Coperta colecţiei: Done Stao
Bucureşti, Piaţa Scinteii 1
IORGU IORDAN
MEMORII
             Voi. III
                         1979
EDITURA EM INE SCU
Ecaterinei Oproiu, în semn de omagiu pentru strălucitul său talent literar.
IN LOC DE PREFAŢĂ
   Şi volumul al doilea s-a bucurat, în general, de o bună primire, care, cantitativ vorbind, a fost superioară celei făcute predecesorului lui. Scrisorile şi chemările telefonice au fost foarte numeroase. Unele fapte, publice, deci cunoscute, teoretic, de diverşi oameni, au apărut la mine greşit datate sau citate. Le rectific, pe baza scrisorilor lui Traian Gheorghiu şi C. Vasilian, pe care i-am pomenit şi în volumul al doilea. Teza de doctorat a lui Petre Andrei este „Problema valorii“. („Problema feri-cirii“, este o lucrare ulterioară a lui.) Facultatea de Teologie de la Chişinău a fost inaugurată la 8 noiembrie 1926. Leagănul propriu-zis al „Gărzii de fier(( a fost Mînăstirea Neamţu, cum nu se putea altfel cu o organizaţie politică ultracreştină. Botezul a avut loc în ziua de 8 noiembrie („Arhanghelul Mihail(( l) 1922. Înaintea lui Armând Că-linescu, Consiliul de miniştri personal al lui Carol al II-iea a fost, un timp, prezidat de patriarhul Miron Cristea, Florian Ştefănescu-Goangă era rector al Universităţii din Cluj, în momentul cînd legionarii au încercat să-l asasineze (la fel cu Traian Bratu, rectorul celei din Iaşi). L’habit vert, piesa citată de mine, este nu numai a lui Ro-bert de Flers, ci şi a lui A. de Caillavet, mai puţin cunoscut (şi de aceea, probabil, uitat de mine). George Căli-nescu a fost numit totuşi, după Eliberare, mai întîi la Iaşi (30 noiembrie 1944), dar nu s-a dus acolo. (Informaţie comunicată de Al. Piru.) In volumul al II-lea, p. 265, r. 15, o greşeală de tipar : Mihail Conceanu, în loc de Mihail Cruceanu, binecunoscutul şi foarte vechiul luptător comunist. Tudor Pamfile, citat de mine în primul volum a
7
rămas pînă la sfîrşit cu gradul de locotenent-colonel nu, cum am bănuit eu, din cauza antimilitarismului meu, din cauză că era mai bun folclorist decît militar, ci pentru că a murit la vîrsta de 39 de ani. (Mi s-a spus de către un descendent al lui.)
    Mai interesante, într-un anumit fel, sînt alte ecouri ale „Memoriilor" mele. Foşti elevi ai lui Ion Petrovici au protestat (Traian Gheorghiu, într-o scrisoare, Usatiuc, la telefon) contra felului cum îl prezint pe fostul lor profesor. Din punctul lor de vedere, le dau nu numai dreptate, ci şi aprobare : recunoştinţa elevilor faţă de dascălii lor este o obligaţie elementară. Eu am altă situaţie, şi nu sub acest aspect, care este foarte clar. Pentru mine, un profesor trebuie să fie, dacă se poate, ireproşabil sau cel puţin să nu lase de dorit în ce priveşte comportarea lui ca om şi ca activist pe plan social. După aceste criterii l-am apreciat eu pe Ion Petrovici, şi pretind că nu m-am înşelat. Carte, cum se zice, se poate învăţa, mai mult şi chiar mai bine decît de la cel mai mare profesor, din lucrări de specialitate. Comportarea în viaţa personală şi în cea publică se învaţă, înainte de toate, dacă nu chiar exclusiv, de la „modele", din exemplele date de alţii, în frunte cu educatorii noştri, care sînt profesorii.
    Un recenzent, grăbit, a citit, să zicem, aşa de repede volumul al II-lea, încît afirmă că printre profesorii „ponegriţi" de mine se găseşte şi Ibrăileanu. Această gravă (şi dezonorantă pentru mine) eroare, eu o explic, în parte, prin prea puţina simpatie de care se bucură cel mai iubit fost profesor al meu în ochii acestui critic, cum rezultă, foarte limpede, din diversele lui comentarii în legătură cu activitatea publicistică a lui Ibrăileanu. Cît despre apărarea pe care i-o ia lui G. P., nu pot decît să-i deplîng foarte slaba sensibilitate etică. Un profesor suspendat de două ori pentru incorectitudini de ordin financiar şi achitat de tribunal „în îndoială", adică din milă, pentru sperjur, chiar dacă ar fi un savant genial, nu merită ca om absolut nici o indulgenţă. Şi eu pe omul în cauză îl condamn pentru atmosfera pe care a creat-o, nu numai
8
prin laptele amintite, ci şi pentru influenţa nefastă pe care a exercitat-o asupra a numeroşi studenţi.
    Închei, mulţumind, acum, şi pentru volumul al dodea, foarte călduros, responsabilei de carte, Viorica Petrovici (Palenciuc), care, declar sincer, s-a ostenit, cu o atenţie şi o pasiune mai mari chiar decît ale autorului, pentru ca apariţia lucrării să se realizeze în cele mai bune condiţii.
          I. ELIBERAREA
    Ziua de 23 August 1944 m-a găsit, cum am arătat în partea finală a volumului precedent, la Rîmnicu-Vîlcea, unde mă instalasem, provizoriu, după o cură la Govora. Aveam acolo pe sora soţiei mele, deci puteam trăi oarecum ca acasă şi, lucru mai important, aveam, în lăzi, întreaga mea bibliotecă, destul de bogată în cărţi de specialitate încă de pe atunci.
    Încercarea de a vorbi, la telefon, cu Buzăul, chiar în seara acestei mari zile, a rămas zadarnică. Peste cîteva zile am plecat totuşi spre Bucureşti, unde de asemenea aveam o gazdă bună (pe soră-mea Paraschiva). Am putut afla astfel, din discuţii cu prietenii şi cunoscuţii de aproape, numeroase lucruri, de care mai înainte habar n-aveam şi, mai cu seamă, am „trăit44, împreună cu toată lumea, atmosfera de entuziasm, de bucurie şi de „eliberare46 sufletească, firească în asemenea împrejurări, după trei ani de război şi încă pe atîţia de dictatură politică (regală şi antonesciană).
    De la Bucureşti ne-am dus — peste tot am fost cu soţia — la Buzău şi apoi la Nehoiaş, unde aveam o parte, poate cea mai însemnată, din „gospodăria44 noastră. Multe lucruri nu le-am mai găsit deloc, pe altele... altfel decît le lăsasem. Casa în care au fost ele adăpostite — locuinţa propriu-zisă o avusesem în alt loc — fusese, la parter, circiumă şi, ca atare, avea o pivniţă enormă, cu butoaie destul de multe, dar goale. In retragerea lor rapidă, trupele germane au apucat pe toate şoselele şi drumurile care duceau spre Ardeal, unde aveau „prieteni44, în primul rînd pe unii dintre saşi, organizaţi, cum se ştie, după model hitlerist, şi pe maghiarii lui Horthy, stă-pînii unei jumătăţi din ţinuturile de peste munţi. Un grup
11
 de soldaţi nemţi au trecut şi prin Nehoiaş. Nu le-a fost greu să-şi închipuie că în pivniţa uşor vizibilă, căci casa era chiar în şosea, se va fi găsind băutură, mai ales că o căutau în toate chipurile, lucru mai mult decît firesc în asemenea împrejurări. Vin n-au găsit, fiindcă nu aveau cum. In schimb, au găsit... plină o ladă enormă, în care pusesem noi tot ce aveam mai de preţ în ce priveşte îmbrăcămintea şi necesitatea (sau dorinţa) de a „primi44, cu diverse prilejuri, invitaţi mai simandicoşi. Hainele au fost furate absolut toate. Serviciul de masă, comandat de noi în mod special, la faţa locului, în Cehoslovacia (model „Vatican44), nu putea fi luat fără riscul de a se strica pe drum. Dealtfel, chiar ofiţerii, ca să nu mai vorbesc de soldaţi, n-aveau ce face cu el în condiţiile date. In schimb, a fost distrus în cea mai mare parte. Nu-mi amintesc să fi avut vreo,., emoţie deosebită constatînd dezastrul descris palid aici. Mie mi-a părut rău, şi nu numai pentru moment, de pierderea unui costum nou-nouţ, foarte frumos şi mai ales modern (stofă de lînă cadrilată, primită cadou de la un vecin pe care l-am ajutat să redacteze o broşură cu conţinut tehnic). Soţia a suferit ceva mai mult, din cauza reducerii cu cel puţin 70% a inventarului de sufragerie, şi avea dreptate, căci era, în-tr-adevăr, o capodoperă de meşteşug artistic.
    De la Buzău ne-am dus la Iaşi, la casa noastră, care, lucru oarecum curios, n-a avut nevoie de reparaţii multe, nici serioase, spre a fi repusă în funcţiune. Rămînea, după ce şi-a recăpătat aspectul îngrijit pe care l-a avut totdeauna, s-o umplem din nou cu tot ce avusesem înainte de război. Operaţia aceasta, foarte grea şi îndelungată — cele mai multe lucruri fuseseră adăpostite la Buzău, Nehoiaş şi Rîmnicu-Vîlcea — a făcut-o aproape exclusiv soţia mea. M-am simţit şi atunci destul de vinovat, chiar dacă ea nu şi-a manifestat în nici un fel nemulţumirea, că am lăsat-o să se „descurce44 singură, deşi, în ciuda aparenţelor, a avut motive, şi multe şi serioase, să fie nemulţumită. Ca totdeauna şi în toate împrejurările, ea a fost alături de mine, dînd dovadă de înţelegere şi atunci cînd situaţia nu justifica, obiectiv vorbind, o atitudine înţelegătoare. Am afirmat, poate nu numai o dată, în aceste „Memorii44, că am fost, în general, un om norocos.
12
Norocul cel mai mare şi de durată a fost tovărăşia de aproape 50 de ani a acestei femei admirabile.
    Eu m-am stabilit la Bucureşti, ca să fac... politică. Folosesc această expresie, compromisă pe vremuri, fiindcă mi se pare cea mai potrivită. Vreme de circa 15 ani nu m-am putut mişca nu în voie, dar nici măcar cu unele restricţii. Participarea, mai mult teoretică (prin adeziune la acţiunile democratice, prin articole de ziar etc.), nu mă mulţumea, chiar dacă de felul meu nu sînt un militant propriu-zis, în sensul, adică, etimologic al termenului. La Bucureşti puteam fi activ şi în accepţia concretă, oarecum materială a cuvîntului. Soţia mea, care avea spirit politic, aş zice practic, legat de realitate, şi-a dat seama de situaţie şi a găsit, cu siguranţă, fără să spună, o consolare, poate chiar o satisfacţie, despăgubitoare pentru munca ei grea şi neplăcută, în activitatea desfăşurată de mine, pe diverse planuri, la Bucureşti.
    Un număr de profesori universitari bucureşteni, semnatari, cei mai mulţi, ai curajosului „Memoriu44, au pus bazele unei asociaţii profesionale şi politice în acelaşi timp, căreia i-au dat numele „Gruparea universitară democrată44 (GUD). Mi s-a făcut onoarea, mi-aş permite să spun chiar dreptatea, să fiu trecut printre fondatorii ei (cartea de membru nr. 25), fapt care, cum am spus în volumul precedent, a însemnat recunoaşterea activităţii mele democratice şi punerea pe acelaşi plan cu cei ce semnaseră „Memoriul44. Această grupare ţinea şedinţe, de obicei, prelungite, de cîte două, trei ori pe săptămînă. Ca organ de conducere avea un comitet alcătuit din trei membri. (După expirarea mandatului primului triumvirat, am fost ales şi eu printre triumviri.) Foarte activi erau mai cu seamă D. Danielopolu, Simion Stoilov şi Grigore
T. Popa, diferiţi mult între ei în ce priveşte concepţia politică şi scopurile urmărite. Comunist sau cu simpatii comuniste era numai Stoilov, un mare om de ştiinţă şi totodată un om adevărat. Temperamental, el era mai degrabă potolit şi de aceea, relativ, puţin dinamic. Danielopolu, la fel de remarcabil profesional, era burghez sută la sută (membru al partidului liberal), dar fusese antifascist, ceea ce, în situaţia dată, spunea foarte mult. Ii plăcea sincer să se ştie că există, şi din punct de vedere obştesc, fără
13
vreun amestec, cel puţin vizibil, al intereselor personale, chiar dacă intrarea lui în guvernul de coaliţie democratică dr. Petru Groza putea fi interpretată ca rezultat (scontat ?) al activităţii sale în GUD. Omul avea însă calităţi foarte potrivite pentru munca politică din momentul acela : inteligent, activ, lucid la culme, stăpîn pe logică şi pe cuvînt. Aşa se explică simpatia reală de care se bucura, în ciuda unor aparenţe, care nu erau totdeauna simple aparenţe, de „boier44 în sensul vechi al cuvîntului. Pe toţi membrii grupării îi întrecea, cu mult, în ce priveşte vivacitatea, mai ales verbală, Grigore T. Popa. L-am cunoscut bine, mai întîi la Iaşi, căci am fost colegi ca profesori ai universităţii ieşene. I-a plăcut totdeauna să se „manifeste44, aş spune în toate felurile. Era inteligent, vioi, dinamic, optimist — toate însuşiri, în primul rînd, de politician, ceea ce a şi fost el în tot ce făcea, chiar în afara politicii propriu-zise. Avea o mare uşurinţă, mai degrabă facilitate, în vorbire, pe care o folosea din plin. Putea vorbi ore întregi fără să dea impresia de oboseală. Părea a fi mereu în febră, ceea ce se putea observa şi în tonul totdeauna cam ridicat al vocii. Democrat autentic n-a fost niciodată, deşi la revista însemnări ieşene (succesoarea şi, în intenţia fondatorilor, înlocuitoarea Vieţii româneşti, mutată la Bucureşti) s-a înţeles foarte bine cu colegii codirectori ai ei : M. Sadoveanu şi G. Topîrceanu. Gr. T. Popa n-a putut scăpa, în întregime, pînă la sfîr-şitul vieţii, de urmele cuzismului din epoca studenţiei. In campania organizată de A. C. Cuza împotriva lui Constantin Stere, ca rector al Universităţii din Iaşi (1913— 1915), campanie la care au fost antrenaţi şi studenţii, printre conducătorii acestora se afla şi Popa. Nu pot uita apoi că, în timpul diverselor guvernări naţional-ţărăniste, el critica (adesea ataca) nu pe cei „de dreapta44, în frunte, la Iaşi, cu N. Costăchescu, ci pe cei „de stînga44 (Ralea, Andrei etc.). Trebuie să recunosc că, în ciuda formaţiei sale iniţiale, acest animator, căci a fost un animator în multe privinţe, s-a manifestat tot timpul ca un adversar convins al legionarilor şi al fascismului în general. După izbucnirea ultimului război mondial (şi în epoca imediat premergătoare) a dat dovezi de mare curaj, mai cu seamă
14
în cadrul Asociaţiei anglo-române, Filiala Iaşi, unde ţinea cuvîntări şi lua atitudini făţişe contra hitlerismului.
    Uitam, luat de cursul evenimentelor oarecum exterioare, să spun că în septembrie, la scurt timp după stabilirea mea provizorie la Bucureşti, m-am înscris în partidul social-democrat. Acest fapt a constituit o surpriză pentru foarte mulţi oameni care îmi cunoşteau, fie şi numai în linii mari, activitatea democratică, socotită de stînga sau, poate, foarte de stînga, precum şi atacurile dezlănţuite în ziarele fasciste şi profasciste contra Comitetului naţional antifascist, suprimat la sfîrşitul lui noiembrie 1934, al cărui preşedinte fusesem. Surpriza s-a manifestat foarte diferit, după concepţia politică a celor care s-au arătat surprinşi. Interesează, cred, şi din punctul m£u de vedere, dar şi, mai ales, din acela al politicii noastre generale, cum au reacţionat comuniştii (membri de partid sau numai simpatizanţi ai comunismului). Am vorbit de concepţii. In realitate, nu conţinutul propriu-zis al atitudinii politice a contat, în primul rînd, ci temperamentul, adică subiectivitatea, mai des subiectivismul celor care au reacţionat în cazul de faţă.
    încep cu manifestările negative, felurite prin formele lor concrete, ca şi prin „pasiune44, căci a intervenit, uneori, şi această stare de spirit, produs, după opinia mea, al unui fanatism deplasat, cînd era autentic, adică de bună-credinţă.
    Cînd a luat fiinţă ARLUS-ul, n-am participat la pregătirea acestei acţiuni, cum s-ar fi cuvenit, poate, dacă s-ar fi ţinut seamă de adeziunea mea, printre cele dintîi, la întemeierea asociaţiei „Amicii U.R.S.S.44 — într-o vreme în care, la fel cu Comitetul naţional antifascist, această asociaţie era urmărită foarte de aproape, şi nu numai de către organele de represiune ale regimului trecut —, precum şi de faptul că, împreună cu alţi democraţi de stînga, am creat şi am prezidat filiala ei ieşeană. Mai mult decît atît. La constituirea comitetului de conducere şi a diverselor comisii, am fost recomandat... bibliotecar al secţiei bucureştene. Pînă nu de mult, ori de cîte ori se vorbea de atitudinea oamenilor din ţara noastră faţă de
U.R.S.S., în articole de gazetă sau în broşuri şi cărţi cu conţinut politic, se cita, de obicei, „Asociaţia română pen-
15
tru relaţiile culturale cu U.R.S.S.44, creată după restabilirea relaţiilor diplomatice cu marea ţară de la răsărit, şi rar de „Amicii U.R.S.S.44. Nu sînt atît de prezumţios, incit să explic acest fapt prin evitarea numelui meu (ca şi al altora, aflaţi în aceeaşi situaţie), dar repetarea fenomenului, şi nu numai în această problemă, dă de gîndit.
    Am fost, cum se ştie, preşedintele Comitetului naţional antifascist. N-am desfăşurat nici pe departe o activitate vrednică de a sta alături cu aceea a lui P. Con-stantinescu-Iaşi, fost vicepreşedinte, sau chiar cu a lui Tudor Bugnariu sau Ilie Cristea, de pildă.
    într-o carte apărută acum cîţiva ani, autorul, doctor în Ştiinţe politice, prezenta ca fost preşedinte al Comitetului antifascist pe P. Constantinescu-Iaşi. La întrebarea mea telefonică, tovarăşul în cauză a răspuns că există... mai multe versiuni cu privire la acest detaliu. L-am întrebat dacă printre documentele consultate se află măcar unul cu alt nume decît al meu ca preşedinte. Răspunsul a fost îngăimat.
    în 1970 s-au sărbătorit 25 de ani de la instaurarea primului guvern democrat în ţara noastră. Mi s-a făcut cinstea de a fi membru în prezidiul adunării festive din marea sală a Palatului. în cuvîntarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu s-au arătat cu de-amănuntul condiţiile, extrem de grele, care au permis, graţie luptelor îndîrjite şi de lungă durată ale maselor populare, constituirea acestui guvern. N-au fost uitaţi, şi pe drept cuvînt, intelectualii progresişti, a căror atitudine a ajutat, fie şi numai simbolic, la izbînda democraţiei. Au fost pomeniţi „Iorgu Iordan, P. Constantinescu-Iaşi, Andrei Oţetea şi alţii4,4. Am trăit încă o dată satisfacţia că, în întreaga mea conduită, ca om şi ca membru al societăţii, în primul rînd, mi-am făcut datoria, umană şi cetăţenească, în mai toate împrejurările vieţii mele şi că semenii mei de bună-cre-dinţă mi-au recunoscut aceasta.
    Revin la anul 1956, cînd, în septembrie, am fost numit, spre surprinderea mea, preşedinte al Comisiei naţionale pentru UNESCO, atunci creată. Am prezidat-o aproape doi
16
ani, avînd un comitet, mi se pare şi o secretară-da-ctilografă, dar fără sediu şi fără nici o activitate propriu-zisă. Aşa era situaţia. In 1957 a avut loc la New Delhi o conferinţă generală UNESCO. Am participat şi noi, românii, mi se pare că numai ca „observatori44, din cauze pe care nu le cunosc (şi care nu interesează chestiunea abordată de mine). Eu n-am făcut parte din delegaţia trimisă acolo, deşi eram preşedintele comisiei. în schimb, a mers cineva, om, dealtfel, foarte valoros din punct de vedere cultural, care nu era, cred, nici măcar membru al ei şi în orice caz fără legături politice cu partidul.
    Insist din nou asupra semnificaţiei reale a celor povestite pînă aici. Istoria, mare sau măruntă, poate fi prezentată, din motive neştiinţifice, altfel decît o arată faptele care o alcătuiesc. Pînă la urmă, adevărul triumfă, iar necazurile celor loviţi de ignorarea voită a lui se uită. Procedeul criticat de mine aici s-a practicat adesea — în trecut — cu consecinţe grave sau ireparabile în împrejurări, care, prin natura lor, cereau luarea de măsuri concrete, ad personam : înlăturarea din funcţiuni importante a oamenilor competenţi şi înlocuirea lor prin alţii inferiori lor, arestarea multor nevinovaţi etc. Atmosfera — nu ştiu cum să-i spun altfel — descrisă pînă aici a influenţat puternic, cum nu era posibil altminteri, şi activitatea mea (nu numai a mea !) ştiinţifică, ceea ce voi arăta pe larg în capitolul „Dezbateri ştiinţifico-ideo-logice44.
    înscrierea mea în partidul social-democrat a fost considerată de conducerea lui drept un succes care trebuia fructificat, cum se spune adesea astăzi, adică exploatat politiceşte. Aceasta, cu atît mai mult, cu cît, odată cu mine, a făcut acelaşi lucru excelentul biolog Constantin Motaş, fost membru al Comitetului antifascist, cînd locuia la Iaşi, şi profesor la Universitatea bucureşteană. Am fost primiţi amîndoi într-o şedinţă specială lărgită a comitetului de conducere, cu discursurile, bogate în elogii, obişnuite în asemenea ocazii. Nu m-am simţit tare bine în rolul de „receptor44 al laudelor şi nici în acela de ora-
17
tor, dar le-am jucat pe amîndouă, fără succes. Această manifestaţie, care se justifica, poate, obiectiv vorbind, într-o oarecare măsură, a fost impusă, sint sigur de asta, de preşedintele partidului (aşa mi se pare că era denumirea oficială a „şefului suprem44), care se incinta foarte uşor de... năvala cererilor de intrare în organizaţia condusă de el. Am constatat repede, după înscriere, cit de mulţi şi ce fel, ca formaţie obştească (nu-i spun politică, fiindcă ar fi pretenţios), erau extrem de numeroşii proaspăt veniţi în partid, după ce şi mai proaspăt deveniseră „socialişti44.
    Ce m-a determinat să ader la concepţia şi metodele de lucru ale social-democraţilor ? La această întrebare am răspuns concret prin ianuarie sau februarie 1948, după unificarea celor două partide muncitoreşti, în şedinţa specială de verificare, fiindcă mi-a fost pusă de membrii comisiei instituite ad hoc. Mai întîi, am spus, nu ştiam aproape nimic, în orice caz nimic precis, despre conţinutul real al noţiunii de „comunism44. Ce se scria în presa noastră, ca şi în cea străină (apuseană), nu putea servi la orientarea, fie şi superficială, a unui om din afară şi pe deasupra scrupulos, ca să nu spun temător că ar putea greşi, faţă de sine însuşi în primul rînd. Am adăugat că un lucru îl cunoşteam cu siguranţă în ce priveşte metodele de lucru ale comuniştilor : disciplina extrem de severă. Eu am fost, în general, un om disciplinat, dar prin.voinţă proprie, nu dintr-o obligaţie venită din afară, mai cu seamă cînd nu-i înţelegeam bine mobilul. M-am referit, în ce priveşte partea pur formală a problemei, la afirmaţiile gazetelor de dreapta în legătură cu „comunismul44 meu, după dizolvarea Comitetului antifascist, deşi nu le-am dezminţit niciodată în public — din teama de a nu mă umili — le-am respins totuşi oral într-o şedinţă a consiliului Facultăţii de Litere din Iaşi, precum şi în convorbiri întîmplătoare cu prieteni sau cu cunoscuţi. La întrebarea pusă de un membru al comisiei de verificare — dacă n-am simţit „mîna partidului44 (comunist !), cînd a luat fiinţă Comitetul antifascist — am răspuns mai degrabă negativ, în sensul că am bănuit
18
aşa ceva, pornind de la faptul că printre aderenţii la această mişcare se aflau şi comunişti, dar nu ştiam nimic precis. Iar faptul că adunam bani şi dădeam şi de la mine pentru „Ajutorul roşu“, care era destinat comuniştilor întemniţaţi, nu mă angaja politic în sens comunist.
    Cu privire la conţinutul problemei am venit, în favoarea mea, cu argumentul că — dată fiind situaţia apărută după ultimul război mondial în ţara noastră, cu un proletariat industrial foarte modest numeric vorbind — două partide muncitoreşti sînt prea multe, fiind convins că, pînă la urmă, ele se vor uni, ceea ce s-a şi întîmplat, chiar mai repede decît aş fi crezut, prin acceptarea, de către majoritatea social-democraţilor a fuziunii cu comuniştii într-un singur partid : Partidul Muncitoresc Român. Explicaţiile mele au fost găsite satisfăcătoare, mai ales că se cunoştea activitatea mea la şedinţele de tot felul ale diverselor comisii de lucru din cadrul partidului social-democrat. Cei mai mulţi vorbitori com-băteau, direct sau, mai ales, indirect pe comunişti, şi prea puţin sau aproape deloc pe liberali, naţional-ţărănişti etc. Eu luam foarte des cuvîntul, începînd mai totdeauna cu întrebarea adresată celor în cauză : Sîntem democraţi sau nu ? Dorim cu adevărat o viaţă politică nouă ? Etc. etc. Dacă da, unde credem că se găsesc duşmanii acestei înnoiri ai vieţii noastre publice : la stînga sau la dreapta ? Această atitudine a mea era cunoscută de multă lume, înainte de toate, de către conducerea partidului comunist, şi membrii comisiei de verificare au ţinut să mă informeze despre aprecierea pozitivă a acestei atitudini.
    Am pomenit, din fugă, de şedinţele care se ţineau săptămînal, uneori şi mai des, la clubul din strada Sărindar, dacă ţin bine minte. Participam regulat şi eram foarte activ. Mai interesantă şi mai bogată a fost însă activitatea mea ziaristică. Am început, încă din septembrie 1944, cu un interviu luat de România liberă sub titlul Revizuiri necesare. Am continuat apoi cu articole în Libertatea şi în Tribuna poporului (acest jurnal era condus de George Călinescu). Cele mai multe contribuţii ale mele — numărul lor de-a lungul unui an aproape în-
19
treg a fost mare — aveau conţinut strict politic şi, de obicei, se caracterizau printr-o notă polemică foarte vizibilă. Amintesc, din fugă, o serie de trei articole, cu titlul general „Un ministru antonescian : Ion Petrovici44, în care, după portretul făcut, în cel dintîi, fostului conducător al şcolii româneşti din epoca dictaturii fasciste, urma povestirea amănunţită a două „cazuri44 universitare (concrete !), menită să arate ce debandadă putea exista, cu concursul sau chiar cu sprijinul oficialităţii, în învăţă-mîntul superior. Trebuia să apară şi al patrulea articol, cu subtitlul „Cazul George Călinescu44, în care arătam cum a fost urmărit acest om excepţional de către ministrul antonescian al învăţămîntului numai pentru că în Istoria literaturii române de la origini... scriitorul (în ghilimele) Ion Petrovici era prezentat cum merita. Directorul Tribunei poporului a refuzat să-l publice, aparent din cauză că vorbeam despre dînsul. In realitate a intervenit susceptibilitatea lui exagerată, cum rezultă clar din modificările introduse de el în articol, după ce se hotărîse, probabil, să-l accepte. Peste tot a înlocuit termenul „conferenţiar44 (universitar) prin „profesor44 (universitar), deşi eu mă refeream la momentul cînd, fiind titularul conferinţei de „Critică şi estetică44 literară, a fost recomandat, în unanimitate, şi de comisia de specialişti şi de consiliul profesoral, împreună cu Senatul universitar, ca profesor de „Istorie a literaturii române moderne44, şi totuşi Ion Petrovici a refuzat să-l numească. M-am oprit la acest „caz44 sub impresia lecturii volumului Corespondenţa lui George Călinescu cu Al. Rosetti (1935—1951), în care întîlnim aceeaşi susceptibilitate, absolut de neînţeles, cel puţin pentru mine, complicată, din cauza „notelor44 explicative, cu afirmaţia, necorespunzătoare realităţii, că George Călinescu, în calitate de conferenţiar, depindea ierarhic de titularul catedrei la care a fost ulterior recomandat. Aceeaşi afirmaţie se face tot acolo şi despre profesorii agregaţi, care şi de fapt şi de drept erau „şefi44, cum spunem noi astăzi, ai catedrelor respective întocmai ca profesorii titulari.
                             Majoritatea articolelor mele din Tribuna popondui erau nepolitice, în sensul că nu tratau probleme strict
20
politice. Mă ocupam în ele de taxele şcolare, de manualele didactice, de bursele acordate (sau care trebuiau să fie acordate) elevilor săraci şi merituoşi, de profesori, de elevi şi de raporturile dintre aceste două categorii. Prin forţa lucrurilor, astfel de teme implicau şi luări de atitudine politică, în sensul democratizării învăţământului în noua situaţie dată.
     Articole, mai puţine, am publicat şi în alte ziare, unde discutam probleme cu conţinut general, legate însă tot de momentul politic în care ne găseam, ca urmare a eliberării de sub jugul fascist. Am reluat, bucuros, în felul acesta o activitate pe care am desfăşurat-o, cu întreruperi, fireşte, şi între cele două războaie şi care m-a atras prin caracterul ei obştesc, aş zice dezinteresat, în-trucît izvora din necesitatea de a ţine o anumită legătură, publică, cu .semenii mei, stăpîniţi şi ei de dorinţa îmbunătăţirii neîntrerupte a condiţiilor generale de viaţă şi a unei convieţuiri civilizate. Sper să apară toate într-un volumaş, mărturie a preocupărilor mele de cetăţean.
     Am menţionat ceva mai înainte interviul luat mie de România liberă sub titlul „Revizuiri necesare44. Aş putea spune că am sugerat oarecum ideea de a se examina anumite situaţii din trecut, mai cu seamă prin oamenii care au contribuit la crearea sau la dezvoltarea lor. Această idee o aveau foarte mulţi oameni, chiar dacă ea n-a fost exprimată decît cu totul întîmplător. Fapt este că, destul de curînd după 23 August, s-a hotărît „epurarea44 diverselor instituţii publice, adică verificarea din punct de vedere politic în sens larg a activităţii şi a atitudinii oamenilor care au lucrat în cadrul lor, indiferent de grad sau titlu. Ministerul Educaţiei Naţionale a numit, la fiecare universitate, cîte o comisie alcătuită din trei profesori, cu sarcina de a examina atent comportarea tuturor membrilor corpului didactic în epoca dintre cele două războaie (cu precădere, în timpul dictaturii regale şi al regimului fascist).
    Eu am făcut parte din comisia instituită pentru Universitatea din Iaşi. Preşedinte a fost, de drept (ca şi la celelalte universităţi, dealtfel) rectorul ei, matematicianul Alexandru Myller, pe care l-am prezentat, destul de
21
sumar, în volumul al doilea. împreună cu mine a fost numit membru cineva de la Facultatea de Drept. Propunerile le-au făcut rectorii, poate şi după unele indicaţii superioare. Fapt este că, după ce am aflat configuraţia comisiei noastre, mi-am exprimat îndoieli în ce priveşte posibilitatea unei colaborări menite să ducă la rezultatul scontat. Profesorul Myller m-a asigurat că lucrurile vor merge foarte bine, pentru că, afirma el cu toată convingerea, al treilea membru era, la Iaşi, în timpul războiului, singurul om cu care putea vorbi liber despre situaţia ţării noastre considerată mai ales sub aspectul politic. Nu m-am simţit... ofensat, că pe mine m-a uitat, căci ne în-tîlneam cînd şi cînd şi nu-mi... ţineam gura, şi nu i-am amintit că la Facultatea de Ştiinţe avea coleg pe... Radu Cernătescu.
    Comisia noastră a lucrat, în localul Ministerului Educaţiei Naţionale, circa două luni, cu cîte două, trei şedinţe săptămînale. N-am căzut de acord nici măcar cu „epurarea44 lui Gheorghe Cuza, şi aceasta, bineînţeles, nu din cauza mea şi nici a rectorului. Acesta s-a convins, de visu, că îndoielile mele erau foarte justificate şi a propus drept al treilea membru al comisiei noastre pe Andrei Oţetea. In mai puţin de cinci, şase săptămîni am izbutit să scăpăm universitatea ieşeană de circa treizeci de profesori, conferenţiari şi asistenţi. Cifra aceasta pare, poate chiar este, excesivă, dar ea s-a impus prin forţa lucrurilor ca singura corespunzătoare realităţii. în volumul precedent m-am ocupat, în detaliu, de cazul fostului profesor de Franceză, numit de minister fără să fi avut majoritatea legală a voturilor (la Facultate şi la Senat). Trebuie să mai arăt că întreaga comisie a ţinut seamă nu numai de aspectul politic, ci şi de cel ştiinţific al activităţii cadrelor didactice supuse verificării. Facultatea de Drept era foarte bogată în profesori fără valoare ştiinţifică sau cu una destul de precară.
    Ceea ce era să se aleagă de munca comisiei noastre, în ipoteza că ea ar fi rămas pînă la urmă în alcătuirea ei iniţială, s-a întîmplat, cred, la Universitatea din Bucureşti, a cărei comisie de epurare n-a propus „eliberarea44 de la catedră nici măcar a lui Gheorghe Brătianu, cel care
22
participa, ca invitat, la sărbătorirea lui Hitler cu prilejul instalării lui ca dictator (30 ianuarie).
    La Ministerul Educaţiei Naţionale am lucrat un timp şi ca membru al unei comisii însărcinate să examineze ilegalităţile şi nedreptăţile săvîrşite de regimurile trecute (în domeniul învăţămîntului) din motive rasiste sau strict politice. Ostenelile mele de a ajuta cîţiva oameni loviţi din cauze străine de ştiinţă, de şcoală sau strict politice s-au izbit de „fanatismul46 unui coleg, dealtfel foarte vechi membru de partid. Ii spun „fanatism44 atitudinii sale intransigente, fiindcă nu mi-o pot explica altfel. M-a durut dîrzenia lui, care mi s-a părut aproape duşmănoasă sau cel puţin răutăcioasă, în cazul lui Filip Horovitz, doctor în Istorie şi cu examenul de docent trecut în condiţiile legii. Doctoratul şi titlul de docent şi le luase la Iaşi, unde îl apreciau, datorită valorii lui ştiinţifice, chiar profesorii bine cunoscuţi ca antisemiţi. N. Iorga însuşi a recenzat favorabil una sau două lucrări ale iui. Ca docent avea dreptul să ţină cursuri „libere44, dar pentru aceasta trebuia o autorizaţie din partea Ministerului Educaţiei Naţionale, care i-a fost, bineînţeles, refuzată, et pour cause.
    Găsindu-mă aproape în fiecare zi la minister, am avut curiozitatea, firească, de a-mi vedea... cu ochii dosarul întocmit de legionari în vederea suspendării mele din învăţămînt. Am aflat multe lucruri interesante şi oarecum surprinzătoare. Dosarul era destul de bogat, cu „declaraţii44 şi „referate44 venite de la membri sau simpatizanţi ai mişcării fasciste, unii, probabil, solicitaţi, alţii... benevoli. Un fost student al meu credea — aşa rezulta din „depoziţia44 lui — că invocarea, la curs, a relaţiei strînse dintre limbă şi societate pentru a explica diverse fenomene lingvistice constituie o dovadă că... făceam comunism la catedră ! Onoare extraordinară pentru mine şi un neadevăr despre bietul Ferdinand de Saussure (ca şi despre elevii săi, în frunte cu Antoine Meillet), a căror doctrină ştiinţifică se baza, în primul rînd, pe ideea că limba e un fapt social. Surpriza cea mai... amuzantă a fost „fişa44 (căci documentul era redactat în felul în care bănuiesc că se confecţionau informările destinate Poliţiei şi Siguranţei) întocmită de un profesor universitar ieşean, care afirma, între altele, că m-a „filat44 (termen folosit de
23
el !) la o întrunire politică. Oi fi participat şi la o asemenea adunare, ca la atîtea altele, dar declar deschis că habar n-am avut că era vorba acolo de comunism. „Informatorul44 ştia însă, căci era obligat prin meseria pe care o practica în... orele rămase libere, după o muncă grea, ştiinţifică şi didactică. Procesul-verbal care se ocupa de situaţia mea se încheia cu hotărîrea de a fi suspendat din învăţămînt, ceea ce s-a şi întîmplat (la 1 noiembrie 1940) şi de a se continua cercetarea cazului prin două anchete suplimentare : una ştiinţifică (?!), cealaltă di-dactic-administrativă, cu scopul, evident, de a duce, în caz... favorabil pentru regimul fascist, la măsuri de altă natură (probabil, un proces) împotriva mea.
    La Ministerul Educaţiei Naţionale s-au discutat, în cîteva şedinţe, probleme legate de reorganizarea Universităţii din Cluj, după întoarcerea ei din refugiu. Am fost invitat şi eu să fiu prezent la discuţii. Mi-amintesc, între altele, un punct din ordinea de zi a unei şedinţe, foarte important prin semnificaţia lui politică. Era vorba de disciplinele care trebuiau să fie predate ca materii de învăţămînt, cu indicarea viitorilor titulari ai catedrelor respective. Una dintre acestea avea titlul „Istoria Transilvaniei44, foarte la locul ei în programul de lucru al universităţii ardelene. Ea urma să fie ocupată de un maghiar. Profesorul propus era un istoric, destul de cunoscut ca atare, cu numele Makkai. Erau de faţă, la şedinţă, colegii Emil Petrovici şi Constantin Daicoviciu. Văzînd că ei, ca şi ceilalţi, erau de acord cu numirea celui propus, i-am întrebat dacă au aflat despre existenţa unei „Istorii a românilor44, apărută foarte de curînd şi în limba germană, lucrare colectivă, avînd coordonatori pe L. Gâldi şi pe Makkai. Nu ştiau nimic. Mi-am exprimat mirarea, cu aerul cam polemic şi critic, deplasat, poate, obiectiv vorbind, dar explicabil şi chiar justificat din punct de vedere şi ştiinţific şi naţional-politic. Această carte voluminoasă este tot ce s-a putut scrie mai injust, aş spune chiar mai injurios, la adresa poporului român. Voi da numai două exemple, ambele privitoare la epoca cea mai modernă a istoriei noastre. Mişcarea legionară este prezentată, în ce priveşte atitudinea ei faţă de politica şi politicienii regimurilor trecute, în culorile cele mai
24
frumoase, aproape poetice, căci se trăgea indirect, dar foarte clar de către autorul capitolului respectiv, concluzia că un popor cu astfel de conducători nu merită să... trăiască, adică să stăpînească Ardealul, aşa cum îl primise, pe drept, prin tratatul de pace de după primul război mondial. Nici scribii sau simpatizanţii cei mai entuziaşti de la noi ai legionarilor n-au vorbit despre mişcarea acestora mai frumos decît se vorbeşte în paginile respective ale cărţii. în acelaşi sens şi cu acelaşi scop erau exploatate, cu ajutorul presei noastre zilnice, toate acuzaţiile pe care şi le adresau politicienii unii altora în legătură cu incorectitudinea, necinstea, corupţia şi aşa mai departe. Intervenţia mea a avut efect. S-a renunţat, nu ştiu dacă şi la catedră, în orice caz la profesorul propus, care, curînd după aceea, a şi părăsit ţara.
    La 29 mai 1945 am fost ales membru titular al Academiei Române, al cărei corespondent eram încă din 1934. A fost la al doilea scrutin, căci, cu o săptămînă mai înainte, n-am obţinut majoritatea legală (două treimi din totalul membrilor titulari). Imediat după aflarea rezultatului m-am prezentat la prima şedinţă obişnuită a Secţiei literare. (Aşa se numea una dintre cele trei, alături de cea istorică, în care intrau şi ştiinţele sociale, cum spunem noi astăzi, şi de cea ştiinţifică propriu-zisă. Alegerile de membri, indiferent de grad, se făceau în şedinţe plenare.) După aceea, la o şedinţă a plenului, cînd am fost salutat, protocolar, de preşedinte. Răspunsul meu, în care mulţumeam şi celor ce au votat contra, fără să-i numesc, căci nu-i ştiam, a provocat supărarea, exprimată aproape violent, a unuia dintre ei, care s-a trădat, fără necesitate şi fără tact, ca eroul unui banc vulgar, dar potrivit într-o astfel de împrejurare, care a sărit, fără să fie nevoie, din... baie. I-a dat replica, enervat, dar cuviincios şi la obiect, Mihail Sadoveanu. Dealtfel, mulţumirile mele adresate celor care votaseră împotrivă nu erau ironice, dimpotrivă, foarte sincere şi serios motivate, întrucît spuneam că, deşi de felul meu sînt un om modest, nu strică să aflu că nu toată lumea mă consideră absolut vrednic de o asemenea cinste.
    Alegerea unui socialist ca membru titular al Academiei a fost socotită, într-o măsură oarecare pe bună drep-
25
    tate, drept un succes politic, care putea sau chiar trebuia să fie atribuit începutului de democratizare a vieţii publice româneşti după Eliberare. Conducerea partidului so-cial-democrat a folosit acest eveniment ca un mijloc de propagandă pentru atragerea de noi membri. Cel puţin aşa am interpretat eu vîlva, cam exagerată, creată în legătură cu... eroul evenimentului, care s-a lăsat prins în acest joc. Dealtfel, tot aşa s-au petrecut lucrurile şi cu înscrierea mea în acest partid, de care am amintit ceva mai înainte.
       Pe la începutul lui iunie, acelaşi an, am fost invitat de reprezentantul diplomatic al U.R.S.S. (Se numea Pa-vlov.) M-a informat că voi participa, împreună cu alţi academicieni români, la festivităţile organizate de Academia de Ştiinţe a URSS cu prilejul împlinirii a 220 de ani de la întemeierea ei. Vestea m-a bucurat, fireşte, înainte de toate la gîndul că voi putea cunoaşte, fie şi cam din fugă, dar în condiţii exterioare favorabile, ceva din viaţa şi atmosfera primei ţări socialiste. împreună cu mine au fost invitaţi C. I. Parhon, M. Sadoveanu, Simion Stoilov, Traian Săvulescu şi Dimitrie Guşti (acesta era preşedintele atunci în funcţiune al Academiei noastre). Al şaptelea membru al delegaţiei a fost Mitiţă Con-stantinescu, politician liberal, fost guvernator al Băncii Naţionale, care publicase, curînd după 23 August, o carte intitulată, dacă ţin bine minte, Continentul U.R.S.S., foarte interesantă mai cu seamă prin extrem de bogatul material informativ.
       Plecarea a avut loc, pe la 18 sau 19 iunie, cu... avionul. Am folosit punctele de suspensie, gîndindu-mă la starea mea de spirit din acel moment în comparaţie cu ideile pe care le aveam despre călătoriile „zburătoarei Recunoşteam valoarea şi marea importanţă pentru omenire a acestei invenţii, veche de cîteva decenii, care este avionul, dar spuneam mereu că nu văd necesitatea (mai degrabă vedeam contrariul ei !) călătoriilor aeriene în îm prejurări să zicem obişnuite, chiar cînd era vorba de distanţe foarte mari. In astfel de cazuri, trenul ajungea. Avionul trebuia folosit, adăugam eu, numai cînd îl impuneau împrejurări cu totul speciale, de pildă, o intervenţie chirurgicală, care nu putea fi amînată fără jari-
26
    mejdie de moarte. Astfel de gînduri nu rn-au împiedicat, ba nici măcar nu m-au făcut să am o temere cit de uşoară în momentul în care m-am urcat în avion.
        Călătoria a durat vreo cinci, şase ore, fără escală, în-tr-un aparat destul de rudimentar, şi nu numai în comparaţie cu cele de astăzi. N-am simţit absolut nimic neobişnuit din punct de vedere fiziologic. M-au surprins, plăcut, bineînţeles, calmul meu şi senzaţia de bien aise care mă stăpînea. Zgomotul, uşor şi monoton al motoarelor mi-amintea de... moara de apă de la Drăgăneşti, pe -care am pomenit-o în primul volum, ceea ce completa oarecum buna mea dispoziţie cu o nuanţă oarecum poetică.
        La aeroport am fost întîmpinaţi de un grup de membri ai Academiei U.R.S.S. Unul dintre ei, auzindu-mi numele, cînd am dat mîna, a întrebat : Iorgu ? (Ii spusesem numai numele de familie.) Era cunoscutul romanist V. F. Şişmariov, fost elev al lui Gaston Paris în ultimii ani de activitate a acestui renumit filolog. Am relatat acest amănunt, ca să arăt că specialiştii sovietici cunoşteau ceva din activitatea noastră, fără să putem spune acelaşi lucru, în ce ne priveşte pe noi, despre activitatea lor.
        Am fost cazaţi toţi într-o casă de oaspeţi, confortabilă sub toate aspectele. Am participat la toate manifestările organizate cu prilejul aniversării Academiei. Deoarece trecuse ceva mai mult de o lună de la victoria împotriva hitlerismului (9 mai), sărbătoarea ştiinţifică a fost legată de cea militară, o îmbinare, după părerea mea, perfect justificată : ştiinţa a ajutat la cîştigarea războiului, adică a libertăţii, iar armata a ajutat pe savanţi să-şi desfăşoare în condiţii exterioare favorabile munca lor ştiinţifică. Impresie puternică, de neuitat, au făcut asupra noastră atît şedinţele solemne şi de comunicări ale Academiei, cît şi grandioasa demonstraţie militară din Piaţa Roşie, unde au defilat unităţi, foarte numeroase, participante la război. Miile şi miile de oameni care aplaudau pe foştii luptători reprezentau pe cei rămaşi în viaţă după patru ani de lupte grele şi îşi manifestau în felul acesta recunoştinţa pentru salvarea patriei, a lor înşişi şi a tuturor locuitorilor de pe întinsul primei ţări socialiste.
27
    La şedinţele festive ale Academiei au participat membri ai conducerii politice supreme, care, prin întreaga lor comportare, dovedeau convingător respectul lor sincer pentru oamenii de ştiinţă şi pentru realizările acestora. Cu acest prilej au fost distinşi o serie dintre cei mai valoroşi cu titlul de „Erou al muncii socialiste44 şi cu cel de „Om de ştiinţă emerit44.
       Ca de obicei în asemenea împrejurări, manifestările strict ştiinţifice au alternat cu cele artistice. Participanţii, străini şi naţionali, au fost invitaţi la spectacolele organizate de celebrele „Teatru Mare44 (opere muzicale şi balete) şi „Teatru de Artă44 (drame şi comedii). Am vizitat şi institute de cercetări, fiecare dintre noi după specialitatea respectivă, avînd astfel prilejul să facem cunoştinţă cu confraţii noştri sovietici şi să aflăm cîte ceva despre modul cum îşi organizează munca şi îşi realizează planurile. Indirect, dar destul de clar, am înţeles de la dînşii de cîte avantaje, de ordin material şi spiritual, se bucură ei din partea conducerii politice şi de stat.
       Ni s-a înlesnit şi vizitarea unei cooperative agricole, mai puţin pentru informarea noastră de natură oarecum tehnică şi mai mult pentru a cunoaşte condiţiile de viaţă ale ţăranilor. Deşi abia ieşit din război, colhozul vizitat de noi părea aproape neatins de întîmplări, atît de ordonat părea totul în fiinţa lui. Nu pot uita creşa, combinată cu un început de grădiniţă, judecind după vîrsta unora dintre copii. Am intrat în ea după masa de la amiază, cînd „locatarii44 se odihneau, cei mai mulţi dormind. înfăţişarea lor plină de sănătate ne-a impresionat puternic. La ieşire am văzut, o clipă, cum îşi ştergea o lacrimă, de bucurie, Mihail Sadoveanu !
       Cîteva zile le-am petrecut la Leningrad, oraşul „erou44, care a rezistat unui asediu de 18 luni (dacă nu mă înşală memoria). Urmele cumplite ale războiului (de fapt, ale bombardamentelor de toate soiurile) erau, ca să zic aşa, vii. Ni s-a arătat mai tot ce reprezenta interes din punct de vedere oarecum pedagogic, în legătură cu ura împotriva agresorilor şi a agresiunilor în general şi cu necesitatea convieţuirii paşnice între popoare. Intr-un modest muzeu am putut vedea în ce consta hrana unui locuitor al Leningradului în timpul asediului. Am reţinut, fiindcă aşa
28
    ceva nu se poate uita, „porţia44 zilnică de pîine a unui cetăţean : 100 de grame ! Şi pentru ca vizitatorii să se convingă de... exactitatea greutăţii anunţate, felia, care, după aspect, n-ai fi crezut că este chiar de pîine, era aşezată pe talerul din dreapta al unei mici balanţe, celălalt taler avlnd echivalentul în unitatea corespunzătoare a semnelor de măsurare a greutăţii. Am vizitat şi cele două reşedinţe ale ţarilor de pe vremuri din apropierea Leningradului : Tsarskoe Selo (= Satul ţarului), numit acum Puşkin, şi Petrodvoreţ (== Palatul lui Petru sau, cu numirea nemţească a timpului, Peterhof), al cărui nume nou, după Revoluţia din Octombrie, nu mi-1 mai amintesc. Ambele aşezări erau, de fapt, o colecţfe întristătoare de ruine. Mulţi ani după aceea, ele au fost refăcute întocmai cum fuseseră, şi regretul meu, care persistă, este că nu le-am putut vedea sub înfăţişarea lor actuală.
        Datorită aşezării geografice a fostei capitale ţariste, am putut „trăi44 cîteva nopţi albe. Folosesc acest termen, mi se pare consacrat, deşi „albeaţa44 lor era foarte relativă. Fapt este că, pe la miezul nopţii, un om cu ochi buni putea citi, fără greutate, un ziar sau o carte, tipărită cu literă obişnuită. Lăsînd însă la o parte acest aspect pur tehnic, care n-are importanţă, senzaţia că în toiul nopţii vezi oamenii, casele, străzile aproape ca ziua, în sensul că distingeai cu uşurinţă pînă şi amănuntele, de la o distanţă destul de mare, îţi crea o stare de spirit foarte ciudată, cauzată de un fenomen unic pînă atunci în viaţa ta, dar totodată aproape euforică, de bucurie nelimitată, de entuziasm, de eliberare, pentru moment* de sub stăpînirea materialităţii înconjurătoare.
        Intr-o zi am vizitat Iasnaia Poliana. Ştiam cu toţii destule lucruri despre existenţa strict umană, adică zilnică, la fel cu a tuturor semenilor, separată de viaţa creatorului de opere literare care a fost Tolstoi. Impresia căpătată la faţa locului, unde am văzut în detaliu fiecare încăpere a locuinţei, păstrate, toate, întocmai cum au fost în ultimii ani ai acestui titan al literaturii universale, a fost copleşitoare, depăşind limitele unei închipuiri oricît de îndrăzneţe. Trăia ca un mujic, cu deosebiri numai cantitative în ce priveşte ceea ce am putea numi con-
29
    fortul. Am văzut toate uneltele folosite de el la muncile cîmpului şi la confecţionarea fără scop practic propriu-zis a unor obiecte de uz casnic. Toate aceste activităţi aveau în intenţia lui, în primul rînd, nu necesitatea unei „recreaţii44 impuse de oboseala lucrului cu mintea, ci convingerea că el, conte şi om bogat, trebuie să trăiască, măcar în bună parte, ca un om de rînd. Era un fel de umilinţă creştinească, pură, fără amestecul bisericesc de mai tîrziu, care a falsificat natura acestei noţiuni de bază a creştinismului primitiv. In parcul spaţios, care înconjura gospodăria, i-am văzut mormîntul, mai simplu, poate, decît al unui ţăran de pe moşia sa, fără cruce (şi cred că absenţa acestui semn a fost impusă de el însuşi).
        După vreo două săptămîni ne-am întors la Bucureşti, îmbogăţiţi în viaţa noastră spirituală cu o experienţă,, în felul ei, unică. Am cunoscut, foarte sumar, fireşte, dar suficient pentru introducerea noastră, o lume nouă,, care se anunţa, timid, şi la noi după 23 August. Fiind printre cei dintîi vizitatori români ai U.R.S.S. în condiţii normale, eram priviţi de concetăţenii noştri şi, mai cu seamă, de ziarişti, amatori totdeauna de noutăţi, dacă se poate şi senzaţionale, la fel cu primii... cosmonauţi din zilele noastre. Ni s-au luat interviuri, ni s-au cerut articole şi conferinţe publice etc. A trebuit să răspundem la aceste chemări, pe care le consideram nu numai utile, ci şi necesare, pentru întreţinerea unei atmosfere de optimism şi încredere în ceea ce urma să se în-tîmple şi la noi. Dealtfel, trebuie să mărturisesc că, cel puţin unora dintre noi, ne făcea şi plăcere această activitate cam spectaculoasă.
        La Bucureşti n-am mai stat decît două, trei zile, după întoarcerea din U.R.S.S. Am plecat la Iaşi, unde mă aşteptau nu numai îndatoririle profesionale, ci şi sarcina de director al Teatrului Naţional. Am uitat să arăt la locul cuvenit că a trebuit să accept, pentru a doua oară, să conduc această instituţie, de astă dată cu şi mai puţin entuziasm decît în 1928. Ea se găsea „în refugiu44 la Sibiu, şi se cuvenea să fie adusă acasă. Operaţia a fost grea şi de durată. Mai dificilă a fost încercarea
30
    de a crea o atmosferă prielnică pentru munca artistică, pe care aveam s-o începem în vederea pregătirii stagiunii viitoare. Preocupări în acest sens am avut încă din capul locului. Nu pot uita un fapt, cu aspect puţintel anecdotic. Personalul artistic al teatrului ieşean avea nevoie de forţe noi, în special feminine. Văzînd un spectacol, la Studioul Teatrului Naţional din Bucureşti, cu piesa Tak i budet de K. Simonov (cred că nu mă înşel), am apreciat în gradul cel mai înalt jocul Măriei Botta. M-am gîndit, fireşte, ce... lovitură aş fi dat, angajînd-o la Iaşi. Ideea mea a părut, cum era şi de aşteptat, de o mare naivitate, dacă nu mai rău.
        Cîţiva actori, printre ei unii buni, n-au avut... curaj să se întoarcă imediat (sau chiar deloc) la vatra lor. Se temeau, pe bună dreptate, de represalii, care s-ar fi impus, dat fiind excesul lor de zel... patriotic, din timpul războiului. Cu vremea, lucrurile s-au aranjat, cum se spune, şi doi dintre ei au jucat la Bucureşti, cu succes.
        Cum arătau Iaşii după război, este greu (pentru mine) de spus. Au scris alţii, cu talent de scriitor sau numai de publicist la un nivel ridicat. Eu mă limitez să arăt că prin unele cartiere, nu mărginaşe, puteai umbla cî-teva sute de metri ca pe... cîmp, cu deosebirea, dureroasă, că te împiedicai la tot pasul de resturi din ceea ce au fost casele şi gospodăriile cu puţin timp mai înainte. Oamenii erau totuşi într-un fel bucuroşi că s-a terminat războiul, cel puţin pe teritoriul ţării, şi că, trebuind să înceapă o viaţă în multe privinţe nouă, n-aveau altceva de făcut decît să se zbată în toate felurile pentru crearea condiţiilor materiale necesare unei existenţe, oricît de modeste.
        Pe la opt, nouă august, noaptea, destul de tîrziu, primesc acasă vizita, cu totul surprinzătoare, a unui... agent de poliţie. N-am avut emoţie, ca pe vremuri, decît după ce am aflat că preşedintele Consiliului de Miniştri, Dr. Petru Groza, mă invită să-mi comunice un lucru pe care nu-1 puteam afla prin telefon. Am exclamat, fără să vreau : In sfîrşit, este întîia oară, după foarte mulţi ani, cînd vine poliţia la mine acasă cu o veste bună. A doua zi am plecat, cu un avion special, la Bucureşti,
31
    unde am fost primit de şeful guvernului. M-a întrebat dacă accept să reprezint ţara noastră în U.R.S.S. Propunerea a făcut-o el însuşi, şi colegii săi au fost de acord. A ţinut să precizeze că, la reluarea relaţiilor diplomatice cu prima ţară socialistă după războiul pe care l-am dus contra ei şi, mai cu seamă, în condiţiile politice din acel moment, i s-a părut mai potrivit ca şeful misiunii diplomatice româneşti acolo să fie un social-democrat. Am răspuns că, înainte de a lua o hotărîre de unu singur, trebuie s-o consult şi pe soţia mea, care se găsea la Iaşi. Ea a fost de acord, şi aşa am ajuns ministru plenipotenţiar al României la Moscova.
       Obrazul subţire cu cheltuială se ţine, spune o veche zicală populară. Adevărul exprimat în ea s-a verificat şi în cazul de faţă. Am povestit într-o pagină precedentă cum am fost „pedepsit44, fără intenţie, de hitlerişti pentru că i-am detestat şi urît : în retragere, o unitate militară a devastat, fără folos dealtfel, pivniţa gazdei mele din Nehoiaş, unde aveam eu mai toată îmbrăcămintea. Rămăsesem cu un singur costum, la care s-a adăugat unul primit în dar la Moscova, unde un coleg din delegaţia noastră, participantă la festivităţile academice, a scăpat vorba în legătură cu cele întîmplate mie.
       Ministerul Afacerilor Externe a avut grija, dictată de împrejurare, să mă... îmbrace în toate felurile cerute de protocoalele diplomatice : frac, smoking, jachetă, două costume, un demiu şi un pardesiu. In treacăt zis, Ie am pe toate şi în momentul de faţă, pentru că stofa din care au fost confecţionate era de cea mai bună calitate. Acelaşi minister a avut grijă — aceasta mai mare, din cauza importanţei problemei —, să-mi dea colaboratori, care să mă ajute în munca grea şi, mai cu seamă, delicată de diplomat. Primul, ierarhic vorbind, avea gradul de ministru plenipotenţiar clasa a Il-a (întocmai ca şi mine : venit din afara corpului diplomatic propriu-zis, nu puteam fi încadrat decît în această categorie). Era fiul unui mare savant al nostru, intrat în diplomaţie se pare imediat după terminarea studiilor juridice. Datorită vechimii în slujbă şi numelui părintelui său, a avansat destul de repede. 23 August l-a găsit, cred, consilier*
32
     dar curînd după aceasta, avînd... fler, adică spirit practic, a aderat, dacă nu cumva a contribuit direct, la înfiinţarea sindicatului în Ministerul de Externe, ceea ce i-a adus aproape automat înălţarea în grad. (Aceasta, cu atît mai uşor, cu cît numeroşi colegi ai săi s-au ţinut departe sau chiar au combătut ideea aceasta... înjositoare de a fi sindicalist, ca un muncitor oarecare.) Restul colaboratorilor erau tehnicieni în sens larg : un secretar de ambasadă, un consul, vreo doi funcţionari administrativi, o dactilografă şi un om de serviciu.
          II. ÎN DIPLOMAŢIE
       Instalarea oficiului nostru diplomatic (cu rang de ambasadă : nu sînt sigur dacă chiar de la început) s-a făcut la „Hotel Naţional*, situat în faţa Kremlinului şi în vecinătatea imediată a Universităţii (corpul central al acesteia). Acest eveniment a avut loc la 25 august. Curând după aceasta am prezentat scrisorile de acreditare cu tot ceremonialul consacrat prin tradiţie. După o formalitate mai puţin importantă, şi anume prezentarea la Ministerul Afacerilor Externe, a avut loc primirea la preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem (şeful statului, in termeni curenţi), care era Kalinin. Am fost însoţit de ministrul-consilier (adjunctul meu, cum s-ar spune altfel), de secretarul ambasadei şi de unul dintre funcţionari, excelent cunoscător al limbii ruse, ca interpret. Ceremonia propriu-zisă a fost destul de simplă, ceea ce m-a bucurat şi m-a făcut să uit că eram „costumat* în frac. Mult mai bine m-am simţit după terminarea acestui spectacol, cînd am rămas, însoţit numai de interpret, împreună cu Kalinin, şi acesta singur, fără ministru-adjunct, care îl asistase în timpul ceremoniei. M-a impresionat puternic personalitatea umană, plină de modestie şi de simplitate, a acestui om, unul dintre tovarăşii de luptă cei mai apropiaţi, în tinereţea sa, de Lenin. îl interesau, între altele, problemele educaţiei în sensul larg al cuvîntului. Ştiind că stă de vorbă cu un profesor, a profitat de prilej, pe de o parte ca să se informeze despre stările de lucruri de la noi în acest domeniu, iar pe de alta, să-şi expună părerile proprii, surprinzător de realiste şi de... cuminţi. Era, cred, cel mai popular dintre conducătorii sovietici, graţie tocmai calităţilor sale pur umane, amintite aici. A fost pre-
34
    şedinţe al Prezidiului Sovietului Suprem timp de 27 de ani fără întrerupere.
        După aceasta au urmat vizitele de rigoare. Am început cu adjuncţii ministrului Afacerilor Externe. Primul în grad şi în ce priveşte valoarea reală a fost Vîşinski, pe care îl cunoscusem din fugă la Bucureşti, cu prilejul formării guvernului Groza. Am vizitat apoi pe Litvinov, adjunct de gradul al doilea, fost ministru într-o vreme destul de grea, îmbătrînit, mai degrabă obosit, dar capabil încă de muncă serioasă, şi pe alt adjunct, Maiskii, fost ani îndelungaţi ambasador la Londra, cu preocupări ştiinţifice de ordin politic şi istoric (fost membru, nu ştiu dacă încă de atunci, al Academiei de Ştiinţe a URSS). Nu pot trece peste întîlnirea, la o recepţie, cu doamna Kolontai, fostă ambasadoare sovietică în Suedia. I-am fost prezentat de un cunoscut comun şi am schimbat cîteva vorbe. Era paralizată — umbla în cărucior — dar perfect lucidă. Nu mai vorbesc de frumuseţea ei, care continua să fie impresionantă.
        Au urmat vizitele, nesfîrşite şi, în general, plictisitoare, din cauza formalismului şi clişeelor convorbirilor, la ambasadorii străini, aflaţi la Moscova înaintea mea. Mi-au impus, din puncte de vedere diferite de la unul la altul, reprezentanţii celor trei mari ţări apusene, care au luptat contra Germaniei hitleriste : Franţa, Anglia şi Statele-Unite. Al celei dintîi era generalul Catroux. Afară de uniformă, pe care n-o purta decît la festivităţi militare, acest diplomat nu avea nimic din mentalitatea ofiţerilor de carieră. Dealtfel fusese mai mulţi ani guvernator al Indochinei, veche colonie franceză, pe care, sînt convins, a condus-o în modul cel mai... civil cu putinţă. L-am cunoscut destul de bine, căci l-am vizitat deseori şi i-am primit, la rîndul meu, vizitele. Era un om cultivat în toată puterea cuvîntului. Ponderat în aprecieri, gesturi şi atitudini, părea născut pentru profesia de diplomat. Destul de deschis în general, pentru români, judecind după comportarea faţă de micul nostru grup de la Moscova, manifesta un interes şi o simpatie aproape surprinzătoare. La fel, soţia sa şi colaboratorii, în frunte cu primul său consilier, Charpentier, numit în
35
    toamna anului 1947 şef al misiunii diplomatice franceze la Bucureşti.
        Ambasadorul Angliei, Kerr, era tipul diplomatului de carieră în general şi al celui englez în special. L-am cunoscut puţin, fiindcă ne-am întîlnit oficial o singură dată, cînd i-am făcut eu vizita de rigoare. (El nu mi-a întors-o, din cauză că situaţia României pe plan internaţional nu era, în acel moment, pe deplin clarificată. La fel s-au petrecut lucrurile şi în ce priveşte relaţiile noastre cu Ambasada americană de acolo.) Nu mi-a fost greu totuşi să-mi dau seama, destul de bine, că era cea mai puternică personalitate diplomatică printre cele aproape optzeci prezente atunci la Moscova. Ambasador al Statelor-Unite era cunoscutul om de afaceri (în sens favorabil al termenului) Averell Harriman, care, dată fiind marea importanţă a postului din punctul de vedere al politicii internaţionale, a acceptat să-şi reprezente ţara la Moscova. Era cel mai simpatic dintre toţi şefii misiunilor diplomatice acreditaţi acolo. Un bărbat zvelt, frumos, trecut puţin de 50 de ani, cu aer sportiv în toate manifestările sale, nu putea să nu trezească simpatie, mai cu seamă cînd apărea (şi apărea foarte des) cu fiica sa Catherine, care îi semăna în multe privinţe. Cred că era, graţie calităţilor enumerate, exterioare, deci concrete, la care se adăugau altele, de conţinut, cel mai popular dintre şefii misiunilor diplomatice din capitala U.R.S.S. Se pare că întrecea pe toţi şi prin presa de care se bucura la forurile conducătoare sovietice. Mergea des la vînătoare, ba vizita şi cooperative agricole. Mi-aduc aminte că o dată m-a primit în costumul „de lucruw : de-abia se întorsese dintr-o vizită făcută, nu ştiu unde anume, în împrejurimile Moscovei.
        Dintre ambasadorii ţărilor de democraţie populară am stabilit relaţii mai strînse cu cel al Cehoslovaciei, profesorul universitar Horâk, poate şi din cauză că aveam, în afara diplomaţiei, preocupări ştiinţifice destul de asemănătoare. Şi ambasadorul Poloniei era profesor universitar, la o disciplină din domeniul ştiinţelor naturii. Nu a stat prea mult la Moscova, din cauză că s-a îmbolnăvit destul de grav şi a trebuit să se întoarcă acasă, unde a şi decedat peste puţin timp. Tot om de ştiinţă, acesta
36
     într-adevăr remarcabil, era şi ambasadorul Ungariei, istoricul Szekfii. N-a stat multă vreme. L-am revăzut în 1955 la Budapesta, unde mă găseam ca reprezentant al Academiei noastre la festivităţile organizate cu prilejul celei de a zecea aniversări a Academiei maghiare de Ştiinţe în noua ei formă. Era grav bolnav, totuşi am putut sta puţin de vorbă în sanatoriul unde era internat.
        Ambasadorul Iugoslaviei era generalul Popovici. fost partizan de-a lungul anilor, mulţi şi grei. de luptă „ascunsă44 contra cotropitorilor.
        Dintre ceilalţi şefi de misiuni diplomatice — în total erau circa 80, cifră enormă pentru condiţiile de atunci — am cunoscut ceva mai bine pe ambasadorul Braziliei şi pe cel al Uruguayului. Cel dintîi era, în ţara lui, un om politic important. Fusese, cred, chiar ministru al Afacerilor Externe. Avea o cultură frumoasă, era politicos şi agreabil, atrăgea imediat interesul şi chiar simpatia interlocutorilor. Soţiile noastre s-au împrietenit destul de repede şi, cum ele nu aveau obligaţii „diplomatice44, se vedeau adesea. Ambasadorul republicii Uruguay avea formaţie juridică înaltă, care îi înlesnise ocuparea unei catedre universitare. Mă „exercitam44, cu timiditate, stînd de vorbă cu el, în practicarea limbii spaniole, pe care o cam uitasem.
        Cîteva întîmplări din viaţa privată a unor diplomaţi străini merită a fi povestite, dată fiind semnificaţia lor pentru atmosfera care mai domnea, cum nu era posibil altfel, după un război lung şi crîncen. Ambasadorul Greciei, un tînăr simpatic şi cam nepotrivit, ziceam eu, pentru o misiune atît de serioasă, s-a căsătorit acolo cu o sovietică, foarte drăguţă, dealtfel, dar „modestă44 în multe privinţe. Nu ştiu cum a reuşit el această... performanţă în condiţiile date. Fapt este că ei nu puteau apărea împreună la anumite reuniuni sau recepţii. (Nu ştiu cum să le spun acestor manifestări.) O dată întîmplarea a făcut să sosim, la locul indicat, în acelaşi moment. El a intrat, iar ea a rămas afară şi apoi s-a retras. Tot penibilă a fost situaţia următoare. Băiatul ambasadorului Republicii Chile s-a îndrăgostit de o tînără sovietică, dar n-a putut s-o ia în căsătorie. N-am reţinut amănuntele, nici nu le-am cunoscut pe toate, dar întîmplarea aceasta
37
    a devenit oarecum publică şi a preocupat, un timp, corpul diplomatic, în... lipsă de alte distracţii.
       La mai puţin de trei săptămîni după instalarea ambasadei noastre la Moscova s-a anunţat sosirea unei delegaţii guvernamentale româneşti la cel mai înalt nivel : Dr. Petru Groza, prim-ministru, ca şef al ei, Gheorghe Tătărescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Externe, Gh. Gheorghiu-Dej, Preşedinte al Consiliului Economic şi ministru al Industriei şi Comerţului, Ştefan Voitec, ministrul Educaţiei Naţionale, Alexandrini, ministrul Finanţelor, şi M. Ghel-megeanu, preşedintele Comisiei pentru aplicarea armistiţiului. (Am oarecare îndoieli în ce priveşte exactitatea gradului şi denumirii, dar sînt sigur că era vorba de modul cum ne îndeplineam obligaţiile asumate prin convenţia de armistiţiu.)
       Despre scopurile urmărite şi, în linii mari, realizate de guvernul ţării noastre prin vizita acestei foarte importante delegaţii, cititorii curioşi pot afla multe lucruri chiar din publicaţiile epocii. Eu mă limitez la cî-teva aspecte, mai puţin sau deloc cunoscute.
       Primirea de care s-a bucurat a fost nu numai prietenească, ci şi plină de atenţie. Centrul propriu-zis al acestor atitudini îmbucurătoare din partea autorităţilor sovietice l-a constituit Petru Groza, dar nu, în primul rînd, pentru .,gradul“ pe care îl avea în delegaţie, ci pentru calităţile lui de om politic autentic. Spontaneitatea şi francheţea întregii sale fiinţe, şi în discuţii despre probleme serioase şi în reuniuni amicale, pe bază de relaţii strict umane, impresionau şi puternic şi agreabil. Cred că forurile sovietice îl preţuiau şi îl respectau atît pentru aceste calităţi, cît şi, înainte de toate, pentru sinceritatea lui politică : în ciuda originii sale foarte „ne-sănătoase“, Petru Groza a dat dovezi de democratism autentic cu mult înainte de ultimul război şi a avut de suferit din cauza aceasta. în ce priveşte pe Gh. Gheorghiu-Dej şi pe Ştefan Voitec, trecutul lor de luptă, prezenta toate garanţiile în sensul arătat. Chiar Tătărescu putea inspira încredere, dacă nu direct, cel puţin prin faptul că a acceptat să intre în primul guvern românesc cu adevărat democratic şi că, vrînd, nevrînd, colabora cu co-
38
    legii săi şi contribuia astfel la consolidarea democraţiei politice reale.
        M-a impresionat, intr-un anumit fel, aş zice favorabil, Gheorghe Tătărescu, prin seriozitatea sa, calculată, desigur, dar potrivită oarecum pentru ambiţia-i de şcolar premiant, cum a vrut să fie mereu în viaţa noastră publică. Mă refer la modul cum avea pregătite, pînă în cele mai neînsemnate detalii, toate actele şi documentele necesare pentru ducerea în bune condiţii a tratativelor. Nu participa, tocmai pentru că voia să „iasă bine44, cu notă maximă, la nici una dintre întîlnirile „distractive44. Este vorba de spectacolele, destul de numeroase, la care erau invitaţi toţi membrii delegaţiei : teatrale, muzicale, de balet etc.). „Adjunctul44 lui era Alexandrini, nu numai ca ministru al Finanţelor, ci şi ca om de casă în sens foarte strict. Felul cum îl „trata44, cel puţin în anumite împrejurări, mă indispunea profund, dar mă ajuta să înţeleg cum a putut ajunge ministru acest tînăr, foarte oarecare şi, cred, de treabă sau cel puţin cuminte. Ca să termin cu prezentarea lui Tătărescu, aşa cum l-am cunoscut la Moscova — în ţară îi ştiam activitatea şi, deci, felul lui de a fi, din presă — mai adaug un amănunt, cel mai semnificativ dintre toate pentru moravurile politicienilor noştri de pe vremuri (deşi nu chiar ale tuturora). Cu o zi, două înainte de terminarea tratativelor, preşedintele guvernului sovietic (Molotov) a oferit delegaţiei noastre un dejun într-o veche casă de pe vremuri, nespus de atrăgătoare şi de elegantă. S-au ţinut cuvîntări, s-au ridicat toasturi, ca de obicei în asemenea împrejurări. Toate au fost, ca să zic aşa, la locul lor, potrivit atmosferei din acel moment şi în general vorbind, cu o singură excepţie, aceea a fostului şef liberal. Am reţinut — şi n-am uitat, fiindcă nu se putea uita — pasajul cel mai caracteristic, pentru psihologia vorbitorului, şi anume pe acela, în care, folosind cuvîntul „prietenie44 (din partea U.R.S.S.), a ţinut să-l „gloseze44, adică să-l traducă prin „protecţie44 : Amitié, je veux dire protection ! Aşadar, după el, noi, românii, nu puteam trăi fără protecţia cuiva din afară !
        In ajunul plecării spre ţară, delegaţia noastră a fost invitată la Kremlin, unde i s-a oferit un dineu. Din par-
39
    tea sovietică au participat cei mai mulţi (dacă nu chiar toţi) membri ai biroului politic, în frunte cu primul-secretar (Stalin). Reuniunea a durat mult, fără să fie plictisitoare, mai degrabă dimpotrivă. Mai întîi s-au ţinut foarte multe „spiciuri“. Molotov a toastat pentru toţi membrii delegaţiei, spunînd despre fiecare lucruri, în general, bine potrivite, spre a-i caracteriza. M-au impresionat plăcut, din punct de vedere mai ales politic, cuvintele adresate mie, care sunau, aproximativ, aşa : „Ambasadorul României este un om de ştiinţă, ceea ce însemnează că judecă lucrurile şi pe oameni obiectiv, împrejurările de la noi, create mai cu seamă de război, îl vor pune în situaţia de a constata numeroase aspecte ale vieţii noastre actuale. Unele îi vor plăcea, altele, poate, nu. Nu-i posibil altfel. Noi aşteptăm de la d-sa o apreciere dreaptă^. Fiecare dintre noi a răspuns, pornind de la toasturile respective, în româneşte, bineînţeles, după cum gazdele au vorbit în limba lor maternă. Nu pot uita pe interpretul extraordinar în toate privinţele (un maior Skoda) : nu numai că ştia perfect ambele limbi, dar imita, ca un adevărat actor, intonaţia şi chiar timbrul fiecăruia dintre vorbitori.
        Mă opresc, pentru... savoarea cazului, la cuvînta-rea lui M. Ghelmegeanu. Antrenat de atmosfera foarte agreabilă a reuniunii, reprezentantul comisiei de aplicare a armistiţiului şi-a permis o libertate, cu totul nediplomatică, ba chiar surprinzătoare, care i-a adus un succes sincer din... ambele părţi. Eu, a spus el, am un rol asemănător cu al fochistului de pe un vapor. Execut ordinul căpitanului, care conduce nava. La începutul călătoriei sîntem bine aprovizionaţi cu combustibil. De aceea ascult, fără să mă îngrijorez, de dispoziţiile care mi se dau : umplu mereu cuptorul cu ceea ce trebuie, pentru ca vaporul să-şi poată face cursa. De la o vreme, combustibilul se împuţinează, şi se pune problema ce facem, dacă se consumă în întregime şi nu mai putem merge înainte. Semnificaţia acestei parabole a fost foarte uşor sesizată, întrucît era clară ca lumina zilei. Interesant şi totodată îmbucurător este faptul că partea sovietică a făcut haz, cu adevărat, pe cînd a noastră rîdea
40
    mai mult mînzeşte, cum se spune popular, căci povestirea era, nu numai părea, îndrăzneaţă în împrejurările date. încurajat de succes, Ghelmegeanu a mers mai departe, de astă dată în sens oarecum anecdotic. El fusese ministrul Afacerilor Interne într-un guvern naţional-ţărănist Petru Groza era suspectat, poate chiar urmărit, şi de către conducerea partidului aflat la putere, care se pretindea democrat, ba încă era considerat de unii politicieni, numai pentru a face demagogie, ca... revoluţionar. La un moment dat s-a pus problema arestării viitorului prim-ministru într-adevăr democrat. Poate a fost o simplă ameninţare, menită să-l cuminţească. In orice caz, arestarea nu s-a efectuat. Cînd a ajuns la acest punct, povestitorul, făcînd un gest cu palma mîinii drepte pe partea corespunzătoare a cefei, a exclamat : Vai ! Ce s-ar fi întîmplat mai tîrziu cu mine, dacă aş fi dat ordin să-l aresteze ! Povestea aceasta a plăcut şi mai mult, cum era, bineînţeles, de aşteptat, şi a contribuit la menţinerea bunei dispoziţii a celor prezenţi.
        După dineu am fost invitaţi într-o sală de spectacol a Kremlinului, ca să vedem un film. Era o comedie satirică îndreptată contra birocraţiei şi a birocratismului. N-a fost întîmplătoare această prelungire a vizitei. Cei care au ales filmul au procedat ca nişte pedagogi, pe bază de experienţă îndelungată. Au vrut să arate românilor, aflaţi la început de drum pe linia democratizării, că-i pîndeşte vechea rutină transmisă de la un regim politic la altul, în ciuda deosebirilor, adesea, ca în cazul de faţă, extrem de mari dintre ele. La despărţire, luîn-du-ne rămas bun şi mulţumind pentru toate, Stalin, care, fără să arate, a gustat mai mult decît alţii povestirea lui Gheimegeanu, mai ales în prima ei parte, i-a spus zîm-bind : „Da svidaniia, şofer !“ (N-a putut găsi, probabil, prea repede echivalentul rusesc al românescului „fo-chistfb)
        Prin octombrie sau noiembrie 1945 au început să se ivească neînţelegeri între rege (Mihai) şi guvern. Acesta voia să democratizeze, treptat, dar cu hotărîre, viaţa noastră publică. Suveranul, care se găsea sub influenţa uneî camarile, potrivit tradiţiei monarhice, chiar dacă împrejurările dovedeau că nu mai merge, a refuzat, la
     un moment dat, să mai lucreze cu guvernul. Acesta nu s-a emoţionat şi şi-a căutat înainte de treabă, cum se zice. S-a ajuns astfel la un conflict deschis între el şi rege, conflict căruia i s-a dat denumirea, destul de spirituală, de „grevă regală44. Situaţia nu putea dura prea mult, mai cu seamă că puterile aliate, care aveau încă dreptul să se ocupe de ţara noastră în ce priveşte aspectele politice cu ecou internaţional, erau bine informate despre acest conflict. Aşa se explică hotărîrea pe care au luat-o ele, de acord cu U.R.S.S., care făcea parte din grupul lor, să intervină pentru aplanarea neînţelegerii. La începutul lui ianuarie 1946, un tren special, pornit de la Moscova, transporta spre Bucureşti delegaţia diplomatică desemnată în acest scop şi care era alcătuită din Vîşinski, prim adjunct al Ministrului Afacerilor Externe, ca reprezentant al U.R.S.S., Kerr, ambasadorul Marii Britanii, şi Harriman, ambasadorul Statelor Unite. Odată cu ei am plecat şi eu, împreună cu Kaftaradze, ambasadorul sovietic la Bucureşti. Rezultatul tratativelor, care n-au durat prea mult, a satisfăcut toate părţile interesate, aşa că s-au reluat relaţiile normale dintre guvernul nostru şi rege. Nu pot trece, povestind cele de mai sus, peste o butadă, foarte reuşită, a lui Victor Ef-timiu, care era, cum se ştie, tare în calambururi. Sosirea la Bucureşti a delegaţiei amintite a provocat, fireşte, senzaţie. De aceea, străzile centrale, în frunte cu Calea Victoriei, erau şi mai pline de lume decît de obicei. în-tr-un grup de intelectuali, printre care şi Eftimiu, vă-zîndu-1 pe Vîşinski — l-a recunoscut uşor, fiindcă acest mare diplomat mai fusese prin Bucureşti — cineva, care nu era la curent cu împrejurările descrise mai sus de mine, a întrebat, aproape candid : „Ce caută Vîşinski pe-aici ?“ Eftimiu i-a răspuns imediat (el ştia tot, şi nu numai în materie de politică) : Umblă cu Iordanul prin Bucureşti ! Era cu o zi, două înainte de Bobotează (6 ianuarie), cînd preoţii umblau din casă în casă, ca să le aghezmuiască : aveau „apă sfîntă44, cu care stropeau pereţii încăperilor spre a le feri (adică pe locuitorii lor) de „rele44. Deoarece Isus a fost „botezat44 (de Sfîntul Ioan Botezătorul) în rîul Iordan, sărbătoarea amintită s-a legat, în mintea credincioşilor, de evenimentul pe care îl
42
    comemora, şi atunci numele Bobotezei a devenit, sinonim cu acela al rîului „sfînt“. Dealtfel, la 6 ianuarie îşi serbează ziua onomastică (patronul, cum se spune popular) persoanele al căror nume mic este Iordan (feminin Iordana).
       De la Bucureşti m-am întors la Moscova însoţit de Mihai Beniuc, numit consilier cultural la ambasada noastră de acolo, şi de secretara lui, Rodica Roiu, pe atunci funcţionară în Ministerul Propagandei. In felul acesta ne-am îmbogăţit munca noastră cu un sector nou, foarte important sub toate aspectele. Curînd după asta au avut loc două evenimente, strîns înrudite, prin conţinutul lor, de cultură, fără nici o legătură însă cu înfiinţarea oficiului cultural al ambasadei, dar provenind tot de la necesitatea de a desfăşura o activitate culturală în noile condiţii social-politice. A venit, mai întîi, un grup numeros de studenţi (unii cu şcolaritatea terminată) pentru specializare în diverse discipline, mai cu seamă tehnice. I-am primit personal la aeroportul Vnu-kovo, în ciuda gerului cumplit şi a distanţei mari care trebuia străbătută pînă acolo. Am făcut acest „gest“ şi din obligaţie morală, poate şi politică (sau numai cu aspect politic), dar şi din plăcere, sinceră, de profesor, care tînjea după munca şi contactul cu cei ce trebuiau să-i fie elevi. Am reţinut pentru tot timpul două nume, care s-au remarcat, după terminarea studiilor în U.R.S.S., în viaţa noastră publică : Bujor Almăjan şi Octavian Groza. Acesta din urmă, fiu al primului ministru, era cel mai „cuminte“ şi mai modest dintre toţi, ceea ce i-a cîştigat, foarte repede, preţuirea şi simpatia tuturor membrilor ambasadei, în cap cu mine. Sînt sigur că aceeaşi excelentă impresie a făcut şi asupra colegilor şi profesorilor sovietici.
        Pe la sfîrşitul lui ianuarie sau începutul lui februarie a sosit la Moscova o delegaţie de intelectuali (vreo 22, dacă ţin bine minte). în fruntea lor se afla C. I. Par-hon, flancat de rectorii celor trei universităţi ale ţării (Al. Rosetti — Bucureşti, A. Oţetea — Iaşi, Emil Pe-troviei — Cluj). Printre scriitori, Cezar Petrescu şi Victor Eftimiu. Destul de numeroşi erau şi ziariştii. Un singur om politic propriu-zis : M. Gh. Bujor. I-arn pri-
43
     mit şi pe ei la aeroportul Vnukovo, pe un ger şi mai teribil. (Ca să-şi facă cititorii o idee, voi spune numai că la Leningrad, unde s-a dus, peste cîteva zile de la sosire, delegaţia noastră, au fost 37 de grade sub zero !)
        In cele peste două săptămîni cit a durat vizita lor în U.R.S.S., compatrioţii noştri n-au stat un moment degeaba. Au fost conduşi aproape peste tot de ghizi, la nivelul lor, atît la Moscova, cît şi la Leningrad. Destul de des i-am însoţit şi eu, căci aveam prilejul să văd multe lucruri, pe care nu le cunoşteam încă, şi să particip la unele spectacole. Am organizat şi o recepţie în onoarea lor, cu participarea unui număr de intelectuali sovietici, aceasta în saloanele Hotelului Naţional, unde era instalată, modest, şi ambasada României. Am citit, cît se poate de prost, în ruseşte, un mic discurs ocazional, pe care invitaţii sovietici l-au înţeles uşor, cum înţelegeau chiar cuvîntările sau saluturile tovarăşei Dolores Ibarruri, pe care am ascultat-o şi eu o dată, fără să pricep absolut nici o iotă din ceea ce spunea. Impresionantă şi la înălţimea cuvenită a fost recepţia oferită de VOX (numele, exprimat prin iniţialele celor trei cuvinte ale denumirii acestui organ guvernamental care se ocupa de relaţiile culturale dintre U.R.S.S. şi ţările străine). Toţi membrii delegaţiei noastre au primit cîte un dar, constînd din obiecte de artizanat artistic specifice pentru diverse aspecte ale vieţii popoarelor sovietice.
        In ajunul plecării din Moscova, membrii delegaţiei române au fost primiţi de Stalin. Eu n-am participat la această audienţă, din cauza calităţii mele politice, de diplomat. Am aflat însă de la unii dintre participanţi cîte ceva din conţinutul convorbirilor, care merită să fie cunoscut. Printre alte întrebări care li s-au pus compatrioţilor noştri, una se referea la comportarea trupelor sovietice care se mai găseau în ţara noastră. Cineva a răspuns, desigur din dorinţa de a face plăcere gazdei, că nu există nici un motiv, fie şi neînsemnat, de nemulţumire. Gazda s-a arătat mirată, explicîndu-şi surpriza prin invocarea unei constatări bine cunoscute de multă vreme, că militarii, aflaţi într-o ţară străină, cînd nu mai luptă, se dedau la unele excese, mai mult ori mai
44
     puţin inevitabile. Această observaţie a dat oarecare curaj altor membri ai delegaţiei, care au spus că, într-adevăr, s-au produs unele fapte neplăcute, dar oarecum izolate şi nu prea grave.
        Munca, destul de uşoară în sine, pe care o făceam ca şef al misiunii noastre diplomatice, nu mă atrăgea deloc. Eram, probabil, stăpînit, într-o anumită măsură, de o idee veche şi foarte puţin favorabilă despre diplomaţi. (Aveam în vedere, bineînţeles, pe cei români, singurii pe care am putut să-i cunosc, din fugă, fireşte, cu prilejul călătoriilor mele peste graniţă.) Interveneau însă situaţii de fapt, multe şi caracteristice, care îmi întăreau această părere. în primul rînd, vizitele şi recepţiile obligatorii. Dacă primele puteau fi... expediate, în sensul că nu aveau o durată lungă şi oarecum fixată prin tradiţie, celelalte trebuiau respectate cu mare stricteţe sub toate aspectele. Dar şi unele şi altele erau, pentru mine, cel puţin, plicticoase. în marea majoritate a cazurilor era vorba de o simplă formalitate, de care nu puteai scăpa fără urmări adesea neplăcute. Rar se întîmpla să găsesc un partener cu care să discut măcar aproximativ agreabil. La aceste dificultăţi determinate de situaţia mea de „outsideru în diplomaţie, se adăugau altele mai serioase. în primul rînd, grija, foarte atentă, de a-ţi verifica, în fiecare clipă, vorba, gesturile, atitudinea în general. în privinţa aceasta, temperamentul şi formaţia mea de profesor m-au ajutat să nu comit... gafe, să am ceea ce se cheamă tact, calitatea, după mine, esenţială, a unui diplomat. Mi-am amintit adesea de faptul că prietenul meu vechi şi sincer, Leo Spitzer, care a rămas surprins, neplăcut, fireşte, că am acceptat să fiu director de teatru, s-a arătat, dimpotrivă, bucuros că am fost numit ambasador, bazîndu-se, în ambele cazuri, pe o cunoaştere temeinică, nu numai obiectivă, ci şi afectivă, a posibilităţilor mele. Dificultăţile amintite creşteau mult din cauza celor două... tabere internaţionale. La cîteva luni şi chiar la un an, doi după terminarea războiului, animozităţile dintre foştii beligeranţi nu dispăruseră, ci, mai degrabă, sporiseră. Trebuia, deci, să ţin seamă de această stare de spirit, cu atît mai mult, cu cît în fiecare
45
    „tabără44 existau divergenţe, curente, direcţii, care nu se prea împăcau. în sfîrşit, ca să termin cu aspectele muncii care îmi puneau probleme serioase, trebuie să amintesc comportarea faţă de reprezentanţii Ministerului Afacerilor Externe al U.R.S.S., cu care treburile de tot felul mă obligau să vin în contact. Dacă împotriva Angliei şi a Statelor Unite am luptat, ca să zic aşa, numai cu numele, ca aliaţi ai Germaniei hitleriste, cu prima ţară socialistă am dus un război adevărat (şi culpabil), timp de peste trei ani. Pentru biruirea acestor ultime dificultăţi am fost ajutat, o mărturisesc foarte sincer, de înţelegerea diplomaţilor sovietici.
       în ciuda puţinei plăceri cu care mi-am îndeplinit misiunea, impresia finală, a mea, fireşte, a fost că, în linii mari, am mulţumit... ambele părţi. în ce priveşte pe... a noastră, reprezentată prin Dr. Petru Groza, care mi-a cunoscut de aproape activitatea, cum voi arăta mai departe, unele aprecieri au devenit chiar publice. Şi în ochii diplomaţilor străini m-am bucurat, în general, de stimă, adesea şi de afecţiune. La aceasta a contribuit, în foarte mare măsură, mult regretata mea soţie, care, în ce priveşte tactul, mă întrecea fără nici o îndoială. Am vorbit mai înainte de recepţii. Eram invitaţi totdeauna amîndoi, la fel cu toţi ceilalţi diplomaţi căsătoriţi. Aici, tovarăşa mea de viaţă avea totdeauna un succes ieşit din comun, pe care, fireşte, nu-1 căuta. La felul ei de a se comporta se adăugau, lucru foarte important, în ciuda unor aparenţe oarecum frivole, frumuseţea ei sănătoasă şi... vestimentaţia, calităţi de primul rang în lumea diplomatică, unde majoritatea manifestărilor amintesc bine de spectacolele teatrale. Plăcute, cu adevărat, deşi nu totdeauna, erau mesele intime, cu puţini participanţi, care constituiau o obligaţie la fel de protocolară ca şi vizitele sau recepţiile. Ele prezentau, faţă de acestea, avantajul că durau mai mult şi, îndeosebi, ofereau prilejul ca oamenii să se cunoască bine, de aproape. Se ştie, dealtfel, din istoria politică, cel puţin europeană, că numeroase acţiuni de însemnătate mare pentru bunul (sau... răul) mers al lucrurilor s-au decis la dejunuri sau, mai des, la dineuri — acestea se pot
46
    prelungi mai mult — organizate ad-hoc şi la care participă cîteva persoane „calificatei
        După ce ambasada noastră s-a instalat într-o casă potrivită — voi spune ceva mai departe în ce condiţii — am putut da mese aşa cum se cuvenea şi cum eram, într-o anumită măsură, deprinşi încă din ţară, bineînţeles, la alt nivel. Soţia mea era meşteră în pregătirea mîncărurilor de toate felurile (Am... prezentat-o, ca atare, în primul volum.) Dau un singur exemplu de succes gastronomic, care a fost, puţintel, aşa cred eu, şi politic. La un dejun am avut ca invitaţi pe ambasadorul Franţei, generalul Catroux, şi pe cel al Turciei, ambii cu soţiile. După „intrări46 a urmat primul fel, o „papară66 (cum i se spune prin unele părţi) : o cratiţă de lut, încărcată cu felii subţiri de mămăligă, uneie peste altele, separate totuşi prin felii de brînză înmuiate din belşug în unt, şi prin bucăţi de ou, se punea în cuptorul bine înfierbîntat, unde stătea cît se cădea pentru ca întregul conţinut să se prăjească întocmai ca o friptură la grătar. Generalul Catroux s-a uitat, curios, dar foarte discret — era diplomat, nu ca tînăra pictoriţă de la Paris, de care am amintit în volumul al doilea — şi totodată... prudent, căci s-a mulţumit cu o cantitate foarte redusă. După ce a gustat din această mîncare, la început misterioasă pentru dînsul, şi a găsit-o foarte pe gustul său, a acceptat, la... cerere, repetarea porţiei, de astă dată ceva mai mare. (Deoarece am legat gastronomia de politică, nu pot trece peste o chestiune, de ordin militar, deci tot politic, întrucît se referea la războiul crunt care de-abia se terminase. Doream să aflu de la un om competent în ce măsură aliaţii — Anglia şi Statele Unite — au ajutat U.R.S.S. să învingă Germania hitleristă pe propriul său teritoriu. Căci ziarele noastre din timpul regimului fascist anunţau foarte des scufundări de vase încărcate cu armament pentru frontul sovietic, ca urmare a atacurilor date de submarinele germane. Nu credeam, fireşte, tot ce se spunea, cu scopuri propagandistice, dar admiteam, cum nu era posibil altfel, că o parte dintre aceste ştiri corespundeau adevărului. De aceea l-am întrebat pe ambasadorul francez ce crede el în această problemă, în primul rînd militară.
47
     Aceasta, cu atît mai mult, cu cit colegul său turc stirnise discuţia într-un ton şi cu aprecieri defavorabile pentru U.R.S.S. Generalul Catroux a răspuns fără a sta pe gîn-duri : Germania ar fi pierdut războiul pe teritoriul sovietic şi fără ajutorul puterilor aliate, dar cu un an sau un an şi jumătate mai tîrziu.)
        Munca diplomatică propriu-zisă nu era deloc grea, Nici în sine şi nici, mai cu seamă, în condiţiile date. Afară de asta, şefii misiunilor diplomatice sînt, în general, simpli executanţi ai şefilor lor ierarhici, cînd e vorba de probleme mai mult ori mai puţin importante, Titlul de „ambasador*4 era foarte... pompos, aş zice din cauza rezonanţei fonetice, dar posesorul lui era inferior în grad chiar şi secretarului general al Ministerului Afacerilor Externe. De aceea a fost un fel de lux, probabil şi o obligaţie pur formală — vorba populară : obrazu] subţire cu cheltuială se ţine — că mi s-a dat ca ajutor un diplomat de carieră cu gradul de ministru plenipotenţiar clasa a doua. Lux, în sens de risipă, de astă dată, căci consilierul meu nu m-a ajutat în nici un mod să-mi fac munca. Nu aveam pur şi simplu nevoie de consiliile lui, nici măcar în ce priveşte protocolul pro-priu-zis, strict formal. (Soţia lui s-a oferit să-i fie de folos ambasadoarei din acest punct de vedere, dar a renunţat repede, cînd şi-a dat seama că nu avea ce s-o „înveţe44.) In schimb, date fiind vechile sale deprinderi „boiereşti44, adică diplomatice, nu lucra pentru ambasadă nici măcar o oră pe zi, chiar cînd ar fi avut ce face, şi doar ar fi trebuit să aibă ceva de făcut. De aceea am şi cerut, după vreun an, rechemarea lui în „centrală44 (la Ministerul Afacerilor Externe). Aceasta, şi din cauză că nu avea „presă bună44 în lumea diplomatică. (Ambasadorul Iugoslaviei m-a întrebat, Ia un moment dat, după ce, probabil, îl cunoscuse şi direct şi din auzite, cum pot lucra eu cu un asemenea om.) Şi el avea totuşi o anumită decenţă, care soţiei sale îi Lipsea cu totul.
        După un an şi ceva de la instalarea ambasadei noastre la Moscova am obţinut un local foarte potrivit pentru a ne îndeplini, cu satisfacţie, toate îndatoririle. Era o casă istorică în sensul propriu al termenului, căci aparţinuse
48
     marelui general rus Suvorov. Avea la parter trei saloane mari, numai bune pentru recepţii, plus un birou pentru ambasador, o sufragerie pentru invitaţi de onoare şi o cameră de dormit. La etaj, încăperi numeroase şi suficiente pentru toate serviciile. O prelungire a parterului avea cîteva odăi pentru personalul de serviciu. La subsol se găsea bucătăria, cu anexele. în asemenea casă se putea lucra comod şi cu spor.
        Munca mea personală era de două feluri. Urmăream de aproape pe cea a colaboratorilor mei, care aveau relativ mult de lucru : un serviciu pur administrativ, unul economic, al treilea consular şi al patrulea cultural. Despre toate trebuia informat, într-un mod sau altul, Ministerul nostru de Externe, fiindcă el avea dreptul să ştie, adică să controleze, întreaga activitate a ambasadei. Celălalt aspect al muncii mele era oarecum strict diplomatic : relaţiile cu autorităţile de resort sovietice, impuse de situaţie, de împrejurări neprevăzute, de dispoziţii venite de la Bucureşti etc., şi relaţiile cu oficiile diplomatice străine. Despre toate acestea trebuia să ştie guvernul nostru. Modul obişnuit de informare consta în rapoarte, pe care le trimiteam nu numai Ministerului Afacerilor Externe, ci şi, înaintea acestuia, Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, care răspundea şi ea, chiar în primul rînd, de politica externă a ţării. Cum în curs de mai puţin de un an ajunsesem să pot citi cu destulă uşurinţă gazetele şi revistele sovietice, mă puteam documenta rapid în numeroase probleme devenite, ca să zic aşa, publice. Mă ajutau, la nevoie, soţii Tamara şi Nicolae Gane, excelenţi cunoscători ai limbii ruse şi oameni de nădejde. (Ea îmi fusese studentă la Iaşi, ceea ce o ataşa şi afectiv de mine.) Aşa se explică faptul că, de la o vreme, rapoartele lunare întocmite de mine pentru guvernul de la Bucureşti umpleau circa 20 de pagini, adesea şi mai multe. Ele conţineau tot felul de lucruri care mi se părea mie că pot interesa. Nu ocoleam nici aspectele, care nu-mi plăceau, ale vieţii oamenilor, aşa cum o vedeam eu. Bineînţeles, predominau, cu mult, chestiunile strict politice în sens larg. în timpul „grevei re-gale“ am arătat tot ce am putut afla despre ecourile evenimentului printre diplomaţii străini. Şi regelui i-am
49
    arătat într-o audienţă faptul că (de cîte ori veneam, în interes de serviciu, cum se zice, la Bucureşti, ceream, prin serviciul de protocol al guvernului, să mă primească) acest „conflict44 a fost mult comentat, dînd a înţelege că în mod nefavorabil pentru dînsul.
       Br. Petru Groza era aş spune entuziasmat de rapoartele mele, pe care le dădea de exemplu colegilor mei profesori şi diplomaţi, ei înşişi, în diverse ţări străine (S. Stoilov la Paris, Grigore Moisil la Ankara, Tudor Vianu la Belgrad etc.). îi mai plăcea primului ministru şi părerea mea despre cheltuieli, apreciate de mine ca prea mari, pe care le făcea statul nostru cu întreţinerea oficiilor sale diplomatice, în special cu salariile şi indemnizaţiile şefilor acestora. Aşa se explică dificultăţile pe care le-am întîmpinat, cînd am cerut să fiu rechemat, deja după primul an expirat de la numirea ca ambasador. Am spus deja că nu-mi prea plăcea „meseria44, pe care putea s-o facă la fel de bine, chiar mai bine, şi altcineva. La aceasta se adăuga dorinţa de a-mi exercita profesiunea pentru care mă pregătisem şi mă simţeam potrivit, mai ales că pe ziua de 1 octombrie 1945 fusesem transferat la Universitatea din Bucureşti, unde credeam că voi putea lucra — din punct de vedere didactic — mai bine decît la Iaşi. Aprecierile mele în legătură cu retribuţia şi cheltuielile de reprezentare (aşa se numea oficial indemnizaţia amintită mai sus) au nemulţumit pe colegii mei, care aveau, probabil, alte păreri în această problemă.
       Cîteva vizite făcute de unii compatrioţi merită să fie amintite pentru interesul lor intrinsec, precum şi pentru ecoul pe care l-au trezit în rîndurile unui public mai larg sau în unele cercuri restrînse.
       încep cu cea a lui George Enescu, invitat să dea concerte de vioară şi să dirijeze orchestra Conservatorului din Moscova. Primirea care i s-a făcut a depăşit cele mai optimiste aşteptări. Căci el era sau părea a fi popular în sensul larg al cuvîntului. Nu pot uita, între altele, mulţimea de admiratori care au venit la gară în preajma plecării lui spre ţară. Spre deosebire de ceea ce se intîmplă cu asemenea prilejuri în alte părţi, publicul venit să-l salute a păstrat mai tot timpul o tăcere
50
    admirativă mai elocventă decît toate aplauzele şi uralele. Parcă ar fi ştiut că marelui nostru artist nu-i plăceau manifestările zgomotoase. Am văzut cum se apropiau de el, cu timiditate, unii dintre cei prezenţi, cu braţele întinse spre dînsul, ca şi cum ar fi vrut să-l pipăie, să „simtă* că-i un om, la fel cu ei, şi nu o apariţie din altă lume. Enescu s-a bucurat enorm de felul cum a fost primit peste tot, emoţionat şi aproape jenat de atîta admiraţie, manifestată în toate chipurile. Era însoţit de doamna Enescu şi ne-a acordat, nouă celor de la ambasadă, o parte apreciabilă din timpul său. în convorbirile avute am putut afla unele lucruri interesante sub diverse aspecte. Pe el însuşi îl preocupau aproape exclusiv problemele artistice, legate de cele umane. I-a plăcut publicul, aşa cum l-a cunoscut la concertele date de dînsul, apreciindu-i, înainte de toate, modestia şi simplitatea. Dintre compozitorii ruşi şi sovietici admira în gradul cel mai înalt pe Musorgski şi mult mai puţin pe Ceai-kovski. Invoca în sprijinul aprecierilor sale şi părerea unor muzicieni francezi, în frunte cu Ravel. Fără să mă pricep în probleme, mai ales teoretice, de muzică, am înţeles că preferinţele lui mergeau spre muzica oarecum modernă şi, în special, inovatoare. Potrivit, dealtfel, cu propria sa operă muzicală. De aceea nu-î mai plăceau deloc Rapsodiile compuse în adolescenţă. Ar fi fost în stare să fugă de ele, să nu le mai audă, cînd erau executate de alţii, cum s-a întîmplat, bineînţeles, şi la Moscova. Doamna Enescu prefera discuţiile... politice, aparent numai teoretice. Avea o mare admiraţie pentru Lenin, în schimb nu-i plăceau stările de lucruri apărute ca urmare inevitabilă a doctrinei leniniste. Era nemulţumită chiar şi de situaţia din ţara noastră, care începuse a se apropia de aceea din U.R.S.S. Nu mi-am permis s-o combat direct, limitîndu-mă a invoca poezia depărtării* (în... timp şi în... spaţiu).
        Altă vizită importantă, aceasta oficială şi, prin urmare, cu implicaţii politice, a fost a patriarhului Nico-dim. Din cauza vîrstei lui, precum şi a temerii celor ce l-au trimis că ar putea face „gafe*, i s-a dat, printre alţi însoţitori, şi pe preotul Marina, viitorul înlocuitor al lui Nicodim, pe atunci, vicar, mi se pare, al Patriar-
hi
     hiei. Temerile s-au dovedit a fi întemeiate, cum am putut constata, nu numai o dată, de-a lungul vizitei. Şeful bisericii noastre era un bun cunoscător al limbii şi al culturii religioase ruse, căci făcuse studii teologice la Kiev. Era capricios şi susceptibil, ca mulţi oameni la vîrsta şi cu poziţia lui, dar s-a... descurcat satisfăcător cu ajutorul primului său însoţitor.
        Ca urmare a acestei vizite în lumea clerului trebuie considerată decorarea, cu cel mai înalt ordin existent pe atunci, a patriarhului „întregii Rusii44, Alexei, de către guvernul român. Am avut plăcerea, aş spune estetică, să-i înmînez eu decoraţia, împreună cu documentele respective. A avut loc o adevărată solemnitate, cu tot ritualul de rigoare. (Au fost prezenţi şi fotografi. Posed eu însumi o fotografie foarte reuşită.) Nu pot uita bucuria, aproape copilărească, a impozantului, sub toate aspectele, patriarh.
        In martie 1947 a avut loc la Moscova o conferinţă a miniştrilor de externe ai „celor patru44 (U.R.S.S., Anglia, Statele Unite şi Franţa).
        Dată fiind marea importanţă a problemelor supuse dezbaterilor, şefii diplomaţiei aliaţilor au venit însoţiţi, fiecare, de numeroşi consilieri, experţi etc. Presa internaţională a fost şi ea prezentă într-un număr cu totul ieşit din comun. Dau o singură cifră : ziariştii francezi erau, dacă nu mă înşel, douăzeci şi doi. (Printre ei, celebrul Pertinax, care trăia în Statele Unite, dar lucra în calitatea sa naţională veche.) Totalul participanţilor la această manifestare neobişnuită atingea mia. Printre ei, mulţi particulari, dacă le pot spune aşa, oameni curioşi să vadă de aproape un spectacol politic extraordinar. Delegaţiile celor patru „mari44 — Statele Unite, Uniunea Sovietică, Anglia şi Franţa — erau foarte numeroase, cu unele diferenţe de la o ţară la alta şi aveau, în componenţa lor, bărbaţi politici de primul rang, ale căror nume, din păcate, nu le-am reţinut decît pentru scurtă vreme. Amănuntul este important prin semnificaţia lui deşi conferinţă a miniştrilor de externe, problemele supuse dezbaterilor cerea prezenţa unor fruntaşi ai vieţii politice din statele amintite. Printre americani se afla şi celebrul (de tristă memorie) Allan Dulles, directorul „Birou-
52
    lui federal de informaţie^, un bărbat foarte înalt, cu faţa şi privirea de pasăre răpitoare şi cu o atitudine foarte agresivă în toate momentele apariţiei sale. Ţinind seamă de însemnătatea acestui eveniment politic, care ne interesa de aproape şi pe noi românii, a trebuit să fac o călătorie la Bucureşti, pentru a primi „insbmcţium“ de la guvern. în executarea lor am avut nevoie de o audienţă la Ministerul de Externe al U.R.S.S., de fapt, ca mai totdeauna, la Vîşinski, care, dată fiind puternica sa personalitate, era, în realitate, şeful, efectiv, al delegaţiei sovietice. I-am cerut să mă primească. Mă aşteptam să întîrzie, prin forţa lucrurilor, răspunsul. De aceea am cerut interpretului, care urma să mă însoţească, să stea tot timpul... treaz la telefon. M-a primit la ora trei dimineaţa. S-a scuzat foarte politicos, deşi vedeam uşor că de-abia putea vorbi din cauza oboselii (fizice, nu intelectuale).
       De această conferinţă politică celebră se leagă două întîmplări peste care nu pot trece, pentru motive de prisos a mai fi arătate. Una este familială şi personală. Soţia mea a fost operată, chiar atunci, pentru a doua oară, la ochi : i se dezlipise retina. Prima operaţie, făcută la aceeaşi clinică din Moscova (purta numele unui mare oftalmolog : Averbuch), n-a reuşit. Se întîmplă des să se repete o asemenea operaţie, extrem de dificilă prin natura ei. în iunie 1946 am făcut, împreună cu soţia, o călătorie la Stockholm, cu o oprire de două zile la Leningrad. Atunci am putut vedea aievea efectele cumplite ale războiului asupra unui oraş extraordinar în toate privinţele, cum fusese fosta capitală a imperiului ţarist. Nu se găseau, între altele, autoturisme decît într-un număr extrem de redus. Vizitarea oraşului am făcut-o într-un microbuz destul de incomod. La aceasta s-a adăugat starea proastă a pavajului celor mai multe dintre străzi. Zdruncinătura continuă a dezlănţuit dezlipirea retinei la ambii ochi ai soţiei mele, proces, de fapt, început mai de mult, fără să se fi manifestat în vreun chip oarecare. La Stockholm am consultat un mare specialist, care a constatat fenomenul. Semnificativ pentru atmosfera ştiinţifică de după război mi s-a părut faptul că oftalmologul
    suedez nu cunoştea absolut nimic despre situaţia specialităţii sale în U.R.S.S. Poate că, mai degrabă, ştia ceva, dar nu avea păreri bune despre valoarea colegilor săi sovietici. Aşa se face că ne-a recomandat să apelăm la medicii români, pe care îi aprecia în mod sincer.
        Cealaltă întîmplare legată de conferinţa de la Moscova are aspect politico-diplomatic. Relaţiile bune ale noastre cu ambasada Franţei şi simpatia veche a românilor pentru poporul francez şi cultura lui m-au determinat să ofer o modestă recepţie, la care am invitat numai pe ziariştii francezi prezenţi acolo. Faptul a fost mult comentat în cercurile diplomatice moscovite, după criterii foarte diferite şi adesea contradictorii, cum nu era posibil altfel în împrejurările date.
        După terminarea conferinţei, agitaţia, care a durat vreo opt, zece zile, s-a potolit. Relaţiile noastre cu ambasada Franţei au devenit şi mai strînse. Primeam zilnic cîteva ziare pariziene (printre ele Le Monde şi Fi-garo)y mai toate cu material informativ foarte bogat şi variat. Multe articole şi note mai scurte se refereau la evenimentul descris mai înainte. Relev acum un fapt extrem de semnificativ pentru... flerul jurnalistic în general. Intr-o zi, am citit, în unul dintre ziarele amintite, ştirea, dezvoltată intr-un articol, care se ocupa de „succesiunea44 lui Stalin la conducerea politică a U.R.S.S. Din punct de vedere cronologic, problema nu era actuală, căci fostul prim secretar al P.C.U.S. a mai trăit cinci, şase ani după aceea. Dar previziunile autorului articolului s-au dovedit a fi corespunzătoare realităţii.
        în U.R.S.S. se găseau numeroşi cetăţeni români. O parte, mai toţi comunişti sau oameni de stingă, au fugit din ţară în epoca fascistă, ca să scape de persecuţii. Altă parte, mai ales evrei, au fost „trecuţi44 peste Prut, contrar voinţei lor, de către organele Siguranţei, tot din motive politice. Cînd au aflat că la Moscova există o ambasadă românească, au început să se intereseze de posibilităţile repatrierii lor. Unii ne-au trimis scrisori în acest sens, alţii au venit chiar la ambasadă. Eu am cău-tot totdeauna să-i ajut să revină acasă la dînşii, cînd aveau dreptul. în unele cazuri aveam a face cu persoane
54
     care, după legea sovietică, nu aveau calitatea de cetăţean român, mai bine zis erau consideraţi cetăţeni ai U.R.S.S. In adevăr, o lege din toamna anului 1940 spunea textual următoarele : persoanele născute pe teritoriul sovietic înainte de 1917 şi găsite la sfîrşitul lui iunie 1940 pe acelaşi teritoriu sînt, de drept, cetăţeni ai U.R.S.S. Am ţinut seamă, fireşte, de acest text, obligatoriu pentru noi, indiferent de justeţea lui, privită din punctul nostru de vedere. El a fost respectat, teoretic, şi în unele cazuri speciale, pe care cred că merită să le amintesc aici. La Moscova am întîlnit, între alţii, pe tovarăşii Alexandru Bîrlădeanu şi Alexandru Miţă (acesta, avocat din Chişinău). Potrivit legii amintite, amîndoi erau cetăţeni sovietici. Venirea lor în ţară a fost posibilă în urma unei convenţii speciale între autorităţile noastre centrale şi cele de la Moscova. Altfel n-ar fi putut pleca din U.R.S.S.
