Coperta : 'Arh.-- VASILE BUJDEl CUVÎNT INTRODUCTIV în structura limbii, Verbul este nucleul centrat, in jurul căruia .sc grupează, în procesul dc comunicare, toate celelalte unităţi lexico-grămaltcale. Avînd în vedere această realitate obieclivă esenţială, lucrarea prezentă situează verbul inlr-o perspectivă monografică, aducind la un lac cele două ipostaze esenţiale sub care se prezintă, ca unitate texico-gramaltcală, supusă flexiunii, şi ca nucleu al propoziţiei, unitate de bază a comunicării. Lucrarea se adresează — in intenţia autorului — unui cerc foarte larg de citilori, propunind o singură condiţionare : un interes veritabil, practic san teoretic (sau amindouă deopotrivă), pentru cunoaşterea cit mai complexă a fenomenului lingvistic, în general, el însuşi foarte complex, a mecanismului de funcţionare a limbii, aşa cum se reflectă el în structura internă şi externă a verbului. în plus, prin Anexe mai ales, lucrarea se vrea un instrument util şi străinilor care studiază limba romană. Beneficiind de cercetări şi interpretări mai vechi şi mai noi, pe baza unei metodologii moderne împletită cu metodele clasice, lucrarea dezvoltă un punct de vetlere-sinteză a opiniilor piuă acum exprimate şi a opiniei autorului. Nerevendicîndu-şi o originalitate absolută, autorul lucrării a considerat mai potrivită şi suficientă înregistrarea doar in finala lucrărilor consultate înlr-adevur cu folos. D. Ir. NTRODUCERE ÎN STUDIUL VERBULUI Verbul se defineşte in .sine (prin trăsăturile sale specifice) şi prin opoziţie (condiţionată tocmai de notele sale specifice) cu celelalte unităţi lexico-gramaticale (inimile în mod obişnuit „părţi de vorbire") ale limbii, cu substantivul, în primul rînd,, la nivel lexical (mai puţin), morfologic şi sintactic. > La nivel lexical (mai exact spus, semantic), opoziţia verb-substantiv (opoziţie relativă, bineînţeles) se constituie şi se manifestă în (şi prin) perspectiva de concepere şi exprimare a realităţii. Verbul exprimă (mediat de nivelul noţionnl), înainte de ţoale, acţiuni, apoi , stări, fenomene, cxi,slen(a, toate văzute şi comunicate dinamic, sub formă de proces. Substau tivul exprimă (de asemenea, mediat de nivelul noţional), în-primul rînd, substanţe, apoi arii uni, fenomene ctc., toate văzute şi comunicate static, ca dat (finit), adică pînă la urmă. iot ca substanţe: (el) cinla — acţiune, proces ; dinamic : verb (un) cinlfec —substanţă, dat; static: substantiv (el) luptă — acţiune, proces; dinamic: verb (o) lupta — acţiune, dat ; static : substantiv Cum se vede, un acelaşi înţeles lexical—„lupta", de exemplu, — poate fi privit şi exprimat din două perspective : una, dinamic-verbală, cealaltă, skilic-subslantivală. Iar perspectiva sub care este privita, concepută şi exprimată o realitate ontologică se constituie într-o componentă de mare importanţă a structurii semantice (în înţelesul modern, larg) a verbului, a substantivului ş.a.rn.d. Excepţiile vin să confirme regula. în „confruntarea" verb-substantiv, cazurile particulare configurează mai cu seama sensul unic al existenţei şi manifestării opoziţiei : verbul exprimă acţiuni, niciodată substanţe. Substantivul, în schimb, exprima, în mod obişnuit, substanţe, dar poate exprima şi acţiuni, şi chiar sub formă de proces, dacă; are origine verbală, cînd provine* > adică, dintr-un infinitiv lung (cel mai adesea), dintr-un supin sau, foarte rar, dintr-un gerunziu : (el) cîntă — acţiune, proces: verb (un).cîntec —substanţă, dat: substantiv (o) cîntare — acţiune, proces (privit ca dat): substantiv (el, ei) alege, aleg — acţiune, proces : verb ^ ales(ul) — acţiune, proces (împlinit): substantiv Dar trăsăturile net particulare şi definitorii ale verbului — teren de constituire şi funcţionare deplină a opoziţiei verb-substantiv—se dezvoltă şi se dezvăluie Ia nivelul (mai exact, la nivelurile) structurii gramaticale, chiar dacă şi aici punctul de plecare (altfel spus, cauza primă) este reprezentat tot de condiţia sa se mantie-lexicală. Exprimînd realitatea dinamic, exprimînd., adică, acţiuni privite din perspectiva desfăşurării lor, verbul creează sau numai selectează dintre categoriile gramaticale tocmai pe acelea care au (sau care pot dezvolta) un caracter dinamic. Pentru că numai prin acestea verbul există şi poate funcţiona ca atare. în acest sens, timpul este, fără îndoială, (cel puţin în structura limbilor indocuropene) o categorie verbală prin excelenţă. JModul însuşi—şi el specific verbului—se dezvăluie adesea ca o altă perspectivă a categoriei gramaticale a timpului. Pe de altă parte, diateza verbală este o categorie sintactică, circumscrisă, de fapt, nu atît verbului (sau nu numai verbului), cît relaţiei verb-predicat-subiect (sau verb-predicat-subiect-obiect), în timp ce numărul şi persoana rămîn categorii oarecum exterioare, consecinţe, de ordin formal, ale unor relaţii sintactice. Acelaşi dinamism, aceeaşi formă de manifestare (de existenţă şi funcţionare) : de proces, caracterizează verbul şi la nivel sintactic; predicat — funcţie, prin excelenţă, verbală —înseamnă doar (funcţional) actualizare, proces de actualizare, un fenomen dinamic, prin urmare, echivalînd (de fapt, fiind) cu un proces de „trezire" a unor elemente lingvistice din starea de „inerţie" proprie „depozitului" lexical, care este inventarul oricărei limbi. 9- I. - MORFOLOGIA VERBULUI Din punct de vedere morfologic, verbul se defineşte, înainte de toafe, prin corelaţia pe care singur el, dintre ţoale „părţile de vorbire", o poate stabili cu categoria gramaticală a timpului, Ideea de timp sau, mai exact, anumite „realitaţi" (de fapt, noţiuni) temporale pot fi exprimate şi de alte unităţi Jexico-gramaticale ale limbii (de adverb, în primul lînd), dar acestea o pot face numai la nivel lexical concret : azi, miinc, ieri, totdeauna etc. Verbul, în schimb, este singura unitate lexico-gramaticală capabilă, pe de o parte, i-î\ exprime ideea de timp, dintr-o perspectivă dinamică şi la un înalt nivel de abstractizare, cel f/rumatical, superior, din acest punct de vedere, celui lexical, iar, pe de alta, să-şi organizeze un sistem interior de opoziţii gramaticale autonome (prin care există ca verb şi funcţionează ca predicat), indiferent (sau aproape) faţă de conţinutul lexical concret pe care-1 are de comunicat. Adverbul ieri, de exemplu, exprimă, prin conţinutul său lexical concret, în mod obligator un moment anteriov momentului vorbirii. Situează într-un moment anterior o acţiune, o stare etc, exprimate de o altă unitate lexico-gramaticală, de un verb, mai ales : „L-am întîlnit ieri pe JMihai". Adverbul mîine exprimă, în acelaşi mod, un moment posterior momentului vorbirii : „Am să viu mîiue la tine". Un verb, in schimb, oricare verb, a mert/e, de exemplu, se află, din punct de vedere lexical, în afara timpului material concret. în funcţie de locul pe care îl ocupă în sistemul de opoziţii interne ale timpului gramatical, acţiunea verbului se noate situa uilr-un moment anterior momentului vorbirii : 11 „Am mers prin Roma numai pe jos", într-un moment posterior: „Nu voi mai merge niciodată Ia mare", sau în simultaneitate : „Mergem prin întuneric". Structura morfologica a verbului Cuprinderea verbului, din punct de vedere semantic (în înţelesul larg al;termenului), în;două sisteme în acelaşi timp-— sistemul lexical şi sistemul gramatical al limbii —se reflectă Ia nivelul structurii morfologice, în natura binară a expresiei sale. Orice formă verbală este constituită din două componente, una fixa, în general neschimbată de-a lungul întregii flexiuni verbale, care-i asigură stabilitate lexicală, şi alta mobilă, schimbătoare, care-i asigură variabilitate morfologică. Intre cele două componente: rădăcina (partea stabilă) şi flectivul (partea supusă flexiunii şi instrument al flexiunii), funcţionează relaţii de interdependenţă, de intercondiţionare reciprocă, de solidaritate morfologică şi semantică. Rădăcina este „cauza" primă, condiţie şi marcă a apartenenţei verbului Ia sistemul lexical al limbii. Rădăcina este purtătoare a sensului lexical de bază, sens care se poate modifica în sistemul vocabularului dar care trebuie să rămînă neschimbat în interiorului sistemul gramatical, oricare ar fi modificările intervenite în reţeaua de relaţii de opoziţie categorială. în sistemul vocabularului, sensul lexical (potenţial) de bază al unui verb oarecare poate fi modificat prin intrarea rădăcinii în relaţie de solidaritate cu alte clemente lexicale, sufixele sau prefixele : a anta, a descinta, a incinta etc. în acelaşi mod se poate modifica şi perspectiva gramaticală : a cînta, verb ; ctntăreţ, substantiv etc. Din perspectiva sistemului gramatical, rădăcina asigură verbului stabilitate lexical-semantică, indispensabilă flexiunii. O formă gramaticală poate funcţiona ca unul din elementele de opoziţie specifice unei categorii gramaticale, numai dacă îşi păstrează identitatea lexicală cu celălalt (celelalte) elemente) de opoziţie. Orice modificare de natură seman-tic-lexicală, intervenită în procesul flexiunii, este un semn că forma verbală s-a deplasat din sistemul gramatical în sistemul lexical de aşa manieră că întreg echilibrul—obligator — între cele două sisteme s-a modificat. în perechea de verbe uit — mă uit nu s-a trecut, de fapt, prin pronumele reflexiv mo, de la un sens gramatical la altul, în interiorul -categoriei gramaticale a diatezei, aşa cum s-ar părea, ci de la un sens lexical: „Am uitat o carte la tine", la un alt sens lexical: „M-atn uitat Ia o carte". Tot aşa, în seriile ur-urez-urăsc, tnanifeslă-manifestcază etc. Că rădăcina este cauză (condiţie, marcă) a apartenenţei verbului Ia sistemul lexical al limbii nu vrea să însemne numaidecît că ar avea sens lexical, ci doar că introduce în paradigma verbului predispoziţii (potenţialităţi) de natură lexicală, pe care le aduce din familia de cuvinte Ia care aparţine şi care devin realitate numai prin cuprinderea ■ei (a rădăcinii) în sintagma formei verbale. Pentru ca un sens lexical să devină, din potenţial, real, trebuie ca rădăcina să intre în relaţii de solidaritate cu flectivul, Ia rîndul său purtător al unor predispoziţii (potente) semantic-.gramatîcale : vin -'răin> vinăm. Este adevărat că există forme verbale care. pot crea impresia că rădăcina ar avea in sine un sens lexical şi că flectivul n-ar face altceva decît să-i adauge şi im sens gramatical. Aşa este cazul formei cint-, de exemplu. Este vorba, însă, de o simplă impresie, pentru că, în realitate, cint- rămîne o simplă rădăcină numai considerată în interiorul familiei cint (eu), adică tocmai pentru valorile care îi asigură, pe de o parte, „realizarea" înţelesului lexical, pe de alta, cuprinderea într-un sistem de opoziţii gramaticale, de persoană : cint- -j- 0 / cint- -j- ă, de număr : cint- -f-— 0 / cint- 4- ă(m), de timp: cint- -h 0 j cint- + a(m). Situaţia- devine evidentă, înlăturînd orice falsă impresie, în cazul altor rădăcini verbale, care nu tolerează un flectiv 0, precum, zar-, de exemplu. în funcţie de natura şi „substanţa" flec tivului, rădăcina zur- dezvoltă un sens dintre mai 12 13 multele posibilităţi semantice (lexicale şi gramaticale) ale familiei cuvînUilui a zări : zăresc, zăream, zărind etc. sau zare : zări, zărilor etc. Ca şi rădăcina din perspectiva sistemului lexical al limbii, din perspectiva sistemului gramatical, flectivul vine, din „familia" instrumentelor morfologice de această dată, cu anumite posibilităţi (potente)—acestea, gramaticale — care se transformă în realilate (realitatea sensului gramatical") numai prin raportul stabilit —în paradigma verbului şi in sintagma unei forme verbale —cu o rădăcină. în afara relaţiei cu rădăcina, un grup fonetic, precuin-osem, nu înseamnă, de fapt, nimic. Dacă îi acordăm noi sens gramatical de „mai mult ca perfect", o facem pentru că gîndim fiecare din aceste flective (şi în primul rînd le tjî tulim ca flective^, pentru că, altfel, -asent poate fi foarte bine desprins din cu-vintul coasem) în strîiisă legătură cu o rădăcină ; cint—\-asem, de exemplu. Spre deosebire de rădăcină, flectivul esle mai complex ; pentru că însuşi nivelul semantic-gramatical este mai complex. Flectivul este constituit din mai multe „straturi", în funcţie de diferitele componente ale mesajului lingvistic, mod, timp, număr, persoană etc. Este mai complex flectivul şi pentru că, pc de o parte, întreţine relaţii de solidaritate cu rădăcina verbală, iar, pe de alta, conţine în însăşi structura sa lăuntrică alte relaţii, de interdependenţă sau numai de dependenţă, de solidaritate între două sau mai multe componente, în aceste corelaţii interne se dezvoltă şi funcţionează fiecare din elementele constitutive. Structura internă a flectivului reflectă o realitate de natură semantică (în înţelesul cel larg al termenului), şi anume, faptul că sistemul categoriilor gramaticale nle flexiunii verbale este, în limba română (şi, în general, în toate limbile indoeuropene), un sistem concentric; categoriile cele mai largi (diateza, timpul) le includ pe cele mai rcstrînse (numărul, persoana). Acelaşi caracter concentric sc manifestă in chiar interiorul unei categorii gramaticale mai complexe, aşa cum e timpul. La trecutul indicativului, de exemplu, perfectul este, în limba română, o dimensiune largă, care poate fi apoi restrinsă Ia sensul de mai mult ca perfect sau de perfect simplu. 14 în acest sens, sufixul se- exprimă mai mult ca perfectul intrînd In relaţie de dependenţă cu nu sufix al perfectului în general, -i -. de exemplu, în ven-i-se-m, sau -a-, în cint-a-se-m. Dnr sufixul -i- (sau sufixul -a-) este sufix al perfectului numai în relaţie de dependenţa cu sufixul de mai mult ca perfect -se-. Cind întră in relaţie directă cu o o dezinenţă îşi realizează, din multiplele-i posibilii aţi, valoarea de sufix al prezentului : ven-i-m (sau. al imperfectului : dnl-a-m). La rindul său, flectivul este alcătuit, din două alte mari serii de „unităţi" de expresie : (1) —sufixele tematice, (2) — dezincn{clc. Sufixele te moli cc realizează, în relaţie de interdependenţă cu rădăcina verbului, forme verbale esenţiale, dar, în general, „neîmplinite". ..împlinirea" semantică şi funcţională a verbului se desăvîrşeşte numai în plan .sintactic, odată cu intrarea verbului în relaţie cu un subiect gramal ical. Prin această relaţie sintactică. între coordonatele categoriilor gramaticale de persoană şi număr (mai striiis legate între ele dedt orice alte categorii gramaticale care se inter-coiidilionează reciproc.) Ia nivelul dezinenlei. se realizează unitatea deplina, lexico-gramatieală, a verbului. In afara dezinenţelor de număr şi persoană, o formă gramalicală, precum ciuta-, nu e eu undi diferită de rădăcina chil- ; are precizat doar, datorită sufixului verbal -a-, sensul lexical. Altfel, sufixul -n-, care deosebeşte cele două forme, reduce doar o serie de „posibilităţi" gramaticale ale formei cint-. Mai rămîn, însă, destule altele, ceea ce nu permite încă închegarea unui sens Iexico-gramatical clar şi definitiv. O dezinenţă oarecare, pentru persoana l, de exemplu, poate face acest ultim ..serviciu", anulînd, în primul rînd. omonimiile generate de sufixul -a-: în relaţie cu dezinenţă -m, tema se stabileşte a imperfectului : dnta-m. în relaţie cu dezinenţă -i, (printr-un sufix o „invizibil"), tema se stabileşte a perfectului (simplu): dnta-i. Relativ la fel stau lucrurile cu dezinenţă verbală. Dezinenţă -m, de exemplu, exprima, în general, în limba română, persoana I plural: dnta-m, a-m etnia, vo-m cinta, dntară-m etc, dar poate exprima şi singularul aceleiaşi persoane, în relaţie cu un sufix de imperfect, de exemplu : (eu) cînla-m, sau de mai mult ca perfect: (eu) dntase-m. 15 Dar relaţia de interdependenţă nu se stabileşte numai în interiorul flectivului, solidar unit (fonetic şi semantic) cm rădăcina, ci funcţionează şi in structuri discontinui, cînd se dezvăluie mai complexă. Aşa, de exemplu, dezinenţă -e~ funcţionează ca marcă a persoanei a Ill-a indicativ prezent (pentru; anumite categorii de verbe) : (el) merg-e, vin-e^ cileşl-e etc. In relaţie, discontinuă, însă, cu conjucţia-morfem aceeaşi dezinenţă, la alte categorii de verbe mai ales, dar şi la aceleaşi verbe, în anumite condiţii fonetice (apropi-e)^ exprimă; acelaşi număr şi persoană, dar pentru conjunctiv r să cobaar-e, dnl-e, lucrez-e, apropi-e etc. Dezinenţă se dezvăluie^ în felul acesta, o unitate morfologică mai complexă, exprimînd concomitent şi persoana şi modul şi făcind, în consecinţă, de prisos conjuncţia-morfem: „Joace unul şi pe patru/ Totuşi tu ghici-vei chipu-i" (Eminescu). Tot. aşa, dezinenţă -ă, intrată în relaţie de interdependenţă cu im element de natură fonetică, precum intonaţia* încetează de a mai exprima persoana a Ill-a a modului indicativ prezent: cînt-ă (el, ei), constituindu-se într-o marcă a persoanei a Il-a singular, a modului imperativ : cînt-ă (tu). Clase de verbe Clasele de verbe există în mod obiectiv, în realitatea obiectivă a limbii. Verbele se comportă, în flexiune ca şl în participarea la constituirea structurilor sintactice, în funcţie de anumite particularităţi care le aduc mai aproape sau le îndepărtează pe unele de altele ; într-un cuvînt, le grupează în mod „natural". Lingvistul nu creează el clase de verbe în mod subiectiv. El doar le identifică în mod obiectiv. Le identifică pe baza surprinderii notelor comune şi diferenţiative din comportamentul verbelor considerate individual, în variate situaţii morfologice şi sintactice. Pentru identificarea cît mai exactă, mai obiectivă, a diferitelor clase de verbe, lingvistul trebuie să aibă în vedere întreaga complexitate a verbului , comportamentul, reacţiile sale, în interiorul celor două sisteme ale limbii, lexical şi gramatical, la nivelul sensurilor şi al formelor deopotrivă. Clase de verbe din perspectiva apartenenţei la sistemul vocabularului SUB ASPECT SEMANTIC : Component al vocabularului, condiţionat în comportamentul său morfologic şi sintactic de apartenenţa Ia sistemul lexical al limbii, verbul se grupează în diferite clase semantice, identificabile în baza criteriului- sensului lexical concret, ca prim şi ultim factor definitoriu. Clasele de verbe astfel constituite—verbe de simţire (a simţi, a vedea, a auzi, a mirosi, a pipăi etc), verbe de zicere (a zice, a spune, a întreba, a răspunde etc), verbe factitive (a fierbe, a aprinde, a cuminţi, a aslîmpăra etc), verbe de mişcare (a intra, a ieşi, a fugi, a zbura, a înota, a merge, a pluti etc), verbe modale (a putea, a trebui, a-i veni etc (verbe de aspect (a începe, a continua etc), verbe meteorologice (a ploua, a tuna, a fulgera etc.) ş.a.m.d.—interesează, cc-î drept, numai în al doilea rînd, structura gramaticală a limbii. Totuşi, chiar nefiind clase morfologice, aceste grupări pot prezenta interes pentru structura morfologică a verbului prin condiţionările pe care Ie introduc, fie în clasificarea gramaticală (morfologică sau sintactică) a verbelor, fie în configurarea structurii unor categorii gramaticale, fie în îndeplinirea unor funcţii sintactice. Aşa, spre exemplu, verbele de mişcare sînt intranzitive, cele factitive sînt tranzitive ; verbele modale se pot afla în situaţii morfo-sintactice particulare (pot fi semiauxiliare, de exemplu, intrînd în sintagma predicatului compus); verbele meteorologice sînt, în mod obişnuit, impersonale etc etc Dintr-o perspectivă mai largă a structurii semantice verbale (cu tangenţe gramaticale, de data aceasta, în chiar interiorul grupării), prin depăşirea cadrului rcstrîns al criteriului sensului lexical concret al verbelor, se ajunge la identificarea a două mari categorii de verbe: (1)—subiective şi (2) — obiective. Sînt subiective verbele ale căror acţiuni rămîn închise în sfera autorului lor. Fac parte din această categorie : 16 2 - Verbul - 215 - 17 — verbe a căror acţiune, prin însăşi natura ei, nu poate trece asupra unui „obiect" exterior autorului: a exista, a fi, a nutri, a trăi ele. — verbe care exprimă manifestări ale activităţii psihic-subiective a omului: a ride, a plinge, a ofta, a suspina etc. — verbe care exprimă manifestări ale activităţii fiziologice umane (mai ales) : a-tuşi, a strănuta, a dormi, a dormita, a încărunţi etc. — verbe onomatopeice : a mucăi, a fllfti; a glgii elc-Sinfc obiective verbele a căror acţiune depăşeşte sfera autorului ei, orientîndu-se spre un „obiect" exterior. Sint obiective verbele factitive (a mişca, a deplasa etc), verbele dc simţire (a auzi, a privi, a vedea etc), verbele unor activităţi (a citi, a elabora, a desena, aplanla etc.) ş.a.m.d. Clasificarea este, bineînţeles, relativă. .Mături de verbele totdeauna subiective sau totdeauna obiedive, există o alta categorie de verbe, subiective şi obiective totodată, subiective, adică într-unui din sensuri, obiective, într-altul. Verbul n adormi, spre exemplu, are. iu general, caracter subiectiv: ..Eu adorm foarte greu", dar capătă caracter obiectiv atunci, und este întrebuinţat cu .sens {'aditiv (cauzativ) : „L-tttn adormit foarte, greu (adică, „L-am făcui să adoarmă ....,")-în acelaşi mod se comportă a fierbe, verb îndeobşte subiectiv : ..Apa fierbe Ia 1(10° C." ; întrebuinţat cu sens faditiv, este un verb obiectiv: „Am fiert nişte apă" (Am făcut să fiarbă...), ş.a.m.d. Pe de altă parte, un verb „peudulind" între cele două clase de verbe, subiective şi obiective, îşi poate fixa, prin mijloace morfologice, o ipostază sau alta. Astfel, verbul a îngălbeni este un verb subiectiv cînd exprimă o schimbare iu structura internă a subiectului : „Am îngălbenit de frica"", „Frunzele au îngălbenit", dar-prezintă caracter de verb obiectiv ca verb de acţiune, expresie a unei activităţi : „Mama a îngălbenit nişte oua". însoţit de pronumale reflexiv sc, însă, îşi fixează caracterul de verb subiectiv: „Mama s-a îngălbenit de spaimă". Invers, înlăturarea pronumelui se din structura unor verbe subiective pronominale duce la transformarea lor in verbe obiective: a (nu) se asttmpăra, verb subiectiv în 18 ..Copilul acesta nu se mai astîmpără", este verb obiectiv, în „îl asihnpăr eu imediat" (îl fac eu să se aslîmperc !..:). SUB ASPECTIJL EXPRESIEI Pe lîngă verbele simple (a merge, a citi etc — verbe care constituie m jori atea inventarului verbal românesc) — şi pe lingă verbele compuse (a binecuvinta, binevoi etc.) —extrem de puţine şi care nu se deosebesc prin nimic în flexiune de verbele simple—, se constituie, prin structura şi frecvenţa lor eleosebită, în clase de verbe aparte, interesînd deopotrivă vocabularul şi morfologia: (I)—verbele pronominale, (2) — expresiile verbale şi (3) — locuţiunile verbale. Verbele pronominale Sînt verbe. însoţite în permanentă de im pronume reflexiv, in acuzativ (mai ales), sau în dativ, forme scurte neaccentuate (şi care nu trebuie confundate cu „mori'emul" de diateză) sau de un pronume personal, în acuzativ sau dativ. Gradul de solidaritate dintre verb şi pronume diferă de Ia un grup de verbe Ia altul, fiind în acelaşi timp diferită şi condiţia lexicală şi gramaticală a pronumelui. In funcţie de acest grad de solidaritate, între verbele pronominale se pot identifica trei categorii; (1) —verbe pronominale absolute; în structura acestor verbe, prezenţa pronumelui reflexiv este obligatorie. Pronumele nu poate fi lăsat la o parte, fie pentru că aceasta este singura formă sub care se prezintă verbul în limba română literară (a se abţine, a se desprimăvăra, a se încumeta, a se ploconi, a se sfii etc), fie pentru că, în absenţa pronumelui însoţitor, verbul prezintă alt sens lexical, este, adică, un alt verb (« se aflata afla, a se ducefa duce, a se uitata uita etc). (2) — verbe pronominale relative; verbe în structura cărora unitatea verb-pronume este mai puţin solidară şi, în orice caz, depăşeşte cadrul restrîns al. sensului lexical concret. La aceste verbe, pronumele este, în general, un indice al caracterului subiectiv sau cventiv. îndepărtarea pronumelui nu duce nici Ia modificarea sensului lexical concret al verbului şi nici hi schimbarea sensului gramatical al sintagmei. Este, h\ schimb, modificată struc- 19 tura semantică (în înţelesul larg al termenului) a verbului: ase deştepta (verb subiectiv)/*! deştepta (verb fac ti tiv: a face să se deştepte), ase trezi (verb subiectîv)/n trezi (verb factitiv), a se astîmpăraţa asiimpăra, a se îngălbeni (eventiv)/a îngălbeni, a se usca/a usca, a se ajunge afajunge etc. (3) —verbe pronominale libere; verbe în structura cărora pronumele este un însoţitor permanent dar are autonomie sintactică, se comporta ca orice alt pronume subordonat unui verb. Verbele au, în general, valoare impersonală: a-i conveni, ă-i plăcea, a-i displăcea etc. Pronumele personal este interpretabil ca un complement indirect (sau direct; a-l durea), care poate fi reluat sau anticipat: „Gîndind că astfel o să~/i placă'ţtc" (Eminescu). Se afirmă, prin aceasta, o diferenţă fundamentală între verbele pronominale libere şi celelalte, la care pronumele nu are funcţie sintactică şi nici nu poate fi reluat sau anticipat. Nu lipsesc, bineînţeles, verbele „rebele", verbe care se Iasă cu greu grupate într-o clasă sau alta, verbe care refuză limitele impuse de clasa care le-ar putea cuprinde.; Unele verbe cunosc in paralel forms cu şi fără pronuma reflexiv : a (se) oua, a (se) insera etc. Alte verbe dezvoltă un anumit sens lexical numai în prezenţa unui pronume personal în dativ, dar pronumele are funcţie sintactică : a-i parveni, a-i arde etc. în sfîrşit, un alt grup, mai restrîns, de verbe prezintă concomitent două pronume, unul reflexiv, în acuzativ, altul, personal, în dativ : a i se \cuvcni, a i se acri, a i se năzări etc. Amîndouă formele pronominale sînt obligatorii, obligativitate relativă la unale, pantru pronumele personal. Pronumele personal îndeplineşte funcţia sintactică, proprie dativului, ,d2 complement indirect, şi poate fi' reluat sau anticipat: „Ţie ii se cuvin a:aste laude'. Expresii verbale - Sînt grupuri lexico-gramaticaîe,. constituite din mai mulţi termeni care „gravitează" in jurul unui verb, cu care intră în diferite relaţii mai mult sau mai puţin definibile. Verbul este elementul slabii în toate expresiile. Neschimbătoare rămine şi structura abstractă, „schematică" a expresiilor cu acelaşi verb, Sînt mobile elementele care însoţesc verbul: pronume, substantive, adverbe etc.Acestea variază dar variază doar în realizarea lor concret-Iexicală, păstrîndu-şi nemodificată condiţia abstract-sintactică şi, deci, „funcţia" lor sintactică: a-t părea bine/rău, a-i fi foame/sete, somn, dor, teamă etc, a-l durea capulj picioarele jdinţii etc. Expresiile verbale sînt unităţi în primul rînd lexicale. Sensul lor unitar este condiţionat de solidaritatea semantică a termenilor componenţi, dominată adesea de semantica termenului mobil: mi-e foamelsele\dorlgreu\ciudă etc. Sub aspect gramatical componentele expresiei sîufc mai puţin solidare (în comparaţie cu verbele compuse şi cu locuţiunile verbale). în mod obişnuit sînt interpretate ca unităţi verbale nedîsociabile, dar, în structura lor internă, pot fi identificate diferite relaţii şi funcţii sintactice. într-o expresie ca mi-e foame, -substantivul foame, în nominativ, poate fi interpretat ca subiect (în orice caz, prezenţa sa în sintagma predicatului interzice în mod absolut relaţia cu un alt subiect, exterior predicatului), iar pronumele în dativ, mi, ca un complement indirect. Fără îndoială că interpretarea ca subiect a substantivului foame este doar demonstrativă, pentru că, de fapt, situaţia lui sintactică este diferită de a altor substantive-subiect, agent, protagonist (activ sau pasiv) al acţiunii verbale. Diferită este însăşi situaţia verbului care nu se constituie singur în predicat al unei propoziţii ci doar prin intermediul întregii expresii. Verbul este, în asemenea construcţii, un tip particular de auxiliar sintactic ; în orice caz, este singurul component al expresiei capabil să exprime diferite categorii gramaticale esenţiale predicaţiei: timpul şi modul. Locuţiuni verbale Sînt grupuri fixe de cuvinte, cu sens lexical şi gramatical unitar. Alături de verb—element central, indispensabil — se mai cuprind, în structura acestor construcţii, substantive (a duce dorul, a face temenele, a şterge putina, a sparge gheata etc), adjective (a o lăsa moartă, a o face lată etc), adverbe (a-i ieşi înainte, a o lua razna etc), numerale (a tăia firul în patru, a merge pe şapte cărări etc). Cunosc o deosebită frecvenţă, în structura locuţiunilor, pronumele şi prepoziţiile : a o lua la sănătoasa, a da in seamă, a-şl aduce aminte, a-şi lua tălpăşiţa, a o face de oaie. a face pe. marţul in păpuşoi, a da în clocot, a pune-o de mămăligă, a-şi pierde minţite etc. etc. 20 21 Locuţiunile se deosebesc de expresiile verbale prin solidaritatea mai accentuată, sub aspect lexical, a elementelor componente şi prin caracterul unitar al sensului (sensurilor) gramatieal(e). Cuvintele alcătuitoare nu se mai Iasă interpretate individual din punct de vedere semantic. Sensul lexical unitar reprezintă o sinteză a sensurilor tutu- | ror elementelor componente : a trage pe sfoară, a a lua la j sănătoasa etc. O prepoziţie chinr (element lingvistic .lipsit j de sens lexical, dar cu o semantică a sa, particulară) poate să i modifice—prin absenţa sau prezenţa ei, prin natura sa ;.semantic-funcţionaIă" —înţelesul lexical al întregii locu- i ţiuni : a da seamă, „a răspunde" (de...)/a da în (pe) scamă, „a j încredinţa". Aceeaşi situaţie caracterizează pronumele^ f element lingvistic „reprezentativ", cu sens lexical, adică, t mediat : a da seamă! a-şi da scama, ,.a înţelege''. ? Este drept că, in structura unor categorii de locuţiuni.. i contribuţia unuia din clementele constitutive (a elementului \ nominal, de obicei) poate să fie predominantă; aceasta, j însă, nu duce niciodată la înlăturarea celorlalte elemente \ de la procesul constituirii sensului lexical unitar al grupu- \ lui : a face muşama, „a muşamabza", uda năvală, ,.a năvăli",, { a da poruncă, „a porunci" etc. \ Caracteristicile gramaticale ale locuţiunii (personală!impersonală, tranzitivă{în(ranzitivă) sînt condiţionate, în primul | rînd, de verb, dar nu rămîne niciodată indiferent nici elemen- j tul nominal. Aşa. de exemplu, sînt tranzitive locuţiunile { al căror verb este tranzitiv, cu condiţia, însă, ca elementul j nominal „subordonat" să nu fie la origine un acuzativ „complement direct". Verbul a da, spre exemplu, este considerat, ca verb liber, în afara locuţiunii, tranzitiv: „I-am dai o carte"-Locuţiunile construite pe baza sa, în schimb, pot fi deopo- j trivă tranzitive: a da în seamă (pe cineva) sau intranzitive: \ a-şi da seama (de ceva). | Cu rare. excepţii, locuţiunile verbale au caracter personaL { Puţinele locuţiuni impersonale se constituie pe baza unor ver- j be pronominale sau întrebuinţate pronominal : a se miji de j 'ziuă, a se lăsa seara etc. ? în impunerea caracterului subiectiv sau obiectiv al locuţiunii, condiţionările sînt cu mult mai complexe, mai pro- > funde şi mai greu raportabile la verb sau la celelalte conipo- j ?•> I nente. Cele mai frecvente sînt locuţiunile subiective : ţ (băiai-băiefi, tot-toţi, cint-cin(i), djz, pentru că d -f- i > z : cadjeazi, scjşt, pentru că sc -j- i(e) >şt: cunosejeunoşti, cunoaşte, o/oa, dacă în silaba Următoare se află un ă sau un e : coborjeoboară, (să) coboare ; ajă, pentru că a, înaintea unei silabe accentuate se închide, de obicei, Ia ă: batlbăteam, băltnd etc Aceste alternanţe nu sînt, în limba literară, un instrument morfologic, o cale de realizare, Ia nivelul expresiei, a unor opoziţii semantice interne categoriilor gramaticale ale flexiunii verbului, ci sînt doar consecinţe fonetice (condiţionate de structura morfologică a verbelor), care însoţesc opoziţiile morfologice, realizate prin sufixe şi dezinenţe. Rădăcina verbelor neregulate, în schimb, prezintă variaţii fundamentale în structura formală a diferitelor teme verbale, păstrînd nealterată structura semantică (Jexicaf-semantică) a formelor verbale încheiate. Variaţiile formale ale rădăcinii ajung pînă la reducerea ei la lungimea „materială" ■a unui singur fonem, pe de o parte, la înlocuirea totală a unei forme prin alta, pe de altă parte. Aceste neregularităţi sînt, în marea lor majoritate, moştenite. în funcţie de tipul şi de gradul de neregularitale a rădăcinii, se disting, între verbele neregulate : (a) —verbe cu neregularitale absolută (b) —verbe cu neregularitale relativă Verbele din prima subclasă au în cursul flexiunii, pentru diferite categorii gramaticale, forme supletive : a fi, sînt, eşti eram etc. în constituirea temelor specifice unor sensuri gramaticale aceste verbe prezintă rădăcini care se înlocuiesc una pe alta. La imperfect, de exemplu, rădăcina verbului a fi este er-, in structura temei era- (-m, i etc.) la mai mult ca perfect, în schimb, rădăcina este fu-, urmată de un sufix al perfectului, -se- şi de un altul al temei de mai mult ca perfect, -se- : fusese-(m). în limba română două sînt verbele cu neregulari ta te absolută : a fi şi a lua. Cel dintîi este cel mai neregulat verb ; prezintă rădăcini diferite pentru majoritatea temelor verbale : Ia prezent, două rădăcini: sini- (-0,-em, -e Li, -0) şi est-!eşl-(-e, -i); Ia imperfect, rădăcina er- (-am, -ai'etc), Ia perfect, fu- (-sei etc, - seseşi etc), o rădăcină pentru o a doua formă de perfect simplu, /"-(-ui, -uşi etc), o rădăcină comună pentru infinitiv, gerunziu, conjunctiv şi imperativ, fi (-i, -ind, -iu, -ii etc, -ii i), o rădăcină pentru tema participiului, fost (am fost, să fi fost etc). Verbul a lua, mai puţin neregulat, prezintă doar două rădăcini diferite : una, ia-(ie-), pentru tema de singular a prezentului (ia-u, ie-i etc.) şi alta, pentru toate celelalte teme verbale : tu-a, lu-înd etc Aceleaşi neregularităţi caracterizează şi compuşii verbului : a prelua (preia-u, prclu-înd ■etc), a relua (reia-u, relu-ind etc). Verbele cu neregularitate relativă sînt mai numeroase : ■a avea, a bea a da, a mînca, a sta. Spre deosebire de verbele cu neregularitate absolută, acestea păstrează în permanenţă aceeaşi rădăcină, care prezintă, Insă, modificări substanţiale, da - (sta-) jdă- (sin-), in dămjdafi (stămjsiali), da-(sia-) -f -« > du (sta) : da- [sta-) -f- -îmi > dind (stind) ; da- (sta-) -f- - « > dat (stal). Verbul a bea prezintă, in parte, o situaţie oarecum similara. Formele, be- si.k'ce- ale rădăcinii pot fi considerate variante fonetice ale uneia şi aceleiaşi forme, caracterizind tema de singular a prezentului : bea-iK bc-i. lira !, să bc-i etc. Ar mai avea aceeaşi rădăcină, eu aceleaşi variante fonetice, tenia de plural a prezentului {be-m, să be-ţi etc) terna imperfectului (foarte puţin frecventă : bea-m. be.a~i etc) şi Ierna infinitivului (bea), in cazul cărora sufixul tematic se va fi suprapus peste clementul vocalic final al rădăcinii. O a doua rădăcină apare în structura temei perfectului : bă- (bă-ui, bă-uşi. bă-usem etc. bă-ul). o a treia, in structura temei gerunziului : b- (b-ind). Din prima perspectivă a conceperii rădăcinii (ceea ce rămîne după înlăturarea Hectivului), rădăcina b - ar enracleriza şi lemn de plural a prezent ului (b-cm etc). tema infinitivului (b-ea) şi tema imperfectului (b-eain. b-cai etc). Verbul a mea prezintă, pi nu la un punct, o serie de asemănări cu flexiunea verbului a bea. Deosebirile intervin Ia terna de singular a prezentului si Ia tema imperfectului. Iu structura temei de prezent, pe lingă cele două variante fonetice i rin/-0-(ă). Tipul I„ (tipul I de flexiune, clasa 2) ; tema este constituită din rădăcină şi sufixul tematic -EZ-j-EAZ- : lucr-EZ-, lucr-EZ-{\), lucr-EAZ-(ă), să lucr-EZ-(\) etc, lucr-EAZ-(ă) ! OBSERVAŢII (1) — în structura verbelor primişi clasu (1^, la o interpretare de suprafaţă, datorită sufixului-0-, tema se poate confunda cu rădăcina, dai identitatea există numai Ia nivel fonetic nu şi morfologic. (2) — Sufixul -EZ-, din structura temei verbelor celei de a doua clase flexionare datorită acţiunii vocalei -ă, dezinenţă peniiu persoana a Ill-a, la indicativ, pentru persoana a Iî-a, la imperativ, devinela aceste forme verbale -EAZ- : (el, ei) lucr-caz-{â), /iier-ear-(ă) (tu) !. La prezentul conjunctivului, In schimb, datorită dezinenţei ~Ci suflxul rămîne neschimbat şi la persoana a Ill-a : (cl, el) să tucr-cz-(e), C — Tema gerunziului. Este o temă liberă şi autonomă (cu o singură excepţie, cînd intră în sintagma prezumtivului prezent), monovalentă. Este constituită din rădăcina verbului şi sufixul caracteristic -ÎND : cînt-ÎND, lucr-ÎND. OBSERVAŢII — La verbele a căror rădăcină se termină în vocala -i- sau intr-o consoană palatală (sau palatalizată), sufixul tematic prezintă wlanta fonetică -IND: apropi-ind, vegh-ind, ingenunch-ind. 32 Tipul II Se cuprind aici verbele din conjugările a IV-a şi a V-a. Se caracterizază prin patru teme distincte, dintre care o temă polivalentă (de această dată, Iriuahntă) şi trei teme mono-valenţe. Din tema polivalentă s~a desprins, sustrăgîndu-se omonimiei, tema imperfectului, care se prezintă, la aceste verbe, ca o temă distinctă, monovalentă. A—Tema trivalentă. 'Este forma sub care se prezintă trei teme omonime. E constituită din rădăcina verbului şi un sufix tematic. în funcţie de sufixul tematic se disting două mari clase de flexiune : Tipul J/j (tipul II de flexiune, clasa 1); cuprinde verbele din conjugarea a IV-a. In structura temelor omonime sufixul caracteristic este ~I- : Aj : tema infinitivului : dorm-I, sos-I A2 : tema // a prez. : dorm-I-(-m, -ţi), sos-I-(-m.