi la sosirea bătrânului. Iar când acesta, temându-se să nu-i plictisească, vota uneori să plece fără să le mai vorbească de starea fluviului, cei doi soţi se repezeati după el, într-un glas:
- Dar Dunărea, moşule ? Moşul întorcea capul, liniştit.
- Creşte mereu!... Dacă mai merge cu iuţeala asta, o sâ avem înecul, pe curând.
El veni, pe pământ, ca şi în sufletele chinuite.
Era pe la începutul lui august. De două zile, consfătuiri tainice si repetate aveau loc întte Minca şi Caterina. Sima le simţi. îşi abandonă toate treburile şi le urmări de aproape, cu multă prudenţă. Aşa că femeile sc crezură tare şirete, când, într-o zi, anunţară lui Sima, ca un fapt fără nici o însemnătate, dorinţa lor de-a nu mai locui la un loc: Caterina urma sâ se mute.
Sima nu manifestă, nici o surpriză, veni cu două căruţe şi mută pe Caterina în oraş.
Dar cusutoreasa nu era singura care pleca. Minca se pregătea şî dânsa. Bineînţeles, ea n-avea nici un fel de bagaj de încărcat în căruţe, ci doar o boccea, pc care o pregătise într-o seară, în mare taină.
Totuşi, Sima o văzuse. Şi pe loc, se închise în camera lui, zăvorindu-se. O zi şi o noapte, fu ca înghiţit de viu.
Faptul acesta neprevăzut, produse Mincaî o mare nedumerire. Se duse tiptil de-şi lipi urechea la uşa lui şi auzi un foşnet dc hârtii răvăşite. Ce făcea el acolo? Ori avea de gând să se omoare? Presupunerea asta nu-i produse nici o milă, ci numai o curiozirate, dar care fu destul dc tare, ca s-o facă să-şi amâne pe a doua zi fuga, hotărâtă pentru ziua aceea.
A doua zi, Sima tot nu reapăru, şi Minca fu foarte contrariată, liă ceru informaţii tejghetarului, carc-i răspunse cu răceală că „Domnul Caramfil a dat ordin sâ nu-1 deranjeze nimeni". Ea se reîntoarse sâ spioneze la uşa lui Sima.
Scria. Şi scrise toata ziua aceea şi o parte din noapte, punân-du-şi ordine în afaceri şi luând dispoziţii testamentare, căci, într-adevăr, era hotărât să sc omoare. Dar, rămas Sima până şi în moarte, cl voia să tragă dintr-însa cot folosul cu putinţă, fâgăduindu-şi să nu se arunce în abisul ei, decât atunci când toate mijloacele dc-a recâştiga inima Mincâi vor fi fost epuizate. El pregătea acum aceste mijloace, printre cari, o libertate totală nevestii lui.
324
PANAIT ISTRATI
ŢAŢA MINCA
325
Ciudăţenie a destinului omenesc: cele patruzeci şi opt de orc, pe care Sima le petrecu în odaia lui, gândindu-se la o moarte probabilă, îl scăpară de la moartea sigură pe care Mincu i-o pregătea, pândind ziua şi noaptea pe bulevard ieşirea rivalului său, ca să-1 doboare cu un foc dc puşcă, tras de Ia doi paşi.
Personalul magazinului remarcase silueta unui om suspect, care, îmbrăcat cu o ghebă lungă până la glezne, da târcoale prin preajma cârciumei, dar cunoscând consemnul lui Sima, nimeni nu îndrăznea să se ducă să-1 previc.
A doua zi, în zori, când „moarte de om" avea să se întâmple, Minca trezi pe Zamfir, îl încărca cu bocceaua şi-i spuse să ia drumul casei părinteşti, dar s-o aştepte sus pe deal, la intrarea în sat. Apoi, îmbrăcată ca dc obicei, coborî în cârciumă. Sima o ajunse imediat din urmă. Ea nu fii deloc mirată: „Nu-i nebun să se omoare"! gândi dânsa.
Şi iată pescuitorul de raci.
- De ieri a început înecul! făcu el. Dunărea a acoperit tot, ba chiar s-a urcat mai sus decât Şiretul. Aşa c-o să fim prinşi din roate părţile, căci, fără îndoială, Şiretul o să rupă dc astă dată bietelc-i diguri de pământ şi-o să umple toată lunca. Bătrânul adaogă, plecând: Vai de cei de pe „Vărsătură"!
Minca se sculă. Sima o privi pieziş, o văzu îmbrăcată ca în toate zilele, şi nu bănui nimic, et, care avea nasul aşa de fin. Ea se duse să se sprijine de pervazul uşii, unde stătu un moment, privind bulevardul; apoi, făcu un singur pas în stradă, cu mâinile la spate; mai făcu încă unul, doi, trei, îşi dădu aerul unei plimbări matinale de-a lungul proprietăţii sate, o depăşi puţin şi, după o aruncărură de ochi înapoi, dispăru, pentru totdeauna, din casa tui Sima Caramfil.
La bariera principală a gării Brăilei, exista odată o moară de vânt. Acolo, Minca ajunse din urmă pe Zamfir, care nu mai ştia ce să răspundă la ploaia de întrebări arzătoare pe care i te punea Mincu, Acesta surprinse pe băiat, când ieşea pe ascuns
din curtea lui Sima, îl urmărise şi aflase de la el că Minca avea să-1 ajungă din urmă. Ei făcuseră drumul împreună.
Iată cărei împrejurări se datoră că Sima scăpă de la o moarte sigură, Mincu de la o ocnă, tot atât dc sigură, iar Minca, dc-a se vedea dintr-o dată în situaţia neprevăzută a unei văduve putred de bogate.
Tânăra femeie fu mirată de echipamentul iubitului ei: o ghebă, pe asemenea călduri! îl măsură din cap pânâ-n picioare şi-şi manifestă surprinderea.
— Am fost de gardă, nopţile astea, făcu el, confuz.
— Nu-i adevărat! Ce ascunzi în ghebă?
Şi ea îl cuprinse în braţe, simţi puşca de-a lungul coapsei şi îşi stăpâni emoţia, din cauza lui Zamfir. îşi continuară drumul împreună.
De la moara de vânt, până la cantonul de deasupra luncii, distanţa e de patru kilometri. O făcură, fără să schimbe un cuvânt, în faţa cantonului, însă, o crâşmuliţâ cojănească pofteşte pe trecători la un mic popas. Ei intrară şi, numaidecât, Minca se simţi pătrunsă de-o bucurie copilărească. După ce trimese pe băiat să se joace puţin pe-afară, ea se aşeză cu Mincu la o masă şî şopti:
— O cârciumioară ca asta, nu mai frumoasă, aş vrea să am, cu tine, în luncă. Şi vom avea-o! Mă bizui pe economiile mele.
— Aşadar, tu l-ai părăsit pe Sima pentru totdeauna?
— ... Şi pentru tine!
— Asta n-o sâ meargă aşa dc uşor, cum crezi tu!
— Moartă, numai, ar putea să mâ mai aducă înapoi! gemu ea, aruncând braţele pe masă, ca două scânduri de coşciug.
El plecă fruntea, fericit şi nenorocit, apoi:
— Unde te duci, acuma?
— La tine, la Japşa Roşie.
~ Glumeşti! E drept că de două zile şi două nopţi nu mai ştiu pe ce lume sunt, dar, tare mi-e teamă că, de data asta, n-o
516
PANAIT ISTRATI
TATA MINCA
să mai fie nevoie să ne ducem, noi, la Japşa Roşie, căci o să vie ea la noi, aci, la canton.
- Ah! înecul! exclamă ca. Ai dreptate. Să ne grăbim!
îl chemară pc Zamfir, îmbucară ceva şi ieşiră, dar nu avură de făcut decât o sută de paşi, ca să se încredinţeze că soseau prea târziu: dc pc marginea platoului, ochiul cuprindea o imensitate lucioasă, un potop care acoperise aproape toată lunca şî se întindea de la Dunăre la Cotulung şi de la Vădeni în preajma Baldovineştilor.
Japşa Roşie, Lacu Neamţului, Hăul, Zacna, lc/ereanul, Groapa Ciobanului erau sub apă. în locul unui ţinut plin dc vii, păşuni şi porumbişte, nu se mai vedea decât cer şi apă. Singuri, Pietroiul, Baldovineşdi şi Satul Nemţesc se mai menţineau, dar înecul îi înconjura şi pc ci, din trei părţi. Nu mai era decâr o ieşire: drumul Brăilei.
Mincu, Minca şi Zamfir râmaseră mult timp înmărmuriţi, neputând rosti un cuvânt. Apoi, cel dintâi, zise:
- Hai să încercăm să scăpăm măcar pe părinţii tăi şi, dacă se poate, sâ ajutăm celor din sat. Pentru tata nu mai pot nimic. Care o fi soarta lui? S-a înecat? Ori s-a urcat pe acoperiş? Ori a reuşit să-şi înjghebeze o plută?
Cohorârâ vadul, în goană.
întâielc gospodării pc care le întâlniră în cale le dovediră starea disperată a regiunii; pornea lumea în bejenie. Un cârd dc copii mâna spre muchea Brăilei cirezi de vaci şi viţei, turme de oi. Iar prin curţi, cu boarfele încărcate în căruţe şi care, oamenii n-aşteptau decât semnalul plecării, în mijlocul unor vaiete, ţipete şi sudălmi, cate tăceau să ţi sc zbârlească părul.
Acest semnal fu dat, sub ochii eroilor noştri, de un călăreţ care venea în galop, pocnind dtntr-un mare gârbaci. Trăsnetele lui asurzitoare, ca şi vocea-i metalică, făceau să alerge toată lumea afară, în uliţă. Călăreţul, cu faţa aprinsă, cu ochii ieşiţi din
orbite, nu se oprea. El îşi continua drumul, pocnind din bici şi strigând:
- Fugiţi, oameni buni! Şiretul a rupt digurile de la Vameşii şi de la Cotulung. Astâ-seară apa va ajunge la muche.
F,l străbătu tot satul, repetând peste tot sinistra lui veste, apoi, descălicând în faţa unei mulţimi dc ţărani, îşi şterse fruntea de sudoare şi adăugă, şugubăţ:
- Şi de data asta, tot afurisita de Bistriţa a scos din sărite pe domnul nostru Şiretul! Ah, femeile! Cică să te mai încrezi în ele!
Şi, îiicălecând din nou, sc avântă ca o săgeată spre Pietroiu.
Veniţi pe Dunăre până în „Vărsătură", pontonierii genişti alergară, cam de pe la amiază, în ajutorul averii boierului Mândrescu, în întregime sub apă, pe când, în sat, echipe dc soldaţi descărcau dintr-un tren material de salvare: lemnărie pentru construirea plutelor, saci pentru încărcarea cerealelor şi chiar bărci.
O adevărată armată dc găligani, soldaţi şi civili, în cămaşă şi izmene, forfotea în mijlocul unei zăpăceli, care înnebunea pe bietele femei bătrâne. Orice gospodărie care n-avea cal şî căruţă ori car cu boi, îşi construia o plută. Altele, care nu erau lipsite de un vehicul, dar ale căror inutile boarfe depăşeau capacitatea mai multor căruţe, îşi construiau şi ele. Şi vedeai arun-cându-se pc aceste plute, claie peste grămadă, tot ce cădea sub mâna unor oameni cuprinşi de panică: frânturi dc unelte agricole, obiecte de bucătărie sfărâmate, bucăţi dc roate, maldăre de stuf, uşile şi ferestrele locuinţei, lemne, nutreţ, saci cu mălai şi alte cereale. Iar pe deasupra grămezii se arunca cuşca cu găini, ba mai cocoţau purcelul, căţelul, pisica.
Dc multe ori, nu mai rămânea loc pentru lucrurile bune ale casei şi atunci începea cearta între om, femeie şi fată, fiecare aruncând jos lucrurile celuilalt şi instalându-le pc ale sale. Soldaţii, mai ales, se hârjoneau cu babele.
- Ce vrei sâ faci, mătuşico, cu războiul ăsta putred?
328
PANAIT ISTRATI
TATA MINCA
329
- Lasă-1 acolo, câ-1 am de cincizeci de ani, de la bietul băr-batu-meu! Mi l-a făcut cu mâinile lui!
- Dar scândurile astea măcinate?
- Iasă-le şi pe ele! Poate o să avem nevoie la făcutul colibelor.
- Dar fierăria asta?
- O s-o vindem „jidanului", care cumpără fier vechi.
Şi aşa se făcea că, la sosirea potopului, cele mai multe plute nu mai pluteau, ori se răsturnau.
Uneori, treceau sergenţi în inspecţie. Văzând ţinuta puţin reglementară a soldaţilor, ţipau la ei:
- Ce mă? în izmene?
- Să trăiţi, domnule sergent! Zăduf mare!
- Repede, pantalonii! Nu vezi că se uită fetele?
- Dacă-s pofticioase, domnule sergent!
Minca, însoţită de Mincu, încercă sâ vină în ajutorul părinţilor ci, dar moş Alexe îi izgoni pe amândoi.
- Afară, haimanalelor! Puşcăria vă aşteaptă!
Hi câutară, atunci, să fie folositori altora, bătrânilor, mai ales, şi celor bolnavi. Din gură în gură, copiii umplură satul de strigăte:
- Ţaţa Minca e aici! Şi nenica Mincu e cu ea!
Erau chemaţi în zece case deodată. Ei îşi făcură peste tot datoria, cu voie bună, iuţeală şi sânge rece.
Pe la trei dupâ-amiază, ciocănelile constructorilor de plute se domoliră. Munca era pc sfârşite. Şiretul n-avea decât să-şi facă mendrele. Atunci, tinerimea bărbătească, soldaţi şi civili, tăbărî pc cârciumile satului. Fluierele apărură. Vinul curse. Fluiere şi vin încălziră capetele. Jocuri nebune se încinseră dinaintea dughenelor, când, flăcăi în cămaşă şi izmene, ba unii chiar goi până la buric, făceau să duduie pământul cu bătute, sârbe şi hori.
Sfioase, ruşinoase, dar nemaiputând să reziste poftei de-a juca şi ele, fetele s-apropiau încet. Soldaţii le îmbiau:
- Haideţi! Dacă aţi venit până aci, nu mai aveţi încotro! Ţaţa Minca Ie înşfacă de talie şi le repezea, una după alta,
în braţele jucătorilor.
- Ba da! Ba da! Acuma e potopul!
*
Soarele nu apusese încă, şi apa era în sat. Limbile ci, care şerpuiau din toate părţile, o luau cu mult înainte, umplând şanţurile, puţurile şi năvălind prin case, al căror sol c totdeauna mai jos decât curtea.
Marinari vâslaşi, plecaţi de dimineaţă în ajutorul cătunelor înecate din ajun, se întorceau acum, fiecare barcă remorcând un şirag dc plute, ca vai de ele, pe care vedeai multă lume şi puţine lucruri. La sosirea lor, Mincu şi Minca alergară, dar bătrânul Andrei Ortopan nu se afla printre cei salvaţi, iar marinarii declarară câ nu se mai vedea nici urmă de gospodărie la Japşa Roşie. Chiar şi minunatul parapet de sălcii fusese luat de Sîret.
Această neîndurări veste avu darul să îndârjească pe Mincu. El nu voi să creadă că unchiaşul s-a înecat.
- Nu-i cu putinţă! Tata e un om prea încercat în toate, ca să se lase surprins aşa de prosteşte. Nu. El trebuie sâ rătăcească pe undeva, cu pluta lui.
Şi, fără sâ-şi facă prea mult sânge rău, cl plecă spre muche, ca să aleagă un loc bun de construit colibele lor, înainte de a se înnopta. Minca trebuia să-1 urmeze ceva mai târziu. Ea aştepta o căruţă ce-avea să încarce lucrurile ei personale, şi pc care tată-său i le zvârlise în uliţă: plapumă, perne, îmbrăcăminte, nifăric. Era zestrea pe care Sima o dispreţuisc.
Pe la şase seara, apa ajunsese la poalele muchii, pe când în sat se înălţase până la clanţa uşii.
Orice urmă de viaţă amuţise în luncă. O mare parte dintre inundaţi se refugiaseră în oraş, pe la neamuri. Alţii, cei mai
330 PANAIT ISTRATI
numeroşi, neavând rubedenii care să-i găzduiască la Brăila, ori din spirit dc independentă, tăbârâserâ peste câmpia telinoasă de la marginea platoului. Dincolo de această câmpie şi până aproape de Brăila, se întindeau nesfârşite semănături de porumb, înalte cât omul.
Ca nişte nori de lăcuste se năpustiră inundaţii peste această frumoasă porumbişte. Ea se oferea ca singura hrană improvizată, în acea seară de oboseală generală. Copiii, totdeauna gata să născocească ceva, fură cei dintâi care dădură peste chilipir şi îl luară cu asalt. Sute de ştiuleţi de porumb căzură pradă lăcomiei lor. Băieţii îşi umpleau sânii; fetele, şorţurile. Fiecare lua cantitatea necesară gurilor care aşteptau, flămânde, la coliba proaspăt înjghebată.
Ea căderea nopţii, plăcu ud miros de porumb copt cuprindea întreaga regiune. în faţa fiecărei colibe, focuri plăpânde licăreau în întuneric, luminând chipuri necăjite, lucruri trântite de-a valma şi vite cu ochi sperioşi. Dar, flăcăii şi fetele profitau de dezorganizarea momentană a vieţii, ca să-şi îngăduie un pic de libertate, cc le era cu atât mai scumpă, cu cât o ştiau amarnic dc precupeţită. Perechi de îndrăgostiţi, uitând oboseală şi necazuri, o luau razna, fără să mai ceară voie nimănui. Drumurile erau pline. Porumbiştea ascundea pe cei mai mulţi.
Strigăte de mame furioase răsunau în liniştea nopţii...
- Mari-i-iţo-o! Dracu te ia!
Mugetul vacilor, simrindu-se înstrăinare, lătratul câinilor, nebuni dc bucurie, acopereau vocea care răsuna în deşert.
Minca şi Mincu stăteau înghemuiţi unul într-altul la uşa colibei şi ronţăiau porumb copt, pândind cu o răutăcioasă plăcere strigătele disperate ale mamelor, care îşi chemau fetele. După fiecare: Lenu-u-ţo-o! Unde eşti?1, ei se priveau în ochi şi răspundeau pe şoptite:
- E înecul, ma-a-mă!
!
TAPA MINCA 331
Această primă noapte pe muche rămase neştearsâ în minţile celor care au trăit-o.
Luna plină, înălţându-şi imensul ei disc deasupra orizontului, aruncă o cascadă dc argint viu peste lunca transformată într-o mare. Imediat, „boul bălţii" puse stăpânire pe spaţiu, do-minându-1 cu gravu-i concert simfonic care răsună în suflet, în acelaşi timp, ca o imprecaţie şi ca o făgăduială dc viaţă nouă: „Bu-u-u! Bu-u-u!1.
Este în acest u o gamă de sentimente, care leagă umanul de neuman, mai ales când auzi un strigăt izolat. în aceeaşi durată de o secundă, el conţine un început care tc recheamă la ceea ce ai mai profund în tine; o mijlocie care-ţi imobilizează gândirea şi o finală care te precipită în necunoscut. Toate acestea le simţi, în unul şi acelaşi timp, care începe cu o izbitură, singura care e reală. Restul e făcut dintr-o dâră de vibraţii, care îţi dislocă sufletul. Când totul e sfârşit şi revii la banala realitate, îţi vine cam greu să re regăseşti.
Ziua, strigătele „boului bălţii" sunt foarte rare, dar e cu atât mai bine, dacă vrei să retrăieşti şi sâ verifici această scurtă trecere dc la real la nereal şi înapoi. Aceasta nu e cu putinţă decât cu o condiţie: să tc uiţi cu totul, să nu mai ai nici un control asupra ta, în minuta dintre două strigăte ale straniei gângănii. Ţinându-te în aşteptare, ori izbit de mai multe strigăte deodată, efectul se micşorează, până a nu mai avea nici un sens. Atunci, concertul miilor de strigăte e preferabil.
El n-are loc decât în nopţile frumoase şi provoacă tot felul de sentimente. Nu mai auzi un lung u în formă de cometă, ci un val de melodii lipsite de măsură şi variate la infinit, căci, noaptea, acest concert e făcut din toate vocile, mergând de la cele mai tinere până Ia cele mai bătrâne, pe când ziua, singure acestea din urmă se aud, şi neregulat.
Starea sufleteasca în care te aruncă acest tumult armonios, este un leagăn ce oscilează foarte încet între spaimă şi bucurie,
f
332 PANAIT ISTRATI
cu o mare mijlocie tranzitorie, făcută dintr-o mulţime de sentimente neprecisc. Ritmul şi fazele concertului nu joacă nici un rol în determinarea sentimentelor. Ansamblul fui e acela care creează starea sufletească şi o variază.
Faze şi ritm, sunt de-o construcţie capricioasă, care nu se poate egala decât cu propria ei frumuseţe. Strigătele se unesc uneori în mugetul aceleiaşi note şi lungi măsuri, ca să continue apoi în sacade şi să sfârşească cu un fel dc duruit de tambur. Există, atunci, o regularitate care surprinde. Ea e de scurtă durată şi poate să nu se repete toată noaptea. Alteori, deşi tot atât de general, mugetul este amestecat de tăceri neaşteptate, a căror lungime nu e niciodată aceeaşi.
Dar se întâmplă ca răgetul general într-o singură notă, să se unească cu celălalt, compus din note variate. Este faza cea mai frumoasă a concertului. în ritmul a două baroase ce cad succesiv pe nicovală, concertişţii schimbă instrumentele, ca să-şi răspundă lor înşilc. Unitatea simfoniei este atunci înţeleasă între notele mijlocii ale oboiului şi cele mai grave ale fagotului. Şi chiar dc Ia prima replică, muzicanţii se supără. Dialogul se face pe nişte tonuri cari sunt o înlănţuire de grohăieli. Cad şi învinşi — voci cărora li se impune tăcerea.
La sfârşit, totul degenerează într-o orâcăială universală, care se aseamănă cu suprafaţa unei mări huloasc, având piscuri şi abisuri, şi care constituie faza cea mai lungă a concertului. Ea este tot aşa de variată, dar nu atât de frumoasă ca celelalte trei, pe care un singur avânt le domină.
Sosirea zorilor sfarmă, brusc, toate instrumentele. Inima noastră se opreşte şî ea.
„Boul bălţii" este un mare gândac negru, vioi, zburdalnic, cu forma ovală şi de mărimea unei nuci mijlocii. EI n-are antene.
Nu-1 cunoşti bine decât în timpul inundaţiilor, când soseşte în mase compacte şi trăieşte intens.
ŢAŢA MINCA 333
Dimineaţa care urmă acestei nopţi găsi pe toţi inundaţii înşiraţi pe marginea platoului. în luncă, apa era înaltă de doi metri. Nu se mai vedeau decât acoperişurile caselor şi crengile copacilor. Stâlpii de telegraf păreau nişte beţe. Asta e tot ce se distingea pe imensitatea lucioasă a apei, afară de digul căii ferate care o tăia în două.
între firmamentul de sus şi cel de jos, tăcere înăbuşitoare. Ea te făcea să crezi că un trăsnet, din senin, avea să se producă, dintr-un moment într-altul.
Şi, apa venea mereu, văzând cu ochii. Pe la zece, căpiţe de fân risipite, cadavre de vite şi copaci dezrădăcinaţi veniră încet să se alinieze în josul platoului. Printre aceşti copaci, Mincu recunoscu câteva sălcii de la Japşa Roşie. El se duse pe o plută să exploreze epavele adunate în timpul nopţii şi descoperi numeroase legături de rogojini, pe care le scoase la uscat.
Ceva mai târziu, mândrul război al lui moş Andrei veni şi el să plutească sub ochh celor doi amanţi, iar pe la prânz, toată lumea se adună să vadă pe Andrei Ortopan, cl însuşi, apărând pe pluta lui.
Năvala catastrofală a Şiretului împinsese toată Japşa Roşie în direcţia naturală a cursului apei, adică spre Dunăre. Dar Dunărea nu mai putea să primească nimic, fiind mai urcată decât afluentul ei, Şiretul. Aşa se explică sosirea epavelor.
Moş Andrei era şi el o epavă, dar una destul de vitează încă. Balansând sutana şi barba, cu spatele întors la spectatorii care îl salutau frenetic, el îşi arunca lunga-î siluetă în dreapta şi în stânga, înaintând de-a-ndâratelea, cu braţele sus pe cârmă.
ŢAŢA MINCA
335
VIII
RĂZBUNAREA LUI SIMA
După o săptămână, ape şi oameni putură, în sfârşit să răsufle — deopotrivă de obosiţi în urma îmbrâncelii suferite şi acomodându-se fiecare cu locul neprevăzut, pe care cerul lî-1 impusese vremelnic.
Locul, pe care-1 ocupau apele, era o înfundătură vastă de vreo sută de kilometri pătraţi, adică toată albia milenară a Şiretului, formând vărsătura Iui. Dar, în această albie căscată, plină de buclucuri, existenţa apelor era precară: prea multe obstacole omeneşti şi nici o mişcare. Ele nu puteau decât să clocească, cu timpul, ceea ce nu e pe gustul apelor. Lor le place via alunecare între două maluri mereu noi şi sub ceruri mereu împrospătate.
Or, aici, ele zăceau într-o imensă groapă plină de case, de grajduri şi de latrine, care le stăteau în gât.
Astfel, mortala tristeţe acvatică le cuprinse de îndată ce nu se mai simţiră împinse înainte. Ele căscaţi la cer şi la soare, cu o gură largă de o sută de kilometri pătraţi. Nu puteau sâ mistuie ce li se băgase cu sila în pântec şi începeau să aibă nişte râgâieli, ce se traduceau prin milioane de băşicuţe albicioase, de care suprafaţa lor se acoperea din ce în ce mai mult.
Oamenii, mai practici, căutară să se obişnuiască cu răul. Timp de-o săptămână, ei se plânseră, gâlcevitori, de-a nu şti
unde să-şi pună lucrurile. Mamele n-aveau un loc destul de bun, unde să adăpostească preţioasa zestre a fetelor lor. Bărbaţii n-aveau scânduri şi cuie îndeajuns, ca să le facă acest loc, mereu neîndestulător.
Cele dintâi, nu-şi găseau liniştea decât după ce-şi băteau bine fiicele. Cei din urmă, după ce loveau în grămadă. Iar tinereţea, astfel ciomăgită, îşi lua revanşa, dându-şi frâu liber pati-mei, în plimbările nocturne prin porumbişte ori pe drumuri singuratice.
Dar Ia capătul săptămânii care urmă înecului, lagărul sfârşi prin a lua fizionomia lui definitivă. Ea era, topograficeşte vorbind, aceea a satului, adică, colibele se apropiau între ele ori se depărtau, după simpatia ori antipatia reciprocă a vieţuitoarelor. Singur Alexe Vădinoi găsi de cuviinţă să-şi aleagă un loc cu totul izolat de parcul comun. Moş Andrei, mai uman, se aşeză în vecinătatea copiilor lui, a căror colibă se afla în mijlocul lagărului.
Nu din întâmplare ea ocupa acel loc.
Minca ştia că înecul avea să dureze mai multe săptămâni, înainte ca reîntoarcerea în sat să fie cu putinţă. în vremea asta, existenţa trebuia să-şi reia cursul. Gospodăriile urmau să aibă nevoie de-o cârciumă-băcânie, care sâ le furnizeze toate cele trebuincioase. Minca le dădu o astfel de prăvălie, mărinimoasă, aşa cum o înţelegea ea, şi o puse în mijlocul taberei.
Un căsoi de scânduri, acoperit cu stuf, se ridică, după câteva zile, alături de coliba lor. El fii încărcat cu mărfuri bune şi variate, cum nici în oraş nu se întâlneau, decât rareori. O mare streaşină de trestie, formând terasă, invita la umbră o lume pârjolită de călduri tropicale şi lacomă de băuturi răcoritoare.
I se puse la îndemână dc toate, pentru toate gusturile, toate vârstele şi toate pungile: vin, rachiu, sifon, limonada, pepeni verzi şi galbeni, totul vârât într-un beci adânc, de unde orice articol ieşea rece, ca de la gheaţă.
336 PANAIT ISTRATI
Bineînţeles, vânzarea se făcea mai tot timpul pc datorie, oamenii neavând de unde câştiga un ban. Dar ţaţa Minca, crâş-măreasă pasionată şi stăpână acum pe capul ei, n-o lua în scamă. Ea dădea, dădea sufletul ei cald, odată cu marfa.
Să vezi mulţumirea ori bucuria pe cari le făceau să strălucească în ochii cuiva, un kilo de pâine ori de mălai, o bucată de brânză, un pepene luat dc un copil pofticios, ori chiar şi o lumânare de cinci bani însemna pentru ţaţa Minca mai mult decât dacă i-aî fi oferit o coroană de regină. Ea se bucura, mai abitir decât posesorul articolului luat „pc credit" ori dăruit.
Cu privire la băuturile alcoolice, ea avea o atitudine deosebită, neadmiţând nici un fel de „beţie rece", chiar dacă t-ai fi oferit aur.
— Vinul, zicea ea, nu este o băutură, aşa cum pâinea e o hrană. El e mai mult o patimă - o patimă care trebuie să fie frumoasă, adică un simţ care să înalţe pe om, altfel e o depravare. Şi, dacă e lipsit de o asemenea patimă, omul poate să bea apă, dar el nu poate să mănânce pietre.
Ea nu ţinea nici o socoteală de ce vindea pe datorie. Datornicii ei veneau, însă, cele mai adesea, să-i plătească atât cât puteau.
în timpul celor trei săptămâni cât apele rămaseră staţionare, afacerile crâşmei fură destul de rele, şi ţaţa Minca trebui să ia din economiile ei, ca să garnisească din nou rafturile golite. Apoi, începu retragerea: apa scăzu până la o jumătate stat de om.
Atunci, toată lumea se năpusti asupra peştelui, şi banul apăru în toate mâinile. Se pescuia în toate chipurile: cu plasa, cu chip-celul, cu furca de fier, cu „hodorogul" şi chiar cu mâna. Peştele, mare şt mic, se vindea prin mahalalele Brăilei, cu preţuri cari îngăduia oricui sâ mănânce, când îi pofteşte inima.
Numaidecât, crâşma cunoscu o prosperitate, care înspăimântă pe ţaţa Minca. Plata datoriilor şi vânzarea zilnică aduseră bani cu duiumul, deşi câştigul era foarte mic. Atunci văzu ea cum se fac averile şi până unde Sima nu era, de fapt, decât un
ŢAŢA MINCA 337
fals filantrop, sacrificând doar o parte din surplusul unui câştig, care era aproape o hoţie.
lagărul luă acum o înfăţişare zilnică, pe care satul n-o avusese niciodată. Dimineaţa se pescuia, până seara se vindea peştele la Brăila, iar noaptea se chefuia în draci. Crâşmarii de prin împrejurimi, care nu puteau înainte să ţină piept concurenţei ce le-o făcea Minca, primiră acum cu braţele deschise pe toţi beţivanii.
Ţăranii începură, întâi, prin a se îmbrăca. Apoi, cum peştele se vindea bine, ei trecură repede la chefuri. O parte din bani era lăsată pe loc, în mâinile crâşmarilor din oraş, de unde se întorceau adesea în trăsură şi însoţiţi dc lăutari. Noaptea, târziu, nu mai auzeai decât cântece, certuri şi bătăi.
Speriate de stricăciunea bărbaţilor, mame şi fete ttebuiră să se ducă ele însele să prindă peşte, să-1 vândă şi să facă provizii de bumbac de urzit, singurul articol pentru care aveau nevoie de „bani mulţi". lâna o luau de pc spinarea oilor lor, aşa că, urzeala cumpărată, ele erau asigurate de viitoarele ţesături de iarnă.
Dar, această mină de aur, ce-o constituia peştele, deschise femeilor perspective neaşteptate.
Retragerea toată a apelor dezveli, în văzul tuturor, gropi şi văi în cari era mai mult peşte decât apă. El se zbătea Ia lumina zilei şi trebuia să moară. Femeile îl încărcară cu lopata, umplând căruţe întregi, îl puseră la saramură şi plecară chiar ele să-1 desfacă prin satele depărtate de Dunăre şi doritoare de peşte.
Atunci, fiecare putu să vadă cu cât femeia e mai morală decât bărbatul. Ele se întoarseră cu basmalele pline de bani frumoşi, pe cari îi încredinţară ţaţei Minca, îmbunătăţiră viaţa casnică, reparând o căruţă, cumpărând o unealtă, îmbrăcând copiii şi hrănindu-i mai bine. Tot lagărul se înveseli, nu de chefuri porceşti, aşa cum făceau bărbaţii, ci de apariţia unei mulţimi feminine în rochii de toate culorile, cari străluceau în soare şi erau bucuria ochilor.
338
PANAIT 1STRATT
ŢAŢA MINCA
339
Ţaţa Minca fu cea mai fericită. Ea deveni confidenta tuturor gospodinelor, precum şi casa lor de economie.
Dar farmecul acesta avea sâ fie rupt cu brutalitate.
Nu se mai ştia nimic de Sima. Se credea că consimţise la o despărţire de fapt, aşteptând divorţul, când, într-o noapte, foarte târziu, ciocânituri violente în uşa colibei lor, treziră pe cei doi amanţi.
- Cine-i acolo?
- Deschideţi, în numele legii! răspunse un glas ursuz.
- Daţi-ne voie să ne îmbrăcăm, replică Minca.
- Deschideţi imediat, ori spargem uşa!
Minca deschise, oferind legii spectacolul unei tinere perechi în cămaşă de noapte. Un om înalt şi slab intră cel dintâi. Dina-poia lui se ţineau doi gardişti şi Sima. Omul slăbănog scapără un chibrit. Minca îi prezentă o lampă, pe care cl o aprinse. Era comisarul de poliţie, încins cu o eşarfă tricoloră.
El luă loc pe un scaun şi începu interogatoriul.
- Dumneata eşti Minca, soţia domnului Sima Caramfil?
- Da.
- Şi dormi aici, cu tânărul acesta?!
- După cum vedeţi.
- Dar asta-i flangrant delict de adulter. Vă declar arestaţi pc amândoi.
Li se puse „gabrioletele" la mâini, fără măcar să li se îngăduie să se îmbrace. Minca protestă:
- Cred că n-o să ne duceţi în oraş, în halul acesta. Legea nu poate să admită asemenea lucruri. Şi apoi, mi-c frig.
Comisarul mormăi.
- Eu sunt legea! Şi-o să ieşiţi un moment afară în halul acestaX Apoi, vă veţi îmbrăca.
Fură scoşi afară, şi comisarul procedă la un simulacru de percheziţie, răscolind, ici şi colo, fără să ia nimic.
în vremea asta, numeroşi ţărani, treziţi din somn de zgomotul celor două trăsuri cu cari veniseră vizitatorii nocturni, alergară la cârciuma Mincăi. Unii aveau în mâini felinare.
Văzând pc Minca şi pe Mincu în cămaşă, ei se opriră, toţi, Ia distanţă, fără un cuvânt, fără un murmur. Unii o şterseră înapoi. Alţii aşteptară să vadă ce e, femeile mai ales. Ele îşi acopereau faţa, ori numai gura, cu mâinile şi se văicăreau încet, clătinând capul.
Cei doi „vinovaţi" păreau nepăsători. Ei se ţineau drepţi, priveau lunca şi tremurau de frig. I ,i se dădu voie să se îmbrace.
în clipa aceea, sosi moş Ortopan, în fugă. Minca îl chemă în colibă, făcându-i semn sâ tacă, îi încredinţa cheile crâşmei şi-1 îmbrăţişa. Bătrânul era foarte mişcat.
Puţin după asta, cele două trăsuri luară drumul Brăilei, ducând spre puşcărie tot ce lagărul avea mai sănătos, un om şi o femeie care se iubeau.
Fură condamnaţi amândoi la cincisprezece zile închisoare corecţională. Sima o voise şi o obţinuse, aşa cum obţii ce vrei în ţara noastră, când eşti bogat. Tot el ceruse comisarului ca „mizerabilii" să fie scoşi afară în cămaşă, ca sâ-i vadă toată lumea.
Contrar aşteptării sale, gândul şi atitudinea ţăranilor s-au întors împotrivă-i.
Totuşi, nenorocitul nu avea un suflet atât de josnic. Numai turbarea soţului, disperat de ultragiul ce i sc făcuse, l-a putut împinge la o astfel de josnicie. Şi, odată pe panta asta, el nu se mai opri. De altfel, o mulţime de ticăloşi, cu care se înconjurase în tristeţea-i bolnăvicioasă, îi recomandau cele mai sinistre ignominii.
- Dezbrac-o în pielea goală, pe stradă, şi biciuieşte-o!
- Taie-i pletele!
340
PANAIT ISTRATI
ŢAŢA MINCA
341
— Atrage-o într-un loc sigur şi dă-o pe mâna câtorva ţigani, să-şi râdă de trupul ei!
Dar, Sima îşi iubea femeia. El o iubea acum cu o inimă chinuită de sentimenul unui rău consumat. Şi, când acest sentiment pune stăpânire pe o inimă sfâşiată, nu mai e vorba de iubire, ci de chinurile morţii. Sufletul lui Sima trăgea de moarte. Pentru el, era totuna, dacă Minca se reîntorcea sub acoperişul lui, ori dacă rămânea cu Mincu. In ambele cazuri, el o considera pierdută.
îmbătrânit, slăbit, nedormind şi nehrănindu-se decât amnd când nu mai putea sâ se ţină pc picioare, el îşi petrecea nopţile blestemându-şi viaţa şi averea. Nu se mai interesa de nimic, nepăsător chiar în faţa hoţiilor, cari se săvârşeau sub ochii lui. într-o noapte, pc când sta la fereastră şi contempla curtea luminată de lună, el văzu pe tejghetar scoţând din depozit şî încărcând într-o căruţă saci şi lăzi cu marfă, a căror valoare o evalua, fără să se mişte: „O mie de lei cafea verde şi patru sute de lei zahăr".
Un venin, încă necunoscut, îi otrăvea sângele: o ură care cuprindea tot ce există. Moartea nu-i era de-ajuns, şi viaţa îi era de nesuferit. El ar fi dat toată averea lui, ca să nu mai aibă memorie. Da! sărac, cerşetor, dar să nu mai aibă amintirea acestei grozăvii, care îi sfâşia sufletul şi-1 înnebunea.
în starea asta sufletească se afla Sima, când, în ajunul liberării din închisoare a celor doi amanţi, o idee îi veni şi-i aduse o mare uşurare: „Am sâ pun nişte derbedei să-i huiduiască!"
El tocmi o bandă întreagă. A doua zi, la ora când se deschide poarta temniţei, toţi erau postaţi la locurile lor. Sima se ţinea la o parte, cu o bucurie bolnăvicioasă în inimă: „Am să-i strivesc de ruşine! Tot bulevardul are să râdă"!
Minca şi Mincu apărură, dar se opriră un moment la poarta închisorii, ca şi cum lumina zilei i-ar fi orbit. Apoi, cu un pas
nesigur, cam clătinându-se, se îndreptară spre Bulevardul Carol, plin de trecătorii ce se duceau în port.
Deodată, două lungi huiduieli izbucniră din dreapta şi din stânga lor:
- Hu-o!... Huo-o!
Huiduiţii şi trecătorii se opriră, ţintuiţi locului. Nimeni nu înţelegea nimic. Dar Minca zări pe Sima şi înţelese. Palidă, îndârjită, ea aşteptă să sc repete huiduielile şi atunci, hotărâtă, încolăci un braţ pe după gâtul amantului ei. Acesta îi cuprinse mijlocul. Şi amândoi, cu trupurile lipite unul de altul, cu feţele înveselite de necaz, începură să păşească încet, ţanţoşi, privind ţintă la Sima şi cântând, ca altădată, populara flecărie:
Şepte gâşte potcovite, Leleo, draga mea,
Sima rămase înmărmurit. Minca îi trecu pe sub nas cu amantul de gât, legănându-sc ca nişte răţoi, râzând şi cântând, de-ţi era mai mare dragul să-i priveşti.
Huiduielile amuţiră, iar unul dintre nemernici se apucă cu mâinile dc burtă şi-i strigă lui Sima:
- Apăi, coane Sima, să-ţi fie leliţa sănătoasă, că noi n-avem ce-i face!
ŢAŢA MINCA
343
IX
RETRAGEREA APELOR
Când îneacă lunca, apele se aseamănă cu o dragoste pră-păsdoasă ce năvăleşte într-o inimă liniştită, înspăimântând-o cu tot necunoscutul pe care o astfel de vizită îl aduce cu ea. Când se retrag, rămasul bun ce şi-1 ia ne goleşte sufletul, într-un egal amestec de păreri de râu şi dc mustrări, aşa cum simţim în ziua în care o patimă violentă ne părăseşte, după ce ne-a fecundat cu tot cc a avut ea mai bun şi mai rău.
Sub soarele călduţ al unui început de octombrie cam răcoros, nenumăratele mlaştini pe cari potopul le lăsase în urma lui cloceau fără sfârşit, împiedicând pe oameni să se reîntoarcă pe la căminele lor, pe când, la orizont, linia argintată a apelor în retragere părea să zâmbească răutăcios operei dc distrugere ce se dezvăluia sub oebii ţăranilor: casc ruinate ori prăbuşite; semănături de porumb îngropate în noroi; viţă de arbuşti uscaţi; clăi de nutreţ luate de apă; puţuri astupate; garduri răsturnate în şanţuri.
Tăcere. Pustiu. Ai fi zis că viaţa inundaţilor se ducea cu apele, căci era mai multă viaţă când ele umpleau lunca: se pescuia. Toată lumea cunoscuse un belşug, care făcea pe mulţi să blagoslovească înecul. Pe când acum, în pragul iernii, un sat pustiit şi nici un mijloc de trai, iată ce aştepta pe fiecare.
Cu picioarele goale până deasupra genunchilor, oameni şi femei înotau în noroi, de dimineaţă până seara, uscând odăile, săpând pâraie, înlocuind lemnăria putredă, dregând coşarele; şi asta, tot continuând sâ locuiască pe muche. Părăseau colibele în zori şi se întorceau noaptea, hămesiţi, rupţi de trudă. Şi nici un ajutor din partea stăpânirii. Fiecare să facă cum poate, vina fiind a lui Dumnezeu.
A trebuit ca tot ţaţa-Minca să vie în ajutorul celor nenorociţi. Ea le distribui toate economiile ei, nepăstrând pentru dânsa decât ceri trebuia ca să-şi ridice gospodărie nouă în sat. Şi, numaidecât, mărinimia ei făcu pe Mincu să-şi schimbe firea, sau, mai curând, să şi-o trădeze pe cea adevărată. El îşi dezaprobă tovarăşa, spunând câ n-are nici o poftă să muncească pentru alţii.
Minca îi luă capul în mâini, îl privi lung în albul ochilor şi nu răspunse nimic, dar inima ei se duse de-a prâvala.
Era pe la mijlocul lui octombrie. Timpul fiind uscat, oamenii izbutiră, cu chiu cu vai, să-şi meremetuiască locuinţele şi să le reocupe. Atunci începu mizeria neagră, pe care bolile o făcură şi mai atroce.
Case umede. Nimic de ars în sobă, nici un chip dc-a încălzi şi usca. Stuful, acest unic combustibil al băltăreţilor, fiind mereu înecat, nimeni nu putu sâ şi-I procure. Ţăranii aruncară în foc garduri, viţă, copaci, leoarcă de apă, şi nu obţinură decât fum.
Nu era casă care să nu-şi aibă bolnavul ci. Unele deveniseră adevărate spirale, toţi membrii familiei zăcând la pământ. Pneumonie, pleurezie, malarie, tuberculoză şi foamea pe deasupra.
- Ţaţă Mincă! Scapă-ne - era strigătul tuturor copiilor în primejdie.
Dar, la ţaţa Minca, neînţelegerile erau la culme. Ea îşi făcuse o casă modestă de trei odăi. în cea mai mare, instalase câr-ciuma-băcănie, drăgălaş aranjată, aşa cum o visase ea. A doua,
344
PANAIT ISTRATI
TATA MINCA
345
vecină cu prăvălia, era camera lor de locuit; iar a treia, o ocupa moş Andrei Ortopan, pe care reumatismele şi tristeţea îl ţin-tuiau în pat. Bietul bătrân se simţea nenorocit, văzând cum fiu-său devenea din ce în ce mai grosolan cu aceea pe care el o privea ca pe o bună noră. Ştiind cât o iubise înainte, el nu mai înţelegea nimic din sufletul feciorului său.
Minca.înţelegea şi înclina fruntea în faţa ursitei. Ea vedea cum naşte în acest suflet nevoia de-a parveni. Pc înăbuşite, fără să mărturisească, Mincu hrănea ambiţia îmbogăţirii. Ea îl văzuse deseori luând atitudini comune tipului de cârciumar egoist, pe care numai setea de câştig îl conduce în viaţă; linguşitor cu muşteriul care bea ţeapăn şi plăteşte cât îi ceri; obraznic cu nenorocitul care te roagă să-i dai un kil de gaz pe datorie, oricine ar fi el. îl surprinsese chiar turnând sifon în vin şi apă în rachiu, ba şi încărcând la socoteală pe un consumator, operaţii necinstite de cari ca avea groază mai mult ca de orice. Blândele mustrări ce i le făcu, rugându-1 să fie „cârciumar cinstit", n-avură decât darul să-1 facă mai băgător de seamă în viitoarele Iui pungăşii crâşmăreşti.
Totuşi, dragostea ce-o nutrea pentru Mincu al ei fu mai tare decât dispreţul ce-1 avea faţă dc tristele lui apucături: „I asă că-1 vindec eu!" Dar iară că Mincu îşi luă drepturi de stăpân absolut, interzicându-i - ei, care era adevărata stăpână - să mai „risipească avutul casei".
Să „risipească"! Ceea ce ea considera ca o supremă bucurie a vieţii - ajutorarea celor învinşi - el o numea „risipă". Nu era, oare, drăguţul ei mai ticălos decât Sima? Căci celălalt avea, oricum, mărinimia lui, precum şi scuza de-a fi fost născut numai pentru a face avere, pe când Mincu nu ştia să deosebească vinul bun de cel rău, nki să spele un pahar, cum sc cuvine.
Şi totuşi, omul acesta o ţinea prin toate fibrele fiinţei sale, trăia în carnea ei. Ea nu mai concepea viaţa fara dânsul. îşi găsise bărbatul.
Sfâşiată între mărinimie şi patimă trupească, Minca nu mai vedea scăparea decât într-o imediată întoarcere la sfânta sărăcie de altădată. „Deschide omului drumul spre înavuţire, şi sufletul lui e pierdut", îşi zicea ea. Ce mai rămăsese din Mincu de la Japşa Roşie, harnicul flăcău care ducea în spate o căruţă dc rogojini, la târgul din Brăila, ca sâ ia pe ele doar atât cât să aibă cu ce trăi, cl şi tată-sâu?
Ea făcuse dintr-însul un crâşmar scârbos, ale cărui mâini şi fălci începeau să se fleşcăiască, a cărui privire devenea din ce în ce mai falsă şi căruia nu-i mai plăcea să iasă în pragul prăvăliei decât în jiletcă cusută cu fir şi în pantofi brodaţi. Cât despre partea de muncă pe care negoţul lor o cerea fiecăruia dintre ei, el lăsa tot greul pe spinarea tovarăşei lui, umplându-şi ziua cu fleacuri şi dându-se cu totul plăcerilor mesei, somnului şi plimbării.
Gustul acesta de viaţă uşoară, practicat sub ochii unei suferind generale, sfârşi prin a scoate pe Minca din sărite. Şi cum ea îi atrăgea într-o zi atenţia asupra acestui fapt, el îi cârpi o palmă.
Bărbat ai vrut, bărbat ai! Ba chiar unul a cărui bărbăţie se reduce la atât.
Minca încasă palma, fără să sufle o vorbă, ridică braţele la cer, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Mă predau!" şi o luă razna spre Şiret, ca să arate apelor în retragere obrazul ei ars de insulta iubirii.
„Totul vine cu voi... Totul se duce cu voi..."
Pe vremea noroasă din acea după-amiază, cenuşiul apelor se confunda cu orizontul, într-o imobilitare apăsătoare. Totul părea fără suflet, totul era mort. Oceanul viu din timpul inundaţiei devenise o masă de plumb. Şiretul şi Dunărea, întorcân-du-i spatele, îi retrăsese viaţa.
La o mică depanare de dânsa, Minca zări câţiva copii răscolind prin smârcuri. Apropiindu-se de ei, ea se întrista, văzân-du-i adunând o împuţinară de peşte pe jumătate mort. Adio, frumoasele ştiuci, mândrii crapi, gustoşii Uni, cu cari lumea umplea căruţe întregi, pe vremea colibelor de pe muche!
346
PANAIT ISTRATI
ŢAŢA MINCA
347
Zamfir era şi el acolo, dar ca să se joace.
- Cum mai merge pe-acasă? îl întrebă ca.
- Binişor... Nenica Sima ne trimite tot cc ne trebuie. Nu ne lipseşte nimic.
- Da' tata, ce mai spune?
- Zice că-i pare bine că eşti nenorocită.
- Dar tu, Zamfirică, tu ce gândeşti?
Băiatul sc aruncă în braţele sorei sale şi izbucni în plâns.
Minca se întoarse acasă, vorbind singură: „Aşadar, Mincu nu era un viteaz, decât fiindcă trăia în sărăcie. Acum, când a dat de gustul belşugului, iată-1 desfigurat. Ei bine, de-aci într-o săptămână, o să fac aşa ca să nu mai avem decât pereţii casei şi prea puţin lucru pentru gurile noastre",
Moş Andrei o aştepta în pragul locuinţei. El o luă în braţe şi-i zise, îndurerat:
- Te părăsesc, fata mea! Mincu a plecat la Brăila, ca să vândă căruţa şi calul ce i-ai cumpărat. Nu mai îmi recunosc fiul! Mă duc în lume!
Toate încercările ei de a-1 reţine, rămaseră zadarnice. Bătrânul plecă, cu traista la spinare.
Minca făcu să vie imediat două căruţe din sat, pe care le încarcă cu aproape toată băcănia şi băuturile prăvăliei. Apoi, ducându-se din casă în casă, distribui tot:
- Degeaba mai ţin prăvălie, că nu mai am cui vinde marfa, explică ea. Aşa că v-o împărţesc şi căutaţi să faceţi economie. Am închis cârciuma. Sunt bolnavă.
Oamenii ştiau care era boala ei, dar nu îndrăzneau să vorbească. De altfel, mai toţi erau prăpădiţi de foame, frig şi molimă. De-abia mai aveau puterea sâ mulţumească. Doar copiii mai întrebau:
- N-ai să mai fii crâsmăreasă, ţaţă Minca?
Pc înnoptate, nefericita ţaţa Minca sc întorcea acasă, cu braţele bălăbănind. Ea nu avu o lacrimă de înduioşare în faţa rafturilor goale, ci numai o inimă tot atât dc goală.
Şi această inimă părea sâ se golească şi mai tare, cu cât ceasurile treceau, lungi, strigătoare la cer, fără ca ele să aducă pc Mincu. Ticălosul îi era mereu drag, deşi nu mai avea nici o speranţă de viitor.
întinsă, îmbrăcară,pc pat, ea nu închise ochii toată noaptea. Inima îi era îngheţată. Capul îi clocotea. Cel mai mic zgomot o făcea sâ sară în sus şi să alerge la fereastră. Spre ziuă, un somn care dură o jumătate de ceas, o amorţi.
Se trezi speriată de-a fi adormit fără voie. Şi, numaidecât, o sforăială care venea din odaia lui moş Andrei, o Iovi ca un pumnal. Ea se duse încet să vadă cine-î, şî văzu pe scumpul ei Mincu, într-o stare carc-o făcu să-şi acopere faţa de groază.
El dormea, îmbrăcat, în patul bătrânului. Hainele îi erau înecate de vin negru, vomitat, figură congestionată, gura căscată, respingătoare. Din buzunarul de sus al vesrei, o batistă de cocotă, cu dantele şi monogramă, atârna afară. Asta-i făcu mai rău ca orice.
Ea ieşi. Maşinaliccştc, sufletu-i ucis o îndreptă spre Japşa Roşie, poate în speranţa de-a găsi pe bătrânul rogojinar, pe cale de a-şi reconstrui gospodăria. Ea făcu aproape o jumătate de zi, ca să ajungă şi nu găsi decât locul singuratic al fostului ei cuib dc fericire. Privind, atunci, Şiretul, ea îi zise:
-Ţie îţi datorez pc Mincu. Tot tu mi l-ai luat, împreună cu sufletul meu.
La înapoiere, picioarele-i puseră şi mai mult timp s-o readucă la trista-i gospodărie, unde o mare surpriză o aştepta: Mincu dispăruse, furând şi puţinii bani cc sc mai aflau în casă.
Minca trase obloanele şi se culcă.
ŢAŢA MINCA
349
X
MILOSTIVUL SATULUI
Ploua dc câteva zile peste întreaga „Vărsătură", urâta „ploaie a ciobanului", care te pătrunde în suflet. Dimineaţa şi seara, o ceaţă groasă, un fum înecăcios îţi lua răsuflarea. Tot satul tuşea, oameni şi animale. Uneori, pâcla era aşa de compactă că nu descopereai satul decât datorită corului tusei, care se înălţa ca dintr-o groapă, mai ales când intrai în luncă, mergând pe lângă linia ferată.
Pe un astfel de timp, drumul acesta era cel mai sigur, căci el tc ducea drept în sat. Pe acesta îl şi luă, într-o seară mai pâ-cloasă ca oricând, un om de statură foarte mică, încălţat cu cizme, purtând căciulă şi înfăşurat până la ochi într-o ghebă. El mergea pe şovăite, cu urechea la tren şi pipăind cu băţul şina, aşa cum fac orbii.
Adesea, un acces de tuse îi zgâlţâia rot corpu-i slăbănog. Atunci sc oprea şi lăsa să-i scape un „uf, îşi ştergea ochii, căuta să-şi dea seama unde se afla şi o pornea mai departe.
El merse aşa, pe dibuite, până la cantonul din vale, unde se izbi de o fetiţă.
-A cui eşti tu? o întrebă el, luându-i mâna.
- A Ilenii şi a lui Vasile Lungu, răspunse fata, temătoare, cu glasul stins.
Necunoscutul scapără un chibrit şi văzu doi ochi limpezi sub o frunte încreţită.
- N-ai putea tu să-mi spui, inicuţo, cum mai stă cu sănătatea ţaţa Minca?
- îi bolnavă şi singură.
- Cine o îngrijeşte?
- Toată lumea, afară de părinţii ei. Ieri a fost rândul nosrru.
- Bine, dar au oamenii cu ce s-o ajute?
- O ajută, de unde au, de unde n-au. Acuma ea e cea mai nenorocită din tot satul.
Streinul scoase dintr-un buzunar al ghebei un pacheţel şi-1 dădu fetei.
-Du asta lui tată-tău. O sâ găsească înăuntru douăzeci de lei şi un „bon de marfă". Spunc-i să ia un sac şi să se ducă numaidecât, cu bonul acesta, la cantonul din deal. Acolo va găsi o căruţă mare cu coviltir, păzită de un om. Să dea bonul păzitorului şi să încarce marfa care e însemnată într-însul. Noapte bună, fetiţo! Am să mai trec pe la voi.
- Dar, cine eşti d-ta, nene?
- Un om nenorocit, ca ţaţa Minca.
Era Sima, pe care cu greu l-ai fi recunoscut, chiar dacă ar fi fost ziuă. O ftizie galopantă îi topise trupul, făcându-1 hidos. Barba, neîngrijită de două luni, creştea, sălbatică, până sub ochi, a căror privire stranie nu mai amintea pe Sima, ci pe-o bufniţă.
El părăsi calea ferată şi drumul satului, poticnindu-se la fiece pas. Vreo douăzeci de pacheţele, la fel cu acela pe care-I dăduse fetiţei, îi împovăra gheba cu greutatea lor metalică. Sima avea să le distribuie pe toate, începând cu familiile cele mai lovite de soartă.
Din partea asta a satului, casele erau înşirate de-a lungul şoselei, faţă cu sunatul. Dar nu era chip să le distingi, atât se întunecase de tare.
350
PANAIT ISTRAT!
ŢAŢA MINCA
351
Sima înainta cu mare greutate, sufocat, istovit, înotând în smârcuri şi împicdicându-se de hoituri. EI trecu pe lângă un puţ fără furcă, nici ghizduri, o groapă căscată în care oameni şi animale puteau uşor să cadă. Nepăsarea asta îl lămuri asupra halului în care trebuia să se afle comuna.
Dar el fu şi mai lămurit, după cc vizită câteva gospodării. Vizită de cerşetor. Intra într-o curte, s-apropia de ferestre, spiona, apoi bătea la uşă. Cineva deschidea şi se retrăgea, pe loc, speriat în faţa acelui cap suspect, îmboborojk până la ochi. Sima profita, atunci, ca să inspecteze dintr-o privire interiorul casei, apoi, oferind un pacheţel, două ori trei - după mărimea familiei şi gradul dc mizerie — el repeta pe şoptite aceleaşi instrucţiuni pe care le dăduse fetiţei şi dispărea.
Feste tot aceeaşi promiscuitate, aceeaşi sinistră mizerie. Câte cinci, opt, ba şi doisprezece membri ai aceleiaşi familii, îngrămădiţi în singura odaie încălzită, ori mai curând afumată. Drept orice hrană, o oală cu terci. Bolnavi înveliţi cu ţoale zdrenţuite. Feţe înfrigurate. Glasuri stinse.
Epidemic de tifos, însoţită de foamete.
înspăimântat, Sima se crezu responsabil de roată această suferinţă, el care poseda grămezi de aur inutil, imense stocuri de alimente, îmbrăcăminte, lemne de încălzit. Cuvintele Mincăi, invitându-1 să ia în mâini economia unui ţinut în primejdie şi s-o administreze cu omenie, îi răsunară în inimă, ca o comandă biblică.
Acum, era prea târziu. El îşi simţea sfârşitul apropiat. Poate că şi femeia lui era pe moarte. Două vieţi zdrobite; o dulce căsnicie sfărâmată; sate întregi bântuite dc toate calamităţile. Din vina lui, care voia să câştige mereu bani şi iar bani.
El se năpusti asupra gospodăriilor, le luă la rând şi îşi goli buzunarele pline de pacheţele, apoi, prăpădit, luă drumul înapoi spre cantonul din deal, unde se afla căruţa cu provizii. Pe
drum, cl întâlni pe cei dintâi locuitori ajutaţi. Bărbaţi şi femei se întorceau cu sacul la spinare.
în dorinţa lui evanghelică de-a nu şti stânga ce face dreapta, el evită pe bieţii oameni, dar o bătrână îl recunoscu. Ea trânti sacul jos, îi luă o mână şi i-o udă cu lacrimi, gemând:
- Milostive... Milostive.,.. Spune cine eşti? Rosteşte numele tău, ca să-1 pomenim în rugăciunile noastre.
- Un om nefericit!'răspunse Sima, fugind.
A doua zi, la prânz, un şir de care încărcate cu lemne sosea în sat. Distribuirea lor fu făcută de un om de încredere al Iui Sima, care refuză să spună oamenilor cine era milostivul.
Şi, în aceeaşi scară, pe o vreme la fel cu cea din ajun, Sima îşi făcu din nou apariţia. Dar, cum, de astă dată, lumea pândea trecerea binefăcătorului, acesta trebui să schimbe tactica. El nu mai bătu la nici o uşă, ci se mulţumi să arunce prin curţi ajutoarele în bani şi bonuri, fără să mai vorbească cu nimeni.
Ar fî fost totuşi nevoie de explicaţii, căci acum nu mai era vorba dc-o căruţă cu alimente, trasă în apropierea satului. Ci însăşi depozitele lui, pe care el le punea la dispoziţia sinistraţilor. Pacheţelele erau înlocuite cu plicuri, în cari se afla câte un bilei dc o sută de lei, pe lângă bon, a cărui cantitate de marfă era cu mult mărită.
Sima ar fi voit să le spună că trebuiau să se ducă în oraş să ridice cele însemnate în bonuri, dar, teama bolnăvicioasă de-a nu fi descoperit, îl făcu să renunţe la orice explicaţii.
Măsura lui dc prudenţă, însă, nu servi la nimic, căci, în clipa când arunca pe deasupra unui gard plicul din urmă, un om îl apucă de braţ. Era socru-său, Alexe Vădinoiu, care îi strigă, furios:
- Ce faci, nebunule?
Sima se simţi năvălit de-o scârbă şi de-o mânie, care îi tăiară răsuflarea. El se smuci din mâna lui Alexe.
- Nu mă atinge, murdarule!
352
PANAIT ISTRATI
Şi, adunându-şi ultimele puteri, o rupse Ia fugă şi dispăru în noapte şi pâclă. Dar, în loc să se îndrepte spre trăsura care-1 aştepta pe deal, el se năpusti în direcţia opusă oraşului şi se rătăci într-un câmp. O sfâşietură cumplit de dureroasă în plămâni îl făcu să-şi cuprindă pieptul cu braţele. Şi, pe loc, gura i se deschise singură, sub năvala unui val de sânge.
El gemu, înăbuşit:
- Minca!
Şi căzu cu faţa la pământ, ca să nu se mai ridice.
XI
DESCOMPUNERE
O fâşie de crep negru, lungă de treizeci de metri, acoperea cu doliul ei cele două mari firme „Sima Caramfil", formând unul din unghiurile drepte ale Bulevardului Carol cu Strada Victoriei.
Era un doliu care nu provoca decât uimire. Un altul, plin de o sinceră tristeţe, se desfăşura dinapoia celor şapte uşi zăvorâte ale frumoasei întreprinderi: cârciumă-băcănie-locatidă.
în ultima lună, răposatul nu mai pusese piciorul în magazinele lui. Şi, care mai de care, să şterpelească ce-avea sub mână. O făceau în chip firesc, printr-o învoială subînţeleasă, fiecare prevăzând deznodământul fatal al stăpânului şi nemaiavând de cine să se teamă.
Acum, când mari peceţi de ceară roşie erau puse peste tot, un repaos profund cufunda cele trei localuri într-o tăcere elocventă.
în restaurant, bucătăria rămăsese văduvă de mândra ei ară-mărie. Toată fusese furată în ultima zi a dramei. Grămezi de farfurii şi servicii nespălate zăceau peste tot, printre resturi de carne şi zarzavaturi, care începeau să putrezească.
Cârciuma prezenta un aspect mai puţin lamentabil, cu toată neorânduiala paharelor, carafelor şi sticlelor de rachiu. Aci, în fundul pământului, trebuia căutată dovada trecerii vandalilor: cele mai bune vinuri, cele mai fine rachiuri dispăruseră
354 PANAIT ISTRATI
aproape toate. Dc mai bine de două luni, în fiecare scară, enorme damigene plecau pentni o destinaţie cunoscută numai de tejghetar.
Dar băcănia era aceea care purta urmele celei mai crude devastări.
Orice mare magazin de alimentaţie, frumos orânduit, nu-i nimic alt decât dorinţa noastră de-a trăi, privita prin patima stomacului.
Această dorinţă, pe care mii de ochi au reflectat-o în mândra băcănie a lui Sima, nu mai era acum decât un hârdău cu murdării. Lăzi sparte, saci spintecaţi îşi răspândeau conţinutul peste tot. Nenumăratele sertare zăceau căscate. Cămătăria mu-ce/ea. Rafturi, altădată frumos garnisite cu tot felul de cutii, pacheţele, borcânaşc, sticluţe, semănau cu o gură ştirbă. Duşumeaua era acoperită cu măsline, nuci, migdale, alune, stafide, macaroane sfărâmate, orez, untdelemn vărsat.
în umbra acestui cimitir, soarele proiecta, prin crăpăturile obloanelor, fâşii de lumină albăstruie.
Năvala darurilor în natură ale lui Sima contribuiseră mult la acest vandalism, mai ales în dimineaţa în care lumea artă de moartea donatorului- Tot plângându-1 cu lacrimi sincere, ţăranii o luară la goană spre oraş ca sâ încaseze proviziile, înainte de-a fi prea târziu.
Atunci, nu mai ştiu nimeni să distingă între dar şi jaf. Se încărca în zece căruţe deodată, fără nici un control. Chiar şi stocurile depozitului de mărfuri fură, în parte, ridicate, nu se ştie de cine.
Pe la prânz, sosirea autorităţilor şi sigilarea generală puseră capăt jafului.
Se întâmplase ca tocmai în ziua aceea să fie o vreme frumoasă, după o săprâmână dc ploaie. Şi, ar fi fost o bucurie pentru toată lumea, dacă soarele n-ar fi strălucit deasupra unor
TATA MINCA 355
sate care începeau sâ-şi îngroape primele victime ale epidemiilor şi foametei dc care sufereau, de la retragerea apelor.
Căruţele ţăranilor cc se înrorceau cu provizii se încrucişau cu acelea cari transportau coşciuge, drumul fiind acelaşi ca să vii acasă, ori sâ tc duci, în sens contrariu, la cimitir. Nici un convoi nu lua în seamă la ce transporta celălalt. Rar vedeai pe cineva apropîindu-se, să sc descopere şi să se închine la trecerea unui mort. Rar, dc asemenea, zăreai doi ochi umezi de plâns, întorcându-se, invidioşi, să se uite după o căruţă cu provizii.
Toată lumea era sătulă, şi de boală lungă, şi de sănătate nestrămutată. Lupta era tot aşa de aprigă ca s-o combaţi pe cea dintâi, precum s-o înduri pe cea de-a doua. Fiecare dorea din tot sufletul sfârşitul acestei lupte, fie şi cu preţul unui cataclism; un marc foc, o nouă inundaţie, ori o moarte colectivă.
Vedeai cum tc năvăleşte încet moartea şi putreziciunea. Totul murea împrejur şi totul putrezea. Prin casele oamenilor, putreziciunea începea înaintea morţii şi continua după îngroparea cadavrului, cei rămaşi în viaţă fiind ci înşişi pc jumătate putrezi.
Mortalitatea printre dobitoace şi păsări mergea, mână în mână, cu aceea a oamenilor. Satul era plin de leşuri de oi, porci, curcani, gâşte, găini, uneori de câini şi dc pisici. De multe ori, nu se ştia pe unde zac şi trebuia să se ia omul după miros, ca să descopere stârvul şi să-1 îngroape.
Prin băltoace, prin şanţurile şoselei, ca şi în plină câmpie, hoituri de vite mari, înecate prin alte părţi şi aduse de ape răsăreau zilnic din noroaiele ce le acopereau şi făceau aerul peste putinţă de respirat. Chiar şi vegetalele, păpuşoaie şi zarzavaturi surprinse de apă, formau mlaştini imense şi aproape tot aşa de împuţite ca şi acelea unde zăcea un leş. Bătrânii de pe „Vărsătură" nu-şi aminteau să mai fi trăit asemenea nenorociri.
3%
PANAJT ISTRATI
Deseori întâlneai oameni cari alergau pe câmp după „o gură dc aer curat, sâtui de duhoarea din casă, din curte, din sat. Mulţi suportau mai uşor foamea decât o astfel de putoare universală.
Starea aceasta dură aproape toată toamna, care fu blândă. Ceruri dc plumb alternau cu zile pline de soare, la sfârşit, ţăranii reuşiră să scape de boleşmţă, care se duse, mulţumită. Atunci, toţi tăbârârâ pe stârvuri, bătând şanţurile, grădinile, ţarinele, şi îngropând până la cel din urmă.
Pe la începutul lui decembrie, un ger uscat împietri toată firea.
. XII
ÎNDREPTARE
Era prin luna mai a anului următor, care fu numită, mai târziu, „luna muşcatelor şi-a pruncilor din porumbişte".
Muşcata e o floare mult iubită la noi. fete şi femei tinere o poartă la ureche. Ea trăieşte mai mult prin glăsuiri, la ferestre. Prin grădini, rar înfloreşte chiar de la începutul lui mai, cum se întâmplă în anul acela.
Cât despre „pruncii din porumbişte", ori „din păpuşoi", ei nu puteau sâ înflorească decât în luna aceea, căci fuseseră toţi zămisliţi pe vremea colibelor, când înecul era în toi, iar perechile îndrăgostite se plimbau cam prea mult, pe lună plină, prin desişul păpuşoaielor înalte.
Acum, muşcate şi prunci se lăfăiau la soare. împotriva celor dintâi, nimeni n-avea nimic de zis. Ba, explozia prematură a parfumului, odată cu a roşului lor aprins, plăcea chiar şi acelora cari au, totdeauna şi împotriva oricui, ceva de zis. Dar, vai, altfel stăteau lucrurile cu pruncii şi mai ales cu tinerele lor mame.
Se spunea că „asemenea lucru" nu trebuia să se întâmple. Se spuse şi se repetă, cu mult înainte ca „lucrul" să se fi produs, apoi, când el sosi, strigătele de groază fură şi mai mari, ca şi cum această sosire se produsese altfel decât de obicei.
Dar, vremea era aşa dc frumoasă, ciocârlia cânta cu atâta patimă deasupra arăturilor şi, departe în zare, stuful şi papura
358
PANAIT ISTRATI
îndreptau spre cer o atât dc mândră pădure de ţepuşi verzi, încât fiecare sfârşi prin a înţelege că această buclucaşă înflorire de prunci „vinovaţi" trebuia, la urma urmei, sâ fie acceptată.
Din fericire, obiceiurile pământului uşurau această accep-taţie: cu o mână, chemai pc popa; cu alta, pe tatăl „neruşinat"; şi îngenuncheaţi în faţa popei, cu patrafirul pe cap, perechile îndrăgostite de pe vremea colibelor primiră binecuvântarea divină.
Numai ţaţa Minca nu avu nevoie de popă, deşi avea şi dânsa „ca toată lumea", pruncul ei „din păpuşoi". Era din cauză că Mincu, tatăl lui Mitruţă al ei, plecase în lume şi n-avea si se mai întoarcă niciodată.
Atâta pagubă, şi de popă, şi dc Mincu! Tânăra mamă nu era mai puţin fericită. Căci, moş Alexe murind în timpul iernii, Minca o adusese la ea pe buna ci mamă şi pe micul lor Zamfirică. îşi făcuse un război ca acela pe care îl avea Ortopan la Japşa Roşie şi-şi câştiga pâinea zilnică, ţesând, ca mai toţi ţăranii, frumoase rogojini şi coşniţe.
Ţaţa Minca, văduvă şi moştenitoare unică a bogătaşului Sima Caramfil, ar fi putut sâ facă altfel. N-o făcu. Ea cedă în-rreaga moştenire, numeroaselor şi lacomelor neamuri ale răposatului, nepăstrând pentru dânsa decât o căruţă cu cal şi o mică sumă dc bani. Gustase din viaţa îmbelşugată şi ştia cât a costat-o ca să fie fericită.
Negreşit: adesea, când înhamă ca să plece la tăiat papură, ochii i sc umplu de lacrimi. Dar ea îi şterge repede, căci zece căruţe trec în galop pe la ferestrele ei, garnisite cu muşcate şi zece glasuri tinere îi strigă deodată:
- Grăbeşte-te, ţaţă Mincâ! Azi „tăiatul" o să fie straşnic!
CASA THURINGER
1
INTRODUCERE
Cu apariţia acestui prim volum în Editura „Cartea Românească", mi se realizează o veche dorinţă: aceea de a ceda şi în România, cum am făcut la Paris, exclusivitatea publicării cărţilor mele unei mari case de editură, care să poată într-o zi să prezinte cititorului român colecţia întregii mele opere literare, frumos tipărită.
Bântuie azi, cum nu s-a pomenit niciodată, o mare nenorocire în lumea scriitoricească şi în cea editorială. Scriitori şi editori, deopotrivă de importanţi în viaţa literelor, sacrifică torni interesului bănesc. Aproape nu există autor care să nu alerge acolo unde i se dă mai mult, schimbându-şi editorii cum şi-ar schimba amantele, I-a rândul lor, atotputernicii stăpâni ai tiparului nobil nu visează decât cai verzi pe pereţi, sau mai precis, zilnic tiraje ameţitoare. Au apus, poate, pentru totdeauna vremurile când un La Bruyere oferea gratuit manuscrisul Caracterelor, primului său editor, care îi era şi prieten, iar acesta risca să se ruineze tipârindu-1. De când s-a constatat că şi literele pot fi o întreprindere bănoasă, care pricopseşte din vreme în vreme pe câte cineva, nimeni nu mai vrea să-şi aducă aminte că arta adevărată cere sacrificii, că succesul unei opere literare nu trebuie confundat cu acela al unui săpun „Cadum", că scriitorul nu e totdeauna un om care n-are nimic de spus şi că un editor,
362
PANAIT ISTRATI
CASATH URINGER
363
pe lângă interese materiale de apărat, mai poate avea şi misiuni dc îndeplinit.
Dar astăzi suntem cum suntem şi nimic nu se mai poate întoarce spre un idealism de mult răposat. Totuşi, nici mentalitate de brânzari nu putem avea. Oricât s-ar înverşuna în epoca noastră autori, editori şi public să umilească literatura - reducând-o la nivelul unei simple meserii lucrative, lipsită de orice misiune nobilă şi atârnând în întregime de tapajul reclamei -gândirea tot va sfârşi prin a învinge dispreţul ce-o copleşeşte si a se impune.
Am greşit şi eu, la început, luat de curent. Am încercat marea cu degetul, izolând pe la diverşi editori francezi câteva lucrări, dintre cele mai bune. Rezultatul e că astăzi aceste cărţi nu-mi mai produc nimic, ucise înainte de a fi trăit, iar lectorul nu mai poate să şi Ic procure, reeditarea lor izolată fiind aproape imposibilă.
In ţară însă n-am făcut nimic ca să merit împrăşticrea cărţilor mele, aşa cum se văd editate azi. N-am alergat după nici un fel de chilipir, ba chiar am propus mereu un contract de exclusivitate, acceptând bucuros partea mea dc sacrificiu.
N-am fost înţeles decât, acum în urmă, la „Carrea Românească", de care mă leagă un angajament temeinic. Sper că el va da roadele aşteptate: adică reunirea întregei mele opere într-o singură colecţie, frumos prezentată. Dacă ingratitudinea vremurilor îmi va cere, în acest scop, să fac concesii materiale justificate, le voi face oricând. Rog să mi se respecte această dorinţă şi în ziua când nu voi mai fi, sacrificându-sc interesul material, celui moral.
Aş fi avut multe de spus, în această introducere. Reaua stare a sănătăţii nu mi-o îngăduie. Lucrez, măcinat de febră şi
silit de nevoia de a-mi câştiga pâinea. Totuşi, câteva explicaţii sunt necesare.
După cum se vede, volumul de faţă e întâiul dintr-o serie, care ar putea sâ cuprindă vreo duzină, dacă aş avea zile să-mi duc opera până la capăt.
Care e acest capăt?
E Viaţa iui Adrian Zografi. In jurul acestui personaj gravitează tot ce-am povestit până acum şi voi mai povesti. El e tipul lucrătorului idealist, cu oarecare cultură de autodidact, cu oarecare talent de scriitor şi cu mult spirit de independenţă. Această din urmă particularitate - adevărat beteşug într-o epocă de totală abdicare a personalităţii, cum c a noastră - îl pune pe eroul meu în conflict permanent cu acei cari ar trebui să-i fie tovarăşi de revoltă, dar cari, din motivul sus-numit, îi devin pe nesimţite duşmani înverşunaţi.
Cum Adrian a trăit prin multe părţi ale pământului şi s-a amestecat printre tot felul de oameni, istoria vieţii lui c mai curând un film episodic decât un roman, mai ales că faimoasa „psihologic" c cu totul absentă. Năzuiesc să înfăţişez contemporanilor mei o vastă frescă realistă, prea puţin ilustrată cu acel soi de „documentaţie" care e la îndemâna oricui şi nu dovedeşte nimic, ci bîzutndu-se mai mult pe elementul autobiografic, pe faptultrăit, cunoscut de toţi şi care nu poate fi contestat autorului, deci nici eroului său.
Acesta din urmă nu va fi deloc modelul luptătorului „idealist" contemporan, aşa cum îl vedem reprezentat de cele două tabere dc la extrema stângă şi de la cea dreaptă, după cum nu va semăna nici tipului anost şi anacronic de la mijlocul acestor extremităţi. Adrian e un exclus al tuturor curentelor sociale din vremea noastră, un singuratic. Aşa că felul lui de a gândi nu va avea ecou decât mult mai târziu, atunci când extremele de azi îşi vor fi dat toată arama pc faţă, în materie de „idealism", şi când se va simţi nevoia dc a reacţiona împotriva lor.
364
PANAIT ISTRATI
Din punct de vedere al originalităţii operei mele, e evident că nu pretind să fiu profet în ţara mea, nici să fac figură de autor român. Sunt un autor care e nevoit să evite orice forma naţională dat fiind că scrie într-o limbă străină. Cu totul altfel aş face o carte, dacă aş şti că o destinez librăriei româneşti. De aci, scăderea fatală a originalităţii lucrărilor mele, opuse celor ieşite din pana confraţilor mei români.
încerc sâ fac o largă adaptare, tot respectând textul francez. Câte dificultăţi am de învins, n-o vor şti decât acei cari ar avea răbdarea să confrunte, linie cu linie, ambele texte. N-aş putea spune în cc măsură am reuşit sâ fac sâ nu se simtă că e o traducere, nici de câte ori am păcătuit împotriva limbii noastre.
Cred, totuşi, că cu greu ar putea cineva să mă traducă mai bine decât am făcut-o singur. în orice caz, dacă mi-e scris să n-am răgaz să mă redau eu însumi limbii mele materne, ar fi bine ca adaptarea de faţă să fie luată ca model, măcar în părţile unde dovedesc că o traducere bună nu sc poate obţine uneori decât cu preţul unei curajoase violări a originalului.
PANAIT ISTRATI
Nisa, 1 decembrie 1933
I
înghemuit pe un scăunel, într-un colţ al acestei spaţioase bucătării de mare casă burgheză, tânărul Adrian sta nemişcat şi părea că trage cu urechea la ceva ce s-ar fi petrecut în sufletul lui. Era cu totul preocupat, de un ceas de când se afla acolo. Mamă-sa îl adusese, ca să-1 bage la stăpân, „băiat de alergătură", şi cu toată ora matinală, biata femeie începea să se neliniştească de ţinuta puţin cuviincioasă, după părerea ci, în care încremenise fiu-său, tocmai acum când trebuia să-1 înfăţişeze stăpânilor.
„Doamne, tare-i silnic! gândea ea, privindu-şi odrasla şi stând smirna, lipită de perete. Băiatu' ăsta n-o s-ajungă la nimic!"
Spălătoreasă în casa Thiiringer, de ani de zile, mama joiţa ştia că, dintr-o clipă într-alta, „coana Ana", nevasta d-lui Max Thiiringer, avea să năvălească în bucătărie, cu drotul în mână. Ea se va aşeza, ca de obicei, la uşa maşinei de gătit, stând chiar pe acest scăunaş pe care Adrian şi I-a însuşit fără voia nimănui. Şi acolo, guralivă ori posomorâtă, după cum îi erau toanele, coana Ana petrecea o jumătate de ceas, ca să facă trei lucruri deodată: să-şi încreţească părul, să-şi bea cafeaua cu lapte şi să întocmească, în înţelegere cu mamă-sa, bucătăreasa casei, felurile de mâncare ale zilei. Apoi, gătită, gingaşă, pleca la piaţă însoţită de un servitor.
Adrian habar n-avea de toate acestea, dar simţea, din vreme în vreme, că mamă-sa nu era mulţumită de dânsul. El n-o
366
PANAIT ISTRATI
CASA THORINGER
367
privea. Sra cu ochii pironiţi în pământ, la picioarele lui, unde mii de amintiri, mii de simţăminte felurite, contradictorii, când vesele, când triste, se perindau ca în vis. Totuşi, cl zărea picioarele mame-si, care îşi schimbau des locul, nerăbdătoare.
„Te pomeneşti c-o fi vrând s-aştept şi eu ca dânsa, în picioare!" îşi zicea cl.
Din respect pentru cine?
Stăpânii - cei doi fraţi Thiiringer - nu pot veni la bucătărie. Sunt nişte „domni" prea mari; şi „ţepeni ca toţi nemţii". Să fie din respect pentru „madam" Carolina, mama coanei Ana? Sau chiar pentru coana Ana? Ori pentru Mitzi, sora acesteia?
Haida-de! Pe toate trei, astăzi stăpâne de „casă mare" şi femei cumsecade, dc altfel, Adrian le ştia de mult, dai- pe atunci nu le cunoscuse ca pe nişte „cucoane mari".
Cu şase ani în urmă, copil de-abia scăpat din cursul primar, locuise împreună cu ele în aceeaşi casă din Piaţa Săracă. In vremea aceea, „madam" Carolina tocmai îşi pierduse bărbatul, „domnul" Miiller, fost mecanic de primele locomotive sosite în România, apoi pensionar şi paralitic. Adrian admirase mult gravitatea acestui bătrân care, înţepenit în jilţul lui, citea ziua şi noaptea Berliner Tageblatt şi Frankfurter Zeitung.
Sărăcia domnea pe-atunci în familia Miiller, dar Adrian observase că la nemţi sărăcia putea să fie demnă. Nu se pomenea la ei haine rupte sau murdare, aşa cum vedeai la „ai noştri". Iar cârpelile, totdeauna iscusite, greu de descoperit. Cât despre bucătărie, cu sume de nimic, „madam" Carolina reuşea sâ făurească gustoase mâncăruri, ba chiar şi prăjituri.
'lotuşi, mizeria hărţuia din ce în ce mai tare pc biata văduvă şi pe cei patru copii aî ei, trei fete şi un băiat, dintte care nici unul încă nu-şi scotea pâinea. Trăiau cu toţii, îndatorându-se pe unde puteau. Se împrumutau până şi la mama lui Adrian, cea mai sărmană dintre văduve. Apoi, datornicii, mai ales
băcanii şi brutarii, deveniseră agresivi. A trebuit sâ vândă din mobile, una câte una, ca să aibă ce mânca.
în sfârşit, lăsând toată ruşinea la o parte, Ana, cea mai în vârstă, hotărî să intre servitoare la fraţii Max şi Bernard Thiiringer, mari exportatori de cereale, la Brăila, oraş în care se desfăşoară cronica noastră şi, în vremea aceea, port clocotitor de activitate.
Ne aflăm în primii ani ai acestui secol.
Norocul veni fără întârziere sâ răsplătească bărbăţia tinerei şi frumoasei Ana Mullcr: după şase luni de serviciu în casa Thiiringer, domnul Max, şeful casei, luă în căsătorie pe blonda guvernantă a gospodăriei lui.
Acest gest, foarte natural la oamenii civilizaţi, închise câteva uşi domnului Max şi făcu puţin scandal printre bogătaşii de baştină ai urbei, mai toţi scoborâtori din vechili ai boierilor de altădată.
„S-au bosumflat? - Atâta pagubă!" îşi zise fericitul soţ, foarte „filozof şi nicidecum veninos, cu atât mai mult cu cât era amarnic de miop şi-I lăsau rece toate zâmbetele batjocoritoare ce-ar fi putut să-1 întâmpine prin oraş. El îşi purtă mândra peste tot şi o duse s-o plimbe chiar la Viena, la Berlin, la Veneţia şi pe Coasta de Azur.
Doamna Thiiringer, din parte-i, ştiu să-şi păstreze bunătatea şi modestia. Ca şi mai înainte, ea nu lipsi o zi de a-şi face singură „coşniţa", sc mulţumi numai cu o servitoare, pe care o ajuta voiniceşte sâ ducă la bun sfârşit treburile unei gospodării atât de mari şi făcu din propria-i mamă bucătăreasa casei, cu toate opunerile soţului său.
Netăgăduit, „madam" Carolina nu fu singura care îşi urmă fiica Ia Thiiringer, îndată după căsătoria acesteia, ci aproape toată familia Miiller veni sâ-şi găsească lângă Ana mai mult un azil decât o ocupaţie. Acest eveniment puse în mişcare mecanismul îmbâcsit al vieţii monotone a celor doi holtei. Un mare
368
PANAIT ISTRATI
CASA THtJRINGER
369
număr de fuste voioase, mirosind a curăţenie, aeriseau toată casa cu neîncetatele lor du-te-vino.
Da, miroseau plăcut, afară de aceea a bătrânei bucătărese, care, neavând decât una şi iubind mult „schnapsul", se cam scăpa pe poalele rochiei, cu care mătura cimentul bucătăriei. Dar „madam" Carolina nu părăsea domeniul ei decât ca să se ducă să se culce, aşa că nu făcea supărare nimănui.
Ţinându-şi genunchii în braţe, Adrian privea cu milă la această rochie prea lungă, ce se târa de colo-colo, şi o găsea mai păcătoasă chiar şi decât acelea pe care biata nemţoaică le purta în toiul cumplitei mizerii din Piaţa Săracă. De ce ticăloşia asta? Probabil, din nepăsare. In prezent, „madam" Carolina îşi punea tot sufletul în păhărelul acesta de „sehnaps", care, de altfel, i-a fost drag totdeauna. Greoaie, suferind de reumatism, ea prepara cafeaua de dimineaţă, din care gusta din când în când, dar mai des alerga până la cămară, unde trăgea o duşcâ de rachiu pe furiş.
- Madam Carolina! zise deodată Adrian, de ce nu ţii sticla cu rachiu lângă dumneata? Te vei fi temând poate de tata dumîtale?
I.a auzul acestei enormităţi, scăpată fiului ei, mama Joiţa scoase un ţipăt de spaimă, dar madam Carolina se duse sâ-1 sărute pe frunte:
- Tu ai fost totdeauna băiat de treabă. De acum încolo tu ai să-mi cumperi „sehnaps", nu-i aşa?
- Desigur. Şi mai bun decât ăsta, care pute.
- Hm! Eşti nostim. O să vedem dacă ai să poţi rupe Anei destui gologani, ca să cumperi din care nu pute. N-ai idee cât a devenit de zgârcită, de când are bani.
Adrian voi să răspundă, dar servitoarea intră, şi cl sc gândi atunci cu totul la altceva. Văzu întâia fustă curată a casei, o unguroaică de douăzeci de ani, frumuşică, grăsună, cu carnea albă şi răsfrângându-se de peste tot, în îmbrăcămintea-i sumară de
dimineaţă. Ea roşi tare, la vederea acestui flăcău de o etate cu ca, îşi acoperi sânii mari şi zise, ca să zică ceva:
- Iaca. Sufrageria e gata. Boierii n-au decât să se scoale.
Apoi, ca să-şi învingă sfiala pc care i-o provoca prezenţa neaşteptată a tânărului, întrebă pe mama lui Adrian, pe care o cunoştea bine:
- E băiatu' matale, ţaţă Joiţa? Frumos flăcău! Am să mi-1 fac logodnic.
Buna mamă fu măgulită să audă că fiul ei e un „flăcău frumos", dar răspunse cu o strâmbătură la ideea de a-1 vedea însu-rându-se cu o servitoare. Aşa ceva, numai nemţilor bogaţi poate să le trăsnească prin cap. Dar Adrian al ei trebuia să se căsătorească cu o fată „de familie" şi cu zestre. în privinţa asta, ciocoi ori calic, toată lumea la noi gândeşte la fel.
în privinţa asta, Adrian nu gândea nimic, n-avea nici o idee preconcepută. Ba chiar se întreba uneori de ce oamenii amestecă ideile cu carnea poftitoare? Cum poţi să vorbeşti de căsătorie, de zestre, de condiţie socială, de inteligenţă şi de cultură, când nu-i vorba decât de carne pătimaşă?
Netăgăduit, din ale cărnii femeieşti, Adrian nu cunoştea încă decât culoarea şi mirosul, dar acestea îi ajungeau ea să-şi dea seama că, deşi avea capul plin dc gânduri, devenea un mic animal supus, de îndată ce o femeie tânârâ îi biciuia vederea cu strălucitoarea ei comoară trupească. Ah, în asemenea momente, la atingerea acelei mâini nevăzute, el se simţea gata sâ leşine de plăcere. O bogată parte din el se golea cu violenţă, ca să facă loc unei alte părţi, cu totul deosebită, dar la fel de bogată. Se nimicea în el o grea comoară dc gânduri tumultuoase, care forma baza vieţii sale intime: frumuseţile din cărţi şi din natură; prietenie; nâzuinţi; idei de dreptate socială, în-treaga-i avere, adunată cu două braţe de băiat sărac, se eclipsa pe loc. Pentru un moment. Şi ca să facă loc unei vijelii devastatoare cc debuta cu gingăşie, ca o adiere plină de mângâieri:
370
PANAIT ISTRATI
CASA THORINGER
371
avântul impetuos către această comoară trupească a femeii. S-o atingă doar cu un deget; cu mâna, şi uneori, poate, sâ-şi lipească de ea obrazu-i înflăcărat.
Nu cerea nimic mai mult. Nici nu ştia din ce era făcut acest „mai mult". Căci firea lui pasionată nu admitea ca „totul" să se reducă la acea experienţă vulgară cu care putea să se laude orice puşlama şi pe care cl o judeca prea banală, prea mărginită, prea lipsită dc exaltare. Nu! Camarazii lui, ori nu ştiau nici ei nimic, ori erau incapabili sâ-1 facă să întrevadă întinderea pasională a acestui act final. Oricum ar fi fost, el respingea cu dezgust descripţiile ce i se făceau. Ele erau prea grosolane, adesea josnice şi, uneori, chiar injurioase. Femeia era umilită, redusă la rangul de obiect de plăcere, sclava bărbatului. Sau se făcea din ea un duşman, un tiran.
Ea nu era nici una, nici cealaltă. Pentru Adrian, femeia era o tovarăşă a omului, voioasa lui complice ori parteneră. Si mult, mult mai drăguţă decât el, în ciuda tuturor mizeriilor pe care această pasiune le comporta. El o vedea bogată de culori, de linii delicate, dc forme voluptuoase, de fineţe senzuală. Ea era giuvaerul existenţei barbarului. Acesta putea sâ fie bun, puternic, viril, viteaz, dar îi lipsea prima calitate a fiinţei umane, în materie de senzualitate: graţia.
O femeie, trecând pe lângă un bărbat, putea să-1 facă fericit şi sâ-i lase o amintire neştearsă, numai învăluindu-l cu graţia ei. Râsul şi planşetele unei femei amintesc neîncetat cea mai frumoasă vârstă a vieţii umane: copilăria. Până şi furia ei te face să simţi câ femeia nu e făcută pentru truda care sluţeşte.
Astfel, Adrian vedea în femeie cea mai vie dintre toate operele de artă. Şi adesea, fericit de locul enorm pe care femeia îl ocupa în sufletul lui, el se întreba dacă bucuria ce i-o aducea dânsa nu făcea cât mulţumirea ce-o simţea citind cutare pagină de Balzac, ori iubind cu roată pasiunea-i amicală pe Mihail, sau des-fâtându-se într-o zi de libertate totală pe malul Dunării lui dragi.
In fond, aceste mari ramuri ale existenţei pasionate trebuie să aibă acelaşi trunchi şi aceeaşi rădăcină, îşi zicea el. Căci începea sâ simtă că toate îl încălzeau şi-1 bucurau deopotrivă. O iubire, cedând locul alteia, nu-i micşora fiinţa, dimpotrivă, com-pletându-se amândouă, îl îmbogăţeau. Ceva şi mai mult, prin natura lor profund deosebită, aceste pasiuni înlăturau spinul rivalităţii, a cărei înţepătură otrăveşte inima, umilind-o.
Adrian observă că servitoarea n-avea nici o graţie. Era numai aţâţătoare, cu tânăra ei carne albă. El o dori un moment, apoi cochetăriile ei puţin graţioase îl lăsară nepăsător. El se ghemui şi mai mult pe scăunel şi se gândi la Mihail, la ultima lui lectură, la libertatea-i pe care avea s-o piardă peste un moment.
Gândul că o să fie servitor îl întrista puţin, dar el căută să-şi facă inima bună. La urma urmei, trebuia să-şî câştige pâinea. Şi apoi, ca băiat dc alergătură, n-o să fie ca în puşcărie, ci mai mult pe-afarâ, prin oraş, prin port, unde „Casa" îşi avea biroul de afaceri dc bursă. Spre biroul acesta şi spre telegraf, avea s-alerge fără încetare.
Nu-i tocmai rău. Eşti la aer, la soare. E un fel de libertate.
Deodată, zarva ce-o făceau doi cotei greoi, alergând unul după altul pe coridoare, îl scoase din visurile lui.
- Iată că vine cucoana Ana, zise servitoarea.
în adevăr, câinii dormeau Ia un loc cu stăpânii lor şi, dc îndată ce li se deschidea uşa, năvăleau totdeauna zbenguindu-sc spre bucătărie, undc-i aştepta strachina cu lapte. Erau doi baseţi germani, unul roşcat, celălalt negru, şi graşi să crape. Ei se prăvăliră în bucărărie ca două ghiulele, dar cucoana Carolina îî dădu afară:
- Ia s-o ştergeţi de-aici, urâţilor! Dimineaţa trebuie mai întâi „să faceri ceva", şi apoi să vă puneţi pe mâncare.
în pragul bucătăriei apăru cucoana Ana, în cămăşuţă de zi şi jupon alb cu dantele, vedenie graţioasă pe care Adrian, după şase ani, o găsea mai perfectă ca niciodată. Spre această imagine,
372
PANAIT ISTRATI
CASA THtJRINGER
373
da, cl era gata să se precipite, fără şovăire, să-i înlănţuiască genunchii şi să i-i sărute, cu sufletul pe buze. Apoi să moară.
El nu făcu decât să se scoale în picioare şi să răspundă, la rându-i, la salutul stăpânei:
- Bună dimineaţa... cucoană Ana.
Ea surprinse sforţarea pe care tânărul o făcu ca s-o numească „cucoană", şi-1 încuraja:
- Aşa, Adrian: acum nu trebuie să-mi mai zici „Ana" ca altădată, cî cucoană. Şi pe Hedwig, de asemenea, trebuie s-o numeşti cucoană. Tar pe Mitzi: domnişoară. Nu pentru noi, ci pentru obrazul „casei". Noi... Mereu prieteni, nu-i aşa?
Veni să-i dea mâna. O mână frumoasă, călduţă şi moale, pe care el o duse la buze cu o dragoste ce-o făcu să tresară, ca arsă. Aia căută numaidecât sâ se pună în gardă, luând o atitudine de stăpână gravă şi depărtându-se de Adrian. Apărare inutilă, căci acesta nu făcea nimic care s-o întărească în bănuiala ci. El plutea în sferele unei fericiri senine, lipsit de orice gând păgân şi adânc recunoscător de plăcerea pe care o gustase cu înfrigurare.
Uşor miop, dar îndeajuns ca sâ nu poată distinge amănuntele unui obiect situat la cinci metri de dânsul, Adrian nici nu mai cătă spre doamna Thuringer. N-o simţea el, toată, în sângele lui clocotitor? Cc-i mai trebuia? Niciodată încă viziunea şi atingerea unei femei nu-i transmisese atâta căldură; şi, pentru moment, nu concepea cum ar putea fi mai fericit.
- Bună diminea-a-ţa, Adrian! ziseră, în acelaşi timp şi tărăgănat, două voci dc femeie.
Erau Hedwig, cea mai mare, şi Mitzi, cea mai mică dintre cele trei surori Muller. Prima, măritată cu un grec pierde-varâ, avea douăzeci şi şapte de ani şi se ocupa în casa Thuringer cu întreţinerea lenjeriei. Mitzi era de aceeaşi etate cu Adrian şi căuta, printre musafirii casei, un viitor soţ.
Aia fu mulţumită văzându-le sosind şi ele la bucătărie, căci, după părerea ei, Adrian mirosea prea tare a armăsar. Şi nu voia să fie singura care să-i atragă privirile, cu tot aerul confuz, preocupat, ce i-1 descoperea.
- Aşadar, Adrian, o să fim iar împreună ca în Piaţa Săracă, acum şase ani! zise Mitzi, venind să-i strângă mâna. la poves-teşte-ne ce-ai făcut în toată vremea asta.
- N-am făcut nici o brânză! răspunse Adrian, cu o vădită nepăsare.
Nu-i plăcu intervenţia noi lor-venite, care îl făceau să se sco-boare din norii Iui, mai ales că Mitzi, comparată cu Ana, i se părea o adevărată iapă, atât de mult crescuse şi se îngrâşase. Mai drăgălaşă o găsi pe Hedwig, mai fină, deşi era cea mai în vârstă. Totuşi, nevoind să pară grosolan, o lăudă pe Mitzi pentru frumuseţea ei.
Acum se aflau la bucătărie trei femei frumoase şi tinere, în jupon alb, cu picioarele goale, cu umerii şi sânii aproape tot aşa de goi, neavând decât un biet prosop care să-i ascundă privirilor indiscrete. Ele veneau să-şi droteze părul la maşina de gătit şi umpleau bucătăria de miros de femeie curată ieşind din culcuş. Asta era prea mult, chiar pentru un miop ca Adrian, care găsi cuminte să iasă în curtea de serviciu, să sc joace cu cei doi cotei dolofani.
Mama-sa răsuflă uşurată. Doamne, atâtea femei, pe jumătate goale, la ora asta, în fiecare dimineaţă! Cum de nu s-a gândit ea! Netăgăduit, afară de servitoare, toate celelalte sunt stăpânele lui, cărora el le datorează respect. Oricum, e un flăcău de nouăsprezece ani, încă neştiutor în cele lumeşti şi cu atât mai curios când e vorba de „asemenea lucruri". Totuşi, n-avea ce face, era nevoită să-I „vâre" în haremul acesta, căci nu mai putea să-1 tie pe cheltuiala ei. Cum va face oare, bietul băiat, ea să iasă la capăt cu cinste?
374
PANAIT ISTRATI
CASA THfJRINGER
375
Adrian fu chemat, tocmai când clopotul liceului vecin suna intrarea în clasă; ora opt. în bucătărie nu se mai afla nici o femeie care să-ţi aprindă simţurile. Ana, în picioare, îmbrăcată, pudrară, fermecătoare în rochia ei de vară, bogată în culori vii, se arăta pătrunsă de dorinţa dc a părea demnă, serioasă. Ea luă pe Adrian la repezeală:
- Iată, dragă băiete: trei birouri şi coridoarele de curăţat şi pus în ordine, precum şi cele două curţi, cea principală şi cea de serviciu. Apoi, argintăria şi alergătura. Asta este treaba ta zilnică, şi nu-i puţin. Trebuie să te execuţi cu punctualitate şi ireproşabil. Dar vei ft răsplătit. Am obţinut dc la domnul Max să ţi se plătească cel mai mare salariu acordat până azi unui băiat ca tine: optzeci de lei pe lună şi toată întreţinerea, casă, masă, spălat şi...
Şi deodată se porni pe un râs nebun, roşind până la urechi, cu toată pudra, şi ascunzându-şi faţa în mâini. în clipa aceea, părea o fată de şaisprezece ani, atât rămăsese dc tânără la caracter şi neprefăcută.
„Madam" Carolina interveni gravă, aproape furioasă:
- „Casă, masă, spălat şi"... Şi mai cei Nu-ţi e ruşine?
- Şi de ce mi-ar fi ruşine? ripostă ea, aproape înăbuşită. Am vrut să spun că Adrian va mai avea şi cadouri, şi asta m-a făcut sâ mă gândesc la altceva. Ce, nu-i îngăduit?
- Nu, nu! Te gândeşti cam prea des la „altceva-a-a"... de când ai devenit „doamna Thiiringer", şi asta îmi displace, iaca!
Ana, potolită, melancolică, se întoarse către flăcău:
- Haide, Adrian: ia panerul şi însoţeşte-mâ la piaţă. Vrei? „Tc-aş însori chiar şi în iad", se gândi Adrian. Dar răspunse:
- Dacă trebuie...
Un aer de reproş întunecă privirea tinerei femei, întristând frumosu-i chip:
- Cum „dacă trebuie"?... Nu trebuie deloc! Sunt hamali la piaţă. îi iau totdeauna. Dar azi n-avem nimic de purtat; şi
apoi, mi-ar plăcea să mă însoţeşti, iată de ce te-am poftit. însă fă cum vrei.
Şi dădu să plece. Adrian îi tăie drumul, palid, zicându-şi: „Cum a putut să-mi scape o asemenea gogomănie?" Ana îi biciui obrazul cu mănuşile:
- Haide... Vino repede!
El alergă să caute panerul, meditând, ca concluzie: „E simplu: numai femeia e în setare să-ţi dea o asemenea fericire! Soare, libertate, prietenie, lecturi, — toate sunt accesorii!"
Era nenorocit că nu se afla singur cu aceea care era pentru el un izvor de fericire. Ar fi voit să se arunce la picioarele ei şi sâ sărute cimentul bucătăriei.
în cămară, unde se dusese să caute panerul, o ceapă putredă pe care puse piciorul fu gata să-1 dea în brânci. Odaia, neavând fereastră, era întunecoasă, dar un miros greu îl preveni de murdăria care domnea.
- „Madam" Carolina, zise cl, ieşind, îmi vei da voie să pun niţică ordine în cămară: nu miroase a curăţenie acolo.
- Nu ştiu nimic. Sunt bătrână şi n-am nas. Ea voi sâ spună că nu mai avea miros. Ana, punându-şi mănuşile, murmură:
- N-ai nas, dar acela pc care îl ai, îl vâri în treburile tuturora! „Hm! sc gândi Adrian; mama şi fiicele n-au aerul s-o
ducă bine".
în momentul acesta, vocea domnului Max răsună pe galeria cu geamlâc, de lângă bucătărie:
- Maus! Maus! Laptele miroase a gaz, astăzi! El îi spunea nevestei lui, Maus1.
- Poftim! exclamă Ana. Când nu miroase friptura sau pâinea a gaz, miroase laptele. N-o să isprăvim niciodată cu păcătoasa asta de lampă din policandru, până nu vom arunca-o
Pe nemţeşte: şoricel (n.a).
376
PANAIT" ISTRATI
CASA THIIRINGER
377
la gunoi. Curge mereu gazul din ea, deşi o reparăm în fiecare săptămână.
- O să mă ocup eu de ea, doamnă, zise Adrian. Am un prieten, bun tinichigiu. Et o sâ-i vie de hac.
- Aţi apucat să mâncaţi, barem? întrebă Aia pe bărbatu-său.
- Deloc! Nici Bernard, nici eu. Cum să mâncăm, când laptele miroase a gaz? Şi murim de foame amândoi!
Servitoarea tocmai trecea pe lângă ei. Ana îi trase un perdaf:
- Imbecilo! Ştii bine că lampa din sufragerie curge: de ce pui cana cu lapte sub policandru?
Max o dezmierdă pe obraz:
- Nu te supăra, Maus\ De astă dată, ne vom mulţumi cu ouă, unt şi cafea neagră. Cine e tânărul acesta?
- E Adrian, despre care ţi-am vorbit, fiul spălătoresei noastre. Ţi-1 prezint: el va fi băiatul nostru de alergătură.
Max Thuringer era un om înalt, voinic, cu privirea tulbure şi părul cărunt. Ca să distingă trăsăturile feţei lui Adrian, el trebui sâ-i vâre aproape sub nas cele două perechi de ochelari ce purta în permanenţă:
- Foarte bine, aprobă el cu bunătate. Caută, băiete dragă, sâ ne scapi de pacostea asta de gaz care curge prin mâncăruri.
Din strada Grădinii Publice, ca să se ducă în Piaţa Mare, Ana o lua pe Bulevardul Carol. Nu e drumul cel mai scurt, dar bulevardul acesta e poate unic în lume, prin masa de aer, de cer şi de spaţiu pe care o cuprinde. larg cât Câmpiile Elvzee din Paris şi încă pe-atâta de lung, el e format de două nesfârşite şiraguri de căsuţe, aproape nici una cu etaj pe atunci, dar având fiecare fizionomia ei proprie, găteala ei, zorzoanele ei, Ai fi zis că erau nişte leliţe cochete, stând una lângă alta de-a lungul trotuarului. în anotimpurile cu zile frumoase, soarele; cerul albastru îşi găseau aci leagănul, întârziind cât mai mult timp cu putinţă.
Adrian fu recunoscător Anei dc-a fi luat calea aceasta, cea mai dragă lui, din câte avea Brăila. Mergând spre târg alături de stăpâna şi prietena lui, el nu ştia cum să-i mulţumească, nu numai de-a fi ales calea asta, care era un fel de plimbare, ci pentru toate cauzele cu care îl fericise în dimineaţa aceea: făptura ei apărând în jupon şi cu umerii aproape goi; râsul acela voios, plin de mister; lovitura ce i-o dăduse pe obraz cu mănuşa parfumată; în fine, pentru rochia de muselină pe care o purta atât de gingaş şi chiar pentru felul lenevos cum mergea acum lângă el.
Ar fi voit, dar nu putea să-i spună cât îi era de recunoscător.
Nu că i-ar fi lipsit mijloacele de a se exprima, dimpotrivă, lecturile îl făcuseră stăpân pe un vocabular destul de bogat; dar tocmai din cauza asta, ştiind-o pe dânsa cam mărginită în ale gândirii, se temea sâ nu fie rău înţeles şi să i se pună la îndoială curăţenia sentimentelor.
,  - Nu nri-ai spus, făcu dânsa brusc, dacă eşti mulţumit de leafa mare ce-am obţinut-o pentru tine. Adrian se opri, sufocat:
-Atâta pagubă pentru leafa ce-ai obţinut-o, c-o fi mare ori inică! răspunse el. Nu muncesc pentru „lefuri mari".
Ea îl privi mirată, uluită: .,  - Pentru cc munceşti, atunci?
- Ca să trăiesc] Şi traiul cum îl înţeleg eu, n-are decât o (toarte mică legătură cu chestiunea lefei. lată, de pildă, sunt gata | să muncesc la d-ta numai pe mâncare, fără nici o leafă. Şi dacă fatr-o bună zi rămân fără haine şi desculţ, n-am să-ţi cer sâ-mi cumperi nimic, ci am să mă duc să lucrez patru ceasuri pc noapte într-o brutărie, şi după o lună mi-am cumpărat tot ce-mi trebuie. Ei, înţelegi d-ta aşa ceva?
El o oprise în mijlocul bulevardului şi-o fixă în albul ochilor, ca un şarpe. Ana ar fi voit să scape de privirea aceea şi să continue drumul, dar nu stia cum sâ facă.
37R
PANAIT ISTRATI
CASA THIIRINGER
379
O droaie de căruţaşi din port, adevăraţi găligani, trecând în goană pe lângă ei şi crezând că e vorba de un flirt, strigară:
- Hei, frumoaso! Vezi să nu te înghită craiul! Adrian îi arătă cu mâna:
— Iată cine munceşte pentru lefuri şi ar fi bucuroşi să le aibă cât mai „mari"!
Apoi o slăbi din ochi, reluând drumul, fără sâ mai scoată un cuvânt.
„Ce drac! se gândi Ana. Spunea drept mâ-sa când ne povestea cum îşi petrece nopţile citind. Se vede!"
Nu sc vedea nimic, bineînţeles, dar tânăra stăpână nu-şi putea explica altfel caracterul prietenului ei servitor.
„Da - îşi zicea Adrian, rectificând o gândire din dimineaţa aceea — da, nimic nu poate întrece fericirea pe care ţi-o dă o femeie graţioasă. Şi totuşi... Câte n-o întrec! Păcat..."
El simţea o lovitură în inimă, de câte ori constata zădărnicia unui sentiment. l,ui îi plăcea sâ vadă în toate absolutul. Degradarea vreunuia dintre avânturile lui îi lăsa în suflet goluri a căror amărăciune n-o putea învinge. Rana i sc părea dc nevindecat.
Astfel, de ce trebuia ca Ana să vorbească de acea stupidă chestiune de „leafă", tocmai în clipa în care ca îl făcea aşa de fericit? El nu-i cerea nimic, nici măcar să-1 lase să-i sărute mânuşa ori o mânecă a bluzei. De altfel, ar fi putut să-î sărute, cu aceeaşi plăcere, veştmintele separate de corp. Căci, venind de la ea, care era un model de graţie, cel mai neînsemnat lucru îl tăcea fericit. De ce, dar, să vorbească dc „leafă"?
Ana îi spulberă aceste gânduri triste, pc care, de altminteri, le ignora. Observând tăcerea lui prelungită, îi zise:
— Ştii de ce era mama aşa de furioasă? Are necaz pe mine, fiindcă mă bănuieşte.
- Cc bănuială?
- Un amant.
— Şi ai, într-adevăr?
- Da' dc unde! Un flirt, asta-i tot, îţi jur!
- Şi cine-i flirtul acesta?
- O să-1 vezi numaidecât la piaţă. E un profesor de gimnastică.
- Sper că n-o să te acosteze pc stradă! în cazul acesta, prefer sâ nu fiu de faţă, mă întorc acasă.
Şi sc opri.
Ea îl apucă de braţ, râzând:
- Nu cumva eşti amorezat de mine?
-Amorezat? Nu! Amorezat e profesorul d-tale de gimnastică, aşa cum ar putea să fie amorezaţi căruţaşii de adineauri, de ce nu? Pentru mine, d-ta eşti cu totul altceva. Ceva ce n-ai putea fi pentru ci. D-ta eşti, vei fi în curând, izvorul dc energie care mă face să suport starea mea de servitor în casa d-tale, şi aceasta, c-o vei voi sau nu vei voi-o, căci nu-ţi cer nimic. Ceea ce iau eu, nimeni nu mi-o poate refuza.
De data asta, Ana fu înciudată că nu putea sâ-şi dea seama dacă Adrian ît făcea complimente ori îşi râdea de ea. Totuşi, comparându-l cu numeroşii ei curtezani, putu să constate că Adrian era singurul tânăr care îi vorbea cu o faţă atât de inspirata, o privire atât dc profundă. Se simţi măgulită, căci îl considera ca pc un bâiat foarte instruit, deşi servitor. Şi voind sâ-l minuneze, opunându-i propriile ei cunoştinţe, îi zise surâzând şi atingându-i uşor obrazul cu vârful degetelor înmfmuşatc:
-Tu îmi aminteşti un personagiu dintr-un roman intitulat Majestatea Sa Banul şi Alteţa Sa Amorul.
Adrian o privi aiurit şi gândi:
„Nu-ţi amintesc nici pc dracul, dar chiar şi aşa, tot îmi eşti dragă când îmi surâzi cu ochii tăi mari, albaştri, cu gropiţele din obraji şi cu cele două rânduri dc mărgăritare ale dinţilor tăi. lată de ce-aş munci şi la ocnă, dacă m-ai trimite, ba sunt gata sâ rabd sâ fii acostată şi dc toţi profesorii de gimnastică din lume".
380
PANAIT ISTRATI
CASA THORINGER
381
- Dacă îţî plac romanele, îi zise el, da-mi voie să ţi le procur eu, dar nu mai pune mâna pe toate „Majestăţile şi Alteţele" astea în fascicole. Astea-s romane pentru birjari sau băieţi de prăvălie.
în epoca aceea, cam pe la 1900, Piaţa Marc din Brăila oferea un spectacol demn de penelul unui pictor şi de avântul liric al unui poet. Nu produsele meritau acest omagiu artistic, ci vânzătorii, sau mai curând vânzătoarele.
Ţărance, toate. Bâtrâioare, cu umerii obrajilor încă frumoşi, cu privirea ştrengărească, gata sâ te iscodească, şi cu buzele încreţite şi ţuguiate, uşor pornite pc laudă dar şi pe ocară. Tinere măritate, cu frumoşi sâni, doldora de lapte, scoşi la lumina zilei şi vârâţi în gura lacomă a unui prunc. Acestea aveau ochi reci şi răutăcioşi, gonind privirile indiscrete. Se mai aflau codane cu feţe ruşinoase, cu căutătura drăcoasă şi cu părul îmbâcsit de unt-de-migdale parfumat cu mosc.
Vara, fustele lor, bluzele, şorţurile, testemelele semănau cu un câmp acoperit de flori. Marfa — ouă, unt, brânză, smântână, sau trufandale, fructe, zarzavat - se întindea chiar pc pavajul pieţei şi era oferită publicului într-un vârtej de gesturi şi ţipete disperate care te ameţeau. Fiecare îşi striga clienţii şi îţi făcea pomelnicul mărfii, amestecând cuvinte deopotrivă de dezmier-dâtoare, şi petrecându-te cu un iureş de sudălmi, dacă cumva gustai din unt ori din smântână şi plecai strâmbând din nas.
După ce termina cu măcelarul, Anei îî plăcea totdeauna să întârzie în acest târg ţărănesc, unde era cunoscută de toate cumetrele, mult adulată şi tot atât de ocărâtă. Căci, aci, ea avea apucături urâte: veşnic mofturoasă, gustând din toate oalele şi tocmindu-se peste măsură. Aşa că, deşi bună clientă, plictisea pe toată lumea cu zgârcenia ci. Adrian o plângea şi se mâhnea. De ce urâţenia asta de caracter, lângă atâta graţie? Ea ar fi putut să fie mai drăguţă şi mai dreaptă cu aceste biete ţâtănci. Frumuseţe! nu-i stă bine să fie arţăgoasă şi avară.
Şi iată că pe când o urma, tăcut, printre rândurile de ţărăncuţe, Adrian băgă de seamă că un domn îi urmărea Ia o oarecare distanţă. Ana, preocupată cu târguielile ei, nu-1 văzu decât mai târziu, se fâstâci şi înclină din cap, ca să răspundă la salutul dulceag al gentlemanului, apoi îşi continuă cumpărăturile, indiferentă.
Această atitudine demnă plăcu lui Adrian, convins că se afla în prezenţa profesorului de gimnastică, ceea ce era adevărar. Tipul îi fu antipatic, cu mustăţile lui ungureşti, obrajii roz, părul pomădat, ochii languroşi şi baston cu mâner de argint, reprezentând un cap de ogar, dc care părea tare mândru, căci îl ţinea cocoţat sus pe umăr, la nivelul gambetei. Dar era voinic ca un atlet, aşa cum lc place tuturor femeilor, fie ele tinere ori bătrâne, frumoase ori urâte. îmbrăcămintea îi era desăvârşită. Mersul, deşi vădit nenatural, prefăcut, îi devenise familiar şi imita pasul mărunt al spaniolilor şi clătinătura râţoiului. Un veşnic surâs părea să i se fi înţepenit pe buze.
Adrian fu curios să vadă cum înţelege un om din lumea „bună" să facă curte unei femei dintr-o lume şi mai „bună", cel puţin prin măritişul ei, ca doamna Thtiringer. Cunoştea el oare trecutul ei umil şi recenta ei ascensiune? Şi o va trata ca pe o fostă servitoare, ori ca pe-o doamnă onorabilă?
La sfârşitul târgului, era fixat. Acest profesor era ca aproape toţi profesorii, când sunt curtezani. El nu-şi dădea osteneala sâ afle mai întâi cu cine avea de-a face, cu o personalitate puternică ori cu una mediocră. Se mulţumea să desfăşoare aceleaşi banalităţi, aceleaşi glume răsuflate, adoptând o voce de circumstanţă, o privire şi un surâs de cari era sigur că trebuiau să fascineze pe orice soi dc femeie.
Aşa, dc pildă, făcând pe clientul, se adresa ţărancei cu care Ana sta la tocmeală şi o întreba, cu miorlăieli de cotoi şi dând ochii peste cap, ca un june amorez la teatru:
382
PANAIT ISTRATI
CASA THtJRINGER
383
- Spune-mi mata, te rog, dacă nu cumva astea au pui în ele, căci, în asemenea caz, vreau să ţi le plătesc pc preţul puilor! N-aş vrea să ie înşel, Doamne fereşte!
Ana surâdea, fireşte, din complezenţă ori din prostie, dar lui Adrian îi venea să ridice braţele la cer şi să strige, acestui profesor de gimnastică: „Ce-ai deveni d-ta, domnule profesor, cu un astfel de spirit, dacă s-ar întâmpla să te afli în prezenţa unei femei de geniu? Da, o femeie de caracter, cu multă ştiinţă şi inteligenţă. De ce nu? Aceasta sc întâmplă rar, dar nu se întâmplă numai cu artiştii consacraţi. Geniul nu c totdeauna de notorietate publică. Prietenul meu Mihail e un astfel de om dc geniu, fără să fie artist, şi s-ar putea, deci, să existe şi Mihail-femeie. Ei bine, ce te-ai face în faţa unei asemenea femei, cu titlul d-tale de profesor şi monumentala-ţi neghiobie?"
Adrian gândi aşa, dar nu zise nimic. El nu avea încă curajul de-a spune oamenilor gândurile lui, chiar cele mai mature. îi lipsea încrederea în cl. Plecat de prea de jos, neavând ca instrucţie decât clasele primare şt dându-şi seama de imensitatea sarcinci lui de autodidact, cl se simţea umilit în faţa diplomelor, titlurilor şi a ştiinţei ierarhice.
Totuşi, începea sâ întrezărească deşertăciunea celor mai multe din aceste valori turnate în serie şi pierdea, încet, respectul faţă de ele.
Bineînţeles, nu cerea ca omul tare să fie un oracol de înţelepciune. Şi lui Mihail îi scăpa uneori câte-o prostie. Ba chiar i se întâmpla să le plaseze cu bună ştiinţă. Dar Adrian ştia să deosebească neghiobia omului inteligent, de aceea a omului născut neghiob. Aşa câ profesorul de gimnastică fu repede judecat şi clasat.
Acum ar fi voit să ştie în ce stadiu sc afla acest flirt. întor-cându-se acasă, tot pe bulevardul cel mare, o întrebă pe Ana:
- De cât timp îţi face curte profesorul d-tale?
- De astă-primavară; cam vreo două luni. Dar de ce-1 numeşti profesorul m^Ţi-am spus că n-am vorbit niciodată cu el. Mi-a scris o singură dară, ca să-mi ceară o întâlnire. Atât.
- Şi i-ai răspuns? Ea se burzului:
- Ştii câ ai haz! Uiţi că port numele unuia din fruntaşii oraşului.'
Adrian îşi zise: „Dacă asta c singura cauză care te-a oprit să-i răspunzi, vai de tine!".
CASATHtîRINGER
385
II
Casa Thiiringer, birouri şi apartamente, forma o mare clădire pătrată, fără etaj, aşa cum sunt majoritatea caselor la Brăila. Faţada acestei clădiri dădea pe strada Grădinii Publice, dosul se afla chiar în această Grădină Publică; iar cele două părţi laterale aveau, la stânga, curtea principală; la dreapta, curtea de serviciu. Nu puteai pătrunde în clădire decât prin una din aceste două curţi. Nici birourile, nici apartamentele n-aveau comunicaţie directă în stradă.
Adrian pierdu o zi întreagă, numai ca să se obişnuiască cu toate încăperile acestei locuinţe boiereşti. Apoi, chiar de-a doua zi, cu o patimă puţin comună, voi să ia toată casa în spinare. Nu că ar fi fost ceea cc se numeşte un om harnic. Deloc. Ar fi putut sâ treacă mai curând drept un hoinar. Dar, erau unele sarcini, plătite ori nu, pentru îndeplinirea cărora s-ar fi omorât, pe când altele îl lăsau rece şi nu le executa decât din nevoile de a-şi câştiga pâinea.
Cu acestea din urmă nu se ocupa multă vreme chiar dacă ar fi fost plătite cu aur. Le părăsea, de îndată cc economiile făcute îi îngăduiau să plece, şi uneori chiar înainte. Din cauza asta, mama lui se simţea foarte nefericită, iar el îşi făcuse o reputaţie dc vagabond. Una şi cealaltă îl amarau peste măsură. Crezân-du-se nedreptăţit, se închidea în cl. Singur Mihail îl înţelegea.
Ia Thiiringer, totul îi fu simpatic, numaidecât. Mai întâi, cei doi fraţi nemţi, stăpânii. I se păreau mai cumsecade decât românii, mai de caracter, oameni de mare probitate. Apoi, femeile. Le cunoştea până în fundul sufletului, din vremea când locuiseră împreună ani de-a rândul, şi era sigur de prietenia lor. In sfârşit, munca făgăduia să fie pc placul lui: variată şi destul de independentă. Putea să se apuce cu inimă, s-o dea gata şi să mai rămâie liber, fără ca nimeni să-i bară capul. Nimic nu-1 îngrozea mai tare decât monotonia, rigiditatea mecanică a muncii de atelier, din care gustase îndeajuns. El ura orele fixe, intrările şi ieşirile cu turma, neputinţa de-a lua o iniţiativă, zădărnicia oricărei vrednicii.
Acum se-nfărişa prilejul de-a da curs liber fanteziei lui. El constată că locuinţa aceasta, deşi bogată, nu era îngrijită. O seamă de treburi mărunte, cc ieşeau din atribuţia servitorului, aşteptau mâna îndemânatică a unui meşter care să se priceapă Ia toate: zidărie, lâcătuşerie, vopsitorie.
în mai toate încăperile importante se puteau vedea bucăţi de tapiserie dezlipită şi atârnând ca nişte cârpe. Pe plafonul frumosului dormitor al domnului Bernard Thiiringer, holteiul casei, se afla o mare pată de mucezeală, provenind de la o ploaie mai de demult. în biroul domnului Max riscai oricând să-ţi frângi gâtul, împiedicându-te de-un capăt de parchet ieşit în afară. De îndată ce ploua mai tare, apa începea să picure, la bucătărie, chiar deasupra tingirilor de bucate. Unele mânere de uşi îţi pişcau mâna până la sânge. Şi, mai peste tot, ferestre ce nu se închideau, covoare pe care le luai în picioare, uşi care scârţâiau, găuri în pereţi sau crăpături bătătoare la ochi.
Pentru ca toate aceste urâţenii sâ dispară, nu trebuiau nici bani, nici vreo diplomă, ci doar puţină tragere de inimă şi o oarecare îndemânare.
Adrian le avea în aşa măsură, încât era uneori privit ca un maniac. Orice spectacol urât, orice acţiune râu-voitoare ori
386
PANAIT ISTRATI
CASATHORINGER
387
neghioabă, publică sau privată, îi contrariau simţul lui înnăscut pentru bine, frumos şi drept, punându-1 într-o stare de surescitare nervoasă ce-1 făcea să se ocupe mai mult de treburile altora decât de ale lui. Ar fi voit să se amestece în toate: în gospodăria vecinei, care nu ştia cum să aprindă un foc; în aceea a comunei, care nu mătura străzile mărginaşe decât doar ca să asfixieze pe bieţii locuitori; în conducerea guvernelor succesive, care se înconjurau numai de funcţionari hoţi şi delapidatori ai averii obşteşti.
De ce era lumea lovită de atâtea rele: ignoranţă, incapacitate, necinste? N-ar putea ea să-şi aleagă conducători care sâ-i arate drumul fericirii? Lipseau oare, în aşa hal, şefii capabili? Sau, poate, aceştia erau în chip sistematic înlăturaţi de la conducerea lumii? In cazul acesta, omenirea merge la pieire! Şi care e canalia umană ce sc înverşunează să trăiască din nenorocirile unei lumi întregi? Nu s-ar putea descoperi şi distruge acest răufăcător universal?
Asemenea preocupări disperau pe Adrian. Cu cât se gândea mai mult la ele, cu atât se încurca mai tare. Căci el nu ştia dacă omul se naşte bun sau rău. Aci era cheia dilemei. Răspunsurile lui Mihail, la chestiunile acestea, nu-1 mulţumeau. Mihail era prea pesimist. După cl, lumea a fost totdeauna cum o vedem şi aşa va rămâne. Nimic dc făcut. Aşa că el reducea lumea la dimensiunile individului: bun, îl admitea; rău, se dădea în lături din drumul lui.
- Asta e tot ce stă în puterea mea, zicea cl. Mai îmi e cu putinţă să rămân om cinstit şi să nu fac rău nimănui. Dar nu cred în „clase", nici în „lupta de clasă", ca socialiştii. Ku cred în lupta dintre oameni, orice ar spune Marx.
în timpul primei lor şederi de un an la Bucureşti, Mihail văzuse pe Adrian d ucându-se adesea pc la întrunirile socialiste. Ei vorbeau uneori despre socialism, dar foarte rar, căci nobilul rus scăpătat detesta tot ce era în legătură cu socialismul.
— F, doctrina simpliştilor, a sclavilor, zicea cl. Ea nu poate mulţumi decât masele care nu cer vieţii decât o bucată de pâine mai puţin neagră, ceva mai multă libertate, ceva mai puţine războaie. Ea nu tc va mulţumi niciodată pe tine care te revolţi şi împotriva pisicii care prinde o vrabie. Religiile, şi ele mulţumesc poate un miliard de oameni, dar e fiindcă nu lc cer decât să se ducă regulat la biserică.
Pe-atunci Mihail sc afla în Manciuria. Voise să vadă cu proprii lui ochi grozăviile războiului ruso-japonez. Această brutală despărţire avusese încă o pricină: greaua prietenie a lui Adrian, prin zvăpăiala şi contradicţiile ei, obosise pe Mihail. Suflet mortal rănit de viaţă, minte frământată de gânduri, trup bântuit de mizerie, Mihail avea mare nevoie dc pace fizică şi morală, îi trebuia un armistiţiu cu existenţa. Se simţea bătrân la douăzeci şi trei de ani. Să găsească o ocupaţie bine retribuită, să stea cât mai mult cu putinţă şi să pună ceva gologani la o parte, apoi să sc ducă să se odihnească într-o ţară cu climat blând, acesta era planul lui de viitor pentru un an.
El întrebă pe Adrian dacă vrea să adereze Ia acest plan, sâ lucreze în comun şi să plece împreună. Adrian primi cu entuziasm. Ştiind cu cine avea dc-a face, Mihail ceru să-i promită că, timp dc un an, i se va supune în totul.
- îţi promit! Vei fi stăpânul meu.
Tânărul ţinea, o lună, două. Dar nu trebuia să i se ceară mai mult. Uitând promisiune şi „stăpân", dădea un picior la toate şi pleca.
Astfel, câteva posturi bune fură pierdute. Mihail, la rându-i, pleca şi el, din slăbiciune amicală, fiind prea obişnuit cu acest tovarăş de viaţă şi sperând mereu să-I corijeze. Dar bunăvoinţa Iui nu sluji la nimic. Atunci hotărî să-1 părăsească pentru un timp şi plecă în Manciuria.
388
PANAIT ISTRATI
CASATH0R1NGER
389
Adrian crezu o clipă că n-arc să poată supravieţui acestei despărţiri, dar cl era aşa de plin de viaţă mistuitoare, încât îşi găsi repede alte prăzi sentimentale.
Singur faptul de-a vieţui, i se părea o minune. Se învârtea în jurul propriei sale fiinţe, scăldată de soare şi de lumină, descoperind u-se pe fiece zi mai mult. Din cauza asta, nici nu prea avea timp să muncească. Ura mai ales munca ce-1 priva de cer, de spaţiu. Se uita cu groază la turmele omeneşti, fericite de-a se închide într-un atelier, o fabrică, un birou, un magazin, renunţând la toate pentru o bucată de pâine — o pâine care devenea din ce în ce mai albă, pe măsură ce renunţai la bunurile cele mai preţioase ale existenţei: dreptul de-a contempla mă-reţiile creaţiei; fericirea de-a putea gândi în voie, de-a visa, dc-a te instrui; bucuria de-a dispune de rine însuţi.
Ce putea să întreacă aceste valori? Să mănânci şi să bei bine? Să te îmbraci la modă? Să fondezi o familie şi să te înhami ca o vită la nevoile ei, mereu crescânde?
Nu, de-o mie de ori nu! Mai bine să trăieşti ca un vagabond. O zdreanţă, un codru de mămăligă şi putinţa de-a te mişca liber!
Ia priviţi ce mai muncă slobodă oferă portul Brăilei oricărei haimanale: iei pe umăr un sac cu grăunţe, alergi cu el cincizeci de paşi şi-1 goleşti în hambarul unui vapor. Până la prânz, munca asta îţi aduce cinci franci, adică cinci zile de libertate. Căci un kilogram de pâine costă douăzeci de bani, iar o farfurie dc carne cu varză, tot atât. Nu e oare de-ajuns, pentru un stomac fără oglindă?
Adrian fu hamal în port, fericit să ştie că poate arunca sacul şi cere plata în orice moment. Aceasta nu-i aducea nici o neplăcere. A doua zi era liber să reia sacul ori să nu-1 reia. Şi ar fi continuat să fie hamal, dacă mamă-sa nu s-ar fi supărat:
- Mai bine sâ mor decât să te văd cu sacul în spinare! Asta-i munca oamenilor de nimic. La cc-ţi slujesc toate cărţile, la ce
bun atâta citit, dacă e vorba să fii hamal? Şi care fată cu stare se mărită cu un hamal?
încredinţat că un zid dc neînţelegere îl despărţea chiar şi de mama lui, Adrian renunţă dc a-şi mai apăra cauza în faţa cuiva, nutrind gândul să dispară odată în lume. Şi aceasta avea să se întâmple a doua zi după ce va fi terminat cu armata, de care spera să fie scutit.
Până atunci era nevoit să facă concesii mamei lui, care muncea pentru el. Dar de-acum încolo trebuia sâ ştie că lumea e „coalizată" împotriva lui şi că vrea să-1 înşface în angrenajul ei. Ei bine, o să se apere din toate puterile. Căci el e sigur că acest furnicar uman îşi risipeşte viaţa, trudind de dimineaţă până seara pentru fleacuri, pentru prejudecăţi, pentru zădărnicii. Nu, Adrian nu vrea să aibă „copii frumoşi", nici un „interior", nici sâ adune „avere". Interiorul lui cel mai bun era spaţiul nesfârşit. Cea mai mare avere: trupul, simţurile, gândurile lui.
Acestea i se păreau adevăruri absolute şi îşi făcea din ele un scut. Fiecare zi îi aducea confirmaţii cu duiumul. Bogat ori sărac, inteligent ori dobitoc, toţi se încovoiau sub tirania aceleiaşi legi care mână turma umană: sâ munceşti, mai întâi, apoi să trăieşti. Sâ aduni, să aduni mereu! Rezultatul: exploatare, egoism, jinduială, ură, războaie.
Nu, Adrian n-o sâ-şi vâre niciodată piciorul în această capcană.
într-o seară de august, la vreo lună după intrarea în serviciu la Thiiringer, Adrian se plimba pe-afarâ, de-a lungul casei, respirând aerul curat şi cugetând la viaţa lui şi la a celorlalţi. Vremea era frumoasă. Noapte înstelată, adiere dezmierdătoare, amestec de parfumuri venind de la florile din Grădina Publică, unde fanfara municipală cânta nişte valsuri ameţitoare.
Ca mai în toate serile, aveau musafiri, căci casa poseda o sală de biliard şi alta unde se jucau cărţi, şah, domino. Dar Adrian era sigur că toată lumea aceea venea mai ales fiindcă „la fraţii Thiiringer" se găseau vinuri renumite, şampanie superioară,
390
PANAfl* ISTRATI
CASA THTJRINGER
391
lichioruri fine şi prăjituri cum nimeni nu ştia să tacă în tot oraşul şi al căror secret singură „madam" Carolina îl cunoştea,
Prefectul judeţului, numit „Purcelul", din cauza fizicului şi a lăcomiei lui, venea mai în fiecare scară. Aproape tot aşa de des era văzut armatorul italian Carnavalli, dar acesta, om de-o rară distincţie, nu venea decât pentru cele trei femei frumoase ale casei. Era numit „Europeanul". Mare crai, mare jucător, mare voiajor, Carnavalli sc ruina încet şi sigur.
Printre intimi se mai număra d-1 Poplinger, evreu german cu buze de căpcăun, logodnicul d-rei Mitzi şi reprezentantul în străinătate al firmei Max şi Bernard Thiiringer. El sc afla mai tot timpul în călătorie, dar când afacerile îl aduceau la Brăila, toată casa era cu susul în jos, căci cei doi amanţi umpleau toate încăperile vastei clădiri, cu zbenguirile şi certurile lor. D-1 Bernard, a cărui fire marţială şi austeritate nu prea admiteau glumele, era scandalizat:
- Va trebui să Ic clădim o cazarmă, amorezaţilor noştri! exclamă el îiur-o zi, când era mai bine dispus.
Dar, dintre toţi obişnuiţii uisei, d-1 Elusfisch, zis „Habeder", era cel mai celebru, graţie unei împrejurări care i-a adus această poreclă.
în prima ei săptămână de serviciu la Thuringer, Iulia, servitoarea unguroaică, intră într-o scaiă în sufragerie, ca să anunţe grav: -Domnul... Habeder.
Masa era pc sfârşite. Stăpânii se priviră miraţi:
- Domnul... cum ai spus?
- Habeder,
- Habeder?! Ce-o mai fi şi asta? Nu cunoaştem pe nimeni care sâ poarte un asemenea nume.
- Ba da, cucoană! E domnul acela cu burta mare şi foarte chel, cu un nume greu, dar care zice totdeauna, când soseşte: ha-be-der!
în adevăr, d-1 Flusfisch, avansând enormu-i pântec şî faţa stacojie, rostea, scandând, salutul german:
— Ich babe die Ebre1.
De aci, „Habeder" al Iuliei, poreclă care prinse pe loc şi tu adoptată chiar şi de imperturbabilul domn Bernard..
Aceşti intimi, precum şi câţiva alţi musafiri, umpleau cele două săli de joc, singurele camere luminate. Tot restul casei era scufundat în întuneric. Ca sâ nu chinuiască pe Iulia şi pe Adrian, ţinându-i în picioare noaptea târziu, după o zi de muncă obositoare, se punea la îndemâna convivilor tot ce te trebuia, băuturi, patiserie etc. Totuşi, unul din cei doi servitori era ţinut sâ facă pe rând de planton până la unsprezece noaptea. în seara aceea era rândul lui Adrian.
Dar el nu-şi îndeplinea numai datoria, ci părea să clocească gospodăria, ca o cloşcă ouăle. îşi iubea stăpânii, ca şi pe mai toţi invitaţii, şi avea o grijă permanentă ca nimic neplăcut să nu Ii se întâmple. Or, tocmai se petrecea ceva care ar fi putut să dea loc la mari buclucuri.
Adrian observă că de la un timp, singură buna Hedwig făcea onorurile casei, satisfăcând cererile musafirilor. Ana şi Mitzi se eclipsaseră. Şi se putea ca dintr-o clipă într-aha d-1 Max să se scoale de la joc şi să o ia razna pe coridoarele întunecoase, strigând, cu vocea lui guturală:
- Maus! Mitzi! V-aţi culcat?
Nici una, nici cealaltă nu se culcase, Adrian o ştia tot aşa de bine ca şi virtuoasa Hedwig. Cea dintâi era cu profesorul de gimnastică, convorbind printre gratiile unei ferestre ce dădea în Grădina Publică, unde curtezanul sta tupilat în beznă; cealaltă se legăna pe genunchii logodnicului ei, în biroul d-lui Max. Şi dacă Hedwig, certată cu surorile ei, nu voia sâ se amestece în treburile lor, Adrian ţinea sâ se amestece cu orice preţ. Căci
1 Am onoarea! {n.a.).
392
PANAIT ISTRATI
CASATH0R1NGER
393
era întrucâtva complicele lor, mai ales al Anei. Le înţelegea şi le aproba legaturile. El aproba pc toţi cei ce se iubeau.
Pentru Ana nutrea o stimă compătimitoare din ziua când a înţeles - în urma unor aluzii transparente ce se făceau la bucătărie — că d-1 Max n-a fost niciodată pentru nevasta lui altceva decât un „tată". Ca sâ fie şi mai sigur, o întrebă pe mama lui, care-i confirmă acest beteşug capital al neamţului:
- Da, se zice că-i „legat". Dar ea ştia asta, înainte de a-1 lua. Că a ştiut-o sau nu, aceasta n-avea nici o importanţă pentru
Adrian. Ea era în ochii lui o martiră, căci o cunoştea ca pe o femeie cinstită până în fundul sufletului. De când se căsătorise cu Max, nimeni n-ar fi putut să-i reproşeze ceva. Şi el era martor dc mustrările ce-şi făcea dânsa, chiar şi numai pentru flirtul acesta cu profesorul de gimnastică.
Adrian aprecie cum se cuvine această rezervă a Anei, dar o judecă deplasată, nesănătoasă şi hotărî să inrervie. Tot mena-jându-i susceptibilitatea şi fără s-o împingă la mărturisiri, decretă că acest fel de a-şi ucide viaţa e mai imoral decât prostituţia, mai trist decât călugăria. El numi aceasta: să insulţi una din primele legi ale naturii, pentru o bucată de pâine.
îtnr-o seară, pe când se aflau singuri, Ana sfârşi prin a-şi deschide inima. Convinsă de perfecta dezinteresare a lui Adrian, care într-adevăr nu vorbea cu două înţelesuri, izbucni în plâns, sprijinind fruntea pe umărul inimosului ei servitor-confident:
- Dar Max e aşa de bun, aşa de bun! De-asta l-am luat, nu pentru tine, căci pâinea o aveam la el şi înainte de-a ne căsători.
Ana spunea adevărul. Devenită doamna Thiiringer, ea nu-şi schimbase cu nimic felul de viaţă. Cumpăra aceleaşi ţesătuti ieftine, din cate îşi făcea singură rochiile. în treburile gospodăriei, o vedeai zilnic cu capul înfăşurat într-un tulpan, dând ajutor servitoarei, fără să se sinchisească de surâsurile ironice ale cucoanelor mari din vecinătate.
Şi dacă nu era mai puţin adevărat că adusese pe mamă-sa şi pe cele două surori - toate trei numite de gurile rele „întreaga
menajerie Miiller" - apoi sc ştia de asemenea că această „menajerie" nu costa decât hrana şi că ea înlocuise o bucătăreasă şi o fată în casă plătite foarte scump. Se putea chiar spune că Ana era nedreaptă cu familia ei. Şi ca să repare această nedreptate, d-1 Max născocea în ascuns fel de fel de „aniversări" ce-i permiteau să distribuie mici cadouri celor nedreptăţiţi.
Mai era ceva în caracterul Anei care plăcea mult lui Adrian: era dezgustul ei de paraziţii ce-i covârşeau casa.
— Ce de lacomi, ce de beţivani pe capul nosttu! îi spunea ea într-o zi, furioasă, La fiece prânz trebuie să suporţi unul sau doi din aceşti „abonaţi" de „profesie liberă", care sc poftesc ei singuri la masă şi n-au altă grijă decât a gulerului lor. Apoi, toate aceste veşnice jocuri de bridge şi de poker stropite cu şampanie! Toate la un loc, la sfârşitul lunii, fac o groază de bani. Or, în meseria de armator, angajându-ţi întreg capitalul în nişte grăunţe care pot oricând să se „încingă", fie în magazie, fie în hambarele vaselor, nu ştii niciodată dacă eşti bogat ori sărac. Casa asta burgheză, aşa cum o vezi, a cunoscur luni când nu ştia unde să găsească nici banii de coşniţă, deşi are un beci plin de vinuri alese. Bineînţeles, pc „boierii" noştri, care n-au ştiut în viaţa lor ce e mizeria, asemenea spaime îi lăsau reci, dar eu, care am cunoscut-o de aproape, simţeam fiori de moarte. Da, prefer să mor decât s-ajung sâ mai trăiesc anii când, copilă încă, brutarul mă înghesuia şi-mi strivea sânii într-un colţ al brutăriei, pentru două pâini pe care mi le dădea pe datorie.
Când Ana îi vorbea aşa, privindtt-1 cu ochii ei mari, albaştri, umeziţi de lacrimi, Adrian vedea în ea o frumoasă dar şi sărmană femeie, a cărei copilărie fusese sinistră, pc când a lui nu-i lăsase decât amintiri plăcute. Atunci îi săruta mâinile, îşi lipea obrazul arzător de braţul ei rece sî-i zicea, fericit:
- Promite-mi că o să mă ţii în serviciu, chiar dacă într-o zî o să rămânem, în casa asta, fără pâine. O sâ mă duc să fur!
Ea râdea din toată inima şi îndepărta încetişor obrazul acela de foc, care, fără să ştie, îi înflăcăra sângele.
394
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
395
Era aproape de miezul nopţii şi Adrian continua să dea târcoale în jurul casei. Jucătorii nu păreau să se gândească a pune capăt partidelor mereu reîncepute. Se bea şi se juca din ce în ce mai cu temei. Ferestrele fiind deschise, din cauza căldurii şi ca să lase să iasă fumul de ţigări, Adrian observa, din colţul lui întunecos, figurile şi gesturile acestor notabilităţi ale comerţului şi administraţiei, asculta tot ce-şi spuneau şi sc silea să pătrundă în existenţa lor, s-o înţeleagă şi s-o critice cu nepărtinire.
Scopul lui era să confrunte rezultatele observaţiilor sale permanente, cu sentinţele definitive ale judecăţii socialiste pe care le auzise la întrunirile de la Bucureşti. Era vorba de condamnări în bloc, bazate pe un singur fapt: oamenii aceştia erau exploatatori ai clasei muncitoare; trebuiau doborâţi, iar societatea burgheză să fie înlocuită prin societatea socialistă, sub direcţia clasei muncitoare. Iată ce înţelesese; şi i se părea aşa de minunat, că subscrisese cu amândouă mâinile, cu toată pasivitatea lui Mihail, căci era vorba de suprimarea mizeriei şi a războaielor, aceste flagele sociale pe cari era gata să le combată din toate puterile.
Deci, Adrian sc considera socialist convins; dar el era un băiat care nu accepta frazele gata ieşite din tipar. îi plăceau adevărurile dobândite prin observaţii personale. Controla fiecare afirmaţie a oratorilor socialişti şi voia să prindă ideca vie, aşa cum se înfăţişa în viaţa zilnică. Şi era de netăgăduit că poseda destule adevăruri socialiste, în privinţa cărora orice discuţie contradictorie i sc părea de prisos. Dar, spre nenorocul lui, el mai voia sâ aibă şi scrupule, simţea trebuinţa de-a activa numai în chip ireproşabil.
Iată, de pildă, cazul burghezilor pe care îi avea acum sub ochi, aproape toţi armatori străini, stabiliţi în oraşul Iui. La Brăila, unde industria era nulă, aceşti oameni constituiau cea mai mare parte a clasei capitaliste, care trebuia doborâtă. Foarte
bine. Totuşi, ia să vedem cine sunt ci. F, necesar sâ ştim pe cine suprimăm, chiar dacă n-ar fi decât din grija de-a nu risca să tăiem craca pe care stăm. Adrian începea să-i cunoască binişor şi-i judeca sub două aspecte: calitate umană şi capacitate socială.
Calitatea lor umană era aceea a majorităţii oamenilor: spirit mediocru, moralitate mediocră. Erau stăpâniţi de plăcerile materiale. Niciodată nu-i auzise vorbind de artă, de morală, de gândire. Adrian era sigur că aceşti domni şi soţiile lor nu ştiau de Tolsroi, de Ibsen, de Balzac, nici măcar atâta cât ştia cl.
Dar nu pentru asta s-ar fi însărcinat să le taie capetele, căci, în cazul acesta, ar trebui exterminate nouă zecimi din omenire. Ba chiar le punea o notă bună la purtare: erau oameni de inimă, cumsecade, miloşi cu cei săraci.
Totuşi, dacă n-ar fi avut decât meritele astea, Adrian nu s-ar fi opus la înlocuirea lor cu clasa muncitoare, căci aceasta avea nevoie de cu totul altceva decât de amabilităţi şi pomeni. Dar burghezii aceştia deţineau în mâinile lor o forţă de care lucrătorii erau complet lipsiţi: înţelegerea deplină a afacerilor, capacitatea comercială. Ceva şi mai mult, un mecanism de-o complexitate redutabilă era Fa baza acestui comerţ plin de riscuri. Un joc de bursă, o vastă reţea de raporturi internaţionale comandau orice vânzare, orice cumpărare şi ţineau la cheremul lor până şi cel mai mic transport de grâne spre vreunul din acele porturi îndepărtate, ale căror nume şcfulcţii socialişti le silabiseau pe flancurile vapoarelor, dar de a căror situaţie geografică habar n-aveau. Ne aflăm, deci, în faţa unui important aparat tehnic şi social care trebuia aprofundat, stăpânit, înainte de a-i turbura mersul.
Iată unde Adrian era neînduplecat: clasa muncitoare n-avea nici cea mai mică idee despre conducerea marilor întreprinderi sociale; ca nu era decât o turmă de oi, căreia trebuia să-i explici totul, dându-i peste bot. Cum să pui, atunci, cârma lumii în mâinile unei clase aşa de lipsită de competenţă şi de spirit de iniţiativă? Şi de ce, toată propaganda socialistă se mărgineşte
396
PANAIT ISTRATI
CASA THORINGER
397
în a asmuţi masele spre Putere, cu iureş de cântece revoluţionare, în loc sâ fie iniţiate cu dc-amănuntul în tehnica afacerilor? Unde era şcoala socialistă însărcinată cu formarea prealabilă a elitelor muncitoare, destinate să ia într-o zi direcţiunea lumii?
Căci Adrian nu dădea nici o atenţie pălăvrelilor interminabile ce aveau loc asupra doctrinei şi ţintei socialismului. Pentru el, învăţătura putea să fie adevărată şi scopul excelent, asta nu era de-ajuns. Principalul era să-ţi asimilezi toată ştiinţa burgheziei, şi apoi să vorbeşti de înlocuirea ordinei capitaliste cu ordinea socialistă. Altfel, ar însemna să pui carul înaintea boilor. HI nu vedea pc hamalii din port în stare să înlocuiască pe armatorii din Brăila.
Dar problema mai avea o latute, care turbura adânc pe Adrian. Era latura morală.
Se acuza burghezia că c necinstită, stricată, lacomă. Dar Adrian constata că muncitorimea suferea de aceleaşi vicii. Adică, suferea când putea. Redusă la mizerie, era sublimă. Dar, de îndată ce împrejurările îi permiteau, atingea repede culmea crimei, lăsând cu mult în urmă pe cei mai ticăloşi burghezi. Aşa, de pildă, vătafii şi siniştrii lor acoliţi.
Vătafii erau toţi ieşiţi din clasa muncitoare, toţi rămânând nişte bădărani, analfabeţi până a nu şti nici să-şi semneze numele, în ciuda averilor considerabile pe care le adunau. Aceşti vătafi reuşiseră să izoleze complet masa muncitoare dc patronii ei legitimi, exportatorii, luându-i orice posibilitate de contact direct.
Ca să poată obţine numărul de braţe necesare operaţiilor lor de încărcare a vapoarelor, casele de comerţ erau nevoite sâ trateze cu această corporaţie de vătafi, pe care nici o legislaţie n-o consacra. Ea trăia în marginea legilor, puternică prin bogăţia membrilor ei şi graţie complezenţei marilor electori ai ţinutului, cărora vătafii le aduceau, în vremea alegerilor, voturile exploataţilor lor.
Exploatarea muncitorilor de către aceşti foşti muncitori era odioasă. Nu numai că vătafii smântâneau gros sumele ce le obţineau de la armatori ca plată a muncitorilor, dar aceştia trebuiau, dacă nu voiau sâ moară de foame, să lucreze în condiţiile următoare: 1) să accepte, fără să crâcnească, leafa pc care vătaful binevoieşte sâ i-o dea; 2) să fie muşteriul regulat al cârciumii vătafului şi să închidă ochii asupra unor anumite greşeli la facerea socotelilor; 3) să execute toate „beilicurile" cerute dc vătaf;
4) sâ urmeze pe acesta la urne şi să voteze după indicaţiile lui;
5) să suporte, uneori, chiar sâ fie bătut.
Netăgăduit, acest nemilos sistem de muncă nu se putea menţine fără ca zilnic să aibă loc bătăi sângeroase. Din cauza asta, vătaful sc înconjura totdeauna de-o ceată de „gâtoşi", muncitori autentici, plătiţi pentru mişelia lor ori răsplătiţi numai cu o muncă regulată, cum nimeni nu putea s-o aibă. Aceştia împingeau uneori cruzimea până la asasinat. Dar deseori ucigaşul era un hamal care-şi ucidea fratele de muncă, nu din nevoia de a-şi asigura o pâine, ci din beţie, din răzbunare ori numai din mândrie rănită.
Adrian, cufundat în meditaţiile lui nocturne, recapitula tot ce era pentru şi contra ale aceleiaşi probleme şi ajungea la un punct mort:
„Nu, îşi zicea el, n-am să fiu niciodată un om de acţiune. Mihail avea dreptate: trebuie sâ fu mărginit, dacă vrei să reuşeşti în domeniul acesta".
Şi uitând socialismul, îl cuprinse o mare milă de lumea asta egoistă. Oricum, ceva trebuia făcut. El se gândea la acele vaste pături sociale martirizate de viaţă şi care meritau o soartă mai bună. Nu puteau fi abandonate pe veci la bunul-plac al tuturor tiranilor, ori de unde ar veni acestea, de la stăpânirea de sus, ori de la fratele tău de jos.
Dar cum sâ separi pe cei buni de cei răi, în sânul aceleiaşi dase? Căci, fără nici o îndoială, nu toţi burghezii meritau să
398
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
399
fîc spânzuraţi, după cum nu toţi hamalii din port deveneau cio-măgaşi vătăşeşti. Adrian a putut să se convingă de aşa ceva, cu câteva zile în urmă, cu prilejul unor tratative la care asistase şi el.
O delegaţie de muncitori venise să roage casa Thuringer să trateze direct cu ea, pentru tot ce priveşte încărcatul vaselor. Delegaţia oferea preţuri inferioare celor pc care casa exportatoare le vărsa vătafilor, dar superioare celor obţinute de muncitori de la călăii lor.
- Vrem să înlăturăm pe vătafi, spuneau hamalii, altfel, într-o zi, îi vom ciopârţi pe toţi! Ne-am săturat! Iar d-voastră exportatorii n-averi nici un interes să lucraţi cu tâlhari) ăştia. Nu-s de nici un folos. Ne însărcinăm noi singuri cu formarea „poştelor". Şi aşa, dumneavoastră veţi plăti mai puţin, iar noi vom primi mai mult, odată ce parazitul va fi înlăturat.
Felul acesta conştient de a vorbi, merse lui Adrian la inima. Răspunsul ce-I dădu d-1 Max, îi plăcu tot atât:
- Noi am fi bucuroşi să vedem pe vătafi dispărând, căci dacă pe voi vă jupoaie, nouă ne dictează preţurile ce le plac. V-am fi chiar recunoscători, dacă ne-aţi scuti dc lepra asta, tot scurindu-vă pe voi. Numai câ, iată, nu putem trata cu toată mulţimea lucrătorilor. Cineva trebuie sâ semneze cu noi contractele. Şi acest cineva nu poate fi decât reprezentantul unei organizaţii în genul celor care există în Occident şi care se numesc sindicate. Organizaţi-vâ deci în sindicate muncitoreşti. Legile ţării o îngăduiesc. Apoi, trimiteţi-nc pc şefii voştri. Cu ei suntem gata sâ tratăm. Aşa cum sunteţi acum, însă, nu reprezentaţi pe nimeni.
Adrian nu înţelese rostul acestui sfat în gura unui capitalist; şi a doua zi îl rugă pe d-1 Max să-1 lămurească:
- După câte ştiu, lucrătorii se organizează în sindicate ca să poată lupta cu eficacitate împotriva patronilor lor. Şi d-voastră le recomandaţi tocmai această armă?
— Da, fiindcă arma asta are pentru noi avantajele ei: muncitorul organizat e mai serios, mai conştient, poţi să te bizui pe el, pe când celălalt e în general mai puţin calificat. Organizaţia sindicală nu e numai o fabrică de revoluţionari, ea mai este şi o şcoală de moralitate. în sânul ei, lucrătorul învaţă care-i sunt drepturile, dar şi datoriile. Iată de ce în Germania acest lucrător e preferat de către toate întreprinderile serioase. Costă mai scump, dar face!
„Bravo, îşi zise Adrian; iată un patron care-şi cunoaşte şi el drepturile şi datoriile lui. Germania asta trebuie să fie o ţară minunată. Cel puţin acolo oricine înţelege că nimic nu se poate face cu o clasă muncitoare vicioasă, mizerabilă si vlăguită. De ce, dar, conducătorii ţărilor înapoiate, cum e a noastră, nu vor să urmeze pilda acestei Germanii prospere? Mari şi mici, toată lumea ar câştiga".
Era ora unu după miezul nopţii, când musafirii se ridicară să plece. Adrian alergă la Ana, care pălăvrea însă cu amorezul ei.
- Fugi, domnule, fugi repede! îi strigă cl. D-1 Max se va îndrepta peste o clipă spre dormitor, unde i-am spus că se află cucoana, şi ce va spune când n-o va găsi în pat?
Profesorul de gimnastică dispăru în întunericul parcului. Ana o tuli şi ea să se culce. Ei îşi dădeau întâlnire Ia fereastra camerei lui Adrian, ce se deschidea spre partea cea mai singuratică a Grădinii Publice. Dragostea lor era încă platonică.
Dar mai era o dragoste în casă, neştiută de nimeni şi mult mai puţin platonică, ce dădea grozav de furcă lui Adrian. Era dragostea Iuliei, servitoarea, cu amantul ei atitrat. Ea îl primea de două sau trei ori pe săptămână, timp de câteva ore, fără sâ ştie stăpânii, care n-ar fi tolcrat-o, dar eu consimţământul lui Adrian, care avea paza casei în seama lui şi nu putea sâ refuze nimic amorezaţîlor.
Totuşi, cl era de părere că Iulia şi amantul ei făceau prea mare zgomot în camera lor; ar fi putut să fie auziţi în camerele
400
PANAIT ISTRATI
unde se juca. în seara aceea, mai ales, Adrian fu nevoit să le bacă în fereastră de mai multe ori, ca să le impună tăcere. Dacă patronii aflau ce se petrece în casa lor, s-ar fi întâmplat scandal, căci era absolut interzis accesul unui necunoscut după ora nouă seara.
Aşa câf după plecarea invitaţilor, Adrian zăvorî cele două porţi şi sc repezi spre camera Iuliei, spumegând de mânie. Voia s-o certe pe loc.
în obscuritatea aproape completă a încăperii, unde domina un miros tare de lichior, Adrian ghici ca fetişcana era pe jumătate goală, lungită în pat. Simţi o lovitură în tâmple, dar, furios, nu ţinu socoteală:
- Ştii ceva lulia? Drept e, suntem prieteni, dar nu vreau să cad victima bunătăţii mele. Dc ce ţipi ca o nebună, când eşti cu amantul tău?
- Fiindcă sunt nebună şi îmi place grozav!
- Ce-ţi place grozav? Ah, îţi mai şi râzi de mine? Pe lângă asta, şterpeleşti sticle cu lichior şi vă îmbătaţi ca nişte fleoarţe. Ei, uite, să ştii, pe viitor, amantul tău nu va mai intra aici!
lulia sări din pat ca o năpârcă şi îi încolăci gâtul cu braţele ei goale, strângându-1 la piept:
- Ba da, Adrian, o să-1 laşi sâ mai vie! Nu poţi să fii aşa de rău. Şi eu n-am sâ mai ţip. îţi făgăduiesc. Dar dovedeşte-mi că nu mai eşti supărat pe mine. Hai sâ bem un păhăruţ amândoi, ai să vezi ce bun e lichiorul!
Adrian o respinse cu moliciune, epuizat, ca atunci când te cuprinde o spaimă. Toate scumpele lui gânduri se spulberară pc loc. Un mare gol, un sentiment necunoscut, îi cuprindeau creierul, pe măsură ce se lăsa strâns în braţele acestei femei, împotriva căreia deodată nu mai putea nimic. Aceasta nu dură decât un minut, dar fu de-ajuns ca să i se supună, prăbuşindu-se lângă dânsa, pe patul în dezordine.
III
Zorii zilei ce urmară acestei nopţi, terminată într-un chip aşa de memorabil pentru viaţa lui Adrian, surprinseră pe flăcăul nostru în patul frumoasei unguroaice. Aceasta dormea adânc, albă din cap până-n picioare, învăluită în mulţimea de dantele şi panglicuţe multicolore. Adrian o contemplă, cu inima bătând de recunoştinţă, sărută cu evlavie mâna crăpată de muncă, pe care o ţinea pe piept şi gândi: „De-acum încolo n-ai să mai speli vasele. Mă însărcinez cu cu asta". Şi, cu obiceiul lui de a împinge toate lucrurile la extrem, adăugă: „Am să-ţi fac şi sufrageria şi-am să-ţi aprind şi focul Ia bucătărie. în felul acesta, ai să poţi să dormi un ceas mai mult".
El ştia că Iuliei nu-i plăcea să se scoale prea de dimineaţă. Soneria deşteptătorului era potrivită pentru ora cinci şi jumătate. O puse să sune la şase şi jumătate. Apoi, cu multe precau-ţiuni, se strecură afară din pat, se îmbrăcă şi se înhăma la muncă: trei mari birouri, un vestibul şi coridoarele plus cele două curţi de măturat.
De obicei, sculându-se la cinci, Adrian sfârşea toată munca asta după două ceasuri de trudă fără răgaz; şi nu putea să facă altfel, căci la şapte se scula doamna Thiiringer, pe care trebuia imediat s-o însoţească la piaţă. Acum era ora patru. El hotărî să înceapă cu sufrageria,^-miJ3ioiva sâ fie surprins Ia munca asta, care nu intra în atribuţiile; lui.T5âsâ ar fi fost întrebat în
402
PAN AII' ISTRATI
CASA THURINGER
403
clipa aceea, ce-1 făcea să execute şi munca Iuliei, i-ar fi venit greu să dea un răspuns logic.
Camerele mari erau toate parchetate. Adrian examina parchetul sufrageriei şi-1 găsi destul de murdar. Nu fu supărat pc Iulia, din contră, o plânse că n-a putut să-şi facă datoria cum trebuie. în dimineaţa aceea era mai generos ca oricând.
Fără să se mai gândească la puţinul timp pe carc-1 avea înaintea lui, se trânti cu burta pc sârma de frecat. O activitate furioasă îi stimula ceafa, închipuindu-şi capul ce-1 va face Iulia, când şi-o vedea parchetul aşa de curat, la urma urmei, Aia putea să afle tot adevărul. Era oare vinovat de vreo trădare? Deloc. Ana continua să rămână, pentru el, graţia pe care n-o atingi decât cu vârful buzelor, cum se face cu icoanele sfinte. Una nu putea s-o înlocuiască pe cealaltă. Aia era un vis. Iulia, o surprinzătoare realitate. Era vorba de două fericiri absolut deosebite.
Adrian ştia acum ce înseamnă o Iulie: o violentă plăcere care tc face mai lucid, mai tare. îi era profund recunoscător. Până la această întâmplare, el văzuse lucrurile ca primr-o uşoară ceaţă. Undeva, în organismul lui, n-ar fi putut să spună unde, un resort care nu funcţiona încă, îl împiedica să vadă viaţa cu ochii tuturor oamenilor. îşi ghicea inferioritatea în privirile altora. Cel din urmă imbecil putea, în privinţa asta, să-1 confunde.
Cum sâ-I confunde? Nici nu era vorba dc a-1 confunda, Lucrurile se prezentau cam astfel: dacă s-ar fi aflat lângă un om şi ar fi privit împreună, să zicem, un câine, Adrian ştia că celălalt nu vedea, ca şi dânsul, decât un câine. Dar dacă în locul câinelui, ar fi fost o femeie, Adrian nu mai ştia ce vedea celalt.
Ei bine, din dimineaţa aceea, vălul ii căzuse de pc ochi. Toate femeile care treceau pc stradă erau nişte lulii. Iar el, un om ca toţi oamenii.
Această lămurire o datora generoasei unguroaice. îi mai datora plăcerea unică a cărei descoperire o făcuse şi pe care îşi
promitea s-o aprecieze şi mai bine în noaptea urmâioare, căci, adormind pc braţul lui, durdulia slujnicuţă îi spusese:
- N-am să-1 mai primesc pe amantul meu. Ai să-l laşi de-acum încolo sâ fluiere pe-afarâ cât o vrea.
Iată ce era Iulia.
Dar Ana? Oh, nepâtrunsa taină! El o înţelegea şi mai puţin acum când Iulia îi dezvăluise, ca să zicem aşa, tot misterul femeii şi al omului. Nu, nici femeia, nici omul nu puteau fi numai atât. Simţea că omul, în orice caz el, Adrian, ar fi putut să aibă nevoie de două femei în acelaşi timp, ba poate chiar şi de mai multe.
Nu fiindcă Ana s-ar fi putut compara cu Mihail, adică să se înalţe până la acea prietenie care-ţi îngăduie să pluteşti pe oceanul tuturor gândurilor umane, a cărui imensitate Adrian de-abia o întrevedea. în privinţa asta, ea era o creatură aproape totaşa de simplă ca şi Iulia. Dar Ana deţinea o pârghie de comandă care putea sâ aibă o înrâurire tocmai în domeniul acesta al spiritului, amplificând la maximum intensitatea visului. Când se afla lângă dânsa, Adrian înceta de a mai fi un om comun.
Netăgăduit, aceasta i sc întâmpla de asemenea şi când citea o mare pagină de literatură universală, sau când Mihail îi vorbea cu foc de problemele existenţei. Emoţia era aceeaşi, sau, mai bine zis, de aceeaşi calitate. Şi totuşi, era o deosebire. în apropierea Anei şi când, uneori, îi atingea braţul cu obrazul lui fierbinte, toate frumuseţile spirituale ale vieţii se încorporau în cl. Acestea nu mai erau nişte bucurii cerebrale Le simţea făcute din carne caldă şi nudă, ca o mie de femei frumoase lipite de corpul lui arzător.
Cu toate astea, nu era vorba de ceva trupesc. Astăzi, când ştia de la Iulia ce formă avea dorinţa de a te culca cu o femeie, Adrian era şi mai sigur de-a nu fi simţit niciodată dorinţa asta faţă de Ana. El se apăra chiar şi numai împotriva ideci că Ana ar putea să fie o Iulie, căci constatase o slăbire a dorinţii lui
404
PANAIT ISTRATI
CASA THORINGRR
405
pentru tânăra unguroaică, imediat după primul lor contact. Se simţise chiar puţin dezamăgit, foarte puţin şi numai pentru un scurt timp.
Pentru nimic în lume, aşa ceva nu trebuia sâ se întâmple cu Ana! Nici cea mai mică dezamăgire şi nici o clipă! Ar fi mortal pentru sufletul lui! Ar muri de întristare. Ana era şi trebuia să rămână bucuria continuă, intensă şi infinit de diversă.
După cum lulia, dându-i-se, îi lămurise viziunea confuză ce-o avusese despre femei, îl scosese ca dintr-o vrajă, de asemenea Ana îi lărgea toate orizonturile minţii, nu dându-i-se, ci dimpotrivă, păstrând întreg secretul acestei forţe care îl făcea apt să îmbrăţişeze universul.
Amândouă îi erau necesare, ca luminile ochilor. Şi fiindcă erau femei, binecuvântată fie femeia! Fără ea, omul nu face nici cât o ceapă degerată!
Când la ora şase, primii furnizori veniră să aducă laptele şi chiflele, Adrian terminase toată tteaba. Casa era încă scufundată în somn. Atunci, o idee îi încălzi obrajii: să prepare la iuţeală cafeaua cu lapte şi să o servească Iuliei în pat!
Totul fu gata, puţin înainte ca deşteptătorul să sune şase şi jumătate. Adrian intră în vârful degetelor şi depuse încetişot tava pc un scaun la căpătâiul Iuliei, care dormea dezvelită toată. O, da, era frumoasă, întâia lui amantă! Era mai frumoasă aşa cum se afla acum în pat, decât când se îmbrăca şi se sulemenea ca să iasă la plimbare. îi plăcea mai ales albeaţa cărnii ei catifelate.
Adrian privi împrejurul lui, examinând încăperea cu dc-a-mănuntul, şi găsi că reputaţia de femeie curată a unguroaicei era justificată.
Deodată, deşteptătorul începu să sune. lulia sări din pat, văzu pe Adrian, se acoperi ruşinată, şi uitându-se la ceas, izbucni în plâns:
— De ce mi-ai făcut asta, Adrian? Şase şi jumătate! Dar sufrageria! Dar focul! Dar cafeaua! Ce rău ţi-am făcut, ca să vrei
să mă certe cucoana? Şi crezând că Adrian îi surâdea din răutate, deschise gura ca să-1 ocărască, dar privirea îi căzu pe tava garnisită cu bunătăţi: cafea cu lapte fumegând, chifle, unt şi chiar un ou moale. Pentru cine sunt astea? scânci ea necăjită.
- Pentru cine vrei să fie, lulica mea, din moment ce sunt în camera ta? Pe lângă asta; toată treaba ta e făcută, iar patronii dorm încă. Ce mai vrei?
Ea nu voi să-şi creadă urechilor, dar înfăţişarea lui Adrian, cu bustul scăldat în sudori şi mirosind a terebentină, pleda pentru buna lui credinţă. lulia se aruncă la picioarele lui, îi îmbrăţişa genunchii şi plânse şi mai cu foc:
- Niciodată, nimeni n-a făcut aşa ceva pentru mine. Toţi m-au bătut şi m-au pus la muncă, fie părinţii, fie păcătoşii mei de amanţi. Dar, să mă alinte, nu, nimeni! Ah, tu ai sâ fii Dumnezeul meu! Şi dacă cumva ai să iubeşti pe o alta, am să te omor!
- Mulţumesc! făcu Adrian, curâţindu-i oul.
- Nu! n-am sâ te omor, dar am să tc înnebunesc de dragoste! „N-ai să mă înnebuneşti, gândi Adrian. Numai Ana poate
să mă înnebunească. Dar pentru ceea ce îţi datoresc, n-am să te uit niciodată."
în vremea asta, „madam" Carolina, care se sculase, îşi plimba silueta greoaie de-a lungul galeriei cu geamlâc dintre bucătărie şi curtea dc serviciu.
- lulia, suntem pierduţi! Uite-o pe baba cum mă caută, ca să-i cumpăr „schnapsul" ci. După ce îţi vei fi băut cafeaua, ascunde tava în dulapul tău. Eu o şterg, altfel vine peste noi!
Adrian fu nevoit să facă mai multe ocoluri, ca sâ ascundă direcţia de unde venea, dar, trudă zadarnică: baba care, deşi n-avea miros, ştia totdeauna să aibă „nas", cum zicea Ana, descoperi misterul.
- Bună dimineaţa, madam Carolina! Cum ai dormit?
406
PANAIT ISTRATI
CASATHCRINCER
407
Bătrâna plesni din limbă, arătând astfel cât de mulţumită era de rachiul pe care i-1 cumpăra Adrian. Ceea ce n-o împiedică să fie răutăcioasă:
- Da... bună dimineaţa... am dormit bine... dar dumneavoastră, „domnule" Adrian? Nu minţi, cotoiule! Să mor eu, dacă tu n-ai dormit azî-noapte cu unguroaica! Casa asta e un adevărat bordel!
Adrian se supără dc-a binclea:
- N-am să-ţi mint deloc, madam Carolina, dar dacă asta este prietenia d-tale pentru mine, ei bine, prefer să plec numaidecât.
Şi se duse imediat să sc închidă în camera lui, care era alături de bucătărie. Madam Carolina îl urmă, înspăimântată. Ea ştia cât era de acuzată, şi pe drept, că punea pe fugă pe cei mai buni servitori, din cauza caracterului ei insuportabil.
Plecarea lui Adrian, chiar a unui Adrian vinovat de păcatul de a se fi culcat cu servitoarea, i-ar fi atras toate trăsnetele, chiar şi pe acelea, foarte rare, ale d-lui Bcrnard, directorul glacial al casei, care avea în mare stimă pe tânărul nostru, dc când sc încredinţase de conştiinciozitatea lui la muncă şi de multiplele-i capacităţi. Pe lângă asta, patronii mai ştiau că Adrian nu era un ignorant.
- Ei, dar repede te mai superi! zise bătrâna. Hai sâ ne împăcăm; dar să ştii că nu glumesc: mi se pare că astâ-noapte te-ai culcat cu unguroaica.
- Şi dacă ar fi adevărat, ia spune-mi, ce supărare ai avea d-ta din asta? Sper că nu vei fi voind să mă culc cu fetele d-tale?
- Tocmai aci e buba, Adrian! Fetele melc au o poftă nebună să se culce cu cineva! Şi chiar se culcă, atât cât le poate pielea. Iată ce e teribil!
- Ei bine, madam Carolina, dă-mi voie să-ţi spun că-ţi bârfeşti copiii...
Zgomotul câinilor în goană umplu coridoarele, şi imediat vocea Anei se auzi în pragul odăii:
- De ce „bârfeală" e vorba?
Şi presimţind ceva rău ea se întoarse, furioasă, spre mamă-sa:
- Mamă! Dacă continui cu răutăţile talc şi dacă îl faci şi pe Adrian să plece, ei bine, avem ordin de Ia d-1 Bernard să te trimitem la Franz, în Germania! Ne-am săturat până în gât dc schnapsul tău!
Apoi către Adrian:
- Vezi ce faci? Mai-cumpără-i rachiu!
Biata madam Carolina făcu o strâmbătură, ca şi cum ar fi voit să plângă:
- Aşa-i! Acuma nu mai sunt, pentru voi, decât o beţivă bună de împachetat şi de expediat în Germania!
Adrian interveni:
- Cucoană Ana, dă-mî voie să-ţi spun, că de astă dată eu sunt vinovatul. Dar vina mea n-arc nici un raport cu îndeplinirea datoriilor mele aici.
Ana fu departe de-a bănui de ce fel de vină vorbea Adrian. Ea sc instala dinaintea maşinii de gătit, ca să-şi încreţească părul. Servitoarea intră în bucătărie:
- Bravo, lulia! îi zise ea. Astăzi sufrageria este ca o oglindă!
- E, fiindcă Adrian mi-a ajutat. -Atunci, înţeleg.
Şi Ana ţinti asupra lui Adrian doi frumoşi ochi bănuitori, ce-1 făcură să privească în pământ. Puţin după aceea, rămânând singuri, ea îi zise cu o nuanţă de ironie în ton:
- începi s-o găseşti drăguţă pe lulia, nu-i aşa?
- Am găsit-o totdeauna. Vreau să spun, că este simpatică şi muncitoare. O stimez.
- E vorba numai de stimă, cu adevărat?
Apariţia oportună a Mitzii îl scuti pe Adrian dc-a răspunde la această întrebare buclucaşe.
„Să fie oare geloasă?" se întrebă el.
408
PANAIT ISTRATI
CASA THTJRINGER
409
Ar fi fost păcat! Sc poate oare compara un mare ospăţ cu un înalt cult? Ah, Ana asta! Ea nu ştie ce reprezintă pentru Adrian! Chiar şi acum, când el nu mai ignora femeia şi când, de o lună de zile, o contempla în fiecare dimineaţă, colo, stând la uşa maşinii de gătit, o găsea tot atât dc graţioasă ca în prima zi, bogată în mişcări pline de farmec şi transmiţându-i mereu acea forţă misterioasă care, credea el, era capabilă să-1 facă să întreprindă orice cu succes: sâ scrie, să picteze, să cânte ori să guverneze lumea!
în casa Thiiringer, Ana şi cele două surori ale ei, ca şi servitoarea Iulia, întreţineau în permanenţă o atmosferă de senzualitate de care nu numai Adrian era fascinat. Cele trei frumoase nemţoaice, oarecum străine de existenţa sever burgheză a fraţilor Thuringer, preferau, pe cât cu putinţă, sâ sc ţie departe de viaţa de saloane, de vizite şi de etichetă, pentru ca să-şi petreacă aproape toată vremea la bucătărie, care era vastă şi confortabilă. Numai acolo ele sc simţeau în intimitate.
Deloc instruite, nici obişnuite cu exîbiţii vestimentare şi graţie fericitei lor naturi simple, nicidecum dispuse să-şi joace lor înşile comedia parvenitului, ele simţeau o adevărată repul-siune faţă de tot ce le obliga să iasă din tihnita lor existenţă populară. Le plăcea să flecăreascâ, să râdă, să mănânce sau să stea tolănite, fără să sufere tortura acelor „mari dame", care, spuneau ele, aveau aerul de-a fi „înghiţit o umbrelă".
Aşa cum se aflau la bucătărie, sumar îmbrăcate, nicidecum fardate, cu totul la largul lor, ceasurile se scurgeau în linişte, pe când coseau între o mamă comic de arţăgoasă, servitorii casei şi o mulţime de cunoştinţe şi furnizori a căror originalitate le distra mai mult decât toate „maimuţăriile acestor domni ţi doamne simandicoase".
Furnizorii, despre care e vorba aci, formau pe amnei o bizară specie de oameni, astăzi dispărută. Brăila, oraş cosmopolit şi port de-o prodigioasă activitate, atrăgea între zidurile ei, odată
cu marii speculatori, toată crema aventurierilor levantini, lacomă de îmbogăţire: greci, armeni, macedoneni, bulgari. Fx-ttem de cutezători şi, în majoritate oameni cinstiţi, ci căutau să adune avere prin muncă, prin economie şi, evident, ajutaţi deseori de noroc.
Pe drumul acesta anevoios, ajutorul reciproc, răbdarea, ava-riţia sordidă, constituiau forţa şi singura lor garanţie de succes. Timp de ani de-a rândul, îi vedeai târând un cărucior cu fel de fel de mărfuri, sau lâncezind în fundul unei dughene jigărite. Şi cu toate că adunau gologani peste gologani, foamea şi păduchii erau partea lor în felul acela de viaţă. Apoi, într-o bună zi - după o dispariţie care trebuia sâ însemne pentru ei timpul pe care-1 depune crisalida ca să devină fluture - auzeai că untd şi-a cumpărat un remorcher sau un cargobot; altul îşi construia o moară de făină; un al treilea se făcea cămătar. Atunci, lepădând la gunoi slinosul lor costum naţional, adoptau un incomod costum modern, începeau să-şi clădească confortabile locuinţe în inima oraşului şi deveneau nişte şarlatani.
Dar nu-i era dat oricui să se aleagă, la urmă, cu un cargobot, cu o moară sau cu o zărăfie. Cea mai mare parte dintre aceşti visători cupizi, îmbătrâneau lângă bătrânul lor cărucior cu lămâi şt portocale. îi vedeai, mai ales, cu o coşniţă în mână, strecu-rându-se pe poarta de serviciu a boiereştilor locuinţe a compatrioţilor lor cu destin mai fericit, aşteptând ceasuri întregi la bucătărie, până ce stăpânul se scula şi catadicsea să vie să se uite în coşniţa lui, unde zăceau, aşezate cu îngrijire, azi un iepure, altă dată o cegă, o prepeliţă sau vreo oarecare trufanda: un frumos pepene bacâr, un mănunchi de sparanghel, anghinari sau conopidă. Şi suferind cu o răbdare angelică arţagul parvenitului, care găsea totdeauna că marfa era prea scumpă, aceşti sărmani oameni nu reuşeau să-şi câştige viaţa decât cu condiţia dc a rupe zece perechi de pingele, până să ajungă să-şi vadă lanul greu muncit.
410
PANAIT ISTRATT
CASA TH CRIN GER
411
Arunci, aceşti foşti ambiţioşi se dădeau bătuţi, se resemnau, se umanizau. Lunga suferinţă îi transforma complet.
Ochiul lor bogat de triste experienţe scânteia dc şiretenie. Ironia dureroasă, de care conversaţia lor era plină, nu cruţa pe nimeni. Dacă servitorii unei case de pricopsit se arătau câtuşi de puţin binevoitori, aceşti furnizori deveneau numaidecât familiari, povesteau istorii pline de soare şi dc Mediterană, aduceau detalii hazlii, mişcătoare, asupra originei mai mult decât modeste a cutărui bine cunoscut parvenit şi mergeau uneori până a-şi bate joc de ei înşişi şi de propriile lor visuri de altădată.
Voluptuoasele noastre nemţoaice adorau pe aceşti oameni. Când sosea, de pildă, moş Stamate sau barba Stamate, cum îl chemau pe greceşte, era o sărbătoare. îl îndopau, îl turteau sub dezmierdări. Nu fiindcă barba Stamate le-ar fi adus cine ştie ce bunătăţi. Fiind foarte zgârcit şi temându-se sâ nu-şi piardă „capitalul" angajat în vreo marfă scumpă, rămasă nevândută, nu sc găseau, cele mai adesea, în coşuiţa lui, decât câteva ouă proaspete, câteva piersici, două legături de ridichi de lună ori alte fleacuri asemănătoare, ceea ce făcu într-o zi pe madam Carolina să spună în faţa fetelor ei, că barba Stamate ic vânturi de colo-colo „ca un coi în coşniţă".
Dar copoiul rebegit ştiu sâ tragă folos din gluma asta şi tăs-punse pe loc că, oricât de neînsemnată i-ar fi marfa, el a plasat-o totdeauna cu folos şi că mai este şi astăzi în stare s-o ofere în bune condiţii. Madam Carolina îi ripostă că, neavând destul combustibil, ca s-o fiarbă, ea nu era amatoare.
Barba Stamate nu fusese totdeauna nenorocos în întreprinderile lui, dar îi plăcuseră prea mult fetele şi la o etate când acestea nu vor să te mai iubească pentru ochii tăi frumoşi. Era slăbiciunea lui. Chiar şî în momentul acesta avea acasă o amantă, cu patruzeci de ani mai tânără decât el. O ţinea zăvorâtă. Şi biata femeie, în nădejdea de a pune într-o zi mâna pe nişte economii inexistente, suporta sihăstria pe care i-o impunea bătrânul gelos.
îndrăgostitul îi îngăduia uneori să vie să vadă pe doamnele germane, şi atunci ea le dezvăluia toată intimitatea ei:
- El îi dă zor mereu că n-am destul „foc". Drace! Cum aş putea să am, când el nu mă hrăneşte decât cu măsline şi castraveţi acri?
- Dc ce nu-1 laşi? o întrebau nemţoaicele.
- Fiindcă vreau să-i smulg ceva bani, ca sâ am cu cc să mă mărit!
- Dar n-are o leţcaie!
- Credeţi, zău? Ah! dacă e adevărat, apoi îmi pierd ti nereţea lângă hodorogul ăsta bătrân.
„Hodorogul" tăgăduia cu încăpăţânare că amanta lui sta cu el din interes.
- Mă iubeşte, ştiu eu bine, dar îi e ruşine s-o spună, fiindcă sunt bătrân.
- Dc cc o zăvorâşti, atunci? îl tachina Ana.
- Ca s-o apăr de derbedeii din mahala, care ar putea să vie în lipsa mea, „s-o ia" cu sila.
După barba Stamate, cel mai simpatic era Hasan, lustragiul turc. Tânăr încă, existenţa lui părea să închidă o taină. Dar, vorbind prost româneşte, el era cele mai adesea tăcut.
lotuşi, venind de mulţi ani în fiecare dimineaţă ca să lustruiască o duzină de perechi de ghete, Hasan apucase să vorbească îndeajuns de origina lui nobilă, pentru ca sâ devie numaidecât ţinta tuturor zeflemelelor. El sta la bucătărie mai mult decât treaba lui o cerea, bea cafele, fuma şi se pierdea în lungi reverii, fără să descleşteze dinţii.
Atunci, Mitzi se aşeza lângă cl şi-i arunca braţul pe după gât:
- Ia spune Hasan, la ce te gândeşti? Lustragiului îi sărea ţandăra:
- Roga, madama, lasă-me! Dumivostra, fumeile, părul lung, ma, capa mica! Lasă pace!
412
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
413
-Asculta puiule, ascultă ce vreau să-ţi spun. Ştiu bine: tata tău, beiu, şi tu trebuia să fii acuma tot beiu. Numai că, iată: mama ta a fost găinăreasă, şi din cauza asta tu eşti lustragiu. Dar asta nu e un motiv ca tu să fii trist. Nu eşti fericit că te iubesc eu?
Şi ca sâ-i dovedească iubirea ci, îi freca imensul lui nas, până îl podideau lacrimile.
Femeile acestea, ştiîndu-se perfect cinstite în conştiinţa lor, aveau obiceiul, destul de periculos, de-a fi prea familiare cu aceşti bieţi oameni şi de-a apărea în faţa lor nu destul de îmbrăcate. Vara, din cauza căldurilor înăbuşitoate, iarna, fiindcă la bucătărie era cald ca-n baie, şi totdeauna dintr-o nevoie permanentă dc a se simţi comod, ele-şi petreceau cea mai mare parte a zilei învăluite într-un capot care nu le acoperea tânărul lor corp, decât tocmai cât trebuie ca să fie şi mai tare râvnit. Nu era desfrâu, ci nepăsare. Faţă dc cei ai casei, aceasta n-avea nici o importanţă, căci până la urmă devenise o obişnuinţă. Dar foarte des, bucătăria era plină de fel de fel de oameni: zarzavagii sau negustori de păsări, băieţi de băcănie, brutari, lăptari, vânzători dc fructe, toţi, nenorociţi veniţi din toate colţurile lumii şi bătuţi de toate vânturile, ca Hasan sau ca barba Stamate. Fiecare îşi avea trista lui poveste. Fiecare, particularitatea care îl făcea simpatic.
La început, duducile astea sincere îşi mai dădeau osteneala ca să-şi ascundă goliciunea în faţa atâtot ochi iscoditori. Apoi, tot văzându-i mereu şi pătrunzându-le în suflet, sfârşeau prin a nu se mai supraveghea. Căci toţi erau umili şi devotaţi ca nişte câini. Cei mai mulţi dintre ei îşi lăsau la bucătărie biata lor marfă, chiar atunci când nimeni n-o voia, şi plecau fără să ceară bani:
— O sâ plătiţi când veţi vrea, cucoană!
Astfel, ei deveneau obişnuiţii casei, din partea bucătăriei, unde era mai multă omenie decât în saloane. Li se oferea
1
totdeauna prăjituri sau cafea şi, uneori, li se dădea să mănânce, unii dintre ei fiind aproape veşnic flămânzi.
Netăgăduit, flămânzi erau oamenii aceştia de toate lucrurile bune ale existenţei, dar mai ales de puţină căldură umană duceau mai mare lipsă decât de orice. Şi cine deţine această căldură? Cine ştie s-o răspândească mai bine decât femeia?
Ea este creatoarea vieţii. Ea arc acest pântec, unde omul a căutat şi a găsit întâia lui căldură, pe când nu era decât o scânteie. El s-a lipit de ea mai tare decât râia. S-a hrănit din aceasta căldură. Şi nu poate să scape de nostalgica amintire cc i-a rămas dc atunci, căci, ieşit de acolo, venit pe lume, s-a încredinţat curând că lumea aceasta era cu totul lipsită dc căldură.
El cunoscu frigul, foamea şi bătaia, de îndată ce încercă să-şi reclame locul lui sub soare. Chiar şi soarele se dovedi rece pentru carnea lui, care se simţise aşa de bine în pântecul femeii! Cum n-ar privi-o el, deci, cu aviditate, când o vede tânără şi frumoasă, când o simte caldă şi bună, în clipa în care se apropie, îi ia mâinile şi îi spune, dezmierdându-i faţa cu blânda ei răsuflare:
- Sărmane Vasile: ce mâini crăpate ai! uite: spalâ-le colo în apă caldă, unge-le în urmă cu glicerina asta. Şi vino să faci aşa în fiecare zi la noi, căci, la tine...
Ah, femeile astea frumoase! Cum ştiu ele că la el acasă nu se află nicideunele, nimic, decât un pat de scânduri şi o lampă puturoasă! El nu poate sâ aibă nimic, chiar atunci când i se întâmplă să adune câţiva poli de aur. Nu se foloseşte de ei. Şi crezând că au să-i ţie cald, îi coase în căptuşeala jigăritei lui haine.
Mai mult decât acest aur şi decât tot aurul din lume, Ana, Hedwig şi Mitzi îl încălzeau, numai îngâduindu-i doar să mai stârmocească şi cl la bucătărie şi sâ le privească, uneori cu gând vinovat, atunci de pildă când le zăreşte un petec de carne albă de care îşi umple ochii şi a cărei viziune o duce în cocioaba lui. Asta e o adevărată bogăţie, în existenţa lui lipsită dc bucurii.
414
PANAIT ISTRATI
CASA THORINGER
415
Şi Hasan, care, când sc supără, spune că „femeia are pârul lung şi mintea scurtă", parca nu ştie el de ce a îndrăgit, la fel cu ceilalţi, bucătăria de la Thiiringer? Corpul acela al Mitzii, care se lipeşte uneori de-al hu, şi mâna aceea carc-i freacă nasul, ah, cum ar vrea Hasan sâ le aibă la el, unde domneşte o sinistra singurătate!
Şi, cine ştie, poate că ar fi avut şi el astăzi o Mitzi, dacă egoistul lui dc tată, beiul, s-ar fi căsătorit cu mamă-sa. Dar el e fericit şi aşa. Stă pe scăunaş într-un colţ al bucătăriei, fumează, suspină şi se face că nu vede nimic. Cucoanele nu se feresc de el. Ele îşi încreţesc părul în fiecare dimineaţă, sub ochii lui. Adesea glumesc, se zbenguiesc, se iau la trântă, capotul li se desface şi atunci, ca într-o fulgerare, apar nişte sâni şi nişte genunchi care ard ochii turcului. Hasan ar face bucuros zece ani de ocnă, numai să-i poată atinge cu degetul. Dar fiindcă aşa ceva nu va fi niciodată cu putinţă, se mulţumeşte şi numai cu icoana lor, pc care o închide în cel mai curat colţ al sufletului lui.
Apoi, în centrul oraşului, când „face lustrul", mai pc bani, mai pc datorie şi când comisarul, care vrea mereu bacşiş, îi răstoarnă cutia cu o lovitură de picior, numindu-1 „turc puturos", Hasan suportă ofensa cu filosofică răbdare, în loc să scoată cuţitul de la brâu şi să lovească fără milă, aşa cum are uneori o poftă nebună. îndură nedreptatea, asta şi multe altele, numai fiindcă, la bucătăria casei Thuringer, se află nişte icoane sfinte care-i umplu viaţa de lumină.
Dar nu numai bărbaţii se adunau în această bucătărie din strada Gtădinii Publice. Fel dc fel de femei, epave ale vieţii ea şi furnizorii, veneau de ademenea ca să caute o uşurare sufletească, precum şi un ajutor material. Şi ele erau subjugate de farmecul celor trei nemţoaice, nu, bineînţeles, în felul cum erau bărbaţii, ci aşa cum o dezmoştenită cu sufletul sfărâmat se simte fascinată dc frumuseţea şi fericirea unei prietene. Căci ele erau prietene din copilărie.
Locuiseră altădată împreună în Piaţa Săracă, pe când actuala doamnă Thuringer şi surorile ei n-aveau alte mijloace de trai decât mica pensie a tatălui lor. Chiar de pe atunci surorile Miiller erau sincer iubite de prietenele tor românce.
Deşi la fel de sărace, nemţoaicele aveau asupra româncelor ascendentul unei rase orgolioase, pe acela al frumuseţii şi al unei oarecari educaţii, mult apreciată de inimile simple ale oamenilor din popor. Cele Crei mici zâne blonde, care sc duceau la şcoala carolică, pline de atenţie pentru uniforma lor neagră cu guleraş alb şi mereu cu grijă pentru buna lor purtare în oraş, erau nişte modele pe care orice mamă româncă lc dădea ca exemplu copiilor lor:
- Ia uitaţi-vâ la surorile Mullcr, cât sunt de ascultătoare! Aşa că şi Dumnezeu o să le ajute!
Din întâmplare, Dumnezeu le-a ajutat. Şi nemţoaicele, devenite „cucoane mari", n-au rupt relaţiile cu prietenele lor de ieri. Ele se duceau uneori să le vadă, dar mai des veneau prietenele din Piaţa Săracă la cele din luxosul cartier al Poligonului, din care făcea parte strada Grădinii Publice.
Era natural, dat fiind că Ana, Hedwig şi Mitzi aveau răspunderea unei foarte mari gospodării. Mai era natural şi fiindcă prietenul sărac e acela care are nevoie de prietenul bogat. Dar nevoia unui ajutor material (câţiva franci, o haină veche, niţică băcănie ori un braţ de lemne de foc), nu venea decât în al doilea rând. Inima avea nevoi mult mai grabnice, ta venea să se deschidă, în această bucătărie burgheză, ca într-un altar.
In zilele de iarnă mai ales, când bărbaţii îşi petrec vremea la cafenea, iar copiii sunt la şcoală, bietele femei se instalau ca la ele acasă. Niciodată, nimeni nu le spunea că stăteau prea mult. Căci veşnic era vorba de drame de familie şi scene de menaj, unele triste, altele mai curând comice, când povestea începută nu mai avea sfârşit. Şi fiecare istorisea, nu numai nenorocirea sa proprie, ci şi pe aceea a vecinului.
416
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
417
Astfel, întreaga viaţă a mahalalei brăilenc defila pe sub ochii nemţoaicelor, o viaţă pe care ele o cunoşteau în parte direct, dar a cărei amintire nu înceta o clipă să le inspire o adevărată groază,
Madam Carolina, severă ca un general prusian, pe vremea când trăia bârbatu-sâu, nu primea pe nimeni, nu se ducea la nimeni şi veghea ca copiii ei să facă la fel, neîngăduindu-le contactul cu micile românce decât sub stricta sa supraveghere. Astăzi, când cele trei fiice ale ei erau aproape toate stăpâne pe capul lor şi solid înfipte într-o insulă germană, ea nu se mai temea că au să se „românizeze". în limbajul ei, cuvântul acesta însemna să se mărite sau să trăiască cu români: „să fie hrănite de trei ori pe săptămână şi bătute în fiecare zi".
- Nu face nimic, madam Carolina, replica Lina zisă „Bucu-reşteanca" — o drăgălaşă tânără a cărei primă şi scurtă gospodărie fusese tocmai în felul acelora - nu-i nimic! Alecu meu mă hrănea rău, e adevărat, şi mâ bătea în fiecare zi, aşa cum spui. Dar, cel puţin când mi se întâmpla să-1 înşel, era o adevărată sărbătoare! Atunci mă bătea din nou, bineînţeles, căci ştia că i-o făcusem dinadins, ca să-1 „bag în boale", şi iată ce-mi reuşea de minune. După ce mă umplea de vânătăi, pe corp şi pe obraz, îmi poruncea să mă îmbrac ca pentru nuntă, alerga să aducă cea mai frumoasă trăsură şi mână băiete la „Monument"! Ne instalam la o masă, şi cum îl zăreau lăutarii pe Alecuţu meu, nu mai scăpăm de ei. Mâneam, beam şi ne sărutam faţă de toată lumea. Unele femei geloase, judecând după numărul vâ-nătăîlor ce le aveam pe obraz, ziceau: „Vai, dragă, cât trebuie sâ o iubească Alecu pe Lina Bucureşteanca!" Dar, astăzi, suspina ea, trăgând un fum de ţigare, astăzi nu mai sunt nici bătută, nici iubită de cineva care să-mi fie drag!
Astăzi, biata Lina era bătută şi iubită de cineva care nu-i era drag, căci, părăsind într-o zi pe Alecu al ei, se măritase cu un bătrân şi bogat cârciumar de la mahala, care îi satisfăcea toate capriciile, dar care nu glumea, când era vorba de dragoste. El
sta toată ziua înţepenit la tejghea, cu ochii ţintă la fereastra Unei şi cu puşca de vânătoare lângă el. Şi de îndată ce vedea că vreun tânăr prea da târcoale în stradă şi prea se „zgâia" la fereastra „muierii" lui, nici una, nici două, îl lua la ochi şi îi slobozea în picioare o descarcătură de alice. Apoi, se ducea la Lina, o înşfăca de pâr şi o târa prin curte până la cramă, unde o închidea timp de o zi şi o noapte, fără mâncare, nici aşternut. Era inevitabil.
Dar tot aşa de inevitabilă şi de regulată, cu toată paza soţului, venea şi răzbunarea Linei, care dispărea pe negândite o săptămână întreagă, îi trăgea un pui de chef cu o pereche de amanţi şi se întorcea acasă într-un zori de zi, cu un ţigan după ea, care urla dintr-un trombon de ridica toată mahalaua în picioare. Lina se făcea al nu vede nimic. Gravă, niţel beată, cu o floare de muşcată la ureche şi cu ţigara în colţul gurii, înainta ca o regină. în urma ei, ţiganul, cu ochii cât cepele, tuna din trombon, de ai fi zis că o să scoale şi morţii din groapă.
- Da, madam Carolina. Nu mai e ca pe vremea lui Alecuţu! suspina ea, cu melancolie.
Dintre toate prietenele Anei, Lina era singura care nu-i jinduia nimic, lăsând frumuseţea la o parte:
- Ce nevoie aveai tu de neamţul ăsta şi de toate marafeturile lui? Ce folos tragi tu din toate astea? Nici măcar atât cât i-e dat celei din urmă ţigănci, care ziua c bătută, dar noaptea straşnic iubită! Şi ce poate fi mai bun pe lume decât dragostea?
Admiratoare pasionată a perfecţiunii fizice a Anei, ea îi deschidea uneori capotul, contempla sânii şi striga:
- Doamne, ce de bunătăţi! Şi în loc să le dai oamenilor, care mor de poftă, tu le ţii ascunse. Ce vrei să faci cu ele? Conserve?
Când se întâmpla ca Hasan să fie de faţă la asemenea scene, era mai mult decât putea să rabde un om. Bietul turc îşi lua lada cu scule, trântea fesul pe ceafă şi o lua la picior, bodogănind în limba lui:
-Aman, bre! De ce toate femeile nu gândesc ca Lina?
418
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
419
Celelalte prietene, care veneau să trândăvească la bucătărie şi să se plângă, nu erau decât nişte nenorocite. Măritate între optsprezece şi douăzeci de ani, când ajungeau pe la douăzeci şi cinci, păreau să aibă patruzeci. Mizeria lor intimă nu mai putea aproape să mişte pe nimeni. Era drama veşnică a majorităţii femeilor de la mahala, care se mărită din dragoste cu un hamal sau cu un căruţaş din port.
Tânăra căsnicie mergea bine, atâta timp cât biata zestre nu era cu totul risipită şi atâta timp cât copiii nu apăruseră încă, adică vreun an. Apoi naşterile începeau să curgă, „anul şi găvanul". Tânăra măritată se vestejeşte numaidecât. Frumuseţe şi cochetărie, rămân o amintire chiar înainte ca cinci ani de la căsătorie sâ se fi împlinit, în vreme ce bărbatul pare mereu flăcău.
Atunci cl întoarce spatele nevestei, urâtă şi murdară, îşi caută amante sau aleargă prin „tractiruri". De băut a băut întotdeauna, ca orice om, dar acum el se pune să bea în fiecare zi. Mizeria se instalează în cămin, odată cu duşmănia, certurile şi bătaia. Femeia nu mai c decât o biată cerşetoare, care fuge în miez de noapte, cu ultimul născut în braţe, ascunzându-se pe la vecini ca sâ scape de mânia soţului beţivan.
Nenorocitele astea nu mai aveau nici un pic de energie ca să se revolte. Se resemnau ca nişte animale. în fortoteala de la bucătărie, indiferent dacă erau ascultate sau nu, ele-şi debitau istorisirile ca nişte litanii fără suflet. Dar ochii lor urmăreau cu aviditate mişcările bătrânei Carolina, care sc războia cu enorme fripturi fumegânde şi impozante budinci, în vreme cc Adrian asuda învârtind seducătoare maioneze. Li se dădea totdeauna de mâncare, căci Aia avea inima bună şi apoi bucătăria deborda de tot felul de resturi delicioase, destinate gurilor jinduinde.
- Cât trebuie să fii de fericită! spuneau ele Anei. La voi, nemţii, desigur că bărbaţii nu-şi bat femeile, cum fac ai noştri.
Era tocmai ceea ce gândea şi Ana. Fa privea cu groază această existenţă a poporului de jos de la noi, în care bărbatul
era călăul femeii lui, al mamei acesteia şi uneori chiar al propriei sale mame. Nenorocitele trăiau cu frica în sân.
Mai ales în epocile de muncă abundentă în port, viaţa femeilor era un iad. într-un capăt de mahala, puteai număra pe degete pe soţii gospodari, cc-i vedeai seara întorcându-se de la muncă cu pâinea la subţioară. Cei mai mulţi se duceau dc-a dreptul la cârciumă, unde se îndopaţi cu fripturi şi băutură, puneau să le cânte lăutari sau o flaşnetă, jucau şi chiuiau până după miezul nopţii. în vremea asta, caii, tovarăşii lor de trudă, înţepeneau afară, la uşa cârciumii, picând de istoveală şi neavând pe nimeni care să Ie plângă de milă; iar acasă, o biată nevastă, o mamă bătrână, moţăiau lângă foc, ţinând mâncarea caldă ceasuri întregi.
De cele mai multe ori, nenorocitele vegheau nemâncate, fie câ aşa le ordona tiranul, care cerea să fie aşteptat cu masa, fie că nu îndrăzneau ele sâ mănânce singure. în sfârşit, când beţivanul se hotăra să se întoarcă acasă, bătându-şi calul cu coada biciului şi înjurând în puterea nopţii, groaza ce le apuca pe sărmanele femei era mai marc decât dacă diavolul în persoană ar fi apărut în mijlocul curţii.
— Vezi, spunea Adrian Anei, care îi reproşa uneori că se freca de socialişti, iată dc cc orice om cinstit c dator să fie astăzi revoluţionar! Cineva trebuie să aibă o inimă de piatră, ca să rămână nesimţitor la mizeria unei întregi clase sociale, pe care guvernanţii o martirizează cu ajutorul cârciumii, al bisericii şi al mitralierii. Dar va veni o zi când îi vom tace pe aceşti ucigaşi să verse şi laptele pe care l-au supt de la mama lor!
Adrian rostea adeseori crunte ameninţări la adresa burgheziei, dar numaidecât se încurca în judecăţile lui. Aşa, dc pilda, ce va face el, în timpul unei revoluţii cu o femeie ca Aia? Este ea cu adevărat o burgheză? Va putea el s-o tacă sâ sufere soarta călăilor poporului?
420
PANAIT ISTRATI
CASATHORINGER
421
Simţea o repulsie, numai gândindu-se la aşa ceva. Niciodată nu-şi va mânji mâinile cu astfel dc crime. El o considera pe Ana mai bună decât el însuşi. Erau momente când, plictisit de toate nenorocitele acestea care veneau din fundul tuturor mahalalelor sâ istorisească mizerii fără sfârşit, îi venea să le strige: „Destul! revoltaţi-vă, daţi foc oraşului, iar dacă nu, duceţi-vă de vă aruncaţi în gârlă! Dar destul, m-am săturat să vă toc aud!"
îl exasperau pe Adrian mai ales istoriile de avort provocat. Erau cruzimi fără nume, curate barbarii. împinse de bărbaţii lor să aleagă între a nu mai face copii sau să plece, bietele femei îşi înţepau singure uterul cu lungi andrele de împletit. Una dintre ele avu Jdeea năprasnică să-şi vâre în organ mămăligă fierbinte. O alta preferă mămăligii o bucată de sodă caustică. Natural, hemoragii, mortale uneori, era urmarea logică.
Veneau totdeauna să înştiinţeze pe Ana, care lua o trăsură şi transporta victima Ia spitalul comunal, al cărui medic primar era prietenul casei. într-o zi, acest doctor povesti, în mijlocul ilarităţii generale, cum odată i s-a adus la spital o tânără servitoare înecată în sânge:
- începui s-o examinez, spunea el, dar de îndată ce introdusei mâna, mă înţepai în vârful degetelor. „Ce dracu ai băgat acolo?" întrebai pe servitoare. Ea nu voia să-mi răspundă. Cercetai cu precauţie şi descopăr o... perie de dinţi, spartă în organ. Ia te uită, îmi zisei, toată lumea n-are dinţii plasaţi în acelaşi loc! Dar cum remarcam că fata nu avea aerul să cunoască uzajul periei de dinţi, o întrebai a cui era această perie. ,A stăpânului meu", făcu ea. „Şi o întrebuinţai deseori în felul acesta, înainte de a o sparge?" „Apoi, ce să fac, că doar stăpânul meu m-a lăsat însărcinată"... „Atunci, toate bune!"
Se făcea mult haz, de poveştile astea, în jurul meselor de joc. Se făcea mai puţin haz la bucătărie. Acolo vedeai femei de douăzeci şi cinci ani, schilodite pentru tot restul vieţii, în urma unui avort provocat prin procedee de felul celor de mai sus.
Ana le privea, aşa cum priveşti în fundul unei prăpăstii. 1 se păreau lucruri de necre/.ut şi era totdeauna gata să sară în ajutor. Ea nu se gândea să le trimeată Ia gârlă.
Ştiind din propriile începuturi amoroase, câte riscuri şi pericole ameninţă pc o biată femeie care se dâ unui om, Ana se simţea mai mult legată de soarta acestor nenorocite, decât de viaţa uşoară care-i surâdea de când întâmplarea făcuse din dânsa „doamna Thiiringer".,
Iată dc ce, în unele seri, când toată casa era luminată â giorno, ea îşi petrecea vremea cu lumea măruntă de la bucătărie, în Ioc sâ se afle în mijlocul lumii pompoase din saloane. Domnul Max venea s-o roage:
- Maus! Pentru numele Iui Dumnezeu, toţi invitaţii te reclamă! Vino, că nu mai ştiu ce să le spui.
Ea ieşea pe galeria cu geamlâc, unde bărbatu-său rătăcea, căutând-o, fără să vadă nimic din ce se petrecea la bucătărie, unde nu îndrăznea niciodată sâ puie piciorul. îl sâmta pe obraji, îşi culca puţin capul pe pieptul lui, apoi, împingându-1 de spate, cum ai face cu un vagonaş, îl trimetea înapoi:
- Spune „invitaţilor" tăi că nu mi-e bine!
CASA THURINGER
423
IV
Era pe la sfârşitul lui iulie. O recoltă dintre cele mai abundente făcuse ca întreg oraşul să fie cuprins dc frigurile omului care crapă de bucurie. Portul fiind sufletul tuturor afacerilor locale, dacă el lucrează, fiecare e mulţumit. Şi, în vara aceea, portul zbârnâia ca un imens stup.
Sosirile cerealelor se cifrau uneori până la o mie de vagoane pe zi. Toate liniile portului erau complet astupate. Cât despre şlepuri, pe care remorcherele le târau gâfâind, câte sase deodată, nimeni nu mai ştia unde să le ancoreze. încărcate la maximum, zăceau pretutindeni, scufundate până la o palmă deasupra apei. Pe toate punţile sc putea vedea acum, de aproape, tot ce se petrece în gospodăriile acestea plutitoare, cu găini şi purcei închişi în coteţe prea strâmte, cu câine şi pisici care alergau de la un capăt la altul al şlepului, miraţi de a sc vedea coborâţi la nivelul apei, în care le plăcea sâ-şi oglindească chipul, ca nişte copii. Zeci de vapoare se înghesuiau unele într-altele. Toate pavilioanele. Toate limbile. Seara, numeroase cete de mateloţi luau cu asalt „tractirurile" cele mai suspecte. Ofiţerii se duceau în locuri mai „serioase", din centrul oraşului. Simpli marinari nimereau pe strada Unirii, la „Felinarul roşu" sau pe „Şanţ", cum i se mai zicea din vechime.
Cei dintâi n-aveau asupra celor din urmă decât avantajul iluziei. Consumaţiile şi celelalte articole erau absolut aceleaşi, cu singura deosebire că erau plătite mult mai scump.
Cetăţenii oraşului mai ştiau că dacă ofiţerul preferă să ia o trăsură ca să se întoarcă la bord, niaielotul putea uneori o noapte întreagă ca sâ facă acelaşi drum pe jos, riscând astfel ca la un colţ de stradă obscură sâ cadă cu pieptul în cuţitul unui hamal la fel dc beat, care n-avea nimic de împărţit cu cl, bineînţeles, dar care aşa hotărâse, ca tocmai în noaptea aceea să nu se ducă acasă, înainte „de a o face lată".
Asemenea întâmplări nu creau Brăilei reputaţia de oraş de hoţi, căci niciodată jaful nu era motivul acestor crime Ele n-aveau chiar nici un fel de motiv. Se ucidea din exces de sentimentalism. Şi acelaşi hamal beat putea sâ fie tot aşa de bine asasin ca şi victimă. Nuanţa era imperceptibilă şi cu totul abandonată hazardului, care decidea într-o secundă, cine avea sâ mânuiască cuţitul criminal şi cine avea să ofere pântecul de înjunghiat.
Căci cuţitul acesta atât de temut, faimos in toate cercurile poliţiste ale ţârii şi care făcea atâtea victime inocente la Brăila, în epocile de muncă intensă, cuţitul acesta nu era o armă, ci o sculă. Orice muncitor din port îl avea vârât într-o teacă şi oblic înfipt la brâu. El slujea, de o sută de ori înrr-o zi,- ca să taie sfoara cu care erau legaţi sacii plini de cereale. Desigur, era fioros, lung dc douăzeci de centimetri, cu vârf, şi foarte ascuţit. Ca să tai o biată sfoară, cel mai neînsemnat briceag ar fi fost de-ajuns. Şi ar fi evitat, fiecăruia, în ceasurile de veselie furibundă, sângeroasa tentaţie.
Adevărul acesta, un singur om pc vremea aceea, un om de-o mişcătoare neînsemnata tc, nu înceta o clipă de a-l proclama pe toate cărările. Părea să fie un cerşetor. Bătrân de vreo şaizeci de ani, veşnic ncras; ştirb, saşiu, îmbrăcat în zdrenţe şi încălţat cu nişte catroşi pc care i-ar fi pierdut din picioare dacă nu
m
424
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
425
i-ar fi legat cu sârmă. Adrian, bătând zilnic cheiurile portului, l-ar fi luat cu adevărat drept un cerşetor, dacă nu l-ar fi văzui purtând într-o mână tava cu rahat, iar în cealaltă doniţa cu apă rece şi gonind, leoarcă dc sudoare, sub soarele nemilos al verii. Era deci un „rahagiu", ca atâţia alţii.
îl chema „moş Ştefan". Dar, în vreme cc toţi moş Ştefanii, rahagii ai portului, îşi vedeau dc rahatul lor şî prea puţin le păsa dc ticălosul cuţit al muncitorilor, acest original rahagiu se declarase vrăjmaş de moarte al instrumentului ucigaş, dovedindu-se în acelaşi timp neobosit apostol al înlocuirii lui cu un briceag inofensiv. El propovăduia această reformă, cui voia să-1 asculte. Şi când cineva îl întreba dacă are rahat bun şi apă rece, el răspundea printr-un blestem la adresa cuţitului pe care vreunul din clienţii lui îl purta la brâu, în văzul lumii.
La început, această cruciadă a bietului bătrân păru Iui Adrian, ca de altfel tuturor oamenilor din port, destul de ridicolă. Ce putea el, un om de nimic, împotriva unui obicei pe care nici autorităţile nu reuşiseră să-I stârpească, deşi fusese combătut prin toate mijloacele? Dar, asistând din ce în ce mai des la acest apostolat şi privind mai de aproape faţa iluminată a apostolului, Adrian îşi aminti că un alt iluminat, acum două mii de ani, spusese câ credinţa e capabilă să mişte munţii din loc.
Mai era dc remarcat câ muncitorii aveau simpatie pentru acest rahagiu. Ai fi zis că uneori îi domina. Ei acceptau mustrările, cu mici strâmbături din nas. Aceasta se datora unui fapt de marc importanţă în ochii omului de jos: absoluta dezinteresare a bătrânului, ba chiar sărmana lui generozitate. Moş Ştefan ştiuse totdeauna sâ închidă ochii asupra micilor furtişaguri ale hamalilor, cărora le plăceau uneori s-o ia la picior, uitând să plătească rahatul mâncat. Negustorul nu le-o reamintea niciodată. El le împrumuta uneori chiar un gologan, care de asemenea rămânea „uitat".
într-o zi, Adrian fu martorul unei scene care-1 mişcă adânc.
Era în timpul prânzului. Muncitorii, în izmene, cu piepturile goale, cu basmaua strânsă pc cap, stăteau tolăniri şi mestecau vârtos enorme îmbucături de pâine şt mici felii de ficat fript, hrană uşoară pe care le-o distribuia un negustor ambulant, târând după el un cărucior. Moş Ştefan era şi el prezent, ca sâ stingă setea. El se ducea de la un grup la altul, îşi plasa paharul cu apă rece şi predica împotriva cuţitului.
Adrian îl urmări de-a lungul cheiului şi, la un moment dat, îl văzu agăţându-se de un hamal care, muşcând dintr-un ficat, tăia cu cuţitul simetrice pătrăţele dc pâine şi tot îndopându-se căuta să scape de bătrân, care sc ţinea după el, rugându-1 să-şi arunce cuţitul în Dunăre:
- Gheorghe, Ghcorghe! gemea moş Ştefan. Spune-mi dacă eşti un om de treabă ori un ucigaş?
- Ba nu sunt deloc un ucigaş! Am femeie şi copii. Dat am şi eu un cuţit de care mâ slujesc ca toată lumea.
- Poţi să-ţi faci treaba şi cu o ciacâie. Uite, îţi dau eu una, dar dă-ncoace cuţitul.
Şi moş Ştefan, după ce îşi şterse cu dosul palmei ochii lui veşnic lăcrămaţi, scoase din buzunar unul din acele bricege germane de zece hani, foarte populare pe atunci, şi-1 oferi muncitorului. Acesta se opri din mâncare, privi pe rahagiu cu o vizibilă uimire şi făcu schimbul, dar aşteptă sâ vadă cc avea de gând să facă bătrânul cu cuţitul. Moş Ştefan, de îndată ce-1 avu în mână, scuipă pe el şi învârtindu-1 de vreo două ori pe deasupra capului îl aruncă, hăt, departe, în Dunăre, apoi se depărta fără să mai zică nimic.
Adrian îl ajunse din urmă:
- Ia spune, moş Ştefane, faci deseori aşa ceva?
- E al şaptesprezecelea om pe care-1 dezarmez! şopti bătrânul, sufiând din greu şi văzându-şi de drum.
Adrian rămase pironit locului, fluierând a pagubă şi zicân-du-şi cu glas tare:
426
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
427
- Dar eu sunt un biet vierme alături de moşneagul ăsta, care crede cu îndârjire că va reuşi sâ dezarmeze pe cei şase mii de „cuţitari" ai portului!
Şi o luă spre casă, întristat de propria-i necredinţă.
Cu docherii, erau, în adevăr, aproape şase mii de muncitori, dintre care cam vreo opt sute de căruţaşi, numiţi gbiociari, din cauza căruţei lor cu un cal, zisăgAwa. Plecările în masă a acestor vehicule, la patru dimineaţa, dezlănţuiau pc pavajul oraşului un zgomot care se auzea până la o leghe depărtare. Ai fi zis o cavalcadă de câteva regimente de artilerie, alergând în galop. Sc poate uşor închipui în ce infern trăiau nenoriciţii locuitori ai străzilor pe unde treceau aceste opt sute de căruţe.
Dar iadul cel mai intolerabil începea seara, odată cu beţivă-niile care aveau să dureze până târziu în noapte. Cea mai mare parte dintre căruţaşi şi hamali, sfârşind munca zilei, se opreau regulat pe la cârciumile semănate în drumul lor. Ei nu erau hotărâţi să întârzie mai mult de un sfert de ceas. Mulţi dintre ei erau chiar încărcaţi cu târguieli pentru casă: peşte, carne, pâine. Era vorba doar să ciocnească un pahar cu un „frate". Iată de ce nici nu luau loc la o masă; beau în picioare, rezemaţi de tejghea, ţinând într-o mână ştiuca spânzurată de sfoară.
Apoi, fiecare dintre cei doi „fraţi", ţinea să plătească el cel din urmă rând, ceea ce făcea pe celălalt să comande, din ambiţie, un „kil şi două fleici", ba chiar şi să puie pe un ţigan sâ le cânte la ureche. în felul acesta, îi apuca miezul nopţii, când „frăţia" degenera într-o încăierare generală, unde puteai vedea ştiuca strivindu-se în capul celui mai bun prieten, sticlele zburând în bucăţi şî sângele curgând din belşug.
Uneori, spectacolul acesta era ambulant. Doi ghiociari, după ce şi-au distribuit reciproc o bună porţie de pumni, se urcau în căruţele lor şi o porneau într-o goană rurbată pc străzile pustii cufundate în întuneric, biciuindu-şi caii şi
biciuindu-se între ei, până ce, la un colţ de stradă, violenţa unui viraj îi rrimetea pe amândoi cu capetele dc caldarâm.
Puteai asista şi la unele scene vesele. Cutare nevasta, ce-şi îngăduia să fie cruntă, pleca în căutarea bărbatului, de îndată ce acesta întârzia o jumătate de oră, îl descoperea, instalat la o masă, în tovărăşia unui prieten, amândoi oameni de treabă, sentimentali şi domol chcrcheliţi. Furioasa cumătră n-avea nici un fel de îndurare. înfiptă în pragul cârciumii, cu mâinile în şolduri şi fulgerându-şi soţul cu nişte ochi de scorpie, îi arunca în auzul întregii prăvălii cea mai murdară dintre ocările româneşti:
- Făcu-ţi şi dregu-ţi în sufletul mă-tii de păcătos!
Şi năpustindu-sc asupra bietului om, îl scotea din prăvălie cu lovituri dc papuc.
Dar feministele astea erau rare. Mult mai des vedeai soţii plângând, rugătoare, pe la uşile cârciumilor, şi primind dc la bărbaţii lor conţinutul unui pahar de vin în plin obraz, când nu se întâmpla sâ fie bătute măr pe loc, pentru a fi îndrăznit să-şi caute bărbatul prin cârciumi şi, deci, să-1 „facă de ruşine".
Adrian cunoştea, în toate tristele ei amănunte, această crudă viaţă de greiere pc care o duce muncitorul din port, o parte a anului, după cum o cunoştea şi pe aceea din partea cea mai lungă a anului, când sărăcia lucie, frigul, foamea, boalele bân-tuiau căminul. Astfel, pilda de devotament cc i-o dădea moş Ştefan îi biciui conştiinţa.
Cum? Un om bătrân şi slab considera ca o datorie a lui să facă ceva pentru îmbunătăţirea soartei aproapelui său, pe când el, Adrian, tânăr cu capul plin de pretenţii, sta inactiv, mulţu-mindu-sc sâ citească şi sâ filozofeze?
„în fond, nu sunt decât un profitor în felul meu, îşi zicea el. Nu vreau să fac decât ce-mi place. Şî iată că acum plăcerile pe care ţi le aduce femeia încep să ocupe un loc din ce în ce mai mare în viaţa mea. în curând am să trăiesc numai pentru ele, pentru lecturile mele şi egoista mea nevoie de libertate
428
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
429
personală. Dar aproapele meu? Nu există frumuseţe morală într-o viaţă care rămâne indiferentă faţă de nenorocirile altuia. Unde este adevărata frumuseţe morală a vieţii mele?"
El ţinea mult la asta, dar înţelegea câ nu c dc-ajuns să recunoşti răul şi să-1 înfierezi, pentru ca să fii chit. Şi apoi, nu uita de unde se trage.
Viaţa mamei lui, spălătoreasă muncind din greu pentru o bucată de pâine, trebuia să-i aducă aminte câtă nedreptate domnea pc pământ. Când te naşti mai inteligent şi mai generos decât cea mai mare parte dintre fraţii tăi dc mizerie, această origină umilă creează obligaţii. El îşi amintea a fi citit undeva că „inteligenţa, talentul, generozitatea inimii sunt patrimoniul umanităţii". Cu cât eşti mai dotat, cu atâta eşti mai obligat faţă de aceasta.
în fine, continuând cu critica persoanei sale, Adrian îşi zise că, la urma urmei, el nu-i decât o slugă şi se dispreţul. Da, o slugă sensibilă la amabilităţile stăpânilor lui şi care, colac peste pupăză, diviniza graţiile doamnei. Mai că ar fi fost în stare să sc culce chiar şi numai cu cămaşa stăpânei lui, pc când un idiot ca profesorul dc gimnastică obţinea de la Aia cu totul altceva.
Cert, fraţii Thuringer erau nişte burghezi cinstiţi, nicidecum hrăpăreţi, umani, chiar foarte largi cu cei care-i serveau. Dar asta nu schimba cu nimic soarta celor învinşi. Tot cruţând pe cât posibil oameni ca domnul Max şi femei ca Ana, trebuia începută opera de dărâmare a acestui regim care, favorizând prea mult pe unii, făcea din ceilalţi sclavii viciului, ai ignoranţei, ai muncii animalice şi chiar ai lipsei de muncă, ceea ce era şi mai trist.
Această schimbare de idei îl făcu sâ treacă dintr-o dată dc la o extremă la alta. El nu mai avu nici o dragoste de muncă. Şi dragostea asta era tot un semn de slugărnicie. Adică cum? Avea el oare să-şi facă o carieră din starea de astăzi? îşi va făuri el acel suflet servil pe care-1 vedea la „domnul Weber", la
„domnul Aron", cei doi „înalţi funcţionari ai casei, care, în prezenţa patronilor, luau nişte atitudini când nu ştiai ce să „admiri" mai mult: josnicia vizibilă sau ipocrizia ascunsă?
Acestor oameni le curgeau balele după situaţia stăpânilor lor. Slabi şi laşi, ei erau corecţi în munca lor numai atât cât trebuie ca să nu fie prinşi cu vreo vinovăţie. Dar, în ascuns, se ini-ţiau în arta de a face comerţ cu străinătatea şi, de câte ori le era posibil, furau clienţi de^ai casei, gata să lucreze mai cu folos cu firme suspecte pe care ei le dirijau pe sub mână, pe numele unui tată, al unui frate ori al unui văr. în felul acesta, casa Thiiringer, încrezătoare, pierduse o bună parte din clientela ei. Când prindea cu mâţa în sac pe funcţionarul necinstit, era prea târziu. Concedierea acestuia nu repara nimic.
„De ce sâ-mi leg soarta de oamenii ăştia de afaceri? îşi zicea Adrian. Curate sau suspecte, marile afaceri se fac totdeauna pe spinarea omului sărac. Or, eu sunt şi am să rămân toată viaţa tocmai acest om sărac, care n-are altă avere decât cele două braţe ale lui. Nu cu bacşişuri şi cu costume vechi, cu care te gratifică stăpânii tăi din când în când, are să se facă dreptate pe pământ. Soarta mea e deci aceea a tuturor dezmoşteniţilor şi locul meu e alături de ei. Cu voie sau fără voie!"
El începu să se gândească la mijloacele de a activa. Toată energia lui se concentra asupra acestui cuvânt: să activeze. Dar cum să înceapă?
Singur, nu era cu putinţă. Cu nici un preţ n-ar fi adoptat caraghiosul sistem de propagandă al acestui iluminat moş Ştefan. Şi, la Brăila, nu se aflau decât câţiva idealişti izolaţi, ca cl, dar nici un fel de organizaţie. Chiar şi aşa, nu i-ar fi plăcut să se frece dc toţi aşa-zişii „libertari" sau „individualişti", dintre care cei mai mulţi nu erau decât nişte adevărate lichele. Te pisau veşnic cu Kropotkin ori cu Bakunin şi aveau un răspuns pxa la orice, dar schimbau vorba de îndată ce le cereai să-şi precizeze mijloacele de trai.
430
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
431
Nu, lui îi trebuia un club socialist ca la Bucureşti. Acolo, cel puţin, puteai să vezi limpede: nişte bieţi lucrători silabiseau broşuri ca Să fie lumină sau Cartea muncitorului şi răcneau pe toate tonurile imnuri revoluţionare. Dar nu puteai să te înşeli, erau cu adevărat lucrători, pe câtă vreme cu anarhiştii aceştia, nu ştiai niciodată cu cine aveai de-a face. Tovarăşul fără pată îşi freca coatele de cel mai autentic agent al Siguranţei.
într-o seară dc pe la începutul lui august, Adrian nu mai putu să rabde şi se duse să-şi revadă un vechi prieten la care ţinea mult, pentru sufletul lui drept şi viaţa-i exemplară. Era un cizmar numit Avramache, al cărui trecut dureros impunea şi mai mult respect.
Rămânând orfan la vârsta de şase ani, un unchi fierar se însărcina cu creşterea lui, adică îl instala sub foaie şi-i dădu ordin „să sufle până o plesni", dacă voia să fie „hrănit, adăpostit, îmbrăcat". Micul Avramache „sufla" de la trei dimineaţa până Ia nouă scara, leşinând de mai multe ori pe zi. Unchiul îl readucea la viaţă, croindu-i rinichii cu vergele de fier înroşite. Aşa fu „crescut" până la zece ani, când, într-o noapte, îşi luă lumea în cap, cu trupul acoperit dc răni şi cu câteva coaste rupte, căci tutorele său, când nu putea să-1 lovească cu o vergea, îi mai trimitea şi ciocanul în şale.
Avramache merse o săptămână întreagă, fără sâ ştie încotro se ducea, cerşind prin sate, străbătând păduri şi ape şi culcân-du-se prin căpiţele dc fân de pe câmp, până ce ajunse la Brăila, unde primul om pe care-1 întâlni, un cizmar de treabă, înduioşat de înfăţişarea lui, îl duse numaidecât acasă, îl consideră ca pe al nouălea copil al lui, alături de ceilalţi opt ce-i avea, şi îl învăţă meseria.
- Ah, cc fericit eram) povestea Avramache. Nici nu conce-peam o viaţă mai dulce în rai, cu toată munca noastră grea şi sărăcia care domnea în gospodărie.
Dar era scris undeva că suferinţele lui trebuiau să reînceapă sub o formă nemaipomenită. învăţase repede cizmăria, precum şi puţină carte. Avea tocmai treisprezece ani şi i se acordase un mic salariu ca bani de buzunar, când, ducându-se sâ predea o pereche de pantofi unei blestemate femei de moravuri uşoare, aceasta îl reţinu pe bâietan la masă, îl îmbată şi...
Avramache jura că nu-şi mai aducea aminte de ce se întâmplase după asta, dar câteva zile mai târziu se pomeni că suferă de o „boală ruşinoasă", de care el doar auzise vorbindu-se. La vârsta lui, boala asta îi păru ceva monstruos. El ascunse tot, suferi crâncen, slăbind groaznic, apoi două teribile buboaie îi apărură în ambele părţi de jos ale pântecului.
Atunci durerea deveni atât de insuportabilă încât, de teamă să nu se dea de gol, părăsi casa binefăcătorului său, aşa cum o părăsise pe a unchiului, fierarul, cu deosebirea numai că de astă dată abandona o casă ospitalieră şi mergea sprijinindu-se de garduri. Se duse sâ se prăbuşească Ia poarta spitalului comunal, unde fu internat şi descoperit mai târziu dc patronul şi prietenii lui, care îl plânse, nu-i făcu nici o mustrare şi îl aduse acasă, de îndată cc fu vindecat. Avramache stătu până la etatea de douăzeci şi unu de ani când, scutit dc serviciul militar, se căsători cu fata aceluia care de două ori îl adunase dc pe drumuri şi al cărui asociat deveni.
Anh se scurseră. Bătrânii muriră. Rămas singur cu femeia lui, ei fură amândoi cuceriţi de ideile socialiste, care erau pe arunci pentru întâia oară răspândite în ţară de intelectuali ca: Gherea, Morţun, Nădejde, Diamandi şi alţii. Avramache, al cărui suflet era preparat de lecturile a tot ce se scria şi se traducea mal cu temei atunci, deveni repede apostolul brăilean al noii credinţe.
El îşi transformă căminul în club socialist, se abona la gravele reviste marxiste Contemporanul^ Literatură şi ştiinţă, făcu să vie la Brăila oratori de frunte şi luă parte la toate mişcările
a
432
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
433
de stradă. Apoi, după împuşcăturile de la Slatina şi trădările celor mai mulţi dintre şefii „marxişti", care se duseră cu arme şi bagaje „să formeze aripa stângă a partidului liberal", Avramaehe suferi soarta tuturor apostolilor mai mărunţi: fu groaznic bătut în beciurile poliţiei, iar casa îi fu devastată.
Aceste evenimente se petrecuseră cu vreo cinci, şase ani în urmă. Ele avură o înrâurire dezastruoasă asupra sufletului bietului cizmar. Redus la mizerie, pierzând orice credinţă în puterea de caracter a oamenilor, se retrase ca într-o sihăstrie împreună cu excelenta lui tovarăşă de viaţă, cărţile lui dragi şi o rază de speranţă în viitorul depărtat al omenirii. Neavând copii şi cum îşi pierduseră toată clientela bogată, se mulţumiră cu două odăiţe de mahala, dormind într-una, lucrând în cealaltă.
De astă dată, munca unuia singur şi puţinul câştig ce le aducea o clientelă sărăcăcioasă, neputând îndestula gospodăria, femeia fu nevoită să înveţe şi ca să puie petece şi chiar să tălpii iască, îi vedeai pe amândoi, prin ferestrele de la stradă, stânci pe scăunaşele lor joase, tăcuţi, resemnaţi. Trecuseră de patruzeci de ani, ea, cam groasă, blondă, cu mişcările domoale; el, doi ochi albaştri într-un cap dc ţigan, păros, mustăcios.
Ca orice cizmar, era niţel poet. Declamând cu oarecare talent, pc vremuri, la serate şi serbări populare, el strecura, timid, „creaţii personale" printre capodopere de-ale lui Emtnescu, Coşbuc, Heine sau Petofi. Chiar şi astăzi, când venea vreun prieten să-1 vadă, cl îi citea câte o poezie nou „comisă", plimbându-şi cu religiozitate privirea pe colecţia de pontifi ai socialismului cu care erau acoperiţi toţi pereţii: Marx, Engels, I-assallc, Bebel, Singer, KautskJ.
Adrian îl cunoştea de mult şi fuseseră un timp vecini, dar nu-şi amintea decât vag de epoca eroică a lui Avramaehe. De altfel, mai târziu. Adrian avu mai puţină dragoste pentru cizmarul socialist şi poet, decât pentru omul afectuos şi cititorul cunoscător. Cât despre militant, el găsea că Avramaehe era un
socialist cum nu prea se vedea la Brăila, lăsând la o parte lavaliera şi „cioculeţul", prin care se asemănau toţi palavragiii igno-îanţi ai socialismului de provincie.
Din cauza aceasta, cu toată elocinţa doctrinară a maestrului, discipolul sc încăpăţâna să nu aprecieze decât pe prietenul duios, omul cinstit, idealistul singuratic, cunoscătorul tuturor cărţilor bune, ceea ce irita uneori pe cizmar, care iubea tem-peramentul lui Adriamşi ar fi voit să-i încrusteze altoiul revoluţionar militant, blamând pe amatorul socialist.
Or, Adrian tocmai venea să facă acum mare caz dc acest grăunte de militantism pe care Avramaehe dorea să-1 vadă încolţind în inima adolescentului.
Era ora zece seara. Sorii visători se aflau în camera lor; ea, cârpind rufe, el citind cu voce tare o carte frumoasă, de curând tradusă în româneşte: Moş Goriot, de Balzac. în clipa în care Adrian pătrundea în casă, Avramaehe ridica braţele Ia cer şi striga:
- Ah, ah, ah! Cât c de uman! Cât c de grandios! Sărmane „,moş Goriot"!
- Se citeşte Gorio, nu Goriot, zise Adrian, tnrinzându-le amândouă mâinile. Mihail mi-a spus că, în franţuzeşte, ( de la urmă nu se citeşte.
- O, Adrian! O, băiatule! Sâ-i ia dracul pe toti t de la urma cuvintelor franţuzeşti! Dar dacă tu ai citit deja cartea asta, după cum ai acrul, ai să recunoşti că, într-o zi, toţi oamenii, chiar şi muţii, au să mugească, în faţa acestui personaj, ca boii: mmml mmm!
- Măi, frate Avramaehe) Iată de ce tiu eu la tine. Tu nu eşti mare când mă „bărbiereşti" cu frumoasa voastră „Concepţie materialistă a istoriei", ci când urli cu atâta suflet asupra acestui prea bun „moş Goriot". Totuşi, te înşeli când îţi închipui că boii omeneşti au mai multă nevoie de moşi Gorioţi decât de fân.
- Ei bine, nu! Să sfârşim odată cu această problemă a fânului, şi ai sâ vezi că toată lumea are să ceară numai moşi Gorioţi!
434
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
435
Adrian reperă parafrazând:
- Sâ sfârşim odată cu această problemă a Fânului, şi ai sâ vezi că toată lumea arc să ceară... sâ danseze!
SÎ înfuriindu-se:
- îmbătrâneşti nebun, Avramache! Ştii unde îşi petrec serile foştii mei camarazi de şcoală primară, astăzi bacalaureaţi? Ei bine, in Saloanele de dans Weber1. Iară, chiar vizavi de tine stă un bacalaureat, fiul vătafului Grigore. Pui rămăşag cu mine, nu numai că nu ştie sâ „m ugească" faţă de un moş Goriot, dar că nici habar n-are de el? îţi spun asta fiindcă, într-o zi, întâl-nindu-1, i-am vorbit de Crimă şt pedeapsă, dc Dostoievski şi el m-a privit ca un viţel. Dar sâ zicem că Dostoievski e un rus, pe când opera lui Balzac ar trebui s-o cunoască din liceu, unde a învăţat limba lui Voltaire, noroc pe care nici cu, nici ut nu l-am avut.
Avramache sta cu capul rezemat de speteaza scaunului şi surâdea cu melancolie. De fapt, cl era intr-un gând cu Adrian, dar avea nevoie sâ-şi apere credinţa împotriva adevărurilor pesimiste. Altfel, n-ar fi putut trăi.
- Totuşi, reluă Adrian, suni dc părerea ia! Societatea trebuie să asigure, mai întâi, tuturor membrilor ei, pâinea zilnică. Sunt gata sâ lupt pentru aşa ceva.
- Ah! sări Avramache. Eşti gata? Tc-au convertit cei de la Bucureşti? Felicitările melc, tinere luptător, dar cum vrei sâ lupţi, când îţi lipseşte credinţa?
- Ce credinţă? E nevoie numaidecât să cred că toţi oamenii vor ti într-o zi ca tine, ca mine sau ca Mihail, pentru ca să le recunosc dreptul dc a mânca pe cât le e foame? Nu. Pentru aşa cev.i, nevoia mea de dreptate mi-ajunge.
- Deci, tu nu speri încr-o perfecţionare a aluatului omenesc, în ziua în care el nu va mai ti flămând?
- Până la un punct, da. Dar nu pot sâ sper că fiul lui vâtafu' Grigore are sâ vie într-o zi să-ţi sărute mâinile, ţie, un biet
cizmar, numai din motivul că te-a văzut plângând deasupra unei cărţi a lui Balzac. f )acă asta ar putea să se întâmple, el n-ar ft aşteptat propaganda ta. De mult te-ar fi descoperit singur, aşa cum l-am descoperii eu pe Mihail, fără să fiu împins de nici un fel de propagandă.
- Atunci ai să lupţi pentru puţin lucru!
- Cum, puţin lucru!? N-ai fi tu fericit, de pildă, să vezi că hamalii noştri nu se mai omoară, nici că îşi schilodesc femeile, nici că se mai îmbată ca niste brute, aşa cum fac astăzi? lată o perfecţionare a aluatului omenesc. Numai atâta, şi încă ar fi mult. Mi-aş sacrifica bucuros libertatea şi chiar viaţa, ca sâ contribui la această perfecţionare a omului. Şi, fiindcă suntem iu subiect, află că am venit sâ te întreb dacă nu vrei să ici iniţiativa înfiinţării unui sindicat muncitoresc mixt, Ia Brăila?
- Există acest sindicat mixt.
- De când?
- De două luni.
- Eşti şi tu înscris?
- Bineînţeles. Iu nu eşti înscris.
-Am să fiu, nu mai târziu decât mâine. Am sâ mă înscriu ca zugrav, căci am de gâtul să mă întorc curând la vopsitoria mea. Mai c vreun zugrav înscris?
- Sunt doi: Costea şi Pamfil. Adrian strâmbă din nas:
- Pamfil, mai merge, dar Costea... Poliţist. Cartofor. Mincinos. Pe lângă asta, plin dc pretenţii, fiindcă a făcut parte din prima mişcare socialistă. „Cunoşti bazele social-democraţiei sau programul de la Erfiirt?" ~ iată veşnica lui întrebare pc care. cu rost sau fără rost, o pune tuturor acelora cari, ca şi el, habar n-au de aceste „baze" sau acest „program". Nu. Nu-mi place tipul ăsta.
