MICĂ ENCICLOPEDIE ONOMASTICĂ
Redactor
Ileana Pîrvulescu
Coperta și supracoperta Gheorghe Motora
Tehnoredactor
Olimpiu Popa
Christian lonescu
MARIUS SALA
X. DONAȚIE
MICĂ ENCICLOPEDIE ONOMASTICĂ
BIBLIOTECA INSTITUTULUI DE LINGVISTICĂ INVENTAR CĂRȚI NR.
Editura enciclopedică română București • 1975
CUVÎNT ÎNAINTE
Mica enciclopedie onomastică se adresează unui public foarte larg, specialistului sau cititorului interesat de originea și istoria numelor de persoane. Concepută, din rațiuni practice, sub forma unui dicționar de prenume românești, lucrarea depășește domeniul acestora oferind informatii multiple, nu numai de natură pur lingvistică, în legătură cu onomastica din trecut și de astăzi a românilor de pe întreg întinsul țării (precizăm că termenul onomastică este folosit restrictiv, doar pentru domeniul numelor de persoană sau al antroponimici).
Deși analizează un mare număr de nume, dicționarul de față este selectiv; pentru a oferi cititorului o imagine cît maf complexă asupra istoriei numelor de persoane la români, lucrarea cuprinde, alături de prenume cunoscute de toată lumea, și un număr de prenume rare, unele mai vechi și extrem de puțin folosite astăzi și altele foarte noi, de obicei împrumuturi din diverse surse.
Pentru a evita repetarea sau fragmentarea informațiilor cît și folosirea unui număr prea mare de trimiteri (pentru aceasta s-a folosit semnul ->) a fost adoptat criteriului prenumelui-bază (în sens etimologic); din diverse motive, acest criteriu nu a putut fi respectat întotdeauna. Titlul unui articol este în general un astfel de prenume-bază; cînd acesta are forme diferite pentru masculin și feminin, nu este menționată decît una dintre ele, cea mai frecventă sau cea mai cunoscută. Formele mai vechi sau mai noi, formele regionale sau variantele grafice, derivatele diminutivale sau de altă natură, hipocoristicele — toate acestea formînd familia prenumelui-bază — sînt discutate în cuprinsul articolului și pot fi găsite, cu trimi-tereaA de rigoare, în Indicele General.
în cadrul fiecărui articol, cititorului i se oferă în general informații referitoare la originea, vechimea și sensul inițial al numelui, răspîndirea în Europa, căile de pătrundere, circulația și frecvența acestuia la români, legende, tradiții, credințe și obiceiuri legate de numele în discuție, cele mai vechi apariții’în documentele noastre istorice, formele specific românești, formele vechi, regionale sau grafice, derivate și hipocoristice, cu originea și răspîndirea lor. Pentru a încadra mai bine prenumele în contextul antroponimic european, după semnul • sînt date corespondentele în limbi străine. Personalități celebre, purtătoare ale numelui, sînt amintite atît în cuprinsul articolului cît mai ales după semnul iar personaje din opere literare și artistice sînt inserate după semnul* □. Aceste ultime două capitole ajută cititorul la înțelegerea popularității unui nume și în același timp îi pot orienta alegerea.
Considerînd că problema cea mai interesantă dar și cea mai dificilă a fiecărui nume este etimologia, în cadrul articolului partea cea mai importantă este dedicată originii și semnificației inițiale a numelui analizat, în cele mai multe cazuri se încearcă o scurtă istorie a etimologiei numelui,
CUVÎNT ÎNAINTE
6
prin prezentarea succintă a diferitelor soluții propuse pînă în prezent. Cum contribuția proprie a autorului în ceea ce privește etimologia este minimă și nu depășește domeniul creațiilor sau formelor românești, principala dificultate a fost selecția ipotezelor emise și opțiunea pentru una dintre acestea, cu sau fără argumente. Trebuie să recunoaștem că unele dintre soluțiile admise sînt nesatisfăcătoare și deci provizorii. De obicei sînt menționate cuvîntul sau rădăcina comună pe baza căruia a apărut numele personal, mijloacele de formare și valoarea acestuia în sistemul antroponimic de origine. Am considerat interesant să apropiem numele în discuție de cuvinte comune românești sau străine înrudite cu acesta, direct sau indirect, prin origine.
Dată fiind natura lucrării de față autorul nu a considerat necesar să facă trimiteri la materialul bibliografic folosit, extrem de vast și din domenii foarte diferite. în asemenea condiții o listă bibliografică devine și ea inutilă. Vom aminti totuși, numai din literatura de specialitate, cîteva lucrări pe care cititorul interesat le poate consulta cu ușurință și folos: N. A. Constautinescu, Dicționar Onomastic Românesc, București, 1963, Al. Graur, Nume de persoane, București, 1965 și Carlo Tagliavini, Un nome al giorno, Torino, 1965. Ultima dintre acestea ne-a servit drept bază pentru etimologii, întrucît lingvistul italian, în afara contribuțiilor proprii, a preluat cu un remarcabil spirit critic tot ce este mai bun în acest domeniu.
Deși uneori dificultățile au fost destul de mari, autorul nu a folosit în scrierea numelor, indiferent de originea lor, decît caracterele alfabetului latin. în cazul numelor grecești, ebraice etc. a fost folosită o transcriere ușor inteligibilă de către publicul larg. Vom aminti totuși că, pentru greacă, ge și gi se vor citi ghe și ghi, f a fost notat prin ph, spiritul aspru prin h etc.\ iar pentru alte limbi, printre care și ebraica, s și j au fost redate prin sh și zh. Au fost eliminate și semnele diacritice speciale, cu excepția lui * ș? , care marchează sunete laringale în ebraică. Ori de cîte ori s-a simțit nevoia, a fost marcat accentul. Menționăm în mod expres că toate abaterile de la normele de grafie obișnuite în lucrările științifice au fost determinate numai de dorința de a facilita lectura Micii enciclopedii onomastice de către un public foarte larg.
în sfîrșit, ne facem o plăcută datorie mulțumind redactorului șef de la Editura enciclopedică română, dr. Valeriu Șuteu, referenților științifici dr. doc. Marius Sala și dr. Dan Slușanschi, precum și colegilor de la Institutul de lingvistică, care prin indicațiile sau încurajările lor au contribuit la apariția acestei cărți.
G. I.
ABREVIERI
alb. bg. ceh. cuv. ebr. engl. fem. fr. germ. hipoc. it. lat. magh. mase, neogr. N. T. oland. osc.	= limba albaneză; albanez = limba bulgară; bulgar = limba cehă; ceh = cuvînt = limba ebraică = limba engleză; englez = feminin = limba franceză; francez = limba germană; german = limba greacă; grecesc = hipocoristic = limba italiană; italian = limba latină; latin = limba maghiară; maghiar = masculin = limba neogreacă; neogrec = Noul Testament = limba olandeză; olandez = limba oscă
pers, pol. port. rom.	= personal = limba poloneză; polonez = limba portugheză; portughez = limba română; românesc
rus.	= limba rusă; rusesc
sanscr.	= limba sanscrită; sanscrit
ser.	= limba sîrbo-croată; sîrbo-croat
sp. te.	= limba spaniolă; spaniol = limba turcă; turcesc
ucr.	= limba ucraineană; ucrainean.
V. Sl. V. T.	= vechi slav = Vechiul Testament
STUDIU INTRODUCTIV
Ființă socială și rațională prin excelență, omul nu poate fi conceput în afara relațiilor cu semenii săi; necesitatea legăturii permanente între membrii colectivității, realizată prin limbaj — cel mai important mijloc de comunicare și instrument al gîndirii — a impus crearea și perfecționarea unui mod special de desemnare personală. Sîntem obligati să vorbim nu numai despre noi, ci și despre ceilalți; cu cît numărul acestora este mai mare cu atît se simte mai acut nevoia de a-1 numi pe fiecare într-o manieră sigură, constantă, prin aceleași elemente și cu mijloace lingvistice cît mai economice. Nu trebuie să uităm însă că orice individ poate fi desemnat nu numai prin nume de persoană ci și prin cuvinte comune; mai mult chiar, în anumite momente ale comunicării acest mod de a numi devine absolut indispensabil. Gomparînd cele două posibilități amintite, vom înțelege mai bine rolul și valoarea numelui personal. Iată o situație specifică procesului de învățare: Napoleon Bonaparte nu va spune nimic cuiva care nu are nici un fel de informații despre persoana cu acest nume. De abia după ce a căpătat cunoștințele necesare persoana în discuție va putea folosi numai numele personal pentru a-1 desemna pe cunoscutul general și împărat al Franței. Ge s-ar întîmpla dacă nu ar exista numele de persoană? Răspunsul îl poate da oricine amintindu-și acele situații cînd, discutînd cu cineva despre o persoană cunoscută, uită numele acesteia. Pentru a se face înțeles de către interlocutor vorbitorul va trebui să-i transmită acestuia informațiile necesare pentru a face posibilă recunoașterea persoanei și nu sînt rare cazurile cînd, din diferite motive, acest lucru nu este posibil, comunicarea devenind imposibilă. Iată deci cît de mult este facilitată exprimarea relațiilor interumane prin folosirea numelor de persoană. în funcție de contextul lingvistic și situațional, uzul acestora permite realizarea unei importante economii de mijloace lingvistice și de timp, aduce claritate și precizie în comunicare.
Element constitutiv al limbii fiecărui popor, orice nume de persoană este în fond o secvență sonoră folosită constant în comunicare pentru a desemna o anumită persoană. Deci prima și cea mai importantă funcțiune a numelui este aceea de a opera și exprima distincțiile necesare între membrii unei colectivități. Apariția numelor de persoană este condiționată de existența grupului uman, a omului ca ființă socială. Desigur că între cele dintîi nume de persoană și cele pe care le folosim noi astăzi, constituite într-un sistem și în general identificabile morfologic și semantic în enunț, diferența este considerabilă. Cu cît societatea atinge stadii mai înalte de dezvoltare și organizare, cu cît relațiile în care este implicat individul devin mai complexe, cu atît numele, ca semn distinctiv, capătă o importanță mai mare; astăzi, numele de persoană și problemele legate de acesta fac obiectul unor legiferări speciale în fiecare stat.
9
STUDIU INTRODUCTIV
Sînt extrem de rare cazurile cînd individul își alege singur numele; de regula acesta este atribuit mai ales de către părinți, dar operația poate fi făcută și de o altă persoană special însărcinată (nașii, autoritatea juridică etc.). Iată de ce numele pot fi privite din două puncte de vedere, cel al purtătorului și cel al donatorului. îndelungata istorie a sistemului de denominație personală, analiza formei și a semnificației inițiale a numelor, a modificării sau schimbării acestora scot în evidență rolul deosebit de important și chiar hotărîtor al donatorului. Pentru purtător numele este o marcă, un semn menit să-l distingă de ceilalți semeni ai săi. Din punct de vedere al donatorului (și chiar al grupului) fiecare nume înseamnă cu mult mai mult, valorile și funcțiunile lui sînt mai complexe și — trebuie să recunoaștem — mai interesante prin ceea ce oferă în legătură cu evoluția civilizației și a mentalității oamenilor. Analiza antroponimici populațiilor primitive sau a numelor de persoană folosite de popoarele vechi dar și de cele moderne duce la concluzia că numele este în ultimă instanță un mesaj, bineînțeles de o factură cu totul specială; în esență simbolic, acest mesaj este adresat de cel care alege, care dă numele, fie grupului din care face parte, deci oamenilor, fie — așa cum se întîmpla în trecut — unor forțe supranaturale. Primele nume de persoană erau cuvinte comune ale limbii, care căpătau și funcțiunea secundară de a desemna o anumită persoană. Ele aveau deci semnificație și, mai mult chiar, erau parțial adevărate; reflectînd o particularitate a individului, numele distingea persoana și, în același timp, aducea o informație sigură despre purtător. Această manieră de a numi este întîlnită și astăzi în cazul poreclelor; Surdu de exemplu, îl diferențiază pe purtător și informează grupul despre o particularitate fizică a acestuia. Cînd numele a devenit necesar chiar de la nașterea copilului și părinții își exprimau prin el sentimentele provocate de venirea pe lume a unui urmaș, mesajul aducea grupului informații despre donatori, nu despre purtător ca mai înainte. Legătura strînsă dintre persoană și numele ei face ca acestuia să-i fie atribuite, din cele mai vechi timpuri, puteri cu totul excepționale; oamenii au început să creadă în forța ocultă a numelui și îl foloseau ca atare pentru a influența sau chiar a decide soarta individului. Cea mai puternică dorință a părinților este supraviețuirea copilului și ei nu precupețesc nimic pentru a o asigura. Cum la populațiile primitive sau în epocile trecute exista credința că supraviețuirea individului și chiar a speciei era condiționată de voința unor forțe supranaturale, părinții încep să folosească numele ca un mesaj adresat acestora. Fie că este vorba de „forțele lumii”, cum spun unele populații primitive, ori de zei sau dumnezei, numele persoanei capătă valoarea'unei intervenții în favoarea acesteia; părinții solicitau protecția divină, singura pe care o credeau capabilă să asigure viața sau fericirea urmașului. Asemenea nume de inspirație religioasă, cunoscute aproape la toate popoarele vechi, au rămas în uz pînă astăzi, dar ele n-au păstrat nimic din valoarea lor inițială. Credința în posibilitatea unei intervenții divine în viața omului este de domeniul trecutului și odată cu ea și necesitatea numelui-mesaj adresat divinității. Dar valoarea de mesaj a numelui nu a dispărut nici astăzi, fapt ce ne face să credem că ea nu depinde de sensul inițial al numelui. Pentru vechii evrei valoarea de mesaj a numelui care a devenit la noi ->Ion era într-adevăr datăjde înțelesul cunoscut[al acestuia. în epoca creștină, deși numele nu mai era înțeles, el își păstrează valoarea^'sa mistică și de adresare divinității ^cu scopul de a obține „salvarea” individului. Faptul
STUDIU INTRODUCTIV
10
că valoarea de mesaj nu depinde neapărat de semnificația inițială a numelui ci de motivele care dictează alegerea poate fi demonstrată prin numele de astăzi. Părinții pot da unui copil prenumele Ion fiind determinați, de exemplu, de tradiția familiei. Și în acest caz, Ion este un mesaj adresat grupului de către părinți prin care aceștia spun că fiul lor a avut un strămoș cu acest nume, că amintirea acestuia trebuie păstrată și că poate servi ca exemplu urmașului. Părinții supraviețuiesc prin cei pe care i-au adus pe lume și în fond această continuitate a speciei prin fiecare individ, eternă lege biologică, poate fi exprimată și prin nume. Deci vechiul nume și-a păstrat calitatea sa de mesaj cu valoare de semn antinomic al morții. Înțelegînd că existența lui ca specie nu depinde de voința unei forțe supranaturale care îl poate crea dar și distruge, omul își plasează acum numele în plan biologic și filozofic, marcînd astfel un imens salt în cunoaștere. Astăzi valoarea de mesaj a fiecărui nume este cunoscută doar de un grup destul de restrîns și, pentru a fi înțeles ca atare, părinții trebuie să des-conspire motivele intime ale alegerii, lucru pe care îl fac de cele mai multe ori cu plăcere.