-li) A3 : tema perfectului : donn-I-(-i, etc), sos-I-(-l, etc) darni-I-(-sem etc), mv-V-(-sem), dorm-f-(î), sos-I-(\). Tipul II2 (tipul II de. flexiune, clasa 2); cuprinde verbele de conjugarea a V-a. Tema este formată din rădăcină şi sufixul -l- : Aj : tema infinitivului : cobor-î, ur-î A2 : tema II a prez.: cobor-l-(m, -ţi), ur-î- (-m, -ţi) A3 : tema perfectului : cobor-î- (-i, -şi etc), ur-/-(-i,-şietc.) cobor-î- (sem etc), ur-î- (-sem etc.) cobor-î- (-t), ur-i-(t). B — Tema imperfectului. Este formată din rădăcina verbului şi sufixul tematic, -A- sau -EA-. Din perspectiva, sufixului tematic se disting şi aici două clase flexionare, aceleaşi, de altfel, deja constituite prin sufixul temei trivalenie. Aşadar : Tipul II1 : dorm-EA-(-m, -î etc), sos-£.;l- (-m, -i etc.) Tipul II2 : cobor-A-(-rn, -i etc), ur-A- (-m, -i etc) C —Tema gerunziului. Este o temă liberă, autonomă, monovalentă. Este constituită din rădăcina verbului şi un 3 - Verbul - 215 33 sufix tematic, diferit în funcţie de apartenenţa verbului la cele două clase flexionare identificate prin sufixul primelor două teme : Tipul iJ\: sufixul -IND : dorm-IND, sos-IND Tipul II2 : sufixul -ÎND : cobor-IND, ur-ÎND D — Tema I a prezentului. Este o temă primară, legată. Este formată din rădăcina verbului şi sufixul tematic, care introduce alte două subclase în interiorul celor două clase, flexionare diferenţiate de sufixele temelor A, B şi C. Tipul II sufixul -0-: dorm-0- (i), doarm-Q- (e), să daarm-0- (ă) Tipul 11^.: sufixul -ESC-I-EASC-I-EŞT-; sos-ESC, sos-EŞT-(i),sos-EŞT- (e), să sos-EASC-(ă) Tipul IIn.a.: sufixul -0- : cobor~0-(i),să coboar-Q-(e) etc. Tipul II',.,,.: sufixul -ĂSC-fASC-l-ÂŞT- : ur-ĂSC, ur-ĂŞT- (e), să ur-ASC-{â) etc OBSERVAŢII — Urmate de vocalele -f şi -c, desinenţe personale, sufixele tematice -esc- şi -usc- prezintă variantele fonetice- ext- şi -âşt-: sosESC, sosEŞT-(i), sosEŞT-(u) ; urĂSC, urX>T-{i). iirX?2'-(e) etc. Tot din motive fonetice, sufixul -esc- prezintă la persoana a III-a a conjunctivului varianta -casc- :să sasEASC-(ă), iar surîrcul -usc-, varianta -usc-: să urASC-(îi). Tipul III Cuprinde verbele de conjugarea a Il-a. Flexiunea lor se caracterizează prin existenţa a cinci teme distincte. Se sustrag omonimiei tema perfectului şi tema 77 a prezentului, aşa încît tema polivalentă este redusă la una bivalentă. Prin urmare, aceste verbe prezintă in timpul conjugării o temă bivalentă şi pairii teme monovalente. A —Tema bivalentă. Este constituită din rădăcina verbului şi sufixul tematic -EA-, care provoacă omonimia a două teme ; A1: tema infinitivului : păr-EA A2 : tema imperfectului : păr-EA-(m), păr-EA-(i) etc. B — Tema II a prezentului. Este formată din rădăcina verbului şi sufixul tematic -E-: păr-E-^m, -ţi), să păr-E-(-m--ţi) etc. C — Tema perfectului. Este formată din rădăcina verbului şi sufixul specific, -U- : păr-U-(-\, -şi etc.) păr-U-(-scm, -sesi etc.) păr-U-(t) D — Tema gerunziului. Este formată din rădăcina verbului şi sufixul tematic -IND : păr-ÎND. E — Tema I a prezentului. Cuprinde rădăcina verbului şi sufixul tematic specific -0- : par-0, par-Q-(i), să par-G-(h) etc. Tipul IV Se cuprind aici o parte din verbele conjugării a III-a : cele care îşi constituie tema participiului cu sufixul-T. Prezintă, în cursul flexiunii, cinci teme flexionare. Spre deosebire de verbels din tipul III de flexiune, caracterizate de acelaşi număr de teme distincte, aceste verbe au, în sfera temei polivalente alte teme omonime. Se desprind acum din omonimie, tema imperfectului şi tema perfectului. Deci : A — Tema bivalentă. Este formată din rădăcina verbului şi sufixul tematic -E-. Sint omonime : Aj : tema infinitivului : ccr-E A2 : tema II a prezentului ; cer-E-(-m, -ti), să cer-E-(m) etc. B — Tema imperfectului. Este formată din rădăcina verbului şi sufixul tematic -EA- ; ccr-EA- (-m, -i etc.) C—Tema perfectului. Este constituită din rădăcina verbului şi sufixul tematic -U- : cer-U- ţ-i, -şi etc.) cer-U- (-seni, -seşi etc.) cer-U-(l) D — Tema gerunziului. Cuprinde în structura sa rădăcina verbului şi sufixul caracteristic -ÎND : ccr-ÎND E — Tema / a prezentului. Este formată din rădăcina verbală şi sufixul tematic -0-: cer-0, cer-0-(\), să cear-0-(ă) etc. Tipul V Se cuprind aici verbele din conjugarea a III-a care au sufixul -S în structura temei de participiu si un grup de verbe cu sufixul ~T. Flexiunea lor prezintă şase teme distincte : 35 wE-(-\i), lema III, numai Ia persoana a Ill-a, singular, a indicativului t nr-(c), tema IV, pentru prezentul conjunctivului, persoana a Ill-a (întllnită în limba vorbită şî in limba textelnr vechi st Ia persoana a IT-a a imperativului): să aib-(ă); a temă bitm-lentă avEA-, pentru infinitiv avea şi imperfect avca-{-m, -i etc), o temă a perfectului, pentru cele trei teme secundare : avU-(-i, -şi etc.) an[7-(-sesem, -seseşi etc), rj-(t), a temă a gerunziului: avlND. (3) — O situaţie deosebită prezintă vebtil a şti, regulat din perspectiva rădăcinii, dar caracterizat de unele neregularităţi, din perspectiva temei verbale. Prin realizarea concretă a sufixului din structura temei polivalente (infinitiv şi prezent II, plural), ar aparţine tipului II de flexiune, clasa 1, precum vebul a veni. Sufixul temei polivalente este comun, -I-, dar/in timp ce, pentru verbele regulate, tema polivalentă conţine trei Leme omonime (inf-nitlv, prezent II şi perrect), verbul a şti prezintă numai două teme omonime (infiniliv şi prezent II), tema de perfect fiind o temă distinctă, monovalentă : şti, şll-{~m) etc, dar şliU-(-i, -şi etc), ştiU- (-sem etc), şliU- (t). Prin realizarea concretă a sufixului temei de perfect, -U- se apropie de verbele din tipurile UI şi IV, dar diferă de acestea prin sufixul temei polivalente.-/-. Pe de altă parte, la tema II a prezentului şi la tema infinitivului, sufixul verbal -j- se suprapune peste vocala finală a rădăcinii., i: stt 4--I->ştI, ştl-(m) etc, asemenea verbului a fi: fi -j- -I->fi, fi-(m), fi-ind. La tema imperfectului, din cauze fonetice, sufixul caracteristic este -a-(pronuţot -ia-): .şliA- (m, -i etc). (3) — DEZINENŢĂ Spre deosebire de temele verbale libere, temele legate sînt urmate de morfemele-dezinenţă, pentru exprimarea categoriilor gramaticale de număr şi persoană. în general—excepţie fac doar perfectul simplu şi mai mult ca perfectul—categoriile gramaticale de număr şi persoană se exprimă concomitent, prin aceeaşi unitate-morfem. Dezinenţele variază (parţial) în funcţie de tema verbală, cu care se află în relaţie, la nivelul expresiei şi la nivel semantic, în funcţie de sensul gramatical potenţial al temei şi care devine real tocmai prin intrarea temei verbale în relaţii de solidaritate cu dezinenţă, în funcţie de tipul de flexiune al verbului. între dezinenţe, se disting, în acest sens : (1) —Dezinenţe fixe, indiferente Ia tema verbală, Ia sensul gramatical din perspectiva categoriilor de timp şi mod, Ia tipul de flexiune al verbului. Sînt dezinenţe fixe morfemele pentru persoana I şi a II-a plural (Ia perfectul simplu şi la mai mult ca perfect, exprimă numai persoana, dar tot Ia plural), aceleaşi pentru toate verbele limbii române, în structura oricărui mod sau timp verbal: -M, pentru persoana I, - ŢI, pentru persoana a II-a : dntâ-M, cinta-ŢI, sosi-M, stsi-ŢI, cînta-M, cînta-ŢI, cînlară-AI, cîntară-ŢI, cintaseră-M,°cîntaseră-ŢI, a-M dnlat, a-ŢI clntai, vo-M cinta, ve-ŢI etnia, a-M cinta, a-ŢI cînia etc. etc. (2) —Dezinenţe variabile. Realizarea concretă a acestor dezinenţe depinde (a) — de structura fonetică a verbului, (b) — de tipul de flexiune Ia care verbul aparţine, (c) — de diferite categorii gramaticale, în sfera cărora funcţionează şi se realizează categoria de persoană verbală. (a) —Dezinenţe depinzind de structura fonetică a verbului Dezinenţă generală a verbelor, pentru persoana I singular, la tema prezentului (indicativ şi conjunctiv) este — o: cînt, lucrez, sosesc, cobor, urăsc, par, vlnd, prind etc. în anumite condiţii fonetice, însă, Ia aceeaşi persoană mai apar alte trei dezinenţe concrete : U (vocalic); U (semi-vocalic) şi -J (semivocalic). Primesc dezinenţă -U (vocalic) : — verbele a căror rădăcină se termină într-un grup consonantic, în structura căruia ultima consoană este lichida /: -mbl(a umbla — umbl-U), -mpl(a umpl-e — umpl-U), -mft(a umfl-a — umfl-U), -fl(a afl-aU — afl-U) sau vibranta r : -cr (a consacr-a — consacr-U). Primesc dezinenţă -U (semivocalic) unele verbe a căror rădăcină se termină în vocala / : a şti — şti$- XJ, a scrie — scri-U, sau U: a continua — continu-U), şi verbele neregulate a da, a sta, a bea, a vrea, a lua : da-U, sta-U, bea-U, vrea-U, precum şi compuşii lor, cu flexiune regulată sau neregulată, dacă nu au în structura temei de prezent sufixul -EZ- : a reda — reda-U, a preda ~ preda-U, a se deda — mă cleda-U, a relua —reia-U, a prelua — preia-U etc. Primesc dezinenţă-/ (semivocalic) verbele a căror rădăcină se termină în vocală, dacă nu au, în structura temei de prezent, unul din sufixele -EZ-, -ESC-, -ĂSC- : a (se) apropia — 38 39 r* > (mă) aprapi-I, a încuia — încu-î, a jupiu —jupo-I, a îndoi — Îndo-I, a mâcâi — măcă-I, a mîrii — mirî-I. La cele mai multe din aceste verbe, dezinenţa se suprapune ultimului fonem al rădăcinii, dominîndu-l. La persoana a Il-a singular, în afara Iui I, ultrascurt, (asilabic) cu frecvenţa cea mai ridicată, cinţl, lucrezi, cobori, soseşti, pari, vinzi, prinzi, în funcţie de structura fonetică a rădăcinii, dezinenţa poate fi reprezentată de un / vocalic sau de un I semivocalic. * Primesc-/ vocalic verbele care la persoana I prezintă dezinenţa -U (vocalic): umbl-U, afl-U, umfl-U, umpl-U consacr-U etc. / umbl-I, afl-1, umfl-I, consacr-1 etc. Primesc -I semivocalic verbele care au dezinenţa de persoana I exprimată printr-un -U semivocalic : şti-U, scri-U, da-U, continu-U etc./ sti-I, scri-I, da-I, conţinu-1 etc, verbele care au dezinenţa -/ semivocalic la persoana I : Verbele din prima grupă prezintă dezinenţă -A, la singular şi plural : dnt-Ă, lucreaz-Ă, coboar-Ă, în timp ce celorlalte Ie este caracteristică dezinenţă ~E, Ia singular -soseşt-E, urăşt-E, apar-E, vind-E, rămin-E, prind-E etc-".' si dezinenţă ~0, Ia plural : sosesc, urăsc, par, vînd, rămîn, dorm, prind etc.Excepţiile se explică din perspective fonetice:' apropi-E, ofer-A, scri-U, da-U, şti-U etc. Celelalte dezinenţe sînt indiferente Ia tipul de flexiune al verbului : dnt, dorm, văd, sosesc; dorm-I. eînţ-I, vez-I, soseşt-I; cîniă-M, dormi-M, vede-M, sosi-M; cînla- ŢI dormi-ŢI, vede-ŢI, sosi-ŢI etc. (2) — imperfectul, timp indiferent, sub aspectul dezi-nenţelor, la tipul de flexiune al verbelor : — dezinenţă -AI, la persoana I, singular; dnta-AI, lucra-'M, dormea-M, sosea-M, cobora-M, ura-M, părea-M, vindeam-M, pdndca-î\[ etc. ' 42 43- — dezinenţa -0, la persoana a III-a singular : etnia, lucra, dormea, sosea, cobora, ura, prindea etc. — dezinenţa -TJ, Ia persoana a III-a plural: cînla-U, lucra-U, dormea-U, sosea-U, cobora-U, ura-U, părea-U, prindea-U etc. Celelalte dezinenţe nu sînt specifice imperfectului şi sînt indiferente Ia tipul de flexiune al verbului. La imperfect apare o noua omonimie, datorată dezinenţei, între persoana I singular şi persoana I plural: (eu, noi) cintaM, lucraM, dormeaM, soseaM, coboraM, uraM, părcaM, vindeaM, prindeaM etc. (3) —mai mult ca perfectul, timp indiferent Ia tipul de flexiune al verbelor : — dezinenţa -M, Ia persoana I singular: cinlase-M, lucrase-M, dormise-M, sosise-M, coborîse-M etc. — dezinenţa -ŞI, la persoana a Il-a singular : cintase-ŞI, lucrase-ŞI, dormise-ŞI, sosise-ŞI, coborîse-ŞI, urisc-ŞI etc. — dezinenţa -0, la persoana a III-a singular şi plural : liniase, cîntaseră, lucrase, lucraseră, dormise, dormiserâ etc. Omonimia dintre persoana a III-a singular şi persoana a III-a plural, existentă în limba vorbită, este anulată, în limba literară, de morfemul -râ-, situat între tema de mai mult ca perfect şi dezinenţele de plural, la toate verbele, indiferent de tipul de flexiune: (el) tintase — (ei) cintaseRĂ etc, (4) — perfectul simplu, timp indiferent Ia tipul de flexiune al verbului: — dezinenţa -I, Ia persoana I, singular : cînla-I, lucra-U dormi-I, sosi-I, coborî-I, urî-I, păru-I, vîndu-I, prinse-I etc. — dezinenţa -ŞI, Ia persoana a Il-a singular : cînta-ŞI, lucra-ŞI, dormi-ŞI, sosi-ŞI, cobori-ŞI etc. — dezinenţa -0, Ia persoana a III-a, singular şi plural : rfntă, cîntară, lucră, lucrară, dormi, dormiră, coborî, coborîra etc OBSERVAŢII: (1) — în afara dezinenţei pentru persoana I singular, -I, singura dezinenţa specifică, perfectul simplu merge împreună cu mai mult ca perfectuUn ceea ce priveşte celelalte dezinenţe absente din structura altor forme temporale : -ŞI, de la persoana a Il-a singular şi-0, de In persoana a III-a. Comun cu mai mult ca perfectul este f?\ inorfemuI-.ftJ-I-, caracteristic fonm lor de plural, prin care se Înlătură mai multe omonimii : persoana a III-a plural — persoana a III-a singular, perfect simplu; cintă-eîntorii, la toate verbele, perfectul simplu — imperfect, Ia persoanele I şi a Il-a, numai la verbele din tipul I de flexiune: cintam — cintarăm, cintaţi — cinlarăţi ele. (2) — La formele de singular accentul formei de perfect simplu cade pe flectiv Ia toate verbele. La persoana a III-a a verbelor din lipul I de flexiune, dezinenţa se suprapune peste sufixul de perfect, ceea ce face ea accentul să devină elementul principal In înlăturarea omonimiei cu prezentul indicativului: cînlâjcint^, apropiejapropie etc. OBSERVAŢII GENERALE : (1) — Verbele cu flexiune neregulată, Ia nivelul rădăcinii şi a! temelor verbale, prezintă nercgnlarităţi, atit in realizarea lor concretă morfo-fonetică, cit şi in omonimiile pe care le provoacă acestea din urmă. Aeeste ne regulari lăţi ale desinenţelor caracterizează numai formele verbale de Ia tema prezentului: — cele mai multe din verbele neregulate prezintă omonimia indicaliii-conjuneţii), şi la persoana a III-a singular, omonimie conţinută şi cauzată de dezincnţa-0, şi aceasta, prin urmare, aberantă : a lua — (el, ea) ia — să ia ; a bea : bea — să bea ; a vrea : vrea — să vrea. în structura verbului fi fi, omonimia rămhic numai a dezinenţei, -E, întrucit temele verbale la cele două moduri sint diferite, supletive: estE — să fiE. — verbele a da şi a sta prezintă doar o dezinenţa aberantă, -0, pentru conjunctiv, persoana a III-a singular şi plural : să dea, sica, ceea ce duce la anularea omonimiei inăicativ-con juncliv, dar de pe .alte baze : -Ăj0. Aceleaşi neregulari taţi caracterizează şi compuşii unora dintre verbele neregulate : a preda : predĂ ~ să predea ; a reda : redĂ — să redea ; a consta : constĂ — să constea. Cu aceeaşi dezinenţa -0, Compuşii verbului a lua, prezintă omonimia indicatiu-conjanctw, persoana a III-a singular, in baza omonimiei de dezinenţa, asemenea verbului de bază : reia—să reia, preia — să preia. Categorii gramaticale ale verbului Aparţin morfologiei verbului, prin structură formală şi prin conţinut semantic, modul şi timpul. Numărul şi persoana, 44 45 categorii de „împrumut" sînt, prin însăşi. condiţia lor, în flexiunea verbală, formale. Chiar dacă motivarea, „cauza", este sintactică, natura lor—în flexiunea verbala—rămine morfologica. în sfîrşit, diateza este. o categorie sintactică. Din perspectiva poziţiei verbului—considerat individual— în procesul flexiunii verbale — se disting ; (1) verbe libere, supuse flexiunii şi (2) verbe instrumentali zale, auxiliare ale flexiunii. Verbele auxiliare Verbele auxiliare servesc celorlalte verbe pentru constituirea formelor compuse, corespunzătoare unor sensuri gramaticale. Prin această funcţie, ele se alătură altor auxiliare ale flexiunii, de natură fonetică (accent, intonaţie),. morfologică (sufixe, chiar dezinenţe, uneori) sau sintactică (conjuncţii-morfem, prepoziţii-morfem etc). în limba română sînt auxiliare morfologice verbele a fi, a avea, a voi şi a vrea. Sînt verbe golite de conţinut semantic şi „pietrificate" în anumite forme flexionare. Flexiunea lor — redusă, de obicei, Ia o singură paradigmă temporală —este. de cele mai multe ori, diferită de flexiunea aceloraşi verbe în condiţia de verbe libere Auxiliarul A FI (1) — Serveşte Ia constituirea formelor temporale de „perfect" : la indicativ — viitorul II (anterior) ; la conjunctiv, optativ şi infinitiv—perfectul. în sintagma tuturor acestor timpuri intră cu o formă identică — fi, dar cu diferite valori morfologice „în sine". La viitorul anterior (în structura cărui timp, urmează auxiliarului a voi) este conjugat la viitorul I (prezent): voi, vei, va, vom, veţi, vor fi (cîntat, lucrat, coborît urît, venit, sosit, vîndut, prins etc.) La conjunctiv perfect, auxiliarul a fi are forme de conjunctiv prezent. Spre deosebire de verbul liber a fi, însă, care la conjunctiv prezent are forme diferite pentru toate persoanele (să fiu, să fii, să fie etc), auxiliarul a fi este „pietrificat" într-o formă unică pentru toate persoanele verbului, pentru singular şi plural : să fi (cîntat) eu, tu, el, noi, voi, ei. Prin aceasta conjunctivul perfect activ (eu să fi lăudat etc) se deosebeşte de conjunctivul prezent pasiv (eu să fiu lăudat etc). Conjunctivul perfect este singura formă temporală, în structura căreia „flexiunea" auxiliarului a fi este diferită de a verbului liber a fi. în constituirea optativului perfect al verbelor libere, auxiliarul vine cu formele sale de optativ prezent: aş, ai, ar, am, aţi, ar fi (cîntat, lucrat, coborît, făcut, mers etc). . La infinitiv perfect, forma auxiliarului este de infinitiv prezent : a fi (cîntat, lucrat, coborît, urît, mers etc.) (2) — Prin intermediul formelor de viitor indicativ, conjunctiv prezent şi optativ prezent, auxiliarul a fi se constituie în instrument al modului prezumtiv (prezent şi perfect) : voi, vei fi cînlînd, cîntat etc ; să fi (eu, tu, el, noi etc.) cînlînd, cîntat; aş, ai fi cînlînd, cîntat. etc Situaţia ..flexiunii" auxiliarului e aceeaşi ca în cazul constituirii formelor temporale, de viitor anterior, de conjunctiv şi de optativ perfect. Auxiliarul A AVEA Serveşte la constituirea sintagmei perfectului compus (perfectul absolut) şi a viitorului I (o a doua formă). Prezintă în amîndouă cazurile forme de prezent indicativ. în sintagma perfectului compus, flexiunea sa de auxiliar diferă parţial de a verbului liber a avea : verb auxiliar : verb liber : (eu) am (cîntat, văzut, mers etc.) am (o carte etc) (tu) ai (cîntat, văzut, mers etc) ai (o carte etc.) (el, ea) a (cîntat, văzut, mers etc.) are (o carte etc) (noi) am (cîntat, văzut, mers etc) avem (o carte etc) (voi) aţi (cîntat, văzut, mers etc.) aveţi (o carte etc) (ei, ele) au (cîntat, văzut, mers etc) au (o carte etc) Deosebirile de flexiune apar, prin urmare, Ia persoana a III-a singular şi la persoanele I şi a Il-a, plural. în sintagma formei a doua a viitorului indicativ (viitorul I), construită cu verbul a avea, auxiliarul prezintă aceeaşi flexiune cu a verbului liber : (eu) am (să cînt etc.) (tu) ai (să cînţi etc.) (el, ea) are (să cînte etc) 46 47 (noi) avem (să cîntăm etc.) (voi) aveţi (să cîntaţi etc.) (ei, ele)-au (să cînte etc.) în limba vorbită, însă, apare o a treia formă de viitor, cu auxiliarul în forma invariabilă o, sau uşor variabilă, la persoana a III-a plural: or, cînd trimite spre un alt auxiliar. a vrea : o să cînt, o să cînţi, o să cînte, o să cîntăm, o să cîntaţi, o (or) să cînte. Auxiliarul A VOI Este morfem al viitorului I indicativ, devenit ca atare în urma întîlnirii cu auxiliarul a vrea. Intră în sintagma acestui timp cu formele de prezent, diferite atît de cele ale verbului liber a voi (conjugat cu sufixul — esc) cît şi de cele ale verbului a vrea : verb auxiliar (eu) voi (cînta, merge etc.) (tu) vei (cînta, merge etc.) (el, ea) va (cînta, merge etc.) (noi) vom (cînta. merge etc.) (voi) veţi (cînta, merge etc.) (ei, ele) vor (eînta, merge etc.) verb liber voi (esc), vreau (o carte etc.) voi (eşti), vrei (o carte ele.) voieşte, vrea (o carte etc.) voim, vrem (o carte etc.) voiţi, vreţi (o carte etc.) voiesc, vreau (vor) (o carte etc.) Singura formă comună verbului auxiliar şi celui liber este cea de Ia persoana a III-a plural, vor, formă rezultată, în amîndouă cazurile din întîlnirea verbelor a voi şi a vrea. Aceasta, în limba literară, pentru că regional şi în limbajul artistic, identitatea de forme caracterizează uneori şi persoana I singular : voi : „Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt" (Eminescu). Auxiliarul A VREA Este morfem al opiatîv-potenţialului. S-a „instrumen-talizat" într-o formă, cu totul particulară, de imperfect. rezultată din întîlnirea cu auxiliarul a avea şi cu adverbuD sic. In calitate de auxiliar, verbul a vrea nu mai prezintă nici o asemănare cu verbul liber: (eu) aş (eînta, vinde etc.) (tu) ai (cînta, vinde etc.) (el, ea) ar (cînta, vinde etc.) (noi) am (cînta. vinde etc.) (voi) aţi (cînta, vinde etc.) (ei, ele) ar (cînta. vinde etc.) Verbele auxiliare-sînt, de fapt, prin robiilor, morfeme libere ale flexiunii verbale, aşa cum morfeme libere sînt prepoziţia infinitivului a, conjuncţia conjunctivului să. Spre deosebire de acestea din urmă, însă, auxiliarele, datorită caracterului lor originar, sînt cu mult mai complexe: în structura lor se pot identifica alte „unităţi morfematice"': dezinenţe de număr şi de persoană : a-m, a-i etc. (cîntat). Provenind din unităţi lexico-gramaticale flexibile, auxiliarele îşi păstrează — în chiar condiţia flexiunii lor reduse — caracterul binar al structurii : rădăcină -|- flcctiv. Dacă rădăcina numai arc comun cu rădăcina verbelor libere decît cel mult—şi doar uneori—caracterul formal neschimbat (şi neschimbător), flectivul poate prezenta aceeaşi structură formală — la prima vedere, cel puţin — ca în cazul verbelor libere, predicative. Din punct de vedere funcţional, însă, intervin o seric de diferenţe. Formele verbului a avea, de pildă, ca auxiliar al perfectului compus, pot fi interpretate ca avînd în structura lor : (1)—o rădăcină: elementul neschimbat şi nedisociabil, partea comună întregii paradigme temporale : a- şi (2) — dezinenţe, pentru persoană şi număr: flectivele -m, -i, -0, -m, -ii, -u. Dar, în timp ce formele, considerate în întregul paradigmei de perfect compus, sînt de prezent, dezinenţele, considerate în ansamblul lor şi în comparaţie cu flexiunea verbelor libere, sînt de imperfect. Ca auxiliar al opialiv-potenţialului verbul prezintă o situaţie încă mai complexă. Considerînd aceeaşi, rădăcină, a-, element comun întregii paradigme temporale, neschimbat, se pot detaşa dezinenţe întîlntte exclusiv* în structura acestui verb şi numai ca auxiliar a! opialiv-potenţialului: ş, -i, -m, -ţi, -r. Dacă, în schimb, considerăm verbul 48 1 - Verbul - 215 49 ■cu „flexiune" neregulată—ceea ce pare rnai propriu—atunci în structura formelor sale, vor trebui identificate mai multe rădăcini: aş-, ar- şi a-, urmate de dezinenţe doar în parte „aberante",dar nu specifice: aş-0, a-i, ar-0, a-m, a-//, ■ar-0. Aceeaşi situaţie caracterizează structura auxiliarului a vai de la viitorul indicativului : dezinenţe cu totul particulare, dacă i se interpretează ca rădăcină elementul absolut comun, neschimbat în. întreaga paradigma a timpului : •u-oii v-ei, v-a, v-am, v-eţi, v-or; dezinenţe „obişnuite" (de -prezent); dacă este considerat verb cu „flexiune" neregulată din perspectiva rădăcinii: vo-i, ve-i, va-0, vo-m, ve-ţi, vor-0. Verbul a fi, auxiliar al perfectului conjunctiv, prezintă •o formă unică, indiferentă Ia categoriile gramaticale de număr şi persoană: fi (să fi cîntat, mers etc.) iar verbul a avea, ca .auxiliar al viitorului indicativ (forma a doua) are structura verbului liber de care, în limba literară, nu se deosebeşte. Mijloace pentru exprimarea sensurilor gramaticale Opoziţii interne specifice diferitelor categorii gramaticale ale flexiunii verbului se realizează, la nivelul structurii formale, prin : (1) — morfeme libere şi (2) — morfeme legale. Morfeme libere sînt diferitele unităţi Iexico-gramaticale .„instrumentalizate". Din vechea lor condiţie aduc în structura unor forme temporale sau modale, o relativă autonomie, mai ales formală. Se cuprind aici verbele auxiliare, prepoziţia-,morfem de Ia infinitiv a, conjunclia-morfem de la conjunctiv : ■să. Morfeme legate sînt diferite unităţi de structură care stabilesc, între ele şi cu rădăcina verbului, relaţii de interdependenţă. Se cuprind între acestea sufixele gramaticale de mod şi timp, morfemul —ră — pentru pluralul perfectului simplu şi mai mult ca perfectului, dezinenţele de număr şi persoană. La verbele neregulate rădăcina însăşi este „in--strumentaîizată" morfologic. Fiind diferită de la un mod la altul, de la un timp la altui sau de la un număr (şi persoană) Ja altul (alta), poartă în sine şi potente de ordin gramatical: er- (am) este marcă a imperfectului verbului a fi, alături de •sufixul tematic -a- întrucît, caracterizînd doar paradigma imperfectului, se opune rădăcinii fu- (sau /"-), de pildă, de Ia perfect simplu, sau mai mult ca perfect: fusei (fui), fusesem etc. Acestor morfeme „morfologice" (pleonasm aparent) Ii se-adaugă altele de natură fonetică* : accentul şi intonaţia-?. elemente formale care disting timpuri şi moduri, altfel omonime : prezentul indicativ în opoziţie cu perfectul simplu : cîntălcînlâ; indicativul prezent în opoziţie cu imperativul afirmativ: (voi) cîntaţifcîntaţi ! (voi) etc. Modul Este o categorie gramaticală cu caracter subiectiv.. Exprimă atitudinea subiectului vorbitor faţă de desfăşurarea! acţiunii verbale. în structura de ansamblu a limbii, este concomitent categorie gramaticală şi instrument gramatical. Este categorie gramaticală autonomă întrucît există şi> „funcţionează" prin relaţiile de opoziţie care-i caracterizează) structura internă, atît la nivelul expresiei cîi; şi Ia nivel semantic. Este instrument gramatical—alături de altele, de natură* sintactică sau lexicală, precum verbele semiauxiliare de modalitate şi adverbele modale—pentru exprimarea categoriei sintactice mai largi a modalităţii. Din punct de vedere semantic, modurile verbale se-constituic în elemente de opoziţie prin dezvoltarea diferitelor sensuri între sensurile-limită : cerUtudine-inceriiiudine, realii t ai e-i realitate. I— Moduri ale certitudinii: (1) — Indicativul — mod al certitudinii reale. (2) —Imperativul—mod al certitudinii subînţelese, a!j acţiunii poruncite sau recomandate. II— Moduri ale incertitudinii: (1)—Conjunctivul — mod al acţiunii în acelaşi timp. posibilă şi incertă. * Numite, Îndeobşte, suprascgmcntalc. .50 (2)— Prezumtivul — mod al întrebărilor, al ipotezelor, al presupunerii. III—Modul optaiiv-potenţial— mod al dorinţei, intre certitudine şi incertitudine; mod al irealităţii şi al realităţii ■condiţionate. ■OBSERVAŢII: (1) — Semantica modurilor se poate modifica in funcţie de raportul temporal in care e cuprinsă acţiunea verbală, în funcţie de raportul sintactic în care intră verbul-predicat. Opoziţiile din interiorul cateegoriei mod, se dovedesc, prin urmare, relative. Conjunctivul, de exemplu, mod al posibilităţii, poate exprima o certitudine, dacă, în construcţia sintactică, în care intră, este cerut de prezenta unui anumit verb sau de un anumit raport sintactic iar nu de atitudinea subiectului vorbitor: ,Nu trebuie să vii", ,Ştie să înoate", ^A fost Ia el să-i dea o carte1" eLc, în afara formelor modale cu conţinut semantic, autonom, verbul mai prezintă, adesea, forme verbale totdeauna sau aproape totdeauna dependente—sub acest aspect, al conţinutului categorial al modului, ca şi sub altele—de verbul (de semnificaţia modală a unei anumite forme a verbului) cu care intră în relaţie sintactică. Forme nepersonale din punctul de vedere al expresiei, infinitivul, gerunziul, participiul şi supinul sînt forme verbale absolute, neutre ■din punctul de vedere al semnificaţiei modale. Fiind în afara conţinutului semantic, al modului, privit, fie ca instrument gramatical (morfologic) al modalităţii sintactice, fie ca o categorie gramaticală (morfologică) a flexiunii vebale, aceste forme constituie zona de inierpătrun-dere a caracterului verbal cu cel nominal (substantival sau adjectival). îşi au poziţia lor — din punctul de vedere al structurii formale dar şi semantice —în flexiunea verbală * rin/a/, a fi cîntat, va fi ciulind, va fi cintat, as cînta, aş f fi cintat. | * * ţ Din punctul de vedere al conţinutului categorial, timpul | verbal există şi funcţionează prin opoziţia dintre cele trei f timpuri fundamentale : prezentul, trecutul şi viitorul. I La prezent, momentul procesului comunicării coincide { cu momentul acjiunii-objcct al comunicării : f „lată vine - un sol de pace c-o năFrama-n vîrf de ! băl/' (Eminescu). j La trecut, momentul procesului comunicării este poşte- | rior momentului acţiunii-obiect al corn unic arii : i „S-a dus amorul, un amic/ Supus amînclurora" (Emi- i nescu). I La viitor, momentul procesului comunicării este anterior { momentului acţiunii-obiect al comunicării : | „Mereu se vor tot bale, lu vei dormi mereu" (Eminescu). I Prezentul caracterizează toate formele modale. j Viitorul caracterizează —formal —numai indicativul ' dar, din punctul de vedere al sensului şi, adesea, în funcţie de î context, caracterizează şi conjunctivul şi optativul, ca valoare i a prezentului (formal) al acestor moduri. , ţ Trecutul caracterizează toate formele modale dar, în timp j ce optativul, conjunctivul etc. prezinlă o singură valoare ! temporală la trecut, numită perfect, indicativul prezintă j patru valori temporale, mai exact, temporal-aspectuale, ] în spaţiul trecutului (imperfectul, perfectul compus, perfectul | simplu şi mai mult ca perfectul). Dintre ele, opoziţii accentuate | în spaţiul corelaţiei timp-aspeci dezvoltă doar trei: imperfec- j iul-perfectul absolut (simplu şi compus) — mai mult ca perfectul. j Numărul şi persoana Sînt două categorii gramaticale „de împrumut" în flexiunea verbală, două categorii morfologice existînd, la verb, doar la nivelul expresiei, drept consecinţă a relaţiei sintactice în care intră verbul-predicat cu subiectul, protagonist al acţiunii. Sînt două categorii gramaticale — cel mai puţin cuprinzătoare, singurele categorii incluse, în raport cu modul şi timpul, categorii incluşive—strîns legate intre ele, relativ disoeia-bile doar în structura perfectului simplu şi mai mult ca perfectului. Fiind consecinţa formală a relaţiei de conţinut dintre verbul-predicat şi subiectul-protagonist al acţiunii sale, aceste două categorii nu caracterizează decît verbele funeţio-nînd ca predicat sau cuprinse în structura predicatului. Conţin în permanenţă, subînţeles, un termen de referinţă exterior verbului : numele sau pronumele-prota-gonist al acţiunii verbale. Strîns legate de persoana şi numărul din flexiunea nominală şi mai ales pronominală, persoana şi numărul din flexiunea verbală exprimă, formal, relaţii intre, protagoniştii procesului de comunicare din perspectiva acţiunii verbale, a poziţiei protagoniştilor comunicării faţă de acţiunea verbală, în esenţă, categoriile verbale de număr şi persoană exprimă raportul dintre protagonistul procesului de comunicare şi protagonistul acţiunii-obiect al comunicării. Formele categoriilor verbale, de număr şi persoană reflectă -U Ia nivelul expresiei, în structuri morfologice — existenţa şi funcţionarea —la nivelul conţinutului —a unor opoziţii, cu\trei termeni, din perspectiva persoanei, şi doi termeni (în interiorul categoriei de persoană) din perspectiva numărului : Persoana I: protagonistul acţiunii verbale se identifică cu protagonistul A al comunicării (cel care vorbeşte) : (eu) am cintat etc. Persoana a Il-a: protagonistul acţiunii se identifică cu protagonistul B al procesului comunicării (cel căruia i se vorbeşte): (tu ) nu ai cîntat etc. 57 ^ Persoana a III-a : protagonistul acţiunii verbale este „obiectul pasiv" al procesului comunicării (cel despre care se vorbeşte) : (el) a cîntat etc. In interiorul categorici persoană funcţionează opoziţia de număr: singular/ plural: Persoana, I : (eu) aVj//(noi) cîntăm Persoana a II-a : (tu) cîn(il(vai) cintaţi Persoana a III-a: (el, ea) cîntăj (ei, ele) cîntă : . (el, ea) veclej (ei, ele) văd Realizarea integrală a opoziţiei de persoană depinde de formele categoriilor inclusive mod şi timp. Opoziţia triper-sonală este caracteristică indicativului (toate formele temporale)^ optativului (ambele forme temporale), prezumtivului (ammdouă timpurile) şi.conjunctivului (prezent). Modul, imperativ (afirmativ şi negativ) prezintă forme proprii doar pentru persoana a II-a (singular şi plural). Modul conjunctiv (perfect) prezintă o formă unică pentru toate persoanele, Ia singular şi plural. . Formele verbale neutre, (din punctul de vedere al modului): infinitivul, gerunziul, participiul, şi supinul nu realizează morfologic categoriile gramaticale de număr şi persoană. „Referinţe personale1' intervin doar Ia nivel sintactic, în, Miifagme cuprinzînd un pronume reflexiv sau personal. Din perspectiva acestei reacţii deosebite în faţa categoriei de persoană, indicativul, optativul, conjunctivul (prezent).. prezumtivul pot fi considerate moduri personale, iar conjunctivul (perfect), infinitivul, gerunziul şi participiul, forme modale (conjunctivul) şi forme verbale absolute (infinitivul, gerunziul, participiul, supinul) nepersonale. Modul imperativ este, sub. acest aspect, unipersonal. Dar realizarea integrală a opoziţiei de număr depinde nu numai de formele categoriilor inclusive de mod şi timp-ci şi de tipul de flexiune al verbului, ca şi de categoria de= persoană. Opoziţia singularjplural se realizează Ia toate verbele, indiferent de tipul de flexiune Ia care aparţin, de timp şi de, mod, doar la persoana a II-a : (tu) cîni-i, lucrez-i, cobor-i, iti-i, soseşl-i, vez-i, fac-i, merg-i etc./ (voi) cini-a-ţi, lucr-a-ii lobor-î-ji, ven-i-ţi, sos-i~ţi, ved-e-fi, vind-e-ţi prind-e-ţi etc.; crfcclului simplu şi a mai mult ca perfectului opoziţiei de Ia nivelul dezinenţelor, în exprimarea categoriei de număr i se alătură un morfem special -ră-, care intervine numai în structura formelor de plural : (noi) cinia-ră-m. (voi) cînta-ră-ţi, (ei) cînta-ră~0; (noi) cinlasc-ră-m, (voi) cîntase~ra~ţi, (ei) cîntase-ră-0 etc. Morfemul este „de prisos" doar la persoana a II-a, unde opoziţia de dezinenţă este suficientă marcării opoziţiei de număr. La persoanele I şi a III-a. la mai mult ca pefect, numai la persoana a III-a la perfectul simplu, morfemul -ră- înlătură posibilitatea omonimiei singular — plural: perfectul simplu: (el) vcni-0-Qj (el) 58 59 prinse-0-01 (ei) prinse-ră-0; mai mult ca perfectul: (eu) (dntase-0-ml noi) dntasc-ră-m, (el) dniase-0~0j(ei) dnlase-ră-0 etc. OBSERVAŢII : (1) — La verbele neregulate, opoziţia de număr şi de persoană (ca" şi cele de timp şi de mod) se realizează şi la nivelul rădăcinii. Verbul a fi, de exemplu, prezintă opoziţia sinl-a (persoana I singular)/ eşt~i (persoana a Il-a singularj/crf -cţpersoana a III-a singular)^ opoziţia esl-t (persoana a Il-a singular) / sinl-e-ţi (persoana a Il-a plural) şi opoziţia est-e (persoana a III-a singular) / sinl-a (persoana a III-a plural) etc. Verbul o lua, prezintă la formele de prezent^ aproximativ aceleaşi opoziţii de număr: (eu) ia-a / (noi) la-ă-m ele.; Ia fel verbul a mînca: (eu) mănînc-a / (noi) minc-ă-m, (tu> mănînc-l {(vai) minc-a-fî ş.a.m.d, (2) — Adesea, mai cn seamă în limba vorbită şt In limbajul literaturii artistice, dar şi In limba literară, expresia intră în conflict — in structura persoanei şi numărului verbal — cu conţinutul ; a. —în limbo literară, in exprimarea politeţii, forma de persoana a Il-a plural se Întrebuinţează pentru persoana a Il-a singular : „Vă rog să vă servili, spuse ea In timp ce musafirul se ridică In picioare1-. (M, IJreda) b. — rnai ales în limbajul literaturii filozofice şi in structura proverbelor, prin persoana a III-a singular se exprimă generalulz „Cine nu munceşte nu mănîncă.u c. — in limba vorbită, generalul este exprimat mai ales prin persoana a II-u singular: „Ai carte, ai parte". d. — persoana a Il-a singular poate înlocui, In limba vorbita şi In limbajul literaturii, persoana I: „... eu o singură fustă pe mine ... să ieşi si lu plnâ la poartă* nu poţi să te duci, că ride lumea de tine I" (M. Preda) sau persoana a III-a : „Aş ! femeia n-aude, n-a vede ; dă-i nainte \ ba Încă sare să-! ia de git(Caragiale) in construcţii, in care, de cele mai multe ori verbul este Ia imperaliv dar are valoare de indicativ prezent. e. — într-un limbaj afectat, persoana a III-a poate li întrebuinţată pentru persoana I: „Ionel! Astîmpără-te, mama! Ai să spargi ceva... Vrei să mă superi? vrei să moară mama?" (Caragiale) f. — In stilul unor lucrări ştiinţifice, se apelează la .pluralul! aulcrului, înlrebuinţîndu-sc persoana I plural, pentru persoana I singular : „AV propunem sa discutăm problema ..." g. — persoana I plural, Întrebuinţată pentru persoana I .singular, poate exprima autoritatea. „Noi, primarul acestui oraş, hotărim ca ..." h. — in limba vorbită,. Întrebuinţarea persoanei I plural' pentru persoana I singular, exprimă modestia vorbitorului : „Mai prost cu secera, n-am seceri, trebuie să mă duc.zilele-astea pe la gară .va vedem cum ii fac de nişte seceri..." (M. Preda > Flexiunea verbului Modul INDICATIV Prin întrebuinţarea indicativului, vorbitorul îşi exprimă atitudinea de siguranţă în legătură cu realizarea acţiunii verbale. Pentru vorbitor acţiunea exprimată prin indicativ este reală. Modurile verbale există, funcţionează şi-şi manifestă natura semantică, structura morfologică şi dimensiunile-sintactice in şi prin formele lor temporale. Intre moduri, indicativul prezintă cea mai bogată şi mar variată gamă de forme şi valori temporale, mai cu seamă, prin „timpurile" clin sfera trecutului. Fiind un mod al certitudinii, al realităţii, indicativul exprimă, prin majoritatea formelor temporale, acţiuni sigure şi reale. Dar, prin corelaţia intercategoriaiă iimp-mod, acţiunea verbală poate să-şî piardă, la un moment dat. caracterul absolut al certitudinii, de îndată ce a ieşit din sfera concretă a realităţii. Se întîmplă aşa, cînd vorbitorul situează acţiunea la viilor, timp care scoate indicativul —s-ar putea spune — din timpul realităţii - fapt, pentru a-l introduce într-un altul, al realită(ii-proic(l, unde certitudinea împIinirU este totdeauna relativă. în acest sens, Ia viitor, caracterul! indicativului de mod al certitudinii este oarecum mai şters. Şi c mai şters, în special cînd sintagma viitorului este constituită din auxiliarul a avea şi forma de conjunctiv a verbului 60 61 -care se conjugă. In sintagma am să cînt este sigur ca am de Sndeplinit o acţiune, că am intenţia (sau chiar şi obligaţia) să întreprind această acţiune, dar e mai puţin sigur ca o voi ■şi întreprinde. Caracterul de certitudine este alterat, pe de o parte, de însăşi semantica viitorului, privit în ansamblu, pe de alta, de prezenţa formei de conjunctiv. : -Bogăţia formelor temporale ale indicativului este determinată şi de existenţa şi funcţionarea unei alte interacţiuni categoriale, Ia nivelul semanticii verbului românesc : inter-ac'ţi unea timp-aspecl. Cel mai complex dintre modurile verbale româneşti, indicativul, pe de o parte, intră în opoziţii categoriale cu alte moduri (conjunctivul, optativul etc.) direct sau, mai ales, indirect prin realizările sale temporale, pe de altă parte, conţine, în interiorul structurii sale semantice şi formale, 'opoziţii de timp şi de aspect. La nivel semantic, se opune tuturor celorlalte moduri verbale, considerate în bloc, din perspectiva extremelor în •opoziţiile realitate-ircalitate şi certitudine-incertitiidine. Opoziţiile sînt, însă, atenuate, pe de o parte, dinspre ir.diccUiv, prin formele sale de viitor, pe de altă parte, dinspre celelalte moduri, prin imperativ, modul verbal care re apropie cel ■mai mult de indicativ (de viitorul indicativului). Viitorul reprezintă, în interiorul modului indicativ, :zona unei relative incertitudini' iar imperativul este, de fapt, •din punctul de vedere al protagonistului comunicării, un -mod al certitudinii relative. Viitorul indicativului şi imprra-itivul rămîn, prin aceasta, între cele două extreme : certitudine-■incertitudine, forme verbale ale unei certitudini (sau incertitudini) relative, iar între extremele reulilate-ir calitate > forme ■ale unei reatităli-proiect. La nivelul expresiei, modul indicativ se opune celorlalte -moduri prin absenţa, din structura sa formală, a unui morfem general, cu realizare pozitivă, aşa cum este să Ia conjunctiv : să cint, sau auxiliarul aş, ai, ar etc, Ia optativ-potcn(ial : aş merge, aş fi mers etc, sau intonaţia la imperativ: cînlă I şi care să însoţească toate formele sale temporale. Se poale considera că acest morfem, are realizare 0, opoziţia, însă, nu se realizează totdeauna din perspectiva acestui morfem. La nivelul expresiei, auxiliarului aş, ai, ar, de exemplu, de Ia I polenţial-optativ, i se opune, de fapt, nu morfcmul 0 a S | . indicativului-mod, ci auxiliarul voi, vei, va etc. din struc-:| tura viitorului I: aş cînta/ voi cînta etc*. •j Totodată, considerat sub aspectul timpurilor fundamen- I laie : trecut — prezent — viitor, indicativul se opune celorlalte- | moduri şi (sau mai ales) din perspectiva sensurilor şi formelor j acestor timpuri. I Astfel, prezentul indicativ se opune prezentului conjuncliv7. I prin morfem ui de mod (realizat pozitiv, la conjunctiv, să,. ţ cu realizare o, Ia indicativ) : cînt} să cînt. La persoana a III-a.. I - opoziţia se realizează şi prin dezinenţe : dezinenţa -ă, Ia i ' indicativ — cînlăj dezinenţa -e, Ia conjunctiv — să cînte, I . dezinenţa -e, Ia indicativ — vinde} dezinenţa -ă, la conjunctiv I —să vîndă. <■: Perfectul (compus) indicativ se opune perfectului con- junctiv, şi optativ (iar prin formele acestora, prezumtivului), prin auxiliarul de timp:a avea. Ia indicativ (am, ai, etc. cîntat)' a fi, Ia celelalte moduri (să fi cîntat etc. ; aş fi cîntat etc, să fi cîntat etc). Viitorul I indicativ se opune potenţial-optativului prezent,. prin formele auxiliarelor, de timp-mod : la indicativ, a voi (a vrea), Ia potenţial-optativ, (( vrea (a avea) : voi. vei, va etc. ; cinlaj aş, ai, ar etc cînta. » Viitorul II indicativ se opune—ca timp trecut, în. spaţiul viitorului — conjunctivului şi optativului perfect, prin. morfemelc de timp-mod : voi, vei, va etc. pentru indicativ.