Avramache oftă amarnic:
- Dragă Adrian, ai luat-o pe drum greşit! Intr-o mişcare de mase, nu totdeauna îţi iubeşti camarazii, dar nu despre asta e
436
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
437
vorba. Noi nu propovăduini creştinismul, iar doctrina socialistă nu spune nicăieri: „Iubin-vă unii pe alţii", ci: Organizaţi-vâ! Fiţi solidari! Răsturnaţi capitalismul şi zidiţi societatea comunistă!
- Cu cine să zideşti această societate? Cu oamenii, aşa cum sunt?
- Drace! Nu cumva ai vrea ca fiecare să şi-i ticluiască după gustul lui?
-- Dar moralitatea?
- O cerem de la toţi tovarăşii. Cei care n-o au deloc, sunt aruncaţi peste bord şi atât. Trecem mai departe. N-avem timp să despicăm firul de pâr în patru. Simpatie, antipatie, astea sunt sentimente care n-au ce căuta într-o organizaţie revoluţionară. Acolo eşti un soldat, nu altceva. Ceea cc vrei tu, e idealul, şi idealul e duşmanul omului. Am învăţat asta pe pielea mea. Co-rijează-te, deci, dacă vrei să lupţi în rânduri. Iar dacă rândurile nu-ţi convin, şterge-o, până mai e timp, ori ai să fii călcat în picioare! Căci, să ştii, inima poate primi tot felul de gloanţe! S-a văzut aşa ceva în Fran ţa, acum vreo sută dc ani, când capete mai mândre decât al tău s-au rostogolit ca nişte dovleci.
Sanda, nevasta lui Avramaehe, puse samovarul pe masă, şi vederea acestui obiect rusesc, rar în gospodăriile româneşti, influenţă sensibilitatea biciuită a lui Adrian ca o dezmierdare amicală. El sc sforţa să-şi reţie lacrimile.
Sentimentele reci ale militantului socialist îi răscolise sufletul. Venise, plin dc duioşie, de milă, de dragoste şi de revoltă, să-şi ofere inima, adică tot avutul lui, mişcării revoluţionare, şi iată că un camarad experimentat îi spunea că această inimă nu era bună decât să primească gloanţe din ambele părţi ale baricadei.
Dc cc cruzimea asta? Numai fiindcă el, Adrian, voia ca omul dc mâine să fie deosebit de cel de azi. Dar asta i se părea cu totul natural. Cum? Anumiţi oameni voiau să taie capul altor oameni, şi nu era oare obligatoriu să ceri celor dintâi să
nu mai aibă năravurile celor din urmă? Fa ce bun să lupţi, atunci? Ca să îngădui unora dc-a lua locul celorlalţi? Cu alte cuvinte: scoafâ-te tu, să mă aşez cu! Aceasta nu interesa pe Adrian.
- La ce te gândeşti? îl întrebă Sanda, oferindu-i ceaşca dc ceai şi dezmierdându-1 pe cap. Ia nu-ţi mai race sânge râu! Niciodată n-aţi fost de acord asupra acestor chestiuni şi cred că nici n-o să fiţi vreodată. De ce nu vorbiţi mai bine despre literatură? Acolo vă înţelegeţi de minune.
Avramaehe înghiţi prima ceaşcă de ceai, opărindu-şi gâtul, apoi aprinse o ţigară şi îşi întoarse faţa-i cinstită spre Adrian, care fuma gânditor:
- Ca orice militant socialist, îi zise el, ţiu mult să fac adepţi, şi tu ai putea sâ fii unul de frunte, căci ai mari calităţi, dar pentru aşa ceva ar trebui să te dedublezi: omul de inimă nu trebuie să se amestece în afacerile omului dc acţiune. Nici eu n-am înţeles acest adevăr, când am debutat în mişcare, şi am suferit mult. Am adăpostit, hrănit şi îmbrăcat tovarăşi pe care îi credeam prieteni şi pe care i-am iubit. Unii dintre ei au dispărut într-o zi, jefuindu-mâ. Alţii s-au dus să raporteze la poliţie toate gândurile mele. Doi sau trei au încercat chiar să-mi pângărească tovarăşa, în fine, trădarea colectivă a pontifilor noştri, pe care îi adoram ca pe nişte idoli, m-a făcut să cad într-o boală din care nu credeam să mă mai scol. Căci am făcut greşeala să subordonez triumful unei idei, suprimării tuturor acestor crime împotriva inimii.
- De cc „greşeală"? întrerupse Adrian. Asta nu s-a dovedit perfect adevărat? Nu s-a prăbuşit Ia pământ întreg scheletul şubredei voastre construcţii?
- Da, s-a prăbuşit, dar de ce? E tocmai din cauză că ani amestecat afecţiunea şi decepţiile ei, cu acţiunea revoluţionară. Noi ne ataşam oamenilor, nu ideii. îi iubeam mai mult pe ei decât pe aceasta, pe care de-abia o întrezăream. Unii ne-o mascau cu duioşia lor efemeră, alţii, cu strălucitoarea dar egoista
438
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
439
tor personalitate. Şi, în ziua în care toţi aceşti oameni s-au prăbuşit, s-a dus de râpă şi biata idee. Ei bine, nu! în războiul nostru social, mai mult decât într-un război capitalist, soldatul nu trebuie să-şi părăsească postul, pentru motivul că, la spatele lui, cutare şef, cutare prieten sau chiar nevasta lui l-au trădat. Pentru nimic în lume, noi nu trebuie să dezertăm din luptă, înţelegi tu? Patriile burgheze pot să dispară datorită laşităţii armatelor lor de sclavi; şi noi vom face totul ca ele să dispară într-o zi. Patria umană, ea nu poate să dispară! în fiecare veac, în mersul ei învingător spre mai bine, ea îşi descoperă eroii care trebuie să o servească în cutare sau cutare moment. Astăzi, adică în acest secol, e rândul nostru, al proletarilor, să o servim. Noi suntem eroii destinaţi de cursul istoriei. Vrei să înţelegi asta, Adrian?
Adrian tăcea, cu ochii în ceaşca cu ceai.
- Bine! zise cizmarul. Gândeşte-te! Dar spune-mi, înainte de a pleca, dacă ai venit la mine cu o idee precisă şi care idee, după ce m-ai lăsat aproape un an fără nici o ştire din partea ta.
Tânărul îşi ridică fruntea, ca un învins:
— Viu să-ţi aduc o ştire pe care va trebui s-o ţii în taină, pentru moment. Cunoşti cele două elevatoare pc şine, din docuri, care scot grâul din silozuri şi-1 încarcă în vapoare. Sc ştie că maşinile astea fac un mare rău hamalilor, căci nu numai că au luat pâinea la sute de guri, dar mai şi depreciază munca. Ai auzit, poate, că în ziua punerii lor în funcţiune muncitorii s-au năpustit furioşi să le arunce în bazin şi că represiunea acestei revolte a făcut atunci mai multe victime. Ei bine, istoria asta o să se repete pe curând. Ieri, graţie unei indiscreţii, am aflat că firma „Oleano & Co.", din Hamburg, unde fraţii Thiiringer sunt acţionari, a expediat la Brăila trei elevatoare plutitoare. „Cupele" acestor elevatoare, în loc să se scufunde în siloz, se scufundă în pântecul unui şlep încărcat cu grâne. Astfel, invenţia asta drăcească, după ce a furat muncitorilor o bună parte
din munca din docuri, o să le-o fure în curând şi pe apă, pe tot cheiul portului. Şi poate că iarăşi are să curgă sânge. Avramache sări în sus ca o panteră:
- Iată, vezi cc bun camarad poţi să fii tu când vrei! Ştirea asta face pentru noi mai mult decât o mie de discursuri ale celui mai strălucit propagandist. Va trebui ca noi, socialiştii, să fim cei dintâi care s-o anunţăm muncitorimii portului, nu cu intenţia de a-i face sâ distrugă aceste maşini drăceşti, ci ca sâ se organizeze şi să le puie într-o zi în slujba colectivităţii comuniste, după ce va fi suprimat capitalismul, care face astăzi ca orice cucerire tehnică să fie fatală lucrătorilor.
- Asta e şi părerea mea. Cunosc bine mecanismul muncii din port şi am să te iniţlez şi pe tine. Vorbind muncitorilor, trebuie să pui degetul drept pe bubă, căci omul de la sac dispreţuieşte pe toţi aceşti palavragii electorali, care habar n-au de durerile lui. Nu trebuie să tc confunde cu ei. Vătaful va fi deci marele tău cal de bătaie. Să ataci făţiş aceasta monstruoasă lipitoare a muncii din port, iată o operă salutară pe care nimeni încă n-a îndrăznit s-o întreprindă, dată fiind forţa politică ce-o reprezintă vătafii. E sigur că această ofensivă, dusă curajos în numele ideii socialiste, va face o impresie profundă asupra hamalului, om bănuitor, de mult convins că la spatele fiecărui discurs se află totdeauna o candidatură de susţinut. De astă dată, el va vedea că nu un „tip", ci o idee îşi pune candidatura. Am să-ţi dau fapte şi cifre asupra originii şi formaţiunii scandaloase a câtorva mari averi vătăşeşti, precum şi asupra moravurilor acestor canibali...
- Dar, din moment ce eşti aşa dc la curent, de ce n-ai vorbi tu însuţi acelora care te cunosc ca pe unul de-ai lor?
- Tocmai de asta nu pot să le vorbesc eu! Hamalii n-au nici o stimă pentru unul de-ai lor. „Ce ştii tu mai mult decât mine?" îţi spun ei. Apoi, eu sunt prea tânăr, n-am nici mustaţă. Şi ei sunt oameni în vârstă care, la orice vorbă, au obiceiul să-şi
440
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
441
răsucească mustaţa şi să ţi-o arate, spunându-ţi câ „mucoşii ar face mai bine să mai sugă ţâţă, decât să-i înveţe pe ei, oameni copţi, cum trebuie să trăiască". Un alt fapt care mâ împiedică să le vorbesc, e că am o teamă năprasnică dc a lua cuvântul în public. Inima mi se opreşte, chiar numai când văd pe cineva că se urcă la tribună. Mâ întreb cum fac oratorii de nu cad morţi în clipa în care sunt anunţaţi publicului? El se ridică să plece:
- Acum mă duc, c târziu şi starea mea dc servitor mâ obligă să fiu în picioare la cinci dimineaţa.
- Apropo, făcu Avramaehe, spuneai câ vrei să părăseşti „slugăria" şi să te întorci la „văruiala". Iii bine, mai aşteaptă niţel. Ai putea să ne fri util acolo unde eşti. Vei fi omul nostru în tabăra maşinaţiilor burgheze.
- Ua... până în ziua când tabăra va afla de dubla mea funcţie.
A doua zi, scara, Adrian se duse în strada Plevnei, unde se găsea modestul sediu al „Sindicatului muncitoresc mixt". O sală, nu mult mai mare decât o cameră ordinară, patru bănci, o tribună înfăşurată cu pânză roşie, portretele obişnuite ale fondatorilor socialismului, iar deasupra tribunei, scris cu litere roşii chiar pe zid: Proletari din toate ţările, uniţi-fă!
Secretarul neplătit al acestui sindicat, un lucrător electrician, venea în fiecare seară să stea timp de un ceas la sediu, în vederea vreunor noi înscrieri posibile. Cunoscându-1, Adrian n-avu nevoie de nict un fel de recomandare. El plăti taxa de înscriere, precum şi cotizaţia pe trei luni, îşi luă „Cartea de membru" şi, ieşind în stradă, se lovi piept în piept cu un prieten din copilărie, care îşi sfărâmase viitorul, datorită ideilor lui anarhiste cele mai violente şi caracterului său insuportabil, dar a cărui fire cinstită şi puternică personalitate păstrau toată admiraţia lui Adrian.
Era fostul student în fizico-chimice Ion Rizu, poreclit Ciupitul, din cauza feţei sale groaznic ciuruită de variolă. El mai
avea să-şi treacă ultimele examene la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti când, tatăl său, bogat angrosist de fierărie, ruinat la joc, se omorî. Rămas fără nici un ajutor, tânărul Rizu mai avu nenorocirea să constate că unul dintre profesorii lui îl persecuta din cauza ideilor lui anarhiste şi-I „trântea" pentru a treia oară la acelaşi examen de electricirate. Cum el ştia că acest profesor nu rămânea indiferent în faţa unor anumite sume de bani pe care studenţii le vărsau asistentului său în ajunul examenului, Rizu îl invectivă în plină clasă, numindu-I „profesor veros". Aşa se sfârşi o carieră, care promitea să fie strălucită.
Exclus din Universitate, redus la mizerie, tânărul Rizu se văzu nevoit să-şi câştige viaţa dând lecţii elevilor liceului din Brăila şî fabricând „plcsnitori" şi „rachete" pe care Ie vindea el singur pe la serbări populare. Ca o culme a nenorocirii, o femeie, una singură, trecu prin viara-i singuratică, nu ca să i-o îndulcească, ci ca să i-o facă şi mai cruntă. El deveni numai venin, înainte de a fi trăit.
Nu se ştia dacă arc vreun prieten. Nimeni n-ar fi putut spune în ce cocioabă îşi rumega ideile negre. Chiar şi anarhiştii îl evitau. Doar Adrian se mai ducea uneori sâ-1 caute la Ceainăria populară, unde ştia că îşi bea regulat ceaiul scara, izolân-du-se în colţul cel mai obscur. Şi, faţă cu Adrian, mizantropia lui era mai puţin amară. îl stima ca pe un băiat sincer şi un autodidact merituos, pe care îl lăsase pe băncile şcolii primare.
Totuşi, văzându-1 ieşind de la sediul „Sindicatului mixt", nu putu rezista plăcerii de a-1 înţepa cu răutate:
- Ia te uită! făcu cl, mirat. Şi tu eşti amestecat în marmelada asta mixtă? N-aş fi crezut-o! Pe când, candidatura d-tale de deputat socialist, d-le Adrian Zografi?
Adrian văzu în ce hal de mizerie se afla şi nu luă în seamă ironia lui. Apucându-i braţul, îl târî cu el:
- Hai să bem un ceai împreună. De mult nu ne-am mai văzut.
442
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
443
Rîzu fu mişcat. El ştia că Adrian, ca atâţia alţii, ar fi putui uşor sâ răspundă sarcasmului său, batjocorindu-i chimia şi anarhia, amândouă reduse la fabricarea de focuri de artificii. Astfel fu mulţumit că a scăpat uşor, căci nimic nu-i era mai penibil decât aluziile răutăcioase, uneori crude, la aceste două pasiuni ale vieţii lui: ideile anarhiste şi chimia, pc care spera s-o ilustreze într-o zi pe înălţimea unei catedre universitare.
Ei făcură tot drumul fără să mai schimbe un cuvânt. I .a ceainăria plină de pescari lipoveni, care miroseau a rachiu şi a peşte, Rizu îi zise lui Adrian, de îndată ce se instalară într-un colţ:
- Ai să-mi ierţi răutatea de adineaori, nu-i aşa?
- Ei, parcă eu nu ştiu că tu nu eşti om rău.
- Oh, ba da! Sunt râu. Ce vrei, viaţa pentru mine nu mai e decât o povară. Aşa că... Sunt lovit. Lovesc. Ori, mai bine zis, muşc, ca un paria neputincios.
Adrian se uită la faţa lui, atât de schilodită de nemiloasa boală şi găsi că Rizu era băiat simpatic, graţie ochilor lui negri, arzând de patimi înăbuşite.
- Ia spune, Ioane: dc ce nu vrei sâ ne vedem mai des? Trăieşti prea singur.
El voi să-i ia o mână. Celălalt şî-o retrase:
- Nu trebuie să fii prea afectuos cu mine. Nu ţiu. M-am dezobişnuit şi nu ştiu din ce motiv aş relua acest obicei. Ori eşti afectuos faţă cu viaţa, ori nu eşti deloc. Nu e cu putinţă să iubeşti un om şi să-i urăşti pe toţi ceilalţi. Şi pe mine, doar ura mă mai hrăneşte. îmi detest chiar şi idolii. Priveşte pe un Elisce Redus. în fond, chiar şi tipul ăsta mare n-a putut sâ reziste până la sfârşit de a se aşeza confortabil pc marile venituri ale cărţilor lui. Atâta pagubă pentru discipolii care au umplut puşcăriile, împinşi de frumuseţea scrierilor maestrului. Nu. Mai mult îmi place Georges Sorel. E mai consecvent.
- Tu ştii că cu nu sunt anarhist, zise Adrian, dar uneori aprob acţiunea voastră directă, suprimarea aceluia care este
duşmanul omenirii, sau sabotajul, distrugerea maşinilor care iau pâinea dc la gură. Netăgăduit, asta nu duce la nimic, dar satisface inima. Iată, de pildă, cele trei elevatoare plutitoare ce vor sosi în curând la Brăila: cu plăcere le-as vedea sărind în aer, chiar dacă anul următor ar fi să le înlocuiască cu un număr dublu.
- N-am auzit nimic vorbindu-se cu privire la aceste elevatoare plutitoare, zise Rjzu. Eşti sigur?
- Peste cincisprezece zile vor fi puse în funcţiune. Dar nu vorbi nimănui.
- N-am obiceiul să mă spovedesc, ştii bine.
Rizu schimbă numaidecât vorba. Puţin după aceea, sc despărţiră. Adrian insistă ca să fixeze împreună o viitoare întâlnire. Anarhistul refuza.
m
CASA THtJRINGER
445
V
Afacerea noilor elevatoare era de o importanţă capitală pentru întreg comerţul de exportare a cerealelor din Brăila, dar mai ales pentru cele două case principale, Thuringer şi Carnavalli, cari aduceau cele trei maşini cu riscul şi pe răspunderea lor. Peripeţiile dramatice care însoţiseră, cu zece ani în urmă, instalarea celor două elevatoare din docuri, erau încă în amintirea fiecăruia. $i doar, atunci, starul era acela care introdusese această noutate, ceea ce n-a împiedicat pe hamali să ia maşinile cu asalt. Ce-avca să se întâmple acum, când simpli particulari, şi încă nişte străini, luau această iniţiativă?
Guvernul, înştiinţat de cei interesaţi, a răspuns că el va face tot posibilul ca să menţie ordinea; totuşi, se arătase destul de îngrijorat, dat fiind că elevatoarele erau impopulare, ba chiar odioase, nu numai muncitorilor, dar şi vătafilor, tirani electorali de care depindeau toţi politicienii judeţului. Ministrul de Interne, care fusese întrebat dacă maşinile puteau la nevoie să se sprijine pe ajutorul armatei, răspunse câ nici într-un caz acest sprijin nu va fi împins până Ia vărsare de sânge.
— Cu alte cuvinte, spălaţi-vă pe cap! îşi zicea fiecare. Fraţii Thuringer şi Carnavalli ţineau zilnic conciliabule, de unde nimic nu transpira. Bazându-se pe frumoasa recoltă a anului, ei îşi riscaseră capitalurile până la o centimă în mari angajamente.
Ana povestea la bucătărie că stocurile de grâne pe care aceste două case le acumulau zilnic în port, erau aşa de mari că nu mai ştiau unde să le pună. Sute de vagoane erau descărcate pe pământ. Alte mii de vagoane zăceau prin şlepuri şi depozitate pe cine ştie unde. Pentru exportarea lor, se închiriaseră vreo treizeci de vapoare care aveau să sosească dintr-o zi într-alta. Dacă încărcarea şi expedierea lor nu se efectuau în termenii prevăzuţi în contracte, ruina completă pândea pe Carnavalli ca şi pe Thuringer.
Această febră care cuprinsese casa, suprimă aproape toate petrecerile. Nu sc mai juca şi aproape nu sc mai ieşea la plimbare. Adrian alerga de zeci dc ori pe zi la poştă, cu telegrame lungi cât nişte scrisori. Gândindu-se la lovitura pe care socialiştii o preparau exportatorilor şi de care el nu era străin, conştiinţa îl mustra uneori. Ana îi spusese într-o seară:
- Dacă afacerile merg bine în vara asta, Carnavalli şi cu ai noştri au hotărât să creeze nişte fonduri cu care sâ se vie iarna în ajutor nevoiaşilor portului. Iar d-1 Max îţi va propune să te duci în Germania sâ înveţi, pe cheltuiala Casei, ştiinţele comerciale. El zice că tu nu eşti făcut ca să fii servitor.
„Ah! se gândi Adrian. El vrea să mă trimeată în Germania şi eu vreau să-1 ruinez! Căci greva care va izbucni în clipa când noi vom anunţa muncitorilor sosirea elevatoarelor, nu va fi altceva decât ruina lui."
Aceste generoase intenţii ale celor trei exportatori îl făcură să se simtă foarte nenorocit. Oricum, oamenii ăştia nu erau nişte canalii. Da, el ştia bine câ Avramaehe va taxa de „filantropie burgheză" toate aceste „fonduri de ajutor", destinate să facă pe muncitori să suporte mai uşor mizeria şi servitudinea ce le-o impunea exploatarea capitalistă, dar cc puteau asemenea interpretări ale legilor sociale împotriva legii inimii lui? Ii era peste putinţă lui Adrian să nu distingă binele de râu, sâ pună toată lumea în acelaşi sac.
446
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
447
El văzuse cu ochii lui pe Camavalli şi pc fraţii Thuringer ajutând nevoiaşi, subvenţionând văduve împovărate de copii, repatriind familii. Şi văzuse de asemenea bogaţi ciocoi bâtân-du-şi argaţii şi slobozind câinii asupra cerşetorilor. Se putea oare aplica aceeaşi măsură unora ca şi celorlalţi? De oricare parte a baricadei s-ar fi aflat oamenii, Adrian îi privea cu aceeaşi inimă. Cizmarul îi spusese că o asemenea inimă era dintre acelea care primesc „tot felul dc gloanţe". Ei bine, dacă nu-i era îngăduit sâ fie judecător drept, cl voia mai bine să fie victimă decât călău.
în seara în care Ana crezu că-i face plăcere dezvăluindu-i proiectele generoase ale armatorilor. Adrian se aruncă la picioarele ei şi plânse de remuşcarc. Amintindu-şî că i-a vorbit odată de elevatoare, ea îl întrebă dacă nu cumva a comis vreo indiscreţie. Or, era mai mult decât o indiscreţie. Un adevărat plan de bătălie fusese stabilit în afacerea elevatoarelor. Ana credea că el plânge de bucurie.
— înţelegi, îi spunea ea, tu eşti acuma considerat ca un membru al casei. Viitorul tău e aici, nu în altă parte.
„Atâta pagubă de viitor! gândea Adrian. Ce îmi sfâşie inima, e bunătatea oamenilor ăsrora, nu grija viitorului meu".
Era bunătatea lor şi încă ceva: patima lui pentru Ana, împotriva căreia în zadar se apăra şi care îl hrănea cu cea mai bună substanţă a vieţii, visul. Răzvrătirile lui împotriva acestei „ser-vitudini", pe care cl o judeca dăunătoare elanului său revoluţionar, nu făceau decât să i-o impună şi mai tare, ca ceva indispensabil. Chiar şi dragostea trupească a Iuliei era neputincioasă să-i micşoreze nevoia ce o avea de Ana. De altfel, Adrian n-o dorise niciodată. Şi cu cât cunoştea mai bine tot ce putea să-i dea lulia, cu atât adora mai tare tot ce nu era în puterea Anei să-i refuze.
Aceasta, netemându-sc dc cl, se obişnuise cu mângâierile lui de şarpe misterios. Când sc întâmpla să se bosumfle, ea era aceea care căuta sâ-1 îmbuneze. Deseori se ducea să-1 caute în
camera lui, unde Adrian se retrăgea ca „să se regăsească", de îndată ce ziua de muncă era sfârşită. Acolo stăteau de vorbă ca doi buni prieteni. Căci, în ce priveşte setea de a se refugia în visuri, Ana, păstrând proporţiile, putea şi ea să spună că profesorul de gimnastică, care cunoştea bine echilibrul corpului, ignora complet pe cel al sufletului şi că el nu era pentru mândra lui metresă decât ceea ce lulia era pentru Adrian. Iată de ce, în faţa unei duioase dezmierdări, ea se simţea tot atât de mişcată şi de primitoare, ca şi cum ar fi fost o copilă.
De multe ori, când Adrian îi atingea braţele goale cu mâinile sau cu obrajii lui înflăcăraţi, sau când i se arunca Ia picioare şi îi cuprindea genunchii, plăcerea ei întrecea cu mult tot ce ştia că-i putea aduce dragostea trupească. Şi atunci cu greu rezista nevoii de a lua capul tânărului şi de a-1 acoperi dc sărutări, într-o zi, surprinzând pe Adrian cu faţa scufundată în bluzele ei atârnate în dulap, fu atât de emoţionată, încât îi zise:
— Sărută-mă cuminte, aici, pe gât.
- Nu! răspunse Adrian; pe gât sărut pe lulia. Dumitale am să-ţi sărut picioarele. Şi, aruncându-se la pământ, i le sărută.
„Tarc-i prost!" gândi ea, cu obrajii în flăcări.
Carne mistuitoare a femeii sau numai graţia ei ideală; bunătate a oamenilor; dor de dreptate; dragoste de viaţă, revoltă, toate acestea, claie peste grămadă, Adrian Ie închidea în inima lui şi le plimba zilnic prin port, de-a lungul unor cheiuri în fierbere unde vuietul presentimentelor populare umplea spaţiul. Acolo îi plăcea lui să-şi cufunde fiinţa-i clocotitoare, în larma de strigăte, de fluierături de sirene, în îmbulzeală, prăfărie, sudoare. Acolo oamenii erau toţi buni. Eroicul zeu Munca îi înghiţea în ameţitorul lui vârtej de activitate, muncă cu toptanul, tinde fiecare, rupându-şi ciolanele, putea să câştige „gros".
Busturi şi feţe aprinse, febrile, mânjite de sudoare şi praf, ochi injectaţi de sânge, furnicar uman care alerga în şiruri neîntrerupte, cu sacul pe umeri, făcând să trosnească punţile sub
448
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
449
greutatea lor, dezlegându-li-se uneori izmenele şi arătând astfel cerului tot ce un om de treabă poate să aibă mai ruşinos.
într-o sâmbătă de pe la mijlocul lui august, Adrian se ducea cu nasul în vânt să caute printre „poşte" pe magazionerul casei, ca să-i transmită un ordin urgent când, moş Ştefan, rahagiul, îl apucă de braţ:
- Mâine, duminică, la ora nouă dimineaţa, inaugurăm Casa Muncitorilor din Port,
- Care „Casă"?
- Cum nu ştii? Acum suntem două sute şi am închinat o proprietate întreagă, cu o frumoasă sală de întruniri, pe strada Ştefan cel Mare.
- Dar cc dracu ai putut să le descânţi hamalilor, ca sâ aduni două sute?
- I,e-am spus că trebuie să se ajute între ei, cotizându-se. Pentru boală şi moarte, un leu pe lună. Pentru cheltuielile generale, alt leu. Iar cei care vor să aibă iarna lemne de foc uscate şi ieftine, n-au decât să vetse zece lei pe săptămână, timp de două luni şi vor deveni astfel asociaţii unei cooperative de lemne de foc, care le va furniza în fiecare an cinci mii de kilograme. Suma asta reprezintă jumătatea preţului pe care îl plătim de obicei pentru aceeaşi cantitate de lemne verzi sau ude.
- Şi ai găsit trei cooperatori care să-ţi verse aceşti zece lei pe săptămână?
- Am găsit cincizeci şi am cumpărat zece vagoane de lemne. Dar pilda va fi urmată de mulţi alţii, de îndată ce vor vedea că nimeni nu se atinge de banul lot, căci am băgat pe toţi aceşti cincizeci de tovarăşi în Comitet.
- Cine conduce pe aceşti oameni?
- Se conduc singuri. Pe mine m-au rugat să nu mai vând rahat, să locuiesc cu familia mea într-o odăiţă a cooperativei, ca gardian, şi să vând lemne în detaliu, ceva mai jos decât preţul
zilei, împărţind câştigul pe din două. Asta asigură pâinea copiilor mei, nimic mai mult.
„Asta gândi Adrian, echivalează cu zero, dar m vei fi făcut începutul, bătrânelule, şi iată ce e mult. Cu restul ne însărcinăm noi."
- Mi-ar tace plăcere dacă ai vrea să vii mâine să spui două cuvinte de încurajare oamenilor noştri. Sunt prea singur şi nu tocmai priceput.
- Am să viu. Şi am să aduc şi câţiva tovarăşi.
Chiar în seara aceea, Adrian se duse să povestească lui Avramaehe isprăvile lui moş Ştefan.
- Iată unul care v-a dat gata, pe voi militanţii îndopaţi cu doctrine, zise Adrian, melancolic. Bătrânul acesta, al cărui vocabular nu trece de două sute de cuvinte, a cucerit un hamal de fiecare cuvânt, fără discursuri, nevorbind decât de boală, moarte, lemne de foc şi distribuind brîcege acelora care aruncau cuţitul! Vezi, deci, cât dc puţin lucru Ie trebuie oamenilor, ca să-i hotărăşti la fapte mari. Căci, fără nici o îndoială, rahagiul acesta analfabet a pus, fără să ştie, bazele unei mişcări care nu se va opri la boală şi la combustibil. Blodogorind câteva îndemnuri stereotipe, el a făcut, singur, ceea ce toţi şefii voştri docţi n-au reuşit împreună, cu toată elocinţa lor. Acum e rândul tău, mâine, să trânteşti bomba elevatoarelor şi să pui bazele „Sindicatului Muncitorilor din Port".
întrunirea aceasta de a doua zi contrarie pe Avramaehe. El era vânător pasionat şi tocmai se pregătea sâ închirieze o lotcă şi să se ducă în bălţi, de sâmbătă seara până duminică la prânz.
- Te aşteptam, îi zise el lui Adrian, ca să-ţi propun să mă însoţeşti, ca altădată. Deşi nu eşti vânător, ştiu câ-ţi place sâ hoinăreşti prin tufişurile Dunării, mai ales că avem şi lună plină.
- Hai să amânăm plăcerea asta peste opt zile. Acum e momentul să taci sâ explodeze bomba noastră.
în clipa aceea Sanda intră, venind din oraş. înţelegând despre ce era vorba, ea le trase un duş rece, spunându-le:
450
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
451
- „Bomba" voastră no mai c decât o tracatrucâ! S-a aflai astă-seară în port că cele trei elevatoare sc află în docurile din Galaţi, unde le pune la punct, la duceţi-vă niiel sâ vedeţi ce sc petrece în oraş. Toate mahalalele suni în picioare.
Adrian respiră uşurat.
„E mai bine aşa, îşi /.isc el. Dacă ceva grav li se va întâmpla bunilor Thuringer, cel puţin n-o să fie din vina mea. Atâta pagubă pentru bombă."
Avramache nu gândea la fel.
- Cc păcat! lată o ocazie pierdută. Ar fi trebuit să ne trezim mai devreme, să ne fi dus în port chiar de la începutul acestei săptămâni, casă anunţăm muuciioritor ştirea. Cum se face câ n-ai mirosit de sosirea elevatoarelor la Galaţi?
- Astă-seară, la şapte, eram încă în pori, dar nu se ştia nimic. Şi acasă n-am auzit vorbindu-se nimic în cursul săptămânii.
Cei doi prieteni ieşiră. Căldura era înăbuşitoare. Ei dădură o raită prin Comorofca, unde se afla „Casa Muncitorilor", pe care aveau s-o inaugureze a doua zi, apoi coborâră strada Griviţei si o luară pc strada Galaţi, unde lumea forfotea ca fa Moşi. Dinaintea tuturor prăvăliilor, munţi de pepeni verzi şi galbeni, luminaţi de câte un felinar chior. Muncitorii cumpărau cât puteau sâ ducă în braţe. Căruţaşii încârcau cu duzinele. \a Brăila, înspre toamnă, pepenii sunt o desfătare populară pentni toate pungile.
Cârciumile erau pline dc o mulţime agiratâ. Se bea puţin şi fără veselie. Nu sc auzea nici un ţigan scârţâind din vioară. In schimb, înjurăturile curgeau de ţi se făcea pârul măciucă:
- Ah, boierii ăştia din guvern! Ei sunt pentru progres, hai? Dar noi? Noi? Crucea Maicii Preciste, care a fătat pe Hristos! Dar noi ce suntem? Cei care plătesc oalele sparte? Tot noi, mereu? Ei bine, nu! De astă dată, o sâ bărdăhănim câteva burţi pline cu maţe subţiri!
Era un munte dc om acela care fulgera înjurăturile şi ameninţările de mai sus, din pragul unei prăvălii, scuipând şi fără să privească pc nimeni din mulţimea care îl înconjura, atât era de furios. Un gardist, înfipt în mijlocul străzii, î] asculta clătinând din cap, apoi mormăi, ca pentru el:
- Dragă vere... Dacă nu astâ-seată, dar mâine tot o să te audă vreun târâie-vătrai şi o 5ă-ţi înmoaie oasele la poliţie, deşi ai toată dreptatea.
- lată, moş Ştefan! făcu deodată Adrian, arătându-1 cizmarului, care nu îl cunoştea.
Rahagiul, îmbrăcat cu bluza lui petecită, punând o pălărie plină de găuri şi nişte meşi scofâlciţi în picioare, umbla din cârciumă în cârciumă, repetând aceeaşi frază:
- Tovarăşi, veniţi mâine-dimineaţă la casa voastră, o să facem o sfeştanie şi o să vorbim despre elevatoare.
Cei doi socialişti rămaseră cu gura câsactă:
- Sfeştanie şi elevatoare! Asta e cu adevărat rahat cu apă rece!
Şi totuşi, niciodată vreun orator celebru, nici vreo cauză populară n-au adunat la Brăila mulţimile cc se puteau vedea îndreptându-se, în duminica aceea, încă de pe la şapte dimineaţa, spre „Casa Muncitorilor din Port", casa lor, aşa cum moş
IŞtefan avusese geniala idee s-o numească, Imobilul era un local mare, cu dependinţele şi curtea lui, ocupând colţul străzii Ştefan cel Marc cu Carantinei, în faţa faimoasei Comorofca a Codinilor răzbunători. O sală mare de întruniri; trei încăperi spaţioase şi o imensă curte, pe jumătate plină de lemne. Sala şi curtea puteau sâ conţină o mie de persoane. La ora opt, ele etau arhipline. Un ceas mai târziu, alte o mie de persoane staţionau în jurul localului, înghesuindu-se pe la uşi şi ferestre, ce erau deschise, ca să audă pe moş Ştefan care, cocoţat pe un scaun, vorbea unui întreg popor în picioare.
Hamali şi căruţaşi veniseră în majoritate însoţiţi de femeile lor, dintre cate unele purtau un copil în braţe sau îl duceau de
452
PANAIT ISTRATI
CASA "THURINGER
453
mâna. Toţi gătiţi în straie de duminică: bărbaţii mai ales erau de remarcat cu clasicul lor costum negru de seviot sau cangâr, nelipsita pălărie „Borsalino" şi încălţaţi cu pantofi de lac. Proaspăt raşi până la sânge, gâtuiţi de gulerul strâmt al unei cămăşi, foarte scrobite şî purtând fiecare teribilul lor baston de corn afumat, care făcea ravagii în sângeroasele încăierări dintre co-motofeeni şi atârnăţeni, ei ascultau pc rahagiu, luând un aer şiret, privind pieziş, tuşind mărunt, aprobând sau dezaprobând discret din cap, tot chinuindu-şi mustaţa şi admirându-şi în voie lavaliera roşie sau albastră. Din vreme în vreme, ca o dovadă a ciudii ce-i stăpânea, schimbau poziţia pălăriei, trimi-ţând-o când pc ceafă, când pe frunte sau pe o ureche.
- Fraţilor, zicea moş Ştefan, v-am chemat în casa asta, care e a voastră, fiindcă aşa vă împinge nevoia. Atâta timp cât suntem pe pământ, este viaţa, este boala, este moartea. Mai este familia şi copiii. Noi trebuie să veghem la toate. Cumpăraţi totdeauna lemne ude şi scumpe. De ce n-am avea noi doctorul şi lemnele noastre? Când cumperi cu vagonul eşti mult mai folosit. Chiar şi farmacistul îşi râde dc noi, cu preţurile lui scumpe. Şi toate astea, numai din cauză că nu suntem cu solidaritate. Iată aci comitetul şi registrele voastre de cincizeci de persoane. Pentru zece lei pe săptămână, timp de două luni, şi pentru încă cincizeci de bani în plus pe săptămână, deveniţi cu toţii cooperatori dc lemne şi membri cu toată familia voastră împotriva boalet. Aşa că o să vă fie şi vouă cald iarna şi o să aveţi doctor la dispoziţie cu toate doctoriile. Căci copiii sunt aproape totdeauna bolnavi, Dumnezeu ni i-a dat şi noi n-avem ce face, dar noi avem azi ştiinţa care...
- Dar elevatoarele? răcni o voce.
- Da, da, cum rămâne cu elevatoarele? adăugară alte voci.
- Ei bine, zise moş Ştefan, elevatoarele, de! asta e progresul pentru traficanţii de cereale, care găsesc că e mai ieftin aşa...
Un glas năprasnic întrerupse, făcând sâ tremure pereţii:
-Ah, dumnealor găsesc câ asta e progres! Şi noi găsim că va trebui sâ le înecăm în Dunăre, când vor sosi!
- Da, în Dunăre! în Dunăre! începu să vocifereze toată sala. Moş Ştefan, foarte încurcat, simţi că-1 trec sudorile, privi
pe deasupra capetelor, ca să descopere pe Adrian şi sâ-i dea cuvântul, căci nu prea ştia ce să spuîc cu privire la elevatoare. Nu-1 văzu însă. Adrian sta pitulat lângă Avramaehe, în fundul sălii. Ei aşteptau, pufnind de râs, ca bătrânul să sfârşească cu boala, lemnele şi sfeştania.
- Iată preotul! strigă deodată rahagiul, uşurat, salvat, plin de curaj. Lăsaţi să treacă preotul! Şi sâ juraţi numaidecât pe sfânta Evanghelie, că n-o sâ mai purtaţi cuţit şi o să vă faceţi
a cu o cîacâic!
treab
Popa, foarte tânăr, păşi cu mândrie spre masa acoperită cu o pânză albă ce i sc pregătise.
- Pardon, tovarăşe! strigă brusc Avramaehe: cer cuvântul în chestia elevatoarelor!
- După sfeştanie! răspunse moş Ştefan. Voci ripostară:
- Dă-i cuvântul! Elevatoarele sunt mai importante decât sfeştania.
Preotul se simţi jignit, se urcă pe un scaun şi voi să sptue ceva, dar în clipa aceea o mare învălmăşeală se produse la uşa principală. Era un subcomisar, care sosise în pas alergător, cu patru gardişti după el. Câteva îmbrânceli avură loc, unele femei ţipară. Poliţistul îşi postă sergenţii afară şi, făcându-şi loc cu coatele, ajunse până la moş Ştefan:
- Ce faceţi voi aici? întrebă el, gâfâind şi roşu de mânie. Cine v-a dat voie sâ vâ adunaţi şi sâ vorbiţi de elevatoare?
Fără să aştepte răspunsul bătrânului, care nu-1 interesa, el se uită împtejur ca să descopere alţi instigatori, văzu pe preot cocoţat pe scaun şi-1 trase jos cu o smucitură:
454
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
455
- Dar tu, popo, cc descânţi aici? Ce treabă ai tu cu elevatoarele? Ia căraţi-vâ repede, toţi! Să nu văd picior dc om!
Preotul, tremurând şi galben, dispăru, fără să crâcnească. Arunci Avramache sc apropie de subcomisar:
- Şi acum, domnule, îi zise el calm, e rândul d-talc să te duci după popă, dar cât mai repede.
- Da, s-o şteargă repede! Suntem în casa noastră! strigară mai multe voci.
Poliţisrul pierdu capul şi sc adăposti repede în spatele lui moş Ştefan, într-un colţ. Avramache se urcă pe scaun:
- Tovarăşi! Vă rog să ascultaţi în linişte ce am să spun reprezentantului autorităţii. Astfel, veţi şti pe viitor cum să trataţi pe un om al poliţiei.
Coborând şi întorcându-se către subcomisar:
- Domnule, zise cizmarul, binevoieşte dc explică tuturor acestor oameni, care sunt la ei acasă, ce-ai venit să faci aici, sub acoperişul nostru?
- Dar d-ta? Cine eşti d-ta, ca să mă întrebi? făcu poliţistul, scandalizat.
- Eu sunt un muncitor, bine cunoscut de oamenii ăştia şi vă vorbesc în numele lor. Noi suntem la noi. Sala asta este a noastră. Dar d-ta?
- Apoi... asta e o adunate...
- Perfect, o adunare...
- ... Care se ocupă de elevatoare...
- ... Care poate să se ocupe de tot ce pofteşte, în cadrul legilor, o adunare care, fără intervenţia d-talc, avea chiar să fie botezată cu aghiasmă, ceea cc, de altfel, se potriveşte ca nuca în perete cu o adunare de oameni grozav de supăraţi, cum suntem noi acum!
Un râs omeric ridică toată sala:
- Bravooo Avramache!
- ... De când oare poliţia a început să-şi permită sâ turbure o adunare dc oameni paşnici? Ce, ori suntem în stare de asediu? Nu! Atunci? Nu ştii d-ta că Constituţia ţării, baza tuturor legilor, ne dă dreptul să ne adunăm şi să discutăm în linişte, fără să avem nevoie de nici un fel de autorizaţie? Şi îţi dai d-ta seama că, în momentul acesta, prin prezenţa d-tale aici, săvârşeşti un act de ilegalitate, cu alte cuvinte, calci în picioare una din dispoziţiile cele mai sfinte ale Constituţiei? Aşa că, d-lc subcomisar, te invit, în numele acestor două mii dc oameni, să părăseşti imediat sala şi să nu mai vii decât înarmat cu un mandat purtând semnătura unui judecător dc instrucţie. Ai putea să nc arăţi un astfel de mandat? Nu! Ei bine, iată uşa, d-le subcomisar!
în timp ce poliţistul se îndrepta spre uşă, cu coada între picioare, toată sala era în delir:
- Bravo! Bravo Avramache! Vorbeşte-ne de elevatoare, pastele şi grijania!
Cizmarul se întoarse către mulţime, surâzând.
- Acum, când poliţistul şi popa au plecat, o jumătate din statul burghezo-capitalist e gonită din această sală şi noi putem, deci, să vorbim de orice.
Avramache făcu mai întâi o lungă digresie, cu privire la incidentul cu poliţia şi explică oamenilor drepturile şi libertăţile pe care Constituţia Ic garantează întreg poporului român. El îşi sprijini afirmaţiile cu citate dc articole din legea fundamentală, tipărită într-o broşură ce o avea asupra lui.
- Vedeţi, conchise cl, legile noastre sunt bune, dar asta nu e de-ajuns. Mai trebuie ca fiecare cetăţean să Ie cunoască, altfel, cel dintâi „sticlete" venit, le calcă în picioare, îţi intră în casă, te arestează şi te ţine arestat ilegal. Iată de ce e nevoie de o solidă educaţie civică a tuturor muncitorilor, dacă vor să combată cu succes pc exploatatorii lor, şi această educaţie nu poate să se facă decât în organizaţiile sindicale. Eu nu spun că nu e bine sa fii „cooperator... de lemne", şi „membru cu toată familia
456
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
457
împotriva boalei", aşa cum vă sfătuieşte scumpul şi devotatul nostru moş Ştefan...
- Trăiască moş Ştefan!
- ... Dar aceasta nu c decât o slabă apărare. Vreţi un exemplu? lată-1: e tocmai grozavul pericol al elevatoarelor. Sâ le „înecăm în Dunăre", asta nu e o soluţie, mai întâi fiindcă armata servilă a capitalismului c oricând gata să tragă în voi, şi apoi, pentru un elevator distrus, alte zece sunt puse în şantier. Acesta e progresul tehnicii moderne, al cărui rol în istoria timpurilor noastre vi-I voi explica într-o zi. Pentru moment, am să vă spun numai că singura luptă eficace împotriva maşinismu-lui, care aruncă pe drumuri mii dc braţe, este organizaţia sindicală şi solidaritatea internaţională. Pe măsură ce maşina smulge pâinea de la gura copiilor voştri, cereţi reducerea orelor de lucru şi mărirea salariilor. La nevoie, ca să obţineţi aceste îmbunătăţiri, recurgeţi la grevă. Dar greva, această armă cu două tăişuri, numai sindicatul ştie cum s-o întrebuinţeze cu folos.
Aci Avramaehe făcu un splendid tablou al Internaţionalei sindicale a muncitorilor, organizaţie mondială atotputernică, ale cărei celule sunt sindicatele naţionale, pe care le susţine materialiceşte şi moraliceşte în orice împrejurare, graţie imenselor ci mijloace. Şi cizmarul veni la ce ştia el că le arde muncitorilor:
- Dacă aţi fi fost acum puternic organizaţi în sindicatul vostru, aţi fi putut opri toată munca portului, v-aţi fi descotorosit de paraziţii voştri, vătafii.
- Jos vătafii! Moarte vătafilor!
- ... şi dacă cineva ar fi îndrăznit să încarce vapoarele cu ajutorul elevatoarelor, fără să vă fi dat mai întâi satisfacţie vouă, ei bine, ari fi înştiinţat pe fraţii voştri din Internaţionala transporturilor şi toate aceste vase, încărcate împotriva intereselor voastre, ar fi rămas imobilizate pe mare. lată un efect al solidarităţii muncitoreşti internaţionale.
Entuziasmul fu dc nedescris. Avramaehe fu ridicat pe umeri. Bărbaţi şi femei plângeau. Câteva voci strigară printre sughiţuri:
- Trăiască sindicatul! Trăiască... soliditatea internaţională! Bravo Avramaehe!
De îndată ce scăpă din mâinile admiratorilor săi, Avramaehe se urcă iar pe scaun şi strigă:
-Tovarăşi! Acum la fapte! Vom pune imediat bazele întâiului Sindicat al Muncitorilor din Port Am România. Voi întocmi un proces-verbal, îl voi trimite Comitetului Central din Bucureşti şi îi voi cere statutele, cărţile de membru şi afiliaţia. Alegeţi deci, dintre voi, doisprezece tovarăşi pe care îi ştiţi perfect cinstiţi şi serioşi. Vom constitui astfel Comitetul.
- Dumitru Chioru!
- Radu Popa!
- Gavrilă Lungu!
O voce contestă pe acesta din urmă:
- Nu! Gavrilă e cinstit şi serios, dar bea cam prea mult!
- Altul, care bea mai puţin! zise Avramaehe, cu condeiul în mână, stând la masa care ar fi trebuit să servească sfeştaniei.
Comitetul astfel constituit, Avramaehe îi ceru să-şi aleagă un secretar.
- Ce vrei mai bun secretar decât dumneata! ziseră oamenii. Nimeni dintre noi n-ar şti să se descurce în maşinăria asta.
- Eu, dragii mei, pot să vă ajut cu modestele mele lumini, dar voi aveţi nevoie de un om care să stea aici în permanenţă, pentru multiplele ocupaţii pe care le cere secretariatul unei mari organizaţii cum va fi a voastră, nu mai departe decât mâine-seară. Şi, vedeţi, eu am meseria mea de cizmar pc care nu pot s-o părăsesc. Asta e pâinea mea.
Mulţimea protestă, insistă. Radu Popa strigă tare:
- Dă-o dracului, cizmăria d-tale! Noi vom fi astă-seară o mie de înscrişi. Nevărsând decât douăzeci de bani pe lună, şi încă
458
PANAIT ISTRATI
CASATHURINGliR
459
îţi vom asigura pâinea d-tale şi a femeii. Ne eşti cu rom! trebuincios. Fără d-ta, ne ducem de râpa, chiar înainte de a începe!
Cizmarul făgădui să răspundă după ce se va ti sfătuit cu nevasta lui. Până atunci, el acceptă secretariatul provizoriu şi onorific. Se semnă procesul-verbal, apoi se trecu la înscrieri.
- Pentru moment, zise Avramache, acela care vrea să se înscrie nu va plăti decât un leu, taxa de înscriere. Mai târziu, când toate hârtiile vor fi venit, fiecare îşi va lua statutul, cartea de membru şi va plăti cotizaţia lunară.
Moş Ştefan sări pe scaun:
- Nu uitaţi leul pentru boală, precum şi cooperativa de lemne. Şi mai ales, pentru numele lui Dumnezeu, depuneţi aici cuţitele!
- Da, tovarăşi! interveni Avramache. Nu puteţi fi sindicalişti şi, în acelaşi timp, să continuaţi a purta acest grozav cuţit! I laide, dovediţi că sunteţi oameni conştienţi!
O mişcare generală se produse. Puteai vedea sute de mâini ridicate, în sală, în curte, afară, fiecare muncitor ţinând în mână un leu, iar în cealaltă cuţitul băgat în teacă. Femeile plângeau, strigau:
- Moş Ştefane! Avramache! Sâ vă dea Dumnezeu sănătate! Ne-aţi scăpat de o pacoste! Niciodată n-o să vă uităm!
A trebuii să fie aduse alte trei mese, care fură instalate peste tot, până şi în stradă. Fiecare, dându-şi numele şi leul, depunea cuţitul sub masă. Şi toate mergeau de minune, înscrierile se ridicau deja la o mie, când, pe la prânz, trei trăsuri sc opriră în faţa localului, care gemea dc muncitori şi de curioşi.
Era Parchetul, însoţit de acelaşi subcomisar şi de câţiva agenţi. Primul procuror al oraşului, un tânăr cu trăsăturile fine şi cu privirea calmă, ceru un delegat cu care să vorbească.
- Avramache, secretarul nostru! răspunseră o sută de voci. Cizmarul se prezentă, liniştit si demn.
- Ce faceţi aici? întrebă magistratul cu o voce blândă, care făcu excelentă impresie asupra spiritelor.
-Am pus, d-le Prim-procuror, bazele Sindicatului Muncitoresc din Portul Brăila, Iată procesul-verbal semnat de Corniţei şi de mine, în calitate de secretar.
- Cine esti dumneata?
- Avramache Constantin, cizmar, locuind aici în apropiere.
- Eşti socialist? -Da.
- Să tc duci mâine, împreună cu hârtiile d-ude, la comisarul circumscripţiei respective, ca să vedem dacă eşti în regulă.
- Foarte bine, d-le Prim-procuror. Magistratul văzu grămada de lei dc pe masă:
- Cc c cu banii ăştia?
- Taxa de înscriere, care va fi depusă la Casa dc economie, în numele a trei oameni desemnaţi de sindicat. De altfel, vom tine o contabilitate în regulă.
- Dar cuinele astea? exclamă procurorul, dându-sc înapoi şi privind sub masă.
- Sunt cuţitele care vă dădeau atâta de furcă, d-le Prim-procuror, şi la care muncitorii sindicalizaţi renunţă dc bunăvoie.
Răspunsul acesta căzu la tanc. Membrii parchetului se urcară în trăsură şi plecară, în strigătele mulţimii:
-l răiască magistraţii cinstiţi! Trăiască Constituţia!
CASA THURINGER
46!
VI
în săptămâna care urmă acestei duminici, o armosferă înăbuşitoare apăsă asupra întregului oraş. Chiar de luni dimineaţa, cei care cunoşteau dc mult fizionomia obişnuită a bătrânului port, înţeleseră că a sosit momentul când trebuia zis adio unui întreg trecut dc veselă tradiţie.
Un prim semn al timpurilor ce aveau să urmeze se produse în zori, în ceasul formării echipelor de lucru, zise „poşte". Vătafii, înspăimântaţi de marele eveniment din ajun, hotărâri sâ „lase fără pâine", ştergându-i de pc listele de muncă, pe toţi acei care de-acum încolo vor fi numiţi „sindicalişti".
- Dacă Parchetul şi legile nu pot nimic împotriva acestor derbedei, ziceau vătafii, ei bine, lasă că-i învăţăm noi minte!
Dezamăgirea veni imediat să dovedească vătafilor câ lucrurile n-aveau să se petreacă chiar asa dc uşor. Se credea câ sindicaliştii sunt puţin numeroşi. Sc mai bizuiau vătafii pe metoda clasică a intimidării. Această nădejde a lor se lovi pe loc de o masă de două mii de oameni care, la cea dintâi ameninţare, ocupară aproape toate „poştele", declarând că numai morţi vor fi scoşi din lucru.
Acest conflict nu dură decât un ceas, timpul necesar armatorilor dc a sări din paturile lor, deşteptaţi dc telefoanele din port, şi să comunice prefectului de politie câ cea mai mică turburate adusă bunului mers al muncii le-ar cauza, în condiţiile
actuale, pierderi considerabile. Vătafii trebuiră să cedeze, furioşi, dar înainte de-a fi sunat miezul zilei, încercară să-şi ia revanşa recurgând, de astă dată, la mijlocul tot atât de clasic al provocării.
Ei dădură dc băut tuturor bătăuşilor de profesie şi mituită pe toate lepădăturile poliţieneşti, dându-lc tuturor cuvântul de ordine dc a provoca, pe toată întinderea portului, atâteaîncăic-reri sângeroase, încât operaţia încărcării vapoarelor să fie oprită. Nu reuşiră însă decât să-provoace câteva hărţuieli neînsemnate, căci, dintr-o parte, sindicaliştii erau preveniţi de Avramaehe, de cc avea să se întâmple, iar de altă parte, prefectul dăduse ordin comisarilor să aresteze orice om beat care ar încerca să facă scandal. Aşa că, în loc de „derbedei sindicalişti'*, a trebuit, dc voie, de nevoie, să fie conduse la poliţie chiar „mâinile drepte" al vătafilor.
Zilele de marţi şi miercuri fură hotătâioare pentru viitorul acestei mişcări din port. Bineînţeles, înaltele autorităţi locale puserâ toată bunăvoinţa ca să descopere „instigatori", „şefi socialişti", dar cu părere de rău trebuiră să constate că le era imposibil să surprindă, pe cine ar fi dorit, în flagrant delict tle „propagandă subversivă" printre echipele de muncă. Cauza acestei totale lipse de „şefi" era simplă: cei doi promotori ai mişcării se aflau ocupaţi, unul să vândă lemne, celălalt să cârpească ghete. Nu mai rămânea muncitorilor decât să-şi vadă singuri de treabă, fără nici un fel de conducere, şi o făcură cu un instinct de conservare unic în analele socialismului român.
E)intr-o zi pe alta, mii de oameni înţeleseră câ soarta lor şi a copiilor lor depindea, în faţa pericolului elevatoarelor, de graba pe care o vor pune de-a rupe, fie şi numai pentru moment, cu un trecut de desfrâu, de violenţe şi dc rivalităţi, cauze alt tuturor nenorocirilor lor.
Ar fi uşor istoricului sâ constate, imediat după apariţia sindicalismului la Brăila, cc scădere bruscă s-a produs în numărul crimelor din oraş. Autorul acestei cronici c martorul ocular al
m
462
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
463
unor fapte de cari nici o statistică nu s-a ocupat vreodată şi a căror însemnătate morală c totuşi de o importanţă socială considerabilă. K modificarea aproape spontană a temperamentului omului din port şi dispariţia faimosului „gâtos", gâlcevitor şi asasin, aşa cum sc poate vedea în povestirea noastră inundata Codin. Căci nu crima propriu-zisă constituia drama cea mai sinistră a mahalalei brăilene, ci însăşi existenţa acestei groaznice naturi de brută inumana care, fără să meargă totdeauna până la crimă, tiraniza pe ai sâi şi răspândea teroarea asupra unui întreg cartier, făcându-1 sâ trăiască sub ameninţarea constantă a bâtei, a cuţitului şi uneori chiar a incendiului provocat în plină noapte. Cele mai adesea, bruta nu era nici un gâtos cu reputaţie de asasin, nici măcar un om râu, ci un toane cumsecade muncitor, bun soţ, bun tată, dar care îsi schimba firea si devenea de nerecunoscut, de îndată ce apuca să bea trei păhărele de rachiu.
lată de cc puteai vedea curtea cu juraţi din Brăila achitând sau neaplicând decât o pedeapsă minimă majorităţii criminalilor ce se prezentau în fata ei. Juraţii erau nevoiţi sâ-şi dea scama că omul tncărcar dc lanţuri, ce-) aveau itib ochi, era d însuşi o victimă. Şi totuşi, ce ticăloasă era victima asta! Câţi nevinovaţi, câtă lume paşnică, acest om de treabă nu era în stare sâ ridice şi să puie pc goană în puterea nopţii, când venea beat şi ameninţa să dea foc, deşi asta nu se întâmpla poate decât o dată pe lună. Acest om era tipul muncitorului din port. Dacă te uitai bine, mai toii erau la fel. Omul acesta nu putea fi doborât ca un câine turbat, căci era cinstit şi muncitor, uneori era iubit, toată lumea îl stîa bun vecin, bun prieten, care venea a doua zi să-şi ceară iertare, dâudu-şi cu pumnii în cap, ca să-şi exprime părerea dc rău de tărăboiul făcut în ajun, fără ca totuşi sâ se cotijeze vreodată şi reîncepând rămbălâul la cea dintâi ocazie.
Ei bine, acest tip de zurbagiu tiran îşi schimbă firea. în faţa spectrului maşinii duşmane, care avea să-1 înlocuiască şî
împotriva căreia nici o forţă umană nu putea lupta, cl fu cuprins de un fel de mistică a solidarităţii. Până atunci, cl îsi închipuia ca este un factor social indispensabil şi se credea tare. Acum avea dovada nemernicei lui slăbiciuni. Era aruncat ca o unealta netrebnică. Nici statul, nici Dumnezeu nu voiau sa se întrebe ce avea să devie cl, cu nevasta şi copiii lui.
Şi totuşi! Un salvator mijea la orizontul disperării lui: sindicalismul, înfrăţirea naţională şi internaţională a tuturor victimelor maşinismului. Dar, pentru ca acest salvator sâ poată sâ-şi exercite torta, să-şi joace rolul, era absolut obligatoriu ca cl, hamalul, să nu mai fie acelaşi om. 1 se cereau virtuţi dc cari totdeauna îşi bătuse joc. Trebuia sa fie mcicu îngrijonit de ameninţarea care avea sâ apese pe tot restul zilelor lui. Să nu mai bea ca un nesocotit; să nu mai caute gâlceava tovarăşilor săi dc viată; sâ renunţe la orice destrăbălare, iată prima condiţie a succesului ce putea să-I aştepte dc la o luptă care se anunţa teribil de grea. Din drepturile lui civice, din datoriile lui sociale, pecare le dispreţuise în chip sistematic şi din care stăpânii lui, exploatându-i ignoranţa, trăgeau mari beneficii, cl trebuia pe viitor să-şi facă armele de război social.
Toate acestea, muncitorul din port le atlă din gura unor oratori cum nu mai ascultase încă, oameni impresionanţi pe care Comitetul Central din Bucureşti, mişcat dc importanţa evenimentului, îi trimisese la Brăila pentru mitingul organizat de Avramache în joia acelei săptămâni, cc se întâmplase să fie o zi de sărbătoare. Energicul secretar al noului sindicat profita de ea ca să infuzeze sânge revoluţionar neofiţilor săi.
Prevăzând o mare afluenţă, cizmarul închirie marea sala a teatrului „Rally" care, cu roată mărimea ei, gemea suh greutatea mulţimii cc sc înghesuia din staluri până la galerie. Nu se făcuse nici un fel de convocare prin afişe. Un cuvânt suflat marţi seara comitetului sindical ajunse ca să răspândească în tot portul vestea mitingului şi sâ popularizeze numele celor doi
464
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
465
oratori .sindicalişti delegaţi de „Centru", Cristin, plăpumarul din Bucureşti, şi Gheorghiu, dulgherul din Ploieşti.
Erau două tinere şi viguroase vlăstare ale pământului, apărute a doua zi după moartea jalnică a plăpândului copac exotic ce era Partidul socialist doctoral, uscat din lipsă dc bălegar indigen. Cristin, adevărată prăjină, abia ieşit din adolescenţă, avea vorbirea cingătoare, deşi cam alandala, însă violenţa lui sentimentală ridica masele. Era totdeauna pus să vorbească cel dintâi, pentru ca vorbitorul următor să poată tempera entuziasmul agresiv al auditorilor si sâ înlăture riscul unui asalt pc baricade, pc care junele militant îi plăcea totdeauna sâ le evoce, spumegând! Avramaehe îl sfătui să-şi modereze cu prudenţă limbajul obişnuit.
Gheorghiu, negru ca un rigan, bogată chică creaţă, tot aşa de înalt şi de slab, sc deosebea cu totul de celălalt prin temperamentul lui dramatic, curios impregnat de cel mai surprinzător umor. Originar din regiunea petroliferă, el îşi petrecuse copilăria cu ochii aţintiţi asupra oamenilor cari ieşeau din sondele în flăcări şi ardeau ca nişte torţe vîi, alergând pe câmpie. Povestind, în propaganda lui, viaţa infernală a acestor ocnaşi ai aurului negru, el mişca asistenţa până la lacrimi, apoi, fără tranziţie, dar cu mult tâlc, improviza o anecdotă care înveselea toate feţele. Gheorghiu ştiu să fie şi la Brăila acelaşi orator hazliu.
El se urcă la tribună după Cristin, al cărui discurs fu plin de o vagă demonstraţie a luptei de clasă şi de o interpretare destul de colorată a rolului maşinii în viitorul omenirii. Gheorghiu îşi uimi ascultătorii prin cunoştinţa lui precisă a vieţii hamalului brăilean, căruia nu pregetă sâ-i adreseze aspre mustrări pentru moravurile lui urâte cc-1 făcuseră faimos în toată ţara. Fondul cuvântării Iui fu un atac viguros împotriva inumanului progres al tehnicii moderne, de care singuri capitaliştii profitau, in paguba muncitorilor, osândiţi sâ plătească gloaba cu
membrele lor amputate, uneori cu viaţa, sau rămaşi pe drumuri muritori de foame.
-Aşa câ, făcu el deodată, batjocoritor, tare m-am minunat când am citit azi-dimineaţă în ziarele locale, nu ecouri de suferinţele ce vă aşteaptă, odată cu apariţia elevatoarelor, ci scân-celilc scribilor în solda burgheziei, plângând soarta armatorilor şi pc aceea a vătafilor, atât unii cât şi ceilalţi ameninţaţi, după cât se parc, în existenţalor, de subversiva voastră hotărâre de avă apăra pielea cu orice preţ. Nn e mai puţin adevărat că aceşti armatori şi aceşti vătafi încep şi ei sâ se plângă de greutatea vieţii. Asta îmi aminteşte fabula următoare: într-o ogradă ţărănească, o căruţă şi o sanie se plângeau, ca două cumetre, de trista lor soartă: „Toată viaţa, zicea căruţa, trebuie să alerg pe o căldură care îmi usucă mădularele. Uneori simt că mă desfac în bucăţi. Mâ dor toate încheieturile. Nu mai pot! M-am săturat de viaţa asta!". „Dar eu? replica sania; deger de Ia un capăt la altul al iernii, târâtă, hârjită pe nişte drumuri îngrozitoare. Pot sâ spun câ viaţa mea e un iad'." Dar o biată rablă de cal, auziudu-lc cum se văicăreau, se întoarse către ele: „Fh'-aţi ale dracului dc păcătoase! făcu el, vă bociţi că sunteţi chinuite, una iarna, cealaltă vara? Ce să mai zic eu, atunci, de bietele melc oase, că trebuie să vă târăsc singur, pe amândouă, şi iarna şi vara?"
Aţi înţeles morala acestei fabule, prieteni? Căruţa, sunt armatorii. Sania, vătafii. Iar veşnica gloabă, sunteţi voi! Toată sala în picioare aplaudă, râzând cu lacrimi. Surpriza cea mare, la întrunirea aceasta, fu însă, pentru toată asistenţa, corul compus de vreo cincizeci de tinere voci, improvizat de Avramaehe în mai puţin de trei zile şi care apăru pe scenă, spre mirarea generală, la sfârşitul întrunirii. Fete şi băieţi, cu privirile naiv suspendate pc buzele cizmarului, intonară, cu o însufleţire care ridică pe toată lumea în picioare, Internaţionala şi Fraţilor soldaţi, nu ne hnpuşcaţifln entuziasmul lor, hamalii erau gata să dărâme sala. Mulţi voiau sâ se precipite
46o
l'ANAIT ISTRATI
CASA THÎJRINGKR
467
pc scenă, ca sâ-şi sărute copiii, pc care mamele sindicaliste, confundând manifestaţia de acum cu 10 Mai sau cu încoronarea regelui, îsi îmbrăcascrâ copiii în costum naţional.
Puţin mai târziu, privindu-i traversând centrul oraşului. în fruntea cortegiului care .se formase singur în stradă, primul procuror zise prefectului dc poliţie:
- Ei, spunc-nii dacă îţi da mâna sâ comanzi soldaţilor sâ tragă asupra acestor... „internaţionalişti", care se gătesc cu costum naţional şi roagă pe soldaţi să nu-i împuşte!
Declaraţia asta fu numaidecât ilustrată de un mişcător incident. Un căpitan dc artilerie, cu tâmplele albe şi purtând doliu la braţ, părăsi brusc terasa cafenelei unde se afla împreună cu alţi camarazi, alergă la grupul dc corişti şi, luând în braţe o drăguţă fetiţă dc vreo şase ani, dispăru cu ea într-o mare cofetărie. Tot cortegiul sc opri. Mama copilului părăsi grupul de manifestanţi şi voi să urineze pc răpitor, dar nu îndrăzni să pătrundă în luxoasa prăvălie, de unde ofiţerul ieşi, ducând de mână fetiţa care dc-abia putea sâ ţie sub braţ o marc cutie cu bomboane. După ce o acoperi de sărutări, el o dădu mamei, explicându-şi gestul prin faptul că avusese de curând durerea sâ piardă singurul lui copil, o fetiţă de aceeaşi etate.
- Seamănă atât de mult cu a mea, zise căpitanul, reţinân-du-şi din greu lacrimile, încât mi s-a părut că revăd pc Olguţa mea, în ziua când a venit, gătită ca a d-tale, să mă felicite pentru cincizeci de ani pe care îi împlineam.
Femeia plânse, voitul sâ sărute mâinile nenorocitului tată. Publicul care privea scena, plânse şi el.
O mentalitate nouă, în legătură cu această viguroasă mişcate populară se crea în oraş. Nu se putea contesta muncitorilor din port dreptul de a sc apăra împotriva unei inovaţii tehnice care ameninţa existenţa lor. Aceşti sase mii de muncitori, împreună cu familiie şi numeroasele lor neamuri din oraş şi de la ţară, formau trei sferturi din populaţia judeţului. Hi aveau
copii în şcoală şi la cazarma, şi făceau să prospere cea mai mare parte a comerţului local, căci bogaţii, din snobism, îşi aduceau toate cele necesare din Bucureşti sau din străinătate. Sc cita cazul unor familii care, cu prilejul unei căsătorii, comandaseră la Paris până şi cârpele de bucătărie.
In vremea asta, muncitorul din port îşi urca femeia şi copiii în căruţa lui ori în aceea a fratelui ori cumnatului, împodobind-o uneori cu crengi de salcâm înflorit ori salcie, şi pornea să cutreiere târgul o dimineaţă întreagă, făcând cumpărături pentru toată lumea. Negustorul îl recunoştea şi-1 saluta de departe, chemându-1 „nea Ncculâkă" sau altfel şi felicitându-1 pentru noul născut pe care nevasta îl alăpta în plină stradă. Uneori concurenţa obliga pc negustor să posteze în drumul acestui client sigur o droaie dc băieţi, viitori comercianţi, care înconjurau pe om, îl trăgeau de mânecă, împingând la nevoie îndrăzneala până a-i lua şi căciula, numai ca sâ-1 hotărască să intre în prăvălie. După un bun alişvcriş, muşteriu şi negustor se duceau la cârciumă sâ se cinstească, plătind fiecare un rând.
Toată această lume de comercianţi mai mari şi mai mărunţi luă partea omului care ducea sacul în spinare, nu numai din interes, ci şi din simpatie, fiindcă aveau aceeaşi obârşie. Fiecare închise ochii şi uită de socialism, această „invenţie a jidovimii internaţionale care voia să stăpânească universul", după cum spuneau antisemiţii.
- Klevatoareic, răspundeau negustorii, şi ele sunt o invenţie a jidovimii internaţionale, numai atât că elevatoarele nu vin, ca hamalul, să-mi facă dever în prăvălie. Deci, atâta pagubă pentru ele!
In faţa acestei întorsături a opiniei publice, de-a dreptul favorabilă sindicaliştilor, armatori şi autorităţi dădură înapoi. Maşinile, gata să funcţioneze, trebuiră să mai zăbovească în şantierele din Galaţi. Era neîndoios că singura lor apariţie în port ar fi dezlănţuit un uragan dc mânie justificată.
468
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
469
Nu era însă mai puţin adevărat că, după o săptămână sau două, elevatoarele trebuiau să fie aduse, lată de ce autorităţile căutată sa trateze. Avramaehe fu convocat într-o dimineaţă în cabinetul prefectului de judeţ, unde cizmarul sc află în prezenţa I raiilor Thiiringer şi a lui Carnavalli. Prefectul îl întrebă dacă uu era chip să se ajungă la o înţelegere:
- N-aî să-mi spui, făcu el, că d-ta crezi o clipă în suprimarea pur şi simplu a acestor maşini! Au fost aduse. Deci, vor lucra, mai curând sau mai târziu.
- Netăgăduit! răspunse secretarul sindicatului. Dar, dacă nu cted în suprimarea lor, cred în altceva, şi iată unde nu o sâ ne înţelegem. Numai că, în chestiunea aceasta, bănuiesc, d-le prefect, că veţi fi singur de părerea d-voastră, căci aceşti domni armatori vor fi de părerea mea.
- In ce chestie?
- în aceea a suprimării vătafilor. Veţi recunoaşte şi dumneavoastră că vătafii nu pot să pretindă că sunt, ca elevatoarele, o inovaţie tehnică. Elevatoarele au viitor, cu voia sau fără voia noastră. Vătafii, nu! Ei reprezintă o instituţie învechită, plină dc nedreptăţi faţă de muncitori. Oameni responsabili, delegaţi de sindicat, pot să-i înlocuiască cu uşurinţă. Dacă aprobaţi, mă însărcinez cu restul.
- Noi suntem gata să subscriem imediat! exclamă Carnavalli. Omul guvernului prîvi în pământ, roşu de mânie.
- Sunteţi cam grăbiţi, domnilor. Aici, eu tratez! „Ştiam eu bine că politica e mai tare!" gândi Avramaehe. Prefectul îl conccdic.
- Foarte bine, domnule secretar. O sâ nc gândim. Iar după ce plecă cizmarul:
- De ce nu mă lăsaţi să fac cum ştiu eu? zise el armatorilor. Pentru dumneavoastră, vătafii sunt o cantitate neglijabilă. Pentru noi, ei joacă un rol capital în politica judeţului, căci brutele astea sunt toţi oameni cu avere şi fiecare dintre ei posedă
zestrea lui electorală. Pe când hamalii... Ştiţi câ la noi toată ţărănimea, precum şi orâşanul care uu e proprietar sau n-arc patru clase primare, votează în colegiul al treilea. Trebuie deci cincizeci de ţărani sau tot atâţia hamali, ca să dea dreptul la un vot. înţelegeţi, acum? Nu e uşor să găseşti votul acesta, fără ajutorul vătafilor.
- Poate vă e mai uşor, zise Max Thiirniger, să vă procuraţi acest vot păstrând pe vătafi şi împuşcând pe toţi cei care votează în colegiul al treilea. Halal de legi şi dc politică! Dar asta nu nc priveşte. 'lotuşi, nu ţinem să plătim oalele sparte în acest conflict. Ne trebuiesc elevatoarele, care sunt aduse cu autorizaţia guvernului.
- Mă fac tare să le pun la dispoziţia dumneavoastră, fără să mâ ating de vătafi. în schimb, am să mă ating de acest cizmar improvizat secretar, care nu c din oraşul nostru şi pe care am să-I expediez Ia iuţeală în oraşul lui. După asta, hamalii vor fi mai cuminţi. Crcdeţi-mâ.
în scara aceleiaşi zile, Adrian alergă la Avramaehe.
- Pot să spun ce s-a petrecut în cabinetul prefectului, după plecarea ta: vei fi trimes pe curând la locul tău de origină! Ce-ai de gând să faci?
- Nimic. E perfect. De altfel, mă aşteptam. Acesta e întâiul şi cel mai blând dintre mijloacele pe care burghezia le are în arsenalul ei represiv împotriva clasei muncitoare organizate.
- Bine, dar ţi se prăbuşeşte o aşezare lungă dc treizeci de ani în acest oraş. l.a Focşani, tu nu mai ai acum nici un rost, vei fi un străin. Mai ales câ crai un străin chiar şi de pe vremea când unchiul tău te dezmierda cu ciocanul şi cu vergele înroşite.
- Aşa c viaţa militantului revoluţionar. Trebuie sâ ştii să suferi pentru convingerile tale.
- Bun! zise Adrian, ridicându-se. Mă duc.
- Mai stai puţin!
- Nu. An o idee care mă arde! La revedere, pc mâine.
470
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
471
- Vezi să nu faci vreo prostie! îi strigă cizmarul din urmă.
Adrian se duse să se închidă în camera lui, unde petrecu o jumătate din noapte ca să scrie un lung articol şi o scrisoare, Gândul tui se ducea la un om cu temperament de mare luptător şi jurnalist de rasă, care-şi câşigase pe atunci admiraţia tinerimii idealiste, graţie campaniilor ce se duceau pc teren curat democratic împotriva politicianismului gheşeftar: era Constantin Miile. F.l tocmai lansase ziarul Dimineaţa, în care lua viguros apărarea tuturor năpăstuiţilor. Eficacitatea campaniilor duse de a împotriva stăpânirii abuzive, asigura acestui organ popular un răsunet din ce în ce mai adânc în straturile dc jos.
I ,a uşa lui Miile şi a Dimineţii hotărî Adrian să bată cu tot avântul tinereţii lui generoase. în articolul ce-1 scrisese povestea, într-un chip vioi şi juvenil, lupta înăbuşită ce se dădea în port şi care avea să izbucnească în curând la lumina zilei. Cu prudenţă, el scotea din cauză atât pe negustorii de cereale, cât si elevatoarele, ataca violent pe vătafi şi demasca atitudinea odioasă a guvernului, care sc solidariza cu aceştia din urmă împotriva unui popor de şase mii de muncitori şi sc pregătea să izgonească din Brăila pe secretarul tânărului si ndicat, a cărui fotografic o trimetea însoţită de o mişcătoare povestire biografică. In scrisoare spunea cine este şi ruga pc director să ia apărarea muncitorilor.
în cele trei zile care urmară, îi fu aproape peste putinţă să închidă ochii noaptea, iar a patra zi de dimineaţă lu gata să leşine de bucurie: articolul lui, în portul Brăilei sc afla în prima pagină, cu titlul pe trei coloane, cu fotografia lui Avramache în mijlocul textului şi cu semnătura Azog.
Nu avu tăria sâ-1 citească. Se afla cu Ana pe bulevardul Carol, ducându-se la piaţă. Fără să sufle o vorbă, îndoi ziarul şi-1 băgă în buzunar, dar nevoia de a izbucni îl stăpânea atât de tare, încât îl făcu să arunce coşniţa în aer şi să ţopăie ca un smintit, apoi, repeziudu-se la Ana, o strânse de braţ până ce o făcu să ţipe:
- Ce te-a apucat? Ori eşti nebun?
- Nu! Dar am o poftă turbată să mă arunc în Dunăre şi îmi parc rău că nu pot s-o fac numaidecât!
Se opriră ca să sc uite un moment unul la altul.
- Doamne fereşte! exclamă Ana speriată. 'Fu nu eşti ca de obicei! Nu mai ai aceeaşi privire!
-Cu siguranţă! Ţi-am spus că mă faci atât de Fericit, încât într-o zi a,ş fi capabil să reuşesc tot ce as întreprinde. Fî bine, am şi reuşit ceva. Şi acum, dacă ai fi o adevărată eroină, mi-ai da voie să te muşc de un picior!
- Adrian, mă sperii!
Ana sări în lături, privind împrejurul ci şi închinându-se.
- Haide, linişteşte-tc, zise Adrian, mai calm. Am să fiu cuminte. Dar, crede-mâ, aveam dreptare când îţi spuneam ca ţoală puterea îmi vine de la dumneata. Ceea cc am rcuşir azi, am făcut-o gândindu-mâ la dumneata şi la un om la care ţiu mult. Eu nu pot să fac lucruri minunate decât gândindu-mă la cineva care mi-e drag. Singur uu-s bun de nimic.
Ana nu înţelegea o iotă din tot ce spunea el, dar era mulţumită să-1 vadă redevenind aşa cum îl cunoştea. O clipă cre/use că a înnebunit cu adevărat.
Adrian nu-i mai dădu nici o atenţie şi nu văzu nimic din tot ce era în târg în dimineaţa aceea. Se gândea ia Avramache, căruia prefectura îi acordase trei zile ca sâ-şi lichideze afacerile şi să plece. Astăzi, la prânz, expira termenul. Adrian ardea de nerăbdare să ştie ce se petrecea în strada Griviţei. Vor fi ghicit că articolul era al lui? Cu siguranţă!
Astfel, secretarul izgonit din oraş, sindicaliştii vor şti că un alt tovarăş, care nu poate fi gonit, veghează asupra lor cu sprijinul unui mare ziar. Căci Adrian era acum încredinţat dc ospitalitatea pc care Dimineaţa o va acorda în coloanele sale viitoarelor doleanţe ale muncitorilor din port în lupta cu vătafii.
472
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
473
Această convingere deveni certitudine, ta întoarcerea lui din piaţă. Domnul Max chemă pc Ana în biroul lui.
- Priveşte, zise el, arâtându-i articolul şi o scrisoare emanând din „Cabinetul directorului" Dimineţii. F, aci un foarte important articol care ne priveşte, semnat Azog. Şi iată o scrisoare pe care directorul acestui ziar o adresează lui Adrian at nostru. Nu crezi tu că Azog şi Adrian Zografi sunt una şi aceeaşi persoană?
- Cum? făcu Ana, roşie de plăcere. 'Fu crezi câ Adrian a scris asta?
- Fără nici o îndoială. Şi totul e aşa de bine spus, încât îmi vine să mă duc să-I sărut. Se vede bine că băiatul ăsta nu e un simplu servitor. El e chiar un tânăr plin de talent! Dar când s-a deprins în meseria de jurnalist? tatâ-1 dintr-o dată în corespondenţă cu Constantin Miile, proprietarul a două mari cotidiene şi unul dintre oamenii cei mai influenţi ai ţării. E minunat!
- Alt! strigă Ana. De aceea voia el adineauri pc bulevard să se arunce în Dunăre!
Max Tliiiringer bolovani ochii.
-Voia să se arunce în FJhmârc?! Dar n-a făcut nici un rău, din contra! De ee sâ vrea să se înece? Ana fu confuză.
- Nu! Nu să se înece. Era, aşa, din fericire.
- Fii bine, se aruncă cineva în apă când c fericit? Curios chip de a-ţi manifesta fericirea! Du-te şi spunc-i că domnul Bernard si cu mine îi strângem mâna şi îi mulţumim pentru serviciul ce ni l-a făcut. Şi să nu se mai gândească să se arunce în Dunăre!
Ana alergă la bucătărie. Adrian era în odaia lui, unde îşi schimba hainele, ca să se ducă la Avramaehe. Ea îi dădu scrisoarea şi, brusc excitată, îl cuprinde în braţe şi îl sărută pe obraz. Scrisoare şi sărut, dar mai ales acesta din urmă, făcură pe Adrian să simtă că i sc sfârşesc puterile. El se întinse pe pat şi închise
ochii. Văzându-1 atât de pasiv, ca îl mai sărută o dată şi fugi ca o căprioară, speriată dc propria ei îndrăzneală.
Adrian înţelese, din felul cum Ana îi adusese scrisoarea, că stăpânii lui au ghicit totul, dar aceasta îl lăsă aproape indiferent. Chiar şi scrisoarea, care îl intriga mai mult decât orice, uită un moment s-o citească, copleşit de pasiunile cc i Ic răvăşise sărutările neaşteptate ale Anei. De astă dată, contactul corpului şi mai ales acela cu totul nou al buzelor ei, nu-i mai comunicau fericirea ideală dc totdeauna, ci o nevoie imediată dc a o răsturna pe pat şi de a face din ea ce făcuse din Iulia.
„Şi pe urmă? se întrebă el. Pc urmă voi avea două Iulii, dar nici o plăcere divină!"
Ideea că însăşi Ana nu era în fond decât tot o Iulie, îl disperă. Ce va deveni cl în ziua când spectacolul acestei frumuseţi armonioase nu-i va mai produce decât dorinţi trupeşti, aşa cum se întâmpla cu durdulia unguroaică? în ziua aceea nu numai că n-ar fi în stare sâ scrie articole frumoase, nici sâ încerce o descriere literară, asa cum îşi propunea, dar nu va mai avea nici măcar poftă de a mătura birourile. Va trebui atunci sâ plece, să-şi reia haimanalâcul fără scop, nici rezultat. Ce pericol! Ce-i de făcut?
Adrian deschise scrisoarea. O clipă, crezu că n-are s-o poată descifra, atât era scrisul de mărunt şi încâlcit. Nişte purici striviţi pe două pagini. Constantin Miile începea astfel scrisoarea:
„ Tinere Adrian Zografi,
După cum vezi, publicăm în prima pagină a Dimineţii de azi articolul d-tale în portul Brăilei, aproape fără să ne atingem de el.
Dacă, aşa cum presupun, acesta eprimul d-tale articol, apoi e strălucit. Felicitările tnele! Scrie-mi dacă ai vreun plan, vreo campanie de dus în această afacere a vătafilor sau altceva privind Viaţa muîicitorilor din port, pe care pare s-o cunoşti foarte bine".
474
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
475
Directorul Dimineţii îl ruga să se pună în legătură cu reprezentantul local al ziarelor sale, căruia i sc trimisese instrucţiuni în acest sens. Adrian putea să se servească dc telegraf, pentru orice chestiune urgentă. în sfârşit. Miile îi oferea o plată pentru fiecare articol şi-1 întreba dacă n-ar fi dispus să devie, după un timp dc încercare, corespondentul lui la Brăila.
„Corespondent, nu, gândi Adrian, ducându-se repede spre strada Griviţei; trebuie să te amesteci fără voie în multe murdării democratice. Dar o scrie de articole, da, se poate. Asta nu-mi ştirbeşte independenţa."
Şi imediat îi trecu pc sub ochi titlul general al acestei scrii dc articole: l.ipitorile portului. Suna bine. Apoi, câteva subtitluri: Cine sunt vătafii; Robie modernă; Misterele baniţei cu două capacităţi (dintre care una sărăceşte pe armator, iar cealaltă îmbogăţeşte pe „credinciosul" lui magaziner); „Patriotismul" autorităţilor noastre; Omul din port în faţa elevatorului; Datorii democratice.
Adrian vedea cu precizie materia pentru o duzina de articole. Ardea deja de nerăbdare să scrie pe cel dintâi, care ar fi un fel dc Introducere. Cititorul trebuia familiarizat cu unele generalităţi ignorate de marele public, ca să fie scutit mai târziu de explicaţii plictisitoare.
„Şi, de astă dată, voi semna cu numele meu întreg, îşi zise cl. Azog, cam miroase a evreu, şi nu ţiu să încaseze altul o trân-teală ce mi-ar fi destinată, dacă într-adevăr campania mea ar avea o astfel de urmare."
Ajungând în strada Carantinei, Adrian întâlni pe Ion Rizu, anarhistul, a cărui mină îl înspăimântă. Bietul băiat sc vedea bine că era tuberculos. Adrian nici nu îndrăzni sâ-1 înttebe cum o duce cu sănătatea. Rizu îl felicită pentru articol.
- Dai dovadă de frumos talent. Intri în lupta socială, arătând de la început ca eşti o forţă. Pe când cu, nu fac nici o ispravă. Ba da! mor de ftizie galopantă. Dar n-am să aştept până voi cădea din picioare. Am s-o scurtez. înainte însă de a sfârşi, am să-mi arăt şi eu colţii domnilor acestora care îşi bat joc de omul fără apărare.
Ei făcură o bucaLă de drum împreună. Adrian profită de un moment favorabil ca *ă-i strecoare doi poli în buzunarul hainei, apoi îl părăsi, promiţându-i să vie într-o zi să îl vadă.
Când intră în atelierul cizmarului, mai mulţi tovarăşi tocmai îl întrebau pe secretarul sindicatului cine era „acest Azog}".
- Iatâ-1 pe Azog! strigă Avramache, strângând viguros mâna lui Adrian. Bravo băiete! Ne-ai făcut marţ pe toţi, iar pc unii i-ai pus cu botul pe labe! Reprezentantul Dimineţii a fost adineauri aici, ca să ne spună că la ora nouă nu se mai găsea un număr în tot oraşul şi că a cerut telegrafic încă cinci sute dc foi.E un succes fără precedent pentru gazetă. încă vreo câteva articole la fel şi Dimincapi devine pâinea zilnică a hamalului din port. Dar să nu-ţi faci nici o iluzie în ce priveşte rezultatele. Tot unui organ burghez ii aduci cititori, ceea ce creează o confuzie de spirite. Şî dacă într-o zi vei avea poftă să faci pe Don Quijote în coloanele aceleiaşi Dimineţi, ai sâ vezi ce fel de picior în... dindărăt ai primi dc la „tovarăşul" Miile.
- Ca şi cum tovarăşii autentici n-ar fi capabili să-ţi facă la fel! Cel puţin, o lovitură de picior burghez nu te doare la inimă. Dar, ia spune-mi mai bine, cum stai cu trimiterea la urmă?
- Ah, nu ştii? Ei bine, ueputând să-mi termin toate afacerile în termenul de ttei zile ce mi-a fost acordat, am făcut o cerere de prelungire pentru încă trei zile, care mi s-a admis.
- Apoi, o sâ urmeze o prelungire la calendele greceşti, zise Adrian.
- Asta nu ţi-o garante/, dar ceea ce e sigur şi care mă bucură enorm, e că acum n-am sâ mai plec fără să fi împuşcat câteva
'176
PANAIT ISTRATI
rate în bălţi. Plăcerea asta voi avea-o la sfârşitul săptămânii, duminică dimineaţa in zori. Dacă mai ţii sâ mă însoţeşti, vino să tc culci aici sâmbătă seara. La două dimineaţa vom fi în luntre. Ia înapoiere, înainte de amiază, tc voi prezenta poporului sindicalist: „Iată pe Azog al vostru!" Şi îmi voi lua rămas bun.
Adrian acceptă şi plecă. Nevoia de a-şi scrie articolele cât mai repede îl făcu să-şi neglijeze treaba două zile de-a rândul. Departe de a-1 certa, Ana veni de mai multe ori pe zi în camera Iui, ca sâ-1 mângâie. Ea se gătea cu toate zorzoanele care ştia câ-i plac lui Adrian, punea bluzele cele mai transparente şi mai ales îi plăcea să zăbovească lângă cl dimineaţa, abia ieşită din pat, când mirosul şi goliciunea pe jumătate ascunsă a corpului ei zăpăceau capul adoratorului. De altfel, chiar şi ea îşi cam pierduse capul, de când Adrian se revelase gazetar dc talent.
El scrise două zile şi două nopţi, odihnindu-se foarte puţin şi mâncând mai nimic. în schimb, bea multe cafele şi fuma ca un turc.
Dezmierdările Anei nu-l scoaseră din hotărârea lui de a o păstra „sublimă". Şi ea, gingaş cinstiţii, nu depăşi limitele cele mai înaintate ale nechibzuinţei femeieşti, în ciuda dorinţelor ci secrete. Dar virtutea ei nu mai atârna acum decât de un fir de pâr, pe care Adrian putea să-I rupă în orice moment.
VII
Adrian îşi termină articolele sâmbătă seara, le expedie si se duse Ia Avramaehe, unde se .simţi aşa de obosit încât adormi îndată după masă, înainte de apusul soarelui.
Era în ultimele zile ale lui septembrie, în plin cules al porumbului. Cele dintâi sute de căruţe de porumb, venind din interiorul judeţului şi sosind pe piaţa lirăilei, erau luate cu asalt ca pâinea caldă, de către exportatori, deşi nu mai rămăsese nici un loc unde să le înmagazineze. Le descârcau pe pavajul portului, dc-a lungul chciurilor, formând enorme grămezi în şiruri nesfârşite, peste care se aruncau noaptea ţoluri.
Cizmarul vânător şi tovarăşul Iui, servitorul jurnalist, defilară în zorii zilei pe dinaintea acestor nenumărate grămezi de porumb, deasupra cărora se vedea, îci-colo, dormind un păzitor de noapte. în momentul dc a se urca în luntre, vederea lor fu iibită dc o masă informă dc fierărie uriaşă care se profila In orizontul cenuşiu, departe, în susul fluviului. Semiobscuritatea ce domnea, precum şi pădurea de caiarge şi de coşuri de vapoare te făceau neputincios să defineşti natura acestor aparate monumentale, dar cei doi prieteni bănuită adevărul.
- Nu crezi tu, zise Avramaehe, că acestea sunt în sfârşit elevatoarele plutitoare? în cazul acesta, au fost aduse pe nesimţite, târziu, astă-noapte, căci nimeni nu mi-a vorbit de ele aseară. Nu s-a ştiut absolut nimic de posibila lor sosire, altfel, în
478
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
479
momentul de faţă, cheiurile ar fi înţesate dc lume. Oricum, haide pe Dunăre. De acolo vom putea privi în voie. Şi, atunci, vom vedea dacă ne mai putem gândi la vânătoare sau va trebui să ne întoarcem şi să alergăm la... arme!
Portul era pustiu. Din distanţă în distanţă, o santinelă cu baioneta la armă sc plimba somnoros. Pe vreun şlep, o pompă de mână scotea apa din fundul vasului, turburând tăcerea nopţii cu clămpânitul ci ritmic. Pretutindeni, lumini roşii şi albe ale vapoarelor. Răsfrângerea lor şerpuită pe suprafaţa netedă a fluviului, se pierdea la infinit.
Adrian şi Avramache vâsliră în susul apei, apoi se depărtară în larg. Când fură la vreo două sute dc metri de ţintă, zorile albe le îngăduiră să se convingă de trista realitate. Sc aflau, într-adevăr, în faţa celor trei elevatoare aşteptate. Se putea vedea desluşit forma lor deosebită de aceea a elevatoarelor care funcţionau în docuri. Erau mai mari, cu duble turnuri înalte şi cu mici punţi transversale. Aspect hidos. Adevărate maşini ale nenorocirii.
- Zadarnic să mai înaintăm, zise cizmarul lui Adrian, care vâslea. Hai să ne pregătim de război.
Dar Adrian vâslea mereu. Zărise o barcă fără vâslaş, nici vâsle, care se lăsa dusă de cursul apei, venind din direcţia elevatoarelor. El voia să-i taie drumul şi să vadă dacă era într-adevăr neocupată.
- Caută s-o apuci în treacăt, şopti Adrian tovarăşului său, am s-o abordez cât mai aproape. Vezi, ai zice că nu-i nimeni în ea. Ce-o mai fi şi asta?
Puţin mai târziu, cele două bărci se izbeau uşor, sc uneau şi se lăsau târâte de curent. Din fundul luntrei ce părea a fi goală, un om lungit ridică capul şi zise, cu o voce surdă:
- Nenorocire vouă, afară numai dacă nu sunteţi de la poliţie!
- Ion Rizu! strigă Adrian. Ce faci tu aici?
- O-o-oh! gemu dureros anarhistul. Tu eşti Adrian? Ce sinistră întâmplare tc aduce aici? Fugiţi, prieteni, părăsiţi-mă,
depărtaţi-vă de barca mea! O frânghiuţă în luntre se desfăşoară de pe ghemul ei şi va provoca peste o clipă o explozie pc unul din cele trei elevatoare! F,u o sâ mă duc în Dunăre, dar voi o să fiţi prinşi şi o să plătiţi în locul meu!
- Nu, Ioane! răcni Adrian. Nu face asta! N-o să plătim numai noi, ci întreaga mişcare muncitorească! Unde e sfoara? Taie-o repede!
în clipa aceea, o puternică detunătură zgudui văzduhul.
- Trăiască anarhia! strigă Ion Rizu, şi imediat dispăru în apă.
- Cine e omul acesta? întrebă Avramache, luându-şi capul în mâini.
Luminile tremurânde ale vapoarelor năşteau şi mureau în undă, odată cu alunecuşul liber al celor două luntre, în timp ce aurora făcea ca pânza fluviului şi creştetele sălciilor să se ar-ginteze din minut în minut. în liniştea universală, goarna pichetului dc grăniceri sună alarma. Imediat, un motor începu sâ sfornâie şi o şalupă porni în goana mare în direcţia eroilor noştri, singurii vizibili pc întinsa nuditate a Dunării. Ei fură repede ajunşi, iar barca lor, agăţată de şalupa ocupată de un sergent şi doi soldaţi.
Acum era ziuă. Adrian şi Avramache păreau împietriţi. Sergentul sări în luntrea lor, pe care o scotoci cu privirea.
- Cine sunteţi?
- Nişte vânători, după cum poţi vedea, răspunse Avramache, arâtându-i puşca cu două ţevi şi toate dichisurile.
- Dar barca asta goală, ce-i cu ea?
-Acolo ai să găseşti ce cauţi, zise Adrian, dar omul care era în ea s-a înecat. S-a aruncat în apă, în momentul exploziei, pc cate ne-a declarat că el a provocat-o. L-am cunoscut bine pe omul acesta, era un anarhist.
Sergentul păru satisfăcut.
- Bine. O sâ povestiţi toate astea la Căpitănia portului.
480
PAN AI']' ISTRATI
CASA THURINGER
48]
O jumătate de oră mai târziu, două escadroanc ale regimentului unsprezece cavalerie ocupau toate drumurile care duceau la elevatoare. Cel dinamitat de Rizu nu suferise decât la punte uşoare stricăciuni. O populaţie nevinovată, alarmată de vestea atentatului, avea sâ sufere consecinţe mult mai grave. Ea năvăli în port, unde poliţiştii nerozi şi zăpăciţi de spaimă o brutalizară fără milă.
Or, cum era duminică, oamenii se plimbau liniştiţi. Familii întregi, cu socri, bunici şi plozi, plecaseră dis-de-dimineaţă sâ vadă „elevatoarele pe care un anarhist le-a înecat". Natural, sc spunea asta cu multă simpatie pentru om şi fapta lui, cu atât mai mult cu cât Ion Rizu plătise cu viaţa actul lui de răzbunare. Şi mulţi fură dezamăgiţi, când aflară că „bomba" nu făcuse decât o gaură... „în apă!"
- Mai mare daraua decât ocaua, spunea fiecare. Ce trebuia sâ scoată armata pentru nimica toată!
Trebuia totuşi s-o scoată. Căci pe lângă hoinarii ce veneau în port din simplă curiozitate, mai erau şi hamalii cărora sosirea maşinilor le umpluse inima de groaznică ură. Şi oamenii aceştia nu glumeau. Dacă vreo mie dintre ei nu mat purtau cuţit, aproape toţi ceilalţi îl purtau încă, deşi erau îmblânziţi de morala socialistă. Şi acum nu se mai afla unul singur care sâ nu fie solidar cu soarta tuturora.
Spiritele se mai înveninau şi din cauza arestării lui Avramaehe şi a lui Adrian, despre cari nu se ştia nimic precis. Se zvonise că fuseseră „groaznic bătuţi", „puşi în lanţuri" şi pe cale dc a fi trimişi la Bucureşti. îi făceau să treacă drept „complici" ai anarhistului. Sc găsise asupra lor „arme". Ca o culme a prostiei, poliţia asediase localul sindicatului, unde o percheziţie sălbatică nu mai lăsase nici urmă din ce fusese contabilitate şi casă; o parte o distrusese pe loc, cealaltă o luase fără nici un fel de formalitate.
Astfel, greva generală a portului se declară singură şi cu totul pe neaşteptate. Rămaşi fără conducători, miile de muncitori se duseră să-şi arunce greutatea si volumul pc toată întinderea portului, unde sc lungiră la soare şi nu se mai mişcară. Fa venirea nopţii, masa de corpuri omeneşti rămase neclintita. Ba mai veniră şi femeile, ca să aducă bărbaţilor hrană, tutun, o haină mai groasă, ca să petreacă noaptea. Ele nu-i părăsiră decât atunci când trebuia sâ se ducă acasă ca sâ îngrijească de copii. Şi dacă bărbaţii dădură dovadă de un calm perfect, cel puţin la început, femeile lor, tu schimb, fură de o agresivitate puţin obişnuită. Ele se duceau şi veneau numai cu cârdul, şi vai dc poliţistul care le ieşea în cale. Era straşnic scărmănat.
Această ocupare a portului dc către o mulţime liniştiră, nu plăcu deloc autorităţilor. Primele două zile, prefectul se arătă tolerant, neînchipuindu-şi că o astfel de glumă putea să dureze, apoi, sub asaltul armatorilor care spumegau dc mânie şi văzând pc hamali că începeau să se instaleze de-a binelea, cu pături, perne şi oale, el veni să asiste în persoană la formarea echipelor trădătoare, pe care vătafii se declarau în stare să Ic alcătuiască. Se făcu apel la toţi acei care voiau sâ muncească, şi mare fu mirarea cănd se văzu câtă lume venise sâ se înscrie. Dar, de îndată ce „poştele" începură munca, brusc, numeroase fluierături răsunară din toate părţile, şi atunci se asistă la un spectacol dc necrezut: o parte dintre muncitori arunca în Dunăre pe cealaltă parte, cu vătafii în frunte şi cu sacii de grâu pe deasupra lor.
Nici o arestare nu putu fi făcută, autorii acestei isprăvi dispărând imediat în mulţime.
Astfel erau lucrurile miercuri, înaintea prânzului, când un eveniment neprevăzut veni să întărească curajul greviştilor şi să-I dărâme pe acela al autorităţilor. Toate gardurile fură acoperite de afişe purtând textul următor, cu litere de o şchioapă:
•582
PANAIT ISTRATI
CASA TH UR IN GER
483
Muncitori din oraşele dunărene! Citiţi în ziarul Dimincţa, cu începere de mâine, joi 2 octombrie;
LIPITORII .K PORTURILOR dc Adrian Zografî, fost hamal în portul Brăilei, care descrie greaua existenţă a robilor sacului şi dezvăluie cruzimea exploatatorilor lor.
Urma enumerarea a câtorva subtitluri din scria de articole, Iar în Dimineaţa, din aceeaşi zi un fulgerător articol dc fond, semnat de Constantin Miile, soma guvernul să pună imediat în libertate pc cei doi deţinuţi, dintre care unul era secretarul organizaţiei sindicale, iar celălalt „chiar corespondentul ziarului", încercarea „stupidelor autorităţi locale" dc a amesteca pc aceşti oameni într-un atentat al cărui autor era perfect cunoscut, nu putea fi decât „o provocare poliţienească de cea mai ordinară specie". Ea putea sâ ducă la „conflicte sângeroase", care trebuiau evitate cu orice preţ. Muncitorii nu cereau decât suprimarea vătafilor, „lipitorile lot". Dacă politica nu şi-ar da osteneala sâ susţie pe „aceşti bădărani ai colegiului al treilea", muncitori şi armatori s-ar pune dc acord fără nici o dificultate. Autorităţile să bincvoiască, deci, să respecte legea. Fiecare ceas dc grevă, în condiţiile actuale, ruinează economia naţională.
Atât ziarul cât şi afişele inundară portul. Furnicarul omenesc le devoră. Primele efecte ale acestei viguroase campanii, care sc anunţa bogată în revelaţii neplăcute, nu întârziată sase producă. Sediul sindicatului fu predat muncitorilor, iat Adrian liberat chiar în seara aceea, pe când Avramache era expediat în timpul nopţii la locul lui de origină. A doua zi, Dimineaţa fu smulsă din mâinile vânzătorilor. Şi o mare întrunire se organiză singură, la Casa muncitorilor.
Adrian apăru în tribună, cu vânâtâi pe obraz, şi povesti, în urletele de indignare ale asistenţei, cum el şi Avramache fuseseră bătuţi cu o vână de bou în beciul poliţiei, în timpul celor trei zile de arest. Cizmarul nu mai putea să se ţie în picioare,
fiind numai răni peste tot. A trebuit să fie transportat la gară. Drept hrană, nu Ii se dăduse, în tot timpul deţinerii, decât o bucată de pâine pe zi şi apă. Ziua si noaptea călăii lor veneau, la fiecare două, trei ceasuri, sâ-i schingiutască şi să lc ceară, ame-ninţându-i cu moartea, să declare câ erau complicii anarhistului înecat.
— Nu mai credeam să scăpăm cu viaţa din mâinile acestor brute cu faţă omenească! conchise Adrian.
Numeroase voci strigară că „trebuie pus foc prefecturii de poliţie". Adrian sfătui pe toată lumea să fie calmă.
— Aţi văzut, zise cl, cui servesc violenţele. Nenorocitul de anarhist şi-a dat viaţa ca sâ recolteze o satisfacţie absurdă, o detunătură, dar nc-a predat pe noi toţi unei represiuni care, fără gestul lui nebunesc, ar fi fost evitată.
El îndemnă pc muncitori să contribuie fiecare la întărirea organizaţiei şi anunţă, pentru duminica urmăroare, sosirea celor doi şefi sindicalişti, Ghcorghiu si Cristin.
Mai mulţi muncitori luară cuvântul, ca să facă apel Ia solidaritate. Deşi debutanţi, ştiură să vorbească cu multă îndrăzneală şi fond, expunând limpede drepturile şi datoriile lor. Adrian fu surprins. Tribuna nu îi intimida ca pe el, deşi îi considera inferiori lui.
La propunerea lui moş Ştefan, adunarea ceru lut Adrian să accepte secretariatul organizaţiei. El sc codi,
— Mai întâi, nu mă pricep la contabilitate, şi apoi nu-mi place să fiu salariatul vostru. Totuşi, am să vin în fiecare seară, timp de un ceas sau două, ca să mă ocup de nevoile sindicatului, după cum făcea şi Avramache.
întâia săptămână de grevă se termină printr-o disperare generală. Singura casa Thiiringer avea şase vapoare care aşteptau în port să fie încărcate cu grâne. Cât despre Carnavalli, în afară de necazul dc a nu-şi putea încărca vasele, mai păţise o nenorocire tot atât de neprevăzută: o telegramă îi anunţa câ
484
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
485
încărcătura de grâu a două vapoare sosite la destinaţie se încinsese pe drum şi fusese respinsă de client.
Din partea muncitorilor, nevoia dc a ajuta pe cele mai multe familii rămase fără mijloace dc trai, obligă comitetul de grevă să intre în fondurile depuse la casa de economie. Dar fiecare ştia că nu se poate merge departe cu acesie fonduri.
Aceasta era situaţia când, lunea următoare, autorităţile, ca să dea satisfacţie expoatatorilor, puse în mişcare cele trei elevatoare, fiecare maşină lucrând sub paza unei companii dc soldaţi.
Slabă satisfacţie şi prost rezultat, faţă de riscurile pc care această îndrăzneală le comporta. Un elevator încărca optzeci de tone pc ceas. Era a treizecea parte din puterea de muncă manuală a portului. In momentul în care situaţia arăta limpede că totalitatea randamentului maşinilor era de zece ori insuficientă, munca celor trei elevatoare, torcând ca nişte pisici în mijlocul a vreo şaizeci de vapoare la ananghie, făcea impresia penibilă a unui om care s-ar trudi să umple un butoi de apă, servindu-sc de o lingură. Hamalii aveau dreptate să facă haz de această jalnică încercare a duşmanilor lor de a-i îngenunchea. Or, autorităţile sc bizuiseră tocmai pe o demoralizare, apoi pe o discordie şi o înfrângere a sindicaliştilor.
— O să vedeţ i ce dezertări compacte se vor produce în rândurile lor, după o singură zi de muncă mecanică! asigura prefectul, acasă la Thuringer, în ajunul acestei demonstraţii ridicole.
El făcea pe grozavul, fiindcă duminica precedentă reuşise să zădărnicească întrunirea proiectată în oraş, interzicând închirierea oricărei mari săli publice şi trimiţând la urmă pe cei doi propagandişti, Gheorghiu şi C Iristin, la sosirea lor în gara Brăila. Adrian putu totuşi sâ ia contact cu aceşti doi oameni, care îl înştiinţară câ un ajutor moral şi material va sosi pe curând greviştilor din partea Internaţionalei Muncii de la Amsterdam.
Ca să evite o eventuală dezamăgire, Adrian păstră pentru el această minunată ştire. Dar, joi seara, a patra zi de muncă
cu elevatoarele, o depeşă din Bucureşti aducea confirmarea neaşteptatului ajutor, precum şi textul salutului Internaţionalei către greviştii din Brăila.
Adrian voi să tipărească afişe cu acest salut. Toţi tipografii din oraş îi răspunseră câ poliţia le interzicea executarea unei asemenea lucrări pentru sindicalişti. El plecă pe loc la Ploieşti, de unde se întoarse a doua zi de dimineaţă, ducând în spinare un marc rulou dc afişe. La prânz, acestea erau placardate. Se putea citi, la sfârşitul unei entuziaste exaltări a solidarităţii muncitoreşti, următoarea telegramă din Amsterdam:
„în numele lucrătorilor dc transport din lumea întreagă, Internaţionala Muncii trimite salutul ei frăţesc camarazilor hamali din Brăila, în luptă cu monstrul capitalist, şi îi asigură de întreg concursul ei moral şi material. Ea a luat toate dispoziţiile pantru ca orice vas încărcat în timpul grevei să fie boicotat la sosirea lui la destinaţie. Trăiască hamalii din Brăila! Trăiască socialismul!"
Şi ca să le taie adversarilor pofta dc a pretinde câ telegrama aceasta ar fi o ficţiune, Adrian termină afişul cu următoarea declaraţie: „Internaţionala Muncii însoţeşte depeşa de mai sus cu un prim ajutor de treizeci mii lei, care au şi sosit şi se află în mâinile Comitetului Central din Bucureşti".
în dupâ-amiaza aceleiaşi zile, o manifestaţie cum nu mai văzuse încă Brăila, parcurse în tăcere străzile principale ale oraşului. Poliţia încercă s-o împiedice de a trece prin centru, dar fu debordată de un val omenesc de aproape zece mii de suflete, în fruntea căruia se putea vedea un bătrân ducând în braţe o litografic încadrată cu pânză roşie şi reprezentând pc Cuza-Vodâ, al cărui legendar spirit dc dreptate părea să fie cu totul la locul Iui în această manifestaţie.
Seara, mulţi hamali se îmbătată de bucurie. Aveau acum ferma convingere că victoria lor era sigură, căci o putere nevăzută îi proteja de departe. într-o cârciumă, unde moş Ştefan fu târât cu sila, câţiva muncitori cerură fostului rahagiu să le
486
PANAIT ISTRATI
CASA THUR1NG-KR
487
explice cc era această „Internaţională11, care avea atâţia bani încât putea să trimită Ia toţi greviştii din lume. Răspunsurile puţin limpezi ale bătrânului nu-i staisfăcură; unul dintre ci îşi dădu cu părerea:
-Trebuie să fie un fel de stat, „Internaţionala" asta. îşi are tarapanaua ei! Cu siguranţă!
- Şi a „boicota"? îl întrebă un hamal. Ce-i asta să „boicotezi"?
- Este să împiedici un vapor să intre în port, zise moş Ştefan, la noroc.
- Nu! făcu muncitorul. Eu cred că înseamnă sâ-1 confischezi cu lotul şi sâ-1 vinzi în folosul greviştilor!
La aceste superstiţii, privind puternica şi misterioasa „Internaţională", veni să se adauge o alta privind legile atmosferice, în ultima zi a acestei a doua săptămâni de grevă, un uragan se abătu asupra portului. El fu cu adevărat dezastruos pentru armatori şi providenţial pentru grevişti. Căzu ca un adevărat trăsnet din senin. Ploaie şi furtună surprinseră elevatoarele în plină activitate. Cu mare greutate, marinarii reuşiră să închidă gurile hambarelor. Capacele şi ţolurile le erau smulse din mâini, pe când trombele de apă inundau grânele depuse în pântecele vaselor.
Elevatoarele suferiră stricăciuni grave. la magaziile de grâne, acoperişuri întregi fură smulse ca nişte simple găteje. Cât despre marfa vărsată pe pământ, ea se transformă într-o baltă vastă cât portul, în care zăceau sute de tone dc porumb, grâu, ovăz, orz, secară, fasole, mei ctc.
în ziua aceea, sindicaliştii evlavioşi sc duseră să aprindă groase lumânări înaintea Domnului şi să-i mulţumească pentru ajutorul lui, mai eficace decât acela al „Internaţionalei". Cad era vorba dc un dezastru ce punea vârf tuturor amărăciunilor cu care erau adăpaţi exportatorii din Brăila, de două săptămâni încoace. Consecinţele aveau să se vadă imediat.
Lunca următoare, a treia luni de grevă, portul avea aspectul unui oraş devastat şi părăsit. Vreo sută de bieţi derbedei, recrutaţi în grabă, se lârau de colo-colo, înotând într-o papară de cereale care acoperea o întindere de mai multe hectare. Ar fi trebuit să se mobilizeze pc loc câteva mii de braţe capabile de a repune în valoare această marc cantitate de grăunţe vătămate.
Fără ştirea şi pe deasupra capetelor autorităţilor, ce-şi arogaseră dreptul de a duce tratativele, fraţii Thuringer, Carnavallî şi mulţi alţi armatori rupscrâ consemnul şi centră organizaţiei sindicale să ia în mână formarea şi conducerea eclupelor de lucru. Aceasta însemna înlăturarea pur şi simplu a unei părţi din vătafi.
Comitetul grevei puse muncitorilor întrebarea dacă trebuia acceptată această jumătate victorie sau respinsă. Adrian pleda pentru compromis. Autorităţile sufereau o înfrângere care le obliga să sc dea la o parte. Atunci lupta avea să fie mult mai uşoară. Cu un sindicat recunoscut de majoritatea armatorilor, mai mult dc jumătate dintre vătafi erau învinşi. Restul putea să fie învins Ia prima ocazie. Şi era foarte posibil ca înlăturarea săsc facă fără luptă, căci casele exportatoare n-ar fi întârziat să constate avantajele pe care le-ar avea înţelegându-se cu delegaţii sindicatului.
Contractele fură semnate în chiar după-amiaza acestei luni. Iar a doua zi portul îşi reluă activitatea lui febrilă în cântecul Internaţionalei.
Dar lucrurile nu mergeau bine deloc.
O lovitură grea fusese dată comerţului de cereale. Imobilizarea totală, timp de cincisprezece zile, a unui port de însemnătatea Brăilei, în momentul în care zeci de mii de vagoane dc grâne se îndreptau spre el, pe apă şi pe uscat, cauzase pierderi ireparabile. Marfa vândută şi predată dc producător, neputân-du-şi găsi scurgerea naturală, a trebuit să fie aruncată acolo unde evenimentele au surprins-o. Mici porturi dunărene, gări şi halte erau năvălite de mari stocuri de cereale, descărcate în saci sau
488
PANAIT ISTRATI
vărsate pe ţoluri. Le acopereau sumar cu câteva rogojini şi le părăseau, expuse furtunilor şi intemperiilor.
Astfel, o întreagă recoltă fu vătămată dc ploi. Or, în lungile călătorii maritime, grânele nu suportă mai mult de optsprezece până la douăzeci la sută umiditate. Această cifră depăşită, ele fermentează, muceze.se, sau, ca să întrebuinţăm termenul consacrat, se încing, mârindu-şi uneori volumul până a provoca dislocarea vasului în plină mare st, deci, pierderea lui.
Ca să se remedieze în parte acest mare neajuns trebuia să se procedeze la uscarea întregei cantităţi de cereale udate, operaţie care se face cu lopata, la soare, şi care durează multe zile. în mijlocul ku octombrie, aşa ceva c peste putinţă. S-a încercat, totuşi, sub un cer dc plumb, dar umezeala permanentă din aer a făcut ca rezultatele sâ fie aproape nule. De unde, reducerea afacerilor, nerespeecarea angajamentelor, procese, falimente.
în noiembrie, când de obicei exportul e în toi, portul somnola într-o mare tristeţe. La şase decembrie, dată la care companiile de asigurare încetează să mai garanteze navigaţia fluvială, ultimele vapoare încărcate luară drumul Marii Negre, fugind de riscul îngheţului. Portul luă atunci fizionomia lui hibernală, înainte dc a fi putut să verse miile de tone dc cereale pe care umezeala Ic consuma prin magazii şi pc cheiuri.
VIII
Mândrul gentilom italian, Luigi Carnavalli, după ce cu multă voioşie a distribuit salariul pe două luni ca gratificacic anuală numerosului său personal, se omorî în ziua de 31 decembrie a acestui an. O servitoare drăgălaşe, eu ochii plini dc lacrimi şi cu capul îmbrolxjdir, veni să anunţe fraţilor Thuringer groaznica ştire, cinci minute după sinuciderea generosului ci stăpân, a cărui somptuoasă locuinţă se afla la două sute de paşi de aceea a exportatorilor germani.
Fraţii Thuringer se arătară foarte puţin mişcaţi. Răsturnaţi în vastele lor fotoliuri, fumând groase trabucuri, noutatea adusă de servitoare nu făcu decât să le mărească uşor paloarea de pe frunţile lor îngheţate dc săptămâni întregi de perspectiva unei soarte asemănătoare aceleia a armatorului care îşi rezolvase toate dificultăţile, trimiţându-şi un glonte în tâmplă.
- Nimeni n-ar fi bănuit aşa ceva! gemu servitoarea, Azi-di-mineatâ ne dădea fiecăruia bacşişul obişnuit dc fiecare Au Nou, făcea tot felul dc glume, şi când colo, ia uitaţi-vă cc „clocea" în cap!
- Ah! făcu d-1 Max. V-a dar bacşişul de Anul Nou? Bine că a putut să facă si asta!
Servitoarea plecă, indignată.
490
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
491
- Ai văzut cu ce nepăsare au primit vestea? zise ea lui Adrian, care o însoţea la locul dramei. Totuşi, d-1 Luigi era cel mai bun prieten al lor. Doamne, cc inimă rece au bogaţii ăştia!
- N-o au chiar aşa de rece, răspunse Adrian, numaî atât că alde Thuringer stau şi ei prost de tot.
- Crezi? Atunci sindicaliştii tăi sunt buni dc spânzurat, căci de la ei ni sc trag toate nenorocirile!
Adrian n-avea poftă sâ discute cu camerista afacerile sindicaliştilor. El se gândea cu tristeţe la omul dc inimă care îşi zburase creierii si pe care îl stimase. Pe când mergea, înotând în zăpadă până la genunchi, figura fină, inteligentă, a nenorocitului armator îi apăru sub toate aspectele pc care i le cunoscuse. Acum avea să o vadă înţepenită de moarte.
Parchetul nu sosise încă. Servitorime de prin împrejurimi staţiona în faţa casei, neîndrâznind să intre. Un valet al mortului făcea de santinelă pe pragul vestibulului. Vâzându-1 pe Adrian, începu sâ plângă cu hohote şi îl conduse în camera sinucisului. Car navalii se omorâse culcat în pat. Capul, înclinat pe dreapta şi atârnând afară din pat, nu lăsa să se vadă rana. Braţul care trimisese glontele ucigaş sta spânzurai deasupra covorului, unde revolverul zăcea într-un lac dc sânge. Chipul mortului era alb şi liniştit. Nici o urmă de convulsiuui. Pe măsuţa de noapte, trei scrisori.
Adrian nu aruncă decât o scurtă privire asupra acestui tablou sângeros, şi întoarse repede spatele. Examina în treacăt dormitorul, traversă câteva alte camere şi plecă ducând cu el imaginea unui interior supraîncărcat de mobile luxoase, de oglinzi de Veneţia, de covoare şi dc tablouri pe care n-ar fi putut să le evalueze.
„S-a omorât omul acesta, oare, fiindcă nu putea să trăiască decât înconjurat de întreg fastul ce se vede?" se întrebă Adrian. Căci valetul îi spusese că stăpânul lui ar fi fost nevoit să se despartă în curând de această locuinţă princiară şi dc tot ce conţinea.
„Eî bine, nu se poate concepe o frumoasă existenţă decât legându-ţi zilele de mobile scumpe şi de numeroase ziduri? Un splendid animal omenesc aşa cum era Carnavalli, bogat de sănătate şi de spirit, avea el nevoie să-şi condiţioneze fiinţa de posesia unor valori aşa dc meschine?" Adrian era incapabil să-şi închipuie cum asemenea aberaţii puteau măcar să atingă un creier sănătos, o inimă voioasă.
Totuşi, cl nu avu dispreţ pentru cel sinucis.
„Desigur, nu ştiu încă decât puţine lucruri despre tainele vierii, îşi zise el. Trebuie să existe oameni în ochii cărora mândria ţine un loc mai mare decar toate valorile reale ale vieţii. Păcat."
Adrian îşi aminti dc învinuirea pe care servitorimea lui Carnavalli o adusese sindicaliştilor dc a fi responsabili de ruina câtorva armatori. Era o parte dc adevăr în afirmaţia asta, şi el se simţi vizai cel dintâi. Un sentiment de nelinişte îi strânse inima, la ideea că soarta italianului ar putea să fie rezervată şi fraţilor Thiiringer. Maşinal, Adrian luă direcţia portului, luptând cu greu împotriva unei zăpezi care cădea fără încetare de două zile. N-avea nimic dc făcut acasă, unde figura îngrijorată a Anei îl urmărea cu o expresie de tristeţe aproape intolerabilă. De altfel, toată casa părea scufundată într-un fel dc doliu, si Ana nu-i mai spunea tot ce se petrece.
$tia, cu toate astea, că fraţii Thuringer au fost nevoiţi sâ soldeze toate stocurile avariate pe preţuri dezastruoase, şi câ acum toate speranţele erau puse în ultimele încărcări plecate la sfârşitul lunii.
Această incertitudine economică a vieţii burgheze celei mai invidiate puse lui Adrian mari probleme dc conştiinţă. Şubrc-zimea aşezărilor oricărei existenţe omeneşti îi apăru ca un adevăr elementar. De ce dar oamenii se împărţeau în bogaţi şi săraci şt se sugrumau între ei, in loc să se armeze cu toţii împotriva duşmanului comun: lipsa, mizeria? Nu prin solidaritatea de clasă se va ajunge a se combate cu eficacitate acel flagel social,
492
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
493
ci printr-o solidarirare universală. Căci o clasă socială victorioasă va crea oricând nedreptăţi şi va arunca în mizerie alte straturi sociale. Or, nu aceasta e suprema ţintă morală a omenirii.
De fapt, Adrian nu prea vedea unde era această faimoasă solidaritate de clasă pc care socialismul o atribuia bogaţilor şi o dădea ca exemplu celor dezmoşteniţi. Ea era numai aparentă, efemeră, platonică. în realitate, burghezi şi proletari sufereau de aceleaşi vicii, erau roşi de acelaşi egoism. El asistase la uneltirile ascunse ale firmelor „amice", care făcuseră totul ca să-1 ruineze pe Carnavalli şi al căror cuvânt de ordine era acum să facă gol în jurul Casei Thuringer, ce se clătina. Duşmănia caselor rivale, stârnită de introducerea elevatoarelor şi de acceptarea delegaţilor sindicalişti în locul vătafilor, adusese armatorilor germani şi lui Carnavalli neajunsuri care le-au atras ruina. Şi doar, aceşti duşmani de astăzi erau prietenii de ieri, fraţi din aceeaşi clasă. Unde era solidaritatea?
în cursul lunii următoare, Casa Thuringer îşi închise birourile, concediind tot personalul, lulia, presimţind mizeria, plecă ea singură, spunând câ se duce să se mărite în satul ei. Ana fu mulţumită şi, la rându-i, închise uşa la toată lumea. Storurile ferestrelor de la stradă fură lăsate. Intrarea principală fu zăvorâtă şi soneria suprimată. l.ocuinţa luă înfăţişarea austeră a unui pensionat de fete.
în calmele zile ale unei frumoase ierni bogată de soare şi de praf de diamant, doar bieţii furnizori de merinde mai continuau să-şi strige marfa dinaintea porţii de serviciu, mirându-se că nu mai erau primiri ca altădată. Li se făcea semn, de la fereastra bucătăriei, că nu era nevoie de nimic. Ei strigau de departe că nu voiau banii numaidecât, stăruiau asupra calităţii păsărilor sau zarzavaturilor aduse, împodobindu-le cu tot felul de dezmierdări, şi adesea nu plecau decât după ce lăsau marfa pe pervazul galeriei cu geamlâc.
Astfel, mizeria putu fî suportată până spre mijlocul lui februarie, când d-1 Max declară într-o zi nevestei lui că nu mai avea o centimă. Nimic. Nici măcar suma cea mai redusă pentru coşniţâ.
- Şi nu poţi să te împrumuţi la cineva? îl întrebă ea.
- Nu! răspunse el. Numai săracii pot să se împrumute, ca să mănânce. Bogaţii, când sunt ruinaţi, nu le mai rămâne decât să moară.
Ana veni sâ plângă pe umărul lui Adrian şi sâ-i repete „acest răspuns de necrezut" al bărbatului ei.
- Iată-mă revenită la zilele triste ale copilăriei melc, când vindeam lucruri din casă şi cumpăram pâine!
Adrian, care nu mai primea nici o leafă, îi dădu vreo sută de lei din economiile lui. Ana acceptă fără mofturi. Apoi, fu rândul lui Hasan lustragiul să-i dea toată agoniseala Iui, vreo mie de lei. Dar sumele acestea erau nişte bagatele pentru o casă ai cărei stăpâni schimbau o cămaşă de mătase în fiecare dimineaţă, îşi hrăneau câinii cu fripturi şi fumau douăzeci de lei pe zi havane. în curând, trebuiră să aleagă între a fuma sau a mânca, între cămaşa zilnic schimbată şi lemnele de încălzit casa.
Max şi Bernard Thiiringer nu şovăiră un minut: aleseră havana şi cele şapte cămăşi ale săptămânii. La fiecare două-trei zile, bătrâna Carolina, târându-şi cu greu picioarele umflate, se ducea în oraş ca să vândă vreun obiect din casă, argintărie sau bijuterie, având totodată grijă în asemenea ocazii să-şi facă mica ei rezervă de „schnaps". Fraţii Thuringer şi-o făceau numaidecât pe a lor de ţigări. Cât despre cămăşi, era mai simplu: mama lui Adrian luase acum obiceiul să spele fără să mai fie plătită.
Dar, într-o zi, domnii de la Tribunal veniră să aplice sigiliile pe toate mobilele, până la cele mai mici lucruri. Nimic nu mai putu fi vândut. Nu mai avură nici argintărie de care să se servească. Dar cum nu se mai găseau cine ştie ce bunătăţi de pus pe masă, nu făcu nimeni nazuri că supa era servită în farfurii
494
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
495
crăpate şi cu linguri de fier. Uneori, chiar o mâncau în picioare. Apoi, cei doi armatori îşi aprindeau excelentele lor ţigări şi, cu paltonul pe umeri, începeau sâ se plimbe prin casă ceasuri întregi, ca să nu îngheţe de frig. Căci puţinele lemne cc sc aflau erau păstrate pentru bucătărie. în dormitoare nu se mai făcea foc decât dimineaţa şi seara, atât cât trebuia pentru toaletă.
Felul acesta de a accepta nenorocirea, fără un murmur, Adrian îl găsi eroic. N-ar fi bănuit niciodată să descopere atâta stoicism la oameni obişnuiţi cu viaţa uşoară. Ana se arătă mai ursuză, reproşând în fiecare zi surorilor ei, Hedwig şi Mitzi, de a aştepta „să fie hrănite ca nişte trântori". Hedwig, rănită, se duse să se bage la stăpân. Cât despre Mitzi, biata fată descurcă drumul într-un chip cu totul neaşteptat.
Foarte lacomă, ea devora tot ce-i cădea sub mână. întt-o zi, cum nu era nimic de mâncat, descoperi prin birouri nişte mostre de grâu, pe care îl fierse cam pc jumătate, înghiţi trei farfurii una după alta şi muri după o săptămână. Era o fată de vreo optzeci de kilograme, care cu greu încăpu în coşciug.
Moartea ei ocaziona cheltuieli tragice. Ana părea gata să întrebe pe toată lumea dacă era cu putinţă să-ţi îngădui luxul de a muri pe o asemenea sărăcie. Aşa câ singurul care plânse sincer fu bunul Hasan, căruia marii sâni ai Mitzii îi făcuseră atâta plăcere altădată, când se arătau puţin. Tot bietul turc fu acela care scoase pe loc banii necesari înmormântării.
Puţin mai târziu, o altă moarte se întâmplă în casă şi care produse şi mai multă încurcătură. Fu aceea a d-lui Bernard. Cd mai tânăr dintre cei doi fraţi, fire delicată, se împăca greu cu hrana insuficientă şi cu frigul. La sfârşit, nu mai părăsea patul şi vărsa puţinul ce mânca. într-o noapte fu găsit leşinat la closet, unde domnea un ger siberian. Dimineaţa, o dublă pneumonie se declară, care-1 ucise în câteva zile.
Nu găsi nici un doctor care să-1 îngrijească, nici un prieten care sâ vie să-1 vadă pe patul de moarte. El stătu două zile
fără sicriu. Adrian şi mama lui putură întruni suma de zece lei, întorcându-şi buzunarele pe dos, dar nu era de-ajuns. Atunci, tristul adevăr fu adus la cunoştinţa furnizorilor care veneau să-şi reclame banii; şi aceşria, uitând ce li se datora, se cotizară între ei şi înlesniră îngroparea, cea mai săracă ce se poate închipui, a fostului bogătaş armator, Bernard Thuringer. Ei ţinură chiar să-1 conducă la locul de odihna.
- Nu poţi să laşi un om aşa de singur pe pământ! spusese barba Stamate.
Acum sărăcia care domnea în casă intră într-o fază nouă. Numărul gurilor de hrănit se redusese la jumătate. Şi iată că în curând, soţii Thuringer şi madam Carolina, care aveau să continue calvarul, nu mai fură aşa de singuri.
Ştirea groaznicei lor mizerii, răspândindu-se la mahala, aceleaşi femei nenorocite, pc care Ana le ajutase altădată, veniră acum în ajutorul ei. Ele erau tot aşa de nenorocite ca în trecut, dar săracul ştie şi poate totdeauna să împartă ce are cu cineva mai sărac decât el.
De altfel, iarna, când munca este aproape inexistentă într-un port ca Brăila, numeroase gospodării dc muncitori se bizuic pc ajutorul neamurilor de la ţară, care le aduc ce au: un sac cu mălai; o ciozvârtă de porc; o baniţă de fasole ori linte; slănină, ouă, ceapă, cartofi.
Aceste merinde modeste, uneori de calitate destul de mediocră, fură primite cu recunoştinţă de flămânzii din strada Grădinii Publice, în tot timpul lunii martie. Nu era zi în care o femeie să nu vină să scoată din coşniţâ partea ei dc provizii, în această bucătărie pe care o cunoscuse, cu şase luni în urmă, bogată în mâncărurile cele mai fine, şi care acum era rece şi lipsită de toate. Ana nu mai putea să ofere nici măcar un ceai sau o cafea, şi această mizerie nu părea s-o umilească. Dar plângea des, şi atunci când te aşteptai mai puţin. înfăşurată într-o
496
PANAIT ISTRATI
CASA THURINGER
497
broboadă mare, ea petrecea ceasuri întregi stând pe scăunel în faţa maşinii de gătit, în care fâsâiau două lemne ude.
Prietenele şi cunoştinţele ci nu se arătau deloc mirate de nenorocirea care o lovea. Pentru ele, lipsurile, sărăcia cumplită chiar, erau nişte duşmani familiari, pc jumătate îmblânziţi de faptul de a le simţi încontinuu prezenţa. Şi nimeni nu era la adăpostul ravagiilor lor. Nu pomeneau oare basmele de existenţa prinţilor deveniţi cerşetori? Trebuia deci să facă şi ca ca toată lumea, să accepte viaţa aşa cum este şi să spere mereu, căci deznădejdea nu slujea la nimic.
Furnizorii, la rândul lor, dădeau Anei aceleaşi îndemnuri. La început ei nu credeau în ruina casei Thiiringer, dar, puţin câte puţin, au recunoscut adevărul. Acum nu mai reclamau datoriile. Continuau să vie din dragoste. Era o casă care totdeauna plătise cu ochii închişi, îi făcuse să câştige mulţi bani. Şi, spuneau ei: „ca în orice comerţ, unde e câştig e şi pagubă". Apoi, îi păstrau Aiei o vie recunoştinţă pentru prietenia, bunătatea, afecţiunea cc lc-o dovedise totdeauna. Amintindu-şi dc timpul când ca nu lipsise niciodată să le ofere o gustare caldă, acum considerară de datoria lor să aducă zahăr, ceai, cafea şi chiar un sac de lemne, „ca să încălzim bucătăria şi să ne mai spunem la verzi şi uscate, cu voioşie, ca altădată". Ana prepara băuturile şi plângea încet.
D-1 Max venea şi el să accepte uneori o ceaşcă dc ceai la aceste umile sindrofii de la bucătărie. Atunci se trudea să vadă, cu privirea lui tulbure, şi să înţeleagă pe aceşti datornici de care se temea şi care sc arătau atât de umani. Nenorocitul armator slăbise groaznic şi suferea de o bronşită îndărătnică. '1 otuşi, se considera fericit că a scăpat de închisoare. După cc îşi lichidase toate afacerile, rămăsese sărac lipit pământului, dar cu onoarea intactă. Peste puţin, o casă de comerţ din Galaţi avea sâ-1 angajeze ca director, asociat la beneficiu. Nu voia să moară. Era
hotărât să lupte până la capăt şi, dacă era cu putinţă, să creeze nevestei lui o viaţă independentă.
Adrian, redevenit zugrav, lucra pe socoteala lui de la începutul Iui martie, văruind şi vopsind mai ales cârciumi, ai căror stăpâni profitau de lipsa de lucru ca să-şi refacă prăvălia. Cum frigul şi umezeala întârziau lucrul, împiedicând vopseaua să se usuce, cl se ducea să-şi petreacă timpul liber lângă Ana, care rămăsese în ochii lui aceeaşi creatură ideală, mult mai respectabilă de când suferea de o mizerie atât de neagră.
Mereu frumoasă şi plină de graţie, deşi mai slabă şi mai tristă, vizitele tânărului, statornicia Iui amicală, o făceau fericită. Ea îl iubea acum frăţeşte, aşa cum dorise el totdeauna. Relaţiile lor cordiale nici nu mai erau ascunse d-lui Max, care participa adesea la convorbirile pe care le aveau, seara mai ales, lângă maşina de gătit. Blândul neamţ ţinea mult la Adrian şi într-o zi îi spuse nevestei lui că dacă moartea îl va surprinde în momentul de faţă, era fericit de a şti că avea „un prieten sigur care s-o protejeze", ceea ce făcu pc Aia sâ roşească până la urechi.
Dar Adrian îşi prepara sufletul pentru mari încercări. Hotărât, toamna trecută, să sc consacre mişcării muncitoreşti din oraşul lui, cl îşi schimbase acum cu totul orientaţia, din cauză că, în timpul iernii, evenimente importante interveniseră. în comitetul sindical, propagandişti din Bucureşti şi chiar unii lucrători din oraş îl făceau să treacă drept „un camarad nesigur, gata Ia toate compromisiurile cu burghezia, pentru care avea simpatie". Vechiul comitet, compus din oameni serioşi, fusese înlocuit, cu sprijinul „Centrului", cu indivizii cei mai puţin recomandabili din port, nişte arivişti al căror casier delapida într-o zi banii organizaţiei şi trebui sâ fie deferit „justiţiei burgheze". Adrian se convinse că locul lui, un Ioc întreg aşa cum îl înţelegea el, nu era printre aceşti „fraţi de clasă".
Locul lui era cu atât mai puţin acolo, cu cât experienţa, du-1    reros umană, pe care o trăise în Casa Thuringer, îl fortificase
498
PANAIT ISTRATI
CASA THORINCER
499
în vechea lui credinţă câ viaţa era prea complexă ca sâ poată fi închisă în compartimente dogmatice, aşa cum i-o cereau pontifii socialişti de la Bucureşti. Mihail avea dreptate: „Trebuie sâ fii mărginit, ca sâ poţi activa cu frenezie sub drapelul acela, ca de altfel sub orice drapel".
Nu. El voia să fie liber de a suferi alături de oricine era învins de suferinţă, dc soartă, aşa cum se întâmplase cu cei doi fraţi armatori. Ei bine, da, el pătimea de nenorocirile care loviseră pe burghezii Thuringer şi, dacă ar fi fost în puterea lui, ar fi făcut totul ca să-i ajute să sc ridice.
„Inima mea, îşi zicea el, nu e simţitoare numai la suferinţa cutărei ori cutărci categorii sociale, ci la tot ce e suferinţă pe pământ. N-o să mă clintească nimeni din credinţa asta, e zadarnic."
Va rămâne singur, se înţelege. Nici o turmă umană nu îl va admite, nici nu-1 va susţine. Dar, în schimb, sufletul lui va fi deschis vieţii întregi. Va iubi pc cutare om aci şi va detesta pe cutare, dincolo. Nici o doctrină sau solidaritate nu-i va impune o acţiune nedreaptă. Mai curând va pieri.
într-o seară din primele zile ale lui aprilie se duse în strada Grădinii Publice, ca să-şi ia adio de la bunii lui prieteni.
- Am primit o scrisoare de la Mihail, care se întoarce din Manciuria, zise el. îmi dă întâlnire la Bucureşti. Plec mâine.
- Iar noi, murmură Ana, cu ochii înroşiţi de plâns, noi vom fi mâine în stradă. Ni s-au ridicat toate mobilele. Casa va fi ocupată mâine de noii chiriaşi.
Adrian fu copleşit de durere.
- Unde o să vă duceţi?
- Deocamdată, la lina. Ea ne va da adăpost şi htană până când Max va ocupa postul de la Galaţi. Să sperăm că aceasta nu va întârzia prea mult. Altfel...
Adrian îi îmbrăţişa pe toţi trei şi plecă, în Piaţa Sfinţii Arhangheli, la lumina unui felinar, privirea îi căzu asupra unui afiş care anunţa muncitorilor sosirea în oraş
a Iui Cristin propagandistul şi conferinţa Iui, chiar în seara aceea, la sediul sindicatului. Adrian, curios, se duse să îl asculte, dar în faţa sălii dc întrunire, înţesată de lume, dc-abia putu să deschidă uşa când, vocea stridentă a Iui Cristin, îl izbi cu acest crâmpei de frază:
- ... căci burghezia, lacomă de mari beneficii şi solid apărată de baionete...
Adrian dădu îndărăt, închizând repede uşa. „Da, burghezia e ceea ce spui, dar ca mai poate fi încă ceva de care tu habar n-ai." Şi se cufundă în noapte.
m
BIROUL DE PLASARE
I
Trenul mixt 1-a depus pe Adrian în Bucureşti, într-una din serile lui aprilie 1904. Era un tren dc săraci, compus numai din vagoane de clasa [a] II 1-a şi vagoane de marfă. I-a trebuit mai mult de opt ore, ca să facă cei două sute douăzeci şi ceva de kilometri care despart Brăila de Bucureşti, străbătând o nesfârşită câmpie posomorâtă şi (ot pârând că nu mai vrea să pornească după flecare oprire prin haltele singuratice ale Bărăganului. Bietul tren!
Trecând pe lângă locomotiva istovită şi asudată de opintiri, Adrian o privi cu milă: „Ai zice, gândi el, că şi maşinile au suflet. Când le oboseşti rău, gem şi ele tocmai ca fiinţele".
l-ar fi plăcut să depene mai departe gândul acesta al ma-şinei-vită-de-trudă, a locomotivei-animal-de-tras, dar, în îmbrânceala dc la ieşire, faţa chinuită a unei ţărânci îi aduse aminte de maicâ'Sa şi numaidecât se întrista. Iar îl dăscălise. Iar nu voise sâ-1 lase să plece. N-a ascultat-o. Ca de obicei. Dar vorbele ei îl urmăreau: „Pleci, vii... Pleci îmbrăcat, tc întorci gol... Cât o s-o mai ţii aşa? Eşti om de douăzeci de ani şi n-ai şi tu, acolo, o meserie lămurită. Faci toate meşteşugurile, dar pe nici unul ca lumea. Ce mai vorbă multă: nu faci nimic! Un leneş, asta-mi eşti! Şi-un bagabond!"
Adrian ştia: pentru maică-sa, ca şi pentru toată mahalaua, viaţă ca lumea era o viaţă asemenea aceleia a locomotivei-animal-de-tras. Ba el mai trebuia să se şi însoare şi să-şi macine oasele între o familie nenorocită şi un păcătos de atelier.
504
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
505
Nu! Asta nu! Mai bine vagabond! Mai bine de râsul lumii! Nu era cl stăpân pe viaţa lui? De ce să i se impună sarcina unei familii şi ocna unui atelier? Nu, nu! Lui îi plăcea să cutreiere lumea, sâ cunoască, sâ coniemplc. Asta era viaţa pe care o voia, chiar cu preţul tuturor sacrificiilor şi tuturor suferinţelor.
De altfel, o astfel de viaţa ducea şi Mihail, care era nobil! Şi exemplul acesta îi ajungea: era un exemplu măreţ de voinţă, dc viaţă independentă, contemplativă. Cu cinci ani mai mare decât el, Mihail oferea înţelegerii lui Adrian o experienţă care îl ajuta pe acesta să-şi controleze faptele în fiecare clipă, să deosebească ce e bine dc ce e râu şi ce e frumos de ce e urât, pe calea ce-şi alesese.
- Na! tresări el. Mihail mâ aşteaptă în colţul străzii Griviţei şi eu l-am uitat ca un neghiob.
Atât îl furaseră gândurile, încât se lăsase purtat în altă direcţie de un val de muncitori agricoli, coborâţi din acelaşi tren, jalnică turmă care venea să cerşească de lucru pc piaţa Capitalei, cu un leu jumătate şi mâncare pentru ziua de lucru pe paisprezece ore. Adrian, încurcat şi de bagaj, sc smulse cu greu dintre ci, făcându-şi loc cu coatele şi bombănind.
- lată oameni fericiţi de a putea întemeia o familie şi a se tocmi robi pe viaţă! exclamă el, cu scârbă. Eu, o soartă ca asta? A, nu! Mai bine să ajung tâlhar sau să crap acum pe loc!
Bodogănea aproape cu glas tare. Mihail îl văzu de departe, veni fuga şi-1 întâmpină cu braţele deschise. Se îmbrăţişară hărbăteşte, dar cu o căldură de amanţi. Căci sc iubeau mai mult chiar decât doi amanţi.
- Haide mat întâi într-o cafenea, să-ţi mai vii în fire puţin, zise Mihail. Pari cam furios. Ce te doare? Şi îndreaptă-ţi zdreanţă aia de cravată; totdeauna o porţi sucită! Dă-mi mie geamantanul.
Calmul pe care şi-1 impunea în toate împtejurârile acel mare nervos care era Mihail Mihailovici Kazanski, exercita o influenţă binefăcătoare asupra temperamentului puţin cam
deşuchiat al lui Adrian. încă o dată, vorba hotărâtă a rusului puse ordine în nervii tânărului său amic. Totuşi, acesta nu se putu stăpâni sâ nu-şi sublinieze proasta dispoziţie, cu vorbe tari însoţite de gesturi largi.
- Cc mâ doare? zise el, ridicând mâinile la cer. Ei bine, căţeaua asta de viaţă mâ doare! Şi cauza e mereu mama: vrea să fiu băiat model, după felul ei dc a înţelege viaţa.
Mihail se opri, puse,valiza jos, privi împrejur, îşi vârî mâinile în bu'/utiarele hainelor şi, despuindu-şi faţa dc orice expresie, îl privi pc Adrian în albul ochilor. Apoi:
- Au să creadă trecătorii că ne certăm. Şi ştii bine câ nu-mi place s-amestec pe nimeni în intimitatea mea. Aşa câ, uite: eu am s-o iau înainte cu geamantanul şi tu ai sâ mă urmezi la zece paşi, până îţi vei înfrâna proastele apucături Şi porni iar în pas potrivit, cn valiza pe umărul drept.
Adrian fu repede cuprins de o cumplită părere de rău câ şi-a supărat marele amic. Ar fi primit bucuros două palme, numai ca Mihail să renunţe la cruda pedeapsă ce-i administra. Dar ştia că era inutil sâ deschidă gura. Faţade recidivele lui Adrian, nobilul tătar era dc o intransigenţă tătărească.
„Numai pe bivoli, i-a zis el odată, trebuie sâ-i împingi mereu din urmă cu beldia. Oamenii, şi mai ales oamenii cu pretenţie, trebuie să înveţe repede cum sâ se poarte."
Aşa stând lucrurile, deşi mâhnit din cale-afară, Adrian a trebuit să se supună. îşi urmă prietenul, cu capul plecat, ca un câine bătut- întâmplarea aceasta supărătoare, ivită chiar în clipa în care se revedeau după o despărţire de un an, îl amârî peste măsură. îşi făgădui, pentru a suta oară, sâ răscumpere noua imprudenţă, supraveghindu-şi şi mai dc aproape firea impulsivă.
Pe Calea Griviţei mişuna, încoace şi încolo, sumedenie de norod: olteni gurâ-cască, salahori fără lucru, ţărani speriaţi, ţigani hoinari, bărbaţi şi femei, toţi cu picioarele goale şi îmbrăcaţi în zdrenţe. Multe femei purtau copii în braţe sau îi târau
506
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PIASARE
507
după ele. l,a tot pasul, bruftuieli şi înjurături. Cele mai neruşinate vorbe erau rosiite în gura mare şi fără sfială de nimeni. Adrian n-auzea şi nu vedea nimic. Nu-1 vedea decât pe Mihail. Se uiia cu dragosie după el şi căuta sâ nu-1 piardă din ochi. Ar fi vrut să-1 mângâie, să-şi plimbe mâna pe spinarea prietenului scump, care-şi boţea haina sub greutatea geamantanului ce-i
strivea umerii.
De statură mijlocie şi constituţie mai mult slabă, Mihail înainta anevoie, mergând zigzagat printre pietotiii cari îşi făceau parcă toţi o plăcere să-1 îmbrâncească. Uneori îi tremurau picioarele, iar pălăria sta gata să-i cadă.
„Merit să fiu bătut", îşi zicea Adrian, umilit.
Simţea o nevoie nestăpânită să alerge la Mihail, să-i sărute umerii, spinarea şi să-i smulgă valiza din mână. Dar ce dandana ar fi fost atunci! Prietenul lui nu i-ar fi iertat niciodată o asemenea „mascaradă", cum numea cl orice manifestaţie sentimentală deplasată.
Din fericire, chinul n-a fost lung. Mihail dispăru într-o cafenea. Adrian suspină uşurat. Luară loc la o masă aşezată într-un colţ retras, şi imediat rusul învălui cu o privire veselă pe tânărul încă năuc.
~ Gata, zise el, s-a terminat! Nu mai vorbim despre asta. Cât despre cearta de-acasă, totdeauna ţi-am spus: n-ai dreptate. Viaţa ta, ca şi a mea, e viaţă dc derbedeu. O mamă nu poate aproba aşa ceva. Prin urmare, de ce o mai chînuieşti, încăpâ-ţânându-te s-o faci sâ creadă că purtarea ta ar fi înţeleaptă? Nu este. Suntem nebuni.
Mihail tăcu, mirat de mutra cuminte şi pocăită a lui Adrian. Amândoi, cu coatele sprijinite pe masă, îşi zâmbeau, faţă în faţă, ochi în ochi. Mihail purta acum barbă şi mustaţă, o bărbuţă şi o mustăcioară roşcate, cari nu se prea potriveau cu pârul lui negru ca abanosul.
Adrian ar fi avut o poftă teribilă să-şi descoasâ prietenul despre Manciuria si despre războiul ruso-japonez, de pc unde venea, după o şedere de opt luni, dar îşi puse pofta în cui. Ar fi făcut o nouă nesocotinţa, deoarece Mihail îi scrisese să nu vorbească la nimeni de acea călătorie, destul de misterioasă, ca de altfel toată persoana rusului, precum şi originea tui, pentru care Adrian şi-ar fi dat zece ani din viaţă ca s-o cunoască.
Localul în care intraseră era o cafenea de rând si grozav de zgomotoasă. Hamali şi salahori, amestecaţi cu vagabonzi trăind din furtişaguri, deoporrivă de jegosi şi dc suspecţi, urlau şi gesticulau ca surzii. Adrian ştia că Mihail alegea anume astfel de taverne, când voia să stea de vorbă în siguranţă.
„Unde urlă toată lumea, poţi urla şi tu, zicea el."
1 -i se aduse cafele. Aprinseră curioase ţigări ruseşti, cu cartonul mai lung decât tutunul. Erau ultimele dintr-o cutie cumpărată la Odessa. Mihail le păstrase anume ca să-i ofere si lui Adrian. Acesta remarcă distincţia manierelor prietenului său, vizibilă chiar şi atunci când el nu făcea decât sâ fumeze sau să soarbă din cafea. Cuteză sâ obiecteze:
- Suntem nebuni, zici. Cu toate astea, viaţa noastră n-are nimic smintit: iubim natura, libertatea, artele. Suntem oare nebuni când preferăm aceste valori reale, falselor valori ale vieţii burgheze? Vreau...
- Vrei! Nu ştii ce vrei! îl întrerupse Mihail, cu o vioiciune care surprinse pe Adrian. Lasă la o parte cc vrei şi priveşte ce poţi sâ vrei şi sâ ai şi nu poţi voi în acelaşi timp o mamă care se sacrifică pentru fiul ci şi o liberrate care-sî râde de dragostea unei astfel de mame. înţelegi? Este egoism sălbatic ce vrei tu. Apoi, s-o spunem curat: „valorile" pe cari Ie proclamăm noi nu sunt, socotind bine, decât nişte năzbâtii... 1 jbertate, natură, artă, gândire... Rahat! Toate la un loc nu fac cât un cămin duios, o ttebuşoarâ regulată şi o sănătate doldora de optimism, valori reale pe cari nu le poţi avea când cutreieri lumea, cele mai
508
PANAIT ISTRATI
BIROUL I)E P1ASARE
adeseori flămând şi dormind pc unde dă Dumnezeu. Nu mai 101 vorbi de „valorile" astea. I e cunosc şi le prea cunosc. Sunt sătul de ele până în gât. Adrian se întrista.
- Poftim! făcu el. Credeam câ, dimpotrivă, ti-s dragi. Ai sacrificat pentru ele, mi se pare, ceva mai mult decât un „cămin duios şi o trebuşoară regulată". Şi adăugă, în vreme ce Mihail, părâsindu-şi brusc severitatea, îl privea zeflemitor, cu coada ochiului: Sunt, va să zică, pc-o cale greşită! Cum se face atunci câ mâ iubeşti, tocmai fiindcă sunt aşa cum sunt? Şi pentru ce n-ai rămas în lumea aceea de câminuri ultraduio;ise şi dc sănătăţi cari crapă de optimism? Nu vii de-acolo?
Mihail simţi ca o arsură în inimă. Nu-i plăcea să i se amintească de trecut. I-o spusese asta lămurit lui Adrian, de atâtea ori. Şi Adrian aducea acum în discuţie naşterea lui. Naşterea aceasta, trecutul acesta, lumea din care venea, Mihail nu i Ie destâinuise, de altfel, niciodată. Cel mult dacă-i scăpase uneori câteva aluzii, amical indiscrete, în unele ceasuri de apăsătoare nostalgie. Dar, uşor putea sâ i se bănuiască originea nobilă, de către cel ce ar fi voit sâ-i observe firea aleasă şi puterea caracterului, limbile pc cari le vorbea şi instrucţia solidă care trăda pe omul superior, chiar în clipele când el sc silea, prin câte o expresie sau câte un gest voit grosolane, sâ deruteze pe observator.
- Vezi tu, dragă Adrian, zise el cu melancolie în glas, tu ai moştenit de la maicâ-ta o onestitate plebeiană, multă sinceritate, o inimă bună - şi astea ţi-ar fi fost de-ajuns ca să fii fericit. Dar diavolul de tat-tu a siricat toată treaba, mai turnându-ţi în sânge o mare porţie dc sensibilitate grecească şi toată cutezanţa piraţilot cefaloniţi din care descindea. Aşa câ ai ieşit, cum sc zice, fire de artist, adică ţigan, adică un om care ar putea cu uşurinţă să-1 spânzure şi pe tat-su! De altfel, în istoria voastră românească, mai toţi domnitorii au ieşit cam dintr-un astfel
de amestec şi mai toţi s-au suit pe tron după ce mai întâi puneau sâ li se ucidă taţii şi sâ li se scoată ochii fraţilor mai mari. Pe urmă înălţau câte o mănăstire.
Adrian izbucni într-un hohot dc râs.
- A, nu, fu pe pace! N-am să pun sâ te ucidă, nici sâ ţi se scoată ochii!
- Asta nu; dar tot revenind la trecutul meu s-ar putea prea bine să mâ faci într-o zi sâ înfund Siberia! Şi acum să trecem la cele practice. Sâ vedem ce vom face la Bucureşti.
Aprinseră iar ţigări ruseşti si mai cerură două cafele. Mihail îşi întrebă prietenul, privindu-I răutăcios:
- Facem iar pungă comună?
De data asta se simţi Adrian atins în inimă. Lasă ochii în jos, apoi îi pironi rugători într-ai lui Mihail, ca pentru a nu mai stărui. Căci chestiunea aceasta îşi avea povestea ei.
încă de la începutul idealei lor prietenii - mai întâi în plăcintăria lui kir Nicola din Brăila, apoi în vremea primei lor şederi la Bucureşti - ccî doi amici băgaserâ de seamă că banul avea pentru ei o valoare foarte relativă. Nu numai câ nu înţelegeau să şi-1 refuze unul altuia, la nevoie, dar le-ar fi fost aproape cu neputinţă să-1 refuze chiar şi vreunui necunoscut sau cine ştie cărui tovarăş de mizerie, care ar fi venit în vreo scară la ei, să-şi mărturisească strâmtorarea.
Aşa câ punga comuna sc impunea de la sine. \sx ce bun sâ-şi închipuie că dispunea fiecare de banul lui, câtă vreme vieţile lor erau una, câtă vreme nici unu! dintre ei n-ar fi putut mânca ştiindu-1 pe celălalt flămând.
Apoi, erau nedespărţiţi. Fmeori lucrau chiar împreună, pe la hoteluri, restaurante sau binale. Şi fiindcă Adrian era de o risipă nesocotită, hotărâseră să fie casier Mihail. Şi-a fost, într-adevăr, un casier foarte socotit. Timp de doi ani de zile a ştiut sâ administreze mizeria lor cu o măiestrie, în faţa căreia Adrian nu putea decât să se închine, mai ales că de pe urma
510
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PIASARE
5U
ei nici chiar „firea lui de artist" nu prea suferea. Deoarece Mihail, suflet gingaş, ştia bine câ mizeria vagabonzilor e suportabilă numai cu condiţia de-a o mai speria din când în când cu câte un act dc nebunie.
I )e aceea, în tristele si totuşi voioasele lor săptămâni dc şomaj, când simţea e) că regimul pâinii cu scrumbie sau chiar al pâinii goale ameninţa cu explozia „căldării", socotea că sosise momentul să mai dea drumul „supapei de siguranţă", adică să-i tragă un chefuleţ.
Atunci, sc duceau la o cârciumă, tocau doi lei, mai cheltuiau pe urmă vreun leu într-un şantan ca s-ascultc muzică, sâ bea câte o cafea şî sâ fumeze două „Regale".
Uneori îşi dădeau frâu inimilor şi li se întâmpla chiar să se îmbete.
Sc întorceau după aceea în cocioaba lor, unde, înainte de culcare, măsurau proporţiile dezastrului, şt atunci începea iar să li se întunece sufletele.
Era totuşi o viaţă frumoasă. Până într-o zi, când totul s-a stricat deodată şi era să fie despărţirea definitivă a celor doi prieteni. Din vina lui Adrian, fireşte.
I s-a năzărit într-o zi lui Adrian, că dc la o vreme muncea prea mult dc unul singur ca sâ întreţină punga comună, pe când Mihail se plimba. Era adevărat. Mihail şoma de aproape două luni. Dar nu din vina lui. Totuşi, Adrian, lăsându-se odată pradă unei mânii, pe care a regretat-o apoi amarnic, şi-a învinuit prietenul de lenevie. După ce i-a numărat pe masa, tntr-o sâmbătă seara, leafa toată, i-a zis mojiceşre:
- Na! Şi dc mâine nu mă mai duc la lucru. Cum îţi place ţie lenea, îmi place şi mie. Am să fiu şi eu... şomer, ca şi tine!
I-a spus astea, răsucind tacticos o ţigare. Când a ridicat capul şi s-a uitat, Mihail avea raţa ca de mort. Adrian s-a înfricoşat:
- Te-am supărat rău?
- Nu, m-ai înveselit. Mai întâi, ia-ti banii, banii tăi... Apoi, află câ de mâine plec din România.
- Glumeşti! a îngânat Adrian, devenind alb ca varul şi tremurând.
Pc rus 1-a mişcat asta până în adâncul inimii.
Da, dar inima aceea era o inimă de tătar. Dcsi era încredinţat câ purtarea prietenului său se datora numai unei clipe de năucire şi cu roate iertăciunile pe cari acesta i le ceruse din suflet, Mihail a rămas neînduplecat: a doua zi dimineaţa şi-a vândut două costume noi şi un inel, ba s-a despărţit chiar de o rară monedă veche de aur, şi la miezul nopţii a luat trenul spre graniţa rusească, puncrul Iţcani.
Adrian epuiza toata gama rugăminţilor, apoi, văzând că totul e zadarnic, căzu într-o tăcere lungă şi suspectă, care îi dădu lui Mihail de gândit. Toată scara i-a dat târcoale celui pe care îl jignise, fără să rostească un cuvânt, oftând mereu şi fumând ca un nebun. Văzândtt-i chinul, Mihail reveni cu o concesie:
- Ei bine, i-a zis, fiindcă sunt doi oameni în tine, unul care tăneşte de moarte şi altul care suferă apoi ca un câine, mă dau de partea acestuia de pe urmă. Prin urmare, poftim: ne despărţim numai pentru câteva luni. Că, dc-o despărţire, e neapărată nevoie. în vremea asta vei avea răgaz să-ţi faci un examen al conştiinţei şi, poate, să-ţi dai seama că prietenia nu e o otreapă cu care poţi să-ţi ştergi cizmele. Acum dă mâna ici: îţi făgăduiesc că am să mă întorc şi-am să te caut. Afară numai dacă n-oi muri. Tot eram eu pe jumătate hotărât să fac călătoria asta în Manciuria, sâ văd cum e un război între namila aceea tembelă de rus şi tenacele japonez, acest german al Extremului Orient. Iar dc s-o întâmpla ca la întoarcere să te găsesc însurat şi cuminţit, am sâ mă bucur şi eu pentru biata maică-ta.
Adrian apucă mâna pe care i-o întinse Mihail, dar fălcile îi rămaseră tot încleştate. Nu era în stare să articuleze un singur
512
PANAIT ISTRATI
BIROUL DR PLASARE
513
cuvânt. Nici măcar n-a schiţat un zâmbet când, din ce în ce mai impresionat, Mihail i-a strâns mâna şi 1-a mângâiat:
- Ce păcat! O inimă aşa de bună, atâta sinceritate şi atât de puţină minte! N-ai să fii niciodată fericit, Adriane, băiete!
L-a strâns puternic în braţe şi s-a suit în trenul care se pusese în mişcare.
- Hc! la revedere! Dar zi-mi, bre, măcar la revedere! Nimic. Doar doi ochi dc animal bătut, cari    uitau lung,
lung, la fugat şi numai la el.
Aproape aceeaşi privire îl fixa acum pe Mihail, după ce acesta mai rosrise:
- Hai, zi! Facem pungă comună?
- Cum vrei tu, a răspuns Adrian, şi s-a gândit la cât îl costase punga comună şi lipsa lui de caracter.
Au râs apoi amândoi, din toată inima.
- Eu am cam vreo treizeci de lei, zise Mihail. Aveam două sute acum o lună, când am sosit în Bucureşti, dai', negăsindu-te, mi-a fost urât rău şi mi-am făcut puţin dc cap.
- Tot eşti mai bogat decât mine. Dar, mă întreb, cum ţi-aî putut procura atâţia bani penttu o călătorie în Manciuria, ba ca să te mai şi îmbraci aşa de ghighel?
- în Rusia, ca oriunde, cine n-are bătături în palmă găseşte parale uşor. liu le-am găsit pc ale mele la nişte inşi care-mi erau datoti; unii chiar îmi mai sunt. Nu mi i-a procurat Ohrana, fii sigur. Mă crezi, nu-i aşa?
Adrian făcu ochii mari:
- Nici prin gând nu mi-a trecut să bănuiesc una ca asta.
- Bun. Va să zică, am treizeci de lei. Tu?
- Eu? Eu am numai douăzeci. Dar mai contez pe două costume straşnice, făcuie la Londra.
- Zău? Te îmbraci la Londra, acum?
- Eu, nu. Se îmbrăca la Londra bietul Bernard Thuringer. El mi le-a dat. Fiindcă veni vorba, în casa aia burgheză,
socialismul meu a fost pus la grea încercare. Mi-a fost dac sâ-i văd pc bogaţii Thiiringer ruinându-se şi murind sub ochii mei. Cc zici de asta?
- Zic că descoperi America.
- Nu, dar oricum c îngrozitor! Aşa ceva nu se vede în fiecare zi: un mare burghez crăpând de inaniţie. Vorbeai adineauri de „palma fără bătături". Dac-ai şti ce soartă au avut palmele lor!
Adrian povesti cu sumedenie de amănunte „drama umană" la care fusese martor. Mărturisi că întâmplarea aceea l-a turburat mult şi că sc cam îndoia acum de soliditatea teoriei „claselor".
- Unde e, dar, neclintirea claselor sociale cu care ni se sparg urechile? Am văzur câ bogatul poate sâ devină sărac. Şi asta nu c prea grav. Dar dacă săracul poate şi vrea sâ se-mbo-găţească — şi care e săracul care n-ar vrea să ia locul bogatului? -atunci chestiunea se schimbă. Asta înseamnă câ nu există o morală a claselor. Şi pe mine, morala săracului mâ interesează, nu situaţia lui forţată. Căci oricât s-ar suprima clasele, se va găsi oricând un loc mai bun decât altul şi, dacă proletarul de azi n-are o conştiinţă care sâ fie o veritabilă morala de clasă, lupta pentru viaţa uşoară şi nedreptatea vot rămânea aceleaşi, în ciuda tuturor răvăşirilor sociale. Uite, aşa gândesc eu.
- Ce sâ /,ic? Eşti un socialist original, încheie Mihail. De altfel, mi-a vorbit şi Cristin despre asta.
- Crisitu?
- Da, Cristin. Care mă detestă. Şi care te detestă. Pe mine, pentru câ nu sunt socialist. Pe tine, pentru că eşti. îşi dă acum aere de corifeu socialist, face gălăgie, se zbate. Dar e băiat bun, are inimă. Era furios, mai ales de colaborarea ta de la Dimi-neţa. Zice că-i derutezi pe muncitori, făcându-i sâ confunde socialismul cu „nemernica democraţie burgheză". Nu găsesc. Am citit toată seria articolelor tale privitoare la conflîcrul hamalilor din Brăila şi cred că ai fi un hun ziarist. Se vorbeşre p-aici despre tine, cu stimă. Tc sfătuiesc sâ stărui. Dar n-ai sâ faci nimic.
514
PANAIT ISTRATI
BIROUL DK P LAS ARH
515
Eşti prea schimbător, prea boem, chiar arunci şi mai ales când e vorba sâ-ţî vezi de interese, Păcat! Mi-a plăcut mult stilul tău.
Adrian sorbi aceste complimente cu nesaţ, dar căută să-şi ascundă satisfacţia şi schimbă vorba.
- Cum văd, te duci pe la Cristin.
-Nu mă duc, ci locuiesc la el... Chiar şi lucrez la el. Dacă ce fac eu acolo se poate chema lucru.
- Lucrezi la Cristin? Cum asta? El e plâpumar!
- Da, e plâpumar. Dar mai e, dc o lună, şi copatron al unui birou de plasare.
Adrian doar că n-a urlat.
- Ce? Ce spui? Cristin, socialistul, patron al unui birou de plasare? Dar birourile astea sunt toaie nişte cuiburi de copoi, nişte anticamere ale .Siguranţei!
- Al lui nu e, îţi spun cu. Toţi „agenţii" lui sunt nişte oameni cinstiţi, biete epave, ca de-alde mine şi tine. Ai sâ te convingi singut, căci şî cu cot acolo ai sâ dormi. Eu nu mai am cameră. Şi e foarce interesant biroul ăsra de plasare. Mă distrez acolo straşnic. Uneori, mă şi instruiesc.
Tânărul era nedumerit.
- Asta nu e o dovadă, făcu el, scârbit. Un agent care plasează servitori, se freacă, vrând-nevrând, cu Ohrana noastră, dat fiind că la noi servitorii sunt socotiţi aproape nişte răufăcători. Poţi face tu o asemenea meserie?
- Foarte bine.
- Şi-adineauri spuneai că li-e teamă de Siberia.
- Tocmai! Acolo mă tem mai puţin. Sunt, aşa, ca un rac pe o coadă de vulpe. Dar iată că mă faci sâ vorbesc iar despre lucruri cari nu-mi plac. Hai, mai bine s-o ştergem! Sc înnoptează.
înainte de a ieşi din cafenea, au pus bazele pungii comune. După ce-a plătit consumaţia, Mihail a făcut socoteala. „Fondul" se ridica la cincizeci şi trei de tei. Aveau cu ce trăi, cumpătaţi, timp de două săptămâni.
- Mi-ai dat tot? a întrebat casierul.
- Tot! a răspuns Adrian, dar râdea şi Mihail înţelese câ, după un vechi obicei al lui, mai oprise totuşi vreun leu-doi.
Nu ca să-i cheltuiască singur. Nu, n-ar fi fost în stare. Dar, în momentele grele, când Mihail anunţa că nu mai are nici un ban în casă, lui Adrian îi plăcea să-şi bucure amicul, scoţând dîn fundul vreunui buzunar câţiva gologani „uitaţi". Aşa câ păstrătorul tezaurului nu protesta împotriva acelor nevinovate pişichcrlâcurî, „inerente, zicea el, firii ţigăneşti".
Ieşiră. O ploaie subţire începuse sâ stropească pavajul murdar. Tramvaiul cu doi cai, deşi arhiplin, fu asaltat de un norod sălbatic, egoist, fără nici o milă de bietele dobitoace, ale căror trupuri înfierbântate şi ude erau toate un abur. Zadarnic a protestat conductorul. Ba s-a ales şi cu o palmă dc la un „domn" care se căţărase pe tampon şi pe care îl rugase sfios sâ se dea jos. Domnul era de la... Interne.
Cei doi prieteni aşteptară tramvaiul următor. Aceeaşi poveste şi cu el, deoarece era ora sosirii celor mai multe trenuri. Ploaia se-nteţea.
- Hai să facem lux, hotărî Mihail. Să spânzurăm un leu pc-o birjă. Că plouă rău. Şi, cu geamantanul tău, o să ne fie cam greu.
Au luat o trăsură.
Străzile erau tixite de trecători grăbiţi şi vânzători ambulanţi, uzi ca nişte şoareci.
Un oltean, vânzător de cărbuni, îmbrăcat doar în cămaşe şi-n izmene, nu se grăbea deloc, cu toată ploaia care răpăia. Mergea agale, cu coşurile goale ce se legănau, uşoare, agăţate de cobiliţa pusă strâmb, în neştire, pe-nn umăr. Părea fericit, dădea din cap şi cânta:
Doamne, să nu mă omori, C-am iubit două surori Şi-o soacră cu trei nurori.
BIROUL DK PLASARE
517
II
Mihail opri trăsura pe strada Sfinţilor, în dosul spitalului Colţea, o stradă liniştită, destul de apropiată de marele centru al Capitalei. Intrară amândoi în biroul de plasare în care nu ardea încă nici o lampă, cu toate că se făcuse noapte de-a bine-lca. Adrian putu însă deosebi aproape limpede fiinţele şi lucrurile, graţie luminii ce se strecura prin fereastra de la felinarul cu gaz de-afară, care făcea oficiu de lună în faţa vitrinei biroului,
Nu era în încăpere nimic din tot ce-ar fi putut tulbura un suflet sensibil şi, totuşi, interiorul acela prost luminat îi dădu lui Adrian fiori. Se cutremură, ca şi cum s-ar fi pomenit deodată într-un comisariat de poliţie. A încercat impresia aceasta, mai întâi pentru că pc jos era ciment, apoi pentru că pereţii erau goi, iar de-a lungul lor, oii ţinea imensa odaie, se înşirau aliniate nişte bănci de lemn sărăcăcioase. Mai era o masă şubredă, proptită parcă provizoriu, acolo în mijlocul „Biroului" şi lângă ea făceau eforturi sâ se ţină pe picioare două scaune la fel dc prăpădite. Pe fotoliul din faţa mesei, stătea un bărbat cam dc vreo cincizeci de ani, slab, ţeapăn, gălbejit, colţuros şi chel. Mânca. Nu se vedea, ce. Alţi doi bărbaţi - unul, tânăr, oacheş, cu mustăcioara răsucită, celălalt mai în vârstă, puţin adus de spate şi cu ţăcâlic sură - măsurau tăcuţi, cu paşi domoli, odaia. Pe un capăt dc bancă stăteau absente două femei cu basmale negre pe cap.
Intrând, Mihail a strigat pe un ton de veselă ironie şi într-o singură frază, fără marafeturi protocolare,
- Bună seara, domnilor, iatâ-1 si pe amicul nostru Adrian Zografi.
Omul de la masă n-a răspuns nimic. Avea gura plină şi s-a mulţumit să fixeze asupra lui Adrian doi ochi holbaţi. Cel adus de spate a îngânat o „bună seara" cu glas cântat şî fără să-şi întrerupă plimbarea.
Doar tânărul a venit spre cei doi prieteni, şi i-a strâns mâna lui Adrian, prezentandu-se:
- Niţă Petrescu.
Strângerea lui de mână a fost caldă. Privirea îi era inteligentă, dreaptă. Apoi şi-a reluat plimbarea. După o clipă, se opri în faţa celor două temei şi le vorbi aproape răstit:
- Ei! Ce-i de tăcut cu voi? Sunteţi un caz puţin cam special. Vreţi să fiţi plasate amândouă la aceeaşi casă. Nu prea se-ntâm-plă des aşa ceva. Uite, aş putea, la nevoie, să vă trimet în provincie. Vă duceţi?
- No, ke tune în ea deprovinţă!...
- Atunci... n-avem nimic pentru voi.
Erau nişte unguroaice care de-abia vorbeau româneşte. S-au sculat şi-au plecat,
Biroul tu cufundat câtva timp în tăcere. Adrian sta nemişcat lângă Mihail, al cărui mutism i se părea destul de neînţeles şi parcă batjocoritor. Găsea că prietenul lui ar fi trebuit sâ vorbească, să spună ceva, să rupă gheaţa. îi venea sâ plece.
Dar, în lumina spectrală a odăii, Adrian surprinse la omul aşezat înaintea mesei, gesturi ciudate. Omul stătea cu amândouă mâinile vârâte până în coate în sertarul permanent deschis al mesei şi tot cotrobăia ferit prin tund. Din când în când, o mână se ridica şi ducea la gură ceva ce Adrian nu putea să distingă. Fără îndoială, omul mânca pâine goală, tăind-o tacticos cu un briceag a cărui lamă lucea uneori. Mânca domol,
518
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
519
dumicai după dumicat, fără să se uite la nimeni, nici în sertar, la ce moşmăia cu mâinile în cutia aceea din dteapta mesei, ferită de privirile lui Adrian. Sc uita ţintă spre uşă, la felinarul din stradă. Se uita mereu, neclintit, ţeapăn ca un manechin. Ai fi zis că aştepta, cu o îngrijorare din cc în ce mai crescândă, să se întâmple dintr-o clipă într-aha cine ştie ce eveniment, ceea ce nu-1 împiedica deloc să continue a-şi mesteca îndelung dumicaţii, absent la tot ce se peirecea în jurul lui.
Adrian, nemaiputându-se stăpâni, pironi asupra insului, spre marele haz al lui Mihail, o privire hotărât întrebătoate.
- Ei, e domnul leonard, patronul nostru! rosti, ironic, Mihail. Adrian făcu feţe-feţe. Ar fi preferat să fie informat într-un chip
mai discret. Dar celălalt îi dădu mai departe, cu aceeaşi itonie:
- Şi domnu' ăla cocoşatu', care se plimbă, c domnu' Macovci, vechi prieten şi coşcogea fost asociat îl domnului Leonard, într-o mare afacere de manufactură, la Călăraşi, cu firma „Leonard & Macovei", azi faliţi amândoi!
După prezentarea aceasta familiară, zeflemistă şi glumeaţă, domnul Ixonard, deloc tulburat, duse la gură ultimul pătrăţel de pâine şi împinse sertarul. închise apoi briceagul şi îl băgă într-un buzunar de la vestă. N-a scos o vorbă. Doar domnul Macovei a răspuns. S-a oprit în bătaia luminii, cu capul plecat, cu bărbia în piept şi a silabisit melodios, nostalgic:
-Mda... Fa-liţi!...
Tonul lui a avut darul să-1 impresioneze pe Adrian. Ca şi frumosul lui păr cărunt şi vesela tristeţe a profilului său bine reliefat.
în clipa aceasta, o ploaie de pumni violenţi prinse să duduie într-un perete, care era mai mult un fel de despărţkurâ de scânduri, tapetată cu hârtie vopsită şi care separa „Biroul" de atelierul de plăpumărie. După bocănituri urmă o tăcere, apoi mai multe glasuri voioase de tineri începură să-1 strige, gălăgioase, pe Mihail. Acesta le răspunse:
- Ho, câ dărâmaţi şandramaua! Ce e?
- Cum „ce e"? răbufni o voce de bas. Eşti aici dc un ceas cu mânzu' ăla păcătos de gazetar, cu infecţii' ăla de socialist brăilcan şi nu veniţi să ne daţi bună seara?
Adrian zâmbi, fericit. Era glasul unui prieten al lui, Craioveanu, dar căruia îi ziceau toţi nea Toma, fiindcă era cel mai în vârstă dintre tovarăşi. Socialist din vechea gardă. Inimă caldă, închisă dc nevoi'şi necazuri, dar gata oricând de luptă, ca şi Avramache, cizmarul de la Brăila. Prin cultura lui de autodidact, înalta lui conştiinţă şi temeinicia calităţilor lui profesionale, era socotit printre cei mai de frunte, în elita muncitorească socialistă, atât de puţin numeroasă, vai, pe acea vreme. Făcea parte din Comitetul Central al Partidului, în care era aproape arbitru. Impunea chiar faţă de autorităţi. 'Finea mult la Adrian, iar acesta îl adora.
Craioveanu şi cu Cristin erau patronii atelierului de plăpumărie cel mai renumit din Bucureşti şi care executau cele mai bogate trusouri pentru fetele din înalta burghezie. La atelierul acela, lucrătorul care se distingea, intra după o bucată dc vreme în asociaţie. Chiar aşa îi era şi firma: „La lucrătorii asociaţi".
Adrian se apropie de perete şi ciocăni de două ori cam în dreptul unde ghicea că se afla dincolo Craioveanu şi-i zise, drăgălaş.
- Te salut, nene Tomo!
- Salutare, Adrian! Merge, merge?
- Aşa şi-aşa. Dar ia spune-mi, Cristin e acolo?
- Hm! Ce-ntrcbare! Dac-ar fi Cristin aici, ar fi venit dc mult să-ţi lungească urechile!
- Dc ce? Pentru că e acum dc două ori copatron, şi-acolo şi-aici?
- Te cam miră, hai? Ei, de, mă băiete, ce să-i faci! Aşa sunt vremurile azi, cu contraziceri şi amestecături! Dar, lăsând asta Ia o parte, ce zici dc noua noastră instalaţie?
520
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
521
— Păi, ce să zic? Cc-o fi p-acolo, nu ştiu, câ n-am văzut încă nimic, decât aşa ce se vede pe dinafară. Cât despre Birou! ăsta de plasare, pare mai mult o circumscripţie poliţienească...
Dincolo izbucniră nişte râsete nestăpânite. Craioveanu însă tăcuse. Părea încurcat. Un lucrător mai tânăr gtăsui: -Ascultă, Adrian, ai să repeţi asta şi faţă de Cristin?
- De ce nu? Ori îi veci fi ştiind patronului vostru şi de frică. Asta mi-ar place!
Câteva şuşoteli, apoi o tăcere deplină, puseră punct convorbirii.
Această scurtă ieşire din plicticosul mutism la care îl osândea răutăciosul dc Mihail, îl mai dezgheţă puţin pe Adrian. Se simţea mai la largul lui, mai dispus să aştepte urmarea acestui început dc aventură pătrunsă dc mister. Nu-i plăceau misterele. Voia oriunde sâ vadă limpede şi repede. Mihail nu-i spusese nimic despre acest „Birou" glacial şi la propriu şi la figurat, în care doi oameni se plimbau prea mult, un al treilea stătea prea nemişcat, si în care câ teşi trei tăceau într-un chip cu totul neobişnuit. Furat de cine ştie ce banală conversaţie dc circumstanţă, n-ar fi remarcat poate nimic, pe când aşa, debarcat aici, în atmosfera aceasta ncamicală, aproape ostila, se simţea ca străin în propria lui ţară. Şi pentru ce nu aprindeau măcar o lampă? Din zgârcenie? Sau zăcea, poare, atâta mizerie în biroul acesta de plasare? Mai degrabă, asta. Adrian era aproape sigur.
Cât s-a mişcat, ducându-se să vorbească cu plâpumarii şi înapoindu-se la locul lui, a avut posibilitatea sâ examineze, mai de aproape şi în lumină mai bună, cele trei personaje cărora nu le ştia decât numele. Toţi rrei aveau chipuri la fel dc suferinde şi haine la fel de jerpelite.
Adrian îl întrebă încet, în greceşte, pe Mihail:
- Aci nu se mănâncă decât pâine goală?
Mihail a dus un deget la buze şi i-a răspuns în aceeaşi limbă:
- Nu e politicos sâ vorbeşti într-o limbă pe care cei de faţă n-o cunosc.
Bun. înţelegea. Mihail îi răspundea aşa, dinadins. îi plăceau misterele şi se amuza pe socoteala lui.
Din fericire, plăpumâria închizându-se, Craioveanu veni să-i strângă mâna lui Adrian. Dădu mâna întâi cu domnul Ixxmard, care avea o mână înspăimântător dc lungă, albă, moartă. A in-tins-o fără să rostească o vorbă. Adrian n-ar fi îndrăznit să jure dacă omul acela ştia să vorbească sau era mur. Apoi, prins de nelinişte şi când a mai,băgat de seama câ şi Craioveanu, aşe-zându-se între cl si Mihail, părea la fel de dispus sâ stea tăcut. Adrian, a tăbărât repede pe plâpumar:
- Nu zău, nene Tomo, de ce s-a băgat Cristin în afacerea asta sucită? Eu găsesc că meseria de patron al unui birou de plasare, în ţara noastră poliţistă, nu se prea potriveşte cu calitatea dc fruntaş socialist.
Craioveanu parcă încremenise. Cu mâinile pe baston şi bărbia înfiptă în mâini, sta şi tăcea, uitându-se în gol. Purta haine curate, guler şi cravată, ca toţi muncitorii îngrijiţi cari câştigau cât Ic trebuia pentru trai. Avea o înfăţişare decentă şi chiar o oarecare prestanţă care impunea respect, ceea cc sc vedea rar la lucrătorul român.
întrebarea lui Adrian îl făcu să ridice capul, dar, înainte de a-i răspunde, îşi trecu mâna pc pârul tuns numărul unu şi îşi răsuci câteva clipe mustaţa bogată şi căruntă, (-iestul acesta îl puse pe Adrian în gardă: nea Toma îl făcea numai când era nemulţumit de ceva sau plictisit de cine ştie ce. Era ticul lui. Dovadă că şi spuse:
- Ascultă aici ta mine. Adrian, a zis cu vocea lui groasă, şi silindu-se s-o îndulcească. Ce spuseşi tu, nu prea face sâ-i repeţi şi lui Cristin. Că degeaba îi spui. îl ştii cum e: năbădăios, încăpăţânat şi stăruitor până la absurd. Şi, până una aha, astea la el n-au leac. O să sc sature într-o zi şi o sâ se scuture el singur de pacostea asta nouă, mai cu seamă că nu-i mai dă pas să-şi vadă cum trebuie dc plâpumârie, care e o afacere serioasă. Aşa
522
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
523
că te povăţuiesc să-1 laşi în pace. Altminteri, o să vă certaţi ca doi samsari. Unde mai pui, câ ţi-o şi co.ice puţin. Tu, în ochii tui, eşti un element primejdios pentru noua mişcare socialista. Găseşte şi el, ca toţi cari ţi-au citit articolele, că ai mult talent, dar nu vrea să pui acest talent în slujba democraţiei burgheze, care ne-a mai răpit o dată elementele de valoare ale mişcării.
Adrian simţi că i se strânge inima. Vedeau, va să zică, în el, un viitor „transfug". Nu, n-are sâ fie în stare dc una ca asta niciodată! Şi de unde venea oare bănuiala aceasta.
- Aş vrea să ştiu care e şi părerea dumitale în chestiunea
asta, zise Adrian,
Craioveanu a râs şi l-a privit pe tânăr în albul ochilor. Părea câ vrea sâ pătrundă până în adâncul conştiinţei iui Adrian, care, înţelegându-1, îşi oglindi în priviri tot adevărul din sufletul lui curat. Celălalt fu impresionat şi încetă sâ mai râdă. Zise:
- Eu... de!... Te apăr cât pot...
- Lasă asta! îi tăie vorba Adrian. Faci bine că mă aperi, dar mă interesează mai mult să ştiu ce crezi dumneata în chestia asta: mă socoti un om cinstit sau un potlogar? Asta sâ-mi spui!
- Cred că eşti un ont cinstit...
- F,i bine, asta mi-c dc-ajuns! Cât despre Cristin, poate sâ bată câmpii cât o vrea.
Bătrânul socialist dădu din cap cu o mină gravă:
- Ţi-o fi asta de-ajuns ţie. Dar nu le e de-ajuns şi glotaşilor mişcării revoluţionare care a început sâ crească iar şi din care fac parte şi eu. Problema nu e chiar aşa de simplă cum ţi-o închipui. Şi când îţi spun asta, nu mă gândesc deloc la ce trăncăneşte Cristin. Iţi spun cc gândesc eu si ce vrei tu să afli. Iată: poţi fi cel mai cinstit om din lume si sâ faci, totuşi, operă de trădător. Şi invers: poţi fi un potlogar în faşă şi sa faci, totuşi, operă de perfect socialist. Pentru câ toată problema se reduce la o chestiune de educare a maselor. 1 n telegi?
- Nu, nu înţeleg.
- Am să-ţi explic. într-o mişcare revoluţionară, lucrul important nu e să ştii care dintre propagandiştii influenţi de azi va rămânea cinstit până la sfârşitul zilelor sale şi care va trăda, peste cinci, zece sau douăzeci de ani. Nu. Asta nc e aproape indiferent. Destinul e liber sâ ascundă în tine un hoţ şi într-o bună zi si ni-1 destăinuie. Dacă până în ziua aia, tu slujeşti clasa muncitoare, ajutând la educarea ei socialistă perfectă, vei binemerita dc la patria internaţională de mâine. Dar dacă, dimpotrivă, tu nu faci cu propaganda ta decât să creezi confuzia în spiritul maselor, vei putea tu mult şi bine să îmbătrâneşti şi sâ mori om cinstit, tot criminal se va chema c-ai fost. Ba, mai mult: cu cât vei fi mai cinstit şi mai înzestrat, cu atât influenţa ta va fi mai nefastă, deoarece e mult mai uşor sâ combaţi şi să demaşti un potlogar mediocru înzestrat, decât un om virtuos şi de talent, chiar când el nu calcă pc drumul cel drept.
- Şi care e acest „drum drept"?
- Aicî am vrut să te-aduc! Ei bine, drumul cel drept este acela care învaţă clasa muncitoare că o revoluţie nu se face cu oameni cari se scaldă în toate apele. Şi tocmai asta nu învaţă muncitorii de la rine!
- Eu! Eu! nu...
- Da, da, tu, băiatul cinstit, care scrii articole pline de revoltă, acele articole cari i-au scos din amorţeală pe hamalii din Brăila şi datorită cărora au câştigat ei lupta - tu faci masele sâ creadă că lupta aceea a fost câştigată gratie concursului ziarului democrat „Dimineaţa" şi intervenţiei în parlament a directo-rului ei, deputatul burghez Constantin Miile, socialistul transfug, graţie de asemenea şi domnului ministru de Interne pe care acelaşi ziar l-a complimentat pentru „atitudinea sa înţeleaptă" în acel conflict, care ministru e, şi el, tot un vechi socialist, trecut la liberali, şi care n-a cedat ca „vechi socialist" ci de frică; şi graţie, în sfârşit, câtorva armatori, ca fraţii Thuringer, unde slujeai şi cari, de asemenea, nici ei, n-au „cedat cei dintâi" din
524
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
525
bunătate de inimă, cum iâsai tu sâ se-nţeleagâ, ci numai ca să-şi salveze interesele lor capitaliste... Toate astea le-ai spus sau ai făcut sâ fie crezute de muncitorii eari te-au citit, şi uite că astea creează confuzie în creierul nu tocmai strălucit al muncitorimii. Ai înţeles, acum? Şi dacă ai înţeles, pofteşte de-mi mai spune că-ţi este de-ajuns, în condiţiile astea, să fii numai un om cinstit şi sâ contribui a căra apă la moara burgheziei.
Adrian parcă intrase în pământ. însuşi Mihail era emoţionat. Efectul nu-1 făcuse atât fondul argumentării lui Craioveanu, căruia cel dojenit îi găsea multe puncte slabe, cât tonul convingător al acelei argumentări, credinţa neclintită pe care bătrânul militant o avea în acel „drum drept" ai taedeei socialiste. Adrian tocmai se pregătea să-i spună obiecţiile sale, când dădu buzna în „Birou" Cristin.
Purta un costum de catifea neagră, cu haina ca o tunica, încheiată până la gât, cravată roşie-foc, pălărie moale de fetru pluşat şi o bâră noduroasă în mână. Era un bărbat înalt, slab ca un ţâr şi iute ca argintul viu. Cum a intrat a început sâ ţipe;
- Iar fără lumină! Iar staţi pe-ntuneric! M-aţi plictisit cu maniile astea ale voastre! Nu-mi place asta, domnule Leonard, ţi-am spus-o de o mie de ori! Aprinde lampa, Niţă! Parcă am
fi falsificatori de bani.
- Bo, bo, bo!... mormăi, în sfârşit, domnul Leonard, dând din mână alandala, ceea cc îl făcu pe Adrian să se încredinţeze că omul acela nu era chiar numai un mort care se hrănea cu pâine goală.
Cristin azvârli pe rrrasâ o servietă grea pe care o ţinuse sub braţ, veni la Adrian şi-i strânse mâna, sâ i-o frângă, aşa cum avea prostul obicei să facă cu toată lumea. Adrian aproape că a ţipat de durere. Cristin s-a uitat mult la cl, bolovănind nişte ochi cât pumnul, apoi a izbucnit:
- Aî sosit, ticălosule? Am să-ţi...
Dar Craioveanu, tunând cu vocea lui de bas, îl opri scurt, cu un singur „Ho!" de-au zbârnâit geamurile şi era sâ stingă lampa. Mihail, temându-se dc o bruftuială, se ridică:
— Prieteni, mie mi-e foame!
— Şi mie, zise Adrian.
— Unde vi duceţi să mâncaţi? întrebă Craioveanu, care era becher. Vă-nsoţesc.
- Dacă m-aşteptaţi un minut, zise Cristin, cât să-i spun două vorbe domnului Leonard, viu şi cu.
- Cu o condiţie! îi replică Mihail. Să nu te dai în spectacol, la restaurant. Aici vă puteţi lua de pâr, dacă aveţi chef. Mi-e egal. Dar în public, fără gălăgie! Cel puţin, cât sunt eu de faţă. N-am dreptate, nene Tomo?
- Da-a-a, burghezule, ai dreptate!
Lampa cu picior care fusese aprinsă şi pusă pe birou, n-a sporit prea mult lumina, care tot de la felinar îşi trăgea duhul. L-a ajutat totuşi pe Adrian să-şi întindă cercetarea mediului în cate intrase de vreo oră. Astfel, a constatat că domnul Leonard avea o faţă osoasă, uscată, lucie, pecetluită de un fel de gravitate amestecată cu o spaimă pc care o exprimau nişte ochi prea holbaţi. Nu era, totuşi, antipatic. Gura, uşor întredeschisă, părea să dezmintă orice semn de răutate ce se putea bănui că o are în suflet. Iar craniul chel îi dădea un aer de savant supt de mizerie, pe care-1 trăda redingota decolorată şi aproape jerpelită.
Dar mai nenorocite î s-au părut lui Adrian, celelalte două personaje. Niţă, deşi tânăr, avea o mutră îmbătrânită de hămesit ros dc griji: trăsături strâmbe, frunte încreţită, gură amară, ochi învăluiţi de o rece resemnare, gât subţire. Trupul lui, pielea şi osul. Hainele, cu toate silinţele vizibile de-a le menţine decente, erau prea cârpite şi chiar murdare. Pantalonii, comic de scurţi. Mânecile la fel. Dar părea sprinten, energic. Apoi capul lui oacheş, cu păr stufos, cu sprâncene bogate, cu lungi gene
526
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
527
melancolice şi o mustaţă graţioasă, care răcea din el un băiat frumos! Sărman băiat frumos!
Domnul Macovei, cu bogatul lut păr cărunr, ondulat natural ca şi barba, ar fi fost un superb Ariost ca acela din Larousse, dacă n-ar fi avut „cocoaşa" aceea amabilă, care îi gârbovea bustul, şi veselia aceea sfâşietoare de pe faţa brăzdată de o existenţă care trebuie să fi fost plină de patimi. Tot aşa de sărăcăcios îmbrăcat ca şi Niţă, Macovei era, dintre toţi trei, cel mai trist, şi aceasta desigur din pricina acelei luminoase bucurii lăuntrice în care ochii tui albaştri, pe jumătate închişi, şi numeroasele lui reliefuri faciale, duios frământate de o mână nemiloasă, se învăluiau dureros, fără să invoce mila, dar şi fără să ţipe vreo viaţă pământească fericită. Aşa câ domnul Macovei deşteptă tot interesul lui Adrian şi îi câştigă toată simpatia, devenind centrul atenţiei sale. Mihail băgă de seamă şi se bucură, deoarece ţinea mult la fostul negustor.
Adrian simţea nevoia să lege imediat o cât dc mică conversaţie cu Macovei, fie şi numai ca să-i audă frumosul timbru femenin al glasului său, dar n-avu cum, din pricina lui Cristin, care, facându-i un fel de ra|x>rt asociatului său, domnu! J eonard, zbiera întruna, ca un apucat. Aşa că toată lumea asculta la el.
Chiar şi Mihail.
— Uite, zicea Cristin, ziua de azi n-a fost prea rea. Am încasat trei plasamente ale domnilor ăstora: bucătăreasa plasată de domnul Macovei în strada Cuţitu-de-Argint („ce tâmpenie gândea Adrian, ca o stradă să nu se poată chema altfel decât Cwmw-de-Argint!"); femeia la toate, plasată de Niţă la procurorul Stavrescu; bucătăreasa plasată de Mihail în strada Brutari. Şi-n sfârşit, am mai încasat două plasamente făcute de mine: unul la doctorul Manolescu şi altul la actriţa Sylvia Fralea.
După fiecare încasare anunţată, toată lumea striga „ura!". Glasul lui Macovei suna, în corul acela, ca un clopoţel. Adrian
îl întrebă încet pe Mihail ce era cu uralele alea şi despre ce anume este vorba.
- Fiecare agent, îi explică Mihail, plasează servitori. Din taxa reglementară de cinci lei de plasament, trei îi ia „Biroul" şi doi, agentul. Si asta e toată leafa şî toată pâinea pe care o câştigă agentul, care n-ar fi tocmai rea, dacă ar merge totdeauna în plin. Numai că uite: trei sferturi din plasamente cad în baltă, fie câ după opt zile dă servitorul bir cu fugiţii, dintr-un motiv sau altul, fie că îl dă afară stăpânul, tot din motive ce-ar fi inutil să Ic mai discutăm. Dar, cele mai adesea, nu se poate „încasa", pur şi simplu pentru că stăpânii sunt necinstiţi, avari: se ascund, tergiversează, ba uneori chiar refuză net sâ plătească taxa. Desigur, taxa aceea e impusă de un regulament al poliţiei, dar ce poţi face contra râu-platnicilor? Nu sunt ei stăpânii ţării? Aşa că, cea mai mare parte a timpului, bietul agent nu face decât să alerge de la un capăt la altul al Capitalei şî să-şi rupă pingelele, ca să se întoarcă seara târziu şi sâ se culce cu burta goală. Atunci intră în joc Cristin şi, cu gura lui grozavă, izbuteşte uneori să-I „execute" pe refractar. Azi, cum vezi, a încasat rreî plasamente pe care le socoteam ca şi pierdute. Asta o sâ le mai îndulcească amarul, lui Niţă şi lui Macovei cari, de două zile, n-au nici măcar cu ce să-şi cumpere tutun. Aşa că uralele izbucnesc de-a dreptul din aceste stomacuri ghiorăite.
Adrian văzu limpede cruda realitate a mediului cu care avea sâ-şi împartă în curând existenţa. Vedea o groapă întunecoasă în care nişte epave, cum le zisese Mihail, îşi măcinau jalnic zilele. Dormeau pe bănci, cu câte vreo zdreanţă drept orice plapumă şi se hrăneau cu pâine goală, bucuroşi s-o aibă şi pe aceea. A, nu! Se va strădui să se smulgă din ghearele unei asemenea vieţi. Se va duce sâ-şi caute de lucru la zugrăvit, meseria lui, cu toacă aversiunea ce o avea pentru şantierele cu ore lungi cât veacurile, cu patroni niciodată mulţumiţi şi cu camarazi intriganţi, şi de o inconştienţă care îl scârbea mai mult ca orice. Da,
528
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
529
da, viitorul era sumbru! Se obişnuise el cu ideea asta, dar, oricum, pentru un fleac de zbor din cuibuşorul maternei, vagabondajul sâu atât de iubit prea îl făcea sâ ispăşească cumplit. Afurisită libertate!
Cristin dădu fiecărui agent cei doi lei care li se cuveneau, descreţind astfel nişte frunţi explicabil îngrijorate şi se întoarse iar la domnul Leonard ca să-i continue raportul.
- Dar am şi veşti proaste. Rădulescu, judecătorul, nu e mulţumit de jupâncasa aia. E înecată, se pare. Camerista ministrului de Finanţe pleacă. Şi-o înţeleg. Nevasta ministrului ăstuia e ca o caţâ fără pereche. Şi baba aia zgârie-brânză din Regală e mereu în voiaj. Sau s-ascunde. Dar cine m-a scos din sărite a fost coloneleasa. E la a patra bucătăreasă pe care o dă afară, în mai puţin de trei săptămâni. Şi cu toate astea, ultima pe care i-am recomandat-o e madam Bertha, o adevărată comoară! Nu, nu, nu mai trebuie servită putoarea asta!
- Mititica! o compătimi Macovei. Biata coloneleasa!
- Biata? urlă Cristin roşu de mânie. O să-i cam regulez treaba mâ-si! puse el punct, îndulcind astfel cea mai populară şi mai obscenă dintre înjurăturile noastre româneşti.
Atunci Adrian îl văzu pc Mihail uitându-se amuzat spre Macovei care, repetând o glumă ce-o ştia tot „Biroul", s-a oprit din plimbarea lui, şi-a îndreptat bustul şi, făcând pe nevinovatul şl pe speriatul, a exclamat plin de umor, cu ochii spre Adrian:
- Ce? Ce-a zis? Să-i reguleze treaba mă-si? Tt-i-i!... 1-auzi Doamne: treaba mă-si! Vai ce lucru gustos!
Şi, îşi reluă plimbarea, în hazul general. Chiar domnul leonard, vâzându-l pe Adrian surprins de franca etalare a acelei obscenităţi umoristice, în izbitor contrast cu atmosfera mai degrabă tristă a mediului, a schiţat şi el o umbră de zâmbet care i-a luminat o clipă masca încordată.
Era o glumă desul de indecentă: o gustau însă totdeauna, pentru că o făcea un om bătrân şi respectabil, deloc guraliv nici
vesel, şi al curii umor era aproape dureros. în zarva acelui „Birou", veşnic înţesat de servitori în căutarea unui loc, Macovei, cu uu tact niciodată dezminţit, ştia când şi de la cine să prindă din zbor acea înjurătură mereu rostită, o intona muzical într-un fel al lui anume şi izbutea totdeauna sâ uluiască pe câte vreo persoană mai pudică dintre cele de faţă, care nu cunoştea obiceiul bătrânului, devenit aproape un rit al casei. Şi, oricât de sinistră ar fi fost atmosfera acelui birou de plasare, care nu-şi hrănea oamenii, ea era fără greş spulberată de acel bătrân amabil care descreţea feţele cele mai întunecate, începând prin a se scandaliza de înjurătură, repetând apoi obscenitatea şi sfârşind prin a trage concluzia, faţă de însuşi Dumnezeu, precum că e... gustoasă.
Trebuie să se ştie că în ţara românească şi chiar la toate popoarele din apropiatul Orient, nu există obscenitate şi în orice caz, nu în înjurături. A fost ucisă dintr-un început, prin deasa ei folosire şi prin solida sănătate a acestor popoare, în care „refulat"-\j\ e un lucru necunoscut. Adevărata obscenitate vine din Occident, dc-acolo unde s-a inventat fusta care se opreşte deasupra genunchiului, de-acolo unde pentru întâia oară femeile care au purtat aceste fuste şi-au permis să-şi încalece picioarele în văzul lumii şi în aşa hal că toată panorama sexului lor se desfăşura sub ochii tuturor adolescenţilor, „refulaţi" de o educaţie potrivnică firii omeneşti.
Aceasta e obscenitatea care strică spiritul omenesc. Nu putea, fireşte, sâ se nască decât acolo unde adolescenţa e lacomă să ştie ee ascunde o femeie sub rochie şi un bărbat în pantaloni, precum şi ce se face cu aceste lucruri care sc ascund. Dar, de la Moscova la Atena, de la Varşovia Ia Bucureşti şi de la Constantinopol la Sofia, la Belgrad şi la Budapesta, până şi copiii ştiu treaba asta, şi încă amănunţit. Ea e mereu actuală, pentru că face parte din convorbirea aproape curentă. Căci omul poate rareori să stea de vorbă fără să se mânie şi atunci
530
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PIASARK
531
trebuie să poată sâ-njure cu saţ. Occidentul .sc păcătoşeşte din lipsă de înjurături „gustoase", îşi înghite mâniile şi ajunge la „refulări". Orientalul, care arc la îndemână înjurături berechet, le varsă la vremea lor şi permite astfel vieţii sănătoase să-şi urmeze cursul ei.
în România, numele organelor sexuale şi şi-acelea ale funcţiilor lor sunt în guta tuturor. Ele sunt aşa de iubite, că li s-a creat chiar gingaşe diminutive. Mai ales când e vorba de „treaba" sau „daravera" mă-si, ea c comoara limbii româneşti şi fericirea întregului popor. E „regulată" de dimineaţă până seara. De altminteri, „regulatul" acesta e aplicat şi tuturor sfinţilor Bisericii şi chiar Bisericii însăşi, ca şi întregii familii divine, pretutindeni şi chiar faţă de copii: în casa ţăranului, ca şi într-a ministrului, într-a popii ca şi într-a episcopului. Toată naţia înjură. Se spune câ s-a întâmplat asta chiar la Curte, prin gura fostului prinţ moştenitor, actualul rege Carol al II-Iea, care trebuie să fie un bărbat straşnic de sănătos. Iată în ce împrejurare:
Se pomeneşte că răposatul rege Carol I, convocând într-o zi Consiliul de Coroană, hotărî ca să asiste la şedinţele acelui consiliu şi nepotul său, pe atunci copil de vreo şase ani, în scop de a-[ familiariza dc mic cu îndatoririle regale. în consiliu, numai bărbaţi aleşi. Unii dintre ei, din cea mai înaltă protipendadă, Erau de faţă, nu mai departe, membrii de marcă ai răposatului partid conservator: Carp, Maiorescu, Marghiloman. S-au dezbătut, desigur, după cum sc cuvenea, afaceri privind fericirea poporului. Prinţul-copil asculta puţin cam îmbufnat. După cc s-a sfârşit consiliul, respectabilul rege rămânând singur cu micul moştenitor al tronului, l-a întrebat:
- Ei! ce zici de domnii miniştri de-adineauri?
- Eu zic, răspunse copilul, că ar trebui să-i dăm în „treaba" mamei lor pe toţi!
Oricine îşi poate închipui uşor scandalul care-a urmat. Regele a ordonat o anchetă severă. Unde putuse micul prinţ să audă rostindu-se o asemenea grozăvie?
S-a aflat câ era foarte bun prieten cu un caporal din garda regală, un ţăran de ispravă.
Regele Carol al II-Iea e, prin urmare, român neaoş.
1
BIROUL DE PLASARE
533
III
- Dragă tovarăşe Adrian Zografi, zise Cristin la sfârşitul mesei, te convoc la şedinţa Comitetului Executiv al Partidului, care va avea loc săptămâna viitoare.
Erau cu toţii, afară de domnul I eonard, într-un birt peste drum de „Birou". Mâncase fiecare o porţie sau două de tocană, de treizeci de bani porţia şi acum unii dintre ei fumau şi beau cafea.
- ÎI convoci? ripostă Craioveanu. Vorbeşti, adică, în numele întregului Comitet! Dar cine te-a autorizat sâ faci convocarea asta? Eu nu. Şi mai întâi, Adrian nu e în partid. Aşa câ prea puţin poate sâ-i pese de convocarea ta.
-Tocmai. Nu c în partid. Dat clasa muncitoare care-i citeşte articolele, crede câ este. Prin urmare, din două una: sau se înscrie în partid şi se supune directivelor Comitetului, sau, altminteri, noi declarăm că e un izolat, un soi de anarhist.
- Voi! Declaraţi voi! N-o sâ declaraţi nimic şi-o să-1 lăsaţi pe băiat în pace. în orice caz, părerea mea asta e şi-am s-o spun şi-n Comitet.
Lui Cristian îi sări ţandăra.
- Crezi adică dumneata, nene Tomo, că c cuminte să H se permită tuturor aventurierilor să câştige încrederea maselor, dându-se drept socialişti?
- Mi se pare că n-a scris nicăieri că vorbeşte în numele partidului. A îndemnat masele la organizare, la socialism. Asta, oricine e liber s-o facă.
- Şi, pe urmă, zise Adrian, eu cred că nu sunt un „aventurier". Un vagabond,da.
- Totuna e! zise Cristin.
- Nu, nu e totuna. Dar admiţând câ ai tu dreptate, ia să-mi spui mie: dacă am să deViu membru al partidului, n-am să mai fiu aventurier? Am să-mi schimb pielea? E-he, Crîstine! Iată mentalitatea noastră marxistă! Şi iată dc cc partidele socialiste ascund atâţia trădători, renegaţi şi parveniţi. Nu vă uitaţi la inima omului, la caracterul lui. Vă ajunge masca lui. Masca lui bigotă, respectuoasă faţă de dogme. Ei bine, aveţi să ajungeţi departe cu tactica asta!
Cristin, încurcat o clipă, reluă atacul.
- Ei, asta ar mai lipsi, să lucrezi după capul tău! Auzi! Te înscrii în sindicat, cum făcuşi la Brăila, plăteşti cotizaţia pe trei luni şi, pe urmă, salutare! Nu mai aude nimeni de tine!... Acum nu mai faci parte nici măcar din organizaţia ta de breaslă. Eşti exclus!
- Cine m-a exclus?
- Statutele, cine!
- Mă scap pe statutele voastre! Revolta nu ţâşneşte din hârţoage, ci din inima omului asuprit, care a existat înaintea registrelor. Eu ţiu cu inima asta. Şi n-au să mă-mpiedîce pe mine, de la ceea ce simt, statutele voastre!
- Au să se-ncaîere! zise Mihail către Craioveanu.
- Mi se pare şi mie. Aşa c-ar fi mai bine să ne ducem la culcare. Craioveanu se sculă, plictisit să mai discute fără nădejde
de-a ajunge la vreo înţelegere. Plătind ce consumaseră, Niţă şi Macovei băgară de seamă imposibilitatea pentru ei de-a mânca „hrană caldă".
534
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PJ AS ARE
535
- Cum părăseşti regimul pâinii cu brânză, cum te costă aproape un leu şi rămâi repede lefter. Şi-a doua zi trebuie să te mulţumeşti eu pâine goală. Ba, uneori, n-ai nici pe aia.
- Ce viaţă, ee viaţă! sc vătta Niţă. într-adevăr, societatea omenească merită să i se dea foc numaidecât!
- Ordinea burgheză, vrei să spui, îl îndreptă Cristin.
- Nu ştiu! Zi-i cum vrei.
- Păi vina e-a capitalismului.
- Nu ştiu! O fi! Eu ştiu atât! că şi fratele muncitor, când poate sâ devină burghez şi capitalist, îşi exploatează aproapele şi-1 apasă, ea şi cum cl n-ar fi suferit niciodată, lată la ce trebuie sâ vă uitaţi. Adrian are dreptate: inima omului. Nu e de-ajuns să fii un revoltat, când eşti asuprit şi-apoi, de îndată ce împre-jurărilc-ţi permit, să-ţi uiţi rrecutul şi să devii la rândul tău un asupritor.
- Tocmai, Niţă, tocmai, trebuiesc suprimate acele împrejurări, acele condiţii sociale care permit oricui sâ devină un exploatator al omului. O s-o facă, asta, socialismul.
- Dracu' ştie ce-o să facă socialismul vostru. în Germania, unde e atotputernic, n-a făcut până azi decât o sumedenie de funcţionari. Alţi şi alţi funcţionari, cari trăiesc şi se îngraşe pe spinarea nenorociţilor. Şi-aşa o să fie mereu!
- Vezi, nea Tomo? ţipă Cristin. Uite influenţa drăguţului dc Adrian! Ăsta nu seamănă decât dezordinea şi pesimismul!
Dar nea Toma păşea pragul, dând din umeri.
- Noapte bună! Pe mâine!
Craioveanu şi Cristin au pornit împreună spre piaţa Sfânru-Gheorghe. Ceilalţi patru s-au oprit o clipă, să mai stea de vorbă, în dreptul „Biroului". Afară era frumos, deşi cam răcoare. Perechi de evrei lacomi de primăvară şi plimbare treceau, braţ la brat, conversând amical despre ultimele cărţi citite, despre mireasma salcâmilor, prea de vreme înfloriţi, despre „norocul lui Schrocder" care era „colosal", şi mai ales râzând cu
hohote de noua fustă, caraghios de strâmtă, care le făcea pe femei să cadă în nas când sc dădeau jos din tramvai. Macovei spuse că vrea să sc ducă Ia culcuş:
- Mi se parc că astâ-seară e rândul meu să fac pe jupâneasa, îl întrebă el pe Niţă.
- Da, domnule Macovei, e rândul dumitale.
Cei doi se înţeleseră să-şi pregătească paturile cu rândul. Pentru treaba asta, cel cu sarcina trecea din „Birou" în atelierul de alături şi de-acolo pătrundea în depozitul de mărfuri, furnituri şi vechituri pe care îl aveau plăpumarii în curtea imobilului. Depozitul acela era totdeauna plin de saltele şi plăpumi scoase din uz, cari aşteptau să fie refăcute. Alegea de-acolo, după plac, ce-i convenea şî transforma „Biroul" într-un azil de noapte. Li se dăduse voie, cu recomandarea expresă să fie atenţi, la incendiu, uşor de provocat noaptea în depozit, deoarece casa n-avea lumină electrică.
- Noi ne întoarcem peste vreo jumătate dc ceas, zise Mihail. Dăm o raită până în Calea Victoriei, ca să se mai potolească torocala din stomac. Nc însoţeşti, Niţă?
- Nu. Nu-s gătit pentru Calea Victoriei. Şi pe urmă, n-am nici chef. Luna asta, tot câştigul meu s-a ridicat la cincisprezece lei. Aproape câ nu mai am o cămaşă curată de pus pe mine. Curând o sâ am şi păduchi.
Niţă scuipă şi-i ceru lui Mihail tabacherea cu tutun. Pe când îşi răsucea ţigarea, gânditor, se ivi deodată, ieşind dintr-o străduţă întunecată, un om care da zor tăind drumul de-a dreptul spre ci. Lumina puternică a felinarului îl împresură ca o proiecţie de far. Era înalt, scheletic, cu capul gol şi hainele în zdrenţe. în mână avea un baston. Se repezi sub felinar şi dădu una cu bastonul în stâlpul de fontă. Lovitura răsună, prelung, în noapte. Apoi, cu urechea atentă la zgomotul metalic, strigă cu o voce răguşită:
- To-ki-o-o-o!
536
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PI AS ARE
537
- Bun, zise Mihail, astă-seară c Tokio.
Adrian credea că visează, într-atât cei doi tovarăşi ai săi nu păreau deloc surprinşi de acea stranie apariţie nocturnă şi de gestul smintit al ciudatei făpturi. Omul, după ce şi-a terminat isprava, s-a apropiat de grup şi-a salutat, imperturbabil:
- Mefisto urează prietenilor toate bucuriile emisferei.
- Ia mai du-te-n „emisfera" mă-ri! zise Niţă, fără să se uite la ins.
- Dar bine, Mefisto, ai întârziat astă-seară, interveni
Mihail, blând.
- Foarte! Din cauza „sticleţilor". M-au dus iar la secţie, pentru că am marcat „Ma-dri-i-idl"pe felinarul din faţa palatului prinţului Cantacuzino. Şi dacă-mi place mie felinarul Nababului? Constituţia nu garantează oare cetăţenilor exerciţiul tuturor libertăţilor inofensive? Sunt în dreptul meu, nu? Numai că, uite: cu tămbălăul lor, mî-am pierdut eu vremea. Ca să sfârşesc înconjurul pământului, trebuie să mai marchez, înainte de-a mă duce la culcare, San-Francisco, Chicago, New York şi, în sfârşit, Bucureşti. Şi staţiile astea sunt foarte departe una de alta.
- Slăbeşte-ne! îl pofti Niţă.
Omul îşi şterse faţa soioasă cu o mână murdară de noroi. Adrian încă nu pricepea despre ce e vorba, ceea ce pe Mihail îl amuza grozav. Bietul nebun era supt de tot. Avea o privire dusă, care îi înnobila figura comună. Un crac al pantalonului îi era sfâşiat de la genunchi până jos. Degetele picioarelor îi ieşeau din ghete. Lui Adrian îi fu milă de nenorocit, căruia nu-i putea ghici vârsta.
-Ascultă! făcu nebunul, încordându-se, Cristin c-aici?
- Nu, a plecat adineauri, răspunse Mihail.
- N-am noroc! De alaltăieri, n-am pus o bucăţică de pâine în gură. Mihail îi întinse douăzeci de bani.
- Uite, pentru pâine. Şi dă-le dracului, azi, pe celelalte oraşe din ocolul lumii.
- Niciodată! strigă omul şi-o rupse imediat la fugă, fără să ia banii.
Adrian îl ajunse din câteva salturi, dar celălalt scoase nişte urlete înspăimântătoare, ca de vită măcelărită. Sosi lângă el şi Mihail.
- Lasă-l! E inutil; n-ai să-1 poţi face deloc să primească banii acum. Dar după ce şi-o termina treaba, vine el iar în „emisfera" noastră. Nu-i aşa, Mefisto?
- Natural!
- Vezi? zise Mihail pe greceşte: este el nebun, dar când e vorba de „haleală", nu-şi pierde cumpătul.
Mihail îl duse pe Adrian spre centrul otaşului. Ucenicul de vagabond mergea alături de dascălul său, cu capul cam frământat. Nu-şi prea lămurea bine tot cc simţurile înregistraseră de la sosirea lui în Capitală. Frumosul şi urâtul, visurile roze şi negrele prevestiri se amestecau şi alcătuiau un tot cenuşiu, care contraria nevoia Iui de-a vedea limpede, îi curma bucuria de-a se simţi liber. Acestei opacităţi a senzaţiilor, el prefera primejdia netă. Cu primejdia ştia să lupte vârtos, s-o învingă sau să-i plătească cumplitul tribut al jertfirii oricărei libertăţi, dar, într-un fel sau altul, să lichideze iute cu ea. Nu putea însă suferi incertitudinea şi tachinârile soartei.
Se înapoie la Bucureşti, după cc-i mai gustase o dată mizeria timp de un an. Ştia deci la ce putea să se aştepte şi admitea dinainte toate capcanele pe care viaţa se sileşte să le semene în calea vagabondului. Accepta suferinţa cu un elan eroic, fără meschinărie, dar îî pretindea destinului ca antractele acelei suferinţe sâ fie luminoase, reconfortabile.
Şi iată că Mihail îi da prilejul să simtă mirosul mizeriei, tocmai în clipa când el îşi reclama dreptul Ia antractul care
538
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PI AS ARE
539
creează amintiri frumoase, menite sâ facă, cu putinţă de îndurat, nenorocirile viitoare.
Se întoarse spre prietenul său.
- De ce era necesar sâ mâ vâri aşa deodată in blestematul acel de azil de noapte, înainte măcar de a-mi fi trăit săptămâna mea de soare?
- E mai bine-aşa.
- Cred că te-nşeli. Trebuie separate desluşit zilele plăcute dc zilele triste. Şi tu mâ faci să simt, de pe-acum, toată mizeria care m-aşteaptâ mâine. „Biroul" acela al tău, cu nenorociţii, sectarii şi nebunii lui, are sâ fie pentru mine permanent izvor de chin. O fi fiind el interesant, dar mie nu-mi place iadul acela. Voi trăi acolo între teroarea foamei şi teroarea disciplinei socialiste pe care vrea să mi-o impună Cristin.
Mihail nu glumea. Zise, serios:
- M-aşteptam să te răscoli împotriva „Biroului" meu şi de aceea te-am luat să faci plimbarea asta. Să-ţi spun eu cum stau lucrurile. Nu dai acolo de „teroarea foamei" ci de îmblânzirea ei. Asta tu n-o stii. Cu toată uşurinţa ta de a-ţi dărui banul, eşti un vagabond egoist. „Să separi zilele plăcute de zilele triste!" E foarte frumos! Şi pe urmă? Un vagabond surprins de mizerie, total izolat, e un om pierdut, ba chiar de două ori pierdut. Trebuie sâ alegi între cerşetorie şi inaniţia fără scăpare. Ţi-aduci aminte de zilele mele dc foamete dc la Brăila, când trebuia să trăiesc din vânzarea plumburilor de la vagoane pe care le adunam de pe liniile portului? Ei bine, trăiam atunci o... „separaţie" după pofta inimii. Am petrecut o vară întreagă fără aproape să schimb o vorbă cu o fiinţă omenească şi era sâ sucomb de pe urma intoxicaţiei de care ţi-am vorbit. Noroc cu biata lipoveancă. Deşi mai nenorocită decât mine, mi-a dat cu privirea ei îndurătoare îndemnuri noi. Nu, prietene. Există o solidaritate a vagabonzilor, aşa cum există o solidaritate a
arborilor pădurii, care îî apără contra furtunilor prea violente. Trebuie sâ-ţi spun mai mult?
Adrian se simţi puţin slăbit în repulsia lui fată dc spectacolul mizeriei permanente, nu însă si convins. Ştia cl ce ştia.
— Da, Mihail, eşti ca totdeauna, greu de clintit. Totuşi, nu te înţeleg. Tu, atât de independent, atât de sălbatic, aproape mizantrop - cum nu e cazul meu — te complaci să suporţi viaţa în comun. Eu o detest: şi pe-a celor bogaţi, şi pe-a celor săraci. Mă dăruiesc bucuros semenilor, trup şi suflet. Sunt gata să împart cu ei ultima bucăţică de pâine. Dat ţiu să-tui păstrez, neatins dreptul meu dc-a fugi de ei, în ziua în care simt câvor să-mi tocească fantezia, imaginaţia. Şi masa face totdeauna operaţia asta. Masa sau numai omul-masă, omul care se poate multiplica Ia infinit fără să-şi schimbe vreodată faţa. Asta e o umanitate-pacoste, o umanitate-chin. N-o iubesc. Dacă ar avea o clipă de luciditate, s-ar sinucide. Existenţa ei c nulă ea şi aceea a deşertului- Mi-aş da viaţa ca să poată ajunge într-o zi să mănânce pe săturate. Si-atât. Dar de ce să mâ las tocit?
— Bată-te de aristocrat! exclamă Mihail. Uite, de-asta ţiu eu la tine. Dovadă, încă o dată, că dracu' ăla de tat-ui, cefalonitul, a purtat în ouâ o scânteie divină. Dar, în ceea ce priveşte „Biroul" meu, n-ai dreptate. Ai să te convingi, tu singur, curând. Iţi cer să ai răbdare o săptămână. Vei vedea. Există în iadul acela întunecat multe, multe lucruri puicuţe. Desigur, n-ai să dai acolo de frumoasa individualitate pe care o cauţi pretutindeni, dar află câ „umanitatea-pacoste", despre care vorbeşti, e mult mai puternică decât îţi închipui. Dacă nu ne leagă dc ea nimic particular, ne leagă ansamblul. Fără ea, ru n-ai exista. E pădurea care apără arborele falnic împotriva furtunii elementelor dezlănţuite.
— Şi care-1 înăbuşe.
— Şi carc-1 înăbuşe, fireşte. Aşa-i soarta pământească. Puritatea culmilor Mont-Blancului n-ar exista fără poalele Iui, care sunt murdărite de excremente.
540
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
54]
Mihail tăcu. Adrian nu se simţea luminat, dar nu mai avea nici chef sâ-1 contrazică. Chestiunea era prea complexă. îsi dădea seama că nici unul, nici altul nu putea avea dreptate deplină.
Merserâ o bucată dc drum, tăcuţi. Pe bulevardul Carol, zgomotul orchestrei de la „Berăria Carpaţi" îi sili ca pe orice gurâ-cască să înectineze pasul. Adrian nu se pricepea deloc la muzică. Şi nici nu se prăpădea după ca. N-ar fi ştiut niciodată sâ spună ce cântă o orchestră. l,a fel şi cu pictura şî sculptura. Se uita la ele ca un viţel. Numai litera tipărită îl impresiona. O avea în sânge, dc când se născuse. F.i îi ghicea sufletul. Şi-aşa se şi instruia, singur.
- Vrei să luăm o bere?
- Dacă vrei tu! zise Mihail. Dar cu condiţia să nu te ambalezi. Localul acesta e nou şi scump.
Intrară înăuntru. Era o vastă sală pătrată, un fel de seră cu geamuri mari care ocupa unul din colţurile de la întretăierea bulevardului Carol cu strada Academiei. Era tixit de un public jumătate select, în care ministrul şedea alături de voiajorul comercial, marea actriţă lângă prosrituata de lux şî cabotinul obraznic, bancherul evreu în vecinătatea funcţionarului său. Adrian se bucură câ a găsit o măsuţă liberă lângă un cerc de scriitori, între care se distingeau figura nobil-suferindâ a poetului Anghel şi capul zburlit al povestitorului Delavrancea, amândoi foarte iubiţi pe-atunci de public. Ultimul, iscusit vorbitor, discuta despre simbolism. Cel dintâi asculta cu atenţie şi replica foarte rar câte ceva, cu vocea lui stinsă de tuberculos. Printre mese foiau, graţioase, ţigănci tinere care vindeau trandafiri superbi. Anghel, cedând insistenţelor uneia, care îi era favorită, alese câţiva şi îi oferi celor trei femei frumoase din grup, după ce o întrebase temător pe ţigăncuţâ:
- Sper că pe astea nu le-ai stropit cu apă din gură. Florâreasa s-a mulţumit să zâmbească şi sâ plece ochii cu
cochetărie. întrebarea era, vai, prea la locul ei! Poetul se plânsese
odată în scrisul lui melancolic de felul cum tigăncile stropeau florile cu apă din „gura lor murdară".
Adrian se uita discret spre grupul artiştilor şi se silea sâ le prindă gesturile şi conversaţia. în cultul său pentru frumoasa personalitate umană, era lacom să-i afle trăsăturile caracteristice şi să confrunte imaginile ce şi le făcea despre ea, cu documentul viu. Dar ocaziile ce i se ofereau, pentru acest gen de investigaţie, erau cât se poate de rare. Deoarece lui nu-i plăcea să sc facă remarcat, numărându-se printre snobii şi rataţii cari foiau în jurul câtorva adevărate valori ale epocii, importunandu-i prin toate localurile publice, cum îi zăreau. Adrian socotea câ poţi foarte bine să fii cineva, sâ ai o personalitate însemnată, fără să fii neapărat un artist creator, ci chiar numai un om care cugetă, un consumator de gust al unei arte oarecare. Şi îl mai oprea un motiv ca sâ-i curgă balele după artistul creator: faptul că el îi atribuia acestuia o menire civilizatoare, căreia generozitatea şi măreţia sufletească trebuiau sâ-i fie prima condiţie. Şi el ştia că la acel examen, foarte puţini dintre aşa-zişii „artişti mari" rezistau. Şi pe cât sc bucuta când artistul, şi mai ales scriitorul corespundea concepţiei pe care o avea el despre omul, mare, pe atât se întrista când realitatea îi aducea crude dezminţiri.
- Eu cred, zise el către prietenul lui, că adevăratul artist trebuie să fie sau un apostol sau un revoltat contra tiraniei. Frumosul care nu e în slujba binelui e ca un soare care încălzeşte o planetă moartă.
- Ai auzit de Maxim Gorki? îl întrebă Mihail.
- Am citit doar un articol care semnala apariţia lui ca scriitor. Un vagabond care-i descrie admirabil pc vagabonzi. Aşa ceva, nu?
- Ceva mai mult, Gotki e artistul răzvrătit pe care tu îl concepi. Păcat câ nu ştii ruseşte. Gorki descrie lumea gloatelor, ca aceea din biroul nostru de plasare, de care te sperii tu. Desigur, arta nu e viaţa fotografiată. E ceva mai mult decât însăşi
542
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
543
viaţa. Aşa, de pildă, Leonard şi Macovei nu-s decât doi foşii negustori de mătăsuri, azi ruinaţi şi nenorociţi, unul pentru câ a iubit o femeie, altul pentru că a ţinut la un nepot. Niţă e şi mai puţin: un băiat care a vrut să-şi facă o carieră în armată, care s-a prezentat ca sergent la examenul de sergent-major şi s-a văzut respins, înlăturat de către examinatori, numai pentru câ nu le plăceau domnilor acelora ochii lui. Asta e tot şi pare să nu fie nimic. Pentru viaţă, e numai repetarea uneia dintte milioanele ei de fotografii banale. Pentru că toată lumea iubeşte femei şi ţine ta nepoţi, şi toată lumea cade la examenul dc sergent-major. Şi, din pricina acestui amor şi acestei nereuşite, toată lumea suferă.
- Totuşi, mi se pare că Leonard, Macovei şi Niţă au iubit cam prea mult, unul femeia, celălalt pc nepotu-său şi al treilea galoanele de sergent-major de-au ajuns în starea în care sunt. Şi numai arta ar putea să ne spună cum au iubit. Pe ei, i-am întreba degeaba.
- Ai să mai vezi mâine pc Vasile Adventistul şi pe moş Florca, tot agenţi. Doi tipi! Şi fiecare, în felul lui.
Mihail zâmbi şi adăugă:
- Dar eu? Crezi tu că nu par şi eu, în ochii altora, cine ştie ce dihanie? Dar tu? Crezi că tu, nu? Cei mai puţin interesanţi, pentru mine, sunt Cristin şi Craioveanu. Nu-s decât nişte buni socialişti. Ei mă amuză.
- Dar nebunul? întrebă Adrian.
- A, da, şi nebunul! Ei bine, bietul „Mefisto" are cea mai banală dintre poveşti. E orfanul unui boier sărac. Era doar un licean de optsprezece ani, când i-a fost dat sâ vadă pe tat-sâu, trăsura lor şi calul, sub roatele unui tren, la încrucişarea unei şosele cu o cale ierată. A scăpat din accident, fără nici o zgârietură, dar şi-a lăsar acolo raţiunea. Şi de-atunci, dc cincisprezece ani de zile, face „ocolul pământului".
Au ieşit din berărie, pc la miezul nopţii. înainte de-a ajunge la „Birou", Mihail zise:
- Să ştii că uneori doarme şi Leonard la „azilul" nostru. Atunci trebuie sâ fim mai respectuoşi. N-o pretinde el, dar aşa ne-am obişnuit.
- Cum, zise Adrian, nici Leonard n-are adâposr?
- Ba da. Are un apartament. Adică locuieşte în apartamentul unei femei pe care » întreţine. Ţi-am spus că e un muieratic. E, chiar când îndură mizerie. Şi, tot ca pe vremuri, nu alege decât târfe. Niciodată o femeie cumsecade! Pe acestea nici nu le ia în scamă. Aşa e el, cam aşa suntem toţi. Actuala, deşi sinceră, îl dă pc uşă afară de trei-patru ori pe săptămână. Uneori, în toiul nopţii. Căci se ceartă mereu. Şi-atunci ea îi aminteşte că sc află la ea acasă. Şi-1 goneşte.
- Şi el rabdă, aşa, ca un miel? Nu ştie sâ-i tragă o trântealâ?
- Aş, niciodată! Leonard e cu adevărat un om bun.
- Bun! Nu poţi fi bun cu năpârcile! Ştiu, am văzut şi eu uneori, în mahalaua noastră din Brăila, bărbaţi bătându-şi degeaba femeile. în cazuri de-acestea, femeia ar trebui să-i scoată ochii acelei brute. Dar am mai cunoscut şi temei cu care traiul nu era posibil decât cu condiţia sâ le baţi.
- Să nu-i spui asta lui Leonard. Ar fi caraghios! Aşa cum este el azi, n-o să-1 schimbe un mânz ca tine. I-a dat şi Cristin într-o zi un sfat ca al tău. l-a răspuns: „Dumitale îţi place să faci dragoste cu o femeie după cc mai întâi ai bâtut-o. Mic îmi place sâ mă culc cu ea, după ce mai întâi am dezmierdat-o. Chestie de gust, amice".
- Şi unde doarme el, acolo, în „Birou"?
- Pe banca de sub fereastra care dă în camera alăturată.
1- De ce nu în camera aceea? Am văzut acolo un divan straşnic. Mihail zâmbi. - Vrei să ştii tot din prima zi! Eî bine, camera aceea e închiriată numai dc Cristin. Ca să ţină sfaturi cu socialiştii,
544
PANAIT ISTRATI
BfROUI.DE PIASARE
545
zîce-se. în realitate, pentru amorurile lui extra-conjugale. îi plac teribil servitoarele frumoase.
- Auzi, purcelul! Om însurat, cu copii, şi se ţine de-astea. Şi face pe socialistul virtuos? Dar n-o să-1 ţiu eu din scurt. îl înţeleg. Şi mie îmi plac femeile frumoase, chiar acelea care nu sunt servitoare. Numai că mi-e totdeauna penibil să le abordez. N-am deloc meşteşug.
- Cristin, din contră, c meşter mare. Nu intră fată frumoasă în „Birou" să n-aibă el să-i spună ceva, dincolo, între patru ochi. Cc, numai divanul ştie!
- Foarte simpatic! îmi place dragostea. De altfel, şi ţie îţi place.
- Şi, ca şi tine, mă tâmpesc imediat, în faţa celei mai tâmpite fete frumoase. Acum câteva zile, Cristin mi-a suflat o puş-tancă. Şi i-ar fi fost totuşi foarte uşor să mi-o lase. Dar mi-a spus pe urmă că... prea o „chinuiam". El a înghiţit-o ca pe-o găluşcă.
Ajunseseră în faţa „Biroului". Felinarul lumina slab. Fe stradă, de-a lungul caselor triste, se plimba gardistul. Când sâ intre, auziră voci în birou.
-Vezi? şopti Mihail. E şi Ixonard. E a treia noapte, de-a rândul, de când nu-1 lasă târfa să doarmă la ca. Bietul om! Nu tc amesteca în conversaţia lor. Obişnuieşte totdeauna, când doarme aici, să trăncănească cu Macovei, despre trecutul lor.
Mihail trase uşor dc capârul unei sfori şi zăvorul sări din loc. Uşa se deschise. Era un „sistem" care îi permitea locatarului iniţiat să intre noaptea, fărâ să aibă nevoie de cheie. Traversară „Biroul" tăcut, spre depozit ca să-şi aleagă „aşternut". De pe banca pe care era întins, domnul Leonard ţipa cu o voce care îl miră pe Adrian.
- E-e-eh! Să ti prevăzut!... Să fi prevăzut!... Tu, de ce n-ai prevăzut, dacă erai aşa breaz?
în depozit, Adrian îl întrebă pe Mihail.
- Se ceartă?
- Nu, dimpotrivă, sunt chiar duioşi. Pun mereu pc tapet, iar şi iar, tot felul de chestiuni perimate, având aerul câ îşi fac reproşuri reciproce cu privire la falimentul lor. în realitate, nu tac decât sâ evoce zile care au fost frumoase pentru amândoi. Mulţumeşte-re numai s-asculti. Lor Ie este indiferent.
- Dar se poate dormi în condiţiile astea?
- Perfect! Mai ales când ai în picioare câţiva kilometri de alergătură cu servitorii; Plicticos e că se deşteaptă uneori noaptea, ca să-şi pună întrebările cele mai absurde. Dar adormi repede, câ te obişnuieşti. Totul e să nu te culci cu burta goală.
Mihail îi puse în braţe lui Adrian o plapumă veche, a cărei faţa de mătase era toată ferfeniţă. Luând şi el o saltea mare dc paie, spuse cu trufie copilărească:
- Asta e proprietatea mea! Am primit-o cadou. Sâ vezi ce bine se doarme pe ea. Pe bănci, e un chin. Am dormit şi eu câteva nopţi pe ele şi m-am simţit mai rău ca în puşcărie.
Au stins lampa, au traversat atelierul plăpumăriei şi şi-au trântit poverile jos, la picioarele mesei din mijlocul „Biroului", care nu mai primea acum de la felinar decât un slab mănunchi de raze. De-abia se zăreau cei ce dormeau. Foştii negustori îşi continuau povestirile. Parcă vorbea fiecare singur cu sine. De data asta însă cu un glas monoton, care îl ajută pe Mihail să adoarmă numaidecât. Adrian de-abia a putut închide ochii mai târziu. îl înţepa salteaua. îi intra în coaste. Peste tot numai noduri, găuri şi paie sâcâitoare. Pernă, deloc. Se gândea la ceilalţi care se mulţumeau şi cu mai puţin decât cl. Dormeau îmbrăcaţi, ghemuiţi sub câte un palton vechi, cu capul pe câte un pachet de rufe murdare sau pc pantalonii făcuţi sul. Şi băncile acelea de lemn, înguste şi tari! Ce viaţă! Aţipi în fluierăturile depărtate ale gardistului, cu creierul obosit de o puzderie de senzaţii disparate, cu inima plină de presimţiri triste. Apoi, fără sâ ştie dacă dormise şi cât să fi fost ceasul, se deşteptă pe
546
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PIASARE
547
jumătate, cu pleoapele gtele, într-un zgomot neînţeles de voci înăbuşite, ireale.
Hi! hi! hi!
- Voia s-o şteargă şi ea?
- Aş! Nici nu se sinchisea de bârbatu-său. Numai că Luţa, în zăpăceala et şi din pricina obscurităţii, o zbughise luând cu ea şi lucruri de-ale Constanţei. Se dczbrăcaseră amândouă pe întuneric, aruncând totul claie peste grămadă pe aceeaşi masă. Când s-a bătut în uşă „în numele legii". Lai ţa şi Ionel au fugit pe fereastră, cât ai clipi din ochi şi cu hainele în braţe. Tanti şi eu am stat liniştiţi, permiţându-le acelor domni să-şi facă constatările. Dumnezeule! Ce noapte zbuciumată!
- Da, da... Numai plăcută nu putea fi!... şi cate a fost tezultatul?
- Ei bine, fuga celor doi n-a servit la nimic. Luţa se înşelase la pantofi, lăsându-t pe-ai ei şi luându-i pe-ai Tamei. Băr-batu-său i-a recunoscut imediat, l-a şi zis Tanţci: „Iar dumneavoastră, madam Stănescu, sunteţi o scroafă şi jumătate".
- O scroafă şi jumătate, a zis? Ha! ha! ha!... şi ea n-a răspuns nimic?
- Ba da! „Vă rog, domnule, fără aprecieri!" Şi cum încornoratul lua încălţăminte femeii, l-a mai rugat: „Fiţi bun şi spuneti-i doamnei, soţiei dumneavoastră, să-mi trimită pantofii şi celelalte! M-a lăsat aici goală, ceea ce, la urma urmei, nu e prea râu, câtă vreme sunt lângă Gogu, puişorul meu!"
- Aşa! lirai puişorul ci! Ei bine, papă acum pâinică goală şi fă nani pe duşumea, Gogule puişorule! Tanti aia a contribuit mai mult ca orice Ja ruina noastră!
- Ho! bo! bo!
-Nici un bo-bo-bo! Adu-ţi aminte. Când i-ai cumpăratei, după ce-a divorţat, casa Pavcleştii, n-arn putut onora cele mai importante creanţe. De-acolo ni s-a tras falimentul.
- Da-a-a?! Dar partea ta, în acele creanţe, unde era? Dispunea! măcar tu, de partea ta?
- Partea mea... partea mea!
- Da, da! Partea ta! Nu înghiţiseşi peste cincizeci de mii de lei ca să-ti scapi nepotul de puşcărie? F.ram, prin urmare, în aceeaşi situaţie. Eu cu Tanti a mea, tu cu Lică al tău! Lasă!... Nu-mi mai vorbi.
Mihail, trezit dc mişcările pc care le făcea Adrian tot întor-câudu-se pe-o parte şi pe alta, bombăni încet.
- Ţi-am spus: când at insomnie, numără din vârful buzelor până oboseşti sau conjugă un verb franţuzesc din cele care te-am învăţat. Hai, zi după mine: je dors, tu don, /'/don...
BIROUL DE PI AS ARE
549
IV
Nu existau în toată lumea, acum vreo treizeci dc ani, echipaje luxoase - trăsură, cai, vizitiu - ca în Rusia şi la Bucureşti. Nu c vorba de echipajele particulare ale persoanelor bogate, cari pot fi văzute în orice ţară, ci de trăsurile publice pe cari oricine voia să facă pe grozavul, le putea închiria cu ceasul sau cu ziua.
Piaţa Teatrului Naţional din Bucureşti oferea pe-atunci un spectacol dc frumuseţe pură, demn de existenţa umană, în ciuda cruzimilor ce constituiese preţul cu care o parte din omenire plâreşte totdeauna desfătările celeilalte părţi.
Datorită clădirilor ci, piaţa aceea a Teatrului nu merita nici măcar privirea unui orb. Dar numai priveliştea acelor trăsuri cu hamuri srrălucitoare, aliniate perfect, asemenea cailor de curse când stau gata să pornească spre potou, numai ea şi merita preţul unei călătorii de la New York la Bucureşti. Şi nici birjarii nu erau mat prejos. Erau toţi ruşi, cântăreau de la o sută de kilogtame în sus şi erau toţi spâni şi urâţi ca nişte femei bătrâne şi grase, căci aparţineau, vai, sectei scopirilor. Falnici ca nişte uriaşi, gravi şi solemni ca nişte tapî, stărcau pe tronurile lor într-o mândră rigiditate, întorşi cu spatele spre „Naţional", care nici nu merita altceva. Li se zicea muscali, adică moscoviţi.