în epoca noastră numele fiecărei persoane este constituit, în mod oficial, din două elemente: numele individual și numele de familie. Purtat de toți membrii aceleiași familii, acesta din urmă diferențiază persoana numai de membrii altor familii și în același timp o integrează în grupul din care face parte prin naștere. Numind deci în raport cu familia, acest element este fix și ereditar, adică moștenit de la părinți, de obicei pe linie paternă. Este interesant de amintit că generalizarea uzului numelui de familie este destul de recentă; înainte de oficializarea acestuia, oamenii erau desemnați printr-un nume unic, căruia i se putea adăuga un supranume. Chiar dacă în unele cazuri acesta din urmă se transmitea din tată în fiu, purtarea lui nu era obligatorie, putînd fi oricînd schimbat. Indispensabil în relațiile publice, numele de familie devine superfluu pentru uzul familial, fiind eliminat de numele individual, considerat pe drept ca bază a sistemului onomastic. Desemnînd persoana prin referire la ea însăși, numele individual deosebește de ceilalți membri ai familiei și este atribuit chiar de la naștere. în acele limbi în care numele individului stă în mod firesc înaintea numelui de familie el este desemnat prin termenul prenume; acesta devine impropriu pentru limbi ca maghiara, sîrbo-croata, japoneza etc. pentru că numele de familie este cel plasat pe primul loc. Aceeași ordine s-a impus și la noi, dar numai în actele oficiale, din motive lesne de înțeles. Prenumele este folosit fie în forma lui oficială, așa cum a fost declarat la naștere, fie într-o formă modificată, un diminutiv ori un hipocoristic. Dacă diminutivele, formate prin adăugarea unui sufix, se întîlnesc și la cuvintele comune, hipocoristicele — forme alintătoare obținute prin reducere — sînt specifice numelor de persoană. Deosebirea dintre cele două procedee de modificare a formei prenumelor este mai mult teoretică, pentru că în uzul curent ele se îmbină. De la Ion se formează diminutivul Ionel, prin reducere se ajunge la Nelu, se adaugă apoi un alt sufix diminutival și se obține Neluțu, urmează o nouă reducere din care rezultă Luțu ș.a.m.d.; modificările se produc deci ca o reacție în lanț și de cele mai multe ori forma obținută nu mai păstrează aproape nimic din baza de la care s-a pornit.
11
STUDIU INTRODUCTIV
Interesul pentru numele de persoană — și în general pentru numele proprii — este foarte vechi; dar de la cele mai vechi încercări de a lămuri originea numelor de locuri și persoane, întîlnite în textele vedice ori în operele Greciei antice, pînă la constituirea unei discipline științifice speciale care studiază numele proprii — este vorba de onomastică — calea este lungă; antroponimia — studiul numelor de persoana — și toponimia — studiul numelor de locuri — s-au constituit ca ramuri ale lingvisticii abia în secolul trecut. Apariția acestora și în general largul interes manifestat față de numele proprii se justifică prin caracteristicile și valorile distincte ale acestora în raport cu celelalte cuvinte ale limbii. După cum am arătat mai sus, primele nume de persoană sau de locuri erau cuvinte comune, folosite și pentru a desemna numai o anumită persoană ori un anumit loc din spațiu; antroponimele erau deci cuvinte care denumeau o caracteristică fizică sau morală a individului, o împrejurare legată de viața persoanei etc. Modificarea esențială s-a produs atunci cînd o serie de nume au devenit tradiționale și au început să fie atribuite fără a ,se mai ține seama de semnificație și de valoarea de adevăr a numelui. în acest caz numele se rupe de familia de cuvinte din care, prin origine, făcea parte; păstrînd forma cuvîntului comun, numele de persoană renunță la sensul acestuia. El nu mai trebuia să spună ceva despre purtător, ci despre donatori, despre părinți; un alt mesaj se transmitea prin aceeași formă, menținută de tradiție. Un nume de familie Creiu ne spune astăzi că purtătorul este fiul unei persoane cu acest nume și nimeni nu se așteaptă ca individul în cauză să aibă neapărat părul creț! Treptat, fiecare popor ajunge să aibă un inventar de nume de persoană, constituite într-un sistem antroponimic cu trăsături distincte. Se asigură astfel stabilitatea numelor de persoană care pot supraviețui nu numai împrejurărilor care le-au dat naștere, dar și cuvintelor comune din care provin și de multe ori chiar limbii în cadrul căreia au apărut. Stabilitatea numelui trebuie înțeleasă în strînsă relație cu mobilitatea lui, pe care, în ultimă instanță" o determină. Separarea numelui de baza din care provine face ca acesta să fie supus tuturor modificărilor fonetice ce afectează mai ales cuvintele izolate ale limbii. Vom aminti, de exemplu, etimologia populară care este atît de frecventă în domeniul onomasticii; numele proprii sînt modificate sub influența unui cuvînt cunoscut, asemănător din punct de vedere al formei și de la care se crede, în mod fals, că provine. Etimologia populară poate afecta orice cuvînt al limbii, specifice numelor de persoană sînt modificările datorate încărcăturii lor afective. Pentru a transmite prin nume cît mai multă afectivitate, acestea sînt modificate în așa-zisul limbaj infantil—inventat de cele mai multe ori de maturi și mai ales generalizat de ei—atît de mult îneît nici specialiștii nu mai pot descoperi baza de la care s-a pornit. Am explicat mai sus procedeele de formare a diminutivelor și hipocoristicelor, dar fantezia și inventivitatea părinților depășesc adeseori mijloacele lingvistice obișnuite. Valoarea deosebită pe care o au numele proprii pentru studiul limbii este determinată în primul rînd de îndelungata lor persistență în timp, în ciuda modificărilor la care sînt supuse. Numeroase limbi vechi din care nu s-a păstrat uneori nici un text, au putut fi cunoscute și clasificate numai prin analiza unor nume de locuri și persoane, create în aceste limbi și ajunse pîăn la noi; este cazul
STUDIU INTRODUCTIV
12
limbilor celtă, iberă, ligură, iliră, frigiană etc. și chiar al tracei. Interesul pe care îl prezintă aceasta pentru noi este deosebit, întrucît un idiom al tracei a fost vorbit pe teritoriul patriei noastre de populația dacă înainte de venirea romanilor și el formează substratul limbii române. Deși, în general, numele proprii urmează aceeași evoluție fonetică ca și celelalte cuvinte ale limbii, sînt numeroase cazurile cînd ele păstrează trăsături fonetice și morfologice din stadiile mai vechi ale limbii și care altfel n-ar putea fi cunoscute; mai mult chiar, sub formă de nume de locuri și persoane se păstrează sensuri sau cuvinte ieșite de mult din uz. Studiul numelor de persoană oferă date interesante nu numai lingvisticii, ci și altor științe. Elemente ale limbii care reflectă prompt modificările produse în societate, numele aduc informații prețioase despre fazele trecute ale civilizației umane, fiind, ca și descoperirile arheologice, dar adeseori mult mai explicit, depozitare ale modului de viață materială și spirituală. Curiozitatea pe care o manifestă oamenii față de numele lor are însă și o motivație de ordin pur subiectiv. în uz, fiecare nume este intim legat de personalitatea celui care îl poartă, cu tot ce are el cunoscut sau misterios. Simpla pronunțare a numelui cuiva — adevărat simbol al persoanei în fața lumii — poate declanșa în noi stări afective complexe, reflectînd în’acest plan relațiile ce ne leagă de persoana numită. Istoria fiecărui nume în parte este în ultimă instanță un domeniu de interferență în care obiectivul și subiectivul se îmbină și se influențează nu rareori într-o manieră cu totul surprinzătoare.
Etimologia este cu siguranță domeniul cel mai fascinant al lingvisticii, nu numai pentru publicul larg, ci și pentru specialiști, cu deosebirea că aceștia sînt conștienți de faptul că acest domeniu este și cel mai dificil. Etimologia s-a născut în vechea Grecie, unde era practicată de istorici, geografi ori filozofi. Căutînd să justifice poziția socială și politică a unei persoane, familii sau cetăți prin găsirea unor eroi eponimi, primii etimolo-giști au trebuit, în mod fatal, să se ocupe de numele proprii. Reconstituirea istoriei cuvîntului și descoperirea „adevăratului lui înțeles“, nu era posibilă însă fără temeinice și numeroase cunoștințe despre limbaj și despre fiecare limbă în parte, cunoștințe care, acumulate în decursul timpului, au dus la constituirea, în secolul trecut, a științei limbii. Dificultățile legate de stabilirea unei etimologii corecte explică prudența, reticența și chiar renunțarea, astfel că sînt din ce în ce mai puțini lingviști care se ocupă de etimologia cuvintelor; sentimentul de insatisfacție, ușor sesizabil în aceste rînduri, este generat nu numai de teama că va dispărea farmecul cercetării limbii, ci mai ales de faptul că aproape nu există domeniu al lingvisticii care, în ultimă instanță, să nu se sprijine pe etimologie. Trebuie să recunoaștem că, mai ales în onomastică, etimologia anecdotică și fantezistă s-a manifestat din plin. Pornind de la înșelătoare asemănări formale, etimologia numelor de persoane și locuri a devenit cu ușurință o modalitate de invenție, nu numai în literatură, dar și în istorie — ceea ce este mai grav. Nu ignorăm faptul că erori se întîlnesc și astăzi, dar cel puțin o parte dintre acestea se datoresc dificultăților mult mai mari pe care le implică etimologia unui nume propriu față de aceea a unui cuvînt comun, dificultăți explicabile prin însăși natura deosebită
13
STUDIU INTRODUCTIV
a primelor. A face o etimologie înseamnă în fond a stabili existența unei relații între două cuvinte, etimonul sau baza și derivatul său morfologic ori semantic; legătura se poate face fie între elemente ale aceleeași limbi, fie între elemente aparțmînd unor limbi diferite, cînd avem de a face cu împrumuturi. Cum fiecare cuvînt reprezintă unitatea dintre latura sonoră și semnificație, istoria cuvîntului comun poate fi refăcută urmărind și com-parînd ambele elemente; lucrul acesta nu este posibil la numele proprii, întrucît multe dintre ele nu mai au sens sau mai bine zis acesta are o natură deosebită, care sprijină într-o măsură mult mai mică studiul etimologic. în acest caz, cercetarea trebuie să se sprijine mai mult pe latura sonoră a cuvîntului, care în decursul timpului suferă modificări proprii fiecărei limbi și fiecărei epoci. în anumite limite de spațiu și timp aceste modificări au caracter legic, permițînd datarea și localizarea unei forme. Folosind comparația între limbi se poate ajunge, trecînd de Ja un etimon apropiat la altul mai îndepărtat, pînă la etimonul inițial. în rezolvarea etimologiei oricărui cuvînt trebuie să se respecte o serie întreagă de criterii, ca de pildă: cronologia (etimonul trebuie să fie mai vechi decît derivatul său), deci datarea cuvintelor, transmiterea (pentru ca un cuvînt să poată trece dintr-o limbă în alta între cele două grupuri lingvistice trebuie să existe contacte social-culturale în timp și spațiu) ș. a.m.d. Dacă, în principiu, lipsa atestărilor documentare nu afectează corectitudinea etimologiei unui cuvînt comun, pentru numele proprii ea depinde în primul rînd de numărul și calitatea informațiilor pe care le avem despre nume. Lipsa acestora poate face chiar imposibilă găsirea etimonului corect. Desigur, problemele etimologiei numelor de persoană sînt cu mult mai complicate și complexe și ele nu pot fi epuizate aici.