-. să, pentru conjunctiv, aş, ai, ar etc. pentru potenţial-optativ :: ; voi fi cîntat} să fi cîntat) aş fi cîntat etc | Cu alte moduri verbale, indicativul intră în opoziţie, la: i nivelul expresiei prin structura fonetică a formelor sale sau prin condiţionarea lor sintactică. Astfel, în opoziţie cu im-i perativul, mod verbal marcat de o intonaţie particulară, i (determinată de semnificaţia sa), prezentul indicativ este' f un timp nemarcat fonetic : (tu) taci/taci ! (tu) Opoziţia între, cele două forme de timp-mod se extinde,. de altfel, şi Ia structura lor morfologică, prin realizarea con-; cretă a dezinenţelor personale : la prezent indicativ, -ăi sau -c, la imperativ afirmativ: (tu) cînţi j cînta \ ; străbaţi} \ '* Vezi maî sus, p. 52 ş.u,. 62 63 I 4 str&bate'X. Şi se extinde şi la nivel sintactic, prin chipul particular în care îşi realizează verbul-predicat relaţiile sale sintactice, în fiecare din cele două realizări modale, într-o topică neutră1, subiectul prezentului indicativ precede totdeauna verbul-predicat: tu dnţi ; subiectul imperativului, în schimb, îl urmează: cinlă tu*. De natura fonetică şi sintactică este şi opoziţia de la nivelul expresiei dintre viitorul II al indicativului şi perfectul prezumtiv : voi fi cîntat/ voi fi cîntall (voi fi cîntat...) Prezumtivul perfect este însoţit de o anumită intonaţie, în timp ce viitorul indicativ rămîne o formă neutră, sub acest aspect. Din punct de vedere sintactic, apoi, viitorul ÎI este un timp b.l —imperfectul modestiei; valoarea de optativ poate fi însoţită, în anumite cazuri, de o trăire particulară din partea vorbitorului, de o atitudine de reţinere, de o stare de timiditate, ca in limbajul oamenilor siinpli, al ţăranilor cu. deosebire : „Aş avea o vorbă cu malale ... — Şi mu mai rugam de nişte -bclerturi, zise Chiru." r „— Hai, cară-te. — Mă rugam să-mi clai şi mie nişte parale ... — N-am, mă..." (D. Zamfirescu) Structura, m o r f o I o.g i c ă Forma imperfectului este sintetică, constituită, din. temu de imperfect şi clezinenţele de număr şi' persoană:. cinta-m, cinfa-i, cînta etc Două sînt formele concrete sub care poate apărea tema perfectului : una construită cu sufixul tematic -a, cealaltă, cu sufixul tematic -ca. în funcţie de tipul de flexiune al verbelor şi. în mai mică măsură, de structura fonetică a acestora. Sufixul -a~ face parte din structura temei verbelor din lipul I de flexiune şi din clasa 2 a tipului II: cinta-m, cinla-i, cînta etc. cobora~m, cobor-a-i, cobor-a etc Sufixul -ea- se cuprinde în structura temei celorlalte; verbe* : dorm-ea-m, dorm-ea-i, dorm-ca etc păr-ca-m, păr-ea-i, păr-ea etc vind-ca-m, oind-ca-i, înnd-ea etc prind-ca-m, pr'uid-ca-i, prind-ea etc Dezinenţele imperfectului sînt aceleaşi pentru toate verbele şi numai-în parte deosebite de dezinenţele de număr şi persoană de la alte timpuri verbale. Specifică imperfectului nu este nici o dezinenţa, doar omonimia pers. I plural = persr I singular, omonimie determinată de prezenţa Ia singular a dezinenţei -m, pe care imperfectul o are în comun cu mar mult. ca perfectul : (cu, noi) cintam, dormeam, păream, făceam,, mergeam etc Omonimia se anulează la nivelul pro numelor personale, în spaţiul relaţiei sintactice dintre vebul-predicat şî pronumele-subiect. Celelalte dezinenţe sînt comune cu ale altor timpuri : la persoana a III-a singular, dezinenţa -o, ca la perfectul simplu şi mai mu 11 ca perfect : cînta (cîntă, cîntase) ; Ia persoana a III-a plural, dezinenţa -u, ca la prezentul unor verbe din tipul II de flexiune şi din tipul V : cînlau (ştiu, scriu) (avînd în vedere că aceasta este o dezinenţa de excepţie, la prezent, s-ar putea considera dezinenţă specifică imperfectului) la. celelalte persoane, dezinenţe comune cu ale tuturor timpurilor : cînlâ-m,t dormea-m, părca-m, mndea-m,^ prindea-nv cintă-i,: dormea-i, părea-i etc. * Sufixul -ca- apare şi In structura formelor scrise ale unor verbe precum lâc-ca-m. merg-ca-m,. etc, dar e doar im leitomeri. grafie, impus de caracterul itfricat al consoanei anterioare c, ;) i sub aspecL morfologic, sufixul este -a-: tuc-a-m, mery-a-m ele 80 6 ~ Verbul ^ 211 81 cinla-o, dormea-a etc cinta-m, dormea-m etc. dnta-ţi, dormca-ţi etc. cinla-u, dormca-u etc. Accentul: cade totdeauna pe sufixul tematic: dnlăm, dormeam, păream etc. PERFECTUL COMPUS Este un timp absolut. Prezintă acţiunea verbală ca încheiată in mod cert intr-un moment anterior procesului comunicării : „Eu am citit acest roman."; în momentul vorbirii „Eu il am deja citit (romanul)". Este în afara opoziţiilor aspectuale duratiu-momentan sau itcrutiv-noniteralw. Poate fi privit din perspectiva opoziţiei perfecliu-imperfediv, în care caz, este un timp perfecţia, opunindu-se imperfectului; acţiunea a fost fără nici o îndoială realizată : .,S-a stins viaţa falnicei Veneţii. N-auzi cîn(ări, nu vezi lumini d.i baluri (Eminescu) Valori particulare ale perfectului compus Timp cu o semantică foarte precisă .şi, de aceea, restrînsă la^ sensul gramatical fundamental, perfectul compus nu ră-mîne, lotuşi, refractar in mod absolut dezvoltării unor noi sensuri In limba vorbită sau în limbajul artistic. Trei sînt valorile contextuale particulare ale perfectului compus : — prezent; destul de frecvent, in limba vorbită, în dialoguri : „Mai rămîneţi cu sănătate, dascăle Zaharie şi nepoate, că cu m-am dus 3" (Creangă) — viitor; realizarea sensului de viitor este condiţionată de prezenţa în context a unui alt verb la viitor: ,.— Ei şi? ... Ce-«m cîştigat dacă ţi-oi spune?" (D. Zam-firescu) ; sau de alte elemente circumstanţiale care au sau pot dezvolta sensul de viitor: „... doar v-a ajuta să vă vedeţi popă odată! Ş-apoi atunci... afi scăpat şi voi deasupra nevoici" (Creangă) 82 — prezumtiv perfect; îu condiţii sintactice particulare ; mai ales ca predicat al unor subordonate condiţionale sau de relaţie : ...S-a scuzat dacă ne-« făcut cumva vreo necuviinţă"1. (Caragiaîe) Structura morfologică Este un timp compus, cu structură analitică. Sintagma perfectului compus este formală din tema liberă a participiului şi auxiliarul a avea, care o precede. Verbul auxiliar, conjugat—cu flexiune de auxiliar —-Ia prezent, îşi modifică forma pentru a exprima numărul şî persoana. Tema participiului, în schimb, rămîne invariabilă. ..Dezinenţele" auxiliarului sînt omonime cu ale imperfectului verbelor libere : -in, -i, -o, -m, -ţi, -u : Eu cm cîntat,' lucrat, doimii, colorit, vîndiit, prins etc. 1 u uf cinlui, lucrat, dormit etc EI. ea a cîntat etc. Noi am cîntat etc. Voi aţi cîntat etc. Ei. ele au cîntat etc. Auxiliarul este acelaşi şi prezintă aceleaşi forme pentru toate verbele limbii române, indiferent de tipul de flexiune la care aparţin. Structura temei libere a participiului, însă, este condiţionată de tipul şi clasa de flexiune Ia care verbul aparţine. Diferenţele se produc, pe de o parte, din perspectiva realizării morfonetice a sufixului tematic, pe de alta, din perspectiva condiţiei morfologice a temei însăşi : — prezintă sufixul-5, în structura morfologică a temei de participiu verbele din lipul V de flexiune : ani mers, ai mers etc. am scris, ai scris etc, ani dus, ai dus etc. — prezintă sufixul -t toate celelalte verbe : am dnlat, ai cîntat etc. am părut, ai părut etc, am rupt, ai rupi etc — pentru verbele cu sufixul tematic -s, tema participiului este o temă liberă, primară, monovalentă : merse (tema perfectului) —mers (tema participiului). — pentru celelalte verbe, tema participiului este o temă liberă secundară, derivată, prin sufixul tematic 83 ^..ImlparLpiuki^ofioW- (tema perfectului) cobonl (tema .^.i>arOciPi4ilmO,^mf-...(tcma perfectului) tfarmif ioma participiului) etc Fac excepţie verbe din tipul \x de flexiune, care au tenia participiului ca tema primară: rupse- (tema perfectului) —rupt (tema participiului), [tinse- (tema perfectului) — frint (tema participiului) etc. i r -Sintagma perfectului compus este disociabilă. între auxiliar şi tema de participiu a verbului se pot introduce -adverbe de mod care exprimă aproximaţia, durata? iteraţia etc, precum tot, cam, prea, mai, şi : „Şi se tot duce... S-a tot dus" (Eminescu) „A mai venit de-atuncea să v-aseulte, Voi plopi adinei, cu voci şi şoapte multe?" (Arghezi) în limbajul poetic (al creaţiei populare sau culte), auxiliarul se află adesea în urma temei.de participiu: ..Cată--ţî tu de ceriul tău, Şi eu de pămîntul meu, C-aşa vrul-a Dumnezeu. " {col. V. AlecsandriJ ..Trecul-ai cînd ceru-i citnpie senină" (Eminescu) Forma inversă a perfectului compus, constituiudu-se într-o unitate fonică (un singur „cuvin t fonetic"), se adaptează cu mai multă uşurinţă ritmului creaţiei lirice. Accentul: sintagma perfectului compus prezintă două accente, unul pe. auxiliar, celălalt pe tema de participiu. Poziţia accentelor urmează legile accentuării verbului la prezent, pentru auxiliar, accentuării temei de participiu, pentru verbul liber, în funcţie de tipul de flexiune al acestuia din urmă. în sintagma formelor inverse, ,,cuvîntul fonetic" prezintă un singur accent, cel al temei de participiu, ivccCd-ai, auxiliarul picrzîndu-şi accentul propriu, OBSERVAŢII: (1) — în limba vorbiră există sintagme sinonime perfectului compus, constituite din verbul a fi ţi pirlicîphil verbului liber : „Glîgori-i dus de azi dimineaţă1-' (Hogaş) Construcţia caracterizează numai verbele intranzitive. (2) — Regional se intilnesc forme perifrastice de perfect compus, cu auxiliarul a fi la perfectul compus şi tema de participiu a verbului liber: „Am fost cumpărat o carte." PERFECTUL SIMPLU Este un timp absolut, sinonim cu perfectul compus. Prezintă acţiunea verbului ca încheiată în momentul vorbirii. Spre. deosebire de perfectul compus, însă, moinentul -acţiunii verbului este, relativ, mai apropiat de prezentul procesului comunicării. Acest fapt il face cu deosebire propriu introducerii vorbirii directe: „— Nu te supăra, moş Nichifor — zise Maica—că poate, aşa a. fost să fie de Ia Dumnezeu ;" (Creangă) Pe de altă parte, perfectul simplu se deosebeşte de perfectul compus şi din perspectiva relaţiei timp-aspecl. Perfectul simplu se cuprinde în opoziţia aspectuală durativ-momen-ian. Se opune, In acest sens, imperfectului, timp al acţiunii durative, prin caracterul relativ momentan al acţiunii verbale pe care o situează în trecut. în relaţie contextuală cu un imperfect, perfectul simplu accentuează şi mai mult această opoziţie, intre o acţiune, care. durează şi o alta care punctează, ■care vine din afară, frîngînd-o pentru o clipă pe crea clintii sau suprapuiundu-i-se tot pentru o clipă : ..Ea tăcu. Dînsul se uită Ia o rază de soare ce se oglindea în luciul părului ei, şi-/ veni s-o mîngîie pe cap, cu un sentiment aproape părintesc — atîta sfială era în ţinuta ei" (Duiliu Zamfirescu) Datorită caracterului relativ momentan al perfectului simplu, verbele duralive, sub aspect lexical, se întrebuinţează mai rar la această formă de perfect ; perfectului simplu i se preferă atunci perfectul compus : a dura, a se afla, a dormi, ■a plînge, a trăi etc. Inind un timp cu caracter relativ momentan, în opoziţia iteraliv-nonîtcraliv, perfectul simplu prezintă caracter non-ilerativ; în consecinţă, acceptă mai greu determinări adverbiale care să exprime periodicitatea, regularitatea, repetiţia. Valori particulare ale perfectului simplu Limbajul artistic, Iară a dezvolta alte valori „gramaticale" ale perfectului simplu, „valorifică" caracteristicile sale aspectuale ca şi sinonimia cu perfectul compus. Astfel, perfectul simplu s-a constituit în timpul ele preferinţă al naraţiunii. Se aseamănă, într-un anume fel, cu imperfectul. Imperfectul, prin caracterul său durativ, „descrie" acţiuni în desfăşurare.; Perfectul simplu, prin caracterul său „punctual, momentan, „reproduce." succesiunea acţiunilor: .;Dăr,ln mijlocul odăii, se opri în ioc, făcu o plecăciune după" toate' regulile ceremonialului de ia pension, si dele năvală să iasă pe cealaltă uşă. Coana Sol'ila o opri." -; i; (D. Zamfirescu) "Timp-momentan, perfectul simplu este forma cea mai .frecventă sub care se prezintă verbele diccncU. în structura limbii vorbite şi a limbajului literaturii artistice : a spune, a zi a; a întreba, a răspunde, a strti/u, a mormăi, a şopti etc: „Răul e, :isc ea, că iurfacem grîu destul." (D. Zaml'irescu) : — Aşa, răspunse Tincuţa răstit; dumneata nu vezi că tuşa nu mai poate 1" (D. Znmfîrescui. S t r u c t 1.1 r a m o r f o I o g i c ă Ef--.lv un timp simplu eu o structură sintetică, eonst ituîlă din tema sec undară a perfectului simplu (derivată, prin sufixul -o-, de Ia tema primară a perfectului* şi dey.inenlelr de persoană "şi număr. Din pcr.specliva temei secundare a perfectului simplu, verbele nu se deosebesc iul re ele ; sufixul tematic este pentru toate acelaşi : -o-. Deosebirile exislă, însă, la nivelul temei primare, a perfectului. Sufixele specifice acestei prim:.', teme; depind de tipul de flexiune al vebuluî. în funcţie ci.' realizarea concretă a acestui sufix, verbele se diferenţiază in trei mari gi upe : — cu sufixul particular -se-, in structura temei de perfect : verbele, din lipul V de flexiune : prinse- (tema perfectului)- prinsei, prinseşi etc. (perfectul simplu) ; rupse — rupsei. rupseşi etc; frînse—frinsei, frinseşi etc —cu sufixul -u-: verbele din tipurile III şi IV de flexiune : păru- (tema perfectului) —părui, păruşi ele. (perfectul simplu) — cu un sufix omonim sufixului d«' infinitiv şi prezent plural : -a-, pentru verbele din tipul I de flexiune : cintai, cintaşi etc, -î-, pentru verbele din tipul Ily de flexiune : dormit, dormişi etc, -l-, pentru verbele din tipul II., de flexiune. : coborli, cobar'tşi etc. . Dezinenţele. aceleaşi pentru toate verbel.*, sînt unele specifice, altele comune, eu ale altoi" timpuri verbale. De fapt. ■o singură dezinenţă este în mod absolut specifică perfectului -simplu, dezinenţă pentru persoana I singular -i : ctnla-i, lucra-i, coburi-i etc Pentru persoana a II-a singular, a III-a singular şi plural, dezinenţele sint comune cu ale mai mult ca perfectului : -şi, -o : cîntu-şi, ciulă; darmi-şi, dormi ; vîndu-şi, vindu etc (la persoana a III-a singular, aceeaşi dezinenţă ~n caracterizează şi imperfectul: cinta, vindea etc). La plural, persoana I şi a II-a. dezinenţele de persoană sint comune cu ale tuturor formelor temporale. La perfectul -.hnplu, însă, (şi Ia mai mult ca perfect), Ia toate trei persoanele pluralului intervine şi un morfem specific : -ră-* : Eu cintai, lucrai, dormii,coboriî, părui, vilului, prinsei. Tu cinlaşi, lucraşi etc El, ea ciulă, lucră, cobori, dormi, păru, vindu, prinse. Not cintarăm, lucrarăm etc Voi cintarăli etc. Ei. ele ciutură, lucrară, coboriră etc Accentul: La verbele din lipul Y de. flexiune, răiuîue pe rădăcina verbului : merse, piinr.v. scrise etc, merserăm, scriserăm etc prinserăli etc La celelalte verbe, accentul cade pe sufixul temei perfectului : cintâi, lucrai, dormii, sosii, făcui etc, cinlărăm, cin-lurăti etc. venirăm etc MAI MULT CA PERFECTUL Este un timp de relaţie. Prezintă acţiunea verbală ca încheiată în trecut, înaintea altei acţiuni, şi aceasta încheiată într-un moment anterior prezentului procesului de comunicare : „O babă, care părea că formase centrul grupului de femei, se sculase şi ea, strîngea repede nu ştiu ce şi, pe cit îi îngăduiau bătrînele ei picioare, o luă şi ea la fugă ..." (Hogaş) Se opune perfectului simplu şi imperfectului prin absenţa oricăror note aspectuale din structura lui semantică. Se opune tuturor timpurilor trecutului, dar în primul rînd perfectukii (simplu sau compus) prin absenţa perspectivei prezentului procesului de comunicare în considerarea acţiunii verbale. în propoziţia „Eu orii citii această carte", S'ezi şi p. 59 87 86 perfectul compus prezintă acţiunea verbului a citi clin punctul de vedere al prezeutulut vorbirii: „Acum eu am citită această - carte în propoziţia „Eu citisem această carte înainte de a mi-o recomanda el.", mat mult ca perfectul aceluiaşi verb ^prezintă acţiunea verbală din perspectiva unui moment de-acum depăşit (înainte de a mi-o recomanda el}. Avînd ca termen de referinţă nu prezent ui comunicării ? cfeun^alb timp trecut (realizat ca atare şi formal sau numai la nivelul înţelesului), mai mult ca perfectul — spre, deosebire ; devtoate celelalte timpuri ale trecutului — nu situează doar acţiunea într-un moment anterior (fie prezentului comunicării, fie desfăşurării unei alte acţiuni) dar şi determină, totodată^ o „ierarhizare" a acţiunilor verbale' pe „scara" timpului* introduce, altfel spus, relief în „spaţiul" timpului (trecut) : „Minai era tot trist.. Se lupta cil putea să biruie jalea ce-1 cuprinsese chiar de la plecare, dar nu izbutea'*. (D. Zamfirescu )> în mod obişnuit, prezenţa mai mult ca perfectului este strîns legată (condiţionată chiar) de prezenta unui alt timp-trecui : ■ — imperfectul: T,E1 iua interogatoriul la trei nenorociţi, care trecuseră prin mîinile subcomisarului şi acum gemeau rezemaţi de ziduri". (D. Zamfirescu). — perfectul compus: „>f-am mai întors eu, dar încinseseră ferestrele şi lăsaseră perdelele". (Caragiale) — perfectul simplu : „Grecu istorisi că Micu eenise- de dimineaţă lă circiumă văi-tîndu-se că i-au omorît cinele hoţii". (D. Zamfirescu) — mai mult ca perfectul: „Trecuse aşa de puţin timp- de cînd se întorsese acasă şi, cu toate astea, atîtea întîmplări însemnate se desfă-şuraserul" (D. Zamfirescu). Relaţia cu un alt timp al trecutului poate fi" substituită de o relaţie sintactică cu un circumstanţial, de timp: „Înainte de întîlnirea cu Mihai, crezuse că nu mai este nimic de făcut ..." sau dc cauză : Omul de gazdă fiind rotarius îşi lucrase un car şi-1 înjghebase in casă ..." (Creangă) sau cu o circumstanţială de timp cu verbul-predicat la •conjunctiv prezent, dacă raportul dintre regentă şi subordonată este unul de anterioritate : ..Pînă. să răspundă ea, popa îşi trăsese pe taler două pătlăgele ..." (D. Zamfirescu) Cu prezentul indicativului relaţia este, de asemeni, posihilă, dacă acesta este un prezent istoric sau narativ : „Cînd ajung eu, ei cieja plecaseră ..." Valori particulare ale mai mult ca perfectului Prin excelenţă un timp de relaţie, mai mult ca perfectul se refera îu permanenţă la un alt timp, cel mai frecvent, la un timp trecut. Adesea acest timp—termen de referinţă poate rămîne neexprimal. in care caz mai mult ca pcrfednl ■capătă aparenţă de timp absolut: „Prea ne pierdusem tu şi eu în al ei farmec, poate, Prea am uitat pe Dumnezeu Precum uitarăm toate". (Eminescu) Chiar dacă timpul de referinţă'poate fi descoperit. într-o altă frază, chiar dacă poate, fi presupus, subînţeles, mai mult ca perfectul, nu mai apare, în această situaţie, ca timp al Ierarhizării temporale a acţiunilor ci ca un timp al îndepărtării acţiunii verbale de momentul vorbirii. Dar, in limbajul artistic, este posibil ca situaţia de timp absolut a mai mult ca perfectului să nu rămină totdeauna ■doar aparentă. Intervenind o nouă perspectivă, a momentului naraţiunii (care. nu mai coincide, de fapt, cu momentul comunicării), mai mult. ca perfectul se dezvoltă ca timp al naraţiunii şi, prin aceasta, se smulge oricărei relaţii (exprimată sau subînţeleasă) cu un alt timp al trecutului : 89 îndoiala se strecurase: în sufletul tinuruluL Rămăsese pe scaun cu a neliotărilă idee de a se supune dorinţei lui unchiu-Eau" (D. Zamfirescu), întrebuinţat în mod absolut, mai mult ea perfectul prezintă uneori — în limbajul artistic — acţiunea verbală nu numai iinpb'jnlă într-un timp trecut foarte îndepărtai dai-, eventual şi anulată, în rezultatele ei,'din perspectiva prc-zenlului comunicării: Asa ; mur*t cîinele, mor şi eu ... — Coane, are a lace, că eu îl crescusem de mititel. Mi-1 adusese bietul boier, D-zeu să-1 Ierte, de la nişte, mocani... (Duiliu Zamlireseu). Perfectul compus, din propoziţia „Eu }-am sfătuit să se ducă acolo", prezintă acţiunea verbului a sfătui ea împlinită în momentul comunicării şi nimic altceva. Mai mult cu perfectul din propoziţia „Eu îl sfMuixcm să se ducă acolo" spune, pe de o parte, că acţiunea s-a întîmplaf cîndva intr-uu timp îndepărtat în trecui, iar. pe de alta, sau că sfatul n-a fost urmat, sau că ceva neaşteptat, contrar sfatului, s-a produs (depinde de intonaţiei. E de presupus nnmaidecît o altă propoziţie care să se opună, intr-uu fel sau altul, celei dinţii, Ia nivelul conţinutului semantic : „En îl sfătuisem ... dar el a făcui tot cum a vrut ..." sau „Eu II sj'ătuisem ... dar uu ştiam ca S t r u c I u r a morfologic ă : Este un timp simplu, cu formă sintetică. în structura sa intră Ierna secundară de mai mult ca perfect (formată cu sufixul -se- tic la Ierna primară a perfectului) şi'dezinenţele pentru persoană şi număr. La plural, ca şi în structura perfectului simplu, apare, între dezinenţele personale şi rădăcină, şi un morfem pentru număr, acelaşi morfem -ră- : cintasc-ră-m etc. Are cli perfectul simplu, în comun, tema de perfect. Se opune perfectului simplu, priu sufixul tematic -.st-- fală de -o-, specific acestui timp: cinlasc-ră-m (m.m.c.p.)/nn/«-răm (perfectul simplu). Sufixul tematic -sc- este aceiaşi pentru toate verbele, indiferent de tipul de flexiune la care aparţin. Diferenţele din structura temei se datorează exclusiv temei primare a perfectului şi sînt aceleaşi ea în cazul perfectului simplu*. Nu diferenţiază verbele limbii romane nici dezinenţele de persoană şi număr de la mai mult ea perfect. în afara persoanei 1 singular, unde mai mult ea perfectul prezintă dezinenţă ~m, oinonimă eu a imperfectului, dezinenţele sînt omonime cu cete ale perfectului simplu : -şi, -o, -m, -ti, -o (dintre acestea, unele, cum am văzut deja, sînt comune tuturor timpurilor) : Eu vinltise-m, coborise-m, dormisc-m, vlnduse-m, etc. prin-sese-m Tu cintuse-şi etc. EI, ea datase etc. Noi clntaşeră-m etc. Voi dnluseră-li ele. Ei. ele liniaseră etc. Accentul: cade totdeauna pe sufixul teniei perfectului : cinlăscm. dataserăm, dormisem, durmiseşi, doimixerăm ; părusem, păruseşi, păruse ; prinsesem, prinseseşi, prinse - propoziţie în care viitorul verbului-predicat exprimă anterioritatea sau simultaneitatea. Locuţiunea conjuncţională după ce, insă, precede numai subordonate de anterioritate ; viitorul verbului-predicat se. va afla în mod absolut într-un raport de anterioritate cu timpul altui verb : ..Vin să te caut: după ce vei termina examenul." Locuţiunea conjuncţională de cile ori, pe de altă parte, precede numai propoziţii circumstanţiale de timp aliate în raport de simultaneitate cu regenta ; viitorul verbelor-predicat al acestor propoziţii se va afla, îu mod absolut,, într-un raport de simultaneitate : ,.Să te duci Ia el de cile ori are să le cheme." In plus, cînd subordonata este introdusă prîn această locuţiune conjuncţională, valoarea de simultaneitate a viitorului este însoţită şi de o notă aspectuală ; acţiunea verbală a re c a rac te r i terati v : ..Aşa să răspunzi de cîte ori are să Ic întrebe cineva.'" (Cezar Petrescu) c — de posteriori tale ; îu relaţie cu un timp trecut. Acţiunea, încheiată deja in momentul desfăşurării procesului de comunicare, este prezentată ca viitoare faţă de acest timp trecut : : 7.— Gindeam că n-ai să vii, îmi zice. " (Caragiale) Valori particulare ale viitorului l a — V a 1 o r i m o il a I e] Sînt strîns legate de situaţia oarecum particulară a viitorului în interiorul modului indicativ ;* a.l —ipotetic; acţiunea situată la viitor este prezentată ca o posibilitate doar, ca o ipoteză : ..... înapoi nu m-oi mai întoarce, să ştiu bine că m-oE inii Ini şi cu moartea în cale." (Creangă) a.2 — potenţial; mai ales îu limba vorbită : — Da ce-/î pofti, dumneavoastră ne întrebă ea. — Asta-i asta, jupîncasă Zamfiră, doar ştiu că n-o-să ne dai borş de ochi căprii ... (Hogaş) :> Vezi p. (ii ş.u. - 93 a.3 — imperativ; înţelesul de „proiect" al viitorului .atenuează sensul de „poruncă" al imperativului propriu- zis : -; „La primăvară te aşterni pe lucru ... Ai să~\\ faci o grădină. Dau ordin grădinarului..." (Cezar Petrescu) „Ai să te duci la farmacie cu reţeta asta ... N-ai voie nici să ridici un pai de jos. înţelegi?" (M. Preda) a. 4 — Prezumtiv : „Măi băieţi ... da oleacă de fîn nu s-a găsi pe Ia voi ? (Hogaş) b — Valori temporale b. 1 —prezent; atenuează duritatea exprimării unui reproş, a unei invitaţii izvorîtă dintr-o nemulţumire. Dezvoltă această valoare mai ales verbe ca a ruga, a invita, a sfătui etc. : „Am să te rog să pleci imediat." Construcţia ascunde, în fond, un imperativ, atenuat o dată prin prezentul unui verb „ajutător": „Te rog să. pleci" şi apoi prin viitorul aceluiaşi verb ajutător: „.-im să te rog să pleci." Viitorul verbelor de „solicitare, rugarc" exprimă un prezent al timidităţii şi al modestiei : „Monşer, te superi dacă te-oi ruga să-mi dai batista dumitale?" (Caragiale) Structura morfologică: Cunoaşte, în limba literară, două forme sinonime, amîndouă cu structură analitică: una, cu auxiliarul a voi (a vrea) în sintagmă, cealaltă cu auxiliarul a avea, una cu verbul sub forma temei de infinitiv, cealaltă cu verbul la conjunctiv : 1 —a voi (vrea) -f tema infinitivului : voi citita, cobori, vinde etc. Tema infinitivului rămîne invariabilă. Verbul auxiliar — cu flexiune de auxiliar—îşi modifică forma în funcţie de număr şi persoană : Eu voi cînta, lucra, dormi, cobori, părea, vinde, prinde. Tu vei anta, lucra etc. El. ea va cinla etc. 94 Noi vom cînta etc. Voi veţi etnia etc. Ei, ele vor cînta etc. . Sintagma poate fi dislocată de o serie de adverbe modale — regim : cam, prea, mai, şi, tot : „Mereu se vor tot baie. tu vei dormi mereu" (Eminescu) în limba vorbită şi în limbajul poetic sînt frecvente formele inverse, cu auxiliarul urmînd temei de infinitiv a verbului şi formînd cu aceasta o singură unitate fonctic- semantică : „Mai suna-vei dulce corn, Pentru mine vreodată ?" (Eminescu) Sintagma formelor inverse nu mai poate fi dislocată de adverbe ; este dislocabilă, în schimb, prin forme neaccentuate ale prnnumelor personale : — Doamne, prindcA-voi strigoiul cela odată Ia oala cu smînfînă — ..." (Creangă) Accentul: auxiliarul este monosilabic; tema infinitivului primeşte accentul în funcţie de tipul de flexiune al verbului : verbele din tipurile IV şi V de flexiune păstrează accentul pe rădăcină: face, merge; celelalte verbe au accentul pe sufixul tematic : cînta, lucră, dormi, sosi, cobori, uri, părea. 2 — a avea -\- conjunctivul: am să cînt, ai să cinti etc» Auxiliarul a avea are, în limba literară, aceeaşi flexiune eu a verbului liber a avea, prezentînd forme diferite în funcţie de număr şi persoană : conjunctivul este, de asemenea, variabil, exprimînd la rîndul său, prin dezinenţe, persoana şi numărul : Eu am să cînt, lucrez, dorm, cobor, par, vind, prind Tu cu să cînti, lucrezi etc. El ea arc să cinte etc. Noi avem să cîntăm etc. Voi aveţi să cînt aii etc. Ei. ele au să cinte etc. Sintagma este dislocabilă, in structura conjunctivului, prin adverbe modale (de subliniere, de aproximaţie, iterative, ete.): cam, prea, mai, şi, lot: „Am să mai merg o dată" prin pronume personale sau reflexive : „Speră că are să-l înlilnească la vară ..." ; 95 „Aveţi să vă cedaţi aşa mereu ? I sau concomitent prin amîntlouă tipurile de elemente : i ..Sînt sigur că n-are să ie mai recunoască nimeni aşa." t In acest din urmă caz, pronumele precede totdeauna advcrhul. \ Accentul: sintagma prezintă două accente, unul pe i auxiliar (accent care urmează regula accentuării verbelor la t prezent) şi altul pe conjunctiv (urmînd, de asemenea, regula I -accentuării verbelor la prezent) : «re să lucrUze, avem să \ lucrăm, aveţi să vindeţi etc. s Structura viitorului I este aceeaşi pentru toate verbele. I Diferenţe—în funcţie de tipul de flexiune al verbului — { apar doar la nivelul temei de infinitiv sau la nivelul conjunctivului (la acesta din urmă, atit din punctul de vedere al j temelor prezentului, cît şi din cel al dezinenţelor personale). 1 OBSIiHVAŢII: . ; — In limba vorbită, cele două forme di*, vii Im* cunosc numeroase: variante loneticc ale auxiliarii lui : \ — forma cu auxiliarul a voi: auxiliariii pierde consoana ! iniţiala : \ Eu oi cînta, cobori ele. j Tu ci (tii, ii) cinta ete. f EI, ea a (o) cinta ele. Noi am cînta etc. j Voi c(i (ăţi, iii) cinta ete, \ Ei, ele or cinta etc. I — forma cu înixiliarul a anca; auxiliarul se prezintă sul) j forma invariabilă o să cînt, n să cin/i, o .să cinte ele. ; variază, in 1 funcţie de număr st persoană, numai conjunctivul. Numai la per- \ soana a IIT-a plural poate apărea şi o altă formă, or, j indiciu vă U\ sinlngmn cu conjunctivul, auxiliarul este rezultatul miei suprapuneri j intre cele două verbe auxiliare, a voi şi a avea : nr să cinic, lucreze ete. în limba vorbită şi in limbajul literaturii artistice, aceste direrite fontu- sinonime de viitor pot apărea Iu acelaşi context, in ■ slrinsu legătură cu structura fonetică a versului (in limbajul poetic) j sau cu semantica tor, din perspectiva opoziţiei ccrtitudinc-iitccrtitiudne; j „Şi de-a soarelui căldură j Voi fi roşie ca mărul, -Mî-oî desface de-aur părul Să-ţi astup cu dInsul gura, \ 96 j De mî-f da o sărutare, Nime-n Iunie n-a s-o şlic, Căci va fi sub pălărie — Ş-apoi cine treabă are!" (Eminescu) VIITORUL II Este ipostaza de timp de relaţie a viitorului. Corespunde — în ..paradigma" viitorului —mai mult ca perfectului —■ din „paradigma" trecutului. Are un alt termen de referinţă decît. prezentul comunicării : viitorul I. Situează acţiunea verbală într-un moment posterior desfăşurării procesului de comunicare, dar anterior momentului acţiunii primului termen de referinţă: „Cînd vei ajunge tu student, eu voi fi terminat deja facultatea." Valori particulare ale viitorului anterior Viitorul II presupune, în general, existenţa în context a unui verb la viitorul T, cu care să intre în relaţie si sintactică şi de timp. Cînd relaţia temporală dintre cele două forme de viitor este. slăbită, viitorul II, câştigau! o relativă autonomie, prin îndepărtarea de termenul propriu de referinţă şi prin apropierea de prezentul comunicării, primeşte în semantica sa şi note modale de prezumţie : „O ! glasul amintirii rămîic pururi mut, Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut, Să uit, cum dup-o clipă din braţele-mi le-ai smtilt ... Voi fi bătrni şi singur, vei fi murit de mult !" (Eminescu) Structura morfologică: Este un timp compus. Prezintă o forma analitică, constituită din viitorul auxiliarului a fi şi tema de participiu a verbului care se conjugă : voi fi cintat, mers etc. îşi schimbă forma, în funcţie de număr şi persoană, doar auxiliarul viitorului I al verbului a fi, verbul a cui (vrea) : „Eu voi fi cintat, colorit, părut, vîndui, prins Tu uci fi cintat, coborît etc. El, ea va fi cintat etc. Noi vom fi cîntat etc. 97 7 - Verbul - 235 Voi veţi fi cîntat etc. El, ele ver fi cintat etc. Sintagma poate fi disociată, Ia nivelul auxiliarului, de aceleaşi adverbe regim ; cam, mai, pwa, tot : „Cind vei ajunge tu Ia Florenţa, cu voi mai fi străbătut deja cîtcva oraşe ..." Adverbul.-?/ poate disloca (e drept, rar) sintagma, intre auxiliar şi tema de participiu : „Cind vei veni tu, nu numai că o vot avea de-acum în bibliotecă, dar o voi'fi şi citii-a ..." în şi mai rare cazuri, sintagma poate fi dislocată concomitent în amîndouă punctele de joncţiune, de adverbul mai şi, icspectiv, de adverbul şi : „Mi-era teamă să nu aflu că o va mal fi şi bătut." Structura sintagmei viitorului anterior este aceeaşi pentru toate verbele limbii române, indiferent de tipul de flexiune la care aparţin. Rănim doar diferenţele din structura temei de participiu. OBSERVAŢII: în limba vorbită au circulaţie variante fonetice ale auxiliauitui ! verbului regent. Verbe ca a încerca, a urca, a-l veni, a ruga, t a trebui, etc. se află prin însăşi structura lor semantică sub semnul nesiguranţei şi circumscriu, în consecinţă, nesiguranţei \ şi acţiunea verbului subordonat. Subordonat (în arnîndouă sensurile : al construcţiei formale şi al nivelului semantic), unui indicativ, mai cu seamă ,= Ia un timp trecut, conjunctivul exprimă acţiuni reale şi îi sigure : -.