        De la cetăţenii români care s-au prezentat la ambasadă în vederea repatrierii am aflat diverse lucruri despre viaţa lor de-a lungul exilului. Au trebuit să muncească, lucru perfect logic, în condiţii extrem de grele sub toate aspectele. Mulţi s-au îmbolnăvit, parte din ei au şi murit. Trebuie să precizez că aceeaşi „soartă44 au avut şi locuitorii U.R.S.S. în general, cum nu se putea altfel în timpul unui război atît de cumplit. Citez spre exemplificare un caz cu totul excepţional, dar semnificativ pentru stările de lucruri existente atunci şi acolo, într-o zi s-a prezentat la ambasadă un cetăţean, de la care n-am putut afla aproape nimic clar sau coerent cu privire la situaţia lui. Nu ştia bine cum a ajuns, călătorind în mai multe trenuri, de la Sverdlovsk, mi se pare, pînă la Moscova. Vorbea ca un om cu mintea „rătăcită44. Nu voia să mănînce, nici să i se facă injecţii întăritoare, care totuşi i s-au făcut. Căci l-am găzduit la ambasadă, ceea ce însemna sau putea să însemneze o abatere de la anumite norme... diplomatice, aceasta, ca să-I putem ajuta să-şi revină, măcar în parte, din starea de semi-incon-ştienţă care îl stăpînea. După două, trei zile am aflat de la el cam cît ne trebuia ca să înţelegem ce este cu dînsul. Fusese la Bucureşti directorul „Distribuţiei44 (întreprindere petrolieră). Se numea (?) Davidovici Stern şi, din
55
    cauza... numelui, a fost aruncat pur şi simplu de către legionari peste Prut la începutul războiului contra U.R.S.S. (sau ceva mai înainte). Pînă la Ungheni a fost însoţit de cineva, care mergea, cu treburi oficiale, spre ţară. I-am dat şi o scrisoare către un prieten din Iaşi, care să-l ajute la continuarea călătoriei pînă la Bucureşti. Peste un an şi jumătate, după întoarcerea mea acasă, mă „trezesc44 cu un domn, — ca aspect, putea fi luat drept englez — care mi se prezintă cu numele fostului „exilat44. Sosit la Bucureşti, a fost îngrijit cu dragoste de sora sa şi şi-a revenit complet, încît a putut să-şi reia funcţia, în care a fost reintegrat, şi s-o exercite în cele mai bune condiţii.
       Ostenelile mele, aparent exagerate, de a înlesni repatrierea cetăţenilor români aflaţi în U.R.S.S. n-au plăcut, se pare, unor foruri sau unor persoane din conducerea politică de grad relativ înalt. Nu pot trece cu vederea ce mi-a spus secretarul general al Consiliului de Miniştri (de fapt „al D-rului Groza44) : „Să mai stea acolo, să muncească !“ — „Dar la noi, în ţară, n-avem nevoie de muncitori, de toate categoriile ?“ N-a mai replicat nimic la acest răspuns, care era perfect logic şi corespunzător unei stări de lucruri cunoscute de toată lumea.
       Prin mai 1947 (aşa cred) a venit la Moscova un subsecretar de stat, foarte apreciat de sovietici. (Era secretarul general al ARLUS-ului, în realitate, conducătorul propriu-zis al acestei asociaţii, pe care el o pusese, dealtfel, de picioare.) Ţara avea nevoie de ajutor în natură : cereale, adică grîu. Fusese, cum se ştie, o secetă teribilă în 1946, şi se anunţa una la fel pentru anul în curs. C-am însoţit la audienţa cerută lui Molotov (şi acceptată .de acesta). Era pe la 3 după-amiază, adică după dejun, masă, în general, bogată (şi nu numai la sovietici). Solicitanţii, de fapt delegatul guvernului nostru, erau foarte... elocvenţi, et pour cause. Gazda, mai puţin, ca să nu spun că, din cînd în cînd, aveam impresia că somnolează. La un moment dat, compatriotul meu, care avea mînă liberă de la guvern să ducă tratativele aproape în orice condiţii, numai să obţină ce ne trebuia, a spus că, dacă nu-i posibil altfel, guvernul român este gata să plătească preţul cerealelor în... aur. Informaţia a avut efect. Interlocu-
56
    torul nostru a devenit repede foarte atent, şi, pînă la urmă, audienţa s-a încheiat cu succes.
       Pentru a termina cu aspectele politice, în sens larg, ale activităţii mele diplomatice, voi mai spune unele lucruri în legătură cu eforturile mele de a fi... eliberat. Am pomenit, în altă parte, că mă gîndeam la această eliberare după un an şi ceva de la instalarea ambasadei noastre la Moscova. Dorinţa mea o exprimam, neoficial, prin scrisori trimise d-rului Petru Groza, precum şi oral, cînd veneam la Bucureşti şi mă prezentam, totdeauna, în primul rînd, lui. (Vizitele mele în Capitală erau, ceLe mai multe, în interes de serviciu, cum se spune. In mai 1946 si 1947 ele au avut caracter profesional : participam la lucrările sesiunii generale a Academiei Române. In 1946 mi-arn ţinut şi discursul de recepţie, ca membru titular proaspăt ales, cu tema „Lingvistica românească44, într-o şedinţă cu adevărat solemnă, nu, înainte de toate, prin prezenţa regelui, ca preşedinte de onoare al instituţiei, ci prin atmosfera creată de o participare extrem de bogată a intelectualităţii bucureştene.)
       Stăruinţele mele în acest sens au rămas fără rezultat, lucru măgulitor oarecum pentru mine, căci dovedea că munca mea era preţuită. In august 1947 am repetat cererea printr-o scrisoare, adresată din Kislovodsk (în Cau-cazul de nord), unde mă găseam, cu soţia, pentru odihnă şi... tratament. (De acesta nu simţeam nevoie, dar m-au... obligat medicii de acolo, care nu considerau suficientă pentru refacerea forţelor simpla odihnă.) Curînd după asta, un telefon de la ambasadă mă anunţa că sînt chemat... de urgenţă la Bucureşti de către primul ministru. M-am conformat, fiindcă nu aveam încotro. (O dublă călătorie în avion, dus şi întors, Kislovodsk—Bucureşti.) Audienţa s-a terminat cu succes pentru mine, după „pertractări44 destul de îndelungate şi, puţintel, abile din partea mea. (Pesemne că învăţasem ceva în cei doi ani de diplomaţie !) A rămas să fiu rechemat după schimbul documentelor de pace, care urma să aibă loc pe la mijlocul lui septembrie.
       Am regretat (şi regretul nu m-a părăsit nici pînă în momentul de faţă) că nu mi-am făcut timp să văd, măcar din fugă, şi ceva din Caucazul de sud, în primul rînd ca-
57
    pitala republicii Georgia. Partea de nord a acestei regiuni nu prezintă aproape nici un interes peisagistic deosebit, mai ales că vegetaţia este (poate era numai atunci) destul de săracă. O singură imagine persistă încă foarte vie în mintea mea. (Ea aparţine însă, geografic vorbind, tot Caucazului meridional.) Ieşind într-o zi la plimbare în jurul sanatoriului şi urcînd vreo două, trei sute de metri, m-am trezit în faţa unei privelişti extraordinare, ca din altă lume sau, mai degrabă, ca dintr-un imens^ decor de teatru : două căpăţîni imense de zahăr la o distanţa care mi se părea de cel mult douăzeci de kilometri. Erau piscurile, acoperite veşnic de zăpadă, ale masivului muntos care se numeşte Caucaz. Strămoşii milenari ai locuitorilor acestei regiuni au găsit o metaforă de neuitat nu numai prin justeţea ei, ci şi, mai cu seamă, printr-o fantezie antropomorfică neobişnuită, care i-a dat naştere. Elbrus — aşa se cheamă aceste piscuri — însemnează în una dintre limbile foarte numeroase şi la fel de misterioase, în unele privinţe, chiar pentru specialişti, ale regiunii, „sini, mameleu.
        Ultimul act al „piesei“, care a fost misiunea diplomatică în U.R.S.S., a fost, la 15 septembrie 1947, schimbul documentelor de pace, amintit ceva mai înainte. Solemnitatea respectivă a fost simplă, dar cu atît mai impresionantă. Se încheia o epocă, grea pentru ambele părţi, dar mai ales pentru noi, din cauza caracterului puţin obişnuit, mai bine zis provizoriu, deşi de lungă durată, al relaţiilor diplomatice, începute, formal, la 25 august 1945, odată cu instalarea ambasadei României la Moscova. Peste trei săptămîni am părăsit U.R.S.S. şi m-am instalat definitiv la Bucureşti, la universitatea căruia fusesem transferat încă de la 1 octombrie 1946. Acceptarea, dificilă, a rechemării mele s-a putut realiza şi datorită faptului, pe care nu l-am... exploatat în folosul meu, că, după ratificarea tratatului de pace, începea o epocă nouă, în multe privinţe, foarte diferită, a relaţiilor dintre foştii beligeranţi şi că, prin urmare, era logică numirea altcuiva ca şef al misiunii noastre diplomatice în noua ei ipostază.
        Cei doi ani petrecuţi în prima ţară socialistă a lumii au însemnat o mare experienţă a vieţii mele, sub toate aspectele ei. încep cu cel pur uman, mai important decît
58
    celălalt, fiindcă e de durată. Am cunoscut numeroşi oameni, aparţinînd tuturor categoriilor sociale. Dacă n-aş fi ştiut ce poziţie au în colectivitatea lor naţională şi nu i-aş fi văzut cum şi unde lucrează, cum sînt îmbrăcaţi şi cum vorbesc (mă refer la conţinutul conversaţiilor), aş fi afirmat, pe deplin convins, că toţi sînt absolut la fel, fiindcă toţi posedau în cel mai înalt grad două calităţi foarte apreciate de mine : modestia şi simplitatea. Le cunoşteam, într-o oarecare măsură şi indirect, din literatura clasică rusească. Acolo, la faţa locului, le-am putut verifica.
        De la o doamnă, cu care luam lecţii de rusă — femeie relativ în vîrstă şi cu pregătire universitară — am aflat, între altele, că nobilii ruşi de pe vremuri duceau o viaţă familială foarte modestă şi, în ce priveşte educaţia copiilor, extrem de serioasă. Şi ea se pronunţa în cunoştinţă de cauză, căci fusese meditatoare în unele familii şi, în plus, nu văd ce interes străin de adevăr ar fi îndemnat-o să falsifice realitatea. In cadrul unei anchete, intitulată de iniţiatori (ziarişti !) „Omul sovietic la el acasă44, am afirmat, între altele, că modestia şi simplitatea, aşa cum le-am constatat eu, creşteau odată cu gradul individului în ierarhia socială : cu cît avea un rost, adică o răspundere, mai important(ă), cu atît aceste calităţi erau mai vizibile. Aşa se explică faptul că, omeneşte, m-am simţit tot timpul ca la mine acasă, cum se spune familiar. In interviul amintit am şi declarat că, în general, dacă n-ar fi existat deosebirea de limbă, m-aş fi simţit ca printre români, cu precizarea că aveam în vedere pe ţărani şi pe muncitori.
        Tot de durată, aş zice pentru întreaga viaţă într-un anumit fel, a fost cîştigul de ordin intelectual în sensul larg al cuvîntului. Am frecventat, cu interes şi cu plăcere estetică, spectacolele de toate speciile : teatru, operă, balet, plus concertele simfonice şi individuale (voce şi instrumente). La cea mai mare înălţime mi s-au părut cele strict dramatice, şi nu numai ale „Teatrului de artă (Maxim Gorki)44, ci şi ale „Teatrului Mic44 (cu numele lui Ostrovski) şi ale „Teatrului Vahtangov44. Toate, dar mai ales primele, mi-au adus aminte de spectacolele berlineze, ale lui Max Rheinhardt, despre care am spus unele lucruri în volumul precedent. N-am uitat încă pe
59
    unii dintre marii actori : Kacialov, Moskvin, Tarasova, Elanskaia ş.a. Retragerea lor din munca artistică depindea nu de vîrstă, ci de împuţinarea forţelor fizice şi intelectuale. Am aflat asta după un spectacol organizat în „beneficiul44 foarte popularei actriţe Rîjova, cu prilejul celei de-a 75-a aniversări. La noi, astfel de reprezentaţii erau „de adio44 : actorul sărbătorit astfel nu mai juca (decît cu totul ocazional). Despre „Teatrul de Artă44 am scris, amănunţit, în Flacăra (1948). Imediat după teatru venea, ca valoare artistică — simplă părere personală — baletul. In această apreciere a mea intervine, cred, preferinţa veche, şi menţinută pînă astăzi, pentru teatru, care mi se pare că e mai „viu44, mai realist, mai elocvent decît toate celelalte spectacole. Căci, în general vorbind, faima baletului rusesc era, dincolo de graniţă, superioară teatrului. Am admirat mai cu seamă pe cele două vedete ale epocii : Ulanova, despre care se spunea că este continuatoarea tradiţiei, şi Lepeşinskaia. Pe cea dinţii am admirat-o mai ales în Lacul lebedelor, al cărei rol principal (de fapt, două roluri) i se potrivea, ziceam eu, de minune (graţie şi fizicului său delicat). Cealaltă se remarca printr-un temperament dinamic, care o ajuta să obţină succese în balete ca Don Quijote, de pildă.
        în ce priveşte opera, cel mai des se reprezentau producţiile lui Ceaikovski, foarte popular în publicul larg, şi ale predecesorilor săi (Glinka, Borodin). Am văzut şi Boris Godunov de Musorgski, cel admirat, mult, de Enescu şi de „moderniştii44 francezi. Spectacol greu şi, pentru un neiniţiat, ca mine, greoi. Repertoriul de operă străin nu era neglijat. Am văzut, între altele, Caririen şi Wilhelm Teii. Cele mai bune voci le aveau başii, după care veneau baritonii şi contraltele. Sopranele şi tenorii constituiau mari rarităţi. Concerte am ascultat mult mai puţine, fără să pot arăta de ce. Probabil că n-au fost prea numeroase, şi, în orice caz, programarea lor nu era la fel de bine organizată ca a celorlalte spectacole.
        Din punct de vedere profesional, primul mare cîştig l-am avut deprinzînd limba rusă în aşa măsură, încît puteam citi, fără dificultăţi prea mari, textele ştiinţifice (nu numai de strictă specialitate), ca să nu mai vorbesc de presa cotidiană. Spre sfîrşitul anului 1946 îmi adunam
60
    singur materialul informativ necesar întocmirii rapoartelor lunare, de care am pomenit într-o pagină precedentă. Am stabilit însă şi contacte utile cu unii lingvişti sovietici. Cel dintîi pe care l-am cunoscut a fost Serghievski, profesor la Universitatea din Moscova, romanist ca formaţie şi ca profesie, autor al primelor dicţionare rus-ro-mân şi român-rus, care au circulat la noi după 23 August, destinate unui public foarte larg. Era un om delicat şi timid, într-un fel chiar timorat, fără... necesitate, cînd ne întîineam. Părea obosit şi suferind. Dealtfel s-a stins subit, în urma unui atac de cord, mi se pare, pe cînd eu mai eram încă acolo. Şeful teoretic şi de fapt al lingvisticii sovietice din acel moment era I. I. Meşcianinov, erou al muncii socialiste şi director al Institutului N. I. Marr. Fusese elev strălucit al acestui savant celebru, pe care l-a urmat cu o mare fidelitate în concepţiile lui, combătute, în 1950, de Stalin în binecunoscuta lui broşură, unde vorbeşte şi despre greşelile serioase, dar izvorîte din bună-credinţă, ale discipolului. L-am vizitat o dată la institut, fiind primit foarte amical de dînsul şi de principalii săi colaboratori (printre ei, şi simpaticul, omeneşte vorbind, academician Obnorski). Despre această vizită a apărut o notiţă în Izvestiia Akademii Nauk. Mult mai des mă întîineam, la Institutul de literatură „Maxim Gorki“, cu romanistul, cunoscut şi apreciat şi peste graniţele U.R.S.S., V. F. Şişmariov, care conducea această unitate ştiinţifică. Avea catedra la Leningrad, a cărui universitate este şi astăzi fruntaşă în domeniul filologiei romanice. Venea lunar la Moscova, unde sta 8—10 zile, şi aproape de fiecare dată îl vizitam. Totul mă atrăgea în acest om : modestia, seriozitatea, pregătirea excelentă (a fost, la Paris, unul dintre ultimii elevi ai marelui romanist francez Gaston Paris). Vorbea o franceză perfectă, ceea ce îmi plăcea nu numai practic, ci şi estetic. S-a ocupat şi de limba noastră, în lecţiile sale, ca şi în studii. Avea doctoranzi dintre cetăţenii R. S. S. Moldoveneşti, al căror grai matern era româna. A intervenit, cu moderaţie şi bun simţ, cînd i s-a părut necesar, pentru a potoli... zelul unor neofiţi. La un moment dat, cunoscutul autor al romanului Tînăra gardă, Fadeev, a publicat, în Litera-turnaia Gazeta (mi se pare) un articol pe cît de violent,
61
    pe atît de nedrept, după mine, contra modului cum savantul şi priceputul meu confrate conducea institutul. Urmarea a fost eliberarea lui din postul de director. Curios — e un fel de a vorbi — mi s-a părut (mi se pare şi acum) faptul că n-am aflat nimic despre existenţa a doi lingvişti adversari ai doctrinei marxiste, care, după apariţia broşurii Marxismul şi problemele lingvisticii (1950), au devenit oarecum liderii activităţii din acest domeniu :
    V.  V. Vinogradov, la Moscova (era academician), şi Ciko-bava, la Tbilissi (compatriot, în sens local, al lui Marr).
        Am cunoscut şi o serie, nu prea mare, de oameni din afara preocupărilor mele diplomatice şi profesionale. Pe pictorii Gherasimov şi Koncialovski, primul, preşedinte al Academiei de Arte, celălalt, cu care am stabilit relaţii personale destul de strînse, avea, pe lîngă talent, şi frumoase cunoştinţe de ordin literar, care, adăugate la un anumit farmec personal, făceau din el o personalitate foarte agreabilă. Pe Lina Stern, biolog apreciat şi membru activ al Academiei de Ştiinţe, care mă atrăgea, înainte de toate, prin spiritul său liberal şi totodată critic în tot felul de probleme. Pe un balerin şi pe soţia lui — din păcate le-am uitat numele — care ţineau un fel de casă deschisă (nu în locuinţa lor personală), cu misiunea de a stabili relaţii cu străinii. Doamna — îi spun aşa, fiindcă îşi merita acest titlu — era distinsă, fină şi bună cunoscătoare a limbii franceze. Am întrebat-o, în legătură cu această ultimă calitate, dacă a fost vreodată în Franţa. Nu fusese şi, cînd i-am spus, fără nici o intenţie de a-i face un compliment, chiar dacă s-ar fi cuvenit, poate, căti. era şi frumoasă, că pare de necrezut răspunsul ei, s-a bucurat enorm. La ei am întîlnit şi pe marele regizor Eisen-stein, care m-a impresionat, aparent, prin puţinătatea corpului său şi printr-o vioiciune în mişcări cu totul excepţională. Aceste trăsături nu infirmau, dimpotrivă, confirmau genialitatea sa spirituală. Doamna, anonimă, se împrietenise cu soţia ambasadorului Olandei, româncă de origine (din familia Berindei), pe care am vizitat-o şi noi. Vorbea încă bine româneşte şi părea ataşată de ţara sa, judecind după simpatia, sinceră, pe care ne-o arăta. Trebuie — şi o fac cu plăcere — să amintesc aici pe şoferul nostru Volodia şi pe fata din casă Şura, oameni admirabili,
62
    de care ne-am ataşat din primul moment şi care răspundeau faţă de noi cu aceleaşi sentimente. N-am cunoscut nici o casă particulară. Întîlnirile cu persoanele cunoscute aveau loc, adesea, la noi şi, de obicei, la recepţii. O singură excepţie, aceea a profesoarei mele de rusă, Vasi-lievna, care a stăruit, mult, la un moment dat, s-o vizităm. Interiorul locuinţei era mai mult decît acceptabil, dar clădirea însăşi purta încă, extrem de vizibil, urmările războiului, de fapt, ale condiţiilor grele de viaţă din timpul lui.
       In prima săptămînă a lunii octombrie 1947 am părăsit Moscova. Călătoria pînă la Bucureşti am făcut-o cu trenul, fiindcă am avut mult bagaj. Mă opresc, puţin, asupra acestui lucru, care a dat prilej unor oameni de rea-cre-dinţă sau dezinformaţi să debiteze tot felul de infamii pe socoteala mea.
       Am spus într-o pagină precedentă că un an şi ceva ambasada noastră şi-a avut sediul la Hotel Naţional. După ce ne-am instalat într-un local propriu (fosta casă a lui Suvorov), s-ar fi cuvenit ca Ministerul de Externe român să ne trimită tot ce trebuia pentru a face faţă obligaţiilor, multe şi pretenţioase. In ce priveşte mobila şi anexele ei, ca să zic aşa, noul local avea tot ce trebuie. (Fusese acolo ambasada japoneză sau unul dintre serviciile importante ale ei. Dealtfel, după terminarea războiului, o parte din personalul ambasadei, sau, poate, numai cetăţeni ai Japoniei aflaţi la Moscova, au continuat să locuiască acolo, nu de voie, ci de nevoie : li s-a fixat un fel de domiciliu obligatoriu pentru o bucată de vreme.) Am primit de la Bucureşti numai tacîmuri de masă (linguri, cuţite, furculiţe şi linguriţe). In ce priveşte serviciul propriu-zis, ni l-am procurat noi (pentru 24 de persoane) din Finlanda. La plecare le-am luat cu noi, fiindcă erau ale noastre, plătite din banii mei personali. La aceasta s-au adăugat numeroase obiecte pe care ni le-am procurat de-a lungul celor doi ani şi ceva, tot din prisosul salariului şi al „cheltuielilor de reprezentare44 pe care le primeam eu ca ambasador : obiecte de uz casnic, cărţi, bibelouri, tablouri etc.
       Am dat aceste amănunte, aparent aproape meschine, pentru că mi s-au părut necesare. Succesorul meu ca şef
63
    al misiunii diplomatice româneşti a afirmat că mi-am însuşit, adică am... furat, un covor enorm şi foarte scump, precum şi perdele, draperii etc., ale ambasadei noastre dinaintea războiului. Cum se obişnuieşte în cazuri similare, de rupere a relaţiilor diplomatice (în cazul de faţă, prin intrarea României în războiul contra U.R.S.S.), interesele ţării rămase fără reprezentanţă diplomatică sînt „apărate44 de o ambasadă străină. Aceasta a fost, pentru noi, cea mexicană. Cînd ne-am instalat din nou la Moscova, prin reluarea relaţiilor, n-am primit absolut nimic din bunurile care aparţinuseră legaţiei noastre. (Nu aveam atunci ambasadă.) Nici măcar n-au auzit ceva despre ele. Destul de tîrziu ne-a vorbit, întîmplător, doamna Catroux despre un covor, se pare... celebru, din moment ce ştiau şi străinii ceva în legătură cu el. Bineînţeles, am protestat vehement printr-un memoriu prezentat Ministerului nostru de Externe, prin ianuarie 1948, imediat ce am fost informat despre infamia amintită. Arătam acolo şi cam ce spun aici, dar şi faptul că un om ca mine, care a donat statului o casă mare de la Iaşi, ar fi trebuit să-şi piardă minţile, ca să se preteze la un act ca cel în discuţie.
       Imediat ce m-am întors la Bucureşti mi-am început activitatea ca profesor la o disciplină cu o titulatură şi, mai ales, cu un conţinut cam vag. Era un fel de catedră de Lingvistică generală, pe care o avusese Theodor Capi-dan, pensionat. Filologia romanică avea un titular, adus de la Cernăuţi (Ilie Bacinschi), iar cea de Limba română şi dialectele ei era ocupată de Al. Rosetti. Situaţia aceasta n-a durat prea mult, cum se va vedea în capitolul următor. Am fost numit, fără a fi întrebat, decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie, cum se numea atunci această unitate didactică complexă a universităţilor noastre, după pensionarea lui George Oprescu.
  III. REVOLUŢIA ŞTIINŢIFICO-CULTURALA
       După proclamarea Republicii (30 decembrie 1947) şi instaurarea regimului democrat-popular s-a pornit la modificarea din temelie a structurii social-poiitice burghezo-moşiereşti. Ziua de 11 iunie 1948, aniversarea primului centenar al revoluţiei din 1848, a fost anume aleasă pentru luarea celor dinţii măsuri, care au fost, în multe privinţe, şi cele mai importante în acest sens : naţionalizarea tuturor mijloacelor de producţie şi reorganizarea învăţ â-mîntului de toate gradele şi a muncii ştiinţifice, aceasta prin transformarea Academiei Române în Academia Republicii Populare Române.
       In cele ce urmează mă voi ocupa de aceste ultime reforme, menite să creeze o suprastructură corespunzătoare infrastructurii din domeniul economic. Aceasta, şi pentru că, prin pregătirea, ca şi prin activitatea mea profesională, sînt mai strîns legat de ele şi, în consecinţă, pot să le înfăţişez, să le discut şi să le arăt rezultatele dobîndite după aplicarea lor. Trebuie să precizez că expunerea de faţă îmbrăţişează un interval de timp îndelungat, care merge, aproximativ pînă la sfîrşitul anului 1964. Această extindere se impune prin forţa lucrurilor. Ceea ce interesează, trebuie să intereseze, sînt, alături de măsurile luate, rezultatele aplicării lor, care nu se ivesc imediat.
       In ce priveşte învăţămîntul, prima treaptă a lui, cel elementar, s-a extins la şapte ani (în loc de patru sau cinci ani, ca mai înainte). S-a aplicat cu multă stricteţe obligativitatea lui prin acordarea de înlesniri de ordin material copiilor de muncitori şi de ţărani săraci pentru frecventarea regulată a şcolii. S-au introdus, bineînţeles, şi modificări în programa de studii, prin înmulţirea, amplificarea şi adîncirea materiilor predate. Pentru ca aceste
65
    prevederi să se poată aplica potrivit ideilor de bază ale reformei, s-au transformat vechile şcoli normale de învăţători în şcoli pedagogice, şi schimbarea nu s-a limitat, fireşte, la denumirea lor. Ca un fel de anexă, foarte importantă însă, a şcolii elementare trebuie socotită acţiunea fermă, devenită aproape campanie, pentru reducerea şi, cu vremea, stîrpirea analfabetismului, adevărată ruşine a vieţii noastre naţionale dinaintea războiului. S-au mobilizat toate forţele posibile pentru ducerea în bune condiţii a acestei acţiuni de anvergură : cadre didactice retrase la pensie, activişti benevoli, diverse forme nedidac-tice, dar eficace, de iniţiere, modestă pentru moment, în cunoaşterea cititului şi scrisului.
       Schimbările intervenite în organizarea învăţămîntului mediu au fost mai numeroase şi mai importante, cum era şi firesc, ţinînd seamă de faptul că majoritatea absolvenţilor — teoretic vorbind, totalitatea lor — trebuiau să-şi continue studiile în universităţi şi politehnici, a căror reformă a întrecut prin radicalitatea ei pe a celor două trepte şcolare. Progresele ştiinţei şi ale tehnicii, ajutate de necesităţile punerii în practică a naţionalizării industriei, care urma să se dezvolte într-un ritm rapid, au impus introducerea sau, după caz, amplificarea unor discipline strîns legate de acest proces. Trebuie remarcat totuşi că, în linii mari, s-a păstrat un echilibru just între materiile de învăţămînt practice, vreau să spun cu aplicaţie în producţie, şi cele teoretice, adică umaniste, spre deosebire de ceea ce s-a întîmplat mai tîrziu, cînd primele au început să copleşească pe celelalte. O lipsă, cu serioase urmări nefavorabile, a reorganizării învăţămîntului mediu a fost neglijarea pregătirii în şcoli speciale a unor tehnicieni de nivel mijlociu, care, pe vremuri, se formau în şcolile aşa-zise de meserii, foarte puţin numeroase. Rezultatul a fost, între altele şi în primul rînd, dorinţa tuturor absolvenţilor de liceu de a urma studii superioare, de preferinţă în universităţi şi, mult mai puţin, în politehnici. Ar mai fi de criticat, deocamdată, în treacăt — discuţia mai detaliată şi mai adîncită o voi face în alt capitol — un foarte accentuat stîngism, produs parte al incompetenţei (celor chemaţi să „aplice44), parte al fanatismului politic, greşit înţeles, dacă-i pot spune aşa, şi, ade-
66
    sea, interesat. Mă refer, spre exemplificare, la programa analitică a materiilor celor mai importante pentru formarea în spirit naţional a tinerelor generaţii. Este vorba de Istoria României şi de Istoria literaturii române.
        Cele mai spectaculoase schimbări au avut loc, cred (poate numai mi se pare, întrucît le-am cunoscut de aproape), în învăţămîntul superior. Mai întîi, s-au înmulţit instituţiile respective : universităţile şi politehnicile, eventual secţiile lor. Fostele Facultăţi de Filozofie şi Litere (aceasta era denumirea lor oficială) s-au divizat, după specialităţile lor de bază, în Facultăţi de Filozofie, de Istorie şi de Filologie. Măsura aceasta, combinată cu altele care se vor vedea, a fost binevenită, chiar dacă ea împiedica, cel puţin material vorbind (mă gîndesc la faptul că fiecare Facultate avea localul ei, situat, adesea, la distanţe mari de al celorlalte) pe studenţii mai ambiţioşi să urmeze şi cursurile predate la altele. Universităţile înseşi s-au scindat : Medicina şi Farmacia au constituit împreună un institut de învăţămînt superior autonom. A crescut numărul institutelor agronomice. S-au înfiinţat noi unităţi să le zic universitare. Mai întîi, un Institut de Limba şi Literatura rusă (cu numele „Maxim Gorki44) la Bucureşti, cu scopul de a pregăti cadre didactice necesare pentru şcolile medii, unde învăţarea limbii ruse era obligatorie. Din păcate, acest fapt a dus, nu prea tîrziu, aproape la dispariţia celorlalte idiomuri străine din programa analitică. Dealtfel, studiul limbii şi literaturii ruse (plus literatura sovietică în această limbă) ocupa un loc important şi în cadrul Facultăţilor de Filologie. Ceea ce am spus mai înainte despre „fanatism44 s-a dovedit, în cazul de faţă, a fi depăşit şi aici ultima limită.
        Pentru satisfacerea nevoilor crescînde ale învăţăm! n-tului mediu s-au înfiinţat şcoli de acest grad şi în foarte numeroase comune rurale, lucru excelent în sine, care amintea de o măsură similară luată după primul război mondial, s-au creat „institute pedagogice44 (cu şcolaritate de trei ani), iar, la un moment dat, un Institut de limbi străine, acesta devenit necesar, în urma exagerărilor amintite ceva mai înainte. In plus, s-au introdus la universităţi aşa-zisele cursuri fără frecvenţă, pentru oameni
67
    care, în majoritatea cazurilor, lucrau deja în învăţămînt. Aceste două inovaţii, cerute de o necesitate imediată şi, deci, binevenite, au dus, de fapt, la o scădere însemnată a calităţii muncii cadrelor didactice pregătite în acest chip. Şi aceasta, din cauza indulgenţei condamnabile a examinatorilor, ca să nu mai vorbesc de practicile, bine cunoscute la noi de cînd lumea, care au dus foarte des la înlăturarea din posturi, nu numai de conducere, a celor cu pregătire universitară „la zi44, pentru a face loc „cursanţilor44 de la „fără frecvenţă44. Aceştia, chiar cînd erau oameni serioşi şi muncitori, rămîneau cu anumite lipsuri în formaţia lor, mai cu seamă că mai toţi erau trecuţi de o anumită vîrstă, aveau familie etc. şi, pe deasupra, fiind legaţi de şcoala unde lucrau de mult timp, au rămas, de obicei, acolo, ceea ce nu era rău, teoretic vorbind, dar cu deprinderile şi cu mentalitatea dinainte.
        In ce priveşte cultura, considerată în sens mai puţin larg, trebuie arătat că au luat fiinţă institute de învăţămînt superior speciale pentru pregătirea oamenilor de teatru : actori, regizori etc., prin defalcarea secţiilor corespunzătoare ale vechilor conservatoare, care, înmulţin-du-se şi ele, şi-au limitat preocupările la muzicologie. In legătură cu aceasta este de amintit că s-au reorganizat teatrele existente şi mai înainte (toate „naţionale44 în vechile centre : Iaşi, Bucureşti, Craiova şi Cluj) şi s-au înfiinţat numeroase altele, înlocuind, la Bucureşti, pe cele particulare, şi apărînd pentru prima oară în oraşe mai importante din toate regiunile ţării. Este vorba nu numai de teatrele aşa-zise dramatice, ci şi de cele „muzicale44, cu un fel de anexă a lor, deşi administrativ independente, care sînt „filarmonicile44.
        Ca să termin, foarte aproximativ, cu sectorul „cultură44, mai amintesc înfiinţarea uniunilor de „creatori44 : a scriitorilor, a artiştilor plastici, a compozitorilor, a arhitecţilor, a cineaştilor, fiecare cu organele ei de publicitate ş.a. — ultima a devenit necesară în urma dezvoltării, neaşteptată, poate, cel puţin în privinţa tehnicii, a celei de-a şaptea arte — a Societăţii pentru răspîndirea ştiinţei şi culturii etc. Activitatea desfăşurată de membrii tuturor acestor colective trebuia să ajungă, atunci cînd căpăta forme concrete, la dispoziţia publicului doritor să le
68
    cunoască. A luat astfel fiinţă Editura de stat, urmată, curînd, de altele, toate extrem de (adesea... prea) active în ce priveşte o anumită... indulgenţă în aprecierea valorii reale a producţiei. S-au înmulţit şi şi-au organizat temeinic munca de popularizare a culturii diversele „cercuri*4 existente şi mai înainte, ajutate, mai toate, de biblioteci proprii. In sfîrşit, s-a încurajat, cu rezultate îmbucurătoare, folclorul muzical prin înfiinţarea de ansambluri corale şi instrumentale.
       Revenind la învăţămînt, despre care am dat informaţii de ordin aproape exclusiv formal, urmează să spun cum s-a organizat el în ce priveşte conţinutul. Deoarece şcoala elementară şi cea medie au continuat, în linii mari, vechea stare de lucruri, lărgind-o şi dezvoltînd-o prin introducerea în programe a noutăţilor ştiinţifice şi tehnice şi, bineînţeles, prin modificarea viziunii, potrivit schimbărilor radicale intervenite în structura social-politică a ţării, mă voi ocupa în cele ce urmează numai de învă-ţămîntul superior, în forma lui strict universitară, singura pe care am cunoscut-o direct ca profesor.
       S-au introdus discipline noi, menite să ajute la formarea şi, desigur, la dezvoltarea ideologiei noi, aceea a clasei muncitoare : Socialismul ştiinţific şi Materialismul dialectic şi istoric, la care s-a adăugat, ca bază absolut necesară însuşirii principiilor teoretice, Economia politică.
       Ponderea acordată acestor materii în planul de învâ-ţămînt a putut părea exagerată, mai cu seamă în raport cu rezultatele obţinute (şi nu mă refer la cele imediate sau mai apropiate). Neexistînd oameni special pregătiţi din punct de vedere profesional, acest învăţămînt a lăsat, vreme îndelungată, mult de dorit. Dacă prezentarea cursurilor teoretice era, în general, satisfăcătoare, în schimb, seminariile se limitau la un fel de „prelucrare44 (ca să nu spun parafrazare) a unor părţi ale cursurilor. In modul acesta, cvasi-unanimitatea studenţilor învăţau pe de rost materia şi făceau astfel faţă necesităţii de a obţine nota de trecere. Cînd a apărut (în 1950) broşura Marxismul şi problemele lingvisticii, am reţinut, pentru a caracteriza just „metoda44 folosită la predarea şi însuşirea acestor discipline, formula autorului, cu referire la reprezentanţii
69
    lor : „taimudişti şi bucheri“. Un tovarăş, inteligent şi bun cunoscător ai marxismului, spunea, pe bună dreptate, că n-ar fi chiar aşa de rău, dacă am fi şi taimudişti, dar sîntem numai bucheri. (Aprecierea aceasta este valabilă, din păcate, nu numai în ce priveşte ştiinţele sociale pro-priu-zise.) Fapt, incontestabil, este că — chiar după mulţi ani de la introducerea lor în programele de învăţămînt — s-a simţit mereu nevoia unei intervenţii, sub diverse forme, a forurilor politice conducătoare pentru a critica greşelile, adesea, grave, de ordin ideologic, comise în opere literare, artistice etc., în conducerea ştiinţifică sau tehnico-administrativă a unor instituţii, întreprinderi, ca să nu mai vorbesc de foarte numeroase cazuri individuale.
        La disciplinele tradiţionale existau vechi cadre didactice, cu bună şi foarte bună pregătire profesională, care şi-au continuat activitatea în noile condiţii. Au fost numiţi, în grade diferite, după caz, şi oameni noi. Unii, numeroşi, au venit din învăţămîntul mediu, alţii, fără nici o activitate didactică anterioară. In general vorbind, situaţia se prezenta satisfăcător, iar la unele discipline, destul de numeroase, sub cele mai bune auspicii. Aceste aprecieri au apărut aici numai pentru că în alineatul precedent am vorbit de slăbiciunea profesorilor de limba rusă.
        Reforma din 1948 a însemnat un mare progres mai cu seamă în ce priveşte conţinutul propriu-zis al învăţămîn-tuiui superior. Încep cu o prevedere a ei care s-a aplicat atît în universităţi, cît şi în politehnici, absolut la toate materiile (cel puţin aşa cred). E vorba de atenţia mare acordată activităţii să-i zicem practice a studenţilor, în seminarii (şi în laboratoare sau în clinici, unde şi sub vechea organizare se lucra prin forţa lucrurilor). Orele consacrate acestei activităţi erau la fel de numeroase, adesea mai numeroase decît cele destinate cursurilor teoretice. Erau, fireşte, şi cazuri, cînd ele aveau un cuantum inferior acestora din urmă. Şi mai important chiar decît numărul orelor de iniţiere a studenţilor în munca ştiinţifică — acesta trebuie să fie rostul seminariilor (şi al celorlalte forme de muncă activă a studenţilor) — este numărul participanţilor la această activitate. Studenţii erau împărţiţi în grupe de cîte 15, uneori şi mai puţini, niciodată însă mai mulţi. In asemenea condiţii este uşor
70
    de înţeles că se putea lucra şi chiar se lucra efectiv cu spor şi cu folos, mai ales că orele de seminar (cînd erau, ca mai totdeauna, două) se utilizau în continuare, fără pauză. La aceasta se adăuga faptul că destui profesori şi conferenţiari conduceau ei înşişi activitatea seminarială a studenţilor.
       Avantajele acestea se dovedeau a da roade excelente mai cu seamă în cazul limbilor (şi literaturilor) străine vii. Prezentîndu-se adesea referatele şi lucrările în limba respectivă, cu discuţii despre ele la fel, studenţii o de-prindeau şi practic, ceea ce era mai totdeauna absolut necesar şi în orice caz extrem de util. Aici intervenea interesul de ordin practic, la un nivel superior, adică ştiinţific, existent în spiritul reformei şi impus de necesităţile noii stări de lucruri apărute după instaurarea regimului democrat-popular. Din aceeaşi necesitate a rezultat şi atenţia mare acordată aspectului contemporan al idiomurilor studiate. Acest punct de vedere, foarte just chiar teoretic vorbind, a fost aplicat şi la studiul limbii române. Bineînţeles că nu era neglijată cunoaşterea trecutului, dar ea era limitată la strictul necesar, urmărind, înainte de toate, explicarea ştiinţifică a stărilor de lucruri actuale. Acelaşi scop — deprinderea temeinică a limbii străine — îl urmărea şi folosirea ei în predarea cursurilor de istorie literară. Cîtă deosebire faţă de epoca anterioară, cînd „filologia modernă44 se reducea, de obicei, la predarea istoriei literare în româneşte, iar pregătirea de către studenţi a examenelor se făcea, foarte des, cu ajutorul traducerilor în limba noastră, cînd ele existau (şi existau foarte multe), ale operelor literare respective.
       La aceste aspecte de conţinut, care nu sînt toate, ci numai cele mai semnificative, trebuie adăugate unele de ordin administrativ, foarte importante prin contribuţia lor la temeinica pregătire a studenţilor. In primul rînd, introducerea obligaţiei de a frecventa regulat cursurile şi seminariile, urmărită atent şi cu consecinţe grave în caz de nerespectare. (Un anumit număr de absenţb era prohibitiv pentru înscrierea la examene, iar depăşirea lui ducea la exmatriculare.) Această îndatorire era, în general, uşor de satisfăcut, fiindcă majoritatea studenţilor aveau burse, iar ceilalţi, dacă proveneau din „provincie44,
71
    erau cazaţi în cămine şi luau masa la cantine în condiţii acceptabile pentru orice pungă.
        Seminariile aveau o „prelungire4*, la nivel ridicat, în cercurile ştiinţifice studenţeşti. Este drept că frecventarea acestora nu era — nici nu putea să fie — obligatorie, dar ele aveau un număr de membri, în general, mare şi, lucru mai important, destul de activi. Conducerea acestor cercuri era mixtă, alcătuită din cadre didactice şi studenţi. Realizările valoroase erau încurajate în toate chipurile : prezentarea unora dintre ele la „concursuri“ pe facultăţi, pe universitate şi pe ţara întreagă, cu premii, menţiuni etc. pentru cele mai bune. Activitatea la cercuri ajuta pe mulţi studenţi la întocmirea lucrărilor de diplomă, care era prima condiţie de îndeplinit pentru trecerea examenului de stat, continuată printr-un colocviu, şi acesta, în general, serios.
        Din cele arătate pînă aici — sper că nu lipseşte nimic esenţial — rezultă clar că pregătirea studenţilor, aşa cum o preconiza reforma din 1948, urmărea, în aceeaşi măsură, pregătirea viitorilor profesori ai învăţămîntului mediu şi pe aceea a viitorilor cercetători. (Deşi, poate, de prisos, ţin să precizez că am în vedere disciplinele universitare pe care le-am cunoscut mai bine : filologia, istoria, filozofia.) S-ar putea afirma că acest ultim scop predomina oarecum. Mai exact spus, exista unul singur, cel ştiinţific propriu-zis, care prezenta teoretic aceeaşi importanţă pentru toţi studenţii, deveniţi, la sfîrşitul muncii lor, absolvenţi ai diverselor secţii, fie că îmbrăţişau cariera didactică, fie că ajungeau cercetători într-un institut de specialitate. Căci bogăţia şi temeinicia cunoştinţelor bine asimilate sînt deopotrivă de necesare şi unora şi altora. Separarea lor depinde întîi de capacitatea naturală a fiecăruia şi apoi, ca o consecinţă logică a acesteia, de repartizarea lor, care, în ciuda unei vechi şi îndelungate „tradiţii4*, criticabile, se făcea, în linii mari, după adevăratele merite ale fiecărui absolvent.
        In trecut, o minoritate, foarte redusă, a tinerilor cu studii superioare îmbrăţişa cariera ştiinţifică. Cvasi-una-nimitatea lor, printre ei elemente de prima calitate, deveneau profesori secundari. Şi aceasta, din cauză că nici atmosfera generală şi nici, mai cu seamă, condiţiile me-
72
     nite să ajute la dezvoltarea muncii ştiinţifice nu erau favorabile. La cele spuse pînă aici despre roadele reformei din 1948 trebuie adăugat, în legătură foarte strînsă cu acest ultim aspect al problemei, faptul extrem de important, care este transformarea Academiei Române în Academia R.P.R., de care mă voi ocupa, pe larg, în capitolul următor. Intre acest eveniment pur ştiinţific şi cel didac-tico-ştiinţific descris mai sus legătura este foarte strînsă, şi cred — sper că nu sînt prea optimist — că ea a fost rodul unei meditări serioase asupra rostului ştiinţei în noua noastră orînduire social-politică. Universităţile şi politehnicile pregăteau deopotrivă, cum am mai spus, pe viitorii lucrători în învăţămîntul mediu şi pe viitorii cercetători. Aceştia din urmă îşi găseau întrebuinţarea, în istitutele de cercetări ale Academiei (şi ale unor ministere sau alt fel de instituţii), teoretic, la fel de uşor ca şi colegii lor, mult mai numeroşi, în şcolile medii. Colaborarea aceasta, neînscrisă (în sens literal) nicăieri, era, cum dovedesc nu afirmaţiile mele, ci logica lucrurilor, o realitate, de multe ori foarte concretă, în faptul că numeroase cadre didactice din învăţămîntul superior lucrau, unele dintre ele cu funcţii de răspundere, în institutele de cercetări. Colaborarea efectivă era cerută, ca să nu spun impusă, de o obligaţie morală, care însemna, pentru vremea aceea, şi una politică.
         Expunerea de pînă aici explică, ceea ce se va vedea, amănunţit şi concret, în unele dintre capitolele următoare, o adevărată înflorire a ştiinţei noastre naţionale, recunoscută şi peste graniţă. Se poate afirma şi, fireşte, dovedi, că toţi cercetătorii şi toate cadrele didactice, de vîrste între 50 şi 35 de ani, care contează ca valori, de grade diferite, dar reale, sînt produsul, cei dintîi ai institutelor de învăţămînt superior reorganizat, în colaborare cu cele de cercetări ale Academiei, iar ceilalţi, în primul rînd, ai reformei din 1948. Absolvenţii fruntaşi erau repartizaţi fie la catedrele specialităţii lor, ca preparatori (indiferent de natura disciplinei respective), cu şanse, ca să nu spun cu certitudinea de a fi promovaţi, în continuare, asistenţi etc., fie la diversele institute de cercetări, în frunte cu cele academice. Cererile prezentate de universităţi şi de Academie pentru crearea de posturi noi, în vederea fo-
73
    losirii imediate a tinerilor capabili să muncească efectiv în domeniul disciplinei lor, erau satisfăcute mai totdeauna fără nici o dificultate. Numeroase catedre aveau astfel un personal didactic ajutător adesea superior necesităţilor didactice, fiindcă activitatea lor nu se limita la predarea cursurilor şi la pregătirea seminarială a studenţilor. Fiecare catedră trebuia să-şi întocmească un plan de muncă ştiinţifică, în care apăreau lucrări colective, cu teme, în general, de mai mare amploare, cu caracter, în bună parte, teoretic (li se spunea, cu un nume aparent pretenţios, fundamentale), şi lucrări individuale. Pentru fiecare categorie de lucrări se fixa un termen pînă la care urma să fie definitivate. Temele „mari“, de pildă istoria României, se întocmeau adesea în colaborare cu institutele de cercetări ale Academiei, care, la rîndul lor, în împrejurări similare, făceau apel la cadrele didactice. Un exemplu semnificativ pentru această solidaritate ştiinţifică, dacă-i pot spune aşa, ca şi pentru înţelegerea atmosferei epocii, este angajarea ca cercetători, modeşti în... grad, a unor studenţi fruntaşi. Nu pot spune cît de frecvent era acest procedeu. Am în vedere disciplina mea, ale cărei condiţii de muncă ştiinţifică le cunosc bine. La Institutul de lingvistică ai Academiei şi-au început ca studenţi cariera de cercetători, printre alţii, Emanoil Vasiliu, Mioara Avram şi Marius Sala, fruntaşi, şi nu de-abia astăzi, ai lingviştilor din generaţia lor. Pentru publicarea lucrărilor ştiinţifice elaborate în cadrul disciplinelor existente în planul lor de învăţămînt, universităţile (desigur şi politehnicile) aveau cîte un „Anuar“, de obicei cu fascicule consacrate cîte unei materii, eventual cîte unui grup, mic, de materii înrudite.
       Producţia ştiinţifică realizată astfel ajungea la cunoştinţa celor interesaţi nu numai în ţară, ci şi peste hotare. Căci se făcea schimb de publicaţii, înainte de toate, cu revistele de specialitate a numeroase ţări din Europa şi din alte continente. Pentru înlesnirea schimbului, toate institutele de cercetări aveau şi periodice scrise în limbi de largă circulaţie. Anuarele institutelor de învăţămînt superior publicau de asemenea numeroase studii accesibile specialiştilor străini, fie în fascicule independente, fie împreună cu contribuţii scrise româneşte. Numeroşi
74
    cercetători îşi trimiteau parte din lucrările lor la reviste de peste graniţă. Unele, de proporţii mari şi importante prin valoarea lor, apăreau în volume separate, redactate, de obicei, în franceză sau engleză, de cele mai multe ori în ţară, dar adesea şi în edituri străine. In sfîrşit, ca să închei cu această schiţă a activităţii ştiinţifice a cercetătorilor noştri, mai amintesc, tot în cadrul relaţiilor internaţionale, participarea lor la congrese de specialitate din afara ţării, în număr relativ mare, sub forma unor delegaţii să le zic mixte, alcătuite, adică, din reprezentanţi_ai Academiei şi ai institutelor de învăţămînt superior. Mai importante, din punct de vedere naţional, au fost reuniunile similare organizate la noi, cu participarea specialiştilor străini. Şi despre unele şi despre altele voi vorbi în detaliu, limitîndu-mă, întrucît altfel nu e posibil, la lingvistică, în unul dintre capitolele următoare.
            IV. ACADEMIA
       Vechea instituţie academică, creată în 1866, ajunsese, în ultimii ani de existenţă, să aibă trei secţii, al căror conţinut acoperea, aproximativ, toate (sau aproape toate) disciplinele ştiinţifice. Ele erau : 1. Secţia literară (cu filologi, scriitori şi artişti) ; 2. Secţia istorică (în care intrau, pe lîngă istorici, şi filozofi în sens larg : filozofi propriu-zişi şi psihologi, sociologi) ; 3. Secţia ştiinţifică (cea mai nouă, cu matematicieni, fizicieni, chimişti, na-turalişti etc.). Erau satisfăcute astfel, cel puţin în linii mari, toate cerinţele de natură strict obiectivă. Numărul membrilor ei era limitat : 15 titulari şi 25 corespondenţi, de fiecare secţie. Aceasta însemnează că alegerea de noi membri era posibilă numai în cazurile cînd rămîneau locuri libere prin decesul unora dintre cei vechi. Secţiile aveau cîte un preşedinte, un vicepreşedinte şi un secretar. Se adunau în şedinţe care se ţineau regulat o dată pe lună. Plenul era convocat în sesiuni generale anuale, de cîte 15 zile, totdeauna în luna mai. Acestea erau sesiunile ordinare, cu conţinut administrativ, ştiinţific şi, adesea, festiv (cu primirea oficială, în şedinţe speciale, a noilor membri titulari, care îşi prezentau discursul de recepţie, avînd ca „anexă“ răspunsul unuia dintre colegii cu vechime).
       Alegerile de membri, titulari, corespondenţi sau onorifici, se făcea prin vot secret, cu două treimi din totalitatea academicienilor propriu-zişi. (In ultima categorie intrau, mai totdeauna, oameni din afara preocupărilor ştiinţifice sau culturale în sens strict, de preferinţă politicieni, donatori ai instituţiei etc.) Aceasta însemnează că era destul de grea reuşita unui candidat, chiar şi atunci cînd valoarea lui era incontestabilă. Dificultăţile
76
    mai mari izvorau însă din atitudini pur subiective, determinate de antipatii personale, interese de grup, relaţii adesea imposibil de identificat pentru un neiniţiat ş.a. Aşa se explică, între altele, repetarea votului, precedată de discuţii devenite publice, în cazul lui Liviu Rebreanu. Mult mai uşor a mers alegerea lui A. C. Cuza, plagiator dovedit negru pe alb şi, în plus, agitator huliganic cunoscut ca atare pînă şi de copii. (Dealtfel, tocmai această ultimă „calitate44 a cîntărit mult în ochii... „bunilor români44, destul de numeroşi în vechea instituţie.) Şi, fiindcă am dat nume, amintesc şi de cazul George Enescu, ales de la primul scrutin, dar neagreat, din cauză că nu era om de ştiinţă (poate nici unul de cultură !) de O vid Densusianu, care a demisionat, cred că nu formal, ci prin neparticipare la lucrările Academiei, indiferent de natura lor. Dacă ţara noastră ar fi avut şi o instituţie academică pentru reprezentanţii literaturii şi ai artei în general — aşa cum aveau multe ţări — instituţie care să respecte un profil moral corespunzător, Academia ar fi rămas numai o Academie de ştiinţe. Dar lucrurile nu s-au întîmplat aşa.
       Date fiind, pe de o parte, numărul limitat, deşi, de fapt, mare, al „fotoliilor44 academice, iar pe de alta, cantitatea imensă a doritorilor de a le ocupa, nu prea tîrziu după primul război mondial au apărut cîteva academii menite, probabil, în intenţia unor... „patrioţi44, să alcătuiască, poate împreună cu singura existentă atunci, un fel de „Institut al României44, după modelul „Institutului Franţei44 (cu cele cinci unităţi ale lui). Nu ştiu ce autoritate de stat le-a dat aprobarea cuvenită pentru ca ele să poată exista şi aşa-zicînd legal. Judecind după faptul că printre iniţiatorii creării lor se găsea şi Constantin Kiriţescu, fost zeci de ani un adevărat factotum în Ministerul Educaţiei Naţionale, cred că de la această instituţie au obţinut ele legalizarea. Alături de acest fost director şi secretar general al ei, se găseau alt fost înalt funcţionar, Ilie Purcaru, fără nici o valoare profesională, Cristian (?) Musceleanu şi Popovici-Bîznoşanu, aceştia doi, profesori universitari. Ei (împreună cu alţii, probabil) alcătuiau aşa-numita „Falangă44 — nu ştiu dacă pe
77
    vremea aceea exista deja Falanga viitorului dictator al Spaniei, Franco — un fel de mafie, activă şi primejdioasă.
       In această... horă academică s-a prins şi cîte un savant autentic. Marea majoritate erau însă nişte oameni oarecari, ambiţioşi şi vanitoşi, care îşi închipuiau că le... cresc acţiunile devenind membri ai acestor pseudo-aca-demii. Unii erau chiar ridicoli, dacă nu mai rău. Dau şi aici un exemplu : pe ziaristul Timoleon Pisani, de la Universul lui Stelian Popescu, care, ca atîţia alţi neofiţi, se autotransformase în apărătorul limbii neaoşe strămoşeşti, combătînd cu dîrzenie „patriotică44 şi „naţională44 neologismele de tot felul.
       Nu ştiu dacă Academia Română a intervenit, ca instituţie, în vreun fel oarecare în această problemă, pentru a se „apăra44 sau pentru a protesta. Nici membrii ei nu-mi amintesc să fi luat atitudine contra conducătorilor noii... întreprinderi academice. Am reţinut numele cuiva din afară : profesorul medic Grigore T. Popa, într-un articol de gazetă, just şi cu vervă. Toate aceste considerente se întemeiază pe situaţia reală a activităţii intelectuale dintre cele două războaie, cînd de-abia aveam numărul de oameni valoroşi pentru ocuparea locurilor în Academie.
       Academia Română avea o activitate ştiinţifică serioasă, în parte planificată. Mai întîi, şedinţele de comunicări, pe secţii şi în plen, care se publicau, absolut toate (destule veneau şi de la ne-membri ai ei) în „Memorii44 (fiecare secţie avea cîte un organ de publicitate intitulat astfel). La acestea se adăugau diverse periodice („Buletine44) cu apariţie fixă şi regulată, mai toate (poate chiar toate) în limbi străine. Ea edita şi „Analele44, cu dări de seamă despre activitatea pe care o desfăşura sub diverse forme (cu predominarea celei administrative, cu conţinut economico-financiar destul de bogat). Munca ştiinţifică „neplanificată44 aparţinea membrilor ei (şi unor persoane din afară), în sensul că fiecare lucra, pe cont propriu, în disciplina pe care o cultiva, şi prezenta rodul acestei munci, spre publicare, Academiei. Mulţi preferau să-şi publice lucrările în alte edituri, care plăteau, poate, drepturi de autor mai mari.
78
         In această categorie intra oarecum şi Dicţionarul limbii române, care, deşi „planificat46 (încă de la crearea „Societăţii literare române44 !), nu se elabora în cadrul Academiei, vreau să spun că nu era prezentat, pe măsură ce apărea în fascicule, la şedinţele „Secţiei literare44 (deeît, cel mult, ca o justificare din partea autorului lor), cum se întîmpla cu comunicările. Academia era beneficiarul acestei opere, adică o „comanda44, pe baza unui contract, unui specialist, care era totdeauna un membru al ei (dar putea, teoretic, să fie şi un outsider). Acesta îşi alcătuia un colectiv, dacă socotea necesar. Hasdeu şi Philippide au lucrat singuri, în sensul că redactarea adevărată o făceau ei înşişi. Puşcariu, mai realist, şi-a luat colaboratori, cel puţin de la o vreme, care erau redactori propriu-zişi, rolul lui reducîndu-se la controlul muncii acestora. (O situaţie, în linii mari, foarte asemănătoare cu aceea de astăzi, cînd Institutul de lingvistică din Bucureşti şi celelalte două unităţi ştiinţifice — din Iaşi şi Cluj — care elaborează această operă de interes naţional, nu mai aparţin Academiei R.S.R., rămasă numai beneficiară, în loc de producătoare şi totodată beneficiară, ca mai înainte.) Tot „comandate44, chiar dacă puteau fi conduse, eventual întocmite, în colaborare cu oameni din afară, de către membri ai ei, erau şi alte lucrări, ca, de pildă, culegerile de documente, cataloagele de manuscrise existente în biblioteca Academiei, Bibliografia veche românească ş.a. O acţiune a ei, necunoscută astăzi, foarte importantă, căci ajuta, direct şi indirect, la dezvoltarea ştiinţei, consta, pe de o parte, în acordarea de burse nu numai studenţilor, ci şi licenţiaţilor — acestora pentru continuarea studiilor de specialitate la universităţi străine — iar pe de alta, în publicarea de concursuri, cu premii, pentru întocmirea de lucrări socotite importante şi necesare în diverse domenii de activitate ştiinţifică. In treacăt spus, burse de felul celor din urmă acorda şi statul. Cît priveşte premiile, ele erau foarte substanţiale şi puteau fi obţinute chiar pentru lucrări deja apărute. Nu mai vorbesc de marele premiu (12 000 lei valoare aur), destinat unor mari personalităţi ajunse la apogeul gloriei lor. Căci Academia Română era bogată, de pe urma donaţiilor numeroase şi, unele,
79
    imense ca volum. (In Memorii I am vorbit de cel mai generos donator al ei : Tache Anastasiu din Tecuci, cu cele patru milioane, în valoare aur.) Atingînd această problemă, nu pot să trec cu vederea că cel mai bogat om al ţării noastre de acum 70—80 de ani, Gheorghe Gr. Cantacuzino, supranumit, de aceea, „nababul44, n-a făcut, se pare, nici o donaţie Academiei. Cred că acelaşi lucru se poate spune despre Brătieni, care aveau şi ei averi mari. în schimb, „boieri44 mai puţin cunoscuţi şi în orice caz nu mai bogaţi, ca Adamache şi Agarici, amîn-doi moldoveni, şi-au înscris în modul acesta numele în istoria culturii naţionale. Academia Română acorda premii şi burse „Adamache44, pe cele dintîi, în fiecare an.
       înainte de a se hotărî, legal vorbind, transformarea acestei instituţii în Academia Republicii Populare Române, adică, de fapt, reorganizarea ei pe baze radical noi, s-a pregătit oarecum terenul. Iniţiativa au luat-o, cred, unii membri vechi ai ei de la Secţia ştiinţifică. Ceea ce ştiu absolut sigur este faptul că în fruntea lor se găsea Traian Săvulescu, titular încă din 1936 al acestei secţii, care s-a dovedit a fi extrem de activ, ca să nu zic şi zelos. îl ajutau la aceasta numeroasele sale calităţi, printre ele inteligenţa, abilitatea şi ambiţia, la care se adăuga, strict obiectiv vorbind, valoarea lui ştiinţifică reală. Dealtfel, după terminarea definitivă a operaţiei de organkare a noii Academii, a fost numit preşedinte al ei.
       Hotărîrea în acest sens a forurilor superioare a devenit oficială, printr-un Decret, pe ziua de 9 iunie 1948. Pentru întocmirea Statutelor, în care aveau să se prevadă principiile propriu-zise şi diversele modalităţi privind activitatea concretă a noii instituţii, şi pentru preluarea şi administrarea bunurilor vechii Academii a fost numit, prin acelaşi act oficial, un comitet provizoriu, alcătuit dintr-un mare număr de membri titulari şi trei supleanţi. Voi da numai numele acelora, puţini, cu care am lucrat de-aproape şi vreme destul de îndelungată : Traian Săvulescu, Ştefan S. Nicolau, C. I. Balmuş şi A. Kreindler. (Doritorii de a afla amănunte pot găsi în volumaşul „Academia R.S.R. Organizare. Unităţi de cercetare44, Bucureşti 1966, unde este reprodus şi Decretul amintit. Mai tîrziu — nu ştiu cînd anume — va apărea
80
     o lucrare voluminoasă, în curs de elaborare, care va conţine istoria completă şi detaliată a instituţiilor academice existente de-a lungul timpului pe teritoriul de astăzi al ţării noastre.)
        Spre deosebire de Academia Română, care era, cum se spunea, un for de consacrare, chiar dacă avea, mai bine zis patrona, efectiv, o activitate ştiinţifică, aşa cum am arătat ceva mai înainte, continuatoarea ei a fost, de la început, o adevărată uzină sau, ca să folosesc un termen industrial modern, un fel de combinat, cu multe unităţi active, bine organizate pentru a lucra efectiv în toate ramurile ştiinţei în sensul cel mai larg al cuvîn-tului. Ajunsese să aibă 56 de institute şi centre de cercetări, care acopereau, prin profilul lor, în linii mari, toate necesităţile de ordin material şi spiritual ale unei societăţi în plină transformare revoluţionară, pe baze democratice foarte avansate. Toate aceste unităţi ştiinţifice au fost înzestrate, la început modest, cum nu era posibil altfel, şi din ce în ce mai conform cu cerinţele teoretice şi practice ale ştiinţei şi tehnicii moderne, pe măsură ce trecea vremea. înzestrarea lor nu se limita la aparatură, biblioteci etc., ci se extindea, cum era şi firesc, cu o grijă tot aşa de mare, şi la cercetători, adică la om, factorul hotărîtor în materie de producţie, indiferent de natura acesteia. Ei se recrutau, mai întîi, dintre specialiştii deja formaţi, în număr destul de mare, care dovediseră, prin lucrările lor, competenţă în disciplina respectivă. Dintre ei s-au recrutat directorii şi directorii adjuncţi, şefii de secţie şi şefii de sector, toţi cu misiunea, grea şi plină de răspundere, de a forma, cum se spunea curent, cadre tinere de cercetători, aceştia proveniţi dintre absolvenţii fruntaşi ai universităţilor şi politehnicilor. Unităţile ştiinţifice ale Academiei noi aveau un plan cu probleme de specialitate, cele mai multe — la disciplinele cu aplicaţie practică, aproape toate — legate direct de planul de stat, întocmit în vederea progresului cultural şi economic al ţării. Planurile institutelor şi ale centrelor se întocmeau pe baza propunerilor şefilor de secţii şi de sectoare, în şedinţele consiliilor lor ştiinţifice, din care făceau parte, de multe ori, şi oameni din afară, cunoscuţi prin experienţa lor îndelungată ca buni specia-
81
    lişti. Ele căpătau formă definitivă şi începeau, deci, să fie puse în aplicare, după ce erau aprobate de conducerea Academiei.
        Ar fi trebuit să arăt mai înainte cine constituia acest for suprem al ei. Preşedintele ei era ajutat, direct, de vicepreşedinţi, care, în momentul cînd reţeaua unităţilor de cercetare a crescut, erau în număr de patru, fiecare cu sarcina principală de a răspunde de munca unui grup de asemenea unităţi înrudite, aproximativ, prin preocupările lor ştiinţifice. Indirect, adică mai puţin direct, la desfăşurarea în bune condiţii a activităţii de toate felurile contribuia prezidiul Academiei, alcătuit, în afara preşedintelui şi a vicepreşedinţilor, din preşedinţii celor 13 (uneori au fost numai 12) secţii ale Academiei şi din secretarul ei general (numit, mai tîrziu, prim-secretar, ajutat de un adjunct). Acesta avea conducerea secretariatului, în ansamblu, organ de executare a măsurilor devenite definitive prin votul prezidiului şi de organizare a birourilor şi a tuturor serviciilor de natură pur administrativă. Existau apoi o direcţie a personalului, cu atribuţii, în bună măsură, şi politice, şi una a relaţiilor cu străinătatea, foarte importantă prin rolul ei de a organiza, potrivit deciziilor luate de conducerea Academiei, realizarea schimburilor ştiinţifice de toate felurile cu instituţii similare de peste graniţă. Un loc de frunte ocupau în acest domeniu legăturile cu academiile ţărilor socialiste. în fiecare an sau la doi ani se încheiau cu acestea convenţii speciale pentru colaborare la rezolvarea unor probleme comune şi pentru întreţinerea şi dezvoltarea schimbului de cercetători, de publicaţii etc. Cadrul acestei din urmă acţiuni era mult mai larg, întrucît călătorii de studii şi procurarea reciprocă de cărţi, reviste etc. se făceau şi cu instituţii ştiinţifice din ţările burgheze.
        Am pomenit ceva mai sus de secţiile Academiei R.P.R. (devenită în 1965 Academia R. S. România). Ele erau la această dată următoarele : Ştiinţe matematice ; Ştiinţe fizice ; Ştiinţe chimice ; Ştiinţe tehnice ; Ştiinţe biologice ; Ştiinţe agricole şi silvice ; Ştiinţe geologice, geofizice şi geografice ; Ştiinţe medicale ; Ştiinţe economice şi cercetări sociologice ; Ştiinţe filozofice, psihologice şi
32
    juridice ; Ştiinţe istorice ; Ştiinţe filologice; Literatura şi artă.
        Secţiile ţineau, de obicei lunar, şedinţe de comunicări ale membrilor ei, ale cercetătorilor din institutele dependente de ea şi ale unor specialişti din afară. Discutau problemele trecute în planul unităţilor lor ştiinţifice din punctul de vedere al rezolvării lor, cu dreptul de a aproba şi de a respinge, după caz, soluţiile propuse. Se ocupau, bineînţeles, şi de chestiuni pur administrative, legate de activitatea lor sub toate formele ei. Multe dintre lucrările respective erau discutate mai întîi în birourile secţiilor şi după aceea veneau la şedinţele plenare spre a fi ratificate. Organizarea strict tehnică a muncii era în seama unui secretar ştiinţifico-adminis-trativ.
        Rezultatele obţinute în institute de către cercetători, după ce erau aprobate de secţiile respective, se publicau fie în volume independente, toate cu lucrări colective prevăzute în plan, fie, cele mai multe, în revistele de specialitate ale secţiilor, unele scrise în limbi străine, majoritatea însă în limba română. Dau un singur exemplu, cunoscut direct de mine. Secţia de Ştiinţe filologice avea următoarele reviste : Revue (roumaine) de linguis-tique, Studii şi cercetări lingvistice, Limba română, Revista de istorie literară şi folclor. La acestea se adăuga un periodic anual, intitulat Fonetică şi dialectologie.
        Trebuia să arăt mai înainte că Academia avea (şi continuă să aibă) filiale în centrele universitare vechi, cu tradiţie ştiinţifică, Iaşi şi Cluj, şi baze în unele mai tinere, Timişoara şi Tg. Mureş, fiecare dintre ele cu o conducere, în general, destul de autonomă, cu unităţi de cercetare şi cu revistele corespunzătoare. Această descentralizare ştiinţifică, excelentă în sine, ca şi prin rezultatele obţinute, a fost o noutate, se poate spune revoluţionară, care încuraja ostenelile atîtor oameni bine pregătiţi în toate privinţele şi dispuşi să lucreze cu entuziasm şi cu spor în cele mai multe ramuri de activitate ştiinţifică.
        Primii membri ai Academiei în noua ei formă au fost numiţi. Nici nu se putea proceda altfel, din moment ce
83
    vechea instituţie academică nu mai exista şi, deci, nu exista un for constituit care să aleagă pe membrii continuatoarei ei. Decretul respectiv a apărut în august 1948, aşa că, după terminarea vacanţei, care nu prea exista în anii aceia de frămîntări febrile, această instituţie a putut să-şi înceapă activitatea în noua ei formă. Dintre vechii membri ai Academiei Române au fost numiţi, ţinîndu-se seamă şi de trecutul lor politic, cum nu se putea altfel în noile condiţii de viaţă a ţării noastre, printre alţii, C. I. Parhon, Mihail Sadoveanu, Simion Stoilov, Traian Săvulescu, Gheorghe Macovei, Mihai Ciucă, Andrei Ră-dulescu, George Enescu, Victor Eftimiu, Iorgu Iordan. Dintre cei noi amintesc pe Alexandru Myller, Simion Sanielevici, Radu Cernătescu, Gheorghe Spacu, Emanoil C. Teodorescu, Dimitrie Voinov, Daniel Danielopolu, Ni-coiae Hortolomei, Nicolae Gh. Lupu, Mihai Ralea, George Călînescu, Gaâl Gâbor, Emil Petrovici, Alexandru Ro-setti.
        După numirea primilor membri titulari ai Academiei (august 1948) în noua ei formă, într-o şedinţă plenară, ţinută la 28 octombrie a aceluiaşi an, au fost aleşi post mortem 14 oameni de cultură în sens larg, care, după părerea dominantă în acel moment, trebuiau să facă parte din această instituţie „de consacrare“, dar n-au fost consideraţi vrednici de această... onoare de către regimurile trecute. Majoritatea celor aleşi meritau cu prisosinţă această „reparaţie^ : Eminescu, Creangă, Caragiale, Ghe-rea, Ibrăileanu, pictorii Luchian şi Andreescu, doctorul Dumitru Bagdasar, poate şi alţi doi sau trei. Ultimul are nevoie de o „prezentare“, fiind mult mai puţin cunoscut. Este creatorul neurochirurgiei româneşti şi a fost membru al P.C.R. din ilegalitate. Mai presus, din punct de vedere etic, sta o calitate, supremă în ochii mei : modestia, floare rară, în general, şi rarisimă pe la noi. Fiind ministru al Sănătăţii publice în guvernul Groza (numai un an şi ceva, căci s-a prăpădit în vara anului 1946), a refuzat să semneze hotărîrea luată de Consiliul de Miniştri pentru promovarea lui ca profesor (era numai conferenţiar, în ciuda vîrstei şi a meritelor reale), dînd explicaţiile necesare pentru justificarea refuzului, care echi-
84
    vala cu un adevărat protest contra iniţiativei luate de colegii săi din guvern.
        Ca de obicei în atmosfera „fierbinte4* de atunci, s-a sărit şi peste cal, şi alegerea lui D. Neculuţă a fost, evident, o greşeală. Autorul propunerii şi al susţinerii ei fanatice a fost acelaşi „duh rău44, pomenit de mai multe ori în aceste pagini, care era un fel de factotum, deşi nu era încă membru al Academiei.
        Şedinţa festivă de inaugurare a Academiei R.P.R. a avut loc în toamna anului 1948. Au participat tovarăşi din conducerea superioară, în frunte cu primul secretar al Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, care a rostit o alocuţiune. Programul de activitate,, în linii mari, a fost prezentat de Traian Săvulescu, preşedintele ei. Nu mă opresc, fiindcă nu mi se pare necesar, asupra amănuntelor. Menţionez unul singur, privitor la disciplina mea, a cărei sarcină principală, de onoare, cum i se va fi spus, trebuia să fie reluarea muncii la Dicţionarul (tezaur al) limbii române. Dealtfel, printre cele dintîi unităţi de cercetare ştiinţifică ale noii academii, create în 1949, a fost Institutul de lingvistică, avîn-du-mă pe mine ca director.
        După constituirea ei, aşa cum am arătat sumar, dar suficient, pînă aici, Academia şi-a început efectiv activitatea şi ca atare, aş zice, în sensul că prezidiul ei, alcătuit din preşedinte, vicepreşedinţi, secretarul general şi preşedinţii secţiilor, atît în plenul lui, cît şi printr-un birou restrîns, s-a apucat de lucru în şedinţe relativ frecvente, în care se puneau şi se rezolvau probleme de interes general, privind întreaga ei activitate. Acelaşi lucru s-a întîmplat cu secţiile, care îşi aveau programul de activitate, legat strîns de profilul lor ştiinţific. Preocuparea lor principală era urmărirea de aproape a muncii desfăşurate în institutele care le aparţineau.
        In 1955 s-au făcut alegeri masive de noi membri. Se simţea realmente nevoia înmulţirii lor, date fiind problemele din ce în ce mai numeroase care se iveau şi aşteptau să fie rezolvate, mai cu seamă în domeniul ştiinţelor, cele mai numeroase, cu aplicaţii practice. Majoritatea noilor aleşi aveau pregătirea profesională necesară, adesea la un nivel ridicat şi foarte ridicat, încît meritau
8*5.
    cu prisosinţă onoarea de a face parte din cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură al ţării, cum se spunea chiar în statutele lui. Au intrat însă şi oameni care mai puteau aştepta sau care n-ar fi trebuit să intre niciodată pe uşa lui în această calitate plină de exigenţă. Numărul mare al celor aleşi în 1955 a făcut pe unul dintre ei, care avea şi un rol politic important, să afirme, foarte spiritual şi totodată destul de potrivit cu situaţia, că Academia R.P.R. a devenit o organizaţie de masă.
       Voi da o serie de nume cunoscute, toate de scriitori şi artişti în general, cei mai mulţi cu merite indiscutabile, care îi îndreptăţeau să devină membri ai ei. Mă refer numai la ei, fiindcă au intrat în secţia din care făceam şi eu parte, ceea ce însemnează că i-am cunoscut măcar relativ bine şi că, prin urmare, sînt în măsură să fac aprecieri mai mult ori mai puţin juste.
       încep cu Tudor Arghezi. Se ştie că, imediat după instaurarea regimului democrat-popular, acest scriitor a devenit, ca să zic aşa, eroul unei broşuri de tristă amintire : Putrefacţia poeziei sau poezia putrefacţiei. Autorul ei era Sorin Toma, fiul lui A. Toma, care a fost unul dintre primii poeţi socialişti din România. M-am întrebat care era scopul. Oare locul lui Arghezi trebuia luat de altcineva ? A. Toma ajunsese membru titular al Academiei. Asta în timp ce Eminescu însuşi era prezentat de către I. Vitner, adjunctul lui G. Călinescu la Institutul de istorie literară şi folclor, totodată şi şef al catedrei de Istorie a literaturii române, drept „exponent în poezia românească al burghezo-moşierimii“. Revenirea la... sentimente mai bune din partea unui anumit for politic în ce priveşte pe Arghezi, nu ştiu cum s-a produs. Pot povesti un episod amuzant în legătură cu acest eveniment. Fiind chemat la conducerea politică supremă, poetul, căruia i s-a trimis, pentru transport, o maşină specială, a întîrziat puţin, dar nu din vina sa. Ajuns, deci, cu întîrziere la destinaţie, gazda l-a întrebat, ca un fel de scuză, dacă a cam aşteptat sosirea vehiculului. Arghezi a înţeles întrebarea în felul său, foarte potrivit cu situaţia dată. „Da ! Zece ani !“
       Preopinentul lui era foarte activ, în presă (mă gîn-desc la revistele de cultură generală) şi la Academie (în
86
   cadrul secţiei respective). îşi publica poeziile, îşi spunea cuvîntul... autorizat şi din punct de vedere politic etc. Voi povesti, pe scurt, o scenă al cărei erou principal (căci erau şi unii „secundari46) a fost el. Intr-o zi a venit cu o poezie la şedinţa obişnuită a Secţiei de limbă, literatură şi arte. Textul ei era deja tipărit în formă de şpalturi, urmînd să apară (cum a şi apărut) în numărul aflat sub presă al Vieţii româneşti. Poezia purta titlul foarte... gingaş (autorul se adresa copiilor !) : „Piulici şi fraţii lui mici66. (Cred că l-am reţinut exact.) Se vorbea de cei trei pui ai unei rîndunele, de fapt aproape numai de unul dintre ei (Piulici !), care, stăpînit de spirit revoluţionar, la fel cu marea majoritate a cetăţenilor ţării, s-a hotărît să rupă definitiv cu trecutul. A părăsit frumuşel cuibul, călduţ şi frumos, construit de maică-sa sub streaşină casei, şi a zburat spre un prun din apropiere. Nu mai ţin minte, dacă a izbutit să ajungă şi să se aşeze în el — căci asta îi era intenţia : să-şi stabilească domiciliul în pom — dar ştiu că, fiind încă destul de crud, fără putere, a căzut jos. Noroc de o... pionieră, care trecea pe acolo. Altfel s-ar fi prăpădit, sărmanul de el ! Deci, două... lovituri politice : încercarea, fie şi nereuşită (pentru moment !), de a face revoluţie şi intervenţia salvatoare a pionierei. Gîndiţi-vă ce s-ar fi întîm-plat în altă parte, unde nu existau pionieri ! în timpul lecturii l-am privit tot timpul pe Sadoveanu, care prezida şedinţa. Suferea şi fiziceşte, aş zice, de pe urma suferinţei estetice nemaipomenite. La sfîrşit, discuţia, cum se obişnuia în cazul comunicărilor propriu-zise. Sadoveanu, care de-abia îşi putea ştăpîni mînia — noi, ceilalţi, mai mult zîmbeam, fiindcă, din politeţe, nu puteam rîde — a vorbit cam aşa. Se ştie de veacuri şi de milenii că rîndunica este, cel puţin în ţările cu climă temperată ca a noastră, o pasăre oarecum domestică. Ea iubeşte omul şi casa lui. Aşa se explică alegerea streaşinei pentru facerea cuibului. Cîteodată alege, dacă împrejurările permit, chiar casa însăşi, adică interiorul ei. Cum îşi poate imagina cineva, fie el şi poet, că un pui de rîndunică renunţă la deprinderea milenară a speciei lui. Este drept că poezia presupune o mare libertate de spirit, dar numai în anumite limite. Era de faţă şi Traian
87
    Săvulescu, preşedinte atunci al Academiei, care participa, din dragoste pentru Sadoveanu („bădia Mihaiu, cum îi spunea el), la şedinţele secţiei noastre. A luat şi el cu-vîntul, în calitate de biolog, spunînd, între altele, că rîn-dunelele au totdeauna un număr pereche de pui, de obicei doi, mult mai rar patru, dar niciodată trei (sau unu). Autorul poeziei nu şi-a pierdut cumpătul — cel puţin aşa părea sau voia să pară — şi a dat un răspuns bolmojit, din care nu se putea reţine nimic coerent. Poezia a apărut, bineînţeles, fără nici o modificare în revista Viaţa românească, fostă a lui G. Ibrăileanu.
        Poetul în cauză se făcuse relativ cunoscut înainte de 23 August mai ales ca traducător al literaturii reginei Elisabeta (Carmen Sylva). Nu-i întîmplătoare această... alegere, adică preferinţă ; ea se înţelege uşor de la sine. E mai greu de spus dacă atracţia exercitată asupra traducătorului pornea de la calitatea de regină a autoarei originalelor sau de la modesta lor valoare poetică, atît de asemănătoare cu a propriei lui producţii literare. Pictorul Jean Steriadi, membru şi el al secţiei noastre, ţinea să-i spună, adesea şi cu... martori, colegului prezentat de mine aici mai sus, că i-a citit toate traducerile făcute din opera reginei şi că ele i-au plăcut nespus de mult !
        In planul iniţial de organizare a Academiei R.P.R., Secţia de limbă, literatură şi arte a avut opt locuri de membru din domeniul literaturii. (Membrii corespondenţi au fost aleşi ulterior, după constituirea ei propriu-zisă, şi nu numai la această secţie.) In august 1948 au fost numiţi, dacă ţin bine minte, şapte, toţi filologi şi scriitori. Al optulea loc a fost atribuit, după ce Academia şi-a început activitatea în condiţii să le zicem normale, lui Camil Petrescu. Mai tîrziu au intrat în această secţie atît academicieni (mai toţi aleşi dintre corespondenţi), cît şi membri corespondenţi, aparţinînd, prin formaţia lor profesională, tuturor sectoarelor ei (filologie, literatură şi arte). Majoritatea au intrat în 1955, cînd, cum am mai spus, s-au făcut alegeri masive. Dau cîteva nume, dintre -cele mai cunoscute : Al. Graur, Tudor Vianu, Gala Ga-laction, Al. Philippide, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Geo Bogza, Jean Al. Steriadi, Camil Ressu, Iosif Iser,
88
    Ion Jalea, Duiliu Marcu, Cornel Medrea, Lucian Grigo-rescu.
        Participarea la diversele manifestări ale Academiei, în primul rînd, la şedinţele secţiilor, cea dinţii îndatorire nu numai statutară, ci şi morală, a membrilor ei, era mai mult decît satisfăcătoare, spre deosebire de ceea ce s-a întîmplat mai tîrziu, cu deosebire în ultimii ani. Cei mai mulţi participau activ : veneau cu comunicări, luau cuvîntul în legătură cu diversele probleme supuse discuţiei etc. Se simţeau legaţi de instituţia care le făcuse onoarea să-i primească în sînul ei şi dovedeau aceasta în toate chipurile. Un număr dintre ei lucrau permanent in institutele de cercetări ale Academiei, ca directori, di-rectori-adjuncţi, şefi de secţie şi de sector. In modul acesta, instituţia noastră părea şi chiar era de fapt o imensă unitate ştiinţifică, ale cărei subunităţi se simţeau solidare între ele, şi ca ansambluri şi prin membrii lor. Se poate afirma şi dovedi cu fapte că, în acest nou cadru, ştiinţa românească a atins un înalt nivel, cantitativ şi calitativ. In această perioadă s-au format majoritatea cadrelor de cercetători care contează cu adevărat în istoria disciplinelor respective. Trebuie să adaug, chiar dacă am mai spus, că la această dezvoltare, nemaiîntîlnită pînă atunci, a ştiinţei noastre au contribuit şi instituţiile de învăţămînt superior, care colaborau permanent cu Academia, şi nu numai prin cadrele lor didactice. Toată această organizare, cu totul nouă, răspundea necesităţilor dezvoltării generale a învăţămîntului şi ştiinţei. Bineînţeles, evoluţia societăţii noastre a cerut — cum era firesc — pe parcursul anilor, modernizări şi perfecţionări ale acestui sistem, în funcţie şi de noile cerinţe ale disciplinelor respective.
        Schimburile ştiinţifice cu străinătatea erau foarte vii şi constau nu numai în publicaţii de tot felul, ci şi în contacte personale cu cercetătorii de peste graniţă. în cazul ţărilor socialiste se încheiau convenţii ştiinţifice între academii, cu celelalte, relaţiile erau stabilite prin înţelegeri speciale între guvernul nostru şi guvernele lor. Contactul amintit se realiza prin „schimb de experienţă44, adică prin trimiterea cercetătorilor noştri, pentru o perioadă de timp, variabilă după caz, la institute străine
39
    de specialitate, şi prin participarea lor la reuniuni ştiinţifice internaţionale. La rîndul nostru făceam acelaşi lucru, primind cercetători de peste graniţă şi organizînd congrese cu invitaţi străini. Nu pot trece sub tăcere succesul, ieşit cu mult din comun, al următoarelor manifestări de acest fel de la noi : Congresul de pedologie (i-am uitat data), cel a lingviştilor (1967) şi cel de Lingvistică şi filologie romanică (1968), pe care nu le-au uitat pînă astăzi participanţii străini rămaşi încă în viaţă.
         In perioada amintită mai sus, în fruntea conducerii Academiei s-au aflat, ca preşedinţi, Traian Săvulescu, Athanase Joja şi Ilie G. Murgulescu. I-am cunoscut pe toţi foarte bine, întrucît, începînd din 1955, am fost membru al biroului, iar după decesul celui dintîi (1959), vicepreşedinte pînă în aprilie 1966. Sînt, deci, în situaţia de a face aprecieri, cel puţin în general, juste despre ei în calitatea pe care au avut-o.
         Cel dintîi impunea, înainte de toate, prin inteligenţa, ca şi prin valoarea sa ştiinţifică. Ştia să fie energic, dar, de obicei, îşi doza energia după împrejurări. Pe oameni îi aprecia, în general, cel puţin ca atitudine concretă, după criterii subiective. Nu se înţelegea aproape deloc cu colegii care aveau o personalitate propriu-zisă. Fiind extrem de ambiţios, ţinea să-şi impună punctul său de vedere, care era dictat adesea nu de o convingere propriu-zisă, ci de conjunctură. In ciuda tendinţei de a apărea drept om capabil să conducă prin propriile-i forţe, care, repet, nu-i lipseau, de cele mai multe ori executa, fără şovăire, dispoziţiile forului care se ocupa de treburile Academiei, transmise mai totdeauna printr-un intermediar. Acesta era Mihail Roller, academician, fără o contribuţie ştiinţifică deosebită, membru în biroul instituţiei. Singura scuză a acestui om, care a făcut mult rău întregii noastre vieţi culturale şi ştiinţifice, era o maladie psihică, agravată de un fanatism exacerbat.
         Dată fiind această stare de lucruri, Academia a fost frînată în dezvoltarea frumoasă care era de aşteptat, graţie muncii serioase a celor mai mulţi dintre cercetătorii ei. Un exemplu de obedienţă în sensul arătat aici este următorul. La o şedinţă a Secţiei de limbă, literatură şi arte, în care trebuia să se analizeze macheta Dicţionaru-
90
     lui limbii române literare contemporane — despre această lucrare va mai fi vorba în paginile volumului de faţă — a participat şi preşedintele, cu scopul de a împiedica discuţia. Primise dispoziţie în acest sens de la „adjunctul44 său — îi spun aşa, deşi în realitate, el era, mai degrabă, conducătorul — care voia să-şi apere protejatul pus în fruntea Institutului de lingvistică. Zaharia Stancu venise pregătit, cu un raport de multe zeci de pagini, pe care îl întocmise, foarte probabil, împreună cu alţii, menit să arate numeroasele şi gravele lipsuri ale acestei lucrări. Şedinţa n-a mai avut loc, în parte şi din vina mea, care o prezidam. M-am lăsat intimidat de atmosfera pregătită de mai înainte, ceea ce nu este o scuză, şi n-am făcut uz de dreptul, pe care îl aveam, de a continua şedinţa deja începută. Ce fel de atmosferă se putea crea, în acea vreme, prin tot felul de mijloace, se va vedea şi în capitolul următor.
        Din pricina scăderilor sale de natură umană, Traian Săvulescu n-a putut contribui, în măsura aşteptată, la dezvoltarea instituţiei noastre, cum ar fi putut, graţie calităţilor de ordin intelectual şi sprijinului de care s-a bucurat din partea forurilor superioare. A fost preşedinte de la început pînă la moarte (1959), şi chiar dacă în ultimii ani ai vieţii sale n-a mai lucrat aproape deloc, fiind grav bolnav, a avut destul timp şi, pe deasupra, condiţii favorabile, pentru a ridica Academia la înălţimea impusă de rosturile ei. La un moment dat, s-a întocmit proiectul măreţ al unui sediu corespunzător importanţei ei. (Autor : acad. Duiliu Marcu.) Ar fi costat circa 200 de milioane. N-ar fi fost prea greu să le obţină, cu concursul, pe care l-ar fi avut al tuturor membrilor ei, dacă ar fi apelat la dînşii, cum ar fi cerut spiritul democratic al momentului.
        Athanase Joja era, în multe privinţe, opusul predecesorului său. Avea o pregătire filozofică şi chiar politică excelentă. Ca om, inspira o simpatie de la prima vedere şi, mai totdeauna, de durată. Ştia să fie afabil în mod natural. Dovedea înţelegere pentru orice punct de vedere, în limitele logicii şi ale sincerităţii. Deşi membru vechi de partid (sau, mai degrabă, tocmai din cauza aceasta), nu se lăsa stăpînit nici de dogmatism, cum se
91
    spunea adesea atunci, nici de fanatism. Era tolerant şi liberal în sensul frumos al cuvîntului. Avea aprioric încredere în oameni şi mai cu seamă în colaboratorii săi direcţi. Aşa se explică îmbunătăţirea simţitoare a atmosferei din cadrul Academiei, considerată în ansamblu, adică şi în institute şi în celelalte anexe ale ei. Este drept că „spiritul rău“ din epoca predecesorului dispăruse, dar, chiar dacă ar fi continuat să trăiască, n-ar mai fi putut influenţa asupra conducerii. Athanase Joja era membru al Comitetului Central, se bucura de perfecta încredere a conducerii superioare de partid şi cunoştea temeinic atît doctrina, cît şi metodele filozofiei marxiste. Personal, nu se ostenea prea mult în munca sa de preşedinte. In schimb, ajuta, prin întregul său mod de a fi, pe vicepreşedinţi şi, prin aceştia, pe conducătorii unităţilor Academiei, să-şi desfăşoare activitatea în cele mai bune condiţii posibile. Sub preşedinţia lui, instituţia noastră a făcut progrese sensibile, nu numai ştiinţifice, ci şi umane, dacă pot spune aşa.
        Un fel de sinteză a însuşirilor înaintaşilor săi a reprezentat al treilea preşedinte cu care am colaborat eu foarte de aproape : Ilie G. Murgulescu. Avea energia şi puterea de muncă ale lui Traian Săvulescu, pe care le folosea în întregime în interesul instituţiei, şi capacitatea de înţelegere justă a lui Athanase Joja, cu luări de atitudine personală ori de cîte ori nu era de acord. Prezenţa lui la Academie era activă în cel mai înalt grad. Ţinea să cunoască de aproape şi să influenţeze cu autoritatea sa de preşedinte toate serviciile, indiferent de natura lor. Avea o mare experienţă administrativă, lipsită cu totul de spirit birocratic. Fusese rector al Politehnicii din Timişoara şi al Universităţii din Bucureşti, ministru-adjunct al învăţământului superior şi ministru titular al învăţământului. Ca vechi luptător comunist şi membru al Comitetului Central, cunoştea foarte bine tot ce era necesar pentru a conduce principial instituţiile de care răspundea. Aceste calităţi îl ajutau totodată să judece cu mintea sa şi a colaboratorilor direcţi toate situaţiile şi să apeleze numai în împrejurări speciale la sfaturile forului tutelar. Pentru dînsul, descentralizarea academică era o realitate. A organizat cîteva sesiuni de lucru la se-
92
     diul filialelor şi bazelor Academiei. Vizita, însoţit de vicepreşedintele de resort, institutele din Bucureşti. Această inovaţie a surprins, mai totdeauna neplăcut, pe mulţi colegi, în frunte cu unii directori ai unităţilor vizitate. Unul dintre ei, absent din oraş, după ce a aflat despre interesul preşedintelui manifestat la faţa locului pentru munca cercetărilor, a vorbit de „descindere44, termen foarte deplasat şi doveditor al lipsei totale de înţelegere justă din partea unui om de ştiinţă. In rezumat, pot afirma, cu toată convingerea şi cu toată obiectivitatea, că trieniul prezidenţial 1963—1966 a corespuns, într-o măsură superioară celor precedente, exigenţelor unei adevărate conduceri.
   Y. DEZBATERI ŞTIINŢIFICO-IDEOLOGICE
         Printre cele dinţii institute de cercetări, create ca unităţi ştiinţifice ale Academiei R.P.R., a fost, cum am mai spus, cel de Lingvistică din Bucureşti (1949), după care au urmat, n-aş putea preciza cînd anume, în orice caz nu prea tîrziu, cele de la Cluj şi Iaşi (acesta, cu numele de „centru“, din cauza dimensiunilor mai limitate ale posibilităţilor de lucru). Preferinţa aceasta, de natură pur cronologică, pentru cercetările din domeniul limbii (combinate cu cele privitoare la literatură şi folclor) se explică şi se justifică. Vechea Academie a avut de la început şi multă vreme după aceea drept sarcină principală, cu mult mai importantă decît toate celelalte, fiindcă era de interes naţional, întocmirea unui dicţionar şi a unei gramatici a limbii noastre. De aceea, la şedinţa inaugurală a Academiei R.P.R. s-a declarat, solemn, după cum iarăşi am mai arătat, în treacăt, că sarcina de frunte a lingviştilor este reînceperea muncii la dicţionarul, elaborat ceva mai mult de o treime, de-a lungul a circa patruzeci de ani (cu întreruperi provocate de cele două războaie) de un colectiv sub conducerea lui Sextil Puş-cariu.
         Trebuie să fac un scurt istoric al problemei dicţionarului şi gramaticii, aşa cum au pus-o specialiştii noştri la scurt timp după Eliberare. Din iniţiativa lui Al. Graur, membru vechi al P.C.R. şi, în această calitate, mai pregătit politic decît noi ceilalţi, s-a început munca la un dicţionar pentru un public foarte larg, care urma să cuprindă circa 28 000—30 000 de cuvinte, socotit îndestulător pentru nevoile oamenilor obişnuiţi, cu studii elementare şi, cel mult, medii. S-a lucrat destul de repede, dar temeinic, şi n-a lipsit mult ca lucrarea să fie gata
94
     de tipar. Din păcate, lucrurile s-au oprit aici, şi, bineînţeles, nu din vina noastră. Aceeaşi soartă a avut şi o „Antologie4*, cu texte literare alese din operele celor mai buni scriitori ai noştri, destinată, înainte de toate, elevilor din şcolile medii (cărora le era destinat, dealtfel, tot în primul rînd, şi dicţionarul). începuserăm lucrul şi pentru întocmirea unei gramatici, care, nefiind prea avansată în ce priveşte redactarea, s-a găsit, la un moment dat, într-o situaţie, aparent curios, mai puţin dezavantajoasă, în sensul că începuturile ei au putut fi utilizate în momentul cînd Academia a hotărît elaborarea unei gramatici ample a limbii române.
        Am dat toate aceste amănunte, ca să arăt că lingviştii noştri şi-au dat seama de necesităţile de ordin cultural, mai multe şi înţelese altfel decît înainte, ale societăţii româneşti în curs de transformare radicală. Prin urmare, n-a fost absolut necesară decizia Academiei, care, bineînţeles, nu numai a lărgit şi adîncit preocupările noastre, dar a acordat sprijinul material şi spiritual pentru ducerea la bun sfîrşit, şi în condiţii superioare, a celor două opere de însemnătate naţională. în acelaşi sens, vreau să spun tot ca o anticipare a activităţii academice publicistice, au mers lingviştii noştri înfiinţînd revista Cum vorbim (1949), adresată unui public larg, cum era firesc şi cum rezultă clar din conţinutul ei şi, mai ales, din accesibilitatea acestui conţinut din punctul de vedere al prezentării lui.
        Această introducere istorică, privind activitatea pre-academică a lingviştilor noştri, care, aparent, nu are nici o legătură cu titlul prezentului capitol, se impunea prin faptul că dezbaterile ştiinţifico-ideologice au pornit de la lingvistică. Este necesar şi aici un scurt istoric al problemei. în U.R.S.S., specialiştii în probleme de limbă erau conduşi, aş zice oficial, căci munca lor era cel puţin patronată, dacă nu şi coordonată, mai totdeauna de Academia de Ştiinţe a întregii Uniuni (cu sediul la Moscova), chiar dacă instituţii academice existau şi în multe dintre republicile unionale. (Dealtfel, şi acestea se conduceau, în ce priveşte lingvistica, după aceleaşi concepţii.) Punctul de vedere teoretic dominant era „marrismul4*, adică doctrina lui N. I. Marr, un mare şi valoros specialist în
95
    studiul idiomurilor caucaziene, dintre care unul era limba sa maternă. El credea şi se ostenea să dovedească, reuşind o bucată de vreme să-şi impună părerile, că orice limbă omenească suferă transformări profunde, tot aşa de radicale ca şi organizaţia social-politică a colectivităţii umane, şi drept consecinţă a acesteia. Mai concret, după Marr, limba rusă a devenit după Revoluţia din Octombrie alta, deosebită, ca esenţă, de cea anterioară în aceeaşi măsură, în care se deosebea noua orînduire social-politică de cea veche. Marr nu mai trăia, dar a avut un succesor, pe I. I. Meşcianinov, academician şi director al institutului de cercetări care purta numele maestrului. Cvasiunanimitatea lingviştilor sovietici şi-au însuşit această doctrină, fiindcă — s-a aflat (adică am aflat noi) după aceea — nu era posibil altfel în atmosfera care domnea atunci şi acolo. S-au împotrivit, destul de timid — n-aş putea arăta în ce mod — lingviştii V. V. Vi-nogradov şi, mai cu seamă, A. Cikobava, acesta georgian, ca şi Marr.
       Dată fiind această situaţie, era oarecum inevitabil ca la noi, unde aproape tot ce se făcea, pe atunci, în scopul schimbării din temelie a vieţii materiale şi spirituale, avea un model străin, lingviştilor români să li se ceară să fie şi ei marrişti. Nici unul dintre ei nu era introdus cum trebuie — s-ar cuveni să spun că nu era deloc introdus — în... misterele acestei probleme, pentru care se cerea o pregătire ideologică, fie şi modestă. Singur Al. Graur înţelegea ceva, şi anume că noua doctrină nu poate sta în picioare. Ne-am luat şi noi ceilalţi după dînsul, cum se zice, fiindcă simţeam într-un fel oarecare că nu poate fi vorba de o revoluţie în limbă şi că Marr aplica foarte greşit ideea că limbajul uman este un produs social, că nu poate exista decît în societate şi prin societate, adică prin oamenii care îl folosesc în relaţiile dintre dînşii. Citiserăm unele recenzii despre lucrările lui Marr publicate în Bulletin de la Société de linguistique de Paris, al căror autor era marele lingvist francez A. Meillet. Acesta aprecia cum se cuvine competenţa lingvistului georgian în domeniul limbii lui materne şi al celorlalte idiomuri caucaziene, dar îi combătea sever concepţia (bineînţeles, nu pentru că era a unui „socialist44 sau „co-
96
    munist44, ci pentru că era profund neştiinţifică). N-am devenit marrişti nici după ce am fost chemaţi la Comitetul Central, unde ni s-a cerut asta. Nu-mi amintesc ce argumente va fi adus mai ales Al. Graur, care, oricît de serioase, nu puteau zdruncina convingerea tovarăşilor de la Direcţia agitaţiei şi propagandei că ceea ce era acceptat în U.R.S.S. nu e permis să nu acceptăm şi noi. N-am devenit marrişti nu fiindcă n-am putut sau n-am vrut, ci din altă cauză, cu a cărei povestire intru în tema pro-priu-zisă a acestui capitol.
        Abuzurile, care nu erau numai de ordin strict ştiinţific, din partea conducerii oficiale a lingvisticii sovietice, au ajuns la urechea lui St alin. Nu i-a fost greu — n-ar fi fost prea greu nici altui ideolog sovietic mai puţin versat decît el în problemele teoretice ale marxismului — să vadă ce aberaţie, aş zice, înainte de toate, ideologică şi politică, era doctrina lui Marr. Şi astfel a intervenit cu binecunoscuta sa broşură Marxismul şi problemele lingvisticii, tradusă imediat în româneşte (1950). Pentru noi lingviştii, apariţia acestei lucrări a însemnat o adevărată binefacere. Partea de contribuţie personală şi originală a autorului, circa 30%, este de ordin teoretic în sens strict. Se arată, pe scurt, că limba nu e suprastructură, ca literatura şi arta, şi că, prin urmare, ea evoluează independent de baza economică şi de toate implicaţiile acesteia. Schimbările în viaţa social-politică a unei colectivităţi umane exercită o anumită influenţă asupra limbii, cum nu se poate altminteri, dat fiind caracterul eminamente social al limbajului, dar ea este superficială, întrucît se reduce exclusiv la lexic, şi anume la partea lui mereu schimbătoare, ca efect al dezvoltării materiale şi spirituale a oamenilor, cu excluderea vocabularului fundamental (în traducerea românească a broşurii s-a spus „fondul lexical principal44). Acesta rezistă vreme foarte îndelungată, aproape la fel ca structura gramaticală (morfologia şi sintaxa). Alte idei emise în lucrarea lui Stalin prezintă o importanţă mai mică, fiind, într-un sens sau altul, consecinţe logice ale celei arătate mai înainte. Unele au fost interpretate greşit, cu un termen savant, academic, se spune dogmatic ( în broşură se vorbeşte de „talmudişti şi bucheri44), şi de aceea au dus la
97
    afirmaţii inacceptabile ca, de exemplu, aceea că dialectele aromân, meglenoromân şi istroromân ar fi limbi, nu subunităţi ale românei, şi aceasta, în temeiul ideii juste din broşură că dialectele se „varsă“, adică dispar cu vremea, în limba comună, a întregului popor. Şi, ziceau unii dintre noi, ramurile amintite ale românei nu se pot vărsa în dacoromână, din cauză că sînt separate geografic (deci şi social-politic). Ca şi cum un idiom oarecare nu poate înceta de a mai exista decît ,,vărsîndu-se“ în altul înrudit cu el din punct de vedere genealogic.
        După cum înainte de apariţia lucrării acesteia modelul cercetării lingvistice îl constituia, în U.R.S.S., N. I. Marr, odată cu ivirea ei locul acestuia a fost luat de Stalin, dar cu un entuziasm şi o pasiune care depăşeau orice limită normală. Bineînţeles, noi n-am putut să nu le ţinem pasul, dar nu numai în domeniul lingvisticii. Astfel s-a organizat sub egida forurilor de resort, curînd după apariţia broşurii în discuţie, o sesiune ştiinţifică generală, dacă îi pot spune aşa, care a durat vreo săptămînă, cu comunicări teoretice, de dirijare a muncii în toate ramurile de activitate, şi extrem de numeroase rapoarte, referate etc. despre modul cum urmează să se aplice în practică directivele fixate la cel mai înalt nivel. S-a criticat foarte aspru tot ce s-a făcut mai înainte, chiar şi mai cu seamă în epoca anterioară Eliberării. Afară de puţine excepţii, şi acestea relative, activitatea culturală şi ştiinţifică desfăşurată la noi de-a lungul timpului a fost judecată, de-a valma, din punctul de vedere al noii doctrine, care nu era cu adevărat nouă decît în ce priveşte concepţia despre limbă. Toate comunicările, rapoartele etc. au fost publicate de Academia R.P.R., care a avut un rol important cu acest prilej, într-un volum enorm, pe care de-abia îl puteai ţine în mîini. Cu-vîntul de ordine pentru toţi oamenii muncii, în special pentru cei din învăţămînt şi cercetare, era aplicarea foarte fidelă, în tot ce gîndeau şi realizau, a acestui nou „val“ ideologic. La cursurile şi seminariile universitare, în studii şi articole cu orice fel de conţinut, şi indiferent de întinderea lor, referirea la lucrarea lui Stalin era absolut obligatorie. Interesa, se pare, mai puţin cum se
98
     făcea, calitativ, această referire. Mă exprim aşa, pentru că aceiaşi „îndrumători*4 ; care ne îndemnau pe toţi să procedăm în felul arătat, au constatat ulterior, cînd s-a schimbat... momentul, că s-au comis greşeli grosolane, bineînţeles din punctul de vedere al aceleiaşi doctrine.
        Aspectul cu mult cel mai grav al acestei „cotituri** a fost modul cum au înţeles destul de numeroşi oameni, cu funcţii importante şi cu răspunderi la fel, să reacţioneze, în calitatea lor de conducători în ministere, instituţii de învăţămînt, unităţi de cercetare etc. Cei mai mulţi erau, poate, de bună-credinţă, în sensul că, pe de o parte, înţelegeau greşit — nu-i ducea mintea prea departe cu analiza temeinică a ideilor — ceea ce aveau de făcut, pe de alta, doreau să dea dovadă de „principialitate**, de fidelitate faţă de partid, cu atît mai vîrtos, cu cît le lipsea posibilitatea de a pricepe just lucrurile. La niveluri mai modeste, dar şi la destui „conducători**, in-terveneau, în primul rînd, interese de tot felul : personale (dorinţa de a „promova**, care presupunea mai totdeauna înlăturarea unui „concurent** primejdios), de grup, de relaţii complicate şi misterioase etc. Fapt este că un mare număr de oameni, bine sau excelent pregătiţi din punct de vedere profesional şi corecţi în ce priveşte atitudinea faţă de regim, au fost pur şi simplu „eliberaţi** din posturile lor. Ca să dau un singur exemplu, acesta din învăţămîntul superior, a cărui situaţie am cunoscut-o mai bine, amintesc ce s-a întîmplat la Politehnica din Bucureşti. Rectorul acesteia ajutat de directorul personalului — un om fără pregătirea politică necesară postului său — a văduvit pur şi simplu instituţia, dată lui spre conducere, de majoritatea profesorilor valoroşi ai ei. Cu mai puţină cruzime s-a procedat şi în universităţi, în şcoli medii etc. Noroc că furia aceasta n-a durat prea mult, după ce s-a sesizat conducerea politică superioară şi s-a putut crea un climat în care adevăratele valori au fost repuse în drepturi, readucîndu-se la posturile lor pe toţi ,„eliberaţii*‘ de valoare.
        Să arăt acum ce s-a întîmplat în lingvistică, punctul de plecare, care ar fi putut să fie şi cel de... sosire, ai dezbaterilor stîrnite de broşura lui Stalin. Executantul dispoziţiilor Direcţiei de propagandă şi agitaţie se ocupa,
99
     e adevărat, căci avea dreptul, de toate disciplinele ştiinţifice, ajutat, fireşte, profesional vorbind, de „specialişti44, totdeauna foarte greu de descoperit. Pentru lingvistică şi filologie în general manifesta o preferinţă evidentă şi... suspectă. Un succesor, peste ani, al său, mi-a spus, şi nu puteam să nu-1 cred, căci a fost în situaţia de a fi bine informat, că această preferinţă se datora şi unei... simpatii speciale pentru persoana mea. Acceptînd ca fiind conformă cu realitatea această informaţie, m-am arătat totuşi mirat că nu avea aceeaşi „simpatie44, ba chiar una mai mare, pentru Al. Graur, care îi spunea în faţă şi cu... martori că nu-i om de ştiinţă, chiar după ce a ajuns academician ba şi unul dintre vicepreşedinţii biroului de conducere al Academiei. Am găsit un răspuns la întrebarea pe care mi-am pus-o mie însumi, singurul logic, după mine. Colegul Graur a fost de la început comunist, adică din ilegalitate, pe cînd eu, care ar fi trebuit să mă simt obligat de a deveni, şi încă, poate, înainte de Eliberare, membru al P.C.R., m-am înscris la social-demo-craţi. Fanatismul, de care am pomenit într-o pagină precedentă, era, în cazul de faţă, de o forţă aproape elementară, fiindcă omul era un psihopat în sensul cel mai strict al termenului.
        Am arătat, din fugă, mai sus că în toate lucrările lingviştilor români referinţele la broşura Marxismul şi problemele lingvisticii existau, şi încă din belşug. Puteam concura chiar pe confraţii şi tovarăşii sovietici. „Dirijorului44 nostru nu i se păreau însă de ajuns, poate numai calitativ, ca entuziasm şi pasiune. Altfel nu-mi explic organizarea, în primele zile ale lui iulie 1951, a unei sesiuni speciale, sub egida Academiei, cu participare extrem de largă şi variată în ce priveşte ocupaţiile şi preocupările celor invitaţi la lucrările ei. Bineînţeles, marea majoritate o alcătuiau profesorii de Limba şi literatura română ai şcolilor de toate gradele, printre ei, foarte mulţi din provincie. Sala de conferinţe a Bibliotecii centrale universitare (din Piaţa Palatului) era plină pînă la refuz, atît dimineaţa, cît şi după-amiaza, de-a lungul a trei zile.
        Ordinea de bătaie a fost dictată de organizatorul întregii campanii îndreptate, din capul locului, contra lin-
100
    gviştilor „consacraţi^ (v. mai departe) şi acceptată de conducerea Academiei, recte de preşedintele ei, care, împreună cu... mentorul său, a asistat tot timpul la dezbateri în loja din dreapta de sus. Au luat cuvîntul extrem de numeroşi participanţi, aproape toţi cu intervenţii dacă nu redactate, cel puţin corectate de oameni special pregătiţi pentru aceasta. Ce s-a spus şi ce nu s-a spus la această sesiune celebră, intrată în istoria, deocamdată nescrisă, adică nedevenită publică, a ştiinţei şi a învăţă-mîntului filologic românesc ! Ţinta criticilor, adică a atacurilor majorităţii vorbitorilor, au fost lingviştii „consacraţi4* : Al. Rosetti, Al. Graur şi cel ce vă povesteşte întîmplarea. Acuzaţiile concrete nu le-am reţinut — cu o singură excepţie —, între altele, din cauză că n-au prea fost. Nu ni se imputa aproape nimic din ceea ce am făcut. Vina noastră cea mare era că n-am dovedit înţelegerea necesară pentru noua orientare ştiinţifică prin aprecieri elogioase la înălţimea valorii ei politice şi ideologice. Şi aceasta, din pricina „rămăşiţelor44 burgheze (şi mic-burgheze ?) ale formaţiei noastre vechi, împotriva cărora nu vrem să luptăm, deşi, ca membri de partid, ne-am angajat la aceasta etc. etc. O acuzaţie gravă adusă mie de decanul Facultăţii de Filologie — Gh. Orzea, fost profesor de liceu la Giurgiu, numit conferenţiar fără titlu academic şi fără lucrări, numai bun pentru funcţia pe care şi-o îndeplinea ca un caporal prusac — a fost că ţin cursuri de Filologie romanică în loc de... Stilistică a limbii române ! Pesemne auzise ceva despre cartea mea cu acest titlu, apărută în 1944, şi, dată fiind totala lui lipsă de pregătire filologică, i se părea, probabil, atrăgătoare.
       Noi, inculpaţii, ne-am dezvinovăţit cum am putut, fără să pot arăta, fie şi vag, în ce chip. Sînt sigur că ne-am făcut şi autocritica — fără aceasta nu se putea —, dar ne-am şi apărat cu destulă demnitate. Fapt este că sala a reacţionat, în general, favorabil la cuvîntările noastre. Ţin minte tot un singur fapt concret, în legătură cu răspunsul meu, lucru firesc, bineînţeles, căci eram direct interesat. Pornind de la acuzaţia formulată de decan, mi-am exprimat surprinderea că el uită calificarea mea legală ca profesor de Filologie romanică şi, deci, obliga-
101
    ţia de a preda această materie, şi nu alta, indiferent care mi-ar trece prin minte sau le-ar plăcea altora. Aplauzele, care n-au lipsit, din partea majorităţii copleşitoare a celor prezenţi, la cuvîntările „vinovaţilor4* s-au transformat de astă dată într-un fel de manifestare aproape ostilă contra celui care mă acuza. Priveam, fără să vreau, la loja unde se aflau cei doi organizatori reali ai sesiunii, care nu puteau să se bucure de... succesul nostru, cu totul neaşteptat de dînşii. La un moment dat au dispărut, un timp, probabil pentru a vedea ce măsuri se pot lua ca să nu se mai repete asemenea reacţii din partea sălii. La sfîrşit a luat cuvîntul ministrul învăţămîntului, N. Po-pescu-Doreanu, un om admirabil în toate privinţele, cel puţin cu această impresie, care nu s-a şters cu vremea, dimpotrivă, am rămas de pe urma contactelor avute cu el. A vorbit „cuminte44, în sensul cel mai frumos al acestui epitet. Fără să neglijeze aspectul ideologic şi politic al problemelor, pe care îl cunoştea şi-l înţelegea foarte just, a pus accentul potrivit pe complexitatea situaţiei şi a insistat asupra faptului că nu poate fi vorba, în cazul celor „acuzaţi44, de rea-voinţă sau, şi mai puţin, de „duşmănie44 faţă de doctrina partidului. Eu stăteam în primul rînd de scaune, şi la sfîrşitul intervenţiei ministrului, am strigat, tare, ca să se audă bine, căci aplauzele continuau să răsune puternic : „Aşa ar trebui să vorbească toţi oamenii cu răspundere !44
        Modul cum s-a desfăşurat sesiunea a însemnat, de fapt, un insucces evident pentru organizatori. Eu mi-am explicat rezultatul acesta, cu totul neaşteptat chiar pentru noi cei în cauză, pe de o parte, prin lipsa aproape totală de tact (ar trebui să spun de inteligenţă, deşi această calitate nu le lipsea) a organizatorilor, care nu şi-au ales bine armele şi cu atît mai puţin pe mînui-torii lor.