Cea mai mare parte a prenumelor românești actuale sînt împrumuturi ajunse la noi pe diferite căi din numeroase limbi ce aparțin familiilor indo-europeană și semito-hamitică. Rezultatele certe obținute pînă acum prin studiul numelor de persoană ne permit cîteva considerații generale asupra formei și semnificației inițiale a acestor nume, dintre care unele sînt de o mare vechime. Din punct de vedere al structurii, numele în discuție sînt la origine simple, compuse ori frazeologice. Numele simple sau mono-tematice sînt întîlnite în toate limbile și reprezintă modalitatea cea mai comodă și probabil cea mai veche de desemnare a persoanei. Compusele, de regulă bitematice, erau formate prin alăturarea a două cuvinte aflate adesea într-un raport de determinare. Foarte frecvente în unele limbi indo-europene (greaca, limbile germanice, limbile slave) aceste nume sînt de obicei „traduse” integral în numeroase lucrări de specialitate. Analiza mai atentă a manierei de formare scoate în evidență faptul că nu sînt rare cazurile în care cele două elemente, devenite tradiționale în onomastică, erau alăturate fără a se ține seama de semnificația lor și fără a se urmări neapărat obținerea unui sens al compusului. Numele frazeologice, specifice antroponimici popoarelor semitice într-o anumită etapă a istoriei lor, au o structură complexă, determinată de semnificația lor religioasă. Din punct de vedere al semnificației lor originare, numele sînt de obicei împărțite în două categorii: nume de inspirație profană sau descriptive și nume de inspirație religioasă. Numele din prima categorie sînt
STUDIU INTRODUCTIV
14
exponentele celei mai vechi maniere de desemnare personală, întîlnită în toate limbile, în toate epocile, chiar și astăzi, cînd își recapătă străvechea vitalitate. Asemenea nume provin din cuvinte comune capabile „să descrie" persoana sau o împrejurare legată de nașterea ori viața acesteia. Deci semnificația inițială se putea referi la: o particularitate fizică sau morală (fie o calitate, fie un defect), ca de exemplu culoarea pielii ori a părului, talia, forța ori slăbiciunea, însușiri morale diverse etc. (Alba, Bianca, Flavius, Fulvia, Mauriciu, Melania, Platon, Andrei, Arsenie, Dalila, Glafira, Agata, Aglaia, Agnes, Aspasia, Berta, Clara, Faustin, Felix, Felicia, Fidelia, Galina, Gioconda, Gliceria, Ilarie, Mîndra, Severin, Sofronie etc.), rangul sau poziția socială (Despina, Eugen, Ghenadie, Marta, Patricia, Beghina, Șerban etc.), poziția în familie (Maxim, Octav, Paul, Pompiliu, Septimiu, Toma etc.), originea etnică ori locală (Adrian, Ar-cadie, Anatol, Cynthia, Damaschin, Delia, Francisc, Lidia, Magdalena, Roman, Sabina, Sidonia etc.), funcții, meserii, îndeletniciri (Camil, Fla-minia, Gheorghe), regnul vegetal, mineral sau animal, ca element de comparație (Bujor, Dalia, Florin, Lăcrămioara, Roza, Suzana, Violeta, Viorica, Acoilina, Artur, Leontin, Corvin, Argentina, Arghir, Coralia, Margareta, Smaranda, Zamfir etc.), momentul nașterii copilului (Lucia), sentimentele părinților față de noul născut (Bucur) etc.
în anumite perioade ale istoriei lor, aproape toate popoarele au fost conduse, în alegerea numelor, de credințe religioase. După cum am arătat și mai sus, aceste nume urmăreau să pună noul născut sub protecția divină și să-i asigure astfel supraviețuirea. Devenite tradiționale, transmise de la o generație la alta și de la un popor la altul, o bună parte din vechile nume religioase au ajuns și la români și, fără a-și mai păstra valoarea lor mistică inițială, sînt folosite chiar în epoca noastră. Considerînd că semnificația numelor în discuție, determinată de credințele fiecărui popor și fiecărei epoci, dezvăluie aspecte ale civilizației și mentalității oamenilor din trecut, vom trece în revistă o parte din aceste nume privite în strînsă legătură cu religia care le-a generat. De obicei, astfel de formații păstrează pînă astăzi amintirea numeroșilor zei și zeițe venerate în trecut. Dintre numeroase divinități ale vechiului Egipt ne vom opri doar la Amon, Isis și Osiris, de numele cărora sînt legate actualele -> Maria, Mariana, Isidor și Onofrei. Amon din Teba, ca și ceilalți zei locali ai vechilor nome, urcă în vîrful panteonului egiptean în timpul dinastiilor XI și XII, cînd statul se recentralizează în jurul noului centru de unificare, Teba. Se poate aprecia că în această perioadă se generalizează, odată cu cultul zeului, și formațiile personale teoforice conținînd numele lui Amon, dintre care probabil face parte și Maria. Cultul lui Isis și Osiris, specific religiei populare și bazat pe vechi credințe și ritualuri agricole, a avut o largă răspîndire în spațiu și timp. în epoca elenistică și romană, Isis — zeița Deltei — era venerată în tot bazinul Mediteranei, fapt probat și de existența numelui grecesc Isidoros. Din vechea religie babiloneeană, ale cărei elemente au influențat puternic iudaismul și creștinismul, ni s-a păstrat, în mod indirect însă, amintirea unui zeu din perioada sumeriană, Utu din Larsa, al cărui nume a fost schimbat în perioada semitică în Samsu sau Samas (la amoriți și asirieni), strîns înrudit cu-> Samson. Populația semitică din orașele-state independente ale Siriei și Feniciei celebra divinități locale desemnate prin nume generice: el „zeu“, baal „stăpîn", adon „domn".
15
STUDIU INTRODUCTIV
Unele dintre acestea se individualizează, ca Baal-Hammon din Cartagina (aici a fost creat și numele Hannibal). Zoroastrismul sau mai tîrziu mith-raismul, care a influențat puternic iudaismul și creștinismul, este evocat de actualul -» Gaspar, la origine un epitet al lui Wayna. Prin Vechiul Testament, moștenit de creștinism de la evrei, au pătruns în Europa și se folosesc și astăzi un mare număr de nume religioase ebraice. Marea majoritate a acestora sînt la origine formații frazeologice teoforice în care poate fi recunoscut numele zeului unic Iahve. Traducerea grecească a Vechiului Testament, cunoscută sub numele de Septuaginta, va constitui filiera prin care vor pătrunde într-o bună parte a Europei, împreună cu creștinismul, numele ebraice. Multe dintre numele de origine grecească păstrate în uz la noi pînă astăzi au fost la început teoforice în care se pot recunoaște numele unor cunoscută zei celebrați în vechea Grecie. Panteonul elenic—manifestare în plan religios a unificării culturale a grecilor — s-a constituit treptat prin creșterea importanței și generalizarea unor vechi culte locale. Problema originii și semnificației antroponimelor formate pe baza numelor de zei — Apolo, Artemis, Atena, / ^odita, Deme-tra, Dionysos, Hera, Hermes, Persefona, Zeus etc. — eseu deosebit de dificilă, întrucît însăși originea unora dintre acestea este necunoscută. Un grup numeros de prenume românești actuale sînt de origine latină sau, mai exact, aparțin antroponimici romane. Puține dintre numele acestora erau de inspirație religioasă în adevăratul sens al cuvîntului. Ele erau formate tot de la numele unor divinități — Marte, Venus etc. — dar apar și cîteva, -> Flaminia și chiar August — care au la bază numele unor funcții religioase. Vom încheia aceste sumare observații asupra legăturii dintre nume și religie, oprindu-ne ceva mai mult asupra creștinismului. Răspîndindu-se într-un timp relativ scurt, în mod fata!, creștinismul asimilează, pentru a învinge, credințe, tradiții și ritualuri diverse. Zeii locali se metamorfozează în sfinți, peste vechile sărbători păgîne se suprapun sărbătorile creștine, iar un mare număr de nume vechi și foarte diferite ca origine au fost reluate, transmise și generalizate odată cu noua religie. O precizare care se impune este și faptul că aceste nume nu au fost alese în virtutea semnificației lor inițiale (din grupul numelor creștine făcînd parte unele a căror semnificație păgînă era extrem de clară), valoarea sacrală depinzînd numai de capacitatea de a evoca personalitățile marcante ale religiei sau elemente ale ei. Onomasticonul creștin s-a constituit treptat; în timpul persecuțiilor adepții noii religii nu puteau purta nume distinctive din motive lesne de înțeles. După ce creștinismul devine religie de stat (în timpul lui Constantin cel Mare) încep să se răs-pîndească, treptat, nume din Noul și Vechiul Testament și încep să apară și unele creații specifice noii credințe; unele dintre acestea evocau sărbătorile creștine (Crăciun, Natalia, Pascal, Teofana etc.), calitățile morale necesare unui bun creștin (Grigore) etc. Slăbirea continuă a rolului religiei în societate a avut ca rezultat, în planul antroponimici, laicizarea inventarului de prenume. Fenomen general și caracteristic tuturor popoarelor, laicizarea se manifestă nu numai prin eliminarea unor nume și înlocuirea lor cu altele, fără nici o legătură cu creștinismul, ci și prin renunțarea la factorul religios în alegerea numelor. Motivele care acționează astăzi și determină alegerea prenumelor sînt prin excelență laice.
STUDIU INTRODUCTIV
16
Inventarul de prenume folosite astăzi la noi este rezultatul firesc al unei îndelungate evoluții istorice; el s-a constituit în timp din creații antroponimice proprii și din împrumuturi adaptate specificului limbii și sistemului de nume românești. Renunțînd mereu la unele elemente, adoptînd mereu altele, fără a refuza însă un sănătos echilibru între tradiție și inovație, inventarul de nume a fost și este unul dintre cele mai dinamice domenii ale limbii; această continuă prefacere reflectă în ultimă instanță, într-o manieră proprie, schimbările care s-au petrecut și se petrec în societatea românească, în fiecare etapă a evoluției ei. Este destul de dificil să emitem afirmații sigure în legătură cu numele românilor din fiecare etapă a istoriei lor. Cele mai vechi dintre documentele noastre istorice păstrate pînă astăzi nu au mai mult de 600 — 700 de ani, ceea ce înseamnă că o lungă perioadă din istoria numelor românești trebuie reconstituită prin deducție. Mai mult decît atît, cercetătorul antroponimici noastre nu are încă la dispoziție o listă completă a tuturor numelor de persoană care apar în documente, impediment serios în lămurirea unor probleme de bază, pe care vom încerca să le înfățișăm în cele ce urmează. Limba română face parte din grupul limbilor romanice și ea continuă latina vorbită pe teritoriul vechii Dacii, după cucerirea acesteia de către romani. Devine firească atunci întrebarea dacăjn limba română s-au păstrat și nume de persoană moștenite din latină. încercările de a proba continuitatea și în acest domeniu sînt destul de numeroase; mai mult decît atît, unii lingviști și istorici au presupus chiar păstrarea unor elemente din antroponimia dacilor. Rezultatele unor astfel de încercări au fost însă respinse în ultima vreme, fie din rațiuni strict lingvistice, fie din motive de ordin cultural-religios. Dacă primele ni se par juste prin caracterul lor științific, cele din urmă nu au aceeași temeinicie. Nu se admite teoretic derivarea unui nume românesc dintr-unul latinesc, deoarece „o continuitate între numirile oficiale ale romanilor păgîni și ale românilor creștini nu există". Din punct de vedere onomastic ni se pare cu totul falsă opoziția ireconciliabilă între numele păgîne și cele creștine; onomasticonul creștin conține un mare număr de asemenea nume păgîne — inclusiv romane — întrucît acceptarea acestora nu a fost condiționată de originea sau semnificația lor inițială. Paul este un nume de origine latină a cărui semnificație inițială nu are nici o legătură cu religia, dar acest fapt nu a împiedicat să devină unul dintre cele mai populare nume „creștine”. Mai mult decît atît, se trece cu ușurință peste un adevăr istoric incontestabil: populația de pe aceste pămînturi a primit inițial creștinismul prin limba latină. Urme arheologice ale prezenței elementelor creștine în Dacia avem din timpul stă-pînirii romane, contactul cu latinitatea s-a menținut multă vreme și după părăsirea oficială a Daciei, așa încît nimic nu ne împiedică să acceptăm teoretic, alături de cuvinte ca dumnezeu, păgîn, înger, îndrea, sînziene, biserică, duminică etc. și existența unor nume de persoană „creștine" venite prin aceeași filieră. Că formele moștenite din latină au fost înlocuite, toate ori numai o parte din ele, după o bună bucată de vreme de formele oficiale greco-slave, aceasta este o altă problemă. Mai încercăm și un ultim argument: dacă românii creștini nu au putut păstra nume romane păgîne cum se explică prezența la noi a unor nume slave ca Radu, Vlad etc. care nu au făcut parte niciodată din onomasticonul creștin? O
( MARIUS SALA )
17	O NAT IESTUDIU INTRODUCTIV
a doua problemă interesantă și nerezolvată însă satisfăcător este aceea a influenței slave asupra antroponimici românești.