«t ..Fiindcă am avut norocul să vă inlilnese pe V-stiă, ( coane Griguţă, vă rog să mă ascultaţi..." (Rebreanu) \ Subordonat, în schimb, unui prezumtiv, prezintă ac ţiu- î nea ea ipotetică : f ..... nici nu prea ştia ce ar fi avînd să vorbească cu Pîntea \ (Slavici) ţ Conjunctivul îşi afirma caracterul subiectiv modal, de j expresie a atitudinii vorbilonilui faţa de acţiunea verbului, In două situaţii : (1) —cînd construcţia sintactică, In care se cuprinde, ea subordonat, nu cere cu obligativitate prezenţa unui conjunctiv. Avînd libertate, de alegere, vorbitorul apelează Ia forma de conjunctiv doar dacă are îndoieli în legătură cu desfăşurarea acţiunii verbale. între indicativul şi conjunctivul verbului a veni, din frazele : „Nu cred că vine" şi „Nu cred .v« vină.", deosebirea nu mai este doar de ordin formal ci şi de ordin semantic. Prin construcţia cu verbul la conjunctiv, vorbitorul îşi accentuează îndoiala exprimată deja prin * verbul a crede, întrebuinţat la forma negativă. (2) —cînd verbul la conjunctiv este predicat al unei propoziţii principale şi, mai ales, independente : „Să fie chiar acesta motivul ? !" Valorile eonjunctitmlui Se manifestă în funcţie de libertatea de alegere a vorbitorului şi se dezvoltă în funcţie de semantica verbului şi de forma temporală a conjunctivului. între cele două forme temporale, speciiconjunctivului, nu există numai opoziţia 100 internă proprie limpidul verbal, dar se manifestă şi deosebiri din punctul de vedere, al structurii semantice a modului : prezentul este locul de manifestare a valorii specifice a conjunctivului, de mod al nesiguranţei, al acţiunii posibile dar nesigure. în timp ce perfectul prilejuieşte mai eu seamă manifestare;! valorii de ireal. a. —posibilitatea (pe un fond de incertitudine) : .,Să fi aflat, ceva? se întreba Lucu". (I. Vînea) b — ipoteza 1 în propoziţii principale, de obicei enunţiative : ..Să zic că trece un străin pe drum, ie opreşte şi te întreabă ..." (Cezar Pe trese 11) ; ..... aud nişte miorlăituri, să fi zis că e vreun cotoi sălbatic1' (Caragiaîe) e— şovăiala (într-un proces de deliberare.); Ia prezent, toldeauiia în aproximativ acelaşi tip de construcţii sintactice : un raport de coordonare disjunctivă. în care se află în opoziţie dnuă conjunctive. în antiteză din punct de vedere lexical sau sintactic (afirmat iv-negativ) : ..Să-l teu, ori să-i dau drumul; mă tem fă m-oi face do ris" (Caragiaîe) ; „insă cel mare se dă după uşă. şi—să tragă, să nu frugal (Creangă) ; „Oare ce să fi fost la mijloc ?'; (D. Zamfirescu) d —aproximaţia ; în slrînsă legătură cu alte componente ale enunţului lingvistic : „... să aibă vreo patru metri lungime ..." ; „Era şi foarte tînăr; să tot fi avut 20 de ani", (Matei Caragiaîe) e—a modal; In construcţii sintactice, în care prezenţa conjunctivului este condiţionată, impusă de natura regentului (un verb de mod, de aspect, un impersonal etc.) „Tn trebuia .s'« te cuprinzi De acel farmec sfîut, Şi noaptea candelă s-aprinzi Iubirii pe pămînl." (Einîuescu) „L-ain văzut eu ochii mei şi nu se poate să fi ieşit d-ak;i". (Caragiaîe) Valoarea modală nu lipseşte în mod absolut din aceste construcţii, dar acesta nu mai reprezintă expresia voinţei 101 •exprese a vorbitor/ului în legătură cu aducerea în context a conjunctivului. Ca atare, valoarea modală nu aparţine verbului la conjunctiv ci construcţiei în întregime şi se datorează, în primul rînd. verbului regent. Aceeaşi valoare neutră, amodală prezintă conjunctivul în construcţiile sintactice în care regentul (care impune forma de conjunctiv) este un substantiv : „Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc Ca tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc." (Eminescu) Această valoare modală, mai exact; amoclală, a conjunctivului prezent îl face sinonim cu infinitivul, amodal prin excelenţă : „Iaca —începu el a răcni ca un smintit —toate lucrurile mi se. arată găurite ..." (Creangă)/ „Atunci împăratul a început .v-o .sfătuiască zieînd ..." (Creangă) m-am frămîntat cu gîndul fel şi chip cum aş putea îndupleca pe mama ..." (Creangă)/ „Nurnai de un lucru era baba cu inima jignită —că nu putea să le zică tată şi mamă." (Creangă); „Avem noi dreptul de a refuza ?/ „Avem noi dreptul să refuzăm ? Aceeaşi valoare amodală caracterizează conjunctivul propoziţiilor subordonate al căror predicat este, îu mod obligator, la această formă verbală : circumstanţiale finale, modale, de relaţie, completive indirecte etc. : „îşi făcea Hubăr mustrări şi-şi dedea silinţa să minglie pe nevastă-sa" (Slavici); „Mă mieram eu să fi mîncat lupul iarna asta aşa de in pripă" (Creangă) ; „... adesea cete întregi găzduiau peste noapte pe la noi, spre-a pleca înspre ziuă iar, iară ca honvezilor să li fi trecut prin minte, ca să-I surprindă cîndva" (Eminescu) Valori particulare ale conjunctivului a — Valori modale: în condiţii sintactice particulare, conjunctivul prezintă acţiunea din alte perspective modale, decît cele carc-i sînt proprii ; modalitatea morfologică se subordonează, în aceste cazuri, modalităţii sintactice: a.l —condiţia; ca predicat al unor circumstanţiale condiţionale : „Ia , să am eu o slugă aşa de vrednică şi credincioasă ca Harap Alb, aş pune-o Ia masă cu mine, că mult preţuieşte omul acesta ..." (Creangă) a.2—irealul; conjunctivul prezent, în construcţii sintactice eliptice : „Cînd să isprăvească Ion povestea, iată că soseşte diain- tea hanului ..." (Caragiale) ; conjunctivul perfect, ca predicat al unei circumstanţiale condiţionale ipotetice sau al unei alte propoziţii cu înţeles ipotetic ; „Da, mult mai bine ar fi fost Să fi rămas în sat la noi ..." (St. O. IosiT) a.3—concesia; ca predicat al unor circumstanţiale concesive, reale, conjunctivul prezent, ipotetice, conjunctivul perfect: „... îţi făgăduiesc dinainte că o dată pornit din casa dumitale, înapoi nu m-oi întoarce, să ştiu bine că m-oi întîlni şi cu moartea in cale" (Creangă) ; „Război mare .s-« fi fost de făcut şi pînă acum îl puneaţi la calc ..." (Caragiale) întrebuinţat cu valoare concesivă, conjunctivul prezent apare adesea fără conjuncţia-morfem să, la persoana a I Il-a : „Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l... Ce-o să aibă din acestea pentru el bătrînui dascăl ?" (Eminescu) în afara unor valori modale oarecum „clasice", în orice caz, „definibile", conjunctivul poate prezenta o serie întreagă de nuanţe modale, coexistînd cel mai adesea în aceeaşi formă, în acelaşi context : — negarea unei eventualităţi oarecare, a posibilităţii realizării unei acţiuni : în propoziţii interogative retorice afirmative prin formă, negative prin înţeles : „Cui să te plîngi ? Cui? (Caragiale) Unde să te fi dus ? ..." 102 103 — contrazicerea unei opinii, posibile sau reale ; în propoziţii interogative retorice : „ —Bine. Dar de ce să na credem că făptura normală a omului este cea anume făcută, ca să vadă adevărul?" (Eminescu) : „— Şi el o pipăie. Cu ce drept modul nostru să fie cel adevărat şi al lui cel fals ? " (Eminescu) — dispreţul; in propoziţii interogative sau exclamative : „Să colaborez eu la „Moftul'*? Să-mi prostituiesc pana cu pornografii şi insanităţi ? A I" (Caragiale) — regretul; în propoziţii interogative retorice: „Eu atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte ? Mă abal. pe la tei ..." (Creangă) ; „Să nu fi rămas cu încă o săptămînă Ia Florenţa ?" — uimirea, în faţa unor îndoieli sau întrebări „de prisos" sau nejustificate ale interlocutorului ; în propoziţii interogative retorice care reiau, prin conjunctiv, verbul-predicat al unei propoziţii interogative a interlocutorului : „— Atunci, o să mă-ntrebaţi. dumneata de unde o ştii? — Cum să n-Q ştiu, dacă o ştie tot Ţarigraduî ?" (Caragiale) S t r u c t u r a m o r f o 1 o g i c ă : Semnul caracteristic al conjunctivului (prezent- şi perfect) este con june fia-morfem să. Prin acest morfem, conjunctivul se opune direct indicativului, Ia prezent, şi imperativului, forme modale cu care are în comun tema verbală: (hi) dntifsă cinţijdntăl (tu) Opoziţia conjunctivjindicalivlimperaliv este extinsă şi Ia nivelul dezinenţelor (pentru persoana a III-a, opoziţia conjunctivjindicaliv : el, ea cini-ăj să cînt-e ; merg-ej să mearg-ă : la persoana a Il-a, opoziţia conjunctiv/imperativ: tu să dnl-ijdnt-ă*) Opoziţia conjunctivjimperativ se răsfrînge şi Ia nivel fonetic : imperativul este, în acest sens, o formă verbala marcată—de o intonaţie particulară, în timp ce conjunctivul rămîne neutru sub acest aspect, nemarcat. în forma de perfect, opoziţia directă se stabileşte între. conjunctiv, pe de o parte, şi viitorul anterior al indicativului şi potenţial-optalivul perfect, pe'de. alta: * Vtv.i p. 41 ş.u. (eu) să fi dnlatj voi fi cintat aş fi cintat Auxiliarelor voi, vei etc. (de Ia viitorul indicativului) şi aş, ai, ar etc. (de. la optativ perfect), conjunctivul le opune acelaşi morfem să. OBSHKYAŢII : Exprimarea opoziţiei conjimclwjiiidtcativ la persoana a III-a prin dezinenţe, personale, face posibila la această persoană gramaticală, absenţa conjuncţiei-morietn să : „Să plutim cuprinşi de farmec Sub lumina blindei linie — Vînlu-n Lrestîl lin foşnească, Unduioasa apă sune ■ (Eminescu) Timpurile conjunctivului Conjunctivul se realizează practic prin două valori temporale, prezentul şi perfectul PREZENT Se manifestă ca timp absolut şi ca timp relativ, îu funcţie de situaţia sintactică in care se află verbul-predicat. Este timp absolut în propoziţii principale şi independente : „De ce să fiii voi sclavii milioanelor nefaste," (Eminescu) Este timp de relaţie în propoziţii subordonate unui verb-predicat, mai ales „Ea-1 pofti să se aşeze, se aşeză şi ea, apoi rămaseră cîlva timp slrîmloraţi : el nu ştia cum să înceapă, iară ea astepla să vadă ce vrea el." (Slavici) Ca timp absolut, conjunctivul prezent situează acţiunea verbală în prezentul procesului de comunicare : „Cîie ceasuri să fie?" (Caragiale) sau într-un moment posterior, prezentul conjunctivului exprimînd în acelaşi timp şi viitorul acestui mod verbal : „Aşa să răspunzi de cîte ori are să le întrebe cineva". (Cezar Petrescu) Cu valoare „uominalivă" cînd intră îu relaţie de sinonimie cu infinitivul verbului, prezentul conjunctivului se dovedeşte a fi, în realitate, un atemporal: „Culmile reporterului. 105 104 1 —- Să-i chîorăia maţele de foame şi el să se scobcască-n dinţi în faţa lui Capsa, spunînd c-a dejunat adineaori cu Arton" (Caragiale). ; în funcţie de structura semantică şi sintactică a contextului, prezentul conjunctiv poate dezvolta valoarea unui prezent etern : „E foarte greu să cerţi pe un om eare-şi mărturiseşte vinovăţia (Slavici) în anumite condiţii sintactice, şi mai cu seamă în relaţie cu adverbe modale sau de timp care exprimă permanenţa, stabilitatea, prezentul conjunctivului situează acţiunea verbală într-un prezent duraţiv : „Aşa, ce folos, să tot stai, să cloceşti acasă ca muierile ?" (Caragiale) Ca timp de relaţie, conjunctivul prezent nu-şi mai ia ca prim (.şi unic) termen de referinţă momentul comunicării, ci momentul desfăşurării acţiunii verbului regent, cu care poate intra în două tipuri de raporturi : 1 —de simultaneitate; cel mai adesea relativă: „Mai întîi au vrut sâ-l mănînce alţii fript." (Cezar Petrescu) Simultaneitatea este totală mai ales cînd amîndouă verbele sînt momentane : „Cînd să intru în strada unde locuieşte amicul meu, iată-1, îmi iese în faţă" (Caragiale) 2— de posterioritale; în general, cînd verbul regent este Ia un timp trecut: „Te duci, ş-am înţeles prea bine Să nu mă lin de pasul tău" (Eminescu) sau dacă prezentul conjunctiv este predicatul unei circumstanţiale (cel mai frecvent, de scop sau de timp): „Să-cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec, Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec" (Eminescu) „Pîna să se întoarcă jandarmii din fundul curţii. Boiangiu se adresă mai domol celorlalţi ..." (Rebreanu) Cînd verbul regent este un potenţ.ial-optativ, raportul nu este tocmai clar ; pare să se impună situaţia de posterioritale : „Ziceam că dac-aş vai să plec, mi-ar ti greu sa mă despart de tine" (Slavici) ; „Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti, Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oşti" (Eminescu) Valori ale conjuncliindui prezent în afara valorilor pe care conjunctivul Ie dezvoltă ca mod, indiferent de forma temporală sub care se realizează, o serie de valori particulare, se manifestă numai la prezent : — imperativ ; este deosebit de frecventă această valoare a conjunctivului prezent, prin care limba română îşi completează, într-un anume fel, trebuinţele neacoperite deplin de imperativul propriu-zis, din cauza caracterului său unipersonal. Conjunctivul cu valoare de imperativ are toate trei persoanele (persoana I, numai la plural) : „Ei, acum cumnate, ia să vorbim o vorbă colea Intre bărbaţi, cocoanele să nu asculte ; ..." (Caragiale) ; „Să părăseşti casa mea, muiere prefăcută ; să ie duci la calicul de calemgiu, auzit-ai tu 7" (N. Filimnn) ; „Tu să taci, ticăloşiile!... Să taci, tilharule ! ... Să taci ! ... Să taci ! ..." (Rebreanu) „Străin şi far' de lege de voi muri —alunec Nevrednicu-mi cadavru in uliţă l-arunce" (Eminescu) în strînsă legătură cu valoarea de imperativ a conjunctivului prezent se află valoarea de optativ, cu deosebire frecventă în limba vorbită (este o caracteristică a stilului oral), în urări de tot felul : „ — Să trăieşti \ cu români ca tine n-am teamă!" (Caragiale) în construcţii incidente (invocînd pe Dumnezeu sau pe Satana) : „Dumnezeu să-\ ierte! că n-avu parte să se preţuiască ..." (Creangă) sau în imprecaţii (unde, de cele mai multe ori, reia un polential-optativ) : „Fir-aţi ai dracului, să fiţi ! ... Fir-ar ai dracului, să fiel" (Rebreanu) în funcţie de context, şi de. conţinutul lexical al verbului, coujunr'ivul poate exprima scepticismul vorbitorului, consecinţă a unei dezamăgiri : 103 107 %,Văzuf-ai dumneata "? Să mai pui letnti altădată pe vorbele oamenilor!" (Creangă) - Ca timp absolut, conjunctivul prezent este propriu (In limba literaturii artistice) exprimării unor realităţi inventate, închipuite : „Să încep cu o minciună V De ce? Să mă aflu rătăcit călare prin munţ;i, într-o noapte înfiorătoare... Să simt îngrozit potienindu-sc calul... Sau să fiu chemat în grabă la eăpătiiul unui prieten care moare în spital..."' (Caragiaîe) S t-r u c t u r a morfologic ă Este -im timp simplu, format din tema prezentului şi dezinenţe de persoană şi număr. Forma astfel constituită este precedată de conjuncţia morfem să : să cint. cobor, par, merg etc, care la persoana a III-a poate lipsi : ..Şi-acela intre oameni devină cel iutii Ce mi-a răpi chiar piatra ee-oi pune-o eăpătii." (Eminescu) Structura temei fiind aceeaşi ca la prezentul indicativului, diferenţele în funcţie de tipul de flexiune rămîn aceleaşi'1. Aproximativ aceeaşi este şi situaţia dezinenţclor ; diferenţe faţă de indicativ intervin numai ia persoana a Ill-a persoană la care, pe de. o parte, sînt altele dezinenţele, pe de alta, singularul şi pluralul sînt omonime : Eu să cint, lucrez, cobor, dorm, par, vind, prind Tu să cînţi etc El, ea să cinte, lucreze, doarmă, coboare, pară, vîndă Noi să cîntăm etc. Voi .vă cîniaţi etc Ei, ele să cînte etc. La persoana a III-a, ca şi la indicativ, verbele prezintă două dezinenţe, aceleaşi, dar altfel selectate, în funcţie de tipul de flexiune al verbului, mai precis, selectate în sens contrar indicativului: — dezinenţă -c : la verbele din tipul I de flexiune şi şi din tipul II ,.r : să cînte, să lucreze, să coboare — dezinenţă -ă : Ia celelalte verbe : să doarmă, să sosească, să pară, să vîndă, să prindă* * Vezi p. 71 ş.u. * VeZÎ Şl p. -11 .4.11. Sintagma conjunctivului prezent este disoeiabilă prin adverbe modafe-regim (mai, lot, şi etc) ..Să mai salul o dată colibele din vale" (Eminescu), prin adverbul de negaţie nu : ..l-ai spus .vrî iui inlîrzieze '.' (D. Zamfirescu) sau prin pronume personale şi reflexive, forme scurte, neaecen-tuafe : „Ea din trestii să răsară Şi să-mi cadă lin pe piept;" (Eminescu) OBSERVAŢII: (1) — Cînd, iu limba vorbită şi In limbajul artistic, pentru întărirea negaţiei, se întrebuinţează adverbul cumva (sau construcţia cam cumva), conjunc] ia-morlcm se reia: „Numai tu să nu cumva să tc răsufll cuiva" (Creangă) (2) — Cînd, intre morfemul conjunctivului şi forma de prezent a vcrbuluij hiLerviu mai multe tipuri de elemente lingvistice, adverbul de negaţie se situează pe primul loc, adverbul modal pe. ultimul : „încît să n-o mai pofi uita Viaţa La întreagă" (Eminescu) PERFECTUL Cunoaşte amîudouă situaţiile, de timp absolut şi de timp de relaţie. Ca timp absolut, situează acţiunea verbală într-un moment anterior momentului comunicării : „Oare .vă nu fi fost vreo temere ascunsă de Stingă, bărbatul Floarei ..." (D. Zamfirescu) Valoarea de timp absolut se manifestă în propoziţii interogative sau exclamative. Cînd se înfîlncşte în propoziţii enunţiative neexclamative, construcţia este, de fapt, eliptică. Conjunctivul este. în aceste contexte un timp de relaţie, numai că termenul de referinţă, altul decît prezentul comunicării, nu s-a mai exprimat sau s-a exprimat dar într-o frază mai îndepărtată a contextului: „Sc prea poate. Nu zic ba ... Cu condiţia ca ţăranul să fi fost într-adevăr harnic şi întreprinzător" (Rebreanu) Ca timp relativ, perfectul conjunctiv situează acţiunea verbului într-un moment anterior momentului unei alte acţiuni : 108 109 „Cînd suna ştiam că Ravnscs trebuia să fi murii" (Eminescu) Cu □ frecvenţă redusă în limbă, perfectul conjuncţii) nu prezintă valuri particulare, ca limp. allele decît cele caracteristice modului. S t r u ctura morfologic ă . Perfectul conjunctiv este un timp compus. Sintagma sa este constituită din prezentul conjunctiv al auxiliarului a fi şi tema de participiu a verbului de conjugat: să fi chilul, coborît, mers etc. Se opune prezentului conjunctiv prin prezenta mnrlentului fi, pe de o parte, prin structura tematică a verbului, pe de alta: la prezent, verbul prezintă tema de prcz-nl, la perfect, tema de participiu : să vinljsă fi cintat. Sintagma este invariabilă, în funcţie de număr şi persoană, atît la nivelul temei de participiu, prin esenţă invariabilă, cil şî la nivelul auxiliarului rare, spre deosebire de verbul liber a fi, rămine invariabil : Eu să fi cin tal, lucrat, dur mii, cobori t, părul, vindui Tu să fi cintat etc. El, ea să fi cîntat etc. Noi să fi cîntat etc. Voi să fi cîntat etc. Ei, ele să fi cîntat etc. Structura perfectului conjunctiv nu determină îu sine diferenţe şi nu este diferită în funcţie de tipul de flexiune ai verbelor ; deosebirile se manifestă doar îu realizarea concretă n temei de participiu. Sintagma este dîsociabilă, în general, între morfe-mul modal, şi cel temporal, de adverbe-regim : „Aş fi vrut să mai fi cintat o dală...", de adverbul de negaţie nu : „Să nu fi rămas, dacă nu-ţi plăcea..." sau de pronume, personale şi reflexive, forme scurte : „Nu trebuia să î-o fi dat..." „Trebuia să se fi gîndit mai bine atunci..." Adverbul modal şi disociază sintagma, de obicei, între auxiliarul temporal şi tema participiului : „Să fi şi strigat dacă voia ..." Cînd, în structura sintagmei, intervin mai multe elemente de disociere, adverbul de negaţie cere primul loc, adverbul modal, ultimul : „Trebuia să mi-l fi crezut." ; „Să-l mai fi strigat o dată ..." Modul POTENŢ1AL-OPTAT1V Acţiunea verbului este prezentată ca o posibilitate care se va transforma sau nu în realitate. Acţiunea poate fi privită dintr-o perspectivă statică, a caracterului ei potenţial, sau dintr-una dinamică, a trecerii de Ia potenţial Ia real. Pe de altă parte, subiectul vorbitor poate fi oarecum exterior desfăşurării acţiunii verbale sau poate fi implicat în mod direct (sau cel puţin interesat) în procesul acţiunii verbului. în funcţie de toate aceste elemente de natură semantică, modul pontenlial-optativ dezvoltă două ipostaze fundamentale : (1) — de potenţial (2) — de optativ (1) — Potenţialul; subiectul vorbitor priveşte oarecum detaşat, din afară, acţiunea verbala, considerată în potenţialitatea ei. Acţiunea este prezentată ca potenţială doar, nedevenită şi nedevenind reală, nu pentru că nu ar putea deveni reală (aşa stau lucrurile la perfect, dar atunci acţiunea este, de fapt, nu potenţială, ci ireală), ci pentru că vorbitorul o priveşte în acest mod, ca o virtualitate, ca o posibilitate şt nimic mai mult : „S-ar zice că natura a întipărit aicea o dulce şi primăvă-ratică sărutare pe sinul munţilor iernatici ..." (Hogaş) Valori ale potenţialului în afară de prezentarea acţiunii din perspectiva unor virtualităţi interne ale acesteia, potenţialul mai oferă vorbitorului şi expresia unei maxime detaşări de cele relatate ; prin potenţial vorbitorul nu-şi asumă răspunderea privind adevărul celor spuse : 110 111 „... reporterul nostru special află chiar ele la nenorocita victimă a îngrozitoarei drame clin strada Uratuis că ea nu s-ar fi sinucis de bunăvoie, ci că o mînă criminală ..." (Caragiaîe) Valori modale particulare ale potenţialului Se dezvoltă în anumite condiţii sintactice, fiind rezultatul unei relaţii de interdependenţă între natura semantică a potenţialului şi structura sintactică a contextului în care se cuprinde : a — condiţional; ca predicat al unei circumstanţiale condiţionale. Poate fi în relaţie cu un alt potenţial: „Ce-or fi mîîne dacă nc-am declara toţi slabi şi nefericiţi ?" (Cezar Petrescu) sau cu un prezent indicativ (cazuri rare) : „înţelegi tu că, dacă ar incepe ploile, ii putrezeşte griul pe. cîmp" (D. Zamfirescu) Valoarea de condiţional caracterizează exclusiv prezentul potenţialului. La perfect potenţialul este numai predicatul unei condiţionale, pentru că valoarea modală a formei temporale este de ireal : ..Dacă aş fi plecai din timp. azi eram Ia Veneţia şi eu." b — ireal; Ia pefect îndeosebi : „Dîndu-mi din ochiul tău senin 0 rază dinadins, în calea timpilor ce vin O stea s-ar fi aprins ;" (Eminescu) dar şi Ia prezent, ca predicat al unor circumstanţiale modale comparative-ipotetice; este precedat totdeauna de una din locuţiunile eonjuneţionale : de parcă, ca şi cum, ca şi cînd : „Şi cînd gînclcsc Ia viaţa-mi, îmi pare că ea cură încet repovestită de o străină gură, Ca şi cînd n-ar fi viaţa-mi, ca şi cînd n-aş fi fost..." (Eminescu) Datorită caracterului structurii sale semantice, potenţialul se dezvăluie propriu realizării unor comparaţii estetice, în spaţiul limbajului artistic : „Ai fi zis că fecioarele îşi plecau cu evlavie spre închinare ... capul lor virginal în faţa celui atotputernic ..." (Hogaş) 112 (2)—Optativul: subiectul vorbitor este direct; interesat în desfăşurarea acţiunii verbale ; realizarea acţiunii este dorită de el: ..Ar zimbi şi nu se-ncrede, ar răcni şi nu cutează ..." (Eminescu) în limba vorbită, dorinţa se exprimă cu o intensitate particulară, în propoziţii exclamative. în structura cărora optativul vcrbului-predieat e^te precedat de conjuncţia de: „Of! de-ar veni iarna, să ie mai dau odată la scoală undeva ..." (Creangă) Valori modale particulare ale optativului a — imperativ : în structura lingvistică a imprecaţiilor (cînd „obiectul" dorinţei este, îndeobşte, exterior vorbitorului : este sau interlocutorul sau o a treia persoană, eventual, un obiect). Consi.rucţia sintactică prezintă, de reguiă. aceeaşi structură : optativ urmat de conjunctiv, aniîn-donă formele modale eu valoare de imperativ: ..— Ţie, omule ... aşa ţi-i a zice, că nu şezi cu dînsii în casă toată ziulica să-ţi scoală peri albi, mînca-i-ar pă in intui să-i niănînce, doamne iartă-mă!" (Creangă) Conjunctivul urinează. în majoritatea situaţiilor sintactice, optativul, dar poate, şi lipsi : ...— Arză-\e,-ar focul de ticălos, c-aşa te-am apucat şi aşa o să te las ..." (D. Zamfirescu) 1, _ indicativ (prezent); exprimă modestia, politeţea sau timiditatea vorbitorului : — Drăguţă, dacă nu te superi, m-aş ruga... încă un pahar cu apă ..." (Caragiaîe) ; ,,— Eite ce. e, drăguţă, dacă nu te superi, te-uş mai ruga pentru un pahar cu apă ..." (Caragiaîe) ; „— M-aş Iii rugat la matale de o vorbă — De ce vorbă ? întrebă Matei răstit. — Păi cu m-aş iii rugat să-mi dai drumul, coane" (D. Zamfirescu) S t r u c t u r a ni o r f n I o g i c ă Este un mod couslru'it analitic. Semnul caracteristic este auxiliarul-mori'em aş, ar etc., care precede, în sintagma polenţial-opl a tivului, forma verbului de conjugat : tenia de infinitiv, la prezent; tema de participiu, la perfect. 113 0 - Verbul - 235 Prin forma de prezent, potenţial-op ta tivul intră în opoziţie directă cu indicativul viitor, opoziţie marcată la nivelul auxiliarului: a vrea (a avea), pentru polenlial-optaliv ; a voi {a vrea), pentru indicativul viitor: (eu) aş cinta etc./ voi cînta etc Prin forma de perfect, intră în opoziţie directă cu indicativul viitor anterior şi cu conjunctivul perfect. Opoziţia se stabileşte tot Ia nivelul morfemului modal: aş, ai, ar etc, faţă de voi, vei etc. (morfem de timp pentru indicativ) şi să : (eu) aş fi cîntaij să fi cîntaifvoi fi cintat etc. Opoziţia potenfiat-optativlprezumtiv, insuficient realizabilă la nivel morfologic prin aceleaşi morfeme (aş, ar etc, pentru potenţial; voi, vei etc, pe de o parte, să, pe ' de alta, pentru prezumtiv), se întregeşte la nivel fonetic şi sintactic*. Timpurile potenţial-optativului Potenlial-oplativut se realizează ca mod verbal prin intermediul a două valori temporale, prezentul şi perfectul. Ca şi în cazul conjunctivului, însă, cele două forme nu se opun numai din perspectiva categoriei gramaticale a timpului, ci şi din punctul de vedere al înseşi categoriei modale. Valoarea de potenţial caracterizează numai prezentul; perfectul exprimă îndeobşte irealul Valoarea de optativ, în schimb, se manifestă ca atare sub amîndouă formele temporale. PREZENT Este un timp absolut. Situează acţiunea verbală în prezentul momentului de comunicare, fără, însă, ca cele două momente, al desfăşurării acţiunii şi al desfăşurării procesului de comunicare, să coincidă pe deplin : „Parc-a/i fi, domnişoare, fir-ar al dracului 1" (M. Preda) De altfel, prezentul are, în cele mai multe cazuri, valoare de viitor: „Tiu! Ta-ţa I Ptfiu I Ucigă-te toaca, duce-te-ai pe pustii !" (Caragiale) * Vezi p. 17 ş. u. S t r u c t u r a morfologic ă Este un timp compus, construit analitic, din tema de-infinitiv a verbului de conjugat şi verbul auxiliar^ a vrea Ia imperfect (cu flexiune particulară, de auxiliar). In limba literară, auxiliarul precede tema infinitivului : „N-ar fi mai scumpă vremea sleindu-se-n tăcere Decît bătută-n clopot de glas fără durere" (Arghczi> în limbajul poetic şi îu limba vorbită, auxiliarul poate-sta deopotrivă în faţa sau îu urma temei de infinitiv : .,Prin cosmos auzi-s-ar atuncia măreţii mei paşi şi-a.v apare năvalnic şi liber rum sînt" (Blaga) în imprecaţii, auxiliarul apare numai în urma femei de infinitiv a verbului, ternă care de multe ori prezintă formai lungă : „Dare-ar Dumnezeu să ţi se usuce gîlul !..." (D. Zamfirescu) „Ştiu eu, să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-a: somnul cel de veci, să dormi !" (Creangă) Tema infinitivului este invariabilă. Auxiliarul îşi schimbă forma, în funcţie, de număr şi persoană : Eu aş cînta, lucra, dormi, sosi, coborî, părea, vinde- Tu ai cînta etc El. ea ar cînta etc Noi am cînta ele. Voi aii cinta etc Ei, ele ar cînta etc Structura potenţial-optativului prezent nu diferă îns funcţie de tipul de flexiune al verbului şi nici nu introduce diferenţieri. Acestea există doar la nivelul femei de. infinitiv, care prezintă diferite sufixe, conform tipului de flexiune verbală. Sintagma potenţial-optativului prezent este disociabilă. prin adverbe regim: cam, mai, prea, lot, şi : „Astfel de cărţi aş tot cumpăra..." Cînd auxiliarul urmează temei de infinitiv a verbului, sintagma este dislocabilă prin pronume, personale sau reflexive : 114 115 „Buee-m-aş şi m-aş tot duet'." „Fă, armăsăi'oaieeior. legal i-vă cîinelc. minca-\-ali fript!" OI. Preda) PERFECT ' lleprezîută potenţialul eu valoare de ireal. Este un •.timp-, de relaţie. Situează acţiunea iu trecut, prezentînd-o că nerealizată, din perspectiva unei alte acţiuni, posterioare : „Dar o să-mi ia! spuse apoi cii un glas de parcă i-ar fi făcut celuilalt o promisiune""' (M. Preda) în ipostaza de optativ, prezintă valoare absolută, mai ales cînd este un optativ al politeţii: ..Aş fi vrut să mai vorbim cîte ceva — da' ia, Le rog, şezi." (D. Zamfirescu) Cu această valoare, optativul prezintă acţiunea din perspectiva momentului de comunicare, si tui ud-o doar aparent îufr-uu moment anterior: in realitate, Intre cele două momente, al desfăşurării acţiunii verbului şi al desfăşurării procesului de comunicare este un raport de simultaneitate : „— M-aţi chemat ? — Da ... aş fi vrut să mai vorbim cîte ceva ..." (D. Zamfirescu) S t. r u c I. u r a ni o r f o 1 o g î c ă EsLe un timp compus, construit analitic, din verbul auxiliar a /V, conjugat la poleuţial-optaliv prezent, şi tema de participiu a verbului liber : aş fi ciulul, ai fi cîntat etc. Sintagma este variabilă, in funcţie, de număr şi persoană, numai prin auxiliarul de mod: Eu aş fi cîntat, coborit, părut, vindut, prins etc. Tu ai fi cîntat etc. El, ea ar fi chilul etc. Noi am fi cîntat etc. Voi fi cinta! etc. Eî, ele ar fi cîntat etc. Structura perfect ulii î po ten ţia!-op ta tivului este aceeaşi pentru toate verbele, indiferent de tipul de flexiune din care fac parte. Se manifestă doar deosebiri interne, care aparţin nu perfectului ca timp al poteuţ.hl-optativului ei temei de participiu a verbelor. Sintagma perfectului este dislocabilă, între auxiliarul de timp şi cel de mod, de către adverbe regim (cam, prea, mai) : „Ar cam fi mers şi el „Ar mai fi vrut să te vadă o dată.'*; între auxiliarul temporal .şi tema de participiu osie di-sociabiîă prin adverbul şi : „Zice lumea că ]-ar fi şi bălul...". Disocierea prin adverbul modal lot se poate produce în oricare din cele două puncte de joncţiune : „Ar fi lot cin tal". Ar tot fi ciutul ..." Modul PREZUMTIV Se cuprinde, alături de, modul conjunctiv, în grupa modurilor incertitudinii. Prin această apartenenţă, se opune indicativului şi imperativului, pe de o parte, moduri ale certitudinii, poienii al-npluti'vului. pe de alta, mod al aspiraţiei şi al potenţialităţii. Conjunctivului i se opune, la nivel semantic, prin accentul semnificativ pus pe atitudinea ipotetică, de presupunere, în timp ce caracteristica definitorie a celui dinlîi este nesiguranţa. Prezumtivul esle, prin urmare, modul presupunerii, al bănuielilor, al ipotezelor privind desfăşurarea sau ne desfăşurarea unei acţiuni verbale, existenta sau inexistenţa unor caracteristici ale subiectului propoziţiei. La nivelul expresiei, opoziţia faţă de celelalte moduri verbale este categorică numai Ia prezent, unde se manifestă morfologic, în primul rînd, din perspectiva temei verbale. Se opune direct indicativului (viitorul anterior), potenţialului şi conjunctivului (perfect), forme cu care are în comun auxiliarul modal (lemporal-nindul), prin tema verbului liber: Ia prezumtiv, verbul se prezintă sub forma temei de gerunziu, la celelalte moduri, sub forma temei de participiu : (el) va fi ciulind! va fi cîntat ; să fi chitind! ■v" fl cîntat ; ar fi ciulind! /' cinlul. La perfect, formele sînt omonime. Opoziţia se stabileşte, înlăturînd omonimia, la nivel fonetic şi sintactic. Formele prezumtivului prezintă o intonaţie particulară, interogativă, dubitativă ele., celelalte l'oriue răni in, sub acest aspect, 11(3 117 neutre: (el) va fi cîntat'} \jva fi cîntat ; sa fi cintat ? să fi cintat; ar fi cintat fi cintat. La nivel sintactic, pe de altă pacte, îu timp ce prezumtivul este un timp absolut: \\i-V.a fi cititei acest roman ? Mă îndoiesc", celelalte moduri •(la-perfect) sînt timpuri de relaţie, de regulă: „Vom sta de vorbă, numai după cc-1 vei fi cilii şi tu." VALORI ALE PREZUMTIVULUI Mod cu,o accentuată valoare subiectivă, cu o frecvenţă mai ridicată în limba vorbită şi în limbajul literaturii artistice, şi mai puţin frecvent in limba literară, prezumtivul acordă acţiunii verbale diverse nuanţe modale, toate în relaţie semantică strînsă cu valoarea fundamentală de mod 'at presupunerii : „Ce vagon, domnule plutonier, păcatele noastre? Că paguba să fi lot fost doi-lrei saci. dacă a fost.." (Rebreanu) a — eventualitatea ; mai cu seamă ca predicat al unei subordonate circumstanţiale condiţionale : „Să n-am parte de viaţa mea, să nu-mi ajute Maica Domnului, dacă-ţi voi fi călcat cinstea." (N. Filimon) dar şi al altor subordonate : .....noi ne mustram pentru gîudurile ce ne vom fi făcut despre tine..." (Slavici) b — nedumerirea : mai cu seamă în propoziţii interogative indirecte : .....nici nu prea ştia ce ar fi avînd să vorbească cu Pintea" (Slavici) c — delăsarea ; în propoziţii indirecte, cel mai adesea. Vorbitorul nu-şi asumă răspunderea pentru adevărul spuselor pe care le aduce în discuţie, în mod ipotelic : „Pe Ungă urs se spune că ar fi avînd şi această pajură care-1 priveghează" (Sadoveanu) S t r u c t ura morfologic ă Este un mod verbal cu o structură analitică. MoiTemuî caracteristic este verbul auxiliar a fi. Verbul liber se prezintă sub forma temei de gerunziu, la prezent, sub forma temei de participiu, la perfect. Auxiliarul precede tema verbală. Cunoaşte trei forme sinonime, în funcţie de situaţia flexionară a auxiliarului : (1) —a fi, la conjunctiv prezent -f- tema verbului: să fi cînlînd, cîntat, etc. (2) — a fi, la indicativ viilor -f- tema verbului : voi fi cînlînd, cintat etc (3) — a fi, la potenţial prezent -f tema verbului : aş fi cînlînd, cintat etc OBSERVAŢII: îu limba vorbită şi în limbajul artistic, auxiliarul cunoaşte adesea, diferite variante fonetice, mai cu seamă cind prezumtivul prezintă forma cu auxiliarul la indicativ viitor : „Acuma mă tot cugetam eu, ee-j fi ciiulind adică tl-lu la Ponoare ?'• (Cezar Petrescu) ; „Ce e cu ăştia ? ... De ce n-or fi plecai ? (M. Preda) „Eu slnt sfinta Miercuri, de-f fi auzii de numele meu" (Creangă) ,, ... spune fel de fel de taine şi pire, de unde le-o mai fi sliind ?" (Caragiale) Timpurile prezumtivului Prezumtivul se realizează ca mod prin două valori temporale : prezentul şi perfectul, aflate în opoziţie, din punctul de vedere al expresiei, la nivelul temei verbale : (el) va fi cîntîndjva fi cîntat. PREZENT Este un timp absolut, în propoziţii principale (şi independente) cînd situează acţiunea verbală în raport de simultaneitate (parţială sau totală) cu momentul desfăşurării procesului de comunicare : „Dar oare pe acesta cum mama dracului 1-a fi mai chemînd ?" (Creangă) sau de posterioritale, cînd funcţionează ca un timp viitor al prezumtivului ; valoarea de viitor şi-o dezvoltă mai ales ajutat de relaţiile sintactice cu circumstanţiale temporale de aceeaşi natură : „Se va mai fi ducînd cineva mîine la Roma ?" 1 ÎS 119 în subordonate — mai puţin frecvent — se prezintă, de obicei, ca timp de relaţia, raportînd acţiunea verbală la momentul acţiunii verbului recent: „Să-r zici pătimaşei numai atîta, parc-a/ fi întîlnind pe omul dumitale" (Caragiale) „Auzisem că n-ar fi lăstnd-o să plece." S t r u c t u r a m o r f o I o g i c ă Este un timp compus, construit analitic, pe baza temei de (jcruniiu. Tema este precedată de auxiliarul a fi. conjugat la una din cele. trei forme : viilor indicativ : voi fi, vel fi ciulind etc. , conjunctiv prezent (cu flexiune de auxiliar) ; să fi chitind etc, potenţial prezent: aş, ai, ar fi cînlînd etc Tema de gerunziu rămîne invariabilă. în structura primelor două forme, auxiliarul de. mod îşi modifică forma, în funcţie de număr şi persoană, prin primul component : voi, vei ele. fi ; aş, a't. arclc. fi. Cea de a treia i'ormă rămîne total invariabilă : să fi ciulind etc Deci : (1) : Eu voi fi cîntind, coborind, dormind, pălind, vinzînd Tu vei fi cînlînd etc El, ea va fi. cînlînd etc Noi vom fi cînlînd etc Voi veţi fi ciulind ele. Ei, ele vor fi ciulind etc (2) : Eu să fi ciulind, coborind, dormind, păţind etc. Tu să fi cîntind etc. EI. ea să fi cînlînd etc Noi .s'ă fi cîntind etc Voi să fi rîniînd etc Ei, ele să fi cîntind etc. (3) : Eu aş fi cîntind, dormind, coborind, păţind, vinzînd Tu ai fi cîntind etc EI, ea ar fi cîntind etc Noi am fi cîntind etc. Voi aii fi cîntind etc Ei, ele ar fi cîntind etc 120 Structura prezumtivului prezent este aceeaşi pentru toate verbele ; diferenţele care apar, în legătură cu lipul de flexiune al verbului, se limitează la nivelul temei de gerunziu. OBSERVAŢII: în limba vorbi UI şi în limbajul liLeralurii artistice, adesea Lemn de gerunziu lipseşte din sintagma de prezumtiv a verbului a fi: „Ascullă-inâ, Joi" Janulea ; ce sint duşmanii dumilale ?..- N-or fi boieri ?.,. (Caragiale} ; „înţelegem, cucoane, aşa a fi..." (Creangă) „Din cauză că am înţeles asta nu i~am spus: „dar eu nu sînt o femele iubită de toată lumea" ei aşa vag: ,,vor fi femei iubite de toată lumea ?" (Cezar Petrescu) Sintagmele sinonime ale prezumtivului prezent, sînt dîslocabile prin adverbe regim, de obicei între auxiliarul a fi şi auxiliarul precedent : „Ya mai fi mergînd oare cineva ? !; A'-o mai fi cîntind acolo..." Adverbul şi dislocă sintagma între auxiliarul modal şi tema de gerunziu : „Pesemne că vor fi si bătind-o..." Adverbul toi se poale introduce în amîndouă punctele de joncţiune : „Ce-or lat fi vorbind atît ?, „Ce-or fi lot. vorbind atît ?" ele Forma cu auxiliarul modal Ia conjunctiv poale fi disociată şi prin pronume, personale sau reflexive. Disocierea se produce de regulă între conjuncţia-morfem .să şi auxiliarul fi : ,,Să-l fi ştiind el ?" In prezenţa unui pronume in sintagmă, adverbul Irece pe planul ni doilea : „Oare să se mai fi dttcînd cineva '?" PERFECT Situează acţiunea verbală într-un moment anterior prezentului comunicării. Se poate, afla în situaţia de timp absolut şi de timp de relaţie. Este timp absolut, cind verbul Ia prezumtiv funcţionează sintactic, ea predicat al unei propoziţii principale (sau independente) : „iVu te vei fi aşteptat, grăi diusa zîmbiud — să-ţi vin aşa deodată în casă..." (Slavici) „S-o fi făcut, maică — aprobă învăţătorul" (i\i. Preda) 121 : Ipostaza de timp de relaţie (de ordin mai degrabă sintactic decit morfologic), se manifestă cînd verbul la prezumtiv este predicatul unei subordonate; în relaţie cu un verb Ia* "prezent indicativ, acţiunea este situată tot într-un moment anterior momentului vorbirii: „Ţii minte cîte bucăţi de piine ar fi avut tovarăşul dumitale ?" (Creangă) în relaţie cu un timp trecut, prezumtivul perfect situează acţiunea într-un moment anterior momentului acţiunii verbului regent, chiar cînd acesta este Ia mai mult ca perfect :; „într-o vreme se spusese chiar că ar fi hoţ, că ar fv furai nu se ştie ce de Ia cineva ..."