        Ieşind din sală cu Al. Graur, mi-am exprimat îngrijorarea cu privire la cele petrecute. Eram, fireşte, bucuros că „masele44 ne-au dat dreptate, dar nu puteam trece cu vederea, în ciuda „moderaţiei44 mele în materie de spirit partizan, insuccesul politic al sesiunii. Al. Graur era, fireşte, mult mai îngrijorat, datorită simţului său politic. Dealtfel — am aflat asta nu de la dînsul, ci de
102
     la cel căruia i s-a adresat — a trimis forului de răspundere la nivelul respectiv o scrisoare, în care, sînt sigur, povestea evenimentul sub aspectele lui negative şi arăta greşeala, serioasă, a celor ce au crezut că trebuie să se „războiască44 în felul arătat mai sus. Pesemne, conţinutul scrisorii a fost „tare44, altminteri nu-mi pot explica supărarea adresantului ei, care, în audienţa acordată, la cererea mea, puţin timp după sesiune, mi-a spus, la un moment dat, despre colegul meu de academie că şi-a „permis44 să-i scrie cum i-a scris. (Bineînţeles, n-a precizat cum, dar era uşor de ghicit.) Nici cu mine n-a fost, în cursul scurtei noastre întrevederi, prea... amabil, din contra, şi, evident, din aceeaşi cauză.
        Supărarea, ca să nu spun mînia, nu este un bun sfătuitor, zice o veche zicală populară. Adevărul acesta, atît de simplu (de aceea este trecut adesea cu vederea), s-a verificat şi de această dată. In aceeaşi lună (iulie), spre sfîrşitul ei, Scînteia a publicat un lung articol (în subsolul a două pagini) de o violenţă, în conţinut, greu de discutat, împotriva „lingviştilor consacraţi44 (Graur, Ro-setti, Iordan). Consacrarea, fie spus în treacăt, în măsura în care era o realitate, ne venise de la regimul democrat-popular, care ne-a numit membri ai Academiei, iar pe cel dintîi, şi profesor universitar, pe bază de titluri şi lucrări cum aveau prea puţini oameni la noi atunci. Articolul n-avea semnătură. Aceasta însemnează că era oarecum oficios, în sensul că răspunderea pentru cele cuprinse în el şi-o lua ziarul însuşi, organul central al P.M.R. Este clar că autorul (sau autorii) şi-a(u) asumat un drept sau o libertate pentru care n-au cerut autorizaţia, necesară, de la conducerea de partid.
        Lucrurile nu s-au oprit aici. Bănuiesc că lipsuri asemănătoare cu cele constatate (?) în domeniul lingvisticii vor fi existat şi în alte ramuri de activitate. De fapt, ceea ce cred că ni se reproşa mai tuturor erau, înainte de toate, moderaţia şi sobrietatea, aş zice obligatorii pentru un om de ştiinţă autentic, în aprecierea şi aplicarea ideilor de bază, considerate de toată lumea juste, din broşura lui Stalin. Dealtfel, chiar moderaţi şi sobri n-au fost nici cei mai mulţi dintre noi. Ni se cerea însă,
103
    indirect, dar ferm, să vorbim ca la şedinţe şi ca în articolele din ziare. Ce s-a petrecut, de fapt, în anumite cercuri sau grupuri de tovarăşi cu munci de felul acesta, n-am putut afla, fiindcă nu aveam cum. în iunie 1952 au avut loc dezbateri noi, pornindu-se tot de la modul cum se aplică noua doctrină, care, în fond, nu era deloc nouă (decît doar pentru cei care, ţinînd seamă de răspunderea lor, dictată de munca delicată de îndrumători politici şi ideologici, la un nivel puţin deasupra mediei, ar fi trebuit s-o cunoască de la început). Se pare, cred chiar aproape sigur, că dezbaterile au fost hotărîte de un for superior celui amintit de mai multe ori în paginile precedente.
       Ele s-au desfăşurat parte la Academie, parte la Universitate, după preferinţa participanţilor care lucrau în acelaşi timp la ambele instituţii. Eu am preferat pe această de a doua instituţie, mi se pare că şi din cauză că nu mă simţeam bine cînd ele au avut loc la Academie. Participarea, în ambele locuri, a fost foarte bogată, fiindcă era obligatorie pentru toţi lucrătorii din institute şi din instituţii de învăţămînt superior. Nu ştiu (n-am ştiut nici atunci) aproape nimic despre atmosfera şedinţei de la Academie. Am aflat un amănunt, foarte semnificativ, pentru starea de spirit a organizatorilor şi a colaboratorilor lor. Acad. Simion Stoilov, om de curaj, ca şi înainte de Eliberare, a nemulţumit pe membrii prezidiului (sau numai pe unii sau pe unul) prin modul cum a înţeles el să aprecieze situaţia. A fost „pus la rezonu, ca un şcolar oarecare, de un tovarăş (de fapt, era o tovarăşă), cu studii universitare, cel puţin începute (dar neterminate, din cauza activităţii politice). în orice caz, din auzite am înţeles că la Academie lucrurile au mers aproape academic, iar şedinţa n-a fost excesiv de lungă. La Universitate ea a durat exact 12 ore : de la patru d.a. pînă la patru dimineaţa. Au vorbit mulţi, şi unii mult, atît în general, cît şi concret, în sensul că diverşi tovarăşi au fost puşi în cauză. Aceştia au trebuit să răspundă, potrivit tipicului, făcîndu-şi autocritica şi luîndu-şi angajamente. Cîte unul dintre ei încerca să dea o explicaţie oarecum obiectivă greşelilor, reale sau numai atribuite lor. Cel mai aspru criticat am fost eu. „Duhul răuw amin-
104
    tit mai înainte şi „pe nume44, conducătorul, de fapt, în multe privinţe, al Academiei, făcea parte din prezidiu. (Nu ştiu ce rol a avut în şedinţa academică.) Alături de el, rectorul, C. I. Balmuş, vechiul, dar foarte tînărul (ca vîrstă) prieten al meu de la Iaşi, şi, probabil, secretarul organizaţiei de partid. Mi s-au imputat numeroase greşeli, toate grave, nu numai ca director al Institutului de lingvistică şi profesor al Universităţii, ci şi ca om de ştiinţă, de după şi dinainte de Eliberare, cu citate, abil alese şi, mai ales, abil interpretate, din lucrările mele. Am răspuns, spre... uimirea mea, cu foarte mult curaj (prea mult pentru prezidiu şi pentru majoritatea celor din sală), mai întîi în cuvîntarea de... disculpare şi apoi la întrebările — şapte la număr — puse de diverşi participanţi. (Mai tîrziu, cineva, prezent la şedinţă, vechi membru de partid, mi-a spus că modul cum s-a vorbit despre mine şi cum mi s-au pus întrebările însemna, de fapt, un fel de verificare politică, obişnuită la primire sau la excludere din partid.) Situaţia cea mai grea a avut-o, acolo pe loc, rectorul. Din cauza timidităţii sale temperamentale, sporită enorm de conştiinţa că nu era decît parţial de acord cu criticile aduse mie, precum şi de sentimentele pe care le avea realmente pentru mine, a citit bîlbîit un text care se vedea uşor că nu era al său. (Acum de curînd faţă de momentul cînd redactez această pagină, am aflat că secretarul de atunci al Universităţii posedă copia cuvîntării, pregătită de el însuşi, pe care rectorul intenţionase s-o ţină la şedinţă. Bineînţeles, foarte diferit de cel ce i-a fost impus să-l prezinte.) Proiectul de hotărîre, citit la sfîrştiul şedinţei, se ocupa de mine în prima lui jumătate (din totalul de aproape trei pagini).
       Tot ce se putea spune rău, în împrejurările de atunci, despre un om s-a spus despre mine. Logic ar fi fost, mi-am spus eu mai tîrziu, ca acest pasaj să culmineze cu acuzaţia de „duşman al poporului44. Personal, nu mi-am dat seama de starea în care mă găseam la întoarcerea acasă, unde mă aştepta soţia, fără să fi închis un ochi tot timpul, care ei i se va fi părut, cu siguranţă, nesfîrşit de îndelungat. Mă simţeam obosit fiziceşte şi arătam, probabil, rău, cum se spune familiar. Altfel,
105
    eram aproape satisfăcut, pentru că îmi ţinusem firea, ceea ce nu mi se întîmpla totdeauna în situaţii asemănătoare. Ceva mai tîrziu, o prietenă bună a familiei noastre mi-a spus că soţia mea, care, pînă am adormit, după ce am stat mult de vorbă, nu manifestase, vizibil pentru mine, nici un fel de nelinişte, a fost, şi nu numai în momentul acela, extrem de îngrijorată, dar s-a stăpînit, cum ştia ea să facă, pentru a nu mă descuraja.
        De data aceasta s-au luat măsuri practice, nu ca după sesiunea de la începutul lui iulie 1951, adică s-au aplicat sancţiuni administrative. Colegii Rosetti şi Graur au fost „eliberaţi44 de la catedrele lor fără altă formalitate decît executarea unui ordin telefonic dat de undeva (?) la Ministerul Învăţămîntului şi transmiterea adresei respective celor în cauză. In cazul meu, lucrurile s-au petrecut ceva mai... elegant. Deoarece aveam două „posturi44, ar fi fost, poate, exagerat să fiu eliberat din ambele funcţii. Am rămas profesor activ în continuare, dar am plecat de la conducerea Institutului de lingvistică. Hotărîrea de a fi înlocuit la această unitate ştiinţifică a Academiei a căpătat formele legale aşteptate, în sensul că a fost luată, în urma unei discuţii, pe care n-am avut cum s-o cunosc, într-o şedinţă a Prezidiului Academiei. Reproduc în întregime actul oficial prin care eram înştiinţat despre cele întîmplate : „Către Academician Iorgu Iordan, loco. Vă comunicăm următorul extras din Hotărîrea Prezidiului Academiei R.P.R. din 18 iunie 1952 : Deoarece activitatea din ultimii ani a grupului conducător de la Institutul de Lingvistică al Academiei R.P.R. (Al. Rosetti, Al. Graur, I. Iordan) constituie o piedică în dezvoltarea ştiinţei lingvistice în R.P.R., se hotărăşte : 1. Demiterea din funcţia de director al Institutului de Lingvistică din Bucureşti al Academiei R.P.R., din funcţia de redactor al revistei Studii şi Cercetări Lingvistice şi din funcţia de responsabil al Colectivului pentru întocmirea Dicţionarului Limbii Române a Prof. I. Iordan. Totodată vă aducem la cunoştinţă că veţi funcţiona în calitate de colaborator ştiinţific al Institutului de Lingvistică din Bucureşti al Academiei R.P.R. sub conducerea noii direcţiuni a Institutului. Pînă la predarea oficială a Institutului noii conduceri păstraţi toată răspunderea materialului şi a
106
    lucrărilor ştiinţifice încredinţate pînă azi. Prim-secretar al Academiei R.P.R., Acad. Şt. Vencov“.
       După primirea acestei adrese, preşedintele Traian Să-vulescu m-a chemat „să stăm de vorbă“, adică să mă consoleze, ziceam eu. Nu interesează ce mi-a spus. Fapt este că, spre sfîrşitul întrevederii, care s-a desfăşurat destul de amical şi foarte... tovărăşeşte — preşedintele şi cu mine fusesem camarazi la Liceul Internat — l-am informat că sînt gata să plec şi din Academie, din moment ce, aşa cum rezultă din cele arătate pînă aici, pot contribui într-un chip oarecare la împiedicarea ştiinţei limbii şi ca academician, ca să nu mai vorbesc de munca mea viitoare în calitate de colaborator al institutului.
       Interesează infinit mai mult cum s-a făcut înlocuirea, la catedră, a tovarăşilor Rosetti şi Graur şi a mea din funcţiile pe care le îndeplinisem pînă atunci. In locul celui dintîi, ca şef al catedrei de Limba română, a venit un tînăr foarte puţin „consacrat“ (şi nu numai în lingvistică, formaţia lui de bază) din Cluj. La catedra celui de-al doilea (Lingvistica generală şi Filologia clasică) a fost numit tot un clujean, care făcuse pe vremuri studii de... istorie. Dealtfel, şi-a redus activitatea didactică la o singură lecţie, de două ore, în care a prezentat, cum a putut mai bine, noua doctrină lingvistică, adaptată la condiţiile noastre specifice. După aceea şi-a exercitat funcţia de şef, adică de îndrumător, al membrilor catedrei, care ţineau cursurile şi seminariile, împuţinaţi şi ei, întrucît, odată cu Al. Graur au fost eliberaţi numeroşi colaboratori ai săi. Istoricul amintit a fost numit şi director al Institutului de lingvistică, avînd ca adjunct (probabil pentru partea pur administrativă a conducerii) tot un istoric. Colaborarea mea la această unitate ştiinţifică a Academiei a fost foarte modestă, mai ales cantitativ vorbind. Deoarece rămăsesem, în continuare, profesor, dispuneam de puţin timp liber în afara activităţii la catedră, mai cu seamă că, deşi înlocuitorul lui Al. Rosetti era specialist, ca titlu şi formaţie, în Lingvistica românească, a preferat, din comoditate, să ţină un curs de Gramatică istorică a limbii române, disciplină mai puţin importantă în planul de învăţămînt decît Limba română contemporană, pe care am predat-o eu. Vorba francezilor :
107
    ă quelque chose malheur est bon s-a adeverit şi în cazul de faţă. Cursul ţinut de mine a apărut în 1954 într-un volum masiv, ca manual didactic oficial, cu o ediţie nouă peste doi ani (în total, 8000 de exemplare).
        In ce mă priveşte, ca fost director al Institutului de lingvistică, lucrurile nu s-au oprit aici. Curînd după demiterea mea, spre sfîrşitul lui iulie, a avut loc o şedinţă „lărgită^, ca participare, consacrată problemei Dicţionarului Academiei, opera cea mai importantă, mai ales din punct de vedere naţional, a acestei instituţii încă de la primele ei începuturi. De la Vatra Dornei, unde mă dusesem pentru odihnă şi tratament medical, am trimis un raport, în care arătam, pe scurt, că, aşa cum am spus într-o pagină precedentă, sarcina de căpetenie a lingvisticii româneşti, cel puţin a celei încadrate în unităţile de cercetare ale Academiei, era munca, în continuare, la Dicţionarul tezaur al limbii noastre, care fusese elaborat şi tipărit, de-a lungul a circa patruzeci de ani, numai ceva mai mult de o treime. Era vorba, aşadar, de o operă lexicografică în care trebuiau să intre absolut toate cuvintele atestate într-un fel sau altul (chiar sub forma de „comunicări^ orale, adică nescrise) ale limbii noastre. Forul ideologic de răspundere, care, timp de trei ani (începînd din ianuarie 1949, odată cu crearea Institutului de lingvistică), n-a obiectat nimic, deşi ştia, trebuia să ştie, la ce fel de dicţionar lucrăm, a constatat dintr-o dată că n-avem ce face, în condiţiile date, de culturalizare a maselor, cu o asemenea lucrare. Ne trebuia una de folos imediat şi practic pentru un public foarte larg, în care să se cuprindă, în primul rînd, muncitorii şi ţăranii ştiutori de carte. Nu s-a spus textual aşa, dar aceasta însemna „dicţionar pentru mase“, formulă utilizată mereu.
        Raportul explicativ, scris de mînă, l-am expediat, în plic recomandat, la institut, pe adresa secretarei, pe care o rugam să-l dactilografieze. Cum puteam prevedea că, din ordinul directorului, rugămintea mea nu va fi satisfăcută şi, lucru cu adevărat extraordinar, că mi se va „confisca^ pur şi simplu chiar ciorna raportului ? In aceste condiţii, la şedinţa organizată, în cele mai mici detalii, cu o precizie excepţională în ce priveşte scopul,
108
    care era prezentarea fostului director ca un fel de monstru, nu numai ideologic, ci şi ştiinţific, nu se putea să ies bine, cum se spune. Am simţit de la început, aproape instinctiv, care era atmosfera, chiar înainte de a asculta intervenţiile unor oameni despre care nici unul dintre lingviştii noştri n-ar fi fost în stare să arate, fie şi vag, cine sînt, unde lucrează etc. A trebuit să încropesc pe loc o dare de seamă, cam bîlbîită, de care mi-a fost, sincer declarînd, ruşine. (Acest sentiment m-a stăpînit multă vreme — de dispărut în întregime, nu poate fi vorba —, s-a atenuat totuşi, în bună măsură, cînd am auzit de la un tovarăş, vechi membru de partid, cu sarcini şi funcţii importante, care a fost prezent la dezbateri, că, dacă, după sfîrşitul acestora, ar fi aflat că am fost arestat, n-ar fi fost deloc surprins.) Nu mi-am dat seama, din fericire, de gravitatea, pentru mine, a situaţiei, dar emoţia, sub forma unei adevărate panici, a fost puternică şi a avut imediat o consecinţă strict fiziologică. Mi-amintesc foarte bine că, după discuţiile de dimineaţă — cu atacurile cele mai numeroase şi mai violente — urmînd să particip, în continuare, la cea de după-amiază, aşteptam, pe o căldură tropicală, maşina Academiei, care trebuia să mă ducă la şedinţă. La un moment dat, am simţit m ochiul drept două fulgere. A doua zi, medicul de specialitate a constatat apariţia unui glaucom.
        Proba despre incapacitatea mea ştiinţifică şi despre ostilitatea mea ideologică s-a făcut. Era, desigur, nevoie, spre a justifica măsura luată de prezidiul Academiei în ce mă priveşte. Cei doi istorici, — V. Cheresteşiu, director, şi Aurel Roman, director-adjunct — de la Institutul de lingvistică n-au stat multă vreme, fără să pot spune din ce cauză. In locul lor au venit succesorul lui Al. Ro-setti la catedră şi un fel de specialist în literatura pentru copii. Acesta din urmă avea atribuţii strict politice. Era să zic... poliţieneşti, pe baza modului cum şi le exercita. Mi s-a spus că cercetătorii institutului, cînd erau chemaţi la el pentru... instructaj (?!), se pregăteau „sufle-teşte“ în chip special, iar femeile, şi altfel, luînd calmante. După mai mulţi ani, neîzbutind să ajungă conferenţiar universitar (?), poate şi din alte motive, a părăsit pur şi simplu ţara, pe care, prin atitudinea sa, mai mult
109
     decît „patriotică44, de pină atunci, părea că o adoră pur şi simplu.
        După prelucrarea, la Universitate, a hotărîrii şi, în continuare, după şedinţa cu Dicţionarul, în ciuda aparenţelor, trăiam într-un fel de panică, pe care o simţeam destul de vag, dar cu atît mai puternică era influenţa ei asupra capacităţii mele de a acţiona. Astfel, într-o zi, gîndindu-mă că mi s-ar putea face o percheziţie — simplă „fandacsie44 â la Conu Leonida — am distrus toată corespondenţa pe care o aveam cu confraţii mei străini. Au fost arse cîteva sute de scrisori, care ar fi putut fi folosite ca sursă pentru o microistorie a lingvisticii romanice dintre cele două războaie. Căci aveau conţinut ştiinţific. Majoritatea lor le primisem de la Leo Spitzer, dar erau destul de numeroase şi cele de la romanişti nu mai puţin celebri, ca K. Jaberg, J. Jud, W, von Wart-burg etc. O parte dintre ele conţineau observaţii şi aprecieri cu privire la cartea mea Introducere în studiul limbilor romanice. Starea actuală a lingvisticii romanice.
        închei acest capitol cu un epilog, care depăşeşte puţintel din punct de vedere cronologic limitele fixate de evenimente, dar aparţine logic aici. Al. Rosetti şi Al. Graur s-au întors, după trei semestre, la catedrele lor. (Odată cu dînşii, şi unii dintre foştii lor colaboratori, eliberaţi şi ei în 1952.) In 1955—1956, colegul Graur a fost numit decan al Facultăţii de Filologie. Mai surprinzătoare, aproape spectaculoasă, a fost „reabilitarea44 mea. In 1954 am fost ales în comitetul de partid al Universităţii. Merită acest episod o scurtă prezentare. Comisia însărcinată să facă propuneri m-a pus pe listă şi pe mine, ca supranumerar (al XlII-lea ; trebuiau aleşi 12). Şedinţa a fost lungă, populată şi activă, în sens favorabil. Candidaţii au fost, potrivit tradiţiei, prezentaţi şi recomandaţi de tovarăşi aflaţi în sală. Despre mine a vorbit, între alţii, o fostă elevă de la Iaşi, cu activitate politică foarte apreciată. Rezultatul a fost extraordinar : din 217 voturi exprimate am avut 213. Pe primul ales după mine l-am întrecut cu circa 30 de voturi. Dau aceste detalii, desigur şi pentru că întîmplarea a însemnat o bucurie personală, dar mai ales pentru semnificaţia ei politică, de fapt umană. Participanţii la şedinţă ştiau ce se petrecuse cu
110
    mine (şi cu alţi tovarăşi amintiţi şi neamintiţi aici), şi din ce cauză, şi au vrut să acţioneze în consecinţă. Votul lor a însemnat, în realitate, un protest contra abuzului, a bunului plac, a fanatismului morbid sau interesat etc. Evenimentul a ajuns, cum nu era posibil altfel, şi la cunoştinţa conducerii superioare de partid. Unul dintre secretarii C. C., tocmai cel care conducea, de la cel mai irialt nivel, munca de agitaţie şi propagandă, întîlnin-du-mă la sărbătorirea lui Sadoveanu (1955), mi-a spus că vrea să stea de vorbă cu mine. Sînt sigur că în legătură cu „succesul44 meu. Că pe urmă s-a... răzgîndit sau a uitat — căci nu m-a chemat la dînsul — este altă vorbă. In 1955 am fost ales în biroul Prezidiului Academiei, iar un an mai tîrziu mi s-a acordat Premiul de stat clasa I pentru Limba română contemporană. Trecerile acestea rapide de la o stare de lucruri — în realitate de la o interpretare a lucrurilor — la contrariul ei nu aveau nimic surprinzător. Erau oarecum destul de fireşti. Teoretic vorbind, ele nu puteau fi scontate, din moment ce trăiam într-un fel de revoluţie continuă, şi de aceea au durat pînă tîrziu, ca să nu spun că n-au dispărut cu totul nici astăzi, deşi sînt mult mai rare. Din păcate, „teoria44 era adesea viciată de subiectivismul unora dintre cei însărcinaţi s-o aplice, avînd la bază, cum s-a putut vedea din cele expuse mai înainte, un fanatism maladiv, interese personale sau de grup, lipsă de competenţă şi chiar de pregătire propriu-zisă etc. O explicaţie concretă a trecerilor amintite trebuie totuşi încercată sau chiar găsită în cazul de faţă. Cred, ca să nu spun că sînt sigur, că abuzuri de felul celor povestite aici au ajuns la cunoştinţa conducerii politice supreme, peste capul direcţiei propagandei şi agitaţiei, căreia nu i s-a aplicat, aparent, nici o sancţiune, în ce priveşte cel puţin pe conducătorul ei, care a rămas în continuare acolo şi, ulterior, a avansat în grad politic, deşi răspunderea autentică era a lui, căci lăsa mînă liberă adjunctului său, pomenit, anonim, mereu în paginile precedente, „duhul rău44, cum l-am botezat la un moment dat. I s-au dat, cu siguranţă, sfaturi, adică ordine, în sensul unei temperări a zelului atît de deplasat. Dealtfel, la Secţia de ştiinţă şi cultură a C.C. a venit cineva cu care s-a putut lucra în
111
    cele mai bune condiţii sub toate aspectele. S-a putut vedea că între „ştiinţă* şi „ideologie* (practică, adică politică) nu există opoziţie, dimpotrivă, dacă aceste două noţiuni sînt interpretate corect. Aici aş vrea să mă opresc şi să arăt că analiza obiectivă, binevenită, pe care a făcut-o tovarăşul Nicolae Ceauşescu sectorului de propagandă din trecut — la Congresul Educaţiei Politice şi al Culturii Socialiste — m-a determinat să vin cu exemple, privind greşelile care s-au făcut şi în modul de conducere a Academiei, în acea perioadă.
       Cu acest prilej, secretarul general al partidului nostru arăta :
       „O lungă perioadă de timp, în propaganda noastră, în activitatea de educaţie politică şi culturală, s-au comis multe greşeli, prezentîndu-se în mod dogmatic, rupte de realităţi, diferite teze marxist-leniniste, neluîndu-se întotdeauna în considerare realităţile ţării noastre, schimbările profunde produse în situaţia mondială. Greşeli serioase s-au produs în interpretarea istoriei ţării noastre, a formării poporului, a limbii şi a însăşi naţiunii române. [...]
       Se ştie, de asemenea, că în decursul unei importante perioade de timp, în organizarea învăţămîntului şi a vieţii culturale nu s-a ţinut suficient seama de experienţa şi tradiţiile înaintate ale ţării noastre, copiindu-se în mod mecanic forme şi metode din alte ţări, care nu corespundeau realităţilor noastre concrete, specificului dezvoltării istorice a poporului, cerinţelor sale spirituale. Greşeli mari s-au făcut în orientarea instrucţiei publice, neglijîndu-se domenii moderne ale învăţămîntului şi igno-rîndu-se necesitatea integrării şcolii cu producţia.*
       Dealtfel, cuvintele de mai sus m-au îndemnat să prezint în adevărata lor lumină şi alte nedreptăţi şi abuzuri, din acea vreme, despre care voi vorbi de-a lungul acestui volum.
                                             •
        Alegerea mea în comitetul de partid a fost precedată, în aceeaşi atmosferă de purificare a unor aspecte ale vieţii universitare, de un eveniment la fel de sem-
112
    nificativ, pe aceeaşi linie, cum se spune. Decanul Facultăţii de Filologie, care şi-a bătut joc în modul cel mai josnic de instituţia încredinţată lui spre conducere — l-am pomenit, dîndu-i şi numele, cînd am vorbit despre sesiunea de la începutul lui iulie 1951 — a fost demascat de prodecanul Facultăţii, Matei Cristescu, cunoscător direct al abuzurilor comise de şeful său ierarhic. Urmarea, firească, a fost înlăturarea de la decanat şi punerea lui în discuţie — era să spun, şi ar fi fost potrivit, punerea sub acuzaţie — organizaţiei de partid în plenul ei. Şedinţa respectivă, memorabilă prin bogata participare a membrilor, ca şi prin cuvîntările ţinute, mai toate, în frunte cu a rectorului Avram Bunaciu, adevărate rechizitorii, s-a încheiat cu excluderea din rîndurile partidului a celui vinovat prin votul unanim al adunării (300 de votanţi). După vreun an a fost reprimit, nu se ştie cum. Arăta carnetul, recăpătat, de membru tuturor cunoscuţilor pe care îi întîlnea.
        Dezbaterile descrise în paginile precedente au găsit ecou, cum nu se putea altfel, peste graniţă. Toate publicaţiile noastre (sau cele mai multe) de cultură generală şi de specialitate (revista Cum vorbim) ajungeau în mîinile unui număr mai mare ori mai mic de „interesaţi44 şi de „amatori44, extrem de bucuroşi să le comenteze şi să le interpreteze împotriva regimului. Cred că toţi sau aproape toţi erau foşti compatrioţi, duşmani prin definiţie ai noilor stări de lucruri, care începuseră a prinde rădăcini în ţara noastră. Acest ecou a căpătat forma concretă a unei broşuri, din fericire, dacă pot spune aşa, multiplicată la şapirograf, deci în relativ puţine exemplare, care, pentru oameni de rea-credinţă erau mai mult decît suficiente, dar eu m-am gîndit, în primul rînd, la cei de bună-credinţă. Broşura aceasta, de 39 de oagini, poartă titlul „Textes pour servir à l’histoire de la linguistique en Roumanie de 1949 à 195344, cu subtitlul „Supplément aux Cahiers de la «Roumanie Ouvrière»44, avril 1953 (o publicaţie, aceasta cu sediul la Paris, 188, Avenue du Maine). Titlul corespunde aproape în întregime conţinutului, care constă în reproducerea, din revistele, ziarele etc. româneşti, a numeroase pasaje, toate bine alese din punctul de vedere al scopului urmărit de
113
     cei interesaţi, din articolele apărute în Cum vorbim, Contemporanul, Scînteia. Latura gravă a problemei acesteia mi se pare cea de ordin strict politic. Textele reproduse constituie, în mod clar pentru oricine, o „apărare44 a lingviştilor „consacraţi44, căci reiese limpede că ei nu s-au conformat, fiindcă n-au vrut, „directivelor44 oficiale, şi o acuzaţie adusă, în realitate, diverşilor reprezentanţi, anume aleşi de „duhul rău44, ai acestor directive, rău aplicate. Broşura a fost difuzată la Congresul de Lingvistică romanică din 1956 (Florenţa), cu siguranţă însă şi mai înainte.
       VI. ACTIVITATEA DIDACTICĂ SI ŞTIINŢIFICĂ
              3 5    9
        Catedra la care am fost transferat (1 octombrie 1946) şi pe care am luat-o efectiv „în primire^, la Facultatea de Litere din Bucureşti, avea un profil destul de vag. De aceea n-aş putea preciza ce fel de cursuri şi semi-narii ţinuse fostul ei titular, Theodor Capidan, aromân de origine. Cred că se ocupa mult de dialectele româneşti din Peninsula Balcanică (aromân şi meglenoromân), pe care le cunoştea nu numai ştiinţific, ci şi practic, foarte bine. (El era originar dintr-o regiune ou populaţie, în majoritate, românească în ce priveşte limba.) Din cauza aceasta, am făcut mai mult un fel de lingvistică generală, adică teoretică, pe bază de fapte româneşti şi romanice, dînd atenţie mare exerciţiilor de seminar, care constau, de obicei, în analize de text, cum se spune astăzi, cu predominarea punctului de vedere stilistic. (Spre sfîrşitul anului 1944 apăruse cartea mea Stilistica limbii române.) Catedra de Filologie romanică, fostă a lui O. Densusianu (mort în 1938), la care am candidat eu, fără succes, în 1939, a rămas oarecum de izbelişte aproape doi ani. După evenimentele bine cunoscute de la sfîrşitul lui iunie 1940, profesorii Universităţii din Cernăuţi au trebuit să fie „plasaţi^ la celelalte instituţii similare de învăţămînt superior, care rămăseseră numai două, căci în august al aceluiaşi an a dispărut, într-un fel, şi Universitatea din Cluj. (S-a mutat la Sibiu, unde cred că n-a funcţionat efectiv.) Cei mai mulţi cernăuţeni au venit la Bucureşti, şi pentru că aici posibilităţile de a fi utilizaţi erau mai mari decît la Iaşi, dar şi din cauza... atracţiei pe care o exercita Capitala.
115
       Catedra de Filologie romanică a fost atribuită lui Ilie Bacinschi, lingvist cu pregătire de romanist propriu-zis, în sensul că studiase această disciplină la Viena, unde şi-a luat şi titlul de doctor, ca elev al lui Meyer-Liibke, „principele romaniştilor44, cum l-a supranumit, frumos şi just, fostul său elev italian, bine cunoscut de toţi specialiştii, Matteo Bartoli. La Viena, Bacinschi a fost camarad de studii cu doi viitori cercetători, celebri fiecare în felul său, în lingvistica romanică : Leo Spitzer şi Ernst Gamillscheg. De la cel dintîi am aflat că, la un moment dat, compatriotul nostru i-a propus să elaboreze împreună o Sintaxă a limbii române. Izbucnirea primului război mondial a împiedicat realizarea acestei opere, care ar fi fost, sînt sigur de asta, una de mare valoare. Colaborarea unui savant de talia lui Spitzer, care se manifestase încă de la primele sale lucrări ca un specialist ieşit din comun, cu un cunoscător desăvîrşit al limbii noastre ar fi dus la rezultate cu totul remarcabile. Un timp a lucrat la catedră, cu gradul de conferenţiar, şi I. Şiadbei. Odată cu aplicarea reformei din 1948, situaţia s-a limpezit, în sensul că Filologia romanică s-a separat definitiv de Filologia română (cum era în timpul lui O. Densusianu şi după aceea). La prima catedră am trecut eu, pe baza activităţii desfăşurate în domeniul acestei discipline atît ca profesor titular, la Iaşi, cît şi ca cercetător.
           O. Densusianu făcea cursuri nu numai de filologie romanică, ci şi de filologie română, întrucît aşa era intitulată catedra sa, încă de la înfiinţarea ei şi de la numirea lui ca profesor : „Filologia romanică, cu privire specială asupra limbii române44. Şi aşa a ţinut s-o păstreze pînă la moartea sa, întîmplată, aproximativ, odată cu modificarea legii învăţămîntului superior, care prevedea o catedră de Filologie romanică şi una de Lingvistică românească (aceasta, cu titlul de „Limba română şi dialectele ei44). O. Densusianu se conforma denumirii materiei sale de predare în sensul larg, vechi, al termenului „filologie44, care însemna studiul atît al limbilor, cît şi al literaturilor. Astfel, cursurile sale tratau probleme aparţinînd ambelor acestor domenii, fiecare dintre ele, considerat aparte, foarte bogat şi la fel de va-
116
    riat. Date fiind preocupările sale cu privire la folclor şi chiar la etnografie, cînd şi cînd aborda la lecţiile sale şi probleme de această natură. Mai mult decît atît. Cum în anumite zone de limbă romanică existau populaţii care vorbeau alte idiomuri, neînrudite cu ele, O. Densu-sianu le îngloba, teoretic cel puţin, pe acestea din urmă în grupul celorlalte. Cunosc, din lucrările lui, un singur exemplu de acest fel : limba bască, din sud-estul Franţei şi nord-nord vestul Spaniei. (Pe el îl interesau numai bascii francezi.) Procedînd astfel, cursurile pe care le ţinea timp de trei ani — acesta era termenul obligatoriu, legal vorbind, pentru absolvirea Facultăţii de Litere — erau extrem de felurite şi, aparent, chiar separate unele de altele. Ele aparţineau totdeauna atît limbilor, cît şi literaturilor romanice, la care se adăugau limba şi literatura română. Bineînţeles, că nu toate odată, şi nici toate în trieniul academic, dar complexitatea lor exista mereu, fie şi mult redusă faţă de ceea ce ar rezulta din afirmaţia mea. Această concepţie, justă, despre „filolo-gie“ cerea, în ce priveşte aplicarea ei, un efort extraordinar, mai ales că, în general, O. Densusianu nu repeta un curs, poate nici după mulţi ani de la prima lui prezentare. Pentru studenţi, care, în majoritatea cazurilor, deveneau, după terminarea studiilor, profesori de Română în şcolile secundare, cei trei ani audiaţi, fie şi cu cea mai serioasă asiduitate, însemnau prea puţin pentru pregătirea în vederea viitoarei lor activităţi. Căci, în cazul cel mai bun, din cele şase semestre ale trieniu-lui academic, numai jumătate erau consacrate lecţiilor de lingvistică românească.
        Eu am procedat altfel, chiar la Iaşi, cu atît mai mult la Bucureşti, unde Filologia romanică nu mai însemna, potrivit planului de învăţămînt, şi lingvistică şi istorie literară romanică. Aici existau catedre de Italiană şi Spaniolă, prin urmare profesorul de Filologie romanică nu mai avea obligaţia, pe care a avut-o la Iaşi, unde cele două discipline cădeau în sarcina lui, să consacre acestora o parte din orele sale de curs. In fapt, Filologia romanică s-a transformat în Lingvistică romanică. Mai importantă decît această clarificare şi simplificare a situaţiei, a fost concepţia mea despre îndatorirea princi-
117
    pală a unui profesor universitar. Cred că m-am condus, la început, după exemplul lui A. Philippide, care în cei trei ani de studiu preda întreaga materie considerată de el absolut necesară pentru ca un absolvent să fie în stare a preda limba română elevilor de liceu în condiţiile cele mai bune cu putinţă. De aceea el repeta din trei în trei ani cursul, bineînţeles ţinut la curent cu noutăţile intervenite în disciplină, pentru ca fiecare serie de studenţi să se poată pregăti la fel, în vederea aceluiaşi scop. Eu mi-am însuşit acest punct de vedere, fiindcă mi s-a părut foarte just. El prezenta un avantaj, de care mi-am dat seama curînd, chiar din punct de vedere strict ştiinţific. Numeroşi profesori, mai ales în vremea din urmă, îşi închipuie că munca de cercetător trebuie învăţată încă din universitate. De aceea pledează pentru renunţarea la aşa-zisele cursuri generale — de fapt, ar trebui să le spună fundamentale — şi pentru înlocuirea lor prin cursuri speciale. Se întreabă ei însă ce, cît şi cum poate înţelege din aceste cursuri un student care nu posedă nici măcar elementele disciplinei în discuţie ? Nu sînt contra cursurilor speciale. După ce am devenit profesor consultant, am ţinut asemenea cursuri, facultative — aşa cerea regulamentul — timp de zece ani. Sînt partizanul lor, chiar cu caracter obligatoriu, cum mi se pare (poate mă înşel) că sînt ele acum. Declar însă deschis că nici cu ajutorul lor studenţii nu pot deprinde munca ştiinţifică. Cei mai buni dintre ei îşi dau seama, în general, că ele presupun, din partea profesorului, un efort mai mare în ce priveşte şi bogăţia informaţiei şi adîncirea problemei tratate, eventual chiar metoda de lucru folosită. Dar acest avantaj este tot numai teoretic. Practic, studentul poate învăţa ceva, în sensul dorit de orice profesor autentic, la şedinţele de seminar, mai întîi prin introducerea lui de către conducătorul seminarului, care n-ar trebui să fie niciodată, cum se obişnuieşte, din păcate, un asistent, ba chiar nici un lector, în metoda de lucru ştiinţific, cu toate detaliile ei (întocmirea bibliografiei, adunarea materialului de fapte, gruparea şi clasificarea lor etc.). Şi aceasta, pornind de la o lucrare model în toate privinţele, pe care profesorul s-o analizeze, mai exact, s-o descompună în elementele ei alcătuitoare
118
    şi apoi s-o recompună, ca şi cum ar întocmi-o el însuşi în faţa studenţilor. După această iniţiere, de durată, ar urma aplicarea ei la temele date spre elaborare. Oricît de bune ar fi unele lucrări seminariale, ele rămîn, afară de excepţii rarisime, simple exerciţii, foarte utile şi chiar necesare, dar nu mai mult. Era să uit cercurile ştiinţifice studenţeşti, o inovaţie binevenită, care sînt un fel de prelungire, la un nivel mai ridicat, a seminariilor.
       Munca ştiinţifică în sens mai exigent se deprinde, se dezvoltă şi se îmbunătăţeşte în institutele de cercetări. De aceea înfiinţarea lor odată cu reorganizarea fostei Academii Române a fost binevenită. Dată fiind obligativitatea muncii colective şi în cadrul catedrelor, în primul rînd, prin înscrierea în planul lor ştiinţific a unor teme care nu pot fi cercetate de către un singur ins, personalul didactic ajutător se găseşte, cel puţin teoretic, în aceeaşi situaţie ca cercetătorii din institute. Dealtfel, şi practic s-a dovedit justeţea ideii că pentru lucrări de mare amploare se impune munca în comun : colectivele de catedră au izbutit adesea să concureze, în ce priveşte valoarea realizărilor ştiinţifice, cu institutele Academiei.
       Consideraţiile care precedă cu privire la activitatea seminariilor universitare reprezintă un ideal, foarte greu, iar în întregime, imposibil de atins. In proporţii variabile de la caz la caz el a devenit o realitate, care, adăugată la realitatea mult mai amplă de la catedre şi, îndeosebi, de la institutele Academiei explică, între altele, faptul că, în domeniul lingvisticii, de pildă, pe care îl cunosc bine, avem astăzi cel puţin 200 de cercetători, vrednici de acest nume, dintre care 40—50, aproape toţi tineri şi mai tineri, sînt cunoscuţi şi apreciaţi pe plan internaţional. In epoca dintre cele două războaie mondiale, ca să nu mai.amintesc de perioada anterioară lor, cu toată buna pregătire şi sincera pasiune pentru munca ştiinţifică, numărul cercetătorilor nu se ridica, probabil, decît cel mult la o treime din cel de astăzi. Ceea ce spun aici despre disciplina mea este valabil, cu siguranţă, măcar în linii mari, şi pentru multe altele. Ce s-a schimbat de la o epocă la alta, ca să se ajungă la această mare diferenţă de ordin cantitativ ? Explicaţia acestui mare progres trebuie căutată, pe de o parte, în condiţiile materiale
119
    create cercetării ştiinţifice de regimul democrat-popular, iar pe de alta, muncii colective. Acest ultim fapt trebuie interpretat just. Cînd e vorba de o lucrare mare, prin amploarea, eventual şi prin importanţa ei, un singur om, oricine şi oricum ar fi el, n-o poate duce la bun sfîrşit decît în mod cu totul excepţional. Astfel, ca să dau exemple din domeniul lingvisticii, Hasdeu n-a redactat -din Dicţionarul Academiei decît cuvintele începătoare cu A şi primele dintre cele cu B. A. Philippide, continuatorul lui, care n-a lucrat chiar singur în ce priveşte adunarea materialului de fapte, l-ar fi terminat, dacă Academia i-ar fi acceptat propunerea ca, peste cei opt ani, la care se angajase la început, să i se acorde cam tot atîţia. Dar fostul meu profesor reprezenta cu adevărat o excepţie din punctul de vedere al trudei de fiecare zi şi de fiecare ceas, deşi trebuie să recunosc, în ciuda marii mele admiraţii pentru dînsul, dicţionarul întocmit de el n-ar fi fost, poate, sub toate aspectele lui, la acelaşi nivel ca cel elaborat mai tîrziu de o echipă întreagă. In acelaşi timp însă, cu aceeaşi sinceritate şi cu acelaşi simţ al realităţii, se cuvine să recunoaştem că, destul de des, munca individuală poate da rezultate cel puţin de aceeaşi valoare şi, uneori, într-un interval de timp ceva mai scurt. Şi aici pot veni cu un exemplu, în care sînt implicat, într-un anumit fel, eu însumi. Este vorba de „Tratatul de istorie a limbii române“, din care, de-a lungul a circa 14—15 ani (aşa cred) au apărut două volume, alte două sînt gata (unul de cîţiva ani !) şi aşteaptă ... tiparul. Explicaţii mai ales subiective (şi în sens negativ) se găsesc uşor pentru fiecare caz concret.
        Să revin la cursurile mele. Ca profesor activ am procedat în sensul arătat mai sus : am predat integral materia prevăzută în programa analitică oficială. La Lingvistica romanică, Gramatica comparată a limbilor romanice, după modelul bine cunoscut şi devenit oarecum clasic al lui W. Meyer-Lubke, cu multe eliminări de fapte mai cu seamă dialectale — nu trebuie uitat că cele trei volume masive ale Gramaticii sale se adresau specialiştilor formaţi — dar şi cu adaosuri de lucruri existente în alte lucrări de lingvistică romanică gene-
120
    rală. In 1957, cursul meu a apărut litografiat (cam 700 de pagini) pe baza textului redactat definitiv de mine. Peste opt ani am publicat, împreună cu o fostă elevă şi colaboratoare, Introducere în lingvistica romanică, de fapt, tot o gramatică istorico-comparată a lor, care s-a bucurat de preţuirea specialiştilor străini, cum probează traducerea ei în spaniolă (cu multe adaosuri, datorite lui Manuel Alvar) şi în italiană. La seminarii, pe lîngă referatele (despre studii importante din domeniul acesta) şi lucrările obişnuite ale studenţilor, am acordat o mare atenţie interpretărilor de texte latineşti populare, cu scopul de a pune cursului teoretic o temelie solidă, absolut necesară pentru înţelegerea şi însuşirea lui.
       Munca dusă de mine şi de asistenţii mei la catedra de Lingvistică romanică a dat, cu vremea, roade, concrete şi recunoscute, nu numai la noi, ci şi peste graniţă. Re-nunţînd la o modestie exagerată, care ar putea să pară puţintel ipocrită, trebuie să afirm că, în momentul de faţă, noi avem o mişcare serioasă în această ramură a ştiinţei limbii. Romanişti am avut şi înainte de Eliberare, dar ei au fost foarte puţini şi s-au ocupat mai mult în treacăt de alte idiomuri romanice afară de română. Intre cele două războaie, toate universităţile noastre au avut catedre de Lingvistică romanică (cea din Cernăuţi, chiar două). Romanist autentic, în sensul că a fost de la început şi pînă la moarte ceea ce spune acest termen, interpretat în mod strict, a fost Eugen Herzog, care lucra la universitatea cernăuţeană încă de la începutul celui de-al doilea deceniu al secolului, venit de la Viena, unde era Privat-Dozent, colaborator, în această calitate, al fostului său profesor, W. Meyer-Liibke. Ceilalţi doi titulari ai catedrelor similare au lucrat ştiinţific puţin şi n-au avut succesori care să conteze. Dau aici numele cîtorva dintre romaniştii formaţi în vremea noastră şi care sînt cunoscuţi şi peste graniţă datorită lucrărilor scrise mai cu seamă în limbi de circulaţie (păstrez un fel de ordine cronologică) : Maria Iliescu (cu pregătirea de bază, filologia clasică), Al. Niculescu, Teodora Cristea, Marius Sala, Sanda Reinheimer-Rîpeanu, Anca Giurescu, Maria Tuţescu, Ioana Vintilă-Rădulescu. Nu trebuie uitat colectivul de romanişti ai Institutului de lingvistică din
121
    Bucureşti, care, sub conducerea lui M. Sala, lucrează cu succes (recunoscut sub forma unui premiu al Academiei Mexicane) în domeniul hispano-american. Limba şi mai cu seamă literatura spaniolă (aceasta şi din afara Europei) sînt, astăzi, cultivate serios la Facultatea de limbi străine din Capitală. Socotesc, însă, că în planul de în-văţămînt ar trebui prevăzute şi mai multe ore pentru studiul limbilor romanice, întrucît, cercetînd limbile romanice, putem cunoaşte mai adînc structura latină a limbii noastre.
        Concomitent, cel puţin o bucată de vreme, cu lecţiile şi seminariile de Lingvistică romanică, am desfăşurat o activitate asemănătoare şi la catedra de Limba română, în semestrul al II-lea din anul universitar 1953—1954, Al. Rosetti, care, cum am arătat la timp, fusese „suspendat44 (după... vijelia ideologică din 1952, descrisă şi ea în paginile precedente), şi-a reluat munca didactică. N-a fost repus însă în calitatea de şef al catedrei pe care o avusese mai înainte. Această funcţie a continuat s-o deţină înlocuitorul său, care, a fost şi „superiorul44 meu pînă în 1955, cînd am fost numit conducător al acestei discipline extrem de importante din punct de vedere naţional. Cursurile şi seminariile ţinute de mine au fost, de la început, consacrate limbii române contemporane, potrivit vechilor mele preocupări ştiinţifice, care au contat, fireşte, mult mai puţin decît prevederile programei analitice, unde ea ocupa un loc de frunte. Metoda de lucru a fost la fel cu cea descrisă mai înainte în legătură cu Lingvistica romanică, adică lecţii pentru toţi studenţii aceleiaşi promoţii şi seminarii cu cîte o grupă, variabilă de la an la an. Cursul propriu-zis a apărut, în 1954, cum am mai spus, într-un volum cu foarte multe pagini (o nouă ediţie, în 1956). Şedinţele de seminar difereau însă parţial de acelea ale catedrei de Lingvistică romanică. Şi se înţelege uşor de ce. Fiind vorba de limba noastră maternă, lucrurile se desfăşurau mult mai liber şi mai vioi, mai ales la analizele de texte literare, care erau, în mare măsură, de natură stilistică, pe bază de fapte lingvistice să le zic generale sau comune, nu individuale (şi acestea erau uneori luate în consideraţie). Datorită aceleiaşi situaţii favorabile, înseşi lucrările ela-
122
    borate de studenţi erau mai grele, dar totodată mai atrăgătoare, multe prin tema lor, care nu era abordată la curs, de pildă, toponimia. Teoretic, lăsam, mai totdeauna, deplină libertate studenţilor, ba chiar îi îndemnam, să-şi aleagă singuri subiectele. Mulţi preferau probleme în care puteau fi prezentate şi aspecte pur literare, adică beletristice. Mi-amintesc, în legătură, specială, cu acest ultim lucru, de grupa în care au excelat într-un an Şt. Cazimir şi Romulus Vulpescu, avînd, acesta din urmă, partener, opozant, căci se opunea mai totdeauna din punct de vedere pur lingvistic, pe Theodor Hristea.
        In 1957, activitatea mea didactică a sporit prin crearea catedrei de Limba şi literatură spaniolă, a cărei organizare mi-a fost dată mie ca sarcină din partea ministerului. Nu eram un specialisit propriu-zis în această materie, dar mă impuneau oarecum să fiu conducătorul ei activitatea mea nu numai didactică, de la Iaşi, unde am ţinut cursuri şi seminar ii consacrate ei, şi cîteva studii, apărute în reviste de cultură generală. Pînă la reforma din 1948 existase la Bucureşti o catedră de Spaniolă, ocupată de Al. Popescu-Telega, foarte apreciat de N. Iorga, care a cerut, mi se pare chiar în Parlament, să se introducă în planul de învăţămînt universitar o disciplină menită să facă posibilă cunoaşterea în cercuri ceva mai largi limba şi literatura unei ţări înrudite spiritual cu a noastră. Titularul catedrei a lucrat bine, şi ca profesor şi ca publicist, dar exclusiv în domeniul istoriei şi criticii literare (împreună cu folclorul). Din cauze pe care nu le cunosc s-a renunţat pentru un număr de ani la această disciplină.
        Pentru repunerea ei pe picioare erau necesare forţe destul de numeroase, dată fiind complexitatea studiului, ca şi la celelalte limbi străine, dealtfel : cunoaşterea temeinică, şi sub aspectul ei practic, a limbii, cu cîte opt ore săptămînale, şi a literaturii, atît de vechi şi de bogate, a poporului spaniol. Am apelat la toţi oamenii despre care ştiam că ar putea să ajute la pornirea muncii într-un fel de terra incognita. Unul fusese lector de Română, timp de cîţiva ani, la Madrid, unde a stat împreună cu soţia, licenţiată în Litere, alţii lucraseră la reprezentanţele noastre diplomatice din Spania şi din
123
    diverse ţări hispano-americane, alţii, în sfîrşit, cunoşteau bine spaniola, fiindcă studiaseră între cele două războaie (printre ei, Ion C. Ionescu, excelent şi din punct de vedere didactic). Eu însumi am luat asupră-mi cursul de Sintaxă, pe cel de Istorie a literaturii medievale şi de Istorie a limbii spaniole. în ce priveşte pe studenţi, cei din prima serie s-au recrutat, pentru a se cîştiga un an (în epoca aceea absolvirea Facultăţii de Filologie avea loc după cinci ani), dintre cei care urmaseră deja două semestre la Română sau la Franceză şi, bineînţeles, doreau să continue cu Spaniola, trecînd direct în anul al II-lea. S-au găsit mulţi amatori. Noutatea atrage totdeauna, în special pe tineri. în felul acesta, am putut face o selecţie autentică pentru completarea celor zece locuri fixate de minister (a mai apărut, la cererea noastră, încă unu). încet, încet catedra s-a dezvoltat satisfăcător, în sensul că, după ce prima serie de studenţi au absolvit Facultatea, am început a reţine pe cei mai buni ca preparatori.
       în momentul de faţă se poate spune, fără a trece peste sau pe lîngă adevăr, că avem în ţara noastră o mişcare vrednică de toată atenţia în domeniul hispa-nisticii, cum am arătat, sper, convingător, într-un articol din România literară, cu ocazia împlinirii a două decenii (1977) de viaţă a catedrei. Activitatea hispaniştilor români este cunoscută şi apreciată de către specialiştii străini, în frunte cu spaniolii (europeni şi „americani4*). Din 1965, ţara noastră este reprezentată, fără întrerupere, în junta directiva (comitetul de conducere) a „Asociaţiei internaţionale de studii hispanice44. La un moment dat, un hispanist străin, membru şi el al acestui comitet, a propus România ca sediu al unui viitor congres de hispanistică. Astăzi, toate cadrele active ale catedrei de Spaniolă din Bucureşti sînt producţia noastră proprie. Trebuie să adaug că un început de creare a unei activităţi în acest domeniu există şi la universităţile din Iaşi, Cluj şi Timişoara, tot cu absolvenţi de-ai noştri, în sfîrşit, deoarece hispanistică însemnează şi studiul limbilor şi literaturilor portugheză şi catalană, catedra de Spaniolă şi-a extins activitatea şi asupra acestora. Cu
124
    Portugheza, ea stă destul de bine, întrucît a început de cîţiva ani, cu Catalana se află de-abia la ... abecedar.
       Necesităţile numeroase, de ordin didactic, create de Reforma din 1948, m-au pus în situaţia de a lucra şi de a fi remunerat în mai multe instituţii. Catedra de Italiană nu avea nici un lingvist, constatare nesurprinzătoare pentru aceia dintre noi care ştiu cum era organizat învăţămîntul nostru superior în materie de limbi străine. Am spus, cînd am vorbit despre Reforma din 1948, că mai înainte studiul la disciplinele respective consta aproape exclusiv în cunoaşterea literaturii. S-a apelat — aş putea spune că am apelat eu însumi — la mine, pentru a preda cîte un semestru Gramatica istorică şi Istoria (propriu-zisă a) limbii italiene. Aceasta, nu pentru multă vreme, fiindcă excelenta, în toate privinţele, şi mult regretata mea colegă Nina Façon, care avusese şi ea preocupări de istorie literară, completate, fericit, cu cele de istorie a culturii şi de filologie, s-a introdus relativ repede şi temeinic în materie şi a început a preda în foarte bune condiţii Istoria limbii italiene, privită mai ales ca expresie ai literaturii şi a culturii în general. Ar mai fi de adăugat cursurile şi seminariile speciale pe care le-am ţinut, ca profesor consultant, cu cîte patru ore pe săptămînă, între 1962 şi 1972.
       In ce priveşte activitatea mea ştiinţifică personală, ea n-a fost la înălţimea anilor precedenţi, nici cantitativ, nici calitativ vorbind. Nu putea să fie, cum rezultă, deocamdată, foarte clar, pentru un cititor atent, din cele arătate în paginile imediat precedente. Cu atîtea cursuri şi seminarii, care cereau o pregătire (cele dintîi) aproape la fel de serioasă ca şi lucrările ştiinţifice, era greu să dispun de timpul şi, mai cu seamă, de dispoziţia spirituală necesară pentru cercetarea propriu-zisă. Dar nu numai activitatea didactică nu-mi permitea să lucrez cu spor şi cu rezultate impresionante în această direcţie. Am fost zece ani vicepreşedinte al Academiei, cu sarcini care se vor vedea în capitolul următor. De aproape două ori pe atîta am condus ca director Institutul de lingvistică. Şi una şi cealaltă sarcină, aparent pur formale, adică birocratice sau, cu un termen mai... blînd, administrative, îmi reduceau timpul şi, în special, forţa nervoasă
125
    şi mă împiedicau astfel să „creez44 cum aş fi dorit şi, probabil, aş fi fost în stare. Să mai amintesc de şedinţele, nenumărate şi de toate felurile, de articolele cerute, pe care mi le solicitau ziarele şi revistele de cultură generală ? Uitam periodicele Academiei, pe unul îl conduceam ca redactor-şef, la altele colaboram ca membru al comitetului de redacţie sau ca autor. în asemenea condiţii, nici muncile arătate aici nu le voi fi făcut chiar cum trebuie. La Iaşi, adică înainte de 23 August, nu aveam altă obligaţie decît să-mi ţin cursurile şi să „creez“. (M-am lăsat şi eu contaminat de limbajul curent, pe care l-am atenuat totuşi cu ajutorul ghilimelelor.)
        Lucrările mele ştiinţifice de după această dată sînt, în parte, reluări şi dezvoltări ale altora vechi. Lingvistica romanică. Evoluţie. Curente. Metode (1962) este o ediţie nouă (cu adevărat nouă) a cărţii din 1932, amintită cu alt prilej. Am concentrat expunerea şi, îndeosebi, am introdus consideraţii de ordin ideologic, care lipseau în versiunea precedentă. Toponimia românească (1963) păstrează schema şi tema din Rumănische Toponomastik (1924, 1926), dar îşi extinde spaţiul de cercetare asupra întregului teritoriu lingvistic românesc, ceea ce explică volumul dublu al variantei de după primul război mondial. Chiar Limba română contemporană conţine destule lucruri din Limba română actuală (1943) şi, mai multe, din diverse studii publicate de mine în Buletinul Phi-lippide. Am citat şi această carte, care, deşi curs universitar, pretind că este o lucrare ştiinţifică în sens strict. (Un „pendant44 al ei este Stilistica limbii române, 1944, şi aceasta tot produsul unor prelegeri.) Ea seamănă, în multe privinţe, cu o gramatică, spus mai direct, cu Gramatica limbii române a Academiei (2 volume). Nu face însă ceea ce francezii spun, cu o formulă intraductibilă, „double emploi44 cu aceasta. Afară de faptul că din ea lipsesc multe lucruri prezente în cealaltă, cititorul atent (vreau să spun cel ce o studiază în sens strict) găseşte multe altele absente în Gramatica Academiei. Cele mai numeroase şi, după mine, mai importante sînt de ordin teoretic. Capitolele mari au, unele, sub titlul de „Generalităţi44, altele la fel, fără un nume special, introdu-
126
    ceri foarte dezvoltate, în care se pun şi se analizează detaliat probleme teoretice, considerate de mine ca absolut necesare pentru înţelegerea oarecum filozofică a „limbii44 ca atare, în esenţa ei, indiferent de forma ei concretă, adică de aparţinerea la o familie sau un grup lingvistic înrudit din punct de vedere genealogic. Altă carte, Structura morfologică a limbii române, este scrisă în colaborare cu foştii mei elevi Valeria Guţu Romalo şi Al. Niculescu şi reprezintă o contribuţie personală din parte-mi destul de modestă. In sfîrşit, Alexandru I. Phi-lippide (1969) poate fi socotită drept lucrare strict ştiinţifică prin faptul că se ocupă de viaţa şi opera unui mare om de ştiinţă român.
        Cu toate acestea, aparent chiar împotriva situaţiei descrise pînă aici, numele meu ca lingvist a cunoscut peste graniţă, după ultimul război, o adevărată faimă, prin faptul că Lingvistica romanică (1962) a fost tradusă în următoarele limbi străine : germană (1962), cu două capitole în plus, scrise de profesorul Werner Bahner, spaniolă (1967), cu numeroase adaosuri datorate profesorului Manuel Alvar, engleză (1970) — de fapt, ediţie nouă a traducerii din 1937, cu un capitol foarte dezvoltat despre curentele noi din lingvistica romanică (autor, Rebecca Posner), rusă (1971), portugheză (1973) — tradusă după versiunea germană — şi italiană (1974), traducere, fără modificări, a primei ediţii englezeşti. Şi Introducere în lingvistica romanică (în colaborare) s-a bucurat de succes, căci a apărut în spaniolă (1972), mult dezvoltată, prin osteneala lui Manuel Alvar, şi în italiană (1974). Aceste două evenimente se explică, mai întîi, prin interesul pe care îl prezintă cărţile amintite. Prima, datorită trecerii în revistă a lingvisticii romanice de-a lungul existenţei ei, ceea ce n-a făcut, în întregime, nimeni mai înainte, a doua, prin caracterul ei de manual accesibil studenţilor. A mai intervenit ceva. Curînd după începuturile de activitate lingvistică pe plan larg, graţie mai cu seamă unităţilor de specialitate ale Academiei, participarea noastră la diferite reuniuni internaţionale, după primele începuturi (1956, la Florenţa), a devenit aproape o regulă. Trei ani mai tîrziu, tot un congres de lingvistică romanică, la Lisabona, după care au urmat
127
    cele de la Strasbourg (1962), Madrid (1965), Québec (1971), Napoli (1974). In 1968 am organizat noi înşine o asemenea reuniune, după spusele multor străini, cea mai reuşită dintre toate. La trei dintre ele, eu am prezentat cîte un raport în şedinţă plenară, fiind solicitat de comitetul de organizare. Şi la Bucureşti (1968) am făcut acelaşi lucru. La Strasbourg şi la Madrid mi s-a propus tema, pe care eu am acceptat-o, fiindcă intra în preocupările mele. Era vorba de stadiul cercetărilor din disciplina noastră privite din punctul de vedere al inovaţiilor, de natură teoretică, ivite deja înaintea şi dezvoltate mult în urma ultimului război mondial. In principiu, susţineam mai temeinic continuarea tradiţiei, cu deosebire în ceea ce priveşte seriozitatea informaţiei şi a muncii în general, dar recunoşteam valoarea unor achiziţii ale structuralismului, care mi se păreau (şi continuă să mi se pară) că reprezintă un progres. Totodată reproşam tradiţionaliştilor fanatici că nu intervin în discuţie (nu numai la congrese), spre a combate, fireşte cu argumente solide, „noutăţile44. La Madrid am încheiat raportul cu formula, curentă în domeniul politic, „coexistenţă paşnică44. Am impresia că, astăzi, divergenţele de păreri nu mai sînt atît de violente. Pentru congresul de la Québec anunţasem o comunicare propriu-zisă despre bilingvism în Romania. Preşedintele comitetului de organizare mi-a cerut să amplific expunerea şi s-o prezint ca raport în şedinţă plenară. In Canada, bilingvismul e o problemă acută, de mult timp la ordinea zilei, şi cu aspect politic (la fel, în linii mari, ca în Belgia, de pildă). Canadienii francofoni, într-o vreme majoritari, pierd terenul în favoarea anglofonilor, şi, cum Québec e centrul cel mai important al limbii şi culturii franceze, nu m-a surprins propunerea, pe care am acceptat-o cu bucurie.
       Succesele romaniştilor noştri pe plan internaţional au căpătat treptat forme concrete. La Strasbourg, cînd s-a pus adunării generale chestiunea sediului viitorului congres, noi am obţinut pentru Bucureşti o majoritate relativă impresionantă, dar ne trebuia una absolută. La repetarea votului a cîştigat Madridul, din cauză că cele mai multe voturi — de fapt, puţine în total — ale romaniştilor din R.F.G. nu ne-au revenit nouă. N-am avut
128
    succes, în acest sens, nici în capitala Spaniei, unde am izbutit, ajutaţi de numeroşi congresişti, să impunem punctul nostru de vedere, acela de a se vota „prin * corespondenţă44, motivînd propunerea prin absenţa masivă a membrilor Societăţii de Lingvistică romanică, sub egida căreia se organizează aceste congrese. Votul dat astfel a fost pentru Bucureşti (1968). în schimb, un român a fost ales consilier al Biroului Societăţii. Acest început a avut o continuare aş spune aproape neaşteptată în ce priveşte amploarea. La Bucureşti am fost aleşi, eu preşedinte de onoare al ei şi Al. Rosetti consilier în locul meu, iar la Napoli, membru de onoare al Biroului, lă-sînd, ca să zic aşa, drept succesor, cu titlul de consilier, pe Marius Sala. în modul acesta, ţara noastră are în conducerea Societăţii trei reprezentanţi, la fel cu Franţa, care a înfiinţat-o (în sensul că iniţiativa creării ei au luat-o romaniştii francezi) şi îi serveşte de sediu.
       Am arătat mai înainte care a fost activitatea mea ştiinţifică după 23 August, apreciind-o ca mai puţin valoroasă decît înainte de această dată. Am privit-o, cum s-a putut uşor vedea, din punct de vedere strict individual sau, spus altfel, egoist: am lucrat, adică, pentru mine, chiar dacă, din moment ce rezultatele ei au devenit publice, munca mea a folosit şi altora. In schimb, după data amintită am început să lucrez şi, poate mai ales, pentru alţii.
       Reforma din 1948 a învăţămîntului, cu modificările care i s-au adus după aceea, şi înfiinţarea institutelor de cercetări ale Academiei au dus, bineînţeles, şi în urma directivelor forurilor superioare, la o formă nouă de a lucra ştiinţific. Fără a minimaliza munca individuală, noua concepţie a dat preferinţă muncii colective, în în-văţămînt, la catedre, în institute, prin gruparea cercetătorilor în sectoare şi secţii, după ramurile disciplinei de bază. Şi înainte se lucra în echipe, dar numai cînd necesităţile de ordin material cereau, de exemplu la Dicţionarul Academiei, sau, în cazul lingviştilor clujeni, la Atlasul lingvistic român.
       Vorbind astfel, am în vedere ştiinţele sociale şi umaniste. Celelalte, ca, de pildă, Medicina sau Chimia, cunoşteau de mult colaborarea, în înţelesul etimologic al
129
    termenului. Munca pentru alţii, cum îi spun eu, cam impropriu, s-a dezvoltat mult în momentul, destul de îndepărtat, cînd s-a legiferat doctoratul. (Sînt, cred, vreo douăzeci de ani, dacă nu mai mult, de atunci.) Titlul de doctor a existat şi înainte, tot pe baza unei lucrări ştiinţifice speciale. (Obligatoriu era el numai la Medicină.) Organizată din punct de vedere didactic era pregătită obţinerea acestui titlu numai la Facultăţile de Drept : după luarea licenţei se putea înscrie cineva la doctorat, care consta în doi ani de cursuri speciale şi, în final, o teză, susţinută sub forma tipărită. La celelalte Facultăţi, numărul absolvenţilor care se gîndeau să studieze mai departe în vederea „consacrării44 ştiinţifice în modul acesta era, în general, foarte redus. Aceasta, şi din cauză că, la Litere şi la Ştiinţe, studenţii, în totalitatea lor, erau puţin numeroşi. Acest, aparent, dezavantaj cantitativ reprezenta, în realitate, un mare avantaj. Profesorii îşi puteau cunoaşte mult mai bine elevii şi, în consecinţă, aveau posibilitate să-i selecteze pe cei cu adevărat capabili de a lucra ştiinţific. La disciplinele cu laborator, selectarea se făcea aş zice pe cale naturală : lucrările practice, mai numeroase decît cursurile propriu-zise (teoretice), erau conduse de profesori şi puneau, astfel, şi pe aceştia şi pe studenţii lor, în situaţia de a se cunoaşte, reciproc, foarte bine. La Litere (şi Filozofie), lucrările practice constau în seminarii, care nu se puteau compara, nici pe departe şi sub aproape nici un aspect, cu munca în laborator. Un profesor serios, şi doritor să-şi „promoveze44 studenţii, nu întîmpina dificultăţi prea mari, în cunoaşterea lor în ce priveşte capacitatea de a lucra mai departe, în cele cîteva ore săptămînale de seminar. Dar erau profesori, probabil foarte puţini, care nu ţineau seminarii, şi atunci nu-şi puteau da seama de va-Loarea elevilor decît la examene, dacă, bineînţeles, le făceau în condiţii serioase în ce priveşte exigenţa şi dacă izbuteau să „citească44 în sufletul candidaţilor.
        Am insistat asupra acestor lucruri pentru a face, pe baza lor, o afirmaţie, poate, surprinzătoare. Neîndepli-nindu-se decît rareori condiţiile arătate aici, sînt convins că de-a lungul timpului s-au pierdut pentru ştiinţă, în sensul înalt al cuvîntului, numeroşi oameni va-
130
    loroşi. Pentru concretizare citez cazul meu, pe care îl cunosc foarte bine. L-am mai povestit pe undeva, dar trebuie să mă repet. Am fost un student foarte bun, dar nu m-am gîndit în vremea studiilor şi nu m-aş fi gîndit nici după aceea să mă pregătesc pentru doctorat. Mi se părea o îndrăzneală prea mare sau, dacă expri-mîndu-mă aşa, exagerez (deşi nu cred), credeam că pentru copilul unor oameni necăjiţi, care nu ştiau să scrie şi să citească, era destul, ba chiar prea mult, dacă ajunge profesor de liceu. Ca mine vor fi gîndit şi alţi studenţi, din diverse serii, aflaţi în condiţii asemănătoare. Eu am avut noroc — acesta-i termenul cel mai potrivit — de A. Philippide, care, la primul examen cu dînsul, a fost impresionat de răspunsurile mele şi, lucru mult mai important, a vrut, după ce, pînă la licenţă, şi-a confirmat impresiile favorabile, să dea curs părerii pe care şi-o formase, concretizînd-o în sfatul de a face o teză în specialitatea sa. Modul cum a „combătut44 neîncrederea mea în propriile forţe m-a încurajat şi, cu ajutorul efectiv, de durată, al lui, am izbutit, spre satisfacţia amîndurora. Ceea ce s-a întîmplat cu mine se putea întîmpla, teoretic vorbind, şi cu alţi tineri în împrejurări asemănătoare.
        Condiţiile descrise aici prezentau un singur avantaj, pe acela că posesorii titlului de doctor obţinut astfel n-au înşelat, în general, aşteptările. In schimb, dezavantajele erau mai multe şi mai mari, cum a rezultat destul de clar din cele ce precedă. De aceea trebuie salutată, ca binevenită, introducerea şi organizarea oficială a doctoratului, drept urmare sau continuare logică a studiilor, la toate disciplinele predate în universităţi şi politehnici. Modelul a fost şi sistemul sovietic, judecind după unele aspecte dintre cele mai caracteristice, şi anume : examenul de admitere, scoaterea din producţie în anumite condiţii a celor reuşiţi şi acordarea de burse. La acestea ar mai fi de adăugat titlul de „candidat44 pentru cei care şi-au susţinut, cu succes, teza. In U.R.S.S. exista şi al doilea grad, superior, după obţinerea celui dintîi : „doctor în Ştiinţe44 (mi se pare). Noi am înlocuit, ulterior, pe „candidat44 prin „doctor44, iar pe celălalt, prin „doctor docent44, formulă nefericită, din cauză că îmbină două
131
    noţiuni care aparţin la sfere de activitate diferite : „doctor46 este un titlu academic, adică ştiinţific, fără nici o legătură cu învăţămîntul (chiar dacă tema, latinească, ne trimite la docere „a învăţa pe alţii46), iar „docent66 însemnează „profesor66 (în sens larg), cum dovedeşte, dacă ar mai fi nevoie, faptul că germanii, care sînt şi aici creatori în materie de organizare temeinică şi sistematică, prin „Dozenten66 înţeleg „profesori (universitari) de toate gradele66. Cînd s-a făcut această modificare, mi s-a cerut părerea. Eu am propus „laureat66 pentru „candidat66 şi „doctor66 pentru titlul superior. M-am întemeiat pe faptul că italienii spun „laurea66 pentru „doctor(at)66. S-a obiectat că existau atunci (mai tîrziu, nu) „laureaţi ai Premiului de Stat66, deşi nici unul dintre aceştia nu-şi spunea şi nici nu era numit de alţii „laureat66, afară de faptul că în ambele cazuri acest termen urma să aibă un determinant („în Filologie66, „în Chimie66 etc., unul, şi „de Stat66, celălalt).
        Mai serioase sînt alte lipsuri ale sistemului adoptat atunci şi menţinut pîriă astăzi. Pentru înscrierea la doctorat, cel interesat trebuie să treacă un examen, care, apreciez eu, chiar cînd este făcut cu seriozitate, nu diferă, în esenţă, prea mult de examenele din timpul studiilor. Procedeul acesta şcolăresc durează pînă la teză, în sensul că celui reuşit la admitere i se cer după aceea două pînă la patru examene din disciplina respectivă şi tot atîtea referate. Acestea se leagă oarecum de teză, întrucît sînt, de obicei, unele dintre viitoarele ei capiT tole. Mai tîrziu, Ministerul învăţămîntului a cerut unora dintre conducătorii ştiinţifici — fiecare doctorand lucrează sub conducerea unui specialist în materia aleasă — părerea cu privire la eventuale modificări ale sistemului descris, pe scurt, aici. Eu am făcut următoarele propuneri, la care n-am renunţat. Deoarece e vorba de un titlu ştiinţific, selectarea doctoranzilor trebuie să se întemeieze pe criterii ştiinţifice. Examenele amintite sînt probe de cunoştinţe, nu de aptitudini pentru cercetare. Verificarea acestora nu este posibilă decît printr-un început, promiţător, de activitate ştiinţifică. De aceea propuneam ca admiterea la doctorat să se bazeze pe acest început, dovedit prin două, trei articole publicate într-o
132
    revistă de specialitate. După aceasta, doctorandul să înceapă a lucra la teză, fără nici un fel de examen sau control preliminar. Tema lucrării pentru obţinerea titlului de doctor să şi-o aleagă, de preferinţă, candidatul însuşi, căci, pînă la proba contrară, este de presupus că el s-a gîndit la o problemă, care îl atrage, i se pare interesantă etc. Rolul conducătorului începe odată cu acceptarea sau respingerea temei, după caz. Fiind un specialist autentic, ştie, trebuie să ştie dacă subiectul ales a mai fost tratat, dacă poate fi tratat etc. etc. Sînt candidaţi capabili, care, indiferent din ce cauză, nu pot propune o temă. Atunci trebuie să intervină conducătorul. (Aşa mi s-a întîmplat mie !) Munca acestuia de acum înainte începe cu adevărat, prin orele de consultaţie, obligatorii, la care controlează şi verifică parcurgerea, adică înţelegerea şi asimilarea bibliografiei recomandate de el însuşi, progresul pe care îl face doctorandul în elaborarea tezei etc. Ţin să mai adaug că sistemul pro-priu-zis contează mai puţin, ceea ce nu însemnează că renunţ la recomandarea celui descris aici. Importanţă hotărîtoare are seriozitatea, în sens larg, atît a candidatului, cît şi a conducătorului. La susţinerea tezei trebuie să intervină aceeaşi calitate din partea celor trei referenţi oficiali, care se pronunţă asupra valorii ei ştiinţifice. Aceste ultime aprecieri însemnează, spus mai pe scurt, că, întocmai ca în toate ramurile de activitate, elementul decisiv este omul.
       Rezultatele obţinute pînă în prezent în această problemă nu mi se par satisfăcătoare. Aceasta, şi din cauza sistemului, dar şi ca urmare a, lipsurilor legate de partea finală a consideraţiilor imediat precedente. A mai intervenit însă ceva. Pentru promovarea în grad a membrilor corpului didactic universitar se cere titlul de doctor. Măsura e bună, chiar necesară. Ea a existat şi mai înainte. Extinderea ei mai jos decît gradul de profesor şi cel de conferenţiar mi se pare nepotrivită. Un lector poate lucra excelent, în limitele stabilite prin funcţia lui, fără a poseda, obligatoriu, titlul de doctor. Obligativitatea actuală împinge, prin forţa împrejurărilor, pe cei interesaţi la dobîndirea lui, chiar atunci cînd însuşi cel în cauză îşi dă seama că întreprinderea operaţiei este
133
    prea grea pentru dînsul. S-a creat o anumită confuzie între titlu, privit în sine, şi ceea ce trebuie să însemneze el. Urmarea a fost şi — din păcate — continuă să fie existenţa unui mare număr de titraţi, care şi-au limitat şi-şi limitează existenţa lor ştiinţifică la posesia titlului de doctor.
        Am socotit utile consideraţiile şi aprecierile de pînă aici, înainte de a prezenta activitatea mea de conducător ştiinţific. Am primit această sarcină încă de la primele începuturi ale legiferării doctoratului, atît ca profesor, deci în cadrul învăţămîntului, cît şi ca membru al Academiei. Căci şi această instituţie a obţinut dreptul să pregătească viitori doctori în institutele ei de cercetări, unde, fie zis în treacăt, condiţiile exterioare erau mai favorabile pentru munca ştiinţifică, întrucît cercetătorii nu aveau, cum aveau colegii lor de la catedre, o activitate în plus (aceea de a ţine cursuri sau seminarii), care le răpea mult timp. Am condus teze în următoarele ramuri ale filologiei (în sens larg, aşa cum apare acest termen şi în nomenclatura oficială) : lingvistica românească, lingvistica romanică, limba şi literatura spaniolă (ulterior şi portugheză). Nu toate în acelaşi timp. Cînd s-au înmulţit candidaţii romanişti propriu-zişi, am renunţat la lingvistica românească, iar mai tîrziu, după ce alţi foşti asistenţi şi doctoranzi ai mei (de pildă, Al. Ni-culescu) au dobîndit dreptul de a fi conducători ştiinţifici, i-am lăsat pe ei să mă urmeze la lingvistica romanică. In momentul de faţă am rămas numai cu filologia hispanică, la care aş dori să am un colaborator care să se ocupe de literaturile din această zonă a României, şi eu să conduc numai teze de lingvistică hispanică.
        In condiţiile acestea este de aşteptat să fi avut mulţi doctoranzi. Mai important mi se pare însă faptul că majoritatea copleşitoare a lor — o spun cu toată sinceritatea, fără teama de a da impresia că mă laud — sînt buni şi foarte buni, cu toate că şi ceilalţi, extrem de puţini, şi-au meritat pe deplin titlul. Trebuie să mai fac o mărturisire, care explică succesul, înainte de toate, al lor. Cei mai mulţi mi-au fost studenţi, o parte dintre ei şi colaboratori la catedră sau cercetători la Institutul de lingvistică, în sectorul de limbi romanice, pe care îl
134
    conduceam eu. Prin urmare, admiterea lor la doctorat era o pură formalitate. Sarcina mea de conducător, care începea după aceea, a fost enorm uşurată, datorită tocmai excelentei pregătiri anterioare a doctoranzilor şi marii lor seriozităţi. Pot afirma, deschis, că mai toţi şi-au lucrat tezele aproape singuri. Recurgeau la ajutorul meu extrem de rar, cînd se împiedicau ori li se părea că se împiedică, în timpul elaborării, de vreun obstacol. Mărturisesc, cu sinceritate şi cu bucurie, că cea mai mare plăcere mi-a făcut-o o doctorandă care, după susţinerea tezei, mi-a mulţumit, în public, pentru faptul că i-am lăsat toată libertatea de-a lungul muncii sale. Idealul cred că acesta este în materia care ne preocupă aici. Numai două sau trei teze a trebuit să le restitui autorilor cu observaţiile mele, care uneori mergeau destul de adînc, în vederea îmbunătăţirii lor.
       îmi fac o plăcere să dau numele acelora dintre foştii doctoranzi care contează, şi nu numai în ţară, prin cantitatea şi calitatea lucrărilor lor. Ordinea este aproximativ cronologică : Florica Dimitrescu, Mioara Avram, Andrei Avram, Flora Şuteu, Theodor Hristea ş.a. (toţi în lingvistica românească), Al. Niculescu, Maria Iliescu, Marius Sala, Sanda Reinheimer-Rîpeanu, Constant Maneca, Anca Giurescu, Ioana Vintilă-Rădulescu (în lingvistica romanică). Toţi lucrează fie în învăţămînt (ca profesori, conferenţiari, lectori), fie în Institutul de lingvistică din Bucureşti. Maria Iliescu a făcut o teză, foarte originală prin tema ei, despre limba unei colonii de friulani din ţara noastră, necunoscuţi specialiştilor străini, iar Marius Sala, una despre limba evreilor spanioli din Bucureşti, care, după părerea lingviştilor specializaţi în acest domeniu, dispăruseră relativ de mult. Ambele lucrări au fost tipărite în limba franceză, la Editura Academiei
    R.S.R., în colaborare cu o casă editorială străină. (Tot aşa, tezele Sandei Reinheimer-Rîpeanu şi cea a Ancăi Giurescu.)
       Nu numai Maria Iliescu şi Marius Sala au tratat probleme noi în tezele lor, ci şi Ioana Vintilă-Rădulescu şi Constant Maneca. Disertaţia celei dintîi s-a ocupat de creola franceză, temă destul de cunoscută în bibliogra-
135
    fia străină de specialitate, dar absolut necunoscută la noi. A celui de al doilea prezintă o mare noutate din punctul de vedere al metodei. A studiat lexicul de origine latină al limbilor română şi italiană cu ajutorul metodei statistice, utilizînd în acest scop un computer american. (A lucrat un an întreg în S.U.A.) Era absolut necesar să folosească acest aparat, din cauza materialului enorm de fapte : cîte 50 000 de ocurenţe pentru fiecare dintre cele două limbi. Rezultatul a demonstrat şi mai temeinic, dacă se poate, latinitatea lexicului românesc, cu adaosul, întrucîtva surprinzător, că, din acest punct de vedere, româna nu e mai puţin latinească decît italiana. în domeniul hispanisticii, activitatea ştiinţifică este mult mai modestă. Douăzeci de ani de viaţă ai catedrei respective însemnează prea puţin. Ei au creat numai un început de tradiţie, care se va dezvolta, bineînţeles. Deocamdată, 5 doctoranzi şi-au susţinut tezele (toate de istorie literară) : Paul Alex. Georgescu, Ileana Georgescu, Cristina Isbăşescu, Roxana Eminescu şi Andrei Ionescu. Sînt aproape gata încă trei sau patru. Amintesc tot aici, ca să nu deschid un alineat nou, prea scurt, că am avut şi la Iaşi doi doctoranzi, pe profesorii G. Ivănescu, membru corespondent al Academiei R.S.R., şi G. Istrate.
        Muncă ştiinţifică, am făcut şi continuu a face la „Societatea Română de Lingvistică Romanică44, înfiinţată în 1961. Activitatea ei obişnuită şi, totodată, cea mai importantă, constă în şedinţe lunare (nouă, în total, pe an), la care se prezintă comunicări din domeniul lingvisticii romanice (şi româneşti) şi se „recenzează44 lucrări recent apărute. Majoritatea autorilor sînt tineri şi mai tineri. Multă vreme, Societatea a primit o subvenţie de la Ministerul învăţămîntului. Puteam, cu ajutorul ei şi al altor venituri, acestea modeste, să tipărim „Buletinul44 (un volum pe an), să publicăm chiar cărţi (printre ele, două teze scrise în limba franceză, care ne-au fost cumpărate, în multe sute de exemplare, de o editură pariziană) şi să acordăm premii începătorilor pentru comunicările bune şi foarte bune. Această activitate continuă şi astăzi, dar numai sub forma şedinţelor de comunicări şi a publicării „Buletinului44.
136
         VII. LA ACADEMIE
        In cadrul acestei instituţii am lucrat vreme îndelungată şi cu atribuţii multiple. Incepînd din ianuarie 1949, am condus, ca director, Institutul de lingvistică, pînă în 1970, cînd s-a aplicat legea cumulului şi academicienilor (pensionari, în calitatea lor de foşti profesori). Cu o întrerupere, din iunie 1952, cînd am fost demis, cum am arătat într-un capitol precedent, pînă în ianuarie 1958.
        Munca mea la institut a fost de ordin administrativ şi ştiinţific. Cea dintîi prezintă importanţă numai prin faptul că îmi cerea timp destul de mult şi mă stingherea oarecum în activitatea ştiinţifică. Aceasta din urmă a fost, la început, şi ea, într-o anumită măsură, administrativă. In cuvîntarea ţinută de preşedintele Traian Să-vulescu la inaugurarea oficială a Academiei R.P.R. s-a indicat drept sarcină a lingviştilor noştri continuarea muncii la Dicţionarul limbii române, sub conducerea mea ca redactor responsabil. Echipa condusă anterior de Sex-til Puşcariu (între 1905 şi 1944, cu întreruperi mari, cauzate de cele două războaie mondiale) redactase definitiv cuvintele începătoare cu literele A, B, C, F, G, H, I (şi I), L (pînă la lojniţă). Singurii lingvişti români iniţiaţi în munca lexicografică şi care puteau, în condiţiile date, să lucreze la dicţionar şi să înveţe totodată şi pe alţii, erau Theodor Capidan, fost membru titular al Academiei Române şi redactor vreme îndelungată în echipa veche, şi Lia Puşcariu, fiica fostului redactor responsabil. De la ei au învăţat această meserie, nu prea grea, dar obositoare prin monotonia ei şi cu randament slab în ce priveşte satisfacţia strict ştiinţifică, primii redactori, recrutaţi cum s-a putut în acele împrejurări. Au venit, din proprie iniţiativă, oameni cu formaţie univer-
137
    sitară, dar cu preocupări foarte diferite, să se angajeze la această muncă, toţi din cauză că nu puteau găsi, cel puţin pentru moment, altă întrebuinţare. Printre ei, şi Demostene Botez, care era totuşi avocat, stabilit de multă vreme la Bucureşti şi cu reputaţie, cred, bună din punct de vedere profesional. Se pare că se găsea intr-o situaţie grea, foarte probabil ca fost naţional-ţărănist. Fapt este că, nu prea tîrziu, a început să aibă „presă bună“ şi destul de repede a ajuns preşedinte al Uniunii Scriitorilor, director al Vieţii româneşti şi membru corespondent al Academiei R.S.R. Sînt sigur că i-a înlesnit această ascensiune, dealtfel meritată, în general, Mihail Sadoveanu (poate şi Mihai Ralea). Printre cei angajaţi la Dicţionar, veniţi toţi din afară, trebuie să pomenesc pe o fostă, strălucită, studentă a mea de la Iaşi, Florica Ficşinescu, care a lucrat excelent, şi pentru că avea o bună pregătire lingvistică, dar şi graţie unui fin simţ al limbii, pînă la sfîrşitul prematur al vieţii sale.
        Institutul s-a instalat, la început, într-un apartament cu cîteva încăperi din strada Spătarului. Aveam adesea sentimentul, cred că şi din cauza înfăţişării lui, că trăim şi lucrăm toţi ca într-o familie. După vreo doi, trei ani, înmulţindu-se cercetătorii, am obţinut un local propriu, destul de spaţios, în Calea Victoriei, aproape de Academie. Aici se putea desfăşura în condiţii materiale satisfăcătoare activitatea diverselor colective, grupate după specialităţi. Căci Academia dispunea nu numai de fonduri, ci şi de o totală libertate de mişcare în ce priveşte administrarea lor. Angajam chiar şi studenţi, care manifestaseră capacitate sau cel puţin aptitudini pentru munca ştiinţifică, şi, în general, nu ne-am înşelat. Unii cercetători au fost aduşi de la catedrele de filologie, unde, după „furtuna“ ideologică din 1952, n-au mai putut rămîne : ca „educatoriu erau... primejdioşi, ca cercetători, nu. Primele colective (sectoare sau secţii, după caz) au fost : lexicografia, gramatica, fonetica şi dialectologia, lingvistica romanică. Pe cel de gramatică l-a condus Al. Graur, pe cel de fonetică şi dialectologie, Al. Ro-setti, pe celelalte două, eu. Destul de curînd, secţia colegului Rosetti a devenit unitate independentă, cu statut
138
    de „centru*, avînd sediul, o vreme, tot acolo, în casele din curte.
        Trebuie să spun ceva despre activitatea colectivelor conduse de alţii, înainte de a vorbi despre ale mele. Obiectivul principal al celui de gramatică a fost întocmirea Gramaticii limbii române, sarcină, la fel de veche ca şi elaborarea Dicţionarului, a Academiei de la începuturile existenţei ei. Un amănunt de ordin cronologic, foarte important tocmai prin acest aspect, este următorul. încă din 1947, unii dintre noi, în frunte cu Al. Graur, am început să lucrăm la o gramatică, în stil mai puţin măreţ, destinată unui public larg. (La fel cu un dicţionar, pe care l-am amintit într-un capitol precedent şi care era aproape de sfîrşit, cînd a luat fiinţă Institutul de lingvistică.) Acest început a fost continuat în noile condiţii, cu mult superioare în toate privinţele, şi s-a încheiat cu cele două volume ale Gramaticii limbii române, care au apărut după înlocuirea mea la conducerea institutului. împrejurarea a fost folosită, din păcate, pentru prezentarea noului director drept coordonator al lucrării în locul lui Al. Graur. Nici prefaţa, foarte amplă, care conţine o trecere în revistă a principalelor gramatici româneşti, n-a fost scrisă, ci numai subscrisă de dînsul. Nedreptatea a fost împinsă aşa de departe, încît — caz unic în istoria premiilor de stat — această gramatică a fost distinsă cu un premiu de clasa I, din care jumătate a revenit semnatarului prefeţei, şi cu unul de clasa a Il-a, împărţit la zece membri ai colectivului de elaborare. Doi dintre ei, Al. Graur şi eu, au fost şi
        fotografiaţi, n-aş putea spune cu ce scop, dar, pentru noi, o încheiere comică (aparent numai) a acestei înscenări.
        Mai importantă decît gramatica însăşi a fost munca de pregătire a ei, care, pentru oamenii tineri, a însemnat o adevărată şcoală în sensul adevărat al cuvîntului. Astfel s-au format o serie de specialişti în gramatica limbii române şi, în linii mari, a gramaticii, ca atare, ca disciplină teoretică. Dovadă stau, între altele, cele cîteva volume de Studii de gramatică şi, mai tîrziu, Tratat de formare a cuvintelor în limba română, din care a ieşit un prim volum, masiv. Colectivul este condus de mai
139
    mulţi ani de Mioara Avram, poate cel mai bun cunoscător al gramaticii româneşti.
       La fel, în general, s-a lucrat şi cu colectivul de Lingvistică romanică. Aici munca a mers mult mai greu. Lipsea cu totul o tradiţie, fie şi ca simplu început. Colaboratorii mei aveau o pregătire destul de serioasă în acest domeniu, întrucît urmaseră cursurile şi semina-riile corespunzătoare. Dar muncă ştiinţifică propriu-zisă nu făcuseră. Unii dintre ei erau filologi clasici, de ex. Maria Iliescu, care, în 1952, plecaseră de la catedră împreună cu Al. Graur, conducătorul lor. Această formaţie a lor s-a dovedit, pînă la urmă, a fi un avantaj : cunoaşterea temeinică a limbii latine le-a folosit în cel mai înalt grad în activitatea lor de romanişti. Lucrarea colectivă cea mai importantă, trecută în plan pentru mulţi ani, a fost „Crestomaţie romanică44: o culegere de texte din toate idiomurile neolatine, începînd cu cele mai vechi şi mergînd pînă în zilele noastre. Au fost luate în consideraţie nu numai limbile „standard44, cum se spune astăzi aspectelor lor literare sau culte, ci şi dialectele şi graiurile strict populare. Toate textele au o introducere, scurtă, dar suficientă pentru informarea cititorului, şi o bibliografie, redusă cantitativ, dar esenţială. Mult mai importantă, dar şi mai grea, a fost întocmirea aparatului filologic, adică explicaţiile, în note de subsol, a faptelor greu de înţeles numai cu ajutorul dicţionarelor. Primele texte, cronologic vorbind, sînt cele latineşti populare, menite să servească drept introducere lingvistică pentru toate celelalte. Limba noastră este foarte bine reprezentată, sub toate aspectele : veche, modernă, contemporană, cultă şi populară, împreună cu cele trei ramuri ale ei din afara României actuale. Lucrarea întreagă, în cinci tomuri mari, publicată de Academia noastră, este unică în literatura de specialitate. O spun romaniştii străini, dintre care unii au sugerat apariţia ei într-o limbă de mai largă circulaţie, fie şi cu o oarecare reducere a volumului. Propuneri concrete, aparent ferme, în acest sens ne-au venit, dar nu s-au putut realiza, din cauza dificultăţilor financiare, mari pretutindeni. Trebuie să arăt că la această operă au lucrat şi membrii catedrelor filologice bucureştene.
140
        Am vorbit mai sus de „şcoală44. Termenul se potriveşte, în cazul de faţă, în măsură şi mai mare. Pot spune că eu însumi, conducătorul lucrării, am învăţat multe lucruri în materie de editare de texte. Căci aceasta însemnează, de fapt, o crestomaţie, întocmită în modul arătat. Cu atît mai mult au avut de învăţat tinerii mei colaboratori, cărora le-a folosit, cîteodată, această ucenicie la întocmirea de ediţii, unele critice.
        Membrii colectivului de Lingvistică romanică n-au lucrat numai la Crestomaţie, deşi cea mai mare parte a muncii lor s-a concentrat asupra ei. Au avut, chiar în plan, lucrări individuale, ca să nu mai vorbesc de preocupările lor în orele aşa-zise libere (peste cele obligatorii destinate exclusiv institutului). Rodul activităţii lor ştiinţifice a apărut în revistele de specialitate — amintite, cred, într-o pagină precedentă — ale Academiei, care ne-a aprobat cererea creării uneia noi: Revista de filologie romanică şi germanică, care a avut, în cei cîţiva ani de apariţie, drept responsabili pe Tudor Vianu şi pe mine. Pomenind astfel numele regretatului meu coleg, sînt bucuros că pot să vorbesc despre foarte temeinica sa muncă de la institut, unde a condus un colectiv care s-a ocupat de studiul limbii române literare. (Au apărut cîteva volume.) Se poate spune că şi el a făcut şcoală, în sensul precizat mai înainte, căci a învăţat destui tineri să studieze ştiinţific (nu... impresionist) limba şi stilul scriitorilor noştri (şi străini, totodată, la rigoare). O lucrare remarcabilă a colectivului condus de el este Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu.
        Eu am reluat conducerea lucrărilor la Dicţionarul (tezaur al) limbii române, după reintegrarea mea (ianuarie 1958) ca director al institutului şi după ce s-a potolit... furia contra acestei opere, care nu era destinată... maselor (ca şi cum cele patru volume masive ale Dicţionarului limbii române literare contemporane şi chiar Dicţionarul limbii române moderne au folosit „maselor44, mai ales acum două decenii). Cum nu puteam face faţă multiplelor mele ocupaţii, mi-am luat ca tovarăş la conducerea lucrărilor pe I. Coteanu, care devenise şi director-adjunct al institutului, ai cărui cercetă-
141
     tori se înmulţiseră în mod foarte îmbucurător. (Aşa se explică înfiinţarea de sectoare noi : limbi clasice, limbi germanice, limbi slave, onomastică.) Munca mai grea la dicţionar a dus-o el, mai cu seamă întocmirea normelor tehnice şi a bibliografiei, apoi şedinţele de lucru cu redactorii. Eu îmi rezervasem un fel de control final, cu revizuirea manuscriselor teoretic gata de tipar. Participam, bineînţeles, şi la unele şedinţe de lucru, precum şi la alte aspecte ale acestei munci atît de complexe şi de dificile care este elaborarea unei opere lexicografice de mari proporţii. De aceea, la un moment dat, am cooptat, ca al treilea redactor responsabil, pe Al. Graur, care se ocupa, împreună cu un colectiv condus de dînsul, de etimologie (dar, personal, şi de redactarea făcută de alţii). In intenţia mea, cooptarea acestui coleg se lega şi de calitatea sa, foarte importantă, în vederea tipăririi mai urgente a dicţionarului, de director general al Editurii Academiei.
        Ca să termin cu acest aspect al muncii mele la institut, mai adaug obţinerea, pentru el, a unui local potrivit în toate privinţele, în primul rînd ca spaţiu : o casă mare, cu parter şi două etaje, plus un subsol ridicat, în care s-a putut instala comod biblioteca. Institutul a luat locul Editurii, care a fost mutată într-un edificiu nu mai puţin adecvat necesităţilor ei. Plecînd din fostul local, care a rămas tot al nostru, s-a putut muta în el Centrul de fonetică şi de dialectologie, condus de Al. Rosetti, care, cum am spus altă dată, ocupa, în condiţii meschine, fostele atenanse ale casei boiereşti, sediul propriu-zis al institutului ca atare. în modul acesta, cele două unităţi de lingvistică ale Academiei s-au găsit în condiţii materiale aş zice excelente pentru desfăşurarea activităţii lor. Ambele localuri au primit şi sumele de bani necesare pentru completarea mobilierului şi amenajarea cîtorva încăperi speciale, destinate unor manifestări oarecum solemne. In orice caz, fiecare dintre aceste două unităţi de cercetare se prezenta şi din acest punct de vedere la înălţimea împrejurărilor, adică la un nivel civilizat în sensul cel mai pretenţios al cuvântului.
        După cum Institutul şi-a sporit an de an colectivul, la fel s-au petrecut lucrurile, bineînţeles într-o măsură
142
    mult mai redusă, din cauza volumului mult mai mic de lucrări, şi la Centrul de fonetică şi dialectologie, unde un număr de cercetători au făcut ani de-a rîndul şi lingvistică generală, cu concepţii şi metode aproape exclusiv moderne. Ceea ce prezintă, în unele privinţe, o importanţă deosebită este participarea sectorului de dialectologie la anchetele pe teren determinate de lucrările întreprinse la Bicaz şi, mai tîrziu, la Porţile de Fier, pentru instalarea unor centrale hidroelectrice. Lucrările cerute de aceste operaţii grandioase au cerut transferarea locuitorilor din localităţile care trebuiau sacrificate. Pentru salvarea bunurilor spirituale (vorbirea, folclorul, obiceiurile), cercetătorii centrului le-au înregistrat, înainte de începerea lucrărilor, sub toate aspectele lor, şi cu ajutorul aparatelor speciale, pentru a putea servi apoi la studii speciale, care s-au şi realizat sub formă de monografii. Acelaşi sector de dialectologie a întreprins, mai tîrziu, elaborarea unor atlase lingvistice pe regiuni. In această muncă au fost antrenate şi unităţile similare ale Academiei de la Cluj şi Iaşi, care au colaborat, dealtfel, încă de la început şi continuă să colaboreze, la Dicţionarul Academiei. Fiind vorba de lucrări mari, de importanţă naţională în cea mai strictă accepţie a cuvîntului, se impunea ca ele să se realizeze de lingviştii români de pretutindeni. Conducerea oarecum supremă, în sens de îndrumare şi control, a aparţinut, la ambele aceste opere, Institutului de lingvistică din Bucureşti, ca reprezentant al autorităţilor tutelare, aceeaşi pentru toate.
       Graţie unei înţelegeri juste, din partea forurilor conducătoare, a rolului disciplinelor filologice în noile condiţii de viaţă, cînd era vie conştiinţa că valorile spirituale sînt cel puţin la fel de importante ca şi cele materiale, institutul obţinea uşor satisfacerea cererilor de noi posturi. Astfel au luat naştere sectoare noi în cadrul lui : limbile clasice, limbile germanice, limbile slave, limbile orientale, toponimia, conduse respectiv de I. Fischer, M. Isbăşescu, Gh. Bolocan, Vladimir Drimba, I. Donat. Prin 1966—1967, numărul cercetătorilor trecea de optzeci. Un spor asemănător, proporţional însă cu preocupările mai reduse cantitativ vorbind, s-a produs şi la Centrul de fonetică şi dialectologie. In aceeaşi măsură a avut loc în-
143
    mulţirea posturilor la filialele şi bazele Academiei. Rezultatul acestor creşteri oarecum exterioare a fost progresul cantitativ şi calitativ al lucrărilor ştiinţifice. Dovada concretă, sub forma tiparului, o aduc revistele de specialitate şi volumele propriu-zise, bogate în conţinut, ca şi în varietatea problemelor abordate. Se poate vorbi de o adevărată înflorire a lingvisticii noastre, care s-a manifestat în mod impresionant (după părerea, în primul rînd, a străinilor) la cele două congrese internaţionale, organizate la Bucureşti, în 1967 şi 1968.
       în cadrul Academiei am avut şi alte îndeletniciri, ca să zic aşa. în 1955 am fost ales de adunarea generală membru în biroul Prezidiului, odată cu Ion Gheorghe Maurer, devenit academician, ceva mai înainte, în acelaşi an. Prezenţa sa în birou a fost, cu siguranţă, sugerată de forul nostru politic superior, pentru conducerea instituţiei în spiritul ideologic al momentului, de fapt, pentru evitarea unor greşeli de această natură, cu atît mai uşor de săvîrşit, cu cît ceilalţi membri erau relativ slab pregătiţi din acest punct de vedere, iar preşedintele (Traian Săvulescu) părea dispus, sub influenţa voluntarismului său, amintit într-o pagină precedentă, să treacă uneori peste principii sau pe lîngă ele. Temerea s-a dovedit cu-rînd a fi fost justificată. La şedinţele noastre se întîmpla des ca aceste două personalităţi să nu fie de acord în unele probleme. De aceea, după mai puţin de un an, colegul Maurer a renunţat la... luptă, adică s-a retras din birou.
       Eu am făcut parte din conducerea Academiei unsprezece ani (1955—1966), aproape tot timpul ca vicepreşedinte (titular, din decembrie 1957 pînă în aprilie 1966, de fapt. încă de mai înainte, împreună cu I. S. Gheorghiu, din cauza bolii grele şi prelungite a preşedintelui). în această calitate aveam, în primul rînd, atribuţii de ordin administrativ : participarea la şedinţele lunare ale prezidiului Academiei şi la cele, de obicei, săptămînale, ale biroului prezidiului, care erau şi administrative în sens strict, dar şi administraţiv-ştiinţifice, fiindcă se puneau, se discutau şi se rezolvau probleme pur ştiinţifice privite sub aspectul lor administrativ (cum îşi realizau planurile unităţile de cercetare, filialele şi bazele Academiei, relaţiile cu instituţii similare străine, în frunte cu cele din ţările socialiste,
144
    participări la reuniuni ştiinţifice internaţionale şi organizarea unor reuniuni similare la noi, trimiterea la specializare peste graniţă a cercetătorilor valoroşi etc., etc.). Activitatea mea la aceste şedinţe era totdeauna vie, întemeiată pe cunoaşterea faptelor, cînd acest lucru era posibil, ceea ce se întîmpla foarte des, şi pe deprinderea mea, veche, de a lua lucrurile în serios, mai cu seamă cînd era vorba de oameni. La aceasta se adăuga un fel de pasiune, adesea aprinsă, în susţinerea punctului de vedere personal. In afară, atitudinea mea era cunoscută (bineînţeles, nu numai a mea) şi interpretată în fel şi chip, după criterii mai totdeauna subiective (favorabile sau nu mie însumi). Pot da un exemplu, care m-a amuzat, dar m-a şi mîniat. Intr-o zi, preşedintele Joja îmi spune, fără să arate că era supărat, că Constantin Daicoviciu l-a întîmpinat cu... salutul „în Iordan botezîndu-te tu, Doamne44. Eu l-am întrebat, aproape furios : „Şi dv. nu l-aţi repezit, aşa cum merita?!46 Mai curios mi s-a părut ce mi-a spus I. G. Murgulescu, tot ca preşedinte, şi anume că unele măsuri luate de conducerea Academiei mi s-ar datora... mie. Aici trebuie să fi intervenit o anumită animozitate, dacă nu chiar ostilitate, contra noastră, a amândurora, din partea celor nemulţumiţi de măsurile în discuţie : pe preşedinte, ca „influenţabil44, iar pe mine, ca vinovat principal !
        Mult mai grea, adică neplăcută, a fost misiunea mea ca responsabil, în faţa prezidiului Academiei, de munca tuturor unităţilor ei de cercetare din domeniul ştiinţelor sociale şi al celor umaniste, foarte numeroase. Şi aceasta, din cauza oamenilor. Răspunderea mea consta în urmărirea modului cum ele îşi îndeplinesc obligaţiile, din punctul de vedere nu numai al realizării planurilor, ci şi al condiţiilor de ordin ştiinţific-ideologic. Cu toate eforturile depuse, îmi era imposibil să-mi duc la bun sfîrşit această misiune. Făceam şi eu ce puteam, cum se zice. In orice caz, o orientare generală aveam asupra atmosferei de lucru care domnea în ele şi, mai ales, asupra oamenilor, apreciaţi şi ca cercetători şi sub aspectul lor strict uman. Spre exemplificare, am să mă opresc la cîteva cazuri dintre cele mai semnificative pentru cunoaşterea... psihologiei omeneşti.
145
       La Institutul de psihologie, lipsind aproape total interesul directorului pentru munca oamenilor, privită sub toate aspectele ei, conducerea de fapt era în mîna a doi sau trei impostori. Slab pregătiţi, dar (său, poate, tocmai de aceea) îndrăzneţi, erau gata în orice moment să invoce principiile partidului, pentru ca în numele lor să împiedice dezvoltarea ştiinţifică a începătorilor şi promovarea celor valoroşi. Astfel, Tatiana Slama-Cazacu, excelent pregătită (şi nu numai în psihologie), a avut ani de-a rîndul necazuri, care se soldau şi cu o relativă micşorare a randamentului muncii sale. La sesizările ei interveneam adesea pentru a introduce oarecare ordine, cu efecte slabe şi de scurtă durată. Doi dintre aceşti impostori şi-au luat tălpăşiţa la un moment dat, cînd protectorul lor (amintit, de mine, într-o pagină precedentă, în legătură cu conducerea Academiei) a încetat din viaţă. Un al treilea protejat, respins la Comisia de diplome, căreia îi ceruse confirmarea titlului de doctor, ameninţa cu o plîngere la Comitetul Central, cînd a stat de vorbă cu mine, presupus, în bună parte, nu pe nedrept, ca „autor principal44 al respingerii sale. A venit, chemat de mine, împreună cu directorul-adjunct al institutului. I-am explicat că „accidentul44 se poate repara, prin acceptarea propunerilor de îmbunătăţire a tezei, venite de la referenţii oficiali, numiţi de minister. Nici n-a vrut să audă şi, pînă la urmă, a obţinut, la o nouă şedinţă a comisiei, majoritatea legală a voturilor.
       O atmosferă întrucîtva asemănătoare exista la Institutul de arheologie. Era vorba, bineînţeles, de animozităţi personale, grefate însă pe deosebiri de formaţie ştiinţifică. Disciplina însăşi părea să contribuie, într-o anumită măsură, la divergenţe de păreri. Fiind vorba de epoci îndepărtate în trecut şi de izvoare aproape exclusiv materiale (obiecte de tot felul), este oarecum inevitabilă o oscilaţie în interpretarea lor, chiar la unul şi acelaşi cercetător, cu atît mai uşor de la unul la altul, fie şi fără nici un amestec al subiectivismului. Arheologii noştri sînt de două feluri în ce priveşte pregătirea de bază : unii au studiat, la universitate, arheologia ca materie principală, cei mai vechi dintre ei. cu Vasile Pârvan, alţii sînt, la ori-
146
    gine, filologi clasici sau istorici ai Antichităţii, care au devenit ulterior arheologi. In principiu, cei dinţii sînt sau pot fi superiori, în sensul că nu se lasă influenţaţi, în interpretarea faptelor, de criterii oarecum străine de disciplina lor. (Simplă supoziţie personală, care nu mă angajează decît pe mine.) Fapt este că, la Bucureşti, divergenţele, nu numai aprinse, ci şi, adesea, violente, de păreri existau, în cadrul institutului, între Ion Nestor, arheolog de baştină, şi cei din categoria a doua. Neînţelegerile dintre dînşii, care, trebuie să spun răspicat, reprezentau o piedică serioasă în calea cercetărilor, ajungeau de multe ori la mine, ca arbitru. Am avut chiar cîteva şedinţe cu dînşii. Totdeauna aveam impresia că „dreptatea44 era, dacă nu în întregime, cel puţin în mare măsură, de partea lui Nestor, şi i-o recunoşteam, în ciuda nemulţumirii pe care mi-o cauza dîrzenia, adesea brutală şi jignitoare, a modului cum îşi susţinea el părerile. Ceea ce le reproşam eu, deschis, tuturor (inclusiv celor din celelalte centre ale ţării), era că nu vin măcar cu un început de sinteză pe baza materialului, extrem de bogat, existent încă de pe atunci. Ei îmi arătau scrisori şi, mai rar, recenzii de-ale specialiştilor străini privind munca lor, toate favorabile. Eu le răspundeam, spre nemulţumirea lor, cam aşa : Cum să nu vă laude, dacă le puneţi la dispoziţie, în lucrările dv. pur descriptive şi în reviste, tot ce le trebuie pentru studiile lor ? N-au nevoie să se mai deplaseze în România, dacă îi interesează ştiinţific, din moment ce au totul de-a gata. Supărarea lor mare o cauza un fel de lozincă, inventată de mine, care mi se părea foarte nimerită pentru a le caracteriza activitatea : La noi e aşa de uşor să găseşti urme materiale vechi — dovadă cele peste 90 de şantiere arheologice existente în vremea aceea — încît — aici intervenea ghimpele — treaba pe care o faceţi dv. nu mi se pare deloc grea. Lozinca, foarte corespunzătoare realităţii, este : „Sapă, şi vei găsi !“
       Lucrurile nu mergeau prea bine din punctul de vedere al disciplinei „consimţite44 în muncă nici la Institutul de istorie literară şi folclor. Atmosfera spirituală era excelentă. Cercetătorii, toţi, fără excepţie, îl admirau şi-l respectau, fără nici o rezervă, pe directorul lor, care era George Gălinescu. Cei mai mulţi erau şi bine sau foarte
147
    bine pregătiţi. Dacă ar fi fost conduşi metodic, rezultatele concrete ale ostenelilor lor ar fi fost totdeauna de prima calitate. Fiind lăsaţi să lucreze „în voie44, fiecare după modul său de a vedea lucrurile, n-au putut deprinde disciplina şi rigoarea cercetării ştiinţifice la nivelul cerut. Fiecare îşi zicea, probabil, că nici directorul nu dă dovadă totdeauna de aceste calităţi în lucrările sale personale. Uitau ori nu înţelegeau că George Călinescu — cu darul său inegalabil de a intui adevărul —n-avea nevoie absolută de o frînă, proprie, în elaborarea şi rezolvarea unei teme. Greşeala aceasta de optică o săvîrşeau atunci, cum o săvîrşesc, în continuare, cred eu, toţi admiratorii fără rezervă, extrem de numeroşi, ai autorului inimitabilei Istorii a literaturii din 1941. Ei — bineînţeles nu toţi — încearcă să meargă pe urmele lui, în sensul de a proceda întocmai ca dînsul, uitînd că lor le lipseşte „geniul4* şi că aparenţele de „improvizaţie44 sau de „impresionism44 ale studiilor sale se întemeiază pe o cercetare adîncă a operelor literare supuse analizei. Strălucirea lui personală, care, de multe ori, era oarecum şi calculată, îi orbea şi-i împiedica să vadă realitatea şi să se conformeze ei. Lui George Călinescu îi lipseau calităţile aşa-zise didactice, pe care, dealtfel, le dispreţuia. Aşa se explică succesul mai mult de suprafaţă, spectaculos, pe care l-a avut ca profesor. Din păcate, adjunctul său, cel pentru care Emi-nescu a fost exponentul burghezo-moşierimii în literatura noastră, nu l-a ajutat, chiar dacă ar fi vrut : cercetătorii nu-1 luau în serios decît în momentele în care îşi simţeau primejduită situaţia, iar directorului titular nu-i putea ţine piept nici măcar în probleme de ideologie. Eu cunoşteam bine situaţia de la institut şi o apreciam just, adică, în general, nefavorabil din punctul de vedere al conducerii Academiei, care cerea, trebuia să ceară respectarea, fie şi aproximativă, a unor anumite norme elementare de disciplină administrativă, cu implicaţii, prin forţa lucrurilor, şi de disciplină strict ştiinţifică. De aceea „polemizam44, şi nu numai oral, cu directorul institutului, de unde reputaţia, creată de necunoscătorii realităţii sau de falsificatorii ei, că eram un „inamic44 al lui George Călinescu. Cine cunoaşte istoria relaţiilor mele cu dînsul nu poate crede măcar o iotă din această acuzaţie
148
    pur şi simplu infamantă. Mai adaug că la moartea lui am scris un scurt articol în care l-am pus alături de Has-deu şi Iorga.