Influența slavă asupra antroponimici românești a fost comparată cu influența germanică asupra antroponimici popoarelor romanice din apusul Europei. Afirmația ni se pare a fi în mare parte greșită întrucît rolul pe care l-au avut cele două elemente, slav și germanic, este în esență diferit. Numele de persoană de origine germanică, preponderente o bună bucată de vreme în documentele istorice occidentale, care au rămas pînă astăzi ca elemente constitutive ale antroponimici franceze, italiene, spaniole etc. sînt deosebit de numeroase, pe cîtă vreme românii au preluat și păstrat un număr foarte mic de nume de origine slavă. Comparația cu situația din apusul Europei ne face să credem că aceste nume de origine slavă au fost preluate într-o vreme în care creștinismul nu dispunea la noi de mijloace adecvate pentru a-și impune propriul inventar de nume; în Occident, numele germanice au cedat primul loc numelor „creștine” după sec. 10, cînd biserica devenise deosebit de puternică. într-adevăr, marea majoritate a numelor de botez din documentele noastre apar în forma lor slavonă, dar aceste nume aparțin de fapt onomasticonului de rit greco-ortodox. Ajungem la concluzia firească potrivit căreia rolul esențial al culturii slave bisericești, copie fidelă a celei bizantine, a fost în materie de antroponimic, acela de a transmite românilor numele impuse de uzul bisericii grecești. Creștinîndu-se, slavii au renunțat la vechile lor nume „păgîne“ în favoarea celor „creștine“ impuse de biserică; ei au preluat aceste nume prin mijlocirea bisericii ortodoxe grecești. Vehicolul principal l-a constituit vechea slavă bisericească în care au fost scrise cele mai vechi texte ecleziastice; pe aceeași cale numele au ajuns și la români și trebuie să amintim că ele reproduceau, cu unele mici modificări, forma bizantină. Această trecere a avut loc atunci cînd în țările române a pătruns curentul de cultură slavonă. Ca urmare a contactului slavilor de sud cu greaca bizantină, o serie de nume au pătruns la aceștia și pe cale orală, redînd pronunția grecească din momentul împrumutului; astfel se explică, la slavi, existența a două forme diferite pentru același nume, una veche slavă bisericească și alta populară (->Gheorghe). Aceeași situație poate fi întîl-nită și la noi. Prin contact lingvistic direct cu popoarele vecine au pătruns în antroponimia noastră o serie de forme bulgărești, sîrbo-croate, ucrainene, maghiare; este vorba de hipocoristice și derivate specifice acestor limbi sau doar de forme diferite ale numelor care circulau și la noi. Uneori greu de recunoscut ca atare, asemenea forme sînt des întîlnite în documente sau chiar astăzi, cu funcție de nume de familie. Trebuie să atragem imediat atenția că avem de a face cu forme a căror circulație este restrînsă, atît în spațiu, cît și în timp. Gheorghe, de exemplu, a fost și este folosit de românii din toate regiunile, pe cînd Iurii are o zonă de circulație restrînsă. Deci formele pătrunse pe cale cultă sînt cele care formează nucleul inventarului de nume și ele au avut totdeauna tendința să elimine formele regionale împrumutate, limitînd astfel influențele străine. Dar curentul de cultură slavonă, deși preponderent multă vreme la noț, nu a fost singurul care a determinat forma numelor folosite la noi. în analiza acesteia trebuie să ținem seama și de influența curentului grecesc din Con-stantinopole și Athos, mai slab sau mai puternic în funcție de epocă, dar manifestîndu-se din ce în ce mai hotărît de la începutul sec. 17 și ajungînd chiar la înlăturarea slavonismului în perioada fanariotă. Influența directă
STUDIU INTRODUCTIV
18
a antroponimici neogrecești, nu numai în medii ecleziastice, a contribuit și ea la constituirea inventarului de prenume actuale, dar într-o măsură destul de redusă. Nu trebuie uitată nici influența bisericii romano-catolice, normală în Transilvania și manifestată mai ales prin intermediul numelor maghiare sau săsești, dar destul de puternică în anumite perioade și în Țara Românească și Moldova. Alături de împrumuturi, mai vechi sau mai noi, românii au folosit întotdeauna și creații proprii. Includem în această categorie, impresionant de numeroasă, nu numai creații pe baza unor cuvinte comune, ci și imensul număr de hipocoristice și derivate. Marea varietate și bogăție a acestui capitol ne face să afirmăm că sistemul antroponimic românesc se distinge în special prin capacitatea de creație proprie, în slujba căreia sînt puse mijloace numeroase și diverse. Dacă pînă la sfîrșitul sec. 18 inventarul de nume de botez românești căpăta treptat aspect religios, după această dată el se va caracteriza printr-o puternică tendință de laicizare și modernizare. Reflectînd modificările din viața societății românești și aspirațiile ei, inventarul de prenume (termenul poate fi folosit întrucît acum se fixează și numele de familie) se preface într-un ritm foarte rapid. Modernizarea, explicabilă prin factori social-politici și culturali, începe în Transilvania, prin înlocuirea formei vechi a unor nume cu o formă nouă, după modelul latin sau romanic: George în loc de Gheorghe, Bazil în loc de Vasile etc.- Urmează apoi introducerea unui mare număr de nume preluate din istoria și cultura romană, nefolosite la noi anterior, dar în uz în Occident încă din perioada Renașterii. Procesul de înnoire continuă cu valul de prenume împrumutate din apus pe cale cultă, de cele mai multe ori fiind vorba doar de forme deosebite ale numelor care circulau și la noi: Eugen în loc de Eughenie sau Evghenie, Jean în loc de Ion, Jorj în loc de Gheorghe etc. Cum este vorba de forme preluate mai ales din latină sau celelalte limbi romanice, acest proces se încadrează în tendința generală a limbii române moderne de reromanizare. Un alt fenomen interesant al epocii noastre în materie de prenume este reluarea unor nume de glorie din istoria noastră națională; sînt tot mai frecvente astăzi Basarab, Bogdan, Dan, Decebal, Mircea, Radu, Răzvan etc. Creșterea conștiinței naționale se îmbină în mod fericit cu ridicarea nivelului de cultură; accesul tot mai larg al maselor la bunurile patrimoniului artistic național și universal este unul din factorii hotă-rîtori în popularizarea și generalizarea unor prenume.
Alegerea și atribuirea numelui unui nou născut au fost și sînt evenimente de maximă importanță din viața fiecărei familii. Mai complicată ori mai simplă, în funcție de loc și de timp, alegerea unui nume a fost aproape întotdeauna un act motivat, deși uneori s-ar părea că nu este vorba decît de hazard. Iată de exemplu cum se face alegerea la o populație băștinașă din Noua Zeelandă. în prezența statuetei unui idol, așezată lîngă noul născut, începe enumerarea acelor cuvinte care ar putea deveni nume de persoană — calități, evenimente legate de momentul nașterii copilului etc. Enumerarea continuă pînă cînd copilul va strănuta și numele pronunțat chiar în acest moment îi va rămîne pentru întreaga viață. Oricine își poate da seama că tot acest ceremonial, care poate dura uneori destul de mult, este determinat în ultimă instanță de credințele și super
19
STUDIU INTRODUCTIV
stițiile referitoare la nume. în trecut, și chiar astăzi la populațiile primitive^ acestea sînt deosebit de numeroase și de diferite. Istoria numelor de persoană ne dezvăluie că alegerea, atribuirea (momentul acesteia, ceremonialul), purtarea, schimbarea sau păstrarea numeluiAau fost determinate de vechea credință a oamenilor în puterea numelui. în cazul numelor de inspirație religioasă puterea acestora era asigurată de voința superioară care le dictase, adică divinitatea sub numeroasele ei ipostaze. Credințele religioase au constituit, pînă nu demult, principalul factor ce determina alegerea unui nume și atribuirea lui. Probabil cea mai importantă schimbare pe care a adus-o epoca noastră în ceea ce privește alegerea numelui este slăbirea și dispariția factorului religios în alegerea prenumelor, fenomen ale cărui repercusiuni se observă imediat la nivelul inventarului de prenume actuale. O altă concepție referitoare la puterea numelui considera că aceasta rezidă în numele însuși. Potrivit acestei credințe, numele era identificat cu persoana, cu însăși viața acesteia. Vechii egipteni, de exemplu, considerau că numele (ren), sufletul (ba) și/ca (un fel de alter ego) sînt elemente ale individului care nu mor odată cu trupul. Din această credință decurg o serie întreagă de consecințe. Numele poate înlocui persoana, prezența numelui presupunînd prezența persoanei. Cînd numele cuiva era pronunțat asupra unui lucru, acesta devenea automat strîns legat de purtătorul numelui. Protecția unei ființe puternice era garantată numai prin simpla pronunțare a numelui acesteia asupra persoanei. Mai mult decît atît, se credea că cine cunoaște numele unei persoane capătă putere asupra acesteia și poate dispune de ea după bunul plac. Așa se explică de ce numele trebuia ținut secret; este vorba de numele „prin care res-piră“ individul, de obicei cunoscut numai de către părinți. Public, persoana avea un alt nume. Din același motiv numele avea o deosebită importanță în magie, fiind unul din mijloacele de bază ale acesteia. Pronunțat într-un anumit fel de către vrăjitor, numele devenea o puternică forță malefică îndreptată împotriva purtătorului, căruia îi putea pricinui chiar moartea. De aceea arta de a pronunța numele în diferite feluri trebuia posedată la perfecție de către cei care se ocupau cu magia. Păstrarea secretă a numelui a avut în trecut o largă răspîndire și mai poate fi întîl-nită și astăzi; întrebați asupra numelui, beduinii răspund invariabil Abdallah „servitorul lui Allah“. Orice schimbare importantă în viața persoanei trebuia să se reflecte și prin nume, aceasta fiind de fapt originea schimbării numelor; anumite evenimente nefaste din viața individului erau puse pe seama numelui și acesta trebuia înlocuit cu unul „mai bun“. Schimbarea numelui era practicată și ca un mijloc de vindecare a unei boli și acest obicei era cunoscut și la noi; copilul bolnav era dat pe fereastră unei persoane străine de familie și i se schimba numele, crezîndu-se că astfel demonul rău al bolii nu-1 va mai putea recunoaște. Vom încheia această sumară trecere în revistă amintind credința după care existența persoanei după moarte depinde de păstrarea numelui acesteia. Egiptenii considerau că cel mai mare serviciu adus unui defunct era perpetuarea numelui său; aceasta ar putea fi originea obiceiului de a da copilului numele unui strămoș și care se practica nu numai la acele popoare ce credeau în reîncarnare. Făcînd un salt destul de mare în timp, vom încerca să distingem acum factorii care determină alegerea unui prenume în epoca noastră; trebuie spus de la început că aceștia sînt destul de numeroși și că, în anumite situații, pot acționa simultan mai mulți factori. Fiecare
STUDIU INTRODUCTIV
20
persoană care trebuie să aleagă prenumele unui nou născut cunoaște un număr limitat de nume; întinderea acestui inventar și informațiile referitoare la fiecare nume în parte sînt cu siguranță puternic determinate de nivelul de cultură. Lucrul ni se pare absolut normal, întrucît numele pe care le cunoaștem nu au pentru noi valoarea lor de dicționar ci sînt intim legate de persoane care le-au purtat sau le poartă. Deci un bun cunoscător al istoriei, al literaturii, al istoriei științelor etc. va ști mai mult și va putea alege dintr-un număr mult mai mare de prenume. Intervenția unui motiv în alegere va limita automat inventarul la un grup mai restrîns; cînd cineva hotărăște să-i dea copilului un nume de glorie din trecutul nostru istoric își va îndrepta atenția asupra acestei surse. Fără a avea pretenția că îi epuizăm, vom prezenta în cele ce urmează o serie de factori care acționează astăzi și care în cele din urmă hotărăsc asupra creșterii și descreșterii frecvenței unor prenume, asupra apariției unora noi sau dispariției altora. Tradiția familiei acționează în sensul păstrării acelorași prenume pe parcursul mai multor generații; copiii poartă numele și păstrează astfel amintirea bunicului, străbunicului etc. Tradiția națională este factorul care asigură continuitatea numelor vechi și specifice fiecărei limbi și fiecărui popor. Factorii social-politici și culturali, deosebit de puternici în anumite perioade istorice, determină uneori adînci modificări în inventarul de nume. La noi, de exemplu, sub impulsul Școlii ardelene au fost introduse în uz, în Transilvania secolului trecut, un mare număr de nume împrumutate din istoria și cultura romanilor. în epoca noastră, literatura, muzica, filmul devin surse din ce în ce mai căutate în alegerea prenumelor. Dorința de unicitate, de distincție aduce în uz o serie de elemente noi, creații noi, împrumuturi din alte limbi etc. Factorii estetici orientează alegerea către acele prenume care li se par părinților „frumoase" în sine, prin îmbinarea armonioasă a sunetelor; cu siguranță că, în aceste situații, elementul subiectiv este destul de puternic. Capacitatea unui nume de a sugera anumite însușiri sau sentimente, prin apropierea formală de un cuvînt al limbii ■comune poate determina și ea o anumită opțiune. Tot pe baza legăturii dintre formele unor prenume și ale unor cuvinte se explică alegerea unor nume prin care părinții intenționează să sugereze momentul- nașterii copilului (lunian, lulia, Augustin etc.). Probabil că moda și spiritul de imitație sînt încă factorii cu cea mai întinsă rază de acțiune; un prenume este ales numai „pentru că se poartă" într-o anumită perioadă sau este purtat de o mare personalitate.