Şi un „muscal" era totul, toată averea aceea pe care o reprezentau un om, trăsura şi caii lui, la cari nu ştiai ce să admiri mai mult: armonia liniilor? luciul lacurilor savante? fineţea
1
hamurilor? ştiinţa purtării insului în livrea sclipitoare? Sau, mai degrabă, numai falnica nobleţe a cailor ale căror cozi atingeau pământul şi ritmul trapului lor impetuos, care acaparau deopotrivă privirile şi reduceau la puţin lucru frumuseţea semeaţă a elegantei răsturnată pe pernele moi ale trăsurii, ce se legăna uşor pe arcurile mlădioase şi luneca nesimţită pe roţile ei cauciucate?
Nu se lua un muscal pentru a face curse lipsite de agrement, nu, niciodată! Era luat pentru a face „un mr Ia Şosea". Muscalul şi Şoseaua se uneau ca iubirea, cu tinereţea. Unul era complicele celeilalte, spre fericirea atât a marei cât şi a micei societăţi bucureş-tene. Căci Şoseaua KiselcfF, acest modest Bois de Boulogne al bucureşrenilor, e deschisă tuturor acelora care nu jignesc bogăţia printr-o mizerie prea vădită. Şi un ceas de plimbare cu muscalul nu costa mai mult decât o masă la un restaurant bun. Muscalul era, cu alte cuvinte, la îndemâna tuturor pungilor.
Dar nu era „de nasul oricui". Se putea deosebi şi-aici omul serios de cel uşuratic, bogatul sau omul de lume înnăscut, de insul parvenit sau numai rătăcit în situaţii neobişnuite lui. Nimic nu ridiculiza mai crud, pe om, ca o cursă cu muscalul, dacă nu era la locul lui. lira de-ajuns sâ ocupe o singură dată locul acela, ca sâ fie cântărit.
Adrian înţelesese asta şi se amuza într-o dimineaţă, pe la începutul lui iunie, să caracterizeze pe dobitocii cari se furlan-diseau în muscal, la Şosea, unde pentru prima dată făcea şi el o plimbare foarte matinală.
Era într-o duminică. O mică ceartă avută cu Mihail în ajun, îi făcuse să părăsească salteaua de cum se luminase dc ziuă. Bărbierit proaspăt, corect îmbrăcat, a plecat spre Şosea, fără Mihail, fapt care îl făcea să fie stingher şi destul de trist, dintr-o sumedenie dc motive.
De o lună întreagă, sta zilnic câte zece ore, cocoţat pe o scară lungă şi vopsea faţade de clădiri mari. Era cea mai istovitoare dintre lucrările zugrăviei şi totdeodată cea mai prost
550
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PIASARE
551
plătită: patruzeci de bani ora. Dar nu găsise altceva mai bun. Soarele, vântul, varul îl făcuseră de nerecunoscut. Mâinile şi faţa, brăzdate dc crăpături. Picioarele înţepenite. Deşelat. La amiază şi seara era atât de sfârşit că nu mai avea poftă de mâncare. Noaptea, nu-1 lăsau sâ doarmă arsurile. Nu protesta. Era în zodia rea a sorţii lui.
„Dar unde vom ajunge, îşi zicea el, de ne va merge tot aşa? Asta e întrebarea. Bine, înţeleg, să munceşti din greu şi să suferi chiar fiziceşte, ba nici să nu citeşti nimic, să nu vezi nimic, sâ nu trăieşti deloc în tot timpul cât exerciţi munca aceea îndo-bitocitoare. Dar cu o condiţie! Ca să-ţi dea putinţa sâ pui ceva deoparte, pentru câte o vacanţă de o durată egală cu aceea a muncii, fără de care viaţa e o absurditate." Or, cum să spere cl în vreo vacanţă, când cu un salariu de douăzeci şi patru de lei pe săptămână îi era imposibil să economisească un ban şi trebuia să se mulţumească a dormi mai departe pe-o saltea trântită pe ciment şi să se hrănească pc jumătate? Pentru ce, atunci, să mai trăiască?
Vedea totuşi oameni, pe colegii lui, care acceptau o astfel de existenţă, cu animală resemnare. Afară de câteva excepţii, îşi suportau toţi soarta, cu o veselie a cărei inconştienţă îl îngrozea. Toată nădejdea lui se reducea la o posibilă sporire a salariului, destul dc neînsemnată şi datorită vreunei sârguinţe, vreunei îndârjiri, vreunei slugărnicii sau chiar vreunor intrigi, pe care avea să le bage de seamă într-o zi patronul şi să le răsplătească.
„Iată clasa mea! lată de unde mă trag şi unde sunt sortit să putrezesc! Iată sentimentul de demnitate umană, propriu lumii de la care se aşteaptă marea eliberare de mâine!"
Mai era, desigur, socialismul. Dar el se va infiltra în spiritul maselor cu o viteză de melc! în stadiul în care se afla, aducea mai mulr a fenomen, aşa ca un tigru ramolit, expus curiozităţii publice în vreo grădină zoologică revoluţionară. Revoltă cu reţetă. Speranţă oferită în pilule şi garantată de-o doctrină total
indigestă. îl scutea pe om de-a cugeta şi-a simţi. Chiar să sc tâmpească şi să se-ndobitocească, n-avea voie decât în masă şi sub comandă. Era o chestiune de stat-major, o afacere dc şefi cu registre.
„Da, socialismul. Mântuirea problematică a robilor. Mare pricopseală!"
Nu putea să activeze cineva şi altfel? Singur. Eschivandu-se. Sabotând. Lucrând cât mai puţin cu putinţă, cu preţul celor mai crâncene privaţiuni? Ordinea, robia ordinci, iată duşmanul! Au dreptate anarhiştii. Societatea aceasta omenească, în cap cu oile ci revoluţionare, doritoare de-o nouă ordine - iar ordine -n-are dreptul Ia cel mai mic respect.
„Societatea asta trebuie trasă pe sfoară. Trebuie trasă zilnic şi foarte cinstit!"
Căci, în sfârşit, dacă există un ideal comun al zilei dc mâine, îşi mai arc fiecare viaţa lui cotidiană, idealul său zilnic pe care trebuie să şi-I realizeze cât mai deplin. Adrian îşi cumpărase de Ia anticari o mulţime de cărţi frumoase, dar nu avea timp sâ le citească. Avea însă gândurile Iui înalte, visurile lui.
Dar aleile acelea măreţe? Teii aceia înfloriţi? Cântecul păsărilor? Răcoarea? Plimbarea aceea plăcută, de dimineaţă, prin pădure, care îl îndemna să binecuvinteze existenţa lui? Trebuia oare să se resemneze să-şi plătească cotizaţia, să asculte discursuri şi să cânte Internaţionala, până în vecii vecilot?
- Adrian!
O trăsură trecuse pe lângă el, oprise câţiva paşi mai sus şi din ea se dăduse jos o femeie cuviincios îmbrăcată, frumoasă şi tânără. Veni la el, cu amândouă mâinile întinse.
- Lucia!
- Ei da, eu sunt! Ce bine-mi pare că tc-ntâlnesc! De când eşti în Bucureşti şi ce faci? Dar să nu vorbim aici. Vin-ncoace! Suie şi haide departe, departe!
552
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
553
Adrian se năucise. I se risipiseră toate gândurile. Ochii mari şi negri ai femeii îi străpungeau inima. Parfumul ci îl ameţea. Trupul i se înfierbântase de căldura cc i-o transmisese strân-soarea mâinilor ei înmânuşate.
- Hai, vino! De ce te codeşti!
- Nu, îngâna cl. Nu mă sui- Dă-i drumul muscalului. E
mai bine pe jos.
- Nu e râu nici „în muscal", zău nu!
- Se poate. Dar nu mâ sui. Inutil să stăruieşti. Hai mai bine pe jos, pe un drum lateral.
- Doamne, curios mai eşti! Şi ce mare plăcere aveam să fac plimbarea asta cu trăsura! Trebuie eu, femeie, să cedez?
- Da, totdeauna.
- întt-alt sens, dar nu pentru capricii.
- La mine nu e un capriciu.
- Atunci, ce e?
- O imposibilitate.
- Să te urci într-o trăsură?
- Să mă utc... „într-un muscal".
Se strâmbă la cl. Neghicindu-i turburarea, fu impresionată de calmul lui, dădu drumul trăsurii şi reveni, luându-1 de braţ.
- Tc stingheresc?
- Deloc.
- Şi-asta-i tot?
Lucia Niculescu, sau - pe scurt - Lucia, era frumoasă ca o păpuşă şi proastă ca o cizmă. Era fiica naturală a unei precu-peţe din Brăila şi avea acelaşi număr de primăveri ca şi Adrian. In primii ani ai adolescenţei lor au fost vecini şi Lucia, zilnic bătută de beţiva de mă-sa, a avut de câteva ori noroc cu intervenţiile lui Adrian, ca să uu fie ucisă dc-a binelca. Spre feficirea ei, vitrega mamă a dispărut la timp, lăsându-i o mică gospodărie şi oarecare economii cari i-au permis să se-mpopoţoneze şi să iasă, în serile de vară, să-si plimbe nasul pe aleile de la
Monument, de pe unde a cules-o un bătrân moşier, milostiv, şi-a fâcut-o mamă. N-avea atunci decât şaptesprezece ani.
Următorii doi ani au fost crânceni pentru biata copllâ-mamă. Tutorele ei, un unchi de acelaşi soi cu moarta, a făcut din ea şi din plodul ei, doi adevăraţi martiri. înrr-atât că, într-o zi. Lucia i-a mărturisit gândul ei dc-a se arunca în Dunăre.
- Şi amantul tău, boierul?
- E bolnav râu.
- Bolnav, dar bogat şi becher!
- Nu îndrăznesc să-I mai plictisesc. De altminteri, moştenitorii lui l-au înconjurat cu o gardă foarte greu de străbătut.
Adrian a străbătut-o şi-a dac peste un om dc înţeles. Un om bun, sceptic, foarte instruit şi aproape fericit că pleacă dc pe lumea asta. Când tânărul a terminat de descris mizeria odraslei sale şi de mărturisit hotărârea I .uciei, bărrânul a izbucnit în plâns.
- Ascultă, flâcăulc, i-a zis el, strimgându-1 Ia piept şi suflân-du-i în faţă o duhoare puturoasă. Ascultă: i-am şi lăsat Luciei ceva bani, dar dacă îmi promiţi că te însori cu ea, îi fac şi o mică rentă. Tu o iubeşti pc Lucia, nu-i aşa?
- O iubesc ca pe o prietenă din copilărie, răspunse el, hotărât .sâ tăgăduiască orice, dar să nu sc ţină de nimic.
- Ei bine, însoarâ-te cu ea! Şi uite!
Mâzgăli ceva pe-o hârtie, o puse într-un plic şi i-I întinse.
- Du scrisoarea asta la avocatul meu.
Zicând acestea, l-a cuprins pe Adrian pe după gât şi I-a sărutat părinteşte.
După câteva luni, şi-a depus sufletul în mâinile Domnu-lui-Dumnezcu al boierilor cari, cât trăiesc, însărcinează câte o duzină de Lucii şi lasă rentă numai uneia singure. Şi chiar şi aceleia întâmplător.
Fericita moştenitoare a unui venit anual dc trei mii de lei ît propuse lui Adrian s-o ia de nevastă. Drept orice răspuns, acesta a fugit la Bucureşti. L-a urmărit, l-a căutat şi, negăsindu-1.
554
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PIASARE
555
şi-a rânduit o mică existenţă, independentă, plină de-o nătângă fericire, ca şi de multă prudenţă. Căci, cu toată nătângi a ei. Lucia vedea limpede cât e lumea de haină cu acela care n-are decât braţele sale şi chiar cu aceea care n-are decât frumuseţea ei. Pe lângă asta, îşi adora copilul. Gândul că s-ar putea într-o zi să cadă amândoi din nou în acea mizerie, care îi era ei bine cunoscută, o îndemna să-şi socotească amănunţit toate cheltuielile şi să nu-şi îngăduie decât prisosuri cari nu comportau nici un risc, şi numai după ce realizase vreo mică economie în bugetul ei lunar.
Nici o prietenie feminină. Nici amanţi „dc inimă". Nimeni nu-i cunoştea modesta locuinţă. Iubea totuşi bărbatul. 11 iubea în afara casei şi încredinţându-se mai întâi câ inima n-o însoţea în ştrengâriile ei.
O singură excepţie la această regulă severă: Adrian. I .ui i-ar fî încredinţat tot, şi inima şi renta ci, şthndu-1 de-o cinste făta cusur. Luni de zile i-a trimis o mulţime de scrisori, chemându-1 drăgăstoasă la Bucureşti, numindu-1 „salvatorul" ei, „singurul mire" al visurilor sale şi „prieten fără pereche". Adrian nu i-a răspuns decât o dată, sfătuind-o să nu se încreadă în el mai mult
decât în alţi bărbaţi.
„Să admitem că sunt «salvatorul» tău, fiindcă am avut ideea de-a mă duce să-1 văd pe omul care îţi datora pâinea ce-o mănânci azi. Dar nu mă simt în stare sâ fiu «mirele» nici unei femei, cu atât mai puţin al visurilor tale. Cât despre «prietenul fără pereche», Dumnezeule marc, ce te-ai face tu cu prietenia mea? Nu-i aşa de comodă cum ţi-o închipui."
Se temea dc prostia Luciei, amintindu-şi preferinţa ei pentru lectura faptelor diverse, conversaţia ei banală, spiritul ei neînstarc de cea mai mică înălţare, înclinarea ei spre frivolitate, proprie micei cocote.
Şi avea, cu toate acestea, pentru Lucia, o reală simpatie. Era femeie. Femeie caldă. Alături de ea, trupul lui de bărbat se
aprinsese adesea. Şt totdeauna o dorise. Dar, neştiind încă ce e dragostea, evitase toate ocaziile pe cari [ le oferea ca să i sc dea. Tocmai de teamă să nu-şi destăinuie neştiinţa aceasta, pe care o socotea umilitoare pentru un bărbat.
De-atunci, el trecuse prin multe, chiar şi în privinţa aceasta.
Adrian era un băiat prea sincer şî prea slab fată de femeia care îi aprindea simţurile. [ âsându-se condus de Lucia pe aleile Şoselei, tăcea întruna şi nici nu asculta decar cu o jumătate de ureche monotona flecăreală pe care o debita ea fără-ncetare, cu privire la orice. Ştia dinainte tot ce-ar fi putut sâ-i spună. Nu prîn mijlocul acela risca el să fie captivat, ci prin trupul ei tânăr, ferm, arzător, care se lipea de al său şi îi întuneca mintea. Simţea că toată voinţa lui, toate gândurile, toată fiinţa lui plină de planuri, de visuri, de-o infinitate de dorinţi, se topeau în vecinătatea acelei călduri unice, tiranice, irezistibile, pe care i-o transmitea Lucia.
Şi atunci îşi punea, pentru a suta oară, teribila întrebare a legăturii care îl face pe bărbat rob femeii, familiei, ucigând în el tot restul, tot ce-ar putea fi un nobil vagahondaj prin universalitatea visului.
Pentru acela care, ca şi cl, îşi făcea din vagabondaj ţinta vieţii lui şî trebuia sâ-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii, Adrian socotea familia ca pe cel mai neîmpăcat vrăjmaş. în regiunile visului nu se vagabondează în familie, chiar de-ar fi familia aceea dintre cele mai unite şi mai ideale. Şi cu atât mai puţin când eşti legat de „o toantâ care îţi populează casa cu tonţi", după cum zice o vorbă.
„Priviţi, oameni buni - cugeta Adrian, care se simţea din ce în ce mai învins - priviţi pentru cât dc puţin lucru trebuie să renunţ Ea toate aspiraţtunile mele spre sublim. Ascultaţi neroziile pe cari mi le deapănă fără oboseală, de mai bine de două ceasuri. Priviţi, ascultaţi şi spuneţi-mi dacă aceasta merită să
556
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
557
întorci spatele universului, ca să-ţi consacri existenţa unei jumătăţi de duzină dc viermişori care se cheamă familia ta!" într-adevăr, biata Lucia tocmai îi depăna:
- Ah, dacă ai şti tu ce frumoasă e viaţa la Bucureşti! Viaţa mea, în orice caz. („Asta e altceva!" gândea Adrian.) Mă scol târziu, îmi place atât de mult patul! („Drace! Cui nu i-ar plăcea?"} Sun şi mi-aduce cafeaua. („A! ai şi servitoare!") Am o fetiţă, o ţărăncuţă care-m i face toată treaba şi îmi şi spală, fără ca să mă coste vreun ban. Hrana, adăpostul, o boarfă, asta-i tot! O trimit pe Mariţa să-mi ia Universul. („în care ştiu bine ce citeşti!") Apoi sc deşteaptă Coco. Puişorul mamei! Atunci stau cu el vreun ceas, să-1 îngrijesc, să-1 gătesc, să-1 giugiulesc.
- Căţel n-ai?
- Nu! Au toace cocotele! („Asta-mi place!") în sfârşit, îmi fac şi eu toaleta şt ies. E ora aperitivelor.
- Iei şi aperitive?
- Foarte rar. C^ând sunt invitată. Şi când invitaţia nu e suspectă.
- Şi cum e când e?
- Ah, dragă! în Bucureşii, o femeie independentă ca mine riscă de nouăzeci de ori la sută să cadă în laba unui peşte, care îţi întoarce capul, cât ai bate din palme. Şi nu numai că tipul profită de corpul tău, dar mai caută să te şi speculeze. Aşa că prefer singurătatea. Mâ feresc de cunoştinţele făcute oriunde. Şi aş putea sâ nu văd om în ochi. Numai că, uite, îmi place opereta. Iar spectacolele sunt scumpe. îţi mai trebuie şi un fante sâ te conducă... E foarte plicticos! Unde e bărbatul galant, care să te ducă de două ori în şir la Oteteleşanu, fără ca, ieşind la miezul nopţii» să nu-ţi ceară să te însoţească „până la uşe", zic ei, şi apoi să-i permiţi „să intre un pic". Of, cunosc trucul! Dar nu m-a „dus" nimeni până acum. Nu m-a însoţit nimeni acasă.
Stătu visătoare o clipă şi adăugă:
- l'u vei fi singurul bărbat care îmi vei cunoaşte locuinţa.
- De ce să faci excepţia asta? întrebă el fără convingere şi aproape cu părere de râu, deoarece, cu toată teama lui de femeia care te leagă, ar fi fost gata-gata s-o ia şi s-o strângă în braţe pe loc.
- Ce-ntrebarc! făcu ea, uitându-se la ceas. Pentru că te invit să mănânci cu mine. Sper că n-ai sâ mâ refuzi!
Şî, înainte ca Adrian să fi putut schiţa cea mai mică împotrivire, făcu semn unui- muscal să oprească şi sări în trăsură. Adrian o urmă, cu capul în jos. Cap gol de visuri. Dar trup ars de dorinţa de a devora femeia! Da: de-a devora carnea aceea tânără şi proastă. Proastă? Ce tâmpenie! Parcă dragostea s-ar face cu inteligenţa! I ,a urma urmei, şi dragostea face parte din „vagabondajul prin universalitatea visului". Nu se simţea cl în clipa aceea transportat de fericire? Iară încă o minune! Pe femeia asta frumoasă, pe care atâţia bucureşreni ar vrea s-o aibă, are s-o aibă el curând, el care o doreşte cu toată tinereţea lui arzătoare, oricât ar fi ea de proastă! Şi-apoi, sâ fim drepţi, dc o lună de când zugrăvea în Bucureşti, fără să se fi atins chiar şi de cea mai puţin dorită dintre femei, nu simţise el de-atâcea ori golul pustiei lui existenţe? De ce sâ depărteze de buzele lui, de ochii lui, trupul acela care vibra lângă el? De ce? Ca să se ducă într-o seară în Crucea-de-Piatră, să se adape cu o dragoste cumpărată pe un leu? Desigur, are cărţile, visurile, libertatea. Ei bine, va avea toate lucrurile acestea... plus ce-i lipseşte acum. Nu i-a pus nici o condiţie, nici nu i-a pomenit măcar de căsătorie. I se da. Atât. S-o respingă? Ar fi dobitoc. Da, dar mai este şi afurisitul de muscal, care-i şifona democraţia.
- Ei bine, strigă el tare, fie şi muscalul, dacă-i aşa! Ea îl privi drăgăstoasă:
- De ce, dragă, „fie şi muscalul"? Şi de ce „dacâ-i aşa"?
- Mă gândeam Ia una din convingerile mele.
- Da, uitasem, nu-ţi plac muscalii.
558
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PIASARE
559
Lucia ocupa un apartament mic, dar curat, în strada Sălciilor. Cartier de oameni cu stare. Lui Adrian îi plăcu numaidecât interiorul, cu toată lipsa de gust care domnea într-însul. Dar, gust adevărat, n-avea nici el cine ştie ce, aşa câ nu făcu prea mare caz. A fost totuşi izbit de mulţimea de cărţi poştale ilustrate, bibelouri şi statuete de ghips care umpleau mesele şi etajerele şi acopereau pereţii. Scene erotice, „nuduri", „capete frumoase" în culori. Câini, pisici, papagali, „Venus", emailate sau de alabastru.
îi atrase atenţia:
- Spuneai câ toate cocotele au căţei. Fleacurile astea, de asemenea, lc poţi vedea la toate prostituatele.
Se duse să se spele pe mâini la bucătărie. Când se-ntoarse, tot taleş-balmeşul de poze dispăruse.
- Uite! făcu ea, deschizând braţele. Nu mai e nici urmă de „fleacuri"!
„E uimitor, gândi Adrian, sâ fie oare gâsculiţa o fată aşa de bună"?
O prinse de talie, îi înclină capul pe umăr şi o mângâie duios, spunându-si: „Cc păcat câ această parte bună a existenţei cuprinde atât de mari primejdii pentru un om ca mine! De n-ar fi asta, cine ar fi atât de nebun să se lipsească de o asemenea fericire?"
Apartamentul era la etajul întâi şi avea numai două odăi, dar drăguţe, care dădeau într-o curte pătrată, împodobită de trei ulmi mari. Adrian fu încântat. Se rezemă, melancolic, de fereastră şi se gândi ia salteaua din biroul lui dc plasare, întunecat, ostil, ţipând dc mizerie. Pe când aici: curăţenie caldă, cămin îmbibat de dragoste, siguranţă dc ziua de mâine. Viaţă demn omenească, nu viaţă de câine!
„Numai un deget să ridici, şi ai avea toate astea. Ai fi stăpân."
Lucia, îmbrăcată într-un capot frumos, se apropie de el, îi luă capul în mâini şi-I sărută îndelung.
- Nu vrei să-1 vezi pe Titi al meu?
Se aflau într-o cameră care era totdeodată salonaş şi sufragerie, îl conduse în camera de culcare, unde Adrian zări pe covor un copil dolofan de vreo doi ani şi jumătate care se juca singur cu o sumedenie dc păpuşi şi pui de urs. Nu se arătă deloc mirat de apariţia necunoscutului. Se uită o clipă la el, cu nişte ochi mari şi albaştri, care nu semănau cu ai maică-si, apoi întinse mâinile spre Lucia, numind-o „lx>la"! Ea îl luă în braţe şi-1 strânse la piept. Copilul era de-o curăţenie desăvârşită. Adrian îi cuprinse o mânuşiţă şi i-o sărută uşor. Doar aşa, ca să pară amabil. Nu-i plăceau copiii.
Ea a băgat de seamă:
- Tu nu ştii câtă fericire aduce un înger ca ăsta unei mame care n-are altceva pe lume.
- Poate... Si, mai ales, când mama are un mic venit.
- A! pentru el aş fi în stare să mă bag şi la stăpân!
- Dar nu să suporţi şi indiferenţa unui tată vitreg.
- Asta, nu!
- Ei bine, aş fi pentru el acel iată vitreg, aşa că ar fi cuminte să te fereşti de mine.
îi întoarse spatele, rece, şi trecu de la o mobilă la alta, dintr-o cameră într-alta, admirând frumoasele lucruri de mână care împodobeau interiorul Luciei şi erau ieşite din mâinile ei pricepute: dantele, broderii, ajururi. Ea îl urmărea din ochi, întristată. O lovise în inimă. Ii nimicea cea mai frumoasă nădejde de a-1 dărui pe Adrian, ca tată, Iui Titi. Ca tată adevărat, nu vitreg. Şi Cl1 atât mai puţin un tată vitreg, „indiferent".
Biata Lucia sc trânti într-un fotoliu, cu copilul în braţe, şi plânse în tăcere. în sufragerie, Adrian văzu nişte cărţi groase, între care cea mai mare parte în fascicole, rânduite pe o etajeră. Le cercetă, una câte una: Cei trei Muşchetari, Caterina a Il-a a Rusiei, Căpitanul Dreyfus în Insula Dracului, Rocambole.
560
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
561
„Când o femeie e frumoasă nu poare citi decât ce citea şi madam Thuringer: Majestatea Sa Banul şi Alteţa Sa Amorul. E un blestem!"
Dar dădu peste Graziella. O luă şi se înapoia la Lucia pe care o găsi încovoiată peste copilul ei, amorţită.
- Hai... Nu plânge... Ţi-am spus numai ce simt în clipa asta, dar... Ştiu cu ce poate aduce viitorul?! Omul nu e de piatră... Totul e cu putinţă în viaţă...
Ea ridică fruntea. Lui Adrian îi păru rău câ a fost aspru. Se vedea bine că nenorocita plângea sincer. Puse copilul jos şi-i luă mâna lui Adrian şi-o duse la buze:
- Tu nu ştii cc se poate ascunde sub frivolitatea unei mame. Da, sunt o femeie uşoară. îmi place viaţa asta leneşă şi independentă. Dar fericire în casa asta nu e. Lipseşte bărbatul. Simt lipsa lui de câte ori plec şi de câte ori mă-ntorc, când mă aflu la masă şi când mă deştept în toiul nopţii. Cred că toate femeile singure simt lipsa aceasta. Şi ştii de ce?... Zâmbeşti, dar faci rău, pentru câ nu ştii. Da, ştiu câ sunt proastă! Am să-ţi spun, totuşi, următoarele: ceea ce lipseşte mai mult unei femei nu c amorul, nici pâinea, şi nici măcar un tată, pentru un copil, ci o protecţie. Dacă o femeie este femeie cu adevărat, protectorul sau sprijinul e prima ei nevoie, de cum păşeşte în viaţă.
„Iată de ce prostituatele au peşti. Dintre toate femeile, ele sunt cele mai singure în viaţă, ele care suni totuşi înconjurate numai de bărbaţi. Dar roti acei bărbaţi nu fac decât să profite de tinereţea şi frumuseţea lor. Desigur, în ziua când tinereţea şi frumuseţea lor au zburat, peştele nu preţuieşte mai mult decât ceilalţi, şi nici nu e rolul lui acesta. El e numai tovarăşul din ceasurile triste, care sunt numeroase in viaţa de toate zilele a unei prostituate. Tovarăşul acesta, pe care cerul îl dăruie oricărei femei cinstite, prostituata îl cumpără, îl plăteşte. îl vrea chiar cu preţul de-a fi bătută de el şi exploatată cu cruzime. Căci,
pentru o femeie singură, mai nemiloasă decât orice canalie este însăşi singurătatea ei."
- Sunt lămurit, zise Adrian, răsfoind Graziella. Regret, dar nu pot fi un tovarăş, chiar dintre cei mai onorabili, pentru nici o femeie.
- Nu c deloc lăudabil ce spui tu. Eşti un egoist cum n-am mai văzut.
Adrian se supără: -
- Zău, tu eşti nebună! Mai întâi n-am lichidat afacerea cu serviciul militar. Pc urmă, n-am nici o situaţie.
- Mofturi! De armată ai sâ fii scutit, pentru câ eşti „unic fiu la mamă văduvă şi fără avere". Cât despre situaţie, ce speri? Să ajungi într-o zi procuror? Nu-ţi câştigi pâinea? Ce-ţi mai trebuie?
- Mi-o fi trebuind poate o femeie ca tine, cu o mică rentă! Tocmai s-ar potrivi, căci nu-mi place munca! Sunt un leneş! Mă vrei şi-aşa?
-Da.
Adrian o privi îndelungat.
-Eşti nebuna. Lucia!
O voce tremurată pătrunse prin uşă:
- Doamna e servită.
- Na, poftim! făcu Adrian, pufnind dc râs. „Doamna e servită!" Tu ai în vata t-o tâmpenia asta dc cucoane mari? Biată Lucia! Te plâng... Dar să lăsăm toate chestiunile astea şi hai să mâncăm. Simt un miros straşnic de ardei umpluţi.
Lucia îi sări de gât si îl acoperi de sărutări.
- Da, da, da! Vei fi tovarăşul meu, bărbatul meu, dragostea mea şî chiar tatăl adevărat al lui Titi, pentru câ eşti cinstit, iată un om cinstit!
N-avu puterea să se împotrivească îmbrăţişării ei. 1 se urcase sângele în obraji. îi vâjâîa capul. I se zbăteau tâmplele, dc sâ-i vină rău. Ea îl simţi şi, încurajată, îl strânse mai tare, frângân-du-1 cu trupul ei aprins dc dorinţă.
%2 PAN AiT ISTRATI
Atunci, el cedând propriului său îndemn vulcanic, o braţe şi o trânti pe pat.
- Mariţo! strigă ea.
- Da, coniţă.
~ Pune ardeii să stea calzi.
V
Adrian a părăsit cuibul de dragoste din strada Sălciilor, tocmai a doua zi, luni, la ceasurile patru. Lipsise deci de la lucru din prima zi a săptămânii.
ftAm tăcut blau-montagci toţi beţivii", îşi zicea el, folosind expresia germană, comună muncitorilor români, pe care germanii i-au învăţat şi loate meşteşugurile, după ce î-au fericit cu primul rege al naţiei.
Lucrătorul care nu se afla lunea dimineaţa pe şantier, era foarte sever judecat. într-adevăr, absenţa aceasta îl caracteriza pc beţivul care îşi bea duminica toată simbria de-o săptămână, şi lunea nu se putea scula de dimineaţă. Era iertat o dată. A doua oară era concediat. Adrian nu-şi făcea sânge rău pentru concediere, dar nu voia să fie clasat în categoria beţivilor. Aşa că-i pierise toată bucuria.
Căci cunoscuse o imensă bucurie senzuală, cea mai întreagă din tot ce frageda lui experienţă în dragoste trăise până atunci. Afla în Lucia o adevărată îndrăgostită, lipsită de orice rafinament de femeie uşoară. Era cinstită, sinceră, până în adâncul sufletului. Era cucerit. Şi dacă nici nu se gândea măcar să întrezărească vreo posibilitate de căsătorie, găsea în schimb că Lucia putea foarte bine să-i fie amantă. Va fi deci amantul ei, sincer. Nu se vor da unul altuia decât din dragoste. Nu va fi, în asta, nimic necinstit. Cât despre „situaţie", o va lăsa la o parte, cu
564
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
565
atât mai mult cu cât amanta lui îşi avea pâinea asigurată. Şi el, care n-o avea, nu-i va cere ei niciodată nimic. Se va descurca el. Şi dacă se va întâmpla într-o zi să cadă iar în mizerie, ei bine, ea nu va şti nimic! Va face în aşa fel, să se pară că nu-i lipseşte strictul necesar. Iată. Iar viaţa lui va fi astfel mai frumoasă, decât dacă ar continua să lâncezească fără dragoste, cu simţurile mereu chinuite. Nici aia nu mai era viaţă, să alerge în fiecare sâmbătă seara, în Crucea-de-Piatrâ, să cumpere de un leu dragoste. Ticăloşie!
în clipa când să se despartă şi atunci când se aşteptau amândoi mai puţin, o cerinţă a Luciei i-a aruncat iarăşi unul împotriva celuilalt. L-a rugat să vină să locuiască la ea. El a sfătuit-o să nu se gândească la una ca asta. Alte lacrimi, pe care el i le-a şters repede, făgâduindu-i că va veni să doarmă la ca dc două ori pe săptămână: miercurea şi duminica.
- Mai mult, nu se poate! Risc, cu toată bunăvoinţa mea, să tot lipsesc dc la lucru, ca azi. Nu degeaba sc spune că femeia doarme totdeauna pe o poală a cămăşii bărbatului care, dimineaţa, nelâsându-1 inima să strice un somn atât de scump, preferă să nu se scoale nici el.
- Vei dormi fără cămaşă!
- Vei găsi atunci mijlocul să-mi dormi pe braţ. Nu, nu! Sâ fim serioşi. Ne-ar costa mai scump, dac-aş rămânea fără ocupaţie. Asta m-ar obliga să te părăsesc.
- Dă-mi cel puţin adresa. Unde locuieşti?
- într-o ocnă!
- Unde?
- Dă-mi voie să nu-ţi spun. Mi-e ruşine. Stau acolo numai pentru că vrea Mihail.
- A, eşti cu Mihail? Va să zică s-a întors din Manciuria? Atunci spune-i că-1 pup şi că-1 invit la masă, pe duminica viitoare. Am să gătesc raţă cu mazăre, mâncarea lui favorită.
La biroul de plasare, Adrian îl găsi pe Mihail nespus de îngrijorat. Gândea că i se întâmplase vreun accident şi se pregătea să plece să întrebe la poliţie. Adrian îi povesti tot. Mihail exclamă:
- Şi faci o mutră aşa de acră când vii din braţele unei femei frumoase? Farsorule!
- Da, dar am făcut blau-montag, cum vezi.
- De, asta... ce vrei! Aventurile costă scump. Şi-acum, vei locui la ea, nu? Desigur!
- Niciodată!
- Ei bravo! Eşti tare! Te felicit pentru aventură şi pentru dovada de caracter ce-mi dai. Numai să dureze. Dar, ia spune-mi, în împrejurarea asta, n-ai avut nevoie de bani? Ai plecat ieri-dimineaţă cu doi lei în buzunar.
- îi am şi acum! Nu m-a lăsat să plătesc nici muscalul.
- Ce fată de treabă! Păcat că n-are o soră ca ea şi pentru mine! Am face împreună un careu dc aşi de toată frumuseţea.
- Nu-i adevărat, interveni Macovei. Nu tc pricepi la poker: într-un careu de aşi nu poţi avea două dame.
- Eşti sigur? Adu-ţi aminte de careul vostru, al tău şi al domnului Ixonard, care era un adevărat ghiveci, căci cuprindea două paşalc, un ienicer şi-o odaliscă costisitoare.
- E drept, a fost o cacealma neizbutită: nc-a dus la faliment! Leonard, fără să se mişte dc la birou, întoarse încer capul
şi se uită la Macovei, cu ochii lui limpezi:
- „Ienicerul" tău ne-a tăiat capetele!
- „Ienicerul" meu sau „odalisca" ta costisitoare, nu ştiu. Eu ştiu atâta: careurile astea duc totdeauna la faliment. Trebuie să te fereşti dc ele.
- Paşa Macovei are dreptate, încheie Mihail, am să fiu atent Ia caniota.
Şi uitându-se, roată, la servitoarele aflate în „Birou", adăugă:
566
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
567
- Şi, cu toate astea, mie-mi plac şi „odaliscele". Nu-i adevărat, Tasia?
Tasia, de fel din Transilvania şi căreia îi ziceau „frumoasa mocăncuţă", era flirtul lui Mihail. Din pricina frumuseţii ei, se vedea dată afară numai după câteva zile, din orice loc unde stăpâna îşi gelozea bărbatul craidon. Dar, având micile ci economii, nu punea la inimă. Şi, totdeauna voioasă, înveselea „Biroul", povestind tot cc ştia dc prin casele în care slujise.
- „Odaliscă" nu ştiu cc c, răspunse ca, dar v-ani auzit vorbind de un paşă. Şi mi-adusei aminte de o stăpână care îi zicea bărbatului ei „dragă paşă". F.ra un ăla pitic, chel şi borţos, de parcă avea în burtă un butoi întreg de bere. Mereu se plângea cucoana de el. Ne împuiase urechile, bucătăresei şi mie, tot spunându-ne câte îndură cu paşa al ei şi cât are de furcă cu burta lui.
Tasia pufni într-un râs semnificativ, se roşi la faţă şi urmă:
- Dar nu de burtă îi eia ei, ci de ce era sub ea: „O nenorocire! zicea coniţa. In loc de un instrument ca lumea, cum au mai toţi bărbaţii, paşa al meu de-abia are, si el acolo, un ar-deiaş!" Auziţi! Ha! ha, ha! Aşa zicea: „ia, acolo, un ardeiaş!"
Macovei sări de la locul lui:
- Ce, ce? Ce-a spus?! „Un ardeiaş?" Ti-i-î! Ce trist e pentru un bărbat să aibă numai un ardeiaş!
- „Pentru un bărbat", ziceţi dumneavoastră că e trist? replică Tasia. S-avem iertare! Femeia e în drept să se plângă, căci ea e cea păgubită. Coniţa avea dreptate!
Tot „Biroul" râdea să sc tăvălească. încurajaţi, câţiva servitori îndrăzneţi începură sâ facă glume de prost gust. Leonard îi făcu să tacă, arătându-le o trăsură de casă care se oprise în faţa „Biroului". El se ridică maiestuos, ca să primească o cucoană mare, ce intra. Gravă, băţoasă, dar elegantă, distinsă, vizitatoarea nu salută decât pe patron.
- Bonjur, domnule Leonard!
- Sărut mâinile, madam Stoenescu. Binevoiţi, vă rog, şi luaţi loc. E multă vreme de când nu v-am văzut. Sper că sunteţi mulţumită de Amalia noastră...
- Da... Camerista asta de pe urmă, îmi convine. Dar n-o scot la capăt cu bucătăresele. N-ajung să pun mâna pe una ca lumea.
- Oricum, doamnă, poloneza...
- ... Da, e drept, îşi cunosc ele bine meseria. Dar, uite, toate mă fură!
Bucătăresele prezente făcură câte o strâmbătură, repede ştearsă. încurcat, Leonard se gândi mult.
- Ce-aş putea, doamnă, să vă recomand? N-am în clipa aceasta nimic demn de casa dumneavoastră. Dar, aşteptaţi, sâ mă uit mai bine.
Şi începu să se uite într-un mare registru. Dar era numai aşa de formă. Ştia pe dinafară şi locurile şi servitorii. Consultarea registrului nu făcea decât să salveze aparenţele şi îi permitea să câştige timp.
îi veni în ajutor clienta:
- Dacă nu mă înşel, aveţi un agent, dintre credincioşii aceştia noi, zişi adventişti.
- Da, doamnă. Vasile.
- Ei bine, n-ar putea sa-mi dibuiască el ceva convenabil? Aud peste tot că servitorii adventişti nu fură şi nu mint niciodată. îi opreşte, zice-se, legea lor. Aş vrea să fac şi eu o experienţă.
- Nc vom sili, prea stimată doamnă, să vă găsim o bucătăreasă adventistă. Vasile lipseşte în momentul acesta. Dar va face tot posibilul ca să vă servească. Contaţi, vă rog, pe devotamentul nostru, pe care aţi mai avut ocazia sâ-1 apreciaţi.
Cristin intră, tocmai la timp, ca să audă ultimele cuvinte ale asociatului său. Salută, destul de rece, clienta care pleca şi se duse îmbufnat în fundul „Biroului". Leonard îl mustră:
- Ascultă, Cristin! Sileştc-te să fii ceva mai politicos cu clienţii! Ştii dumneata pe cine ai salutat aşa de nerespectuos?
568
PANAIT ISTRATI
BIROU], DK PI ASARE
569
Cristin n-avu timp să răspundă. Câţiva dintre servitorii prezenţi începură să urle furioşi:
- Ah, ticăloasa! -Auzi, paţachina!
- Ea e hoaţă! -Vrea adventistă!
Pe Leonard, ridicarea aceea bruscă de proteste, îl înmărmuri, însuşi Cristin, care era gata sâ răcnească, a trebuit sâ intervină şi sâ-şi potolească norodul. Apoi:
- Ştiu! O cunosc bine. Poate mai bine decât dumneata, dacă e să judec după ploconelile ce i le făcuşi. Am avut chiar nenorocirea, acum doi ani, să-i fac şi un trusou, pentru fiicâ-sa. jumătate din bani nu i-am încasat nici până azi. E o scroafă.' Nu plăteşte la nimeni. Nu-şi plăteşte nici furnizorii, nici servitorii. Deloc sau cât poate mai puţin. L se intentează câte treizeci de procese pe an, dar cine se poate lăuda că a câştigat vreunul? Căci, când nu e frate-său ministru, e văru-sâu prezidentul Camcrii, sau cumnatu-său senator. Ca sâ nu mai vorbesc de unchi-su care e consilier la înalta Curte de Casaţie, nici de bărbat-su, multimilionar, care dă iama-n pădurile statului şi corupe şi distruge pe oricine îndrăzneşte să se pună în calea nenumăratelor lui concesiuni forestiere. Un neam de caracatiţe! Asta e „prea stimata" dumitale madam Stoenescu!
- Şi l-ai uitat, zise Macovei, pe tată-su care a făcut parte din comisia pentru secularizarea averilor mănăstireşti şi... Şî nu mai zic nimic.
Un nenorocit de bătrân care venise cu nevastâ-sa şi căuta un loc pentru amândoi, mărturisi, la rândul lui:
- O cunosc şi eu. Nc-a angajat, acum un an, pe mine şi încă trei tovarăşi, ca să-i tăiem, să-i spargem şi să-i aranjăm în pivniţă două vagoane de lemne de foc. S-a tocmit atâta că am primit să muncim jumătate pe bani, jumătate pe mâncare. Şi nu numai câ n-am cunoscut gustul pâinii ei, dar a şi refuzat, da, da,
a refuzat să ne plătească aproape trei sferturi din suma datorată, spunându-ne că n-avem nevoie de „atâţia bani". Dar asta n-a fost tot. Unul dintre tovarăşii mei s-a încăpăţânat, ce-o fi o fi, să-şi ceară dreptul lui, şi într-o zi şi-a pennis să-i facă puţină gălăgie la uşă. A chemat gardistul şi l-a dus la secţie. S-a ales, de-acolo, cu două coaste rupte. Scria în certificatul medical.
- Şi n-a obţinut nimic cu certificatul? întrebă Niţă, care părea îngrozit de ce auzise
- Ce să obţină?
- Despăgubire, dreptate. Bătrânul zâmbi trist:
- Dreptate... Care dreptate? Dumneata, se vede, nu eşti din ţara asta? Hm! Un tăietor de lemne, ducându-se Ia ttibu-nal şi cerând dreptate împotriva unuia dc la poliţie şi a unei madam Stoenescu! Glumeşti!
- Bine, dar avea omul certificat medical.
-A, da, certificatul! Bun de şters cu el la spate. Şi Marin al nostru a făcut bine: l-a dat pe cinci lei unui tip care venise să-1 vadă când a ieşit din spiral. Tot aşa aş fi făcut şi eu!
- Auzi, domnule Leonard! zise Cristin. Frumoasă speţă de doamnă „stimată", clienta dumitale! Şi pentru ce-a venit? Ce pofteşte?
Leonard nu răspunse. O femeie grasă râse sarcastic:
- Ha! Ha! Vrea o bucătăreasă bisericoasâ. Ca să n-o fure şi sâ n-o mintă! Ei, da, toate ciupim, dar nu din banii stăpânilor, ci din preţul târguielilor, pentru care ne tocmim de înnebunim, în piaţă, unde alergăm cu noaptea în cap.
- Vrea o credincioasă? ţipă Cristin. Păcat că n-a dat peste mine! I-aş fi arătat eu, ei, credinţă!
în clipa aceasta, apăru Vasile. Cam de vreo treizeci de ani, mic, palid, nervos, foarte muşchiulos şi cu nişte ochi de o mobilitate de maimuţă. Femeia cea grasă îl luă în primire:
570
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PI ASARE
571
— Uite scumpetca de adventist, carc-o să-i tacă afacerea doamnei Stoenescu! Are buzunarele pline de bucătărese evlavioase, care nu fură şi nu spun decât adevărul.
— Ce te-a apucat? replică Vasile, cu o voce acră, oprindu-sc, sincer mirat, în mijlocul „Biroului" şi uitându-se roată-mprejur.
Fu pus la curent cu chestiunea. Asculta pe toată lumea, intrigat tare, şi aprobând mereu.
— F.i bine, încheie el, nu găsesc nimic extraordinar. Aşa e omul: fură, dar nu vrea sâ fie furat. E plin pământul de Stoeneşce care trăiesc numai din nedreptate.
Bătrânul tăietor de lemne întrebă aţâţat:
— Şi socoti dumneata că trebuie să slujim asemenea cucoane?
— Desigur câ nu; nu trebuie să slujim decât pe Dumnezeu!
— Asta e altă chestie. Şi, până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii, zice proverbul. Tot aşa mi s-a întâmplat şi mie cu cucoana asta.
îşi spuse povestea şi lui Vasile, care o ascultă până la sfârşit şi după aceea, spre uimirea tuturor celor de faţă, tăbărî pe bietul bătrân:
— Şi cine îmi spune mie că tu eşti mai bun decât bogătaşa aceea? Ai fost furat. Dar nu furi şi tu, la rândul tău, când poţi? Eşti tu mai drept ca fratele tău? Ai tu mai multă inimă? Căci sfântul Matei ne spune: „împărăţia cerurilor e ca şi acel Domn care cheamă Ia el pe unul din slujitorii săi şi îi cere cei zece mii de talanţi pe care el îi datora stăpânului său. Dar slujitorul nu poate să plătească datoria aceasta. Atunci stăpânul vrea să vândă pe om şi femeia lui şi copiii săi şi toate bunurile sale. Şi slujitorul cade în genunchi şi cere o amânare pc care Domnul său i-o acordă pe loc. Dar, ieşind de la stăpânul său, slujitorul se întâlneşte cu un nenorocit care îi datora o sută de dinari. îl ia de gât, îl trânteşte jos, îi cere pe loc datoria şi, pentru câ acela nu poate să plătească, îl trimite Ia închisoare. Atunci Domnul său îl chemă şi-i zice: «Slujitor hain! de toată datoria ta eu te-am
iertat, când m-ai rugat. Nu trebuia şi tu, la rândul tău, să ierţi datoria celuia ce-ţi cerea să-i acorzi o amânare?» Şi, mâniindu-se stăpânul, l-a trimes pe slujitor la muncă silnică, până va putea sâ-şi plătească datoria". Sunt scrise astea în capitolul al optulea, în Evanghelia Sfântului Matei. Ar trebui să vedem dacă nu eşti şi tu acel slujitor hain. Mihail îi şopti lui Adrian:
- Ştie toate Evangheliile pe de rost, dar nu pentru că Ic-ar fi citit, căci nu ştie nici sâ buchisească. A pus pe alţii să i Ic citească de mai multe ori şi le-a fixat în memorie.
Cei din „Birou" care cunoşteau iluminismul lui Vasile, râseră de capul cc-l fâcu muncitorul astfel apostrofat. Acela băgă de seamă şi se supără:
- Cc-mi baţi capul cu Sfântul Matei al tău! Nu mi-c dator cu bani nici un sărac, şi n-am băgat în puşcărie pe nimeni! Dar dacă aş putea sâ pun mâna în gâtul câtorva bogătaşi care mi-au furat banul câştigat cu sudoarea frunţii mele, ei bine, trecând peste toate Evangheliile din lume, i-aş trimite, repede-repede, pe lumea cealaltă, fără nici un fel de amânare!
Vasile îsi plesni palmele pe pulpe rânjind: -Asta e! Şi asta e scrisă: „Nu vor intra în împărăţia Domnului tori care-mi spun: Doamne! Doamne!" Ha, ha! Vorbeşti de săraci, hai? Sărac sau bogat, fiecare crede câ face ceva pentru mântuirea sufletului său, strigând numai: Doamne! Doamne!
Din ce în ce mai furios, spre marea desfătare a ascultătorilor lor, bătrânul replică:
- Dar tu, adventistule, ce mare ispravă îmi faci?
- Eu? întreba Vasile, devenind deodată grav, eu? Ei bine, nu-ţi voi povesti decât un fapt şi aş vrea să văd ce cap vei face: fiind tânăr recrut, am refuzat până la urmă de tot sâ jur pe drapel. Căci e scris: „Vorba ta să fie da, da şi nu, nu!" Şi le-am spus domnilor ălora de-acolo, că voi sluji cu credinţă drapelul, fără să depun jurământ, dar cu condiţia ca drapelul să nu-mi
572
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PIASARE
573
ceară nimic care să fie contra literei Evangheliilor. Apoi, n-am mai spus nimic. Şi dumnealor s-au înverşunat să-mi smulgă de pe bucile dosului, ce nu putuseră să-mi smulgă de pc buze. Luni de zile mi-au maltratat bucile, până mi le-au făcut numai o rană. Apoi, m-au condamnat la închisoare. După închisoare, iar bătaie şi pe urmă iar închisoare! A ţinut, asta, câţiva ani de zile. Credeam că am sâ mor. Dar tot n-am zis ca ei şi Ia urmă m-au gonit din cazarmă ca nedemn de serviciu. Un an întreg am fost bolnav şi incapabil să-mi câştig pâinea. A fost acea vreme în care inima mea s-a bucurat mai mult ca oricând, căci e scris: „Fericiţi cei ce vor fi jigniţi şi asupriţi şi schingiuiţi pe nedreptate, pentru mine".
Aici, Vasile tăcu şi, gâfâind, cu faţa schimonosită de spaimă, de parcă rerrâise drama de la cazarmă, se uită la bătrân care, intimidat, zise:
- Dacă e adevărat tot ce spuseşi tu acu, ei bine, eu n-aş putea sâ sufăr ca tine pentru Domnul. Mai întâi pentru câ eu nu mai am buci. Am lăsat bucăţi din ele prin toate curţile bogaţilor pe unde am tăiat lemne.
Bucătăreasa grasă strigă:
- I-au mâncat bucile bogaţii!
Adventistul, care crezuse că a aruncat sămânţa lui pe pământ roditor, băgă de seamă că nu făcuse decât să provoace o ilaritate generală. îşi luă pălăria şi plecă. Cei care erau străini de „Birou" îl urmară. începuse sâ sc facă noapte.
I.eonard deschise sertarul mesei în care se afla jimbla lungă şi, aşa cum făcea aproape în fiecare seară, începu să mozolească pătrăţele de pâine, pe care le tăia cu briceagul, dovedind o mare grijă ca bucăţile să fie perfect simetrice. Puţina lumină care mai întârzia în încăpere cădea blând pe trăsăturile feţei lui. N-avea deloc aerul nenorocit. Nu părea nici măcar resemnat soartei lui, despre care cel dintâi lucru care se putea spune e câ n-avea nimic vesel. I.eonard sta cu ochii ţintă în stradă, pasiv, ca într-o
aşteptare neutră, cu toată fixitatea imperioasă a privirii sale. Starea lui sufletească părea să fie aceea a unui om plin dc griji, dar calm.
Totuşi, afacerile „Biroului" mergeau prost. Nu ieşea decât chiria şi o slabă subzistenţă. într-un cuvânt, patroni şi agenţi, între care şi Mihail, se vedeau puşi la regimul pâinii goale, afară de Cristin care nu trăia numai din beneficiile „Biroului". Fireşte, patronii câştigau mai mult decât agenţii, dar, ca de obicei, Leonard se grăbea să dăruiască amantei sale orice sumă care trecea de zece lei. Când avea dublu sau triplu, era sărbătoare. Atunci se delecta o zi sau două în tovărăşia iubitei lui, după care sc întorcea repede la pâine goală şi la banca din „Birou", unde petrecea nopţi de insomnie.
Adrian înţelese că şi în seara aceea enigmaticul personaj va face parte din comunitate. Băgă de seamă că Niţă şi Macovei nu erau deloc vorbăreţi şi se lămuri asupra stării pungii lor, când îi văzu ducându-se fiecare să-şi cumpere câte o pâine neagră de zece bani, pe care o mâncară, tăcuţi, stând pe bănci.
Macovei, cu aerul lui de voios resemnat, provoca mai multă milă decât Niţă cu mutra lui mânioasă.
„Celălalt suferă mai mult", îşi zicea el, privindu-i pe furiş, îi făcu semn lui Mihail să-1 însoţească afară.
- Ei bine? îl întrebă el în stradă.
- Ei bine! repetă Mihail surâzând. Uite-aşa! Rea de tot, săptămâna asta din urmă. Cred că numai Vasile şi moş Florea au scos câţiva lei, dar nu ei au nevoie mai mare, pentru că au neveste care muncesc şi chiar fac mici economii. Macovei şi Niţă nu fac decât să se îndatoreze la Cristin, care e destul de amabil cu ei. Nu le refuză niciodată o băncuţă.
- Dar tu cum stai cu casa?
- Douăzeci de lei, dintre care cincisprezece sunt ai tăi şi numai cinci ai mei. De vreo lună, partea mea scade mereu. Partea ta, sau ce-aduci tu, ne salvează.
574
PANAIT ISTRATI
BIROUl. DE PLASARE
575
- Ce-nsemneazâ „partea mea", „partea ta"?
- Nimic. Spun ce e.
Mihail zâmbea, rlar se vedea bine câ era trist.
- Vezi-ţi serios de lucru, îl sfătui el. Silcşte-te să-1 păstrezi cât mai mult. Dacă pui şi tu de mămăligă, suntem pierduţi! în clipa asta, aportul meu e nul. De nu-mi va merge mai bine, va trebui curând sâ mă hrăneşti tu. Aşa că nu mai repeta blau-montagul de a/i.
- Ce-ai mâncat astea două zile?
- Pâine cu brânză. Ce-o sâ mâncăm şi-amândoî, astă-seară. Nu-i o nenorocire. Mai ales pentru tine, care nu numai câ te-ai îndopat bine, dar care te-ai n>ai şî regalat cu un articol care-mi lipseşte mai mult decât pâinea.
- Fiindcă veni vorba: cum stai cu Tasia?
- Sunt aproape s-o conving. Numai să n-o convingă Cristin înaintea mea. l-am văzut făcându-şi semne cam suspecte. Ai băgat de seamă câ au dispărut aproape în acelaşi timp? Dar n-o poate avea decât în cămăruţa dc lângă „Birou" şi atunci am să ştiu. Dacâ-mi joacă festa şi de data aceasta, îl sugrum!
A fost o scară mai tristă ca întotdeauna. Pc la ceasurile zece, pensionarii „Biroului" simţeau că zadarnic aşteptau unul de la altul o vorbă care să stârnească vreun subiect de discuţie, în stare de a-i ajuta să le treacă o parte din noapte. Stăteau aşa, lungiţi pe bănci, cu trupurile nemişcate şi chipuri pe care lumina felinarului ce se răsfrângea puţin în odaie le făcea ca de stafii. Numai Niţă se scula din când în când şi da mereu târcoale încăperii, zbâtându-se ca o fîarâ în cuşcă, scuipând şi mono-logând blesteme nedesluşite, dar leonard îl rugă politicos să se astâmpere, spunând că manejul lui îi dădea dureri de cap. Şi când ceasul dc la Spitalul Colţea bătea unsprezece, „Biroul" avea iar înfăţişarea Iui de azil de noapte, fiecare dormind sub părură sau palton, la locul lui obişnuit: Niţă şi Macovei în fund de tot; Leonard, la dreapta, sub fereastra odăiţei lui Cristin;
Adrian şi Mihail, pe salteaua lor, la picioarele mesei. Ultimul murmur, înainte de a-î prinde somnul, li—1 smulse bietul „Mefisto", care se năpusti asupra felinarului cu obişnuita lui lovitură de baston şi ţipă un lung şi sinistru:
- Pa-ri-ii-is!
Pentru ca sâ dispară numaidecât.
Crezând câ nebunul avea de gând să-i plictisească, Niţă ridică repede capul, gata să-1 ia la goană. Apoi se vârî iar sub zdreanţă lui, reflectând:
- Paris! Cine dracu poate vedea Parisul? Numai bogaţii şi nebunii!
Mihail, cu gândul la Tăria, aşteptase îndelung ca vreun zgomot în odăiţă sâ-i vestească o nouă vizită nocturnă a Iui Cristin, cu vreo nouă cucerire şi care putea să fie de data aceasta chiar „mocâncuţa". Ştia că muieraticul pătrundea cu băgare de seamă, printr-o fnrrare separată, care dădea în curte. Dar, obosit, adormi în cele din urmă, aproape liniştit. Şi, odată furat de somn, rar î se întâmpla sâ se deştepte până dimineaţa. Ştia sâ-şi alunge, prin autosugestie, orice pricină de insomnie.
Nu tot aşa se întâmpla cu Leonard, care avea mai mult nopţi albe. El fu cel dintâi care îl auzi pe Cristin când sosi după miezul nopţii.
- Na, a venit! mormăi el morocănos.
Timbrul sonor al vocii sale îl trezi pe Adrian, care dormea totdeauna foarte uşor. Nu înţelese nimic, dar deschizând ochii, întâlni privirea patronului.
- Ce e? şopti el.
- începe Cristin „muzica"! răspunse celălalt din vârful buzelor.
„Muzica" era zgomotul nunţii perechii de alături: patul care scârţâia foarte tare şi, adesea, suspinele şi gemetele muierii. Cristin era uneori întrebat:
- Ce naîba le faci tu mâniatelor tale, de mugesc atâta?
576
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
577
- Le place! răspundea el mândru.
Plăcerea aceasta, la care se adăuga şi scârţâind ritmic al patului, făcu şi în noaptea aceea sâ fie „muzica" nespus de violentă. Ştia şi Adrian, ca toţi de-acolo, despre ce era vorba şi ar fi vrut să se silească s-adoarmă iar, dar era curios acum să ştie dacă partenera nu era cumva prietena lui Mihail. Ascultă, cu atenţie, toată partitura, care se termină fără să-1 fi lămurit. Somnul îi îngreuna pleoapele, când alături începu o nouă partidă.
De data aceasta, se auziră adevărate ţipete şi el recunoscu limpede vocea Tasîei, care zicea:
- Dă, dragule, dă tare!
încremenit. Adrian se uită la I eonard care, în aceeaşi clipă, ridica braţul şi ciocănea în fereastră:
- Mai încet, Cristine, pentru numele lui Dumnezeu!
Adrian era sigur că Mihail avea să sc deştepte, să afle adevărul şi să provoace scandal, dar bietul pretendent dormea dus, fără sâ aibă habar de nimic. Din fericire, după ce li se atrase atenţia, gălăgia celor doi smintiţi se micşoră, treptat, până ce totul reintră în linişte.
Toiul, afară de ceva cam ciudat, ce Adrian băgă de seamă la Niţă, care dormea pe o bancă aşezată în imediata lui vecinătate, întors cu faţa la perete, Niţă făcea nişte mişcări ce-I îndemnară pe zugrav să se uite mai atent. Nu bănuia nimic, dar intrigat de regularitatea gesturilor trădate de mantaua cu care se învelea Niţă, se ridică într-un cot, sfredeli cu privirea clar-obscurul încăperii şi înţelese. îşi aduse, adică, aminte că într-o zi Mihail, înfuriat de lipsa de ruşine a tui Cristin, îi mărturisea:
- Ce e mai trist, este că în timp ce Cristin face dragoste cu câte o femeie, Niţă face singur, săracul! Pândeşte toate acele momente şi nu scapă unul măcar.
Adrian, ridicat acum în capul oaselor, vru să-şi dea seama dacă Macovei şi Leonard ştiau ce se petrece. Primul nici nu mişca. îşi avea culcuşul pe o bancă situată în colţul cel mai
întunecat al „Biroului". Nu sc putea şti dacă dormea sau nu. Desigur însă câ cel de-al doilea, care dormea anevoie, ştia. Totuşi, cu toate câ în preajma lui era destulă lumină şi cu toate că erau aproape unul de altul, Adrian nu putu să citească nimic pe figura liniştită a lui Leonard, nici chiar când Niţă miorlăi, la sfârşit, un suspin, destul de tare ca sâ fie auzit. Geamătul acela îi îngheţă inima lui Adrian.
„Iată şi plăcerea lui?" gândi el culcându-se iar.
Adrian nu era chiar cu totul novice în ceea ce privea practica acelui soi de plăcere. îl iniţiascră, între paisprezece şi şaisprezece ani, nişte ştrengari de aceeaşi vârstă, dar mult mai experţi în materie. A cunoscut atunci o epocă în care scurta bucurie zilnică ce i-o procura viciul alterna cu lungi ceasuri de regret. Căci băgase de seamă că de când contractase obiceiul acela vătămător, constituţia lui fizică, robustă până la acea epocă, dădea mereu înapoi, făcând la urmă din el, un băieţaş slăbănog, aproape pirpiriu. S-a vindecat la timp, cu o energie pe care n-a putut-o aprecia decât mult mai târziu, graţie unei cărţi de educaţie sexuală care i-a dezvăluit înspăimântătoarele primejdii la care s-ar fi expus, daca ar fi continuat. Dar tot cartea aceea care, smulgându-1 din ghearele viciului, avea să-I îndrepte pc calea firească, l-a scârbit şi l-a mai înspăimântat descriindu-i, cu ajutorul unei sumedenii de ilustraţii, nenumăratele şi aproape nevindecabilele boli, cu care acea cale era semănată la mai tot pasul, pentru adolescent. Ceea ce l-a făcut pe el să aştepte ca, de-abia în pragul vârstei de nouăsprezece ani, să cunoască femeia, în persoana frumoasei servitoare unguroaice din casa Thuringer. Dar din ziua aceea a fost un tânăr sănătos, normal. Ştia că are nevoie de femeie, cum avea nevoie de pâine, de aer şi de libertate. Nu putea, desigur, s-o aibă oricând poftea, dar asta nu era un motiv, îşi spunea el, să se despăgubească revenind la acel viciu din adolescenţă, pe care aproape îl şi uitase. Aşa că pe Niţă nu-1 pricepea.
578
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PIASARE
579
„Ce dracu! Din tot norodul de muierct cu care se freacă zilnic în «Biroul» acesta, nu găseşte el nici una care să-1 placă? E, totuşi, băiat drăguţ". Dar îşi aminti că bietul Nîţă lupta cu o mi/crie prea neagră ca sâ mai îndrăznească să sc apropie de-o femeie, „lată ce m-aşteaptă dacă ajung, într-o zi, în halul lui! Are dreptate Mihail, trebuie să mă ţiu bine!"
Şi, cu toate astea, ştia cl cu vârfşi-ndesat ce însemna aceea: sâ se ţie bine! Umilinţe fără sfârşit pe care rrebuia să le înghită cu capul plecat. O muncă de rând şi plătită prost, în timpul căreia nu trăia decât pentru patron. Un chin zilnic. Imense do-rinţi de ltbettate, dc hoinăreală, pe care trebuia sâ şî le înfrâneze brutal. O societate respingătoare de lovarăşi dc muncă a căror vorbărie seacă, a căror mentalitate imposibilă şi ale căror intrigi agresive, îi repugnau mai midt decar orice. Nu! N-avea comun cu lumea aceea decât lanţul robiei. Atât, atât! Cum i-ar fî fost deci cu putinţă să ţie bine, să „ţie cu dinţii" o asemenea robie, cât mai multă vreme, aşa cum îi recomanda Mihail? Ah, el nu ştia despre ce iad era vorba?
Ii pierise somnul de tot în cadrul sinistru al acelui „Bi-rou-azil", problema existenţei i se înfăţişa într-o lumina mai neagră ca niciodată.
lat mâine? Mâine cc va fi?
Ziua următoare, pe şantier, temerile sale sc împliniră. I,a ceasurile şase dimineaţa, pe când, într-un colţ al atelierului, Adrian îşi schimba hainele, contramaistrul îi spuse arţăgos;
- Nn tc dezbrăca! Aşteaptă să vie patronul!
- Dc ce?
- Mai ai nas sâ mă mai întrebi de ce? Ei uite, ca sâ te înveţi minte! Blau-montag, hai?
„Uite cine vrea sâ mă înveţe minte", gândi Adrian, aşezân-du-se pe o ladă cu vopsele şi aprinzându-şi o ţigare. „Dacă jigodia asta ar fi dictator în ţară, i-ar trimete Ia spânzurătoare pe toţi aceia care fac blau-montag''
Adrian ştia că şeful atelierului era şi mai brută decât patronul, care a trebuit adesea să intervină pentru a-i tempera violenţele verbale cu care împroşca pe lucrători şi să le dea dreptate acestora. Era un omuleţ uscăţiv, rău ca raia, foarte slab la meserie şi care purta pică oricui îl întrecea în pricepere. Un singur merit avea, destul dc trist şi acela: scotea lucru mult, zorind oamenii, nepermiţându-le sâ sufle un minut, ţinându-i de râu până şi pentru timpul folosit ca să urineze. Asta le convenea tuturor patronilor, care îi plăteau pc câinii aceştia cu câte un leu mai mult pe zi decât cel mai bun lucrător! Pentru leul acela, contramaistrul era gata sâ-şi vândă şt sufletul, diavolului. Adrian îl ura de moarte.
Lucrătorii soseau, unul după altul, gâfâind, dezbrăcându-se în galop, bâlbâind o scuză pentru mica întârziere de care se ştiau vinovaţi. Călăul îi întâmpina cu tradiţionala bruftuială:
- Natural, tramvaiul e de vină! Totdeauna! Sau depărtarea! Sau ceasul care nu vi sc potriveşte niciodată cu al meu! Pu-turoşilor! Derbedeilor! Hai, hai odată, mai repede! E ceasu şase şi un sfert!
Şi imediat, luând un ton glumeţ, începu să-şi bată joc de Adrian:
- Uitaţi-vâ, mă rog, la domnu cu ştaif1. Ce scrobit e dumnealui! Şi ce de dimineaţă a venit azi, doar i s-o uita cheful de ieri. îşi închipuie că asta o să i se treacă aşa, ca şi cum nu s-ar fi-ntâmplat nimic! Vita!
Adrian sări ca ars:
- Vită eşti tu! Idiotule! Şi dacă nu-ţi stăpâneşti fleoanca, îţi arunc oala asta în cap!
Zicând acestea, puse mâna pc o oală cu vopsea, dar totul se sfârşi aici, pentru că intră patronul şi primul lui cuvânt fu să observe că nu era încă nimeni la lucrul lui.
- După cum vedeţi şi dumneavoastră! sc linguşi contramaistrul. Şi-n fiecare zi, la fel! Nu ştiu ce sâ le mai fac!
580
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
581
- Şi tu? îl întrebă patronul pe Adrian. Nici n-ai început să te dezbraci?
- Nu l-am lăsat eu, zise şeful. Ştiţi, a lipsit ieri de la lucru.
- Ei şi? A lipsit, mi sc pare, pentru întâia oară. O săpuneală, şi-atât! Hai, ştergeri-o! Nu-mi pierdeţi vremea cu palavre!
Toată lumea fu îmboldită ca o turmă, în cap cu şeful, care nu prea mistuia încheierea neprevăzută pc care o dăduse patronul conflictului său cu Adrian. Ducându-1 să-i dea de lucru, bruta îl strânse pe tânăr dc braţ şi îi zise, scrâşnind din dinţi:
- Ai să mi-o plăteşti tu!
- Nu m-atinge, scârnăvie!
Slugoiul se depărta, laş, dar îl tăcu într-adevăr sâ i-o plătească. Adrian avu o săptămână infernală. Contramaistrul nu i-a permis să termine nici una din lucrările începute, precum era obiceiul care acorda lucrătorului calificat momente de răgaz la urmă, după ce îi impusese la început eforturile cele mai grele. Toată săptămâna, Adrian n-a tăcut decât să răzuie, sâ frece şi să spele. Aţi lucrători veneau apoi să continue şi să termine un lucru pe-ndelcte, curat şi uşor.
N-a suflat un cuvânt. S-a făcut câ nu bagă de seamă nimic, voind să vadă cât arc să ţină persecuţia şi hotărât să se plângă patronului, dacă nu-1 scotea de la munca brută. Pentru că nu era îngăduit cantramaistrului sâ întrebuinţeze pe om, plătit cu patru lei pe zi, numai la lucrări pregătitoare, pe care le execută ucenicii sau hamalii. Apoi, gândul de-a părăsi şantierul, dân-du-se bătut în ochii duşmanului carc-1 persecuta, ar fi însemnat să-i acorde acestuia o satisfacţie pe care era vădit că o urmărea! Nu! Mai bine sâ crape încovoindu-se la muncă silnică!
Răsplata n-a întârziat să-i vină, ea singură. în ultima zi a săptămânii, pc când Adrian spăla cu sodă caustică vopseaua veche a unei uşi, l-a văzut patronul şi s-a înfuriat, chemând pe şef
- De ce îşi pierde omul acesta timpul cu asemenea corvezi? răcni el. E un bun „faţadier". Pune-1 imediat pe scara mare, la partea de răsărit a faţadei.
Lucrau la „Hotel de France", în Calea Victoriei. Acolo, si chiar în ziua aceea, a trebuit Adrian să părăsească şantierul, dar într-un chip neprevăzut şi caraghios.
Ziua era pe sfârşite. Adrian, cocoţat în vârful scării, văruia o porţiune de la etajul al doilea al clădirii. Dedesubt, ah lucrător, camarad bun, tăcea „legătura" cu el. Jos de tot, un al treilea om spoia parterul. între un lucrător şi altul erau distanţe de câte un metru sau doi. Care dintre ei trei a scuturat bidineaua plină cu var şi a stropit din belşug pe un mândm colonel care tocmai trecea pe dedesubt, încâlecând barierele şi ncţinând seamă de avertismentele placardate, ancheta n-a putut-o stabili. Fapt e că ofiţerul, numai var din cap până-n picioare, a făcut o gălăgie nemaipomenită, a chemat gardistul şi-a cerut sâ i se plătească uniforma, jalnic terfelită. Patron, lucrători şi colonel se transportară la circumscripţie unde, fireşte, un atât dc mare personaj nu putea să nu aibă câştig de cauză, cu toată constatarea oficială a barierelor şi a tăbliţelor cu ,Atenţie la zugrăveală", care înştiinţau pe trecători de lucrările în curs de executare. Cunoscând bine justiţia ţării şi preferând o înţelegere prin bună-nvo-ială, riscurilor şi belelelor unui proces costisitor, patronul a plătit pe Ioc o sumă anume şi reclamantul şi-a retras plângerea. Dar, Adrian şi camaradul lui de la etajul întâi au fost concediaţi chiar în acea seară.
Adevărul în afacerea asta era cu totul altul şi Adrian îl ştia. Desigur, ofiţerul n-avea dreptate, căci escaladase barierele, dar nici n-ar fi putut sâ fie atât de îngrozitor stropit, chiar numai din nebăgare de seamă. Fusese „botezat" dinadins. Camaradul său de la teajul întâi, un drac de băiat, îi cam plăcea să facă de-astea.
Lucrând deasupra lui, Adrian îl surprinsese de mai multe ori încărcând bidineaua şi descărcând-o apoi puternic în capul
582
PANAIT ISTRATI
câte unui paşnic trecător. Asta era plăcerea lui şi pedeapsa pe care o aplica celor care nu ţineau seama de bariere. Odată isprava făcută, puteai jura că habar n-avea de nimic. 11 vedeai neturburat şi atent nevoie marc la ce lucra, în timp ce jos pietonul stropit răguşea ţipând în zadar. Apoi râdea cu hohote.
De data aceasta, joaca lui n-a putut trece fără să aibă urmări. Patronul văzuse bine că nu era vorba de câteva picături de var căzute din întâmplare. Bietul colonel primise în cap o găleată întreagă de var. Dar cum lucrătorul dc Ia parter fusese scos din cauză, la anchetă, Adrian n-a vrut să scape şi el la rândul lui, cu preţul unei denunţări a vinovatului, cu atât mai mult cu cât erau buni prieteni. A tăcut, şi-a încasat ultima plată, şi s-a dus să-i povestească lui Mihail hazlia întâmplare.
Mihail i-a aprobat purtarea:
- Nu puteai face altfel. Dar acum stăm prost. Poate o fi chip să găseşti de lucru îmr-altă parte. în sfârşit, ce-o fi să fie.
Şi pentru câ a doua zi, duminica, Lucia îi aşrepta pe amândoi cu o raţă pe mazăre, ei bine, nu era momentul să fie trişti.
Trăiască Lucia şi... raţa ei!
VI
„Bucureşti, 10 august 1904
Am primit cei cincisprezece lei pe cari i-ai trimis. Eşti ?nereu bună cu mine, cu toate greşelile mele. Dar poţi spune matale că din răutatefiig de-acasă? Nu, mamă, aşa e soarta mea. Şi soarta e mima noastră. Suntem mari, sau iniei, sau mediocri, prin inima noastră, căreia ne supunem orbeşte. Ea ne duce şi la bine şi la rău. Unde mă va duce a mea? Cine poate şti? De dimineaţă până seara, nu mă gândesc decât la lucruri mari şi frumoase. Aţ vrea să fu de folos omenirii acesteia care suferă, din vina ei, datorită egoismului ei. Dar gândul meu se îneacă în propria mea mizerie.
Azi'dimineaţă, când factoml mi-a adus mandatid tău, eram flămând ca un lup în toiul iernii. De o săptămână, eu şi Mihail mâncăm numai pâine goală, şi numai una neagră de zece bani, amândoi, o dată pe zi. Nu mai lucrăm deloc. Bucureştiul e pustiu. Bogătaşii au plecat în vilegiatură. Ne-o merge poate mai bine, când s-or întoarce. Până atunci, greu de noi!
Dar nu moare omul de foame. Şi află că, în mizeria asta a mea, eu nu sunt nefericit decât pe jumătate. Aş fi total nenorocit dacă, chiar de-aş mânca numai pui fripţi, aş fi nevoit să trăiesc, câlcându-mi pe suflet.
584
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PI AS ARE
585
Cc păcat că n-at învăţat să citeşti şi să scrii! E supărător să corespondezi prin mijlocirea altora. O rog pe Ileana să scrie mai citeţ şi să nu pună decât cuvintele matale, nimic mai mult. Şi îi mulţumesc.
Te strâng în braţe şi îţi sărut mâinile arse de leşie.
Fiul tău, Adrian, care împlineşte azi douăzeci de ani şi care va mânca pe săturate, graţie bunătăţii matale".
Destin de om generos. Nimic mai crâncen.
Unei canalii îi sunt îngăduite toate nesocotinţele şi toate nebuniile: nimic nu i se va întâmpla. Va teşi totdeauna la liman. Nu va cunoaşte niciodată grozăviile mizeriei. Pe când omului cu inima largă, cea mai mică uşurinţă ce şt-o îngăduie, îi aduce nenorociri şi numai nenorociri.
Tristeţile existenţei sale dc vagabond, Adrian le ascundea totdeauna mamei sale. Ştiind-o destul de necăjită, nu voia s-o mai amărască şi el, mărturisindu-i adevărata lui stare, aşa cum îi cerea dânsa în toate scrisorile mâzgălite de Ileana, o tânără vecină, aproape şi ea analfabetă.
„Zici tu zice măta că lucrezi dar to nu te crez zice mama Zoiţa îm spune mie inima în fiecare seară mi să bate tare ochiu stâng ş-am fost şi la Baba tinca dă mea daţ în cărţi şi ştiu că tu sufir că nai de lucru... iadivărat am fost şi io dă mam uitat în cărţi"...
Ca să-i scrie el maică-si o scrisoare atât de sfâşietoare, a trebuit ca mizeria Iui să fie dintre cele mai negre. Şi încă nu-i spunea tot adevărul. Nu „de o săptămână", ci de-o lună mânca el numai pâine goală, nemaivorbind de zilele în care Mihail şi cu el nu gustau decât apă.
Rând pe rând, faimoasele lor haine fuseseră, toate, vândute-zece Iei costumul - şi banii mâncaţi. Cămăşile lor cele mai bune
fură şi ele date negustorului evreu, una câte una, pe un leu bucata. A fost o prăbuşire, care în mai puţin de două săptămâni îi făcu să atingă fundul abisului. Spunea Mihail:
- Ce ni s-a întâmplat nouă, nu se poate vedea decât prin porturile Mediteranei, unde soarele îl face pe vagabond nebun de bucurie, îl ameţeşte într-atât, încât îl îndeamnă să fâptuiască cele mai formidabile dobitocii. Aşa am cunoscut odată, la Smirna, un tânăr conte rus, un fluieră-vânt pc care familia Iui îi exilase Ia Tobolsk şi de unde fugise după ce-a falsificat iscălitura lut tată-său şi a escrocat o mare sumă de bani. Când a debarcat la Smirna avea încă vreo mic de ruble, dar nici opt zile nu trecuseră, cred, şi contele meu se repatria, prin consulat, într-o stare de mizerie la fel cu a noastră. îsi vânduse tot, ca şi noi, până Ia ultima cămaşă, şi spunea că pentru soarele Smirnei „merită să-ţi jertfeşti chiar şi dindărărul"! Ia fel ca junele conte am făcut şi noi. Şi recunosc că de data aceasta eu sunt marele vinovat sau, mai bine zis, frumoasa mea Polixenia, care fu soarele meu smirnior, un astru care, vai, n-a strălucit decât trei zile. Dar ce vrei!...
Adrian nu „voia" nimic. înţelegea. Totul se produse ca o vijelie, în duminica aceea frumoasă când fuseseră invitaţii I .uciei, fată de treabă care, ştiindu-1 pe Mihail singur, îi pregătise o delicioasă surpriză: pe Polixenia!
S-au dus la Lucia devreme, gătiţi şi sclivisiţi ca nişte fanţi. Mihail, care încasase câteva bune „plasamente", hotărâse „un mic chemleţ". L-a aşteptat unul mare şi cam costisitor, dar vina a fost a destinului. El se gândise numai la o scurtă şi nevinovată petrecere:
— „Casa" noastră dispune de cincizeci de lei. Nu riscăm deci nimic, dacă rup din ei zece ori cincisprezece, ca să-mi plătesc o pâpuşică pe care va şti ea Lucia sâ mi-o afle printre camaradele ei. Spune şi tu dacă n-am dreptate: „postesc" de mai bine de-o lună. Aşa că astâ-searâ vreau să fac bairam.
586
PANAIT ISTRATI
BIROUL DF. PI ASARE
587
Şi cc mai bairam a fost.
Introduşi de servitoare - să tot fi fost ceasurile unsprezece -rămaseră înmărmuriţi când sc văzură în faţa unei tinere necunoscute, o adevărată frumuseţe orientală care, deloc turburată, părăsi divanul şi veni spre ei cu mâinile întinse:
- Nu e, domnilor, nici o nevoie sâ vă prezentaţi. Vă aşteptam, Prietena noastră s-a dus să cumpere ceva icre şi nişte vin bun. Se-ntoarce numaidecât.
Adrian şi Mihail se priviră, muţi, fâstâciţi, uluiţi. Ce eta cu femeia aceea, cu „odalisca" aceea, care îi primea şî Ie vorbea de parcă era Ia ea acasă? Nu putură, în primele clipe, să facă altceva decât să-şi aprindă câte-o ţigare şi să contemple apoi covoarele, ca nişte şcolari.
Falsa gazdă chemă serviroarea:
- Adă ţuică şi măsline!
Erau salvaţi! Tăbărâră pe rachiu şi dădu fiecare pe gât la iuţeală câte trei păhărele, unul după altul. Tânăra bău numai unul. Sta liniştită pe divan si se făcea că răsfoieşte un jurnal de mode, dar cei doi prieteni băgară dc seamă câ de-abia îşi stăpânea un râs nebun. Adrian îşi luă inima în dinţi:
- Oricum, doamnă, ar trebui să ne spuneţi cu cine avem onoarea de a... dc a sta de vorbă, ca sâ zicem aşa, deşi suntem muţi ca nişte peşti. Dar e vina dumneavoastră!
Ea izbucni, în sfârşit, şi râse până se sătura, apoi se apropie dc Adrian:
- Afurisit de prieten uituc! Persoana mea nu-ţi aminteşte de nimeni?
Adrian încremeni în picioare, suportând greu ochii aceia negri, cu care necunoscuta îl sfredelea pe sub genele şi sprâncenele tot aşa de negre.
- Pe nimeni! bolborosi el.
- Nici chiar pe o anume prietenă care venea uneori în vizită la Lucia, în strada Griviţei, la Brăila?
Adrian dădu din cap, negativ.
- O naiba! exclamă ea. Doar nu crai chiar aşa de mic! Aveai vreo opt-nouă ani. F.i, atunci trebuie să mă prezint, lini pare rău, pentru că nu-nii place deloc numele lui bârbatu-meu: Polixenia... Topolog!
- Ah, Polixenia! strigă Adrian. Bou mai sunt! Adevărat, acum mi-amintesc. Dar, recunoaşte şi tu, că erai, pe-atunci, urâtă ca o ciumă.
- Pe când acum? făcu ca, orgolioasă.
- Acum? 1 .ăsând la o parte pe... „Topologul" acela îngrozitor, eşti o păpuşă!
-Da, o păpuşă! o păpuşică! întări Mihail, pe jumătate beat, beat de ţuică şi de speranţe. Şi, sculându-se, stăpân pe el, semeţ, ironic, luă o mână a Polixcniei, i-o sărută, apoi: - Permîteţi-mi: Mihail Mihailovici Kazanski, duce de Sahara! proclamă cl şi îi sărută din nou mâna.
Apăru Lucia:
- Ei bravo! Merge mai repede decât...
- ... Decât ce? îi tăie vorba Mihail, repezindu-se spre buna lui prietenă şi luând-o în braţe. Poţi spune că nu te-aşteptai? Şi-nccpu să se-nvârte prin odaie, apoi în cealaltă dădu de copil, îl acoperi cu sărutări şi sfârşi prin a urla, cu braţele la cer: „O, ho! dar azi e sărbătoare, copii! E bairam!" Şi mai goli, unul după altul, două păhărele de ţuică.
- Nu-i aşa că ştiu sâ mă gândesc la toate? zise Lucia. Mihail sc uita extaziat la tânăra orientală:
- Polixenia... Polixenia! Asta-nseamnă, pe greceşte, mult străina! Dar eu? Eu? Nu sunt, oare, şi eu mult străinul?
- Ştiţi greceşte? întrebă Polixenia.
- Ştiu amândoi, zise Lucia. Polixenia exclamă:
- O! dacă-i aşa, am să vă cânt astă-seară: Stasso, stasso, hnorfi micrula!
588
PANAIT ISTRATI
BIROUL DF PI AS ARE
589
Mihail îşi pierdu capul de tot. în picioare, aprins la faţă şi cu părul vâlvoi, ridică o mână:
- Ascultaţi, copii, închipui ţi-vă că voi muri astă-scară...
- Să mori astă-seară? zise Lucia. Nu cred! Asră-searâ nu vei muri, ci mai degrabă te vet culca cu grecoaica asta frumoasă, -nu-i aşa, Polixenia?
Grecoaica îi înlămui gâtul:
- Da, palicarul meu, vei muri în braţele mele, astă-seară.
- Ascultaţi! reluă Mihail. E bairam! Iau comanda! Totul pentru dragoste, azi! Nu-i aşa, Adrian?
Cei doi prieteni se priviră. Şi numai ei pricepură semnificaţia privirilor lor.
- Da, aprobă Adrian! Totul pentru dragosre!
- Ce-o fi să fie, nu-i aşa, Adrian? -Aşa e, Mihail!
- Şi nici un regret?
- Nici unul! Mihail îşi luă pălăria:
- într-o jumătatre de ceas, m-am întors! Voiră sâ-1 oprească, dar el era deja afară.
- Unde se duce? întrebă Lucia.
- Ştiu cu? răspunse Adrian. Ştiu atât, că e fericit! Diavoliţe de femei, ce sunteţi!
La masă. Adrian băgă de seamă că Mihail nu mai avea în deget inelul său de aur, împodobit cu un frumos smarald.
„Va să zică, de-aceea mi-ai fugit ea o furtună?" gândi el. „L-o fi vândut sau numai l-a amanetat?"
Mihail, trezit puţin din păhăruţele lui, îşi mânca raţa pe mazăre şi răspundea domol la întrebări, părând că meditează tainic ceva. îi pierise elanul. Şi, încă o dată, Adrian putu să constate distincţia acelui om care, fără sâ-şi dea cea mai mică silinţă, îşi trăda prin toată atitudinea lui, nobleţea originei .sale.
J
„I a masa asta, singurul binecrescut e el. Pe când noi, nişte bădărani."
- Dar de ce nu mai beţi? îndemnă l.ucia. Eraţi mai veseli adineauri. Şi mai ales tu, Mihail, ţi-ai pierdut buna dispoziţie în misterioasa-ţi plimbare? Ce-aî făcut pe unde-ai fost?
Mihail ocoli întrebarea:
- Nimic care să merite o discuţie. Si ai face mai binesâ ne spui, lui Adrian şi mieţ din ce colecţie rară de păpuşi ai ales-o cu atâta gust pc frumoasa noastră Polixenia.
- A, da! Norocul tău. Bărbatul Polixeniei...
- To-po-log! urât mai sună, Doamne!
- Sutiă urât, dar sc poartă frumos! îşi ajută nevastasă-l înşele cu tine. Ei, da! Topolog e un ilustru cizmar şi şef socialist la Galaţi, unde are o prăvălie...
- Cum, Polixenia vine acum de la Galaţi?
- Da, iubite duce... de Sahara! Pentru că în aste trei zile, azi, mâine şi poimâine, socialiştii ţin primul lor congres. Şi pentru că Polixenia are aici o mătuşă bătrână pe care e vorba s-o moştenească, bărbatu-său nu s-a opus ca nevastâ-sa să-1 însoţească şi să-şi petreacă aceste trei zile la ea.
- Dar nu toată vremea, zise Polixenia. Aşa, de pildă, azi la cinci, trebuie sâ mă duc să-mi întâlnesc topologul la serbarea câmpenească de la Băneasa, unde congresiştii din provincie vor căsca gura la defilarea steagurilor şi a forţelor socialiste din Capitală.
- La cinci? tresări Mihail. Dacă-i aşa, sunt un om mort.
- Nu de tot! Pânâ atunci, vom avea timp sâ ne iubim de şase ori în şir.
- De şase ori în şir? Dumnezeule! Eşti obişnuită cu asemenea Herculi?
- Iată de ce trebuie să bei! zise Lucia. Şi, din clipa asta, trecem la vinuri franţuzeşti.
590
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
591
- Hm! făcu Mihail. Parcă cele româneşti ar fi având vreun cusur! De exemplu, colea, un Cotnar adevărat!
- Nu-i nimic! Eu sunt amorezată de Franţa. Mie-mi place Parisul. Ah, Paris! Cui mă va duce acolo, îi voi fi sclavă un an de zile!
- Cunosc eu unul care se duce în fiecare zi. Numai câ aleargă cam prea repede.
Adrian pufni în râs şi trebui sâ le spună şî femeilor povestea bietului „Mefisto".
- Oricum, zise Mihail, melancolic, nu e chiar o plăcere pentru noi, faptul câ Polixenia ne părăseşte chiar dc la cinci.
- Numai pentru un moment, puiule. Scara, teribilii şefi socialişti vor avea o lungă şedinţă de Comitet, unde eu n-am ce căuta.
Adrian se lovi cu palma în frunte:
- Am o idee! Vom merge toţi Ia serbare. Nu sunt oare şi eu un fel dc socialist? Ne vom face că nu ne cunoaştem. Şi, la sfârşit, ne vom regăsi. în felul acesra, Mihail nu-şi va pierde din vedere nebănuita lui comoară.
Toată lumea găsi ideea genială. Năvăliră pe vinurile franţuzeşti. La ceasurile trei, Adrian şi Lucia plecau spre Bâneasa.
- Vom fi mereu pe lângă bufetul congresiştilor. Trăiască dragostea, copii!
O serbare câmpenească socialistă, la vârsta aceea de aur a socialismului şi a credinţei în umanitate, era un spectacol care îi aprindea sângele şi celui mai blazat dintre sceptici. O lume întreagă de martiri ai muncii obligatorii, devenită insuportabilă din cauza unei crude exploatări cc se afla la începuturile ei, venea să-şi strige anrâtoarea nădejde într-o eliberare pe care o voia apropiată. Pâdute, soare, plin aer şi gălâgioasă fraternitate. Nu era chip pe care să nu fluture cel mai senin surâs. Nu era suflet care să nu fî fost pregătit pentru marea jertfă. Totala şi
universala credinţa în viitorul umanităţii. Omul, bruta aceasta, credea în cl însuşi.
Tovarăşe! Ce eşti tu? Sondor din Câmpina? Dulgher din C Jalaţi? Ţesător din Iaşi? Hamal din Brăila? Ceferist din Constanta? Vino să ciocnim un pahar! Jos capitalismul! Trăiască Internaţionala socialistă!
Şi-atât. Nouă cteiere din zece nu ştiau nimic mai mult. Dar câleşinouă erau hrănite de inimi generoase, cum nu sc vor mai afla altele vreodată. Idealismul acela şi-a trăit traiul. Marea eliberare va fi opera unei lumi dezamăgite. Operă moartă. Fiecăruia, halca lui de pâine, unsă cu fierea sărăciei spirituale. Acesta e destinul brutei umane triumfătoare.
Crepusculul acelei zile de iunie începea să turtească figurile, schimonosindu-le, când, ameţiţi de vin şi istoviţi dc petrecerea laolaltă cu toată poporănimea aceea, al cărei irezistibil antren îi furase, Adrian, Mihail şi Lucia se depărtată puţin de hărmălaie, ca să se plimbe prin pădure şi să respire aer curat. Se îndreptau încet spre bufet ca sâ mai schimbe o privire cu Polixenia şi să-şi stingă setea.
Mergând aşa. Adrian văzu un bărbat care venea spre el. Tip de sportsman, îngrijit îmbrăcat, dar a cărui întreagă fiinţă trăda un gânditor. Un gânditor fără voia lui, înnăscut, un om care, prin toate amănuntele chipului şi atitudinii sale, părea a fi o inimă şi un creier, într-o roditoare activitate de fiece clipă. Adrian recunoscu în cl pe tovarăşul Costi Aloman, secretarul Uniunii sindicatelor muncitoreşti, cea mai bună pana si cel mai bun orator al mişcării socialiste. Meseriaş, decorator la Palat. Se înapoiasc dc la Paris, unde stătuse mai mulţi ani si îşi apropiase o frumoasă cultură generală. Poet discret şi tot aşa dc discret adorator al femeii, dar mai ales vorbitor de înaltă calitate: acesta era darul lui cel mai necontestat. Foarte sociabil şi iu hit îşi jertfea bucuros rarele sale ceasuri libere, stăpânit de o singură intenţie: dc-a sc îmbogăţi cl însuşi într-o discuţie cu un partener
592
PANAIT ISTRATI
BIROU!, DE PLASARE
593
de talia lui, sau să lumineze, să convingă şi să scoată din greşeală un element folositor cauzei. Se putea spune că n-avca altă pasiune mai imperioasă, nici altă ţintă în viaţă.
Afară de Mihail, Adrian nu cunoştea o inimă, o inteligenţă în stare sâ sc măsoare cu frumuseţea acelui spirit, profund, variat, lucid, sever, tolerant şi onest, în întregime devotat idealului socialist, dar fără să fie molipsit de vreun dogmatism. Deloc. Ceea ce făcea din el uu şef oarecum izolat de mediul celorlalţi teoreticieni ai partidului, confuzi, sâcâitori şi care se temeau de eclectismul său.
Adrian nu se temea decât de logica lui, ca un sentimental haotic ce era. De aceea, cu toată arzâtoarea lui dorinţă de a-i face cunoştinţa, se mărginise până atunci doar să-i asculte unele discursuri publice şi, o singură dată, într-o berărie, sâ urmărească - fără a lua parte la ea — o interesantă discuţie a lui Aloman cu nişte amici politici. Ieşise de-acolo cu convingerea că, pus în faţa propriei sale inconsecvenţe din punct de vedere socialist, Aloman n-ar face din el decât o înghiţitură.
Totuşi, el îl iubea şi îl admira cu pasiune pc acest idealist, pe acest om superior. Şi, văzându-1 acum apropiindu-se solitar cu intenţia vădită de-a nu-1 evita, Adrian îi zâmbi, de departe, în semn de consimţire. Şi, de departe, Aloman rosti cu o voce fermă dar tandră:
-Tovarăşul Adrian Zografi, nu-i aşa? - Salut prieteneşte pc tovarăşul Aloman! răspunse Adrian în-tinzându-i mâna, pc care celălat o strânse cu o discretă efuziune.
După ce făcu prezentările. Adrian simţi privirea vulturului — o privire paşnică, dar de vultur - stăruind asupra mieluşelei sale. Asta îi plăcu. Poţi oricând ţine piept unui om întreg. Şi chiar mai cu folos decât cu virtuoasele larve umane. Aloman întreba:
- Reuşită serbarea noastră, prieteni? Ce ziceţi de tot acest norod? Vă văd cam aprinşi: v-aţi amuzat, desigur, de-a valma cu multimea.
- Mai mult decât dumneata, care îmi pari destul de solitar, răspunse Adrian.
- Ceea ce dovedeşte câ masa e demnă de adeziunile cele mai onotabile, chiar şi de acelea cari îşi iubesc cu sălbăticie independenţa.
-Aici mă călcaşi pe bătătură! Dar, ia spune-mi, nici dumneata nu admiri decât adeziunile fvrrnale.? Nu poţi iubi şi sluji, fără să faci parte din turmă?
- Chestiunea complexă. Admit şî n-admit. Nu pot începe această controversă aici, într-o pădure, obligând o amabilă doamnă să ne asculte stând în picioare.
- Ei bine, e simplu: amicii mei şi cu mine suntem gata să vă urmam oriunde ţi se va părea nimerit a aborda o atare controversă. O asemenea discuţie cu dumneata e pentru mine de o importanţă capitală.
- Adevărat? Şt dacă îţi dovedesc că teza mea e cea bună, îmi promiţi câ vei trage din ea consecinţa cea justă?
- lată, deci, că-mi şi întinderi un laţ. Vai, mie! Ce sâ spun? Vă promir sâ-mi pun, sub ochii dumneavoastră, inima. O admiteri sau nu?
- Ei, iată că chiar de pe acum vrei să mă prinzi cu faimosul dumitale cleşte! Cc să-ţi răspund? îţi făgăduiesc sâ fiu, faţă de dumneata, cu inima în palmă! Ai s-o admiţi ori ai s-o refuzi, cum vei crede.
- Ha! Ha! Adică oferi „cleştelui" meu, sinceritatea dumitale absolută. îmi întinzi o cursă, dar primesc. Şi deocamdată nu-ţi cer nici o promisiune, sperând totuşi câ din întâlnirea de azi vom ieşi prieteni. Sunt curios să-ţi cunosc inima de aproape, deşi ţi-o cunosc întrucâtva din strălucitele dumitale articole, cărora însă le-ar fi stat mult mai bine în organul partidului.
594
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PIASARE
595
- Unde n-ar fi găsit decât cinci sute dc cititori! Aloman se sumeţi:
- Tovarăşe Zografi! Nu uita câ omul sfinţeşte locul!
Se duseră la bufet. Urmă o controversă calmă, deşi pasionată, cate dură două ore. Adrian, în ciuda înfrângerii pe care Aloman i-o impunea treptat şi fără replică, binecuvânta în sinea lui minutele pe care le trăia în societatea acelui frumos specimen de militant socialist. Ca totdeauna, Aloman conducea foarte natural dezbaterea şi nu permitea nici o digresiune, nici o depărtare de la linia justă a subiectului, înainte ca el sâ fi fost epuizat şi concluzia trasă. Căci Adrian avea prostul obicei, într-o discuţie polemică, de-a merge pc mai multe drumuri deodată, pentru ca până la urmă să lc încurce pe toate. Devia fără sâ vrea. Oratoria nu era darul său cel mai de seamă. Limpede şi stăpânitor al subiectului său, eta el numai pc hârtie. Aloman constată aceasta şi îl scuză, convins de onestitatea desăvârşită a tânărului:
- Fii atent, te abaţi mereu si îţi zăpăceşti groaznic adversarul, care te-ar putea crede necinstit. Curios, articolele dumitale sunt atât de luminoase şi de logice!
Dezbăteau eterna tema: conştiinţa revoluţionară a militantului socialist. Adrian spunea: independenţă şi onestitate. Aloman pleda: onestitate şi disciplină. Respingea părerea lui Craioveanu, după care îi era îngăduit unui militant sa trădeze, după ce vreme îndelungată a dovedit consecvenţă faţă dc principii şi, prin aceasta, a servit cauza.
- Nu. Trădătorul e trădător. Partidul trebuie să-1 evite sau sâ-1 demaşte şi sâ-l excludă cât mai repede cu putinţă, pentru că lunga lui şedere şi trădarea lut finală prilejuiesc totdeauna mari decepţii în spiritul maselor, cari dacă acele defecţiuni se înmulţesc, ajung până la urmă să se îndoiască de însăşi soliditatea învăţăturii socialiste. Totodată, nu c mai puţin adevărat
câ un partid care nu sc poare bizui pe disciplina militanţilor săi, cade în haos si se macină.
-Atunci, ca să fii un bun militant, trebuie să-ti nimiceşti personalitatea, ca popii. Să fii un număr din serie,
- Lxact, şi să-ţi joci rolul ca atre. Personalitate, într-o mişcare socialistă, are numai Revoluţia, cu ţinta ei finală: societatea comunistă.
Adrian nu se convinsese şi vorbi cârva timp despre drepturile şi avantajele independenţei de spirit, dar Aloman îl încurcă şi îl impresiona când îi spuse:
- Pretinzi câ eşti generos. Incontestabil: eşti! Dar, atunci, cum acorzi dumneata generozitatea cu atitudinea egoistă a omului care nu vrea să sacrifice nimic din persoana lui? Căci, fără spirit de sacrificiu, generozitatea mi e decât o vorbă.
Şi, numaidecât, Aloman îşi ilustră teza cu o sumedenie de exemple luate din istoric, care dovedeau că toate marile spirite n-au ajuns la ţintă decât sacrificând persoana lor binelui comunităţii omeneşti.
- Chiar biserica, pc care noi o dispreţuim şi-o combatem, n-a ajuns să joace marele ci rol în istorie si să-şî înalţe catedrale decât sacrificând pe altarul ei independenţa legiunilor de spirite generoase. Asta esec legea oricărui progres. Cu cât eşti mai mare la suflet, cu atât trebuie să înţelegi că micile satisfacţii pe care ni le aduc meschinele scrupule ale conştiinţei noastre nu contează câtuşi de puţin faţă de suprema datorie de-a sluji omenirea suferindă, de-a suprima nedreptatea, de-a sili, în sfârşit, crearea ordinei sociale celei mai apropiate de perfecţiune. Cine vrei dumneata să facă această reformă, dacă nu spiritele generoase, prin puterea sacrificiului? Răspunde-mi!
Adrian nu suflă un cuvânt. îi întinse amândouă mâinile lui Aloman, care i le strânse afectuos, mulţumit sâ observe că-i lipsea foarte puţin băiatului aceluia, ca să poată fi „înhămat la rând".
îl măguli puţin:
596
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
597
- Eşti, fârâ-ndoialâ, un real talent şi un suflet frumos. Ducem grozav lipsă de asemenea elemente, căci burghezia atrage la ea şi recompensează toate talentele, pc când noi, dragă Doamne, ce le putem oferi altceva decât sărăcia noastră materială şi mulţumirea datoriei împlinite?
Şi văzând că tocmai sc apropia de masa lor unul din acele talente acaparate de burghezie, un fost socialist devenit redactor la Dimineaţa, Aloman adăugă:
- Iată, de exemplu, pe blândul nostru „tovarăş" losif Nădejde. Ne-a părăsit ca să-şi pună inima lui bună şi talentul lui în slujba burghezului democrat Constantin Miile. Pariez că vine să-ţi vorbească.
- Nu, tocmai, zise noul venit, un tânăr cu un chip senin. Viu, mai întâi, ca să-ţi strâng mâna ţie. Şi pentru că mă primeşti aşa de prost, ei bine, da, îi voi propune lui Zografi să-şi reia colaborarea la Dimineaţa.
Nădejde sc aşeză la masa lor. Aloman, vădit nemulţumit dc oferta aceea, aprinse o ţigare şi începu sâ se uite într-altă parte, cu aer indiferent, dar gata să se repeadă. ÎI spiona pe Adrian cu coada ochiului, hotărât sâ nu intervină decât în caz că mânzul, uitând tot, ar accepta oferta.
losif Nădejde, ziarist democrat de rasă, înţelese situaţia şi nu stărui decât foarte uşor. îî spuse lui Adrian:
- Am aflat dc-abia de curând că eşti în Bucureşti. E adevărat
că lucrezi la zugrăvit?
- Am lucrat. M-a concediat aseară.
- Atunci, cad bine. Fâ-ne anchete asupra condiţiilor de muncă şi reportaje asupra grevelor. îţi poţi, aşa, câştiga viaţa. E păcat să-ţi laşi condeiul să doarmă, după un debut atât de fericit. Sunt mii care ar vrea să fie în locul dumitale. Şi, natural, nimic nu te-mpiedicâ să-ţi dai, la ziarul partidului, articolele socialiste.
Aloman fierbea în el. Adrian, pe care-1 munceau părerile de rău, răspunse ca un condamnat:
-Nu... îţi mulţumesc... Oferta dumitale mă onorează şi îmi face plăcere. Dar, pentru moment, nu mi-e gândul deloc Ia vreo colaborare, oriundc-ar fi ca. Şi, ca sâ spun drept, nici nu-mi place meseria de ziarist. Nu sunt decât un diletant.
Nădejde mai vorbi despre altceva, apoi se scufă. Aloman îl părăsi şi el, la rândul Jui, pe Adrian.
- îţi zic la revedere, pe când vei voi. Acum trebuie să mă duc Ia o şedinţă a Comitetului.
Aloman pleca mulţumit.
Cam pe la sfârşitul controversei cu Aloman, mai venise un personaj şi luase loc Ia masa celor trei prieteni; un avocat tinerel, lung şi subţire ca o prăjină, cochet şi încrezut, dar simpatic, cu toată obrăznicia lui: Radu Penescu. Familiar, i se zicea Puţi; de ce, nu se ştia; poate din pricină că vorbea peltic. Era filfizonul partidului: afemeiat, licheluţă, nesărat şi afectuos cu toată lumea. Inimă bună. Copilul răsfăţat al „Cercului feminin". Nu era niciodată luat în serios.
Adrian nu-1 cunoştea decât din vedere. Penescu venise, chipurile, ca să facă cunoştinţă cu Adrian; în realitate, pentru că o văzuse pe Lucia.
- Poftim, Puţi! zise Aloman. E unul din „avocaţii" noştri „fără procese", despre care vorbeşte Marx. Repede îşi vâră nasul, unde vede o femeie frumoasă.
- Pardon! Sunt avocat numai de un an şi-mi câştig deja pâinea. Cât despre femeile frumoase, cine nu le iubeşte? 'Fu?
Nu-i mai dădură atenţie. Continuară dezbaterea. Spre bucuria fantelui, care se grăbi s-o amuze pe Lucia, de care ei îşi uitaseră, şi izbuti s-o facă să râdă cu hohote. Dar, chemat de un gmp de prieteni, plecă peste puţin, nu fără a-i şopti ceva femeii, pe când îi săruta, galant, mâna. Lucia îl regretă:
598
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
599
- Doamne, ce plicticoşi mai sunteţi cu vorbăria voastră! Uite un socialist care nu m-a pisat.
- O! făcu Aloman, vexat. Aveţi dreptate, doamnă; n-are toată lumea geniul lui Puţi!
Când râmaseră singuri, Adrian îşi întrebă prietenii ce program au în vedere. Lucia avea planul ei:
- Vă invit la „Flora"! E dc acord şi Polixenia. Vreau să tragem şi noi astă-seară un pui de chef!
- Un pui de chef? zise Adrian. La „Flora?!" Dar bine, e localul de noapte al ciocoilor!
- Cc are a face! Vom fi şi noi astă-seară ciocoi! Mihail îi zise lui Adrian în greceşte:
- Aşa c-am avut dreptate să amanetez inelul?
Se înnopta. De câteva clipe, Polixenia - al cărei bărbat bea de zvâma, cu banda lui, la o masă vecină - îi făcea semne disperate Luciei, iugând-o să mai aibă răbdare. Topologul ei, un om de treabă de vreo cincizeci de ani, gras şl chel, era beat. Intona singur Internaţionabi, după fiecare dintre pledoariile socialiste, rostite cu sughiţuri dc către convivi.
în sfârşit, fanfara răguşită a serbării urlă ea însăşi Internaţionala, pentru plecarea generală. Topolog se despărţi de ne-vastă-sa, clâtiuându-se şi recomandându-i din mers, penttu completarea celor ce-i mai spusese:
- Şi, dacă vrei, poţi să te culci la rnătuş-ta! Şi eu am să viu târziu. Avem multe de dezbătut în noaptea asia...
- Uf! respiră Polixenia, venind la prieteni. Nimic mai plicticos decât să fii nevasta unui socialist! Noroc că-s mereu ocupaţi la şedinţele lor de comitet. S-o ştergem repede!
La ceasurile trei dimineaţa erau încă la „Flora". Socoteala, pe care o ceruseră de mai multe ori cu intenţia de-a pleca „devreme, ca nişte oameni cuminţi", se ridica la o sută si şaizeci de lei. O avere. Afara de Polixenia, toţi ceilalţi erau beţi morţi.
Grecoaica bea puţin, pentru câ băutura îi stârnea durerile de !      cap, de care suferea.
Dragostea însă îi plăcea şi şi-a oferit-o chiar acolo, pe canapea, de câie ori Adrian şi 1 .ucia plecau să ia aer la Şosea.
Acompaniată de un ţigan viorist, Polixenia a cântat până la miezul nopţii cântece greceşti, aplaudată şi bisată de prietenii ameţiţi şi transportaţi. De la miezul nopţii în sus, n-a mai cântat. Susţinea că recunoscuse vocea lui bârbatu-sâu, afară pe coridor, într-un grup dc clienţi nou-sosiţi.
— Dacă c el, să vedeţi ce-i fac!
! —Eşti nebună! zicea Lucia. Mai întâi că nu poate fi aici. Şi
pe urmă, dacă este, sper că n-o să te arăţi.
N-au putut s-o scoată din bănuiala ci. Stătea cu urechea atentă la toate zgomotele şi voia să iasă ca s-asculte la uşile celotlahe cabine. N-au lăsai-o.
— Dar vreau să mă duc la closet! protesta ea. Lucia o dezarma:
— Aici femeile nu se duc la closet. Fac în frapieră, uite-aşa! Scoase sticla goală de şampanie şi îi arătă prietenei sale cum
sâ facă. Apoi vărsă conţinutul pe fereastră, în grădină.
Polixenia păru că se resemnează dar, ceva mai târziu, când nu se mai aştepta nimeni, se năpusti afară. Şi scandalul izbucni! O auzeau ţipând furioasă la uşa unei odăi vecine:
— Aşa, hai? Asta ţi-e şedinţa de comitet? Topolog, încurcat, dar vesel, ieşise să-i explice:
— Nu-s eu dc vină. El m-au adus) Cc vrei, dragă, aşa e ia congres! Dar, ia spune-mi, tu cum ai aflat?
— Asta-i tteaba mea. Dă-mi repede ce bani ai la tine, toţi banii, m-auzi? Şi n-ai decât să rămâi. Aşa, aici se duc economiile pe care le fac eu acasă? La „Flora", hai? Nas de „Flora11 ai tu? Ca şi pricopsi tu' ăsta de Cristin!
Chelnerii stăteau discreţi, deoparte.
600
PANAIT ISTRATI
L-a bu7.un.arit, i-a luat banii, apoi, împingându-1 de-a-nda-ratelea până în mijlocul tovarăşilor lui, care râdeau cu lacrimi, i-a zis:
- Mâinc-dimineaţâ plec la Galaţi! Şi a ieşit, trântind uşa.
A doua zi dimineaţa, cei patru prieteni luau cafeaua în strada Sălciilor. Se tăvăleau pe covoare, nebuni de bucurie.
- Ei, nu! exclamă Polixenia. Am mai văzut-o şi pe asia. Socialişti la „Flora"! Şi Cristin ăla care face morală la toată lumea!
Nu se dumirea ca, şi pace. Mihail găsea că e foarte firesc:
- De ce te miri? Nu-s şi socialiştii oameni ca ton ceilalţi? Nimeni nu poate să sară mai sus decât borul pălăriei lui!
VII
Toată luna august, Bucureştiul a fost un cuptor. De la ceasurile opt dimineaţa şi până la apusul soarelui, bolta cerească era un jăratec. Nici un nor. Nici cea mai mică adiere. Din caldarâmul încins şi din zidurile albe ale caselor ieşeau parcă flăcări. Văzduhul ardea neclintit. Pe stradă nu puteai sâ respiri. Salahori, hamali, zidari, părăseau lucrul, la fiecare pas. Toată lumea umbla pe jumătate goală. Cămăşile bărbaţilor, bluzele şi fustele femeilor se lipeau, leoarcă, de piele. Ia amiază, Ia ieşirea de la lucru, şi între ceasurile unu şi două, la reluare, caii de Ia tramvaiele prea încărcate cădeau trăsniţi pe linie, ca muştele. Până să fie sculate dobitoacele, vagoanele staţionau în dogoarea soarelui, vreme îndelungată, pc când înăuntru, oamenii, striviţi ca sardelele, se înăbuşeau şi bărbaţii se plângeau cu glas tare câ „miros femeile, cumplit!".
Ferestrele erau astupate, peste tot, cu hârtie albastră. Adrian mai încercă de vreo două-trei ori să lucreze la nişte faţade, dar se dădu bătut. După câte o zi de trudă, uneori numai după câteva ceasuri, Mihail îl vedea apărând trist, plictisit, sfârşit. îl primea întotdeauna frăţeşte;
- Nu merge, hai? Ce să-i taci!... Nu mai stărui. N-o să murim de foame. Bagă şi tu mâna în grămada asta de servitoare şî încearcă să plasezi ceva^JJr^QBfamişcă. Numai două „taxe" pe săptămână să sc^ţi^ţote-h^ae^ *, \
602
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PIASARE
603
Aşa deveni şi Adrian, Ia rândul lui, „agent". Şi abia atunci ajunse el sâ afle şi sâ preţuîască solidaritatea care domnea în „Biroul" acela pe care îl dispreţuise atâta.
Cei zece bani, preţul unei lipii, sau, în cazul cel mai râu, măcar cinci bani, pentru cumpărarea doar a unei jumătăţi, sc găseau aproape totdeauna şi în cel mai nemernic buzunar, chiar şi într-al lui moş Horea, bătrânelul avar care, cu ochii bulbucaţi şi făcând spume la gură, se apăra ca un drac, şi nu se despărţea de ban până nu sc vedea împresurat şi hărţuit din toate părţile. Uneori, lipia sau numai jumătate dc lipie, era căpătată şi pe datorie. Pe aceeaşi stradă, câteva numere mai sus, un unchiaş melancolic, moş Sandu, avea o baracă de scânduri, care alimenta cu pâine toată împrejurimea. .Sc ferea să vândă pe datorie, pentru că îl trăseseră mulţi pe sfoară, şi nu numai săracii, dar chiar şi oamenii cu stare. Cu toate acestea, în faţa rugăminţilor stăruitoare şi a unei oarecare garanţii morale, se îndupleca, îngânând pe sub mustaţa-i stufoasă:
- Bine. Să te văd... Şi dacă mi-o plăreşti pe asta mâine, mai pupi şi altă dată. Dacă nu, adio!
Oîntre cei ce erau „jumuliţi", Vasile Adventistul, dată fiind credinţa lui care izvora mai degrabă din inima-i bună, se lăsa aproape regulat stors de câte cinci bani. Ca şi Florea, nu ducea niciodată lipsă de parale; nu numai pentru câ aveau şi unul şi celălalt „case bune" care plăteau taxele plasamentelor, dar şi pentru că aveau câte o nevastă care-i adăpostea şi-i hrănea.
- Dă, frate, îi zicea Mihail lui Vasile, dâ, şi fie trecuta pomana ta în cartea Domnului!
- Sigur: dâ, frate! Dar e scris câ din două cămăşi trebuie să dai una, nu pe-amândouă!
Şi totuşi, dădea, bietul om, dădea pe capete. Dar mai des „jumulit" era Cristin. Nu trecea zi să nu împartă câte treizeci şi chiar cincizeci de bani. Dădea, după toane, când bucuros, când înjurând de toţi sfinţii din calendar; dar dădea.
Mare chin pentru burţile goale era când Cristin, lipsind adesea de-acasă, mânca la „Birou" sub nasul flămânzilor câte vreo porţie dc tocană cu cartofi sau un castron de supă cu rasol sau ardei umpluţi, sarmale si atâtea alte bunătăţi aduse de la birtul din colţ şi ale căror mirosuri umpleau cu salivă gurile râmase uscate din ajun.
Veşnic grăbit, îmbuca lacom, stând în acelaşi timp de vorba cu Leonard care, el cel puţin, îşi mesteca pătrăţelele lui dc jimblă. Ceilalţi, cu nasurile lungite de foame, îşi mestecau numai balele şi mestecau în sec. Atunci, băgând de seamă, Cristin se repezea:
- Pastele şi Cristosul! Iar plesniţi de foame? Dar e îngrozitor! Cc-mi învârtiţi toată ziulica? Ştiţi numai sâ vă masturbaţi!
Nu era o vorbă în vânt. Era adevărat. Şi adevărul acela iin-1 privea numai pe Niţă, ci, de data aceea, şi pe Adrian şi pc Mihail. De vină erau mizeria, epuizarea fizică, apăsarea morală, care sminteau sistemul nervos. O cauză de permanentă excitare era prezenţa în masă a acelor femei murdare, care cloceau toată ziua pe bancă. Răspândeau un miros de nesuferit. Şi, ca o culme a nenorocirii, mai avea şi locuinţa două latrine care sc pretau de minune să înlesnească şi chiar să prilejuiască practicarea acelui viciu.
Două cabine de scânduri îşi ofereau în curte puţinul lor confort unei duzini şi jumătate de locatari, al căror număr mai era zilnic dublat de lumea „Biroului". O mână bine intenţionată mânjise cu catran Feinei, pe o uşă şi Bărbaţi, pe cealaltă. Indicaţiile erau respectate, dacă nimic nu se opunea. Dar cabina femeilor se afla în lumina soarelui, pe când a bărbaţilor era întunecoasă. C ]eva mai mult, se făcuseră în scândură găuri care le permiteau bărbaţilor să se uite la femei. Puteau fi văzute de-acolo, în toată goliciunea lor. Şi când vedeai o tânără furişâudu-se din „Birou" înspre curte, puteai vedea si un găligan grăbindu-se sâ
604
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE P1ASARE
605
se ducă să ocupe cealaltă cabină, dacă nu era cumva şi ocupată de vreun concurent, care i-o luase înainte.
Femeile ieşeau indiferente, nebânuind nimic; bărbaţii, abătuţi, roşii la faţă. Pentru câ, oricât de murdară şi dc săracă ar fi ea, femeia găseşte totdeauna un om cu care să se împreune, pe câtă vreme bărbatul, deosebit de igiena corporală, nu poate sâ sc gândească la dragoste dezinteresată decât atunci când ştie că are cu ce să plătească măcar masa şi camera necesară. Se putea vedea asta în fiecare seară prin cârciumile cu transilvăneni. Femeile veneau să joace, să mănânce şi sâ se dea pe câte o saltea, fără sâ le pese de nimic. Bărbatul însă plătea tot. Aşa că nu se ducea decât dacă ştia că putea suporta cheltuielile dtagostei.
Adrian şi Mihail căzuseră mai jos decât flăcăul care putea să suporte cheltuielile dragostei la o cârciumă de transilvăneni, unde, cel puţin, plăcerea omului era împărtăşită de consoarta sa de o clipă. Mai jos chiar de haimanaua care îşi purea plăti, cu un leu şi o cafea de zece bani, o dragoste într-unui din bordelurile din Crucea-de-Piatră. Moneda de un leu o vedeau rar de tot, iar atunci primul lor gând era să-şi achite datoria la brutar şi, pe cât cu putinţă, să mănânce o mâncare caldă. Cât despre dragostea aceea frumoasă din strada Sălciilor, ca nu durase decât luna iunie. Adrian o părăsi pe Lucia fără veste, de cum se văzu redus la mizerie. Ea îi scria şi acum la Brăila, scrisori disperate, cărora Adrian nu le răspundea un cuvânt.
Ajunsese în fundul prăpastiei. Agent flămând al unui birou de plasare. Dărăpănat. Umilit. Incapabil sâ se hărţuiască, pentru a scoate taxa cu o clientă îndeobşte ţâfnoasă şî necinstită. Străbătând în lung şi-n lat, ca un osândit, nesfârşita întindere a Capitalei, pe un soare nemilostiv, el era cel mai adesea dezamăgit de câte o scorpie care-1 copleşea cu sudâlmi.
- Derbedeilor! Şi voi, de-o teapă cu strânsurile voastre de servitori, leneşi, incapabili şi hoţi, pe care mi-i aduceţi! Unul mai netrebnic decât altul! Mai vreţi şi taxă! Afară!
Sau chiar servitorul venea să se jeluiască la birou.
- Nu! Nu stau acolo. E prea rău. Mâncarea, lături de dat la porci. Toate le ţine încuiate. Dimineaţa, doar o bucăţică de zahăr. La masă, o feliuţă de pâine. Nu. Plec.
Şi-aşa, venea amiaza, ceasul cel mai greu din zi pentru cine nu se poate întrema la o masă, fie şi numai cu o ciorbă fierbinte şi cu un ciolan de ros. Când Adrian se ştia cu douăzeci de bani în buzunar, ceasul acela îl afla dând târcoale Pieţei Mari. Ştia el pe-acolo nişte barăci care vindeau jumări presate. Era singurul aliment oarecum săţios şi plăcut, pentru că mirosea a friptura rece, care îngăduia să fie mâncată într-un chip mai puţin neomenos. Cu zece bani, luai o felie mulţumitoare. Nu era toată bună de mâncat. Printre firişoarele dc slănină, mai găseai o grămadă de cocoloaşe aţoase ca lâna, cu neputinţă de mestecat, sau oscioare sfărâmate, zgârduri, noduri şi şorici tare şi cu păr. Dar tot rămânea cu ce să-ţi înşeli burta.
Erau, atunci, zile mai de îndurat. Mai ales pentru că nenorocirea altora o îndulcea puţin şi pe-a ta. De câte ori n-au iscat acele jumări bucuria flămânzilor din „Birou", unde fiecare se întorcea la amiază şi seara, după amarnică alergătură, cu câte o biată coajă de pâine sau numai cu o mutră plouată!
- Jumări, copii! striga câte unul.
Şi ceilalţi dădeau năvală. împărţea! cu cel mai nenorocit decât tine şi aici Niţă ţinea recordul: murea de foame, bietul băiat, cât era săptămâna de lungă. Şi, cu lipia în mână, nu înceta să măsoare odaia, amestecându-şi îmbucăturile cu blesteme filozofice:
- Spuncţi-mi mie dacă nu e mai bine să fii tâlhar! Flotărât: mai bine ocna decât o viaţă ca asta! Cinstea e o invenţie diabolică a burghezilor, pentru uzul celor săraci. Ea e obligatorie numai pentru cei de jos. Ce este, mă rog, cinstea? O virtute care le oferă celor puternici mijlocul legal de a-i înfunda pe cei
606
I'ANAIT ISTRATI
BIROUL DE PI.ASARE
607
slabi la ocnă si dc a-şi rezerva lor toate bunurile pământului. Asta-i tot!
- De-aceea, răspundea Cristin, trebuie să fii socialist şi să dărâmi într-o zi edificiul ordinei burgheze, întemeiat pc minciună.
- Da. Şi când ordinea socialistă va fi întemeiată, tot vor fi unii care se vor duce la „Flora" şi alţii care vor rămânea în uzine. De ce nu? Sau vrei poate să mă faci să cred că în ziua aceea se va duce toată lumea la „Flora"? Frumoasă glumă ar fi! Sc vede de pe-acuma imaginea viitoarei voastre ordine socialiste: Bebel nu sc mai dâ jos din trăsură şi armata lui de funcţionari duce o fermecătoare viaţă burgheză, după perdelele somptuoaselor ei birouri.
Chestia aceea cu „Flora", adăugată la poveştile cari circulau pe socoteala birocraţiei socialiste germane, il făcea pc Niţă sceptic cu privire la orice promisiune a unei societăţi mai bune de realizat în viitor. Adrian constata, din zi în zi mai mult, din nenumăratele discuţii politice asupra doctrinei şi moralei socialiste, ce aveau loc între tovarăşi, deosebirea de concepţii sau de gândire care despărţea oameni uniţi dc aceeaşi credinţă. Se distingea limpede omul masei de individualist. Primul accepta fără control teorii clasice gata confecţionate: dezvoltarea industrială, ajunsă într-o zi la punctul ei culminant, va crea proletariatul şi îi va întipări o conştiinţă de clasă care, când va sosi clipa, îl va face să doboare capitalismul, pe care îl va înlocui societatea socialistă. Şi atunci totul va merge de minune. Să nu se aibe deci în vedere decât un lucru: organizarea. Individualistul nu le acordă acestor teorii decât un credit limitat. El observa pc omul destinat acelei încercări şi îi găsea slăbiciuni morale capitale. El susţinea câ, dimpotrivă, n-ajunge numai organizarea pentru a săvârşi revoluţia şi că, chiar aşa fiind, ordinea nouă ce s-ar instaura n-ar fi prea diferită dc cea veche, câtă vreme proletarul c tot atât de lacom de bună viaţa burgheză, cât şî burghezul însuşi. Ar fi, aceea, o societate socialistă
coruptă, imorală si nedreaptă, în care egalitatea ar fi numai o vorbă. Trebuiau, prin urmare, silinţe, mai degrabă pentru a-1 moraliza pe om, decât doar a-1 încorpora si a-1 îndopa cu teorii care nu cer de la el decât o solidaritate lipsită de orice obligaţie morală.
Cam acesta era şi felul dc a gândi al lui Adrian.
Alt subiect de aprige dezbateri era rolul maşinismului în lumea ce va să vină. Socialiştii „gen turmă" îi atribuiau virtuţi dc speriat şi cari vor umple proletariatul de fericire. Acesta nu va mai executa munci grele. 'Fotul va fi făcut, dc maşină. Chiar în societatea capitalistă condiţiile tehnice ale muncii constituie unul din punctele cele mai importante ale programului socialist. F.xcmplu, Germania, unde puternicele organizaţii muncitoreşti, cu ajutorul unei tehnice din ce în ce mai perfecte, i-au asigurat proletariatului o viată demnă de om. Uzinele germane sunt curate ca nişte farmacii. Acolo munca e uşoară. Numărul orelor de lucru, tot mai redus, lată idealul.
Cristin era apologistul acestui sistem la întrunirile întâmplătoare cari aveau loc scara, de preferinţă la plâpumari, unde şomerii şi flămânzii găseau regulat ceai, pâine şi brânză, din care se puteau înfrupta în voie. El proslăvea binefacerile tehnicei moderne, din ziua când tehnica aceasta va cădea în mâinile socialiştilor:
- Multe dintre produsele de primă necesitate sunt astăzi inaccesibile muncitorului. Vom spori capacitatea de consumaţie a clasei muncitoare, uniformizând preţurile. Nu se va produce decât după cerere. Vom acorda, fără inconveniente, riiniul producţiei cu al consumaţiei. Nu vor mai fi stocuri de mărfuri care să putrezească, îu vreme ce lipsa e aproape universala! Nu vor mai fi războaie pentru debuşeuri! Maşina îi va suci gâtul capitalismului şi va ajuta la întemeierea ordinei comuniste.
Aci, Adrian se despărţea de aproape toată lumea. Cu riscul chiar dc a trece drept un primitiv, el îşi mărturisea ura
608
PANAIT ISTRATI
BIROUL DEPLASARE
609
împotriva rehnicei împinsă peste măsură. Era acuzat de tol-stoîsm retrograd. Replica:
- Nu. Nu zic că trebuie să ne întoarcem la alchimie sau Ia luminatul cu seu. Nu sunt contra drumului de fier, a tramvaiului electric, a telefonului şi a tuturor ştiinţelor care îmbunătăţesc viaţa omenească, suprimând truda, suferinţa, barbaria. Dar am oroare dc orice tehnică al cărei rost c să facă din om o altă maşină, o simplă unealtă care n-are nevoie sâ cugete şi nici dreptul să se plictisească. Şi tocmai la asta s-ajunge cu diviziunea mecanică a muncii. O gheată, o haină, o cămaşă nu mai sunt executate fiecare în întregime de acelaşi om, ci de treizeci, în felul acesta dispar meseriile şi, cu ele, pofta dc muncă. Lucrătorul, redus la rolul de supraveghetor, nu mai săvârşeşte decât gesturi lipsite de semnificaţie şi îndobitocitoare. Iniţiativa, talentul, interesul sunt stârpite. Orele devin lungi cât veacurile. Sub presiunea vertiginoasă a maşinii, creierul omului se împietreşte, moare. Omenirea mecanică va fi liberă într-o imbecilitate perfectă. Omul care nu va mai munci decât cinci sau două ore pe zi, va fi mai stupid decât acela care se chinuieşte azi douăsprezece sau patrusprezece. Nu! Eu sunt o făptură care gândeşte şi care e sensibilă la ceea ce face cu mâinile ei. Vreau sâ fiu interesat, absorbit, acaparat de munca mea, apărându-mă bineînţeles de orice exploatare. Am şi eu preferinţe. Vreau să-mi iubesc meseria. Sunt incapabil să execut ireproşabil orice. Apoi, progresul tehnic e imoral. El dă lucrul peste ochi, terfeleşte totul. Nimic din ce se face de maşină nu poate fi comparat cu ce se face de mână. O broască, pe care ţiganul rob a făurit-o acum două sute dc ani pentru locuinţa stăpânului său, mai funcţionează şi azi. Pe aceea care ne vine din uzină, şi încă de cea mai bună calitate, o schimbăm mai în toţi anii. O jumătate dc duzină de cămăşi, ce şi-a cusut pentru măritiş buni-că-mea, a ţinut-o până la venirea mea pe lume. Eu, deşi îmi cumpăr din cele mai trainice existente pe piaţă, o cămaşă mă
ţine trei luni. Şi aşa e cu tot ce iese din maşină! O hoţie! Maşina te fură, te înşeală.
în sfârşit, nu sunt de părere că trebuie înmulţite nevoile materiale ale omului. De ce sâ sporeşti masa de mutică omenească, născocind în fiecare zi mii de nimicuri? Aşa ceva îi poate conveni capitalismului care caută toate mijloacele, închipuite şi neînchipuite, spre a-şi crea izvoare de bogăţie, mereu reînnoite. Dar socialismul? El trebuie să însănâtoşeze viaţa, să o simplifice, ca să-1 elibereze pe om de orice trudă inutilă şi sâ-i îngăduie să cugete, să contemple Creaţia. Hotărât, sunt un râu socialist.
Adrian se simţea singur în cugetarea lui şi dintr-alte pricini. Exista o „elită socialistă" — şefi şi subşefi ai fostei „mişcări" şi ai actualei - care se dădea în vânt după marxism, economie politică şi literatută. O frecventa uneori şî se silea s-o priceapă. Nu izbutea decât foarte puţin. Oamenii aceia păreau îndopaţi cu o învăţătură doctorală, infailibilă şi rigidă, cu ajutorul căreia explicau totul, înţelegeau totul, răspundeau la orice, cu o uşurinţă şi o promptitudine orgolioasă şi adesea muşcătoare şî nu concepeau şi nu tolerau nici o contrazicere. îndoiala, o ignorau, pur şi simplu. Faţă dc manifestarea celui mai neînsemnat spirit de independenţă sau a unei deosebiri de temperament, simţeau o aversiune fizică. O Concepţie materialistă a istoriei, căreia Adrian nu-i sesiza adevărul desăvârşit, şi mai puţin veşnicia, le oferea acelor oameni cheia tuturor evenimentelor sociale, tuturor acţiunilor omeneşti, până la cele mai mărunte fapte diverse, de la începuturile istoriei şi până azi. „Concepţia" aceasta atribuia aceeaşi cauză materială tuturor faptelor însemnate din toate timpurile: locuinţelor lacustre ca şi existenţei desenelor executate de omul cavernelor; războiului Troiei ca şi filozofiei lui Soerate; apariţiei lui Cezar ca şi aceleia a lui Christ; Cruciadelor ca şi Renaşterii.
Printre interpretările ce se dădeau, cu ajutorul acelei ştiinţe, faptelor şi gesturilor omenirii, erau unele carc-i smulgeau lui
610
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PI AS ARE
611
Adrian strigăte de admiraţie, atât erau de adevăraie. Dar nu înţelegea el de ce explicau în acelaşi chip pe efemerul Cromwell şi pc eternul Shakcspeare, maşina cu aburi şi pc Byron, mizeria ţăranului român şi pesimismul splendid al poeziei genialului boem Eminescu. 1 emperament, caracter, personalitate, arbitrar nu existau. Acelaşi cuplet pentru a explica totalitatea, universalitatea întâmplărilor vieţii.
„Deci, îşi zicea el, dacă viu la socialism, ar fi pentru că sunt sărac. Ei bine, nu: tot asa aş face şi dacă aş fi bogat. Ceva mai mult, în caz că socialismul n-ar schimba cu nimic nedreptatea dintre oameni, aş fi în stare să-mi oblig concetăţenii să fie drepţi, bătându-i la spate. Numai sâ mi se dea puterea absolută de-a aplica dreptatea prin toate mijloacele. Ce-mi caută mie aici concepţia materialistă a istorici? Sunt un om revoltat, nu pentru câ sunt sărac, ci pentru câ sunr generos. îmi bat joc de toate favorurile cu cari m-ar copleşi viaţa, din moment ce trebuie să trăiesc în mijlocul unei suferinţe universale! Şi dacă cuiare gânditor sărac era pesimist, cutare altul nu era mai puţin, deşi domnea pe un imens imperiu".
De-act, şubrezenia doctrinei socialiste, care prevedea dispariţia nedreptăţii în ziua în care cauzele economice ale acestei nedreptăţi ar dispărea.
„Dacă inima omului egoist nu se schimbă la priveliştea pildei şi prin puterea educaţiei, nu există ordine socială care să poată schimba faţa lumii. în cea mai desăvârşită egalitate de drepturi, ticălosul va găsi totdeauna mijlocul să-1 asuprească pe cel slab. Şi nu cred în bunâurea îngerească a clasei mele. Nu cred nici în egalitatea de drepturi între oameni. Cutare act se poate numi dreptate într-un caz şi nedreptate într-altul. N-au toti oamenii aceleaşi nevoi. Nu poţi nici sâ Ie oferi şi nici să Ie retragi tuturor oamenilor mijloacele de-a avea, de exemplu, o vastă bibliotecă, în acelaşi spirit de dreptate cu care îi îngădui fiecăruia sâ-şi câştige pâinea şi îl opreşti să aibă palat."
Cutreierând Bucurcştiul în lung şi-n lat, fie singur, fie însoţit de vreun servitor, Adrian îşi rumega cugetarea lui solitară. Avea o mare putere de-a medita în strâmtorare. Nici foamea nu izbutea sâ-1 smulgă din visările lui. Cerinţele inimii sale erau mai porunciroare decât acelea ale pântecului său. Şî cele dintâi aveau asupra celor din urmă avantajul de-a nu-i cere nici un efort.
Cele două aspecte preferate ale vagabondajului său erau contactul cu natura şi contactul cu cărţile. Unul îl completa pe celălalt. Dar nemaiducându-se pc la Şosea de teamă sâ n-o întâlnească pe 1 ,ucia, se învârtea acum prin Cişmigitt, care însă îi tăia orice plăcere, pcuiru că era veşnic tixit de slugârime. Adevărata slugărnicie, cea înnăscută şi care se întâlneşte chiar şi printre membrii familiilor celor mai ilustre, alcătuieşte o castă închisă, tot atât de hâdă, tot atât dc măcinată de metehne morale ca şi aceea care n-ar putea trăi dacă ar trebui să se lipsească de serviciile celeilalte. Şî una şi alta refuză sâ ia chipul obştesc al omenirii, care se află între aceste două extremităţi ale omului normal. De-aceea e atât de uşor sâ confuzi un valet stilat cu un diplomat dc raţă si invers, in clipa în care amândoi se prosternă în faţa aceluia care reprezintă, pentru fiecare dintre ei, pc stăpân. Nu pot trăi decât între platitudine şt aroganţă, creând o atmosferă irespirabilă pentru oricine nu e din casta lor.
In Cişmigiul de pe-atunci, pe care acea slugârime, în majoritate transilvăneană, pusese stăpânire, apariţia unui om liber pe vreuna din aici semăna cu aceea a unui crocodil în mijlocul unui cârd dc păuni. Aşa cum fac în orice clipă aceste păsări stupide şi mândre, făcea şi toată servitorimea aceea, întâmpinân-du-1 pe cel ce se plimba, cu ţipete si râsete isterice. îşi petrecea vremea descoperindu-i singuraticului vreo particularitate în îmbrăcăminte sau atitudine şi i-o ridiculiza fără nici o noimă.
Adrian, cu capul lui prin nori şi cu miopia care îl făcea adesea să se împiedice de sârma câte unei pajişti, fu numaidecât
612
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PI AS ARH
613
reperat şi botezat „junele filozof". Şi ţin'te râsete şi glume, dintre cele mai jignitoare! Trebui să renunţe, in scurt timp, la Cişmigiu, şi sâ sc mulţumească numai cu plimbări spirituale prin regatul anticarilor de pe bulevardul Elisabeta. Toţi, bieţi evrei, ascunzându-şi cât mai demn cu putinţă mizeria sub un guler de celuloid şi o haină savant cârpită. Foarte inteligenţi, uneori instruiţi, dar totdeauna cunoscători de oameni şi mai cu seamă de clienţi, pe cari îi puteau identifica dc departe. Adrian era pentru ei unul dintre acei mici cumpărători care nu se tocmesc mult şi nu sâcâie niciodată. Ştiau că punga lui nu-i permitea totdeauna să cumpere cartea care-i plăcea şi, pentru a-1 îndatora, îl invitau uneori să ia acasă pentru o zi, opera la care râvnea. Refuza, mulţumindu-se sâ constate pentru experienţa lui personală că evreul nu e totdeauna un negustor venal, ptecum e socotit. Anticarii aceia simţeau o adevărată bucurie când vedeau că un client ştia să aprecieze valoarea cărţii rare sau numai interesante pe care o avea în mână, şi bucuria aceea nu izvora din pofta lor de câştig, ci din însăşi mulţumirea ce-o citeau în ochii unui client posibil sau probabil la descoperirea unei opere de seamă.
Aşa, într-una din zilele mizeriei sale celei mai negre, atunci când nu mai avea para chioară, Adrian dădu peste Cultuleroi-ior, a lui Cariyle, proaspăt tradusă şi destul de scumpă. Cartea îl mai cuceri şi prin aceea că era foarte curată, ca nouă. O strânse la piept şi închise ochii, amintindu-şi pasajele frumoase pe care le citise, reproduse în criticele de prin ziare.
- Adevărat? exclamă anticarul. îţi place atât de mult cartea asta?
N-ai fi putut spune care dintre ei amândoi era mai fericit.
- Daca ai şti! răspunse Adrian. Sunt mai amărât că n-o pot cumpăra, decât aş fi de m-ar lua acum cineva sâ mă ducă la ocnă. Şi, până disearâ, zboară!
- Ţi-o păstrez. O zi, două...
- Degeaba! N-o să am multă vreme bani.
- Ia-o, atunci, şi adu-mi-o mâine.
- Nu. N-aş fi în stare să mă mai despart de ea.
Ce era de făcut? Se uitau unul la altul, mâhniţi, căci erau aproape prieteni. Apoi:
- Poftim! zise Adrian. Am un portofel frumos. Mi l-a dăruit o femeie. Ţi-l dau în schimb!
Era de la Lucia portofelul, căruia o monogramă de argint îi sporea şi mai mult valoarea.
Negustorul nici nu-1 luă în mână, dar acceptă.
- Sincer îţi spun, nu mâ interesează. Ai mei au nevoie de pâine, nu de portofel. Dar de vreme ce Cariyle ăsta te face atât de fericit, ia-I. Şi dacă într-o zi mi-1 poti plăti, îţi dau obiectul înapoi.
- Nu aşa. în ziua în care voi putea să-ţi plătesc cartea, îţi voi lăsa dumitale portofelul, ca să-ţi dovedesc recunoştinţa mea pentru bucuria ce mi-o procuri azi.
Plecă uşor ca un fulg şi plin de fericire ca un îndrăgostit ce-a îmbrăţişat pentru întâia oară o femeie prea mult dorită.
Puţin mai departe, se izbi nas în nas cu un ins care îi barase drumul. Era un foarte tânăr concetăţean evreu, un soi de reporter pentru micile fapte diverse la Dimineaţa, şi care din pricina aceea se umfla de trufie de nu-şi mai încăpea în piele. Băieţaşul vedea de pe atunci mijindu-i la orizontul vieţii, locul de redactor-şef la acel mare cotidian şt, cine ştie, poate, chiar acela de director, căci era dintre oamenii cari ştiu că totul e cu putinţă pentru cine vrea şi îndrăzneşte. în acest scop şi după pilda atâtor evrei, cu urâtul obicei de a-şi lepăda numele lor adevărat, înlocuindu-lc cu nume băştinaşe dintre cele mai neaoşe, se „botezase" Negru, azvâriindu-l pe Schwartz al lui, ca pe o ruşine şi ca pe o năpastă. înalt, voinic, mândru de guşa lui precoce şi de vocea lui, voit gravă, îl întâmpină pe Adrian cu o agresivă impertinenţă, care voia sâ treacă drept amiciţie:
614
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PI ASARE
615
- Ho! Ho! Ho! Opreşte-te, ziarist plin de (hm!) „talent"! Şi care faci pe grozavul când ţi se oferă colaborări care nu sunt de nasul tău!
Adrian, readus brutal pe acest pământ atât de bogat in puş-lamale şi atât de sărac în Carlyle-i, simţi că i se urcă sângele la cap. îi dădu tipului un brânci în piept:
- Du-te-n moaş-ta, idiotule! Şi îşi continuă calea, grăbit.
Biroul de plasare şi anexa lui, atelierul dc plăpumăric, îi ofereau lui Adrian un al treilea mijloc dc a-şi trăi viata asa cum înţelegea el. Nu mai era un „iad", ci, aşa cum îi spusese şi Mihail, un loc de unde puteai îmblânzi mai bine mizeria. Acum îşi dădea scama. Până şi acel leonard, închis în el însuşi, care nu dădea şi nici nu cerca un ban nimănui, colabora cu partea lui de suferinţă la efortul comun împotriva deznădejdii. Mânca pâine goală ca şi ceilalţi, dormea pc o bancă în „Birou" ca şi ei, tăcea şi poate spera. N-avea niciodată un cuvânt dc mângâiere pentru ceilalţi, dar nici ca sâ-i certe, sâ-si arate nemulţumirea de văicărelile lor, de hărmălaia şi buclucul cu care îi umpleau biroul. Şi chiar atitudinea lui pasivă, fiinţa lui distrată, singurătatea lui în mijlocul tuturor, tăcerea lui omenesc îngăduitoare, alcătuia un fel dc punct de sprijin în golul acela bântuit dc o zăpăceală generală.
1 eonard era, de fapt, adevăratul patron al „Biroului". Şi totdeodată tovaraşul-şef al „azilului de noapte". Dimineaţa se scula cel dintâi, lăsându-i pe ceilalţi să doarmă ceva mai mult decât el, deoarece toaleta lui era lungă. Se săpunea de trei ori, se limpezea cu apă multă şi folosea un timp nesfârşit ca să-şi disciplineze coroniţa rară a pârului de pe cap, ca şi pentru a-şi peria cu îngrijire redingota veche, slujindu-se de peria de mustăţi care îi zbura mereu din mână şi pe care o ridica mereu fără să se supere si fără să facă măcar caz de râsetele înfundate ale somnoroşilor pe jumătate treziţi. Apoi, proaspăt ras şi cu aerul convins
că noua dimineaţă va aduce negreşit vreo surpriză plăcută, deschidea zgomotos usa „Biroului" şi se înfigea ţanţoş în prag, cu ochii la stradă, cum făcea şi altădată, când deschidea marele lui magazin de mătăsuri din Călăraşi. Momentul acela era semnalul neutru al sculării generale. ÎI lungea până fuma o ţigare. Daca întâmplător nu era toată lumea în picioare, când se întorcea şi se ducea să-şi ocupe locul lui la birou, ridicându-şi poalele redingotei cu o mişcare* ireproşabilă şi familiară, rostea, simplu, încetişor, fără să se uite la cineva:
- Hai... Sculaţi-vă.
Sărea repede fiecare, îşi strângea boarfele şi le ducea în depozit, trăgând pe furiş cu coada ochiului la omul care se şi instalase pentru douăsprezece ceasuri. Nu se mai mişca de-acolo, toată ziua. Era mare mirare când îsi părăsea câteodată fotoliul o clipă şi sc îndrepta grav, spre latrine. Se întâmpla atunci, uneori, ca Macovei să-şi permită a insinua discret, atingându-t cu cotul, clipind din ochi şi intonând melodios:
- A-ten-ţi-u-ne! E-acolo frumoasa Aglaia!
Când se înapoia, ştiind că în lipsa Iui se râsese vârtos de gluma lui Macovei, străbătea „Biroul", mut, cu ochii şi mai holbaţi ca de obicei, gata parcă să zică: „Asta-mi mai lipsea acum, să mă mai şi masturbez!" Dar n-ar fi rostit niciodată, aşa ceva.
în zilele în care Macovei avea noroc la „încasări", bunul bătrân îsi făcea o bucurie din a plăti, dimineaţa, câte o cafea turcească la toată lumea. Atunci Leonard manifesta o spaimă comică, deşi era mulţumit dc a-şi vedea fostul asociat aşezân-du-se lângă el, duios, zâmbitor, mângâindu-şi cu o mână ceaşca fierbinte şi cu alta bărbuţa plină de amintiri:
-Hm!
Leonard îl privea o secundă: „Ce hm?" avea aerul să-i spună.
- Hml... Ştii, Leonard?
- Nu, nu ştiu nimic.
- ... îmi zic, uneori, că... poate...
616
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PI AS ARE
617
- Nu-neape nici un „poate".
- ... Dacă tu ai fi vrut...
- Nu puteam să vreau nimic.
- ... Aia nu s-ar fi întâmplat.
(„Aia" era falimentul lor. Alteori îi ziceau „chestia" sau „accidentul".)
Leonard deschidea registrul de clienţi. Macovei sorbea o primă înghiţitură de cafea, ţuguind buzele, ca să nu-şi înmoaie mustaţa. îşi arcuia ghebul ca o pisica speriată. Şi, vreme îndelungată, cu faţa luminată de zâmbetul lui bun, sfredelea pământul cu ochii, leonard întorcea încet filele, trecea mai departe, se oprea:
- Nu mi-ai spus dacă plasamentul tău din strada Romană
e „încasat" sau nu.
- Cincizeci de mii dc lei ar fi ajuns, ca să ieşim la liman,
şi de data aceasta.
Hohote mari de râs porneau de la Mihail, Adrian şi Niţă,
care ascultau fără să vrea:
-Amândoi vorbiţi şi başca vă înţelegeţi!
Sosirea celui dintâi servitor al zilei punea capăt amuzantei
intimităţi:
- Bună dimineaţa.
Şi, fără să mai zică ceva, noul-venit se ducea să se aşeze pe o bancă. Oamenii aceia cari dormeau mai mult îmbrăcaţi, cine ştie în ce cocioabă, în ce aşternut şi în ce promiscuitate, aduceau mai totdeauna cu ei, pe trup sau în haine, un puternic miros de şobolan sau dc câine ud. Nimeni nu făcea vreo observaţie, căci nici cei din „Birou" nu miroseau mult mai plăcut.
Când intra un servitor necunoscut, era întrebat ce loc voia. Cutare sau cutare loc, ceea ce n-avea nici o importantă. Şi astfel, pe nesimţite, într-un ceas-douâ, turma de oameni fără lucru umplea „Biroul" şi atunci începeau destăinuirile din viaţa intimă a stăpânilor.
- Da, sunt otfană. Şi, cum vă spun, mă învoisem să muncesc, până să mă fac mare, fără nici o simbrie, ci numai ca să mă înzestreze. Aveam atunci paisprezece ani. „Dacă stai până-mplinesti douăzeci de ani, zicea coniţa, o să-ţi dau o mie de franci şi-o .să te mărit cu un băiat care mi-o plăcea mie." Dar uite că trecusem si de mama lui douăzeci de ani şi coniţa tot nu-mî găsea băiat care să-i placă şi ci. l-adusei atunci eu, mai mulţi de-a rândul. De fiecare zicea câ nu face de-o „păpusc cu zestre" ca mine. Până m-am săturat. Şi mi-am cerut banii, sâ plec. Slujisem nouă ani, fără sâ fi văzut în mâna mea o para chioară. Nouă ani mă ţinuse îmbrăcată numa-n zdrenţe şi încălţată numai cu calroşi. Când i-am spus de bani, s-a făcut câ u-aude. Mai muncii câteva luni, cerându-i mereu leafa. La urină ne-am certat. Şî, în sfârşit, într-o zi, după cc m-a făcut „scroafă" şi „târâtură", mi-a aruncat în nas cinci sute de lei! Vezi bine, am făcut gură. Atunci a râbărât cu fi-sa pe mine şi m-au bâtut până la sânge. Pe urmă m-au alungat. Ei, ce ziceţi?
- Şi cum îi zice cucoanei acesteia de ispravă?
- Chîvuleanu... Doamna văduvă Chivuleanu.
- N-o fi cumva babormţa aia care scrie la toate ziarele şi ţipă pe la toate întrunirile, reclamând o „Societate pentru protecţia animalelor"?
- Chiar ea. Are casa plină de canari. Fabrică şi nişte cuiburi pentru păsări, pe care speră sâ i le cumpere într-o zi statul sau Primăria, ca sâ le atârne în copaci. Cică păsările din ţările civilizate nu se ouă decât în astfel de cuiburi. E oare cu putinţă ca oamenii civilizaţi să fie atât de proşti?
- ... Şi atât de drăgălaşi cu păpuşile pe care lc „înzestrează"? Dar trăncănelile acelea nu-1 interesau pe Adrian decât într-o
slabă măsură. Cu toată latura lor de adevăr şi de omenesc, nu Ie acorda decât un credit limitat. Spre dezbaterile idealiste se îndrepta pasiunea lui. în mijlocul lor se simţea bine.
618 PANAIT ISTRATI
în fiecare seară, plăpumarii aceia de treaba primeau la ci, cu aceeaşi inimă bună, pe tovarăşii lor serioşi, si pe lichehiţele anarhiste, ca şi pe smintiţi. Atelierul acela, cu imensul lui pat cocoţai sus şi pc care lucrau câte patru-cinci, şase oameni, desfăşurau du-şi frumoasele lor plăpumi, se potrivea de minune la aşa ceva. Când venea ora şapte, fiecare lucrător îsi strângea plapuma si o atârna pe o frânghie întinsă aproape de divan. Patul mare, de scânduri, aşternut cu „foiţe" de casă, rămânea liber. Se aducea apoi ceai, pâine şi brânză, deoarece lucrătorii, fiind mai toţi neînsuraţi, preferau sâ întârzie acolo până la miezul nopţii, înfulecând câte ceva şi ascultând sau participând Ia discuţiile care erau totdeauna instructive sau hazlii.
Cea mai mare parte dintre flăcăi venea din fundul câte unei provincii, dc prin Oltenia, de pildă, sau Moldova. Bucurcştiul îi înghiţea la iuţeală, făcând dintr-înşii nişte arivişti; dinrr-alţii, nişte şnapani şi numai o mică parte era atinsa de flacăra idealului. Aceia cari, fie plâpumari, fie muncitori dc pc la alte meşteşuguri, purtau în ei grăuntele sfânt al idealismului, erau, mai curând sau mai târziu, atraşi de cenaclul liber al ate/fertdur Craioveanu-Cristin, a cărui reputaţie era dublă: aceea a unei case dc primul ordin care nu executa decât lucrări artistice, şi aceea a unui focar socialist. Unii veneau acolo să se specializeze şi după puţină vreme plecau, Ahii rămâneau. Iar alţii nu căutau acolo decât căldura ideilor şi a prieteniei, ca de pildă, Mihail şi Adrian.
Desigur, cei doi amfitrioni, primind tot norodul acela de naufragiaţi, se sileau să recruteze dintre ei, pe cât cu putinţă, membrii pentru partidul lor socialist, dar nu erau mai puţini umani, ba chiar cordiali, faţă dc refractari ca Adrian, de neutri ca Mihail, şi chiar când se aflau în prezenţa vreunui anarhizant care venea să predice discordia şi să facă prozeliţi, l.ui Cristin îi era de-ajuns să ştie câ toţi acei idealişti lihniţi erau, în bloc, duşmani ai capitalismului.
BIROUL DE PLASARE 61')
Dintre toţi inşii cari defilau seara prin atelierul plâpuma-rilor, lui Adrian îi plăcea mai ales un oarecare Păcală. Nume predestinat, al ghiduşului popular, mucalit ce-şi râde de lume fără sâ-şi dea seama, iar cele mai adesea pisălog tragi-comic care, cu toată sinceritatea lui, nu izbuteşte să sc înţeleagă cu nimeni şi suferă et însuşi mai mult decât ceilalţi. Ultima semnificaţie i se potrivea mat bine acestui Păcală.
Plăpumar şi el, dar lucrător mediocru. Vechi socialist. Om de treabă. Un sfrijit. Necuuoscâud râsul. Figuri chinuită, mobilă, înfrigurată. Vorbind repede şi prost. Gesticulând caraghios. Ochit şi mintea, mereu în căutarea unui contrazicător. Păcală, autodidact şi filozof confuz, silabisise, tocise, rosese, înghiţise, de două ori la rând, toată biblioteca partidului. De-aici, ca şi din caracterul lui integru, izvora toată nenorocirea lui şi a tovarăşilor săi. Păcală avea obsesia inconsecvenţei socialiste, pe care ţinea s-o descopere la membrii cei mai de vază ai partidului. Se agăţa de ei şi îi apostrofa oriunde-ar fi fost: în stradă, pe terasa unei cafenele şi chiar când vorbeau la tribună. Cu fruntea încreţită, voinţa încordată, vorba şi gestul gata să izbucnească, îl urmărea pe orator pas cu pas, îl aproba rar, aplaudând pripit şi dc unul singur, dar mai ales intrerupându-l zgomotos, şi atât într-un caz cât şi într-altul, primind ghionti cu nemiluita dc la vecinii apropiaţi care voiau să asculte. Nu le dădea nici o atenţie şi continua mai cu foc.
„Drept! Drept! Aşa e! Foarte bine! Pc-crfcct!" Dar mai degrabă: „Tu să nu vorbeşti! Nu ţi-ai plătit cotizaţia!" Sau: „Fşti un burghez tu însuţi!" Sau: „îţi baţi nevasta! Te-mbeţi! Aiurezi!" „N-ai citit nimic!" „Nu cunoşti doctrina?" „Eşti şi tu un exploatator!"
1 se trăgeau pumni zdraveni în coaste şi i sc striga: „Taci, Păcală!"
îi ziceau „Păcală", pentru că fiecare credea câ poartă acel nume ca pe-o poreclă. Dar s-a aflat că era numele lui adevărat,
620
PANAIT ISTRATI
în ziua în care, înfâţişându-se la tribunal, ca martor într-un proces, grefierul, necrezând posibil un asemenea nume, a strigat:
-Să intre domnul... domnul... Pascal!
Păcală era în sală, dar a tăcut.
- Domnul Pascal! repetă aprodul.
Dar Păcală nici nu se mişcă. Nu se mişca deloc, cu toate îndemnurile tovarăşilor săi cari îl îmboldeau cu coatele şi se prăpădeau dc râs.
- Ce e asra? întrebă preşedintele.
- li un martor care...
- Eu nu sunt „Pascal", strigă asedianil, ridicându-se, ci Păcală. A râs tot tribunalul, apoi îşi dădu seama că într-adevăr avea
de-a face cu un „Păcală", căci plăpumarul declară mâniat câ cl nu jură pc cruce, ci pe „onoare şi conştiinţă", deoarece era liber-cugetător.
VIII
Pc la sfârşitul lunii august, o veste dintre cele mai ademenitoare pătrunse ca un fulger în lumea ticăloasă a birourilor de plasare: un domn bogat şi paralitic căuta servitoare frumoasă pentru străinătate; plătea regeşte. Niţă aduse cel dintâi vestea, după ce o verificase numai în avantajul lui, plasând pe sub ascuns una din acele frumoase servitoare şi băgând în buzunar o sumă nemaiauzită, cu totul neobişnuită în plasarea de servitori: treizeci de lei!
„Biroul" rămăsese cu gura căscată. Cristin zise:
- Treizeci de Iei pentru o servitoare, când o poţi avea, chiar ca s-o trimiţi în străinătate, cu zece lei? Mi se pare foarte suspect!
- Nu e preţ marc, zise Niţă, pentru că am bătut străzile mai mult de zece zile, şi i-am dus peste douăzeci de femei, până să găsească una care să-i fie pe plac. Vrea numai înalte, voinice, prezentabile, adevărate femei frumoase!
- Nu le mai cere nimic altceva, nici o cunoştinţă în materie de serviciu?
- Nimic.
- E un proxenet!
- Ha, ha! exclamă Niţă, triumfător. Mă aşteptam sâ spui asta. Dar iată: m-am gândit şi eu la aşa ceva şi mi-am luat măsurile mele de prevedere. Ei bine, inutil sâ fie suspectat acest om. Mai întâi, poartă medalia Bărbăţie ţi Credinţă, apoi, într-o
622
PANAIT ISTRATI
BIROU], DE PLASARE
623
zi l-am găsit prânzind între deputaţii Luca Tomeseu şi Ştefan Covrig. Atunci aflai tot, căci am asistat la conversaţia lor, pe când îmi explica el cum trebuie sâ fie femeile cic care are nevoie, li vorba de figurante pentru nu stiu ce spectacol la Paris. I,e-a spus în franţuzeşte prietenilor lui, deputaţii, cu care se turuia. Şi ministrului nostru de Interne îi zice pe numele lui cel mic, Silică. în sfârşit, am aflat ca e pensionar, fost inspector de Siguranţă. Ce vreti mai mult? E dintre hoţomanii de sus!
într-adevăr, toate bănuielile căzură. Şi o întrecere nebună se iscă între agenţii tuturor birourilor ca şi între servitoarele frumoase. Totul era cine să ajungă mai repede, cu oferta şi speranţa lui, în faţa acelui faimos paralitic, al cărui nume era Răcăceanu. Toate afacerile curente fură aruncate pe planul al doilea. La naiba cu plasamentele dc cinci Ict! Se află curând că pentru o femeie cu adevărat pe placul lui, Răcăceanu plătea nu numai treizeci de lei, dar chiar şi îndoit şi întreit. Şi nici nu se sinchisea de „condîcuţă", ticăloşia aceea dc carnet de Ia poliţie, pe care legea îl impunea tuturor servitorilor, pentru a-i robi mai bine. Şi-apoi, ce condiţii pentru angajată! Un avans de trei sute de lei. Garderobă nouâ-nouţă. Paşaport. Voiajul plătit. Şi, acolo...
Ei bine, acolo era raiul femeii cu noroc; cinci sute de franci pe lună, feerie, banchete şi... restul ce-o aşteaptă pc orice femeie frumoasă şi, fireşte, eomplezantâ. Treaba ei.'
Vreme de o lună şi jumătate, în piaţa Sfântu-Gheorghc, unde birourile de plasare foiau, nu se auzi decât numele unui om: Răcăceanu, şi acela al locului unde stătea: strada Umbrei. Pe sub frumoşii arbori ai grădinii care poartă de asemenea numele Sfântului Gheorghe şi pe unde nu se vedeau până attinci decât servitori palavragii şi trişti, începu să înflorească o recoltă întreagă de cocote de rând, îngrozitor fardate şi împopoţonate, care acostau agenţii birourilor, cu o voce răguşită si maniere din Crucea-de-Piatrâ:
- Pssi! Puiule! Nu crezi c-aş fi bună pentru Răcăceanu? Hai sâ încercăm! Ai o sută de franci, dacă se face!
Şi când era văzut câte un agent, proaspăt „înţolit" cu vreun costum cumpărat de la „Păduchele de aur" (sau de Ia „Taica I^izăr"), ca Niţă, care trecea radios prin piaţa Sfântu-Gheorghe, auzeai spunându-se cu invidie:
- Uîtc unu care a dat lovitura în strada Llmbrci!
Adrian şi Mihail se bâgară şi ei în superba aventură. „Lucrară" împreună. Din prietenie, din necesitate practică, din spirit dc solidaritate în caz de nenorocire. Căci Mihail nu împărtăşea credinţa generală cu privire la curăţenia morală a domnului decorat cu Bărbăţie şi Credinţă, care avea deputaţi la masă şi lc zicea miniştrilor pe numele lor mic.
- E mai mult ca sigur, aşa cum spunea şi Cristin, că ne aflăm în faţa unui proxenet. Dar tipul e sprijinit dc sus. Şi de vreme cc atâta lume se amestecă în afacere, sâ zicem şi noi câ e curată, cu atât mai mult cu cât Răcăceanu ne preferă pc noi doi.
Răcăceanu îi prefera pentru că se arătaseră, dc la început, expeditivi, indulgenţi. Nu-1 plictiseau cu tot felul dc femei imposibile, ca toţi ceilalţi agenţi. Aveau meritul dc a-i fi furnizat, una după ahea, trei „superbe iepe", cum le zicea el. Şi Mihail fu singurul agent care îi vorbi franţuzeşte, ceea ce îl măguli pe ticălos.
Un pehlivan cu înfăţişarea grosolană. Mustăci ca ale lui Wilhelm. Cărare căruntă la mijlocul capului. Uitătură obraznică, îmbrăcat elegant şi acoperit tot de bijuterii scumpe: nenumărate inele; ac cu perlă mare Ia cravată; lanţ gros dc aur, întins pe toară lărgimea pântecului.
Primea, stând într-un jilţ. Avea lângă el, în permanenţă, o femeie care înfăţişa modelul a ceca ce căuta. Ha nu vorbea niciodată. Numai el perora, jovial şi ferm:
- Domnule! îi zicea el lui Mihail, pe franţuzeşte. N-ai nici o grijă! Am sâ lc arăt cu ălora care mă bănuiesc de vreo
624
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
625
murdărie! Pentru că plesnesc toţi de invidie, de-aia! Dar eu sunt un om cinstit şi mă pricep la afaceri, asta e!
Şi, într-o zi, lansându-se într-o poveste cu Coasta de Azur, zise, la un moment dat:
- M-am urcat în Pe-Le-Me şi sfârr! la Nisa!
Vorbea de trenul „Paris-Lyon-M^diterranee". In franţuzeasca lui scliiloadă, iniţialele „P.I..M." erau pronunţate pe româneşte. Dc-atunci, Mihail nu-i mai zicea decât Peteme, Pelemea şi Pieleamea.
Şi Peleme încoace, Peleme încolo, până la jumătatea lui octombrie când, într-o bună dimineaţă, „srarrr!" Peleme fu înşfăcat de Parchet şi trântit la gherlă, în larma nespusă a ziarelor care urlau împotriva Proxenetului din strada Umbrei.
Dar, vai, nu fu singurul care avea să fie arestat! îl urmară toţi agenţii birourilor de plasare, cu patronii în cap. în subsolurile prefecturii dc poliţie se întâlniră, cu ocazia aceasta, două duzini de oameni pe cari rivalităţile meseriei îi făceau să se urască din inimă: patroni şi agenţi, cea mai mare parte oameni fără onoare şi fără caracter, foşti poliţişti sau spioni destituiţi pentru corupţie, şantaj, fraudă. Se refugiau în dosul firmei, onorabilă în aparenţă, a câte unui Birou de plasare, unde afacerile cu plasamente de servitori nu erau decât un pretext. Pe uşa din dos a prăvăliei intrau servitorii specializaţi în furtun de la stăpâni şi erau plasaţi pe-acolo de pe unde puteau aduce uşor bijuterii şi argintărie, sau chiar bani. I,i se fabricau straşnice „certificate" de serviciu. Făceau spionaj particular pe seama coniţelor înşelate şi a conaşilor încornoraţi. Se procurau frumoase fete blenoragice, gravilor taţi dc familie. Celor care nu erau atât de gravi, li se ofereau pe loc fete, contra cinci lei, pe canapeaua din odăiţă. Bineînţeles, în suma asta nu intra şi tratamentul medical inevitabil. Şi dacă se întâmpla câteodată vreun mare scandal cu furt sau desfrâu, care ameninţa dugheana, se
descoperea totdeauna printre fişe câte un domn sus-pus căruia i se făcuseră servicii şi care salva întreprinderea.
Amestecate cu toate acele scârnăvii se văzură, după arestarea în masă, şi chipurile nevinovate ale lui 1-eonard şi Macovei, cei mai de plâns dintre toţi, deoarece ei erau singurii din „Birou" care nu puseseră niciodată piciorul în strada Umbrei. Din sala mare comună, în care fusese grămădită toată lumea, erau chemaţi, „birou după birou", şi aliniaţi în faţa unui comisar uriaş şi sălbatic, adevărat soi dc fiară poliţistă, pentru care primul act al instrucţiei era de-a năvăli asupra împricinatului şi a-i scoate măselele.
Primiră şi Adrian şi Mihail câte două palme cari îi făcură să sc învârtească pe loc, ca nişte titirezi. Apoi, fără sâ ştie din cc motiv — deoarece bruta avea informaţii exacte asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei celor arestaţi — îl înşfacă pe bietul Macovei de piept si dădu cu cl de perete!
- Pezevenghi bătrân!
Atunci îl văzurăm pe Cristin, cu formidabila lui îndrăzneală, repezindu-se la telefonul de pe masa comisarului. Fu oprit să meargă mai departe, dar el izbi o dată cu pumnul în masă, de-ai fi zis că o sparge şi urlă, roşu dc mânie:
- Vreau sâ-i telefonez tovarăşului Morţun! Trebuie să afle şi ministrul de Interne ce sc petrece în spelunca asta de bandiţi! Da, bandiţi!
Comisarul încremeni, apoi rânji, vârând mâinile în buzunar;
- A-şa! Domnul Cristin e... „tovarăş" cu domnul ministru de Interne! Uitasem! Bieţii miniştri „generoşi!" Cum plătesc ei acuma păcatele din tinereţe. „To-va-răşif... ei bine... câ-raţi-vă dc aici, cu toţii!
în stradă, Cristin regreta că plecase fără să-1 fi „obligat pe comisar să consemneze brutalităţile într-un proces-vcrbal", dar Mihail, care, cu un minut mai înainte se vedea „în drum spre Siberia", îşi zicea: „Am scăpat uşor!".
626
PAN ATT ISTRATI
RIROU1.DE PLASARE
627
Macovei mormăi, melancolic:
- Plătiţi-mi, barem, o porţie de varza cu carne, voi ăştia care aţi făcut afaceri, ca să mă despăgubesc de cucuiul din cap!
Afacerea din strada Umbrei fu repede înăbuşită, într-un cor de lătrături ale presei, din ce în cc mai slab, după cum se întăreau şi intervenţiile oficioase şi sporea mituiala. Răcăceanu, pus în libertate pe cauţiune, făcu să nu sc mai vorbească niciodată dc cl. Asii c frumoasa soartă a tuturor „Pcleme"-ilor români, care ştiu să-şi cultive relaţii parlamentare sau ministeriale. Şî noroc cel puţin că, în împrejurarea aceea, n-an plătit oalele sparte, tot cei nevinovaţi, cum e obiceiul!
Dar, pe cei doi eroi ai noştri, aventura îi îngrozise; Mihail şi Adrian, scârbiţi, profitară dc o cerere veniră dc la „Hotel English", unde sc căutau doi băieţi dc etaj, şi îşi schimbară existenţa. Deveniseră Jondom'eri" de hotel. îşi dădeau seama că, întorcându-se la obişnuitele plasări cari nu tc lasă nici să mori nici să trăieşti, „casa" lor repede s-ar fi secătuit! Ca să nu mai vorbim de vremea rea care începuse: ploi, vânt, frig. Aşa că cotlonul călduros de la „Hotel English" era binevenit.
Ixafâ aveau cincisprezece lei pc lună, apoi, casă, masă şi bacşişuri. Fiecare „garcon" avea, ca tovarăşe dc etaj, o femeie. 1 ,u-crul: douăzeci până la două/cei şi cinci de camere de întreţinut; în plus, femeia trebuia să perie hainele pasagerilor, iar băiatul sâ ic lustruiască încălţămintea. Lui Adrian i se dădu etajul al doilea. Lui Mihail al treilea. Patron: Chită Lemnarii, un ţigan de ispravă, negru ca chinorozul, îndesat, cu mustăţi mari, activ, sever, dar drept. Atât de drept cât poate fi un patron. Domnul Ghiţă n-avea nimic de zis, câtă vreme ttcaba mergea milirârcşte, ca la cazarma. Dc nu, o înjurătură şi un picior în spate.
Hotelierul mai impunea şi prin faptul că era un părinte nefericit: unul dintre copii lui, o fată, era epileptică; se prăvălea de mai multe ori în aceeaşi zi. Priveliştea acestor crize, adesea publică, era una dintre cele mai sfâşietoare. Bietul om sufetea
mai mult decât bolnava, cate părea, sărmana, o fantomă. Tot personalul compătimea cu ei şi sc silea sâ-si facă datoria.
Dar era greu, greu! Scularea era la cinci dimineaţa. între zece şi unsprezece, robii se duceau la culcuş, mizerabil culcuş colectiv, pentru bărbaţi, ca şi pentru femei. Şi, din noapte până în noapte, o imensă zi plină de-o muncă istovitoare, dezgustătoare şi rău plătită, care nu-ţi îngăduia nici sâ răsnfii.
Clientelă mediocră..Provinciali, avocaţi, ingineri, comercianţi, pensionari, militari, popi. Din când în când, câte o puş-lama de deputat, pretenţios, arogant. După o săptămână întreagă de servicii făcute, mulţi dintre domnii aceştia o ştetgeau englezeşte (nu se aflau oare la „English-Hotcl"?), luându-şi pe furiş geamantanul. Rămânea, bietul „garcon", împietrit în faţa camerei goale. Scuipa şi exclama:
- Bun voiaj, puţin bagaj!
în cele mai bune cazuri, aliniaţi ca nişte urangutani de ambele părţi ale ieşirii, în urma alarmei date de soneria plecărilor, se pomenea fiecare cu câte o băncuţă în palmă. Uneori, numai douăzeci dc bani. Alteori un leu. Pentru o întreagă săptămână dc slugărealâ. Iar când li se întâmpla să primească doi lei, violenţa plecăciunii executate făcea sâ le trosnească şira spinării.
- Mersi! Mersi! Mersi!
Şi, în momentul plecării, se ştia dinainte dacă clientul era dintre cei cari dau sau dintre cei cari nu dau. în primul caz,' pasagerul remarca la timp mizerabila prezenţă a „urangutanilor", ale căror speranţe îi barau drumul mai temeinic decât un fluviu dc foc; număra repede capetele şi îsi procura de la casă monedă măruntă, potrivită. Şi când, cu conştiinţa împăcată, simpaticul, excelentul om se îndrepta spre trecătoarea arzătoare a strâmtei ieşiri, el şi avea banii pregătiţi în mână, su-nându-i chiat, distrat, pe când vorbea cu patronul care, şi el, fără să pară a avea habar, cân rărea în gând cam la cât sc putea
628
PANAIT ISTRATI
IUROUI. DE l'IASARE
629
ridica suma destinară bacşişurilor, a cărui împărţeală nu era decât o chestiune de amănunt.
Tot asa de uşoară, dar cât de dezolantă, era constatarea prealabilă care se făcea în celălalt caz, al călătorului care ţine prea mult la banii lui. Bestia aceasta nu se îngrijeşte niciodată dc monedă măruntă, nu se teme deloc de pasagiul speranţelor înflăcărate, face totdeauna pc omul grăbit care nu vede pe urangutani, si vorbeşte, şi povesteşte, şi gesticulează, şi râde, tot plătind u-şi nora şi tot ştergându-şi gentilica, până ce, deodată, o zbugheşte ca o săgeată, înâbuşindu-şi strigătul conştiinţei. Dar gorilele îl prind la strâmtoare:
- Drum bun, domnule, bun voiaj! -Ah, da... uitasem de voi (se caută prin toate buzunarele). Ce belele mai sunteţi şi voi! Na-vă câte un gologan... N-am mai mult de data asta.
Secătura! Cică „de data asta" numai! Dar erau unii şi mai ticăloşi, „lunarii" de pildă, cei care locuiesc cu luna. Nu numai câ-ţi ung ochii, acolo, cu un leu, pentru toate cele treizeci de zile, dar îşi mai transformă şi camera în muzeu, în bucătărie şi în spălătorie. Uneori şi în latrină.
în felul acesta, etajul lui Mihail se mândrea cu o actriţă. Al lui Adrian, cu un poet. Dar actriţa avea cel puţin gentileţea să-şi facă „necesităţile inexorabile" la w.c. Pe când poetul, mai divin decât actriţa, se murdărea în odaie. N-ai fi crezut niciodată una ca asta, văzându-1 dimineaţa, elegant în mizeria lui, îndreptân-du-sc melancolic spre ministerele pe care )e tapa la rând. Dar era, totuşi, un om cumsecade. Şi-apoi, publicul care îl citea nu cunoştea mistica intimă a poeziei sale.
Da, era greu. Frecau mult, câştigau puţin, dormeau şi mâncau prost. Şi totuşi, cu chiu cu vai, de bine dc rău, mergea. Pentru câ, afară, nimic mai bun nu-i aştepta. Afară, decembrie viscolea!
- Să ne ţinem bine! zicea Mihail. Nu ne este îngăduită nici un fel de greşeală. Te previn: dacă trebuie să plec din serviciul
acesta, acum în toiul iernii, plec şi din România. Zbor în Egipt. Nu vreau sâ risc să-mi cheltuiesc economiile si să mâ întorc la rogojina si la lipia de la „Birou". S-a isprăvit cu „Biroul"! Nu uita că ne pândeşte pe amândoi tuberculoza. Suntem foarte slăbiţi, încă vreo câteva luni de privaţiuni pe vremea asta câinească şi nu ne mai rămâne decât revolverul. Mie, cel puţin, care n-am o mamă să mâ îngrijească.
Erau hotărâţi să se-ţină bine. Soarta, însă, hotărî altfel cu Adrian.
într-o scară, cu cincisprezece zile înainte de Crăciun, Niţă veni într-un suflet la Adrian sâ-i spună câ judecătorul dc instrucţie, Moangâ, de la Brăila, îl cita prin mandat ca inculpat de „răpire de minoră". Un poliţist arătase la „Birou" mandatul dc aducere:
-Am spus că nu ştim ce te-ai făcut. Dar au să te găsească. Aşa câ şterge-o de pe-aici!
Adrian lăsă totul haltă şi chiar în noaptea aceea plecă la Brăila.
„Răpire de minoră!" îşi zicea el, în tren. „Visez! Când voi fi răpit sau voi fi ajutat cu sâ se răpească vreo minora?"
Şi gândul lui se opri la o aventură banală care nu putea, nici pc departe, să semene cu o răpire de minoră. Prin primăvară, cu puţin înainte dc a pleca la Bucureşti, fusese târât de nişte tovarăşi la o serată dansantă populară. Târât, deoarece Adrian n-avea nici în clin nici în mânecă cu dansul. Dar:
- Hai, vino! Nu fi sălbatic! Ai să vezi, vin o mulţime dc „gagice"... uşor de răsturnat.
Cedă. Şi, într-adevăr, în zarva „balului" i se arătă o fetişcana „care nu făcea fasoane".
- Bine, dar n-are nici cincisptezece ani, obiectă Adrian.
- Ce-ţi pasă! s-a culcat până acum cu o duzină de tipi. la-o cu tine!
630
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PI AS ARE
63!
O luă. Şi dimineaţa, strecurându-i o patacă, se despărţiră prieteni.
„Sc cheamă asta, răpire?" se întreba Adrian.
- Da, haimana! se răsti la el judecătorul Moangă, un borţos care dc-abia îl încăpea fotoliul. Răpire se cheamă! Auzi? Şi se pedepseşte cu unul până la trei ani închisoare. Legea e categorică. Ai răpit dintr-un bal o minoră şi ai necinstit-o.
-Am necinstit-o? Mă iertaţi, domnule judecător, dar vă pot cita martori cari vor declara că s-au culcat cu ea înaintea mea.
- Aşa?!... îmi pori cita asemenea martori? Dă-mi numele şi adresele lor...
Adrian îi servi doi, pc Ioc.
- Vă mai aduc alţii, mâine.
Judele, pe jumătate convins, încetă de-a mai gesticula. îi pierise avântul. Potolit, îl cântări pe Adrian din ochi. Şi atunci sc petrecu una din acele drăguţe scene cari caracterizează moravurile justiţiei româneşti:
- Şi /ici că eşti zugrav, hai? făcu judele, căscând.
- Da, domnule judecător.
- Atunci, uite, voi cita martorii ăştia cari zici tu că s-au culcat cu minora înaintea ta, le voi lua declaraţiile şi dacă se dovedesc exacte, mă voi sili să dau o ordonanţă de neurmărire. în vremea asta, ai să-mi zugrăveşti sufrageria. Plătesc materialul. S-a făcut?
- S-a... făcut, domnule judecător. Trebuia să se facă! Altfel, adio neurmărire! Ştia el bine Adrian cc însemna aia, mă voi sili. Mâhnir, nenorocit câ sc vedea obligat să mai zăbovească la
Brăila, se duse în piaţa Poligonului sâ examineze sufrageria pe care trebuia s-o zugrăvească pc veresie. Se găsi în faţa unei lucrări în ulei. Ulei, iarna! O mizerie! Zile şi zile, între două straturi de vopsea, ca să se poată usca. O să-1 ţină până la Crăciun. Nu, nu! O dragoste cu o minoră nu tăcea chiar atâta.
-Vreau, zise magistratul, s-o faci toată în roşu, un roşu aprins. Cu o mică bordură lângă tavan. Pereţii, în panouri. Trebuie s-o am gata de sărbători. Hai, curaj băiete!
Adrian zugrăvi de zor până în ajunul Crăciunului, termină sufrageria şi obţinu neurmârirea. Dar procurorul Ercmia făcu apel şi îi smulse tribunalului o condamnare de cinciprczece zile închisoare, de care Adrian nici nu se sinchisi, dar pc care trebui s-o facă, ceva mai târziu, la înapoierea dintr-o călătorie în Egipt.
De ce toată această persecuţie?
Numai şi numai pentru câ minora avea un unchi gardist la poarta locuinţei procurorului Eremia. Rugând pe acel amabil apărător al virtuţii femeieşti să urmărească pe Adrian, bietul unchi spera să-1 hotărască pe tânăr să-i ia nepoata de nevastă. Nu izbuti decât să-1 mânjească cu o condamnare infamantă.
Cu toată sufrageria zugrăvită pe veresie.
Adrian petrecu Crăciunul alături de maică-sa, care se arătă fericită de întâmplarea neaşteptată, în ciuda clevetirilor cu care mahalaua ştia să învâluiascâ şederea fiului ei la Brăila.
„Da, auzeai în toate părţile. O să trebuiască s-o ia pe paţa-chină de nevastă. De nu, îi toarnă procurorul trei ani de puşcărie. Aşa-i trebuie!"
înapoindu-se, după sărbători, la Bucureşti, Adrian crezu că se trezeşte dintr-un vis urât.
„De ce s-or fi bucurând atâta, dacă aş fi silit să iau o târfă, sau câ va trebui să fac puşcărie? Ce le-am făcut eu oamenilor acestora? O, viaţă! Unde c omenirea cea demnă de-a lupta şi muri pentru ea?"
Numai la suferinţele morale ale mamei sale sc gândea el, când nevoia de bârfeală a mahalalei punea pe tapet purtatea lui. Biata femeie îndura orice, afară de ideea de a-şi vedea idolul trecând drept un derbedeu. Dar nu se scursese bine luna lui ianuarie şi o altă poveste avea să otrăvească zilele bătrânei.
632
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
633
Fu afacerea cu tulburările produse [a Bucureşti, când cu marea manifestaţie de simpatie pentru revoluţia rusească din 1905, organizată dc socialişti la data de 14 ianuarie, în sala Floriei. în ziua aceea, în care burghezia face mare tărăboi iraţional pentru a sărbători aniversarea Unirii Principatelor dunărene sub sceptrul bunului domnitor Cuza, la 1859, partidul socialist hotărî să-şi afirme existenţa şi să-şi inaugureze noua activitate printr-o impunătoare desfăşurare de forţe muncitoreşti, care să facă ecou manifestaţiei cvasi-universală a Internaţionalei socialiste, fixară tot la acea dată pentru a protesta împotriva masacrelor ţariste şi arestării Iui Maxim Gorki.
înfierbântarea spiritelor, care preceda acel miting, fu de-aşa natură încât Adrian, ca aţâţi alţi neofiţi, crezu că ultimul ceas al capitalismului sunase. Presa democratică era plină de amănunte asupra grozăviilor Ia care se dedase armata ţarului ca să-şi răzbune înfrângerea din Manciuria, masacrând populaţia paşnică a marilor oraşe. Portretul popii Gapon şi al lui Gorki erau tăiate din ziare şi păstrate cu religiozitate, ca nişte icoane. Gorki, mai ales, deveni în puţine zile figura cea mai populară dintre scriitorii revoluţionari. O primă culegere din nuvelele sale, apărută sub titlul Ceva rnai bun, mai omenesc, se volatiliza inir-o săptămână.
Se aflau în ea, printre altele, bucăţile: Cititorul, Conovalov, Măcar Ciudra, Emilian Piliai, Celcaş. Scara, atelierul de plă-pumărie şi „Biroul" se transformau în sală de lectură. Citeau şi reciteau din Gorki şi nu se mai saturau. Adrian, care dormea de data aceasta în atelier şi singur, contempla portretul scriitorului şi cugeta:
„Asta, într-adevăr, e ceva nou în lume. Un salahor, aproape neştiutor de carte, ajuns la această putere de expresie artistică şi revoluţionară! Iată o soartă cu care nu se pot mândri iod scriitorii. Trebuie pentru asta, pe lângă talent, şî o marc inimă de revoltat."
O altă împrejurate venea sâ sc adauge acestei exaltări generale şi să sporească autoritatea morală a mitingului proiectat. Un revoluţionar, rus sau bulgar, nu se ştie bine, dar care vorbea româneşte, doctorul Stanciof, sosise de câteva zile şi ţinea sfaturi dese şi tainice cu un mic număr de şefi socialişti. Printre ei, Adrian observase figura unanim respectată a bătrânului revoluţionar basarabean, Ramură, autorul cărţilor în exilşi în temniţa, povestiri ale proprjei sale activităţi în cadrele Partidului socialist rus. Era veşnic însoţit de fiica lui mai mare, doctoriţa Eufrosina Ramură, ea însăşi revoluţionară dar, pe-atunci, ca şi tatăl ei, puţin distantă dc noua mişcare muncitorească. Cristin, iniţiat în acele consfătuiri, afirma că cele trei personaje vor intra sigur în luptă. O vom face, deci, „lată rău".
Câţiva dintre obişnuiţii flămânzi ai „Biroului" şi ai plăpu-marilor, dându-şi aere de martiri, sc declarau gata să moară, în acea zi de „miting hotărâtor", în care vor „doborî burghezia la pământ". Niţă era pentru moarte. I se acrise. Adrian nu voia să moară chiar în ziua aceea, dar plecase „să pună şi el umărul". Atâta pagubă pentru mamele care îşi iubesc prea mult fiii! N-a fost însă nici un mon, şi burghezia s-a ales cu sperietura. Prefect de politie era atunci jovialul „cneaz" Moruzi, boier bărbos şi burtos, care ştia totdeauna sâ ia lucrurile în bine şi care nu-şi pierdea cumpănii cu una cu două. Pe când sala Eforiei gemea de popor şi poliţia da în vânt, falnicul prefect îşi tundea barba. „Curcanii" lui, înotând prin zăpada terciuită, nu mai ştiau pe unde să-1 caute. Şi abia după o crâncenă încăierare, dar numai la intrarea în sală, deoarece înăuntru se ronţăia nâut şi se cânta Internaţionala, „cneazul" fu descoperit la un bărbier. Apăru, legănându-se ca o raţă, zâmbitor, voios şi sceptic:
- Unde vedeţi voi revoluţie? îşi întrebă el copoii. Câteva nasuri turtite, printre care şi Cristin cu Adrian, izbutiră să-şi facă drum până la prefect:
- Nu ni se dă voie să intrăm!
G34 PANAIT ISTRATI
- Dreptul de întrunire...
- Constituţia...
- Ei da, da, copii! Toate acestea exista! Dar... Hai, hai! cu revoluţionari de treabă, ca vechii mei prieteni Ramură şi doctorul Stanciof, nu se face ea revoluţia chiar azi! Vor avea dumnealor bunăvoinţa să sc gândească şi la răspunderea mea!
Lui Cristin nu-i prea plăcu gluma cneazului, dar vreo douăzeci de tovarăşi îl făcură praf, strigând, ca la întrunirile electorale: -Trăiască prefectul nostru! Trăiască cneazul Moru/i! Şi intrarea sălii fu luată cu asalt.
Dar poliţiile sunt nenorocite, dacă nu pot să-şi dea dovada zelului lor. Cum să laşi să treacă o asemenea frumoasă ocazie de a-ţi justifica existenţa de poliţist? R, doară, de pomină replica unui prefect de poliţie model care, în faţa raportului cotidian al agenţilor săi afirmând mereu câ nimic nu se petrecuse peste noapte, exclamase: „Aşa? Nu se petrece nirnic în oraş? Totul merge strună? Atunci noi ce rost avem aici? Nu mai e nevoie de noi! Haideţi domnilor: demisiile dumneavoastră!"
Aşa câ bunii elevi ai acelui maestru poliţist hocărârâ să facâ ei revoluţia. Pe drept cuvânt: ieşind de la întrunire, manifestanţii păreau sâ-şi râdă de poliţie. Şi prea cântau Internaţionala chiar într-o zi de sărbătoare naţională şi cam prea strigau „Trăiască Gorki", acel Gorki despre care nu sc ştia cine era şi unde se afla, ca să fie înhăţat. îmbtânciră lumea, invitând-o să se împrăştie. Atât fu de-ajuns. Câţiva pumni ridicaţi, câteva strigăte „subversive" şi ţin-te matrace de gardişti şi săbii de comisari, plouând cu nemiluita asupra masei de capete. Apoi, fireşte, arestări. Vreo cincizeci, între care Niţă şi Adrian, cu faţa um-faltâ. Noaptea fură pisaţi „în lege". Şi, a doua zi, fiecare provincial, însoţit de câte un agent, lua drumul oraşului său natal. „Trimis la urma lui".
Numele lui Adrian apăru în ziare. Mahalalei, atât îi trebui. Că şi începu: „Ce spuneam eu! O haimana! Ca mâine-1 vezi
BIROUL DE PI AS ARE 6:15
în fiare şi înrre baionete! Gândeste-te şi dumneata: «soţialist»! Contra statului, adică! Asta-i culmea!"
Şi biata maică-sa, care nu înţelegea nimic: „De ce te bagi tu în afacerile statului? Politica nu-i pentru oameni de teapa noastră. Cum poţi tu, când eşti sărac, să te crezi mai deştept decât miniştrii? Şi cum să «lupţi» tu cu mâinile goale contra statului, care are poliţie şi armată? Şi ce ai tu, Dumnezeule Doamne, de le iei apărarea muncitorilor ruşi? Eşti nebun! Nu ştii că ţarul c puternic şi poate veni oricând să ne robească, cum a mai făcut şi pe vremea bunicilor mei? Asta ne-ar mai lipsi acum în mizeria noastră! Sotniile de cazaci beţi, care fură purceii şi sîluicsc femeile! Aşa că lasă statu-n pace şi vezi-ţi de treburile talc!"
Singur, trist, cu economiile aproape irosite, Adrian se plictisi timp de două săptămâni în Brăila, dar cel puţin trecu prin faţa consiliului dc revizie, fu găsit inapt pentru milităric şi scutit. Era acum liber, liber să treacă graniţa! Pe la jumătatea lui februarie zbură iar Ia Bucureşti.
Mihail îl primi rece. Două tuni de zile se răzlxiise cu patronul, ca sâ-i păstreze lui Adrian locul, punându-i mereu înlocuitori provizorii pe care îi instruia el însuşi şi-i ajuta, ca să nu sufere deloc serviciul. Acum ocupa etajul un servitor „definitiv". Mihail povăţuise pe Adtian să nu participe la mitingul acela buclucaş. Dar el tot după capul lui a făcut.
- Acum ce-ai sâ devii?
- N-am să-ţi cer de mâncare, îi răspunse, mojic.
Bunul Mihail se supără. Se despărţiră certaţi. Adrian se întoarse la „Birou", hoinări câteva zile şi sc simţi nenorocit de moarte. Fără Mihail, lumea era pustie; „Biroul" de o tristeţe care-ţi rupea inima. Aproape nimeni nu mai lucra. Niţă dispărut. Macovei, bolnav, zăcea în odăiţa îngheţată. Moş Florea şi Adventistul, plecaţi. Singur Leonard continua să-şi ocupe fotoliul şi sâ-şi molfăie pătraţii de pâine goală, suflându-şi în mâini sau dezmorţindu-şi-le pe un „tunuleţ" care mocnea lângă
636
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
637
el. Dar ochii mari, limpezi, ai fostului negustor cam începeau să se închidă încet, peste deznădejdea vădită a unei vieţi în zadar eroică. Nu mai priveau spre stradă cu vajnici lor nelinişte de altădată. Nu mai aşteptau nimic de la strada aceea înşelătoare. Şi, lipsită de luminoasa lor voinţă, faţa lui era toată stinsă: fruntea parcă mai mică, obrajii moleşiţi, buzele îmbufnare, bărbia blegitâ, nările lipite, pielea întunecată.
I-conard nu mai părea preocupat decât dc-o singură grijă: să dea fuga la fiecare jumătate de ceas, să vadă „cc făcea" Macovei, să-i sufle şi lui în mâini sau sâ-i pună la picioare o cărămidă caldă. Uneori îi zicea lui Cristin, care se arăta rar:
- Dâ-mi câţiva gologani, să-i aduc un ceai lui Macovei. Şi într-o zi, pentru întâia oară, îi vorbi lui Adrian:
- Da... Desigur... Sunt mai vinovat decât Macovei, dc pierderea magazinului nostru. Ar fi trebuit s-o jertfesc pe acea ultimă femeie, care mi-a dat lovitura de graţie. Nu putea să-şi lase el nepotul dus la puşcărie. Băiatul acela era toată viaţa lui, singura lui fericire. Nu schimbi copilul, cum schimbi femeia. La asta nu m-am gândii. Am fost orb... Acum c prea târziu, nu-i mai rămâne decât să moară. Vom muri amândoi. Curând.
Servitori oblojiţi deschideau din când în când uşa „Biroului" şi repede o închideau şi plecau. Pustiul care domnea acolo, nu le plăcea. I.conard, trezit o clipă din visurile lui, bătea din pleoapele pe jumătate închise şî înclina capul.
într-o zi, intră o femeie bătrână:
- N-aveţi un fecior, care să vrea să îngrijească un domn bătrân, bolnav?
- Ba da! răspunse Adrian. Merg cu. Dar trebuie să plătiţi „taxa" numaidecât.
- Şi dacă nu stai în serviciu nici opt zile? Că, să ştii, e greu tare.
- Vă garantez cincisprezece zile de încercare şi dacă după acest termen plec, îmi veţi reţine „taxa".
- Cu condiţia asta, plătesc. Cât?
- Zece lei.
Femeia puse banii pe birou:
- Am o treabă undeva. Peste o oră trec pe-aici să te iau.
- Vai, prietene dragă! zise Leonard, după cc plecă femeia. Dumneata nu ştii despre ce este vorba. E un bătrân paralitic, pe care trebuie, dc două sau trei ori pc săptămână, să-1 iei în braţe, să-1 duci în baie şi sâ-1 freci câte două-trei ceasuri, câ mai suferă şi dc o boală dc piele Nimeni nu stă. Femeia asta, cate e jupâneasa lui, bate în toate lunile birourile de plasare. E ştiută. Te sfătuiesc să nu te duci. N-ai să rezişti. E o muncă mârşavă.
- Nu-i nimic... Mă duc.
- Atunci... înţeleg, e ca să încasez eu aceşti zece lei.
- Şi pentru că libertatea nu-mi mai spune nimic în clipa asta. Mă plictisesc. Vreau să fac ceva, indiferent ce. M-aş duce să scald şi porci.
Gura lui leonard schiţă o strâmbătură. Bătrânul îşi aruncă braţele pe masă, cu mâinile împreunate, cu palmele în jos şi îşi culcă, încet, fruntea pe ele.
BIROUL OEl'lASARE
639
IX
Bătrânul solitar din strada general Ipăteseu nu era chiar un bolnav. Mai degrabă un infirm. Se numea Dumitrescu. Boier degenerat. Bogat. Mare colecţionar dc fluturi.
Adrian văzu un bărbat respectabil, foarte în vârstă, cu o barbă albă, frumoasă şi chel. Era în pat, aşezat în capul oaselor, în cămaşă de noapte, între perne mari. Sta aşa, de douăzeci de ani. Cu o lupă în mână, citea ziarele.
Bătrâna jupâneasă îl împinse pe Adrian în camera stăpânului şi dispăru fără o vorbă, ceea ce tânărului i se păru ciudat. Abia putu sâ îngâne o bunâ-ziua.
- Apropie-te, /isc infirmul, privindu-l cu ochi pătrunzători. Adrian făcu un pas spre pat.
- Mai aproape: nu te mănânc.
Când ajunse lângă pat, bătrânul îi apucă o mână, i-o trase spre cl cu putere şi începu numaidecât sâ-i examineze unghiile, într-adevăr. Adrian le avea lungi. Se scuză:
- Am sâ lc tai. Sunt prea mari.
- Nu! Sâ nu le-atingi! Te opresc! Sunt tocmai unghii cum îmi trebuie mie. Căci treaba ta de scamă, aici, c să mă scarpini pe tot corpul în fiecare seară, înainte de-a mă culca, afară de serile din ajunul băilor, pc care le iau de două ori pc săptămână, la ora unu dimineaţa. Aceste băi durează de la două până Ia ttei ceasuri, după îndemânarea ta de-a mă cutaţi de pielea moartă,
şi asta e a doua ta treabă. A treia, e să mă speli în fiecare dimineaţă pe cap, afară de zilele când ies din baie. Şi asta e tot, flăcările! Şi-i dâdu lui Adrian cu palma peste sex: Ha, ha! Ce mai carabojan, nu?
„Ei, comedie! gândi Adrian, încremenit. Bună poamă de boier trebuie sâ fii."
După două zile, fostul fecior care n-avea să părăsească serviciul decât după ce-1 va fi instruit pe Adrian, îi zise acestuia, ară-tându-i un tinerel care străbătea coridorul spre apartamentul bătrânului:
- Uite amantul domnului Dumitrescu. E un funcţionar din ministerul de Interne. Vine în fiecare săptămână să-î frece stăpânului dindărătul, singurul loc de pe corpul lui pe care nu-1 frecăm noi, după cum ai văzut. Dar frecatul ăsta îi aduce tipului, de fiecare dată, îndoitul salariului tău întreg: o sută de lei!
- Frumoase obiceiuri mai sunt în casa asta! zise Adrian.
- Stai că nu s-a isprăvit! Bătrânul are să-ti facă şi ţie curte, cum mi-a făcut şi mie, căci i-ar plăcea, vezi bine, sâ aibă asemenea şedinţe cât mai des şi cât mai ieftin.
- Mulţumesc!
- Şi dacă n-ai sâ vrei, are să-ţi facă zile fripte. De-aia nici un fecior nu stă mai mult de-o lună.
Viaţa de servitor la acel infirm nu era rea. Munca, deşi dezgustătoare, era dintr-acclea care se pot executa. „Scărpinatul" de seară îi cerea feciorului să stea treaz până la miezul nopţii, când nenorocitul de bătrân se despuia tot şi îşi supunea unghiilor infirmierului său toate părţile trupului, bucăţică cu bucăţică. E,ra o întreagă operaţie, care dura un ceas şi care cerca răbdare, iscusinţă. Dădeai, de-a lungul părţii tratate - spate, piept, coapse sau picior - cu amândouă mâinile deodată, cu degetele lipite, şi nu trăgând spre tine, ceea ce ar fi prilejuit „arsuri", ci împingând cu toate opt unghii, numai înainte, ceea ce potolea mâncârîmea şi aducea uşurarea necesară somnului.
640
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PI AS ARE
641
Pielea pierdea astfel un strat de pieliţă iritantă, ca un fel de târâtă. Până la sfârşitul şedinţei se strângea pe cearceaf o grămăjoară bună. în timpul zilei, pacientul se scărpina singur, cu bietele lui degete strâmbe, cu unghii enorme. Când „scărpinatul" era executat ireproşabil, domnul Dumitrcscu gemea dc plăcere şi binecuvânta viaţa. Atunci Adrian era răsplătit cu o linguriţă de dulceaţă, care îi plăcea mult. Dar erau seri în care operaţia nu mergea deloc în ritmul voit şi atunci Adrian era tratat cu violente împunsături de unghii în braţele-i goale. Se alegea, uneori, cu mici răni sângerânde, foarte veninoase.
Băile de noapte erau obositoare, mai ales din cauza nevoii de somn. Se transporta cada în camera bolnavului, cu multă băgare de seamă ca să nu fie murdărit covorul. Era umplută şi golită, cu găleţi. După ce era muiat corpul vreo jumătate de oră, începea frecatul cu unghiile, centimetru pătrat după centimetru pătrat. Cădea pielea după el, ca brânza rasă. Muncă îndelungată, plictisitoare. Moşneagul îşi tot pipăia corpul, arătând părticele neîndeajuns de curăţite:
— Aici... Şi-aici... încă puţin colo...
Deoarece liniştea lui din zilele următoare atârna de felul cum fusese săvârşită curăţenia aceea. Adesea, vlăguiţi, cu nădu-şeala curgând pe el şiroaie, adormeau amândoi, unul în baie, celălalt pe scăunel, cu braţele în apă:
- Hai! zicea pacientul, trezindu-se. N-a mai rămas decât o bucăţică la buci. Freacă bine. An să-ţi dau o dulceaţă de caise, să te lingi pe bot!
Spălatul capului, dimineaţa, era uşor, deşt tot atât de migălos. Era aşezat omul turceşte, în pat, pe o muşama, cu ligheanul pe genunchi. Era săpunit de mai multe ori, i se masa pielea cheliei, obrajii, gâtul, şi era limpezit cu apă multă. Dar, la fiecare spălat, Adrian remarca o ciudăţenie, pe care el o punea pe seama caracterului bătrânului.
Domnul Dumitrescu avea două enorme portmoneuri, ti-xite cu bani, pe care te păstra de obicei sub perne, deoarece plătea totul pe loc şi în monedă potrivită până la o para. O dată pe lună venea bancherul lui şi îi aducea suma trebuitoare, în hârtii dc câte o sută şi de douăzeci, în piese de câte cinci lei, un leu şi în băncuţe, în gologani de câte zece, cinci şi în părăluţe de câte doi bani şi un ban. Când trebuia să plătească, de pildă, o jumătate de kilogram de carne, pentru servitori, de treizeci şi cinci dc bani kilogramul, cl scotea din pungă exact optsprezece bani. Era o manie a lui şi Adrian nu se arăta prea mirat. Dar nu ştia el, pentru care motiv, în timpul spălatului la cap, moşul lua dc la locul lor cele două săculeţe de piele şi le vâra în izmene, între picioare, sub lighean. într-o zi, strâmbându-se de râs, îi ceru sâ-l lămurească.
- Are să te supere, îi răspunse el, dar am să-ţi spun. Uite, de ce: am fost furat odată! Aveam un fecior aşa ca tine, dar dobitoc. Mă spăla prost şi-1 înţepam cu unghiile. într-o zi, cum eram cu capu-n lighean şi orbit tot de săpun, hoţomanul mi-a şterpelit amândouă pungile pe cari le ţineam atunci, chiar în timpul spălatului, sub perne. Ba, ceva mai mult: furios râu câ-1 înţepam, a răsturnat şi ligheanul cu zoi pc mine, udând tot patul, apoi a şters-o, lăsându-mă singur şi în starea aceea, pe mine, infirm şi nenorocit, şi care nu pot trăi o zi fără îngrijirea pe care o vezi... De-atunci, ascund banii între picioare.
- Şi credeţi c-aş putea să vă fac şi eu la fel?
- Nu ştiu! Nu. Nu cred. Dar acum m-am obişnuit aşa.
Nu credea. Omul, deşi grosolan, zgârcit şi vicios, nu era lipsit de inteligenţă, nici de cultură. Băgase repede de seamă că Adrian n-avea stofă de servitor şi-i acorda o stimă care se traducea zilnic prin lungi convorbiri, aproape amicale, cu privire la literatură şi la ideile timpului, ba chiar prin confidenţe. îi povesti tânărului fragmente din frumoasa tui viaţă de rentier liber, tinereţea lui, închinată întreagă dragostei sale de natură
642 PANAIT ISTRATI
şi pasionată după fluturi, pentru vânarea cărora jertfise peste un sfert dc veac.
- Colecţiile, pe care le vezi colo pe pereţi, nu reprezintă decât a zecea parte din ce aveam. Deoarece, acum cinci ani, căzând grav bolnav şi crezând că am să mor, le-am împărţit pe toate la prieteni. Pe urmă m-am făcut bine şi mult am regretat că m-am despărţit de fluturii mei dragi. I-am rugat pe toii să mi-i împrumute, pentru puţinii ani câţi îmi mai rămân de trăit, dat nu mi s-au mai înapoiat decât o mică parte şi nu dintre cei mai frumoşi.
Uneori, pc neaşteptate excitat, făcea aluzii transparente la nevoia lui de „dragoste filială", o dragoste filială pc care Adrian nu sc mai silea s-o imerprereze, căci bătrânul îşi însoţea declaraţia sentimentală dc gesturi caic îi trădau limpede intenţiile.
- Dac-ai vrea să fii bun cu mine, să mă iubeşti puţin, să te ocupi de zilele melc bătrâne dc biet om singur, ţi-aş lăsa la moartea mea o parte din avere. Şi, cu ochii ieşiţi din orbite: Vino, copilul meu, să tc îmbrăţişez!
Adrian, întristat, pleca farăsâ răspundă nimic. Şi, timp de câteva zile, bătrânul nu mai stăruia, dar tot nădăjduia să-şi ajungă ţinta. Se arăta binevoitor, drăgăstos si chiar larg, sporind cheltuiala întreţinerii servitorului său şi îndopându-1 cu dulceaţă, după care sc prăpădea. Infirmul nu sc hrănea decât cu lapte, pâine prăjită şi fructe. Carne se cumpăra numai pentru personal, dar puţină şi proastă. începu să se cumpere mai multă şi de calitate mai bună, ceea ce o miră pe bătrâna slujnică, femeie de încredere, foarte veche în serviciu, tăcută, rece, petre-cându-şi vremea cu scuturatul apartamentului şi cârpitul rufelor. Mai ajuta la pregătirea băilor nocturne, precum şi la îmbrăcarca şî dezbrăcarea domnului Dumitrescu, care, aproape în fiecare zi, ieşea în cupeu să se plimbe la Şosea. Pentru această din urmă treabă, de-abia ajungeau cei doi servitori, deoarece membrele bolnavului, anchilozate, ţepene, strâmbe, intrau cu
BIROUL DE PLASARE 643
greu în haine, glietc şi mânuşi. Un ceas întreg ţinea munca asta. în tot acest timp, el suferea, gemea, sc înfuria. Apoi, sprijinin-du-se în baston si susţinut dc subţiori, era condus până la trăsură. Era atunci un jalnic boier chipeş, învestmântat tot în negru funerar, cu respectabila-i barbă alba revărsată pe piept, cu privirea severă, cu ţinuta rigidă. Văzut din fuga cupeuhii, nu-i ghiceai cumplita infirmitate.
Mai ales la înapoiere? din acele plimbări, avea obicei, nenorocitul, odată reinstalat în pat, să-1 .sâcâie pe Adrian cu avansurile lui de „dragoste filială". Fireşte, personalitatea tânărului îi impunea totdeauna invertitulni şi-1 făcea să adopte anume forme, într-atât admirabila putere a sufletului omenesc obligă la respect pe omul cel mai decăzut. Dar, vai, puterea viciului o depăşeşte pe aceea a sufletului şi se îndârjeşte s-o înjosească.
într-o zi, în clipa în care Adrian îşi încasa leafa pe prima lună de servici şi primea un bacşiş de zece lei, bătrânul îl înşfacă, brusc, cu amândouă mâinile, de dinainte şi îi strigă:
— Lasă-mă să-ţi văd ştiuletele! t,asă-mă sâ-1 sărut!
Fu o scenă penibilă şi greţoasă. Adrian ameninţă că pleacâ, fără să mai aştepte cele opt zile obligatorii. De-amnci, se isprăvi tot. Viaţa în casa aceea deveni pentru cl un iad. Nirnic nu mai era pe placul stăpânului, care îşi înţepa furios feciorul cu ghearele, fâcându-i braţele numai o rana. Până într-atât, că-ntr-o dimineaţă, scos din sărite, după un spălat, Adrian îi dădu moşneagului un pumn în cap şi, spre ncnoridrea lui, exclamă:
— Scârnăvie! Aş fi în stare să-tL dau foc casei şi sâ tc fac sa arzi ca un şoarece!
în aceeaşi seară, chemat pe ascuns de bătrâna servitoare, un domn încruntat, care era comisarul circumscripţiei respective, era introdus în odaia infirmului. Puţin după aceea, Adrian apărea în faţa celor doi judecători ai săi:
— Iată pe acela care m-a lovit şi care vrea să mă tacă să ard ca un şoarece!
644
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PI AS ARE
645
Adrian fu bătut până la sânge, în ochii stăpânului său. Ajunse în camera lui, clătinându-se, cu faţa şi corpul strivite în lovituri de pumni şi picioare. Fu bolnav mai multe zile, ne-înstare măcar să se mişte. Alt servitor, repede găsit, îl îngrijea acum pe bătrân.
Vindecându-i-se, în sfârşit, rănile, îşi strânse lucrurile şi vru să plece, fără chiar a-şi mai cere banii ce i se cuveneau. Atunci, servitoarea îi strecură, mută, o bucată de hârtie. Moşul zicea: „Sunt un ticălos. îţi cer iertare în genunchi. Nu mă părăsi fără să-mi dai iertarea ta: remuşcările m-ar face să-mi iau viaţa".
Adrian se duse la el. Cum apăru, ochii călăului său se umplură de lacrimi:
- Află, copilul meu, că oamenii au făcut din mine scârnăvia care sunt şi cum pe drept m-ai numit. Eu, eu am venit pe lume, îndrăgostit de tot ce vedeam, am venit bun, milos şi mai ales îndrăgostit de natură. Dar un tânăr cioban de pe moşia noastră, pe care îl iubeam pentru poveştile şi snoavele lui, ştiu atât de bine să se „joace" cu mine pe când aveam zece-doi-sprezece ani, încât, curând de tot, nu mă mai putui lipsi de plăcerea pe care mi-o altoi în trup şi care deveni şi rămase pentru totdeauna cea dintâi nevoie a mea, mai puternică şi decât foamea... Iată mizeria şi nenoricirea mea. A să-mi ierţi crima ce ţi-am făcut-o?
Adrian, lângă uşă, rosti:
- Ţi-o iert.
- Şi-ai sâ primeşti de la mine o mică sumă de bani?
- Asta, nu. Nu primesc decât dreptul meu. Suferinţa nu se plăteşte.
Ger siberian, cu toată luna martie care înclina spre sfârşit. De câteva zile, o îmbelşugată zăpadă moale, măruntă, îngăduia săniilor să zboare, încoace şi încolo, înveselind spaţiul cu sunetele zurgălăilor.
Adrian, cu geamantanul pe umăr, părăsi strada general Ipâtescu, aşa cum părăseşti un spital când eşti tuberculos, cu suflet amorţit şi gol de convalescent care nu ştie dacă afară îl aşteaptă viaţa sau, cumva, întoarcerea bolii. Absenţă totală de sentimente precise. Nici dragoste, nici ură. Nici nădejde, nici temere. Ieşirea din cele cinci săptămâni de ocnă cu îngrozitoarea lor vedenie scârboasă de Ia sfârşit, îl lăsa indiferent în faţa libertăţii regăsite. Nu simţea nici măcar nevoia de a-I revedea pe Mihail, despre care nu mai ştia nimic. Şi, lucru ciudat, îi era bine aşa: neîmpins de nici o voinţă lăuntrică să facă într-un fel sau într-altul.
Ajuns la o răscruce, sumedenia de sănii galopând ca nişte fantome, chiciura de pe pomi, albul orbitor al peisajului, îi dădură poftă să alerge şi el cu o sanie prin zăpadă. Strigă una şi se sui:
- Unde mergem?
- Unde vrei. Plimbă-mă puţin. Uite: de-a lungul cheiului Dâmboviţei.
Frigul şfichiuitor îi făcu bine, fără a-l trezi.
Dormita, cu ochii pe jumătate deschişi, cu geamantanul Ia picioare, neştiind unde va sfârşi cursa. Clădiri, şiruri de pomi, pietoni grăbiţi, uneori imaginea unei femei sau a unui bogătaş, înfofoliţi în blănuri, îi defilau iute pc dinainte în sens contrar, silindu-se parcă să-i fugă de sub priviri. Se ghemui în pătura groasă a săniei. La Cotroceni, vizitiul întrebă:
- Continuăm?
- Nu. Du-mă la o cofetărie bună, pe Calea Victoriei.
în faţa cofetăriei se întrebă ce să facă cu geamantanul, care nici prea frumos nu era.
- Aşteaptâ-mâ zece minute, îi spuse birjarului.
Intră şi ceru prăjituri, luând loc la o masă în fundul localului, în clipa aceea chiar, se gândi la Lucia şi, după un minut, apăru şi ea, urmată de Puţi, avocatul de la serbarea
646
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PIASARE
647
câmpenească. I ,e întoarse repede spatele, ca să nu fie văzut, în timp ce în inimă simţi un junghi care îl făcu să-şi piardă răsuflarea, închise ochii, cu capul proptit în piept, cu plumb în trup, şi rămase aşa mult după plecarea fostei sale ibovnice. Apoi, buzele lui rostiră amar:
- Puţi! M-a înlocuit cu Puţi!
Dar de ce faptul acesta îl durea aşa de tare, o durere pe care n-o mai cunoscuse încă? O iubea, deci, pe Lucia? Şi până-ntr-atât? Pentru cc, atunci, o părăsise? Biata fată îi scrisese îndeajuns. El nu-i răspunsese deloc. Atunci?
„Da... Dar... Puţi!"
Puţi sau altul, nu era totuna?
„Nu, nu! E-ngrozitor! Puţi ăla se culcă acuma cu Lucia mea!" Lucia lui!
Se sculă, nimicit. Sania îl lăsă în faţa „Biroului", dar un lacăt mare la uşă îl vesti că prăvălia trăsese pc veci obloanele. Intră la plâpumari. Atelierul era în păr. Acelaşi. Dar chipurile nu erau vesele ca de obicei. 1 ,ucra acum şi Cristin. Nimeni nu păru surprins de apariţia lui Adrian. Schimbară doar câte un bună-ziua. Apoi Cristin zise:
- Macovei e la morgă. Adrian ghicise:
- Şi Leonard?
- Pe jumătate nebun. Are să se omoare, cu siguranţă!
- Şi nu sc poate face nimic pentru el?
- Cc să faci? Să-i dai o sută de lei? Două? Nici nu vrea! Nici nu primeşte! Şi-1 înţeleg.
- Acum unde e?
- Dus după pregătiri pentru înmormântare... îl îngroapă mâine.
- Mihail ştie?
- Nu l-am mai văzut dc când a intrar la „English".
Adrian hotărî să nu se ducă să-i anunţe vestea morţii lui Macovei. La ce bun? Ieşi.
Gol... gol... Pustiul vieţii!
F.i, nu! Puţi! Ah, Lucia asta, care spunea că-i e scârbă dc de-alde Puţi. Hotărât, toate femeile sunt la fel!... Da, toate sunt fa fel, dar junghiul e tot acolo în inima lui. Se înfige din ce în cc mai adânc: Lucia se Culcă acum cu Puţi! Dar e de neîndurat! Cum are să uite el asta? Tocmai în clipele astea când e singur. Fără Mihail. Şi Macovei, mort. Şi „Biroul", mort. Şi plăpu-marii, reci, tăcuţi ca nişte vrăjmaşi!
„Dumnezeule, unde e umanitatea mea?"
Zăpada bătătorită, înaltă de trei palme, făcea să nu se mai deosebească trotuarele de srradâ. Nu mai ştiai pe unde mergi, dacă eşti pe calea ta sau alături. Sănii şi pietoni alergau alandala. Peste tot, ciocniri, bombăneli, înjurături. Toată această zăpăceală şi aceea din capul lui, îi pricinuită lui Adrian necazuri la tot pasul; fu îmbrâncit de toată lumea, gata să fie râsrurnat.
Mergea fără să ştie încotro. Imaginea lui Mihail şi a Luciei, cu domiciliile lor opuse unul altuia, îi jucau mereu în minte şi îl făcură până la urmă sâ ia o direcţie contrară amândurora. Nu voia să se ducă să vadă pc nici una din aceste două fiinţe iubite, cu toate imaginile lor ce-1 obsedau.
Nu, nu sc va duce să-i vadă! în ce-o priveşte pe Lucia, ar fi fost umilitor pentru cl şi nici nu i-ar fi slujit la nimic; ca se culca acuma cu Puţi. N-o mai voia. Cât despre Mihail... Ei, dar şi Mihail ăsta, prea făcea pe încăpăţânatul. De ce nu mai dăduse nici un semn de viaţă? Desigur, Adrian îl jignise, spu-nându-i că n-o să-i ceară lui „de mâncare", vorbă urâtă, care nu sc aruncă în obrazul unui frate bun ca Mihail. Dar asta era, oare, un motiv să se bosumfle pe veci? Să-i poarte atâta pică? Şi nu bănuia el, măcar, ce se petrecea acum în inima lui? Nici
648
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PIASARE
649
deznădejdea căreia îi era pradă Adrian în clipa aceasta? Şi care-ar putea sâ-1 ducă la sinucidere?
„Da, sunt în stare sâ mă omor. Totul e neant!"
Se pomeni cu ochii în vitrina librăriei „Socec". Un galantar întreg cu cărţi nou apărute, printre care o frumoasă ediţie a poeziilor lui Eminescu şi Strigoii lui Ibsen. Ie privi aproape rece:
„Şi voi sunteţi tot o iluzie! Frumuseţea voastră? Ea depinde de inima noastră. Totul depinde de inima noastră. Dacă suntem fericiţi, sau măcar mulţumiţi, un braţ dc pate sub cap ne e de-ajuns ca să ne facă să binecuvântăm existenţa. Dar, în nenorocire, la ce ne-ar putea sluji raiul, aşternut la picioarele noastre!"
Simţindu-se îmbrâncit, porni dispreţuitor, mai departe, înspre Poşta centrală şi dădu de-o îmbulzeală. Se interesă despre cc e vorba. Un domn, care avea o decoraţie la butoniera paltonului, lovise pe un nenorocit pe care acum îl ridicau oamenii din zăpadă. Se aflau în faţa bisericii Zlătari. Domnul cu decoraţia tocmai se oprise, ca bun creştin, sâ se închine, când cel bătut îl apostrofă cu gluma populară care face aluzie la păcatele celor habotnici:
- Fă-ţi crucea mai mare, câ-i dracu bătrân!
- Dumnezeule! exclamă Adrian, tu'tându-sc la omul care se ridica cu ajutorul trecătorilor. Tu eşti, Păcală?
Păcală era. Care, fireşte, în ura lui pe bisericoşi, îşi râsese de acel credincios de răspântie, fără să ţină nici o seamă de decoraţie. Adrian îl smulse cu putere, din gloată, şi-1 târî cu el.
- Ce-ţi veni sâ tc-agăţi de om?
Păcală, numai în haină, era îngheţat lemn. îşi ştergea sângele cc-i curgea din nas. Puţin mai departe, căzu. Adrian îl ridică şi îl ajută să meargă, ţinându-1 de braţ.
-Ai fost bătut aşa de rău sau eşti bolnav?
- Nu... nu c nimic. Dar n-am mâncat de două zile.
- Şi te-ai gândit că era chiar acum momentul sâ zeflemiseşti canaliile religioase şi să fii bătut?
Intrară într-un birt de pe strada Brezoianu. Adrian cercetă lista şi ceru două fripturi de porc pe varză călită. Dar Păcală, în loc să mănânce, perora cu voce stinsă:
- Trebuie sâ stârpim supersriţia şi ignoranţa! E de datoria noastră, a socialiştilor. Ele otrăvesc poporul. Biserica! Unul dintre cei mai mari duşmani ai eliberării maselor! Trebuie s-o demascam.
- Lasă asta acum şi mănâncă!
- Popii sunt jandarmii unui Dumnezeu care face jocul capitaliştilor. Cot la cot cu adevăraţii jandarmi, ne ţin ţăranii în robie. Trebuie să,..
- Trebuie să mănânci, Păcală . Ai să vorbeşti pe urmă. înghiţi câteva îmbucături şi începu iar:
- Când vrem să luminăm masele, suntem loviţi. Asta dovedeşte că răspândirea luminii în popor nu le convine stâpâni-torilor luminii. Zice bine Karl Marx...
- Dă-1 dracului pe Marx, acum când eşti flămând! Mănâncă, pentru Dumnezeu!
- Da, sunt flămând... N-are a face. Nu moare omul de foame. Dar trebuie să-ţi spun ce e...
- Şi ce vrei să-mi spui? Să mă convingi, pe mine, dc rolul funest al religiei? Depinde! în mâinile oamenilor, credinţele cele mai sublime devin mijloace dc îndobitocire şi prigoană. De asta, sunt încredinţat. Bigotul care te-a lovit adineauri e o brută. Dar nu toţi credincioşii sunt brute; dovadă, maică-mea, care crede şi care c o femeie sfântă.
Păcală mânca şi dezaproba, bodogănind:
- Eşti un rău socialist. N-ai citit de-ajuns. Socialismul trebuie să măture toate credinţele burgheziei. Toate sunt putrede...
- Ei bine, află că eu nu cred în inafailibilitatea socialismului tău!
- Socialismul meu!
650
PANA1T ISTRATI
BIROUL DE PI ASARE
651
Păcală azvârli furculiţa, se sculă si ieşi ca vântul, rară să-şi fi terminat mâncarea. Adrian se căi mâhnit:
„Trebuia sâ tac şi să-1 las barem sâ se sature. Săracul Păcală!"
Comandă o cafea, funia şi sc întoarse iar la tristeţea lui. De ce-o lăsase el pe Lucia? Trebuia să sc-nsoare cu ea, să accepte colaborarea regulată pe care i-o oferea Dimineaţa, sâ-şi facă un viitor, să-şi creeze un cămin, s-o facă pc maicâ-sa fericită. La ce-i servise linia de conduită cc si-o trăsese! lată-l singur, singur pe pământ şi fără nici o dorinţă de-a merge mai departe. Prietenie, cărţi, independenţă: vanităţi! Aîmpins-o pe Lucia în braţele lui Puţi, iată rezultatul credinţei sale îii aceste valori. Acum îşi dâ el scama de zădărnicia lor. Lucia tui, amanta lui Puţi!
Totul deveni negru în ochii lui. îl durea acum inima şi fiziceşte. Se înăbuşea. Mai aprinse o ţigare, plăti şi ieşi.
Viscolul îi biciui vederea.
Rebegit de frig în vechiul lui pardesiu, istovit de trei ceasuri de umblet pc jumătate inconştient, de-a lungul cheiului Dâmboviţei, se pomeni spre seară în faţa „Halei Vechiturilor". Intră. Un evreu sc repezi la el:
- Cu cc va putem servi, mă rog?
- îmi trebuie un revolver. Negustorul se dădu înapoi:
- Un revolve-e-e-er? Aşa ceva nu-i un articol curent. N-aveţi cumva nevoie şi de altceva? De exemplu: un dulap bun; scaune aproape ca noi, o lampă supetbă...
Alţi negustori evrei îl înconjurară:
- Cc-ce-ce? Cc vrea? Prjmul evreu deschise braţele: -Vrea un revolver! Cc ziceţi de asta?
- Pc un aşa frig!
Adrian se duse mai în fundul halci şi găsi un revolver calibru 6,35. Pocni cu cl de mai multe ori. Arma funcţiona bine.
- Gloanţe aveţi?
- N-am decât două.
Cumpără revolverul, cu cele două gloanţe, pe cinci lei, şi ieşi prin partea cealaltă a clădirii, ca sâ nu se vadă luat la vale de primii negustori.
în stradă, simţi o uşurare mare. Capul i se limpezi. Durerea fizică din inimă îl dispăru. De asemenea şi oboseala. Nu mai avea nimic.
„Curios! gândi el. Cu sinuciderea e ca şi cu durerea de dinţi, care-ţi trece dc îndată ce vezi cleştele în mâna dentistului. N-aş fi crezut niciodată."
Un singur loc rămânea încă sensibil: Lucia se culca acum cu Puţi! Iată ce nu-i putea trece deloc. Iată ce nu va putea uita niciodată. Dar, de data asta, dacă-I vor năpădi iar durerile, se va omorî.
Adevărat? Se va omorî? Va avea el curajul? Şi de ce nu? Sunt dureri mai crâncene decât moartea. In sfârşit... Are revolver. Când nu va mai putea îndura, va trage...
Deocamdată îi era frig şi voia să bea un ceai. în jurul lui, copii cu năsucuri şi mâni îngheţate înfruntau viscolul, cu braţele încărcate cu lemne pentru încălzit. înaintau eroic, strângând cu dragoste la piepturile lor fragede legăturica de beţe, care avea să aducă, peste câteva clipe, fericirea, în promiscuitatea cocioabelor lor. Ştia bine Adrian ce înseamnă asta: „Daţi-mi de cin'şpe bani, cinci kile de lemne!" strigase el, copil, de-atâ-tea ori, în prăvălia negustorului.
„O! de ce nu poţi rămâne veşnic copil!"
Dădu buzna într-o agitată ceainărie populară de pe Calea Văcăreşti. Abur ca la baia rusească. Popor evreiesc, vorbăreţ, ager, inteligent, spiritual, deşi crâpând de mizerie. Nici chip, să găsească printre ci un loc liber. Erau îndesaţi ca sardelele. Câte patru şi cinci guri aplecate pc aceeaşi porţie de ceai de douăzeci de bani, sorbeau cu nesaţ o apă fierbinte, fără culoare
652
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
653
şi fără zahăr. Dar capetele şi ochii si braţele lor, şi limbile lor mai ales, păreau posedate dc o furioasă nevoie de a-şi impune părerea, de-a spune totul dintr-o dată, de a-I da gata pe adversar!
Adrian primi un puternic duş de optimism şi scoase mâna care strângea în buzunar caraghiosul revolver.
O, lumea aceea! Lumea aceea strivită dc nevoi! Unde era suferinţa lui? Toate acele feţe asudate, voioase, toţi acei ochi strălucitori de mulţumire! Toţi acei oameni murdari, zdrenţăroşi, pe jumătate sau cu totul înfometaţi, cari se întorceau spre el ca să-1 vadă şi să-1 identifice, sau numai ca să-l primească triumfători, să-i facă loc şi sâ-1 atragă în larma lor, şi să-1 apropie sau să-1 înfunde, în orice caz, să-1 „descoasă" şi mai ales să nu-i tolereze mutra aceea de înmormântare, nelalocul lui.
Adrian străbătu mulţimea, sc întoarse şi ieşi ruşinat. Acolo nu era loc pentru el, nici la propriu, nici la figurat.
Se duse să-şi ia ceaiul la „Cafe Boulevard". Lume puţină, oglinzi multe, alămuri şi nichel. Curăţenie ostilă. O femeie băţoasă, la tejghea. Chelneri cari se înfrânau să nu caşte. Lumina electrică indiscretă, domni cu monoclu, foarte discreţi, care îşi priveau vecinii numai cu coada ochiului. Conversaţii în şoaptă, care încetau de cum apărea în local un client nou.
Nici aici nu era de el. Adrian simţi că ochii cu monoclu îi scotocesc poliricoşi gândul şi pătrund până la revolver. îşi sorbi apa călduţă şi părăsi locul.
- Duceţi-vă dracului, cu capetele voastre insuportabile!
Era ora când, ziua sfârşita, plăpumarii luau ceaiul. Adrian nu vru să stea cu ei. N-avea nici chef de vorbă, nici de căscat gura. Având cheia atelierului, de la intrarea din curte, hotărî sâ se întoarcă pe la ceasurile nouă, după închidere. Dar, până atunci, unde să-şi treacă timpul? într-un restaurant? Nu-i era foame.
Trebui totuşi să se ducă, din cauza frigului şi a dezgustului dc alte localuri publice.
Doamne, cât de sinistre sunt orele când deznădejdea îţi macină sufletul! Adrian nu ştiuse niciodată ce-nseamnă lungimea timpului. Dimpotrivă, pentru cl, timpul fusese totdeauna prea scurt, chiar atunci când nu făcea nimic. Ce se întâmplase? Cum de-şi pierdu el solidul său echilibru?
„Sunt poate bolnav. A spus Mihail că ne pândeşte tuberculoza."
Se poate. Şi, totuşi un fapt era precis: Lucia! Şi nu era o suferinţă închipuită, nu era un chin tiranic. Nu va scăpa din cleştele lui, fără un eveniment care să-1 mântuie. Ce eveniment?
Cu multe precauţiuni, ca să nu fie văzut de clienţii birtului în care se afla, Adrian scoase revolverul din buzunarul parde-siului şi îl privi, pe genunchi:
„Trchuie să fie îngrozitor să ridici braţul, să lipeşti ţeava de tâmplă şi să apeşi pe trăgaci".
Pentru moment, nu se hotărâse la acest gest. Dar ideea că putea să-1 facă oricând, îl liniştea.
La ceasurile nouă pătrundea în atelier şi, fără să facă lumină, trecu în „Birou". Leonard era la locul Iui, întins pe banca lui, cu chipul luminat de felinar. Pustietatea care sălăşluia în jur, îi îngheţă lui Adrian inima. N-avu puterea nici să zică o bunâ-seara şi nici să mai rostească vreun cuvânt. Se aşeză pe scaun, alături de Leonard. Acesta nu se răsese de mai multe zile. Era aproape de ncrccunoscut. Se uita la Adrian, cu gura întredeschisa, cu pleoapele pe jumătate închise şi nemişcate. Ochii nu i se vedeau şi nu aveau o privire, ci mai curând o atitudine. Păreau că spun: „Suntem gata".
După câteva minute, Adrian înţelese câ, de astă dată, cadavrul lui Macovei îl despărţea de Ixonard şi făcea prezenţa lui de prisos lângă un om care era de asemenea mort. Vru să se retragă dar nu ştia cum, când stâlpul felinarului răsună sub lovitura de ciomag a lui Mefisto, care urlă, cu glas răguşit:
- Li-vor-no-o-o!
654
PANAIT ISTRATI
BIROUL DE PLASARE
Adrian tresări. Se sculă, tremurând, fugi în depozitul atelierului şi se cocoloşi repede într-un morman de plăpumi vechi, unde somnul nu întârzie să vină şi să-1 cufunde în neant.
A doua zi, dimineaţa, trebuia să aibă loc înmormântarea lui Macovei. Adrian se sculă înainte de deschiderea atelierului şi ieşi. Cutreieră toată ziua prin muzee. Fără să vadă nimic. Cu sufletul mai gol ca niciodată. Seara, la şapte, pe când mânca într-un mic restaurant, o femeie tânără, vecină de masă, îi făcu cu ochiul. Acceptă invitaţia, numaidecât. I.uară cafeaua împreună şi el ascultă, aproape fără sâ deschidă gura, o văicăreală searbădă despre iarna grea şi „lipsa de lucru", iar la urmă sc duse să se culce cu femeia într-un mic hotel de pe strada Colţei.
Nu se atinse de ea toată noaptea.
La ziuă, pe când îşi lua cafeaua turcească, află din ziare o veste înspăimântătoare: Leonard sc sinucisese în ajun. Ziarul povestea câ „D. Cristin, binecunoscutul socialist, neliniştit de deznădejdea morală în care se afla Leonard după înmormântarea fostului său asociat, s-a transportat aseară pe la orele opt la biroul de plasare ca să se intereseze despre starea sa şi l-a găsit spânzurat de chiar clanţa uşii interioare a biroului, deşi partea de jos a trupului era întinsă Li pământ".
Adrian nu putea să creadă: „De clanţă! A trebuit, deci, să se târască pe jos, ca să izbutească să se spânzure! Ce grozăvie!".
Moartea aceasta îl înspăimântă. Moartea însăşi îl înspăimântă. O mare nevoie de-a trăi, cu orice preţ, îl împinse spre „Hotel English". Sâ cadă în braţele lui Mihail, să-i ceară iertare, apoi să părăsească Bucureştiul, să plece împreună în străinătate, indiferent unde, dar sâ se bucure de viaţă, de soare, de libertate, chiar de mizerie!
Fu însă numai o scurtă criză de speranţă. Noaptea îl află nehotărât, într-o cafenea din cartierul lui Mihail. Gândul că s-ar putea să-şi regăsească prietenul tot bosumflat, poate
chiar decis la o ruptură definitivă, îl opri dc mai multe ori în uşa hotelului. La ceasurile zece intra în culcuşul său din atelier.
Veghe până dimineaţa. Clanţa şi spânzuratul care se târa pc pământ, îi jucară în ochi toată noaptea.
Era duminică. Atelierul stătea închis.
„Nu mă voi scula azi, decât îmboldit de foame", îşi zise.
într-adevâr, nu se sculă decât la amiază, după ce dormise câteva ceasuri. Privirea îi căzu pe revolver. îl pusese de cu seară, pe scaun, la căpătâi. îmbrăcându-se şi apoi făcând focul în soba din atelier se tot întreba: „Care va fi, oare, soarta lui în zilele următoare? Se va omorî, până-n cele din urmă, sau viaţa va birui, în ciuda morţii?" în clipa aceea, gratie spânzuratului, inima lui învinsese ameninţarea revolverului. „Şi pe urmă?" Adrian ar fi dat mult ca să ştie.
Dădu o fugă în împrejurimi, ca să-şi ia pâine, brânză, ceai şi zahăr. Când sc întoarse, căzu peste Mihail care, aşezat pe scaun, ţinea revolverul într-o mână şi cele două gloanţe în cealaltă. Era îmbrăcat fercheş. Alături dc el, valiza. De unde Adrian trase încheierea că prietenul său părăsise serviciul. Cei doi amici se priviră o clipă, muţi: Adrian, în picioare, cu târgu-ielilc în braţe; Mihail stând pe scaun, unde fusese revolverul. Ultimul zise, arărând arma:
- Ce e gluma asta? Adevărat, te hotărâseşi să re duci după Leonard? Şi maică-ta? Maică-ta, care nu trăieşte decât pentru un egoist ca rine? La ea nu te gândeai?
Şi cum celălalt tăcea, adăugă revoltat:
- Măgarule!... Şi eu care venisem să-ţi vorbesc despre Figipr, despre Grecia, despre călătorii!... Dar eşti nevrednic de ele!
Mănăstirea Neamţ, noiembrie 1932
CHIRA CHIRALINA
i
UN GORKI BALCANIC
în primele zile ale lui ianuarie 1921, o scrisoare mi-a fost trimisă de la spitalul din Nisa. Fusese găsită la un disperat, care îşi tăiase beregata. Era puţină nădejde să mai scape. Citii şi mă simţii pătruns de zbuciumul geniului. Flra ca un pârjol cotropitor peste câmpii. Era spovedania unui nou Gorki, din ţările balcanice. Sinucigaşul fu salvat. Voii să-I cunosc. O corespondenţă se începu între noi. Devenirăm prieteni.
El se numeşte Istrati. S-a născut la Brăila, în 1884, dintr-un tată contrabandist grec, pe care nu l-a cunoscut şi dintr-o ţărancă româncă, o femeie minunată, a cărei parte în viaţă tu munca nepregetată. Cu toată dragostea lui pentru ea, la 12 ani o părăsi, îndemnar de un demon al pribegiei, sau mai bine zis de trebuinţa lacomă de a cunoaşte şi de a iubi. Douăzeci de ani de viaţă rătăcitoare, de aventuri extraordinare, de munci istovitoare, de pribegie şi de trudă, ars de soare, bătut dc ploi, fără adăpost şi prigonit de paznicii de noapte, flămând, bolnav, stăpânit de patimi şi crăpând de mizerie. El face toate meseriile: chelner, plăcintar, lăcătuş, căldărar, mecanic, zidar, lucrător de terasamente, hamal, servitor, purtător dc reclame, zugrav de firme şi dc case, ziarist, fotograf. Se amestecă o vreme în mişcările revoluţionare. Străbate Egipml, Siria, laîTa, Beyrut, F)amasc şi Libanul, Orientul, Grecia, Italia, deseori fără un ban şi as-cunzându-se câteodată pe un vapor, unde e descoperit pe drum şi de unde e aruncat jos la prima escală. E lipsit de toate, dar înmagazinează o lume de amintiri şi deseori îşi minte foamea,
660
PANAIT ISTRATI
citind cu lăcomie mai ales pc maeştrii ruşi şi pe scriitorii Occidentului.
F. un povestitor născut, un povestitor din Orient, care se încântă şi se emoţionează pc propriile-i povestiri, şi aşa dc mult se lasă robit de ele câ, odată povestea începută, nimeni nu ştie, nici chiar cl, dacă ea va ţine o oră..., sau o mic şi una de nopţi. Dunărea şi meleagurile ei... Acest geniu dc povestitor e aşa de irezistibil că, în scrisoarea scrisă în ajunul sinuciderii, el îşi întrerupe dc două ori jelaniile deznădăjduite pentru a istorisi două întâmplări glumeţe din viaţa sa trecută.
L-am decis să-şi noteze o parte din acele povestiri; şi cl s-a pus pc o muncă îndelungată, care a şi dat până azi două volume. E o evocare a vieţii sale; şi opera ca şi viaţa sa ar putea fi dedicată Prieteniei: căci aceasta e pasiunea lui sfântă. în tot lungul drumului sau, el se opreşte la amintirea chipurilor întâlnite; fiecare are enigma destinului său pe cari el caută s-o pătrundă. Şi fiecare capitol de roman constituie un fel de nuvelă. Trei sau patru din aceste nuvele, din volumele pe care le cunosc, sunt demne de maeştrii ruşi. Ele se deosebesc prin temperament şi lumină, prin decizia spiritului, prin acea veselie tragică, acea voioşie a povestitorului, care-şi eliberează sufletul muncit.1
Şi va trebui să ne amintim că omul care a scris aceste pagini aşa de vii, a învăţat singur franţuzeşte, acum şapte ani, citind pe clasicii noştri.
ROMAIN ROLLAND
Villeneuve, august 1923
1 I .a publicarea în volum a prefeţei lui Rom am Rolland ncmaifiind vorba de „nuvelă", s-a suprimat aci textul următor, pe care-l restabilim aşa cum sc poate vedea în revista Europe, din 15 august 1923:
„Nuvela pe care o publicam aci nu exprimă decât o latură a multiplei lui naturi. Altele sunt mai profunde, pe care nădăjduim sâ Ic facem cunoscute în curând. în cea de fată se reflectează o amoralitate zglobie, care e o morală liheră, o dorinţă sănătoasă dc a trăi viaţa în toate bucuriile si necazurile ei."
Sunteţi de părere - ca şi prietenul nostru Romain Rolland -că ar trebui, în câteva rânduri, să desluşesc tema generală caic se va întâlni în toate cărţile mele.
Nu m-am gândit niciodată că va trebui să explic, eu însumi, ceva în privinţa asta. Nu sunt un scriitor de meserie şi nu cred sâ deviu vreodată. Intâmplarea a vrut să Jiu pescuit în apeleprojiinde ale oceanului social, de pescuitorul de oameni de la Villeneuve1. Sunt opera lui. Pentru a putea trăi a doua mea viaţă, aveam nevoie de stima lui şi pentru a putea obţine această stimă caldă, amicală, el îmi cerea să scriu. „N-aştept de la d-ui scrisori exaltate, îmi scria el, aştept de la d-ta opera. Realizează opera. Ea e mai esenţială ca d-ta, mai durabili ca d-ta, care eşti pojghiţa ei."