       Academia avea, cum nu se putea altfel, şi institute în care se lucra bine şi foarte bine. Dau două exemple. Unul era cel de cercetări istorice condus de Andrei Oţetea, care avea o pregătire cu totul deosebită, şi nu numai în domeniul istoriei universale, specialitatea sa de bază, ci şi în acela al istoriei naţionale, cum probează numeroasele lui lucrări. A avut de la început o bună pregătire sociologică, în sensul că vedea în evoluţia omenirii rolul extrem de important al factorului economic. Aceasta l-a ajutat să-şi însuşească uşor şi temeinic principiile materialismului istoric şi să le pună în aplicare. Era şi un excelent pedagog şi organizator, plin de exigenţă, dar şi de înţelegere. Fiind dîrz în susţinerea părerilor sale, nu putea să placă acelui „duh rău44, pe care l-am pomenit în legătură cu cel dintîi preşedinte al Academiei noi. A apărut, ca un deus ex machina, un adversar menit să-l înfrunte, un oarecare Ştirbu, ieşit destul de repede din circulaţie, care n-ar fi fost bun nici ca profesor la clasele inferioare ale liceului. Alt institut în care se muncea serios, fără zgomot şi fără certuri — acestea lipseau şi la „Istorie* — a fost cel de cercetări economice. Directorul lui titular avea şi alte sarcini, care îl împiedicau să urmărească de aproape desfăşurarea activităţii colaboratorilor săi. în schimb, adjunctul său, Costin Murgescu, cel mai bun, cred, încă de pe atunci, economist al nostru, lucra, ca să zic aşa, pentru... amîndoi. Modest, temeinic şi tăcut (în sensul că nu făcea caz de realizările sale), sta mai toată ziua de lucru în mijlocul cercetătorilor, sfătu-indu-se cu ei, ajutîndu-i şi urmărind atent soluţionarea problemelor. De aceea, alegerea sa ca membru corespondent al Academiei încă din 1963 a fost pe deplin meritată.
       în cadrul acestei instituţii am avut şi alte „onoruri44* adică sarcini, acestea, din fericire pentru mine, mult mai uşoare. în iulie 1955 am fost numit, în urma votului adunării generale, preşedinte al Subsecţiei de Ştiinţa limbii şi literatură. Secţia întreagă, care cuprindea şi artele, era prezidată de Mihail Sadoveanu. Şase ani mai tîrziu (fe-
149
    bruarie 1960), după ce fostul ei preşedinte s-a retras, i-am luat locul. Răspunderea în aceste funcţii era mai puţin copleşitoare, în schimb, conducerea, privită din punct de vedere organizatoric, cerea mai multă muncă, de fapt mai multă bătaie de cap. Activitatea secţiei în discuţie consta, mai întîi, în ţinerea de şedinţe lunare cu comunicări din partea membrilor ei, cu controlul îndeplinirii planurilor ştiinţifice ale tuturor institutelor de resort (de lingvistică, istorie literară, arte), după aprobarea lor prealabilă, cu probleme editoriale, cu organizarea unor sesiuni speciale etc. In munca aceasta pur administrativă eram ajutat de secretarul tehnico-ştiinţific, care a fost tot timpul Elena Purica, expeditivă, în sensul bun al cuvîntului, şi sîrguincioasă. Datorită şi ei, programul secţiei, stabilit din timp cu concursul colegilor, era, în general, respectat destul de strict. In ciuda faptului că majoritatea membrilor nu aveau o pregătire ştiinţifică propriu-zisă (mă refer la scriitori şi la artiştii plastici), o anumită disciplină, mai mult decît satisfăcătoare, a existat tot timpul. De obicei participau toţi sau aproape toţi, absolut regulat, la şedinţele lunare. Ii văd şi acum pe Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Ion Jalea, Jean Steriadi, Camil Ressu, Cornel Medrea ş.a., mai tîrziu pe Al. Philippide, T. Arghezi, Mihai Beniuc, Geo Bogza, Zaharia Stancu etc., etc., cei mai mulţi cu o prezenţă activă, ca participanţi la discuţii, iar cînd şi cînd, cu comunicări despre activitatea lor creatoare. Fără voie mă gîndesc la ce s-a întîmplat mult mai tîrziu, cînd atîţia membri, toţi tineri, nu veneau nici măcar o dată pe an la şedinţele secţiei lor.
        Deoarece nu am multe de spus despre activitatea mea de conducător al acestei secţii, mă voi opri la cîteva cu aspect, aparent, anecdotic. Odată cu intrarea în Academie, mai întîi ca membru corespondent, a lui Perpessicius, s-a pus, deocamdată teoretic, problema reluării muncii, începută şi realizată parţial de dînsul încă înainte de război, la editarea integrală a operei lui Eminescu. După ce s-au obţinut aprobările necesare, au început tratativele — acesta e termenul propriu, cum se va vedea imediat — între conducerea Academiei, reprezentată de mine, şi virtualul editor. Acesta lucra deja în cadrul instituţiei
150
    noastre, ca şef de secţie la Institutul de istorie literară şi folclor de sub direcţia lui George Călinescu. Condiţiile de ordin financiar — acestea prezentau interes mare pentru ambele părţi — puse de Perpessicius au fost următoarele : 250 000 de lei pentru fiecare volum (formatul de lexicon, pe care îl aveau cele deja apărute înainte de război), doi colaboratori plătiţi de Academie şi menţinerea sa ca şef de secţie numai în ce priveşte salariul, căci munca n-o mai putea presta, chiar legal vorbind, în-trucît el avea situaţia juridică de „detaşat44 de la institut la „Ediţia Eminescu44. Aceste două condiţii nu le-am putut accepta, pe cea dintîi, pentru că suma de un sfert de milion, pentru un volum, mi se părea cel puţin mare, dacă nu excesivă, iar pe a doua, din motive legale : detaşarea însemna renunţarea nu la calitatea însăşi de şef de secţie, ci la prestarea serviciului respectiv, ceea cer financiar vorbind, însemna, vrînd nevrînd, renunţarea la retribuţie. In timpul discuţiei, destul de penibile, neputînd să-l conving altfel, l-am întrebat dacă, pe vremea cînd era profesor de liceu, ar fi fost detaşat, indiferent în ce împrejurări, de la o şcoală la alta, ar fi primit salariul de la amîndouă, din moment ce lucra numai la una. Argumentul acesta l-a enervat, şi enervarea l-a sfătuit rău, căci, curînd după asta, nu numai familia şi prietenii, ci şi numeroşi oameni, mai ales scriitori, au văzut în mine un birocrat sau contabil redus la minte şi de aceea incapabil să înţeleagă valoarea inestimabilă a unei munci spirituale de înaltă calificare.
       Trebuia să arăt ceva mai înainte că pentru obţinerea sumei globale a trebuit să mă duc la o şedinţă a Consiliului de miniştri, spre a convinge guvernul că necesitatea de ordin naţional a unei lucrări începute în timpul regimului burghezo-moşieresc cere cheltuieli, care, ori-cît de mari, nu contează. Supărarea lui Perpessicius a avut consecinţe penibile. După ce am participat, mulţi ani mai tîrziu, la mitingul de doliu organizat în memoria lui şi m-am oferit să fac parte din ultima gardă, am primit o scrisoare, fireşte anonimă, trimisă de unul dintre cei prezenţi la ceremonie. Văzîndu-rjă acolo trist, cum nu era posibil altfel în faţa catafalcului, a tras concluzia,
151
    conformă cu dorinţa lui şi exprimată direct în scrisoare, că îmi simt apropiat sfirşitul, şi acest sentiment, nu acela al'morţii în sine, mă întristează. In „Jurnalul44 său, Per-pessicius povesteşte, bineînţeles altfel, cum au decurs tratativele lui cu mine. Fiul său, fost colaborator al meu Ia catedră, dacă nu chiar şi fost student, a crezut potrivit să publice (în revista Steaua) un fragment, unde apare şi problema ediţiei Eminescu. Am trimis imediat o notă explicativă, pe care redactorul şef, Aurel Rău, a publicat-o imediat. M-am simţit obligat să procedez astfel, în ciuda împrejurărilor foarte neprielnice, pentru o astfel de „polemică44, şi pentru a restabili adevărul, dar şi pentru a mă apăra de acuzaţia adusă (că „am minţit44, cînd am informat Secţia de specialitate a Academiei despre modul cum s-a rezolvat problema editării operei lui Eminescu). Tot aşa se explică insistenţa, penibilă şi pentru mine, asupra aspectului ei, din păcate, prea puţin „spiritual44. Dictonul francez Calomniez ! calomniez ! il en res-tera toujours quelque chose îşi dovedeşte justeţea şi în cazul de faţă. (V. mai sus.)
       Şedinţele Secţiei de Limbă, literatură şi arte a Academiei erau, în general, vii, adesea foarte vii. Şi, de cele mai multe ori, nu din cauza... filologilor, care erau, dealtfel, puţimpumeroşi. (M-am referit întîi la ei, din cauza unei maxime latineşti, care fiind citată, din comoditate, numai parţial : Grammatici certant, a creat, pe nedrept, lingviştilor reputaţia de certăreţi. Ea aparţine lui Hora-ţiu, care a spus Grammatici certant, et adhuc sub iudice lis est.) Vioiciunea cea mai mare, nu însă şi cea mai plăcută şi mai rodnică, o aveau şedinţele la care participau — şi aceasta se întîmpla regulat — George Călinescu şi Camil Petrescu. Pot spune, exagerînd puţintel, că mai mult de jumătate din durata lor, care era cam de două ore, o ocupa disputa dintre aceşti doi foarte valoroşi oameni. Cauza principală a „divergenţelor44 de păreri o găseam eu mai puţin în deosebirea de temperament şi mai mult în individualismul lor, care depăşea o anumită limită, socotită de mine, cu... bunăvoinţă, normală. La aceasta trebuie să adaug o calitate propriu-zisă, rară în general, de a „gîndi44 serios în legătură cu problemele supuse discuţiei. Gîndirea mi se părea mai severă la Ca-
152
    mii Petrescu, a cărui viaţă interioară, profundă şi, în-tr-un anumit fel, „chinuită44, se vede şi în toată producţia sa literară. George Călinescu îl întrecea prin intuiţie, iar în ce priveşte prezentarea ideilor, printr-o mare facilitate, care putea, adesea, să facă impresia de „joacă44, ceea ce deruta şi enerva pe colocutor. In cazul de faţă, situaţia era foarte limpede. Camil Petrescu suferea, cum se ştie, de o gravă slăbiciune a auzului, care îl împiedica să urmărească bine spusele partenerului, iar uneori chiar să le perceapă just. Aceasta îl irita şi-l făcea să ridice tonul, fără să reuşească destul în sensul dorit de dînsul. De aici, o sporire penibilă, nu numai pentru el, ci şi pentru noi, a enervării, care creştea şi mai mult din cauza atitudinii, aparent zeflemistă, a lui George Călinescu. Preşedintele, care era, mai totdeauna, Mihail Sadoveanu, intervenea, la nevoie, cu binecunoscutul său calm, dublat de blîndeţe, şi potolea, în măsură diferită, după împrejurări, lucrurile.
       George Călinescu era foarte activ şi altfel. Mai întîi, ca autor de comunicări, şi nu numai privitoare la literatura română. îşi spunea cuvîntul şi în probleme din afara preocupărilor sale obişnuite, venea cu sugestii şi propuneri etc., spus mai pe scurt, era un membru cu adevărat activ al secţiei. Dintre ceilalţi scriitori, care constituiau în total o majoritate relativă a ei, la început de tot, numai Mihail Sadoveanu şi Gala Galaction participau, în general, la discuţii, indiferent de chestiunile trecute în ordinea de zi. Mai tîrziu, după intrarea lor în Academie, s-au relevat, sub acest aspect, Al. Philippide, cu numeroase şi extrem de interesante comunicări şi intervenţii, apoi Mihai Beniuc şi Zaharia Stancu. Cel mai tăcut dintre toţi era Tudor Arghezi, prezent mai totdeauna la şedinţe. Aproape inexistenţi din acest punct de vedere erau (cu excepţia lui Ion Jalea) artiştii plastici, mai toţi foarte valoroşi profesional vorbind, precum şi unii scriitori, deşi toţi ar fi putut, ca să nu spun că ar fi trebuit, să vină cu comunicări în care să arate cum „lucrează44, ce probleme îşi pun, ce cred despre profesiunea lor etc., cum îi îndemnam eu, cîteodată, cînd am fost ales preşedinte, ca succesor al lui Mihail Sadoveanu.
153
        Cei mai activi erau, în general, filologii, fără să fie prea numeroşi. Faptul se explică prin „meseria* lor, nu, mai înt-îi, ca oameni de ştiinţă, ci şi ca profesori. Pentru ei, o comunicare era un fel de lecţie, la alt nivel şi adresată unui auditoriu diferit. Afară de asta, unităţile ştiinţifice ale Academiei, consacrate studiului limbii şi literaturii, erau numeroase, produs al păstrării unei tradiţii începute odată cu crearea ei ca Societate literară. Activitatea mai bogată a filologilor a deprins pe unii scriitori şi pe artiştii din secţia noastră cu ideea, greşită, dar, se pare, comodă, pentru dînşii, că numai specialiştii propriu-zişi, adică cercetătorii din domeniul lingvisticii şi al istoriei literare, pot şi trebuie să prezinte comunicări.
        Multe şedinţe, poate prea multe, ca şi în alte ramuri de activitate, erau de lucru : examinarea şi discutarea planurilor de muncă ştiinţifice ale diverselor institute şi centre de cercetări dependente de secţia noastră, care erau numeroase. Mai întîi, ne ocupam de întocmirea lor din punctul de vedere al oportunităţii temelor planificate de conducerea unităţilor respective, iar după aceea, de realizarea prevederilor, nu numai la sfîrşitul propriu-zis al muncii la ele, ci şi în etape, după caz.
        Se exagera cu ideea, mai bine zis, cu aplicarea ei, că munca în colectiv este superioară celei individuale. Teoretic, se poate susţine că un grup de oameni lucrează mai bine decît unul singur, după cum se pot găsi argumente temeinice pentru a dovedi contrariul. Nici unul dintre aceste puncte de vedere nu este valabil pentru toate situaţiile. Intervin diyerse elemente, care sînt hotărîtoare în fiecare caz concret. Astfel, Dicţionarul Academiei impune munca de echipă, pentru motive care n-au nevoie să fie arătate. In schimb, ca să mă refer tot la probleme de lingvistică foarte importante, Istoria limbii române putea fi terminată definitiv, adică şi tipărită, în cei 13—14 ani, dacă nu chiar mai mulţi, care au trecut de la începerea lucrării. Din cele cinci volume planificate, au apărut numai două, alte două sînt oarecum gata de tipar (al treilea, încă de acum cîţiva ani), iar pentru al cincilea există redactate un număr, nu prea mare, de capitole. Exemplul lui O. Densusianu reprezintă cel mai puternic argument în sprijinul ideii că, în cazuri determinate, un singur
154
    om poate lucra mai bine şi mai repede decît un grup. Să mă explic. Histoire de la langue roumaine a acestui savant merge numai pînă la secolul al XVI-lea inclusiv. Aceasta, din cauza multiplelor ocupaţii şi preocupări ale autorului. Dacă el ar fi lucrat numai la această operă, ar fi terminat-o, în întregime, adică pînă la epoca noastră, în cel mult zece ani. Cifra este foarte aproximativă, dar nu prea departe de realitate, judecind după faptul că primul volum, care n-a fost deloc cel mai uşor de realizat, a văzut lumina tiparului în 1901, cînd Densusianu avea numai 28 de ani şi nu lucrase între timp numai la această operă.
       Ca membru al conducerii Academiei (vicepreşedinte), am avut sarcina de a o reprezenta în relaţiile ei cu instituţii similare, fie peste graniţă, fie în ţară. Mai întîi, în vederea încheierii unor convenţii de colaborare în probleme de interes comun. Am început, cronologic, cu Academia Germană de Ştiinţe, care îşi avea sediul în Berlinul democrat şi aparţinea, ştiinţific, ambelor Germanii. (Mai tîrziu, ea a devenit Academia R.D.G., cu membri şi din R. F. G., consideraţi, la fel cu cei din alte ţări, ca „străini^ : germ. auswărtig. In treacăt spus şi ca simplă, totuşi semnificativă, curiozitate, tot comune ambelor Germanii erau atunci echipele sportive, cînd participau la competiţii internaţionale.) Era la începutul anului 1957. Ţin minte că principala problemă concretă pusă în discuţie a fost aceea a Dicţionarului săsesc, început cu mult înainte de către germaniştii saşi din Transilvania, dar întrerupt în timpul ultimului război şi încă mulţi ani după aceea. O dificultate mare, care nu venea de la nici una dintre cele două părţi şi care s-a rezolvat destul de tîrziu, nu mai ştiu cum, consta în faptul că redactorul principal plecase din ţară odată cu trupele hitleriste şi luase cu dînsul materialul cu fişe întocmite pentru redactarea dicţionarului. Alte chestiuni au fost cele curente în toate cazurile similare : schimburi de experienţă, cu formula consacrată, cu vizite ştiinţifice reciproce, făcute, mai ales, de către cercetătorii tineri şi mai tineri.
       Din R. D. Germană am plecat, în continuarea misiunii, la Varşovia, cu acelaşi scop, adică încheierea unei conven-
155
    ţii cu Academia de Ştiinţe a R. P. Polone. Şi aici problema de căpetenie a fost tot elaborarea unui dicţionar, acesta, român-polon şi polon-român, la care s-au adăugat schimburile de cercetători şi de publicaţii. Am stat mai mult decît la Berlin, între altele, şi din cauză că gazdele mi-au propus, şi eu am acceptat, să vizitez şi Cracovia, cel mai vechi centru de cultură al ţării, cu o universitate din secolul al XlV-lea. Am fost însoţit tot timpul de o fostă studentă, poloneză, a Facultăţii de Filologie din Bucureşti, Irena Haraszimowicz, care, bineînţeles, ştia foarte bine româneşte. La Cracovia m-am întîlnit cu marele lingvist J. Kurilowicz, fostul meu camarad de studii la Paris (1925), şi cu romanistul Czerny, ambii profesori activi ai universităţii. De la acesta, care se ostenea serios pentru dezvoltarea învăţămîntului Limbii şi literaturii române, am aflat unele lucruri interesante privind această problemă. Lectorul respectiv era un polonez, care trăise şi lucrase mulţi ani ca profesor de liceu la Cernăuţi, unde învăţase, relativ bine, să vorbească şi să scrie româneşte. Am vizitat, cam din fugă, şi celebrul centru industrial din apropierea Cracoviei, Huţa. în cele şase zile, cît am stat la Varşovia, am avut prilejul să cunosc de aproape anumite aspecte ale vieţii, materiale şi spirituale, din capitala ţării prietene. Oraşul distrus ca nici un altul, poate, din întreaga Europă în timpul războiului, fusese reconstruit întocmai cum a fost, chiar în ce priveşte detaliile. Nu pot uita „Tîrgul vechi“ (Stări mesto) — cred că aşa i se spune : o piaţă mare în formă de pătrat, cu laturile alcătuite din clădiri de secole, în care erau magazine, restaurante, cafenele etc. însoţitoarea mi-a înlesnit vizitarea unora dintre ele, cu explicaţii privitoare la interiorul lor, unde — în cazul localurilor publice — s-au refăcut întocmai cum fuseseră chiar mesele şi scaunele, ca să nu mai vorbesc de „podoabele46 pereţilor şi tavanelor.
       La începutul lui 1959 am plecat, împreună cu acad. Arthur Kreindler, la Moscova, în vederea aceluiaşi scop, încheierea convenţiei ştiinţifice cu Academia U.R.S.S. Am revăzut cu plăcere, după aproape doisprezece ani, metropola în care am trăit şi am lucrat curînd după terminarea definitivă a ultimului război. Timpul n-a trecut degeaba
156
    sau din fugă pe lingă acest oraş, ca şi pe lingă întreaga ţară a cărei capitală este. Urmele distrugerilor, care mai dăinuiau, în mare măsură, prin 1945—1947, dispăruseră cu totul, făcînd loc unor edificii grandioase şi moderne. Atmosfera însăşi era alta, lucru perfect logic : progresul spiritual, în sensul cel mai larg al cuvîntului, merge paralel cu cel material şi în strînsă legătură cu acesta. Ambasada României se instalase în local propriu, construit de noi, după planurile arhitecţilor noştri şi cu întreaga cheltuială a statului român. La prima vizită, îndată după sosire, ne-a primit ambasadorul Mihai Dalea. Cum nu-1 cunoşteam, am crezut că este unul dintre membrii ambasadei, atît de modest şi de simplu în întreaga lui comportare.
       Tratativele au mers uşor şi repede. O anumită grabă a fost cerută de mine însumi, din cauză că în ajunul plecării mele din Bucureşti, fiind muşcat la mînă de un pisoi siamez, cu care îmi plăcea să mă joc, fiindcă era un adevărat monument estetic, deşi ştiam că era încă destul de sălbatic, soţia mea s-a speriat aşa de tare, în-cît a avut un spasm, din fericire, nu prea grav. De la Moscova n-am putut vorbi prin telefon cu ea în nici una dintre cele trei nopţi de după sosirea mea acolo. A patra zi, seara, am putut semna convenţia, fapt care a fost recunoscut, ca să zic aşa, în mod concret printr-un dineu oferit de ambasador. Din partea sovietică a fost prezent şi preşedintele Academiei, marele chimist A. N. Nesmeianov, care a vorbit, şi din punct de vedere strict literar, aşa de frumos, încît mi-a făcut plăcere să-l felicit pentru succesul său, mult superior celui obţinut de mine, om de litere.
       Cu alte academii din ţările socialiste, tratativele pentru încheierea convenţiilor culturale au fost duse la noi. Este cazul celor două republici învecinate pe o lungă distanţă cu a noastră : R. P. Ungară şi R. P. Bulgaria. Din partea Academiei Maghiare de Ştiinţe a venit Barezi, membru titular al ei, cel mai bun cunoscător al istoriei limbii sale materne. Problema principală supusă discuţiei a fost întocmirea unui dicţionar maghiar-român şi român-maghiar, în colaborare, ca şi în cazul dicţionarelor amintite mai sus, unde am vorbit despre convenţiile cu aca-
157
    demiile germană şi polonă. Academia de Ştiinţe a R. P. Bulgaria a fost reprezentată de Sava Ganovski, bun cunoscător al limbii şi istoriei noastre şi, dacă nu mă înşel, primul ambasador, după ultimul război, al ţării sale la Bucureşti. Preocupările ştiinţifice au fost, în cazul de faţă, mai numeroase şi mai variate, datorită relaţiilor culturale multiseculare dintre români şi bulgari, de pe urma cărora au avut de cîştigat ambele părţi.
        Ar mai fi de adăugat, în legătură tot cu relaţiile academice dintre ţările lagărului socialist, participarea mea la cea de-a zecea aniversare a Academiei Maghiare (1955) şi la o festivitate, cred, similară, a Academiei Cehoslovace (n-am reţinut data). La Budapesta am mers împreună cu acad. N. Gh. Lupu. Ne-a plăcut, la amîndoi, fără nici o rezervă, modul cum au decurs şedinţele de lucru, ca şi cea inaugurală, festivă. Impresie puternică ne-a făcut preşedintele Academiei, Rusznyâk (nu sînt sigur de ortografie), medic-biolog valoros, prin întreaga sa ţinută de-a lungul sesiunii. Am cunoscut, relativ bine, pe cîţiva dintre lingviştii maghiari, în frunte cu L. Ligeti, mare sinolog chiar pe plan mondial. Cu specialiştii în limba lor naţională, printre ei pasionatul „apărător44 al ei Pâis, am discutat probleme de „cultivare a limbii44, în care ei sînt adevăraţi specialişti, puţintel exageraţi, poate, dar sinceri şi convinşi. La Universitate am ţinut o conferinţă, de interes aş zice comun, despre formarea poporului român, care a apărut în limba maghiară. Eu am ţinut-o în româneşte, la cererea gazdelor, dintre care o bună parte m-au înţeles fără greutate. (Pentru ceilalţi se difuzase un rezumat amplu.) Nu pot să nu amintesc şi ospitalitatea celor care ne-au primit. Am fost găzduiţi într-un hotel de pe celebra „Insulă Margareta44, din mijlocul Dunării. Am avut noroc şi de o vreme splendidă.
        La Praga, festivităţile academice au decurs, în mare, la fel, ceva mai sobru, dar cu aceeaşi seriozitate, ca şi la Budapesta. Tot cu filologii, în primul rînd, am avut întîlniri în afara şedinţelor. Am revăzut, bucuros, pe fostul meu coleg de diplomaţie la Moscova, Horâk, academician şi profesor la universitate (specialist în folclor), pe cunoscutul slavist B. Havrânek, membru (astăzi, per-
158
    manent) al Comitetului Internaţional Permanent al Lingviştilor, şi pe doamna Maria Kafkova, excelentă profesoară de Istorie a literaturii române. Am vizitat biblioteca Institutului de sinologie, condus de profesorul J. PruSek, autor, între altele, al unei cărţi masive consacrate literaturii Chinei eliberate. Am rămas uimit — desigur ca în faţa... necunoscutului — aflînd (şi văzînd de... aproape cîteva dintre ele) că această bibliotecă posedă patruzeci de mii de texte scrise în limba chineză şi cu alfabetul chinezesc. O bucurie aparte am avut întîlnin-du-mă cu foştii mei studenţi cehoslovaci de la Bucureşti : Irena Smrckova, J. Felix şi V. (?) Damek, buni cunoscători ai limbii şi culturii noastre, pe care continuă să le cultive (primii doi, şi ştiinţific).
       Academia noastră a avut (şi are, în continuare) relaţii ştiinţifice şi cu instituţii similare din ţările burgheze. Am participat, fie singur, fie împreună cu alţii, la diverse manifestări organizate ocazional în cîteva centre occidentale. Cea mai importantă dintre ele a fost sărbătorirea celui de-al treilea centenar al ilustrei Royal Society, cu sediul la Londra, cea mai veche academie (1660), după cea franceză (1636), din lume. Pentru a evita cheltuieli prea mari, Academia m-a delegat numai pe mine, ca vicepreşedinte al ei, s-o reprezint la festivităţile organizate, care au fost pur şi simplu grandioase. Mai întîi, prin bogăţia şi amploarea manifestărilor, care au avut loc nu numai la Londra, ci şi în cele două centre universitare străvechi Oxford şi Cambridge. Las la o parte, ca de la sine înţelese, cuvîntările solemne sau pur şi simplu de rigoare în asemenea împrejurări, precum şi comunicările ştiinţifice, deloc numeroase, de asemenea obligatorii. Mă opresc la prezenţa familiei regale, cu membrii ei maturi : regina-mamă Elizabeth, regina Elizabeth II şi prinţul-consort, ducele de Edinburg. Cea dintîi a fost activă în sens strict : fiind „cancelar44 al Universităţii din Londra, a prezidat solemnitatea organizată acolo şi a rostit o cuvîntare destul de amplă, primită cu aplauze nu... amabile, ci sincere, cum am putut înţelege, destul de aproximativ, dar suficient, ca să-mi pot da seama de valoarea conţinutului. Deşi... regină şi... englezoaică (această de-a doua calitate o obliga să... respecte tradiţia),
159
    şi-a presărat, adesea, spiciul cu vorbe de duh englezesc autentic. Regina Elizabeth a fost prezentă la şedinţa festivă din imensul Albert Hali. Guvîntările ţinute acolo ale unora dintre reprezentanţii academiilor străine (mai multe ale celor burgheze) au fost predate în scris şi, lucru foarte important, cu decernarea titlului de doctor honoris causa unui număr de savanţi din afara Angliei, toţi, reprezentanţi ai ştiinţelor naturii, aceasta, din cauză că din The Royal Society fac parte numai matematicieni, fizicieni, chimişti etc. Pentru celelalte discipline există, tot la Londra, o academie specială. Şi s-a făcut totuşi o excepţie, se pare meritată pe deplin, în persoana regelui Suediei, arheolog cunoscut şi apreciat pretutindeni.
        într-o pauză, destul de lungă, o parte — cei mai mulţi — dintre delegaţii ţărilor străine au fost primiţi într-un edificiu-anexă de prinţul-consort, care, extrem de apropiat şi de amabil, a stat de vorbă cu unii dintre oaspeţi. Printre aceştia m-am întîmplat şi eu. Aflînd de la preşedintele „Societăţii Regale44 (Sir Cyril Hinshelwood, chimist celebru) că sînt filolog, m-a întrebat cîte limbi ştiu. Ca să-i fac plăcere gazdei, fără să trec totuşi peste adevăr, am spus că ştiu cam tot atîtea ca şi preşedintele, care vorbea puţintel chiar şi ruseşte.
        Deoarece „Societatea regală44 e a întregii ţări (Marea Britanie, fără Scoţia), festivităţi similare, mai puţin grandioase (familia regală, de pildă, n-a participat la ele), au avut loc, cu comunicări, mai puţine, şi cu decernarea titlului de doctor honoris causa la universităţile din Oxford şi Cambridge.
        La prima dintre ele a primit această importantă distincţie, între alţii, şi savantul sovietic N. N. Semionov, Premiul Nobel pentru chimie (1956). Intre cele două universităţi britanice există, probabil încă de la întemeierea lor (Oxford e mai veche cu un secol), o emulaţie, care se manifestă ocazional sub forma unei întreceri pasionate (mai ales la competiţiile... sportive ale studenţilor). Cea dintîi are, mai bine-zis avea, reputaţia unui foarte important centru al disciplinelor umaniste, pe cînd cealaltă cultivă îndeosebi ştiinţele naturii. Au fost, cu siguranţă, epoci care au putut da naştere, pe bază de fapte, acestei reputaţii. Mă opresc la acest detaliu, ca să arăt că emu-
160
    laţia continuă să existe, chiar, cîteodată, sub formă de competiţie. La Cambridge am stat, întîmplător, de vorbă, ceva mai mult timp, cu lordul Adrian, fost profesor al universităţii locale, om foarte avansat în vîrstă. Avînd, poate, din cauză că acest oraş, mai mic decît Oxford şi fără industrie ca acesta, în schimb cu numeroase parcuri, o mare simpatie pentru el şi pentru oamenii lui, i-am spus interlocutorului meu că Cambridge este, în momentul acela, la fel de tare în ştiinţele umaniste ca şi „rivalul44 lui. S-a bucurat ca un copil şi a ţinut să comunice aprecierea mea şi soţiei mele, care nu cunoştea franceza, limba noastră de conversaţie.
        Pentru noi românii, cu mult mai importantă decît participarea la jubileul „Societăţii Regale44 a fost vizita, în 1959, a unei delegaţii alcătuite din academicienii Ştefan
    S.  Nicolau, Horia Hulubei, Emil Pop şi eu. Am avut tot timpul ca „însoţitor44, trecut în listă, pe V. Huţanu, prim-secretar al Legaţiei R. P. R. la Londra. (Atunci nu aveam ambasadă acolo.) A fost o vizită oficială, organizată de ambele părţi, în urma unei înţelegeri. Partea engleză a fost reprezentată nu numai prin „Societatea Regală44, care, bineînţeles, a avut rolul principal, ci şi de „Consiliul Britanic44 (British Council), organ semi-ofi-cial, cu atribuţia de a întreţine şi dezvolta relaţiile culturale cu străinătatea, pe scapă extrem de amplă. S-a ştiut din timp ce ocupaţii şi'preocupări are fiecare dintre noi şi, în consecinţă, afară de reuniunile să le zicem generale, sau comune, la care luam parte noi toţi şi la fel delegaţii englezi, au fost prevăzute întîlniri individuale la institute şi instituţii de specialitate. Partea leului au avut-o ştiinţele naturii : trei dintre membrii colectivului nostru cultivau astfel de discipline, şi numai eu reprezentam pe (unele dintre) cele umaniste. (De aceea, vorbind în glumă, ar fi trebuit să... scap mai uşor, dar n-a fost aşa, fiindcă eram conducătorul delegaţiei şi mi-a revenit sarcina, deloc plăcută, de a ţine uneori cîte o cuvîntare, fie şi scurtă, nu în engleză, pe care n-o pot vorbi, ci în franceză, deci tot într-o limbă... nematernă.)
        Programul vizitelor noastre în întreaga Anglie, de-a lungul celor două săptămîni (17—31 octombrie), a umplut o broşură de... opt pagini mari, litografiate, cu ab-
161
    solut toate acţiunile (printre ele, de pildă, drumul de la hotel la un institut oarecare, la gară sau la aeroport), cu indicarea precisă a orei şi minutelor consacrate pentru fiecare. „Pedantismul acesta, care are la bază vechea zicală englezească times is money şi care, pe mine, pedant prin naştere şi educaţie, m-a entuziasmat, ar fi trezit gelozia celui mai ordonat şi disciplinat dintre nemţi. (Mă refer la ei, pentru că ei au, de obicei, reputaţia unor astfel de oameni, deşi constatările mele m-au convins că francezii nu sînt mai prejos, cel puţin în ce priveşte punctualitatea.) Îmi pare rău că nu pot — nici n-ar avea rost, căci ar depăşi... pedanteria alcătuitorilor lui — să reproduc acest program vrednic de tot interesul. Unele lucruri trebuie totuşi spuse.
        Intre 17 şi 22 octombrie am stat la Londra. La aeroport ne-a primit Dr. H. G. Thomton, secretar „extern44 ( = pentru relaţiile cu străinătatea) al „Societăţii Regale44, care a avut misiunea cea mai grea, însoţit, adesea, de Dr. Martin, „Secretar-asistent44. Primirea oficială a avut loc în ziua de 19 octombrie, la sediul „Societăţii Regale44, unde ne aşteptau preşedintele (Sir Cyril Hinshelwood), cu „adjuncţii44 săi şi cu cîţiva membri, care fuseseră în ţara noastră, precum şi doi domni din conducerea „Consiliului Britanic44. La dejunul pe care l-am luat tot acolo am avut emoţie, reală, căci a trebuit să răspund la toastul preşedintelui. N-am prea fost mulţumit, poate mai ales de franceza „mea44, dar mi-a mai venit inima la loc, cînd ministrul nostru (tov. Bălăceanu), prezent la recepţie, mi-a spus că m-am achitat „bine44 de această sarcină extrem de grea, în general vorbind, pentru mine. Imediat după masă am vizitat diverse servicii ale „Societăţii Regale44, cu scopul de a vedea cum se lucrează în această instituţie aproape străveche. Vizite colective am mai făcut la Grădina Botanică, la „Society of Antiqua-ries44, la Universitate, la „Galeriile de Artă44, şi la... spectacole (Don Juan de Mozart, într-o seară, şi la trei balete, la Covent Garden, în alta). Cele individuale au fost la institutele şi instituţiile de specialitate pentru fiecare, unde cei trei colegi ai mei au fost primiţi de membri ai „Societăţii Regale44. Eu însumi am fost programat numai pentru „Consiliul Britanic44, care m-a interesat foarte
162
    mult în ce priveşte metodele de lucru, nu atît ca fost diplomat, cît ca membru, atunci, al Institutului român pentru relaţiile culturale cu străinătatea, un echivalent, în mare parte, al institutului englezesc. Nu pot să trec sub tăcere, cum spun... francezii, munca serioasă care se ducea în epoca aceea, graţie, în primul rînd, vicepreşedintelui Alexandru Buican, ajutat de membrii competenţi ai institutului, solicitaţi permanent de dînsul în probleme, mai dificile, de specialitate.
       In ziua de 21 octombrie, spre seară, am plecat la Oxford, în gara căruia am fost salutaţi şi apoi invitaţi la masă de reprezentantul oxonian al „Consiliului Britanic44. A doua zi, după o scurtă plimbare prin oraş şi vizite prelungite la două institute ştiinţifice (un laborator şi un muzeu), am fost, la dejun, oaspeţii preşedintelui „Societăţii Regale44, Sir Cyril Hinshelwood, care era profesor al universităţii locale. După asta am vizitat laboratoarele de patologie şi botanică, unde am fost primiţi de directori, amîndoi academicieni, cum spunem noi. (Unul are şi titlul de „Sir44, la fel cu preşedintele.)
       De la Oxford am continuat călătoria de studii la Bir-mingham, unde lucrurile s-au desfăşurat, în linii mari, ca în oraşul precedent : primire şi dineu din partea „Consiliului Britanic44, seara şi în ziua următoare, vizită la universitate, organizată şi Condusă de un academician, specialist în microbiologie, I întocmai ca şi colegul Ştefan S. Nicolau. In aceeaşi zi, spre seară, am plecat, cu avionul, la Edinburgh, capitala Scoţiei, care, deşi, chiar geografic vorbind, face parte din Anglia, adică din Marea Britanie, se bucură, pe baza unui trecut multisecular, de o largă autonomie în diverse ramuri de activitate. Interesează, în primul rînd, existenţa, în capitala ei, a unei „Societăţi Regale44, independentă, nu filială a celei din Londra. Am fost primiţi acolo de preşedintele ei şi am asistat la o şedinţă ştiinţifică, pentru a asculta o comunicare din domeniul chimiei, după cît ţin minte. Expunerea, făcută de un om mai degrabă tînăr, a fost, cel puţin pentru mine, foarte greu de urmărit, nu, în primul rînd, din cauza limbii, şi în ciuda (!) faptului că autorul a folosit extrem de des tabla de scris. Regret sincer că i-am uitat numele, nu însă de la început, căci la puţini ani
163
    după această întîmplare memorabilă, am aflat că a obţinut Premiul Nobel. Am vizitat şi universitatea, în aceleaşi condiţii exterioare, adică de protocol, ca pretutindeni. La fel au decurs şi celelalte „secvenţe44 ale filmului cu noi, românii, ca actori şi totodată spectatori ai lui. Ceea ce nu s-a întîmplat în celelalte oraşe este... odihna de două zile întregi, odihnă ştiinţifică propriu-zisă. Am sosit la Edin-burgh seara, în ajunul unei sîmbete, zi de repaos absolut, ca şi duminica imediat următoare. Am putut astfel vedea şi admira, cu călăuzele de rigoare, nu numai oraşul, bogat în monumente istorice şi artistice impresionante, ci şi împrejurimile, unele la distanţe destul de mari. Am ajuns chiar pînă la lacul devenit celebru din cauza unui monstru care ar fi trăind în apele lui şi care e mai popular decîf însăşi locuinţa lui. îi uitasem, un timp, numele : Loch Ness.
       Întorşi la Londra, am avut, în schimb, o zi foarte plină, cu un program încărcat, dar neobişnuit de interesant. Fiecare dintre noi s-a dus unde îl atrăgeau preocupările sale profesionale. Horia Hulubei s-a deplasat cu trenul pînă la sediul „Stabilimentului de cercetări în domeniul Energiei atomice44. A fost primit acolo de directorul R. Spence, membru al „Societăţii Regale44. Vizita a durat şase ore, din care trebuie scăzut timpul folosit pentru dejun (era să spun timpul... englezesc, nu românesc). Emil Pop a ieşit şi el din oraş, cu maşina, ca să viziteze o staţiune (biologică) experimentală, unde a stat tot şase ceasuri, fiind condus de „academicianul44 Bawder. Exact la fel, sub toate aspectele (durată etc.), s-au petrecut lucrurile prevăzute în programul pregătit pentru Ştefan S. Nicolau, care a vizitat, sub conducerea lui Sir Charles Harington, „Institutul Naţional de cercetări medicale44. Şi de astădată eu am „scăpat44 cel mai uşor : între 10°45' şi 14°30' am fost primit şi informat cu privire la activitatea „Şcolii de Studii slave şi est-europene44 de directorul ei, Bolsover. Aici există catedre (sau, poate, numai una, dar cu doi profesori) de Limba română şi Istoria românilor. Pînă după primul război mondial a fost profesor la această „şcoală44 Moses Gaster, foarte bun cunoscător al limbii, literaturii şi istoriei noastre, plecat din ţară (ca şi Lazăr
164
    Şăineanu) din cauza atmosferei epocii. Istoria politică propriu-zisă a predat-o multă vreme un mare ziarist, cu pregătire ştiinţifică serioasă, Scotus Viator (numele lui adevărat era Seton Watson), prieten sincer al României. Cu fiul său, care l-a urmat la catedră, am stat de vorbă şi cu ocazia acestei vizite, dar şi în 1960, cînd am reprezentat Academia R.P.R. la tricentenarul „Societăţii Regale44. Bine pregătit şi el, pe cit am putut aprecia, din punct de vedere profesional, dar, afectiv vorbind, cam departe de noi. Chestiune şi, cred, de temperament, dar, mai ales, de mentalitate. Se simţea uşor la el influenţa „cortinei de fier44. Avea dreptate însă reproşîndu-ne, delicat şi politicos, că am uitat meritele părintelui său, care ne-a apărat, la timpul potrivit, cu entuziasm şi dragoste, cauza naţională.
       Vizita cea mai scurtă şi, cel puţin pentru mine, cea mai puţin obositoare — şi aceasta nu, înainte de toate, din cauza... scurtimii ei — a fost la Cambridge, cel mai aproape de inima mea dintre toate oraşele universitare ale Angliei. Şi aceasta, din cauza unei vagi asemănări a lui cu Iaşii, asemănare puţintel confecţionată de ieşenismu.1 meu, care persistă, adesea fără să-mi dau seama. Ne-am întîlnit cu reprezentantul „Consiliului Britanic44 şi am fost primiţi la universitate de Sir William Hodge, secretar al „Societăţii Regale44, cu care am vizitat-o timp de două ore şi am luat apoi dejunul la Pembroke College, în calitatea sa de „maşter44 al acestui colegiu. După-amiază am văzut pe îndelete acest minunat oraş, semi-medieval, tot, numai parcuri, vile şi... colegii multiseculare, care contrastează, prin vechimea (aş zice cam... învechită), distonant numai arhitectonic şi mai ales cronologic, căci impresia este, în general, mai degrabă plăcută. Sîmbătă, 31 octombrie, dimineaţa, ne-am îmbarcat în avion şi ne-am întors acasă, „încărcaţi, îmberezaţi44, cum se spune într-un cîn-tec buzoian, cu cunoştinţe de tot felul şi, mai ales, cu o experienţă pe care ne gîndeam (şi am încercat, în măsura posibilului) s-o punem în slujba instituţiilor noastre (Academia şi Universitatea).
       Am descris această vizită de neuitat, după părerea unora dintre viitorii cititori ai cărţii mele, poate prea
165
    detaliat. Am avut şi eu, o clipă, acest sentiment şi, dacă totuşi n-am scurtat expunerea, am făcut-o din cauza bogatului şi variatului ei conţinut şi, în măsură chiar mai mare, a semnificaţiei ei cu totul aparte. Mai întîi surprinde, chiar pe un om meticulos, programul extraordinar de precis, pînă în amănunte cu totul banale, pe care l-a întocmit pentru delegaţia noastră „Societatea Regală44 prin ai săi „officers44 (funcţionari administrativi superiori), în realitate, este vorba de marea seriozitate a tuturor oamenilor implicaţi în acest schimb de experienţă (pentru moment, în sens unic), adică, spus mai direct, de marea seriozitate a englezilor, ca popor. Sînt sigur că nici francezii şi nici chiar nemţii, lăudaţi şi, adesea, ironizaţi, pentru „pedantismul44 lor (în accepţia favorabilă a termenului), n-ar fi realizat o asemenea performanţă. Din punctul de vedere egoist, adică naţional, al nostru, avem tot dreptul să ne mîndrim că o delegaţie ştiinţifică românească s-a bucurat de o asemenea primire din partea unei academii europene tricentenare. Faptul dovedeşte în mod concret prestigiul pe care şi l-au cîştigat, în anii noştri, Academia şi, în general, ştiinţa din ţara noastră.
       Cu un an mai înainte am participat, numai eu, ca delegat al ei, la jubileul de 150 de ani al Academiei Olandeze de Ştiinţe, înfiinţată, în 1808, cînd Ţările de Jos se găseau sub ocupaţie „binevoitoare44 franceză. Festivităţile au fost modeste, în comparaţie nu numai cu cele amintite în paginile precedente, ci şi cu cele de la noi în împrejurări similare. Modestia a atins punctul culminant la şedinţa desfăşurată în prezenţa Reginei. Dacă n-aş fi ştiut unde mă aflu şi n-aş fi cunoscut programul, aş fi spus că e vorba de o reuniune aproape oarecare, iar prima doamnă a ţării, o femeie care atrăgea atenţia numai prin simplitatea vestimentaţiei şi naturaleţea comportării, a venit însoţită de doi domni în vîrstă, foşti profesori ai ei şi, sînt sigur, actuali (atunci !) consilieri ai săi. După şedinţă i-au fost prezentaţi reprezentanţii academiilor şi universităţilor străine, pe care i-a primit şi cu care (parţial) a stat de vorbă în acelaşi decor şi în aceeaşi atmosferă de simplitate extraordinară. Se cunoaşte, între altele, o declaraţie a acestui monarh atît de deosebit, aceea că
166
    nu va semna nici o declaraţie de război, indiferent de împrejurări. Nu surprinde, date fiind aceste lucruri, că acum cîţiva ani, cînd s-a constituit, la New York, „Comitetul pentru supravieţuirea omenirii44, ea a fost unul dintre cei 89 de semnatari ai „Manifestului44 (alături de alt şef de stat, regretatul arhiepiscop Makarios).
       Oraşul Amsterdam, unde se află sediul Academiei — el fiind, de fapt, în mai mare măsură decît Haga, capitala Olandei —, l-am vizitat cu o curiozitate şi un interes niciodată satisfăcute, din cauza înfăţişării lui cu totul insolite : canale în loc de străzi, care, bineînţeles, nu lipsesc nici ele, transportul şi plimbările mai mult pe apă etc., şi totuşi, în zonele unde uiţi de aceste lucruri, căci nu le mai vezi, un oraş aş zice obişnuit, dacă nu m-ar opri stilul caselor şi, lucru mai surprinzător prin marea lui raritate, „deschiderea44 lor spre stradă, vreau să spun, ferestrele enorme, cu perdelele date într-o parte, încît poţi privi în interior, fără să vrei, şi poţi vedea ce este nu numai în prima cameră, ci şi în continuatoarea sau chiar continuatoarele ei, în cazul clădirilor spaţioase. Nevoia de lumină şi de soare !
       Am vizitat casa, denumită muzeu, a unui pictor, cunoscut şi apreciat, dar, după umila mea părere, nu la înălţimea valorii sale, care se apropie bine, cel puţin în unele opere, de a lui Rembrandt : Frans Hals. M-a impresionat puternic, cu mulţi ani în urmă, la Louvre, tabloul lui cu o ţigancă, poate şi pentru că atunci aflam de existenţa acestui excepţional artist. Casa lui se găseşte la Harlem, unde a trăit mai toată viaţa. In 15—20 de minute ajungi acolo, cu trenul, de la Amsterdam, străbătînd, ca să zic aşa, tot timpul un lan imens de lalele, care erau în epoca aceea în plină exuberanţă, toate roşii ca sîn-gele proaspăt. Se vede că bucuria mea, care, în timpul vizitei la muzeu atinsese culmea, a trebuit să fie... pedepsită. Căci a doua zi, ducîndu-mă, împreună cu ceilalţi oaspeţi ai Academiei, la „Parcul Naţional44, o adevărată pădure plantată de oameni, care se găseşte la circa o oră de Amsterdam, am văzut acolo o expoziţie de pictură modernă. Alături de lucrări care aparţineau acestei arte, întrucît aveau... desen, culori şi chiar, cînd era cazul, chi-
167
    puri omeneşti, ce-i dreptul, cam greu de recunoscut, figurau „opere44 artistice cărora le lipsea absolut totul din ceea ce implică elaborarea unei picturi propriu-zise, indiferent de concepţie, stil etc. Nu pot uita nici acum o asemenea realizare, alcătuită din ceva de lemn, un lanţ gros (ca pentru cîinii de la stînă sau de la o vie bine păzită) şi nu mai ţin minte ce, totul dispus pur şi simplu la întîmplare, spre a împiedica, probabil, eventuala dezlegare, prin logică, a acestui conglomerat inform.
        VIII. CONGRESE ŞTIINŢIFICE
                          »    9
        Şi între cele două războaie, mult mai puţin înainte de primul, lingviştii români au avut legături ştiinţifice, bazate, adesea, pe cele personale, cu confraţii lor străini, consideraţi şi individual, dar şi prin intermediul unor organe de specialitate (asociaţii şi reviste). Faptul se dato-reşte, în primul rînd, atmosferei create după prima conflagraţie mondială, în ciuda aparenţelor. Tocmai, aş zice eu, pentru că, din punct de vedere politic, între învinşi şi învingători, animozităţile şi ranchiunele cauzate de război nu dispăruseră, dimpotrivă, în ce priveşte pe cei dinţii, ele sporiseră, oamenii de ştiinţă, intelectualii, cei mai numeroşi, şi mai cu seamă masele simţeau puternic nevoia unor apropieri. Lucrurile sînt bine cunoscute, şi nu mi se pare necesar să repet ceea ce au spus, între alţii, mari savanţi şi mari scriitori din ambele „tabere44. în volumul al doilea al acestor „Memorii44 am arătat cum am fost primit eu însumi, la numai trei ani după terminarea războiului, în 1921, la Bonn, de oameni aparţinînd multor categorii sociale şi trăind încă sub ocupaţie.
        Această atmosferă spirituală favorabilă a dus, între altele, pe de o parte, la colaborări româneşti cu studii, articole etc. în reviste de specialitate, pe de alta, fapt şi mai important, la crearea unor organe internaţionale sub formă de societăţi. Cu privire la primul punct mă pot da exemplu pe mine, căci cunosc bine situaţia. Am colaborat la revisie germane începînd din 1922 vreme foarte îndelungată. înainte de primul război, exista, în domeniul filologiei romanice, după ştiinţa mea, care se poate înşela, o singură asociaţie de acest fel, cu răsunet şi în afara graniţelor ţării de baştină : „Société des langues romanes44 (1872), cu sediul la Montpellier şi cu o revistă intitulată
169
    la fel, cea mai veche dintre publicaţiile periodice similare. Altă societate, tot franceză, din punct de vedere geografic, dar cu caracter internaţional, mai veche cu şase ani, este foarte celebra .„Société de linguistique de Paris'*4, care ne priveşte pe noi românii în mod deosebit prin două detalii interesante : multă vreme, ea a acordat un „premiu Bibesco44 (din donaţia importantă a unui descendent al Bibeştilor) celor mai bune lucrări de lingvistică, de preferinţă românească, şi are un român „membru perpetuu44, pe Al. Graur, înscris încă din 1921. Această societate este consacrată studiului exclusiv al limbilor, nu numai romanice, nici numai indoeuropene.
        Şi totuşi, la puţini ani după terminarea primului război, a luat fiinţă, la Paris, în 1925, „Société d|3 linguistique romane44, cu participare internaţională. (Al. Rosetti şi eu, aflaţi la studii în capitala Franţei, am fost de la început membri ai ei.) Trei ani mai tîrziu, la Haga, cu prilejul desfăşurării primului Congres internaţional al lingviştilor (de toate specialităţile !) s-a creat „Comitetul Internaţional Permanent al Lingviştilor44 (C.I.P.L.). „Societatea de lingvistică din Paris44 nu organiza, după cîte ştiu, reuniuni internaţionale. Afară de asta, deşi nu exclusiv, cum am arătat, franceză, ea era „simţită44 de mulţi străini ca prea ataşată activităţii lingvistice din ţara ei de origine. Spre deosebire de societatea romaniştilor, care avea şi are în continuare membri propriu-zişi, adică obişnuiţi, şi este condusă de un birou, ales în întregime sau parţial, după împrejurări, la fiecare trei ani, cînd se ţin regulat congresele organizate de ea, C.I.P.L. nu „conduce44 o asociaţie, care, de fapt, există prin participanţii la congresele respective, ca un organ propriu-zis, cu dreptul de a-şi spune cuvîntul în anumite probleme. Membrii acestui comitet sînt puţin numeroşi. S-au înmulţit în vremea din urmă, dar nu s-a ajuns nici măcar la cifra de 20. Unii sînt permanenţi, aleşi, majoritatea, acum două decenii sau şi mai mult, dintre specialiştii recunoscuţi ca adevărate autorităţi în disciplina lor, ceilalţi au mandat limitat, de zece ani, adică pentru intervalul dintre congrese, care se ţin din cinci în cinci ani. Sediul administrativ, adică al Secretariatului, este în Olanda, aceasta, pentru că primul Congres internaţional al lingviştilor s-a ţinut la Haga,
170
    unde a fost ales secretar-general indoeuropenistul olandez Jos. Schrijnen. După moartea lui i-a luat locul succesoarea sa la catedră, Christine Mohrmann, care a îndeplinit această sarcină pînă la ultimul congres (Viena, 1977), cînd şi-a dat demisia, fiind aleasă membru permanent al comitetului. I-a urmat tot un olandez, Uhlenbeck. Trebuie să arăt, spre a se înţelege just această... simpatie pentru Olanda, că circa jumătate din cheltuielile necesare diverselor acţiuni ale comitetului, printre ele, publicarea unei extrem de preţioase „Bibliografii lingvistice46, sînt suportate de această ţară, care, cum am spus deja, a adăpostit şi primul Congres internaţional al lingviştilor, iniţiat, poate şi în întregime organizat, de oamenii săi. Începînd din 1967, cînd a avut loc la noi al X-lea congres, România este reprezentată pînă în momentul de faţă printr-un membru nepermanent : după mine, ales atunci, pentru zece ani, a venit Em. Vasiliu (Viena, septembrie 1977).
        Lingviştii noştri au participat în epoca interbelică la diversele reuniuni organizate sub egida comitetelor celor două unităţi ştiinţifice prezentate sumar în paginile precedente. Dar participarea lor era mai mult ori mai puţin întîmplătoare, întrucît presupunea cheltuieli, în valută, pe care nu le putea suporta oricine şi nici oricînd. In volumul precedent al acestor „Memorii44 am spus cîte ceva despre această manifestare a noastră pe plan internaţional. După reorganizarea învăţămîntului superior şi a Academiei, despre care am vorbit pe larg în alte capitole, cu urmarea, aşteptată, şi care n-a venit prea tîrziu, adică îmbunătăţirea simţitoare a muncii în domeniul ligvisticii şi înmulţirea cercetătorilor, prezenţa noastră la congresele amintite şi, în plus, la altele, care vor fi amintite în cele de mai jos, a fost, pînă în ultimii şapte, ori opt ani, absolut permanentă. Aceasta, graţie faptului că, în general, cheltuielile de participare erau suportate, în întregime, de Academie şi, mult mai puţin, de Ministerul învăţămîntului.
        Trec acum în revistă toate congresele la care am luat parte, mai totdeauna împreună cu alţi lingvişti de-ai noştri. în aprilie 1956 s-au desfăşurat, la Florenţa, lucrările celui de-al VUI-lea Congres de lingvistică romanică. Academia ne-a recomandat pe Al. Rosetti şi pe mine, iar
171
    Ministerul Învăţămîntului, pe Al. Niculescu, asistent şî colaborator al nostru comun. Plecarea, hotărîtă din timp, a fost cu... peripeţiuni. (Este cazul să-l citez pe... Cara-giale !) Ne-am făcut bagajele de vreo două, trei ori, din cauze necunoscute, dar bănuite de noi. Trebuia luptat, şi încă dîrz, cu „duhul răuu amintit deja în unele dintre paginele precedente. Cînd, în sfîrşit, s-a dat dezlegarea definitivă, am sosit la gară în ultima clipă. O valiză sau două au fost urcate în vagon din... fuga trenului.
       La Florenţa am ajuns spre dimineaţă, pe întuneric. Ne aştepta un... italian, membru al Partidului comunist, solicitat, poate, de ambasada noastră, prin intermediul vreunui secreta.- din Roma. Am prezentat, toţi trei, comunicări, legate, prin temele lor, de programul congresului. Mă opresc, puţin, asupra comunicării mele, nu pentru că ar fi fost mai importantă decît celelalte, ci din pricina intervenţiei unui român, duşman declarat al regimului nostru democrat-popular. După prezentarea comunicării, cetăţeanul în cauză, care, fie zis în treacăt, a început în ultimii ani să-şi amintească de ţară, unde este bine primit, în sensul că nu-1 întreabă nimeni despre trecut, mi-a pus următoarea întrebare (încuietoare, cum se spune, mi se pare, în argoul studenţesc) : „Care este punctul de vedere oficial în problema limbii literare ?“ Eu vorbisem despre aspectul literar al limbii noastre şi am ţinut să arăt că am un punct de vedere personal, în sensul, care rezulta clar din expunere, că mă deosebesc de ceilalţi lingvişti români. Fiind de rea-credinţă şi dorind să „creeze atmosferă44, lucru nu prea greu în împrejurările de atunci, a interpretat afirmaţia mea potrivit scopului urmărit de dînsul. Am răspuns, destul de calm, că oficialitatea noastră nu se amestecă în probleme ştiinţifice decît în momentul cînd este necesar ajutorul material pentru cercetare (cărţi, aparate etc., etc.), adăugind apoi că, în ciuda recomandărilor făcute de preşedintele congresului, profesorul Angelo Monteverdi, membru al Academiei Naţionale „dei Lincei44 (a fost, poate că era chiar atunci, preşedintele ei), de a nu introduce în discuţiile noastre lucruri străine de ştiinţă, dl. Popinceanu a trecut peste aceste recomandări, atît de logice în situaţia dată. Spre bucuria noastră, majoritatea adunării, în frunte cu pre-
172
    şedinţele, care era un „domn“ autentic, a aplaudat. N-a fost singura întrebare insidioasă. Ni s-a cerut părerea şi cu privire la aşa-zisa limba moldovenească. Răspunsul nostru a fost simplu. Din punct de vedere genealogic, avem a face cu o variantă teritorială a limbii române, prin nimic esenţial diferită de celelalte, care alcătuiesc împreună dacoromâna, dialect, la fel cu aromâna, meglenoromâna şi istroromâna, al românei considerate în totalitatea ei şi totodată limbă, în sens propriu, întrucît este folosită de multe secole în opere literare, ştiinţifice etc. şi aparţine unei naţiuni bine închegate şi constituite în-tr-un stat de-sine-stătător.
        După congres, Ambasada României ne-a înlesnit vizitarea oraşelor Roma, Neapole şi Milano. La Roma, ambasadorul a organizat o recepţie, modestă, ca participare numerică, dar onorată prin prezenţa unor mari oameni de ştiinţă şi cultură, printre ei doi matematicieni, foşti maeştri ai compatrioţilor noştri Octav Onicescu, Gheorghe Vrînceanu, Grigore C. Moisil, Ion Creangă ş.a. (S-ar putea să mă înşel cu privire la cîte unul dintre dînşii.) La Milano, unde era o filială activă a „Asociaţiei italiano-ro-mâne“, am fost primiţi, oarecum oficial, la sediul ei. A trebuit să ţin o cuvîntare ocazională, legată însă de preocupările noastre, ale italienilor şi ale românilor, comune, într-o italiană... pasabilă, eu fiind singurul din delegaţie ■care o cunoştea, de bine, de rău, şi practic.
        începutul a fost, ca totdeauna, greu. După aceea, participarea la congrese internaţionale nu mai constituia, cum se spune, o problemă în legătură cu deplasarea specialiştilor peste graniţă. Pînă în momentul de faţă am participat, şi nu numai eu, la toate congresele de romanistică, organizate, cum cred că am mai spus, din trei în trei ani, sub egida „Societăţii (internaţionale) de lingvistică romanică^.
        In 1959 a venit rîndul Portugaliei. S-a hotărît, la sfîr-şitul congresului precedent, prin votul adunării generale a membrilor societăţii prezenţi acolo. Ne-am pus şi noi candidatura, fără succes, cum era de aşteptat, dacă nu uităm că celebra „cortină de fier“ funcţiona ireproşabil. S-a adus, de către lingviştii portughezi, în susţinerea propunerii lor, argumentul, valabil, ştiinţific, că în 1959 se
173
    împlinesc 100 de ani de la naşterea marelui lor compatriot, filologul Leite de Vasconcellos, care, în treacăt spus, n-a fost superior ca valoare reală lui Alexandru Philippide, născut în acelaşi an, dar, fiind... occidental şi autor de lucrări scrise într-o limbă mai accesibilă romaniştilor apuseni decît a noastră, a dat cîştig de cauză propunerii portugheze. Deşi Lisabona se află mult mai departe, delegaţia română desemnată pentru participarea la acest congres a fost ceva mai numeroasă. De astă dată, ne-am hotărît să prezentăm un volum de cîteva sute de pagini cu studii şi articole legate de tema generală a congresului. In felul acesta, în loc de patru comunicări, cîte una de fiecare membru al delegaţiei, am avut de peste trei ori mai multe, chiar dacă nu s-a putut să epuizăm întregul volum sub forma obişnuită, de susţinere orală în diversele secţii ale congresului. In plus, toţi am participat activ, luînd cuvîntul la comunicările altora. De aceea se poate spune că la Lisabona am avut un succes ştiinţific propriu-zis, în sensul exigent al termenului. Primarul Lisabonei a oferit, la un restaurant cu o grădină enormă, în plină exuberanţă vegetativă, deşi eram în aprilie, un aprilie... atlantic, nu ca al nostru, o recepţie, la care am fost invitat să ţin un „spici“. M-am executat, cu bucurie, dar şi cu destulă emoţie, insistînd, îndeosebi, asupra semnificaţiei umane şi culturale a reuniunilor internaţionale de natura acesteia. După congres am vizitat Coimbra, cu universitatea ei, veche de multe, multe secole, şi patrie, cel puţin spirituală, a poetului naţional Camoes, care a cîntat, într-o adevărată epopee, expediţiile şi cuceririle portughezilor dincolo de Ocean, privite dintr-un punct de vedere aş zice umanist. Universitatea locală ne-a primit nu numai... academic, ci şi... gastronomic. La masă am întrebat pe un vecin, cam de vîrsta mea, dacă, eventual, cunoaşte pe domnul Da Providencia, pe care, în semestrul de vară 1923, l-am audiat (preda limba portugheză) la Universitatea „Hum-boldt“. Surpriză, imensă şi extrem de plăcută : era chiar el, şef al catedrei de Limba şi literatura germană, în care se specializase în epoca activităţii sale de lector la Berlin. La întoarcere spre Lisabona am făcut drumul pe coasta Atlanticului, oprindu-ne în cîteva locuri de mare
174
    valoare istorică şi artistică, prin nimic inferioare celor similare din Spania sau de aiurea. Nici la Lisabona n-am putut obţine ceea ce am dorit şi la Florenţa, adică organizarea la Bucureşti a congresului următor, şi, bineînţeles, tot din motive politice. Trebuie să arăt totuşi că la Lisabona n-am avut de... luptat cu „savanţi “ de teapa fostului nostru compatriot prezent la Florenţa. Am venit în competiţie, evident defavorabilă pentru noi, cu Franţa, reprezentată prin Universitatea din Strasbourg, cea mai bună, în acel moment, dintre toate surorile ei franceze, în domeniul filologiei romanice.
        Al zecelea congres în această disciplină s-a ţinut, aşadar, în oraşul de pe malul Rinului, fost, la început, german, apoi francez, după aceea iarăşi german şi, în fine, din nou francez, situat la confluenţa a două culturi şi civilizaţii, mai puţin deosebite, în realitate, decît par, fiindcă s-au dezvoltat pe un teren roman la origine, şi totuşi cu multe trăsături caracteristice fiecare, destul de specifice, pentru ca amalgamarea lor să dea rezultate evident superioare. Aici am avut un început de succes, cum era oarecum de aşteptat. Pe măsură ce trecea vremea — şi cei trei ani care separă două congrese de acest fel însemnează ceva în drumul spre progres — celebra cortină de fier se cam subţia, devenind aproape transparentă şi permiţînd astfel, oamenilor... cu ochi, să vadă sau măcar să întrevadă realitatea. Afară de faptul că eu am făcut parte din comitetul (internaţional) de onoare, la sfîrşitul congresului ne-am pus, fireşte, candidatura pentru viitoarea reuniune internaţională a romaniştilor. Un confrate belgian, mai valoros ca politician decît ca filolog, fără să-i neg totuşi meritele, reale, pe care le are activitatea sa ştiinţifică, a făcut următoarea declaraţie, plină de gravitate în intenţia lui, ca şi în interpretarea dată de mulţi congresişti, în frunte cu noi : Congresul următor trebuie să se ţină într-o ţară în care poate intra şi din care poate ieşi oricine în deplină libertate. Candidaturile se anunţaseră de mai înainte, şi erau : România, Spania şi R. F. Germania. Am cerut să vorbesc, pentru a protesta. Preşedintele şedinţei (colaboratorul meu, parţial, şi traducător al primei variante englezeşti a Lzn-
175
    gvisticii romanice) a refuzat, într-un fel oarecare, să mi-1 dea. Declaraţia amintită produsese rumoare şi dăduse de gîndit, cu... glas tare, multor participanţi la şedinţă. Spaniolii au simţit că sînt puşi în cauză, căci era pe vremea lui Franco. Deoarece eu mă găseam în primul rînd de scaune, n-am mai aşteptat aprobarea preşedintelui. Am urcat pe estradă şi, cu microfonul la gură, am protestat energic împotriva insinuării. Intervenţia mea era riscantă, în sensul că autorul declaraţiei putea uşor să vină cu explicaţia că nu s-a gîndit la România şi că, prin urmare, eu m-am „trădat44 prin protestul meu tocmai în modul dorit de dînsul, chiar dacă nu s-a referit la ţara noastră. (După şedinţă am înţeles, din auzite, că el s-a gîndit la Spania, unde avusese cu ani în urmă neplăceri din cauza regimului franchist. Mi s-a părut totuşi curios că n-a venit la mine să-mi spună acest lucru. Il cunoşteam doar de mai multă vreme, şi raporturile dintre noi erau corecte.)
        Rezultatul votului a însemnat, în atmosfera de atunci, un adevărat succes pentru noi : am avut o majoritate relativă căreia îi lipseau numai patru sau cinci'puncte spre a deveni absolută. S-a votat din nou, de astă dată lupta a fost numai între România şi Spania. A cîştigat aceasta din urmă, fiindcă aproape toate voturile obţinute de R.F.G. la primul scrutin, puţin numeroase dealtfel, absolut vorbind, au sporit numărul celor date patriei lui Cer-vantes.
        Un cîştig definitiv, dacă pot spune aşa, al delegaţiei noastre, acesta de ordin pur ştiinţific, l-au reprezentat comunicările, destul de numeroase. (Au putut fi prezentate şi cele ale căror autori nu erau prezenţi.) Eu însumi am citit, în una dintre şedinţele plenare, un raport, de circa o oră, cerut, din timp, de organizatorii congresului. (Aşa se obişnuieşte cu rapoartele propriu-zise : cei ce urmează să le ţină sînt indicaţi, pe baza lucrărilor personale, de fapt, pe baza preocupărilor principale în specialitate, de către comitetul de organizare.) Cartea mea, amintită şi aici mai sus, deşi consacrată evoluţiei şi stării actuale a lingvisticii romanice, este, în realitate, o lucrare de lingvistică generală, căci studiază, în primul rînd, concepţiile şi metodele folosite în studiul limbilor
176
    romanice, dar nu numai al lor, ci şi, teoretic cel puţin, al oricărui grup sau familie de limbi, precum şi al cîte uneia în parte. Tema cerută mie a fost „starea actuală a lingvisticii romanice44, privită din punctul de vedere al confruntării tradiţiei cu inovaţiile (acestea erau, atunci, aproape exclusiv, structuraliste). Raportul a plăcut majorităţii participanţilor, înainte de toate, prin teza de bază, pe care eu am formulat-o cu ajutorul unei sintagme curente în terminologia politică : coexistenţă paşnică.
        Congresul următor (al Xl-lea) a avut loc, în 1965, la Madrid. Aici lucrurile s-au desfăşurat, în general, întocmai ca la Strasbourg (am fost şi aici membru al Comitetului de onoare), cu deosebirea, în avantajul nostru, că, în ce priveşte sediul viitoarei reuniuni (în 1968), am avut un început de victorie, care, pînă la urmă, s-a dovedit a fi definitivă. Cei trei ani, care trecuseră între timp, au subţiat şi mai mult cortina de fier. In adevăr, în ultima şedinţă, cînd s-a pus problema locului celui de-al XH-lea congres, cîţiva participanţi, pornind de la faptul că „Societatea de lingvistică romanică44, tutoarea ştiinţifică a întîlnirilor romaniştilor, are cîteva sute de membri, dar, cînd e vorba să se hotărască, în adunare generală, unde se vor desfăşura lucrărilor lor, votează ceva mai mult de o sută, şi aceasta, din cauză că majoritatea lipsesc, au propus, şi adunarea a decis, ca pentru congresul următor votul să se dea, din timp, prin corespondenţă. Noi românii eram aproape, dacă nu de tot, siguri, că de data aceasta vom cîştiga, ceea ce s-a şi întîmplat. Voturile, exprimate prin buletine speciale, trebuiau trimise la Heidelberg, într-o ţară neutră, căci R.F.G. nu şi-a mai pus acum candidatura. Concurenţa a rămas să se desfăşoare între România şi Franţa, aceasta din urmă reprezentată prin Universitatea din Nisa, care de-abia se născuse. (Fusese înfiinţată cu cîţiva ani în urmă.) Aparent, noi ne găseam într-o situaţie relativ grea : Coasta de azur, mai ales primăvara — congresele acestea se ţin, teoretic, totdeauna, de fapt, de cele mai multe ori, în a doua săptămînă a vacanţei de Paşti — este, evident, mai atrăgătoare decît capitala României. Filologii s-au dovedit a fi serioşi, şi două treimi din voturile lor au fost date Bucureştilor.
177
        Succesul nostru — realizat, concret, mai tîrziu — nu s-a oprit aici. Participarea lingviştilor români a fost la fel de numeroasă, ca şi la Strasbourg, atît fizic vorbind, cit şi, mai ales, ştiinţific, cu comunicări bine primite în şedinţele secţiilor respective. Şi de data aceasta mi s-a făcut cinstea să prezint, în plenul congresului, un raport, cu conţinut tot teoretic, potrivit recomandării făcute de comitetul de organizare. Deşi mai puţin bogaţi decît francezii, spaniolii s-au gîndit că osteneala mea (ca şi, cred, a celorlalţi raportori) merită şi o răsplată materială, sub forma unei sume de bani, transformată de mine, chiar acolo la Madrid, în... bunuri de larg consum. Mai importantă — întrucît, în ciuda aspectului personal, el se răsfrînge asupra ştiinţei româneşti — a fost alegerea mea în funcţia de consilier pe lîngă biroul „Societăţii de lingvistică romanică44.
        In 1965, marele filolog şi lingvist spaniol Ramôn Menéndez Pidal trăia încă. Avea 96 de ani. Am vrut să-l vizitez, căci îl cunoşteam personal şi am fost în corespondenţă, nu numai strict ştiinţifică, mai mulţi ani, cu dînsul. Nu primea însă pe nimeni, din cauza unei hemoragii cerebrale. A făcut o singură excepţie, cu preşedintele şi un membru al biroului „Societăţii de lingvistică romanică44, veniţi să-i prezinte, în numele tuturor romaniştilor, omagii de respect şi admiraţie, împreună cu urări de însănătoşire. A mai trăit, graţie unei sănătăţi robuste, obţinută prin naştere şi întreţinută printr-o viaţă raţională şi prin muncă neîntreruptă, pînă la vîrsta de 100 de ani (minus cîteva luni).
        Cum am arătat deja, votul exprimat prin corespondenţă a dat cîştig de cauză — aş spune după lupte aproape... seculare, în sensul dat de un erou al lui Ca-ragiale acestui ultim cuvînt — ţării noastre, adică Bucureştilor, ca sediu al celui de-al XII-lea Congres de lingvistică şi filologie romanică. Socot necesar, pentru informarea viitorilor cititori ai acestui volum, necunoscători ai situaţiei care se creează inevitabil în urma unei asemenea hotărîri, să dau cîteva detalii de ordin administrativ, adică organizatoric. Şi aceasta, nu numai pentru ca, cel puţin unii dintre ei, să ştie, destul de vag, fireşte, ce însemnează, din punctul de vedere al muncii şi al
178
    cheltuielilor, organizarea unei reuniuni internaţionale cu peste o mie de participanţi, ci şi spre a arăta că guvernul ţării a pus la dispoziţia comitetului de organizare toată suma cerută de acesta (aproape un milion de lei). Pregătirile au început încă din 1966, cu doi ani înainte de data congresului, cum nu era posibil altfel, ţinînd seamă de complexitatea problemelor, mai cu seamă a celor de ordin material.
        Conducerea superioară de partid a acordat o mare atenţie acestei manifestări ştiinţifice internaţionale : afară de comitetul activ de organizare al congresului s-a aprobat constituirea unuia de patronaj, alcătuit tot din români, în frunte cu preşedintele Consiliului de miniştri, care a participat şi a vorbit, în româneşte, căci limba noastră era una dintre limbile oficiale, toate romanice, la deschiderea congresului. A fost prezent şi la recepţia oferită de guvern la închidere. Reproduc din cuvîntarea sa, remarcabilă în toate privinţele, un pasaj semnificativ pentru atmosfera spirituală din ţara noastră : „Avem sentimente de profundă consideraţie şi respect şi preţuim eforturile făcute de cărturarii de pretutindeni, care, în decursul timpului, au pus munca şi geniul lor creator în slujba civilizaţiei, a progresului uman. Pornind de la aceste simţăminte înalte ale poporului nostru, considerăm că păstrarea şi îmbogăţirea patrimoniului cultural al umanităţii constituie o datorie a tuturor popoarelor lumii. Fiecare popor, fie el mare sau mic, are de primit şi de dat în circuitul valorilor spirituale, putînd aduce şi pe această cale contribuţia sa la cauza progresului şi prosperităţii întregii umanităţii Nu pot trece peste impresia extraordinară pe care a făcut-o asupra tuturor străinilor prezenţa activă a primului ministru, lucru cu totul neobişnuit, în alte ţări, la asemenea reuniuni internaţionale. La aceasta s-a adăugat primirea cordială a lor din partea tuturor cetăţenilor capitalei, ori de cîte ori, şi aceasta se întîmpla destul de des, se întîmpla să-i în-tîlnească în plimbările şi vizitele lor prin oraş. Scriu aceste pagini la cîteva luni după cel de-al XV-lea Congres de lingvistică şi filologie romanică (Rio de Janeiro), unde am întîlnit numeroşi confraţi, care au participat şi la al nostru, cu nouă ani în urmă. Aprecierile lor, ştiin-
179
    ţifice şi afective, despre al nostru, de fapt, despre ţară şi despre oamenii ei, erau la fel de proaspete şi calde ca în 1968.
        Participarea la acest congres a fost, cum s-a putut uşor verifica, mai bogată decît la toate cele care l-au precedat şi, foarte probabil, aş spune chiar sigur, decît la cele următoare. Faptul se explică, între altele, poate chiar înainte de toate, prin curiozitatea, în diverse forme (la mulţi, cred, politică), de a cunoaşte o ţară romanică mult diferită de celelalte şi, deci, vrednică de a fi văzută.
        Organizarea a fost, în general, aproape fără cusur. Meritul revine, în întregime, secretariatului, condus, la nivel teoretic, de Al. Rosetti, secretar general al comitetului, şi, practic, de Marius Sala, ca secretar-adjunct, care pot spune că a depăşit toate aşteptările noastre, întemeiate pe calităţile sale bine cunoscute de oricine a avut prilejul să vină în contact mai apropiat cu dînsul, ajutat, bineînţeles, de un numeros colectiv de cercetători tineri.
        în ultima şedinţă, Al. Rosetti a prezentat un raport, analitic şi critic, despre lucrările congresului, scoţînd în relief trăsăturile lor caracteristice, raportate la tematica generală, cu aprecieri de natură mai ales teoretică. 3£u însumi, ca preşedinte al comitetului, am ţinut o scurtă cuvîntare, pe care o reproduc integral, în speranţa că am găsit tonul potrivit pentru luarea unui prietenesc rămas bun de la participanţi : „Scumpi confraţi, doamnelor şi domnilor, iată-ne la sfîrşitul lucrărilor noastre. Şi, dacă ne gîndim la cantitatea comunicărilor prezentate, aş putea adăuga că am ajuns la sfîrşitul lor... teferi. Nu mă gîndesc numai la aceia dintre d-voastră, destul de numeroşi, care au asistat la multe comunicări, ci şi la cei care, renunţînd la anumite şedinţe, au vizitat oraşul, uneori chiar împrejurimile lui, muzeele etc., ca să nu mai pomenesc de diversele manifestări de ordin artistic, la care au fost prezenţi. Raportul d-lui Rosetti ne-a arătat, poate mai bine decît programul Congresului, cît a fost acesta de bogat şi de variat. Ceea ce aş vrea să precizez este că, în măsura în care am putut urmări lucrările, comunicările au fost bine frecventate, de unde rezultă interesul lor. Cît despre d-voastră, îmi permit, în cali-
180
    tate de preşedinte al Congresului, să vă exprim, tuturor, mulţumirile mele foarte vii pentru prezenţa d-voastră la noi şi pentru participarea d-voastră activă la lucrările propriu-zise ale Congresului. Am sentimentul că sînteţi mulţumiţi de faptul că aţi văzut sau revăzut ţara noastră în plin avînt şi că modul cum s-au desfăşurat lucrările noastre v-a dat o satisfacţie deplină. — înainte de a ne despărţi, vă doresc din toată inima o călătorie plăcută spre patriile d-voastră, o întoarcere fericită acasă la d-voastră şi succes în activitatea d-voastră.44 Această cu-vîntare am ţinut-o în limba franceză, spre deosebire de raportul din una dintre şedinţele plenare, intitulat Importanţa limbii române pentru studiul limbilor romanice, pe care l-am prezentat în româneşte.
        Succesul general pe care l-a avut congresul ca atare, în toate aspectele lui, succes datorit nu numai comitetului de organizare, ci şi participanţilor, a avut o urmare foarte măgulitoare pentru lingvistica noastră naţională, în penultima zi a avut loc adunarea generală a membrilor „Societăţii de lingvistică romanică44, pentru prezentarea dării de seamă a biroului ei de conducere şi pentru alegerea preşedintelui activ şi a unora dintre consilierii biroului, al căror mandat expira. Eu am avut, în ce priveşte prima funcţie, un număr de voturi destul de apropiat de al lingvistului catalan, A. Badia Mărgărit, care a fost ales preşedinte. Unul dintre congresişti (profesorul P. Zumthor), desigur în urma unei consfătuiri largi, m-a propus preşedinte de onoare, ceea ce s-a aprobat în unanimitate, prin aplauze, alături de W. von Wartburg, ales mai de mult în această calitate, care e pe viaţă. Ră-mînînd astfel liber locul meu de consiler al biroului, m-a urmat colegul Al. Rosetti, dar nu ca reprezentant al ţării noastre, cum ar putea să pară, ci pentru meritele sale ştiinţifice. Fiind vorba de un succes, în primul rînd, naţional, trebuie să arăt că, şase ani mai tîrziu (la Na-poii), el a fost ales membru de onoare al biroului, iar Marius Sala, şeful sectorului de Lingvistică romanică (urmaş al meu) la Institutul din Bucureşti, consilier pe lingă birou. în modul acesta, România este reprezentată în conducerea acestui for internaţional, care se numeşte
181
                                 „Societatea de lingvistică romanică44, prin trei inşi, fiind întrecută, numeric, numai de Franţa, ţara-gazdă a ei.
       Actele Congresului ţinut la Bucureşti au apărut relativ repede, în orice caz mult mai repede decît ale altor reuniuni similare, în două volume masive (în total 2755 de pagini), în Editura Academiei R.S.R., în condiţii tehnice excepţionale. Din ele se văd uşor bogăţia şi felurimea chestiunilor tratate în rapoarte — acestea, ca la toate reuniunile asemănătoare, cu conţinut mai mult ori mai puţin general şi teoretic — şi în sutele de comunicări, dintre care foarte multe au autori români. Se vede la fel de bine şi grija cu care s-a lucrat la alcătuirea acestor volume, între altele, din punct de vedere tehnic, aspect deosebit de important, mai cu seamă cînd e vorba de volume de peste 1000 de pagini. Indicele, bogate şi precis întocmite, înlesnesc enorm consultarea, adică utilizarea lor. Se poate afirma că şi în această privinţă am întrecut pe predecesorii noştri, organizatori ai congreselor ţinute anterior. Am avut o experienţă cîştigată la al X-lea Congres al lingviştilor, ţinut tot la noi cu un an mai înainte, despre care voi vorbi mai departe. Hotă-rîrea adunării generale a membrilor „Societăţii de lingvistică romanică44, luată în penultima zi a reuniunii de la Bucureşti, s-a oprit, în ce priveşte locul celei imediat următoare (în 1971), la singura propunere ce i s-a făcut : Québec, centrul cel mai important al limbii şi culturii franceze din Canada. Semnificaţia acestei alegeri nu scapă cunoscătorilor, fie şi vag informaţi, ai situaţiei din această ţară, fostă colonie a Franţei, apoi a Angliei şi acum legată, mai mult simbolic, de aceasta, prin interese economice şi de altă natură, dar, în fond, independentă. Propunerea a fost pregătită în prealabil — aşa presupun eu — cu sprijinul prof. G. Straka, de la Universitatea din Strasbourg, membru oarecum permanent al biroului Societăţii care, de multă vreme, lucrează un semestru în fiecare an la Universitatea Laval din Québec. In orice caz, ideea a fost binevenită şi de aceea aprobat^ aş zice cu entuziasm, cînd a venit cu ea, la adunarea generală, profesorul Gendron de la această universitate.
                             Organizarea unui congres peste Ocean pune probleme grele atît pentru ţara-gazdă, cît şi pentru eventualii par-
182
    ticipanţi. In ce priveşte transportul din Europa pînă la Montréal — aeroportul din Québec nu e internaţional — soluţia a fost găsită uşor, căci era de mult la îndemîna oricui : închirierea unui avion, cu obligaţia de a-1... umple cu călători, în condiţii foarte convenabile atît pentru aceştia, cît şi pentru proprietarul vehiculului zburător : plecarea la dată fixă de la Paris şi înapoi de la Montréal, cu riscul de a pierde costul transportului în caz de ne-respectare a acestei clauze.
        Academia R.S.R. a trimis trei delegaţi, iar Ministerul învăţămîntului, doi, lucru foarte bun, adică echitabil. Mă opresc, deoarece mi se pare necesar dintr-un anumit punct de vedere, extrem de interesant pentru cunoaşterea modului cum se poate lucra la noi, asupra cîtorva detalii semnificative. Academia a ţinut să facă economii cu orice preţ, fără necesitate, dealtfel, numai pentru a dovedi că are grijă de... banul public. Pentru doi dintre delegaţii ei, colegul Rosetti şi eu, n-a avut de plătit nimic, fiindcă organizatorii congresului au înţeles să suporte ei cheltuiala cu transportul. (Făceam parte amîndoi din conducerea „Societăţii de lingvistică romanica44.) Prin urmare, dintr-un singur condei, cum se spune în limbajul familiar al contabililor, economie de peste 500 de dolari. Cu toate acestea, în ce priveşte plata hotelului şi diurna, s-a ţinut seamă, birocratic vorbind, de faptul că congresul avea să dureze şase zile şi că pentru dus şi întors călătoria Bucureşti — Paris — Montréal — Québec n-ar fi cerut decît... două zile. (Cu avion propriu, şi atîta poate fi prea mult, dar cu opririle inevitabile în trei locuri, de cîte două ori, în fiecare, socoteala aceasta s-a dovedit a fi o monstruozitate.) Mai mult decît atît. Un biet funcţionar, zelos, al Academiei, dorind să facă economii şi mai multe, a crezut că putem pleca din Bucureşti cu o zi mai tîrziu decît se propusese iniţial. Noroc că am aflat în ultimul moment despre acest lucru. Altfel pierdeam la Paris avionul amintit şi ne-am fi întors a doua sau a treia zi la Bucureşti. Banii, în valută, i-am primit, tot din cauza aceasta, de la Banca Naţională, cu o oră şi jumătate înainte de ora, din fericire, relativ tîrzie, a avionului pentru Paris. De-abia pe drum, am înţeles toate aceste lucruri, care nu numai că m-au surprins în cel
183
    mai înalt grad, dar m-au şi indignat. In consecinţă, am ţinut să informez, sub impresia acestei stări de spirit, pe preşedintele Academiei, presupunînd că nu ştia nimic despre cele întîmplate, imediat ce am sosit în capitala Franţei. Nu mai spun cum ne-am descurcat la congres, din jenă, ca să folosesc un eufemism, pentru bunul nume pe care trebuie să-l aibă „cel mai înalt for de cultură44 al ţării (cum se spunea în statutul acestei instituţii).
        Să arăt acum în ce fel a procedat Ministerul învăţă-mîntului. Merită să fie cunoscut procedeul, spre a ilustra lipsa totală de legătură, în probleme comune, dintre două organe de stat superioare. Cei doi delegaţi au făcut călătoria pînă în Canada (şi înapoi) prin Praga. Cehoslovacia are săptămînal o legătură aeriană cu marea ţară de peste Ocean. Data plecării spre Montréal devansa cu cinci sau şase zile pe aceea a începerii congresului. Ministerul nu s-a gîndit să facă economii cu orice preţ, ca Academia, care, în această situaţie, şi-ar fi trimis delegaţii cu o săptămînă mai tîrziu, adică la o zi sau două după începerea congresului. (S-au cam întîmplat asemenea lucruri !) Şi, să nu uităm, avionul Praga — Montréal şi „retur44 nu era un „charter44, cu preţ redus, ceea ce însemnează că transportul a costat, cred, peste 600 de dolari pentru fiecare delegat. Procedeul ministerului s-a dovedit a fi binevenit din punct de vedere ştiinţific, nn-trucît cei doi reprezentanţi ai lui au putut participa, cu folos, şi la lucrările Congresului de fonetică, ţinut la Montréal, înaintea celui de romanistică de la Québec. Cînd, la întoarcerea în ţară, am povestit preşedintelui Academiei aceste ultime lucruri, cu scopul de a-i arăta că putea fi şi el... curajos, ca ministrul învăţământului, mi-a răspuns, foarte convins, că acesta va fi pus să acopere din buzunarul propriu cheltuielile făcute în plus peste cele şase zile de congres şi două de deplasare. Eu l-am asigurat că aşa ceva nu se va întîmpla. Şi am avut dreptate.
        Am insistat, după aprecierea unora dintre cititori, poate, prea mult asupra detaliilor aventurii noastre ştiinţifice. Am crezut însă că trebuie să arăt, spre a dovedi, cum am mai spus, lipsa totală de contact, într-o problemă comună, dintre două instituţii, cu preocupări de multe
184
    ori identice, ale aceluiaşi stat socialist, care este România actuală. Se putea, adică trebuia, să se alcătuiască o delegaţie a ţării, cu oameni de la Academie şi de la minister, care să plece odată şi în aceleaşi condiţii. Căci toţi sîntem fii ai ei, ca să vorbesc... poetic, şi ea ne întreţine pe toţi, prin munca cetăţenilor de toate categoriile.
        Şi la Québec am fost desemnat, de astă dată împreună cu colegul Al. Rosetti, de către organizatorii congresului, ca membru în Comitetul de onoare. în plus, am prezidat şedinţa de închidere.
        Eu mi-am anunţat, la timp, participarea, cu o comunicare despre bilingvism în domeniul romanic. Am ales anume acest subiect, ţinînd seamă de lupta, care se dă, prin forţa împrejurărilor, în Canada, între limba franceză şi cea engleză. Mă aşteptam ca problema să intereseze pe organizatorii congresului, şi nu m-am înşelat. Preşedintele, care era decanul Facultăţii de Litere, m-a rugat, în scrisoarea sa de răspuns, să dezvolt expunerea temei într-un raport propriu-zis, pentru una dintre şedinţele plenare, ceea ce am acceptat cu bucurie. Raportul meu a fost trecut în program în prima şedinţă plenară (29 august). Lectura textului a fost precedată de o „prezentare44, nu numai a mea, ca cercetător ştiinţific şi ca om, făcută de profesorul Paul Imbs, directorul institutului „Trésor de la langue française44 de la Nancy — unde se lucrează de mulţi ani la un dicţionar uriaş al limbii franceze — şi membru al Institutului Franţei (adică, mai precis, al „Academiei de Inscripţii şi «Litere frumoase-44 — traduc literal —, una dintre cele cinci academii care alcătuiesc acest complex academic, numit „Institutul Franţei44). Deoarece cuvîntarea colegului francez nu se referă numai la persoana mea, îmi permit s-o reproduc în traducere românească (din „Actes du XIII-e Congrès International de Linguistique et Philologie Romanes44, vol. I, Québec, 1976, p. 3—4) : „Doamnelor şi Domnilor, Scumpi prieteni. După frumoasa şedinţă de deschidere, care a dat, încă de la început, tonul Congresului, prin alocuţiunile savuroase — în toate sensurile termenului — ale autorităţilor, prin evocarea emoţionantă a uriaşilor romanisticii care au fost Menéndez Pidal şi W. von Wart-burg, prin raportul bogat al amicului nostru Georges
185
    Straka, iată-ne acum intraţi in mediaş res cu expozeul despre bilingvism în România, care ne va fi prezentat de eminentul nostru coleg Iorgu Iordan. — Interesul temei nu va scăpa nimănui. Din cauza diversităţii tipurilor de bilingvism, a relaţiilor lor profunde cu soarta popoarelor, a locului lor în antropologia culturală, teoretică şi aplicată, din cauza miilor de probleme lingvistice pro-priu-zise pe care le pune şi care suscită studii din ce în ce mai numeroase în toată lumea, ne găsim, cu această temă, în prezenţa unui nod, în care se unesc firele, groase sau subţiri, ale acestei ţesături complexe, care este fenomenul limbajul uman şi care se leagă, toate, de programul Asociaţiei noastre şi al reuniunilor noastre. A afirma că alegerea acestui subiect pentru un congres care se ţine la Québec se impunea, este de prisos. A vă spune, pe de altă parte, că alegerea conferenţiarului era cu deosebire fericită, nu cere nici ea comentarii îndelungate. Cei vechi şi mai puţin vechi printre noi cunosc autoritatea care se leagă de lucrările de hispanist şi, mai general, de romanist care este D-l Iordan, de universalitatea căruia nu-i e străină nici o chestiune importantă a disciplinei noastre. Afară de asta, la fel cu colegii noştri din Québec, el aparţine unui popor, unei ţări care este teatrul vechi şi mereu actual a multiple forme de bilingvism, despre care poate vorbi ca savant şi totodată ca martor. — Dar înainte de a vă ceda cuvîntul, scumpe D-le Iordan, permiteţi-mi să vă spun cît de viu, la răstimp de trei ani, rămîne în amintirea noastră congresul de la Bucureşti, pe care, împreună cu D-l Rosetti, căruia noi îi dedicăm o veneraţie egală cu aceea care vă înconjoară pe d-voastră, l-aţi pregătit, l-aţi însufleţit şi l-aţi prezidat atît de magnific, cu acea seninătate nobilă, curtenitoare şi mereu surîzătoare care vă caracterizează şi cu prezenţa universală a siluetei d-voastră albe, pe care n-am putea s-o uităm. Ce păcat că omul dialogului şi al dezbaterilor, care ştiţi să fiţi, nu se poate manifesta în dimineaţa aceasta : o tradiţie inexorabilă a congreselor noastre vrea ca marile conferinţe să nu fie urmate de discuţii. Dar sînt sigur că, în cursul zilei, se vor forma în jurul d-voastră grupuri, care, la fel cu dis-
186
    cipolii în jurul lui Platon din celebra frescă a lui Rafael, vă vor pune întrebări pentru a se impregna cu bogăţia şi farmecul ştiinţei d-voastră, de care vom profita şi noi încă de pe acum. Scumpe maestre Iordan, sînt fericit că vă dau cuvîntul pentru expozeul d-voastră «Bilingvism în domeniul romanici.
        Şi la acest congres s-au putut prezenta comunicările cercetătorilor români care n-au fost de faţă. La acestea s-au adăugat cele ale membrilor (oficiali sau nu), ai delegaţiei. Românii au fost, în ciuda enormei distanţe geografice care îi separă de Canada, mai numeroşi decît la alte reuniuni internaţionale, organizate în ţări relativ apropiate de a noastră. Căci au venit la Québec vreo patru, cinci compatrioţi care se găseau întîmplător sau pentru multă vreme, fie în Canada, fie, mai ales, în Statele Unite, unde îşi continuau studiile lingvistice ca bursieri. Am reţinut numele Ilenei Vîntu şi Anei (?) Bel-chiţă, de la fostul Centru de fonetică şi dialectologie din Bucureşti. Stabilită, prin căsătorie, în această parte a lumii, este Olga Tudorică-Impey, fruntaşa primei promoţii de hispanişti români (1961), care lucra atunci, cred, la Universitatea din Kentucky, apoi la cea din Princeton, iar în prezent la cea din Bloomington, toate în S.U.A., fiind apreciată pretutindeni pentru meritele sale ştiinţifice (eu aş adăuga şi pe cele umane). Date fiind aceste împrejurări, se poate spune că în capitala statului canadian de limbă franceză, Québec — căci Canada este şi ea, administrativ vorbind, o asociaţie de „stateu, ca şi Mexicul, de pildă —, noi românii am avut un succes, nu numai strict ştiinţific, mai mare decît la alte congrese (cu excepţia celor — au fost două — de la Bucureşti).
        Canada este o ţară extrem de interesantă sub multe aspecte. Am aflat că emblema ei este arţarul, copac din care se fabrică, mi se pare, şi... zahăr. Este imensă ca suprafaţă (întrece Europa şi chiar Statele-Unite), dar cu o populaţie ceva mai mare decît a României, din care circa trei pătrimi anglofonă şi una singură francofonă. Trăiesc în ea şi urmaşi de-ai triburilor autohtone, puţin numeroşi, a căror viaţă seamănă, în linii mari, cu a indienilor din Statele Unite, în sensul că ei reprezintă o problemă serioasă din punct de vedere social-politic, mai
187
    cu seamă după ultimul război, cînd atmosfera spirituală s-a schimbat în bine sub acest aspect, în ciuda faptului că politica „mare“ pe plan mondial continuă o tradiţie, destul de veche, contrară intereselor autentice ale omenirii.
        Am spus, la un moment dat, că bilingvismul este o temă foarte actuală pentru Canada. Am arătat ceva mai sus că limba franceză, care, la începutul colonizării acestei regiuni din lumea nouă, era singura folosită (abstracţie făcînd de idiomurile indigene), este vorbită, ca grai matern, de numai un sfert al populaţiei întregii ţări. Francofonii instruiţi, ca să nu mai pomenesc pe cei cultivaţi în sens strict, folosesc curent şi engleza, deşi anglofonii nu răspund nici pe departe la această... politeţe, impusă, din păcate, de un raport de forţe asemănător cu acela, dintre aceleaşi două limbi, pe plan internaţional. Franceza din Canada se află oarecum în stare de apărare. Vreau să spun că influenţa exercitată, prin oameni, consideraţi izolat, de engleză asupra ei este foarte puternică. Am avut, întîmplător, prilejul să fac eu însumi o constatare de acest fel. Împreună cu alţi congresişti am făcut o scurtă excursie în afara Québecu-lui. Şoferul nostru era, din naştere, francofon şi, mai mult decît atîta, se considera, ca să nu spun că se simţea, astfel. Ne-a povestit chiar că ani de-a rîndul, cînd era copil, în casa părinţilor săi, care vorbeau numai franceza — erau oameni simpli — el n-a cunoscut o iotă englezească. Acum, fanceza lui era extrem de aproximativă. Dacă n-aş fi ştiut nimic despre trecutul său... lingvistic, aş fi jurat că e anglofon din naştere, şi, bineînţeles, unul cu foarte puţină instrucţiune, care a deprins franceza aproape ca un vorbitor de creolă franceză, mai ales în ce priveşte pronunţarea. Nu trag, fireşte, nu vreau să trag din această constatare vreo concluzie, pesimistă, cu privire la viitorul limbii lui Molière în Canada. In ciuda progresului spiritual, care merge spre un internaţionalism în accepţia cea mai înaltă a termenului, ataşamentul, profund, faţă de limba şi cultura naţională creşte, cred, într-o măsură şi mai mare. Deci, franceza nu mi se pare ameninţată, dar ea simte nevoia, prin vorbitorii ei de toate felurile, să se afle
188
    în gardă. O imagine concretă, extrem de izbitoare, a raportului de forţe amintit mai înainte, de astă dată sub toate aspectele, în frunte cu cel economic, ne-o oferă cele două oraşe menţionate aici, ambele cu nume franţuzesc, Québec şi Montréal (acesta, pronunţat de englezi, şi nu numai de ei, cum se scrie) : primul, aproape arhaic, după mine în sens frumos (epitetul dat de mine, cu intenţie, este mult exagerat), celălalt, un emul, modest ca dimensiuni, deocamdată, aş zice, al New York-ului, faţă de care nu se găseşte prea departe nici geografic vorbind. (Aceasta, din cauza... ignoranţei mele !) Am rămas foarte surprins, dar, oarecum, plăcut, căci mă gîn-deam la distanţe mult mai mici din Europa, care nu puteau fi străbătute în şase ore cu un autobuz : compatrioţii noştri, veniţi la congres, cum am arătat deja, din S.U.A., s-au întors acolo, luînd un asemenea vehicul Montréal—New York, în şase ceasuri !
       Am pomenit ceva mai înainte de aspectul arhitectonic al Québecului, pe care l-am calificat de „arhaic^. Aprecierea, exagerată ca formulare, este valabilă numai pentru partea veche a oraşului, despre care aş mai adăuga amănuntul că stilul multor edificii mi s-a părut aşa de curios, încît n-am putut să-l raportez la stilurile cunoscute de mine din alte părţi ale lumii datînd cronologic, măcar aproximativ, din aceeaşi epocă. In schimb, regiunea periferică a oraşului este extrem de modernă, nu în sens... americănesc (à la Montréal, de pildă), ci, mai degrabă, european, în special elveţian : case mici, foarte rar cu etaj, pentru o singură familie, în mijlocul unor părculeţe, adică al unor grădini de dimensiuni mari, aproape risipitoare. Mai concret mi-am amintit de Carrasco, o anexă enormă a Montevideo-ului, pe care am văzut-o şi admirat-o, din fericire pentru mine, în două rînduri.
       La o distanţă, relativ mare de Québec se găseşte un oraş, destul de populat, la proporţii... europene, cu nume indian : Chicoutimi, care îmi sună ca un diminutiv drăgălaş. L-am vizitat într-o zi, consacrată anume cunoaşterii lui, tocmai pentru interesul pe care îl prezintă din punctul de vedere al limbii şi culturii franceze canadiene. Are o universitate foarte tînără, deservită încă — asta
189
    în 1971 — de numeroase cadre didactice ale celei din Québec, care o patronează, cu grijă şi afecţiune părintească. In alte condiţii, o instituţie de învăţămînt superior într-un oraş cu 60 000 de locuitori nu s-ar fi justificat, poate. Este o creaţie a guvernului provinciei franceze Québec, menită să ajute la întreţinerea şi dezvoltarea spiritualităţii predominante, iar la început singura existentă, în această regiune, fostă colonie a Franţei. Localitatea prezintă şi interes pitoresc, atît natural, cît şi uman. Drumul de la Québec pînă la Chicoutimi este de o frumuseţe autentică, întrucît străbate, aproape fără întrerupere, un fel de parc : de o parte şi de alta, copaci, de soiuri diverse, unii par exotici, în sensul propriu al termenului. Oraşul însuşi e un fel de grădină prin bogăţia vegetaţiei, în care sînt plasate casele, toate, aproape, cu aspect de vilă. Din aşezarea iniţială, modestă ca dimensiuni, de origine autohtonă, au rămas, antropologic vorbind, urme în fizionomia unora dintre locuitori. Datorită acestor trăsături caracteristice, Chicoutimi este şi o staţiune climaterică foarte atrăgătoare, fapt pe care nu numai edilii, ci şi guvernul provinciei Québec, prin organele lui turistice, ştiu să-l exploateze, cu profit de toate felurile.
        Congresele de Lingvistică şi filologie romanică următoare (Napoli, 1974 şi Rio de Janeiro, 1977) s-au desfăşurat, în linii foarte mari, fără deosebiri, de ordin general, faţă de cele care le-au precedat.
        Colegii noştri italieni, care au organizat pe cel de acum patru ani, nu s-au arătat prea prietenoşi în ce ne priveşte. Preşedintele congresului s-a adresat, aş zice aproape ca un simplu particular, cuiva dintre noi, nu, cum m-aş fi aşteptat, de pildă, eu, cu rugămintea de a apela la experienţa noastră din 1968, devenită oarecum clasică, după spusele cunoscătorilor, toţi străini, ci pentru a pune unele probleme, aproape meschine, cu aspect personal. Am înţeles, din scrisoarea lui, că n-au socotit util să ia legătură cu biroul „Societăţii de lingvistică romanică44, aşa cum au procedat alţii în împrejurări asemănătoare. Delegaţia noastră, destul de numeroasă, şi-a sporit acolo forţele prin „cooptarea44 unor compatrioţi, aflaţi la studii sau cu alte sarcini în Italia. Printre ei
190
    nu pot trece sub tăcere pe Teodor Onciulescu, profesor de Limba română la „Institutul universitar oriental44 încă dinaintea ultimului război. Pot afirma, pe bază de experienţă personală, că activitatea sa a dat roade frumoase. Oraşul de la poalele Vezuviului (ca perspectivă !) este unul dintre centrele europene serioase de cultivare, ştiinţifică şi practică, a limbii noastre. După congres am ţinut, în româneşte, pentru studenţii care au această limbă ca specialitate, o conferinţă urmată de discuţii provocate de ascultători în aceeaşi limbă.
        In ciuda aprecierilor precedente, pe care nu le anulează ceea ce voi spune acum, fiindcă ele corespund realităţii, delegaţia noastră a avut totuşi succese, mai întîi, unul oarecum de prestigiu, prin desemnarea lui Al. Ro-setti şi a mea ca membri în comitetul de onoare şi, apoi, unul strict ştiinţific, printr-o serie de comunicări, bine primite de auditori. Eu însumi am vorbit, la secţia consacrată problemelor de istorie a limbilor romanice, despre tratamentul oclusivelor intervocalice latineşti în cursul trecerii limbii latine la continuatoarele ei. Problema nu era deloc nouă, dar punerea ei şi încercarea de a o rezolva altfel, mai modern, a găsit, în general, aprobare.
        Ultima zi a congresului am petrecut-o, lucrînd, la Salerno, sediul unei foarte tinere universităţi italieneşti. Ideea de a acorda o atenţie ştiinţifică atît de delicată unui modest centru universitar, merită a fi subliniată şi popularizată. Dealtfel, îmi vine în minte, scriind aceste lucruri, un fapt istoric, acela că, în evul mediu, acest poetic oraş a avut o celebră şcoală superioară de Medicină. Şedinţa plenară am prezidat-o eu.
        Am avut, la Napoli, şi o bucurie de natură personală. M-am întîlnit aici cu Charles Singevin, fost lector la Universitatea din Iaşi înainte de ultimul război, cum am arătat, în legătură cu o întîmplare memorabilă, în volumul precedent, şi acum, director al Institutului francez, un fel de „combinat44, în sensul că funcţionează şi ca o şcoală, cu mai multe grade, şi ca un centru de studii propriu-zise (bibliotecă, conferinţe publice, reuniuni culturale etc.).
191
       Şederea noastră, după congres, în acest oraş, devenit, într-un fel, legendar sau numai proverbial (în sens etimologic : italienii spun vedi Napoli e poi muori, cu accentul pe poi, nu pe muori, fiindcă nu ţi se recomandă să... mori, după ce l-ai văzut, ci să nu mori înainte de a-1 vedea), ne-a folosit în mare măsură, graţie companiei compatrioţilor noştri, profesorul T. Onciulescu şi Gheorghe Caragiani, trimis de guvernul român ca lector la catedra de Limba română.
       După sfîrşitul congresului am plecat la Bari, oraş universitar bine cunoscut şi ajuns, într-un fel oarecare, celebru prin editura Laterza, care a publicat, între altele, întreaga operă a marelui filozof şi critic literar antifascist Benedetto Croce. Şi revista acestuia La critica, care ţinea piept cu dîrzenie, adesea moderată, de nevoie, în formă, regimului mussolinian, apărea tot acolo, deşi directorul ei trăia la Napoli. Voiam să fac o excursie, din fugă, în Italia meridională, intrată în literatură şi în publicistica periodică din cauza grelelor condiţii economice ale locuitorilor ei. Mă mai atrăgea ceva, curiozitatea de a vedea familia lui Dumitru Marin, fost student al Facultăţii de Litere din Iaşi, care se stabilise acolo înainte de ultimul război mondial şi era de multă vreme profesor de Filologie clasică la Universitatea din Bari.
       Drumul l-am făcut cu trenul într-o stare de spirit excelentă. Mă simţeam bine în toate privinţele, şi buna dispoziţie mi-a sporit-o priveliştea, sub toate aspectele ei. Mai întîi, vagonul, excepţional de confortabil şi totodată la fel de original : fără compartimente, în ciuda lungimii lui puţin obişnuite şi cu ambii pereţi laterali numai ferestre. Puteai vedea astfel, cu senzaţia că nu te afli în tren, de o parte şi de alta, peisajul foarte variat al regiunii. La aceasta se adăuga discreţia, surprinzătoare, a călătorilor, destul de numeroşi : de-abia îi auzeam vorbind. O noutate, precizez eu, adică o raritate, şi nu numai pentru Italia. In sfîrşit, viteza neobişnuită cu care am străbătut, cu o singură oprire, întreaga distanţă, destul de mare.
       Fostul nostru compatriot mă aştepta la gară, de unde m-a „instalat*4 apoi — acesta-i termenul potrivit — într-un hotel situat în apropierea locuinţei sale. Cele două
192
    zile petrecute acolo le-am trăit, aproape în întregime, în familia lui : soţia, arheolog, tot universitară, şi cei şase copii (băieţi şi fete), doi deja licenţiaţi, ceilalţi, studenţi sau elevi de liceu. M-am simţit foarte bine, şi totuşi cu o strîngere de inimă, care m-a stăpînit tot timpul. Doi români, neaoşi (el, moldovean, ea munteancă, dar cu studiile superioare făcute la Iaşi), au dăruit Italiei, adică statului italian, şase exemplare umane de rasă. Nu exagerez în nici un fel, făcînd această apreciere. N-am văzut în viaţa mea copii aşa de frumoşi, absolut toţi, atît fiziceşte, cît şi sufleteşte. Bucurie mai mare mi-a produs frumuseţea lor morală, care se întîlneşte mult mai rar. Inteligenţi, modeşti, cuviincioşi, respectuoşi şi afectuoşi cu părinţii, prietenoşi între dînşii : aproape un miracol. Strîngerea de inimă de care am amintit izvora dintr-un egoism naţional. îmi spuneam mereu că poporul nostru a pierdut şase asemenea fiinţe, fără să aibă riici o... vină. Vinovaţi nu sînt nici părinţii lor, care îşi făcuseră acolo un rost şi nu se puteau rupe uşor de un loc unde se simţeau, în general, bine. Durerea, care era, cu siguranţă, şi a lor, chiar dacă nu spuneau nimic în acest sens — nici nu aveau cum, mai ales că eu n-am pus, nu puteam să pun problema înstrăinării, din motive lesne de înţeles — mi-o cauza faptul că nici unul dintre aceşti copii admirabili nu cunoştea limba părinţilor. Erau italieni puri, chiar dacă ştiau, cu siguranţă, multe lucruri despre România, ca ţară şi ca popor, aflate nu din cărţi, ci din gura şi sufletul născătorilor lor.
        însoţit de profesorul Marin am vizitat, din fugă, Facultatea de Litere şi apoi editura Laterza, unde am fost primiţi de director, descendent direct al fondatorului ei. Am stat de vorbă mai mult de o oră, încântat nu numai de amabilitatea lui, absolut sinceră, dar şi de modul său larg, în sens modern, de a privi problemele, atît culturale, cît şi politice. Continua fidel, în această privinţă, pe înaintaşii săi. Mi-a dăruit două cărţi, una personală, cealaltă cu conţinut lingvistic, consacrată limbajului presei, cu atenţie specială acordată celei postbelice.
        Şederea mea în Italia de sud a coincis cu începutul campaniei electorale. în programul tuturor partidelor, problema nr. 1, cum se spune — de data aceasta, în sens
193
    propriu — o constituia divorţul privit sub aspectul lui religios. Se ştie că, la catolici, căsătoria civilă nu este considerată suficientă de biserică, şi oamenii, din convingere, de nevoie sau din respect formal pentru tradiţie, se conformează obiceiului şi se căsătoresc şi religios. Majoritatea cetăţenilor şi, bineînţeles, a politicienilor erau — aceştia, din convingere sau din calcul — pentru desfiinţarea interdicţiei bisericeşti. A fost pentru mine o bucurie nu numai politică, ci şi estetică, să aud cuvîn-tările, transmise prin megafoane, în timpul plimbărilor mele prin oraş.
        De la Bari m-am dus la Cosenza, sediul celei mai tinere universităţi italieneşti, intitulată Universitâ di Ca-labria. (O satisfacţie de ordin cultural pentru această provincie, în general neglijată în multe privinţe.) Fusesem invitat, prin una dintre profesoarele ei, fostă studentă a mea, să ţin acolo o conferinţă pentru studenţii filologi. Am vorbit, cu destul trac la început, dar destul de satisfăcător pentru mine, bineînţeles în italiană, despre lingvistica românească actuală. Localul Universităţii era încă, în bună parte, mai mult un şantier, cu participarea activă, la nivelul posibil, al multor studenţi şi cadre didactice, toţi încîntaţi că au o alma mater a lor, căci majoritatea erau din partea locului. înainte de conferinţă am avut un fel de masă rotundă, iar după, am luat dejunul cu numeroşi profesori, de toate gradele, în cea mai mare parte femei, toţi tineri şi foarte tineri. O amintire plăcută şi instructivă.
        La Rio de Janeiro am putut participa trei inşi (Al. Ro-setti, Marius Sala şi eu), ca invitaţi ai Comitetului de organizare, în calitatea noastră de membri ai conducerii „Societăţii de lingvistică romanică^. Gazdele au dat dovadă de o ospitalitate copleşitoare, care a întrecut-o chiar pe a noastră, devenită, aceasta, proverbială printre lingviştii şi filologii străini. Ca să termin cu avantajele de natură materială, mai adaug că şi cheltuielile aşa-zise, fără să fi fost totuşi, în realitate, mărunte, le-au suportat tot organizatorii congresului. Amabilitatea lor s-a manifestat deopotrivă de larg în ce priveşte înscrierea în program şi prezentarea la şedinţe a comunicărilor, numeroase, întocmite de autori care nu erau prezenţi acolo.