(M. Preda). Structura morfologică Este un timp compus, construit analitic, pe baza temei dc-participiu, precedată de auxiliarul a fi, conjungat Ia una din cele trei forme : viilor indicaliv : voi fi cîntat etc. conjunctiv-prezent: sa fi cîntat etc. sau poteniial-optaliv prezent; aş fi cîntat etc Auxiliarul prezenlînd aceleaşi forme ca in sintagmele de prezent ale prezumtivului, opoziţia dintre prezent şi perfect se-realizează Ia nivelul temelor verbale, situaţie unică în flexiunea verbului romanesc: voi fi cîntat ( vai fi ciulind; să fi cinlaljsă fi cîntind ; aş fi cintatj aş fi cîntind. Tenia de participiu este invariabilă. Auxiliarul de mod variază în funcţie de număr şi persoană ca şi în structurai formelor de prezent : (1) : Eu voi fi cîntat, dormit, coborîf, părut, uindut, prinx Tu vei fi cînlat etc. El, ea va fi cîntat etc Noi i'oni fi cîntat etc. Voi veţi fi ciniat etc. Ei, ele vor fi cîntat etc. (2) : Eu să fi cîntat, dormit, eoborîl, părut, vînduL prins etc. Tu să fi ciniat etc. EI, ea să fi cintat etc. Noi să fi cîntat etc. Voi să fi cîntat etc. Ei, ele să fi cintat etc j (3): Eu aş fi ciniat, dormit, coborit, părul, vindul, prins i Tu ai fi eintal etc î EI, ea ar fi cintat etc ; Noi am fi cintat etc i Voi aţi fi antal etc Ei, ele ar fi ciniat etc Dintre cele trei forme de prezumtiv sinonime, rea mai | . mare frecvenţă cunoaşte forma cu auxiliarul la viitorul I al ; j indicativului, mai cu seamă în situaţia de timp absolut şi prezentul d variante fonetice populare ale auxiliarului mudal : ,.Lc-o fi găsit ieftine şi le-o fi luat." (M. Preda) Dintre, formele personale ale prezumtivului, cu deose-| bîre frecventă este forma pentru persoana a III-a. Nefiiud prezentă în momentul comunicării, persoana a III-a este ; cea mai proprie a da naştere la presupuneri, bănuieli, ipoteze, nedumerire etc : „Tot, tata mai spunea că ar fi auzit de Ia bunicul bunicului meu . . (Creangă) Sintagmele prezumtivului per fer t pol l'i disociate in acelaşi loc. în acelaşi mod şi de aceleaşi elemente lingvistice ca şi sintagmele prezentului ::|: Va mai fi plecai Mi hai ?", ,.De ce să-l lot fi bătut la cap '?..'' „Să-\ mai fi si primit în casă, nu?" etc. Structura perfectului prezumtiv este aceeaşi pentiu toate verbele limbii române. Rămîn doar diferenţele interne, de Ia nivelul temei de participiu. Modul IMPERATIV Se cuprinde între modurile certitudinii, alături de, indicativ, întrucît exprimă certitudinea vorbitorului—chiar dacă relativă —că acţiunea verbală se va săvîrşi. Se. apropie, în ! acest sens, de viitorul indicativului. Prin imperativ, vorbitorul vrea să declanşeze realizarea unei acţiuni, printr-o atitudine (certă, reală) mai dură, cînd modul exprimă o poruncă, un ordin -. * Vezi p. 121 122 123 -sî— Dezbracă-lcl porunceşte D. Lefter" (Caragiale) sau mai blinda, cind exprimă un .v/V//, i//t îndemn, o rugăminte : „Ai un oboroc — Da cum să n-am. — Pune nucile îiiir-însul. ir-A pt* umăr şi .vwe-lc frumuşel în pod ; " (Creangă) — „Stăpîne, lasă să se ducă numai uevasla dumitale cu copilul, iar dumnefa spune că ...'* (Creangă) Deosebirile dintre, diferitele, nuanţe: ordin —îndemn — rugăminte etc. sînt exterioare, formei modale dcpitizînd de contextul sintactic, de prezenţa anumitor elemente lexico-gramaticale sau de natura intonaţiei specifice : „— O, duIce-a 1 nopţii mele Domn, De ce nu vii tu '? Vinăi" (Eminescu) „Vrăbioiule vecine, Piogu-te treci pe la mine." (Arghezi) La imperativ acţiunea este, într-un anumit sens, sigură dar uu şi reală, precum eea a indicativului. Indicativul eon.-dală existenţa unei realităţi; imperativul creează o rea-lila îi* sau tinde s-o creeze : Tu cumperi cărţî .../ Cumpără (tu) cărţi ! Din pune Iul de vedere al expresiei, imperativul se opune în mod direct indicativului prezent (timp eu care are îu comun Ierna verbală), la nivel mnfologie;\ la nivel fonetic* şi la nivel sintactic. La nivel fonetic, opoziţia se realizează printr-o intonaţie particulară care caracterizează imperativul, indicativul răminînd nemureai, din acest, punct de vedere: cintă\ (tu/ (tu) an//; cinlati! (voi) / cinta(i ... La nivel sintactic, opoziţia se manifestă în îchti in care se realizează relaţiile sintactice dintre imperativul unui verb-predicat şi diferite funcţii sintactice : Rela(ia cu subiectul gramatical: La imperativ, subiectul este de regulă un substantiv (sau înlocuitor) care să exprime o fiinţă (cel mai adesea umană): „Vino. Mihai, la mine!"; La indicai iv, posibilitatea de selecţie a subiectului gi tunat ieal esle condiţională doar de înţelesul lexical al * Vezi p. -!2,;5I substantivului (medial, al pronumelui, numeralului): „Vine MUiai.", „Vine autobuzul" etc. clar nu ,,Viue masa." La imperativ subiectul este ioUleauua de persoana a Il-a (trebuie considerate la fel şi substantivele—subiect) ..Veniţi voii", „CMeşle tul", „Pleacă Ioanei" ele. La indicativ subiectul poate avea orice persoană gramaticală : „Eu mă duc. la Palermu.'", ..Mihai a plecai deja'', „Voi ce. faceţi mîine?" Condiţionat de această limită impusă persoanei gramaticale a subiectului propoziţiei cu verbul predicat la imperativ, dintre pronume, doar pronumele personale pol îndeplini funcţia de subiect al unui imperativ ; subiect; care rămîne cel mai adesea inclus : „Pleacă „Pleacă tu Subiectul Indicativului nu este supus nici unei limite de natură inorfo-siulactieă : „Vine el", „Cine vine1?", ..Al meu <■■ bălrin" etc. Subiectul imperativului urmează de regulă (nu intră în discuţie construcţiile cu valoare stilistică) verbului la imperativ: „Repetă tu !". Subiectuî indicativului precede verbul-pre-dîcal : „Tu repeţi". Relaţia cu complementul (direct sau indirect) Cind complementul (direct sau indirect) este exprimat priutr-un pronume personal, forma scurtă, neaccentuaLu la imperativ, urmează verbului, făcînd corp comun (din punct de vedere fonetic) eu acesta: „Cumpăr-o „Aruncă-/c!". ..Spune-/ imediat!"', „Dfw-o înapoi!" etc. La indicativ, pronumele (forme neaccentuate), în funcţie de complement (direct sau indirect), preced verbul : „O cumpăr", „Le arunc", „îi spun imedial", „I-o dau înapoi". Rvlalia cu categoria gramaticală n diatezei La diatezele reflexivă şi reciprocă, pronumele reflexive urmează verbului la imperativ, l'onahal cu acesta corp comun : ,.irnbracă-(e mai repede,!", „înlilnilî-vă mîiue !". Noadmi-ţînd subiecte de. persoana a III-a, imperativul nu admite diateza pasivă exprimată prin pronume reflexiv. La indicativ, pronumele reflexii" precede verbul : „Eu mă îmbrac". Poate intra în structura diatezei pasive : „S-a deschis o expoziţie de timbre". 124 125 Acelaşi tratament' cunosc verbele pronominale: pronumele reflexiv precede verbul-predicat. la indicativ ; -,,j\Iâ duc Ia film", in timp ce, Ia imperativ, ii urmează : „Du-tc 7a film 1" ...•;r;-.^r- Valori particulare ale imperativului In limba vorbită şi în limbajul literaturii artistice, în construcţii sintactice speciale, (anacolut), imperativul nu mai ■exprimă, de fapt, o, poruncă, o rugăminte, un sfat sau un îndemn,- cî face doar o constatare, afirmă desfăşurarea unei ■acţiuni verbale : „în sfîrşit, ce s-o mai lungim degeaba! pune-te biata împărăteasă, biată să nu fie! cu cucoanele din casă, ia-l pe copil, desfaşă-l, spală-o —că era fetiţă —primeneşte-o, aleargă dc-i caută sin ... mă rog..." (Creangă). Imperativul, un imperativ dramatic, este sinonim, în ■aceste situaţii, cu indicativul cu un timp trecut al indicativului, iar persoana a Il-a nu mai exprimă, de fapt. persoana interlocutorului ci o a treia persoană : „Şi trage-i, şi Iragc-i ... I-a tras aiîla. încît ..." (Caragiale) sau chiar persoana vorbitorului : „Cartea se deschise la foaia fit) : şi eu Iragc-i tare şi desluşit:" (Delavrancea) întrebuinţat cu valoare de indicativ, imperativul poate ■sugera superlativul : „Cînd auzeam noi de masă, iăbaram pe dînsa, ş-apoi aiine-te, gură 1" (Creangă) ■sau poate exprima obligativitatea (mai exact, dezacordul faţa de o anume obligaţie care nu dă plăcere deosebită vor--bitorului) : „Cînd să-ţi petreci şi tu tineret a, apucă-te de cărturărie —" (Creangă). Strîns legat de imperativul obligativităţii este imperativul perspectivei, cînd sensul temporal nu mai este un trecut ■ci unul de viitor, exprimînd perspective deschise în viitor pentru subiect: „Şi cu cîtă carte ştiu, cu cită nu ştiu, peste cîţiva ani pot să ajung dichiu la vreun mitoc ... Ş-apoi atunci ... pune-ţi, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la şold ... ia-o la papuc, peste Piciorul Rău ..." (Creangă) 126 Structura morfologică Este un timp simplu construit pe baza temei de prezent., Ia care se adaugă dezinenţele de persoană şi număr. Are-forme numai pentru persoana a Il-a, singular şi plural.- La singular, prezintă alte dezinenţe decît indicativul,, la aceeaşi persoană a Il-a. Dezinenţa imperativului pentru persoana a Il-a este. omonimă cu dezinenţa de persoana a III-a, indicativ prezent: Pers. II imperativ: -ă: cintăl, lucrează /, coboară .'etc. -e : soseşte .', scade !, petrece !v slrînge ! etc. Pers. II indicativ : -i : citiţi, lucrezi, cobori, soseştir scazi, petreci, siringi etc. Pers. III. indicativ: -ă : ciută, lucrează, coboară etc. -c: soseşte, scade, petrece, slrînge etc. OBSERVAŢII : Un grup restrins de verbe prezintă forme deosebite de imperativ., explicabile prin istoria limbii sau prin fonetică sintactică (eventual tot dîntr-o perspeethă istorică) ; a face (şi compuşii : a preface, a reface, a desface etc), a duce (şi compuşii : a aduce, a conduce etc), a zice ( şi compuşii : a prezice, a se dezice ete,), tr veni (şi co mpeşiî : a deveni, a reveni, a preveni etc.) : fă ! (desfă î etc), rin ! (adu ! etc), zi \ (prezi ! etc.) vino \ vină ! (previnn ! etc.K La plural, dezinenţa este omonimă cu cea de indicativ (prezentă, de altfel, Ia toate modurile şi timpurile verbale,. variabile in funcţie de număr şi persoană) : -ţi ; omonimia formelor este înlăturată de intonaţia deosebită a imperativului : cîniaţi ! lucraţi !, cobori ţi !, faceţi !, mergeţi ! ele. Structura imperativului diferă în funcţie de tipul de-flexiune al verbelor Ia nivelul teniei de prezent şi la nivelul dezinenţelor. La nivelul temei de prezent, diferenţele sînt aceleaşi' ca în cazul tuturor formelor temporale construite în bazai temei de prezent: indicativul şi conjunctivul: Din perspectiva temei II a prezentului diferenţele urmează, în general, ordinea tipurilor de flexiune : — rădăcină -f~ sufixul -a : cînt-a-ţi ; verbele din tipul f ele flexiune 127 — î'ădăcînă ~J- sufixul -i : verbele din tipul IIX de j flexiune : dorm-i-ţi, sos-i-ţi .' j — rădăcină -f- sufixul -l : verbele din lipul II2 de j fleXiune : cobor-i-ţi .', ur-î-ii ! \ — rădăcină -\- sufixul -e : verbele din tipurile III—V \ de flexiune : păr-e-ţi î virul-c-ţi ! pfind-c-ţi ' i Din perspectiva temei I a prezentului diferentele sînt f marcate mai ales de apartenenţa verbelor Ia clasele flexionare : I — rădăcină -j-sufixul -o-: verbele dhitipul II de fie- j xiune, tipul IIlM_. II2.a., & cnri tipurile III—V : cint-ă l \ ■ofer-ă .', scacl-c .', merg-i ! etc. — rădăcina -j~ sufixul -cz- : verbele din tipul II, de j flexiune : lucr-eaz-ă ! f — rădăcină -J- sufixul -eşi-; verbele din tipul IIlwbm de j flexiune : sos-eşt-e ! \ — rădăcină -f sufixul -uşi- : verbele din tipul II>.v. d.e i flexiune : urăşt-e ! \ Dezinenţele păstrează, de asemeni, regruparea stabilită j de repartizarea dezinenţelor -ă şi ~c Ia prezentul indicaţi- | vului : I — dezinenţa -îi : verbele din lipul I de flexiune şi [ din tipul II1 : cînl-ă .'. hicrcuz-ă l, coboar-ă ! j — dezinenţa -c : verbele celorlalte tipuri de flexiune : j soseşt-e !, slring-e !, scud-c l ele. \ OBSERVAŢII (1) — Excepţiile sînt. de asemeni, aceleaşi: primesc dezinenţa -e verbele din tipul I de flexiune, dacă au rădăcina verbala terminată în vocala -i (cu excepţia verbelor care au iu tema prezentului sufixul -cz) : apropi-c ! Primesc dezinenţa. -ci verbele din lipul IIV a căror rădăcină se termină în consoana r (dacă sufixul temei I diî prezent este -0) : afcr-fi etc. (2) — Se adaugă ;ie<_-stnr excepţii, cele discutate mai sus : \ verbe care prezintă nu numai dezinenţe particulare, ci chiar forme speciale: [ii! zi! ele, precum şt verbele care, din molive fonetice ! prezintă dezinenţa -i: nurfj-i !, dorm-i ! etc. j Spre deosebire de celelalte moduri verbale, la persoana ! a îl-a singular imperativul negativ prezintă o allă structură, constituită din. tema .de ihfinitiv, precedată de adverbul de negaţie nu : nu cînta, lucra', cobori, dormi, merge .'etc. Diferenţele se produc la nivelul temei de infinitiv, in funcţie de/sufixul specific fiecărui tip de flexiune : — 'stifîxul -a ; verbele din tipul I de flexiune: nu " cînt-â_ f — sufixul -i ; verbele din tipul 1I± de flexiune: nu . - dorm-i ! — sufixul -î; verbele din tipul II2 de flexiune: nu c'obor-i — sufixul -ea; verbele din tipul III de flexiune : nu păr-ea ! ' — sufixul ~e; verbele din tipurile IV şi V de flexiune : nu pelrec-e ,', nu pling-e l Datorită caracterului invariabil al temei de infinitiv, forma negativă nu mai prezintă dezinenţe pentru persoană şi număr la singular. La plural, nu intervine nici o deosebire în structura verbului, în forma negativă faţă de cea afirmativă : cinlaii — nu cinlaii ! Accentul: La forma afirmativă, cade pe rădăcină la verbele din tipurile flexionare IV şi V : scrie, scrieţi ! şterge .', ştergeţi .' etc. şi pe sufixul tematic, dacă este realizat pozitiv, la celelalte verbe : lucrează !, lucraţi !, cinlăţi .', coboriţi, dormiţi' !, vedeţi ! etc. Dacă sufixul tematic este -0- accentul rămîne pe rădăcină : ciulă !, vezi '!, dormi ! etc. Verbele cu forme speciale la imperativ poartă accentul pe -finală : desfă, adu, prezi ! Verbul a veni, însă, are accentul pe rădăcină: vino !; Ia fel compuşii : revîno ! La forma negativă a singularului, accentul cade pe sufixul tematic la verbele din tipurile flexionare I—III: nu cîntă !, nu dormi;-tiu cobori.', nu părea !, şi pe rădăcină, la verbele din tipurile de flexiune IY, şi V; nu trece!, nu plinge ! etc. 9 - Verbul - 235 129 Formele absolute (neutre) ale verbului -Caracterul labil al- „graniţelor" dintre unităţile texko-gramaticale ale limbii este probat, între altele, şi de existenţă iinor forme verbal-nominale (cu origine verbală şi caracteristici deopotrivă verbale şi nominale), loc de întîlnire a celor două mari categorii Iexico-gramaticale : verbul şi numele (substantivul şi adjectivul) la care se adaugă adverbul. Aceste forme, neutre din punctul do vedere al atitudinii vorbitorului faţă de acţiune, ies din sfera verbului prin relativa lor inaptitudine temporală*1 (nu pot realiza funcţia de actualizare specifică verbului) şi sc apropie de sfera numelui prin convertirea dinamismului lor verbal la o condiţie relativ statică.** INFINITIVUL Denumeşte acţiunea verbală, încă necuprinsă (sau scoasă) într-un raport temporal sau modal, în afara referinţelor de număr şi persoană. Este forma tip —de dicţionar — a formelor verbale, variante contextuale, condiţionata de cuprinderea lor în reţeaua de relaţii morfologice şi sintactice ale procesului de comunicare. Este forma (în sensul concepţiei lingvistice moderne, forma fiind deopotrivă a expresiei şi a substanţei) în care verbul se intilncştc cu substantivul. Este caracterizat de particularităţi substantivale şi verbale în acelaşi timp. Particularităţi substantivale : — numeşte acţiunea verbală în acelaşi mod în care substantivul numeşte un „obiect" ; o priveşte, adică, static : a cînta — cînicc ; a dormi-somn etc. — îndeplineşte relativ toate funcţiile sintactice ale substantivului : — subiect al propoziţiei : * Excepţie Tace doar infinitivul care prezintă forme pentru prezent şi perfect. ** Eace excepţie gerunziul carc-şi menţine In structura sa semantică un relativ dinamism. „E uşor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune" (Eminescu) =— nume predicativ : „A trăi integral gîndirea înseamnă a o elibera de obişnuinţa superficială de a vîri totul în categorii." (G. Călinescu) — atribut : „Nu se poate condamna îndeajuns năzuinţa de a considera genurile ca formule sacrosancte ..." (L. Husu) — complement direct : „... în tihnă şi în răgaz poţi revizui cu privirea toate acele chipuri femeieşti, care. în zadar se par că cearcă a se ascunde sub negrele tor carnelauce." (Hogaş) ş.a.m.d. —: îşi realizează aceste funcţii sintactice întocmai ca substantivul, fără prepoziţie, complementul direct, cu prepoziţii atributul şi circumstanţialele. în realizarea funcţiei de atribut cea mai mare frecvenţă o are, ca şi în cazul atributului prepoziţional substantival, prepoziţia de: „Metafora este modul de a visa al umanităţii." (G. Căliuescu) Circumstanţialul de timp are ca element de relaţie mai ales locuţiunea prepoziţională înainte de (comună şi atributului substantival prepoziţional) „EI singur zeu stătut-a nainle de-a fi zeii" (Eminescu) Doar la exprimarea circumstanţialului de scop intervine o prepoziţie relativ specifică, spre (precede substantivul sn cazuri rare şi in general, în alte condiţii sintactice) : „Spre a ajunge însă acolo trebuie să ne prefacem în ac ăla t oare, să ne vîrîm pe dedesubt..." (Hogaş) alături, însă, de prepoziţia comună şi substantivului, pentru : „în rursnl călătoriilor sale, el se apropie necontenit pentru a ne expune istoria locurilor pe care le străbate sau pentru a ne povesti legende în legătură cu ele." (T. Vianu) Particularităţi verbale: — prezintă însuşiri specifice verbului; poate, fi tranzitiv sau intranzitiv : „... urmează să explicăm mai departe tehnica erme- 130 131 lismului, spre a-\ deosebi' dc 'falsul* ermetism. ..." (G. Călinescu) ' • „Urmuz, dimpotrivă, dc cite ori este. pe-punctul dc a . .cădea., intr-o. asQCiaţitine normală ..." ■ <0. Călinescu), personal .sau ^impersonal■: . ;.... - • . •• . • „începuse a ninge ..." — intră în relaţii de opoziţie, la nivel sintactic, specifice verbului; afirmaliv-negativ ; forma negativă o realizează, de asemenea, cu modalităţi caracteristice verbului : prin adverbul de negaţie nu (sau nici, mai rar) . „Ş-apoi... cine-.ştie de este mai bine. .-.„ ? A fi sau a nu fi ... dar ştie oricine" (Eminescu) — cunoaşte opoziţii categoriale verbale : /impui şi diateza : „înainte dc a trece pe la tine. mă opresc pe la bibliotecă"/ „Înainte de a fi trecut pe la tine, m-am oprit pe la bibliotecă ..." ; ■ „Grija de. a spăla maşina o avea Mihai."/ „Refuza de la început ideea de a se spăla ciî apă rece"/ ,.!l amuza ideea de a se spăla unul pe altui."/ ,;Un singur lucru îl deranja : ideea de a fi spălat de altcineva." — refuză opoziţii categoriale substantivale : gen, număr, caz. '■— refuză articolul — In situaţii particulare, poate îndeplini funcţia fundamentală a verbului : predicalia ;* „Multe sînt de făcut şi pnţine de vorbit, dacă ai cu cine le înţelege." (Creangă) — intră ca regent în relaţii sintactice specifice, verbului ; poate avea de exemplu, un complement direct : „Tendinţa noastră este de a rupe floarea care ne place sau măcar de a o răsădi, după o anume concepţie, în grădină." (G. Călinescu) — nu admite relaţii sintactice specifice exclusiv substantivului (sau înlocuitorilor lui) ; nu poate fi, de exemplu, regentul unui atribut. * Vezi. p. 185 s.u. ■ * Timputite infinitivului .......... Cunoaşte două forme temporale : prezent şi perfect; .. PREZENTUL. este, de fapt, un'timp care depinde totdeauna de relaţia contextuală in care se află prins: " „Spre a merge Ia Almaş pe drumul .măre, ar fi'- trebuit să suim dealul Balaurului, ce se ridică dincolo dc Dăt'măiieşti." (Hogaş);' -'• „Acum cînd chiar nici Pin tea nu se sfia a-i spune "că-l • bănuieşte, el se simţea mai bun'decît cum îl credeau alţii..." (Slavici) ' întrebuinţat cu semnificaţia sa fundamentală, „nomi-nativă", îu limbajul sentenţios al scrisului filozofic, infinitivul prezent este un atemporal: „A-:cere cuiva să fie erou în împrejurările, josnice ale unei societăţi decăzute e ca şi cum ai cere unui vultur 'irîdiis într-o odăiţă să zboare la o mie de metri deasupra pămîntului." (N. Iorga.) în situaţii particulare infinitivul are valoare, de imperativ': in propoziţii independente, exprimînd interdicţii cu valoare generală. Cu această valoare modală (cînd este, dealtfel, şi predicat al propoziţiei), infinitivul se. prezintă, de regulă, la forma negativă şi însoţit de un pronume reflexiv de persoana a lîl-a : ..A nu se sta(iona aici !" Nu lipsesc, bineînţeles, nici construcţiile în care infinitivul se prezintă sub forma afirmativă, mai exact, pozitivă : ,.A .se slăbi..." (Caragiale) S I r u c t u r a morfologică Sintagma infinitivului prezent este costituită din morfe-mul liber a (la origine, prepoziţie) şi tema liberă a infinitivului : . a cinta, a lucra, a cobori, a dormi, a părea, a vinde, a prinde. Structura sintagmei este aceeaşi pentru toate verbele ; tema infinitivului, însă, prezintă diferenţe, ,, la nivelul sufixului, în funcţie de tipul de flexiune al verbului : s'u'fîxul -a : verbele din lipul / de flexiune : a etnia, a ■ lucra ■ 132 133 m sufixul -i : verbele din tipul ll% de flexiune:: a dormi, a sosi sufixul -? : verbele din tipul II2 de flexiune : a cobori, a urî sufixul -ea : verbele din tipul III de flexiune : a părea sufixul -e : verbele din tipurile IV şi V de flexiune : a vinde, a prinde Sintagma infinitivului prezent este disocîabilă prin adverbe modale-regim : mai, tot, cam, şi: „A. început a cam protesta de la o vreme...", prin adverbul de negaţie nu : „Am sfirşit prin a nu mai crede nimic din cele spuse de el." sau prin pronume, reflexive sau personale (forme scurte, neaccentuate) : nu caut o casă cu chirie pentru a o admira din curte ..." (Caragiaîe) „nu pierde nici o ocazie pentru a-şi manifesta nemulţumirea ..." (Caragiaîe) Cînd elementele inserate sînt mai multe, adverbul de negaţie se situează pe primul loc, adverbele-regim, pe ultimul: „Am început a nu-1 mai crede deloc." OBSERVAŢII: — Prcpoziţia-morfem a a infinitivului poale lipsi din sintagma infinitivului In două cazuri: a. — clnd infinitivul urmează verbului a putea (regional -şi verbului a şti): „Poţi zidi o Jume-ntreagă, poţi s-o sfărâmi, orice-aî spune, „Peste tonte o lopata de ţarină se depune ..." (Eminescu) ; „Eu nu cint că slin cinta ..." b. — cfnd infinitivul este precedat, în frazu, de un pronume sau de un adverb relativ: „ ... norocul iţi ride din toate părţile şi nu ai de ce fi supărat" (Creanga); „Şi pentru băiat n-ai de unde da?" (Creangă) „Ai să te duci In fundul iadului şi n-are să aibă cine te ticoatc" (Creangă) Accentul: cade pe sufixul tematic la verbele aparţinînd tipurilor I—III de flexiune : cînta, lucră, durmi, sosi, cobori, uri, părea, şi pe rădăcina verbală, la celelalte verbe : vinde, prinde. PERFECTUL exprimă un moment anterior acţiunii verbului cu care se află într-o relaţie oarecare : „GîndiU de a fi pierdut şi cea din urmă ocazie nu-1 mai părăsea ..." sau un moment posterior, mai cu seamă cînd este precedat de prepoziţii temporale: „înainte de a fi ajuns acasă i s-a înlîmplat un lucru ciudat" Structura morfologică Sintagma infinitivului perfect este constituită din infinitivul prezent al auxiliarului a fi şi tema de participiu a verbului liber : a fi cintat, a fi lucrat, a fi cohorît, a fi dormit, a fi părut, a fi făcut, a fi mers. Sintagma are aceeaşi structură pentru toate verbele limbii române. în interiorul ei, însă, se manifestă deosebiri ale temei de participiu. Sintagma infinitivului perfect poate fi disociată, între prepoziţia morfem a şi auxiliarul de timp fi, de aceleaşi elemente ca şi sintagma infinitivului prezent : adverbe-regim : „Spaima de a mai fi făcut iar vreo gafă a pus stăpînire pe el.", adverbul de negaţie nu : „Pînă. a nu fi venit Mihai totul părea in regulă ..." sau pronume, personale sau reflexive : „M-a cuprins dintr-odată teama de a nu-1 fi jignit cu ceva Adverbul modal .şi dizlocă sintagma, în mod obişnuit, între auxiliar şi temă : „Gîndul de a fi şi greşit, faţă de Mircea îl determină să plece imediat". Cînd sintagma este dislocată de mai multe elemente lingvistice în acelaşi timp, ordinea rămîne aceeaşi, ca în structura infinitivului prezent: adverb de negaţie, pronume, adverb modal : „Uitasem parcă, pentru moment şi de durerea de a nu-1 roai fi văzut îneă o dată." Accentul: accentul principal cade pe tema de participiu; verbele din tipurile I—IV prezintă accentul pe sufixul tema- 134 Î35 •ttc- ă fi cîniăt, a fiiucrăl, a fi dormit, a fi coborît, a fi. păriit; verbele din tipul V de flexiune au accentul pe rădăcină : a fi parcurs, a fi reslrins; de altfel, căzînd, de regulă,pe ultima silabă, accentul se află tot în „grupul" fonetic înc-aidse cuprinde şi sufixul'participiului. ' ; - * ' : *'' '' GERUNZIUL Este formă Verbală absolută în structura semrfiitit'ă a căreia ;cel mai adesea verbul se întîtneşte cu adverbul. ' Prmteavea şi alte ipostaze : /. . — de adjectiv; cînd primeşte dezinenţe de număr şi gen, ca orice adjectiv, calificativ : . „Metalica, vibrinda ă clopotelor jale" (Eminescu) 'de*-substantiv; prin intermediul valorii adjectivale, în urina unui proces de substantivizare,' prin articol:- .Murindului speranţa^ turbării răzbunarea," (Eminescu) Aceste ipostaze sînt, însă, astăzi, cazuri de excepţie şi nu mai interesează flexiunea verbului datorită trecerii lor in- sfera altor unităţi lexico-gramaticale. Natura adverbială a gerunziului se manifestă în predominarea funcţiei sale circumstanţiale, la nivel sintactic : de mod, de timp, de cauză etc.: '■ . ; „Tresărind scînte.ie Iacul Si se leagănă sub soare ; Eu, privindu-\ din pădure, Las aleanul să mă fure" (Eminescu) „Pe drum, avlnd bucuria unui soare de toamnă aşa de frumos, s-a răzgîndît ..." (Sadoveanu) Natura adjcctivată se impune cu deosebire în modul dc realizare a opoziţiei sintactice afirmaliv-negativ; pentru constituirea formei negative, gerunziul se serveşte dfr, prefixul negativ ne-: • - •• „Din toate acestea,'Filip înţelese că mareşalul Coimeseu, riefiind lucrător, n-avea nici o trecere nicăieri ;.." ■: » (G. Călinescu) : -„Filip tăcu umilit şi neîndrăznind să contrazică pe Mangerlioaica" (G. Călinescu) *.• . , .' ; ; Asemenea verbelor, însă, forma negativă a gerunziului poate fi dislocată, de adverbul modal mai, cel mai frecvent-: 136 ,VAV "măi putlndu-i suporta discursul-' demagogic^ ■ am hotărît să plec ..." V. sau de' adverbul prea (cazuri rare) : ■\',Ne' prea ştiind curir să; procedez, l-am rugat pe Mihai să se ocupe de el ..." Spre deosebire de verb,'însă, gerunziul negativ nu poate fi dislocat nici de alte adverbe, nici de pronume. Caracteristici verbale: - — poate fi tranzitiv sau intranzitiv : „Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,' Hedeşteptind în faţă-mi trecutele nimicuri ;" (Eminescu) „Iară purcelul calcă înainte pe covoare gfohăind si începe a muşluî prin casă." (Creangă), personal sau impersonal: .„Plouind prea tare n-am mai plecat." Caracterul personal devine manifest în construcţii absolute : ..Fiind eu bolnav, a trebuit să plece el în locul ' meu." şi, mai ales, cînd este însoţit de un pronume reflexiv : f,Uilindu-mă mai atent am observat o urmă..." — cunoaşte opoziţii categoriale verbale, de diateză: ....Spălîndu-l tu în fiecare dimineaţă, l-ai învăţat un le.neş."/ „Spălîndu-te cu apă rece ai să vezi că te încălzeşti." etc. — întreţine relaţii sintactice specifice, verbului : cu un suineiI gramatical, de exemplu : „El iar privind de săptămîni/ îi cade dragă fata." , (Eminescu) sau cu un complement, direct, indirect, dc'a'ijknl etc.. ..Biblia ne povesteşte de Samson, cum că muierea," Cînd dormea, tâindu-i părul, i-a luat toată puterea..." ; „Nepreţuind «rănitul, o, fecioară 1" (Arghezi) -p cînd este forma sub care se prezintă un verb copulativ gerunziul cere sau este cerut de un nume predicativ : „Fiind băiet, păduri cutreieram." (Eminescu) — refuză opoziţii categoriale specifice adverbului (şi adjectivului) : comparaţia. 'Structura morfologică: •• • 1 Este întrebuinţarea autonomă, absolută, a temei :libere de gerunziu a verbului: 137: cîntind, Iaciind, ctitorind, nrind, dormind, sosind, părlnd, făcind etc. Structura temei verbale a gerunziului diferă, în funcţie de tipul de flexiune al verbului (într-o altă regrupare), Ia nivelul sufixului formativ: — sufixul — înd: caracterizează verbele din tipurile I, II2 şi ///— V de flexiune: cintînd, lucrînd, coborind, urind, părînd făcind, mergînd — sufixul —ind; in structura temei verbelor din tipul IJl de flexiune : dormind, sosind OBSERVAŢII (1) — mai prezintă sufixul -ind, verbele din lipul I de HeKÎune şi din tipul UI, dacă au rădăcina verbală terminată în vocala f sau In consoană palatală (sau palatalîzată) : apropiind, serii nd, veghind, îngenunchind etc. (2) — In relaţie sintactică cu formele scurte ale prenumelor personale si reflexive, care secundează totdeauna gerunziul şi cu care se constituie lntr-o unitate fonic-scmnnlică, intervine vocala de legătură ii : căutindn-l, apropiindu-sc ; — in prezenţu ambelor forme pronominale (de Dativ şi de Acuzativ), forma de Dativ precede forma de Acuzativ : aducindu-nii-l; tâudîn-dn-şi~o; iiitindn-mi-se rle. PARTICIPIUL Este forma verbala absolută, in structura semantică a căreia verbul se intilncşte. cu adjectivul, în funcţie de conţinutul lexical al verbului, de structura lut semantică, în general, sau dc alţi factori, predomină uneori valoarea verbală, alteori, valoarea sa adjectivală. Cînd acţiunea verbală este convertită în însuşire, participiul se poate transforma din verb în adjectiv, in rare caz nu mai interesează flexiunea verbală: „Pajul Cupidon, vicleanul Mult e rău şi alintat," (Eminescu) Cînd predomină caracterul dinamic, acţiunea verbului fiind privită sub aspectul unui proces încheiat, trece în prim plan valoarea verbală a participiului : „Cu perdelele lăsalt Şed la masa mea de brad." (Eminescu) în afara impunerii unei valori sau a alteia, participiul se caracterizează printr-un comportament gramatical dualist, adjectival şi verbal, in acelaşi timp. Caracteristici adjectivale : — intră în opoziţii categoriale specifice flexiunii adjectivale : de gen : „Mormînt închis la zgomotul de afară" (Arghezi)/ Urechea Ini închisă pentru graiuri" (Arghezi) ; de număr: „O, vino, fluture, te lasă Pe braţu-mî ostenit."' (Arghezi) / Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare Vin dc la cîmp ..." (Eminescu) de caz : ..Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă" (Eminescu)/ privirea fixă şi profundă şi-o aţinti asupra cărţii deschise înaintea lui Dan." (Eminescu) şi de comparaţie : ,.0, de n-ai fi mai înrudit cu moartea dccîl cu viaţa" (Blaga) — opoziţia ufirmaliv-negativ o realizează cu mijloace specifice adjectivului : prefixul ne- ; „Părea un fulger nenirerupt Rătăcitor prin ele." (Eminescu) — poate primi articol adjectival: „Atunci lumea cea gîndită pentru noi avea fiinţă" (Eminescu) — prin articol adjectival (demonstrativ) sau prin articol definit, se poate transforma în substantiv : „L'mbra celor nefăcute nu-ncepuse-ase desface." (Eminescu) „Femeile, copiii şi toţi ai lor veniră Cu ţipăt, să cunoască legaţii cum se-nşiră." (Arghezi) — nu manifestă opoziţii categoriale verbale: timp, diaffză. 138 139 CARACTERISTICI .VERBALE — participă Ia unele relaţii sintactice specifice exclusiv • verbului; poate fi regentul unui. complement de agent, de exemplu : - •■ • : ;• , ..cînd scrumul nopţii o sa piară dus/ ■ de-un vînt spre-apus," (Blaga) Structura mo r f o I o g i c ă -•■:-,:-L'a nivel semantic, participiul este un perfect absolut, opunîndu-se, din această perspectivă, gerunziului, un prezent- absolut. - - : • . ■• - La . nivelul - expresiei, participiul. este întrebuinţarea absolută, autonomă, din punct de vedere morfologic,, a.temei libere de participiu. Participiul este o temă verbală încheiată, omonimă cu tema liberă a participiului. Omonimia se rezolvă la nivel sintagmatic : tema liberă de participiu se cuprinde în-mod obligator într-o sintagmă cu un alt verb, auxiliar, de timp : am cîntat. aş fi cîntat etc. sau de diateză : sini lăudat etc. ; tema absolută împlinită se întrebuinţează independent, în afara oricărei relaţii sintagmatice cu verbe auxiliare. Tema liberă a participiului se'formează : — ca temă secundară, de la tema primară de perfect a verbului, la care se adaugă sufixul tematic .. specific în structura verbelor din tipurile I—/V de^ flexiune : ■■cîntat, lucrat, dormit, coborît, urît. părut, vîndut; .. — ca temă primară, dc. la rădăcina verbului prin sufixele : • — t; Ia verbele din tipul V dc flexiune, clasa 1 : rupt etc. — s; la. verbele din clasa 3 a tipului V de flexiune: prins etc. OBSERVAŢII: • '' _ participiul întră în structura sintagmei predicatului* " 'complex ' ' '. „A statelor greoaie cară 'ircbtiie-mpinsc 1 ■ ' '-ŞÎ trebuiesc-luptate- războafele aprinse," (Eminescu) in care caz semnificaţia'sa temporală de perfect absolut dispare valoarea ,' temporală a sintagmei o dă verbul principal a trebui. . ■ * Vezi p. 139 ş.u, SUPINUL Este o formă verbală absolută, sinonimă cu infinitivul. Denumeşte acţiunea verbului. Se opune, îu primul rînd, participiului, în timp ce în structura semantică a participiului verbul se înlîlneşte .cu adjectivul, in structura semantică a supinului, verbul se intilneşte cu substantivul. în propoziţia : „La zgîriet el v7a dat gheară ■ (Eminescu) supinul la zgîriet prezintă sensul : „acţiunea de a zgîria", în timp ce într-o propoziţie precum i- ,;Aveâ obrazul zgîriet participiul zgîriet exprimă un proces încheiat, într-un sens mai larg, o însuşire^ aceea de „a fi zgîriet . , Supinul prezintă două ipostaze, de verb .şi de substantiv, diferite între ele rtiâi cu seamă Ia nivelul expresiei : supinul substantiv primeşte articol şi nu admite prepdziţia-morfem de : „Mersul pe jos este-odihnitor." ; supinul verb nu admite articol .şi nu se poate lipsi de prepoziţia-morfem, fără de care. s-ar confunda cu participiul-: ifMai este încă de mers, nu glumă" Supinul substantiv se încadrează, că orice alt substantiv, în flexiunea nominală si nu mai interesează flexiunea verbului. Supinul verb prezintă deopotrivă caracteristici verbale şi substantivale, mult estompate, insă. Caracteristici substantivale : — poale îndeplini funcţii sintactice specifice substantivului : nume predicativ : „Multe sînt de făcut şi puţine de vorbit dacă ai cu cine te înţelege ..." (Creangă) atribut : „Nu e, însă, mai puţin adevărat, că se găsesc şi destule frînghii de legat pe oamenii de soiul meu ..." (Hogaş) circumstanţial de relaţie : „De părăsită, părăsită era ea, căci cucuta, brusturul şi urzica moartă creşteau în voie ..." (Hogaş) etc. Caracteristici verbale: — poate intra îu relaţii sintactice specifice verbului : ca regent al unui complement direct, de exemplu : 140 141 ..... scoate vornicul din sat pe oameni Ia o clacă dtr dres drumul." (Creangă) sau, mai rar, al unui complement de agent: „Acesta nu c un roman de citit de către orieine." Cit priveşte categoriile gramaticale, le refuză deopotrivă şi pe cele nominale (gen, număr, caz) şi pe cele verbale (timp, diateză). Din punctul dc vedere al timpului, acesta este dat de verbul principal din propoziţie. Structura morfologică Sintagma supinului este constituită din două elemente : tema libera dc participiu a verbului şi prepoziţia-morfem de (mai puţin specifice si mai cu seamă, mai puţin frecvente, prepoziţiile la şi pentru) care-i asigură autonomie — la nivetuS expresiei—faţă de participiul, altfel, omonim : de cintat, de lucrat, dc coborît, de vîndut, de prins etc. Structura supinului este aceeaşi pentru toate verbele ; doar tema de participiu, componentă a sintagmei, diferă, în funcţie de tipul de flexiune din care face parte verbul, prim sufixul tematic. OBSERVAŢII : — Supinul intră in structura predicatului verbal coaiplcz: „liuminc de văzul dacă ..." II. - SINTAXA VERBULUI Capacitatea verbului de a se organiza într-un sistem gramatical — abstract — al timpului îi asigură un loc central în structura sintactică a limbii, care se configurează ântr-o strînsă legătură, cu predicaţia, funcţie verbală prin excelenţă. Avînd capacitatea de a exprima timpul, timpul abstract, singur verbul se poate constitui în predicat al unei comunicări (sau în auxiliar al predicatului, dar un auxiliar indispensabil), numai verbul poate, adică, să aducă îu cîmpul de manifestare a timpului „obiecte" existente, altfel, în afara timpului, în vocabularul limbii. Dar o caracterizare completă a verbului din punct de vedere sintactic impune luarea în considerare a trei perspective : (1) —Funcţia specifică: predicaţia (2) — Relaţiile sintactice în care intră în calitate de predicat (3) — Categoriile gramaticale specifice care se realizează, atît ca expresie, cît şi ca substanţă la nivel sintactic. Clase de verbe Din prima perspectivă, aceea a capacităţii (condiţionată, bineînţeles, semantic) de a-şi îndepUni sau nu funcţia sintactică specifică, se disting două categorii de verbe : 142 143 — verbe predicative — verbe nepredicative Sînt predicative verbele carc-şi îndeplinesc, în condiţii morfologice şi semantice realizate pozitiv, funcţia de predicai. Acesta este cazul marii majorităţi a verbelor. Sînt nepredicative verbele care, într-un context oarecare, nu reprezintă predicatul unei propoziţii, chiar avînd îndeplinite toate condiţiile morfologice reclamate de funcţia predicaţiei. Categoria verbelor nepredicative cuprinde, două subclase, în funcţie de structura lor internă şi de rolul pe care îl au 111 sintagma predicatului propoziţiei : — verbe copulative — verbe semiuuxitiarc Verbele copulative :în funcţie de condiţia lor semantică, verbele copulative se grupează, la rîndul lor, în două tipuri : — verbe copulative absolute, instrumentalizaie (copule verbale). Sînt nişlc simple auxiliare sintactice. Golite de înţeles lexical, aceste verbe sînt doar nişte instrumente care servesc Ia exprimarea unor categorii gramaticale morfologice (în primul rînd, timpul), obligatorii pentru realizarea .predicaţiei propoziţiei, categorii pe care numele predicativ nu le poate exprima. Copulele verbale sînt cerule de elementele lingvistice aflate în situaţia de a constitui predicatul într-o propoziţie şi care sînt incapabile să exprime timpul, categorie fundamentală predicaţiei şi persoana, categorie gramaticală necesară constituirii relaţiei subiect-predicat, relaţie fundamentală pentru închegarea unei comunicări-propoziţie. Se cuprind aici verbele a fi, a însemna, a reprezenta, cînd sînt total desemantizate (din perspectivă lexicală) : „El cs/e-al omenirii izvor de mîntuire :" (Eminescu) ; „Numesc, sînt, frumos.