Cu acest bici pe spinare - şi graţie ovăzului ce-mi oferi în chip generos prietenul Gheorghe Ionescu - începui să alerg cu avânt. Povestirile lui Adrian Zografî sunt datorite nouă, câteşitrei. Lăsat în seama mea, eu nu sunt în stare să fac altceva decât să zugrăvesc case, să fac fotografii în plin aer şi alte treburi comune, la îndemâna tuturor. Adrian Zografi nu e, deocamdată, decât un tânăr căruia îi place Orientul. E un autodidact care-şi găseşte Sorbona unde poate. Trăieşte, visează, doreşte multe lucruri. Mai târziu, el va cuteza să spună câ multe lucruri sunt rău făcute de oameni
Romain Rolland.
662
PANAIT ISTRATI
şi de Dumnezeii. Ştiu că efoartepericulos să contrazici pe Dumnezeu şi pe oamenii cari nu se ocupă cu zugrăvi tul caselor sau cu facerea de fotografii ieftine pe „Promenade des Anglais"; dar dumneavoastră, francezii, aveţi dreptate când spuneţi că in viaţă „nu poţi mulţumi pe toată lumea şi pe tată-tău". Nădăjduiesc totuşi că-i va fi iertată îndrăznela aceasta lui Adrian. Căci, păstrându-şi întreaga libertate, el îşi va îngădui o altă îndrăzneală: aceea de a iubi şi de a fi mereu, în toate ţările, prietenul tuturor oamenilor de inimă. Sunt puţini, dar Adrian crede câ umanitatea nu e aşa de vastă cum se presupune.
Aşteptând să ajungă Ut propria lui poveste, el nu face acum decât să asculte poveştile altora. Să ascultăm cu el, dacă vreţi.
PANAIT ISTRATI
I
STAVRU
Adrian străbătu, buimac, scurtul bulevard al Maicii Domnului, care, la Brăila, duce de la biserica cu acelaşi nume la Grădina Publică. Ajuns la intrarea grădinii, se opri, încurcat şi necăjit:
- Ce dracu! exclamă el cu voce tare, nu mai sunt copil! Şi cred că am tot dreptul să înţeleg viaţa cum o simt.
Erau orele şase seara. Zi de lucru. Aleile grădinii erau aproape pustii către cele două porţi principale; soarele crepuscular aurea nisipul, în vreme ce boschetele de liliac se scufundau în umbra serii. Liliecii zburau dc colo-colo, zăpăciţi. Băncile pe alee erau aproape toate libere, arară de cele din colţurile ascunse ale grădinii, unde perechi tinere se îmbrăţişau amoros şi deveneau serioase la trecerea inoportunilor. Adrian nu dădu atenţie nici unuia din oamenii ce întâlni în drum. El sorbea lacom aerul curat, care se ridica din nisipul de curând udat - amestec îmbălsămat de miros dc flori - şi se gândea la ceea ce nu putea înţelege.
El nu înţelegea mai ales împotrivirea mame-si la legăturile lui de prietenie, împotrivire care dăduse naştere la o ceartă violentă între mamă şi fiul ei unic. Adrian îşi zicea:
„Pentru ea, Mihail e un străin, o haimana suspectă, servi-forw/plăcintarului kir Nicola. Dar, ce? Eu ce sunt? Un zugrav de case şi, pe deasupra, o fostă slugă a aceluiaşi plăcintar! Şi dacă
664
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRAIJNA
665
mâine am să mă duc în altă rară, numai pentru atâta trebuie să fiu socotit o haimana?" Aţâţat, cl lovi din picior:
„Ei, drăcia dracului!... E o nedreptate revoltătoare pentru bietul Mihail! Eu îl iubesc pc omul Ista, fiindcă e mai deştept ca mine, mai învăţat, şi fiindcă rabdă mizeria fără să se plângă, Cum? Pentru că nu vrea sâ-şi strige pe coperişuri numele, ţara şi numărul dinţilor cari îi lipsesc, nu e decât o haimana?... Ei bine, eu vreau sâ fiu prietenul acestei haimanalei Şi sunt foarte
fericit de asta".
Adrian îşi continuă maşinal plimbarea, odată cu critica mintală a celor ce-i spusese mamă-sa; şi totul îi păru absurd:
„Şi povestea asta cu însurătoarea? N-am decât optsprezece ani şi ca se şi gândeşte să-mi arunce o neroadă în spinare, o neroadă sau poate o fătâcioasă, care să mă copleşească cu dragostea ei şi să facă din odaia mea o hazna! Ei drace! S-ar zice că nu e nimic mai inteligent pe lume decât să feţi la proşti, să umpli lumea de sclavi şi să devii însuţi primul sclav al acestei puiţe! Nu, nu!... Mai bine un prieten ca Mihail, fie cl şi de zece ori mai suspect! Cât despre învinuirea că «trag oamenii de limbă pentru a-i face să vorbească» - pe legea mea, nici eu nu ştiu prea bine de ce-mi place «să trag oamenii de limbă!». Asta-i, poate, pentru că lumina vine din vorba celor tari, probă Dumnezeu care a trebuit să vorbească penttu ca Lumină să se facă".
In liniştea acelei seri primăvâratice, sirena unui vapor săgeta acrul cu fluieratul ei strident. Tânărul se trezi, în vreme ce o adiere parfumată de trandafiri şi garoafe îl întâmpină.
Adrian se îndreptă spre marea alee care se întinde de-a lungul malului înalt ce domină portul şi Dunărea. El se opri un minut pentru a privi miile de lămpi electrice cari scânteiau pe vapoarele ancorate în port şi pieptul i se umflă într-un nestăpânit dor de ducă.
„Doamne! Ce bine trebuie să fie să te găseşti pe unul din aceste pacheboturi, cari alunecă pe mări şi descopăr alte ţărmuri, alte lumi!..."
Necăjit de a nu-şi putea împlini dorul, el porni din nou cu capul în jos; dar se auzi deodată chemat din urmă:
- Adrian!
Se întoarse. Pe o bancă, prin apropierea căreia trecuse, sta un om, cu picioarele încrucişate, şi fuma. Miopia şi întunerecul împiedicară pe Adrian sâ-1 recunoască. Omul se ridică, şi Adrian sc apropie dc cl oarecum contrariat, când o exclamaţie de bucurie îi scăpă:
- Stavru!
îşi strânseră mâinile şi Adrian se aşeză alături.
Stavru, negustor ambulant - numit „limonagiul" din cauza mărfii ce vindea prin bâlciuri — era rar de-al doilea, după mamă, cu Adrian, şi o figură foarte cunoscută altădată în cercurile băieţilor de viaţă din mahala. EI era acum uitat, îngropat sub dispreţul unui scandal pe care firea sa îl pricinuise cu tteizeci de ani în urmă.
De talie deasupra mijlociei; blond spălăcit; foarte slab şi foarte zbârcit; ochii săi albaştri şi mari, când deschişi şi sinceri, când ascunşi şi vicleni, după împrejurări, înfăţişau toată viaţa lui Stavru. Existenţa de burlac hoinar, zvârlit de icî-colo de natura Iui nomadă şî ciudată; viaţă prinsă la vârsta de douăzeci şi cinci de ani în tristul angrenaj al societăţii (căsătorie cu o fată bogată, frumoasă şi sentimentală), din care ieşi după un an acoperit de ruşine, cu inima sfâşiată, cu caracterul falsificat.
Adrian cunoştea vag povestea. Mamă-sa, fără a intra în amănunte, i-o da exemplu de ticăloşie, dar Adrian trăgea încheieri cu totul opuse; şi nu o dată, cu instinctul care era la baza sufletului său, el se plecase asupra lui Stavru aşa cum te pleci asupra unui" instrument de muzică pe care vrei să-1 auzi sunând; instrumentul se împotrivise.
666
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
667
De altminteri, ei nu se văzuseră decât de vreo trei sau patru ori, totdeauna pe stradă. Casa mamei sale era închisă pentru Stavru, ca toate casele cinstite. Şi apoi, ce ar fi putut el sâ spună, derbedeul tuturor iarmaroaeelor, băieţandrului răsfăţat şi ţinut din scurt?
Stavru trecea drept un flecar pentru toată lumea - şi era în adevăr, voia să fie. în costumul său prăpădit şi boţit chiar când era nou; cu înfăţişarea sa de ţăran orăşenit, cu cămaşa necălcată, fără guler; cu aerul său de geambaş hoţoman, el se deda la o paradă de vorbe si de gesturi cari amuzau pe oameni, dar cari lui nu-i aduceau decât umilire, dispreţ.
F.1 îşi srriga cunoscuţii în plină uliţă cu porecle potrivite şi comice, niciodată supărătoare. Multe dintre ele prinseseră. Dacă cineva îi plăcea, îl lua cu el la cârciumă, comanda o jumătate de kilogram de vin, dar după ce ciocnea un pahar, ieşea în curte pentru „o mică trebuinţă" şi nu se mai întorcea, lăsând pe invitat sâ plătească! Iar dacă întâlnea vreun plicticos, el îi zicea iute: „Cutare prieten te aşteaptă în cutare cafenea; aleargă repede!"
Dar ceea ce entuziasma pe Adrian erau glumele lui Stavru, cu capetele de ţâri şi cu tabachera. în cursul unei conversaţii, limonagiul scotea din buzunar un cap de ţâr şi-1 atârna de poala hainei altui flecar ca el. Bietul om pleca şi se plimba pe stradă cu capul de ţâr atârnat de haină, spre cea mai mare desfătare a trecătorilor.
Gluma cu tutunul era şi mai bună. Stavru nu lipsea să acosteze pe orice cunoştinţă îi ieşea în cale şi sâ-i ceară să „răsucească" şi el o ţigară, dar de îndată ce era servit, în Ioc de a înapoia tabachera cu o mulţumire, el o băga în propriu-i buzunar, care era spart, de unde ea îndată cădea, rostogolindu-se pe pământ. Atunci se repezea, o ridica, o ştergea, se scuza, şi voind s-o bage în buzunarul proprietarului, el o scăpa pe dc lături. Biata cutie, care era din metal nichelat ori din carton presat, cădea din nou pc pavaj.'
- Ah, cât sunt de stângaci!
- Nu e nimic, răspundea dc obicei păcălitul, examinându-şi scula turtită, în vreme ce privitorii se prăpădeau dc râs.
Dar Stavru nu se mai întâlnea după aceea cu tabacherele pe cari le batjocorise odată.
Astfel, Adrian începuse să iubească pe acest om pentru farsele sale. Cu toate astea, lucruri ciudate se întâmplaseră, cari-1 turburau şi-1 încurcau: câteodată în plină glumă şi năzdrăvănie, Stavru, serios, se întorcea către Adrian ptronindu-1 tn ochi cu o privire limpede, liniştită şi stăpânitoare, cum facem când ne uităm în bunii şi naivii ochi al unui viţel. Atunci cl se simţea micşorat de acest limonagiu de bâlci, de acest analfabet. I sc părea straniu şi se puse să-1 observe. Dar prilejurile erau rare. Privirea misterioasă şi turburătoare pe care Adrian o numea în taină „celălalt Stavru", sc arăta rar şi numai pentru el.
Totuşi, într-o zi - era cu câteva luni înainte de întâlnirea din grădină - întovărăşind pe limonagiu la băcanul său - un grec bătrân şi tăcut carc-i furniza zahărul şi lămâile - el văzu deodată apărându-i „celălalt Stavru". Adrian se înfipse în ochii lui.
într-un colţ al magazinului puţin luminat, Stavru, cu zbâr-citurile feţei suprimate, cu trăsăturile îndulcite, cu ochii mari deschişi, ficşi şi luminoşi, privea pe băcanul cu chip umflat şi posac şi zicea, sfios, dar hotărât, în vreme ce celălalt îl aproba cu capul:
- Kir Margulis... Merge prost... Nu e cald şi limonada nu se vinde. îmi mănânc economiile melc şi zahărul d-tale... Prin urmare, ai înţeles? Nici dc data asta nu plătesc. Cc zici? O să fie ca şi celelalte daţi: dacă mor o să pierzi zece lei.
Şi negustoul zgârcit, dar cunoscător la oameni, acorda creditul cu o strângere de mână seacă, cum îi era şi viaţa.
668
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRAI.INA
669
Afară, cu marfa sub braţ, Stavru se grăbea să facă o glumă, să arunce o salutare vreunei vagi cunoştinţe şi să sară într-un picior:
- I,-am păcălit, Adrian, l-am tras pc sfoară! şoptea el, la urechea tânărului.
- Ba nu, Stavrule! protestă Adrian; nu l-ai păcălit deloc, o să plăteşti!
- Da, Adrian, o să-i plătesc de n-oi muri... Şi dacă o să mor, o sâ-i plătească dracu!
- Dacă mori!... Asta e altceva. Dar tu zici că l-ai păcălit; asta ar însemna că eşti necinstit...
- Poate că sunt...
- Nu, Stavrule, vrei să mă înşeli; tu nu eşti un om necinstit! Stavru se opri brusc, îşi trase tovarăşul lângă un gard şi
luându-şi pentru moment înfăţişarea-i rară, de sfială şi subjugare în acelaşi timp, zvârli în nasul lui Adrian:
- Da, sunt necinstit! Din nenorocire, Adrian, sunt necinstit!
Şi zicând acestea, el voi să-şi reia drumul, dar Adrian, cuprins de un fel de frică, îl apucă de reverul hainei, îl reţinu şi-i strigă cu o voce înăbuşită:
- Stavrule, stai! Ai să-mi spui adevărul! Eu văd în tine doi oameni: care e cel adevărat? cel bun sau cel rău?
Stavru se împotrivea:
- Nu ştiu!
Şi smulgându-se brutal din mâinile lui Adrian:
- I,asă-mă-n pace! strigă el supărat.
Apoi, niţel mai departe, socotind că a jignit pe tânăr, adăugă:
- îţi voi spune când o să-ţi crească tuleiefc mai mari! De atunci ei nu se mai văzură, Stavru bătând bâlciurile întte
martie şi octombrie, iarna vânzând castane coapte, Dumnezeu ştie pe unde. Pe la Brăila, nu venea decât să se aprovizioneze.
Adrian fu tot atât de mulţumit să-1 întâlnească acum pe bancă în grădină, cum trebuie să fie mulţumite râurile când se unesc cu fluviile şi fluviile când se pierd în sânul mărilor.
Stavru, contrar obiceiului său, fu mai puţin vorbăreţ şi asta făcu şi mai mare plăcere lui Adrian. îi examina figura în lumina palidă a serii şi o găsi aceeaşi. Nimeni n-ar fi putut să-i ghicească etatea. Totuşi, Adrian băgă de seamă că pe la tâmple, blondul palid a! părului se făcuse alb-fumuriu.
- Ce ai de te uiţi aşa la mine? întrebă Stavru, plictisii; nu sunt de vânzare.
- Ştiu, dar aş vrea să-mi dau scama dacă eşti tânăr sau ai început să îmbătrâneşti.
- Sunt tânăr şi bătrân: ca vrăbiile.
- Adevărat: ce mai vrăbioi îmi eşti, Stavrule! Şi după o mică pauză:
- Nu cumva vrei tabacherca mea, ca sâ mi-o trânteşti niţel pe jos? Asta ţi-ar aminti poate că sunt mereu curios să ştiu de unde vîi, unde te duci şî cum îţi merg afacerile?
- Dc unde viu şi unde mă duc n-are nici o importanţă; pot să-ţi spun însă că afacerile nu-mi merg prea rău. Cu toate astea, mânzule, astăzi sunt foarte plictisit! Şi el lovi cu palma peste genunchiul lui Adrian.
- Asta ţi sc întâmplă cam rar, îi replică tânărul; şi pentru ce eşti nemulţumit, Stăvărache? S-au rărit lămâile?
- Nu, nu lămâile, ci haimanalele dc treabă, de odinioară, s-au rărit.
- Haimanale de treabă? exclamă Adrian, asta nu se poate, haimanalele nu pot să fie dc treabă!
- Aşa crezi tu? E cunosc totuşi câteva...
Stavru se îndoi de mijloc şi rămase aşa, cu ochii la pământ. Adrian îl simţi că vorbea serios şi voi sâ afle mai mult, dar cl procedă cu băgare de seamă:
670
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
671
- Mi-ai putea spune pentru ce anume ţi-ar trebui o asemenea haimana?
- Pentru a mâ însoţi la bâlciul din Slobozia, joia viitoare. La drept vorbind, nu e pentru mine, dar e ca şi cum ar fi... Ştii că am obiceiul, în bâlciuri, să mă aşez lângă câte un plăcintar care face gogoşi. 'I"âranii mănâncă şi li se face sete, atunci eu sunt gata cu limonada, la nevoie, un pumn de sare în aluatul gogoşilor... (Vezi că nu sunt cinstit.) Ei bine, am pe plăcintar, e kir Nicola...
- Kir Nicola! tresări Adrian.
- Vecinul nostru, fostul tău stăpân. Dar, iată nenorocirea: el nu-şi poate părăsi cuptorul ca sâ meargă la bâlci. îi trebuie deci o „haimana de treabă" care sâ însoţească pc servitorul său Mihail şi să adune gologanii, pe când celâlat sc va ocupa cu prăjitul gogoşilor. Sunt două zilele de când caut o asemenea haimana.
Şi Stavru încheie grav, cu tristeţe:
- Din zi în zi. Brăila devine tot mai săracă în oameni'. Adrian sc simţi străpuns de un fior. Se ridică în picioare,
în faţa limonagiului şi zise:
- Stavrule! Sunt cu demn să fiu haimanaua de treabă pc care-o cauţi?
Negustorul ridică ochii:
- Zău, nu glumeşti?
- Pe cuvântul meu de haimana, aşa cum o înţelegi tu! Merg cu voi!
Stavru sări ca un cimpanzeu şi strigă:
- Da-mi laba, pui de vântură-lume. Eşti demn urmaş al strămoşilor tăi chefaloniţi!
- Ce ştii tu de strămoşii mei?
- O, desigur, trebuie sâ fi fost mari haimanale! Zicând acestea, limonagiul sărută pe zugrav; pe urmă luân-
du-1 de braţ, plecară în goană:
- Iute la Nicola, să-i dăm vestea bună! Plecăm cel mai târziu mâine, duminică, spre seară, pentru a ne gâsi la Slobozia marţi dimineaţă şi să apucăm locuri bune. O zi şi două nopţi cu căruţa. Calul o sâ meargă la trap şi la pas, după puterile lui şi după tăria vinurilor ce-om gâsi pc la hanuri.
Apariţia colindătorului de bâlciuri şi a „mânzului" său, prilejui o violentă discuţie în plăcintărie. Kir Nicola înţelese după urletele lui Stavru că dăduse norocul peste el. Acesta îi debită în turceşte o tirada pe nerăsuflate. Mihail, care era la curent cu afacerea, se amestecă în discuţie, spre marea uimire a lui Adrian, care nu pricepea o vorbă. La o replică serioasă a lui Mihail, el văzu pe kir Nicola ridicând din umeri şi pe Stavru potolindu-se, dar strigând îndată îiur-o grecească perfectă:
- Nâ vă fie teamă de ce-o să zică mamă-sa, o, „pedia rnu!" (copiii mei!). Dacă ar fi fost să mâ iau după viaţa mamei mele -acum cincizeci de ani - n-aş fi ştiut niciodată cum răsare şi apune soarele dincolo de şanţul care înconjura atunci frumoasa noastră cetate Brăila! Vedeţi voi, dragii mei, mamele sunt toate la fel, ele vor să retrăiască în copiii lor, atât sărmanele lor plăceri, cât şi plictiselile lor fără farmec. Şi apoi, ia spuneri-mi, cu ce-am greşit dacă suntem aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu? Nu-i aşa, Adrian?
Mihail interveni din nou, tot în greceşte:
- în asta ai dreptate, prietene, dar noi nu cunoaştem pe mama lui Adrian; putem avea a face cu o dureroasă excepţie în ce mă priveşte, vă propun să trimitem pc Adrian să-i ceară învoirea; dacă o obţine, voi fi primul sâ mă bucur. Dar fără ştirea mamei lui, ori împotriva voinţei sale, ei bine, nu voi merge la bâlci.
Vorbele astea făcură pc Adrian să plece ca vântul.
672
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
673
Mamă-sa tocmai pregătea cina. El se opri în mijlocul odăii, eu ochii umezi, cu obrajii roşii, cu părul zbârlit. Neavând pregătit ceea ce trebuia să-i spună, îşi simţi vocea strangulată. Dar ea îl ghici şi-i luă înainte:
- Iar eşri cu capul în nori!
- Da, mamă...
- Ei bine, dacă e vorba să reîncepi muzica de adineaori, te rog! Fă ce crezi câ poţi face, fără a-mi sfâşia prea mult inima şi nu te îngriji de mine. E mai bine aşa.
- Nu e vorba dc nimic sfâşietor, mamă, răpunse Adrian. Sunt fără lucru timp de opt zile, poate mai de mult, şi aş vrea să însoţesc pe Mihail la bâlciul din Slobozia. Ar fi un bun prilej pentru mine să văd locurile acelea frumoase şi să şi câştig în vremea asta ceea cc pierd dincoace.
- O să fiţi numai voi doi?
- Da... nu... o să fie şi Stavru...
- Foarte frumos! Merge din ce în ce mai bine... Şi ăla trebuie să fie în ochii tal tot un „filosoP nu-i aşa?
Şi cum băiatul tăcea, ea adaogă:
- în sfârşit, poţi să te duci!
- Fără să te superi, mamă?
- Fără să mă supăr, dragul meu.
Plecarea avu loc în duminica aceea, sub ochii şi glumele ţaţelor din strada Griviţei, vecinele plâcintarului. Stavru sosi la ceasurile patru după-amiază cu căruţa în care se aflau toate marafeturile lui: butoiul de apă, iar în el, cofele, zahărul, lămâile, paharele etc. înaintea plăcintăriei, el încarcă cu ajutorul lui kir Nicola şi al lui Mihail materialul necesar pentru fabricarea gogoşilor: o masă, un mangal, o tigaie marc, doi saci cu făină, mai multe bidoane cu untdelemn şi uneltele. Sc făcu apoi şi un leagăn pentru trei inşi.
Pentru a scuti pe Adrian de batjocurile mahalagiilor, ma-mă-sa ieşi cu el, o jumătate dc oră mai înainte de sosirea lui Stavru. în strada Galaţi se despărţiră, ea urmând sâ se ducă la o prietenă, iar cl luând-o spre şoseaua pe unde avea să apară căruţa. Şi îmbrăţişându-şi copilul, zise:
- Vezi tu, Adrian, mă supun voinţelor tale, dar într-o zi, te vei căi de ce faci azi; călătoria pe care o întreprinzi acum îţi va da gustul să faci mâine altele mai lungi, din ce în ce mai lungi; şi dacă tu nu poţi sâ-mi spui ce fericire îţi pregăteşte acest viitor, eu pot să te asigur dc pe acum că vom avea să plângem amândoi într-o zi — sâ-mi fie vorba într-o doară!
El voi să răspundă, dar ca îl părăsi. Ţintuit locului, Adrian o urmărea cu privirea: mergea drept, drept înainte, aşa cum îi fusese şi viaţa, dreaptă, simplă, dureroasă. Singura abatere de care se făcuse vinovată n-o regreta, cu toate că o costase aşa de scump: era greşeala de a fi făcut un copil „din flori". Cu tulpan şi bluză de pânză ieftină, cu batista în mâna dreaptă, ea ridica uşor cu mâna stângă rochia prea lungă ce se ţâra în praf, şi ţinea ochii ţintiţi în pământ, ca şi cum ar fi căutat ceva - ceva ce nu pierduse încă, ceva ce era pe cale sâ piardă.
Sărmanul meu frate Adrian! Tremuri... în căruţa asta care se înfundă pc şoseaua naţională, înghemuit pe pernă lângă Stavru, care mână calul la trap şi cântă armeneşte Ia dreapta ta, şî rezemat de umărul lui Mihail, care filmează şi tace, Ia stânga ta, - tu tremuri, bunul meu prieten! Dar nu de frig! Să tremuri tu oare de frică? Sau - strâns între aceşti doi demoni ai vieţii tale - te înflori poate sub răsuflarea destinului tău, care te împinge nu numai către bâlciul din Slobozia, ci încă spre marele bâlci al existenţei tale, care de-abia începe?...
Multă, multă vreme - sub răsfrângerile unui apus încărcat de furtună, călătorind pe şoseaua dreaptă ca o funie întinsă, între rândurile de arbori şi lanurile de grâu - Stavru cântă şi se jelui în armeneşte. Multă vreme, Mihail şi Adrian ascultară
674
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRAI.INA
675
fără a înţelege nimic, dar simţind tocul. Pe urmă noaptea îi învălui, pe ei şi gândurile lor.
Sate şi cătune urmară altor sate şi cătune, cuiburi sărăcăcioase de tristeţe şi de mulţumire, înghiţite de întuneric şi neştiute de lume. Lumina tremurătoare ce se bălăbănea spânzurată la chil na căruţei, descoperea privelişti nocturne, rustice şi jalnice, pe cari lc lumina o clipă şi cari dispăreau pentru totdeauna: un câine care lătra furios; un colţ de perdea care se da la o parte, pentru a lăsa sâ sc vadă o figură omenească cc încerca să privească afară: vechi magherniţe cu acoperişuri strivite şi înnegrite de vreme, curţi cu gardurile rupte.
Cum intra într-un sat, Stavru oprea înaintea unui han, freca ochii calului, îl trăgea de urechi, îi da traista cu ovăz, îi punea pătura şi năvălea cu zgomot în crâşmă, urmat dc cei doi tovarăşi de drum. Aci el redevenea palavragiu, uşuratec, glumeţ, arunca porecle caraghioase şi, uneori, îşi îngăduia sâ dea si câte o „pa-palic" amicală în căciula vreunui ţăran. Apoi, comandând un chil şi un pahar pentru jupan, cl cerea politicos acestuia să-i dea tabachera, răsucea o ţigară şi, serios ca un papă, începea drept mulţumire sâ trântească de pământ biata scula a negustorului.
Adrian îşi dădu scama câ Mihail, care nu cunoştea pc Stavru decât de două zile, îl supunea la o tainică, dat continuă observaţie. Folosindti-se de o scurtă lipsă a limonagiului, el zise prietenului său pe greceşte:
- Ce uruitoarei... Cât zgomot pentru a nu spune nimic! Mihail îi şopti:
- E un zgomot care vrea să înăbuşe ceva, undeva, nu ştiu unde... în orice caz, omul ăsta ascunde ceva.
*
După şapte ore de drum, aproape mereu la trap, către miezul nopţii, căruţa - grea de oboseală şi sub începutul unei ploi
mărunte - pătrunse într-un sat mare în care nu se putea distinge nimic în afară de zarva câinilor, epileptici, ce se repezeau furioşi la cal. Stavru îi lovi nemilos cu biciul şi se îndreptă sigur către o curte în a cărei poartă, din cauza beznei, calul se lovi cvi capul şi fu cât pe-aci s-o doboare. De la locul lui, Stavru strigă Ia hangiu:
- Grigore! ei, Grigore!
Şi când, după o lungă aşteptare, o umbră neagră veni să deschidă, el adaogă înjurând furios:
- Pastele, evanghelia şi toţi sfinţii! N-ai vrea doar sâ fac gogoşi şi limonada cu apă de ploaie! Deschide tute, încornoram le!
Cel apostrofat astfel bombăni ceva şi luă calul de căpăstru. Stavru deshămă şi împinse căruţa sub şopron. Apoi, cei trei călători şi hangiul sc găsiră într-una din acele cârciumi româneşti, asemănătoare cu cea a lui moş Anghel, unde se mănâncă, se fumează, se spun lucruri bune şi rele, după oameni, după vârstă şi după calitatea vinului.
De astă dată, Stavru fu scurt:
- Să mâncăm bine, dar să nu întârziem la palavre. Ne oprim până mâine în zori şi plecăm. Cc-a fost mai greu, am trecut. Mâinc-dimincarâ, odihniţi la minte şi la trup, o sâ ne spunem poveşti, ţinându-nc mereu de malul apei şi privind la soare, care va răsări drept în ochii calului. Mâine o s-avem vreme bună.
Li se aduse o duzină de ouă jumări, slănină, brânză şi un vin „să dat cu căciula în câini".
Ciocnind cu Stavru, hangiul zise:
- Te duci la bâlciul din Slobozia?
Celălalt răspunse cu capul. Crâşmarul îl luă peste picior:
- Tot cu zaharină în loc de zahăr şi cu sare de lămâie în loc de lămâie, faci limonada?
Stavru îl privi în ochi şi continuă să mestece, pe urmă răspunse:
676
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
677
- Şi iu, porcule, tot cu spirt denaturat şi cu apă de Ia puţ îţi faci ţuica cu care otrăveşti pc ţăran şi-ţi umfli chimirul?
Adrian, mirat, interveni:
- Dar, Stavrule, te-am văzut cumpărând zahăr şi lămâi, nu erau pentru a face limonada?
- Nu, dragul meu, asta e praf în ochii însetaţilor! răspunse Stavru.
Şi el adăugă în greceşte:
- Vezi iară că sunt necinstit! Şi asta nu-i nimic: pot să fiu şi mai mult!
Mihail şi Adrian schimbară o privire înţelegătoare şi ochii celui dintâi răspunseră ochilor întrebători ai celuilalt: „Se ascunde ceva aici".
Cei trei oameni se ridicară. Patronul luă o cutie de chibrituri şi o lumânare şi-i conduse în podul grajdului, care era pe jumătate plin cu fân. Acolo, pe scânduri, ei întinseră o rogojină mare, pe care toţi trei se aruncară îmbrăcaţi, cu stomacul greu, puţin ameţiţi de vin şi de oboseală.
- Dacă fumaţi, luaţi seama la foc, le zise hangiul lăsându-i, luând cu el lumânarea şi chibriturile.
După cinci minute, toţi trei dormeau.
*
Cât să fi fost ceasul? Adrian nu-şi putea da seama, dar, într-un moment din noapte, cl simţi o mână care îi atinse umărul, apoi faţa. Deschizând o clipă ochii grei de somn, anevoie îşi aduse aminte că nu e acasă, ci într-un pod, şi adormi îndată. Dar, iată că din nou mâna aceea îi trecu peste faţă şi în acelaşi timp o sărutare caldă îi atinse obrazul drept. Dc data asta, Adrian se trezi şi prinse a reflecta, încremenit. Ce dracu putea fi? Clipind în întuneric, îşi aminti situaţia celor care dormeau lângă el: la dreapta şi deci, la mijloc, era Stavru, dincolo de acesta, Mihail. Şi el gândi:
„Cum? Stavru m-a sărutat? Ce-o fi însemnând asta?"
Un gând îngrozitor sc fixă în creierul lui, aşa de îngrozitor că-1 respinse, zicându-şi: „Nu... Desigur, am visat! Nu e cu putinţă!"
Dar, câteva minute după aceea, simţi mâna lui Stavru arin-gându-i de mai multe ori pieptul. Uluit, cl întrebă cu o voce strangulată:
- Cauţi tabachera mea, Stavrule?
întrebarea răsună în noaptea calmă ca sub o cupolă. Gâfâind, Iimonagiul îi apucă braţul şi-i şopti la ureche, tremurând de emoţie:
- Taci!
- Dar ce vrei sâ faci? Tu m-ai sărutat adineaori? stărui Adrian, din ce în ce mai speriat.
- Taci!... Nu ţipa! îi şopti celălalt, strângându-1 de braţ. Câteva clipe de linişte şi de groază urmară, când deodată
se auzi vocea pc deplin trează a lui Mihail, vorbind blând în turceşte şi punând scurt o întrebare lui Stavru. Acesta păru că nu vrea să răspundă; pe urmă rosti câteva vorbe. Mihail stărui cu o nouă întrebare. Stavru îi replică mai lung. Şi, din nou, cel dintâi îl întrebă cu mai multă vigoare; celălalt răspunse sec. Mihail păru că chibzuieşte, tăcu o vreme, dar iată-1 că se ridică într-un cot şi, având aerul că priveşte pe Stavru drept în ochi, el îi vorbi calm un moment, fără a întreba. Celălalt îi ripostă brutal, tăindu-i vorba. Atunci, se petrecu ceva care aruncă pe Adrian în groază.
Mihail, pe care Adrian nu-1 cunoştea violent, sări în sus şi urlă ceva zgomotos şi scurt. Stavru tăcu aceeaşi mişcare şi replică pe acelaşi ton. De aci, un dialog tăios se angaja între cei doi oameni, cari de-abia se cunoşteau. în noaptea neagră să-ţi scoţi ochii, frazele, vorbele ţâşneau aprige ca loviturile într-un asalt de scrimă. Bănuiai cum capetele lor se apropiau adesea fără a sc atinge, cum ochii lor se străfulgerau neputincioşi, cum
678
I'ANAIT ISTRATI
CHIR A CH1RAJ.INA
679
braţele lor sc agitau. în inima îngheţata a lui Adrian, vocalele limbii turceşti răsunau ca gemetele oboiului, iar numeroasele şi asprele ci consonante loveau ca huruiturile unei tobe,
Adrian înţelese adevărul. El înţelese de asemenea câ Mihail strângea pe Stavru ca într-un cleşte; şi o mare milă pentru nefericirea acestuia ti umflă pieptul şi-1 făcu să izbucnească în lacrimi. Suspinând, el zise:
- Dar... vorbiţi greceşte! Nu înţeleg nimic!
Această explozie de durere, sfărâmă disputa. O linişte grea căzu peste fraza lui Adrian când întrebă:
- Stavrule, pentru cc ai făcut asta?
Cel întrebat se întoarse către tânăr şi răspunse cu o voce înăbuşită:
- Dar, dragul meu, - fiindcă sunt necinstit! Ţi-am spus-o! Potolit, Mihail îi replică:
- Asta-i mai rău ca necinsrca! Asta-i perversiune. E o violenţă săvârşită asupra unui echilibru în care totul e armonie: ai viciat acest echilibru. Şi faci cea mai rea dintre crime când vrei să propagi, să întinzi acest viciu.
Şi Mihail adăugă cu rârie:
- Cerc-i iertate lui Adrian; dacă nu, te las aci cu buclucul tău cu tot!
Stavru nu răspunse nimic. îşi făcu o ţigară; şi când o aprinse, cei doi amici văzură din profil că figura lui devenise de nerecunoscut. Gura şî nasul i se lungiseră, mustaţa se zbârlise. Faţa-i era ca de spectru. Cu ochii înfundaţi, el nu-i privea. Nu sc uită la ei nici când aceştia, la rându-le, făcură ţigări şi le aprinseră.
Afară, lătratul câinilor şi cântecul cocoşilor umpleau aerul şi noaptea.
- Da, începu Stavru într-un târziu, când Mihail deznădăjduia, aşteptându-i răspunsul. Da, am sâ cer iertare lui Adrian... Sincer, dar nu cu umilinţă. Şi nu îndată, ci după ce mă veţi tî ascultat.
D-ta zici „perversiune, „violenţă", „viciu". Şi crezi câ mă turteşti de ruşine. Cu toate astea, eu v-am spus că sunt necinstit. Şi asta-i mult mai vinovat, fiindcă prin asta înţeleg: a face rău in chip conştient. Dar perversiune? Dar violenţă? Bunul meu Mihail! Asta se întâmplă zilnic în jurul nostru şi nimeni nu se revoltă. A intrat în legi, în obiceiuri; e regula vieţii! Şi eu, eu sunt unul din stâlciţii acestei vieţi perverse; totul în viaţa mea a fost perversiune, violenţă şi viciu. Am crescut sub răsuflarea acestor calamităţi. Totuşi, n-aveam pentru ele nici o înclinare.
E neplăcut să fii silit să vorbeşti fără voia ta, dar mă folosesc că suntem încă în puterea nopţii ca într-o împărăţie a cârtiţelor. Şi vorbesc nu pentru a mă apăra: o! cât despre asta, nu-mi pasă! Vorbesc pentru a vă da, eu, omul imoral, o lecţie dc viaţă, vouă care sunteţi persoane morale, mai ales d-tale, Mihail, care poate nu cunoşti chiar toată viaţa, aşa cum îţi închipui!
Sunt un om imoral şi necinstit. în ce priveşte necinstea, mă învinuiesc eu însumi: cât despre imoralitate, eu am drept să fiu judecător. Judecătorul cui? O să vedeţi. O împrejurare din viaţa mea o să vă lămurească. împrejurarea asta e povestea însurătorii mele. Şi acum ascultaţi:
Prin anul 1867, puţin după intrarea prinţului Carol în Principate, intram şi eu în ţară, dar nu ca un prinţ. Veneam prăpădit de pierderea romantică a surorei mele mai mari şi viciat dc viaţa aventuroasă pe care o dusesem, colindând timp de doisprezece ani prin Anatolia, Armenia şi Turcia europeană. Păcat pentru dv. că nu pot să încep prin a vă povesti copilăria mea, trista fatalitate a surorii mele şi împrejurările pervertirii. Ar ţine prea mult. Poate că am s-o fac într-o zi, dacă o să mai vreţi să-mi întindeţi mâna; iar dacă n-o să mai vreţi, apoi atâta pagubă!
680
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
681
Aveam pe-atunei cam vreo douăzeci şi cinci de ani, posedam câţiva bani şi trei limbi orientale, dar uitasem aproape de tot româneasca. Oamenii cari copilăriseră cu mine nu m-au recunoscut şi asta-mi convenea; nu voiam pentru nimic în lume să fiu recunoscut. De altminteri, chiar hârtiile mele dovedeau câ sunt raia (supus otoman). Vorbind prost limba mea, am fost
luat drept străin.
De ce reveneam în ţară? Pentru nimic şi pentru un lucru mare. Pentru nimic, fiindcă mă simţeam foarte bine în străinătate. Totuşi, binele ăsta nu era decât aparent. Duceam o viaţă liberă, pribeagă, dar vicioasă. Nu cunoşteam femeia decât ca soră şi ca mamă: soţia sau amanta mi-erau necunoscute. Şi cc dor mi-era să le cunosc! Dar şi ce teamă aveam să m-apropii de ele! Iată un lucru pe care d-ta nu-i ştii, Mihail!
A, câtă nedreptate e în viaţă! Unui om schilod de un picior sau de o mână, nimeni nu-i aruncă dispreţul lui, toată lumea îl priveşte cu milă; dar fiecare se dă înapoi, nimeni nu simte milă înaintea unui schilod al sufletului! Şi totuşi, acestuia îi lipseşte însuşi pivotul vieţii. L;l îmi lipsea mie. Intorcându-mă în România, veneam să cer acest sprijin celor cari nu erau nişte nenorociţi ca mine, d oameni, cu viată sexuală firească. Ei mi l-au dat, dar numai pentru uu moment; şi mi l-au retras îndată, ruşinos, pentru a mă azvârli din nou în viciu, lată cum:
Odată ajuns, mi-am reluat meseria de salcpgiu, bătând târgurile şi bâieiurile, dar afară dc Brăila, prin împrejurimi şi chiar mai departe. în oraş, nimeni nu ştia care c ocupaţia mea. Salepul îl cumpăram pe furiş de la un turc, faţă dc care mâ dam drept compatriot si lăsândud să vadă numai ceea ce voiam eu. Astfel, munceam puţin şi câştigam bine, mai ales câ mă sprijineam pe rezerva din chimirul meu. în vremea asta, începui sâ fac cunoştinţe.
îmbrăcat ca un chiabur şi plătind fără a mă uita ocale de vin, pe ici; pe colo, am dat într-o zi, în uliţa Calimerească, peste
un vin si peste ceea ce căutam de când mă înapoiasem (aproape un an): vinul era servit uneori de o frumoasă crâsmăriţă, fata negustorului. Şi devenii deodată muşteriul credincios al acestui vin straşnic ca şi prada flăcărilor pc cari le aruncau ochii negri ai vrăjitoarei. Dar, am fost cuminte, casa era cinstită şi bogată. Pe deasupra, nu-i plăceau străinii, deşi ei îi făcuseră bogăţia.
Atunci, primul lucru pe care-1 făcui, fu să-mi procur hârtii româneşti, treabă uşoară în ţările Sfântului Bacşiş. Dîntr-o zi pc alta, îngrop pe „Stavru salcpgiul" şi devin domnul Isvoranu, „negustor de arămuri de Damasc". Numele şi calitatea plac. Sunt privit cu consideraţie şi atenţie. Casa n-avea o mamă. Tatăl era bătrân, aspru şi bolnav de picioare.
După trei luni de venire zilnică, mă văd într-o seară reţinut la masă în familie. Găsesc aci o mătuşă care ţinea loc dc mamă şi care nu lăsa din ochi pe nepoată. Dar bag de scamă mai ales că e totdeauna bine sâ nu minţi decât pc jumătate. La masă se aflau doi fraţi voinici ca doi gealaţi, cari erau stabiliţi la Galaţi ca negustori de covoare şi arămărie dc Damasc. Din fericire, cunoşteam Damascul şi meşteşugul lor mai bine ca ei; vân-dusem deseori covoare şi arămării cizelate din acea ţară.
în timpul mesei vorbesc, povestesc istorioare şi scene trăite în Anatolia şi stăruiesc mai ales asupra tristeţii care învăluie covoarele şi arămurile dc Damasc, la a câtor fabricare, în totul manuală, se văd lucrând copii de cinci ani şi bătrânii aproape orbi, cei dintâi câştigând aproape doi metelicî pe zi (zece bani), neştiind aproape ce este copilăria şi intrând în viaţă pe uşa chinurilor; ceilalţi s!eindu-sc de foame şi neavând dreptul nici la odihnă, nici la liniştea bătrâneţii.
Poveştile melc interesează pc domnişoară şt cu tristeţea lor îi smulg lacrimi, dar ceilalţi au inima ursuză; ei nu reţin decât partea anecdotică. Asta îmi displace aşa de mult, că sunt gata să bat în retragere, dar mi-aduc aminte la vreme că nu veneam
682
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRAIJNA
683
în casa asta pentru a mă însura cu toată lumea. Fata era după gustul meu şi numai pe ea o vream.
Cu ea, legăturile mele se mărginiră la snoave şi povestiri. Două luni după această primă masă, puteam să mă socot ca un membru al familiei. în casa asta, aproape fără prieteni, domnea o atmosferă înăbuşitoare, dar singura care se asfixia dc-a binelea era minunata făptură ce iubeam. Veneam în fiecare seară sâ petrec douâ-trei ore lângă ca, să-i povestesc, să-i spun glume şi câteodată sâ-i cânt arii orientale, melodioase şi jalnice. Mătuşa şi bătrânul erau mulţumiţi, dar fata era încântată. Ea vrea mereu, mereu...
Tatăl gonise din prăvălie pe toţi muşteriii zurbagii, tot cc poate fi zarvă; şi rari erau cei cari îi mai deschideau uşa pcnttu a-i cere o consumaţie. Retraşi cu toţii în cămăruţa din dos, mătuşa, care era gospodina casei, cârpea rufele şi supraveghea prin perdelele uşii cu geamuri prăvălia puţin luminată. Domnişoara broda sau făcea dantele, în vreme cc tatăl, întins pe patul cu alcov, moţăia, gemea din când în când şi m-asculta. Era mai prost ca oaia. Stând pe o sofa, lângă el, îi înşiram tot ce era potrivit planului meu şi el înghiţea totul.
Asrfel, am putut cu uşurinţă să-i prind slăbiciunea: el avea nevoie de un om dezgheţat pentru a-i continua negoţul şi văzuse în mine pe omul acesta. Se ştie câ românul nu prea c negustor; el nu e decât sclavul pământului. Şi cum bătrânul voia să-şi dea fata după cineva priceput în negoţ, iar pe dc altă parte, cum numai străinii pc vremea aceea se pricepeau la afaceri uşoare şî bănoase, cl fu mulţumit sâ se găsească în faţa unuia de-ai lui care învârtise multe, care cunoştea limbi străine şi care putea sâ dea sfaturi celor doi fii, tot aşa de neghiobi ca tatăl lor. Căci, totîntrebându-mâ cum asemenea animale putuseră face o avere atât de mare, aflasem că răposata mamă fusese de o pricepere negustorească neîntrecută. Fata avea temperamentul ei, dar după moartea mamei, casa lâncezea.
Apariţia mea aduse aer proaspăt, dar fiecare din cele cinci fiinţe îl respira în felul eî. Tatăl şi cei doi fii ai lui, care veneau la fiecare cincisprezece zile să petreacă duminica în familie, rânjeau ca nişte idioţi şi mâ sufocau cu întrebările lor de afaceri, mereu de afaceri. Pentru a pune la încercare mintea mea, moşul nu găsi nimic mai înţelept decât sâ-mi ceară o dată o sumă de bani; altă dată să-mi încredinţeze una. îl împâcai în amândouă împrejurările, zicându-mi că, desigur, prostia şi banii trebuie sâ fie fraţi gemeni. Deci, aceştia trei nu se deosebeau prea mult unul de altul.
Bătrâna, sora răposatei, nici nu râdea, nici nu plângea. în schimb, mâ descosea adesea asupra afacerilor mele. Câtva timp îi ocolii întrebările şi ea mă suspectă. Pe urmă, tare pe încrederea celor trei nătângi, îi răspunsei îndelung că afacerile mele merg rău de doi ani, din lipsă dc capital mai mare. Şi asupra acestui lucru nu minţeam decât pe jumătate, căci era adevărat; dacă aş fi avut la îndemână o sumă mai importantă, cel mai bun negoţ din vremea aceea era arămăria străină. Răspunsul meu prinse, dat fiind că nu spusesem niciodată că sunt bogat.
Dar bucuria inimii mele era dragostea frumoasei Tincuţa. Ea era singura care mă făcu să stăruiesc şi să nădăjduiesc în această casă a deznădejdii.
Om liber şi care nu preţuiam deloc banul, obişnuit să respir marile vijelii ale vieţii, cari mătură miasmele naturii, nu întârziam în casa asta - unde totul era viciat de egoism şi de prostie — decât pentru aceea care năzuia din toate puterile ei către libertate.
Deseori rămâneam singuri. Cum cădea seara, prăvălia se închidea. Mătuşa se ducea să se culce, fiindcă se scula de cu noapte. Şi atunci — lângă tatăl (de care nu ştiai când doarme şi când c treaz decât după gemete) - Tincuţa, plecată pe ghergheful ei, îmi zicea, cu o ochiadă care îmi îngheţa sângele:
- Povesteşte-mi ceva, domnule Isvoranu; ceva trist...
684
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRAIJNA
685
Tatăl sărea în sus:
- Nu, nu trist! Mâ plictiseşte!
- Bine, atunci ceva vesel! adăuga ea, melancolică.
- Vă voi povesti ceva care să împace pc toată lumea, zisei eu. Anul trecut mă găseam cu marfă într-un bâlci pe Ialomiţa. Ştiţi că, la bâlci, a fi bine cu toată lumea, e un lucru foarte înţelept. Faci repede cunoştinţe şi le desfaci tot atât de repede, dar un negustor se poate întâlni cu altul ceva mai des decât un mort cu popa care l-a îngropat.
- Hm, ce înţelepciune, mormăi bătrânul.
Mă conformam deci acestei linii dc conduită, când iată ce mi se întâmplă într-o bună zi. Cunoşteam de câtăva vreme pe un nelipsit al iarmaroacelor, numit Trandafir, un ţigan care pretindea câ vinde salbe de mărgele, dar care în realitate alerga după ageamii buni de jumulit cu „uite popa, nu e popa!". Cu alte cuvinte, Trandafir era un pungaş. Dar pungaşul ăsta mă interesa. Cu salbele sale pe braţ, el se sprijinea de baraca mea, fuma din lulea fără să spună nimic şi scuipa în aşa fel că, dezgustat, trebuia să-1 gonesc. Atunci se amesteca în mulţime, strigând: „Salbe, salbe!" Dar ochii lui scotoceau capetele ţăranilor în stare sâ devină clienţi ai jocului său, şi cel ce-i cădea pradă ieşea cu buzunarele goale. Voind să-1 fac să câştige viaţa mai onest, îi propusesem odată să-şi schimbe meseria.
- Ce, mi-a răspuns el, vrei să mă faci tovarăşul tău?
- Nu, zisei eu, nu pot să te fac tovarăşul meu, dar pot să te fac salepgiu. Se câştigă bine.
- O, făcu el; se câştigă bine! Salepul tău n-o să mă facă niciodată să câştig destul pentru ca să pot, la fiecare şase luni, să adaog un nou galben la salba de galbeni imperiali ai frumoasei mele Miranda; şi atunci, dragul meu, ea se va duce la altul, căci, vezi tu, dragostea e schimbătoare!
Convenii că avea dreptate: salepul nu produce galbeni, în vreme ce „uite popa, nu e popa"... Ei bine, „uite popa, nu e
popa", îi adusese, în ziua aceea, cinci galbeni în mai puţin timp decât ţi-ar trebui ca să faci o mămăligă. Dar, iată că galbenii aceştia îi veniră însoţiţi de-o poveste hazlie: tânărul ţăran care fusese despuiat de avutul său, nu-1 mai slăbea pe Trandafir şi amândoi, după ce se fugăriră peste câmpuri, se înfăţişară înaintea mea pentru a mă lua ca arbitru. Ţăranul zicea:
— Dacă nu vrea să-mi dea înapoi banii, atunci să mă înveţe meşteşugul lui; da, meşteşugul lui; am să fac ca cl.
Trandafir ridică din umeri.
— Cojanu ăsta e nebun, zău e nebun. Ce belea, ce belea!
— Nu, băiete, zicea celălalt, banii, banii mei, ori meşteşugul tău! Nu e bine să fii cinstit; am sâ fiu ca tine!
— Dar nici tu nu eşti mai cinstit decât mine, striga Trandafir; tu ai vrut să-mi iei banii mei; am fost mai şmecher şi ţi-am luat eu pe ai tăi, asta-i tot.
— Da, convenea ţăranul, n-am fost mai cinstit ca tine; pentru aceea îţi las un galben; dă-mi înapoi pe ceilalţi patru. Dacă nu, mă arunc în Ialomiţa şi e păcat. Am acasă o nevastă tânără şi singurică. Ne-am luat din dragoste. Şi cei cinci galbeni erau toată podoaba salbei ei. îi luasem pentru ca să-nu cumpăr doi cai şi să-mi pot munci pământul.
Trandafir sări ca ars cu fierul roşu.
— Cum, tâmpitule, iei galbenii nevestei ca să cumperi cai? A! nu eşti vrednic să ai femeie frumoasă cu salbă la gât!
— Dar ce să fac? se jeluia ţăranul.
— Ce să faci? ei bine, să te duci să furi caii Ia trei poşte departe de satul tău şi să laşi galbenii la gâtul nevestei!
Şi întorcându-se spre mine, Trandafir mă întrebă: ai mai văzut tu un român aşa de prost ca ăsta?
Zicând acestea, el căzu pe gânduri, trase din lulea şt scuipă. Ţăranul plângea, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Atunci, iată ce-mi văzură ochii. Trandafir se înroarse către tânăr, îi descoperi faţa şi, repede ca fulgerul, îi arse doua palme.
686
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
687
- Pentru ce mă baţi? îi strigă pălmuitul.
- Pentru că eşti prost! Nu-mi plac bărbaţii cari plâng, răspunse ţiganul, rotinclu-şi ochii de cărbune ca un drac. Acum, na-ţi cei cinci galbeni şi carâ-te, dar la noapte să te ţii la o bătaie de puşcă de satul tău, pe drumul mare: în zori am să-ţi aduc caii şi am să-ţi mai dau două palme, ca sâ te-nvăţ minte să nu te mai atingi altă dată de salba unei femei frumoase decât ca să adăogi noi galbeni.
Şase luni după această întâmplare, întâlnesc pe Trandafir pe drumul Nazârului. Era călare; cu cu trăsura. Incrucişân-du-ne, îl întrebai:
- Te-ai ţinut de cuvânt, Trandafire?
- Da, îmi răspunse el, i-am dat cei doi cai şi cele două palme!
*
în timp ce povesteam, tatăl adormise, dar Tineuţa era mai mişcată ca totdeauna. Pentru întâia oară în viaţa mea mă găsii atunci singur înaintea unei fete frumoase, care mă privea cu ochi iubitori, umezi, scânteietori. Aplccându-se către mine, ea mă luă de mână şi zise cu o voce mai melodioasă ca sunetele viorii:
- Spune-mi, domnule Isvoranu, ai fi în stare să iubeşti ca ţiganul Trandafir?
N-aş putea să vă spun dacă mâna ei mă arse ori mă-ngheţă, dar ştiu că am fost cuprins de-o spaimă nemaipomenită, capul mi se învârti de parcă aş fi căzut dc pe acoperiş şi, fără să zic o vorbă, îmi luai pălăria şi plecai.
Ea luase asta drept o glumă din parte-mi şi râse mult când mă văzu a doua zi. Dar eu eram nenorocit: frica de a mâ gâsi singur cu o femeie mă stăpânea mai puternic ca oricând. Toată nădejdea că voi putea fi salvat prin mijlocirea unei intimităţi de mai multe luni, se risipise; rămăsesem pe de-a-ntregul omul cu sufletul schilodit.
Totuşi, aşa cum se tace cu caii cari se sperie de foc, mă încăpăţânai să cred câ, tot plimbându-mi flacăra pe sub nas, voi ajunge să nu-mi mai fie teamă de ea. Şi cine ştie? Ce cunoaştem noi din firea omului? Mai puţin ca animalele! Dacă aş fi avut răgazul să-mi stăpânesc, să-mi îmblânzesc simţurile pervertite, instinctele însâlbăticite, poate câ aş fi reuşit sâ-mi găsesc echilibrul ce-mi lipsea... Dar pentru aceasta mi-ar fi trebuit bunăvoinţa oamenilor şi ajutorul împrejurărilor. Nici ei, nici ele nu au vrut să salveze un om. împrejurările au făcut din mine un om sărac, în vreme ce oamenii aceştia nu vedeau în mine altceva decât ceea ce egoismul lor le comanda. Rezultatul a fost că ne-am sfărâmat capul dc un zid; dar dintre toţi, cel mai de plâns am fost eu.
N-aş fi vrut să cer mâna Tincuţci, înainte de a fi fost sigur că un început de vindecare se simte în apucăturile mele; dar un alt pretendent îmi luă înainte şi-mi puse situaţia în pericol, fata strigă tare câ nu vrea sâ sc mărite cu altul decât cu mine. Tatăl mă întrebă atunci ce planuri aveam.
Ce planuri! Vai dc capul meu! Singur gândul însurătorii mă zvârlea în toate chinurile iadului! Nu putui răspunde nimic. Mâ arătai şovăitor, încurcat. Tineuţa, jignită în mândria ci, plânse cu lacrimi cari îmi smulseră inima. Bătrânul tălmăci încurcăiura mea, atribuind-o faptului că nu sunt un om bogat şi mâ mângâie zicându-mi: „O să fii şi bogat într-o zi, muncind aici!"
Aţi auzit? Ei credeau că eu caut bogăţie în casa lor. Astfel prăpastia se apropia şi cu mergeam drept spre ea: ecrui mâna Tincuţci. Copila săltă de bucurie, casa se trezi din amorţeală, iar eu - mâ simtem pierdut. Zilele cari urmară, după ce tăcui cererea mea de căsătorie, semănarâ cu ultimele minute ale unui condamnat la moarte. Tineuţa era încântată.
- Emoţia te zăpăceşte aşa? mă întrebă ea într-o zi. Cât sunt de fericită!
688
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
689
Biata fata!
Pentru a-mi da cutaj, glumeam dc dimineaţă până seara, dar se băgă de scamă că nu mai eram ca înainte vreme, şi în seara logodnei fu gata-gata sâ leşin. Rudeniile fură foarte nedumerite şi, ca şi logodnica mea, ele îmi puseră turburarea pe seama emoţiei. Mâ îndemnară să vorbesc, fusei rugat sâ povestesc, îmi scormonii mintea şi nu găsii nimic. Dar preotul care ne schimbase inelele, după ce spuse rugăciunile bisericeşti, îmi înlesni o anecdotă.
Era vorba de munca câmpului şi popa se plângea câ muncitorii îşi băteau joc de el, lucrând prea încet.
Zisei, pentru a pregăti istorioara mea:
- Dacă vrei să-i Iaci să lucreze mai repede, nu e decât un mijloc, părinte.
- Care, fiule?
- Să înjuri, să înjuri ca un surugiu!
- A! noi preoţii nu putem înjura, că e păcat.
- Da, e păcat, desigur, aprobai eu, dar el a fost dezlegat dc mitropolitul din Bucureşti pentru orice împrejurare în care nu sc poate face altfel.
Popa făcu o mutră neîncrezătoare, dar asistenţii strigară:
- Cum, spune-ne cum? Istoriseşte!
- Ei bine, iară cum. într-o zi, mitropolitul din Bucureşti trebuia să se ducă într-un oraş în care prezenţa sa era necesară la o ceremonie oficială. I se aduse cea mai bună diligentă şi sfinţia sa se sui în ea. Dar surugiul trăsurii tu foarte nemulţumit, cu tot bacşişul gras ce-1 aştepta şi asta pentru că, după cum ştim cu toţii, un surugiu nu poate conduce caii fără să înjure. Pentru el, a învârti biciul în aer şi a înjura, este ceva mai necesar decât bacşişul. Surugiul mitropolitului nu-şi dezminţea numele. Te-mâudu-sc însă de mânia înaltului prelat, bietul om îşi muşcă buzele şi mână cum putu timp de trei ore de drum, dar ajungând la un vad, el se opri brusc. Roşu de mânie, ca un rac fiert,
lăsă hăţurile celor patru cai şi aşteptă, hotărât să-şi ceară dreptul lui cu orice preţ. Mitropolitul pierdu răbdarea, şi după o vreme, scoţând capul pc ferestruica diligenţii, întrebă pe surugiu de ce-a oprit. Surugiul îşi scoase căciula şi zise cu umilinţă:
— Păi, să vedeţi, înalt Prea Sfinte; caii sunt obişnuiţi cu înjurăturile surugiului şi cum nu pot sâ înjur din pricina înalt Prea Sfinţiei Voastre, ei nu mă mai recunosc şi nu mai vor să treacă vadul.
Mitropolitul îl sfătui:
— Dâ-le şi tu o gură, fiule: hi, hi, bravi căişori! Surugiul şiret repetă din vârful buzelor:
— Hi, hi, căişorilor! Dar caii nu mişcară.
— Nu e alt chip decât înjurăturile ca să-i faci să meargă? întrebă Sfinţia Sa, pierzându-şi răbdarea.
— Nu, înalt Prea Sfinte, vă spun: caii nu merg decât cu ovăz şi cu înjurături!
— Ei bine, răspunse mitropolitul, înjură atunci şi te voi dezlega de păcat!
Surugiul sări în picioare, apucă hăţurile, pocni din nesfârşitul lui bici şi strigă cu glas, sâ sperie morţii:
— Hi! hi! hi! Papucii maicii Domnului! Icoanele şi cele patruzeci de evanghelii! Şaizeci de taine! Doisprezece apostoli şi patruzeci dc mucenici! Hi, hi, hi, căişorilor, Dumnezeu şi Pastele!
Diligenta trecu zburând peste vad ca o rândunică. Pe malul celălalt, mitropolitul scoase din nou capul şi zise vizitiului, care-1 privea cu un aer victorios:
— E uimitor cum ţi-ai dresat caii, dar nu te pricepi la cele sfinte: nu sunt patruzeci de evanghelii, ci patru; nici şaizeci de taine, ci numai şapte.
— Aveţi dreptate, părinte, o ştiam şi eu. Dar, vedeţi, patru ori şapte sunt numere prea scurte ca să poţi înjura din
690
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
691
rărunchi. Şi apoi noi ăştia, vizitiii, facem şi noi ce putem ca să împăcăm cele sfinte cu nevoile meşteşugului!
Anecdota aceasta, prin râsul care-1 pricinui, puse pe popă în încurcătură şi mă învioră şi pe mine. Tincuţa era veselă nevoie marc şi mândră de mine.
Ah, pentru ce lucrurile nu se opriră aici? Sau pentru ce nu m-am hotărât să fug înainte de dramă? Căci drama lungă, nesfârşită, veni trei săptămâni după aceea, trei săptămâni de chin nemaipomenit şi de necrezut, când fiecare sărutare pe care o primeam de la logodnica mea mi se părea un îndemn s-o mp Ia goană, să-mi iau lumea în cap. Drama asta începu odată cu nunta.
Am ajuns acum la îngrozitoarea crimă care sfărâmă viaţa mea şi a nevinovatei Tincuţa; am ajuns, dragul meu Mihail, la perversiunea, la violenţa, la viciul de care vorbeai — am ajuns la toate nemerniciile pe cari bestii mergând în două labe le practică sub formă de obiceiuri, da datini, de tradiţii, otrăvind viaţa şi chinuind pe nevinovaţi. Căci, tot atât cât şi curata mea logodnică, eu însumi eram un nevinovat, o vietmâ a denaturării de cate sufeream.
D-ta nu ştii, poate, Mihail, de ce e vorba. Nu ştii că la noi, în noaptea nunţii, femeile din familie şi chiar temei străine, năvălesc în camera de culcare a tinerilor soţi, câteva ore după ce s-au culcat, gonindu-i în altă odaie şi răscolind patul pentru a găsi mărturia netăgăduită a fecioriei miresei, pc care o duc câteodată în triumf pentru a o arăta musafirilor, cari petrec în odaia de alături. Mi s-a întâmplat sâ văd şi mai mult decât asta: am văzut acest steag dus în vârful unei prăjini pe şoseaua de la Petroiu la Cazasu, înconjurat de o ceată dc femei turbate, care hăuiau în jurul dezgustătorului trofeu. întovărăşite de un ţigan care scârţâia din diblă, ele mergeau, în zorii zilei de luni, ducând „rachiu roşu" fericitei mame şi nefericitei mirese.
Cunoşti d-ta, Mihail, ceva mai barbar şi mai oribil? Există oare perversiune ori perversitate, viol sau violenţă, viciu ori
sadism care sâ fie mai inumane, mai crude, mat neînchipuite ca bucuria asta, cn spectacolul, obiceiul acesta răufăcător şi ruşinos?...
Eu îl ştiam, îl cunoşteam înainte de-a veni ziua nunţii. Nu numai că el m-a dezgustat totdeauna, dar în ceasul periculos în care simţurile mele aveau sâ mă trădeze în chip atât de trist, era pentru mine o chestiune de viaţă şi de moarte sâ îndepărtez, să trimet la dracu această mascaradă blestemată.
Chemai pe tată şi pe mătuşă şi le vorbii. Tatăl, deşi ţinea la scârbosul obicei, nu fu prea îndărătnic, dar bătrâna susţinea cu încăpăţânare că trebuia neapărat respectat, fiindcă era o datină a poporului şi o pavăză a cinstei.
Ramaserăm înţeleşi, şi nunta porni într-o frumoasă dupâ-amiazâ, cu alaiul obişnuit, spre biserica: toată lumea mergea pe jos, afară dc cei doi călăreţi cari deschideau drumul; venea apoi purtătorul celor două imense lumânări de Moscova, culcate pc o mare tavă de argint cizelat, încrustat cu aur, iar în urmă, invitaţii. I-a ieşirea din biserică, călăreţii o luară înainte, trăgând cu pistoalele, fluturând în aer pcşchirele legate de braţele lor şi jucându-şi caii cari aveau coamele împodobite cu panglici şi beteală de argint. Pe tavă erau acum pâinea şi sarea tradiţională. Imediat după aceştia, veneam eu, de-abia trâgân-du-mi picioarele, tremurând de frică şi de mizerie, cu lumânarea în mână şi cu Tincuţa dc braţ. Ea era fericită sub grămada de podoabe cari o acopereau pe de-a-ntregul. în urma noastră toată nunta, asurzită de doisprezece lăutari cari cântau din patru instrumente: vioară, cobză, clarinet şi goarnă. Pe drum, femeile cari se întorceau de Ia fântână, vărsau cotele lor înaintea nuntaşilor, drept urare de belşug.
Şî seara, ceasul blestemat bătu pentru mine. Erau la masă vreo douăzeci de invitaţi, cu rubedenii cu tot. Oraţiile nuntaşilor dezlănţuită o veselie ameţitoare şi trebui să mă supun şi sâ răspund şi eu cu istorioare la poveştile comesenilor. Unul din aceştia, cu capul înfierbântat de vin, avu prosrul gust sâ
692
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
693
povestească cum odată, într-un sat, o mireasă fiind găsită câ greşise, a fost bătută de mire chiar în noaptea nunţii; a doua zi el o aruncă într-un car, aşezând-o cu spatele spre boi şi cu faţa spre o prăjină care avea în vârf o oală dc pământ spartă în fiind. Cu astfel de alai, el o duse părinţilor îngroziţi.
Priveam spre Tincuţa: ca asculta liniştită, sigură de inocenţa ei. Dar eu mă îngrozii şi strigai că ceea ce se petrece între cei doi soţi nu priveşte pc nimeni decât pe ei înşişi.
- O să vedem noi numaidecât, dacă nu priveşte pe nimeni, răspunseră câţiva intimi.
în sfârşit, acest „numaidecât" veni repede, căci, cum bătu miezul nopţii, băgai de seamă că mici cocoloaşe de pâine începură să mă lovească din diferite părţi. Cocoloaşele fură urmate de bucăţi de pâine şi, după câteva minute, de felii întregi.
- Cc însemnează asta? întrebai eu.
- Ei bine, asta înseamnă câ trebuie sâ te scoli de aici şi să te duci să-ţi faci datoria! srrigă naşa.
Vă jur, dragii mei, câ nu înţelegeam nimic, dar am înţeles când naşul mâ luă la o parte şi-mi spuse de ce datorie e vorba, în timp ce-mi vorbea, naşa şi mătuşa făceau toaleta Tincuţei în camera de culcare ce ne era destinată; apoi ele veniră să mă îmbrăţişeze, ca şi tatăl şi, fără altă introducere, îmi deschiseră uşa, mă împinseră înăuntru şi o închiseră în urma mea.
In această clipă, una din cele mai tragice din viaţa mea, mi-amintesc încă vag câ am văzut capul minunat de frumos al Tincuţei odihnindu-sc pe albeaţa pernei, părul ei negru, răspândit în juru-i. Şi asra a fost tot ce s-a petrecut în scara aceea. Am căzut leşinat, în mijlocul camerei!
Nişte friguri puternice mă făcură să delirez douăzeci şi patru de ore. Statui bolnav cincisprezece zile. Nu ştiu ce am spus în timpul stării mele de inconştienţă, dar ştiu câ foarte puţini numeroşi fură acei cari veniră să mă viziteze. Sculându-mă din boală, mâ trezii într-o lume vrăjmaşa. Socru-meu şi mătuşa îmi
ecrurâ explicaţii asupra „ruşinii" pe care o abătusem asupra casei lor. Scăpai deocamdată spunând câ sunt „legat". Ei n-avură nici o milă de mine şi mă urară şi mai mult.
Din această clipă şi timp de zece luni, ura şi duşmănia se asmuţiră împotrivă-mi. Mă ţinură departe dc orice afacere. Banii erau mereu închişi, ca şi cum aş fi fost un hoţ. Prin propriile mele mijloace nu puteam nimic întreprinde, afară doar de-a deveni din nou salcpgiu, căci economiile mele le cheltui-sem aproape pe toate în cadouri de nuntă. Şi atunci începu acea viaţă teribilă care mâ îngrozeşte încă şi azi.
*
Nu pot să v-o povestesc cu dc-amânuntul. Mi-e prea dureros.
închis în această casă de nenorociri, nu îndrăzneam sâ mai ies pe stradă decât foarte rar şi numai noaptea. Eram împiedicat să cobor chiar şi în prăvălie. Nici o vizită... Nici o relaţie... Nici o munca... Tot cc spuneam, tot ce propuneam, cădea rău. La masă parcă aş fi fost între surdo-muţi. Şi eu, în papuci şi în cămaşă, mă plimbam dintr-o cameră în alta ca un parazit, ca un caraghios, ca un fel de pensionar.
Cei doi cumnaţi veneau în toate duminicile. Ie-am cerut să mă ia la Galaţi în afacerea lor în care mâ pricepeam binişor. Ei îmi vorbiră dc divorţ. Veţi spune, cu drept cuvânt, că ar fi fost soluţia cea mai inteligentă. Deloc.
Căci după căsătorie, nevastă-mea se răcise de familia ei. Toată viaţa îi era acum înrădăcinată într-a mea, în această viaţă mizerabilă şi schiloadă. Fără lacrimi şi fără ură, ea acceptase nenorocirea cu un curaj nebănuit. Credea cu sinceritate câ am fost „legat" de o vrăjitoare şi se ruga lui Dumnezeu cu aprindere ca să învingă pe diavol şi sâ se vindece bărbatul pe care-1 iubea cu toate lipsurile lui.
închişi amândoi, ne petreceam zilele în convorbiri tainice, interminabile, şi de o dragoste fără seamăn. îi ceream iertare...
694
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
695
Ea îmi spunea câ nu mâ vede întru nimic vinovat. Oh, cum aş putea sâ uit, singura fiinţă care m-a înţeles şi a avut milă de mine? .Şi cine 3t putea pretinde câ fără ura care nc otrăvea, n-aş fi devenit soţul şi omul normal spte care nâzuisem din toace forţele mele.
Nu mai eram atât de timid ca Ia început, nu mi-era frică de nevastă-mca, dispăruse groaza carc-mi îngheţa sângele la apropierea ei. Aveam chiar momente când dorinţi vagi, slabe deşteptări, nuci impulsii senzuale îmi furnicau trupul şi mă făceau să roşesc când ea mă strângea în braţe, mă mângâia, mă asigura dc dragostea ei.
Dar ceea ce dragostea creează cu greutate, ura distruge într-o clipă şi iată ce nu voi ierta niciodată oamenilor. In toate dimineţile, de-abia ieşit din cameră, cele două bufniţe ale nenorocirii noastre se repezeau asupra bietei femei şi o întrebau dacă s-a „petrecut" ceva. Fiindcă ea refuza sâ vorbească, blestematele coabe îi cădeau pe cap cu sfaturile lor de despărţenie şi o torturau până la disperare.
Această ciopârţi re şi distrugere sistematică a puţinului bine pc care natura încerca sâ-1 reclădească, dură zece luni. Ne înăbuşeam. Cei doi călăi din Galaţi începură sâ devie ameninţători, mă insultară şi mă somară sâ-mi decid nevasta pentru divorţ. Nu mai era chip să rezist. Strânşi unul lângă altul, refuzam de multe ori să coborâm la masă, trăiam zile întregi mâncând o singură dată. Apoi, pe neaşteptate, mi se născu în minte ideea dc a fugi.
Ea mă întrebă dacă aş putea câştiga cc ne trebuie cu puţinii bani ce-mi rămăsese, şi Ia răspunsul meu înflăcărat asupra viitorului de libertate şi de iubire, pe care eram în stare sâ i-I deschid departe dc casa asta blestemată, lacrimi de fericire ţâşniră din ochii ei. îmbrăţişaţi ca doi fraţi, pierduţi într-o lume vrăjmaşă, aveam obrajii şi hainele udate de propriile noastre
lacrimi; şi am trăit aşa orele celei mai curate fericiri ce se putea gusca pe pământ.
Dar, orele acestea fură şi cele din urmă ce ne-au fost date să trăim. Marele val al urii oamenilor se apropia.
Era la sfârşitul lui februarie. Aveam planul nostru bine fixat: să aşteptăm încă o lună şi, către sfârşitul Iui martie, sâ fugim pe o corabie la Stambul.
Dar, de câteva zile, băgarăm de seamă o schimbare ciudată în atitudinea celot doi tirani ai noştri: ci încetaseră deodată să mai vină dimineaţa la nevastâ-mea, n-o mai terorizau şi, cât despre muie, bătrânul îmi spuse într-o seară că pot sâ ies şî să viu când oi vrea. Rămăsei uluit! Alergai la Tineuţa, dar ea izbucni în lacrimi:
- Cred că o nenorocire ne pândeşte! îmi zise ea. Visez urât, te văd noaptea înconjurat de copii cari plâng şi eu împodobită cu aur şi cu pietre scumpe... E foarte râu. Nu mai ieşi.' Cine ştie ce ţi se poate întâmpla? Suferim închisoarea asta de zece luni. S-o mai răbdâm câteva săptămâni!
La aceste cuvinte, simţii că un pumnal îmi intră în inimă şi începui să tremur. Dar, dragii mei, soarta omului c scrisă dinainte.
A doua zi, era o dimineaţă strălucitoare de iarnă liniştită. Zăpada, groasă de trei palme, acoperea lumea cu linţoliul ei curat şi clopoţeii săniilor umpleau aerul cu zângănitul lor nostalgic. Stam la fereastră şi mi se părea că zidurile se dărâmă peste mine. înnebuneam! O putere de nestăpânit mă chema afară, către acel afară care e mişcarea, viaţa, năvalnicul mister al existenţei libere, pe care u-o mai cunoşteam de aproape un an. Mă aruncai la picioarele soţie mele şi o implorai să mă lase să ies un ceas, o jumătate de ceas, cinci minute, afară din ziduri, de sub acoperişuri, din mizerie!
Ea se îndură şi-mi dete îngăduinţa, sfâtuindu-mâ să iau cu mine cuţitul şî două pistoale şi recomandandu-mi să nu intru
PANAIT ISTRATI
CHIRACH1RAI.INA
697
în vorbă cu nimeni. îi sărutai papucii, îmi luai cojocul, căciula de astrahan şi coborâi în prăvălie.
Ah, ieşirea asta fu nenorocirea mea şi a bietei Tincuţa! A fost nenorocirea noastră - fără a fi numaidecât, fiindcă nimic nu mi se întâmplă în dimineaţa aceea şi tot nimic nici când ieşii dupâ-amiază, nici a doua zi. Dar desigur că în timpul unei astfel de treceri prin prăvălie fusei recunoscut de ochiul trădător pc care bătrânul îl ascunsese în dreptul vreunei uşi, şi care mă demască!
în seara acelei ultime duminici, pe care o rrăii în această casă, venind cu ochii plini de măreţia Dunării ce-şi ducea enormele sloiuri de gheaţă - îmbrăţişai pentru ultima oară femeia care fu, vreme de zece luni, cea mai drăgăstoasă dintre soţii şi cea mai curată dintre fecioare.
Eram liniştit... Dar coborând pentru a cina, o tragică împovărare ne lungea figurile şi ne ţinea la limita lacrimilor. Ea întrebă către sfârşitul mesei:
— Pentru cc n-au venit fraţii?
-Trebuie sâ vină numaidecât, răspunse tatăl.
Ne aprinserăm narghilele şi băurăm cafeaua turcească. Afară, noapte şi linişte. Era târziu. Deodată, surprinzând o privire semnificativă între bătrân şi mătuşă, Tincuţa izbucni în suspine.
în momentul acela, uşa se dete de perete şi cei doi fraţi, întunecaţi ca nişte călăi, apărură aducând un om la vederea căruia pălii.
Era un grec care fusese pe vremuri prietenul meu şi care venea ca delator şi ca ucigaş.
în picioare toţi trei, înaintea uşii rămasă deschisă, prima vorbă, drept bună seara, fu cea a trădătorului. întinzând braţul şi arâtându-mâ, el zise în româneşte:
—Asta c domnul Isvoranu al vostru? Bineînţeles că e „legat": ăsta e Stavru, salepgiul şi pederastul.
La această ultimă vorbă, care denumea viciul meu şi pe al lui, Tincuţa dete un strigăt şi căzu la pământ, în vreme ce eu...
înşfăcat de cruzimea şi setea de răzbunare a cumnaţilor mei, fusei dus în prăvălie şi călcat în picioare, lovit în cap, pc faţă, pe piept, până leşinai. Pe urmă...
Pe urmă mâ trezii afară în zăpadă, înaintea porţii zăvorâte a unei curţi ce da spre un gang închis. Eram îngheţat. Mâinile şi picioarele, pieptul, capul, zdrobite, Şi, drept îmbrăcăminte de iarnă, mă găseam în cămaşă şi cu capul gol.
îmi adunai puterile şi mă dusei să cer ospitalitatea unui turc, care îmi furniza salepul înainte vreme. Mâ primi creştineşte şi mă îngriji ca un frate.
Patru zile după aceea, omul acesta cumsecade, fără sâ ştie cui vorbeşte, mi-aduse la patul meu de suferinţă ştirea care umpluse tot oraşul: Tincuţa fusese pescuită pe malul stâng al Dunării de către lipoveni...
De atunci au trecut treizeci şi cinci dc ani şi în fiecare an, la data fatală, mă duc pe malul Dunării ce-şi poartă sloiurile, ca să cer iertare Tincuţei dc jignirea ce i-am adus-o...
Ţie, de asemeni, Adrian, îţi cer iertare pentru jignirea cc ţi-am adus-o.
Pc drumul către Slobozia, între două lanuri de orz, căruţa cu trei oameni mergea la trap. înaintea ochilor calului care se scutura în răcoarea dimineţii, luceafărul scânteia pe bolta purpurie a Răsăritului.
O ciocârlie izbucni din lan şi se înălţă către cer. Stavru o urmări cu privirile, până ce o văzu căzând ca o piatră. Cu ochii ficşi, spre locul unde o văzuse căzând, el cântă, - în acea limbă universală cunoscută oamenilor cari n-au patrie şi pe acea melodie ce nu se poate prinde pe hârtie:
1
698
PANAIT ISTRATI
Dac-asfi o ciocârlie,
Ca ea aş săgeta văzduhul,
Dar n-aş ?nai veni pe pământ,
Unde oamenii seamănă grâu, \ Unde oamenii seceră grâu, j Unde se seamănă şt se seceră fără nici un rost!
1 . II
CHIRA CHIRALINA
In crângul în care căruţa celor doi negustori se oprise pentru masa de amiază, Stavru se lăsă rugat de tovarăşii lui, cari, de o oră, cereau să le spună povestea copilăriei sale şi a surorii, pe care o evocase la începutul povestirii lui din pod. Nu-i lipsea pofta de a istorisi, căci sufletul îi era acum dispus sâ evoce această depărtată amintire, dar aşa se întâmplă când vrei să te atingi de zăgazurile ruginite ce opresc trecerea apelor trecutului: îţi place să te laşi rugat.
întinşi pc iarba moale a tufişului, ei fumau tăcuţi, în vreme ce calul păştea iarba şi strănuta, plimbându-se cu paşi mărunţi în juru-lc. Stavru se sculă, adună câteva crengi uscate şi aprinse focul; şi când jcratecul fu gata, căută în căruţă sculele pentru preparat cafea, fîersc apa şi aruncă în ibricul de aramă, zahărul şî cafeaua necesară. După care, cu un talent de cafegiu, vărsă lichidul spumos şi aromatic în trei fîligeane, se aşeză turceşte şi începu:
- Nu-mi amintesc nici data, nici vârsta exactă ce aveam în momentul acela. Dar, ştiu că evenimentul cel mai apropiat care urmă dramei ce vă voi povesti fu războiul Crimeii.
Copil, mi-aduc aminte de asprimea unui tată, care bătea pe mama în toate zilele, fără să înţeleg de ce. Mama lipsea deseori de-acasă, sc întorcea şi iar era bătură, înainte de plecare
700
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
701
şi după sosire. Nu ştiam dacă era schingiuită înainte, pentru a o face să plece sau pentru a o reţine, nici dacă la sosire era din pricina lipsei ori fiindcă se întorsese.
Mi-amintesc apoi că, în vremea aceea turbure, lângă tata se afla întotdeauna fratele meu mai mare, tot aşa de aspru ca şi el, iar lângă mama se tânguia soru-mea, Chira, cu patru ani mai în vârstă decât mine şi către care mă simţeam atras.
încet-încet, ceaţa se risipeşte, mă măresc şi încep să înţeleg. Şi înţelesei lucruri ciudate. Să rot fi avut opt-nouă ani; soru-mea între doisprezece şi treisprezece şi era aşa de frumoasă că mă ţineam toată ziua lângă ea, pentru a o privi din cap până în picioare. Ea se gătea de dimineaţă până scara şi mama făcea la fel, căci şi ea era tot atât de frumoasă. Dintr-o cutie de fildeş, amândouă înaintea oglinzii, îşi făceau genele cu chinoros înmuiat în untdelemn, sprâncenele cu un tăciune de lemn de busuioc, iar pe buze, pe obraji, ca şi pe unghii dădeau cu roşu de cârmâz. Şi când această lungă operaţie era sfârşită, ele se sărutau, îşi spuneau cuvinte de dragoste şi începeau sâ-mi facă toaleta mea. După aceea, toţi trei, luându-ne de mână, dănţuiam după moda turcească ori grecească, şi ne îmbrăţişam. Astfel, formam o familie aparte.
Acum, tatăl şi fiul mai marc nu mai veneau în toate serile acasă. Erau amândoi caretaşi, cei mai meşteri şi mai căutaţi din tot ţinutul; şi atelierul lor se găsea în partea opusă a oraşului, în cartierul Karakioi, în vreme ce noi locuiam în Cctăţuic . între noi şi ci sc întindea tot oraşul. Casa din Karakioi era a tatălui meu. El avea acolo doi lucrători şi doi ucenici cărora le da mâncare şi casă. Mai avea o servitoare bătrână, care se ocupa de gospodărie. Erau şapte. Noi nu mergeam acolo niciodată şi eu de-abia cunoşteam atelierul tatii, care mă înspăimânta. în Cetăţuie eram la mama. Nu ne păsa de nimic, toată ziua petreceam, iarna beam ceai, vara siropuri şi tot anul mâneam
baclavale, sarailii; beam cafea, fumam din narghilea, ne găteam şi dănţuiam. Era o viaţă frumoasă...
Da, era o viaţă frumoasă, afară de zilele în cari tata ori fiu-său, sau amândoi deodată, năvăleau în mijlocul petrecerii şi zvântau în bătaie pe mama, snopeau cu lovituri de pumni pe Chira şi rupeau bastoanele în capul meu; fiindcă acum făceam şi cu parte din hqră. Cum vorbeam curent limba turcă, ei ziceau femeilor: „paciauri" iar mie: „chiciuc pezevenghi". Cele două nenorocite se aruncau la picioarele zbirilor, le înlăn-ţuiau genunchii şi-i rugau să le cruţe cel puţin faţa:
- Nu obrajii! strigau ele. Pentru numele lui Dumnezeu si al Sfintei Fecioare, nu loviţi faţa! Nu vă atingeţi de ochi! Iertare!
A! faţa, ochii, frumuseţea acestor două femei! Nu era alta care să le-o întreacă! Ele aveau pâr de aur, lung pânâ-n câlcâie, pielea obrazului albă; sprâncenele, genele, ochii, negri ca abanosul. Căci pe tulpina românească, din partea mamei, trei rase diferite se altoiseră: turcă, rusă şi greacă, după ocupanţii care stăpâniseră ţara în trecut.
Ia vârsta de şaisprezece ani, mama născu pc cel dintâi copil, dar în ziua când deschisei ochii, nimeni n-ar fi crezut că era mamă a trei copii. Şi femeia asta, care era făcută să fie mângâiată şi răsfăţată, era bătută până la sânge. Dar dacă tata n-o copleşea cu mângâierile, amanţii ci o despăgubeau îndeajuns şi n-am ştiut niciodată dacă la început a fost bătută fiindcă îşi înşelase bărbatul sau îl înşelase pentru că fusese bătută. în orîcc caz, tărăboiul n-a contenit niciodată la noi, fiindcă strigătele de plăcere alternau cu strigătele de durere; şi cum înceta ciomăgeala, râsetele izbucneau pe feţele udate de lacrimi.
Eu făceam de pază, mâncând prăjituri, în vreme ce curtezanii, - cu purtări, de altminteri, cuviincioase - stăteau tutceşte pe covoare, cântau şi îndemnau pe femei sâ joace după arii orientale din ghitare, acompaniate dc castagnete şi tamburine. Mama şi Chira, îmjjr#elffennTnă de dorinti, jucau
702
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRAUNA
703
damul batistei, se învârteau, se legănau, sc ameţeau. Apoi, cu faţa îmbujorată de căldură, ele se trânteau pe perne enorme, îşi ascundeau picioarele în rochiile lor lungi şi-şi făceau vânt. Se beau lichioruri fine şt se ardeau aromate. Bărbaţii erau tineri şi frumoşi. Totdeauna bruni, negri, ei aveau o înfăţişare elegantă, mustăţile ascuţite, bărbile foarte îngrijite, iar părul lor lins ori creţ răspândea un miros puternic de unt de migdale, parfumat cu mosc. Erau turci, greci şi câteodată români, căci naţionalitatea nu juca nici un rol, cu condiţia ca curtezanii să fie tineri şi frumoşi, delicaţi, discreţi şi nu prea grăbiţi.
Situaţia mea era foarte ingrată. Nimănui nu i-am vorbit până azi de ceea cc au fost chinurile mele atunci.
Rostul meu era să veghez, aşezat pe marginea ferestrei şi să preîntâmpin orice surpriză. Asta îmi plăcea mult, fiindcă uram dc moarte pc cei din Karakioi, care nc băteau. Dar în pieptul meu se da o luptă între datoria şi gelozia mea.
Eram gelos, grozav dc gelos.
Casa era aşezată în fundul unei vaste curţi împrejmuită cu ziduri. Unele ferestre dădeau către această curte, iar altele, înapoi, erau suspendate deasupra platoului care domina portul. Nu puteai pătrunde în casă decât prin unica intrare din faţă, dar pentru a fugi, de! musafirii făceau mai puţine nazuri, şi dacă povârnişul platoului ar fi putut vorbi, câţi inşi n-a văzut el căutând scăpare pc acolo!
Căţărat pe pervazul ferestrei, aveam ochii ficşi către felinarul ce lumina, toată noaptea, deasupra porţii, iar urechea mi-era aţintită să aud zgomotul zăvoarelor ruginite.
Dar ţineam să văd deopotrivă şi ce se petrecea înăuntru. Mama şi Chira erau frumoase dc te-nnebuneau. Rochia le strângea talia de le-ai fi trecut-o printr-un inel. Sânii - rotunzi ca doi pepenaşi. Pârul resfirat din belşug pe spate şi pe umerii goi. Fruntea încercuită de o panglică roşie aprinsă şi genele
lungi, clipind drâceşte, parcă pentru a aţâţa para flăcărilor din ochii aprinşi de patimi.
Deseori, în goana lor de a se face plăcuţi femeilor, în vorbăria lor neroadă, musafirii deveneau caraghioşi. Aşa, într-o seară, unul din ei, voind sâ complimentezc pe mama, zise: „găina bătrână face zeama bună". Biata femeie, jignită, îi aruncă evantaiul în cap şi plânse. Alt invitat sc ridică furios, dete neghiobului cu tifla şi-1 scuipă în faţă. Se luară de piept, răvăşiră casa, răsturnară narghilelele. Asta ne făcu sâ râdem cu lacrimi. Pentru a face pace, mama îi sărută pe amândoi.
Dar aceste sărutări, aceste îmbrăţişări, erau un mijloc al ei de a răsplăti tot felul de merite. Pentru o voce frumoasă, pentru o vorbă dc haz, un joc iscusit, ea da sărutări, şi tot aşa făcea când trebuia sâ înveselească pc un posac, să şteargă urma unei vorbe supărătoare, să potolească un zurbagiu prea gelos, să plătească năuceala unui prost.
Chira, pe de altă parte, strălucea în felul ei. Foarte dezvoltată fiziceşte de la paisprezece ani, ea părea cu doi ani mai mare. Nebunatecă, şireată, cu năstişorul cam încovoiar, cu bărbia ascuţită, cu două gropiţe în care zeul dragostei picase două aluniţe aproape simetrice, Chira nemulţumea atât pe îndrăgostiţii ei, cât şi pe mine, cu zburdălniciile, înţepăturile şi glumele sale. Ei se plângeau câ nu pot obţine mai mult, iar cu socoteam câ e prea darnică.
Ca să nu supărăm pe nimeni, Ie zicem musafiri curtezanilor cari veneau la noi. Şi, la toată vorba, musafirii ăştia îi sărutau mâinile şi sandalele. Ea îi trăgea de nas şi de barbă, le vărsa sirop pe cărbunii care ardeau deasupra tumbcchiului narghilelelor, le da sâ bea din paharul ei şi apoi spărgea paharul pentru a-i jigni, dar revenea un minut după aceea pentru a depune vârful pletelor ei pe buzele omului jignit.
704
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
705
Toate astea mă înfuriau, căci iubeam pe Chira mai mult decât pe mama. O adoram şi nu sufeream nici o mângâiere ce venea de la altul decât de la mine.
Mi-aduc aminte câ într-o scară, spre culmea geloziei mele, nodul de la un sandal al Chirei desfâcându-se în timpul dansului, ca îşi aşeză piciorul pc genunchii unui musafir şi ceru să-i lege şiretul. înţelegeţi ce fericire pentru norocosul acela! El sc execută, prelungindu-şi plăcerea cât putu mai mult, în vreme ce eu deschideam nişte ochi de lup. Pe urmă, ticălosul începu să-i mângâie piciorul şi chiar pulpa. Şi ea, ei bine, ea nu zicea nimic, se lăsa! Atunci, furios, pierzându-mi capul, strigai:
-Tata!... Fugiţi!...
Cât ai clipi din ochi, cei doi musafiri îneălecarâ fereastra şi dispărură în întuneric, rostogolindu-se pe panta dealului. Unul din ei, un grec, în graba lui, îşi uită fesul şi ghitara, pe care mama le luă şi le aruncă după el pe fereastră, în vreme cc Chira ascundea cele două narghilele ce erau în plus.
Scena asta fu atât de hazlie, încât eu, odată trecută mânia, fusei apucat de un acces de râs nebun, căzui dc pe pervaz, mă rostogolii pe covor şi mâ făcui vânăt la faţă. Mama crezu dc-a binelea că înnebunisem de groaza sosirii tatălui; bietele femei sfâşiară aerul cu strigătele lor înfricoşate, uitară de tata şi de dracu şi se aruncară asupră-mi, deznădăjduite.
- Nu vine nici un tată! putui să răspund în sfârşit, dar m-am supărat fiindcă Chira s-a lăsat să i se mângâie pulpa! Şi m-am răzbunat! Asta-i tot!
Bucuria le făcu acum sâ ţipe mai tare. Ele mă bătură straşnic dindărăt, tot sărutându-mă; apoi începurăm să ţopăim prin odaie, mulţumiţi că ne alesesem, ele cu spaima, iar eu cu o urecheală sfârşită cu mângâieri.
Doi sau trei ani sc scurseră în chipul fericit de mai sus, singurii ani ai copilăriei melc care mi-au rămas clar în amintire, împlinisem unsprezece ani, Chira avea cincisprezece şi eram nedespărţit de ea. O urmăream premtindeni, ca un câine, o pândeam când îşi făcea toaleta, îi sărutam hainele îmbibate de parfumul ei; şî biata copilă se apăra cum putea, cu gingăşie, crezându-mă nevinovat, deloc pătimaş. Vorbind drept, n-aveam nici un gând precis, nu ştiam ce voiam, muream de plăcere şi mă topeam după ea.
Trebuie să mai spun că, în casa mamei mele, trăiam în iadul dragostei. Totul era dragoste; cele două femei ca şi iubiţii lor, ca şi toaletele, ca şi lichioruilc, parfumurile, cântecele, jocurile. Chiar fuga caraghioasă şi dramatică a curtezanilor mi se părea voluptuoasă şi pasionată. Numai sosirea tatii şi buşeala noastră cu capul de toţi pereţii erau neplăcute şi fără iubire. Dar le primeam ca un tribut: tributul plăcerii. Mama zicea:
- Orice fericire îşi are latura ci tristă; viaţa chiar o plătim cu moartea. Pentru aceea, trebuie s-o trăim. Trăiţi-o copii, trăiţi-o după gusturile voastre şi în aşa fel ca să nu regretaţi nimic în ziua judecăţii din urmă.
Conduşi de-o asemenea „filosofîe" e uşor dc înţeles cu ce grabă ne sileam, şi eu, şi Chira, să urmăm exemplul mamei. Având averea ei personală, asigurată în mâinile fraţilor ei, contrabandişti de articole orientale, ea îşi îngăduia orice plăcere, se făcea adorată, schimba amanţii mai mult sau mai puţin satisfăcuţi, tot aşa de des ca rochiile, se lăsa să fie snopită în bătaie de tată-meu, apărându-şi numai faţa, şi trecea grabnic la o nouă distracţie.
Ea avea chiar o oarecare virtute: când se ştia prea plină de păcat şi se temea ca furia bărbatului ei să nu se abată şi asupra noastră, ţinea uşa închisă până cc noi izbuteam să fugim pe fereastră. Pe urmă deschidea, vitejeşte şi încasa singură şi pentru noi.
i
706
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
707
Când nc întorceam, câteva ceasuri după aceea, o găseam lungită pe sofa, cu faţa acoperită de miez de pâine albă înmuiată în vin roşu, pentru a vindeca umflăturile şi vânătăile. Se scula râzând ca o nebună; şi, cu oglinda în mână, ne spunea, arâtân-du-ne faţa zdrobită:
- Nu e aşa câ nu m-a sluţit prea tare? în două zile u-o sâ rămână nici urmă... Şi atunci, iar o să chemăm musafiri! Nu moare cineva de-o bătaie!
Ne nelinişteam de trupul ei. Trebuia să fie groaznic de văzut, Ea exclamă:
- O, trupul! Trupul nu se vede!
Si semnele bătăii odată vindecate, chefurile reîncepeau vârtos.
în casă nu se făcea nici un fel dc bucătărie, căci mamei îi era silă dc mirosul cepei prăjite. Era abonată la o locandă vecină, care nc trimetea cele trebuincioase: supe, mâncăruri, prăjituri, creme, în vase de aramă date de mama. O spălătoreasă venea luni dimineaţa sâ nc ia rufele murdare din timpul săptămânii şi ne lăsa altele curate. împreună cu bătrânul turc - negustor de pomade şi dresuri - asta e toată lumea pe care o văzui intrând în casă, afară de musafiri, fireşte, cari nu erau totdeauna siguri câ vor ieşi pe unde au intrat. Afară, de asemeni, de tata şi de fratc-meu, cari erau „musafiri nepoftiţi" şi cari ne făceau vizite foarte neplăcute. Cum, de mai btne de doi ani, tata nu mai dormea la noi şi nu venea decât dc trei sau patru ori pe lună pentru a ne bate, casa era liniştită.
Scutite dc grijile gospodăriei, cele două femei îşi petreceau vremea cu odihna, cu baia, cu toaleta, cu siropurile, cu mâncarea, cu narghilelele şi cu primirea curtezanilor. Nu uitau nici rugăciunile, dar nu sc duceau niciodată la biserică, iar timpul sacrificat lui Dumne/eu era foarte scurt. Mama se scuza, zicând:
- Dumnezeu vede bine că nu-1 contrazic; rămân cum m-a făcut... Ascult, supusă, strigătele şi poruncile inimii mele.
Chira întâmpina:
- Dar, mamă, nu crezi că se cam amestecă şi dracul, câteodată?
— Nu, răspundea ea, nu cred în dracul; Dumnezeu e mai tare ca el. Şi dacă suntem cum suntem, e pentru că Dumnezeu o vrea.
Şi, desigur, mama era mulţumită de ceea ce Dumnezeu voia ca ea sâ facă, fiindcă el ■nu vrea lucruri silnice.
El voia, mai înrâi, ca mama şi fiica sâ stea în pat dimineaţa cât lc-o plăcea, loc potrivit pentru a ronţăi pesmeţi cu unt şi miere şi pentru a bea cafeaua cu lapte.
Dumnezeu le poruncea apoi să se îmbăieze şi să-şi ungă corpul cu elixir de smirnă, să-şi înfrăgezeze obrajii cu abur de lapte, fierbând la foc mic; să-şi facă părul lucios cu unt; să-şi lustruiască unghiile cu o pensulă înmuiată în esenţă de anilină de acajiu. Era apoi o întreagă daraveră cu toaleta genelor, sprâncenelor, buzelor şi obrajilor. Şi când totul era gata, urmau dejunul, fumatul şi siesta. Se trezeau când soarele era la chindie, pentru a arde aromate, pentru a bea siropuri şi, în sfârşit, pentru a începe marea dandana a zilei: cântecele, dansurile, cheful care ţinea până la miezul nopţii.
Mama era mult mai bogată decât tata; şi cu toate cheltuielile nebuneşti, averea ci, plasată în întreprinderi cam nelămurite, de către fraţi, îi aducea venituri atât de mari, încât îi rămânea destul ca sâ pună deoparte în fiecare lună (tot în mâna fraţilor ei) banii destinaţi Chirei şi mic.
Eu nu cunoşteam prea bine viaţa mamei mele. Mi-aduc aminte să fi auzit-o povestind câ părinţii ci fuseseră hotelieri bogaţi. Tatăl său, un turc bun şi pios, fusese trimis din Stambul cu firman de la Sublima Poartă pentru a deschide un hotel la Ibraila către sfârşitul veacului al XVI 11-lea, cu însărcinarea de-a primi şi ospăta pe toţi demnitarii pe care Sultanul îi trimitea în paşalâcul său. El avea trei femei: două turcoaice şi o româncă.
708
PANAIT [STRAT!
CHIRA CH1RA1.INA
709
Românca a fost mama mamei mele. Celelalte două mame au dat naştere la trei copii, dintre cari unul a înnebunit şi s-a spânzurat. Dar mama, ca şi fraţii ei vitregi, nu sc înţelegeau în casa părintească decât pentru a o răvăşi.
După cât se pare, nimic mai interesant nu se săvârşea în casa asta decât să se adune bani şi să sc facă rugăciuni la doi Dumnezei, în trei limbi deosebite.
Cei doi băieţi se apucară de contrabande, iar mama, încă foarte tânără, era gata să-î urmeze, când turcul se hotărî, scurt, s-o mărite cu un om aspru şi fără inimă, tatăl meu, care se îndrăgosti de ea, „probabil, zicea mama, într-un moment când Dumnezeu se scobea în nas". Bunicul dădu tatălui meu aur mult şi lăsa moştenire mamei o marc parte din averea sa, cu dreptul de a o administra după pofta ei, cu condiţia de a rămâne măritată.
Astfel legată de un om pe care îl ura, ea ştiu să se plece voinţii turcului, de teamă de-a nu se vedea deposedată — făcu pc pisicuţa, îi câştigă încrederea şî, la moartea lui, reuşi să-i smulgă averea ce-i era destinată, dând-o apoi în seama fraţilor, cari o adorau.
Atunci începu viaţa de petreceri, de plăceri şî de amoruri nebune, pe care o aveam sub ochi şi pe care tatăl meu nu putea s-o împiedice, cu toată brutalitatea lui. Mama i-ar fi făcut bucuroasă un dar din zestrea ei dacă ar fi vrut sâ-i redea libertatea, dar el ţinea să se răzbune de dezonoarea ce-i făcuse. în ziua despărţirii lor, luând cu cl tot ce-i aparţinea, tata zise mamei, ară-tându-ne pe mine şi pe Chira:
- Pe şerpii ăştia doi, ţi-i las. Ei nu sunt copiii mei, seamănă mamei lor.
- Ai vrea poate să semene şi ei tatălui lor? răspunse ea. D-ta eşti un om uscat, un mort care împiedici pe cei vii să trăiască. Mâ mir că uscăciunea d-tale a fost în stare să zămislească chiar
şi pe acest neisprăvit, cu care te potriveşti de minune, dar care nu e fiul meu!
Şi biata mama avea drept să spună câ acest mort ne împiedica să trăim. O făcea chiar din ce în ce mai des. Ştiind că mama ţinea la faţa ei, ca la viaţă, el o lovea totdeauna în acest centru al existenţei sale; şi, în vremea din urmă, nenorocita trebuia să se îngrijească câte opt şi zece zile pentru a face să dispară vânătăile şi rănile.-în acest timp nu mai putea fi vorba de distracţie, nici de-a mai primi musafiri. Aceasta o arunca în melancolie, nu ne mai mângâia ca altădată şi, pentru întâia oară, o văzui plângând dc deznădejde.
Dar, asemenea deznădejdi o făceau să dorească răzbunarea cu o patimă înzecită, spre a face pc tiran şi mai furios; şi izbuti aşa de bine, că furia lui ne fu fatală.
într-o seară, casa gemea de musafiri. Erau cel puţin şapte. Mama atârnase patru candelabre pe pereţi, fără a mai vorbi de policandrul din plafon. Am numărar lumânările: erau douăzeci şi patru. Lumina era orbitoare.
în ziua aceea chiar, mama chemase un lăcătuş şi pusese un zăvor mare la poarta masivă a curţii, care sc închidea numai cu cheia. Astfel asigurată, ea se dădu veseliei celei mai neînfrânate din câte cunoscui. Cred încă şi azi că ea presimţea sfârşitul vieţii ei fericite şi voia să-1 trăiască cu toată intensitatea.
Din cei şapte invitaţi, trei erau muzicanţi greci, renumiţi în petrecerile timpului. Deschizând balul, mama dărui fiecăruia dintre ei o mică pungă dc piele cu câte zece galbeni, înveliţi în câte o batistă de mătase brodată şi le zise:
— Palicarilor! aveţi în aceste pungi de cinci ori mai mult decât e dreptul vostru cântând toată noaptea! Nu vă covârşesc astfel numai din generozitate. în casa asta, veselia se plăteşte scump şi se poate ca astă-seară să ieşiţi pe ferestrele ce vedeţi colea. Sunteţi sprinteni de picioare?
710
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
711
Şi le deschise ferestrele, suspendate deasupra râpei. Palicarii se aplecară peste pervaz, măsurară din ochi adâncimea, cântăriră greutatea aurului, săltând pungile în mâini, şi acceptară cu un curtenitor „Evalah!" Cântecul, dansul, petrecerea începură,
Cele trei instrumente: clarinetul, piculina şi ghitara erau mânuite cu îndemânare. Chira şi mama, răsturnate ca nişte cadâne pe sofa, ascultau răpite cântecul plângător, apoi tumultuos al doinelor, languroasele manele turceşti şi pastorale greceşti, acompaniate de pocniturile din palme şi dc vocile bărbăteşti ale celor patru musafiri.
După fiecare cântec, mama servea lichioruri, cafele, narghilele. Două tăvi mari cu cadaif şi sarailie erau oferite ispititor ochilor celor mâncăcioşi.
Cum în seara aceea nu mai făceam dc gardă, dansai cu sora mea, cu mama, singur, şi cu amândouă până ameţii. Dansul era cea mai mare pasiune a scurtei melc copilării acasă, precum şi un mijloc de-a dobândi de la Chira mângâierile cele mai nebune. Jocul arăbesc al pântecului, pc carc-1 executai singur, fu aşa de bogat în mişcări în seara acestei ultime petreceri, că cei trei muzicanţi, cari erau cunoscători, mă lăudară şi mă îmbrăţişară cu căldură. Chira era la paroxism. Mama exclamă:
- Ei, da! Ăsta c cu adevărat hăiatul meu! Nu e nici o îndoială!
în timpul unei pauze, când toţi bărbaţii, stând turceşte pe covoare, fumau zgomotos narghilelele lor, Chira întrebă ce devenise unul dintre adoratorii ei cei mai stăruitori.
— Şi-a scrântit piciorul în ultima săritură pe fereastră, răspunse musafirul.
Şi în ilaritatea generală, el explică cum bietul om gemea, în momentul ăsta, în patul lui, îngrijit de un masor. Povestea puse pc gânduri pe ghiţarist, care era scurt şi gros. El se duse la fereastră si scrută încă o dată abisul. Un musafir îl linişti, spunându-i:
- Nu e prea sus! Cel mult doi metri. Numai că nu trebuie să sari prea înainte, ci să te laşi să aluneci încetişor, apoi sâ te ţii dârz când începi să te rostogoleşti pe panta cea mare. în fundul ei îţi vei găsi fesul şi ghitara!
Râserăm cu toţii şi dansul reîncepu.
întâmplarea aceasta-se petrecea prin luna iunie, puţin înainte de seceriş.
înspre curte, ferestrele erau astupate cu draperii grele, pe când acelea care dădeau spre Dunăre n-aveau decât perdeluţe subţiri. Şi eram cu toţii obosiţi când, în dimineaţa aceea, aurora azvârli albul ei aurit pc geamuri. Ne înăbuşeam... Atmosfera era otrăvită de fumul narghilelelor, eu toate aromatele arse. Mama deschise o fereastră şi respiră adânc acrul parfumat. Lângă ea, Chira şi eu priveam zorile care luminau deja balta cu pădurea ei de sălcii. Apoi, întorcându-se către oaspeţi:
- Ei bine, dragii mei, petrecerea s-a sfârşit! zise ea. Ia culcare!
în momentul acesta, zgomotul unui corp căzând greu în curte ne făcu să tresărim, şi puţin după aceea se auzi scârţâitul zăvoarelor şi ţâţânelor dc la poartă.
Mama strigă:
- Fugiţi! Au sărit zidul!
Şi în vreme cc tata şi fiu-său zgâlţâiau uşa, musafirii se zvârliră prin cele două ferestre, uitând toate precauţiunile, ca şi cum afară îi aşteptau saltele de lână. Lăutarii fura cei dintâi care o tuliră, iar ceilalţi îi îmbrânceau dc la spate, în ciuda sfatului de a nu sări prea departe. în câteva clipe casa era goală; chefliii se rostogoleau unii peste alţii pc panta nisipoasă. Dar cât despre a ascunde urmele petrecerii, nu mai putea fi vorba.
Şi atunci, vitejeşte, mama se duse să deschidă. Ea fu imediat înşfăcată de păr şi aruncată la pământ. Fratele făcu la fel eu
712
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRAI.1NA
713
Chira; şi cu, înnebunit de a o vedea pe sorâ-mea aşa de crunt călcată în picioare, luai o narghilea şi o spărsei în capul nemernicului. El lăsă pe Chira, duse mâna la cap şi, plin de sânge, sc aruncă asupră-mi. Avea aproape douăzeci de ani şi era foarte tare. Mâ bătu până se sătura şi până mă podidi sângele pe nas şi pe gură.
în vremea asta, mama era ucisă în toată puterea cuvântului. Leşinată, cu îmbrăcămintea sfâşiată, cu corpul aproape gol, şi tata mai continua s-o lovească. Frarc-meu se duse să-şi spele capul însângerat şi Chira alergă la un sertar, de unde se întoarse cu un pumnal în mână; dar ramaserăm împietriţi înaintea grozăviei ce ni sc înfăţişa ochilor: tata luase un sandal dc lemn -pierdut în fugă de vreun musafir - şi cu tocul pocnea în faţă pe biata mama, care de-abia îşi mai mişca braţele. Faţa ei, scăldată în sânge, era o rană.
Chira înainta pentru a lovi în spate pc barbar, şovăi şi leşină. Tata o ridică, o aruncă într-un fel de dulap mare băgat în zid, numit iatac şi trase zăvorul. Pe mine mă lăsă sub paza fratelui, care îşi pansa capul cu o basma, iar el luă pe mama în spate şi ieşi în curte. După câteva minute, auzii capacul greu al pivniţii căzând zgomotos pesre nenorocita pc care o închidea astfel ca într-un mormânt. Intrând în casă, el sc năpusti asupră-mi cu pumnii strânşi şi mă săgeta cu ochii în aşa fel, dc crezut că ultimul meu ceas sunase. Dar nu mâ atinse, ci numai zbieră:
- Aşa, hai? Spargi capu) fratelui tău, iar pacîaura de soră-ia voia sâ mă ucidă! Ei bine, acum s-a sfârşit cu voi toţi!
Ei stinseră lumânările şi mă luară cu dânşii. Trecând prin curte, aruncai o privire asupra capacului pivniţii: un lacăt mare trecut prin două cârlige, făcea imposibilă o evadare, şi suspinai la ideea câ bita mamă, rănită, desfigurată, dar rrăind încă, era îngropată în acel oribil mormânt, în vreme ce Chira, în iatac, se înăbuşea de deznădejde.
Afară, era ziuă... Cărbunarii turci, cu samarul în spinare şi cu bastonul ascuţit sub btaţ, mergeau spre port, la lucru. Şi eu unde mergeam?
Ajunseserăm la locuinţa tatii şi fusei îndată pus să învârtesc tocila, pe care ucenicii ascuţeau barde şi dălţi. în jurul meu, claie peste grămadă, zăceau buşteni de stejar, dc tei şi de plop, printre căruţe desfăcute: roate, bucşe, spiţe, oişti, obezi, amestecate cu strujelc.
Până la prânz nu rni-au dat nimic dc mâncare. Neobişnuit cu munca, mâ istovisem cu totul. Frate-meu mă biciui. Apoi baba îmi aduse mâncare: pâine, măsline, apă.
Partea tristă era câ ochii tuturor îmi iscodeau orice mişcare şi nu era nici un chip de fugă. După-prânz mă puseră iar la învârtit, iar când mă înmuiam, frate-meu trecea pe lângă mine şi mâ izbea cu botforii peste ţurloaie. încinşi cu şorţuri de piele, ca oricare dintre calfe, tatăl său şi el lucrau, forfoteau încoace si încolo, muţi, morocânoşi, încruntaţi, în mijlocul unei tăceri triste, in care nu sc auzea decât zgomotul instrumentelor. Lămuririle şi poruncile erau scurte, reci, ca sufletele lor.
Peste noapte fusei încuiat într-o odaie cu ferestrele zăbrelite. Acolo, pe un mindir aşezat la pământ, fără pic de lumină, îmi petrecui noaptea plângând şi gândindu-mă la dragile mele făpturi, cari erau şi mai nenorocite decât mine.
A doua zi vremea se scurse la fel. Mă chinuia gândul dacă nu cumva cruzimea călăilor noştri va fi mergând până acolo, încât sâ facă uitate pe cele două femei bătute, bolnave şi întemniţate. Spre seară, hotârâi să nu mai plâng şi să încerc sa fug cu orice preţ.
In ogradă zărisem fel de fel de scări, iar în chiliuţa mea un morman de spiţe, cioplite din gros: în ele sta libertatea mea. Slujnica îmi aduse cina, pâine şi brânză, vorbindu-mi cu răutate:
714
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
715
- Ei, ce zici, coconaşule? Aici nu-i aşa de bine ca acasă, hai? Apoi de, vezi tu, viaţa nu-i făcută numai din plăceri! Mai trebuie şi muncă. He! he! He, he! trebuie să mai munceşti!
Mă încuie. Eu aţipii pe dată. Când mâ deşteptai, nu se luminase încă. Gândurile mâ năpădiră şi începui să plâng, amintindu-mi chipul însângerat al mamei. Nu mult, şi cocoşii începură să cânte. Se crăpa de ziuă. Toată casa era însă scufundată în somn. Deschisei fereastra, înfrigurat, şi cu o spiţă înco-voiai puţin zăbrelele, care nu erau prea groase. O secure era înfiptă într-un buştean, în ogradă. O smulsei şi înşfâcai la subsuoară o scăriţă, căţărându-mă pe alta, pentru a sări peste zid. Când mă văzui afară, începui să alerg cât mă ţineau picioarele
pe drumul portului.
începuse să sc lumineze de ziuă, când ajunsei la poalele povârnişului, pe creasta căruia casa noastră dormea somnul deznădejdii. Pentru întâia oară începui să urc prâvălişul acela, pc care până atunci nu făcusem decât să-1 scobor în fugi vijelioase.
Ajuns pe muche, îmi aşezai scara şi, în timp ce inima zvâcnea neînchipuit de tare, izbii geamul care sări în ţăndări. Atunci - după o clipă de sfârşeală - auzii glasul blând al Chirei, gemând din închisoarea ei:
- Tu eşti, Dragomir?
La chemarea surioarei mele, mă cutremurai şi strigai:
- Eu sunt! An venit să vă scap!
Mâ strecurai înăuntru prin spărtură şi trăsei zăvorul. Palidă, umflată de plâns, Chira îmi sări de gât, întrebându-mă îngrijorată:
- Dar mama? Ce-i cu mama?
- E închisă în pivniţă, trebuie s-o scoatem de-acolo şi să fugim! Uşa casei era închisă cu cheia. Deschisei fereastra şi sării în
curte. Cu ajutorul securii sfărâmai belciugele şi coborâi scara, urmat de Chira. Un miros greu dc mucegai, dc varză murată şi de legume putrede ne trăzni în nas, căci de vreo doi-trei ani nimeni nu mai coborâse în pivniţă. Broaşte ţestoase mişunau
leneşe, şi ouăle lor, ceva mai mârişoare ca ouăle păsărelelor, stăteau înşirate de-a lungul zidurilor. în această ticăloşie, mama zăcea de două zile. O găsirăm sculată în picioare, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie ucisă. îşi bandajase capul cu fâşii din zdrenţele cari mai atârnau de corpul ei măcelărit.
O sprijinirăm să urce scările lunecoase, iar afară, în faţa vedeniei, ce mai rămăsese din mândra noastră mamă, îi căzu-răm la picioare, ca înaiptea unei martire. Un ochi sc ascundea sub legătură, dar cc era cu el, putea oricine să-şi dea seama, judecând după restul trupului zdrobit. Nasu-i era strivit, buzele spintecate, gâtul şi pieptul acoperite de sânge închegat. Mât-nile-i erau însângerate şi un deget strivit. Ea ne ridică de jos şi nc spuse cu glasul stins:
- Să fugim cât mai repede! Luaţi cu voi câte ceva de mâncare! Intrarăm în casă. Ele se spălară şi se îmbrăcară în grabă.
Mama îşi luă lădiţa cu bani şi juvacruri şi scoborârâm încet povârnişul, după ce aruncarăm scăriţa înăuntru şi închiserârn ferestrele prin care atâţia dintre musafirii noştri îşi găsiseră scăparea. Fusese scris se vede ca stăpâna casei să iasă la urmă tot pe acolo!
După un ceas eram pe drumul Cazasului, pierduţi în mijlocul holdelor de grâu. La poalele celor două coline cari, pc vremuri, se chemau „tăbii", mama se opri. Şi acolo pc iarbă, între cele două tăbii, cari ne doseau de drumul mare, mama ne vorbi cam aşa:
— Copiii mei... La multe m-aşteptam din partea tatălui vostru, dar nu mi-aş fi închipuit vreodată c-o sâ mă sluţească în halul acesta, fără să mă omoare pc loc. Trebuie sâ ştiţi că ochiul stâng îmi e aproape ieşit din orbită. Pentru mine, asta-i mai rău decât moartea. Dumnezeu m-a făcut pentru plăcerile tttipului, aşa cum pe cârtiţă a făcut-o să trăiască departe de lumina soarelui. Şi cum dihaniei aceştia nu-i lipseşte nimic, ca să poată trăi pe sub pământ, tot aşa şi eu aveam tot ce-mi
716
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRAUNA
717
trebuia ca să mă bucur dc plăcerile vieţii. M-am jurat să mă omor, dacă cumva puterea omenească m-ar sili să trăiesc o altă viaţă decât aceea pe care cu o simt clocotind în sângele meu. Azi a sosit vremea să mă gândesc la jurământul acela. De aceea vă las... Mâ duc să mă îngrijesc, departe. Dacă mi-oi scăpa ochiul şi voi izbuti să-mi tâmâduiesc urmele rănilor, voi trăi şi mă veţi revedea. Dacă îmi pierd ochiul, nu ne vom mai regăsi niciodată. Şi, acum, iată ce mai am de adăugat: tu, Chira, dacă — după cum bănuiesc nu ţi-e dat să trăieşti în acea curăţenie care vine de la Dumnezeu şi aduce mulţumire — să nu fii o cinstită făţarnică, să nu faci pc virtuoasa. Nu-ţi bate joc de Dumnezeu, ci fii ceea ce te-a lăsat cl: trâieşte-ţi viaţa aşa cum o simţi, fii chiar o destrăbălată, dar o destrăbălată de inimă! E mai bine aşa! Şi tu, Dragomir, dacă nu poţi ajunge om de treabă, fii ca soră-ta şi ca maică-ta, fâ-tc chiar hoţ, dar un hoţ cu suflet, căci omul fără suflet, dragii mei, e un mort care împiedică lumea să trăiască. E ca tatăl vostru... Acum voi o să rămâneţi aici, până când o da soarele-n chindie. De-o fi să înceapă vreo ploaie cu trăsnete, să nu vă adăpostiţi pe sub copaci, ci ascundeţi-vă în groapa cea din coastă. După toacă, vor veni să vă caute doi călăreţi, şi vă vor lua sub aripa lor. Să ştiţi câ aceia sunt fraţii mei, doi oameni de omenie şi dc inimă. Eu mâ duc la ei, dar pe voi nu vă pot lua, pentru câ sunteţi încă fără minte şi-i puteţi da de gol, fără voia voastră. Dacă, până la chindie, fraţii mei nu vin să vă ia, întoarceţi-vă la târg şi cereţi găzduire, în numele meu, la locanda de unde luam mâncare, dar să nu ieşiţi din odaie până n-or veni unchii voştri să vă caute. Şi acum, am să vă mai spun un lucru. Trupul nostru e supus tuturor boalelor. Cu voia lui Dumnezeu, nici eu, nici voi, n-am cunoscut chinurile astea, dar ele există; şi fără de număr sunt cei cari pătimesc de ele. In clipele voastre de fericire, gândiţi-vă la ei, şi pe tot anul, daţi o pane din prinosul vostru aşezământului în care ei sunt îngrijiţi! Eu vă las destulă avere de la fraţii mei.
Zicând acestea, ea scoase din besactea două inele, pe care le înnodă într-o batistă de mătase, o vâri în sânul Chirei, ne îmbrăţişa lung, lung de tot, şi plecă, învăluită în mantila ei cu glugă.
După vreo treizeci de paşi sc întoarse spre noi, îşi lipi mâinile pe buze, apoi ridică braţul, arătă cu degetul spre cer, se înturnă cu spatele şi pieri.
- Ce va să zică asta? o întrebai pc Chira.
- Asta vrea sâ zică, frăţioarc, câ ne vom revedea în cer! îmi răspunse ea.
De atunci n-am mai ştiut nimic de mama.
Rămaşi singuri, uitarăm că eram flămânzi şi plânserăm, îmbrăţişaţi, până când sfârşeala şi arşiţa soarelui nc amorţiră într-un somn binefăcător. Când ne deşteptarăm, ni se păru că nu mai făceam parte din lumea asta. Simţeam câ ceva groaznic se petrecuse, dar nu ne dădeam seama dacă eram prada unor halucinaţii sau dacă nu cumva viaţa noastră de până atunci fusese numai un vis.
Un lan de rapiţă din împrejurimi ne trimetea plăcutu-i parfum pe aripile unei adieri înăbuşitoare, iar fluturii, libelulele şi bondarii ne chinuiau fără încetare cu veselia lor neîmpărtaşi tâ.
Se apropia de toacă... Lunecând spre zări, soarele îşi potolea strălucirea. Eram îngrijoraţi şi privirile noastre scrutau drumul pustiu în partea în care pierise mama. Ne urcarăm pe una din tăbiî. Departe, pe şoseaua Cazasului, se ridica un nor de praf. După câteva clipe, răsăriră doi călăreţi, venind valvârtej şi lăsând în urma lor ca o dâră de fum. îmi fu frică şi coborâi, de teamă să nu fiu zdrobit sub copitele cailor, al căror ropot ritmic ajungea până la mine. Dar Chira nu mă urmă. Ca înfiptă pe muche, cu fusta fâlfâind, ea îşi flutură batista şi ţipă de fericire la sosirea vijelioasă a celor doi bărbaţi. Aceştia îşi luară caii de frâu, intrară în lan, le scoaseră zăbalele şi-i lăsară să pască între cele două răbii, care-i adăposteau dinspre drum.
I
718
PANAIT 1STRA'.
CHiRA CHIRALINA
"19
Chira scoborî în goană, îşi desfăşură tulpanul care-i învăluia capul şi, cu părul ei dc aur curgând peste umeri, se aruncă la picioarele unchilor noştri necunoscuţi, care şedeau înaintea noastră, înalţi şi spătoşi, ca doi stejari. Erau doi uriaşi de acelaşi stat, pârând să aibă între patruzeci şi cincizeci de ani, unul mai voinic decât celălalt.
Pe capetele rase ca-n palmă, purtau turbane. Bărbile şi mustăţile pleoştite le streşinau gurile. Ochii lor mari scăpărau priviri pătrunzătoare, de neîndurat, dar limpezi şi cinstite.
Mâinile păroase semănau cu nişte labe de urs. Erau ca nişte draci negri, învăluiţi în ghebele lor, care-i ascundeau de la gât până sub genunchi.
Ei rămaseră câtva timp nemişcaţi, privindu-ne: pe mine, care înlemnisem în picioare, crezându-mă în faţa unor arătări din basme; pe Chira, prosternată la picioarele lor. Apoi îşi scoaseră măntăile, şi abia atunci văzui că erau îmbrăcaţi turceşte: cu ilice, şalvari, brâie roşii. Ceea cc mă înfricoşa însă peste măsură fu când îi văzui înarmaţi până-n dinţi, ca pe nişte adevăraţi haiduci: cu flinte scurte în ţeava, atârnate de umeri, pistoale şi junghere vârâte în cingătoare.
în clipa aceasta, firea pătimaşă a Chirei se dezvălui eu repeziciunea unui fulger. Cu o singură rugăminte făcută acestor voinici, ea zdrobi o familie, căzând ea însăşi victimă patimei ei răzbunătoare.
Cel mai vârstnic dintre cei doi inşi o ridică de jos pe Chira şi o privi în ochi, ţinând-o cu mâinile de umeri. O strâmbătură a clăii de păr care-i ascundea gura mâ făcu să bănuiesc câ dedesubt trebuia să fie un zâmbet, Un surâs mai hotărât se arătă în privirile lui. Apoi întrebă pe româneşte, cu un glas tăios şi gros:
- Fetiţo! ia spune-mi, care din astea trei limbi o ştii mai bine: turceşte, greceşte ori româneşte?
- Româneşte, cruce de voinic! răspunse ea dârză, ţintindu-1 cu o îndrăzneală de necrezut.
- Şi cum îţi zice ţie?
- Chira.
- Ei bine, Chiralina! Uite, eu te sărut ca un unchi, dar ferice dc omul care ţi-o putea muşca cireşele gurii ca ibovnic!
El o îmbrăţişa şi o împinse către fratele său. Apoi se-ntoarse spre mine:
- Şi tu, Dragomir voinice, ce te uiţi atât de speriat? mâ întrebă cl, îmbrăţişându-mâ.
Iar dupâ ce-şî aşeză puşca peste ghebă, adăugă:
- Oare ţi-e teamă de bărbile noastre? Se rostogoli în iarbă şi mă trase lângă el. Nu crâcneam o iotă. El stărui:
- la spune, Dragomirc, poate ţi-e frică?
- Da, abia şoptii eu.
- Şi de ce ri-c frică?
- De armele voastre, că prea averi multe. EI izbucni în hohote:
- Ha, ha, ha!... Dragomir flăcăulc! Să ştii că niciodată nu eştt prea armat, când tc-ai stricat cu Dumnezeu şi cu dreptatea făpturilor lui. Dar ce înţelegi iu din astea, ţâncule?
în clipa asta, Chira căzu în genunchi, îşi împreună mâinile ca pentru rugăciune şi strigă:
- Eu pricep asta!
- Şi cam ce pricepi tu, Chtră Chiralina, floare dc grădină, tânără tulpină?
- înţeleg că oamenii sunt tăi şi că tu îi pedepseşti!
- Bravo, Chiralina! strigă cl, pocnind din degete. Dar, ce? Nu cumva inimioara ta nutreşte vreo răzbunare?
- O sfântă şi dreaptă răzbunare! Şi vorbind aşa, ea ridică greaua flintă, o sărută şi strigă: S-o descarci, chiar astă-seaiâ, în pieptul tatii! Şi fratele tău să judece pe frâţine-meu cel mare! Faceţi ce vă rog, pc toţi sfinţii, în numele mamei care ne-a
720
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRAI.INA
721
părăsit! Răzbunaţi doi orfani şi mă voi robi vouă! Mă veţi lua cu voi!
Unchiul îi luă arma din mână, se întunecă la faţă şi vorbi:
- Chira... Dumnezeu a greşit făcândtt-te femeie! Când îmi vorbeai dc răzbunare, mă gândeam la vreo păruială pe care tu o doreai vreunui îndrăgostit ce te-ar fi sărutat fără voia ta. Dar tu grăieşti lucruri la cari noi nc gândeam mai dinainte... aşa că verşi ulei peste foc... Spunc-mi, fiica iadului, adăugă el după un răstimp dc gândire, n-ai sâ mori de groază astă-seară când ăi vedea capul tatălui tău sfărâmat în bucăţi?
Cu ochii peste măsură dc mari, aprinsă la faţă, Chira răspunse:
-Am să-mi înmoi mâinile în sângele lui şi-am să mă spăl cu el pe faţă!
Unchiul încruntă din sprâncene şi rămase cu privirile ţintite pe discul de pară al apusului, ca şi cum ar fi ascultat la cavalul unui cioban care plângea în depanare. Apoi începu să vorbească greceşte cu fratele său , scâlciind vorbele, pentru a le face şi mai de neînţeles.
în preajmă, caii ronţăiau iarba, strănutând, blânzi ca doi miei, pe când cele două tăbii se întunecau în noaptea care începuse să ne învăluie.
'făceam... Răcoarea nopţii înfiora pe Chira. Vorbind mereu în şoapte, unchiul nc înveli în cele două ghebe. Râmaserăm aşa până sc făcu întuneric beznă. Atunci, cei doi bărbaţi se ridicară. Cel mai vârstnic vorbi surorii mele:
- Ei bine, Cfnrâ Chiralină, şarpe ce-nveninâ, pui de curviş-tinâ: fie cum ai spus! Dorinţa ta mi-a înfierbântat sângele. Vom încerca, chiar astâ-noapte... Dar pentru asta, tu şi frate-tău ne veri sluji drept nadă.
Chira îngenunchie şi-i sărută mâna. Făcui la fel, luând mâna celuilalt, care mă întrebă:
- Şi tu, Dragomire, ceri răzbunarea?
- îi urăsc, şi pe tata, şi pc frate-meu! răspunsei.
Ol mai bătrân sări pc cal şi ridică pe Chira, aşezând-o dinaintea lui, dc-a curmezişul, pe când mezinul mă aşeză la spatele lui, legându-mă cu o curea de el. Ieşirăm la pas din lan, dar pe drumul neted cel dintâi îşi împintenă bidiviul, care o tuli ca vântul, urmat la vreo douăzeci de paşi mai îndărăt de al nostru.
Fugirăm aşa, cam cât ai fuma o ţigară. Ajunşi la marginea târgului, cârmirăm la stânga pe-un drumeag care ducea drept Ia Dunăre. Timp de câteva minute goana vijelioasă a cailor mă făcu să cred că nu un cal mă purta în spinare, ci însuşi dracul. Sub blânda cernere a lunii, care arginta calea, pletele Chirei, ieşite de sub ghebă, fluturau în vânt ca un fuior desfăcut.
Curând după asta începurăm să scoboram un povârniş, iar când fluviul apăru în întregime, ca o panglică strălucitoare, caii îşi încetiniră goana, apoi se opriră deodată în preajma unui crâng de sălcii. Ne găseam la locul numit Catagaţ, cam la vreun ceas de drum cu piciorul departe dc port şi de casa noastră. Fără sâ descaleee, cei doi oameni se apropiată şi schimbară câteva cuvinte pe care nu le-am putut înţelege, apoi, cel mai vârstnic, vârî două degete în gură şi fluieră o dată lung, puternic, iar după o clipă încă de două ori mai scurt.
Pe dată, dintre sălcii apăru un turc bătrân, cu barba albă, care se apropie, târşindu-şi târligii şi făcu o temenea, cu braţele încrucişate pe piept.
— Bună seara, Ibrahim! îi răspunseră unchii mei, pe turceşte. El luă caii de câpestre şi noi îl urmarăm. Nu departe, de cealaltă latură a sălciilor, era un bordei, năruit de revărsările apelor. Bătrânul era pescar dc raci şi bostănar. Cea dc a treia meserie, cred că i-o ghiciţi lesne. El legă caii sub un şopron de stuf şi intră în coliba lui, urmat de unchiul cel mai bătrân, care, apoi, ieşi singur, luă pe Chira în braţe şi plecă grăbit. Fratele lui făcu la fel cu mine. Şi, ducându-ne ca pe nişte prunci, cei
722
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
723
doi bărbaţi se îndreptară spre port, de-a lungul ţărmului. Picioarele li se afundau în clisa moale. Vreascuri trosneau sub paşii lor.
Ajunşi sub povârnişul locuinţei noastre, începurăm sâ urcăm. Casa era cufundată în beznă. Băgarăm dc seamă că fereastra cu geamul spart fusese astupată cu scânduri bătute în cuie. Unchii îşi încordară auzul, apoi desprinseră scândurile cu lovituri de pat de puşcă şi străbăturăm în casă.
Cel mai în vârstă ne spuse:
- Noi o să ieşim în ogradă şi-o să ne ascundem în pivniţă. Vom rămâne acolo, atât cât va fi nevoie, chiar până mâine-dimineaţă. închideţi fereastra, aprindeţi şase sau opt lumânări, mâncaţi ceva şi culcaţi-vâ îmbrăcaţi pe divan... auziţi?pe divan şi fără sâ stingeţi lumina! Dacă ci vin şi încep să vă cerceteze, răspundeţi-le ce voiţi: n-au să vă plictisească mult timp. Dar să lăsaţi desfăcute perdelele ferestrelor care dau spre curte! Asta-i foarte însemnat şi să nu uitaţi să staţi pe divan!
Cu aceste cuvinte, săriră pc fereastră.
Ai, ce noapte plină de chinuri! Dac-ar fî să trăiesc o mie de ani, şi în ceasul morţii tot mi-aş aduce aminte de clipele de groază.
Uram de moarte pe hainul meu tată, ca şi pe blestemata făptură care-i semăna, şî doream din tot sufletul să-i ia dracul pe amândoi! Ei, dar sâ vrei moartea cuiva c o chestie de ură, câta vreme să iei parte le execuţia lui, trebuie să ai... ce trebuie să ai? Nu mai ştiu nimic... Voiam să zic că trebuie să fii crud, dar sunt încredinţat că Chira nu era crudă.
Atunci? Cât c de trist să fii om şi să înţelegi viaţa mai puţin chiar decât lighioanele. De ce e cu putinţă ca mila sâ stea alături de ură? Şi pentru cc iubim? Şi pentru cc ucidem? Pentru ce ne frământam simţăminte care dăunează altora şi chiar nouă înşine?
După ce am rămas singuri şi lumânările fură aprinse, prima mea grijă a fost să caut în ochii Chirei. O regăsii la fel de neîmblânzită în setea eî de sânge. Era în culmea fericirii, ca şi cum ar fi fost vorba de o sărbătoare. Se îmbrăcă într-o rochie decoltată şi se sulemeni, dc parcă şi-ar fi aşteptat musafirii, îngânând neîncetat un cântec.
Pe umărul obrazului stâng avea o vânătaie de mărimea unei nuci.
- Sărută-mă aici tare! îmi spuse ea. în astă-seară, o descâr-căturâ de puşcă o va face să dispară!
- Chiro, o întrebai, sărutându-i rana, n-ar fi mai bine să chemăm pe unchii noştri... şi sâ plecăm cu ei?
- Nu! strigă ea. Mai întâi trebuie ca ucigaşul mamei să-şi ia răsplata! Pe urmă... vom pleca.
- Dar, asta trebuie să fie cumplit de văzut!
- E neînchipuit de frumos! urlă ea, deschizându-şi braţele şi strângându-mă la piept.
Clipele treceau grele, copleşitoare, ca sub stăpânirea unor visuri rele. Mă hrăneam cu nădejdea că tata şi frate-meu nu vor veni în noaptea asta şi nici în cele cc vor urma şi că unchii, plictisiţi, vor părăsi gândul răzbunării.
Dar menirea ursitelor c mai tare ca dorinţa noastră şi cine ştie dacă voinţa Chirei nu era chiar voinţa lor?
Ea alergă de la oglindă la ferestre, privindu-sc şi ascultând în noapte, îşi săruta cosiţa, sc juca cu vălul ei, apoi sc aruncă pe pernele divanului, râzând ca ieşită din minţi. Deodată căzu pe gânduri, sc ridică, trecu într-o odaie de alături şi reveni cu un mic pumnal.
- Vezi tu asta? îmi spuse în şoaptă. Dacă dai de gol pe unchii noştri, am sâ mi-1 vâr în inimă. Şi tu vei rămâne singur! Ţi-o jur pe mama!
Mă cutremurai. Gândul acesta nu-mi venise încă. Mă nigai:
724
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
725
- Pune-1 la loc, Chiro! Ia rândul meu, îţi jur şi eu pe mama, că n-ain să scap o vorbă.
Cu toate acestea, ea ascunse pumnalul în sân.
De-abia avu timpul să-1 ascundă, că ţâţânele porţii scrâşniră ca într-o plângere dureroasă, care răsună în sufletul meu ca un urlet dc agonic. Chira sc cutremură, ochii îi scânteiară şi se azvârli pe divan, la dreapta mea, şopcindu-mi la ureche.
- Să nu ce uiţi spre ferestrele curţii, deloc, deloc!... Cheia scârţâi în broască. înmărmurit, pironit lângă Chira,
văzui pe tata apărând, urmat de fiu-său, cu fruntea încreţită şi pumnii strânşi.
Nu avu timpul decât să ne întrebe, arătând fereastra sfărâmată dinspre vale:
- Cine a stricat asta? Unde-i maica voastră?
Două detunături, slobozite aproape deodată, ţăndăriră geamurile, cutremurară casa şi umplură odaia cu un fum gros, care mirosea a cârpă arsă şi a praf de puşcă. Lipit de pieptul Chirei, în clipa aceea grozavă nu putui să văd altceva decât pe fratele meu prăvălindu-se pe spate şi pe tata azvârlindu-se pc fereastra dinspre port. închisei ochii, aproape înăbuşit, dar îi deschisei pe dată ca să văd, la pământ, pe fratele meu cu capul în bucăţi, ca un pepene sfărâmat de zid, şi pe cei doi unchi aplecaţi peste fereastra prin care dispăruse tata, descărcând patru focuri de pistol pc urma lui.
Chira îmi dădu drumul şi sării în mijlocul odăii, strigând:
- Nn l-aţi nimerit! L-aţi scăpat! Doar urechea stângă i-aţi rupt-o!
Drept orice răspuns, ei stinseră lumânările, şi mezinul ieşi în ogradă, în vreme ce bătrânul ne împinse spre intrare. Ne aşeză pc un divan, în întuneric, şi ne spuse:
- Vă sărut, Chiralino şi Dragonrire, poate pentru cea din urmă dată. Tatăl vostru c al treilea om care-mi scapă, şi - dacă c sâ-mi cred ursita - moartea mea e dat să-mi vina din mâna
celui de-al treilea duşman care îmi va fi scăpat din bătaia pustii pe lună plină. Negreşit, am să-mi apăr pielea pe cât voi putea, dar... ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus! Şi-acum, ascuhari-mă: stăpânul hanului, de unde mama voastră lua mâncare, va veni în curând să vă ia. Ia cl veţi avea două odăi şi tot ce vă trebu-ieşte. Mâine o să vie aici să vă ia lucrurile voastre. în casa asta sa nu mai călcaţi niciodată.
- Dar nu ne luaţi cu voi? întrebă Chira, cu glasul tremurând.
- Nu, n-am dreptul ăsta... Viaţa noastră e grea şi voi sunteţi crescuţi în puf.
- Apoi, atunci, tata arc sâ ne omoare...
- N-are să vă omoare. De altfel, n-arc să treacă mult şi avem să-1 călcăm iarăşi, şî atunci nu are să ne mai scape; într-un fel sau altul, el va pieri, căci noi suntem doi, iar el e unul singur. Aşadar, trăiţi după cum vă c voia, şî faceţi ca şi cum nu ne-aţi fi cunoscut vreodată; ne vom revedea numai după cc-o pieri câinele. Dacă, din când în când, veţi dori să nc aflaţi de sănătate, daţi-vă pe lângă hangiu şi şoptiţi-i numele meu: Cosma. El vă va spune ce-o şti. Dar mai multe va şti sâ vă spună despre noi Ibrahim, pescarul de raci de la Catagaţ, pe care, de-1 veţi auzi strigând pc sub ferestrele voastre: „Raci! racii vii, raci!" să vă scoborâţi şi să-1 urmaţi până afară din Cetate. Să ştiţi că el va aduce totdeauna câte o veste din partea noastră. în sfârşit, dacă dregătoriilc vă vor cerceta despre cele ce s-au petrecut în noaptea asta, spuneri tot ce-ati văzut, dar nu spuneţi ce gândiţi şi... să nu gândiţi nimic!
Tăcu... în curte răsunară nişte paşi: hangiul intră. Amândoi unchii ne sărutară şi dispărură. Curând apoi plecarăm si noi.
Hanul se afla la vreo cincizeci de paşi departe de casa noastră şi era aşezat într-o poziţie asemănătoare. Dar câta deosebire între podoaba odăilor noastre şi cele cc ni se dădură aici, cu toate câ fuseseră alese printre cele mai bune.
726
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRAUNA
727
Plânserăm în hohote. Dîn fericire, camerele dădeau înspre Dunăre şi comunicau între ele.
înaintea flăcării fumegândc a unei singure lumânări, printre mobilele acelea sărăcăcioase, scoarţele urâte şi roase, Chira se azvârli îmbrăcată în pat, văzu zădărnicia răzbunării ci şi plânse mai amarnic decât mine.
înspăimântat de a mă şti singur în odaia mea, cu privirile împânzite de spaimă, luai o pătură şi mă culcai pe divanul surorii mele. Adormii în curând, zdrobit de cele trei zile de zbucium, lăsând lumânările aprinse şi pe Chira în lăcrămi.
Cu roare astea, a doua zi de dimineaţă, când cele dintâi raze ale soarelui năvăliră în odaie, aceasta îmi păru mai frumoasă şi fusei chiar mulţumit. Dar gândul că pot da ochii cu tata mă îngrozea. Deşteptai pc Chira, care dormea, şi-i propusei să fugim. Ea gândea la fel. Şedea pe marginea patului, ca prostită, cu ochii roşii, cu faţa umflată de plâns. Crezui că o năpădeau părerile de rău şi o întrebai dacă de-asta era tristă.
- Nu, îmi răspunse ea, sunt amărâtă că tata a scăpat! Dacă ar fi cu fiu-său, am fi acum în casa noastră. Sărăcia de-aici mă îngrozeşte!
Ea îşi roti ochii dispreţuitori prin odaie. Ieşirăm. înaintea uşii, în răcoarea dimineţii, hangiul fuma din narghilea. El se ridică şi ne făcu o temenea:
- Aş putea să ştiu cc vă face să ieşiţi atât de dimineaţă? ne întrebă el, foarte cuviincios, pe turceşte.
- Abu-Hassan, mi-e teamă de poliţie şi dc tata, răspunse Chita în aceeaşi limbă.
- Atâta vreme cât veţi sta liniştiţi în casa mea, eu răspund de viaţa dumneavoastră, domnişoară. Şi trăgând cu ochii îndărătul lui, adăugă în şoaptă: Doar pentru asta sunteţi aici!
Niciodată n-am ştiut ce era cu omul acesta, nici legăturile pe care le avea cu familia mamei mele. Ştiu însă că, în adevăr, nimeni n-a venit să ne turbure cât am stat la el şi nici tata nu s-a mai arătat. Totuşi, cum noi ne temeam să nu fim surprinşi în ziua aceea dc tata, fugirăm de-acasă, şi atunci începu pentru noi viaţa aceea frumoasă şi tristă, care ţinu o lună încheiată, bogată în lumină şi hoinăreli.
Felul acesta de-a trăi nc uimi ca ceva cu totul nou, o voluptate necunoscută. Era o altă viaţă: două păsăruici cari scăpaseră din cuşcă şî-şi încercau puterea aripilor, avântându-sc însetate spre soare!
Hanul avea o ieşire pe din dos, foarte murdară, dar cât se poate de potrivită pentru noi, căci ca nc îngăduia sâ plecam şi să venim fără să fim văzuţi. Era o portiţă care dădea pe o scară tăiată chiar în mal, spre port. Scara aceasta scobora sub ferestrele noastre. Când ne mai obişnuirăm cu noua noastră stare, spuneam râzând că aici era mai bine chiar decât acasă, unde povârnişul de sub ferestrele mamei n-avea nici urmă de scară.
Dimineaţa, după cc gustam câte ceva, o luam razna şi nu ne întorceam decât la amiază. Mâncarea ne-o aducea chiar în odaie. După-amiczile iarăşi le petreceam afară. Cum secerişul se sfârşise, Chira găsea o plăcere nespusă să adune spice de grâu şi sâ le dăruiască bietelor spicuitoare ce se-ngheboşau prin mirişti. Uneori ne alungam prin pârloagele unde păşteau mii de oi, a căror masă se mişca fără încetare, lăsând în urma ei pământul acoperit cu băligar şi smocuri de lână agăţate prin scaieţi. Babe treceau de la scai la scai, culegând lâna lăsată dc ele. Făcurăm şi noi la fel, dăruindu-le rodul ostenelilor noastre.
Odată, împinserăm hoinăreala până la cele două tăbii, unde ne părăsise mama, şi de-abia atunci descoperirăm câ, în seara plecării cu unchii noştri, uitasem acolo legătura cu de-ale mâncării, pe care-o luaserăm de acasă. Câinii fără căpătâi o
728
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
729
srâşiaseră şi mâncaseră rot ce conţinuse. Din ea nu mai rămăseseră decât zdrenţele ştergarului.
Nc năpădiră lacrămile. Amintirea dezastrului nostru nc apăru sub o lumină cu atât mai tristă cu cât noi eram pc calc să-1 uităm, şi clipele acestea de copilărească durere se împleteau fără nici o zăbavă cu ceasurile de negrăită fericire care nc umpleau sufletele.
Crescuţi în „puf, după cum spusese unchiul Cosma, flori de seră, noi nu cunoşteam decât desfătările dc sub acoperişul mamei: jocuri, cântece, lăsfâţări şi belşugul hranei. O, erau frumoase acele zile! Dar acum noi descopeream că mai există şi un „afară", iar acest „afară", bogat în lumină, îmbălsămat de miresme sălbatice, avea un farmec nebănuit.
Până atunci nu ştiusem cc înseamnă să alergi după un fluture, să mângâi o lăcustă verde, să prinzi o caradaşcă, sâ asculţi viersul cântătoarelor în largul lor necuprins, greierul nevăzut în pâcla înserărilor învrâstându-şi târâitul cu îndepărtatul caval al ciobanului, să vezi albine ieşind de-a-ndaratclca dîntr-o floare, cu picioruşele aurite de polen. Si, mai ales, habar n-aveam de înfiorarea pe care o încearcă inima atunci când trupul ţi-e mângâiat de alintările molcome ale vânturilor de vară, care hoinăresc pc întinsul lanurilor.
Am cunoscut toate acestea; şi gustul dulciurilor casei fu uitat. Uitate, dc asemenea, înfrigurarea danturilor, fumul dc narghilele şi mireasma aromatelor. Uitat fu până şi chipul desfigurat al mamei şi setea noastră de răzbunare! Faţa Chirei se arămi în scurt timp, şi nicicând o fată mai frumoasă n-a cutreierat câmpiile cu ochii înrouraţi de dragoste, cu părul fluturând în vânt ca o flamură, cu fusta indiscret ridicată, cu sânii pătimaşi oferiţi Zeului Soare!
în vremea asta, în mahala sc înrădăcina un zvon: se zicea că, neîndoios, cei ce uciseseră pe frate-meu şi tăiaseră urechea tatii nu putuseră să fie decât ibovnicii mamei. Ba, lucrurile
merseseră până acolo, încât erau arătaţi, pe nume, ca ucigaşi, doi dintre musafiri, care, printr-o ciudată întâmplare, sc îmbarcaseră pentru Stambul în chiar noaptea crimei. înţeleserâm atunci câ tata nu crâcnise o vorbă despre taina crimei şi nu dăduse nici o jalbă.
Liniştiţi, oarecum, de nepăsarea în care ne învăluia, ne re-luarăm hoinărelile cu mai mare avânt, dar deodată Chira părea că începe să se plictisească. Vezi dumneata, drăguţii de musafiri începuseră a da târcoale în preajma noii noastre locuinţe şi a face serenade pe sub ferestrele dinspre port, pe unde trecătorii erau foarte rari. Căţăraţi ca nişte draci pe treptele scării care se năruia mereu, ei deveneau din ce în ce mai numeroşi. Şi era nespus de hazliu să vezi roiul acela de oameni, caraghios înşiruiţi pe povârnişul malului, behăind, amestecând melodiile instrumentelor lor într-o cacofonie înspăimântătoare, înjurân-du-se ca nişte derbedei dc bâlciuri şi câteodată rostogolindu-sc la vale ca nişte saci cu lut.
Ne înveselea nespus priveliştea gloatei acesteia de nebuni, cari laolaltă cerşeau câte-o „întâlnire"; Abu-Hassan le făcu chiar cinstea unor ciubăre cu apă rece, ca să-i mai răcorească, dar dra-gostea-i mai puternică decât apa şi ei nu se dădură bătuţi, ci continuară să nc... distreze.
Ca să-i turbeze şi mai tare, Chira îşi reluă gătelile şi cochetăriile ei, aşa că în chipul acesta eu îmi urmai singur hoinărelile de dimineaţă. O făceam bucuros, dar nu mă mai îndepărtam ca alte daţi. Dunărea mă atrăgea cu o putere covârşitoare. Aveam unsprezece ani trecuţi, şi nu cunoşteam încă bărcile acelea ai căror vâslaşi cântă cu duioşie, furaţi de unda apei.
Pe vremea aceea, portul nu avea chei şi puteai înainta în apă zece şi chiar douăzeci de paşi, până ca ea să-ţi ajungă la piept. Ca să tc urci în vreo luntre, trebuia să treci pe punţi mici de lemn. Vasele cu pânză, ancorate la adânc, îşi frecau pântecele de pontoanele cari sprijineau un capăt al podului celui
730
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRAliNA
731
marc, durat din bârne şi dulapi. Un furnicar de hamali turci, armeni şi români, cu saci în spate, se duceau şi veneau în goană pe punţile acestea care se-ncovoiau sub greutatea lor.
I,a început privii de departe mişuneala aceasta, pe urmă mă amestecai printre plodurilc celor pattu ori cinci seminţii care locuiau oraşul şi prinsei gustul jocurilor lor. îmi plăcea mai ales să-i văd bâlăcindu-se in apă, goi ca nişte drăcuşori oacheşi. Râvneam chiar sâ mâ scald laolaltă cu ei, dar mi-cra teamă când îi vedeam bătându-se în apă şi ţinându-sc - unul pc altul - cu capul la fund, gata sâ se înăbuşe.
într-o zi scoaseră la mal pe un mic lipovean, bălan ca şi mine, care aproape se înecase şi nu mai răsuna.
Din ziua aceea îi părăsii şi începui sâ contcmplcz barcagiii tolăniţi în funtrele lor, care trândăveau la soare, fumând şi mormăitul frânturi de cântece. Odată, mâ rugai chiar dc unul din ei, pe turceşte, să mă plimbe puţin pe apă. El îmi răspunse că pentru ca să te poţi plimba cu luntrea, trebuie să plăteşti câteva parale. De unde eram sâ ştiu cu cc-i aceea să ai parale la tine şi sâ... plăteşti. Barcagiul mă făcu „prost" şi-mi tălmăci că el îşi câştigă pâinea purtând oamenii pc apă. Şi pe când îmi vorbea, privea îndărătul meu, făcea cu ochiul, apoi, câtând la hainele mele noi, exclamă:
- Ah! copiii ăştia de bani gata! Habar n-au măcar câ trebuie să ai parale pentru ca să poţi trăi!
Atunci mâ întorsei şi dădui cu ochii de un turc bătrân, frumos şi cu haine strălucitoare, care se ţinea la o oarecare depărtare, sprijinit într-un baston noduros de corn şi care asculta convorbirea noastră.
îmi făcu semn cu degetul şi îmi spuse:
- Tu eşti turc? Vorbeşti foarte bine turceşte.
- Nu, sunt român!
Mă cercetă îndelung, cu blândeţe şi bună-cuviinţâ, dar nu i-am răspuns la toate întrebările. Cu toate acestea, mi-cra
drag... Vai! pentru ce n-am putut să-mi dau scama de nenorocirea care mâ pândea?
înaintea mea şedea fiinţa îngrozitoare care mi-a sfărâmat .viaţa mea şi pe aceea a Chirei: Nazim-Efendi, proprietar de corăbii şi furnizor dc marfă pentru haremuri, ca atâţia alţii de pe vremea aceea.
Monstrul s-a purtat cu mine, cum nu se poate mai bine: serios, liniştit, cuviincios.
Despârţindu-se şi îndreptându-sc spre luntrea lui tapisată, îmi spuse cu un aer nepăsător:
- Dacă din întâmplare îţi vine poftă să te plimbi pe apă, singur sau cu sora ta, vă dau cu plăcere barca mea!
îşi strigă luntraşul, un arab, îi dădu poruncă şi plecă pe fluviu. Eram cât sc poate de bucuros de această bunăvoinţă şi-mi părea chiar rău că nu rnă folosisem pe loc de ca. Mi-era teamă câ n-am să-1 mai întâlnesc şi câ am scăpat chilipirul.
Fugii cât mă ţinură picioarele spre han şi urcai treptele malului, trimiţând sărutări Chirei care şedea la fereastră.
- Nu eşti deloc drăguţ, tmi spuse ca. Tu te duci la joacele talc şi pe mine mă laşi singură, aici, să mă plictisesc!
- Mâine ai să tc distrezi ca o prinţesă, în luntrea unui bei! izbucnii eu, sărutând-o.
Şi, pe nerăsuflate, îi povestii minunea pe care o descoperisem.
Ah, pentru ce n-a fost măcar ea mat înţeleaptă, mai cunoscătoare decât mine în răutăţile omeneşti?! Chira sorbi cu nesaţ vorbele mele şi se zăpăci într-atât, încât - în dorinţa ei dc a se plimba mai repede pe Dunăre într-o luxoasă luntre cu pânze -nu putu închide ochii toată noaptea.
A doua zi dimineaţa îşi pierdu vremea cu găteala ei şi a mea. Către amiază ne scoboram pe ţărmul apei. Arabul era acolo cu barca lui, dar bătrânul lipsea. Chira îl întrebă, îndrăzneaţă:
- Ai primit poruncă sa nc plimbi?
- Da! răspunse acesta, ridicându-se în picioare.
732
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
733
Ea alergă pc punte şi sări în luntre ca o căprioară. Pe când o urmam, auzii un vâslaş în urma mea, spunând vorbele acestea, de care mi-am adus aminte în nefericirea mea de mai târziu:
— Ce mai vânat!
1 le spusei Chirei şi-o întrebai de rostul lor.
- Nişte proşti! făcu ea.
Sufla pe Dunăre o adiere de vis. Pentru întâia dată ne bucuram de plăcerile unei asemenea legănări.
Pânzele se umflau puţin sub bătaia uşoară a vântului. Totuşi ţărmul se depărta şi deodată începurăm să săltăm pe valurile de la larg. Pe Chira o cuprinse frica.
— Nu mai vâsli spre mijlocul gârlei! întoarce Ia mal!
Arabul cârmi. Revenirăm la mal. Pe muche, casa părintească apăru într-o tristă pustietate, iar în apropierea ei se vedea hanul cu ferestrele deschise de la odăile noastre. Luntrea le trecu încet, ca şi furnicarul portului, nenumăratele corăbii, şlepuri şi pontoane. Când ajunserăm la capătul celălalt al cetăţii, şalupa se îndreptă spre o punte singuratică şi acostă. Pe mal, turcul nc aştepta în picioare. El făcu câţiva paşi, salută pe Chira cu o lungă închinăciune şi-o ajută să sară pe ţărm. Aceasta o încântă. Bătrânul avea mlădiere în mişcări, o purtare elegantă cum noi nu văzuserăm încă la zăpăciţii noştri de musafiri.
Ah! biata inimă omenească! Cu ce,uşurinţă sc avântă pe făgaş urile bucuriei! Cât suntem de orbi! Nici azi nu înţeleg cum s-a făcut că n-am găsit suspectă prezenţa turcului la sosirea noastră, ca şi lipsa lui chibzuită la plecarea din port.
De data aceasta se purtă şi mai cu dibăcie. înaintea liniş-tei, a cuviinţei şi a părului său alb, Chira merse până acolo încât îl rugă să ne arate corabia lui. Atât aştepta şi el, dar se vede câ era prea sigur de prada lui şi îi răspunse într-o turcească din cele mai alese:
- Nu imediat, încântătoare duduie! Corabia mea e ancorată de cealaltă parte a Dunării, pe braţul Mâcinului, unde
încarcă mărfuri, şi cum mata nu eşti învăţată cu clătinarea valurilor, poţi să te îmbolnăveşti. Dar în curând îţi voi satisface curiozitatea. Până atunci sunt foarte fericit că pot să-ţi pun la îndemână luntrea mea, şi aş fi cum nu se poate mai măgulit sâ vă văd folosindu-vă de ea.
După cc termina, ne salută cu un adânc salamalec, care fâcu sâ-i onduleze vestmintele dc mătase, îsi duse mâna la frunte, la buze şi la inimă şi se urcă în barcă.
*
Plăcerea aceasta nouă ne luă minţile. Uitarăm de mamă, tată, unchi, musafiri şi chiar dc Dumnezeu. Ne dădurăm cu trupul şi sufletul în mrejele proteguitorului nostru. Trei zile de-a rândul ne plimbarăm pe valurile Dunării, încumetându-ne din ce în ce mai departe. într-o zi, barca se îndepărtă atât de tare, încât, fără să băgăm de seamă, ne pomenirăm de cealaltă parte a fluviului. în sfârşit, curiozitatea noastră fu potolită -ne urcarăm pc corabie. Era mare şi nouă. Mirosul de catran nc aţâţă nările, iar din toate lămuririle pe care arabul ni le dădu despre rostul pânzelor, catargurilor, a puzderiei de funii n-am înţeles mai nimic.
Nazim-Efendi ne primi în caftan şi în papuci, în bogata lui cabină-salon, aşezată lângă catargul din faţă.
Niciodată nu mai văzusem atâta bogăţie de covoare orientale, dc arămârii, perne cusute în fir de aur, muşarabiehuri în miniatură şi nesfârşite panoplii cu arme: aichebuze, hangere, pistoale, iatagane, toate în filigran cu încrustări de aur, argint şi fildeş. Parfumuri cu mirosuri necunoscute ne îmbătau simţurile. Pe pereţii acoperiţi cu covoare se răsfăţau, la locul dc cinste, portretul sultanului Abdul-Medjid şi însemnele Turciei, cadre cu versuri din Coran, într-o frumoasă scriere arabă şi chipuri de odalişte, de o frumuseţe uimitoare, care atrascrâ luarea-aminte a Chirei.
734
PANAIT ISTRATI
CHIRA CI URAM NA
735
- Cât sunt de frumoase! se miră ea.
- Şi dumneata eşti ror pe-arât de frumoasă, domnişoară! o linguşi turcul.
Ni se dădură baclavale gustoase, cafea în filigene măiestre şi nemaivăzute narghilele, cu tumbacul parfumat.
Gazda noastră fu foarte măgulitoare, veselă şi nu se poate mai bună. O cercetă discret pe Chira asupra părinţilor noştri şi -fără să-i spună tot - ea îi dezvălui mai mult decât trebuia. Mai ales se grăbi sâ-i spună că-i plăcea sâ danseze şi Nazim-Efendi, încântat de chipul cum îşi petrecuse ziua, se sculă şi ne dădu drumul, adăugând:
- Dacă vă place dansul, aici puteţi dansa oricând! După care furăm trecuţi pe ţărmul românesc.
Eram mândru şi mulţumit de descoperirea mea. Nu bănuiam nimic. Chira era şi mai mulţumită decât mine, şi mai puţin bănuitoare. Părăsirăm toate obiceiurile noastre de mai înainte, toate înclinările. Viaţa ne fu ahsorbită cu totul de corabia blestemată. Şalupa ne ducea în fîecate zi într-acolo, şi nu mai dădeam pe-acasă decât pentru a dormi şi mânca . Mai mult: Chira nu-şi mai găsea vestmintele destul de bogate, iar odăile noastre îi deveniră de nesuferit. Era nerăbdătoare ca unchiul Cosma s-o sfârşească odată cu tata, ca să poată întră în stăpânirea casei şi a averii ei, să ajungă o cucoană elegantă şi să primească şi ea -nu musafiri, ci de-alde Nazim-Efendi! Sărăcuţa!
O săptămână încheiată băturăm cabina turcului, jucarăm şi petrecurăm. Deveniserăm prieteni şi nu ne mai ruşinam de nimic. Chira sc jura câ „omul ăsta era un adevărat iată!". El scotea de prin lăzi vestminte neînchipuit de frumoase de odaliscă şi le plimba pe dinaintea ochilor noştri uluiţi. într-o zi chiar o făcu pe Chira să se îmbrace cu unul- Ea părea o adevărată odaliscă, în totul asemuitoare celor din rame! Pentru a nu mă face gelos, mâ învestmânta şi pe mine ca pe-un turc: cu fes, şalvari şi un pistol la cingătoarea brodată. împopoţonaţi
astfel, nu eram departe să ne rugăm sâ ridice ancora şi să întindă pânzele.
Asta aşi făcu t-o de altfel, dar pentru a ne orbi şi mai bine, ne dezbrăcă, îşi închise straiele în sipete şi ne retrimise şi în seara aceea acasă, cu balele la gură.
A doua zi dimineaţă - cea din urmă zi a noastră pe pământul românesc - Chira plângea amar: tata trăia încă şi unchiul Cosma nu sc gândea să-i pună capăt zilelor. Dar dacă el întârzia să făptuiască acest gest dezrobitor, era totuşi cineva care fusese răpus.
Foarte de cu vreme auzirăm un glas răguşit strigând sub ferestrele noastre:
- Raci, raci vii!
în sfârşit! Sosea poate vestea cea bună! Pescarul venea la timp!
Scoborârăm în goană. încovoiat sub povara anilor şi, fără îndoială, sub aceea a păcatelor Iui, bătrânul Ibrahim dădea târcoale pe sub ferestrele noastre, cercetându-le tâlhăreşte. îl urmarăm spre Catagaţ şi acolo, departe dc port, ne şopti în taină:
- Vai de voi! Cosma a fost împuşcat de oamenii tatălui vostru, puşi la pândă. Fratele său c rănit, dar a izbutit să scape călare.
Ah, câte lacrimi n-am vărsat atunci! Sprijinitorul nostru ucis? Ursita sc îndeplinise! Cc ne facem de-acum? Nemai-temându-se dc nimic, eram siguri câ tata avea să vie sâ ne ridice.
Ne pănunse o teamă ca dc moarte. Mai bine sâ ne aruncăm în Dunăre, decât să ne întoarcem la han! Tocmai bine, luntrea ne aşepta la ţărm şi, ajunşi pe corabie, ne azvârlirăm în braţele lui Nazim-Efendi, ca şi cum am fi fost copiii lui.
Cu obrajii scăldaţi în lacrămi, Chira îi povesti tot adevărul, tot, cum şi dezastrul din urmă, strigând deznădăjduită:
- Mai curând ne înecăm, decât să ne-ntoarcem acasă!
- De ce vă deznădăjduiţi aşa, copii? ne întrerupse tâlharul. După bunicul vostru, voi sunteţi turci. Ei bine, am să vă iau
736
PAN AH" ISTRATI
cu mine la Stambul, unde, neîndoios, a plecat şi mama voastră sâ-şi îngrijească ochiul cel stricat. Acolo vom da de ea şi veţi trăi fericiţi!
După aceasta ne sărută.
- Când plecaţi? îl întrebă Chira.
- Peste câteva ceasuri, de cum o apune soarele!
în culmea fericirii, deşi ne scufundam în mormânt, îi căzu-răm la picioare şi-i îmbrăţişarăm genunchii. El era mântuitorul nostru! Iar seara, în zgomotul asurzitor care răzbătea dinspre punte, ghemuiţi în cabina în care fiimam ciubucuri amestecate cu opium, cu minţile halucinate, într-o pâclă de inconştienţă şi fericire, vasul începu sâ sc legene în aşa fel, încât crezurăm câ ne ridicăm spre ceruri.
Nu ne-ndreptarâm nici spre cer, nici spre Stambul ca să ne întâlnim cu mama. Eram răpiţi, răpiţi cu învoirea noastră, şi duşi să fim vânduţi ca orice marfă.
Altă dată vă voi povesti peripeţiile rătăcirilor mele în căutarea Chirei, care - pe dată ce ajunserăm la Constantinopol - fu închisă într-un harem. Eu trebuii să mă încovoi plăcerilor respectabilului meu binefăcător, şi fusei pervertit pentru totdeauna. Şi pentru totdeauna o pierdui pe scumpa mea surioară, cu toate că, fugind după doi ani de zătogire, am căutat-o timp de doisprezece ani de-a rândul, vânzând salep.
Paisprezece ani mai târziu, întorcându-mă în România, am aflat că, la puţină vreme după fuga noastră, unchiu-meu, care scăpase de la moarte, a dat foc într-o noapte la amândouă casele: şi la a mamei şi Ia a tatei, de frică să nu-1 mai scape pe călăul nostru.
Şî, în adevăr, de data aceasta nu l-a scăpat, căci tata pieri în flăcări.
111
DRAGOM1R
Trecuseră patru ani din ziua în care Adrian ascidtase, din gura lui Stavru, povestea Chirei. Cu toate cercetările şi silinţele pe cari şi lc dăduse pentru ca sâ poată întâlni pe nenorocitul limonagiu şi să-I încredinţeze de dragostea şi prietenia lui, nu izbutise să dea de el. îl credea mort. Şi existenţa, atât de zbuciumată acum a neastâmpăratului nostru tânăr, îşi urmă destinul.
Dar destinul acesta îl slujea de minune, cel puţin în ceea ce-1 interesa mai mult în viaţă: nevoia de a privi fără încetare în gheena sufletului omenesc. Şi cu toate că aceste gheene sunt rare şi grele de descoperit în cadrul de nepătruns al mulţimii fără de nume, Adrian ştia să le caute şi să lc descopere. Câteodată le întâlnea din întâmplate.
Astfel, într-o scară de plictiseală chinuitoare, el îşi târa paşii greoi pe strada Darb-el-Barabra din Cairo, unde se afla de vreo lună, şi intră într-o cafenea-restaurant evreo-român, loc cosmopolit, cercetat de indivizii de toate condiţiile şi de toate moralităţile. între clienţii domnului Goldstein nu era nici o afinitate sufletească - se bănuiau între ci şi adesea se dispreţuiau. Ceea ce-i aduna laolaltă era ştiuca umplută ovreieşte şi ţuica românească. Adrian făcea ca ei, ori de câte ori avea cu cc, şi în seara aceea avea. Dezgustul său însă pentru această cârdăşie era vădit. Pentru a ocoli vreo întâmpinare neplăcută, cl se strecura
738
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
739
cu ochii în pământ, până în fundul sălii, unde sc adunau clienţii de mâna a treia şi unde mesele n-aveau feţe de masă. De acolo ascultaşi îşi cerceta tovarăşii.
„Câtă asemănare între omul acesia şi Stavru!" gândi el, în vreme ce mânca ştiuca, aruncând priviri piezişe spre cineva, aşezat în profil în partea cealaltă a crâşmei.
Sărăcăcios îmbrăcat, neras de-o lună, îmbătrânit, omul acesta şedea nemişcat, cu bărbia rezimată-n palmă, şi privea în neştire spre intrare, cu un pahar de ţuică dinainte. Avea în înfăţişarea lui acele stigmate respingătoare care produc dezgust. Totuşi, fără a bănui existenţa vreunui Stavru în Egipt, Adrian se simţi înduioşat pentru acest bătrân stingher, tăcut şi nepăsător. Ar fi volt să-1 vadă din faţă, însă omul nu se clintea din loc, părea înţepenit.
Atunci, folosindu-se de obiceiul oriental care îngăduie oricui să cinstească pe orice necunoscut de teapa lui sau mai de jos, chiar şi numai aşa din senin, Adrian chemă chelnerul şi-1 rugă să ducă, din partea lui, o ţuică omului care şedea în colţ. Asta trebuia să prilejuiască neîndoios un schimb de mulţumiri şi de urări. în loc de aşa ceva şi spre marea mirare a lui Adrian, necunoscutul refuză consumaţia, pe care n-o ceruse.
- E din partea domnului de colo, spuse chelnerul arătând pc Adrian.
- Puţin îmi pasă, răspunse omul fără să privească spre locul ce i se arăta.
Sunetul vocii însă îi ajunse lui Adrian pentru ca să recunoască pe Stavru. Se sculă, mişcat, şi-l apucă de umăr. Cu glasul tremurând, îi şopti la ureche, aşezându-se lângă el:
- E cu putinţă? Tu eşti? Aici?
- Ce, nu ştiai? întrebă Stavru, la rândul său, privindu-1 fără urmă dc mirare şi bănuitor.
- Cum? făcu Adrian uluit. M-ai văzut intrând şi n-ai venit sâ mă îmbrăţişezi? Şi încă respingi cinstea pe care ţi-o trimit
din simpatie? Ce-i cu tine? Te-ai făcut atât dc ursuz, dc când nu ne-am mai văzut?
— Aşa se întâmplă cu oamenii la bătrâneţe, mai ales când duc o viaţă ca a mea: simpatiile nu le mai ajung...
— Dar eu nu-s nimic mai mult decât o simpatie pentru tine?
— Eu vorbesc de „cinstele" astea din simpatic, sau de simpatia care poate încăpea într-o „cinste"... Cât despre tine...
— Ei? Cât despre mine?
— Deocamdată e o deosebire: tu urci colina vieţii, pe când eu o scobor, iar între noi stă culmea. Şi-apoi...
Stavru privi bănuitor împrejur şi tăcu.
— Nu ţi-e foame, Stavrule? întrebă Adrian cu dragoste.
— Da, mi-e cam foame.
— N-ai vrea sâ mănânci şi tu ştiucâ umplută? Aci sc găteşte minunat.
— Ştiucă, broască ori elefant, comandă ce poţi... dar fă o „cinste" mai acătării decât un păhărel dc ţuică, pc care mi l-aş fi putut plăti singur, răspunse Stavru.
Şi cu un aer plictisit, îşi petrecu palma peste chipul zbârcit.
*
Cam după vreun ceas, înaintea unui pahar cu vin, în odaia lui Adrian - luminată de-o lampă cu gaz — şi încălzit de sinceritatea tânărului său prieten, Stavru ardea cele din urmă picături de untdelemn din candela sfântă care susţine sufletele celor pătimaşi.
— Acum, când ţi-am făcut cunoscută ultima şi bizara mea incarnaţie de negustor de pîei de cloşcă, ştiu, dragă Adrian, că dacă nu m-ai vedea în halul în care sunt, te-ai grăbi să mă întrebi ce s-a mai întâmplat cu Chira, adică să-ţi povestesc istoria micului Dragomir de altădată. Dar pentru tine sunt gata iar cu mintea în vremile acelea de mult trecute, deşi vei fi ştiind cât te doare când răscoleşti prin cuferele îndepărtatelor călătorii.
740
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRAI.INA
Când ani scăpat de pe corabia lui Nazim-Efendi, la Constau ti nopol, trebuie să fi avut vreo cincisprezece ani. Tânăr, frumos şi prost, eram îmbrăcat şi împopoţonat ca un fecior de prinţ. Numai hainele de pe mine trebuie sâ fi preţuit cât un cal arăbesc! Darmite ceasul, comandat pentru mine şi lucrat de ceasornicarul sultanului! Dar inelele, de cari îmi erau pline toate degetele! Dar fesul cusut numai în fir de aur! Iar pe deasupra, multe lire turceşti, care îmi îngreunau buzunarele şi făceau să-mi cadă şalvarii. Aveam cu cc trăi zece ani, fără să mă obosesc să dau măcar din deget.
Dar, pentru ca să trăieşti, nu-i de-ajuns să ai numai avere, în suflet purtam o durere grea, şî în inimă închideam o naivitate şi mai apăsătoare - doi călăi cari ajung să răpună repede o fire prea simţitoare. Durerea era dorul meu dc Chira şi de mama, cele două fiinţe pierdute şi cari îmi erau atât de trebuitoare în viaţă. Naivitatea era zadarnica mea încredere că, odaia liber, oamenii mă vor ajuta să le regăsesc. Iar pentru ca să por da de ele, eram gata de orice jertfă.
Eram gata, fără să-mi dau seama, chiar şi la jertfirea trupului meu, viciat acum şi obişnuit cu noua lui stare, căci în viaţă te obişnuieşti cu totul, şi cu viciul mult mai uşor decât cu oricare altă treabă, care-ţi parc grea la început. Şi asta c atât de adevărat încât, captiv fiind, de câte orî nu-mi spuneam: „Ah! dacă Chira şi mama ar fi cu mine, n-aş dori să mai plec niciodată de aici!"
Mă simţii atât de fericit când mâ văzui scăpat ca prin minune din capcana mea aurită, încât (Doamne, iartâ-mâ!) uitai şi de Chira şi dc mama! Nu mâ mai temeam de asupritorul meu. Corabia lui îşi ridica ancora chiar în clipa în care - printr-o neprevedere a lui — izbutisem să pun piciorul pc ţărm. Şi îndelung după asta, în revărsatul zorilor, alergând pe cheiul Bosforului, îi aruncai toate ocările, dându-i cu tifla:
- Du-ie la toţi dracii! împuţiţiiră parfumată! Să dea Dumnezeu sâ înceapă o furtună tocmai când vei fi pc Marca Neagră şi să-ţi mănânce hoitul peştii adâncurilor! Amin!
După ce corabia blestemată pieri, în suflet mi sc aprinse o bucurie fără seamăn. începui să alerg încotro vedeam pe st răzile murdare ale Galatei, călcând peste cozile nenumăraţilor câini râioşi, ciondănindu-mă cu vânzătorii de salep, dând peste cerşetorii orbi, şi răsturnând narghilelele fumărorilor de pe trotuar. Asta din pricină câ cele cc vedeam şi neaşteptata mea libertate mă zăpăciseră cu totul. Trecătorii mă crezuseră nebun, iar un ceauş mă opri, fără sâ mâ atingă, mă salută cuviincios, şi-mi spuse cu atâta politeţe, încât mă pufni râsul:
- Cuconaşule, nu vă supăraţi că îndrăznesc sâ vă spun, dar nu stă frumos pentru părintele dumneavoastră, belul, cele ce faceţi! Care este ilustrul vostru nume? Unde este guvernorul dumneavoastră?
- Cc-i aceea „ilustru" şi „guvernor" îl întrebai, ridicându-mi şalvarii, carc-mi căzuseră pe vine.
Şi fără multă vorbă, îi întorsei spatele. Un călăreţ fugea la trap, iar stăpânul calului alerga îndărătul lui, ţinând u-se de coada calului. Asta îmi plăcu afară din cale, şi-o luai şi eu la goană, până mi se tăie răsuflarea.
Această primă zi de libertate, fu singura din vremurile acelea în care bucuria mi-a fost întreagă, fără cea mai mică grijă, întru nimic stingherită. îmi venea să tac tot felul de năzbâtii deodată: să trec peste poduri, să mă duc la Cornul de Aur, sâ intru în lupanare unde dansau femei cu pântecele gol, să mâ urc pe străzile piezişe care merg spre Pera. ] n sfârşit, mă horărâi să mâ plimb călare, şi alesei calul cel mai frumos. Stăpânul lui eta cuviincios şi binevoitor. Mă ajută să încalec şi-mi scurtă scările după măsură. Băgând de seamă că nu mă pricep la călărie şi că nici nu prea ştiu încotro vreau să merg, mă învăţă cum să ţin frâul şi mă întrebă unde mi-ar plăcea să mâ plimb.
742
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
743
- Pretutindeni răspunsei eu, înţepenindu-mă în scări.
- Pretutindeni? tăcu el mirat, dar luminâţia-voastră n-ar putea să meargă deodată în toate părţile. Trebuie să vă alegeţi o ţintă.
- Dacă-i aşa, du-mă spre colinele cele ce se oglindesc în Bosfor.
Şi, mânat de el, mă îndreptai spre Ildiz-Kioşc şt Dolma-Bakcc, cari mâ minunară şi îmi umplură sufletul cu cele mai năstruşnice închipuiri. în timpul acestor lungi şi dulci ceasuri, vrăjit de legănările calului, care mergea la pas, şi de frumuseţile ce se perindau pe dinaintea ochilor mei, trupul, sufletul, întreaga mea fiinţă nu mai aparţineau lumii acesteia. Tot trecutul meu se năruise. Uitasem cine eram... Uitasem şi de omul care conducea calul de căpăstru şi care nu crâcnea o vorbă, după cum nici eu nu-i puneam cea mai mică întrebare; şi tot timpul cât ţinu această plimbare de neuitat, nu deschisei gura. Ca prin vis, simţii, într-un târziu, că se opreşte calul şi auzii o voce de ncre-cunoscut, mieunând parcă:
- Efendi, e târziu... Acum se înnoptează. Mi-e foame, după cum trebuie să-i fie şi calului. N-ar fi vremea să vă duc acasă?
înţelesei că trebuie să descalec, şi mă dădui jos, aproape zăpăcit. O senzaţie dureroasă între picioare, mă făcu să-mi pierd cumpătul şi mă aşezai la pământ.
- Voiţi să rămâneţi aici? mâ întrebă omul.
îi făcui un semn afirmativ cu capul şi scosei o liră turcească pe care i-o dădui. Ştiam că trebuie să plătesc, dar n-aveam nici o idee despre valoarea banilor, nici despre aceea a celor trebuitoare în viaţă.
- Trebuie să-mi daţi trei ecreci, îmi spuse el, poate aveţi mărunţiş.
Fără sâ-mi dau seama ce fac, vrui sâ-i mai dau două lire.
- Nu, Efendi, mi-aţi plătit prea mult şi n-am de unde să vă dau restul.
- Nu-i nimic, păstrează tot! şoptii.
- Vai de mine, pentru banii aceştia ar trebui să muncesc o săptămână!
- Nu face nimic! la-ţi-i dumneata...
- în numele lui Alah, nu-mi trebuiesc! urlă el. Puternicul vostru părinte ar avea dreptul sâ-mi taie capul, dc-aş face una ca asta! Nu, nu-mi trebuiesc!
Şi, deşertându-şi chimirul, îmi vărsă în braţe o sutnedenie de cereci, bcşlici şi mctilici, ceea ce mi se păru nesfârşit de mult, apoi se temeni de nenumărare ori, încăleca şi dispăru.
Rămăsei singur pe pajiştea verde a unui drum curat şi frumos, care mergea dc-a lungul unui canal. Privirea mea, aţintită asupra apei liniştite, absorbea setoasă vedenii dc poveşti orientale: umbrele palatelor şi chiparoşilor pe cari soarele în apus Ie culca pe luciul întunecat al Bosforului, iar mai încolo, cât cuprindeai cu ochiul, era o perindare nesfârşită dc culori aprinse, pete de aur şi dc aramă, limbi de foc, mistuindu-se în depărtări, frânte de colinele cu dâmburile liliachii, răsturnate de oglindirea mării.
Cum, atât de frumos e pământul? Nici idee n-avusesem până atunci. Pentru întâia oară vedem atâtea minunăţii.
Salonul mamei şi cuşca plutitoare a lui Nazim-Efendi um-pluseră toată viaţa mea trecută. Atât de rate mă adâncii acum în beţia acestei zile strălucitoare şi mai cu seamă în visările sfârşitului ci crepuscular, încât sc înnoptase când tresării, readus în simţuri dc un cântec duios ce venea dinspre o luntre cu vâsle, care luneca încet, nu departe de mine. Unde eram? Unde aveam să mănânc? Unde să dorm? Şi unde erau Chira, mama? înspre ce inimă iubitoare urma să-mi îndrept paşii?
Mă pornii deodată pe un plâns cu hohote, îmi răcnii tot pustiul sufletesc ce-1 simţeam, şi lacrimi fierbiţi îmi inundară obrajii. Vâslaşul mă auzi si cârmi spre mine, însă când fu la vreo
744
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRAI.INA
745
doi metri de ţărm, îşi lungi gâtul, mă cercetă un minut, apoi se depărta, strigându-mi pe greceşte:
- Beli! sufleţelule! Ce te boceşti aşa? Nu cred să fii atât de nenorocit, că doar tc văd poleit cu aur!
Din noaptea aceea, nu mă mai încred în oamenii cu vocea frumoasă.
îmi ţipai singurătăţii toată durerea, roată jalea unei gingaşe adolescente, dată pradă nemiloasei vieţi... Nici aurul acesta care-mi îngreuia buzunarele, nici inelele scumpe cari îmi împodobeau degetele, nici ceasul acela domnesc nu fură în stare să-mi dea vreun sfat, să-mi aducă vreo mângâiere. Valoarea lor sc nărui în ochii mei. Aş fi dat totul, până şi cămaşa de pe mine, aceluia care mi-ar fi scos în cale nu pe Chira, nici pc mama, ci numai o şuviţă din părul lor; ca mi-ar fi dat mai multă putere decât tot metalul acesta blestemat, mi-ar fi alinat inima mai mult decât toate nestematele acestea.
îmi râzimam fruntea înfierbântată de fiecare copac al drumului întunecat ce ducea spre oras, şi coaja fiecăruia dintre ei o scăldai cu lacrimile mele. îi strângeam în braţe şi nepăsării lor repetam fără curmare:
-Mamă!... Măicuţă!... Chiro!... Surioară! Unde sunteţi? Eu am scăpat... Şi nu ştiu încotro s-apuc... Şi-i noapte... Şi pc-aici e atâta lume... atâţia oameni... Dar nu-i Chira, nu-i mama!
Deodată, la o cotitură, o lumină puternică îmi luă vederile. Doi „deschizători de cale", cu pulpele goale şi cu făclii în mâini, trecură în goană, strigând:
- fa o parte!
De-abia avui timpul sâ mă feresc din faţa unei trăsuri luxoase care trecea, când un bici pocni şi simţii o arsură peste gât şî bărbie. Din vremea bătăilor tatii şi ale fratelui meu nu mai suferisem atâta durere.
Mă ridicai bâjbâind. Drumul era acum şi mai întunecat ca înainte, şî o frică groaznică mâ cuprinse. începui să alerg cât
mâ ţineau picioarele, fără să scot o vorbă, temându-mă de propria-mi răsuflare şi de ţiuitul vântului în urechi. într-un târziu începură să apară câteva case, apoi străzi curate, uliţi murdare, lume, negustori cari ţipau, câini cari abia sc mişcau şi, în sfârşit, mă prăbuşii leşinat, undeva pe un maidan.
îmi revenii sub silinţele unui om care voia sâ mă ridice şi -la lumina lunii - zării un chip care parcă ar fi fost al lui lbrahim, pescarul de raci dc la Catagaţ. în aceeaşi clipă, în sufletul meu se redeşteptă nădejdea dc a regăsi pe Chira şi pe mama. Mă înlănţuii de gâtul omului aceluia, care mirosea a jeg şi a tutun şi strigai, cutremurat dc plâns:
- Sunt un nenorocit: am pierdut pe soră-mea şi pc mama! Ajurâ-mâ să le găsesc şi-ţi dau toţi banii din buzunare, toate inelele, ceasul şi hainele de pcmine...
- în numele lui Alah, nu ţipa aşa! îmi şopti bătrânul, apă-sându-mâ peste gură, cu palma lui jilavă.
Apoi, ridicându-mă, adăugă:
- Vino cu mine!
ÎI urmai. Abia atunci băgai de seamă că pe braţ, ducea un coş cu rahat, cu care dc bună seamă îşi câştiga pâinea.
Merserăm mai bine de-o jumătate de ceas. El tăcea: eram cu desăvârşire prostit. Niciodată, până în seara aceea, nu bălăcisem printr-atâta noroi, niciodată nu-mi mai fusese dat să văd mahalale atât de murdare, nici o sărăcie atât de cumplită. în sfârşit, el mă trase într-un fel de magherniţă, unde nu erau decât o saltea şi un urcior cu apă, ambele pe pământ. Atâta tot.
- Acum spune-mi ce-i cu tine! îmi zise el, lăsându-şi panerul şi aşezându-sc turceşte pe marginea aşternutului.
în mai puţin dc un ceas, îi povestii toată istoria mea, pe scurt, dar toară, fără să-i ascund nimic, începând de pe când eram lângă mania, până când fugii dc pe corabie. El mâ ascultă fără sâ scoată un cuvânt. în sfârşit, se ridică în picioare:
746
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
747
- Culca-ie colo, îmi zise, arâtându-nii salteaua. Asta-i iot ce-ţi pot spune în astă-seară!
Rămăsei mirat, dar pe de-a-utregul încredinţat că mă va ajuia să-mi regăsesc fiinţele dragi pe cari )e căutam.
Căzui ca un buştean şi adormii privind pe binefăcătorul meu, care înlemnise într-un colţ, cu ochii aţintiţi asupra mea.
A doua zi mă deşteptai de cu noapte:
- Trebuie să plecăm...
- Ca să căutăm pe Chira? întrebai grăbit.
- Nu, copile, nu ca s-o căutăm pe Chira, dar pentru ca să nu ne mai întâlnim niciodată, căci aurul tău e piază rea. Sculele şi hainele tale sunt purtătoare de nenoroc. Alah sa te aibă în paza lui!
Şi după ce încuie uşa, mă lăsă afară, depărtându-se cu panerul său de rahat.
Bătrânul acesta, împreună cu ceauşul, barcagiul şi stăpânul calului luat cu chirie, fură singurii patru inşi, singurele fiinţe cinstite, cum multă vreme n-aveam sâ mai întâlnesc, iar aceasta primă zi de libertate fu singura la amintirea căreia putui sâ-mi dezmorţesc inima.
Cel dintâi pas pe care-1 făcui din clipa aceasta mâ duse de-a dreptul în prăpastie.
Părăsit într-un chip atât de crud, uluiala mea lu aşa de mare încât - crezând că bătrânul e nebun - n-avui măcar puterea să plâng, să deznădăjduiesc. Nu-mi venea să cred într-atâta răutate. Primul meu gând fu să plec cât mai curând în căutarea unor oameni cu inimi mai bune. Viaţa m-aştepta la o cotitură, ca sâ mă servească de minune.
Nu-mi dau seama prin ce ciudăţenie copilărească îmi virasem în cap ideea fixă câ maică-mea continua şi acum să-şi îngrijească ochiul în vreun spital din .Stambul. Cai ea, îmi spuneam.
trebuie să-mi încep cercetările. Cu gândul acesta înrădăcinat în creier, o pornii, întrebând pe trecători cam în cc parte era mijlocul oraşului. Toţi rnă îndreptară spre Pera, unde ajunsei cu vreun ceas înainte dc amiază.
Mi-cra foame de nu mai puteam să mâ ţin pe picioare. Câutai ceva de mâncare într-o uliţă laterală, dc unde venea miros de friptură de oaie. Lângă colţ, înaintea unei prăvălioare, un om făcea vânt deasupra unui grătar, pe care sc frigeau o mulţime de frigărui. Cu fesul pe ceafă si cămaşa întredeschisă, lăsând să se vadă un piept arămiu şi păros, negustorul îşi întorcea marfa, se învârtea într-un picior, îşi da ochii peste cap şi striga cât putea:
- Kebab! Kebab!
Intrai în prăvălia deşartă şi cerui pâine şi kebab. La o masă murdară de lemn, înghiţii aproape pe ncmestecateo jumătate de pâine, trei frigărui şi bâui apă. Apoi, scoţând un pumn de bani de aur, argint şi aramă, îi întinsei să ia ce-i datoram:
- la-ţi cât costă mâncarea, îi spusei.
Negustorul tresări, mă ţinti cu ochii, privi pc furiş spre uşă şi luă, cu îndrăzneală, o liră de aur, pe care o strecură iute în chimir. Pc când ieşeam, mâ gândeam: „Una din două: sau o masă costă cu mult mai scump decât chiria unui cal pe-o zi întreagă, sau că tâlharului acestuia puţin îi pasă că «puternicul meu tată» ar putea să-i reteze capul!"
Nerăbdător să dau cât mai curând de un om cumsecade, care să mâ ajute din inimă în planul meu, mă îndreptai spre cea mai mare cafenea ce-mi ieşi înainte iu piaţa aceea. Mă gândeam: „E mai cuminte să mâ adresez celor mari şi nobili: ei n-au nevoie să mâ fure şi nici nu li-e teamă de podoaba mea de aur".
Judecata mea fu exactă. Mă îndreptai mai întâi ypre un vâc-suîtor, cum vedeam câ făceau şi alţi oameni cu ghetele murdare ca ale mele. De data asra însă fusei mai dibaci: trăsei cu
748
PANATT ISTRATI
CITIRĂ CHIRAT.INA
749
ochiul la cât plăteau alţi inşi văcsuitoruhu, şi-i dădui şi cu câi mai puţin - un metelic. Apoi, curat oglindă, intrai în cafenea.
Mâ zăpăci zgomotul asurzitor al glasurilor, zarurilor şî pu-lurilor dc table. La mese, aproape n-aveai loc, toţi jucau câre un joc. In adevăr, aici nu era decât lume bună, mărimi, civili şi militari. Mă strecurai printre mese. Nimeni nu mâ luă în seamă şi nu păru mirat de bogăţia de pe mine, nici chiar chelnerii.
„Cât e de plăcut să ai dc-a face cu oameni bine crescuţi) mâ gândii. Aici te simţi mai la locul tău decât printre calici."
Mă aşezai pc-un scaun, lângă doi jucători de şah, şi poruncii o cafea cu caimac şi-o narghilea. Din nou căutai să-mi dau seama cum plăteau ceilalţi consumatori. Şi care nu-mi fu mirarea când văzui câ pentru un bănuţ dc argint, un cerec, puteai să bei zece cafele şi să fumezi tot atâtea narghilele, cu bacşiş cu tot.
Cercetai chipurile celor doi jucători, vecinii mei, un ofiţer şi un civil, amândoi încă tineri, cu totul adânciţi în jocul lor. Ei îl fixau cu atâta atenţie, încât pe mine mâ apucă durerea de cap. îmi părură simpatici, mai ales figura cam bosumflată ofiţerului lângă care şedeam. Vorbeau rar, iutr-o turcească aleasă, ceea ce îmi plăcea cu deosebire, dar mă şi înfiora, căci Nazim-Efendi vorbea tot pe-atât de distins. Uniforma ofiţerului însă îmi inspiră încredere.
.Acesta trebuie sâ fie un viteaz", gândii, privindu-i pieptul plin de decoraţii.
Şi fără multă vorbă, mă aplecai spre el:
- Mă iertaţi, domnule, nu ştiţi dumneavoastră...
Fără sâ mă privească, îmi făcu semn cu degetul sâ tac.
Neizbânda asta, pricinuită dc un gest atât de familiar, nu mă descurajă şi după câteva clipe mâ aplecai din nou sâ-! întreb, însă n-apucai să deschid gura, câ el mâ opri cu acelaşi semn dc deget, iar cu mâna cealaltă înainta o figură. Atunci, îndrăzneţ nu mă lăsai:
- Mă iertaţi, domnule, nu ştiţi dumneavoastră unde se îngrijesc oamenii care au ochii plesniţi?
- Cine are ochii plesniţi? zbieră acesta, aruncându-mi o privire care mâ înspăimântă.
- Apăi... mama! bâigui eu.
- Mă-ta-i chioară? Şi cine i-a scos ochii? făcu el, măsurân-du-mă din creştet pâtiâ-n tălpi.
-Nu pe-amândoi. zisei timid, unul singur
- Unde? Când? Cum?
-Tata, bâtând-o... la Brăila, în România.., Acum doi ani. Ofiţerul păru că-şi iese din fire. Se întoarse spre prietenul său şi repetă dispreţuitor fraza mea:
- O femeie bătută în România acum doi ani, cu un ochi scos, şi pe care o caută acum prin Constantinopol! 'Fu înţelegi ceva, din asta, Mustafa?
- Cum nu? înţeleg! făcu celălalt, lucrul acesta trebuie cercetat mai de aproape, dar nu aici! Şi mangâindu-mă pe obraz, adăugă: Deocamdată ar trebui sâ îngrijim de copilul ăsta; hai să ieşim!
Afară, el chemă un birjar şi urcarăm toţi trei.
Trecură şapte luni de dulci nădejdi şi de decepţii crude, de libertate relativă şi de viaţă îmbelşugată, după acest al doilea şi ultim contact cu generozitatea lumii bune, care vorbeşte într-o limbă aleasă.
Scoborând la uşa lui Mustafa-bei, ofiţerul se despărţi dc prietenul său. Omul acesta, pe care nu aveam să-1 mai văd decât peste câţiva ani, în împrejurări de care voi vorbi, îmi azvârli o privire severă şi plină dc dispreţ. îl luai drept un om râu şi în avântul meu copilăresc îi spusei beiului:
- Dar ştii că-i mândru, prietenul dumitale...
- Da, e cam mândni, dar e un om bun. (Mai vorbea de bunătate şi Mustafa-bei!)
750
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
751
Locuinţa lui era o vilă uriaşă, aşezată în partea ele miazăzi a oraşului. Parcul nesfârşit, care-o împrejmuia, scobora până la Bosfor. Casa era tăcută, plină de bogăţii şi de slugi care se strecurau ca nişte umbre, muţi ca mormintele. însă aerul prietenos care umple orice locuinţă orientală mâ făcu încrezător. Deosebita delicateţă a beiului a contribuit mult la aceasta. Nu avea nimic din vicleşugul lui Nazirn. Fu încântător, cuviincios, familiar, tot timpul cât dură şi nădejdea mea. N-aş avea să-i reproşez nimic — nici chiar neputinţa de a-mi îndeplini imposibila mea dorinţă - dacă, din clipa năruirii nâdejdiilor mele, s-ar fi mulţumit sâ mă dea afară. Dar, pasiunea orientalilor este atât de înverşunată, încât falsifică inimile cele mai generoase şi le împinge - fie din răutate, fie din violenţă - spre aceleaşi fapte scelerate.
Mustafa-bei îmi cunoscu povestea cu mult mai uşor decât mulţi alţii de-atunci încoace. Sunt încredinţat câ omul acesta a fost sincer mişcat de ea, căci nu de puţine ori ochii i se umplură de lacrimi în timpul istorisirii mele.
îmi făgădui că va face pentru mine tot ce-i va fi cu putinţă.
- Dacă mama ta e în Constantinopol, îmi spuse el mângâ-indu-mi mâinile, voi afla-o prin spitale şi prin poliţie. Cât priveşte pe Chira, voi trimite mijlocitoare subtile ca eterul şi viclene ca vulpea, să iscodească până şi haremurile cele mai bine păzite. Dacă dăm de ea, pun capul că o scoatem. Cu bani pod obţine tot ce vrei în Turcia.
După asta îmi arătă odaia mea şi mă dădu în seama unui servitor, care trebuia sâ îngrijească de mine. Bijuteriile şi hainele de pe mine, care - după spusa lui - „erau prea bogate şi chiar indecente", fură înlocuite cu altele mai „demne". în schimbul tuturor acestor atenţiuni, mi se ceru un singur lucru: să nu mă mai duc prin marile cafenele şi să nu prea ies atât de des în oraş.
— Asta-i în interesul nostru, adăugă el. Nazim nu are să renunţe atât de lesne la prada lui şi, într-o bună zi, ai să te
pomeneşti cu o traistă în cap, legat burduf şi îmbarcat ca un sac cu ienibahar.
O asemenea perspectivă mâ băgă în toţi spericţii. Pe loc, mă simţii legat de el şi de această semi-captivirate care se între-desebidea înaintea adolescenţei mele.
*
F/xistă felurite chipuri prin cari să dai pierzării un suflet pătimaş. Cel mai lesnicios e să-1 iei cu binişorul. Şi cum inima mea pe atunci era plină numai de Chira, Mustafa-bei nu-mi vorbi decât despre ea.
O făcea cu naturaleţă, căci mă iubea sincer, dar dracu s-o ia de sinceritate a pătimaşilor! De cele mai adeseori nu este decât un narcotic voluptuos.
Mustafa-bei începu prin a introduce pe Chira în casă, botezând cu numele ei toate lucrurile simpatice. Astfel, aflând că narghilea şi brăţară, pc româneşte, sunt nume feminine, mi-adusc, pe rând, cea mai frumoasă narghilea pe care am văzut-o vreodată, apoi o brăţară de preţ. Pe amândouă era săpat cuvântul Chira, pe care nu şriui să-1 citesc. în sfârşit, abia împlinisem o lună dc şedere în casa Iui şi iată că, într-o zi, pe când eram în parc, el veni aducând de căpăstru o iapă admirabilă, tânără, vioaie, capricioasă şi neastâmpărată ca şi Chira:
- Iată pe cea mai frumoasă Chiralina pe care ţi-o pot oferi, îmi zise el. Ia-o, e a ta!
Şi numaidecât mă făcu să încalec şi-mi ajută să mă obişnuiesc cu zburdălniciile ei. încadrat între el şi servitorul lui, câteşiirei călări, ieşirăm sâ dăm o raită prin împrejurimile pitoreşti, ce se întindeau în partea de miazănoapte a vilei.
Un fapt trebuie recunoscut înainte dc toate: nicicând, în această scurtă epocă de tristă îmbelşugare, desfătările n-au izbutit să mă facă sâ-mi uit ruina copilăriei, trei zile de-a rândul.
752
PANAIT ISTRATI
CHIRA CH1RAI.INA
753
Nu-i mai puţin drept că biata mea inimă sc lăsa adesea ademenită de desfătări.
Lungile mele ceasuri de lene — hrănite dc cuvintele pline dc nădejdi ale beiului - se scurgeau între narghilea şi frumoasa mea iapă, dc care nu mă despărţeam decât ca sâ dorm şi să mănânc şi care, prin particularităţile şi ciudăţeniile temperamentului său, mă făcea să cred că ceva din dragostea Chirei îmi venea prin mijlocirea ci. La rândul lui, acest nobil animal mi se ataşase în aşa măsură, că era în stare să strice grajdul de câte ori, în loc să ies la plimbare, întârziam cu beiul la table.
în felul acesta, Chira era pretutindeni: în ochii frumoşi ai iepei, în orice lucru pc carc-1 atingeam, în conversaţiile noastre. Chipul Chirei era pe jumătate în casă.
Cealaltă jumătate fu introdusă dc mijlocitoarele puse în urmărirea ei. Dihaniile acestea - una mai convinsă ca cealaltă -veneau să mă încredinţeze că Chira sc găsea în câte zece haremuri deodată.
Sub impresia descrierilor lor, dc o izbitoare exactitate, în amănunţimile mişcătoare pe cari mi lc dădeau asupra înfăţişării cadânelor pe cari le zăriseră, inima mea zvâcnea să-şi rupă coardele. Ix sorbeam cuvintele cu nevinovăţia unui copil dc şase ani, şî multora dintre desfrânatele acestea le săream dc gât, strigând:
- F.a trebuie să fie! E aidoma soră-mea! încearcă să tc apropii de ca şi şopteşre-i numele meu: Dragomir! Fă tot ce poţi şi cere-i o fotografie!
Dar pentru ca să poţi vorbi cadânelor şi să capeţi o fotografic, trebuiau bani. Iar ca să închizi ochn curioşilor, să astupi urechile indiscreţilor, să deschizi uşile atât dc straşnic păzite, trebuiau încă şi mai mulţi bani.
în mijlocul odăii, cu mâinile în buzunare, privind iscoditor şi ironic, beiul asculta şi zâmbea. Eu îi cădeam la picioare, îl imploram. Şi el împărţea cu dărnicie banii de aur şi de argint, după însemnătatea misiunii.
Apoi, din nou, trecură zile îndelungi de aşteptare, ceasuri triste, goale de orice îndemn de viaţă. Deznădejdea mea nu găsea alt refugiu decât sufletul înţelegător al „Chiralinci" mele. împreună cu ea şi înlănţuit adesea de gâtu-i mătăsos, mă avântam pe căi fără sfârşit, în dimineţi purpurii sau în apusuri clocotitoare, în uitări dc sine, pline de nostalgii dureroase, de plăceri ucigătoare.
Lângă mine şi ca un,nonsens şi mai jignitor, servitorul călărea - înarmat până în dinţi, urmărindu-mâ pas cu pas - şi prin tăcerea Iui vinovată, el violenta ultima expresie a iubirii mele.
In felul acesta trecu vremea de cu primăvară până-n toamnă, din mai în septembrie. Apoi nădejdea mă părăsi deodată.
Fotografiile ce mi se aduseră nu erau ale Chirei şi numele lui Dragomir, şoptit la urechile nenorocitelor întemniţate, nu trezi nici un ecou în tainiţele întunecate ale inimilor lor. Nu-mi mai plecai urechea la dulcegăriile femeilor acestora, şi ele fură date afară.
Dar, o nenorocire nu vine niciodată singură. Toate cercetările făcute ca să dea dc urma mamei, prin Constanţinopoî, râmaseră tot pe-atât dc zadarnice. Mi-o mărturisi chiar beiul, plicrisit de întrebările mele, şi pentru ca să-mi dovedească bunăvoinţa lui, îl chemă chiar pe şeful poliţiei turceşti - un uriaş cu o înfăţişare de călău, cu mustăţile lăsate pe oală şi cu priviri dc bandit. Acesta, după cc izbi din picior, salută şi strigă, cu o voce de tunet, care doar că nu m-a dat peste cap:
- De când c Stambulul, n-a pus picior în el o româncă cu un ochi plesnit!
Era mai mult decât convingător.
FJcznădejdea mă cuprinse de îndată ce orice iluzie se nărui în mine. Lacrâmile îmi curgeau nestăpânite pe mâinile parfumate ale beiului, pc care îl rugam să mă lase sâ plec. El sc împotrivi.
754
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
755
-Ce-ai să te faci, dacă ai să tc duci dc aici? Ba mai ai şi nenorocirea sâ fii tânăr şi frumos, două calităţi cu care in Turcia nu izbuteşti decât dacă eşti şiret, si tu n-ai arma asta. Rămâi deci aici. I,a mine ai toi ce-ţi trebuie, mai mult chiar decât naşterea ta ţi-ar fi dat dreptul sâ nădăjduieşti.
Eram nemângâiat. Vorbele lui răsunau ca nişte clopote de înmormântare. Beiul îşi îndoi bunăvoinţa faţă de nune. Cu-noscându-mi patima pentru călărie, îmi comandă un costum de vânătoare, îmi cumpără o puşcă admirabilă, cu patul încrustat la Damasc - pe care o şi boteză „cumplita Chiră" - şî astfel echipat, într-o bună dimineaţă, întovărăşit de doi servitori, o luarăm pe drumul mare spre Adrianopol.
— Am să-ţi arăt cuprinsurile locuite de cerbi şi de vulturi! îmi spunea beiul. Şi ai să vezi câ viaţa e frumoasă şi fârâ femei, căci tu nu ştii că chiar şi cea mai frumoasă femeie sfârşeşte totdeauna prin a deveni o mârşavă.
Ocara aceasta mă izbi ca o lovitură de pumnal şi mă făcu sâ-1 urăsc pe Mustafa-bei. îmi tăinuii cât putui simţimintele, dar în aceeaşi clipă îmi năzări gândul fugii.
Un prilej minunat nu întârzie să se prezinte. Plecasem pentru un ocol dc vreo cincisprezece zile spre măgurile cele mai apropiate ale Balcanilor şi-n lungul Măritei, partidă de vânătoare pc care beiul era obişnuit s-o facă în orice toamnă.
Planul meu era întreit: ori izbuteam să înşel supravegherea tiranilor mei şi sâ fug, îmbrăcat ca un ţăran turc, ori îmi cumpăram libertatea cu bani. Iar dacă cele două încercări dădeau greş, nu-mi rămânea (în cazul cel mai deznădăjduit) decât iuţeala „Chiralinei" care, după spusa beiului, era o gonace neîntrecută. Pentru ca să mă încredinţez, cerui să-mi dea voie să mâ iau la întrecere cu calul arab al lui Mustaţa. Mulţumit că mâ vede mai vesel, acesta primi, îmi dădu trei sute de paşi înainte şi-mi spuse că mâ va ajunge până la un sat care se zărea la o depărtare de vreo trei kilometri.
Ea detunătura pistolului, descărcat de bei, îmi vâtâi pintenii în coastele „Chiralinei". Iapa sc ridică în două picioare, îşi frământă zăbala şi porni ca o săgeată. Eu dădui drumul frâului si mă agăţai de şa. Vântul şuiera atât de tare pc la urechi, încât îmi era cu neputinţă să aud goana potrivnicului meu. Ne-dându-mi seama în ce măsură eram ajuns din urmă, izbeam pe cât puteam pântecele animalului. Pământul sc învârtea în jurul meu, drumul alb părea că fuge ca într-o lume de basme.
In curând satul se ivi înaintea mea, apoi îl străbătui şi-1 lăsai în urmă, sub privirile înspăimântate ale locuitorilor. Gâşte, găini, raţe, care - spre nenorocul lor - erau prin mijlocul drumului, fură făcute praf.
Ia un kilometru dincolo de sat, beiul mă ajunse din urmă. Puţin după aceea sosiră şi servitorii, aducându-mi puşca, pe care nici nu ştiam că o pierdusem.
- M-ai hătut! îmi spuse ci, strângându-mi mâna. Cere-mi ce vrei şi-ţi voi da!
- Ei bine, îi răspunsei, dă-mi un kilometru înainte şi făgă-duieşte-mi câ dacă nu mă ajungi, până la celălalt sat, nu mă mai cauţi!
El păru îndurerat!
- Până într-atâta te-ai scârbit de mine? Cc-ţi lipseşte? Femei? Poţi să-ţi dau oricâte vrei: din haremul meu, sau fecioare de paisprezece ani. Ţinuturile acestea mişună de femei, de toate feţele, de toate neamurile, şi cari nu râvnesc altceva decât să ni se dea ca roabe, fiindcă nu-i nici o fecioară care să nu-şi găsească într-o zi neghiobul ei.
- Mustafa-bei, nu crezi că libertatea e mai scumpă decât j        robia şi că un „neghiob" care ţi-e drag preţuieşte mai mult decât
un prinţ de care ţi-e scârbă?
- F. drept asta, răspunse cl. Dar ocupă-te mai puţin de ceea cc e drept... şi vezi mai bine de ceea ce e bun. Noi suntem stâ-
ţ        panii tuturor olaturilor acestora, cu dobitoace cu iot. De cc
756
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRAI.INA
757
n-am gusta din ceea ce ni sc oferă mât de dobitoceşte poftelor noastre?
în clipa aceasta ochii mi se descinseră pe deplin înţelegători asupra vieţii. în adevăr, în cinismul lui, beiul avea dreptate: totul se pleca „dobitoceşte" sub puterea sa. Nu le era dator nici măcar o mulţumire.
Pe pământul turcesc, ca şi pc cel bulgăresc, musulmanul şi creştinul, dc la sărac la bogat, nu erau decât nişte robi ascultători, şi dacă fecioarele se mistuiau la sosirea noastră, părinţii lor, pentru a obţine bunăvoinţa stăpânului, nu cereau decât îngăduinţa de a le jertfi, cu aceeaşi uşurinţă cu care ne ofereau patul cel mai bun şi odaia cea mai grasă.
Spectacolul acesta mă făcu să râvnesc cu atât mai mult libcr-rarea. Mă simţeam vinovat de belşugul în care trăiam. In sufletul meu tânăr încolţi trebuinţa de a-mi căuta o meserie independentă, care să-mi îngăduie să-mi câştig pâinea cinstit. De atunci începu să nu mă mai preocupe nimic alt decât grija de a fugi. însă prilejul acesta întârzia să se arate, şi orice sfârşit de zi mă găsea tot atât de deznădăjduit cum fusesem în ajun.
Rram din cc în ce mai păzit. Ziua, în timpul lungilor şi obositoarelor goane ale vânătoarei, eram neîntrerupt alăturea dc bei sau încercuit dc doi servitori. Noaptea dormeam în odaia tristului meu protector, fără speranţă de scăpare. Astfel, ce! dintâi dintre cele trei mijloace de fugă sc mistui. Al doilea, de a-mi cumpăra cu bani libertatea, căzu şi cl. lată cum:
într-o zi, pe când ploua cu găleata şi în vreme ce beiul juca şah cu gazda, cu începusem o partidă de table cu servitorul meu. Eram singuri. Pentru a-mi ajunge ţinta, devenii duios, sentimental şi îl lăsai să înţeleagă dorinţa mea de fugă. El făcu pc surdul. Atunci îi făgăduii bani si bijuteriile pe care le aveam. El sc împotrivi.
- Cum, Ahmed? Se zice câ în Turcia cumperi orice pofteşti cu aur!
- Da... cumperi... îmi şopti cl, dar cel care vinde trebuie sâ ia atâta aur, încât să-şi poată răscumpăra viaţa, la rândul său... iar tu nu ai bani dc-ajuns.
Nu-mi mai rămânea decât să-mi pun viaţa în joc, într-o fugă disperată. Ştiam că pot fi ucis ca un câine, şi, cu toate acestea, nu şovăii o clipă.
Ne găseam într-o regiune muntoasă, împădurită, foarte prielnică ţintei mele. A cioua zi, dis-dc-dimineaţă. începurăm să urcăm un drum greu, printre brazi, întovărăşit dc cinci călăreţi, cari trebuiau să facă o bătaie.
Pentru a nu da timp servitorului să-i spuic stăpânului său ceca ce-i propusesem cu o zi înainte, mă hotărât să-mi încerc norocul, de cum s-o ivi prilejul, şi se prezentă cum nici nu-1 aşteptam.
Vânătorii poposiră în marginea unei poieni întinse, în mijlocul căreia dormea un mic lac srrăbătut de un torent.
-Aici c adăpâtoarea ciutelor! spuse liniştit călăuza.
Şi plecă cu cei patru oameni ai săi. Ambii servitori fură aşezaţi în două locuri strategice, cu porunca să tragă când va trebui să cârmească vânatul spre puşca beiului.
Astfel, împrăştiaţi, simţeam că libertatea mea se apropie, căci era cu mult mai lesne să scapi de un singur om, decât de toată ceata.
Ne ascunsesem în adâncurile unei stânci; priveliştea cuprindea partea de unde trebuia să ne cadă vânatul.
- Tu să nu ttagi decât dacă mi-o scăpa mie lighioana, ori dacă ţi-o trece pe sub nas, îmi spuse Mustafa-bei, căci „cumplita Chirâ" nu-i prea de remut în mâna ta!
în adevăr, eu nu ştiam sâ ochesc.
Trecuse cam vreun ceas, când răbufni un foc de puşcă, apoi două sau trei. Beiul, cu puşca gata, scruta împrejurimile, şi deodată, ca şi cum ar fi răsărit din pământ, un cerb apăru drept pc cărare, dar după o clipă pieri spre dreapta, unde sc ţinea Ahmed.
758
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
759
- Nu nc scapă! îmi răcni beiul. Fug sâ-1 iau din coastă! Rămâi aici şi aţine-i trecerea ca să-1 abaţi îndărăt!
- Ba să rămâi tu, na! ţine şi puşca! strigai în urmă-i, văzân-du-1 plecând în goană.
Aruncând puşca şi tolba, o luai de-a dreptul spre vale, părăsii drumul şi mă afundai în brâdet, iar când dădui de-un drum neted, îmi repezii iapa într-o goană vijelioasă. De fuga aceasta atârna libertatea sau moartea mea:
- Scumpă Chira, vino-mi în ajutor.
Trebuie sâ fi făcut cel puţin vreo cinci leghe de la locul de vânătoare, când - în lumina duioasă de roamnă - mâ oprii într-o dumbravă de pe malurile Mariţci. îmi lăsai iapa să pască şi să sc odihnească. Zdrobii de oboseală şi zăpăcit de Fericire, mă lungii pe pătura mea. Cu toate acestea, mă încercau fiorii morţii: în fuga mea fusesem văzut de locuitorii satelor şi tăietorii de prin păduri. Şi mă întrebam mereu: „Ari scăpat sau nu?"
înaintea ochilor mei, pământul se întindea necuprins şi frumos, iar eu nu-mi dădeam seama dacă eram liber să mă scol şi să plec după capul meu. Umbra unei mâini nevăzute mă ameninţa - ca mă putea înhăţa în orice clipă şi să mă reţină.
Somnul mă scoase din încurcătură. Pleoapele mi se închiseră, grele. I a deşteptare mă simţii mai puţin încurcat, căci lângă mine, şezând turceşte, Mustafa-bei veghea asupra fericirii mele. în timp ce eu mâ frecam la ochi, ca pentru a goni un vis urâi, el îmi spuse, arâtându-mi o geantă de piele de căprioară:
- Uite, Dragomire, ţi-am adus dc mâncare... Trebuie să-ţi fie foame!
Iar pe când ne înapoiam în trapul cailor, adăugă:
- Aşa, bai? Eşli în stare să-mi faci şi pocinoage dc-astea? Dar tu [iu ştii că chiar şl Dumnezeu sc lipseşte de lucrul pe care turcul pune mâna?
La câteva zile după aceea, întorcându-ne la Constantinopol, cea dintâi grijă a beiului fu să spună celor doi servitori, chiar în faţa mea:
- De două ori pe săptămână veţi însoţi pe domnul Dragomir la plimbare, călări, timp de un ceas, mergând numai la trap, şi veţi răspunde de el cu capetele voastre. Vă poruncesc sâ trageţi în burta iepei lui la cea dintâi încercare de fugă! Apoi se întoarse spre mine: Şi chiar acasă nu mai ai voie sâ umbli decât prin apartamentul tău!
Servitorii însă n-avură când să îndeplinească aceste gingaşe porunci, căci chiar în ziua aceea mă îmbolnăvii şi căzui la pat. Vreme de o săptămână, zăcui fără cunoştinţa, în prada frigurilor şi aiurărilor,
Când îmi venii în simţiri, odaia mea era prefăcută într-o vastă infirmerie. Doi medici vegheau pe rând la căpătâiul meu. Mustafa-bei era aproape nebun.
Uîtându-şi rangul, cl se frământa la picioarele melc, cerân-du-şi iertare.
- Mă laşi să plec? îl întrebai.
- Dar asta nu se poate, sufleţelule! Cere-mi tot ce vrei, dar nu să pleci!
- Atunci mai bine să mor! făcui, întorcându-mâ cu faţa la perete.
Da, voiam să mor. Dar nu mori când ţi-c voia. Trei săptămâni maî târziu părăseam patul, ca să intru într-o lungă convalescenţă, când, timp de o lună, nu ieşeam dintr-o criză furioasă de nervi, decât ca să cad într-o năuceală completă.
Toate darurile pe cari mi le aducea beiul le sfărâmam în picioare, le sfaşiam. Frumoasa mea narghilea o izbii dc gratiile ferestrei, iar brăţara o făcui bucăţele. Chiar şi numai apariţia asupritorului meu în odaie mă tăcea să-mi sfâşii hainele de pe mine.
în vremea asta, o întâmplare duioasă, nevinovată şi neaşteptată veni sâ pună puţină rânduială în organismul meu dezechilibrat.
I
760
PAN ATT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
761
începuse iarna. Iarna blândă si senzuală a Bosforului. Singur, de dimineaţa până seara, tot ce puteam face era să privesc în parc prin trei mari ferestre ale apartamentului meu.
Pentru a mai însufleţi acest colţ deşert al parcului, aruncam păsărelelor resturile meselor mele: pâine, fructe, carne.
în curând, o sumedenie de vrăbii şi chiar de ciori începură să se apropie, pc furiş, şi sâ ciugulească sub ochii mei.
într-o zi, spre marca mea mirare, un câine ciobănesc apăru printre arbori. El sc opri departe de ferestre, adulmecă aerul şi, auzind câ-1 chem, îşi vâri coada între picioare şi se îndepărtă cu un aer trist.
„Şi acesta trebuie sâ fi gustat din bunătatea oamenilor!" mă gândii.
în zilele următoare reveni şi se apropie ceva mai mult. Mă ascunsei, ca sâ nu-1 sperii, şi aruncai afară trei părţi din îmbelşugata mea masă. încetul cu încetul, în sfârşit, ne împrietenirăm. La mângâierile mele, începâu să dea din coadă şi plecă, lăsân-du-mă sâ înţeleg că trebuie să mă mulţumesc cu atât în ziua aceea. Ii dădeam dreptate, căci, cuminţit de propriile mele păţanii, eram eu însumi hotărât să fiu mai cu luare-aminte în alegerea prieteniilor mele, dacă Cerul s-ar fi îndurat să mâ ajute sâ-mi redobândesc într-o zi libertatea.
Câinele acesta avea un suflet deosebit. Cu toate că era mort de foame, mânca cu delicateţă şi sc ferea să-şi ia îmbucătura de-a dreptul de pe pământ, mesteca încet şi nu rodea niciodată oasele. Neîndoios, o mare durere trebuie să-i fi apăsat inima... De ce, dc pildă, nu se lăsa să fie hrănit de oamenii miloşi?
Sc ştie câ la Constantinopol fiecare musulman are câinii lui obşteşti, cari îl întovărăşesc o dată pe zi la brutărie, unde fiecare îşi capătă bucăţica lui de pâine. Va fi găsit el înjositor faptul acesta? îi plăcea mai bine să bată câmpii, pentru a găsi o viaţă mai neatârnată? Sau poate promiscuitatea abjectă a semenilor săi îl scârbea?
ÎI botezai Lupu, nume potrivit vieţii lui sălbatice şi demne, şi făcui minuni de îndemânare ca să dobândesc din parte-i un început de prietenie. Fu cât sc poate de zgârcit cu avansurile pe cari mi le făcu; dar fiecare dintre noi îsi are viaţa lui, durerile si propria lui filozofie. Aşa că îi respectai rezerva în care se ţinea. Pentru ca să-i dovedesc că-1 înţelegeam, nu-i mai aruncam carnea de-a dreptul pe pământ, ci i-o învăluiam în hârtie.
Fără îndoială că cl băgă dc scamă aceasta, căci, pentru întâia oară, se hotărî să se aşeze pe picioarele dindărăt şi sâ mâ privească în Faţă, destul de departe totuşi pentru a nu putea fi ajuns de vreun băţ.
Lupu era brun, un câine de rând şi destul de voinic. Cât despre starea lui de curăţenie, dc! face omul cc poate, când duce o viaţă de lup.
Ochii lui mari, negri, clipeau trist, deasupra durerilor vieţii şi se sileau, pe jumătate închişi, poate ca să le vadă mai bine. Expresia lor mai că nu putea fi definită. în orice caz, nu erau nici blânzi, nici chiar indulgenţi. Cât despre fruntea lui, era poate de o prea rece seninătate şi de un calm prea încăpăţânat.
- Sărmane Lupu! îi vorbeam, întinzând deznădăjduit mâna printre gratii şi cerşindu-i un semn de încredere. Sărmane Lupu, să fi suferit tu oare atât de mult, încât să ţi se fi împietrit inima? Cred că multe ţi-a pătimit pielea - odinioară - gustând din dragostea celor tari şi că poate vei fi avut şi tu cândva frumoasa ta narghilea, brăţara ta, puşca şi iapa ta, apoi boala şi medicii tăi. Dar, oricum, tu eşti azi liber, pc când eu sunt întemniţat şi fără nădejde, în dosul gratiilor ăstora. Hai, frate Lupule, apropie-te şi lasă-mă să te mângâi!
Nu vreau să spun câ în Turcia câinii înţeleg româneşte, dar por să afirm că Lupu meu - după ce a ascultat săptămâni întregi plângerile mele deznădăjduite - s-a apropiat într-o bună zi, cu îndrăzneală şi şi-a pus laba în palma mea. în ziua aceea mi s-a
762
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRAI.INA
763
dac cea mai sinceră strângere de mână din câte am primit în viaţa mea.
Eram fericit, ori, dacă vreţi, am simţit din nou binefacerile bucuriei, care nu încearcă decât inimile ncmuritotilor, oricare ar fi durerea ce le bântuie. Mă ferii pe cât putui să-mi dezvâ-luiesc prietenia pe care o legasem cu I.upu. Pentru ca sâ nu mâ trădeze fără voia lui, făcui să înţeleagă că atunci când ferestrele erau închise nu găsea nimic de mâncare. El înţelese atât de bine lucrul acesta, câ, mai târziu, ori de câte ori le vedea închise, se întorcea de departe şi pleca. De asemenea, în convorbirile noastre, când ziceam: „Du-tc, prietene, hai, du-te acuma!" el pleca pe dată ce închideam geamurile, se îndepărta demn, prietenos, fără să se supere.
Pe Mustafa-bei şi pe servitorul lui îi primeam la anumire ore; pe cel dintâi, ca sâ mă vadă; pc ceilalţi, ca să mă servească. Din pricina stării mele nervoase, vizitele acestea erau cât se poate de scurte.
îndeosebi prezenţa beiului mă făcea să-mi ies din sărite şi, de-abia venit, se ducea la dracu. Apartamentul său era lângă al meu, dar ne despărţea un mare fumoar. Pentru mai multă siguranţă, mă închideam cu cheia.
Cu bucuria pe care Lupu o aduse în viaţa mea, îmi schimbai atitudinea. Devenii mai împăciuitor. Beiul îmi răspunse, încărcându-mâ de favoruri. Astfel, îmi îngădui să mă plimb prin parc, întovărăşit, bineînţeles, de servitorul meu.
Dar, cu deosebire, două din favorurile pe cari mi le arătă îmi fură funeste şi avură înrâuriri incalculabile asupra restului vieţii mele.
Mai întâi, beiul introduse în casă alcoolul, care mi-cra aproape necunoscut şi, din nenorocire, băutura asta dulceagă îmi plăcu peste măsură. Sub înrâurirea beţiei, creierul meu pierdu simţul tristei realităţi, mintea mea luă câmpii. Găsii o mângâiere în rachiu şi rugai să mi se dea mereu.
Beiul îmi dădu cât voii şi bău el însuşi. Ne îmbătăm zilnic. Alungându-ne - tu patru labe - pc covorul largului fumoar, urlam ca lighioanele. Mai ales el era de nerecunoscut. Chipul lui nu mai avea nimic omenesc, si într-o seară - pe când voia să-mi sfarme între dinţi un deget dc la un picior - îl izbii peste faţă cu un vărrai de la sobă. El stătu liniştit, Ia pământ, lăsă să i sc prelingă sângele spre gură, şi îşi linse buzele. Atunci, dc scârbă, îl scuipai în ohm/.. El se linse din nou,
Zilele care urmau acestor desfrâuri îmi erau de ncsuferir. Şedeam în pat până la amiază, văitându-mă. Capul îmi părea de plumb, aveam chipul palid şi tremuram din tot corpul. Lumina zilei îmi făcea rău. Mustafa-bei trăgea draperiile grele ale ferestrelor. Si de îndată cc camera se lumina dc nenumărate lumânări şi sc îmbălsăma de mirt, nebuniile începeau si mai îndârjite.
într-o noapte, târziu, pc când eram năucit de beţie, patru fete cu tamburine şi castaniete năvăliră în fumoar şi începură un joc ameţitor. Inima îmi tresări de plăcere! Ai fi jurat că sunt patru Chirc, gătite ca nişte domniţe orientale, cu chipurile abia ascunse de văluri.
Sării dc Ia locul meu răsturnându-mi cafeaua, păhăruţul cu lichior şi narghileaua şi mă aruncai Ia picioarele lor. Lungit în mijlocul camerei, cu ochii închişi, simţii îndelung, foarte îndelung, fâsâitul rochiilor lor şi oarecari paifumuri necunoscute îrni izbită nările cu putere, apoi...
Apoi, pierdui cunoştinţa...
Când mă deşteptai, eram în pat şi nu-mi venea să-mi cred ochilor, simţurilor, respingătoarei realităţi. Patru curve din cel de pe urmă bordel, bătrâne, zbârcite, scârbos dc goale, mă mân-gâiau, mâ sărutau, mă hârjoneau din toate părţile, acoperi n-du-mi faţa şi trupul cu balele lor. Mâ zbătut, ţipând după ajutor. Ele mă mângâiau şi mai de zor. Atunci mă smucii din
764
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
765
braţele lor, înşfăcai cleştele de la sobă şi sfărâmai totul în odaie, oglinzi, vase, statui, bibelouri, tot ce-mi ieşea în cale.
înspăimântate, dezgustătoarele vânzătoare de dragoste sc făcură nevăzute, ducându-sc să spună lui Mustafa-bei că eu mâ îndărătnicisem sâ nu mai întrezăresc pe cele patru fete de mai înainte, în aceste „putori" cu chipuri de bufniţă.
După noaptea asta dc desfrâu, mă închisei douăzeci şi patru de ceasuri în odaia nea, ncmaiprimtnd pe nimeni. Mâncarea îmi făcea greaţă. O azvârlii lui Lupu, căruia îi mărturisii toată decăderea mea.
în sfârşit, scârbit până în măruntaie de josnicia în care beiul voia să mă cufunde, hotărâi să mă spânzur si chemai pe stăpânul meu pentru a-i spune că - dacă nu consimte să-mi dea drumul - îmi pun planul în executare prin orice mijloace aş găsi. Mi se răspunse că beiul plecase într-o călătorie dc zece zile. Vestea aceasta fu o nouă surpriză pentru mine şi o marc uşurare. Ideea fugii mi sc înfipse în minte.
Eram în martie. A doua zi, după plecarea beiului, mă plimbam prin parc, întovărăşit de slugă, când deodată o întrebare îmi răsări în gând: „Pe unde intră câinele în pare?" Acesta era doar împrejmuit de ziduri vechi şi înalte, cu neputinţă de sărit peste ele, iar poarta cea mare, din faţă, sta veşnic închisă. Trebuie dar sâ fi fost vreo spărtură pe undeva. începui să cercetez cu băgare de seamă şi, într-adevăr, ţinându-mâ de-a lungul zidului îmbrăcat în iederă şi cătină, remarcai un loc în care frunzele erau călcate în picioare. Făcându-mă că am o nevoie oarecare, îmi lăsai însoţitorul pe cărare şi mă vârâi în tufiş şi, la temelia zidului, descoperii o năruire proaspătă, care lăsa o trecere spre partea cea mai neumblată a câmpiei. îmi însemnai locul în minte: se găsea tocmai în faţa ferestrelor mele.
în chiar noaptea aceea, prizonier al blestematei mele fortăreţe, creierul mi se aprinse. Scăparea era acolo, la două sute
de paşi de odaia mea. Dar cum să mă strecor printre gratiile acestea înţepenite in nişte usciori dc stejar?
Mă st râd u ii zadarnic, prin întuneric, până Ia miezul nopţii. Mâ istovit cercând să lărgesc gratiile, apoi scobind la îmbucătura lor în ramă, ca sâ lc pot smulge. Silinţă zadarnică!... Simţeam că înnebunesc. Afară: lumină de lună, linişte, intensitate, libertate... Aci: închisoare, desfrâu, tiranie... întrezăream sosirile beiului şi reînceperea sarabandei cu tot cortegiul ei. Mă simţeam zdrobit. Odaia mi se părea o cuşca infernala, stăpânită de diavoli. Un fior de gheaţă mă furnică prin spate, sudori reci îmi acoperiră faţa, încât îmi muşcai limba până la sânge.
Ceasul era două. O linişte de mormânt stăpânea toată casa.
Repede adunai hârtie, petece, lemnişoare, le aşezai pe pervazul ferestrei şi le dădui foc. Tremurând de spaimă, priveam spre tocul ferestrei care sc mistuia, în timp ce camera sc îneca de fum, iar parcul începea să sc ilumineze. Mă apăsam cu amândouă mâinile pe gură ca sa nu strig ajutor. într-o sforţare deznădăjduită, apucai un vătrai şi smulsei două gtatii, circ se prăbuşiseră înăuntru, împreună cu bucăţi de cărbuni aprinşi. Apoi, ca scuturat de friguri, îmi adunat ce aveam mai de preţ şi sării în parc, unde începui sâ alerg, cât puteam dc iute, spre zid.
Dar în zăpăceala mea şi împiedicat de întuneric, nu putui să nimeresc spărtura deodată. înspăimântat de groază, începui să alerg la deal şi la vale, răscolind ramurile şi însângerându-mi faţa şi mâinile. în sfârşit, cu un strigai de bucurie, dădui de gaura salvatoare şl o zbughii afară!...
După vreo doua orc, în schimbul câtorva bani grei de aur, eram pe ţărmul asiatic, şî de acolo, în lumina zorilor, contemplam colţul drept al Perei, de unde flăcări uriaşe se înălţau, răzbunătoare, spre ceruri! Un incendiu mai mult în Constanţinopolui acesta bântuit de incendii...
766
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRAI.1NA
767
în seara acelei zile liberatoare, o diligentă mă lăsă la uşa unui ban dintr-un sătuleţ turcesc. După câteva zile mâ culcam în Smirna, iar o săptămână mai târziu, fumam o delicioasă narghilea pe terasa unei mari cafenele din Beirut.
Dar nu s-a sfârşit încă...
Acum mă credeam în stare să desluşesc limpede viaţa şi sâ nu mă las înşelat. Aveam şaisprezece ani şi oarecare experienţă. Experienţa aceasta a mea împărţea lumea în două categorii: întâi veneau fiinţele blânde si iubitoare, cum erau Chira şi mama, apoi sălbatecii dc teapa tatălui meu şi, în sfârşit, mărini-moşii dc felul lui Mustafa-bei. Trebuia deci să iau aminte.
Şi chiar dc pc terasa de unde mă aflam, începui pe loc să mă feresc dc vreun jucător de şah cu trăsături simpatice. Mă gândeam la sărmanul 1 ,upu, care se codise atâta vreme până să sc lase mângâiat de mine. Făcui la fel, îndepărtându-mă în orice clipă de mâinile care se întindeau să mângâie obrajii mei de adolescent.
Dar, vai! Mă păzii atât de bine că, fără să-mi dau scama, mâ apropiai de altă prăpastie, căci viaţa nu se cuprindea toată în cele trei categorii ale mele.
închiriasem o cameră, chiar deasupra frumoasei terase a lui „Grand Concert-Varictcs", dc pc unica piaţă publică din Beirut. De dimineaţă până scara, cafeneaua gemea de lumea cea mai împestriţată, dar, afară de eleganţii băştinaşi, de cari mă feream, ceea ce făcea farmecul acestui local era trupa de artişti străini, angajaţi la Varieteu.
Bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, frumoşi sau urâţi, ei erau cu toţii oameni de viaţă. Pretutindeni n-auzeai decât glume, râsete comunicative. Pentru fiecare dintre obişnuiţii cafenelei ei aveau câte-o vorbă drăguţă, şi fiecare era mulţumit. Cum şi
eu făceam parte dintre obişnuiţi, mulţumirea generală dădu şi peste mine şi mă nimeri de minune!
Artiştii aceştia erau italieni, greci şi francezi. Locuiau în acelaşi hotel cu mine. Pc un coridor strâmt, în faţa odăii mele, şedea o tânără pereche dc greci, care cântau foarte bine. Bărbatul nu-mi plăcea, dar femeia... s-o bei într-un pahar cu apă! lîu o pierdeam din ochi de dragă, dar... în taină. Ori de câte ori ieşeam, nu ştiu cum.se făcea, că uşa camerei lor era mereu deschisă, iar ca totdeauna singură şi aproape goală în faţa oglinzii. Asta mă făcea să mâ ruşinez afară din cale şi închideam ochii cât puteam, dar... ceva mai tare decât mine, mi-i deschidea.
Şi iată că, într-o bună zi, pe când ne încrucişam prin umbra coridorului, ea mă prinse în braţe, mă sărută apăsat şi spune:
— Dar ştii câ e ruşinos tinerelul nostru! Trebuie încurajat! Zăpăcit de întâmplarea asra, de îndată ce mă regăsii în odaia
mea, gândii: „Fi şi!... Ce primejdie poate fi într-un sărut pc carc-1 dă o femeie unui tinerel?"
Căci, într-adevăr, acum eram un „tinerel". Nu o spunea ca? Şi hainele, independenţa, aperitivele scumpe pe care le luam o dovedeau îndeajuns. Numai judecata mea n-o dovedea, căci începusem să-mi pierd capul... Dar cui îi pasă dc judecată?
într-o după-amiază contemplam de la fereastra mea furnicarul mulţimii din piaţă, mă gândeam la jocul, la vocea, la gesturile actriţei, amintindu-mi cu durere ingenuitâţile Chirei, când, deodată, uşa se deschide, şi cântăreaţa intră. Mă prinse frica.
- Nu tc teme dc nimic, micuţule: el e jos, prins într-un joc marc...
îmi înlănţui gâtul. Mâ împotrivii:
- Nu vreau să stai aici.
— Cum? Mă goneşti? Şî cu, care tc iubesc şi care credeam că şi tu mă iubeşti! şopti ea duioasă, sărutându-mă.
Şedeam pe pat alături de ea şi, zău, nu mâ simţeam rău deloc. Apoi, nu ştiu cum făcu, dar tot mângâindu-mă, deschise
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRAUNA
76')
uşa şi apucă repede o ravă pe care era o sticlă de vin străin şî prăjituri. îmi plăcură nespus. Ea porunci alHe. Nu mă dădui bătut, nici dc data asta, mai din lăcomie, mai pentru a face pe grozavul, Şi ce de îmbrăţişări! Ce sărutări!
Dar bâgai de seamă că grecoaica prea mâ pipăie şi mă ruşinai.
- Ştii ce, puişorule? îmi zise ea. Nu eşti bun de nimic! Di vârsta ta! Şi ca să nu mă prea zăpăcesc, schimbă vorba: Eşti raia?
- Nu ştiu.
- Ce acte ai?
- N-am nici un act.
- Cum, călătoreşti prin Turcia fără hârtii? Dar asta-i cât se poate de imprudent, dragul meu: ai putea fi arestat!
Mă îngrozii. Dacă mi-ar fi spus cineva că poliţia lui Mustafa-bei e Ia uşă, nu m-aş fi înspăimântat mai tare.
O rugai sâ nu spună nimănui. Ea îmi făgădui sprijinul ei. Iar o protecţie! Cc blestem! Oare nu e chip să trăieşti nicăieri pe lumea asta fără sâ fii protejat?
Pc loc mă cuptinseră tot felul de gânduri negre. Ea îmi mângâia degetele:
- Ce frumoase inele ai!... Nu-mi dai şi mie unul? Fireşte, n-am putut refuza un inel... protectoarei mele. Viaţa mi se întunecă. Nici cincisprezece zile nu trecuseră
de când trăiam în libertate. Şi iată câ o mână nevăzută, care parcă sc întindea de la Constantinopol până la Beirut, îmi pri-mejduia din nou viaţa.
Dar o mână foarre aievea şi mult mai apropiată îmi întinse, în chiar seara acelei întâlniri, o socoteală de vinuri străine şi prăjituri care egala preţul întreţinerii mele pe o lună întreagă.
Pe când plăteam nota, mă gândeam:
„Asta şî cu inelul mâ fac sâ înţeleg că libertatea mea e bolnavă rău".
După câteva zile, aflai cât era de bolnavă.
Nedespărţiţi la aperitive, cântăreaţa şi bărbatul său deve-niră curând comesenii şi chiar pensionarii mei. într-o zi, pe când jucam o partidă de table, un ofiţer dc poliţie se apropie şi-mi spuse:
- Dumneavoastră locuiţi aici, domnule?
- Da, domnule! şoptii, gata să leşin.
- Fiţi aşa de bun şi treceţi mâine-dimineaţă pc la poliţie să vi sc vizeze hârtiile!
Şi, salutând prietenos pc tovarăşii mei, plecă. Eu simţeam că mă prăbuşesc într-o prăpasrie.
- Nu face nimic! îmi spuse cântăreaţa. Barbarul meu se va duce chiar acum să-I roage pe poliţai să te las în pace. Sunt prieteni buni!
Cu câtă căldură lc mulţumii!
în adevăr, nimeni nu mai veni să mâ supere. Chiar în ziua aceea mă frământai să găsesc un mijloc dc a Ie arăta recunoştinţa mea, altfel decât prin mesele ce le ofeream. Prilejul mi-l dădu bărbatul însuşi:
- N-am noroc la joc, prietene! îmi spuse el, aprins la faţă. N-ai putea să mă împrumuţi cu două lire?
- Cum nu!
A doua zi fu tot atât de nenorocos şi-mi mai ceru două lire. A treia zi, tot pc atât. După vreo săptămână, ghinionul Iui îmi dădu de gândit, căci dacă urma tot astfel, banii nu-mi ajungeau nîci trei luni.