194
        La şedinţa de închidere am fost rugat de preşedintele ei, care era totodată şi preşedintele Comitetului de organizare, să spun cîteva cuvinte. Ca să justific această onoare, am recurs la dictonul francez noblesse oblige, înlocuind primul termen prin âge (puteam să spun şi... vieillesse, dar... cochetăria m-a oprit). Am insistat, ca şi în alte împrejurări asemănătoare, conştient fiind că mă repet, asupra folosului, după mine cel mai mare şi mai durabil al reuniunilor internaţionale, dobîndit prin apropierea strict umană dintre participanţi, de la om la om şi, prin ei, dintre popoare. Profitul ştiinţific este cu mult mai modest, chiar cînd rapoartele şi comunicările sînt foarte valoroase. Ştiinţa, oricare, se învaţă mai bine din cărţi şi studii de specialitate, acasă, în condiţii normale de lucru. Ideea a plăcut, şi profesorul Fraga, rectorul Universităţii din Rio, care a vorbit ultimul, a reţinut-o, comentînd-o foarte frumos, aş zice în sens umanist înalt. Tot gazdele au suportat cheltuielile transportului, cu avionul şi ale şederii noastre timp de două zile la Brasilia, capitala oficială a ţării, creaţie, cum se ştie, a fostului preşedinte Kubicek, ca idee, şi a ilustrului arhitect Niemeyer, ca realizare. Grija şi pasiunea amîndurora pentru acest oraş unic în lume au fost aproape supraomeneşti. Primul s-a stabilit acolo de la început, adică după ce a avut unde să locuiască : o casă de lemn, construită în zece zile, care se păstrează şi se va păstra mereu ca muzeu. în 1964, cînd l-am văzut pentru întîia oară, cam la trei ani după începuturile apariţiei lui, acest oraş avea 30 000 de locuitori. Astăzi are un milion. Spaţiul pe care se întinde este în proporţie cu al ţării întregi : între edificii este aşa de mare distanţa, încît ar mai încăpea încă două sau trei de aceleaşi dimensiuni. Cu excepţia cîtorva (cîte un hotel sau sediul Parlamentului), înălţimea lor nu trece de patru sau cinci etaje. Nu mai vorbesc de periferia oraşului, unde vilele, mici şi cochete, au grădini de un sfert de hectar, sau, poate, şi mai mult.
        Ambasadorul nostru, profesorul N. Ghenea, ajutat de colaboratorii săi, ne-a înconjurat cu toate atenţiile. în după-amiaza primei zile petrecute acolo, a oferit o re-
195
    cepţie prietenească, la care au participat cîteva persoane, mai toate profesori la universitatea locală. Am putut astfel afla unele lucruri despre viaţa spirituală a lor şi a colegilor şi cunoscuţilor, şi nu numai în legătură cu preocupările strict profesionale. Interesul lor pentru cultura noastră, sub toate formele ei, este real, şi mi-am dat seama că ambasada României face tot ce se poate spre a-1 alimenta. O constatare asemănătoare am făcut şi la Rio, unde am cunoscut, printre alţii, pe rectorul universităţii, medic de profesie. De la el am aflat, de pildă, că nu ştie aproape nimic despre şcoala medicală românească. întors la Bucureşti, de la Serviciul de schimb cu străinătatea al Bibliotecii Academiei mi s-a spus că diverse transporturi de publicaţii româneşti destinate Braziliei s-au întors înapoi. A rămas să se reia operaţia, dar să se trimită cărţile şi revistele la ambasada noastră. Dealtfel, convorbirea mea cu rectorul Fraga a avut loc înainte de vizita la Brasilia, unde am informat pe tovarăşul Ghenea despre această situaţie. Ideea de a se expedia publicaţiile la ambasadă mi-a venit de la dînsul.
        O întîlnire, la Rio, interesantă din punct de vedere profesional, a fost cu compatriotul nostru Tudor, editor în momentul de faţă, care trăieşte acolo de zeci de ani. Are drept colaborator, în munca editorială, pe profesorul universitar Bechara, filolog. In vizita pe care i-am fă-cut-o cu toţii, ca urmare a invitaţiei sale, am vorbit destul de mult despre necesitatea publicării unor lucrări româneşti în limba ţării, care e portugheza. Se gîndiseră, dealtfel, amîndoi la asta şi se opriseră, între altele, Ia Scurtă istorie a lingvisticii (de Al. Graur şi Lucia Wald).
        Congresele internaţionale de romanistică descrise pînă aici nu sînt singurele, în domeniul lingvisticii, la care am participat, aproape totdeauna împreună cu cercetători români. în fruntea lor stau cele organizate, la început, din trei în trei ani, după aceea din cinci în cinci ani, sub egida „Comitetului Internaţional Permanent al Lingviştilor^ (C.I.P.L.). Am dat în altă parte destule amănunte despre acest organ ştiinţific, care a luat naştere — repet informaţia, fiindcă se leagă strîns de ceea ce urmează — la trei ani (în 1928) după crearea „Societăţii de Lingvistică romanică^, la Haga, unde s-a ţinut primul
196
    congres în sensul celor care l-au imaginat. Dată fiind sfera, mult mai largă, a preocupărilor ştiinţifice, care cuprinde absolut tot ce se referă la limbajul uman, ca atare, şi la toate limbile, existente încă sau dispărute, ale globului, interesul lingviştilor noştri pentru congresele patronate de CIPL este, numai practic, fireşte, mai redus decît pentru cele de lingvistică şi filologie romanică. La aceasta trebuie adăugate dificultăţile de ordin financiar atît personale (înainte de ultimul război, numai acestea contau, de fapt), cît şi „oficiale44. Oricît de generoasă era Academia — mă refer la ea, fiindcă majoritatea copleşitoare a cercetătorilor aparţineau institutelor ei — îi venea destul de greu să-şi trimită reprezentanţi şi la aceste congrese, pe care le-aş numi generale, de lingvistică, şi la cele de romanistică.
       Şi totuşi, începînd din 1957, lingvişti de-ai noştri au participat la toate reuniunile organizate sub egida CIPL-ului. Să se noteze data : 1957, un an după primul congres internaţional, acesta de lingvistică romanică, la care am fost prezenţi. A avut loc la Oslo, loc indicat pentru o asemenea manifestare ştiinţifică, dacă ţinem seamă că Norvegia, această ţară mică în ce priveşte populaţia, ocupă un loc de frunte în istoria lingvisticii mondiale. Cititorul atent al „Memoriilor44 mele îşi aduce, desigur, aminte că, în 1936, cîţiva specialişti români au participat la al IV-lea Congres al lingviştilor, ţinut la Copenhaga, capitala altei ţări scandinave, tot măruntă ca număr de locuitori. Danemarca întrece chiar şi Norvegia din acest punct de vedere. Unul dintre lingviştii ei, Kr. Rask, este pus, alături de Franz Bopp şi Jakob Grimm, printre întemeietorii lingvisticii ştiinţifice. Nu pot să nu mă gîndesc la a treia ţară scandinavă, Suedia, cea mai mare şi mai bogată dintre toate, care nu se poate compara, în avantajul ei, nici cu Norvegia, nici cu Danemarca, şi nu numai în domeniul aici în discuţie, ci şi în ce priveşte literatura. Îmi vine în minte, iarăşi fără să vreau, altă ţară europeană, mică, foarte... tare în lingvistică : Elveţia. Se vede că această disciplină (şi cele care se leagă strîns de ea, adică de obiectul ei de cercetare) se dezvoltă mai uşor şi mai bine în condiţii să le zicem modeste sub diverse aspecte. Probabil, din
197
    cauza „micimii44, într-un anumit sens, a materiei supuse studiului, care este „cuvîntul44 : „filologie44, în accepţia largă (şi mai veche) a termenului înseamnă „dragoste pentru cuvînt44. Cred că oamenii de ştiinţă, care se ocupă de probleme mari, ca matematicienii sau fizicienii, de pildă, sau cei preocupaţi mai ales de realizarea practică a ideilor ştiinţifice, cum ar fi constructorii la nivelul cel mai înalt, ar spune despre filologi (şi lingvişti) că „îşi bat capul cu împărăţia cerurilor44, dacă ar cunoaşte această zicală populară, care, în... traducere pe înţelesul oricui, însemnează aproximativ, „a fi idealist44 (în sens ne-fiiozofic).
        La Oslo am participat trei români : Al. Rosetti, Al. Graur şi eu. Ca şi la Lisabona, în 1959, am pregătit, cu ajutorul multor tineri, un volum de studii, destinat
    congresului. La începutul unei şedinţe plenare, preşedintele, Alf Sommerfelt, mi-a dat cuvîntul pentru a prezenta conţinutul acestei culegeri, după care ne-a mulţumit, adăugind, amănunt măgulitor pentru noi — primise, din timp, cartea şi o răsfoise destul de atent — că o consideră ca făcînd parte din „Actele44 congresului. Despre acest savant norvegian trebuia să spun ceva mai înainte, cînd explicam, într-un fel, alegerea Norvegiei, ţară mică, drept sediu al unei atît de importante reuniuni ştiinţifice internaţionale, că a contribuit personal, cel puţin indirect, la hotărîrea CIPL-ului de a i se oferi această
    cinste. El avea atunci întinse relaţii, unele chiar oficiale (ca preşedinte al Comisiei naţionale pentru UNESCO), cu cercuri de peste graniţă, şi această poziţie, coroborată cu calităţile sale personale, de om fin şi extrem de cultivat, a contribuit în mare măsură la hotărîrea amintită. In treacăt spus, ceva similar s-a petrecut în 1936, cînd a avut loc al IV-lea congres al lingviştilor, la Copenhaga. Organizatorul lui propriu-zis a fost lingvistul Viggo Brondal, om cu relaţii ştiinţifice şi culturale în general, pe plan european, numeroase şi la un nivel înalt. Trebuie să arăt totuşi că, spre deosebire de ceea ce se în-tîmplă în domeniul romanisticii, unde, cum s-a putut vedea din expunerea de mai înainte, sediul unui congres se hotărăşte de adunarea generală a membrilor „Societăţii de lingvistică romanică44, sesizată de delegaţia ţării
198
      care doreşte să-l adăpostească, aici hotărîrea o ia CIPL-ul, pe bază de informaţii cu privire la activitatea desfăşurată de lingviştii ei. Amănuntul ne interesează în special pe noi, românii, cum se va vedea ceva mai departe.
         La Oslo, delegaţia noastră, la fel cu multe altele, a trăit, ca la vîrsta de douăzeci de ani, în camerele unui cămin şi la o cantină pentru studenţi, ieftin şi nu mai puţin bine decît într-un hotel şi la un restaurant. Ne-am simţit „tineri44 şi pentru că am fost serviţi, cel puţin la masă, de studente, angajate, cu plată, în acest scop. Cu economiile realizate astfel am putut face o excursie, de neuitat, timp de circa o săptămînă, pînă la Tromso, portul cel mai septemtrional al ţării. Drumul l-am parcurs, la dus şi la întors, cu trenul, cu un vaporaş şi cu autobuzul, după împrejurări. Cred că itinerarul a fost intenţionat stabilit în vederea unei cunoaşteri mai bogate şi mai variate a peisajului, nu numai natural, ci şi uman. In volumul al II-lea al „Memoriilor44 am înfăţişat, cum am putut mai veridic, partea centrală a Norvegiei, cîtă am putut-o străbate în 1936. De astă dată, începînd de la o distanţă de patru, cinci ore cu trenul de la Oslo spre nord, natura se schimbă treptat, în sensul unei relative durităţi, atît ca temperatură, cît şi ca aspect topografic, ceea ce o face însă mai interesantă tocmai prin diferenţierea ei faţă de restul ţării. Am mers cînd şi cînd şi pe jos, la schimbarea vehiculului sau cu scopul de a vedea, fie şi din fugă, cîte una dintre aşezările omeneşti, din ce în ce mai rare şi mai mici ca extindere pe măsură ce ne apropiam de Tromso. Am rămas uimit, şi nu-mi venea a crede ochilor, constatînd că într-un sătuleţ cu 10—15 case şi, bineînţeles, cu tot atîtea familii — modele vrednice de orice expoziţie... domestică — existau o farmacie şi o librărie.
         La congres am revăzut, după aproape douăzeci de ani,
      pe Eugen...Coşeriu_iost student, scurt timp, al meu la
                         ^ Iaşi. Venea de la Montevideo, unde conducea catedra j de Lingvistică romanică a universităţii locale. încă de pe j atunci (nu avea nici patruzeci de ani) era cineva, cum se / spune familiar, în disciplina noastră, distingîndu-se, ca şi, / fireşte, mai tîrziu, prin capacitatea de a sesiza esenţa
199
      problemelor şi printr-un spirit critic foarte ascuţit. Părinţii săi, despre care nu mai ştia nimic de multă vre-/ me, trăiau... după ultima informaţie cunoscută de el, la / Urziceni. Întors în ţară, i-am satisfăcut dorinţa de a mă j interesa de ei. Am „descoperit-ou, destul de greu, pe I mama sa, căreia i-am spus tot ce putea s-o bucure de-J spre fiul ei. Desigur, autorităţile noastre de resort ştiau i că acest român nu s-a manifestat, în nici o împrejurare, l ca duşman al regimului democrat-popular şi, cu atît mai puţin, dacă se poate, ca un denigrator al propriului popor. Aşa se explică şi vizitele lui destul de frecvente în România. Una dintre ele a fost prilejuită de decernarea titlului de doctor honoris causa de către Universitatea j din Bucureşti. X
  •u.....Despre congresul, imediat următor (1962), al lingviş-
      tilor, organizat la Cambridge (S.U.A.), sediul celebrei Universităţi „Harvard*, nu pot spune nimic, din cauză că n-am participat la el. Academia m-a delegat, ca şi pentru cel de la Oslo, împreună cu colegii Al. Rosetti şi Al. Graur. Am cedat locul meu unui tînăr cercetător al Institutului de lingvistică din Bucureşti, al cărui director eram : Emanoil Vasiliu. Şi am procedat bine — trebuie să spun asta <— şi pentru că am înlesnit participarea unui fost student al nostru, dar şi pentru că nu m-am înşelat în alegerea făcută. In momentul de faţă, tînărul de atunci, care continuă, dealtfel, să fie tînăr, este un lingvist matur, care contează serios şi peste graniţă. Pot adăuga un amănunt de natură strict personală. în programul definitiv al congresului eram trecut ca preşedinte al unei şedinţe la secţia „Stilistică*. Aceasta dovedeşte că Stilistica limbii române, cartea mea, apărută în 1944, era cunoscută în S.U.A. Aş putea spune şi cum. La Universitatea din Washington lucra ca profesor de Lingvistică romanică germanul Helmut Hatzfeld, fost elev, la Munchen, al lui Karl Vossler, care a publicat, In 1955, la Madrid (în traducere spaniolă din engleză) un volum masiv sub titlul Bibliografia critica de la nueva estilisticaf aplicada a las literaturas românicas, unde sînt citate şi apreciate şase lucrări de-ale mele. Apar numeroşi români, printre ei şi Tudor Vianu, cu două. Foarte interesantă este observaţia autorului cu privire la un
200
     studiu de acum aproape un secol, uitat de noi, al lui Eduard Gruber, Stil şi gîndire. Încercare de psihologie literară, Iaşi, 1888, pe care îl prezintă, la p. 58, ca „magistral44 şi ca un început de „concepţie modernă despre problema stilistică44.
        Congresul următor, al zecelea (1967), a avut loc la noi în ultimele zile ale lui august şi în primele ale lui septembrie. Am spus deja, indirect în ce ne priveşte, că nu la cererea noastră a fost aleasă capitala României drept sediu al lui. Detaliul acesta, care, ca semnificaţie, nu-i deloc un simplu detaliu, merită toată atenţia. Hotă-rîrea CIPL-ului s-a întemeiat pe activitatea desfăşurată de români în domeniul lingvisticii. Se poate spune că ştiinţa limbii atinsese în ţara noastră un moment de vîrf, prin numărul, ca şi prin calitatea lucrărilor. Unităţile de specialitate ale Academiei lucrau din plin, căci aveau tot ce le trebuia pentru îndeplinirea planurilor, colective şi individuale, stabilite prin bună înţelegere cu toate forurile interesate. La fel, deşi în condiţii mai puţin favorc-bile, din cauza obligaţiilor didactice, se achitau de sarcinile lor ştiinţifice catedrele de filologie (în sens larg) de la institutele de învăţămînt superior.
        Cu circa un an şi jumătate înainte de data fixată, am primit vizita cîtorva membri ai CIPL-ului, în frunte cu preşedintele Einar Haugen (profesor la Universitatea „Harvard44) şi cu secretarul general Christine Mohrmann (de la Universitatea din Nijmegen, Olanda). Scopul, oficial, al vizitei era să se stabilească, de comun acord cu comitetul nostru de organizare, în linii mari, programul congresului, în primul rînd, tematica rapoartelor şi a comunicărilor. In treacăt fie zis, rolul musafirilor s-a redus simţitor, fiindcă noi meditasem şi discutasem vreme îndelungată asupra tuturor detaliilor. Cred însă că vizita era, în parte, şi una de... recunoaştere a „terenului44. Povestea cu „cortina de fier44 era oarecum pe sfîrşite, dar nu dispăruse curiozitatea, justificată, teoretic vorbind, de a lua contact, un număr de zile, cu lingviştii români şi cu unele aspecte, exterioare, ale capitalei unei ţări despre care se spuneau destule lucruri, amestecate în ce priveşte conţinutul, printre ele, desigur, o serie uşor asemănătoare cu cele despre o regiune mai mult sau mai puţin
201
    exotică. Fapt este că experienţa a fost rodnică pentru ambele părţi. Fiecare a arătat aceasta, nu atît prin vorbe, cit, mai cu seamă, prin atitudine, ceea ce contează mai mult. Sigur este că „patronii* noştri ştiinţifici au plecat foarte satisfăcuţi. Precizez, încă de pe acum, că impresiile lor au fost confirmate, ba chiar depăşite, la sfîrşitul congresului. Pe mine, personal, m-a atras şi chiar m-a cîştigat personalitatea lui Einar Haugen, înainte de toate, ca om. Departe de mine gîndul de a supăra pe cineva, aş spune, familiar, că nu degeaba este... norvegian, deşi născut în S.U.A., din părinţi veniţi acolo de tineri, ca atîţia alţi europeni de nord, în căutarea unei vieţi mai puţin grele.
       Pregătirile noastre începuseră, cum am mai spus, cu mult înainte de vizita amintită chiar acum. Au mers încet şi greu, pentru că nu ne-am grăbit, dar şi pentru că problemele unui congres internaţional de proporţii cu totul neobişnuite — aşa am bănuit, şi nu ne-am înşelat — erau numeroase şi complexe. Mai uşor a fost rezolvată problema financiară. încă din 1965 am cerut, prin Academie, şi am obţinut suma de circa două milioane şi un sfert de lei. Ne-a fost cam teamă că va părea excesivă, dar am motivat amănunţit cererea. A fost nevoie de o Hotărîre a Consiliului de Miniştri şi, în acest scop, conform uzanţei, un reprezentant al Academiei trebuia să susţină în faţa acestui for propunerea. Prezidiul Academiei m-a delegat pe mine, ca vicepreşedinte al ei şi ca preşedinte al Comitetului de organizare al congresului, să îndeplinesc această misiune dificilă. Un ajutor însemnat, menit să înlesnească publicarea „Actelor* congresului, ne-a fost acordat de UNESCO, ceea ce am arătat pe coperta fiecăruia dintre cele patru volume. Ca să termin cu aceste informaţii de ordin material, adaug amănuntul că ne-am ales şi cu un cîştig ştiinţific de mare preţ. Am organizat o expoziţie de cărţi din partea a foarte numeroase edituri străine (peste 200), la care am apelat, mai totdeauna cu succes, în sensul dorit de noi. Toate volumele, în număr de multe sute, expuse în timpul congresului, ne-au rămas nouă şi au îmbogăţit astfel bibliotecile noastre de specialitate cu o serie de
202
    lucrări, pe care nu ştiu cum ni le-am fi putut procura altfel.
       Participarea la această manifestare ştiinţifică a fost imensă : circa 1 500 de persoane, dintre care cel puţin 75o/0 au fost străini (congresişti propriu-zişi şi, mulţi dintre ei, cu cineva din familie). In „Acte“ se dau numele tuturor participanţilor, individuali şi colectivi (aceştia sînt universităţi, academii, institute de cercetări, societăţi etc.). In total au fost reprezentate 56 ţări. Se poate afirma, fără riscul de a greşi, că congresul nostru a întrecut, din acest punct de vedere — şi, judecind după aprecierile unor străini, prezenţi la lucrări, şi din cel ştiinţific — nu numai pe cele precedente, ci şi pe cele următoare.
       Problemele tratate în rapoartele din şedinţele plenare au fost următoarele : 1. Diacronie şi sincronie (autor Bertil Malmberg, Suedia) ; 2. întrepătrunderea sistemelor lingvistice (Emil Petrovici, România) ; 3. Lingvistica în relaţiile ei cu alte ştiinţe (Roman Jakobson, S.U.A.) ; 4. Metoda comparativă clasică şi curentele lingvistice actuale (Giacomo Devoto, Italia) ;    5. Lingvistica şi abordarea
    cantitativă (Olga Ahmanova, U.R.S.S.) ;      6. Problemele
    curente ale lingvisticii aplicate (A. Hood Roberts, S.U.A.). Pornind, de la această tematică fundamentală, au fost programate comunicările propriu-zise în 13 secţii.
       La şedinţa inaugurală au luat cuvîntul preşedintele comitetului de organizare, preşedintele Consiliului de Miniştri şi al Comitetului de onoare, şi Einar Haugen, pre-şedinţele CIPL-ului. Cuvîntarea, destul de amplă a academicianului Maurer, ţinută într-o franceză perfectă, a atins, pe scurt, fireşte, diverse probleme, de ordin cultural, politic şi uman, cu o mare fineţe, dar şi foarte deschis, care au impresionat nu numai puternic, ci şi plăcut. Reproduc un scurt pasaj mai caracteristic : „Ne place să credem că alegerea oraşului Bucureşti drept sediu al acestui Congres, ca şi al celui de romanistică, din primăvara anului 1968, constituie o mărturie de stimă cu privire la activitatea ştiinţifică desfăşurată de români în domeniul filologiei şi al lingvisticii. Şcoala românească de lingvistică are, într-adevăr, profunde rădăcini istorice, care s-au format şi s-au dezvoltat în strînsă legătură cu
203
    procesul de emancipare naţională a poporului român, cu toată evoluţia lui, ca şi cu progresul ştiinţei şi culturii universale. Ea a jucat un rol remarcabil în formarea conştiinţei despre unitatea limbii, factor important al realizării idealului de unitate naţională, al creării Statului român, şi ea a adus o contribuţie substanţială la îmbogăţirea patrimoniului spiritual al poporului nostru44. Einar Haugen a vorbit scurt şi, aş spune, convingător în sensul nostru, cum probează acest alineat : „Este o plăcere deosebită să ne adunăm într-o ţară în care lingviştii se bucură de o recunoaştere oficială şi în care sînt întreprinse cercetări importante şi rodnice în domeniul nostru. Opera lingviştilor români îşi cîştigă din ce în ce mai mult recunoaşterea, şi acest congres o va aşeza definitiv ca o parte importantă a operei lingvisticii mondiale. Sîn-tem pe deplin conştienţi că am venit într-o ţară cu rădăcini profunde şi vechi, care se întind înapoi pînă la epoca Imperiului roman şi încă mai departe. Sîntem fericiţi că putem cunoaşte mai bine pe descendenţii actuali ai vechilor romani, ca şi eforturile lor de a construi un stat nou şi modern44. Şi mai semnificativă pentru starea de spirit care a dominat congresul este următoarea declaraţie din cuvîntul ţinut, la închidere, tot de din-sul : „...prin acest Congres, noi lingviştii am contribuit într-o oarecare măsură la sporirea înţelegerii dintre Est şi Vest. Acestea amîndouă se întîlnesc aici într-o atmosferă bogată în camaraderie şi într-un schimb mutual de idei. Noul CIPL priveşte înainte — mergînd în continuare pe acest drum, şi speră că vigurosul impuls dat aici lingvisticii se va reflecta într-un sprijin mondial pentru programul ei. Să fie lingvistica una, aşa cum şi lumea este una !44 In acelaşi sens vorbeşte şi partea care urmează din cuvîntarea mea, ca preşedinte al Congresului : „Ne-am adunat aici, timp de o săptămînă, circa 1500 de persoane, orignare din 56 de ţări aparţinînd tuturor continentelor. Fiecare dintre noi posedă anumite particularităţi de ordin strict individual sau datorate condiţiilor de viaţă proprii ţărilor noastre. Cu toate acestea, noi n-am fost aici, la Congres, altceva decît fiinţe umane, adică, aşa cum se spune în româneşte, semeni (< lat. similes), fiinţe asemănătoare unele cu altele, in-
204
    diferent de locul unde s-a născut fiecare dintre noi şi de condiţiile de viaţă în care ne ducem existenţa. Pe baza acestui element comun, cel mai important dintre toate, se dezvoltă ştiinţa, literatura, arta, ca şi raporturile dintre indivizi, şi ar fi de dorit ca relaţiile dintre popoare şi mai ales dintre state să se întemeieze şi ele pe acest element comun“. In finalul, neînregistrat oficial, am adus profesorului Einar Haugen un omagiu, aş zice emoţionant, pentru marea omenie de care a dat dovadă în tot timpul Congresului şi faţă de oricine.
       Preşedintele Consiliului de Miniştri a fost prezent şi a stat mult la recepţia pe care a oferit-o congresişti-lor. Cu mulţi dintre ei s-a întreţinut amical sau numai cordial, după caz, cu verva sa bine cunoscută, care a fost foarte gustată. Nu pot uita un scurt duel, cîştigat de dînsul, cu noul preşedinte al CIPL-ului — Einar Haugen, propus să fie reales, n-a acceptat — profesorul W. G. Moulton, şi el un bun debatter.
       în configuraţia CIPL-ului au avut loc schimbări destul de numeroase, printre membrii nepermanenţi ai lui. Unele, semnificative şi, aş spune, oarecum inevitabile în atmosfera descrisă sumar mai înainte. Au fost aleşi, tot pe termen (zece ani), lingvişti din cîteva ţări socialiste : Iorgu Iordan, P. Ivic (Iugoslavia) si B. A. Serebrennikov (U.R.S.S.).
       Actele Congresului au apărut relativ repede, şi nu numai în comparaţie cu ale altora, în Editura Academiei R.S.R. Cele patru volume, format de lexicon, tipărite excelent, pe o hîrtie la fel de potrivită pentru un eveniment ştiinţific de proporţiile acestuia, au, aproximativ, 4000 de pagini. Autorii rapoartelor şi ai comunicărilor au primit, ca de obicei în asemenea cazuri, extrase. La aceasta s-a adăugat un volum, apărut înainte de congres, cu rezumatul tuturor producţiilor prezentate în şedinţele de lucru. Publicarea „Actelor^ a fost rentabilă, în sensul că ele au servit la schimbul de publicaţii : pentru ele, noi am primit o sumedenie de cărţi, pe care ni le-am fi procurat mult mai greu, cumpărîndu-le cu bani tot... grei. In rezumat, acest congres a însemnat o adevărată biruinţă, pe multe planuri, a* ţării noastre, lucru recunoscut şi acasă la noi şi peste graniţă, iar pentru lingviş-
205
    tii români, de toate vîrstele, foarte numeroşi ca prezenţă activă, o mare bucurie, răsplată a ostenelii lor
       Peste cinci ani a avut loc, la Bologna, al Xl-lea Congres al lingviştilor. Pregătirea lui a început, ca şi la Bucureşti, cu aproape doi ani mai înainte şi în acelaşi mod, printr-o vizită „la faţa locului44 a cîtorva membri ai CIPL-ului. Printre aceştia, afară de preşedinte şi de secretarul general, am fost şi eu. Se găsea, întîmplător acolo, pentru conferinţe, şi lingvistul polonez J. Ku-riowicz, mare specialist în domeniul limbilor indo-euro-pene şi membru permanent al CIPL-ului.
       Românii au fost prezenţi şi aici (sfîrşitul lui august şi începutul lui septembrie, 1972), aproape numeroşi (graţie, mai ales, faptului că unii se aflau în Italia cu diverse treburi). Toţi au prezentat comunicări, cu o singură excepţie, a mea. Aceasta, şi din cauze... obiective, cum se zice : fusesem multă vreme cam suferind, iar în a doua jumătate a lunii iulie am fost internat, pentru o operaţie, în spital.
       Primită, în mod deosebit de favorabil, datorită modernităţii ei, a fost comunicarea profesoarei Tatiana Slama -Cazacu. Eu m-am... mulţumit, prin amabilitatea gazdelor, să prezidez o şedinţă plenară. O satisfacţie colectivă, aş spune chiar de ordin naţional, am avut la inaugurarea congresului, cînd preşedintele Comitetului de organizare, indoeuropenistul cunoscut şi recunoscut Giacomo Devoto, care a participat la congresul imediat precedent ţinut la Bucureşti, a consacrat, în cuvîntarea de deschidere, cî-teva fraze elogioase la adresa noastră în legătură tocmai cu marele succes pe care l-am repurtat noi atunci.
       Nu văzusem Bologna, deşi fusesem de multe ori, şi, cîteodată, vreme mai îndelungată, în Italia. Ştiam însă unele lucruri despre acest oraş, continuator al unei aşezări, mai întîi etrusce, despre care nu se prea ştie ceva sigur, şi apoi celtice, Bononia. (Şi în Galia veche a existat una numită în acelaşi fel, astăzi Boulogne-sur-Mer, modificcre fonetică similară a numelui celtic.) Mai ştiam că are o universitate îrvcă din secolul al Xl-lea şi că a trăit acolo celebrul poliglot Mezzofanti. Dar vedeam în Bologna mai ales un oraş industrial şi comercial, deci...
206
    departe de formaţia mea intelectuală, uitînd totuşi că o aşezare atît de veche, ba încă şi bogată în epoca mai nouă, nu poate să nu aibă şi monumente de artă şi alte Sehenswiirdigkeiten (folosesc un cuvînt nemţesc, mai apropiat de ceea ce vreau să spun), cum am constatat, din belşug, surprins, bineînţeles, foarte plăcut, pe teren. Cu toate acestea, şi în ciuda timpului excepţional de frumos, cu un soare de sfîrşit de vară, deci puţintel melancolic, oraşul, considerat în întregime, nu este atrăgător. Impresie asemănătoare cu aceea pe care mi-au lăsat-o alte mari oraşe din Italia septemtrională, cum sînt Milano şi Torino. Intervine, cred, şi un fel de prejudecată, întemeiată pe reputaţia, corespunzătoare realităţii în majoritatea cazurilor, pe care o au această ţară şi locuitorii ei de a fi bine dispuşi, veseli şi primitori. Noroc de colectivul Secretariatului congresului, alcătuit din doamne, toate mai mult decît curtenitoare şi de simpatice.
        Dat fiind că preşedintele Devoto era florentin (prin... adopţie, ca profesor vechi al universităţii din oraşul natal al lui Dante), şedinţa plenară din ultima zi a avut loc la Florenţa, prin deplasarea congresiştilor, în condiţii excelente, de la Bologna, în numai cîteva ore. Raportul a fost prezentat de Giacomo Devoto, în colaborare cu un jurist, specialist în Dreptul roman, aceasta din cauza temei abordate. La închidere au participat şi autorităţile locale (provinciale şi edilitare), întocmai ca la Bologna, în şedinţa inaugurală. Primarul acestui oraş era un membru de vază al Partidului Comunist Italian, fapt care nu surprinde în cazul unui puternic centru economic.
        O inovaţie fericită, în ce priveşte informarea ştiinţifică a congresiştilor, a constat în tipărirea anticipată a rapoartelor şi comunicărilor (cîte au fost gata la data fixată, şi marea majoritate au fost) într-un masiv volum pus la dispoziţia celor prezenţi, fără o plată specială (în contul cotizaţiei, destul de mare, a participanţilor).
        Ultimul Congres al lingviştilor a fost organizat, în 1977, la data consacrată de tradiţie şi respectată totdeauna, în capitala Austriei. Noi românii am fost prezenţi şi aici, în număr chiar mai mare decît la alte reuniuni similare, datorită, evident, apropierii geografice. Cu ocazia Congresului romaniştilor ţinut la Québec, am sim-
207
    ţit lipsa de coordonare dintre Academie şi Ministerul în-văţămîntului în ce priveşte necesitatea desemnării, de comun acord, a unei delegaţii unice. Acelaşi lucru s-a petrecut şi de astă dată, cu circumstanţa, agravantă, că nu ne-am simţit membri ai unui grup solidar nici la congres. Eu, de pildă, n-am văzut nici o clipă pe doi sau trei participanţi de-ai noştri, care erau totuşi prezenţi acolo. O vină poartă şi conducerea Comitetului naţional al lingviştilor, nou-creat anul trecut, care are, după mine, printre atîtea alte sarcini, şi pe aceea, pusă în cauză aici : alcătuirea, cu ajutorul forurilor superioare, a unei delegaţii propriu-zise, adică solidară, care să se înfăţişeze, ca atare, tot timpul cît durează congresul.
       S-au întîmplat şi alte lucruri, acestea venite de la gazde, care m-au nemulţumit (nu numai pe mine). Spre deosebire de modul cum s-au organizat, în sens larg, congresele precedente — am arătat asta în detaliu mai sus — la Viena s-a procedat aş zice milităreşte, parcă am fi fost în... Prusia de pe vremuri, în ce priveşte anumite detalii de natură tehnică. Astfel, comunicările neanunţate la timp şi de aceea neînscrise în Programul congresului n-au putut fi ţinute, deşi cei ce le-au pregătit erau de faţă. A fost, de pildă, cazul colegului Al. Ro-setti, căruia i s-a făcut totuşi... favoarea să fie trecut la „rezerve“, dar nu s-a ostenit nimeni să-i pună la dispoziţie — lucru uşor realizabil, căci au lipsit mulţi dintre cei anunţaţi şi cu toate formalităţile îndeplinite — o sală, într-o zi şi la o oră libere. Dealtfel, d-sa a renunţat, pînă la urmă, protestînd printr-o scrisoare adresată preşedintelui congresului. Mai grav a fost cazul unei cercetătoare de la Institutul de etnologie şi dialectologie din Bucureşti, care a venit acolo pe cont propriu şi a plătit taxa de înscriere (circa 65 de dolari !), căci altfel nu avea dreptul să-şi prezinte comunicarea, numai pentru ca să poată fi trecută în program, şi n-a fost totuşi primită. Suma, enormă, amintită n-a fost singurul argument în sensul dat de mulţi congresişti cuantumului ei ieşit din comun, şi anume că gazdele noastre au dorit cu orice preţ să aibă şi beneficii materiale, nemulţumindu-se numai cu cinstea, într-adevăr mare, de a adăposti o prestigioasă reuniune ştiinţifică internaţională. O vizită la
208
    „Muzeul de istorie a artei44, celebru, pe drept cuvînt, în lumea întreagă, costă douăzeci de şilingi. Atîta am plătit eu, ducîndu-mă singur. Pe cei care, indiferent din ce cauză, au apelat la organizatorii congresului, i-a costat de trei sau patru ori mai mult. (Aşa mi s-a spus. Probabil, că au avut, în grup, un ghid, care trebuia remunerat. Şi totuşi...) Încă un exemplu, pe care îl dau cu părere de rău. Biletele pentru un spectacol la Operă, special programat pentru noi, oaspeţii (bineînţeles şi cu participarea tuturor doritorilor să-l vadă), erau foarte scumpe, asta în general vorbind. O doamnă mi-a spus că, neputînd să-şi procure singură un bilet, s-a înscris la secretariatul congresului spre a-1 obţine. In loc de 500 de şilingi, costul oficial, a plătit 700 ! Şi excursiile, din ziua liberă, costau enorm. Fără voie m-am gîndit atunci, cum mă gîndesc şi acum, la tratamentul aplicat de noi, în 1967 şi 1968, la cele două congrese descrise în paginile precedente, confraţilor de pretutindeni veniţi la Bucureşti. Ar putea spune cineva că am făcut risipă sau lux. Şi toate acestea la... Viena, vestită odinioară prin amabilitatea locuitorilor săi faţă de străini, calitate pe care eu aş atribui-o, sper, fără să greşesc, influenţei orientale, în sensul bun al cuvîntului : orientalii sînt mai apropiaţi de semenii lor decît occidentalii, din cauză că nu s-au îndepărtat aşa de mult, ca aceştia, de natură.
        Aceste nemulţumiri, trecătoare, ale delegaţiei noastre au fost compensate printr-o mare bucurie, aceasta de durată. La adunarea CIPL-ului, ţinută în ultima zi a congresului, am izbutit să ne păstrăm locul pe care l-am deţinut timp de zece ani (din 1967) în acest comitet : a fost ales aproape în unanimitate (un singur vot contra) tînărul şi valorosul lingvist Emanoil Vasiliu, profesor la Facultatea de Limba şi literatura română a universităţii bucureştene. Merită să povestesc, pe scurt, cum s-au petrecut, mai bine zis cum s-au pregătit lucrurile. Secretariatul CIPL-ului a invitat, din timp, pe membrii lui (poate şi pe alte persoane) să recomande „candidaţi44 pentru ocuparea locurilor rămase vacante prin expirarea termenului pentru care fuseseră aleşi un număr de membri. O asemenea invitaţie am primit şi eu. L-am propus, motivat, pe compatriotul nostru, cunoscut şi
209
    recunoscut pretutindeni unde se „face“ lingvistică pentru lucrările sale valoroase, în care predomină punctul de vedere teoretic, indiferent de provenienţa faptelor supuse analizei. Deşi personal nu sînt un adept al curentelor moderne din lingvistica actuală, cum este Em. Vasiliu, am crezut că pentru CIPL tocmai un teoretician al limbajului uman mi se pare mai indicat. Un amănunt interesant cu privire la luarea în serios a problemelor de orice fel ar fi ele. Delegaţia franceză n-a venit decît la şedinţa amintită cu o propunere, menită să-şi menţină locul în acest comitet (expira termenul cunoscutului indoeuropenist M. Lejeune), şi de aceea Franţa, care a fost multă vreme ţara lingvisticii generale şi n-a pierdut această faimă, îndreptăţită, a rămas fără reprezentant în CIPL. Este adevărat că alegerea membrilor acestuia se întemeiază pe valoarea strict personală a celor propuşi, fără nici o referire la naţionalitatea lor, aceasta nu numai în principiu, ci şi de fapt, dar fiecărei ţări nu-i este, nu poate să-i fie indiferent, dacă are sau nu are într-un for de mare prestigiu ca acesta un fiu al ei. S-a văzut asta, dacă mai era nevoie, în nemulţumirea, justificată din punctul lor de vedere, a francezilor prezenţi la congres.
        La şedinţa plenară, consacrată rapoartelor despre istoria lingvisticii, am luat şi eu cuvîntul, printre cei peste douăzeci de doritori de a-şi spune părerea. Cel mai interesant dintre toţi a fost, ca totdeauna şi chiar pretutindeni, Eugen Coşeriu, care a adăugat, la lista, deja foarte bogată, a lucrărilor privitoare la problema pusă în discuţie, încă vreo cinci, şase, cu aprecierile şi comentariile de rigoare. Pot arăta, pentru interesul oarecum teoretic, sau general al faptului, că raportorul principal, profesorul englez Robins, ales apoi preşedinte al CIPL-ului, s-a oprit, relativ mult, asupra cărţii mele Lingvistica romanică, versiunea engleză. Dacă această lucrare ră-mînea numai în forma ei originară, scrisă, adică româneşte, n-ar fi ştiut aproape nici un străin că ea există. Se întîmplă, destul de des, să fie ignorate studii de-ale noastre numai pentru că româna nu e o limbă „de circulaţie44. Caz elocvent este acela al lui George Călinescu, pur şi simplu necunoscut peste graniţă. Ca să revin la
210
    intervenţia mea, arăt numai că este absolută nevoie să se cerceteze în toate detaliile istoria disciplinei noastre, spre a se evita, între altele, descoperirea Americii, cum m-am exprimat eu metaforic, adică prezentarea ca noutăţi a unor idei vechi „de cînd lumea44. Şi, în consecinţă, am lăudat pe prof. Koerner, de la Universitatea din Ot-tawa, pentru osteneala pe care şi-o dă editînd capodoperele lingvisticii din secolul trecut.
        In ajunul plecării spre Bucureşti, am fost primiţi de ambasadorul României în Austria, Octavian Groza, în compania căruia am petrecut vreo două ore interesante şi agreabile. Nu pot trece cu vederea ţinuta sa, sub toate aspectele, potrivită, în cel mai înalt grad, îndeosebi pentru un diplomat. Ambasada noastră ne-a ajutat tot timpul în problema transportului de la hotel la sediul congresului şi înapoi. Iar după convorbirea cu ambasadorul, am putut vizita, timp de cîteva ore, cu maşinile... oficiale, unele dintre încîntătoarele împrejurimi ale Vie-nei. Am putut uita astfel, cel puţin în ziua aceea, nemulţumirile noastre, foarte îndreptăţite, pe care le-am pomenit mai înainte şi care, ţin să precizez, n-au fost singurele.
        Congresele lingviştilor şi romaniştilor descrise în paginile precedente sînt numai cele mai importante, din cauza amploarei preocupărilor, nu însă şi singurele reuniuni ştiinţifice internaţionale la care am participat, mai totdeauna împreună cu alţii, după 23 August.
        In 1958 am fost invitat la al V-lea Congres internaţional de Ştiinţe onomastice, organizat la Munchen. Este vorba, în ce priveşte conţinutul acestei denumiri, de studiile consacrate numelor de locuri (toponimiei, cum spun specialiştii) şi celor de persoane (antroponimie). In primul volum al acestor „Memorii4* am povestit cum s-a născut în mine pasiunea pentru această disciplină, pe care lingviştii o numesc onomastică, adică „ştiinţa numelor (proprii)4*. Congresele în discuţie sînt nu numai patronate, ci şi, împreună cu un comitet local din ţara unde se ţin, chiar pregătite, în toate detaliile, de „Comitetul Internaţional de Ştiinţe Onomastice44 (sigla C I S O), cu sediul la Louvain (Belgia), oraş în care a luat el fiinţă.
211
    Cititorul atent a reţinut, cu siguranţă, că CIPL-ul s-a născut şi el într-o ţară mică (Olanda) şi poate n-a uitat ce-am spus eu despre alte ţări mici (Danemarca şi Elveţia), care, în istoria lingvisticii şi filologiei mondiale, ocupă locuri de frunte prin numărul şi calitatea contribuţiei lor la progresul acestor discipline. Nu mi se pare deloc întîmplătoare această situaţie, la prima vedere, curioasă. Obiectul lor de studiu îl constituie, cum se ştie, limba şi literatura, creaţiile umane cele mai strîns legate de viaţa şi istoria unui popor şi de aceea cele mai caracteristice pentru el, aş zice chiar cele mai autentic naţionale. Acest sentiment îl are, fie şi numai subconştient sau inconştient, orice membru al unei colectivităţi etnice, care simte în limbă (ca şi în produsele exprimate prin ea) tezaurul spiritual cel mai scump şi mai permanent, ba chiar scutul de apărare cel mai de nădejde contra unor eventuale primejdii. Această stare de spirit este mai vie sau, poate, mai pură, mai dezinteresată la popoarele mici, mai cu seamă dacă ele au avut, poate chiar mai au de luptat, pentru păstrarea intactă a acestui tezaur. Deşi noi românii sîntem mult mai numeroşi decît danezii, belgienii etc., nu facem parte din categoria naţiunilor „mari44, şi acest fapt explică, după mine, cultivarea lingvisticii şi a filologiei de către compatrioţii noştri de vreme îndelungată — două secole încheiate — şi, mai mult decît atît, transformarea acestor discipline, cel puţin la începuturile lor, în arme de luptă naţională.
       La Munchen am mers Emil Petrovici şi eu. Colegul meu de academie se ocupa, în calitate de slavist, de toponimele vechi slave de pe teritoriul ţării noastre cu scopul de a le identifica în ce priveşte apartenenţa lor genealogică. Se ştia, de mult, că slavii care au trăit în Dacia, amestecaţi, mai bine zis în contact cu românii, în unele regiuni, vorbeau un grai de nuanţă bulgărească (aproximativ la fel cu al celor doi „apostoli44, Metodiu şi Ciril, care au tradus „cărţile sfinte4* în slava veche, adică în vechea bulgară). Emil Petrovici voia, şi a reuşit totdeauna, să explice toponimele în discuţie şi din punctul de vedere strict al slavisticii, dar şi pentru lămurirea acestei probleme extrem de interesantă pentru istoria limbii noastre, adică a cuvintelor ei de origine veche
212
    slavă. Eu publicasem, cum am arătat în volumul precedent, Rumănische Toponomastik (1924, 1926), deci jdu-team fi mai uşor cunoscut, graţie limbii germane, accesibilă unui număr mare de specialişti. Afară de asta, mai cu seamă lingviştilor de la Miinchen nu le eram un „străin44, căci în 1925 începusem colaborarea la Zeit-schrift jur Ortsnamenforschung (în primul ei număr), care fusese întemeiată de toponomistul Joseph Schnetz şi apărea în capitala Bavariei. Participarea ştiinţifică a românilor la această manifestare a fost mult mai largă. Am prezentat acolo un volum : Contributions onomas-tiques, închinat congresului, cu studii şi articole destul de numeroase, datorite cercetătorilor, puţini, atunci, din domeniul onomasticii. Am avut succes nu numai cu conţinutul lui, ci şi prin alegerea mea ca membru în CISO, calitate, care, spre deosebire de alte comitete internaţionale, se acordă, în cazul de faţă, pe viaţă. In seara ultimei zile s-a oferit o masă celor mai cunoscuţi, prin lucrările lor, dintre congresişti. Am fost rugat să iau cuvîn-tul, ceea ce am făcut, cu destulă jenă, ca de obicei, dar şi cu destulă bucurie. Am vorbit despre „legăturile46 mele cu oraşul-gazdă : în 1923 am vrut să fiu student al Universităţii din Munchen, aceasta pentru că doream să devin elevul romanistului Karl Vossler, ,dar n-am fost acceptat — trecuseră puţini ani de la primul război mondial, în care românii au luptat contra Germaniei, şi în capitala Bavariei începuse a fi popular... Hitler — ceea ce nu mi-a ştirbit admiraţia pentru această mare figură a romanisticii din epoca aceea şi nu m-a împiedicat să colaborez la primul număr al revistei de toponimie amintită ceva mai înainte. Colaborarea a fost realizată şi, la cererea redactorului şef, sînt sigur, recomandată, de
   W.  Meyer-Lubke. N-a fost singurul meu articol publicat în acest periodic, numit, după cîţiva ani, Zeitschrift Jur Namenforschung, deci nu numai pentru toponimie, ci şi pentru antroponimie.
      La al VH-lea Congres de la Florenţa (1960) n-am putut merge, fără să mai ştiu acum din ce cauză, dar am trimis o comunicare, pe care Comitetul de organizare a publicat-o în „Acte44, sub titlul (în franceză) Repertorii toponimice româneşti (este vorba de dicţionare şi de cu-
213
    legeri de material toponimic, întocmite pe baza înregistrării, cel puţin teoretic, pe teren, a numelor de munţi, ape, aşezări omeneşti etc. de pe teritoriul ţării noastre).
       Congresul următor s-a ţinut la Amsterdam, unde am fost prezent, însoţit de Marius Sala, care, la Institutul de lingvistică din Bucureşti, se ocupa, într-o anumită măsură, de toponimie, ca ecou al participării sale la anchetele dialectale efectuate în zona Bicazului (înainte de începerea lucrărilor pentru hidrocentrala de acolo). Comunicarea susţinută de mine studia o serie de diminutive toponimice din punctul de vedere al semnificaţiei lor. Există două categorii de asemenea formaţii. Unele sînt diminutive propriu-zise, de pildă, Bistricioara, afluent al Bistriţei moldoveneşti, însemnează, strict vorbind, „o Bistriţă mai mică44. Altele, pe care lingviştii le numesc pseudo-diminutive, sînt formate tot cu ajutorul sufixelor diminutivale, ca şi celelalte, dar nu au înţeles diminutival. Este cazul, de exemplu, al pîrîului Tecucel (numit şi Tecucelul Sec), format de la Tecuci, care, cum se ştie, nu e un rîu, ci un oraş. Curiozitatea aceasta e numai în sincronie, în situaţia de astăzi, nu şi în diacronie, ca să folosesc terminologia consacrată. Mai pe... româneşte, la început de tot, cînd a existat numai apa curgătoare, ea se numea Tecuci, adică „pîrău, rîu, apă care curge.44 A apărut apoi o aşezare umană în apropierea ei, care, în lipsă de... imaginaţie „creatoare44, a fost botezată la fel Cum limba, ca mijloc de comunicare, ca să-şi îndeplinească această sarcină, trebuie, înainte de toate, să fie neechivocă, adică foarte clară, pentru evitarea confuziei, care nu putea să nu se producă, cel puţin în anumite situaţii, între pîrîul Tecuci şi satul Tecuci, vorbitorii au recurs, în modul cel mai firesc cu putinţă, la diminutivi-zarea acestui nume, cînd se referea la pîrîu, ca mai puţin important, şi au păstrat forma iniţială pentru denumirea satului. Tecucel însemnează, deci, la origine, „apa curgătoare din apropierea satului44 (devenit, cu timpul, oraş) Tecuci. Fenomenul acesta nu e, fireşte, specific limbii noastre, fiindcă nu poate fi. S-a impus în modul cel mai natural, ca ceva care izvora din raţiunea de a fi a limbajului omenesc.
214
        Am fost prezent şi la congresul imediat următor (al IX-lea), organizat la Londra, în 1966, unde am prezentat comunicarea : Raporturile dintre toponimie şi antroponi-mie, care a apărut, ca şi cea de la Amsterdam, în „Actele44 congresului. Nu pot trece sub tăcere, cum se spune (după franceză), în legătură cu publicarea volumului respectiv, faptul că englezii, care, în calitatea lor de gazde, aveau obligaţia de a face ei această operaţie, nu şi-au putut-o onora, lăsînd-o în grija CISO-ului, care, graţie energiei profesorului H. Draye, de la Universitatea din Louvain, preşedintele comitetului amintit sub forma siglei lui, s-a achitat, repede şi bine, de această îndatorire. Dar numai vrednicia unui om, oricît de mare, nu ajunge. Mai trebuie şi... bani. O ţară minusculă — Belgia — în comparaţie cu Anglia a putut pune la dispoziţia comitetului mijloacele necesare pentru imprimarea „Actelor4*. Am mai făcut elogiul unor ţări mici (Danemarca, Norvegia etc.), în ce priveşte înflorirea studiilor lingvistice şi filologia. Acum a venit rîndul Belgiei, care stă şi ea bine ştiinţific vorbind, spre a fi lăudată şi admirată din punctul de vedere al înţelegerii, de natură economică, a problemelor puse de ştiinţă. O aşez, în această privinţă, alături de vecina ei, Olanda, care contribuie la bugetul CIPL-ului cu cel puţin 50y0 (restul provine din cotizaţiile anuale ale altor ţări, în număr de peste douăzeci). Faptul că cele două comitete internaţionale amintite aici îşi au sediul respectiv în Belgia şi Oranda — în aceasta se află numai secretariatul general, datorită faptului că de la întemeierea, acum 50 de ani, a CIPL-ului deţinătorul acestei funcţii a fost şi continuă a fi un olandez — explică, numai în parte, atitudinea vrednică de imitat a acestor două ţări.
        Ca să nu mă întorc prea... repede (după trei zile !) în ţară, am făcut un popas la Bruxelles, ca invitat al bunilor mei prieteni, J. şi A. van Praag, intelectuali de nivel ridicat (doamna, profesoară universitară de Literatură spaniolă, iar soţul, medic, scrie, în orele libere, ca amator, dar cu talent, piese de teatru, de obicei într-un act, care nu numai că se publică, ci, adesea, se şi joacă). Nu e prima şi nici ultima această vizită, în condiţiile arătate, atît de priincioasă mie şi din punct de
215
    vedere ştiinţific. Prietenia noastră s-a născut şi totodată s-a dezvoltat cu prilejul unei călătorii, de circa trei săp-tămîni (în vara anului 1963), pe care au făcut-o ei în ţara noastră şi au „fructificat-o“, în mare măsură, cu ajutorul meu, în sensul că le-am servit de ghid în Bucureşti şi împrejurimi (Căciulaţi — la Casa Academiei, Snagov, Mo-goşoaia), la Braşov, Poiana Braşovului, Sinaia şi Bran, care le-au stîrnit interes şi admiraţie.
        Trei ani mai tîrziu (1969), CISO-ul a patronat şi, in parte, a organizat, la Viena, congresul imediat următor, la care am participat, iarăşi singur. Eram după o convalescenţă, petrecută în foarte bune condiţii la Braşov. Aceasta, în urma constatării unei insuficienţe circulatorii la creier, consecinţă, cel puţin parţială, a unor eforturi exagerate, acumulate de-a lungul ultimilor ani. Am prezentat o comunicare mai specială, despre numele unor munţi româneşti. Tematica, propusă de austrieci şi acceptată de CISO, prevedea, ceea ce nu se mai întîmplase la congresele precedente, o secţie anume consacrată toponimiei montane. Să nu uităm că munţii ocupă, în Austria, o suprafaţă foarte întinsă, şi, drept urmare, populaţia vede în ei nu numai latura economică, ci şi pe cea artistică, strîns legată de partea afectivă a sufletului. Deoarece doream să fiu acasă în ziua de 13 septembrie, din motive de ordin strict personal — lucrările congresului luaseră sfîrşit în ajun — m-am adresat „Tarom-“ului... vienez, condus de o tovarăşă Munteanu, cu rugămintea să-mi înlesnească întoarcerea la Bucureşti cu avionul austriac (al nostru pleca duminică), plătind, eventual, o diferenţă. Dorinţa mi-a fost satisfăcută foarte repede.
        La Sofia, în 1972, românii au fost destul de numeroşi. Dată fiind situaţia oarecum aparte a lingvisticii din ţara vecină, cu o limbă slavă, grefată şi dezvoltată pe un teren romanic — Moesia Inferior, numele latinesc al Bulgariei, a fost foarte temeinic romanizată, începînd cu aproape două veacuri înaintea Daciei — care continua unul mai vechi, acesta trac, deci identic cu cel de la noi, studiul toponimiei ei prezintă un interes mai bogat şi mai variat pentru specialişti, care pot fi indoeuropenişti, Romanişti, slavişti şi turcologi. Din cauze pe care le-am ...uitat, eu n-am putut pregăti o comunicare, ca la toate
216
    congresele enumerate mai înainte. A mai intervenit ceva, în legătură cu o şedinţă a Comisiei superioare de diplome, care m-a împiedicat să fiu prezent la congres încă din prima zi a lucrărilor. M-am dus totuşi, mai întîi, fiindcă eram obligat, moralmente, ca membru al CISO-ului, şi apoi, pentru a participa la şedinţa, în care urma să se aleagă noi membri ai acestui comitet internaţional. Lim-pezindu-se lucrurile, alegerile s-au desfăşurat neaşteptat de favorabil, în sensul lărgirii, sub toate aspectele, a componenţei lui. A crescut, între altele, numărul reprezentanţilor U.R.S.S., iar noi românii am obţinut un loc în plus, prin cooptarea lui Marius Sala, cunoscut toponi-miştilor prin bibliografia, privitoare la lucrările româneşti de onomastică, pe care le publică regulat, împreună cu mine — greul muncii, el îl duce — în Onoma, revista CISO-ului.
        Ultimul congres în domeniul acesta a fost cel de la Berna (1975). Am participat cu o comunicare, potrivită, prin tema ei, cu situaţia lingvistică din Elveţia, foarte complexă, încă din timpuri străvechi, şi care poate fi caracterizată prin formula din ce în ce mai răspîndită astăzi în studiile de tot felul, din domeniul disciplinei mele : limbi în contact, în cazul de faţă şi diacronic, adică istoric, şi sincronic sau actual. In lucrarea prezentată la congres m-am ocupat de „formaţii hibride44 în toponimia românească, altfel spus, de nume de locuri produs al influenţelor reciproce care au avut loc, cu deosebire în regiunile transcarpatice, între română, maghiară şi germană. De astă dată, a fost prezent la congres şi un geograf român (Bîrsan), dat fiind că terminologia toponimică este totodată şi geografică : ea poate şi trebuie să fie studiată şi de lingvişti, care o explică din punctul de vedere al originii elementelor ei alcătuitoare, şi de geografi, pe care îi interesează statutul lor fizic şi economic.
        De la Berna trebuia să mă duc în Franţa, la un congres consacrat limbii şi literaturii occitane (sau provensale, cum se spune mai des), specifice jumătăţii meridionale a fostei Galii, şi de acolo în Mexic, ca delegat al Academiei R.S.R., la festivităţile primului centenar al Academiei Mexicane. Am fost silit să renunţ la amîn-două, din cauza unei urcări neobişnuite a tensiunii ar-
217
    teriale, care n-a cedat nici acasă decît după vreo două luni.
        Mult mai tîrziu s-a început organizarea unor congrese de studii hispanice, aceasta, după ce a luat fiinţă „Asociaţia internaţională a hispaniştilor44. Prima reuniune a avut loc, spre sfîrşitul lui august 1962, la Oxford. Alegerea unui oraş universitar englez pentru această manifestare ştiinţifică se explică şi, totodată, se justifică prin contribuţia specialiştilor britanici la progresul studiilor din domeniul limbii şi literaturii spaniole de-a lungul timpului. Trebuie să arăt că „hispanic44 însemnează nu numai „spaniol44, ci şi „portughez44 şi „catalan44, chiar dacă locul cel mai important, cantitativ şi calitativ, îl ocupă producţia ştiinţifică propriu-zis spaniolă, date fiind condiţiile istorice asupra cărora nu este cazul să mă opresc. Unii cititori, mai curioşi, ar putea să se întrebe sau să întrebe cu privire la cauzele care au situat pe englezi în fruntea cercetărilor din acest domeniu (fireşte, după popoarele hispanice înseşi). încerc eu, cu riscul de a greşi, să dau o explicaţie, în orice caz parţială, pornind de la o deviză politică : spre a-ţi putea învinge adversarul, trebuie, mai întîi, să-l cunoşti. Şi Spania a fost un adversar redutabil al Angliei, şi nu numai în timpul cînd pe aceasta din urmă o conducea Elisabeta.
        Am participat, singur, la acest congres, cu o comunicare, bineînţeles, în spaniolă despre studiile hispanistice din ţara noastră. Se vede că BBC-ul englez a aflat, din vreme, despre această manifestare internaţională. Altfel, nu-mi dau seama de ce m-a invitat (la fel, foarte probabil, şi pe alţi congresişti) să prezint, pentru ascultătorii lui, un rezumat destul de amplu al comunicării mele. Am acceptat bucuros invitaţia, care mi-a fost, dealtfel, fără să bănuiesc de mai înainte, răsplătită şi băneşte. Am reţinut pînă astăzi unele aspecte ale dezbaterilor. încep cu raportul, prezentat într-o şedinţă plenară, de marele filolog şi lingvist spaniol R. Menéndez Pidal, care şi-a citit, timp de o oră întreagă, în picioare, textul pregătit de mai înainte. Avea 93 de ani ! Şi nu era deloc un bărbat impozant ca înfăţişare fizică. Mi-a plăcut mai puţin raportul, dar nu din punct de vedere strict ştiinţific.
218
    S-a ocupat de Bartolome de las Casas, misionarul spaniol care a trăit în „lumea nouă44 vreme îndelungată şi, pe baza celor văzute şi trăite, a scris o celebră Istorie a Indiilor, în care ia apărarea „creştinească44, adică umană, in cazul de faţă, a populaţiei autohtone împotriva propriilor săi compatrioţi, care nu sînt oamenii simpli, ci conducătorii cuceririi Americii. Marele savant amintit mai sus a polemizat tot timpul, şi nu totdeauna obiectiv, cum s-ar fi cuvenit, cu Las Casas, fapt pe care eu l-am atribuit, greşind, poate, dorinţei de a se manifesta ca un patriot autentic şi de a înlătura, măcar în parte, suspiciunea, stîrnită de atitudinea sa contra regimului franchist (ca şi, mai înainte, contra dictaturii lui Alfons al XIII-lea şi a lui Primo de Rivera). într-o anumită măsură, atitudinea sa a putut fi determinată de atmosfera, destul de veche, pe care au creat-o numeroşi specialişti, în legătură cu comportarea, în America, a conquistador-ilor de toate gradele. Intre cele două războaie am primit, din Spania, un volum masiv intitulat La leyenda negra (= legenda neagră, cu sensul figurat al adjectivului), menit să arate că ceea ce s-a spus despre cruzimile cuceritorilor sînt pure invenţii ale duşmanilor, mai puţin politici şi mai mult religioşi (reformaţii de toate felurile) ai „poporului spaniol44. Printre aceşti „duşmani44 figurează şi... Friedrich Schiller, cu Don Carlos şi cu lucrările sale istorice despre stăpînirea Ţărilor de Jos, vreme îndelungată, de către Spania. Poate şi... Goethe, cu Egmont, dar nu-mi mai aduc aminte. Căci numeroşii autori de studii consacrate istoriei spaniole propriu-zise sau europene în general nu s-au limitat la descoperirea Americii şi la colonizarea unei bune părţi a ei, ci au vorbit şi despre politica europeană a Spaniei.
        Alt raport care a făcut asupra mea o foarte puternică impresie a fost al profesorului londonez Parker despre anumite laturi caracteristice, mai puţin abordate şi nu totdeauna exact sesizate, ale operei lui Calderon. (Am aflat ulterior că autorul acestui studiu excepţional s-a stabilit în Statele Unite, unde i s-au oferit condiţii superioare de lucru.)
        La Oxford am avut unele bucurii cu totul neaşteptate. Don Ramon, cum îi spun, cu respect şi afecţiune,
219
     lui R. Menéndez Pidal oamenii apropiaţi de el, m-a invitat, în una din zile, la dejun, împreună cu nepoţii săi Aiicia şi Diego Catalan, prezenţi şi ei la congres. Aceştia fuseseră, cu o lună mai înainte, oaspeţi ai noştri, ca „audienţi46 la cursurile de vară de la Sinaia, unde am stat muit de vorbă cu dînşii. La Bucureşti, după terminarea stagiului, le-am arătat cîteva lucruri mai frumoase din capitala ţării şi am făcut şi... propagandă pentru artizanatul românesc, dăruind doamnei o iie, pe care şi-a ales-o singură la magazin. Sînt părinţii a... şase copii (al şaptelea le-a murit), cinci fete şi un băiat, şi, deşi ele sînt în majoritate copleşitoare, li se spune la toţi nuestros hijos, adică „fiii noştri44. Aşa cere limba spaniolă, care posedă, bineînţeles, cuvinte pentru „copii44, dar unul, ninos, trimite la copiii foarte mici, iar chicos e familiar şi afectiv. Diego Catalan, nepot după fiică al lui Menéndez Pidal, a fost în România, singur, şi în 1959, la „Colocviul de limbi, literaturi şi civilizaţii romaniceu, despre care a fost vorba în alt capitol.
        La Oxford am cunoscut un catalan, stabilit de multă vreme acolo, unde s-a căsătorit, de tînăr, cu o englezoaică. Avea o librărie şi o modestă editură. Ne-am împrietenit repede, şi în aşa măsură, încît am putut lucra, cîteva zile, acasă la el, singur în bibliotecă. Am copiat o serie de texte catalane, toate medievale, de care aveam nevoie pentru Crestomaţia romanică, lucrare a Sectorului de lingvistică romanică de la Institutul din Bucureşti. Această „întîmplare44 m-a bucurat enorm, fiind ieşită cu totul din comun. A ajutat la asta şi atmosfera generală, nu numai cea fizică, extrem de agreabilă, care a domnit tot timpul congresului. A mai fost ceva neobişnuit, iar dacă ne referim la orice altă ţară din Europa, ca să nu mai vorbesc de alte continente, aş spune unic în lume. Am locuit în unul dintre numeroasele „colegii44 oxoniene, care însemnează, în termenii noştri, nu numai cămin şi cantină, ci şi local de învăţămînt. Studenţii trăiesc acolo tot timpul, cu excepţia orelor de curs şi de seminar, care, cele mai multe, se ţin în diverse edificii ale universităţii. In una dintre călătoriile mele din Anglia, descrise în capitolul precedent, am luat masa, invitat, într-un colegiu. Lucrurile s-au petrecut aproape aidoma ca într-un inter-
220
    nat românesc, bineînţeles la alt nivel şi în altă atmosferă. Singura deosebire concretă a constat în prezenţa, la masă, a unor profesori propriu-zişi, fără să pot preciza dacă aceştia — totdeauna „membri“ ai colegiului respectiv — participau în mod obişnuit sau numai ocazional. (Cred că ultima ipoteză corespunde realităţii.) Pedagogilor noştri — e vorba de oamenii care trăiesc în internat, cu misiunea de a se ocupa de elevi în toate privinţele — le corespund aici aşa-numiţii tutors, care au studii superioare şi chiar activitate ştiinţifică şi servesc ca un fel de meditatori sau, cu un termen mai pretenţios, preceptori. Ceea ce m-a surprins la masa amintită a fost rugăciunea, e adevărat scurtă, făcută atunci în numele tuturor mesenilor, de un profesor. Rămăşiţă medievală, care e numai una dintre destule altele. Dealtfel, nu numai clădirile colegiilor aparţin unei epoci foarte îndepărtate, ceea ce, din punct de vedere arhitectonic, este un lucru foarte bun, ci şi interiorul lor. Mă refer, de pildă, la mobilă, care, în definitiv, ar merge împreună cu stilul exteriorului. Dar şi ceea ce se numeşte curent confort aminteşte de un trecut, nu vechi, ci învechit, deşi nu prezintă nici un inconvenient propriu-zis în ce priveşte necesităţile de tot felul ale locatarilor.
        După terminarea congresului a avut loc, tot la Oxford, o reuniune, şi aceasta internaţională, anunţată din timp, a catalaniştilor, cum li se spune, mai scurt, specialiştilor în limba şi literatura catalană. Se ştie din istorie că în această regiune, întinsă, din nord-estul Spaniei, cu Barcelona ca centru, foarte important, sub toate aspectele, a existat, pînă la crearea statului spaniol absolutist (1474), administraţie politică de-sine-stătătoare, mai puternică la început de tot, decît Castilia (cum era aceasta atunci). De fapt, Catalonia concura serios cu aceasta şi din punct de vedere cultural, în sens larg, datorită unei situaţii economice superioare. Mai tîrziu s-a unit cu Aragonul, vecin, spre vest, care a dat numele noului stat, încît, la data amintită ceva mai înainte, s-a făcut unirea regatului Aragonului cu acela al Castiliei, creîndu-se astfel o ţară nouă, care s-a numit şi se numeşte în continuare Spania. Acest congres, mic şi ca număr al participanţilor şi ca durată, a prezentat pentru mine un interes cu to-
221
    tul aparte, întrucît cunoştinţele mele în acest domeniu, mai limitat, prin forţa lucrurilor, aveau nevoie, în general, de o îmbogăţire, mai ales de ordin informativ.
        Lucrările celui de-al doilea Congres al hispaniştilor s-au desfăşurat, în 1965, la Nijmegen, în Olanda, ţară cu puternică şi valoroasă tradiţie în domeniul studiilor de limbi şi literaturi hispanice, în frunte cu cele consacrate spaniolei. Aş încerca şi aici o explicaţie istorică, asemănătoare cu cea prezentată mai înainte în cazul englezilor, şi anume relaţiile ei strînse, în calitate de ţară vasală (împreună cu Belgia şi Luxemburgul), cu Spania timp de circa un secol, tocmai în epoca de înflorire a literaturii spaniole. Am luat parte la acest congres, de astă dată împreună cu Marius Sala, cercetător la Institutul de lingvistică, ambii ca delegaţi ai Academiei R.S.R. Fiecare dintre noi a prezentat o comunicare, din domeniul lingvisticii. Fac această precizare, din cauză că, dat fiind numărul hispaniştilor din lumea întreagă, care, deşi, judecat în mod absolut, este foarte mare, nu se poate compara cu al romaniştilor, congresele de felul celui aici în discuţie au o tematică extrem de largă : limbă, literatură, istorie culturală etc. Şi aşa, „Actele44 lor umplu cîte un singur volum de fiecare. Eu m-am ocupat de paralele lingvistice româno-spaniole, problemă „grasă44, cum se spune în limbajul teatral despre rolurile bogate în posibilităţi pentru actori : în ciuda distanţei mari care le separă — neolingviştii spun că tocmai din această cauză — limba noastră posedă numeroase particularităţi care se regăsesc în spaniolă. (In paranteză fie zis, distanţa nu are, de fapt, nici un amestec în crearea acestei situaţii, care este produsul unei evoluţii istorice foarte îndelungate.) Marius Sala, care era deja introdus temeinic în studiul iudeo-spaniolei — teza sa de doctorat, susţinută cu doi ani mai tîrziu, se ocupă de limba evreilor spanioli din Bucureşti — a avut drept subiect „organizarea unei norme spaniole în iudeo-spaniolă44, aşadar o problemă mai mult de lingvistică generală, prin fundamentarea ei teoretică. Compania fostului meu student mi-a fost de mare folos, căci aveam un ulcer duodenal, descoperit chiar atunci, şi un efort fizic exagerat nu-mi pria. Ajutorul său m-a scutit, în mare măsură, de oboseală, atît în Olanda, unde
222
     am putut urma un regim alimentar foarte adecvat — o cură de lapte... olandez ! —, coroborat cu unul strict medical, Olanda fiind, cum se ştie de către cei interesaţi, şi patria celebrului roter, recomandat călduros de medici în asemenea cazuri, cit. şi în Spania, unde ne-am dus pentru a participa la al IX-lea Congres de lingvistică şi filologie romanică.
        La Nijmegen, hispanistica românească, aflată atunci aproape în faşă — trecuseră numai opt ani de la reorganizarea din temelie a catedrei de Spaniolă, desfiinţată în 1948 — s-a bucurat de succes. Cele două comunicări amintite au fost bine primite şi, fapt mult mai important, eu, ca reprezentant al ţării noastre, am fost ales membru în Comitetul de conducere al „Asociaţiei internaţionale a hispaniştilor44. Şi acum, ca să... răspund unor cititori care mi-au reproşat, prieteneşte, că sînt prea... serios( eu am înţeles „discret44), trec, cerînd iertare celorlalţi, probabil majoritari, peste linia pe care mi-am impus-o, şi povestesc detalii mai mult ori mai puţin anecdotice în legătură cu alegerea mea. Am avut cele mai multe voturi dintre cei cinci sau şase concurenţi (nu din proprie iniţiativă, ci propuşi de conducerea „Asociaţiei44). Acest lucru m-a bucurat, fireşte, dar — mă vor crede oamenii care mă cunosc — m-a şi jenat mult, fiindcă eram pe deplin conştient de modestia valorii mele ca hispanist — a contat, desigur, într-o anumită măsură, poziţia mea în domeniul romanisticii — precum şi de meritele mari ale tuturor celorlalţi, de pildă Aubrun, director, atunci, al Institutului hispanic din Paris, care a venit imediat după mine, în competiţie, dar cu vreo 10— 12 voturi mai puţin, sau Werner Kraus (din R.D.G.), specialist reputat în istoria culturală a Spaniei, care — ultimul pe listă — a avut ceva mai puţin de jumătate din voturile date mie. Acest rezultat a constituit, fireşte, o surpriză şi, mai ales, un motiv, ca să nu spun un pretext, pentru comentarii diverse. Unii s-au gîndit, fără să pot spune cum, la aspectul politic, inevitabil, ca totdeauna, mai ales după ultimul război mondial. La primul congres (Oxford) a fost cooptat în comitet un tînăr cehoslovac, specialist, la începuturile sale, mai cu seamă în litera-
223
    tura portugheză. Deci, un cetăţean dintr-o ţară socialistă. El n-a mai fost reales. A venit, la rînd, altă ţară socialistă, a noastră, care nu avea, desigur, în Occident, o presă mai bună decît Cehoslovacia. Dimpotrivă. Cei mai mulţi vor fi invocat reputaţia mea ca romanist în general. La congres, femeile au fost ceva mai numeroase decît bărbaţii, multe dintre ele foarte valoroase ca cercetătoare. Am stat de vorbă cu cîteva, pe care, în parte, le cunoşteam (doamnele J. Von Praag şi Elsa Galle-De-hennin, din Bruxelles). La un moment dat, probabil sugestionat de aceste colege, am exclamat, fireşte în glumă, dar cu o anumită intenţie : Majoritatea voturilor obţinute de mine au venit de la... doamne ! Tot în glumă, ele mi-au dat dreptate ! Concluzia, serioasă, a discuţiilor, a rămas cea arătată la începutul lor, care a şi fost putictul de plecare : alegerea unui român, adică a unui ins de dincolo de cortina de fier, într-un for ştiinţific de conducere internaţional.
       Dacă de la primul la al doilea congres al hispaniştilor numărul participanţilor a crescut cu unu, de la al doilea la al treilea (Mexic, 1968) sporul s-a mărit. Am fost patru (al cincilea, prezent numai prin comunicarea pe care i-a citit-o altcineva şi care a apărut în „Acte“). Afară de mine şi de Marius Sala, a mai venit o tînără absolventă a Secţiei de spaniolă, Cristina Isbăşescu. Eu m-am ocupat în comunicarea mea de formarea cuvintelor în spaniolă — procedeu foarte des folosit, cu deosebire în limba actuală, exact ca în română, Marius Sala de o problemă de lexic hispano-american, iar Cristina Isbă-şescu de un fenomen fonetic în spaniola din Cuba. Toate au fost, în general, apreciate favorabil de către unii dintre congresiştii prezenţi la şedinţă, care au luat cuvîntul. O impresie puternică, asemănătoare cu aceea de la Oxford, amintită într-o pagină precedentă — e vorba de raportul lui Parker despre Calderon — a produs asupra mea, aici, spaniolul, încă foarte tînăr atunci, F. Lâzaro Carreter, care s-a ocupat într-o şedinţă plenară de romanul picaresc. Mi-a plăcut enorm, afară de interpretarea, în multe privinţe nouă, dată de el acestui gen literar specific spaniol, pasiunea, nu mai puţin... hispanică, pusă în serviciul punctului său de vedere, foarte obiectiv
224
    totuşi, fiindcă se întemeia pe fapte, pe analiza profundă şi totodată subtilă a lor.
       Povestesc şi de astă dată, ca în paragraful despre congresul precedent (de la Nijmegen), o întîmplare hâzlie. Un specialist belgian a făcut o comunicare despre pronumele personale întrebuinţate de spanioli cînd se adresează interlocutorului. Pot spune, în treacăt, că situaţia seamănă mult cu cea din limba noastră, ceea ce m-a interesat în mod deosebit şi m-a determinat să intervin la discuţii, dar se şi deosebeşte prin unele particularităţi, aparent surprinzătoare, caracteristice mai cu seamă pentru spaniola americană. Cea mai izbitoare este diferenţa dintre vos „voi44, „d-voastră44 şi tu „tu44, în favoarea acestuia din punctul de vedere al politeţei. în spaniola peninsulară modernă, pentru „d-voastră44 se spune usted, provenit din vuestra merced „graţia (=bunăvoinţa) d-voastră44. Aceste deosebiri se explică prin relaţiile de ordin ierarhic, aş spune, dintre diversele categorii sociale, relaţii diferite de la metropolă la colonii, asupra cărora nu-i cazul să mă opresc. Mai adaug, fiindcă prezintă interes sub aspectul democratismului social, faptul că, în Spania, unui profesor, care se adresează cu tu asistentului său, acesta îi spune tot tu. La noi, foarte numeroşi profesori, de toate gradele, se adresează studenţilor (de ambele sexe) cu tu, tot aşa „subalternilor44, dar nici aceştia şi cu atît mai puţin studenţii, nu îndrăznesc, mai bine zis nu concep să recurgă la eventuala „tutuire44 a... superiorului.
       Să revin acum la... anecdotă. Am luat cuvîntul, spu-nînd că şi în română există o mare bogăţie de posibilităţi pronominale ca mijloace de adresare. Începînd, ierarhic, de sus în jos : dumneavoastră (= domnia voastră), dumneata (= domnia ta), tu şi, în vorbirea familiară, mata(le), formă puternic modificată, de către copii, la începuturile deprinderii lor de a vorbi, a lui dumneatal(e). Prin Moldova, mata(le) este la fel de respectuos ca şi d-voastră, dar îl întrece pe acesta prin afecţiune. De aceea, ţăranii, şi azi, dar mai ales în trecut, spuneau că numai în lumea boierilor şi a... ţiganilor copiii se adresează părinţilor cu tu. Pentru mine, chiar dumneata este şi neafectuos, şi nerespectuos, în comparaţie cu mata(le). La Buzău am auzit, pentru întîia oară, pe un copil (ado-
225
    lescent) folosind pe dumneata la adresa tatălui său. Am rămas nu surprins, ci indignat, şi l-am mustrat pur şi simplu. în intervenţia mea m-am referit şi la mine, ca profesor, precizînd că studenţilor le spun dumneata, iar studentelor, mata(le). Pe feţele unora dintre cei prezenţi la şedinţă, toţi... francezi, am observat un zîmbet, foarte semnificativ pentru psihologia lor, puternic influenţată, chiar în cazul oamenilor foarte serioşi, de relaţiile, sub forma „triunghiului44, dintre bărbaţi şi femei. Acolo n-am dat explicaţia acestei distincţii, perfect îndreptăţită în ce mă priveşte. O dau acum. Respectul şi afecţiunea exprimate prin mata(le) sînt produsul sau, mai degrabă, echivalentul unei anumite sensibilităţi sufleteşti, pe care eu o numesc „delicateţe44. Şi femeile, cred eu, au nevoie totdeauna nu numai de politeţe, ca bărbaţii, care se pot mulţumi, fără supărare, cu atîta, ci şi de delicateţe.
        Oraşul Mexic — Ciudad de México, cum i se spune în limba ţării, sau, pe englezeşte, Mexico City — poate face o impresie curioasă, în sens defavorabil, unui cetăţean străin, care ştie, fie şi cam vag, că oraşul are o populaţie de multe milioane şi că este capitala unei ţări bogate, în primul rînd de la natură, dar, într-o anumită măsură, şi de la... oameni. Nu numai în comparaţie cu New York sau cu Chicago, dar şi cu Montréal, de două ori mai mic ca număr de locuitori, Mexicul face impresia unui oraş de... provincie. (Trebuie să declar deschis că n-am nici o idee despre „provincia44 Statelor Unite. Mă gîndesc, mai degrabă, la aşezările omeneşti provinciale din Europa.) Zgîrie-norii apar pe ici, pe colo, şi nu-^i merită numele, dacă ţinem seamă de înălţimea lor, aproape modestă, tot comparativ vorbind. Marea majoritate a edificiilor au cîteva etaje, mai des, poate, unu, două, de cele mai multe ori cu grădini, chiar în plin centru, ceea ce, unui om „vechi44 în gusturi, cum sînt eu, produce o impresie de calm, de sobrietate şi modestie, binefăcătoare. Economie de spaţiu nu se face, şi artera care străbate oraşul, cred de la sud la nord, are o lungime de... 35 de kilometri.
        Am amintit de „bogăţia44 oamenilor. Vreau să spun că viaţa social-politică a Mexicului (Estados Unidos de Mexico, după modelul Statelor Unite ale Americii [de
226
    Nord]) se bucură de foarte multă vreme de o stabilitate reală, în special sub aspectul strict politic. Aceasta, atît în comparaţie cu toate republicile Americii Latine, cît şi absolut vorbind. Faptul se explică printr-o atmosferă, adevărată tradiţie, democratică, aş zice spirituală, uşor vizibilă la intelectuali, dar şi la numeroşi oameni cu o instrucţiune sau o cultură medie, înainte de toate, în relaţiile sociale obişnuite. Mexicul a fost prima colonie spaniolă din lumea nouă care s-a ridicat contra metropolei pentru a deveni independentă. Anul 1810, începutul mişcării de eliberare, este sărbătoarea naţională a poporului mexican. în 1960, cînd am făcut prima călătorie în Mexic, cu alt prilej, despre care voi vorbi în capitolul următor, mă aflam, la 15 septembrie, acolo. Am putut vedea, ca invitat, festivităţile mai importante, organizate cu prilejul împlinirii unui secol şi jumătate de la proclamarea independenţei. De fapt, a fost un manifest adresat ţării, pe care l-au redactat un... preot de ţară, Hidalgo, şi un tovarăş al lui, uitat, acesta, chiar de către foarte numeroşi mexicani (şi cu atît mai uşor de mine). Am întrebat, mirat, pe cunoscuţii mei de acolo despre acest erou atît de modest ca poziţie socială. Fusese... episcop, dar, din cauza spiritului său revoluţionar, pe care nu şi-l putea potoli totdeauna, a fost „degradat46 şi trimis într-un sat, care îi poartă de multă vreme numele. Mai interesant decît trecutul, pentru atmosfera democratică de care pomeneam mai sus, este prezentul. Preşedintele de atunci al statului, care a trimis la închisoare, cu forme... legale, fireşte, pe marele pictor Siqueiros, din motive, cum mi se spunea, pur personale, s-a dus în ziua de 15 septembrie în satul Hidalgo şi de acolo a citit, pentru ţara întreagă, manifestul din 1810. (în capitală, lectura acestui document istoric fundamental a făcut-o vicepreşedintele republicii.) Respectul acesta, formal, bineînţeles, pentru tradiţia democratică, sub aspectul ei strict politic, spune totuşi ceva, ba, poate, chiar foarte mult.
       Alte constatări, la fel de surprinzătoare, se referă la aspectul social combinat cu cel politic. (Dealtfel, proclamaţia lui Hidalgo avea, cum nu era posibil altminteri, şi caracter social.) Enumăr cîteva aspecte mai izbitoare.
227
        In holul imens al palatului preşedintelui, înalt cit două etaje şi cu pereţi de aceleaşi proporţii, latura cea mai extinsă ca suprafaţă reprezintă pictural un fel de istorie a omenirii, începînd cu stăpînirea spaniolă asupra Mexicului şi ajungînd pînă aproape de epoca noastră. Am reţinut, pînă astăzi, scenele principale, mai semnificative, ale acestei drame istorice revoluţionare. In colţul de sus din dreapta îl vedem pe Hernando Cortez, cuceritorul, primind o „delegaţie44 de indieni cu daruri foarte scumpe. Spre mijlocul frescei stau faţă în faţă, ca la război, un grup de muncitori în grevă, gata de atac, şi un mic pluton de soldaţi, şi ei pregătiţi să atace. In alte două locuri, la oarecare distanţă... cronologic, apar Marx şi Lenin. Sînt înfăţişate şi unele progrese tehnice mai importante, realizate în epoca descrisă cu penelul. M-am întrebat atunci, şi după aceea, cum se face că unii preşedinţi ai statului mexican, departe de a fi fost revoluţionari, n-au dispus să se acopere cu... var, dacă nu chiar cu tencuială nouă, această frescă... „scandaloasă44.
        Trec peste denumirile, la fel de... subversive, ale unor străzi sau pieţe publice, ca „Avenida de los Insurgentes44 (strada aceea lungă de 35 km), „Piaza de la Reforma44 (e vorba, mi se pare, de reforma agrară din 1910, rezultat al răscoalei conduse de Zapata), „Artlculo 12344 (un articol, cu prevederi democratice, din Constituţia ţării) etc. Trec chiar şi peste unele lucruri mai grave, ca, de pildă, lozincile de felul uneia mai „revoltătoare44, care spune „pămîntul trebuie să fie al celor ce-1 muncesc44, existente deasupra intrărilor în diversele încăperi ale Ministerului Educaţiei Naţionale. Mă opresc la ceva care depăşeşte orice limită a... cuviinţei politice. Intr-o zi, un inginer agronom (domnul Mesa), care fusese pe la noi şi se întorsese cu amintiri frumoase, ne-a luat, pe Tudor Bog-nariu şi pe mine — era în 1960 — cu maşina, ca să vizităm Şcoala superioară de agricultură, aflată la vreo 50—60 de kilometri departe de oraş. Cu cîteva decenii în urmă, acest aşezămînt începuse, sub direcţia gazdei noastre, ca şcoală medie, şi treptat, treptat şi-a amplificat şi adîncit preocupările, transformîndu-se într-un institut de învăţămînt superior. Dintru început a fost instalată într-o fostă mănăstire. N-aş putea preciza dacă au
228
    renunţat călugării, adică şefii lor, de bunăvoie sau siliţi. Ipoteza a doua nu mi se pare cu totul exclusă. Am vizitat sălile de curs, laboratoarele, dependinţele (toate cu rost experimental) şi, în sfîrşit, sala de conferinţe, fostă... capelă a mănăstirii, separată de localul propriu-zis al acesteia. La intrarea din afară, ce să ne vadă ochii ?! Secera şi ciocanul, încadrate, adică bine fixate, în mozaic. Cînd anume, cum şi cine a făcut această... poznă politică, nu ştiu. Nu-mi amintesc nici măcar dacă l-am întrebat pe însoţitorul nostru. Lumea s-a deprins cu această situaţie şi, cred, nu-i mai acordă nici o atenţie. Interiorul fostei capele are fresce nu numai pe ziduri, ci şi pe plafon, toate operă a lui Rivera, alt mare pictor mexican, şi, în parte, a lui Siqueiros.
       Despre oameni încă n-am vorbit. Am început cu unele realizări ale lor. Tipul predominant este cel autohton, adică indian, ca trăsături şi ca ten. Statura cea mai răs-pîndită este cea mijlocie, poate şi din cauza altitudinii, nu numai în capitală, unde ea atinge circa 2300 de metri, ci şi într-o mare parte a ţării. Din cauza configuraţiei solului, ca şi a naturii lui vulcanice, constructorii de toate speciile sînt, în general, foarte atenţi la alegerea cea mai potrivită a locului pentru începerea lucrărilor. Aşa se explică, în mare măsură, reputaţia bună pe care o au arhitecţii mexicani. Am cunoscut un număr relativ mare de intelectuali, aparţinînd, ca formaţie, la diverse categorii profesionale. Sînt deschişi la noutăţi de toate felurile, dar, în general, moderaţi, potrivit şi temperamentului lor obişnuit, care este mai degrabă potolit. Foarte primitori, ca mai toţi americanii „romaniciw, adică de limbă spaniolă sau portugheză. Unii cunoşteau ţara noastră, în urma călătoriilor făcute, cîteodată, ca invitaţi ai unor organizaţii sociale sau culturale bucureştene, de pildă istoricul şi criticul de artă Mârquez, doamna Marta Tamayo, din comitetul Societăţii femeilor mexicane, doamna Berta Arenal, viceprezidentă a Asociaţiei de prietenie româno-mexicane. La sediul acesteia am avut o întîlnire cu numeroşi membri ai ei, printre care cunoscutul, pe plan mondial, conducător sindicalist Lombard© Toledano, pe care îl întîlnisem, prin 1946 sau 1947, la Moscova. Fiica lui Siqueiros mi-a dăruit, din partea ta-
229
    tălui său, atunci (în 1960) întemniţat, o schiţă, în cărbune, a unei picturi, cu o dedicaţie semnificativă din punct de vedere politic.
       Aprecierile de pînă aici, destul de sumare şi de vagi, explică multe lucruri din viaţa publică a Mexicului. Amintesc numai unul în legătură cu atitudinea, chiar oficială, ca să nu mai vorbesc de cea pur umană, faţă de republicanii spanioli, care au trebuit să se expatrieze după terminarea războiului civil, cîştigat de fascişti. Cei mai numeroşi au venit aici, unde au fost primiţi excepţional de bine. Cunosc direct cîteva cazuri. O soră a fostei mele colege de la catedra de Spaniolă, Palmira Ar-nâiz, întoarsă în Spania după dispariţia lui Franco, era atunci, în 1960, profesoară de Economie politică la Universitatea Naţională Autonomă din capitala ţării. Am cunoscut, în acelaşi an, o doamnă, refugiată, ca adolescentă, împreună cu familia sa (părinţii, între timp, decedaţi), care şi-a găsit de asemenea, foarte uşor, un rost acolo. Guvernul mexican a fost singurul din întreaga Americă latină care n-a vrut să restabilească relaţiile diplomatice cu Spania franchistă.
       Am vizitat şi unele împrejurimi ale capitalei Mexicului, în primul rînd locul, nu prea îndepărtat, unde se găsesc piramidele. Am căutat, este drept că nu prea stăruitor, să aflu explicaţia acestei coincidenţe dintre ţara aztecilor (şi a toltecilor, mai vechi) şi Egipt în ce priveşte ideea de a construi monumente nepieritoare în această formă geometrică. Tot aşa nu m-am putut lămuri, dacă piramidele mexicane au fost, de la început, ceea ce sînt astăzi, trunchiuri de piramide. Monumentalitatea lor este departe de a celor egiptene, impresionantă totuşi prin soliditate şi printr-un fel de ornamentaţie, care, dacă ţin bine minte, lipseşte la cele dintîi. Motivul cel mai răspîndit era şarpele, simbol al înţelepciunii la unele popoare. (Dacă nu cumva mă înşel.)
       Am văzut şi două oraşe, importante atît prin calitatea lor de reşedinţe ale unor provincii („estados“), cît şi prin vechimea (din secolele XVI—XVII) unor monumente artistice( catedrale). Este vorba de Puebla şi Oaxaca. In acesta din urmă, centru turistic apreciat (pentru aşezarea Iui, ca şi pentru ruinele foarte interesante din apropiere),
230
    am stat două zile de neuitat. Era în septembrie, cu o temperatură ca la noi în aceeaşi lună, şi, tot ca la noi, cu o uşoară melancolie a soarelui spre seară. Am locuit într-un hotel, destul de mic, în stil local, dar foarte modern şi confortabil. Fiind aşezat pe o înălţime, puteai privi pînă departe regiunea înconjurătoare, iar noaptea, melancolia amintită creştea şi, odată cu ea, un fel de mister, venit mai mult din interiorul nostru. Ne simţeam, cu adevărat, în altă lume.
       Trei ani mai tîrziu (1971) a venit lîndul Spaniei să adăpostească un congres de studii hispanice, şi anume la Salamanca, cel mai vechi oraş universitar al ţării. Din păcate, această reuniune ştiinţifică internaţională a coincis, cronologic, cu aceea a romaniştilor, care a avut loc la Québec şi despre care am dat diverse informaţii în unele dintre paginile precedente. Ştiam acest lucru de mai înainte şi, cum am preferat, în primul rînd, din motive obiective şi protocolare (ca preşedinte de onoare al „Societăţii de lingvistică romanică“), să mă duc în Canada, acest congres al hispaniştilor a fost ca şi inexistent pentru mine în ce priveşte lucrările lui. El continuă să fie, din acest punct de vedere, absent pînă în momentul de faţă, întrucît „Actele“ lui n-au apărut încă. Şi e vorba de un singur volum ! Altfel, am toate motivele să fiu mulţumit de el, căci în partea finală, cînd s-a trecut la modificarea, parţială, a componenţei comitetului de conducere (junta directiva), am fost ales vicepreşedinte al lui. îmi expira mandatul (de şase ani ca membru, adică, în spaniolă, ca ,,vocal“) şi, probabil, pentru încurajarea studiilor hispanice din ţara noastră, care erau, chiar atunci, mai mult decît o promisiune, am fost ... avansat în grad. Au participat la acest congres patru membri ai catedrei de Spaniolă cu comunicări bine primite.
       Numele bun al hispaniştilor români s-a verificat, în 1974, la Bordeaux, unde s-au adunat, conform statutelor „Asociaţiei“, din nou un mare număr de hispanişti de pretutindeni. Şi de data aceasta au fost prezenţi românii : patru membri ai catedrei, plus o fostă studentă a noastră, care, fiind căsătorită cu un spaniol, trăieşte de mai mulţi ani la Madrid, unde este doctorandă, destul
231
    de aproape, ca timp, de momentul susţinerii tezei. La comunicările lor s-a adăugat încă una, care, deşi autorul ei nu era de faţă, a fost acceptată şi va apărea în „Acte“. Eu însumi mi-am anunţat, din timp, participarea, şi nu numai în calitatea pe care o aveam în conducerea Asociaţiei, ci şi ca autor al unei comunicări intitulate „Locul spaniolei între limbile romanicei Preşedintele congresului, profesorul Noël Salomon de la Universitatea din Bordeaux, mi-a propus să tratez această temă, care i s-a părut interesantă, dacă se poate, mai amplu, spre a fi prezentată într-un raport propriu-zis pentru o şedinţă plenară. (S-a repetat astfel întîmplarea, povestită într-o pagină precedentă, de la Québec.) Propunerea, acceptată, cu bucurie, de mine s-a dovedit avantajoasă şi din punct de vedere material, căci am primit din partea comitetului de organizare al congresului un onorariu destul de substanţial, care mi-a fost de folos pentru călătoria în Spania, întreprinsă după terminarea lucrărilor.
        Expirîndu-mi definitiv stagiul de membru al comitetului de conducere, s-a pus problema alegerii unui înlocuitor (la fel ca şi pentru alte locuri devenite vacante). Ca o recunoaştere a activităţii hispaniştilor români, cineva l-a propus pe Marius Sala, cel mai indicat, prin lucrările sale de specialitate, dintre noi toţi.
        Această reuniune ştiinţifică a avut o prelungire, extrem de interesantă mai cu seamă prin caracterul ei ieşit cu totul din comun. De aceea am s-o povestesc în cele ce urmează. Cu cîteva luni înainte de începerea congresului, preşedintele lui m-a întrebat dacă sînt dispus să devin ... „cavaleru al unui foarte vechi Sindicat viticol din oraşul Saint Emilion, aflat la o distanţă relativ mică de Bordeaux. Am fost de acord, şi din politeţe, dar şi, poate mai ales, din curiozitate. Mi-am adus mie însumi şi un argument ... obiectiv. După mamă, sînt ... podgorean. Am arătat, în primul volum, că ea era originară din Nicoreşti şi era proprietara a două pogoane de vie, care, pe vremea copilăriei mele, aveau mai mult porumb şi mai mulţi bostani decît butuci producători de vin. Ceremonia, organizată, potrivit statutelor şi tradiţiei Sindicatului, pentru decernarea titlului de cavaler (mie şi altor trei congresişti, dintre care doi făceau parte, ca
232
    preşedinte şi, respectiv, secretar-general din conducerea juntei“), amintea, prin unele aspecte, de aceea consacrată decernării titlului de doctor honoris causa, nu numai prin toga în care am fost îmbrăcaţi, ci şi prin saluturile adresate nouă (cu indicarea meritelor fiecăruia etc.) şi prin răspunsurile noastre. Date fiind obiectul ei şi condiţiile exterioare, ceremonia n-a avut deloc un caracter ... savant, ceea ce a făcut-o foarte agreabilă pentru ... cavalerii înşişi, ca să nu mai vorbesc de spectatorii aflaţi acolo în număr destul de mare.
      IX. RELAŢII INTERNAŢIONALE
        In acest capitol, foarte asemănător, în fond, cu cel precedent, prezint diverse aspecte ale activităţii mele, desfăşurată, în cea mai mare parte, tot peste hotarele ţării. Chiar atunci cînd au loc manifestări în interiorul ei, participarea unor persoane venite din afară le dă un caracter internaţional, întocmai ca şi congreselor ştiinţifice. Dealtfel ne vom întîlni şi aici cu astfel de reuniuni, dar, deoarece ele apar sporadic şi fără continuitate, am crezut că trebuie să vorbesc despre ele într-un capitol special, unde majoritatea faptelor sînt oarecum de altă natură. Dată fiind bogăţia şi varietatea evenimentelor în cauză, expunerea nu va putea fi unitară, fie şi aproximativ, cum a fost, în linii mari, pînă aici. încep tot cu manifestările propriu-zis ştiinţifice.
        Cu prilejul împlinirii a două mii de ani de la naşterea poetului latin Ovidiu (1957) s-a organizat la noi, sub egida Academiei, o comemorare de mare anvergură, cu participarea unui număr de specialişti străini, în frunte cu cei italieni. Deoarece evenimentul interesa într-o măsură mai mare Italia, unde festivităţile au luat proporţii aproape grandioase, comitetul nostru naţional s-a pus în legătură cu cel din patria nefericitului poet. O urmare, între altele, a acestui contact a fost invitaţia, adresată oficial nouă, de a trimite delegaţi atît la Sulmona, locul lui natal, cît şi la Roma. Căci comemorarea s-a desfăşurat, succesiv, în ambele oraşe, lucru perfect logic, desigur. Trebuie să arăt că, în momentul acela, povestea cu „cortina de fier“ circula încă şi era crezută, sincer sau din interes politic, de multă lume. Aşa îmi explic eu comportarea colegilor italieni — n-am cum să mă exprim altfel — care, la prima manifestare, au...
234
    uitat să invite „specialişti “ din ţară şi s-au ... mulţumit cu cei găsiţi pe acolo. Faptul acesta s-a agravat la a doua festivitate, cînd delegaţii noştri au acceptat să ocupe locurile indicate în aşa fel de organizatori, incit era vădit că sînt puşi în inferioritate protocolară faţă de românii fugiţi. Eu eram preşedintele comitetului naţional pentru comemorarea lui Ovidiu, în calitate de vicepreşedinte al Academiei, sub patronajul ştiinţific al căreia se desfăşurau festivităţile. Aflînd de acest tratament, după mine revoltător, al oamenilor noştri, am protestat, cum am crezut, la Ministerul Afacerilor Externe, fă-cînd vinovat pe ambasadorul României la Roma de această gafă politică. Surpriza mea a atins culmea, cînd şeful acestui departament şi-a terminat explicaţiile cu ... sfatul acesta : „Să nu exagerăm !u Eu i-am replicat, nu ca fost diplomat, ci ca un cunoscător al sensibilităţii noastre de pe vremuri în asemenea împrejurări : „Tovarăşe ministru, într-un caz ca acesta, sub regimul bur-ghezo-moşieresc, ambasadorul nostru ar fi fost rechemat în douăzeci şi patru de ore !“
       Şi noi am invitat specialişti în istoria literaturii latine de peste graniţă, în frunte cu italienii. Solemnitatea propriu-zisă a avut loc în sala de şedinţe a sediului Marii Adunări Naţionale. Conferenţiar, însărcinat cu prezentarea vieţii şi operei lui Ovidiu, a fost George Călinescu, bun cunoscător al problemei, pe bază de lucrări mai cu seamă italieneşti, şi inimitabil în ce priveşte viziunea de natură estetică. Din cauze necunoscute mie şi, în fond, neinteresante, textul conferinţei a fost văzut şi de alte persoane de-abia în ultimul moment, cînd nu i se mai puteau aduce eventuale modificări, mai toate, de ordin stilistic. Aşa se face că un reprezentant al conducerii superioare de partid, care urma să fie prezent la festivitate, spre a-i da importanţă şi dintr-un punct de vedere politic mai înalt, a fost înştiinţat să nu mai vină. Fapt este că destule pasaje ale textului, altfel strălucit, întocmit de George Călinescu, depăşeau, în ce priveşte anumite detalii din Ars amandi a lui Ovidiu, prin comentariile autorului, o anumită limită, absolut obligatorie în împrejurări solemne. Au luat apoi cuvîntul cîţiva invitaţi, cu comunicări, mai reduse
235
    ca întindere, dar ireproşabile că ţinuta şi, bineînţeles, ca lucrări ştiinţifice considerate în sine.
        Peste mai mulţi ani, un ecou, neaşteptat pentru marea majoritate a intelectualilor noştri : crearea unui institut de cercetări (nu al Academiei !), consacrat studiului ştiinţific al operei marelui şi nefericitului poet latin. Mai nimeni dintre oamenii indicaţi să-şi spună cuvîntul în-tr-o problemă atît de importantă, în ea însăşi şi, mai cu seamă, prin implicaţiile de răspundere extrem de grave, n-a ştiut cum s-a ajuns la această situaţie. Şi exista atunci, cum există şi acum, o „Societate de studii clasice", condusă de oameni competenţi în acest domeniu. O primă sesiune, organizată, la Constanţa, de acest institut, intitulat, pompos, „Ovidianum", s-a desfăşurat în condiţii cu atît mai penibile, cu cît au fost prezenţi — era să zic martori — specialişti de peste graniţă. Deoarece am fost desemnat, fără a mi se cere, în prealabil, consimţămîntul, în Comitetul de onoare, nu numai că n-am participat la lucrări, dar am şi protestat, violent, după ce am aflat cum s-au desfăşurat ele, într-o şedinţă a senatului universitar, forul ierarhic superior, de care depindea institutul. Am avut ... trista satisfacţie să-mi dea dreptate însuşi rectorul, căzut şi el, fără să ştie şi fără să.vrea, victimă a acestei afaceri — n-am cum să-i spun altfel — pusă la cale de un om cu studii universitare in filologie clasică neterminate, care a încercat să salveze aparenţele, apelînd la şeful catedrei de specialitate, indus, probabil, şi acesta, în eroare.
        In a doua jumătate a lunii septembrie 1959, Comisia naţională a R.P.R. pentru UNESCO şi Academia R.P.R. au organizat, la Bucureşti, sub auspiciile şi cu ajutorul UNESCO, un „Colocviu internaţional de civilizaţii, literaturi şi limbi romanice". Au participat delegaţi din optsprezece ţări (nu numai romanice), printre ele, lucru extrem de rar, Brazilia. Comitetul de organizare, în întregime naţional, a fost alcătuit din autorul acestor pagini, ca preşedinte (în calitatea sa de vicepreşedinte al Comisiei pentru UNESCO şi al Academiei), Tudor Vianu, seeretar-general al acestei comisii, şi Al. Rosetti, preşedinte al Secţiei filologice, ca membri, şi Valentin Lipatti, director al Secretariatului ei. UNESCO a fost reprezentat
236
    prin Michel Dard, şef al Diviziei artelor şi literelor din Departamentul activităţilor culturale (fost, înaintea şi în timpul ultimului război, lector la Institutul francez din Bucureşti).
       Acest colocviu a fost prima manifestare a ţării noastre pe plan internaţional cu un conţinut ştiinţific, totodată însă şi politic, dată fiind atmosfera dominantă atunci în Europa şi în lume. Asupra semnificaţiei acestui de-al doilea aspect am insistat, cu măsură, dar şi cu fermitate, în cuvîntarea de deschidere a lucrărilor. In acelaşi sens vorbea, dealtfel, prezenţa invitaţilor aparţinînd tuturor ţărilor socialiste, alături de cei din Brazilia, Franţa, Italia, R. F. Germania, Spania, Statele Unite, Suedia şi Venezuela. Latura politică a fost atinsă şi de Michel Dard în ampla şi excelenta sa cuvîntare, care s-a axat totuşi, în cea mai mare parte, cum nu se putea altfel, pe problemele de cultură, aşa cum trebuie privite ele astăzi, cînd contactul dintre popoare, deci dintre culturi, este atît de viu, în ciuda unor anumite condiţii de ordin exterior nu îndeajuns de favorabile.
       Lucrările s-au desfăşurat în nouă şedinţe plenare, cu rapoarte, comunicări şi discuţii consacrate tuturor domeniilor şi anexelor acestora, enunţate în titulatura însăşi a colocviului. Participarea noastră a fost bogată şi interesantă, mai ales în chestiuni de lingvistică, ţinînd seamă de confruntarea, inevitabilă, dintre tradiţie şi inovaţie. La discuţii au intervenit şi cîţiva cercetători tineri sau mai tineri. Eu însumi am vorbit numai în legătură cu rapoartele lui G. Rohlfs şi B. Malmberg, care s-au ocupat de influenţa substratului asupra latinei în procesul de transformare a ei în limbi romanice, oprin-du-mă, îndeosebi, la aspectul teoretic al problemei.
       Foarte vie şi prietenească a fost şedinţa, scurtă, consacrată încheierii lucrărilor. A fost prezent şi Athanase Joja, preşedintele Comisiei naţionale pentru UNESCO (în acelaşi timp, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Învăţămîntului), care, în timpul dezbaterilor, se afla peste graniţă, cu o misiune importantă. Michel Dard a fost foarte cald în cuvîntarea sa, din care reproduc un pasaj : „Am, cel puţin, pentru a începe, datoria — agreabilă datorie — de a mulţumi organizato-
237
    rilor, domnului Iorgu Iordan, vicepreşedinte al Comisiei, ale cărui profundă onestitate intelectuală, ştiinţă şi bunătate au umplut de admiraţie pe cei care nu-1 cunoşteau mai înainte ; Secretarului ei general, domnul Tu-dor Vianu, al cărui expozeu magistral nu-1 vom uita prea uşor ; domnului Valentin Lipatti, pe care nu-1 văd, dar a cărui solicitudine surîzătoare şi spirituală a vegheat asupra fiecăruia dintre noi ; şi tuturor colaboratorilor şi colaboratoarelor ei, în special încîntătoarelor noastre călăuze“. A adresat mulţumiri şi lui Athanase Joja.
        La elogiul amical adus de Michel Dard lui Valentin Lipatti trebuie adăugată recunoştinţa sinceră a întregului comitet de organizare pentru competenţa, cu totul excepţională, pe care a dovedit-o în munca sa. Pot afirma, fără să exagerez nici cu o iotă, că succesul tehnic al colocviului i se datoreşte exclusiv lui. Ca să nu mai vorbesc de revizia textului francez al celor mai multe dintre rapoartele şi intervenţiile noastre, ale românilor.
        In timpul şi la sfîrşitul colocviului, a cărui durată a întrecut cu mult pe a celor două congrese de lingvistică descrise în capitolul precedent, oaspeţii noştri au putut cunoaşte destul de bine capitala ţării şi împrejurimile ei mai interesante, iar unii chiar locuri mai mult ori mai puţin îndepărtate de ea. Vremea, extraordinar de frumoasă, cu o căldură blîndă, uşor melancolică, a contribuit în mare măsură la buna dispoziţie spirituală a congresiştilor. După încheierea oficială a dezbaterilor a avut loc o reuniune prietenească — nu-i spun recepţie, deşi n-a diferit, prin conţinut, de ceea ce se numeşte de obicei astfel — în casa de odihnă de la Căciulaţi a Academiei. O impresie puternică, nu numai artistică, ci şi pur umană, a făcut asupra asistenţei Maria Tănase. Judecind după mine, care o vedeam aievea pentru întîia oară, apariţia acestei cîntăreţe extraordinare, la fel de (dacă nu chiar mai) extraordinară ca femeie, constituie un eveniment care nu se poate uita absolut niciodată. Cînd a venit la mine, în calitatea mea de gazdă, să mă întrebe dacă poate ... sta de vorbă cu Michel Dard, care o cunoscuse în anii săi bucureşteni, am putut s-o văd
238
    de aproape. Mi s-a părut pur şi simplu un miracol, mai cu seama după ce mi-au trecut primele momente de uimire, gîndindu-mă că o fată de ţăran simplu, cum era ea de-acasă, devenise o doamnă autentică în ţinută, în vorbă, în întreaga ei comportare.
       In septembrie 1960 a avut loc în oraşul Mexic (Ciu-dad de Mexico, cum i se spune oficial, şi foarte des, în traducere anglo-americană, Mexico City) o sesiune a „Asociaţiei Universitare Internaţionale4*, la care a aderat, de la început, şi ţara noastră. Ministerul Învăţămîn-tului ne-a trimis acolo, pe Tudor Bugnariu şi pe mine, ca reprezentanţi ai guvernului român. Dezbaterile au fost, în general, interesante, mai cu seamă prin problemele supuse discuţiei şi prin confruntarea celor două puncte de vedere fundamentale în materie de învăţă-mînt (nu numai superior) : al ţărilor socialiste şi al celor burgheze. M-a impresionat în mod deosebit, între alţii, foarte puţini la număr, delegatul Sudanului, care era, cred, rectorul principalei universităţi a ţării, prin claritatea şi fermitatea opiniilor, toate avansate, unele chiar revoluţionare, în ce priveşte concepţia.
       Călătoria aceasta a fost, sub aspectul politic, mult mai interesantă decît s-ar părea, din cauze pe care ţin să le descriu amănunţit şi cu comentariile de rigoare. Forul nostru superior s-a gîndit că traversarea Oceanului, cu toate implicaţiile ei de ordin exterior (cheltuială mare în bani, timp şi osteneală), trebuie fructificată, cum se zice astăzi foarte des, cît mai bine în folosul nostru, ca ţară socialistă. In acest scop s-a hotărît ca cei doi reprezentanţi ai ei să viziteze şi Cuba, unde se instaurase de curînd un regim democrat-popular. Şi cum nu ne puteam duce acolo cu ... mîna goală, ni s-a dat un bogat bagaj .publicistic, totul cu caracter politic, împachetat, aproape luxos, în vreo două lădiţe portabile, bine închise, chiar ferecate. Serviciul consular al Ministerului de Externe a crezut, de fapt, era convins, că pentru tranzit prin Statele Unite n-ar fi necesară viza ambasadei lor din Bucureşti. Căci itinerarul stabilit de la început prevedea îmbarcarea la Paris pentru New York şi Mexic într-un avion „Air France44. Am plecat din capitala Franţei într-o luni, mi se pare, la ora 13,
239
    şi am ajuns în monstruosul oraş american a doua zi, la 16,00, ora locală, deşi traversarea Oceanului n-a durat decît circa şapte ceasuri. Plusul de şase ore reprezintă diferenţa de meridian. La aeroportul New York am fost trataţi mai prost decît cei mai calificaţi răufăcători. Aceasta, şi din cauza „modului de viaţă american46, dar şi pentru că paşapoartele noastre purtau viza cubaneză. Pînă la proba contrară, pe care ne-ar fi fost imposibil s-o aducem, autorităţile americane erau, evident, îndreptăţite să ne suspecteze. Relaţiile dintre Statele Unite şi Cuba erau încordate pînă la ... explozie, după circa un an de la cîştigarea independenţei acesteia din urmă. După trei ore am fost „expediaţi64 înapoi, cu acelaşi avion. De la serviciul paşapoartelor pînă la locul de îmbarcare am fost conduşi de soldaţi înarmaţi, care erau mai puţin atenţi la noi înşine, fiindcă privirile lor de oameni vigilenţi erau atrase mai mult de lădiţele noastre, încărcate, poate, după capul lor (şi mai ales al şefilor lor), cu ... explozibile.
       Drumul pînă la Paris l-am făcut în condiţii foarte confortabile : în clasa I şi cu pasageri puţini. Acolo, ambasada noastră s-a ocupat de continuarea misiunii care ni se încredinţase, după ce, bineînţeles, a cerut instrucţiuni la Bucureşti. Un amănunt hazliu nu-1 pot trece cu vederea. Tudor Bugnariu era de părere, înainte de a afla hotărîrea guvernului, să ne întoarcem acasă. Eu, dimpotrivă. Aşadar, miercuri, a treia zi, ne-am îmbarcat din nou, fără a plăti a doua oară călătoria. Agenţia Air France s-a simţit şi ea vinovată (mă exprim aşa, închi-puindu-mi că serviciul nostru consular şi-a făcut măcar autocritica, fie şi formal) şi ne-a transportat încă o dată pînă la New York. Acolo, la aeroport, ne aştepta, ca să zic aşa, Mircea Maliţa, reprezentantul permanent al României la ONU. Fusese, desigur, informat despre aventura noastră, şi, în ciuda asigurărilor date de Ambasada SUA din Paris că vom putea continua călătoria spre Mexic, existau totuşi unele îndoieli, şi atunci s-a apelat la serviciile complementare ale ambasadorului nostru. Dealtfel, şi reprezentantul agenţiei Air France din New York a făcut demersuri stăruitoare în acelaşi sens.