Deși alegerea numelui noului născut este o problemă intimă a părinților, sînt destul de numeroși aceia care cer și sfatul altuia. Vom încerca să le oferim sprijinul răspunzînd, la modul general bineînțeles, întrebării cum să alegem prenumele viitorului nostru copil. înainte de a hotărî, părinții ar trebui să țină seama cel puțin de două lucruri: prenumele ales la naștere va fi purtat toată viața și numai împreună cu numele de familie. Dacă în copilărie formele hipocoristice și diminutivele încărcate de afectivitate sînt binevenite și nu deranjează, nu același lucru se întîmplă la maturitate și la bătrînețe. Sînt mult mai convenabile deci formele oficiale, solemne și mai neutre afectiv ale prenumelor și de la care se pot forma o mulțime de hipocoristice și diminutive pentru uzul familial. In al doilea rînd alegerea ar trebui să se facă ținînd seama și de numele de familie, mai exact de armonizarea acestuia cu prenumele. Numele de familie este deci determinant, datorită caracterului lui ereditar. De exemplu, un nume
21
STUDIU INTRODUCTIV
de familie lung se îmbină mai armonios cu un prenume mai scurt și invers. Un nume de familie foarte obișnuit și frecvent se poate asocia cu un prenume mai puțin frecvent. Un nume de familie în care predomină consoanele poate fi asociat cu un prenume cu mai multe vocale deschise și invers. Ar trebui evitată reluarea unui nume de familie provenit dintr-un prenume printr-o altă formă a acestuia, ca de exemplu George Gheorghe sau Jean. Ionică. în ceea ce privește preluarea unor nume străine, ca și în întreaga operație de alegere, părinții trebuie să dea dovadă de gust, moderație, simț al limbii.
Christian lonescu
Acvilina
Prenumele Acvilin și Acvilina, foarte puțin frecvente în onomastica noastră contemporană (forma de masculin poate fi considerată chiar o raritate), corespunde numelui pers. lat. Aquilinus, Aquiliiia, atestate frecvent în epoca imperială ca nume de servi sau de liberți. Alături de acestea, la origine forme adjectivale derivate cu sufixele -inus, -ina, romanii foloseau și un cognomen Aquila sau un mai vechi nume gentilic Aquil(l)ius, care au la bază substantivul comun aquila „acvilă, vultur“. Ceea ce a contribuit la folosirea lui aquila ca nume personal este cu siguranță valoarea simbolică a vulturului, considerat în antichitate drept pasăre’sacră și folosit ca simbol al lui lupiter (și zeii din Babilon erau adesea simbolizați prin vulturi). Folosite și de creștinii din primele secole ale erei noastre, Aquilinus, Aquilina devin calendaristice și se răspîndesc în Europa. Printr-un intermediar grecesc, forma feminină pătrunde în onomastica popoarelor slave vecine (în ucraineană, de ex. Akilina este atestat din 1484) și de aici, la români. Formele mai vechi folosite la noi, Achilina, Achila, Aculina și Culina, sînt concurate astăzi de Acvilina, formă savantă și modernă, de origine apuseană. $ It., sp. Aquilino, Aquilina, bg. Akulina, rus. Akilina, Akulina, Kulina.
Ada
Prenumele feminin modern A.da (de aici și derivatul frecvent Adina) poate avea, în onomastica noastră, proveniențe diferite. în epoca contemporană, Ada este folosit destul de frecvent ca hipocoristic pentru Adela, Ade-laida, Adriana, aceeași formă putînd însă fi și împrumut din apus, unde Ada este un hipocoristic al numelor personale germanice compuse cu elementul adal „nobil“ (cunoscute la noi sînt Adela și Adelaida). în sfîrșit, Ada poate reproduce și un vechi nume ebraic, ’Adah purtat de două personaje ale V. T. (soția lui Lamec și soția lui Esau); numele biblic este, în mod curent, pus în legătură cu radicalul "dh „a împodobi, a orna, a înfrumu-seța“; la origine, ’Adâh poate fi un nume independent sau un hipocoristic al unui nume frazeologic teoforic ’EFădăh „Elohim a împodobit, a înfrumusețat" — El fiind numele divinității (pentru originea și valoarea acestuia în limbile semitice ->Ilie). • Engl., germ., it., sp., magh., rus. Ada, fr. Ade, Adde.
Adam
Prenume nu prea frecvent în onomastica românească contemporană, Adam reproduce un vechi nume biblic ebraic *Adâm. Nume, potrivit mitului biblic, al primului om, creat de Dumnezeu din lut, „după chipul și
ADELA
24
asemănarea sa", ebr. ’Adâm a dus la serioase dispute etimologice, soluțiile propuse pentru a-i explica originea și semnificația fiind multe și diferite. Una din cele mai vechi explicații, sugerată chiar în Geneză, apropie numele pers, de ebr. ’ădhâmah „sol, pămînt", derivat din radicalul verbal 'dm „a fi roșu, roșu-brun". Deși această etimologie a fost respinsă de o mare parte dintre specialiști, este interesant de amintit că în multe limbi omul este numit „cel născut din pămînt (în Atharva-Veda se spune: „tu care ești pămînt, te pun în pămînt", iar la ceremoniile funerare chineze este tradițională fraza „carnea și oasele să se întoarcă din nou în pămînt"); semnificația „pămînt roșu" este cu siguranță corectă în explicarea numelui unei așezări de pe malul Iordanului, ’Adăm (astăzi Teii eddamije], perfect identic cu numele personal. O altă etimologie propusă pornește de la ebr. ’adham, care desemna specia umană în general sau omul, în particular (în mod excepțional cuvîntul avea și sensul „bărbat"). Alte încercări etimologice recurg la explicarea lui ’Adâm prin etiopiană (prin apropiere de un cuvînt cu sensul de „a fi frumos"), arabă (pe baza unui cuvînt cu semnificația „a se uni, a fi sociabil") sau asiriană (adamu „a face, a produce"). Ca o curiozitate, menționăm și explicația simbolică a numelui Adam, considerat un acronim din cuv. gr. Anatole „răsărit", Disir „apus”, Arctos „nord" și Mesembria „sud" (așa este interpretat numele în Pravila lui Matei Basarab). Răspîndit în Europa, Adam este mult mai frecvent la catolici decît la ortodocși (mai frecvent este la macedoneni și bieloruși, probabil tot sub influența catolică). Intrat la noi printr-un intermediar slav, destul de vechi, dar rar și cu puține derivate (Adămuț, Adămuș, Adamachi), Adam are o prezență interesantă în folclorul românesc: în expresii („De cînd cu moș Adam", „Iaca și Adam ", „A fi neam după Adam", „de la Adam Babadam" etc.), în ghicitori („Cine la moartea lui a intrat în pîntecele maică-si?" face aluzie la originea biblică a lui Adam), în colinde, cîntece de nuntă, descîntece („cărarea lui Adam" pentru „calea laptelui" sau „drumul de lapte" ne amintește de cîteva denumiri italiene, spaniole și franceze formate tot ca un nume de persoană; it.: via sancti lacobi; sp.: camino de Santiago; fr.: chemin de Saint-Jacques etc.). Foarte puțin deosebite de forma general europeană Adam, sînt it. Adamo și sp. Adân. □ Simbol al originilor umanității și al perioadei edenice în mitologia iudaică (identică cu „vîrsta de aur" greco-romană), mitul lui Adam apare în literatura profană încă din sec. 12 în drama anglo-normandă Repraesentatio Adae. Din 1300 datează poemul armean al patriarhului Arakhel din Siunik, Cartea lui Adam. în general în literatura evului mediu, Adam reprezintă tipul omului care păcătuiește, al celui supus greșelii. Începînd cu sec. 17, personajul capătă noi semnificații, reprezentînd pe cel care decide să-și asume răul și acceptă infinitul suferinței viitoare (ca Adam de Giovanbattista Andreini, din 1613). Un Adam liber și conștient creează John Milton în Paradisul pierdut, o ultimă apariție importantă a personajului fiind cea din Tragedia omului, de Imre Madăch, ca un simbol al vieții spirituale a umanității.
Adela
Prenume feminin modern, folosit la noi încă din secolul trecut, Adela reproduce pe cale cultă un nume răspîndit și frecvent în vestul Europei, AdMe sau Adela (întrucît nu putem stabili cu precizie din care limbă a intrat la
25
ADRIAN
noi, este preferabilă soluția etimologiei multiple; probabil că în realitate prenumele a intrat din mai multe limbi, unii cunoșteau forma franceză, alții pe cea germană etc.). Numele este de origine germanică și avea semnificație clară întru cit corespunde cuvîntului germanic adal (germ. Adel „nobilime", edel „nobil", adeln „a înnobila"). Adela, Adala, Athala sînt forme atestate încă din sec. 7, iar din sec. 8 este cunoscută o prințesă Adela din familia Merovingienilor (fiica regelui franc Dagobert al II-lea, moartă în anul 734). Cum marea majoritate a numelor germanice erau la origine compuse, se poate presupune că Adela este o formă scurtată dintr-un astfel de compus (de exemplu: Adelaida, Adalberta, compus cu berth „strălucit, ilustru", Adelinde, de unde hipocoristicul cunoscut și la noi Alinda, compus cu elementul secundar linda sau linta „scut din lemn de tei" etc.). Alături de Adela este folosit la noi și derivatul Adelina (tot de origine apuseană); hipocoristice curente sînt: ->Ada, Alina etc. care pot avea însă și alte explicații. • Engl. Adel, Adeline, fr. Adele, Adeline, germ. Adele, Adela, it. Adele, Adela, Adelina, sp. Adela, magh. Adel, rus. Adela, Adelina.
Adelaida
Prenume feminin mai rar la noi, Adelaida reproduce pe cale cultă și printr-un intermediar apusean modern, numele pers, germanic Adelheida sau Adelheidis. Ca marea majoritate a numelor vechi germanice, Adelheida este un compus din adal „noblețe" ( -> Adela) și haida sau heid, frecvent în numele feminine germanice si corespunzător sufixului germ. — heit, cu care se pot forma substantive abstracte de la adjective — Schdnheit „frumusețe" de la schdn „frumos", Ehrlichheit „cinste" de la ehrlich „cinstit" (inițial un subst. germanic independent cu sensul „persoană, sex, condiție, rang, calitate‘% înrudit cu engl. — hood, sanscr. Ketuș „strălucire; Ketas „formă, semn"). în apusul Europei, Adelaida este nume calendaristic, dintre persoanele canonizate de biserică atrăgîndu-ne atenția o împărăteasă din sec. 10, soția lui Otto I cel Mare, moartă în 999. Deși sînt astăzi nume independente, legătura dintre Adelaida și Adela se păstrează în țările apusene, ultimul apărînd ca hipoc. alături de Ada, Alida, Heide, pentru numele compus în discuție. $ Engl. Adelaid, fr.; Adelaîde, it. Adelaide, magh. Adelaida, rus. Adelaida etc.