în aceeaşi seară, luai drumul Damascului în tovărăşia a doi mari negustori dc covoare. Zdruncinat în colţul harabalei, mâ gândeam la ciudăţeniile vieţii:
„De-acum trebuie să fiu cu băgare de seamă şi faţă de femeile care au obiceiul sâ te sărute prin întunecimea coridoarelor!"
Damascul fu pentru mine cu adevărat un drum al Damascului. Acolo, viaţa mea se schimbă în totul.
770
l'ANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
771
Ai crede că asupra acestui oraş Dumnezeu a cernut praful din cele patru colţuri ale lumii. Ajungând aci, crezui că-mi dau sufletul.
Mă îmbrăcasem cu un costum sărăcăcios de orăşan grec, pentru a trece mai nebăgat în seamă. Celelalte lucruri le duceam la subsuoară, învelite într-o basma, iar bijuteriile şi banii mi-i ascunsesem în chimir, pe care-1 încinsesem chiar pe piele. Astfel deghizat, mă simţeam la adăpost de orice „protecţie" nedoritâ. Mă strecuram pe străduţele cari străbăteau, ca nişte hrube, casele mahalalei Cădem, căutând vreo odaie mat ieftină. LJn hangiu grec îmi spuse că pentru ca să mâ coste mai puţin ar trebui să iau un pat, în vreo odaie cu altul. Primii.
Pe când intram să văd camera şi să-mi las legătura, întrebai cine se culca în patul celălalt.
- Tot unul ca tine! îmi răspunse cl, morocănos.
Mă siţeam nenorocit. Ţara mea, Chira, mama se scufundau într-o depărtare neguroasă, pe veci dispărute pentru mine. Iar eu, pe veci smuls din cuibul meu drag, ce căutam în oraşul acesta sinistru? Cum puteam eu nădăjdui să mai dau desorâ-mea? Şi ce-am să pot face, ca să-mi câştig pâinea dc toate zilele, când voi isprăvi banii?
Afară dc asta, n-aveam nici un act. Şi iată ce era mai grav. Puteam ti arestat oricând. Cine m-ar ti scos din închisoare?
In curtea hanului, în jurul unui havuz împodobit cu flori, o mulţime de pierde-vară şedeau tolăniţi, flecâreau, fumau şi beau un rachiu lăptos. Toţi păreau fericiţi. Oamenii aceştia erau la ei acasă. Se cunoşteau, se ajutau între ei, aveau dureri şi bucurii comune. Dar eu? Ce eram eu pentru ei? Un necunoscut. Cine intră în odaia în care zace un necunoscut (dc boală sau de inimă rea), ca să-1 întrebe ce-1 doare sau ce-ar pofti?
Instinctiv, dusei mâna la chimir, unde îmi aveam banii, singurii mei prieteni! Dar aurul e un prieten care te părăseşte fără
sâ-i pese, te trădează cât ai clipi din ochi, iar eu nu cunoşteam nici un mijloc prin care să-1 fac să reintre în chimir.
- O Chiră ar fi fost cu totul altceva. Ea nu m-ar fî părăsit pentru nimic în lume. Eram nedespărţiţi. Oare sâ mai fî fost cu putinţă să existe vreo altă Chiră pc lumea asta? Poate! Dar ele îşi aveau desigur Dragomirii lor. Pentru ele eu eram un simplu necunoscut, un trecâror pe care-1 pliveşti o clipă cu curiozitate şi pe care-1 uiţi tot atât de uşor.
Ca să mă mângâi, cerui un pahar cu rachiu, apoi altul. Ceasul prânzului veni. Gustai ceva şi cerui un pahar cu vin, apoi altul. Şi cu inima grea de amărăciune, mă urcai în odaia mea.
Aici, un om ca dc vreo treizeci de ani, pe jumătate dezbrăcat, sta pc marginea patului. Pe masă ardea o lampă. Două scaune. Paturile, de o curăţenie îndoielnică. O oglindă afumată. Nici urmă de lavoar.
îi dădui bună seara pe greceşte şi-mi examinai patul.
- Trebuie sâ-1 depărtezi de perete, îmi vorbi el ca unei vechi cunoştinţe, sunt ploşniţe. Vom lăsa lampa aprinsă toată noaptea: ploşniţele, ca şi bufniţele, se tem de lumină.
- Ploşniţe? făcui eu mirat, căci într-adevăr nu văzusem în viaţa mea asemenea gângănii. Ce sunt astea, ploşniţe?
- Cum? tu nu ştii ce sunt ploşniţele? mă întrebă el uimit. Lasă, ai s-o afli în noaptea asta... Dar, ia spune-mi, unde ai dormit până acum dc n-ai habar de ele? Eu, dimpotrivă, nu ştiu ce-i aia un pat fără ploşniţe!
- Şi fac rău ploşniţele? întrebai, înfricoşat de acest vrăjmaş.
- Oleacă, îmi răspunse el nepăsător.
Eram obosit. Voiam să mă dezbrac şi să mâ culc, dar o ruşine necunoscută până atunci mâ reţinu în faţa acestui străin. El înţelese, căci micşoră lumina, iar după ce mă strecurai în aşternut, se sculă şi mări flacăra.
- Parc-ai fi o fată marc! adăugă cl râzând.
772
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRAJ.INA
773
Aceasta glumă îmi dădu un pic dc încredere în cl, şi în noaptea aceea adormii în pace, strângându-mi chimirul sub căpătâi.
A doua zi dc dimineaţă nu ştiam mai mult decât în ajun cc însemnează o pişcătură de ploşniţă, dar tovarăşul meu îmi arătă o pată de sânge pe faţa de pernă. Mă îmbrăcai vesel, fără să mă mai jenez de el.
Din curte răzbăteau frânturi de vorbe şi de hohote de râs. Privii pe fereastră: în jurul fântânii, aceeaşi lume împestriţată fuma din ciubuce lungi şi sorbea zgomotos din ceşti cu cafea.
Curtea era stropită şi măturată. Acrul proaspăt pătrundea adânc în plămâni, o lumină aurie, misterioasă, cum numai în Orient străluceşte, învăluia lucrurile şi fiinţele.
Mă înflăcărai pc dată. Vrăjmaşul duios, care dormita în adâncul sufletului meu, sc trezi.
- Nu vrei să luăm o cafea împreună? îl întrebai pc necunoscut.
- Ba da, cu plăcere.
Jos, trăgând din ciubuce, care fumegau ca nişte coşuri, vorbirăm multe şi de toate. El îmi destăinui amarurile lui: n-avea de lucru, nici bani şi era dator vândut. îi spusei că şi eu aveam un necaz.
- Mi-am pierdut actele. Dacă m-ai ajuta să-mi procur altele, ţi-aş da o liră turcească drept mulţumire.
El se înflăcăra:
- Cum nu! Se poate! Cunosc un „scriitor public" care face aşa ceva, dar cere cam scump.
- Cât? întrebai voios.
- Patru lire!
- Le dau!... Şi ţie, lira făgăduită.
După un ceas, un scrib cu o barbă lungă şi albă se jura -pe ochii lui — înaintea unui funcţionar, că mă văzuse născân-du-mă la Stambul, în cutare an al Egirei, că mă numesc Stavru şi că eram deci raia, supus al sultanului, „stăpânul nostru".
funcţionarul ascultă, zâmbind, apoi luă o pană şi acoperi o foaie întreagă cu frumoase slove arabe, semnă, puse pc bătrân să iscălească şi el, aplică sigiliul împărătesc şi-mi înmâna preţiosul talisman.
- Trebuie sâ-î dai un bacşiş, îmi şopti martorul. Pusei o liră pc masă.
- N-ajunge! făcu bătrânul.
Mai dădui una. De câte ori scoteam câte o liră, mă duceam într-un colţ, ca să scotocesc în chimir. Când ieşii, îmi plătii şi martorul, apoi plecai cu tovarăşul meu să hoinărim prin oraş, să mâncăm şi să bem.
Seara ne întoarserăm la culcuşurile noastre, beţi şi veseli. Adormii ca un buştean, bătându-mi joc de ploşniţe, dar având grijă să-mi ascund chimirul sub cap.
Când mă deşteptai, mă prinse mirarea văzându-mâ singur în odaie. Tovarăşul meu de cameră mă părăsise, fără să-mi spuie un cuvânt. Dar nu numai el plecase, ci şi prietenul meu trădător, aurul, scumpul meu chimir. Mă trădase fără nici un pic de îndurare, sc duseseră amândoi, lăsându-mă doar cu trei mc-gedii în buzunar şi cu blestematul talisman!
*
Acum nu mai era vorba de plâns. Era moarte curată...
Şi azi simt, aci deasupra stomacului, nodul, golul care îmi pustii pieptul în dimineaţa aceea, când doar că n-am murit.
Mâ învârteam năuc, în cămaşă şi izmene, şi mă aplecam peste fereastră, fără să-mi dau scama de ce fac. Ca întotdeauna, în curte fumau aceiaşi oameni, roată în jurul fântânii, dar acum parc-ar fi fost nişte gropari cari păzeau un sicriu, Voind să scobor scara, mă azvârlii inconştient în gol! Mă ridicai pe dată, cu faţa însângerată şi simţind că mă înăbuş. La sositea hangiului şi clienţilor săi, nu putui spune decât:
- Chi... mirul!
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
775
începură să întrebe toţi, din toate părţile. Nu puteam vorbi alt nimic decât:
- Chimirul!
- Ei bine... ce-i cu chimirul?
- Chimirul!
îmi turnară apă pe cap, îmi spălară faţa dc sânge şi mâ siliră sâ beau rachiu.
- Hai, spune acum! răcni hangiul, zgâlţâindu-mâ de umăr.
- Chimirul!
- Sâ ştiţi, făcu cl, că tâlharul cate dormea în patul celălalt i-a şterpelit chimirul, drept mulţumire că l-a îndopat ieri toată ziua.
Cum nu mă mai astâmpăram la un loc, el mă aşeză pc un scaun. Rămăsei răstignit, cu mâinile atârnând moi de-a lungul trupului. El încercă să mă mângâie:
- Ştiu... e o nenorocire... Ti-a furat gologanii... Dar pentru asta trebuie sâ mori? Ce-ai sa câştigi atunci? Câţi cercei aveai?
- Chimirul! repetam întruna.
- Ei, na-ţi-o bună! Băiatul ăsta nu mai ştie să spună altceva decât „chimirul".
Şi hangiul sc urcă în odaia mea si-mi aduse hainele. -- Hai! îmbracâ-tc!
Mă lăsai moale ca vin paralitic. HI mă îmbrăcă din tălpi până în creştet. Apoi, căutându-mi prin buzunare, scoase actul de identitate şî hanii rămaşi.
- la te uită!... Dar, după cât văd, nu eşti chiar atât de sărac! Ai trei megedii... St tc chemi Stavru! Ei bine, Stavrule, cu banii ăştia nu mort de foame... Ce treabă ştii să faci?
- Chimirul...
- Eiii!... I.iia-l-ar dracu de chimir! răcni cl, înfuriat. Şi vârându-mi averea în buzunar, plecă, bombănind: Cc dracu, doar nu vei fi avut în chimir cu ce cumpăra o cămilă, că atunci n-ai fi tras la mine!
Aveam in chimir mult mai mult decât trebuia ca să cumpăr o cămilă. Aveam optzeci şi trei de lire turceşti, de aur, noua inele cu pietre scumpe si ceasul! Şi, bogat de toată acea avere, venisem, totuşi, să mă culc în hanul lui!...
Nu-i deloc adevărat că omul e creatura care înţelege rostul vieţii. Deşteptâciunea lui nu-i serveşte la mare lucru. Că arc grai, nu însemnează că nu-i un prost. Dar acolo unde prostia-i întrece chiar şi inconştienţa animalelor e când e vorba să ghicească şi sâ simtă durerile semenilor săi.
Nu rareori ni se întâmplă sâ vedem pe drum câte-un bărbat cu chipul palid şi cu privirile rătăcite, ori câte-o femeie plângând. Daca am fî, în adevăr, nişte fiinţe superioare, ar trebui să oprim pe bărbatul sau pe femeia aceea şi să le oferim pe dată ajutorul nostru. Aici ar sta toată superioritatea pe care aş fi dispus să i-o atribui omului asupra animalelor! Şi, cu toate acestea, niciodată nu se întâmplă aşa ceva.
Au trecut cincizeci de ani de la întâmplarea asta, aşa câ nu-mi prea aduc anunţe cum m-am sculat de pc scaun si am ieşit în curtea hanului, nici pe unde am umblat - fără nici un gând — străbătând oraşul. Dar ceea ce ştiu e că nici o mână nu s-a pus pe umărul adolescentului aceluia cu privirile rătăcite, care mergea în neştire, nici un glas, nici un chip omenesc nu s-a oprit să mâ întrebe: „Cc ai?". în starea aceasta de inconştienţă mă pomenii, în dimineaţa aceea dc aprilie, pe şoseaua -unde se plimbă damascenii - numită Baptuma.
Mă dezmeticii în urletele şî înjurăturile utiui vizitiu arab, care doar că nu mă tâsrurnase. Mâ plpăii la brâu, dar chimirul nu mai era!
Simţeam cum îmi bătea inima ca unei păsâruici pe care-o ţii în mână, şi în acelaşi timp un nod parcă mi se ridica din stomac şi-mi curma răsuflarea. Mişcarea aceasta îmi devenise un tic chinuitor. Ori dc câte ori îmi duceam mâna la brâu, inima îmi săgeta de o spaimă care mă sugruma şi neîncetat
776
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRA1.1NA
777
simţeam nevoia de a mă încredinţa că, în adevăr, fusesem victima acestei nelegiuiri şi că nu mai aveam chimirul.
în momentele dc grea cumpănă, inimile simţiroate se deprind anevoie cu gândul că nenorocirea într-adevăr s-a întâmplat şi că nu mai poate fi îndreptată prii» nimic.
Pc lângă mine treceau tot felul dc oameni: perechi dc îndrăgostiţi, femei cu copii, domni burtoşi, liniştiţi şi satisfăcuţi. Ei mă priveau şi treceau înainte. Nu vedeau nimic. Pe când eu... Eu muream... Eram singur, menit să îndur un chin prea greu pentru vârsta, pentru inima şi pentru neexperienţa mea.
Mergeam întruna. Icşii din crâng. Câmpia siriană, cu drumurile ei gloduroase şi colibele beduinilor, îmi păru ca moartă, asemenea simţurilor melc. Nu priveam un lucru fără să-mi duc mâna la brâu şi sâ tresar; „Nu mai am chimirul!..." Iar în clipa aceea, parcă mă strângea cineva de gât.
Un copil de arab trecu pe lângă mine, călărind pe-un măgar şi trăgând dc funie o cămilă împovărată de două sarcini care se legănau. Urâciunea dihaniei acesteia, cu ochii lâtârcţi, ca de şarpe, mă înfiora. Mai încolo, un beduin cu barba neagră, încâlcită, cu chipul ats de soare, sc apropie în galop, opri şi mă întrebă ceva pe arăbeşte. N-am ştiut ce să-i răspund. El pieri, lăsându-mi o impresie plăcută, căci îmi aminti de frumosul chip al lui Cosma.
Curând după aceea ajunsei într-un sar sărăcăcios, în care oamenii, stând la pământ, strujeau lemnul, servindu-se la aceasta de picioarele goale, tot atât de bine ca şi cum ar fi fâeut-o cu mâinile. Femei îmbrăcate in zdrenţe negre, murdare şi cu chipurile acoperite - adevărate „sperietori" - duceau pe cap ulcioare ovale, în timp ce copiii, murdari şi slăbănogi, se jucau şi ţipau ca nişte draci. înaintea unui cuptor, făcut din noroi uscat, pc jumătate scufundat în pământ, un om scotea nişte lipii calde, cari răspândeau un miros de cocă crudă.
Tocmai ieşeam din sat, când băgai de seamă că un câine se luase după mine. Mă oprii. Se opri şi cl si nc privirăm în ochi. Era un câine cenuşiu, de mărimea lui l.upu, dar, sărmanul, n-avea nimic mândru şi independent în el. Nici liniştea conştientă a celuilalt. îşi plecă umilit capul şi se piti de frică. Expresia ochilor lui era ştearsă, tulbure. îmi fu milă si-l mân-gâiai pc cap. Îmi linse mâna. Nu era mofturos.
Mâ întotsei la cuptpr, comparai de doi metilici patru lipii şi i le dădui, l.e înghiţi pe câte patru, fără să le mestece Mai luai patru, le vârâi în buzunar şi o pornii în neştire. Câinele mă urmărea mereu.
In faţa mea apăru un deal nisipos, cu totul sterp şi pustiu. Ajunsei la el şi începui să-1 urc, însă obosii curând şi mă aşezai alături dc câine. Departe, în vale, Damascul, presărat cu cupole şi minarete cari dominau nenumăratele terase, îmi apăru ca un imens cimitir, îngropat în pulbrcrca lui albă.
Nici un zgomot nu ajungea până la mine In urechi nu-mi răsunau decât zvâcniturilc puternice ale inimii mele zdrobite. Ochii mi se cerniră. Damascul şi lumea dispărură. Din negura trecutului îmi răsări luminoasă casa mamei mele. Traiul tihnit al vremilor acelora atât de îndepărtate mi se strecură sub pleoapele închise. Rctrăii zilele fericire de odinioară până în cele mai mici amănunte, din clipa cea mai întunecată a amintirilor mele, până la grozava noapte a crimei, până la răpirea noastră.
.Şi deodată mi se înfipse în suflet gândul că nenorocirea mea şî a Chirci erau suferind izbăvitoare, pentru că am voit. am provocat şt am servit de unelte pentru înfăptuirea acelui omor. Dorisem moartea părintelui şi a fratelui.
Neîndoios, acesta era un păcat de moarte. Şi acum Dumnezeu ne pedepsea pe amândoi - pe ea prin robie, pc mine printr-o libertate plină de chituiri...
Deschisei ochii şi mă înspăimântai. Ea apus, cerul era roşu de sânge. Nori grei, ca de sânge închegat, se târau aproape de
77S PANAIT ISTRATI
pământ, luând întruchipările cele mai fantastice, una mai grozavă ca cealaltă.
Ma prăvălii la pământ, ascunzându-mi faţa între palme, înaintea micii peşteri lângă care poposirăm. Mă rugai îndelung, cerând iertare lui Dumnezeu, tatii şi sufletului fratelui meu ucis.
Şi noaptea învălui în taina ei trupul unui adolescent pocăit, care căuta mângâiere in trista soarta a unui câine trimis de hazard.
Rugăciunile şi penitenţele uşurează sufletele credincioşilor. Avui câteva ceasuri de linişte. însă în apropierea zorilor, în regiunile nisipoase, se lasă un frig de gheaţă C and soarele apăru în zare, eu tremuram din toate încheieturile şi-nii închipuit câ trebuie sa mâ fi îmbolnăvii de monrlc.
„Dacă voi muri, mă gândeam, dupâ această căinţă, I Aimnczeu mă va ierta şi poate nu-mi va trimite sufletul în muncile iadului!"
Mă sculai şi o luai înapoi. Pe drum mâneai o lipie. Pc celelalte trei le dădui câinelui, care era mai flămând decât mine.
După puţin, soarele începu sâ mâ înfierbânte în spate; în mine simţeam încolţind o pace binefăcătoare. Ajunsei în sat. Nu tui se mai păru atât de urât. Aici, câinele mă părăsi. Asra mâ duru puţin. îl mângâiai pe cap şi mă despărţi! de el ca de-o cunoştinţă plăcută, făcută într-o călătorie scurtă.
Singur acum, mă îndreptai spre Damasc prin păduricea Bapuima, chinuit mereu de gândul chimirului meu.
In drum mă încrucişa o lungă caravană dc cămile, dar nu mă mai speriai de ele. Intrai pe aleile Baptumei puţin înainte de amiază, pc o vreme admirabilă, Forfoteala de acolo mâ minună. Bărbaţi în mândre haine turceşti, femei tinere si negrăit dc frumoase - cele mal multe neavând decât partea de jos a feţei uşor acoperită de un val străveziu - treceau încoace şi încolo, pe jos si în trăsuri. De pretutindeni zvoneau glasuri sonore, hohote de râs, amintind clinchetul paharelor dc cristal lovite cu o vărguţâ, convorbiri vesele.
Eram încântat dc farmecul glasurilor ca sî de pitorescul costumelor. Mi-aduc aminte câ ma aflam înir-o vineri, duminica
CHIRA CHIRALINA 779
musulmanilor. Femeile sc salutau rar, graţios şi discret, însă efuziunile sentimentale dintre bărbaţi, salamalecurile şi nesfârşitele strângeri de mână, pricinuiau opriri îndelungi celor ce se plimbau pe jos. Se vorbea foarte mult turceşte. Cu toate acestea, araba domina.
Şezui îndelung, admirând mişunarea mulţimii. Cu încetul, trecătorii şi trăsurile începură sâ se rărească. îmi urmai drumul, visător, tulburat, cu inima chinuită între dorinţa de a trăi, setea de veselie şi nenorocirea şi ruina mea. în curând rămăsei singur, singur cu jalea care mâ bântuia. O trăsură cu doi cai venea Ia trap din partea opusă. Când ajunse în dreptul meu, răsuflarea mi se tăie, inima-mi încetă să-mi mai bată.
Chira era în trăsură...
Da, şi azi mai cred că era dulcea şi iubita mea soră! Era Chira, aşa cum o împodobise Nazim-Efendi în corabia lui, într-un măiestru vestmânt de odaliscă, dc cadână dc harem, semănând portretelor atârnate pe pereţi!
Mâ clâtinai, bătui din palme şi strigai pe româneşte:
— Chira!... Chiralina!... Fu sunt!... Dragomir!...
Tânăra femeie surâse sub vălul străveziu şi-mi facu uu semn cu mâna înmântişată, dar vizitiul pocni din bici, eunucul de pe capră mă fulgeră cu privirile şi echipajul zbură.
Credeam că am sâ mor! Chira era - îmi făcuse doar semnul!. .. Şi fără sâ mai aştept o clipă, începui să alerg ca un struţ în urma trăsurii, zicându-mi: „Doamne-Dumnezeule!... Abia mi-am mărturisit păcatul şi m-am căit, că îndurarea ta mi-a scos în cale pe surioara mea pierdută!"
Cu toată alergătura mea, trăsura se îndepărta mereu. Răsuflarea mi se curmase şi mâ temeam să nu pierd trăsura din vedere. Spre norocul meu, la ieşirea din crâng o văzui îndrep-tându-se spre o bogată vilă, ale cărei porţi se deschiseră, înghi-ţiră echipajul şi se încuiară în urma lui.
780
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHÎRAIJNA
781
Ţipai dc bucurie. Mâ repezii cu cele din urma puteri spre poartă şi începui sâ lovesc cu furie, cu pumnii şi picioarele. Pe dată se deschise o portiţă şi apăru un cavas în uniformă.
- Chira!... urlai eu, în turceşte, gâfâind. Accca-i sora mea!... Vreau să-i vorbesc!
- Ce?... Cc vrei? mâ întrebă cavasul, tot în turceşte, oprin-
du-mâ pc loc.
- Cucoana... care-o intrat cu trăsura e sora mea... Chira!
- Ce Chira, bre? Ai înnebunit?
în adevăr, înnebunisem, căci tăbărâi peste cavas, ţâşnii pe lângă el şi răzbătui în curte. N-avui însă timp să trec mai departe. Doî inşi apărură ca din pământ, în vreme ce de la o fereastră un glas răguşit de bătrân, strigă:
- Ce însemnează zgomotul acesta?... la să-i daţi câteva ghiaurului acela, precum şi cavasului care l-a lăsat să intre!
Fusei târât afară din ogradă, întins la pământ şi bătut cu o vână de bou, până îmi plesniră şi pantalonii şi pielea. Apoi traseră zăvoarele şi mă lăsară pe jumătate leşinat de durere.
Aici e punctul culminant al calvarului meu... Aici sfârşesc tristeţile a mai mult de trei ani de copilărie chinuită... Căci, dacă Dumnezeu a fost crud cu mine şi nu a voit să mi-o redea pe Chira, o Providenţă există totuşi, şi această Providenţă mi-a trimis un prieten.
Ridicându-mi trupul sfărâmat, de-abîa avui puterea să mă târăsc de partea cealaltă a drumului şi mă lăsai la pământ, sleit, în momentul acela, un om între patruzeci şi cincizeci de ani, îmbrăcat într-un costum grecesc sărăcăcios, ducând într-o mână vasul cu salep şi în cealaltă coşul cu ceşti, se apropie de mine, îşi lăsă jos povara şi, încrucişându-şi braţele la piept, oftă din fundul plămânilor:
- Ah, sărmane copil! făcu el, în greceşte. Am văzut când te băteau, dar n-aveam nici o putere! Ce supărare le-ai făcut păgânilor acestora ca sâ te schingiuiască aşa?
Priveam chipul acela plin de sinceritate, barba sură şi încâlcită, ochii buni şi îndureraţi sub o frunte încreţită. Şi, turbat de durere, ţipai, răzvrătit chiar împotriva simţirilor melc:
- Du-tc la dracu!... Lasă-mă în pace! Şi izbucnii în plâns.,Bunătatea lui birui:
- Pentm ce mă dai la dracu, băiatu-meu? Mi-e milă de tine şi aş vrea să te ajut, căci te văd nenorocit!
- Să mâ lăsaţi în pace cu toţii, cu mila şi cu inima voastră!... Sunt sătul de voi!... Vreau să mor singur!
- Vai, nenorocitule!... Atât dc tânăr şi... dezgustat de viaţă!... Dar, oricum... ia bea ceaşca asta cu salep cald!... Are să-ţi facă bine...
Primii ceaşca cu salep fără să ştiu ce să mai cred. Ce regulă, ce înţeles trebuia să trag din scurta mea experienţă, în care aţâţi oameni, cari începuseră prin a se arăta buni şi generoşi, sfârşiseră prin a fi josnici şi criminali? Da, la şaisprezece ani, cunoşteam această josnicie a sufletului omenesc. Şi cu toate acestea, nu ştiam totul.
Nu ştiam, mai ales, că operele Creaţiunii sunt infinit mai complexe şi mai variate, că miile de patimi îndurate nu nc dau dreptul să, scuipăm asupra întregii lumi. Dumnezeu însuşi a înţeles aceasta când, supărat pe-o omenire păcătoasă, s-a hotăfât s-o pedepsească, fără s-o extermine, pentru că a scăpat de la dezastru un patriarh drept şi familia lui. E adevărat câ oamenii cari au venit după potop n-au preţuit mai mult decât înaintaşii lor, însă asta n-a fost din greşeala lor. Asta însemnează că Dumnezeu (întocmai ca mine la şaisprezece ani) n-a cunoscut bine lumea şi n-a prea ştiut ce face.
Din ziua în care soarta mi-a scos înainte pe Barba lani, vânzător de salep şi suflet divin, am înţeles că omul care arc norocul
782
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRA! JNA
78,3
să întâlnească în viaţa lui pe un Barba lani trebuie să se considere fericit. Nici eu, de când trăiesc, n-am întâlnit decât unul singur, dar el mi-a fost de-ajuns ca să-mi îndulcească întreaga viaţă şi sâ mă facă adesea s-o hinecuvântez, sâ-i ridic osanale, Căci bunătatea unui singur om este cu mult mai puternică decât răutatea miilor de oameni. Răul piere în aceeaşi clipă cu moartea celui care l-a înfăptuit, binele continuă să-si reverse strălucirea şi după dispariţia celui drept.
întocmai ca soarele care goneşte norii şi aduce bucuria pe pământ, Barba lani trăsni răul care-mi rodea inima şi mi-o umplu de sănătate. Nu de puţine ori împotrivirea mea îl răni, dar care inimă - oricât de zdrobită ar fi de întâmplările vieţii -ar putea rezista inimoasei bunătăţi?
Trebuii să mă las copleşit; şi providenţialul salepgiu cu-noscu toată drama fragedei mele vieţi. Tămăduirea veni iute.
— Stavrache - vorbi el, adoptând, din prudenţă, falsul meu nume - deocamdată trebuie să renunţi de-a mai căuta pe sora ta într-un chip atât dc puţin înţelept. Trebuie să ştii că mai curând smulgi o căprioară dintre fălcile tigrului decât pe o femeie închisă într-un barem. Iar dacă izbuteşti sâ-ţi înfrânezi această slăbiciune a inimii, restul e uşor ca bunâ-ziua! Tu ai trei me-gedii. Ei bine, banii aceştia îţi ajung ca să-ţi cumperi un ibric dc salep şi ceşti, adică ceca ce vezi câ am şi eu şi care mă face să trăiesc - dc douăzeci de ani - în deplină libertate. După asta, cu ibricul într-o mână şi cu panerul în cealaltă, cu Barba lani lângă tine, vom bate uliţele, pieţele, vom străbate locurile de petrecere şi bâlciurile, strigând voioşi: Salep!Salep!Salep!Iată salepgiuf. îngăduitorul pământ al Anatoliei se va întinde larg şi liber înaintea ta. Da, liber, căci - orice s-ar spune despre acest pământ absolutist turcesc - nu este altul pe care să poţi trăi mai liber, cu o singură condiţie însă: sâ te faci mic, să dispari în mulţime, să nu te deosebeşti prin nimic dc alţii, sâ fii surd şi mut...
Atunci şi numai atunci tc vei strecura pretutindeni, nezârit. Porţile cele zăvorâte nu se deschid când vrei să le forţezi.
Nu mai departe decât a doua zi, împovărat cu ibricid şi panerul cu ceşti, strigam, cu tărie, alături de Barba lani: „Salep!... Salepgiul!".
Atunci înţelesei în ce chip izbuteşti să faci să revină în chimirul tău banul, prietenul acela trădător şi fără inimă care te părăseşte. Din toate părţile ne cădeau gologani, libertatea intra în punga mea, şi seara, căzând de oboseală, gustam din fericirea omului care poate trăi fârâ să aibă buzunarele pline cu aur. Fu-mându-ne narghilelele pc câte o terasă, mă pătrundeam tot mai mult de bunătatea pc care o răspândea făptura lui Barba lani. îi fui recunoscător şi-I iubii aşa cum iubeşti un părinte şi un prieten. Şedeam la el, lucram amândoi. Masa o luam laolaltă, ceasurile de hoinăreală le gustam împreună, astfel că ajunserăm nedespărţiţi. O prietenie strânsă ne legă cu timpul, altoind mlâdiţa tânără pe trunchiul arborelui copt.
Barba lani, ca să nu-mi pară misterios, merse cu bunătatea lui până a-mî dezvălui trecutul iău. Trecutul acesta nu era nici fără pată, nici fără amărăciuni.
Dascalos (institutor) într-un orăşel din Grecia, făptuise o greşeală pasională, care-i adusese doi ani de închisoare şi pierderea titlului. l,a ieşirea din puşcărie trebuise să-şi părăsească oraşul şî rătăci mai mulţi ani, făcând negoţ, cunoscând toate greutăţile, legând prietenii si sângerandu-$i inima. O alcâ aventură amoroasă era cât pe ce să-1 coste şî viaţa. Atunci trecu în Asia Mică şi trăi singuratic, în independentă, aproape în înţelepciune.
Era un om care ştia sâ vorbească, precum ştia să tacă, îi plăcea să facă bine, fără să cadă în slăbiciune, şi când nu-i plăcea vreo mutră, era inutil să i-o vâri în suflet.
Cunoştea toate dialectele Orientului Apropiat, şi tot timpul liber şi-1 petrecea citind, hoinărind, spâlându-şi rufele. Nu mâ îndemna la nimic, îmi arăta numai ceea cc era bine, folositor
784
PAN AH' ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
785
şi inteligent de făptuit. De la el am învăţat, să citesc şi să scriu greceşte. Vâzându-mâ atât de fidel ataşat lui, nu-mi precupeţi dragostea. La început îi ziceam „domnule", el îmi spuse sâ-i zic „barba", adică „unchiule".
în curând, uitând de pierderea chimirului — cu întreaga lui comoară - devenii discipolul său, singurul lut prieten şi mângâierea bătrânecelor lui.
Dar deocamdată mai aveam o grea încercare de trăit. O trăirăm împreună.
Dacă uitasem pierderea chimirului, nu mă puteam obişnui cu aceea a sorâ-mi. Mi-cra drag Barba lani, dar pe Chira o adoram. Şi cum eram încredinţat că ea trăieşte îndărătul porţilor, lângă care mâucasem bătaia aceea, demonul mă împinse să trec iar pe acolo.
Era în mijlocul verii, la vreo lună după nenorocita plimbare la Baptuma. Dădui târcoale - fără ştirea lui Barba lani -în mai multe rânduri, pe lângă afurisita de vilă, ocolind-o pe departe, pândind, spionând. Nimic. Tot telul dc femei ieşeau la plimbare în trăsură. Chira pierise.
încurajat de îndemânarea pc care o întrebuinţam, într-o seară mă hotărâi să fiu mai îndrăzneţ. îmi procurai o scară şi, favorizat de o noapte întunecoasă, mă dusei s-o rezim dc zidul înalt care împrejmuia curtea. Căutam cu orice preţ mijlocul să privesc înăuntrul haremului, unde ştiam că femeile umblă fârâ de văl. Dar nu dădui decât dc obloane închise. Mă încăpăţânai, făcui înconjurul zidului şi sfârşii prin a da de-o fereastră luminată. Dar asta nu era decât o cameră marc, bogat mobilată şi în care nu era nimeni. Aşteptai, cu inima zvâcnind, în capul scării, nădăjduind mereu să zăresc trecând vreo femeie.
Deodată, treapta pe care şedeam plesni şi fu cât pe ce sâ cad. îngheţat de frică, mă agăţai cum putui mai bine, când o zgudui-tură neaşteptată mâ aduse în simţiri. Scara-mi fu smulsă, iar
eu căzui în braţele unui cavas, care, fără sâ scoată o vorbă, mâ zdrobi sub o ploaie de pumni.
Pusei legat burduf, aşezat într-un cărucior tras de un măgar şi dus Ia Damasc, unde mă aruncară în arestul preventiv.
închisorile preventive, în Turcia vremurilor acelora, erau adevărate morminte pentru supuşii otomani. Nenorocitul care intra acolo, mai ales pentru vinovăţii grave ca a mea, habar n-avea când avea să fie judecat, dacă vreun om cu vază n-ar fi alergat, sfănţuind în dreapta şi în stânga şi implorând graţia unui înalt funcţionar. Dar cea mai mare suferinţă nu era atât pierderea libertăţii, cât îngrozitoarea viaţă pe care trebuia s-o ducă acolo cel închis, mai ales când era un tânăr.
îti celula mea eram o duzină. Patul comun - o lungă înşiruire de scânduri goale - ocupa trei părţi din încăpere. într-un colţ, un hârdău mare de lemn, cu capac, în care ne făceam nevoile, împrăştia o putoare înăbuşitoare. Păduchi de toate felurile, ploşniţe fără număr şi şobolani mişunau puzderie. Nu se obosea nimeni să-i mai ucidă; pentru asta ar fi trebuit o viaţă de om.
Faptele cele mai scârboase sc petreceau în văzul tuturor. Turci, greci, armeni sau arabi nu mai păreau oameni. Abjecţia omenească era astfel, încât n-ar putea fi comparată decât cu ea însăşi, căcî singură specia umană, dintre toate făpturile pământului, poate să se degradeze până într-atât.
Şi eu căzusem tocmai în iadul acesta pământesc, în mijlocul acestor monştri... Ce pleaşcă pe ei!
Nimeni nu-mi luă apărarea, nici unul nu mâ proteja, nici musulmanii, nici chiar creştinii... Mai mult, se bătură pe prada proaspătă, îşi smulseră bărbile, se însângerară. Dacă ar fi avut arme, s-ar fi ucis! Astfel, timp de o lună, cunoscui cele mai cumplite batjocuri ce se pot închipui.
Azi nu-mi pare rău de tot ce am păţit. Numai astfel am putut cunoaşte fiinţa omenească până în adâncurile ei. Dacă am rămas bun în ciuda tuturor celor ce am văzut, celor ce am
786
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
787
suferit, c doar pentru a putea să-mi aduc prinosul de recunoştinţă celui care a creat bunătatea, a făcut-o rară şi a aşezat-o printre bestii — ca unică justificare a vieţii.
Mă socoteam îngropat de viu şi mă gâdeam la moarte. Se povestea că unii întemniţaţi, nemaiputându-şi îndura chinurile la care erau supuşi, se spânzuraseră dc gratiile ferestrelor, cu fâşii din hainele lor, în timpul nopţii, pe când toţi ceilalţi dormeau. Mă hotărâi să fac şi cu ca aceşti martiri.
Cu toate acestea, un glas Lăuntric mă îmbărbăta. Ştiam câ nu mai eram singur pc lume, ca mai înainte. Un om inimos, un prieten rar, se afla undeva, afară. Era sărac şi fără protectori, dar bun şi inteligent. Neîndoios că el se gândea la mine, câ lucra la liberarea mea.
Judecasem bine. într-o zi, uşa celulei sc deschise, paznicul intră şi îndărătul lui se ivi Barba lani!... Câtă nespusă fericire! Numai apariţia Chirei m-ar fi putut face atât de fericit. însă, în acelaşi tip, câtă tristeţă! Luna aceasta, părul bietului om albise! Mă aruncai în braţele lui, plângând. Drept orice compătimire, în faţa acestei scene dureroase, un gtec, tolănit pc pat, strigă:
- Ei, moşnegiiţule! E al tău băiatul? Bună bucăţică pentru un loc ca ăsta!... Ne-am înfruptat cu toţii! Tu i-ai luat caimacul?
Galben ca ceara, Barba lani mă strânse în braţe şi-mi spuse cu glasul tremurător şt înăbuşit:
- Fii rare!... Fii tare!... Mâine vei fi scos de aici pentru a fi deportat...
- Deportat? strigai eu. Să mă despart de tine?
- E pedeapsa cea mai uşoară pe care am putut-o obţine. Greşeala ta e gravă: ai voit sâ intri noaptea într-un harem. De altfel, mângâie-te, eu te voi întovărăşi. Lumea-i largă, vom fi liberi şi - dacă în viitor te hotărăşti să mă asculţi - vei trăi fericit pe pământul turcesc. Hai, la revedere!... Pregâteşte-te pentru mâine-dimincaţă, în zori!
N-am putut dormi toată noaptea. în faptul zilei, fusei scos afară. Doi jandarmi călări, înarmaţi cu puşti şi iatagane, aşteptau la poarta închisorii, cu o căruţă. Abia atunci bâgai de scamă că eram trei condamnaţi Ia deportare. Barba lani era în faţă cu bagajele noastre. Căruţa fu încărcată şi convoiul porni spre Diarbckir...
O viaţă de om nu sc poate istorisi, nici scrie. O viaţă de om, care a iubit lumea şi a străbătut-o, e şi mai cu neputinţă de povestit. Dar când omul acesta a fost un pasionat, când el a cunoscut toate formele fericirii şi ale nenorocirii străbătând pământul, atunci e aproape o îndrăzneală sâ încerci să redai o imagine vie despre ceea ce a fost viaţa lui. Mai întâi, e o imposibilitate pentru el însuşi, apoi pentru cei cc trebuie să-1 asculte.
Farmecul, pitorescul, partea interesantă a vieţii unui om cu temperament puternic, zbuciumat şi, în acelaşi timp, aventuros, nu stă totdeauna în faptele izbitoare ale acestei vieţi. Frumuseţea trebuie s-o cauţi de cele mai multe ori în amănunte. Dar cine stă să asculte amănuntul? Cine-1 poate gusta? Şi, mai ales, cine l-ar putea înţelege?
Iată pentru ce am fost totdeauna vrăjmaşul lui: Povesteşte-ne ceva din viaţa dumitale!...
Mai este o greutate: când iubeşti, nu poţi trăi singur. Nu poţi trăi singur nici chiar atunci când nu mai vrei să fii iubit, cum este cazul meu de azi. Asta e adevărat cel puţin pentru pătimaşii care încă n-au încetat să trăiască din amintire, căci nu poate fi nici o amintire fără de prezent. Poţi, mult şi bine, să vrei să mori. Eu am voit-o, de-a binelea, de mai multe ori în viaţa mea. Dar chipurile frumoase ale trecutului meu mi-au răsărit vii în minte, mi-au înduioşat inima, au înlocuit amărăciunea prin bucurie şi m-au silit sâ caut mereu veşnicul balsam pe tetele oamenilor. Una din aceste măreţe figuri a fost Barba lani.
788
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
789
Despre el nu pot povesti nimic, sau aproape nimic: opt ani din viaţa mea fură alipiţi de a sa... Diarbekir, Alep, Angora, Sivas, Erzerum, sute de târguri şi dc sate fura străbătute de cele două umbre ale noastre. N-am vândut numai salep. Covoare, mătăsuri, cuţitărie, balsamc, dresuri, parfumuri, cai, câini, pisici, tot a trecut prin mâinile noastre, dar tot bietul salep era acela care ne scotea din nevoie. Când vreo afacere neizbutită nc lăsa cu buzunarele goale, dam fuga la ibrice, la sărmanele ibrice ruginite. Şi, atunci: „Salep! Salep!... Haai la salepgiu". Ne uitam unul la altul şi ne înveseleam.
Râdeam, da, pentru că Barba lani era un prieten nepreţuit, dar cauza ruinii eram totdeauna eu, neasemuitul făcător de boroboaţe. între multe alte buclucuri, îmi amintesc de una care le-a întrecut pe toate.
Ne băgaserăm toţi banii în doi cai frumoşi, pc cari-i cumpărasem dintr-un bâlci mare, la vreo cincisprezece kilometri de Angora. Eram mulţumiţi, facuserăm o afacere minunată. La întoarcere, pe drum - mai din mulţumire, mai din cauza oboselii - îmi veni gustul să mă opresc înaintea unei crâşme. Era noapte. Barba lani se împotrivi:
- lasă, măi Siavrache!... Hai să mergem acasă!... Acolo vom ciocni un păhăruţ.
- Nu, Barba lani, cu vreau aici!... Un minut numai!... Am chef sâ ne cinstim norocul!
Bietul om se dădu bătut. Nc legarăm dobitoacele afară de un stâlp. Şi, cu ochii ţintă spre fereastră, cinstirăm un păhărel. Apoi mai luarăm unul. Ne prinse foamea, îmbucarăm ceva. Apoi o sticlă, şi-apoi alta, căci Barba lani ştia şi el doar ce-i aia trai bun!... Capetele ni se înfierbântaseră. începurăm să cântăm în greceşte:
Iar te-ai îmbătat, trăsnilâ! Iar îmi spargi paharele! Ce ani?nal slut mai eşti!
Dar tocmai când ne era lumea mai dragă, Barba lani tăcu. Calm, cu ochii aţintiţi pe geamurile întunecate, el îmi zise:
- Te cred şi eu, Stavrachc, că eşti un „animal slut", căci animalele noastre cele frumoase ori au pierit, ori nu mai văd eu bine!
Dintr-o săritură fusei la uşă, dar nu mai putui prinde decât răpăitul unui galop nebun, care răsuna în noapte.
Un ceas după aceea, orbecăind şi poticnindu-ne prin toate găurile, Barba lani îmi zicea, în chip de mustrare:
-A vrut să... cinstim norocul!... Ei bine, umblă acum pe jos, copil afurisit şi încăpăţânat ce eşti!... Hai, ia mai cântă-mi să-ţi treacă de necaz: Iar te-ai îmbătat, trăsnîlă!
Ferice de cel ce-şi simte inima zvâcnind în bun pământ omenesc, în glia aceea de calitate superioara, care-ţi transmite seva ci dătătoare de viaţă!... Vai de acela care nu ştie cc c asta!
Vreme de ani îndelungaţi, în timpul cărora viaţa mea fu una cu a lui Barba lani, natura însăşi avu o înfăţişare atrăgătoare, frăţească, poetică. 'Fotul îmi părea frumos şi demn de a fi trăit. Urâciunea îşi pierdea repulsia, prostia se lovea dc batjocurile noastre, şiretenia era demascată, violenţa celor tari îmi părea suportabilă. Când contactul cu cei dc rând ne înăbuşea, ne adânceam în lumea gândurilor, în viaţa în care natura singură vorbeşte ochilor şi inimii.
Barba lani era în stare sâ meargă o zi întreagă fără să scoată un cuvânt. Doar din câte o singură privire îmi indica ceea ce merita sâ fie văzut. El zicea că asta însemnează „să iei o baie dezinfectantă". Era adevărat.
Opera mută a Creaţiunii purifică şi-1 redă sie însuşi pe omul umilit de josnicii. Şi nu e om, oricât de puternic, caresâ poată trece prin ticăloşii fără să se-ntineze.
Mai mult, acest neasemuit tovarăş al adolescenţei mele era un cunoscător al antichităţii şi al filozofilor ei. Toate disertaţiile lui asupra vierii - patima sa în ceasurile de odihnă - erau
790
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
791
împestriţate de pilde scoase din înţelepciune. El nu era un înţelept, dar îi plăcea liniştea conştienta a sufletului.
- Mai curând sau mai târziu, omul inteligent ajunge să înţeleagă deşertăciunea zbuciumului sentimental, care tulbură pacea şi consumă viaţa, îmi zicea el. Ferice de acel care ajunge să înţeleagă aceasta mai de timpuriu: cu atât mai mult se va bucura de existenţă!
într-o zi rece de toamnă eram pe un câmp de manevre, în apropiere de Alep. Hăutura noastră caldă fu luată cu asalt de către soldaţi. Chiar ofiţerii veniră să se împărtăşească din ea; şi cum sub ibricele noastre era jăratec, rămaseră să se încălzească şi să mai vorbească. Un ofiţer superior povestea unui subaltern al său anecdota în care un general, prieten al lui Alexandru cel Mare, se declara partizan pentru pacea propusă dc Darius:
- „Eu aş accepta, dacă aş fi Alexandru", spuse cel dintâi, la care marele cuceritor îi răspunse: „Şi eu aş accepta, dacă aş fi... dacă aş fi..." Ofiţerul turc sc încurcă: Ah, făcu el, cum se chema prietenul acela al lui Alexandru?
- Parmenion! răspunse Barba lani, care trăgea cu urechea la convorbirea lor.
- Bravo, moşule! exclamă ofiţerul. Dar de unde ştii tu asta? Când vinzi salep, nu prea te întâlneşti cu Alexandru cel Marc.
- Cum nu? îi replică prietenul meu. Tot omul are nevoie să se încălzească, după cum vedeţi!
Aluzia aceasta cu îndoit înţeles îi plăcu ofiţerului. El binevoi să vorbească cu noi. în clipa aceea, privirea mea se încrucişa cu a lui.
- Parcă te-am mai văzut undeva. Figura ta îmi e cunoscută! îmi zise el.
- Da! îi răspunsei, înroşindu-mă. Am fost în aceeaşi trăsură cu Musrafa-bei, la Constantinopol, acum cinci ani.
- Pe Alah!... E-adevârat!... Tu eşti băiatul ce căuta pe maicâ-sa, care avea un ochi vătămat. Ei bine, nenotocitule, trebuie să fi suferit mult cu blestematul acela de satir!
- Mult!... De unde era să-1 cunosc?
- Dar cum poţi să te încrezi aşa, în cel dintâi venit, care începe să mângâie obrajii unui copil?
Ofiţerul ne vorbi îndelung şi-mi dezvălui toate ticăloşiile făptuite de Mustafa-bei. Apoi începu să-1 descoasă pc Barba lani şi fu mişcat de câte'află. Despărţindu-ne, ne strânse mâinile cu dragoste şi ne rugă să primim câte o liră turcească de aur.
- Să n-o luaţi drept bacşiş. Asta e ca să vă arăt că stimez înţelepciunea bătrânului şi compătimesc cu suferinţele tânărului!
întorcându-ne acasă, Barba lani conchidea:
- Vezi, tu, Stavrule? Pretutindeni sunt rătăciţi, dar inteligenţa dărâmă barierele dintre oameni, chiar atunci când e învestmântată într-o uniformă militărească!
în vremea asta, Barba lani îmbătrânea.
O boală de inimă îl făcu din an în an mai neputincios să-şi câştige pâinea de toate zilele. Oboseala îl dobora. întristarea punea din ce în ce stăpânire pe el. Eu aveam douăzeci şi doi de ani, eram puternic, curajos, şi dezgheţat.
Câteva mici economii, pe care izbutiserăm să le agonisim, mă hotărâtă să-1 rog să se mai odihnească, iar pentru ca repausul aceasta să-i priască mai bine, alesei, ca loc de retragere, o ţară necercetată încă de noi: munţii Eibani.
O, frumosul şi tristul Liban! Numai gândindu-mă la anul acela petrecut acolo, inima mi se înfioară de plăcere şi sângerează în acelaşi timp!... Ghazir!... Şi tu DIepta!... Şi tu, Harmon!... Şi tu Malmctcin!... Şi voi, cedri cu lungi braţe frăţeşti, cari parcă voiţi să cuprinderi întreg pământul! Şi voi, rodii, cari vă mulţumiţi cu rrei pumni de muşchi îngrămădit în crăpătura unei stânci pentru a putea oferi călătorului rătăcit rodul vostru zemos!... Şi tu, Mediterană, care tc dai,
792
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
793
voluptuoasă, mângâierilor zeului tău înflăcărat şi care-ţi desfă-şori imensitatea fără de pată înaintea sărmanelor ferestre ale căsuţelor libaneze, suprapuse în faţa infinitului!... La toate şi tuturor vă zic: adio!... Dc astăzi nu vă voi mai revedea, dar ochii mei vor păstra de-a pururea amintirea unicei şi blândei voastre lumini... Lumina aceasta s-a mohorât în amintirea mea,.. Viaţa n-a voit ca bucuria să-mi fie deplină...
Dar, Doamne, unde şi când ne dăruieşte viaţa bucurii depline?
Ne oprirăm la Ghazir, un sat pitoresc, cum e aproape întreg Libanul, şi aşezat pe un platou adăpostit. Eram singurii chiriaşi ai unei femei în vârstă şi artritice, care trăia în singurătate, Set Amra, o arabă creştină, ca mai toţi locuitorii Libanului. Cu roate că eram ortodocşi şi ea catolică, fiind tot creştini, furăm bine primiţi.
Şi-acum iată încă o întâmplare, căci viaţa mea c bogată în întâmplări.
Ia Ghazir hotărâsem sâ lucrez numai eu. Barba lani, suferind, se plimba, căutând rodii şi omorând mici şerpi. Cu Set Amra aveam sfaturi lungi, pe când ne fumam narghilelele. Astfel afla ram că şi ca avea o durere.
Era prea singură pe lume, şi singurătatea asta îi rodea inima. Unicul ei copil - o fată de vreo douăzeci de ani - era în Venezuela, unde plecase cu tatăl ei ca sâ facă avere, după cum e obiceiul locuitorilor din Liban. Dar bătrânul murise de vreun an, iar după moartea lui scrisorile din America veneau tot mai rare. Selina — tânăra fată - nu era săracă. Conducea o bună afacere cu bijuterii. Cu toate acestea, inima ei nu se prea prăpădea în atenţii pentru maică-sa. O uita, şi Set Amra era nevoită să trăiască zile întregi cu pâine goală.
Ne fu milă de ea. Din ceasul acela, mâncarăm laolaltă. Set Amra deveni sora şi mama noastră. Ea se înfruptă cu bune bucăţele de friptură de oaie şi narghileaua îi fu totdeauna îndopată
cu tumhac. Asta eia tot cc-i trebuia. Ea binecuvânta pe Dumnezeu de-a ne fi adus sub acoperişul ei şi scrise fiică-si scrisori pline de recunoştinţă duioasă. Selina răspunse mulţumind „celor doi necunoscuţi, cu inimă de fraţi". Şi timpul trecea în fericire.
Dar câştigând din ce în ce mai puţin, economiile noastre începură să scadă văzând cu ochii. Toamna veni, şi ea aduse o răceală lui Barba lani.'Plecai la Beirut după un medic. îngrijirile date îmbunătăţiră starea scumpului meu prieten, dar banii se mistuiră.
Iarna fu grea pentru nişte ţinuturi ca ale Libanului. De-abia izbuteam sâ scot cele trebuitoare, ca să nu crăpăm de foame. Ne lipsirăm de carne. în casa noastră, de trei ori pe săptămână, nu găseai decât pâine goală. Ca să facem şi mai marc economie, nu mai aprindeam decât o singură narghilea, al cărei ciubuc trecea din mână în mână şi de la gură la gură.
O duceam greu. Totuşi, cu chiu cu vai, ieşirăm în martie, când o veste ne umplu inimile dc bucurie. Selina îşi anunţa plecarea din Venezuela şi întoarcerea ei la căminul părintesc, peste vreo trei-patru săptămâni.
Chiote!... îmbrăţişări nesfârşite!
- Ştiţi ceva? ne spuse într-o zi Set Amra, în taină, Stavru e băiat frumos. Desigur, Selina se va îndrăgosti de el şi atunci bunătatea voastră faţă de mine va fi răsplătită cu prisosinţă... Ei, ce zici tu, Stavrule?
Ce să zică Stavru?... Nimic alta, decât că îşi pierdu capul, ca dc obicei... Ba îl făcu chiar şi pe Barba lani să şi-1 piardă, şi tustrei, împreună cu artritica, ne puserăm să jucăm o horă, ca să sărbătorim apropiata mea nuntă cu Selina, care habar n-avea dc toate astea!...
Eu o luasem razna, ca un cal surd. Considerând casa drept o viitoare proprietate a mea, băgai de seamă că terasa acoperişului se înmuiase, lăsând să picure în odăi apa ploilor. Deci,
794
PANAIT ISTRATI
CHIRA CHIRALINA
795
după obiceiul libanezilor, mă şuii pe acoperiş, cu tăvălugul de piatră şi în hazul nestăpânit al locuitorilor, mâ încăpăţânai să alerg în lungul şi largul terasei, târând după mine greul cilindru, care-mi zdrobea călcâile şi mă trântea în nas.
Ah! afurisită dc inimă, la câte prostii nu m-ai împins!
Mersei mai departe. într-o zi, arătând lui Barba lani buzele încă rumene şi cărnoase ale Set Amrei, cari sugeau cu voluptate din ciubuc, îi zisei:
- F.i, Barba lani!... Ce zici de buzele astea? Cine ştie? Poate câ ele mai ştiu sâ sărute şi altceva, afară de chihlimbarul narghilelei! Şi se prea poate să jucăm la două nunţi deodată!
Da, două nunţi, înţelegi dumneata! Căci, cât despre nunta mea cu Selina, ea era sigură şi aievea, ca şi sărăcia noastră.
- Ah! Stavrache! oftă sărmanul meu prieten. Are să treacă multă apă pe gârlă până vei ajunge să cunoşti lumea!
A fost prooroc.
Selina sosi. O oacheşă cu ochi de diavol şi cu păr bogat, înaltă, voinică, neastâmpărată ca argintul viu, dar suflet de negustor şi inteligenţă dc cocotă. Chiar din ziua întâia ne-a umilit pe toţi. Mulţumirile ci fură scurte şi reci. Găsea că viaţa pe care o duceam era „dezgustătoare" şi n-a lipsit mult ca ea să ne învinovăţească chiar de sărăcia maică-si. Ea ne arătă dispreţul ei, închiriindu-şi o casă aparte, venind să ne facă zilnic câte o vizită de un sfert de oră şi înmânând Set Amrei o sumă ridicolă de bani, care ne fu dată drept „despăgubire". Gătită cu vestminte exotice şi cu bijuterii de preţ, ea se arăta ca o marfă în ochii râvnitori ai satului.
într-o zi, o vecină alergă să ne spună că un frumos vân-tură-lume sosise cu trăsura de la Beirut, ca s-o viziteze pe Selina... Pe Selina, logodnica mea!
- Ah, Barba lani, ce plină de dezamăgiri e viaţa! hohotii eu, prăbuşindu-mă pe umărul singurului meu prieten pe care îl aveam.
- Nu ştiai asta, Stavrache? Ei bine, afl-o acum! Până una-alta, caută ibricele de salep, hai sâ ne strângem catrafusele şi... la drum! Să plecăm: pământul e plin de frumuseţi!
Plecarăm, lăsând-o pe biata Set Amra cu lacrimile în ochi. Şi trei luni în şir băturăm superbele meleaguri ale muntelui Liban, adăpându-ne din izvoarele lui limpezi şi adăpând pe libanzi cu veşnicul nostru salep.
- Salep! Salep! Hai la salepgiu!
- Nu-i aşa, Stavrache, că pământul e veşnic frumos?
- Ah! Barba lani! Câtă dreptate ai!
Pământul e frumos? Da' de unde! Şi asta e tot o minciună! Toată frumuseţea lui se răsfrânge din inimile noastre, atâta timp cât inimile acestea sunt pline de bucurii. în ziua în care bucuria îşi ia zborul, pământul nu mai c decât un cimitir.
Şi frumosul ţinut al Libanului fu un cimitir pentru inima mea şi pentru trupul lui Barba lani.
într-o zi, în apropiere de Dlepta, prietenul meu fu lovit de un atac brusc şi neaşteptat, care îl doborî la pământ cu capul înainte.
- Barba lani!... Aman, Barba lani!... Cc ai? Ţi-c rău? Nu! Lui Barba lani nu-i mai era rău. Răul rămăsese întreg
pentru mine.
El a fost viermele care mi-a ros toată viaţa mea de pe urmă. Nostalgia acestei prietenii pierdute, precum şi dorul de a afla -împotriva tuturor piedicilor - o iubire caldă, mă hotărâră, câţiva ani mai târziu, să mă întorc în ţara mea, sâ mâ lipesc de-o fiinţă gingaşă şi s-o iubesc aşa cum iubeam pe Chira, pe mama, pe Barba lani.
Dar asta a fost, după cum se ştie, povestea lui Stavru.
CODIN
i
i
O NOAPTE ÎN BĂLŢI
Viaţa unchiului Dumitru şi a familiei sale era o adevărată robie. Tot câştigul muticii lor era înghiţit de veşnicele datorii către proprietarul moşiei şi către stat. Pentru ei era grâul cel mai frumos, porumbul cel mai bun, laptele vacii, ouăle şi găinile. Pentru locuitorii magherniţei, ciorbă de fasole şi o mămăligă rea.
Viaţa aceasta învrăjbea pe oameni. Unchiul Dumitru se îmbăta duminica şi îşi bătea nevasta care, de frică, sc ascundea prin vecini. Pentru dânsul, orice pricină era binevenită: dacă i se părea câ femeia aprinde focul prea încet, unchiul, cu lovituri de cizmă, o trimitea cu capul în cenuşa vetrei. Atunci bătrâna mamă sc supăra, lua cobiliţa şi croia fiului său câteva ciomege, pe care acesta le primea, râzând.
- Beţivule!... Câtă vreme sunteţi îndrăgostiţi, scoateţi limba de-un cot, iar după ce puneţi mâna pe rată, nu vă mă uitaţi la ea nici ca la o căţea!
Trimiteau apoi pc micul Adrian s-o cheme pc oropsită, care, plângând, îşi ridica poalele şi arăta soacră-si coapsele pline dc vânătâi.
- N-aş fi crezut că Dumitru al meu o să mă bată aşa! scâncea ea.
- Ce vrei, fata maniei! Ştiai bine că suntem săraci lipiţi pământului. Nu trcbui^^-tiei! Sărăcra^u. iubirea nu duc niciodată trai bun. Astf #-cj4ţî:minte pcnflrJ'iopiii tăi.
800
PAN ATT ISTRATI
O NOAPTE ÎN BĂLTI
801
Cu toate că avea şaptezeci de ani, bătrâna făcea tot ce putea ca să-i uşureze pe copii de sărăcia pe care lc-o lăsase moştenire. Fiindcă nu mai putea să ia parte la muncile grele de pe câmp, îşi luase sarcina gospodăriei: gătea, spăla, îngrijea de vite şi dc ţânci. $i, cum voia să adune ceva gologani pentru pomenile ei, toate clipele libere, toată odihna ei, erau întrebuinţate sâ strângă spicele de grâu în urma secerâtorilor, să adune smocurile de lână pe cari oile le lăsau în scaieţi şî să culeagă păpădia care creşte pc marginea şanţurilor. Mai era uneori chemată să tragă copiii bolnavi şi să le descânte. Seara, la cină, socotindu-se o gură de prisos, nu se atingea nici de ouă, când acestea se găseau pe masă. Se mulţumea cu puţină ciorbă şi cu susai verde cu oţet, acel susai despre care cărţile civilizate spun că „este o excelentă hrană pentru porci şi pentru iepurii de casă".
De două ori pe săptămână, bătrâna, încovoindu-sc sub greutatea cobiliţei prea încărcată, străbătea cei cinci kilometri cari despărţea satul lor dc piaţa Brăilei, la amiază se întorcea cu treizeci de parale înnodate în colţul basmalei. Dar paralele acestea făceau minuni. După trei sau patru ani o vedeai săpând un puţ, pe la răspântiile drumurilor bătute dc cărăuşi, sau cumpărând, fie un pat, cu toate albiturile lui, pentru o fată săracă ce se mărita, fie o vacă cu viţelul de curând fătat, pc care o dădea de pomană vreunei văduve împovărată de copii.
Se întâmpla, dar foarte rar, ca unchiul Dumitru să dea peste ascunzătoarea unde biata femeie strângea banii, şi atunci se duceau pe gârlă şi puţul, şi patul, şi vaca. Atunci sufletul evlavioasei Nedelea era bolnav cu săptămânile. Se plimba, galbenă şi tristă, ţinându-şi gura cu mâna, pentru a nu slobozi blestemul de neiertat.
Adrian, nepotul cel mic — care fusese crescut aci la ţară, până la şapte ani şi care revenea mai târziu să-şi petreacă vacanţele de şcolar - era martorul blestemăţiilor unchiului Dumitru, dar acestea nu-1 împiedecau să-1 iubească...
De altfel, orice s-ar crede, toată lumea îl iubea pe Dumitru, •. începând cu nevasta bătută şi cu mama furată şi sfârşind cu ţăranii cari îl chemau la toate praznicele şi nunţile. Era un muncitor fără pereche şi, apoi, cânta din fluier ca nimeni altul în tot ţinutul. Coasa lui era în fruntea cosaşilor şi fluierul lui îndemna la joc, chiar şi pe cei mai bătrâni ori mai ursuzi.
Afară de asta era un om cu lipici. Deşi părea posac, avea în el un haz stăpânit. Semăna a ţigan, cu faţa Iui smeadă, cu sprâncenele stufoase şi veşnic încruntate, şi cu glumele lui neaşteptate.
Adrian îl iubea; şi unchiul îşi iubea nepotul. Erau tovarăşi. Câteodată, micul tovarăş îl mustra pe cel mare, pentru brutalitatea lui faţă de nevastă, dar unchiul răspundea:
-1 nsoară-te şi pe urmă să vorbeşti. Femeia e lucrul dracului.
- Atunci de ce te-ai însurat?
- Fiindcă aşa se cade. Acolo ajungem cu toţii. Mai târziu bagi de seamă că trebuie să lucrezi pentru doi, pentru zece. Atunci bei ca să uiţi şi baţi ca să te uşurezi...
Adrian nu se mulţumea cu aceste răspunsuri: ori de câte ori unchiul îşi bătea nevasta, el se aşeza în faţa acesteia, ştiind bine câ Dumitru nu era în stare să-1 lovească. într-adevăr, ţăranul iubea pe fiul surorii sale mai mari ca pe copiii lui şi îi trecea toate toanele, mergând până a-1 însoţi „de hatâr", când se ducea să-şi facă micile nevoi. Patima copilului era să se afle totdeauna şi pesre tot lângă unchiu-său, dar mai ales atunci când acesta lua puşca pentru a trage în sturzii cari mâncau strugurii, sau când înhăma ca să meargă Ia tăiat stuf ori papură în bălţi.
Ah, nopţile acelea, în întinsele mlaştini de la gura Şiretului! Cum ar fi putut Adrian să Ie uite!
Unchiul Dumitru nu era „învoit" să taie în baltă. Permisul costa un pol pe an, şi el n-avea de unde să-1 dea. Dc aceea pleca pe înserate, pentru ca, după ce tăia o parte din noapte, să poată ajunge în piaţa oraşului învecinat, înainte de ziuă.
802
PANAIT ISTRATI
O NOAPTE ÎN BĂLŢI
803
Adrian mirosea că „c rosi dc baltă", după pregătirile ce .se făceau în ziua plecării: se dădea cailor mai multă hrană şi pe urmă erau lăsaţi să se odihnească, apoi umpleau traista cu un codru marc de mămăligă, ceapă şi sare. Băutură: o ploscă cu apă.
Dar cea mai sigură dovadă că unchiul pleca la „tăiat", Adrian o vedea în hainele dc cerşetor pc care Dumitru lc îmbrăca, precum şi în chipul lui care devenea dureros de îngrijorat, căci nu sc ştia niciodată cum o sâ se termine treaba. Unchiul se ducea să fure, fura ceea ce stăpânul moşiei nu muncise niciodată, nici nu însămânţase. Uneori, în loc să ajungă dimineaţa la târg, se pomeneau în curtea boierului, cu căruţa şi cu caii confiscaţi. Turcul care păzea mlaştinile, îi prinsese. Un nechezat de cal era de-ajuns, ca să-i dea de gol.
într-o scară, unchiul Dumitru şi cu Adrian plecaseră târziu, ca să nu fie văzuţi de vecini. Erau şapte kilometri până la bălţi. Noapte caldă dc iunie, cer înstelat. Unchiul mâna, fuma şi tăcea, în timp ce Adrian asculta vâjâitul vântului în urechi şi nu scotea o vorbă.
Odată ajunşi în împărăţia tăcerii, deshămarâ caii şi îi legară de căruţă, cu traista de ovăz pe după cap. Pe urmă, Dumitru intră în baltă, cu târpanul în mână.
Trebuia să se ducă departe, sâ intre în apă până la genunchi, până la burtă chiar, fiindcă la mal furtul putea fi uşor descoperit. Dar unchiul era voinic, întreprinzător: pentru a tăia cel mai bun stuf şi pentru a câştiga patru Iei în piaţă, nu şovăia să pătrundă cât de adânc.
Plecând, îi spuse încet lui Adrian:
- Fii cu băgare de seamă la cai... Dacă vezi câ-i apucă neastâmpărul, mai dă-le o mână de ovăz, mai ales celui din dreapta, care e nărăvaş. Vezi să nu adormi, câ răceşti.
Să adoarmă Adrian? Dar ar fi fost o nebunie! E\ aştepta numai ca unchiul să întoarcă spatele şi sâ se facă nevăzut, pentru a se simţi stăpânul cailor, al căruţei, al nesfârşitei întinderi
mlăştinoase, şi chiar al vântului şi al cerului cu stelele sale „fără număr", cum spunea bunica.
în seara aceea, ca şi cum inima îi prezicea nenorocirea cc urma să se întâmple, nu avea chef să „poruncească" stihiilor, aşa cum făcea de obicei. în picioare, în căruţă, urmări cu privirea înaintarea unchiului după mişcarea trestiilor înalte, pe care ţăranul le înlătura, pentru a-şi deschide drum, pe urmă rămase nemişcat. Din când în când, zburau gâşte şi raţe sălbatice, scoase din tufişuri şi speriate din somnul lor de acest noptatec musafir, sc ridicau în aer cu largi bătăi de aripi.
în lumina lunii, Adrian le privea cu înfrigurare. îi venea sâ lc strige: „Luari-mă şi pe mine!"
Adierea uşoară şi murmurul păpurişului îi gâdilau simţurile într-atât, încât îl făceau să-şi piardă noţiunea de loc şi de timp. Ar fi putut să rămână aşa nemişcat clipe îndelungate, căci clipele acestea nu le găsea în viaţa urâtă de toate zilele, plină de ţipete şi de sudâlmi. Când vreo cucuvaie străpungea tăcerea cu chiotele ci cobîtoare, Adrian tresărea ca din somn.
Dumitru plecase dc mult. Adrian ţinea privirea aţintită către vârfurile stufişului, care trebuiau să sc aplece mai mult la întoarcerea unchiului, din pricina maldărilor pe care acesta le târa cu el. Mişcarea sc trăda de foarte departe, pc urmă devenea din ce în ce mai lămurită, până când, în sfârşit, îmbrân-cind în dreapta şi în stânga, unchiul se ivea. S-a ivit şi în noaptea aceea, dar era deja obosit după primul drum. Sc udase până la piept, iar sudoarea curgea şiroaie de pc cl.
- Ah, e greu de data asta... spuse el, dând drumul sâ-i cadă la picioare maldării şi târpanul. Apele sunt înalte şi cojanii au „ciordit" tot ce era mai uşor de tăiat. Trebuie sâ mă duc tocmai la dracu, ca să găsesc stuf bun!
Se aşeză, se şterse şi-şi răsuci o ţigară. Pe urmă vorbi ca pentru el însuşi:
804
PANAIT ISTRATI
O NOAPTE ÎN BÂI.Ţ1
805
- Nu voi putea să tai mult, în noaptea asta... O cărucioară dc trei lei, cel mult...
Si întorcându-se către Adrian:
- Ei, nu ţi-e foame? Hai să îmbucăm ceva!
Strivi o ceapă între palmele sale, o sără, şi-i dădu jumătate nepotului, în chip dc friptură. Mâncată cu poftă, apoi uraseră un gât din ploscă.
- Sunt liniştiţi caii?
- Da, răspunse Adrian, dar cel din dreapta nu mănâncă şi ciuleşte mereu urechile la vânt.
- Ticălosul!
Luă târpanul şi plecă pentru al doilea drum. Ia fiecare drum aducea doi maldări sub braţe, aşa că seara, la întoarcerea din târg, spunea:
- Era o încărcătură dc zece, douăsprezece, de cincisprezece drumuri.
Şi aceasta, pentru trei, patru sau cinci lei câştig şi cu preţul unor chinuri şi nenorociri fără seamă, cum s-a întâmplat în noaptea aceea.
Era la al şaselea drum şi Dumitru nici nu se depărtase bine, când un nechezat pătrunzător rupse tăcerea şi îl împietri pe loc. Lui Adrian îi îngheţă sângele: el cunoştea furia unchiului. Acesta se întoarse cu mâinile goale, întunecat. Vorbi cu voce blândă calului vinovat, celui din dreapta:
- Ei, Doamne Dumnezeule! N-ăi vrea să-mi faci vreo poznă... Ce-ţi lipseşte?
II îngriji, îl mângâia şi, plecând, spuse lui Adrian.
- Stai pc lângă el... îi e urât şi lui... Nu-1 lăsa din ochi. Numai vreo câţiva maldări să mai tai, ca să nu fim de râsul târgului, şi plecăm.
Dar abia dispăru în desiş, că se şi întoarse în fugă: calul nechezase din nou!
- Prccista mă-ti, acuşi îţi mănânc urechile! Na, dacă-i aşa!
Şi aruncându-se asupra calului, îi dădu un picior în burtă,  .. care răsună dureros. Bietul animal tresări din pricina loviturii şi întoarse capul, pentru a privi cu ochii lui inteligenţi pe acela care îl bătuse. Adrian tremura, ca şi cum ar fi primit el piciorul în pântece. Sc rugă de unefriu-său să nu mai dea în cal.
- Să înhămăm, spuse ţăranul, nu mai e nimic dc făcut, o să ne dea de gol... Pastele mă-si, m-a făcut să-mi pierd noaptea degeaba!
Porniră. Era încă întuneric. Dar nici n-apucară să iasă bine din baltă şi calul nărăvaş sc opri, nemaivoind să tragă. Tropăi pe loc, umflă nările şi ciuli urechile la vânt. Dumitru rămase pc gânduri.
Adrian îl întrebă:
- De ce face aşa, unchiule?
- Fiindcă-i armăsar şi trebuie să fi mirosit vreo iapă prin împrejurimi; trebuie să fie vreun ţăran pe-aici, aproape, cu o Iapă. Ah, o să sc sfârşească rău în noaptea asta!
Unchiul Dumitru se închină de trei ori, descoperindu-sc:
- Doamne, fereşte-nc dc nenorocire! Şi scuipă într-o parte: Ptiu, drace, du-te pe pustii!
I ,uă armăsarul de frâu şî merse aşa o bucată de drum. Deodată, animalul necheză dc două ori pc rând în mâna stăpânului său. Omul simţi că i se face părul măciucă. Sângele î sc urcă la cap. începu sâ lovească orbeşte, întâi cu pumnii, cu picioarele, apoi cu un retevei smuls din căruţă şi care se rupse în două.
Calul înnebuni de durere, tovarăşul său sc înfricoşa de asemeni, şi ambii porniră într-o goană turbată. Părăsiră drumul şi o luară pe o potecă înţelenitâ, în care unchiul nu putu să-i mai stăpânească. Armăsarul necheza fără încetare şi târa căruţa spre baltă, în timp ce Dumitru, luptând să-1 readucă pe şosea, se vedea covârşit, aproape să fie strivit, cu hainele făcute zdrenţe şi cu un crac de pantalon pierdut în fugă.
806
l'ANAIT ISTRATI
O NOAPTE ÎN BAI.TI
807
Atunci se întâmplă ceva groaznic: tot alergând, Dumitru înfipse târpanul în burta armăsarului, care sc opri pe loc. Tăişul sfâşie toată lungimea burţii, care se goli de măruntaie. Animalul căzu ca trăsnit.
Adrian scoase un ţipăt şi leşină peste grămada de stuf.
Fu deşteptat de un zgomot de voci.
Slab luminaţi de primele licăriri alezorilor, unchiul Dumitru şi paznicul bălţilor vorbeau în picioare, în faţa stârvului calului ce zăcea într-un lac de sânge, cu maţele risipite în jurul lui.
- Fii bun, Osman, spunea unchiul, nu mă duce Ia curte. Am destule belele pe cap, după cum vezi. Hai, fii bun, Osman!
Turcul, uriaş, cu puşca pe un umăr, cit traista dc merinde pe celălalt, cu faţa arămie şi păroasă, cu ochii negri şi inteligenţi, încrucişa braţele în faţa nenorocirii şi spuse într-o românească stricată:
- Fimi bun... Nu putem fim buni, bre. Dumitru. Boier plăteşte, boier slujeşte!
- N-o sâ sărăcească boierul!
- Evet! Boier bogat, ma, Dâmnâzeu chior! Pe urmă, privind cu ochii speriaţi calul înjunghiat, rosti hotărârea care uşura sufletul îndurerat al lui Dumitru. Haide, fugim! Ma, nu vorbeşti nimic!
Şi întorcând spatele, se depărta cu paşi greoi.
Dumitru îşi părăsi tovarăşul care îi muncise atâta vreme, se înhamă în locul lui şi luă drumul satului, după cc mai întâi descarcă stuful.
Luceafărul, cu strălucirea sa de opal, sc arăta la orizontul însângerat, când Adrian, cu multă greutate, se despărţi de cel mai bun prieten al copilăriei sale, dc roibul ftumos, cu mersul mândru, cu ochii vii, cu sângele clocotind în vine, care ţâra cu dispreţ hodoroaga cu patru roate. Copilul urmă căruţa unchiului Dumitru, cum urmezi un dric. Şi, din nou, în deznădejdea sa, se reîntoarse, după douăzeci de paşi, la animalul
trântit în iarbă, sărută nebuneşte ochii aceia închişi pe veci şi udă cu lacrimile sale bond pe care îl mângâiase de atâtea ori.
Apoi, mergând de-a-ndăratelea, privi cum spaţiul se măreşte între ei şi „cea mai nobilă cucerire" a omului ignobil, până când locul groazei dispăru.
Convoiul funebru străbătea acum o pădurice de mărăcini, de tufişuri şi de arbuşti. Dimineaţa, orăcăitul broaştelor, cântecele privighetorilor şf mierlelor, aţipeau somnoroase. Dar nu tăcuseră de tot, când piţigoiul, prepeliţa, grangurul reluată concertul întrerupt, îmbăindu-se în aerul proaspăt şi curat al dimineţii, pe care îl umpleau cu flecăreala lor veselă şi felurită, cu imnurile lor dc slavă către Domnul.
In cer şi pc pământ, viaţa îşi relua cursul, înălţa cânturi sincere, chema la fericire, în timp ce omul semăna moartea şi se scobora mai jos decât vita.
Drumul lui moş Dumitru trecea prin faţa cârciumii fratelui său mai mare, înstăritul moş Anghel. Când se opri, istovit, pentru a bea un pahar, Anghel era dc mult sculat şi îşi vedea dc treburi. Proaspăt bărbierit, cu părul şi barba frumos pieptănate, el alerga de colo-colo, cu mânecile sumesc, orându-indu-şi „bateria". Dumitru intră în prăvălie, ca un automat. Anghel, miop, îşi întâmpină fratele îngânând un cântec, dar numaidecât se dădu înapoi, înfricoşat de înfăţişarea pământie şi de hainele însângerate ale lui Dumitru.
- Ce-ai făcut, ncnorocitule?
Adrian se aruncă de gâtul cârciumărului, plângând:
-A... omorât... armăsarul, unchiule!
Ţăranul, stând pe bancă şi privind pământul, întări:
- Da, am omorât armăsarul...
Anghel dezmierdă copilul şi o zbughi afară, ca să se convingă: văzu hamul din dreapta liber şi calul desperecheat, care îşi pleca trist capul.
806
PANAIT ISTRATI
Reveni cu paşi domoli, cu faţa galbenă, mut, turnă ţuică şi bău cu fratele său. Acesta îi povesti pe scurt ce se petrecuse şi sfârşi cu glasul stins:
- Iată... Asta e soarta mea. Niciodată n-o sâ mai am un cal aşa de frumos... Avea numai şapte ani. Pe urmă, privindu-şi mâinile pline dc sânge... Am mâncat susai cu oţet şi mămăligă, ca să-1 cumpăr. Am vrutsă-lam! Nu-mi plac gloabele.
Anghel se ridică, în toată mândra lui statură, ţinând mâinile în buzunarul pantalonului...
- Dumitre!... Ascultă: îţi dau calul meu, care nu-i o gloabă... Ia-1 îndată!
Celălalt, abătut, cu ochii în pământ, gemu printre dinţi:
- Nu vreau calul tău...
Bunul Anghel s-aştepta la acest răspuns. Dumitru nu voise niciodată să primească ceva de la el. Cu toate acestea stărui:
- Haide, nu fi încăpăţânat! îţi cumpăr unul, dacă nu vrei pe-al meu.
-Ţine-ţi bani...
- Ce ai sâ faci atunci? îţi trebuie încă un cal, ca să te hrăneşti. Sleît, Dumitru, murmură cu voce stinsă:
- Ce-am să fac? Ei bine, să-ţi spun: am să încarc puşca cu alice de lup: am sâ pândesc într-o noapte pe moşierul nostru, în şanţul pe lângă care trece cu gabrioleta, şi am să-i scuip două focuri în şale. Iată ce-am să fac...
- Şi ai să înfunzi puşcăria...
- Şi am sâ înfund puşcăria...
'CODIN
înainte de a ne muta în curtea aceasta, locuisem mulţi ani de-a rândul în Comorofca, la două sute de paşi de aci. Aşa era mama: Se muta dintr-un loc, de îndată cc simţea câ bârfelile încep să prindă rădăcini. Şi încă, în ultimii zece ani, am trecut numai prin două mahalale; dar, când eram mic, sc întâmpla să nc mutăm de două, de trei ori pe an.
Trebuie, oare, să vă mai spun ce prilej de înfrigurate bucurii erau pentru mine aceste schimbări de cartier? Nici chiar Pastele sau Crăciunul nu mi sc păreau împrejurări atât dc însemnate. Am cunoscut astfel mahalalele şi uliţele cele mai caracteristice ale oraşului nostru: pe cea rusească, pe cea evreiască, grecească şi ţigănească. Peste tot am făcut cunoştinţă cu moravuri şi cu obiceiuri noi. Mama, care păţise atâtea în viaţa ei, de câte oti îmi vestea sărbătoarea unei mutări - nou prilej de necazuri pentru ea - îmi spunea:
- Fiecare naţie se roagă lui Dumnezeu în felul ei, dar toate îl batjocoresc la fel.
Orice mutat o costa pe mama trei zile de lucru - fără să mai vorbim de oboseală, stricăciuni şi alte neplăceri. Toate aceste neajunsuri o umpleau de mâhnire. Cu câteva săptămâni înainte de termen, cutreiera împrejurimile, cu nasul în vânt, pentru a zări enigmaticul afiş. Cuvintele „de închiriat" le desluşea ca şi cum ar fi ştiut să citească. Pleca dis-de-dimineaţă, venea
810
PANAIT ISTRATI
CODIN
811
pe înserate şî nu-mi aduc aminte să se fi întors vreodată fără să găsească locuinţa voită şi fără s-o fi arvunit.
Ajunul mutării era o zi grea, când se curăţau cele două odăi, care erau aproape totdeauna părăsite de fostul chiriaş, într-un hal de murdărie dc ncdescris. Opărea cu apă clocotită tot ce era lemnărie, ca să stârpească ploşniţele, scotea nenumăratele cuie înfipte în pereţi, astupa cu săpun şi pucioasă crăpăturile zidurilor şi găurile şoarecilor, vâruia pereţii de două ori şi lipea pe jos. Prefera totdeauna „casă cu pământ", fiindcă nu avea încredere în scânduri, care ascund cuiburi de ploşniţe.
în fine, în ziua sorocită, avea Ioc plăcuta călătorie în urma căruţei cu bagaj, când mama ducea cu multă grijă cele două frumoase lămpi ale noastre, iar eu, ceasul deşteptător, singurele lucruri pe cari mama nu le mai împacheta, în urma unui mutat buclucaş, memorabil pentru mine, când a găsit lămpile făcute cioburi şi deşteptătorul stricat.
Aveam doisprezece ani; ne mutasem în noua noastră locuinţă, într-o zi ploioasă de aprilie. Seara, târziu, după ce aşezasem lucrurile de bine, de rău, mama, sleită de puteri, se lăsă să cadă pe marginea patului, în tinda care slujea şi de bucătărie, şi-mi spuse:
— Aşa, băiatu' mamii! Am făcut-o şi pe asta... Ne-am coborât o treaptă maî jos... Iată-ne şi în Comorofca, cea vestită prin „cuţitarii" ei. Dumnezeu să nc apere dc rele! Dar a trebuit să viu aici, ca să economisim doî lei pe lună din chirie. Asta face douăzeci şi patru de lei pe an, tocmai cât costă un rând de haine pentru tine. Vezi, să fu cuminte, dragul mamii, cum ai fost şi până acum. în mahalaua asta, lumea e rea; să nu te împrieteneşti cu nimeni. Oamenii sc omoară între ci, iar copiii îşi sparg capetele şi îşi rup bruma dc haine cari le mai au pe dânşii. Sâ nu te joci cu ei şi nici să nu iei parte la încăierările lor: aş muri de supărare.
Mama era pe atunci foarte strâmtorată. în urma unei răceli, căpătată iarna trecută, zăcuse la pat mai bine de o lună şi îşi cheltuise toate economiile. Dar cum o nenorocire nu vine niciodată singură, când s-a însănătoşit, a găsit o parte din „casele" ei luate de alte spălătorese. Din pricina aceasta, rămânea fără lucru o săptămână pc lună, ceea ce însemna că trebuia să ne restrângem peste măsură, căci mama nu voia să aibă nici un leu datorie la băcan şi nici să se împrumute cu un „braţ dc lemne" sau cu o „sită de mălai", pe care totdeauna uiţi să le dai înapoi. Afară dc asta, ţinea să mă îmbrace curat şi să nu mă lase niciodată desculţ. Cu toate că eram, cum se spune, „cu dăsagii în spinare", făcea dânsa în aşa fel lucrurile, că găsea totdeauna un proprietar care s-o primească cu copilul ei „cuminte" şi cu cele şase găini ouătoate, pe cari „le ţinea închise". Fiindcă pentru mama, afară de mine, bucuria vieţii sale erau găinile şi puii pc cari îi hrănea cu fărâmituri şi resturi de pâine ce lc aducea dc la „casele" ei, precum şi numeroasele flori din sacsii, pc cari Ic îngrijea dimineaţa şi seara, vorbind totdeauna cu ele, lăudându-le pentru frumuseţea lor sau întrebându-lc despre pricina tristeţii lor inexplicabile.
O dată pe lună, moş Dumitru şi, la fiecare şase luni, moş Anghel, veneau să ne vadă, aducându-ne ce puteau şi dânşii: lemne, mălai, fasole, dovleci, cartofi, vin şi ţuică. Unchiul Anghel, mai bogat, o întreba pe mama dacă are nevoie dc bani, dar ea răspundea veşnic:
- Nu, frate, mulţumesc lui Dumnezeu. Omul când e muncitor şi sănătos, nu duce lipsă de cele trebuincioase.
Aceasta era starea noastră, când ne-am mutat în Comorofca, dar starea Comorofceî era mai rea, chiar şi decât a noastră.
înfăţişarea mahalalei s-a schimbat puţin în ultimii zece ani. Pe atunci era un fel de maidan ţigănesc şi, totodată, singura mahala în care poliţia nu îndrăznea niciodată să pătrundă noaptea. Eu nu ştiam nimic din toate astea, dar am aflat cum stau lucrurile chiar din ziua instalării noastre.
812
PANAIT ISTRATI
CODIN
813
Vecina din dreapta, o prietenă din copilărie a mamei, precum şi buna văduvă care ne închiriasc cele două odăi, veniră să ne ajute, luară masa cu noi şi povestiră tot ce trebuia, ca să mă pună la curent cu viaţa de mahala. Ele o plânseră pe mama:
- Păcat, biată Joiţo, că ai ajuns aici! E adevărat că n-ai fată mare, şi nici flăcău care sâ se bată pentru ibovnicele din mahala. Dar aici c un loc tare rău, ea să creşti un copil, chiar când e cuminte, ca al tău. închipuieşte-ţi, dragă, că puştanii noştri se mândresc să urmeze pilda celor mari; la treisprezece ani, fumează, se îmbată, dezvirginează codancele şi scot cuţitul pentru o nimica.
Toată ziua aceea n-au făcut decât sâ descrie mahalaua, iar mama, temându-se să nu aud lucruri cari „nu erau pentru copii", îşi încrunta sprâncenele şi nu înceta sâ facă femeilor semn cu cotul, ori cu piciorul, ca să tacă.
Dar ceea cc m-a făcut să ciulesc urechile şi mi-a deşteptat curiozitatea, a fost atunci când, seara, la ceai, au început sâ vorbească pe şoptite de vecinii noştri din stânga. Stăm prea departe ca să pot auzi bine şi nu voiam să fiu indiscret, ca sâ n-o supăr pe mama. Cele două cumetre holbau ochii şi luau o înfăţişare îngrozită, îşi muşcau buzele, oftau şi dădeau din cap. Cuvintele: „mama Anastasia", „Codin", „biata femeie", „bătăuş" reveneau fără încetare în povestirile lor. Am înţeles câ un om rău, numit Codin, ieşise din închisoare; că omul acesta era spaima mahalalei, căuta cearta unora şi altora şi dădea cu cuţitul.
în seara aceea, m-am culcat îngrozit; mult timp n-am putut să adorm. Pereţii răspândeau un miros sănătos de var proaspăt, dar din pardoseală - acoperită cu un strat prea gros de lut şi balegă - se ridica o duhoare nesuferită, care îmi făcea greaţă.
Primele zile în Comorofca n-aduseră nimic nou. Mergeam la şcoală, care era departe. La prânz, mâneam în clasă, laolaltă cu alţi copii săraci, care locuiau ca şi mine la
marginea oraşului. Dar duminica următoare plecai în recu-noştere şi descoperii o lume cu totul nouă.
Piaţa Comorofcei se înfăţişa ca un teren vast, în amfiteatru, oval, cu două ieşiri la extremităţi: una spre abator- puţin umblată - cealaltă, spre cazarma de cavalerie, în direcţia oraşului şi a portului. Piaţa avea o întindere de cel puţin două hectare şi, de jur-împrejur, se înşirau în neregulă casele mici cu faţadele văruite în galben, împroşcate cu noroi. Ferestrele erau vopsite albastru sau verde-aprins. Curţi desfundate; porţi şi garduri aplecate, în mijloc era maidanul dc gunoaie, movile de murdării, gropi şi băltoace cu apă verde, în cari zăceau stârvuri de pisici, de câini, de găini şi de purcei, pc cari le sfâşiau porcii mari, flămânzi, ce se bălăceau în mocirlă şi scormoneau cu râtul.
Ah, priveliştea aceasta nu-mi plăcea deloc!
Casa noastră era la marginea ovalului ce ducea la cazarmă şi în oraş. Aproape în faţa ferestrelor în partea opusă rondului ce servea de teren dc exerciţii pentru cavalerie, se afla vestita cârciumă a văduvei Anghelina, pe care teribilul Codin o făcuse renumită şî care a fost închisă de poliţie, după a doua şi ultima sa crimă. Acolo beau şi jucau tineri, în ritmul unei caterinec care urla jalnic un cântec nou; iar în faţa cârciumii stăteau băieţi dc toate vârstele, îmbrăcaţi de sărbătoare, cu cămaşă curată, fumau şi mâncau seminţe de floarea-soarelui — pizmuind pe cei dinăuntru, cărora le dădea mâna să joace şi sâ se îmbete.
Era într-o dupâ-amiază. Soarele, pe care până atunci îl socotisem un prieten bun, dogorea de rândul acesta deasupra gunoaielor, ridicând miasme îngrozitoare, mai ales din varza acră putrezită, care, odată cu venirea primăverii, se arunca în stradă cu butoaiele. Ochii mei, dezgustaţi, cătară spre abator, unde se vedeau în depărtare întinse câmpii înverzite. Alergai spre aceste câmpii.
înaintea fiecărei porţi, dc-a lungul drumului desfundat, femeile pălăvrăgeau, stând pc vine şi mâncând seminţele pe cari
814
PANAIT ISTRATI
CODIN
815
vânzătoarele lipovence le vârsau în poalele sorţului. Mă priveau stăruitor, ca pe o noutate; aveau dreptate: într-adevăr, eram singurul băiat curăţel, încălţat şi care purta guler. Zeci de copii, alergând pe maidan ca nişte apucaţi, se jucau, cu capul gol, desculţi, zdrenţăroşi, murdari, sfrijiţi şi răi. Am roşit până la urechi, zărind pentru întâia oară organele lor genitale, pc cari unii, în goliciunea lor, le lăsau să se vadă.
Abia părăsii ultimele case din mahala, că un aer proaspăt, cu miros de primăvară caldă şi timpurie, mâ învălui. Buruienele sălbatice crescuseră peste tot, vesele şi îmbelşugate. Atunci bâgai de seamă câ între mine şi abator era un şanţ imens, urmă a vechilor fortificaţii ale Brăilei, pe unde trenul trecea, strâns între două coaste acoperite cu iarbă şi brăzdate de poteci.
într-o clipă, uitai tot dezgustul de maidanul Comorofcei. I.uâud-o pc una din acesie poteci, alergai vesel, cu braţele deschise, strigând:
- Ce frumos e aici!
în momentul acela, auzii că cineva mă fluieră din spate. Mă întorsei: un om întins pe iarbă îmi făcea semn să mă apropii. Mă dusei la el. Era un mahalagiu cam de vreo treizeci de ani, gătit în srraie de sărbătoare, luxos chiar, aş putea spune, un lux baroc şi popular.
De statură atletică şi cu o înfăţişare impunătoare, omul stătea rezemat într-un cot şi îmi surâdea binevoitor. Faţa lui, deformată din pricina obrajilor prea muşchiuloşi, avea o mulţime de urme de tăieturi lăsate de brici, sângerânde încă şi pansate cu foiţe de ţigară. Mustaţa o avea neagră şi tare răsucită; părul soios de unsoare parfumată şi pieptănat mitocăneşte. Rămas în gilctcâ, după cc-şi aruncase haina în iarbă, părea mândru dc pieptarul şi manşetele vărgate cu galben şi alb, precum şî de vesta şi pantofii lui brodaţi cu fir şi lână multicoloră. Sub to-raxul său herculean era încins cu un brâu lat, de lână albă, din
care ieşea mânerul unui cuţit vârât în teacă. lângă el, o pălărie nouă şi un ciomag noduros, de corn afumat.
Dacă n-ar fi avut nişte ochi atât de cruzi şi o talie de bătăuş, neobişnuită, aş fi zis că aveam în faţa mea unul din acei numeroşi muncitori din port, cărora li sc spunea „vagonari" - crai, beţivani şi zurbagii, în toate zilele de sărbătoare.
Nu ştiu pentru ce, cu toată aversiunea pe care o aveam de viaţa lor plină dc ticăloşii, rnă temeam mai puţin de oamenii aceştia, decât dc câte-o puşlama care zvârlea bine cu piatra -şi mă simţeam atras de taina existenţei lor zbuciumate, fără ca până atunci să mă fi apropiat de ci.
Mersei cu curaj spre omul care mă chema şi-mi scosei pălăria.
- Spune-mi, piciule, o sâ fii aşa de drăguţ, să-mi duci biletul ăsta la casa dc colo? Şi fără să aştepte răspunsul meu, îmi arătă: Acolo, la stânga, a treia casă după colţ; întrebi de Irina şi aştepţi sâ citească şi să răspundă: da sau nu. Atâta tot. Hai, du-tc, băiatule, şterge-o...
Alergai cu plăcere.
La casa arătată, întrebai de Irina şi îndată se arătă o fată foarte frumoasă, îmbrăcată de duminică, dar cu ochii plânşi şi cu privirea rea, bănuitoare. îmi răspunse, întorcându-mi spatele:
- Voi vedea... nu ştiu, spunc-i că nu ştiu...
Adusei răspunsul. Omul îşi muşcă buzele şi scrâşni din dinţi, în timp ce muşchii obrajilor se umflau, schimonosindu-i figura. Dar, numaidecât, pc urmă, pe faţă îi strălucea un surâs dc călău cumsecade. Spuse cu voce domoalâ:
- Stai să-ţi dau gologanul tău!
Scoase din buzunar o pungă de canava cu ciucuri şi cu mărgele, din acele pe cari le lucrează deţinuţii, şi-mi întinse un ban de aramă.
- Mulţumesc, domnule, spusei eu, nu primesc... Mirat peste măsură, lăsă să-i cadă mâna cu gologanul.
- Nu primeşti? Dc ce?
816
PANAIT ISTRATI
CODIN
817
- Fiindcă mama mi-a spus că nu trebuie să primeşti nimic, atunci când faci un servici cuiva...
- I-auzi d-ta! Asta e ceva nou pentru mine! Se aşeză în capul oaselor. Ia spune-mi, micule, nu te-ai rătăcit cumva prin Comorofca? Cine e mama ta? Unde staţi? Cum tc cheamă?
îmi veni să râd de mutra lui nedumerită şi de potopul de întrebări cu care mă asalta. Fără să şovăiesc, îi povestii totul. Când îi spusei numele proprietăresei, izbi iarba cu palma lui grea şi zise:
- Drace! Suntem vecini. Mă numesc Codin. Ai auzit tu de Codin?
Nu ştiu dacă bietul om îmi spusese numele său faimos ca să-mi facă plăcere; dar ştiu că eu m-am dat un pas înapoi, au-zindu-1! Asta e Codin?...
într-adevăr, avea înfăţişarea renumelui său... Ruşinat dc mişcarea mea, vrusei să par liniştit, dar el băgă de seamă.
- Ah! - făcu el, şi se ridică marc cât un coş de fabrică - şi tu te temi de mine? Şi pentru ce, hai? Spune-mi, băiatule, pentru ce? Ţi-am făcut vreun râu, ţie, sau maică-tî?
Nu puteam să-i spun câ lumea zicea de el că e un ucigaş. Mă apucă dc bărbie:
- Ştii tu cc sc cheamă să faci rău cuiva?
- Să-1 faci sâ sufere, răspunsei eu.
- Nu, piciule... Nu ştii. Răul, singurul rău este nedreptatea: prinzi o pasăre şi o bagi în colivie, sau, în loc să dai grăunţe calului, tc pui cu ciomagul pe el. Astea sunt nedreptăţi. Mai sunt ele şi altele. Şi tu, te-ai speriat când ai auzit că eu sunt Codin? Vezi, mititelule, mi se pare că tu nu eşti ca cei dc pe la noi: eşti primul copil pe care l-am auzit zicând că nu trebuie să primeşti bani, atunci când faci un servici. Să-ţi trăiască măicuţa! Ştii că te învaţă lucruri frumoase? Aici, la noi, se întâmplă pc dos: cui îi dai un ban, îţi cere doi... Mă simt fericit sâ
ştiu că sunt vecinul tău. Un băiat aşa de subţire ca tine!... Aşa ceva, în mahalaua noastră, se vede mai rar decât elefanţii.
Şi spui că te cheamă Adrian? Ei bine, Adriane, vrei sâ fim prieteni? îmi vei spune şi mie ceea ce Dumnezeu şi maica ta te-nvaţă, iar cu îţi voi spune ce ştiu. Căci ştiu şi eu multe, frate Adrian, dar sunt o vită, o vită care poate sâ spargă piatra cu pumnul.
Codin îşi învârtea în cap ochii lui mici, vii şi inteligenţi, şi, cu toate că n-avea nimic plăcut în faţa lui vânjoasă, osoasă şi brutală, mă atrăgea totuşi printr-o forţă, o voinţă împotriva căreia nu mă puteam apăra. Dar ceca ce contribuia să îndulcească chipul acela cu fălci de fiară, dându-i o înfăţişare, ca sâ zic aşa, omenească, erau dinţii săi albi, de o albeaţă şi regularitate desăvârşită. Când se arătau dinţii aceia, în râsul său deschis şi scurt, răspundeau o lumină neaşteptată, gonea teama si impunea încrederea.
Cele ce îmi spunea el despre delicateţea purtării mele, nu era nou pentru mine. Mă uimea însă dorinţa lui de a dobândi prietenia mea şi nevoia de a apare în ochii mei altfel decât se vorbea despre dânsul. Pentru vârsta mea, eram un băiat dezgheţat, dezvoltat şi îndrăzneţ. îi răspunsei:
- Nu pot să-ţi făgăduiesc nimic, înainte de a o întreba pe mama.
Păru întristat.
- Nu, spuse cl. Dacă-i aşa, mai bine să nu-i spui nimic; aş fi voit să judeci tu singur. Mama ta nu poate să gândească altfel decât toată lumea. Atunci, adio Adrian, şi-ţi mulţumesc pentru servici...
Se depărta, târându-şi ciomagul, cu haina pe umăr, cu braţele depărtate de corp, ca atleţii.
Noaptea care a urmat acestei neobişnuite întâlniri, a fost plină de chibzuicli. N-am spus nimic mamei, eram foarte turburat. Prin firea mea, eram înclinat sâ mă apropii de persoane
818
PANAIT ISTRATI
COD1N
819
mult mai mari decât mine. Prierenia băieţilor de vârsta mea, cari se adunau pentru a forma echipe de bătăuşi, îmi era neplăcută. Vrăjmăşia lor, faţă de oricine, era aşa dc firească, încât era de-ajuns ca un băiat din altă mahala să treacă pe la noi, pentru ca imediat să fie lovit cu piatra. Pe mama o înspăimântaseră, iar pe mine mă puseseră pe gânduri.
Din pricina aceasta sporise dorinţa mea dc a-mi face prietenii alese. Mi se părea foarte firesc să fiu prietenul unei persoane de trei ori mai în vârstă decât mine. lată pentru ce propunerea lui Codin venea cum nu se poate mai bine. Dar, Dumnezeule, omul acesta care trecea drept un bătăuş, acest fost puşcăriaş, de ce simţea el nevoia unei prietenii gingaşe, când tot trecutul lui era încărcat de violenţe? Şi, din moment cc toată lumea o afirma, aceasta nu putea fi o născocire. Eram prea tânăr, ca sâ judec temeinic, mă munceam din greu ca să lămuresc întrebările pe cari mi le puneam. De ce căuta el prietenia mea? Şi ce-i păsa lui, dacă un băiat este delicat sau necioplit? Şi, mai ales, cum putuse el să-şi dea seama de caracterul meu, dintr-un fapt atât de neînsemnat?
Eram foarte nedumerit, dar doream atât de mult sâ dezleg această problemă, încât mi-am pus în gând ca în zilele ce vor urma acestei duminici, să pândesc toate mişcările lui Codin. Aceasta ţinu mai bine de o lună.
Seara, înainte dc a se întoarce mama, eram afară. De cum sc înnopta, cârciuma Anghelinei se umplea de muncitori din port, care veneau „sâ se refacă". încovoiaţi de muncă grea, plini de praf, cu umerii zdrobiţi de saci, dar toţi tineri şi voinici, având în buzunar „zile" de patru ori mai mari decât cele mai bine plătite zile de lucru, se „refăceau", dând pe gât, pahar după pahar, un rachiu tare sau un vin îndoielnic. Fără întrerupere erau aruncate pe grătar grămezi de oblcţi vii, cari răspândeau un miros îmbietor dc friptură. Odată cu stelele se iveau lăutarii; pe urmă, o parte din cheflii, cei mai nărăvaşi, începeau o beţie
cumplită. Atunci, în mijlocul cântecelor şi al jocurilor cari făceau să se cutremure pământul, cari răsturnau mesele, cu farfurii cu tot, „prietenii" fără veste îşi aduceau aminte de duşmănii adormite, de insulte şi răzbunări datorate. îşi aduceau aminte, aşa deodată, câ o petrecere n-are haz, fără fălci rupte, capete sparte, câte un ochi scos sau câte un nas pocit. în sfârşit, duminica şi zilele de sărbătoare erau cinstite cu sânge mai îmbelşugat, acela care ţâşnea dintr-o inimă atinsă de vârful cuţitului, sau care curgea cu maţe cu tot, dintr-o burtă spintecată.
Codin nu lipsea niciodată din mijlocul acestor „partide". Lua parte, dar în felul lui. Mai întâi, el era „uriaşul portului", era Codin: prin talia lui de doi metri, prin capacitatea lui de muncă, prin tăria lui la bătaie, prin anii iui de puşcărie, dar, totodată, şi prin „înţelepciunea" lui (vă rog să nu râdeţi), ptin „valoarea Iui morală".
Această „valoare morală" era tălmăcită de mahala în felul ei. Cei ce-1 cunoşteau, spuneau: „Nimeni nu ştie sâ spintece o burtă sau să înjunghie o inimă, pe mai bună dreptate decât Codin", Sau: „Codin nu e de temut; nu e un târât'e-brâu". Intr-adevir, am văzut aceasta eu însumi: Codin era cel din urmă om de care să te îngrozeşti, dar cel dintâi de care trebuia să te temi.
Mânca şi bea „cât şapte", iar aceşti şapte la un loc, fără arme, nu l-ar fi putut doborî. Tăcut ca un urs, sta în faţa cârciumii, cu piciorul pe un scaun, cu o floare de muşcată la ureche, si curat îmbrăcat - deşt descărcase el singur două vagoane - făcea sâ dispară în gura lui de cimpanzeu, cu o eleganţă de căpcăun, zeci de obleţi şi alte zeci de bucăţi de ficat prăjit, golea cinci litri dc vin, „cât ai ţcsăla un cal", sau „ai scărpina o muiere", iar în vremea asta, nu pierdea o notă scoasă din vioara care-i miorlăia la ureche, nici o intonaţie din cântecul plângăreţ al prietenului său Alexe.
AJexe? Faima acestuia nu era atât dc mare ca a lui Codin; era cunoscut însă pentru prietenia ce-1 lega de Codin. Nu
820
PANAIT ISTRATI
CODIN
821
puteai să rosteşti numele unuia fără ca, numaidecât, sâ tc gândeşti la celălalt. Ba mai mult: după cum şarpele cu clopoţei îşi trădează prezenta după zgomotul pe care îl face cu coada, tot aşa Codin, în toropeala nopţilor de vară, sc anunţa de departe trecătorilor paşnici, prin vocea feminină, urcată, dar răsunătoare şi frumoasă a lui Alexe — fiindcă se ştia câ Alexe nu cânta niciodată decât pentru Codin.
Plăpând, viclean şi iute ca o veveriţă, Alexe, mult mai tânăr decât prietenul său, de o frumuseţe searbădă, lipsită de bărbăţie, se ţinea nemişcat şi catalcptic, tot timpul cât cânta, rezemat de umărul lui Codin. Cu ochii închişi, cu gâtul întins, cu ţigara uitată şi consumându-se între degete, Alexe nu mişca nimic din trupul său, afară de buze, de bărbie şi de mărul lui Adam, care funcţiona ca şi culisa trombonului. Această atitudine era atât de caraghioasă, încât mulţi din cei de faţă aveau prostul gust de a râde; gustul acesta lc trecea, de obicei, atunci când primeau un pahar de vin în plină faţă, de la Codin, în semn de avertisment; după acest gest generos în favoarea unui biet neştiutor, Codin îi arunca în cap tot ce se găsea pe masă.
Cu prietenia lui Codin se mândreau mulţi bătăuşi, într-adevăr cl împrumuta multora, atunci când credea de cuviinţă, pumnul său, înarmat câteodată cu ciomagul lui groaznic (dar niciodată cuţitul). Totuşi, nimeni nu-şi amintea să fi văzut la masa lui - masă de cinste! - pc alt comesean afară de singurul său prieten, Alexe. Era mare cinste să poţi măcar ciocni cu Codin şi să stai la masa învecinată.
Anestecat printre băieţii de mahala (fără să fiu din banda lor) mergeam, ca şi ci, sâ văd spectacolul gratuit pe care îl dădeau oamenii aceştia, cari îşi împărţeau viaţa între o muncă grea şi o petrecere adesea îngrozitoare. Mergeam împreună, dar cu scopuri deosebite; ei, ca să înveţe cum se bea vârtos, cum se înjură şi cum se bate; eu... Ce căutam eu oare în mijlocul acestor eroi? Nici eu nu ştiam pe-atunci prea bine, dar puteam fi văzut
în fiecare scară, rezemat dc unul din salcâmii care mărgineau trotuarul cârciumii, urmărind toate mişcările lui Codin. Când acesta m-a zărit pentru întâia oară, ascuns în dosul copacului, mi-a făcut cu ochiul, surâzând ca un taur binevoitor, si a dus degetul la gură, ceea ce însemna: „Ce ştii tu, rămâne între noi!""
După acest prim contact public, de câte ori mă descoperea printre gură-cască, mă saluta pc furiş, ducând un deget la borul pălăriei. O dată, fiindcă îndrăznisem să mă aşez şi eu la capătul uneia din băncile cârciumii, pe cari le acaparaseră micile puşla-male, unul din ei mă ghionti şi mă trânti jos. Vai de el, sărmanul! Codin sări ca o panteră, îl înşfacă de mijloc şi, după ce îl ridică cu o mână sus de tot, îi dădu drumul ca unui burduf de brânză. Diotr-o dacă, devenii celebru în toată vecinătatea. Codin, vescieul Codin ţinea la mine! Eram deci cineva de temut!
îi datoram deci o vizită de mulţumire. I-o făcui.
In viaţa mea de şcolar, numai joia era mai frumoasă decât duminica, fiindcă, în tot timpul săptămânii, nu aveam alte clipe atât de lungi şi de plăcute în cari să fiu în întregime stăpân pe mine şi pe lumea mea. Şi aceasta, nu fiindcă mama m-ar fi împiedicat vreodată să mă duc acolo unde aş fi voit, ci pentru că ştiam că duminica şi în zilele de sărbătoare ea era fericită să-şi petreacă ceasurile de odihnă în tovărăşia mea. Stând, deci, toate duminicile acasă, nu-mi rămânea decât joia ea să mâ îmbăt cu acel har dumnezeiesc care este conştiinţa de-a fi cu totul liber, descătuşat chiar de dragostea tiranică a mamei,
De obicei, portul şi Dunărea erau ţinta plimbărilor mele preferate de joi. Vara, portul mă atrăgea pentru munca uriaşă care sc depunea acolo; mi se părea că toată această ftămâncare de fiinţe şi de lucruri trăia numai pentru plăcerea mea. Iarna, prin impunătoarea singurătate a cheiurilor deşerte, prin albeaţa neîntinată şi, mai ales, prin înspăimântătoarea oprire a fluviului sub zăbranicul său de gheaţă.
822
i'ANATT ISTRATI
CODIN
823
Şi, totdeauna, fără să mă grăbesc, fără să alerg, ba întârziind dinadins momentul în care trebuia să am în fata mea priveliştea îndelung dorită, mâ îndreptam către ţintă, trăind cu intensitate fiecare clipă.
In dimineaţa aceea, îmi lipsea însă pacea sufletească obişnuită şi asta numai fiindcă mă duceam să caut pe Godin, lără să ştiu dc ce. îmi dădeam seama că nevoia de a-i mulţumi nu era decât un pretext. De mult simţeam o aprigă dorinţă de a privi încă o dată în ochii lui mici şi aprinşi.
Coborâi prin vadul Danubiului şi începui să merg de-a lungul nenumăratelor „poşte" de încărcare, unde oameni-fur-nici cărau grânele către hambarele plutitoare. Cercetai cu de-amânuntul fiecare „poştă", la ducere şi la întoarcere, fără să-1 găsesc pe Codin. Să lucreze, oare, printre magazii? Nu aveam chef să-l caut atât de departe şi, dezamăgit, mă aşezai pc o bârnă, aproape de ultima „poştă", cu spatele la muncitori şi cu faţa spre fluviu. Timpul era foarte frumos, dar laptul că nu-1 găsisem pe Codin, îmi stricase toată plăcerea. Aşa câ mâ plictiseam la soare, urmărind cu privirea o coropişniţâ care, Dumnezeu ştie cum, îşi părăsise grădina şi ajunsese până la mine, când, deodată, o pietricică de prundiş se rostogoli la picioarele mele. Mă întorsei şi-1 văzui pe Codin, la zece paşi de mine — dar, Dumnezeule, în ce hal era! Abia l-am recunoscut. în izmene, ca toţi hamalii, desculţ şi cu capul înfăşurat într-o basma, pieptul şi braţele Iui păroase n-aveau nimic omenesc, ci semănau mai curând cu ale unui urs.
Mâ ridicai, iar cl, mulţumit că mâ vede, se apropie cu un pas sprinten şi îmi întinse mâna sa, în care a mea se pierdu ca într-o oală:
- Salutare, fratcllo! spuse el cu o voce dulce, care în gura lui răsuna cam aşa: „Sunt un miel care se hrăneşte cu lupi".
— Am venit să-ţi vorbesc, domnule Codin! zisei eu la iuţeală, atât mă temeam să nu-i întorc spatele şi să fug.
- Ah! exclamă el, ştergându-şi cu batista sudoarea de pe corp. Vrei sa-mi vorbeşti? Hi bine: nu primesc.
Rămăsei uuiut. îl privii. Eram marc pentru vârsta mea, tonişi Codin era atât de înalt, încât mă durea ceafa, uitându-mă la cl.
- Nu primeşti? Dc ce?
- Pentru că dacă tu ai o mamă care te învaţă lucruri frumoase, şi eu am una - viaţa mea - care mă învaţă, când poate, lucruri tot atât de frumoase. De pildă, că nu trebuie să te porţi eu un prieten ca un judecător de instrucţie, cum faci tu, numin-du-mă „domnule" şi spunându-mi „dumneata".
- Nu ştiam...
- Să ştii, tratello! Ia puşcărie şi între prieteni nu se spune „dumneata". Aşa câ, zi-mi Codin.
Cu aceste cuvinte, mă luă de umeri şi mâ scoase afară din vuietul portului. Abia simţeam braţul lui re/emându-se pe umerii mei: ai fi zis că e braţul unui copil.
- De ce mâ cauţi, Adrian? Te întreb, deşi te aşteptam.
- Adevărat? spusei eu, fericit. Cum asta?
- Uite aşa; tc aşteptam...
- Pentru întâmplarea din seara trecută?
- Pentru multe: tu eşti slab, acolo unde eu sunt tare şi eşti tare, acolo unde eu sunt slab... Nu-i aşa, fratello?...
Rasei şi aprobai din cap, dar aceasta mi se păru mai degrabă o glumă. Dacă ar fi adăugat: „Ne vom sprijini unul pe altul", m-aş ft simţit strivit pe loc.
Eram pe malul apei. El îşi spălă picioarele si corpul până la brâu, apoi luă de sub o barcă răsturnată o legătură din care îşi scoase hainele şi se îmbrăcă.
- Nu mai lucrezi, Codin?... spusei eu, tutuindu-1 cu îndrăzneală.
- Nu... mi-am trecut sacul...
Sc pieptăna privindu-se într-o oglinjoară de buzunar.
- La ora nouă, îţi treci sacul?
824
PANAIT ISTRATI
CODIN
825
- Da, uneori. Te miră?
într-adevăr, aceasta mă miră. „Sacul" era munca cea mai bine plătită. Ştiam că pentru a-1 „apuca" dis-de-dimineaţă, se dădeau lupte, şi că, cei slabi, dacă nu „li se trecea sacul", rămâneau fără lucru. Dar cine oare îşi trecea sacul la nouă, după ce-1 luase din zori?
Căutam explicaţia în ochii vii ai lui Codin. îmi răspunse şiret, periindu-şi mustaţa:
- Nu-mi place să muncesc decât pe răcoare.
- Nu-i acesta adevărul, Codin!...
- Ei, mânzule, dacă vrei să ştii adevărul, vino cu mine într-o zi, pe la patru dimineaţa, şi o sâ vezi cum se împart sacii... Atunci vei cunoaşte adevărata înfăţişare a lumii.
Aţâţat, strigai:
- Mâine vreau să văd! Pe urmă, gândindu-mă bine, adău-gai. Există o piedică: cum voi putea ieşi, fără să fiu văzut de mama? Trebuie doar sâ trec prin odaia ei.
Codin întrebă:
- Te culci în camera de la stradă, nu? Ei bine, te voi scoate pc fcreasttă...
- Dar ferestrele au drugi!...
- Oh, drugii! spuse cl dispreţuitor. Numai mamă-ta să nu aibă obiceiul să se uite în odaia ta, înainte de a pleca la lucru.
- Nu, pleacă chiar foarte încet, ca sâ nu mă trezească.
- Bun de tot!... Atunci pe mâine, fratello. Dar... parcă voiai să-mi spui ceva?
- Da... Dar lasă pe altă dată, când vei fi mai puţin grăbit...
- Bine! Şi... ştii... Nici o vorbă!
Spunând aceasta, îşi duse arâtătotul mâinii stângi la gură, în timp ce cu dreapta o strânse pe a mea, călduros şi gingaş.
Bucuria, turburarea şi grija de a mă trezi la timp, m-au făcut să petrec o noapte agitată. Auzisem bătând aproape toate orele, apoi cântecele cocoşilor şi gălăgia beţivilor. Eram gata îmbrăcat,
când zorile îmi luminară fereastra. Puţin după aceea, Codin sc opri în faţa ei şi o astupă de tot cu corpul lui de uriaş. Deschisei i şi încercai să mă strecor printre gratii. Cei doi drugi nu cereau decât să fie puţin lărgiţi. Codin abia îi atinse cu mâinile, şi cedară, ca şi cum ar fi fost din cauciuc. După ce trecui, ti îndreptă la Ioc.
Era răcoare... Pretutindeni porţile sc deschideau şi salahorii sc îndreptau grăbiţi spre port. De departe, sc auzeau căruţele coborând vadurile, cu un zgomot ritmic şi impresionant.
Codin părăsi strada Carantinei şi începu să urce poteca ce înconjoară pe la spate cazarma dc cavalerie şi trece pe lângă J        movila de bălegar a regimentului. Aici platoul e drept deasupra Dunării; nu este frecventat decât de soldaţi. E locul nesfârşitelor grajduri şi al depozitelor de nutreţ.
Santinelele, cu puşca la umăr, făceau de gardă, tăcuţi. Codin se opri.
- Să aşteptăm aici puţin, spuse el încet. O să vie Alexe! îl ştii pe Alexe! A îmbrăcat de trei ani haina dracului... Din fericire, face cu schimbul. Aşa mai merge. Nu stă decât o săptămână, pe lună, la cazarmă. Acum trec pe la el, fiindcă ar putea sâ aibă nevoie de bani sau de tutun. înţelegi, mânzule; gura e cea mai mare nenorocire a omului, cere mereu!
Codin vorbea cu voce caldă, dar faţa lui era încruntată. Ochiiri păreau duşmănoşi. Mă siliră să întorc capul.
Eram prin iune... în faţa ochilor noştri, răsăritul îşi pierdea culoarea purpurie şi scălda pământul într-o lumină dulce şi mângâietoare. Jos, portul începea sâ se vadă limpede. Deodată, o trompetă rupse tăcerea cu sunetele sale metalice. Tresării, ca şi cum aş fi fost împuns în inimă, şi un val de bucurie mâ cuprinse. Gornistul, înfipt în mijlocul curţii, avea instrumentul îndreptat către soarele ce strălucea în dosul sălciilor din mlaştini, şi nesfârşitele modulaţiuni ale Deşteptării păreau tot atâtea r       laude aduse zilei care se năştea. îmi oprii respiraţia... Imnul
826
PANAIT ISTRATI
CODIN
827
acesta matinal făcea să-mi vibreze tot corpul. Soldatul îmi părea un erou răzbunător; răsunetul apelului său domina în aşa măsură viaţa, încât îmi închipuiam că tot universul îl asculta! Când goarna încetă, mi se păru câ inima mi se rupe şi se rostogoleşte în pântece. Izbucnii în plâns.
Umilit câ slăbiciunea mea avusese un martor, care, fără îndoială, va râde de mine, întorsei spatele lui Codin. Dar, surpriză! Punând mâna pe umărul meu, o mână de plumb pe care cu greu o suportam, el îngână cuvinte sugrumate de lacrimi:
- Fratello... fratello... vezi?... Nu-ţi spuneam... ieri... că, şi eu... şi eu sunt slab! Fratello, nu-mi întoarce spatele...
Când ajunserăm între marile magazii cu faţadele întunecate şi cu porţile zăvorâte, de pe linia a treia a portului — linie ocupată de un nesfârşit lanţ dc vagoane cu cereale - încă nu se luminase bine. Sondorii rupeau plumburile, împingeau cu iuţeală porţile şi săreau dintr-un vagon într-altul, ca nişte veveriţe, având în mână micile sonde, nu mai mari decât nişte eprubete, iar buzunarele pline de mostre. In faţa unui depozit cu poarta căscată şi neagră, o mulţime înghesuită, nerăbdătoare, urla să fie primită Ia lucru, cu o furie care îmi amintea grohăitul porcilor în faţa jgheabului. Un om cu mutra posomorâtă şi cu glasul tunător, suit pe o grămadă de saci, forma „poştele" şi le trimitea la muncă. Dând din coate cu putere şi înjurând năprasnic, cei mai voinici se impuneau şt izbuteau să „apuce sacul", pe când cei piperniciţi se învârteau neputincioşi, strigând că stau de mult fără lucru şi că s-au săturat.
Codin mă lăsă câteva minute să privesc această gloată, apoi, luându-mă de braţ, îmi şopti la ureche:
-Aici vătaful îşi alege oamenii pe sprânceană, numai dintre ai lui, cei cari îl linguşesc şi îi plătesc să bea. Sunt mulţi nenorociţi cari aşteaptă rândul, de la două dimineaţa. înţelegi, trebuie să se mulţumească cu ce „cade", fiindcă sunt slabi. N-au pumnul destul de greu ca să facă, uite aşa...
Şi, cu faţa întunecată, cu fălcile strânse, porni domol, ca un elefant, spre mulţimea gălăgioasă. Mă urcai repede pe scara unui vagon şi privii. Fără să spună un cuvânt, îşi croi drum printre trupurile omeneşti ca printr-un tufiş de stuf. Zărindu-1, vătaful îşi potoli glasul şi mişcările, iar pe figura lui se ivi un surâs. II văzui întinzând lui Codin o mână, pe care acesta abia o atinse, dar n-am putut au/i nimic din cuvintele lor, atât era zgomotul dc asurzitor. Din ce în ce mai uimit, îl văzui pe Codin chemând mai mulţi hamali amărâţi şi distribuind fiecăruia câte un sac, pe care ei îl apucau ca pe-o pâine caldă. Alţii strigau:
- Şi mie, Codin, şi mie, că-mi mor copiii de foame!
Codin, cu fălcile încleştate, se uita încruntat în jos, îl examina o clipă şi-i arunca sacul, în timp ce vătaful turba şi tăcea chitic. Când termină, Codin ieşi din mulţime şi mă luă cu cl într-un loc singuratic:
- Frate Adrian, acum poţi să te duci la şcoală şi să spui profesorului tău ce-ai văzut aici. într-un sfert de oră, ai învăţat mai mult decât în zece ani de şcoală. Ai văzut adevărata faţă a lumii!...
Voi să mă părăsească. îl luai de mână: -Codin, eşti mulţumit?
- De ce să fiu mulţumit?
- Că poţi face binele.
îşi plecă fruntea lui strâmtă şi încruntată şi spuse ursuz:
- De ce mă întrebi asta?
- Ca să ştiu dacă eşti bun.
- Nu! Nu sunt nici bun, nici mulţumit.
- Dar binele pc care îl practici te face iubit, şî trebuie să tc îmbuneze.
- Sfinte Dumnezeule! ţipă el, cu pumnii strânşi. Eşti un dobitoc! Binele pe care-1 faci, nu înseamnă nimic, fiindcă dragostea interesată nu ţine de cald!... Aşa că nu mă iubeşte nimeni! Dimpotrivă, sunt duşmănit cu ură de moarte!
828
PANAIT ISTRATI'
CODIN
îşi acoperi cu mâna faţa lui roşie, furioasă, ca şi cum ar fi fost cuprins de ruşine; în clipa următoare, reluă liniştit:
- Ah! sărmane prietene, iartă-mă! Te-am supărat, nu? Am făcut-o, fiindcă m-am necăjit că n-ai înţeles nimic.
Nu, nu înţelegeam nimic. Eram turburat. Codin îşi făcu o ţigară, o aprinse şi trase cu putere în piept. Lăsând apoi să iasă fumul, deschise o gură enormă, care îi dădu o înfăţişare de urangutan. Deodată, ca şi cum ar fi voit să mă bată, mă apucă cu o mână de umăr, iar cu cealaltă îmi arătă pădurea de sălcii care se zărea pe malul din faţă, şi-mi spuse:
- Vezi colo? Ei bine! cred că acolo sunt oameni care mă iubesc fără ?iici un interes!...
Cuvintele din urmă le rostise apăsat, dar, încă o dată, nu înţelegeam ce însemnătate putea să aibă aceasta. A fi iubit, cu sau fără interes, era pentru mine chinezeşte - nu mă gândisem niciodată la aceasta. Ştiam că mama mâ iubeşte, şi-mi era de-ajuns.
- înţelegi? mă întrebă el.
- Aş vrea să văd în ce chip sunt oamenii aceia buni cu tine.
- Când vei voi, fratello!
- Numaidecât!
- Şi şcoala?
- Nu mă mai duc.
După un ceas eram în mijlocul Dunării. în barcă se aflau o damigeana dc zece litri cu vin, un clondir dc un litru şi jumătate de ţuică şi trei kilograme de mălai. Codin, în cămaşă, cu capul gol, cu mânecile suflecate până la umeri, vâslea. Barca noastră luneca în susul apei mai repede decât acelea care coborau. Lopeţile se îndoiau, mă aşteptam ca, dintr-un moment în altul, să le văd rupându-se.
Dar ceea ce mă înfricoşa peste măsură, era faţa lui lucitoare, care, în tăcerea ei, trăda o bucurie aproape bestială. Din când în când, ochii lui, de obicei nestatornici ca două picături dc
argint viu, oprindu-se asupra mea cu o pironcală ciudată, mă făceau să cred că sunt prada unui căpcăun din basmele bunicii, care, înainte de a-şi vârî prizonierii în frigare, îi îngraşă cu nuci şi cu miez de pâine. înspăimântat, îi strigai:
— Râzi puţin, Godine!
El râse. Teama îmi dispăru, de îndată ce se iviră dinţii lui frumoşi cari îi îmblânzeau figura.
Codin o luă pe braţul Măcinului, vâsli încă un sfert de ceas şi opri într-un loc singuratic de pe malul Ghecetului, unde coborârăm. Acolo, ca un copil care târăşte după el un cal dc lemn, Codin apucă cu o singură mână lanţul bărcii şi o trase pe uscat.
Ia mica gospodărie ce se găsea cam la o sută de paşi de mal, cel dintâi salut ne veni de la o haită de câini. Ne-ar fi sfâşiat, desigur, dacă nu ne-ar fi scăpat stăpânii, un bărbat si o femeie, cari păreau să aibă vreo cincizeci de ani, sărăcăcios îmbrăcaţi, cu obraji zbârciţi şi blânzi.
- Vezi, Godine? făcură ei bucuroşi. Câinii nu te mai cunosc! Asta înseamnă că ne-ai uitat.
In timp ce ne strângeam mâinile, femeia, mai vorbăreaţă, întrebă, mângâindu-mă părinteşte pe păr:
— Dar mânzul ăsta al cui e?
— Al noii vecine, o mamă care trebuie să fie o sfântă! răspunse Codin.
- Dumnezeu să-î dea sănătate!
Ne aşezarăm în jurul unei mese ce se găsea între patru sălcii plângătoare, ale căror trunchiuri, îndreptate în patru direcţii opuse, păreau că se roagă cerurilor să le trimită un râuşor. Codin scoase din traistă sticla cu ţuică şi umplu paharele. Şovăii să beau.
- Bea, fratello! îmi strigă Codin. Bea fără frică! Dacă eşti prost, te vei face şi mai prost, şi nu va fi nici un păcat, dacă însă ai o inimă de foc, picătura aceasta de viaţă o va aprinde... Bea fără teamă, fratello!
PANAIT ISTRATI
CODIN
831
Bâui - în timp cc ci vorbeau dc una şi de alta şi în timp ce eu priveam curtea neîmprejmuită în care mişunau găini, gâşte şi porci - şi aş fi băut mereu, dar mă oprii. Mâ oprii, fiindcă mi se părea câ sălciile îşi iau tălpăşiţa către fluviu, pe când o stranie poftă mâ cuprinse de a săruta porcii şi gâştele în balta lor.
Femeia se ridică:
- Vă las, dragii mei... Am o vacă greu de muls, din pricina muşcăturilor pe cari i le-a făcut viţelul la uger. Ugerul e numai o rană... O să încerc Să mai storc ceva lapte din ea, sărmănuţa.
- Viu şi eu, spusei.
în grajd, femeia mulgea şi vorbea singură:
- Şi zi, mama ta e spălătoreasă... Şi poate să te îmbrace aşa bine? Biata femeie! De câte s-o fi lipsind! Eh, lumea e plină de necazuri!
Se înghemuise sub ugerul vacii şi îi ungea ţâţele cu seu; pe urmă, încetişor, mulgea laptele într-o găleată.
- Vezi, băieţaşule, trebuie să fii recunoscător mamei tale... N-au toţi notocul tău... Nu te duce mai departe; uite, Codin a fost bătut şi chinuit, când era copil. Părinţii lui nu erau săraci, aveau pământ... dar dracul şi-a vârât coada: ajunseră aşa de calici, că-şi mâncau de sub unghie. Si bietul copil suferea, fiindcă, şi părinţii, şi vecinii îi spuneau că e urât. Da, era urât, avea un cap dc maimuţă, umflat ca un cimpoi, dar, Doamne Dumnezeule, ce vină avea cl!... Râdeau de el, dc dimineaţă până seara. Asta doare. Băiatul s-a înrăit, la treisprezece ani, părinţii nu mai puteau să-1 bată, şi veni rândul lor să fie bătuţi, căci Cel-de-Sus nu lasă nici o faptă fără răsplată. Cum erau bătrâni şi sfrijiţi, Codin îi lua de chică şi-i zvârlea afară, în vreme dc iarnă. Mă duceam să-1 rog: „Codine, flăcăul mamei, fte-ţi milă dc ci, câ ţi-au dat viaţă! E drept, au fost răi cu tine, dar Dumnezeu nu vrea să fii şi tu ca ei. Fii bun, mieluşelulc, fii milostiv!" Avea suflet şi-i primea din nou în casă. Apoi, nu l-am
mat văzut, timp de câţiva ani. Pe noi, în vremea asta, ne-a lovit o mare nenorocire: băiatul nostru cel mare îndrăgea o fată, dar dânsa s-a măritat cu altul şi el s-a împuşcat cu puşca lui dc vânătoare! Atunci nc-am retras aici ca să nc rugăm în tăcere. Şi iată-1 pe Codin că se arată! Avea optsprezece ani, era voinic ca un taur şi muncea în tr-o echipă de lucrârori la facerea şoselei. Eh, câte lucruri triste!... Toţi îl urau, din pricina tăriei lui!... Erau şi din aceia cari râdeau de urâţenia Iui... Sfinte Dumnezeule! Lc rupea coastele cu un singur pumn... Dar ştia el că mulţi îi purtau sâmbetele! Şi atunci, pentru a nu fi luat din somn, trecea „braţul" înot, cu hainele colac deasupra capului, şi se culca în bălţi. într-o noapte, patru din duşmanii lui trec gârla şi-1 caută pe Codin ca să-1 omoare. Dragul meu băiat, a doua zi au găsit pe unul din ei lat, cu un lighean de maţe ieşite din burtă. Codin îl simţise, era şi lună plină, şi a ucis, apărân-du-se. Judecătorii l-au achitat. Dar ascultă: doi ani mai târziu a omorât un om pe care-1 prinsese în patul iubitei lui! Atunci, Dumnezeu l-a pedepsit pe Codin. Zece ani a tăiat sare în ocnă. Oamenii îi spun „ocnaşul". N-au dreptate. Dovadă e că Dumnezeu e bun cu el şt-i trimite acum un înger nevinovat, ca tine, ca să-i ţie tovărăşie.
Codin mă chemă afară, pentru a merge să căutăm o raţă sălbatică prin scorburile sălciilor. Nc-am întors la prânz, băşicaţi de ţânţari. Atunci ne-am pus pc un ospăţ împărătesc: şaisprezece oua de raţă în unuiră, borş pescăresc, o ştiucă lungă cât o vulpe, o găină cu mujdei şi zece litri de vin - din care numai Codin bău jumătate. Apoi ne-am despărţit. La unu după-amiază treceam Dunărea, pc un zăduf mare.
Pe faţa lui Codin curgeau şiroaie de sudoare. Prin deschizătura cămăşii sale, umflată dc vânt, vedeam pieptul lui cu pâr lung şi negru: ai fi zis un urs în cămaşă. El lăsă un moment Iopeţilc şi răsuflă adânc. îi spusei privindu-1 drept în ochi:
- E adevărat, Codine, oamenii aceştia ţin mult la tine.
8.32
PANAIT ISTRATI
CODIN
833
- Nu-i aşa? izbucni cl. Cu toate astea, nu le-am făcut nici un bine. Altora da, cum sunt cei de azi-dimineaţâ; lor, nimic.
- Şi nu ştii pentru ce ţin la tine?
- Nu!... Nu ştiu pentru ce ţin la mine!
Veniră vacanţele. Mâ înţelesesem cu Codin să nu ne arătăm niciodată împreună în mahala, pentru a o cruţa pe mama, care nu ştia nimic. Dar puteam acum sâ mâ duc nestingherit să mâ aşez pe băncile cârciumii Anghelineî şi sâ-mi privesc prietenul în voie; de la intervenţia lui neaşteptată, nimeni nu mai îndrăznea sâ mâ atingă. Şi iată cum, într-o duminică seara, am fost martorul celei mai grozave încăierări pe care o văzuse vreodată mahalaua.
Pe la cinci, cârciuma era înţesată dc beţivani. O bună parte nu făcea decât sâ prelungească cheful început în ajun; Codin era dintre aceştia. O bandă de vreo zece inşi îl întovărăşea, dar el, ca totdeauna, era numai cu Alexe la masă. Vinul curgea; grătarul trimitea valuri de obleţi fripţi; doi ţigani obosiţi scârţâiau încetişor din vioară sau din cobză, cu sau fără acompaniament dc voce. Un cântec nou circula în oraş. Hl se potrivea atât lui Codtn, cât şi frumoasei şi posacei lui iubite. Alexe repeta fără încetare:
Geaba ai sprâncene multe, Că le ţii posomorâte. Mai bine mai puţintele Să mă uit cu drag la ele.
Geaba mă mai duc acasă Că n-am nevastă frumoasă. Nici nevastă, nici copii, Bărbat fără căpătâi.
Rezemat pe ciomagul său de corn, cu cureaua pe după mână, Codin asculta, bea şi tăcea, dar se simţea măgulit, când
banda lui îl saluta cu chiote de veselie. Toţi erau bine îmbrăcaţi, deşi aveau hainele pătate. Purtau pălăriile pe ceafă, pe frunte sau pe-o ureche, iar unii ţineau între dinţi o muşcată. Mulţi lisau să li se vadă cuţitele la brâu, alţii le aveau ascunse sub vestă. Cu toate astea, atmosfera era calmă. Când, uimire: patru trăsuri încărcate, ducând doisprezece tineri, însoţiţi de trei lăutari, cotiră colţul străzii Griviţa şi se opriră în faţa cârciumii. Toţi coborâră. Gălăgia lor pusese mahalaua în picioare. Toate femeile apărură pe la porţi.
Era cu ochi şi sprâncene: „prietenii" din Atârnaţi (mahala tor aşa de vestită ca şi Comorofca) veneau să se răfuiască cu ai noştri, pentru vreo ciomăgeală mâncată cândva şi nerăzbunată. Nu ascundeau nimic. îndrăzneţi, obraznici, provocatori, ce-rură să bea... Nefiind nici o masă liberă, fură serviţi pe scaune. Ei se mâniară şi veniră să ia o masă, care fu, ca din întâmplare, una din mesele ocupate dc oamenii lui Codin. Acesta tuşi liniştit, şi-şi luă o poziţie de apărare. Cei doi jăvlani, cari păreau sâ fie conducătorii noi lor-veni ţi, tuşiră şi ei, fiindcă şefii sunt totdeauna foarte demni. în vremea asta, gloata striga ţiganilor:
- Cântaţi, leproşilor! Ce?... Aţi înlemnit, fiindcă v-am adus în cuibul secăturilor ăstora dc comorofeeni?
Codin tăcea mereu. Ochi) tovarăşilor lui erau la el, fiindcă cl era cel dintâi care primea insultele. Unul spuse:
- Se-ngroaşă gluma!
Fricoşii, ca şi cei pe cari nu-i priveau aceste lucruri, o şterseră. Rămaseră faţă în faţă numai cele două cete, hotărâte la orice. Noi, băieţii, ne depărtarăm ceva mai încolo, ca să facem loc. Anghelina strângea în grabă paharele şi sticlele, iar birjarii şi lăutarii nu aşteptau decât un semnal, ca s-o ia la goană.
Semnalul acesta - care mări reputaţia de om drept a lui Codin — fii dat, în seara aceea, într-un chip cu totul neobişnuit.
834
PANAIT ISTRATI
CODIN
835
Doi marinari englezi, fumându-şi linişiiţî pipa, ireceau, plimbându-se şi privind curioşi în dreapta şi în stânga. Dumnezeu ştie ce vânt blestemat îi împinsese prin partea locului, fiindcă strada prostituatelor, singura pe care o frecventau marinarii străini, era destul dc departe de mahalaua noastră.
Doi ticăloşi din grupul celor din Atârnaţi se desprinseră, pentru a provoca pe englezi. Aceştia sc opriră şi salutară cuviincios.
- Şi aşa, hai?... Aţi venitără pe la noi, ca să arătaţi gagicilor noastre mutrele voastre de berari!
Marinarii, ncînţclegând nimic, se priviră miraţi. Atunci Codin se ridică, cu o semene care mă înfiora. Zgomorul încetă ca prin farmec. în mijlocul unei tăceri de mormânt, el tună către duşmanii lui:
- Dacă haitele voastre se leagă de străini, aici la mine, vor avea de-a face...
Nu-şi rermină vorba, şi englezii erau la pământ, dat, în aceeaşi clipă, bâta lui Codin cădea în grămadă ca un trăsnet. Cât ai clipi din ochi, nu mai puteai să vezi nimic; birjarii plesniră din bice, ţiganii din amândouă bandele şi marinarii, cu revolverele în mâini, o rupserâ la sănătoasa. în mijlocul drumului, o movilă dc trupuri omeneşti se înnodase cu furie, învăluită într-un nor de praf, ridicat de frământarea picioarelor. Ciomegile trosneau, cuţitele cădeau din mâini zdrobite: alte cuţite rămâneau ameninţătoare, gata să se înfigă în inimă sau în burtă. Adversarii dezarmaţi se rostogoleau într-un corp la corp înverşunat. Mamele şi soţiile bătăuşilor din mahala lc săreau în ajutor şi loveau la nimereală.
Atenţia tuturor era însă atrasă de lupta dintre Codiţi şi unul din cei doi şefi atârnăţeni. Acesta din urmă era departe de a fi de talia pottivnicului său. îl ţinea totuşi în respect cu ajutorul unei bâte lungi şi înspăimântătoare, în vârful căreia se găsea o piuliţă de osie.
Bătaia se desfăşura pc locul manejului şi, după un sfert de ceas, nu se mai aflau în picioare decât cei doi fruntaşi. Răniţii zăceau la pământ, printre pălării, haine, cuţite şi ciomege frânte. Mai era unul care lupta din greu: amicul Alexe. Secătură, el ţinea piept unei alte secături, când, deodată, strigă rugător:
- Codine!... Mă omoară!
Codin sări în lături, se întoarse şi croi adversarului lui Alexe un ciomag în spinare. Omul gemu şi se prăbuşi, dar, în aceeaşi clipă, ghioaga cea ferecată cu înspâimântătoarea piuliţă lovea năpraznîc pe la spate în capul lui Codin, ocrotit, din fericire, de pălăria de postav înfundată până pc urechi.
O secundă, crezui că văd pe Codin prăbuşindu-se... Duşmanul credea şi el acelaşi lucru, căci, cu ciomagul ridicat, aştepta şovăind. Dar Codin nu căzu, ci, după ce se clătină o clipă, ameţit, îşi apucă bâta cu amândouă mâinile şi începu s-o învârtească pe deasupra capului, descriind cercuri fulgerătoare. In felul acesta se năpusti asupra rivalului său, care, îngrozit, se retrăgea de-a-ndâratelea, învârtind şi dânsul ghioaga. Li un moment dat, cel două bâte se izbiră cu putere. A atârnăţeanului zbură în vânt. A lui Codin se rupse. Şi pe când cel dintâi se punea pc-o fugă de-i sfârâiau călcâiele, cel de al doilea, trăgând cuţitul, se luă după el. Atârnăţeanul alerga în zigzag, cu paşi mici şi iuţi, pentru a-1 înşela pe Codin, care, cu salturi de gorilă, îl urmărea de aproape, în tinzând cuţitul gata să-1 înjunghie şi suflându-i în ceafă duhul morţii.
înţelesei numaidecât că, din toată lumea aceea care privea pe la porţi, nu se va găsi nimeni care să sară şi sâ scape un om de la moarte, nimeni care să evite unui fost ocnaş o nouă osândă. în această fugăreală ucigaşă, cele două victime ale vieţii îşi pierduseră înfăţişarea omenească. Codin, cu ceafa şi cu urechea dreaptă plină de sângele care curgea din pălărie; cel urmărit, cu faţa albă ca ceara, cu gura deschisă, cerşea din ochi îndurare, lată că, tocmai când treceau pe dinaintea trotuarului
836
PANAIT ISTRATI
CODIN
837
meu, îl văd pe Codin că întinde braţul şi loveşte. Uu singur strigăt ieşi din piepturile tuturora. O femeie însărcinată leşină... Dar cuţitul nu face decât sâ sfâşie haina, de sus până jos, cu căptuşeală cu tot - şi acum, cu cele două pulpane fâlfâind în vânt, cel gonit alerga cu ultima deznădejde, gâfâind, clătinându-se.
De data sta, Codin nu va mai spinteca haina, ci chiar şira spinării. Şi parcă-I văd pe Codin în lanţuri, dus între baionete la Palatul Justiţiei, unde-I vor judeca „domnii aceia cari nu tutuiesc".
Un gând mâ fulgeră! Şi la apropierea celor doi îndrăciţi, mă trântesc la pământ în picioarele lui Codin. Gheata lui grea îmi izbeşte trupul, şi Codin cade cu capul în ţărână, în timp cc eu ţip mai tare decât era nevoie, ţip, înainte de a fi lovit.
Mă uit după cel urmărit: e departe, fuge şi întoarce capul fără să înţeleagă nimic, fără să-şi creadă ochilor, iar eu sunt tare bucuros că el e departe. înainte de a se face nevăzut după colţ, omul îşi întoarce din nou capul şi din nou nu înţelege nimic. Mulţimea împestriţată, mişunând în faţa porţilor şi mută de spaimă, nu parc să înţeleagă nici ca ce s-a petrecut.
Era totuşi cineva care înţelegea.
Stam amândoi întinşi la pământ, eu, ţinându-mi coasta unde mă lovise gheata; Codin, scoţându-şi cu greutate pălăria şi constatând că dedesubr nu mai era păr, ci un calup rotund de piftie roşie. El începu să ia cu amândouă mâinile bucăţi de sânge închegat, pe care le aruncă în praf. Apoi, pipâindu-se după cap, mă privi drept în ochi. Faţa lut, asudată şi mânjită de sânge, semăna cu aceea a unui înecat scos din apă şi lăsat la aer, pe mal, atât îl congestionase mânia şi îl făcuse de nerecunoscut. Ochii, injectaţi şi ieşiţi din orbite, priveau, cu acea fixitate turbure pe care o au câinii turbaţi. Descleştându-şi cu greutate fălcile înţepenite de ură, spuse:
-Ai văzut tot?...
îi răspunsei afirmativ, coborând pleoapele.
— E vina mea?
Făcui semn din cap că nu. Nu puteam vorbi, de groaza  ' ■ celor ce vedeam în jurul meu. Trei trupuri zăceau, de la începutul încăierării, fără să mai dea semne de viaţă.
Codin îşi luă cuţitul şi se ridica cu greu. Cercetarăm pe cei trei răniţi de moarte: doi dintre ei earu în agonie; al treilea, cu faţa la pământ, într-un lac de sânge, avea ochii închişi, iar obrazul stâng se rezema pc praful moale. Arâtându-mi-1 cu degetul, Codin spuse:
- Acesta nu mai are nevoie dc nimic! Ceilalţi îl vor urma înainte de apusul soarelui.
Mortul era un flăcău din mahalaua noastră, prieten devotat al lui Codin; cei ce trăgeau să moară făceau parte din ceata atârnăţenilor.
Nc îndreptarăm spre bulevardul Cuza, unde Codin voia să ia o trăsură şi să se ducă la un doctor. Depărtându-ne de Comorofca, îmi aruncai încă o dată ochii pe câmpul dc bătaie. Mulţimea începuse să se adune cu teamă, dar nu vedeai nici un om dc la poliţie, nici o ambulanţă.
Omenirea e liberă să se omoare...
Codin se însănătoşise, când ancheta oficială, după ce ascultase pe toţi martorii groaznicului măcel, îl scosese din cauză. Mă plimbam acum cu Codin în văzul şi cu ştiinţa tuturor: un mânz însorind un elefant!...
Şi tată câ se zvoni într-o dimineaţă, că holera, care bântuia în Rusia, pătrunsese pe Dunăre până la Reni. Neliniştea fu mare, autorităţile îşi aduseră, în fine, aminte că mahalaua Comorofca era un focar de infecţie şi trimiserâ agenţi sanitari, însărcinaţi s-o înece în var şi în acid fenic.
Mama voia să mâ trimită la ţară, la unchii mei, dar m-am împotrivit; Codin mă atrăgea mai mult decât Baldovineştii. Prietenul meu îşi bătea acum mama în fiecare seară şi o arunca noaptea în stradă. Cum era foarte cald, ea stătea acolo până la
838
PANAIT ISTRATI
CODIN
839
ziuă, ghemuită pe pietroiul din faţa porţii. Dimineaţa, când pleca în port, Codin o găsea dormind, îi mai dădea un picior şi o lăsa gemând.
Eram foarte mâhnit de o asemenea cruzime. Explicaţia pe care o da mahalaua era câ mama Anastasia avea pământ şi că fiul ei o bătea ca sâ-1 vândă. Povestea aceasta nu-mi ajungea, iar Codin nu-mi dădea nici o lămurire. Femeile, până şi mama, vorbeau dc aceste schingiuiri, cu o linişte înspăimântătoare: se obişnuiseră. Ide sc mirau mai curând când auzeau că mama brutalizată dormise o săptămână în odaia ei. Aceasta neîndurare se datora mai mult faptului câ mama Anastasia era sălbatec de tăcută. Vecinele spuneau că nici nu ştiu cum îi c glasul. Zgârcită până la de/gust, închisă la suflet şi duşmănoasă, ca umbla veşnic numai prin mijlocul drumului, pentru ca sâ evite orice atingere cu alţi oameni. O vedeai strecurându-sc printre căruţe şi trăsuri, pipernicită, slabă ca o arătare. Nimeni nu ştia unde se duce, nici de unde vine. Cu toate că-i scotocea adesea boarfele, Codin nu găsise niciodată la ca nici măcar cu ce ai fi putut cumpăra un căţel de usturoi. Când era aruncată afară, ea urma supusă pe femeia care bincvoia s-o adăpostească o noapte şi să-i dea o strachină de ciorbă. Dar, a doua zi, aceste femei erau pentru ea nişte necunoscute. 'Finea veşnic ochii la pământ, ca să adune cuie ruginite, cârpe, cioburi şi cutii goale dc chibrituri. Când o întreba cineva:
— Bine, Anastasio, de ce nu vinzi ceva pământ? Răspundea neschimbat:
- Fiecare lc ştie pe ale lui.
Când sc zvoni dc holeră, Codin începu s-o ia din scurt. Şi era ceva hazliu! Cu nasul lipit de gardul care despărţea curţile noastre, vedeam tot ce se petrecea la ei. Codin sosea, îşi găsea mama pe prispă şi îi dădea câteva picioare; apoi, ridicând-o dc ceafă, aproape numai cu două degete, aşa cum faci cu motanii râioşi, o arunca în uliţă. Ai fi zis că fiecare din ei îşi făcea o
datorie zilnică; el, de a-i distribui porţia de lovituri şi de a o azvârli; ca, de a se afla la postul ci pentru a „încasa", a geme puţin şi a se aşeza pc pietroi. Nici un cuvânt, nici un ţipăt mai tare, nici o explicaţie. Fiecare ştia despre ce era vorba.
Mama nu se amesteca niciodată în treburile altora; dar, într-o seară, gândindu-sc poate că este de datoria ci, se întoarse însoţită de Anastasia. Aceasta o urma ca un biet animal şi, în bucătărie, se ghemui tăcută într-un colţ. Nu cunoşteam încă expresia ochilor ei, şi încercările mele de a-i privi au fost zadarnice. Ea stătea cu capul în jos, ca o tâmpită, aruncând în jurul ei priviri piezişe.
Deşi lampa ardea aproape de colţul în care se aşezase Anastasia, nu puteam totuşi sâ văd decât gura ei, cu buzele tivite şi ascuţite, ca o cârtiţă de găină. Mama îi dădu sâ mănânce puţină ciorba, apoi, apropitndu-şi scaunul de ca, îi spuse:
- Te chinuieşti de pomană, biată Anastasio! Ai face mai bine să vinzi pentru fiu-tău câteva pogoane dc pământ, ca să tc lase în pace.
Ştiam câ nu răspunde niciodată decât prin fraza ei unică, dar spre uimirea noastră, vorbi - şi ceea ce spuse fu groaznic. Abia mişcându-şi buzele, cu voce spartă, ne privea cu ochi dc bufniţă:
- Spui că aş face bine să vând... Să vând, să vând... E uşor pentru voi. Eu îţi spun că băiatul tău ar fi făcut mai bine să-1 lase pe ocnaş să ucidă în ziua aia... Ar fi fost acum la ocnă... Scâpam de dânsul.
Schimbai cu mama o privire plină dc spaimă. Nu ne venea să credem ochilor. Mă cuprinsese o furie nebună, îmi venea să-i arunc lampa în cap, dar iată că în chenarul negru al uşii deschise apăru Codin. Mama îi sări înainte, pentru a nu-I lăsa să se apropie de bătrână. Neclintită în faţa lui, privindu-l drept în ochi, îi spuse:
840
PANAIT ISTRATI
CODIN
841
- Godine!... N-aî s-o atingi în casa mea, decât trecând peste mine...
Codin, cu capul gol, în papuci şi în cămaşă, plecă fruntea şi-şi lipi bărbia de piept, în semn de încuviinţare. Pe urmă, ridicând capul:
- Mamă Joiţo! N-am venit să mă ating dc ca, ci ca să-ţi spun sâ nu ţii sub acoperişul dumitale pe nemernica asta! Nu e o mamă, e ciuma...
-Tc-a purtat în pântecele ei, Godine! îl întrerupse mama. El îşi duse mâna la frunte.
-Nu-mi mai aduce aminte!... Mi-e ruşine!... M-a nutrit cu venin. Şi plecă, ascun/.ându-şi faţa cu mâna. Mama se întoarse către „ciumă".
- Nenorocito! Te va omorî!... Ai sâ vezi!
- Nu-i nimic! Dar pământ nu vând!
- Şi ce vrei să faci cu pământul? Tot lui o să-i rămână, după moartea ta!
- Nimic!... N-o sâ-i rămână nimici... Am dat tot bisericii, tot, na!...
Făcu cu tifla către uşă. Atunci mama o dădu afară şi Aiastasia sc duse să se ghemuiascâ pe pietroiul ei.
De câteva zile, Codin se pregătea să se ducă la vânătoare de raţe şi gâşte sălbatice, foarte departe, în tufişurile mlăştinoase. Avea o puşcă frumoasă cu „încărcătură centrală" şi-mi lăsa gura apă, când îl priveam fabricându-şi cartuşele. Dar erau greutăţi mari de înfruntat: trebuia sâ pleci de cu seară, sâ te culci în baltă, să străbaţi kilometri de mărăcini şi de ape stătătoare, în cari mişună lipitorile şi ţânţarii- Căci, în timpul ouatului, când păsările se adăpostesc în sălciile noastre, vânatul este oprit, iar atunci când el este îngăduit, ele părăsesc meleagurile noastre şi se duc Ia dracu în praznic, unde puţini vânători îndrăznesc să le caute.
- Este ţara nufărului alb şi a murelor sălbatice, catifelate, mari cât cireşele... îmi spuse Codin, făcând cu ochiul.
Nu trebuia mai mult, ca să-mi pierd capul; şi seara, o înştiinţai pe mama că a doua zi voi însoţi pe Codin la vânat. Ea ştia că ar fi fost zadarnic să se împotrivească. Cu toate că eram un băiat cuminte şi mă înţelegeam cu mama în toate privinţele, pentru anumite lucruri eram neînduplecat. Dânsa opuse mai întâi o slabă rezistenţă, 'apoi cedă.
Vânătoarea în bălţile mari poate să ţină mai multe zile -totul depinde de noroc. Plecarea vânătorului constituie o frumoasă manifestare dc mândrie: puşca, sacul de vânat, cartuşierele, sacul cu hrană, păturile, toate acestea sunt pline de vanitate şi de făgăduieli. Copiii mahalalei formează o companie de onoare, care întovărăşeşte pe vânător o bună bucată de drum. La întoarcere, îl pândesc şi îl primesc cu sentimente deosebite: dacă sacii sunt plini de vânat, îl ridică în slavă, dacă, din nenorocire, sunt goi, îl întâmpină cu ostilitate şi batjocură.
Onorurile plecării, Codin le primi în faţa cârciumii Aighelinci, dc unde îşi luă provizia de băutură - apa din bălţi fund nesănătoasă. Apoi nc duserăm sâ luăm un câine, care, bucuros, sări pe Codin, ca şi cum ar fi fost stăpânul lui. La căderea nopţii, barca noastră plutea departe, pe Filipoiu, pe care-I părăsi îndată, pentru a intra pe un „braţ" mic, foarte îngust.
Codin cunoştea bălţile, cum îşi cunoştea buzunarele. Alunecam pc sub sălcii stufoase, care ne ascundeau cerul înstelat, singura călăuză în aceste meleaguri. Totuşi, Codin vâslea fără şovăire. Uneori, apele fiind mici, barca atingea fundul. Atunci înaintam agâţându-ne de ramurile sălciilor, sau împingând cu lopeţile în maluri şi, când nici asta nu mai folosea la nimic, Godin se cobora în apă până la genunchi şi trăgea barca.
- Ei drăcie, apele sunt mai mici decât credeam!... Dar nu trebuie să ne supărăm pentru atâta lucru. Dacă cerul rămâne
842
PANAIT ISTRATI
CODIN
senin, va ieşi în curând luna plină... Atunci va fi mai plăcut şi mai uşor de înaintat.
Curând sălciile se răriră, cerul se arătă în toată frumuseţea sa nocturna şi întinderi de pământ, mari şi întunecate, se deschiseră în faţa noastră. Nc găseam într-un adevărat labirint de canaluri naturale, mirosind a nămol şi a peşte. Trebuii să mă cobor şi eu, pentru a uşura barca; şi, în timp ce Codin trăgea de lanţ, eu mâ desfâtam alergând desculţ pe huma moale ca un covor, alături de „Tigruş" pe care-1 ţineam de curea.
După numeroase cotituri, dădurăm, în sfârşit, de un lac marc şi adânc, în care eram fericiţi să putem pluti în voie. în tăcerea uşoară a paşnicei nopţi de iulie, gustam, pentru întâia oată, plăcerea rară dc a mă simţi pierdut în imensitatea bălţilor, de a nu auzi alt zgomot decât plescăitul lopeţilor, salturile peştilor la suprafaţă şi ţipătul bufniţei în întunecimea nopţii.
Discul aprins al lunii pline sc găsea deasupra orizontului, când, Codin, încărcat cu uneltele de vânătoare, iar eu ţinând câinele, părăsirăm barca pentru a merge pe uscat către cuibul gâştclor şi al raţelor sălbatice.
în faţa noastră, mare cât pământul, se deschidea nesfârşita întindere a stufărişului, legănată de adierea uşoară şi caldă a unui vânt de vară - haosul acesta în care domnesc lupul, vulpea, miriadele de ţânţari, în care cel mai tare, fără nici o oprelişte, îl sugrumă pe cel mai slab; unde lipitoarea e iute ca un şarpe; unde gustoasele mure şi strălucitorul nufăr nu sunt atinse decât de adierea vântului, şî de unde se ridică, în înfiorarea nopţilor de vară, dumnezeiescul cântec al broaştelor, verzi ca frunza lată pe care stau pitite.
Merserăm kilometri întregi pe un teren mărăcinos, sâcâiţi de zgârieturile pe cari ni le făceau rugii spinoşi, ale căror mure ne cădeau în mână. Străbătuserăm câteva bălţi, adânci până la piept, deschizându-nc cu greu drum prin desişurile de stuf şi rogoz cu frunzele tăioase şi pline dc mâzgă.
Auzit de aproape, în noaptea uimitor de luminoasă, măreţul cântec al broaştelor întrece în frumuseţe toate emoţiile cari ar putea să-ţi înalţe sufletul. Codit] îmi arătă păpurişul plc-cându-şi spicele fiocoase, cari păreau că ascultă concertul şi mulţumesc lui Dumnezeu.
- Am ajuns!
Codin îşi aruncă povara la pământ.
Ne aflam la marginea unei întinderi dc apă, care cuprindea mai multe zeci de hectare, cea mai mare dintre roate cele pe cari le sirbâtusem. Celelalte maluri, hăt departe, abia sc zăreau în lumina lunii.
Codin scoase din sac o mică seceră şi, intrând în stufăriş, începu să taie cu înfrigurare.
- Ce faci cu atâta stuf? întrebai.
- O insulă, mânzule, o insulă şi o colibă, pentru a înşela vânatul. Ai să veri numaidecât... Adunâ-1, dacă vrei, grămadă la un loc. Când voi termina, voi face snopi.
Ceva mai târziu, într-un loc mai puţin adânc al lacului, sc putea vedea un ostrov făcut din şase straturi de snopi, aşezaţi ca o stivă. Coliba, făcură de asemeni din stuf, nc ascundea. în Ioc dc tavan, cerul. Aceasta era pânda,
- Vânatul pe care-1 vom doborî, murmură Codin, e foarte şiret. Raţele sălbatece sc hrănesc într-un loc şi se odihnesc în altul. Dimineaţa le vezi fugind dinaintea zorilor; seara, dinaintea asfinţitului. Este un veşnic du-te-vino între aceste două ţinte. Atunci numai, poţi să le loveşti, căci, în stufărişul lor, se cufundă la cel mai mic zgomot. Şi nu numai atât! Dacă trec deasupra desişului, zboară mai sus de bătaia puştii. Mă vei întreba: dacă e aşa, cum lc dobori? Uite cum, frăţul: aceste dihănii pier ca şi noi, prin slăbiciunea lor! Când apele sunt străvezii, le place să se privească în luciul lor şi zboară jos de tot. Aşa că, dintr-o pândă, le împuşti uşor. înţelegi acum pentru ce toată această osteneală?
PANAIT ISTRATI
CODIN
845
Marca întindere dc apă, vibrând ca argintul viu în lumina lunii şi înconjurată de maluri tainice, mă făcea să cred câ un nou potop înecase lumea şi că noi eram singurele fiinţe râmase în viaţă. Un val de fericire mă năpădi, o nevoie dc-a striga, de-a plânge sau chiar de-a mă arunca în apă.
Tremurând de emoţie, apucai mâinile lui Codin care râdea, arâtându-şi dinţii săi frumoşi, şi-i spusei:
- Te iubesc, Codine!
- Ştiu că rnă iubeşti, Adriene!... Şi sunt mâhnit că te aud spunându-mi-o.
- De ce mâhnit, Codine?
- Mâhnit, fiindcă n-ai cinci sau zece ani mai mult, ca să ne facem fraţi de cruce.
- Dar ai un frate de cruce, pe Alexe. Codin oftă din greu şi faţa î se întunecă:
- Aexe nu-i un adevărat frate de cruce... Am făcut asta din prostie, dar n-are nici o valoare. Alexe c ca şi ceilalţi, cari se tem de mine şi fac pc mâţa blândă, fiindcă sunt puternic. Dacă mâine n-aş mai fi, hei! m-ar scuipa în obraz. Aexe cel dintâi. L-am ales pe el de ciudă, din disperare şi fiindcă ştie să cânte frumos. El m-a ales din mândrie, ca şi frumoasa Irina, căreia îi place să se numească iubita lui Codin, dar, dacă nu i-ar fi aşa frică de el, l-ar înşela chiar în noaptea asta! îşi ridică faţa către discul argintat de pe cer, care i-o lumină, şi vorbi cu amărăciune. Prietene Adrian!... Un frate de cruce este altceva!... Ceva care poate nici nu există... Un frate de cruce este cineva prin el însuşi, nu prin altul, şi atunci dragostea sa e mare, dezinteresată, scumpă inimii noastre! Căci vezi, făcând servicii, este uşor să te faci iubit. Dar, iată, am ajuns să mă întreb: acest cineva prin el însuşi poate el să iubească cu o dragoste puternică?
Codin îşi şterse faţa cu mâna, apoi îşi aprinse o ţigare. Era încurcat, neştiind dacă înţeleg. îmi spuse:
- îţi voi explica, cum sc întâmplă între oameni. Ai auzit spunându-se că am omorât un om, acum doisprezece ani, în sălciile din faţa Ghccctului; acela fusese fratele meu de cruce, înainte de a fi duşmani de moarte, ne-am iubit.... Eu, mai ales, eram pentru întâia oară iubit de un prieten. Aveam şaptesprezece ani, ieşeam dîntr-o copilărie de câine huiduit. Sunt fiul a două râme! Părinţii mă băteau si mă trimiteau să fur lucruri de nimic: o traistă de grâu din port, sau o găină de la vecini, în loc sâ-mi mulţumească îmi spuneau că sunt aşa de urât câ aş putea sâ fac să lepede o femeie borţoasâ. în stradă, copiii mâ mângâiau la fel, dar asta nu ţinu decât până ce împlinii cu paisprezece ani, apoi fu rândul meu, să-i mângâi în felul meu! Atunci sângele mi se otrăvi cu veninul tuturor şerpilor de pc pământ! De îndată ce vreunul mai îndrăznea să vorbească de urâţenia mea, pe loc îi rupeam coastele. Cred că tata a murit de mâna mea. Atunci se ivi Tănase în drumul meu şi mă iubi din primul moment. Era frumos ca Alexe, însă puternic şi mărinimos. Amândoi aveam optsprezece ani. Ah, frate Adrian, ce mare lucru e să te iubească un om! Când, pentru prima oară, primii sărutul său de prieten, lumea parca îşi schimbă înfăţişarea. Nu mă mai băteam aproape deloc, răbdam sâ mi se spună că sunt urât! Ne făcurăm fraţi de cruce şi ne iubirăm fâră interes — nu, nu mai încape îndoială. Dar, opt luni mai târziu, gelozia pe care o simţi din cauza voiniciei melc, îi turbură sângele. Tănase căpătă ochi pizmuitor. Nu mă mai săruta. N-am spus nimic, l-am iertat. Ca să-1 fac să-şi revină, îl iubeam mai mult şi mă feream să par mai tare decât el. Căci din pricina asta mă ura. Cu toate astea, din zi în zi se depărta mai mult, până ce, odată, mi-aduc aminte cu groază, buzele acelea pe cari le sărutam cu sfântă iubire de prieten, de frate, mi-au spus: „Bot de maimuţă". An plâns atunci pentru întâia oară în viaţa mea. Iertai, totuşi. Dar Tănase aluneca, aluneca mereu. Acum nu
846
PANAIT ISTRATI
CODIN
847
mai era nimeni care să şrie să râdă de urâţenia mea mai cu haz decât el. în cele din urmă, încercă să mă bată. Mâ stăpâneam.
Şi iată că fratele meu Tănase veni într-o noapte, întovărăşit de trei ticăloşi, să mâ surprindă dormind în desişul din sălcii şi să mâ omoare. L-am omorât eu.
Ascultă acum judecata oamenilor: m-au achitat şi, cu toate astea, eram un ucigaş, pentru câ aş fi putut rupe o cracă dintr-un pom şi să-1 gonesc! Dar mn vrut, am vrut cu tot dinadinsul să-1 omor pe Tănase, şi l-am omorât! Dimpotrivă, domnii judecători m-au găsit vinovat, doi ani mai târziu, când am ucis pe omul pe care l-am prins în aşternutul iubitei mele! Ehei!... Aş fi omorât atunci chiar şi pc Dumnezeul ăsta care cârmuieşte lumea aşa de rău. Tu, Adrian, care nu ştii ce este suferinţa iubirii înşelate, să ştii că ea e mai rea decât foamea care-ţi sfâşie maţele, mai rea decât arsura fierului roşu, mai rea decât moartea!... F.u eram cel ucis atunci, şi tot pc mine m-au trimis la ocnă! Să-ţi intre asta în cap, Adrian, şi să-ţi aduci aminte totdeauna: oamenii nu pot să iubească; oamenii nu ştiu să facă dreptate!...
- Eu pot să te iubesc, Codine, spusei. Vreau sâ fiu fratele tău de cruce!
Codin îmi mângâie părul. Părea dureros de mişcat, rămase multă vreme fără grai, pe urmă zise:
- Şi eu cred, Adrian, că numai tu ai putea să iubeşti un ocnaş şi să faci dintr-un ucigaş un om bun; dar eşti prea mic, ca să-ţi legi cuvântul. Afară de asta, ştii câ fraţii de cruce îşi fac cu cuţitul o cruce mică pe braţul stâng şi fiecare soarbe sângele care vine din inima fratelui său. îl pedepsesc cu moartea pe fratele care mâ trădează, după ce mi-a băut sângele.
- Ei bine, Codine, voi bea din sângele tău şi mă vei pedepsi cu moartea, dacă te voi trăda.
Codin sări ca o fiară sălbatecă, făcând să se cutremure insula noastră! Câinele latră. Stând jos, îl văzui că-şi ridică braţele către
cer. Crczui că mâinile lui vor atinge luna. Se bătu peste frunte cu putere:
- Dumnezeule atotputernic! tună el, deschizând braţele. Tot face să fii om, chiar când ai un bot de maimuţă, dacă poţi să te faci iubit într-atâta de un copil!
Tăbărând pe mine, îmi strivi umerii cu palmele lui grele, îmi luă capul între mâini şi mâ privi drept în ochi. Mâ privi şi îl privii - şi niciodată n-am văzut un om mai frumos decât era Codin în clipa aceea...
- Prietene! strigă el, vei avea curajul să mâ laşi să-ţi zgârii braţul, pentru ca sâ gust sânge nevinovat?
- Da!... Uite, taie!...
Şi întinsei braţul stâng; eram nespus de fericit. Se piti în faţa mea şi, fără să mă slăbească din ochi, scoase cuţitul... îl ţinu o clipă în aşa fel, încât crezui că mi-1 înfige în piept... Oţelul luci sub ochii mei... Nu mişcăm.
- Taie, Codine!
Atunci, ţinându-şi răsuflarea, îşi scoase pălăria şi se închină de trei ori. îmi luă mâna stângă care ardea. Cu dreapta aşeză vârful cuţitului înăuntrul şi în mjlocul antebraţului şi aşteptă... Surâsei feţei lui, redevenită sălbatecă:
- Râzi, Codine, râzi tare şi taie!
El râse cu toată minunea dinţilor săi, de albeaţa porţelanului. Şi, în timp ce ochii stăteau înfipţi într-ai mei, simţii pc braţ o mică arsură, o uşoară tăietură făcută în cruce. Mâinile lui Codin căzură tremurând, buza de jos începu şi ca sâ tremure, ochii noştri se opriră asupra rănii: o cruce neregulată care sângera uşor. O privi ţintă, speriat... Pe urmă îşi înclină capul peste braţul meu, buzele începură să sugă, căldura lor îmi făcu râu...
Codin rămase aşa multă vreme... Nu mai mişca... părea adormit. Capul şi trupul său formau un morman inert. Atunci îl sărutai pe creştet, aşa cum deseoti sărutam capul mamei. El
848
PANAIT ISTRATI
GODIN
84')
se ridică, ochii îi luciră în întunericul care începea să se risipească. Aproape maşinal, luă cuţitul şi dădu două lovituri violente în antebraţul lui voluminos. Sângele ţâşni din tăietura în cruce. El apropie rana de buzele mele:
- Bea, frate, şi inimioara ta va şti ce este iubirea unui ocnaş -după cum a mea va duce cu ea în groapă iubirea unui copil...
Băui sângele lui Codin, în timp ce Tigruş ne privea cu ochii lui nerăbdători.
Frumoasa noapte se sfârşea.
La primele licăriri ale zorilor se iviră cârduri de raţe, zburând foarte jos. Codin trase căte două focuri în fiecare cârd, şi patru din ele se prăbuşiră în lac, de unde câinele se duse să le aducă. Pe urmă veniră gâştele, dar acestea, rănite numai, scăpară. Nagâţii, care se apropiară cu zgomotul lor caracteristic, ne lăsară şase bucăţi. Soarele începea sâ dogorească, ţânţarii erau grozav de răi. Pe la zece ne întorceam în port, spetiţi, plini de noroi, băşicaţi, dar bogaţi dc slavă şi de frăţie.
Era duminică, portul pustiu. O luarâm prin „Vadul Comorofcei". Copiii ne recunoscură, şi Codin Ic arătă vânatul. Aceasta fu de-ajuns, pentru ca toată hărmălaia sâ sc ia după noi. Dar mie îmi era ruşine ca, duminica, să mă arăt atât dc murdar în văzul tuturor. II rugai pe fratele meu s-o luăm pe la abator. EI se supuse, cu toate că pe drumul acesta sc găsea casa Irinei, frumoasa lui ibovnică. Aceasta, ca toată mahalaua, trebuia să fi ieşit în poartă.
- Dacă mâ vede în zdrenţele astea, o sâ-i par şi mai urât
decât sunt, glumi Codin.
Atunci, un copil apropiindu-se de el, spuse în râsul tuturor: -Ştii, Codine? De cum s-a luminat, „Cotoiu" a venit să dea
târcoale pe la ferestrele Irinei. Trebuie să mai fie şi acum p-acolo. „Cotoiul" era porecla unui băiat de viaţă, veşnic îndrăgostit,
haimana nocturnă şi înduioşător de caraghios. Trântelile pe
care le mâncase în cariera lui amoroasă erau nenumărate, iar
răbdarea cu care le încasa era proverbială. Irina, singură, temuta iubită a lui Codin, fusese până acum scutită de serenadele lui. Mă gândii sâ nu se întâmple ceva:
- Codine, îl rugai, făgăduieşte-mi că nu-1 vei bate!
- Ah, oftă el, îţi făgăduiesc, frăţioare! Dar sâ ştii că prin femeie are sâ piară Codin. Uite cum mi sc urcă sângele la cap...
îl strânsei de mână:
- Nu tuta că acum suntem fraţi de cruce! Nu trebuie să mai ucizi!
Când nc apropiarăm, Codin depărta copiii şi aruncă o privire asupra locului. Casa Irinei era a treia din colţ, aceea unde dusesem biletul la prima noastră întâlnire. Codin se îngălbeni: „Cotoiul" era acolo, împopoţonat ca un mire, cu pălăria pc o ureche şi, acompaniat de lăutar, cânta:
Foaie verde de salcâm, Nu-mi place omul bătrân, Nici voinicul ce bea apă, Nici să merg vara la sapă. Ci seara şi dimineaţa Să mă ţie puiu-n braţe.
Prin „bătrân", „Cotoiul" înţelegea pc Codin, care nu mai era ca el, flăcău.
Din trei salturi de cimpanzeu, Codin fu la spatele lui şî-i înhaţă de ceafă, pe el şi pe ţigan. Acesta din urmă se zbătea din toate puterile, ca să se smulgă din mâinile lui Codin, rugân-du-sc sâ-i dea drumul.
- Ţie nu-ţi voi face nici un rău! strigă Codin. Ba chiar am sâ te şi cinstesc, ca sâ-i cânţi, acuşi, acelaşi cântec!
Şi-i târî pe-amândot în curtea Iui. Priveam prin gard. Cu biciul în mână, Codin îl silea pe „Cotoiu" sâ se dezbrace. Acesta era deja în cămaşă şi izmene şi se ruga să nu-1 facă de râs, dar Codin îl biciuia:
8S0
PANAIT ISTRATI
CODIN
851
- Haide, gura!... Aş fi putut face să-ţi aduni măselele din ţărână, dar ai noroc!
Când „Cotoiul" fii în pielea goală, Codin luă un pepene verde, cam de un kilogram, şi i-1 legă cu o sfoară dc organele genitale. Pc urmă, îl scoase pe maidanul Comorofcci. „Cotoiul" mergea înainte, cu pepenele bălâbănindu-i întte picioare. Codin îl urma cu biciul în mână, pe când lăutarul cânta:
Fonie verde de salcâm... Nu-mi place omu bătrân...
- Până la casa Irinei şi înapoi! urlă Codin.
Mahalaua nu încetase bine sâ râdă de această păţanie, când iată că, într-o bună dimineaţă a acestei luni de august, se răspândi un zvon năprazme: un om mort în ajun, fu declarat „mort de holeră"!
Se institui carantina. Curtea holericului fu izolată. în zilele următoare, medicul şi internul cari veneau să inspecteze mahalaua, ridicară câţiva suspecţi. înainte de sfârşitul săptămânii, doi oameni căzură în plină zi. După trei zile, încă unul. Pe urmă veni catastrofa: toată mahalaua fu contaminată şi, curând, întregul oraş. Serviciul sanitar abia putea prididi: aduna hole-ricii, morţi sau bonavi, îi tria la spital şi-i îngropa înecaţi în var. Un îngrozitor furgon negru umbla de dimineaţă până noaptea. Lua din greşeală pc beţivii cari, pentru a „ocoli" boala, nu găseau altceva mai bun de făcut, decât să se îmbete.
Când molima fu generală, carantina căzu de la sine şi emigrările începură, după pilda celor bogaţi, care fugiră cei dintâi. Călătoria săracilor nu era prea lungă. Cei din Comorofca sc duseră la un kilometru în dosul abatorului, sâ-şi întindă corturile pe un mare platou sterp.
Codin dădu semnalul plecării şi avusei cinstea de a trece înaintea Irinei şi chiar a lui Alexe. în seara aceea, trei corturi (al meu cu mama, al lui Codin cu Irina şi al lui Alexe), la iuţeală
înjghebate din prăjini şi ţoale, erau instalate sub cerul frumos de august, în locul cel mai adăpostit al platoului. Codin ridicase toată rabâra.
în ziua următoare, mai mult dc douăzeci de corturi se însra-lau în jurul nostru. (3odin te sili să se aşeze cât mai departe dc noi.
Cu toate că împrejurările erau tragice, glumele se ţineau strună, şi cea mai cu haz fu spusă de Codin. Dat fiind că mama lui rămăsese în Comorofca, el spuse într-o zi;
- Veţi vedea! Holera o să se sperie de mama şi o să dea peste noi. Aş fi făcut mai bine s-o iau aici, ca sperietoare.
Avea dreptate.
înrr-o dimineaţă - a patra sau a cincea zi de la instalare -îl întovărăşeam pe Codin în inspecţia pe care o făcea zilnic taberei: găsirăm două femei şi un copil cuprinşi de vărsături şi diaree. Rudele lor îi ascundeau, se rugau lui Dumnezeu şi îşi frecau nasul cu cocoloşul de camfor cristalizat, atârnat de gât, talisman contra holerei.
Codin se răsuci în loc, ca muşcat de viperă, strică într-o clipă cele trei corturi şi iată-ne din nou, încărcaţi ca nişte catâri, în cântarea unui alt loc, ferit de holeră.
Alexe avea căruţa lui, cu care lucra în port. Aruncarăm, claie peste grămadă, tot avutul nostru şi ne duserăm, de data asta, până la marginea platoului, la patru kilometri de oraş, unde se găsea o pădurice dc sălcii care se oglindea în Dunăre.
în acest adăpost, unde totul părea sălbatic, uitai pe Ioc, şi de holeră, şi de usturoiul pe care trebuia să-1 mănânc, şi de camforul pe care-1 purtam la gât, şi de oţetul cu care mâ frecam. Păduricea de sălcii, cu păsările ei, îmi părea un colţ de rai; priveliştea scumpei mele Dunări, în nopţile calde, înstelate şi cu luna plină, toace la un loc împlineau un vis ai copilăriei mele: o viaţă sub un cer blând, o colibă, o pătură şi o oală pe foc... adică un trai haiducesc, aşa cum citisem în cărţi.
852
PANAIT ISTRATI
CODIN
853
Şi iată că, deodată, mama se moleşeşte, se întristează, are greţuri şi dureri de cap. Codin, mai galben ca mine, îşi trage două palme şi strigă Irinei:
— Dezbrac-o goală, ca pe mama Kva. Freac-o până Ia sânge. Dar să nu dea dracul să văd că nu faci decât s-o gâdili, al atunci uit că sunt bărbat şi-mi aduc aminte numai că ea este mama lui Adrian al meu! Vă voi arăta cum se freacă un holerîc!
Stăteam afară în faţa perdelei cortului şi plângeam cu hohote, în timp ce Codin, aruncând înăuntru priviri furişe abia îşi stăpânea nemulţumirea. în cele din urmă, spuse:
— Mamă Joîţo, dacă nu vrei să laşi pe Adrian singur pe lume, acoperă-ţi ce crezi că e ruşinos şi lasă-te în grija labelor mele!
Fără să mai aştepte răspunsul, dădu perdeaua la o parte şi, un ceas întreg, mama ţipă în mâinile lui Codin, ca din gură de şarpe.
— Bucurâ-te, Adrian! Se încălzeşte! Se încălzeşte! Sângele dă năvală sub piele! E scăpată!...
A doua zi, mama sta jos, nu mai avea greţuri, dar era slabă, căsca mereu şi era încă năucită. Codin o mai frecă o dată zdravăn cu oţet şi-i puse hainele la fiert. Apoi, încăleeând pc calul lui Alexe, plecă la oraş, să aducă merinde.
N-aveam voie să intru la mama şi s-o ating. Prin perdeaua dată puţin la o parte, îi văzui capul şi picioarele roşii ca focul, îmi surâse şi se rugă lui Dumnezeu „sâ scape toată lumea". Plecai să hoinăresc puţin prin crâng. Coborâi povârnişul şi o luai de-a lungul fluviului. Deodată, într-un tufiş, găsii o batistă pc care o recunoscui - era cu iniţialele Irinei. în locul acela iarba era răvăşită şi se vedeau mici rămurele frânte. Surâsei, când mă gândii la mutra pe care o va face Codin, când îi voi arăta batista: dovadă că, deşi bântuie holera, ştia să găsească un loc în care să-şi mai uite de griji.
Dar, când ieşii din crâng, cu batista în buzunar, ceea ce văzui îmi dovedi că eram alături de adevăr: într-o râpă mică, ascunsă sub sălciile de pe muche, Irina şi Alexe se sărutau cu foc.
Rămăsei împietrit!... Deci nu cu Codin venea Irina în crâng, ci cu fratele lui de cruce!... Repede, dusei batista la loc şi plecai fără sâ fiu văzut.
Sfârşit, cu inima grea de presimţiri negre, urcai povârnişul şi venii să mă aşez în faţa cortului. Mama mă linişti puţin, spu-nându-mi că se simte mult mai bine. Aş fi voit să plec numaidecât; să nu mai rămân în acest Ioc, unde erau de prevăzut nenorociri atât dc mari.
Irina şi Alexe sc iviră, fiecare venind pc alt drum. Ah, feţele lor! Ce prost ascundeau taina! Uitându-mă în ochii Iui Alcxc, pierdui orice încredere în sinceritatea fraţilor dc cruce.
Abia se întorseseră, când un galop nebun, ce se apropia, ne înştiinţa de întoarcerea grăbită a lui Codin. Cu răsuflarea tăiată, sări jos de pe cal şi strigă:
- Serviciul sanitar „umflă" pc bolnavii din primul lagăr!... Suntem denunţaţi că am fugit aici, şi ambulanţa poate sâ sosească dintr-un moment în altul! Eu o ascund pe mama lui Adrian şi boarfele ei... Dacă sanitarii vin în lipsa mea, să le spuneţi că suntem trei inşi în toată firea şi un copil, toţi zdraveni!... înţeles? Nici o vorbă de prisos! Câ ăştia descoase ea judecătorii de instrucţie! Şi, intrând în cortul nostru: Ei, mamă, spuse el râzând. Ai auzit? Poţi avea prilejul să faci cunoştinţă cu furgonul! Cum te simţi?
Mama, în loc dc orice răspuns, sc sculă în picioare.
— Bun! strigă el. Cu toate astea, ca sâ ocolim îndatoritoarea profilaxie a groapei cu var, vom face amândoi o scurtă călătorie şi vom încerca să ne apărăm cu mijloacele noastre.
Spunând acestea, o ridică în braţe ca pe un copil şi începu să coboare povârnişul platoului, în timp ce eu îl urmam, purtând în spate hainele încă ude ale mamei.
854
PANAIT ISTRATI
CODIN
855
Cine poate ghici cât de mare îmi fu spaima, când văzui pe Codin îndreptându-se către tufişul cu batista? I,a gândul numai, că bănuiala ar putea intra în inima lui Codin, mă îngrozii, încercai să-1 abat:
- Pc-aici, pe-aici! Uite un loc dosit!
- Nu, mânzule, acolo c noroi. Şi apoi, avem în faţa noastră crângul acesta însorit.
Şi intră. Alergai înainte să văd dacă batista mai era acolo. Din fericire, nu mai era. Dar Codin văzu iarba călcată şi coji proaspete jupuite de pc o ramură de salcie. Ridică una, pipăi coaja umedă, rămase pc gânduri, aruncă în jurul lui priviri bănuitoare şi spuse, uitându-sc la mine, turburat:
- Cineva a fost aici dc curând... N-ai fost tu? Răspunsei nu, fără sâ mâ gândesc, dar numaidecât regretai de a nu fi spus da.
- Ştii? făcu el către mama. E foarte bine aici, dar culcuşul e deja cunoscut, şi voi şti în curând dc cine. Lupul nu vine numai o dată la stână.
Era gata s-o ia pe mama din nou în cârcă, pentru a o duce în altă parte, când, deodată, ochii lui sc pironiră pe iarbă. Se aplecă şi ridică dovada neîndoielnică a trădării: Irina, în frământarea ei amoroasă cu Alexe, pierduse gogoloiul dc camfor pc care îl purta la gât, prins cu un fir de lână roşie. Codin, înlemnit, ţinea ghemuşorul între degete, cu un gest şi cu o privire care păreau că spun: „Luaţi! Luaţi asta!... Mă frige!" Pe urmă, ochii lui se îndreptară către coji, luă câteva, cu greutatea cu care ar fi ridicat o grindă, şî lc vârî în buzunar.
întorşi la corturile noastre, Codin sc apropie de iubita lui, care vorbea cu Alexe, şi îşi plimbă privirea de mai multe ori de la gâtul gol al Irinei la mâinile lui Alexe, care învârtea o ramură de salcie jupuită. Codin, foarte liniştit, întrebă pe Irina:
- Unde ţi-e ghemotocul de camfor?
- L-am pierdut, Codine.
Sanitarii trecură în dimineaţa aceea şi constatară că, în adevăr, toate patru persoane cari se aflau acolo erau sănătoase tun.
— Acum, Adriene, putem s-o readucem pe mama ta, spuse Codin, vesel.
— Viu şi cu sâ văd unde-ai ascuns-o? zise Irina, luându-se după noi.
Codin, privindu-mâ ca un mucalit, răspunse fără să-şi arate faţa:
— Ei, de ce nu? Ai putea să vii chiar şi matale, frate Alexe.
Codin mergea alături de mine, fumând, tăcut. Jos, la capătul povârnişului, Alexe ne urmă de aproape, în timp ce Irina, încetinind pasul, dispăru în crâng. Codin se prefăcu că nu vede nimic, dar, întotcându-se cu mama, care mergea acum fără sprijin, strigă:
— Ei, Irino!...
— Ce e? răspunse ea din tufişul cu pricina. Căuta pesemne camforul.
Codin mă privi, ca şi cum ar fi vrut sâ spună: „Ai văzut cum se întoarce lupul la stână?" şi întrebă din nou, oprindu-se:
— Ce faci acolo?
— Ei asta-i, fac treabă mică, dacă vrei să ştii!
— Dar tu, Alexe, nu-ţi vine şi ţie să faci treabă mică?... Alexe râse prosteşte şi nu înţelese nimic. Aci se mărgini
cercetarea lui Codin în ziua aceea.
Nu ştiam ce să cred. La prânz, mâncarăm cu toţii împreună, cum făceam din când în când. Codin, căruia de obicei nu-i ajungea un kilogram de fleici, mânca fără poftă. Se ferea sâ mă privească şi ne spunea năzbâtii. Ne făcea chiar să râdem şi reuşi să-i adoarmă pe cei doi vinovaţi, cari aveau cel mai mare interes să fie treji. Cu toate astea, pe mama n-a putut-o înşela, iar pe mine şi mai puţin.
— Adrian, aici se-ncurcă iţele, îmi zise mama. Codin coace gânduri negre!... îndată ce mă voi simţi mai bine, voi pleca
856
PANAIT ISTRATI
CODIN
857
Ia Baldovineşti. Şi Dumnezeu să-i aibă pc aceşti trei nenorociţi în paza lui!!...
Mama lăsa totdeauna în grija lui Dumnezeu să descurce lucrurile încurcate, dar eu, frate de cruce cu Codin, gândeam altfel. Mă liorărâi să nu-1 părăsesc pe Codin.
I-ar fi plăcut, cu toate acestea, să se depărteze de mine. Se duse singur la umbra unei sălcii bătrâne, unde ne făceam în fiecare zi siesta împreună. Dc obicei, mâ chema; mă dusei acum, fără să aştept să mâ strige: nu eram oare fraţi de cruce?
L-am găsit liniştit, pc gânduri. Râse, ştiind că îmi place râsul Iui.
- Ai făcut bine că ai venit. Glasul îi era schimbat.
- Voiam tocmai sâ te întreb ce crezi tu despre acest camfor pierdut şi despre aceste coji găsite în crâng?
Scoase din buzunar camforul cu aţa şi o coajă de salcie, pc care o înfăşură în jurul degetului, ea pe-o panglica.
- Cred, îi spusei, că Irina şi-a pierdut camforul.
- Ei! Asta-i bună! Din moment ce-1 am în mână şi după ce ea a mărturisit că l-a pierdut, nu e greu să ghiceşti. Dar despre cojile astea, alături de camfor, ce spui tu, hai?
- ?...
- Cojile frate, cojile nuiclei jupuite, care e în mâna lui Alexe... Ai văzut nuiaua?
-Da...
- Şi ce zici de apropierea asta?
Nu mai putui să rabd fierbinţeala ochilor Iui sfredelitori şi, ca să fug dc ei, mâ îmorsei cu faţa în jos, pe iarba moale. Codin făcu la fel, îşi aşeză capul pe braţele încrucişate şi, cu nasul în iarbă, mâ rugă:
- Spune-mi, frăţioare, ce gândeşti tu de această întâmplare, şi te voi crede.
- Dar, Codine, ce vrei să gândesc? Uite, s-au plimbat împreună. ..
- Ca nişte cocoşei, hai?...
- Da... de ce nu?
- Şi s-au dus în tufiş, au răvăşit iarba, au pierdut camforul, fără să bage de seamă nimic. Şi le-au făcut toate astea, frăţui, aşa, ca nişte prieteni?
- Spune-mi, dragul meu... Răspunde... Fă-mă sâ cred că, ceea ce gândesc eu, nu e adevărat! Şi... uşurează-mă, dacă poţi, dar nu cu prostii!
Vorbea, ţinându-şi mereu faţa vârâtă în iarbă. Nu departe de noi, sub frunzişul care presăra pete de umbră şi de soare, se odihneau mama, Alexe şi Irina, fiecare întins lângă cortul său. Pe pulpele goale şi bronzate ale Irinei, descoperite până la genunchi, sclipeau valuri dc argint viu. Codin, ridicându-şi capul şi rezemându-1 pe bărbie, îşi aţinti ochii-i de fiară pe pulpele acestea nemişcate, şi raţa începu să i se descompună. îmi fu frică, o frică nebună, şi-i atinsei braţul:
- Codine, frate, ce faci?... La ce te gândeşti?
Se sculă ca trezit dintr-un vis urât. Stătea acum jos, cu spatele Ia priveliştea turburătoare. Şi, cu înfăţişarea îndobitocită, mormăi:
- Adriene... Iaca, eu zic c-ar fi mai bine să rupem legământul nostru. Da...
- Care legământ, Codine?
- Acela pe care I-am făcut în baltă...
- Sâ uu mai fim fraţi dc cruce, Godine?
- Da... să nu mai fim...
- De ce? strigai eu, rănit.
- Fiindcă nu exista iubire frăţească pe pământ... Hai, dez-leagă-mă! Mă voi duce în curând sâ trăiesc cu lupii!
858
PAN AH'ISTRATI
CODIN
859
Trăsăturile feţei i se liniştiră, dar era palid. Sc ridică sprinten, îl urmai ca un câine. Se îndreptă către Alexe, cu pas iute, şi îi strigă vesel:
- Frate Alexe!... Ia înhamă calul! F. atâta vreme de când n-am mai băut un pahar la Anghelina!
Alexe se ridică încet:
- E din pricina holerei...
- Ei, Alexe! Holera nu e răul cel mal mare de care suferă biata lume!
în tip ce Alexe înhăma, Codin se învârtea în jurul Irinei, care sta întinsă pe iarbă, cu faţa în sus, şi îl privea pe sub genele ei mari. Pe urmă, el sc aplecă, deodată, şi îi jucă deasupra nasului aţa cu camforul. Un val dc sânge năvăli în obrajii fetei, apoi se făcu albă ca varul. Codin spuse, rânjind:
- O recunoşti, scumpo? Ea întrebă cu glasul gâtuit:
- Unde ai găsit-o? -Acolo unde ai pierdut-o.
la chemarea lui Alexe, care sta în picioare în căruţa gata dc plecare, Codin lăsă să cadă camforul peste faţa Irinei:
- Pâstreazâ-1, iubito! Poate să-ţi slujească împotriva holerei şi... ca să semene moartea!
Irina îşi acoperi ochii cu braţul. Codin alergă către căruţă, sări şi-1 cuprinse pe Alexe de mijloc. Sării şi eu şi-1 cuprinsei, la rândul meu... Cu toţi trei în picioare, calul porni la trap.
Nici un copil la joacă, nici un om pe stradă, nici o femeie la poartă. Jale... Holera...
Căruţa se opri în faţa cârciumii. înăuntru nimeni, afară dc un măturător de vagoane, pe care holera nu voia sâ-1 scape nici dc viaţă, nici de ţuică.
Era răcoare, la tejghea, Anghelina, cam galbenă, cam tristă, nepăsătoare, ca de obicei. Lângă dânsa, pe un scaun, bătrâna ei mamă cârpea, ca totdeauna.
Ne aşezarăm în mijlocul cârciumii, în jurul unei mese rotunde. Se aduse vin. Mi se turnă şi mie, dar eu nu obişnuiam să beau. Ochii mei nu se desprindeau de Codin, care golea pahar după pahar. Alexe bea şi el, dar mai puţin.
Primii litri trecură în tăcere şi în nemişcare. Codin întrebă:
- Unde c băiatul? -Holera... răspunse Anghelina.
Acest cuvânt era de-ajuns, ca să arate locul unde se găsea cineva.
Revăd toată scena, aşa cum s-a petrecut.
Măturătorul, având păhăruţul pe jumătate gol în faţa lui, moţăie cu capul pc piept. Alexe, crezând că va înveseli pe Codin, împroaşcă cu vin pe bătrân, care mormăie şt-şi şterge faţa. Codin nu râde; dimpotrivă, se întuneca şi mai mult. Alexe râde pentru toţi şi, ca să arate că este într-adevăr câinele stăpânului său, se duce la căruţă şi se întoarce cu nuiaua de salcie adusă cu noi.
Codin era cu spatele Ia uşă si nu-1 vedea pe Alexe. Acesta se întoarce la masa bătrânului adormit şi trânteşte o lovitură în masă. Toţi tresârim speriaţi, dar cel mat zguduit c Codin. Ochii săi cad pe vergeaua de salcie. Faţa i se îngălbeneşte. Voind să ia paharul să bea, îl răstoarnă. Alexe, cu nuiaua în mâna, sc turbură.
- Ţi-a făcut atât de rău... când am lovit în masă?
- Foarte râu... m-ai lovit în inimă!... răspunde Codin cu un glas cavernos.
Şi cu o privire care nu putea să mâ înşele nici pe mine, nici pc Alexe, nici chiar pe nepăsătoarea Anghelina, Codin apucă mâna prietenului său, o sileşte să pipăie cicatricea mare pe care o avea la ceafă şi spune:
- Vezi, Alexe?... Nuiaua cu care ai lovit în masă, mî-a făcut mai mult râu decât ciomagul, care m-a trăsnit aici, în ziua în care te-am scăpat de la moarte.
860
PANAIT ISTRATI
CODIN
861
Alexe, în picioare, îşi priveşte prietenul cu uimire şi nu ştie cc să răspundă, dar, când îl vede pe Codin că se ridică şi-1 domină cu talia lui de uriaş, frăţiorul de cruce îşi pierde cumpătul. Ochii lui sc plimbă de la mine la Anghclina şi de la Anghelina la mine, ca şi cum ar fi vrut să ne întrebe: „Ştie?"
- Cu ee cuţit ai jupuit coaja sălciei, frate Alexe? întrebă Codin, ţinând piciorul pe scăunel.
- Cu acesta, îngână Alexe, scoţând cuţitul de la brâu.
- Nu-i făcut să se scalde în sânge, ci în zeamă de ceapă!... Dacă vrei sâ faci din el o unealtă dc temut, trebuie să-i otrăveşti vârful şi, iată, priveşte în ce venin!
îşi suflecă mâneca şi îşi înfige de un deget cuţitul în braţ. Eu ţip, Anghelina ţipă, iar Alexe:
- Frate Codine!... Ce ai?
- Ah, frate Alexe! — răspunde acesta, dându-i cuţitul înapoi şi lăsând sângele să curgă - ah!... ah!... M-a muşcat o năpârcă azi-dimineaţă!... Anghelino, dâ-ne să bem!... Iar tu, Aexe, cântă-ne ceva, cântă, frate!... Aşează-te pe scaunul acesta... îmi place sâ te văd stând. Cântă, bunăoară, Drumul de la Pângăraţi.
Pe faţa asudată a lui Aexe trecu un fulger de fericire: cântecele Iui îl îmblânzeau totdeauna pe Codin.
- De ce tocmai cântecul acesta trist? îndrăzni cl să întrebe.
- Uite aşa, frate... Ca sâ-mi aduc aminte de lucrurile uitate, în timp ce fratele dc cruce se plimbă ca un leu în cuşcă, în
jurul scăunelului, Aexe se aşează şi începe cu o voce tremurândă:
Drumul de la Pângăraţi E bâtut de dorobanţi, Tot ducând la condamnaţi. Când îi vezi legaţi în fiare, Iţi face mai mare jale Regină, măria-ta, Uşurează-le osânda.
Codin, cu faţa aprinsă, ca în ziua neuitatei încăierări, se apropie pe la spate, răstoarnă capul lui Aexe şi-i spune cu o înfricoşătoare duioşie:
- Ah!... frate Aexe!... îmi place cântecul tău!... Dar cine dracu te-a pus azi-dimineaţă să tai o nuia dc salcie?... Răspunde, frate?... în toate dimineţile tăiai tu nuiele de-astea, în timp ce eu mă duceam după merinde? Răspunde!
Cu capul răsturnat pe braţele lui Codin, ochi în ochi, Aexe spune cu voce stinsă:
- Nu înţeleg, Codine...
- Nu înţelegi, Aexe? Dar cojile astea le cunoşti?
O zguduiturâ străbate tot trupul lui Aexe. Codin a scos din buzunar cojile de salcie şi ochii-i s-au roşit de sânge.
Atunci, Codin dă deodată drumul capului şi, ca ars, face o săritură înapoi. Alexe, beat de vin şi copleşit de grele presimţiri, cade cu fruntea pe masă. în clipa aceasta de tăcere, mi-aduc aminte că mama cârciumăresei vorbi ca pentru ea:
- Doamne!... Iartă-mă!... An uitat că mâine e vineri, zăpăcită ce sunt!... Şi către fiica ei: N-am aprins candela pentru milostiva Sfânta Vineri!
Dâ fuguliţa alături şi se întoarce cu candela, îi mai adaogă untdelemn, schimbă iasca, aprinde şi se pune pe închinat.
Ochii lui Codin se opresc asupra candelei. El stă rezemat dc perete, încovoiat şi cu mâinile în buzunare. Privirea lui sângeroasă se plimbă de la candelă Ia umerii lui Alexe. Scoţându-şi pălăria, se închină şi cl dc trei ori. Pe urmă, punându-şi din nou pălăria pe cap, strigă:
- Cântă, Alexe!... Cân tă!... Şi tu, Adrian, du un pahar de ţuică bătrânului...
Anghelina toarnă, iau paharul din mâna ei şi-1 duc măturătorului, în timp ce bătrâna duce candela la locul ei, sub icoană.
Atunci, tot ce-am auzit, a fost un geamăt scurt. Pun paharul pe masa bătrânului şi când sâ mă întorc, îl văd pe Codin
862
PANAIT ISTRATI
CODIN
863
acoperind cu masa trupului sau spatele lui Alexe şi, strivindu-1, îl ţinu un timp aşa, îmbrăţişat, apoi îi şopti la ureche, cu glas răguşit: - Cântă, Alexe!... Cântă, frate...
La început nu înţeleg nimic; văd numai trupul Iui Alexe, zbătându-sc. Cum nimeni nu spune o vorbă, mâ apropii. Codin mă respinge cu totul şi, repede, face un salt înapoi.
în clipa asta, sub ochii mei, un val de sânge ţâşni din umărul stâng al lui Alexe, care se rostogoli pe podea!... Văd încă şi acum, ca printr-o ceaţă, pe Codin sărind în căruţa lui Alexe, şi făcându-se nevăzut; pe Anghelina, mută, întorcând spatele celui ucis, iar băttâna, luând candela Sfintei Vineri, o aşeză domol la capul mortului, pc duşumea, şî îngenunche alături.
Noiembrie îneca pământul cu ploaia lui de gheaţă. Mahalaua, scăpată de molimă, îşi dezmorţea picioarele murdare, înotând prin noroiul maidanului.
Eram singur şi mâhnit, cu privirea pierdută deasupra unei cărţi, sub lumina lămpii, când, pe la opt seara, un toc-toc cc abia se auzi în geamul negru şi ud dinspre stradă, mă făcu să las cititul şi să ies.
Mama nu era acasă. în curte, mtunerec şi potop. Ploua cu găleata. Târându-mi galenţii, şi cu un sac pe cap, străbătui cu greu până la poartă... dar mă dădui înapoi: Codin, încovoiat, sta în faţa mea!...
Nu zăream nimic în obrazul Iui; statura însă îmi ajungea. Un val de durere îmi umplu inima.
-Taci!... Vino până la mine!... şopti el, răspândind o duhoare dc mahorcă şi de rachiu.
în acelaşi timp, mă luă de mână. Mâna Iui, mai rece ca a unui mort, îmi îngheţă sângele. Dacă n-ar fi fost marea milă care-mi cuprinsese sufletul, n-aş fi avut prea mare chef să urmez un om căutat de poliţie şi atât de puţin asemănător cu Codin al meu din vara trecută. Ajuns în curte, spuse:
- Viu din baltă... Din baltă, unde am trăit cu lupii!... Dar lupii au cojoc, iar cu nu. Sunt mort de frig şi mai slut ca nici-odară. Nu te speria!... Ce vrei?... Toată viaţa am fugit de slu-ţenia mea, m-am războit cu ea, dar degeaba. Acum ne-am împăcat, trăim în bună tovărăşie.
Intrarăm în odaia lor. Mama Anastasia stătea pe vine şi scormonea în focul din vatră. Când îl văzu, se dădu peste cap cu o smucitură atât de caraghioasă, că ai fi zis că-1 vede pe dracu în persoană. într-adevăr, cu barba lui de două luni, înecar în noroi şi acoperit de zdrenţe, Codin, aşa beat şî răguşit cum era, nu mai semăna a om.
Din prag, rânjind ca o fiară sălbatică, mi-o arătă pc mama lui:
- Ia te uită la stârpitura asta! N-am spus eu bine că şi holera o să fugă de ea? Şi-mi mai face acum ocara să se sperie de mine, când mă vede! Scorpia dracului!
Spunând acestea, se aruncă, în halul în care se găsea, pe patul de scânduri din tindă, în timp ce mama Anastasia îşi reluă locul la vatră.
- închide uşa şi stai pe scăunel, spuse el. N-am să ce ţiu mult... Nici nu ce-aş fi supărat, dacă amintirea ta nu m-ar fi urmărit mereu... Dar... înainte dc a mă preda judecăţii oamenilor, mi-am zis... că poate... mai am încă dreptul pe pământ sâ strâng mâna unui copil, unui frate!...' Dă-mi mânuţa ta, Adriene... lasâ-mă să simt căldura sângelui tău!... Ah, sângele ăsta!... Picătura de sânge pe care am băut-o în noaptea când am vânat în baltă - ţi-aduci aminte? N-a slujit la nimic... Ea n-a putut nimici veninul pc care l-am primit în vinele mele de la năpârca asta!... Te rog, Adriene, să te gândeşti totdeauna cu milă la bietul Codin. Căci, deşi viaţa mi-a fost ticăloasă, să ştii că toedeauna am câucat sâ fac binele... Dar n-am întâlnit decât răutate!
Tăcu o clipă. Pleoapele lui grele se luptau din greu să stea deschise. Reluă, vorbind mai mult cu ochii închişi:
864
PANAIT ISTRATI
CODIN
865
-Acum, ascultă ce vreau să-ţi spun: închipuîeşte-ţi, mi-am pus în cap să mai trăiesc... Să trăiesc, dar altfel... Sunt tânăr... Treizeci şi doi de ani... Ştiu... Crima mea e grea, dar cu bani, boierii vor fi mai de înţeles. Totul este să pot aduce de la Bucureşti unul sau doi avocaţi mari, să-i plătesc gras şi să-i pun să latre juraţilor! Ce Dumnezeu! Juraţii sunt şi ei oameni, au mici hatâruri de cerut. Atunci se pun să învârtească codul şi răspunsurile. Mâine, în zori, am sâ pun genunchiul în gât şerpoaicei ăşteia, care îşi prăjeşte bucile la foc... Şi, Doamne sfinte! O să-mi dea nu numai banii pe cari îi păstrează pentru popii ei, dar şi laptele pe care l-a supt la mă-sa!... Pe urmă... om vedea... De-acum în zece ani, n-osăfîm bătrâni!... Poate că mă duc la vreo mănăstire, la Sfântu Munte ori în altă parte. Trăieşti bine acolo... în sfârşit!... Vorba e... de... e vorba... sâ... să...
Codin dormea dus. îndată începu să sforăie năprasnic, cu gura căscată, o gură mare cât o cană şi năvălită de păr lung.
Atunci, o văzui pe mama Anastasia ridicând capul cu asprime. Privirea ei, furişă de obicei, se opri mai întâi asupra gurii lui Codin, apoi asupra mea, plină de dispreţ. începu să umble de colo până colo, luă o oală, o lăsă, înteţi focul şi căută ceva pe sub pat, fără să se teamă că-1 deşteaptă pe Codin. La urmă, mă privi cu neruşinare şi-mi spuse, mai mult din ochi:
- Ce faci tu aici? Ia şterge-o!
Mă ridicai, aruncând o ultimă privire asupra hu Codin: n-ai fi putut, într-adevăr, să înnoptezi în aceeaşi încăpere cu dihania asta cu gura căscară, care sforăia atât de năprasnic. Mă întorsei acasă, străbătând încă o dată noroiul, ploaia şi întunericul.
Trecuse un ceas. Un ceas plin de simţiri nelămurite: păreri de râu, milă, teamă, suferinţe, amintiri din vara aceea dureroasă. Aveam să-i fac unele mustrări. N-am putut, din pricina stării de beţie în care se găsea.
Era aproape zece şi mama nu se întorsese încă. Ploaia încetase. Atunci, liniştea nopţii fit săgetată de un răcnet înspăimântător, de fiară înjunghiată, urmat de un alt răcnet, tot aşa de fioros, apoi nu se mai auziră decât horcăituri groaznice.
Trecui în bucătărie, cu gândul să ies în stradă, ca să văd ce s-a întâmplat. Ah, ce fior cumplit îmi străbătu inima!... Horcăiturile, din ce în cc mai slabe, nu veneau din stradă, ci din curte. Mă fulgeră gândul că mama Anastasia l-a omorât pe Codin, cu securea. Nu era cu putinţă! De unde atâta putere şi curaj la stârpitura aia?
îmi luai repede galenţn şi sacul, şi deschisei uşa. Glasuri de bărbaţi şi de femei, ţipete de groază. Curtea era plină de lume, printre care şi proprietăreasa noastră. Toţi intrau şi ieşeau de la Codin, printr-o spărtură a gardului:
— Ce s-a întâmplat? întrebai.
- Vai, băiatule... fugi, mamă! spuse proprietăreasa, ascun-zându-şi faţa în mâini.
Cineva spuse:
- Mama Anastasia l-a opărit pc Codin cu două kilograme de untdelemn clocotit.
Mă năpustii spre spărtura gardului, dar un om care era acolo, mă opri să trec şi-mi spuse cu bunătate:
— Nu intra, micule, nu intra, e îngrozitor de văzut!... Poţi să tc îmbolnăveşti!...
împlcticindu-mă, ca un om beat, cu inima încleştată, cu capul vâjâind, intrai la Codin pe poarta de la stradă. în curte, toţi mă împiedecau să văd. Mă urcai atunci pe gard. De acolo zării numai sacul cu care acoperiseră bustul lui Codin, pe jumătate azvârlit afară din odaie. Sacul nu mat mişca.
Alături, pe prispă, mama Aiastasia se ghemuise lângă cadavrul fiului ei, cu o lumânare de cinci parale în mână. îl privea cum priveşti o râmă. Flacăra lumânării pâlpâia în adierea vântului rece.
KIR NICOLA
La căldura înăcrită a unui cuptor de plăcintărie — cuptorul lui kir Nicola — simţi Adrian pentru întâia oară, la început nelămurit, pe urmi cu deplină înţelegere, crescând în el iubirea pentru prietenie. Avea atunci abia paisprezece ani.
Pentru mahalagiii din strada Griviţei, kir Nicola era când turc, când grec, când albanez,, numai pentru că îl auziseră vorbind aceste trei limbi, aparţinând acestor trei neamuri. Dar cumetrele se înţelegeau mai repede când îl numeau „veneric".
Venetic, bineînţeles, ca orice străin care vine şi se stabileşte în altă ţară. Pentru această clevetire ar fi nedrept să-i învinuieşti numai pe brăîleni, aşa de asemănători cu locuitorii oricărei alte ţări din Apus. Şi unii, şi alţii, de altfel, primesc cu braţele deschise pc venetici, de îndată ce aceştia sc îmbogăţesc. Ba lc mai dau şi fetele. O slăbiciune de-a lor. KJr Nicola n-avea să se teamă de ea, mai întâi, fiindcă nu era nici bogat şi nici tânăr, şi al doilea, fiindcă era foarte murdar. Adrian - dc câteva zile vecinul plăcintarului - fu izbit de această murdărie.
Kir Nicola era un bătrânel scund, cărunt, cu barba şi cu mustăţile îngălbenite de tutun. Nu puteai să-i ghiceşti vârsta. Semăna cu dugheana Iui joasă, prăfuită, adâncită în pământ de un metru — dugheană care era, în acelaşi timp, şi cuptor şi prăvălie, şi care văzuse trei generaţii de plăcintari trecându-i zidurile şi tocindu-i piatra din prag. Ca şi cuptorul său - uriaşă
868
PANAIT ISTRATI
KIR NICOLA
869
locomobilă turtită, lipită cu fut galben şi ocupând trei sferturi din prăvălie - ca şi uneltele sale: lopeţi, scânduri, tăvi, kir Nicola era în întregime îmbibat cu untură şi tăvălit în făină, începând cu papucii scâlciaţi şi pantalonii lustruiţi, nedespărţita lui haină a cărei culoare nu sc mai cunoştea, fiind ascunsă sub o coajă groasă de cocă scorojită, prăjită la foc - şi sfârşind cu căciulită, atât de unsuroasă, încât la căldură grăsimea se topea şi se scurgea pe frunte.
Aceasta nu împiedeca tineretul mahalalei să-şi lingă degetele, după cc mâna de cinci sau zece bani din vestita Iui plăcintă.
îi plăcea şi lui Adrian plăcinta. Dar, tânăr şi setos de a cunoaşte viaţa, era ceva care îi plăcea şi mai mult: atmosfera plăcintăriei şi a plăcintarului însuşi - o lume pe care o descoperea prin propriile lui mijloace.
Soarta omului nu e altceva decât propria lui personalitate şi ea se arată din leagăn. în zadar se spune că mediul social înrâureşte şi ciopleşte fiinţa omenească, el nu schimbă nimic. Acela care este sortit să conducă o băcănie, va rămâne cu suflet şi cu pricepere de băcan, chiar dacă se va fi născut în purpură şi va fi avut dascăl pe vreun Fenelon, şi chiar dacă mediul social îl împinge la cârma unui regat. Dimpotrivă, un altul care a venit pe lume pe un morman de gunoi şi care a trăit numai printre haimanale, poate sâ rămână neştiutor dc carte toată viaţa, va fi totdeauna un gânditor şi un focar de lumină, dacă tainicele cuptoare ale concepţiunii l-au făurit cu comori dc gândire şi cu simţăminte înalte.
Dintr-un geniu bun, mediul social nu va face niciodată un geniu rău şi nici o lichea. Din omul-păpuşă va putea face, după voie: un negustor de vin sau un searbăd avocat. Asupra acestei păpuşi, mediul social îşi va putea exercita toate influenţele. Faţă de celălalt însă, va fi neputincios. Şi, astfel, nimic nu va fi schimbat, nici într-un caz, nici în altul.
Locuitorii acestei mahalale, care egala în murdărie mahalalele vechiului Cairo sau ale vechiului Alep, îl învinuiau pe kir Nicola dc a fi murdar. Şi era, într-adevăr. Dar ceea cc silea pc ştrengarii şi pe fetiţele din partea locului să nu prea treacă pragul simigeriei, era faima lui dc satir. Să recunoştem că kir Nicola avea şi acrul.
Adrian ceru părerea mamei sale. Aceasta, foarte încurcată, îi spuse:
- Dragul meu copil, hoţul e cu un păcat şi păgubaşul cu o sută. Nu-1 cunosc pe kir Nicola decât dc o săptămână, dar am încredere în cl. I sc citeşte bunătatea în ochi... şi eu cred în ochii omului. Omul poate să mintă, cum vrea cu vorba, nu poate însă să ascundă nimic cu privirea.
Şi iată-1 pe Adrian stând pe banca plăcintăriei, cu o carte pe genunchi, aşa cum făcuse şi înainte de a cere sfatul mamei sale. Părăsise, după un an de trudă, viaţa de rob pe care o duce un băiat de prăvălie, şi acum, setos de citit şi de libertate, fără să se împrietenească cu nici un băiat dc vârsta lui, îşi câştiga timpul pierdut, citind, hoinărind şi cercetând în marea carte a vieţii: inima omenească.
Fără îndoială, lumea e plină de inimi, dar mai toate seamănă cu buruienile acelea netrebuincioase care cresc la marginea drumurilor; mai mult preţuieşte un cartof. Când, iată că se ivi kir Nicola, cu inima lui... Şi atunci fu cu totul altceva.
Ca toată vecinătatea, kir Nicola auzise şi el că o văduvă, spălătoreasă, împreună cu copilul ei, a închiriat două odăi în casa alăturata simigeriei sale.
îndată, cumetrele răspândiră vestea câ noua vecină a trăit cu un grec şi câ băiatul ei era deci un caţaon. Copiii, maimuţărind pe părinţi, începură să fredoneze după Adrian, de cum îl zăriră;
Grec, grec, parpalec, Dă-mi spinarea să ţi-o frec,
870
PANAIT ISTRATI
KIR NICOLA
871
Cu cenuşă După uşă, Cu smoală După oală.
Plăcintarul fu foarte mirat să constate că „parpalecul" îşi vedea de drum, fără să răspundă la ocară aruncând cu pietre, cum era obiceiul. Uimirea fu şi mai mare, când băgă dc scamă că Adrian avea totdeauna o carte la el, că se ducea cu ca la câmp, se înapoia, că îi spunea bună-ziua după ce isprăvea de mâncat bucata dc plăcintă şi se uita drepr în ochii omului, spre deosebire de ceilalţi băieţi, cari întorceau privirea, ca şi cum ar fi avut ceva de ascuns. Aşa că era mulţumit când îl vedea, uneori, aşezându-sc pc banca prăvăliei şi stând ceasuri întregi.
Pc de altă parte, lui Adrian îi plăcea să vorbească greceşte cu kir Nicola.
- Dar, spunea el, kir Haralambe - era numele stăpânului de la care plecase - m-a făcut să plătesc scump limba lui. Cred că palmele pe cari le mâneam de la el, într-o singură zi, întreceau numărul cuvintelor greceşti pc cari le învăţam în ziua aceea. Şi doar kir Haralambe sc simţea mândru, ştiindu-mă fiu de grec.
Kir Nicola exclama:
- Ei! Morc Adrian! Greci, turci sau tătari, nu suntem decât nişte bieţi oameni. Naţiunea este un cuvânt cu care se împăunează două feluri de oameni: şireţii şi proştii. Din păcate, se mai găsesc şi câţiva oameni de bună-credînţă, şi numai mulţumită lor se mai menţin hotarele. Altfel, cuvântul naţiune ar fi pierit de mult.
-Atunci, kir Nicola, tu nu crezi în patrie? întrebă Adrian.
- Ba da, pedaki-mu, cred, noaptea când lucrez singur. îmi aduc aminte câ aici sunt „ticălosul de albanez". Atunci mă gândesc la munţii frumoşi în cari m-am născut şi unde am petrecut o copilărie blajină şi tristă... Şi, în clipele acelea, cânt sau plâng;
dar niciodată nu m-apucă pofta de-a strânge vreun om de gât, gândindu-mă la patria mea.
Pc când vorbeau, femei şi copii intrau şi ieşeau fără încetare. Veneau să coacă o pâine, un dovleac, o bucată de carne pe varză călită. Oamenii mai cu stare aduceau cozonaci, lipovencile seminţe dc floarea-soarelui, pe care le vindeau ca să câştige un ban. Pentru fiecare coacere şi după importanţa ei, kir Nicola lua un gologan sau doi: Se întâmpla uneori să fie nemulţumiri şi certuri: fie că mâncările erau prea coapte, fie că nu erau îndeajuns. Plăcintarul era învinuit, de multe ori, că a şterpelit untură sau felii de slănină ce se aflau în tavă.
Trei sferturi din femeile cari veneau la cuptor erau sărace şi veşnic însărcinate. Ele nu aduceau Ia copt decât dovlcci. Cu vestmintele murdare, rupte sau cârpite, cu părul încâlcit, cu gâtul nespălat, cu picioarele goale şi crăpate, femeile astea nu scăpau niciodată prilejul de a fi cu burta mare, şi abia şi-o goleau, că le vedeai iarăşi cu ea la nas. Fiecare nenorocită era totdeauna întovărăşită de o droaie de ţânci, agăţaţi de fustele ei, aproape goi, cu mucii la gură, cu burta umflată de pepeni, ori dc ciorbă lungă. Cum le luceau ochii ţâncilor după plăcintă! Le lăsa gura apă: copiii înghiţeau în sec, iar mamele scuipau în lături. Privind pântecul gogonat al bietei femei, kir Nicola lua gologanul pentru coacerea dovleacului şi-i dăruia o bucată de plăcintă, cate făcea doi gologani. Femeia împărţea plăcinta cu „dracii" ei, apoi, lingându-şi degetele, mulţumea:
- Să te răsplătească Domnul înzecit! Şi explica: Nu cu poftesc aşa, ci plodul din mine... Cât despre şerpii ăştia, de, ce să le fac? Sunt băieţi şi, dacă poftesc prea tare, ar putea să le cadă... ouşoarele!
Unele din aceste femei plecau deseori fără să dea gologanul, făcând pe uitatul. Kir Nicola le lăsa:
872
PANAIT ISTRATI
KIR NICOLA
873
- Ce crezi, bre Adriani, spunea el, mai bine pierd gologanul, decât sâ le chem şi să le fac de ruşine. Asta mi-ar face mai marc supărare!
Cu toate astea, aceeaşi femeie, a doua zi, stând în poartă, ţipa vecinei:
- Afurisitul ăsta de albanez, s-a îmbogăţit de când ţine plăcintărie în mahalaua noastră!
Câteodată, cumetre mai îndrăzneţe spuneau cu tâlc (mai ales de când kir Nicola căpătase învoirea să vândă plăcintă şi covrigi soldaţilor de la cazarma de cavalerie):
- îţi merge, tătucule, îţi merge! o para dc ici, o para de colo, s-adună! Trebuie sâ ai căptuşeala bunzii garnisită cu bumăşti de o mie; sc vede că d-aia n-o dezbraci niciodată!
De câte ori Adrian auzea vorbindu-se astfel, deschidea ochii mari. Bănuia şi el că plăcintarul o fi srrâns ceva bani, dar nu credea să aibă avere, aşa cum pretindea lumea. Kir Nicola, citind întrebarea în ochii micului său prieten, se dezvinovăţea:
- Ah, cardia-mu!... în viaţă, nu ştii niciodată cum să faci, ca să fie bine! Când n-aveam un ban chior şi-mi târâm pe străzi sărăcia de trei covrigi în coş, toţi îmi ziceau „păduchiosul". Azi, când după douăzeci de ani de trudă, am ajuns să agonisesc un ban, sunt pizmuit, lumea nu mă mai scoate din „ticălosul dc albanez". Şi nu ştiu dacă nu mă simt mai ruşinat acum decât înainte!
- Kir Nicola, îi spunea Adrian, sărac ori bogat, cred c-aî fost totdeauna bun şi, deci, nu trebuie să te simţi ruşinat de nimic...
Văzându-1 pe Adrian fără lucru, citind mereu, kir Nicola îi zise într-o zi:
- Ia spune, file-mu, dac-ai veni la mine să-mi ajuţi, crezi că asta n-ar fi pe placul mamei tale? Te-aş privi ca pe copilul meu, te-aş hrăni şi ri-aş da cincisprezece lei pe lună. Ce ai de spus?
Adrian, care era mâhnit de a o vedea în fiecare zi pc mama lui istovindu-se la albia de rufe, prevăzuse această ofertă. în
zilele când stăteau de vorbă, el şi cu mama sa - fiind înţeleşi amândoi, asupra cinstei plăcintarului - izbutise să capete dinainte încuviiţarea ei.
- Sunt gata să viu când vei voi, spuse el binevoitorului kir Nicola. Eu m-am gândit de mult la asta, iar mama e mulţumită şi nu se împotriveşte; ea ştie că n-ai să mă baţi. Şi sper că-mi vei da voie să şi citesc în clipele de răgaz.
- Ne-am înţeles!... Aşa are să fie... Dar, ia spune-mi, psihi-mu, ce-i cu cititul ăsta dc dimineaţă până seară? Râvneşti oare să te faci „dascalos"?
- Nu. Nu citeşte cineva numai ca să ajungă profesor. îmi plac cărţile, atâta tot!
- Totuşi, ai isprăvit şcoala.
- Am isprăvit şcoala primară; în cărţile acestea însă, găsesc lucruri mult mai frumoase.
-Ah, da! înţeleg, sunt poveşti de dragoste şi cu întâmplări nemaipomenite. Adrian protestă:
- Nu, eu nu mă înnebunesc după aşa ceva. Sunt şi lucruri mai bune de citit!
- Ce anume?
- Ei bine, lucruri foarte serioase! Kir Nicola oftă:
- Ei, pukki'tnu!... Lucrurile serioase nu cred să se găsească în cărţi. Eu cred câ le întâlneşti numai în viaţă. Cărţile nu ne învaţă cum să facem să trăim mulţumiţi şi, chiar dacă ne-ar învăţa, tot nu ne-am lua după ele.
- Te înşeli, kir Nicola, în cărţi găseşti frumosul şi adevărul.
- Frumosul şi adevărul! Nu astea te ajută să trăieşti!
- Pe mine astea mă fac să trăiesc - şi să trăiesc fericit!
- Dar eşti sărac, trebuie să-ţi câştigi pâinea!
- Asta nu face nimic; voi da burţii numai atât cât îi trebuie, iar ceea ce-mi va mai rămâne din câştig, voi da pe cărţi.
874
PANAIT ISTRATI
KIR NICOLA
875
Plăcintarul era cu adevărat mişcat.
- Ah! încăpăţânamlc! Nu vrei să mâ crezi... An să-ţi povestesc atunci ceva dc pe la noi. Familia noastră, în Albania, este încrucişată cu sânge grecesc. Mama mea avea doi fraţi mai mari, barba Spiro şi barba Vangheli. Copilăria mea a fost strâns legată de ei, şî iată ce-am văzut şi auzit... Părinţii lor erau înstăriţi. Cum au văzut că barba Spiro, cel mai mare dintre fraţi, avea darul învăţăturii, au hotărât sâ-1 trimită la şcoli înalte, în Atena. Acolo, acest rufian a ieşit întâiul. Asta îi făcu pc părinţi să-şi piardă capul. Cu jertfe mari l-au trimis în Germania, apoi în Franţa, încredinţaţi că odorul lor va ajunge un Socratc. A ajuns, este adevărat, un mare „dascalos" de filozofie la Atena, a scris cărţi, a făcut să se vorbească mult despre el şi s-a retras, încă tânăr, în satul nostru, unde a cumpărat pământ, şi scrie mereu. Nu mi-am vârât niciodată nasul în cărţile lui, dar cunoscătorii pretindeau că se găsesc în ele lucruri „frumoase şi adevărate". Asta se prea poate. Numai, şî aici e întrebarea: la cc folosesc „frumosul şi adevărul"? La cc servesc? O! da, bineînţeles, i-au folosit lui barba Spiro, dar numai lui! Ducea o viaţă retrasă, cu nevasta bogată pe care o luase. Nici un sărac nu îndrăznea să bată la uşa lui. Toată ziua în halat de mătase şi în papuci cusuţi cu Gr, nu făcea decât să fete veşnic „adevăr şi frumos". Pc noi ne sfida şi nu-şi ascundea dispreţul faţă de ţăranii care-I salutau, când ieşea în trăsură, tolănit ca un paşă.
Durerea de a-1 vedea atât dc nepăsător la tot cc nu era el, a omorât pe bieţii lui părinţi. Au murit în acelaşi an, lăsând pe mama mea şt pe barba Vangheli într-o sărăcie neagră. Şi, când acesta, într-o zi de supărare, îi spuse fratelui său câ e un „egoist" şi că a ajuns acolo unde este, cheltuind toată averea părintească, barba Spiro porunci slugilor să-1 dea afară, strigându-i: „Cei săraci cu duhul trebuie sâ se mulţumească cu ce le dâ Dumnezeu".
In vreme ce el ajunsese marc filozof, mama se căsătorise cu un mic negustor de brânza, şi o ducea greu. Barba Vangheli
sc făcu cojocar, se însura, din dragoste, cu o fată din sat, săracă dar cinstită, pe care o învăţă meşteşugul lui, şi munciră împreună până ajunseră aproape să-şi piardă vederea. Au îmbătrânit înainte de vreme. Cei doi copii ai lor au fost seceraţi încă de mici, apoi soţia lui s-a dus şi ea după ei, şi barba Vangheli a rămas singur.
L-am cunoscut după cc a rămas văduv. Citea şi el, atât cât îi înăgduiau ochii, în nopţile când somnul îl părăsea. Scria şi el deseori, dar... ca să răspundă unor nepoţi nevoiaşi, plecaţi departe de ţara lor, iar scrisorile lui erau totdeauna întovărăşite de un mic mandat poştal. După moartea care îi răpise tot ce avusese mai scump pe lume, veni lipsa, aproape sărăcia, dar, cu toate suferinţele şi necazurile, sufletul lui rămăsese bun.
Când, la nouăsprezece ani, am fost nevoit să-mi părăsesc ţara şi să-mi încerc norocul aiurea, mama, văduvă, mi-a pus într-o pungă tot ce avea, dar era prea puţin. Atunci m-am dus să văd pentru cea din urmă oară pe cei doi unchi ai mei. Barba Spiro, mirosind frumos a cosmetic, sc juca în grădină cu cei trei copii ai lui, învâţându-i să arunce cu discul şi cu suliţa. Nu-şi ascunse nemulţumirea ce-i produceam, îmi dărui cu mărinimie o oca de brânză de capră şi un şal vechi, apoi îmi depuse pc frunte o sărutare, rece ca inima lui. Ari plecat de la el plângând. Ieşind afară, am aruncat peste zidul proprietăţii lui şalul şi brânza şi am frecat cu iarbă locul unde mă sărutase.
Barba Vangheli mă primi cu dragoste, cu surâsul lui stoic pe buze. îşi scoase ochelarii, îmi dădu un scaun să stau şi-mi vorbi despre multe. îmi povesti unele păţanii din viaţa lui şi-mi spuse tot ce trebuia să ştie un copil care pleacă în lume, fără bani şi fără pricepere. Apoi, scoase din dulapul lui o pungă, mi-o puse între mâini şi, strângându-mi-le tare, îmi spuse: „Iată, matia-mu, asta e tot cc pot să-ţi dau. Cheltuieşte cu chibzuială, dar nu fi nici zgârcit, nici hain. Mai bine să înduri sărăcia, decât să stai nepăsător la foamea aproapelui tău. Dumnezeu
876
PANAIT ISTRATI
KIR NICOLA
877
să te aibă în pază, adio! Eu nu te voi mai revedea". Şi mă strânse în braţe. Nu mult după aceea muri.
Iată, Adriani... Cărţile nu-i fac buni, pe cei cari le scriu.
Adrian rămase uimit. Se îndoia.
- Kir Nicola, e adevărat tot ce mi-ai povestit?
- îţi jur pe lumina ochilor mei, că nu ri-am spus decât adevărul!
- Dar cum se poate să scrii cărţi pentru oameni, fără să-i iubeşti?
- Foarte bine: pentru a câştiga bani şi...
- Se câştigă bani, scriind cărţi?
- Mulţi, uneori; dovadă, barba Spiro; şi apoi, glorie.
- Ce glorie? Nu există glorie, dacă ai inimă de piatră!
în seara aceea, culcându-se, Adrian începu să se îndoiască de ceea ce iubea el mai pătimaş, după libertate: slova dumnezeiască, nepreţuita slovă tipărită, fraza cuprinzătoare de iubire şi de adevăr, care înfioară inima şi uimeşte gândul - slăvită zeiţă, Literatura! Citea tocmai Crimă şi pedeapsă, de Dostoievski. Luă cartea şi pătrunse cu privirea numele autorului pe care îl preţuia cel mai mult, ca şi cum ar fi voit să-i smulgă taina vieţii. Se întrebă: „Dostoievski să fi avut oare sufletul tot aşa de hain ca profesorul de fdozofie?"
A doua zi, dis-de-dimineaţă, îndată după plecarea mamei sale, se duse să dea târcoale prin faţa liceului Bălcescu, cercetând pc elevii care intrau. Adrian opri unul, cel mai bun coleg al lui din clasele primare, fost vecin de bancă, şi îi spuse aşa, deodată:
- Cunoşti tu vreo Biografie a lui Dostoievski?
- Nu, nu cunosc nici una, răspunse cel întrebat.
- Ce învăţaţi voi, atunci, la şcoală? se miră Adrian.
- Ehei, şefule, dacă îţi închpui că ne pierdem vremea cu aşa ceva, te înşeli!
- Crezi că îţi pierzi vremea, citind vieţile oamenilor mari?
- Astea sunt fleacuri!... Aici înveţi să-ţi deschizi cu uşurinţă drum în viaţă. Dar, dacă vrei, pot să-ţi caut hârţoaga în biblioteca liceului şi sâ ţi-o dau Ia prânz.
- Ţi-aş fi foarte recunoscător... Voi veni s-o iau. întinzând lui Adrian o mână moale, tânărul care se gândea deja la o viaţă uşoară, dispăru pe poarta liceului.
întristat, Adrian o luă de-a lungul bulevardului Cuza, vorbind cu cl însuşi: „Hârţoaga... Astea sunt fleacuri... Iată unul care va ajunge profesor de filozofie... în felul lui barba Spiro. Ti e frică să nu-1 trimită tat-su să păzească porcii în baltă".
La ora când ies elevii din fabrica de „vieţi uşoare", printre băieţii de toate vârstele, Adrian îşi văzu prietenul coborând treptele, cu un coleg dintr-a şasea, un tânăr înalt cu figura distinsă, foarte slab, fiul unui popă cinstit care-şi făcea din meseria lui un apostolat.
De departe încă, cel dintâi spuse celuilalt, arătându-1 pe Adrian:
- Acesta e amicul care sc ocupă cu vieţile oamenilor mari! Mama lui e spălătoreasă, el e slugă şi se prăpădeşte după vieţile oamenilor mari. E locul sâ spui: „Ce-i lipseşte chelului? Tichie de mărgăritar!"
Băiatul popii fu indispus de această grosolănie, mai ales când îl văzu pc Adrian roşind până în vârful urechilor, mulţumit totuşi de a avea cartea atât de mult dorită. Spuse tovarăşului său aceste cuvinte, care fură pe placul lui Adrian:
- Judeci rău, Alexandre, e mai lăudabil să te preocupe vieţile oamenilor mari, decât vieţile marilor bandiţi. Şi, îndreptându-se către cel ruşinat: Nu citeşti decât cărţi de acestea, prietene?
- Da, domnule.
- Faci foarte bine. Continuă.
Cartea era Amintiri din Casa Morţilor şi debuta cu o splendidă biografie a lui Dostoievski, douăzeci de pagini, semnate Georg Brandes.
878
PANAIT ISTRATI
KIR NICOLA
879
Nerăbdător, ca un copil care a primit o prăjitură, începu să citească, în drum spre casă, şi văzu cât de dureroasă a fost viaţa nefericitului scriitor. îi ceru iertare plângând, că se îndoise dc cl, şi blestemă pe toţi profesorii de filozofie din lume.
Cu cartea în mână, intră ca o vijelie la kir Nicola.
- Ei, babacule, acum să te ţii bine Ia ce-o să-ţi spun! Află că unchiul tău Spiro şi-a greşit meseria, trebuia să sc facă brân-zar, nu scriitor. Uite aici viaţa unui scriitor... Şi, gâfâind, cu glasul sugrumat de emoţia celui care triumfă, Adrian citi plădn-tarului biografia revelatoare, silindu-sc să scoată în relief paginile dureroase. Bietul om ascultă până la capăt, nu pricepu mare lucru şi rămase cu convingerile lui.
Aşa se întâmplă totdeauna în viaţă: cei care îţi sunt mai dragi, nu înţeleg nimic din ceea ce tu iubeşti mai cu patimă.
Chiar a doua zi, Adrian începu să ajute cu râvnă pc stăpânul său-prieten, kir Nicola, dar, în timp de o săptămână, fu obiectul de batjocură al mahalalei. Mama sa se prefăcu că nu ia în scamă această răutate, totuşi suferi. Adrian însă nici nu se sinchisi. Primea cu dispreţ huiduielile băieţilor, care veneau să-1 batjocorească până sub ferestrele plăcintăriei. Apoi, nu mică îi fu surpriza când se văzu linguşit de foştii lui prigonitori, lacomi de o bucăţică de plăcintă.
Aceştia se opreau, numeroşi, în faţa prăvăliei, pândind clipa cea mai potrivită pentru a cerşi câteva fărâmiţe. Cel mai adesea, intrau cu toţii în utma unuia dintre ei, care cumpăra. Acesta era numaidecât înconjurat, rugat să-şi aducă aminte de zilele când şi el gustase din „cinstea altuia".
- Nu uita, stăruia câte unul, că şi eu am împărţit totdeauna cu tine!
Dar, de regulă, fericitul posesor al plăcintei se făcea că n-aude şi se îndopa singur, pe când ceilalţi scuipau printre dinţi.
Cum plăcinta nu se vinde cu cântarul, ci „după ochi", kir Nicola căuta să fie cât mai drept, deşi uneori avea şi el toane,
favorizând şi nedreptăţind, la întâmplare. Când înfigea cuţitul lui lătăreţ, micul cumpărător împingea cu umărul în vânt, ca sâ iasă bucata mai marc, dar nu era niciodată mulţumit. Băieţii îl învinuiau pe „albanez" că e mai darnic cu fetele, pe care le lua câteodată de mijloc, cu o foarte îndoielnică dragoste părintească. Căci kir Nicola nu era bătrân. Şi când vreo ştrengărită cu ochii îndrăzneţi, cu pulpele goale până peste genunchi, cu sânii frumoşi şi tari sub cămăşuţa străvezie, se rezema de pervazul uşii, cerşind din ochi o bucată dc plăcintă, în kir Nicola se aprindea un foc mai tare decât cel din cuptor. O lua de bărbie şi-i spunea:
- Cc vrei, nrititico?
- Ah! Mor de poftă să mănânc o bucăţică!
- Şi n-ai parale?
- Nu... n-am... Dar dacă eşti bun, dă-mi, te rog, coaja aia, care atârnă Ia margine..Mă usuc de poftă!
Albanezul înfigea în ochii micuţei privirea lui scăpărătoare, începea apoi să fluiere un cântec din ţara lui, lua cuţitul şi tăia o bucată. Fetiţa se înduioşa într-atâta, încât nu mai putea să refuze nimic unui om atât de darnic. Dar kir Nicola nu era satir, îşi înăbuşea dorinţele şi se mulţumea să mângâie părul pofticioasei copile, în timp cc aceasta muşca cu zgârcenie din plăcintă, ca s-o facă să dureze mai mult. Simigiul îi spunea, mai mult ca să vorbească singur, decât s-o convingă.