şi bine ce, nimic nu însemnează". (Eminescu) Neparticipînd din puuct de vedere semantic larealizarea predicaţiei, verbul copulativ poate lipsi (şi lipseşte-în limba vorbită şi în limbajul artistic) din structura predicatului; dacă. vorbitorul - : apelează la alte mijloace dc actualizare' (intonaţia, de exemplu, sau pauza) : ; .' ' , • ^-.--Religia — o--frază de dînşii inventată'" (Eminescu)■!<■'■ > — verbe copulative lexica-gramaiicalc ..,*,, Prin natura lor, sînt, sub aspect semantic, inapte pentru predicaţie. Acestor verbe le, este. nuraaidecît necesară o complinire semantică,: complinire care să facă posibilă (şi-reală) predicaţia. Ele cer un nume, nu mai .sînt cerute. Cer un. nume care să reprezinte tocmai complinirea semantică, necesară, . .Este totdeauna.neprcclicativ verbul a deveni, verb care' exprimă p idee mult prea generală şi care, pentru a îndeplini rolul de actualizare, esenţial predicaţiei, are nevoie de limite exkrioare ; limita şi-o află într-un nume (substantiv, adjectiv, numeral) sau pronume : r.. .................Iată-1 ■ Cum din haos face mumă, iară el devine Tatăl'...1'' (Eminescu) .Se alătură verbului a deveni alte verbe care, prin modificări semantice, îi ajung sinonime : a ajunge, a .se face, a ieşi : „Dedicînd broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră C-ajungînd cîndva miniştri Ie-a deschide carieră." ; „Dar ce frumoasă se făcu Şi mîndră, arz-o focul;" (Eminescu) In această subgrupă, se mai cuprind şi alte verbe, întrebuinţate copulaliv, în condiţii semantice particulare : a rămîne (cind nu mai este un verb de mişcare, mai exact de nemişcare...), a părea (cînd este personal ; ca verb impersonal, este. predicativ) etc. : „Şi aşa s-a păgubit sărmana capră şi de cei doi iezi, da. şi de cumătru-său,TupuI, păgubaşă a rămas şi păgubaşă să fie !" (Creangă) ; „Acolo, lîngă izvoară, iarba pare de omăl." (Eminescu) Verbele semiauxiliare "Constituie o categorie intermediară între verbele auxiliare (instrumente ale unor forme modale şi temporale compuse) şi, verbele predicative. Intra în structura predicatului" 144 1D - Verbul - 2)5 145' dar, de fapt, nu ca auxiliare ale predicaţiei ci ca instrumente ale unei eaetegorii sintactice, mai largi, mai cuprinzătoare, însoţitoare a predicaţiei —modalitatea, ale unei alte categorii, mai puţin.definită în limba română, aspectul, sau ale timpului (mai exact, ale relaţiei temporale de pasterioritate). Semiauxifiarele sînt verbe cerute de verbul-predicat, în funcţie de intenţiile vorbitorului în procesul de „actualizare", prin predicat, a unor realităţi care-.şi au punctul de plecare la „polul" subiectului gramatical. Se apropie de auxiliare, prin caracterul mai mult sau mai puţin „pietrificat" al flexiunii lor morfologice. Se.îndepărtează de auxiliare prin strînsa lor dependenţă de context, prin neatingerea acelui nivel maxim de morfologizare specific auxiliarelor. Sintagme de tipul am cintat. constituite din auxiliarul a avea şi tema de participiu a verbului, reprezintă, în orice context ar apărea, ca şi în afara vreunui context, un perfect compus. Auxiliarul verbal introduce, la nivelul expresiei, tocmai elementul necesar constituirii opoziţiei morfologice cu alte forme flexionare ale verbului. Sintagmele de tipul „Trebuie să cin te", in structura cărora se cuprinde un semiauxiliar, pot avea diferite valori modale, în funcţie de contextul sintactic. Verbul a trebui se constituie în marcă a probabilităţii numai într-un context suficient de larg „Trebuie să cînte pe undeva, de n-a venit la noi ..." Prin urmare, în timp ce auxiliarele îşi realizează funcţia morfologică în interiorul unei sintagme verbale, semiauxi-Harele îşi realizează funcţia numai sintactic şi numai în enunţuri sintactice îndeajuns de lărgite, de multe ori superioare unităţii sintactice de bază—propoziţia. Pe de altă parte, auxiliarele intră in sintagme predicative cu teme verbale (cu tema participiului: am cîntat; cu tema infinitivului : voi cinta etc), semiauxiliarele preced forme verbale morfologice deja constituite (conjunctiv: „Trebuie să fie bolnav ..." prezumtiv : „Trebuie să fi plimjînd de undeva" ; infinitiv: „Mă pot imbolnavi dacă ..." etc.) Semiauxiliarele se apropie de verbele predicative, prin păstrarea unui sens lexical (nu cel obişnuit, ci unul derivat, mai exact, metamorfozat). Se îndepărtează de verbele predicative prin pierderea autonomiei acestui sens. Semiauxiliarele nu sînt o categorie de verbe speciale ci o grupă de verbe întrebuinţate în mod special, în condiţii sintactice particulare. Se apropie, în acest sens, de verbele copulative (mai exact, de verbele devenite, în anumite condiţii, copulative)*. Se îndepărtează de ele prin aceea că nu sînt cerute de un element neverbal (nume, pronume) pentru a realiza funcţia predicaţiei ; semiauxiliarele sînt cerute de verbe, predicative pentru a introduce o notă modală particulară predicaţiei. Verbele copulative au capacitatea morfologică de a exprima timpul şi persoana ; semiauxiliarele nu pot exprima timpul decît cu foarte rare excepţii: a da, a sfa, a putea, uneia din ele nici persoana. Din punctul de vedere al rolului lor în structura predicatului, în care se cuprind, se disting trei clase de semiauxiliare : (1) —semianxiliare dc aspect (2) —semiauxiliare dc modalitate (3) —semiauxiliare dc timp SEMIAUXILIARELE DE ASPECT prezintă ca im-perfectivă acţiunea verbului cu care iufră în sintagma predi-calului. Acerbele a sta şi a vrea sînt instrumente ale exprimării imanenţei acţiunii verbului predicat ; acţiunea e pe punctul de a se produce, fără precizări în legătură cu ce se va întîmpla ulterior : dacă se va mai declanşa acţiunea sau nu : Stă să ningă...", „Vrea să ptingă ..." Amîndouă verbele au acelaşi comportament: şi-au pierdut sensul lexical propriu ; a sta nu mai exprimă nemişcarea iar a vrea nu mai serveşte exprimării unui act de voinţă. Şi-au pierdut autonomia semantică : înţelesul pe care rl aduc în sintagma predicatului este realizabil numai în şi prin sintagmă : a fi pe punctul de a ninge, plînge etc, nu doar a fi pe punctul... Şi-au redus Ia maximum capacitatea flexionară : se folosesc Ia prezent indicativ : „Stînca sta să se prăvalc In prăpastia măreaţă" (Eminescu) şi, mai rar, Ia imperfect: * Vezi pag. 14-f ş. u. 146 1-17 ,„Cîjid. soarele ... ..sta să cumpănească.^." (Hogaş),, sau la perfectul poten(ial-apiativutui : ,"' , „Ea clipi, din ochi,, des, parcă ar'fistat'să-Vdea lacrămile" ;. . . .(D. .Zamfirescu) . .ţ. Precedate de adverbul parcă, cele,două verbe pot' sta la pplcnlial-apiaiiv: „Parc-a;; sta să plece undeva" ; Purc-ar vrea să ningă ..." , . ■. înlimbavorbită, yerbul.fl muri intră, uneori, în sintagmă cu semiauxiliarula trage pentru a exprima împreună starea, ] condiţia particulară în care se afla subiectul gramatical: J „Bătrînul trage să moară ..." ' ... ..Ca semiauxiliar, verbul a trage, are o flexiune limitată, ; Ia prezent şi imperfect mai ales :" ,. . , \ .,Trăgea să moară cînd am ajuns eu." \ Verbul a da prezintă acţiunea verbului principal'ca o j tentativă, în general, nercallzată ; ca semiauxiliar, verbul < ajunge sinonim relativ cu verbul a încerca, dar îşi manifestă acest sens exclusiv în relaţie cu un conjunctiv: „Aghiuţă, vesel, dă să plece" (Caragiale) Flexiunea verbului « da, ca semiauxiliar, este mai puţin limitată,- dar se foloseşte, de obicei la prezent,, şi, mai rar la perfectul compus: ... .... „... toţi trei au dat să se repează la piciorul sting,al ■ scaunului." (Caragiale) ■" Semiauxiliarele de aspect se construiesc totdeauna cu un verb Ia conjunctiv prezent. Conţinutul lexical fundamental este- exprimat de verbul principal. Amîndouă verbele îşi schimbă forma pentru exprimarea numărului şi persoanei : (cu) stau să plîng, (tu) stai să plingi* (el) stă să.plîngâ etc. ; amdat săfug, ai dat să fugi etc. In general, nu se folosesc la forma negativă. . - SEMIAUXILIARELE DE MODALITATE prezintă acţiunea verbală din diferite perspective modale -.probabilitate, eventualitatea, ipoteza etc: a trebui, a putea,' a-fi,-, a avea*, a vrea,- a veni. ; ■ .':>'!" Verbul A TREBUI ;' Dintre toate, verbul a trebui este cel mai „instrumentalizat". Nu mai exprimă necesitatea, sensub său,: fundamental în situaţia de verb predicativ : „Tu trebuia să le cuprinzi De acel farmec sl'înt" (Eminescu) şi nici sensul de „a avea nevoie" : .... „Că mii de ani i-ou trebuit Luminii să ne-ajungă." (Eminescu) Ca semiauxiliar, a trebui exprimă, înainte de toate, o ipoteză, introduce, mai exact, o nuanţă modală ipotetică în structura sintagmei predicatului compus : . „Negru trebuie sa. fie sufletul tău, îi spuse." (M. Preda) Introducînd o notă de probabilitate, verbul a trebui situează sintagma verbală într-un. punct nedefinit îîitre certitudine şi incertitudine : .„Obraznicul ăsta. trebuie să fie ticălosul de fraţe-meu" (Caragiale) ■ •Apropierea de un pol sau de celălalt de pe axa ceritudine-incertitudine depinde de semantica întregului context sintactic „A venit nebunul! ... Trebuie: să fi. venit, că am auzit trîntind uşile." (D. Zamfirescu) în unele cazuri, parcă mai păstrînd ceva din sensul său lexical ca verb predicativ, verbul'ri trebui îi serveşte vorbitorului pentru a-şi manifesta încrederea in împlinirea' unei acţiuni : ... „... mi-a promis negreşit să dejuneze cu noi : trebuie să viei peste pulinlă să nu vie!" (Caragiale) Din punct; de vedere morfologic, semiauxiliarul a trebui este cel mai apropiat de verbele auxiliare : intră în structura predicatului compus cu forma de prezent, persoana a IIT-a singular :' „Trebuie sa fie aici în casă ascuns. Trebuie să-1 găsim" (Caragiale) i'uai rar,'cu forma de imperfect (cînd sensul modal'de certitudine este mai accentuat): <.... M,Cînd suna, ştiam că.Ramses trebuia să fi murit" (Eminescu) . . Djn punct de vedere sintactic, semiauxiliarul a trebui sc opune, verbului predicativ,-prin inaptitudinea sa de a realiza opoziţia . afirnifitivrnegativ.; o (onstrucţie precum „Nu • trebuie să.fie bolnav", nu,este posibilă decît în cazul valorii şi funcţiei predicative a verbului a trebui, .întrebuinţat cu 148 149 sensul său fundamental şi cu întreaga Iui capacitate flexionară. Verbul semiauxiliar a trebui se construieşte cu conjunctivul, prezent : „Trebuie să sosească acu, ca-i dus de azi dimineaţă" (Duiliu Zamfirescu) şi perfect: „Trebuie să fi fost tot ea, prietena tînără, care nu uita pe cei ce nu mai sînt" (D. Zamfirescu) sau cu prezumtivul prezent (cu auxiliarul Ia conjunctiv): „Trebuie să fi existinil vreo legendă asupra acestor două pîraie —" (Hogaş) Cînd semîauxiliarul (în cazuri rare) este. Ia imperfect, verbul principal se află în mod obligator Ia conjunctiv perfect. în sintagma predicatului, în care se cuprinde ca semiauxiliar, verbul a trebui rămîne invariabil şi din punctul de vedere al persoanei (fiind un verb impersonal) şi numărului. 5^n_d veiiîul principal este la conjunctiv prezent, îşi modifka forma în funcţie de număr şi persoană : „Trebuie să fii bolnav de ...", / Trebuie să fim bolnavi ca să „Trebuie să fie bolnavi de ..." etc. Cînd verbul principal se află la conjunctiv perfect sau la prezumtiv prezent. întreaga sintagmă este invariabilă în funcţie de număr şi persoană : „Trebuie să fi plecat (el, ei. tu, voi etc.) Cînd verbul principal este Ia prezumtiv prezent sau Ia conjunctiv perfect, sintagma semiauxiliar-vcrb predicaţii? îşi realizează semnificaţia modală în chiar spaţiul închis al structurii sale : „Trebuie să fi venit ciueva" ; „Trebuie să fi cîntind pe undeva". Sintagmele, mai abstracte, din punctul de vedere al gramaticalizării, sînt sinonime cu structura morfologizată a prezumtivului, prezent: „Trebuie să fi cîntind « Va fi cintînd", sau perfect: „Trebuie să fi venit = VSe mai. cuprind to-t aici expresiile verhale a-i părea -bine şi a-i părea râu,-.expresii-care. nu.ad-mit .relaţia cu im nominativ- dar care reclamă trimiterea spre-persoană1: îmi pare bine, iii pare bine etc. (2)—impersonale relative; sînt impersonale in-tr-un singur sens : nu realizează opoziţia specifică persoanei gramaticale ; în" celălalt Sens,- al relaţiei cu subiectul gramatical, al posibilităţii stabilirii acestei relaţii (nu şi al modalităţii) se aseamănă mult (păstrînd, in acelaşi timp o serie de diferenţe) cu verbele personale-: ca şi acestea dezvoltă relaţii cu un subiect, gramatical. ' Se cuprind aici verbe sinsemantice, verbe care ar lăsa mesajul incomplet, verbe care ar rămîne insuficiente—la nivel ' semantico-sintactic—daca nu ar dezvolta relaţii cu un subiect gramatical. Se opun verbelor personale. în primul rînd, prin natura şi situaţia sintactică a acestui subiect. In funcţie de natura subiectului şi de modalitatea de realizare a relaţiei subiect-predicat, aceste'verbe se diferenţiază în mai multe tipuri : a—verbe care admit deopotrivă un subiect interior propoziţiei, totdeauna de persoana a III-a, sau o propoziţic-subiect : a se cuveni, a se inlîmpla, a-i plăcea, â-t durea etc. Posibilităţile de selectare a subiectului sint foarte reduse, limitate, în general, de semantica verbului. Subiectul, pe de altă parte, nu este, de fapt, un protagonist activ, ci un punct de plecare a acţiunii verbale, de fapt, a stării exprimată de verb. Este o specie de subiect-obiect: se spun multe etc. Subiectul nu poate fi un pronume personal ci numai unul demonstrativ sau nehotărît: mi se cuvine aceasta, mi se-cuvin toate. Subiectul urmează totdeauna verbului ; schimbarea poziţiei atrage după sine manifestarea unei valori stilistice : „Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie, . : Căci nimic nu se intîmplă în întinderea pustie." (Eminescu) - Verbele admit opoziţia de număr, în funcţie de situaţia morfologică a subiectului, cînd. acesta este. interior, propoziţiei : • .. , „Ntw mai place.nimic de la o vreme," „De-atunci în haina morţii el. şi-a-mbrăcat .viaţaj, *•- li plac adînce cînturi, ca glasuri de. furtună." (Eminescu) , Cînd subiectul este exterior propoziţiei, sau este un infinitiv, verbul rămîne invariabil, în forma de singular :. „Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îţi vine, cum iii place pe copilă s-o desmierzi" ; „în genere îmi place a reprezenta pe femeia agresivă." (Eminescu) Un grup de verbe de acest tip sînt (sau pot fi) însoţite de pron&me personale în dativ, cînd verbul reclamă existenţa unor referinţe personale ; aşa este verbul a-i plăcea ; întrebuinţarea nepronominală a verbului este excepţională şi încărcată de valoare stilistică, scoţînd acţiunea verbală (mai exact, sentimentul, trăirea) din sfera particularului pentru a-l introduce în sfera generalizării : „Dacă vorbă-i e plăcută, şi tăcerea-i încă place ;" (Eminescu) OBSERVAŢII: — în limba vorbită şi in limbajul artistic, aceste verbe impersonale relative pot fi Întrebuinţate şi personal : „Să mă frizez, ca să-fi plac, să-ţi spun minciuni..."(Eminescu) „Cu toate acestea dacă le intimpli înlăuntrut minustirii- (Hogaş) b —verbe care se construiesc, în mod obişnuit, cu propo-zîţii-subiect, dar care admit uneori şi un subiect interior, exprimat printr-un pronume cu valoare neutră (demonstrativ sau nehotărît): sau printr-un substantiv chiar : a trebui, a i se năzări etc. ; „Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfînt" (Eminescu) IVu-mi trebuie flamuri (Eminescu) e —verbe care admit ca subiect doar o propoziţie subiectivă. Se cuprind aici expresii verbale constituite din verbul a fi şi un adjectiv (mai rar, adverb): e bine, e rău, e necesar etc. ; „Dar şi mai bine-i, cînd afară-i zloată, Să stai visînd Ia foc, de somn să picuri "(Eminescu) d —verbe întrebuinţate impersonal : nu importă (că ..,), (nu) merge (să), (nu) face (să ...) etc. „Nu importă că ai întîrziat" ; „Aceasta nu importă" .1.60 11 - Verbul - 215 161 Verbe tranzitive şi intranzitive Cea de a doua limită,a acţiunii verbale este un obiect pasiv, un rezultat al acţiunii verbale, o limită externă a acesteia. Avînd un punct de plecare (intern sau extern) : subiectul, verbul îşi caută, dacă îi este necesar, şi un punct de sosire. ...... Verbele nepredicative nu-şi caută acest punct de sosire. Altfel spus, verbele nepredicative (copulative şi semiauxiliare) sînt în afara tranzitivităţii. ■. i Tranzitivitatea este o calitate permanentă a verbului, în afara cuprinderii sale într-un context sintactic, care-i condiţionează, însă, care îi "dirijează'funcţionarea în contextul relaţiilor sintactice. Evident, principiile necesar şi suficient determină şi condiţionează, din punct dc vedere semantic, mai întîi, situaţia verbului din perspectiva tranzitivităţii, pe terenul sintaxei. Conceptul de tranzitivitate implică, din punctul de vedere al sintaxei, ideea unui transfer, transferul acţiunii verbale în afara ei, dinspre subiectul gramatical spre alte elemente sintactice, spre un complement direct, de exemplu. Sînt intranzitive verbele care nu admit un complement-obiect, nu admit o relaţie sintactică cu un astfel de complement, pentru că na le esle necesar din punct de vedere semantic. Limita acţiunii verbale este internă sau nu este căutată, verbul fiind suficient sieşi şi fără aceasta. Sensul mesajului este clar, complet chiar în afara relaţiei cu un complement-obiect. Sensul acţiunii verbale este fără echivoc. Se cuprind aici : a—verbele impersonale absolute, suficiente în ele înseşi: a ploua, a ninge, a se înlîmpla etc. : „Ninge grozav pe cîmp la abator" (Bacovia), cele mai multe din impersonalele relative : a trebui, a merita, a fi bine etc. : „Paiele astea aşa trebuie să stea, împrăştiate pe cîmp?'' (D. Zamfirescu) OBSERVAŢII: — refuzarea complementuîuî-obiect de către verbele impersonale este, bineînţeles, relativă ; verbele nu au numaidecU trebuinţă 162 de acest complement, dar, cel puţin unele dintre ele, îl acceptă, in anumite situaţii : „Peste capul blond al fetei zboară ftorile şi-o plouă"; (Eminescu), „ Mă ninge b—verbele, unipersonale, verbe care exprimă, unele onomatopeic, „fenomene" — în sens foarte larg — din natură : a Uzii, a chiteai, a fisii, a gigii, a hurui, a mirii, a mieuna, a vijii, a adia, a răsări, a apune etc. : „Ne-om culca lîngă izvorul Ce răsare sub un tei" (Eminescu) : „în pod miaună motanii —la curcani vînătă-i creasta" (Eminescu) OBSERVAŢII: — Şi aceste verbe pot avea, în întrebuinţări speciale (cu sens figurat), complemente-obiect: „Nu mă mai bizli ia cap !:i c —verbele subiective, care exprimă acţiuni, stări procese, închise în sfera subiectului, precum existenţa, moartea etc: a fi, a exista, a muri, a trăi, a învia etc. sau fenomene strict subiective, ca risul, plinsul. etc. : a plinge, aride, asurîde, a asuda, a tuşi, a strănuta, a dormi, a se trezi, a se însănătoşi etc. „Ar fi plins ... ar fi plins ăe-ar fi murit, dar nu putea fi supărată pe el." (Eminescu) d —verbe a căror limită se află în structura semantică a acţiunii pe care o exprimă, verbe al căror conţinut semantic este foarte complex, şi, în consecinţă „analizabil" în elementele sale componente : d.l.—exprimă un proces de devenire: a încărunţi (a deveni cărunt), a înmărmuri (a deveni/ca/ de marmură), a cheli (a deveni chel) etc. „Norii cerului înmărmuriră şi se făcură palat sur şi frumos." (Eminescu) ; d.2.—exprimă rezultatul unei acţiuni (mai exact, acţiunea şi rezultatul ei sînt conţinute în semantica verbului însuşi): a face ~f (obiectul direct): a remiza (a face remiză), a îmboboci (a face boboci), a călători (a face călătorii), a benchetui (a face banchet) etc. : „într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu." (Eminescu) 163 d.3. —exprimă obiectul unor acţiuni, devenit cl însuşi proces: a doini {a cînla doine), n hori (a rînta o horă), rezeutului Indicativ Con June tiv Imperativ Imperfect 1. ase u ţi ascut aseuţi ascute ascutim ascuţiţi ascut să ascut să ase ti ţi să ascută să a.'cuţim să ascuţiţi să ascută ascute ascu ţeam ascuţeai ascu tea — ascu ţeam ascuţiţi ! ascuţeaţî — ascuţeau 2. minţi mint minţi să mint să minţi minte minţeam minte ai minte să mintă — minţea minţim să minţim — minţeam minţiţi să minţiţi minţiţi 1 minţea ţi mint să mintă — minţeau 3. împărţi împart să împart — împărţeam împărţi să împărţi împarte ! împarte ai împarte să împartă — împărţea împărţim să împărţim împărţeam împărţiţi să împărţiţi împărţiţi î împărţeaţi împart să împartă — împărţeau ele infinitiv: dorm-i, sos-i, cobor-i, ur-i de prezent: dorm-i(-m, -ţi), cobor-i (-m, -ţi) etc. de perfect: dorm-i-(~i), cobor-i-(-i), dorm-i-(-sera), cobor-î-(A) etc. sos-ea-(m), cobor-a-(m), ur-a-(m) etc. -eşt-,-ăsc-, -uşi-): dorm, cobjr, sos-esc (-eşt-i), ur-usc (-ăşt-i) in structura temei I a prezentului : dorm, dorm-i etc. Tema perfectului Gerunziu Perfectul simplu Mui mult ca perfectul Participiu ascu ţii ascuţişi ase uţi ascuţisem ascuţiseşi ascuţise ascuţirăm ascu ţiră ţi ascuţiră ascuţiserăm ascuţiserăţi ascuţiseră ascuţit ascuţind minţii minţişi minţi minţisem mînţiseşi m in tise minţirăm minţirăţi mint ir ă minţiserăm minţiserăţi minţiseră minţit minţind împărţii împărţişi împărţi împărţisem împărţiseşi împărţise împărţirăm împărţi răţi împărţiră împărţiserăm împărţiserăţi împărţiseră împărţit împărţind 216 217 ■Cliwn. : , tip Tema Infinitivului Temele prezentului Imperfect Indicativ Conjunctiv Imperativ lip" I i 4. veni ^in wme J venim. sa vin să vii să vină să venim. — veneam vină(vino)1 veneai — venea — veneam veniţi vin sa veniţi să vină veniţi! venea ţi veneau 5. oferi ofer, oferi oferă să ofer să oferi să ofere oferă ! ofeream ofereai oferea oferim oferiţi oferă să oferim să oferiţi să ofere oferi ţi! ofeream ofereaţi ofereau 6. acoperi acopăr acoperi acoperă să acopăr să acoperi să acopere acoperă ! ac op ere am acoperea! acoperea acoperim acoperiţi acoperă să acoperim — să acoperiţi acoperiţi să acopere — acoperearm ac opere aţi acopereau 7. murij mor mori moare să mor să mori să moară mori î muream mureai murea murim muriţi mor să murim să muriţi să moară muriţi ! muream mureaţi mureau S. dormi dorm dormi doarme să dorm să dormi să doarmă dormi! dormeam dormeai dormea dormim dormiţi dorm să dormim să dormiţi să doarmă dormiţi! dormeam dormea ţi dormeau 1 forma vina eale cea mai frecventă 218 Tema perfectului Gerunziu Perfectul simplu Mai mult ca perfectul | Participiu venii veni şi veni venisem veniseşi venise venirăm veniră ţi veniră veniseră m veniserăţi veniseră venii: venind oferii oferişi oferi oferisem oferiseşi oferise oferirăm oferirăţi oferiră oferiserăm oferiserăţi oferiseră oferit oferind acoperii acoperişi acoperi acoperisem acoperiseşi acoperise acoperirăm acoperirăţi acoperiră acoperise ram acoperiserăţi acoperiseră acoperit acoperind' murii murişi muri murisem muriseşi murise murirăm murirăţi muriră m uriserăm muriserăţi muriseră murit murin d dormii dormi şi dormi dormisein dormiseşi dormise dor mirăm dormirăţi dormiră dormiserăm dormiscrăţi dormiseră dormit dormind 219 Clasa Tema Temele prezentului Imperfect tip infiniţi valul lnUimtlv C(I!ljllIlt!tlV Imperativ r \ 9-1 birui birui birui biruie să birui să birui să biruie — biruia m biruie ! biruiai — biruia biruim biruiţi biruie să biruim să biruiţi sa biruie biruiţi biruiam biruiaţi bîruiau 10. clesdoi desdoi desdoi desdoaie desdoîm desdoi ţi desdoaie. să desdoi să desdoi să desdoaie — desdoiam desdoaie ! desdoiai — des do ia să desdoîm — desdoiam să desdoiţi desdoiţi ! desdoiaţi să desdoaie — desdoiau 11. jupui jupoi jupoi jupoaie jupuim jupuiţi jupoaie sa jupoi să jupoi să jupoaie să jupuim să jupuiţi să jupoaie — jupuiam jupoaie ! jupuiai — jupuia — jupuiam jupuiţi ! jupuiaţi — jupuiau Taina perfectului Gerunziu Perfectul simplu M»i mult ca perfectul Participiu bir ui i biruîşi birui bîruisein biruiseşi biruise biruirăm bîruirăţi biruiră biruiserăm biruiserăţi biruiseră biruit biruind des do ii desdoişi desdoi desdoise m desdoiseşi desdois e desdoirăm desdoirăţi desdoiră desdoiserăm desdoiscrăţi desd oiseră desdoit desdoind j upuii j upuişi jupui j up uisem jupuiseşi jupuise jupuirăm j upuirăţi jupiiiră jupuiserăm jupuiserăii jupuiseră jup uit jupuind CLASA IIr^. DE FLEXIUNE Verbe cu sufixul -i-, în slruclura temei trivalenle şi sufixul •cse- (-est-), în sint iluru temei prezent ului 12. aminti amintesc să amintesc — aminteam aminteşti să aminteşti aminteşte ! aminteai aminteşte să amintească — amintea amintim să amintim — aminteam amintiţi să amintiţi amintiţi! aminteaţi amintesc să amintească — aminteau a mintii amintişi aminti amintirăm amintiră ţi amintiră amintisem amintiseşi amintise a mini iserani amintiserăţi amintiseră amin! it amintind 220 Claaa Tema Tem ele prezentului Imperfect tln infinitivului Indicativ Conjunctiv Imperativ 13. dărui dăruiesc să dăruiesc — dăruiam dăruieşti să dăruieşti dăruieşte I dăruiai dăruieşte să dăruiască — dăruia dăruim să dăruim — dăruiam dăruiţi să dăruiţi dăruiţi! dăruiaţi dăruiesc să dăruiască — dăruiau Perfectul simplu Tema perfectului Mai mult ca perfectul participiu dăruii dăruişi dărui dăruirăm dăruirăţi dăruiră dăruise m dăruiseşi dăruise dăruiscrăm dăruiserăţi dăruiseră dăruit dăruind! CLASA II2.a. DE FLEXIUNE Verbe cu sufixul -i-, In structura temei trivalcnte şi sufixul ~0- 14. coborî cobor cobori coboară coborîm coborîţi coboară să cobor să cobori să coboare — coboram coboară ! coborai — cobora să coborîm — coboram să coborîţi coborîţi I coborâţi să coboare — coborau CLASA II2.6. DE FLEXIUNE Verbe cu sufixul ~i~ în structura temei trivalcnte şi sufixul •etc. 15. urî urăsc să urăsc _ uram urăşti să urăşti urăşte ! urai urăşte să urască — ura urîm să urîm _ uram urî ţi sa urî ţi uri ţi 1 uraţi urăsc să urască — urau în structura temei I a prezentului : cobor, cobori etc. coborîi coborîsem coborîşi coborîseşi coborî coborîse coboiîrăm coborîserăm coborît coborind coborîrăţi coborîserăţi coborîră coborîseră -usc- (-ăşt-) în structura temei I a prezentului : ur-ăsc, uruştr urîi urîsem urîşi urîseşi urî urîse urîrăm unserăm urît urîiid urîrăţi urîserăţi urîră urîse ră 222 223- TIPUL III DE FLEXIUNE Verbe cu cinai teme flexionare distincte. (1) — Tema bivalentă : R -f suf.-EA-; sînt omonime temele : (2) —- Tema II (de plural) a prezentului : R -f suf. -E-4 păr-e- (3) — Tema perfectului : R ~'r suf. ~U~: păr-u-(i), păr-u-(scm), (4) — Tema I a prezentului : R + suf. -0-: porţ-i, -c) (5) —Tema gerunziului : R -j- suf. -L\'D : păr-ind dc infinitiv: păr-ea de. imperfect : păr-ea-{m) etc <-m-;ţi) păr-u~(\) Tema Temele prezentului Imperfect tiu infinitivului Indicativ Conjunctiv Imperativ 1. părea par pari pare să par să pari să pară pari ! păream păreai p ii rea părem păreţi par să părem să păreţi să pară păreţi ! păream păreaţi păreau 2. vedea vad vezi vede să văd să ve?i să vadă vezi ! vedeam vedeai vedea vedem vedeţi văd să vedem să vedeţi să vadă vedeţi ! vedeam vedeaţi vedeau 3. putea pot poţi poate să pot să poli să poată _si: poate ! puteam puteai putea putem puteţi pot să putem să puteţi să poată puteţi ! puteam puteaţi puteau * Din cauza înţelesului său lexical verbul u pul ea nu se întrcbninţea/ft Ia imperaliv 224 -Temele perfectului Perfectul simplu Maî mult ca perfectul j Participiu J panii părusem părulşi păruseşi păru păruse. părurăm păruserăm părurăţi păruserăţi părut părînd pă rură păruseră văzur văzusem văz uşi vazuseşi • văzul i văzuse văzu răni văzuserăm văzut văzînd văzură ţi văzuserăţi văzută văzuseră put ui putusem putuşi putuseşi p utu putuse puturăm putuserăm pul ut puţind putui ăţi p tituseruli p u t ui ă putuseră 15 - Verbul - 214 TIPUL IV DE FLEXIUNE Verbe cu cinci teme flexionare distincte : (1) — Tema bivalentă : fi -f- suf. -E- ; sînt omonime temele: (2) —Tema imperfectului : R A- suf. -EA- : făc-ea-(m) ete. (3) — Tema perfectului : R -f suf. -U- : făc.-u-(i), făc-u-(scm) (4) '"—Tema / a prezentului : R -0- : fac, fac- (-i)'ele"."" (5) -—Tema. gerunziului : R -■- suf. -ÎND : făc-ind , ClllHIl 1 Tema Temele prezentului imperfect tip iTitiuitivuIiil Indicativ Otnjtmetiv Imperativ 1. cere ter să cer — ceream ceri să ceri cere î cereai t ere să ce ară — cerea ; cresc iii cresci şi crescv crescusem1 ; crescuseşi crescuse creştem să creştem ereşteam creşteţi să creşteţi creşteţi! creşteaţi cresc să crească ....... creşteau 5. naş te nasc să nasc ....... năşteam naşti să naşti naşte ! naş te ai naşte să nască ...... năştea n aş tem să naş tem — năşteam naşleli să naşteii naşteţî ! năştea ţi nasc «J; să nască _ năşteau ti. cunoaşte cunosc să cunosc — cu noşteam cunoşti să cunoşti cunoaşte ! cu noşteai cunoaşte să cunoască — cunoştea cunoaştem să cunoaştem — cunoşteam cunoaşteţi să cunoaşteţi cunoaşteţi îcunoşteali cunosc să cunoască _ cunoşteau 7. coase cos să cos — coseam coşi să coşi coase ! coseai coase fă coasă — cosea • coasem să coasem coseam coase ţi să coase ţi coaseţ'i ! coseaţi cos să coasă — coseau S. iun pic umplu să umplu - ' — umpleam umpli să umpli umple ! umpleai umple să umple — umplea umplem să umplem umpleam umpleţi să umpleţi ' umpleţi umplea ţi umplu să umple ■ — umpleau erescnrnm crescurăţi crescură nascra născuki născul nascupun născură ţi născură eunosGiu cunosc cunosc uşi ii cunosc tu cunosc cunosc •ani î ră ţ i !'ă cui- cusui cususi eusuj i cusurăm cusurăţi c tis ură umphji umphjşi umplu umplurăm umplură li u mp] utră crescuserăm crescuserăţi crescuseră crescut erescînd născusem născuseşi născuse născuserăm născuserăţi năse tiseră născut năstind cunoscusem .cunoscuseşi cunoscuse cunoscuserăm cunoseuserăţi cunoscuseră cunoscut etinoscînd cususe iu cususeşi cususe cususe.răni cususerăţi cususeră cusut cusînd timp Iţisem umpluseşi umpluse umpltiserăm umpluserăţi umpiuseră umplu t umplind Olana tip Tema infinitivului Temele prezentului Imperfect IuilJcativ - Conjunctiv Imperativ 9. vinde vind să vînd _ vindeam vinzi să vinzi vinde ! vinde ai vinde să vîndă — vindea ■ vindem să vindem — vindeam. vindeţi să vinde ţi vindeţi ! viudeaţi vînd să vîndă .. . — vindeau Te mu lo perfectului Perfectul simplu Mal mult. ca perfectul Participiu •Gerunziu * vînd ii i vînduşi vlndii vînduTăm vînd ură ţi vîndtjră vîndusem vînduseşi vinduse vînduserăm vînduserăţi vînduseră vîndut vinzînd TIPUL V DE FLEXIUNE" Verbe/cu. şase teme flexionare distincte (1) —Tema bivalentă : R A,- suf. -E- : mcrg-e : sinL omonime (2) —Tema imperfectului : R A- -v"/. -EA- : menj-cn-(m) ^ . (3) —Tema perfectului : R -|- suf. -SE- : mer-se-(i), frin-se-(\), (4) H^Teina participiului : R Ar suf. -T (~S) : mer-s;.. fiind- (5) —Tema / n prezentului: R -pysuf..-tâ- : mcr(j,...merg-(\)i (G) — Tema gerunziului : R Ar sn/V-INDi: merg-ind temele : ■rfr infinitiv: merg-e, frtng-c de prezent (plural) : m<77/-t'-(m), fring-c-(m) mer-se-(wm). frin-se-(scm) fring, frîng-(i) CLASA V.,. DE FLEXIUNE Verbe cu sufixul -l. in structura temei participiului: frîn-t Temele prezentului Tumc'i; perfectului Cluen Tema Imperfect Oeninziu tip innpitinilui Indicativ Con Junei iv imperativ 1 eruptul simplu 3iai mult c;t perfectul ' Participiu 1. frînge i'lîllg I'ringi frînge să fring să friugi să fringă — frîiigeam frînge ! fringeai j frîngea fi iw-.i !'i'îuse;-i fi ÎUMj trînsesem i rînsesi'S] Jriusese fringem frînge ţi frîug să fringem să frîugeţi să fringă — frîugeam frîngeli ! frîngeaţi — frîngea u ! * fiî'mejrăui Fruiseirăl i f rin sept'f' iTÎuSeserfuu' ■ friuseserâţi " frîhseser'ă" fnut ' l'riilgîn'd 2. sparge sparg spargi sparge să sparg să spargi să spargă sparge ! spărgeam spargeai spărgea j spărstii spărsiii\ sparsij spărsesein, , spărseseşi _ ■ spărsese ■r spargem spargeţi sparg să spargem să spargeţi să spargă spargeţi ! spărgeam spărgeali ; spărgeau j spai^'|î'ă,ui spăi>(U'.ăţi - spam-r.ă. t}}ărsesei;ăiii spărseseră li . spărseseră spart spărgînd frige frig frigi Irige să frig să Irigi să frigă frige ! frigeam Frige ai frigea i'ripşeL. fripscjşi fripsei \ fripsesem-Tripseseşi ' fripsese i'rigem frigeţi frig să frige ni să frigeţi să frigă frigeţi ! rrigeam ' l'rigeaţi Frigeau Iri'pşet'ăm fripseră"! i fripseră fripseserum'' fripseserăţi'' fripseseră'" fript ■ . frigînd Claia tip Tem» iaflnltirului Temele prezentului Imperfect Tiullcaliv Conjunctiv Imperativ A. rupe rup rupi rupe să rup să rupi să rup ă rupe ! rupeam rupe ai rupea rupem rupeţi rup să rupem să rupeţi să rupă rupeţi ! rupeam rupeaţi rupeau 5. coace coc coci coace sa coc să coci să coacă ""— coceam coace! toceai — cocea coacem coaceţi coc să coacem să coaceţi să coacă coaceţi! coceam cocea ţi coceau CLASA V... DE FLEXIUNE . Verbe cu sufixul -s, în structura temei participiului : ate-s G. alege aleg alegi alege să aleg să alegi să aleagă alegj ! alegeam alegeai alegea alegem alegeţi aleg să alegam să alegeţi să aleagă alegeţi! uL'g-'am aleg-'aţi alinau 7. trage trag tragi t rage să trag să tragi să tragă trage ! trăgeam r răgeai" trăgea ; tragem trageţi trag să tragem să trageţi să tragă trageţi 1 trăgeam trăgeaţi trăgeau 234 Perfectul simplu Temele perfectului Mal mult ca perfectul Participiu .Genumhi rupse i rupseşi rupse u p setam ■ăţi •ă r rupse rupse rupsesem rupseseşi rupsese rup se se ram rupseserăţi rupseseră rupt rupînd eopseţi copseşi con pf-e coapsarăm coapserăţi eoapseră copsesem copseseşi copsese copseserăm copseserăţi ropseseră copt coc ind â Ie seni aleseşi alesej aleserăm aleserăţi a Ie sen* ă alesesem aleseseşi alesese aleseserăm aleseserăţi aleseseră ales a Ieşind ti ă*e|i t răf-eki IrarJ' t rascram Iras-erăţi trasehi trăsesem Irăseseşi trăsese irăseserăm trăseseră ţi trăseseră tras trăsind 235 Clasa Tema Temile prea^ntiilui Itrmerfeefc- ţip infinitivului :. Iiitllentiv .. i Conjunctiv: , ■ Imperativ ■- S. toarce torc. torcî toarce să torc să torci : să toarcă . toarce ! lorccam . lorceai torcea .;, i toarce iu toarce ţi torc ,.să toarcem. să toarceţl să toarcă.. ,. toareeţi ! tq rcearn lori? ea ti1 . torceair , 9. scrie scriu scrii scrie să scriu l: să scrii să scrie scrie ! scriam scriai scria scriem scrieţi scriu să scriem , să scrieţi. . să scrie scrieţi ! scriam scriaţi ' scriau 10. pune pun pui pune să pun -să pui să pună pun;, ! puneam . puneai punea punem puneţi pun. să punem să puneţi să. pună. pun.'ţi ! pimi-am p uneaţi p uneau Temele iffirrechiuii' " ' ■-" • - -t- •■.. -.. l'erfeetul simplu Mai mult cu [ierfeet.nl j Participiu Gerunziu lorsei lorseşi foa rse lorsesein ■ torscseşi lursesc ^Toarserăm--- • toarserăţi ..toarseră .. lorseserăm torseserăţi torseseră ... . tors - ~ ■ lorcîncL scrisei serisejşi scrise' " i . scrisesem scriseseşi scrisese scriserăm. • scriseră ţi scriseră scriseserăm seriseserăţi scriseseră scris scriind pUsei puseşi pusei pusesem puseseşi pusese puserăm puserăţi puseră puseserăm puseserăţi puseseră pus punînd- 236 237 CONJUGAREA VERBELOR NEREGULATE Verbul A FI: In fi ni lin : a fi Participiu : fost Ger unziu : fiind Indicativ : Prezent Imperfect Perfectul Biiiipiu Mal mult ca perfect Eu Tu Ea, Noi Voi Ei. sint eşti td este sintern sinteţi ele sînt eram erai erd crapi eraţi erau fu^ (fusei) fu >i (f'useşi) fu (fuse) fu 'ăm (fuserăm) fu-aţi (fuserăţi) fură (fuseră) fusesem fuscseşi fusese fuseserăm fuseseră ţi fuseseră Perfectul compus : am fost etc. Viitorul I : voi fi etc. Viitorul II : voi fi fost etc. Conjundi vul: Prezent: să fiu, să fii etc. Perfect : să fi fost, să fi fost etc. Optativ-Potenţial: Prezent : aş fi, ai fi etc. Perfect : aş fi fost etc. Prezumtivul: Prezent: voi fi fiind etc. ; Perfect : voi fi fost etc, : Imperativul: Afirmativ : fii!. fiţi! Negativ : nu fi ! , nu fiţi! Supinul: de fost .Verbul A LUA ': In fi nitiv : a lua Part ici piu : luat Ge ru nziu : luînd să fi fiind etc. ; aş fi fiind etc. să fi fost etc. ; aş fi fost etc, Irdiditiri;!:.. Presant Imiierfei^ Perfectul simplu Mai irmlt ca perfect Vai iau . luam luai lua sem Tu iei luai luasi lu aseşi Ea, el ia lua luă' luase JSToi luăm luam luarăm luaserăm Voi luaţi luaţi luară ţi luaseră ţi Ei, ele iau luau luară luaseră perfectul campus : am luat etc. Viitorul I: voi lua ele. Viitorul II : voi Fi luat etc. Conjunctivul: Prezent : să iau etc. Perfect ; să fi luat ele Qpluliv-poientiulul : Prezent ; aş lua etc. Perfect : aş fi luat ele. J3rezumlivul: Prezent voi fi luînd» să fi luînd, aş fi luînd ele. Perfect: voi fi luat, să fi luat, aş fi luat etc. Imperativul; Afirmativ: ia!., luaţi! Negativ : nu lua 1, nu lua[i 1 Supinul: de (Ia, pentru) luat Verbele A DA şi A STA : Infinitiv : a da, a sta Participiu : dat, stat Gerunziu : dind, slînd Ii dicativul: Prezent Imperfect Perfectul simplu Mai înnlt ca perfect ]Eu dau, dădeam, dădui stau stăteam statui dădusem, stătusem 239 Tu dai dădeai dăduşi dăduseşi El, ea dă dădea -dădu •dăduse -- Noi dăm dădeam dădurăm dăduserăm Voi-' daţi dădeaţi dădură ţi dăduserăiî Ei. ele (iau ' dădeau dădură '" dăduseră Perfectul compus : am dat, stat ele. Yiitoruj I : voi da, sta ele. Viitorul II : voi Ei dat, si al ele. .' "* Conjunctivul: , ■ . , Prezent: ^ă dau.'sUui etc. Perfect : să t'i dai. stal ele. Opluliv-polcnliulul : >' '•-.:-. ' ' Prezent : aş da, sla ele. Perfect : aş l'i dai, stal etc. •-Prezumtivul: l'iczcnl : voi J'i clinii, stînd ; să i'i dîucl, slînd ; aş l'i dîiuU slind ele. :; Perfect : voi fi dai, siat ; să fi dai, stat ; aş fi dat,-stat ele-. Imperativul : Afirmativ: dă!, sini); daii, sluţi! Negativ : nu da, sta ! : uu daţi, staţi ! Supinul: dc. (la, penfiu) dat. stat. Verbul A REA' Infinitiv : a bea Participiu : băut Gerunziu : bînd Indicativul : IninerRut l'erRdut siuu-Iil Mal miilt «i perfect Eu beau beam fu "bei " "bea'r' El. fii bea -■■ . . bea' be-m - o-beam Voi beţi beaţi Ei. ele beau . beau bă ui băuşi bău.... băifi'ăm băură li băură""1' băusem ^bTmseşi-*" băuse băuserăm, bauseraţi bauseră : Perfectul compus: am băut etc. ' Viitorul I : voi bea etc. Viitorul II: voi fi băut etc. '"' Conjunctivul : Prezent : să beau ele. Perfect : să fi băut ele. Optaţiv-polctiţialul: Prezent:' aş. bea ele. •.; Perfect: aş'fi băut etc. Prezumtivul; Prezent ; voi fi bînd, să fi bînd, aş i'î bînd etc. Perfect: voi fi băut, să l'i băut, aş fi băut ele Imperativul : ..Afirn\a.li.v bea !. beli! Negativ : nu bea !. nu beţi ! Supinul: de (la. pentru) băut. Verbul A VREA Infinitiv ; a vrea Puiticipiu : vrut Gaunziii : vrîud Indicativul ; Imperfect* Perfectul simplu Jlni mult cu perfect Eu vreau Tu vrei El. ea vrea Noi vrerii Voi vreţi. ■ Ei,, ele., vot.,.. (vreau) vream vreai vrea vream . vreaţi. .vreau,, vrui vruşi vru vrurăm - -vru.ră ţi vrură vruse-iu-vruseşi-v'riise "-•^ruserăîn: vr userăţi vruseră Perfectul: compus : am vuit ele Viitorul I : voi vrea ele. Vii-tond- II : voi fi vrut etc. * Forma cslu puţin liTcvirnlă, fiiml concuraiâ de imperfectu,'! ~'-\v^>utuV'd'voi :' voiîim,' voiai etc. -• .n■" r^:- ■ * 240 16 - Verb;. 