Adrian
Adrian și Adriana, prenume frecvente astăzi la români, reproduc numele pers. lat. Hadrianus (fem. Hadriana), ia origine un cognomen cu semnificația „de la Hadria", derivat de la numele de loc Hadria. în Italia antică erau două localități care purtau acest nume: una în regiunea venetă (astăzi Adria din provincia Rovigo), veche colonie care în sec. 5 î.e.n. avea raporturi comerciale cu Grecia (de aici vine numele Mare Hadriaticum, care înainte desemna numai partea superioară a actualei Adriatice) și alta în regiunea picenă (astăzi Atri din provincia Teramo), probabil locul de origine al gintei Aelia, emigrată în Spania, și din care descinde împăratul Adrian. Originea numelui Hadria rămîne nesigură, deși încercările de a-1 explica sînt numeroase (unii specialiști îl consideră de origine etruscă, așa cum credeau și anticii, iar alții, dată fiind asemănarea cu un nume din Balcani, propun un etimon ilir). Devenit nume independent și purtat de cîțiva
AFRODITA
26
martiri din primele secole ale erei noastre, vechiul nume roman pătrunde în onomastica creștină și, prin intermediul acesteia, se răspîndește în Europa, fiind deci mult mai vechi decît majoritatea numelor de origină latină preluate pe cale cultă în secolul trecut. Preluat din latină de către greci (sub forma Adrianos), numele ajunge la popoarele slave și de aici la români, în vechile documente ale Țării Românești apar formele Andrian și Andreian (în anii 1468 și 1490, un jupan din Gorj; ca nume al unui munte apare în două documente din anii 1468 și 1493 și tot cu valoare toponimă, în Moldova, Bîtcele Andrienilor). Mult mai vechi, din 1262, este numele satului Adrian din Oaș, de astădată fiind vorba probabil de o influență latino-catolică. Formele muntene și moldovene cu -nd- se explică prin contaminare cu un nume frecvent în perioada veche -> Andrei (fenomenul s-a putut produce fie în slavă, fie chiar în greacă). O formă populară și fără îndoială cea mai veche este Udre (a) a cărui frecvență la români este dovedită de o zicală înregistrată de Anton Pann: „care cum venea, tot Udrea-1 chema". Apoi identitatea dintre Adrian și Udre(a) este asigurată de existența formelor Odriiu (într-un document din timpul lui Mircea cel Bătrîn), Udriiu (cronicarul M. Costin spune: „Și acest Adrian [împăratul] au făcut și Udriiul, orașul pre numele său" [Adrianopole] în bulg., ser. Odrin. De la Udre(a) se formează cu sufixul patronimic -iste (întîlnit și în alte nume pers, românești sau sud-slave) un derivat foarte răspîndit la români în perioada veche, Udriște (astăzi nume de familie), care începe să apară în documente din anul 1439 și a fost purtat, printre alții, de renumitul cărturar muntean Udriște Năsturel. Dintre hipoc. moderne amintim pe Adrinel, Adi, ->Ada. • Fr. Adrien, Adrienne, germ. Adrian, it., sp. Adriano, Adriana, magh. Adorjan [adorian], rus. Adrian, Andrian etc. O Dintre purtătorii celebri ai acestui nume îl amintim pe Publius Aelhis Hadrianus, împărat roman între 117 — 138, succesorul și fiul adoptiv al lui Traian, al cărui nume s-a păstrat în Adrianopole (gr. Adrianupolis „orașul lui Adrian”, turc. Edirne), oraș în Turcia europeană; în Asia Mică au mai existat două orașe cu același nume, unul în Bitinia (nesigur localizat) și altul în Mysia. □ Cîteva personaje literare: Adrian Leverkuhn din Doctor Faust de Th. Mann, Adrienne Lecouvreur din comedia cu același nume de E. Legouve și E. Scribe, Adrienne Mesurat și romanul cu același nume de Julien Green etc.
Afrodita
Prenume fem. modern, rar folosit, Afrodita reproduce pe cale cultă un nume celebru din mitologia greacă Aphrodîte sau Aphrodfta, atestat încă de la începuturile literaturii grecești. Homer, Hesiod, apoi Eschil, Sofocle, Euripide vorbesc deopotrivă despre cea mai frumoasă dintre zeițe (recunoașterea acestei calități de către Paris, cel ce îi oferă celebrul „măr al discordiei", este unul dintre motivele declanșării războiului Troiei). înaltă, zveltă și cu trăsături fermecătoare, Afrodita este simbolul frumuseții divine și al tinereții veșnice; fiică a lui Uranos și soție a lui Ares, mamă a lui Eros, înconjurată de Chore și Charite (divinități ale frumuseții și grației), zeița sădește dragostea în inimile zeilor și ale muritorilor. Celebrată mai întîi în Cipru și Citera (după legendă s-ar fi născut în apropierea acestei insule), Afrodita, identificată la romani cu Venus, (-> Venera) era inițial o zeiță a cerului și, probabil, a mării, cultul ei fiind de origine orientală, foarte apropiat de cel al zeiței feniciene Astarte. Semnificația și ori
27
AGATA
ginea numelui Afrodita, în ciuda încercărilor și nenumăratelor ipoteze propuse, rămîn nesigure. Cea mai veche interpretare, acceptată și astăzi de unii specialiști, apare la Hesiod: conform legendei, Afrodita s-ar fi născut din spuma valurilor mării (gr. aphros „spumă"). Dată fiind însă vechimea și originea orientală a cultului zeiței, este probabil că și gr. Aphrodite să fie o adaptare a unui vechi nume dintr-una din limbile orientului, a cărui semnificație originară trebuie legată de ideea de „fertilitate" (inițial, Afrodita era și cea care trimitea pămîntului ploaia). După cum în vechea Grecie Aphrodite era folosit și ca nume pers, feminin, numele zeiței preluat din mitologie, apare și în onomastica feminină modernă. Frecvența sa destul de redusă se datorează și prudenței părinților, care evită astfel o eventuală neconcordanță între valoarea mitologică a numelui (simbol al frumuseții desăvîrșite) și realitate. O Mitul Afroditei a inspirat celebre opere de artă, mai ales în domeniile sculpturii și picturii: Afrodita din Cnidos, Venus din Milo, Venus de Medici sau celebre tablouri de Boticelli, Rafael, Tiziano, Rubens etc.
Agapia
Izvoarele grecești atestă în epoca creștină numele pers. Agape, Agâpios, Agapetos, Agâpema etc., cu semnificație clară pentru greci care le puneau foarte ușor în legătură cu subst. agape sau adj. agapetos. Semnificația și mai ales evoluția semantică a gr. agape este interesantă nu numai din punctul de vedere al onomasticii, ci și din cel al vocabularului comun, întrucît subst. gr. apare și în română sub forma neologismului agapă „masă prietenească, banchet, petrecere". Însemnînd inițial „dragoste", agape desemnează în N. T. sentimentul de „dragoste creștină față de aproapele tău" (de aici, „milă, caritate"). Către sfîrșitul sec. 2 e.n. gr. agape este atestat cu un nou sens: banchet frățesc cu scopuri liturgice, care explică actualul agapă. Pornindu-se de la semnificația pur creștină a lui agape și agapetos, numele personale amintite devin cu ușurință favorite în rîndul credincioșilor din primele secole ale erei noastre. Foarte frecvente în inscripțiile de la Roma, Agape, Agapius, Agapetus, Agapitus sînt printre cele mai importante nume „creștine" ; pătrunse în onomasticonul sacru, prin cultul unor martiri și martire, ele se răspîndesc în toată Europa. Prin intermediar slav (Agapit este atestat în pomelnicul de la Horodiște din 1484) fem. Agapia și mase. Agapie (numele ctitorului mănăstirii Agapia), Agapion, Agapit (ultimele două extrem de rare) ajung și la români. După anul 1500 în documentele din Țara Românească și Moldova încep să apară formele fem. Agapi, Agapița, Gapia, Agafia, Gafia (formele cu -f- se datoresc confuziei existente încă din medio-bulgară, între numele Agape și Agatha), mase. Agapie, Gapie, Agapin, Agachi (cunoscut în Moldova și din expresia „înghite Agachi" cu același sens ca „vrei nu vrei, bea Grigore aghiasmă"). 9 Fr. Agapit, it. Agapito, sp. Agapito, germ. Agapitus, magh. Agapion, bg. Agapia, Agapie, rus. Agapia, Agap, Agapii, ucr. Hafia, Hapa etc. □ Agapița este numele unui personaj feminin al lui C. Negruzzi, iar Agachi-Flutur apare într-o comedie de V. Alecsandri.
Agata (Agatha)
Prenume exclusiv feminin, larg răspîndit și destul de frecvent în onomastica europeană, Agata reproducere gr. Agathe, clar din punct de vedere al semnificației, întrucît corespunde formei feminine a adj. agathds, agathe,
AGATA
28
agathon „bun" (cuvînt de origine indo-europeană, din aceeași familie cu germ, gut, engl. good etc.). Întrucît gr. Agathe apare numai în inscripții, pentru a ne da seama de vechimea și frecvența numelui la greci, este nevoie să amintim că, făcînd parte din aceeași familie, Agathon este atestat în Iliada, Agâtharchos apare la Tucidide, la Plutarh, Agathinos la Xenofon, Agathokleia la Polibiu și la Strabon etc. Datorită semnificației lor, o parte dintre aceste nume (Agathe și Agathon) au pătruns și în onomastica creștină, lucru dovedit, printre altele, și de existența formelor lat. Agatha sau Agathe, atestate numai în epoca creștină. Purtate și de o martiră din Sicilia (sec. 3 e.n.) considerată patroană a orașului Catania și înzestrată, potrivit legendelor populare, cu puteri supranaturale (vindeca bolnavii de ciumă, alunga foametea și chiar putea să potolească erupția vulcanului Etna) sau de un papă din sec. 7, Agata și Agaton se răspîndesc, prin intermediul calendarului, în Europa. Probabil că popularitatea formei feminine este legată și de apropierea de subst. agată „piatră prețioasă, dură și divers colorată", cu care, în ciuda asemănării formale, nu are nici o legătură etimologică; numele pietrii prețioase, gr. akhâtes, lat. achates, provine de la numele unui rîu din sudul Siciliei (astăzi Acăte sau Dirillo) unde piatra prețioasă se găsea din abundență. Printr-o altă etimologie populară, forma cehă Hata a fost apropiată de cuvîntul hady „șarpe", sfînta Agata fiind invocată astfel împotriva șerpilor. Prin intermediul limbilor slave vecine, unde Agata, sub diferite forme, apare din sec. 15, vechile nume grecești ajung și la români. în documentele Țării Românești Agata apare din anul 1440, iar Agaton încă din 1407 (numele egumenului mănăstirilor Vodița și Tismana); în Moldova sînt atestate formele Agafia la 1490 (în limbile slave Agathe și Agape au fost confundate, așa încît în vechile noastre documente formele nu pot fi separate cu siguranță) și Agata la 1499 (întrucît este vorba de o „unguroaică din Hîrlău", trebuie considerat un caz de influență latino-catolică). Alte forme atestate în secolele următoare, multe ieșite din uz sau rămase ca nume de familie, sînt fie împrumuturi, fie modificări românești: Agatiia, Gatia, Gata, Ogafia, Agafița, Gafîța, Gafina, Agahia, Gahia, Gahița, Hafie, Hahie, Gafa, Gaha etc. Probleme mai dificile ridică formele cu -ft-: Agafta, Gafta, Gaftița, Gaftia etc. Prezența acestui tratament fonetic în română a fost pusă pe seama influenței bulgare sau ruse, ipoteză care nu se verifică însă. Sunetul grecesc notat prin -th-a fost redat totdeauna în bulgară prin -«-, iar în rusă, deși uneori apare confuzia între -ph- și -th-, aceasta din urmă nu apare niciodată ca -ft-. Explicația apariției lui -ft- ar trebui căutată probabil în analogia cu alte nume care, în mod normal, au grupul -ft- apărut prin metateza lui -tf-, etimologic, ca în Maftei (-> Matei). Agaton, folosit mai mult în medii ecleziastice apare și sub formele Agafton (astăzi nume de localitate și de mănăstire în nordul Moldovei) și Gafton (astăzi nume de fam.). • Engl. Agatha, fr. Agathe, Agathon, germ. Agatha, Agatho, it. Agata, magh. Agata, Ăgota, bg. Agafia (singura excepție în ceea ce privește tratamentul sunetului gr. -th-, motivată probabil de vechea confuzie între Agape și Agathe), rus. Agafia, Agata, ucr. Hafia etc. O Poetul tragic atenian Agathon, contemporan cu Socrate ; scriitoarea Agatha Christie. □ Agatha, personaj feminin din opera Frei-schutz de Weber.