- Fetiţa mea... Frumuşico! Să nu fii sclava unei pofte! Cu un altul în locul meu, bucăţica asta de plăcintă ar fi putut să te coste fecioria! Şi, mai târziu, când vei fi poate „una prima donna", sărbătorită de oameni cari vor bea şampanie din pantoful tău, îţi va părea rău că ai dat, pentru o fărămitură de plăcintă, o „marfă" care putea să-ţi aducă o moşie! Apoi, întorcându-se către Adrian şi vorbindu-i în greceşte, o schimba: Nu-i deloc adevărat, more Adriani! Când „marfa" fetelor e bună, ele o dau totdeauna pe-o bucată de plăcintă sau de alviţă, fiindcă
880
PANAIT ISTRATI
KIR NICOIA
881
atunci e dispreţuită de prinţi, care n-o preţuiesc, decât după ce a trecut prin mâinile... plăcintarilor!
Kir Nicola trăia, de altminteri, în concubinaj cu o femeie mult mai tânără decât el, altădată zglobie şi fermecătoare, acum roasă de tuberculoză, trăindu-şi ultimele zile, dar trăindu-le cu patimă, bătându-şi joc de sfaturile doctorului, fumând, bând, benchetuind - fără teamă de moartea care bătea la uşă - şi amestecând lacrimile de bucurie cu cele de părere de rău.
l^lea Zinca fusese lucrătoare la Regie, în Bucureşti, de unde un om cu stare o scosese pentru a o lua de nevastă. Dar îl părăsise după un an, fugind cu kir Nicola la Brăila, unde înmormânta nu numai amintirea unui soţ searbăd şi ţâfnos, ci şi tinereţea ei, repede ofilită de lipsa de cumpătare.
„N-aveam decât optsprezece ani când l-am cunoscut pe Nicola, povestea ea lui Adrian, cu care se împrietenise iute. Dar, parşivul de plăcintar, deşi motan bătrân, îmi plăcu grozav când într-o zi îndrăzni să-mi spună mie, madam Vasilescu, îmbrăcată numai în mătasă şi clientă bună a plăcintăriei lui: «Ah! porumbiţe! Aş sta zece ani în ocnă, numai să-ţi pot săruta ochii tăi ca murele!» înţelegi, Adrian? Zece ani de ocnă pentru un sărut, asta îţi place mult, când ai şaptesprezece ani! Aşa că îl lăsai să mă sărute; şi, în loc sâ-1 trimit la ocnă, îi cerui alte săruturi, căci cu cât primeam, cu atât doream mai multe. Pe urmă, uite aşa, m-am purtat şi eu ca una care nu e defel cucoană mare: l-am lăsat baltă pe slutul meu, cu mătăsurile lui cu tot, şî am fugit cu craiul care era gata să tacă zece ani de ocnă pentru un sărut. Vezi! Nu-mi pare rău de nimic, decât de viaţa mea cate se duce!"
De o curăţenie rară, împinsă până la manie, lelea Zinca, veşnic ghemuită pe divanul ei, striga oricăruia care voia să intre: - Ei!... Şterge-ţi picioarele!
în fiecare sâmbăta, zi de mare curăţenie - ca să mai schimbe puţin înfăţişarea modestei sale odăi - muta mobilele,
opintindu-se singură să ducă patul în locul bufetului, bufetul acolo unde se găsea înainte scrinul, şi aşa mai departe. Pe urmă, din nou, după câteva săptămâni, mobilele îşi reluau locul, după ce făcuseră înconjurul încăperii. Seara, când venea acasă, spălat şi ferchezuit, şi vedea schimbările, kir Nicola scotea o exclamaţie scurtă şi cântată:
- Alta moda, more Zincuţa mea!
Vorba aceasta, veşnic aceeaşi, plăcea Zincuţei sale şi o mai îmbuna puţin. Căci, cu toată bunătatea tovarăşului ei de viaţă, biata femeie, din pricina suferinţei, se făcuse rea ca o zgrip-ţuroaică şi se certa cu toată lumea. Kir Nicola n-o contrazicea niciodată şi se silea să-i împlinească toate voile. Acestea, uneori, mergeau până la destrăbălare.
Astfel, în toate duminicile, lelea Zinca aduna „prieteni şi prietene" sub umbrarul din grădină, dându-le o masă copioasă, cu curcan, rachiuri şi vinuri din belşug, dc unde nu lipsea niciodată armonica sau „pianul". Atunci se îmbăta, până ce-şi uita de ea. Dădea semnalul petrecerii, cântând romanţe, acompaniată de ţipetele armonicei, pe care Ie înstruna, încetinindu-le sau iuţindu-Ie, cu un deget isteţ, şi sfârşea pe la două dimineaţa cu cântece obscene, lacrimi şi ocări pentru toată lumea, începând cu bărbatul şi terminându-şi săpuneala pe capul bietului muzicant.
Explozia debuta aproape totdeauna cu învinuirea pe care i-o aducea lui kir Nicola, de-a nu lua parte destul de vie la veselia generală:
- Ia uitaţi-vă la parşivul ăsta de albanez! izbucnea ea, arătând către kir Nicola - bolocanul ăsta rebegit, care n-a deschis gura toată seara decât ca să înghită friptură de pui şi ca să râdă ca un nătărău, pe câtă vreme cu javrele lui turceşti ştie să cânte şi să toarne la glume! Ticălosule, tu m-ai nenorocit! Păduchios nelegiuit! Haimana fără Dumnezeu! Am avut orbul găinilor, când m-am amorezat de tine! Şi iată că acum trebuie să mă
882
PANAIT TSTRATI
KIR NICOLA
883
maimuţăresc, să-mî scor sufletul, să scuip sânge, ca să-1 înveselesc pe mocofanul ăsta... ca şî pe voi, haită de flămânzi şi linge-talere, care vă îndopaţi la masa mea, dar care nu daţi niciodată un prânz altora! Ieşiţi afară, nespălaţilor, nu mai vreau nici să vă aud de nume!
Şi băgând de seamă câ muzicantul ascultă şi râde pe înfundate:
- Şi tu, cerşetor de răspântie! Cc faci acolo? Ce stai să tragi cu urechea la ce nu te priveşte? la fă bine şi închide uşa pe dinafară, şi să nu te mai prind pe-aici, golanule!
la început, ofticoasa fu foarte aspru judecată pentru firea ei urâcioasă. Mai târziu, fiecare înţelese cum stau lucrurile. Oaspeţii spălau putina, de îndată ce izbucnea furtuna, lăsân-du-1 pe kir Nicola sâ-i ţină singur piept. Apoi, făceau pe supăraţii până pc la mijlocul săptămânii următoare. De cum venea joia, lelea Zinca, cea dintâi, nu mai putea să rabde singurătatea, să-şi depene gândurile negre, să privească fumul de ţigare şi să asculte motanul care toarce - toate astea sfârşeau prin a o scoate din sărite.
Atunci, trimitea câte o fetiţă s-o cheme pe cea mai supărâ-cioasă dintre prietene, şi aceasta, fără să aştepte prea multe ploconeli, venea, o îmbrăţişa şi se însărcina să le împace şi pc cele îmbufnate, invocând — argument fără replică! — starea bolnăvicioasă a lelei Zinca. Cumetrele, la rândul lor, ştiau atât de bine să-şi înduplece bărbaţii, că dumineca următoare îi găsea pe toţi strânşi sub umbrarul din grădină.
Ia ceaiul care se lua dupâ-amiază, înainte de a începe petrecerea de seară, bolnava avea lacrimi de părere de râu şî se scuza indirect:
- Ce să fac, gândiţi-vă şi voi! Sunt atât de nenorocită! Şi nu pentru că am să mor în curând, asta nu mă înspăimântă, ci pentru că omul ăsta al meu mă lasă prea singură. Acum, nu mai însemn nimic pentru el: un biet trup secătuit, bun de băgat
între patru scânduri. Boscorodeşte toată ziua cu compatrioţii lui, nespălaţi ca şi el, şi nu mă vede decât la prânz şi seara în pat, când se ţine cât mai departe de mine. Nu mi-au mai rămas decât ţigara şi motanul.
— Da, e foarte dureros, biată lele Zinca! încheiau prietenii milostivi.
Şi toată lumea se îmbrăţişa.
Dar în cltpa aceea^e ivea kir Nicola, primenit, spălat, cu barba pieptănată, cu mersul drept, cu privirea aprinsă de levantin, şi atunci lelea Zinca schimba numaidecât tonul, îl lua de mână, îl aşeza lângă dânsa şi îi spunea:
— Nu, frate dragă, nu pe tine sunt supărată. Dar, uite, viaţa... Viata asta care îţi făgăduieşte atâtea Ia început şi care-şi ţine atât de puţin făgăduielile! Nu mai poţi bea un pahar, fără să găseşti fiere la fund... Pe urmă, ştii, sunt cu un picior în groapă şi, orice s-ar spune, asta nu-mi face deloc plăcere... n-am decât treizeci şi doi de ani! Ţi-aduci aminte, când, la Bucureşti, tânără şi frumoasă, îmbrăcată în mătase, mi-ai spus pentru întâia oară: ,Ah, porumbiţo, aş sta zece ani în ocnă, numai ca să-ţi sărut ochii tăi ca murele!"? Cum trece vremea! Ai spune că era ieri! Şi poate că la primăvară o să-mi cânte ciocârlia deasupra gropii! Pe urmă, privindu-1 cu dragoste, îl arăta prietenilor. Ia uitaţi-vă la el, cât este de fericit! Mi-aş pune mâna în foc, câ iar a pipăit sânii vreunei târfe, dornică de o bucată de plăcintă! Mi-e ciudă pe el şi l-aş strânge de gât, când, singură în odaia mea, mă gândesc !a toate astea, dar recunosc câ, în locul lui, aş face la fel! Aşa-i viaţa: roata se învârteşte şi vai de acela pc care-1 prinde dedesubt!
Când începea sâ se întunece, după ce se termina cu ceaiul, poarta de la stradă se deschidea încetişor, parcă ar fi fost împinsă de o mână de copil, tânărul cu armonica, alungat cu opt zile în urmă, îşi vâra capul în curte. Şi lelea Zinca îi striga totdeauna:
— Intră repede, derbedeule, şi închide poarta, că te văd vecinii.
884
PANAIT ISTRATI
KIR NICOIA
885
Cu. acest mediu - în care vieţuiau bucuria şi ticăloşia omenească — făcu Adrian cunoştinţă în vara aceea de muncă la kir Nicola.
O altă lume, tot atât dc nouă şi de bogată, se deschise ochilor lui dornici de a cunoaşte: cazarma Regimentului 11 de cavalerie, la doi paşi de plăcintărie, unde kir Nicola vindea multă plăcintă şi covrigi cu susan. Acolo, de asemeni, se petreceau multe lucruri, pe cari cei mai mulţi nu le ştiau sau lc ştiau prost. Adrian le descoperi şi le rumegă.
Ca toţi băieţii de vârsta lui, ştia câ „o cazarmă este locul unde se găsesc soldaţi" şi că „soldaţii sunt nişte militari". Cazarmă! Aşa se chema curtea aceea întinsă, bine închisă, unde furnicau oameni şi cai, unde trompetele sunau mereu, unde era un du-te-vino neîncetat - dar pc porţi deosebite - de bricuri care aduceau ofiţerii şi căruţele de furaj încărcate cu paie ori cu bălegar. în mijlocul acestei curţi se înălţau clădiri mari, tot atât de întunecate ca şi închisoarea preventivă cu care se învecina.
Cât despre ceea ce se petrecea înăuntrul acestei curţi, Adrian nu ştia mai mult decât ceilalţi băieţi, dar, spre deosebire de ei, cum nu uita niciodată nimic din ceea ce văzuse sau auzise, îi plăcea să pună faţâ-n faţă legenda şi adevărul. Astfel, judecata lui, atât dc timpuriu coaptă, vedea câtă depărtare e de la cântecul şcolăresc: „ Cefrumoasă este viaţa de soldat... " până la ceea cc făceau şi spuneau soldaţii, sub ochii lui. Cântecul acesta, răsuflat, nu-1 auzise Adrian în gura nici unui soldat, nici la recrutare, nici în timpul serviciului, nici după, ci numai la copii. Numai copiii spuneau că viaţa de soldat e frumoasă, soldaţii însă nu.
Adrian îi văzuse făcând şi îi auzise spunând altceva; şi, în această privinţă, o icoană rămăsese vie în negura amintirilor lui de copil. Avea şapte ani pe atunci. într-o seară, se întorcea acasă, după ce făcuse cu mama lui o plimbare prin împrejurimile oraşului. Mergeau de-a lungul grilajului care încercuia cazarma
Regimentului 3 de artilerie, când un soldat îi strigă din dosul gardului. Se apropiară. Tânărul le ceru „puţin tutun". Mama  ' ■ alergă să-i cumpere un pachet dc zece bani, în timp ce Adrian rămase cu ochii ţintă la artilcrist, care avea o rană largă pe obraz:
- Cine tc-a rănit? întrebă copilul.
- Sergentul meu, răspunse cel întrebat.
- Şi pentru cc?
- Când ai să fii şi tu soldat, ai să vezi de ce...
Adrian nu uită această scurtă scenă, care îi venea în minte ori de câte ori vedea soldaţi adunându-se şi când la cârciuma din mahala îi auzea strigând:
- Am făcut un „cot", îmi mai rămân doi! Iar un altul:
- Nu mai am, fraţilor, decât şase luni, din cei trei ani de puşcărie!
Apoi îi auzea pe recruţi, în fiecare toamnă:
- Fraţilor! Trei ani de tinereţe pierduţi!
- Adio, perişorul meu frumos!
- Ah, iubito, când te voi mai revedea?
- Prieteni, vom îmbrăca haina statului, haina dracului; adio libertate!
în fine, marinarii, care făceau cinci ani de serviciu, treceau cântând:
Cine a scornit armata, Dumnezeu să-i dea răsplata, Să nu aibă parte-n lume, Să-şi mai câştige o pâine!
Era vorba deci de „puşcărie", de „tinereţe pierdută", de „haina dracului" şi de blesteme pentru cel care „a scornit armata". Unde sunt aşa-zişii soldaţi care cântă: „Cefrumoasă este viaţa de soldat!?"
înarmat cu cele ce ştia, Adrian se duse să vadă mai de aproape „viaţa de soldat".
886
PANAIT ISTRATI
KIR NICOLA
887
Se ducea numai duminica, zi de exerciţii pentru călăraşii cu schimbul, când clienţii erau mai numeroşi. După ce-şi încredinţa prăvălia unui compatriot, kir Nicola venea în ajutorul vânzătorului său obişnuit de la cazarmă. Acesta era un pungaş! Simigiul se certa cu el, dc câte ori făceau socotelile.
- Am fost furat, ştii bine că soldaţii mă fură! striga vânzătorul în fiecare seară.
Kir Nicola se supăra puţin, primea cât era, pe urmă îi spunea lui Adrian:
- Ştiu bine că soldaţii fură, dar ştiu de asemenea că furtul lor este un noroc pentru el, care mă fură şi mai vârtos. Dar asta nu-i nimic: îi e mai greu lui să mintă în fiecare zi, decât mie să pierd zilnic câţiva bani.
-Ar fi mai bine să-i măreşti leafa, spunea Adrian, pentru ca să nu te mai fure.
- Ei, da, prietene, am făcut asta o dată, judecând ca şi tine, dar, după o săptămână... soldaţii au început iar sâ fure!
Adrian putu însă să se convingă că aceste furturi erau, în parte, reale. Soldaţii îi înconjurau pe plăcintari, dc îndată ce-şi puneau „tanturul" pe trepied. Ei se împărţeau numaidecât în trei feluri de oameni. Erau întâi muşteriii cinstiţi, cari, cu banii în mână, cereau un covrig cald sau o bucată de plăcintă, plăteau şi plecau. în jurul lor roiau însă cei mulţi, şi fără bani. Aceştia aveau două feluri de-a „lucra"; unii, folosindu-se de o clipă de neatenţie, şterpeleau marfa, fără să fie văzuţi; alţii, fiinţe josnice, adevărate brute, ocnaşi înnăscuţi, cari erau numiţi „gâtoşi", se apropiau cu neruşinare şi cereau o bucată de cinci sau zece bani. Kir Nicola recunoştea pe tâlhar, dar nu îndrăznea să nu-i dea, dc teamă să nu-şi vadă marfa răsturnată în ţărână. După ce-1 servea, îl supraveghea. Omul mâncând domol, se depărta tiptil.
Atunci patronul striga:
- Măi, tu ăla... nu mi-ai plătit! Pungaşul se întorcea, obraznic:
- Ce mâ, albanczule? Ai uitat că ţi-am aruncat banii înainte? Ori vrei să te plesnesc?
Kir Nicola tăcea, îl privea lung pc Adrian şi îi spunea pe greceşte:
- Vezi omul acesta? Ei bine, atâta vreme cât se vor găsi astfel de bestii, lumea va avea nevoie de puşcării!
în sfârşit, a treia categorie era formată din aceia cari n-aveau bani şî erau cinstiţi. Cu aceştia priveliştea nu mai avea nimic hazliu, aşa cum se întâmpla cu copiii, ci mai cutând era dureros să vezi feţele bărbăteşti şi sfrijite ale ţăranilor - mistuiţi dc o poftă tot atât de mare ca şi copiii - lungindu-se, crispându-se, devenind tragice, tot uitându-se ţintă la bunătăţi.
- Mama ei de plăcintă! Că bine mai miroase, mă!
Şi, după această izbucnire, întorceau spatele şi plecau, scuipând vârtos. Câteodată, un caporal „în uniformă particulară" cumpăra o bucată mare, se întorcea către cei nemâncaţi şi începea să înfulece cu poftă. Pe urmă, băgând de seamă că un recrut căsca gura şi scuipa mereu, îi întindea prăjitura, „ca să muşte o dată".
- Ţine, şefule, pari să fii cel mai pofticios!
Ţăranul, naiv, lungea botul către bucată, dar, în aceeaşi clipă, o palmă dată în plin obraz îi zvârlea chipiul la pământ.
- Cojan puturos! Nu, zău, credeai că o să te las să muşti? Apoi, ştergându-şi mâinile cu batista, „gradatul" se apropia
de omul înşelat şi bătut, căruia îi sclipeau ochii de o ură neputincioasă, şi îi spunea în râsul tuturor:
- Acum, ştii, putem să ne înţelegem. Dacă mă laşi să mă duc astă-searâ la muierea ta, îţi plătesc o jumătate de kilogram de plăcintă!
Omul înghiţea batjocura şi nu îndrăznea să răspundă nimic. Atunci, peste măsură de indignat, kir Nicola tăia o felie mare, o dădea nenorocitului şi-i spunea:
888
PANAIT ISTRATI
K1R.NICOIA
889
- Mănâncă asta, băiete, şi dacă vrei sâ te plângi superiorilor tăi, sunt martor că te-a bătut degeaba!
Bietul om răspundea:
- Hm! Să mă plâng... Corb la corb nu-şi scoate ochii! încredinţat de acest adevăr, kir Nicola sc jelea pc greceşte,
către Adrian:
- Ah! nefericitul! Chiar dacă un om intră cu simţăminte alese în această fabrică de nenorociri, nu poate să iasă dintr-însa decât criminal!
Fabrică de nenorociri! Adrian îşi dădea singur seamă, cât era de adevărat acest lucru.
în cazarma aceea imensă, băiatul pătrundea în voie unde vroia: la manej, la infirmerie, la ateliere, la grajduri. Kir Nicola, întocmai ca un Mentor, nu pierdea prilejul să-şi trimită micul său Telemac, pretutindeni unde era ceva de învăţat.
- Du-te de vezi ce se petrece pe-acolo!
Şî acolo, în colţul unei clădiri pustii, Adrian vedea un trompet major învăţând câţiva elevi-trompeţî. flăcăii suflau:
- Ta ta-ra ta...
Nu era bine. Vânăt de mânie, sergentul se repezea în om, îi „muta" fălcile din loc, apoi îi smulgea instrumentul din mâini şi sufla în el:
- Ta ta-ra ta ta!... Uite aşa, cădelniţa mă-ti! Din ce curvă blestemată ai ieşit? Pune limba cum îţi arăt. Şi suflă scurt şi tare, că de-aia ţi-a dat Dumnezeu bojoci!
Adrian se uita la recruţii cu obrajii umflaţi, cu ochii în lacrimi şi se îndepărta zicându-şi:
„Auzi! Cică Dumnezeu ne-a dat plămâni, ca să suflăm în trompete!"
La potcovărie, Adrian îl vedea pe meşter croindu-şi ajutoarele cu fierul roşu peste rinichi, ori de câte ori era nemulţumit
dc ceva. De multe ori, zdreanţă cu care era îmbrăcat soldatul lua foc.
1 a manej, văzu însă cele mai grozave cruzimi. Acolo, recrutul nu ştia nici să încalece destul de repede, nici să se ţină pe cal cum trebuie, nici sâ-1 mânuiască după poruncă şi, cu atâr mai puţin, să învârtească sabia grea cu care trebuia să descrie în aer fel de fel de mişcări foarte iscusite.
în mijlocul manejului, călare şi el şî cu sabia scoasă din teacă, un sublocotenent instructor, slab ca o scândură şi furios, n-aştepta decât o greşeală, pentru ca, dintr-o săritură, sâ ajungă la cel neîndemânatec şi să-1 pedepsească, lovindu-1 în spate cu latul săbiei. Adrian a numărat într-o zi zece lovituri de sabie date aceluiaşi om, într-un singur ceas de exerciţii, şi se întreba, în ce hal trebuie să fie spinarea nenorocitului căruia poetul închinase cântecul Ce frumoasă este viaţa de soldat!
Aceste privelişti îl făcură să vadă limpede despre ce fel de „frumuseţe" era vorba. Indignarea lui atinse culmea, când, într-o zi, citi în ziare că un ofiţer de cavalerie străpunsese cu sabia trupul unui soldat. Aşa că nu fu deloc surprins când, opt ani mai târziu, află că soldatul Ispăşoiu din Craiova - pedepsit cu treizeci de zile închisoare, pentru că a avut îndrăzneala sâ se ducă să se plângă Regelui Carol - a descărcat toate gloanţele din arma lui într-un grup de ofiţeri adunaţi în curtea cazărmii, omorând pe unii şi rănind pc alţii.
în timpul zilei, kir Nicola se arătă faţă de Adrian un prieten de fiecare clipă şi, totdeauna, vesel. Noaptea însă, când rămâneau numai ei singuri, albanezul devenea un om aproape misterios. Se întâmpla chiar ca Adrian să se sperie uneori, dar iubirea lui curată îl ajuta să pătrundă adevărata fire a lui kir Nicola.
Meseria de plăcintar, deşi era plină de farmec pentru Adrian şi-1 făcea să nu mai atârne de nimeni, avea şi părţile ei anevoioase. Dacă ziua se scurgea în trăncăneli şi desfacerea mărfii, care era mai mult o petrecere, apoi noaptea, dimpotrivă, nu mai
890
PANAIT ISTRATI
KIR NICOLA
891
era loc de joacă. Trebuia să tc scoli la patru dimineaţa şi să te pui pe lucru. E drept, kir Nicola nu-i cerca băiatului să se scoale atât de devreme, dar Adrian o făcea bucuros, împins de dragostea pe care o nutrea pentru bătrânul lui prieten.
Simigeria se închidea după cină şi se culcau cam pe la nouă, după ce se plămădea aluatul. Ia douăsprezece noaptea, kir Nicola se scula şi se ducea să frământe, timp de un ceas, cincizeci de kilograme de făină, apoi se culca din nou, pentru a mai dormi încă trei ore. In fine, la ora patru începea prepararea plăcintei şi a covrigilor, în acelaşi timp. Kir Nicola depunea atunci o sârguinţă, ce-1 făcea de nerecunoscut. Cele şaptezeci de kilograme de cocă, din care a treia parte era întrebuinţată la plăcintă, iar restul la covrigi, trebuiau să fie prefăcute în marfă gata de vânzare înainte de şapte dimineaţa, fiindcă, altfel, era primejdie de-a se duce pe gârlă toată munca. Vânzătorul sosea la ceasul cinci şi încălzea cuptorul. Un ceas mai târziu, truda era sfârşită. Plăcinta şi covrigii ieşeau cu duiumul din cuptor, umplând simigeria cu mirosul lor plăcut şi mângâind ochiul cu culoarea lor rumenă.
Era, cu adevărat, cea mai plăcută clipă. Sute de lucrători treceau în cete şi dădeau iama în bunătăţile încă fierbinţi. După aceasta urma odihna, o vânzare potolită şî taifasul cu compatrioţii la un pahar de vin.
laboratorul, unde Adrian îşi trăia orele cele mai duioase, îl forma odaia din dosul prăvăliei. Venea apoi depozitul de făină şi de unelte şi numai după aceasta, adică tocmai în fundul curţii, se afla locuinţa plâcintarului, unde lelea Zinca lâncezea între pisoi şi ţigările ei, cufundată într-o veşnica mâhnire.
Astfel, departe de lume, învăluit în beznă, kir Nicola se reîntorcea în fiecare noapte la firea lui adevărată, redevenea aşa cum îl plăsmuiserâ munţii Abaniei, aşa cum fusese înainte de a-l fi rănit oamenii şi de a-i fi îngenuncheat viaţa. Figura lui nu mai era surâzătoare şi îndatoritoare, spinarea nu se mai
încovoia pentru temcneli, căci nu mai erau muşterii cari să ceară de două ori restul, nici cumetre care să râvnească la averea lui, nici vreo brută care să-1 ameninţe că-i răstoarnă tanturul, nici vreun ofiţer care, dintr-o privire, sâ-i aducă aminte să-i ducă acasă cuvenita plăcintă cu unt. Nu mai era nici lelea Zinca, pentru a-1 învinui de boala ei şi de veselia lui. Scăpat de tot şi dc toţi, kir Nicola se regăsea pc el însuşi. Era atunci frumos de văzut.
Cu capul gol, cu trunchiul despuiat până la brâu şi cu faţa aprinsă, braţele lui muşchiuloase păreau prinse într-un vârtej. Bucăţi mari de cocă grea, smulse, dintr-o smucitură, din covată, se muiau ca nişte cârpe în mâinile lui vânjoase. Pe masa de frământat, ele se prefăceau cu repeziciune în suluri lungi ca nişte şerpi, cari, la rândul lor, erau transformate în o suta, două sute, trei sute de cocoloaşe de mărimea unei lămâi. Câteva mişcări dibace pentru fiecare cocoloş şi, curând, covrigi după covrigi, în şîniri neîntrerupte, după ce descriau o curbă în aer, se duceau să cadă în cazanul cu apă clocotită, unde Adrian îi lăsa să fiarbă un timp. Apoi îi scotea, îi subţia, şi îi presăra cu susan. Nu mai rămânea acum decât sâ-i înşire pe lopată, pentru a-i zvârli în cuptor. Aceasta era partea searbădă a muncii, partea care nu-i prea plăcea lui kir Nicola: fabricarea vulgarilor covrigi!
Dar după aceştia, venea la rând stăpâna dughenii, mândra cea numai din bunătăţi făcută şi pe care toate gurile o doreau -delicioasa plăcintă!
Aci, stop!... Opreşte-te o clipă, scriitoraşule obişnuit sâ îndrugi Ia fleacuri! Acum c vorba să te atingi de chiar sufletul Iui kir Nicola. Ei bine, începe, dar cu smerenie, de nu, dracu te ia!
Adrian acoperă cazanul şi deschide uşa ca sâ iasă aburii. Kir Nicola îşi şterge fruntea, se aşează pe un teanc de sact şi răsuceşte o ţigare:
- Adriani... scumpul meu... S-a isprăvit cu blestemaţii ăştia dc covrigi!
892
PANAIT ISTRATI
KIR NICOIA
893
- S-a isprăvit, kir Nicola... Acum e rândul plăcintei!
- Plă-cin-ta... îngână kir Nicola şi trage în piept cu putere fumul de ţigare. Priveşte drept în faţă noaptea pe care zorile încep s-o fulgere, iar cu gândul se întoarce către iubiri trecute, toate iubirile lui, de la barba Vangheli până la lelea Zinca. Da, Adriani, plăcinta... ea cuprinde toată viaţa mea. Haide!
Se coboară scândura îmbibată de untură, pe care se întinde foaia de plăcintă şi care are o suprafaţă de patru metri pătraţi. Iat-o, la rândul ei, pe jumătate acoperită cu lungi suluri de cocă, moi şi albe, ca nişte braţe de femeie. Kir Nicola le ciopârţeşte, le preface în zeci dc cocoloaşe cât portocala. Adrian stă acum în picioare, lângă stăpânul său. Coatele lor aproape se ating. Sunt cu faţa către auroră. înainte de a începe frământarea co-coloaşelor, kir Nicola ciuleşte urechea. Prin uşa deschisă, aude chinuitoarea tuse care o zguduie în toate dimineţile pe ofti-coasă. Câinii latră.
- închide uşa, Adriani!...
Adrian închide uşa şi, cu coada ochiului, se uită furiş la faţa lui kir Nicola, care e liniştită şi galbenă; gura o ţine întredeschisă, nările sunt dilatate, ochii lui sticlesc aproape cu duşmănie. Iată că mâinile plăcintarului apucă fiecare câte un cocoloş de cocă. I-e frământă şi le rotunjeşte cu mişcări ritmice. Adrian le trece prin untură şi le aşează în rânduri strânse.
Deodată, cele două mâini care frământă se înţepenesc în cocă, pieptul se umflă şi din el izbucneşte un şuvoi de sunete metalice, care fac să se zguduie geamurile. Glasul lui puternic modulează armonios un cântec sălbatic. îşi uită de el. Sub apăsarea puternică a plămânilor, gâttd se umflă, se învineţeşte, coardele vocale sunt gata să se rupă, pe când mâinile se înverşunează să frământe maşinal, Ia nesfârşit, aceleaşi două cocoloaşe.
Adrian, vibrând din toată fiinţa lui, cercetează discret faţa aceea sfâşiată de nebănuite deznădejdi, ochii aceia întunecaţi de durere, gura aceea strâmbată, şi sc îndepărtează, respectuos.
în ce limbă cântă kir Nicola? Greceşte? Turceşte? Albaneză? Şi ce spune?
Din vârful muntelui,
Unde a văzut lumina zilei,
Un tânăr coboară la vale.
Nu merge la plimbare
Nu se duce la târg de vite.
Plecarea lui va firpoatefâră întoarcere,
Ah, da, nu va reveni poate niciodată!
Şi multă vreme îl urmăreşte
Privirea scăldată în lacrimi a unei mame scumpe:
- Dragul meu copil, se jeleşte dânsa,
Numai o mamă poate să ştie ce e durerea
Care nu se uită niciodată!
Să dea Domnul să nu mai rămână în viaţă
Mamele care şi-au pierdut copilul,
Copilul care a intrat în pământ,
Sau care a plecat pe meleaguri străine,
Unde graiul lui va fi batjocorit
Unde durerile şi bucuriile lui vor fi neînţelese,
Şi unde fiecare îl va striga: „ Veneticule"!
Kir Nicola se opreşte... îşi priveşte mâinile şi vede cele două cocoloaşe cari, frământate şi răsfrământate, sunt acoperite cu băşici ce se sparg. Le zvârle într-un colţ - şi atunci începe fabricarea acelei diafane foi de plăcintă, cunoscută numai în Orient, care cere multă îndemânare plăcintarului, ca sâ fie reuşită, şi multă simţire celui care o gustă, ca să trădeze câte sufe-rinţi ascunde în cutele ci.
Cocoloaşele sunt înăclăite în untură şi lăsate să se frăgezească. Apoi sunt apucate, două câte două, şi întinse, fiecare deosebit, până ce se fac de mărimea unei farfurii. încă putină untură şi, iată-le, una peste alta, cu marginile lipite. Acum vine operaţia cea măiastră - întinsul.
894
PANAIT ISTRATI
KIR NICOLA
895
Talerul de cocă este înhăţat cu brutalitate, învârtit în aer şi plesnit de masă, apoi pe loc smuls, din nou învârtit şi iar izbit de masă, până ce se lărgeşte, sc subţiază, se întinde, văzând cu ochii, cât o faţă dc masă.
în clipa aceea, kir Nicola priveşte triumfător foiţa străvezie şi pare nemulţumit, pe când Adrian îl admiră ca pe un viteaz care luptă cu nenumăraţi duşmani. în mâinile neştiutoare, foaia, mai subţire decât cea mai subţire mică, s-ar fî rupt de mult în mii de bucăţi. Dar kir Nicola, care n-o găseşte niciodată destul de subţire, o smulge de pe masa lipicioasă, o răsuceşte pe deasupra capului, cu un gest de sfidare şi o trânteşte pentru ultima oară, cu un zgomot de cearşaf ud.
Ha acoperă acum o suprafaţă de doi metri pătraţi. E împăturită în opt.
Printre straturi, pe măsură ce stăpânul lui împătureşte, Adrian întinde un amestec de ouă, brânză albă şi zahăr. Iat-o gata pentru cuptor, gustoasa plăcintă românească. în Orient, grecii îi zic bugaţo. Ia kir Nicola, ea are forma dreptunghiulară şi cântăreşte aproape o jumătate de kilogram. Toată lumea îi preţuieşte gustul. Nimeni nu ştie câte dureri zac în ea.
O, voi, cei cari mâncaţi plăcinta din Orient! Fiţi milostivi faţă de bieţii plăcintari soioşi, cari răspund cu un surâs smerit la nobila voastră trufie!...
Acum, când tăvile nu aşteaptă decât clipa în care să fie vârâte în cuptor, kir Nicola şi Adrian se odihnesc şi sorb o bună cafea turcească:
- Kir Nicola!... De ce eşti tu noaptea atât de nefericit?
Cel întrebat nu răspunde numaidecât. Fumează şi cată îndelung la iscoditorul băiat. Ochii lui, gura lui, s-au îmblânzit iarăşi. Surâde:
- Bietul meu Adriani!... Tu vrei sâ ştii prea multe... Nu poţi să spui tot ce simţi... îngăduie, mai bine, lui kir Nicola să sărute pe micul lui prieten, care are un suflet atât de bun!
Când tu vei fi mare, cu n-am să mai fiu decât o amintire pentru tine. Află deci un lucru: străinul este o umbră care-şi poartă ţara în spinare. Aceasta nu c pe placul patrioţilor, de aceea el e pretutindeni un om de prisos. Dar, ceva şi mai rău. Se întâmplă ca străinul sâ nu mai placă nici chiar acelora care l-au iubit, şi asta e mai trist decât orice.
Pe vremea când am cunoscut-o pe biata mea Zincuţa, tot ce făceam, tot ce spuneam, era farmec pentru ea. Stângăciile mele, prostiile mele, româneasca mea stricată, până şi boscorodelile mele cu străinii - totul îi plăcea, orice o făcea să râdă. De îndată însă ce se iviră cele dintâi semne ale boalei, nu mai fusei pentru iubita mea decât „o naţie spurcată".
Ei!... More Adriani! Tu n-ai de unde şti cât e de greu pentru un om bun să vadă cum se strâmbă de ură faţa care i-a fost dragă şi să audă ocările ieşind potop din gura care altădată n-avea pentru el decât cuvinte de alintare. Toate astea cad pe inima noastră, cum cade apa fiartă pe un trandafir. Şi dacă tulpina trandafirului mai poate să se ridice după o asemenea opăreală, apoi floarea lui nu va mai fi niciodată ceea ce a fost.
Am iertat şi eu cât am putut, dar mi-a fost greu să uit câ însăşi prietena mea se întovărăşea cu cele mai josnice fiinţe, pentru ca, neavând ce vorbi, să scuipe peste tot ce un străin are mai sfânt: locurile unde a văzut lumina zilei şi unde a trăit clipele cele mai duioase! Duioase, chiar atunci când erau nenorocite!. .. Cu cât batjocorea amintirile mele scumpe, cu atât mă simţeam mai legat de oamenii din ţara mea, cari mi le răscoleau. La începutul legăturii noastre, aş fi lepădat bucuros pielea mea dc albanez şi m-aş fi vârât sub a ei, dar, curând, nu-mi mai rămase — şi nu din vina mea — decât o pătimaşă dorinţă să retrăiesc durerosul meu trecut, să mâ îmbăt cu compatrioţii mei şi s-aduc în simigeria mea un colţ de Albanie.
în vremea asta, ce de bani aruncaţi pe fereastră, adică pe doctori, pe leacuri şi chefurile scumpei şi nenorocitei melc
896
PANAIT ISTRATI
KIR NICOIA
897
Zincuţa! Mii dc kilograme dc plăcintă, mit şi mii de covrigi frământaţi în nopţi de trudă, de aceste două mâini!
Când am venit la Brăila şi mi-am ales locul aici, am vrut să arăt vecinilor că nu eram un hrăpăreţ. în ziua când am deschis plăcintăria, am împărţit în mahala, la mici şi la mari, douăzeci de kilograme de plăcintă şi trei sute de covrigi, fără să primesc un gologan. Şi ai văzut cu ce m-am ales: „albanez spurcat". M-am făcut că nu bag de seamă, cu toate că mă durea. Şi am continuat, după cum vezi, să rămân prietenul micilor puşlamale, îngăduitor cu cei cari mă fură când pot şi mă înjură cât le place.
I.a cazarmă, la fel, m-am purtat ca un om de treabă. Cu toate că plătisem la casa regimentului taxa care se cuvenea, am vrut să las să mai treacă de la mine. Astfel, l-am înştiinţat pe colonel că, ori de câte ori mă va vesti că se pregăteşte un banchet ofiţeresc sau vreo masă mare în familie, sunt gata să-i aduc o frumoasă plăcintă, de cea mai bună calitate. Şi cum am fost răsplătit? Astăzi, banchetele şi mesele mari sunt născocite la fiecare cincisprezece zile. Dacă uneori mâ las greu, mi se porunceşte, ca şi cum ar fi vorba de o datorie, şi nu de un dar. Până şi sergenţii, şi instructorii vin sâ se îndoape la tanturul meu, amână plata „la soldă" şi niciodată solda pe care o primesc, nu este aceea din care trebuie să mă plătească. Şi dacă, dezgustat de abuzuri, mă împotrivesc, sunt numit „albanez ticălos", care „încurcă lumea", mă alungă de la un escadron la altul, uită că am plătit o taxă cerută de regulamente şi câ am dobândit un drept de vânzare.
în faţa tuturor acestor nedreptăţi, tac, mă aplec şi caut o mângâiere în tovărăşia compatrioţilor mei. Mă îmbăt uneori ca un porc şi cheltuiesc într-o singură seară tot câştigul dintr-o săptămână.
Dar acest soi de mângâieri îmi aduc dezamăgiri cumplite. De câte ori, în toiul chefului, n-am fost uşurat de toti banii ce-i
aveam asupra mea! A doua zi, îmi aduceam aminte care „bun prieten"mă compătimise şi mă pupase prea cu foc. Vezi tu, dragul meu băiat, eu ştiu să ajut omul la nevoie - căci nu poţi să ai suflet şi să rămâi nepăsător la durerile celorlalţi - dar, aş vrea mai bine sâ mor, decât să văd cum un prieten abuzează de sentimentele mele!
lată care este durerea mea! Pentru prieteni, sunt de cele mai multe ori o gâscă bună de jumulit. Pentru cei de la cazarmă, o vacă de muls. Pentru mahala, „un albanez ticălos"! Pentru biata mea Zincuţa, o „naţie spurcată".
Şi eu aş vrea să fiu un frate pentru toată lumea, dar nimeni nu mă vrea. Nimeni nu vrea să ajute unui om, care s-a născut bun, să rămână bun şi, cu atât mai puţin, nu-1 ajută să devie, atunci când n-a avut norocul să se nască, bun.
MUSA
MUSA
Pe la sfârşitul primăverii lui 1907, am făcut cunoştinţă la Cairo cu un ovrei bătrân, zugrav dc casc, originar din România. Vopsitorii arabi îl numeau Musa. Şi tot „Musa" îl voi numi şi eu aici.
Deşi vesel din fire, glumeţ şi sănătos tun Ia şaizeci şi cinci de ani, bietul Musa era copleşit de necazuri în vremea aceea.
Una din copilele, sale, frumoasă ca un nufăr, se înhăitase cu un cofetar pe care îl iubea, şi debarcaseră amândoi în Egipt cu gând de procopseală. îi spusese amantul ei, un oarecare Sandu, că în fosta Ţară a Faraonilor umblă câinii cu covrigii în coadă şi că el, cu cofeturile lui, va face ispravă mare. De fapt, cetăţeanul nu era decât un pezevenghi îndemânatec, iar fata, o gâscă bună de jumulit. Şi bine-nţeles că raiul acestor operaţii era pe atunci Egiptul.
Sărmanul tată luase calea pribegiei la o vârstă când ar fi avut dreptul să se aşeze pe un scăunel la gura sobei. îşi închipuia că va fi de-ajuns „să dea ochii cu nemernicul" şi „să-i cârpească două palme", pentru ca după asta, „să-şi ia oiţa de ureche şi s-o ducă la târlă".
Biata minte omenească! Ce uşor îţi pare să te joci cu legile inimii!
Nu numai că bătrânului î-a fost peste putinţă să dea ticălosului două palme şî să-şi ia înapoi fata, dar a trebuit chiar să
902
PANAIT ISTRATI
MUSA
903
rămâie în Egipt şi să-i hrănească, adesea, pe amândoi. Aşa că de unde, Ia plecarea de acasă, credea că totul se va reduce la „o raită în Egipt", acum vedea cu groază că se „înnămolise" de-a binclca, câ avea sâ-i rămâie oasele pc unde n-au trăit moşi dc strămoşii lui.
De altfel trebuie să recunosc că Sandu era un seducăror nu numai de femei, ci şi de bărbaţi în toată mintea, adică te făcea să crezi că e noapte când era ziua nămiaza mare.
La Cairo, nu l-am văzut decât de vreo două, trei ori, căci Musa se ferea să se întâlnească cu el, de ruşinea lumii cu care avea de-a face. Veneau amândoi îmbrăcaţi ca nişte păpuşi scoase din cutie; el, un blond cu corp de atlet sprinten, gură volup-tuoasă şî ironică sub mustaţa frumos răsucită, faţă gravă în chip natural şi ochi mari, foarte vioi; dânsa, o adevărată minune; în alb din cap până în picioare, ai fi zis că nu atinge pământul.
Niciodată Musa n-a putut să dea ochii cu el fără să izbucnească în plâns, iar eu îi ţineam hangul pe-afarâ, căci tare-mi era dragă copila asta de cristal, şi mult mai sufeream, în ascuns, ştiind-o pângărită. Dar când mâ vedeam cât eram de pârlit şi vai de capul meu, îmi era ruşine chiar şi să ridic ochii la o făptură atât de desăvârşita.
După o lună de la jalnica mea împrietenire cu Musa, căzu-răm amândoi într-o sărăcie năprasnică. Nu mai fii chip să găsim o zi de lucru, fie cât de prost plătită. Bătrânul era totdeauna „lefter" din cauză că-şi împărţea câştigul cu cei de-acasă şi cu „cei dc-aici", luptând din răsputeri s-o ţie pe fiică-sa cât mai departe de prăpastie; iar eu, dacă eram tot aşa de „lefter" ca şi dânsul, apoi asta nu trebtiie să mire pe nimeni, căci în viaţa mea n-am putut să păstrez doi gologani în colţul batistei. Ca să ne potolim durerile, îl căram pe bătrân la narghilele „bune", la cafea „cu terasă" şi mai ales la rachiu, unde se ducea dracului tot ce rupeam de la gură în timpul muncii.
Ce sâ ne facem? Venea vara, cu căldurile tropicale şi lipsa totală de lucru; trebuia, cel puţin în ce mă privea pe mine, să fug, ca de obicei, prin alte ţinuturi, la Alexandria ori în România, dar nu mâ lăsa inima să mă despart de Musa şi sâ-1 las în nenorocire.
într-o zi de prea amarnică jale, ne-am pus să bem rachiu pe datorie şi ne-am îmbătat turtă. Apoi, am plecat amândoi hai-hui, prin oraş. Şi probabil că vorbeam ca nişte dezmetici, căci râdea arăbimea de noi, ceea ce înfurie pe Musa şi-1 făcu să-i înjure pe româneşte şi pe ovreieşte.
- De mine râd, striga el, fiindcă am o gaură la pantaloni! într-adevăr, avea o gaură mare în fundul pantalonilor şi-o
tot pipăia neîncetat.
Ne aflam cam spre seara. Umbletul nostru n-avea alt rost decât că trebuia să cumpărăm o sticlă de lampă. (Ni se mai spărsese şi sticla lămpii din odaia în care dormeam împreună, parcă numai paguba asta ne mai lipsea!) Şi în loc să intrăm într-o prăvălie europenească, nu ştiu ce îndemnă pe Musa să dea buzna la un bacal arab, unde, tot tocmindu-se, de la sticlă se luă la ceartă cu arabul, apoi la harţă, şi la urmă îl pocni pe negustor cu sticla în cap. Se făcu un tărăboi groaznic. Arabul nu cerea decât plata sticlei, dar Musa mă împiedica sâ-i dau banii, în vreme cc arăbimea adunată ne ameninţa cu bătaia.
- Bre, Musa, o să dormim la poliţie! Lasă-mă să-i plătesc paguba.
- Ia vezi-ţi de treabă, Panaite!... Ce?... Să-şi bată joc de mine şi un puchinos de arab?
- Da ce ţi-a zis?
- N-ai auzit? Cică cl nu sc tocmeşte, că doar nu-i iahudil... El! Cc tot iahudi, iahudi?... Adică numai ovreii cer trei preţuri?...
Un ceauş se ivi la îmbulzeală. Noroc că era un grec. îi vorbii; plătii sticla în mâna lui şi nc lăsă să plecăm huiduiţi de arabi. Mergând alături, Musa bombănea:
904
PANAIT ISTRATI
MUSA
905
- Aşa... A plătit sticla şi o să dormim tot pe întuneric!...
- Nu-i nimic... Doar n-o să coasem.
- Ba eu aş vrea să scriu nevestii!...
- Nu mai scrie astă-seară, că eşti beat!
Deodată se opri. Ne aflam în faţa unei barăci cu maşini mecanice în care se trage la ţintă. Musa ridică braţele la cer şi strigă ca un disperat:
- Măi!... Tare blestemată trebuie să mai fie seminţia mea! Iat-mă la bătrâneţe, jidov rătăcitor!... Ptiu!...
Şi privind la baraca cu automate, îmi zise:
- Iaca: am să trag o dată cu puşca. Aşa, dc necaz!... A văzut tu jidan sâ tragă cu puşca?
- Nu, n-am văzut.
- Poate-oi împuşca pe Dumnezeu!
- Împuşcă-I!...
Se apropie de tejgheaua italianului, ceru o armă, dar, când s-o ia la ochi, se opri şi dădu puşca înapoi:
- Nu mai trag, signore, îi zise el pe italieneşte; automatele dumitale sunt prea urâte... Nu se mai deosebeşte nimic.
Era adevărat: toată zugrăveala căzuse, ciuruită de gloanţe; de-abia se mai distingeau chipurile de pe tabla de fier. Italianul recunoscu.
- Ce să fac!... Zugrăveala costă prea scump...
- Ţi-1 zugrăvesc eu, ieftin! răcni Musa, izbind cu palma în tejghea.
- Câte parale? întrebă stăpânul.
- Zece lire sterline! făcu Musa pe negândite, parcă ar fi lucrat toată viaţa numai la astfel de automate.
- Prea mult... îţi dau cinci lire...
Bătrânul se uită la mine cu o mutră caraghioasă, ca şi cum ar fi voit să-mi spună: „Ia te uită, mâ, cc noroc a dat peste noi!"
Şi pc loc, se trezi. Cu o mină serioasă, pătruns de însemnătatea momentului, începu să înnumere automatele şi să le examineze.
- Treizeci şi două de maşini... E muncă multă, patroane!
- Da, este... conveni italianul; şi trebuie tăcută numai noaptea, căci ziua trebuie să lucrez.
- Vezi!... Vezi!... bombăni Musa; şi mai spui că-ţi cer mult. Haide, să fie nouă lire!
- Nu... îţi dau şase.
Musa iar cătă la mine. Ochii îi scânteiau dc bucurie.
- Dă-mi şapte, şi acuşi vin cu sculele; începem amândoi chiar astă-seară.
Minunea se înfăptui: italianul dădu şapte lire.
După un ceas, eram înapoi cu pensule, haine de lucru şi ulcele. Când văzu în mână o liră de aur, arvună pentru cumpărat vopsele, Musa ţopăi pe stradă ca un căţel:
- M-am lăsat de hâhămie şi m-am apucat dc spiţărie! striga el în gura mare
Eu eram îngrijorat:
- Să ştii c-am dat de dracu, frate Musa!... Nici unul din noi nu sc pricepe la zugrăvit chipuri. O să nc bată italianul! N-o să facem decât să-i pocim automatele. Şi apoi, trebuie arsă vopseaua veche; trebuie dat grund. E muncă de-o săptămână! Iar Ia urmă, se prea poate să ne alegem cu un picior în... dos!
El mă apucă de braţ. Faţa-i oacheşe era acum slabă şi neagră ca a unui ţigan, din cauză că de-o săptămână ne hrăneam numai cu_/«/(bob fiert, cu untdelemn şi lămâie), hrana arabului.
- Măi băiete, făcu el, nu ştii tu că nevoia e dascăl mare? Uite: mă prind cu tine că în două nopţi o să dăm „rasol" automatele. Nu-i nevoie să Ie ardem vopseaua veche, nici să le dăm gru?id. Şi italianul o să fie mulţumit, căci plăcerea asta merită nu şapte lire, ci douăzeci şi şapte. Aşa că: cum e turcu şi pistolul...
906
PANAIT ISTRATI
MUSA
Hai acum să bem un rachiaş şi sâ mâncăm o ştiuca umplută la Goldenberg.
Pe la unsprezece seara, italianul închise baraca. Ne puserăm la muncă, singuri-singurei şi cu Dumnezeul vagabonzilor, care avea sâ ne conducă penelul.
Ştiam că Musa cunoştea bine zugrăveala plastică; se pricepea deci la jocul umbrelor şi al luminilor, dar treaba de-acum era de resortul picrorilor-caricaturişti, şi eu, care n-am talent sâ desenez o pisică, nu înţelegeam boabă.
Făcui „umpluturile" după indicaţiile prietenului meu. în clipa de-a pune penelul, Musa începu sâ psalmodicze după Eminescu, pe care-1 cunoştea foarte bine:
- „Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici", iar sărăcia te-nvaţă să pictezi maşini dc panaramă!... Haide, babacule!... Tin-re bine, dacă vrei să-ţi mai vezi nevasta şi copiii!...
Mă uitai la el; mâna, luându-se după urmele vechii zugrăveli, restabilea cu repeziciune chipul automatului.
Mergea mai bine dc cum ne aşteptam. De bucurie, începurăm să dănţuim printre maşini, cântând amândoi:
- Ne-am lăsat de hăhămie şi ne-am apucat dc spiţerie!... Pe alocurea, câte un automat nu mai avea nici o urmă din
cc fusese. Atunci mergea prost: ieşea câte-o năzdrăvănie de ne stricam de râs.
- Dă fuga, Panaitache, şi adu niţel rachiu şi nişte măsline: afacerea asta, beat am luat-o, beat trebuie s-o duc la capăt!...
în noaptea aceea am dat gata optsprezece automate. Dimineaţa, când italianul intră în baracă, fu tare surprins şi nu mai înceta cu:
- Molto bene... Molto bene...
Iar seara următoare, când, după o meritată odihnă, veni-răm să ne reluăm lucrul, ne spuse câ a făcut o reţetă magnifică.
Am terminat munca aşa cum prevăzuse Musa: în două nopţi. Mulţumit, italianul ne dădu o liră peste tocmeală.
Şi acum, iată începutul unei pagini dintre cele mai dureroase din viaţa mea.
*
Nu trebuia deloc să fie începutul, ci, poate, sfârşitul hoinărelii mele cu Musa, căci odată banii împărţiţi - dânsul, patru lire, eu, trei - fiecare aveam s-o luăm pe cărări deosebite: nefericitul părinte se hotărâse sâ plece în ţară, undc-1 aşteptau soţie şi copii în nevoie; iar eu, veşnic nehotărât, nu prea ştiam cc aveam să aleg, între Alexandria şi Marsilia.
Dar neînduratul destin, mai tare ca voinţa oamenilor, puse la dosar atât hotărârea lui Musa, cât şi nehotărârca mea şi, dintr-o smucitură de vâsle, ne trimise, în aceeaşi barcă, tocmai la Ghazir, în munţii Libani, adică acolo unde nu ne-am gândit niciodată să punem piciorul!
Cu trei ceasuri înainte de-a lua trenul spre Alexandria şî pe când stam de vorbă în cârciuma lui Goldenberg, sosi cârciu-marului o carte poştală de la un anume Avramescu, din Gliazir.
Cartea glăsuia cam astfel.
„Am auzit că Musa e la Cairo. îl sfătuiesc să vie numaidecât aici. E lucru mult în Libani. Am luat întreprinderi de zugrăveală însemnate. Dacă cunoaşte acolo unul sau chiar două ajutoare destoinice, să lc angajeze şi să vie împreună. Plătesc toate cheltuielile."
Bietul Musa învârtea cartea poştală în mâini, privea în pământ şi-1 treceau sudorile. Greu ti venea să se depărteze şi mai tare de familia lui.
Dar cu, repede am sărit:
- Hai s-o facem şi p-asta! La urma urmei, dacă nu ne convine, plecăm în ţară. Cheltuielile până la Ghazir, el se declară gata să le plătească.
- Da, dragul meu... făcu Musa cu întristare; sâ mergem, câ aşa ne-o fi scris, dar mi-e teamă grozav sâ nu mâ înec şî mai
908
PANAIT ISTRATI
MUSA
909
rău ca în Egipt. Avramescu ăsta e un mare ticălos: a speculat şi pe soră-sa, pe nepoatâ-sa şi chiar pe femeia cu care trăieşte şi care i-a dat doi copii. Ce temei să pui pe cuvântul unui asemenea om? Cu toate acestea, hai cu Dumnezeu înainte! Poate că n-o fi dracu aşa de negru cum îl fac zugravii şi m-oi întoarce acasă cu o pereche de pantaloni mai buni decât ăştia de pe mine.
Am luat drumul în Port-Said, chiar în seara aceea: două gi-ruere omeneşti, întoarse cu faţa spre Libani, de vânturile vieţii!...
După trei zile de călătorie înfrigurată, când ceasurilor de speranţe urmau ceasuri de deznădejde, ajunserăm la Beirut, unde Avramescu îşi avea domiciliul permanent. La ivirea noastră în pragul casei, văzui o faţă palidă de anemic îmbujo-rându-se ca o piersică. Doi ochi mici, lipsiţi de podoaba genelor şi a sprâncenelor, ne cercetară la iuţeală, mai ales pe mine, apoi călcară în lături, aşa cum le era fîrea. Omul ne strânse totuşi mâna cu oarecare căldură şi ne prezentă nevestei sale, femeie tânără, durdulie şî cu mult „vino-ncoace", care se ocupa cu doi copilaşi drăguţi ca nişte îngeri.
Luat pc dc-a-ntregul, Avramescu îmi plăcu: era înalt, bine turnat, chipeş, cu toată figura lui searbădă, şi îndeosebi îi stau bine mişcârile-i domoale, care odihneau spiritul privitorului.
Bat-o pustia de inimă!... Dacă nu ne-ar pune ea deasupra nasului ochelarii nătângiei, multe sunt semnele care ne-ar ajuta să descoperim, dintr-o privire, pe omul rău. Şi în cazul de faţă, mi-ar fi fost cu atât mai uşor sâ-1 descopăr, cu cât ştiam de la Musa ce trecut murdar avea omul căruia îi strângeam mâna. Dar nu-i nimic de făcut când ai o fire prea înclinată spre iertarea păcatelor şi spre frăţie; poţi fi sigur de mai înainte câ vei cădea pradă balaurilor cu mişcări graţioase.
Cât despre atitudinea lui Musa, care ştia bine cu cine avea de-a face, cu nu-mî fu de nici un ajutor, ba dimpotrivă: de la primele rachiaşe, de la primele urări de bună întâlnire, bătrânul
a rupt-o la goană în domeniul declaraţiilor de dragoste, iar eu, care n-aşteptam decât semnalul, mă luai după el!
Şi trage-o, băiete, cu ce vom face şi eu ce vom drege, şi promite-i lui Avramescu muncă şi generozitate mai mult decât avea omul nevoie. în vremea asta, nici eu, nici Musa nu vedeam ochiul rece care privea galeş într-o parte, buzele subţiri care surâdeau fără bunătate şi corpul acela imobil, de paşă, elegant, cu lanţ de aur la brâu şi cu numeroase inele în degete.
De altfel, cum am fi putut vedea ceva cu ochii prudenţei, când, în seara aceea, amfitrionul ne orbi cu masa copioasă ce-o dete în cinstea noastră, şi când, după masă cheltui o întreagă liră turcească plimbându-ne prin Beirutul de noapte al beilor?
Ne-am culcat cu capetele huind dc ţimbale turceşti şi cu judecata întoarsă pe dos ca o cămaşă.
A doua zi, dis-de-dimineaţă: cafele cu ciubuce de chihlimbar pe o terasă la mare - ne-ar fi putut lua cineva drept nişte viziri... dacă n-am fi avut aer de bieţi cioflingari. Totuşi, mândru de viitorul cc sc deschidea înaintea lui, Musa umfla pieptul radios, smiorcăia groaznic din ciubucul pe care-1 plimba ca pe-un praz între gingiile lipsite de dinţi şi asculta cu o ureche complezentă expunerea lui Avramescu, care zicea, în rezumat:
- Pe dumneata te ştiu meseriaş bun. Dacă şi Panait îţi calcă pe urme, are să fie şi mai bine. Aici e pâinea şi cuţitul. Cu oarecare răbdare şi economic, vă veţi face un mic capital, apoi ne prindem tovarăşi...
- Să ne păstrezi tu banii! răcni Musa, că eu sunt cheltuitor şi ăsta-i o secătură cu inima în palmă!
Avramescu roti ochi împrejur şi zise pe şoptite:
- Vorbeşte mai încet... Deşi suntem în Turchia, se poate să ne înţeleagă cineva. Şi nu e nevoie să ştie toată lumea despre ce e vorba.
Era de-ajuns să ştie el cu ce gâşte avea a face.
910
PANAIT ISTRATI
MUSA
911
în aceeaşi zi, pe la nouă ceasuri, după o gustare ţeapănă, udară şi mai ţeapăn cu rachiu, iatâ-ne pc toţi într-o marc hora-baie şi, mână birjar la Ghazir!
Urcuşul a durat mai multe ceasuri şi fericirea pe care am simţit-o atunci, n-am s-o uit cât voi trăi şi oricât de greu ar apăsa în cumpăna acelor zile necazurile cu care am răsplătit, mai târziu, îndrăzneala de-a visa, fiind sărac, şi de-a iubi pe oameni chiar atunci când îi ştii infami.
Cunosc Mcditcrana şi coastele ei orientale aşa cum puţini marinari le cunosc. Astăzi însă ştiu că nicăieri, nici chiar pe Coasta de Azur, nu există o baie atât dc blândă şî nişte munţi atât de sălbatic-pitorcşti, ca în micile golfuri pe care le formează Libanii.
Se zice că mâna omului a înfrumuseţat natura. Sc poate, pentru cei care iubesc pateuri, unice în lume, ca cei dc la Monte-Carlo. în Libani, însă, dîn fericire, mâna omului n-a înfrumuseţat nimic şi tare bine a făcut, căci mâna Creatorului a fost neasemuit de meşteră. Nici o podoabă pompoasă; nici un fast; nici o splendoare artificială. Un imens imperiu al singurătăţii pietroase, învârstat cu mari pete de verdeaţă, plante, copaci şi arbori crescând astăzi aşa cum au crescut acum o mie de ani. I.a poalele lor, Mediterana prezintă cerului albastru mici lacuri dc safir şi dc smarald. Pc ici, pe colo, fiinţa umană se iveşte ca un anima! de prisos.
Nicăieri, ca în acest ţinut al păcii, nu m-am simţit mai departe de om; nicăieri nu 1-ani iubit mai mult.
La Ghazir, casă oreintală. Odăi joase, intim şi sumar mobilate: covoare peste tot; taburete şi divanuri. Avramescu se aşeză turceşte. Făcurăm şi noi la fel. Un arăbuş ne servi şerbeturi răcoritoare, apoi o masă cu pilaf şi chebab, iar la sfârşit, cafea şi narghilea.
în după-amiaza aceea, obosiţi de zdruncin şi de arşiţă, am fost mai puţin guralivi şi am adormit cu ciubucele în mână.
Ne-am trezit pe Ia scăpătatul soarelui şi am luat, câteştrei, drumul cafenelei. între noi doi, Avramescu păşea ca un prinţ. Arabii îl salutau până la pământ. Musa lc răspundea ducând mâna la piept, la buze şi la... fes, căci am uitat sâ vă spun că la Port-Said, cherchelindu-ne din nou, ne-am cumpărat câte un fes, ca sâ adeverim vorba aceluia care a spus: Ce-i lipseşte chelului? Tichie de mărgăritar!
Ghazîrul n-are decât o singură piaţă, care nu e mai mare decât o arie. Acolo e şi o cafenea veselă şi zgomotoasă, dimineaţa; posomorâtă, după-prânz, când arabii sunt cu burţile pline. Cum ne aflam după digestie, o găsirăm în plină pâlă-vreală şi joc de rable şi cărţi.
Aci, Avramescu făcu un pas înainte pe terenul afacerii noastre, cu care prilej remarcai câ dânsul se ferea de orice convorbire serioasă în prezenţa nevestei sale. O trata ca pe o slujnică, iar femeia, obişnuită, nu se amesteca în nimic, îşi vedea de gospodărie, pe care o întreţinea în perfectă stare.
- Iată, zise Avramescu, ce vă propun eu la început. Aici nu există nici hoteluri, nici locande. Suntem într-un sat. Veţi dormi deci şi veri mânca la mine...
- Cum vrei tu, cum vrei aşa sâ faci! strigă Musa.
- Mai încet, bre, îl dojeni celălalt; ce dracu, nu sunt sutd! Cât despre plată, continuă el, nu putem face nici o tocmeală, acum, căci vreau sâ vă fiu frate nu patron. Lucraţi cu inimă, ca şi cum ar fi lucrul vostru, şi vom face socoteala după merit şi după cum vom ieşi cu cheltuielile. Ce ziceţi?
- Măi frate, făcu Musa, avem toată încrederea în tine; nu-i aşa, Panaite? Doar suntem cu toţii pribegi, pe pământ turcesc, şi ne tragem din aceeaşi ţară; n-aş crede să fii tu nedrept cu noi, la naiba! Uite, eu bat laba!
Băturăm „labele"... Mai băurăm vreo câteva rachiuri îndoite cu apă, după obiceiul locului, apoi sfârşirăm seara cu masă
912
PANAIT ISTRATI
MUSA
913
îmbelşugată, cu cafele, narghilele şi cu vorbărie entuziastă până la miezul nopii.
A doua zi, credeam că vom începe lucrul. Da de unde! Fericirea noastră mergea crescând.
Ia şase dimineaţa, radioasă dimineaţă de vară, trei măgăruşi ne aşteptau la poarta lui Avramescu.
- Cc-i asta, măi Avrame? întrebă Musa, cu ciubucu între gingii.
- Ce să fie!?... Ia, oleacă de excursie prin Libani... Ziua de azi o închinăm plimbării pe măgari. Aşa; să ştiţi şi dumneavoastră pe ce lume vă aflaţi. Pc urmă, vom munci.
- Ţi-am spus cu, Panaite, că dracu nu-i aşa de negru cum îl fac zugravii? Sâ ştii, băiete, c-am apucat pe Dumnezeu dc picior! O fi pezevenghit ăsta pe tot neamul lui, e adevărat, dar uite: cu noi e om de omenie, n-avem ce zice.
N-aveam ce zice... până aici.
Şi am încălecat, conduşi de o singură călăuză.
Avramescu călărea cu o eleganţă desăvârşită, parc-ar fi fost născut pe măgar. Eu şi cu Musa ne cam văităm de durere la şezut şi ne poceam ca nişte maimuţe. Călăuza sc strâmba dc râs. Avramescu se ţinea grav: demnitatea, înainte de toate. Ştia el că multă familiaritate face pe om să-şi ia nasul la purtare.
Bietul Musa nu vedea nimic şi nu se mai temea de nimic. Se îndreptase, numai în două zile de trai bun şi speranţă de viitor, avea o faţă de flăcău şi îşi răsucea mustaţa ca un craidon. Sunt sigur că prea puţin îi păsa de minunea priveliştii ce se desfăşura stih ochii lui. Toate gândurile îi erau prinse de familia sa din ţară, căreia avea să-i trimeată toţi banii ce-i va câştiga, şi mai spera să-şi smulgă copila rătăcită din mâinile lui Sandu şi s-o aducă cu el la cămin.
Mai sunt sigur că nici lui Avramescu nu-i prea păsa de măreţia bibanilor, dar gândurile lui nu erau aşa de uşor de ghicit.
Mă desfâtai, deci, singur. Ată zi de vis, a cărei amintire avea să-mi ţie cald sufletului în negrele zile, pe care aveam să lc trăiesc în Libani. Din fericire, neştiind ce mă aştepta, sorbii cu nesaţ din cupa dc viaţă voioasă ce mi se oferea; dădui drumul privirii să descopere, din loc în loc, câte un rar şi bătrân codru, martor melancolic al faimei Libanilor de altădată şi spectator neclintit al unei singurătăţi, cum numai oamenilor de la începutul lumii le-a fost daj: să trăiască. Rodii, smochini, cactuşi, portocali, lămâi, fiecare lupta voiniceşte cu pietrăria nemiloasă, departe unul de altul, ca nişte locuitori ursuzi, certaţi cu vecinătatea. Haosul văilor pusth şi piscurile pleşuve, singure, le ascultau tânguirea discretă după un pic de apă şi-o lopată dc pământ, grabnic trebuincioase rădăcinilor arse de soare şi adânc rănite dc stânci.
Ia întoarcere, excursia se isprăvi cu un mic accident. Luând luleaua neamţului la Dlepta, Musa fu nemulţumit de măgăruşul lui şi-i dădu câţiva pinteni cam neprieteneşti. Dobitocul îl trânti, rânindu-1 la nas. Bătrânul se ridică, pipâindu-şi rana şi zise foarte serios.
- Acum sunt un jidov rătăcitor cu nasul belit!...
Lucrul nu începu nici în ziua următoare, pe care o petrecurăm în vizite pe la chiaburii satului; zi plină de cafele, ciubuce, şerbeturi, sarailii, rachiuri şi pălăvreală. Aproape întreaga după-amiazâ şezurim turceşte la arabul a cărei casă nou-con-struită aveam s-o luăm la zugtăvit chiar a doua zi.
Libanezii sunt oameni veseli şi extrem de primitori, dar, ca toţi orientalii, nestatornici la caracter. în majoritate catolici, se însoară la optsprezece ani, şed doi-trei ani pe cheltuiala părinţilor, ocupându-se cu re miri ce şi mai nimic, apoi îşi părăsesc neveste şi copii şî se duc în Anerica de Sud, unde se avântă cu trup şi suflet în comerţ; fac, în cinci sau zece ani, mai multă ori mai puţină avere, se reîntorc la cămin, îşi construiesc casă şi încep o partidă de ghiulbahar pe care o continuă tot restul
914
PANAIT ISTRATI
MUSA
915
zilelor ce mai au de trăit. Masa lor c frugală. $i n-am înţeles niciodată de ce cad toţi bolnavi de tenie, din care cauză Ghazirul avea atunci vreo patru farmacii, dar farmaciştii se ocupau mai mult cu cizmăria, lemnăria şi alte meserii.
Odată cu sfârşitul acestei a treia zi de benchetuială, au luat sfârşit şi visul şi speranţele noastre. în seara aceea s-a petrecut un fapt semnificativ, a cărui importanţă n-avea să-mi apară decar mai târziu.
Puţin înainte dc culcare, pe când stam la ciubuc şi taifas, Avramescu zise, cu destul â-propos, căci era vorba de cărturâ-ria mea:
-Aţi văzut cât scriu dc prost?... Ei!... N-am decât patru clase primare.
Musa scoase cartea poştală trimisă la Cairo, pe care o examinarăm cu toţii, dar, nu ştiu cum, ea rămase în mâna lui Avramescu. O suci, o învârti, vorbi cu aprindere de „inutilitatea" învăţăturii, şi...
Şi astfel dispăru şi bruma de dovadă scrisă pe care am fi putut-o avea în vremea nenorocirilor noastre viitoare.
*
Timp de o lună, cât ţinu prima lucrare, întinserăm ca nişte ocnaşi, de la cinci dimineaţa până la şapte seara. Dar n-avu-răm nici măcar parte să ne păstrăm „iluziile" asupra frăţiei lui Avramescu şi deci să muncim cu inimă veselă, căci intrigantul îşi dădu arama pc faţă chiar din primele zile, căutând să nc dezbine şi apoi să ne înşele pc amândoi. Astfel, îi spuse lui Musa că numai pe dânsul are de gând să-1 ia tovarăş, că „fiind ovrei şi împovărat de familie grea", pe când pe mine, ca „creştin şi om fără căpătâi", are să mă înlăture. Pe dc altă parte, mie îmi cânta alt cântec. Simţindu-mă ahtiat de călătorii mari, îmi descrise cu talent America de Sud şi Cordilierii, intenţiile lui de-a mă lua tovarăş numai pe mine şi de-a se „cotorosi de
Musa, care e bătrân şi va pleca să-şi vadă de sărăcie în ţară". Avu grijă să nc conjure pe amândoi sâ nu ne trădăm unul către celălat. Şi cu asta crezu că ne-a băgat în buzunar, pe când adevărul c că, sinceri cum eram, nc-ar fi exploatat mai bine dacă răcea şi ne lăsa să mergem ca orbeţii.
lată care e toată inteligenţa omului şiret: capabil să învârtească pe deget mintea cea mai strălucită, el calcă deodată în gol, atunci când se aşteaptă la mai puţin.
Din delicateţe sufletească şi poate din ruşine de propria noastră nătângie, nici Musa nici eu nu sunarăm o vorbă din ce credea fiecare din noi că numai el ştie. Simptomatică însă fu tristeţea care ne cuprinse pe amândoi, precum şi o stinghe-rire a entuziasmului dc până atunci. Eram prieteni aşa cum numai suferinţa, sărăcia şi generozitatea, unite împreună, ştiu să lege doi oameni. O trădare, chiar dacă Avramescu ar fi voit să fie sincer cu unul dintre noi, ne era cu neputinţă. Totuşi, lăsând buba să coacă până în momentul de-a o sparge, nu e mai puţin adevărat că ne priveam pc furiş cu ochi dc compătimire, fiecare crezând pc celălalt sacrificat, spre marele haz ascuns al lui Avramescu, care nc ştia sacrificaţi pc amândoi!
De altfel, el se purta bine şî nu dădea de bănuit întreg râul care-1 mocnea în suflet. Masa era îmbelşugată: rachiu, vin, cafele, ciubuce, iarăşi în berechet, dar acum nu ne mai ardea de chef, căci munca ne luase piuitul. Seara adormeam aproape cu dumicatul în gură.
Cât despre plată, nu făcusem încă nici o socoteală. Musa trimisese acasă şi la fata lui din Cairo tot ce-i rămăsese din cele patru lire cu care plecase din Egipt şi mai luase vreo sută de franci de la Avramescu în contul muncii; iar eu, să tot fi luat vreo zece ori cincisprezece franci, când, iată că sosi ziua răfuielii.
Era într-o duminică. Lucrarea fiind sfârşită în ajun, Avramescu plecase de dimineaţă la Beirut ca să comande vopsele pentru binaua care urma s-o începem.
916
PANAIT ISTRATI
MUSA
917
Rămaşi singuri, ne simţirăm bine, căci până atunci nu fusese chip să facem un pas fără ca tâlharul sâ se vâre între noi, chiar în zilele de duminică. Inimile noastre de prieteni sinceri nu mai puteau suferi, în intimitatea lor, pe un om care încerca să le despartă în chip atât dc laş, mai ales după ce îl absolvirăm de păcatele din trecut şi-1 consideram prieten.
Musa era mai trist decât mine. Nici rachiul vesel de altădată nu ne mai încălzea acum. Fumam şî priveam în gol, spre Mcditerana albastră.
-Am presimţiri rele, Panaite, îmi zie Musa. Mi se pare că tot oameni fără noroc suntem.
- Dc cc Musa?
- Crezi tu că Avramescu e un om cinstit?
Era cât p-aci să-i spun câ eu am deja dovada că nu-i cinstit, dar îmi luai seama. îmi fu teamă dc scandal.
- Să aşteptăm socoteala, zisei. Vom vedea dacă e cinstit ori nu.
Socoteala era gata, scurtă şi dezastruoasă. închişi câteşitrei în biroul lui, Avramescu ne arătă negru pe alb:
- Ia lucrarea asta am ieşit cam rău, zise el cu o mutră severă. Nu pot să dau mai mult decât cinci franci pe zi lui Musa şi patru franci lui Panait. Camera şi hrana, vi le socotesc numai câte trei franci pe zi.
Mai ieşeam datori. Musa, cu vreo şaizeci de franci; eu, cu vreo cinci. Fusesem plătiţi mai râu ca arabii şi meritam pentru cele treisprezece ore de lucru subţire, cel puţin de trei ori salariul plătit.
Bătrânul se ridică, sufocat, şi sări la gâtul lui Avramescu:
- Pungaşule!... Pezevenghiule!... Dc asta ne-ai adus din F-gipt? Am sâ mâ duc, cu cartea poştală, să te reclam la valiu!...
Dar unde era cartea poştală? Musa se scotoci prin toate buzunarele, fără să vadă zâmbetul ironic al Iui Avramescu.
- Mi-ai furat-o, hoţule! răcni Musa; să ne plăteşti numaidecât drumul şi deplasarea: două sute de franci!
Celălalt rânji:
- Mai întâi că drumul nu v-a costat decât cincizeci de   ' ■ franci; şi apoi, nu pot sâ vi-1 plătesc numai de la lucrarea asta. Să-mi mai faceţi încă una.
- Să-ţi mai lucreze dracu, măgarule! urlă bătrânul.
- Ba o să-mi lucraţi, câ n-o s-averi ce face! Atunci se sparse şi buba care cocea:
- Cu salarii d-astea, zisei eu, voiai dumneata, domnule Avramescu, să ne facem un mic capital şi să ne iei tovarăşi?
- Ce mai vorbeşti de tovarăşi? strigă Musa; mie mi-a spus de la început că pe tine n-o să te ţie mult.
- Ba, replicai cu, ştiam tocmai contrariul: mi-a spus de la început că pe dumneata o să te îndepărteze, fiindcă eşti bătrân, iar pe mine o să mă ia cu el în America de Sud şi Cordilieri. Nu-i aşa, meştere?
Răspunsul lui Avramescu fu un hohot de râs îndelungat. Râdea de se zgâlţâia scaunul de subt el.
Se făcu un tămbâlău năprasnic. Musa, cu care mă luptam ca să-I reţiu, voia cu orice preţ să pocnească pe celălalt cu o narghilea în cap.
Palid la Faţă ca moartea, sta nemişcat; Avramescu zise atunci:
- Fiţi oameni de treabă... Altfel, n-am decât să suflu un cuvânt şi vă trimit în surghiun pc amândoi, căci vă aflaţi fără hârtii pe pământ turcesc!
în faţa ameninţării cu surghiunul, am văzut atunci pe bunul şi năpăstuitul Musa ridicându-sc şi răcnind lui Avramescu: -Jidane! Jidane!
-Vezi, Panaite? Ăştia sunt „jidanii"! Pe ăştia i-aş ciomăgi şi cu, nu numai antisemiţii!
N-am ştiut atunci să-i răspund bietului meu prieten, câ „ăştia" nu sunt „jidanii", cî: Costică, Aristid, Avramescu.
Aci începe calvarul, un calvar mai crâncen decât al lui Christos. N-aveam să suferim numai dc foame. O năpastă şi
918
PANAIT ISTRATI
MUSA
919
mai mare ne pândea: a doua zi după cearta cu Avramescu, sosiră peschis, la Ghazir, Sandu şi cu Rebeca, fata lui Musa! Pasămite, bătrâiorul le scrisese câ a dat chilipirul peste cl şi că o să devie mare antreprenor în Libani. Era natural ca tinerii să vie să petreacă vara la răcoare!
- Ei babacule, ce te faci acum?
Noii-sosiţi veneau ca să se pună la masă; n-aveau în buzunar decât câţiva franci, cu care abia putură închiria o cameră. Dar nu era numai atât: fata confirmă tatălui său că era bolnavă — tristă boală! - şi câ venea să se caute departe de lume.
îşi poate închipui oricine disperarea ce ne cuprinse pe toţi, chiar pe secătura de Sandu. Strânşi în braţe, plângeau tatăl şi fiica dc-ţi venea să-ţi iei lumea în cap!
Furios, bătrânul luă de spete pe Sandu şi-1 dădu afară:
- Ia muncă, pezevenghiule! Mi-ai nenorocit copila. A adus disperarea într-o casă de oameni săraci, dar cinstiţi, şi m-ai aruncat pe drumuri străine, la bătrâneţe!
Plecă flăcăul la Beirut şi se tocmi la o cofetărie, iar noi, hat, cu capetele plecate la Avramescu! Ieşind din casa lui, el ne spusese:
- Puteţi veni oricând la lucru. Vă primesc. Vă dau chiar câte un franc mai mult pc zi. Şi o să veniţi, că n-aveţi încotro!
La cinismul lui, noi răspunsesem prin a-1 sictiri; ne oploşisem în altă parte şi eram hotărâţi să ciocănim pe ici, pe colo, câte-o mică trebşoarâ, până ne vom face bani de drum. De unde să ştim noi că vitregia soartei avea sâ ne îngenuncheze aşa de amarnic!
Ne-a îngenuncheat. Şi numai prietenia lui Musa m-a făcut să accept o asemenea umilinţă, căci, fără dânsul, cu aş fi preferat mai curând foamea şi surghiunul, decât sâ mai am de-a face cu nemernicul.
Dar nu mai intrarăm in casa lui. Trebuia sâ mâncăm pământ şi sâ economisim. Mai aveam şi un plan al nostru de
răzbunare: să începem binaua nouă, sâ facem totul pe jumătate, şi apoi să-1 părăsim, dat fund că Avramescu nu cunoştea zugrăveala, iar lucrători specialişti nu se găseau uşor. Mai ne bizuiam şi pe făgăduiala câtorva chiaburi, că ne vor da de lucru de executat.
Am început noua lucrare, cu suflete dc condamnaţi la moarte. Nu ştiu ce am fi devenit în momentele acelea, dacă n-ar fi fost prietenia, care sâ nc ţie inimile sus.
Nc frecam coatele cu un om pe care, mărturisesc, voioşi l-am fi asasinat! Aveam groază şi să-i atingem haina când treceam pe lângă el. Lucram ceasuri întregi ca muţii, iar când ne luam la harţă, ne sfădeam mai râu ca ţiganii.
într-o zi, Musa, luând-o pe ovreieşte, Avramescu îi spuse să nu mai vorbească în jargon, căci e în interesul amândorora să nu ştie libanezii că ei sunt ovrei. Bătrânul îi replică:
- Mie nu mi-e ruşine să spui că sunt ovrei, dar ţie poate să-ţi fie ruşine şi să te numeşti om!...
Dar palme de-astea nu se lipeau de obrazul pezevenghiu-lui. Spunea verde că „în viaţă omul nu trebuie sâ aibă nici un fel de ruşine" şi că „singur interesul contează: strivesc ca să nu fiu strivit".
în faţa unui astfel de cinism, Musa îl scuipa uneori în obraz; cl răspundea cu un rânjet galben. Recunoştea că ieşise, din lucrarea terminată, cu uu câştig net de cincizeci de lire turceşti în numai o lună de zile şt fără măcar sâ fie meşteşugar, dar zicea că pentru un om ca el, „care a purtat altădată cataramă de aur la pantaloni", cincizeci de lire e un fleac.
- Eu am fost un prinţ în zilele mele, nu zugrav!
- „Prinţ" al pezevenghilor! îi răspunse Musa.
- Ce-are a face? E mare lucru să fii pezevenghi deştept, nu ca Sandu. Dac-aş avea-o eu în mâni pe Rebeca, v-aş îndopa cu aur!
Seara, când rămâneam amândoi, bietul rată plângea:
920
PANAIT ISTRATI
MUSA
921
- Cincizeci de ani de zugrăveală, ca să ajung de batjocură la bătrâneţe!
îşi descărca necazul pe fucă-sa, mustrând-o cu asprime, ori îşi îneca amarul în rachiu. De altfel, aproape câ nu mai mâneam. La prânz, pâine cu măsline ori hamsii cu ceapă. Seara: rachiu cu mczelicul ce-1 însoţea. Era mai ieftin şi ne mai omoram şi disperarea.
Atunci am vâzur cum pot deveni beţivi doi oameni care, din fire, n-aveau patima băuturii. Nu trăiam decât pentru clipa ce ne aştepta odată cu venirea nopţii. Ne scoroceam toate colţurile inimii, gustam din rachiu, tot mâncând năut prăjit, trăgeam din aceeaşi narghilea şi... făuream alte planuri.
Da, planuri aveam mereu. Tot satul cunoştea nenorocirea noastră, ne compătimea şî ne făgăduia de lucru. Aveam să devenim antreprenori, sâ ne înţelegem ca fraţii şi să câştigăm bine. Aşa credeam.
Numai atât că, plânuind, uitam că mai cxsită şi Avramescu, iar acesta ne spulberă planurile cu o trăsătură de condei: ajunşi la sfârşitul primei săptămâni, el refuză sâ ne facă plata întreagă, lăsându-ne numai cu arvuna de doi-trei franci pc care o luam zilnic.
- Vă fac plata întreagă numai după ce-mi veţi termina lucrarea, fu răspunsul lui neînduplecat.
Ei, răzbună-te dacă-ri dă mâna.
Totuşi, am părăsit lucrul în seara aceea, după o ocară vecină cu bătaia.
Eram hotărâţi să ne croim drum cu preţul sângelui nostru, într-un fel ori într-altul, tot nemâncaţi umblam.
Ah, ce scump am plătit zilele acelea de ambiţie! Frumoasele lucrări făgăduite se năruiră una după alta. Avramescu unelti cât putu şi convinse pe ghazirieni câ suntem nişte haimanale în care nimeni nu poate avea încredere.Nimeni nu voia să ne dea arvună, ca să ne cumpărăm scule şi vopsele.
Flămânzi, cu degetele picioarelor afară din ghete, cu hainele ferfeniţă, alergam toată ziulica prin arşiţă şi prin munţi cu drumuri nemilostive. Ajunsesem de pomină. Câinii ne lătrau ca pe cerşetori. Locuitorii se-ntrebau cc-o fi cu noi!
La patru-cinci zile o dată, găseam de vopsit câte un fleac de tejghea ori uşă, care ne îngăduiau să nu plesnim de foame.
Rebeca, bolnavă şi nemâncată, se ofilea. Sandu nu sta trei zile la un loc. Avramescu se ţinea dârz. El avea cu ce trăi.
Musa începu să se clatine:
- O să fiu nevoit să plec iar capul... Dracu e mai negru decât îl fac zugravii!
îi spusei că eu nu mai reiau lucrul, căci sc putea întâmpla o nenorocire. Mai bine plec.
- Unde să pleci? Fără bani, fără îmbrăcăminte!
- Fie ce-o fi!... Dacă mi-o fi scris să mor pe-aci, am să mor, dar capul nu-1 mai plec.
- Ei bine, conveni Musa; dacă c aşa, du-te! Rămas singur, mă răfuiesc eu cu tâlharul! Plecarea ta are să-1 sperie, că rămâne cu lucrarea neisprăvită.
Ne aflam la cafenea, noaptea târziu, când, iată şi Avramescu. Venea rânjind:
- Ei, v-aţi înmuiat? făcu el.
Mi se urcă sângele la cap şi zisei:
- Vezi-ţi de treabă, ori îţi înmoi tigva cu o piatră!
- Lasă că-ţi trece!... Şi o să mai lucrezi pe la mine!
- Ba, din parte-mi, poţi să-ţi iei nădejdea: eu plec.
- Ei, aşi!...
Scârbit dc a-1 mai vedea în ochi, am sănitat pe Musa şi, pe loc, am început să cobor Libanii, cufundându-mă în noaptea neagră. Voi povesti altă dată peripeţiile acestui coboriş până la Beinit. Deocamdată n-am terminat cu Musa.
922
PANAIT ISTRATI
MUSA
923
Am petrecut restul verii aceleia şi toata toamna, la Damasc, unde se ştie ce scofală am făcut.
Prin noiembrie mă aflam din nou la Beirut, înhăitat cu o trupă grecească dc pantomimă, în care, pentru un franc, pc seară, jucam roluri de călău, prinţ-imbecil, apaş-cartofor şi altele.
Aşteptam, în vremea aceea, nişte bani dc la mama ca să mă-ntorc acasă. Sosiră, dar prea puţini; abia costul călătoriei. Şi eu eram aşa de jerpelit, încât îmi fu ruşine să dau ochi cu mama în halul acela. Pe lângă asta, mă mai prinse un dor fierbinte de Musa, pe care îl ştiam tot în Libani, împreună cu Rebeca şi Sandu. Lăsai vaporul să plece fără mine, mulţu-mindu-mă să pun în locul meu o scrisoare. Scrisoarea n-a ajuns la destinaţie, dar nici eu n-aş fi ajuns, căci drăguţul de vaporaş s-a înecat fără să lase o urmă!
Habar n-aveam de mica neplăcere, la care puţin lipsise să fiu părtaş. Eu urcam Libanii, pe un uragan de se cutremurau stâncile şi cădeam în braţele lui Musa, care mă primi ca pe Mesia. Nu trăia la un Ioc cu fiică-sa.
într-o cameră joasă, cu plafon de bârne înnegrite de fum şi cu pereţi goi, tare mă minunai văzând pe necăjitul meu prieten pcrpclindu-sc deasupra unui mangal, în compania unei arăboaice şi trăgând amândoi din aceeaşi narghilea;
- Ce-i cu dumneata, Musa? Tc-ai apucat dc bigamie?!...
- încă nu, dragă băiete, dar m-am pus pe iernat! Şi-o să faci şi tu la fel: p-aci n-o să găsim nici un italian cu automate care să ne scoată carul din nămol!...
Privii pe stăpâna casei: era o femeie între două vârste, purtând urmele unei strălucite frumuseţi orientale. Sta nemişcată pe un scăunel, cu genunchii înfăşuraţi într-o cergă, şi sugea aprig din ciubuc. Ochii ei de cărbuni aprinşi nu mă slăbeau o clipă.
— Cine e doamna? întrebai.
— Ah! făcu Musa; am uitat să vă prezint.
Şi luând un aer de turc caraghios, ne prezintă:
— Hauaga (domnul) Panait, cel mai bun prieten al meu, cunoaşte Ghazirul şi sărăcia!
Apoi, către mine:
- Set-Amra, cea mai bună prietenă a mea; suferă de reumatism şi bea ciubuc ca sâ uite!
Iată „cheia" lui Barba lani, acest personaj al meu din Chira Chiralina, care a reuşit să mişte până şi pc recii anglo-amcricani, dc la care primesc scrisori entuziaste, referitoare la „umanul salepgiu".
Barba lani e umplut cu sufletul lui Musa, deşi am cunoscut un grec cu numele acesta, un bătrân orb, fost salepgiu, cu care am locuit, pe la vârsta de cincisprezece ani, în aceeaşi curte de pe faimoasa stradă a Unirii, din Brăila, în parte, strada prostituatelor.
Cu Musa am trăit în Libani o viaţă cu adevărat eroică, dacă prin eroism voim să înţelegem bravarea tuturor relelor dc care existenţa omului e împestriţată.
Nu mai era acum Avramescu, care să nc otrăvească zilele. Ticălosul sc mutase la Beirut. Şi deodată, Ghazirul mizeriei noastre ne păru mai puţin funebru.
Omului îi e greu atâta timp cât refuză un rău pc care i-1 trimite soarta, ca de pildă: boala, sărăcia crâncenă, pierderea libertăţii ori a unei fiinţe scumpe, dar, de îndată cc admite râul, sc obişnuieşte cu noua stare, dacă ca nu e mortală şi trăieşte din nou aşa cum i-a fost firea: vesel ori morocănos.
Noi eram veseli din fire şi omul vesel e peste tot mai înarmat în viaţă decât cel trist. Ghaziricnii se obişnuiseră cu noi şi cu mizeria noastră fără leac, nu ne mai suspectau şi eram bineveniţi, ori de câte ori cădeam, pe nepoftite, la masa vreunuia dintre negustorii cu care aveam de-a face. Ba chiar ni se deschiseră şi mici credite pentru pâine, rachiu, zahăr, tumbac pentru narghilea şi mangal, articolele cele mai strict necesare „veseliei" noastre.
924
PANAIT ISTRATI
MUSA
925
Din când în când, mai roboteam câte ceva pe la vreun arab milostiv. Musa era neobosit în căutarea muncii şi harnic cum rar am mai văzut om. Graţie puterii lui de convingere, de multe ori găseam de lucru acolo unde era mai puţină speranţă. De altfel, îl ajutau mult şi cele trei limbi pc care Ic vorbea binişor: turceşte, franţuzeşte şi spaniolcştc, toate trei uzuale în Libani, unde popii catolici francezi tronează ca nişte paşale şi habar n-au ce înseamnă mila. Unul dintre ei, singurul care se crezu destul de creştin, catadicsind să stea de vorbă cu doi golani, ne purtă vreo trei luni cu făgăduiala de lucru, ne făcu sâ batem de vreo douăzeci de ori acelaşi drum şi, la urmă, ne trânti uşa în nas, strigându-ne răstit sâ-1 lăsăm în pace.
E adevărat că, adesea, nevoia ne silea să pisăm rău pe cei care voiau să ne asculte.
Mi-aduc aminte că odată, îngroziţi de cele trei zile (obligatorii în fiecare săptămână), petrecute fără pâine, fără tutun, nici mangal, ne hotărârâm să batem la uşa emirului de la Malnietain, despre care sc spunea mult bine. Riscam sâ rămânem desculţi, făcând drumul acesta, dar foamea era şi mai de temut.
Ajunşi la poarta bogătaşului, pierdurăm tot curajul:
- Mâi Panaite, zise Musa, dar dacă în Ioc sâ ne dea de lucru, ne-o trimite în surghiun, cam ce-ai zice tu?!...
- Aş zice cl udului nu trebuie să-i fie frică de ploaie! răspunsei eu, ca să-1 îndemn, dar în fond mă temeam straşnic să dau ochii cu autorităţile superioare.
Băturăm la poarta. Ieşi un servitor turc, care răcni ceva.
- Ce spune turcu, Musa?
- Spune să ne cârăm.
Eram gata să întoarcem spatele. în clipa aceea, o mână dădu perdeaua la o parte şi ciocăni în geam: emirul dădea ordin slugii sâ ne introducă. Musa luă un aer grav, holbă ochii lui sprâncenaţi şi-mi zise dându-mi cu cotul:
- Să facem temeneaua până la pământ, câ dracu ne-a luat!
Intrarăm în sala de aşteptare şi, de îndată ce apâru emirul, tăcui o temenea care merita ea singură o mie de lire turceşti, dar Musa mă întrecu în eleganţă când duse mâna la fes, la buze şi la piept, rostind, în acelaşi timp, un lung salut, care trebuie să fi fost comic de măgulitor, căci emirul râse ironic.
Nu dădu nici o atenţie Ia halul în care se afla biata noastră îmbrăcăminte. Ne pofti să luăm loc. Refuzarăm. Insistă cu gravitate şi ne supuserăm, dar vai de noi! Mai comod am fi stat pe vârfuri de suliţă, decât pe pluşul acela, căci eram tare jerpeliţi!
înţeleserăm dintr-o privire că aveam de-a face cu un om civilizat. De altfel, emirul era îmbrăcat europeneşte. Pe deasupra, avea un halat de mătase verde, cu canaf la cingătoare. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani; mustaţa tunsă scurt; căutătura blândă, dar inteligentă; figura obosită. Venise cu nargliileaua.
Şedinţa asta fu memorabilă în lunga mea experienţă de oameni.
Cum văzu că avea cui vorbi, Musa o luă ta goană ca un cal de curse. Nu ştiam turceşte, totuşi pricepeam îndeajuns, că bătrânul povestea emirului, ca unui frate, toată odiseea noastră în Libani. Când vorbea de Avramescu, ochii îi scăpărau foc şi pară. Emirul îi holba pe ai lui înspăimântat. Dar când se puse sâ nareze, cu haz, decepţiile, lipsa de lucru, mizeria care dura de şase luni, văzui pe notabilul turc rămânând împietrit, uitând de narghilea şi privind ţintă la torentul acesta de viaţă care îşi permitea să glumească cu tragedia foamei, ca şi cum ar fi fost vorba de-o snoavă din trecut.
Musa vorbea de un ceas. Faţa îi era aprinsă, voioasă, şăgalnică; ai fi zis câ e un om năpădit de fericire, nu un flămând. Emirul îl opri cu un semn plin de bună-cuviinţă, se ridică şi dispăru.
După un moment, un arab mohorât intră cu două feligeane de cafea şi două... narghilele! Ne fulgeră cu o privire dispreţuitoare şi se retrase.
926
PANAIT ISTRATI
MUSA
927
Bătrânul nu văzu răutatea servitorului; el era în nori. -Am pledat, Panaite, ca un avocat tânăr la Curtea cu juraţi! Ce zici tu, o să iasă ceva?
- Deocamdată văd c-a ieşit o cinste mare, zisei cu, arătân-du-i serviciul luxos; păcat că suntem nemâncaţi de trei zile!
Şi-i amintii păţania unui dansator român la Cairo, care, flămând de două zile, trebui într-o seară să joace Banul Mărăcine şi să bea, la urmă, şampanie, cu „maţele goale".
Emirul ne dădu timp să ne facem tabietul nestingheriţi. Musa băgă narghileaua în draci şi-o porni iar pe vise.
- Măi!... Ce-ar fi să ne dea ăsta o lucrare mare şi să ieşim în primăvară cu vreo treizeci de lirişoare în buzunar? Hai?... Să ne înţolim şi noi ca lumea, să ne cumpărăm câte o narghilea frumoasă ca astea şi sâ ne întoarcem cu cinste în ţară... Ajută-ne, Doamne! şi voi Christoase, Moise, Mahomed...
Dar toate feţele astea sfinte, invocate de Musa, nu ne putură ajuta cu mai mult decât emirul avea de gând să ne ajute, adică cu o liră, pe care o plătirăm cu o altă temenea „până la pământ".
Ncpreţuirâ liră turcească! Ca s-o dobândim, a trebuit să facem pe lazaronii, aşa cum rareori în vagabondajul meu am fost nevoit să fac. Dar nu-mi pare rău.
Şi să nu-mi ceară nimeni, niciodată, să tai un cap de om: m-aş teme ca omul acela să nu fi fost, un ceas din viaţa lui, emirul de la Malmetain.
Pomana asta căzu cam pe-aproape de Crăciun. Rebeca avu lacrimi în glas când se rugă de noi să n-o „risipim".
- Zău, tată! Mai păstrează măcar o megidie, ca să vă fac dc Crăciun o „verzişoară cu carne de purcel"!
Sandu, deşi român, sări ars:
- Da mai dă-1 dracului de Crăciun, câ m-am săturat de pâine goală! Sâ facem Crăciunul azi!
Nu l-am făcut în ziua aceea şi nici în ziua de datină, căci Musa împărţi toţi banii pe la datornici, şi am rămas iar fără
leţcaie, dar cel puţin eram asiguraţi, pentru câtva timp, împotriva „ramazanului" absolut.
Căci acum trăim cu doua case: la Set-Amra şi la tinerii ăştia fără minte.
Arăboaica ne era o adevărată soră. O ducea şi ca ca vai de capul ei, singură, aproape uitată de îngâmfata Selina, copila ei din Venezuela, şi totuşi plină de milostivire pentru nişte bieţi străini ca noi. Ne adăpostea fără să ne ceară un ban, dar n-avea nici de unele. Aşa că nu ne îndura inima să îmbucăm pe furiş, nici să fumăm singuri. Aduceam, cc sc găsea, la dânsa acasă.
Cu tinerii, altă jale. Rebeca se însănătoşise, dar bătrânul se opunea din răsputeri la viaţa urâtă pe care apucase. Spunea că mai bine o omoară.
îi imputam Iui Sandu ticăloasa lui postură. El se apăra:
- Da ce, mă, crezi că c din vina mea? E vina ei; vrea să deschidem cofetărie marc, să nc îmbogăţim.
într-adevăr, fata era foarte ambiţioasă. Fusese crunt jignită că în copilăria ei o numeau prietenele „jidoafeă". Ea se simţea româncă şi era cu adevărat, în vorbă şi în obiceiuri. Nu putea să sufere când i se vorbea în jargon, pe care de-abia îl cunoştea căci vorbiseră în casă mai mult româneşte. Era de-o bunătate îngerească. Deşi ea însăşi în mizerie, când auzea de suferinţa cuiva, i se umpleau ochii de lacrimi şi dădea ultimul gologan.
Sandu era un meşteşugar dc mâna întâi, dar grozav de leneş şi supărăcios. Totuşi, foarte simpatic. Era ceea ce francezul numeşte unpince-sans-rire. Avea ceva din Stavru al meu, care e un personaj pe jumătate adevărat.
Le înţelegeam năzuinţele într-o societate în care peze-venglâcul duce adesea la măriri, vedeam cu ochii mei câte sacrificii, materiale şi sufleteşti, îi costau aceste năzuinţi, îi iertam, îi luam aşa cum erau şi-i iubeam.
Această iubire îmi făcea uneori pozne. Una mi-o făcu a doua zi a acestui Crăciun sentimental.
928
PANAIT ISTRATI
MUSA
929
Rebeca plângea amarnic după „verzişoara cu carne de purcel". Gătise casa aşa cum se race la noi de sărbători; dar, zicea ea:
— Să n-am eu parte nici azi de mâncârica noastră obişnuită, Doamne! mai bine aş fi plesnit când eram mititică!
Şi sc uita cu dispreţ la cutia cu sardele ce-o aştepta la prânz. Deodată îi veni o idee?
Mă luă la o parte ca sâ n-audă bătrânul, şi-mi zise cu flăcări în ochi:
- Panaitache! Puiule! N-ai vrea tu să faci o ispravă? Să dea Dumnezeu să scapi de mizerie şi să-ţi găseşti măicuţa sănătoasă! Uite cc-i: beiul X îmi face de mult ochi dulci. Am să-1 pun pe Sandu să facă din partea mea, o scrisoare pe italieneşte; îi cer o liră, iac-aşa! Cc, îi om bogat, arză-1 focu! Să dea şi el de pomană! Ei, vrei tu să duci scrisoarea? (Şi mă luă de umeri.) Du-te, măi dragă, du-te, frate bun, dacă vrei să mănânci o varză aşa cum ţi-o gătea mămucă-ta, astăzi!...
Mi se umflă pieptul de-un plâns năprasnic. Ei, ce te faci, Panaite? Iată câ te duce uneori viaţa până acolo că devii şi chibiţ de pezevenghi!
Luai scrisoarea şi o dusei cu succes, dar când mă întorceam cu plicul în care sc afla lira, am jelit ca la moartea mamei şi nu de mila mea, ci de mila fiinţei aceleia minunate, târâtă de soartă în cea mai grozavă mlaştină din câte cuprinde viaţa!
Am făcut un „Crăciunaş" — cum îl numi Rebeca — că nici la nunţile împărăteşti n-ar fi putut fi mai multă voioşie.
Cu privire la originea lirei, Sandu ticlui pentru Musa o minciună tot aşa de împărătească. Bătrânul înghiţi minciuna şi „verzişoara", căreia nu-i lipsea nici vrednicul ardei iute; apoi, la cafea şi ciubuc, nc trase cântece de se duse pomina prin vecinătate; căci avea o voce frumoasă de bariton şi cunoştea arii întregi din opere şi operete.
O altă şotie, tot din iubire, îmi veni cam fără voia mea.
Văzusem că Sandu făcea să dureze lira beiului cam prea mult: nu se mai isprăvea. Intrigat, îl întrebai. El îmi răspunse:
- Vino cu mine când fac târguîclilc şi ai sâ vezi.
II însoţii; intrarăm amândoi, într-o seară, la un local care avea de toate. Sandu începu sâ-1 sucească mereu cu spatele la noi, cerându-i să-i arate tot felul de conserve aşezate, cât mai sus pc rafturi. Arabul, domol, de-abia se mişca, suîndu-sc pe un scaun şi dându-se jos cu marfa, care nu era niciodată cea dorită de Sandu. în vremea asta, el îşi umplu buzunarele, şi le umplu şi pe ale melc, cu tot ce-i cădea sub mână: costiţă afumata, bucăţi de caşcaval, sticluţe cu coniac, tutun, până şi chibrituri, dar cu o iuţeală şi îndemânare care mă încremeniră locului.
Vai de păcatele mele! Numai de-astea n-am fost bun în viaţă, şi de cealaltă meserie a Iui, încolo Ic răceam şi eu pe toate!
De îndată cc ieşirăm afară în întuneric, o rupsci la fugă, semănând pe drum tot ce-mi vârâse prin buzunare. Sandu le aduna în urmă şi-mi zicea:
- Dacă eşti curios să ştii cum fac să dureze lira, mai vino cu mine şi altă dată!
Asupra paginii acesteia în Libani, îmi rămâne să mai vorbesc de un mic pc^onaj, de care încă n-am pomenit, precum şi de ultimul mare castel în Spania pe care-I făurisem.
Personajul e o bătrânică arăboaică, vânzătoare de lipii, hrana noastră capitală. Pâinea asta, dacă se poate numi pâine, era grozav de rea: o mare băşică umflată, aproape crudă, se dezumfla ca un burduf, când se răcea şi o înghiţeam ca pe clătite, dar ne cădea ca plumbul în stomac. Totuşi, eram bucuroşi s-o avem şî pe-aia.
După câtva timp, ne înglodarăm aşa de tare în datorie la brutăreasa, încât nu mai îndrăznirăm să dăm pe la ea, când,
930 PANAIT ISTRATI
iat-o într-o -zi la uşa Set-Amrei. Credeam câ vine să-şi reclame banii. Nu. Venea să ne aducă un rothl dc lipii (două oca).
- Nu! nimic, zise ea lui Musa pe spanioleşte; îmi veţi plăti când veţi avea.
Nc mirarăm, ne crucirăm, dar bătrâna îşi urma pomana; din când în când, venea cu basmaua de lipii. Rămânea galeşă în prag, se uita la noi cum stăm ciotcă aplecaţi peste mangal, deşerta basmaua şî pleca. Nu mai ştiam ce să credem.
- Ce-o fi, măi, cu îngeru ăsta rebegit!? exclamă Musa. De la Set-Amra nu puturăm afla decât că bătrâna sc născuse
în Cuba şi venise copilă, cu mama ei, care era din Libani,
Enigma rămase ncdczlcgatâ până în primăvară, aproape dc plecarea mea, dar într-o zi, aflându-ne numai noi doi, şi cicâ-lică de Musa mai mult ca dc obicei, bătrâna ascuţi buzele şi-l întrebă:
- Nu-i aşa că eşti ovrei?
- Da... răspunse prietenul meu. Ei, şi pentru asta ne dai pe datorie?
- Pentru asta! făcu bătrâna, clătinând din cap. Daa... daa! Pentru asta... Şi eu sunt ovreică, după tată. El era ovrei spaniol şi, săracii, a răbdat mult de foame în viaţa lui, umblând după o bucată dc pâine. Apoi, cu un oftat adânc: Noi ovreii n-avem pe nimeni să ne ajute când râbdâm de foame! De-asta trebuie să ne ajutăm între noi.
Atât î-a fost toată vorba. Şi a continuat să apară în prag cu câte un rothl de lipii, sâ ne privească galeş şi să plece scuturând făina din basma.
Să-i fie ţărâna uşoară!
Cât despre „castel", e vorba de proiectata mea însurătoare cu fara Set-Amrei, Selina de la Venezuela.
Vai, când mă gândesc la câte năzdrăvănii am mai făcut în zilele mele, mă-ntreb dacă nu cumva le continui şi astăzi, fără să-mi dau scama!
MUSA 931
Aşa de aprig am crezut în basmul acesta, încât i-am făcut şl pc Musa sâ creadă şi să făurească alte basme. Iar aveam să ne facem antreprenori de binale! Iar câştigam bănet şi trăiam fumând ciubuce d-alca frumoase ca ale emirului de la Malmetain! Ba chiar, după o călătorie de nuntă în România, aveam sâ aduc pe mama în Libani, iar Musa, familia lui.
Şi trai, băiete!
A fost chiar un trai... Era acela al visului care întreţinea văpaia vieţii în noi, ultimă resursă a unei coarde care ar fi plesnit dc întinsă ce era.
Bunul meu prieten, savantul doctor Roger Dalimler, îmi spunea anul rrecut la Paris, pe când sc trudea să găsească un locuşor ca sâ-şî înfigă acul:
- în viaţa mea de medic, n-am mai văzut un om aşa de slab şi în acelaşi timp cu atâta putere de viaţă în el! Ce tc face, Panaite, să trăieşti aşa de intens?
- Visurile, doctore! i-am răspuns.
Da, prieteni care mâ citiţi aici: visule toată viaţa omului cu suflet! Dai cu condiţia să nu fii condamnat a visa singur, ci cu cineva, om ori femeie, pe care să-1 iubeşti.
în Libani am iubit pe Musa, care, la şaizeci şi cinci de ani, trăia mai intens decât mii de tineri puşi în acelaşi corp; iar prin alte părţi, am iubit alţi oameni, căci peste tot pământul sunt oameni care merită sâ fie iubiţi.
Primăvara sosise, duioasă primăvară de I ibaui cu portocali, lămâi, rodii plini de flori. Nu mai aşteptam acum decât ultima... măciucă, pentru ca să apucăm fiecare încotro l-ar duce ochii.
Bătrânul devenise melancolic. Ştia el că visăm. Dc câte ori ne culcam, stingând lampa, cânta dăscăleşte:
„ Când cu gene ostenite, sara suflu-n lumânare ", Cred că numai mort am să scap de sărăcie!
- Nu prea rimează, dragă Panaite, dar i-aşa...
932
PANAIT ISTRATI
MUSA
93?
Cam aşa fu. Castelul de cărţi se dărâmă, după cum se ştie din Dragomir; şi realitatea, cu ochi de viaţă, îşi încrucişa încă o dată braţele în faţa noastră.
O primirăm, aşa cum muncitorimea, visătoare ori nevisă-toarc de pe întreg pământul, e nevoită s-o primească. Eu plecat în ţară cu banii veniţi de-acasă; iar Musa îşi mai târî bătrâneţele pe la Beirut şi Damasc, apoi se întoatse şi el acasă şi muri printre ai luî.
Din câţi oameni am cunoscut şi iubit în zilele melc, Musa a fost unul dintre puţinii tovarăşi de drum care ştiu să-şi ţie inima sus în nenorocire, să înfrunte vitregia împrejurărilor potrivnice şi să rămâie bun prieten în ceasuri de restrişte.
Tot drumeţul nu e şî un om de suflet, iar tovarăş dc clipe grele e şi mai puţin.
Imensa mulţime a haimanalelor, care umplu cârciumile şi potecile internaţionale, nu e decât un fragment al acestui ocean de banalitate care se cheamă Lumea. Omul de inimă, de simţire, de cultură şi de visări e tot aşa dc rar, e tot atât de greu de întâlnit în lumea vagabonzilor ca şi în oraşul ori satul în care te-ai născut şi ţi-ai petrecut viaţa. Nenorocire acelui prieten care s-o lăsa sedus de Konovalovii lui Gorki şi care şi-o părăsi tihna, pentru ca să-şi ia lumea în cap cu speranţa că poate o întâlni şi el Konovalovi! O ştiu eu aceasta, aşa cum greu ai găsi astăzi cinci scriitori care s-o ştie din proprie experienţă.
Figurile măreţe ale literaturii gorkiene au trăit mai mult în sufletul lui Gorki. Literatura nu e viaţa şi nici nu poate să fie decât în opera unui scriitor prost; totuşi, viaţa e şi rămâne superioară literaturii prin faptul că e adevăr, dar în cazul acesta trebuie să spui că e viaţă şi nu literatură. Gorki a ştiut sâ ne-o spuie cu meşteşug în Vagabonzii Iui şi astfel a reuşit sâ ne dea iluzia vieţii. în secretul acestui meşteşug, că cl a trăit cu
sfărâmă/uri de suflete mari, le-a iubit şi le-a completat cu bogatul adaos al inimii sale iubitoare.
N-aveam nevoie să adaug nimic lui Musa, dar nici nu încerc sâ fac cu el literatură, căci ar fi păcat.
Ard, uneori în viaţă, bulgări de radium uman; de ce să spunem mereu câ au fost incendii? O simplă ceartă cu femeia pe care o iubeşti, nu e oare mai dureroasă decât o tragedie petrecută într-un roman? ,
Nisa, noiembrie 1925
ÎN LUMEA MEDITERANEI -APUS DE SOARE
I
O SERATA TEATRALĂ LA DAMASC
Vaporul pe care se îmbarcase bietul meu prieten, Musa, părăsi Beyrurh-ul înrr-un sfârşit de septembrie, pe la amiază. Plecase luând cu dânsul şi ceva din sufletul meu. De data asta rămâneam, singur de tot, fără Mihail, fără Musa. Să rămân, aşa, lipsit de-o prietenie fără seamăn, şi încă printre străini, iată un gând cu care nu credeam că mă pot obişnui.
Luai, numaidecât, trenul de Damasc.
Simţeam o greutate d.e neînvins, depărtându-mă de Mediterana, care-i şi ea o bună parte din sufletul meu. Căci, ce mai rămânea de mine, fără prieteni şi fără Medirerana? Am spus-o întotdeauna: singur, nu fac doi bani. Eu trebuie să iubesc nebuneşte pe cineva sau ceva, ca să nu mă simt gol şi fără rost, ca un bostan uscat, uitat într-o porumbişte, după cules. Aşa sunt eu croit.
Călătorind însingurat de la Beyruth la Damasc, suspinai tot drumul. Mâ gândeam când la Musa, pe care un vapor păcătos îl bălăbănea în largul mării, când la Mihail care se ruga, făţarnic, la Muntele Athos, în vreme cc cu, trist, ca un câine alungat de stăpân, îmi omoram oasele, trecând prin munţi şi văi, într-o arătare de tren, care mai degrabă se putea asemui cu un morman de fiare şi scânduri hodorogite. Intr-o după-amiază ajunsei la Damasc, oraşul cel mai prăfuit din tot imperiul lui
938
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
939
Abclul-Hamid. A fost destul ca să dau o raită prin el, ea să mă încredinţez că-i cel mai urât şi cel mai murdar.
Muream de necazul câ trebuie să colind, rară un prieten, pc meleagurile acelea ale Anatoliei. Şi când un om sărac se simte prea nenorocit, apoi el tace lucrurile tocmai pe dos, de cum l-ar povâţui înţelepciunea. în halul ăsta eram eu. M-am descotorosit de tot calabalâcul la primul han, unde se vorbea greceşte; apoi, uitând că o jumătate de liră turcească era singurul mijloc pc care cerul mi-1 oferea ca să-mi potolesc foamea, căutai îndată să mă înveselesc sau, mai degrabă, să mă ameţesc, sâ mă tângui şi sâ-mi plâng de milă, în faţa unui păhărel de rachiu şi a unei narghilele bune. Obiceiul ăsta a rămas şi azi; e singura mângâiere pe care o mai are sentimentalul, deznădăjduit şi sărac, când se vede murind de alean.
Mâ aflam în centrul oraşului, într-o piaţă mare, unde vârtejurile de praf urcau în jurul unei coloane monumentale de bronz, care purta în vârf o mică moschee aurită. în afară de bazarurile mari, bogate în culori şi pline dc mişcare, pe care de-abia le zărisem în grabă, totul îmi părea un vis urât în oraşul acesta: de la străzile acelea ca nişte tuneluri, casele dărăpănate, cu intrări suspecte şi până la piaţa aceea pustie, cu coloana sa hidoasă şi cu praful care-mi intra în ochi. Noroc că era pc acolo o cafenea turcească, cu o terasă ademenitoare, de unde puteai privi acel „du-tc-vîno" al localnicilor prin faţa Poştei şi a unui biet teatru vecin, ale cărui afişe mari, scrise cu mâna şi pline de caricaturi multicolore, vesteau nu ştiu ce spectacol înveselitor. Afişul acesta tâmpit mă atrăgea grozav. Erau pc el oameni caraghios îmbrăcaţi şi sulemeniţi, iar femeile, numai în fuste scurte, cu sânii goi şi picioare frumoase, îţi săreau în ochi prin înfăţişarea lor provocatoare. Jos, în dreptul fiecăreia, se lăudau, pe larg, farmecele şi talentele feminine.
Grecii, turcii, arabii sc opreau în loc, privind cu de-amâ-nuntul trupurile voluptuoase şi plecau apoi scărpinându-se.
Nici nu mă mai gândeam la mizeria care mâ pândea. Golii încă vreo câteva păhărele, mi-am fumat narghileaua şi după ce îmi schimbai gulerul cu un altul mai curat din buzunar, m-am dus încă de la şapte şi jumătate şi m-am instalat în primul rând al „fotoliilor de orchestră". Li se spuneau „fotolii", dar nu erau în realitate decât nişte biete scaune, l-a fel ca şi „orchestra" -un pian de rând, în „teatrul" ăsta care semăna mai repede cu o panoramă de la bâlci.
Mă aşezasem chiar la mijloc, în spatele pianistului, ca sâ văd mai bine toate acele „bunâtăţuri", zugrăvite pe afiş. îmi curgeau balele de plăcere ca unui căţel. Şi nu mă ostenii degeaba, căci o mulţime de bărbaţi, foarte excitaţi, umplură sala îndată după sosirea mea. Aşa câ, nu trecu mult şi nu mai rămase liberă nici măcar o strapontină. Mă hiritiseam c-am venir mai devreme, şî pofta mi se mări în faţa acelei săli tixite de fesuri - armăsari cu nasurile coroiate, cu ochii strălucitori, aţintiţi ca nişte faruri, cu gurile de căpcăuni adulmecând carnea.
Sala, destul de mare, n-avea decât un parter şi un rând de „loji", care se umplură de familii bogate, în marc parte europene. Desigur că „lojile" erau ca şi restul: cutii de lemn mâncat de carii din care numai balustradă era îmbrăcată cu catifea roşie şi roasă.
Ceea ce nu împiedica publicul să sc frământe, cu nările dilatate, să ceară ridicarea cortinei înainte de ora fixată, şi sâ strige nume, să născocească alintări, arătând dorinţe precise; mai ales grecii.
- Sânii tăi, mamiţico!
- Podarachi mu1, arată-te sau crap!
Dar aşteptarea noastră s-a prelungit, până după ora nouă. Şi cum toată lumea se uita mereu spre o „lojă" din faţa scenei, singura care mai rămăsese goală, am întrebat pe vecinul meu
1 Picioruşul meu («.«.).
940
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
941
din dreapta, un grec, dacă nu cumva era aşteptat vreun personaj de seamă.
- Cum, tu nu ştii? Totdeauna păţim aşa, din cauza parşivului ăstuia de consul rus! Lepădăturii îi place sâ vie târziu, ca să ne chinuiască şi să crape fierea în noi, dc încordare!
- Şi teatrul aşteaptă sosirea lui, pentru ca să ridice cortina?
- Negreşit! A, acum, înţeleg!... Habar n-ai; se vede că eşti de curând picat pe aici!... Pentru că el acoperă toate cheltuielile şi aduce trupele cele mai bune, ţinându-le cât mai mult, din cauza asta îi răbdăm hachiţele!... Aşa-Î viaţa: el cu ponosul, noi cu folosul!... Dar, pare-mi-se... în seara asta s-a cam întrecut cu firea! O să ne scoată din sărite cu întârzierea lui! îşi râde de noi! Uite-tc în jur, toţi crapă de nerăbdare!
Şi cu un gest larg, vecinul meu îmi arătă un parter întreg de mutre caraghioase. Apoi, întinzând un deget, cc parcă nu se mai sfârşea, spre mijlocul cortinei, unde era o gaură enormă, pe care un ochi machiat o astupa din când în când, adăugă:
- Vezi? nici actorii nu mai au astâmpăr. în seara asta, prinţul prea-şi bate joc de noi!
- Da" ce, consulul rus c prinţ?
- Da... Un prinţ tânăr, desfrânat, pe care ta-su a stăruit să-1 numească la Damasc, ca să-1 pedepsească. Dar n-o să rămână mult pe aici, că prea îşi face de cap. Mai în fiecare zi dă cu biciu-n birjarii cari nu se dau repede în lături, când trece cl cu trăsura. E zănatec rău, croieşte până şi pe sergenţi...
Un ropot de aplauze salută apariţia, în loja consulului, a unui adolescent foarte tânăr, înalt, fin şi frumos ca o femeie, dar prea grav şi prea palid în strălucitoarea-i uniformă de ofiţer. Abia catadixî să răspundă la salutul publicului şi se aşeză mofluz, în cuşca lui de scânduri. Curând, apoi, cortina se ridică cu smucituri, în stare să dărâme tavanul.
Scena, la început goală, înfăţişează o sală dc judecătorie. Pianistul, cu spatele la mine, aproape atingându-mă, atacă un
marş de atmosferă. Vreo şase judecători intrară, unul după altul, apoi acuzata, o femeie frumoasă. Se joacă o pantomimă plictisitoare, din fericire cam scurtă.
Nu pricep nimic din drama care se desfăşoară prin gesturi şi strâmbături. Publicul, însă, înţelege tot şi varsă lacrimile cu duiumul. Dar actorii nu joacă pentru public. Când vor să vadă efectul vreunei scene, privirile lor se îndreaptă spre „loja" princiară. Cerşesc întruna d cât de mică încurajare.
Nimic. Prinţul stă ca înlemnit, graţios dar cam aspru, şi priveşte fix, cu capul rezemat pe mâna dreaptă. Gura lui pătimaşe, fruntea-i nobilă, ochii albaştri, par ca de marmoră. O cărare, fără cusur, desparte în mijlocul creştetului două bucle blonde, drăgălaşe. Oricât l-ai privi, rămâne veşnic acelaşi: nemişcat şi sigur pe sine. Tot aşa de împietrit se arată şi atunci când cortina cade şi se ridică, în cinstea lui, de cinci ori la rând şi când actorii vin în grup sâ i se prosterneze în faţa lojii.
Deodată pianistul se întoarce spre mine şi iatâ-mă, faţă în faţă, cu Bianchi! Da, da, cu bunul Bianchi, pianistul de la „Cinema Mignon" din Cairo, unde, mulţumită lui, fusesem împărţitor de afişe, pe stradă, vreo câteva săptămâni.
Simţii câ revederea mea îl bucură. Şi asta îmi făcu nespusă plăcere. Era un italian, cu inimă de român, căruia îi plăcea să-şi reamintească, cu duioşie, de ţara în care se născuse şi unde a crescut până după moartea mamei lui, când taică-său l-a dus să-şi facă armata în Italia. Vorbea româneşte, fără să se poticnească. De altfel, cred câ ştia multe limbi, ca mai toţi vagabonzii internaţionali.
N-avurăm timp să stăm mai mult de vorbă, căci cortina sc ridică, în program fiind o revistă cu cântece. Degetele cărnoase ale lui Bianchi fac să răsune Im Tonkinoise, în clipa în care o femeie frumoasă şi oacheşe năvăleşte în scenă, primită cu o furtună de aplauze. Cântă în franţuzeşte. Bianchi, fără să se
942
PANAIT ISTRATI
In lumea meditf.ranei
943
simtă câtuşi de puţin stingherit, în timp cc acompania pc cântăreaţă, îmi suflă Ia ureche:
- E puica mea! Ce zici, frumoasă?
Recunoscui într-însa pe una din femeile îndrăcite, zugrăvite pe afiş. îl întrebai:
- E franţuzoaică?
- Nu! Napolitană.
- îmi place.. .
Bianchi cântă cu îndemânare profesională, îmi şopteşte un cuvânt, se strâmbă şi stârneşte râsul cântăreţei, roteşte ochii mari către loji...
- îţi place?... Ei... poţi s-o ai...
- Cum?... Atunci n-o iubeşti?!
- Să nu crezi, dragul meu, că ne-am înhăitat pentru dragoste! Am să-ţi explic eu...
Mă uit la spatele acestui om curajos, cu faţa brăzdată de necazurile unei vieţi la voia întâmplării şi mâ întristez. I a fiecare pas, viaţa se descoperă şi mai rea. Probă: acest Bianchi care se complace în situaţii ce nu-i fac prea mare cinste...
După ce „puica" lui îşi sfârşi „numărul", Bianchi se-ntoarse spre mine:
- îţi spuneam, deci, că nu-i vorba de dragoste. Marieta nu stă pe roze. Eu, la fel. Avem în schimb o fărâmă de experienţă, care ne învaţă să nu ne lăsăm daţi Ia fund. Nu ştiu dacă mâ-nţe-legi... Ne ajutăm, unu pe altul, cum putem. Datorită ei, câştig aici o liră sterlină pe seară, pe când la Paris, pianişti, în faţa cărora mi-ar fi ruşine să arăt ce pot, cântă pentru cinci franci în cinematografele de la mahala. La rândul ei, Marieta face mai bună impresie asupra gogomanilor ăstora de prinţi, atunci când iese la braţ cu mine, decât dacă ar ieşi singură. O femeie tânără şi frumoasă, din lumea noastră... „artistică", nu cucereşte decât în clipa când trăncăneşte, printre atâtea altele, şi cuvintele: „soţul meu" a făcut... „soţul meu" a dres... Cum vezi, nu e
vorba de dragoste, ci de pâine. Haide! şi nu mai face mutra asta de şcolar beştelit. Odată, când hoinăreala îţi va fi mai dragă decât morala burgheză, ai să fii şi tu nevoit sâ faci ca toată lumea! Şi-acum ascultă: ceva numai pentru noi doi.
Pe octava cea mai de sus a pianului, cântă în surdină, populara noastră Ciocârlie, Degetele Iui gonesc năprasnic, ca ciocanele pe o tobă. Notele se-mbină. Parcă ar fi o vioară. Trupul i sc frânge pasionat pe pian, pieptul acoperă mâna care ciripeşte simfonia matinală a ciocârliei, obrazul i se îmbujorează şi ochii-i mă întreabă: „Vezi? N-am uitat patria mamei mele!..
E ciudat cum oamenii pot fi un amestec de iubire şi de laşitate... Acest Bianchi... Adineauri, când îmi grăia ca un Solomon Klein, peşte priceput, aproape că-l dispreţuiam. Şi acum, iată-1 gata să plângă Ia un cântec ce-i aminteşte de pământul copilăriei sale!... Ce poţi înţelege din toate acestea?... Fără îndoială, că greşim amarnic atunci când ridicăm bariere, atât de mari, între bine şi rău, între frumos şi urât. Nu, nu! Iisus a înţeles mai bine fiinţa omenească, sau, dacă vreţi, „făptura lui Dumnezeu" şi dc aceea t-a iertat atâtea omului...
După cântecele franţuzeşti, foarte aplaudate, dar neînţelese de mai bine de jumătate din spectatori, s-a jucat o mică farsă în mrceşte, care a plăcut şi europenilor. în urmă apăru pc scenă steaua trupei, soţia directorului, o femeie drăcoasă, bine făcură, dar urâtă, cu o voce slabă, care însă n-o împiedica sâ mişte întreaga sală, cântându-şi cupletele în trei limbi: greceşte, italieneşte şi arăbeşte. Cheia succesului se datora jocului, farmecului, vioiciunii, şi mai ales cupletelor obscene.
Ţinea pe braţ un coş plin de flori şi în pauză, când numai pianul mai repera refrenurile, sc apropia de spectatorul cel mai jigărit şi mai timid, îi arunca o floare şi câteva vorbe:
- Şi-n seara asta, tot aici? N-ai frică de nevastă-ta? Nici prinţul nu scăpa de zeflemelele ei:
- Ce stai aşa băţos? E caraghios, nu vezi?
944 PANAIT ISTRATI
Şi întorcându-se către public:
- Asta o fi crezând că şi aici e consul şi ne ia drept supuşi ruşi. Prinţul nu înţelegea o iotă, căci ea îl tachina în greceşte. Se
mulţumea să zâmbească doar actriţelor care-i plăceau şi numai uneori le aplauda încet. N-ai fi putut spune, dacă acest om se distra sau se plictisea, ci doar că era prezent de ochii lumii.
în pauza ce urmă, Bianchi ducându-se să-şi vadă amanta, vecinul meu, grecul, începu să-mi vorbească despre prinţul acesta misterios şi despre puterea lui:
-Autorităţile nu-i refuză nimic. Obţine tot ce voieşte: pedepseşte pe unul, ocroteşte pe altul, dar niciodată pentru bani. Nici n-are nevoie. Tatăl său plăteşte totul. Singura lui pasiune este sâ-şi arate puterea. încolo, e bun şi milos pentru că repa-triază pe toţi nenorociţii din întreaga ortodoxie, care bat la poarta consulatului. Unii au şi abuzat de recomandaţiile lui şi s-au îmbogăţit, în chip necinstit. Bunăoară, banda de ingineri şi antreprenori escroci aî construcţiei drumului dc fier...
-Escroci?!...
- Chiar aşa. Unii sunt aici, prin loji. Poartă fes, pentru că aşa se cere când lucrezi pentru statul turcesc, dar sunt europeni. Ei bine! hoţii ăştia au abuzat de înalta lor protecţie şi au înşelat guvernul. Au obţinut concesiuni, adică parcele de drum de fier în construcţie, spunând că terenu-i peste tot neregulat şi cheltuielile de nivelare, uriaşe; au rânduit, apoi, expertize prin comi-siuni părtinitoare, care şedeau la un kilometru de movila ce trebuia aruncată cu dinamită: pif-paf ici, pif-paf colo, doborau colinele de nisip, pe care dintr-o lovitură de târnăcop le-ai fi făcut harcea-parcea. Aici e pungăşia. Desigur, turcii nu sunt ei aşa de proşti, dar, dc! săracii, trebuie să închidă ochii în ţara lor, din cauza mucosului dc consul rus. Şi uite aşa, aventurieri veniţi la Damasc cu picioarele goale, s-au îmbogăţit peste noapte. Acum s-a sfârşit şi cu asta. Drumul de fier a ajuns la Medina şi nu poate fi dus mai departe; orice ghiaur ar fi tăiat acolo, ca
ÎN LUMEA MEDITERANEI 945
o varză. De la Medina până la Mecca este ţara sfântă a musulmanilor şi constructorii, de la inginer până Ia cel din urmă lucrător, trebuie să fie musulmani. Altfel...
Omul vorbea fără nici o ură; mai curând, ca un revoltat împotriva nedreptăţii universale. Glasul lui era plăcut şi {-aş fi ascultat mai mult, dar Bianchi veni să-şi reia locul său la pian şi cortina se ridică pentru ultima parte a programului.
- Ce faci după spectacol? mă întrebă Bianchi.
- Eh! mâ duc sâ mă războiesc toată noaptea cu ploşniţele...
- Hai mai bine să ici masa cu noi!
- Care „noi"?
- Cu noi, artiştii, care mâncăm şi bem zdravăn, pe socoteala prinţului.
-Am să fiu, deci... invitatul lui?
- Nici n-are să te bage dc scamă. Aşa facem în fiecare seară; nc ducem, întâi, la „Leon", apoi prinţul ne târăşte la el acasă, şi cheful ţine până în zori. Mai în fiecare seară avem printre noi, cel puţin, un pripăşit ca tine, pe care-1 îndopăm cu icre negre şi şampanie. Prinţul nici nu-1 vede. El nu se uită decât la femei. Bărbaţii nu există pentru dânsul.
Ultimul act a fost o mobilizare a întregii trupe pe scenă şi o risipă de veselie generală, cum numai în Orient se poate întâlni. Actorii asudau bisând cupletele. Cea mai mare parte dintre spectatori, în picioare, beţi de plăcere, repetau în cor reffenurilc preferate. Unii se îmbrăţişau. Numai consulul rămânea nemişcat, absent, cu toate glumele cu care îl biciuia cântăreaţa greco-italo-arabă.
- Ah! îi spunea ea spre sfârşit, tat-tu te-a învăţat sâ iei mutra asta de filosof? Sau aşa te-a făcut mă-ta?!...
Apoi, dând din umeri, îi întoarse spatele şi strigă publicului:
- Să nu vă sperie fandoseala ăstuia! Când e singur c-o femeie, nu mai face atâtea fasoane, ştiu eu!
946
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MED1TF.RANEI
947
Minţea. Nevastă a directorului trupei şi mama unui copilaş, grecoaica era singura, dintre toate, care nu-şi da poalele peste cap. Am putnr să mâ conving de asta, ori de câte ori am spionat-o.
La „Leon", unde ne-am dus întâi, era un cabaret arătos, singurul local curat şi cu adevărat european, din Damasc. Stăpânul, un evreu chiabur, de prin Rusia, curtenitor dar răutăcios, primi pe prinţ şi pe actori cu cinstea cuvenită unor oaspeţi aleşi, iar pe mine, care rămăsesem la coadă, mă măsură de sus până jos. Bianchi îl lămuri:
- Domnul e cu noi.
Leon zâmbi cu subînţeles şi adăugă, depărtandu-se:
- Tot artist?
- Da! şi încă şomer! răspunse Bianchi, luându-mâ de braţ.
Numaidecât începu să-şi bage nasul într-o mulţime de bunătăţi şi să comande icre negre şi peşte afumat, produse cu adevărat ruseşti, proaspete, aromate, gustoase. Comandase cât pentru şase.
- Cine o să mănânce atâta! l-am întrebat.
- Noi, cât om putea! Restul îl trimitem la hotel, ca de obicei. Prinţul plăteşte fără să se uite. De-o săptămână, dc când suntem în Damasc, nu mănânc altceva decât „specialităţi" ruseşti şi beau numai şampanie. Da! un fraier, ca ăsta, nu întâlneşti la orice pas. Negreşit, că se despăgubeşte cu femeile noastre; afară de-a directorului. Dar ce are a face!...
Trupa număra nouă persoane, dintre care patru femei. Consulul le aşează pe toate în jurul lui. Şi aşa a stat tot timpul cât am petrecut în cabaret. Habar n-avea de ceea ce făceau bărbaţii în capul celălalt al mesei.
Or, aceştia turnau în ei, ca nişte sparţi. Vinuri de Caucaz, şampanie, lichioruri, una peste alta. îndeosebi comicul trupei trăgea cel mai mult la măsea; era un om care-ţi stârnea râsul, cum îl vedeai. Grec, de fel din Odessa, bea vodcă de parcă ar
fi fost apă. Doar cu cl schimba prinţul câte o vorbă, pe ruseşte, cerându-i sâ înveselească pe femei. Comicul făcea atunci pe supăratul şi-i răspundea că juca cl destul pe scenă „pentru dobitoci". Ia cabaret ţinea morţiş să fie „un om ca toţi oamenii". Dar cu cât căuta să fie mai serios, cu atâta stârnea mai mult râsul. Căci era mărunt ca un pitic şi avea o mutră şi un glas de cocoş. Sc spunea că nu mai râsese din ziua când îşi pierduse unicul fiu, într-un naufragiu pe mare. Totuşi nu părea prea nenorocit: dar cine ştie ce ascunde sufletul omului?
Cred câ era ceasul unu noaptea, când am părăsit cabaretul. Afară, în strada întunecoasă, grupul se adună ca să vadă ce-i de făcut. Până şi hainele după noi duhneau a băutură. M-am dat puţin la o parte, fiindcă îmi era rău. Ţigarea mă scârbea şi-o azvârlii. Imediat se desprinse o umbră din beznă şi-o înhaţă. Era gardistul. Curăţă mucul, trase din el cu poftă, zâmbindu-mi mulţumit, apoi îndrugă ceva din care nu înţelesei nimic. Bianchi îi aruncă un gologan.
Grupul se îndreptă spre locuinţa prinţului. Am vrut sâ mă duc acasă. Tremuram de frig.
— Nu! zise Bianchi, apucându-mi braţul; hai şi tu cu noi. O sâ te strici de râs!
M-am lăsat târât, în halul în care eram; şi după o jumătate de oră de mers pe jos, înotând prin întuneric şi praf, o poartă grea se deschise, înghiţindti-ne pe toţi. în vestibul, doi vlăjgani dc cazaci se repeziră la hainele cucoanelor şi la paltoanele domnilor. Pe-al meu, cam jerpelit şi jegos, căutam să-1 ascund de ochii voinicului servitor, dar acesta mi-1 smulse din mână. I ,-am văzut agâţându-1 cu o strâmbătură de dezgust, într-un colţ, la o parte de celelalte haine.
Trecurăm, apoi, cu toţii, într-o cameră marc, plină cu divane moi, perne bogat brodate şi covoare scumpe. în mijloc, o lampă cu petrol ardea pe o masă totundă. Abajurul, verde-închis, întuneca lumina. Abia dacă ne mai vedeam. De altfel,
948
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
949
comesenii moţăiau, beţi şi obosiţi. Numai prinţul ţinea sâ mâncăm un borş vestit, pregătit înadins. Actorii refuzară, cerând o cafea turcească, care ne fu servită la repezeală. Dar cu toată cafeaua, adormiră unul după altul, lungiţi pe divane. Nu rămăsese, ca să ţie de urât prinţului, decât Bianchi şi amanta lui. Tovărăşie mută. Din când în când, fiecare căsca pe turis.
Simţeam câ prinţul începea să mâ observe şi mă întrebam, ce căutam eu acolo şi unde era „caraghioslâcul", de care-mi pomenise Bianchi. EI îmi înţelese încurcătura şi se aşeză lângă mine, în cealaltă parte a odăii.
- în seara asta au băut prea mult! Păcat! Prinţul are un vultur îmblânzit, foarte hazliu, dar acum spectacolul e ratat...
Şi ridicându-se, bătu din palme:
- Hei! adormiţilor! să mergem acasă!...
Toată lumea se ridică în picioare şi năvăli, buimăcită. Am zărit cum prinţul lua de mână pe Maneta şi o silea să stea în colţul cel mai dosnic al salonului.
- Nu, nu! protesta napolitana, mi-e somn!
- Mai stai puţin! o rugă diplomatul.
Când ultimul actor ieşi pe uşă, Bianchi îmi făcu semn cu cotul.
- Pare-mi-sc că rusul vrea să se culce cu puica mea! Să ne facem câ plecăm.
- Din partea mea, aş vrea să plec... Am rămas numai noi trei şi prinţul îşi va da în curând seama că sunt aici. Aş fi foarte încurcat, dacă m-ar întreba, pe neaşteptate cine sunt...
- I-aş răspunde eu.
- Da, dar locul meu nu-i aici. N-am obiceiul să mă vâr printre feţe simandicoase şi mă simt stângaci, într-o casă ca asta.
M-am ridicat. Bianchi mă opri:
- Ia priveşte! spuse cl arătându-mi perechea. Au început un ecarte. Rusului nu-i arde de dragoste, în astâ-seară. Nu cumva ţi-e sete? Mă duc să cer nişte şampanie.
Nici n-apucase sâ deschidă bine gura şi intrară doi servitori, aducând o masă cu gustări şi băuturi; o aşezară lângă prinţ, care se şi grăbi să-şi servească frumoasa italiancă.
- Să mergem să vedem ce-au adus, spuse pianistul.
- Eu nu mă mişc de-aici!
Am mai răbdat o jumătate de ceas, apoi n-am mai putut sta locului. Nu-mi era somn, dar mă plictiseam într-un hal fără hal, sau poate că mă molipsise plictiseala celorlalţi. Jocul de cărţi dură cât ai fuma o ţigară şi prinţul aruncă pachetul de cărţi, răsturnându-se pe perne. Nu părea deloc obosit. Privirea sa, deşi nehotărâtă, şi mintea-i mereu absentă, nu îl arătau mai puţin vioi şi dornic de-o tovărăşie sau de prezenţa cuiva.
Nu cred că se plictisea, iar firea lui indiferentă nu părea ostilă flecărelii şi frământărilor celorlalţi, lira o făptură interesantă, prinţul ăsta exilat. începea să-mi fie simpatic şi mă înduioşam văzându-1 cum se silea din răsputeri să nu plece italianca, - el care cunoscuse lume strălucită şi prietenii mari. Figura lui deschisă, mă câştigase. Părea că nu are nimic de ascuns pc lume: albă, netedă şi atrăgătoare, ca un nufăr. De şase ceasuri, de când îl studiam, nici un pic de contrazicere în purtare sau înfăţişare. Ah! cum era cu putinţă ca omul acesta să cravaşeze birjarii, pe stradă!
Mă gândeam la toate astea, cufundat într-o toropeală plicticoasă, când un cazac intră pc neaşteptate, se plecă în faţa stăpânului şi-i şopti ceva la ureche. Prinţul făcu ochii mari, apoi, uîtându-se la ceas, zise:
- Uite, de opt ore, o femeie cu ochii în lacrâmi, venită să-mi ceară audienţă, mă aşteaptă în sala consulatului. A fost uitată acolo şi a adormit.
Fu adusă. Era o grecoaică frumoasă tare, cam de vreo treizeci dc ani, care nu ştia decât greceşte. Hainele de pe ea, curate dar destul dc modeste, erau în neregulă, ca şi părul. Ca să le pună în rânduială, pipăia cu mâinile totul, de la cap până la
950
PAN AH' ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
951
poalele fustei, învârtindu-se ca o morişcă. Se vedea cât de colo, că servitorii o cam rcpeziseră, furioşi câ cineva sună la ora trei dimineaţa, stlindu-i sâ vestească stăpânului lor prezenţa unei străine la consulat, la o oră „imposibilă".
Nu se întâmplă nimic râu. Căci prinţul, mirat, ţinea sâ ştie ce spunea nepoftita şi iată cum mă trezii tâlmaci. Traduceam lui Bianchi cuvintele tinerei femei, iar pianistul le lămurea, în franţuzeşte, gazdei noastre.
Prinţul, om binecrescut, mai presus de toate, dar şî Don Juan, pofti pe străină întâi la masă, ca să guste ceva. Şi pentru că grecoaica se codea, sălbatică şi cochetă totdeodată, prinţul îi veni într-ajutor şi-i scoase cu îndemânare pălăria uriaşă, pe care nişte ace lungi o fixau în părul ei de abanos.
- Spuneţi, vă rog, acestei femei, zise prinţul, că aici nu sunt consul, ci amfitrion.
întâmplarea ne amuza pe toţi. începurăm din nou sâ mâncăm şi să bem, iar tânăra femeie tot povestindu-şi necazurile, manifesta o foame nepotolită. Prinţul urmărea povestirea, cu un ochi dc cunoscător, dar sc vedea bine că grecoaica nu minţea.
Venea din Alep. Bărbatul ei, supus turc, o părăsise de câteva luni şi nu mai da nici un semn de viaţă. îl credea plecat în Grecia, căci traiul lor nu prea fusese bun, din pricina bărbatului, care toca banii la jocuri de noroc.
Acum, când economiile erau reduse la câteva zeci dc lire turceşti, ea sc străduia sâ deschidă o prăvălioară în Damasc, dar autorităţile o şicanau fără milă. Şi „ruga în genunchi pe Excelenţa Sa", să-i vie în ajutor.
Excelenţa sa o întrebă:
- Asta-i tot?
- Tot.
- Bun. Mâine o sâ ai autorizaţia.
Grecoaica dădu un strigăt de bucurie şi voi sâ sărute mâna consulului. Acesta o trase spre el şi făcu un semn cazacului, care dispăru.
- Acuma-i, acum! şopti Bianchi. Ai să vezi vulturul!
! Şi într-adevăr. O bufniţă, mătăhăloasă cât un vultur, fu aşe-
zată pe masă lângă singura lampă ce lumina încăperea. Pasărea sta liniştită. Ia lumina lămpii, ochii ei de culoare galbenâ-
| chihlimbarie, priveau în gol cu o ciudată fixitate. Din când în când, pleoapa interioară, albăstruie, îi acoperea ochii sticloşi. Tocmai când voiam să-i observ mai bine, prinţul şuieră, deo-
i dată, ascuţit. Pasărea bătu o singură dată din aripi, şi stinse lampa, în clipa aceea, un sărut se auzi în întunericul de nepătruns.
- Acum, sâ mergem, spuse Bianchi. Suntem de prisos, aici...
i i
i
r
i
[ i
ÎN LUMEA MEDITERANET
II
CINE E AUTORUL LUI „HAMLET"?
Doamne, cât de nesuferita este viaţa fără o prietenie, fie ea oricât de prăpădită! Când soarta ne copleşeşte cu atâtea sentimente prieteneşti, noi alergăm, ca nişte nesimţiţi, după lucturi de nimic şi suntem totdeodată gata să rănim inima sensihilă, care n-a putut ghici dedesubturile mândriei noastre. Dar e de-ajuns ca norocul să ne arate spatele, ca să lepădăm numaidecât această iubire dc noi înşine şi să ne simţim, tot aşa de fără căpătâi, ca şi acei bieţi orfani, cari rătăcesc printre dărâmături, a doua zi după o catastrofă, care le-a ucis tot ce aveau mai scump. Aşa suntem noi, oamenii, şi aşa rămânem până la sfârşit. Ne ţine de cald mai mult iubirea altora şi câteodată chiar a acelora pe care îi dispreţuim.
Reflectam asupra acestor scăderi ale sufletului omenesc, a doua zi de la plecarea lui Bianchi şi a trupei sale. Petrecusem, în tovărăşia lor, primele patru iile de când venisem în Damasc, fără sâ am răgazul de-a mat gândi la singurătatea mea sau la ceea ce aş fi putut deveni pe aceste meleaguri asiatice. Talentatul pianist îmi fusese un binevoitor tovarăş, dc-o clipă, prea stricat şi prea simplu ca să-1 pot uita pe Musa sau frăţia cu Mihail. Şi totuşi, plecarea lui Bianchi îmi lăsase un gol dc nedescris; ceea ce mă încredinţa că viaţa, fără prietenii, e grea chiar pentru un suflet ca al meu, obişnuit cu depărtările. Da, da! Bianchi, amărâtul vântură-lume, îmi lipsea.
Rătăceam prin cafenele şi băteam toate străzile, cercetând figurile, căutând mai repede un om decât de lucru.
Observasem că Ia Damasc firmele frumoase erau rare. Numai la prăvăliile lui Cook şi Leon. Celelalte, nişte monstruozităţi. Un vopsitor de firme ar fi mâncat pâine bună, prin meleagurile astea. Şi-mi ziceam câ n-ar strica, dacă aş fi chiar eu acela, cu toate câ habar n-aveam de desen.
Dar cum să convingi pe cineva, ca sâ-ţi dea dc lucru, când tu n-ai un atelier, un ban şi nici măcar un acoperiş? Ah? hoinăreala... O fi ea bună - asta am s-o spun până voi crăpa —dar viaţa socială, cu legile ei nedrepte, este mai puternică şi se impune majorităţii oamenilor. Va da ea dreptate, într-o zi, setei mele, înnăscute, după libertate? Va face din mine unul din apărătorii ci? Sau poate libertatea nu poate fi înţeleasă decât în mijlocul unei solidarităţi sociale?
Cugetam , mergând cu nasul în vânt. Şi deodată, ochii îmi picară pe-o firmă, al cărei cuprins făcu să-mi tresară inima:
S1MON HERDAN Tinichigiu-învelitor de case
Asta, îmi zisei, trebuie să fie vreun evreu de pc Ia noi. Avea o firmă, prăpădită, ca vai de ca. Dac-o fi român, îi voi vopsi firma şi voi câştiga astfel câţiva gologani.
Din atelier năvălea un zgomor asurzitor, de tablă bătută cu ciocane de lemn. Doi lucrători tineri munceau, în vreme ce un om scurt, gros, cu burta mare, umbla încoace şi încolo prin prăvălie şi vorbea, dând din mâini, supărat. Din când în când, ieşea în pragul uşii, privea în stradă şi respira ca un astmatic. Abia atunci văzui că are părul alb, faţa grăsulie, buzele cărnoase şi roşu, ca un rac fiert. Era mâniat. Dar o mânie de om bun. Se vedea asta numaidecât, fiindcă, stând în prag, cu gura cicălea şi înjura pe lucrători, iar cu mâna-t dolofană răsfăţa un câine lup. în acelaşi timp, nu mâ slăbea din ochi, tare intrigat că, de atâta vreme, înlemnisem rezemat de peretele din faţa dughenei,
954
PANAIT ISTRATI
spionând cele ce se petreceau la el. O făceam cu tot dinadinsul, ca să-i atrag atenţia. Nu răbda mult şi deodată îmi strigă, în arabă. Ii răspunsei în greceşte:
— Nu înţeleg o vorbă! Nu cumva eşti român?
Se lumină brusc la faţă. îmi strânse mâna şi-mi grăi, pe limba noastră:
— Nu!... nu sunt român... Sunt un biet evreu de prin România. Şi dacă nu te jignesc, hai să pufăim câte-o narghilea!
— De ce să mă jigneşti? Mă crezi oare un antisemit? Hm! nu urăsc pe nimeni.
Păşeam încet. Tinichigiul adăugă, dus pe gânduri:
— Nu urăşti pe nimeni... Cu atât mai bine pentru tine! Aşa ceva e foarte rar, fiindcă oamenii, în majoritatea lor, sunt nişte bestii. Ei cred că e mare scofală, dacă zbieri: „Jidan scârbos! grec parşiv! sau, turc împuţit!..." E drept, sunt bătrân, nu ştiu nici să scriu, nici să citesc, dar cred că nu c necesar să-ţi putrezeşti ciolanele pe băncile şcolilor, pentru ca apoi să urli că va fi raiul pc pământ, în ziua când vor dispare evreii, armenii sau mai ştiu cu care popor. Oh! dispreţuiesc acestea, nu pentru că aş fi în cauză. Probă: mănânc carne de porc deşi mă opreşte legea şi nu mă rog în nici o limbă. Sunt om, şi asta-i totul!
Tăcu o clipă şi apoi reluă:
— Dar, ia spune-mi: cine eşti şi de ce te proţăpiseşi în faţa dughenei mele?
— Sunt copilul din flori al unei ţărănci cumsecade, iubesc cu pasiune cărţile, prietenia şi hoinăreala şi mă distram, auzin-du-tc cum îţi muştruluiai oamenii. De altfel, nu pari om rău.
Mă lovi, cu palma-i grea, peste umăr...
— Bravo! Aşa e! Nu sunt răutăcios, nici măcar cât un răţoi, dar vezi! băieţii ăştia prea mă sâcâie! Meseria noastră e cu cifre şi numai când ele mi se brodesc, aşa cum trebuie, atunci bag foarfecele în tablă şi croiesc, după un model făcut mai dinainte din hârtie sau carton. în felul ăsta merg la sigur; în timp
ÎN LUMEA MKDITERANEI
955
ce firoscoşii ăştia, pc care îi am, absolvenţi ai Şcolii de meserii, îşi bat joc de socoteala mea băbească şi se omoară o jumătate de zi cu cifre, socoteli, măsurători şi, când e sâ taie tabla, nimeresc ca Irimia cu oiştea alături! Aşa şi-adineauri: greşiseră iarăşi calculele. Şi asta se întâmplă cam de cinci ori la zece croieli. Desigur, lor puţin le pasă. Pe mine, însă, mă costă scump orice bucăţică de tablă stricată. De data asta se cam în trecuseră cu gluma: mi-au prăpădit vreo zece kilograme de tablă de zinc!
- Şi nu-i pui să-ţi plătească paguba?
- Aş! Niciodată! Ţip la ei, precum ai văzut, un picior în spate: „Du-te dracului, prăpăditule, cu geometria ta, cu tot!"
Tinichigiul mă duse la o cafenea din centru, pe care, de altfel, o cunoşteam. Intră primul, cu burta înainte, mândru ca un-paşă. Salută pe toată lumea, în turceşte, fiind acoperit cu o ploaie dc răspunsuri linguşitoare:
- Fii binevenit, Simon-bei!
Cel care strigase „Simon-bei", era un ofiţer turc, de-o vârstă şi înfăţişare cam ca a tinichigiului. îşi strânseră mâinile, îşi ciocniră burţile, întrebându-se unul pc altul, în hohotele întregei cafenele:
- Ce-ţi mai face burta, colonelul meu?
- De minune, ca totdeauna! Dar a ta?
- Ca un pepene verde, bine copt!
Simon Herdan îşi făcea o plăcere, tâlmăcindu-mi convorbirile şugubeţe sau folositoare, de la masa noastră, descriind u-mi pe cei de faţă:
- Ofiţerul este comandantul cavaleriei siriene. (Numai maţele lui şi bietul cal ştiu cât plătesc această onoare!) Tânărul care stă în faţă este un farmacist. Ceilalţi doi: untd, avocat; iar altul, doctor. în cafeneaua asta suntem, cu toţii, aproape prieteni; evrei, creştini, bogaţi, săraci. Toţi o apă; acelaşi fes ne acoperă capul şi ne hrăneşte. Şi dacă vreunul e lovit de mizerie găseşte întotdeauna destule mâini de ajutor, ca să-1 ridice în picioare.
956
PANAIT ISTRATI
ÎN I.UMF.A MHDITF.RANEI
957
După cum vezi, strada e plină de cerşetori, fără nici o meteahnă, fiindcă pe aici din zece oameni nouă nu vor să facă nimic!
- Vezi tu, continuă Herdan, cu toată faima proastă de care se bucură Turcia asiatică, poţi să trăieşti aici mai bine decât în România - Belgia Orientului, cum ne place s-o numim - dar unde un pârlit de subcomisar poate să aresteze, să percheziţioneze şi să snopească în bătăi pe un cetăţean, fără sâ dea socoteală nimănui! Aşa, cel puţin, era pe vremea mea.
- Ai dreptate! răspunsei eu, cam umilit. în privinţa asta, nu ne-am schimbat prea mult, nici acum.
Herdan fu descusut de prietenii lui, în privinţa mea. Neşti-indu-mi nici măcar numele, Simon tăbărî, la rându-i, asupră-mi cu atâtea iscodiri, că provocă hazul Uituror. Până la ora prânzului, toată cafeneaua se strânsese la masa noastră, coplc-şindu-mă cu întrebările, glumind şi făcând haz.
Unul din ei întrebă pe tinichigiu:
- Şi spui câ ăsta e un vopsitor?
- Desigur, şi încă unul fără pereche!
- Cum poţi sâ ştii aşa ceva, când abia l-ai cunoscut?!
- Hm! oare nu e el protejatul meu? Ar putea fi, atunci, altceva decât un neîntrecut meşteşugar, ca şi mine? De altfel, nu mai târziu decât mâine, am să-1 pun să-mi revopsească firma. Peste câteva zile, n-ai decât să treci prin faţa tinichigeriei mele şi să te convingi.
- Dacă e aşa şi dacă voi fi mulţumit, am să-i încredinţez o lucrare mare.
- Ce fel de lucrare? Uiţi că nu eşti decât un biet subdirector de bancă?...
- Perfect: căutăm un vopsitor care să ne facă douăsprezece firme pentru depozitele de cereale şi care să aibă scris, în franţuzeşte şi turceşte, explicaţia: Depozitul Băncii Imperiale Otomane.
Mâ plictiseam, de-a binelea. Herdan mâ recomanda, tuturor, drept un vopsitor îndemânatec. Degeaba îi spusesem câ
mă pricep mai bine Ia zugrăvitul caselor decât la vopsitul firmelor. .. El îi trăgea înainte!
în felul acesta se anunţa norocul meu la Damasc: printr-o minciună. Totul s-a întâmplat ca în poveste. Aş fi putut să-mi fac o casă şi sâ devin un om tihnit, ca şi tinichigiul. Dar inima, care întotdeauna a condus paşii destinului meu, hotărâse altfel...
în ziua aceea, mâneai la Simon Herdan. Casă de burghezi îndestulaţi. Ncvastă-sa, o ovreicuţă spaniolă, grasă ca şi Herdan, era o făptură ştearsă, cu toane care o arătau la antipodul şugubăţului Simon-bei, ale cărui glume înveseleau o întreagă lume de necunoscuţi, flegmatici şi dornici de râs. N-a scos un cuvânt, tot timpul.
Herdan, în schimb, îmi depănă viaţa sa, dc la un capăt la altul. Mă spovedii, la rându-mi, cu aceeaşi sinceritate, dar cu mai puţină ingeniozitate şi interes, fiindcă tinichigiul avea şi de ce; Simon Herdan se căţărase pe acoperişurile caselor din patru continente şi văzuse lucruri foarte felurite.
Vedeam confirmându-se bunătatea acestui om, care cu o mână ameninţa pe lucrători, iar cu cealaltă îşi râzgâia câinele. Timp de douăzeci şi cinci de ani fusese vagabondul ideal şi cinstit, figura rătăcitoare, îndrăgostită de pământ, nimic altceva decât de pământ. Singura pasiune: o masă bună şi un pahar cu vin, asemenea.
- Da', ia spune-mi Adrian, zise el în clipa când ni se aduceau narghilelele... Ţi-am îndrugat un car de prostii şi am uitat să tc întreb dacă ai vreo cameră încăpătoare, unde să-ţi poţi lucra firmele.
- Nu! nu am aşa ceva şi nici nu-ţi garantez calitatea luctă-rilor mele, pentru că, repet, nu ştiu să desenez!...
- Eh! îţi faci sânge rău de pomană! într-o ţară în care eu m-am înstărit cu geometria mea de carton, tu ai să poţi picta nişte firme mai frumoase decât cele care se văd pc aici şi care sunt scrise cu picioarele! îţi trebuie însă, musai, un atelier...
958
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
959
Da, da!... sc află pc aici, prin apropiere, unul! îl vom închiria, îndată.
— îmi lipsesc încă... atâtea altele! bolborosii eu.
— Vei avea totul şi astea de la sine. îţi voi ajuta ca să te instalezi, aşa precum am vorbit. Mai târziu, dac-ai să simţi nevoia, o să-ţi găsesc şi-o nevastă. Sunt în oraş grecoaice drăguţe, cu zestre bunicică, şi care nu vor altceva decât un tovarăş cumsecade. Iar dacă ţii, cu orice preţ, să ştii de ce fac toate astea pentru tine,, apoi, uite, pentru că eşti „dc pc la noi!" Eu îmbătrânesc. Mă plictisesc de moarte. N-am copii şi nici tovarăşe, cum mi-a poftit inima. Cu toată hoinăreala mea, am rămas român până în adâncul sufletului şi-ai măruntaielor. Ştiu să-mi pregătesc şi mă înnebunesc după caltaboşii şi murăturile noastre, după varza acră călită, ardeii umpluţi şi le mănânc cu o poftă, în stare să scoale şi morţii. Dar, mai presus de toate, iubesc vecinătatea bună Ia masă, la cafea şi, câteodată, chiar pc acele femei frumoase care azi pot să mă necăjească, fără prea mare pagubă.
Pc măsură cc vorbea îl podideau lacrimile, faţa i se schimonosea, vocea i se sugruma. Lângă el, doamna Herdan, biruită de grăsime, privea în gol, de două ceasuri, cu mâinile crucişe pe burtă, fără să priceapă nimic din ceea cc noi sporo-văiam într-o limbă necunoscută ei. Absentă, nesimţitoare, şedea Indiferentă faţă dc tot ce se petrecea în jurul ei, în acel nefericit Simon, care ardea ca o pară. Atunci îmi dădui seama de diferenţa grăsimii la oameni. De-o parte o grăsime care perpeleşte; de-alta una care pietrifică. Pretutindeni sc află şi divin şi noroi.
Atelierul meu, care era în acelaşi timp şi cameră de dormit, fu mobilat şi pus la punct de însuşi Herdan, care era ajutat de-o mogâldeaţă, adunată de pe drumuri, în picioarele goale, zdren-ţăroasă şi căreia îi comanda ca un general. Pat, şevalet, masă, lighean, scaune, cărate cu spatele din casa tinichigiului, se îndreptară spre locuinţa mea, situată la primul etaj al unei cocioabe de pe aceeaşi stradă.
Când totul fu gata, Simon îşi frecă mâinile de bucurie;
- Iată-te stăpân! strigă el într-un hohot dc râs, care-i lărgi gura până la urechi. Ce-ţi mai lipseşte? Materialul. Ei bine, vom merge împreună la un negustor de culori, unde îţi voi deschide un cont. Fiindcă nu vreau să-ţi dau bani pentru cumpărături. Şi chiar când ai să câştigi, vei face bine să mi-i dai să ţi-i păstrez. Cine ştie, poate ai vreo patimă: cărţile de joc, băutura, femeile...
- Nu! mă cuprinde doar aleanul, uneori.
-Aha! aleanul, izvorul tuturor pasiunilor! Nu, nu! dragul meu! Să nu ţii la tine niciodată, mai mult de-o megedie1.
Vorbea ca şi cum buzunarele mi-ar fi fost doldora de lire turceşti. Dar, poate că ştia, mai bine decât mine, ceea ce avea să se întâmple. Pentru că, în curând, soarta a făcut ca realitatea să întreacă însăşi speranţele sale.
într-adevăr, imediat ce noua sa firmă - întâia mea „capodoperă" — fu agăţată deasupra prăvăliei, scânteindu-şi lacurile în bătaia soarelui, mulţimea năvăli, înghesuindu-se şi o admiră prosteşte câteva zile în şir, ceea ce mă făcu imediat cunoscut în tot Damascul. Desigur, era o firmă fără pereche. în timpul luctului, mă jucasem vopsind o duzină de colivii, întrebuinţând, pentru prima oară în Damasc, ripolinul, în culorile lui cele mai ţipătoare, de la roşu închis până la auriu. Aceste colivii s-au cumpărat a doua zi de Ia expunerea lor în faţa prăvăliei, ceea ce uimi chiar pe Herdan:
- Vezi? îmi zise el. îmi dădeai zor câ n-ai fi decât un mâzgâlitor şi când colo, eşti coşcogeamite artistul. Acum sunt sigur c-ai să brodeşti o fată cu zestre bună.
Mi-adusei aminte de Solomon Klein! Doamne! în ţara asta, arta şi căsătoria merg mână în mână şi sunt uşoare ca bună ziua.
1 O megedie era cam patru franci aur (n.a.).
960
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
961
De data aceasta, Herdan a avut dreptate, pentru că lucrurile nu s-au petrecut ca în Liban.
Dădui gata firmuliţele pentru depozitele de cereale ale Băncii Imperiale Otomane şi care n-au fost o muncă pro-priu-zisă. Apoi îmi căzu, plcaşcă, o marc comandă. O industrie de obiecte sculptate în lemn şi aramă îmi comandă o firmă, a cărei mărime mă înspăimântă: opt metri lungime şi doi metri lăţime, cu următorul text în franţuzeşte şi arabă: „Asociaţia naţională pentru articole orientale". Ia capete, trebuia să pictez, într-o parte o mobilă în stil 7nuşarabieh, în cealată, un cande-labru de bronz.
Mâ înhămai cu pasiune la lucru. Şi, la capătul unei luni, ceea ce ieşise din mâinile mele nu era desigur o capodoperă, dar cu atât mai puţin o porcărie. Caracterele arabe, desenate de un maestru în ale caligrafiei, mi-am dat osteneala ca să Ie pictez fără nici un cusur. în ceea ce priveşte textul franţuzesc, aducându-mi aminte de decoraţia murală „style gazette", i-am dar culoarea stejarului şi iluzia reliefului, atât de bine, încât, în clipa când firma fu aşezată pe zidul fabricii, toată lumea a crezut că literele sunt de lemn.
A fost un pelerinaj. Se opreau oamenii în faţa atelierului meu şi se uitau lung spre ferestre, ca şi cum ar fi locuit un vrăjitor, într-acolo. Iar cei doi tineri directori ai întreprinderii, după ce mi-au dat un banchet, m-au plimbat o zi întreagă cu trăsura prin aleile minunate de la Baptuma. Mi-au răsplătit, amândoi, cu câte douăzeci de lire turceşti, o osteneală care nu făcea nici pe jumătate. Mai mult: fusei invitat de numeroase familii de burghezi, comercianţi sau liberi profesionişti, mai cu seamă greci, unde primii câteva oferte de căsătorie.
Ajunsesem un domn, bine îmbrăcat, salutat din depărtare şi cu comenzi din belşug. Simon Herdan era în culmea fericirii, într-o zi, pe când ne aflam la cafenea, o întâmplare caraghioasă luă în mintea mea proporţii la care nimeni nu se aştepta.
Eram de faţă câţiva din obişnuiţii sindrofiilor noastre: farmacistul, un inginer de la căile ferate şi subdirectorul Băncii otomane. Se pălăvrea pc seama unei trupe greceşti de varieteu, care înveselise societatea damasceană timp de-o săptămână şi plecase în ziua aceea la Alep, lăsând regrete. Farmacistul, ceva mai învăţat, vorbea cu mînc greceşte şi părea cunoscător în ale teatrului. La un moment dat, el îşi exprimă părerea de rău că actorii dispar odată cu'moartea şi că nimic din ceea ce au creat nu mai poate fi transmis posterităţii.
Voind să-i dau o replică, cu â-propos, zisei:
- Da! actorii sunt o rezumare, o prescurtare a timpului lori a spus-o... a spus-o... a spus-o...
Şi iată-mă, deodată, încurcat în iţele memoriei mele îndărătnice. Nu-mi mai aduc aminte dc numele - de sute dc ori pronunţat - al autorului acestei fraze celebre. Cu ochii zgâiri la cei de faţă, le cer să-mi vie în ajutorul memoriei:
-Ah, la dracu!... strigai. A spus-o... frate... ăsta... ce dracu, în Hamlet, când eroul tragediei vorbeşte de actori, la sosirea comedienilor. Nici unul din voi nu-şi aminteşte? E Sch... Sch...
Herdan, supărat că-1 dau de ruşine cu erudiţia mea, se răsti la mine, roşu dc mânie:
- Ei! cine a spus-o?!...
- Apâi, de! Cine a spus-o? Aduceţi-mi şi dumneavoastră aminte. Eu l-am uitat pentru un moment, din cauza unei neputinţe de-a mă concentra... Dar, dintre dumneavoastră, nimeni nu ştie cine e autorul lui Hamlet?
Simon ridică din umeri şi trase din narghilea. Ce-i pasă lui de Hamlet? Ceilalţi, oricum, ceva mai încurcaţi, bolovânesc ochii la mine: farmacist, inginer, director de bancă mâ privesc holbaţi şi îngână, unul după altul:
- Hamletâm?...
- Hamletâm?...
962
PANAIT ISTRATI
ÎN I.UMKA MEDITERANEI
963
- Da! Pentru numele lui Dumnezeu! Hamletâm! Fir-ar a dracului de nemurire, dacă nu se ştie la Damasc, nici de către intelectuali, cine c autorul lui Hamlet! Autorul piesei Regele Lear, al lui Macbeth, Othello şi ale aiâior tragedii... Englezul genial care a trăit acum trei sute de ani!...
- Aha! acum trei sute de ani! strigă farmacistul, uşurat. Acum înţeleg totul: e greu să-ţi reaminteşti dc oameni cari au murit acum trei sute dc ani!
Scos dtn ţâţâni, zvârl ciubucul şi cu braţele ridicate în sus:
- Eşti smintit, prietene? Aici nu e vorba dc „oameni" cari au murit, ci de autorul lui Hamlet! Fa mine este o zăpăceală trecătoare, dar Ia voi, acum văd, e neştiinţă sadea! Habar n-aveţi de Hamlet!
Şi, furios mă reped afară, ca dus de vânt, fără să le strâng mâinile.
în stradă, Herdan mă ajunse din urmă şi mă dojeni:
- Eh! ai cam făcut-o de oaie, cu Hamletu tău. Le-ai spus-o pe şleau câ sunt proşti!
Da, Ie-o spusesem în faţă. Şi aş fi fost în stare să le-o strig din înălţimea minaretelor, la ora rugăciunii.
Zăvorât în odaia mea, nu mâ mai gândeam decât la autorul lui Hamlet; să-mi aduc aminte numele şi să-1 trântesc, a doua zi, în nasul acestor intelectuali caraghioşi. Dar cu cât mă gândeam mai înverşunat, cu atât mă prosteam mai tare. Măsurăm odaia în lung şi în lat, scriam cu tibişîrul toate literele alfabetului, le împerecheam în fel şi chip, în speranţa că doar mi-o răsări în minte numele binecuvântat şi care mi-era tot pe atât de familiar ca şi al mamei. Dar, nimic! Bolboroseam frânturi scâlciate: Sch... Schop... Schil...
Ştiam că numele începe cu litera S, dar, când voiam să-1 rostesc, se încurca şi devenea Schopenhauer ori Schiller, ceea ce mă făcea să plesnesc de ruşine faţă de propria-mi neputinţă. Mă plimbam şi vorbeam singur:
-Auzi, domnule! sâ te ocupi, din copilărie, eu frumuseţea fără seamăn a literaturii universale; mai târziu, să-ţi sacrifici viaţă, familie, bunăstare, pentru a o desăvârşi în sufletul tău; să ştii, nu pe ghicite, ca o lecţie la examen, ci cu pasiune, cine a fost Schopcnhauer, cine a fost Schiller şi totuşi sâ confunzi pc autorul lui Hamlet cu aceşti doi nemţi! Sc poate, oare, o mai mare nenorocire pe sufletul nostru?
Istovit de atâta căutare, m-am culcat pe la miezul nopţii, îmbrăcat şi încălţat, ca un om băut. în timpul nopţii, ori de câte ori mâ trezeam din somn, bâlbâiam:
- Schop... Schil...
A doua zi, de dimineaţă tare, Flerdan trecu, ca de obicei, să nc facem tabietul împreună: dulceaţă, cafea, narghilea. Eram rău dispus şi pus pe gâlceava. El râse, cu bunătate:
- Haide! Dă-1 dracului de... Cum i-ai zis? Hamlet?
- Ce să-I dau dracului, domnule Herdan! Simt o poftă, sâ mă dau cu capul de toţi pereţii! Se poate să trec eu, cu nepăsare, peste un asemenea caz? Doar, pentru asta trăiesc, de când mă cunosc!
- Pentru Hamieţi?
- Da! pentru Hamieţi!
Vârându-şi mâinile sub şezut, Simon începu să fluiere a pagubă:
- Şi din cauza asta ai fi în stare să nu-ţi vezi de treabă?
- Ba bine că nu!
- Apăi, eu te bat, mă!
- Ba mai bine-ai face să m-ajuţi a-mi limpezi creierul. Ai atâtea cunoştinţe. Poate că printre ele s-o găsi vreun om mai instruit, care să ştie cine e autorul lui HamUt!
- Na-ţi-o bună! O să încalec acum pe un măgar şi o sâ cutreier întreg Damascul, întrebând pe turci de numele Hamletului tău!
964
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
965
- Dar nu dc numele lui Hamlet e vorba, ci de autorul lui!... Ce Dumnezeu!...
- Eşti curat nebun! Şi apoi... nici nu ştiu cum sc zice autor pe turceşte, pentru că nu mă interesează cum vine asta nici pe româneşte. Dă-mi pace!
- Ei bine! ai să întrebi, numai: cine a scris pe Hamlet!
Cafeneaua din centru, proaspăt stropită şi măturată, era Ia sosirea noastră ticsită de clienţi matinali, încă somnotoşi puţin vorbăreţi, care sorbeau zgomotos din cafele, trăgeau cu sete din ciubuce, unii frunzărind ziarele, cea mai mare parte meditând. Orientalul, trăind tihnit şi după placul lui, se culcă devreme şi se scoală cu noaptea în cap. i,a ctdeare e vesel, iar la deşteptare morocănos, fiindcă sensibilitatea orientală, cheltuind multă energie în timpul zilei, sc reface greu. Astfel se şi explică nelipsitele excitante din casa turcului, arabului, grecului: toate acele narghilele şi cafele amare. Se povesteşte că Sultanul Roşu semna dimineaţa sentinţele de moarte, fără să le mai cerceteze, pc când seara le discuta.
Pătrunzând în cafenea, trimiserăm din prag un sabalaeru-sum la toată lumea şi primirăm, drept răspuns, un buiurum şi melhasar, după care tuarăm loc lângă nişte cunoscuţi.
Mă uitam la fesuri şi mă întrebam mereu, care tigvă o fi cunoscând, spre fericirea mea, numele autorului căutat de mine. Simon bănui ce se petrece cu mine şi mă trase de mânecă:
- Să nu cumva să-i întrebi acum de Hamlet, Turcul se scoală dimineaţa „cu dindărătul în sus"! Lasă-i sâ-şi fumeze prima narghilea.
Crezând că am sâ uit, Herdan ceru un joc de ghiulbahar, dar nu-mi ardea de jucat. Mă gândeam la zădărnicia gloriilor pe pământul acesta materialist.
- Ah! domnule Herdan, dac-ai şti cât e dc tristă, pentru mine, constatarea asta. Auzi, să se găsească intelectuali care să nu cunoască nici măcar opere ca Hamlet!
Simon trânti ciubucul supărat:
- O-o-o, da' mai dâ-1 în moaşă-sa, mă băiete, că m-ai căpiat cu Hamletul ăsta! Vrei să joci ghiulbahar, da sau ba? Sau mai bine du-te la vreo cadână, ca să-ţi descânte de Hamleţi! Ei, drăcia dracului! Tu eşti vopsitor; cu tinichigiu. Ce tot vâri pe Hamlet în sărăcia noastră!?
Rămăsei mofluz. Herdan avea dreptate. Cc cauţi tu, Hamlet, în sărăcia noastră, de vreme ce spiţeri, ingineri, directori de bancă habar n-au că tu te confunzi cu veşnicia?!
Cam pe la a doua narghilea, apăru comandantul cavaleriei de Siria. Ţanţoş, deşi bătrân, cu mustaţa „â la Wilhelm", cu aere de craidon, veni drept la masa noastră.
- Bună dimineaţa, Simon-bci! salută el, în franţuzeşte.
îşi făcură temenele, îşi ciocniră burţile, deoporrivă de respectabile şi când să se aşeze, Herdan îl luă pe comandant la repezeală:
- Ia ascultă, banabac: ghiaurul ăsta şi-a pierdut capul din cauza lui Hamlet. Nu cumva şrii tu...
Ofiţerul bătu din pinteni:
- Din cauza citi şi-a pierdut capul?
- Din cauza lui Hamlet!
- Cine c ăsta Hamlet?!
- Apăi... tocmai ceea ce voiam să te întreb...
- Ce meserie are ăst Ham...
Simon mâ privi cu o mutră caraghioasă, abia stâpânindu-şi râsul. Strigai, cu vădită scârbă:
- Spune-i lui Moş Teacă al Siriei, că Hamlet era de meserie „prinţ al gândirii", şi ar fi putut să devină „stăpân pe o mare întindere de noroi" dacă „meseria'1 nu l-ar fî împiedicat.
Herdan dădu drumul râsului său sănătos. Comandantul izbucni şi el, fără să ştie de ce. Şi, pe când burţile li se săltau ca nişte pepeni imenşi, mă pornii şi eu pe râs, ca o lcşinătură,
966
PANAIT 1 STRAT]
ÎN I.UMKA MEDITERANEI
967
în ciuda Iui Hamlet şi a tuturor tragediilor geniale, pe care câţiva nebuni le-au lăsat moştenire becisniciei omeneşti.
Puţin după asia, fiindcă prietenii mei încinseseră un îndrăcit ghiulbahar, prinsei un moment când nu etam observai şi mă strecurai afară, ca un câine plouat.
Două zile la rând am stat închis în casă, cu toate protestele bunului Herdan. Simţeam deşreptându-se în sufletul meu un sentiment care-mi era prea cunoscut prin pagubele aduse, de când pusese stăpânire pc mine. Era o scârbă, un dispreţ total faţă de oamenii şi lucrurile care-mi fuseseră dragi mai înainte: oraş, stradă, locuinţă, meserie, prieteni. Totul în jur mi se păru, la un moment dat, duşmănos, bestial, urât. Simţeam nevoia să plec afară, la aer curat şi câmp cât vezi cu ochii şi trebuia sâ mă supun, oricât m-ar fi costat asta. Din cauza acestui sentiment, am fost atât de schimbăcios în viaţa mea. E şi bine, şi tău, ca să fie cineva aşa. Dar ăsta sunt şi n-am cc face.
Am tăcut, deci, chitic, cu frica în sân. Recitii câteva pagini mai frumoase din cele două sau trei cărţi vechi, care mâ întovărăşeau pe meleagurile acelea. între timp, măsurăm atelierul, sco-tocindu-mi memoria:
— Schop... Schil...
Mizerie!...
Câteodată mă gândeam să alerg la consulul Rusiei şi să-1 rog să mă scoată din pocinogul în care căzusem. Dar nu îndrăzneam. Mă temeam să nu fiu luat drept nebun şi zvârlit pe poartă afara. Poate că nici nu in-ar fi recunoscut!
O altă cale, mai sigură, ca să mă liniştesc, era să-i scriu lui Mihail. Dar, vaî! trebuia sâ aştept cincisprezece zile, până să-i capăt răspunsul, şi-mi era cu neputinţă ca să mai trăiesc în halul acela.
Pentru a pune vârf nenorocirii, îmi căzuse beleaua tocmai în vremea când trebuia să dau gata o lucrare foarte grea. Grea pentru mine, care nu eram un desenator. Eta vorba de-o firmă
pentru un magazin de mode. Lucrarea era aproape pc sfârşite si ca s-o închei mai aveam o pălărie dc damă, împodobită cu un superb fulg de struţ. Apoi aş fi pus mâna pc o sumă frumuşică.
Mi se pusese în vedere că această pană trebuia să fie „superbă", „su-per-bâ". Or, nu numai că nu eram in stare de aşa ceva, dar nici potrivită n-o reuşeam. Şi cu cât mă îndărătniceam, căutând pe autorul lui Hamlet, cu atât mai puţin mâzgâleala mea semăna cu o pană. Ajunsese, cu vremea, o pată mare, cenuşie, - ceea ee mă îndemna s-o distrug ca pe o ruşine.
A treia zi, Herdan mă privi chiorâş.
- îmi pari cam înăcrit!
- Am şi de cc !...
- Şi din ce cauză nu mântui odată cu fulgul ăsta?
- Pentru că nu sunt în stare sâ-i dau dc căpătâi.
- Numai pentru atât? Uite, am să-ţi dau cu unul adevărat! E imprimat pe muşama. Nu-ţi rămâne decât să-1 tai de-acolo şî să-1 lipeşti unde ai nevoie. îi tragi, apoi, câteva pensule de jur-imprejur, ca să nu se cunoasă şi iacă-tc scăpat! Acum, hai la cafenea. Mi-e urât al dracului fără tine.
La cafenea, fui primit cu zâmbete răutăcioase, ceea ce mă încredinţa că în lipsă s-a petrecut pe socoteala mea. Pricepui câ vedeau în mine pe „înăcritul" grupului şi mă jurai să nu leg o vorbă cu nimeni. Har Simon, plin de bunăvoinţă, se crezu dator să-şi încerce încă o dată norocul.
O matahală deşirată, cu fesul pe ceată şi cu nas de elefant, trecu agale pe lângă masa noastră şi sc aşeză, în colţ, pe canapea.
- Haide! îmi spuse Herdan. E doctorul meu. în tinereţe, a bătut toate cărările şi vorbeşte multe limbi. Daci nici ăsta nu cunoaşte numele pe care-1 cauţi, apoi să te ia dracu cu Hamletu tău cu tot!
Se adresă doctorului, în greceşte:
- Iertare, effendi, aş vrea să tc întreb ceva... Şi de răspunsul dumitale atârnă ca băieţaşul ăsta să-şi regăsească liniştea sufletească.
968
PANAIT ISTRATI
ÎN I.UMF.A MHDITF.RANEI
969
- Cu plăcere!
- Dumneata, care ai călătorit atât şi ştii multe, ai auzit poate dc Hamlet?
Turcul holbă ochii la noi:
- Hamletă? Nu-1 cunosc, bre! Ce vrei, oricât ai umbla, nu pod să cunoşti pc toată lumea! Nu c aşa?...
Tinichigiul era gata s-o pornească iar pe râs, dar eu, îngrozit de proporţia pe care o lua ignoranţa intelectuală la Damasc, intervenii cum putui:
- Nu-i vorba, domnule, de „lume"... Hamlet e o tragedie celebră, o „piesă de teatru...
Doctorul întinse braţele dumirit şi zise cu o gură cât o şură:
- Aha! o piesă de teatru!? Apăi eu nu fac piese... Eu mă ocup numai de meseria mea!
Ii întorsci spatele fulgerător şi o zbughii pe uşă, afară... Herdan mă urmări prin piaţa Poştei, ţinându-se cu mâinile de pântece şi râzând cu lacrâmi...
- Stai, mă, stai!... Hai cu mine la Valiu!
- Lasă-mă în pace cu Valiu dumitale! Pariez că la Damasc nu există o căpăţână care să cunoască altceva decât „meseria" pe care o practică. E o beznă oraşul ăsta!
Herdan îşi dădu cu palma peste frunte:
- Ti-i-i! Dac-am merge la directorul Poştei? Mi-e bun prieten... Şi l-am văzut citind mereu. Poate că ăsta o fi mai cu schepsis!
- Bine! Haidcm şi la directorul Poştei. Dar va fi ultimul pe care-1 voi întreba despre Hamleti
Clădirea Poştei din Damasc era un căsoi murdar, plin de gunoi şi aproape pustiu. Nu pusesem niciodată piciorul acolo, fiindcă europenii din Siria se foloseau cu toţii de poştele franceză, engleză, germană, austriacă sau rusească. Poşta turcească era creară doar pentru serviciul interior.
Intrând acum pentru întâia oară, observai că „cutia cu scrisori" era îndopată cu hârtii, astupată.
- Ce înseamnă năzdrăvănia asta? întrebai mirat.
- înseamnă, îmi explică Herdan, că scrisorile care se depuneau la „cutie" nu ajungeau la destinaţie niciodată. Funcţionarii poştei fiind prost plătiţi şi uneori chiar deloc - ca de altfel toţi funcţionarii lui Abdul Hamid — luau mărcile şi rupeau scrisorile. Atunci publicul/ca să se răzbune, a îndopat cu hârtii „cutia" nărăvaşă, ferind astfel dc neplăceri pe acei cari nu cunoşteau moravurile turceşti! Dacă ai nevoie să trimiţi o scrisoare cu poşta hamidiană, trebuie s-o dai la ghişeu şi să ceri să-ţi ştampileze marca sub ochii tăi.
Mâ crucii, ca dc ucigă-1 toaca.
- Şi vrei dumneata, ca... directorul unei asemenea „poşte" să ştie cine e autorul lui Hamlet?
îl căutarăm, totuşi, şi-1 găsirăm în curtea clădirii. Era un omuleţ încocârjat şi jigărit. Se ostenea să repare piciorul stricat al unei mese dc scris, hodorogită şi înecată de cerneală. Văzând pe Herdan, îi întinse repede ciocanul, în loc dc mână şi strigă uşurat:
- Ha! Simon! efendâm! Bine c-ai venit: ia vezi, poate că te-ai pricepe mai bine decât mine să dregi masa asta. Pentru că eu nu fac altceva decât să-mi strivesc degetele!
- Numaidecât, zise Herdan, începând să bată cuie... Voi încerca să-ţi cârpâcesc „biroul"... Da", ia spune-mi, nu cumva ştii tu cine a fost Hamlet?
Pc vine, cu ciocanul în mână, Simon râdea de i se zgâlţâia corpul. Celălalt părea câ nici n-a auzit.
- Hamlet, bre, Hamlet! strigă tinichigiul, întorcându-şi faţa către procopsitul de „director"... Poate că, din întâmplare, printre atâtea alte nume, l-ai întâlnit şî pe ăsta: Hamlet, Hamlet!...
970
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
971
- Nu... nu-1 cunosc... făcu „directorii]"... Dar ani să vă aduc „o carte mare", unde se găseşte tot cc vrei. Până atunci, drege-mi masa.
Şi plecă tiptil, ea o mâţă bâtuLă. Începui să ţopăi dc bucurie:
- Haiti! să ştii c-am brodit-o, domnule Herdan. Turcul s-o fi dus sâ ne aducă un dicţionar Larousse. Acolo, într-adevăr, găseşti tot cc vrei. Uf! am scăpat!
- Vezi, rnă, vezi?! mormăi Herdan, râzând pc dcşclatc. Tc aşteptai tu, ca sâ tc scape „directorul" — papuc?! Numai că mă tem să nu vie cu Coranul, în loc de Larousse-\.u tău...
Nu era Coranul. Dar nu era nici Larousse-\A, ci un... Anuar general al Siriei şi Palestinei.
- Ce sâ fac eu cu asta, bre! zisei. Nu într-un Anuar se poate găsi Hamlet!
Turcul mă privi îndobitocit, dădu din umeri şi răspunse:
- Hamlet, Mamlct... asta ştie, tot, bre!
Herdan scăpă ciocanul din mâîni şi, râzând cu sughiţuri sc tăvălea prin praf, ca un cal.
Iarăşi mâ zăvorâi în casă şi răsfoiam cărţile, crezând că-mi voi putea aduce aminte de numele celui care a scris pe Hamlet, să mă liniştesc şi să-mi văd de lucru. Plânuiscm s-aduc din ţară un meşter-vopsi tor dc firme şi să mi-1 asociez. Trebuia să înzestrăm cu firme europene toate dughenele şi fabricile din Damasc, fiindcă cele existente erau ca vai de ele. Aveam în faţă un viitor frumos, liber, şi chiar ocazia de-a mă înstări. Dar cum ghiftuiala nu era idealul vieţii mele, speram ca după ce voi strânge vreo mie de lire sterline, să-mi lichidez afacerile şi să-mi toc banii, hoinărind cu Mihail prin locurile cele mai frumoase ale Mediteranei. Visul meu!
Hm! Nu cred să existe mulţi ca mine, care să născocească afaceri numai pentru a-şi asigura câteva luni de hoinăreală, sub un cort, dacă nu aurit, cel puţin impermeabil. Vai! Soarta nu
rezervă celor ca mine decât o biată hardughie ambulantă şi ciuruită de găuri...
M-am convins de asta, a doua zi după întâmplarea de mai sus. Mi se părea că aveam un cui înfipt deasupra frunţii: numele autorului lui Hamlet. Noaptea chiar, ori dc câte ori mă trezeam, bolboroseam ca un apucat: „Schop... Schil..."
Frământarea mea a durat mai mult de-o săptămână. Şi deodată mă cuprinse un val de scârbă şi-o poftă nebună de a-mi lua lumea în cap. Ce preţ ar putea să mai aibă viaţa mea într-un oraş în care trebuia să cauţi cu lumânarea pe cineva care sâ ştie de Hamlet? Oamenii binevoitori... Legături prieteneşti, pe cari te puteai sprijini la ananghie... Şi atâta tot! Nu-mi era de-ajuns.
Tihnă fără cugetare. Cimitir. Bunătatea însăşi devine plicticoasă, fără farmecul inteligenţii cultivate. Pântec plin şi somn. Ii c mai uşor omenirii să-şi asigure pâinea, decât să răspundă la o întrebare carc-i răscoleşte mintea.
îmi făcui bagajele şi o pornii pe străzi, pentru ultima dată.
în piaţa Poştei un afiş imens, tipărit în Europa! Două cuvinte uriaşe mă făcură sâ-mi pierd cumpătul: Moldova Verde! Graiul ţării melc!
Mâ apropiai şi recitii de nenumărate ori. Era vorba de un scamator, probabil! Evreu de prin România, fiindcă el purta numele de Moldova Verde. Se anunţa că în seara aceea chiar, se vor produce fenomene nemaivăzute de publicul damascean.
Mă hotărâi să mă duc şi eu. Şi, până una alta, intrai în cafeneaua centrală. Aci, întâmplarea făcu să mă aşez lângă un om, care se cunoştea, cât dc colo, că c proaspăt venit. Nu se putea înţelege cu chelnerii şi nu ştia obiceiurile locului. Mai mult, mi se păru îngrijat, trist. Privirea sa zvăpăiată, deşteaptă, alerga după aventuri, cercetând obraznic pe toată lumea. Mă privi cu stăruinţă. Se vedea limpede că vrea să intre în vorbă. I-o luai înainte şi-1 întrebai, pe greceşte, dacă ştie limba asta.
O vorbea mai bine decât mine. Şi deodată, faţa i se lumină:
972
I'ANAIT ISTRATI
- Ufî răsuflă el, uşurat. Să fii tu, oare, omul care-mi trebuie?!
- Ia ascultă? îi zisei. Nu cumva eşti român?
- Da! Şi tu la fel?!
Fu cât pe-aci să mă îmbrăţişeze, în văzul tuturor. Abia îl stăpânii, fiindcă pe aici bărbaţii se îmbrăţişau foarte rar, în felul nostru.
- Eu sunt papugiul de pe afiş!
- Bănuiam.
- Şi acum, iată, în câteva cuvinte , blestemăţia care mi s-a întâmplat ieri, cu ocazia repetiţiei numărului de senzaţie: „înălţarea la cer" a femeii mele. Ştii, aşa cum s-a suit Iisus al vostru. Ei bine, idiotul care trăgea scripetul din culise, scăpă manivela tocmai în clipa când răceam clăbuci, dinaintea sălii goale! Nevastă-mea căzu din tavan, alegându-se cu o scrânritură. Dar nu din cauza asta sunt cătrănit acum, ci fiindcă n-am pc cine pune în locul căscăundului, ca să fiu sigur că n-o păţesc şi astă-seară. Ei bine, n-ai vrea tu să mă ajuţi? îmi pari om de ispravă şi fii sigur că-ţi dau o liră turcească pentru osteneală...
- Nu-mi arde de bani! Vreau numai să-mi spui cine a fost autorul lui Hamlet.
- Vax! cu fierb dc grijă şi tu faci pe nebunul...
- îţi jur că sunt în toate minţile!...
- F'i, na! Shakespeare! Ptiu! Şi acum, repede, să punem la punct scamatoria!
A doua zi, după măiastră „înălţare la cer", care a făcut futori în ochii damascenilor, am părăsit oraşul, împreună cu acest Moldova Verde, singurul care avusese habar de existenţa lui Shakespeare!...
III
CĂLUGĂRI DE LA SFÂNTU-MUNTE
Din Beyruth, ca să mă întorc în România, m-am îmbarcat pe un vapor care s-a întâmplat sâ fie rusesc. Şi câtă bucurie mă cuprinse când aflai că, în drum, aveam să ne oprim la Sfântu-Munte!
Mihail, mentorul meu spre care zburam, nu se mai afla acolo. Părăsise Muntele, mai ales fiindcă, îmi scria: „aici sexul feminin fiind proscris până şi în rândul dobitoacelor, nu poţi să aî o anumită plăcere decât dacă te hotărăşti s-o plăteşti cu aceeaşi monedă. Ia Sfântu-Munte, când e vorba de dragoste, lucrurile stau cam aşa: dacă vrei sâ ai, trebuie să dai".'
înţelesesem destul de bine; şi amănuntul acesta mă umplea de dezgust, dar, neavând de gând să locuiesc în această năzdrăvană „republică monahală", îmi păstrai puterea de emoţie neştirbită, ca să întâmpin noutatea ce avea sâ se prezinte ochilor mei.
Nu dădeam nici un fel de proporţie acestui eveniment. Fiind fără paşaport, îmi ziceam că n-am să pot pune piciorul pe Sfântu-Munte, dar, chiar şi numai să contemplu de pe vapor spectacolul, pe care-1 oferă Muntele, era pentru mine de-ajuns. Lucrurile se petrecurâ însă altfel.
Aruncarăm ancora, departe de chei, într-o dimineaţă plină de strălucire cerească, care transforma golful într-o vedenie de basm oriental, după cum era şi drept. Soarele sfredelea conturul stâncilor, pădurilor şi locuinţelor, pe care le lumina din
974
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
975
profil, creând pete de umbre pline de mister, unde ştiam că minunata creatură feminina nu juca nici unul din numeroasele roluri, cu care ea umple şi striveşte viaţa; unde singuri, masculul şi Dumnezeul lui - pe care omul l-a voit prea bun şi prea neîndurător - sc luptă cu înverşunare şi egală ipocrizie.
Călugări bărboşi, copleşiţi de-o mizerie care n-avea nimic dumnezeiesc, pescuiau stând în bărci sau înşiruiţi de-a lungul coastelor. Ei sc ţineau nemişcaţi, ca nişte picturi sfinte, şi aş fi dat mult ca să ştiu ce se petrecea în capul lor, dar e lucru sigur că, afară de această Mediterană violetă, în care ei îşi priveau chipul, nimeni n-o ştia.
Puţin după ancorare, observai o mişcare în sânul echipajului, din care o parte se îmbrăcase cu uniforma de sărbătoare; apoi o barcă fu scoborâtă in mare. Mă informai pe lângă un marinar, român din Basarabia:
- Comandantul nostru sc duce să dea o vizită stareţului mănăstirii Pantelimon, îmi răspunse cl. Ai vrea sâ te duci şi tu?
- Cum nu! dar, mai întâi, n-am paşaport şi apoi, aş fi oare primit în barcă?
De paşaport nu c nevoie, iar comandantul e un om bun. Adineauri l-am făcut să ia cu el un călător, prieten de-al meu, care „miroase a ovrei" de la un kilometru.
Basarabeanul mă prezentă comandantului. Acesta părea sâ fie mai mult decât „om bun", căci figura lui, sever modelată, frământată de mâna destinului său, nu era dintre acelea pe care le întâlneşti la orice colţ dc stradă. El mă impresiona mai ales prin blândeţea privirii sale făţişe. Ce păcat că nu ne putem apropia de oameni, cum am voi! Câte prietenii rare, câte minţi, făcute să se înţeleagă, trebuie să se apropie un moment şi o singură dată, pe drumurile oarbe ale vieţii, apoi sâ sc depărteze pentru totdeauna şi să rătăcească singuratice, numai din cauză câ un vopsitor nu poate să se apropie de un comandant, cu uşurinţa cu care s-ar apropia de un tinichigiu. (Restul vine de la sine.)
Şalupa încărcată, mai mult de curioşi, mai puţin evlavioşi, alunecă pe luciul unei mări de mătase faşietoare. Schimnicii pescari din bărcile pc lângă care treceam, nu catadixiră să ne arunce o privire, măcar cu coada ochiului, ceca ce însemna cu siguranţă că în ochii lor noi preţuiam mai puţin decât o scrumbie.
Vizita noastră fii sumară: o raită prin cripta cu rafturi garnisite cu câpăţâni şi altă raită pe dinaintea icoanelor, ale căror multe kilograme de aur masiv impuneau respectul, mai repede decât chipurile sfinţilor. Apoi, la masa comună dc la prânz, ne pierdurăm în furnicarul de sute de călugări, care apărură de pretutindeni ca nişte şobolani şi năvăliră în imensa trapezărie, unde în jurul unor mese kilometrice, dispuse în cruce, încăpurăm cu toţii. Farfurii şi linguri de lemn. Două feluri de mâncare, amândouă compuse numai din peşte, Excelentă pâine coaptă în formă. La locul de cinste şi având la dreapta sa pe comandantul nostru, un venerabil stareţ ne dădu binecuvântarea cu o gură de căpcăun şi cu pleoape grele, dc cucernicie.
Nc făcurăm cu toţii semnul crucii, dar cel care păru câ nu mai sfârşeşte cu închinatul fu evreul strecurat printre noi de către basarabean.
întâmplarea voi ca în această scurtă vizită la Sfantu-Munte să fac cunoştinţa uniri tânăr stareţ român, care mă cuceri pc loc. Putea să fie în vârstă de treizeci şi cinci de ani cel mult şi nu părea să aibă nimic din ceea ce face pc călugărul obişnuit; stăpânire de sine, falsa umilinţă, prefăcătorie, neîncredere. El sta pe bagajele lui, la debarcader, în tovărăşia altor doi călugări, un bătrân schimnic şi un foarte tânăr frate imberb, şi aştepta o barcă de pescari, care avea să-I transporte pe vaporul nostru. Şi în aşteptare declama, cu faţa la mare, frumoase versuri greceşti şi româneşti. Versuri destul de păgâne. O voce plină, nuanţată şi care nu se tulbura de ceea cc debita, în ciuda urechilor ecîesiasticc ale trecătorilor.
976
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANE1
977
Nu puteam să-1 văd pe acest monah decât din profil, un profil roman, cu frumoasă barbă neagră, strălucind în soare. Nu voia să întoarcă capul, ca să-1 pot vedea din faţă. Atunci mă dusei să-1 felicit:
- Eşti poet, părinte? îmi pari aşa de inspirat!
Mă măsură cu bunăvoinţă, din cap până în picioare şi îmi dădu mâna, pe care o sărutai:
- Crezi dumneata că numai poeţii pot fi inspiraţi? Eu cred că şi simplii muritori sunt inspiraţi şi încă adesea. Altfel, poeţii pe care îi numim poeţi ne-ar părea nişte nebuni.
„la te uită! îmi zisei. Asta nu e dintre cei care habar n-au cine e Hamlet". Şi mă bucurai mult în adâncul sufletului meu. Răspunsei:
- Sunt cu totul de părerea dumitale. Voiam să ştiu, numai, dacă scrii şi dumneata versuri.
Călugărul dădu capul pe spate, cu îndemânarea şi farmecul unui bun actor:
- Nu! Nu fac versuri. Am încercat, cândva, în adolescenţă. Dar m-am încredinţat repede că ofensam pe Domnul, tulbu-rându-i nectarul cu apa din mlaştina mea. Grecii vechi aveau dreptate să spună: Numai zeii şi poetul creează. Dar asemenea creatori nu vin pe lume decât unul într-un secol. Şi asta e mai mult decât poate să suporte lumea. Vreau să spun că surplusul oamenii îl înăbuşă în germene. Astfel, frumoasa noastră România n-a putut să suporte, până azi, decât pe Eminescu. Şi ai văzut că până şi Eminescu era gata sâ moară înainte de-a fi putut crea duzina de imnuri divine care ne-a rămas de la el. Dar în puţinul ce ne-a lăsat - deşi mizeria şi nebunia l-au ucis la patruzeci de ani - Dumnezeu poate să se recunoască. Cât despre cei cari-I citesc, bineînţeles, cea mai mare parte dintre ci sunt nişte măgari. Mai rămân, totuşi, acei câţiva care pot să-1 priceapă. Aceştia sunt inspiraţii necreatori, adică omenii cari au din naştere sufletul pregătit ca să primească o parte sau toate
frumuseţile pe care Dumnezeu le-a hărăzit firii omeneşti. Eu sunt unul dintre aceştia şi mulţumesc lui Dumnezeu. Eşti şi tu la fel?
- Aş vrea s-o cred! exclamai, sărutându-i mâna încă o dată. Iubesc tot ce e mare şi, ca să-1 pot cultiva în sufletul meu, i-am sacrificat partea materială, agreabilă, din viaţă, cutreierând pământul şi luptând cu sărăcia.
- Atunci, făcu stareţul - vârând mâna într-o desagă şi scoţând un clondir - atunci meriţi sâ guşti din acest rachiu, făcut de mine din viişoara mea. Vreau să văd, dacă te pricepi!
- Şi asta c tot opera Domnului?
- Tc mai îndoieşti? Toate sunt opera Domnului! Chiar şi crima; dacă ca apropie pe om de Dumnezeu, Domnul nostru o iartă!
- Asta nu cred! Crima rămâne crimă!
- Taci din gură, stupidule! murmură călugărul, umplând un păhăruţ. Rea şi spune-mi ce aromă arc?
Bău şi el cu suda. Eu gustai încet, plimbând lichidul, prin gură: -Curios... N-are gustul rachiurilor noastre. Parcă ar ti coniac.
- Bravo! Coniac, dar... „fine Champagne". Stai să te sărut! Stareţul se ridică - înalt, frumos, cu faţa pârlită — şi mă sărută,
aproape pe gură, fapt care, între bărbaţi, mă dezgustă grozav.
Gândii privind în pământ: „Dragă prietene, toate bune, dar sărutul ăsta nu-mi parc deloc curat!"
- Cum te cheamă, frate?
- Adrian Zografi.
- Eu sunt părintele Silvestru, stareţul unei mici şi sărmane mănăstiri, unde te poftesc să vii să petreci o lună, în vara viitoare.
- Cu plăcere, dar, ia spunc-mi: dracul nu vine uneori să să-lăşluiască în schitul dumitale? întrebai eu, şi pe loc îmi păru rău. „Dacă cumva mă înşel asupra naturii acestui sărut, atunci am insultat un om de treabă!"
Stareţul nu fu prea mâniat, ci surâse numai, cu tristeţe; dar tânărul frate şi schimnicul mă fulgerară cu privirea. Tăcură
978
panait istrati
în lumea MED1TERANE1
979
câteşitrei şi începură a se pregăti de plecare, căci barca li se apropia. I,a rândul meu, mă dusei să mă alătur însoţitorilor comandantului, care tocmai se întorceau la vapor.
- îmi dai voie, părinte, să-ţi spun la revedere, pc vapor? Mă simţii tulburat, văzând cum îmi îndulceam glasul, ca
să-mi uşurez păcatul grosolan de adineauri. Călugărul mă fixă în albul ochilor şi spuse cu tărie:
- Eşti un zăpăcit. La revedere!
Lungul crepuscul hibernal mediteraneean îşi aprindea focurile de purpură în baia Muntelui Athos, când vasul nostru îşi îndrepta prora spre Constantinopol.
Noaptea se anunţa posomorâtă. Echipajul îşi lua tot felul de măsuri. Cum călătoream în clasa treia fără cabină, adică pc punte, marinarul basarabean îmi zise:
- Ai face bine să-ţi cauţi din vreme un colţ la adăpostul valurilor, ca să dormi. S-ar putea ca spre miezul nopţii marea să se arunce peste noi.
Totuşi, timpul era frumos. Cer acoperii, dar linişte deplină. Nici stareţul nu credea câ o să avem valuri. Trona în mijlocul tovarăşilor şi catrafuselor lui, având din nou sufletul inspirat. Cu faţa la mare, părea că murmură o rugăciune, dar erau tot versuri - ode greceşti. Stam lângă el, îl priveam şi-1 admiram.
„Nu! îmi ziceam. Omul ăsta nu poate să fie ce-am bănuit, Frumuseţea şi urâţenia nu pot să sc afle, chiar aşa dc strâns legate, în acelaşi suflet. Cu siguranţă, că am rănit un om curat. Va trebui să-i cer iertare"...
Şovăiam să fac acest gest reparator. încă ceva mâ tulbura, ceva care ar fi fost în stare sâ mă întărească în bănuielile mele, dar care tot aşa de bine putea sâ facă parte dintre respectabilele obiceiuri călugăreşri. Acest „ceva" era o dezmierdare pc care stareţul o făcea uneori tânărului său frate. îi pipăia obrajii cu mâinile, fără sâ se sinchisească nici de mine, nici dc bătrânul eremit. De altfel, acesta nu vedea nimic din tot ce se petrecea
în jurul lui. F>a adâncit într-o meditaţie permanentă, cu capul aşezat pc genunchii pc cari îi ţinea înlănţuiţi cu braţele sale: un biet om pipernicit, al cărui glas îmi era încă necunoscur.
Tânărul frate părea să primească dezmierdarea cu nepăsare, închizând ochii. Dar cred că în inima lui o savura; în toată curăţenia sau altfel, n-aş putea s-o spun, dar o savura, căci prea se lăsa dezmierdat, întocmai ca un căţel sentimental. Cc dracu putea sâ fie ciudăţenia asta? O dovadă de afecţiune părintească?
Când umbrele nopţii ne înfăşurară cu totul, stareţul scoase din dăsagi şi întinse câteva merinde: pâine, brânză, vin, dar mai întâi îmi oferi şi îşi oferi, Iui însuşi, un păhărel de... „fine Champagne". Nu şi celorlalţi. îmi exprimai mirarea mea.
- Ei nu trebuie să bea, îmi răspunse el cu domoală convingere. Unul e prea bătrân, celălalt prea tânăr; nu merge!
Pustnicul nu mânca decât o bucăţică de pâine. întrebai din nou, care era cauza.
- De când s-a retras la pădure, se hrăneşte numai cu pâine şi apă. Şi nu mănâncă decât atunci când i se dă, altfel s-ar lăsa să moară de foame.
- Şi dumneata crezi că asta c o viaţă omenească? Călugărul îmi mai turnă un pahar, bău şi el, îşi şrerse gura
cu voluptate şi întoarse spre mine faţa, pe care de-abia o desluşeam prin întuneric, dar a cărei căldură o simţeam, cât de colo.
- Mă întrebi dacă asta e o viaţă omenească? Nu! Dar este o existenţă care place Domnului şi care pregăteşte sufletul pentru viaţa veşnică, singura care contează în ochii bunului creştin.
- Crezi cu adevărat?
- Cred.
- Atunci, de ce nu trăieşti ca pustnicul?
- Ah, iată! Fiindcă n-am ajuns acolo unde se află el. îmi mai plac, apoi, toate bunătăţile pământeşti. Ele trăiesc în sângele meu. Ar fi zadarnic sâ-mi chinuiesc trupul, din moment ce nu
980
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
981
am Lâria de suflet necesară acestei încercări. Domnul n-o vrea. Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi. Facă-se voia Domnului!
- Deci, n-ai sâ cunoşti viaţa veşnică?
- O să cunosc, ce-o să merit. Nimic mai mult, nimic mai puţin, căci Dumnezeu e drept. Dar treptele scării pe care stă bunătatea divină nu sunt aceleaşi pentru toţi muritorii.
El tăcu şi eu nu ştiui ce încheiere să trag din cuvintele sale.
- Vrei să-ţi vorbesc într-un chip mai profan?
- Vorbeşte!
- Ei bine! viaţa veşnică nu-i decât o stare sufletească ce se impune, de la sine, omului. Ai putea s-o numeşti, dacă vrei, o nevoie absolută de a trăi în curăţenie, aşa cum conştiinţa ta o pricepe. Atunci eşti dezrobit de orice tulburare care viciază sufletul. Te simţi atins de însăşi bunătatea divină. Asta-i tot! Ce-i mai trebuie omului care caută drumul mântuirii? Bineînţeles, fără rugăciune - care e singurul mijloc în stare sâ tc facă să urci treptele care duc la desăvârşire - totul e zadarnic. Omul trebuie să se adreseze Domnului şi să-1 roage.
- Şi ce trebuie sâ spui?
- Tu, care eşti un păgân, tu poţi să nu spui nimic, aşa cum fac cei ce sunt născuţi surdo-muţi. Rugăciunea nu este o înşiruire de cuvinte, ci o încântare, o trecere din starea obişnuită într-una sublimă.
- Nu poţi să faci asta decât la mănăstire?
- Ei, uite, aci totul sc încurcă!... Poţi s-o faci oriunde, într-o groapă, ca şi într-un palat. Totul depinde dc ceea ce aduci în inima ta şi de scopul pe care-1 urmăreşti. Mie, de pildă, numai mănăstirea singură nu mi-a fost dc-ajuns. Sunt călugăr şi preot de când aveam douăzeci şi cinci de ani, dar nu-mi simt sufletul încântat decât din ziua în care am început să mă rog la Sfântu-Munte! Mi-a trebuit acest Munte, pădurile lui, prăpăstiile lui, tăcerea lui, cerul lui, Mediterana lui, completa lui izolare obişnuită. Ca sâ le por avea, aş fi mers până la crimă...
Dar Dumnezeu mi-a ajutat şi am reuşit să le obţin, numai în schimbul câtorva bani, pe care părinţii mei mi i-au procurat.
Mâ simţeam pierdut! lată încă un om care şi-a realizat visul mediteraneean, - visul meu! Imaginea Muntelui Athos, cu lumina lui, cu pacea lui, cu misterul lui, mă aruncă în extaz.
Stareţul continua să-mi vorbească, dar eu nu-1 mat auzeam decât pc jumătate. Era un fel de gungurealâ şoptită, melodioasă şi fără sens, presărată, pc alocurea, cu strălucite izbucniri luminoase şi colorate, pline de toate parfumurile Orientului. Hi mâ călăuzea pc potecile sălbatice ale Muntelui şi de-a lungul ţărmurilor sale arse de soare, îmi arăta podgorii suspendate, livezi de măslini melancolici, puhoaie încântătoare, sihăstrii pătimaşe şi pe Dumnezeu, care era pretutindeni. Apoi, din nou, glasul lui se depărta. Noaptea întunecoasă şi nefiinţa mă înghiţeau.
F)in vreme în vreme, o întrebare, mereu aceeaşi, mă trezea ca dintr-un vis:
- Vrei să bei un pahar de vin?
El îi trăgea întruna. Eu nu primeam decât arareori. In jurul nostru, pe punte, toată lumea dormea. Eram gata să adorm şi eu, când, deodată, vasul se plecă de tribord şi un val, cel dintâi, ne stropi uşor, dar în mai puţin de-o jumătate de oră nu ne mai fu cu putinţă să stăm pe Ioc.
Atunci, văzui pe stareţ că se ridică, mătâhăind, se apropie dc balustradă şi mugi cu un glas care mâ înspăimântă:
- Fiola!... Thalassa furioasă!... Tc binecuvântez şi îţi poruncesc să tc linişteşti!...
Şi ridică braţul ca să-i dea binecuvântarea, dar cum cl nu era FIristos, marea îi trimise un val în piept, care-1 făcu să se rostogolească pe punte, într-o băltoacă de apă.
Mi-adunai în grabă catrafusele şi alergai spre un adăpost, unde îmi petrecui restul nopţii.
982
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
983
A doua zi debarcarăm la Constantinopol, de unde un vapor românesc avea sâ ne ia chiar în aceeaşi zi şi să ne ducă Ia Constanţa.
Eram trist ca de moarte. Dc ce dracu mă întorceam cu în România? Când voi mai avea prilejul să evadez spre aceste orizonturi, cărora le încredinţasem atâtea speranţe? lată-mă la o distanţă de numai douăsprezece ceasuri de amărâta mea ţară siberiana, unde nu era loc pentru visurile şi planurile mele, unde mahalaua mea m-aştepta ca să mă batjocorească, iar buna mea mamă ca să-mi descânte veşnicele ei îndemnuri la însurătoare.
Or, mai mult ca niciodată, eram hotărât să-mi făuresc un cuib de viaţă pe tărâmurile mediteraneene. Şi dacă voi fi împins la disperare, sunt gaia să mă fac călugăr la Sfântul Munte! Di urma urmei, cc este un călugăr? Un om care se roagă lui Dumnezeu. Am sâ mă rog şi eu, în felul meu!
Acum eram încredinţat că stareţul Silvestru avea un suflet mare, cu toate apucăturile lui ciudate şt gustul pentru băutură. Da! am să primesc invitaţia lui şi vara viitoare am să mă duc să petrec o lună la el. l-o tăcui cunoscut, în momentul în care ne apropiam dc Consiantinopol. Primi cu bucurie vestea mea şi iar mâ sărută în felul acela carc-mi displace, dar închisei ochii.
La Stambul, trebuind să aşteptăm opt ceasuri înainte dc-a ne putea îmbarca pe vaporul românesc, el îmi propuse să închidem o cameră la hotel, unde sâ ne punem bagajele şi sâ ne odihnim puţin. Primii şi chiar mă însărcinai să-i duc unui din numeroasele lui pachete, un mare maldăr cu bastoane, beţe şi ciomege călugăreşti, pirogravate, „suvenir" dc la Sfântu-Munte, pe care avea să le împartă prietenilor şi neamurilor lui din România.
Ne oprirăm într-un horei păduchios din Calată, aproape de debarcader. Camera cc ni se arătă era prea mică şi n-aveam decât un pat. Nu era loc îndeajuns pentru patru persoane, însoţite de-atâta calabalâc. Mai închinarăm una, ceva mai mare si
care comunica cu cea dintâi. Pc aceasta şi-o luă stareţul şi-mi oferi s-o împărţim. El plăti totul, refuzând partea mea. Şi numaidecât comandă o grămadă de merinde, precum si trei sticle cu bere. Ştiind că ceilalţi doi nu beau, îi atrasei atenţia câ nici cu nu sunt un mare băutor.
- îmi place mult berea, făcu el, şi n-am decât rareori prilejul sâ beau.
Ah! Doamne, dacă aş fi putut bănui ce straşnică orgie, dc unul singur, îmi anunţa stareţul prin aceste cuvinte nevinovate! Aş fi spălat putina, pc loc, şi astfel mi-ar fi rămas necunoscut spectacolul unei destrăbălări călugăreşti, dublată de un scandal cum nu mî-aş fi închipuit niciodată la un om superior, căruia, colac peste pupăză, mai eram gata să-i încredinţez şi soarta mea.
Dar nu bănuiam nimic şi făcui tot ce-mi stătu în putinţă ca să fiu plăcut unui tovarăş de drum, cam prea vesel poate, după ce a înghiţit a doua sticlă de berc, şi care se arăta de-o voioşie din ce în ce mai îngrijorătoare. Cerea câte trei sticle cu bere deodată. La amiază, nouă sticle goale zăceau la pământ, dintre care două, cel mult, puteau sâ fie partea mea.
Atunci îmi zisei c-ar fi cuminte să mâ retrag.
— Te părăsesc, îi spusei. Eşti beat mort. Nu mai pot sâ mâ înţeleg cu dumneata.
La auzul acestor cuvinte, stareţul se repezi Ia uşă şi întoarse cheia. Avea ochii afară din orbite.
- Ha!... strigă el, Nu merge cum vrei tu! îţi poruncesc sâ mă asculţi!
Şi, fără să mai aştepte, se aruncă asupra mea, mă înlânţui în braţele lui vânjoasc şi mâ aruncă pe pat. Era excitat ca un armăsar. înţelesei cu cine aveam de-a face şi simţii cum sângele mi se urca la cap. Ii dădui un brânci, din toate puterile mele. Căzu grămadă într-un colţ al camerei şi se lovi la cap.
— îmi pare foarte râu, îi zisei, dar trebuie să mă înţelegi: încă n-am devenit sluga dumitale, ca să-mi porunceşti să te ascult.
984
PANAIT ISTRATI
Zicând acestea, mă îndreptai spre uşă şi tocmai voiam s-o dcscui, când o sticlă goală zbură pe lângă urechea mea şi se fărâmă de pereie. Atunci văzui roşu înaintea ochilor, mă năpustii asupra bestiei şi-i cârai o sumă de lovituri în obraz. Nu opuse nici o rezistenţă şi fu orbit de sânge.
Trecui în camera cealaltă. Tânărul frate şi schimnicul se rugau în genunchi, cu feţele scăldate în lacrămi. Văzând că-mi iau lucrurile şi plec, ei se ridicară şi alergară la stăpânul lor, de unde auzii vocea răguşită a bătrânului pustnic:
- Doamne!... Iartă-1 c-a îndrăznit să lovească un stareţ!...
Deci se ruga pentru păcatele mele, nu ale stareţului!...
Foarte frumos...
IV
PASIUNI LA LACUL SĂRAT
Ia vreo cinci kilometri de Brăila se află un lac, cu apă sărată, care se numeşte chiar aşa cum vă spun: Lacul Sărat. Un tramvai nou-nouţ îl leagă azi cu frumosul nostru port, ceea ce a făcut pe oamenii cu dare de mână să cumpere locuri la „Lac" şi sâ clădească vile acolo.
Atădată, adică acum vreo cincisprezece-douăzecî de ani, lucrurile şedeau altfel. Pe vremea mea - aveam atunci cam douăzeci şi patru de ani — ceea ce numim actualmente „Lac", nu era decât o biată apă stătătoare. Atât şi nimic altceva.
închipuiţi-vă şi dumneavoastră: în mijlocul unei fermecătoare părţi din Bărăganul brâilean sâ vezi, de departe tare, pe măsură ce te apropii, vara, cu căruţa, o pânză de apă, a cărei scânteiere te sileşte să-ţi acoperi ochii cu mâinile sau sâ înjuri de toţi sfinţii din calendar. Necazul ţi-c şi mai marc, când ştii prea bine câ limba aceea de foc, care te împiedică sâ conduci căruţa, nu e nici vreun cot al Dunării şi nici vreun minunat lac de munte, ci o baltă împuţită în care nu vor să se scalde nici porcii de prin împrejurimi. Din cauza mirosului de nesuferit, aşezările omeneşti sunt departe.
Şi totuşi. Oamenii, cari în mare parte sunt mai păcătoşi chiar decât porcii, nu numai fiindcă îi întrec în lăcomie ci şi din cauza serviciului militar, de unde ies ofticoşi, sifilitici, artri-tid, gutoşi, scrofuloşi, cu picioarele ţeapene, au observat că acest
9K6
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANhl
lac puturos are puteri vindecătoare asupra reumatismului articular. Desigur, curarisirca se face cu încetul, fiindcă ţara noastră n-are încă fericirea de-a avea o sfântă, care să ic lecuiască de paralizie, cu uşurinţa cu care bărbierii greci sau armeni, de pe la noi, îţi scot măselele. La început a mers vestea numai prin împrejurimi, apoi mai departe, până ce într-o zi bolnavii au început să curgă valuri-valuri, în jurul acestui lac, căutându-şî salvarea.
Mi-aduc aminte de scurtele popasuri pe care le făceam aici, împreună cu mama mea, când eram mic. Fiind spălătoreasă, deci stând mereu cu mâinile în apă, maică-mea avea dureri îngrozitoare la încheietura umerilor. Moş Anghel, la fel, într-o zi n-a mai putut să-şi mişte picioarele din cauza curentului de aer din dugheana sa. Nici unul, nici celălat nu se împăcau cu gândul dc a-şi lăsa baltă ocupaţiile, mai mult de-o săptămâna. Mama, fiindcă era prea nevoiaşă, iar moşul meu din pofta de-a tace avere.
Parcă văd. întotdeauna, într-o anumită zi din iulie, moş Anghel îşi înhăma calul, cu mare tărăboi, îşi burduşea poştalionul cu de-ale gurii şi cu boarfe de dormit, şi o porneam tustrei spre Lacul Sărat. Nimeream în mijlocul unui furnicar de oameni, care din depărtare părea o şatră de ţigani nomazi; dacă te uitai însă mai de-aproape, vedeai pe mulţi mergând în cârje, pe alţii sprijinindu-se în bastoane sau de braţul cuiva, iar unii purtaţi chiar cu targa. Copii rahitici se târau pe jos, ca vai de ei. Era o privelişte îngrozitoare, la care se mai adăuga şi pustietatea locului. Cât vedeai cu ochii, nu întâlneai umbra nici unui arbore sau apa binefăcătoare a vreunui râu. Doar câteva tufişuri; ici-colo câte-un salcâm pipernicit şi o fântână cu apă sălcie, rea dc băut.
T"rebuia sâ ai grijă de toate, dacă veneai la Lacul Sărat; sâ te adăposteşti în cort sau sub căruţă; să cauţi apă şi să adăpi caii la Dunăre, care era la mare depărtare; dacă venea vreo furtună, să te îngrămădeşti, claie peste grămadă, în căruţă şî să te
înveleşti cu ţoale. Cu dc ale mâncării nu prea era râu. Ţăranii de prin partea locului îţi vindeau, aproape pe nimic, pui, ouă, mălai, lapte. Şi, odată cu căderea nopţii, focurile sc aprindeau jucăuşe, iar râsetele înţepau, pretutindeni, liniştea. Şi atât...
în schimb, roadele se vedeau. Dacă aveai răbdare, se petreceau minuni. Nu trebuia sâ faci baie, ci mai degrabă sâ te ungi, pe tot corpul, cu nămolul pe care-1 scoteai din fundul lacului. Puteai să-li vâri şi-n urechi. Pe urmă le prăjeai la soare, până ce se usca nămolul pe line şl numai după aceea săreai în apă, fără frică de înec, deoarece apa, fiind sărată, te ţinea la suprafaţă ca pe o scândură, oricât de adâncă ar fi fost. Cel mult, dacâ-ţi zgâriai vreodată picioarele de bolovanii de sare.
Şt cine ar fi crezut că în fiertura asta, sărată toc, unde orice vietate ar fi murit, natura găsise mijlocul cum sâ clocească mii de viermisori, cari forfoteau la suprafaţa lacului, într-un strat groscior. Aceşti mormoloci, roşii la culoare, ti se lipeau de corp când intrai în apă, se zbăteau ca nişte drăcusori şi, când îi striveai, musteau tincturâ de iod. Lor le atribuia poporul vindecările miraculoase. Ologii, din toate colţurile ţării, se îmbulzeau, răbdând toate lipsurile, ştiind din experienţa altora câ, dupâ prima lună de cură, „poţi zvârli cârjele". Şi că după alte trei veri de băi, la Lacul Sărat, te întorci acasă „aşa de sănătos, de parcă atunci te-a născut mă-ta".
Dar acestea sunt vremuri pentru totdeauna apuse. Pc atunci, Lacul Sărat nu era decât o întindere dc apă pustie, căruia nu 1 sc cerea decât vindecarea reumatismului. Astăzi nu mai e acelaşi lucru.
Azi, Dicul Sărat este, înainte de toate, proprietatea statului, care nu permite nimănui să-şi mai scalde măcar ochii, ca pe vremea când stăpân era bunul Dumnezeu. Apoi, lumea nu mai vine aici ca să-şi caute doar o simplă şi obişnuită curarisire ci, în aceeaşi măsuţă, odihnă, distracţie şi dacă se poate puţină dragoste vinovata, care e farmecul vieţii pe pământ.
988
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
989
Da! leacul Sărat a devenit una din primele staţiuni balneare româneşti. Arc o instalaţie ştiinţifică, modernă, un parc marc, cazinou, hotel, vile şi o vestită muzică militară, mândria Regimentului 38 Infanterie.
Oh! fanfara asta! Cu ofiţerii, tamburii şi soldaţii ei! Câte femei tinete şi frumoase, sau chiar bătrâne şi urâte, venite Ia I^ac, n-au simţit în inimă burghiul dorinţei senzuale în faţa acestor ştrengari oacheşi, zdraveni, mucaliţi, drăgăstoşi, pişicheri şi focoşi, unul mai mult decât celălalt şi pe care comandantul îi alesese pc sprânceană?
- O staţie balneară, care se respectă, spunea şeful muzicii, trebuie să ofere vizitatoarelor şi băi de dragoste. O dragoste pe care nimeni n-o poate avea acasă. Şi cine oare mai bine decât militarii noştri pot să ofere femeilor acest fel de băi?
O spunea cu un haz specific, încât nimeni nu se simţea jignit. Dimpotrivă, femeile, plîmbându-se prin parc, îşi ascundeau faţa cu umbrela, ori dc câte ori vreun ofiţer le saluta până la pământ; chicoteau între ele şi-şi dădeau ochii peste cap.
Dar prea am trecut repede peste întâmplările acestea. Trebuie s-o iau de la început, adică să vă povestesc cum am ajuns să le ştiu.
Foarte simplu! De vreme ce am fost spectatorul, autorul şi părtaşul celor ce s-au petrecut la Lacul Sărat. Şi nu numai eu, ci şi Mihail, pentru că amândoi am fost portari la „Flotelul Bobescu". El era de zi, eu de noapte.
„Hotelul Bobescu" era singurul pe care-1 avea staţiunea; numele lui va rămâne neşters în amintirea celor care l-au locuit măcar o dată sau i-au fost în slujbă. „Hotelul Bobescu" era fără pereche în lume, prin originalitatea lui. Habar n-aveam de lucrul ăsta, cu toate că sunt brăilean şi Lacul mi-era cunoscut.
într-o zi de aprilie 1908 fusei prezentat doamnei şi domnului Bobescu, stăpânii hotelului. Pe domnul Bobescu îl cunoşteam din vedere, fiindcă pe vremuri fusese primul librar din
Brăila. Pe ea, nu. Era o franţuzoaică sadea, venită de multă vreme în România. Câte perechi de pingele şi-o fi rupt dracul până să-i unească, nu pot să ştiu. Un lucru însă: doamna Josefina şi domnul Dumitru Bobescu erau o pereche ideală. Deşi n-aveau copii, preţuiau banul până dincolo de orice închipuire, făcând dintr-însul talismam.il vieţii. Dar un talisman care, odată intrat în casa de bani, nu mai putea ieşi în nici un chip. De-aici urmări, care de care mai năstruşnice.
Mihail, prevăzând ieşirile melc violente, şi cum era în curent cu obiceiurile casei, mă trase de-o parte în ziua angajaţii şi-mi spuse:
— Mă! ăştia sunt dc-o zgârcenie şi o ciudăţenie demnă de pana lui Balzac. Viaţa slugilor e un iad, aci. Şi, totuşi, eu îţi cer nu numai să rabzi, ci sâ fii şi „asul" întregului personal, deoarece cu voi fi şeful şi tu ajutorul meu. Iată de ce: întâi, pentru că alt hotel mai bun nu e în staţiune, iar toată lumea bună aici vine. Deci se poate ciupi din gros, ceea ce înseamnă că în toamna viitoare o să ne putem petrece iarna în Egipt, fără să muncim. Pentru mine e şi-o chestiune de viaţă şi dc moarte: o duc cam rău cu pieptul. Dar mai e altceva, care poate o să te supere: îi fac, pe departe, curte doamnei Bobescu. El e bătrân. Ea, cu douăzeci de ani mai tânără. Sper s-o consolez, în ziua când o să fie văduvă.
-Ah, Mihailc, ai devenit un copil păcătos, ale cărui gânduri mă scârbesc...
— N-ai decât! Dar nu despre asta e vorba acum! Ceea ce-ţi cer, e sâ rabzi, dacă îmi eşti prieten. Lor le-am îndrugai despre calităţile tale excepţionale. Aci, unul care se pricepe ca tine la toate meseriile, poate deveni slăbiciunea Bobeştilor, fără ca pentru asta să fii răsplătit macat cu un morcov. Dar, cc mai tura-vura, să le devenim de nelipsit şi asta-i tot ce mă interesează.
— Da' ce nevoie au ei de o slugă, care să se priceapă la toate, câte puţin?
990 PANAIT ISTRATI
- Pentru că numai in felul acesta îşi pot face reparaţiile de care hotelul are mereu nevoie! Numai cine n-are nici o îndemânare, e făcut portar.
Un puternic miros de naftalină domnea în camerele hotelului, treizeci mari şi late, dintre care douăsprezece la parter şi optsprezece la etajul întâi. Sc scoteau la aet, în curte, covoarele şi plâpumile puse la naftalină pentru iarnă, ca sâ le bată vântul şi soarele. Mai multe servitoare, tinere şi frumuşele, dar prăpădite şi obosite, se luptau cu maldăre dc obiecte, prea grele pentru puterile lor. Din când în când, ele se rugau dc cei câţiva flăcăi, cari treceau prin curte, plini de treburi, sâ le dea o mână de ajutor. Flăcăul, care era deseori bărbatul servitoarei, o ajuta, deşi avea săracul destule angarale pe cap. Insă domnul Bobescu, care din balcon veghea cu străşnicie personalul din curte, intervenea îndată cu vorba sa cumpănită, melodioasă şi hotărâtă:
- Aide, băieţi!... Aide! Ce dracu!... Trebuie sâ fiţi patru, ca să înroarceţi un fleac de saltea? Nu, nu!
Şi trecându-şi mâna ciolănoasâ peste mustăţile ca dc zăpadă, ca să-şi arate în felul acesta nemulţumirea, Bobescu obţinea satisfacţia: cu o privire, plină de regrete, flăcăul lăsa pc servitoare să se descurce singură.
La rându-i, doamna Josefina, sus în odăi, freca ridichea tuturor acelor şi acelora care munceau pe spetite sub privirile ei necruţătoare. Madam Bobescu nu era câtuşi de puţin frumoasă. Avea, însă, nişte ochi verzi şi reci, ale căror ciudate reflexe răspândeau pe faţă o lumină care o făcea prietenoasă, simpatică. Aveam impresia asta, poate şi pentru câ, ori de câte ori cicălca pe cineva, îşi întovărăşea cuvintele cu un zâmbet distins de „doamnă nobila", cum i se spunea. Se zvonea că doamna şi domnul Bobescu nu puteau sâ sc adreseze cuiva sau să dea vreun răspuns, fără ca să nu sc nască numaidecât o ceartă meschină.
Numai Mihail, care ştia cum sâ-i ia, nu avu nici o cârâială cu patronii.
ÎN IXJMEA MEDITKKANEI O'U
Dar casă ajungă aici, mergea de multe ori până la absurd. Am putut să-mi fac o idee, din ziua când fusei prezentat acestor două pasări de pradă. Tocmai se ciorovăiau cu un servitor, pentru nişte cuie cari erau vechi şi roase de rugina. La liece izbitură de ciocan cuiele se strâmbau, strivind degetele slugii.
- Nu mai pot! striga nenorocitul, sugându-şi degetele scalene. Îmi trebuie cuie noi.
- Pentru Dumnezeu! De ce-oi fi aşa dc neîndemânatic! făcu madam Bobescu, de aceeaşi părere cu bărbatu-său. Nu-s cuiele de vină, ci tu care baţi alături. Dacă, pentru orice fleac, am întrebuinţa cuie noi, unde am ajunge? Şi-apoi, un kilogram dc cuie costă un leu!...
Mihail se băgă în vorbă:
- Arn găsit eu, madam Bobescu, la un ovrei, cu treizeci de bani kilogramul. Are cumpărate mai multe lăzi, de la un faliment.
- Treizeci dc bani? întrebă domnul Bobescu, care, după ce privise cuiele roase, se dăduse bătut. Sunt chiar noi?
- Desigur.
-r- Bine, uite treizeci dc bani. Şi baga dc seamă, poate le iei cu douăzeci şi cinci de bani. I,a desfacere marfa sc ia pe nimic. Mihail îmî ceru să-1 însoţesc.
- Nu c nici o pomeneală de ovrei sau de cuie la preţul asta, îmi mărturisi el. O să dau diferenţa din buzunarul meu. Dar am cu planurile mele: cu râma mică prinzi peştele mate.
Mă înhăma! cu tragere de inimi la lucru. O făceam doar pentru Mihail. Şi nu atât pentru el, cât mai degtabă pentru socotelile lui; fiindcă tot aşteptând problematicul bacşiş, atât de lăudat, înotam în lipsuri grozave. Din zori şi până noaptea, trăgeam la ham mai rău decât o vită. Erau unele servitoare sau perechi, cari nu puteau răbda mai mult de trei zile şi îşi luau tălpăşiţa, blestemând. De patru ori pe săptămână ni sc da de mâncare o fiertură scârboasă dc fasole boabe, ceapă şt apă chioară. In loc de pâine, mămăligă. în celelalte zile, mâncare cu carne,
992
PANAIT ISTRATI
IN LUMEA MEDITERANEI
993
care de parcă ar fi fost dc hipopotam. De dormit, o rogojină în pod sau în vreo magazie. Leafă, cincisprezece lei pe lună.
Şi, colac peste pupă/ă, neomenia de-a cere unor biete slugi sâ dreagă lucrurile cele mai dc necrezut. Deoarece tencuiala tavanului căzuse în mai multe locuri, se înlăturau cheltuielile de zidărie, acoperindu-se partea dărăpănată cu bucăţi de cearceaf vechi, prinse în cuie şi spoite cu var. Cearceaful, fiind putred, se destrăma si târa după el, în cădere, bucăţile de ghips de pe lături. Nenorocirea se întâmpla uneori în timpul lucrului sau câteva zile mai târziu, când trebuia s-o luăm iarăşi de la capăt. Alteori, tencuiala se prăbuşea noaptea, în plin sezon în capul vreunui vilegiaturist, deşteptând pe toată lumea.
Cu duşumeaua era aceeaşi poveste, mai puţin năpastele. Totul era mâncat de cari. Dc douăzeci de ani, dc când se clădise casa, nu se schimbase nici o scândură. Şi mai ales parterul, din cauza umezelii, era în întregime putred. Aici imaginaţia celor doi hapsâni născoci un alt mijloc prin care să înlocuiască pe meseriaş. După explicaţiile lor, sluga curăţa lemnul putred, înţesa gaura cu pietriş şi bătea în ţinte, pe deasupra, o bucată de tablă adunată de pe la gunoi. Apoi, trântea un strat de vopsea şi-o acoperea cu covorul. Dar când căleai prin cameră, din cauza nenumăratelor scofâldruri ale tablei, ieşea un zgomot asurzitor de sub covor, dc parcă ai fi crezut că eşti pe acoperiş.
Desigur, clienţii obişnuiţi ai hotelului cunoşteau şi surpriza tavanului şi muzica duşumelei, dar n-aveau ce face. în alte hoteluri i-ar fi aşteptat o altă pacoste: ploşniţele; ori, la Bobeşti, nici pomeneală.
Şi zău! cu preţul câtor sacrificii din partea slugilor!
Pentru ca un servitor să fie primit în slujbă, pe tot sezonul -„când câştigul era mare şi munca, floare la ureche", aşa cel puţin ni se împuia auzul — trebuia ca să aibă la activul lui cel puţin cincisprezece zile de muncă animalică în luna aprilie. Cel care se putea mândri cu o lună de zile de muncă zilnică, era
repartizat să slujească acele părţi din hotel locuite de clienţi cu inima latgă. Asta era răsplata şi criteriul. Le primeam, fără să crâcnim.
Cererile dc serviciu plouau. în toc cursul lunii aprilie, atât eu cât şi Mihail furăm năpădiţi de-o armată dc solicitatori, care, crezându-nc „mari şi tari", pe lângă Bobescu, ne rugau să îndulcim inima stăpânului. De prisos, fiindcă locuri libere erau totdeauna, din cauză că servitorii plecau sau de bunăvoie sau erau daţi afară.
Adesea se întâmplau nedreptăţi strigătoare la cer: se tocmeau oameni sănătoşi, cam de două sau erei ori mai mult decât era nevoie, stăpânii ştiind din lunga lor experienţa că trei sferturi din gloata angajată îşi va lua tălpăşiţa înainte de sfârşitul îngrozitorului aprilie.
Aşa că acel du-te-vino era veşnic şi economicos, deoarece munca era făcută cu „înflăcărării primelor trei zile", care o tuleau Ia a patra. La câte chinuri nu erau supuşi, nenorociţii! Nu numai că spălau, frecau, ferchezuiau, dregeau, cârpâceau, călcau, până se sleiau, dar, culmea, mai erau puşi ca să spoiască odăile şi numeroasele atenanse. Orbiţi de var, fiindcă nu erau îndemânateci, nenorociţii lăsau totul balta şi plecau, fără să-şi mai ia ziua bună, renunţând la bruma de leafă cc li se cuvenea. Singura lor răsplată se reducea doar la câteva farfurii de fasole, înfulecate în timpul lucrului.
Doamna şi domnul Bobescu nu se arătau deloc mişcaţi de soarta acestor oropsiţi. Fără nici un pic de milă, se mulţumeau să spună în faţa vreunei proaspete fugi a unei slugi:
- Fh! ce vreţi? Oamenii ăştia îşi închipuiau că totul o să lc cadă mură-n gură şi că n-aveau altceva de făcut, decât să deschidă gura şi să înghită.
Cât despre teama că aceste nedreptăţi şi fugi ar dăuna reputaţia hotelului, nici nu le păsa Bobeştilor. Deşi întreaga staţiune şi Brăila urlau împotriva „purrării ticăloase" a Bobeştilor faţă
994
PANAIT ISTRATI
de slugi, totuşi, faima că „numai acolo poţi căpăta bacşişuri grase", biruia totul.
înfăţişarea acestei exploatări nu era deloc tristă. Datorită entuziasmului simplu şi de-o clipă al veşnicilor noi-veniţi se salaboria într-o veselie aproape generală. După angajarea mea, cam pe la 10 aprilie, viaţa slugilor se îmbunătăţi simţitor, fiindcă, încetul cu încetul, căutai sa înlătur obiceiul de-a înlocui tencuiala prin cearceaf, iar spoirea camerelor dc către servitori nepricepuţi.
Mi-a fost foarte uşor ca să reuşesc. Var nestins, care e cel mai scump, aveam berechet la îndemână; cât despre nisipul mărunt - pe care zgârciţii mei patroni nu voiau sâ mi-! cumpere — nu mi-a fost greu să-mi conving tovarăşii dc suferinţă câ era în folosul lor să-1 fure de pe la numeroasele case în construcţie, din împrejurimi. O săptămână mai târziu, o parte din găurile tavanelor erau astupate, spoite şi dichisite.