240
        La Ciudad de Mexico ne-am îndeplinit, cum am putut mai bine, misiunea, la şedinţele „Asociaţiei Universitare Internaţionale44, şi ne-am simţit excepţional de bine, graţie, mai ales, amabilităţii şi prieteniei tuturor oamenilor cu care ne-am întîlnit, foarte numeroşi, dealtfel. Un exemplu cu adevărat impresionant, afectiv, adică uman, vorbind. în capitala Mexicului exista o „Asociaţie de prietenie româno-mexicană44, foarte activă, datorită, înainte de toate, doamnei Berta Arenal, vicepreşedinte (şi cumnată a pictorului Siqueiros, aflat atunci în închisoare). Cîţiva membri ai acestei asociaţii ne-au aşteptat la aeroport, în plină noapte, de trei ori, fiindcă, neştiind ce se întîmplă cu noi, şi-au închipuit că am pierdut avionul sau cine ştie ce alt accident ne-a împiedicat să sosim la timp. Cu atît mai mare le-a fost bucuria a treia oară : unul dintre ei, care mă cunoştea, căci fusese la Bucureşti, cînd m-a văzut de departe, mi-a strigat numele, bucuros şi uşurat sufleteşte, ca şi cum ar fi vorbit (într-un fel oarecare chiar vorbea) în numele tuturor. Ne-au însoţit toţi pînă la hotelul în care reţinuseră camere pentru noi, plătite anticipat, încă de luni, pentru tot timpul, deşi aveam, bineînţeles, cu ce face faţă situaţiei.
        In capitolul precedent, unde am vorbit despre al III-lea Congres al hispaniştilor, am prezentat, destul de amplu, diverse aspecte, de interes general, ale vieţii din capitala Mexicului. Aici mă opresc la unele cu caracter aparent individual, dar nu mai puţin semnificative din punct de vedere social-politic. Doamna Arenal se căsătorise cu un fruntaş sindicalist din Chile, membru al partidului comunist chilian, Ocampo, fost senator cel puţin o dată acolo. Ca să scape de un ... Indezirabil destul de periculos, guvernul i-a expulzat soţia, care era cetăţeană mexicană. In felul acesta l-a trimis, foarte elegant, şi pe el în exil. Dealtminteri, situaţia partidului comunist în această ţară (ca şi în celelalte din America de Sud) era foarte grea. Încît, la ataşamentul pentru tovarăşa sa de viaţă s-a adăugat necesitatea de a evita înscenarea unui proces sau ceva asemănător, care ar fi avut un sfîrşit plin de primejdii. în Mexic, el şi-a
241
    găsit o ocupaţie, ca editor al unei reviste nepolitice, dată fiind formaţia sa de tipograf şi de ziarist.
       Tudor Bugnariu şi eu am fost aproape tot timpul oaspeţii soţilor Ocampo, fie la masă, fie după-amiaza, cînd nu mai aveam treburi la şedinţele „Asociaţiei Universitare Internaţionalei Prin ei am cunoscut cîţiva intelectuali de stingă, de la care am aflat destule lucruri pline de interes, şi nu numai din punct de vedere politic. Am cunoscut şi pe fiica lui Siqueiros, care ne-a povestit cum a ajuns tatăl său la închisoare, nu numai din cauza convingerilor lui politice, foarte avansate, ci şi pentru că avusese diferende serioase cu preşedintele ţării, unele de ordin strict personal. Un musafir aproape zilnic al prietenilor noştri era biologul Lifschitz, om în vîrstă, care plecase şi el din Chile, tot din cauza atmosferei grele, de nesuportat, din viaţa publică de acolo. De la ei şi, mai ales, de la o compatrioată a noastră, căsătorită, de mult, cu un diplomat mexican, pe care l-am cunoscut în 1945 la Moscova, unde lucra ca prim-secretar ai ambasadei ţării sale, am aflat unele lucruri despre şederea, o bucată de vreme, în capitala Mexicului, a lui Carol al II-lea şi a Elenei Lupescu. Toate aprecierile şi comentariile celor care i-au văzut, şi nu era greu să fie văzuţi, întrucît se arătau pretutindeni, în tot felul de împrejurări, erau cît se poate de defavorabile, ceea ce pe noi nu ne-a surprins deloc.
       Prietenia soţilor Ocampo s-a manifestat, pe neaşteptate şi pe nedorite, cu o forţă impresionantă, la sfîrşitul vizitei noastre în Cuba, pe care o povestesc acum pe scurt. Trebuia să stăm acolo o săptămînă, dar am stat două, fără folos, dimpotrivă, cu pagubă, după cum se va vedea. Primele şase, şapte zile au însemnat, pentru noi, o adevărată ... descoperire. Ne-am simţit, din primul moment, într-o lume absolut nouă, mai nouă decît cea din Mexic, pe care o cunoşteam atunci tot pentru prima dată. Noutatea venea, mai întîi, de la înfăţişarea exterioară a Havanei. Ceea ce am spus ceva mai înainte despre Santiago de Chile se potriveşte întocmai şi aici. Am avut tot timpul impresia, mai puternică chiar decît acolo, că mă găsesc într-un oraş spaniol : clădirile, străzile şi celelalte lucruri de ordin material, care alcătuiesc
242
    fizionomia unui oraş, îmi aminteau de Spania, mai ales de partea ei nordică. Nouă ni s-a părut şi „omenimea*. amestecul foarte vizibil, de albi, puţini, creoli, mulatri şi negri, care apar, rînd pe rînd sau mai mulţi odată, la tot pasul. Am văzut acolo o negresă de o frumuseţe extraordinară, prin nimic inferioară celei mai frumoase femei din Europa sau din altă regiune a lumii : privită atent şi de aproape, uitai că aparţine rasei negre, din care nu mai păstrase decît culoarea.
       L-am revăzut pe Nicolas Guillen, pe care îl cunoscusem la Bucureşti. M-a primit o dată şi la el acasă, unde i-am cunoscut familia, dar, de mai multe ori, la un fel de club al scriitorilor, unde venea regulat, în fiecare zi, se pare şi cu treburi să le zic administrative, căci se pare că acolo era şi sediul oficial al creatorilor din domeniul literaturii. L-am cunoscut şi pe Alejo Car-pentier, prozator talentat, fără îndoială, dar puţin simpatic, nu numai ca persoană, ci şi din cauză că făcea — aşa mi se părea mie— o figură aparte, nepotrivită din punct de vedere politic.
       Deoarece eram atunci vicepreşedinte al Comisiei naţionale pentru UNESCO, gazdele au folosit această calitate a mea şi au organizat o întîlnire cu conducătorii oficiului cubanez pentru relaţiile cu străinătatea. Am ţinut o conferinţă, anunţată din timp, cu afişe şi cu invitaţii speciale, după care au urmat discuţii, prelungite şi, în general, interesante, în legătură cu tema tratată de mine, care privea relaţiile internaţionale de toate felurile, în frunte cu cele politice, foarte la ordinea zilei acolo şi în momentul acela.
       Şederea noastră în Cuba trebuia să dureze o săp-tămînă. Ea a durat două, nu numai fără folos, ci cu pagubă, mare, financiară şi nervoasă. Fiind păţiţi în ce priveşte viza americană, am depus paşapoartele la serviciul consular, pentru întoarcerea în ţară, via New York, încă din primele zile ale sosirii noastre la Havana. In treacăt spus, Ambasada SUA (ca şi alte reprezentanţe diplomatice) îşi avea sediul într-un cartier marginal, foarte modern, în stil iankeu : blocuri înalte de 10—12 etaje şi, în general, frumoase, cu grădini şi pajişti întinse, în contrast enorm cu restul oraşului. Car-
243
    tierul purta un nume special, bogat în semnificaţii : Vedado, adică, pe româneşte, „oprit, interzis^, deci „rezervaţiew, nu însă pentru indigeni, ci pentru ... stăpînii lor. Ne-am interesat zilnic de viză, şi totdeauna ni se spunea să aşteptăm, cum aşteaptă şi ei avizul Departamentului de Stat. (Cred că era o minciună.) Zilele treceau, în fiecare din ele credeam că vine aprobarea, şi de aceea nu ne-am deplasat din capitala Cubei nici măcar la distanţe de 40—50 km, de teamă să nu întîrziem fără rost. Ne plimbam prin oraş, pe o căldură toridă, cînd oboseam, veneam, leoarcă de sudoare, la hotel, unde aveam aer condiţionat aşa de rece, încît aproape îngheţam. In una dintre ultimele zile ale celei de-a doua săptămîni ni s-a spus că nu se acordă viză unor persoane particulare din ţările socialiste. întrebarea noastră, care era, de fapt, un reproş, de ce nu ni s-a anunţat din timp acest lucru, ştiut de ambasadă, dar necunoscut nouă, a rămas fără răspuns, prin punerea receptorului în furca aparatului telefonic.
        Ne-am întors deocamdată în Mexic. Acolo am stat pe capul prietenilor Arenal — Ocampo, pînă am primit de la Washington, prin bunăvoinţa lui George Maco-vescu, consilier la Ambasada României din SUA, bani, insuficienţi însă, din greşeala noastră de calcul a drumului cu avionul de la Ciudad de Mexico la Toronto. Restul ni l-au împrumutat gazdele, cu o amabilitate extraordinară şi spre jena, la fel de mare, a noastră, tocmai din cauza aceasta. Viza canadiană am obţinut-o extrem de uşor, şi, deşi era numai de tranzit — aşa o cerusem noi — ea ne permitea, aşa ni s-a spus la aeroport, să şi stăm acolo o zi sau două. Aventura noastră, căci a fost o adevărată aventură, au comentat-o, şi în timpul desfăşurării ei şi după sosirea noastră acasă, membrii familiilor, prieteni şi cunoscuţi, oamenii de pe stradă etc., în fel şi chip. Devenisem adevăraţi eroi, calificativ care corespundea în-trucîtva adevărului, mai ales în ce priveşte pe prietenul Bugnariu, care, deşi mult mai tînăr decît mine, a suportat, din cauza sănătăţii sale, mult mai greu toate peripeţiile acestei aventuri. Soţia mea m-a primit aproape cu ... asprime. Nici n-a venit la aeroport, cum făcea totdeauna în împrejurări asemănătoare. Mă făcea ... vi-
244
    novat de faptul că, după expedierea noastră de către americani de la New York la Paris, am acceptat, ba, dădea a înţelege, fără să greşească prea mult, am stăruit chiar să repetăm traversarea Oceanului, spre a ne duce la bun sfîrşit misiunea. Mi-a folosit totuşi această experienţă şi din punct de vedere politic : am cunoscut direct un aspect al celebrului mod de viaţă american ! Şi aceasta mi-a întărit convingerea că este vorba de o lume cu totul aparte, foarte deosebită de cea europeană, indiferent de condiţiile de viaţă ale fiecărei ţări din bă-trînul nostru continent.
       în 1963 se împlineau o sută de ani de la prima lecţie de Limba şi literatura română, ţinută într-o universi-tate italiană (poate şi europeană). Conducerea noastră culturală a crezut că această aniversare nu trebuie trecută cu vederea. S-a luat, desigur, contact şi cu forurile de resort din Italia, care erau deopotrivă de interesate să comemoreze evenimentul. Persoana însărcinată cu ţinerea cursului amintit a fost italianul Vegezzi Ruscalla, care a trăit cîţiva ani în ţara noastră, ca profesor de limba sa maternă la liceul din Brăila, mi se pare, şi cunoştea, deci, bine şi limba noastră. Nu ştiu cum şi de ce — dealtfel, detaliul n-are importanţă — şi-a început activitatea la Universitatea din Torino. Am participat, împreună cu colegii de academie Emil Petrovic* şi Constantin Daicoviciu, la festivităţile organizate acolo* mult mai ample decît ne-am fi aşteptat, prezentînd comunicări, din domeniul nostru de activitate, la sesiu-* nea ştiinţifică programată cu acest prilej. Am fost excepţional de bine primiţi, datorită mai cu seamă rectorului universităţii, un om energic şi entuziast, care era mîndru de activitatea desfăşurată de colegii săi, indiferent de specialitate. (El însuşi era jurist.) Am putut astfel să cunoaştem, între altele, regiunea Val D’Aosta* din apropierea graniţei cu Franţa, unde, dacă ţin bine minte, existau un muzeu arheologic şi un şantier de săpături. Fapt este că am fost însoţiţi acolo de decanul Facultăţii de Litere, care era arheolog. Ne-am putut da seama, pe viu, cum se spune, de întrepătrunderea culturală, inevitabilă în zone de contact. Dacă n-am fi ştiut unde ne aflăm, ne-ar fi fost greu să răspundem, cu oare-
245
    care certitudine ; puteau fi acolo la fel de bine, adică de potrivit, judecind după limba şi comportamentul oamenilor, atît Italia, cit şi Franţa.
       După această scurtă, dar foarte instructivă excursie, am vizitat, într-o localitate din apropiere, pe văduva fostului profesor de Limba şi literatura italiană de la Universitatea din Cluj, Giandomenico Serra. Colegii mei clujeni ştiau bine ce se întîmplase cu acest valoros om de ştiinţă, inamic declarat al fascismului. După o activitate desfăşurată cu mult succes, vreme îndelungată, la noi, a trebuit să se supună ordinului de „rechemare44 în patria sa, unde a continuat să lucreze ca profesor la Universitatea din Napoli. L-am vizitat acolo, prin ianuarie 1958, în timpul unei escale de două zile a vaporului nostru „Transilvania44. Am petrecut cîteva ore în casa lui şi nu pot uita atmosfera de intimitate familială model, creată mai cu seamă de soţia sa, o femeie admirabilă, de o mare blîndeţe şi delicateţe. După moartea lui, produsă în localitatea (cu nume uitat de mine) din nordul Italiei, regiunea sa natală, doamna Serra s-a îmbolnăvit grav, ceea ce, surprinzător în cel mai înalt grad, nu i-a ştirbit, cel puţin aparent, cu nimic, calităţile ei umane excepţionale. Ne-a primit şi a stat de vorbă cu noi ca şi cum ei nu i s-ar fi întîmplat nici o nenorocire, afară de pierderea soţului său, despre care ne-a povestit lucruri necunoscute chiar tovarăşilor mei clujeni.
       Universitatea din Torino s-a revanşat, întorcîndu-ne vizita. (Noi am participat acolo ca membri ai corpului didactic.) Au venit rectorul şi decanul Facultăţii de Litere, care au luat cuvîntul (ultimul a prezentat o comunicare propriu-zisă) la şedinţa solemnă organizată de Universitatea din Bucureşti. Primului profesor italian de Limba şi literatura română — Vegezzi Ruscalla, amintit mai înainte — i-a corespuns la noi primul profesor de Limba şi literatura italiană de la universitatea bucureşteană, Gian Luigi Frollo, italian stabilit la noi de multă vreme. Despre viaţa şi despre activitatea lui didactică şi ştiinţifică am vorbit eu la şedinţa pomenită chiar acum.
246
        Anul 1964 a fost bogat în manifestări de felul celor descrise în paginile precedente. La prima dintre ele am luat parte singur. Este vorba de congresul „Asociaţiei de lingvistică şi filologie a Americii Latine“ (ALFAL), ţinut, în ianuarie 1964, la Vina del Mar (Chile). Academia, la sugestii venite, probabil, de la un for conducător, a crezut că trebuie folosit acest prilej pentru o călătorie de informaţie şi în alte ţări ale Americii Latine, şi anume : Brazilia, Uruguay şi Argentina. (In aceasta din urmă n-am ajuns, fiindcă mi s-a refuzat viza de intrare.) Am început cu Brazilia, unde aveam o legaţie (transformarea ei în ambasadă s-a produs mai tîrziu), condusă de Gheorghe Ploieşteanu (cu gradul de ministru plenipotenţiar). Acest tovarăş izbutise, în scurtă vreme, să-şi creeze în capitala Braziliei (Rio de Janeiro avea această calitate numai de fapt, în puterea tradiţiei, dar şi a unor împrejurări obiective, despre care voi vorbi mai departe) o poziţie politică şi umană cu totul excepţională. Aceasta, graţie unor calităţi bine folosite, în frunte cu bunul-simţ al unui om simplu, în sensul înalt al cuvîntului, şi cu un humor bine dozat şi pus în acţiune cînd şi unde se cuvenea. Un singur exemplu, foarte elocvent. Se împrietenise, omeneşte vorbind, cu preşedintele Academiei de Litere, om cultivat şi inteligent, mare moşier, pe care îl invita la dînsul cu diverse prilejuri şi căruia îi întorcea, bineînţeles, vizitele. La un dejun, oferit cu prilejul prezenţei mele acolo, după ce atmosfera se încălzise puţin — e vorba de atmosfera psihică, fiindcă cea fizică era aproape insuportabilă, ca în toiul verii în regiunile tropicale — diplomatul român îşi întreabă oaspetele, dacă ştie exact cîte mii de hectare are latifundiul său şi de cîte ori pe an îl vizitează. Cel întrebat a făcut haz, fiindcă a înţeles poanta şi a apreciat-o, estetic vorbind.
        Datorită acestor legături, tovarăşul Ploieşteanu a putut să obţină, în primul rînd, prin preşedintele ei, a primire a mea la Academia de Litere, cu un salut scurt din partea acestuia, cu o prezentare a activităţii mele, făcută de un membru al ei, domnul Aurelio Buarque de Hollanda Ferreira, participant cu un an sau doi în urmă la Cursurile de vară de la Sinaia, şi cu răspunsul
247
    meu, în care am insistat asupra afinităţii spirituale dintre ţările noastre. Spre deosebire de fostele colonii spaniole, Brazilia este o ţară de cultură, în linii mari, franceză, ceea ce s-ar explica prin faptul că Portugalia, vechea „stăpînăw aici, nu s-a putut impune, în mod natural, bineînţeles, din punct de vedere cultural, cum a reuşit Spania în restul Americii Latine. La întoarcere, în drum spre ţară, m-am oprit din nou la Rio, de astă dată ca invitat al ministrului nostru, ca să văd celebrul în toată lumea carnaval, al cărui toi era la 8 şi 9 februarie. Al doilea popas în acest oraş, cel mai frumos din lume, cum este apreciat, în general, şi, zic eu, pe bună dreptate, mai cu seamă ca aşezare, între ocean şi munte, m-a ajutat să-mi îmbogăţesc informaţia cu privire la această imensă ţară şi la oamenii ei.
        Am vizitat acasă la el pe profesorul universitar An-tenor Nascentes, mulatru, pe care de asemenea l-am avut într-o vară invitat la cursurile amintite. I-am cunoscut familia, destul de numeroasă, împrăştiată în parte, prin căsătorie, în alte cartiere ale oraşului. N-am simţit absolut nici o urmă din vreun complex de inferioritate rasială, cum îmi închipuiam eu, ţinînd seamă de regimul politic, care, de multă vreme, era, în întregime sau parţial, de dreapta, precum şi de existenţa, în Brazilia, a unui număr mare de germani, stabiliţi acolo după primul, ba chiar şi după al doilea război mondial. Mi-am explicat această stare de spirit a mulatrilor (şi, prin ei, a negrilor şi a chinezilor, mult mai numeroşi şi mai vechi decît europenii imigraţi de-a lungul timpului) prin atmosfera generală pe care am constatat-o şi plimbîndu-mă pe străzi, intrînd în magazine şi în localuri publice, dar şi, mai cu seamă, în cele două nopţi, prelungite, din interes aş zice şi ştiinţific, ale carnavalului, aşa cum l-am văzut foarte de aproape. Cele patru „colonii naţionaleu ale oraşului — le-am amintit mai sus — s-au produs, cu cîntecele, dansurile şi costumele lor specifice, în cea mai deplină libertate şi în tot aşa de impresionantă înţelegere umană unele faţă de altele. Mă întrebam, uneori, dacă un spectacol similar, în ce priveşte conţinutul şi ca complexitate „etnică“, s-ar fi desfăşurat în acelaşi mod într-o ţară din continente cu re-
248
    putaţie bună în ce priveşte civilizaţia. Profesorul Nas-centes mi-a spus, între altele, că un negru poate intra, fără a fi ... deranjat în vreun chip oarecare, în cel mai luxos restaurant, dacă are cu ce plăti consumaţia. Dealtfel, problema rasială se pune, în măsura în care pot aprecia pe baza informaţiei mele, desigur lacunară, numai în Statele Unite şi în Africa Australă, şi exclusiv pentru negri. Incercînd o explicaţie, aproape mă sperii la gîndul, contra căruia nu pot lupta, fiindcă mă împiedică istoria, că, în aceste două părţi ale lumii, stă-pîni şi conducători politici sînt urmaşi ai unor europeni, care şi-au părăsit patriile ca să scape de persecuţii. Certitudine deplină am, făcînd această afirmaţie, numai cu privire la Statele Unite. Cît despre olandezi (burii, cum îi se spunea în timpul luptei duse de ei împotriva englezilor la începutul secolului nostru), nu ştiu din ce cauză au plecat din ţara lor ca să se stabilească în Africa de Sud. Amănuntul prezintă importanţă ştiinţifică, ceea ce în ochii mei contează enorm. Din punct de vedere uman, el poate şi chiar trebuie să fie înlăturat. Fapt este că şi actualii stăpîni ai acestei părţi din lume au fost persecutaţi într-un fel oarecare de alţii mai puternici şi după ce au scăpat de aceştia, au devenit ei înşişi persecutori, şi încă mult mai cruzi decît ai lor de pe vremuri.
        Noua capitală a Braziliei avea atunci vîrsta unui copilaş. De aceea, vizitînd-o, din păcate pe o ploaie extraordinară, care n-a ţinut tot timpul, dar destul, ca să influenţeze în rău asupra stării mele de spirit, am rămas surprins mai mult neplăcut. Unde şi unde cîte un edificiu, cu distanţe enorme de la unul la altul, neverosimil de disproporţionate în ce priveşte lungimea, lăţimea şi înălţimea lor, fără vegetaţie între ele şi parcă pierdute în imensitatea spaţiului în care luaseră fiinţă. Peste treisprezece ani, în a doua mea vizită, impresiile mele au fost cu totul altele, cum am arătat în capitolul precedent. De la Brasilia nu mi-a venit greu să vizitez capitala provinciei („statului4*, cum i se spune oficial) Goiâs, oraş universitar, cu înfăţişare, în general, aproape rustică, în stil mare. M-a condus tînărul profesor Atico Boas, care a participat la cursurile de la Sinaia şi ştia bine limba noastră. Aflase din timp despre călătoria
249
    mea în Brazilia şi s-a deplasat anume în noua capitală a ţării, spre a mă duce să-i văd locul de muncă şi de viaţă.
        Din Brazilia — am în vedere primul meu stagiu în această ţară — am plecat la Vina del Mar (Chile), unde aveau să se desfăşoare lucrările congresului ALFAL-ului. Acest oraş, cu o populaţie mică, mai ales dacă ne referim la cele mai multe ale Braziliei, este port la Oceanul Pacific şi aproape legat de Valparaiso (= Valea Paradisului), în sensul că distanţa care le separă nu constituie o piedică, nici chiar pentru... sedentari, de a face o plimbare de la unul la altul, cu sentimentul că n-ai ieşit, nici n-ai intrat din şi în localităţi diferite. Valparaiso îşi merită cu prisosinţă acest nume poetic. Aşezarea naturală a fost ajutată de oameni, care s-au lăsat antrenaţi de poziţia locului şi l-au împodobit cu vile şi edificii frumoase, de dimensiuni... normale pentru o asemenea regiune, şi cu grădini bogate în vegetaţie de toate soiurile şi dimensiunile, toată exotică pentru un european dintr-o ţară temperată.
        Congresul s-a desfăşurat în secţii, după temele supuse cercetării şi discuţiei. Au predominat, cum era şi logic, dat fiind rostul „Asociaţiei4*, indicat în însăşi titulatura ei, problemele de lingvistică şi de istorie literară ale Americii Latine. Eu am prezentat o comunicare despre studiile de hispanistică în România, care a fost foarte bine primită, graţie nu valorii ei ştiinţifice — era vorba doar de un fel de bibliografie, bineînţeles anali-tieă şi critică, — ci interesului trezit în rîndul ascultătorilor pentru o terra incognita din punctul lor de vedere. Am dat şi informaţii, amănunţite, privind modul cum se lucrează la catedra de Spaniolă, creată de curînd, a Facultăţii de Filologie din Bucureşti. Profesorul Justino Cornejo (Ecuador), pe care îl avusesem invitat la cursurile de la Sinaia, om entuziast prin temperament, a luat cuvîntul, cerînd nici mai mult, nici mai puţin decît introducerea studiului Limbii şi literaturii române la universităţile (sau la unele dintre ele) latino-americane, ca să... răspundă, cum se cuvine, la... gestul românilor, care studiază limba şi literatura spaniolă. Tot‘prin noutatea evenimentului — prezenţa unui „romanic44 dintr-o
250
    ţară foarte îndepărtată — s-a ajuns la desemnarea mea ca preşedinte al unei comisii menite să facă propuneri, pe baza discuţiilor care au avut loc în diversele secţii ale congresului. Nu pot trece cu vederea o întîmplare, dureroasă, petrecută tîrziu, după înlăturarea sălbatică a regimului democratic instaurat în Chile de către Allende. Secretarul comitetului de organizare a fost profesorul Gaston Carrillo Herrera. La cîtva timp după instalarea la putere a generalului Pinochet, am primit de la soţia sa, care se găsea la Hamburg — era de origine germană — o scrisoare deznădăjduită în legătură cu soarta tovarăşului ei de viaţă. Îmi cerea ajutorul. Cum să i-I dau ? I-am scris cum am crezut mai potrivit, ca s-o consolez într-o oarecare măsură. La Viena, cu ocazia Congresului lingviştilor (august-septembrie 1977), mă trezesc, într-o pauză, cu un domn, care îşi declină numele. Fără aceasta, nu l-aş fi recunoscut, şi nu, în primul rînd, fiindcă trecuseră treisprezece ani. Era el. Scăpase din infernul fascist al patriei sale. M-am bucurat din toată inima.
       De la Vina del Mar m-am dus la Santiago, capitala ţării. Deoarece acest nume, care însemnează „Sfîntul Iacobu (Iacob cel Mare, apostol al lui Isus, care a ajuns cu propaganda pentru noua religie pînă în Spania, unde s-a şi săvîrşit din viaţă), îl poartă mai multe oraşe din ţări de limbă spaniolă, i se adaugă, pentru evitarea confuziilor, de Chile, în cazul de faţă, de Compostela, pentru cel din Spania etc. Am stat numai trei zile, dar cu folos mare, datorită primirii de care m-am bucurat. Aveam, pentru un profesor universitar, comunist, o scrisoare dte la fiica sa, care făcea studii la Conservatorul din Bucureşti. Prin el am cunoscut cîţiva intelectuali, toţi, fie membri de partid, fie simpatizanţi. Intr-o seară am luat masa cu toţii — eram vreo 10—12 — într-un restaurant, unde am stat pînă tîrziu. Am aflat tot felul de lucruri, interesante şi instructive.
       Am primit, pentru Chile, şi o sarcină, pe jumătate oficială. Familia academicianului Ştefan S. Nicolau avea, mai bine zis avusese, căci nu mai trăia, o rudă foarte apropiată, stabilită acolo de zeci de ani. Prin muncă, dusă temeinic şi cu pricepere, ajunsese — aşa se spu-
    nea — proprietar al unei mine de cupru, a cărei valoare se ridica la multe milioane de dolari. Despre acest lucru a fost informat şi guvernul nostru (cred că prin Ministerul Afacerilor Externe, la moartea fostului cetăţean român). Un tovarăş dintre cei care au participat la masa amintită — îi spun aşa, fiindcă era membru de partid — m-a pus imediat în legătură cu un avocat. Acesta s-a interesat pe unde a crezut că poate descoperi ceva — la ministerul de resort, la primărie etc. — pe baza informaţiilor, destul de sumare, pe care i le-am furnizat eu. Am stat în Santiago numai trei zile şi, pînă la plecare, n-am aflat nimic vrednic de luat în seamă. Ce s-a mai întîmplat după aceea acolo, de asemenea mi-a rămas necunoscut. Fapt este că, pînă la urmă, chestiunea nu s-a rezolvat în sensul dorit.
        Capitala statului Chile mi-a făcut impresia unui vechi oraş spaniol, prin cele mai multe dintre trăsăturile lui caracteristice. Mai întîi, clădirile şi străzile, cu aspect, adesea, aproape medieval. Nici un cartier nu părea modern în întregime sau în cea mai mare parte, deşi blocurile sînt relativ numeroase, dar împrăştiate. Tipul indian, puţin răspîndit. Constatarea o fac cu toată rezerva, dat fiind foarte scurta mea şedere în acest oraş. Altfel, ţinuta oamenilor, în mişcare, în gesturi şi în conversaţie, mai degrabă reţinută, amintind de spanioli numai în ce priveşte demnitatea, care poate părea gravitate sau chiar neîncredere în oameni. In ansamblu, o amintire plăcută şi, dacă se poate spune, liniştitoare. Viza argentineană trebuia s-o iau aici, fiindcă, nu ştiu din ce cauză, n-am obţinut-o în ţară. Nu pot uita pe doamna de la ambasada Argentinei în Chile : cît de politicos, aproape amabil, m-a informat că cererea mea a fost pur şi simplu respinsă. „Regretul44 şi l-a exprimat prin verbul lamentar „a (de)plînge44, desigur pentru a mă consola. Eu am regretat, nu numai foarte sincer, ci şi dureros, că mi s-a refuzat viza. Totdeauna am dorit să ajung în această ţară, care, probabil sub influenţa unor lecturi, mi s-a părut „poetică44, adică altfel decît toate celelalte ale Americii Latine. Dorinţa aceasta o am şi acum, căci mi-a crescut, după ce, cum voi arăta mai departe, am văzut ceva din ea în ... două ore de plim-
252
    bare de la aeroportul Buenos Aires la ambasada noastră şi înapoi.
       Din Santiago de Chile am plecat la Montevideo, fără nici un fel de dificultăţi. Acolo am fost ... despăgubit, în stil mare, de necazul eşecului cu viza argentineană. Un tînăr, atunci, lingvist uruguayan, fost elev al lui Eugen Coşeriu, care nu mai era acolo (obţinuse o catedră în Europa), José Pedro Rona, a avut tot timpul o grijă extraordinară de mine, şi în toate sensurile. Participase cu ani în urmă la prima ediţie a Cursurilor de vară de la Sinaia, ca invitat propriu-zis al nostru (nu ca persoană, ci ca sudamerican, recomandat însă de autoritatea şcolară din Montevideo), împreună cu alţi doi latino-americani : Luis Jaime Cisneros (Perü) şi Serrano Pérez (Argentina). Tustreilor, guvernul nostru le-a suportat toate cheltuielile (inclusiv transportul). A vrut, sincer, să răspundă, după puteri, la generozitatea noastră. Va fi contribuit şi calitatea sa de fost studenţ^al româ-nului Coseriu. care nu se poate şa nu-i fi vôrBîr deT mine şi de alţi lingvişti arţarii noastre. ^ .. ..........
       Voi enumera numai evenimentele mai importante ale şederii mele la Montevideo pe baza programului întocmit de Rona. Am ţinut două conferinţe, pe care, după plecarea mea, le-a şi publicat într-o broşură de 31 de pagini, sub titlul Dos estudios de lingiiistica romanica, Montevideo, 1964. Una se ocupă de lexicul limbilor ibe-ro-romanice, cealaltă, de română şi spaniolă, ca arii periferice ale României. La nu mai ştiu care dintre ele ploua torenţial, şi totuşi am avut un public destul de numeros, datorită şi faptului, provocat tot de „regiso-rul44 meu, că au venit vreo 10—12 membri ai coloniei române, cu care am stat mult de vorbă după conferinţă. Punctul culminat al ... spectacolului l-a constituit apariţia mea, cu... vocea, la Radio, unde am comunicat ascultătorilor impresiile din călătoria întreprinsă prin America Latină. Şi, deoarece unii cititori ai „Memo-riilor44 mele mi-au reproşat, amical, că sînt, în general, prea ... sobru, le spun aici că, după terminarea „turneului44 meu, am vorbit despre el colegilor şi studenţilor de la Facultatea de Limbi romanice şi, cînd am ajuns la emisiunea de la Radio, m-am lăudat că, deşi am vor-
253
    bit acolo după o ... actriţă, am avut un succes de public prin nimic inferior în comparaţie cu al acesteia. (Am reprodus pur şi simplu aprecierea lui Rona.)
       Montevideo, aşa cum l-am văzut eu, diferă foarte mult, nu numai de Santiago de Chile, de unde veneam acolo, ci şi de alte oraşe din ţări sud-americane de limbă spaniolă văzute de mine înainte sau după aceea, de pildă Havana şi Lima. Deosebirea esenţială constă în aspectul iui de oraş, pe de o parte, nord-american — aceasta din cauza numeroaselor edificii cu multe etaje, fără să se poată compara totuşi nici chiar cu Montréal din acest punct de vedere, pe de alta, european sau aproape european, în ce priveşte pe oameni şi atmosfera spirituală, creată, evident, de aceştia. Tipuri „indiene44 n-am văzut. In plimbările mele pe străzile lui, nu numai centrale, mă uitam adesea la numele locatarilor imobilelor cu patru şi cinci etaje, care alcătuiau majoritatea. Extrem de multe, italieneşti. Această constatare m-a ajutat să găsesc explicaţia atmosferei umane amintite aici, cel puţin în bună parte. Oraşul acesta, poate şi altele, din provincie, care nu prea contează, fiind puţine şi slab populate, reprezintă creaţii relativ recente (circa două secole), care au crescut ulterior prin imigraţie europeană. Dealtminteri, Montevideo adăposteşte aproape 50% din populaţia ţării.
       Am cunoscut cîţiva profesori ai universităţii locale, printre ei, un valoros biolog, cu formaţie ştiinţifică franceză, al cărui nume l-am uitat. Era foarte avansat ca concepţie în toate privinţele. Am aflat de la el destule lucruri, care îmi explicau situaţia social-politică a ţării, aproape bună atunci, în comparaţie cu cea de astăzi. Exista destulă libertate a presei şi, în general, a cuvîn-tului (la întruniri politice, conferinţe publice etc.). Din conducerea universităţii — mă gîndesc la consiliile profesorale ale Facultăţilor — făceau parte şi studenţi, care, preciza interlocutorul meu, se orientau mai just decît mulţi profesori în probleme social-politice.
       Localuri de distracţie sau, mai degrabă, de petrecere (în sensul etimologic al cuvîntului), în frunte cu restaurantele, multe, mai toate pline seara, pînă tîrziu. Foarte mulţi vizitatori erau străini, veniţi anume să cunoască
254
    oraşul şi ţara. La o distanţă, nu prea mare, se află localitatea, celebră prin aşezare geografică şi mai celebră, cel puţin acum 12—15 ani, în lumea diplomatică şi, prin aceasta, în presa internaţională, Punta del Este, unde s-au adunat, în cîteva rânduri, pentru conferinţe politice, reprezentanţii conducerilor politice ale ţărilor americane. O impresie cu totul insolită şi de aceea de neuitat mi-a făcut meşteşugul de a pregăti fripturile, nu la bucătărie, ci în restaurantul însuşi, unde clienţii aşteptau executarea comenzii, asistînd, cu plăcere şi, neofiţii, ca mine, de pildă, cu mare curiozitate, desfăşurarea spectacolului. Căci era un adevărat spectacol. Grătarul, cum am spune noi, consta dintr-un cilindru de fontă groasă, înalt de peste un metru, cu un diametru aproape la fel de mare, umplut ochi, probabil cu cărămidă, şi deasupra acoperit, poate, cu pămînt de un anumit soi. Cilindrul servea drept vatră, în sensul că pe el se aprindea focul, enorm ca dimensiuni şi cu flacără, relativ mică, tot timpul. Carnea, de vită, mai rar de pasăre, care trebuia friptă, era înfiptă în ţepuşe de metal, fixate pe marginea superioară a cilindrului într-un cerc mobil de metal. Bucătarul mişca acest cerc de jur împrejurul focului, şi astfel carnea se frigea încet şi treptat, adică foarte bine. Mi-am amintit, pe cale livrescă, de povestirile noastre cu haiducii de pe vremuri, care procedau în acelaşi fel, empiric, fireşte, ca să zic aşa, dar cu acelaşi efect, cînd frigeau oi şi miei întregi, adesea chiar viţei, după împrejurări.
        Capitala Uruguayului are un fel de prelungire, numită Carrasco, orăşel de vile, toate mici, cu cel mult un etaj, în stiluri de o mare varietate şi extrem de atrăgătoare, datorită şi faptului că toate aveau grădini, cu arbori şi, mai ales, cu arbuşti exotici, mai puţin cunoscuţi în Europa, aceştia, mai totdeauna cu flori propriu-zise, de ornament. Am cunoscut acolo două românce, fiică şi mamă, originare din nordul Moldovei. Cea dintîi se stabilise acolo prin 1944 sau 1945. In mai puţin de douăzeci de ani devenise un adevărat om de afaceri, nu în stil mare, oarecum american, dar impresionant pentru mine, poate şi din cauza ...sexului. Avea o „făbricuţă“ de ciocolată, foarte bine utilată, şi un atelier de confecţii femeieşti. Ambele întreprinderi erau rentabile. Ele se găseau, bineînţeles,
255
    în Montevideo. Proprietara lor, care locuia în Carrasco* se deplasa în maşină, pe care o conducea singură. Maşină avea şi băiatul ei, student la Facultatea de Arhitectură, unde se distingea ca un element de primul rang, cum am aflat de la decanul instituţiei, pe care l-am cunoscut la o agreabilă recepţie oferită de însărcinatul cu afaceri al Ambasadei (aceasta, cu sediul la Buenos Aires), profesorul Traian Moraru. Mama doamnei venise acolo de puţină vreme, dar pentru totdeauna. O bătrînică extrem de simpatică prin felul ei de a se prezenta şi a vorbi : inteligentă, vioaie, cu mult bun-simţ şi cu humor autentic. Nu pot trece sub tăcere, cum spun... francezii, un episod din timpul conversaţiilor noastre. Aflînd că este originară din Botoşani, am întrebat-o dacă ştie ceva despre o „con-temporană“ a mea, botoşăneancă, fostă elevă a celebrului pension ieşean „Humpel“ (întemeiat de sora lui Titu Maiorescu). I-am pus această întrebare şi pentru că eleva în discuţie era considerată ca foarte frumoasă — mie nu mi se părea chiar aşa, deşi (din punctul meu de vedere, tocmai din cauză că) semăna cu Mona Lisa, a cărei frumuseţe, mult lăudată (e vorba de modelul picturii), pe mine nu mă prea atrăgea — dar şi din cauză că bunul meu coleg de liceu, botoşănean el însuşi, cunoscutul şi preţuitul critic muzical dintre cele două războaie, Emanoil Ciomac, era îndrăgostit nebuneşte de dînsa. M-a surprins enorm şi totodată m-a înduioşat, retrospectiv, răspunsul doamnei : „Eu eram aceea !“ Odată dezvăluit secretul, mi s-a părut că pot merge mai departe cu indiscreţia : „De ce i-aţi refuzat mîna ?“ „Era de o gelozie nemaipomenită, şi1 eu doream să duc o viaţă de familie calmă, fără... incidente şi accidente !u Duioşia mea a crescut, gîndindu-mă la suferinţa reputatului muzicolog, care, în momentul acela, nu mai era printre cei vii.
       Spre sfîrşitul primăverii anului 1964, Universitatea din Viena a comemorat împlinirea a 60 de ani de la întemeierea „Institutului de Filologie română“. In vremea aceea, titularul catedrei de Filologie romanică era marele lingvist W. Meyer-Lubke, care avea colaborator, ca „Pri-vat-Dozent“ pentru limba noastră, pe Sextil Puşcariu. Amîndoi vor fi luat iniţiativa creării unui centru de studii româneşti, cu atît mai mult, cu cit universitatea vienezâ
256
    avea mereu studenţi români, cetăţeni ai imperiului austro-ungar, dar şi unii veniţi din ţară pentru specializare. Printre aceştia din urmă trebuie amintit D. Caracostea, care şi-a luat doctoratul acolo şi a lucrat un timp la catedra maestrului său, cu titlu onorific, ca asistent. Studiul limbii noastre avea la Viena o tradiţie destul de veche. Adolfo Mussafia, predecesorul lui W. Meyer-Liibke la catedra amintită, se ocupa în prelegerile sale şi de română. După primul război mondial, institutul, care primea o subvenţie de la guvernul nostru, a dispărut, din cauza noilor condiţii de viaţă produse de marea conflagraţie mondială. Interesul ştiinţific pentru limba română s-a menţinut totuşi şi continuă să existe, fără întrerupere, pînă astăzi prin lectoratul special pe care l-au condus compatrioţi de-ai noştri, în general bine pregătiţi şi bine aleşi. In epoca Meyer-Liibke au dobîndit curiozitate ştiinţifică pentru limba noastră numeroşi elevi ai săi, unii deveniţi celebri, ca, de pildă, M. G. Bartoli, Leo Spitzer, Ernst Gamillscheg. Acesta din urmă are cîteva lucrări, unele sub formă de cărţi, consacrate acestui idiom romanic. Leo Spitzer a publicat mai ales articole, numeroase, multe în periodice româneşti, tratînd probleme mai ales etimologice, sintactice şi stilistice, toate cu măiestria sa bine cunoscută.
       Evenimentul ale cărui aspecte mai importante le-am prezentat pînă aici n-a fost trecut cu vederea de forurile noastre conducătoare. Fiind directorul Institutului de lingvistică al Academiei, am fost însărcinat eu să reprezint acolo disciplina noastră. A avut loc o şedinţă solemnă, cu participarea, activă, prin cuvîntări, a rectorului universităţii, a titularului catedrei de Filologie romanică, prof. Cari Theodor Gossen, şi a ambasadorului nostru. Eu însumi am adus salutul lingviştilor români, oprin-du-mă îndeosebi la realizările lor în condiţiile create după reorganizarea învăţămîntului universitar şi a Academiei.
       La începutul lui octombrie 1964 s-au desfăşurat la Bucureşti, timp de patru zile, lucrările „Conferinţei naţionale de lingvistică românească44, cu participare internaţională. Au fost invitaţi lingvişti atît din est, cît şi din vest, care se ocupă sau, cel puţin, se preocupă, de limba
257
    noastră. Cititorii curioşi să afle mai multe lucruri decît cele ce urmează pot consulta revista Limba română, voi. XIV, 1965, p. 175—177, unde a apărut o dare de seamă amănunţită despre această manifestare, intitulată, modest (şi prudent), conferinţă. Dau, mai întîi, numele confraţilor străini, care au fost prezenţi, în mod activ, cu referate, comunicări şi intervenţii la discuţii, în ordinea fixată prin programul sesiunii : R. A. Budagov (Moscova), Alf Lombard (Lund), V. Kiparsky (Helsinki), VI. Georgiev (Sofia), L. Tamâs (Budapesta), L. Mourin (Gând), Eqrem Cabej (Tirana), W. Bahner (Leipzig), VI. Horejsi (Praga). Au mai participat (numai la discuţii), J. Gjinari (Tirana), C. Th. Gossen (Viena), Alain Guiller-mou (Paris) şi J. Huskova (Brno). Problemele de bază supuse analizei au fost următoarele : Dicţionarul limbii române ; Tratatul de istorie a limbii române ; Limba română literară ; Dialectologia românească ; Gramatica limbii române ; Metode noi de cercetare a limbii.
       Succesul acestei reuniuni a fost, în linii mari, la înălţimea aşteptărilor. Mai întîi, cel ştiinţific, care a fost asigurat printr-o pregătire temeinică a referatelor şi problemelor. Interesant din acest punct de vedere a fost mai cu seamă faptul că o bună parte din contribuţiile prezentate au avut ca autori oameni tineri şi foarte tineri, care erau o promisiune, cum se spune familiar, de mai înainte, confirmată la conferinţă şi realizată din plin după aceea. Amintesc pe cîţiva dintre aceştia (tot în ordinea programului) : Marius Sala, N. A. Ursu, Ion Gheţie, Mioara Avram, Valeria Guţu-Romalo, Andrei Avram, Emanoil Vasiliu. La fel de îmbucurător, dacă nu chiar mai îmbucurător, a fost succesul uman, în sensul şi politic al cuvîntului. Filologie, deci şi lingvistică, însemnează, literal, „dragoste pentru cuvîntu, adică pentru limba pe care o studiază filologii şi, mai departe, pentru producţiile spirituale pe care le exprimă ea, creaţia cea mai valoroasă şi mai permanentă a unui popor, indiferent de timp şi loc, ca şi pentru creatorul ei. Această definiţie s-a dovedit a fi perfect corespunzătoare realităţii la conferinţa naţională de lingvistică românească, ale cărei lucrări s-au încheiat cu angajamente luate de gazde şi, în general, respectate o bună bucată de vreme, precum şi cu o promi-
258
    siune, din păcate, neonorată, de a organiza peste nu mai ţin minte cîţi ani, în orice caz nu prea numeroşi, o nouă reuniune similară.
       In ultimele zile ale lui octombrie şi în primele ale lui noiembrie 1964, o delegaţie, destul de numeroasă, a Academiei a participat la un colocviu belgo-român, organizat de Institutul de Ştiinţe social-politice de pe lîngă Universitatea liberă din Bruxelles. Printre preocupările foarte importante ale acestui organ ştiinţific, relaţiile dintre vestul şi estul Europei ocupau un loc de frunte. Aşa se explică iniţiativa luată de conducerea lui (directorul institutului era profesorul Dekkers, sociolog, cu îndelungată experienţă „pe teren44 : a lucrat un număr de ani în Congo fost belgian) de a organiza, în fiecare an, întîlniri cu reprezentanţi autorizaţi ai ţărilor socialiste. In toamna anului amintit a venit rîndul României. Delegaţia noastră era alcătuită, între alţii, din Roman Moldovan şi Costin Murgescu, în calitatea lor de economişti şi directori aî Institutului de cercetări economice al Academiei. Colocviul a durat o săptămînă, cu rezultate îmbucurătoare în ce priveşte scopul principal urmărit atît de gazde, cît şi de invitaţi. Toate comunicările, împreună cu discuţiile propriu-zise provocate de ele, au fost publicate în volumul Le régime et les institutions de la Roumanie, Bruxelles, 1966. Titlul arată că profitul colocviului a fost mai larg decît rezultă din spusele mele de pînă aici. Eu însumi am vorbit, destul de amănunţit, despre „Metodele şi stimularea creaţiei ştiinţifice, literare şi artistice44.
       Participarea la acest colocviu mi-a adus satisfacţii şi de ordin strict personal, pe care îmi îngădui să le arăt, din fugă şi cu toată jena. (Şi de data aceasta m-am conformat sugestiilor unor cititori mai apropiaţi sufleteşte de mine, care au găsit exagerată... discreţia mea în chestiuni strict personale.) La aeroportul Băneasa, unde delegaţia noastră a fost însoţită de numeroşi cercetători ai Academiei, am primit, drept mulţumire pentru cîteva cuvinte de laudă exprimate în scris, despre un articol al său, de la o ziaristă, într-adevăr talentată, o garoafă albastră. Darul m-a bucurat enorm, şi bucuria m-a stăpî-nit tot timpul şederii mele la Bruxelles, fapt care a contribuit în mare măsură la desfăşurarea în bune con-
259
    diţii a activităţii mele acolo. De aceea (sau şi de aceea) pomenesc aici acest detaliu. Dealtfel, prezenţa mea la Bruxelles s-a manifestat şi în alt mod. Am revăzut, şi nu numai odată, familia J. şi A. von Praag, menţionată şi în alt capitol. Profesorul L. Mourin — şi el amintit în-tr-o pagină imediat precedentă — a avut amabilitatea să invite, pentru mine, acasă la dînsul, un număr de profesori şi alţi intelectuali. Bucuria adusă de mine de la Bucureşti, ajutată de prietenia gazdei şi de amabilitatea sinceră, deschisă, a celor prezenţi, m-a făcut să-mi pierd cu totul reţinerea mea obişnuită în faţa unor oameni pe care îi văd pentru întîia oară. Am aflat mai tîrziu, de la profesorul L. Mourin, nu direct, ci printr-un prieten comun, că toată comportarea mea a impresionat plăcut pe invitaţii săi. Vestea aceasta, care confirma o vagă bănuială, a mea, m-a bucurat, fireşte, mult, şi ca persoană, dar şi ca reprezentant al ţării noastre. Am cunoscut acolo, între alţii, pe doamna Noulet, profesoară la universitate, foarte apreciată ca istoric literar, şi pe soţul său, catalanul Jo-sep Carner, diplomat de carieră şi scriitor în orele libere, foarte civilizat, care, după ascensiunea lui Franco la conducerea Spaniei, a refuzat să se întoarcă acolo, ca protest împotriva regimului falangist, pe care îl detesta în sens nu numai strict politic, ci şi naţional : patria sa propriu-zisă, Catalonia, avea de suferit şi din acest ultim punct de vedere, căci îşi pierduse în întregime autonomia, pe care o avusese oarecum chiar în timpul dictaturii lui Alfons al XIII-lea. Aflînd, la un moment dat, ce vîrstă am, a exclamat : „M. Iordan feint de ne pas être jeune !w Păream, cred, mai tînăr din cauza bunei dispoziţii, care nu era exclusiv a mea.
        Participarea delegaţiei noastre la Colocviul belgo-ro-mân a fost apreciată favorabil de forurile superioare ale ţării în ce priveşte roadele scontate. Comunicările şi discuţiile aferente au avut darul de a lămuri pe belgienii prezenţi la dezbateri şi, după publicarea volumului amintit, pe toţi cititorii lui despre situaţia reală, privită sub aspect politic, economic şi cultural, din România nouă, înlesnindu-le astfel o apreciere justă, în general, cu adevărat obiectivă, a eforturilor depuse de regim şi de toţi cetăţenii ei pentru construirea socialismului. La cîteva
260
    şedinţe a participat şi un senator belgian, om cu mare autoritate politică în ţara sa, care fusese pe la noi, luînd cuvîntul de mai multe ori, spre a confirma aprecierile făcute de autorii români ai comunicărilor prezentate. După un an, profesorul Dekkers a fost invitat, împreună cu soţia, de guvernul nostru la Bucureşti, unde a ţinut o conferinţă şi a luat contact cu unele personalităţi şi institute apropiate de preocupările sale ştiinţifice. Intr-o seară i-am avut, pe amîndoi, oaspeţi la masă, în locuinţa mea, unde am invitat şi pe toţi membrii delegaţiei noastre participanţi la colocviu, de asemenea cu soţiile.
       în primele zile ale lui aprilie 1966 a avut loc la Paris o reuniune solemnă, dedicată primului centenar al celei mai vechi (aşa cred) societăţi ştiinţifice din Europa în domeniul lingvisticii (în sensul larg, aş zice universal, al cuvîntului). Evenimentul coincidea cu împlinirea unui secol de la naşterea marelui savant Antoine Meillet, care a fost conducătorul, de fapt, al ei, ca „secretar-administra-toru, vreme îndelungată, după moartea lui M. Breal, predecesorul său în această calitate. Am fost invitaţi la această festivitate Al. Rosetti, Al. Graur şi eu. Şedinţa solemnă a fost de o mare sobrietate, cum se cuvine, după părerea mea, într-un caz ca acesta, atît ca durată, cît şi ca ţinută a cuvîntărilor rostite de gazde şi de cei veniţi din alte ţări. Din partea noastră am vorbit eu, nu din cauza... vîrstei, ci pentru că propunerea mea ca acest lucru să-l facă colegul Rosetti, membru mai vechi al „Societăţii (de lingvistică din Paris)“ şi excelent cunoscător al limbii franceze, n-a fost acceptată de el. M-am achitat onorabil de sarcină, în ciuda temerii (sau, poate, tocmai din pricina ei ?). După şedinţă am rămas .un timp, spre a prezenta omagiile noastre doamnei Meillet, pe care o cunoscusem, toţi trei, în timpul studiilor noastre în capitala Franţei, şi a sta de vorbă cu unii dintre participanţi. A urmat apoi o masă oarecum comună, vreau să spun cu cei mai mulţi dintre ei. A doua zi s-au ţinut comunicări, cu conţinut foarte general şi totodată variat, toate de către invitaţi, printre ei, Einer Haugen, care, în ajun, a prezentat salutul Societăţii Americane de Lingvistică, şi Giacomo Devoto, de la Universitatea din Florenţa.
261
       Solemnitatea a avut o „urmare46, cu caracter practic. După aceea, cine a dorit să cunoască „Tezaurul limbii franceze44 de la Nancy, care, în treacăt spus, n-are nici o legătură administrativă cu „Societatea44, a putut călători, în condiţii agreabile, pînă acolo. Noi, românii, am făcut această călătorie, cu un profit de natură ştiinţifică ieşit din comun. Titulatura dată aici aparţine, de fapt, unui institut de cercetări în domeniul lexicologiei şi lexicografici, în care se elaborează Dicţionarul limbii franceze considerată de-a lungul întregii ei existenţe. Aşa se explică numele lui, frumos, dar şi adevărat. Numele complet al institutului este „Centru de cercetări pentru un Tezaur al limbii franceze44. Este instalat într-un local propriu, construit special pentru adăpostirea lui. Munca de colectare a materialului lexical din texte, începînd cu cele mai vechi şi mergînd pînă în zilele noastre, precum şi clasarea lui se fac cu ajutorul maşinilor electronice. Am asistat la operaţiile succesive care se realizează pînă la începerea elaborării propriu-zise a faptelor de către cercetători. Pentru noi, deprinşi cu mijloacele manuale bine cunoscute, a fost un spectacol de neuitat, produs, parcă, al unei fantazii extraordinare. Fişele, care, pînă la sfîrşit, vor fi în număr de 250.000.000, sînt late de circa I1/2 decimetri şi nu conţin cuvinte izolate, ci fraze şi propoziţii întregi. Ele ies fără întrerupere din maşină, urmînd ca departajarea lor să se facă ulterior după necesităţi. Căci acest imens material documentar urmează a fi utilizat nu numai pentru întocmirea dicţionarului, ci şi pentru cercetări de ordin gramatical în sens larg. Fără să vreau am făcut, melancolic, comparaţie cu condiţiile în care se lucrează în ţara noastră la Dicţionarul, tot „tezaur44, al limbii române. Acest centru, care avea atunci cam cîte 100 de cercetători şi tot atîţi tehnicieni, este condus de profesorul Paul Imbs, membru al Institutului Franţei, în momentul acela preşedinte al „Societăţii de lingvistică din Paris44. (Aşa se explică vizita noastră acolo, legată de jubileul acesteia.) După această vizită — cuvînt nepotrivit în cazul de faţă, întrucît am asistat, în realitate, la o magistrală lecţie practică de lingvistică, a avut loc o întîlnire colegială, organizată de Universitatea din Nancy, cu participarea multor profesori ai ei. La masă,
262
    Al. Graur, solicitat de organizatori, a luat cuvîntul în numele invitaţilor.
        Dintre reuniunile internaţionale cu conţinut tot de specialitate propriu-zisă, la care am mai luat parte, voi vorbi de două congrese, ambele din anul 1973. Primul, organizat în Perü, prin luna martie, a fost, pentru mine, o surpriză în absolut toate privinţele. în primul rînd, nu aveam nici o idee despre existenţa unei „Societăţi de lingvistică44 din New York şi, deci, nici despre preşedintele ei, Chang Rodriguez, peruan, după tată chinez, după mamă spaniol (ca limbă), ambii originari din fosta ţară a incaşilor. Eram la fel de ignorant în legătură cu posibilităţile financiare ale acestei societăţi, care îşi poate permite luxul să suporte cheltuieli enorme în fiecare an : congresul de care mă ocup era, mi se pare, al XVIII-lea. Lucrul cel mai neaşteptat şi totodată mai plăcut pentru mine a fost invitaţia, pe care rni-a adresat-o preşedintele, de a participa, fără nici un efort... bănesc, de la Paris pînă la Arequipa (oraş universitar din Peru, sediul congresului) şi înapoi, timp de şapte, opt zile.
        Călătoria a fost bogată în „peripeţiuni44, care merită a fi povestite. Trebuia să iau, la Paris, un avion „Air-France44, care ajungea la Lima în opt ore şi jumătate. (Itinerarul fusese stabilit de Comitetul de organizare.) Deoarece „controlorii de zbor44 erau în grevă, a trebuit să schimb ruta. Asta a însemnat o complicaţie nemaipomenită a situaţiei. Mai întîi, o noapte în plus la Paris. Prima a fost... plătită (la hotel) de agenţia franceză, a doua a căzut, pe nedrept, în sarcina mea. (Nu strică să afle cititorii că am plătit circa 26 de dolari, adică 130 de franci, pentru o cameră, mai puţin confortabilă decît aceea de la Montréal, care m-a costat pe... jumătate. Mai adaug că cele două mese pentru care aveam „bon44 de la „Air-France44 le-am luat — nu se putea altfel — în nişte restaurante de neimaginat, sub toate aspectele, ca modestie — folosesc un eufemism — pentru o metropolă ca Parisul.)
        Ruta nouă, singura posibilă în condiţiile date, a fost prin New York. Pentru aceasta aveam nevoie de viza de tranzit americană. Experienţa din 1960, de care am vorbit chiar în acest capitol, s-a repetat acum, într-o formă şi
263
    mai elocventă, în sens pesimist, cu privire la „modul de viaţău amintit atunci. A trebuit să completez două chestionare : unul obişnuit, pentru cetăţenii... nesuspecţi, al doilea, pentru cei din ţările socialiste. (Poate nu chiar din toate.) Al doilea era, în cazul meu, nu un chestionar propriu-zis, cu întrebări anumite, la care trebuia să răspund (acest lucru l-am făcut în primul dintre ele), ci un formular unde urma să-mi fac autobiografia, începînd cu vîrsta de 16 ani. Aceasta însemna, de fapt, să arăt unde am trăit şi ce am făcut de-a lungul celor 69 de ani ai mei socotiţi din acel moment. Prima reacţie a fost să renunţ pur şi simplu la călătorie, mai mult, dacă nu exclusiv, ca protest contra unei asemenea enormităţi, care depăşea tot ce-mi imaginam eu despre astfel de măsuri, luate în republicile dictatoriale de tip sud-american, deşi nu posedam nici un fel de informaţie mai mult ori mai puţin precisă privitoare la ceea ce se întîmplă efectiv acolo cu adversarii regimului. Dorinţa de a cunoaşte, oricît de puţin, cea mai interesantă dintre ţările lumii noi, precum şi sentimentul că aş fi dat dovadă de laşitate, cine ştie cum interpretată de serviciul consular al Ambasadei Statelor Unite din Paris, m-au împiedicat să iau această hotărîre pripită. M-am conformat, deci, cum am putut şi am arătat, corect, tot ce mi-am amintit din trecutul meu. Pe drum am reflectat un timp la absurditatea celor povestite despre exigenţele serviciului de paşapoarte american. Singura explicaţie posibil logică mi s-a părut a fi dorinţa organelor în discuţie de a împiedica pur şi simplu traversarea, ca să nu mai vorbesc de eventuala vizitare, a enormei ţări transoceanice. Am găsit un argument, in sprijinul acestei explicaţii, în ceea ce ni s-a întîmplat, lui Tudor Bugnariu şi mie, la Havana, în 1960, cînd, după aproape două săptămîni de aşteptare, ni s-a refuzat pur şi simplu viza de tranzit prin Statele Unite. E o dovadă de tărie sau, mai degrabă, de slăbiciune în probleme de contact cu oameni din afară ? (Eu înclin pentru ipoteza a doua.)
       M-am îmbarcat, deci, cu o zi mai tîrziu, într-un avion „Pan-Americau, foarte comod în ce priveşte spaţiul, nu numai în ansamblu, ci şi în detaliu : fotoliile erau foarte cuprinzătoare, ca pentru doi oameni cu siluetă. Nou mi
264
    s-a părut şi interiorul din punctul de vedere al construcţiei : atît tavanul, cit şi pereţii aparatului de zbor erau plane, ca într-o casă de locuit. La New York am sosit noaptea, timp incomod pentru un călător ca mine, necunoscător, practic, al limbii engleze. Dealtfel, chiar ziua m-aş fi descurcat foarte greu, din cauza imensităţii aeroportului, adevărat oraş sau cartier de oraş mare. Am avut însă noroc de o tînără fată — nu era o călătoare, ci, mai degrabă, salariată, pentru nu ştiu ce slujbă, a administraţiei — care ştia bine nemţeşte. M-a ajutat în toate felurile, direct, şi, la sfîrşit, printr-un hamal, ales de ea, care m-a condus pînă la locul, destul de îndepărtat, unde trebuia să mă urc într-un avion cu destinaţia Lima. Pînă în capitala Peru-ului am făcut trei escale : Miami, tot noaptea, Ciudad de Panama şi Quito, acestea, ziua. De pe aeroportul penultimului oraş se putea vedea în toate direcţiile pînă foarte departe : locul era perfect deschis, fără obstacole naturale sau artificiale. Impresie, binefăcătoare, de libertate, care te îndemna parcă să te aventurezi în spaţiu şi să respiri din plin. La Quito am crezut că mă găsesc într-o ţară extrem de săracă. Aeroportul era ca o vilă, mai mărişoară, de-a noastră, cu etaj. Impresia de sărăcie a crescut, văzînd o biată femeie care vindea, pe un dolar bucata, nişte şaluri lucrate de mînă. Am cumpărat şi eu cîteva, căci erau frumoase şi de efect, numai bune pentru cadouri, la întoarcerea acasă.
       Ajuns la Lima, în după-amiaza zilei a doua, după o călătorie, se poate spune fără întrerupere — escalele sînt simple pauze, fie şi de oarecare durată — de circa 23 de ore. Şi, cu toate acestea, mă simţeam bine, fireşte destul de obosit. Am făcut drumul, pînă la Arequipa („Oraşul albu=La Ciudad blanca : majoritatea caselor sînt construite din piatră calcaroasă, existentă, din belşug, în carierele învecinate), în aceeaşi zi. Acolo, am fost... despăgubit de toate necazurile şi neplăcerile arătate pînă aici. Şi iată cum.
       Toţi congresiştii, nu prea numeroşi, majoritatea, din cele două Americi, în frunte cu Statele Unite, erau cazaţi într-un hotel enorm, extrem de confortabil („El Presi-dente“), unde luau şi mesele şi, lucru admirabil în multe privinţe, se ţineau toate şedinţele, chiar cele plenare, care
265
    au fost mai numeroase decît celelalte. Mărturisesc deschis că nu m-am simţit atît de bine, fiziceşte şi sufleteşte, ca acolo niciodată şi nicăieri la reuniuni de acest fel. Din camera mea, cu ferestre enorme, care nu constituiau, bineînţeles, o excepţie, vedeam, ca de la o distanţă de cîteva sute de metri, cele trei piscuri ale Anzilor, înalţi de peste 6000 de metri. Le-am dat numele, foarte drăgălaşe, în-tr-o modestă descriere publicată în „Secolul 2044, unde îmi exprimam, aproape copilăreşte, bucuria de a fi văzut oameni şi locuri într-adevăr de neuitat. Cred că mi-au plăcut în mai mare măsură oamenii, fiinţe simple şi naive, apropiate, adică, de natură, care amintesc de ţăranii români de pe vremuri, mai cu seamă în ce priveşte cuviinţa şi ospitalitatea. Ţin să precizez că am cunoscut direct numai intelectuali, înainte de toate profesori de toate categoriile, şi pe ei îi am în vedere, cînd fac aceste aprecieri. Pe unul dintre ei, Jorge Cornejo Polar, preşedintele „local44 al Congresului, l-am vizitat acasă, invitat de el la masa de seară. I-am cunoscut familia, alcătuită din soţie (mai tînără cu 14 ani decît el — mi-a spus singur asta — şi de aceea îi zicea, în glumă şi tandru, mi hija „fiica mea44) şi patru fete, între 12 şi 4 ani, toate asemănătoare, în mai mare măsură, cu mama lor, ca tip (metis). Sentimentul că mă găsesc printre ţărani, fireşte, instruiţi şi chiar cultivaţi, m-a stăpînit tot timpul şi mi-a creat o stare de spirit cum n-am avut de multe ori în viaţa mea. Doamna Cornejo conducea o mică librărie, din nevoia de a avea o ocupaţie şi de a păstra şi în chipul acesta contactul cu cartea, care era o tradiţie în familia sa. (Bunicul ei, al cărui portret l-am văzut la Primăria oraşului, unde au fost primiţi oficial congresiştii, a făcut parte din conducerea superioară a oraşului.)
        Lucrările congresului s-au desfăşurat într-o atmosferă aproape familială, extrem de agreabilă. Aceasta, din cauzele deja arătate : numărul redus al participanţilor şi faptul că toţi (cu excepţia localnicilor) dormeau, mîncau şi lucrau în aceeaşi casă. Rezultatul a fost, din punct de vedere pur uman, o apropiere spirituală ca între prieteni. La aceasta a contribuit, în parte, şi tematica congresului, axată, cum se zice astăzi foarte des, pe probleme mai ales generale, printre care dominau bilingvismul, foarte actual.
266
    într-o ţară ca Peru-ul, sub toate aspectele, şi, ceva mai puţin, chestiunile teoretice. S-a insistat, prin forţa lucrurilor, asupra situaţiei din ţara-gazdă, cunoscută şi în alte regiuni ale Americii de Sud, mai caracteristică totuşi acolo, din cauză că elementul indian este mai numeros şi, se pare, mai bine conservat decît în alte părţi. Cred că mai ales în Mexic situaţia se înfăţişează cam la fel. M-aş gîndi, cu prudenţă, că în aceste două ţări populaţia indigenă (incaşii, respectiv aztecii) a atins un grad de civilizaţie superior celorlalte. Şi, venind vorba de indieni, trebuie să arăt că tipul peruan este de o mare fineţe, ca trăsături, în comparaţie cu cel mexican, destul de grosolan.
        Eu nu aveam de gînd să prezint o comunicare. Ştiam, şi din programul congresului, dar şi pe bază de pură deducţie, că voi avea multe şi mult de învăţat participînd sîrguincios la lucrările lui. Domnul Chang Rodrlguez, preşedintele, m-a întrebat (e un fel de a vorbi !), dacă nu sînt dispus să „spun“ şi eu ceva într-un „spici“ mai prelungit. Am acceptat, fără emoţie şi aproape cu bucurie, şi m-am... descurcat, în vreo 15 minute, cu o dezinvoltură care a surprins, fireşte, plăcut, chiar şi pe mine (poate că exclusiv pe mine). Am prezentat, liber, situaţia actuală din lingvistica romanică (existentă, dealtfel, şi în alte ramuri ale ştiinţei limbii), care constă, de fapt, în confruntarea (aş putea spune înfruntarea) concepţiei şi metodelor tradiţionale cu cele moderne. Improvizaţia mea a fost apreciată favorabil, nu în ultimul rînd şi din cauza uşurinţei cu care a putut fi urmărită.
        In una dintre zile, masa de prînz am luat-o cu toţii într-un fel de grădină, acoperită, dacă pot zice aşa. S-au „servitu mîncăruri autohtone. O „intrare4* nu era deloc autohtonă pentru mine : porumb, sub formă de ştiuleţi, fiert ! Doamna Cornejo a vrut să-mi facă o plăcere, adică să-mi mulţumească şi în modul acesta pentru o bluză românească (o iie) din pînză albă topită, cu flori puţine şi discrete, tot albe, pe care i-o dăruisem (şi cu scopuri propagandistice !) : a venit îmbrăcată cu ea. Am avut-o vecină, împreună cu o catalană, pictoriţă destul de talentată, care trăia la New York, căsătorită cu un compatriot
267
    al său şi a profitat de congres spre a-şi organiza, la faţa locului, o foarte reuşită expoziţie personală.
       La sfîrşitul congresului, Universitatea San Agostino, prin prorectorul ei, mi-a propus să ţin o conferinţă, pentru studenţi şi pentru unele cadre didactice tinere, filologi de profesie. Am acceptat bucuros, şi bucuria a crescut în timpul şi după ţinerea conferinţei, datorită atenţiei şi interesului cu care a fost ascultată. Mi s-au pus şi cîteva întrebări, la propunerea făcută de mine, după ce am ter-minat-o. O experienţă în plus, cu semnificaţie mai generală, ceea ce am constatat după vizita făcută, din fugă, la cele două universităţi ale capitalei, ai căror studenţi erau în... grevă, de mai multe zile.
       Părăsind, cu regret sincer, Arequipa, după terminarea congresului, am fost salutat de soţii Cornejo Polar, care s-au revanşat, făcîndu-mi cadou un „retablo*, un fel de triptic, de dimensiuni mici, care înfăţişează, sculptural şi pictural, naşterea lui Isus. Vreau să spun că oamenii şi celelalte vieţuitoare sînt „confecţionaţi* din gips (aşa mi se pare) şi „coloraţi* conform cu realitatea. Acest obiect, acolo, ca şi în Spania, unde l-am văzut adesea, are, bineînţeles, semnificaţie religioasă, fiind însă, totodată, şi o modestă lucrare artistică, mai bine zis de artizanat, la un nivel ridicat.
       Printre congresiştii peruani se găsea, cum era de aşteptat, şi profesorul Luis Jaime Cisneros, de la Universitatea Catolică din Lima, amintit într-o pagină precedentă ca participant la prima serie a cursurilor de vară de la Sinaia. Aşa se explică, înainte de toate, invitaţia făcută, delicat, prin soţia sa, care se afla şi ea la congres, de a fi oaspetele lor în capitala ţării. Am acceptat, bucuros şi... interesat în toate sensurile. Aveam, între altele, ocazia să cunosc mai de aproape viaţa familială a unui intelectual şi, indirect, să-mi fac o idee, fie şi destul de vagă, despre atmosfera spirituală obişnuită în cercul unor oameni de categoria lui socială.
       Familia Cisneros, alcătuită din părinţi şi patru copii (de la vîrsta de circa 13—14 pînă la 4 ani), locuia la distanţă de vreo 40 km de Lima într-un mic castel. Ii spun aşa, şi nu casă propriu-zisă, mai întîi din cauza aşezării : spatele clădirii se rezema de o stîncă înaltă şi abruptă. La
268
    aceasta se adăugau marele număr al încăperilor şi dimensiunile celor mai multe dintre ele. Se pare că au locuit acolo, la început, părinţii profesorului, împreună cu cei... doisprezece copii ai lor, dar nu prea multă vreme, fiindcă tatăl, om politic de vază şi, bineînţeles, foarte bogat, a trebuit să se expatrieze, stabilindu-se la Buenos Aires. (Se vede că, atunci, situaţia politică din Peru şi Argentina se prezenta invers faţă de cea actuală !) Datele mele sînt aproximative, ceea ce nu dăunează înţelegerii lucrurilor în semnificaţia lor. Fapt este că acest coleg al meu — amănuntul l-am reţinut bine — şi-a făcut studiile, chiar şi pe cele liceale, la Buenos Aires, unde a avut norocul, ca student, să fie elevul unui mare lingvist, Amado Alonso, se pare, refugiat şi el, tot politic, din Spania.
        Gazda mea avea maşină. Aceasta însemnează că se deplasa zilnic în oraş, pentru a-şi face cursurile şi a lucra în biblioteca unui institut de cercetări. Prin urmare, puteam, ori de cîte ori doream (şi doream mai totdeauna), să fac şi eu acelaşi drum. spre a cunoaşte capitala ţării, extrem de interesantă în multe privinţe. Impresia generală, foarte satisfăcătoare pentru gusturile mele cam... rustice, a fost asemănătoare cu cea produsă de Ciudad de Mexico, pe care o întrecea în acest sens, căci numărul zgîrie-norilor şi al caselor cu mai multe etaje decît două, trei, era şi mai redus. (Interveneau, desigur, factori economici.) Fosta patrie a incaşilor a fost mai puţin bogată decît aceea a aztecilor. Afară de asta, Lima are o populaţie cam jumătate cît a Mexicului, adică vreo două milioane şi jumătate, ceea ce poate ajuta, oarecum, la înţelegerea situaţiei. Are muzee, o catedrală din secolul al XVI-lea, biblioteci publice etc. Ospitalitatea locuitorilor, la fel cu a celor din Arequipa, cu deosebirea că se manifestă întrucîtva mai puţin direct. Aceeaşi simplitate şi modestie, aceeaşi „Leutseligkeit“, cum spun nemţii mai conform cu realitatea stării de spirit în discuţie, pentru „apropierea, cu simpatie, de oameni^.
        In casa familiei Cisneros m-am simţit excelent, dar şi destul de jenat, tocmai din cauză că gazdele erau din cale afară de prietenoase. Am putut vedea cum se desfăşoară viaţa zilnică într-o casă cu copii relativ mulţi
269
    şi de vîrste mici, ai căror părinţi aveau o stare materială foarte bună şi o formaţie de intelectuali autentici. (Doamna Cisneros avea studii universitare şi se pregătea pentru o muncă potrivită cu pregătirea sa, fără să fi avut numaidecît nevoie.) N-am constatat deosebiri, nici multe, nici importante, în comparaţie cu o familie asemănătoare din Europa. într-o după-amiază au venit cîţiva tineri, bărbaţi şi femei, „m vizită“ (anunţaţi, cred, din timp). Am fost cît se poate de atent la comportarea lor, ca şi a gazdelor. Căci mă interesa mai cu seamă din punctul de vedere al psihologiei vizitatorilor, dată fiind vîrsta lor. Examenul, ca să-i zic aşa, pe care l-au dat m-a satisfăcut pe deplin, datorită, înainte de toate, naturaleţei aproape de-săvîrşite a vorbei şi a ţinutei : nimic forţat, nici în sensul unei anumite libertăţi, caracteristică, în general, tinerilor de astăzi, nici în acela al respectului faţă de gazde, adică de şeful familiei, care fusese sau era profesorul lor. Mi-am amintit de Spania, unde am făcut constatări, în linii mari, aproape identice. M-am bucurat sincer, în calitatea mea de simpatizant, fără rezervă, al popoarelor din America Latină, în măsura în care le-am putut cunoaşte şi direct şi din unele opere literare. Simpatia mea se explică şi prin concepţia pe care o am despre om ca fiinţă socială, cu drepturi, dar şi, în primul rînd, cu îndatoriri faţă de semenii săi, şi prin convingerea că pe aceste popoare le aşteaptă un viitor, nu tare îndepărtat, de dezvoltare neobişnuită, în toate privinţele, dacă, aşa cum este de presupus, lupta lor pentru eliberarea economică va da rezultatul scontat. Tinereţea lor, care e şi cronologică, prezintă, pentru mine, garanţia izbînzii.
        Intr-o zi, profesorul Cisneros mi-a propus să facem o... ascensiune andină, bineînţeles cu maşina. Am acceptat bucuros. Am ajuns în trei, patru ore pînă la înălţimea de circa 5000 de metri. Se aprovizionase, nu în primul rînd,. pentru sine, cu nişte pastile menite să înlesnească rezistenţa organismului la o asemenea altitudine. Am suportat destul de bine acest test, bogat în impresii de tot felul. Sus de tot am putut vedea de aproape vestitele, prin părul lor, capre, numite, unele lama, altele alpaca. (Profit de prilej spre a arăta că în Mic dicţionar enciclopedic acest ultim cuvînt este prevăzut cu un accent pe
270
    a final, sub influenţa limbii franceze, din care noi am împrumutat numele stofei aşa de fine şi de frumoase, numită alpaca — la fel ca în frunţuzeşte —, confecţionată din părul acestor animale.) M-au uimit, ca pe un necunoscător ce eram, două lucruri : picioarele lor foarte lungi, în comparaţie cu dimensiunile de viţel proaspăt fătat ale corpului, şi faptul că... păşteau, că găseau, adică, vegetaţie comestibilă pentru ele în stîncăria aceea. Ceea ce am spus despre înfăţişarea lor arată că prima lor calitate fizică este o mare graţie, destul de curioasă pentru deprinderile noastre, dar reală, incontestabilă. Ele reprezintă animalul prin excelenţă al Peru-ului, căci a devenit emblema (sau una dintre emblemele) statului.
       Intr-un loc, de-a lungul drumului nostru, am ajuns din urmă un tînăr pedestru. Prietenul meu a oprit maşina şi l-a poftit să urce : nici tînărul n-a cerut, cum m-aş fi aşteptat, pe baza experienţei de acasă, şi doar auzise, la un moment dat, zgomotul maşinii, şi nici „şo-ferul“ nu l-a întrebat, înainte de a-i adresa invitaţia, cine e şi unde se duce. După vreun ceas de mers sosise ora prînzului, tocmai în apropiere de un modest, în aparenţă, restaurant. Cu aceeaşi naturaleţe, de care am vorbit ceva mai înainte, profesorul Cisneros l-a rugat pe tînăr să ia loc, alături de noi, la masă. Aflasem amîndoi că însoţitorul nostru era student, dar sînt sigur că şi cu un ţăran sau muncitor comportarea sa ar fi fost aceeaşi.
       Preşedintele congresului, Chang Rodriguez, care era totodată preşedintele Societăţii de lingvistică din New York, organizatoarea, de fapt, şi patroana reuniunii noastre de la Arequipa, m-a invitat, pentru vreo patru, cinci zile, în oraşul monstru, ca să ţin una sau două conferinţe, probabil la societatea amintită. Am acceptat, în primul moment, cu bucurie sinceră, stîrnită, cu siguranţă, de curiozitatea de a cunoaşte, fie şi foarte superficial, ceva din viaţa interioară a acestei metropole, al cărei exterior l-am văzut, parţial, destul de des prin diverse mijloace fotografice şi l-am asemănat cu un imens conglomerat de edificii informe. Reflectînd mai tîrziu, cu sînge rece, la călătoria pe care trebuia s-o întreprind, să fac, adică, drumul înapoi, aşa cum am procedat de la Paris spre Lima, mi-a scăzut de tot entuziasmul iniţial. Mai hotărîtoare a
271
    fost însă ideea că va trebui să completez un formular şi mai complicat decît cel din capitala Franţei. Dacă pentru viza de tranzit mi s-a cerut să spun unde am trăit şi ce am făcut de la vîrsta de 16 ani înainte, pentru una de şedere, indiferent cît, în SUA va trebui să răspund şi la întrebări despre ascendenţii mei sau măcar despre cei direcţi, dacă nu cumva şi despre mine de la vîrsta de şcoală elementară. Am telegrafiat, deci, domnului Chang Rodriguez că renunţ, cerînd scuze şi regretînd, la extrem de amabila d-sale invitaţie. Dealtfel, regretul era, într-o anumită măsură, sincer, fiindcă eram curios, aş zice ştiinţific vorbind, să cunosc, la faţa locului, ceva despre „modul de viaţă american44.
        Am părăsit această ţară sud-americană cu sentimentul omului care a trăit visînd timp de două săptămîni şi apoi se trezeşte. Visul ar fi fost şi mai frumos, dacă aş fi putut vizita centrul incaş cel mai important : Cuzco. Pînă acolo nu se putea ajunge în condiţii acceptabile decît cu avionul. Din păcate, n-ar fi fost posibilă călătoria decît peste o săptămînă. Deşi biletul meu pentru întoarcerea în Europa era eliberat de agenţia „Air France44, am preferat, şi n-am greşit deloc, dimpotrivă, să zbor cu un avion „Luft-Hansa44. Cunoşteam, din 1964, condiţiile, excelente, în toate privinţele, pe care le pune la dispoziţia călătorilor această agenţie. Amabilitatea şi înţelegerea oamenilor care o conduc şi o servesc în sens strict depăşesc aproape orice aşteptare. De la Frankfurt a. M., escala finală, ar fi trebuit, teoretic (şi „juridic44) vorbind, să iau un avion românesc. M-am îmbarcat totuşi în unul german, fără nici un fel de „tratative44. Cînd am ajuns deasupra ţării noastre, secundul pilotului m-a poftit să intru în cabina de conducere a aparatului. Vremea era foarte frumoasă, şi priveliştea la fel. Această a doua călătorie... zburătoare cu „Luft-Hansa44 mi-a întărit convingerea că agenţia germană de zbor întrece pe toate cele cunoscute, direct, de mine, destul de numeroase în ce priveşte latura cea mai importantă pentru călători : tratamentul de care se bucură ei din partea personalului, înţelegînd prin aceasta nu numai politeţea, ci şi treapta superioară a acesteia, care este amabilitatea, o formă, de fapt, a omeniei. Se ştie, de fapt, că nemţii sînt ne-
272
    gustori excelenţi, adică, zic eu, au grijă de interesele lor, dar şi de ale partenerului, ceea ce, pînă la urmă, însemnează, ca rezultat concret, tot apărarea intereselor proprii, căci clientul mulţumit revine, ori de cîte ori are nevoie, la negustorul care se poartă cum se cuvine cu dînsul. După congresul de la Rio de Janeiro, despre care am vorbit în capitolul precedent, am constatat că „Luft-Hansa“ are un concurent redutabil în „Virag“-ul brazilian în ce priveşte căldura amabilităţii, transformată în adevărată prietenie.
       In toamna aceluiaşi an (1973) am avut o bucurie, ştiinţifică şi umană, foarte asemănătoare cu cea descrisă în paginile imediat precedente. La Malaga a avut loc un congres de studii mediteraneene, organizat de un comitet internaţional care patronează elaborarea unui Atlas lingvistic al tuturor regiunilor scăldate de apele Medite-ranei. Marea Neagră este considerată drept o prelungire a acesteia, fapt care se traduce prin interesarea ţării noastre la această grandioasă întreprindere ştiinţifică. Lucrările au început de mai mulţi ani, şi prezentarea lor se face în congrese speciale, unde se discută problema atlasului sub toate aspectele ei. La congresele precedente n-am fost de faţă, cu regret mai ales pentru cel ţinut la Palermo. Aş fi avut prilejul să cunosc puţintel Sicilia, extrem de interesantă şi lingvistic vorbind. (Se mai vorbeşte acolo, ca şi în sudul Italiei, de către un număr din ce în ce mai mic de oameni, limba greacă din timpul „Magnei Graecia“, bineînţeles, modificată, de-a lungul celor două milenii şi jumătate, pînă aproape de nere-cunoaştere chiar pentru specialiştii propriu-zişi.) In una dintre şedinţele pe secţii am citit comunicarea „Atlase sau Glosare ?“, în care discutam avantajele şi dezavantajele studierii graiurilor populare — Atlasul mediteranean are la bază terminologia maritimă populară — în mod exclusiv cu metoda cartografică, respectiv lexicografică, şi recomandam utilizarea concomitentă a amîndurora, cu completarea celei dintîi prin întocmirea de monografii dialectale. Au participat la acest congres mai mulţi români, printre ei, Al. Rosetti şi Marius Sala, care se ocupă de ancheta pe teren, din partea ţării noastre, încă de la începuturile acestei întreprinderi ştiinţifice. Dez-
273
    baterile au fost, în general, interesante. Pe mine m-a bucurat în mai mare măsură, ca de obicei la reuniuni internaţionale, contactul cu oamenii. De data aceasta, el a fost amplu şi variat, deşi participarea n-a fost prea bogată, din cauza temei prea speciale a congresului. Am făcut trei excursii, toate relativ scurte, de cîte o jumătate (bună !) de zi în împrejurimile oraşului Malaga, la distanţe de pînă la 70—80 kilometri, în condiţii cu totul ieşite din comun atît în ce priveşte transportul, cît şi ca „primire“ propriu-zisă, cu saluturi din partea oficialităţilor locale şi cu mese aproape luxoase. (Aveam impresia că Manuel Alvar, preşedintele comitetului de organizare, care a fost în 1968 la congresul romaniştilor ţinut la Bucureşti, a vrut să ne... depăşească.)
        Localităţile vizitate m-au impresionat puternic, prin aşezarea, precum şi prin reprezentanţii lor, ca să nu mai vorbesc de aspectul (şi conţinutul corespunzător al) restaurantelor, mai toate, anexe interioare ale unor hoteluri. Impresia de neuitat se datoreşte, într-o anumită măsură, surprizei : nu mă aşteptam să găsesc în Andalusia, regiune socotită ca înapoiată din punct de vedere economic, asemenea localuri. Uitam sau, poate, nu ştiam că această patrie a dansurilor şi cîntecelor specific spaniole atrage numeroşi turişti, dintre care mulţi, iubitori de odihnă autentică şi de linişte, preferă oraşele mici, în general mai puţin cunoscute şi de aceea mai puţin căutate. în unul dintre ele (La Ronda) a trăit multă vreme Rainer Maria Rilke, căruia, după moarte, admiratorii, printre ei şi proprietarul hotelului, unde a locuit, i-au ridicat o statuie, foarte bine aşezată pentru o privire largă, deschisă spre depărtări, atît de firească la un poet autentic, cum a fost el.
        Profesorul şi prietenul Alvar împlinea, în una dintre zilele congresului, 50 de ani (era să spun, din fericire pentru el, numai atîţia) şi o cifră, tot rotundă, mi se pare, de la căsătorie. A folosit prilejul spre a organiza o reuniune cu o participare foarte bogată (circa 60—70 de persoane), prieteni, unii prin profesie, cei mai mulţi (printre aceştia, cîţiva sudamericani) strict personali, prezenţi la congres (cu puţine excepţii, dintre cetăţenii oraşului ne-filologi). Colegul italian Folena, de la Universi-
274
     tatea din Padova, s-a gîndit, cum era şi logic, la o mulţumire adresată gazdelor, în numele tuturor invitaţilor, pentru ospitalitate. In acest scop mi s-a adresat mie, ca cel mai în vîrstă dintre toţi şi totodată în calitate de prieten vechi al familiei Alvar. Am acceptat propunerea, cu plăcere, dar şi, cum mi se întîmplă mie absolut totdeauna, în astfel de împrejurări, cu destulă emoţie, poate chiar cu un fel de panică. încurajat de privirile binevoitoare ale asistenţei, m-am achitat — o spun fără jenă — cu mare succes (nu propriu-zis oratoric, la care, dealtfel, nu ţin şi n-am ţinut niciodată). Am lăudat, direct, nu cu... figuri de stil, frumuseţea, reală, (frumuseţe fizică şi spirituală) a soţilor Alvar. Le-am admirat prospeţimea dragostei, prin nimic, cred, inferioară celei din primii ani ai căsătoriei. I-am felicitat şi... invidiat pentru cei şapte băieţi, toţi unu şi unu, dintre care doi erau deja licenţiaţi, alţi doi, studenţi, iar ceilalţi, elevi la liceu sau la şcoala elementară. Pe unul dintre cei doi mai în vîrstă l-am lăudat şi pentru talentul său de... gospodină. Am locuit, la Madrid, cîteva zile în casa părinţilor, şi Carlos — acesta-i numele lui —, în prezent, asistent la Facultatea de Litere a Universităţii din Barcelona, gătea, la fel de bine ca o femeie, diverse feluri de mîncare, preferate de dînsul. Am mai adăugat că mi-a reparat, mai bine decît un optician, rama ochelarilor care se dezlipise de lentile. Profesorul Alvar, puternic emoţionat, s-a stăpînit totuşi destul de bine, pentru ca în răspunsul său să spună, spre sfîrşit, cu humorul lui bine cunoscut de prieteni, că, după o cuvîntare ca aceea ţinută de mine, nu-i rămîne altceva de făcut decît să... moară ! (Bineînţeles, de fericire.)
         După această bucurie am avut alta, deopotrivă de mare, de ordin politic. După terminarea întregului program propriu-zis al congresului, a avut loc, în după-a-miaza ultimei zile, şedinţa oficială de închidere, cu participarea oficialităţilor locale (prefectul provinciei, am zice noi, şi primarul oraşului). Am făcut parte din prezidiu şi am luat cuvîntul în numele congresiştilor. Ca şi în alte împrejurări, am dezbătut teza relaţiilor dintre oameni, pe bază pur umană, adică umanistă sau de omenie, şi, prin ei, a relaţiilor dintre popoare şi state, indi-
275
    ferent de orînduirea social-politică a acestora. Cuvînta-rea a plăcut, vizibil, chiar reprezentanţilor regimului franchist. Din păcate, într-un anumit fel, iar în ce priveşte semnificaţia spuselor mele, aş zice din fericire, un congresist, fugit dintr-o ţară socialistă încă înainte de ultimul război, s-a ridicat la tribună, neanunţat şi din proprie iniţiativă, ca să facă, bîlbîit, în două, trei minute, elogiul lui... Franco ! Impresia generală a fost penibilă. Oficialii înşişi erau vădit jenaţi.
        De la Malaga m-am dus la Madrid, unde am stat, ca în atîtea alte rînduri, vreo două săptămîni. Voiam să-mi văd prietenii, mulţi şi buni, şi să-mi întreţin, dezvol-tînd-o, cunoaşterea practică a limbii spaniole. Prin osteneala unei foste studente, stabilită, prin căsătorie, în capitala Spaniei, am putut locui, comod şi ieftin, într-un cămin, proprietate a Statului argentinean, destinat licenţiaţilor naţionali, care doreau să-şi îmbunătăţească la Madrid pregătirea profesională. Luam acolo, mai totdeauna, şi mesele, bune şi accesibile ca preţ. Am putut afla de la căminişti, mai toate femei, diverse lucruri despre viaţa universitară şi, într-o oarecare măsură, şi despre cea social-politică din Argentina. Am reţinut, între altele, ceea ce mi-au spus două dintre ele, foste studente ale unui român, legionar înveterat, fugit după celebra „rebeliune1“ şi oploşit la o universitate argentineană de provincie, se pare cu ajutorul Vaticanului (deşi era... ortodox, dar fusese... seminarist). O bună parte din orele de curs făcea... incursiuni anticomuniste, probabil pentru a-şi respecta obligaţia luată la angajarea lui ca profesor şi, în orice caz, pentru a-şi păstra postul.
        Anul 1973, cel mai „fructuosw, pentru mine, din punct de vedere strict personal, s-a încheiat (nu cronologic, ci ştiinţific şi vilegiaturistic) cu o vizită de zece zile în Portugalia, ca invitat al „Institutului de înaltă Cultură^ din Lisabona. Am plecat din Madrid la începutul celei de-a treia decade a lui septembrie, spre capitala Portugaliei, unde am stat tot timpul, cu excepţia a două zile, în care am vizitat Coimbra. M-am bucurat mult revăzînd, după paisprezece ani, această frumoasă ţară, cu locuitori atît de apropiaţi, mai cu seamă prin afectivitatea lor (în spe-
276
    cial prin lirism), de noi românii, mai precis de moldoveni. Şi am văzut-o bine, de astă dată, nu ca atunci, fiindcă acum nu aveam absolut nici un fel de obligaţie propriu-zisă şi, în plus, am avut însoţitori, printre ei şi o cercetătoare a Institutului de lingvistică din Bucureşti, care se găsea acolo, cu o bursă portugheză, pentru specializare.
        Am vizitat pe îndelete Universitatea din Lisabona, unde m-au interesat, cu deosebire, Laboratorul de fonetică şi Biblioteca instalată într-un local modern, în care procurarea cărţilor pentru cititorii din enorma sală de lectură, numai ferestre de jur împrejur, se făcea automat, de la fiecare dintre cele zece etaje, văzute, toate, atent de mine şi admirate pentru ordinea desăvîrşită a depozitării imensei ei bogăţii. La Institutul de filologie am fost primit şi condus de directorul lui, profesorul Lind-ley Cintra, foarte bun specialist şi la fel de bun cetăţean patriot, care a avut de suferit în timpul regimului fascist al lui Salazar. Intr-o zi, întreagă, m-a dus, însoţit de o colaboratoare, care ştia bine româneşte, căci trăise la noi, ca lucrătoare la Radio, mulţi ani, tot din cauze politice, să văd cîteva locuri mai apropiate sau mai depărtate de capitala ţării, interesante pentru un străin. Nu pot uita un restaurant, instalat într-o casă particulară, unde serviciul se făcea întocmai ca într-o familie, şi pentru această particularitate atît de specifică, dar şi pentru mîncărurile lui excelente. Am ajuns, pe jos, pînă la ţărmul oceanului, pe un vînt destul de puternic, mai cu seamă pe măsură ce ne apropiam, care m-a... răcorit ceva mai mult decît doream la plecarea din oraş.
        Impresia cea mai puternică, de neuitat, mi-a lăsat-o „Fundaţia Calouste Gulbenkian“, un fel de combinat cultural, fără seamăn în vreuna dintre numeroasele ţări ale lumii vizitate de mine. Această fundaţie este totodată un institut de cercetări, o bibliotecă, un muzeu de artă, un loc pentru organizarea unor expoziţii şi a unor conferinţe publice, un „clubw, adică loc de întîlnire între prieteni şi cunoscuţi, în sfîrşit (poate nu chiar „în sfîr-şit“ !), un restaurant. Uitasem lucrul cel mai important pentru mine, din punct de vedere strict personal : o editură, care a publicat, între altele, şi varianta portugheză a Lingvisticii romanice. Edificiul, imens, se găseşte în
277
    mijlocul unui parc, care este mai degrabă o grădină, cu tot ce implică această noţiune. Cine ar veni acolo, cu ochii... închişi sau adus de un elicopter minuscul, repede şi pe neaşteptate, s-ar întreba, foarte serios, dacă nu visează. Fondurile necesare acestei întreprinderi, atît pentru construcţie şi instalare, cît şi pentru funcţionarea tuturor sectoarelor, au fost puse la dispoziţie de cel al cărui nume îl poartă, Calouste Gulbenkian, un „rege al petrolului44, ceva mai mic decît alţii, dar destul de mare, care avea două sedii pentru afacerile lui de toate felurile : Londra şi Lisabona. S-a ataşat mult mai puternic de acesta din urmă, afectiv vorbind, probabil şi din cauza originii sale orientale.
        Două zile le-am petrecut la Coimbra, însoţit de cercetătoarea noastră, amintită mai înainte. Drumul pînă acolo l-am făcut într-un autoturism, ceea ce mi-a permis să văd mai de aproape peisajul, blînd şi afectuos, atît de asemănător cu al nostru din anumite părţi ale Moldovei (minus vegetaţia necunoscută la noi). Am revăzut universitatea, cu anexele ei, amintindu-mi, cu plăcere, de prima mea vizită acolo (în 1959), şi regretînd că n-am putut întîlni — era în vacanţă afară din oraş — pe romanistul M. Paiva Boleo, cu care am avut o scurtă, dar interesantă, corespondenţă ştiinţifică, pe vremea cînd el lucra ca lector de portugheză la Universitatea din Ham-burg. (Mi-a cerut atunci informaţii despre cele două forme de perfect ale verbului românesc : îl interesa situaţia din limba noastră, căci pregătea o lucrare consacrată aceleiaşi probleme cu privire la graiul său matern.)
        în una din zile, la Lisabona, un ziarist de la gazeta O seculo mi-a luat un interviu. S-a interesat exclusiv de activitatea literară şi culturală în general din ţara noastră. Unele întrebări pe care mi le-a pus aveau, nu prea clar, în intenţia lui, şi o nuanţă politică, în sensul libertăţii scriitorilor de a se manifesta în operele lor potrivit celor ce gîndesc şi simt. Mi-a venit uşor să dau răspunsul, întrucît, după părerea mea, pe care, bineînţeles, nu i-am comunicat-o, literaţii noştri profită din plin, ca să nu spun că şi abuzează uneori, în ce priveşte nu numai alegerea temelor, ci şi tratarea lor.
278
        In ajunul plecării mi s-a oferit, de „Institutul de înaltă Cultură^, al cărui invitat eram, un dejun, la care au participat profesorul Lindley Cintra, colaboratoarea sa la catedră (conducătoare a Laboratorului de fonetică), doamna Maria Helena Mira Mateus, secretarul institutului, tînărul filolog Alzada, care mi-a fost, adesea, şi ghid, plus alte persoane, cu nume şi funcţii uitate de mine. Restaurantul era situat pe o uşoară înălţime, poziţie cu atît mai potrivită pentru privirea împrejurimilor, în primul rînd a oceanului, cu cît mai toţi pereţii aveau ferestre enorme. Nu ţin minte să mă fi simţit undeva, în condiţii asemănătoare, aşa „de acasă“ ca aici. Am pomenit ceva mai înainte ceea ce aş putea numi, cu termenul lui Goethe, afinitate electivă, nu personală, ca la dînsul, ci etnică, între români şi portughezi. Aş adăuga totuşi contribuţia cîtorva dintre participanţi, cei doi profesori amintiţi deja, în primul rînd doamna Mateus, pe care prozaica ocupaţie de fonetician n-a împie-dicat-o să-şi păstreze intacte excepţionalele sale calităţi de femeie. Amîndoi m-au salutat la aeroport, înainte de plecare, dar de data aceasta colega mea a venit cu soţul său, inginer petrolist, pe care îl cunoscusem, din fugă, la Bucureşti, unde se găsea pentru treburi profesionale, şi de o adevărată minune, întruchipare a frumuseţei, fiica lor, elevă în ultima clasă de liceu. Toţi trei, adevărate modele estetice, vrednice să li se popularizeze chipurile, cum am încercat eu, din fugă şi stîngaci, în rîn-durile de faţă. Cu acest epilog s-a încheiat, din punctul de vedere al călătoriilor mele, anul 1973, cel mai interesant şi mai frumos, în toate privinţele, cum cred că rezultă din cele spuse aici.
        Strîns legate, prin conţinut, cu congresele sînt relaţiile internaţionale didactice, dacă le pot spune astfel. Este vorba de conferinţele ţinute, ca urmare a invitaţiilor adresate de universităţi şi, mai rar, de institute străine, în diverse centre europene şi, uneori, dincolo de graniţele continentului nostru. Cîte o dată, invitaţia s-a produs pe loc, cu ocazia deplasării mele în alte scopuri. Este posibil, fără a putea afirma cu o certitudine, fie şi aproximativă, ca, extrem de rar, cinstea de a vorbi în faţa unui public din alte ţări să fi venit în urma de-
279
    mersurilor, mai mult ori mai puţin „delicate**, ale ambasadelor ţării noastre. Toate conferinţele aici în discuţie au avut drept temă probleme de lingvistică românească, în sensul cel mai larg al cuvîntului. Marea lor majoritate s-au ocupat de limba română actuală privită sub aspectul ei dinamic, cum se zice astăzi foarte des. In alegerea faptelor, ca produs al tendinţelor lingvistice, izvo-rîte din necesitatea vorbitorilor de a-şi perfecţiona acest mijloc suprem de comunicare, am ţinut seamă şi de situaţia disciplinei mele în diversele ţări. Mă refer la preferinţa, foarte răspîndită, a specialiştilor pentru lingvistica istorică, preferinţă existentă şi la noi pînă nu tare de mult. Şi nu m-am înşelat. Dau un singur exemplu. La Viena, după sfîrşitul conferinţei, C. Th. Gossen, titularul catedrei de Filologie romanică, a folosit, în cuvîntul de mulţumire, vechea formulă, de origine... astronomică, ex oriente lux, care, în ciuda caracterului ei de figură stilistică, mi-a plăcut, fiindcă exprima, metaforic, un adevăr.
        Am uitat, fără... regret, datele la care m-am... produs în calitate de conferenţiar peste graniţă. La fel, şi titlul, deci conţinutul concret, în fiecare caz aparte, al conferinţelor. Am reţinut, în schimb, nu numai oraşele, cu instituţiile unde am ţinut conferinţele, ci şi destule detalii privitoare la aspectele exterioare ale producţiilor mele. La Universitatea „Humboldt** din Berlin am vorbit cu prilejul participării mele, ca invitat al guvernului R.D.G., la festivităţile consacrate primului deceniu de viaţă al regimului democrat-popular. Tot atunci mi s-a decernat titlul de doctor honoris causa, despre care voi vorbi ceva mai departe. Vizita întreprinsă de mine, împreună cu soţia, a fost de lungă durată, conform unui program stabilit de oficialitatea germană. Am fost găzduiţi într-o casă de odihnă a Academiei Germane de Ştiinţe, foarte asemănătoare, ca aşezare faţă de Berlin şi în diverse alte privinţe, cu a Academiei R.S.R. de la Căciulaţi. Dintre ţările socialiste, am mai conferenţiat în Cehoslovacia, la Universitatea din Praga, şi în Ungaria. (Despre conferinţa ţinută la Budapesta am spus ceva în capitolul IV.)
        Ceva mai numeroase sînt ţările burgheze, ale căror institute de învăţămînt superior mi-au făcut cinstea să
280
     mă invite. De Universitatea din Viena am amintit ceva mai înainte. în Elveţia am vorbit la Universitatea din Lausanne şi la cea din Geneva. în epoca aceea, ambasadorul României era Grigore Geamănu, care cred că a contribuit, în largă măsură, la invitarea mea acolo. Lucrurile s-au desfăşurat foarte bine la prima dintre universităţile menţionate. Catedra de Filologie romanică o deţinea Paul Aebischer, fostul meu coleg, mult mai tînăr, în semestrul de vară 1921—1922, la Bonn, ca elevi, amîn-doi, cu studiile universitare terminate, ai lui W. Meyer-Liibke. Aşa se explică participarea unui public numeros, alcătuit, în bună parte, din studenţi. La Geneva a mers greu. Pe romanistul A. Burger, care m-a prezentat, îl cunoşteam numai după nume, iar Henri Frei, succesorul lui A. Sechehaye, la catedra fostă a lui Ferdinand de Saussure (după Charles Bally, succesorul lui imediat), n-a apărut. Lipsea, probabil, din oraş, căci altfel l-ar fi interesat prezenţa acolo a autorului cărţii Limba româna actuală. O gramatică a «greşelilor», al cărei titlu semăna foarte bine cu al propriei lui lucrări La grammaire des fautes (cu un înţeles destul de deosebit al termenului „greşeală44 de la una la alta). Cînd am intrat în sala unde urma să-mi ţin conferinţa şi am văzut-o, mai goală decît era în realitate, aceasta din cauza diferenţei enorme dintre dimensiunile ei şi numărul ascultătorilor, am făcut, cred, cel puţin mintal, un pas înapoi, ca să renunţ oarecum. M-a consolat ambasadorul nostru, spunîndu-mi, ceea ce nu puteam crede, că nici la conferinţele lui N. Iorga nu asista un public mult mai numeros.
        La Paris am vorbit în una din sălile de curs ale Institutului de Fonetică, dependent de Sorbona. Aceasta, în 1958, prin octombrie. Ţin minte data, fiindcă mă găseam în capitala Franţei ca membru al delegaţiei României la conferinţa europeană UNESCO. Participarea celor interesaţi a fost, de astă dată, superioară, cantitativ, cred că şi calitativ, celei de la Geneva. Dealtfel, la Paris eram relativ bine cunoscut. M-a prezentat publicului profesorul Perrot, directorul institutului.
        Ceva mai des am avut prilejul să mă... produc în Italia.
281
         Am pomenit de conferinţa ţinută la „Institutul Oriental Universitar44 din Napoli şi pe cea de la foarte tînăra Universitate a Calabriei, ambele, după congresul romaniştilor organizat în oraşul de la poalele Vezuviului. Am mai vorbit la Florenţa, unde am fost salutat, adică înfăţişat publicului, destul de numeros, de către Carlo Bat-tisti, în acel moment, cel mai vîrstnic dintre romaniştii lumii, după moartea lui R. Menéndez Pidal. Erau de faţă, între alţii, G. Devoto şi Bruno Migliorini. A ajutat mult, la ocuparea, în mare măsură, a locurilor din sala de conferinţe fostul meu student ieşean, G. Caragaţă, aflat acolo din anii anteriori ultimului război mondial, ca „incaricato44, adică „însărcinat cu ţinerea cursurilor44, (după frc. chargé de cours). Nu strică să arăt că universităţile italiene, spre deosebire de altele (dintre cele cunoscute de mine ca conferenţiar), „onorează44 pe vorbitori, vreau să spun că le oferă un onorariu, cît se poate de substanţial. Şi la Şcoala română din Roma am ţinut o conferinţă. Ţin minte că, împreună cu mine, a vorbit şi Tatiana Slama-Cazacu. Veneam amîndoi acolo de la Bologna, unde se desfăşuraseră lucrările celui de-al XI-lea Congres internaţional al lingviştilor (1972). Nu pot trece cu vederea calitatea bună a limbii italiene folosite de compatrioata mea, superioară celei a autorului acestei cărţi, care, deprins cu spaniola, amesteca din cînd în cînd aceste două idiomuri romanice, atît de asemănătoare în multe privinţe.
         Cu aceasta trec la ultima ţară europeană, unde am ţinut conferinţe. Este vorba de Spania. La Malaga, oraş universitar de dată foarte recentă, profesorul Manuel Al-var, ajutat, de-a lungul multor ani, de Antonio Quilis, a organizat „Cursuri superioare de vară44, pentru licenţiaţii Facultăţilor de Litere, în mare majoritate, cu pregătirea de bază ca hispanişti. Nivelul lecţiilor şi al se-minariilor a fost totdeauna şi continuă a fi la cea mai mare înălţime. Afară de lingviştii şi filologii spanioli, în frunte cu Dâmaso Alonso, „directorul44 (= preşedintele) „Academiei Regale Spaniole44 (după moartea lui R. Menéndez Pidal), au contribuit la reputaţia mondială a acestor „cursuri44 mari specialişti străini, printre ei Eugen Coşeriu. Şi ţara noastră a fost prezentă acolo în mod
282
    onorabil. Mai întîi, printr-un profesor, adică prin cineva însărcinat să ţină un ciclu întreg de lecţii : Marius Sala, unul dintre cei mai buni cunoscători ai limbii evreilor spanioli. In cîteva veri a vorbit acolo nu numai despre acest idiom, atît de interesant sub multe aspecte (pornind de la iudeo-spaniola bucureşteană), ci şi despre bilingvism, problemă foarte importantă de lingvistică generală. Eu însumi am ţinut la Malaga, în două rînduri (1968 şi 1970), cîte o conferinţă de o oră şi jumătate fiecare. Prezenţa românilor acolo s-a făcut simţită şi prin „cursanţi4*, cu un succes impresionant. In multe veri, absolvenţi ai secţiei „Spaniolă44 de la Universitatea din Bucureşti au fost elevi, majoritatea străluciţi, ai acestei universităţi estivale. La sfîrşitul cursurilor, toţi participanţii erau supuşi unui examen cît se poate de exigent. Ai noştri, cei mai mulţi, au obţinut nota maximă : „so-bresaliente44 (literal „care sare deasupra44). Dau numai cîteva nume, dintre cele mai cunoscute : Olga Tudorică, Andrei Ionescu, Tudora Şandru, Cristina Isbăşescu, Domniţa Dumitrescu.
       In afara Europei, am conferenţiat în unele ţări his-pano-americane. Despre cele două conferinţe ţinute la Montevideo am vorbit într-o pagină precedentă, unde am prezentat activitatea desfăşurată de mine ca participant la un fel de seminar, de nivel înalt, organizat în capitala Uruguayului pentru specialiştii din domeniul hispanisticii. In 1960, cu ocazia vizitei întreprinse în Cuba — am arătat, în detaliu, peripeţiile de neuitat ale călătoriei, la locul cuvenit — am fost invitat de Comisia naţională cubaneză pentru UNESCO să vorbesc la sediul ei. Eu eram atunci vicepreşedinte al Comisiei similare din ţara noastră, şi aşa se explică faptul că mi s-a oferit prilejul să ţin acolo o conferinţă. Dar tema ei, fără a fi cu totul străină de politică (de politica internaţională, în primul rînd), a fost ştiinţifică în sensul obişnuit al termenului. In sfîrşit, al III-lea Congres organizat de „Asociaţia internaţională a hispaniştilor44 în capitala Mexicului a servit, pentru „Institutul mexican de cultură44, drept motiv de a mă invita să ţin conferinţe sub egida şi la sediul lui. Preşedinte era atunci Miguel Alemân, fost, mai înainte, preşedinte al republicii. O curiozitate,
283
    mare pentru noi, europenii, pe care nu pot să n-o arăt, este că această mare personalitate politică prezida şi Consiliul naţional de turism al ţării, şi că aceste două instituţii alcătuiau oarecum o unitate, şi nu, înainte de toate, din cauză că le conducea una şi aceeaşi persoană. Invitaţia mi-a fost adresată încă din mai 1968, antici-pînd cu cîteva luni data congresului. Am ţinut două conferinţe, ambele din domeniul lingvisticii romanice, cu privire mai specială la limba spaniolă. In anul imediat următor am fost ales membru corespondent al institutului.
       Prin octombrie 1974 am primit o invitaţie extrem de interesantă, mai cu seamă prin caracterul ei absolut insolit, din partea „Fundaţiei Japoneze44 (Tokio), de a ţine o serie de conferinţe în principalele centre universitare ale Japoniei. Judecind după o scrisoare primită ulterior de la lingvistul M. Kishimoto, se pare că ideea invitării mele acolo i-a venit compatriotului său Shimmura, care a participat, în aprilie al acelui an, la Congresul romaniştilor (Napoli), unde am fost şi eu prezent. Dealtfel, amîndoi şi, desigur, alţi lingvişti japonezi cunoşteau diverse aspecte ale activităţii mele ştiinţifice (ca şi a altor români), cum rezulta din sugestiile primului dintre ei cu privire la temele conferinţelor mele, şi anume : „Toponimia românească44 ; „Contribuţia lingvisticii româneşti la dezvoltarea lingvisticii romanice44 ; „Despre activitatea lingviştilor români în domeniul lingvisticii romanice în epoca 1925—1930“ ; „Ştiinţele umaniste în România44 (aceasta, pentru un public mai larg). Se vede clar că pe confraţii japonezi îi interesa, înainte de toate, lingvistica romanică propriu-zisă, ca şi pe alţi străini, lucru de înţeles, dată fiind sfera de preocupări mult mai largă a acestei discipline în comparaţie cu lingvistica românească. (Toponimia a fost propusă datorită interesului teoretic al cărţii mele consacrată acestei probleme.) Aşa se explică, între altele, faptul că în invitaţie mi se adresează autorii ei cu formula „Domnule Preşedinte44 (este calitatea mea de preşedinte de onoare al „Societăţii (internaţionale) de lingvistică romanică44. Dealtfel se pare că această disciplină atrage în mod deosebit pe numeroşi filologi japonezi. La Roma, unde am fost, cum am
284
    arătat în altă parte, pe la sfîrşitul lui martie 1978, am primit, în dar, de la profesorul Roncaglia, specialist reputat în studiul literaturii vechi franceze şi vechi provensale, un exemplar (din cele două pe care le avea) din ediţia filologică, însoţită de reproducerea fotografică, a unui text (manuscris) anglo-normand, în condiţii tehnice extraordinare. Ceea ce surprinde în cel mai înalt grad este apariţia acestei lucrări în cadrul „Centrului de cercetări anglo-normande“ din Osaka. Vizita mea în Japonia urma să dureze două săptămîni. A trebuit, din păcate, să renunţ la ea, din cauză că m-am întors, dintr-o călătorie de trei săptămîni (la Bordeaux, unde a avut loc al IV-lea Congres al hispaniştilor, şi în Spania), extrem de obosit şi de aceea incapabil de a întreprinde una nouă şi foarte grea.
        Activitatea mea ştiinţifică a ajuns să fie cunoscută peste graniţă datorită, mai cu seamă, cărţii, amintite deja cu alt prilej, consacrată istoricului şi stării actuale (din acel moment, 1932) a lingvisticii romanice, chiar în varianta ei românească, bine primită, în general, de către numeroşii recenzenţi străini. Versiunea englezească (din 1937) a contribuit, din cauza limbii de largă circulaţie care este engleza, într-o măsură şi mai mare la crearea unui nume, cum se spune, pe plan internaţional. După ultimul război, cînd ea a apărut şi în alte limbi mai cunoscute decît româna, situaţia autorului ei s-a consolidat. In acelaşi sens au lucrat congresele de specialitate, foarte numeroase, la care am participat, aproape în fiecare an, cu începere din 1956.
        In cele ce urmează prezint, pe scurt, diversele acte de recunoaştere oficială (în sensul că vin de la foruri constituite) a activităţii mele ştiinţifice. încep cu cele mai importante, care sînt titlurile de doctor honoris causa, decernate de unele universităţi străine. La enumăr în ordine cronologică. In 1959, prima universitate, ca importanţă, a Germaniei democrate, care poartă numele celor doi fraţi (Alexander şi Wilhelm von) Hum-boldt, mi-a făcut această onoare, în cadrul festivităţilor organizate cu prilejul celei de-a zecea aniversări a R.D.G. în diploma care înregistrează evenimentul se motivează astfel hotărîrea luată de conducerea instituţiei : „pentru
285
    ampla sa activitate în domeniul romanisticii şi al lingvisticii generale, pentru strînsul său contact cu ştiinţa germană şi pentru importanta sa muncă obştească în serviciul progresului omenirii44. Al doilea merit („contactul. ..“) se întemeiază pe colaborarea mea îndelungată la reviste germane (cu deosebire, la Zeitschrift für roma-nische Philologie).