29
AGRIPINA
Agi ai a
Prenume feminin rar astăzi, Aglaia reproduce un foarte vechi nume pers, gr. Aglaia sau Aglaie, cu îndepărtate ecouri în mitologia greacă. La Hesiod, iar mai tîrziu la Pindar, Aglaia era numele uneia dintre cele trei Charite (sau Grații, cum le numeau romanii), vechi divinități ale vegetației, apoi ale frumuseții și gingășiei feminine, însoțitoare ale ->Afroditei. Ca nume al unei fiice a lui Nereus, Aglaia apare și în Iliada. Vechii greci mai foloseau și numele fem. Aglais, Aglaonike sau mase. Aglaîon (atestat la Platon), Ăglaos, Aglaophon etc. Numele în discuție aveau semnificație clară, întrucît corespundeau unui adjectiv cu sensul „strălucitor, minunat" (în neogreacă aglâîsma înseamnă „podoabă, ornament"), Aglaia fiind deci înrudit cu un alt nume fem. -> Glafira. Deși numele este calendaristic și apare în onomastica popoarelor slave, Aglaia are atestări foarte tîrzii la noi, abia în sec. 18, fiind cu siguranță de influență neogrecească. Ceva mai frecvent în sec. 18 și 19, cînd apare și diminutivul Aglăița, acest vechi nume grecesc este din ce în ce mai rar în onomastica noastră. • Bg. Aglae, Aglaia, rus. Aglaia, magh. Aglaja.
Agnes [anes]
Prenume feminin rar folosit la noi, dar răspîndit și frecvent mai ales în onomastica apuseană, Agnes reproduce un vechi nume fem. gr. (H)agnes. Dacă prezența sa la Pausanias, Descrierea Eladei, nu ne poate oferi indicații asupra vechimii acestui nume, atestarea frecventă a corespondentului mase. Hagnon încă de la Tucidide sau existența unor compuse (Hagnă-doros, Hagnokles etc.) ne asigură că aceste nume se foloseau în Grecia dintr-o epocă foarte veche. Izvoarele latine atestă și ele existența sporadică a numelui, fie cu valoare de cognomen, fie purtat de servi și liberți (Hagne apare și la Horațiu, dovedind preferința poeților romani pentru numele fem. grecești). Format de la adj. \K\agnos, [h]agne, [h]agndn „pur, curat, cast" și mai tîrziu chiar „sfînt", [H]agne, redat în latină și prin Agnes, pătrunde cu ușurință în onomastica creștină din primele secole ale erei noastre (în apus, menționat încă din jurul anului 455, s-a bucurat de o mare popularitate cultul unei fecioare din Roma, martiră în timpul lui Dioclețian). Atestat sub diverse forme, începînd din sec. 4, Agnes se răs-pîndește rapid în țările apusene, probabil și datorită apropierii, prin etimologie populară, de agnus, „miel", a cărui valoare simbolică este recunoscută în religia creștină. La români, Agn^s, (pronunțat anes), uneori Agnesa (anesa) este un împrumut recent din apus, numele fiind simțit ca străin și pretențios. Sînt folosite la noi însă și două forme mai vechi, de origine neogrecească, mult mai bine adaptate limbii române: Aneza și Anezina. • Engl. Agnes, fr. Agnes, germ. Agnes, it. Agnese, sp., port. Ings, magh. Agnes, rus. Agnesa, pol. Jagna, Jagnieszka etc. O Ines de Castro (iubita infantelui Don Pedro de Portugal și ucisă din ordinul regelui Alfons al IV-lea), devenită eroina unei tragedii de Antonio de Ferreira, este una dintre cele mai cunoscute personaje feminine din literatura portugheză.
Agripina
Prenumele feminin Agripina, binecunoscut la noi din istoria romanilor, reproduce num. pers. lat. Agrippina (corespondentul mase. Agrippinus). Frecventejn epoca imperială, Agrippinus și Agrippina sînt forme derivate
AHILE
30
din vechiul cognomen roman Agrippa, explicat în mod curent prin „născut cu picioarele înainte" (s-ar putea să fie vorba tot de o etimologie populară, ca în multe alte cazuri, adevărata semnificație originară a numelui rămînînd necunoscută). Spre deosebire de marea majoritate a numelor latine, intrate la noi începînd din secolul trecut, Agripina este mult mai vechi. Devenit nume independent, lat. Agrippina este preluat de onomastica creștină (cultul unei martire din sec. 3, considerată vindecătoare de boli, este foarte popular în Sicilia și chiar în Grecia); gr. Agrippine este preluat de popoarele slave vecine (forma slavă răsăriteană este probabil un împrumut din slava din sud, unde numele trebuie să fie foarte vechi), prin intermediul acestora Agrippina ajungînd la români. Începînd cu sec. 16, în documentele noastre apar formele Gripina, Agrăpina, Grăpina, Agrifina etc. Forma modernă resimte probabil și influența latină manifestată pregnant din secolul trecut. @ Fr. Agrippine, it. Agrippine, bg., rus. Agripina, ucr. Horpyna etc. O Celebru personaj al istoriei romane lulia Agrippina (16 — 59 e.n.), mama împăratului Nero, pe care reușește să-1 aducă îa tron, încâlcind dreptul lui Britannicus, sfîrșește tragic, asasinată de propriul ei fiu. Trista istorie a acestei femei deosebit de ambițioasă l-a inspirat pe J. Racine în Britannicus.
Ahile
Numele unuia dintre cei mai mari eroi ai Iliadei lui Homer, celebru în lumea antică ca și în cea modernă, apare la noi destul de rar ca prenume. Gr. Achil(i)eus (în izvoarele grecești apar și alte forme), redat în latină prin Achilles, rămîne obscur din punct de vedere al semnificației sale etimologice. Dintre multele ipoteze emise (vom aminti doar sensurile „durere, suferință" sau „șarpe"), pare interesantă, deși neconvingătoare, încercarea de a încadra numele în cadrul onomasticii de origine indo-europeană, considerîndu-1 ca o variantă a unui nume neatestat, compus (cf. germanicul Agiulf) avînd semnificația „lup înspăi-mîntător". Numele eroului de la Troia, fiul lui Peleus, este însă foarte vechi și probabil preelenic, ca multe altele terminate în -eus. AcKil(l)eus și Achilles apar sporadic și în onomastica creștină, fiind chiar nume calendaristice. Prezența lui Ahile în onomastica europeană modernă pare să nu aibă nici o legătură cu amintirea celor cîțiva martiri creștini din calendare; începînd cu epoca Renașterii, numele a fost reluat direct din literatura clasică greacă. Aceeași proveniență o are și rom. modern Ahile, deși în sec. 16 apar, ca rarități, formele Hilei și Hilu, probabil calendaristice. • Fr. Achille, it. Achille, sp. Aquiles, magh. Achilles, bg. Ahil, Ahilei, rus. Ahill, Ahillii etc.
Alba
Albul și Alba sînt nume personale foarte vechi în onomastica românească. Albul, a cărui familie de derivate este foarte bogată, apare în documentele Țării Românești, ca nume frecvent, începînd din anul 1389, iar fem. Alba apare în documentele moldovene din epoca lui Ștefan cel Mare. Majoritatea formelor din documente au valoare de supranume. Explicarea apariției acestora nu ridică probleme deosebite, întrucît ori-cînd este posibilă atribuirea poreclei Albul unei persoane cu tenul sau
31
ALEXANDRU
părul de culoare foarte deschisă; ba, mai mult, porecla poate fi dată, ironic, acelor indivizi cu tenul sau părul de culoare închisă; cuvinte cu semnificație identică sînt astăzi frecvente ca nume de familie la foarte multe popoare. Ceea ce ni se pare mult mai interesant, este apariția numelor Alba și, mai rar Albul, cu valoare de prenume sau, în alți termeni, nume de botez. După cum se știe, în secolele trecute biserica limita cu destulă strictețe inventarul numelor de botez, fiind admise în principiu doar cele calendaristice. Pe de altă parte, nici părinții nu doreau să se pună rău cu biserica sau cu sfinții despre care se credea că pot oferi o anumită protecție oamenilor. Totuși, analiza vechilor noastre nume de botez scoate în evidență faptul că erau admise și folosite și cîteva nume necalendaristice, dar de veche tradiție la români. Deci folosirea lui Alba, Albul sau Albin ca nume de botez probează, indirect, vechimea lor în onomastica noastră și nu ne hazardăm dacă afirmăm că astfel de nume circulau probabil la populația romanizată din Dacia, înaintea contactului cu slavii. în anumite situații, mai ales pentru nume ca Albin sau Albina, nu trebuie exclusă nici o posibilă influență catolică, întrucît la catolici acestea sînt vechi nume calendaristice (it. Albino, Albina, fr. Albin sau Aubin, germ. Albinus, Albin, Albine, magh. Albin, Albina etc.) care reproduc un vechi cognomen lat. Albinus. Un ultim argument în favoarea vechimii numelor în discuție este prezența lor în folclorul nostru: Alba apare în doine („Albo, Albo de la munte / Ce-ai pus fesciorul pe frunte/ Că ți-au ieșit vorbe multe ...") iar Albul-împărat, în basme (opoziția permanentă cu N egru-împărat, deci între geniul bun și cel rău are îndepărtate ecouri în mitologia greacă și latină). Pentru onomastica contemporană, Alba poate fi și un împrumut recent, pe cale cultă, din apus (mai ales din onomastica literară spaniolă). □ Dona Alba este numele unui cunoscut roman de Gib Mihăescu.