Bobeştit nu-şi credeau ochilor! Ei ştiau cât preţuieşte asta. Şi din ziua aceea devenii „asul aşilor" şi omul ale cărui sfaturi şi păreri nu puteau fi azvârlite Ia coş, cu una, cu doua.
Atunci trântii condiţiile:
- Dacă veţi adăuga la hrana zilnică a servitorimii şi două kilograme de brânză albă, care nu costă decât vreo douăzeci dc bani kilogramul, mă însărcinez ca sâ termin singur tencuirea întregului hotel, de două ori mai repede şi mult mai bine de cum o fac azi slugile. Din cauza nepriceperii lor, în ale zidăriei, se risipesc atâţia bani, se strică materialul şi e atâta murdărie.
Bobescu gemu puţin:
- Dragul meu, prea tc-ai întrecut cu firea! Hm! două kilograme de brânză pe zi!... Ei, bine!... Aratâ-ne cc poţi şi vom vedea...
- Nu, nu! N-o să vedeţi nimic! Brânza, întâi. Pricepeţi?!...
- Hai! Eie!... bombăni el, întorcându-ne spatele.
ÎN LUMEA iviEDITERANEI
995
îmi adunai restul puterilor, necesare unei cârpăceli făcută la repezeală. Si în fiecare zi, două sau trei camere ieşeau, din mâinile mele, surâzătoare şi albe ca zăpada.
Toară lumea nu mai putea de bucurie, mai ales servito-rimea, fericită c-a scăpat de-o corvoadă. Şi fericită, mai ales, de gustoasa brânză albă, care oricum era mai bună decât fasolea.
Noaptea, cu toată oboseala, servitoarele chipeşe ne cădeau în braţe şi se lăsau posedate, pc jumătate adormite. Aveam acolo un harem şi treceam de la una la alta, ca nişte cocoşi într-o găinărie.
Mihail nu sc atingea de nimeni. Demnitatea sa de „şef al personalului îl scutea de orice şi apoi el nu-si uita socotelile. Sc păţea câ madam Bobescu îşi cam ciulea urechile Ia şoaptele înfierbântate ale distinsului ei porcar, care voia sâ-i dovedească fidelitatea anticipată. Nu dădeam nici o crezare iluziilor prietenului meu, dar sc vedea, cârde colo, că Josefina gusta lungile predici filozofice pe care Mihail i le ţinea într-o franţuzeasca mai curată decât a ei. Sporovăiau, pe unde se nimerea, fără să se sinchisească dc prezenţa cuiva. Nici chiar de patron, care nu pricepea o boabă. Cele mai bune prilejuri dc taifas, Mihail le avea în zilele când madam Bobescu se deda cârpirii rutâriei, împreună cu câteva femei îndemânatice. Şi cum prietenul meu nu avea altă grijă decât direcţiunea generală a muticilor, se aşeza lângă ca, îi pălăvrăgea despre Franţa, despre cultura lui, de care puţini aveau habar şi câteodată, folosind împrejurările propice, îi lua mâna, i-o săruta „cu foc", silindu-sc s-o excite. E adevărat câ o dată am văzut pe Josefina ieşind îmbujorată de la o astfel de întâlnire.
- Eh? Ce-ai dc zis? mă întrebă atunci Mihail.
- Nimic! Numai că femeia asta iubeşte banul şi-ţi va specula marea naivitate, făcând din tine primul rob al hotelului ei.
Mihail, insă, nu sc dădu bătut. Sacrifica Josefinei toate momentele lui libere, uneori chiar acele binefăcătoare dupâ-amiezi
996
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MKDITERANE1
997
ale duminicilor, când muncile fiind oprite, ne eârâbăneam, singuri sau perechi, fiecare pc unde ne trăgea inima. Aşteptam duminica, ca un ocnaş ziua eliberării. Primăvara era timpurie, ploile căldicele, iar vegetaţia foarte bogată, din cauza valurilor de căldură ale lunii martie. în pădure, frunzişul adăpostea mii de păsărele, cure îmbălsămau acrul cu ciripitul lor de îndrăgostite. Mai puţin fericiţi decât ele, ne tolăneam la soare sau pe un pat de scânduri, dormeam, ne odihneam sau ne sărutam iubitele, care nc şopteau că se apropie Pastile şi au nevoie de o pereche de pantofi, de-o bluză sau o fustă.
Mihail nu-şi îngăduia aceste plăceri de duminica. Fiindcă în acele după-amieze, când întreg hotelul era cufundat într-o linişte mormântală, domnul şi doamna Bobescu îşi ofereau o desfătare sui-generis. Anândoi, cu un coş în mână, porneau într-o lungă plimbare, pe jos, în timpul căreia scormoneau cu ochi de vulpe orice nimic folositor vieţii lor: un cui, un drug de fier, o bucată de tablă, o cheie ruginită, o cutie goală de chibrituri, o tigaie găurită, zdrenţe, vreun pantof scâlciat. Şi cu cât „recolta" era mai îmbelşugată, cu atât şi mulţumirea lor era mai mare.
Prietenul meu îi însoţea, înarmat cu un cleşte, care le era de mare folos în expediţie. Cu ajutorul cleştelui scoteau cuiele de prin ulucile dărăpănate sau din lăzile goale, expuse spre vânzare în faţa prăvăliilor. Până să scoată cuiele, Mihail trebuia să se lupte cu toţi câinii şi copiii evreilor, unii hămăind pe lângă uluci, ceilalţi apărându-şt lăzile. Pe drum Mihail îşi râdea dc ideile economice ale stăpânului, aprobându-i-le de formă. Seara, la reîntoarcere, cu coşniţele pline de vechituri, aveau toţi trei acelaşi umblet liniştit, iar faţa de-o seriozitate satisfăcută.
Toana de-a căra la hotel toate ciurucurile de prin staţiune, se făcea, din nefericire, pe spinarea noastră. Singurul loc unde se îngrămădeau vechiturile era podul casei. Cei doi ipohondriei păstrau acolo mii de kilograme de hârtie, rămasă de pe urma
fostei librării; la care se adăuga în fiece an sumedenie de mobile stricate, fiare vechi, strânse dupa drum, lucruri mâncate de molii şi scoase din uz. Se adunaseră atâtea, că puteai încărca un vagon întreg. Stăpânii ştiau prea bine că o asemenea greu-tare, fixată numai într-un loc, ar fi fost în stare să dărâme casa şi, ca să înlăture nenorocirea, obişnuiau sâ trambaleze, în fiecare primăvară, acest talmcş-balmeş, de la un capăt la celălalt al podului.
Asta era „distracţia" noastră din fiecare duminică dimineaţa. Corvoadă scârboasă, care ţinea de la ora opt până la prânz. Trebuia sâ parcurgem vreo cincizeci de metri, cât ţinea clădirea, izbindu-ne cu capul de bârnele podului, cu braţele doldora de nimicuri caraghioase. Norii de praf ne ardeau gâdejul şi ne orbeau. Duhoarea te făcea sâ verşi. Această alergătură avea Ioc în toţi anii. O întreagă omenire deznădăjduită şi reîmprospătată o îndeplinea cu supunere, până la ultimul.
Dar uite şi blagoslovitul întâi Mai, stil vechi - ziua deschiderii staţiunii — când stăpânii se îmblânzeau ca prin farmec, încetau frecuşurile şi cârpăcelile, când tricolorul flutura la toate geamurile, iar sărmanele servitoare, cu mâinile crăpate, puteau, în sfârşit, să-şi pună şorţuleţul alb, dc care nu aveau sâ sc mai despartă până în septembrie.
încă de la şase dimineaţa, un zgomot năprasnic de alămuri şi tobe zguduia geamurile, deşteptând pe toată lumea. Comandantul Dutson trecea, valvârtej, în fruntea celor şaizeci de flăcăi ai săi, străbătând în zigzag aleile parcului şi atrăgând după sine o liotă de copii şi de câini. Şi atunci, drăcosul de Jcnică, cu chipiul pe-o ureche, îndrepta spre balcoane mica sa trompetă şi scotea un lung; tur-lu-tu-tu-uu - ceea cc silea pe comandant să-i facă semn cu bagheta, câ nu e corect, faţă de camarazi, să atragă numai asupra lui atenţia tinerelor fete.
Chioşcul muzicii era în centrul staţiunii. Acolo fanfara îşi lăsa instrumentele. Apoi i se servea o gustare pe cheltuiala
998
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MED1TERANEI
Administraţiei: tradiţionalele noastre „friptură rece de miel, usturoi verde şi nemuritorul pelinas". In marea sală a C Cazinoului, aceeaşi gustare aduna oficialitatea şi notabilităţile Lacului, după cc mai înainte un popă, pe jumătate beat, oficiase o scurtă liturghie. Şi în vreme ce aceşti domni flecâreau, pe îndelete, despre binefacerile unei şederi la Lacul Sărat şî despre meritele lor -afară, sufletul Naţiei se îmbăta cu-o veselie sănătoasă, pe care nici o amărăciune n-ar fi fost în stare s-o strice.
Căruţe ţărăneşti, gătite cu ramuri de salcie pletoasă, veneau în şir neîntrerupt, însoţite de călăreţi pc cai cu spume la gură şi coame împăunate cu panglici tricolore. Societatea de tramvaie „Helios", de la Btâila, alegea vagoanele cele mai noi, le împodobea cu salcie şi steguleţe tricolore şi lc punea la îndemâna mahalagiilor, care le luau cu asalr. Din sfert în sfert de ceas, clopotul de bronz al tramvaiului, agăţat de mânerul frânei, vestea, nebuneşte, restauratorilor Lacului, un nou val de cheflii. Manipulantul, un tânăr ţăran, care nu-şi mai venea în fire văzându-se ajuns conductorul acelei misterioase „maşini fără foc", transformase clopotul într-o muzicuţă cu sunete felurite, care înmărmureau pc ţărani şi pe fete.
Nu sosise încă ora prânzului şi la nici un restaurant nu mai puteai găsi o masă liberă sau vreun scaun gol. Neavând încotro, puhoaiele de oameni năvăleau în pădure, fiecare familie cu mâncarea în traistă. Tarafurile de ţigani, numeroase ca la bâlci, nu pridideau cererile celor cari strigau de pretutindeni, amc-ninţându-i şi înjurându-i, până în cele din urmă. Pe aleile parcului, cei care se plimbau formau o mare de capete, încăpăţânate sâ-şi croiască un drum până în piaţa Cazinoului; acolo muzica militară zguduia aerul cu potpuriul ei de cântece naţionale şi de dragoste. Apoi, în vremea odihnei acordată muzicanţilor pâuă la ora patru după-amiază, poenile şi ascunzătorilc din jurul Lacului auzeau cum trosneau oasele fetelor în braţele ştrengarilor, jinduiţi după dragoste.
Din ziua aceea se sfârşea cu noi „civilii"; eram dispreţuiţi până şi de ultima stârpi tură care cunoscuse îmbrăţişarea vreunui „muzicant de la fanfară". In zadar reaminteam amantelor jurămintele dc credinţă de până ieri, făcute dacă nu nouă, cel puţin breslei servitorilor de hotel, cari oricum îşi secătuiseră buzunarele, cumpărând atâtea perechi dc pantofi... Osteneală zadarnică! Si, colac peste pupăză, acei pişicheri blestemaţi nc suflau chiar şi „bonele", de curând sosite cu stăpânii lor. Afară de perechile de servitori, nu vedeai nici o femeie plimbându-sc prin pădure în tovărăşia vreunui civil. Ori de câte ori madam Bobescu ieşea în curte şi răguşea strigând pc vreuna din pa-ceaurele noastre, nu pierdeam ocazia ca să ne răzbunăm:
- Stcluţo! Steluţo!... Unde dracu cc-ai vârât?
- Zău? răspundeam noi. Unde vreţi să fie?
- Ştiu cu?!...
- La muzica militară!...
- Ei bine! încă o dată, şi-o zvârl pe poartă afară!... Seara, plângând ca o Magdalcnă, vinovata se ruga să-i luăm
apărarea, deşi până atunci dăduse cu tifla în nasul dragostei noastre:
- Spune-i că pleci şi tu, dacă mă dă afară!...
- Da! cu o condiţie: s-o termini odată cu „Muzica"...
- Doamne!... Doamne!... Cu neputinţă... Mi-e atac dc drag Costicâ...
Târfele.
In acest tărăboi „dc familie", produs de berbanţii fanfarei, un om providenţial, client vechi al casei, avu să-st spună cuvântul de la întâi iunie. Era doctorul Samuel Bastaky. Un uriaş de cincizeci de ani, cap de vultur, zgârcit la zâmbete, iute la mânie, bun ca pâinea caldă, darnic ca un prinţ norocos rare Ia cârti şi crai vestit, cu numeroase scandaluri la activul său, dintre care câteva procese cu fecioare din lumea marc, care aveau pretenţia sâ le ia în căsătorie.
1000
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
1001
Doctorul Bastaky era prietenul apropiat al Bobeştilor şi client, de când se clădise hotelul. Locuia trei din cele mai frumoase camere: sală de aşteptare, cabinet de consultaţii şi faimoasa sa cameră de culcare, unde, se spune, răsturna cu un gest pe orice femeie: aristocrată, burgheză sau simplă servitoare, numai să fie „bine făcută".
Cum veni, întreg personalul de serviciu i se prezentă şi ne dezbrâcarăm în pielea goală, ca să fim cercetaţi, dacă nu cumva suferim de vreo boală lumească. Nu primea, sub nici un motiv, ca bogata clientelă a hotelului să fie servită de slugi bolnave. Câteva zile mai târziu, observând că-i căzusem cu tronc, folosii ocazia şi-i mărturisii stricarea „legăturilor" noastre de dragoste, de când eu venirea muzicii militare:
- Ce să ne facem? S-alergăm la bordel!?
A doua zi, doctorul înşiră în faţa sa cele cinci servitoare ale hotelului, care, cunoscându-i renumele de „seducător al femeilor", lăsaseră ochii în jos, sub privirea lui pătrunzătoare. Le ridică capul, atingându-le bărbia cu degetul arătător, parfumat. Apoi, întorcându-se către patron:
- Domnule Bobescu, am aflat că puştancele astea sc dau în vânt după indivizii de la muzica militară. Li bine.' fiindcă oricine ştie câ toţi militarii, până la colonel, sunt blenoragiei, tc rog, de-acum încolo, să mi-o arăţi pe aceea care va mai între-ţine legături de dragoste cu militarii. O voi trimite imediat la spital, fără s-o cercetez.
Tiii! ce veselie pe noi!
- De-acum s-a isprăvit cu Jenică şi micuţa lui trompetă: tur-tu-tur-Iu-tu-tu!... Şi cu Steluţa, la fel!...
A fi trimes la spital era, pe atunci, de-o mie de ori mai rău decât de-a 11 dată afară. Numai femeile de stradă puteau suferi ruşinea aceasta.
în sfârşit, din clipa aceea iubitele reveniră, pe jumătate bosumflate şi pocăite, uitând încetul cu încetul pe toţi acei Lică,
Costică, Jenică! Ura! Trăiască „Vulturul"! (Aşa-1 poreclisem pe doctor.)
Dar, cc sc întâmplă oare!? Ori dc câte ori doctorul suna o servitoare, se repezea buluc întreg baremul nostru. Atribuiam această paguba fricii pc care o insipra „Vulturul", cât şi legitimei dorinţi de a-i fi pe plac.
Recunosc, era o explicaţie care mi ne prea liniştea; neavând încotro, o primirăm ca atare. Din fericire, „Vulturul" nu dezbrăca niciodată de trei ori aceeaşi femeie, să fî fost ea zâna frumuseţii.
Aşa că, după o nouă şi scurta criză de căpială, care dădu peste Steluţele noastre, reintrarăm în viaţa de mai înainte, pâstrându-le, de data aceasta, cu mare greutate.
De altminteri, nici nu prea aveam vreme de zbenguială. Camerele, închiriate cu trei luni înainte, începeau să se populeze pentru luna iunie - o cură de băi ncţinând decât douăzeci şi cinci de zile, ceea ce însemna că hotelul îşi reîmprospăta clientela cam de trei-patru ori în răstimpul 15 mai-15 septembrie.
Cu ocazia aceasta, avusei prilejul să privesc de aproape nenumărate familii bogate. După câte am văzut, pot să spun că, oricare ar fi starea noastră socială, rămânem aceiaşi, cel puţin în ceea ce priveşte uşurinţele omeneşti, mândriile şi pasiunile noastre. Şi mărturisesc, am iubit aceasta lume şi i-am împărtăşit suferinţele, pentru câ am putut s-o văd fâră mască.
Am întâlnit bâţoşoi capi dc familie, care-şi trimeteau odrasla sâ sc culce aproape nemâncată, fiindcă a vorbit „necuviincios" la masă; i-am văzut cerând slugilor să le vorbească la persoana a treia sau trimeţând după spălătoreasă, ca să spele din nou toată rufăria adusă, pe simplul motiv câ între două cămăşi de mătasă găsiseră o blestemată de ploşniţă; şi apoi mi-a fost dat sâ văd pe aceiaşi indivizi, întorcându-se acasă beri morţi, dând buzna în odaia vreunei servitoare, tăbărând pe ca şi bâgându-şi nasul până la urechi, acoJo^udcQDJ ne apropiam cu teamă sexul neîngrijit. Se ît^tampla, câteodată, e^nd nu aveau noroc la
1002
I'AN ATT [STRAT!
ÎN LUMEA MEDITERANEI
1003
cârti, sl se împrumute tle la noi cu câte o hârtie de-o suia dc lei şi să uite să ni-o mai înapoieze, în schimb, ne ofereau o sulă de ocazii pc zi, când îi jupuiam fără milă.
Cât despre blândele şi nobilele lor neveste, conştiente sau nu dc viciile bărbaţilor, erau după acelaşi calapod. Îşi înşelau bărbaţii, cu mare (ercală şi pasiune. Si am cunoscut destule, ale căror mângâieri m-au faciu sâ binecuvântez meseria de portar de casă mare.
Ah! cu nu spun câ mî-erau credincioase, dimpotrivă, făceam pe ciracul în pairii, ca să sc distreze ia adăpost de orice surpriza neplăcută, atunu când le vedeam lâncezind de dorul de-a fi strivite în braţele „Vulturului" nostru - prea căutat şi niciodată liber ca să satisfacă tOJte cererile; fie dc-a îmbrăţişa ele însile vreun prichindel dc ofiţer, care le întărâta prin aerul său alemciar. Pentru primul cuz era uşor. Suflam un cuvânt doctorului. Acesra ochea pe „bolnavă", se folosea dc-un moment propice ca s-o prindă singură, îi săruta mâna şi-i spunea cu accentul cel mai părintesc şi mai profesional din lume:
- Nu-mi place cum arăţi, scumpă doamnă. Binevoicsti sâ vii la consultaţie înir-una din zile?
Şi-n ziua horărâtă, zdrang! zăvorul.
- Dezbr.ică-ţc, doamnă!
A doua zi venea să mâ întrebe:
- Cine e Ia rând?
Cu „Vulturul" era plăcui, fiecare femeie puica sâ-şi înşele bărbatul, oricât dc supravegheată ar fi fost, pentru că doctorul e tot doctor: îţi dezbracă nevasta, cum vrea şi când vrea, la el acasă.
Dar cum dracul s-o întorci, când era vorba de vreun ofiţeraş? în staţiunea asta, mare cât o batistă de buzunar, trei zile de dragoste puţin mai îndrăcită, era de-ajuns ca toată lumea să te şiîe şi să le spună bărbatului, care, de cele mai multe ori, era reţinut de afaceri în oraş şi nu venea să-şi îmbrăţişeze familia
decât de sâmbătă seara până luni dimineaţa. Şi unde să te cari cu dragostea? La el? 1 ,a tine? 1 a Brăila, într-un hotel sau la vreo casa de întâlniri? Nu, nu! Aşa ceva făceau mimai femeile de jos. Pe când tu...
Tu, atunci, ieşeai din încurcătură, graţie sfaturilor unui prieten credincios şi înţelegător, cum e spre pildă portarul, cel care ştie şî înţelege totul, pentru câ altfel s-ar duce pe copcă. Şi el te învaţă că „salvarea" e chiar în mâinile dumitale, şi într-ale lui, bineînţeles, într-o oarecare măsură.
„Hotelul Bobescu" avea treizeci de camere pentru locatari şi cincisprezece atenanse pentru slugile care-şi întovărăşeau stăpânii aici. Aceste dependinţe, spoite curat cu var, se înşiruiau în curte, ca nişte haine pc o frânghie, fiecare separate, cu uşa, fereastra şi cheia ci. înăuntru, un pătuc, o masă, un scaun. Curăţenie. Trebuie sâ spun câ aceste odăiţe fuseseră la început primul adăpost mai ca lumea, pus Ia îndemâna bolnavilor pravoslavnici, cari pe vremea aceea se culcau sub cerul liber, în jurul Lacului minunat. Mai târziu, hotelul le-a înlocuit şi Bobeştii au făcut averi. Acum erau socotite ca odăi de servitori. Dar erau mai mult decât avea nevoie o biată slugă.
Mai mult chiar şi pentru o doamnă din lumea marc, carc-şi petrecea aci un ceas de dragoste vinovată, în braţele iubitului dc ocazie. N-avea decât să-şi trimeată „bona" sâ ia puţin aer curat prin Parc, la o oră din noapte, când însăşi servitoarele iubesc, plătindu-şi fericirea cu atâtea necazuri pe urmă. Şi în vreme ce muzica militară îţi trimetea ultimele unde de melodii zgomotoase, grătarele restaurantelor îţi gâdilau nasul cu fumul ultimelor fripturi, iar trecătorii întârziaţi sc reîntorceau la hotel, scârţâind sub paşi nisipul cutţii, — tu, nevastă iubită sau nu, gustai din adâncul făpturii acea dragosre „divină", numai pentru că era furată.
Şi dacă uneori se întâmpla sâ uiţi câ ora a trecut, un şuierai încet, în tăcerea nopţii, tc înştiinţa câ prietenul tău, portarul,
1004
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
1005
găseşte că c destul atâta şî că e cuminte să te duci acasă, unde, uneori, ai să-ţi găseşti bărbatul dormind.
Da! fiindcă hotelul a cunoscut şi nebunia asta: o descreierată care se strecura din pat, în timp ce bărbatul ei sforăia şi alerga bezmetică la întâlnire; dar scandalul izbucni pc neaşteptate.
în majoritatea cazurilor, bărbaţii nu-şi întovărăşeau femeile, decât dacă erau şi ei bolnavi, şi atunci numai în luna august, când erau în concediu, în vreme cc femeile căutau sâ fugă din oraş, cum se închideau şcolile: cu copiii se duceau la munte sau la mare, cu socrii reumatici la Lacul Sărat, cu bărbatul, care trebuia să-şi caute ficatul, la Căciulata. Aşa câ femeile cu dare de mână erau mereu pretutindeni, din mai până în octombrie, ca să nu mai amintim amănuntul că vacanţele lor încep de când se nasc şi se isprăvesc când mor.
la noi în hotel se afla, cam pe la 15 august, o femeie care-şî înşela bărbatul pe când el dormea şi o alta care şi-1 înşela în timp ce el juca la Cazino. Amândouă familiile erau prietene. Cei doi bărbaţi fiind directori Ia minister. Amanţii femeilor erau ofiţeri, iar „cuibul" dragostei, camera bonei. Si Dumnezeu a socotit drept, că trebuie pedepsite amândouă, în acelaşi timp.
Numele primei perechi era Niculescu-, al celei de-a doua, Dimitriu. Nu prea mă sinchiseam de supravegherea domnului Niculescu, fiindcă era un om potolit şi iubea somnul. Celălalt, în schimb, mâ ţinea într-o încordare fără răgaz, deoarece era gelos şi îşi bănuia nevasta.
Desigur, organizasem un serviciu de spionaj care-i stricase toate socotelile. Mai mulţi ştrengari, cari erau „băieţii" mei, şedeau în puncte strategice pe întreg drumul care ducea dc la Cazino la hotel. Cum era zărit c-a ieşit, pe neaşteptate, de la joc, adică la o oră „nepotrivită", eram înştiinţat, înainte de-a face zece paşi. Şi, la sosirea lui, nevastă-sa îl aştepta şi putea să jure, vorba proverbului, „câ nici usturoi n-am mâncat şi nici gura nu-mi pute".
Dar, spuneam mai sus câ Dumnezeu c mai tare decât noi. Şi EI ne luă pe neaşteptate, ca să ne pedepsească pe toţi, lun-gindu-şi mâna, mai departe de cum aş fi crezut vreodată.
într-o noapte se prăbuşi din tavan ca două lopeţi de ipsos, care căzură în capul somnorosului Niculescu. Acesta, desigur, deşteptându-se, constată două lucruri neplăcute: că patul său era plin de moloz şi că nevastă-sa nu era alături. Om cumsecade, nu făcu nici o gălăgie, dar, cum era şi natural, mâ chemă pe mine, supraveghetorul de noapte, care mă transformasem într-o imensă ureche aţintită spre Cazino.
Nimeni să mă înlocuiască. Mihail dormea. Mâ gândii o clipă, cu capul între mâini, şi apoi mă hotărâi să mă duc să bat la uşa celor două paceaure, înştiinţând pe una că mă chema bărbatu-său, iar pe cealaltă că n-o mai păzesc.
Prea târziu. Niculescu şi stăpânul meu, amândoi în cămăşi de nopate, discutau liniştit în capul scării şi mă aşteptau. Mi-a fost cu neputinţă să mai trec prin curte şi să înştiinţez pe cele două femei. Le lâsai în plata Domnului.
Deodată, ceva de necrezut. Dimitriu pică, valvârtej, în timp ce făceam patul celuilalt încornorat. îşi caută nevasta şi negăsind-o, alergă, în mijlocul curţii s-o strige. Din balcon, Niculescu şi Bobescu luau aer la lumina lunii. ÎI întrebară:
- Ce s-a întâmplat acolo?
- Pc dracu! Suntem amândoi nişte încornoraţi, răspunse celălalt lui Niculescu.
- Se prea poate. Şi nevastă-mea a dispărut.
- Aii! Cu siguranţă că s-au zăvorât într-una din cocioabele astea. Dar ai să vezi tu cum le scot de-acolo.
Şi strigă puternic, pentru a treia oară:
- Silvia! Ieşi sau dau foc coşmeliilor ăstora!
Imediat, băntiii că ştia precis totul. Un minut de linişte ne strivi pe toţi, cu greutatea şi mirosul său dc praf de pască. Bobescu înlemnise. Dimitriu scoase ceva din buzunar, îl înveli într-un
1006
PANAIT ISTRATI
ÎN I,UMILA MEDITERANEI
1007
jurnal, puse pachetul lângă o odăiţă şi-i dădu foc. Apoi se aşeză sub balconul în care şedeau prietenul său şi stăpânul meu. Crezurăm că glumeşte. Ziarul ardea încet.
- Ce vrei să faci? întrebă Niculescu. Tu ştii bine că Silvia dacă e acolo, aşa cum spui, n-o să se sperie de nişte hârtii care ard; şi nici n-ai sâ poţi să dai buzna în odăiţele alea, unde nu dorm decât servitoarele...
într-adevăr, doar vreo câteva odăiţe erau ocupate de drumeţi în trecere.
- O ştiu mai bine ca tine, răspunse Dimitriu. Dar, îa ascultă!...
Aşteptarăm o nimica toată şi o înspăimântătoare bubuitură, urmată de-o flacără uriaşă, zgudui aerul, sfărâmând pavajul curţii în partea aceea.
- E nebun, de-a binelea! gemu domnul Bobescu, în mijlocul gălăgiei, a călătorilor şi a slugilor, care alergau înnebuniţi, în cămăşi, de colo până calo.
Şi începu să-şi strige nevasta:
- Josefîno! Josefino!
Dar Josefîna se afla, chiar şi ea într-una din acele odăiţe, mai precis la... Mihail. Şi ieşi, odată cu cele două adultere, care o tuliră acoperindu-şi faţa cu mâinile.
Patronul făcu o mutră, care aduse o fărâmă de veselie în nenorocirea generală. Dimitriu, trăgându-şi prietenul către camerele de unde le ieşiseră nevestele, îi zise:
- Ai văzut, mâ, Alecule! Am tras într-un iepure şi au căzut trei. Hai acum să le dăm bună seara crailor ălora...
- Fugi, mă! N-avem nici măcar o armă! se văicărea celălalt. Cei doi locotenenţi apărură în curte. Dimitriu, cu mâinile
la spate, îi cercetă cu dc-amănuntul, de-aproape, apoi:
- Treacă şi asta! Sunteţi liberi, domnilor... Şi conchise, ca pentru el însuşi, cu proverbul:
- „Căţeaua până nu ridică coada, nici un câine nu se apropie de ea". Nu e deci vina voastră.
„Nici nu încape îndoială, gândii eu. Vinovat e tavanul."
A doua zi dimineaţa, familiile celor doi directori de minister părăsiră staţiunea, cu primul tren. Nici nu se putea altfel, deoarece scandalul pusese în picioare nu numai Lacul Sărat, ci chiar Brăila. Ziarele de atunci, din respect pentru „eroi", vorbeau pe ocolite, nedând decât iniţialele numelor.
Treaba cea mai grea rămăsese între noi şi stăpân. Bobescu ceru Josefinei alungarea mea şi a lui Mihail. Fireşte, Josefîna ştiu să-1 convingă că nu era prima dată când se ducea la Mihail, Ia miezul nopţii, înainte de-a se culca, fiindcă Bobescu adormind devreme, ea rămânea sâ vegheze până mai târziu, fiind nevoită să dea şefului personalului lămuriri pentru a doua zi, când se ducea la gară să primească clienţii de la trenul de şase dimineaţa.
Era purul adevăr, dar babalâcul pretexta că gurile rele habar n-au de acest amănunt profesional şi că singurul mijloc să le amuţească nu era decât concedierea celor doi portari. Josefîna nu se dădu bătută. Ne apără ca o tigroaică, se certă cu bărbatul ei prin toate colţurile hotelului, o săptămână întreagă. în cele din urma, birui. Nu credeam câ o să mai fim puşi la poartă.
Şi totuşi, lupta îşi urmă cursul. Bobescu nu scăpa nici o ocazie să ne facă viaţa de nesuferit. Arţăgos, de Ia primul „bună dimineaţa" până Ia „noapte bună" de la culcare, nc hărţuia, atât pe mine cât şi pe Mihail, cu intenţia vădită de-a ne scoate din sărite. De ce? Ca să plecăm! Dar toată lumea nu mai avea de stat decât două săptămâni, fiindcă sezonul se apropiase de sfârşit. Şi apoi, nu puteam să plecăm numaidecât, lipsindu-ne de bacşişul ce ni se cuvenea de la cele douăzeci de familii care mai rămăseseră şi pe care încă le serveam. Aveam de încasat o sumă frumuşică.
1008
PANAIT ISTRATI
ÎN I.UMEA MEDITF.RANHI
1009
îngrijat că socotelile ameninţă să se strice iarăşi, Mihail mâ rugă sâ fiu conştiincios cu îndatoririle mele şi să rabd toate toanele bât fânul ui.
- Se vede cât de colo că vrea cu orice preţ sâ pierdem, pe de-o parte, frumoasele bacşişuri, iar pe de-alta sâ poată spune oricui c-am fost daţi afară. Ei bine, nu! Să fim cu ochii în patru şi să ascultăm ce nc îndeamnă înţelepciunea orientală, în cazuri de-astea: „Fii cu inima largă şi păzeşte-ţi bine dindărătul". Adică: înghite şi taci!
Bietul Mihail! îl iubeam în clipa aceea mai mult ca oricând, icrtându-i răstălmăcirile pe care şi le da propriei sale conştiinţe, de când tuberculoza îl rodea, hrănindu-1 cu himere nu prea demne de un om ca el. Şi pe bună dreptate! Nu era oare o durere să vezi această fiinţă nobilă prin suflet şi strămoşi, această inteligenţă sclipitoare, caracter ales, această făptură delicată născută în bogăţii, silită de boală şi mizerie să cugete ca cel din urmă slugoi şi să făurească planuri ambiţioase, proprii numai unui peşte obişnuit cu afacerile necinstite?
înapoia acelei măşti de portar cumsecade şi îndatoritor pe care o purta, citeam toată amărăciunea pe care viaţa a putut s-o îngrămădească într-o inimă dumnezeieşte făcută, sortită sâ fie departe de orice greşeala şi incapabilă să facă vreun rău cuiva, îşi părăsise părinţii, din dispreţ faţă dc ticăloşia vieţii lor, se lipsise de averi şi onoruri, primind, la douăzeci de ani, ca şi prinţul din poveste, sâ-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii.
în hotelul acestot Bobeşti, hrăpăreţi şi zgârciţi, unde por-tarul-şef muncea cot la cot cu toată lumea, Mihail se impusese prin delicateţea felului său de-a fi şi, fără s-o ceară, fu scutit de toate corvezile obositoare.
Datorită căror ciudăţenii sufleteşti, prefera acest om sâ bată la uşile atâtor nesimţitori înstăriţi şi să râvnească, cu preţul oricăror jigniri şi umilinţe, o probabilă situaţie materială înflori-toate, când n-ar fi trebuit decât să ridice degetul, să-şi ceară iertare
şi numaidecât s-ar fi trezit în mijlocul bunurilor şi onorurilor în care se născuse? Nu mi-o mărturisise niciodată, dar nici eu nu-1 descoseam. Aşa ne înţelesesem şi mă ţineam de cuvânt.
într-o noapte, însă, pe când vegheam în „cabină", stăpânit puternic de sentimentul dureroasei sale singurătăţi, intrai în camera lui cufundată în întuneric.
Plângea. Nu-1 vedeam, nu-1 auzeam, dar atunci când iubeşti, e de prisos să vezi şi să auzi. Ştiam, chiar, că Mihail nu plângea de florile mărului şi de îndată ce întunericul îmi izbi faţa, simţii în gură şi în nări căldura, gustul şi mirosul lacrimilor sale.
Tăceam chitic, aşezat într-un colţ pe scaunul cu hainele lui. Tăcerea n-avea nimic apăsător, iar prezenţa mea părea că nu-1 contrariază decât pe jumătate sau deloc. îi spusei cu blândeţe:
- Preferi, deci, să plângi singur!?
îmi răspunse, fără glas, într-un suspin: -Da...
Şi târziu de tot, după ce ne lămurirăm cam ce ne-ar putea supăra vreodată, vorba lui înăbuşită, dar decisă, îmi adeveri ceea cc simţisem de la început:
- Ai făcut bine c-ai venit.
Aprinse o ţigare. Făcui la fel. Apoi continuă:
- Ştiu ce nu poţi înţelege. Şi pe bună dreptate. Dacă cineva mă judecă, fără sâ mă adâncească, puţin îmi pasă dacă îmi dă sau nu dezlegare. Poate că tu, uneori, ai prefera să mâvezi mai bine mort decât în halul ăsta. Ai de ce! Odinioară m-aş fi sinucis pentru mai puţin. Dar de Ia acest „odinioară" şi până azi am putut să verific, în timp ce îmi curăţăm păduchii, atâtea adevăruri spirituale. între altele, iată unul: odinioară trăiam pentru cinsre; astăzi, pentru pâine. Odinioară viaţa nu mă costa nimic; azi mâ costă ochii din cap. Pe atunci nu ştiam că viaţa se plăteşte aşa de greu şi poate de aceea eram gata oricând să spăl cu sângele meu orice insultă. Dar dacă nu te plictisesc,
1010
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
1011
putem vorbi mai deschis. Ascultă! Părinţii mei, nişte nobili ruso-tâtari, ţineau la cinste mai mult decât la viaţă. Cât le era de scumpă, am putut să-mi dau seama într-o zi, când unul dintre fermierii noştri îşi calcă angajamentele. Tatăl meu îl bătu la sânge, îi luă bunurile şi-1 zvârli, cu femeie şi copii, pe drumuri. „Acum e un om fără onoare!" spunea satisfăcut taicâ-meu. Nu, nu! Nu onoarea îi lipsea nenorocitului, ci avutul pe care i-l luase tata. Pentru că în afară de onoare tatăl îi smulsese până şt cămaşa, silindu-1 să semneze contracte în favoarea proprietarului, iar toate riscurile pe spinarea fermierului!... In aceste condi-ţiuni, poţi trăi uşor pentru onoare.
Mă gândesc sâ-i spun Josefinei: „Viaţa ta este un chin cu ramolitul ăsta. Ia rându-mi, n-am ce să mănânc. Ei bine! hai să facem un schimb necuviincios. Tu să-mi asiguri o pâine, iar eu să-ţi dau o parte din fericirea care-ţi lipseşte!"
Şi acum, spune-mi Adriene: nu crezi că târgul pe carc-1 propun Josefinei este mai omenesc decât acel pe care tatăl meu l-a impus fermierilor lui?
- Da! mult mai omenesc.
- Poate fi cl câtuşi de puţin onorabil?
— Cred că da.
— Bun, mi-ajunge. Du-te şi te culcă!
Vara se prelungea plăcută. începutul lui septembrie era cald ca în august. Asta înlesnea bolnavilor întârziaţi să se curarisească în toată voia, fără să le fie teamă c-ar putea lua o pneumonie, ieşind din baie.
Pe de altă parte, afacerile încetinindu-şi merstd, viaţa în hotelul nostru deveni din ce în ce mai calmă. Timp de trei luni, alergasem ca nişte iepuri, la sunetul soneriei, mereu hăituiţi de stăpâni. Acum, fiecare putea să respire în voie, să-şi pipăie picioarele betegite, să-şi în nu ni ere economiile şi, dacă inima îi da brânci, chiar să-şi caute distracţii.
Oriunde întorceai ochii, găseai ceva care să te cucerească. Băieţii însă, în mare parte, nu se omorau decât pentru o singură pasiune: jocul de cărţi. Cum suna ora stingerii, îi vedeai răsărind de peste tot, îndreptându-se spre cafenele, unde „stossul" făcea prăpăd. Acolo, în odăi împuţite, la lumina a două lumânări de spermanţet, care luminau destul de bine, dar fără nici un folos, mâinile trişorului, ciorchine de oameni palizi îşi petreceau nopţile până la ziuă. în câteva săptămâni şi uneori în câteva zile, banii atât de greu agonisiţi de-a lungul lunilor de chinuri şi răbdare erau înghiţiţi de neşansă sau caniotă. Adesea mergeau la „stoss" până şi economiile femeilot, care se lăsau jefuite de brutele lor de „tovarăşi".
Nimic nu mă înspăimânta mai mult decât înfăţişarea acestor creaturi mizerabile: rătăcitoare ca nişte fantome şi secătuite de orice speranţă, ochii lor n-aveau în faţă decât viscolul iernii, care îi surprindea dezbrăcaţi de tot ceea ce avuseseră în primăvară. Civilizaţia nu va fi decât o simplă vorbă, atâta vreme cât legile ei nu vor socoti jocurile „dc noroc" drept crime de drept comun şi nu le vor pedepsi cu ani de muncă silnică.
în ceea ce ne privea, eu şi cu Mihail trăiam zile din ce în ce mai liniştite, graţie unei întâmplări caraghioase, care înfundă gura cumetrelor despre „Hotelul Bobescu", dându-le noutăţi în stare să le satisfacă nevoia de-a bârfi întotdeauna pe cineva.
Se afla în staţiune o făptură ciudată, tânără, cu aere de servitoare stilată, care niciodată n-avea stăpân şi nimeni nu putea spune unde locuieşte şi cu ce trăieşte. în schimb, oricine putea s-o vadă, la orice oră din zi şi din noapte, întinzându-se cu toate haimanalele Lacului, începând cu cei de la muzica militară. Nimeni nu se putea lăuda c-o avusese. Dimpotrivă, toţi amanţii ei de-o zi sau de-o săptămână erau furioşi din cauza înfrângerilor. Nu permitea nimic mai mult decât o sărutare pe obraz sau o mângâiere la „suprafaţă".
1012
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANE1
1013
Cuviincios îmbrăcată, bine făcută, fără sâ fie frumoasă, îşi lua mesele la restaurant, mereu singură şi nu făcea mofturi dacă i se adresa cineva, blond sau brun; din contră, îl oprea şi-1 ruga sâ-i ţină de urât în obişnuitele ei plimbări, prelungite. Adesea, o lua razna prin pădure şi câmp, până după miezul nopţii, fără să-i fie teamă că o sâ dea de dracul. Dar într-o bună zi i sc pregăti o boroboaţă şi nenorocita căzu în capcană.
Nişte lăptari de la ţară o găsiră într-o dimineaţă, în zori, la marginea pădurii, leşinată, cu hainele sfâşiate, aproape goală, violată şi plină de sânge. Venindu-şi în fire Ia spital, povesti cum vreo douăzeci de derbedei de la fanfară îşi bătuseră joc dc ea, unul după altul.
Şi fusese virgină.
înainte de păţanie era poreclită „pui dc lele", vorbindu-se de către unii pe socoteala ei că ar fi o dezmăţată, iar de alţii c-ar face pe sfânta. După monstruosul viol şi-a păstrat porecla dc „pui de lele", toată lumea fiind de părerea „că păţania a fost un bine pentru ea, deoarece îi va ajuta pe viitor să cunoască viaţa".
Am vâzut-o în ziua când părăsea spitalul. Nenorocita călca cu paşi mărunţi, sprijinindu-sc în două bastoane.
în clipa aceea, o parte din credinţa mea în umanitate se prăbuşi la pământ, ca vitraliul frumos al unei catedrale.
Nu mai aveam decât o săptămână până la 15 septembrie, data închiderii staţiunii şi ziua dezrobirii tuturor acelor pentru cari şomajul cel mai crâncen este preferabil ocupaţiei bănoase, al cărei beneficiu „trebuie" să meargă la „stoss" sau la băutură, din cauza „soarteî omului sărac".
Soarta era capul tuturor răutăţilor. Desigur, nu pentru cazul nostru, pentru că mie şi lui Mihail ne displăceau aceste două vicii, proprii numai degeneraţilor din toate straturile sociale. Cu totul altele etau pacostele soartei noastre. Aleanul în primul rând. Un alean prietenos, totuşi violent. Ne era drag şi-l iubeam... Lui îi datoram acele zboruri, costisitoare fireşte, dar
care ne curăţau sufletele de mocirla zilnică în care ne bălăceam, fără să aibă cineva vreo vină. Da! în definitiv, pe cine puteam trage la răspundere dc neputinţa de-a ne adapta la viaţa obişnuită?. .. Societatea burgheză? Dar această societate nici nu intra în socotelile noastre. Liber robilor din uzine şi câmpii să urle împotriva nedreptăţilor capitaliştilor şi sâ pună mâna pe aceste bunuri pământene; noi însă nu voiam să fim nici stăpâni, nici slugi. Dacă ar fi fost akfel, Mihail n-ar fi fugit niciodată de la ai săi; iar eu n-aveam decât să mă astâmpăr o bucată de vreme, pentru ca mai apoi să mă instalez într-o situaţie de-a gata.
Mama mea, pe drept cuvânt, mă momea cu o viaţă dintre cele mai atrăgătoare, din toate punctele dc vedere: o fată frumoasă, singura moştenitoare la părinţi, care erau nişte ţărani chiaburi ce mâ voiau, în gura mare, dându-mi totul: pământuri, vite, moară cu aburi şi altă moară. Nu cereau decât trei lucruri: un băiat fără apucături rele, care să nu fie risipitor cu averea lor şi să ştie să conducă cu mâini de stăpân afacerile, femeia şi alegerile, unde trebuia scos mereu candidatul partidului. Bătrânul punea mâna în foc, că eu eram omul de care avea nevoie. Şi mama mea, în genunchi, mă ruga sâ primesc. Ea nu voia sâ recunoască, că aveam vicii şi mai ales unul puternic, care mă făcea să fug de toate averile şi morile de pe pământ.
Ah! această neînţelegere de totdeauna îmi otrăvea viaţa şi-mi omora, cu încetul, pe buna mea mamă. Ea privea cu ochii plini de lacrimi, cum toţi vlăjganii de vârsta mea se duceau unul după altul la „casa" lor. Mai pe aproape sau pc departe, mă ţinea la curent cu însurătorile prietenilor mei din copilărie, fără să uite vreunul. După Petre, iată rândul lui Pavel! Şi în anul următor, amândoi taţi! Pe când ea, sărmana, nu-1 avea decât pe Adrian, care nu voia nici să se însoare nici sâ fie tată, ca să fericească pe cea mai bună dintre mame. Nu-1 avea decât pe el care o tulea deseori de-acasă şi cutreiera pământul, fără ţel şi fără
1014
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
1015
căpătâi, ca un blestemat. Şi inima ei strângea necaz după necaz, se îmbătrânea, văzând cu ochii, apropiindu-se de mormânt.
„Du-te... Du-te întruna «peste nouă mări şi ţări», se tân-guia ea. într-o zi, când ai să te reîntorci, ai sâ găseşti un muşuroi de pământ pe care o sâ ţi-l arate vecinii."
Aceste cuvinte, pe care mama le rostea cu o resemnare înlă-crămată, îmi îngheţau inima. Gândul că o soartă haină ar putea să rezerve mamei mele această nespusă durere de-a muri singură, fără sâ poată ţine la piept mâna fiului ei, mă îndemna să mă omor. Da, dacă se va întâmpla, cândva, mă voi sinucide!
Cu sufletul îngrozit priveam faţa ei dragă, năpădită de zbâr-cituri, scumpele ei mâini osoase care mă crescuseră, mă aruncam asuprâ-i şi o îmbrăţişam cu putere. Apoi:
- Iasă astea, mamă... N-ai să mori, cum spui, fiindcă aş fi în stare „sâ dau cu barda în Dumnezeu". Vom muri împreună, ţi-o jur, fiindcă nu pot să trăiesc fără tine. Dar mai întâi vreau să şterg din ochii tăi toate necazurile care te rod acum şi am s-o fac în clipa când voi fi un scriitor.
- Ce e aia scriitor?
- Un om, care scrie romane frumoase şi pe care toată lumea îl iubeşte.
- Şi la ce-i foloseşte asta?
- Câteodată câştigă foarte mulţi bani.
- Hm! Tu vrei, deci, să fii un scriitor şi, până una, alta, eşti om de serviciu la un hotel! Asta nu s-a întâmplat niciodată în neamul nostru. E drept, suntem ţărani săraci lipiţi pământului, eu, spălătoreasă... Dar om de servici la hotel! Mi-e ruşine să scot capul în lume. Ceea ce faci prin alte ţări, nimeni nu ştie. Poţi să fii şi câcănar. Aci, însă, nu, nu! Şi dacă ai să reîncepi, îmi iau lumea în cap!
Era veşnicul ei cântec, pe carc-1 ştiam pe de rost. Cu o singură variantă: rugăminţile ca să mă însor. Amândouă nu aveau asupra sufletului meu decât un singur efect: să mă întărâte la
culme şi să mâ silească sâ-mi iau valea, repede-repede, orice s-ar fi întâmplat.
Nici de data aceasta nu făcui excepţie. Mâ săturasem până în gât. Nu mai mă puteam stăpâni. Ştiam câ fiece nouă întâlnire cu mama nu reuşea decât să mărească prăpastia dintre noi; şi pentru nimic în lume nu voiam să urăsc fiinţa pe care o iubeam mai mult ca orice, cu toate că nu puteam să-i fiu pe plac. Dar, cum mă depărtam de ea, dispărea încordarea dintre noi, dragostea învingea piedicile şi ni se făcea dor unul de celălalt. Trebuia deci să plec.
Mihail îmi ceru să am răbdare încă vreo douâ-trei săptămâni. Eram la sfârşitul lui septembrie, care promitea să fie cea mai minunată lună a anului: dimineţi tare răcoroase; căldura plăcută în timpul zilei; apusuri de soare măreţe pe care le priveam de-a lungul miriştilor înmiresmate cu miros de fân cosit, în hotelul nostru mai rămăsese ocupate până la sfârşitul lunii încă douăsprezece camere, ceea ce ne bucura pe toţi.
Dar două tragedii sângeroase, ultima înspăimântătoare, zgâlţâiră, una după alta, temeliile casei, golind-o în câteva zile şi de clienţi şi de slugi.
Prima dramă, fără urmări grave, ba chiar cu amănunte caraghioase, fii cât pc-aci să coste viaţa doctonilui Bastaky, Don Juanul brâilcan care secase lacrimile atâtor femei. Una din ele vru să le răzbune pe toate, prin ea însăşi.
Era o fată foarte distinsă şi puţin cam trăsnită, care aparţinea aristocraţiei militare. O chema domnişoara general Mârjan. Din cauza staturii înalte şi-a privirii blajine, o poreclisem „girafa", dar n-aveam dreptate; fiindcă, aşa subţire şi prăjină, era destul de graţioasă şi felină, până în cele mai mici părţi ale trupului.
Domnişoara general Mârjan se apropia, melancolic, spre treizeci de ani şi părea să ascundă în tărtâcuţa ei mândră idei de unul singur. O credeau mistică, prea cucernică, posacă şi
1016
PANAIT ISTRATI
ÎN I.UMFA MFDÎTFRANFI
1017
îşi scotea părinţii din sărite, prin spiritul de exagerată libertate. Nu primea observaţii de la nimeni. Având o avere personală, îi fusese uşor să se dezrobească de epitropia părintească, zvârlind Ia coş toate perlele de ofiţeri superiori, pe cari tatăl său îi aducea în speranţa unui măritiş.
Ce voia? Iubea pe doctorul Bastaky, de-acum zece ani, pe tăcute şi cu inima curată. Dar doctorului nu-i ardea dc însurătoare. Iar neprihănirea îi dădea greţuri, ca şi dulceaţa, beţivului.
Cu toate acestea, ţinea la ea. în fiecare vară îi vedeai la Lac, plimbându-sc şi mâncând împreună. Ea venea adesea la el. Doctorul se ducea în vila ei, ca s-o asculte cum cânta la pian. încolo, nimic altceva. Nimeni nu putea bârfi ceva. Ba, sc şoptea chiar că „girafa" îl ducea pe doctor cu zăhărelul!
Totuşi, ceva se petrecuse în anul acela. Acadeaua căzuse oare în pliscul „Vulturului"? Şi da, şi nu, după cum o să vedeţi!
într-o după-amiază din acel septembrie văratec, domnişoara general Mârjan trase cu pistolul, din pragul hotelului, două gloanţe, unul după altul, rănind grav pe doctor la umărul stâng.
Doctorul prăbuşindu-se, într-un lac de sânge, nu se arăta prea îngrijat de rana sa. Nu se gândea decât la faima lui de cuceritor.
- O sâ vezi că nebuna m-a făcut de râs!
Chiar aşa s-a şi întâmplat. La poliţie, domnişoara Mârjan declară mândru:
- Am vrut să-1 ucid pe doctorul Bastaky, fiindcă m-a lăsat însărcinată, dar vă spun că nu m-am culcat niciodată cu el. Sunt încă fecioară.
Judecătorul căzu pe spate:
- Ah! cum vine asta? Explică-nc, te rog!
- Iată cum: am făcut câteva băi împreună, în baia mea, fiindcă îl socoteam ca pe logodnicul meu. Şi, de pe urma acestor băi, am rămas însărcinată, din vina lui: mâ tot mângâia şi strângea în braţe, până ce se satisfăcea. Lucru fără nici o
primejdie pentru mine, zicea el... Or, rezultatul, iată-3: voi fi mamă, fără...
- Fără să fi gustat plăcerea până la sfârşit! Ei bine, domnişoară, de minunea asta doctorul Bastaky nu poate fi tras la răspundere!
Temerea profetică, exprimată de victimă, declaraţia nemaiauzită a viitoarei mamc-fecioară, cât şi reflexiile comisarului făcură, în douăzeci şi patru de ore, de-o sută de ori ocolul staţiunii, bătând toba pretutindeni. Toate familiile cumsecade, care aveau vreo fată mare, să cârăbăniră numaidecât, cu mâinile astupându-şi urechile.
Ceilalţi vizitatori îi urmară, chiar în săptămâna aceea, şi mai mâhniţi.
întotdeauna găzduia la hotelul nostru doamna Orbeanu cu soacrâ-sa, care era suferindă. Sosise de-o lună de la Bucureşti. Doamna Orbeanu, după ce ţinuse de urât în luna iulie bărbatului ei la Câciulata, acum făcea pe îngrijitoarea soacră-sci la Iacul Sărat. Dar totul era de ochii lumii şi numai domnul Orbeanu o putea crede, pentru că, fiind ocupat cu afacerile, nu-şi vedea nevasta decât sâmbătă scara până duminică seară, ca aţâţi alţi bărbaţi fericiţi.
Doamna Orbeanu era o femeie de-o frumuseţe cum rar se vede chiar în România, ţara unde Dumnezeu a fost generos cu femeile frumoase, spre fericirea şi nenorocirea bărbaţilor. Poare şî-a femeilor, uneori. Fiindcă, de cele mai multe ori, ele nu se mulţumesc să guste în tăcere şi cu măsură plăcerile vinovate, care pentru bărbatul încornorat sunt ca şi când n-ar fi, de vreme ce nu le ştie. Nu! această cumpătare femeia frumoasă o lasă numai pe seama bărbatului şi păstrează pentru ea porţiile duble. Până într-o zi, când mâna Atotputernicului se abate asupra ei, strivind-o ca pe-o muscă.
1018
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
1019
Am văzut mânia dumnezeiască pogorându-se asupra frumoasei doamne Orbeanu, fâcând-o piftie. Şi m-am răzvrătit împotriva justiţiei divine.
Fiindcă domnul Orbeanu, deşi bărbat minunat, nu era în realitate decât un morman de baligă moale. Toată lumea-i mânca nevasta din ochi, numai el nu. De ce dracu, bărbaţi ca ăsta or fi luând femei ca focul? E ca şi cum orbii şi-ar cumpăra tablouri fără seamăn! Şî încă tablourilor prea puţin le pasă dc cumpărători, pe când aceste statui perfecte şi clocotitoare, cum sunt unele femei, suferă grozav! „Cum? se întreabă ele, omului meu îi esre acelaşi lucru, dacă sunt frumoasă şi caldă sau urâtă şi rece?!"
Şi dacă bărbatul, într-adevăr, e nesimţitor, apoi femeia lui e liberă să se culce cu cine o apreciază.
Madam Orbeanu, pe care cunoscuţii o strigau Elenuţa, gândea ca şi mine şi sc lăsa preţuită cu o frenezie care mă înspăimânta. Simţeai ameţeală numai privind-o, darmite s-o iubeşti! Nu era adevărat că-şi schimba amantul. Nu! Era mereu cu acelaşi, ceea ce înseamnă că femeia frumoasă poate rămâne credincioasă unui singur bărbat, dacă îl iubeşte. Felul de-a fi al F'Ienuţei te impresiona: nu era zi, nici noapte, să n-o vezi zbughind, ca o căprioară, către camera amantului, la etajul întâi, de unde cobora un sfert de oră mai târziu, cu obrajii în flăcări, cu ochii, de-un albastru închis, scânteind o lumină care ţipa toată recunoştinţa de care plesnea inima ei, de femeie căzută în păcat. Şî ca să înlăture eventualele primejdii, Elenuţa se întrecea, dc ochii bărbatului, în tot răstimpul vizitelor duminicale, cu atenţii de nevastă credincioasă, drăgăstoasă, devotată, care numai pentru el trăieşte, dăruindu-i toate clipele acelei „scurte" zi de fericire. Aceeaşi îndatorire îi arăta, seara, la plecare, ducân-du-1 la gară, suindu-se în trenul de Bucureşti şi mergând o staţie împreună cu el.
Gestul ăsta i-a fost fatal.
Domnul Orbeanu nu. prea avea nevoie de o asemenea probă de dragoste şi n-o preţuia decât în măsura în care-i gâdila mândria, îşi petrecea duminica, plictisindu-sc între o mamă pc jumătate tâmpită, şi o nevastă care-1 copleşea cu mângâieri, la care el credea că are dreptul prin actul de căsătorie. Nu ieşea nicăieri, nu vedea pc nimeni. Singura-i plăcere era de-a se întinde pe un chais-longue, aşezat în balcon, la umbra frumoşilor tei, pe care-i privea visător. Ca o baligă moale.
în jurul acestei baligi, o femeie dintre cele mai râvnite juca o mică comedie de dragoste, păzindu-se sâ nu se dea de gol... Apoi, la miezul nopţii, lua loc, alături dc cl, în vagonul cu paturi al trenului de Bucureşti, ceea ce îl făcea pe Orbeanu să se umfle de mândria că nici o altă femeie n-ar fi făcut aşa ceva pentru bărbatul ei. După cincisprezece minute, trenul automotor se oprea la Silistraru, o haltă la cinci kilometri de Iacu-Sărat. Elenuţa îşi mai îmbrăţişa o dată bărbatul, cobora din vagon, se urca într-o căruţă şi alerga năprasnic spre singura ei dragoste, cu braţele pline dc levănţică.
Ultima duminică o aşteptarăm zadarnic, până la două noaptea. Făptura sa înaltă nu se zărea, ca de obicei, cocoţată în vârful carului cu fân, la spatele ţăranului care mâna liniştit pe marea alee, cufundată în întuneric.
Abia spre ziuă, un jandarm nc înştiinţa, cu o faţă ca de mort:
- Madam Orbeanu a fost măcelărită la o barieră de cale ferată. Domnului Orbeanu i s-a comunicat pe drum şi ne-a telefonat că s-ascundem nenorocirea faţă de coana-mare. Domnul va sosi mâine cu primul tren. Cadavrul nenorocitei sc află Ia infirmeria Lacului, dar e de nerecunoscut. Şi omul adăugă, cu privirea rătăcită: Când te gândeşti că ţăranul şi calul n-a păţit nimic! Numai partea dindărăt a căruţei a fost sfărâmată de tren.
Hm! desigur. Atotputernicul n-avea nimic de răfuit cu bietul cal si târan.
1020
PANAIT ISTRATI
Pe Ia vreo şapte dimineaţa, îmi luai inima în dinţi şi plecai la infirmerie. Gardianul, un prieten, mă sfătui să n-o privesc:
— E ceva îngrozitor... Numai un braţ i-a mai rămas intact.
— Lasă-mă să-1 văd.
Eram singuri. Pc duşumeaua unei camere murdare, un morman acoperit cu un cearceaf plin dc sânge. Gardianul ridică un colţ al cearceafului; o mânuţă albă, delicată, pe care o cunoşteam atât de bine, apăru palidă. îngenuncheai şi-o sărutai cu capul năuc şi tâmplele bătându-mi să se spargă.
— Ai iubit-o, cândva? mă întrebă paznicul. -Mult.
în clipa aceea sosi la faţa locului Orbeanu şi întreg parchetul Brăilei. Mă retrasei spre uşă. Domnul Orbeanu, după faţă, nu prea părea nenorocit. Mai mult galben.
Puţin mai târziu, îl auzii îngânând, cu voce schimbată:
— Sărmană Elenuţă! Dacă m-ai fi iubit mai puţin, nu ţi s-ar fi întâmplat asta!
„Nătărăul dracului!" murmurai eu, îndepărtându-mâ...
V
MOARTEA LUI MIHAIL
Mihail a murit şi eu rătăcesc ca o umbră care şi-a pierdut sufletul...
O, Medîterană! Nu te mai iubesc. Trei ani de-a rândul cl ţi-a cerşit un mic culcuş, scăldat în soare. I l-ai refuzat, tu care eşti aşa de generoasă cu păduchii şi cu năpârcile. El - fiinţa rară, a cărui prezenţă pe pământ e dintre acelea care justifică şi îndreaptă greşelile Creaţîunii - n-a putut să-şi găsească un sărman colţişor sub soarele tău, pentru ca să-şi dezmorţească oasele înlemnite de boală.
Uf!... Viaţa nu-i altceva decât o escrocherie divină.
Ne-am despărţit pentru totdeauna, într-una din zilele lunii august 1909, la Brăila. Mergea încovoiat, sprijinindu-se de baston. Obrazul lui pământiu transpira mereu broboane de sudoare grasă. Tuşea, expectoraţia abundentă îi curmau răsuflarea. Totuşi, ţinea să-mi vorbească destul dc des, dar nu putea s-o facă decât stând jos.
îl ascultam, îngrozit, nevoind să cred ochilot şi urechilor melc. Mihail pleca... Mihail murea... Ce mă mai putea face sâ continui a dori viaţa?
Cred că şi disperarea asta e tot o minciună! îmi dau seama astăzi, când, după patru ani, continui totuşi să trăiesc şi să sper mereu că voi primi veşti de la prietenul meu. Or, el mi-a spus-o răspicat, la plecarea vaporului spre Odessa: „Sâ ştii, dacă o sâ
1022
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MED1TERANE1
1023
întâmpinăm furtuni, dacă va trebui să sufăr prea mult, am să m-arunc în mare - si numai în cazul acesta tu n-ai să mai primeşti, niciodată, nimic de la mine. Ahfel, am să-ţi scriu de îndată ce sosesc la Odesa, apoi de prin toate oraşele mai dc scamă care sunt semănate în drumul meu până la Kazan".
Mi-a spus cuvintele astea în 1909. Acum suntem în 1913. Şi cu aştept mereu acea primă scrisoare din Odesa. Deci, oasele celui mai mare dintre prietenii mei, se odihnesc în fundul Mării Negre!
Mi se întâmplă şi acum, de mai multe ori pe zi, mergând singur pe stradă, să mă întorc brusc şi să privesc la stânga mea: în partea asta obişnuia să stea Mihail, întotdeauna. în partea asta l-am simţit, timp de şase ani. Chiar în vremea acelor scurte „vacanţe prieteneşti" - cum numeam noi bosumflările noastre sau despărţirile de-o lună sau două — sufletul lui era veşnic prezent la stânga mea. Atât dc prezent, încât nu încetam de-a avea lungi convorbiri împreună.
Căci, niciodată certurile noastre n-au putut să nc facă sâ uităm cât eram de legaţi unul de celălalt, legaţi... Aici noţiunile dragoste, prietenie sunt neputincioase ca să lămurească legătura sufletelor noastre. Acesta era un fel al nostru de-a trai. Putusem să ne încredinţăm, de-a lungul anilor, că nimănui nu eram de folos şi nimeni nu ne era, în măsura în care ne simţeam noi, unul celuilalt.
Constatam, în jurul nostru, că oamenii sc iubesc, şi pot înceta de-a se mai iubi. Alţii se despărţeau, uneori, tot iubin-du-se; cele mai adesea, din cauza unei neveste gâlcevitoare. Dar, într-un caz ca şi în celălalt, nepăsarea, uitarea, chiar - după un timp oarecare - acopereau cu linţoliul lor ochii cari se iubiseră altădată.
O! deşertăciunea iubirii, tu nu eşti nimic altceva decât deşertăciune! Slavă Creatorului: inima mea a cunoscut inima lui Mihail, a cunoscut iubirea care striveşte şi înlătură totul, şi
triumfă pe deasupra întregii necuraţii, a noroiului din care suntem făcuţi. Triumfă, vai, asudând cu broboane de ulei sfânt, ca faţa Lui Mihail, în ziua despărţirii noastre!
îmi dădeam scama dc această biruinţă, mai ales în vremea încercărilor la care ne supuneau certurile noastre, urmate de câte o despărţire. Acestea au fost epocile când ne-am iubit mai mult; adică fără umbră, într-o înţelegere deplină. Sufletele noastre, însângerate, se căutau atunci şi se regăseau, cu uşurinţa cu care rândunelele îşi regăsesc cuibul. Simţeam inima lui Mihail zvâcnind la stânga mea. El o simţea, pe-a mea, Ia dreapta lui. Nici un fel de răgaz între forţele nemuritoare!
Ce puteau, oare, să spună sufletele noastre, în aceste convorbiri tăcute? Nimicuri... Numai prostii!... Sunt astăzi un om care se apropie de treizeci de ani, am vagabondat timp de şase ani, îl lungul şi-n latul Mediteranei, am citit mult, am văzut mult, am simţit mult şi-mi dau perfect seama că, dacă e adevărat că ştiinţa lui Mihail mă subjuga totdeauna, că ideile şi convingerile lui mi le însuşeam adesea — nu era totuşi latura asta a in dividualităţii lui, aceea care ar fi putut să îndreptăţească dragostea mea unică pentru cl - după cum, la rându-i, mă iubea cu aceeaşi putere, dar nu pentru cine ştie ce însuşiri reale, puternice, nestrămutate.
Nu! Eram plini de contraziceri. La început, eu mai mult decât el. Apoi, când tuberculoza şi frica de moarte i-au întunecat conştiinţa, - împingându-l să-şi caute scăparea, când lângă alcovul patroanei sale octogenare din Cairo, evreica multimilionară şi catolică, ce era să-1 convertească la catolicism, când lângă călugărul de la Sfântu-Munte şi chiar în braţele hotelăresei de la Lacul Sărat, a trebuit să lupt mult cu mine însumi, ca să înlătur urâţenia care-i cotropea frumoasa figură şi sâ-1 păstrez, neatins, în sufletul meu.
în momentele acelea mi-aminteam de sluga „păduchioasă" care citea pe Jack, în original, în murdara plăcintărie a
1024
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
1025
bunului Kir Nicola. Mă gândeam la lungul său martiriu, de tânăr nobil, rătăcitor voluntar, supunându-se tuturor muncilor silnice pentru o bucată de pâine. Mai aruncam în talgerul balanţei acel cult al Frumosului şi al Binelui, pe care Mihail îl profesa, în ciuda odioasei sale mizerii trupeşti, acel cult care întărea propria-mi credinţă şi mă salvă din ghearele disperării, într-o vreme a adolescenţei mele, când — de la maică-mea până la ultima cumătră beţivană - toată mahalaua sc unise împotriva mea, ca să mă declare nebun.
Am contopit atunci, Ia un loc, destinele noastre.
Iată totul. Sufletele noastre n-aveau să-şi spună mare lucru, îmi închipui că în eternitate armonia provine din tăcerea absolută. Cuvântul pare să fie o pedeapsă, pe care Dumnezeu a aplicat-o singurului animal încrezut de pe pământ.
Nu convorbirea era motorul care hrănea cu dragoste prietenia dintre mine şi Mihail, ba chiar nici prezenţa noastră materială, ci numai faptul că fiinţam unul în sufletul celuilalt. O înţelegere desăvârşită se crease, probabil, între noi, — cine ştie în ce moment al vieţii noastre comune. Poate chiar în clipa când ne-am încrucişat privirile pentru întâia oară. De-atunci, vorbirea ne-a rănit şi îndepărtat adesea. Tăcerea, niciodată. Căci convorbirile noastre obişnuite nu difereau ca atmosferă de cele ale muritorilor, pentru că depuneam aceeaşi bunăvoinţă şi doză de mândrie. Nu eram, doar, nişte sfinţi. Şi, mai ales, nu trebuie să se uite piatra de încercare a prieteniei noastre: Banul. Banul câştigat şi cheltuit în devălmăşie. De câte ori nu ne-a otrăvit sufletele! Şi unul şi altul ne-am acuzat, pe nedrept, de egoism. Cuvinte grele ne-au scăpat.
Dar, oricare ar fi fost miezul neînţelegerii, niciodată n-a fost în stare ca să şteargă din conştiinţele noastre acea întrepătrundere sufletească, pe care o simţeam fără pereche, în lungul şir al prieteniilor noastre făcute în ultimii zece ani.
Mereu la stânga mea, de aproape sau de departe... De departe, chiar şi mai bine decât de aproape! Timp de şase ani de-a rândul.
Acum s-a isprăvit.
Este deci adevărat, că nimic din ce există pe lumea asta nu există în cealaltă! Sufletul Iui Mihail nu mai are nevoie de acela pc care hârca mea îl ţine zălog. Nu-1 mai simt deloc, la stânga mea. Dimpotrivă, simt perfect ruptura totală, spulberarea oricărui acord. Sufletul său nu mă mai vrea. El trebuie să fi devenit altceva. S-o fi unit, pe de-ntregul, cu totul. Şi acest tot, care nu-i al nimănui, trebuie să fie foarte deosebit de ceea cc este al meu şi al tău.
îmi dau seama bine de ceea ce spun. Sufletul meu însuşi mă ajută să înţeleg. Acest suflet care nu mai este pentru mine, ceea ce era pe vremea când trăia Mihail. VA însuşi şi-a schimbat felul de-a fi, din clipa când sufletul prietenului meu s-a dezrobit de apăsarea humei. Sufletul meu a cunoscut cu precizie data acestei liberări. M-a înştiinţat, chiar. întâi n-am voit să cred. Iar când am înţeles adevărul, după şase luni de aşteptare deznădăjduită, sufletu-mi păru străin sau ca şi cum ar fi fost bolnav. Sau adormit. Nu-1 mai simţii vibrând pentru această viaţă puternică, cc se ţinea veşnic la stânga mea.
Fu aşa din cauză că la stânga mea nu mai era decât o prăpastie întunecată.
Merg, acum, de-a lungul acestei hrube fioroase.
Şi, ce fenomen! Redeviu, încet-încet, fiinţa fără rost, de-acum nouă ani, aşa cum eram înainte de a cunoaşte pe Mihail, când nu mai ştiam cc să cred dc mine însumi.
Totuşi, dacă la stânga mea e neantul, la dreapta mea e lumea. După ce am cunoscut pe Mihail, lumea asta nu-mi mai părea atât de urâtă, duşmănoasă. în orice caz, o primii aşa cum era.
Astăzi, viaţa îmi pare mai străină ca niciodată. Un om o apropiase de mine. Acelaşi om, dispărând, a îndepărtat-o.
1026
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MHDfTERANEI
1027
Nimic din tot ce am simţit şi iubit în timpul vieţii mele cu Mihail, nu mai simt şi nu mai iubesc de când rătăcesc singur pe lume.
Sentimentul acesta n-are nimic vag în el. încep chiar să mă întreb dacă Mihail a fost o realitate sau numai o apariţie halucinantă. Dacă a fost o realitate, atunci ea este asemănătoare celei a lui Chrisros. lisus nu s-a mai repetat, în viaţă. Nici Mihail. De patru ani de zile, cu cât îl caut mai aprig printre oameni, cu atât îmi dau seama că este inexistent. Trebuie să existe, deci, suflete de sărbătoare, pe care Dumnezeu le trimite printre oameni în zilele mari ale veşniciei.
Singură dragostea noastră e în stare să recunoască aceste suflete. Ea, singură, poate să le urmeze. Căci ele, fără să se asemene cu cineva, se confundă cu orice: chiar şi cu vitele unui staul.
Dar vai! Această dragoste - care nc ajută sâ descoperim sufletele de zile mari ale Veşniciei - nici ea nu nc este acordată pentru trebuinţele zilnice. La fiecare treaptă a înălţării corespunde o scară a mijloacelor.
Odată cu dispariţia lui Mihail pieriră şi mijloacele mele de a iubi un om, aşa cum iubeşti un Dumnezeu. Şi nu ştiu ce lipseşte mai mult pc pământ: aceşti Dumnezei ai vieţii sau dragostea pe măsura lor? Pentru mine, ambele veniră şi se duseră pe aceleaşi căi tainice.
A fost doar o vizită. Care a durat nouă ani şi-mi făcusem dintr-însa o obişnuinţă. Crezui câ nu putea să fie altfel. Dar de unde! Nu fusese decât marea mea zi de sărbătoare. A pierit ca o eclipsă! Revenii la oamenii de toate zilele şi la această dragoste de care ei se servesc ca să-şi dezmorţească ciolanele.
Acum toul e călduţ.
Sufletul meu face aşa ca şi cum n-ar fi fost vorba de nimic. Dormitează. Rămâne mut în faţa întrebărilor mele. Pentru el, toate situaţiile sunt acceptabile, deoarece pasul său e în ritm cu Veşnicia şi pare sâ nu-şi aducă aminte de nimic.
Dar eu, care merg cu pas obişnuit şi care-mi amintesc dc Mihail - eu sufăr. Veşnicia mea e ziua de care mă izbesc, când mă trezesc dimineaţa.
Pe vremea când Mihail era realitatea mea, trăiam în ritmul ei. Ea începu din ziua în care îl descoperii în plăcintăria lui Kir Nicola şi sfârşi în ziua în care mă părăsi pe cheiul debarcaderului din Brăila. în tot acest răstimp aveam toate motivele să cred în măreţia existenţei.
Astăzi nu mai am nici unul. Mă regăsesc în mijlocul acelei lumi, dinaintea lui Mihail. Nu mai văd în jurul meu decât oamenii de totdeauna şi de peste tot, cari trăiesc pentru ca să mănânce şi să se înmulţească. Nu-i urăsc, dar nici nu mă interesează. Nu sunt obişnuit să privesc viaţa ca o iesle şi o crescătorie. Netăgăduit, ştiu că omenirea face tot ce poate ca să nu se mai târască pc burtă, dar mărturisesc câ sforţările ei în direcţia asta nu-mi produc decât milă. Nimic mare nu se face cu sforţări.
înălţările către divinitate sunt imnuri de lumină. Nu miros a ulei.
Sunt, cum a dat Dumnezeu, fără sâ mi se cuvină nici laude şi nici mustrări. Nu stă în puterea mea să fiu mare. Prin urmare, e şi natural ca să nu-mi simt mediocritatea.
Iată legea vulgului.
Ea nu e şi a mea. De ce am fost eu singurul care am identificat pe Mihail, de la prima aruncătură de ochi? Ceva şi mai mult: de ce am fost eu singurul care l-am cerut vieţii şi l-am căutat? Căci nu te osteneşti decât pentru lucruri de care nu te-ai îndoit niciodată, întocmai ca şi inventatorii de geniu cari, de fapt, nu descoperă nimic. Iar azi, când mi-am pierdut prietenul, de ce numai eu sunt singurul care sufăr atât de mult, că abia îmi mai recunosc propriul suflet?
Ah! ce trist este să te vezi iarăşi scufundat în viaţa obişnuită, după ce, un timp, te-ai bucurat de cea excepţională!
1028
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
1029
Prietenia fiecăruia pentru fiecare sau a ruturora pentru toţi. Prietenia, simţite secundară, care îşi aşteaptă rândul ca să fie introdusă...
Asta e totul de care pot să „dispun". N-am decât să aleg. Varietatea e mare şi pentru toate gusturile, de la prietenia cu cuţitul la brâu, până Ia prietenia socialistă standard.
Toate ştiu să aştepte. Un defect de mare însemnătate. E, de altfel, singurul cusur pc care li-1 reproşez. Deoarece, atunci când e vorba de dragoste, nu înţeleg decât una singură: aceea care trece întâia în toate întrebările vieţii.
De ce oare Dumnezeu o fi făcut în domeniul sentimentelor, ceea ce noi oamenii facem în domeniul hainelor de gata: o sută de costume, unul mai prost decar celălalt?
Omul putea să trăiască şi să moară la fel ca animalele, care nu sunt lipsite de nobleţe în simplicitatea lor şi mult mai puţin crude decât omul, căci ele nu ştiu sâ chinuiască. Să fie, oare, pentru noi un semn de superioritate sau mai curând o meteahnă, această bogăţie de sentimente - pe cât de felurită pc atât de fără nici un folos - şi de care dispunem în viaţa noastră de fiece zi?
Dar gândurile Creatorului sunt de nepătruns. Eu şi cu Mihail n-aveam decât să-i mulţumim pentru hatârul ce ni l-a făcut, de-a ne fi înzestrat cu o putere de iubire care apropie pe om de divinitate. Iubirea n-are nimic pământesc. Ea nu dă simţirilor noastre nici bucuria, nici suferinţa celorlalte sentimente sau pasiuni. Ha nu exaltează şi nici nu biciueşte, căci tărâmul ei este sufletul.
Dragostea este în întregime făcură din calm şi egală continuitate.
Sâ povestesc acum sratşitul lui Mihail. El nu s-a mai întors în Egipt decât o singură dat: în iarna anului 1908-1909- îl întovărăşii, bineînţeles. Plecarăm mai târziu ca de obicei, din cau/a împrejurărilor. Părăsind „Hotelul Bobescu", în septembrie,
prietenul meu căzu bolnav de gripă şi trebui sâ se îngrijească până la mijlocul lui octombrie. Apoi, tocmai când era restabilit şi gata de plecare, se porni o vreme rea.
Toată toamna, până la Sf. Nicolae, fu îngrozitoare. Aşa că furăm siliţi să stăm la căldurică, lângă buna mea mamă, care se simţea fericită. Ziarele ne aduceau, de pe întinsul mărilor, cele mai rele ştiri; furtuna bântuia aproape fără încetare. Mihail crăpa de necaz.
- Atâtea zile frumoase pierdute! spunea el, privind ploaia amestecată cu zăpadă, care biciuia geamurile.
N-avurăm încotro şi ne resemnarăm. Mihail suferea prea mult de rău de marc, ca să ne aventurăm pe-o asemenea vreme. Citirăm cu nemiluita, jucaiăm adesea cărţi, ca s-o distrăm pe mama şi petrecurăm un lanţ de seri duioase, Ia gura sobei, depanând probleme de înaltă literatură sau afundându-ne cu sufletele în acele lungi tăceri, care erau un fel de băi de lumină ale prieteniei noastre.
în sfârşit, după şase decembrie, un ger uscat aduse timp frumos. Numaidecât o pornirăm la drum, spre marea părere de rău a bietei mele mame.
Sezonul, pe care-1 petrecurăm în iarna aceea în Egipt, nu avu nimic neobişnuit şi ar fi putut să treacă fără cel mai mic incident, dacă închipuirea mea aprinsă nu şi-ar fî băgat coada, ca să mă facă să iau foc în faţa unui miraj, cum numai prin partea locului se poate vedea. Am nesocorit iarăşi, în împrejurarea aceea, înţelepciunea lui Mihail. Noroc că paguba nu fu prea mare. lată ce păţirăm.
Eram, de data asta, destul de bogaţi ca să putem trăi toată iarna, fără să muncim. De la „Hotelul Bobescu", Mihail ieşise cu o mie cinci sute de lei economii, iar eu cu o mie. Din această sumă mai aveam împreuna două mii de lei, câtid, în ajunul Crăciunului, ne instalarăm într-o cameră frumoasă, dintr-o încântătoare regiune a Nilului. După o săptămână de viaţă
1030
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
1031
cumpătată - cuprinzând două mese îndestulate pe zi, luate într-un modest restaurant grecesc, mai adăugându-se, la fiecare trei zile, şi cârc o straşnică plimbare cu tramvaiul spre Piramide sau spre I Icliopolis, - experienţa ne demonstra că cheltuielile noastre generale nu treceau de două sute de lei pe lună.
O linişte duioasă se întipări atunci pe faţa lui Mihail. Gândul că avea putinţa să trăiască astfel, luni întregi, la adăpostul oricăror griji băneşti, îl umplea dc speranţe. Prăpădit cum era, nu mai putea face nici un fel de muncă. Orice perspectivă de reîntoarcere silită la muncă, înainte de-a se fi refăcut pe de-a-ntregul, îi dădea cele mai negre gânduri. îmi spunea:
- Doi ani de viaţă ca asta pe care o ducem azi, e tot ce aş cere Soartei. Nu m-aş mai clinti din Egipt. Iarna, la Cairo. Vara, la Alexandria. M-aş mulţumi chiar cu o singură masă pe zi. M-aş lipsi de orice distracţie care m-ar costa mai mult de cinci franci pe săptămână, socotind şi cumpăratul cărţilor. Fiind singur, asta mi-ar reveni cam la vreo sută douăzeci de lei pe luni. Cine ar fi aşa de milostiv, sâ mi-i dea, timp de doi ani?
- Cine ar putea mai bine decât părinţii tăi?
- Iar o îndrugi cu părinţii mei! Ti-am spus de atâtea ori că nu vor mai avea veşti despre mine, decât dacă ar trebui să mă întorc acasă, ca să-mi dau sufletul. Altfel, voi rămâne mort pentru ei, ca şi până acum.
Mâ simţeam aşa de nenorocit că nu puteam să-i spun: „Iată! nu te mişca din Egipt. Voi munci şi-ţi voi da cei o sută douăzeci de lei!"... Dar cum să-i dau, când ştiam că nu sunt în stare să mă chivernisesc nici pe mine însumi, aşa cum trebuie?!...
Mărturisii într-o zi această tristeţe unei cunoştinţe proaspete pe care o făcusem în mahalaua Musky, unde luam masa şî petreceam o parte din zi. Era un român de-o vârstă cu mine, dar îngâmfat şi spilcuit, care risipea aproape trei sute de lei pe săptămână cu masa, locuinţa, cafeneaua şi mai ales cu „Tirul de porumbei", unde ponta în fiecare zi, pe mâna „aşilor"
carabinei. Ne târî şi pe noi dc câteva ori, căci era generos - o generozitate cam dezmăţată - dar avea băiatul inimă bună, încasând fără supărare toate zeflemelele provocate de puttarea lui uşuratică, cc-1 făcea să toace în opt zile toţi banii de pe o lună. Pentru ca apoi sâ fie silit să-şi „tapeze" prietenii şi chiar pe consulul nostru.
Tânărul se numea Teodor Mokloveanu, dar cafeneaua îi spunea Tudorică. Originar din judeţul Muscel, Moldoveanu spune că-i „băiat de familie". Se mai şoptea despre cl, că o frumoasă moştenire avea în curând să-i „cadă în plisc". Afirmaţiile astea ar fi putut uşor sâ treacă drept „gogoşi" în ochii maeştrilor minciunii — români sau altă naţie - din strada Darb-el-Barabra, dar flăcăul poseda un document autentic, care făcea furori: era un permis pe căile ferate, clasa întâi, cu fotografie şi menţiunea „funcţionar la Ministerul de Interne". In sfârşit, putea fi văzut uneori plimbându-se în trăsură cu domnul Bâcleanu, consulul nostru, faimos prin asprimea cu care trata pe toate epavele naţionale, care se duceau să-i ceară „ajuror şi protecţiune", aşa cum stă scris în paşaport. Or, într-o zi, Moldoveanu trimise la consul un comisionar cu o scrisoare şi omul se întoarse aducându-i într-un plic cinci lire sterline. „Minunea" se petrecu la cafenea. 'Foţi pehlivanii, ba chiar şi oamenii serioşi, râmaseră cu gura căscată. Din ziua aceea, reputaţia de „băiat dc familie" a lui Tudorică fu fapt împlinit.
Nu trecu mult şi o altă faimă veni să se adauge celei dintâi: „Tudorică are neamuri la Iemsalim". Şi trage-i băiete cu cererile şi promisiunile de intervenţie în favoarea tuturor dezertorilor şi nesupuşilor români, de care Egiptul e plin.
Această situaţie îngăduia lui Tudorică să „tapeze", cu succes, pe oricine, ştiut fiind de toată lumea că cel mai al dracului dintre consuli îi da bani, cu uşurinţă. Se spunea, chiar, că „băiatul dc familie" datora deja sume destul de frumuşele, la Cairo, unde sc afla de două luni, într-un lung concediu „pentru cauze
1032
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
1033
de boală". K adevărat că de câte ori îi soseau bani din România, Moldoveanu îşi plătea o parte din datorii şi nu uita, mai ales, pe domnul Bâcleanu. Ceea ce însă nu-1 împiedica, chiar dc-a doua zi, împrumuturile să-şi reia cursul şi mai aprig — felul lui de-a trăi şi cu deosebire „Tirul" înfulecându-i, cât ai clipi, orice ban i-ar fi căzut în mână.
Mihail urmărea pe Tudorică cu un ochi destul de neîncrezător, deşi îl trata cu politeţe. Moldoveanu era amorezat de distincţia prietenului meu, îl plictisea cu lungi conversaţii în franţuzeşte - „o franţuzească pentru vacile savoyarde", spunea Mihail - şi nu mai ştia ce să facă pentru a-i fi pe plac. în „zilele cu franci" ne târa prin restaurante mari, la spectacole, ne plimba cu trăsura iar în toate după-amiezile ne chinuia cu odiosul său „Tir", unde respingătorul masacru al bieţilor porumbei nc revolta mai mult decât toate pierderile de bani suferite de scrân-titul nostru.
— Eu cred că am tace bine să ne despărţim de acest Tudorică, îmi zise într-o zi Mihail. în ceea ce mâ priveşte, pe viitor, n-am să mai primesc nimic de la el, fiindcă, înainte de toate, e un nătărău!...
Era un nătărău, judecând mai ales după cărţile pe care le citea: Hainele negre, Castelana cu masca roşie, O crimă în Spania etc. - toate în franţuzeşte. înghiţea mormane întregi din acest soi de literatură, tot timpul cât se afla în regim de „post".
Nu fusei de părere sâ rupem legăturile, fiindcă, într-o zi, mărturisindu-i jalea mea cu privire la starea nenorocită a lui Mihail, Tudorică îmi răspunse, cu lacrimile în ochi:
- Cum? Domnul Kazansky nu are unde să-şi petreacă vara viitoare? Dar e simplu ca bună ziua, veţi veni amândoi la mine, la Câmpulung. Ştiţi că la noi, în Muscel, e climatul binecuvântat al tuberculoşilor. Veţi fi ca la dumneavoastră acasă, atâta timp cât vă va face plăcere.
Mă zăpăcii de-a binelea. Speranţa mă orbi. Mihail era scăpat!
Mihail fu şi cl mişcat:
— Da... Câmpulungul este un minunat colţişor de Elveţie   ' ■ românească şi te asigur că n-aş face nici un fel de fasoane în faţa unei oferte de găzduire gratuită, chiar dacă ea mi-ar veni din partea diavolului. Numai că... nu cred o iotă din tot ce povesteşte şi face să se povestească despre sine acest bezmetic
de Tudorică...
— Dar i-au dat lacrjmile, când a aflat halul în care eşti!
— Eu nu spun câ n-are inimă. Dar e un zănatec în toată legea şi un prost fără margini. N-am nici o încredere în el. N-ai băgat de seamă câ faimosul lui permis este expirat de mai bine de un an? Cât despre postul său la Ministerul de Interne, ar putea foarte bine să nu fie decât un simplu agent dc la „brigada a treia", ca toţi „studenţii de meserie", de teapa lui.
— Mie nu-mi pasă de ce ar putea să fie în realitate, căci n-am de gând să-mi fac dintr-însul un prieten. Un lucru e sigur: consulul nostru îi cunoaşte familia. Altfel, nu i-ar fi acordat încrederea sa. Iar dacă Tudorică îşi ţine făgăduiala ce ne-a făcut-o, sunt gata să mă bag argat la el pe timp de un an.
Mihail rămase la bănuielile lui. Eu mă agăţai de speranţele mele. Şi continuarăm să-1 tratăm prieteneşte, fără să mai primim vreuna din invitaţiile lui, la dreapta şi la stânga.
Tudorică îşi repetă făgăduiala şi raţă de Mihail, rugându-1 să nu-i strice „fericirea de-a ajuta la vindecarea lui".
— De altfel, adăugă Moldoveanu, n-o să fiţi singur la noi. Bunul nostru Corbeanu are să se afle şi el acolo.
Bunul Corbeanu era un tânăr lucrător, strungar, din atelierele docurilor din Brăila şi tovarăş al meu din copilărie. Tuberculos înaintat, îşi plimba, de câteva luni, la Cairo, sfâşietoarea-i gravitate melancolică, naturală, mutismul lui trist şi convingerea că nu se va mai vindeca. Din cea mai fragedă copilărie, două patimi se deşteptară în el: armonica şi vânatul. Flăcău, deveni stăpân pe amândouă. Dar, una din ele, vânatul, avea
1034
PANAIT ISTRATI
ÎN I.UMFA MEDITERANEI
1035
să-1 fericească într-o zi cu o pleurezie, care-1 trânti în tuberculoză. Cu un an în urmă, după şase luni de concediu plătit, statul, patronul său, îi făcu cunoscut câ are nevoie de lucrători zdraveni şi-1 concedic. De-atunci, Corbeanu trăgea targa pe uscat, trăind din cc-i dădeau sărmanii Iui părinţi şi din ce-i aducea măiastră sa armonică, de care era îndrăgostit şi nedespărţit.
Tăcut, plăpând ca o fată şi blând ca un miel, venea în fiecare seară să se aşeze pe terasa lui Goldenbcrg, în Darb-el-Barabra. Şi acolo, cu privirea pierdută spre bungetul de sălcii din bălţile lui iubite, Ionică dădea drumul degetelor sale deşirate să alerge graţios pc nenumăratele clape ale armonicei, căreia îi smulgea cu îndemânare o nesfârşită varietate de melodii. Corbeanu cânta întotdeauna pentru propria-i plăcere şi nu ieşea din gravi-tatea-i bolnăvicioasă nici în faţa aplauzelor celor mai înfocate ale ascultătorilor, cuceriţi de arta lui. Banul pe care î-1 dăruia vreun ins mai generos, îl primea tot muteşte, cu o binevoitoare moţăire din cap. Nu lua parte niciodată la vreo discuţie mai îndelungata.
- De ce să vorbesc? mă lămurea el odară. Mai întotdeauna oamenii sporovăiesc, ca să nu le stea gura. Prostii. Şi când Ii se întâmplă să aibă câte o discuţie mai interesantă - cam ca acelea care au loc, uneori, între tine şi Mihail - atunci îmi place să ascult, fără să mă amestec. Căci nu totdeauna pricep despre ce e vorba. Tu ştii câ în viaţa mea n-am făcut decât trei lucruri, dar le-am făcut aşa cum trebuie: strungăria, vânatul şi armonica.
Un zâmbet dureros îi alunecă pe buze. Adăugă:
- Acum mai fac o a patra treabă, tot atât de bine: crap, încetul cu încetul.
Mihail iubea şi stima pe Corbeanu, aşa cum rareori o făceau oamenii. Auzind câ şi el era poftit de Tudorică Ia Câmpulung, prietenul meu îl întrebă într-o zi:
- Ia spune-mi, Corbene, dumneata crezi în seriozitatea acestei invitaţii?
- Sunt nevoit să cred, răspunse el repede. Tudorică îmi datorează până acum zece lire sterline.
- Cum? Zece lire? Dumneata care trăieşti cu pâine şi sardele? Cum ai putut să-i încredinţezi o sumă aşa de marc?
- Uite-aşa, cu târâita.
- Oo... pungaşul! strigă Mihail revoltat.
- Nu cred sâ fie un pungaş.
- De ce nu?! Fiindcă a intrat pe sub pielea consulului vostru? Cc mare scofală!?
- Nu de asta! Ci fiindcă a intrat pe sub pielea cuiva de pe aici, care e un şmecher în stare să bage în buzunar o sută de consuli. E Nicolau, bărbierul craiovean, care are prăvălie pe Musky, de-aproape cincizeci de ani. Ei bine, Nicolau avea nu ştiu ce afaceri de descurcat în România şi Tudorică a reuşit să-i obţîe o hârtie oficială din Bucureşti, care a lăsat pe bărbier cu gura căscată. Acum, duceţi-vă să vedeţi cum îl ferchezuieşte Nicolau pe Tudorică, în toate dimineţile. Nici pentru un ma-haradjah nu s-ar osteni cu atâta îndemânare, căci bărbierul e bogat şi zgârcit. îşi permite să scuipe peste consuli şi peste toată lumea. Cu toate astea, i-a împrumutat lui Tudoiică cincizeci dc lire. Iată ce mi-a dat încredere mai mult decât domnul Bâcleanu. Până astăzi, nimeni n-a reuşit să-1 tragă pe sfoară pe Nicolau.
- EI, bine! zise Mihail, cu Tudorică o să i se-nfunde! O să vă tragă chiulul la toţi.
Şi chiar aşa s-a întâmplat. A păcălit pe toată lumea... chiar şi pe noi! Căci, într-o zi, Tudorică veni foarte înfierbântat să mă roage ca să-1 împrumut cu cinci lire, şi eu atâta am stăruit, încât Mihail i le dădu, spunându-mi numaidecât:
- Aceste cinci lire, pe care le-aî văzut ducându-se, înseamnă pentru noi, cinci săptămâni mai puţin de viaţă tihnită. Acum, nătărăii suntem noi, nu Tudorică!
1036
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
1037
- Dar am să-i cer, cu insistenţă, ca să ni le înapoieze din primul mandat poştal ce-i va sosi din România.
- Ehei, băiete, tu să fii sănătos, ca Tudorică de mult uu mai primeşte nici un ban din ţară şi trăieşte împrumutându-se pe unde poate, cu câte cinci lire, ca să dea înapoi trei lire, celor cari îi pun sula în coaste. Dar tu n-ai ochi ca să descoperi pi-şîcherlâcul oamenilor...
- Nici Nicolau n-are?
- Nicolau a fost orbit de un „document oficial" şi, cum este un neştiutor de carte, n-a văzut în hârtia aia ceea cc cred că am văzut eu...
- Ce anume?
- Că e un fals!
- Ah! Mihaile! Uneori eşti nesuferit! Ei bine! hârhierul a arătat documentul secretarului nostru de legaţie, care I-a găsit bun.
~ Ceea ce n-a împiedicat apoi pe Nicolau să trimeată actul în ţară, ca să aibă întărirea. Şî această întărire poate s-o aştepte mult şi bine.
- De unde ştii?
- Din zăpăceala care a cuprins pe Tudorică. De când bărbierul, cuprins de bănuieli, nu mai pierde ceasuri întregi migâ-lindu-i cărarea, ca mai înainte, flăcăul a mirosit primejdia. Şi dacă judecata nu mă înşeală, urmarea firească ar fi dispariţia neîntârziată a şmecherului.
Mi sc parc, chiar, câ cele cinci lire ale noastre i-au servit lui Moldoveanu ca bani dc drum, căci nu-1 mai revăzurăm nici a doua zi şi niciodată. Ne întâlnirăm, în schimb, cu Nicolau, chiar în seara dispariţiei „băiatului de familie". Venea la Goldenberg, ca să ne spună că, în calitatea sa de gazdă a fugarului, deţinea bagajul acestuia şi că nu se află în valiza lui nimic de valoare, afară de un rând de haine negre.
- Ţi-1 dau, Corbcne, ţie, zise el strungarului. Tu eşti cel mai nenorocit dintre toţi cei cărora le-a tras chiulul. Dacă puşla-maua nu vine acasă în noaptea asta, poţi să treci mâine pe la prăvălie, ca sâ iei costumul.
Corbeanu privi pe bărbier, cu tristeţea-i obişnuită:
- M-aş mulţumi şi cu hainele după mine, pentru ca sâ fiu dus la groapă. Mai dc trebuinţă mi-ar fi fost cele zece lire sterline, duse pe apa sâmbetei.
O! Mihail! Toată viaţa am sâ te plâng!...
Iarna asta, ultima pe care am petrecut-o împreună în Egipt, îmi va rămâne pe veci săpată în suflet, pentru înţelepciunea, blândeţea cu care m-a înconjurat cel mai bun dintre prieteni şi care totdeauna a avut mai multă dreptate decât mine. Nu mă mai cearcă ca altădată. Deloc. Mihail trebuie să fi simţit -cu toată dragostea ce-i purtam - marea sa singurătate, părăsirea pc care o simte, cum spune românul, cel care „a intrat în anul morţii".
Nu câ nu i-ar mai fi plăcut tovărăşia mea sau c-ar fi încetat, o clipă, de a-mi purta interesul de totdeauna, dar citeam în ochii lui cum se anunţa, cu încetul, marea retragere din viaţă. Presentimentul plecării către o regiune, pe care gândirea omului superior o răscoleşte, sc trudeşte s-o pătrundă şi izbuteşte să şi-o facă apropiată. E'i bine, în privinţa asta, Mihail păstra pentru sine, cu gelozie, totalitatea vedeniilor care-l munceau. N-am săvârşit niciodată păcatul de a-1 descoase asupra acestor intimităţi sufleteşti, şi vedeam bine câ pentru rezerva asta îmi era nespus de recunoscător. Dar cât sufeream! Cât îmi erau de nesuferite toate clipele acelea în care-1 simţeam contemplând singur peisagiile astrale, a căror răceală căuta s-o umanizeze.
Moartea laică este cel mai dureros chin moral şi pedeapsa fiinţei superioare. Din moment ce Dumnezeu a făcut pe om conştient de existenţa lui trecătoare, chinuindu-1 în acelaşi timp
1038
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
1039
cu spaima morţii sale, credinţa într-o viaţă viitoare, veşnică, devine pentru el o necesitate mai mult decât religioasă, - umană.
Nu e omenesc să dezarmezi sărmana făptură omenească, tocmai în clipa cea mai crudă a vieţii sale! La ce bun? Cui serveşte aşa ceva? Şi ce scăpare poate aduce?
Ah.! această îngâmfare de-a voi, cu orice preţ, să te eliberezi de orice. Nu te poţi lipsi, mai ales, de păcatul de-a fi decretat, sus şi tare, că totul se sfârşeşte aci pe pământ. Nu acolo trebuia sâ ajungă spiritul nostru, ştiinţific. Şi să nu vie nimeni să-mi vorbească de sfârşitul semeţ al celor care sfidează moartea: acestea sunt sufletele uscate! Siguranţa neclintită, în materie de viaţă şi de moarte, este proprie becisnicului cultivat. Am trecut şi eu pe acolo, la o anumită epocă a vieţii mele şi mi-e ruşine s-o spun, căci dacă nu sunt un om cultivat, nici nătărău nu sunt.
Mihail, care era şi mai puţin decât oricare altul şi ar fi putut să fie mândru de ştiinţa lui, a întruchipat în ochii mei un frumos exemplu de modestie, prin atitudinea sa duios-împăciui-toare în faţa misterului existenţei. Şi în anul acela, al morţii sale, întrebările mute pe care le punea marelui Necunoscut, consti-tuiră cea mai vitejească dezbatere morală la care mi-a fost dat să asist, până azi.
Nici un răspuns nu-1 mulţumea, Ie primea, însă, pe toate, unul după altul, cu o calmă resemnare. Bineînţeles, ideea „păcatului" nu exista în conştiinţa sa, iar de biserică era încă şi mai îndepărtat. Totuşi, într-o seară, covârşit de descurajare, Mihail ieşi din lunga lui tăcere şi vorbi, aşa, din senin:
- ... Oricum, cred că rugăciunea n-ar fi trebuit să fie înjosită odată cu biserica şi nimicurile ei. Ar fi trebuit s-o păstrăm. Ea nu e o pradă a inteligenţei noastre. Ci un sentiment înnăscut, un instinct de apărare. Oamenii au făcut rău că au înhămat rugăciunea la carul bisericii, silind-o să sufere soarta acesteia. Nu-i vina ei, dacă biserica s-a dovedit, până la urmă, a nu avea nimic dumnezeisc. Rugăciunea e numai dumnezeire. De acolo
vine superioritatea şi mântuirea celui care sc roagă sincer, asupra celui care, în chip tot aşa de sincer, nu mai poate să se roage. Ca mine. E trist, dar n-am ce face...
Nu suflai o vorbă... Şi din nou tăcerea nesfârşită troieni întunericul odăii noastre...
Astea se petreceau la Brăila, în ajunul plecării lui Mihail spre Odesa.
A doua zi, la prânz, îl însoţii Ia debarcaderul „Companiei ruse de navigaţie". Eram mai trist decât el, dar, desigur, numai în aparenţă.
Cum sosisem cu o oră mat devreme, Mihail mă conduse spre un loc singuratic din port şi se aşeză pe o stivă de scânduri. Ştia că această despărţire avea să fie grozavă şi voi s-o pună la adăpostul oricărei priviri nepoftite.
Ca să-mi dea puteri, îmi vorbi îndelung de odihna completă care îl aştepta „pe fânul cosit de pe malurile Volgii", dar eu de mult nu mai auzeam decât răsuflarea lui gâfâindă, horcă-indă, care mă apăsa aşa de tare, încât mă simţeam râu.
Deodată, sirena vaporului începu să sfâşie aerul. Ne aruncarăm unul în braţele celuilalt şi voii să-1 sărut pe gură... Dar el întoarse repede capul într-o parte:
- Nu pe gură!... Nu pe gură!... E foarte primejdios pentru tine!
- Ba da! pe gură!... Şi îi băut sufletul!...
ÎN LUMEA MEDITERANEI
1041
VI
CHEMAREA APUSULUI
îmi fu cu neputinţă ca să mai rămân Ia Brăila, după plecarea lui Mihail. Chiar a doua zi luai trenul spre Bucureşti. Aveam sufletul plin de spetanţe, deşi starea lui M ihail era gravă. Ştiam că tuberculoza este o boală care sc pretează la minuni.
Cum aş fi putut, oare, să mă gândesc la sinuciderea lui?
Primele două săptămâni se scurseră fără să primesc ceva dc la Odessa.
îmi ziceam: „Poate că s-o fi simţit prea obosit şi a luat trenul spre Kazan, fără să-mi scrie..."
Mâ minţeam, desigur. Fiindcă Mihail nu era omul care să-şi uite cuvântul. Apoi, trecu o lună, două, trei... Nimic!
Atunci mâ hotârâi să aştept oricât, fără nici o speranţă. Şi mă întorsei cu faţa spre lume. O lume în care nu se afla decât socialismul, ca să-mi absoarbă sufletul şi călătoriile, ca sâ-mi alunge urâtul.
Mâ dusei încă trei ani de-a rândul în Egipt, cu opriri în Turcia, Grecia şi Italia, atât la ducere cât şi la întoarcere. Am povestit, aiurea1, câteva episoade din aceste ultime călătorii, făcute în lumea Mediteranei, până în preziua războiului
1 Vezi căruţe mele: Pescuitorul de bureţi. Nemurire, hac, Sotir, Direttissimo, între o prietenie şi o tutungerie (n.a.).
balcanic din 1913, care mâ sechestra la Bucureşti, mai singur ca oricând.
F" drept că năzdrăvăniile îndrugate de mine au fost foarte preţuite. Ziarele şi revistele îmi deschiseră coloanele lor. Un editor îmi ceru un roman. Iar partidul socialist, pe atunci în floare, mă reclama ca pe un bun al său, într-un ton cam autoritar, reproşându-mi fără încetare toate „rrăsnâile" şi „nesupunerile" mele. Voia, pasămite, să facă din mine ceea ce reuşise cu toţi militanţii săi: o biată rotiţa a maşinăriei socialiste.
Nu m-am supus niciodată.
Totuşi, cândva, am fost buni prieteni. Chiar am la activul meu „o ispravă vitejească", care m-a pus în rândurile căpeteniilor socialiste. Era prin anul plecării lui Mihail, pe la 19 octombrie 1909, când arestarea iubitului nostru îndrumător, doctorul Stanciof, a provocat o bătălie în stradă, în urma căreia sângele a curs şiroaie, mai mult din partea noasttă. Semnalul încăierării eu îl dădui în fruntea unei coloane de băieţi hotărâţi. Nemaiputând răbda brutalităţile poliţiştilor, cari aveau ordin să împiedice manifestaţia, năvălirăm peste agenţi, rupând cordoanele. Nc întâmpinară cu lovituri puternice de sabie. încolţiţi, o tulirăm spre o stivă de cărămizi de la o clădire în construcţie şi azvârlirăm cu ele în capul urmăritorilor.
Bătălia s-a continuat cu înverşunare până la miezul nopţii, când, înconjuraţi din toate părţile, am fost prinşi. Eram o sută dc arestaţi. în noaptea aceea ne-au deşelat cu bătaia în beciurile poliţiei. A doua zi, dimineaţa, opt dintre noi, printre cari şi eu, trecură să li se ia amprentele şi pe urmă înfundarăm închisoarea.
Păţania aceasta mă legă, mai mult decât orice teorie, de ceilalţi fraţi dc suferinţă, cari ca şi mine răbdară cruzimile bestiilor poliţiste. Deşi au trecut patru ani de la „bătălie", o mai pomenim şi azi, dându-ne „aere de veterani".
1042
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
1043
Nu putui să mă obişnuiesc cu regimul din partidul socialist. Singurul om, care înţelese prietenia la fel cu mine şi pe care-1 iubesc şi stimez din adâncul sufletului meu rănit, fu Costică Aloman. De meserie tapiţer, trăise vreo cinci ani la Paris şi, graţie sensibili tării, culturii şi darurilor sale oratorice, devenise singurul militant socialist cu înrâurire asupra mea. Aşa sunt eu creat: iubesc şi stimez numai ceea cc mă subjugă. Cel de la care n-am nimic de învăţat şi care nu se impune sufletului meu prin nici una din calităţile ce-mi sunt dragi, puţin îmi pasă dacă mă urmează sau nu. Nu cobor niciodată în drumul lui, pentru că mi sc parc mai prejos de acela în care mi-am cocoţat toate valorile spirituale.
Aloman era departe de a-mi fi un Mihail, fiindcă Mihail a fost unicul care m-a depăşit. Dar nu despre asta c vorba acum.
Costică era tipul revoluţionarului, aşa cum îl vedeam eu, şi asta mâ mişca mult. El îmbina revolta cu duioşia prieteniei -calităţi destul dc rare în sânul partidului nostru. Apoi, mă întrecea prin cultura, elocvenţa şi devotamentul său, bine drămuit, care nu omitea critica sau îngăduinţa. în sensul acesta, Costică făcea puntea de legătură între mine şi partid. Adică: graţie blândeţii sale am putut să mă apropii de această omenire, care suferă şi care într-o zî trebuie să-şi cucerească locul sub soare. Fără Aloman m-aş fi simţit stingher în mijlocul ei. S-ar părea că, prin cele de mai sus, am aerul să-mi reneg clasa. Mai drept, ar fi trebuit să spun că nicăieri nu mă simţeam în largul meu, fără ajutorul lui Aloman. De Mihail nici nu mai pomenesc.
Ştiu bine, e o pacoste pe capul meu această inadaptabilitate, această neputinţă de-a înţelege, acest egoism sau lipsă de umanitate - cum vreţi să-i spuneţi — care face din mine un însingurat, retras în turnul meu de fildeş, cu toate că sunt la cheremul oamenilor, mai mult decât oricine! Prin viaţa mea fără căpătâi sunt legat de semeni, în fiece clipă. Cel care nu are
o familie şi nici măcar o situaţie, nu se poate să nu aibă nevoie de aproapele său, afară de cazul când e o canalie care duce o viaţă ferită de griji materiale. Or, nu e cazul meu! Totuşi, dacă-mi dispreţuiesc aproapele când cugetă şi trăieşte ca un vierme, îl iau în braţe şi mă înduioşez când văd că suferă câi-neşte din pricina soartei sau a societăţii omeneşti; atunci nu-i precupeţesc nici dragostea şi nici ajutorul meu, simţindu-ma, în clipa aceea, exact în situaţia lui, suferind şi având nevoie de ajutor. O mai fi oare cineva aşa ca mine?
Costică Aloman devenise, după moartea lui Mihail, cel mai bun prieten al meu. El observase toate contrazicerile firii mele şi se ferea, pe cât putea, să nu mă cicălească, aşa cum o făcea a mai mare parte dintre militanţii partidului. Iară eu, la rân-du-mi, simţind această purtare deosebită, această înţelegere omenoasă şi prietenie credincioasă, începui să-1 iubesc în felul meu. Şi care este acela de-a înlătura tot ceea ce tc separă de-o fiinţă, de-a o primi aşa cum e şi de-a-mi afunda sufletul într-al său. E, de altfel, singura cale prin care poţi face pe om mai bun, ajutându-l sâ se dezrobească de sub jugul trupului.
Atât eu cât şi Aloman ne primeam aşa cum ne lăsase Dumnezeu şi ne iubeam, păstrându-ne fiecare individualitatea, cu mici concesiuni unul faţă dc celălalt. Astfel, el închidea puţin ochii asupra „nesubordonării" şi „mentalităţii mele de vagabond", cerându-mi în schimb să salahoresc pentru gazeta partidului, în calitate de redactor al doilea. Aveam o leafă de mizerie, ca toţi salariaţii organizaţiei socialiste.
Hamalâcul ăsta intelectual, obligatoriu, îmi obosea sufletul peste măsură. îl primii totuşi, nu dintr-un devotament faţă de mişcare, cum credea Costică, ci din prietenie faţă de el. într-o zi, i-o mărturisii. Aloman se întrista:
- Eşti nedrept, Adriene! Mihail te-a învăţat prost ca să crezi că prietenia este superioară devotamentului. Prietenia, un sentiment pc care, după cum şi ştii, îl apreciez, este schimbâcioasă,
1044
PANAIT ISTRATI
ÎN LUMEA MEDITERANEI
1045
egoistă şi ţâfnoasă ca o fată mare îmbătrânită, care vrea să-i spui întruna că-i frumoasă şi fără cusur. Pentru mine, prietenia nu poate fî idealul unei vieţi, pătrunsă de rolul omului în progresul social. Nu vreau să tc jignesc cu gândul c-ai fost lipsit de această conştiinţă, pe care orice ins luminat trebuie s-o aibă despre rostul său în istoria prefacerilor sociale. Or, dacă aşa stau lucrurile, sentimentul devotamentului tău faţă de umanitate trebuie sâ fie mai presus de prietenia pentru Cutare sau Cutărică...
— Dar tu şi Mifiail nu sunteţi nişte terchea-berchea. Voi îmi sunteţi...
— Nu! Nu! S-avem iertare! Nu uita că vorbeşti despre ceea ce îţi părem... Şi, în momentul acesta, aş vrea să te fac să înţelegi un lucru mare; dar, te rog să nu mă întrerupi şi nici „sâ mă tâmpeşti" cu niscaiva teorii, dacă judecăţile mele nu te-or convinge. Obiceiul tău, dc-a zvârli la coş tot ceea ce nu-ţi convine şi de care faci atâta caz, nu c ceea ce aveau mai straşnic în ei strămoşii tăi, grecii. Şî dacă vrei să rămânem prieteni, sileşte-te să râvneşti mai bine nobleţea lui Socrate, decât la veninul lui Aristofan.
Ii dădui dreptate.
— Bine! făcu el, deci mâ laşi sâ sfârşesc. Fiindcă am un argument hotărâtor împotriva prieteniei şi în favoarea devotamentului. Uite, primesc, ca să-ţi fac plăcere, afirmaţiimea că prietenia ideală poate să ne robească sufletul mai mult decât devotamentul. Dar, te întreb: dat fiind că prietenia sfârşeşte adesea din cauza trădărilor şi întotdeauna prin moartea „prietenului unic" - cum spui tu - ce mai rămâne din viaţa ta după prăbuşirea punctului de reazim? Este însăşi cazul tău de patru ani încoace!... Şi dacă azi reuşesc, şontâc-şontâc, să tc urmez pc întortocheatele cărări ale prieteniei tale... „Mihailicne", cc-o să te faci mâine, când vreun drac dc fată ne va învrăjbi, iubin-du-ne pe amândoi? Eu, în cei treizeci de ani de luptă socială, am îngropat, într-un fel sau altul, o duzină de prietenii
„sublime". Şi, după cum vezi, n-am crăpat, pentru că cel mai bun prieten al meu sunt eu însumi, convingându-mă, pe zi ce trece, cu prisosinţă, că numai mulţumirea ce vine dc pe urma datoriei îndeplinite e miezul vieţii!
încearcă, deci, să vezi mai limpede în sufletul tău. începe prin a învăţa că chiar soarta nu-ţi e legară de clasa ta, ai datoria dc-a contribui la salvarea ei, tocmai fiindcă pretinzi c-ai luat o atitudine demnă în faţa conştiinţei oamenilor. Şi apoi, îţi repet, nu cunoşti fericirea pe care ne-o aduce împlinirea datoriei noastre! Prietenia nu rezistă nici jignirilor şi nici scăderilor; moare. Devotamentul, însă, suportă totid şi cu cât oamenii sunt mai nedrepţi faţă de tine, cu atât conştiinţa ta se îndreaptă asupra lor, sâ le reamintească, că niciodată n-ai tras chiulul datoriei. Afecţiunea, dragostea, prietenia sunt nişte abstracţiuni care pot fi negate. Datoria îndeplinită este un fapt, o realitate, săritoare în ochi ca şi soarele.
Fâ-ţi datoria către propria ta conştiinţă, Adriene, şi ai să vezi c-o să fii atât de fericit, cum n-ai fost nici măcar în cutare poveste sentimentală. Când eram mai tânăr, am păcătuit ca şi tine. Am crezut în prietenie, în femeia tovarăşe credincioasă şi la urmă mi-am pus toate speranţele în copilul meu. Azi, toate sunt un cimitit. Mihail al meu, cizmarul poet Neculuţâ, a murit, răpus de mizerie. Mi-am sfărâmat, de asemenea, violoncelul, care se cam bătea în cap cu tapiţeria; îmi răpea zece ore pe zi, fără să mă hrănească. Femeia m-a înşelat şi am ucis-o. Cât despre copil, idolul meu, ei bine! în ciuda educaţiei alese, e cea din urmă haimana, din cauză că are sufletul mă-si.
Atunci, m-am aruncat în mişcarea socialistă internaţională. Am stat la Londra, Berlin şi mai mult la Paris. Acolo am adâncit viaţa şi pc mine însumi. De acolo m-am reîntors convins că pentru un om conştient nu e decât o singură cale, ca să reziste nenorocirilor din viaţă: sâ-şi facă datoria şi să nu aştepte nimic de la oameni.
1046
PANAIT ISTRATI
IN LUMEA MEDITERANEI
1047
Azi îmi petrec serile la şedinţele noastre din mahala, unde răspândesc câte puţină lumină în creierele unui pumn de lucrători, fraţii mei de robie. Simt puternic că ăsta e tot binele pe care pot să-1 aduc oamenilor. încearcă şi tu şi ai să te convingi...
Am încercat şi nu i-am dat dreptate.
Am salahorit în vara aceea, timp de trei luni, în redacţia gazetei partidului, hrănindu-mă la prânz cu un borş, iar seara cu o bucată de salam.
Ah! puzderia de neghiobii socialiste care mi-au trecut prin mână. Neroziile pseudo-revoluţionare ale „fraţilor" mei de „robie", cari din străfundul provinciei lor mă striveau cu kilometrice şi încâlcite „peltele literare".
Nu, nu! în Apus, marile ziare socialiste dau muncitorimei cititoare o hrană intelectuală de mâna întâi; aici, la noi, chiar avocaţii mişcării sunt nişte proşti de dau în gropi, care blagoslovesc redacţia cu prostii, scrise într-un stil ce tc face să-ţi iei câmpii. Amărâţii mei colegi de redacţie, Marinescu şi Pujor, munceau ca nişte adevăraţi „negri", refăcând şi apropiind de-o formă mai ca lumea, articolele scrise cu picioarele. Eu, mai practic, le azvârleam la coş.
Sărmană clasă muncitoare! Ai fî meritat o soartă mai bună!
Suntem în decembrie. Afară e frig şi plouă cu găleata. Tristeţea m-a doborât iarăşi. Săptămâna trecută am vrut să-mi iau valea către însoritele plaiuri mediteraneene. Dar Aloman m-a tras de mânecă:
- Ho! de-ajuns cu mendrele prin lumea Mediteranei! Iată, sunt şase ani de când îţi risipeşti, fără nici un chichirez, ce-ai mai bun în tine, înhăitându-te cu zdrenţe omeneşti ca Musa, curve ca Sara, peşti ca Klein, pungaşi ca Moldoveanu şi atâtea alte haimanale, mai mult sau mai puţin nespălate, care colcăie pe tărâmurile alea!
la seama! Nu eşti în stare să te supui unei munci intelectuale care nu-ţi place? Bine! E o meteahnă mai tare decât tine, de aceea nici nu te bat la cap.
Dar, pentru Dumnezeu, ai milă şi nu-ţi mai bate joc în halul ăsta de viaţă. Ai o sumedenie de calităţi, care se cer desăvârşite. Şi, pentru asta, nu-ţi vor fi de folos nici Egiptul, nici Siria şi nici Grecia ta decăzută.
Trebuie să cunoşti Apusul! Trebuie să te căzneşti ca să înveţi o marc limbă occidentală, măcar una, dacă nu poţi mai multe. Şi, pentru că felul tău de-a fi se împacă de minune cu cultura franceză şi libertăţile de-acolo, uite, ai să pleci chiar în astă-seară la Paris!
Şi într-adevăr. în acea scară, dc la începutul iernii lui 1913, am plecat la Paris.
PESCUITORUL DE BUREŢI
PESCUITORUL DE BUREŢI
în vecinătatea Acropolei se afla, prin 1907, o stradă mărginaşă a Atenei, care purta un nume cc-mi scapă. Strada asta şi numele ei de atunci poate să mai existe şi azi, după cum sc poate foarte bine să-şi fi schimbat numele sau să fi pierit cu totul.
Ceea cc-mi aduc însă aminte c că pc această stradă se găsea un restaurant cu o mică terasă, dc unde privirea cădea glonţ pe uimitorul templu de marmură, cocoţat pe muchea Acropolei; şi acest restaurant aşa cum se întâmplă cu toate lucrurile mici dispuse în preajma celor uimitoare - se numea, Dumnezeu ştie de ce, „Locanda Acropoli".
Stând la masă şi ciopârţind un gustos biftec, tânărul călător Adrian se întreba, cu drept cuvânt: „Ce renume poate câştiga un birt, împrumutând numele unui monument minunat, pe când dacă şi-ar fi zis, de pildă, «Locanda la bifieculfraged», trecătorul ar înţelege câ «aici se poate mânca bine»". Şi cum era din fire vorbăreţ, Adrian îşi ţinti ochii pe un vecin de masă, care şi el părea nedumerit dc legătura între un „biftec fraged" şi o minune a vremurilor de mult apuse - dar vecinul acesta avea o înfăţişate suferindă, netrădând deloc dorinţa de a intra în vorbă.
Era pe la sfârşitul lui august. Cu toate câ se însera, groapa în care se afla situată Atena era înnăbuşitoare ca o etuvă.
1052
PANAIT ISTRATI
PESCUITORUL DE BUREŢI
1053
Vecinul de masă al lui Adrian ceru o cafea şi întrebă pc chelner dacă are ţigări, iar la răspunsul negativ al acestuia, Adrian sări:
— Puteţi să vă serviţi dintr-ale mele! zise el cu bunăvoinţă, oferi ndu-i tabacii erea.
Necunoscutul se servi cam cu stângăcie, mulţumi şi fu nevoit să intre în vorbă... căci nu-i nimic de făcut, când ai dc-a face cu un om binevoitor.
De la primele cuvinte, atât unul cât şi celălalt, îşi dădură seama că greceasca cc-o vorbeau era departe de-a fi ateniană:
— Mi se pare că eşti român! făcu Adrian cu îndrăzneala orientalului.
Convorbitorul său surâse, ceea ce-i schimbă cu totul fizionomia, dându-i un aer mai prietenos, ştiut fiind că multe cusururi se ascund sub facultatea de a râde.
— Da, sunt român...
— De unde?
— Din Sulina, dar am trăit multă vreme la Bucureşti.
Ia acest scurt dialog se mărgineşte, de regulă, toată curiozitatea călătorului, prudent, în lumea asta largă. Foarte mulţi n-au nici chiar această curiozitate, oricât ar fi ca dc schiloadă şi săracă în simţăminte umane. Aţii - foarte puţini - o împing ceva mai departe, adăugând, aşa dc pildă:
— Şi ce cauţi matale pe aici?
— Am venit, mânat de dorul de-a cunoaşte, de a şti, de a iubi. -Hm!...
Hm!... Ce bazaconie!...
Adrian şi noua sa cunoştinţă părăsiră „Locanda Acropoli", după un sfert de ceas de convorbire, în care cel dintâi pusese toate întrebările, cel din urmă sc mărginise doar să răspundă.
Şi dintre toate răspunsurile sale, unul singur se înfipse în creierul lui Adrian: „Am plecat ca sâ văd lumea"...
Mergând tăcuţi, unul lângă altul, pc o noapte de căldură apăsătoare, Adrian îşi cerceta însoţitorul şi întorcea fraza asta pe toate feţele: „A plecat sâ vadă lumea!... Şi cl parc a fi un pârlit ca şi mine... Cum? Pleacă pârliţii, aşa, nitam-nisam, să vadă lumea?"
Adrian se gândi la toţi acei pe care-i întâlnise „văzând lumea": ei nu vedeau nimic. Unii, cu interpretul lângă ei şi cu Baedekcrul în mână, căscau gura la o piramidă, la o statuie sau la o bucată de lemn învechit: aceştia vedeau ceea ce le debita prostia dragomanului şi înţelepciunea Baedekerului. Aţii fugiseră din ţară ca să scape de militărie, se însuraserâ şi luptau cu sărăcia: aceştia, „vedeau lumea", fără voia lor. în sfârşit, mai era o categoric: aceia care plecaseră să „vadă lumea" şi deveniseră codoşi.
Adrian nu putu să claseze pe însoţitorul său în nici una din aceste categorii. Atunci, apucându-i braţul, el îl împinse spre o bancă din grădina Zapion, prin care treceau, se aşeză lângă dânsul, şi-i zise:
— Ia spune-mi, cum ai plecat ca să vezi lumea?... Şi ce vezi?
*
— Am venit pe lume cu doruri multe şi mijloace puţine. Asta e un rău mai mare decât dacă te-ai naşte prost,.. Mai rău, chiar, dacă te-ai naşte fără ochi.
Intrăm în viaţă datorită unei scurte bucurii ce târăşte după ea un lanţ de amărăciuni. Adesea, trudindu-mă sâ mă înţeleg pe mine şi rostul faptelor cc mă înconjoară, am ajuns să cred că făuritorul lumii a fost un smintit. Că a avut gustul să umple pământul, subpământul şi apele dc-o puiţă mişcătoare, asta i-o iert, căci neroziile sunt mai mari acolo unde e putere multă; dar că şi-a silit vieţuitoarele să trăiască de-a-ndoaselea de cum
1054
PANAIT ISTRATI
PESCUITORUL DE BUREŢI
1055
le era firea, asta nu pot s-o iert. Si el asta a făcut. F.l a dat drumul peştilor pe uscat şi le-a spus: „Urcaţi-vă în arbori şi căutaţi-vă hram']... Vrăbiilor, el le-a ordonat: „înfundul mărilor să trăiţi']...
Tata era barcagiu la Sulina. Mama se chinuia să crească şapte neghiobi, fraţii met, şi un singur om cu minte, eu. Da, eu... Asta e uşor de dovedit.
Ftaţii mei fac astăzi ceea ce au făcut părinţii şi răspărinţii lor: muncesc dc frica foamei; mănâncă şi beau de frica morţii; dorm de osteneală; se bar şi se prăsesc, fiindcă aşa lc vine. Doi dintre aceşti şapte neghiobi au ajuns oameni cu multă state. Fi n-au schimbat decât în două puncte vechiul fel de trai: nu mai umblă pe jos şi se duc des la biserică, unde cască în tot timpul slujbei dumnezeieşti. Pe părinţii noştri, bătrâni şi săraci, ei i-au lăsat să moară de foame şi de frig. Aşa vrea Dumnezeu!
Eu am vrut şi am făcut altfel. La zece atu, am lăsat şcoala şi m-am băgat la stăpân, o băcănie, unde furam pâine şi hamsii, pe care le duceam, noaptea, la bătrâni acasă. Bătrânii murind, cu toate hamsiile mele, m-au lăsat singur.
Aveam treisprezece ani.în jurul meu, o lume de fraţi -fraţi din neamul celor şapte neghiobi.
Atunci, m-am dezgustat de muncă zilnică şi orânduită şi am început să hoinăresc prin port, unde făceam treburi de „te-miri-ce-şi-mai nimic", tocmai cât avea nevoie un bâietati care umbla desculţ şi dormea printre stive.
Din când în când, o fâşie de ziar sau foi desprinse de prin cărţi mă ţintuîau locului vorbindu-mi dc tot felul de lucruri alese, pe când soarele îmi prăjea spinarea şi caldarâmul îmi fri-gea tălpile. într-o zi, citesc următoarele rânduri pe una dintre aceste foi purtate de vânt:
„ Cetăţenii ţării noastre sunt egali în faţa. legii. Ei au aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorii".
Ani râs, aşa cum mi sc întâmplă rar. în clipa aceea, un căpitan de remorcher mă privea, se apropie şi mă-ntrebă dc ce râd. îi întinsei hârtia:
- Ei bine, cc-i de râs?
-E de râs, domnule căpitan. M-am gândit la părinţii mei: ei erau egali în faţa legii şi aveau aceleaşi drepturi, numai atât câ au murit amândoi de foame, tot plătind la datorii. Aşa că rândurile astea trebuie,sâ fie scrise de-un neghiob.
în lume, însă, nu întâlneşti numai neghiobi. Căpitanul de remorcher fu un om. El m-a adunat din gunoi, mi-a dat muncă înţeleaptă pe vasul său şi o privire caldă în ceasurile de slăbiciune firească. Timp de şase ani, bătând porturile Dunării între Sulina şi Turnu-Scverin, am trăit o viaţă de muncă şi de demnitate, în care timp am învăţat tot ce trebuie să sc ştie pe un vas: maşinăria, cazangeria, dulgheria, vopsitoria. Dintre toate însă, cârmuirea singură m-a pasionat. Am ajuns cu greu Ia comandă, căci căpitanul era un om care împărţea bunătatea cu linguriţa: „Bunătatea fără socoteală, îmi spunea el, e, uneori, mai dăunătoare decât crima".
Totuşi, el n-a încetat o clipă de-a mă apropia de persoana sa şi când s-a încredinţat că judecata mea era în măsură de-a conduce vasul, el mi-a dat pe mână harta şi compasul. Nu era vorba de a mânui cârma unui remorcher pe Dunăre, ceea cc poate face orice marinar cu experienţă. El era comandant de vapor maritim şi-mî cerca să ştiu unde mâ aflu, orientarea pe mare, calcularea distanţelor. Iar când a văzut că mă pricep -într-una din acele neuitate şedinţe când capetele noastre se atingeau, plecate pe aceeaşi hartă, când fumam şi beam cafea în cabina lui, ca şi cum Laş fi fost fiu - bunul comandant şi proprietar al remorcherului „Răbdarea" mi-a zis: „Acum poţi să tc duci în lume, dacâ-ţi vine gust să mâ părăseşti. Trebuia
1056
PANAIT ISTRATI
PESCUITORUL DE BURHŢI
1057
să fii im hoţ. Aplicarea la şi bunăvoinţa mea au făcut dintr-un derbedeu un om necesar societăţii. Nu-ţi mai trebuie acum decât o diplomă. Acolo, iarăşi, va fi nevoie de un examinator cu inimă, care să nu-ţi caute cârcotă în lucruri de nimic. Caută-1. Poate-l vei găsi".
Nu l-am găsit... Nici nu l-am prea căutat... Moartea neaşteptată a comandantului „Răbdării" şi serviciul militar m-au smuls din lumea liniştită a plutirilor pe apă şi m-au aruncat în vâltoarea Bucureşti ului, căci neputând fi la marina militară altceva decât un spălător de covertă, am preferat să fac trei ani la infanterie şi să scap. I-am făcut şi am scăpat; dar liber nu eram.
Omul nu e liber. Sau anumiţi oameni nu pot fi liberi. Unele sclavii ne sunt mai scumpe decât libertatea; aşa, femeia, această altă locandă cu pretenţii de Acropoli. Ea te urcă pe toate culmile, pentru ca să-ţi fie căderea şi mai ameţitoare. Nu e vina ei... Dar nici a mea. A mea a fost numai căderea.
Tot ce-a zidit un om în inimă, în şase ani, a fost năruit în câteva luni şi, când m-am ridicat de la pământ, am băgat de seamă că nici o valoare nu mai rămăsese pe picioare. Capul mi-era gol; simţirea, de asemenea. După zece ani de progres m-am regăsit în acelaşi loc de unde mă adunase căpitanul de remorcher, cu deosebirea că de astă dată dormeam noaptea pe maidane şi ziua tăiam câinilor frunză prin Cişmigiu.
Atunci m-a apucat dorul de lumea largă şi am plecat.
Am ales Pireul, ca punct unde sâ „arunc ancora". Ştiam greceşte de la Sulina şi voiam un port unde sâ-mi caut pâinea. Am nimerit rău.
Grecia c bogată în „căpitani" şi săracă în pâine. Pe cheiurile Pireului, „căpitanii" fără vapor mănâncă măsline, saladă ori
ţâri şi sc mulţumesc cu comanda unei bărci, ceea cc nu-i împiedică să aibă inimă bună şi să-şi povestească fa cafenea isprăvi eroice pe care nimeni nu le ascultă.
Ix-am ascultat eu. Şi am văzut că din câte dureri sunt pe pământ, nicăieri tragicul nu e mai crâncen decât acolo unde caraghiosul se amestecă. Ridicolul e o ciupercă veninoasă care continuă să crească la rădăcina copacului despicat de trăsnet, în portul Pireului, omul flămând şi zdrenţăros îşi creează legende şi trăieşte din fantezie.
înrr-un birt curăţel, unde obişnuieşte să prânzească kir Vangheli, căpitan de cargobot, ce-şi dâ aere de amiral, toate lichelele dau buzna. Neputând să-şi plătească o masă, ci îşi comandă un rachiu, discută cu el greutăţile navigaţiei, îi ridică şandramaua la rangul de cuirasat şi privindu-1 cum înghite miel cu spanac, înghit şi ei după dânsul în sec. Uneori, bieţii oameni îşi dau seama că vorbesc singuri. Atunci aleargă Ia cafeneaua căpitanilor scăpătaţi, unde vorbesc cu toţii deodată şi se înţeleg de minune, fiindcă nici unul nu mănâncă miel cu spanac.
Aceştia sunt sentimentali, fiinţe cu doruri multe şi cu mijloace puţine.
în lume, însă, nu întâlneşti numai sentimentali. lângă greiere stă încolăcită năpârca. Năpârca umană are doruri puţine şi mijloace covârşitoare.
într-o după-amiazâ călduroasă de mai, pe când mă plimbam flămând pe chei, un om mă întâmpină:
- Vrei să lucrezi, patrioţii
- Da, vreau... Ce fel de muncă?
- Ia pescuitul bureţilor, spre Alexandreta, pe coastele Siriei. Mă gândii: de ce tocmai pe coastele Siriei? îl întrebai. El
îmi răspunse:
105K
PANAIT ISTRATI
PESCUITORUL DE BUREŢI
1059
- Fiindcă în Arhipelag suntem prea numeroşi; plutim fără folos; pierdem vremea.
- Cât plătiţi?
- Atâtea drahme pentru trei luni de sezon, plătite integral la îmbarcare.
Rămăsei uimit. Suma era enormă într-o ţară plină de haimanale. F'xaminai figura omului. Ea era liniştită, banală, sub pieliţa scorojită de vânrurile mărilor. Capul năpârcii, dc asemenea, nu se deosebeşte prea mult de ale celorlalţi şerpi. Pe cobra trebuie s-o calci pc coadă, ca sâ se supere, să-şi lăţească gâtul, umflându-1 şi să-şi ridice jumătatea dinainte a corpului. Oamenilor nu le trebuie nici atât. Ei vin pc lume supăraţi, din naştere, pe tot ce e frumos, sfânt şi drept.
Tălmăcii această mărinimie a propunărorului ce-mi sta în faţă, amintindu-mi că munca la pescuitul bureţilor e mai silnică decât tăiatul cărbunilor în mină: nu se adună muştele deasupra unei farfurii cu oţet. La noi, sc zice că foamea scoate pe urs din vizuină. La Pireu, foamea .scoate pe guraliv din cafenea şi-1 întinde cu burta la soare.
Neputându-mă hrăni, ca ei, cu soare, cu vitejii închipuite şi cu un picior dc caracatiţă, am primit propunerea necunoscutului.
Un alt inamic, tot aşa de puternic ca şi foamea, mă împinse la hotărâre: dorul de-a cunoaşte alte ţinuturi, acest duşman neîmpăcat care dă pinteni pribeagului sentimental de câte ori îl vede pe cale de a-şi croi un cămin. El e, sub o formă mai ideală, un produs al aceleiaşi închipuiri care face pe barcagiu să creadă câ undeva, cândva, a comandat un vapor şi a făptuit o vitejie.
Siria... Cuvânt cu vrajă... Toate cuvintele cu vrajă, luate în serios, ne costă scump.
Patronul meu mă însoţi la făcutul târguielilor ce se impuneau şi plăti peste tot, tăcând mereu. îmi venea sâ cred că dăduse chilipirul peste mine... Apoi sărirăm într-o barcă ce ne aştepta la chei şi, după o jumătate de ceas de lopătare, urcam voioşi pe puntea unei corăbii cu pânze, ancorată departe în radă.
Aci, patronul îşi păstră voioşia. Eu, însă, o pierdui. Vreo zece feţe posomorâte, printre care un frate al patronului, mă făcură sâ întrevăd o Siric mai puţin magică. în curând, aceste feţe aveau să mă facă să văd stele verzi.
Dar, mai întâi, o mică abatere. Cred în presimţire. Aceşti nouă tâlhari, cât şi cei doi şefi ai lor, nu făceau nimic care să îngăduie vreo bănuială. Şi totuşi, privindu-i cum sc strecurau întunecaţi pc punte, vorbind puţin, răspunzând scurt, înţe-legându-se în şoaptă şi surâzând cu făţărnicie, mi-au înfipt în inimă credinţa că numai conştiinţe curate nu pot să aibă asemenea făpturi.
în afară de ei sc mai aflau pe corabie, la sosirea mea, încă cinci nepricopsiţi ca mine. I-am recunoscut numaidecât câ nu erau din bandă. Doi greci, doi tineri armeni şi un scnegalez. Grecii, bucuroşi de-a ronţăi o galetă, luaseră deja comanda corăbiei şi se certau la stabilirea itinerariului. Ceilalţi trei sc stricau de râs, ascultându-i. Nici unul nu vedea pe ce mâini încăpusem.
A doua şi a treia zi după venirea mea, alţi patru derbedei fură prinşi cu arcanul şireteniei şi căraţi pe corabie. Erau doi italieni şî încă doi greci. Aceştia din urmă interveniră pe loc, cu luminile lor, în închipuita conducere a „vasului", care se văzu dăruit cu patru „căpitani" neaşteptaţi. Italienii, doi napolitani, odată sâtui, înjghebară între ei jocul „la more". Eu rămăsei singur, deşi eram acum zece prizonieri ai aceleiaşi soarte.
în seara acestei a treia zile, un strigăt răsună pe punte:
- Flaideti! La ancoră!
1060
PANAIT ISTRATI
PESCUITORUL DE BUREŢI
1061
Ne puserăm la tras ancora, în mijlocul unei forfoteli în care ordinea îşi dădea coate cu dezordinea. Un grec se cam lăsa pe tânjală. O lovitură de picior, dată cu bărbăţie dinapoi, îl făcu să uite căpitănia. în aceeaşi clipă, un italian mâ întrebă la ureche:
- Nici tu n-ai contract?
- Nici eu... cu haimanalele nimeni nu încheie un contract... Crepusculul, la orizont, sângera, ca o inimă ofensată. Corabia începu să alunece pe nesimţite, ca o trădare.
*
Am plutit zile şi nopţi între cer şi apă, în care timp, un vânt prielnic ne mâna uneori cu iuţeală spre ţintă; alteori, un vânt contrar ne da îndărăt. Pe o vreme rea, manevrarea era aşa de istovitoare că hrana devenea de prisos. Adesea nu mâneam decât o dată pe zi. Dc altfel, ideea unui prânz nici nu nc prea ispitea, căci mâncarea caldă, de la care ne venea doar mirosul, era împărţită numai între cei unsprezece bandiţi ai mării, pe când noi trebuia să nc mulţumim cu galete şi peşte sărat. Atunci am văzut câtă dreptate aveau leneşii Pireului de-a fi leneşi. Ei ştiau că, muncind ori nemuncind, tot o galetă şi un ţâr sunt partea lor în viaţă; la ce bun să-ţi rupi oasele?
Adevărul acesta mi-a fost ilustrat de minune, într-o zi liniştită, de către unul dintre cei doi napolitani de pc corabie, care îmi povesti snoava următoare:
- Tu ştii, îmi zise el, contemplându-şi palmele rupte de frânghii, de câte ori doi câini se întâlnesc în drum, ei au obiceiul să se miroasă la nas mai întâi, apoi sub coadă! E un fel al lor de a-şi constata starea civilă şi socială.
Aşa fiind, un câine de şapte hotare, flămând şi jigărit, întâlni într-o zi un câine boieresc, gras şi strălucind de curăţenie. Conform legii paşapoartelor, ei se mirosită la nas, apoi îşi trecură nasurile dindărăt. Câinele de lux făcu un pas înapoi, dezgustat:
- Ce, nu-ţi plac? întrebă şarla râioasă.
- Uah!... se strâmbă celălalt. Cât eşti de urât şi scârbos dindărăt!...
- Te cred, frate, replică jigăritul. Dar, i-a spune-mi, ce am eu de bun dinainte, ca sâ fiu frumos şi plăcut dindărăt? An eu ca tine un bun ciolan cu carne pe cl? Am eu, cum ai tu, un adăpost? Un pătuţ călduros? O dezmierdare? Nimic din aceste bunătăţi, dinaintea mea! Atunci, cum vrei să fiu straşnic dindărăt?
De ce sâ fie straşnice şarjele umane din lumea întreagă? Ce pilde de muncă, de cinste şi de omenie arc leneşul dinaintea sa, pentru ca sâ-i fie ruşine de pantalonul găurit dinapoi?
Omul fără patrie şi fără Dumnezeu n-arc nici un interes să scoată bureţi din mare, căci nu există burete care să poată şterge ruşinea lumii.
*
Nu ştiu cum s-o fi făcând astăzi pescuitul bureţilor. Acum cincisprezece ani, însă, fiecare burete scos din mare avea în el o picătură din sângele pescuitorului.
în dimineaţa zilei când lanţul Libaţiilor apăru ochilor noştri, neştiind ce ne aşteaptă, cu strigăte dc bucurie salutarăm cerul, pământul şi pc albatroşii care descriau rotocoale în văzduh. Stăpânii noştri salutară pe dracu din sufletele lor negre şi pregătiră, în tăcere, funiile şi cuţitele.
Prin părţile astea ale Mediteranei şi pe o întindere de sute de mile pătrate, fundul mării se ridică mai sus până la zece sau cincisprezece metri de la suprafaţă. Uneori, vârful stâncilor iese din apă. Aci e unul dintre cele mai bogate domenii ale bure-telui, vaste băi singuratice, străbătute numai de caicele pescuitorilor de bureţi.
Aci, fiecare metru pătrat de apă a văzut apărând la suprafaţa sa o băşică dc aer care, spărgându-se, lăsa să scape, către nemilostivirea lumii, un geamăt mut ieşit din pieptul omului ce se trudea în fundul mării să desprindă din piatră un burete.
1062
PANAIT ISTRATI
PESCUITORUL DE BUREŢI
1063
Câteva luni mai târziu, acest burete se trudea, la rândul său, să cureţe o parte din murdăria omenească.
Zece gâzi, înşiruiţi de jur-împrejurul corăbiei, ţin în mâini frânghia şi viaţa unui om. Fiecare om, gol cum a venit pe lume, ţine în mână un cuţit scurt şi toarte tăios. O frânghie îi este legată de subsuori. De fiecare frânghie e legat un pietroi.
IxjcuI de pescuit ales şi corabia ancorată, comandantul dă ocol vasului, făcând sondagii unul lângă altul şi strigând:
— Doisprezece metri! Opt! Unsprezece! Paisprezece! Nouă!
în urma-i şi după fiecare strigăt al lui, sclavul şi călăul se postează. Cel dintâi aspiră o bună doză dc aer în plămâni şi într-o clipă se trezeşte Ia fund, unde, cu ochii deschişi, poţi vedea un ac coborând şi locul unde sc depune.
Fundul e tapisat cu bureţi de toate mărimile. Omul înşfacă pc cel mai mare şi vrea să-1 taie. Buretele însă ţine la viaţa lui, ca orice vietate, şî se apără. Apărarca-i constă în materia cleioasă, de care e îmbibat şi care-1 face sâ alunece din mână ca argintul viu, pe când rădăcina face corp cu srânca. Aci stă toată tragedia pescuitorului bureţilor: doza de aer se epuizează repede, inima începe să bată cu putere, urechile pocnesc, ochii se injectează.
Atunci cu sau fără burete, eşri nevoit să tragi de funie. într-o secundă, te afli la aer.
Dacă îndemânarea ţi-a îngăduit să aduni un bun burete, eşti răsplătit cu câteva clipe de răsuflare, binefăcătoare ca un alintat de femeie iubită. Dacă aduci un burete zdrenţuit, sau dacă n-aduci nimic, un pumn zdravăn, primit în coastă, tc face să-ţi blestemi viaţa şi pe creatorul ei.
Nu durerea loviturii e mare, ci ura şi dorul de-a înfige cuţitul în burta tiranului sunt fără măsură.
S-au găsit oameni care, otrăviţi de ură, au uitat primejdia şi au dat cu cuţitul. în clipa următoare, ei se prăbuşeau în mare cu inima srrăbâtută de un glonţ.
Pe vasul nostru, senegalezul fu singurul sclav care îndrăzni să plătească cu viaţa această clipă dc revoltă. El ne servi de exemplu. Omul e laş, iar viaţa, când nu ţinem noi la ea, ţine ea la noi, oricât am fi dc ticăloşi, căci scopul creaţi un ii n-a fost să umple pământul cu fiinţe demne, ci cu dobitoace.
Dobitoace prizoniere, noi am continuat să strângem din dinţi, să aducem bureţi pe corabie sau să venim cu mâinile goale şi sâ încasăm ghionti. Departe, spre coastă, Alexandreta, Mesina, ţărmul ne păreau un pământ al făgăduinţei. Acolo, omul era liber!
De-abia la sfârşitul lui septembrie am fost aduşi la ţărm şi vărsaţi uscatului, ca nişte unelte netrebnice.
Sărmane haimanale, fără nume şi fără Dumnezeu! Atât de mare le fu bucuria de-a putea alerga pc pământ, încât câţiva nu se mai treziră din beţte, timp de o săptămână. Iar când sc treziră, erau buni dc-a fi din nou prinşi cu arcanul şi duşi la cine ştie ce ah pescuit.
*
Eu n-am făcut ca ei. Şi nici o şiretenie n-a putut sâ mă prindă în gheare! E adevărat c-am rămas un om fără rost.
Dar, cui îi pasă că un om c fără rost? Cc-i pasă lut Dumnezeu, dacă o piatră căzând din cer striveşte, pe pământ, un bob de fasole ori un om cu mare rost?
BAKÂR
1065
BAKÂR
Primăvara anului 1909 a fost una din epocile cele mai grele din viaţa mea. Mă aflam la Cairo. Aprilie era pe sfârşite. Casele aveau obloanele trase. Pc stradă, în localurile publice, europenii deveneau din cc în ce mai rari şi, odată eu ei, se găsea şi de lucru mai greu.
Nici chip dc a putea pleca la Aexandria şi-a mă îmbarca acolo pe un vapor. De mai bine de o lună trăiam din rot felul de treburi mărunte, făceam datorii, lâncezeam, disperam. Pentru mine, sfânta plată de sâmbătă seara, cu porţia ei dc miel cu spanac, nu mai era decât o amintire. Cerul, arzător. Pământul încins între cer şi pământ, nici o scăpare!
Totuşi, eram nevoit să caut zilnic această scăpare.
Ştiam că la Heliopolis, în împrejurimile oraşului Cairo, se construia pc îndelete. Muncă de ocnaş, e drept, dar, vorba românului: „Când nu poţi săruta ce-i frumos, mai săruţi şi cc-i mucos". Plecai, deci, la Heliopolis ca să-1 văd şi, vrând-nevrând, să-1 sărut pe acest mucos.
Rămăsei înmărmurit de minunea care se desfăşură pe dinaintea ochilor mei. Din pământul sterp, din deşertul nisipos, un oraş întreg ieşise la iveală. Un oraş cu casc, cu palate, cu localuri mari, zidite din piatră sau în beton armat şi străbătut de bulevarde largi, simetric orânduite. Grădini în faşă, copaci hrăniţi cu biberonul, luptau voiniceşte cu arşiţa soarelui, se mulţumeau
cu un pumn de pământ negru îngropat în nisip şi sorbeau cu lăcomie apa ce se turna mereu asupra lor, ca peste un jăratec ce nu se poate stinge.
Pustietate... Tăcere.,. Locuitori deloc. Numai muncitori şi arhitecţi. Cei dintâi, morocănoşi, copleşiţi. Ceilalţi, în cap cu căşti de plută, forfoteau încolo şi încoace, nepăsători. Nu se auzea decât glasul şefilor de echipe care, între doi ţapi de bere, îşi îndemnau oamenii cu gâtlejul uscat şi trupul frânt de oboseală. Printre aceştia, sudanezii care frământau tencuiala temeliilor pierduseră orice înfăţişare omenească. Adevărate vite. Feţe negre, acoperite de broboane de sudoare. Ochi congestionaţi implorând zădărnicia pământească. Glasuri jalnice, urlând în cor cadenţa braţelor care se ridică ritmic şi lăsând să cadă uneltele lor grele.
Pentru aceştia, Dumnezeu nu mai exista, căci omul îl asasinase. Aşa era Heliopolis în 1909.
închisei ochii, pentru a-i feri de soare şi, totodată, pentru a nu mai vedea cruzimile vieţii. Acum eram lămurit: munca, aici, era o ucigaşă. Omorai pentru a trăi. Mureai pentru a trăi. Să mori, în fiece clipă, pentru a trăi... Ce mi sc oferea pentru o astfel de zi şi o astfel dc muncă? Doi şilingi! Halal de aşa veşnicie!
Aşezat la umbra unei clădiri care dădea în parcul unei pieţe mari, renunţai la luptă şi imediat mizeria îmi păru uşor de îndurat. Lupta deşartă e distrugătoare de suflete. Devenim tari îndată ce acceptăm un rău care se impune cu tărie, Loc nenorocirii! La urma urmei, câteodată trebuie să se găsească şi fericirea în spatele ei.
Savuram în tihnă mizeria şi găseam chiar că are un gust mai bun decât mâncarea de miel cu spanac, răsplată a şase zile de muncă asemănătoare aceleia pe care o aveam sub ochi. Orice s-ar spune, are şi foamea avantajele ei.
Dar, ceea ce mă chinuia mai mult, în timp ce şedeam şi priveam spre piaţa frumoasă, scăldată de focul ceresc, era setea.
1066
PANAIT ISTRATI
BAKÂR
1067
De câteva ceasuri beam întruna şi-mi udam gâtlejul la toate gurile de canal. Şi cu cât beam mai mult, cu-atât mi-era mai tare sete. Ah! dacă aş fi putut să-mi îngădui şi cu luxul unui ţap de bere sau cel puţin a unei ape gazoase dc o jumătate „piaştrii tarii!" Douăzeci de parale... Şase centime. Da, însă trebuie să le ai!
Ştiam totuşi, că de multe ori în viaţă nu avusesem ceea ce doream, dar câ un zeu, pe care nu-1 cunoşteam încă, îmi potolea mai totdeauna setea, fără a-mi cerc alţi bani decât aceia pc care îi aveam. Cu toate acestea, mă uitam fără nici o nădejde, fără acea nădejde care îţi smulge inima, la chioşcul frumos aflăror la vreo douăzeci dc paşi înaintea mea şi în care trona o tejghea impunătoare, pe care se găseau aparate strălucitoare de nichel, cc produceau tot felul de băuturi răcoritoare.
Acolo, în acel chioşc, se afla un om. îl vedeam ieşind, turnând limonăzi şi dispărând înăuntru, la umbră. Se putea ca omul acesta, negustorul acesta, să n-aibă inimă? Ceva îmi spunea că trebuie sâ aibă. Iute şi îndemânatic, scund şi mlădios, obrazul pârlit, umbrit de o mustaţă neagră şi deasă; pipa în colţul gurii, şapca vârâtă pe nişte sprâncene stufoase: un adevărat ţigan dc prin meleagurile noastre.
El nu mă vedea, precum nu vedea nimic. Mi se părea chiar că nu se uită nici măcar la clientul care tocmai îi comanda o limonada. Nu ştiu în ce vis, un vis al Iui, îi era adâncită privirea.
Foarte liniştit, bogat chiar prin senzaţia pc care mi-o dădea libertatea mea atât dc costisitoare, mângâiam cu ochii spatele acelui om ce se frământa nervos în strâmta lui colivie. Apoi, ridicându-mă încetişor, începui sâ dau târcoale chioşcului său.
Tejgheaua, oricât ar fi fost de frumoasă, nu trezea în mine decât nevoia de a-mi potoli setea; dar chioşcul şi mai cu seamă geamlâcurile lui mâ făceau sâ uit de sete. Era un juvaier, creat de amor şi împodobit de pasiune.
Fără geamlâcuri, pavilionul acesta din lemn tare, sculptat, lustruit, vopsit în ulei, n-avea nimic extraordinar; un lucru
frumos, nemişcat în măreţia lui rigidă, ca o statuie mută şi lipsită de suflet. Sufletul lui erau geamlâcurile. Ele vorbeau. Şi ce limbă clocotitoare, ce limbă universală!
într-un ochi, un apus de soare tropical îşi arunca razele lui de jăratic. într-altul, un keberg măreţ se abătea din drum, vesel şi trist, către destinul său. Faţă în faţă, în ungherele lor, o ţigancă culcată pe un covor cu desene balcanice şi o baiaderă, întinsă pe o blană de tigru, se lăsau pradă aceluiaşi vis cumplit, în timp ce deasupra lor, sprijinit de un toiag gros, un ciobănaş (român? bulgar? sârb?) se uita la ele cu un aer batjocoritor, cu mustăcioara în vânt, căciula pe ceafă, cu pletele răsfirate. Şi peste tot, până în cele mai mici unghere, peisaje exotice, capete pătimaşe, păsări şi dobitoace urmau, unele după altele, într-un tot armonios.
în mijlocul unui pustiu, printre clădirile cenuşii, chioşcul acesta era o adevărată poemă. Făcui înconjurul lui, fără a mă sătura, cu riscul de a fi luat drept un răufăcător; apoi, doborât de sete, rămăsei pironit în faţa robinetelor de limonada. Negustorul se năpusti vijelios afară, privirea lui aprinsă îmi sfredeli ochii. înţelesei că mă văzuse dând târcoale chioşcului şi-i arâtai faţa mea adevărată de om însetat. Cuta adâncă dintre sprâncene se destinse. Mă întrebă, în limba arabă:
— Ce vrei?
Glasul său era dintr-acelea care-mi plac, pe care le cunosc. Răspunsei în greceşte, la voia întâmplării:
— Mor de sete şi n-am un ban.
El îmi turnă un pahar mare de limonada. Şi, în timp ce beam, prelungind plăcerea cât mai mult, el mă privea, deschis, pe faţă. Apoi, deodată:
— Din ce ţară eşti? întrebă el pe greceşte.
— Din România.
1068
PANAIT ISTRATE
BAKÂR
lOOv
- Ah! eşti român, făcu dânsul, emoţionat, vorbindu-mi numaidecât în limba mea maternă, pe care o cunoştea destul de bine.
Dar, se vedea că nu era român.
Fui supus imediat unui interogatoriu scurt şi binevoitor: interogatoriu de prieten necunoscut. Simţeam limpede câ răspunsurile melc sincere găseau ecou în inima unui om. La rândul meu, îl întrebai dacă ar putea să-mi indice „o ocupaţie care să nu fie prea bestială". Atâta tot.
Negustorul dc limonada părea a nu fi auzit. Cu pipa în mână, îşi răsucea mustaţa şi rămase dus pe gânduri. Nu mă simţii jignit. Aşteptai. El îngăimă, repetând vorbele melc:
- O ocupaţie care să nu fie bestială... Hm! Adevărat, există şi astfel de ocupaţii.
Apoi:
- Hai la chioşc!
îl urmai, fericit că puteam vedea minune;! aceasta pe dinăuntru.
Nici o dezordine. De altminteri, în încăperea aceasta penta-gonală de patru metri pătraţi, nici nu putea încape marc lucru. Mă temeam numai să nu dau aici peste interiorul obişnuit al tuturor chioşcurilor care aduce mai mult a cămară.
Era un cuib de artist, tot atât de frumos ca şi acel care-1 construise.
Un cuier, un scaun, un fotoliu şi o masă încărcată cu cartoane, desenuri, tuburi de vopsele şi creioane. Fui mirat când descoperit într-un colţ, pi rotind sub cenuşă, jăraticul nostru pentru fiert cafeaua turcească. Ustensilele, filigeane şi ibrice, foarte curate şi la locul lor. Gazda mea începu numaidecât să umble cu ele. Şi în timp ce aroma cafelei de calitate bună îmi gâdila nările, ochii mei, extaziaţi, alunecau asupra geamlâcurilor de a căror artă minunată nu-ţi puteai da bine seamă decât dinăuntru. O atmosferă în care totul se potrivea, în care totul era
pasiune: lumină, culoare, gust, miros, până şi şuşuitul armonios al cafelei care dădea în fiert.
- îţi place? mâ întrebă prietenul, oferindu-mi cafea şt ţigări.
- Mi-e drag chioşcul acesta! zisei eu, fără a ghici ceea ce va urma.
- E opera mea, plan şi înfăptuire. Totul a fost făcut cu mâinile mele! adăugă dânsul cu simplitate.
Simţeam că mă înăbuş dc admiraţie:
- Nu-s nimic din tot ce crezi, dar nu de asta îţi arde ţie în clipa de faţă! Spune-mi mai bine dacă ai mâncat astăzi.
îi spusei cum stăteau lucrurile. Apoi, împins cu roată puterea de pasiunea care mâ ardea, îi spusei tot ce-mi apăsa pe inimă, îi vorbii cu tot entuziasmul meu prietenesc, mă arătai aşa cum sunt, în faţa unui om care mâ făcuse să simt ceea cc era.
Stăteam amândoi jos. F,l îmi sorbea cu lăcomie vorbele, fără a mă întrerupe - cu ochii pe jumătate închişi, cu faţa aprinsă, o fâşie de lumină albastră jucând pe mâinile sale păroase şi aproape nemişcate.
La căderea nopţii, ne despărţirâm cu părere de rău.
De atunci, m-am întors acolo de multe ori. Şi astăzi, gân-dindu-mă la omul acesta, ca şi Fa atâţia alţii cărora le-am deschis inima mea, mâ întreb prin cc minune soarta n-a făcut din mine un derbedeu, un aventurier sau chiar un ocnaş, atât de lesne ar fi fost asta. N-am făcut nici cel mai mic lucru pentru a-mi înrâuri soarta şi, totuşi, de multe ori am fost la un pas de prăpastie.
Fusei chiar şi mai aproape, împrietenindu-mă cu negustorul de limonada din Heliopolis, pe care nu-1 cunoşteam deloc şi care nu-mi istorisea nimic din trecutul său. îmi vorbea însă foarte mult de prezent. Şi planurile lui erau foarte pe gustul meu.
1070
PANAIT ISTRATI
BAKÂR
1071
- îmi placi, Panaite, îmi spunea el. Suntem făcuţi din acelaşi aluat. Nici un om nu mi-a semănat până acum atât de mult. Vreau să hoinăresc cu tine, să cutreier lumea!
- Vezi, însă, îi răspunsei eu, cât e de grea viaţa de hoinar: ccăpi de foame jumătate de vreme, muncind totuşi din greu.
- Cât timp vei fi cu mine, nu vei crăpa de foame şi nu vei munci din greu...
- Vezi că nu dai peste tot de locuri ca la Heliopolis, unde să poţi ridica chioşcuri care să semene cu adevărate tarapanale.
Vorbind de tarapana, nici nu mă gândeam să pun degetul tocmai unde-1 durea. Vroiam numai să spun că limonada mergea strună, se făcea treabă bună, ceea ce era adevărat.
Prietenul meu se tulbură puţin şi zise:
- Tarapanale, am eu de toate soiurile... Şi mai uşoare de cărat ca astea! între altele, ştiu să fac şi lulele dintr-astea. Ştii din ce este?
- Din spumă de mare.
- Nu e aşa? Ei bine, nu; e din tărâţe de lemn. Şi se vinde prin porturi ca pâinea caldă, pe nişte preţuri de nu-ţi vine să crezi. Câştigul la o singură lulea te hrăneşte o zi întreagă, deoarece totul e numai câştig. Şi vinzi douăzeci, treizeci de bucăţi într-o cârciumă, cât timp fumezi o ţigare! Ce spui de asta? Minunat, nu?
Era într-adevăr minunat, dar prea era departe acolo unde voia să mâ ducă.
- Vom merge în India, în Zanzibar, în China, pc căile Oceanelor.
Mâ gândesc la biata mamă; ar muri de durere să rămână singură, ani îndelungaţi, tară a mâ vedea. Şi totuşi, numai Dumnezeu ştie cât eram de aprins de dorinţa de a întreprinde asemenea călătorii lungi! Dar, mama!... legătura sfântă şi dureroasă... şi, poate, îngerul meu păzitor!
Pătimaş, sincer, dezinreresat, el încercă să mă convingă că mama va fi mulţumită:
- Vom avea bani... Ne vom întoarce în ţară, când vom vrea. Şi-apoî îi vom trimite şi gologani mai mulţi decât ar avea nevoie!
- Ah! nu, dragul meu! Poţi vinde fier cu preţul aurului, vagabondul tot nu va avea niciodată bani, aşa cum are un rentier milionar. El nu poate pleca, deci, când îl îndeamnă inima, nici să ajute pe cei ce suferă din pricina absenţei lui. Trăieşte... când mai bine, când mai rău... fără a fi sigur vreodată!
Chestiunea aceasta forma veşnica noastră discuţie. El ţinea să plecăm în voia soartei. Eu îl sfâtuiam să ţie mai departe chioşcul, tarapanaua, de care spunea câ se dezgustase.
Şi după fiecare asalt, urmat de un contraatac din parte-mi, avea aerul câ se opreşte cu mare greutate de-a da un argument decisiv şi convingător. în clipele acelea faţa i se schimonosea; îşi strângea buzele, neputincios; ochii-i scânteiau. Tăcut, vreme de câteva minute, îşi molfăia vârfurile mustăţii.
- Ah! răule! dacă-ţi spun că vom avea bani! Vom avea! Şi vom face cu ei ce ne-o place! Dacă-ţi spun eu! De ce eşti atât de încăpăţânat?
Nu înţelegeam şi-mi părea rău, observând cât suferă că nu eram de aceeaşi părere cu dânsul. Văzând stăruinţa pe care o punea pentru a porni la drum împreună, i-aş fi atribuit Dumnezeu ştie ce gânduri ascunse, dacă n-aş fi cunoscut dispreţul lui pentru câştig, mărinimia lui, prietenia lui sinceră. Dar, aş fi pus mâna în foc pentru cinstea acestui om, pentru camaraderia lui. Aş face la fel, astăzi, când ştiu tot. Căci, într-o bună zi, sfârşii prin a afla totul şi a-i da dreptate.
Era pe la începutul lui iunie. De-o săptămână, veneam în fiecare zi să-i ţin locul la tejghea. El părăsea chioşcul la prânz şi nu se întorcea decât noaptea, pentru a închide. îndată după ce luam masa, ne despărţeam; dansul dormea chiar în Heliopolis; eu, în Cairo.
1072
PANAIT ISTRATI
BAKÂR
1073
în seara aceea, răcoarea plăcută, luna plină şi îngrozitoarea singurătate ne strânseră unul lângă altul. Heliopolis era asemenea unui om doborât de munca de peste zi. O grămadă neputincioasă, un cimitir, un talmcş-balmeş fără rost. Blândeţea cerului se lovea de vrăjmăşia pământului, urâţi de om. Totul părea jalnic, zadarnic, neisprăvit: clădirile acelea goale, plantaţiile plăpânde, lupta ucigaşă pentru o viaţă mai bună. Deasupra capetelor noastre, aştrii nemişcaţi ne trimiteau solemn lumina lor nepâsătoarc, în timp ce şacalii lătrau în depărtare.
Nc plimbam tăcuţi în jurul chioşcului luminat, care părea singura vietate în pustiul ucigător, ba ora aceea figurile lui păreau şi mai pătrunzătoare ca în timpul zilei. Un cap de napo-litan râdea, lăsând să i se vadă dinţii frumoşi. O dansatoare arabă sc mlădia ca un şarpe. Doi pui de taur se hârjoneau, lo-vindu-se cu coarnele.
- Hai sâ ne facem câte-o cafea! zisei prietenului meu. Intrarăm în chioşc.
Eram ca un cazan cu aburi, gata să explodeze. Mă simţeam înăbuşit de emoţie, de viaţă intensă, de o tulburare pe care nimic n-o putea potoli. Mă dureau toţi porii. Şi prietenul meu tăcea mereu. Fuma şi bea cafeaua.
îl apucai de mână:
- Ei bine, vom pleca! Te urmez unde-i vrea... fie ce-o fi!... Rămase nemişcat. Apoi:
- Spui: fie ce-o fi? Cum adică, fie ce-o fi? Copilule! Nu vreau să te târăsc spre aventuri care ar putea ucide pe un bun prieten, împreună cu mama lui, ci spre o viaţă liberă şi voioasă!
Spunând acestea, sări în picioare şi începu să străbată în lungşi-n lat cuşca în care se găsea, în timp ce fălcile i se încleştară din nou; cuvântul, pe care nu-1 putea scoate din gură, îl gâtuia.
în sfârşit, îndată cc sc hotărî să vorbească, se mai potoli; scoase din buzunar un carton alb, îndoit în două, dc mărimea
copertelor unei cărţi obişnuite, şi-1 puse pe masă. Un zâmbet de mâhnire flutura pe faţa lui arămie. Buza de jos îi atârna greoaie. Sc prăbuşi în fotoliu ca o masă inertă.
Apoi, îl văzui ţinând cartonul între degete şi scoţând încet o foaie de hârtie de pergament, deasupra căreia se îngrămădi toată fiinţa sa, într-o contemplare nesfârşită.
Era o bancnotă, tipărită numai pe o parte. Era impecabilă, ca şi geamlâcurile lui, ca şi pipele sale, siropurile lui, cafeaua lui, ca tot ce ieşea din mâinile lui.
Nu pricepeam încă nimic, ca şi astăzi, de altminteri. Priveam peste umărul lui. Fără a înălţa capul, cu ochii pe bancnota pe care o ţinea între degetul cel gros de la o mână şi arătătorul celeilalte, mă întrebă, ca şi atunci când fusese vorba dc lulea:
- Ia priveşte!... Ştii ce e?
— O bancnotă.
— Nu e aşa?... Ei bine, nu, deocamdată nu e decât... tărâţe de lemn. Numai că din tărâţa aceasta ajunge să poţi strecura una pe lună pentru a trăi. A trăi, dragul meu, a trăi! apăsă el, cu glasul înăbuşit.
Se ridică cu greu.
Pricepui, în sfârşit. Punând hârtia la loc în buzunar, el rămase în picioare, lângă perete, cu braţele atârnând în jos, cu ochii rătăciţi şi, schimbat la faţă, cu gândul aiurea, îngăimă:
- Dar e frumos... E frumos... Asta e toată viaţa mea... După aceste vorbe, urmă o tăcere lungă. Vedeam limpede
că prietenul meu nu mai era alături de mine. Rămăsesem singur. Dânsul era departe.
- Pentru ce spui „dar", din moment ce e frumos? întrebai eu cu sfială, însă mă îngrozii numaidecât de propria mea întrebare.
El îşi reveni, îşi aprinse o ţigară cu mişcări obosite şi spuse, privindu-mă în chip ciudat:
— Pentru că atunci când faci aşa ceva, eşti singur pe lume... Singur... Frumuseţe şi singurătate... Urâţenie şi singurătate...
1074
PANAIT ISTRATI
BAKÂR
1075
Cum să poţi îndura singur atâta frumuseţe şi atâta urâţenie?
Dar trebuie să fii singur: înainte vreme, pe pământul Turciei vechi, se tăiau amândouă mâinile celor ce erau îndrăgostiţi de această frumuseţe, de această viaţă. Judecătorul, ca şi călăul, nu ştia ce mâini minunate făcea să cadă sub secure.
Mă ridicai şi luându-i amândouă mâinile i le strânsei îndelung.
Pieptul i se umflă. Faţa lui rămase nemişcată. Nu spuse nimic. Ce puteam spune eu?
S-a observat că în tot timpul povestirii de faţă n-am pronunţat numele acestui... negustor de limonada. Exact până în seara aceea, nu-1 ştiusem nici eu. Nu-1 întrebasem, căci în viaţa dc vagabond trebuie să ştii să nu întrebi, iar el nu mi-1 spusese.
Dar în acea seară a destăinuirii, neputând sâ mâ mai abţin, în întrebai:
- Ştii câ nu-ţi cunosc încă numele?
Voios, el îmi răspunse pe loc cu altă întrebare:
- Ştii tu cum se numeşte, pe plaiurile Brăilei, pepenele galben care e o încrucişare între cantalup şi pepenele galben indigen?
- Cred câ se numeşte — bakâr.
- Aşa e: bakâr. Şi eu mâ numesc Bakâr. Şi eu sunt un bakâr. Ca şi dânsul am coaja zgrunţuroasă.
- Şi parfumul cantalupului, adăugai eu.
- Se prea poate. Dar...
îşi completă gândul, lăsând ochii sâ-i cadă deasupra mâinilor întinse ca pentru a fi retezate.
Apoi ne despărţirăm; şi ursita-mi hotărî numaidecât că nu mai aveam să-1 revăd pe acest om pe care îl îndrăgisem şi alături de care mă aşrepta o viaţă nouă.
scrisoare care fu hotărâtoare pentru mine! Un prieten îmi scria că mama e grav bolnavă.
Aveam tocmai timpul să sar în tren şi să ajung la vteme pentru a lua vaporul românesc care pleca din Alexandria spre Constanţa. Ceea ce şi făcui, cu mare părere de rău, după ce scrisesem două cuvinte lui Bakâr, explicându-i cele întâmplate şi făgăduindu-i întoarcere grabnică.
întoarcerea aceasta nu avu loc decât în iarna următoare, dar la Heliopolis nu se mai găsea decât chioşcul lui Bakâr. Adânc mâhnit, fără putinţă de a-i da de urmă, reîncepui trista mea viaţă de veşnic căutător de oameni, când, într-o bună zi, dădui peste această informaţie apărută într-un ziar din Cairo:
„Aflăm că la Sofia a fost arestat şi condamnat la cinci ani muncă silnică un vestit falsificator internaţional de bancnote, Garabet Karaosman, zis şi Bakâr, pc care poliţia engleză îl căuta de mult şi care a operat chiar în Egipt".
îmi amintii de răspunsul profetic al lui Bakâr: „Pentru că atunci când faci aşa ceva, eşti singur pe lume".
Şi pentru a nu fi prea singur, bunul meu Bakâr, pentru ca sufletul tău să se poată împărtăşi cu un alt suflet care sâ-1 uşureze de greutatea cu care îl împovărau frumuseţea artei tale şi urâciunea vieţii tale, sufletul tău te-a împins, desigur, să faci pc un alt vagabond să îndrăgească splendoarea unor geamlâcuri, taina unor anumite lulele şi mai cu seamă hârtia aceea de pergament, pe care m-ai făcut s-o admir într-o seară de adâncă singurătate la Heliopolis; şi acest prieten, în Ioc să-ţi sărute mâinile, le-a dat pe mâna judecătorului care le taie cu securea!
Menton, 1927
A doua zi, înainte de a lua tramvaiul spre Heliopolis, trecui, ca de obicei, să văd dacă aveam ceva Ia posterestante. Găsii o
ÎNTRE UN PRIETEN ŞI O TUTUNGERIE
1077
ÎNTRE UN PRIETEN ŞI O TUTUNGERIE
în 1906 am făcut prima mea călătorie în Egipt, în împrejurările următoare: în iarna aceea, Mihail şi cu mine eram amândoi portari, el de zi, cu de noapte, la „Hotel Regina" din Constanţa. O ceartă frăţească, dar dureroasă, pricinuită de cheltuielile mele, ruinătoare pentru punga noastră comună, ne răci uşor. Mihail îmi spuse:
- De acum încolo, ne vom vedea fiecare de sărăcia lui. Uiţi prea repede ce mizerie ne pândeşte, când rămânem fără un ban.
Aşa că nu mai trăirăm în comun şi eu mă simţii fericit că pot să mâ „ruinez" singur. Cel nefericit, însă, era prietenul meu, care se întrista din zi în zi. într-o bună dimineaţă mă înştiinţa că va pleca în Egipt, cu „împăratul Traian".
Vestea aceasta mă lovi în inimă, ca un cuţit. în aceeaşi zi, chiar, lâsai baltă „Regina", o ştersci la Brăila şi smulsei mamei toate economiile ei: o sută de lei, pe care îi păstra la unchiul Anghel. Mă întorsei a treia zi la Constanţa, pentru a-1 îmbrăţişa pe Mihail, care se îmbarca în după-amiaza aceea.
Pu mirat de a nu mă vedea trist.
— Ce o să faci acum? mă întrebă el. De ce te-ai dus la Brăila şi de ce te-ai întors la Constanţa? Eşti nebun! Ştii că „Regina" nu te mai reprimeşte.
începu sâ-mi plângă soarta: mă vedea, iarna, fără mijloace de trai şi fără prieten, adică fără el, care era singurul meu prie-  •. ten. Eram în odaia lui.
- Lasă-mă să te caut prin buzunare, îmi spuse el deodată. Nu-mi ascunzi ceva?
Mă scotoci şi nu găsi decât vreo zece lei.
- Nu ţi-ai scos paşaport? -Nu.
- Lasă-mă să tc caut în geamantan!
Nu găsi nimic. Atunci începu să-i pară rău că pleacă fără mine, care rămâneam părăsit de toţi.
- Dacă ai fi avut paşaport, te-aş fi luat numaidecât. Dar nu c cu putinţă să debarci la Alexandria fără hârtia asta blestemată.
Un paşaport românesc costa, pe vremea aceea, aproape tot atât cât drumul Constanţa—Alexandria, în clasa a treia: douăzeci de lei. Drumul, fără mâncare, costa treizeci.
Mihail mâ întrebă din nou:
- Ce-o să te faci acum?
- Voi vedea, după plecarea ta.
Se gândi îndelung, în timp ce eu abia îmi ţineam râsul. Se ridică apoi şi se duse să-1 roage pe patronul de Ia „Regina" să mă ierte că o ştersesem la Brăila fără învoire. îi arătă că serviciul nu suferise nimic de pe urma scurtei mele lipse, fiindcă mă înlocuise el. Mihail era foarte preţuit, aşa că vorba lui avea greutate. Patronul îi făgădui că mă va reprimi, dacă mă duc să-i cer iertare.
Nici nu mă gândeam. Sufletul meu era deja în Egipt. Ah, ce mutră va face Miliail când mă va vedea răsărind Ia Alexandria, aşa fără paşaport cum eram! Va fi o festă ca aceea pe care racul î-a jucat-o vulpii. Dar Mihail, care nu era un vulpoi şi care nu bănuia nimic, părea disperat.
- De ce nu vrei să-i ceri iertare? Asta nu ne micşorează cu nimic, atunci când suntem vinovaţi.
1078
PANAIT ISTRATI
ÎNTRE UN PRIETEN ŞI O TUTUNGERIE
1079
- Nu sunt vinovat.
- Zău! Crezi că poţi, când eşti la stăpân, să-ţi faci de cap, ca acasă? Foarte bine! Descurcă-te cum vei şti!
Apucă cele două geamantane şi voi să le ducă singur. Când îi spusei că-1 voi însoţi până la vapor, îmi lăsă unul.
Merserăm tăcuţi până în port. Acolo, în loc să sc urce drept pe vapor, cum mă aşteptam, intră într-o cafenea. Din nou încercă să-mi scoată fumurile din cap:
- Dar, în sfârşit, ce e misterul ăsta? Nu mă vei face să cred că te-ai dus la Brăila, numai aşa, de plăcere?
- Fără îndoială câ nu.
- Atunci?
- Atunci, uite: după ce vei pleca, mă voi duce şi eu în lume.
- Unde?
- Poate în Egipt, ca să te caut.
Nu crezu nimic, încredinţat că, fără paşaport, lucrul acesta nu era cu putinţă.
Ne despârţirăm foarte înduioşaţi; el, fiindcă mă ştia la strâmtoare, eu, fiindcă mă gândeam cu bucurie la apropiata mea descindere pe pământul faraonilor.
Eram sigur de asta.
înainte de a pleca la Brăila, intrasem în vorbă cu un prieten, fochist pe „împăratul Ttaian"; în schimbul unei sticle de lichior de ananas, pe care trebuia să i-o plătesc la Acxandria, se însărcina să mă debarce în acest port.
- E foarte uşor, îmi spuse fochistul. Românii sunt navigatori, aşa cum eşti tu popă. Vapoarele sunt ale statului, care acoperă toate pierderile. De asemenea, contrabanda este în toi şi e practicată de la cel din urmă marinar până la căpitan. Fiecare lucrează în felul lui. Iar ca să pătrunzi în Alexandria fără hârtii, o şapcă de pe „împăratul Traian" e de-ajuns.
Era convingător. Totuşi, inima mi se făcu cât un purice, când simţii că trebuie sâ înfrunt cea dintâi primejdie adevărată
a vieţii melc: să îndrăznesc să mâ avânt în lume fără bani, fără acte, fără chiar să fi plătit călătoria. Ţi se pare că tot pământul te ştie cu musca pe căciulă, de la comandant, care e sigur că n-ai bilet, până la vreun fioros comisar de poliţie, care se pregăteşte în umbră, să-ţi pună cătuşele. Şi simţi cum milioane de ochi te iscodesc, din întuneric, pe tine, biet om părăsit, prizonier pe vapor. Acei care te privesc sunt, toţi, oameni bine îmbrăcaţi, care nu ştiu de, glumă, care au hârtii în regulă şi ceva bani puşi deoparte. Cu comisarul vorbesc de la egal la egal. Nu sunt niciodată arestaţi şi îi dispreţuiesc pe cei care sunt. Mai mult, iubesc şi impun tuturor rânduiala hotărâtă de dânşii: să nu trăieşti altfel decât bine îmbrăcat, să ai paşapoarte în regulă şi ceva economii, cu preţul chiar de a nu cunoaşte alt drum decât acela care duce de acasă la birou. Dar, Doamne Sfinte! de ce să nu îngăduie unor anumiţi oameni săraci de a vedea Egiptul, dacă le cere inima şi dacă sunt gata să facă toate jertfele ca să-şi întâlnească prieteni care i-au părăsit fără veste? Ce nelegiuire săvârşesc?
Mă gândeam la toate acestea, stând într-un colţ întunecos, în dosul cazanelor, unde mă ascunsese prietenul meu, fochistul. Era un om cumsecade, venea la fiecare sfert de oră, să mă întrebe dacă nu mă înăbuş.
- Da, mă înăbuş, îi spusei odată, dar de frică!
- Frică? De ce? Nimeni nu vine să scotocească aici. Mâine-dimincaţă poţi chiar să te plimbi pc puntea de la a treia. Dacă ai nas bun, ai să-ţi descoperi tovarăşi, dar nu lega prietenie cu nimeni, nu te trăda.
Nu eram deci singurul care călătorea de contrabandă. Asta mă linişti puţin. Scoseî gheata în care ascunsesem bietele mele patru lire sterline şi le pipăii cu dragoste. îmi părea râu că nu pot să le privesc. Banii aceştia erau singurul meu sprijin material pe lume. Braţele mele, tinereţea mea, dorul meu de viaţă, nu însemnau nimic pentru milioanele de ochi care mă pândeau
1080
PANAIT ISTRATI
ÎNTRE UN PRIETEN ŞI O TUTUNGERIE
1081
din umbră: puteau să mă aresteze, să mă condamne şi, fără vorbă multă, să-mi sfărâme viaţa mea frumoasă, să mă împingă la un trai nelegiuit, la furt poate, la crimă chiar. Aşa cum mă aflam, fără paşaport şi fără bilet, nu eram nimic mai mult decât un individ bun pentru închisoare.
Cu toate acestea, numai cu jumătate din puţinii mei bani aş fi putut să am paşaport şi bilet, şi atunci m-aş fi aflat, pe loc, în rândul oamenilor cinstiţi şi demni de stima comisarului. Viaţa mea, deci, nu făcea decât două lire sterline. Aceasta înseamnă că, în împrejurări asemănătoare aceleia în care mă găseam, pot fi zdrobite tot atâtea vieţi frumoase, câte n-ar putea plăti suma de cincizeci de lei. Dar, dacă-i aşa, ar fi mai bine să se hotărască odată pentru totdeauna câ nu este îngăduit fiinţei omeneşti să-şi petreacă viaţa altundeva decât între locul unde munceşte şi odaia în care doarme, şi în felul acesta am vedea trei sferturi din omenire căzută în robie.
De altfel, este tocmai ceea ce vedem. Din cea mai fragedă copilărie, rânduiala aceasta m-a scos din sărite. I,a cc bun că pământul este atât dc marc şi dc atrăgător, la ce bun dorurile fierbinţi care ne frământă inima, dacă suntem siliţi ca, o viaţă întreagă, sâ ne învârtim în acelaşi kilometru pătrat de spaţiu terestru?
Acolo, în ascunzătoarea mea întunecoasă, îmi adusei aminte cum s-a născut în mine dorinţa de a vedea Egiptul: eram pe băncile şcoalei primare şi citeam istorioare biblice, ale căror ilustraţiuni în culori vii îmi înflăcăraseră închipuirea. Şi într-o zi, pe când învăţătorul mâ lăuda pentru a fi citit cu foc una din ele, strigai:
- Domnule, eu vreau să văd Egiptul!
învăţătorul surâse, se gândi, probabil, la mama care era spălătoreasă şi răspunse, mângâindu-mi bărbia:
- Vrei sâ vezi Egiptul... E cam departe. Şi cred că vei muri şi tu şi urmaşii tăi, fără să-1 vedeţi. Pe urmă, ridicându-şi mâinile ' către cer, adăugă: Afară doar...
Eram deznădăjduit, dar acest „afară doar" mă mai linişti. Aşadar, puteau fi împrejurări când chiar unui fiu de spălăto-! reasă i-ar fi fost îngăduit să vadă Egiptul!
Acum, când vaporul mă ducea, ascultam zgomotul elicelor şi-mi spuneam aproape, cu evlavie:
„Da, chiar dacă va trebui să fac închisoare ori de câte ori voi avea poftă să merg în Egipt, fără paşaport şi fără bilet, voi face-o bucuros. Voi întreba chiar un om de legi de câte ori mi ! se va mări pedeapsa după fiecare recidivă. Căci mai degrabă face să-ţi împărţi viaţa între închisoare şi Egipt, decât s-o laşi să se scurgă întreagă între cocioaba în care stai şi ocna în care lucrezi".
M-am ţinut de cuvânt: de la această primă călătorie, şase ani în şir am revenit în Egipt. Nu voi fi găsit o singură dată, înscris, pe lista călătorilor şi nici în registrul paşapoartelor Şi dacă n-am plătit cu închisoarea nici una din aceste hoinăreli, nu datoresc aceasta decât întâmplării care ocroteşte pe cei iubitori de o viaţă lipsită de piedicile ridicate de mâna neînţelegătoare a omului.
!
i în zorii celei de-a şasea zi de plutire, în faţa ochilor mei dor-
1 nici de frumuseţi pământeşti, se ivi o linie alburie, cu sclipiri de aur: Alexandria. Frigul ucigător pe care îl lăsasem la Constanţa, pierise de mult, fără urmă. Vreme blândă dc primăvară. Cer senin, Linişre pe întinsul apelor.
încă de cu noapte, împietrit la proră, pândeam cu înfrigurare sâ se ivească la orizont imaginile biblice. Teama îmi pie-i        rise, înăbuşită de fericirea năvalnică cc-mi umpluse pieptul. 1        Două umbre tăcute se plimbau pc locul strâmt al punţii de (        comandă. Le zisei în gând, plin dc recunoştinţă: „Puteţi să mă
1082
PANAIT ISTRATI
ÎNTRE UN PRIETEN ŞI O TUTUNGERIE
1083
închideţi, să mă bateţi, numai să nu-mi rupeţi un picior: vă voi săruta mâinile".
Rezemându-mi fruntea arzătoare de balustrada vaporului, căutam să reţin în mine cât mai mult sentimentul acesta de nebunească mulţumire către soarta care mă copleşea de bucurie; căci nici o fericire nu se poate asemui cu aceea pe care o smulgi vieţii, cu preţul riscurilor şi sforţărilor necruţătoare. Tot ce oamenii îţi refuză cu micimea lor de suflet, este o bucurie pe care o pizmuieşri. Şi toate bucuriile sunt înălţătoare; toate se pot dobândi, dacă bagi mâna să le cauţi în jăraticul destinului tău. Chiar şi dogoarea focului păleşte în faţa îndrăznelii dorinţei tale, numai să nu şovăi la gândul câ vei fi muşcat de nemilosul păzitor al bucuriilor pământeşti.
Iată ce nu ne învaţă nici o şcoală, nici o educaţie. Şi, iată, de asemeni, pentru ce pământul este mai bogat în fricoşi, decât în eroi. De-aici, traiul acesta searbăd, însă temeinic asigurat fiecăruia, de la râma omenească până la cercetătorul în stele.
Apropierea de Alexandria şi pregătirile de acostare mă siliră să mă întorc în ascunzătoarea mea, de unde nu trebuia să ies decât după ce se sfârşea debarcarea şi pleca poliţia. Ce făcea, oare, Mihail, acolo sus? Tocmit în mod excepţional, ca ajutor suplimentar la restaurantul primelor clase, el îşi plătea călătoria muncind. Pe mine, drumul nu mă costa decât o sticlă de lichior. Dar, pe când Mihail era sigur de-a putea părăsi vaporul fluierând, eu mă pregăteam sâ-1 urmez clănţănind din dinţi.
Dar nu se întâmplă nimic din ceea ce mă îngrijora. Ba chiar coborâi înaintea lui, cu o beretă de matelot pe cap şi însoţit de bunul meu fochist, care, de frică să nu mă dau de gol, ducea şi geamantanul meu. Pe chei, voioşia celor douăzeci şi doi de ani ai mei şi farmecul pământului egiptean pe care îl călcam, mâ făcură să sar de gâtul tovarăşului meu.
- Eşti aşa de încântat? mă întrebă el.
- încântat, nu, sunt nebun de fericire!
- Atunci, crezi, poate, câ aici umblă câinii cu covrigi în coadă?
- Nu mă gândesc la nici un fel de covrigi, spusei eu, oprin-du-mă. Mă gândesc la Egipt şi la prietenul meu care va coborî de pe vapor.
Fochistul se supără:
- Ti-am spus să nu legi nici un fel de prietenie în timpul călătoriei! Sigur că ai povestit totul vreunei haimanale!
îi explicai despre ce era vorba. Nu voi să creadă nimic.
— Aşteaptă puţin şî te vei încredinţa, îi spusei.
— Nu aştept nimic, strigă el cu răutate. Nu vreau să ştie cei de pe vapor ce fac eu. Ia-ţi geamantanul şi plăteşte-mi sticla cu ananas!
îi plătii două sticle de „ananas", şi omul plecă, făgădu-indu-şi să se uite mai de-aproape altă dată, înainte de-a avea de-a face cu haimanale ca mine. Această neghioabă neînţelegere mă mâhni, căci fochistul era un om foarte cumsecade, deşi cam prostuţ.
Mă aşezasem pe geamantanul meu şi îmi aprinsesem o ţigare, când se ivi Mihail, încovoiat sub greutatea bagajului său. Mă aşezai în drumul lui. Când mă văzu, lăsă să-i scape cele două geamantane, îşi plesni obrajii cu palmele şi veni să mâ îmbrăţişeze.
— Visez! Visez! izbucni el. Cum ai făcut? Eşti un diavol! Dar e mai bine aşa: aveam remuşcări că te-am lăsat la Constanţa. Acum ţi-ai luat singur zborul. Asta ţi-e soarta!
Parcă eram beat. Nimic nu mai e bun pentru sănătatea sufletului tău decât să te arunci aşa, încrezător, în necunoscut, un necunoscut care te cheamă cu un glas fără împotrivire. Netăgăduit, poţi pieri. Dar dacă scapi teafăr, ştii că nimic josnic nu ţi-a umilit existenţa: totul este eroism în viaţa unui om care înfruntă lumea cu două mâini goale şi cu o inimă caldă care să-1 apere de ispita unui trai tihnit şi îndobitocitor.
1084
PANAIT ISTRATI
ÎNTRE UN PRIETEN ŞI O TUTUNGERIE
1085
Nu ne oprirăm deloc Ia Alexandria. Nu făcurăm decât sâ străbatem oraşul, din port drept la gară, unde nc urcarăm în trenul care pleca Ia Cairo, Mihail avea o recomandaţie, care îl făcea sâ nădăjduiască un loc de portar la „Hotelul RoyaT, a cărui patroană, o rusoaică, voia un om din acelaşi neam cu ea. Prietenul meu fu repede primit. Şi timp de două luni putu să spună că nu cunoştea din Egipt, decât drumul care merge de Ia debarcaderul din Alexandria la „Hotelul Royal" din Cairo.
Stătu în hotel ca într-o adevărată închisoare. Rabdă totuşi, îngrozit de amintirea mizeriei din care gustase prea mult. Cât despre mine, mă îndeletnicii cu negustoria ambulantă şi cu zugrăveala, în zilele în care nu făceam nimic, mă plictiseam de moarte, fiindcă nefiind în tovărăşia lui Mihail, nu puteam să mă bucur de nici o frumuseţe. De cinci ani eram prieteni nedespărţiţi!
Dar sihăstria asta a lui Mihail nu putea să mai dureze. Fără îndoială, e cumplită amintirea foamei care se prelungeşte săptămâni şi luni de-a rândul, atunci când o bucată de pâine ţi se pare o sărbătoare. Lipsa unui adăpost şi păduchii, cate însoţesc foamea, sunt un chin infernal. Afară numai dacă nu e o brută, omul care a cunoscut această înjosire, capătă o spaimă nebună şi face tot ce poate pentru a nu se mai împotmoli într-o astfel de viaţă. Dar, vai! Există un duşman mai puternic, decât toate spaimele din lume - şi acesta este neputinţa vagabondului de a se adapta unei împrejurări; este neputinţa Iui totală de a stărui ca să-şi îmbunătăţească soarta; este, mai ales, acea neînchipuită plictiseală care îl roade zi şi noapte, numai fiindcă s-a săturat de aceleaşi chipuri, de aceleaşi ziduri şi de aceleaşi străzi pe care Ie-a văzut prea des.
Vagabonzii, fie că sunt oameni superiori, fie că sunt nişte tâmpiţi, sunt toţi fraţi prin această latură comună a firii lor.
Mihail nu făcea excepţie! Ni se întâmplase destul de des, să ne angajăm ca servitori la acelaşi hotel: aşa a fost la „Regina",
la Constanţa, la „FLnglish", la Bucureşti, la „Popescu", Ia I-acu-Sărat. Şi de câte ori, neavând curajul să-mi mărturisească pustiul lui sufletesc, se mulţumea să mi-1 aţâţe pc al meu, vorbindu-mi de meleaguri necunoscute şi făcând măreţe planuri de plecare! Nu-mi trebuia mai mult, ca să izbucnesc:
- Hai să plecăm numaidecât!
- Dar, răspundea el, nu vezi ce bine suntem aici? Nu ne lipseşte nimic.
într-adevăr, nu nc lipsea nimic, afară de ceea ce doream cu aprindere: o evadare neîntârziată. Trebuie recunoscut că viaţa de slugă are acest întristător neajuns de a ţine omul prea zăvorât. Pe vremea aceea, mai ales, servitorul care avea o oră liberă pe săptămână putea să se socotească fericit. Locuinţa şî hrana erau îndeobşte o ticăloşie. Cât despre lucru, se muncea de la şase dimineaţa până la miezul nopţii. O astfel dc viaţă nu poate să facă dintr-un om normal decât o vită. Dintr-un vagabond, ea face un răzvrătit.
Nu fii, însă, cazul blândului Mihail, gânditor sentimental, iubitor de literatură superioară, istoric aproape erudit, om bun, fire sfioasă, conştiinţă de o cinste desăvârşită. Dar, nu trebuia sâ-i pui prea mult răbdarea la încercare. Dacă se întâmpla aceasta, nu te mai puteai bizui pe el.
F. ceea ce se şi întâmplă la „Hotel Royal". Mihail plecă fără multă vorbă, plătind cele opt zile pc care le datorezi obligatoriu. (Acele faimoase „opt zile", ale neorocitului servitor, sunt şî ele o poveste întreagă, o tragedie, dar cine are vreme să asculte povestea, tragedia unei biete slugi?)
într-o seară, venind de la lucru, îl găsii pe Mihail la cafeneaua Goldenberg, din Darb-el-Barabra, cartierul general ro-mân-evreu şi spaniol-evreu al tuturor nespălaţilor din Cairo. Mă opream acolo în fiecare seară, un ceas sau două, înainte de a mă duce într-o ulicioară vecină, unde reluam, în fiecare noapte, lupta cu nebiruitele ploşniţe. Acolo se opreau toţi aceia care
1086
PANAIT ISTRATI
ÎNTRE UN PRIETEN Şl O TUTUNGERIE
1087
dădeau aceeaşi luptă: oameni cu feţe scofâlcite, eu ochi şireţi, cu braţele de prisos, cu mersul dezlânat de suferinţe şi vinovaţi numai de a se fi lăsat învinşi de aproapele lor, omul de ordine. Figura luminoasă a lui Mihail nu era la locul ei între feţele chinuite ale acestor jalnici învinşi. Aşezat la o masă în fundul tavernei, îşi pironea cu stăruinţă privirea lui vioaie în acest amestec de mizerie, părând câ scrutează astfel propria lui soartă, pentru zilele ce vor veni.
înţelesei numaidecât ce se petrecea cu el. Mihail făcea pace cu sine însuşi. Ursita vagabondului este cu totul deosebită de aceea pe care cerul o hărăzeşte celorlalţi muritori. Acestora, o lege imperioasă le dezvoltă într-atât instinctul de conservare, încât îi face să renunţe la orice contemplare a vieţii. Ei nu trăiesc decât cu grija zilei dc mâine, gata să sacrifice pe nimicuri ziua de azi. De-aci, această luptă aprigă care nu se sfârşeşte decât odată cu moartea. \i falimentul fiinţei umane, Dumnezeu ştie în ce scop.
Dimpotrivă, o lege, tot atât de imperioasă, slăbeşte vagabondului instinctul de conservare într-atât, încât îl face să i se pară acceptabilă cea mai cumplită nesiguranţă a zilei de mâine, sâ privească cu sânge rece ameninţarea propriei lui nimiciri, dar îi acordă în schimb putinţa de-a gusta toate bucuriile clipelor care îi umplu zilele. Şi aceasta îl sileşte sâ părăsească orice luptă egoistă cu el însuşi: de-aci o viaţă pe deplin trăită, dacă prin viaţă se înţelege cultul dorinţelor noastre.
Mihail, jertfmdu-şi tot timpul pentru a economisi douăzeci de lei pe lună, era un om sfârşit. Altă înfăţişare, altă fire, alt fel de a gândi, care nu erau ale lui. Sfidând mizeria, Mihail era o individualitate rară. Toate valorile existenţei vibrau în el. Fiecare ceas petrecut în tovărăşia lui era un prilej de desfătare a minţii. Foamea, lipsa dc adăpost, lipsa oricărei higiene trupeşti nu micşorau cu nimic bogăţia vitalităţii lui. Certurile noastre n-aveau niciodată loc în timpul vagabondajului, ci numai
atunci când slujeam împreună şi când nici el, nici eu nu mai eram oameni, ci nişte vite.
De aceea, când îl găsii la Darb-el-Barabra, înţelesei, după liniştea lui luminoasă, că abia de-acum încolo ne vom trăi zilele noastre dc libertate în Egipt. Ah, costisitoarea libertate a doi prieteni, singuri pe lume, regăsindu-se pe uliţele unui oraş cosmopolit, frăţeşte uniţi dc ameninţarea aceleiaşi soarte: cine o va cânta vreodată? Se mai poate nădăjdui că va veni ziua când va fi slăvit şî omul care dispreţuieşte orice avuţie, orice bunăstare materială şi care preţuieşte în aşa măsură măreţia vieţii şi frumuseţile pământeşti, încât este gata să moară pentru ele?
Vagabondul este omul civilizat al existenţei absolute. Dacă am personifica această existenţă, înfăţişând-o ca pe un strălucit echipaj care galopează nebuneşte pe drumurile universului, vagabonzii ar fi gonacii care îi fac alai şi cad istoviţi, cântându-i imnuri de slavă. Iată cc înţeleg prin civilizaţie. Oamenii de rând se jertfesc şi ei acestui măreţ echipaj, dar sunt striviţi de el, încurcându-i drumul cu urâtele lot teleguţe. Aceştia sunt cei ce tulbură existenţa. Voind să se apropie de dânsul, nu fac decât să-i micşoreze strălucirea şi să sfârşească mârşav sub roatele lui, înainte chiar de a-1 fi zărit.
i
Timp de o săptămână, am fost şi noi gonacii plini de însufleţire ai acestui echipaj, care trecea cu fast pe frumoasele meleaguri ale Egiptului. Mai târziu, însă, ni se tăie răsuflarea şi îl pierdurăm. Pentru a-1 ajunge din urmă, Mihail făcu un plan îndrăzneţ:
- Vom pleca în Abisinia, spuse el.
- în Abisinia? Hai numaidecât!
- Vom pleca de îndată ce-ţi voi face rost de un paşaport.
1088
PANAIT ISTRATI
ÎNTRE UN PRIETEN $1 O TUTUNGERIE
1089
Dumnezeule, cum izbutesc oamenii să facă viaţa prozaică! Ce legătură este oare între o veselă călătorie în Abisinia şi un trist paşaport? lată ce n-am ajuns să înţeleg nici până astăzi.
- Şi cum vei putea să-mi faci rost de un paşaport?
- Plătind o liră sterlină!
în mai puţin de o oră devenii plecatul supus al Majestăţii Sale Ţarul tuturor Ruşilor, şi eram născut la Chişinău. Ca şi Mihail Mihailovici Kazansky, mă numeam Alexandru Alexandrovici Bessarabsky. Binevoitorul fabricant de paşapoarte ne preveni câ „nu trebuie să ne prezentăm cu acesta în faţa nici unei autorităţi consulare ruse din Egipt; e mai prudent". Am mulţumit pentru stat.
Eram curios acum să ştiu cum socotea Mihail că ne vom câştiga traiul în Abisinia. Foarte simpu: vom fi negustori ambulanţi de sticlărie colorată, în anume ţinuturi, puţin umblate, ale acestei ţâri, unde se spunea că indigenul îţi dă fildeşul său pe un pumn de rubine false. Era minunat. Mă şi vedeam copleşit de atâţia colţi de elefanţi, încât eram silit să las o parte în drum.
începurăm sâ nc interesăm de preţul acestor pietre false. Picrdurăm trei zile fâră să fi cumpărat nimic. înainte dc război, principala producătoare a acestor articole fusese Germania, dar cum nu ne era cu putinţă să comandăm direct, fiindcă eram grăbiţi, trebuia să luăm ceea ce sc găsea pe loc, să plătim scump şi să nu ne alegem decât cu câteva ocale de pietrărie urâtă. în fine, după ce am scotocit prin tot Cairo, dădurăm peste un întunecat personaj balzacian, despre care se spunea că este un „bătrân aventurier" grec, astăzi mizantrop retras, pe care reumatismul îl ţine închis în odaie, om cumsecade şi cinstit pe deasupra. Ne ţinu un sfert de ceas la uşă, înainte dc-a ne îngădui să intrăm, pe urmă, încetul cu încetul, faţa lui ursuză se lumină la flacăra iluziilor noastre abisiniene. Ne rugă să luăm loc, aduse rachiu, ne descusu ca unul care se pricepea şi sfârşi prin a vedea
în noi propria lui imagine de odinioară, adică doi nebuni. Dar, ştiind, ca nimeni altul, cât era de definitivă şi de scumpă inimilor noastre nebunia care ne cuprinsese, nu încercă să ne abată de la planul nostru. Ne dădu stocul lui de pietrărie, vreo zece kilograme de marfă straşnică, a cărei varietate ne ului, şi cu toate stăruinţele noastre, nu voi să primească nici un ban. Ni-1 dădea pe datorie.
- Mi-1 veţi plăti, nespuse cl ironic, după ce veţi fi vândut fildeşul vostru abisinian.
îl privirăm tulburaţi şi duşi pe gânduri. Sub suflarea meşteră a acestui bătrân vabagond, visurile noastre începură să se risipească. Ochii lui, buni şi cruzi în acelaşi timp, mă urmăreau ca un avertisment neîndurător. Nu puteam să-i port pică, nu numai din cauza dărniciei lui, dar şi fiindcă se vedea că ne compătimeşte cu o dureroasă sinceritate. Şi, totuşi, o disperare de neînvins mă împingea să-1 blestem. Mi se părea că ne fusese piază rea.
Mihail tăcu tot timpul cât ne trebui ca să coborâm tumultuoasa Mousky. Abia când ajunserăm în bârlogul nostru, mă întrebă:
- Ce crezi despre acest om?
- Cred că ne-a primit şi tratat aşa cum poate s-o facă un om chinuit dc... duioasele lui reumatisme.
- Foarte bine spus! Dar asta e tot?
- Cred căe tot.
- Nu. Mai e ceva; ceva mai adânc şi mai general, care ne priveşte pc amândoi.
Ciulii urechea. La dracu, pietrăria, Abisinia şi tot fildeşul din lume: chiar acum voi face una din cele mai frumoase călătorii, în sufletul bunului meu Mihail. Căci îl vedeam pe acest unic prieten al zilelor mele cum se lăsa copleşit de gânduri triste-vesele, ce-i scăldau faţa în lumina acelui astru pe care numai iubitorii de viaţă crâncenă îl cunosc.
1090
PANAIT ISTRATI
ÎNTRE UN PRIETEN ŞI O TUTUNGERIE
1091
Stăteam pe patul nostru sărăcăcios. Mihail, cu coatele rezemate pe genunchi, îşi răsuci cu voluptate o ţigară. îmi răsucii şi eu una. După ce trase primul fum, îşi ridică fruntea. Era frumos şi trist şi vesel, aşa cum numai cl singur putea să fie în acelaşi timp. Ochii lui strălucitori, nările lui care palpitau, colţurile gurii lui bune şi dureros de ironice, fruntea mare şi liniştită îmi împărtăşeau deja, înaintea cuvintelor, o parte din această neîntrecută desfătare care era pentru mine felul său de-a tălmăci eroica noastră viaţă, aşa de plină de aspecte contradictorii.
- Da, începu Mihail, privind în gol. Bătrânul acesta n-are numai reumatisme şi duioşie, ci şi o experienţă a vieţii care nu este aceea a tuturor oamenilor, o experienţă pc care a prefăcut-o în filozofie personală. Nu este adevărat ceea ce ni s-a spus, că a alergat după aventuri. A fost un vagabond, ceea ce este cu totul altceva. Aventurierul vrea şi poate să se căpătuiască. Vagabondul nu vrea şi nu poate. Dacă se înfăţişează vreun prilej, cel dintâi e în stare să înşele pe om, să-i ia pielea şi să săvârşească chiar o ticăloşie. Cel de al doilea este cu desăvârşire incapabil. De asemeni, când vagabondul e înzestrat cu o inteligenţă rodnică, filozofia pe care o trage din experienţa vieţii sale este vrednică de stimă. Cu toate acestea, nu trebuie să fie prea încrezător.
Ceea ce numim obişnuit filozofie, ar vrea să ne slujească de călăuză perspicace în toate împrejurările vieţii noastre. Ca şi cum ar fî o regulă comună de viaţă pentru toate fiinţele omeneşti. Dacă există o asemenea regulă, apoi ea nu priveşte decât pe cei ce vor să treacă întocmai ca pisica prin băltoacă. Astfel, duioşii noştri părinţi, luând viaţa drept o băltoacă, ne iau pe noi drept nişte pisoi, iar pe dânşii, fiindcă au sărit băltoaca, drept nişte filozofi. Nu sunt totdeauna departe de adevăr, totul depinde însă de ceea ce a ieşit din pisică. Şi s-au văzut pisici omeneşti care au fătat zmei. Cine e de vină? Nimeni, bineînţeles. Cine e de vină, când nu plouă la vreme?
Există o anarhie divină la care părinţii, cu toată dragostea lor, ar trebui să se resemneze cu filozofie. Dar, n-o fac. Şi când ' -pot, taie aripile micului zmeu, îi ciuntesc ghearele, îi pilesc dinţii, îl sluţesc cum pot mai bine, pentru a-1 readuce la înfăţişarea dc pisoi. De aci: caricatura de omenire pe care o avem înaintea ochilor, în care totul este confecţionat gata, de la încălţăminte până la „filozofie".
Dar, vagabondul, care n-are ghete în picioare, n-are nici filozofia acelei umanităţi. Asta să însemne oare că înţelepciunea cu care se împodobeşte el la bătrâneţe trebuie să se întindă la toţi fraţii săi întru vagabondaj? Nu, de o mie de ori nu, chiar dacă este înzestrat cu o rodnică inteligenţă. Cu toate acestea, faptul că a avut o vastă viziune a vieţii şi că a plătit supraomeneşte, cu fiinţa lui, pentru a o avea, îl face vrednic de preţuirea noastră. Este cazul omului pe care l-am văzut. Şi este foarte interesant.
Omul acesta a ajuns la concluzia că existenţa este o mamă vitregă, chiar pentru cei care se încredinţează orbeşte lavei sale incandescente. Ce fel de mamă vitregă? Iată cum: ea nu ne umple de visuri decât ca să-şi îngăduie, apoi, plăcerea de-a ne goli. Aceasta n-are nici 6 legătură cu reumatismele, dar are una mare cu duioşia. Or, bietul bătrân asta este: un mare afectuos. Atâta a iubit viaţa, încât şi-a făcut din ea un scop. Şi ea este, într-adevăr, sau poate să fie un scop, cu condiţia însă ca s-o priveşti mai întâi ca pe un mijloc.
Oare râsul, plânsul, sunt ele scopuri? Nimeni nu crede aceasta. Sunt mijloace care îţi îngăduie să treci la altceva, ca şi somnul, ca şi veghea. Viaţa este şi dânsa un mijloc foarte lung, care ne îngăduie să trecem la ceva care se cheamă Neant. Dar, ce ştim noi despre Neant?
Bătrânul vagabond n-a înţeles această lege a existenţei. Nici n-a căutat s-o înţeleagă. N-a făcut decât s-o iubească. Este o mare greşeală, care poate duce la moartea sufletului. Cum poţi să ceri unui măr să rămână veşnic în pom aşa cum este? Şi chiar »
1092
PANAIT ISTRATI
ÎNTRE UN PRIETEN ŞI O TUTUNGERIE
1093
dacă ar rămâne, am fi oare câştigaţi cu ceva? Totul se năruie. De aceea, cred că ideea raiului şi a iadului este cea mai mare neghiobie pe care a născocit-o spiritul religios. Eternitatea nu există decât în infinitul lucrurilor.
Trebuie deci să ne agăţăm de lucrurile acestea trecătoare, să facem din ele hrana sufletului nostru şi sâ nu le cerem socoteală, atunci când băgăm de scamă că ele sunt cele care ne înghit. Orice oprire în această sete de acţiune, înseamnă pieirca noastră.
Să luăm, de pildă, planul nostru abisinian. Cunoscând sfârşitul plin de dezamăgiri al nenumăratelor lui planuri, izbutite sau nu, bătrânul suferea de gândul falimentului cu care ştia el câ se soldează viaţa cea mai triumfală a unui vagabond. îşi spunea, poate, că vom avea noi fildeşul abisinian, când va avea el alte picioare. Şi inima Iui bună, ne plângea.
Fără îndoială, planul nostru este necugetat. Dar ce însemnează; cugetat? Este oare să ai o mie de robi la picioarele tale şi o judecată de brută? Pentru a cumpăni răspunsul, trebuie să te uiţi la cine răspunde: motanul sau zmeul? Totul se reduce la aceasta.
Ascfel, noi fiind nişte zmei, vom pleca în Abisinia, încheie Mihail.
Nu plecarăm numaidecât. Deşi „zmei", trebuirăm să ne ostenim trei zile dc-a rândul, ca să punem în valoare cele zece kilograme de pietriş multicolor pe care se clădeau toate visurile noastre abisîrriene. Ronţăind la nuci şi fumând ţigare după ţigare, nu părăsirăm odaia decât după ce am dat acestui morman de pietre forme încântătoare. Safire, smaragdc, rubine, mărgeane, chihlimbare, ametiste, opale şi alte nimicuri se îmbinară cu meşteşug pentru a forma salbe, brăţări, broşe, mărţi-şoarc, inele, medalioane, cercei, ale căror accesorii ne ruinară.
Când totul fu terminat şi bine orânduit într-o ladă specială, bucuria noastră nu mai cunoscu margini. O viaţă nouă se
deschidea înaintea noastră, o viaţă de neţărmurită libertate. Mihail întrezărea fericitele ei urmări:
- Cu banii de pe fildeş, ne vom cumpăra două puşti şi vom trăi din vânătoare, ca doi sălbatici. Ştii sâ vânezi?
-Nu.
- Am să te învăţ.
- Sper că n-ai să mă înveţi să vânez tigrii, observai eu, speriat şi numaidecât propusei viitorului meu tovarăş de vânătoare sâ mergem să sărbătorim undeva noua noastră viaţă de oameni liberi.
El încuviinţă. Vagabonzii sunt totdeauna gata să sărbătorească un vis. Dar, după micul chef pc care ni-1 oferirăm la „Berăria familiilor", Mihail făcu o socoteală aproximativă a cheltuielilor viitoare şi descoperi că plănuita noastră călătorie era compromisă. Dar, ce? Trebuie neapărat să iei un bilet întreg când vrei să pleci în Abisinia? Nu poţi să călătoreşti şi de contrabandă? Pentru ce mai eşti atunci vagabond?
Această îndrăzneaţă idee ne întări inimile pentru o zi, timp în care alergarăm pe la toţi negustorii de fildeş pentru a ne interesa dc preţul acestui articol şi a strânge adrese. Dar, în momentul în care trebuia să dea semnalul plecării, Mihail îmi împărtăşi tulburătoarele lui îndoieli:
- Ce ne vom face la Port-Said, dacă nu ne vom putea angaja pe nici un vas şi dacă nu ne va fi cu putinţă să trecem de contrabandă?
Nu găseam nici un răspuns mulţumitor. Şi iată-ne pe amândoi dezamăgiţi, cu capul între mâini, când deodată, un gând genial mâ fulgeră:
- Mihail! Am uitat să-ţi spun câ am, la Alexandria, un unchi milionar!
Bunul Mihail ridică încet capul şi mâ privi cu milă.
- Da, da! Poţi să mâ crezi, chiar mama mi-a spus: „E un frate sau un văr al tatăului tău; a trăit în casa noastră, a fost de
1094
PANAIT ISTRATI
ÎNTRE UN PRIETEN ŞI O TUTUNGERIE
1095
fată la botezul tău şi a părăsit în cele din urmă ţara, plecând în Eghipet, la Alexandria, unde s-a îmbogăţit. Poţi să-1 cauţi, este foarte cunoscut. îl clieamă Vanghelis. Tatăl tău l-a ajutat mult. Sâ te ajute şi el pe tine".
în ţâţa acestor preciziuni, prietenul meu, ştiind bine cât era de serioasă mama în faptele şi în vorbele ci, renunţă la acrul lui compătimitor:
- Cum de nu ţi-ai adus aminte când eram la Alexandria?
- Graba ta de-a ajunge cât mai repede la „Royal", m-a tăcut să-mi pierd capul. Dar cine nc împiedică să mergem la Alexandria şi să ne încercăm norocul? Iar de acolo vom pleca cu vaporul la Port-Said.
O clipă de gândire, apoi:
- Haide! spuse Mihail. Fie cc-o fi! Ne înşfăcarăm geamantanele!
în seara aceea, străbăturăm Cairo cu trăsura, ascultarăm, muţi, larma uliţelor sale, înţesate de săraci grăbiţi, de soldăţime beată, de turişti guralivi, de negustori ambulanţi, cu strigătele lor pline de tristeţe. Ne luarăm cu prietenie rămas-bun de la acest oraş, cel dintâi în viaţa noastră, al cărui soare generos ne încălzise în plină iarnă.
Am petrecut o noapte plină de zgomot şi de fum înăbuşitor, într-un tren înţesat de felahi. Era cu neputinţă să te mişti: volumul fiecărui individ era dublat de acela al bagajului care-1 însoţea. Astfel, interiorul vagonului pârea un jalnic camion încărcat cu trupuri omeneşti şi cu mărfuri aruncate claie peste grămadă. Din el se ridicau mirosuri şi zgomote, unele mai nesuferite decât altele.
Era o populaţie de ţărani pe care o vedeam pentru întâia oară, dar priveliştea mizeriei şi a suferinţei care se arăta ochilor mei, nu pot s-o compar cu nimic din ce am văzut asemănător de atunci încoace. în vagonul nostru erau un mare număr de orbi, cu orbitele hidos golite de ravagiile trachomului. Mulţi
dintre călători erau atinşi de aceeaşi boală şi nu mai vedeau decât cu mare greutate. La fiecare clipă îşi frecau ochii cu dosid mâinii sau cu mânecile murdare. Mame, cu copii în braţe sau care lc dădeau să sugă, umblau cu toate degetele, când pe ochii lor purulenţi, când pe ai pruncului pe jumătate orb.
Eram îngroziţi. Crezând că ne aflam într-un vagon pentru infirmi, încercarăm să trecem în altul. Dar tot trenul era asemenea vagonului nostru: lung convoi de vite omeneşti, zdren-ţăroase, murdare, sortite întunericului. Am petrecut şapte ceasuri de groază şi am înţeles că în Egipt mizeria nu putea să călătorească decât noaptea.
Viaţa unui vagabond nu e totdeauna un vis înşelător. Mai sunt şi surprize plăcute, pc care, vai! vagabondul se grăbeşte să Ie schimbe el însuşi în amărăciuni. Oricât de uimitor ar părea, nu trebuie să se creadă câ unchiul milionar din Alexandria nu era decât o născocire. Exista, într-adevăr. Şi acesta nu ne miră. Vagabondul nu se miră de nimic.
De necrezut, însă, fu grabnica descoperire a acestui unchi: du-tc şi caută în Alexandria un Vanghelis oarecare! Ei bine, nu-1 căutarăm defel; el însuşi veni către noi şî iată cum:
La gară luarăm o trăsură şi cerurâm birjarului să ne ducă la „un hotel cât mai ieftin". Şi aci, interveni în chip minunat spiritul vreunei divinităţi care ocroteşte pe vagabonzi: birjarul nc duse la hotelul „Sfântu-Gheorghe", pe strada Hammamil. O cameră cu două paturi şi cu foarte puţine ploşniţe costa un shiling. Ne depuserăm pachetele şi coborârăm în stradă.
Dar, pe stradă ce sâ faci? încotro sâ apuci? Stâturăm câtva timp în faţa intrării hotelului, nehotărâţi. Ca să putem cugeta mai în voie, intrarăm la „Marea cafenea Grecia", care sc găsea chiar în faţă. Era un local frumos, de mâna a doua. Pe terasă o mulţime de gură-cască, cei mai mulţi greci. Cu pardesiile pe umeri, cu mustăţile tirbuşon, îşi dădeau o înfăţişare menită să ispitească femeile uşoare. Ne deveniră pe loc nesuferiţi. Dar
10%
PANAIT ISTRATI
ÎNTRE UN PRIETEN ŞI O TUTUNGERIE
1097
cafeneaua era straşnică, iar narghilelele nu se poate mai ademenitoare, îndrăznii sa-1 întreb pe Mihail dacă putem să ne îngăduim şi noi câte una.
- Ţi-ai găsit deja unchiul? făcu el ironic. Aici două narghilele costă jumătate dintr-un prânz de-al nostru.
După ce făcu această observaţie, comandă totuşi două narghilele. Chelnerul care nc servea înţelese că suntem proaspăt sosiţi şi nc întrebă cu familiaritate despre originea noastră. Nu i-o ascunserăm. Pe urmă, îl întrebai, la rândul meu, dacă nu ştia de „un grec bogat care se numeşte Vanghelis".
- Poate întrebi de Vanghelis Gheorghiţis? răspunse el.
- Nu ştiu dacă îl cheamă Gheorghiţis. Nu-i cunosc numele de familie.
-Atunci e greu să-1 găseşti. Vanghelis sunt ca frunza şi ca iarba. Gheorghiţis nu e decât unul.
- Şi cine este el?
- Acela care a înfiinţat această cafenea, acum douăzeci de ani. Acum e proprietarul „Clubului Oriental", din piaţa Mahomed-Ali.
- E bogat?
Chelnerul surâse dispreţuitor:
- Dacă ai pune în taierul unei balanţe tot aurul Iui şi dacă s-ar aşeza în celălalt taler patru ca dumneavoastră, tot aurul ar fi mai greu.
- Sapristi! Şi poţi să-mi spui dacă omul acesta, pe lângă atâta aur, are şi puţin suflet?
Chelnerul îşi roti ochii împrejur, se plecă la urechea mea şi-mi şopti:
- întreţine o sumedenie de haimanale, nepoţi dc-ai săi, dintre care trei sunt aproape de dumneavoastră, pe terasă.
Mihail îmi făcu semn să tac. Puţin după aceasta, ne îndreptam alene către „Clubul Oriental", din piaţa Mohamed-Ali.
Era dimineaţă. Clubul nu se deschidea decât seara. Cât despre proprietar, nu descindea decât foarte târziu, către ceasurile nouă sau zece noaptea şi nu în fiecare zi, căci era foarte bătrân. Dar fiul său îl reprezenta în permanenţă.
Nu voiam să vorbesc cu fiul, ci cu bătrânul, de care nu mă îndoiam că este unchiul meu.
La nouă şi jumătate, urcam scara luxoasă a palatului. La etajul întâi, o draperie grea de catifea roşie masca intrarea clubului. Doi cerberi arabi, în livrele impecabile, stăteau ţepeni în faţa ci. Le prezentai numele meu, scris pe o bucată de hârtie curată.
Aşteptai îngrijorat câteva minute şi iată că se iveşte un uriaş, cam dc vreo patruzeci de ani, mă cântăreşte o clipă cu privirea şi mă întreabă pe greceşte, cu un glas destul de binevoitor:
— Cine eşti dumneata?
— Sunt cutare, fiul lui cutare şi nepotul unchiului Vanghelis. Viu din România.
Omul păru uimit. Se uită îndelung la mine, cu bunăvoinţă, pe urmă zise:
— Aşteaptă o clipă! Şi dispăru.
Aşteptai cam multişor. în fine, uriaşul se întoarse:
— Iartă, spuse el, tata ştie de cine c vorba, dar nu recunoşte numele dumitale de botez. Nu mai ai altul?
— Ba da: Gherasim.
— Aşa da! Intră!
— Gata, am dat lovitura! îmi spusei, urmându-nn vărul.
Vestibul luxos. Sală mare. Lumină orbitoare. Servitori tăcuţi. Pe urmă se deschise o uşă care dădea într-un salon măreţ şi mă trezesc în faţa unui patriarh venerabil, aşezat într-un jilţ. îi sărut mâna, peste măsură de tulburat de figura lui liniştită, încadrată de o frumoasă barbă albă. Are pe cap o şapcă de casă. Degetele sale numără boabele de chihlimbar ale unor mătănii.
După cc mă aşeză la dreapta lui, îmi spuse, cam pieziş, în-figând în ochii mei o privire cercetătoare:
1098
PANAIT ISTRATI
ÎNTRE UN PRIETEN SI O TUTUNGERIE
1099
- Deci eşti fiul Joiţei? Mai trăieşte maică-ta?
- Trăieşte, unchiule.
- Dar fraţii Anghel, Dumitru, sora Antonica?
- Unchiul Anghel e bolnav râu. Ceilalţi sunt sănătoşi.
- Povesteşte-mi ceva de Anghel! Iată un om pe care l-am iubit mult!
Spunând aceasta, bătu din palme. Un fecior intră.
- Două cafele!
Povesteam cu patimă, uitând că am lângă mine pe un om bogat. Nu mai vedeam decât un unchiaş zdravăn, care la flacăra îndepărtatelor lui amintiri, reînviate de prezenţa mea, se aprindea ca un copil. Toată distincţia rigidă a figurii lui dispăruse, făcând loc unei voioase înduioşări. Din când în când, era cuprins de o vădită emoţie. Fu mişcat până la lacrimi, atunci când firul povestirii ajunse la dureroasa agonie a unchiului Anghel, care sc zbătea în ghearele morţii de mai bine de un an.
Astfel se încredinţa că eram nepotul lui şi mă copleşi de mângâieri.
- Dar, mă întrebă, pentru ce nu tc numeşti Gherasim?
- Prenumele acesta a rămas în registrul de naşteri. Nimeni nu mi-a zis Gherasim, ci Panait.
- Şi pe urmă, trebuie sâ porţi numele tatălui tău, Valsamis, şi să iei naţionalitatea greacă. Arată-mi paşaportul.
- N-am.
îi arătai „buletinul de naştere" şi certificatul de dispensă de serviciu militar. Le găsi în regulă.
- Bun! Spunc-mi acum de ce ai venit în Egipt?
- Ca să muncesc cu braţele mele, ca în România, şi să cunosc, în acelaşi timp, acest frumos colţ de pământ.
Bătrânul strâmbă din nas:
- Nu! Ai ceva mai bun de făcut. Şi te voi ajuta, dacă mă vei asculta. Pe urmă, cu un ton glumeţ: Cum stai cu punguliţa?
Şi fără să aştepte răspunsul meu, vârî două degete în buzunarul vestei şi îmi strecură opt lire sterline. îi mulţumii. Se ridică, mă luă de mână şi mă conduse în sala de jos, unde, împrejurul unei mese mari şi ver/.i, domni serioşi stăteau ca nişte sfineşi, fiecare cu o grămadă dc aur în faţa lui.
- Vezi, îmi spuse încet bătrânul, sâ joci tu însuţi e foarte rău, dar să-i faci pe alţii să joace, e foarte bine.
Şi ieşind în vestibul, mă îmbrăţişa în prezenţa valeţilor smeriţi:
-Au revoir, Gherasime, murmură pe franţuzeşte.
Plecai, beat de viaţă tumultuoasă. Cc fel de viaţă? Aş vrea să precizez. Mi-aduc aminte că în stradă, în loc să alerg repede să-1 întâlnesc pe Mihail care mâ aştepta la hotel, am întors spatele strălucitoarei pieţe Mohamed-Ali şi m-am îndreptat către mare. Aveam nevoie de o clipă de reculegere.
Nu mai rămăsese în mine nimic din omul care venise să tragă chiulul unui unchi „milionar". Puţin îmi păsa dacă era sau nu milionar. N-avusei nici măcar curiozitatea de a vedea câte lire îmi strecurase. Sentimente mult mai puternice îşi făcuseră loc în inima mea.
Bătrânul acesta era mai întâi un om din categoria acelora pe care îi iubesc: un viteaz plin de duioşie. Straşnic neam de oameni, în stare să vibreze până la adânci bătrâneţi, sub imboldul unei inimi totdeauna gata să sc înfioare de măreţia vieţii, îmi vorbise, mie, un necunoscut, despre anii lui de haimanalâc, când visuri de haiducie îi frământau sufletul, despre ceasurile petrecute în tovărăşia unchilor Anghel şi Dumitru, haiduci adevăraţi, şi îmi mărturisise că a trăit atunci cea mai frumoasă parte din viaţa lui. La un moment dat, ochii i se umpluserâ de lacrimi. Milionarii, după câte ştiu, nu plâng niciodată, afară doar pentru banii lor.
Mă îndrăgostisem acum de această puternică personalitate, tot atât de mult ca de Mihail. Ardeam de dorinţa dc a-1
1100
PANAIT ISTRATI
ÎNTRE UN PRIETEN SI O TUTUNGERIE
!101
recomanda pe prietenul meu şi de a trăi cât mai mult cu putinţă în apropierea lui.
Dar, o umbră de sinistre presimţiri sc strecurase deja între el şi mine: de ce îmi spusese că este ceva mai bun de făcut, decât să lucrezi cu braţele tale şi să vizitezi ţinuturile frumoase ale pământului? Ce înţelegea el prin acest „mai bun"? Un tripou? Şi pe urmă îmi spusese că vrea să mă ajute, cu condiţia de a-1 asculta.
Ah, cât dc nenorocit mă simţeam! Iată o făgăduinţă dc viaţă frumoasă, care avea să sfârşească prost. începeam să-1 iubesc pe omul acesta, cum o iubeam pe mama: cu o violentă admiraţie. Aş fi vrut să-i fiu cel mai plecat servitor, un servitor prieten, nimic mai mult. Va încerca, oare, sâ facă din mine, în mare, ceea ce mama nu izbutise în mic: un cetăţean potolit şi mediocru? în felul acesta înţelegea el oare să mâ facă fericit?
îmi cunoşteam îndărătnicia şi vedeam cearta care sc apropia. Ceea ce veni, fu mai rău decât o ceartă.
îi povestii lui Mihail această întrevedere, până în cele mai mici amănunte, pe urmă îi împărtăşii îndoielile mele. El îmi spuse:
- Omul acesta îmi pare bun. încearcă să fii cu el mai înţelegător decât ai fost cu mama ta. Poate nemărginit mai mult decât dânsa. Dacă vrea să-ţi facă o situaţie, primeşte, ascultă-1! Mai târziu, vei face cc vei voi. E mai bine să porţi o cămaşă curată decât una în care mişună păduchii. Dacă nu-ţi cere decât aceasta, te sfătuiesc sâ-1 asculţi.
îmi ceru însă altceva, ceva care însemna moartea sufletului meu.
Crezând că nu făceam nici un rău dacă îmi potoleam mai întâi arzătoarea mea sete de-a cunoaşte măcar o parte din minunile Egiptului, începui, în tovărăşia lui Mihail, o hoinăreală nebună, care ţinu două zile, cheltuind din larg şi vizitând toată Alexandria şi împrejurimile. Era şi drept. Un unchi bogat îmi dăduse opt lire, „bani de buzunar", tot aşa de uşor ca şi cum mi-ar fi dat doi piaştri. Ce trebuia să fac? Să rămân mai departe la hotelul „Sfântu-Gheorghe", plin de ploşniţe şi să mă hrănesc
cu o scrumbie? Nu. Ne mutarăm la „Hotelul Poştei", mân-carăm în restaurante bune, încâlecarâm pe măgăruşi şi nc fotografîarăm. Cafelele şi narghilelele, le beam şi le fumam numai la „Marea Cafenea Grecia", sau „cafeneaua noastră", cum o numea unchiul.
De la cafeneaua aceasta mi sc trase nenorocirea.
într-o zi, pe când ne găseam pc terasă, un tânăr elegant, cu privirea vicleană (am aflat mai târziu câ era unul din verii mei), veni să mă bată pe umăr:
- Dumneata eşti Ghcrasim? -Da.
- Te cheamă unchiul.
Spunea „unchiul", cu tonul cu care un valet ar anunţa „împăratul"!
- Unde trebuie să merg?
- Să fii mâine la patru aici. Voi veni să te iau, avem un botez. Mâ salută rece şi plecă. Mihail îmi spuse:
- Eşti pierdut.
Eram, într-adevăr, pentru unchiul meu.
A doua zi, frumosul meu văr veni să mă ia cu trăsura. Nu schimbarăm tot timpul o vorbă.
Casă de oameni bogaţi. Rude, oaspeţi, popi. Se boteza o copilă micuţă de patru sau cinci ani, care, goală, ţipa cât o ţinea gura că nu vrea să fie vârâtă în cazan. Fără binevoitorul ajutor al unei verişoare drăguţe, care consimţi sâ se ocupe dc mine, n-aş fi ştiut să spun ce căutam în mijlocul acestei adunări, absorbită de botez. Către sfârşitul ceremoniei, unchiul mă luă deoparte:
- Uite, spuse el, vreau să te instalez în Alexandria. îţi voi deschide o tutungerie, dar una frumoasă. E o afacere bună. Nici o oboseală. Câştig mare. Şi e curat, atrăgător. Dar, ia spune-mi, ai venit singur în Egipt?
- Nu. Sunt cu Mihail, un bun prieten, care...
1102
PANAIT ISTRATI
ÎNTRE UN PRIETEN ŞI O TUTUNGERIE
1103
- îmi vei face plăcerea să rupi numaidecât cu „hunul tău prieten". Sunteţi amândoi nişte pierdc-vară. Vreau să fac din tine un om. Ai înţeles? Du-te acum. Unul din verii tăi te aşteaptă afară, ca să te plimbe cu trăsura.
Vorbindu-mi astfel, nu era nimic jignitor în ionul lui. Ţinea una din mâinile mele într-ale lui, o bătea cu palma din când în când, pentru a da mai multă tărie hotărârilor sale. Era într-adevăr un om bun.
Mă însărcinai chiar eu să-1 fac să fie cu mine rău până la ură. Nu era din vina mea. Poţi sili un cal să alerge în genunchi?
Vărul, care mă aştepta în trăsură, nu era, aşa cum mă aşteptam, spionul meu. Era un băiat de viaţă, cu mult lipici. îmi plăcu tovărăşia lui şi-1 lăsat să mâ ducă unde vrea. îmi vorbi de toate, fără sâ încerce să mă facă să vorbesc. Cât despre plimbare, nici pomeneală. Ne-am înfundat mai mult prin berării luxoase, am băut cam din toate şi ne-am îndopat cu mezeluri.
Aşa că îmi era vederea destul de tulbure, când, trecând cu trăsura prin piaţa Mohamed-Ali, îl zării pe Mihail care, de pe trotuar, ridica bastonul şi îmi făcea semne. Nu înţelesei ce voia. Nebânuind nimic grav, vrui să feresc prietenia noastră de ochii indiscreţi ai vărului meu de duzină.
Trăsura trecu. Ce a urmat, a fost o nenorocire.
Prietenii noştri sunt nişte oameni tragici. Inima lor sc răneşte mai uşor decât a celei mai îndrăgostite amante. Fireşte, pricina este cu totul alta, dar urmarea este aceeaşi: rană adâncă, ce nu se vindecă decât foarte încet.
Fiindcă nu oprisem trăsura, când îmi făcuse semn, Mihail rămăsese pe trotuar, cu sufletul zdrobit. Dar, era ceva şi mai rău. Durerea lui cădea pe o inimă deja greu lovită: o scrisoare primită în dupâ-amiaza aceea îl înştiinţa că în năprasnica lui Rusie, fiinţa în carc-şi pusese toate speranţele de viitor, îl trădase. Purtarea mea, deci, putea uşor sâ-i pară ca o nouă trădare.
Era chiar părerea care şi-o făcuse despre mine. Mândru de-a mă vedea intrat într-o familie bogată, nu-mi mai dădeam
osteneala să opresc trăsura pentru un sărman ca el. Avu cruzimea să mi le spună toate acestea, aşa pe şleau. Rămăsei ca trăsnit.
Aceasta se petrecu la hotel, unde mă dusei să-1 găsesc, după ce scăpai dc vărul meu. Era dc nerecunoscut. în loc de orice lămurire, scoase din buzunar cele patru lire sterline încă nechel-tuite, pc care le adăugasem la punga noastră comună şi mi le zvârli în nas.
- Uite banii unchiului tău!
în sufletul lui trebuia să sc petreacă ceva înspăimântător, altfel nu puteam înţelege cum un om atât de delicat ca el să fie în stare sâ facă un astfel de gest. Nu scosei un cuvânt, măr-ginindu-măsă mă întind pe patul meu. Şi el se afla lungit pe-al lui, de unde, ţeapăn, mă înjunghie cu cuvinte atât de nedrepte, încât, în cele din urmă, nu mai auzii nimic. Judecata mea se înecase în urletele unui pian mecanic, ce venea din stradă. Trupul meu rămăsese împietrit şi rece. Cu ochii deschişi în noapte, nu puteam nici să mă mişc, nici să scot un cuvânt. în sfârşit, leoarcă de sudoare, mă trezii. Aprinsei lumina. Mihail ieşise.
Plecai în căutarea lui.
Era o noapte frumoasă de iarnă tropicală. Alexandria, mai ales în centru, pârea învestmântată ca de sărbătoare. Terasele cafenelelor şi berăriilor, inundate de lumină, erau înţesate de lume bună. Panamalele, fesurile, costumele albe, îmbinându-se cu miile de culori ale rochiilor elegante, formau un amestec bogat de contraste armonioase, care înveseleau ochiul. Numai afurisitele dc piane mecanice, urlând, mai multe deodată, stricau armonia acestei privelişti.
Nu mâ gândeam să-1 găsesc pe Mihail în mijlocul acestor oameni fericiţi: eram sigur câ fugise de ei. întrezăream chiar unde ar putea să fie: la „Fortul Napoleon"1. Sc ducea acolo cu dragă inimă pentru a întâlni marinari ruşi, a căror flecăreală
I.oc de petrecere al marinarilor la Alexandria (n.a.).
1104
PANAIT ISTRATI
INTRE UN PRIETEN $1 O TUTUNGERIE
1105
îi atrăgea. Cârciumile de pc această stradă cu consumaţii infecte, dar cu crâşmăriţe frumoase câteodată, prezintă străinului curios cele mai felurite aspecte ale drojdiei orăşeneşti. Sunt pline de o clientelă cosmopolită, în majoritate formată din „peşti" şi „fraieri". Cu toate acestea, descoperi deseori pe ofiţerul de marină, glumeţ, zeflemist sau pe adevăratul „lup de mare", doritor sâ petreacă „fără fasoane". Trasul de mânecă este oprit şi aspru pedepsit. Totuşi se practică sub proprie supraveghere.
Oricât de rivale între ele ar fi aceaze patroane, sunt cu roatele înţelese să-şi dea de veste, reciproc, prin ţipete speciale, de câte ori apare un „ceauş". N-am auzit vreodată sâ se fi trădat, ceea ce dovedeşte simţul moral al acestor femei „imorale". îl mai dovedesc ele de altminteri şi în multe alte feluri, din care lumea zisă „bună" ar putea să tragă anumite învăţături - dar nu de asta e vorba acum.
Cu inima îndurerată, mă dusei acolo să-1 caut pe prietenul meu, un prieten cu sufletul ucis. Străbătui o bună parte din stradă fără să dau de el, dar mi se semnală prezenţa lui. Căci se făcuse deja cunoscut. Izbutise, din prima zi. sâ inspire încredere şi să se facă iubit prin felul său de a trata aceste femei pc un picior de egalitate morală. Purtarea aceasta a lui Ie subjuga. Unele îl copleşiră cu destăinuiri sfâşietoare, al căror sincer accent nu-1 găseşti decât prin aceste locuri. Mihail se ducea acolo din nevoia lui de sinceritate.
Acolo se afla şi de rândul acesta, dar beat, cum nu-1 văzusem niciodată. în cârciumă nu mai era nimeni decât el şi cârciu-măriţa, care îl vedea pentru întâia oară. Sta cu pălăria trasă pe nas, cu braţele încrucişate pe masă, cu un muc de ţigare între degete şi bea coniac. Când mă văzu, apărând în cadrul uşii, îmi făcu semn sâ nu intru, se sculă clătinându-se, plăti şi, ieşind afară, bolborosi:
- Du-mâ la hotel... Te aşteptam... Nu-mi vorbi de nimic! în scara asta sunt un om mort!
A doua zi dimineaţă, tras la faţă, îmi spuse: -Am trimis ieri o telegramă. Răspunsul nu poate sâ fie decât prost, dar trebuie sâ-1 aştept, opt sau zece zile. în orice caz, Abisinia o las baltă. Vreau să mă retrag într-un loc de odihnă pe care-1 cunosc bine, Sfântu-Munte, unde trei luni de reculegere nu mâ vor costa decât bacşişul ce se dâ lui Dumnezeu. Hrana vine de la călugării sclavi şi de la fraţii lor, ţăranii ruşi, tot aşa de sclavi ca şi ci. Voi fi parazitul lor timp de trei luni şi cu asta nu se va schimba nimic pe faţa pământului.
Dar cc re vei face tu? Unchiul tău nu ţi-a promis încă nimic?
- Nimic.
- Dacă îţi oferă ceva, cel mai mic prilej de a scăpa din această încurcătură, te sfătuiesc, mai mult ca oricând, să primeşti. Peste trei luni ne vom revedea. Nu fi mâhnit! Ştiu că aseară te-am făcut sâ suferi: adevăraţii prieteni trebuie să înţeleagă şi asta.
în aceeaşi dimineaţă, din motive de economie, ne întoarserăm la ploşniţele hotelului „Sfântu Ghcorghe". Pentru a cruţa mica noastră comoară, ne hotărârăm sâ mâncăm frugal în cameră şi să renunţăm la narghilele.