       Şapte ani mai tîrziu, cea mai veche universitate franceză, de la Montpellier, fondată în 1229, mi-a făcut aceeaşi onoare. Diploma respectivă nu face nici o menţiune cu privire la motivele care au determinat acordarea titlului. In schimb, ele apar în raportul întocmit de regretatul profesor Louis Michel şi publicat în broşura Rentrée solennelle des Facultés (3 noiembrie 1966). Reproduc, în traducere, cîteva pasaje : „Lucrările domnului Iordan îl prezintă ca pe un lingvist complet, care s-a interesat de toate ramurile ştiinţei limbii, de la onomastică pînă la fonologie44 (p.   17). „De-a lungul multor ani, acest
    maestru a predat la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti. In felul acesta, el a format o mulţime de elevi, care, deveniţi, la rîndul lor maeştri, fac onoare ştiinţei româneşti. Lucrările lor umplu o duzină de reviste, fără a mai socoti magnificele colecţii româneşti44. „Să mai adăugăm că domnul Iordan este un mare prieten al Franţei, pe care o cunoaşte bine şi a cărei limbă el o vorbeşte ca pe o a doua limbă maternă44 (p. 18). Se înţelege uşor că, fiind vorba de un francez, conţinutul acestor aprecieri trebuie acceptat cu rezervele de rigoare. Nu pot trece cu vederea unele detalii, menite să atenueze puţin elogiile exprimate şi totodată să mai învioreze pe cititori. In ajunul zilei fixate pentru desfăşurarea şedinţei solemne, cei unsprezece „doctoranzi44 au fost invitaţi de rector la un dineu, care a avut loc în casa de oaspeţi, unde aveam, toţi, şi camerele destinate fiecăruia. Spre sfîrşitul mesei, care s-a prelungit pînă aproape de miezul nopţii, gazda a propus ca mulţumirile, absolut obligatorii în asemenea împrejurări, pentru onoarea primirii unui astfel de titlu, să fie prezentate, în numele tuturor, de unul singur dintre noi, pentru a nu lungi, fără necesitate, şedinţa. Nu s-a limitat la această propunere, ci a
286
    .şi indicat, cu toată politeţea de rigoare, pe „porte-pa-role“ sau, cum îl traducem noi în româneşte, „purtătorul de cuvînt44, în persoana celui mai în vîrstă dintre noi, <care eram... eu. Motivarea n-a pornit, bineînţeles, de la... cronologie, ci de la... simpatia personală pentru români a rectorului, care, neuitînd că e francez, a nuanţat declaraţia, referindu-se în special la... românce. Toate acestea, fireşte, în glumă franţuzească, spre a nu stîrni nici un fel de gelozie „etnică44. Propunerea mi-a creat, şi nu numai în primul moment, o adevărată panică. Intervenea timiditatea mea socială, agravată, în cazul de faţă, de ideea că va trebui să vorbesc într-o limbă străină şi ca „actor44 principal al unui spectacol cu totul ieşit din comun. Ne-am retras cu toţii, ca să ne odihnim, afară de mine, care trebuia să pregătesc oraţia. Redactasem încă de la Bucureşti o cuvîntare, închipuindu-mi că nu pot să nu mulţumesc. In camera mea m-am liniştit destul de repede, şi în vreo oră şi ceva, folosind parte din textul de acasă (pe cea privitoare la vechimea universităţii din Montpellier, la marea ei faimă de-a lungul evului mediu în domeniul medicinii şi la poposirea acolo a lui Rabe-lais) şi adăugind un fel de glosă amplă pe baze... lingvistice („universitate46, „universalitate44 — această noţiune concretizată prin marea varietate a disciplinelor cultivate de cei unsprezece doctoranzi şi a ţărilor lor de baştină : din Europa, Asia şi Statele Unite), am înjghebat două pagini de coală, care au găsit aprecierea, exprimată direct de rector în răspunsul său. Spre surprinderea mea, chiar franceza textului a fost mai mult decît satisfăcătoare. (Reportajul din ziarul local o considera chiar „perfectă44.) O singură nemulţumire am avut, aceasta nu de ordin personal. N-a fost de faţă cineva de la Ambasada României ca în cazul tuturor celorlalţi doctoranzi. Şi doar, cînd mi-a venit rîndul să primesc diploma şi epi-toga, muzica a intonat imnul R.S.R., lucru care, cu oarecare... bunăvoinţă, se putea şti, din timp, de către compatrioţii noştri oficiali de la Paris.
        Nu pot încheia această relatare, amplificată, din necesitate, cam peste măsură, fără să spun ceva despre •serviciile, mari, aduse culturii noastre de profesorul Louis Michel, prin dezvoltarea, unică peste graniţă, pe
287
    care a dat-o studiului limbii şi literaturii române la Universitatea din Montpellier. In ultimii ani, înainte de moartea lui, în urma unui accident stupid de maşină chiar la Bucureşti, unde venise să primească diploma de doctor honoris causa al universităţii noastre, circa 200 de studenţi urmau acolo cursurile şi seminariile de Română. El izbutise să pună această disciplină pe acelaşi plan cu acela al altor limbi romanice din punctul de vedere al posibilităţii de a fi aleasă ca una dintre cele trei materii de licenţă. L-au ajutat la această performanţă pasiunea sa ştiinţifică şi dragostea sinceră pentru poporul nostru şi pentru producţiile lui spirituale, precum şi autoritatea de care se bucura în universitate şi, mai departe, la forurile administrative superioare din Paris.
       Lucrurile descrise pînă aici s-au repetat, cu unele deosebiri, la Gând, unde mi s-a decernat acelaşi titlu de onoare din partea universităţii locale, de limbă flamandă, la 15 decembrie 1967. Ceremonia propriu-zisă a avut loc în februarie anul următor, şi la fel ca la Montpellier : solemnitate impresionantă, cu profesori în togă, cu doctoranzii, în număr de doisprezece, tot aşa, cu excepţia celui din România, cu prezentarea fiecăruia în ce priveşte meritele ştiinţifice, în sfîrşit, cu epitogă, deopotrivă de frumoasă, albă cu traverse verzi (la universitatea franceză, roşii), minus cuvîntarea de mulţumire în ce mă priveşte. Elogiul oficial mi l-a făcut romanistul Louis Mourin, care este profesor şi la Universitatea liberă din Bruxelles. N-am înţeles aproape? nimic din ceea ce a spus, fiindcă a vorbit în flamandă. Apropo de această limbă, trebuie să arăt că ea este, cum mi se pare, dealtminteri, logic, chiar inevitabil, arma principală de luptă a belgienilor care o vorbesc, cînd se pune — şi se pune mereu — problema poziţiei lor politice şi juridice faţă de compatrioţii francofoni. Aceştia sînt mai puţin numeroşi, dar, din cauză că limba franceză este una de largă circulaţie, folosită, în opere literare, chiar de către flamanzi, ei au o situaţie de fapt oarecum privilegiată. Din punct de vedere economic, contribuţia acestor două naţionalităţi la progresul ţării este inegală, şi în favoarea flamanzilor, care sînt şi mai numeroşi, dar şi, pe cît se pare, mai harnici sau, cel puţin, cu un spirit practic, în
288
    sensul bun al cuvîntului, superior valonilor (acesta e numele curent al belgienilor de limbă franceză).
       Asemănarea cu Montpellier nu se opreşte aici. Şi Universitatea din Gând este un centru de cultivare ştiinţifică a limbii şi literaturii noastre, modest, fireşte, date fiind dimensiunile geografice şi demografice ale Belgiei în comparaţie cu ale Franţei. Profesorul Mourin este un romanist general, cum numesc eu pe confraţii mei care se ocupă de mai multe idiomuri romanice în lucrările şi la cursurile lor. El pune româna totdeauna pe acelaşi plan cu principalele continuatoare ale latinei, iar la catedră posedă o bogată bibliotecă românească, folosită serios de studenţii, nu prea numeroşi, care se interesează de cultura noastră. Seminariile sînt ţinute de o asistentă a sa, bună cunoscătoare a limbii române. (A lucrat, ca cercetătoare, particulară, bineînţeles, la Bucureşti şi în alte centre universitare, şi este căsătorită cu un român.) O fostă asistentă a sa, doamna Tasmowski, care condusese lucrările seminariale cu studenţii, este, în prezent, profesoară la Universitatea din Anvers, unde continuă să se ocupe de limba română. In februarie 1968, cînd am venit în Belgia pentru solemnitatea doctorală, am fost întîmpinat de ea, ca reprezentantă a profesorului Mourin, ocupat în ziua aceea cu lecţiile sale, la aeroportul din Bruxelles, de unde m-a dus cu maşina la Gând. Nu pot uita ce mi-a spus, la un moment dat : „Vous avez l’air bien heureux !“ Constatarea era justă, căci mă aflam, cu adevărat, într-o stare sufletească foarte apropiată de ceea ce se numeşte în mod obişnuit „fericire4*. La aeroportul Băneasa am fost salutat de numeroşi colaboratori ai mei de la Institutul de lingvistică, şi, lucru rar şi cu totul neaşteptat, de o tovarăşă din afara preocupărilor mele ştiinţifice, pe care o apreciez în gradul cel mai înalt pentru strălucitul său talent literar. Această excelentă dispoziţie a durat tot timpul zborului, atingînd culmea cînd am survolat — acest verb se încetăţeneşte la noi — Carpaţii şi ramificaţiile austriece ale munţilor Cehoslovaciei, pe un soare extraordinar, a cărui căldură se simţea bine prin geamurile avionului. Deşi aparţine unei ţări mai degrabă sărace, Universitatea din Gând s-a arătat generoasă şi în ce priveşte aspectul material pro-
289
    priu-zis al existenţei doctoranzilor ei. Am putut astfel să răspund cum se cuvine la amabilitatea prietenilor mei Jacqueline şi André van Praag, al căror oaspete am fost cîteva zile la Bruxelles. N-am uitat nici acum azaleea superbă pe care am găsit-o cu uşurinţă într-un magazin încărcat cu toate felurile de flori posibile în timpul iernii. Starea de spirit descrisă mai înainte a continuat, o bucata de vreme, şi după întoarcerea mea acasă.
       Penultimul titlu de doctor honoris causa mi-a fost conferit de Universitatea din Roma. In scrisoarea rectorului acestei instituţii, cu data de 8 iunie 1976, care-mi anunţă evenimentul, se vorbeşte, scurt, de „înalta contribuţie adusă [de mine] în domeniul disciplinei [mele]44. Solemnitatea înmînării diplomei corespunzătoare s-a desfăşurat în ziua de 29 martie 1978, în condiţii exterioare diferite, sub unele aspecte, de cele obişnuite, judecind după experienţa mea de pînă acum. La toate celelalte trei universităţi amintite, atît profesorii lor, cît şi „doctoranzii44, toţi, cu o singură excepţie — a mea personală — purtau togă, fiindcă aşa cerea tradiţia învăţămîn-tului universitar din ţările respective. Tot aşa la Roma, cu deosebirea, interesantă, că nu numai eu, ci şi colegii onoraţi, la fel cu mine, veniţi acolo „în costum civil44, au fost îmbrăcaţi cu această haină, care, chiar atunci cînd este confecţionată modern, are ceva vetust, întrucît aminteşte de o epocă îndepărtată. Ca să fiu sincer, ca totdeauna, trebuie să spun că nu m-am simţit deloc bine în această ţinută. A intervenit, înainte de toate, vechea mea oroare de „uniformă44. (Nu mi-a plăcut nici uniforma de liceu, în special la sărbători oficiale, cînd trebuia să apar împreună cu colegii, „în front44 şi să defilez.) De data aceasta am avut şi sentimentul, uşor dealtfel, că eram puţintel ridicol, cel puţin în ochii mei, dacă nu şi în ai altora. Jenă mare mi-a cauzat „pălăria44 — nu ştiu cum i se spune şi am neglijat să întreb pe alţii — care stătea numai pe vîrful capului, încît o uşoară mişcare mai neprevăzută o putea face să-şi... piardă echilibrul. Destul de curios mi se părea faptul că acest sentiment mi-1 inspira exclusiv uniforma mea. Celorlalţi le stătea bine, unora chiar foarte bine. Nu-1 pot uita pe rector (profesorul Ruberti), care avea o togă aş zise aproape
290
    pe talie — şi ce talie de adevărat sportiv — fără nici o altă podoabă decît un fel de şal îngust, de culoare galbenă pe umărul stîng. îl ajutau la fotogenia-i excepţională înălţimea, cu mult peste medie, şi o figură de anglosaxon autentic.
        O noutate, aproape... revoluţionară, a fost decernarea titlului în discuţie unui om de teatru : cunoscutul regi-sor şi director al celebrului „Piccolo Teatro4* din Milano Giorgio Strehler. Mi-a plăcut „curajul44 Universităţii din Roma, care mi-a amintit de situaţia de la noi, unde compozitori, artişti plastici etc. sînt membri ai Academiei R.S.R., care e totuşi un for ştiinţific. Am vorbit, puţin, cu dînsul şi am constatat că este destul de informat cu privire la mişcarea teatrală românească. A doua zi după festivitate a ţinut o „prelegere4* la Facultatea de Litere. Cei onoraţi în felul arătat au răspuns, rînd pe rînd, fiecare prin cîte o scurtă cuvîntare, cu conţinut ocazional în sensul strict al termenului. Eu am insistat asupra valorii reale a lingvisticii noastre, pe care am socotit-o... vinovată, înaintea mea, de onoarea care i s-a făcut prin cel mai în vîrstă dintre reprezentanţii ei. Prezentarea meritelor mele a făcut-o Aurelio Roncaglia, şeful catedrei de Filologie romanică şi director al institutului consacrat acestei discipline. Trebuie să laud modul inteligent de a cuprinde toate laturile activităţii mele şi spiritul de sinteză al cuvîntării sale. Mi-a plăcut îndeosebi menţionarea acţiunilor politice, cu caracter democratic, la care am participat. Profesorul Roncaglia a fost iniţiatorul propunerii de a-mi decerna titlul de doctor, împreună cu Roşa Del Conte. Cred că ideea a dat-o această fostă profesoară de Limba şi literatura italiană la Universitatea din Bucureşti pe (sau şi pe) vremea cînd (în anul universitar 1947—1948 şi următorii) eu eram decanul Facultăţii de Filologie. Dealtfel, ea însăşi a fost onorată, la fel de noi pentru munca sa didactică şi ştiinţifică valoroasă. Este, între altele, autoarea a două cărţi mari, consacrate vîrfurilor celor mai înalte ale poeziei româneşti : Eminescu şi Arghezi. Altă... raritate la festivitatea descrisă pînă aici : prezenţa în sală a ambasadorului României, Ion Mărgineanu.
291
        Atît prezentările, cit şi răspunsurile, au fost, în general, sobre, fără exagerări şi fără emfază, ceea ce m-a surprins, mai cu seamă în ce priveşte pe cele dintîi, ai căror autori erau italieni. Dealtfel, sala însăşi, enormă şi, din această cauză, destul de slab populată, deşi erau de faţă circa 200 de persoane, n-a fost împodobită, cum m-aş fi aşteptat, conducîndu-mă după experienţa mea de la Montpellier şi Gând. Numai la Berlin am constatat aceeaşi sobrietate, la locul ei acolo, date fiind temperamentul şi modul de a se manifesta al nemţilor. La Montpellier, solemnitatea s-a desfăşurat în sala de spectacole a teatrului local şi a avut toate atributele, în sens favorabil, ale unei reprezentaţii teatrale. O surpriză mare, aceasta de ordin strict personal, şi de aceea cu atît mai impresionantă, a constituit-o prezenţa unui fost student ieşean, Gh. Caragaţă, venit de la Florenţa, unde a predat limba şi literatura română timp de aproape patruzeci de ani. Alt fost elev, Petre Ciureanu, profesor titular de Literatură franceză la Universitatea din Genova, se găsea şi el la Roma, dar în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră avea în familia soţiei sale o serbare de la care nu putea lipsi. De l'a Napoli au fost prezenţi la festivitate, profesorul T. Onciulescu de la „Institutul universitar oriental/6 şi succesorul său la catedra de Limba şi literatura română, italianul Buonincontro. care posedă foarte bine şi practic graiul nostru matern, iar de la Palermo, P. Iroaie, profesor al universităţii de acolo. In sfîrşit, de la cea mai tînără universitate italiană (de la Cosenza, în Calabria) a venit fostul meu doctorand bucureştean Maz-zoni, care este „incaricato66 acolo.
        Despre evenimentul similar, care va căpăta formă concretă propriu-zisă în a doua jumătate a lunii septembrie, anul acesta, nu pot da nici un detaliu, fiindcă deocamdată ştiu numai că Universitatea din Budapesta a mers şi ea pe urmele surorilor ei de peste graniţă, onorîn-du-mă cu titlul de doctor.
        Şi unele academii străine au apreciat favorabil activitatea mea ştiinţifică. Prima a fost „Academia Saxonă de Ştiinţe66, cu sediul în Leipzig. Sînt sigur că propunerea a fost făcută de preşedintele ei, Theodor Frings, pe care l-am cunoscut bine la Bonn, în timpul studiilor
292
     jnele acolo (1921—1922). L-am revăzut după ultimul război, atît în patria sa, cît şi la noi. Trebuie să arăt că, deşi originar dintr-o regiune renană, el n-a părăsit oraşul unde lucra de mulţi ani ca profesor de Filologie germanică al universităţii, cum au făcut foarte numeroşi colegi ai săi, mulţi, născuţi şi crescuţi în Germania devenită republică democrată. Diploma de membru corespondent al acestei academii poartă data de 10 martie 1958 şi nu conţine nici o apreciere.
        La 17 decembrie 1964 am devenit membru corespondent (mai tîrziu acest calificativ a fost înlocuit prin „extern46 — germ. auswârtig — care se aplică şi membrilor ei din R.F.G.) al „Academiei Germane de Ştiinţe66 din Berlin. In actul respectiv — adevărată diplomă, în ce priveşte conţinutul ca şi materialul din care e confecţionat — se spune, în latineşte, că „foarte bunele [mele] lucrări [ştiinţifice]66 au contribuit fie la „dezvoltarea66, fie la „promovarea66 disciplinei pe care o cultiv. Această academie, a treia ca vechime (1700) din Europa (cred că şi din lume), după „Academia Franceză66 (1636) si „Ro-yal Society66 (1660), a fost, pînă la sfîrşitul primului război, „Academia Regală a Prusiei66, cu sediul în Berlin, capitala acestei ţări şi, după 1871, a imperiului german. A rămas definitiv acolo, fără dificultăţi, deşi Germania, învinsă în 1945, a încetat de a mai fi unitară. O bucată de vreme, ea a continuat să fie a ambelor republici germane, întocmai ca organizaţiile sportive, care participau la competiţiile internaţionale în numele amîndorura. Pomenesc de acestea fără nici o nuanţă... conotativă, cum se spune astăzi foarte des, şi nu numai în limbajul lingviştilor. Ştiinţa şi sportul au fost considerate, probabil, ca neavînd nici o legătură cu politica propriu-zisă. Mai tîrziu, însă, cred că acum 10—12 ani, academia aceasta a rămas numai a R. D. Germane, bineînţeles, cu respectarea „drepturilor cîştigate66 ale membrilor ei din R. F. Germania, care sînt totuşi answărtige, la fel cu cei din ţările străine şi geografic şi politic-naţional.
        Doi ani mai tîrziu mi s-a făcut aceeaşi onoare de către „Academia Austriacă de Ştiinţe66 din Viena (26 mai 1966), după care a urmat (la 16 februarie 1968) „Academia Bavareză de Ştiinţe66, cu sediul în Munchen. Ambele di-
293
    plome anunţă, pur şi simplu, fără explicaţii sau motivare, alegerea mea ca membru corespondent. în amîn-două cazurile ştiu sigur de la cine a venit propunerea, atît de măgulitoare pentru mine, de a deveni membru al lor. Catedra de Filologie romanică a Universităţii din Viena era ocupată atunci de profesorul Cari Theodor Gossen, care se interesa ştiinţific de limba noastră, ajutat de Al. Niculescu, lectorul trimis acolo de guvernul român. Omologul lui la Universitatea din Munchen era Hans Rheinfelder, pe care îl cunoşteam bine de multă vreme. Amîndoi au apreciat, înainte de toate, activitatea mea de romanist propriu-zis, pe care n-o avea nici unul dintre colegii români consacraţi ca foarte buni specialişti în domeniul lingvisticii româneşti. Fac această precizare, bazîndu-mă nu numai pe logică, ci şi pe o declaraţie a lui Louis Michel, amintit într-o pagină precedentă. După conferirea titlului de doctor al Universităţii din Mont-pellier l-am întrebat, din simplă curiozitate, despre temeiul obiectiv al preferinţei sale pentru mine. A răspuns (în scris, căci tot scrisă a fost şi întrebarea mea) că eu am lucrări lingvistice şi în afara domeniului românesc.
       Pentru foarte mulţi cititori, dacă nu chiar pentru aproape toţi, pare, desigur, curios că în fosta Germanie unitară existau academii de ştiinţe şi în alte oraşe afară de Berlin, care era capitala ei. Iar cei care ştiu — există de aceştia — că, în Italia sau în Spania, de pildă, numeroase centre culturale de provincii au academiile lor, îşi pot închipui că tot aşa stau lucrurile şi cu cele din Leipzig şi Munchen. (Nu pot trece cu vederea o întîm-plare de acum cîţiva ani, aproape ruşinoasă în ochii oamenilor serioşi şi cu simţul răspunderii. Un compatriot al nostru, absolut inexistent ca cercetător ştiinţific, oricît de puţin exigenţi am fi în folosirea acestui termen, a fost ales membru al Academiei din... Cordoba. Asta n-ar fi deloc grav, dimpotrivă, motiv de bucurie că academia din oraşul în care s-a născut şi a trăit marele poet spaniol Gongora, creator, împreună cu Quevedo, al barocului în literatură, a luat cunoştinţă de anumite merite ale unui român şi l-a ales membru al ei. Tragicomedia apare în momentul cînd un profesor universitar, cu reputaţie excelentă, a consacrat acestui eveniment un lung
294
    şi elogios articol, sub titlul „Academicianul Gr. T.44, în Contemporanul. Eu m-am simţit obligat, din respect pentru adevăr, dar şi din sensibilitate etică, să informez pe x^edactorul şef al acestei reviste asupra situaţiei reale, ca să nu mai pomenesc de aspectul ridicol în cel mai înalt grad al întîmplării. (Demersul meu n-a găsit ecou.)
       Înainte de crearea imperiului german unitar (1871) exista o adevărată emulaţie, binefăcătoare şi din punct de vedere ştiinţific, între diversele state germane, ca Prusia, Saxonia şi Bavaria. (Aceasta din urmă apărea adesea ca o rivală a celei dintîi, mai cu seamă în ce priveşte mentalitatea oamenilor, în frunte cu cei politici. O explicaţie, parţială, a acestei deosebiri trebuie căutată în influenţa exercitată de cultura romanică asupra bavarezilor.) Aşa se face că fiecare dintre ele a vrut să aibă o academie, cum avea şi o universitate. Şi în Saxonia, de pildă, Universitatea din Leipzig este cu circa 300 de ani mai veche decît cea din Berlin. Dealtfel şi Prusia are trei universităţi (la Greifswald, Rostock şi Jena) cam de aceeaşi vîrstă ca cea din Leipzig. Aceste fapte sînt dovezi puternice ale spiritului german opus ideii de „centralizare44, atît de caracteristică pentru ţările romanice, în frunte cu Franţa. Vechea Prusie mai avea o academie, la Gottigen, care există şi astăzi, în acelaşi oraş, situat în R.F.G., la fel de activă şi la aceeaşi înălţime ştiinţifică.
       Ultima instituţie academică propriu-zisă care m-a onorat alegîndu-mă membru corespondent al ei este „Real Academia Espanola44 din Madrid. în actul oficial, cu data de 13 ianuarie 1978, primit de mine, se vorbeşte, ca motivare a evenimentului, de „competenţă lingvistică, merite literare şi alte calităţi44. Propunerea prezentată plenului academiei a fost făcută de E. Alarcos Llorach, Manuel Alvar (ambii lingvişti) şi A. Buero Vallejo (scriitor), toţi trei membri titulari (spaniolii spun „academioos de numero44).
       Asemănătoare, în multe privinţe, cu academiile pro-priu-zise, al căror membru corespondent am fost ales, sînt „Instituto Mexicano de Cultura44 şi „Institut d’Estu-dis Catalans44 (Barcelona). Primul are un profil foarte larg şi aminteşte, prin preocupări, de institutele pentru
295
     relaţiile culturale cu străinătatea, la un nivel mult mai ridicat, din alte ţări. Alegerea mea a avut loc în 1969, după ce, cu un an mai înainte, cînd mă găseam în Mexic, ca participant la al III-lea Congres al hispaniştilor, am ţinut două conferinţe, la sediul lui şi ca invitat al preşedintelui. Celălalt institut este o adevărată academie, cel puţin în ce priveşte exigenţa alegerii membrilor, deşi Barcelona, centrul economic şi cultural al Catalo-niei, are şi o academie propriu-zisă. Membrii titulari sînt toţi catalani. Corespondenţii au situaţia membrilor „externi44 ai Academiei Germane de Ştiinţe, de care am amintit într-o pagină precedentă. Aşa se explică, de pildă, faptul că R. Menéndez Pidal, „directorul44, adică preşedintele „Academiei Regale Spaniole44, a fost şi el membru corespondent al acestui institut.
        Alte două distincţii, mai modeste, dar, prin specificul muncii celor care mi le-au acordat, cu atît mai impresionante, se înţelege că pentru mine, au venit, prima de la Uniunea scriitorilor sovietici, sub forma unei „diplome de onoare44, cealaltă, de la preşedintele vechii şi binecunoscutei societăţi de cultură provensală „Felibrige44, cu sediul la Toulon (în Franţa meridională), care m-a ales membru al ei (în iunie 1966). Unii cititori ştiu, desigur, diverse lucruri despre această societate, a cărei conducere poartă, în limba occitană (sau, cu termenul mai răs-pîndit, provensală) numele de „consistoriu44 (counsistèri), fără nuanţă religioasă. Cei mai mulţi au însă nevoie de unele lămuriri. In primele secole ale evului mediu, sudul Franţei se găsea, prin poezia lirică, deci, prin purtătoarea acesteia, care este limba, în fruntea mişcării literare din întreaga Europă. Multă vreme s-a susţinut, şi ideea nu e părăsită, în întregime, nici astăzi, că leagănul poeziei lirice, în frunte cu cea erotică, este Provenţa (în franceză, Provence), adică „Provincia44, partea de răsărit, cu prelungire spre vest de-a lungul Mediteranei, a Franţei meridionale, prima regiune cucerită de romani a Galiei (către sfîrşitul secolului al II-lea î.e.n.). Odată cu consolidarea statului francez unitar absolutist (în timpul domniei lui François I), limba franceză propriu-zisă, aceea care a rezultat din latina vorbită în jumătatea, mai mare,
296
    de nord a Franţei, a fost impusă printr-o „ordonanţă44 regală ca formă oficială a tuturor actelor publice. Provensala (sau occitana : în această limbă se spune, pentru „da44 al nostru, „oc44, de aici, numele ei) n-a dispărut, bineînţeles, ci există şi în momentul de faţă, la fel de vie ca şi mai înainte, nu unitară, dimpotrivă, ca şi franceza, dealtfel, care are numeroase dialecte, adesea extrem de deosebite unele de altele. Intelectualii meridionali, nu numai ei, dar în primul rînd ei, au simţit de la început că se face o nedreptate graiului lor local prin măsura luată, şi, cu timpul, sentimentul de minimalizare a lor s-a dezvoltat mereu. Astfel a luat naştere, pe la mijlocul secolului trecut, din iniţiativa şi sub conducerea marelui poet Frédéric Mistral, cunoscut personal şi preţuit de Alecsandri al nostru, mişcarea literară şi culturală în general, numită „felibrige44, cuvînt derivat de la „felibre44, care în provensală însemnează „poet, scriitor44 (un fel de sinonim, aproximativ, al lui „troubadour44). Mistral a scris în această limbă, între altele, celebra poemă (o adevărată epopee, şi nu numai ca extindere) „Mireio44 (în franceză „Mireille44). Dragostea „meridionalilor44 pentru limba lor este extraordinară şi se manifestă în toate chipurile. Pot da un exemplu concret, care ne interesează de aproape. (Mă refer mai ales la filologii noştri.) Cînd Institutul de lingvistică al Academiei R.S.R. a început elaborarea „Crestomaţiei romanice44, pentru textele, vechi şi moderne, în limba provensală, care trebuiau să figureze în această lucrare de proporţii enorme (în total, cinci volume masive), ne-am adresat, pe bază de informaţii bibliografice, unor edituri şi unor scriitori despre care ştiam că au publicat versuri şi proză în această limbă. Toţi au răspuns prompt şi... încîntaţi că, într-o ţară depărtată şi mai mult străină, ca România, există oameni care se interesează de graiul lor, neglijat, dacă nu „persecutat44, de compatrioţii francezi propriu-zişi. Cred că bucuria de a mă fi ales „soci44, adică membru, al „Felibrige 44-ului, se datoreşte acestui interes ştiinţific, care implică şi afecţiune, pentru provensală din partea coordonatorului „Crestomaţiei44 amintite.
                                   Evenimentele cu caracter internaţional, legate tot de activitatea mea ştiinţifică, au fost destul de numeroase,
297
    dar mai puţin importante decît cele înfăţişate pînă aici. Sînt membru în comitetul de redacţie, încă de la întemeierea ei, al revistei Beitrăge zur romanischen Philo-logie, care apare în capitala R.D.G. Este consacrată studiilor de filologie, în sens larg (deci şi de lingvistică propriu-zisă), cu teme de istorie şi critică literară şi de ştiinţă a limbii. Ea se adresează, bineînţeles, romaniştilor de pretutindeni, dar are în conducere numai reprezentanţi ai ţărilor socialiste. Altă revistă, aceasta din R.F.G., intitulată Ibero-Romanica (Miinchen), m-a avut în comitetul de redacţie de la înterrleiere (1969) pînă în 1972, cînd m-am retras, în urma modificării profilului ei şi a componenţei conducerii.
        Am colaborat, fiind invitat, la o serie de volume omagiale, dedicate lingviştilor (în frunte cu romaniştii) bine cunoscuţi pe plan internaţional, la împlinirea unei vîrste „rotunde44 şi, în general, avansate. Dau cîteva nume : W. Streitberg, W. von Wartburg (elveţian, fost preşedinte de onoare al „Societăţii de lingvistică romanică44), Pierre Gardette (Lyon, fost secretar-administrator al aceleiaşi asociaţii internaţionale), St. Mladenov şi St. Romanski, toţi membri activi ai Academiei Bulgare de Ştiinţe, Jean Boutiere (cunoscutul autor al excelentei monografii despre Ion Creangă), Rita Schober (profesor şi academician, Berlin — R.D.G.), E. Benveniste, Pompeu Fabra ş.a. Despre acesta din urmă trebuie să spun unele lucruri care mi se par extrem de interesante. Era catalan şi democrat, de aceea a părăsit Spania după instaurarea regimului falangist. Avea formaţie de inginer, ceea ce nu l-a împiedicat să fie autorul celei mai bune gramatici a catalanei actuale, adresată unui public larg, şi al unui excelent dicţionar al ei, care se caracterizează, înainte de toate, printr-o cunoaştere profundă şi totodată subtilă a limbii sale materne şi printr-un simţ rarisim al ei.
        Am fost cooptat (1962) în două comisii de susţinere a tezei de doctorat la Universitatea „Humboldt44, date fiind temele lor, de lingvistică românească. Una avea de autor pe V. Arvinte, profesor, astăzi, la Facultatea de Filologie din Iaşi, pe atunci doctorand la Berlin, şi se ocupa de împrumuturile germane din limba noastră. Au-
298
    torul celeilalte, germanul Werner Draeger, a studiat anumite aspecte ale lexicului limbii lui Dinicu Golescu, pe baza însemnării a călătoriei acestuia. M-a impresionat într-un mod neobişnuit nu atît cunoaşterea aproape perfectă a românei — îl întîlnisem pe acest cercetător al Institutului de filologie din Berlin de mai multe ori şi-i admirasem vorbirea, lipsită cu totul de „accent“ străin — cît, mai ales, metoda de lucru, nu în sine, căci nu era o noutate în cazul unui german, adică al unui om cu multe generaţii de savanţi înaintea sa, iluştri tocmai prin temeinicia metodologică a epocii lor, ci prin modul de aplicare a ei. Pornind de la un număr relativ mic de cuvinte, autorul le-a analizat şi le-a interpretat sub toate feţele cu o minuţiozitate şi cu o precizie aş zice microscopică. N-am putut fi prezent la susţinerea acestor două disertaţii şi m-am mulţumit cu întocmirea rapoartelor de rigoare, dezvoltate ca analiză şi cu aprecierile corespunzătoare.
        In 1966, profesorul Theodor Frings, membru al Academiei Germane şi al celei Saxone de Ştiinţe, a fost sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani. Acest mare savant în domeniul filologiei germanice era şi membru de onoare al Academiei R.S.R. Aşa se explică, între altele, participarea lui Tudor Vianu şi a mea la festivitatea organizată în acest scop, care a fost, de fapt, o sesiune ştiinţifică de durată, cu comunicări ţinute de numeroşi specialişti germani şi străini. Printre aceştia din urmă se găseau francezul Fourque şi sovieticul Jir-munski, ambii foşti, se pare, discipoli ai sărbătoritului. Amploarea dată acestei manifestări se explica, în parte, şi politic. Theodor Frings era originar dintr-o localitate de pe valea Rinului. In 1921—1922 l-am cunoscut de aproape la Bonn, unde, la vîrsta de 35 ani era deja profesor al universităţii locale. După un număr de ani s-a transferat la Leipzig, ca succesor al unui, deopotrivă de ilustru, germanist şi fonetician, Eduard Sievers. (Acesta i~a fost profesor şi lui A. Philippide, în 1888—1890, la Universitatea din Halle.) Ultimul război l-a „prins“ la Leipzig. A rămas pe loc şi s-a comportat, din punct de vedere politic, extrem de corect, aş spune patriotic, fără să fi fost un om de stînga. Prin aceasta a ajutat enorm
299
    la crearea, cel puţin în lumea intelectualilor din Leipzig, a unei atmosfere de înţelegere şi de calm, apreciată cum se cuvine şi de comandamentul sovietic şi de autorităţile locale. Distincţia care i s-a acordat după aceea, de „her-vorragender Wissenschaftler des Volkes44 („savant emi-nent al poporului44), se explică şi prin valoarea sa ştiinţifică, dar şi prin comportarea lui cetăţenească.
        Fiind vorba în cele spuse chiar acum de Academia' Germană de Ştiinţe, mă opresc, pe scurt, asupra festivităţilor desfăşurate, în iulie 1975, la împlinirea celor 275 de ani de existenţă a ei. Este, din punct de vedere cronologic, a treia instituţie academică propriu-zisă a Europei (şi, desigur, a lumii), aşa cum am arătat la p. 293. După ea vine Academia U.R.S.S. (1725). Am participat şi eu la această manifestare, în calitate de membru „străin44 al ei. In trei zile — foarte puţin, s-ar zice, judecind după obiceiurile noastre — s-au ţinut comunicări ştiinţifice, cîte una pentru fiecare disciplină ştiinţifică, cuvîntările ocazionale (două : a preşedintelui Consiliului de Miniştri şi a preşedintelui Academiei), s-au prezentat, oficial, felicitările instituţiilor similare interne şi externe şi au avut loc diverse reuniuni, toate de scurtă durată, întrecute, din acest punct de vedere, de recepţia de la Consiliul de Stat, unde au vorbit preşedinţii celor două organe (politic şi ştiinţific). .
        Deşi vacanţă propriu-zisă, şi încă prelungită (trei săptămîni), călătoria mea în Bulgaria, ca invitat al Academiei de Ştiinţe a acestei ţări (în vara lui 1953), îşi are locul tot aici, în capitolul „Relaţii internaţionale44. In multe privinţe, ea a avut un caracter ştiinţific în sens larg. Am învăţat şi cunoscut, de-a lungul a trei săptămîni, o ţară întreagă, prin oameni, instituţii şi peisaje, toate mai mult ori mai puţin specifice, ca şi, dealtfel, în cazul altor ţări. Am admirat calităţile, despre care ştiam cîte ceva din auzite şi din citite, ale unui popor simplu, modest, serios şi harnic, precum şi realizările lui, mai vechi sau mai noi, toate, oglindă fidelă a spiritului popular în sensul cel mai pur al cuvântului.
        La Sofia, oraş frumos şi mai cu seamă curat, bine întreţinut, nu numai de edili, ci şi de cetăţenii lui, am vizitat, bineînţeles, mai întîi, Academia, al cărei oaspete
300
    eram. Am fost primit, semioficial — eram în vacanţă — de preşedintele ei, filozoful marxist bine cunoscut To-dorov, împreună cu colegul de disciplină Vladimir Geor-giev, care, dealtfel, m-a „mfrodusu oarecum la conducerea instituţiei. Convorbirea a avut un caracter general, cum nu era posibil altminteri, în legătură cu academiile noastre, cu problemele şi preocupările lor, cu concepţiile şi metodele de lucru etc. Discuţiile de specialitate le-am dus la Institutul de lingvistică, unde am stat vreme de cîteva ore, spre a mă informa în detaliu cu privire la munca cercetătorilor, grupaţi, ca şi la noi, după temele speciale ale fiecăruia, în sectoare. Am aflat destule lucruri folositoare, de ordin atît teoretic, cît şi practic.
        La instituţiile amintite am fost singur. Toate celelalte vizite le-am făcut împreună cu soţia, căci am fost invitaţi amîndoi. Peste tot, nu numai în capitala ţării, am fost însoţiţi şi, mai totdeauna, călăuziţi de tovarăşa de viaţă a academicianului Georgiev, şi ea lingvistă (specializată mai cu seamă în fonetică). In oraş ne-a impresionat, în mod cu totul deosebit, mausoleul consacrat lui Georgi Dimitrov, dîrzul luptător comunist pe plan internaţional şi naţional. Am înţeles mai cu seamă semnificaţia adîncă a acestei consacrări, venită în modul cel mai firesc după instaurarea, la 9 septembrie 1944, a regimului democrat-popular. In împrejurimile, mai apropiate sau mai îndepărtate ale Sofiei, am vizitat străvechea mînăstire Bojana, cunoscută şi preţuită în istoria artei universale îndeosebi pentru frescele ei. Am întîlnit acolo, vizitator ca şi noi, pe mexicanul Mârquez, istoric de artă, veche cunoştinţă a mea, din 1960, în propria-i ţară şi, mai tîrziu, în România.
        O zi aproape întreagă am petrecut-o în casa de odihnă a Academiei (un fel de Căciulaţi al nostru), situată în plin munte, la înălţimea, cred, de circa o mie de metri. Ca pretutindeni, şi aici sobrietate, linişte, chiar cînd erau oameni mulţi, dorinţă vădită de odihnă sau de recreaţie, după caz, satisfăcută din belşug atît de osteneala umană, bine întrebuinţată, cît şi de natură. Nu numai din curtea clădirii, ci şi din multe încăperi ale ei, se
301
    vedeau pînă foarte departe, în toate direcţiile, munţii, pădurile, apele şi ogoarele acestei minunate ţări.
        Din cele trei săptămîni ale vacanţei noastre, foarte instructive, mai mult de jumătate le-am consacrat provinciei, adică unor locuri considerate de gazde ca mai interesante şi, în ce ne priveşte, totodată mai caracteristice pentru patria lor. Am început cu „Valea trandafiri-lor“, numele metaforic, aş zice, al localităţii Kazanlik, unde se prepară celebrele parfumuri. Ni s-au arătat şi explicat principalele faze ale acestei operaţii atît de delicate. In drum spre sud-est am ajuns la Tîrnovo, fosta capitală, glorioasă în toate sensurile, a Bulgariei de altădată. Ne-a atras în mod deosebit mai întîi, de la distanţă, aşezarea oraşului, pe o înălţime relativ mare şi în formă aproximativ de amfiteatru, impusă tocmai de configuraţia solului. Alegerea locului acestuia pentru capitala ţării n-a fost, fireşte, întîmplătoare, mai ales că, şi geografic vorbind, el ajuta la apărare în caz de primejdie. Nu departe de acest oraş istoric am trecut pe lingă un sat — nu i-am reţinut numele — despre care în ghidul nostru se spunea că este cunoscut în toată ţara prin locuitorii lui ca excelenţi grădinari de legume. Mi-a venit imediat în minte că tata va fi fost, poate originar din acest loc, întrucît, cum am arătat în primul volum, şi el era un foarte bun meseriaş legumicultor, şi am regretat că nu i-am ştiut niciodată numele propriu-zis de familie. Aş fi rugat-o pe doamna Georgiev să ne oprim puţin, ca să întrebăm (pe cine ? cum ? etc.) dacă trăiesc acolo oameni numiţi la fel. Simplă fantazie, afectivă şi melancolică, foarte firească dealtfel. Oricît de prinşi sîn-tem noi astăzi de ocupaţiile şi preocupările noastre, glasul străbunilor nu s-a stins în noi şi este gata să răsune la prima ocazie potrivită.
        In continuare ne-am oprit la Plovdiv, oraş mare, comercial şi industrial, unde am petrecut o noapte. Se ştie, la noi, de către cititorii, extrem de numeroşi, ai ziarelor centrale, că în acest centru se organizează tîr-guri internaţionale de mostre, la care participă şi România. Este situat pe o aşezare veche, care se numea în antichitate Philippopolis, după numele întemeietorului ei (către mijlocul secolului al IV-lea î.e.n.), Filip, regele
302
    Macedoniei. Pe vremea stăpînirii romane era capitala Traciei. Cu toate acestea (sau, poate, din cauza prea marii vechimi), rămăşiţele arheologice sînt mai puţin numeroase decît la Tîrnovo.
       Ultimul popas, acesta mai prelungit, a fost la Varna, unde am admirat, la prima vedere, aceeaşi sobrietate şi aceeaşi modestie, atît de caracteristice pentru psihologia vecinilor noştri de peste Dunăre. Intr-adevăr, dacă nu mă înşală memoria (în fapte oarecum de amănunt), n-am văzut acolo decît vile, mari, bineînţeles, dar cu 3—4 etaje cel mult şi fără nimic spectaculos în înfăţişarea lor exterioară. Aceeaşi impresie liniştitoare, aş zice binefăcătoare, ne-a făcut şi confortul autentic, dar neostentiv, al camerelor proprii şi, întîmplător, ale vecinilor (în lipsa acestora !) din aceeaşi vilă. Nu mai vorbesc, în acelaşi sens, de oameni, care erau, cred, în majoritate străini, ceea ce nu însemnează că „naţionalii^ au învăţat de la aceştia cum să se comporte, mai degrabă, dimpotrivă. Mai mult chiar decît opera omului ne-a plăcut aceea a naturii, care s-a bucurat totuşi într-o măsură însemnată de colaborarea umană. Spre deosebire de litoralul nostru, cel de la Varna, adică al aceleiaşi Mări Negre, este foarte bogat în vegetaţie : nu numai copaci, ci şi pomi (fructiferi — adaug acest epitet pentru cititorii, extrem de numeroşi, cărora li se va părea un pleonasm apariţia lui „pomi“ după „copaci“) şi, lucru într-adevăr neaşteptat, viţă de vie, totul îngrijit şi curat ca într-o mică grădină particulară. Deosebirea amintită dintre cele două aspecte ale litoralului euxin se datoreşte, aproape exclusiv, poziţiei, mai meridionale a Varnei şi, probabil (nu ştiu dacă văd just), vînturilor mult mai slabe, poate chiar inexistente, venite dinspre răsărit, la Varna. Eu m-am şi scăldat de vreo cîteva ori. (Folosesc acest verb „popular“, fiindcă nu poţi spune „fac baie“, cînd stai măcar o oră în apă şi înoţi, poate chiar faci şi un fel de acrobaţie.)
       Varna a fost, cum am arătat, ultimul popas, relativ îndelungat şi foarte interesant prin ceea ce am descris, pe scurt şi cam din fugă. Am vizitat însă, în trecere, locuri istorice, la fel de interesante pentru noi şi pentru bulgari. Este vorba de Plevna şi de împrejurimile ei imediate, unde există, bine organizate, numeroase şi bine
303
    prezentate, dovezi materiale despre războiul nostru de independenţă, care a avut drept consecinţă şi eliberarea Bulgariei. S-a adăugat, în pre-final, Ruse (Rusciuk-ul de pe vremuri), pe care nu l-am putut recunoaşte aproape deloc, nu din cauza celor exact cincizeci de ani, scurşi de la prima mea vizită (ca excursionist, cu alţi absolvenţi, seria 1908, ai liceelor moldoveneşti, trimişi de „Casa Şcoalelor“), ci fiindcă între timp se transformase mult, cantitativ şi calitativ vorbind.
       Plecarea spre Bucureşti am făcut-o, bineînţeles, din Sofia, centrul propriu-zis al vizitei noastre, chiar daca în ea am stat mai puţin decît în restul ţării. Ca de obicei, şi nu numai în cazul nostru, n-am putut părăsi capitala unei ţări care ne-a primit cu atîta prietenie, fără... amintiri concrete. Se ştie că sericicultura este foarte dezvoltată în Bulgaria, în ce priveşte atît producerea materiei prime, cît şi prelucrarea acesteia. Mătasea bulgărească, de toate felurile, poate sta fără jenă alături sau, cel puţin, aproape de cea italienească sau franţuzească, dacă nu totdeauna sub raportul rafinamentului, în orice caz sub acela al fabricării propriu-zise. Mi-am cumpărat un sort solid, pentru haine, şi altul, acesta excelent ca fineţe, pentru cămăşi.
       In ansamblu, călătoria în Bulgaria reprezintă pentru mine o experienţă de viaţă ieşită din comun, extrem de instructivă, din punct de vedere atît strict uman, cît şi politic în sensul amplu al termenului.
       Rămîne acum, ca în încheierea acestui capitol, cam... lung, să vorbesc despre cîteva acţiuni cu caracter aş spune strict politic. înainte de a mă privi pe mine, „eroul“ lor, ele privesc aspecte importante ale vieţii publice internaţionale postbelice şi, prin aceasta, au o semnificaţie care depăşeşte cu mult limitele unor evenimente personale, oricît de însemnate ar fi acestea pentru beneficiarul lor. îmi permit să afirm, cu riscul de a fi greşit înţeles, că ele au o importanţă deosebită, în primul rînd, pentru ţara noastră, dat fiind că este vorba de un român, deci, la ideal, de un reprezentant al ei.
       Trec repede peste „Societatea europeană de cultură^, cu sediul la Veneţia, unde a luat fiinţă, cred, puţină vreme după sfîrşitul ultimului război mondial, prin stă-
304
    ruinţa lui Umberto Campagnola, fost secretar general al ei pînă la moartea sa, care s-a întîmplat nu de mult. Preocupările acestei societăţi amintesc, în linii mari, de o-acţiune similară pornită după războiul din 1914—1918, care, dacă ţin bine minte, a luat naştere sub influenţa, cel puţin parţială, a lui Romain Rolland şi urmărea scopuri „pacifiste44. Mişcarea actuală are un caracter mai realist şi acordă o atenţie destul de mare problemelor social-politice ale întregii omeniri. Dealtfel, membrii societăţii, extrem de numeroşi (şi mereu în creştere), aparţin marii majorităţi a ţărilor lumii, indiferent de regimul statelor respective.
        Eu am aderat în toamna anului 1957, cînd am participat la a nu ştiu cîta ediţie a aşa-numitelor „Întîlniri Internaţionale44, care se organizează anual la Geneva. (Semnificativă alegere a locului !) Am fost trimişi, C. Io-nescu-Gulian şi eu, de „Institutul român pentru relaţiile cu străinătatea44, ca delegaţi ai lui. Reuniunea dura cam o săptămînă şi se desfăşura în felul următor : Comitetul de organizare (care era, cred, permanent) stabilea tematica sesiunii, după consultări cu unele personalităţi din diverse părţi ale lumii, bine cunoscute prin activitatea lor, pusă, direct sau indirect, în slujba umanităţii. Comitetul desemna totodată şi pe conferenţiari. Spre deosebire de toate reuniunile internaţionale, numeroase, cum rezultă din paginile precedente, la aceste „rencontres44 şedinţele destinate conferinţelor se ţineau seara, pe la 20°°. Ascultătorii îşi puteau face note, pentru uz propriu, eventual în vederea unei luări de cuvînt în legătură cu problema tratată, şi a doua zi dimineaţa aveau loc dezbaterile propriu-zise. Sistem admirabil de muncă ’serioasă. In septembrie 1957, cînd am fost eu acolo, preşedintele reuniunii (cred că pentru un timp oarecare) era profesorul Abel, filozof sau sociolog, mi se pare, ca formaţie. Din „Societatea europeană de cultură44, amintită mai înainte, au făcut şi, unii, fac, în continuare, parte mai mulţi români, printre cei din prima categorie, regretaţii Mihai Ralea şi Tudor Vianu.
        Mult mai importante din punct de vedere general uman, cel puţin prin scopurile oarecum practice (sau şi practice) pe care le urmăresc, sînt acţiunile, pornite, toate,
305
    una dintre ele chiar direct, sub egida „Organizaţiei Naţiunilor Unite“. Acea una este „Comitetul pentru supravieţuirea omenirii4*, cu sediul la New York. Sînt, formal, unul dintre membrii ei fondatori, adică semnatar, împreună cu alte optzeci şi opt de persoane, al manifestului lansat în 1972. Scrisoarea prin care mi se cerea adeziunea la semnarea documentului — acesta, urma să apară în anul următor — poartă data de 24 noiembrie 1971 şi este semnată de un comitet de iniţiativă alcătuit din (în ordinea alfabetică dată acolo) : Adetokunbo A. Ademola, şeful Justiţiei (Nigeria) ; Harrison Brown, profesor de Geochimie (S.U.A.) ; Norman Cousins, editor şi autor (S.U.A.) ; Luther Evans, fost director general UNESCO (S.U.A.) ; Buckminster Fuller, inginer (S.U.A.) ; Joseph Ki-Zerbo, profesor de istorie (Volta Superioară) ; Leo Mates, director, Institutul de politică şi economie internaţională (Iugoslavia) ; Doamna Vikaya Lakshmi Pandit, fostă prezidentă a Adunării Generale ONU (India) ; Lester B. Pearson, Premiul Nobel pentru Pace, fost prim-ministru (Canada) ; Râul Prebisch, director general, Comisia economică pentru America Latină (Argentina) ; generalul Carlos Romulo, fost ministru (Filipine) ; Jan Tin-bergen, Premiul Nobel pentru Economie (Olanda).
        Această listă este reprezentativă şi, în acelaşi timp, semnificativă în ce priveşte „deschiderea44, adică sfera largă a cuprinderii, aproximativ totală, a continentelor globului. Şi mai semnificativă, din acest punct de vedere, dată fiind cantitatea ei numerică, este lista celor optzeci şi nouă de semnatari ai manifestului. Din ea nu lipseşte absolut nici o zonă a lumii. Dau cifrele, pe ţări, în ordine descrescîndă : S.U.A. (29) ; Anglia (8) ; India (6) ; Franţa (5) ; Canada (4) ; Elveţia (3) ; Belgia, Iugoslavia, Italia, Japonia, Nigeria, Norvegia şi Olanda (cîte 2) ; Argentina, Australia, Austria, Birmania, Ciprul, Costa Rica, Filipinele, Grecia, Irlanda, Libanul, Liberia, Noua Zee-landă, Pakistanul, Puerto Rico, R.F.G., România, Suedia, Volta Superioară (cîte 1).
        La fel de largă şi, mai ales, variată a fost alegerea personalităţilor : oameni politici, savanţi, scriitori, artişti etc. Urmează, spre ilustrare, o serie de nume şi de titluri : doi şefi de stat (regina Iuliana a Olandei şi arhiepiscopul
306
     Makarios al Ciprului) ; şapte laureaţi ai Premiului No-bel : artişti (de pildă Pablo Casals, Yehudi Menuhin şi Leonard Bernstein) ; scriitori (Arthur Miller ş.a.) ; savanţi (Jean Rostand, Arnold Toynbee, Jean Piaget etc.) ; oameni politici (foarte numeroşi), printre care, cu semnificaţie aş zice revoluţionară, Setsua Yamada, primarul Hiroshimei, şi Giorgio La Pira, fostul primar comunist al Florenţei. Cîteva nume, de fapt profesiuni, pot surprinde, pe mulţi, poate, neplăcut (?!), pe alţii, dimpotrivă, ca un act de curaj (?) şi de largă înţelegere a vieţii publice contemporane sub toate aspectele ei. De exemplu, celebrul mim Marcel Marceau, pe care românii au putut să-l admire acum cîţiva ani la Bucureşti, şi Pete Seeger, «Folk Singer» (S.U.A.). Dintre ţările socialiste, numai România figura, prin mine, prezentat ca „membru al Academiei44. Intr-o variantă ulterioară a „Manifestului44 a apărut şi pictorul Ion Nicodim, autor al unei vaste tapiserii, destinată ONU-ului, pe tema „Cîntarea Omului44. Este expusă în una dintre sălile instituţiei. In lista numerică de mai sus întîlnim şi Iugoslavia, cu două personalităţi. Nici una nu aparţine însă, din punct de vedere naţional, acestei ţări.
         Alegerea mea a fost precedată de un preambul epistolar, relativ prelungit. O doamnă (Schneider, mi se pare), care lucra la Secretariatul ONU, mi-a scris de cîteva ori (de la a doua misivă înainte, ca răspuns, în parte, la ale mele), cerîndu-mi, direct sau pe ocolite, dar destul de clar, informaţii să le zic biografice în sens foarte larg. Voia, din dispoziţii superioare, să afle şi apoi să comunice cui trebuia lucruri mai multe decît cele existente în „Who’s Who44, unde putea găsi oarecum esenţialul. Căci singura sursă din care bănuiesc eu că iniţiatorii „Manifestului44 aveau posibilitatea să ştie ceva despre mine era acest dicţionar. Invitaţia de a semna documentul amintit a venit după aceea. în scrisoarea respectivă se reproduc următoarele declaraţii ale lui U Thant, pe atunci secretar general ONU : „In aceste timpuri de tensiune, în umbra bombei cu hidrogen, nu e destul ca noi să avem un [singur] devotament, pe acela pentru propriul nostru stat. Trebuie să dezvoltăm un al doilea devotament. înainte de toate, trebuie să avem devotament
307
    pentru însuşi statul nostru, şi în al doilea rînd pentru comunitatea internaţională, reprezentată de această mare organizaţie [a Naţiunilor Unite]44.
       După lansarea „Manifestului4* în întreaga lume şi obţinerea, în foarte scurt timp, a multor sute de mii de adeziuni (într-o informare de acum cîţiva ani era vorba de 600.000 din S.U.A. şi 200.000 din Canada), Comitetul de iniţiativă a creat o formă concretă de propagandă, adică de luptă pentru măreţele lui scopuri, sub numele, aşa de frumos şi de uman, „Planetary Citizens44 („Cetăţeni ai Planetei44), din care fac parte şi vor face parte în continuare toţi cei ce aderă la mişcare. Fiecare „cetăţean planetar44 primeşte o „carte de membru44. A mea poartă numărul 019291. Merită să-i aduc conţinutul la cunoştinţa cititorilor : „Planetary Citizen. I. I. a fost reglementar înregistrat ca cetăţean planetar şi, în consecinţă, a subscris la jurămîntul de Cetăţenie Planetară de pe versoul acestei cărţi : Recunosc apartenenţa mea la comunitatea umană. îmi recunosc devotamentul pentru umanitate, reafirmîndu-mi devotamentul pentru propria mea comunitate, pentru propriul meu stat şi pentru propria mea naţiune. Ca membru al familiei planetare a umanităţii, prima mea grijă este binele întregii comunităţi umane. în consecinţă : voi lucra pentru a se pune capăt disensiunilor şi războaielor dintre popoare şi voi lucra pentru realizarea drepturilor omului — civile şi politice, economice şi culturale — pentru toate popoarele ; voi lucra pentru o comportare a naţiunilor lumii în conformitate cu necesităţile comunităţii umane ; voi lucra pentru întărirea şi progresul Naţiunilor Unite ; pentru a se acorda Naţiunilor Unite autoritatea de a acţiona potrivit voinţei comune a umanităţii, pentru frînarea exceselor naţionale ; şi pentru a înfrunta toate primejdiile şi adversităţile comune ale familiei umane.44
       Acţiunea începută de „Comitetul pentru Supravieţuirea omenirii44, cu consecinţa imediată, care este organizaţia „Planetary Citizens44, a găsit, cum era de aşteptat, ecou pretutindeni. Cred, fără a fi deloc sigur, că aşa trebuie înţeleasă crearea, la Haga, în 1973, a „Parlamentului Lumii44 (traducere, aproximativă, a denumirii englezeşti
308
     „Emergency World Council44, care ar însemna, cuvînt cu cuvînt, „Consiliul extraordinar al Lumii44 sau, „Consiliul mondial extraordinar44). Are o publicaţie intitulată „Poli tical World Union44, cu subtitlul „(Jurnal) Lunar pentru Democraţia Lumii“ şi cu indicarea celor care se ocupă de ea. Şi aici spaţiul geografic al alegerii membrilor este foarte larg, cuprinzînd, cum obligă, dealtfel, titulatura, lumea întreagă, cu ţări ca, de pildă, Uruguay, Ghana, Africa de Sud, Israel şi Zambia. Strînsa legătură dintre „Comitetul pentru Supravieţuirea Omenirii44 şi „Parlamentul Lumii44, menţionată ceva mai sus, se constată şi prin prezenţa, ca membri ai acestuia din urmă, a unora dintre semnatarii manifestului celui dinţii : Luther H. Evans, Jean Rostand, Arnold J. Toynbee, Sir Muhammad Zafrulla Khan (Pakistan) ş.a. Sînt şi eu membru al acestui „Parlament44.
          X. ACTIVITĂŢI DIVERSE
       Din cele spuse în capitolele precedente rezultă că după 23 August n-am prea stat degeaba, ca să vorbesc, oarecum metaforic, adică pentru sporirea expresivităţii, la fel cu oamenii simpli. Dimpotrivă, am fost cit se poate de activ. Şi, cu toate acestea, n-am epuizat nici pe departe materia acestui domeniu numit „activitate^ (cu sensul general, abstract, şi de aceea mult mai cuprinzător). Era şi logic, ba chiar inevitabil, date fiind necesităţile, numeroase, variate şi, cele mai multe, imediate, ale regimului democrat-popular, care impunea utilizarea tuturor posibilităţilor.
       încep oarecum cronologic şi cu muncile mai mult ori mai puţin politice. Spre sfîrşitul anului 1947, la cîtva timp după întoarcerea mea de la Moscova, am fost numit — de necrezut ! — preşedinte al Consiliului de administraţie al Societăţii (anonime !) pe acţiuni „Creditul Mi-nier“. A fost o surpriză nemaipomenită pentru foarte mulţi oameni, în frunte cu... mine. în primul moment m-am gîndit la împerecherea, contradictorie, a celor două calităţi ale mele : social-democrat, ca apartenenţă şi convingere politică, şi preşedinte al unei întreprinderi specific burgheze. Am înţeles, apoi, destul de uşor şi de repede, că era vorba de o măsură bine chibzuită (evident că nu în ce priveşte persoana mea !) a forurilor conducătoare de stat şi politice, în vederea naţionalizării mijloacelor de producţie, care s-a realizat peste vreo jumătate de an. Administrator-delegat al „Creditului minier" era un intelectual autentic, bine pregătit în domeniul filozofiei (în special al logicii), ajuns în acest post-cheie, de mare răspundere, prin partidul liberal, al cărui membru fusese. Rolul noului consiliu de administraţie era să
310
    pună ordine în scripte, cum se spune pentru verificarea gestiunii, care fusese foarte puţin regulată, sub toate aspectele. (Se vorbea de acţiuni vîndute peste graniţă si de anumite sume de bani, în valută forte, depuse la bănci străine. Amănuntele şi, mai ales, precizia lor, îmi scapă.) Eram ajutat în munca mea, care era mai mult, dacă nu exclusiv, aceea a unui supraveghetor, de oameni pregătiţi şi economic şi financiar, ca să nu mai pomenesc de pregătirea politică — superioară celei pe care o aveam eu — a unora dintre dînşii. N-am fost singurul om de ştiinţă în situaţia aceasta. Mi-amintesc foarte bine de Grigore C. Moisil, care era şi el preşedintele unei societăţi similare. Se pare că lucrurile s-au desfăşurat în condiţii satisfăcătoare, căci conducerea noastră superioară s-a declarat mulţumită.
        O sarcină propriu-zis politică am primit, cum cred că am mai spus, din fugă, într-un capitol precedent, aceea de preşedinte al Comisiei naţionale pentru UNESCO. In această calitate, în toamna lui 1957, am participat, împreună cu o delegaţie, modestă numericeşte, la conferinţa europeană desfăşurată la Dubrovnik, care a durat circa o săptămînă. Poate părea curios, mai cu seamă că n-a trecut prea multă vreme de atunci, dar amintirile mele despre problemele puse în discuţie, dezbătute şi, parţial, rezolvate acolo, sînt extrem de vagi, în ciuda memoriei mele, lăudată de multă lume. O explicaţie ar fi lipsa de interes, ca să zic aşa, de ambele părţi : conferinţa nu mă prea atrăgea, cu siguranţă că din cauza mea în primul rînd, şi, în consecinţă, atenţia pe care i-am acordat-o a fost redusă. Mi-a plăcut — nu mă jenez să spun — mai mult ceea ce am văzut în vestitul oraş, numit, pînă la sfîrşitul celui dintîi război mondial, Ragusa, important, în toate privinţele, de-a lungul evului mediu propriu-zis. I-am admirat monumentele, bine păstrate, şi mi-am rememorat unele date istorice privitoare la relaţiile ţărilor noastre cu acest oraş, mai puternic atunci decît unele state propriu-zise. Am făcut o călătorie lungă, prin Iugoslavia, adesea la altitudine mare, întrucît de la Ragusa pînă la Belgrad, graţie amabilităţii preşedintelui Comisiei iugoslave pentru UNESCO, al cărui nume regret sincer că l-am uitat — era şi el profesor universi-
311
     tar — am parcurs toată distanţa, ocolită, uneori, cu intenţie, în maşină. Şi capitala ţării, pe care o vedeam atunci pentru prima oară, m-a impresionat plăcut. In cele cîteva zile petrecute acolo am făcut unele vizite protocolare şi una „ştiinţifică44, aceasta la binecunoscutul filolog Belic, profesor la universitatea locală şi membru al Academiei. Il cunoscusem la Moscova, unde fusese invitat (şi excepţional de bine primit) pentru o serie de conferinţe.
         Lipsa, relativă, de interes, amintită ceva mai înainte, pentru preocupările UNESCO s-a transformat, ca prin minune, cum se zice curent, în contrariul ei un an mai tîrziu (în 1958, toamna), cu ocazia conferinţei mondiale a acestui important organism internaţional organizată la Paris. Eram atunci vicepreşedinte al Comisiei noastre, prezidată de Athanase Joja, vicepreşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru al Învăţămîntului. Delegaţia, din care am făcut parte, era numeroasă. Printre membrii oi se găseau Mihai Ralea, care era preşedintele Institutului român pentru relaţiile cu străinătatea, Vasiie Ma-linschi, academician, Ionescu-Bujor, profesor universitar (matematician), şi George Ivaşcu. Sesiunea a durat şase săptămîni. Cei mai mulţi dintre noi n-au stat tot timpul, de pildă Joja şi Ralea. Ionescu-Bujor şi eu am dus greul, cel puţin în ce priveşte munca „pe teren44, adică efectivă. Am lucrat, fiecare, în cîte două secţii, de obicei atît dimineaţa, cît şi după-amiaza. Eu însumi am fost repartizat la secţiile „Administrativă44 şi „Programe44. Au fost o serie de şedinţe plenare, la care luau cuvîntul, o dată sau de mai multe ori, şefii delegaţiilor, precum şi unii membri ai acestora. Am vorbit şi eu în una dintre ele, nu mai ţin minte despre ce, în orice caz era o problemă de ordin oarecum general. Unii vorbitori polemizau, adesea violent, în tot felul de chestiuni, care nu se legau totdeauna, nici măcar aproximativ, de preocupările acestui important for internaţional. Nu pot uita pe un japonez, care a făcut critica... hotelului unde locuia, din cauză că în camera sa nu avea... săpun. Apropo de hotel, nu pot trece cu vederea discuţia, dintre noi românii, în legătură cu cazarea noastră la Paris. Ralea, bun cunoscător al acestui oraş, încă din epoca studiilor sale la Sor-
312
    bona, precum şi, mai ales, după aceea, cînd a făcut, în cu totul alte condiţii, numeroase călătorii acolo, propunea un hotel de lux, invocînd misiunea oficială, foarte importantă, a delegaţiei (condusă de un vicepreşedinte al guvernului). Athanase Joja, căruia îi plăcea, fireşte, confortul, deprins, se pare, din copilărie şi adolescenţă, căci era fiul unor părinţi „cu starew, a rezistat, datorită şi concursului efectiv pe care i l-am dat eu, cu argumente de ordin so-cial-politic legate de noul regim muncitoresc al ţării noastre. Ne-am instalat astfel într-un hotel bun, cu destule „stele“, în cartierul Champs Elisees, rue Pierre I-er roi de Serbie. Lux am făcut cu călătoria Bucureşti-Paris şi înapoi, într-un vagon-salon (cu toate anexele), într-o măsură anumită, justificat, căci mai mult de o zi şi o noapte, chiar în cabine cu paturi, ar fi cerut eforturi prea mari pentru forţa de rezistenţă a unora dintre noi.
       Osteneala delegaţiei noastre, de-a lungul a şase săp-tămîni (cu întreruperi, pentru cei mai mulţi dintre membrii ei), a dat satisfacţie atît celor ce s-au ostenit, cît şi conducerii politice şi. de stat a ţării. Trebuie să arăt că o contribuţie esenţială la obţinerea rezultatelor, apreciate pozitiv, cum se spune în limbajul administrativ, a adus-o directorul Secretariatului Comisiei naţionale UNESCO, care era atunci actualul ambasador „en titre“, cunoscut şi apreciat în lumea întreagă, Valentin Lipatti. El a pregătit, din timp, pentru fiecare dintre noi, după rolul pe care avea să-l joace la Paris, nu numai întreaga documentaţie legată de problemele trecute în programul conferinţei de la Paris, ci şi anumite indicaţii de „regie“, de atitudine şi comportare în fiecare situaţie mai specială. A mers şi mai departe, în sensul că, dată fiind cunoaşterea perfectă a limbii franceze, a revăzut, adesea a şi redactat, parţial, cuvîntările şi intervenţiile noastre.
       în ciuda, sau poate, tocmai din cauza celor două şedinţe din aproape fiecare zi, am găsit, a trebuit să găsesc timp şi pentru distracţie, în accepţia etimologică a termenului, atît de necesară reîmprospătării forţelor fizice şi spirituale. Am revăzut locuri, de toate felurile, cunoscute de mine în 1925, cînd am stat, pentru studii, aproape un an la Paris, printre ele şi rue Couche, unde am locuit atunci. Fostul nostru apartament avea acum
313
    lumină electrică. Am fost, bineînţeles, prin muzee, am asistat la spectacole teatrale etc. Unul dintre acestea m-a emoţionat, în sensul unui entuziasm de care nu mă credeam capabil, în aşa măsură, încît am putut face impresia unui adolescent îndrăgostit, erou de roman sentimental. Cu ajutorul lui George Ivaşcu, membru al delegaţiei în calitate de (sau şi de) ziarist, am obţinut un bilet pentru „Théâtre du Peuple^ (cred că nu i-am greşit denumirea), unde se reprezenta Les caprices de Marianne a lui Musset, eu Gérard Philippe în rolul principal. Cele două ore şi ceva cît a durat spectacolul, am fost ca şi transportat. Nu vedeam şi nu auzeam absolut nimic altceva decît ce se petrecea pe scenă, senzaţie pe care n-am avut-o niciodată, nici chiar la piesele regizate de Rein-hardt sau la cele jucate de echipa „Teatrului de Artă“ din Moscova. Mai auzeam ceva, din sală (nu ştiu din ce loc), o muzică delicată, aproape şoptită, perfect adecvată la conţinutul piesei. La starea aceasta de spirit, unică în viaţa mea, au contribuit, bineînţeles, toate elementele alcătuitoare ale spectacolului :   textul, jocul actorilor,
    ambianţa generală din sală (o încăpere enormă, cu 3000 de locuri), creată şi de public, dar şi, mai ales, de regisor. In legătură cu acesta din urmă, am înţeles, mai bine decît oricînd, importanţa lui excepţională, dacă are talent autentic, pregătire serioasă şi înţelegere justă, potrivit cu textul, pe care îl respectă. Aveam locul în primul rînd de scaune ale unui balcon uriaş, situat — aşa mi se părea mie — la o mare înălţime faţă de parter, încît cuprindeam de acolo, cu privirea, voalată, din cauza semiîntunericului, scena ca şi cum aş fi fost în imediata ei apropiere, dar de la înălţime. Am „trăit“ spectacolul ca pe un vis de o frumuseţe extraordinară, cu totul de necrezut chiar pentru cele mai autentice vise. După spectacol am făcut ceea ce nu mi s-a întîmplat niciodată (din cauza aspectului snob al procedeului) : m-am dus, împreună cu Ivaşcu, la directorul teatrului (era celebrul actor Bar-rault), pentru a-i împărtăşi entuziasmul, care, mai cu seamă în ce priveşte... formularea, i se va fi părut cel puţin naiv, dată fiind vîrsta mea, deşi n-am avut deloc această impresie. I-am spus ceea ce mi-a venit la gură, adică din fundul sufletului, culminînd în afirmaţia, care
314
    l-a măgulit, desigur, că pentru a vedea un asemena spectacol merită cineva să vină, numai pentru el, de la... Bucureşti. (In mintea mea încălzită cred că adăugam „chiar pe jos !“).
       N-am uitat nici de meseria mea obişnuită, aceea de filolog. Am participat la o şedinţă a celebrei „Société de linguistique de Paris44, al cărei membru am devenit în anul următor. Aş fi putut fi primit în ea şi în 1925, cînd mă găseam la Paris, mai ales că aveam... titlurile necesare (publicasem deja două cărţi), dar, deoarece teza mea de doctorat, prezentată, după publicarea ei, pentru obţinerea „Premiului Bibescu44, n-a fost „onorată44, m-am supărat, cam ca văcarul pe sat, chiar dacă aveam, măcar în parte, dreptate.
       Am vizitat pe cîţiva dintre foştii mei profesori sau actuali confraţi. Am început cu marele filolog clasic Joseph Vendryes, elevul lui A. Meillet şi, după moartea acestuia, succesorul lui la conducerea „Societăţii de lingvistică44, un om de o mare simplitate şi modestie, lucru destul de rar la francezi. Era trecut de optzeci de ani şi arăta încă în putere. S-a bucurat, mult şi sincer. Bucuria îi făcea şi mai frumos capul său de gal autentic, cu o mustaţă a la Vercingétorix, unul dintre conducătorii compatrioţilor săi în timpul cuceririi Galiei de către Julius Caesar. L-am vizitat şi pe Mario Roques, din pură datorie de recunoştinţă, căci i-am audiat în 1925 cursurile de la „Hautes Études44 şi de la „École des langues orientales44. Şi el a fost bucuros, altfel decît Vendryes, că am ţinut să-l văd. Era cam de aceeaşi vîrstă cu acesta şi se ţinea mai bine. Avea pe masa de lucru, ca şi în 1925, teancuri de cărţi şi reviste, primite în calitatea sa de director al revistei „Romania44, la conducerea căreia nu renunţase. L-am întrebat, din simpla dorinţă (poate uşor maliţioasă, întrucît îl ştiam foarte conservator în materie politică) de a-1 determina să reacţioneze într-un mod oarecare, dacă nu se gîndeşte să revadă România aşa cum se prezenta atunci. A răspuns oarecum afirmativ : Je ne dis pas non, fără îndoială din sinceritate, nu din politeţe, căci politicos în sens strict nu prea era el nici cînd ar fi trebuit.
315
        Vizite prelungite, pe cite o zi aproape întreagă, am făcut ia doi confraţi, unul mai în vîrstă, altul mai tînăr decît mine. Cel dinţii a fost Marcel Cohen, mare specialist în limbile semito-hamitice, coordonator, împreună cu Meillet, al lucrării colective Les langues du Monde şi autor, între altele, al unei opere în trei volume consacrată istoriei scrisului, adică al grafiei, de la începuturile lui cele mai vechi şi pînă în epocile apropiate de a noastră. Acest mare lingvist, care, după ultimul război mondial, a încercat, cu succes remarcabil, aplicarea marxismului în cercetările lingvistice (este vorba de o istorie a limbii franceze) şi, lucru actual, deci, foarte interesant în special pentru noi românii, cîteva volume despre franceza contemporană, privită, mai totdeauna, direct sau indirect, din punctul de vedere al „cultivării limbii“, într-un sens larg. A participat, împreună cu soţia, la unul dintre cele două congrese organizate de noi (1967, 1968) la Bucureşti, ca invitaţi oarecum de onoare, fără sacrificii materiale din partea lor. Celălalt lingvist, vizitat de mine, tot în unul dintre numeroasele orăşele, cu administraţie proprie, din jurul Parisului, este astăzi unul dintre conducătorii lingvisticii moderne pe plan internaţional, adaug, amănunt esenţial, cu anumite rezerve foarte de înţeles la un francez aş zice autentic. El este André Martinet. In treacăt spus, majoritatea „moderniştilor^ în această disciplină, sînt americani. Constatarea nu mă surprinde. Avem a face cu oameni tineri, foarte mulţi chiar cronologic vorbind, şi toţi în sensul că au început, mai tîrziu, în comparaţie cu europenii, să se ocupe de problemele limbii, ceea ce însemnează, nu chiar lipsă de tradiţie, dar o tradiţie relativ recentă. Mă gîndesc, fără să vreau, şi cer oarecum scuze oamenilor de ştiinţă, în general, celor serioşi, bineînţeles, la formula celebră a lui Lenin :         „stîngismul,
    boala copilăriei^.
        Sarcini, cu caracter politic, pur sau amestecat, dacă pot zice aşa, mai puţin importante, am avut de asemenea, într-un capitol precedent am arătat în ce condiţii, mai precis spus în ce atmosferă am fost ales, cu aproape unanimitatea voturilor, membru în comitetul de partid al Universităţii. Activitatea mea acolo a fost efectivă, în sensul că am participat la toate şedinţele (cu eventuale
316
    excepţii, foarte puţine, motivate), ale comitetului precum şi la cele generale, luînd cuvîntul, făcînd propuneri etc. Ceva mai tîrziu, cînd, în urma unei hotărîri superioare de partid, membrii Academiei s-au transferat cu munca politică la această instituţie, s-a repetat întîmplarea de la Universitate, vreau să spun că am fost ales şi acolo în comitet. Atitudinea mea, în această calitate, era, în general, moderată, potrivit, desigur, întregului meu med de a mă comporta, indiferent de împrejurări, dar şi convingerii că exagerările, indiferent în ce direcţie, strică, de fapt, bunului mers al lucrurilor. La aceasta se adăuga bănuiala, pe care o aveam uneori, că excesele de zel ale unora porneau din... calcul. Cîteodată mă caracterizam, în glumă, ca reacţie cotitra zeloşilor, drept „împăciuitorist44, cu termenul deseori folosit pe vremuri, cu scopuri foarte... critice. Nu pot uita — îmi vine fără voie în minte — o formaţie lingvistică similară, întrebuinţată, aceasta, totdeauna glumeţ şi cu bunăvoinţă şi înţelegere : „intervenţionist44. Aşa erau caracterizaţi C. I. Parhon şi P. Constantinescu-Iaşi, membri de partid vechi şi devotaţi, care căutau să ajute, cînd credeau că era cazul, pe oamenii aflaţi în suferinţă... politică. Cred că mi se potrivea şi mie, într-o anumită măsură, acest calificativ.
       Mult mai importantă, din cauza condiţiilor ei speciale, a fost activitatea mea ca preşedinte al organizaţiei sindicale. Faptul că preocupările acestui colectiv sînt mai largi şi mai apropiate de viaţa atît personală, cît şi familială, ca să nu mai pomenesc de cea de grup, deci socială în sens mai restrîns, m-a atras aş zice puternic şi de aceea m-a ajutat să lucrez mai bine. Comitetul avea mai mulţi membri decît cel al organizaţiei strict politice. Cele peste cincizeci de unităţi ştiinţifice ale Academiei trebuiau să fie reprezentate, se înţelege că nu absolut toate, ci cîte două, trei împreună, grupate după apropierea mai mare sau mai mică dintre ele în ce priveşte profilul. Şedinţele erau bimensuale şi durau, de obicei, mult, înainte de toate, prin bogăţia discuţiilor, care, în general, erau „la obiect44, nu exerciţii oratorice. în epoca aceea, problema, poate, numărul unu, era aceea a locuinţei pentru cercetători şi pentru personalul administrativ de la institute şi de la celelalte „anexe44 ale Academiei (Biblioteca, Editura etc.). S-au ob-
317
    ţinut atunci numeroase apartamente, fără dificultăţi prea mari, şi, lucru mai important, fără greşeli din punctul de vedere al echităţii. După mine — n-aş putea preciza dacă imediat — a avut sarcina de preşedinte al sindicatului Ion Coteanu, pe atunci membru corespondent al Academiei, deci tot cineva cu o poziţie mai deosebită în ce priveşte prestigiul necesar unei asemenea sarcini.
       Dacă în acest sector de activitate, ideea, pe care am susţinut-o totdeauna şi cu tărie, de a se apela la membri ai Academiei pentru sarcini de mare răspundere, a prins şi s-a aplicat, nu s-a întîmplat acelaşi lucru în cazul a două sectoare, foarte importante şi ele, mai cu seamă în ce priveşte problemele care alcătuiau conţinutul şi raţiunea lor de a fi. Este vorba de Direcţia personalului şi de aceea a relaţiilor cu străinătatea, cu preocupări diferite de la una la alta, dar strîns legate, în sensul că plecarea peste graniţă în scopuri ştiinţifice a membrilor Academiei sau a cercetătorilor de la unităţile ei ştiinţifice — această problemă era de competenţa Direcţiei relaţiilor, pe bază de propuneri venite de la conducerea Academiei — depindea de Direcţia personalului, care trebuia să-şi dea avizul, întemeindu-se pe „dosarul44 celui în cauză. Conducătorul acesteia din urmă se orienta după criterii exclusiv politice, fără luarea în consideraţie a celui ştiinţific, ca să nu mai amintesc de cel uman, adică de valoarea etică, dovedită prin comportarea în toate împrejurările, a „omului44. Se întîmpla destul de des ca oamenii de valoare incontestabilă să nu poată pleca, şi, în schimb, locul lor îl luau alţii, mai puţin indicaţi să ne reprezinte cum se cuvine. în felul acesta se pierdeau burse, oferite de instituţii ştiinţifice străine pentru cercetătorii tineri sau se frîna „schimbul de experienţă44 în cazul convenţiilor Academiei cu instituţiile similare din ţările socialiste sau, în sfîrşit, de cele mai multe ori, devenea imposibilă participarea la congrese internaţionale de specialitate. Mai cu seamă după iureşul din 1952, descris într-un capitol precedent, cînd „vigilenţa44 devenise preocuparea principală a oamenilor cu răspundere reală sau numai presupusă. în epoca aceasta, director al personalului a fost un cetăţean care urma o Facultate la cursurile „fără frecvenţă44, după ce şi liceul îl făcuse în condiţii asemă-
318
    nătoare. Dată fiind această pregătire, pospăită, a lui, nu putea, chiar dacă ar fi avut bunăvoinţă — ceea ce nu era deloc cazul — să aprecieze, măcar relativ just, statutul personal, sub toate aspectele, al unui om de ştiinţă. In acea epocă, tensiunea ajunsese la paroxism, şi tocmai de aceea a fost adus în acest post de mare răspundere un asemenea ins. Se conta nu numai pe obedienţa, ci şi pe dorinţa lui de a-şi păstra funcţia, ba, dacă se putea, de a avansa în grad prin excese de zel. A lucrat (şi în sensul vulgar, argotic al cuvîntului) vreo opt sau zece ani, pină cînd, cine ştie cum, s-a descoperit că a comis un fals în propriul său dosar, înlocuind un act compromiţător pentru sine prin unul favorabil. N-a fost trimis, cum s-ar fi cuvenit, în faţa justiţiei, deşi mă întreb dacă i s-ar fi întîmplat, pînă la urmă, ceva grav. îmi pun această întrebare, pornind de la un caz, tot de la Academie, acesta pur şi simplu extraordinar. Directorul Serviciului administrativ (mi se pare că era „general*4), fost şofer al unui membru titular al Biroului Politic, în cei cîţiva ani de slujbă şi-a făcut o casă din fondurile instituţiei. Cînd s-a aflat, a fost dat în judecată şi condamnat la cinci ani (aşa mi se pare) închisoare. Sentinţa a fost ulterior anulată, în urma demersului protectorului său.
       Am participat la cîteva şedinţe, organizate, din cauza marii importanţe a problemelor puse în discuţie, la cel mai înalt nivel. Una a avut drept temă pregătirea tinerelor cadre. In intervenţia mea am susţinut înfiinţarea a zece sau cincisprezece licee „model44, în care recrutarea atît a elevilor, cît şi a profesorilor, să se facă în condiţii excepţionale, pe bază de capacitate şi de competenţă. Spre a concretiza propunerea, m-am referit la ETceui Internat din Iaşi, unde am fost elev înainte de primul război mondial, insistînd asupra avantajelor de ordin educativ, în sens larg : disciplină, fără exagerări, emulaţie, sentimentul de solidaritate etc. Am justificat propunerea prin necesitatea de a avea, de-a lungul anilor, promoţii de „elită44 printre tinerii noştri în toate ramurile de activitate. Am ţinut să precizez că acest termen „sună44 nedemocratic, adăugind totuşi că şi socialismul are nevoie de asemenea oameni, cu o mentalitate totuşi potrivită pentru noua orînduire social-politică a ţării.
319
      Un „succes“ asemănător am avut (de data aceasta nu numai eu) la şedinţa desfăşurată, tot în prezenţa conducerii noastre supreme, în vederea creării „Consiliului naţional al cercetăriii ştiinţificei Am emis părerea, care n-a fost numai a mea, ca acest organ să fie alcătuit" din douăzeci sau, cel mult, treizeci de oameni de ştiinţă, care să reprezinte toate disciplinele şi să corespundă în măsură maximă în ce priveşte competenţa. In final, s-a adoptat' propunerea iniţială, care prevedea — detaliile nu le-am reţinut — crearea unui mare număr de secţii (după discipline şi grupuri de discipline apropiate), cu preşedinţi şi cu un aparat ştiinţifico-administrativ şi, bineînţeles, cu bugetul respectiv extrem de generos în ce priveşte retribuţia oamenilor. Mi-aduc aminte că eu, simplu „rapor-tor“ în probleme lingvistice, am primit, de cîteva ori, suma de opt sute de lei pentru fiecare raport. Preşedintele acestui consiliu-gigant a fost numit, concomitent, vicepreşedinte al Consiliului de miniştri. Aceasta, pentru a i se asigura şi autoritatea politică, de care avea, evident, nevoie. Nu pot preciza, nici foarte modest, cît a durat această situaţie. Fapt este că roadele aşteptate de la munca cîtorva sute de oameni nu s-au văzut. Locul acestui organ l-a luat „Consiliul naţional de ştiinţă şi teh-nologie“ (CNŞT-eul, cum i se spune curent), care există şi în momentul de faţă.
      O gafă, care a avut succes în masa cadrelor didactice şi nu mi-a fost, se pare, luată în nume de rău de conducătorii dezbaterii, am comis-o în aula Facultăţii de Drept, unde s-au discutat probleme ale învăţămîntului. Şedinţa a fost prezidată de un vicepreşedinte al Consiliului de miniştri, care avea răspunderea oficială a acestui domeniu de activitate, şi de şeful Direcţiei de agitaţie şi propagandă a Comitetului Central. S-au analizat în detaliu şi, mai totdeauna, în spirit critic şi cu destulă obiectivitate, toate aspectele, atît teoretice (organizare, programe etc.), cît şi practice ale învăţămîntului. Cuvîntarea mea, primită cu entuziasm de sala întreagă, a pledat, în fond, pentru crearea tuturor condiţiilor, de ordin material şi spiritual, necesare corpului didactic de toate gradele, pentru ca membrii lui să se poată bucura de auto-
320
   ritate şi prestigiu, nu numai în ochii elevilor, ci şi în aceia ai opiniei publice. Am început cu afirmaţia, verificată oricînd şi oriunde, că factorul hotărîtor în munca unei colectivităţii umane, indiferent de problemele care urmează a fi rezolvate, este omul, în speţă profesorul. Şi am arătat, cu fapte concrete, care era situaţia acestuia înainte de primul război mondial, cînd învăţămîntul nostru, mai cu seamă cel liceal, stătea cu cinste alături de acela al ţărilor de veche cultură din Europa occidentală. Am dat ca exemplu înscrierea absolvenţilor de liceu români la orice universitate străină (chiar la Sorbona, cea atît de exigentă) fără nici o formalitate în plus afară de aceea a diplomei corespunzătoare. Un fost student al meu, profesor universitar atunci, prezent în sală, mi-a povestit că o colegă a sa aplauda şi... tremura în acelaşi timp, gîn-dindu-se că mi s-ar putea întîmpla ceva. Nu uitase atmosfera din anul 1952 şi următorii, pe care am descris-o într-un capitol precedent.
       Experienţa mea îndelungată de dascăl, ajutată, probabil, de reputaţia că doresc sincer, fără nici un interes personal, îmbunătăţirea muncii noastre a tuturora, în vederea unui progres real în toate domeniile de activitate, a determinat pe conducătorii „Uniunii asociaţiilor studen-ţeşti“ să apeleze, în cîteva rînduri, la mine, cu rugămintea de a vorbi studenţilor despre metodele cele mai potrivite pentru o bună pregătire a lor. Am răspuns bucuros la acest apel, convins că pot influenţa, într-o oarecare măsură, pe ascultători, totdeauna (atît la Casa „Grigore Preoteasa**, cît şi în marele amfiteatru din localul vechi al Universităţii) foarte numeroşi (cîteva sute). Ideea de bază a cuvîntărilor mele era importanţa mare a studiului individual. Arătam, socotind, cu aproximaţie, fireşte, că, chiar dacă obligaţiile didactice propriu-zise (frecventarea cursurilor şi a seminariilor) le iau pînă la, cel mult, şase ore pe zi, la care trebuie adăugate încă trei sau patru pentru tot felul de alte treburi, le mai rămîn paisprezece, adică opt pentru somn şi şase, reducîndu-le, eventual, pe acestea la patru, pentru studiul individual.
       Ilustrarea concretă a adevărurilor susţinute de mine o făceam recurgînd la experienţa mea personală din opoca studenţiei. Exemplul cel mai elocvent a fost ur-
321
    mătorul. Trebuind să-mi trec licenţa în iunie 1911, ca să mă pot înscrie la examenul de capacitate pentru obţinerea gradului de profesor secundar, care se ţinea din trei în trei ani, am fost pus în situaţia ca în mai puţin de o lună să mă prezint la şase examene parţiale şi la cel de licenţă (acesta, cu două lucrări scrise şi cu un colocviu din toată materia celor trei discipline obligatorii, una principală, două secundare). Acest record l-am realizat nu printr-o capacitate ieşită din comun, ci pentru că de-a lungul studiilor am „conspectat44 lucrările trecute în bibliografia recomandată de profesori şi le-am „racordat44 la cursurile audiate, şi acestea răsfoite, ca să zic aşa, pe măsură ce ele se desfăşurau. O socoteală similară n-aş mai putea face astăzi, cînd ocupaţiile şi preocupările studenţilor noştri s-au înmulţit.
       în serviciul învăţămîntului am stat nu numai ca profesor. Am spus în alt loc că, după întoarcerea de la Moscova, în octombrie 1947, odată cu activitatea strict didactică şi concomitent cu ea, am desfăşurat şi una administrativă, ca decan al Facultăţii de Filozofie şi Litere (după reforma din 1948, al celei de Filologie). Am fost numit în fruntea ei fără să fiu întrebat. Nu m-am formalizat, cum se spune în asemenea cazuri, şi m-am apucat de treabă, cred că cu destulă plăcere, mai ales că aveam o experienţă în materie. (Cu aproape unsprezece ani mai înainte, condusesem Facultatea similară a Universităţii din Iaşi.) N-am avut un adjunct (prodecan), ca astăzi, deşi numărul studenţilor era, mai ales după reforma amintită, destul de mare. Şi lucrările secretariatului le făcea, cred, tot un singur om, extrem de harnic şi plin de înţelegere pentru nevoile studenţilor : Sma-randa Popescu, căreia toată lumea îi spunea, cu respect şi simpatie, doamna Smara (poate şi sub influenţa popularităţii, care nu dispăruse cu totul, a publicistei şi activistei obşteşti Smara Gheorghiu). Fără voie, mă întreb cum a putut fi asigurat bunul mers al Facultăţii în asemenea condiţii. Ca şi la Iaşi, ba chiar într-o măsură chiar mai mare, am căutat să pun, începînd cu mine, o anumită ordine în ce priveşte contactul dintre conducerea Facultăţii şi membrii ei, profesori de toate gradele şi studenţi. Aveam şi pentru unii şi pentru alţii ore de primire
322
    şi care se respectau cu destulă stricteţe. Mai multe şi mai dese erau, fireşte, cele acordate studenţilor. In linii mari, pot spune că toată lumea a fost mulţumită sau, cel puţin, n-au existat motive serioase de nemulţumire. Cit despre doamna Smarau, pensionarea ei a prilejuit o adevărată sărbătorire, sinceră şi entuziastă, a ei, pe deplin meritată.
       Numirea mea ca decan s-a repetat, pe neaşteptate şi destul de nepotrivit, pe la sfîrşitul anului 1956. Şi de data aceasta ea s-a produs fără consultarea celui vizat, care ar fi încercat să refuze, invocînd munca plină de răspundere de la Academie, ca vicepreşedinte al ei (de fapt, mai mult preşedinte, din cauză că titularul acestui post era grav bolnav). N-aş fi reuşit însă, fiindcă nu îngăduia disciplina de partid. Am fost eliberat totuşi, la 15 mai 1957, spre a fi... avansat, prin numirea ca rector. Spre deosebire de procedura amintită mai sus, în legătură cu sarcina, repetată, de decan, acum s-a stat de vorbă cu mine, şi, pînă la urmă, am fost convins că trebuia să fiu de acord. Recunosc însă că tentaţia era mare, încît... presiunea exercitată de conducerea Ministerului Învăţămîntului, prin ministrul-adjunct C. Nicuţă, n-a mers prea departe, pentru a-şi atinge scopul. In fruntea universităţii m-am comportat exact la fel ca în fruntea Facultăţii de Filologie, în sensul că am ţinut un contact strîns cu profesorii şi cu studenţii prin orele de primire fixate pentru dînşii. Deşi era o epocă grea, rectoratul meu n-a avut de luptat cu dificultăţi prea mari. Dealtfel, presupun, şi sper să nu mă înşel, în orice caz nu prea mult, că înţelegerea mea pentru nevoile studenţilor a ajutat, în mare măsură, să creeze o atmosferă nu numai suportabilă, ci şi destul de propice pentru desfăşurarea în mod normal a activităţii tuturor. Cele mai numeroase şi mai grele probleme studenţeşti erau legate de dosarele lor social-politice. Se urmărea rudenia ascendentă, colaterală şi de afinitate pînă în cele mai mici detalii, la fel comportarea, în tot felul de împrejurări, a... acuzatului. Mă exprim aşa, fiindcă, în majoritatea copleşitoare a cazurilor, orice student era privit, teoretic cei Puţin, ca un delincvent real sau eventual. Tot ce se spunea rău despre cineva se înregistra şi se reţinea, dar
323
    nu tot aşa se proceda cu informaţiile favorabile celui în cauză. Dîndu-mi seama de modul cum se întocmeau dosarele, am intervenit deseori pentru clarificarea situaţiei, cu ajutorul unor documente şi mărturii suplimentare. Atitudinea mea, apreciată, în general, just, influenţa, în sensul unei examinări, atente şi ponderate, a pieselor din dosare, atît organizaţia de partid, cît şi serviciul personalului din cadrul Universităţii. Au fost „salvaţi44 astfel o serie de tineri, care, mai tîrziu, după terminarea studiilor, s-au dovedit a fi oameni de ispravă.
        La 1 octombrie 1958 am cerut eliberarea din funcţia de rector, din cauza sarcinilor numeroase pe care le aveam. Eram încă profesor activ, vicepreşedinte al Academiei şi, din ianuarie, director al Institutului de lingvistică, de la care plecasem, în 1952, fiind „demis44 din oficiu de conducerea Academiei, cum am arătat în alt capitol. Cererea mea a fost aprobată, fără nici o dificultate. Era ministru al Învăţămîntului Athanase Joja, care cumula această funcţie cu aceea de vicepreşedinte al Consiliului de miniştri, om înţelegător, în sensul bun al termenului.
        Legăturile mele cu Universitatea au continuat sub forma participării la şedinţele consiliului ştiinţific, devenit mai tîrziu senat, unde am fost, în general, cît se poate de activ. Luam regulat cuvîntul, lăudînd sau cri-ticînd, după caz, măsurile propuse şi, mai ales, aplicarea lor, precum şi pe oameni, cînd ei erau puşi în cauză. Aceasta se întîmpla, de cele mai multe ori, cînd trebuiau să fie numiţi în diverse posturi sau să fie promovaţi, de la un grad universitar la altul. In general, recomandările se făceau cu destulă uşurinţă, după criterii vagi şi prin interpretarea foarte flexibilă a textelor de lege. In cîteva cazuri, punctul meu de vedere, în sensul respingerii propunerilor făcute de comisii şi consilii profesorale, a fost acceptat de majoritatea membrilor forului constituit. De cele mai multe ori, nu. Două exemple, foarte elocvente pentru aprecierea corectă a situaţiei. Intr-o şedinţă a senatului s-au discutat dosarele, întocmite pentru numirea ca profesori a doi conferenţiari. Ambii aveau titlul de doctor, dar nu-şi publicaseră tezele. Lucrările lor ştiinţifice se reduceau la o serie de articole, nu prea
324
    numeroase, apărute în reviste de specialitate, care puteau fi, de fapt, măcar unele, capitole din tezele lor. Aşa bănuiam eu, fără să spun, bineînţeles, şi cred că nu mă înşelam prea mult. La acestea se adăugau comunicări (prezentate la sesiuni ştiinţifice, dar nepublicate) şi cursuri multiplicate. Unul dintre cei doi promovaţi în acest mod şi-a publicat ulterior teza, serioasă, şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică meritorie, aşa că a justificat, post factura, votul senatului. Celălalt a fugit pur şi simplu din ţară, la scurt timp după obţinerea gradului de profesor. In şedinţa imediat următoare a forului universitar suprem de conducere n-am putut să nu mă opresc la această întîmplare, felicitîndu-mi, ironic, colegii pentru succesul lor, care era şi... politic. Cît de uşor se proceda la recomandări de felul celor amintite, rezultă şi mai convingător din următorul caz. Un profesor, foarte valoros în multe privinţe (inteligent, cult, talentat), a fost recomandat pentru ocuparea unei catedre la Facultatea de Matematică, deşi avea doctoratul în Ştiinţe sociale şi politice. Este adevărat că pregătirea sa de bază era de matematician şi lucra în calitate de conferenţiar (sau profesor suplinitor) la Facultatea respectivă. In raportul de recomandare se insista asupra acestui fapt, cu invocarea lucrărilor sale de specialitate, şi, pentru a motiva neluarea în seamă a marii deosebiri dintre conţinutul tezei şi acela al catedrei pe care urma s-o ocupe, se arăta că e vorba de o matematică specială, pentru istorici, filozofi, filologi etc. Eu m-am declarat satisfăcut de aceste explicaţii, dar am cerut să fie numit .la Facultatea de Filozofie, unde ştiam că exista o catedră de Matematică, susţinînd, pe bază de logică elementară, că viitorii matematicieni nu trebuie puşi pe acelaşi plan cu cercetătorii din domeniul umanistic. Argumentele mele n-au convins însă senatul.
        Aş mai aminti, în această ordine de idei, activitatea mea ca membru al Comisiei superioare de diplome, care confirmă, eventual infirmă, titlurile ştiinţifice (de doctor şi doctor-docent). Am fost numit în 1957, ca preşedinte al Secţiei de ştiinţe istorico-filologice, care, mai tîrziu, s-a bifurcat, din cauza sporirii numărului de doctoranzi,
325
    aşa că a rămas ca, în continuare, să prezidez Secţia de ştiinţe filologice. Şi aici se petreceau şi se petrec lucrurile ca la senatul universitar, în sensul unei indulgenţe care depăşeşte limitele cerute de o pregătire cit de cit serioasă a pretendenţilor la titlul de doctor, adică, de fapt, a viitorilor oameni de ştiinţă. Am vorbit în alt capitol despre modul cum este reglementată problema aceasta, în realitate, despre modul cum se aplică dispoziţiile legii respective. Indulgenţa mi se pare în cazul de faţă şi mai condamnabilă, dacă se poate, fiindcă posesia titlului de doctor deschide, ca să zic aşa, toate porţile şi toate uşile, în primul rînd, pentru promovare în învăţămîntul superior. Am rezistat şi aici cu dîrzenie, dar nu şi, totdeauna, cu succes. Cîteodată am căzut... victimă propriei mele obiectivităţi. Un profesor, cu teza de doctorat publicată şi cu două cărţulii de popularizare, a fost recomandat pentru titlul de doctor-docent. Membrii Secţiei de ştiinţe filologice au fost pentru confirmarea acestui titlu. Eu m-am opus, prezentînd comisiei de diplome un contra-raport, care a dus la infirmare. De fapt, la amînarea, propusă de mine însumi, pînă la apariţia unei lucrări „mari“ aflate în curs de elaborare. Cartea a apărut, e adevărat, dar nu era deloc mare, nici chiar ca număr de pagini, şi a trebuit să cedez, cînd s-a discutat din nou chestiunea, amintindu-mi-se motivarea amînă-rii. Alt exemplu, la fel de semnificativ, în sensul aprecierilor de pînă aici. Un inginer, doctor în specialitate, a fost propus pentru titlul de doctor-docent pe baza unui număr de rapoarte despre munca desfăşurată la noi în domeniul pe care îl conducea el ca înalt demnitar. Afirmaţia mea, care n-avea nevoie de argumente, că rapoartele, oricît de interesante, eventual chiar valoroase, nu sînt lucrări ştiinţifice (şi cu atît mai puţin de valoare, cum cere legea), n-a fost luată în seamă, şi titlul a fost confirmat.
       Şi tot n-am terminat cu enumerarea sarcinilor avute în legătură cu învăţămîntul, în sensul larg al cuvîntului. Am prezidat, de mai multe ori, cîteodată chiar în provincie, comisii pentru examenul de stat. Pe atunci, greutatea se punea, şi cred că era foarte bine, pe soliditatea pregătirii candidaţilor, verificată prin controlul atent al
326
    cunoştinţelor şi al asimilării lor. Mai tîrziu s-a înlocuft această formă de examen prin aşa-zisa lucrare de diplomă, care, în majoritatea cazurilor, nu dovedea, din partea autorilor, decît oarecare îndemînare de a compila lucruri găsite în bibliografia recomandată pentru întocmirea „tezei“. Se întîmpla, bănuiesc, destul de des, ca lucrarea să fie făcută, măcar în parte, de altcineva sau chiar plagiată pur şi simplu. Se înţelege că asemenea cazuri nu puteau fi descoperite, întrucît, presupunînd că şi-ar fi dat osteneala în acest sens conducătorul lucrării, în ipoteza unei suspiciuni, era, în general, foarte greu (se cerea multă osteneală, cu şanse puţine) să se ajungă la un rezultat concludent. O singură dată — atîta ştiu eu — plagiatul a fost descoperit, fără altă urmare decît aceea că, după un timp, autorul a venit cu altă tezău şi şi-a luat diploma. Se întîmpla adesea, mai cu seamă în primii ani după introducerea examenului de stat, ca printre candidaţi să se găsească profesori suplinitori din în-văţămîntul mediu, cîteodată chiar... bucureşteni, ba şi cu funcţii administrative. Mi-amintesc un caz foarte semnificativ pentru o mentalitate destul de răspîndită, încurajată de uşurinţa cu care se lucra în general. O candidată, care era profesoară suplinitoare şi subdirectoare a unui liceu din Bucureşti, a fost respinsă, din cauza slabei sale pregătiri. Faptul n-a emoţionat-o decît în legătură cu eventualitatea pierderii funcţiei administrative, din care putea fi scoasă nu de autoritatea şcolară superioară, ci de o... concurentă la această funcţie. De aceea a rugat pe secretara comisiei de examen să n-o treacă pe lista celor respinşi, ca să nu afle adversara ei, care ar fi speculat cazul. Secretara m-a informat, şi dorinţa subdirectoarei n-a fost îndeplinită. Mai mult decît atît, în raportul meu, întocmit pentru Ministrul învăţământului, am povestit întîmplarea, insistînd asupra cauzelor mai adinei ale unor asemenea situaţii. Rapoartele mele erau, de obicei, dezvoltate, datorită consideraţiilor de ordin general privitoare la modul cum se lucrează în şcolile noastre de toate gradele.
       Tot un fel de muncă didactică, la un nivel mai înalt, am făcut şi în cadrul cursurilor de vară, organizate de Universitatea din Bucureşti, încă de acum, cred, douăzeci
327
    de ani. Aceste cursuri erau destinate străinilor care se interesau, ştiinţific, de limba, literatura şi cultura românilor. Aşa se explică, în primul rînd, faptul că erau invitaţi să participe la ele oameni de peste graniţă, cunoscuţi, în general, ca cercetători formaţi sau în curs de formaţie în domeniul filologiei romanice, cu toate ramurile acesteia. O lună întreagă, de obicei august sau de la 15 iulie la 15 august, invitaţii erau cazaţi, la Sinaia, în cele mai bune condiţii, fără nici un efort financiar din partea lor. Mai mult decît atîta. Unora li se plătea şi transportul, în prima serie — mi-aduc bine aminte — au venit din America Latină trei filologi, cu întreaga cheltuială a statului nostru : J. L. Cisneros (Lima), P. Rona (Montevideo) şi Serrano Perez (Tucumân — Argentina). Altădată a fost invitat, în aceleaşi condiţii, un tînăr brazilian, care cunoştea destul de bine româna : Boas Atico, ajuns după aceea profesor la Universitatea din Goiania (Brazilia). Şi din Europa am avut oaspeţi, cărora le-am făcut înlesniri de ordin material similare. Printre invitaţi au fost, de-a lungul anilor, figuri mari ale lingvisticii mondiale : E. Haugen, E. _Coşeriu~^/ImE>s, M. Lejeune, A. IsacenKo efcTltceşTia şi "alţii auţinut conferinţe sau au participat activ la „mesele rotunde44, organizate pentru dezbateri de ordin teoretic. Ecouri despre activitatea acestor cursuri au apărut regulat în presa străină, prin articole şi interviuri de-ale invitaţilor. Mulţi dintre ei au stat de vorbă, în Bucureşti, cu ziarişti şi cu redactori de la Radio şi Televiziune.
       Cursurile, însoţite totdeauna de seminarii, erau ţinute de profesori şi conferenţiari universitari, de cercetători ai institutelor Academiei şi de unele personalităţi ale culturii noastre considerate în ansamblul ei. Eu însumi am fost mulţi ani foarte activ, în sensul că ţineam cîte două conferinţe de lingvistică românească şi destul de des cîte un seminar. Eram atunci vicepreşedinte al Academiei şi, în această calitate, înlocuiam adesea pe preşedinte, încît plecam din Bucureşti pe la ora 16, ca să pot ţine conferinţa la 18°30', şi a doua zi mă întorceam, pentru treburile instituţiei. Această activitate mă satisfăcea din punct de vedere intelectual, mai ales că aveam prilejul să cunosc mulţi oameni, de vîrste şi naţionalităţi diferite,
328
    dar totodată mă şi oboseau, fără să simt. Oboseala era mai cu seamă de natură nervoasă, ceea ce s-a constatat, în 1965, prin apariţia unui ulcer duodenal. Am folosit mai sus termenul „conferinţei Nu numai eu „conferen-ţiam“, ci şi cei mai mulţi profesori, precum şi personalităţi culturale. Cursuri propriu-zise, cicluri de lecţii, în accepţia didactică a cuvîntului, ţineau cadrele didactice mai tinere. La fel, seminariile.
        Un merit deosebit în organizarea acestei activităţi atît de utile pentru cunoaşterea noastră peste graniţă a avut profesorul Boris Cazacu, directorul, foarte mulţi ani, al cursurilor, ajutat, în ce priveşte mai ales partea tennică, de cîţiva tineri, de obicei, foarte potriviţi pentru o asemenea muncă. Din cauze pe care nu le-aş putea preciza, aceste cursuri n-au mai fost ulterior la înălţimea lor iniţială. Scăderea a început, mai întîi, prin mutarea sediului lor la Braşov, unde condiţiile, în primul rînd cele de cazare, nu mai erau aceleaşi. A venit apoi plecarea lui B. Cazacu de la conducerea lor. (Odată cu el au plecat şi colaboratorii lui direcţi.) A intervenit, desigur, şi faptul că majoritatea celor care au participat de două sau mai multe ori la aceste cursuri nu le-au mai simţit nevoia. Cît despre specialiştii mari de felul celor amintiţi ceva mai înainte, o singură vizită li s-a părut, pe bună dreptate, dealtfel, îndestulătoare.
        Am participat activ la crearea unor societăţi ştiinţifice, impuse de necesităţile, numeroase şi importante, ale noilor condiţii de viaţă apărute după Eliberare. Este cazul „Societăţii de ştiinţe filologice“ şi de „Societatea română de lingvistică romanicăi Prima are o sferă de preocupări foarte extinsă, din cauza scopului pe care îl urmăreşte, acela de a antrena şi încuraja la munca ştiinţifică masa mare a profesorilor de limba română şi de limbi străine din ţara întreagă. In primii ani ai existenţei ei a avut drept organ de publicitate revista Cum vorbim, cu articole, în general, scurte, dar cuprinzătoare, despre diverse probleme lingvistice, privite mai cu seamă din punct de vedere practic, precum şi despre lingvişti şi filologi români din trecut. Autorii multora dintre aceste contribuţii erau membri ai corpului didactic universitar. Mi-aduc aminte că discuţia privitoare la apariţia re-
329
     vistei şi la numele ei a avut loc, între Al. Rosetti, AL Graur şi mine, în locuinţa mea. După cîteva propuneri de titlu, ne-am oprit la „Cum vorbim44, sugerat de mine, cu siguranţă, chiar dacă nu mi-am dat atunci seama, drept consecinţă logică a preocupărilor legate de problema devenită ulterior un adevărat program de lucru sub numele de „cultivarea limbii44. Destul de tîrziu am constatat că G. Ionescu-Gion publicase, cu mulţi ani în urmă, o broşură cu titlul Cum vorbim. Această societate s-a dezvoltat mereu, în toate sensurile, ajungînd, în momentul de faţă, emula „Societăţii de ştiinţe matematice14, care a moştenit o bogată şi glorioasă tradiţie. Are un mare număr de „filiale44, multe chiar în oraşe mai modeste în ce priveşte atmosfera intelectuală existentă acolo. Revista ei Limbă şi Literatură publică articole, note, recenzii etc. cu conţinut perfect corespunzător titlului, pînă în cele mai mici detalii. De cîţiva ani apare şi o revistă destinată elevilor din învăţămîntul mediu, cu un scop dublu : unul pur didactic, acela de a le îmbogăţi şi adinei cunoştinţele din domeniul limbii şi literaturii, celălalt, de încurajare a înclinaţiilor scriitoriceşti ale tinerilor aspiranţi la favoarea muzelor. Progresul continuu şi interesant al acestei societăţi — acum doi sau trei ani ea a început organizarea unor cursuri de vară (la Piatra-Neamţ) pentru profesorii din învăţămîntul mediu — se datoreşte, într-o însemnată măsură, aceluiaşi profesor Boris Cazacu (ajutat de colaboratorii săi direcţi, în frunte cu I. Hangiu, secretarul ei generai), preşedinte de multă vreme, pe care l-am prezentat ceva mai înainte ca director al cursurilor de la Sinaia şi Braşov.
        „Societatea română de lingvistică romanică44 este o unitate ştiinţifică de strictă specialitate. A luat fiinţă în anul 1962, cu scopul de a contribui la dezvoltarea cercetării în domeniul limbilor romanice, considerate şi în ele înseşi, dar şi ca izvor de informaţii pentru elucidarea unor probleme de lingvistică românească. Pînă nu de mult, s-a insistat asupra unor asemănări dintre limba noastră şi idiomurile indoeuropene din Peninsula Balcanică în aşa măsură, îneît s-a ajuns la afirmaţia că româna este o limbă romanică ş i balcanică, ceea ce este cel puţin exagerat. Are şi ea filiale, în centrele universi-
330
    tare ale ţării, unde, ca şi la Bucureşti, se prezintă comunicări şi cărţi de specialitate recent apărute. Publică un buletin anual, cu o parte, adesea cu majoritatea, comunicărilor şi cu dări de seamă despre activitatea desfăşurată în anul expirat. O bucată de vreme, societatea a primit o subvenţie de la Ministerul Învăţămîntului, cu ajutorul căreia se tipăreau buletinul şi unele lucrări mari de-ale membrilor ei. Pot aminti pe cele semnate de Teodora Cristea şi Mariana Tuţescu, scrise în limba franceză, care ne-au fost comandate, după apariţia lor, de librăria pariziană (care e totodată şi editură) Klink-sieck, în cîte cinci sute de exemplare. Şi mai interesant, sub aspectul „creşterii de cadre tinere44, cum se spunea mereu pe vremuri, este faptul că cele mai bune comunicări, făcute, mai totdeauna, de asistenţi, puteau fi premiate. Am fost de la început, şi continuu a fi preşedintele acestei societăţi, secondat, în ultimii ani, de Teodora Cristea şi Sanda Rîpeanu.
        Amintesc, cam în fugă, dată fiind asemănarea de preocupări ştiinţifice, la alt nivel, mai ridicat, crearea, la începutul anului 1956, în cadrul Academiei, a „Comisiei pentru studiul formării poporului român şi a limbii lui44, prezidată de mine. Era alcătuită din lingvişti, istorici propriu-zişi, arheologi şi etnografi, recrutaţi dintre membri ai Academiei şi cercetători din unităţile ei ştiinţifice, plus profesori de toate gradele din învăţămîntul superior. In linii mari, preocupările acestei comisii erau strîns legate de întocmirea unei „Istorii a limbii române44 şi a unei „Istorii a României44. Rezultatele cercetării se concretizau în studii şi articole, de diverse proporţii, în reviste sau în volume speciale. In cîştig mare a fost arheologia, lucru uşor de înţeles : înmulţirea şantierelor de săpături, care atinseseră, la un moment dat, cifra de nouăzeci, dacă ţin bine minte, a dus în mod firesc la îmbogăţirea nemaiîntîl-nită a „recoltei44 şi, deci, a studiilor consacrate ei. In ce priveşte lingvistica, trebuie amintită cartea, foarte valoroasă, a lui H. Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale imperiului roman.