24t Conjunctului; Prezent ; să vreau ele. Perfect : să fi vrut etc. O plutiv-poleniialul: Prezent: aş vrea etc. Perfect; aş fi vrut etc. Prezumtivul: Prezent: voi fi vrind, să fi vrînd, aş Ci vrînd etc. Perfect: voi fi vrut, să fi vrut, aş fi vrut etc. Imperativul: defectiv Supinul: de vrut Verbul A Ml NC A Prezintă neregulari lăţi să mănînc să măniui să mănînce. iă inîncăm să murali doar la ierna prezentului Eu mănînc Tu mănînci El, ea mănîncă JVoi mîncăm Voi mincali nuiniii ca mincali ! nu nu nea nii nimenii ! Ei, ele mânii) ă să înăiiiiiee Verbul A ŞTI Este ueregulal prin sufixul lemei de perfect, -U-. Infinitiv : a ş!t Pai Uri piu : şi iul tlicrunz'u : şliiud Ii di caii v : V rea? ut Iimierfeufc Perfectul Miiniiln Mal iu Uit ca perfect şl iu ştiam şl iui şliusem Tu şl ii şliai stinşi stinseşi ."El.- ea şiie şl ia ştiu ştiuse >"ni şl im şliam şti urâm stinserăm ■Voi ştiţi Ştiaţi şti urâţi stinserăţi Ei. t-ie şl iu ştiau şti ură stinseră 2i2 Perfectul compus : am ştiut etc. Viitorul I : voi şti etc. Viitorul II : voi fi ştiut etc. Conjunctiv : Prezent : să ştiu ele. Perfect : să fi şliut etc. Palenţial-aplativ : Prezent : aş şti ele. Perfect: aş fi ştiut ele. Prezumtiv : Prezent: voi fi ştiind, să fi ştiind, aş fi ştiind etc. Perfect : voi li ştiut, să fi ştiut, aş ti şliut etc. Imperativul : Afirmativ: se foloseşte conjunctivul: să ştii!, să ştiţi t Negativ : (extrem de rar) nu şli !, nu ştiţi î Supinul : de şliut. 243î Indice al comportării verbelor romaneşti, din ' punct de vedere fonetic, ■ ;. . morfologic şi sintactic Peulruo cunbnşlere şi o folosire cil mai exactă şi mai corectă a verbelor romaneşti, in propoziţii şi frazei, fiecare verl)>ste'însoţit de o serie "de îndiedţir despre clasa'de flexiune la care aparţine şi despre 'condiţio'nările sintactice* care-i sint impuse sau pe care Ie impune. Se au iu vedere întrebuinţările cele mai frecvente, specifice in primul rînd limbiî literare. A. — Pronume însoţitoare ale verbului : se inlimplo, sc uita : verbe pronominale, însoţite îu per mane n--şi asuma,. l.ă de pronume reflexive. (se) insera : verbul poate îi insolit de prouiuiui sau poate fi întrebuinţat singur. sejastimpăra : în mod obişnuit verbul, un verb subiectiv, se întrebuinţează insolit de pronume reflexiv ; întrebuinţat eu sens fac ti tiv, insă, se conjugă iară pronume : L-am aslimpăral ... (= L-am făcut să se astîmpere ..,). i se înfunda : în afară de un pronume reflexiv, verbul, impersonal, este însoţit in permanenţă şi de un Dativ. (i) (se) părea: verbul poate fi însoţit de. amîndouă pronumele, de unu! singur numai : a sc părea, a-i părea sau poale fi întrebuinţat fără pronume : a părea. -i păsa : verbul, impersonal, este însoţit în permanen- ţă de un pronume personal in Dativ. -/ durea : verbul, impersonal, este determinat în per- manenţă de un pronume personal în Acuzativ. 11, — Apartenenţa la diferite clase .verbale , _ (indicaţii cuprinse in. paranteză) fe fi : ...) : cifra indică numărul claşei-lip. constitui- tă din prrspecl iva alternanţelor fonetice 'suferite de rădăcina verbului îu timpul .flexiunii.: a adora (1 ; ....), .'ceea ce înseamnă că verbul urmează în conjugare modelul , verhuUiMip. cuprins iu .spaţiul lipului res-...pectiv de flexiune: tipul' I, clasa 1, verbul a cînta. ( ... : verbul este 'tranzitiv, din categoria tranzî- tivelor... directe : adora ;(T; (): Te. ador'... ( li) ,- .: verbul face. parte, din grupa tranzitivelor indirecte; adera. (I ;'ti ..:),: Am aderat la înţelegerea lor. . , (... I) : in funcţii- de structura Iui semantică, verbul poate fi. deopotrivă, tranzitiv şi Intranzitiv : . .... adormi (8; i, V) _Eu 'adorm repede. Eu am adormit copilul. ( ... /, li) ■:■ verbul este sau tranzitiv direct sau tranzitiv indirect, in-funcţie de structura iui semantică .- şi de context : discuta (l ; L , ti ...) : Am discutat deja. problema. Discută, eu Mircen mereu. (.-. ; /, //) în situaţii diverse, verbul se demonstrează cînd intranzitiv, cînd . tranzitiv indirect : dansa (l : i. lî ...) :Ei dansează Ia Opera din = Iaşi. Dansează cu .dihai.. :.'!Ye'rbul este intranzitiv: < alerga (8; i) : El aleargă peste tot. : este tranzitiv, direct sau indirect, sau in-Ji") tranzitiv, numai cînd dezvoltă un alt,sens lexi-■ •• cal decît cel naţional propriu : încolţi (12; i, ,,t"}: liobul încolţeşte. M-au încolţit cu toţii.; ţine (2: I, J'C"...) : Ţinea o carte, in mină. Ţinea • mult la, cartea aceea. i/7) : verbul,'incb'obştc intranzitiv, p.tate fi. în cazuri speciala tnfizitiv ; este acesta, mai ' : ales, cazul verbelor pronominal.'. subiective întrebuinţate uneori nepronominal, cu sens 0 :r), ... 245 factîtiv : sc just impara (4; iţi): Na se mai astîmpără aci st copil. Amsti-l aslîmpăr cu imediat. { ... ; p. 3) : verbul se conjugă numai la persoana a III-a, fie că este un impersonal, fie că esLe un unipersonal: ninge (6; i; p. 3); adia (13; i; p. 3) : Adie vîntul. (nereg ;...) : verbul are flexiune neregulată : fi (nereg.; i). {def: ; ...) : verbul nu se conjugă la toate formeb flexionare : desfide (def.; t). {cop.;,..) : verbiil este copulativ f deveni (4; cop.). {..cop.";...) : printr-o mutaţie semautică, verbul devine copulativ: se chema (8; „cop."; ...) : Ce se cheamă asta? (*. — Cuprinderea in relaţii sintactice îu baza principiilor necesar si suficient, descrierea se face in sensul necesităţii si capacităţii verbului de a dez-volla relaţii sintactire prin funcţionarea cărora se poate transmite un mesaj lingvistic cimplet şî fără echivocuri. Pe de alta parte. întrucît conjunctivul este un mod al 'subordonării, de multe ori cerul nu de dorin la vorbi torului de a-şi exprima o anumită atitudine faţă de acţiunea verbului, d de i aracten.il verbului, se dau indi aţii şi îu arest. sens. (... t[să) : verbul admite uu complement direct, în interiorul propoziţiei sau o propoziţie com-plelivă directă, al cărei verb poate fi numai Ia conjunctiv : accepta ( ... ; tjsă) : Accept propunerea ta. Accept să mi se spună... i ... tjCă) : cînd verbul regent este determinat de o completivă directă, predicatul acesteia nit poate fi la conjunctiv: adăuga (2; tjcă) : Am mai adăugat ceva. Am adăugat apoi că a venit. { ... tjcă, să) : verbul-predicat al subordonatei poate fi Ia ' conjunctiv .sau la alt mod; vorbitorul are libertate de alegere : sufla (II; i, lisă, că): î-a suflat să vină mai aproape. \-u suflat că a venii Mihai. 246 ( ... ; /) : absenţa unei cunjunţii după / este sem- nul incapacilăţii verbului de a înlocui complementul direct printr-o completivă directă : uluca (i ; I) : M-a atacat ca un laş. {... ; lA-să) : verbul, tranzitiv, nu admite complement direct interior, numai o completivă directă, cu verbul exclusiv la conjunctiv : pregeta (1; i-\-să): N-a pregetat să-i spună lot. ( ... li-\-să)„ aceeaşi obligativitate pentru verbe Iran- (...i-r-să) : zitive indirecte şi intranzitive: insista (1; ti'\-să): Am insistat să vină şi el; se diate (3; i-]să): Se zbate să intre in Iaşi. (... //-f-„c«"): întrebuinţai cu alt sens, verbul tranzitiv cere cu obligativitate o completivă directa al cărei predicai să nu fie uu verb Ia conjunctiv : găsi (12; //-{- „că") : Găsesc că e prea obositor pentru el (... tjA-,,să") : verbul al doilea, cerut de noul sens al verbului prim, nu poate fi decît la conjunctiv : da ( ... ; lf'-!- „să") : EI dă să fugă. (... tj,,c(T) : verbul acceptă deopotrivă complement direct interior si completivă directâ : completiva directă este acceptată numai dacă verbul regent dezvoltă alt sens ; verbul subordonatei nu poate fi Ia conjunctiv : so-oli (12; tl„că" ) : Eu şocat că c tir zi u de.-au;n. ( ... ; //să) : verbul subordonatei este la conjunctiv numai dacă regentul este la forma negativă: crede (2; l,ră, să): Nu cred să mii /'/M/7. ( ... l-că) : verbul, chiar determinat deja de uu complement direct interior (iU obicei uu pronume personal), sau însoţit de un pronume reflexiv, primeşte o subordonată, completivă direct ă sau indirectă, circumstanţială de relaţie. ; verbul subordonatei nu poale fi la conjunctiv: încredinţa (1(> ; t-că) : Te încredinţez ca va vcaî. ( ... ; l-să) : verbul subordonatei poate fi numai fa conjunctiv: însărcina (Mi; t-să) : L-am însărcinat să o ducă el. 2\7 (...; t-cu,-să) - :. vorbitorul poale alegi1: îu= motl liber' Iii rină ■ ■ modală : înştiinţa (ld ■;' -facă,-să ) : L-um in-ştiinţal cu plec. L-am înştiinţat să plece. • ■ Cînd verbul subordonatei este la conjunctiv,, nu poate avea aceiaşi subiect cu regenta.. ( ... ;~U~\~l(i, spre) : "verbul cere tiu complement indirect în. ■ interiorubpropoziliei doar,'^precedat de pre-poziţii■: aspiriv(-1 ; ti-\-la,'spre ) : Aspiră la > '" şefie; se încaieră (2; ti+cu): Iar s-a în- căierat cu Miliai. Tai pluralul verbului, pre- ■ poziţia-cu poale lipsi sau':poate fi înlocuita ■ • > " -de intre : Se încaieră (între; ei). (...-; li JrD.) : verbul cere un complement indirect în 1 - " 'dativ : - dăuna (10 : ii-fl) ) : Nu dău- - - '■ iteuză nimănui. { ... în falajî)): verbul'poale avea un' complement îu genitiv, precedat de prepoziţie sau îu daliv fără prcpozil ic : Mă pice 'in fata lui. Mă ' - plec liti. ( ... t-să^-D) : verbul are; pe lingă complement direct, un. complement indirect': insufla (1; l:să^rl))z îmi insufla nuiliă încredere. ( ... ; ti ~j-!nfsă) : verbul poate fi 'determinat sau de un ' complement indirect' (prin prepoziţia indi- cată') - sau de o subordonată : se aiujajuL ■'- (l(>:' li-^-lajsă) : Mă angajez eu la aşa ceva. Mă angajez eu să jar. această copertă. (-...: tt -j-del.^să")■: verbul regent admite-o subordonată im--nrai intrebuinlal cu alt sens : se apuc t ■ (î; U-Jrdei..să"-): M-am' apucai să învăţ araba.- ■• ( ... p. ■')) : Verbul, unipersonal, nu admite relaţia cui nu subiect exterior propoziţiei : se evapora - _ ; • ■fxr'îij). -J). \ _ v ■ ( ... /'. '}'să. că) verbul, impersonal. întră,In relaţie, fie cit un - şuîjîecl. in interiorul propoziţiei, lie cu o propoziţie .subiectivă : ..sc inlimpla (Hz . • • .'l-x.- p. :$isă. că J-: „Mi: s-a. intîmplut o mure- .. r. : nenorocire. - s.-xr- intîmplut să cad-S-a înlimplal . că .A-am , înlilnit acolo. Io Posibilii ăţile de selectare a ' formei modale pentru verbul regentei sint indicate de conjuncţii. ( ... cop.) : verbul, copulativ, poale intra în relaţie doar cu un nume predicativ interior propoziţiei : deveni (4 ; cop.). { ... cop.jsă, că) : verbul copulativ poate avea deopotrivă mii nume = predicaiiv in interiorul propoziţiei sau o propoziţie ; modul Ia care poale .... .. fi.verbul al doilea este indicat de conjuncţii : însemna (S ; cop.jsă, că) : Asta înseamnă o mare obrăznicie. Asia înseamnă că miine trebuie să pieci. Ar însemna să plec acolo. 249 •J -şi arogaţi ; t) căţăraţB ; l) 'ip-;^.. aruncaţi ; i) căuta(2; t/,,să") •Şjr^V. ascultaţi ; t) cgrlaţS; t-pentru/că) -!,>-• asemănat? ; E) certificaţi ; t/că) ;|| n sc asemăna(7 ;• ti-f-cu) chemaţS ; t-să) M-"^'- asiguraţi ; t-că) se chemaţS ; „cop."-că) W>;?:- asistaţi ; f, li^-la) (irculaţl ; i) .^I§;:;U$'-- aspiraţi: li-fia, spre) cîntaţi ; t) TIPUL E DE FLEXIUNE ■■ .i aspiraţi ; 1) •!ife#;:>se/aslîmpăraţ4 ; î/t) ' cîştigaţl ; l) c larificaţl ; t) Clasai : verbe cu sufixul -0-, în structura temei î astupaţi ; t) c lasificaţl ; t) a prezentului ■■■i asudaţi; i) ciătinaţ2 ; t) ^lfer;f-..-şi asumaţi ; i) - ;: cocsîficaţl ; t) abdicâ(l ; i) alerga (S; i) "M|v\^F ' 'aşezaţi ; l) codificaţi ; t) abroga(1 ; t) abunda(l ; i ; p. 3) alinaţi ; t) aştepta(8'; t/să) coexistaţi ; li-j-cu) alintaţi ; t) se aslcpiaţS; ti-f Ia/să) c ob'ndaţl ; î) acceptaţi ; l/să) alocaţi ; t) :î(; " atacaţi ; t) < omandaţl ; l/să) aî. căinaţ2 ; l) .. consacraţii; t) afumaţi ; i) apropia(12 ; l) '| ' călca(2; i, ,,'t") conservaţi ; t) afundaţi ; t) apucaţi ; l/-h,să") Şf căpălaţb ; t) consideraţi ; t/că) ngăţa{3 ; t) se apucaţi ; li-fde/.,săi!) ;! căraţ2 ; l) consistaţi ; ti'4-m, agitaţi ; 1) araţi ; tj î| Icăscaţ2 ; i) . din ; p. 3) ajutaţi ; l-Ia/să) arăta(3 ; t/că, să) H _ _ :â l. La prezent, sc; conjugă : casc, casli, cască, c/iscăm, să ca.şle etc. 1. Cu alt sens, verbul a acorda primeşte, sufixul -er- : acordez etc 4 . 250 conspira(-1 ; HA- contra) eunstaţnereg. ; ti Ar "'4*"în, din ; p. 3) constataţi ; t/că) se/constîpa(l ; i/t-) consultaţi ; t) consuma(l ; t) contemplaţi 1; t); contestaţi ;: t) continuaţii ; l/să): contraatacaţi ; 0 convocaţi) ; t) kuipiaţia ;.. i) costaţi ; i ; p. 3) crăpaţ3 ; t, i) criticaţi ; t-că) crucificaţi ; t) cruţaţi ; l). cufundaţi ; t) cugetaţi ; i) culcaţi ; L) cultivaţi ; t) cumpăraţ-1 ; l) cununaţi ; t) curăţaţi ; tj se curăţaţ4 ; i) curmaţi ; t) k.culcza(S ; t -f să) -cutreieraţi ; t) cutremuraţi ; l) dnţnereg. ; ■t/-r-„sâ") dărîmaţl ; l) debarcaţi ; i, L) declamaţi ;"t) • declaraţi ; l/că) declinaţi ; l) decodificaţi ; t) se dedaţnereg. : ti-Ha> dedicaţi : t) degazificaţl ; l) degeraţi ; i) degustaţi ; l) , dcjuca(lO; l) . ^dejugaţi; L) se delăsa(2 ; i) ; delegaţi L-să) demascaţi ; t-că) denotaţi ;:t/eă.;:.p. 3; denunţaţi ; t-că) depănat" ; t) deprimaţi ; l) dereticaţi ; i) derivaţi ; 1) descalificaţi : l) descălţata ; t) descărcaţ2 ; I) descheiaţii : 1) desconsideraţi ; t> descovoiaţl 1 ; t.) descuiaţii ; l) descurcaţi ; t) des lăsa(5 ; l) desfăşura (IU ; i) se/deslata(5 ; i/l) desfăta(5 ; t) desferecaţi ; l ) desfoiaţi l ; 1)■ desfundaţi ; l) desbăma(2 ; l) desperaţi-; i) despicaţi'; 1) - ■ despresuraţl : t) despuiaţii) ; t) destrămata ; O destupaţi ; l) 1. Se conjugă şi cu stilixul -cz- : copiez etc. kleşelaţS; t). deşertaţS ; l) deşiraţi ; t) se/deşteptaţl ; i/t) determinaţi ; l-să) detestaţi ; t/să) detunaţi ; i ; p. 3) se/dezagregaţl ; i/t) dezaprobaţi ; l-că) -l dezbărată; t-|-de); dezbinaţi ; t) dezbracă(2; t) se/dezgheţaţS ; Î/U dezghiocaţO ; t) dezgropaţii; t) ' dezgustaţi ; tj dezintoxicaţi ; t) dezlega(S ; tj se dezmăţată ; i) 2dezmierdaţ8 ; t) deznoda(9 ; l) dezumflaţii ; t). de.zvăţaţă ; L-să) dezvoltaţi t) dilataţi ; I) disculpaţi ; t) discutaţi ; t, ti-f-cu.) disecaţi ; l) dislocaţi ; tj disputaţi ; I) se disputaţi ; i) diversificaţi ; tj dizolvaţi ; .1) • divulgaţi ; t-că) dominaţi ; 1) edificaţi ; t) educaţi ; t)' : electrificaţi ; t) eliminaţi ; t) emanaţi ; tj) enumeraţi : f) enunţaţi ; t) :'se evaporaţi : i ; p. 3) evitaţi ; t/să) evocaţi ; t) exaltaţi ; t) excitaţi; t) exclamaţi ; t) excomunicaţi ; f) executaţi ; t) exemplificaţi ; t) exercitaţi ; t) existaţi ; l) expiraţi ; i) explicaţi ; 1/. a) exportaţi ; t) exprimaţi ; t) extirpaţi ; l) exultaţi ; i) ezitaţi : tî-f-să) fabricaţi ; I) falsificaţi ; tj fărîmaţi ; t) făta(4 ; def. ; I, i : p. 3} felicitaţi ; t) ferecaţi ; tj fermecaţi ; tj fluieraţi ; i, t) fluturaţi ; i, t) 1. Se foloseşte mni ales ia trecui. -. I.a persoana a III-a, iuclitnUv, dezmiardă. '. Cu sens figurat se.'conjugă la toate persoanele ":' mă ampor etc. 4. La prezent se conjugă : farmec, furmeci, fermecăm, 'fermeca!i. să farmrec etc. ' " '' ' ' forfecaţi ; t) intrigaţi ; t) fortificaţi ; t) inundaţi ; t) frămîntaţlt) invitaţi ; t-să) frec a (S ; fc) Y invocaţi ; t) Xremăta(7 ; i ; p. 3) irigaţi ; t): iritaţi; t) fructifica(1 ; t) fulgeraţi ; i; p. 3) iscaţi ; t) fumegaţi ; i; p. 3) îmbarcaţi ; t) fura(l ; t) [r"-'! ' se/îmbăla(5 : i/t) furnica (l ; t) îmbiaţi2 ; t-la/să) gîcliia(l ; t) îmbibaţi ; t-cu) glorificaţi ; t) îmbinaţi ; t) gratificaţi ; t)' îmbrăcaţ2 ;. t) 'se guduraţi ; i; p. 3) îmbucaţi ; t) guiţaţi ; i ; p. 3) se/îmbuibaţî ; i/t-j-cu) gustaţi ; t) împăcăţ2 ; t) identificaţi ; t) împiedicaţi ; t-să) "iertaţi ; L-că) împilaţi ; t) ignoraţi ; t/că) împlîntaţl ; t) imita(l ; t) împrăştia(12 ; t) implicaţi ; t) 4împresuraţr; t) imploraţi ; t-să) ^împreunaţi ; t) importaţi ; t) împroşcaţ9 ; t-cu) ^importaţi ; i ; p. 3/că) împrumutaţi ; t) imprimaţi ; t) împuşcaţi ; t) imputaţi ; t/că) înălţa(2 ; t) incintaţl ; t-să) se încăierăţ2 ; ti-f-cu) indicaţi ; t/să) încălca(2; t) infirmaţi ; t/că) încălcca(2 ; t) insistaţi ; ti-f-să) încălţa(2 ; t) inspiraţi ; l-să) încărca(2 ; t) instigaţi ; t-să) încerca(8=; t/să) insuflaţi ; t/să+B,) închegaţS ; t) insultaţi ; t) încbeiaţl2 ; t) intensificaţi ; t) închinaţi ; t) intoxicaţi ; t) încintaţl; t): intraţii ; i) înclinaţi ; t, ti-{-„să") K La prezent: foarfec, foarfeci, foarfecă, forfecăm etc. La persoana a III-a, prezent indicativ; iartă', a. Se foloseşte mai mult !n structuri negative: că... 4. Sc conjugă şi asemeni verbelor din 10: impresar, ele. 5. Se conjugă şi cu sufixul -ez-; împreunez ele. j înconjuraţi ; t) I încovoia(14; t) | =sc încrîncenaţl ; i) se încruntaţi ; i) 1/ încuiaţii ; t) se încumetaţi; ti-S-la. în/să) încurcaţi ; t) îndemnaţi ; t-să) îndesaţS ; t) B.lfc-- îndopa(9 ; t) ' XfY' îndreptaţS ; t) îndrugaţi ; t) r îndrumaţi ; t-să) înduplecaţi ; t-să) înduraţi ; t/să) li" se înduraţi ; ti'-fde/să) |; înucaţS ; 1.) f înfăşa{5 ; t) j înfăşuraţi ; t) îni'ăţaţ5 ; t) se/îufierbîntaţl ; i/t) înfiora(9 ; t) înfruntaţi ; t) se înfruptaţţl ; ti-fclin) înfulecaţi ; tj înfundaţi ; t) se înfundaţi; ti; p. 3) se/înfuriaţl2.;.i/t). îugăima{2 ; t) | îngheţaţS ; i) înghimpaţl ; t) I se îngîmfaţl ; i) | îngînaţl ; t) ingrăşaţ2 ; t) î higropaţy ; t) I _ 4 1. .Se conjugă şi nsvmvui I înfăşori vlc. I 2. Sc conjugă şi eu sufixul I . rează, se incrinccncază etc. ■ ■ îngroşaţy ; t) înhăma(2 ; 1) înhălaţ2 ; t) înjugaţi ; t) înjunghia(12 ; t) înjuraţi ; t) înlăturaţi ; t) Inmuiaţlă ; t) înnodaţi) ; t) înota(9 ; i) însemnaţS ; t) -iusemnaţS ; „cop."/ să. că) înspăimîntaţl ; t) însuraţlO ; t) înşelaţi ; t) inşfăca(2 ; t) înşiraţi ; t) întărită(1 ; t-să) întîmpinaţl ; t) se întîmplaţli ; i ; p. 3/să, că) îiitîm'a(12 ; i ; ti-{-cu/să) îutrebaţS ; () întretăia{13 ; t) se/întunecaţl ; i/t) înţărca(2 ; t) îuţepaţS ; t) înţesa(8 ; t) învăţată ; t-să, că) înveşmîntaţl ; t) învia(12 ; i, t) -se învolburaţi ; i) jucaţlO; t, i) se jucaţlO ; ti-j-cu) verbelor din 10; înconjor, înfăşor^ ■czt, la 'prezenL : însemnează, se irwolbu- 255 .să) V) -după) Judecaţi ; tj. juraţi ; t~fcă, justificaţi ; t) lăsaţi ; t-să); lătraţii ; i ; p. lăuda(2;. I) Iega(S.;it) s- legaţS.; :ti-f de/„să'0 legănaţS ; t):-,; lepădaţS ; t) leşinaţi;; i) - • luaţnereg. ; f) se luaţnereg. ; ii -lunecaţi ;; t) luptaţi; i) ; 1manifestaţl ; -marcaţi ; t) măcinaţi ; t) măritaţi ; t) măsuraţii); tj măturaţi ; t) meritaţi ; t/să) mestecaţi ; t).-: ymieuna(8 ; i ; p. 3) -l miraţi ; t ; p. 3/că, să) se miraţb; ti-fde/că) mistificaţi ;t). mişcaţi ; t) mişunaţi ; i ; p. 3) minaţi ; t) mmcaţnereg. ; t) mîngîia(12 ;.;t). . se/mîniaţl2 ; i/l) . modificaţi ; t) mortificaţitj muiaţlS ; i) multiplicaţi,; t) mumificaţi ; ,t) murmuraţi ; i) mustraţii ;> trcă) muşcaţi ; t) mutaţi; t) .. necesitaţi ; t; p. 3) uechezaţS ; i) negaţS.; ţ/că) notificaţi; t/că) număraţi ; t) obligaţi; trsă) observaţi ; t/că) ocupaţi ; t) se ocupaţi ; ti-f-de, eu) se/ofticaţl ; i/t) oprimaţi ; t) 4ordonaţl ; t/să) se osificaţi ; i) ţsc) ouaţdef. ; i ; p. 3) pacificaţi ; t) palpitaţi ;,i) panificaţl ; ţj participaţi ; i-fla) păpaţ2 ; t) M păsaţi ; ti-j-de/că ; periaţii; t) se perindaţi ; i) permutaţi.";, t) persecutaţi ; tj persistaţi ; i) personificaţi ; tj se petrificaţl ; i) picaţi ; i) picuraţi ; i ; p. 3"; t) 1. Cu sensul '2. Cu sensul „a demonstra", primeşte sufixul .cz- : manifestează etc „a reprezcntaV pnmestc sufixul -e:-.: marchează etc. 3. La prezent, persoana a III-a, miaună. _ " -I. Cu sensul „a pune in ordine", primeşte sufixul .-<::>: ordonează etc. 5. Se foloseşte mai aies In structuri negative : nu-i pasă. 256 pîeptăna(7 ; t) pişcaţi ; t) planificaţi ; t/sa) plecaţS ; i) se plecaţS ; ti+în fala/D.) plimbaţi ; t) plouaţi ; i ; p. 3) posedaţi ; tj practicaţi ; t) prădaţi ; t) precedaţi ; t, ti+D) se precipitaţi ; i) predaţnereg. ; t) predicaţi ; i, t) predominaţi ; i) preexistaţi ; i) prefabricaţi ; t) preferaţi ; t/să) •pregetaţi ; t-}-să) preîntîmpinaţl : t) preluaţnereg. ; t) sc preocupaţi ; ti-f de/să) -l preocupaţi ; t ; p. 3) preparaţi ; t-să) presăraţi ; t) preschimbaţi ; t-în) ^prezentaţi ; t) proclamaţi ; t) procuraţi ; t) profitaţi ; ti-J-de/că) pronunţaţi ; t) propagaţi ; t) prosperaţi ; i) provocaţi) ; t-să) publicaţi ; t) pupaţi ; t) puricaţi ; t) purificaţi ; t) purtaţii) ; t) ramificaţi ; t) ratificaţi ; t) răbda(2 ; t/să) se/răsculaţlO ; i/ij răscumpăraţii ; tj răsfăţată ; t) răsfiraţi ; t) răsturnaţii) ; f) răsuflaţii ; i) răsunaţi ; i) răzbunaţi ; t) se/recalificaţl ; i/t) recăpătate ; tj reebemaţS ; t) recitaţi ; tj reclamaţi ; t-că) recomandaţi ; t-să) rectificaţi ; t) recuzaţi ; t) redaţnereg. ; tj redcşteptaţS ; tj reduplicaţl ; t) reeducaţi ; t) ■"reflectaţi ; t) refractaţi ; t) refuzaţi ; t/să) regretaţi ; t/că) reînviaţi2 ; i, t) relevaţi ; t/că) reluaţnereg. ; t) remarcaţi ; t/că) renegaţS ; t) renunţaţi ; ti+la/să) reparaţi ; t) repetaţi ; t/că, să) 1. La persoana a III-a, indicativ prezent : precede, preced. 2. Se folo-:e?te mii alei in formă negitivă: nu pregetă să...' 3. La prezent: prezint, ete. •1. Cu sensul „a se glndi*', primeşte sufixul -er- : reflectez ele. 17 - Verbul 257 215 - replicaţi ; t/că) Reprezentaţi ; t) Reprezentaţi ; „cop.'") reprimaţi ; t) reprobaţi ; t/că) -i repugnaţi ; ti ; p. 3/că, să) respectaţi ; t) respiraţi ; i) relezaţS ; t) revalorificaţi ; t) se/revărsaţ5 ; i/t) icvendicaţl ; t) revocaţi ; t) se revoltaţi ; tî-j-contra) revoltaţi ; i) rezemat? ; t) rezervaţi ; l) rezidaţi ; def. ; ii-{-in ; p. 3) rezistaţi ; ti-rIa/să) rezolvaţi ; l) rezultaţi ; i ; p. 3/că) rezumaţi ; 1) se rezumaţi ; ti-J-Ia/să) ridicaţi ; t) riscaţi ; t/să) rimaţi ; i ; p. 3) rugaţlO ; t-să) . , se rugaţlO ; i ; ti-fde Ia/să) rumegaţi ; i, t; p. 3) sacrificaţi ; t) salutaţi ; t) sălta(2; t, i) săpa (2 ; t) sărutaţi ; 1) sătura(2 ; t-de/să) scăldaţ2 ; t) scăpaţ2 ; t-de/să) scăpăraţG ; t, i) scăpătaţi); i) scărmănaţG ; t) scărpinaţ2 ; t) -scheunaţS ; i; p. 3) schimbaţi ; t) scufundaţi ; t) scuipaţi ; i, l) sculaţlO ; t) scurmaţi ; t, î) scuturaţi ; t) scuzaţi ; t-că) secaţS; t, i) seceraţi ; t) semănat? ; t) semănat? ,- ti-f cu) semnificaţi ; t) separaţi ; t-cle) sfănrna federaliza(16 ; t) fenta(16 ; t) fcrmenta(16 ; i) fertiliza(16 ; t) figura (16 ; i) fiinţa(16 ; i) fila(16 ; t) ' fileta(16 ; t) i'ilma(16 ; t) filozofa(16 ; i) filtraţi6 ; t) finalîza(16 ; t) finisaţi 6 ; t) fisiona(16 ; t) fisura(16 ; t) fisa(16 ; t) fixaţlG ; t) . flagela(16;'t) flancaţi9 ; t) flata(16 ; t) flirlaţlG ; ti+cu) fluctua(16 ; t) se fofila(16 ; i) foiIcta(16 ; t) foraţi 6 ; i) forma(lG; t) formaliza(lG ; t) se formaliza(16 ; i) formula(16 ; t) forţa(16 ; t-să) se fosiliza(16 ; i) fotografia(17 ; t) fractura(16 ; t) fracţiona(16 ; t) fragmenta(16 ; t) franca(19 ; t) Frapa(16 ; t) fraterniza(16 ; ti+cu) fraza(16 ; t) frpdona(16 ; t) 267 freza(16 ,- t) fricţionaţlG ; t) friza(16 ; t) frîna(I6; t) - frustraţi6 ; tj fuma(16 ; t, i) funcţionaţiB ; i) fundaţlG-; t) fundamenta(lG ; t) se i'urişa(16 ; i) furniza(16 ; t) fuzionaţlG ; ti-f cu) ga!opa(16 ; ij galvanizaţlG ; t) garaţlG; t) garanta(16 ; L/că) gaza(16 ; t) sc găină ţa (16 ; i ; p. 3) genera (16 ; t) gencraliza(lG ; t) germina(16 ; i) gesticula(16 ; i) se gheboşaţlG ; i) ghida(16; t) ghibtina(16 ; t) gira(16; L) glosa(16 ; t) gradă(16 ; t) graseîaţl7 ; t, i) graţiaţi 7 ; t) grava(16 ; t) gravitaţi6 ; ti-f în jurul) grăpaţlG ; .tj grebla(16 ; t) grefaţlG; t) greva(16 ; ti-f asupra) grimaţl6 ; t) grupaţi 6 ; t) gudronaţlG ; t) 268 [ guvernaţiG ; i, t) handicapaţlG ; t) haşuraţlG ; t) se IiazardaţlG; ti-f în/să) hibernaţlG ; i) hipnoLizaţlG ; t) ţse) holbaţlG ; t, ti-fla) idealiza(lG ; t) idoIatrizaţlG ; tj ierarhizaţi G ; t) iernaţi6 ; i) iluminaţlG ; t) ilustraţie ; f/că) iluzionaţlG ; t-că) -şi imaginaţie ; t/că) se/imbecUiza(IG ; i/t) imigraţie ; ij imobilizaţie ; t) imortalizaţie ; t) se impacicntaţlG ; t) impenneabilizaţie ; i) impietaţie ; ti-f asupra) importunaţlG ; t) impregnaţie ; t) impresionaţlG ; t) împrovizaţl6 ; t) impulsionaţi 6 ; t-să) imunizaţlG ; t) inauguraţlG ; t) incarnaţlG ; t) incendiaţi 7 ; t) incineraţlG ; t) incomodaţlG ; t) incriminaţi 6 ; t) incrustaţlG ; t) incuIpaţlG ; t) indignaţlG ; t) individualiza (16 ; t) industrializaţlG ; t) inerva(16 ; t) infecta(16 ; t) sc infiltraţie ; t) se/iiiflama(16 ; i/L) inflnenţaţlG ; t-să) informaţie ; t-că) iuhalaţlG ; t) inhibaţlG ; 1) iniţiaţl7 ; t) iniţia(17 ; t-în) iujectaţie ; t) inoculaţie ; t) inovaţie ; t) inseraţlG ; t) insinuaţlG ; t/că) inspecfaţlO ; tj instalaţie ; t) iustauraţlG ; t) instrumentalizaţlG ; t) integraţlG ; t). intentaţlG ; t+Dj intenţionaţlG ; t) intercalaţlG ; t) interceptaţie ; t) interesaţlG ; t) se interesaţlG; ti-fde/să) interferaţi 6 ; t ; p. 3) se interiorizaţlG ; i) intermediaţi? ; i) interna(16 ; t) interoga(19 ; t) interpelaţie ; t) interpolaţi G ; t) interpretaţlG ; t) intersectaţie ; t) intervievaţl6 ; t) intimidaţl6 ; t) intituIaţlG ; t) intona(16 ; t) invadaţlG ; t) invah'daţlG ; t) inventa(16 ; t) inventaria(17 ; t) inversaţie ; t) investiga(19 ; t) invidiaţi? : t) iotacfzaţlG ; t) ipotecaţ'19 ; t) iradiaţl7 ; t) irizaţie ; t) ironizaţi 6 ; tj izolaţie ; t) imbălsămaţie ; t) . îmbrăţişaţie ; t) se îmbufnaţi6 ; i) se imbujoraţlG ; i) îmbuna (16; L) împachetaţie ; t) împăiaţi? ; t) împănaţlG ; t) se împăunaţlG ; ti-f cu) împerecheaţlS ; t) impestrîţaţlG ; t) împopoţonaţlG ; t) împovăraţi G ; t) împrcunaţlG ; t) împricinaţlG ; t) împrospătaţlG ; t) împuţinaţlG ; t) înainlaţlG ; t, i) înapoiaţi 7 ; t) se/înaripaţlG ; i/t) înarmaţlG ; t) încadraţlG ; tj încarceraţlG ; t) incasaţlG ; t) se/încăpăţînaţlG ; i/t) încătuşaţlG ; t) încetaţie ; t/să) se înceţoşa ţl6 ; i) închiriaţi? ; t) se închistaţ!6 ; î) se inciudaţlG ; ti-f pe) încleiaţl7 ; t) . ' ■ 269 se încleşta (1G ; i) fncoIonaţlG ; t) încondeiaţl7 ; tj se încontra(16 ; ti-ţ-cu) încorda(16 ; t) Incorona(16 ; t) încornora(î6 ; t) încorporaţlG ; tj încotoşmănaţlG ; t) încredmţaţlG ; t-că) se încredinţaţlG ; ti~f de/că) se încrincenaţlG ; i) încrueişa(lG ; t) încununa(16 ; t) încurajaţi 6 ; t-să) încuviinţaţi G ; t/să) îndatora(16 ; t) se înciătina(lG ; i ; p. 3) îndepărta(16 ; t) îndestu!a(lG ; t) indoctrîna(lG ; tj îndoIia(17 ; t) înduioşa(lG ; t) îndurcraţlG ; ij înlăţişaflG; t) înfeuda(16 ; l) înfia(17 ; tj înfieraţi 6 ; t) mfiinţa(16 ; t) se/înfiripa(16 ; i/t) se/înilăcăra(16 ; i/t) înf!ora(16 ; t) înfometa(lG ; t) înfricoşaţlG ; t) înfrînaţlG ; t) - înfrumuseţaţlO ; t) se înfumuraţlG ; i) îngenuncheaţi S ; i, t) se/mgînclura(16 ; i/t) îngloba(16 ; t) se/îng!oda(.16 ; i/t) îngreţoşaţlG : tj îngreuna(16 ; O îngrijoraţlG ; t-că) îugusta(lG ; tj sc înhăita(16 ; li-J-cu) înhuma(16 ; tj îujghebaţlG ; t) îulăcrimaţlG ; 1) înrnagazinaţlG ; tj înmalriculaţlG ; t) înmanunchea(lS ; t) înmiresma(lG ; t) înuiîna(16 ; t-f-D j se/înnegura(16 ; i/t) înnobilaţl6 ; t) (sc)innopta(lG ; i: (p. 3)> (se) înnoraţlG ; i ; p. 3) se înrădăcina((16 : i ; p. 3> înrăma(16 ; t) înregimenta(lG : tj înregistraţlG ; t) înroIa(16 ; t) însăi!a(lG ; t) însăminţaţlG ; t) însărcinaţi 6 ; t-cu/să) înscăuna(16 ; tj însccna(lG ; t) se însenina(lG ; i ; p. 3) (se)însera(16 ; i ; p. 3) înseta(16 ; i) însiloza(lG ; t) se însingura(lG ; i) însîngera(lG ; t) însiropa(16 ; t) înstrăina(16 ; t) înstruna(16 ; t) însuma(16 ; t) urşeua(dei\ ; t) înştiinta(16 ; t-de/că}să) înşuruba(lG ; t) întemeia(17 ; t) întemniţa(lG ; t) întina(lG ; t) întortochea(18 ; tj înlrebuinţa(16 ; t-să) se întrema(16 ; i) se/întrista(16 ; i/t) întrona(lG ; t) întruchipa(16 ; l) întrupa(16 ; tj învăpăia(17 ; t) se învecina(lG ; ti-{-cu) se învederaflG; i; p. 3/că) inveniua(lG ; t) se/înverşuna(16 ; i/t-f contra) înviora(lG ; t) învo]bura(16 ; t) inzestra(16 ; t-cu) jalona(16 ; t) jenaţi G ; t) se jenaţlG; ti-fde/să) jonglaţlG ; t, ti j-cu) jubilaţlG ; i) laicizaţlG ; t) se lamentaţlG ; i) laminaţlG ; t) lansaţlG ; tj latinizaţlG ; t) lăcrimaţi 6 ; t) legiferaţlG ; t) legitimaţie ; t) lezaţlG; t) se liberaţlG ; i) liberalizaţlG ; t) se licenţiaţl7 ; i) bchefiaţl7 ; t) lichidaţlG ; t) licita(16 ; i, t) limitaţlG ; t-la) linia(17 ; t) literarizaţlG ; t) literaturizaţlG ; t) !itiga(19 ; ti-f-cu) litografia(17 ; t) localiza(16 ; t) lopătaţlG ; i) lucra (16 ; i, t) luminăţie ; t, i) se luminaţi 6 ; i) iuxaţlO ; t) maceraţlG ; t) machiaţi 7 ; tj magnctizaţlG ; t) majoraţlG ; t) maltrataţlG ; t) mandataţlG ; t) manevraţlG ; tj manifestaţie ; t) manipulaţie ; t) marca(lţ) ; t) martirizaţlG ; t) masaţlG ; t) masacraţie ; t) mascaţig ; t) se materializaţie ; ti-f-în) matlasaţie ; t) se/maturizaţl6 ; i/t) se mănaţlG ; i) mecanizaţie ; t) media(17 ; t) meditaţie ; t) meditaţie ; ti-f-Ia, asupra) melitaţie ; t) memoraţi 6 ; t) memorizaţi 6 ; t) menajaţl6 ; t) menţionaţi 6 ; t/câ) micşoraţlG ; t) migraţl6 ; i) militaţie ; i, ti+pentru) militariza(16 ; t) mimaţi 6 ; t/că) niina(I6 ; t) sc mineralizaţi6 ; i) minimalizaţlG ; t) se minunaţlG ; ti+de/că) mitizaţlG ; t) mitraliaţi 7 ; t) mizaţlti ; t, ti+pe/că) mlădiaţi? ; t) mobilizaţlG ; t) modelaţi 6 ; t) moderaţlG ; t) moclernizaţlG ; t) modulaţlG ; t) se monoftonga(19 ; i) monoioga(19 ; i) monopolizaţi6 ; 1) montaţi G ; t-„să") moralizaţlG ; t) motivaţlG ; t) motorizaţlG ; t) se mnlaţlG ; t) muntenizaţl6 ; t) muraţiG ; t) muşamalizaţlG ; t) mutilaţlG ; t) muzicalizaţlG ; t) naraţlG ; t) narcotizaţlG ; l) naturalizaţlG ; t) naţionalizaţlG ; t) naufragia(17 ; i) navigaţi 9 ; i) nazalîzaţlG ; i, t) necrozaţlG ; t) neglijaţlG ; t/să) negocia(17 ; ti+cu) neguţaţlG ; t) neurastenizaţlG ; t) neutralizaţi 6 ; t) se nevrozaţlG ; i) 272 nichelaţlG ; t) nivelaţi 6 ; t) nominalizaţii) ; t) normaţi6 ; t) iiormalizaţlG ; i) notaţlG ; t) nuantaţlG ; t) numerotaţi6 ; 1) obiectaţlG ; t/că) obiectivizaţi 6 ; t) -l obsedaţlG; t; p. 3/că) se obstinaţie ; ti+în) obstrucţionaţie ; t) obturaţiG ; t) ocazionaţlG ; t) ofensaţi6 ; t) oficiaţl7 ; t) oficializaţlG ; t) oftaţlG ; i) omagiaţi 7 ; t) omogenizaţlG ; t) omo!ogaţl9 ; t) ondnlaţie ; 1) ouoraţlG ; t) opacizaţie ; t) operaţie ; t) opinaţie ; t+că) optaţlG ; ti+pentru/să), optimizaţlB ; t) orcbestraţlG ; t) ordonaţlG ; t) ordonanţaţlG ; t) organizaţlG ; t/să) orientaţlG ; t-să) ornaţi 6 ; t) ornamentaţie ;" t) ortografiaţi? ; t) oscilaţie ; t) ospătaţlG ; t) ostracîzaţlG ; t) ovaţionaţi 6 ; t) oxidaţlG ; t) oxigenaţlG ; t) ozonizaţlG ; t) pactizaţlG ; ti+cu) paginaţie ; t) se/palatalizaţlG ; i/t) palpaţlG ; t) pansaţi 6 ; t) paraţlG ; t) parafaţlG ; t) parafrazaţi G ; I) paralizaţlG ; t) paraşutaţie ; t) parca(19 ; l) parcelaţlG ; t) parcbetaţlG ; t) parfumaţlG ; t) pariaţi? ; t+că) parlamentaţlG ; ti+cu) parodiaţl7 ; t) partajaţlB ; t j pasaţlG ; t) pasionaţi 6 ; t ; p. 3) pasteurizaţlG ; t) pastişaţie ; t) patina(16 : i) patronaţlG ; t) patrnlaţlG ; i) pauperizaţi 6 ; t) pavaţlG ; t) pavoazaţlG ; t) păstraţi 6 ; t) păşunaţlG ; i) pătaţlG ; t) pedalaţlG ; i) penalizaţlG ; t) pendulaţlG ; i) pensionaţlG ; t) percutaţi6 ; i, t) peregrinaţlG ; i) perfectaţl6 ; t/să) 13 - Verbul - 215 perfecţionaţlG ; tf perforaţie ; t) pcriaţl7 ; t) periclitaţie ; t) se perimaţlG ; î) perioclizaţie ; t)' permanentizaţi e ; I) peroraţie ; i) perpetuaţie-; t) perseveraţi 6; i) persiiiaţie ; t) persistaţlG ; i) perturbaţlG ; i) pictaţlG ; t) pigmentaţie ; t) pilotaţlG ; t) piperaţlG ; t) pirogravaţlG ; t) pisaţlG ; t) pistonaţlG ; t-să). se pitidaţlG ; i) se/plafonaţlG ; t) placaţH) ; t) plagia(17 ; t) planaţlG ; i) plantaţlG ; t> plasaţlG ; t) plasticizaţie ; t} plastografiaţl? ; t) platinaţlB ; t) • pledaţie ;. t+pentru/să)) pliaţl7 : t). plisaţlG ; t) plombaţlG ; t) plonjaţie ; i) pluşaţlG ; t) poetizaţi 6 ; t) polarizaţi 6; t) polemizaţlG ; fi+cu)( polenizaţie ; t) polimerizaţie ; t) 2731. po!itiza{16 ; t) poIiza(16 ; t) pomădaţl6 ; t) pompa(16 ; t) ponta(16 ; t) popula(16 ; t) popuIariză(16 ; t) portretizaţlG ; t) postaţlG ; t) postulaţi6 ; t/că) poza(16 ; t, i) preciza(16 ; t/că) preconiza(16 ; t/că) predestinaţi6 ; t/să-fD) prefiguraţi6 ; t) preiixa(16 ; t) prejudicia(17 ; ţi-D.) prelucraţlG ; t) premeditaţl6 ; t/să) prernia(17 ; t) prenotaţlG ; t) preponderaţlG ; i ; p. 3) presaţlG ; t-să) prescurtaţlG ; t) prestaţie ; t) se pretaţlG ; ti-fla/să) pretextaţlG ; t/că) prevalaţlG ; i ; p. 3) se prevalaţlG; ti-f de/că) prezidaţi 6 ; t) primaţlG ; i) privaţi6 ; t-de) privegheaţlS ; t, i) privilegiaţl7 ; t) prizaţlG ; t) probaţlG; t) proceda(16 ; i, ti-fia) procrcaţlS ; t) profanaţlG ; t) proferaţiG ; t) profesa(16 ; tj profetizaţlG ; t) profilaţlG ; t) programaţlG ; t/sa) progresaţl6 ; i) proiectaţlG ; t/să) proletarizaţlG ; t) prolifera(16 ; t) promovaţlG ; t) prornu!gaţl9 ; t) pronosticaţl9 ; t/că) proporţiona(16 ; t) propulsaţl6 ; t) prospecta(16 ; t) se prosternaţl6 ; ti-f în faţa) se prostituaţi G ; i) protejaţlG ; tj protestaţie ; ti-f contra/că) prozaizaţl6 ; t) psaîmodiaţl7 ; i) pudraţlG ; tj pulsaţie ; i) pulverizaţlG ; t) punctaţlG ; tj puroiaţl7 ; i) rabotaţlG ; t) racordaţlG ; tj radia(17 ; t, i) radicalîzaţlG ; t) radiodifuzaţi^ ; tj radiografiaţi 7 ; t) rafinaţi 6 ; t) se raliaţi7 ; ti-f cu, la) rambursaţlG ; t) raportaţlG ; t/că) rapsodiaţl7 ; i) rarefiaţi / ; t) raşchctaţie ; tj rataţlG ; t/să) raţionaţie ; t) raţionalizaţlG ; t) h'ăposaţie ; i) reabilita(16 ; t) reactivaţi6 ; l) rcacţiona(16 ; ti-fia. contra] realiza(16 ; t) reangajaţii.» ; t) reaniraaţlG ; t) rebutaţie ; i, t) recalculaţlG ; t) rccapitulaţie ; t) recenzaţlG ; t) receptaţiG ; l) receplionaţlG ; I) recidivaţiG ; i) recoItaţlG ; t) recompensaţi6 ; t-că) reconciliaţi? ; tj recondiţionaţlG ; t) reconfortaţlG ; t) reconsideraţi 6 ; t) recreaţie ; t) se recreaţie ; i) recruta ţie ; t)) recuperaţlG ; tj redactaţie ; t) redresaţi6 ; t) reeditaţlO ; t) reexaminaţte ; t) reflectaţl6 ; t) reformaţi 6 ; t) refrigeraflG ; () se refugiaţi? ; i) se refulaţlG ; t) regeneraţlG ; t) regizaţi 6 ; t) reglaţlG; t) reglementaţlG ; t) regresaţi G ; t) regrupaţlG ; t) regulaţi G ; t) regularizaţie ; t) reintegraţlG ; t) rcînarmaţlG ; t) reîncarnaţlG ; t) relataţlG ; t/că) se relaxaţlG ; i) reliefaţie ; t) remaiaţi? ; t) remaniaţl7 ; t) rcmedia(17 ; t) rememoraţie ; t/că) remizaţie ; ti-f cu) rentoulaţlG ; t) remorcaţi 9 ; t) remuneraţie ; tj renovaţlG ; t) rentaţlG ; i ; p. 3/să) reorganizaţlG ; t) repartizaţie ; t) repatria(17 ; t) se repauzaţie ; i) reperaţi 6 ; t) se reperculaţlG ; ti-f asupra) reportaţlG ; t) reproşaţi 6 ; t/că) repudia(17 ; t) repurta(16 ; t) se resemnaţi 6 ; i) respousabilizaţte ; t) i. Se conjugă mai ales Ia pasiv, impersonal: n(-ij fi predestinat I, Se conjugă mal ales Ia persoana a III-a şi mai alcs-la trecut. 274 275 reslauraţlG ; t) restructuraţlG ; t) resuscitaţi6 ; t) retractaţlG ; t/că) retrocedaţlG ; t) retrogradaţlG ; t) retuşaţlG; t) reutilaţlG ;t) se revanşaţi6 ; i) revelaţi6:; ţ/că) revoluţionaţl6 ;, t) reziliaţl7 ; t) ricoşaţlG ; i) ridicuh'zaţlG ; t) rimaţi6 ; t) ripostaţlG ; t/că) ritmaţlG ; t) rivalizaţi 6 ; ti+cu) rodaţi6 ; t) romanizaţlG ; t) romanţaţlG ; t) se rotacizaţlG ; i) ruinaţlG ; t) rujaţlG; t) rulaţlG ; i ; p. 3 ; t) se ruşinaţi 6 ; ti -j-cle) sabotaţlG ; t) sacadaţlG ; t) salarizaţi G ; t) salvaţlG ;. t) sancţionaţlG ; t) satinaţlG ; t) satirizaţlG ; t) saturaţlG ; t) săgeta(16 ; t) săraţlG ; t) scalpaţlG ;.t) .scandaţlG ; i, t) scandalizaţlG ; t) scămoşaţlG ; t) schematizaţl6 ; t) 27G schia(17 ; i) schiţaţlG ; t) scindaţlG ; t) scizionaţlG ; t) scîlciaţl7 ; t) scînteia(17 ; i) se/scleroza(lG ; i/t) scontaţlG ; ti+pe/să) scrutaţlG ; t) sculptaţlG ; t) scurtaţlG ; t) sechestraţlG ; t) secretaţlG ; t) secţionaţlG ; t) secularizaflG ; t) secundaţlG ; t) sedimentaţlG ; t) segmentaţlG ; t) selectaţlG ; t) selecţionaţlG ; t) semnaţlG ; t) semnalaţlG ; t/că) semnalizaţlG ; t/că, să) serbaţlG ; t) sesizaţlG ; t/că) sfidaţlG ; t) se sforţaţlG ; ti-f să) sigila(16 ; t) simbolizaţlâ ; t) simpatizaţlG ; ti+cu) simulaţlG ; t/că) sincronizaţlG ; t) sindicalizaţlG ; t) singularizaţlG ; t) sintetizaţlG ; t) sistematizaţlG ; t) situaţlG ; t) sîngeraţlG ; i) slavizaţl6 ; t) sociaiizaţlG ; t) se soldaţl6 ; ti+cu) solfegîaţl7 ; i) .