Dar vagabondul nu este o fiinţă făcută pentru cumpătare: mai bine să-i iei viaţa, decât să ştie că are bani şi nu cheltuieşte. Poate să se lipsească de toate, dacă n-are nimic: însă, când are, se răzbună pc ceasurile blestemate.
lată pentru ce n-a trecut o zi fără să jertfim câte o jumătate de liră sterlină pe altarul inimilor noastre bolnave. Eram destul de nenorociţi: întâi, despărţirea; apoi, Mihail cu lovitura primită din Rusia; eu, cu unchiul meu şi cu tutungeria lui. Dacă prietenul meu ar fi auzit despre acest dar neaşteptat, n-ar fi stat o clipă la gânduri şi m-ar fi împins în braţele unchiului. Nu ştia că eram pus să aleg între el şi o tutungerie de lux. Nu mai aveam voie să văd pe Mihail. Trebuia s-o rup cu el. Astfel înţeleg să-şi arate dărnicia neamurile care te iubesc.
1106
PANAIT ISTRATI
ÎNTRE UN PRIETEN Şl O TUTUNGERIE 1107
Făuream tot felul de planuri potrivite noii noastre situaţii. Mihail mă părăsea. Mă hotărâi să-1 regăsesc cât mai curând cu putinţă, la Sfântu-Munte sau la dracu în praznic. N-am înţeles niciodată de ce soarta a căutat totdeauna să nc despartă. Cu trei ani în urmă, m-a părăsit şi-a şters-o în Manciuria, ca sâ sc angajeze ca marinar în războiul ruso-japonez. S-a întors după opt luni, cu o iconiţă în buzunar: „Iată, spuse el, ce trimitea ţarul soldaţilor noştri ca să biruiască pc japonezi, pe când Mikado-ul nu trimitea soldaţilor săi decât ore/.. Şi orezul a biruit icoana".
începător în arta vagabondajului, îmi era cu neputinţă să-1 urmez peste tot. Dar vedeam care era prima condiţie a acestei arte: o voinţă dc a pleca, pe care nu trebuia s-o supui la analiza microscopică a raţiunii.
Eram făcut pentru această artă.
A treia zi după botez, pe când ne găseam pe terasa cafenelei greceşti, vărul spion veni discret să-mi spună:
- Unchiul m-a însărcinat să-ţi aduc aminte de convorbirea pe care aţi avut-o împreună şi dc porunca pe care ţi-a dat-o.
- îţi mulţumesc.
- Dar... dumneata nu te supui voinţii unchiului.
- Cum ştie el acesr lucru? Prin bunăvoinţa dumitale? Râma s-a dus să mă pârască din nou.
După două zile, unchiul veni pe neaşteptate la aceeaşi cafenea şi mă surprinse cu Mihail. Toată lumea îi făcea salama-lccuri şi-1 înconjura. Eu îl salutai respectuos şi rămăsei lângă prietenul meu. El trimise după mine:
- îţi cer, pentru ultima oară, să te desparţi de acest individ.
- Mai întâi, îl cunoşti? i-o tăiai eu.
- Nici nu doresc să-1 cunosc, fie el chiar fiul lordului Crommer! Şi, ridicându-se: Vino cu mine!
Intrarăm împreună în mai multe prăvălii de trunfandalc, de unde cumpără fel de fel de bunătăţi. Apoi, luându-mă pe o ulicioara singuratică, mă sărută şî înri spuse:
— După ce îl vei părăsi pe derbedeul tău de prieten, să vii să mă vezi. Adio!
— Unchiule, spusei, ajută-mă sâ pot părăsi Alexandria şi astfel nu vei mai şti niciodată nimic despre mine, din moment ce crezi că sunt prieten cu un „derbedeu".
Se depărta, fără să-mi răspundă.
Aceasta mi se păru de necrezut. Cum? Va avea inima să-mi refuze zece lire, atunci când era gata să mă înzestreze cu o tutungerie de lux? Nu, mi se putea!
Această convingere mâ aruncă în fundul prăpastiei. Mihail o împărtăşea şi cl. El nu ştia că unchiul avea motivele lui să fie supărat pe mine. Dar, cum, puteam să-i arăt prietenului meu, fără sâ-1 umilesc, cruzimea acelor motive? Şi el, convins câ un unchi care se arătase atât de mărinimos, nu putea să nu facă „ceva" pentru mult iubitul lui nepot, punea tărâgaueala bătrânului pc seama nepăsării milionarului:
— O să sfârşească, totuşi, prin a-ţi arunca un pumn de lire, ca să scape de tine! spunea el.
Şi eu credeam la fel...
Acum, oamenii de inimă să ascul te sfârşitul acestei povestiri si dacă nu-i va face să se întinare, înseamnă că viaţa e fără îndoială cu totul altceva decât ceea ce cred eu.
Trei zile trecură, în care timp, cu multă tărie, renunţarăm la orice cheltuială de prisos. Punga noastră comună era aproape goală. în seara celei de a treia zi, chinuit dc negre presimţiri, mă dusei la club să-mi văd unchiul. Mă primi cu multă dragoste, crezând că venisem să mă supun mărim'moaselor lui îndemnuri.
— Ei bine, mă întrebă cl, ţinându-mi mâna, ne-am înţeles? Ţi-ai luat râmas-bun de la acel pierde-varâ?
— De la dumneata, unchiule, viu să-mi iau rămas-bun şi te rog să-mi dai atât cât îmi trebuie ca să ajung la Marsilia şi să am cu cc trăi o săptămână. După aceea, voi face cum voi putea.
1108
PANAIT ISTRATI
ÎNTRE UN PRIETEN ŞI O TUTUNGERIE
1109
Bătrânul sc sculă, galben de mânie:
- Pleacă! Ingratule! Sâ nu te mai văd pe aici!
Odaia se învârti cu mine. Cât p-aci să-mi vină rău. Mă conduse până la ieşire.
Când mă reîntorsei la hotel, povestii lui Mihail jalnicul sfârşit al acestei hotărâtoare întrevederi. îmi spuse că unchiul meu este nebun şi că nebunia lui ne va pierde pc amândoi.
A doua zi nc încredinţarăm geamantanele stăpânului hotelului „Sfântu Gheorghe" şi ne mutarăm la „Azilul RudolP.
începurăm, o viaţă nouă, aspră.
Nu ne mai rămăseseră decât trei lire sterline. Prietenul meu cusu două la cingătoarea pantalonilor.
- Sunt pentru ziua când „ne vom lua zborul". Nu ne vom atinge de ele, chiar dacă ar trebui să ne ducă morţi de foame la spital!
Cu toate acestea, trebuia să trăim. Şi trăirăm.
Foarte voioşi, luarăm fiecare câte un carton gros, îl acope-rirăm cu catifea şi prinserăm în ace „giuvaericalele" noastre cele mai alese. Culorile vii puse pe negru, băteau la ochi. Iată-ne acum cutreierând mahalalele şi serbările arabe şi ţipând cât ne ţinea gura:
- Kulu baga erş tarif. Kulu baga erş tarif (Un piastru orice obiect!)
Nu mai era ca pc vremea când călătoream pe măgari, până la Ramleh dus şi întors, făcând haz de ţipetele pe care le scoteau stăpânii măgarilor în urma noastră: „A-a-a! A-a-a!" Dat vagabondul e gata să accepte orice îi trimite soarta. Ne-am supus cu voie bună. Iar frumoasele noastre giuvaeruri s-au însărcinat să ne salveze.
Prima zi vândurăm de o liră sterlină. Apoi am scos la iveală şiragurile de mărgele, broşele, brăţările şi alte felurite obiecte, pe care le desfâcurâm pe preţuri ce variau între cinci piaştri şi un shiling. Ne merse mai prost cu felul acesta de-a vinde marfa.
Nc întoarserăm la „kulu baga erş tarif"şi o ţinurăm aşa până la urmă, urlând ca turbaţii cele patru cuvinte, singurele pe care le ştiam. Tinerele felahine, şi chiar cele bătrâne, nc înconjurau, uimite. Fetelor care n-aveau bani, le dăruiam cu plăcere câte un fleac de piatră, ceea ce făcea să le strălucească ochii de bucurie, prin găurile unui văl uricios.
Iată-ne până într-atâta încântaţi de succesul comerţului nostru, încât uitarăm jurămintele făcute în clipele grele şi ne îngăduirăm alte nebunii. Uite aşa! Decretarăm că torocala de la „Azilul RudolP cu un piastru porţia, ne-a stricat stomacul, iar paturile lui de doi piaştri erau prea tari. Aceasta era o situaţie nedemnă pentru doi negustori. Ne întoarserăm la hotelul „Sfântu Gheorghe". Şi prima mea grijă fu să comand două narghilele şi două rachiuri, pe terasa cafenelei „Grecia". Aşa, ca să-mi bat joc de verii mei. Ceva mai mult, chiar în nasul lor, încâlecarăm pe măgari, strigând călăuzelor noastre destul de tare, ca să fim auziţi:
- Ia Ramleh!
Bineînţeles, nimeni nu ne vedea când ieşeam cu sticlăria noastră, pentru a cutreiera mahalalele oraşului şi a striga: „Kulu baga erş tarif"
Dar aceasră „haga" se opri deodată. Nu mai puturăm vinde nici de zece piaştri, după o zi de mers istovitor şi ţipeie nebune. Şi răspunsul pe care Mihail îl aştepta din Rusia nu mai venea.
Veni, totuşi, într-o zi şi fu aşa cum prietenul meu îl prevăzuse. Atunci dădu cu piciorul la toată sticlăria şi se hotărî să plece imediat la Sfântu-Munte. Cu banii stam ceva mai bine acum decât în ziua când am bătut la uşa azilului: aveam patru lire. Era tocmai suma de care Mihail avea nevoie numai pentru cl. Ce era să fac eu?
Din fericire, un negustor ambulant se oferi să ne cumpere restul sticlăriei. I-o lăsarăm pentru două lire sterline.
- Unde vrei să te duci? mâ întrebă Mihail.
1110
PANAIT ISTRATI
— în Franţa.
— Cu două lire?
— Şi curajul meu pe deasupra.
în aceeaşi zi, străbătând piaţa îl zăresc pe unchiul meu, singur. Alerg, îi dau bună ziua şi-1 rog să-mi dea două lire. Nici nu se uită la mine şi nici nu vrea să-mi răspundă. Mă iau după el. îl plictisesc. Osteneală zadarnică. îşi vede neiulburat de drum.
— Dâ-mi măcar o liră!
Nici un răspuns. Nici o privire.
— Dâ-mi o jumătate de liră.
Nimic. Nu mă vede. Dar, a doua zi, îmi trimite la hotel un bilet de călătorie „pe punte", până la Pireu, şi o Ură sterlină.
Cer iertare sufletului său pentru mâhnirea pe care i-am pricinuit-o, preferând prietenia lui Mihail tutungeriei de lux pe care mi-o oferea şi care trebuia să facă din mine un om.
SOTIR
Trenul se opri în gara Constanţa, pe la prânz. Adrian sco-borî, îmboborojindu-şi urechile cu gulerul paltonului. Afară, viscol cumplit. Mari şi vijelioase strămutări de zăpadă, ridicate de crivăţ, ea nişte nori, măturau cu furie străzile oraşului.
Pe ici, pe colo, apărea ca într-un vârtej, sc proptea o clipă şi dispărea, un biet turc sau alt locuitor dobrogean - cu ilie şi cu şalvari - luptând cu vijelia şi ţinând şalul turbanului strâns înfăşurat în jurul capului. Adrian sc întorcea uneori şi-1 privea cu milă: „Cine ştie unde s-o fi ducând".
în piaţa Ovidiu, el nu găsi ţipenie de om, pe care sâ-1 întrebe unde sc află restaurantul „Macedonia" şi se învârti, de mai multe ori în loc, cercetând firmele. La vitrina unei mari librării, el văzu expus, cu ostentaţie, un impunător tablou reprezentând Peisaj de iarnă. Cu tot frigul, Adrian nu putu trece fără a-1 privi cu admiraţie: „Da! îşi zise părăsind vitrina, c frumos, foarte frumos, dar ce e frumosul, singur?!"
Şi dând după colţul librăriei, căzu cu ochii drept peste restaurantul „Macedonia", intră şi străbătu printre mese până la tejgheaua unde se afla birtaşul.
- Ai putea dumneata sâ-mi spui, dacă vine pe aici Sotir, matrozul bărbos dc pc „Dacia?" întrebă Adrian, fără prea mult înconjur.
1112
PANAIT ISTRATI
SOTIR
11 Li
- Da! vine regulat, dar numai dupâ-masă, ca să-şi ia cafeaua şi să mai pălăvrăgească, răspunse negustorul, care era bulgar ori grec, sau poate chiar român, în orice caz, avea ceafa groasă şi-i crăpa cămaşa în spate.
- Bun, am să mănânc aici şi să-1 aştept.
Era Ia prânz. Adrian îşi scoase paltonul, luă loc la o masă neocupată de lângă intrare şi fu servit.
Pachebotul „Dacia" era unul din cele patru vapoare frumoase ale statului şi care făcea cursa Constanţa-Alexandria Egiptului. Adrian, abia sosit la Constanţa, avea să se îmbarce pe el a doua zi. Sotîr, matelotul de care întrebase pc birjar, era de fapt cambuzier pe acest vas şi, în acelaşi timp, una din acele curiozităţi internaţionale pe cate nu le întâlneşti decât prin cârciumile onorate de muncitorii mărilor; dar nu o uruitoare de poveşti fără de sfârşit, cum se întâmplă cele mai adesea, ci un om straniu prin contradicţiile firii sale: capcitate, hărnicie, cinste, multiple cunoştinţe şi nenumărate meserii, pe de o parte; iar pe de alta, vestita sa statornicie, nesupunere, furii şi capricii neînţelese. Unul dintre numeroşii săi comandanţi de pe bastimentele streine îi spuse într-o zi:
- Bravul meu Sotîr, dacă ai consimţi sâ stai cinci ani liniştit sub ordinele mele, te-aş face secund!
- Mi-e teamă de mucigai... comandante! i-a răspuns el. Şi apoi, nu vreau să fiu secund şi sub „ordinele" dumitale, cipri-rnulşî sub ordinele mele; să nu vă închipuiţi că mă comandaţi întru ceva.
Spunea adevărul, căci nu accepta decât posturile în care, odată la curent cu munca, sc executa cu atâta punctualitate, încât orice intervenţie devenea de prisos şi târa după dânsa demisia lui.
Adrian îl cunoscuse, în timpul verii anului expirat, într-un mic birt din Sinaia, unde în focul unei aprige discuţii obşteşti asupra mişcării revoluţionare, care se întindea repede în vremea aceea, Soti'r, a cărui ironică rezervă Adrian o remarcase, interveni brusc, aruncându-i dintr-o dată întrebarea următoare:
- Ce eşti tu: A ori S? (Anarhist sau socialist?)
- Eu sunt constructor! nu numai doborâtor! răspunse Adrian, cu mândria neofitului..
- Ai material de construit?
- îl înjghebăm cum putem.
- Şî o să fie loc pentru toată lumea, în noua voastră construcţie?
- O să fie loc pentru toată lumea, afară de leneşi!
- în cazul ăsta, eu n-am să fiu acolo: mie îmi place lenea! făcu Sotir, răsturnându-sc spre perete, strâmbându-şi mai tare nasul deja strâmb.
Toţi lucrătorii izbucniră în râsete, căci omul care spunea că-i place lenea era plin de ghips, var şi praf, de la cap până la ghete.
Adrian râse şi cl. Apoi, soarele fiind încă sus, ieşiră împreună cam fără scop şi se pomeniră pe una dintre mândrele alei ale unei mândre reşedinţe regale. Adrian se simţi numaidecât atras către acest om, mult mai vârstnic decât dânsul, graţie instinctului de aventură care clocotea în fundul fiinţei sale. Iar gingaşul aventurier, ce era Sotir, nu întârzie nici el, la rându-i, să recunoască în tânărul idealist, cu inima în palmă, un discipol de-o egală gingăşie.
Sotir respira din toată persoana acel aer de altitudine care se desprinde de pe mari grupuri voioase ce coboară de prin munţii Elveţiei în toate serile de vară - aer dătător de dorinţi şi care face, trebuie să facă, întâiul farmec al tuturor acelor călători ce nu cunosc graniţă, cărora întreg pământul li-e patrie
1114
PANAIT ISTRATI
SOTIR
1115
şi ale căror plecări şi sosiri neîncetate le ţin adesea loc de prânzuri sigure.
Tot plimbându-sc, ci se îndepărtaseră pe o potecă ce părea să nu se mai sfârşească - şi atunci îi fii dat lui Adrian să asculte, pentru întâia oară în viaţa sa, răsunetul zguduitor al unui marc glas libertar, proclamarea mistică, cu colorit biblic, a celei mai nobile pasiuni omeneşti, când ca sc manifestă în starea de pasiune: aceea de a se mişca după propria sa viaţă şi dc-a înlătura orice constrângere, care ar fi mai nesuferită decât moartea. Adrian, care era, fără să ştie, cu totul pătruns de această sfântă patimă, dar voia să numească pe oameni cu un nume cunoscut, întrebă pc Sotir:
- Eşti anarhist?
Acesta, puţin cam dezamăgii, căci sc credea înţeles mai bine, răspunse cu simplicitate:
— Nu... Nu sunt anarhist... Eu sunt numai un o?n care iubeşte libertatea şi caută să şi-o guverneze, s-o ordoneze. Sutu, eu alte cuvinte, un om liber, pe când anarhiştii nu sunt oameni liberi şi nu iubesc libertatea; ei cted că sunt şi cred c-o iubesc, dar felul vieţii lor dovedeşte doar nesupunere a tot ce vine de afară şi supunere dulceagă faţă de tot ce vine dinăuntru. Ei sunt, deci, dezordonaţi. Or, există o ordine şi o guvernare în toate cele, în Univers şi deci în dragostea noastră pentru libertate de asemenea trebuie să existe, căci nu tot ce vine dinăuntru c îndemn la dragoste. Cea mai marc parte dintre oameni sunt născuţi sâ fie scalvi. A fi. om liber, nu e o treabă aşa de uşoară, cum cred anarhiştii - şi nu e uşoară nu numai azi, dar nici mâine, nici în zece secole. A fi sclav, nu înseamnă a avea lanţul muncii nituit în jurul coapsei - după cum, a fi om liber, nu înseamnă deloc a munci pe socoteala ta sau chiar a nu munci nimic. Sclavul e materia brută, destinată prin naştere a fi comandată cu brutalitate, cu izbituri - materie fără calitate, substanţă josnică şi supusă, înainte de toate, josniciei sale. Ea este,
în opoziţie cu materia superioară din care e alcătuit omul liber, ceea ce nisipul e faţă de pământul fertil şi fără altă mişcare decât aceea care-i este impusă prin voinţa altora, aşa cum nisipurile Saharei sunt comandate de vânturi, şi atunci mişcarea ei e catastrofică, oarbă, ea înghite totul! Asta e puzderia sclavă şi scla-vagizatoare, platforma care serveşte ori nu unui cap încoronat, ori unui democrat, ori, pur şi simplu, numai unui demagog. C-o fi vorba de gloatele mahalalelor sau dc gloate mai restrânse, ca de pildă cele care urlă prin parlamente, ele sunt totdeauna conduse de-o mână tot aşa de sclavă, tot aşa de josnică, dar care a reuşit să se impuie pentru moment, mână care nu cunoaşte decât două forme de existenţă: a izbi sau a fi izbită. A domina sau a fi dominată; şi cum, atât într-un caz cât şi în celălalt, e vorba dc aceeaşi silnicie în ochii omului liber, cum ai vrea să fie vorba dc libertate în aceste două dominaţiuni?
Sotir tăcu o bună parte de drum, ca sâ-i dea şi lui Adrian putinţa dc-a se rosti:
- Care c dar, forma de guvernământ? întrebă acesta, cam cu ciudă.
Sotir dădu din umeri:
- N-am nici una...
- Apoi, atunci, eşti tot anarhist!
- Nu tocmai: anarhiştii, devenind majoritate, vor fi nevoiţi să ia puterea şi sâ formeze un guvern, ori dacă nu, el va fi format din cei ce nu sunt anarhişti, căci nisipul omenesc are nevoia dc-a fi împins, el n-are iniţiativă, nici dragoste pentru altceva decât pentru cc c contrariul libertăţii. Deci, unde vezi guvernarea fiiră guvernâînânt, fără silnicie, această admirabilă definiţie a libertăţii? Căci e fapt sigur câ obligată să ia corp viu peste o materie moartă, sublima expresie a libertăţii nu va mai fi decât o dezgustătoare caricatură a idealului, o fină ţesătură de mătase dată pe mâna unui nebun! Libertatea, dragul meu prieten, adevărata libertate, aceea care se supune legilor ei însăşi, e
1116
PANAIT ISTRATI
SOTIR
1117
armonia, evoluţia fără izbituri. Ea nu se află decât în mişcarea astrelor, unde domneşte comandantul suprem, ordinea fără cusur şi fără slăbiciune. Pe pământ, o întâlnim, apropiată de forma ei desăvârşită care e Iubirea, la fiinţe mai puţin complexe decât omul. Cunoşti tu viaţa cocorilor? Ei bine, cocorii formează comunitatea ideală. In cârdul lor, fiecare individ se mişcă după voinţă, e liber să mănânce sau nu, să doarmă sau nu, să stea pe un picior sau pe amândouă şi nu au a sc supune decât unei singure comenzi: comanda Iubirii, Supunerea la această comandă, nu cunoşte silnicie. Când în toropeala căldurilor de vară, în plină singurătate a câmpiei, întregul cârd aţipeşte pe apucate, o santinelă rămâne de veghe, gata în orice clipă să lanseze strigătul de pericol. Străjcrul acesta ştie că supunerea e absolută, fiind reclamată de Iubire şi el îşi ia zborul, fără să se ocupe dacă vreun membru a păcătuit legii, dintr-o pricină ori alta; asta nu mai e treaba lui. Iar când toamna soseşte şi vântul de miazănoapte începe sâ le umfle penele în răspăr, ei devin melancolici: toţi membrii ştiu că un fior al iubirii pluteşte pe deasupra lor. Câteva zile mai târziu, în toiul aşteptării generale, un ţipăt brusc şi pătrunzător, urmat îndată de zbor, electrizează tot cârdul, aprinde comunitatea - şi astfel ordinul de plecare către ţările calde e dat de acela care prin sensibilitatea lui poartă în el geniul speciei şi care se află întotdeauna în fruntea stolului ce înaintează în unghi obtuz.
Iată toată libertatea pe care o putem dori oamenilor, adevărata anarhic, aceea pe care n-o vom avea niciodată, căci, zice-se, noi suntem fiinţe superioare cocorilor.
In scara acelei zile dc vară, ambii amici se despărţiră, făgă-duindu-şi să se revadă a doua zi, dar nu se mai revăzură. Adrian, care lucra vopsitoria la un patron, fu transferat la Bucureşti, în dimineaţa ce urmă neuitatei seri. Băietanul nostru însă avea inimă de amant în amiciţie: nu mai putu uita pe Sotir. Şi de câte ori se întâlnea cu mateloţii dc pc cargoboturile româneşti
care „făceau" Constanţa şi aruncau ancora la Brăila - oraşul său natal - nu uita niciodată să întrebe de Sotir. Astfel, află într-o zi că colindătorul dc la Sinaia îşi rcluasc vechea meserie de „lup dc marc" şi că acum se afla pc „Dacia".
Ştirea asta dădu foc pulberei. El hotărî să plece în Egipt, unde un alt bun prieten al său se afla de câteva săptămâni şi-i descria minuni de basme feerice. Dar, asta însemna să părăsească ţara, ceea ce complica daravera: trebuia un paşaport.
Ei!... De-a tata lucru o şti el, Sotir, să se învârtească. Apoi, mama sa, văduvă, al cărei unic fiu era, se înspăimântă:
— Vai de mine, maică, ce-ţi trăsneşte prin cap! Să te duci la harapi, peste nouă ţări şi nouă mări! Neam de neamul nostru n-a umblat pân aşa depărtări...
Adrian vârî durerile mamei în acelaşi sac cu legea paşapoartelor, aruncă sacul în pod şi plecă la Constanţa. Altele erau legile pe care el le asculta.
Sfârşindu-şi masa, Adrian ceru o cafea şi aprinse o ţigară, apoi, cu ochii ţintă la uşă, se abandonă acelei visări nevinovate a lucrătorului care se crede la adăpostul grijilor, fiindcă are în buzunar cu ce trăi două săptămâni. Şi, închipuindu-şi ce ochi va deschide Sotir, căzând tronc peste dânsul, Adrian surâse unei mulţumiri de sentimental.
Sotir intră singur şi se frecă de masa lui Adrian, fără să-1 vadă. Acesta îl apucă de pulpana hainei şi atunci, într-adevăr, cambuzierul deschise ochii mari, de mare prieten:
— Ia te uită, colo! Ce mai faci, mânzule? Când ai venit? Adrian îi prinse mâinile într-ale sale, şi-1 trase lângă dânsul.
— Stai aici, lângă mine, mai înainte de toate, ca sâ te simt cum trebuie! Nu-i aşa dc scurt ce am să-ţi spun.
Şi strigând pe chelner:
— O cafea pentru Sotir şi încă una pentru mine!
1118
PANAIT (STRAT!
SOTIR
1119
- Ia să te iau acum la rost, ştrengarulc! sc repezi Sotir, fâ-cându-se că-1 strânge pe Adrian dc gât. Aşa ştii tu să-ţi iei bună ziua de la prieteni, când speli putina?
Având răspunsul gata pe buze, Adrian îşi cercetă prietenul cu ochi umezi dc amant al prieteniei: şapcă de „ieşire" cu cozorocul pe frunte; sprâncene stufoase, umbrind doi ochi negri ce se ofereau sâ vezi în ei ceea ce-ţi stă în inimă; nasul cărnos şi tot strâmb; mustaţă şi barbă din berechet, să mai dea şi la spâni! Iar peste toată acea faţă arămie, peri negri şi peri albi.
- Ţigan cărunt! Ce mai încoace-ncolo! făcu Adrian strân-gându-i mereu mâinile. Apoi: Mă crezi tu în stare să te fi părăsit în chip aşa de nedemn din bunăvoia mea Nu... Tu nu poţi să crezi aşa ceva... Părerea mea de rău a fost mai marc decât a ta, sunt sigur... Dar, n-aveam ce să fac: patronul m-a luat ca pe-o unealtă şi m-a „bombardat" Ia Bucureşti. Tu ştii, doar, că nu eram liber ca un cocor... Acum, însă, da! sunt liber ca o pasăre!
- Pentru cât timp? întrebă Sotir, cu oarecare ironic.
- O ştiu... Dar, nu mi-o aminti! Vreau să uit acum, cu totul, lanţul muncii şi să simt cât mai puternic fericirea dc-a mă afla lângă tine.
Sotir plecă capul spre urechea amicului şi întrebă în şoaptă:
- Mă iubeşti aşa de tare?! Adrian îi înşfacă braţul:
- Da, Sotir, te iubesc tare de tot.
- Şi ce-ai face pentru mine?
- Tot! De-ai fi în pericol, as striga ca cocorul tău de geniu, dar n-aş pleca decât după ce aş vedea că scăpăm împreună. Sunt sigur că tu eşti un amic!
Sotir părăsi aerul său ironic; cu o căutătură temătoare în juru-i, el zise:
- Da, Adrian, nu te înşeli: sunt un prieten, dar nu pentru toată lumea. M-am gândit şi eu adesea la tine, întrebându-mă
cc vei fi devenit. Ia, spune-mi, acum, ce cauţi la Constanţa pe o vreme ca asta? De lucru?
— De lucru, dar... în Egipt!
— Vrei să pleci în Egipt? Adevărat?
— Adevărat. Care-i părerea ta?
— Şi când vrei să pleci?
— Mâine-seară, cu „Dacia" şî cu... tine!
— Tu ştii, deci, că sunt pc „Dacia?"
—Am aflat-o de la un marinar, la Brăila, şi asta m-a încurajat. Sotir deveni serios. Scoase din buzunar o cutie luxoasă de ţigări străine, oferi lui Adrian şi sc servi.
— îţi îngădui asemenea lux? întrebă Adrian, trăgând lacom din ţigara aromată.
întrebatul, pârând a veni de departe, răspunse:
— îmi îngădui, dragul meu, tot ce doresc, dar nu doresc decât ce pot să am. Cutia asta costă la Alexandria un franc şi treizeci. Şi dând drumul privirii afară, pe piaţă, reveni la chestia amicului său, pe care o uitase: N-aş putea să-ţi spun numaidecât tot ce cred asupra boacănei pe care o faci, căci, desigur, tu faci o boacănă plecând. Cunoşti vreo limbă străină?
— Greceasca, binişor.
— Greceasca e destul de răspândită în Egipt, dar cum sunt sigur câ tu n-ai să te mărgineşti la Egipt şi că nu faci acum decât sâ deschizi seria boacănelor, ar trebui să mai ştii niţel şi din alte limbi, mult mai răspândite: franceza, italiana. Asta nu e tot. Cu limbi sau fără limbi, tot ai să tragi pe dracu de coadă - bineînţeles, suferi mai puţin cât ştii să te rosteşti în limba unei ţări. Chestiunea principală însă e să suferi singur şi să nu produci suferinţe: nu laşi pe nimeni înapoia ta, care ar putea să plângă de te-ar pierde?
— Care plânge de trei zile!... apăsă Adrian, întristându-se.
— O mamă? -Da.
1120
PANAIT ISTRATI
SOTIR
1121
Sotir văzu durerea întipărită pe faţa lui Adrian şi fu sigur că a pus degetul pe o rană vie. Aşa fiind, nu voi să cerceteze mai departe şi, ca sâ-1 distragă gândurilor de-acasă, sc ridică:
- Nu suntem bine aici. Se uită ăştia la noi ca boii. Hai aiurea. Ai văzut marea?
Adrian, care era acum sub asaltul de simţiri răscolite de ideea răspunderii sugerate dc Sotir, devenise melancolic. Răspunse fără elan.
- Nu... N-am văzut niciodată marea...
- Bun, să ieşim atunci de-aici.
*
Afară, Crivăţul se ostoisc, dar gerul de ianuarie făcea sâ crape pietrele. Cei doi amici sc îndreptară spre platoul care domină marea, din partea Cazinoului. Adrian părea cu totul abătut, iar Sotir, care de-abia începea să-şi cunoască prietenul, se mustră în sinea sa de pripeala în a spune adevăruri unui amic proaspăt, precum şi de neîndemânarea cu care a făcu t-o. Rl încercă să-1 distreze, vorbindu-i de frumuseţile ca şi de pericolele mărilor, dar tovarăşul său nu răspundea decât de formă: gândurile sale erau departe. Fraza lui Sotir: „Nu laşi pe nimeni în urmă, care ar putea să plângă de tc-ar pierde?" îi revenea ca o mustrare de cuget. A trebuit să vie întrebarea lui Sotir, pentru ca sâ-şi dea seama că mama lui plânge. Şi Adrian trecu în revistă tot ceea ce mama lui îndurase pentru a-1 creşte.
- Dacă te-aş cântări cu aur, dragul mamei şi dacă mi-ar da cineva tot aurul cântarului, încă n-aş fi răsplătită de ce-am îndurat ca să te fac mare.
Cuvintele astea îi fluturau sub ochi, cu litere de foc.
La un moment dat, un curent de aer umflă platoul şi atunci, ridicând capul, rămase pironit locului: de pe înălţimea malului unde se aflau, marea se desfăşura dinaintea ochilor, ca un imens câmp arat — un câmp ce ridica piscuri spumoase, verzi-străvezii,
în apropiere, din cc în cc mai negre şi din ce în ce mai mici, în depărtare, până hăt, la orizont, unde, nemişcător ca şi zarea, sc contopea cu cerul de plumb. Zgomotul înăbuşitor al valurilor, care se spărgeau aproape regulat, umpleau văzduhul de un cutremur pe care numai ţărmurile mărilor îl cunosc în zilele de furtună.
Adrian contemplă, mut de înfiorare necunoscută, această privelişte ce i se oferea pentru prima oară în viaţă. Sotir îl iscodea cu coada ochiului.
- Ei... cum ţi sc parc?
- Mî se parc că, pentru a cunoşte şi simţi astfel de măreţii nebănuite, multe sacrificii trebuiesc acceptate... răspunse Adrian, cu glas stins.
- Netăgăduit... Tuturor oamenilor nu ti-e dat să cunoască tot cc c demn de cunoscut pe lume.
- Mai ales când te-ai născut sărac... completă Adrian.
- Tu nu te-ai născut sărac, replică Sotir. Tu te-ai născut bogat. Câţi feciori şi fiice de vistieri n-am plimbat eu de-a lungul mărilor, dar câţi la sută dintre ei au văzut în elementul ăsta altceva decât apă, multă apă neagră - aşa cum, odată, servind de călăuză unui turist, în Cordilieri, bietul om nu se mai sătura de-a exclama: „Ce de piatră! Ce de lemnărie!". Aşa: apă, pierre, lemn - fiecare vede în natură, ceea ce poartă în suflei! Dar, ia spune-mi, Adrian, nu ţi-e frică să te încredinţezi unei astfel de puteri?
- De ce să-mi fie frică? Şi pe Dunăre poţi sâ te îneci. Moartea este peste tot: pe stradă, o olană îţi cade în cap şi te omoară. Dimpotrivă, într-un naufragiu pe mare moartea însăşi trebuie să aibă măreţia ei. Dar, înainte de-a te gândi la moarte, văzân-du-te pierdut, zile şi nopţi de-a rândul, pe o casă plutitoare, condusă cu ştiinţă de om, îţi vine mai curând să te gândeşti la măreţia vieţii. Iar, după o pauză: N-am putea să intrăm în vreo cârciumă, de unde să mă satur privind marea, fără să îngheţ?
1122
PANAIT ISTRATI
SOTIR
1123
N-am bânuir niciodată că pământul are orizonturi aşa de depărtate!
— Vai de capul tău, băiete! Nenorocirile tale nu fac decât sâ înceapă!
Ia intrare, Adrian se opri nedumerit:
- Tu vrei să intri aici?
Fără să răspundă decât cu un semn din ochii râzători, Sotir îl împinse înăuntru şi, atunci, Adrian sc văzu într-unui din acele localuri publice pc care boierii le construiesc cu mâinile lucrătorilor, dar unde lucrătorii nu mai pot să intre după terminare; unde preţurile consumaţiilor sunt ridicate cu atâta neruşinare, încât boierul-patron ar merita sâ fie trimes numaidecât la jilava; şi în care localuri, chelenerii — îmbrăcaţi în vestminte de maimuţe, ca şi stăpânii - sunt pe atât de obraznici cu clientul de înfăţişare modestă, pe cât ei sunt de linguşitori şi slugarnici cu odrasla ciocoiască, venită acolo dinadins, ca să arate curvei, pe care o conduce ca pe chiori, cât îl costă banii de ieftin şi cum şde el să-i arunce pe fereastră.
Şi, într-adevăr, îndată ce amicii noştri intrară, obrăznicia personalului se dovedi. Un lacheu cu livrea de circ, ai cărui nasturi de tinichea strălucitoare îl făcuse să uite că s-a născut în bălegar, îşi întoarse faţa după uşă şi surâse cu discreţie la valet. Sotir îi şopi la ureche:
- Să nu crezi, băiatule, că sunt damblagii toţi acei care n-au nevoie de un prost ca să le deschidă uşa neîncuiată!
Luând loc la o masă cu vedere la mare, un alt lacheu cu frac, plastron şi cărare de viţel lins pe creştet, se prezentă. Ţeapăn şi grav, el întrebă, cu buze de lipitoare lihnită:
— Ce doriţi?
Sotir, vădit scârbit, răspunse uitându-sc afară prin geamlâc:
- Am dori, mai întâi să ştim dacă nu cumva vrei sâ nc ici la bătaie... Iar, după asta, o sticlă de vin alb.
— Ce marcă?
- Lasă „marca" la o parte şi dâ-ne o sticlă de vin alb. Bucuros câ poate să se răzbune, sluga lui dârloagă se răsti:   • -
- Casa noastră, domnule, garantează marca vinurilor sale indigene şi străine!
- Vrei să discuţi cu mine, flăcările? Casa voastră nu poate să-mi garanteze decât că buzunăreşte pe oameni ca-n codru! Adu vinul, rogu-tc!
După ce fură serviţi, Adrian zise:
- De ce m-ai adus aici, Sotir? Nu suntem destul de bine îmbrăcaţi pentru un local ca ăsta. Pe urmă, scumpetea.
- Suntem destul de bine îmbrăcaţi, pentru ca tâlharul de stăpân să nc accepte banii noştri, care n-au miros. Cât despre scumpete, ce să-ţi spun? Face un prieten bun nebunii şi mai costisitoare, când vrea să dezmierde un alt prieten bun, atins de inimă acră!
Adrian observa în ochii cambuzicrului o sclipire stranie, lunga sa faţă, arsă dc vânturile mărilor, părea unsă cu grăsime, de când se aflau în acest local, încălzit peste măsură. Părul vâlvoi şî barba în dezordine îi dădeau o înfăţişare sălbatică.
Sotir scoase batista şi-şi şterse faţa, cu o mişcare ce trăda oboseala. Adrian se crezu vinovat, îi luă mâna şi-i zise:
- Iartă-mă, dacă-ţi pricinuiesc vreo supărare. Nu-mi căuta mie... Eu am, adesea, ca adineauri, momente când mă îndoiesc că mă aflu pe un drum bun şi remuşcările de-a părăsi mereu pe mama mă copleşesc. în asemenea clipe, prezenţa unui amic ca tine e binefăcătoare. Totdeauna mi-a fost binefăcătoare prietenia.
- A mulţi prieteni? întrebă Sotir cu o linişte neîncrezătoare.
- N-am mulţi. An unul singur, un rus, dar, mare ca tine, înţelept şi cu inimă!
- Unde se află?
- La Cairo. Gândul câ ne vom regăsi din nou, mă susţine în lupta cc-o dau acum cu icoana mamei, care mâ cheamă acasă.
1124
PANAIT ISTRATI
.SOTIR
1125
Sotir ridică paharul, ciocni cu Adrian şi zise, cam pe ton ironic
- în sănătatea prietenului tău din Cairo!
- Sotir, tu nu mă crezi! făcu celălalt cu ciudă.
- Ba, aş vrea să tc cred... Dar, tu nu crezi că te înşeli?
- Cum nu cred că mă-nşel cu tine!
- Cu atât mai bine. Şi ai vrea tu să împărţi cu mine acest amic din Cairo?
-Asta e dorinţa mea cea mai mare, deoarece, între doi oameni care sc iubesc, o lume întreagă dc amici încape. Dar, ia spune-mi Sotir: tu eşti lipsit de-o bună prietenie?
- Ba, nu-s lipsit, răspunse Sotir, sprijinindu-şi bărbia în palmă, nu-s lipsit; o am, înainte de toate, pe a mea, care-i mai sigură şi apoi...
- Şi apoi?
- Pe aceea a nectarului ăsta! făcu el, sorbind o înghiţitură şi plimbându-1 cu voluptate prin gură.
Adrian sări speriat:
- E groaznică destăinuirea ta! Ce vrei să mă faci să înţeleg?
- Vreau să te fac să înţelegi, fără să te prea disperez, că un om născut pentru prietenie îşi duce viaţa ca o floare în seră... dacă n-are un foc nestins.
- Cu alte cuvinte, tu crezi că prietenia nu există?
- Nu vreau să spun asta. Ea c rară, dar ar fi să-i negăm evidenţa, dacă am nega-o. Totuşi, pretind că nimeni nu vine pe lume cu un amic lipit de şira spinării, aşa cum fiecare vine cu plămânii săi - şi vezi tu, dragă Adrian, sclavul prieteniei nu respiră decât cu plămânii acestei amante. Tu îmi pari un astfel de sclav. Eu însumi am fost şi mai sunt şi azi, prin nostalgie, căci într-o zi ori într-alta amanta ne părăseşte. Ea ne părăseşte în urma modificărilor la care orice inimă omenească e supusă; adesea, graţie evenimentelor care sunt mai puternice decât inima omenească şi, câteodată, prin propriile noastre greşeli,
deoarece iubirea pasionaţilor e peste măsură; ea înăbuşă, strângând prea tare.
Sotir se opri.
Vorbind de înăbuşeală, el avea aerul de-a se înăbuşi. Mişcările sale deveneau din ce în cc mai maşinale. Privirea era vagă. Adrian tăcu, cu religiozitate, bănuind câ prietenul său îşi răscolea dureri care-i mocneau în fundul inimii. Sotir reluă firul, ca şi cum ar fi vorbit sieşi: - Dar, acela care poate să iubească cu o astfel de pasiune un om, iubeşte cu aceeaşi putere tot ce e frumos; şi există obiecte mai puţin capricioase decât amiciţia, care se oferă iubirii sale. Acela care e înzestrat cu un dar, se avântă pe aripile lui şi dacă durerea sa e atât de mare, încât hărţuielile vieţii zilnice nu-1 mai ating cu influenţa lor nefastă, atunci această durere produce opere în care orice om de simţire se regăseşte Asta e atta desăvârşită.
Artă! Iată încă un prieten mare care trădează cu uşurinţă... Un alt Dumnezeu, oire te părăseşte tocmai când crezi că i-ai căpătat toată prietenia. Ca un vampir, el te subjugă, sugându-te; îţi cere tot sângele; te vrea în întregime. Şi, după ce te-ai dat, dc de-ajuns să întorci o clipă ochii la o parte... el nu mai c!... A fost o simplă vizită. Dar, după vizita asta, tu rămâi... însărcinat. Cc greşeală ai făcut? Ai fost prea legat vierii? Ori te-ai desprins prea tare de ea? Nimeni nu ştie.
Acela însă, care, ca mine, n-a fost dăruit cu putere creatoare, deci n-a simţit puterea zvâcnirii cc răsare din nimic şi tremură ca o văpaie de sticlă topită şi umple viaţa - acela se mulţumeşte cu ceea ce e în afară de attă. Şi, ceea cc c în afară de artă, e imens, căci toată viaţa rămâne în afară de artă. Nici un artist nu va putea niciodată s-o înlocuiască. Arta esre o valoare fictivă, care are curs numai dacă se sprijină pe valorile reale ale vieţii, şi aceste valori nu permit nici un fals. Sinceritatea absolută ori: jos labele, bancher!
1126
PANAIT ISTRATI
SOTIR
1127
lata de ce e Ia mâna oricărui muritor sâ simtă arta, fără s-o facă, ba chiar fără să bănuiască existenţa ci: viaţa e totul, arta nu e decât o presupunere. Totuşi, şi aici e o greutate. Noi venim pc lume copleşiţi de greutatea unui lest, şi lestul acesta e neputinţa de-a fî sincer cu tine însuţi. Pe nimeni nu înşelăm mai mult decât pe noi înşine. Leacul există: ea să devenim sinceri cu noi înşine, cu semenii noştri, cu viaţa, trebuie să ne scufundăm în căldarea unde clocotesc durerile - dureri care provin din contrarietatca simţurilor nestatornice - să ne ardem până la os şi să revenim la lumină. Dar, iată că revenind, sc întâmplă că izvoarele iubirii rămân în căldare, şi atunci individul devine o mortăciune de nesuferit chiar şi pentru fiinţa cea mai banală, Iar viaţa lui e mai nulă decât a moluştei celei mai reduse. Dacă, însă, inima lui a rezistat la această grozavă călcalâ şi izvoarele iubirii sale nu s-au secat, atunci omul se avântă cu sinceritate în admirarea frumuseţilor terestre, care sunt multiple şi veşnice în indiferenţa lor, iar capacitatea sa dc simţire poate îmbrăţişa, atunci, Universul.
Când lanţurile frământărilor noastre zadarnice cad zdrobite, viaţa se liberează dc plumbul simţirilor mincinoase şi capătă ritmul unui astru.
Dar... H amarnic. Uneori e chiar amarnic de tot. Noi nu suntem creaţi ca sâ ne bucurăm de-o astfel de libertate, căci noi suntem mai complecşi decât astrelc: noi suferim, pe când ele nu suferă.
Fiinţa umană e sociabilă, şi sociabilitatea nu-i nimic altceva decât nevoia dc-a face prostii, de-a te da de-a berbeleacul, de-a-ţi frânge gâtul, dar nu singur, ci de mână cu un alt zevzec ca tine. Aşa. F.xistă un nerv în noi care ţine morţiş să zbârnâie la unison cu alţi nervi care zbârnâie: asta se cheamă să fii sociabil. Şî dacă îi retragi omului societatea, apăi e râu...
Mi-am retras-o mie, eu însumi, scârbit de societatea proştilor şi voind sâ văd dacă pot să trăiesc fără ei. îmi place pământul,
călătoria şi du\ce\e jâmiente. Am învăţat limbi, câteva, şi am văzut o bună parte a globului. Am fost cultivator înpampa din America de Sud şi am crescut mii de raţe în Mexic. Ştiu să cânt binişor din flaut.
Timp de douăzeci de ani, care au trecut ca o zi, nu m-am întreţinut decât cu plantele, cu animalele, cu splendorile firii şi cu flagelele ei, cu puşca, cu flautul şi mai ales cu neasemuita mea inimă acră.'... Am avut a face şi cu oameni, atunci când trebuia să mă apăr de ei. Am gustat toată desfătarea pe care o produce munca înverşunată, dar pe care o iubeşti, şi am dat frâu liber hoinărelii, la care avea dreptul. Munceam uneori până ce cădeam în nas peste sapă, şi când trebuia să-mi torn apă pc cap ca să mă dezmeticesc. Apoi, când recolta era schimbată pe câţiva pumni dc aur sclipitor şi când vremea odihnei sosea, mă refugiam departe de orice privire omenească, oricât ar fost de sinceră, mă aruncam pe fân cosit, şi acolo, timp de ceasuri întregi, uneori din zori şi până la asfinţit, mă abandonam forţelor misterioase care mi-au dat viaţă. Cele mai adesea, nu mai atârnam de existenţa conştientă decât doar prin acele scăpărări care străluceau, când de-o amintire, când de alta, şi care erau slobozite de creierul meu somnolent şi vagabond. Iar când lătratul nocturn al câinilor de la fermă şi focul de puşcă, convenţional al lui „intrapT mă aduceau la realitate, n-aş fi putut să afirm dacă trăisem un ceas, o zi, ori un secol.
O, Timpule! ţie nu ţi-e dor uneori de trecut?
Dar alcătuirile omeneşti au toate un sfârşit. Pierdui într-o singură lună două fiinţe care mâ secondau cu devotament şi-mi erau scumpe: o femeie, devenită femeia mea, şi pe fratele ei, răpiţi amândoi de neiertătoarea boală a frigurilor care bântuie acele ţinuturi. De-acum încolo, trebuia să trăiesc singur şi cu frica-n sân, căci nu poţi să te chemi în societate, când ai în jurul tău oameni care se uită în lături, când le vorbeşti. Şi iată de ce, într-o bună dimineaţă, mă pomenesc sătul până-n gât, şi de
1128
PANAIT ISTRATI
SOTIR
1129
cultura cartofilor mei, şi de privirile piezişe ale celor care mă ajutau. O inimă acră, plină de duioase tânguiri, mâ făcea sâ mă urc pe acoperiş şi să privesc zarea cu ochii ibovnicului ce aşteaptă ibovnica. Degeaba strigam inimii: „Mai ai răbdare un an-doi, apoi vom avea bătrâneţele asigurate"!
Zadarnic! Inima care nu îmbătrâneşte duce pe om dc râpă. Haidein, deci, şi de râpă!
Vând totul la repezeală. Cu mica avere rotunjită în unsprezece ani de trudă, iau calea oceanului ca un gentleman cu mantaua pe braţ, costum de turist cu jambiere şi bocanci, caschetă trasă pe ochi, geantă de piele de crocodil, baston cu monogram, inel cu briliant şi morgă de miliardar. Morga mea de miliardar, însă, nu împiedica pc un ştrengar, la Bueiios-Ahcs, să mă păcălească cu o sticlă de parfum plătită, „chilipir", o sută de franci şi care era plină cu... apă chioară. Nici pe un alt afurisit care-mi ţinea calea la Rio dc Janeiro cu un luxos album „plin", zicea el, cu „admirabile gravuri obscene". Şi, într-adevăr, tot ferin-du-se de pasagerii de pc puntea vasului, el îmi arătă, una, două, trei gravuri, admirabile.
- Toate sunt aşa, senor, una mai frumoasă decât alta. Dar, nu umbla în album acuma: dacă sunt prins, intru în puşcărie. Ai sâ guşti pe urmă!
Plătesc. Şi, după plecarea vasului, mâ duc în cabină să... „gust". Prima pagină: frumoasă; a doua: şi mai frumoasă; a treia: albă! a cineca, a şasea: albe! Trag cu degetul, frrr! Tot albumul era „plin" dc... hârtie albă!
Nu-i nimic. E permis omului deştept să fie si prost une-oti. Căci, altfel, cum ar şti când e deştept? Şi, luând din nou aerul de miliardar, mă duc şi strâng mâna comandantului pe passarelle, Întrcbându-I câte „noduri" face vasul, ce „ronaj" şi alte braşoave pe care le ştiu toţi copiii la Sulina. In sala de mâncare, glumesc în limba spaniolă; iar în salon sau pe promenadă, zeflemisesc în franţuzeşte pe secăturile care se nasc în papură
şi nu ştiu să întrebe de o stradă, în altă ţară, fără să alerge după dragoman. Apoi...
Apoi debarc şi mâ plictisesc, fie la Madrid, la Paris, ori la Londra. Timp de şase luni, vântur lumea cea mai banală din câte există: leneşi de profesie, proşti din vocaţie, martiri ai „bunei" educaţii - lume care poartă, drept obraz, o băşică de porc sulemenită; care dezinfectează cu sublimat un pahar, fiindcă a căzut o muscă în el; se trezeşte din somn la prânz si ia picături de poftă de mâncare; se culcă dimineaţa, după ce-a luat noaptea o curăţenie, care-o face să iasă afară pe gură; vorbeşte ca gramofonul, stiănută ca pisicile, şi-şi petrece un sfert din viaţă tăindu-şi bătăturile şi lustruindu-şi unghiile. Asta e lumea „bună".
După ce am văzut în ce-i sia „bunătatea", m-am gândit să nu mor înainte de-a vedea şi eu ce-i aia să „joci" la Monte Carlo, unde „senzaţiile" sunt unice. M-am dus, m-am înfierbântat în faţa porcoailor de aur trase cu grebla pe zeci de mese verzi, am jucat şi am pierdut, din vanitate, trei sferturi din ce agonisisem cu economie în unsprezece ani.
în sfârşit, iatâ-mă uşurat!
Somptuosul Cazino dc la Monte Carlo posedă nişte salonaşe retrase, discrete, unde jucătorul „curăţat" poate să-si tragă în voie un glonte în cap. Nici nu ni-am gândit la un astfel de sport. Dacă unii oameni îşi pierd capul, după ce-au pierdut averea, eu mi-am regăsit capul, de îndată ce m-am pomenii „lefter".
Când te afli Ia Monaco, Genova e la un pas. La Genova, Dumnezeul tuturor naufragiaţilor de teapa mea îmi scoate înainte pe un comandant englez, pc carc-1 slujisem, odată, cu cinste şi cu pricepere. El mâ angaja, în mai puţin timp decât îi trebui ca sâ-şi umple luleaua.
1130
PANAIT ISTRATI
SOTIR
1131
Trei luni mai târziu, treceam Gibraltarul, venind din Indiile engleze, iar după doi ani, debarcam la Plymouth, având o bună sumuşoară, câştigată în traficul de haşiş.
C) şterg în Mexic, unde cumpăr o mică fermă într-unui dintre ţinuturile cele mai periculoase, dar care umplu pământul cu mii de raţe, fără să-ţi dai osteneală decât să le păzeşti. Ele nu cer decât apă, pe care o au din berechet, iar ca pază, trei puşti bune. O aveam şi eu pe a mea, care făcea cât şase, numai atât că trebuia s-o ţin mereu întinsă împotriva celorlalte două, care erau în serviciul meu. Asta nu e o afacere uşoară în ţara în care omul nu vrea să-şi dea nici osteneala de-a păzi nişte dihănii, dar unde un copil îţi trimite un glonţ, ca şi cum te-ar păli cu o pătlăgică. Nu voiam să cred. Am făcut trista experienţă.
După trei ani de somn iepuresc, cu puşca în braţe, îmi simţeam chimirul greu de aur, dar, într-o seară, ieşind să fac „ronda", un plumb cumpărat cu banii mei îmi străbate pieptul drept! A doua zi, trezindu-mă din leşin, raţele erau toate la locul lor - chimirul meu, însă, nu mai era, iar eu, greu rănit şi singur... Cele două puşti amice mă apăraseră, cum apără funia pe spânzurat.
Nu disperez. Un accident destul de banal prin partea locului! De altfel, nici nu mai aveam poftă să întreprind altceva. Se întinsese funia răbdării prea tare. Mă vindec. Şi, de data asta, în loc de oameni mă înconjur de opt câini, mari ca nişte viţei şi răi de-şi mâncau cozile — sinceră societate de amici căreia n-am putut să-i găsesc pereche până azi.
„De ce, m-ar întreba cineva, căutai tot societatea oamenilor răi?"
Dar, care c societatea oamenilor bunii Cu toate c-am fost în viaţă un om dibaci şi în stare să-mi dau capul dc perete când nu înţelegeam ceva, niciodată munca cinstită nu mi-a adus altceva decât cu ce să trăiesc de azi pe mâine. Deci, sâ arzi întreagă această sărbătoare a existenţei, care se cheamă ziua, ziua care trece, s-o arzi din zori şi până-n noapte, numai şi numai
ca să ţii hoitul pe picioare! Apăi asta e menirea vieţii? Nu are omul şi cap? şi suflet? şi inimă? tot ce închide cuvântul simţire şi care, cel puţin la unii oameni, ocupă primul plan al existenţei? Unde e societatea care să spună omului: „ Trăieşte cum înţelegi, cu condiţia să nu faci rău altuia ".'
Şi, atunci, mi-am zis: am să mă omor timp de câţiva ani, iar restul zilelor am să le împart aşa cum a decis Creatorul, adică puţină vreme sacrificată întreţinerii hoitului; multă vreme, tot restul vremii, pentru cuget şi simţire, căci aşa e drept; n-ai foame decât de trei ori pe zi, dar nu încetezi o clipă de-a gândi, a visa, a admira. Şi cum în întâia încercare îmi făcusem de cap şi m-am înecat la mal ca ţiganul, voiam acum din două, una: să reuşesc ori să pier.
Aţi trei ani trecură - trei ani în care am simţit în mine pe omul de-acum o mie dc secole, când duceam degetul la trăgaci de câte ori zăream o făptură umană sau auzeam un lătrat mai aprig, când mâ îmbătăm de pustietate, ţipam de dorul unei femei cât de slute, strângeam labele câinilor şi le sărutam boturile; inimă vie strânsă în cleştele menghinei!...
Ca sâ nu atrag iarăşi asupra mea vreun plumb doritor de aur gata, n-am mai vândut decât prea puţin. în schimb, aveam în faţă-mi, tocmai bune a fi cărate de negustor, vreo zece mii de dihănii a treizeci de bani bucata, vândute pc loc: suma nu era de dispreţuit. De astă dată, mă credeam om prevăzător. Da de unde! Şi aprigul neprevăzut sosi într-o după-amiază, pe la ora două, sub forma acelui cataclism care se cheamă ciclon.
Dezlănţuit cu iuţeala fulgerului, avui de-abia timp să fug acasă şi să închid în grajd cei trei câini care erau cu mine. Ceilalţi hoinăreau după ouă de raţă. Refugiat în etajul superior al fermei, asistai neputincios la dezastru. HI fu formidabil! Un ceas după dezlănţuire, ferma nu mai avea nici acoperiş, nici ferestre, nici porţi, iar interiorul era spălat dc şuvoi ca un canal. Iuţeala vântului mă îneca, mă zăpăcea, apele se ridicau cu atâta furie,
1132
PANAIT ISTRATI
SOTIR
1133
încât mă aşteptam să fiu prăvălit cu fermă cu tot. Seara se coborî cu un răsuflet de fire obosită, iar noaptea o petrecui ascul-tându-i geamătul. Dimineaţa, în liniştea de cimitir care urmă ciclonului, printre copaci dezrădăcinaţi şi sfărâmături de alte ferme aduse de potop, mai îmi rămăsese, din zece mii de raţe, vreo două sute, care pluteau capii, cu picioarele rupte, deasupra apeî, în două cu nămol. Din cei opt câini, n-am mai zărit nici măcar o coadă, o ureche, un picior! Pierderea asta îmi fu mai dureroasă decât orice: unul dintre ei mi-cra mai preţios decât averea! Totul am uitat din pierderile mele repetate; n-am sâ uit cât oi trăi pierderea acestui prieten - căci, cu siguranţă, în misterul concepţiunilor, grave abateri, stupide greşeli trebuie să aibă loc; indivizi, destinaţi animalităţii, capătă figură umană, iar animale înzestrate cu facultăţi pe care le întâlneşti cu greutate printre oameni, vin pe lume în piele dc dobitoc. Am plecat.
Am plecat cu puşca pe umăr, cu ce aveam pe mine, şi cu un băţ, după ce am aruncat o ultimă privire pe ruinele celor şase ani de viaţă sălbatică. Şi acum, fiindcă suntem aci, şi ne înţelegem, şi ne mai putem iubi, hai să bem acest nectar al inimei acre şi să strigăm împreună:
— Lăudat fie Cel ce a creat viaţa şi a complicat-o în aşa fel, că nu ne mai putem regăsi.
Vina nu e a Lui, căci El nu ne-a dat creierul ca să explicăm inexplicabilul, ci l-a pus ca un opaiţ care să ne slujească, tocmai cât trebuie pentru a nu ne lovi cu nasul de copaci, ori a nu cădea în gropi.
*
Sotir bău şi luă o mină veselă, ca să nu pară prea sentimental. Adrian, sorbindu-1 din ochi cu sete, voi să ştie cum îşi petrece amicul său viaţa:
- Şi tu poţi acuma să trăieşti fără amiciţie?
- Desigur, când ea îmi întoarce dosul. De altfel, ce-aş putea să fac? S-o rog în genunchi? Obţii ceva de la Dumnezeu, rugân-du-1 în genunchi?
- Dar, doare...
- Doare, bineînţeles... Totul e durere, unde c iubire şi în asta stă măreţia.
- în durere?
- Da, în durere. ,
- Tu eşti un virtuos, atunci.
- Nu-s deloc un virtuos: virtutea, la pasionaţi, e refugiul disperării. Şi eu nu disper de nimic.
- Ori un stoic, dacă vrei.
- Stoic, şi mai puţin. Eu sunt un om voios, iată ce sunt, voioşia omului care a ajuns să atingă maximul de libertate.
Prietenia o ador. Am avut-o. Am pierdut-o. Şi, aşteptând-o ca să revie, mă gândesc la ea din toată puterea pasiunii mele. în ceasuri de răgaz, când, singur, în camera mea ori pe-un drum singuratic, amintirea prieteniei dispărute îmi răsare în cadrul ei melancolic, uit grijile, uit prezentul, întind braţele înainte şi mă predau chipului atât dc iubit. Atunci, retrăiesc clipe trăite şi care în cruzimea existenţei n-au putut să aibă continuitate. Pentru inimile lipsite de pizmă, bucuria acelor clipe e desăvârşită, căci amintirea lor revine dezbărată de orice urâţenie.
Uită-te ce se petrece în ora asta cu noi; tu poţi să nu fii acela pe care îl visează sufletul meu - asta nu mă-mpiedică să trăiesc un ceas de mare mulţumire, dc adevărat balsam al inimii. De altfel, o ştiu — şi toţi idealiştii observatori ai vieţii ajung s-o ştie cu vremea - că sublimul nu există decât prin dorinţă. Şi, deci, dacă amiciţia e frumoasă, când poate te înşeală, de ce n-ar fi tot atât de frumoasă, când eşti sigur că nu te-nşeală, cu alte cuvinte, când dorul tău o cheamă. Soarele e mai iubit când se ascunde în nori vreme-ndelungată, probă că toată lumea cată spre cer când întârzie să apară.
1134
PANAIT ISTRATI
SOTIR
1135
Nu vreau să spun că lipsa prieteniei e îndurată, de către afectuoşi, fără ţipete şi fără lacrimi, dar tocmai durerea e aceea care dă strălucire sentimentelor frumoase. Călătoriile, mie, care sunt un călător înnăscut, îmi par mult mai fascinatoare, când sunt închis într-un şantier. Iar când, după câteva luni de sclavie modernă, îmi smulg piciorul din angrenaj şi zbor spre câmpia înflorită, ori spre muntele cu chica verde, toate forţele vieţii vin să-mi şoptească - cu murmure de îngeri cereşti - că omul înzestrat cu simţire, omul din naştere bogat, n-are dreptul sâ sc plângă de viaţă, că ceea ce nu poţi sâ trăieşti direct şi în libertate, o trăieşti indirect, prin amintire, chiar şi într-o gheenă a muncii, unde sărmanii cu duhul nu doresc ora de libertate decât ca să dea fuga la cârciumă, la cărţi, la dans, la sport; izvoare de bucurie ale gliei.
Să te curbezi sub greutatea unei dorind, a cărei îndeplinire ţi se refuză; să gemi sub apăsarea unei cotropitoare nostalgii; să-ţi simţi toată fiinţa năvălită şi cu atâta avânt transportată pe aripile unei amintiri, încât să priveşti cum unealta îţi scapă din mână - iată ce-mi place să numesc o inimă acră de prieten! Inima acră este cea mai bună prierenă a unui prieten, cel mai bun tovarăş al eclora care cer prea mult vieţii; ea singură ne rămâne credincioasă şi nc satisface în întregime...
Mi se pare, Adrian, câ tu eşti unul dintre aceşti nesatisfăcuţi cu inima acră şi câ, deci, rămânând singur, drumul tău va fi amarnic...
- Dar eu n-am să fac niciodată râu unui prieten, ca sâ-1 pierd, făcu Adrian cu spaimă.
- Dă-mi voie să-ţi spun, mai întâi, că nu există amic aşa de sfânt! Poţi face râu unui prieten, fără să vrei sau fără să recunoşti, fără chiar să-ţi dai seama. Dar nu e deloc nevoie sâ faci rău unui prieten, ca să-1 pierzi. Pierdem un om, cum pierdem o femeie, aşa, tot iubind. Si te vezi. deodată, singur, fără să ştii cum, nici de ce... La început nu bagi de seamă şi-ţi continui
drumul tot vorbind, ca şi cum ai fi mereu însoţit. Apoi, realitatea străbate, gonind amăgirea, dar nu vrei să crezi, nici să accepţi. Mai pe urmă crezi şi accepţi.
Atunci începe cea mai urâtă şi cea mai frumoasă dintre vieţi, în acelaşi timp. Cea mai urâtă, fiindcă îţi închipui încă multă vreme că marile amiciţii se fac la toate răspântiile şi că orice om care râde sau care plânge ascunde un amic. Vezi mâini ce se strâng frăţeşte la atâtea colţuri de străzi, feţe ce-şi surâd, oameni care se sărută prin gări şi la cafenea, şi-ţi zici: ,Aştia sunt prieteni! Dar eu? Nu sunt şi eu un prieten?!"
Şi iată-te intrat pe mâna întâiului venit, care ţi-a spus o vorbă mai dulceagă, te-a privit cam aşa şi ţi-a strâns mâna nu ştiu cum. Tu-1 cauţi. Ba chiar el te caută, şi atunci îţi pare şi mai bine. I te deschizi, opăreşti niţel pe prietenii pierduţi, numai ca sâ-i faci plăcere, te umfli, îl iei cu asalt - şi, deodată, îl vezi câ dâ-ndărăt speriat şi se uită la tine ca la un nebun. Sărmanul om venise în duminica aia doar ca să faceţi împreună o partidă de biliard, să-ţi vorbească dc ceva afaceri, ori de-o femeiuşcă - şi tu te-apuci să-i vorbeşti de inima ta, care nu-I priveşte, ba chiar şi de-a Iui, care nu te priveşte deloc!...
Astfel, de-o sută de ori ai să iei o sticlă strălucitoare drept un diamant, şi ai să cunoşti, în chipul acesta, ridicolul măreţiei amicale. Dar, după atâtea convulsiuni şi sacrilegii, iată că vine liniştea, balsamul unei inimi potolite. Doliurile cele mai grele de îndurat nu sunt acelea pentru care afişăm o cârpă neagră, iar durerile cele mai crunte nu sunt acelea pe care le simţim dintr-o dată. în linişte, tu vei mai suferi încă, dar atunci vei şti că suferinţa aceea e binefăcătoare şî trebuie s-o taci, căci oamenii nu sunt sensibili decât mizeriilor care le sunt comune. Plân-gându-te unui brav comerciant de pierderea unui amic, tu rişti să-1 auzi spunându-ri că nici cl nu mai crede în prietenie, de când a împrumutat o sută dc franci unui prieten şi nu l-a mai „văzut în ochi". Şi pământul eplin de comercianţi. Or, tu ştii
1136
PANAIT ISTRATI
SOTIR
1137
că afecţiunea a cărei pierdere o deplângi n-are nimic de-a face cu banii, dacă nu de a-i oferi cu promptitudine. Iată în ce chip vei cunoaşte adâncimea prăpastiei, unde zace înţelegerea umană şi de unde te vei ridica pe culmile suferinţei neînţelese.
Dar, n-ai să rămâi pe acele piscuri de ameţitoare singurătate! Cu cât vitalitatea unui om e mai puternică, cu atât voinţa renunţării e mai slabă. Şi întocmai ca jucătorul care devine cu atât mai furios în patima sa cu cât s-a abţinut mai multă vreme de la joc, tot aşa şi tu ai să te cobori ca un curcănaş, de pc înălţimile unde te-ai cocoţat şi ai să-ţi încerci iar norocul. Ca şi jucătorul, ai să obţii mici revanşe care au să te facă să-ţi uiţi calmul şi măsura, ai să te aprinzi, ai să pui totul pe o carte şi ai să pierzi cu brio! Căci în totul pe lumea asta există o mediocritate şi peste tot ea e îngăduită, necesară vieţii, ca bijuteria falsă: e nevoia ce-o simte omul de-a voi să facă, cu orice preţ, nu ceea ce-i în stare, dar tocmai ceea ce nu-i în stare. Dar, dacă mediocritatea se complace peste tot, fără mare risc, în prietenie ea îşi frânge gâtul. Aşa câ, tocmai când ai crezut că ai pierdut orice speranţă, că te-ai ruinat, ca jucătorul, tocmai atunci ai să vezi că vine o inimă nouă, tânără de tot, dar bătrână de experienţă şi-ri spune că ai câştigat bătălia: e greu sâ găseşti un mare prieten? Apâi dacă ar fî uşor, l-ai fî descoperit de mult, din prima cârciumă! Şi de ce tc plângi? Că nu-1 ai numaidecât? Dar, ce, ori crezi că prietenia mare se rotunjeşte la strung?
Resemnează-te şi aşteaptă. Dacă printr-o fericită întâmplare a încrucişărilor de drumuri ai avut norocul sâ cunoşti acea prietenie care vizitează inima cu repezeala inspiraţiei, se duce şi rămâne surdă ia chemările tale - ei bine, aşteapt-o: acolo unde se află, şi ea suferă şi te doreşte, căci un amant al prieteniei, după ce a primit sărutarea altui amant al prieteniei, nu-1 poate uita cu uşurinţa cu care se uită amanţii înfierbântaţi o clipă de setea de-a da naştere la proşti. Trăieşte, deci, cu voluptate, din amintirea ei, căci e nebun acela care blestemă
lumina, fiindcă a pierdut vederea: toţi orbii trăiesc din amintirea luminii pierdute, tar cei care n-au cunoscut-o niciodată, n-o blestemă nici ei, ci o visează.
Dar se poate întâmpla să cutreieri lumea şi să nu întâlneşti o prietenie egală aceleia care zvâcneşte în pieptul tău. Asta nu înseamnă nimic altceva decât că drumurile a două vieţi, care trebuiau să se încrucişeze, au mers paralel, de la naştere până la groapă şi numai un prost poate să creadă că un al doilea om ca el nu mai este pe pământ.
Prietenia e Iubirea care înnobilează viaţa şi-i dă un sens. Ea sc contopeşte cu generozitatea şi e singurul sentiment dezinteresat. Pierdută, omul trăieşte din dâra ei luminoasă. în veci negâsită, urmele ei se văd pe toate cărările vierii. Oriunde vei pune piciorul, omule iubitor, te vei regăsi cu prietenia, căci altfel ce-am deveni când am ajunge undeva şi am şti că nimic nu ne aşteaptă? Ce-ar fi când am pleca şi am fi siguri că nimeni nu se va mai gândi la noi?
Prieteniaeîn noi. Totul vine din noi, nimic nu vine de-afară. Şi acela care nu găseşte Iubirea în el, nu găseşte afară nimic. Fără dragostea care ne fecundează inima, toate frumuseţile terestre sunt reci şi înspăimântătoare. Sinuciderile melancolicilor sunt mai numeroase în luna mai decât în octombrie, fiindcă surâsul dc azur al firii reînviate nu se mai acordă cu cerul de plumb al inimii lor vlăguite, stinse.
Răsărituri şi apusuri ce vărsaţi văpăi de aur peste nesimţirea lumii; şi vot, cerurilor străvezii, ce vă contopiţi cu marea; şi voi, nopţi de-argint, mărturii nepieritoare; şi voi, preumblări nesfârşite pe poteci unde te îmbată balsamul de răşină, ori pe ape frământate de fioruri - cc-aţi deveni voi, toate aceste măreţii, fără Iubirea care e în om? Dezolări neptuniene!
Farmecul e în noi, întreţinut de Iubire. în afară: marea Indiferenţă!...
NOTE SI COMENTARII
1
i
TRECUT ŞI VIITOR
în 1924, Chira Chiralina a apărut, pentru prima data, în limba română la Editura „Adevărul", tradusă de un anonim, în mod necorespunzător, ceea ce l-a nemulţumit profund pe Panait Istrati. De aceea, s-a hotărât să-şi traducă el însuşi operele sale sau să lc scrie direct în limba română. Decizia Iui s-a corelat în mod fericit cu iniţiativa prietenului său, ziaristul Iacob Rosenthal, de a înfiinţa Editura „Renaşterea". Şi astfel, în 1925, la Bucureşti, în această editură, apare prima carte a lui Panait Istrati scrisă în limba maternă, intitulată Trecut şi viitor şi subintitulată Pagini autobiografice.
Cartea se deschidea cu o notă din partea editurii: „«Renaşterea» îşi începe activitatea cu volumul de faţă, care are un caracter introductiv nu numai pentru opera autorului, ci şi pentru activirarea acestui nou institut de editură. Scopul iniţial pe care propune «Renaşterea» este, înainte de toate, editarea operelor lui Panait Istrati, acest mare literat român ale cărui scrieri mai sunt, încă şi asrăzi, aproape cu romi necunoscute la noi. Oricât ar părea de necrezut, - aşa este. Istrati a cucerit, în chip aproape fulgerător, o extraordinara celebritate, o adevărată glorie universală. El are până în prezent — cu lucrările anunţate - şase volume în literatura franceză. Primele două volume apămre sunt traduse până acum în şapte limbi. în alte patru limbi sunr pe cale de a fi traduse. Toate aceste scrieri ca şi multe din cele cari vor mai apărea - privesc de-aproape România, - totuşi, ţara în care operele acestui român sunt mai puţin cunoscute este... România!
IL42
NOTK ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1143
Ştim, s-au facur, şi Ia noi, discuţiuni, multe, în jurul lui Istrati. Au fost, la noi, polemici aprinse, vehemente chiar; a fost o întreagă vâlvă, - dar, roate astea în jurul personalităţii lui Istrati. Opera în sine, -aceasta nu se cunoaşte încă la noi, căci până în prezent nu s-a publicat în româneşte decât traducerea volumului Chira Chiralina. Numai atât! Şi, încă şi accasră, într-o versiune detestabilă, care, cum se va vedea mai jos, face disperarea şi indignarea autorului. Şi în timp ce publicul românesc nu cunoaşte decât numai atât din opera lui Istrati, aceasta devine tot mai marc, tot mai vastă."
Volumul Trecut şi viitor sc deschide cu o scrisoare adresată de Panait Istrati lui lacob Rosenthal, datată: „Nisa, 15 aprilie 1925", în care declara: „M-am decis să mă traduc eu însumi în limba mea materni," precizând: „M-am hotărât să mă rraduc singur în româneşte fiindcă, mai întâi de toate, eu sunt şi ţin să Jiu autor român. Ţin la aceasta, nu din cauză că mi s-a contestat acest drept, - (el mi s-a contestat dc oameni cari n-au nici o cădere!) - ci fiindcă simţirea mea, realizată azi în frantuzeşre printr-un extraordinar hazard, izvorăşte din origine românească. înainte de-a fi «prozator francez contemporan», aşa cum se spune pc coperta colecţiei Iul Rieder, eu am fost prozator român înnăscut."
Conştiinţa sa de scriitor român şi dorinţa de a oferi cititorilor din ţară operele sale asa cum îe-a gândit şi le-a scris în „simţirea" sa, după cum însuşi declara, I-au determinat pe Panair Istrati să respingă cu severitare rraducerea anonimă din Chira Chiralina, dând exemple edificatoare: „Un uni care nu ştie căpeintre en bâtirnent înseamnă zugrav, şi confundă casă cu vapor, că o persoană răniră la faţă se uită în oglindă, iar nu într-un bulgăre de gheaţă; că aţâţa nu e potolişi că un nas încovoiat nu e «un năsuc ridicat în sus», ci e scoborât în jos!... un asrfcl de om, în loc sâ traducă scrieri franţuzeşti, ar face mult mai bine să înveţe un meşteşug modest, si fie fobsiror socictăţei lucrând lemnul, fierul, piarra, ori, în lipsă de capacitate şi pentru aceste meserii, să se facă hamal, ori ţâtcovnic, ori reporter de poliţie, dacă ţine musai să se ocupe cu... literele."
Volumul Trecut şi viilor cuprinde scrieri autobiografice, câteva povestiri şi articole:
Trecui şi viilor apare pentru prima dară în acest volum;
Crezul meu a fost publicat mai întâi ca O scrisoare către cititorii mei din România, în Adevărul literar şi artistic din 13 iulie 1924;
Povestirile La stăpân şi „Căpitan"Mavromati, din ciclul Primii paşi spre luptă, au fost scrise direct în limba română şi incluse pentru prima dată în acest volum. îu limba franceză. La stăpân a apărut in L'Humauite'â'm 31 august 1927, cu rirlul Im Taverne dc Kir Leonida, iar „Capitaine" Mavromati în 1,'Humaniti din 9 septembrie 1927. Ambele povestiri au fost reunite în volumul Mes dtparts, Paris, Gallimard-N.R.K, 1928>
Cum am debutat eu a constituit, iniţial, un interviu publicat în Rampa din 16 martie 1925;
Cine. e autorul lui „Hamlet"?apare prima dată în acest volum. O variantă cu modificări structurale, scrisă în limba franceză, se află în volumul Mediterrane'e — Coucher du soleil, Paris, Rieder, 193 5, tradus în limba română de Panair Istrati, cu titlul In lumea Mediteranei - Apus de soare, apărur postum, la Bucureşti, Editura „Cartea Românească", în 1936;
Nemurire a fost scrisă în 1924, în limba română. Tradusă în limba franceză, cu titlul Immortaliîe', a fost publicată în Les Nouvelles Litte-ra«wdin6iulie 1929;
Moravuri literaro-gazetăreşli, articol polemic la adresa Iui Liviu Rebreanu, darat: „Masevaux-Alsacia, mai 1925", introdus numai în acest volum;
între artă şi dezrobire, articol sub formă de scrisoare adresată pictorului Alexandru Vodă-Ploieşri..., publicat în Facla din 4 iunie 1925.
La apariţie, volumul Trecut şi viitor nu s-a bucurar dc prea multă atenţie din parrea comentatorilor literari. Careva rânduri îi consacri N.D. Cocea, sub pseudonimul Aladin, în Facla, an. VII, nr. 126 din 22 septembrie 1925: „Sunt în acest volum pagini autobiografice pline de lumină şi resrrişte. Viaţa se perindă si se fixează în imagini uşoare, în chipuri de trudă şi pitoreşti, într-un lirism crispat, pe alocuri, dc o durere reţinută. Uneori revolra se desprinde din ţesătura dc dur metal a cuvintelor."
Punând accentul pe paginile autobiografice şi pc confesiunile lui Panait Istrati, Serbau Cioculescu releva, înrr-un articol publicar în Viaţa literară din 2 octombrie 1926: „Programul său, pentru mulţi, şi l-a trasat în Trecut şi viitor. El poate umple o viaţă de nm şi în acest
1144 NOTE ŞI COMENTARII
imperativ vedem cea mai bună chezăşie a marei sale cariere de literat". Aceeaşi idee o afirma Şerban Cioculescu şi după patru decenii, în România literară din 14 august 1973: „Identitatea morală a lui Panait Isrrati trebuie căutata în volumul Trecut şi viitor, pagini autobiografice. Este şi întâia lui carte românească, după ce o jalnică tălmăcire a Chirei îl scosese din sărite pe autor şi-1 silise să se traducă singur. Dc la primele pagini, Panait Istrati îşi dezvăluie firea de revoltat şi hotărârea să se numere «printre luptătorii pentru dreptate», ca să contribuie la dărâmarea unei socierâţi inicve."
O cronică mai amplă asupra volumului a publicat Pompiliu Constau tinescu, în Mişcarea literară, nr. 38-39 din 1-8 august 1925 şi în Viaţa literară, nr. 76 din 3 martie 1928, cu titlul Autohtonizarea lui Panait Istrati, republicată în volumul Opere şi autori. Editura „Ancora", S. Benvenîsti & Co., Bucureşti, 1928, p. 107-111, cu ridul Panait Istrati: „Trecutşi viitor". „Din fresca amintirilor publicate aci — se afirmă în cronica menţionată - se desprind două figuri puternic reliefate: a uneî mame iubitoare, mucenică umilă şî resemnară, ce-şi sacrifică viaţa pentru viitorul copilului ei, şi mai ales figura de vultur cu aripile tăiate a bătrânului căpitan Mavromati, bogat, adulat altădată de prietenii care l-au dus la ruină şi i-au răpit soţia. De o bunătate creştinească, prieten sincer şi apropiat, Mavromati, cerşetor la filotimia crâşmarului Kir Leonida, e frate bun cu acel Barba-Iani, umilul vânzător de salip şi apostol al cultului prieteniei din Chira Chiralina; apoi figura de brură a tejghetarului Dumirru, nostalgiile chinuitoare ale micului Panait, fiu al câmpurilor sălbatice şi îndrăgostit de albastrul nesfârşitului Danubiu, poezia copilăriei irosite pentru totdeauna, nota accentuată de umor picurat cu tristeţe sau întunecat de episoade tragice, roate acestea ne readuc pe Istrati cel adevărat, povestitorul plin de coloare, animatorul atâtor tipuri, deşteptate din lumea bogată a amintirilor, strânse pe cărările sângeroase ale calvarului său de peregrin.
în La stăpân şi «Căpitan» Mavromati sunt pagini aurobiograficc la înălţimea Amintirilor lui Creangă. Prin ele, d. Istrati devine scriitor român posedând organic limba maternă, în expresivitatea ei neaoşe, pitorească, cu aceeaşi uşurinţă cu care scrie în limba franceză [...]. Preţios pentru istoria literară e articolul Cum am debutat eu, interesante amintirile din Nemurire şi Cine e autorul lui „Hamlet'?, în care
NOTE ŞI COMENTARII 1145
d. Istrati ne povesteşte situaţia sa, asemănătoare cu a unui erou al d-lui Pătrăşcanu, chinuit să-şi amintească numele lui Shakespeare, de dragul căruia îşi risipeşte o carieră abia înfiripată, şî în aceste bucăţi tipuri noi îşi conturează existenţa, căci imaginaţia autorului înviază figura acelora cu care şi-a întretăiat zbuciumul vieţii.
Povestitor mare, colorat, creator de ripuri prin amănunte anecdotice semnificarive, d. Istrati pune odată cu apariţia acestui volum o interesantă problemă: aceea a bilingvităţii unui scriitor şt a posibilei lui reuşite; volumele anunţate în româneşte vor dezlega problema."
în perioada contemporană, semnificaţiile volumului Trecut şi viitor au fost relevate de Eugen Simion în cadrul studiului Morala „Omului învins", apărut în Caiete critice, nr. 3-4 din 1985, p- 19: „Cartea cuprinde două naraţiuni propriu-zise (La stăpân, «Căpitan» Mavromati), articole despre moravurile literare şi gazetăreşti, amintiri, note polemice, reflecţii despre «crezul» său politic şi literar, scrise toate în acel stil specific lui Istrati tare amestecă biografia cu ficţiunea. Un stil al implicării, l-am putea numi, sau stilul asumării patetice. Totul devine confesiune, cunoaşterea începe de Ia un anumit grad al trăirii, nimic nu are preţ, dacă nu este pătimit, raţiunea fără inimă nu fabrică decât dogme şi dogma este duşmanul de moarte al lui Panait Isrrati. Cuvânrul de ordine al scriitorului este sinceritatea. De la «a fi sincer» începe totul: viaţa şi opera". Personajele istratîene, subliniază Eugen Simion, „pun prietenia mai presus de orice şi poartă prin lumea largă «crucea crimei de a fi iubit prea mult viaţa». De aici vine tragedia lor. Dar şi libertatea lor, care este valoarea supremă a omului".
Asupra cărţii Trecut şi viitor s-z oprit şi Mîrcea lorgulescu, într-un articol publiait în Rornânia literară dm 19 aprilie 1984: „A fost, poate, o întâmplare câ întâia cane, scrisă de Panait Istrati în româneşte, este una de confesiuni, dar o întâmplare fericită. Scriitorul, devenit celebni la Paris, intră în literatura patriei sale, spovedindu-se. «Mă aflu în clipa asta - scrie Panait Istrari în Trecut şi viitor-pe calea de a păşi pragul unei casc sfinte: mă înfăţişez cititorilor mei din România». Succesul parizian nu I-a speriat şi nici nu l-a ameţit; dar i-a amplificat sentimentul responsabilităţii. De aceea pătrunde în «casa sfântă» a limbii materne, fără orgoliu şi fără umilinţă, având mai degrabă conştiinţa gravă că trăieşte un moment sacru [...]. Ceea ce surprinde însă în aceste pagini autobiografice este absenţa delimitării între prezent şi
1146 NOTE ŞI COMENTARII
trecut. [...] Paginile acestea, deşi intitulate «autobiografice», configurează mai mult o viziune asupra lumii decât un personaj. Cel care se «spovedeşte» este scriitorul Panait Istrati. Omul este învins de creator, autoportretul face Ioc profesiunii de credinţă. Este aici o asumare dramatică a condiţiei de scriitor. Biografia csrc sacrificată în favoarea literaturii. Planul existenţial devine secundar sau, mai bine zis, este absorbit în creaţie. Exista, de aceea, în toate confesiunile lui Panait Istrati un soi de exclusivism al conştiinţei literare, frenetic şi autoritar in primul rând cu sine. Omul trecuse prin inimaginabile umilinţe şi mizerii şi chiar încercase, întT-un moment de disperare, să se sinucidă, act suprem de dispreţuire a vieţii; scriitorul are însă o idee foarte înaltă despre scris şi despre literatură, punând responsabilitatea creatorului mai presus de orice. Intransigenţa lui este absolută şi nu acceptă nici o tranzacţie si nici un compromis. Va sfârşi prin a fî un mare izolat. Un fwtwwf'Nicidecum: un învingător. Printre cei dhirai în acest secol, Panait Isrrati a arătat că un mare scriitor trebuie sâ fie şi o mare conştiinţă."
în canea sa. Spre alt istrati (Eâimra Minerva, Bucureşti, 1986, p. 96), Mircea lorgulescu a analizat în mod special povestirea Cine e autorul lui„Hamlet"?. „Fiind sub aspect literar aproape o capodoperă, - afirmă Mircea lorgulescu - Cine e autorul lui „Hamlet"? e&te totodată un text fundamental pentru înţelegerea personalităţii tânărului Istrati. Ataşat cu exaltare valorilor spiritului şî refuzând, în numele lor, orice compromis, având oroare de mediocritate, resimţind banaliratea şi mărginirea cotidiană ca moarte a fiinţei şi apocalips grotesc, trăind în cultul exclusiv a! artei, al moralei şi al justiţiei, apărându-şi cu îndârjire libertatea, el caută în permanenţă sensul înalr al vieţii, cu o fervoare neliniştiră şi în rimp constant păstrată la aceeaşi tensiune pe durata a peste douăzeci de ani."
(P. 121) MOŞ ANGHEL
Povestirea Moş Anghel, prima dintre cele trei scrieri care au alcătuit volumul cu acest titlu, a fosr scrisă în vara anului 1922, în limba franceză, şi a făcut parte din manuscrisul de 406 pagini pe care Panait
NOTE Şl COMENTARII 1147
i i
Istrati i l-a trimis lui Romain Rolland la 4 septembrie 1922, alături de povestirile Satir, KirNicolasşi Mikhail. După doi ani, Oncle Anghel
| a fost publicată în revista pariziană Europe, nr. 14 din 15 februarie
1924. A fost inclusă în volumul Oncle Anghel, apărut la Paris, în octombrie 1924, împreună cu alte două povestiri, Mort de l oncle Anghel şi Cosma, scrise după anul 1922 şi publicate direct în volum.
La publicarea primei povestiri în revista Europe, Romain Rolland a operat unele modificări în text, dar mai ales a eliminat un pasaj de la început, referitor la sărbătorile Paştilor. Pregătind volumul pentru Editura Rieder, Panait Istrati vroia să remedieze această omisiune, scriindu-i lui Jean Richard Bloch, la 12 august 1924: „M-am gândit bine şi e imposibil ca acest volum să plece cu începutul dar de Rolland, care l-a văzut ca o nuvelă şi-i suprimase întreaga scenă pregătitoare a sărbătoririi Paştilor, aflată în manuscris" [Panait Istrati în corespondenţă cu scriitorii străini. Ediţie şi traduceri dc Alexandru Talex, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 205). Manuscrisul original al povestirii Oncle Anghel a fosr descoperit de Daniel Lerault în fondul Bibliotecii Naţionale din Paris, prezentându-l în articolul Panait Istrati. Âpropos dune recente acquisition de la Bibliotheque Naţionale, publicat în Revue de la Bibliotheque Naţionale, nr. 19, 1986, p. 27.
i Totodată, a regăsit şi scena eliminată de Romain Rolland, la care se
referea Panait Istrati, publicând-o cu titlul, dat în redacţie, Le toquage des oeujs rouges. Textul a fost reluat de Zamfir Bălan şî introdus pentru prima dată în ediţia bilingvă Oncle AnghelIMoş Anghel, Editura Istros, Brăila, Muzeu] Brăilei - Casa memorială „Panait Istrati", 1995, p. 372,
i ş.u., versiunea românească, Ciocnitul ouălor roşii, fiind realizată de
Carmen Turcanu:
„Trei, Doamne, şi roţi trei!... - O să ciocnim cu toţii ouă roşii!... Iară oul meu! Cine vrea sâ lovească aici?
Mama lui Adrian, bucuroasă de reîntoarcere şi de lumea veselă adunată în jurul ei, luase un ou roşu şi îi cerea cuiva din faţa ei să ciocnească. Fiind cea mai în vârstă din casă şi cea mai respectată pentni viaţa ei de trudă fără odihnă, ea fusese scutită de la orice muncă grea. Toară lumea se grăbea, agitată, cine să pună masa, cine să încălzească
1148
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1149
mâncărurile pregătite de dimineaţă pentru toată ziua. Adrian, cate tocmai intrase, cu o masă în spate, o împiedică să ciocnească oul.
- Stai, mamă, sa stabilesc mai întâi partenerii pentru ciocnit ouăle! Şi, odată masa pusă, aranja perechile atât de bine, încât îţi luă partea leului, adică o trase pe Aneta lângă el. Din capul mesei, mama sa spuse Tatăl nostru, fără evlavie, apoi ouăle fură luate cu asalt.
- Iată, spuse Adrian, tu, mamă, vei ciocni cu mama Ioana, unchiul Dumitru cu mătuşa Caterina, Gavrilă cu Riţa şi eu cu Anera. Vă convine?
- E foarte bine!...
în România, ouăle roşii, ca şi cozonacii, se pregătesc în ajunul sărbătorii Pastelul, în cantitate suficientă, ca să ajungă dimineaţa, la prânz şi seara, în toate cele patruzeci de zile până la înălţare. într-un vas, se pune apă la fiert, cu anilină roşie şi alaun, destul de concentrate. Se pun cârc douăzeci sau treizeci de ouă odată şi se fierb «tari». Deliciosul cozonac, singurul dulce pc care ţăranul român îl mănâncă într-un an, este un aluat în care ouăle, untul, zahărul şi aromele intră în proporţii, câreodată, exagerate, uneori până Ia a-1 face de neinâncat. Dar cea mai mare parte a familiilor ştiu să-I pregătească aşa cum trebuie. Astfel, sc fac câte o sută, două sute, patru sute de ouă roşii şi câte zece, douăzeci, patruzeci de kilograme dc cozonaci, după numărul membrilor familiei şi după numărul... morţilor, căci, în ţara lui Adrian, morţii mănâncă şi ei, în zilele de sărbătoare, ba chiar mănâncă primii... spre fericirea săracilor în viaţă care, trecând dimineaţa prin faţa porţii, primesc felia de cozonac şi oul roşu.
Pentru a ciocni ouăle roşii - obicei universal în ţările ortodoxe, a cărui explicaţie este încă destul de controversată - fiecare întinde oul cu vârful în sus, şi partenerul îl loveşte cu acelaşi capăt, apoi ouăle se întorc cu partea rotunjită, pentru a acorda revanşa celui căruia i-a fost spart oul, şi se loveşte din nou. Rezultatul este în maniera domnului de La Paiisse: Ia prima lovitură, unul dintre cele două ouă cedează; la a doua, va ceda ori cel care are deja o spărtură, ori rivalul său. Şi jocul se încheie. Este un joc fermecător, plin de viclenii - în alegerea ouălor, când unul mai şmecher se înarmează cu un ou mai ascuţit şi mai tare, şi în felul în care se loveşte, când se înecarea o lovitură necinstită, lângă vârf — dar pentru a-1 îndrăgi, trebuie să fii creştin orrodox, şi puţin naiv, sau ateu înţelegător.
Toată lumea se afla în poziţie de luptă şi moş Dumitru dădu semnalul de atac.
- Staţi, strigă Adrian, pe ce pariem?
- Aşa e! Ca de obicei; pe un kil de vin, zise moş Dumitru.
- Şi cum o să facem?
- Iată cum: plăteşte un kil cel care va avea oul spart la amândouă capetele, altfel, jocul este egal. Şi atunci, o să încercăm o înşelătorie, spre sfârşitul mesei, pentru a smulge kilul.
- Şi dacă este vorba de un sărut, în locul vinului?
- Acelaşi lucru.
- A, nu! protestă Adrian. Cc spui de asta Gavrilă? Hai să facem o regulă penttu noi. Iată: dacă jocul este egal, fiecare dintre cei doi parrencri o să dea un sărut celuilalt pentru consolare; şi dacă vicrorîa este completă, o să i se dea două.
- Foarte bine, foarte bine! strigară toţi, în afara celor două domnişoare.
- Regula ta nu-i rea deloc, spuse Aneta; în felul ăsta o să cădeţi mereu în picioare, ca pisica.
Se dădu primul asalt si ouăle pocniră, urmare de exclamaţii şi râsete asurzitoare. Fiecare îşi examina oul, constatând daca e spart sau nu; fiecare vru să vadă stricăciunile pricinuite vecinului său.
Moş Dumitru strigă la Adrian, arătând oul său nespart:
- Ai «înfundat-o»?
- Nu, ea m-a «înfundat» pe mine!
- A, dar asta este împotriva regulii, bătrâne!
Aneta roşi până în vârful urechilor, văzându-i pe toţi izbucnind în râs.
Când veni rândul revanşei, strigătele fură grozave, fiindcă pentru unii era vorba să obţină victoria, iar pentru alţii, cel puţin egalitatea. Rezultatele: victorie, pentru Aneta şi moş Dumitru; egalitate, pentru Gavrilă, Riţa şi cele două mame... Moş Dumitru strânse mâna Anerci şi o felicită:
- Ei bine, fata mea, dacă poţi «înfunda» astfel băieţii... în casa ta nu va cânta cocoşul.
Aneta, ameţită dc victorie, sărută din toată inima pe Adrian; Riţa, ruşinată, dădu un sărut timid lui Gavrilă, care recupera, sărutând-o
U50
NOTE SI COMENTARII
NOTE SI COMENTARII
1151
si el. Mătuşa Caterina trebui să desfacă, bombănind, colţul batistei şi să plătească vinul.
- Şi acum, între noi, îi zise moş Dumitru Anetei. Ouăle noastre sunt întregi. Iară, dacă eşti puternică, loveşte cu vârful în capătul rotund al oului meu.
Oul Anctci se sparse, ca şi cel al lui Gavrilă şi al mamei Ioana.
- Nu se poate, exclamară toţi.
- Ba da, se poate, spuse moş Dumitru, când ai un ou de lemn. Şi lasă să cadă oul, care sări ca o bilă, apoi îl vârî iute în buzunar.
- Ah, afurisitule, strigă mătuşa Caterina. Dă-mi banii înapoi!
- Asta nu, îţi dau mai degrabă două sărutări. Cine nu deschide ochii, deschide punga.
Şi masa începu cu ouăle sparte, fiecare mâncându-I pe al său, cu o felie de cozonac. Apoi, veni rândul borşului de miel şi al mielului fript, cu usturoi, mâncăruri alese, de primăvară, care se află pe roate mesele după postul Paştelui."
în România, povestirea Oncle Anghel a fost cunoscută mai întâi prin revista Europe, nr. 14 din 15 februarie 1924, unde a apărut prima dată. Câteva fragmenre, cu titlul Moş Anghel, traduse în limba română, au fost publicate în Adevărul literar fi artistic din 6 iulie 1924. Un amplu comentariu despre această povestire a scris H. Sanielevici, inti-rulat Clasicismul proletariatului, în Adevărul din 31 august-7 septembrie 1924, în care afirma ci „Istrati este cel mai bun prozator pe care l-a avut România până acum". Vechea adversitate a lui H. Sanielevici faţă de Mihail Sadovcanu, din 1905, când a publicat articolul denigrator Morala d-lui Sadoveanu, în revista Curentul nou, s-a manifestat şî dc data aceasta, făcând o comparaţie între MoşAnghelşi Crâşma lui MoşPrecu: „Prin inferioriratca ei artistică, aceasta, ca şi celelalte opere ale lui Sadoveanu, formează cu cele ale lui Istrari un contrast aproape bufon". Ceea ce a provocat vii discuţii a fost afirmaţia lui H. Sanielevici potrivit căreia Panair Isrrari este un reprezentant al clasicismului, în speţă al „clasicismului proletariatului". Riposta a venit în primul rând de Ia Mircea Eliade, care scria în articolul Reflecţii asupra lui Panait Istrati, apărut în Universul literar, nr. 40 din 5 octombrie 1924: „Ne mulţumim deocamdată să respingem ipoteza unui clasicism clădit pe simplicitatea frazei; scriirori ca Rodîguet {Le bal du comte d'Orgil),
G. Duhamel (Conjession du minuitşi Les martyres), Ed. Jaloux (/. 'in-ceriain), Gide (toată opera), Gourmont (toată opera) şi chiar Anarolc France - au fraze neasemuit de simple, gândirea limpede expusă, fără a fi cu roare acestea nici pe departe clasici". După această clarificare a neînţelegerii noţiunii de clasicism, aplicată eronat autorului lui Moş Anghel, Mircea Eliade scria: „Să trecem însă la ceea ce constituie adevărata şi nepreţuita valoare a operei Iui Panait Istrati. Adică talentul cu care el se apropie dc realitate şi o zugrăveşte; fără «plan», fără intrigi închipuire, fără vorbe ale autorului în dialogurile personagiilor şi fără capirolc ce se succed fals şi sec ca fişele unui bibliotecar. Istrati îşi lasă condeiul să alunece aşa cum îl călăuzeşte amintirea - şi pentru că amintirea este singura şi adevărata viaţă (timpul aduce adevănil) şi pentru că Istrati esre sincer şi plin de iubire pentru umanitate (el a uitat răul; el nu va scrie cu ură) şi mai ales pentru că talentul lui Istrati îi va îngădui să traducă o mare parte din amintirile unei vieţi bogate -de aceea opera lui este turburătoare şi vie'\ In continuare, Mircea Eliade arăta că „d. Sanielevici a făcur o confuzie, deoarece Unchiul Anghelera un om care înţelegea viaţa (ca mai toţi cei din Istrati), I-a crezut un tip clasic al Omului. El avea însă numai o mare asemănare cu toţi ceilalţi oameni prin faptul că trăia viaţa ce trebuia trăită de toţi; nu era însă un reprezentant, nici un simbol al lor."
Opinia Iui H. Sanielevici a fost combătută şi de E. Lovinescu în Istoria literaturii române contemporane, voi. II, Evoluţia criticei literare (Editura „Ancora", S. Benvenisri & Co., 1926, Bucureşti, p. 139): „Dîn simpla analiză a Unchiului Anghel, d. Sanielevici aduce cele mai prejudiciabile laude literaturii d-lui Panait Istrati, sub cuvânt că a realizat clasicismul, pe care-1 propagă criticul «dc douăzeci şi cinci de ani», adică o literatură a echilibrului moral, a muncii, şi a «amorului conjugal»... Stranie eroare de critic hipnotizat de tirania formelor literare [...]. A scoate dintr-o astfel de literatură, de altfel savuroasă şi expresivă, un model de literarurâ clasică, de artă morală a viitorului - e nu numai unul din obicinuitele paradoxe ale d-lui Sanielevici, ci şt negaţia principială a oricărui spirit de sistem, când nu este dublat de o percepţie normală a realităţilor."
Volumul Oncle Anghel, apărut la Paris, în Editura Riedet, în octombrie 1924, a avur un viu ecou în ţara noastră. O admirabilă întâmpinare i-a făcur Mihail Sadoveanu, prin articolul intitulat Panait
1152
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1153
Istrati, publicat în Lumea-bazar, nr. 8 din 4 ianuarie 1925, din care cităm: „Eu totuşi îl voi revendica pc Panait Istrati ca pe un frate al meu şi fiu al acestui pământ, chiar dacă el însuşi - drept răspuns la primirea pe care i-au făcut-o unii confraţi de aici - s-ar declara dezlegat de toate ale trecutului, ca de nişte zădărnicii şi copilării fără valoare. ÎI revendic mai ales după ce am cetit pc Moş Anghel, al doilea volum al său. E adevărat că nici în această carte Istrati nu face apologia ţării. Trebuie să se-nţeleagă totuşi o dată pentru totdeauna că datoria asta o au numai oamenii fără talent şi care, de altminteri, nu scriu nimic niciodată, care însă cheltuiesc în străinătate banii ţării, sub cuvânt că ar fi făcând propagandă. Stand şi-o fi având inreresele lui şi guvernele partizanii care ţin să petreacă în Occident; literatura însă este altceva. Nici în acest al doilea volum Istrati n-are tirade lirice, care ar putea îmblânzi patriotismul nostru. Pretutindeni însă pulsează viaţa acestui pământ".
în acelaşi spirit, Mihail Ralca comenta ediţia franceză din Oncle Anghel, în Viaţa românească, nr. 1, ianuarie 1925, relevând că „lectura acestei cărţi e extrem de plăcută. D. P. Istrati are un remarcabil dar de povestire". In Convorbiri literare, nr. 1, ianuarie 1925, C. Gane afirma că „Moş Anghel e o carte gândită, sănătoasă, puternică" şi, fiind „mai puţin vaporoasă, ea e maî zguduitoare".
Porrivit dorinţei sale exprimate cu prilejui apariţiei volumului Trecut şi viitor. „M-am decis să mă traduc eu însumi în limba mea maternă", fiindcă, „eu sunt şi ţin să fiu autor român", Panait Istrati şi-a transpus în limba maternă şi volumul Moş Anghel, apărut la Editura „Renaşrcrea", în vara anului 1925, cu sprijinul aceluiaşi prieten, omagiindu-1 astfel pe prima pagină: „Dedic prelucrarea de faţă amicului meu Iacob Rosenthal căruia i se datoreşte, în întregime, apariţia mea în literatura română. Panait Istrati. Mascvaux. Iunie 1925".
în prefaţa volumului, Panait Istrati preciza: „Moş Anghel nu e o traducere, ci o scriere românească; o consider egală celei franţuzeşti.
Acî, grăiesc, în limba mea."
Recunoscător lui Mihail Sadoveanu pentru căldurosul articol publicat în Lumea-bazar din 4 ianuarie 1925, amintit mai sus, Panait Istrati scria în prefaţă: „în articolul pe care mi-l consacră, d-sa afirmă,
cu riscul de a supăra pe anumiţi colegi ai d-sale din Academie, - că autorul franţuzescului Moş Anghel «e un fiu al acestui pământ». A spus-o cu vorbă caldă de frate, şi vorba lui mi-a mers la inimă, mi-a făcut bine.
N-am să-1 dau de ruşine.
Oricari ne-or fi drumurile hărăzite de soartă, îmi voi aduce totdeauna aminte că scriitorul Mihail Sadoveanu, uitând că e academician, a întins mâna înstrăinatului şi i-a tecunoscut dreptul de a lua toc lângă mormântul mamei lui."
într-un dens studiu asupra lui Panait Istrati, inclus în volumul Jurnal de lector completat cu Eminesciana (Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944, p. 1S2), Perpessicius se oprea îndeosebi asupra haiducului Cosma, din povestirea cu acelaşi nume: „Şi pentru că nu ne putem opri fa toată galeria, amintiţi-vâ numai de proporţiile urieşeşti ale haiducului Cosma cu povestirea căruia se încheia volumul Moş Anghel, unul din cele maî intense şî mai dramatice din opera lui Panait Istrati. Cum nu veţi fi uitat, de bună seamă, creaţia aceea, de certă rezonanţă biblică, a unchiului Anghel — Iov reeditat dar fără de răscumpărare, — n-aţi uitat nici că agonia lucidă a unchiului Anghel c o suită de povestiri inimaginabile şi nici că ea se sfârşeşte cu regretul că nu poate povesti şi viaţa miraculoasă a lui Cosma, pe care o începe, de altminteri, de îndată, într-o încăpere de alături, în cârciuma părăsită, Ieremia, copilul din flori al lui Cosma şi tovarăşul lui de haiducie. Şi vasta şi parerica povestire a acestui Samson, răpus de o Dalilă, îşi desfăşoară aventurile de vitejie şi înţelepciune, ca un priveghiu din cele mai originale. Cum suntem încă la acest capitol, să nu uităm a sublinia în ce măsură povestirile acestea, transfigurate cum ziserăm, sunt totuşi ale pământului nostru şi ale oamenilor noştri. Panait Isrrari e, după Creangă, unul din cei mai interesaţi de ziceri populare în scrisul său. Şi fără să poată fi vorba de vreo intenţie strict documentară, nu putem tăgădui că atâr pitorescul vieţii noastre de la ţară, câr şi specificul înţelepciunii noastre populare sunt urmărite şi puse în lumină cu constantă dragoste."
După cel de-al doilea război mondial, în perioada de instaurare a „realismului socialist", de inspiraţie sovietică, opera lui Panait Istrati a fost prohibită sau denaturară. Un exemplu concludent îl constituie ntx\co\u\ Apologetica de Eugen Luca, apărut în Contemporanul, nr. 29 din 1957, în care Panait Istrati era admonestat pentru că „prezintă
1154
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1155
în culori luminoase pe Moş Angliei, cârcîumaml chiabur". Argumentaţia era de-a dreptul stupidă: „întreaga nuvelă are un caracter idilic, deoarece în această operă pe care, considerând-o de căpătâi, a tradus-o în româneşte, el nu arată cauzele reale ale urii ţăranilor împotriva chiaburului, încearcă să-1 justifice pe Anghel în conflictul cu fratele său Dumitru, ţăran sărac, şi îl pune pe acesta din urmă să-i ceară iertare într-un mod umilitor şi se arată încântat că Moş Anghel îşi face feciorul ofiţer."
în monografia pe care i-a consacrat-o lui Panait Istrati (Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p, 129), Al. Oprea îşi propune să lămurească dacă povestirea Mas Anghel poate fi apropiată de literatura absurdului: „Surpriza cercetătorului va fi cu atât mai mare, cu cât va identifica la Moş Anghel - cel din a doua fază a existenţei sale - anumite trăsături carc-1 apropie cumva de prototipul «eroului absurdului», aşa cum îl va concepe, mai târziu, Camus. în faţa sorei sale care-i aminteşte că toate nenorocirile lui sunt în acelaşi timp şi nenorocirile ei, el respinge hotărât ideea valabilităţii legăturilor consanguinare, ca şi, în general, posibilitatea osmozei sufleteşti dintre indivizi diferiţi. Nu este aceasta atitudinea unuî «străin», a unui «exilat»?
Pentru Anghel, singurul lucru cert, care nu poate fi pus Ia îndoială, este acela că omul trăieşte într-un liaos guvernat de hazard («le hazard roi»): «Ce ştim e că trăim, suferim şi murim prosteşte, fără să pricepem de ce, nici cum. Mai ştim că cea mai mare greşeală a noastră e că prea mult alergăm după fericire, pe când viaţa rămâne nepăsâtoare la dorinţele noastre: de suntem fericiţi, c din întâmplare; şî de suntem nenorociţi - asta-i tot din întâmplare...» [...] Prin destinul acestui erou, Panait Istrati izbuteşte să înfăţişeze, cu o rară vigoare artistică, rot cumulul de nenorociri care se pot abate asupra unui om şi care capătă proporţiile unui destin implacabil, a unor fatalităţi, proiectate de pe un plan social-urnan pe unul universal, cosmic."
(P. 259) ŢAŢA MINCA
Romanul Ţaţa Minca a fost scris mai întâi în limba franceză, cu titlul ortografiat Tsatsa Minnka, în localitatea Muyd-sur Nyon, în
iulie-august 1930, cum se consemnează la sfârşitul său. A fost publicat prima dară în revisra Europe din 15 decembrie 1930, 15 ianuarie, 15 februarie şi 15 martie 1931. In volum a apărut în două ediţii. Prima, o ediţie de lux, la Editura Mornay, în 735 de exemplare destinate vânzării şi alte 49 în afara comerţului. Cea de a doua, o ediţie obişnuită, a văzut lumina tiparului la Editura Rieder, în colecţia „Prozatori francezi contemporani", la 9 iunie 1931-
îndată după apariţia ediţiei de lux, la 10 mai 193L revenind în România, Panait Istrati s^a dăruit cu pasiune traducerii în limba română a acestei scrieri. I^a 26 mai 1931 îl informa pe Romulus Cioflcc: „în momentul de faţă robesc pentru Editura «Eminescu»: traduc Ţaţa Minca. Şi stau aci într-o odăiţă ca pe vremea când eram zugrav, ca sâ pot livra foile traduse tiparului care e grăbit (Al. Oprea: Epistolar Patiait Istrati - Romulus Cioflec, în Manuscriptum, nr. 1,1970, p, 74). în versiune românească, Ţaţa Minca a apărttr, înrr-adevăr, în toamna anului 1931, la Editura „Eminescu" din Bucureşti.
La apariţie, în limba română, datorită unor prejudecăţi şi interpretări eronate a manifestărilor extraliterare ale lui Panait Istrati, Ţaţa Minca n-a intrat în atenţia comentatorilor, unii dintre puţinii care s-au oprit asupra cărţii emiţând opinii defavorabile. Surprinzător este că un intelectual de aleasă cultură, Barbu Brezianu, a căutat sensuri inadecvate acestei scrieri a lui Panait Istrati. într-o cronică literară publicată în Curentul, nr. 1295, din 5 septembrie 1931, scria, într-un stil de ieftină ironie: „Ţaţa - este Panait Istrati. Din el, - ca dintr-o mamă-râş-niţă - ies fel de fel de muieri: Chira Chiralina, Neransula, domniţe din Snagov, din Bărăgan, din bordel, mai ştie el de unde". în Ţaţa Minca î se părea că „amuzante sunt frazele sociale pe care ţaţa le emite din când în când. Din gura ei - dacă notăm câ romanul e plasat în veacul al XlX-lea - vechiturile democratice capătă farmecul noutăţii şi fac din Minca o premergătoare şi o demnă contimporană a lui Karl Marx".
Romanul lui Panait Istrati a fost desconsiderat, fără teniei, şi de Pan. M. Vizirescu, în cronica publicată în Calendarul, nr. 209, din 4 noiembrie 1931, în care scria: „Povesrirea Ţaţa Minca e falsă, Tendenţioasă şi, prin urmare, fără valoare. Lăsăm la o parte chestiunile de amănunt care reprezintă o inaccesibilă zgură. Şi dacă avem cuvinte de laudă pentru câteva descripţii frumoase, apoi trebuie să mărturisim
1156
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE Şl COMENTARII
1157
greaţa unor lucruri, care, sub nici un cuvânt, nu por merge în lite-rarura noasrră."
O cronică pozitivă, obiectivă, a publicat Octav Şuluţiu, în Vremea, nr. 209,din 18octombrie 1931, relevând; „Pictor abil, Istrati ştie să împletească în Ţaţa Minca aventura omenească şi peisajul de baltă înconjurător, le găseşte corespondenţe şi le leagă într-un determinism impresionant". în viziunea lui Octav Şuluţiu, „Minca e cea mai imprecisă dintre femeile creare de Isrratt, dar şi cea mai vie, mai turburăroarc".
O primă analiză amplă si sugestiva a romanului Ţ%ţa Minca a realizat Al. Oprea în monografia consacrată scriitorului (Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 316 ş.u.), din care cităm câteva pasaje: „Cele mai bune pagini ale cărţii le descoperim acolo unde simţim suflul fierbinte al dorinţelor, al pasiunilor dezlănţuite. [...] Rolul de «Chiră» al Mincăi convine mai bine talentului autorului, stilul devine dintr-o dară firesc şi colorar, cu scânteieri poetice. Ca, de pildă, în acest tablou al Dunării: întinderea lucioasă era brăzdată de bărci cu cei care voiau să prăz-nuîască în toată legea sărbătoarea Armindenilor. Femeile erau înco-toşmănate cu velinţe (nu atât din cauza râcoarei, cât pentru a nu fî recunoscute de lumea de pc mal). Plimbarea se făcea «de-a lungul pletoaselor sălcii, împodobite cu muguri pufoşi, pe care razele piezişe ale soarelui îi transformau în ciorchini de chihlimbar». Unele grupuri se prăjeau la soare, altele beau vesele în sunetele viorii şi ale ţambalului. «Cântece duioase, de femei îndrăgostite, răsunau limpede în luciul scânteietor al apei», amestecându-se cu urări, râsete, ocări şi srrigăte de spaimă. (Simbioza dintre notaţiile lirice şi cele acut prozaice conferă plasticirate rabloului.) înainte de a dispărea în ascunzişurile bălţii, perechile iubăreţe admirau, «în depărtarea argintie, pădurea de catarge şi oraşul cocoţat în soare».
Dar firea de poet a autorului se dezvăluie propriu-zis în realizarea acordului armonios dintre furtuna pasiunii eroilor şi răzvrătirea tumultuoasă a forţelor naturii. [...] Precipitarea dragostei focoase a Mincăi are ca acompaniament creşterea catastrofală a apelor Dunării şi ale Sirerului. [...] Apele vor ieşi din matca lor în ziua când Minca părăseşte pentru totdeauna casa bărbatului. [...1 în sublinierea bizareriei eroinei (rezultată din lupta inconştientă împotriva diverselor forme de limitare, de constrângere a fiinţei umane), Istrati probează, pc neaşteptate, şi disponibilităţi de psiholog. Când era mică - eroina
obişnuită să comunice cu glas tare ror ce vedea şi simţea, - tatăl ci o lovea cu brutalirate peste gură. Treptat, bănuim că şi după alte experienţe de acelaşi fel a prins teama de a nu spune cumva, prin vorbe, prea multe. Aşa s-a făcut că Minca s-a învăţat să-şi exprime tor ce avea «mai cald, mai personal, mai pasionat» prin gesturile mâinii. Mâinile eroinei, spune autorul, au fost înzestrare «cu culoare, fineţe, violenţă chiar, pe care o bruralitare nelegiuită le suprimase otice manifestaţie verbală.»
Minca ajunge o semimutâ - încă un caz şi puţin obişnuit, de înstrăinare? Dar, spune autorul, «bogata sa fire nu admise această castrare». Clocorul vieţii ei interioare găseşte un mijloc de exteriorizare în limbajul gesturilor, pe care-1 perfecţionează, creând un vast şi nuanţat repertoriu, «ca să facă să trăiască întreaga ei personalitate."
O interesantă comparaţie între textul ftancez şi versiunea românească a romanului a făcut Zamfir Bălan în studiul introductiv al ediţiei bilingve Tsatsa Minnka I Ţaţa Minca (Brăila, Editura Istros-Muzeul Brăilei, Casa memorialâ „Panait Istrati", 1997, p. XXIII), observând următoarele: „Textul românesc relevă un nivel semanric mai nuanţat decât predecesorul său. în ciuda faptului că au dispărut «exotismele», traducerea a câştigat stilistic printr-o mai mare flexibilitate a lexicului, susţinută de morfologie şi sinraxă. [...] Din punctul nostru de vedere, libertăţile de traducere nu răspund numai «comenzii» din perspectiva lecturii, ci şi faptului că în româneşte Panait Istrati realizează deplin unitatea de gândire şi limbaj. Provocat de traducere, actul creaţiei are rendinţa să depăşească limitele între care I-a fixat redactarea în limba franceză. Echivalenţele lexicale demonsrrează, în afara problemelor traducerii, o anume bucurie a întoarcerii Ia limba maternă. Acel «aici grăiesc în limba mea», exprimat în legătură cu versiunea româneasca la Moş Anghel, este şi în acest caz chiotul ce însoţeşte momentul reîntâlnirii lumii istratiene cu limba în care ea sc rosreşre."
(P. 359) CASA THURINGER
Romanul Casa Thuringer, pri mul din ciclul Viaţa lui Adrian Zografi, a fosr publicat mai întâi în Ia Revue de Parts, în patru numere
1158
NOTE Şl COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1150
consecutive, între 15 octombrie-1 decembrie 1932. în volum a apărut în 1933. la Editura Rieder. Versiunea franceză purta dedicaţia: „în memoria lui Jacques Robertfrance. această carte, pc care a coreciai-o pe patul de moarte. Omagiul târziu al unui prieten ingrat. Panait Istrati. Mănăstirea Neamţ, 23 noiembrie 1932." Cartea se deschidea cu Prefaţă la Adrian Zografi sau mărturisirile unui scriitor din vremea noastră, datată „Mănăstirea Neamţ, iulie 1932", pe care o redăm în traducerea lui Alexandru Talcx, din Addenda volumului Viaţa lui Adrian Zografi (Editura Minerva, Bucureşti. 1983, p. 536), întrucât mi a fost tradusă şî inclusă dc Panait Istrati în versiunea românească a romanului său, apărută la Bucureşti, la Editura „Cartea Românească", realizată de el însuşi:
„Povestea vieţii lui Adrian Zografi, în şase volume, ar fi trebuit să constituie, la origine, întreaga mea operă. O operă literară dublată de mărturia unui om marur. împlineam patruzeci de ani, când, în vara anului 1924, apăru Chira Chiralina. întâia mea carre. Desigur, nu-i o vârstă la care se deburcază în meseria de scriitor - am spus-o de altfel în prefaţa Chirei mele. Pe atunci, însă, nu eram hotărât decât să povestesc un caz. Şi n-am făcut-o decât împins de Romain Rolland.
Dar, de îndată ce m-aşternui la scris, pasiunea temperamentului meu îmi luă minţile, aşa cum vântul ia un fulg. Străluceam de bucurie, plângeam în hohore dc fericire, Ia gândul că un prieren de un soi şi o dimensiune, încă necunoscute mie, voia ca eu să scriu, ba chiar în limba franceză! Şi ce franceză! Am mai povestit-o şi altă dată: un ciripit, a cărui melodie armonioasă mă scosese din minţi şi pe care o descoperisem singur, descifrând cu dicţionarul pe Fenelou, Jean-Jacques şi alţi câţiva clasici, Căutam un mijloc rudimentar, care să mă ajute să fiu înţeles de colegii mei, zugravii elveţieni. M-am trezit cântând dintr-un flaut, ale cărui sunere îmi minunau auzul. Şi deoarece un ascultător ca Romain Rolland îmi striga: «Dă-i drumul!» m-am supus, ca să-i fac plăcere, cu o încredere oarbă; dar scăpai printre degete firul călăuzitor al Ariadnei mele şi mâ rătăcii într-un labirint de povestiri minunate.
Când am vrut să mă îuapoiez, la al meu Adrian Zografi, la viaţa lui adevărată sau verosimilă, am observat câ flautul meu plesnise. Mihail îşi pleda rău marea sa cauză: prietenia. încurcai realitatea şi visul. îmi
lipsea oare suflul? încercai să mă conving, cântând NeranţuLi şi Ciu-Imii Bărăganului. Şi am fost foarte aplaudat.
Dar viermele îndoielii se strecurase în ceea ce era mai bun în mine. Mă temeam de contactul cu sufletul operei mele. Ca să îndepărtez spiritul rău, am aruncat între mine şi el un mănunchi de fâşii de viaţă: Pescuitorul de bureţi şi apoi ultimul meu chiot: Ţaţa Minca, cate începe cu elanurile de altădată, spre a se stinge îndată ca un cântec dc lebădă.
Şi-acum, iată-mă cu braţele bălăbăninde dinaintea vieţii lui Adrian Zografi. care trebuie să fie-uimitoare, dai pc care o privesc cu un ochi rece. Mi-e milă de el. Pentru el nu mai am un flaut, ci un condei, ca toţi scriirorii din vremea mea, care nu scriu din pasiune, ci pentru a-şi câştiga existenţa, cu «arme» pe care, spre paguba mea, nu le am: întâi, et ştiu a face cărţi, în timp ce eu sunt un nepriceput; şi apoi ei scriu în limba maternă, pe când eu bâjbâi ca un orb, dându-mă cu capul de pereţii unor reguli gramaticale din care nu cunosc o iotă.
Nimeni să nu-şi închipuie că eu fac aceste mărturisiri ca să cerşesc nu ştiu ce indulgenţă a cititorului sau a posrcrirării. Nu alţii mâ vor învăţa ceea ce sunt, ceea ce pot sau nu. De asemenea, când pomenesc de «scăderile» mele, trebuie să sc înţeleagă prin ele, eroismele mele. Şi-acum, iată dovada, pe care o supun mai cu seamă la examenul acestui tineret, carc-mi scrie ca să mă întrebe cât sunt de fericit.
Dacă a scrie e o dramă pentru cel ce-şi transformă vocaţia în cult, chiar când jonglează cu limba sa maternă, - ce trebuie să însemne asta pentru mine care, într-o franceză întâmplătoare, sunt nevoit încă şi acum să deschid de-o sută de ori pe zi hirousse-u\, pentru a cere să-mi spună - de exemplu - când scrie amener şî când emmeneri Dar asta-î chinurile iadului! înaintez ca o cârtiţă, obligată să urce o scara incandescenţă. Şi sufăr cu vârf şi îndesat, neştiind aproape niciodată când îmi ameliorez şi când îmi înrăutăţesc textul.
Vai de soarta celor aşa ca mine! înainte de-a fi scriitor, am cunoscut binişor muncile cele mai grele, dar nu bănuiam atunci că-mi rămânea să cunosc şi pe cele mai inumane dintre toate: acelea cate se practică în admiraţia oamenilor şi la capătul cărora sufletul şi trupul ţi se vlă-guiesc de moarte. Da! acest suflet pe care l-am apărat atâta de jugul nevoilor imediate şt care era întâia mea fericire! Astăzi, el mi părăseşte încetul cu încetul, fără să pot - ca pe vremea când eram un biet
1160
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1161
salahor - sâ-1 salvez de la o moarte păcătoasă. Condamnat să scriu, -iată eroismul meu întors pe dos.
L-am voit oare câtuşi de puţin? Nu! Spre diferenţă de Martin Eden, n-am trimis niciodată vreun manuscris unui editor sau om de litere, şi cei care mi le trimit azi pe ale lor, rcamîntindu-mi «marele meu noroc», nu şuti că Romain Rolland s-a războit cu mine din ianuarie 1921 până în mai 1922, ca să mă hotărască să scriu. E prima dovadă de eroism, ce am cunoscut la dânsul: «Lucrează, striga el omului ce părăsise spitalul din Nisa. Eu datoresc muncii salvarea mea!»
Până atunci, abandonasem încercările literare la pagina 30 sau cel mult 40. Şi asta în româneşte, la câţiva ani depărtare una de alta. Aveam groază de munca literară, care nu mergea de la sine. îmi închipuiam că romancierii scriu aşa cum cântă privighetoarea. Era dc altfel o gândire comodă, ce se împăca cu al meu dolce famiente. Nu-mi plăcea efortul.
Glasul de la Villcneuve m-a impresionat cu accentul său deosebit: atunci când ai ceva dc spus şi darul de a exprima, renunţarea este o crimă, iar lenea o ruşine.
M-am supus, deci, cu tot elanul. Dar, necunoaşterea limbii m-a făcut să plătesc, încă de la început, bucuria de a scrie, fie a scrie în limba franceză. îmi simţeam pieptul ca un furnal plin cu metale în fuziune, ce căutau o ieşire şi nu găseau tipare gata să le primească. Stăvileam, la fiecare pas, materia incandescentă, ca să văd dacă e vorba de doi / sau un e grav, de doi p sau unul singur, de un feminin sau masculin. Nu ştiu cum de n-am înnebunit în acea vreme. Şi ce de aur frumos, risipit pe pământ!
în felul acesta mi-am scris roate cărţile şi întreaga-mi corespondenţa. Fost-a oare vreodată, în istorie, un alt scriitor atât de înghesuit ca mine?
Totuşi, câtă vreme dogoarea interioară s-a menţinut la maximum, suferinţele naşterilor mele chinuite fură suportabile. Eram aidoma trubadurului neştiutor, sau mai degrabă a ţiganului lăutar de la Brăila care încasează înjurături şi barai la toate nunţile ţărăneşti, numai de plăcerea de a vedea pe meseni, zi şi noapte, cu privirile agăţate de buzele şi arcuşul său. Am cunoscut şi eu atari ochi care ascultă, ochi pe care i-am iubit. Ei sunt cei ce au făcut din mine un povestitor.
Dar, vai! într-o zi farmecul s-a destrămar!
Mă amestecai în treburile lumii şi discutai cu prietenii mei despre ideile şi problemele din vremea mea. Am fost, mai întâi, dojenit, cu delicateţe, apoi, fiindcă stăruiam, mă brufVuiră: «Cizmarule, vezi-ţi de ghetele tale!» Arunci, mâ supărări. Uitau oare, că Adrian Zografi a fosr mai mult un revoltat decât un povestitor? Nu uitaseră; dar ei voiau ca revolta lui să fie cu zgardă. Ceea ce mă supără, la culme. Ne certarăm. La înapoierea din Rusia, mă despârţii de cei mai mari prieteni ai mei.
Şi în timp ce Egiptul/nâ respingea de la graniţa sa, iar Italia mă arunca înrr-una din închisorile sale din Triest, «binevoitorii» anunţau «trădarea» mea Europei muncitoare, clasei mele: «agent al Siguranţei române», «vândut burgheziei». Au făcut tot ce le-a stat în putinţă, în mijlocul unei tăceri carc-mi dovedi cât de singur este omul pe pământ.
Deşertăciunea deşertăciunilor...
Dar asta nu-i totul. Se spune că o nenorocire nu vine niciodată singură, cî, totdeauna, bine întovărăşită.
în singurătatea mea, mereu crescândă din aceşti ultimi ani, îmi rămăsese totuşi unul sau doi prieteni vechi, dintre acei care au jucat un rol ideal în existenţa mea. I-am pierdut şi pe aceştia, într-un fel de nemărturisir, din cauza banilor1.
Desigur, cărţile mi-au adus ceva bani, pe care îi împărţeam, pe măsură ce veneau, cu oricine — prieten sau necunoscur — care mi se adresa. Nu făceam cu asta decât să continui o practică de totdeauna, care nu era numai a mea. în Orient, mai ales, întrajutorarea prietenească, ca şi ajutorul dat unui necunoscut sunt lucruri banale. Lor Ie datoresc că n-am crăpat de mizerie. în direcţia aceasta, Orientul însuşi a fost destul de generos cu mine.
F'i bine! Cei mai buni prieteni ai mei au numit risipă acest fel al meu dc-a fi. Se pare că aceşti bani blestemaţi trebuiau păstraţi, ca sâ-i mâncăm în familie.
Aci, cearta noastră a fost orientală: dezgustătoare, murdară, definitiva. De-o parte şi de alta, sufletele s-au prăbuşit sub povara ocărilor.
Dar, asta-i totul? Nu, mai trebuia şi colacul.
A fost femeia.
Numeroase au fosr femeile în viaţa mea. Le-am iubit. M-au iubit. Şi despărţirile noastre au fost totdeauna suportabile. Având o oroare de suferinţa, care vine de pe urma cărnii înşelate - cea mai
1162
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1163
îndobitocitoare dintre toate ! - ani făcut chiar imposibilul pentru ca în timpul unei rupturi răul să nu fie ucigător pentru nici una din părţi.
Da, făceam chiar imposibilul... Şi reuşeam, pentru că eu ţineam hăţurile. Dar veni ziua când o femeie - cea mai mare dintre toate câte am cunoscut: femeia tovarăşă de viaţă - îmi subtiliza conducerea nebunului echipaj. Presimţind dezastrul, ah! de câte ori n-am implorar-o să mâ lase să mă duc dracului, cât mai era timp ca răul să poată fi egal suportat!
- Nu... nu! striga ea. Nu pot trăi fără tine! Ucide-mă, mai bine! Atunci, plecai capul şi-i trecui hăţurile.
M-a dus pe marginea prăpastiei, m-a scuipat în faţă, şi m-a prăvălit în abis, pe neaşteptate- N-a suferit deloc. Era ocupată de altceva.
A fost o femeie de mate caracter. Mi-au spus-o cei mai distinşi dintre prietenii mei. Şi chiar eu eram convins de acest lucru. Doamne! Dâ-i bărbatului ciumă, lepră şi orice altă năpastă de pe lumea asta, dar nu-1 blagoslovi cu o femeie de «mare caracrer».
Eu eram să-mi pierd minţile.
Asta s-a întâmplat în vara lui 1930.
Nici un ideal social. Nici o credinţă în artă. Nici o prietenie. Nici o femeie - tovarăşă de viaţă.
Singur, lungit în patul meu, cu ochii fixaţi pe tavanul alb al căsuţei mele din Brăila, am trăit zile şi nopţi în luptă cu nebunia şi sinuciderea. Nu voiam să mă prăbuşesc. Voiam să înţeleg. Să înţeleg monstruozităţile existenţei!
Credeam că învinsesem. încă o dată! Dar, nu. Un alt duşman mă pândea: tuberculoza! Ea m-a înjunghiat pe la spate, când nu mă aşteptam.
O nouă luptă, dar fără nici un succes.
în starea asta, mă aflu acum.
Retras, în clipa de faţă, în această veche mânăstite din Carpaţii moldoveni, de unde şi scriu aceste rânduri, mă răzvrătesc - parc-mi-se zadarnic - împotriva soartei mele. Nu mai am pentru a respira decât baza plămânilor. De patru luni, îmi perrec trei sferturi din timp în pat. Nu por face decât două sute de paşi şi nici să votbesc cinci minute, fără să nu mă sufoc. Iar trupul meu, ars de febră, nu cântăreşte mai mult de cincizeci de kilograme. Tuberculoza - vechea mea cunoştinţă -nu m-a adus niciodată în halul ăsta. Şi asta-i grav.
Cu toate astea, nu pot să mor!
Partea cea mai serioasă, cea mai cinstită a operei mele, se află mereu în burra mea. Nu mâ simt născut să distrez pe oameni, ci să-i instruiesc frăţeşte, deoarece experienţa mea de viaţă e una dinrre cele mai generoase. Să nu mi se spună că oamenii nu vor să fie instruiţi. Ba da! ei o vor, dar dându-le exemplul.
De ce suntem atât de simţitori la triumful binelui asupra râului? Penrru ce ne bucurăm de înfrângerea celui rău? Pentru câ ne-am născut buni. Dar acest triumf şi accasră înfrângere nu trebuie s-o arătăm oamenilor doar prin romane, la teatru sau la cinematograf, ci trebuie sâ Ie-o dovedim în viaţă, şi iată ceva ce nu se face decât rareori.
Destul de rar, din două motive: mai întâi, fiindcă omul, deşi s-a născut bun, el este în acelaşi timp o făptură orgolioasă, seacă şi egoistă; apoi, fiindcă e foarte greu să fii generos în viaţă, câtă vreme enorma majoritate a oamenilor face contrariul.
Ei bine, de-a lungul vierii mele - care-i una dintre cele mai dureroase — singura comportare, îndeplinită cât mai perfecr posibil, a fost tocmai aceea de a fi învins greutatea de-a te comporta ca om generos. Da! astăzi, când viaţa mi-e la cheremul celei mai uşoare răceli, por să strig în faţa tuturor: răscoliţi-mi existenţa, veţi găsi în ea tor ce vreţi împotriva mea, dar nu veţi putea găsi nici o urmă din defectul care-i nenorocirea omenirii: egoismul, cumplitul egoism care-I face pe om nesimţitor la nenorocirea aproapelui.
Aici se află, în întregime, al meu Adrian Zograft.
Adrian va dovedi, cu exemplul vieţii sale, ca nu-i neapărat necesar să ai un suflet stoic sau virtuos penrru a putea şi a trebui să trăieşti generos. E, pur şi simplu, pentru că generozitatea oferă sufletului mai multe satisfacţii decât egoismul.
Viaţa nu este frumoasă numai când eşti la adâpost de mizerie în mijlocul suferinţei universale; sau când trăieşti într-o vilă măreaţă, înconjurat de femei frumoase, de prieteni linguşitori, de automobile superbe şi de câini frumoşi, aşa cum o fac cei mat mulţi dintre artiştii şi lupii moralişti ai veacului nostru apocaliptic.
Viaţa poate fi mult mai frumoasă, murind pe un par dc scânduri, fără ranchiună, cu conştiinţa uşurară de orice povară ruşinoasă, - cu toate că ai avut şi tu ocazia şi chiar pofta, uneori, să faci ceea ce face aproape toată lumea.
1164
NOTE $1 COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1165
Omenirea poate trăi fără drumuri, fără electricitate şi chiar fără igienă corporală, moare însă dacă nu are suflete curate.
Adrian va trăi şi va muri poate pe un pat dc scânduri, pentru că, având credinţă totală în generozitate, viaţa l-a răsplătit din belşug.
Aceasta se plăteşte. Se plăteşte cu sângele tău.
Cum ar fi putut el sâ-şi sfârşească viaţa într-un palar şi soţ al mici americance bogate, când el a ţintit ia descoperirea unui Romain Rolland şi a unui Gheorghe Ionescu şi când viaţa, cea atât de bogată în miracole, i-a dat şi pc unul şi pc celălalt?
Oh, da!... Se va putea despărţi, într-o zi, de amândoi. Nu numai moartea desparte pe oameni, mai sunt, de asemenea, neînţelegerile şi nimicurile temperamentelor noastre. Dar asta nu contează. Sc uită dc-a lungul secolelor. Ceea cc contează şi nu sc uită niciodată, în memoria generoasă a oamenilor, sunt marile prietenii, creatoare de miracole.
Unul din aceste miracole e frumoasa clipă a întâlnirii noastre, tustrei, în noaptea adâncă a eternităţii.
Iată mâna mea... Şi să murim fiecare în patul ce ni-e drag!
Ani înţeles acest lucru după ce am trăit şaisprezece luni în U.R.S.S. şi după ce am biruit gândul sinuciderii şi nebunia. Am înţeles câ «nimeni nu poate sări mai sus de borul pălăriei sale», aşa cum spune nu mai ştiu cine. Totuşi, trebuie să încerci a merge mai departe. Oricât de puţin. Dar să încerci.
Deoarece se află în faţa noastră, ca un cadavru rău-mirositor, teribila viaţă a oamenilor, — a oamenilor care se sfâşie linul pc altul, în sfârşit! Nu-i oare adevărat că, dc când îi lumea, orice pumn care se ridică deasupra omenirii, din orice parte ar veni el, de sus ori de jos, nu zdrobeşte decât semenul slab? Ei bine! Unde stă scris câ asta trebuie sâ se continue astfel până la sfârşitul veacurilor?
Ştiu: savanţi - prieteni îmi reamintesc neîncetat biologia şi legile ei. Nu! nu! dacă universităţile nu propovăduiesc decât asta - la pământ cu ele! Eu refuz să mâ consider o pasăre de pradă, care se hrăneşte cu sângele fanarelor ci. Eu sunr om, adică singura fiinţă animală care suferă la priveliştea suferinţei semenilor ei. Nu trebuie să fiu confundat cu un biet uliu.
Atunci? l^a ce servesc oare toate aceste ştiinţe, toate aceste arre, tot bălegarul filozofiilor voastre milenare, de vreme ce n-am ajuns încă sâ interzicem - sub pedeapsa cu moarrea - de-a trăi din sângele
aproapelui nostru? De ce, de la înălţimea catedrelor voasrre de morală şi religie voi propovăduiţi Frumosul, Binele, Dreptatea, de vreme ce toţi - până la ultimul - nu faceţi în practică decât sâ ascultaţi de legile biologice ale uliului?
Dar roate aceste lucruri s-au mai rostit şi atât de bine încâr mulţimile, totdeauna însetate de dreptate, se dau în vâni după ele. Şi din toţi iconoclaştii ele şi-au făurit noi idoli.
Ce-a ieşit din toate astea? Nimic.
Sau, mai degrabă, da! a apărut o nouă meserie, cea mai oribilă dintre toate: meseria, destul de bănoasă, a artistului sau moralistului care se hrăneşte cu sângele sfintei revolte a învinşilor.
Acum, s-a sfârşit!
Văd apărând în stradă un om nou, un golan. Un golan care nu mai crede în nimic, dar care are încredere totală în forţele vieţii, şi de pe patul meu de suferinţă - care îmi poate deveni în toamna asta un sicriu — cu îi spun acestui golan ceea ce Adrian Zografi n-o să mai aibă timpul necesar. Ii spun următoarele:
După ce am crezur în toarc democraţiile, în toate dictaturile şi în toate ştiinţele, şi după ce am fost pretutindeni dezamăgit, ultima nădejde de dreprate socială mi-am călăuzit-o spre artă şi artişti. Dat fiind marea lor influenţă asupra maselor, mă aşteptam, gândîndu-mă la ceea ce ţâşneşte din cărţile lor de uriaşi revoltaţi, ca toţi să coboare în stradă în fruntea cruciadei împotriva civilizaţiei bestiale, demascând toate ipocriziile: democrarice, dicratoriale, religioase, ştiinţifice, pacifiste sau moralizaroare.
Nu s-a văzut nimk din toate acestea, după cum ştiţi. Arta e o escrocherie, la fel ca toate celelalte pretinse valori. Eu însumi am făcut artă şi n-am brodit-o rău, deci am tot dreptul să spun: încă o escrocherie. Artistul face la fel ca omul bisericii: predică sublimul, dar adună la gologani, cât poate mai mulţi; te abandonează în gura lupului şi se retrage să-şi ronţăie «agoniseala», perfect apărat de chiar acele mitraliere ce-ri cere rot el ca tu singur să le distrugi.
Iată ce sunt artele şi artiştii care-ţi răscolesc măruntaiele. Nişte şarlarani!
Aşadar, când te îndeamnă din vizuina lor să aderi la una sau la alta, plângându-ţi soarta, să nu mai aderi la nimic. Nici chiar la toare aceste «Patrii Internaţionale» care sunt la modă în secolul nostru.
1166
NOTE Şl COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1167
Patrii? Jos cu toate patriile, naţionale sau internaţionale, cu vechii sau noii lor conducători, democratice sau absolutiste - jos cu toate patriile care omoară întotdeauna pe unii ca să trăiască alţii. Să nu mai mori pentru nimeni. .Stai cu braţele încrucişate! Sabotează totul! Fii neclintit! Spune-le acestor domni, oricare ar fi, să moară ci pentru aceste patrii pe care )c scornesc în Fiecare secol, şi care sunt mereu aceleaşi. Tu, om nevoiaş, care nu ai decât două sărmane braţe şi un biet cap, lipseşte-te de toate şi de tot: de ideile şi de tehnica lor, de artele şi de revolta lor conforrabilă.
Şi dacă, rotuşi, aî chef să mori pentru ceva sau penrni cineva, omoa-ră-te pentru o târlă, pentru un câine de prieten sau crapă trândăvind.
Trăiască omul care nu aderă hi nimici
Cititorule, tu care erai obişnuit cu arta mea, părăseşte-mâ! Nu mai am chef de artă şi chiar dacă mă vindec, renunţ să o mai fac.
Dar Jean-Christoplx m-a învăţat, ceea ce n-am învăţat în toţi scumpii mei Balzac. Am învăţat să vorbesc cinstit cu omul care crede in mine.
în paginile acestui Jean-Christophe pe carc-1 citeam acum treisprezece ani, vopsind tractoare la Geneva, în acest Jean-Christophe, despre care Georg Brandes îmi scria mai târziu că «nu-i o operă de artă», eu am învăţat ceea ce trebuie să Jie un scriitor cinstit şi un cititor cinstit.
Asta nu-i puţin! E ceva mult mai mult decât toate aceste bărbi de Divina Comedie %i chiar Faust. Da, da... Mulr mai numeroase sunt operele de artă care vizează zenitul, decât cele care vă învaţă cum să vă conduceţi cinstit în viaţă. Merg mai departe: e mult mai uşor să te înflăcărezi, decât să ai, pur şi simplu, bun-simţ - cinstitul şi rarul bun-simţ. Şi apoi, este nevoie ca fiecare epocă să-şi găsească ceea ce are nevoie şi cu cred că epoca noastră care-i cea mai săracă în opere care ţintesc zenitul, a ajuns în situaţia asta fiindcă duce lipsă de opere care să înveţe pe om să fie cinstit, fără de care lumea va pieri, lată ceea ce mă face să amintesc exemplul lui Jean-Christophe. (Sâ nu credeţi că vreau să-1 flatez pe Romain Rolland. Ne ştiaţi prieteni. Aflaţi că nu mai suntem, de trei ani. De ce? Oh! Toţi aceşti «de ce»! Ce importanţă pot să aibă? Trist este că nu mai suntem prieteni.)
Voi scrie deci un Adrian Zografi cinstit, unde va fi şi mai puţină artă decât în Jean-Christophe, şi nici o documentare. Nici o asemănare, afară de cea sufletească. Arta lui Adrian al meu va fi adevărul meu, dorinţa mea de dreptate. Documentul, - eu, cuvântul meu.
Iată-te prevenit, cititorule.
La acest început de serie nu-ţi mai spun ceea ce sc obişnuieşte: că trebuie «să ai răbdare», că trebuie «sâ aştepţi» urmarea, sfârşitul sau alte gogoşi literare.
Nu. Nu trebuie sâ aştepţi nimic. Tu trebuie să-ţi găseşti ceea ce cauţi, în fiecare volum sau să mă părăseşti de îndată!"
Ij apariţie, romanul Casa Thuringer a Fost primit cu o violentă ostilitate de entre presa comunistă franceză. 1 se reproşa lui Panait Istrati că a prezenrat denaturat mişcarea socialistă la care participase în oraşul său natal, Brăila, că a minimalizat înfiinţarea sindicatelor muncitoreşti şi organizarea grevelor, că prezintă muncitorimea suferind de aceleaşi defecte morale ca şi burghezia. în mod deosebit, era atacată ampla prefaţă (cirara mai sus), în care Panair Istrati declara câ nu mai aderă la nici o ideologie, nici dc stânga, nici de dreapta. F.ra o concluzie evidentă trasă în Spovedanie pentru învinşi, in urma călătoriei din 1927-1929, în U.R.S.S., când a fost profund dezamăgit şi rcvolrac de practicile regimului bolşevic. Comuniştii francezi nu-i iertau acesr lucru. Panair Istrari nu s-a lăsai însă intimidat de criticilc foştilor săi tovarăşi, mai ales de cele formulate de Magdeleine Paz într-o recenzie despre Casa Thuringer. Drept răspuns, Panait Istrati scrie celebrul său arti-col-confesiune Omulcare nu aderă la nimic, publicat în LesNouveUes Litteraires din 8 aprilie 1933, pe care îl redăm mai jos, în traducerea lui Alexandm Talex (cf. Pelerinul inimii, Editura Minerva, Bucureşti, 1998, p. 121 ş.u.):
„Făcând recenzia ultimei melc cărţi. Casa Thuringer, în Monde din 11 martie, prietena mea Magdeleine Paz declară, categoric, că «în raport cu alte cărţi ale mele, am scris o carte reacţionară». Ea adaugă: «Ceea ce rosteşte Istrati, nu-i altceva decât o apărare a burgheziei». Şi concluzia ei este: «Cîzmarule, rămâi la ciubotele tale!» (Ordin ce mi-a fost dar de roţi prietenii mei politici şi de care pomenesc eu însumi, în prefaţa sus-numitei cărţi.)
Apoi, Magdeleine Paz exclamă: «Cât era de emoţionant Isttati, cât de preţios mesajul său, pe când nu era decât un povestitor1.»
Acum zece ani, vorbind despre Mes Defparts, în Its Nouvelles Litteraires, prietenul Philippe Noel îmi spunea acelaşi lucru, dar dintr-un
1168
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1169
motiv cu totul contrar celui al Magdeleinei Haz: el îmi dezaproba înclinarea mea de-a voi să iau apărarea clasei muncitoare.
Aşa că, din toate părţile, mi se dă acelaşi sfat de-a rămânea la ciubotele mele. Mi se recomandă chiar în clipa când mâna mea abia îşi mai ţine condeiul pe hârtie şi când directorul sanatoriului de unde scriu aceste rânduri mi-a spus deschis: Orice zi pe care o trăieşti, o furi morţii!
Magdeleine Paz ştie asta. Şi ca să-mi dovedească inima ci bună (bună, fără discuţie!) scrie: «Ah! ştiu bine că pare neomenesc, cumplit de neomenos să rosteşti adevăruri crude unui om nefericit şi dezamăgit, care zace singur, departe, pe un pat de spital. Dar, dacă i-ai ascunde sincera îngrijorare dinaintea atitudinii sale - nu mai puţin surprinzătoare - n-ar fi sâ-i aduci, mai degrabă, decât una dintre cele mai grele ofense?»
Desigur, da! ar fi fosr cea mai grea ofensă, să fiu menajat, pe simplul motiv că sunt pe cale de a-mi încheia socotelile cu viaţa. Iată de ce mulţumesc destinului meu de-a nu fi avut parte de atari menajamente faţă de mine - menajamente datorate numai oamenilor pentru care existenţa a fost confortabilă şi o regretă.
Sunt obişnuit să fui tratar cu asprime. Nu au auzit tovarăşii Magdeleinei Paz strigăndu-se urbi et orbi, de la reîntoarcerea mea din Rusia, că sunt un «agent al Siguranţei» şi un «vândut burgheziei», în timp ce eram alungat din Egipt şi mă arestau în Italia? Văzutu-s-a măcar unul dintre marii mei prieteni sărindu-mî în ajutor, luându-mi apărarea? Nici unul. Poate fiindcă nici unul nu era încredinţat că as fi un om cinstit. Asta a fosr, arunci, cea mai mare dintre durerile morale pe care le-am cunoscut în viaţă. în acel moment, vitalitatea mea - care sperie pe doctori - a primit lovitura de graţie. încetasem să mai cred în frumuseţea celei mai frumoase vieţi, aceea de-a lupta împotriva tuturor şi de-a fi lovit de ai tăi, dar în acelaşi timp de-a mă simţi înţeles de câţiva, de cei cărora se datoreşte mai bunul din tine-în-sufi. Nu! nu se mai află frumuseţe nicăieri. Pentru omul sincer, viaţa nu-î decât o escrocherie mârşavă!
Şi totuşi, nu vreau să cedez morţii nedrepte, morţii care-ţi închide gura, în timp ce trebuie să vorbeşti. Să vorbeşti fără cruţare, fără milă, în acest secol în cate minciuna socială domneşte în toate clasele si pune stăpânire, zilnic, pe minţile cele mai frumoase! Oricum, asta ar trebui îngăduit unui om care nu şi-a construit vile cu banii de pe cărţile lui
şi căruia editorul sau îi face acum pomana de a-i trimite exact atât cât să poată face faţă datoriilor, angajamentelor sale morale! Da! vreau sâ-mi las pielea, pe această hârtie albă, pe care atât am iubit-o!
Dar, nu! Unul dintre ultimii prieteni îmi spune: «Nul Categoric! Crapă, dar nu mai vorbi. Nu eşti o călăuză. Noi suntem călăuzele. Treburile omenirii sunt ale noastre!»
Magdeleine Paz scrie: «Atunci când povestea, pur şî simplu, un singur cuvânt ăl său făcea să ţâşnească revolta; de vrea sâ instruiască, o barjocoreşte. într-adevăr., frumoasă învăţătură, decât aceea care constă în a respinge orice efon de organizare, în a confunda de-a valma victimele şi călăii, în a nega orice speranţă de eliberare, tuturor celor care tmdesc, care sângerează si suferă!»
Ei bine, da! o repet în faţa întregii lumi: orice «organizaţie» nu foloseşte şi nu va folosi niciodată decât organizatorilor. Iată ce vreau încă să povestesc, înainte de-a muri. Toţi cei care vor sâ facă din om vita unei turme, sunr asasinii lui. Oricine ar fi ei, inclusiv Magdeleine Paz. în ciuda ei. în ciuda bunătăţii sale adevărate. De cc? Pentru că sunt convins că revoltele păstorilor nu sunt decât revoltele comanditate, deşi se întâmplă uneori ca aceşti păstori să-şi frângă şi ei gâtul, în frumosul decor al manipulării sau al iluziei.
Iată de ce strig dc pe patul meu de suferinţă: Trăiască omul care nu aderă la nimic! O strig în ultima mea carte şi dacă scap, încă o dată, de moarre, o voi striga de-a lungul tuturor cărţilor ce-mi rămân de scris. Va fi acolo întreg Adrian Zografi al meu, povestea lui, universal duşmănită: dezrobirea omului prin refuzul de-a adera la tot, la absolut tot, chiar la această muncă tehnică, foarte bine «organizată» în dauna lui, de ambele părţi ale baricadei.
Da! trebuie încercată dc asemenea reîntoarcerea omenirii, pentru un secol, la viaţa nomadă, la acea viaţă în care societatea n-are nici o putere asupra individului. Şi dacă aceasta nu-i va reuşi, ci bine! omul să revină la existenţa lui gregară, până la stăpânirea neamurilor omeneşti, pentru fericirea tiranilor săi, democraţi sau absolutişti.
Revoluţia unuia singur, prin refuzul aderării la orice ar fi, este de altfel credinţa mea dintotdeauna. Anumiţi critici spun, despre ultima mea carte, că eu atribui lui Adrian, adolescent, ideile şi sentimentele mele de astăzi. Greşeală! Viaţa mea - ca sâ vorbesc ca La Palice - este cu totul contemporana şi deci uşor de scotocit. Nimeni nu-şi închipuie
1170
NOTE Şl COMENTARII
NOTE Şl COMENTARII
1171
până la ce punct arn fost adevăratul revoltat din secolul meu, omul cate, încă de copil, ghiceşte instinctiv crima de supunere la mentalitatea tradiţională: a familiei, a societăţii, apoi aceea a idealului de turmă. Astfel, am refuzat să-mi ascult mama, părăsind-o la vârsta dc doisprezece ani, ca să mă duc să-mi agonisesc pâinea şi să dispun de viaţa mea; am refuzat sâ fiu sclavul unei singure meserii, practicând prost o duzină; apoi m-am fâcut, puţin cam fără voie. inapt serviciului militar şi totuşi încazarmat am făcut toate neghiobiile împotriva propriei melc sănătăţi, reuşind la capătul unei singure luni să fiu dispensat medical; am scăpat de două războaie, fugind departe de turma patriei mele care behăia în cor cu stăpânii; am refuzat să întemeiez o familie, neimpunând niciodată vreunei femei cutare progenitură involuntară; nu am vrut niciodată să fiu membrul unui partid, al unei societăţi sau «organizaţii» profesionale şi când am fost înscris cu de-a sila, n-am plătit cotizaţie mai mult de-o lună. In sfârşit, nici o uzină, nici un atelier sau alt mijloc de a-mi câştiga existenţa n-au izbutit, chiar în împrejurările cele mai favorabile, să mă păstreze mai mult de trei luni.
Se află acolo cu ce umple patruzeci de volume, odisee trăită, nu literatură. Puţini oameni au izbutit acest lucru. Şi asta merită a fi povestit. Sc va vedea, acolo, cum a fost cu putinţă unui om să nu adere la ntmic. Si cum nu se află aici nimic fenomenal, nimic supraomenesc, sunt convins că ceea ce mi-a fost cu putinţă mie, va fi posibil tuturor robilor pământului în ziua când se vor sărura să mai fie mânaţi de la spate, ca nişte oi.
Nu, Magdeleine Paz, nu sunt un «dezamăgit» sau nu o recunosc pentru câ dumneata o vrei şi fiindcă eu nu vreau să ader la credinţa dumitale. Dar nu-mi spune că o credinţă nu preţuieşte cât a dumitale. Ce te face să crezi că «adevărul» dumitale poate să fie singurul acceptabil şi mai ales singurul convenabil omenirii suferinde? Şi-apoi, această neruşinare de a-mi revela exisrenţa «celor care trudesc, care sângerează si suferă»1. Uiţi că totdeauna am fost şi sunt încă unul dintre aceştia? Este îngăduit să mi se reamintească mereu că «acest domeniu este sfânt?» că «soarta muncitorilor se joacă acolo»?
Nu vreau să te supăr, dar e un fapt notoriu, dezvăluit chiar de dumneata, că pentru a cunoaşte puţin «soarta muncitorilor», a trebuit să te angajezi, ca simplă muncitoare, într-o uzină Citroen. Bărbatul dumitale te conducea acolo, dimineaţa, cu maşina; te lua la prânz ca
să dejunezi într-un resraurant drăguţ; te aducea îndărăt la ora unu, revenea apoi seara ca să te ta şi să te ducă la frumosul dumitale cămin. După o lună (sau ttei) te-ai îmbolnăvit şi a trebuit să renunţi de-a împărţi «soarta muncitorilor».
Nu, bună prietenă, nu în acelaşi fel am cunoscut noi viaţa celor cc trudesc. Din cauza aceasta, nici nu iubim sau urâm în acelaşi fel. Şi când aici, la graniţele Europei burgheze, asist la spectacolul muncitorilor care fug din Rusia muncitorilor, fiind mitraliaţi pe gheaţa Nistrului, urmăriţi până în faţa pichetelor de grăniceri români, lichidaţi pe loc sau uneori înşfăcaţi de «proletarii» Ghepeu-ului şi readuşi cu forţa în «patria muncitorilor», când asist, repet, la acest sistem «de-a organiza» lumea nouă, dă-mi voie să iubesc şi să urăsc oamenii într-un mod diferit de al dumitale.
Lasă-mă, de asemenea, să zăbovesc la «amărăciunile mele personale» şi să continui a le «povesti» lumii, luptând singur, sub steagul «omului care nu aderă la nimic». Dumneata spui că astea sunt «baliverne vechi», adăugând între paranteze («căci ele sunt vechi, vechi!»).
Da! «vechi, vechi» şi mereu adevărate! Din nenorocire!
Bucureşti, Sanatoriul Filaret, martie 1933. "
Casa Thiiringer s-a bucurat şi de aprecieri obiective, elogioase. în Paris-Midi din 8 martie 1933, Noel Sabord scria: „Opera acestui muribund, care a visat atâta şi a suferit nu mai puţin, cade ca un fel de evanghelie a disperării". într-o scrisoare din 15 martie 1933, Nikos Kazantzakis îi mărturisea: „Am citit cattea ta dintr-o dată. îmi place mult, este vie, profundă, omenească. Dar ceea ce iubesc şi mai mult este introducerea, care esre în întregime Panait: vehementă, insolentă, profetică, însetată de dreptate". După apariţia articolului-confesiune Omul care nu aderă la nimic, Nikos Kazantzakis îi scria din nou, la 1 mai 1933: „Am citit articolul tău din Les Nouvelles Litteraires şi mi-a plăcut mult. Tu eşti flacără, tu înţelegi tot ceea ce o flacără poate să vadă. Misiunea ta nu e să faci teorii de hârtie mozolită, ci să arzi. Tu arzi şi te calcinezi, tu îţi îndeplineşti datoria de flacără, cum foarte puţine suflete pe acesr pământ. Iată pentru ce te prefer luminilor atât de limpezi şi aşa de reci, gen Romain Rolland. Aceste lumini sunt pure, dar se acomodează prea bine cu confortul vieţii; li-e teamă să se agite, să se cheltuiască, să se istovească, să se atingă de noroi. Tu
1172
NOTE Şl COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1173
eşti, PanaJtaki, un om adevărat, cald, fără mănuşi, care se risipeşte ca un haiduc. Dacă ai părăsi pământul, el s-ar răci simţitor. Rămâi, consumă-te, mobilizeazâ-ţi forţele şi gândeşte-te ca mine, la miracol" (Panait Istrari: Viaţa lui Adrian Zografi, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p- 550).
Versiunea românească a romanului Casa Thuringer, realizară de însuşi Panait Isrrati, a apărut la Bucureşti, în Editura „Carrca Românească", în 1934. în această versiune nu a mai reprodus ampla Prefacă ta Adrian Zografi sau mărturisite unui scriitor din vremea noastră. în schimb, ediţia românească se deschide cu o Introducere scrisă în mod special pentru această ediţie, precizând câ Adrian Zografi este, de fapt, un alter ego al scriitorului: „în jurul acestui personaj gravirează tot ce-am povestit până acum şi voi mai povesti. El e tipul lucrătorului idealist, cu oarecare cultură de autodidact, cu oarecare talent de scriitor si cu mult spirit de independenţă. Aceasta din urmă particulari rare, -adevărat beteşug într-o epocă de totală abdicare a personalităţii, cum e a noastră, - îl pune pe eroul meu în conflict permanent cu acei cari ar trebui să-i fie tovarăşi de revolrâ, dar cari, din morivul sus-numit, îi devin pe nesimţite duşmani înverşunaţi (...]. Năzuiesc să înfăţişez contemporanilor mei o vastă frescă realistă, prea puţin ilustrată cu acel soi de «documentaţie" care e la îndemâna oricui şi nu dovedeşte nimic, ci bizuindu-se mai mult pe elementul autobiografic, pe faptul trăit, cunoscur de toţi şi care nu poare fi contestat amorului, deci nici eroului său."
La noi, romanul Casa Thuringer a fost puţin comentat, Ia apariţia propriei versiuni româneşti a lui Panair Istrati. Câteva aprecieri de ansamblu înrâlnim în cronica Iui Octav Şuluţiu publicată în Reporter, nr. 8, din 31 ianuarie 1934, sesizând în roman „aceeaşi terapeutică a durerii omeneşti", iar „pitorescul îşi pâsrreazA şi aici aceeaşi savoare", „mediu! muncitoresc din port fiind tratat într-o manieră vie de pictor impresionist". Un alt comentator, ascuns sub iniţialele C.T., afirma, în Credinţa, nr. 482, din 12 iulie 1935, câ romanul Casa Thuringer se înscrie printre „cele mai puternice cărţi" ale lui Panair Istrati. Idei interesante a formulat Dragoş Vrânceanu, în Libertate şi deznădejde la Panait Istrati, din volumul Materia literară şi idealurile ei (Editura Eminescu, Bucureşti, 1976): „I^t Maison Thuringer este mai puţin străbătută de emoţie, dar conţinutul ei nu e deloc, credem, secat de
seva de sensibilitate brută care încheagă faptele, povestite, din viata lui Adrian Zografi. \...] Panaîr Istrati îşi simte vîara prin pânza unor experienţe noi, care i-au slăbir purerile dc imediateţe ale reconstruiiiii. Dar romanul n-are numai o latură afectivă. în aspectul faptelor ei, viaţa lui Adrian Zografi are ceva veridic, real, mai concentrat. în jurul familiei Thuringer, care este mediul propriu-zis al faptelor, cele două amoruri ale eroului, evoluţia lui sufleteasca, apoi politică, prinsă pe fondul acestei respectabile familii de burghezi, şi caracterizările lumii portului Brăila şi ale atmosferei timpului, care umple orizonturile laterale ale romanului, sunr lucruri prinse într-un efort unic. Toate flancurile romanului sunt asigurate şi în centru viaţa hu Adrian Zografi e la adăpost de orice falsificare.
Panait Istrati e un artist. Citiţi Chira Chiralina, unde e mai inspirat, ciriri Maison Thuringer, unde e mai epic. Veri înţelege cum acest om, uns cu barul unui mare ralenr, are un căpătâi frumos, să se odihnească după zbuciumul vieţii."
(P. 501) BIROUL DE PLASARE
Iniţial, romanul Biroul de plasare a fost scris de Panait Istrati în limba franceză - Le Bureau de Placement-, după reîntoarcerea sa în ţară, fiind darar: „Mănăstirea Neamţ, noiembrie 1932", unde sc retrăsese ca să-şi îngrijească sănătatea. Manuscrisul a fost corectat de Jean Guehenno, eseist şi critic literar, în locul lui Jacques Robertfrance, care decedase. La 19 noiembrie 1932 Jean Guehenno îi scria lui Panait Istrari: „Mi se transmit scrisorile dumneavoastră, referitoare la Biroul de plasare, şi care mă fac să vă simpatizez şi mai mult. Dacă asta ar putea să vă fie pe plac, aş face bucuros - potrivit puterilor mele -munca pe care prierenul nosrru Robertfrance o presta atât de bine pe manuscrisele cărţilor dumneavoastră. Aflaţi că aş fi foarte bucuros sâ public în revistă acest nou roman al dumneavoastră" (Panait Istrati, in corespondenţă cu scriitorii străini. (Ediţie, traduceri şi note de Alexandru Talex, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 13.)
Romanul Biroul de plasare a apărut mai întâi în revista Europe, între 15 ianuarie şi 15 martie 1933. Tot în acest an s-a publicat şi în
1174
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1175
volum, la Editura Rteder. într-o cronica apărută în Ut Revolution proletariennedin 10 mai 1933, J.B. Severac releva: „Câteva pagini ne fac să gândim la primele cărţi ale Ini Gorki, la acele povestiri unde mişună «drojdia societăţii» şi care sunt poate ceea ce-i mai bun în opera marelui scriitor. Totuşi, trebuie reţinut că Panait Istrati are pentru personajele sale o tandreţe pe care Gorki n-a avut-0 niciodată. Poeticul din povestirile lui Gorki se datoreşte cadrului natural şi nicidecum vagabonzilor zugrăviţi de el şi despre care acest autor a spus - în mai multe ocazii - că nu merită nici o simpatie. Prăpădiţii din Biroulde plasare - şi Adrian Zografi este unul dintre ei - sunt mult mai umani. Nenorocirile nu-i înăspresc iremediabil. Daca au vicii, n-o fac din cinism, ei se lasă târâţi de ele, nu le premeditează.
Şi, nu-i un spectacol lipsit de măreţie, faptul că acest scriitor, după o viaţă din cele mai agitate şi mai vagabonde din câte cunoaştem, depănându-şi acum anii tinereţii într-o mănăstire din Carpaţi, unde lupră fără speranţă cu tuberculoza, - acest om a păstrat, in ciuda unor resentimente legitime, încrederea în om şi în generozitatea funciară a inimii omeneşti."
Versiunea românească a romanului Biroul de plasare, realizată de însuşi Panait Istrati, a apărut în 1934, la Bucureşti, în Editura „Cartea Românească".
Interesant este că în perioada în care scria articolele contestatare reunite în volumul Nu, Eugen Ionescu a apreciat pozitiv romanul lui Panait Istrati, scriind în Reporter, nr. 45-46, din Mnoiembrie 1934: .Atitudinea socială care reiese din Biroulde plasare, -~ nu este, în realitate, decât un pesimism faţă de oamenii care sunt răi şi asupritori, lipsiţi de generozitate, vicioşi, ingraţi. [...] Adrian e în căutarea unui om ideal, a unui «erou» visat de Carlyle, pe care-I vede întruchipat ba în Mihail, ba în Aloman - omul generos, prietenul absolut care să-i reabiliteze proasta impresie despre oameni."
O analiză mai adâncită a întreprins Alexandru Talex, în Cruciada românismului, nr. 1, din 22 noiembrie 1934: „Adrian Zografi este tipul «lucrărorului idealist, cu oarecare cultură de autodidact, cu oarecare talent de scriitor şi cu mult spirit de independenţă, calităţi care-I vor tace să sufere şi sâ se zbată, necruţându-i-se pentru asta nici chiar idealurile». în acest sens vor rămânea ca pagini de antologie confesiunile sale dinaintea adevărului gol al mişcării socialiste, descrierile de
oameni, care conduc cu pretenţii dc arhangheli izbăvitori masele de oameni, dar care în rcalirarc nu urmăresc decât un scop bine determinat şi precis: ajungerea lor.
Suntem entuziaşti nu pentru ideile politice ale lui Adrian Zografi, ci de adânca sa individualitate, mişcare cu orientări largi în cadrul realizărilor omeneşti, care la un moment dat a putut sâ demaşte că mai roate mişcările, fie ele de dreapta sau de stânga, n u sunt făcute din elita creatoare. Ci de toţi acei rataţi şi farsori ai vieţii, din acei cărora mizeria sufletească si materială Ic înverşunează animalul cu ambiţia unei ajungeri cu orice preţ. Dintr-o luptă pentru împământenirea în rândurile oamenilor a unor adevăruri, câţiva - şi tocmai capii - au degenerat în viermuită sforărie a căpătuirii."
(p.657) CHIRA CHIRALINA
După ce i-a trimis lui Romain Rolland primul său manuscris, de 406 pagini, cuprinzând povestirile Oncle Anghel, Sotir şi KirNicolas, Panait Istrati a avut marea satisfacţie de a-l cunoaşte personal pe scriitorul francez, la vila sa „Olga" din Villeneuve, Ia 25 octombrie 1922. Din îndemnul lui Romain Rolland, Panait Istrati scrie cu înfrigurare primele două părţi, Chira Chiralina şi Stavru, pe care le trimite Ia Villeneuve, în Elveţia, la 11 şi 22 decembrie 1922, cea de-a treia parte, Dragomir, fiind scrisă în primăvara anului 1923. în această perioadă si până la reîntoarcerea sa în ţară, Panait Istrati a locuit în subsolul magazinului de încălţăminte al lui Gheorghe Ionescu, din Paris, mc du Colisee nr. 24, unde şi-a scris cea mai mare parte a operei sale.
Citind imediat Chira Chiralina, Romain Rolland îi scria entuziasmat, la 23 decembrie 1922:
„Nu mai aştept sâ-mi găsesc timpul necesar ca să-ţî răspund. Nu mai pot aştepta, după ce am devorat Chira Chiraliruf în toiul nopţii... Trebuie să-ţi spun numaidecât: e formidabilă! Nu există nimic în literatura de azi cate să aibă tăria aceasta. Nu există nici un scriitor de astăzi — nici eu, nici oricare altul — care să fie capabil s-o scrie.
Sâ nu-ţi pierzi capul! Caută să-1 ţii bine! Ai greşeli mari, foarte mari, pe care am să ţi lc semnalez fără menajamente. Dar, Doamne
1176
NOTt SI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1177
stime! forţa asta, pasiunea asta, viaţa asta demonică! Nu mai sunt lucruri din vremea noastră, în Occident. Ele mă fac să mă gândesc la secolul al XVI dea şi la marii tigri ai reatrului Elisabetan (Shakespeare si teribilii lui rivali, Webster, Marlowe). Magnific.
Sora mea e tot aşa de entuziasmată ca mine. îţi zdrobesc mâinile. Mersi!
Şi când te gândeşti că animalul acesta a vrut să se omoare - s-a omorât - acum un an! Da, 11 înţeleg totuşi. Atâtea lumi de patimi în cl. Avea de ce să plesnească. Dar să nu mai faci aşa ceva! Acum, vulcanul s-a destupat. Erupe!
Crăciunul cu bine, pentru d-ta şi pentru prietenii d-tale" (Panait Istrari: Chira Chiralina, Bucureşti, Ig. Hertz, 1934).
Chira Chiralina si celelalte două părţi, Stavru şi Dragomir, apar pentru prima dată in revisra Europe din 15 augusrşi 1 septembrie 1923. în anul următor, 1924, în luna mai, Editura Rieder publică volumul Kyra Kyralina, în colecţia „Prozatori francezi contemporani", condusă de Jean-Richard Bloch, cu prefaţa Un Gorki balcanic dc Romain Rolland. S-a bucurat de un răsunător succes. Au scris articole şi cronici Maurice-Martin du Gard în Lei Nouvelles LittSraires, 31 mai 1924; Orion (Eugene Marsan) în Action jrancaise, 5 şi 1 I iunie 1924; Roberr Kemp în Liberte, 25 iunie 1924; M. Azaîs în Essais critiaues, 1 iulie 1924; Andre Billy în L'Oeuvre, 29 iulie 1924; Edmond Jalouxîn Les Nouvelles Littiraires, 20 septembrie 1924; V. LIona în La Nouvelle Revue Francaise, 1 noiembrie 1924; Maurice Wullens in Les Hurnbles, noiembrie 1924; A. Maduro în Revue europienne, 1 februarie 1925; J. Charpentiet în Mercure de France, 15 februarie 1925; Jacques Robertfrance în Europe, 15 februarie 1925; Gc>ard d'Houvelle în Candide, 5 manie 1925; joseph Kessel în Im Nouvelle Revue Franţaise, 1 martie-1 iulie 1925; Georg Brandes în Social-Demokraten, 3 iunie 1926; Adriana Tilgher în La Cultura 15 decembrie 1927.
Chira Chiralina a fost tradusă, în 1925-1926, în Grecia: Atena, Editions Logotechnica, trad. de Emile Chourmonzios; Italia: Pirenzc, La Voce, trad. de G.F. Cecchini; Rusia: Moscova, Isdatelstvo Kniga, trad. de Pabla Hristi; Finlanda: Helsinki, Kirja, trad. de Anna Silfverblad; Germania: Frankfurt A.M., Ruten & Lbning, trad. de O.R. Sylvester; Polonia: Warszawa, Druck „Korona", trad. de M. Rakonski; Suedia:
Stockholm, Albert Bonniers Forlag, cu o prefaţă de Anders Osterling, preşedintele Academiei Suedeze, trad. de Ingeborg Essen; Spania: Barcelona, Editorial l,ux, cu o prefaţă de Blasco Ibaiîcz, trad. de Delaville; S.U.A.: New York, Alfred A. Knopf, rrad. de James Whitale.
în România, din Chira Chirahna au fost publicate mai întâi câteva fragmente în Adevărul literar şi artistic din 8 iunie 1924. Tot în 1924 s-a publicat şi în volum, de către Editura „Adevărul", dar într-o traducere detestabilă, făcută de un anonim, ceea cc l-a nemulţumit profund pe Panait Istrati, cum am arătat în notele despre volumul Trecut şi viitor.
Când Chira Chiralina, apărută la Paris, era elogiată şi tradusă în multe ţări ale lumii, la noi în ţară s-au auzit şi câteva voci stridente, care n-au înţeles substanţa scrierilor lui Panait Istrari. Un arricol deni-graror, cu titlul Un Gorki căruia i se zice Istrati, a publicarAl. Cazaban în ziarul ViitortdA'u\ 18 iunie 1924. Panait Istrati î-a răspuns printr-o Scrisoare deschisă domnului Al. Cazaban, în Adevănd literar şi artistic din 3 august 1924, arătând că nu se plasa pe nici o poziţie politică, nici de dreapta, nici de stânga: „Extrema dreaptă vrea cu orice preţ să-mi puie un «cuţit între dinţi». Cei din extrema stângă mi-ar atârna cu drag o tinichea de coadă. Care artisr, doritor de a-şi deschide un viitor, at putea alege un loc mai expus atacurilor decât mine?" Acuzat că scrie o literatură licenţioasă ca să câştige bani, autorul Chirei Chiraliiui îi răspundea: „Aflaţi - mult stimate d-le Cazaban - că numaî pentru trei luni mi-e asigurată pâinea, de către editorul meu, în acest sat din Vosgi (şi mi-e asigurată nu ca sâ mă odihnesc, ceea ce aş avea şi eu dreptul, ci ca să pregătesc al treilea volum), şi totuşi, când sirenele fabricilor urlă şi lucrătorii trec cu sutele pe sub fereastra mea, mă întreb dacă e cinstit din parte-mi să stau la scris pe spinarea lor. Şi pe când d-stră, acolo, apărat de baionete purtate de proşti, bănuiţi cu inima jinduită că în curând voi deveni un simbriaş gras plătit al Dimineţii, şi mă semnalaţi (deja!) gardiştilor de pe Calea Victoriei, eu, aci, mă îndoiesc de scrisul meu, mi-e teamă să nu fiu luat, chiar de pe acum, drept un fabricant în serie de lite-lături sentimentalo-artisricc şi nu ştiu cum să fac ca sâ ajung a spune mai repede ce am de spus, ca apoi sâ-mi vâd de grija stomacului."
O îndreptăţită supărare i-a produs Iui Panait Istrati şi articolul Iui N. lorga, Haiducii în franţuzeşte, apărut în revista Ramuri. Drum drept,x\T. 14—15, din 15 iulie—l august 1924, în care afirma că „Chira
1178
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE M COMENTARII
1179
Chiralina iese din lumea legendei noastre poetice, îmbălsămată de trecutul nobil al unui neam onest, pentru a servi de titlu acestei adunări de incidente fioroase, răsturnate în voie din cornul de abundenţă al d-lui Istrati". Fără nici o justificare, N. Iorga considera Chira Chiralina o carte de memorii, o scriere autobiografică: „Ceea cc se povesteşte supt această firmă de baladă străveche nu poate consumi însă memoriile unui om care câtuşi de puţin are respectul fiinţei omeneşti. Un tată asasin, care rupe în bătăi şi desfigurează o mamă deprinsă a primi noaptea fel de fel de oaspeţi, o soră de aceeaşi calitate, un unchi care practică pederastia, nu, toate accsre orori nu le poate grămădi soarta asupra aceluiaşi grup uman, şi nu s-ar gâsi pe lume cineva care să se coboare aşa de jos încât să prezinte o astfel de istorie familială."
Panait Istrati şî-a formulat răspunsul său tot printr-o Scrisoare deschisă domnului N. Iorga, publicată în Adevărul literar şi artistic din 28 septembrie 1924. în legătura cu afirmaţia lui N. Iorga, potrivit căreia Chira Chiralina ar fi o scriere autobiografică, Panait Istrati lămurea astfel lucrurile:
„Ce fe! de istoric, şef de şcoală şi academician eşti d-ta, când spui acelora care nu citesc în franţuzeşte: «Şi cunoscutul povestitor francez (Romain Rolland) nu uită să spuie cititorilor că d. Istrati povesteşte în paginile ce utmează însăşi viaţa sa»?
Ei bine, domnule Iorga - cum nu c în firea mea să admir cu gura căscată perii albi şi autorităţile consacrate - mă mir ce mă reţine să nu te chem pe numele ce se dă la noi oamenilor care falsifică adevănil? Rolland spune (textual): «Nuvela pe care o publicăm aci nu exprimă decât o latură a multiplei lui naturi. Altele sunt mai profunde, şi pe acestea sperăm să le facem cunoscute mai târziu». E vorba, deci, de nuvelă şi de alte (nuvele). întreb pe orice student din clasa întâi de liceu: Cine a confundat vreodată o nuvelă cu o autobiografie? Şi cum se poate să mi se atribuie mie personal, familiei mele, păţaniile unor fiinţe care au trăit pe vremea «războiului Crimeei», deci la 1853, ştiut fiind câ eu sunr născut la 1884, născut, zice Rolland cu precizie, «dintr-o ţărancă româncă»-femeie «a cărei parte în viaţă fit munca nepregetată», şi spune că eu, din copilărie, am făcut vreo paisprezece meserii şi o mie de nenorociri?
Cum se poate ca, după atâta precizie, un istoric să mai insiste, cum urmează; «Ceea ce se povesteşte supt această firmă de baladă străveche
nu poate constitui însă memoriile unui om cate câtuşi de puţin are respectul fiinţei omeneşti». Bineînţeles, scumpe domnule Iorga, bineînţeles că nuvela mea, nuvela, «nu poate constitui memoriile» mele, dar cine naiba ţi-a vorbit de «memorii», de unde ai scos şi trăsnaia asra?"
N. Iorga răspunde şi cl, iritat şi violent, în articolul Clase şi curente literare, publicat în Ramuri. Drum drept, nr. 20-21, din 15 octombrie-! noiembrie 1924, afirmând că îi displac „scârbărhle de bordel levantin" din Chira Chiralina. (I.a moartea lui Panait Istrati, N. Jorga avea să scrie un emoţionant articol on\a.gia\,()mul care s-a întors acasă, în Neamul românesc din 18 aprilie 1935-)
Aşa cum menţionează dc regulă, comentatorii din ţara noastră au citit Chira Chiralina în ediţia franceză de la Rieder şi nicidecum obscura traducere anonimă apărută în 1924. Cea mai dură şi neaşteptată adversitate faţă de Chira Chiralina a avut Ovid Densusianu, în Vieaţa nouă, nr. 6—7, din august-septembrie 1924: „Uşor impresionaţi de exotism, oricum ar fi - sunt de aceştia destui şi în Franţa -s-au grăbit să semnaleze povestirile d-lui Istrati ca un eveniment literar. S-au mai adăugat la aceasta fişele dc bună recomandaţie ale lui Romain Rolland care au acuma trecere in anumite cercuri. Ce ni se aduce -cu o bine organizată reclamă - ca îndemn la lectură se reduce la îm-pestriţări de orientalism cu prelungiri până Ia noi, şi ar greşi cetitorii străini dacă, numai după câteva cuvinte româneşti presărate în texrul francez sau pcnttu că se vorbeşte de Brăila, Giurgiu ctc. şi-ar închipui câ d. Istrati redă ceva tipic românesc. S-ar fi cuvenit ca singur autorul să lase a se înţelege mai bine că bestialităţi şi sminteli orientale cum îi place să le descrie nu sunt în firea celor de la noi, cu atât mai mult cu cât numele de român - după un prea binevoitor calificariv lansat de Romain Rolland şi, cu o simplistă vanitate, exploatat de d. Istrati -nu-1 înstrăinează decât doară ca să-1 asocieze cu acela al lui Gorki. Observaţii, amintiri şi câteva conturări psihologice cate nc fac prea des să ne gândim la romanele ruseşti, nu suni destul ca sâ apropie de adevărata literatură paginile pe care ni le dă d. Istrati. Sunt un fel de reportaj din viaţa balcanică sau, mai curând, par o explicaţie diluată la un film de cinematograf."
Faţă de cei care au blamat Chira Chiralina a luat atitudine Tudor Argheri. într-un articol apărut în revista CUpadia 16 noiembrie 1924, dădea o explicaţie a antipatiilor stârnite de afirmarea lui Panait Istrati,
1180
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1181
scriind: „Panait Istrari nu s-a ivit în cenaclu, din concubinajul Universităţii cu Critica, din amorul tragic al finanţei cu editura. Nici un părinrc nu i-a împrumutat sexul artistic ca să-I ouă, nici măcar blajinul Făt-Frumos cu târtiţa creatoare, d. Brătescu-Voineşti, care a scos de curând un boboc de raţă dramatic. Iritarea multora vine de acolo că d. Panait Istrari dovedea în ziua înfăţişării la rampa literaturii că existase dincolo de cuiburi şi în afară de parlamentul literar. Criticii, care păzesc cu galoane şi sculare în picioare porţile literaturii în Bucureşti, au rămas, într-adevăr, neplăcut impresionaţi. Ignoranţa acuză întotdeauna obiectul iscar pe neaşteptate, de nedelicateţe."
Cea dintâi cronică literatră, temeinică şi obiecrivă, despre Chira Chiralina, a publicat Tudor Vianu, în Viaţa românească, nr. 10, octombrie 1924. Cu fineţea analitică şi profunzimea interpretativă ce l-au caracterizat pc. marele nostru estetician, sunt intuite valenţele consubstanţiale ale povestirilor, relevând farmecul lor captivant: în Chira Chiralina „autorul renunţă la formula romanului psihologic, clădit pe un conflict şi culminând într-o catastrofă, susţinut adică de un interes dramatic pentru a reveni la forma propriu-zisâ a povestirii, unde interesul se concentrează asupra episodului. împrejurările vieţii lui Dragomir nu înainrează furtunos către deznodământul final, ci se desfăşoară când mai încet, când mai grăbit, după ritmul special al momentului. Sfârşind cărţii nu coincide cu epuizarea interesului; Ia ultima filă doreşti încă să asculţi mai departe. Nici o urmă din acea dibăcie literară care utilizează gradaţia, complicaţia, amânarea deznodământului sau care vor mai fi procedeele sale. Transcrierea literara se acoperă perfecr cu viaţa transcrisă, o urmăreşte credincios în mişcarea ei de înaintare si n-are nevoie s-o prelucreze pentru a-i smulge un accent mai patetic, pentru că ea însăşi este plină dc energia, căldura şi patosul lucrurilor cu adevărat trăite. O lipsă totală de artificii care greşit ar putea fi înţeleasă ca o lipsă de artă."
în Chira Chiralina, observă Tudor Vianu, problema socială nici nu se pune: „Ceea ce înaintează în primul plan este raportul dintre om si umanitate. Vinovată de căderea şi tristeţea fiinţei omeneşti nu este orânduirea socială, ci indiferenţa semenilor. Adevărata plagă care bântuie speţa noastră nu sunt nici bolile, nici sărăcia, nici apăsarea celor slabi, ci numai singurătatea inconsolabilă a omului."
După Tudot Vianu, intervine si G.Ibrăileanu în numărul ime- ,. diat următor al Vieţii româneşti, nr. 11, noiembrie 1924. Criticul se opreşte mai întâi asupra aşa-zisului „exotism" al scrierilor lui Panait Istrati, îndeosebi al (Chirei Chiralina, argumentând că acesta nu repre-zinra dimensiunea esenţială a creaţiei istratiene.
G. Ibrăileanu nu era de acord nici cu catalogarea lui Panait Istrati drept „oriental", argumentând: „D. Istrati, om din Orient, nu e un «oriental». Un scriitor din Brăila, al cărui rară a fost grec şi care povesteşte lucruri din Asia - fireşte că te ispiteşte să-1 trarezi de «oriental» şi să-i găseşti analogii în literaturile orientale. E foarte comod... Dar ceea ce trece prin toacă opera lui, ceea ce se zbate în ea, este lupta -chiar împotriva fatalităţii. Orientul nu lupra, se resemnează şi face filozofie, - mai ales acel «Orient» pe care-1 au în vedere cei care găsesc în d. Istrati un «oriental». în opera d-lui Istrati e o tensiune de voinţa de la început până Ia sfârşit. O tensiune care dă şi caracterul special al compoziţiei şi al stilului. E o explozie de energic, care nu vrea să se supună."
O altă prejudecată a epocii a fost aceea că Chira Chiralina este o povestire licenţioasă, imorală. împotriva acestei opinii eronate s-a ridicat Cezar Petrescu, sub cunoscutul său pseudonim Ion Darie, într-o cronică publicară în Gândirea, nr. 2 din 1924: „Prin nu ştiu ce strâmbă înţelegere a cuvântului scris, Chira (Chiralina a purut fi socoută de către unii o povestire imorală, fiindcă e vorba acolo dc toate viţiile Orienrului. Dar imoralitatea operei de artă - dacă se mai poate astăzi deschide o discuţie învechită şi epuizată - se măsoară dupâ atitudinea autorului Iară de păcat. F^xîstă o literatură libidinoasă, care sc adresează sensibilităţii lectorului de la buric în jos. E chiar o industrie literară specializată în aceste virtuţi afrodisiace. Ea se vinde pe sub mână liceenilor cu viţii ascunse, femeilor cu viaţa concentrată în jurul sexualităţii, bărrânilor cu glandele stoarse. Chira Chiralina nu ştim cum ar purea fi socotită ca atare. Puţine cărţi au povestit lucruri scabroase cu atâta decentă şi cu atât de subţire, poate intuitivă, fineţă, dea ocoli cuvântul brutal."
Nici bătrânul Ioan Slavici nu subscria Ia ideea că Chira Chiralina at fi o scriere licenţioasă. Intr-un interviu apărut în Rampa din 27 octombrie 1924, declara: „Se vorbeşte azi mult despre Kyra Kyralina ■i lui Panait Istrati, şi mulţi sunt supăraţi de conţinutul romanului.
1182
NOTE SI COMENTARII
NOTE $1 COMENTARII
1183
Nu se vor fi potrivit cele spuse în Kyra Kyralina nici cu vederile mele, dar am rămas încântat de forma, de stilul desăvârşit în care povesteşte dl. Panait Istrati. In privinţa aceasta, Ion al d-lui biviu Rebreanu e mai dezbrăcat, mai tară perdea decât Kyra Kyralina, care foarte adeseori ne reaminteşte - ca fel de a povesti, - poveştile orientale O mie si una de nopţi."
în cadrul Institutului de literatură, condus de Mihail Dragomirescu, a fost organizată o discuţie despre Chira Chiralina, în ziua de 3 decembrie 1924, referatul fiind prezentat de Râul Theodorescu, în care spunea'. „Panait Istrati e un povestitor de geniu. Fără a se gândi câtuşi de puţin sâ facă un roman după toate regulile romanului, Istrati scrie cum ar povesti: în chipul cel mai firesc, lucruri pe care le-a văzut cu intuiţia sa adâncă dc scriitor înnăscut şi pe care Ie-a pătruns, dezvăluind cutele ascunse ale sufletului omenesc. Lucrurile cele mai degradatoare, prin care trece Stavru, sunt descrise cu atâta discreţiunc, cu atâta dar de transfigurare, încât nu ne mai izbeşte obiectul lor obscen, ci nc interesează numai cu partea omenească de zbucium, de suferinţă, de luptă a fiinţei ce vrea să se desprindă din mijlocul viţiului şi al degradării, în care a căzut, şi să reintre în mijlocul oamenilor, refăcân-du-şi viaţa."
l.a discuţii, Pompiliu Constantincscu declara: „Rămân şi cu la opinia că Istrati e un mare povestitor. Mă refer în special la figura lui Stavru". Iar în concluzii, Mihail Dragomirescu releva „însuşirea capitală a lui Panait Istrati: aceea de admirabil povestitor" (Buletinul Institutului de Literatură, broşura 2, 1925).
în admirabilul articol pe care Mihail Sadoveanu i l-a consacrat lui Panait Istrati, numindu-1 „un frate al meu şi fiu al acestui pământ", publicat în Lumea-bazar, nr. 9, din 4 ianuarie 1925 (pe care l-am mai citat în comentariile la Moş Angliei), întâlnim şi un comentariu despre Chira Chiralina, marele povestitor dezaprobând pe cei ce îi denaturau sau nu-i înţelegeau sensurile reale: „în Chira Chiralina, noul scriitor înfăţişează, pe de o parte, lumea amesrecata şi străină din porturile noasrre dunărene, de odinioară, mai amestecată şi mai străină decât cea de azi, iar pe de alta, Asia neamurilor. Orientul cu splendorile naturii şî turpitudinile omeneşti. Viţiile şi mizeriile morale ale bietului pumn de ţărână, Istrati le înfăţişează c-o iertătoare cumpănire, cu acelaşi sentiment pe care ttebuie să-1 aibă omul în faţa diformirărilor
fizice. Şi uncie, şi altele, la urma urmei, sunt tot fiziologice. Acest lucru cei care s-au revoltat împotriva elementului străin din Chira Chiralina n-au voit să-1 înţeleagă. [... |
Nici acuma nu înţeleg bine cum s-a putut dezlănţuî asupra unui om, asupra unui frate al nostru, această absurdă rea-voinţa."
Dintre cronicile literare obiective despre Chira Chiralirui mai amintim pe cele semnate de Dem. Theodorescu în Adevărul literar şi artistic, nr. 183, 8 iunie 1924, şi C. Gane în Convorbiri literare, nr. 7-8, iulie-august 192,4, p. 637.
După zece ani de la prima apariţie, în limba franceză, în 1924, Panait Isrrati se dedică, în 1934, transpunerii în limba română a Chirei Chiralina. Se pare că iniţiativa i-a aparţinut editorului Ig. Hertz, din Bucureşti, care scotea „Colecţia celor 15 lei", de mare popularitate în epocă. I-a 10 septembrie 1934 îi trimitea această scrisoare:
„Stimate domnule Hertz,
îmi ceri «o carte pentru Colecţia celor 15 lei». Sunt foarte măgulit, îmi oferi astfel prilejul să dovedesc şi eu, - vorba aia, - cât îmi poate pielea.
Căci o spun fără ironie, nu e lucru dc glumă să fii apreciat de masa cititorilor Colecţiei celor 15 lei. Această masă, - (cazul Petre Bellu e convingător), se întinde ca un ocean, dincolo de şaptezeci de mii de suflete, putând să atingă într-un an chiar cifra de o sută de mii.
Mărturisesc, fenomenul ce s-a produs cu Apărarea are cuvântul a făcut să nască în mine un caz de consriinţă scriitoricească: mă întreb dacă nu cumva e momentul, în istoria literaturii, ca scriitorul acestor vremuri noi să-şi dea bine seamă de drumul pe care apucă, păşind în câmpul literelor, şi să recunoască cinstit că, dacă până ari numai literatura de scandal a putut să cucerească sufletele celor umili şi numeroşi, apoi vina nuc deloc a acestora, ci a lui, a scriitorului «distins», care n-a ştiut decât prea rareori să se facă înţeles de cei mici şî nepregătiţi, mărgînindu-se cel mai adesea sâ declame subtilităţi stilistice moarte, pe înţelesul câtorva sute dc cititori «esteţi» ca şi el, în vreme ce lumea sinceră şi însetată dc emoţii literare sentimentale, a poporului «de jos», era lăsată pradă şmecherilor condeiului, exploatatorilor celor mai calde simţiri omeneşti, aşa cum fac acum stupizii magnaţi ai artei cinematografice.
1184
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1185
Aşa câ primesc cu plăcere să fiu editat în Colecţia celor 15 lei şi mă simi onorat că te-ai gândit la Chira Chiralina, dar mă grăbesc să adaog că aci îndrăzneala d-tale merge departe, căci îmi spui: « Vreau ia trag dintr-o dată treizeci fi cinci mii exemplare».
Treizeci si cinci mii exemplare, dintr-o carte vândută şi revândută, cutezanţa asta n-o are în Franţa decât Ferenczi, care mi-a făcut şi mie cinstea să-mi cumpere până azi cinci volume. Dar, pentru colecţia aceasta populară, Ferenczi posedă un câmp de desfacere care se întinde până acolo unde ajunge şi limba franceză, adică tot pământul, pe când d-ta, «de la Nistru pân' la Tisa», poţi să-ţi frângi gâtul de-o sută de ori cu acest tiraj fanrastic.
Cert, Chira, în toate limbile în cari se află tradusă, a mers în fruntea tututor lucrărilor mele, aşa cum e cazul şi în franţuzeşte. R, din tot ce-am scris, povestirea care a întrunit roate sufragiile şi a mişcat toate inimile.
Din păcate, tocmai în ţara mea, ea n-a avut noroc să oglindească nici pe departe originalul. Ruptă în trei şi dată pe mâna a trei nepricepuţi, Chira apărea schilodită nu numai din punct de vedere al formei, al stilului, cari făceau roată valoarea textului francez, dar mai era tradusă şi într-o românească în care mişunau perle ca acestea: «Invitaţii se zvârliră peste cele două ferestre»; «Nu crâcneam o iotă»; «Mă aşezai pe un scaun gol»; «Ei mă bătură la spate». Şi dacă nu interveneam eu în grabă şi în ultimul moment, ar mai fi apărut şi monstruozităţile relevate de mine atunci în Trecut şi viitor. Reamintesc aci câteva probe de felul cum se mutilează la noi atât limbile străine, cât şi cea românească: «a merge pe picioare», în loc de «a merge pe jos»; «a potoli» în loc de «a aţâţa» (exact contrariul); «vopsitor de vapor», în Ioc de «zugrav de case»; «cu gheaţa în mână», în loc de «cu oglinda în mână»; «năsuc ridicat în sus», în loc de «nas încovoiat» (exact contrariul).
D-ta îmi dai acum posibilitatea de-a repara acest rău. Chira Chiralimt t prima mea operă şi-mi rămâne scumpă întru toate. îţi voi da, nu o rraducere a ei, ci o versiune românească, în care voi încerca să fac o adevărată re-creaţie.
Mai am şi un motiv de ordin sentimental care pledează penrru osteneala ce vreau sâ-mi dau: anul acesta 1934, în vreme ce eu împlinesc vârsta de 50 de ani, Chira mea împlineşte şi ea 10 ani de la
apariţia ei în franţuzeşte. Şi poate că azi plângem amândoi pc ruinele unor năzuinţi cari ne-au fost ieri deopotrivă de scumpe.
E drept deci să apărem în lume cât mai voioşi şi mai prezentabili cu putinţă, având aerul că ne-am luat o mică revanşă asupra trecutului.
Şi fiindcă suntem la acest capitol, e locul să-ţi spun din nou că n-ai face rău dacă, după ediţia ordinară a Chirei, ai binevoi să dai publicului şi o ediţie de lux, tacă ca preţul acestei ediţii să depăşească pe acela cu care se vând azi mai toate cărţile de la ceilalţi editori, în ediţiile lor curente, adică 60-80 lei. Sunt mulţi oameni de condiţie modestă, dar intelectuali iubitori de cărţi frumos tipărite, cari simt o repulshuie de câte ori se văd nevoiţi sâ citească o operă de valoare, urât tipărită. O astfel de carte, ei n-o păstrează în umila lor bibliorecă.
Acestora, d-ta le datorezi ediţia de lux care să placă oricărui bibliofil. în felul acesta, satisfăcând, pe dc o parte, masa cirirortlor nevoiaşi, cu Colecţia celor 15 lei. pe dc alta, elita intelectuala, cu ediţia dc lux, d-ta ai fi singurul editor român care ai ajunge să oferi aceeaşi carte bună întregei lumi cititoare, dând fiecăruia putinţa de-a alege ceea ce-i convine.
Şi acum, îţi urez izbândă şi îţi doresc sănătate.
Panait Istrati?'
Această scrisoare a fosr publicată în fruntea volumului Chira Chiralina edirat de Ig. Hertz în decembrie 1934. Ediţia de lux n-a mai apânit. Versiunea românească realizară de Panait Istrati nu s-a mai bucurat de atenţia criticilor literari. Peste aproape opt ani, înrr-un extraordinar medalion, scris cu vibraţia sufletească a celui de aceeaşi obârşie brăileanâ şi publicat în Revista Fundaţiilor Regale, din iunie 1942, Perpcssicius releva:
„Fixată astăzi, în planul şi în conştiinţa literaturii universale, -opera lui Panair Istrati se cuvine încetăţenită, cu aceleaşi onoruri, şi în mica noastră republică a literelor, în care a irumpt, spre surprinderea tuturora, în acea toamnă din 1923, când o revistă pariziană nc aducea, dimpreună cu generosul sigiliu al lui Romain Rolland şi atestatul, infinit mai preţios, al întâiei povestiri istratiene, Kira Kiralina.
Pentru diletantul criticei şi bibliografiei, cc ne aflam, la vremea aceea, ca şi pentru brăileanul, ce întâmplător suntem, povestirea lui Panait Istrati a fost o revelaţie, din cele ce se întipăresc adânc în memorie.
1186
NOTE $1 COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1187
Căci dacă cititorul român, de obşte, .seva simţi măgulirsă vadă pe unul din ai săi ridicat, dintr-un pat de spital de-a dreptul pe scutul gloriei europene, brăileanul - şi sunt convins că toţi din partea locului vor fi simţit la fel, - s-a înfiorat de plăcere şi de spaimă, în faţa oglinzii ce-1 arăta lumii întregi, cu sufletul, cu peisagiul şi cu visurile sale.
Kira Kiralina este, în lumea cântecului bătrânesc, patroana eponimă a Brăilei şi ca orice eroină de baladă îşi dormea somnul dc moarte în sarcofagul de aur al folclorului, din care nimeni nu 5-a gândit vreodată s-o resuscite. (...]
Cu Kira Kiralina sosea din regatul umbrelor, la chemarea o rpfri-cului său vrăjitor, nu numai făptura de graţii şi patimă a eroinei noastre locale, dar întreaga istorie a ţinutului şi mai ales întreg sufletul lui."
(p.797) CODIN
Volumul Codine a apărut în 1926, la Paris, în Editura Reidcr, cuprinzând trei povestiri:
Une mut dans Ies marais, publicată prima dată în La Nonvelle Revue Francaise din 1 manie 1926;
Codine, apărută mai întâi în La Revue Europeenne din I martie-1 mai 1924;
Ktr Nicolas, inclusă direct în volum.
Panait Istrati a mai scris şi un Post-scriptum a „ Une nuit dans Ies marais", datat 1926, dar rămas nepublicat. A apărut postum, în revista Europe din 15 noiembrie 1935- Nu a fost introdus în nici un volum. Numai versiunea românească, realizată de Alexandru Talex, a fost inclusă în Addenda volumului Chira Chiralina, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 613, de unde o reproducem în continuare:
POST-SCRIPTUM IA „O NOAPTE ÎN BĂLŢI" Pagini autobiografice
.Atunci când visul sc amestecă, se confundă cu realitatea simţi că te cuprinde ceva uluitor, care te ia cu sine. Nu mai poţi să-ţi dai seama, dacă a părţii acestei lumi sau alteia.
Aflându-mâ aci, datorită unei uşoare poticneli a sănătăţii şi în împrejurări deosebit de prielnice stărilor emotive, am recitit zilele acestea povestea lui moş Dumitru, care îşi spintecase frumosul armăsar, în baltă, declarând apoi fratelui său că o să-1 împuşte pe moşierul locu-Ini, cauza nenorocirii sale, şi apoi o să înfunde puşcăria.
Lectura acestei nuvele, care deschide volumul Codin, m-a aruncat deodată cu treizeci şi cinci de ani în urmă, Toate povestirile mele, toate chipurile lor mi-au revenit aievea, perindându-se pe dinaintea ochilor mei, care hoinăreau aproape fericiţi, în depărtarea troienită, cu brazi şi munţi argintaţi, făcându-mă să retrăiesc o copilărie îndepărtară, sâgetându-mă cu ciudate îndoieli.
Pentru a scăpa de srrânsoarea lor, voi povesti cum ţăranul de treabă, care era moş Dumitru, a încercat să-şi ţină cuvântul că-1 va omorî pc boier. Bineînţeles, puternicul ţinutului n-a păţit nimic, graţie unei «intervenţii» cereşti. Dar, cc tragicomedie sătească!
înapoiat la bordeiul său, cu pantalonii sfâşiaţi în două şi cu un singur cal, unchiul Dumitru a vrut mai întâi să bea. Să bea, înainte chiar de a-şi spăla mâinile de sânge. Avea «în nas» câteva cinzece zdravene de ţuică, luate la frate-său Anghel. Rachiul, unit cu nenorocirea lui, îl făcu furios, surd şi nepăsător la ţipetele întregii case. Răscoli peste tot. întoarse bordeiul cu susul în jos, sperând să dea peste niscaiva economii ale bunicii mele. Negăsind nici un ban, încalecă singurul cal cc-i rămăsese şi o porni în galop spre marginea bălţii, ca să ia pielea armăsarului care zăcea acolo cu burta spintecată. Putea lua pe ea, la târg, câţiva gologani, ţăranii având obiceiul să-şi facă opinci din pielea vitelor moarte, argăsită primitiv.
Sărmani oameni!... Sărmană lume!... Sărmană viată! Vă compătimesc, adesea cuprins chiar de oroare. I.a ce bun se clădesc ararea hiserici, atâtea şcoli, când voi sunteţi incapabili să pricepeţi divinul existenţei şi nici să fiţi pătrunşi de-o elementară milă! Oare la ce-i bună Arta, la ce bun tot acest ghiveci literar, de vreme ce n-ajută cu nimic, la îndreptăţea ordinei stupide ce domneşte în colectivitate?
Mi-amintesc de clipa când unchiul Dumitru, ca un vandal din Evul Mediu, se înapoie acasă, cu pielea armăsarului jupuită, atâr-nându-i pc coapse şi pe grumazul calului - morman sângerând ce. se scurgea jalnic. Ei bine, ducă-se la dracul dramele şi reatrele voastre! Acolo, în ograda thtiră cu ţărani tăcuţi, cu femei abia stăpânindu-şi
1188
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1189
plânsul, un bărbat îşi făcea apariţia, cu cuţitul între dinţi, un om care îşi spintecase frumosu-i animal şi pe care îl vedeai acum gata să-şi spintece mama, nevasta, copiii şi chiar pe Dumnezeu, la care voi va rugaţi ca nişte proşti, ca să vă dea, dracu' ştie ce!
în faţa acestui om, cu ochii holbaţi, treizeci de capete albe îşi plecară fruntea, fără să crâcnească, în timp ce liota de copii se uira. fără să priceapă marc lucru. Dumirru înfruntă mulţimea, cu o aruncătură de privire feroce, slobozi calul în curte şi plecă la cârciumi, cu pielea pe umăr.
Dumitru se înapoie beat-mort, Ia căderea serii. Văzându-1 venind, cele două femei alergară, înspăimântate, spre locul unde unchiul îşi ţinea puşca. Voiau s-o ascundă, dar era prea târziu. Dumitru li-o luase înainte şi pusese arma, de cu dimineaţă, la loc sigur. O încarcă cu «gloanţe de mistreţi», aşa cum îi spusese lut Angliei şi luă drumul Brăilei, cu puşca pitită sub gheba lungă, care o acoperea în întregime.
Cine ar fi îndrăznii să-I atingă, sau numai să-i spună o vorbă? Totuşi, disperarea e mai puternică decât teama de cele mai nemiloase loviruri. Şi, iată-ne pe urmele lui, bunica, mătuşa şi eu, tustrei amuţiţi.
Sfârşit de iunie. Seară apăsătoare, agitată ca şi sufletele noastre. Slabă speranţă, să-1 scape pc moşier: în timpul verii, el se ducea în fiecare zi la oraş, ca să joace Ia club şi se înapoia, înainte de miezul nopţii, totdeauna singur, conducându-şi cabrioleta, căptuşit însă cu arme de foc straşnice.
Biata nevastă şuşotea:
- Dacă Dumitru îl omoară, o să se ducă la ocnă. Daci nu-1 nimereşte, boierul o sâ ne omoare pe toţi. Doamne, fie-ţi milă de noi!
Amin tind u-şi că eu mă aflam mult mai aproape dc nenorocirea lor, decât bunul Dumnezeu, bunica mă îmboldi:
- Du-te, Panaitaki, du-te şi roagă-1 pc unchi-rău sâ facă calc-în-toarsa! Pe tine n-o să te lovească. Spune-i câ am şaizeci de lei. Voiam să pun să sape un puţ la răspântia spre Petroiu, dar o las pentru anul viitor. îi dau toţi banii... să-şi cumpere alt cal... şi chiar să-i bea, păcătosu'... Du-te, drăguţule şi spune-i asta!
Nu împlinisem încă şapte ani, dar aveam inima călită dc-o copilărie doldora de întâmplări dureroase. Aşa că, fericit de misiunea mea,
mâ avântai în beznele care-mi ascundeau unchiul, pe care îl iubeam şi-acum voia să facă moarre de om. îl regăsii, i-apucai mana şi-i spusei într-un suflet:
- Unchiule!... Bunica nu mai sapă nici un puţ si-ţi dâ matale cei şaizeci de lei, ca sâ cumperi calul şi chiar să-i bei, la întors-acasâ!
Dumitru se opri, îmi strânse mâna şi adastă femeile; acestea, temătoare se pierdură în noapte. Unchiul strigă Ia ele, cu jumătate voce.
- Luaţi băiatu'... M-auziţi?... Chiar acum, câ vă rup oasele! Şl, părăsindu-mă, se depărta repede.
Cer negru ca smoala deasupra capetelor noastre... Drumul, un torent de praf în care picioarele se afundau ca-n vată. Şi, jur-împre-jur, o tăcere, ucigător de sumbră.
Satul Baldovineşti, despre care este vorba aici, nu mai există astăzi. Locuitorii săi au trebuit să se mute, izgoniţi de moşierul pe care unchiul Dumitru voia sâ-1 omoare. într-o zi, el trecu cu plugurile peste cătun, peste bordeiele sărăcăcioase.
De ambele părţi ale drumului, ţăranii îngrijeau sâtguincios un şanţ adânc şi interminabil, care le apăra curţile neîmprejmuite, de năvala cirezilor de vire. Şanţul avea malurile povârnite şi adesea năpădite de un hăţiş de dracilă sălbatică.
în acest şanţ, dispăru pe neaşteptate Dumitru, în noaptea aceea, cuibărindu-sc într-un loc prielnic planului său ucigaş, lăsându-ne descumpăniţi.
Pemeile, tot sperând să împiedice crima, înnebuniră. Alergarăm până la ieşirea din sat, unde se termina şanţul; nc înapoiarăm de unde venisem, pouenindu-ne speriaţi în noapte, muţi ca nişte fantome; rebegiţi din pricina ploii reci care plutea Să cadă. Din când în când, în patru labe, ca animalele, mergeam de-a buşilea pe marginea celor două şanţuri, scrutându-le adâncul şi mormăind încetişor:
- Unchiule... unde eşti? Mi-e frică! Vino acasă! îi spuneam eu.
- Dumitre... Dumitre! se văicăreau când nevasta, când mama. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce ne faci una ca anat ai copii, o să rămâie fără tată!
Dar Dumitru tăcea chitic locului, cu neputinţă să-I descoperi. Se ferea chiar să fumeze, numai să nu se dea de gol.
Orele nopţii înaintau, ca un monstru, invizibil, apropiind clipa fatală. Greierii amuţiră şi câinii, la fel, în timp ce broaştele, presimţind
[
1190 NOTE ŞI COMENTARII
apropierea ploii, îşi reîncepură concertul şi mai cu foc... Deodată, un vânt năbădăios dezlănţui furtuna, cu iuţeala fulgerului; adevărate şuvoaie de apă înecară pământul.
Ghemuiţi unul într-altul, crezurăm un moment că vom pieri. Un şuvoi de apă noroioasă fu cât pe-aci să ne târască în şanţ. Apoi, lot atât de repede, se făcu iarăşi linişte, cer senin, iar luna plină scălda cu lumina ei pământul proaspăt spălat.
Uzi până-n măduva oaselor, începurăm al căuta pe cel ascuns, care nu întârzie să se trădeze cu o înjurătură reribilă, ce ne făcu să tresărîm tustrei, Ne apropiarâm.
El se afla îngropat în noroi, până la genunchi şi cerceta furios la cocoaşele puştii, udă şi ea.
- Căraţi-vâ de aici! ne strigă.
De data asta, eram hotărât să mă agăţ de el, să împiedec nenorocirea. Şi, în timp ce femeile se depărtau, un zgomot de trăsură, care cobora la trap, ne pironi locului. Unchiul tună:
- Ciocoiul! Săriţi toţi în şanţ! Dumnezeule! Şi nimeni să nu mişte că trag mai întâi în voi!
Acele clipe le voi ţine minte, până voi muri...
Cufundaţi în noroi, tremuram de ne muşcam limbile. Nădăjduiam că arma n-o să ia foc, dar incertitudinea doborâse pe cele două nenorocite. Bunica se ruga în şoaptă. Mătuşa abia îşi ţinea plânsul. Cu ochii aţintiţi la puşca proptită de buza şanţului, pe care luna o lumina ca ziua, trăirăm clipe ucigătoare când moşierul trecu prin faţa noastră.
Cu neputinţă să privim mai mult. Inchiserăm ochii pe silueta ciocoiului, care conducea la mare trap şi imaginea înfiorătoare a unchiului care-1 lua Ia ochi.
Două cli-clac, fără urmare, bubuiră în inimna mea, ca nişte lovituri de tun, în timp ce boierul se depărta, nesinchisindu-se de ceva, iar unchiul înjura de să dărâme o catedrală. îndată, el sări din şanţ şi se repezi în urmărirea duşmanului, cu cuţitul în mână. Fu lăsat să alerge... Alături de mine, mătuşa leşinase. Bunica, prăbuşită, o ţinea pe genunchi şi bolborosea, liniştită:
- Slavă ţie, Doamne, drăguţule! Tu eşri stăpânul celor văzute şi nevăzute. .. Iartâ-ne pe noi păcătoşii! Facă-se voia ta, în vecii vecilor, amin!
NOTE ŞI COMENTARII 1191
L-am revăzut pe moş Dumitru, în vara lui 1925, când am revenit în biata mea patrie.
Un bătrân, cu barba albă, surd, dar tot voinic. Optsprezece copii, aproape toţi la casele lor. O verişoară tânără şi prâslea, încă la părinţi, nu mă recunoscură deloc.
Mă prăbuşii pe mâinile noduroase ale celui care mă crescuse -mâini care tăiaseră atâta papură, care spintecase chipeşul «meu» roib, într-o noapte în bălţi şi care încercase, din fericire, zadarnic, să curme viaţa moşierului nostru. Am plâns pe aceste mâini, ca un fiu risipitor.
Lângă noi, mătuşa - cu zece ani mai tânără decar unchiul, dar îngrozitor de zbârcită şi fără un dinte în gură - povestea, înghiţindu-şi lacrimile:
- Nu mai aude deloc... L-au bătut, în timpul ocupaţiei nemţeşti... L-au lovit cu patul puştii, numai în cap... Dar, bietul meu Dumitru, e încă inimos şi trudeşte ca un flăcău.
Asta şi atâtea altele asemănătoare, am văzut, am auzit în timpul şederii mele în România, anul trecut. Şi astăzi, aci, în pacea luminoasă a acestui ţinut argintat dc zăpezi, mă întreb neîncetat dacă n-am apucat un drum greşit, căutând salvarea umanităţii în ţările Occidentului.
Occident... Occident. Tu ai un cap mare, enorm, dar n-ai pic de inimă! Experienţele nu te-au învăţat nimic şi viaţa ta devine din ce în ce mai uscată.
Dar ceea ce-i şi mai trist, e că tu împingi uscăciunea ta până în ţinuturile noastre, ignorante, dar milostive. Elevi ieşiţi din şcoli foarte înalte - elevi deveniţi stăpânii şi călăii noştri - sunt ce! ce nimicesc astăzi, din răsputeri, populaţiile noastre paşnice. Şi se mai spune pe-acolo, că domnişori ce nu ştiau să scrie, nici citi, aveau acum patru secole, măcar omenia dc-a lăsa să trăiască în pace pc lucrătorii pământului.
Atunci, se aflau asemenea stăpâni; azi nu mai găseşti nici unul. Azi nu întâlneşti decât din cei ce s-au instruit în Sorboncle voastre.
Spuneţi-mi: pe ce căi ale acestei lumi nemărginite se poate merge, pentru a căuta un mijloc de salvare a vieţii? Şi, cum să facem, pentru
1192
NOTE SI COMENTARII
NOTE Şl COMENTARII
1193
ca copiii viitorului să nu mai asiste la spectacolul omului, mătăhăind în noroi şi-n întuneric, cu puşca aţintită asupra semenului său?
Montanasur-Sierre noiembrie"
In copilărie, când era ucenic la brutăria lui Kir Nicola, Panair Isrrati a fost profund impresionat de drama vieţii acestuia, pe care n-a uitat-o niciodată. în 1925, revenind pentru prima dată în ţară, a petrecut câteva ore minunate, la Snagov, la o masă „neaoş românească", împreună cu Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, D.D. Pătrăşcanu, lacob Rosenthal. în articolul Acum un an când a venit Panait htrati, publicat în ziarul Vlăsia din 5 noiembrie 1926, Gala Galaction scria:
„Panait Istrati n-a uitat cântecele pe care le-a învăţat odinioară printre brăilenii lui, născuţi, unii din ei, dincolo de Balcani. $1 în legătură cu un cântec pe care voieşte să ni-l cânte, ne povesteşte o tristă poveste de iubire între un arvanit brutar şi aleasa inimii lui, o cârciu-măreasă din Brăila... Ea se îmbolnăveşte de oftică, se încovoaie şi se apropie de mormânt. Arvanitul îi rămâne credincios până la ultima ei suflare. Dar dis-de-dimîneaţă, pe la cântarul cocoşilor şi mai devreme, când brutarul, ajutat de Panait, calfă de brutar, frământa aluatul pentru covrigi, aude din fundul brutăriei tuşirul iubitei ofricoase...
Atunci arvanitul palid şi cu ochii stinşi sub pleoape începe un cântec de infinită jale orientala... Panait Istrati a auzit de atâtea ori cântecul acesta, încât îl cântă fără şovăilă..."
E cântecul lui Kir Nicola, din povestirea cu acelaşi nume.
Volumul Codin, tradus de Panait Istrati în limba română, cuprinzând aceleaşi trei povestiri: O noapte în bălţi, Codin şi Kir Nicola, a apărut postum, cu o prefaţă de Ion Mmulescu, intitulată Panait Istrati aplecat... Opera lui a rămas..., datată 18 aprilie 1935, pc care o reproducem în continuare:
„Panait Isrrati a plecat din nou!
Numai că, de data asta, Panait Istrati a plecat pentru totdeauna... Păcat!
Păcat, fiindcă Panait Istrati - stupidă hotărâre a soartei! - pleacă tocmai acum, când abia reîntors după un vagabondaj neîntrerupt de
câţiva ani, speram că-1 vom putea păstra prinrrc noi, daca nu mai mulr, măcar atâta timp cât puterile lui fizice şi entuziasmul său sufletesc i-ar fi îngăduit să-şi transpună întreaga operă literară, din limba franceză în limba lui maternă.
Dar Panair Istrati, ca orice scriitor - artist, iubitor de oameni, deşi obosit peste măsură, de prea multele, lungile şi plinele de peripeţii călătorii, făcute în cursul vieţii sale în compania visătorului hoinar ce dormita în el, odată cu ivirea primăverii, şi-a adus aminte că mai are de făcut încă un drum j ultimul său drum - drumul de-a lungul căruia ne vom înşira şi noi odară, rând pe rând.
Şi astăzi... iată-I plecat din nou!...
Unde?
Dumnezeu singur ştie unde!
Noi, oamenii, nu avem căderea nici să cunoaştem acest mister, nici să bănuim, măcar, încotro se îndreaptă şi unde se opreşte această imperativă cavalcadă cerească, în care omul nu se aruncă decât o singură dară în viaţă, ca odată ajuns acolo unde i-a fost scris să ajungă, omul de azi, să nu mai fie omul de ieri şi din el să nu mai rămână decât amintirea celui care a fost.
în vârtejul acestei supreme şi unice cavalcade cereşti, s-a aruncat în ziua de l6aprilie 1935 şi mult obositul de viaţă Panait Istrati al nostm.
S-a aruncat fericit, ca un înţelept cate şi-a împlinit menirea lui pe pământ, sau poate dezgustat dc prea multele lui cavalcade terestre, în cursul cărora şi-a dat seama că iubitorul de oameni, care era El„ nu mai putea găsi nici un om demn de atenţia şi dragostea lui de visător vagabond.
Şi când sfârşitul i-a bătut în poartă, anunţându-I că nu-i mai poate acorda nici o amânare, Panair Istrati s-a grăbit să-i deschidă şi sâ-i strige:
- Intră!... Dar nu te bucura, căci pe Panait Isrrati, nu-1 vei mai găsi în odaie. Scriironil vagabond a pornit din nou, lăsând însă de dara asra, în locul lui, pe Kira Kiralina, pe Unchiul Angliei, pe Adrian Zografi, pc Mihail, pe Sotir, pe Nerantssula, pe Domniţa din Snagov, pe Domnul Thuringer, pc fraţii Perlmuter, pe Tata Minca, pe Cosma, pe Codin, pe Stavru şi pe alţi copii din flori ai lui, cari vor trăi cât lumea fiindcă sunt nemuritori,
1194
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1195
Fîc-i zborul spre stele strălucitor ca şi luminile vii, ce se vor aprinde în curând ca să ardi la fel, şi în Săptămâna Patimilor şi în Săptămâna Luminată."
I,a apariţia volumului, un comentariu notabil, cu titlul Revirimentul lut Panait Istrati, a publicat Camil Baltazar în Credinţa din 6 iulie 1935: „Opera adevărată în care şi-au dat mâna toate darurile lexîce ale lui Panait Istrati pentru a ne dărui o carte dc cea mai pură savoare românească esre Codin. {...} în această căite a prieteniei, talentul de mare povestitor român al scriitorului se relevă în desăvârşita lui amploare. Paginile în care sunt zugrăvite mahalaua românească a Brăilei de acum patruzeci de ani, împărăţia minunată a bălţilor şi traiul chinuit al românilor sunt neîndoios pagini dc antologie."
într-un medalion Panait Istrati, apărut în Viaţa românească, nr. 2, februarie 1957, Al. Pini releva că personajul Codin „este una din cele mai puternice dintre creaţiile autorului, o figură de neuitat".
Fizionomia umană şi morală a lui Codin a fost bine definită şi de Al. Oprea, în monografia citată: „Să nu facem greşeala de a-1 confunda pe Codin cu specimenele (brutele) obişnuite de la periferia oraşelor civilizate. în general, nici unul dintre eroii lui Istrati nu dispune de acele însuşiri care sâ facă din ei fiinţe cu adevărat balzaciene, cuceritori ai vieţii, firi dure, în stare să-şi atingă ţelurile trecând peste orice scrupule. Slăbiciunile lui Codin cunosc (la rândul lor) o motivare istorică.
în forul său intim, Codin ţine la mare respect normele unui cod moral de o nobleţe haiducească. «Fratele de cruce» trebuie să sară în ajutorul celuilalt, punându-şi chiar viaţa în pericol. Codin nu recunoaşte decât valabilitatea dreptului natural. Nu înţelege astfel de ce fusese condamnat la închisoare pentru că-1 ucisese pe insul găsit la ibovnica sa, aer care i se pare pe deplin justificat în numele «vendetei» practicate de oamenii de «altădată». Eroul conchide nedumerit: «oamenii nu ştiu să facă dreptate».
Depărtat de ceilalţi din pricina urâţeniei, Codîn jinduieşte cu ardoare după o prietenie adevărată, întemeiată pe o sinceritate absolută. «Oamenii nu pot să iubească», se plânge el. Şi îi explică micului Adrian ce înţelege prin prietenie: «Un frate de cruce este cineva prin el însuşi, nu prin altul, şi atunci dragostea e mare, dezinteresată, scumpă inimii
noastre». Dar îşi dă seama, instinctiv, că asemenea aspiraţii sunt inactuale, de aceea completează: «ceva care poate nici nu există».
Umanitatea adevărată, dezinteresată, casta, o va descoperi Codin numaî în lumea copilăriei - de aici frăţia de cruce cu Adrian."
Impresii de lectură pe marginea volumului Codin au mai scris N. I.ungescu, în Deşteptarea, 7 iulie 1935; Nicolae Roşu şi Mircea V. Pienescu, în Curentid, 26 iulie 1935; C. Panaîtescu, în Facla, 29 iulie 1935, Erasm, în Credinţa, 15 august 1935. Structura narativă a povestirilor din acest vdlum a fost analizată atenr de Zamfir Bălan în prefaţa ediţiei bilingve, Codin, Editura Istros - Muzeul Brăilei, Casa memorială „Panait Istrati", Brăila, 1996.
(p. 899) MUSA
A fost scrisă direct in limba română, la Nisa, şi publicată în Viaţa românească, nr. 11, noiembrie 1925- Nu a fost reprodusă de Panait Istrati în nici un volum. O povestire cu acelaşi titlu, dar cu conţinut diferit, a fost inclusă în volumul Miditerrane'e. Lever du soleil. Paris, Editions Rieder, 1934, pe care Panait Isrrati nu l-a mai tradus în limba română. A fost tradus de Alexandni Talex, cu titlul In lumea Mediteranei. Răsărit de soare, Editura „Cartea Românească", Bucureşti, 1936.
Povestirea Musa, apărută în Viaţa românească din noiembrie 1925, a fost reluată de Alexaudnt Talex în edîţia:Panait Istrati, Viaţa lui Adrian Zografi, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 281-310, de unde o reproducem şi noi în aceasta ediţie.
(p. 935)       ÎN LUMEA MEDITERANEI.
APUS DE SOARE
A apărut prima dată în Franţa: Miditerrane'e. Coucherdu soleil. Paris, Editions Rieder, 1935.
11%
NOTE SI COMENTARII
NOTE SI COMENTARII
1197
Versiunea româneasca realizată de Panait Istrati s-a publicat postum: In lumea Mediteranei. Apus de soare, Editura „Cartea Românească", Bucureşti, 1936.
Unele aprecieri negarive asupra volumului au fost formulare de Vasile Damaschin în Viaţa literară, 15-30 decembrie 1936 şi I. Gruia în Şantier, ianuarie 1937- Opinii mai puţin favorabile a avut şi Al. Oprea, în monografia citată (p, 339-340): „Cartea, în ansamhlu, nu se situează la un nivel atristic prea ridicat. Doar primele capitole par a mai reţine ceva din reverberaţiile poetice ale peisajului orienta). Pe măsură cc înaintăm în cunoaşterea cărţii, ne dăm seama de împuţinarea forţelor creatoare ale autorului. Naraţiunea se spulberă, Istrati nu mai creează tablouri cu adevărat artistice, însăilând amintiri lipsire de un subsrrar bogat."
O opinie contrară a avut Şerban Cioculescu, recitind cartea cu pasiune şi entuziasm, după patruzeci de ani de la apariţia ei, cum mărturiseşte într-un articol publicat in România literară din 31 mai 197.3:
„Fost-a însă în adevăr acest volum o carre slabă? Am luat cu grijă din biblioteca mea volumul incriminat şi l-am deschis la întâmplare. Mărturisesc păcatul. Nu eram dispus să-I cireşe în întregime. M-au furat însă, pc de o parte, talentul povestitorului în lucrurile cele mai mărunte ale vieţii de toate zilele, pc de alta, acelaşi accent de pasionată participare din cartea lui de început Kyra Kyralina (1924). Astfel m-am trezit că iau cartea de la început, în ceas târziu de seară şi nu o las din mână până nu-i dau de capătul final. [...] Desigur, mi-amiuteam foarte vag de conţinutul ei, după aproape patruzeci de ani de la întâia lectură. Dacă primele pagini mi s-ar fi părut anodine, n-as fi stăruit cu citirea până la capăt. Iată însă că o cane făcută din bucăţi, cum a remarcat Al. Oprea, mi s-a părut roruşi unirară prin timbnil ci, sau cum sc spune de critica franceză de astăzi, prin «Vocea» autorului care te fură şi nu te lasă să i te sustragi.
E o adevăraţi vrajă lectura lui Panait Istrati. Am verificat această veche impresie şi mi-am întăriţ-o cu experienţa din noaptea trecută, care at fi fost, desigur, albă, dacă textul mai dezvoltat ar fi fost tipărit mai dens. Aşa însă, farmecul a durat două ceasuri şi mi-a închis pleoapele cu bucuria de-a fi reluat dialogul cu omul pe care îl cunoscusem numai în treacăr."
(p. 1049)   PESCUITORUL DE BUREŢI
Volumul Pescuitorul de bureţi (Le pecheur d'eponges) a apărut în 1930, la Editura Riedcr, în colecţia „Prozatori francezi contemporani", cuprinzând: Pescuitorul de bureţi, Bakâr şi între un prieten şi o tutungerie.
Pescuitorul de bureţi s-a publicat prima dată în limba română, în Adevănd literar şi artistic din 15 iunie 1924. în limba franceză a apărut în revista Europe din 15 iulie 1929.
Bakâr a apărut mai întâi în Cahiers du Sud, 1 noiembrie 1927. S-a introdus în volumul Codin şi reluată hi acest volum.
între un prieten şi o tutungerie a apărut prima dară în 1j?s Nouvelles Litteraires din 24 mai-7 iunie 1930. în monografia Panait htrati (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975, p. 137), Gabriela Măria Punea releva: „Istrati este un maestru al genului scurt şi, ca dovadă, cea maî reuşită şi completă descriere a vieţii de vagabond se află în nuvela Entre Vamilieet un bureau de tabac. Această piesă sintetizează, în aproximativ 35 de pagini, toate motivele vagabondajului, dispetsate în restul operei de-a lungul mai multor volume. Apologia şi justificarea teoretică a vagabondajului, planurile fanteziste şi expedientele, viaţa neagră alternând cu cea în roz, curiozitatea faţă de semeni şi incapacitatea de fixare se articulează armonios pe o canava bine alcă-ruită. Interesul acestei nuvele stă mai puţin în evenimente. în mare parte ele nu sunt inedite în cadrul operei lui Istrati, dar succesiunea lor îl face pe cititor să recepteze istoria eroilor sub aspectul unui ritm, ritm straniu, care, el, nu poate fi uitat."
Nemurire a fost introdusă mai întâi în volumul Trecut şi viitor.
Sotir s-a publicat în Adevăndliterar şi artistic din 5-12 octombrie 1924, însoţită de Nota autorului, pe care o reproducem întocmai:
„Sotir, scris în ianuarie 1922, face parte din volumul primitiv, trimes lui Romain Rolland, ca încercare. El este un scâncet al inimii mele de-atunci, care fusese rănită de-o frază a lui Rolland. Fraza asta o meritam şi n-o meritam. Poate că o meritam.
Redat unei vieţi, de care voiam să mă scap, toată lumina zilelor melc din 1921 o făceau scrisorile sale, cu adevărar dumnezeieşti; în toate, pe parru-cinci şi opt pagini, un amic cald şi înţelept mă îmbia să trăiesc şi să lupt; şi ca sâ-i fie cuvântul ascultat, el mi se deschidea
1198
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1199
mie şi-mi arata câte abisuri de crudă dezamăgire îi ascunde viaţa, cum pierdem pe drumul existenţei tot ce am avut mai scump, mai sfânt şi cum ne trezim, deodată, cu peri albi şi singuri cuc, în mijlocul aceleiaşi lumi milenare, care urlă în roate limbile. «Hai, înainte! Nu, îndărăt! !,a dreapta! Ba nu, la stânga! Vrem război! Nu, vrem pace! Vrem să vă sărutăm! Ba nu, vrem să vă scuipăm!».
Ce să facă omul de gândire şi de simţire, în mijlocul acestor haite de lupi sau de ol? (Cum vreţi!).
Romain Rolland răspunde: «Să credem într-un viitor mai bun, dar să facem tot ce ne stă în putinţă ca să-l apropiem».
Era însăşi concepţia mea despre viaţă, simţită întocmai, de ani îndelungaţi, dar ce mână maestră mi-o definea!
El îmi spunea: «Scrie, scrie, şarla dracului, ai talent'.» Eu îi răspundeam: «Nu, nu cred în asta, lasă-mă să-ţi sărut picioarele».
Ş't-o fi zis, năpădind de zeci de scrisori pe zi: «Bată-te Dumnezeu! Mi-am căpătat beleaua cu nebunul ăsta!» Şi, supărat, îmi trimite o scrisoare, dc-0 singură pagină, severă, casantă - aşa cum numai Rolland ştie să scrie - unde se afla fraza, citată în prefaţa mea la volumul Chirei. Această scrisoare debuta astfel (scriu aici numai din memorie, care nu-i faimoasă): «Dumneata eşti un om teribil'Fu nu vă cer afecţie! Nu caut afecţie! Tempi passati!».
Cuvintele asrea m-au ars la ficaţi. Idolul meu îmi zicea răstit: "Jos labele.'».
Am plâns, cu capul în pernă, ca să înăbuş hohotele; m-am recules şi i-am scris; «Dumneata eşti ca Dumnezeul creştinilor: fără inimă!»
Apoi mi-am luat aparatul, am colindat zeci de sate în Alpii Maritimi, toată vara anului 1921, şi, ca culme, îmi rup două degete de la mâna dreaptă, voind să repar un drum prăpăsrios la o fermă din Saint-Etienne de 'l'inne, în munţi. Cu mâna în bandaj, timp de două luni, cu sufletul sfâşiar, colindam, sărbătorile, bâlciurile, staţiunile climaterice, fotografiind ziua, developând noaptea la lumânare roşie, ţipând de două junghiuri deopotrivă de vii şi întrebându-mă din nou dacă, înrr-adevăr, merită viaţa asta atâta trudă: carne vie care geme!
Arunci îmi apăru icoana lui Sotir, şi m-am pus să-1 evoc, de îndată ce am putut ţine un condei, între mijlociu şi inelar, aşa cum fac şi azi şi voi face toată viaţa ce-mi rămâne de trăit, căci am rămas infirm de arătător şi mijlociu, fiind strivite de un bloc de piatră.
Când am terminat pe Sotir, am prins poftă; Ionescu intervenind, am continuat şi am fost salvat, de astă dată, de la o moarte sigură, căci acum aveam cu ce să-rni cumpăr arma care sfărâmă în bucăţi ticăloasa de inimă. Atunci, mi-am adus aminte de o confidenţă a marelui dascăl: «Creaţia m-a scăpat de la boală, de la moarte, de bl pierzanie'.». Şi, pu-nându-mi cenuşă pe cap, ca păcătosul, am recunoscut că el avea dreptate. Dar, Rolland, uriaş al cinstei şi al frăţiei, a ţinut din parte-i să-mi scrie într-o zi: «Je vous retnercie de votre affection, cherami, que mes bou-tades ne rebutentpoint». ,
Ca să obţii o reparaţie, aşa de strălucită, trebuie să ai în viaţă mai mult decât «noroc»; trebuie să ai suflcr.
Sotir t scris sub înfăţişarea stării sufleteşti de-atunci. Această stare nu s-a modificat. Şi nu sc va modifica niciodată, oricât de mare mi-o fi «norocul», în viitor, căci — cum sunt un om fără carte — iau drept literă de Evanghelie, tot ce inima îmi şopteşte. Ea e călăuza mea. Şi ea îmî spune că e o greşeală să vrei să-ţi altoieşti şira spinării, pe o altă şira spinării; omul vrea, dar viaţa o refuză, oricât de mare ar fi dragostea omenească.
Ideca asta nri-e scumpă în Sotir. Ea va scoate capul peste tot, în ce voi scrie. 'Totuşi, ştiu să râd, să glumesc, să plâng, mai repede decât cel ce-ar dezaproba-o.
Şi-acum, flăcăi de pe Dacia, care mai trăiţi, sau de pe Carol, dc pe România ori de pe împăratul... Cârnat (cum îi ziceaţi voi, în cârciuma Iui Binder) veţi recunoaşte cine se ascunde sub Sotir-'
(Dacă mai e în viaţă, să-mi scrie!). P.I."
Volumul Pescuitorul de bureţi, apărut în 1930, în limba franceză, la Editura Rieder, se deschidea cu acest Avertisment.
„Unii cititori, pe care îi preţuiesc, m-au înrrebar în vremea din unui, pentru ce am «oprit», după Mihail (1927), urmarea la Adrian Zografi. N-am oprit-o; im suspendat-o.
Urmarea lui Mihail trebuia să fie Adrian Zografi, viaţa fi moartea lui; o viaţă şi o moarte de erou obscur, dar demne de-a fi cunoscute, datorită serei de ideal, ce însufleţeşte atâtea existenţe obscure şi care este şi armătura lui Adrian al meu.
1200
NOTE SI COMENTARII
Or, într-o zi, Adrian, care-i una cu mine, îşi văzu această sete inundată de o amărăciune neaşteptată, năprasnică şi cumplită: desfigurarea idealului său, tocmai de acei care, ca şi lui, Ie fusese hrană.
Apoi se iviră alte desfigurări, alte hecatombe dc sentimente scumpe.
Acum, reîntors în satul meu, după o absenţă de treizeci de ani, să-mi fie îngăduit a contempla ruina unei mari existenţe, a-mi aduna forţele si, dacă o să am timp, s-o iau din nou la drum.
Către care orizonturi?
N-aş putea-o spune. Adrian nici atât!
Dar pământul este mereu frumos, iar cei mai mulţi dintre oameni continuă să fie lipsiţi de libertate.
Vom încerca să-i descoperim, încă o dată, şi să-î iubim. în aşteptare, să răscolim printre ruine.
Baldovineşti - Brăila, aprilie 1930. "
în limba română, Pescuitorul de bureţi a apărut în volum abia în 1939, postum, la Edirura „Dacia" din Bucureşti, în traducerea proprie a scriitorului.
CUPRINSUL
Introducere................................... V
Cronologie....................................l.XXIX
Notă asupra ediţiei..............................CXLVI1
TRECUT ŞI VIITOR
[SCRISOARE].................................. 3
TRECUT ŞI VIITOR............................. 9
CREZUL MEU................................. 21
PRIMII PASI SPRE LUPTĂ
I. La stăpân.............................. 26
II. „Căpitan" Mavromati .................... 38
CUM AM DEBUTAT EU ......................... 62
CINE E AUTORUL LUI „HAMLET"? ................ 74
NEMURIRE................................... 91
MORAVURI LITERARO-GAZETÂREŞTI ............. 102
ÎNTRE ARTA ŞI DEZROBIRE...................... 116
MOŞ ANGHEL
Cititorilor mei din România ...................... 123
I. Moş Anghel............................. 125
II. Moartea lui Moş Anghel ................... 149
III. Cosma................................. 182
1202
1203
FAŢA MINCA
I. Vărsătura Şiretului............................ 261
II. S-a pierdut noatenul........................... 270
III. Ţaţa Minca se „greşise"......................... 278
IV. La „Japşa roşie" .............................. 286
V. Sima şi bunăsrarca lui.......................... 294
VI. Bărbat pe măsură............................. 306
VIL înecul...................................... 321
VIII. Răzbunarea lui Sima .......................... 334
IX. Retragerea apelor ............................. 342
X. Milostivul satului............................. 348
XI. Descompunere............................... 353
XII. îndreptare .................................. 357
CASA THURINGER.
Introducere...................................... 361
I............................................ 365
II............................................ 384
III............................................ 401
IV............................................ 422
V............................................ 444
VI............................................ 460
VII............................................ 477
VIII ........................................... 489
BIROUL DE PIASARE
I............................................ 503
II............................................ 516
III............................................ 532
IV............................................ 548
V............................................ 563
VI............................................ 583
VII............................................ 601
VIII ........................................... 621
IX............................................ 638
CHIRA CHIRALINA
Un Gorki balcanic. Prefaţă de Romain Rolland .......... 659
I. Stavru....................................... 663
II. Chira Chiralina............................... 699
III. Dragomir.................................... 737
CODIN
O NOAPTE ÎN BĂLŢI............................ 799
CODIN........................................ 809
KIRNICOIA................................... 867
MUSA ......................................... 899
ÎN LUMEA MEDITERANEI. APUS DE SOARE
I. O SERATA TEATRAIA IA DAMASC............... 937
II. CINE E AUTORUL LUI „HAMLET"'............... 352
III. CAl.UCARI DELASFÂNTU-MUNTE.............. 973
IV. PASIUNI IA IACUL SĂRAT ..................... 985
V. MOARTEA LUI MIHAII.........................1021
VI. CHEMAREA APUSULUI........................1040
PESCUITORUL DE BUREŢI
PESCUITORUL DE BUREŢI.........................1051
BAKÂR .........................................1064
ÎNTRE UN PRIETEN ŞI O TUTUNGERIE...............1077
SOTIR .........................................IUI
1204
NOTE Şl COMENTARJI
Trecut st viilor....................................1141
Moţ Anghel......................................1146
Ţaţa Minca......................................1154
Casa Thuringer...................................1157
Biroul de plasare ..................................1173
Chira Chiralina ..................................1175
Codin..........................................1186
Musa...........................................1195
în lumea Mediteranei. Apus de soare....................1195
Pescuitorul de bureţi................................1197
BIBLIOTECĂ)) '
(