        Deşi munca la catedră, la Academie, la Institutul de lingvistică etc. mă preocupa oarecum mereu şi în acelaşi
331
    timp, fiindcă trebuia s-o duc, fără voie, paralel de la un loc la celălalt, am putut să urmăresc, mai mult ori mai puţin activ, după caz şi după împrejurări, mişcarea culturală, în sens larg, din ţara noastră în primul rînd. Aveam o deprindere destul de veche, dezvoltată mai cu seamă în epoca interbelică, ceea ce rezultă clar, în ce priveşte interesul pentru literatura beletristică, din lucrările mele de specialitate. Amintesc, în cele ce urmează, fără nici un fel de ordine, pe cele mai interesante, poate, de fapt, pe cele care mi s-au păstrat mai bine în memoria mea extrem de solicitată de mulţimea şi varietatea faptelor.
        Am publicat operele lui Neculce şi Creangă, invitat fiind de Editura de stat, devenită ulterior, numai parţial, „Minerva44. In ce priveşte Letopiseţul celui dintîi, repet, pe scurt, ceea ce am spus în prima ediţie (1955), şi anume că, în loc de a folosi cel puţin toate manuscrisele complete care ni s-au transmis, operaţie extrem de grea şi, mă întreb, răspunzînd negativ, la ce rezultat cu totul deosebit am ajunge din punct de vedere lingvistic (nu şi istoric !), mi s-a părut potrivit să public textul unuia singur, acela care a fost revăzut pagină cu pagină de cronicarul însuşi, cum dovedesc numeroasele adaosuri făcute de mîna lui. G. Strempel, direetor-adjunct la Biblioteca Academiei R.S.R., care a publicat în bune condiţii texte româneşti vechi, lucrează la o ediţie cu adevărat critică a Cronicii lui Neculce. L-am sfătuit s-o alcătuiască, din curiozitate ştiinţifică : vreau să văd la ce rezultat va ajunge. Mie mi s-a reproşat că am „falsificat44 limba acestui cronicar-artist, cu argumentul, extrem de ciudat, că am respectat întocmai scrisul lui (autograf !), care, mi se spunea, nu mai corespundea realităţii lingvistice de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea : bătrînul boier moldovean era prezentat, în critica respectivă, ca păstrător al unei tradiţii grafice. Cum anume, n-am aflat. Ciudăţenia constă în faptul că Neculce, care scria, în sens material, la nu ştiu cîţi ani o dată — mai des nu avea nevoie — era tradiţionalist, pe cînd copiştii, oameni de meserie, care trăiau, poate, din ea, n-au respectat tradiţia ? Situaţia se prezintă, în realitate, tocmai invers. Din
332
    păcate, ediţia din 1955 are numeroase greşeli, şi din cauza mea, dar şi, mai ales, pentru că responsabilul de carte al editurii a lucrat superficial. O dovadă săritoare în ochi este confundarea autografului lui Neculce cu al unui contemporan al său, ceea ce constată uşor oricine, comparîndu-le cu unul autentic al cronicarului. Ediţia din 1959 a fost mult îmbunătăţită, datorită muncii serioase şi competente a Elisabetei Brîncuş, noua responsabilă a cărţii.
       Ediţia Creangă este una critică în sensul curent al termenului : reproduce toate variantele scrierilor marelui nostru povestitor. Textul propriu-zis reproduce prima variantă, aceea din Convorbiri literare (pentru majoritatea copleşitoare a lor) şi din alte publicaţii (extrem de puţine), fiindcă a fost văzută şi chiar corectată de autor. In subsol se dau variantele ulterioare. Această muncă, foarte grea mai cu seamă din cauză că nu dă altă satisfacţie decît pe aceea că-ţi îndeplineşti o sarcină absolut obligatorie, a făcut-o, temeinic şi competent, Elisabeta Brîncuş, al cărei nume apare, împreună cu al meu, ca coautor al ediţiei. Dealtfel, rolul meu n-a lipsit cu totul în această latură a elaborării.
       Curînd după întoarcerea mea de la Moscova (octombrie 1947) am fost cooptat în consiliul de conducere al editurii „Cartea rusă“. Participam, regulat şi activ, ia şedinţe şi, lucru mai important, iar în momentul de faţă, cu totul surprinzător pentru mine — unde găseam atunci timp pentru treaba aceasta ? — acceptam invitaţia de a citi manuscrise cu traduceri din opere literare sovietice. (E vorba de autori de după Revoluţia din Octombrie.) Citeam, bineînţeles, şi scrieri revăzute de alţii, de pildă Tînăra gardă de Fadeev, Aşa s-a călit oţelul de Ostrovski, Klim Samghin de Gorki, Scîntei (am uitat numele autorului) etc. Primele două m-au impresionat, mai mult neplăcut din punct de vedere pur estetic, din cauza unui fel de fanatism politic, dacă-i pot spune aşa, al autorilor, deşi, cu mintea, nu numai îi înţelegeam, ci chiar îi aprobam. Se pare că amîndoi au fost luptători propriu-zişi în ultimul război, atît de crîncen pentru so vietici, din cauza furiei nebuneşti a invadatorilor hitle-rişti, sau cel puţin foarte aproape de el. In ce priveşte
333
    romanul lui Gorki (în patru volume !), rusiştii noştri — cum se spune, după mine, nu prea fericit, astăzi — au rămas uimiţi că l-am putut citi din scoarţă în scoarţă, fără interes profesional, prezent la dînşii. Am izbîndit să-mi duc la bun sfîrşit sarcina, benevolă, graţie răbdării mele ţărăneşti, devenită, în ochii cunoscuţilor şi prietenilor, cu adevărat proverbială. Uimirea specialiştilor mi-a amintit vorba unui istoric literar (cred, german) despre celebra (într-un anumit fel) epopee Messiada a lui Klop-stock, scrisă, mi se pare, conform tradiţiei, în hexametri. Cine a citit-o de la început pînă la sfîrşit merită o răsplată (spirituală, bineînţeles) la fel de înaltă ca un pelerin pedestru la... locurile sfinte ! (Redau această afirmaţie foarte aproximativ în ce priveşte formularea.) In romanul Scîntei m-a încîntat o apariţie feminină cu totul surprinzătoare în literatura sovietică (dacă apreciez just), Oxana, care mi-a amintit de eroinele, toate fermecătoare, ale lui Turgheniev.
        Cooptarea mea în consiliul „Cărţii ruseu se explică prin calitatea de fost ambasador în U.R.S.S. Tot datorită ei am fost ales, tîrziu (în 1959), vicepreşedinte al ARLUS-ului, printr-un salt, aparent, incredibil pentru cine a reţinut cele spuse de mine în primul capitol al acestui volum despre modul cum am fost tratat la întemeierea acestei asociaţii. Mi-am făcut şi aici datoria, tot dintr-o veche obişnuinţă, devenită, cu adevărat, a doua natură a mea, timp de optsprezece ani (pînă în 1977).
        Lecturile mele în domeniul literaturii române au fost şi sînt, în această epocă, mai degrabă sărace, poate chiar foarte sărace, dacă ţinem seamă de cantitatea uriaşă a producţiei. Am citit adesea oarecum la întîmplare, în sensul că nu mi-am făcut un plan, fie şi aproximativ precis, pe bază de criterii temeinice. Uneori m-a atras noutatea temei, judecată din punctul de vedere al actualităţii noastre social-politice. Este, între altele, cazul romanului Un om între oameni (în trei volume) al lui Camil Petrescu. Fiind vorba de Bălcescu şi de epoca lui, cu fapte anterioare şi posterioare existenţei eroului, nu puteam să nu citesc această carte, foarte interesantă şi prin autorul ei. Am avut o uşoară deziluzie, care, după
334
    ce mi-am... revenit, nu m-a surprins. Trecerea atît de bruscă de la opera sa literară dintre cele două războaie la o temă, înainte de toate politică, şi încă democratică în sensul cel mai autentic, nu putea să n-o simtă un cunoscător, chiar numai amator, de literatură, în dezavantajul autorului. Camil Petrescu a fost un individualist d outrcince, ceea ce îl împiedica să înţeleagă just psihologia luptătorilor social-politici şi cu atît mai puţin a maselor, de care a fost totdeauna destul de străin. Dacă s-a încumetat totuşi să abordeze o asemenea temă, a făcut-o din convingere pur intelectuală, dintr-un fel de îndatorire aş zice patriotică. Marea lui inteligenţă l-a ajutat să sesizeze semnificaţia, pentru zilele noastre, a luptei revoluţionarilor paşoptişti şi, deci, să se adapteze ca scriitor, cu idei foarte avansate în multe aspecte ale vieţii spirituale, la atmosfera creată după 23 August în ţara noastră. Pentru un om ca mine, deprins, profesional, cu documentarea, osteneala lui de a cerceta arhivele epocii, spre a se informa ca un adevărat istoric, merită •cea mai înaltă apreciere. Tot aşa, încercarea de a-şi însuşi vorbirea maselor, ca să mă exprim cam vag, din necesitate, pe care n-o prea cunoştea mai înainte. (Mă refer la ţărani şi la meşteşugari, în primul rînd.) Succesul n-a fost însă la înălţimea eforturilor. La aceasta se adaugă o anumită exagerare, în ambele sensuri (de laudă şi de minimalizare), cînd e vorba de unele personaje ale romanului. Astfel prezentarea lui Heliade-Rădulescu drept duşman declarat al democraţiei autentice mi se pare injustă, la fel cu ironizarea lui Alecsandri în drama Bălcescu, un fel de anexă a romanului. Explicaţia şi, în parte, scuza acestor erori de optică trebuie căutată în atmosfera creată la noi mai cu seamă în primii ani de la Eliberare, complicată cu lipsa unei pregătiri treptate, psihologic vorbind, a autorului însuşi. Fapt este, după mine, că, în istoria literaturii române, Un om între oameni va fi pomenit mai mult pentru completarea bibliografiei lui Camil Petrescu, tot aşa cum va fi, şi mai sigur, cazul cu Mitrea Cocor şi alte scrieri postbelice ale lui Sado-veanu.
                           Altă dată m-a atras personalitatea autorului. Este vorba, înainte de toate, de romanele lui George Căli-
335
     nescu : Bietul Ioanide şi Scrinul negru, care alcătuiesc, într-un anumit fel, o adevărată unitate, aproape indisolubilă, şi nu numai prin personajul lor principal. Cunoşteam Enigma Otiliei, pe care l-am considerat (şi nu mi-am schimbat părerea) drept singurul roman balzacian al literaturii noastre, păstrînd, bineînţeles, proporţiile impuse de deosebirea existentă, în atîtea privinţe, între Franţa şi România, adică între istoria social-politică a acestor două ţări. Această apreciere am formulat-o şi în scris, în timpul ultimului război, cînd Ministerul Propagandei a trimis la o serie de intelectuali un chestionar legat de necesitatea cunoaşterii culturii noastre peste graniţă. Citisem de asemenea „povestirea44, cu conţinut aparent chinezesc, Sun, în care, după ce au apărut cele două romane, atît de mult discutate şi preţuite, amintite mai sus, am văzut o introducere la Bietul Ioanide şi Scrinul negru (mai cu seamă, la cel dintîi) sau, altfel spus, o pregătire a cititorului lor pentru înţelegerea punctului de plecare al tustreilor. M-a întărit, fără să fi fost nu-maidecît necesar, în această convingere Corespondenţa lui George Călinescu cu Al. Rosetti, a cărei publicare, fie zis în treacăt, însemnează o gravă greşeală, pentru memoria „omului44 Călinescu, şi absolut nici un cîştig pentru istoria literaturii. Din această corespondenţă rezultă cît se poate de clar, penibil de clar, în ce măsură, pentru mine cu totul de neînţeles, preocupa pe această uriaşă personalitate a culturii noastre cariera sa universitară. In alt capitol am spus ceva despre un articol al meu, destinat Tribunei poporului, ziar condus de Călinescu, în care arătam, în fond, cum l-a persecutat Ion Petrovici, ministrul antonescian al Educaţiei naţionale, din cauză că în Istoria literaturii... acesta era prezentat, pe bună dreptate, ca inexistent din punct de vedere scriitoricesc. In articolul meu vorbeam despre refuzul ministrului de a numi profesor pe „conferenţiarul44 Călinescu, pe care îl recomandaseră în unanimitate comisia de specialişti, consiliul Facultăţii de Litere şi senatul Universităţii din Iaşi. Manuscrisul mi-a fost restituit cu... corecturi făcute de directorul ziarului, printre ele, înlocuirea cuvîntului „conferenţiar44 prin „profesor44, ceea ce desfiinţa pur şi simplu orice rost al articolului, ca să nu
336
    mai amintesc, lucru uşor constatabil pentru oricine, că nu puteam critica pe ministru că a refuzat numirea ca „profesor44 a... „profesorului4* Călinescu. Corespondenţa arată mereu oroarea lui de titlul „conferenţiar44, care i se părea o înjosire scandaloasă. Se spune acolo, şi indirect, dar şi (în notele editorului) direct, că „conferinţele44 erau o anexă a catedrelor şi că, prin urmare, deţinătorii lor erau subalternii unor profesori. Cîteodată era, poate, aşa, în cazul de faţă însă, nu. Călinescu era titularul conferinţei de „Critică şi estetică literară44, care nu depindea în nici un fel de catedra de „Istorie a literaturii române (moderne)44.
        Am afirmat mai înainte că Sun şi cele două romane postbelice au ca fundal cariera universitară a autorului, privită sub toate aspectele şi cu toate peripeţiile ei. Personajele sînt descrise, în primul rînd, dintr-un punct de vedere pur personal, îmbrăcat, bineînţeles, în costumul de rigoare al unei opere literare epice, cu fapte şi acţiuni nu numai posibile, ci şi verosimile, ba, adesea, chiar reale, dar adaptate la sentimentele, pro sau contra (mai ales contra), ale autorului. Dacă în Sun descifrarea e mai dificilă, fără a fi imposibilă, în Bietul loanide contemporanii ieşeni ai evenimentelor au identificat cu cea mai mare uşurinţă prototipurile personajelor. în Scrinul negru, această operaţie merge destul de greu, tot pentru ieşenii amintiţi, cînd apar — şi aceasta se întîmplă foarte des — alţi „eroi44. Vreau să spun, mai scurt, că nu avem a face cu romane propriu-zise decît din punctul de vedere al tehnicii literare, al aparaturii epice. în fond, este vorba de o cronică, scrisă cu mare talent, a unor evenimente cunoscute bine de mulţi contemporani ai autorului. Pentru generaţiile de după aceştia, problema se pune evident altfel, şi prevăd — cuvîntul e îndrăzneţ — transformarea, de către un viitor istoric literar, a acestor două opere în romane pur şi simplu istorice, în sensul propriu al termenului, dacă autorul acestei Istorii a literaturii române trăitor în secolul următor se va informa cum trebuie, cu ajutorul documentelor existente. Ceea ce spun aici şi ceea ce am scris într-un articol despre George Călinescu şi Universitatea din Iaşi, constituie, sper, un izvor veridic de informaţie, la care se vor adăuga altele şi
337
    mai veridice, în sensul că nu sînt ştirbite nici cu o picătură de subiectivism, de pildă, înainte de toate, şi pot fi verificate cu ajutorul arhivelor Facultăţii de Litere şi ale Universităţii din Iaşi. O confirmare directă a unora dintre aprecierile mele se pot găsi în Corespondenţa amintită deja de cîteva ori.
        In sprijinul unora dintre aprecierile mele pot invoca părerile exprimate de critici profesionişti. Dintr-o polemică dusă de George Ivaşcu cu Nicolae Manolescu acum cîţiva ani am înţeles un lucru extrem de important. Trebuie să precizez că articolul celui de-al doilea nu l-am citit, din cauză că a apărut în Familia, revistă puţin accesibilă mie, dar am înţeles — de aceea întrebuinţez acest verb — că personajele din cele două romane ale lui Că-linescu sînt sau „poartă44 măşti, că, deci, sînt creaţii mai mult ori mai puţin livreşti, că trăiesc în special prin voinţa autorului, nu prin ele înseşi, mai precis spus, produsul bine alcătuit al unor modele prestabilite. George Ivaşcu a combătut această interpretare, după mine, puţin convingător. Dau un exemplu — acesta mă priveşte direct — în sensul artificialităţii procedeului călinescian. [Să nu uităm că „artă44, „artificiu44 etc. au aceeaşi etimologie şi de aceea, în ciuda nuanţelor semantice diferenţie-toare pe care le-au căpătat cu vremea, ceva din sensul lor originar le-a rămas tuturora : „ars", artis façon d’être ou d’agir (naturelle ou acquise, bonne ou mauvaise)44, eu aceeaşi rădăcină ca „armus haut du bras (avec l’épaule)44, citim în „Dicţionarul etimologic al limbii latine44 de A. Ernout şi A. Meillet.] în Bietul Ioanide apare un personaj Dan Bogdan, cu particularităţi, după autor, caracteristice pentru trei oameni reali, toţi profesori ai Facultăţii de Litere din Iaşi. Unul dintre ei sînt eu, cum arată, mai întîi, numele (cu repetarea lui -dan, care aminteşte de silaba zor- existentă şi în numele mic şi în cel de familie ale mele). Autorul a mai luat de la mine osteneala de a cîştiga bani, de fapt, munca mea şi în învăţămîntul mediu, chiar după ce am ajuns universitar, ca să-mi pot plăti datoriile făcute cu cumpărarea unei case, donată în 1946 Ministerului Sănătăţii. în roman, acest aspect al vieţii mele, prezentat cam echivoc, este motivat, chipurile, prin invocarea numărului mare de rude sărace pe
338
    care trebuia să le ajut. Cit despre atitudinea antifascistă a eroului, un cititor mai puţin atent ar putea crede că a fost determinată de sau şi de oportunism (deşi se poate întreba cineva dacă, în plin dezmăţ criminal al gărzii de fier, un oportunist autentic n-ar fi trecut, mai degrabă, de partea ei). Nesinceritatea politică a lui Dan Bogdan rezultă limpede din faptul că şi-a închiriat casa,, mare şi frumoasă, Institutului german de ştiinţe, care avea o filială la Iaşi. Faptul e adevărat, dar proprietarul casei cu pricina era un coleg al meu, decedat nu de mult, al cărui nume prefer să nu-1 dau. In sfîrşit, a „treia parte44 din acest produs literar complex care se numeşte Dan Bogdan este contribuţia, involuntară, a marelui rector Traian Bratu, victimă tîrzie a legionarilor, în roman, eu sînt asasinat de aceştia. Din fericire, pentru mine, şi din nefericire pentru fostul meu profesor şi prieten, Traian Bratu a fost atacat, cu scopul de a fi ucis, de trei legionari, şi nu i-a lipsit mult să-şi piardă viaţa chiar atunci, cum am arătat în volumul al doilea. Şi aici o contradicţie, relativ uşoară, dar reală. Dacă Dan Bogdan nu era un duşman sincer al gărzii de fier, de ce l-au asasinat oamenii acesteia ? Am insistat mult asupra acestui personaj, nu pentru că e un fel de „alter ego44 al meu, ci din cauză că modul cum a luat naştere mi se pare semnificativ pentru procedeul folosit de Călinescu în crearea „eroilor44 săi. Mi-aduc aminte că o observaţie asemănătoare a făcut Tudor Vianu într-o convorbire particulară, oprindu-se, în special, asupra laturii oarecum etice a sistemului. Călinescu, spunea el, este oarecum primejdios (nu literar vorbind), în sensul că, pornind de la un model real, pe care îl prezintă, parţial, favorabil,, continuă prezentarea personajului respectiv cu trăsături, tot reale, luate de la alt model, acesta criticabil, încît, pînă la urmă, cititorul care cunoaşte realitatea nu ştie ce să creadă.
       Odată antrenat în domeniul acesta, de istorie şi critică literară, mă simt oarecum obligat să spun unele lucruri despre literatura noastră contemporană. O fac cu toată rezerva pe care mi-o impune destul de modesta cunoaştere a mişcării noastre literare din epoca aceasta. E vorba de
339
    cunoaşterea directă, prin lecturi personale. Altfel, graţie atenţiei cu care urmăresc scrisul românesc de astăzi cu ajutorul revistelor de cultură generală, el nu este deloc străin de mine.
       O comparaţie între mişcarea literară de după 23 August şi cea interbelică îmi vine aproape fără să vreau în minte. Probabil, sub influenţa procedeului similar care se aplică frecvent mai cu seamă în domeniul producţiei economice. Cantitativ vorbind, literatura noastră actuală este mult superioară celeilalte. Faptul se explică şi prin-tr-un entuziasm, aş zice molipsitor, care se manifestă şi în alte ramuri de activitate, dar şi, îndeosebi, zic eu, prin faptul că aspiranţii la glorie literară sînt încurajaţi, în toate chipurile. Mai întîi, munca lor este plătită, sub forma drepturilor de autor, care sînt administrate de o adevărată bancă, numită „Fondul literar44, foarte generoasă, cel puţin în marea majoritate a cazurilor. Încurajarea este şi de natură pur spirituală, venită, fie şi indirect, de la conducerea noastră politică şi de stat, şi direct de la majoritatea criticilor literari, care manifestă, mai toţi, o mare bunăvoinţă, ca să nu-i spun altfel, şi nu numai faţă de începători. Intr-un interviu, luat de revista Luceafărul acum vreo 12—15 ani, ziceam că circa cincizeci la sută din ce se publică prin reviste şi sub formă de volume ar trebui să fie pentru „uz intern44, să rămînă, adică, nu nu-maidecît în... sertarele autorilor, ci la „locul de producţie44, vreau să spun în arhiva cenaclurilor şi a cercurilor culturale (nu ştiu dacă există această denumire, frecventă pe vremuri, pentru reuniuni organizate în scopul exerci-ţiilor literare). Cît de departe poate merge încurajarea spirituală dovedeşte, între altele, faptul că, la emisiunea „Odă limbii române44 de la Radio, compoziţii poetice de-ale elevilor de liceu sînt, cîteodată, recitate de marea actriţă care este Irina Răchiţeanu.
       In ce priveşte calitatea literaturii noastre actuale, situaţia se prezintă mai puţin clar, pentru mine, fireşte, şi de aceea apar dificultăţi serioase, cînd e vorba de făcut aprecieri. Avem astăzi un foarte mare poet, pe Alexandru Philippide, care nu mi se pare inferior, ca talent propriu-zis, lui Arghezi. In schimb, îl întrece pe acesta prin grandoarea inspiraţiei, ca şi prin caracterul filozo-
340
    fie înalt al problemelor abordate. îl ajută la aceasta şi cultura, bogată şi variată, care iese la iveală, mai clar, cum e şi firesc, în eseurile sale de critică literară, atît de echilibrate, aş zice atît de clasice. în proză, un scriitor de talia lui Sadoveanu n-a apărut încă. Nu-i vorba de vastitatea şi felurimea temelor prelucrate de acesta, ci de masivitatea talentului său, de identificarea lui cu interesele permanente ale poporului nostru, de valoarea lingvistică inegalabilă a operei sale. Apropiaţi, fiecare în felul lui, de cei doi prozatori foarte populari dintre cele două războaie — e vorba de Liviu Rebreanu şi Cezar Petrescu — sînt astăzi Marin Preda şi Eugen Barbu, şi ei cei mai citiţi, cred, dintre contemporani. Primul aminteşte de Rebreanu prin conţinutul romanelor sale, precum şi prin succesul autentic al celor consacrate ţăranilor. Se poate spune că Marin Preda este, din acest punct de vedere, un Rebreanu al epocii socialiste. Eugen Barbu seamănă cu Cezar Petrescu prin productivitate, printr-o excepţională siguranţă a elaborării, care este sursa principală a primei calităţi, şi prin marea accesibilitate a scrisului său. (El însuşi a afirmat, intr-un interviu, că în-tîiul volum din Incognito a avut, la ora aceea, tirajul astronomic de 116.000 de exemplare, caz rar în literatura noastră.) Un prozator, care se ridicase, în cei cincisprezece ani, aproximativ, de activitate literară la o înălţime foarte apropiată de a lui Camil Petrescu — mă refer la Alexandru Ivasiuc — l-ar fi întrecut, cu siguranţă, pe emulul său, dacă nu se prăpădea la vîrsta de patruzeci şi patru de ani. Ceea ce mă determină să-i apropii pe aceşti doi prozatori este, înainte de toate, intelectualitatea lor nu numai autentică, ci şi profundă, în unele privinţe, chinuitoare (mai ales la Camil Petrescu), din cauza problemelor grele şi complicate pe care şi le puneau, adesea, poate, chiar fără voia lor, dacă se poate spune aşa. Amîn-doi aveau o cultură întîlnită destul de rar, cînd viaţa atît individuală, cît şi colectivă, este atît de frămîn-tată. Calităţile enumerate explică, în bună parte, după mine, slabul suflu epic al operei lor, mai cu seamă la Ivasiuc, care a scris numai romane.
    Sînt numeroşi prozatorii între două vîrste, care au început să scrie în ultimii cincisprezece ani, foarte apre-
341
    ciaţi, şi pe bună dreptate, de toţi criticii noştri autorizaţi. Sînt lăudaţi pentru curajul de a pune probleme actuale şi de a încerca să le rezolve eliberaţi definitiv de o rutină şablonardă de care n-au putut scăpa înaintaşii lor imediaţi, chiar cînd erau talentaţi. Temele abordate sînt extrem de variate, şi tot aşa diferă mult viziunea de la unul la altul. Se pare că sînt independenţi şi faţă de eventuale modele străine. Cred că acest fapt este produsul influenţei pe care o exercită asupra lor, fără ca ei să-şi dea, poate, seama, politica externă a regimului nostru socialist.
        Dramaturgia actuală, privită din punct de vedere pur literar, nu se poate compara cu proza, chiar dacă avem un număr de piese valoroase. Libertatea de care pomeneam mai înainte, în legătură cu romanul, se face mai puţin simţită în literatura dramatică. Şablonul, atît de răspîndit pînă nu de mult, cu eroi „pozitivi64 şi „negativi44, n-a dispărut încă, şi impresia de „tezism44, pe care o au mulţi dintre noi, cînd asistă la un spectacol teatral, aşa se explică. Faptul surprinde cu atît mai mult, cu cît punerea în scenă a pieselor şi jocul actorilor au atins, în general, un nivel cît se poate de ridicat. Consideraţii similare se pot face şi cu privire la scenariile cinematografice, care, prin conţinutul, ca şi prin destinaţia lor, trebuie puse alături de lucrările dramatice. Aici situaţia se prezintă şi mai puţin satisfăcătoare. Defectele, relevate, din fugă, de mine, ale dramaturgiei, apar în cinematografie şi mai uşor la lumină.
        O noutate, relativă, dar reală, în mişcarea literară din epoca noastră, în partea ei mai apropiată de momentul actual, este contribuţia femeilor la dezvoltarea acestei mişcări. Şi între cele două războaie am avut talente feminine, cîteva de primul rang, iar în ce priveşte realizările lor, este limpede că ele întrec pe ale contemporanelor noastre. Acestea sînt însă mult mai numeroase şi, destule, mai curajoase decît înaintaşele lor. Fenomenul se explică prin transformările social-politice ale vieţii colective de după Eliberare. La o egalitate efectivă, aşa cum o prevăd legile statului român socialist, între bărbaţi şi femei, nu s-a ajuns, ba, aş spune chiar că sîntem încă departe de ea. Poate că, din punctul de vedere care ne
342
    preocupă aici, această situaţie însemnează, pentru moment, un avantaj, căci îndeamnă la luptă, şi combativitatea, întemeiată pe fapte, este binevenită în toate ramurile de activitate umană.
       Am impresia că cele mai multe femei de astăzi cultivă, îndeosebi, poezia, şi, în primul rînd, pe cea lirică. Aprecierile mele trebuie luate puţintel cum grano salis, nu numai pentru că eu nu sînt un profesionist în materie de critică literară, ci şi din cauza puţinelor mele* lecturi poetice, indiferent de autori. Chiar în tinereţe^ preferam proza, rezultat probabil al formaţiei mele ştiinţifice. Intervine însă, cu siguranţă, şi o mai slabă sensibilitate pentru poezia propriu-zisă, adică în versuri. Fac această precizare, poate naivă, fiindcă poezia din operele lui Sadoveanu, de pildă, sau din Adela a lui Ibrăileanu,, mă transportă pur şi simplu. De aceea, fie zis în treacăt, ca elev nu eram în stare să memorizez cum trebuie o» piesă în versuri ceva mai lungă, în schimb, reţineam, după două lecturi, fără un efort special şi cît se poate de fidel, o pagină întreagă din manualul de istorie.
       Cele spuse pînă aici explică şi, în parte, scuză gustul meu poetic oarecum clasic sau, pentru un... modern, învechit. îmi plac simplitatea, naturaleţea, spontaneitatea* calităţi pe care le preţuiesc în toate manifestările oamenilor. Aş spune că ele sînt mai obligatorii în poezie (ca şi în toată literatura). De aceea, preferinţa mea pentru poetele Nina Cassian şi Ana Blandiana nu va surprinde, logic vorbind, în urma „introducerii44 care precedă. La cea dintîi îmi place mult şi o anumită îndrăzneală, care porneşte dintr-o mare luciditate şi se manifestă adesea prin (auto)ironie, asemănătoare, în ochii mei, cu ironia romantică, gen Heine. Aceasta n-o împiedică deloc să fie „duioasă44, în sensul familiar al cuvîntului, dar la un nivel înalt. Nu pot uita un scurt articol al ei despre un film aş zice romantic, în care afirma deschis că a plîns, ceea ce mi-a plăcut enorm. Plînsul generează poezie, indiferent de natura cauzei lui, şi, după mine, cele mai „poetice44 versuri ale lui St. O. Iosif sînt cele cuprinse în volumul „Cîntece44 (aşa cred că se cheamă), în care îşi plînge durerea despărţirii de femeia iubită. La Ana Blandiana, lucrurile se prezintă mai puţin complicat.
343
    Naivitatea, în sens etimologic (lat. nativus, din care a ieşit fr. natf, aparţine la aceeaşi familie ca natura), este aproape totală, ceea ce, declar sincer, este foarte pe gustul meu. Această poetă, care scrie, cu acelaşi talent, şi proză, se remarcă printr-o stăpînire, surprinzătoare la vîrsta sa, a tehnicii poetice, ca şi a limbii.
       Mai amintesc o femeie, aceasta deloc poetă, în schimb extrem de populară, fiindcă este şi ziaristă, zic eu (ea se „prezintă^ numai în această singură ipostază). Calificarea aceasta se justifică numai foarte parţial. Căci cronicile cinematografice şi emisiunile cu acelaşi conţinut ale Eca-terinei Oproiu sînt publicistică, nu ziaristică propriu-zisă. Nici faptul că conduce revista „Cinema“ nu îndreptăţeşte decît cu totul aproximativ această caracterizare. Şi mai important ^este, în aceeaşi ordine de idei, talentul de scriitor autentic de care dă dovadă în realizările amintite. Din punct de vedere strict stilistic, de stil propriu-zis, adică, îndrăznesc să afirm că n-o egalează nimeni ca strălucire. Această calitate se explică şi printr-o foarte bună cunoaştere a limbii, sub toate aspectele, dobîndită prin lecturi şi printr-un fel de curiozitate ştiinţifică. Ecaterina Oproiu n-a rămas însă în publicistica noastră actuală, ci a intrat şi în literatură prin cele două piese de teatru : Nu sînt turnul Eiffel şi Interviu, care s-au bucurat de un mare succes şi peste graniţă. Ecourile avute în străinătate, ca şi în ţară, dealtfel, sînt arătate, în ce priveşte pe cea dintîi, în retipărirea ei, la editura „Eminescu“ (colecţia ,,Rampau). Cea de-a doua piesă a primit Premiul Academiei. Acest succes poate surprinde, la prima vedere, pe cineva care se lasă înşelat de aparenţe, în cazul de faţă, vioiciunea şi sprinteneala dialogului, socotite adesea drept calităţi pur formale, ca să nu spun superficiale. Se trece mai uşor peste seriozitatea, de fapt gravitatea problemelor abordate în piesele sale : punerea temeliei la viaţa de familie a tinerilor în prima şi statutul social al femeii în a doua, probleme astăzi mai actuale decît oricînd şi pretutindeni, indiferent de regimul politic al ţărilor. Aşa cred eu că se explică, înainte de toate, succesul amintit.
       In măsura în care s-au înmulţit, după 23 August, în comparaţie cu epoca anterioară, scriitorii, în sensul larg
344
    al termenului, a crescut şi numărul criticilor şi istoricilor literari, lucru oarecum logic, dată fiind strînsa legătură dintre producătorii de literatură şi „judecătorii44 ei. Mă refer aproape exclusiv la criticii propriu-zişi, care, de cele mai multe ori, sînt cronicari literari, fără nici o nuanţă peiorativă, oameni care înregistrează şi analizează, interpretînd şi apreciind, producţia pe măsură ce ea apare. Ceea ce am spus despre calitatea literaturii postbelice, raportată la cea imediat anterioară, este valabil, în linii mari, şi pentru activitatea criticilor noştri actuali. Nu avem încă personalităţi la înălţimea lui Ibrăi-leanu sau Lovinescu, chiar dacă distanţa faţă de aceştia nu e prea mare, cu atît mai puţin una apropiată de Că-linescu. Prezenţa acestuia continuă să fie încă vie, deşi de la moartea lui au trecut treisprezece ani. Mai importantă decît prezenţa propriu-zisă este autoritatea excepţională de care se bucură opera lui critică în ochii majorităţii copleşitoare a urmaşilor. Încercările, timide, de a-i pune în discuţie anumite afirmaţii, aprecieri etc. sînt aproape reprimate, e adevărat că nu totdeauna de condeiele cele mai autorizate. Nu pot uita, de pildă, modul cum a fost ca să zic aşa primită cartea lui Al. George.
        Am impresia că în ultimii ani, unii critici au început, lent şi cu precauţie, să-şi revină din această incantaţie călinesciană, şi consider această stare de spirit binevenită. Nu profită nimeni, nici memoria lui Călinescu, nici ştiinţa literară, de pe urma acestei idolatrizări. Ceea ce se pare că nu înţelege multă lume, în frunte cu cei care „se reclamă44 — vorbesc şi eu savant cîteodată ! — de la dînsul este că trăsăturile esenţiale ale acestei uriaşe personalităţi, şi anume, după părerea mea, genialitatea şi capacitatea unică de a intui, de a avea intuiţii, cînd e vorba să sesizeze ce are specific o operă literară sau un scriitor, privit în ansamblu, sînt calităţi strict personale, care nu se pot imita : cineva le are sau nu le are. Aşa se explică, în primul rînd, caracterizarea nu numai strălucită, ci şi mai totdeauna justă, care impresionează puternic, a scriitorilor, care fac din foarte multe pagini ale lucrărilor sale de istorie şi critică literară modele artistice. De la Călinescu se poate învăţa altceva, care, în treacăt spus, se poate învăţa de la toţi marii noştri critici şi istorici lite-
345
    rari, ca şi de la oamenii de ştiinţă în general vorbind : seriozitatea, pasiunea, preocuparea continuă, în legătură cu problemele supuse cercetării şi alte asemenea lucruri uşor de înţeles.
       Ceea ce aş reproşa eu judecătorilor producţiei literare actuale este, în general, o indulgenţă, cel puţin exagerată, care însemnează pentru cei mai mulţi scriitori, nu numai dintre cei tineri şi foarte tineri, o încurajare de cele mai multe ori dăunătoare calităţii. Şi mai gravă mi se pare dozarea acestei indulgenţe, după criterii personale şi de grup, care este destul de vizibilă, iar pentru... iniţiaţi, uşor detectabilă în ce priveşte sursa. Această observaţie o extind — o spun foarte deschis — fiindcă este valabilă şi pentru ei, şi la conducătorii editurilor. După mine, rolul acestora este mai important chiar decît al criticilor literari, căci publicarea unei cărţi lipsite de valoare constituie o greşeală ireparabilă, ceea ce nu se poate afirma despre o cronică favorabilă consacrată ei. Aş mai adăuga, cu privire la critici, obiceiul, destul de răspîndit, de a ignora apariţia unor opere valoroase. în Luceafărul, am citit un articol, în mai multe numere, intitulat, foarte just, „Scriitori fără critici44. M-aş fi aşteptat să-i văd numele Ilenei Vulpescu, autoarea unui foarte bun roman, Rămas bun.
       Şi totuşi activitatea desfăşurată astăzi în domeniul care ne preocupă are o calitate aproape absentă între cele două războaie, ca să nu mai pomenesc de epoca dinaintea primei conflagraţii. în ultimii ani, ea a ajuns să fie cunoscută şi apreciată peste graniţă, graţie, în primul rînd, celor două publicaţii periodice în limbi străine : „Cahiers roumains de littérature44 şi „Synthèses44 şi, bineînţeles, contactului personal direct, prin participare la congrese şi reuniuni internaţionale, al românilor cu confraţii lor din alte ţări. Singurul critic naţional cunoscut pînă nu de mult şi în afara graniţelor noastre a fost Mihail Dragomi-rescu, cel luat, vreme îndelungată, pe nedrept, în derî-dere. Şi aceasta, fiindcă a scris o carte în limba franceză, pe care a difuzat-o. Lovinescu însuşi, în ciuda studiilor sale făcute temeinic la Paris, unde, prin forţa lucrurilor, a stabilit relaţii măcar cu profesorii săi, era un fel de ilustru anonim pe plan european. Nu mai vorbesc de Că-
346
    linescu, aflat în aceeaşi situaţie, în cazul lui şi mai revoltătoare, dar nu din cauza altora.
        Menţionez, din fugă, pentru a încheia acest capitol, alte aspecte, oarecum minore, ale activităţii mele nelegate de academie, de ştiinţă şi de învăţămînt. Am scris numeroase articole ocazionale, în sensul că ele erau, cele mai multe, cerute de ziare şi reviste cu prilejul unor evenimente culturale, politice etc. Destul de des, redactorii acestor periodice colaborau, ca să zic aşa, cu mine, fără o autorizaţie specială. Obicei criticabil în cel mai înalt grad, fiindcă dovedeşte lipsa totală de înţelegere a ideii de „proprietate intelectuală44. O dată n-a mai rămas din articolul meu mai nimic din ce spusesem eu.
        Am participat, bucuros, adesea din proprie iniţiativă, la manifestări culturale importante. In 1970 se împlineau 75 de ani de la întemeierea Liceului Internat din Iaşi, al cărui elev am fost în ultimele patru clase, cele hotărîtoare în formarea mea ca om. A fost o sărbătoare autentică a culturii, prilej bine venit pentru evidenţierea contribuţiei acestei şcoli, prin foşti elevi ai ei, la dezvoltarea ştiinţei şi literaturii naţionale. Am luat şi eu cuvîntul pentru a explica, în felul meu, succesele liceului în viaţa publică românească, insistînd, îndeosebi, asupra spiritului de emulaţie şi de solidaritate just înţeleasă, rol al traiului în comun ani de-a rîndul. Tot aşa la împlinirea a 160 de ani de la prima reprezentaţie teatrală în limba română, ca fost director al Teatrului Naţional din Iaşi, unde s-au desfăşurat festivităţile. Am vorbit despre „tradiţii militante ale teatrului românesc44. In 1960 s-a sărbătorit primul centenar al Universităţii din Iaşi. Cu acest prilej am prezentat o comunicare despre şcoala filologică ieşeană, omagiu de recunoştinţă adus memoriei profesorului Alexandru I. Philippide.
        Peste patru ani şi-a sărbătorit primul centenar şi sora ei mai tînără, Universitatea din Bucureşti, creaţie şi ea a aceloraşi Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu. Am fost destul de activ, şi nu numai ca autor al unei comunicări la sesiunea ştiinţifică (în secţia consacrată ştiinţelor umaniste). Doi ani mai tîrziu, alt centenar, acesta al Academiei, la care am participat mai mult formal, în comitetul de organizare şi în prezidiul şedinţei solemne,
347
    ca fost vicepreşedinte al ei. Anul trecut am participat la noua ediţie a „Zilelor culturii călinesciene44 de la Oneşti. Şi aici am vorbit, în sens strict, despre marea personalitate a titularului acestor „zile44 şi am fost foarte activ la dezbaterile în legătură cu literatura noastră actuală.
       De cîteva ori am fost prezent la manifestări asemănătoare şi peste graniţă. In 1958, Universitatea din Jena împlinea patru sute de ani de la întemeierea ei. Mă găseam deja în străinătate, ca participant la Congresul internaţional de ştiinţe onomastice (Munchen). Am prezentat salutul Universităţii din Bucureşti, al cărei rector eram. Şi cea din Cluj a fost reprezentată acolo, prin rectorul ei, Constantin Daicoviciu. In 1975 am fost invitat, în calitate de membru „extern44 al ei, de „Academia Germană de Ştiinţe44, care împlinea atunci 275 de ani de existenţă. Am vorbit, cred, şi în altă parte despre acest eveniment, care mi-a oferit prilejul să aflu şi să învăţ multe lucruri interesante.
   XI. VIAŢA FAMILIALĂ ŞI PERSONALĂ
       La Bucureşti, unde m-am stabilit definitiv, în prima jumătate a lunii octombrie 1947, la întoarcerea din diplomaţie, mi-am reluat, după cîţiva ani de întrerupere, suportată cu destulă melancolie, activitatea didactică la Facultatea de Litere. Am spus unele lucruri în alt capitol. Aici mă conformez, în linii mari, cu fidelitate, titlului, de fapt, conţinutului pe care îl exprimă.
       Soţia mea şi eu am regăsit prieteni vechi ieşeni. Pe inginerul I. Andriescu-Cale, cu familia lui, şi pe văduva lui Mihai Botez, alt coleg de clasă de la Liceul Internat, împreună cu cei doi copii ai ei. Am găsit mai ales o sumedenie de rude, foarte apropiate, de ale soţiei şi de ale mele. Primele nu m-au surprins că le-am întîlnit în Bucureşti : fiind toate originare din Buzău şi cu profesiuni mic-burgheze, era oarecum firesc, dată fiind dorinţa românilor de a trăi „la centru44, să fi umblat şi să fi izbutit, fără multă bătaie de cap, a se transfera din provincie în Capitală sau chiar a obţine aici, de la începutul carierei, o funcţie. Căci toate, bărbaţi şi femei, erau ofiţeri, profesori şi, în general, salariaţi publici. Surpriză mare a fost descoperirea unor rude ale mele, modeste sau chiar foarte modeste în ce priveşte poziţia lor socială şi, detaliu extrem de interesant ca psihologie individuală, aproape toate de origine ţărănească. Insist asupra acestui fapt, mai întîi dintr-un punct de vedere general. Se spune, mai ales se spunea, că ţăranul român este conservator în toate privinţele şi, îndeosebi, cînd e vorba să plece din satul lui spre a se duce în altă parte şi mai cu seamă „la oraş44, şi încă în unul mare. Afirmaţia exprima pe vremuri un adevăr incontestabil, dar era prezentată ca avînd o valoare aproape absolută. In epoca mai apropiată,
349
    ca să nu mai vorbesc de cea actuală, acest adevăr s-a subţiat de tot. Este clar că hotărîtoare sînt, înainte de toate, împrejurările, în sens foarte larg, de conjunctură, dar şi de psihologie individuală. Pe mine m-a impresionat puternic exodul unor rude foarte apropiate, din cauză că eu însumi m-am dovedit, în această privinţă, mai... ţăran decît ele. în 1939 m-am decis foarte greu să cer transferarea la catedra de Filologie romanică de la Universitatea din Bucureşti, şi, dacă am făcut pasul acesta, a fost din cauza atmosferei politice create în jurul meu. Dau un singur exemplu, cel mai elocvent în sensul consideraţiilor de pînă aici. Fiica unei verişoare primare de la Ni-coreşti, simplă muncitoare, era în Capitală încă din cea mai fragedă tinereţe. Cînd am venit eu la Bucureşti, ea lucra la Fabrica de confecţii, unde îşi continua munca, de cîţiva ani, cu o funcţie administrativă, dar tot pe bază profesională. Cu produsul ostenelilor sale şi-a ţinut soţul care, fiind student la Politehnică, nu putea lucra ca să cîştige, şi a crescut doi copii, dintre care unul, fată, este astăzi fruntaşă, cu medii aproape toate de zece, în anul ultim al Institutului medico-farmaceutic. N-am să uit niciodată, din cauza semnificaţiei social-politice a întîm-plării, că acum aproape douăzeci de ani, făcînd parte din prezidiul adunării festive pentru 23 August (în sala mare a Palatului), am stat alături de muncitoarea Tanţa Iliescu, această nepoată de verişoară a mea, şi de... doamna Ro-setti, atunci preşedintă a Uniunii femeilor democrate. O icoană, completă şi veridică, a noilor stări de lucruri din ţara noastră.
       în legătură cu rudele, nu pot trece peste un fapt care mi se pare semnificativ, în cel mai înalt grad, sub anumite aspecte, toate de ordin socio-cultural. După apariţia primului volum al „Memoriilor^, deci în toamna anului 1976, am primit o scrisoare de la o verişoară de gradul al doilea, despre existenţa căreia n-aveam absolut nici o idee. Are acum aproape şaptezeci de ani, s-a născut la Nicoreşti, locul de baştină al mamei mele şi al părinţilor şi strămoşilor ei, a trăit tot timpul la ţară şi este absolventă a cinci clase primare rurale. Acest ultim amănunt l-am aflat numai după ce am cunoscut-o. Citind prima scrisoare a ei, aş fi fost aproape sigur că a făcut
350
    liceul în întregime (sau aproape). Vocabularul şi construcţia frazelor sînt ale unui intelectual, modest, de astăzi. Mi se adresează cu „domnule profesor44 şi mă informează cum m-a... descoperit ca rudă „de sînge44. Mă auzise la Radio, mă văzuse, o dată, se pare, la TV, dar nici prin minte nu-i trecea cine sînt din punctul de vedere al legăturilor familiale. A aflat, întîmplător, de la Tudoriţa Spiridon, vară primară a mea şi, prin urmare, vară de gradul al doilea a ei, care trăieşte, de cînd s-a născut, tot în Nicoreşti, cătunul Sîrbi, ca şi ea. Tatăl său, pe nume Crăciun, a fost văr primar cu mama, născută tot Crăciun. Venea destul de des la Tecuci şi-şi vedea totdeauna ve-dşoara, pînă în preajma morţii acesteia. O lua totdeauna şi pe Ruxandra — aşa o cheamă pe această rudă a mea descoperită de curînd — şi, în timpul cînd umbla cu treburi prin oraş, o lăsa la „tuşa Ileana44, care îi era foarte dragă. Impresia puternică făcută asupra mea de această rudă cu cinci clase rurale, dar cu scris de absolvent de liceu, a crescut mult, cînd am vizitat-o acasă la dînsa. Dacă n-aş fi ştiut unde sînt şi pe cine am să văd, aş fi spus că-i o „doamnă“, la nivelul modest, din punctul de vedere al categoriei sale sociale : ţinuta, înfăţişarea, felul de a se exprima, chiar figura, nu ca trăsături, ci ca aspect general, totul vorbea în acest sens. Reproduc în cele ce urmează începutul scrisorii pe care mi-a trimis-o curînd după vizită. „Nicoreşti — 7 iunie 1977. Stimate şi scump bîdie Iorgule, îmi permit acest titlu în urma vizitei D-stră, la noi în Sîrbi şi a legămîntului prin... neam şi sînge. Am fost cum nu se poate mai mulţumită sufleteşte, că am ajuns ziua în care ne-am cunoscut. De acum înainte ştim cine sîntem. Mă simt aşa de mult legată sufleteşte de D-stră ! Simt că bucuriile şi durerile D-stră le trăieşte şi le suferă şi inima mea. Sîntem legaţi prin sînge şi nu prin anexă, şi acest lucru mă determină să vă scriu tot ce... scriu. Vizita D-stră a fost... vis. Prea puţin aţi stat la noi. Ne aşteptam să staţi cîteva zile. Sîmbătă dimineaţă, am fost anunţată că veniţi, pe la 12 am avut ocazia să anunţ pe Căliniţa, fiica pe care aţi cunoscut-o — era plecată la serviciu, cînd am primit răspuns că veniţi. Apoi, ea a dat telefon la Piatra Neamţ şi au venit să vă vadă băietul şi ginerele meu. Au ajuns la zece seara.
351
    Erau aşa dornici să vă cunoască ! Aveam aşa multe să vă spun şi totuşi puterea nu mă ajuta, datorită necazului care la ora actuală şi-a luat proporţii dure“. Am reprodus întocmai textul, cu o singură excepţie (corectînd o greşeală de ortografie). Mă surprinde foarte plăcut cazul individual, nu semnificaţia lui privită din punctul de vedere al posibilităţii ţăranului nostru de a se cultiva singur, cînd este, cum se întîmplă de obicei, inteligent. Văzînd şi o bibliotecă plină cu cărţi (cîteva sute), am întrebat-o cum se explică toate aceste lucruri, surprinzătoare la cineva care s-a născut, pe vremuri, la ţară, şi a trăit tot timpul departe de un centru cultural. (Dealtfel, în momentul de faţă e abonată la două reviste săptă-mînale.) Iată răspunsul, şi mai surprinzător : Cînd eram mici, tata ne spunea să mîncăm, toţi, trei zile pe săptă-mînă mai puţin şi cu banii economisiţi să cumpărăm cărţi. (Tatăl său era, fireşte, tot ţăran.)
        Am stabilit şi relaţii noi, în special prin soţie, unele de prietenie autentică şi durabilă, pe care le cultivam, de obicei, prin întîlniri destul de frecvente. Amintesc, din fugă, una singură, extrem de importantă, îndeosebi pentru tovarăşa mea de viaţă, aceea cu familia academicianului Ştefan S. Nicolau, cunoscută de noi, destul de superficial, încă de la Iaşi. Acest savant original venise în ţară, cu soţia şi primii doi copii, de la Paris, unde lucrase mulţi ani la Institutul Pasteur, ca profesor la catedra de Bacteriologie a Facultăţii de Medicină din Iaşi, rămasă vacantă, în 1939, prin pensionarea lui Alexandru Slăti-neanu. După circa doi ani i s-a creat o catedră specială (de Inframicrobiologie, astăzi se spune, cred, Virusologie) la Bucureşti. De aceea, prietenia familiilor noastre a început, în sens strict, după epoca ieşeană, deşi soţiile se împrieteniseră încă de atunci. Ele au fost foarte strîns şi sincer legate una de alta. Pot spune că această legătură a fost ideală, vrednică de a servi ca model. Avea la bază calitatea umană, după mine, cea mai de preţ, omenia, aş spune, familiar, dar just, cu o mare. Prietenia lor le-a sporit această preţioasă trăsătură sufletească, fiindcă fiecare dintre ele descoperea în cealaltă, prin contactul repetat de-a lungul multor ani, aspecte sau nuanţe noi ale bunătăţii, ale puterii de sacrificiu, ale „dăruirii46, cuvînt
352
    care, în cazul de faţă, îmi place, din cauză că exprimă un mare adevăr. Doamna Nicolau, Raia, cum îi spunea, familiar, dar tandru, mai toată lumea, nu lucra, în sens propriu, nicăieri, aceasta şi din cauză că avea copii (al treilea s-a născut în ţară, la Iaşi), dar era prezentă, cu omenia sa, pretutindeni. Cum avea extrem de multe prietenii şi cunoştinţe, afla uşor tot felul de lucruri, de obicei necazuri de-ale oamenilor, care o impresionau puternic, parcă ar fi fost ale ei înseşi. Căci şi ea a avut de suferit, şi încă teribil, chiar din copilărie, în Polonia, după primul război mondial, cînd a trebuit să-şi caute un drum plecînd din ţara unde se născuse. Intervenea în toate chipurile să ajute pe cei aflaţi în suferinţă, şi nu numai cu sfatul, ci şi concret, cu bani şi cu lucruri de mîncare şi de îmbrăcăminte, iar, foarte des, încercînd să găsească o ocupaţie celor fără lucru sau să-i readucă acolo de unde fuseseră înlăturaţi pe nedrept. Un astfel de om nu putea să nu-mi impună în gradul cel mai înalt şi în sensul cel mai frumos al termenului. Sentimentele mele pentru dînsa semănau cu cele pe care le-am avut pentru Ibrăi-leanu, care, în fond, tot prin omenia sa, în primul rînd, m-a cîştigat : respect şi afecţiune, ambele profunde şi pentru întreaga viaţă. Moartea ei, venită pe neaşteptate, m-a îndurerat mai profund decît a unei rude foarte apropiate, chiar membru al familiei mele.
       Soţia mea semăna ca două picături de apă cu ea. Mai puţin sentimentală, poate numai aparent, dar la fel de stăruitoare, cînd era vorba să ajute oamenii. Mi s-a în-tîmplat deseori să aflu, mai ales de la foşti studenţi ai. mei, ce a făcut, fără ca eu să ştiu, pentru dînşii, efectiv, ori de cîte ori apelau la ea, sau din proprie iniţiativă, dacă simţea că ei au nevoie de sprijin. Neavînd copii şi fiind deprinsă cu munca obştească încă de la Iaşi, ca preşedintă, mulţi ani de-a rîndul, a „Cantinei şcolareu, şi-a oferit serviciile Sfatului popular al raionului „Gheorghe Gheorghiu-Dej“ — locuiam atunci în strada Schitu-Mă-gureanu — în probleme şcolare şi sociale în general. Modul cum a lucrat i-a adus stima şi simpatia tuturora, şi, fără a fi membră de partid, a fost pusă pe lista candidaţilor şi aleasă deputată în Sfatul popular al acestui raion. Această sarcină oficia1^ a pus-o în situaţia să desfăşoare
353
    o activitate şi mai eficace, în sensul că demersurile sale în scopul de a ajuta pe oameni, cînd era cazul, se sprijineau pe calitatea amintită, adică pe posibilităţile oferite de aceasta. Lucra direct cu vicepreşedintele Sfatului popular, o tovarăşă Hogea, cu care se înţelegea foarte bine.
       Am cunoscut, destul de tîrziu, dar bine, pe un om de mare valoare, de care auzisem multe lucruri bune încă din timpul războiului, prin prietenul nostru comun Ştefan S. Nicolau. încercările mele de a-1 vedea încă de pe atunci n-au reuşit, din tot felul de cauze. Este vorba de doctorul D. Bagdasar. Era conferenţiar la Facultatea de Medicină, cu lucrări serioase în domeniul neurochirurgiei, pentru care se specializase în Statele Unite. A fost mai ales un Om, cu majusculă. Unul dintre ceea ce se numeşte, impropriu, intr-un caz ca acesta, gesturile sale a fost refuzul de a semna propunerea de a fi promovat profesor titular, făcută de Consiliul de Miniştri (în timpul guvernului Dr. Petru Groza), din care făcea şi el parte ca şef al Departamentului Sănătăţii, refuz însoţit şi de un adevărat protest contra procedeului. Şi totuşi... Ca în diverse alte cazuri, de atunci şi de mai încoace, un asemenea exemplar uman n-a fost scutit de injurii, în sensul etimologic al termenului. Din păcate, se pare că a devenit prototipul eroului principal cu rol urît al unei piese de teatru scrise de un mare poet al nostru. L-am văzut ultima dată în mai 1946, la aeroport, unde am venit să-l salut şi să aflu veşti despre sănătatea lui precară, pentru care se şi dusese, cred la Viena. L-am întrebat — aşa se obişnuieşte în asemenea împrejurări — cum se simte. întrebarea era de prisos. Se vedea uşor că se găsea în preajma sfîrşitului.
       Am regăsit şi întîlnit şi pe alţii dintre foştii mei colegi de liceu. Primul, cel mai bun şi mai drag prieten al meu încă din epoca „internatistă“, este Panaite Po-povici, pe care l-am amintit şi în volumul al doilea. Trăieşte încă, la vîrsta de 91 de ani, cam suferind, dar, în general, mulţumit, mai cu seamă că este înconjurat de dragostea a doi copii, cu care locuieşte în aceeaşi casă. După el, pe Eugen Crăciun, a cărui fiică, Ilinca, este cercetătoare la Institutul de lingvistică din Bucureşti,
354
    sprijinită de mine, moral şi pe merit, în cariera-i ştiinţifică, pe Mircea Possa, fost procuror-general la înalta Curte de Casaţie de pe vremuri, încă în viaţă, cu soţia şi cu un fiu, foarte bun pictor decorator, pe Alexandru Nicolau, şi el viu, dar suferind, pe Nicu Stamatiu, Costin Sturdza, Neculai Vasiliu ş.a., toţi trecuţi în altă lume. Afară de Crăciun, a cărui soţie s-a împrietenit repede şi sincer cu a mea, pe ceilalţi îi vedeam, cînd şi cînd, după caz, numai eu, 'la ei sau la mine. Era să uit pe Duşan Radacovici, salvatorul meu de la corijenţă şi, deci, şi de la primejdia de a pierde bursa în clasa a V-a, care trăia foarte greu : nu avea pensie, fiindcă nu fusese salariat de stat, şi era tratat de tovarăşa-i de viaţă, — cum anume, mi-i aproape ruşine să spun. Am avut o bucurie cu totul rară, de cea mai pură esenţă umană, că împrejurările mi-au permis să-l ajut cîţiva ani pînă la stingerea lui din viaţă. La fel am procedat cu alt coleg de clasă, Constantin Ianoliu, aflat în condiţii materiale asemănătoare, mai puţin din dragoste, în sens foarte larg, şi mai mult din omenie şi, poate, înainte de toate, din sentimentul de solidaritate care mi s-a dezvoltat puternic, şi n-a scăzut deloc cu vremea, în cei patru ani de viaţă comună la Liceul Internat din Iaşi tocmai în perioada de formare, în linii mari, a omului ca atare, care este adolescenţa propriu-zisă.
       Scurgerea timpului o simte omul mai puţin în legătură cu sine însuşi, dacă este ocupat şi preocupat mereu, în schimb, ea îi aminteşte, fără milă, prin lovituri indirecte, dar la fel de dureroase ca şi cele directe, despre existenţa ei. In răstimpul la care mă refer am pierdut, pentru totdeauna, mulţi membri ai familiei mele. începutul l-a făcut „Bîdiaw, fratele cel mai mare, care a jucat, cum am arătat în primul volum, un rol, în multe privinţe, hotărî tor în viaţa mea. A murit în februarie 1953, la vîrsta de 73 de ani. Fusese, în general, sănătos. Cu cîtva timp înainte de a se prăpădi, trebuia să se supună unei operaţii. A fost dus de fiica lui, profesoară, la Iaşi, unde a fost internat în spitalul „Sf. Spiridon“. Profesorul O. Franche, ştiind cine e pacientul, n-a avut curajul să-l opereze, temîndu-se de un eşec, cu sfîrşit tragic. Frate-meu n-ar fi putut rezista din cauza cordu-
355
                                                             ■~d,
                                                      . in comă, _„ors peste cîteva ... peste patruzeci şi opt _^ra o vreme ca.dă, ca de sfir-^e topise zăpada, care fusese abun-—ne Focşanilor se transformaseră, mai toate, pîraie. Au fost de faţă cei patru copii ai săi, care mai trăiau. (Doi, ofiţeri de carieră, au pierit în războiul ultim.) A fost un om vrednic în toată puterea cuvîntului. N-a strălucit în nici un fel, dar tot ce a făcut s-a caracterizat prin temeinicie. La fel cu miile de învăţători ai ţării, a putut, graţie organizării ireproşabile, realizată de Spiru Haret, a învăţămîntului elementar, să lucreze cu folos şi cu spor ca adevărat educator, nu numai al elevilor, ci şi, prin activitatea aşa-zisă extraşcolară, al tuturor locuitorilor satului unde îşi avea şcoala. Ce puteau învăţa elevii şi, prin dînşii, alţi oameni de la un învăţător din vremea aceea arată unul dintre ei, care a făcut şcoala primară în satul Orbenii-de-Jos din fostul judeţ Putna, unde şi-a început frate-meu cariera de dascăl. Se numeşte M. G. Tomescu şi locuieşte în Bucureşti, str. Cazărmii 76. Citind primul volum al „Memoriilor44, a văzut uşor că autorul este fratele fostului său învăţător, şi bucuria i-a fost atît de mare, încît mi-a adresat o lungă şi 9oarte frumoasă scrisoare, din care reproduc partea care interesează problema pusă de mine. „Învăţătorul Iordan ! Ce nu făcuse spre a ne forma oameni întregi ! Pe lingă o bună însuşire ale ştiinţei din manuale, ocupaţii practice. Vestitele creaţii de lucru manual în lemn, ce reproduceau în miniatură porţi complete cu acoperişuri, fîntîni şi ch;ar locuinţe etc., erau confecţionate de elevii săi, iar de la începutul primăverii, obligaţia de a avea fiecare dintre noi o mică grădină de legume la gospodăriile noastre, toate controlate de dînsul. Un timp, locuinţa fratelui meu, notarul comunei, era lîngă şcoală, aşa că ochiul de alături făcea, probabil, pe elevul său să fie foarte atent în mişcările sale. Apoi pentru examenul de absolvire a şcolii, încărcaţi într-o căruţă, şi împreună,
356
ţara. Şi-a făcut pur şi simplu datoria, cu simţul răspunderii faţă de sine şi faţă de şcoală şi cu dragoste pentru profesiunea aleasă.
    Doi ani mai tîrziu s-a prăpădit, cam la aceeaşi vîrstă (căci între dînşii, diferenţa era numai de doi ani şi ceva), soră-mea mai mare, Ţinea, cel mai puţin norocos dintre toţi copiii părinţilor noştri. încă de mică a avut de suferit din cauza unei afecţiuni la ochi, care a făcut-o incapabilă să meargă la şcoală. Cînd a mai crescut, a trebuit s-o ajute pe mama la toate treburile, multe şi grele, ale gospodăriei. Cred că l-a „ţinut în braţeu, cum se spune familiar, nu ca să-l mîngîie, ci să-l îngrijească, chiar pe frate-meu Marin, care era numai cu trei ani mai mic decît ea. Pînă la măritiş a făcut acest lucru cu mine, cu cele două surori, care au murit de mici, cu Moscu şi cu Maria. In căsătoria, cu numeroşi copii, dintre care numai patru au ajuns la maturitate, n-a avut nici o bucurie adevărată. Cînd o vedeam — ceea ce se întîmpla ori de cîte ori veneam la Tecuci — eram mai degrabă îndurerat decît bucuros că mă întîlnesc şi stau de vorbă cu ea. Şi era de o bunătate indescriptibilă.
    A treia pierdere în familia noastră a fost aceea a fratelui meu Grigore, pe care nu l-am menajat în primul volum şi nici chiar în viaţă, deşi l-am ajutat, absolut totdeauna, la nevoie. A murit înainte de a împlini şaizeci de ani, în satul Sinteşti, din apropierea Bucureştilor, unde se căsătorise cu o ţărancă autentică. Calitatea lui mare, de primul ordin din punct de vedere uman, a fost, ca şi la soră-mea Ţinea, bunătatea. Eu i-am simţit-o mai puţin, din cauză că ne-am despărţit de timpuriu. O cunosc prin nepoţii mei, Angelica şi Mircea Tîrnăuceanu, care l-au avut la Iaşi, cînd erau mici, cîţiva ani ca un fel de dădacă, în sensul că se ocupa foarte de aproape de dînşii, mai ales cînd trebuiau să se joace şi să se ducă „la plimbare“. Şi acum îl pomenesc, foarte des, pe „Riţă“ (= Grigoriţă), cum i-au spus ei şi ca copii, dar şi cînd s-au făcut mari, fără să-l tutuiască totuşi, prezentîndu-1 ca un „om“, ca o fiinţă cu totul aparte. Aceeaşi impresie, mai puţin afectuoasă, trebuie să fi avut şi consătenii săi, judecind după modul cum s-au comportat la înmormîntarea lui, cînd am
358
fost şi eu de faţă. Văduva lui, care trăieşte încă — se apropie de optzeci de ani — foarte necăjită, mai ales că n-are o sănătate deloc bună, mă vede din cînd în cînd. Declar, cu rară bucurie umană, că puţine dintre foarte numeroasele vizite, de toate felurile (ca vîrstă, categorie socială, sex) pe care le primesc în anii mai din urmă, îmi fac o plăcere aşa de autentică, aşa de curată, ca ale ei. Este un model de ţărancă de pe vremuri, înţeleaptă, cu un bun-simţ şi cu încredere în oameni, chiar cînd are de suferit din pricina lor. Mă simt, graţie unor aspecte ţărăneşti ale psihologiei mele pe care le păstrez încă, mult mai aproape de dînsa, cînd stăm de vorbă, decît de cel mai apropiat în alt fel dintre cunoscuţii, colegii sau chiar prietenii mei. Aşa se explică faptul, care poate surprinde pe cine a uitat spusele mele din volumul întîi sau nu cunoaşte distincţia făcută de mine în cadrul pro-numelor de adresare, că „dumneata44, folosit de dînsa îmi face o adevărată plăcere, deşi, în general, eu îl simt fie distant, fie umilitor, după împrejurări. Bineînţeles, şi eu mă adresez ei la fel, deşi sîntem rude apropiate şi am un număr apreciabil de ani mai mulţi decît ea.
    în februarie 1976 am pierdut pe frate-meu Moscu, cel mai înţelept dintre toţi copiii mamei şi ai tatii. Trăia demult la ţară, unde îi plăcea, ca dogar, şi intrase în al optzecilea an al vieţii sale. Venea uneori la Bucureşti şi se simţea bine în compania mea. Bucuria era reciprocă. îi trimiteam, cînd şi cînd, cîte o sumă de bani, fără să-mi ceară. Dealtfel, niciodată, chiar dacă avea nevoie, nu mi s-a adresat cu rugăminţi de a-1 ajuta, şi nici nu l-am auzit căinîndu-se. Avea o demnitate personală surprinzătoare, chiar la un om de altă condiţie socială, „superioară44 social vorbind. De aceea ţineam mult la dînsul, şi din convingere, nu numai din afecţiune. îmi mulţumea totdeauna fără întîrziere pentru ajutorul dat, prin cărţi poştale, scrise simplu, ca sintaxă, şi ireproşabile ca ortografie şi corectitudine a formelor gramaticale. M-a durut imposibilitatea de a fi de faţă la înmormîntare. Mă găseam în una dintre perioadele, de durată mai lungă, în care-mi creştea tensiunea arterială şi se menţinea crescută, în ciuda intensificării tratamentului medical.
359
   Pierderea, în sensul de pînă aici, cea mai dureroasă şi totodată singura cu adevărat ireparabilă s-a produs în martie 1961, prin moartea neaşteptată a soţiei mele. Mai dureroasă decît aceea a părinţilor, care mi-au dăruit viaţa şi m-au crescut, pregătindu-mă astfel pentru a o continua, în condiţii din ce în ce mai grele şi a mă lupta cu ea. Pare curioasă, fără să fie totuşi, această stare de spirit, dacă o privim în sine, din punct de vedere pur psihologic. Cu cît înaintăm în vîrstă, cu atîta ne simţim mai puţin legaţi de născătorii noştri. Dragostea pentru ei nu încetează, dar suferă modificări de ordin afectiv specifice, care o transformă, parţial, într-un respect şi recunoştinţă asemănătoare cu acelea pentru cineva din afara familiei, căruia îi sîntem, indiferent din ce cauză, îndatoraţi pentru totdeauna. Tot aşa se întîmplă, cu nuanţe deosebitoare, şi cu dragostea pentru fraţi şi surori, pe măsură ce trec anii : îi iubim în continuare, dar nu ca în copilărie, cînd un necaz al lor, fie şi puţin însemnat în sine, ne face să plîngem cu disperare. Izvorul acestor procese sufleteşti este, desigur, egoismul, mai bine zis egocentrismul, organic, legat indisolubil de fiinţa noastră, ca oameni, ajutat de condiţiile exterioare ale vieţii, diferite şi specifice la fiecare dintre noi. Dragostea pentru părinţi şi pentru fraţi şi surori, aşa cum o simţim în copilărie, trece, potenţată la maximum, asupra persoanei de care ne legăm pentru viaţa întreagă.
   Despre soţia mea am vorbit în ambele volume ale „Memoriilor*4. Am spus acolo tot ceea ce mi-a permis o discreţie pe care, în cazul meu, o calific de ţărănească şi o numesc cu termenul cel mai potrivit naturii ei intime, acela de „cuviinţă**. Şi în volumul de faţă am pomenit-o de cîteva ori, între altele, în legătură cu munca ei obştească. In noiembrie 1956 ne-am mutat, cu locuinţa, din strada Schitu-Măgureanu, unde eram, cum am mai spus, vecini imediaţi cu sediul raionului „Gheorghe Gheor-ghiu-Dej‘* în strada Sofia. A intervenit, deci, o îndepărtare de ordin material, care a contribuit, desigur, la apariţia şi dezvoltarea uneia de natură spirituală. Dealtfel, cred că ea renunţase de mai înainte la activitatea amintită, fără să pot arăta cum şi de ce. Fapt este că se simţea obosită încă din Schitu-Măgureanu. Dormea destul de
360
prost, din cauza tensiunii arteriale, nu tare urcată atunci, pe care o provoca, de fapt, o ajuta să crească şi să-şi producă efectele, zgomotul, devenit insuportabil pentru cei cu somnul rău, produs de marea circulaţie existentă în acea stradă, cu patru linii de tramvai, plus maşinile de toate felurile. în noua locuinţă se simţea foarte bine, aproape fericită, căci îi plăcea, mai ales după ce a putut-o aranja după gustul ei. Sănătatea nu i s-a îmbunătăţit, şi nici nu avea cum, fiindcă procesul fiziologic, cauza eficientă a hipertensiunii, care putea fi numai încetinit prin tratament medical, a făcut progrese, cum nu era posibil altfel. Avea un fel de oroare chiar fizică de medicamente, aceasta şi pentru că foarte multă vreme s-a bucurat de o bună sănătate, care îi insufla o încredere, exagerată, în forţa ei de rezistenţă la atacuri din partea eventualelor boli. Şi un comprimat de aspirină sau de piramidon îl înghiţea cu mare greutate. în asemenea condiţii, sfîrşitul se apropia destul de repede, fără să se bage de seamă. Teama mea permanentă era provocată de ideea, care mă stăpînea puternic, că se putea produce în orice moment o paralizie sau o congestie cerebrală de durată. Tensiunea arterială ajungea cîteodată pînă la 28 sau chiar 30. Întîmplarea a făcut ca temerile mele sa rămînă simple temeri. în ziua de 14 martie 1961 s-a stins din viaţă în cîteva minute. Spre prînz făcuse o plimbare cu maşina, însoţită de buna ei prietenă Raia, şi se întorsese acasă cu o dispoziţie excelentă. începuse primăvara, cel puţin ca atmosferă generală, cu căldură şi cu cer senin. La masă a povestit veselă cum a decurs plimbarea. Pe la 18°15' — eram întîmplător acasă, căci, cu ocupaţiile mele numeroase, puteam foarte uşor să lipsesc la acea oră — mă anunţă, emoţionată, doamna Constantinescu, menajera şi prietena casei noastre, că soţia se simte rău. Cînd m-am dus în camera ei, mi se părea că se uită la cei din jur, printre care se afla şi sora ei de la Buzău, venită de curînd dar sînt sigur că nu-i vedea. Avea ochii deschişi, rămaşi aşa din ultima clipă în care mai trăia, cum se întîmplă, cred, totdeauna cu oamenii muribunzi. Aşa m-am despărţit pentru totdeauna, după aproape patruzeci şi şapte de ani de căsătorie, de incomparabila mea tovarăşă de viaţă, care m-a făcut să
361
mă simt, tot timpul, chiar în momente grele, cu adevărat fericit, în măsura în care se poate vorbi de fericire omenească.
    Cînd eram student şi îndrăgostit „cum scrie la carte“, îmi puneam deseori întrebarea despre viaţa în comun, prin căsătorie, a tinerilor care se iubesc sincer şi puternic, privită din punctul de vedere al duratei legăturilor pur sentimentale. Şi răspundeam totdeauna, cu toată convingerea, că dragostea suferă, în sensul unei slăbiri treptate, din cauza banalizării, a transformării ei într-o obişnuinţă, cu dezavantajul că, obţinînd o consacrare oficială, adică juridică, devine obligatorie şi formal vorbind. In asemenea momente, renunţam definitiv la ideea căsătoriei şi mă gîndeam că ea trebuie înlocuită printr-o prietenie pură, întemeiată, bineînţeles, pe o dragoste la fel de, dacă nu chiar mai înflăcărată. Astfel de gînduri, care porneau şi din oroarea de amestec din afară, indiferent sub ce formă, în viaţa personală a omului, fiinţă liberă prin definiţie, erau, sînt convins şi acum, foarte sincere şi, logic vorbind, perfect acceptabile. Ele nu m-au împiedicat totuşi ca, imediat ce mi-am asigurat mijloacele de existenţă prin numirea în învăţămîntul mediu cu titlul provizoriu, care urma să devină definitiv, să cer în căsătorie pe o colegă de Facultate, ideal, pentru mine, de frumuseţe fizică şi spirituală. Eşecul nu m-a descurajat, şi, după un an şi ceva, a doua încercare, cu viitoarea mea soţie, a reuşit. Teama de banalizare amintită mai înainte s-a dovedit a fi nefundată, fiindcă viaţa în comun a două fiinţe care se iubesc sincer creează o solidaritate între ele de nezdruncinat, întemeiată nu numai pe sentiment, ci şi pe un factor intelectual complex, greu de precizat, dar foarte puternic. Aceasta, chiar în cazul cînd din căsătorie nu se nasc copii. Constatarea aceasta am făcut-o încă din primul an de viaţă comună, şi ea s-a repetat în continuare, din ce în ce mai sensibil, pînă la sfîrşit.
    Am pierdut în timpul acesta şi vechi prieteni foarte buni, nu numai rude apropiate. încep cu Ionică Hozoc, amintit în primul volum ca cel mai puternic legat de mine, prin marea lui simplitate şi sinceritate. Era înalt magistrat (la Consiliul legislativ), după ce ajunsese, mai
362
întîi preşedinte al tribunalului din oraşul natal şi apoi consilier la Curtea de Apel din Bucureşti. După venirea noastră aici ne vedeam des şi, la fel ca în alte cazuri, soţiile s-au împrietenit, şi nu, în primul rînd, prin noi, bărbaţii. Amîndoi au avut un sfîrşit extrem de dureros, din cauza unor boli grave şi prelungite, după ce izbutiseră, să creeze celor doi copii, prin meritele reale ale acestora, locul cuvenit în societatea noastră actuală. Băiatul, excelent medic cardiolog, cu serviciul la spitalul „Panduri*, şi-a început cariera la ţară, de unde, după terminarea stagiului legal, a fost adus la Bucureşti, spre norocul atîtor pacienţi, printre care, de mulţi ani, mă număr şi eu.
    Celălalt prieten bun, dispărut aproximativ în aceeaşi vreme, a fost doctorul Alexandru Pîrvulescu, colegul meu de bancă din toate clasele liceului. Am vorbit de el şi în volumele precedente, insistînd, între altele, şi asupra unei trăsături sufleteşti a lui, care mie mi se părea aproape de neînţeles, o rezervă, poate, mai degrabă, spun eu acum, o discreţie exagerată, izvorîtă din modestie şi dintr-un fel de scepticism. Această trăsătură era aproape să-l împiedice de a se supune, la Bucureşti, unei operaţii absolut necesare. Datorită stăruinţelor fiicei sale, Zenobia, încurajată şi de mine prin asigurarea internării lui la spitalul „Panduri*, a cedat, pînă la urmă, şi a fost salvat, pentru un timp, în urma operaţiei făcute de profesorul Burghele. Cînd a murit, în 1966, ne-am dus, Panaite Po-povici şi eu, cei mai vechi prieteni ai lui (toţi trei am obţinut, odată, burse la Liceul Internat, dînd concurs la Galaţi), la Iveşti, unde îşi îndeplinise, în mod exemplar, misiunea de medic.
    O pierdere mare, de alt gen, întîmplată în această epocă, a fost moartea lui Leo Spitzer, de care m-au legat sentimente inexistente în cazul altor prieteni. Afecţiune profundă şi admiraţie la fel de mare, îmbinate atît de strîns, încît nici chiar un psiholog versat, în ipoteza că ar putea citi în sufletul meu, n-ar fi în stare să le separe. La acestea se adaugă şi o adevărată recunoştinţă, pe care n-o pot defini, din cauză că se amestecă oarecum cu celelalte două sentimente. De la el am învăţat să „văd* filologia, în
363
sens larg, şi cu alţi ochi, şi dacă numeroasele lucrări ale mele, unele aproape sau chiar în întregime, se deosebesc de ale tuturor profesorilor, ca şi de ale tuturor confraţilor români, faptul se explică şi, poate, mai ales, prin influenţa exercitată asupra mea de Leo Spitzer. S-a stins din viaţă, se pare subit, la Forte de Marmi (Italia), în 1960, după ce participase la Congresul internaţional de dialectologie, ţinut la Bruxelles. Era prima şi ultima iui vizită în Europa, care i-a fost atît de dragă, mai cu seamă după ce a trebuit să se expatrieze în Statele Unite, şi la fel de odioasă sub formele de toate felurile ale fascismului, în frunte cu cea mai sălbatică, hitlerismul. ^ i-aş fi prevăzut sfîrşitul, m-aş fi dus şi eu lo greş şi aş fi mai trăit cîteva zile sub ” ten unic, pe care nu-1 mai văz1’'
   Durerile, oricît de ' chiar dacă unel^ puţin în şi -
parţial şi pentru un timp, continuînd legăturile vechi, în frunte cu familia Ştefan S. Nicolau, pînă în anii 1967— 1968, cînd s-au prăbuşit, întîi el şi apoi ea.
    Mi-am făcut prietenii noi, bazate tot pe „simpatie“, în sensul de „afinităţi elective“ (cu formula lui Goethe), dar cu nuanţe diferite, nu numai în comparaţie cu cele vechi, ci şi de la una la alta. Am început cu familia academicianului Elie Carafoli, un savant autentic în astro-fizică, disciplină foarte străină de mine, care n-a constituit o piedică în dezvoltarea relaţiilor noastre prieteneşti, poate, într-un anumit fel, dimpotrivă. A venit apoi la rînd familia lui Costin Murgescu, membru corespondent al Academiei R.S.R. şi fost vreme îndelungată director, cu succese mari în muncă, al Institutului de cercetări economice, un economist de prima mină, nu numai ca teoretician, ci şi ca „practician4*. (In momentul de faţă este directorul Institutului de conjunctură economică, pe care îl conduce competent de mulţi ani.) Calitatea sa de membru al Academiei a înlesnit cunoaşterea şi apoi împrietenirea noastră. In ciuda deosebirii mari de vîrstă, mai cu seamă în cazul soţiei sale (Ecaterina Oproiu, ca publicistă), prietenia noastră este autentică în cel mai înalt grad. Cred că, cel puţin în cazul meu, diferenţa de etate contribuie mai degrabă la strîngerea relaţiilor. Fac această afirmaţie, pornind de la bucuria mea vizibilă — pentru unii, poate, bătătoare la ochi — de a mă întîlni cu oamenii tineri, bucurie mai pură, mai proaspătă, tocmai fiindcă este inedită. Ceea ce mă atrage în mod irezistibil în cazul soţilor Murgescu sînt preocupările lor, foarte largi şi variate, de natură intelectuală, ceea ce, în cazul lui, economist, nu poate să nu placă unui umanist ca mine. Intîlnirile noastre sînt destul de rare, în schimb, foarte frecvente, convorbirile telefonice. Cu tovarăşa lui de viaţă, pot spune că duc o adevărată corespondenţă vorbită, învrîstată, cînd şi cînd, cu una scrisă, care se soldează cu un enorm cîştig spiritual, cel puţin în ce mă priveşte. Prietenia noastră a început acum cincisprezece ani şi n-a slăbit, din contra, se întăreşte mereu, căci astfel de legături nu se sfîrşesc cîtă vreme partenerii sînt încă în viaţă.
365
    Prin ei am cunoscut pe soţii Elena şi Henri Wald, cu care de asemenea m-am împrietenit, şi pentru motive perfect asemănătoare. Amîndoi sînt intelectuali veritabili, aş zice, cu un termen curent astăzi în anumite contexte, multilaterali. Ea a lucrat mulţi ani ca regizoare de teatru la Televiziune, ceea ce spune aproape totul în legătură cu aprecierea mea făcută chiar acum. El este logician, nu numai ca pregătire profesională, care, oricît de temeinică ar fi, nu mi se pare niciodată suficientă, ci şi înnăscut, graţie unei inteligenţe atît de ascuţite, încît îţi poate inspira chiar oarecare... teamă. Această calitate a sa impresionează deopotrivă în conversaţie, unde se manifestă mai liber şi de aceea mai... primejdios pentru partener, ca să nu spun pentru adversar, şi în lucrările sale ştiinţifice, numeroase şi importante. In unele dintre ele sînt tratate probleme de limbă, mai exact spus de limbaj, căci punctul de vedere al autorului este pur teoretic, adică filozofic, şi declar sincer că în măsura în care cred sau sper că înţeleg just esenţa acestei calităţi unice în toate sensurile ale fiinţei umane, aceea de a putea vorbi, lucrările lui Wald m-au ajutat mai mult decît ale lingviştilor.
    Aceste trei prietenii se menţin şi se dezvoltă în continuare, fără... incidente şi accidente, care, chiar dacă se ivesc, poate, ca din senin, cum s-ar zice, sînt trecătoare şi nu lasă deloc urme. Le-aş explica trăinicia prin faptul că fiecare dintre ele faţă de mine, precum şi eu însumi faţă de ele, avem, din punct de vedere profesional, o poziţie de „outsider44. Nu e vorba de dictonul ho-raţian grammatici certant, pe care l-am mai citat (şi, cu ajutorul altora, chiar l-am explicat), ci de faptul că, cel puţin în cazul meu, simţim nevoia de a evada, măcar cînd şi cînd, din închisoarea noastră profesională. Aşa îmi explic şi bucuria mai mare, de multe ori, de a sta de vorbă cu istorici şi critici literari decît cu lingvişti. Mă refer, de pildă, la St. Cazimir, Paul Cornea, Nicolae Ma-nolescu sau Adrian Marino, pe care regret că nu-i pot vedea mai des.
    Nevoia de „evadare44, amintită mai înainte, dar în alt sens, şi, mai cu seamă, nostalgia trecutului m-au împins,
366
aproape irezistibil, să revăd Nicoreştii, patria mică a mamei şi a strămoşilor ei, care, cum am arătat, destul de stîngaci, din lipsă de talent literar, în primul volum, mi-a încîntat copilăria. Gîndindu-mă mai bine, şi nu numai acum, constat că ceea ce mă atrăgea acolo era viaţa de ţară autentică. Deşi în mahalaua noastră tecuceană am trăit ca ţăranii, între ea şi Nicoreşti exista, în ochii mei, o diferenţă enormă, asupra căreia e de prisos să mă opresc. Se pare că eu am fost născut ţăran, vreau să spun cu psihologie ţărănească, dacă se poate vorbi (şi este clar că nu se poate vorbi ştiinţific) de o asemenea psihologie dobîndită de la naştere. Aşa se explică anumite trăsături ale fiinţei mele intime, esenţiale pentru a mă caracteriza, şi anume, în primul rînd, simplitatea, în vorbă şi în port, cum se zice, bineînţeles, cu vremea la nivelul formaţiei mele intelectuale şi al poziţiei sociale, oroarea de grandilocvenţă şi —^ repet ce am spus într-un articol mai vechi — de „fudulie44, cuvînt care are pentru mine o sferă semantică foarte largă, cum o are, mai ales o avea, şi în mintea ţăranilor de pe vremuri.
    Nicoreştii de după 23 August nu mai erau, nici nu puteau să mai fie, cei din timpul copilăriei mele. Şi totuşi atmosfera spirituală, dacă-i pot spune aşa, nu se schimbase prea mult. Lucra la crearea acestei impresii, cu siguranţă, şi imaginaţia mea „literară44, foarte slabă, dealtfel, retrăirea momentului de altădată, aceasta datorită, în primul rînd, oamenilor, pe care i-am regăsit aceiaşi în toate privinţele sub aspectul psihologiei lor fundamentale. Şi aceasta, mărturisesc foarte sincer, m-a bucurat, şi tot din cauza „ţărăniei44 mele, amintite, în alţi termeni, ceva mai înainte : vorbeau la fel ca părinţii lor, cu uşoare inovaţii de ordin lexical, erau îmbrăcaţi şi se comportau de asemenea ca pe vremuri, şi aici cu unele modificări, puţine şi neesenţiale.
    Ultima dată, în mai 1977, verişoara mea primară, Tu-doriţa Spiridon, încă în putere şi frumoasă, şi-a adus din timp pe o parte dintre copiii ei de prin alte părţi, ca să-i văd şi să mă vadă. M-am bucurat enorm, căci m-am simţit tot timpul la largul meu. Toţi trăiesc, obiectiv, aş zice, altfel decît părinţii lor, dar sufleteşte le seamănă mult.
367
Bucuria mi-era aşa de mare, încît mă trezeam, cînd şi cînd, vorbind ca dînşii, cu particularităţi dialectale, pe care eu le exageram, din motive... pedagogice, ca să le facă, poate, plăcere şi lor, nu numai mie. Tot atunci am cunoscut pe Ruxandra, verişoară de gradul al doilea, cu care purtam deja, de aproape un an, o corespondenţă interesantă. Am cunoscut, din fugă, pe un cumnat de-al Tudoriţei (fratelui soţului ei), un ţăran „american46 autentic44, un fel de mic fermier (de aceea îi spun ţăran american), cu stare materială bună, făcută corect prin vrednicia lui, cu maşină şi îmbrăcat „orăşeneşte46. Il ajută la crearea acestei impresii cu totul aparte întregul său mod de a fi : înalt, bine făcut, dar zvelt, şi cu ţinută de „domn44. Mi-am adus aminte, văzîndu-1 aşa cum arăt aici, de spusele lui Ibrăileanu dintr-un articol de după primul război mondial despre imaginea ţăranului român, aşa cum şi-o făureau şi şi-o doreau poporaniştii (nu sămănătoriştii, cu care îi confundau, poate îi mai confundă, unii necunoscători, din ignoranţă sau din rea-voinţă, ai concepţiei oamenilor de la Viaţa românească).
    Vorbeam ceva mai înainte de preferinţa mea pentru tineri. O explic în acelaşi mod, psihologic vorbind, ca pe cea descrisă pînă aici, prin invocarea diferenţei de vîrstă, paralelă a diferenţei de ordin profesional. Fac şi primesc vizite, în calitate de fost-profesor, la şi de la studenţi, în cazuri numeroase, dintre care amintesc, în ordine relativ cronologică, pe cele mai multe : Florica şi Alexandru Niculescu, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Valeria Guţu-Romalo, Laura şi Emanoil Vasiliu, Mioara şi Andrei Avram, St. Cazimir, Marius Sala, Eugen Simion, Ioana Andrei-Ricus, Sanda Reinheimer-Rîpeanu, Gabriela Pană-Dindelegan, Ioana Vintilă-Rădulescu, Cristina Isbăşescu-Hăulică etc. Unii, puţini, mi-au fost numai doctoranzi. Consultaţiile pentru cei care lucrează încă la teză le dau, din comoditate, acasă. Vizite primesc şi de la oameni cu care n-am avut nici un fel de relaţii sau pur şi simplu necunoscuţi. Mult mai numeroase sînt scrisorile pe care le primesc, este vorba de acelea în care autorii lor îmi pun întrebări, mai totdeauna, de ordin profesional. Numeroşi sînt amatorii şi diletanţii din domeniul toponimiei care mă
368
informează sau îmi cer sfaturi în legătură cu preocupările lor în acest domeniu.
    Prietenii, multe şi trainice, am făcut şi peste graniţă. Despre familiile van Praag şi Galle-Dehennin din Bruxelles am vorbit în alt capitol. Aceştia din urmă, soţ şi soţie, au participat o dată la cursurile de vară de la Sinaia, după ce i-am cunoscut acasă la dînşii. Ea este un specialist reputat, cu concepţii şi metode moderne, în domeniul literaturii spaniole, iar el, germanist ca formaţie şi profesor universitar, la fel cu dînsa, este un om politic apreciat şi respectat, reprezentant al unei circumscripţii electorale flamande în Camera deputaţilor. Tot la Bruxelles am un prieten bun, şi ca om şi ca romanist, în persoana profesorului Louis Mourin.
    La cursurile de la Sinaia a participat, în 1969, doamna
T. Barras (din Cambridge, Anglia). Este o foarte bună specialistă în literatura catalană. Un om extrem de interesant în multe privinţe. De origine olandeză — în timpul ultimului război, cînd ţara ei fusese invadată de trupele hitleriste, ea, fată de cincisprezece ani, a fost „partizană44 şi a avut, din cauza aceasta, foarte mari necazuri — s-a căsătorit cu un englez, istoric, ca pregătire, profesor de mulţi ani la o universitate din Anglia (mi se pare, la York). L-am cunoscut, în aceeaşi vară, după cursuri, la Viena, unde el lucra în arhivele foste imperiale, iar eu am participat la un congres de ştiinţe onomastice. In ciuda titlurilor şi lucrărilor sale valoroase, doamna B. n-a putut ocupa un post în învăţămîntul superior. Profesorul ei principal, cu care a şi lucrat teza de doctorat, i-a spus că nu poate s-o recomande, din cauză că preferă un bărbat. Nu e vorba de o părere personală, ci de un principiu, care poate surprinde, nu însă, după cît se pare, în Anglia, unde continuă să existe stări de lucruri dintr-o epocă, aş zice, cu o figură de stil, preistorică.
    Cele mai multe prietenii le am în Spania. Am vorbit în alt loc de familia profesorului Manuel Alvar. La congresul din 1965, al romaniştilor, ţinut la Madrid, am cunoscut, între altele, pe două doamne, care lucrau la secretariat. Le-am cîştigat simpatia şi le vizitez, cu plăcere, ori de cîte ori mă duc în Spania. Una a participat la con-
369
greşul nostru din 1968, la care a fost prezentă şi o româncă, după tată (ardelean), şi elveţiancă, după mamă, plecată din ţară la vîrsta de 13 ani şi căsătorită cu un spaniol. Se numeşte Magdalena Frasie y Gay şi locuieşte la Burgos, unde am fost oaspetele familiei sale. Este profesoară de engleză şi, acum cîţiva ani, pregătea o teză de istorie literară, pe care, poate, a terminat-o şi susţinut-o. Prietenia spaniolă cea mai strînsă o am cu familia Burgos din Madrid. Una dintre cele cinci fiice ale doamnei Ange-lines, Carmen, a participat într-o vară la cursurile de la Sinaia. Mi s-a prezentat cu o scrisoare de la academicianul A. Zamora Vicente, unul dintre profesorii săi de la Universitatea din Madrid. In numeroasele mele călătorii în Spania am cunoscut pe toţi membrii familiei sale, toţi extraordinar de prietenoşi. Pot spune că marea mea admiraţie şi afecţiune pentru poporul spaniol se datoreşte, într-o anumită măsură, mai cu seamă acestor oameni, care întruchipează ospitalitatea la cel mai înalt grad. Intr-o scrisoare, trimisă după ce şi-au schimbat locuinţa, mi se anunţa acest eveniment astfel : „Casa d-voastră este acum în strada...“. Şi, bineînţeles, n-am locuit niciodată, ca în cazul lui Manuel Alvar, acasă la ei.
    Nu pot trece cu vederea unele prietenii de peste Atlantic. In Ciudad de Mexico, unde am fost în două rîn-duri, am revăzut sau am cunoscut cîteva familii de care m-am legat sincer. Pe a fostului diplomat I. Crespo am amintit-o în capitolul despre activitatea mea diplomatică. Trebuie să adaug că fiica lui, româncă după mamă, lucrează de mulţi ani cu spor ca cercetătoare ştiinţifică într-o disciplină de contact între psihologie şi pedagogie, deşi, din punct de vedere material, n-ar avea nevoie. Mă ţine destul de des la curent cu progresele pe care le face şi cu diverse întîmplări din viaţa familiei sale, ca şi cum am fi rude foarte apropiate. De un an încoace este şi bunică. Mi-a trimis fotografia nepoţelei, e adevărat că mai mult pentru prietena ei, Angelica, nepoată-mea, cerîn-du-mi oarecum în schimb — nu-i poate scrie ei din cauza deosebirii de limbă dintre ele — fotografiile celor doi băieţi, nepoţi de gradul doi ai mei. Amănuntele acestea, aparent, poate nu numai aparent, „copilăreşti^, le
370
dau aici pentru cunoaşterea oamenilor. Tot acolo am întîl-nit pe lingvistul M. Lope Blanch, pe care l-am cunoscut la Vina del Mar, sediul primului congres al „Asociaţiei latino-americane de ligvistică şi filologiei Şi soţia sa lucrează în domeniul lingvisticii. Sînt amîndoi de origine spaniolă, dar trăiesc de mult timp în Mexic, unde se simt excelent, ca, dealtfel, numeroşi alţi compatrioţi de-ai lor. Printre aceştia se află şi doamna Eladia ed los Rios, venită acolo, ca adolescentă, împreună cu părinţii, după terminarea războiului civil din Spania şi instaurarea regimului franchist. Este o femeie foarte cultivată, şi nu numai prin bogate şi variate lecturi literare. Are şi o anumită îndemînare în mînuirea condeiului, cum rezultă din scrisorile pe care mi le trimite din cînd în cînd. A fost, împreună cu soţul, pentru un tratament medical, acum cîţiva ani la Bucureşti, şi a rămas încîntată de capitala ţării noastre, ceea ce m-a bucurat, cu atît mai sincer, cu cît nu sînt,. în unele privinţe, de... acord cu ea, fără să i-o arăt, fireşte.
    Aş mai spune ceva despre două prietenii din cadrul preocupărilor mele ştiinţifice. Prima, cronologic vorbind, este aceea cu Einar Haugen, lingvist american de origine norvegiană, fost mulţi ani preşedinte al „Comitetului Internaţional Permanent al Lingviştilor*. Intr-un capitol precedent am vorbit despre congresul organizat la noi în 1967 şi despre prezenţa, foarte activă, a lui Haugen în această împrejurare. Mi-a făcut o impresie cu totul ieşită din comun, mai ales ca om. Am spus ceva în acest sens la şedinţa de închidere a congresului. Impresia iniţială s-a menţinut, ba chiar s-a întărit, graţie contactului anual, prin corespondenţă, dintre noi, cu privire la care trebuie să dau unele informaţii, impuse de natura ei destul de curioasă. In fiecare an, din 1968 încoace, de Anul nou, îmi trimite o lungă şi extrem de interesantă scrisoare, bătută la maşină — căci o trimite şi la alţi prieteni — cu cîteva rînduri în partea finală, scrise de mînă, pe care le adaugă doamna Haugen. Este povestirea întîmplărilor mai de seamă, puţine de ordin profesional şi foarte multe din viaţa personală şi a familiei sale (inclusiv a copiilor căsătoriţi). Tonul este prietenesc, aproape intim, plin de afectivitate, care nu mă surprinde la un norvegian, pen-
371
tru care îmi permit să mă... autocitez, rugind pe cititori să revadă cele spuse de mine în alt capitol despre Norvegia şi oamenii ei, în special cu marele liric în proză Bojer.
    O prietenie cu totul de alt gen a fost — folosesc trecutul, fiindcă partenerul meu a încetat din viaţă — aceea cu „Monseniorul44 Pierre Gardette, mare dialectolog romanist şi fost multă vreme secretar-administrator al „Societăţii de lingvistică romanică44. La moartea lui am publicat, în „Studii şi cercetări lingvistice44, un necrolog, în care m-am oprit şi asupra calităţilor sale pur umane, absolut excepţionale. Ceea ce n-am spus, nu puteam să spun acolo, este cum am ajuns să ne stimăm reciproc. Primul contact cu dînsul, la un congres internaţional, a avut un aspect aproape polemic. Era în epoca în care povestea cu „cortina de fier44 se bucura de o largă circulaţie şi, bineînţeles, de crezare la mulţi dintre cei ce o „învăţaseră44. Ca membru al clerului, Gardette se lăsa, probabil, impresionat, îndeosebi, de atmosfera creată în legătură cu ateismul ţărilor socialiste, mai puţin, poate, de latura teoretică şi mai mult de aplicarea lui practică prin mijloace de tot felul. Rezerva lui, foarte vizibilă, mi se părea mai accentuată faţă de mine, pentru motive pe care n-aş putea să le ghicesc. Fapt este că, la reuniunile internaţionale, eu însumi sînt destul de rezervat, aş zice din prudenţă şi dintr-o anumită discreţie, în special cînd este vorba de ceea ce aş numi personalităţi. Mă simt mult mai bine în cercul oamenilor mai puţin celebri şi tineri. Pe măsură ce au sporit întîlnirile cu acest romanist, s-a produs o schimbare din ce în ce mai mare în sensul unei apropieri. Cu vremea am ajuns la o adevărată prie'enie, aşa cum este ea posibilă între oameni care se cunosc tîrziu şi se întîlnesc rar. Prima dovadă, convingătoare, în acest sens din partea lui a fost cu ocazia congresului de la Québec (1971). De la Paris pînă la Montréal am călătorit împreună şi am stat mult de vorbă, foarte deschis, datorită faptului că, încă din primul moment a manifestat, aproape zgomotos, o sinceră simpatie faţă de mine. Calităţile lui de om adevărat le-am constatat în momentul cînd am apelat la dînsul în legătură cu o foarte serioasă
372
operaţie de ochi, la care trebuia să se supună, la Lyon
— Gardette era rectorul Facultăţii catolice din ^
oraş, unde lucra şi cel mai mare oftalmolog
profesorul G. I. Tohăneanu de la Unh’"'
şoara. Cam în aceeaşi epocă m-^
acolo, ceea ce, din păca+^
poate, cam mult
modul cu—
pa-
încă în Schitu-Măgureanu, mi s-a făcut la miezul nopţii. Şi aceasta, fiindcă atunci am avut o criză de hernie strangulată, care trebuia operată imediat, altfel ducea, sigur, la un sfîrşit fatal. Am fost dus cu „Salvarea^ la Spitalul de Urgenţă. Operaţia a reuşit, cum nu se putea altfel, căci herniile, chiar strangulate, nu pun probleme dificile, chiar pentru un chirurg obişnuit. în 1972, vara, m-am internat din proprie iniţiativă, în Spitalul Panduri, tot pentru o operaţie de hernie (a... cincea în total de-a lungul vieţii mele). De data aceasta m-a operat Theodor Burghele, fără îndoială cel mai mare chirurg al nostru, după N. Hortolomei, fostul său profesor. Pacient al acestui medic, care a fost şi un om adevărat, am mai fost, de două ori, pentru afecţiuni foarte serioase. Una a fost o gravă infecţie a vezicei urinare, care, după un tratament medical propriu-zis de cîţiva ani, n-a cedat şi a trebuit să fie operată. Lucrurile s-au desfăşurat normal, în sensul că nu s-au produs complicaţii. Cauza suferinţei era apariţia unor polipi pe peretele interior al vezicei, care trebuiau distruşi, adică, exact, cauterizaţi, operaţie extrem de delicată şi cu riscuri. Din fericire polipii n-au fost maligni, sau, altfel spus, canceroşi, cum s-au temut medicii pînă la analiza lor în laborator. în 1961, la cîteva luni după pierderea soţiei mele, m-am internat, tot singur, cum se spune, pentru o operaţie de hernie (aceasta, a patra). De astă dată, situaţia s-a complicat, dar din cauza prostatei, care începuse de mulţi ani să mă supere şi, în ciuda tratamentului medical, şi-a continuat evoluţia firească în sensul agravării. Şi această operaţie, cît se poate de grea, mai cu seamă pentru pacient, a realizat-o, cu aceeaşi artă regretatul meu prieten şi, mai tîrziu, coleg de academie. Am stat atunci nouă săptămîni în spital, putînd astfel să-l văd, în fiecare zi, de cîte două ori — căci făcea şi contra-vizita, cum spun medicii, după-amiaza — să stau de vorbă cu el şi să-i cunosc rarele lui calităţi de om. (Fără voie, îmi vine în minte cum a fost atacat — acesta-i termenul — în presă, chiar cînd era ministru al Sănătăţii publice — în această calitate voalat, dar destul de clar — numai pentru că a lovit în cîţiva netrebnici, abili trăgători de sfori.) în cele nouă săptămîni
374
petrecute în spital am citit, între altele, o carte, scrisă în germană, despre celebrul om de stat francez G. Clé-menceau. Am aflat sau mi-am rememorat multe lucruri despre această personalitate extraordinară. In timpul primului război mondial a fost prim-ministru şi ministru al forţelor armate. A vrut să conducă el acest departament, atît de important atunci. El spunea, reproduc aproape textual, că războiul e o problemă prea serioasă, ca să fie lăsat... pe mina generalilor. Pe mareşalul Foch, cel mai glorios comandant francez în momentul acela, îl silea să facă anticameră, cînd îi cerea audienţă, ca să-i arate că, chiar în timp de război, puterea civilă trebuie să treacă înaintea celei militare. Aceasta, cu atît mai mult, cu cît. el simţise că Foch nu s-ar fi dat în lături de la... conducerea statului într-o conjunctură favorabilă. Alte butade* care mi-au plăcut mult, şi de aceea le-am reţinut. Despre R. Poincaré, om politic şi fost preşedinte al Franţei, Clé-menceau spunea că ştie tot şi nu pricepe nimic, spre deosebire de Aristide Briand, alt politician francez, care nu ştia nimic şi pricepea tot. Cînd l-a cunoscut pe marele pianist Paderewski, atunci (la tratativele pentru pace, în 1918—1919), preşedinte al Republicii Poloneze, l-a întrebat dacă el este una şi aceeaşi persoană cu omul politic omonim. La răspunsul afirmativ, Clémenceau a exclamat : Ce decădere ! (Din artist, preşedinte de republică !) In sfîrşit, unui om politic străin, prea stăruitor în apărarea intereselor ţării sale — ceea ce nu i-a prea plăcut — i-a spus : „In faţa ţării d-tale îmi scot pălăria, dar o pun la loc în faţa dumitale !tt Era impulsiv, adesea brutal sau cel puţin violent. Din punct de vedere politic, era mai degrabă canservator, dacă nu chiar şi reacţionar, deşi ţinea morţiş la regimul republican. Mi-amintea de Cato cel Bătrîn al romanilor din epoca de înflorire a republicii. Din cauza comportării sale, a căzut la alegerile de preşedinte al Franţei. Oamenii politici sinceri se temeau de o personalitate prea puternică la conducerea ţării, nu pentru ei înşişi, ci pentru concepţia parlamentară autentică. De... necaz, a plecat în India, să vîneze... tigri. Avea optzeci şi opt de ani. Acolo a răcit grav. Medicul însoţitor l-a îndemnat să se întoarcă la Paris. A refuzat cu
375
încăpăţînare. (Ii va fi spus, zic eu, ca să păstrez nota povestirii, că boala e o chestiune prea serioasă, ca s-o lăsăm pe seama... doctorilor !) M-am întrebat, fără să pot răspunde, ce l-a determinat pe un german să scrie o carte atît de elogioasă despre Clemenceau, care a fost toată viaţa un mare şi autentic patriot francez şi care a luptat cu atîta dîrzenie contra nemţilor. Poate reacţionarismul lui, fie şi oarecum moderat ?!
    N-am avut şi nici nu am numai prieteni. Adversarii şi neprietenii sînt numeroşi, chiar aceia pe care îi ştiu sau îi simt, ca să nu mă mai refer la alţii. Lucrul nu mă surprinde, şi cred că nu trebuie să surprindă pe nimeni, dată fiind psihologia oamenilor. Nu cred că există sau a existat vreodată cineva care să nu aibă şi duşmani. Diferă de la o epocă la alta şi de la un individ la altul numărul acestora şi intensitatea duşmăniei. în cazul meu — nu mă pot pronunţa decît cu privire la mine în deplină cunoştinţă de cauză — ambele aceste trăsături caracteristice ating dimensiuni superioare mediei. Din cele două volume de „Memorii44 deja apărute n-a fost greu de înţeles, chiar pentru un cititor mai grăbit, că sînt un om incomod, ca să folosesc un termen... elegant. Nu-mi pare nici bine, nici rău, că sînt aşa. Aceasta-i situaţia, ca să citez pe un ţăran din Bărăgan, în vîrstă, care lucra la cimp, în toiul verii, cu căciula în cap. A fost răspunsul lui, plin de înţelesuri, la întrebarea pe care i-a pus-o un trecător — acesta, cred, nu era nici cu pălărie — în legătură cu coperişul părţii celei mai sensibile a corpului.
    Trebuie să dau şi aici cîteva exemple, fără nume. Unul a fost amintit într-un capitol precedent, cu o scrisoare al cărei autor anonim îmi dorea, este drept, mai mult indirect, moartea. La fel, alt anonim, care îşi dă... adresa : „Bellu Cimitirul str. Valea Plîngerii, nr. 19 şi 66. — Infernul44. Scrisoarea are două pagini mici, cu un text sărac, în ce priveşte cantitatea, dar de o bogăţie în răutate, încît te întrebi dacă autorul ei era stăpîn pe mintea sa, cînd a redactat-o. Reproduc începutul, ca dovadă a acestei aprecieri : „Canalie academică, am socotit că intrînd în casa noastră — a comuniştilor [?!] — vei lăsa să se scurgă tot veninul burghez, spre a deveni om. In zadar !44 Şi acest
376
pasaj este aproape blînd în comparaţie cu ceea ce urmează. Se vede că îl voi fi lovit greu, în interesele iui, cu vreo ocazie oarecare. Căci altfel este imposibil de înţeles izvorul urii lui demenţiale. Şi pot afirma, cu seninătate, că o astfel de izbucnire arată că „lovitura44 primită de la mine era pe deplin justificată.
    Că interesul strict personal, în sens egoist, este cauza unei asemenea comportări, rezultă clar şi din alte cazuri similare. Un cercetător — să-i zic aşa, fiindcă are lucrări ştiinţifice — s-a supărat dintr-un motiv perfect identic cu cel bănuit de mine la autorul anonim al scrisorii citate. Nu ştiu unde lucra ca încadrat propriu-zis din punct de vedere administrativ. A fost totuşi propus de un prieten să fie angajat „cu ora44, ca membru al unei catedre de la fostul Institut de limbi străine. Eu m-am opus, invocînd insuficienta sa activitate pînă în momentul acela. Consiliul ştiinţific a fost de acord cu mine în unanimitate, minus votul propunătorului. Cel interesat a aflat, cum nici nu se putea altfel, dată fiind... discreţia noastră bine cunoscută. La puţină vreme, un „săptămîn44-al, foarte citit tocmai fiindcă cultivă asiduu această calitate, a publicat un lung articol, semnat, bineînţeles, de autorul lezat de mine, în care, pornind, aparent, de la o problemă ştiinţifică de mare interes naţional pentru noi — e vorba de formarea poporului român, cu toate implicaţiile ei — îşi varsă năduful împotriva mea. Specialiştii ştiu că fostul meu profesor A. Philippide a avut, cu privire la această problemă, păreri care nu sînt, în linii mari, prea deosebite de ale unor contemporani ai săi, dar care nu concordă între totul cu cele acceptate astăzi. Cum cetăţeanul în cauză este aşa de copleşit de patriotism, încît nu poate nici dormi, nici mînca după necesităţi, a găsit uşor explicaţia. Pe Philippide îl cheamă cum vedeţi, prin urmare, nu trebuie să vă miraţi că nu-i destul de patriot. In ce mă priveşte, situaţia este cu mult mai gravă. Eu sînt pe jumătate bulgar, deci neasimilat în întregime, şi de aceea critica preopinentului meu atinge punctul culminant, adică, cel mai coborît cu putinţă într-o polemică, cel puţin formal, ştiinţifică. Finalul articolului nu putea fi decît concluzia perfect logică din punctul de vedere al
377
tonului întregii „producţii44 : sînt bătrîn şi nu mă ajută forţele intelectuale, ca să înţeleg cum se cuvine o asemenea problemă. In realitate, circumstanţe atenuante !
    Pe urmele acestui vajnic preopinent merg, chipurile mai... delicat, cîţiva foşti studenţi ai mei. Doi, în public, vreau să spun prin aprecieri tipărite, al treilea, într-o scrisoare personală. Cu excepţia unuia, cauza „supărării44 celorlalţi o cunosc bine. Unul a publicat, acum cîţiva ani, în România literară, un articol despre George Călinescu, în care multe lucruri privitoare la cariera universitară a acestuia erau luate dintr-un articol al meu, apărut chiar în revista Institutului de istorie literară şi folclor, unde lucrează ca cercetător autorul. Explicaţia, pe care am crezut-o necesară pentru restabilirea lucrurilor, adică a adevărului, trimisă revistei, a fost comentată de cel vizat în termeni, pur şi simplu, injurioşi în răspunsul dat în aceeaşi revistă. Al doilea, ejusdem farinae, care s-a mulţumit cu o... modestă scrisoare trimisă mie, a fost revoltat, şi pe... bună dreptate din punct de vedere personal, că m-am opus, şi colectivul unde s-a pus problema a fost de acord cu mine, cooptării lui în „Comitetul naţional al lingviştilor44. în sfîrşit, ultimul s-a dovedit a fi aproape... elegant în comparaţie cu ceilalţi. N-am aflat direct ce-mi impută într-o carte de amintiri şi impresii, se pare. Bazîn-du-mă pe faptul că are o origine socială „distinsă44 — adevărat „băiat de familie44 — şi totodată un gust artistic apreciat de unii dintre cei care i-au citit versurile şi eseurile, presupun că nu i-a plăcut „ţărănia44 mea, şi dacă lucrurile stau aşa, îl înţeleg şi chiar îl... aprob.
    Regret sincer că închei precum se vede acest volum al modestelor mele „Memorii44. Sînt profesor şi din vocaţie şi prin experienţă foarte îndelungată. Am lucrat efectiv şaizeci şi unu de ani la catedră, cu cîteva întreruperi, nu multe, nici prelungite, şi exerciţiul profesional a devenit o a doua natură. Văd pe oameni şi lucrurile prin această prismă, care e aceea a unui pedagog, în sensul de educator. Cred că, fără să-mi dau bine seama, hotărîrea de a-mi spune public ce mi s-a întîmplat în lunga mea viaţă şi ce s-a petrecut în jurul meu, cu aprecieri, explicaţii şi co-
378
mentarii, dintre care unele, poate chiar multe, suferă de ceea ce nu se poate evita în asemenea cazuri, am luat-o tot cu un scop, cel puţin în parte, pedagogic. Aşa se explică tendinţa, pe care o recunosc deschis, de a pune „noteu oamenilor şi chiar mie însumi. N-am putut evita o deprindere atît de veche şi de bogată în ani, şi, cu toate că în sinea mea n-o condamn, cer iertare cititorilor cărora li se pare nepotrivită sau numai excesivă.
                                 SFÎRŞITUL VOLUMULUI AL TREILEA
            CUPRINS
In loc de prefaţă                             7
   I. Eliberarea...................... .       11
   II. In diplomaţie.....................34
  III. Revoluţia ştiinţifico-culturală . .     65
  IV.  Academia..........................76
   V.  Dezbateri ştiinţifico-ideologice .      94
  VI.  Activitatea didactică şi ştiinţifică . 115
VII.  La Academie........................137
VIII.  Congrese ştiinţifice ....              169
  IX.  Relaţii internaţionale ....            234
   X.  Activităţi diverse................310
  XL   Viaţa familială şi personală .    .    349