■se solidarizaţlG ; ti+cu) soluţionaţlG ; t) somaţlG ; t-să) somnolaţlG ; i) sondaţlG; t) sonorizaţlG ; t) sortaţlG ; t) spaţiaţl? ; t) .se/specializa(lG ; i/t) specuIaţlG ; t) spionaţlG ; t,, i) :se spiritualizaţi G ; i) spîtalizaţlG ; t) sprintaţlG i) spumaţlG ; t) stabilizaţlG ; t) stagnaţlG ; i) standardizaţlG ; t) slatuaţlG ; t/că, să) staţionaţlG ; î) stenografiaţl7 ; t) sterilizaţlG ; t) stigmatizaţlG ; t) se/stilaţlG ; i/t) stilizaţlG ; t) stimaţlG ; t) stirnulaţlG ; t-Ia/să) stipuIaţlG ; t/că) stocaţl9 ; t) stopaţlG ; t) strangulaţlG ; t) strîmtaţlG ; t) strîmtoraţlG ; t) structuraţlG ; t) . studia(17 ; t) stupefiaţl7; t) subalimentaţlG ; t) subapreciaţl7 ; t) subestimaţlG ; t) subevaluaţlG ; t) subgrupaţlG ; t) subintitulaţlG ; t) subînchiriaţl7 ; t) sublimaţlG ; t) subliniaţi? ; t) subminaţlG ; t) subordonaţlG ; t) substantivizaţlG ; t) subsumaţlG ; t) subtilizaţlG ; t) subţiaţl7; t) subvenţionaţi G ; l) sudaţlG ; t) sugeraţlG ; t/că, să) sugestionaţlu ; t-că) suplimentaţlG ; t) supraaprecia(17 ; t) supraestimaţlG ; t) supralicîtaţlG ; t) supravegheaţlG ; t) supuraţlG ; i) se/surmenaţlG ; i/t) suspectaţlG ; t-că) şantajaţlB ; t) şapirograria(17 ; t) şarjaţlG ; t, i) şamotaţlG ; t) şchiopaţlG ; t) şchiopătaţi 6 ; i) şcolarizaţlG ; t) şicanaţlG ; t) şifonaţlG ; t) se şifonaţlG ; i) şocaţl9 ; t; p. 3/că) şomaţlG ; i) ştampilaţlG ; t) ştanţaţlG ; t) şutaţlG ; i) . tachinaţlG ; t) talonaţlG ; t) . taluzaţlG ; t) 277 larapona(lG ; t) tapa(16 ; t-„de'j tapeta(16 ; tj tatonaţlG ; t) tatua(16 ; tj " taxaţlG; tj tămîiaţl7 ; t) tărăgănaţi 6 ; ij teatrâlizaţlG ; l) telefonaţlG ; 1/să-fD.) teleghidaţlG ; t) telegrafia(17 ; t/să-fD.) televizaţi 6 ; t) temperaţlG ; t) temporizaţlG ; t) tentaţlG ; t/să) leoretîza(16; ti-fdespre) tergiversaţi 6 ; t) terorizaţlG ; t) testa(16 ; t/că) tezaurizaţlG ; t) , timbraţlG ; t) tipizaţlG ; t) tiranizaţlG ; t) titularizaţlG ; t) toastaţlG ; i) toleraţi 6 ; t/să) torpilaţlG ; t) torturaţlG ; t) totalizaţi6 ; t) transiiguraţlG ; t) transplantaţlG ; t) tranşa (16 ; tj tranzitaţlG ; t) trasa(16 ; t) trata(16; t) trataţi6 ; ti-feu) . traversaţlB ; t) trădaţie ; t) trenaţlG ; i) trepădaţie ; i) trepidaţi 6 ; i) tria(17 ; tj tricotaţlB; t) triplaţi6 ; t) trişaţi6 ; t, i) trivializaţie ; l) trîmbiţaţie ; t, i) tronaţlG ; i) trucaţi9 ; t) trunchiaţl7 ; t) tumefia(17 ; t) turbaţi6 ; i) turmentaţlG ; t) turnaţi 6 ; t) tuşinaţlG ; t) tutclaţlG ; t) ulceraţie ; ij ultragia(17 ; tj umanizaţie ; L) uniformizatie ; t) uraţi 6 ; 1)' urgentaţie ; t) (se)urinaţi6 ; i) urmaţie ; t/să ; i) usturoiaţl7 ; t) uşuraţlG ; t) utilaţl6 ; t) utilizaţlG ; t) uza(16 ; t) se uzaţl6 ; i) vaccinaţie ; tj vagabondaţlG ; i) validaţi G ; t) valoraţlG ; i ; p. 3) valsaţi6 ; i) se/vaporizaţl6 ; i/t) varia(17 ; t, i) vegetaţie ; i) vegheaţlS ; t, ti -fia/să) vehiculaţlG ; t) se velarizaţlG ; i) 278 veneraţie ; t) ventilaţie ; t) vexa(16 ; t) viaţl7 ; i) vibraţie ; i, t) vicia(17 ; t) violafl6 ; t) violenta(16 ; t) viraţlG ; t, i) visaţlG ; t/că, să) vizaţl6 ; t) vizionaţlO ; t) vizitaţie ; t) vinaţlG ; t) voalaţi 6 ; t) vocalizaţlG ; t) vociferaţlG ; i) voiajaţlG ; i) se volatilizaţlG ; i) vomaţi 6 ; i) votaţlG ; t, i) vulcanizaţlG ; t) vuIgarizaţlG ; t) zimţaţlG ; t) TIPUL II DE FLEXIUNE Clasa l„ : verbe cu sufixul -l-, în structura temei trivalente şi sufixul -0-, în structura temei prezentului (singular) -absolvită ; tj absorbiţS ; t) --.acoperită ; t) adormiţS ; i, t), ascuţiţi ; t) asmuţiţi ; t) atribuiţ9 ; t) auziţi ; t/că, să) azvîrliţl ; t) behăi(9 ; i ; p. 3) birui(9 ; t) se bizui(9 ; ti-fpe) bîigui(9 ; t) bîjbiiţ9 ; i) se bîlbii(9 ; i) bîntui(9 ; i; p. 3) se bîţîi(9 ; i) bîzîi(9 ; i ; p. 3) bubui(9 ; i) chiorăi(9 ; i ; p. 3) chiţcăi(9 ; i ; p. 3) chiui(9 ; i) cirîi(9 ; i ; p. 3) clefăi(9 ; i) - conferită ; t-D.) consimţiţi ; ti-f la/să) constituiţ9 ; t, „cop.'j contraveni(4 ; ti-fDj contribuiţi; ti-f Ia/să) -i conveni (4 ; ti; p. 3/ că, să) ţi) se cuveniţ4 ; ti ; p. 3/să) deferită ; t) "** descoperită ; t) despărţî(3 ; t) destitui(9 ; t) deveniţi'; copj dezdoiţlO ; t) dezlănţuiţ9 ; t) dezminţiţi ; t/că) dezvălui(9 ; t/că) dibui(9 ; t) 279 -diferi(5 ; li -l-de) distribuit ; t) dîrdîi(9 ; i) dormi(S ; i) dudui(9 ; i ; p. 3) durdui(9 ; i : p. 3) durui(9 ; I ; p. 3) fi(nereg. ; i) fî]fh'(9Vi; P- 3) fîsîi(9 ; i .; p. 3) fişii(9 ; î ; p. 3) se fitii(9 ; i) fugi(l ; i) gîfîi(9 ; i) gîgîi(9 ; i; p. 3) gîUli(9 ; t) grohăi(9 ; i ; p. 3) hămâi(9 ; i ; p. 3} hîrii(9 ; i) borcăi(9 ; i) . hurui(9 ; i) ieşi(l ; i) iii5litui(9 ; t) interveni(4 ; i) împărţi(3 ; l) împuţi(l ; t) -si inchipui(,9 ; t/că) Mndoi(10 ; t) îngădui(9 ; t/să) înghesui(9 ; t) îughiţi(l. ; t/jţ«) înlănţui(9 ; t) *- îunăbuşi(5 ; 1) înşirui(9 ; t) invălui(9 ; t) învîrti(l ; t) se invirti(l ; ti-fde/să) jupuiţii ; t) se mrăi(9 ; i) * măcăi(9 ; i ; p. 3) minli(l ; t) iniorlăi(9 ; i ; p. 3) se miorIăi(9 ; i) mirosi(8 ; i, t/,.că") mistui(9 ; t) mîntui(9 ; t) mirîi{9 ; i) . moUăi(9; t) mormăi(9 ; L i) moţuî(9 : i) muri(8 ; i) nărui(9 ; t) i se năzări(3 ; ti; p. 3/că) — oferi(15 ; t-să) orăcăi(9 ; i) parveni(4; i) parveni(4 ; ti ; p. 3) pieri(l ; i) pîpăi(9; t) piui(9 ; i) pîlpîi(9 ; i) pirîi(9 ; i) ple5răi(9 ; i) presimţiţi ; t/că) preveni(4 ; t-că. să) proveui(4 ; i) pufăi(9 ; i) puţi(l ; i) răpăi(9 ; i ; p. 3) răsări(3 ; i ; p. 3) reconstitui(9 ; t) - se, referi(5 ; ti+la ; ti+de spre) reieşi(l ; i ; P- 3/că) repezi(l ; t) 1. Cu sensul „u avea (Iubii", primeşte Iu prezent sufixul -ESC- Şi forma pronominală : mă îndoiesc, te îndoieşti etc. 280 se repeziţi ; li-j-Ia/să) (se) resimţiţi ; I, (i)) resorbiţS ; t) restitui(9 ; t) retribui(9 ; t) reveni (4; i) -i reveni(4 ; i ; p. 3/să) -şi reveni(4 ; i) rîcii(9 ; t) rigîi(9 ; i) ronţăi(9 ; t") sărî(3 ; i) scîrf.îi(9 ; i ; p. 3 ; t) sfîrîi(9 ; i ; p. 3) sforăi(9 ; i) simţi(l ; t/că) sîcîi(9 ; t) sisîi(9 ; i) se smiorcăi(9 ; i) sorbi(9 ; t) sprijini{l ; l-să) stărui(9 ; ti-{-în/să) substitui(9 ; t) sudui(9 ; i, t) — suferi(G ; i ; t) sui(9 ; I) surveni(4 : i ; p. 3) şovăi(9 ; i) şti(nereg. ; t/să, că) lîrîi(9 ; t) tîrşîi(9 : t) ţîrîi(9 ; i, t) trebin(9 ; i, ti ; p. 3/să) tresări(3 ; i) lropăi(9 ; i) ■ ţiui(9 ; i ; p. 3) tirii(9 ; i ; p. 3) ţopJH(9 ; i) lVjmj/4 ; i) -i veni(4 ; ti ; p. 3/să) vîjîi(9 ; i ; p. 3) se zbengui(9 ; i) zgîllîi(9 ; t) zbîrnîi(9 ; i) zgudui(9 ; t) , zîzîi(9 ; i) zornăi(i) ; i) zumzăi(9 ; i) zvirli(l ; t) Clasa l&: verbe cu sufixul -l-, in structura temei talente şi sufixul -ESC-, în structura temei I a prezentului aboIi(12 t) absolvi(12 ; t) aburi(12 ; t) se/acri(12 ; i/t) i se acri(12 ; ti~f de/să; p. 3) adăposti(12 ; t) ademeni(12 ; t-să) adeveri(12 ; t/că) adînci(12 ; t) adumbri(12 ; t) aerisi(12 ; t) afurisi(12 ; t) se afurisi(12 ; i) aghczmui(13 ; t) se aghezmui(13 ; i) agonisi(12 ; t) albăstri(12 ; t) albi(12; t, i) alcătui(13 ; t) alîpi(12; t) altoi(13 ; t) amăgi(12 ; t) amuji(12 ; i, L) 281 ammti(12; t/că, să-fD.) -şi aminti(12 ; ti+de/eă) amorţi(12 ; i, t) amurgi{12 ; i ; p. 3) amuti(12 ; i) arămi(12 ; t) arcuî(13 ; t) argăsi(12 ; t) argăţi(12; t, ti+Ia) argintui(13 ; t) arvuni(12 ; t) asemui(13 ; t-cu) aservi(12 ; t) asfinti(12 ; i) . aspri (12; t) asupri(12 ; t) aţînti(12; t) aţipi(12; i) aun'(12 ; t) batjocoriţi 2 ; t) băiăbăni(12 ; ij se bălăci(12 ; i) bălăngăni(12 ; L) bălti(12 ; i) bănui(13 ; t/că) bărbicri(12; t) bătători(12 ; t) bătuci(12; t) benchetui(13 ; i) beşteli(12 ; t) beteji(12; t) biciui(13 ; t) binevoi(13 ; t/sâ) bîrfi(12 ; t) blegi(12; t) bocăni(12 ; t) boci(12 ; t, i) bodogăni(12 ; i) boi(13 ; t) sc boieri(12 ; i) bo!borosi(12 ; t, i) se bo!di(12 ; ti-fia) boli(12 ; i) bolraoji(12 ; t) bo!ti(12; t) bombăni(12 ; i, t) boncălui(13 ; i) boroni(12 ; t) borteIi(12 ; t) bo5corodi(12 ; t, i> se boşorogi(12 ; i) boţi(12; t) se brînzi(12 ; i) ^brodifli; i) bruftui(13 ; t) bncăţi(12 ; t) buchi'(12 ; t, i) buchisi(12 ; l) bufm(12 ; t) buimăci(12 ; t) bulgări(12; t) se buluci(12 ; i) burduşi(12; 1) se burzului(13 ; ti-fla) busi(12 ; t) butăşi(12; t) buzunări(12 ; t) ealici(12; t, j) se calici(12 ; ti-fia) se canoni(12; ti-fcu, i) catadixi(12 ; t-fsă) categorisi(12 ; t) se căciuli(12 ; ti -fia, în faţa) căftăm(12 ; t) se căi(13 ; i) că]ăn(16; t) călători(12 ; i) i. în locuţiunea verbală a o brodi. 282 călăuzi(12 ; t) căli(12 ; t) se/călugări(12 ; i/t) căni(12 ; t) se căpătui(13 ; i) căptuşi(12 ; L) cărăbăni(12 ; t) se cărăbăni(12 ; i) căsăpi(12 ; t) căsători(12; t) se cătani(12 ; i) se căzni(12 ; ti-fsă) cercui(13 ; t) cernî(12 ; tj cerşi(12 ; i. t) cerui(13 ; t) <:hefui(13 ; i) chelălăi(13 ; i ; p. 3) cbelfăni(12 ; t) cheli(12 ; i) cheltui(13 ; t) se chercheli(12 ; i) chibzui(l3 ; t) chicoti(12 ; i) chinui(13 ; t) se chinui(13 ; ti-fcu/să) se chirci(12 ; i) chiti(12; t) chitui(13 ; t) chiuli(12 ; i) cicăli(12; t) cinstî(12; t) ciocăni(12 ; t) se ciocoi(13 ; i) ciomăgi(12 ; t) ciopîrţi(l2 ; t) ciopli(12 ; t) ciortli(12 ; t) se ciorovăi(13 ; ti-J-cu) cîripi(12 ; i ; p. 3) citi(12 ; t/că) ciuciuli(12 ; t) ciufuli(12; t) ciuguli(12 ; t) 'ciuliţi ; t) ciunti (12; t) ciupi(12 ; t) ciurui(13 ; t) cîntări(12 ; tj cirmi(12 ; tj cîrmui(13 ; tj cîrni(12; t) cirpi(12; 1) cîrti(12 ; ti-f contra) clădi(12 ; t) clămpăni(12 ; i) ciănţăni(12 ; ti+D.) clăti(12; t) clcvelî(12; ti+contra) ciinti(12 ; tj clipi(12 ; i) clipocî(12 ; i) cloci(12 ; t ; p. 3) clocoJi(12 ; i) cloucăm(12 ; i ; p. 3) cobi(12 ; i) se cocli(l2 ; i) cocoloşi(12 ; t) se cocoloşî(12 ; i) se codi(12 ; i) coji([2; t) colbâi(13 ; t) compătirni(12 ; t-că) compIini(12 ; t) conIocui(12 ; ti-fcu) se consiatui(13 ; ti-fcu) consl'inţi(12 ; t) construi(13 ; t) 1. în expresia verbală a ciuli urechile. 283 conleni(12 ; t/să) deosebi(12 ; t) contopi(l2 ; t) depăşi(I2; t) convertit 12 ; t-să) clesăvirşi(12 ; t) convieţui(13 ; ti+cu) descîlci(12 ; t) convorbi(12; ti+cu) descoji(12 ; l) copiîări(12 ; i) se descotorosi(12 ; ti+de) copiH(12; b) descreţiţii ; t) copIeşî(12 ; t) descumpăni(12 ; t) se corăs!i(12 ; i) deservi(12 ; t) se corci(12<; i) se/desirunzi(12 ; i/t) corcofi(12■; t) desluşi(12; fc) cosi(12 ; t) despăduri(12 ; t) rositori(12 ; t) despăgubi(12 ; t) coşcoviţi 2 ; t) despăinjeni(12 ; t) co.şi(12 ; t) " despături (12 ; t) cotcodăci(12 ; i ; p. 3) desplcti(12 ; t) coli(12 ; i) despotmoli(12 ; t) cotrobăi(13 ; i) dcsprejmui(13 ; t) colropi(12 ; t) destăinui(13 ; t/că(> covăsi(12 ; t) destroieni(12 ; t) covîrsitî2 : t) desţeleni(12 ; t) cîrni(12 ; i) dezamăgi(12 ; t> croi(13 ; t) dezăpeziţl2 ; t) croncăni(12 ; i : p. 3) dezgoliţi 2 ; t) se cruci(12 ; i) dezlipiţl2; ) clitori(12 ; t) se/dezmeticiţl2 ; i/t) cuceri(12 ; t) dezmirişti{12 ; t) se cuconi(12 ; i) se/dezmorţiţl2 ; i/t) se cuibări(12 ; i) dezmoşteni(12 ; t) se/cuminţi(12 ; i/t) deznădă]duiţl3 ; i) cumpăni(12 ; t) dezobişnuiţl3 ; t-să)' se dambla«î(12 ; i) dezrăsuciţl2 ; t) dădăci(Î2 ; t) dezrobiţl2; t) dăinui(13 ; i) dczveli(12 ; t) dăltui<13 ; t) dezvinovăţiţi2 ; 1) dăngăni(12 ; t) dihăei(2 : i) dărăci(12; t) dichisi(12 ; t) dărui(Î3; t+D.) dăscab'(12 ; t) dispreţuiţi3 ; t) dobîndi(12; t) defmi(12 ; t) doftoriciţl2 ; t) denumi(12 ; I) dogiţi 2; t) doiniţl2 ; i) dojcnf(12 ; t) domestici(12 ; t) domuiţl2 ; i) domoli (12 ; t) dondăni(12 ; i) doriţi 2 ; t/să) dosi(12 ; t) dospi(12 ; i) dovedi(12 ; t/co,+„sa") drăcui(13 ; t, i) drăgosti(12 ; t) drămui(i3 ; t) duhi(12 ; t) duhăni(12 ; î) duhni(12 ; i) se d»meri(12 ;• ti+cfij dupăci(12 ; t) duşmăni(12 ; t) economisi(12 ; l) se fandosi(12 ; i) l'ăgădui{13 ; t/că. să) se iab(12 ; ti+eu/eă) făuri(12 ; t) feri(12 ; t-de/să) l'criei{12 ; t) se fîstîci(12 ; i) flămînzi(12 ; i) flccări{12 ; ti+despre) se foi(13 ; i) (se)i'olosi(12 ; t, (ti+de)) forfoti(12; i) i'o.şni(I2; i ; p. 3 ; t) se/frăgezi(12 ; i/t) frunzări(12 ; t) se fuduli(12 ; ti+cu/că) fugări(12; t) fulgni(13 ; i ; p. 3) garnisiţl2 ; t) găsi(12 ; t/+„că") gătiţi2 ; t) se se se se se se se se se găuriţi2 ; • t) găzdui(13 ; t) gelui(13 ; t) gerui(13 ; i ; p. 3 ; [> gliemui(I3 ; i) ghici(12 ; t/că) ghiftui(13 ; i) ginonLi(12 ; t) gîndi(12 ; i, t/+„eă") gindiţl2 ; ti+Ia/să, că> giugăvi(12 ; i) gmguri(12 ; i) gîrbovi(12 ; i) glăsui(13 ; t/fă) glumiţl2 : i) goli(l2 ; t) goni(12 ; t. i; gospodări(12 ; i) grăbi(12 : t-să) ^răi(13 ; i. t) gresi(12 ; t) grozăvi(]2; ti-f-cu/că)-g«noi(13 ; i) !uiiduci(12 ; i) baiduci(12 ; i) Jjăilui(13 ; l) hălădui(13 ; i) harnicul2 : i) hărţui(13 ; I) băuii(12 ;■ i) hirotonisi(12 ; t) hîrjoni(12 ; i) bodorogi(12 ; i, t) bohoti(12 ; i) boinări(12 ; i) hori(12 ; i) brăni(12 ; t) buidui(13 ; t) iudi(12 ; t) humui(13 ; t) huzuriţi2 ; i) 1 icni(12 ; i) se/idioţiţi ; i/t) ieftiniţi; tj instrui(13 ; t) mterverti(12 ; t) intui(13 ; t/că) investi(12 ; t) irosi(12 ; t) iscăli(12; t) iscodiţi ; tj ispăşiţi; tj ispiti(12 ; t) isprăvi(12 ; t/să) istorisi(12; t/că) istovi(12; t) iubiţi ; t) iuţi(12 ; t) sc ivi(12 ; i) izbăvi(12 ; t-de) izbiţi ; t) izbindi(12 ; t -J-să ; li-fîn) izbucni(12 ; i) izbuti(12; t/să) izgoniţi ; t) izvodiţi ; t) îmbătrîni(12 ; i, t) îmbîcsi(12 ; t) îmblăni(12; t) îmhlînziţi ; t) îmboboci(12 ; i) îmbogăti(12 ; tj îmboidi(12 ; t-Ja/să) se/imboInăvi(12 ; i/t) îmbrînci(12 ; t) îmbrobodi(12 ; tj îmbucătăţi(12 ; t) se îmbuîzi(12 ; i) îmbunătăţiţi ; tj se îmburghezi(12 ; i) împăciui(13 ; t) 286 împăduri(12 ; t) se împăinjeni(12 ; i) împămînteni(12 ; t) împărăţi(i ; i) împărtăşi(12 ; t) se împărtăşi(12 ; i) împătriţi; 1) împături(12 ; t) împietriţli ; i) impînzi(12 ; tj împleti(12 ; t) se împleticiţi ;. i) (se) împliniţi 2 ; t, ţi ; p. 3) împodobiţi2 ; t) se împotmoliţi 2 ; i) se împotriviţl2 ; ti-j-ln, D/să) împrejmuiţlS : t) se/împrieteniţi; i/t-fru) împroprietăriţi ; t) înavuţiţi ; 1) înăcriţii ; 1) înălbăstriţi ; I) Înălbiţl2 ; t) înăspri(12 ; t) încălziţii ; t) încărunţi(12 ; i) incercui(13 ; t) încetăţeniţi ; t) încetiniţii ; t) încîlciţl2 ; t) se încolăciţi ; i) încolţiţi ; i, „t'j încremeni(12 ; i) încreţiţi2 ; t) încropi(12 ; tj se încuscri(12 ; ti-fcu) se indelctnici(12 ; ti-f-cu) îndepliniţi ; t) îndigui(13 ; t) se/indîrji(12 ; i/l) se/îndobîtoci(12 ; i/t) se îndoiţi3 ; li-f de/că) se/îndrăci(12 ; i/tj îndrăgiţii ; tj se îndrăgostiţi; ti-{-de) îndrăzniţi ; l/să) îndreptăţiţi ; t-să) îndulciţi ; t) înfăptui(13 ; tj înfloriţi ; i ; p. 3. ,,L;i) înfofoliţii ; t) înfrăţiţi ; i; p. 3 ; t) înfrunziţii ; i; p. 3) îngălbeniţi ; i, t) îngrădiţii; t) îngi'ămădiţi ; t) (se)îngriji(i; t; ţti-f de/să) îngroziţi ; t) înjosiţi : 1) înjumătăţiţi ; t) înlemniţi ; i) înlesniţi'; t/să-f-D.) înlocui(13 ; t) înmărmuriţi ; i) înmiiţlS ; t) ' înmuguriţi ; i) înmulţiţi ; tj se înmulţiţi ; î) înnădiţi ; t) se înnădiţi; li-ţ-Ia/să) se/înnămoliţi ; i/t) înnebuniţi ; î, L) înnegriţi ; t) înnoiţi ; t) se/înrai(13 ; i/t) se/înrăutăţiţi ; i/t) înriuriţi ; t, ti-f asupra) înrobiţi ; t) înroşiţi ; t) se înrudiţi ; ti-{-cu) se/însănătoşiţi ; i/t) însoţiţii ; t) înstăriţi ; t) se/însufleţî(12 ; i/t) -şi însuşiţi ; t) însutiţi ; t) întăriţi ; t) înteţiţi; t) întineriţi ; i, t) întipăriţi ; t) întîlniţi ; t) întocmiţi; t) întovărăşiţi ; t) întregiţi ; t) întreiţl3 ; t) întrezăriţi ; t/că) se/întroieniţl2 ; i/t) întruniţi ; t) se întruniţi ; i) înţeleniţi ; t) se/înţcpeniţl2 ; i/t) înţoliţi ; t) se învălmăşiţi ; i) se învechiţi ; i) înveliţi ; t) înverziţi ; i ; p. 3 ; t) înveseliţi ; t) învestiţi ; t) învineţiţi ; t) învinovăţiţi ; t-că) îuvinuiţl3 ; t-de/că) învoiţlS ; t-să) se învoiţl3 ; i) învrăjbiţi ; t) se învredniciţi; ti-fsă) înzăpeziţi ; t) sc/înzdrăveniţi ; i/t) înzeciţi ; t) jecmăniţi ; t) jefui(13 ; t) 23; jeK(12 ; t) ierUi(î2; t) jigniţi ; t) jindui(13 ; ti-fia, . .după/să) jugăniţi; t) juliţi;; t) jumuli(12 ; t) jupi(l2i t) jurui(12; t) •se Iăcomiţi ; ti-f Ia/să) Iăcui(13; t) lămuri(12 ; t-că, să) lărgiţi ;:t) lăstări(12 ; i, t) Ia (iţi ; t) lecuiţi; t) legiuiţi 3 ; O se lehămeliţi ; ti-f de/să) lehuzi(12 ; i) leneviţi ; i) ■se leneviţi ; i) licări(12 ; i) limpeziţi ; t) linguşi(12 ; 1) .se/Iinisti(12 ; i/t) lipiţi; t) Iipsi(12; i, t-de) lînceziţli*; i) locui(13 ; i) logodî(12 ; t) loviţi ; L) luciţi; i) lungiţi; t) lustrui(13 ; t). maimuţăriţi ; t) mazili(12 ; t) măcelăriţi ; t) măguliţi ; t) mărgini(12 ; t) se mărgini(12 ; ti-f la/să) mări(12 ; t) mărşălui(13 ; ij mărturisi(12 ; t/că) măslui(13 ; t) meniţi; t/să) meşteriţi ;,t) meşteşugiţi ; t) migăli(12 ; t) Hsc)miji(i ; i) mijloci(12; l) se milogi(12 ; i) milos ti vi (12 ■ t) se milostiviţi ; ti-f de) milui(13 ; t) mirui(13 ; ij mitui('13 ; t) mîhniţi : l) se mîli(12 ; i) -se mîndri(t2 ; !i-fcu/că) mînjiţi ; tj minuiţl3 ; t) fe mîrşăvi(12 ; i; mîzgăliţi ; t) mocni(12 ; i) se mocăi(13 ; i) . se mofturi(12 ; i) se mojiciţi ; i) moleşiţi ; t) molipsiţi ; t) momi(12 ; tj. morfoli(12 ; t) moşiţi; t) moşmo!i(12 ; t) moşteniţi ; t) mototoli(12 ; t) mozoliţi ; t) 1. în expresia verbală a (se) miji de ziuă 288 mucegăi(13 ; i) mucezi(12 ; t) mugiţdef. ; i ; p. 3) mulţumiţi ; t, ti+D) se mulţumi(12; li-fcu/să) munci(12 ; i) se munci(12 ; ti-f cu/sa) murdări(12 ; tj murui(13 ; t) musti(12 ; i) muştruluiţii ; t) muţi(12 ; i) năcîăi(13 ; t) rtădă]dui(13 ; ti-f în/să) năduşi(12 ; i) î se naluci(12 ; ti; p. 3/că) -l năpădi(12 ; t; p. 3) năpăstui(13 ; tj năpîrli(12 ; i) sc năpusti(12 ; ti-f asupra) se nărăvî(12 ; ti-J-la/să) născoci(12 ; t/că) năşi(12 ; I) năuei(I2 ; t) năvădi(12 ; t) năvăli(12 ; i) năvodi(12 ; i) năzui(13 ; ti-f la, spre/să) necăjiţi ; t) necinsti(12 ; l) nedreptăţi(12 ; l) nedumeri(12 ; tj uelinişti(12 ; t) nemulţumiţi ; l) uenoroci(î2 ; t) nesocoti(12 ; t) netezi(12 ; t) nimeri(12 ; t) se nimeriţi 2 ; i ; p. 3/să, că) nimici(12 ; tj nilui(13 ; t) noroi(13 ; l) numi(12 ; t) se iuintî(12 ; i) nutriţi ; t) obişnui(I3 ; t-cu/să) oblădui(13 : t) obloji(12; t) obosi(12; i. I) se obrăzniciţi ; i) ochi(12 ; t, ti-f asupra) ocoliţi 2 ; t) - orroti(12 ; l) se odihniţi ; i) se ofiliţi; i) oglindiţi ; t) oîogiţl2 ; Ij omeniţl2 ; t) opăriţii ; t) se opintiţli ; i) sc oploşiţli ; i) opriţii ; t-de la, din/să) orbiţii; i, () orînduiţl3 ; l/să) oropsiţi2 ; i) osîndiţl2 ; t-Ia/să) osteniţii ; i) ostoiţl3 ; 1) otrăviţi ; l) oţeliţl2; t) oţeliţli ; t) pardosiţi ; t) păcăliţi ; i) se păcătoşiţli ; i) păcătuiţl3 ; i) păgubiţl2 ; I) palavragiţii ; i) păliţl2; i) păliţi ; t) pălmuiţl3 ; I) părăgini(12 : i) 15 - Verbul 214 289 părăsî(12 ; () părtini(12 ; i) panii(1.3 ; t) păsui(13 ; 1) pă.şi(12 ; t) pntimi(12; l) pături(12 ; t) păli(12; t) păzi{12; t-să) pccellui(13t) pedepsi(l2 ; 1) pcrpeli(12 ; 1) sc pervertî(12 ; i) pfscui(13 ; t, î) peticit 12 ; l) picoi]'(I2 ; i) pielmi(13 ; l) pili(12 : \) se pi!i(i2 : i) pingeliţi2 : I.) se pipernici(12 ; i) pironiţi 2 ; 1) piroli(t2 ; i) pisăfogi(12 ; 1) sc pislrui(13 ; i) pili(12 : t) piziuui(13 ; t) pîndi(12 ; I) pmgări(12 ; t) pirgui(13 ; i) pirjoli(12 ; l) pirli(12 ; 1) pfămă[H(12 ; 1) plănui(13 ; t/să) p)ăsmin('13 ; I) plăii(12': t). se pleoştiţi 2.; i) p[esni(I2 ; () se p)eşiivj(I2 ; j) plictisi(12 ; t) se plictisi(12 ; i) plivi(12; t) se ploconi(12 ; ti-f-în faţa) plumbuiţl3 ; t) plutări(I2 ; 1) plnliţl2; i) se pocăiţi 3 ; i) poci(12 ; t/ca) pocni(12.;' t, i) podi(t2; t) l-]pot!itli(12 ; t ; p. 3) pofti(12 ; t-să) - poIci(13 ; t) pomeni(12 ; t) se pomeni(12 ; li-fcu/să) ponegri(12 ; I) se ponosi(12 ; i) sc/popi(12 ; i/t) poposi(12 ; i) popri(12 ; L) porecliţii ; t) porni(12 ; i, 1) (sc)porm'(12 ; i ; p. 3/ să ; t-~să' poruuci(12 : t/să) posti(12 ; i) se poticni(12 ; i) poteovi(12 ; t) pntoli(12 ; t) potopi(12 ; t) polrivi(12 ; t) sc potrivi(12 ; ti -fia) povăţui(13 ; t-să) povestiţi2 ; i/că) se povîrniţl2 ; i) prăbuşiţl2 ; l) prafuî(l3 ; l) prăjiţi 2; t) prăpădiţl2 ; f) se prăpădiţi 2 ; i) prăsii 12 ; t), , prăşi(12 ; t) prăvăliţi 2 ; t) prăznniţl3 ; t) preamăriţl2 ; t) prccumpăni(12 ; i) precupeţiţl2 ; t) pregătiţl2 ; t-de/să) prelungiţl2 ; t) 5c/preoţi(Î2 ; i/t) preţni(13 ; t) prevestiţl2 ; t/că) pribegi(12 ; i) pricinuiţl3 ; t) se pi icopsiţ!2 ; i) 1pi-i(lîd 1(1 !2 ; (i-J-eu) prigoni(12 ; 1) priiejuiţl3 ; l/să-f D.) -i prii(13 ; ti ; p. 3/să, că) primejduiţii ; t) primeni(12 ; t) . primiţi2 ; t/să) se pripă.şi{l 2 ; i) se pripi (12 ; i) priponi(12 ; t) prisosi(12 ; li+D ; p. 3) priloci(12 ; t) privi(12 ; 1) prinzi{12 ; i) procopsi(12 ; 1) prohibiţia ;. t) probodi(12 ; i) prooroci(12 ; t/că) propăşi(12 ; i) propăvădui(13 ; t) propti(12 ; t) pros!ăvi(12 ; t) prosti(12 ; t-să);;. se prosh'(12 ; i) se pro ţapi (12 ; i) pufni(12 ; ij se pubăvi(12 ; i) puiţl3 : i ; p. 3) pustii(13 ; f) putreziţl2 ; i) se rablagi(12 ; i) se ramoliţl2 ; i) rasolî(12 ; t) răbufni(12 ; i) răci(12 : i, t) răcniţ'12 ; i, ti-fin) se/răcori(12 : i/t) se răfui(13 : ti-fcu) răguşit 12 ; i) răniţi2 ; t) răpi(12 ; t) rări(12 ; I) răsădiţi 2 ; t) răscIoci(12 ; t) răscoli(12 ; t) răscroi(I3 ; t) răsfoi(13 ; 1.) răspîndi(12 ; t) răsplătiţi^ ; t) se/răspopi(12 ; i/t) răstălmăci(12 ;. t) se răsti(12 ; Ii-fia) răs(igni(12 ; t) răsiuvi(12 ; t) rătăci(12 ; i, t) se răfoi(13 ; ti-fia) . răvăşiţi2 ; t)' se război(13 ; ti-fcu) se răzgîndi(12 ; i) se/răzlcti(12 ; i/l) in expresia a-l podidi ptinsul şi In alLe citeva. -Mai ales in formă negaLivă, a nu .mai- prididi cu irclnirilc. 290 291 se/răzvrăti(I2 ; i/t) reamintiţi ; t/ea, să) -şi reamintiţi ; ti-f de/ ... că, să) rebegiţi; i) reciti(12 ; t) reconstruiţi 3 ; t) redbbîndiţi1; tj regăsiţi2; tj reîntîlniţi ; t) restabiliţi ; t) retrăi(13 ; i, t) reuniţi2 ; t) reuşîţl2 ; t/să) revizui(13 ; t) risipiţl2 ; t) se rînceziţi ; i) rîndui(l3 ; l/să) rîni(12; t) rînjiţi ; i) rîşniţl2; t) rîvniţl2 ; ti-f ia/să) robi(12 ; li-fia) rodiţi2; i) roiţi 3 ; i) ropoti(12 ; i) rosti(12 ; l) rostogoliţl2 ; t) rostuiţi 3 ; tj roti(12 ; t) rotunji(12 ; t) ruginiţi ; i) se/rumeniţi ; i/t) salahoriţi ; i) sădiţi ; t) săîăşluiţl3 ; i) se/sălbăticiţi ; i/t) săpuniţi ; t) sărăciţi 2 ; i, i) sărbătoriţi ; t) săvîrşiţi ; t) schilodiţi; t) se/schimonosi(12 ; i/t) schingiuiţl3 ; t) scînciţi ; i) scîrbiţi ; t) se sclifosiţi ; i): sclipiţi; i) scobiţi ; t) sc scofîlciţi ; i) scormoniţi ; t) scorniţi ; t/că) sc scorojiţi ; i) scotociţi ; i) scrijeliţi; tj scrîntiţi ; L) scrîşniţi ; i) scrobiţi ; t) scumpiţi ; t) scutiţi : t-dt'/să) secătuiţl3 ; t, i) se semeţiţi ; i) serviţi; l, ti-fla, D/să) se sfădiţi ; ti-fcu) sfătuiţl3 ; t-să) sc sfiiţl3 ; i-fsă) sfinţiţi ; t) sEirşiţi ; t/să) sfredeliţi; t) sc sfrijiţi ; i) silabisiţi ; i. I) siliţi ; t-la/să) silniciţi ; t) silui(13 ; t) 5 se sinchisiţi; ti-f de/că) slăbiţi ; t, i) slăviţi; t) i. Mai ales in ţarină negativă : a nu sc sinchisi dc ... 292 se sleiţi 3 ; i) slugăriţi ; t, ti-f la) slujiţi; t; ti-f Ia, D/să) sluţiţi; t) smălţui(13; t) se smeriţi ; i) se smintiţi ; i) smîntmiţi ; t) smoliţi; t) smuriţi ; t) snopiţi; t) socotiţi ; t/-h,că'j soIomoni(12 ; t) sorcoviţi; t) soriţi; t) soroiiţi ; t) sorliii ; t-să) sosirii ; i) se spălăciţi ; i) se spetiţi ; li-fră) se spih uîţl3 ; i) spoii13 ; t) sporiţi ; i, 1) sporovăiţi 3 ; i) se spovediţi ; li-fD) se spuziţi ; i) stabiliţi ; t/că, să) se stafidiţi ; i) statorniciţi; t/că, să) sfăpîniţi ; t) se f tăpîniţi ; i; ti-f să) stăviliţi ; t) slirli(12 ; i) stihuiţi ; i) stingheriţi ; t) slivuiţ!3 ; t) Slilciţi ; tj '. îu expresia a i sc sl repezi dinfii stînjeni(12 ; t)ir se stîrcîţi ; i) slirniţi; t) slîrpiţi; t) se strădttiţl3 ; ti-f să) străjuiţl3 ; t) străluciţi ; i) 2se strepeziţi ; i ; p. 3-fD) striviţi ; t) stropiţi ; t) se stropşiţi ; ti-f Ia) struniţi ; t) strunjiţi ; t) stupiţi; t, i) suciţi; t) se sulemeniţi ; 'i)^ supliniţi ; t) "•-supranumiţi ; l) supravieţuiţl3 ; i, ti-fD) surghiuniţi ; t) surziţi ; i, t) şerbiti; i, i) şerpu/(13 ; i) şficluui(13 ; l) şindriliţi ; t) şiroiţl3 ; i) şlefuiţ!3 ; t) şmecheriţi ; tj se şmecheriţi ; i) şnuruiţ!3 ; t) şopotiţi ; i) şoptiţi ; t/că, să) şterpeliţi ; t) ştirbiţi; i, ij se ştrengăriţi ; i) se şubreziţi ; i) 293 şugui(13 ; i) " ; ' şurubăriţi ; i) şuşotiţi ; i) - - lăbăci(12; t) 1ăbîrci(l2 ; t). lăbluiţlS ; tj . tăgădui(13 ;-t/căj .. lăifăsuiţlS ; i) 1ainni(l3 ; t/că) tălăzuiţlâ ; i) tălmăci(12 : t) lăipui{13; "t)'' ;.t ' tăraădui(l3;; tj " :* tăvăli(12 ; t)' tencuiţl3; t) ;i terfeliţi; t) tescui(13 ; t)' ■ teşi(12 ; t) sc tîcăloşi(12 ; ij Uclui(13; t) ticsi(12 ; tj *-i tihniţi; ti; p. 3/să) tipăriţi ; tj- tivi(12; t) tîlcuî(13; t) tllhări(12 ; i) sc/timpi(t2 ; i/t), se tîngui(13 ; i)' linjiţi ; ti ~f după/să) tîrguî(13; t) se tîrgui(13 ; ti-f-cu) tociţi ; t, „i-j tocmi(12 ; t-Ia/să) se tolăniţi ; ij se iolbgiţi; i); topi(l2 ; tj sc topiţi ; i) toropî(12 ; t) se travesti(12 ; li'4-in) lrăi(13 ; i) : trăncăniţi ; t, i) trăsniţi; t;p. 3) lrebălui(13 ;.i)- . treziţi ;,tj se treziţi ; ti-f culcă) trîndăviţi; i) ' trînti(12;t) tro;eiii(12; t) tropotiţi ; i) • trosni(12 ; î) • trudiţi ; i) se trudiţi r tt'-f cn/să) tufiiţi; tj sLuli(l2 ; i) turci(12 ; l) lurtiţi ; t) tusi(12 ; i) tutui(13 ; t) ţăcăniţi ; i) ţnrctii(13 ; t) ţărmui(t3 ; t) jărmurîţi ; l) se ţicni(12 ; i) se ţigăni(12 ; i) ţintiţi ; t,' ti-f 3a, spre/să) tEiitui(13 ; t) tistui(13 ; t) ţîşniţi ; i) ucenici(12 ; i, ti-f la) uimiţi ; t) ulei(13 ; tj ului(13 ; t) umbri(12 ; t) umezi(12; t) . umili(12; t) L. Mai ales, in formă negativă a mi-i tihni 2. în locuţiunea a a tuli 294 undi(12 ; i, tj undui(13; i) . „ uneltiţi ; t/să) uni(12; t) urechiţi ; -t) . urgisi(12 ; t) unnări(12 ; t/să) urniţi ; l) ursiţi ; t) urziţi ; t) văcsui(I3 ; t) vădi(12 t/că ; p. 3) văduvi(12 ; t) se văicări(12 ; i) vămuîţlŞ ; jj . . văruiţi 3 ; tj . vătuiţi ; t) vecui(13 ; i) se veseli(12 ; i) vestiţi; t-că, să) se/vcsteji(12 ; i/t) se vicleui(12 ; i) viermui(13 ; i) vieţui(13 ; i) viscoliţi ; i ; p. 3) vit-rcgi(12 ; t) se vînzoli(12 ; i) vîsli(12; i) vlăgui(13 ; t). ■ voi(13 ; t/sa) se voinici(12 ; i) vopsiţi; t) vorbiţi; ti-fcu, . despre ; i) vrăfui(13 ; t) vrăjiţi ; t-să) vrăjmăşi(12 ; t) vremui(13 ; i; p. 3) vui(13 ; i; p. 3) se zaharisiţi ; i) zăboviţi ; i) zăbreliţi ; t) zădărniciţi ; t) zăgăzuiţi 3 ; t). - zălogiţi; t) zămisliţi ; t) zăngăniţi ; t) zăpăciţi ; t) zăriţi; l/că) se zbiciţi ; i) se zbîrciţi ; i) se zhîrli(l2 ; i) se zborsiţi; ti-fia) • Zbughiţi; i).- - zburătăciţi ; tj se zburliţi ; ti-f la j zdrăngăniţi'; t) zdreliţi ; t) ■ zdrenţuiţl3 : t) zdrobiţi ; t) zeciuiţl3 ; t) j zeflemisiţi ;'l) zemuiţl3 ; t) se zgîi(13 ; ti-fia) zgînciliţi ; t). zgîndariţi ; t) se zgîrciţi ; ti-f lă; de la/să) (se) zgribuliţi ; i) zidiţi; t) zincui(13 ; t) zîmbiţi; i, ti-fia, D) zoriţi ; t-la-f să- ; i) zugrăviţi ; t) zvîcniţi ; i) se zvîrcolîţi ; i) zvoniţi; t/că) 1. în locuţiunea a o zbughi. 295 Clasa 2.B.: verbe cu sufixul -!- în structura temei trivalente şi -0-, în structura temei i a prezentului cobori(14 ; i, t) doborf(I4 ; t) omori(Î4 ; t) se omorî(14; li-fcu/să) pogori(14 ; i, t) vîri(14 ; t) Clasa 2-6.: verbe cu sufixul -l- în structura temei trivalente şi -ĂSC-, în structura temei I a prezentului amărî(15 ; t) chiorii 15 ; i, t) se chioriUă ; li-fia) dogorî(15 ; t) (se) hotărî(15 ; t/să ; ţti+Ja/să)) izvorî(15 ; i) se/mohorî(15 ; i/t) ocăriţîo ; t) se oţărîţl5 ; 11-{-Ia) pîrî(15 ; t) se/posomorî(15 ; î/t) seociorî(15 ; i) tăbârî(15 ; ti+asupra) lîri(15; t) uri(15 ; t) zădăii(15 ; t) zăvorî(15 ; t) TIPUL III DE FLEXIUNE apărea(l ; i) avea(nereg. ; t.) * bea(ncreg. ; t) —* cădea(l ; i) compărca(l ; î) decădea(l ; i) dispăreaţi ; i) -i displăceaţi.;! ; p. 3/ ca, să) -I durea(3 ; t; p. 3/că, să) încăpeaţi ; i) întrevedeaţS ; t/că) păreaţi ; cop./că, să) ţi) ţse) păreaţi ; ti ; p. 3/că) -i plăceaţi ; ti ; p. 3/să, că) prcvedea(2; t/că, „să") putea(3 ; t/să) revedea(2; t) scădea(2 ; t, i) ^edeaţl ; i) tăceaţi ; i) transpăreaţi ; i) vedeaţ2 ; t/că, ti+de/ „să") vrcaţnereg.; t/să) zăceaţi ; i) 1 La persoana a IIT-a prezent singular: şade, să şadă abateţ3 ; t) întreceţî ; t) se abt,ineţ2 ; ti+de la/să) întreţine(2 ; t) aparţine(2 ; ti+D) menţine(2 ; t) aşterne(1 ; t) naşte(5 ; t) tinete; t+D) obţine(2 ; t/să) bate(3 ; t) paşte(5 ; t ; p. 3) cereţi ; t/să) pcrccpe(l ; t) cerneţl ; t) petre» e(l ; t, i) coase(7 ; t) se petreceţl ; i ; p.3) spierde(l ; f) combate(3 ; t, ti-f contra) preface (3 ; t) se comp!ace(3 ; ti+în/să) se prefacc(2 ; ti+în/că) concepeţl ; t/să) pricepeţi ; t/că) contraface(3 ; t) se pricepeţi ; ti+Ia/să) conţine(2 ; t) răzbate(3 ; i) crede(2 ; t/că, să) recuiioaşteţti ; l/că) creşte (4; \s l) reface(3 ; t) cunoaşte (ti ; t) renaşte(5 ; i) descoase(7 ; t) reţine(2; t/că) descreşte(4 ; i) satisface(3 ; t) desface(3 ; t) străbate(3 ; i, t) dcştemeţl ; t) susţine(2 ; t/că, să) deline(2 ; t) se teme(l ; ti+de/să, că^ dezbate(3 ; t) trece (1 ; i, t) dîscerne(3 ; t) ţeseţl ; t) face(3 ; t-să) ţine(2 ; t, „ti"+Ia/sâ) se face(3 ; cop./că) umpleţS ; t) gemeţi ; i) vinde(9 ; t) începeţi ; t/să) zbate(3 ; l) se încrede(2 ; ti+în) se zbate(3 ; i) TIPUL W DE FLEXIUNE abstrageţti ; t) admiteţti ; t/să, că) aducc(6 ; t) ajungeţG ; i/„să") K în locuţiuni, precum a-i afine calea şi în formă pronominală mai ale:. Ia imperativ : aţine-te! 2. La conjunctiv, să piardă, , ■ 296 297 sc; ajunge(6 ; I) alege(6 ; t/să) aprinde(6 ; t) . apune(10 p. 3) arde(G ; i, Ij •, -i arde(G ; ti-f de/să}.... ascunde(6 ; t/că;)/- ; atinge (6 ; *) r- • y. w atrage (7 ; t-la,: în/să) ^aeoace(5; t)'': coincîde(6 ; ;tL~fcu) -, eomite(6 ; l) •.. , compromite (6-;st); ; compuiie(10; t).' conchide(6 ; t/că). conduce(G ; t) . > constrîngeţG ;- t-la/să) sc eontrage(6 ; i) : contrazice(6 ; Ij 1converge(G ;. i).. convinge(G : - t-de/că, sfi) corespunderi; ti-fia, D) -f*corupe(-l■■; i) eulege(0 ; t) cuprînde(G ; t) ■ : '•' curge(G ; i; p. 3) decide(G ; t/să) 1 dccurge(G ;■ i ; p. 3/că) deduce(G ; t/că) de mi te (G ; 1) dcpindc(6 jti-fdej deplînge(G ;: ij ; deprindeţG ; t-Ia/să) depuueflO ; l)... deschide(G ; t) descinde(G ; i) dcscingc(G.; tj. 1 descompune(10 ; t) descrie(9 ; t) desfide(def. ; t) desprinde(6 ; t) . des tinde (G ; t) sc dezice(6 ; l) dîspune(10 ; t/să ; i: ■ ■ -.ti-fde) distinge (G-; l/că) - distrage(7'; t) distruge(6 ; Ij drege (6 ;-t) " . ; duce(G ; t) se .duce(6 ; i) emite(6-; -t) -f-r»enipe(4 ; i) exclude(6 ; t/că) expune(10"; I) ■ ■ extinde(G ; t) extrage{7 ; t) 2i"icrbe(l ; i, t) -^frige(3 ; tj —-jfrînge(l ; t)' impune(10.; -t/să) < include(G ; t). indîspune(10 ; t) -:,induce(G ; tj . -se interpune(10 ; ti-f între) interzice(6 ; t/să) introduce(G ; t) 1 i-£irupe(4 ; i) ImpingefG ; t-la/să) 'IK împunge(6 ; t) . închide(6 ; t) încinge(G ; t) •—£iniige(4 ; t) --jînfrîngc(G ; tj o Defectiv de participiu. 2. La conjunctiv prezent, persoana a III-a: să fiarbă. y. Mai frecvent, prin locuţiunea a induce In eroare. 238 înscrie(9 ; tj' "'" ' îutinde(G-; t) : întingfc{6 ; t) ■■■'■■> -■ > înloarce(8 ;■■ t) .-■ -întredeschide(G ; tj iutreprinde(G ; t) fjîntrcrupe(4 ; t) înţelege(6 ; t/că, să) învinge(6 ; t) ; ■ juxtapune(10 ; l) iinge(G ; t) merge(G ; i) mulge(6 ; t) ninge(G ; i ; p. 3) omitc(G ; tj opune(IO ; t-Ia/să) parcurgeţG ; t) pătrunde(G ; i, t) se pătrunde(G ; ti-f de) pcrmite(G ; t/să) plîngeţG ; i. t) predispune(10 ; t/să) sc prelinge(G ; i) premerge(G ; ti-fD) prescrie(9 ; t/să) prcsupune(lt) ; t/că) pretinde(G ; t/că, să) preziceţG ; t/că) prindeţG ; l/-f„să'j se prindefG ; ti-f că, „să") produceţO ; t) promiteţG ; t/să, că) propuneţi0 ; t/să) proscric(9 ; t) & pune(10 ; t-la/să) se pune(10 ; ti-fpc/să) pm'cedc(6 ; i) rade(7 ; t) 7 rage(7 ; i ; p, 3) 1rămîne(6 ;' i) iăpune(10 r tj ^>râscoace(5 ; tj «a răsfrînge(l -; tj-răspunde(G ; 't/ca, ' - ■ ■ să -fD) .răspunde (6 ti-f de) readuce(6 ; t) se reculege(G ; i) recurge(G ; ti-f Ia) redeschide(G ; t) reduce (G ; t) remite(G ; t) reproduce(G ; t) repune(10 ; () respiuge(6 ; t) restrînge(6 ; t) retrage(7 ; t) retransinite(6 ; t) rîde(G ; i. ti-f de) roade(3 ; t) ■f-* rupef.i ; t) scrie(9 ; t/să, că) scoale(S ; t) scnrge(G ; t) scduce(6 ; tj se. sinucidc(G ; i) smulge(G ; t) —^spargeţi ; t) spune(10 ; t/că, să) stinge (0 ; t) stoarce(8 ; t) străpunge(G ; t) strînge(G ; t) subînţelege(6 ; t/că) subscrie(9 ; ti-f la) '..Latenta perfectului, este neregulat: rămăsei, rămase, ramaserăm, rămăsesem, rămas ele. 299 —* suge(3 ; t) suprapune(10 ; t) supune(ÎO ; t) suride(6 ; i) surprinde(6 ; t-că) sus trage(7 ; t) \ şterge(6; t) tinde(6 ; ti;-fspre/să) toarcefS; t) tragc(7; t/+„sâ«) transcrie(9 ; t) transmite(G ; t/că, să) transptme(ÎO ; t) trimite(6 ; t) tunde(6 ; t) ucide(6 ; t) unge(6 ; t). zîcc(G ; t/ca, să) BIBLIOGR A F I A lucrărilor care nc-ait servil, clirccl sau iiulireci, la constituirea unei bate teoretice in interpretarea diferitelor aspecte ale structurii flexiunii şi funcţiilor verbului românesc: F. de Saitssurc;, Cours dc linguisHqui generate, Paris, Payot, li)07 A. MarlineL Elumcnls de linguistique nincrnlc, Librairie Armatul Colin, Paris, 1960 G. Galichct, Melliodotogie grumnuitieale, Paris, 1963 L. Tesniere, Elemenls dc stjnlu.vc structurale, Paris 1950 I. Evseev, Semantica verbului, Timişoara, Facla, 1974. I. Iordan, Limba romană contemporană, Bucureşti, 1954 I. Iordan, V. Guţu-Romalo şi Al. Nîeulescu, Structura morfologică a limbii romane, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1967 Al. Philîppide, Gramatica elementară a limbii române. Iaşi, 1897 S. Puşcariu, Limba română, voi. I, Bucureşti, 1940 * * * Gramatica limbii române, voi. I—II, Bucureşti, Editura Academiei, V. Guiu-Roma!o, Morfologia structurală a limbii române, RticureşLi, Editura Academiei, 19(i8 F. Asan şi I,. Vasiliti, Unele aspecte ale stnta.vei infinilivutuiin limba romană, SG, I (1956), pp. 97 — 113 F. Asan, Raportul dintre diateze si tranzitivitate, SCL, XI (1960) nr. 3, pp. 341-3-18 S. Bercjau, Asupra prepozijiei a cu infinitivul. Om. Petrovici, pp. 107—114 Brâtuuiş, Gr., Sur la valcur dn passe simple en roumaine, Melanges, Oslo, 1957, pp. 159-173 Btigeanu, Dan, Formarea cornii furnalului in limba română, SCL, XXI (1970), nr. 5, pp. 543 — 563 Bugeanu, Dan, Viitorul cu Jtabco~ in romană, SCL, XXI (1970), nr. 6, pp. 621 — 64-1 : XXII (1971), nr. 1, pp. 51 — 74 Canaraclie, Ana, Verbe defective in limba română, LR, IX (1960), nr. 5, pp.. 10-20 301 ■ I ■ Caragîu, Malilda-Marioţcanu, Sintaxa gerunziului românesc, SG, II (1957), Pil. 61 — 89 Caragîu, JIatilda-Marioţeami, „Noduri ne personale", SCL, XIII (1902), nr. 1, pp. 20—tU Cazani, Boris, Sar l'cxprvssian da sujet inditermine cn roumain par ta deuxieme personnc du singuUcr, Bl,, XIII (19-15), pp. 1-10—153 Cazaca, Boris, Despre înţelesul unor verbe „saiticndi", SCL, I (1950;, nr. 2, pp. 257 — 202 Chirîcuţu-.Marinovici, Rila, Cit privire -la ralul sensului verbelor in determinarea valorii gramaticale a participiului, CL, IV (1959), tir. 1 — 2, pp. 80—1CM Chirîciiţă-Marinoviei. Bila, Cu privire la participiu în anumite funcţii sintactice, CL, VI (1961), nr. 1, pp. 155 — 157 . Cluncuţă-Marinovici, Rila, încercare asupra grupării verbelor din pune/ de iredere semantic, CL. X (1965), nr. 2, pp. 299 — 310 Cîmpeanu, E., Funcţiunea sintactică a pronumelui reflexiv, CL. V (1960) nr. 1—2, pp. 85 — 97 Cimpcniui, E. şi Comarniţclii Tamara. Tranzitiv, intranzitiv si reflexiv. CL, IX (1964), nr. 1, pp. 45 — 51 Combicseu, M., Despic definirea diatezei in limba română. LR, XVI 1 (1963). nr. 1, pp. 87-91 Diai'onesni, Ion, Obsenmfii cu privire la valorile infinitivului in limba română, LR, XVII (HMS), nr. 2, pp. 311 — 121 Diaconcscn, Paula, Holul clementului verbul iu componenţa / ridicatului nominal, SG, II (1957), pp. 105-120 Dîacrmcscii, Paula, Co/itribufii la definirea şi clasificarea veibelvr regulate in iimbn română, SCL, XI (1SJU0). nr.' 2, pp. 16:-! —192 Diniifn-sen. Florica, Locuţiunile verbale in limba română, Bucureşti, 1958. Diiiiitresru, Florica, O modalitate de clasificare sintagmatică n verbelor. SCL, XIV (1DH3). nr, 1. pp. 45-53 Dimilnu, G, Observaţii in legătură ni diateza reflexivă şi veilule piono- minalc in limba română contemporană, An. Şt. UI, XI (1965). nr. 2, pp. 125-146. Dinutnu, (.,., Observaţii in legătură cu infinitivul verbelor româncti, An. XX (1969), pp. 189-194 Dumiriţi. C, Observa/ii in legătură cu verbele semiauxiliare dc aspect. LR, XVI (1967), nr. I, pp! 297-30;', Dnniljjn, Observaţii in leijălură ni clasificarea verbului românise in conjugări, LR, XVII (1968), nr. 4, pp. 291-301 Dragomirescu, Gli.. Auxiliarele modale, LL, VII (1963). pp. 21:1—25(1 Edi'lsk'iu, Friedn, Sintaxa gerunziului românesc, Bucureşti, Ed. Acad.. 1972 Fclix. Jin, Citeva observaţii cu privire la clasificarea morfoioipeă a veibelor româneşti, SCL, XVI (1D65),' nr. 2, pp. 233-2.'»8 Geortfescu, AI., Unele probleme ale imperfectului, SG. I (1956), pp. 83 — 95 Graur, Al.. T.cs verbs „niflt'clus" cn roumain, BL, VI (1.938), pp. -12—89 Graur. Al., Diatezele, SCL, XX (1969) nr. 1, pp. 13-22 Gnmr. Ai., Valoarea perfectului simplu, XXXII (19 10) nr. 8-9, pp. 156-16 Graur. Al.. An/w; sur Ies verbs rvftîcliis en roumain, EL, XIII 1945, pp. 161-162 302 Graur, Al., „A fi" şi ,.« avea*-; BŞl.'I (1951); l-2,! pp. 39-11 Graur, AI., Note asupra structurii morfologice a cuvintelor, SG,II (1957). ' pp. 3-18 ' ■ ■ ' ' Gutu-Romalo, Valcria, Semiauxiliarele de mod, SG, I (1956). pp. 57 — 81 Guţn-Romalo, Valcria, Semiauxiliare dv aspect',', LR, X (1961), nr. 1. pp. 3 — 15 Guţu-Romalo, Valerîn, „Forme verbale compuse", SCL, XIU (1962), nr. 2, pp. 101 —lflîl Guţu-Romalo. Valcria, O problemă controversată in gramatica română ; diateza, LL, 1972, nr. 1, pp. 12-21 Ivăneseu, G., A urne şi verb. Om. Roscllî (1965), pp. 423 — 426 Lanibrior, AL, Ceva despre conjunctivul românesc, 1UAF, I (1882), pp. 37 — 44 Lombard, AII, Le verbe roumain, voi. I— II, Lund Lombard. AN, Morfologia verbului românesc, SCL, VIII (1957), nr. 1, pp. 7-13 MaiioUu, M., Morfemul in lingvistica modernă. LR, XII (1963), nr. 1. pp. 3-15 Manolin, M., Papporls lemporels au nivenn morphcmique, RRL, IX (1064), nr. 5, pp. 521 — 529 . . Moisil, Gr., C, Probleme puse dc traducerea automată. Conjugarea verbului in limba rămână scrisă, SCL, XI f 1960.1 nr. 1, pp. 7 — 21 Nea goi?, Elena, Observaţii asupra definiţiei verbului copulativ, CL. XIV (1969J, Hi'. 1, pp. 95-97 Ncdiogki. Gli., Aspectul verbal, CV, IV