Alexandru
Prenume larg răspîndite în Europa și în afara granițelor ei, frecvente și cu o îndelungată tradiție, Alexandru și Alexandra" reproduc vechile nume pers. gr. Aleksandros (gen. Aleksândra) și Aleksândra. Dacă răs-pîndirea și popularitatea numelui sînt strîns legate de faima celebrului rege și cuceritor macedonian, numele este cu mult mai vechi în onomastica Greciei antice, fiind atestat inițial chiar în Iliada ca un alt nume al lui Paris, fiul lui Priam. Mult mai tîrziu, în Descrierea Eladei de Pau-sanias, corespondentul fem. Aleksândra, apare ca supranume pentru Casandra, fiica lui Priam și sora lui Paris. încadrat într-o bogată familie de vechi nume pers, compuse (Aleksarhos și Aleksikles, cunoscute încă de la Tucidide, Aleksidemos la Platon, Aleksikrâtes, la Plutarh etc.), Aleksandros este interpretat, în mod curent, ca un compus din verbul alexo „a apăra, a proteja" și subst. aner, gen. andros „bărbat, om" (element de compunere foarte frecvent în onomastica greacă). Semnificația „care apără pe oameni" a compusului se potrivește într-adevăr atît lui Paris, cît și Casandrei, dar imediat se naște și întrebarea de ce numai lor; răspunsul îl dau acei specialiști care consideră că, în Iliada, Aleksandros este o încercare de „grecizare" sau de „traducere” a numelui lui Paris, probabil de origine frigiană. în acest context de presupuneri, este interesantă o nouă ipoteză emisă în legătură cu numele în discuție. în vechile limbi din Asia Mică, vorbite de populațiile preelenice, apare un nume
ALEXANDRU
32
pers. Aleksliandu; probabil, preluat de greci, și necunoscîndu-i-se semnificația, acest vechi nume a fost modificat în Aleksandros, cu semnificația clară, ca majoritatea numelor în uz (nu trebuie să uităm că epopeea homerică, ca și vechea mitologie greacă, conține multe elemente ale onomasticii preelenice sau neelenice, printre care și numele multor troieni). Atestat frecvent după epoca lui Alexandru Macedon, numele atinge o largă răspîndire încă din epoca elenistică. Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare (356—323 î.e.n.), fiul lui Filip, educat de Aristotel, rege al Macedoniei, excepțional comandant de oști și mare cuceritor, unifică sub dominația greacă o mare parte a lumii antice, răspîndind în lumea mediteraneeană și orientală elementele culturii și civilizației grecești (vechile izvoare grecești menționează 17 orașe care în antichitate îi purtau numele, Alexândreia; dintre acestea cel mai cunoscut este Alexandria, fondată în 332 — 331 î.e.n. de Alexandru Macedon, fostă capitală a Pto-lemeilor, renumită prin Farul (una dintre „cele șapte minuni ale lumii”) și Biblioteca sa celebră; important centru cultural și religios al elenismului era cunoscut și prin renumitele școli filozofice, denumite „alexandrine). Departe, ca timp și spațiu, de Grecia care l-a creat, Alexandru își recapătă vechea popularitate și strălucire în cadrul civilizației apusene medievale. Elementul revitalizator este literatura, mai precis celebrul roman popular, cunoscut la noi sub numele de Alexandria, probabil, secole întregi, opera cu cea mai largă răspîndire și cea mai largă audiență la un public foarte divers. Romaiiul lui Alexandru a luat naștere în lumea greacă a ultimilor secole dinaintea erei noastre și este atribuit istoricului Calistene din Olint (360—327 î.e.n.), participant la războaiele lui Alexandru Macedon. O redactare de prin sec. 3 e.n., tradusă în latină în sec. 4 —5 de lulius Valerius, începe să circule în Asia și Europa răspîndind legenda lui Alexandru cel Mare. Arabi și persani, sirieni și evrei, italieni, francezi și spanioli au cunoscut, interpretat și refăcut în sute de feluri acest roman într-adevăr popular. Traducerea latină a lui lulis Valerius apare citată încă din sec. 9 sub titlul De ortu, oița et obitu Alexandri Magni, iar în 1473 este tipărită pentru prima oară la.Utrecht o traducere a italianului Leon. Romanul care a servit multă vreme în evul mediu, în școlile occidentale, drept carte de istorie, ajunge și la români, probabil tradus la sfîrșitul sec. 16, după o versiune slavă de redacție sîrbo-croată (este cunoscută astăzi la noi doar o copie din 1620).' Trăind multe secole într-un mediu de cultură slavonă, românii au cunoscut Alexandria cu siguranță și înainte de traducerea ei; folclorul nostru, în care Alexandru apare ca un termen de comparație ideal în materie de vitejie, nelipsit aproape din nici o conăcărie sau orație de nuntă, aduce probe sigure în această privință. Vechea și îndelungata influență a cărții populare se resimte puternic și în domeniul onomasticii populare, în care circulă, alături de numele în discuție, și altele de aceeași proveniență. Nu trebuie însă să limităm explicarea răspîndirii, frecvenței și numeroaselor forme sub care circulă Alexandru la noi numai la influența cărții populare. Intrat în inventarul creștin, purtat de nenumărați martiri și sfinți din primele secole ale erei noastre și devenit calendaristic, Alexandru cîștigă o nouă șansă de a se menține în uz și de a se răspîndi în lume. Pătrunse în onomastica slavă (la popoarele slave vecine atestările diferitelor forme sînt vechi și frecvente), numele ajung la noi, sînt adaptate sistemului limbii și dau naștere unor forme noi,
33
ALEXE
derivate cu diferite sufixe. Alexandru a fost în istoria noastră un nume tradițional pentru domni, purtat de nu mai puțin de 22 de domni ai celor’două țări românești (primul a fost Nicolae-Alexandru, domn al Tării Românești începînd din 1352); în Letopisețul său, cronicarul Grigore Ureche ne-a lăsat o interesantă mărturie în acest sens: au ridicat domn pre Petre Stolnicul și-i schimbară numele de-i zicea Alexandru Vodă, pre carele l-au poreclit Lăpușneanu". Alături de mai vechile influențe bulgare, sîrbo-croate sau ucrainene, nu trebuie omise nici cele maghiare sau, mult mai noi și puține, cele apusene. Dar, iată în continuare, o parte dintre „membrii" familiei numelui Alexandru, dintre care doar cîteva au ieșit din uz, dar apar ca nume de familie: Alecu, Aleea, Lec(u), Leca (atestat încă din 1235), Lexi, Lixandru, Lixandra, Lixăndrucă, Prucă, Lixăndruță, Druță, Lisandra, Lisandru, Lisăndrina, Șandru, Sandra, Alexandrin, Sandrin, Drinu, Alexandrina, Sandrina, Drina, Sandu, Sanda, Sandei, Sănducu, Ducu, Sănduleț, Săndulache, Sănduțu, Duțu, Șandru (din magh.), Șandre(a), Șandru, Șendrea, Oleșca (din ucr.), Schindir (din turc. Iskender), Alaci (din ser.), Sandi, Sașa, Șura etc. O Engl. Alexander (cu hipoc. Sandy, Sanny), fr. Alexandre, germ. Alexander (cu hipoc. San-der, Xander), Alexandra, Alexandrine, it. Alessandro, Alessandra (cu hipoc. Sandro, Sandra, Sandrino, Sandrina), sp. Alejandro, Alejandra, magh. Sândor, Alexandra, Szandra, bg. Aleksandăr, Aleksandra, rus. Aleksandr, Aleksandra (hipoc. curente Sanea, Sașa, Șura, Leksa etc.), Aleksandrin, Aleksandrina etc.
Alexe
încă dintr-o epocă foarte veche, grecii foloseau numele personale Alexas (atestat la Plutarh), Alexias (atestat la Xenofon, Teofrast), Alexis (la Aris-totel), Alexios etc. în mod curent aceste nume sînt considerate ca derivate directe din verbul alexo „a apăra", formă de origine indo-europeană. Dar, cum majoritatea numelor grecești terminate în -as sînt la origine hipocoristice, este posibilă considerarea formelor amintite mai sus ca abrevieri ale unor compuse cu alex- (numărul acestora este destul de mare: alături de foarte cunoscutul Alexandrcs, apar Alexarhos, Alexippos, Alexâmenos, Alexikles, Alexîdemos, Alexikrâtes etc.). Alexios, redat în latină prin Alexius, purtat în primele secole ale erei noastre de cîțiva martiri, devine nume creștin și calendaristic, răspîndindu-se astfel în Europa (de o mare popularitate s-a bucurat numele în Imperiul bizantin, în Franța medievală etc.). Prin intermediar slav, numele ajunge și la noi, unde a avut într-o vreme o anumită popularitate. în calendarul popular românesc este cunoscută sărbătoarea numită Alexiile de la 17 martie, ținută „de teama șerpilor și a șoarecilor". Sub numele creștin al sfîntului s-au păstrat, cu siguranță, elemente ale unor vechi credințe și rituri magice, legate de venirea primăverii. Interesante sînt credințele legate de animale („în această zi nu e bine nici măcar a gîndi la gîngănii, jigănii sau gujulii, a le pomeni sau vorbi despre dînsele și a le pronunța numele, căci atunci... tot anul îți vor ieși înainte și te vor mușca"), anumite practici magice derivate din acestea (pentru ca jivinele să nu se poată atinge de vite, li se „leagă gura", adică se leagă foarfecele cu ață) sau credințe din domeniul meteorologiei populare („dacă broaștele cîntă înainte de Alexii, e semn că va ninge de timpuriu”). Formele sub care a circulat și circulă numele la noi sînt: Alexe, Alexa, Alexie, Alexei, Alexu, Olexa, Âlexîna, Alex (modern), derivatele
ALICE
34
confundîndu-se cu cele ale lui -» Alexandru. • Engl. Alexis, fr. Alexis, Alex, germ. Alexius, it. Alessio, magh. Alex, Alexia, bg. Aleksie, Aleksia, rus. Aleksei, Aleksina etc. O Scriitorii Aleksei Nikolaevici Tolstoi, Aleksei Maxi-modici Peșkov (Maxim Gorki), Aleksis Kivi, Alexis Saint-Leger (Saint-John Perse) etc. □ Poemul Sfîntul Alexis, din sec. 11, este unul din cele mai vechi texte franceze de mare întindere, Alexiada, titlul unei lucrări de Ana Comnena (1083 — 1148), închinată tatălui ei, împăratul bizantin Alexie Comnenul, în care se fac și referiri la români.
Alice [alis]
Prenume fem. nu prea frecvent la noi, Alice este un împrumut modern din onomastica apuseană; noutatea numelui este probată și de faptul că el nu este încă adaptat sistemului numelor feminine românești și nici grafiei noastre (se oscilează încă între Alice, Alis, Alisa). Numele de botez fr. Alice este o formă tîrzie pentru mai vechiul Alis (din Aalis), la origine, nume germanic compus, Adelheida sau Adelheidis, de unde -> Adelaida (în Germania, Alice sau AÎixsînt hipoc. pentru Adelheid, nume calendaristic). ® La formele amintite mai sus, adăugăm engl. Alice (care poate fi și hipoc. dela-> Eii-sabeta), magh. Aliz, rus. Alisa etc. □ Alice ese cunoscut astăzi în toată lumea datorită celebrei povestiri pentru copii, Alice în Țara Minunilor (1865) de Lewis Garrol.
Alin
Prenumele Alin și Alina, destul de frecvente în onomastica noastră contemporană (mai ales Alina), sînt considerate, în mod curent, drept creații românești de la verbul a alina, lucru foarte puțin probabil, mai ales în contextul onomasticii moderne. Cele două forme, recente la noi, își găsesc corespondente perfecte în alte limbi; în fr. Alin este un vechi și frecvent nume de botez de origine germanică (inițial o formă abreviată din nume compuse cu radicalul al „tot", „întreg") iar Alina (fr. Aline) este în ital’ană, germană etc. o foarte curentă formă hipocoristică pentru Adelina (fr. Adeline, pronunțat adlin), derivat de la -> Adela. Dacă fem. Alina, mult mai frecvent, este cu siguranță un împrumut modern, Alin poate fi considerat, în unele cazuri, corespondentul masculin românesc pentru Alina.
Amalia
Prenume feminin aparținînd onomasticii noastre moderne, împrumutat din Occident, Amalia este la origine o formă scurtată dintr-un vechi nume pers, germanic Amalaberga. Atestat încă din sec. 6 la ostrogoți, numele era purtat de o fiică a Amdlafridei și nepoată a regelui Teodoric cel Mare (475—526), întemeietor al puternicului stat ostrogot din Italia cu capitala la Ravenna. Ca majoritatea numelor germanice, Amalaberga este un compus din amal- (prezent și în alte compuse: Amalberht, Amalric etc.) și -berga. în istoria goților este cunoscută o întreagă dinastie regală a Amalilor (în latină, forma'de singular era Amala sau Amalus), de la un nume personal țAmalos, corespunzător cuvîntului gotic neatestat *amals „valoros, neobosit” (germ .emsig „harnic"). Al doilea element provine din cuvîntul gotic bairgan (vechi germ, de sus bergan} „a apăra", sensul compusului putînd fi „apărător al Amalilor". în apusul Europei, Amalaberga sau Amalia este un nume calendaristic, păstrînd amintirea a două sfinte care au trăit în
35
AMEDEIA
sec. 7 și 8.AExistența unor forme cu -e- în loc de -a- (rom. Amelia) complică lucrurile. în diferite izvoare apusene apar, după sec. 5, mase. Amelius și fem. Amelia, Hemelia (probabil același nume în toponimele galo-romane Amilliacum, Amilhac). Chiar mai devreme, începînd din anul 338, Amelius apare în inscripțiile latine creștine. Cum la această dată nu poate fi vorba de un nume germanic la Roma, originea lui trebuie să fie alta. Și într-adevăr, în lucrările filozofului grec Porphyrios (233 — 305) sau în Lexiconul lui Suidas apare Amelios Gentilianos, numele unui profesor al filozofului mistic grec Plotin (204—270), reprezentantul cel mai de seamă al neoplatonismului și conducătorul unei școli proprii la Roma. Este posibil deci ca numele de origine grecească (Amelios înseamnă „fără griji") să se fi confundat cu germ. Amalia, rezultatul fiind, în anumite regiuni din apusul Europei, Amelia. © Fr. Amelie (cu derivatul Ameline), it. Amalia, Amelia (derivatele Ame-lina, Amelita), sp., port. Amalia. Amelia, Amelita, rus. Amalia. □ Amelie din Rene de Chateaubriand.
Ambrozie
Rare în onomastica noastră contemporană, Ambrozie și Ambrozia reproduc num. pers. gr. Ambrosios, Ambrosia, puțin frecvente și tîrzii, dar cu semnificație clară datorită corespondenței cu adj. ambrosios „nemuritor" (neologismul rom. ambrozie, „hrană aromată a zeilor, despre care se credea că dă nemurire și tinerețe veșnică" face parte din aceeași familie, fiind, la origine, o formă substantivată a adjectivului ambrosia, un fel de elixir al vieții sau „apă vie" din basmele noastre). Cuvînt de origine indo-europeană, ambrosios provine din âmbrotos, format din prefixul negativ -a- și din -mbrotos, *mrtds „muritor" (din aceeași familie cu lat. tnors, morțiș și rom. moarte, vechiul indian mrtâh „mort" și martah „om muritor", rus. smerii „moarte"). Datorită semnificației „nemuritor, divin, dumnezeiesc", Ambrosios este preluat de onomastica creștină și devenind calendaristic se răspîndește în Europa (mai ales în țările occidentale, unde este răspîndit cultul unui fost episcop de Milano din sec. 4, Ambrosius). Din greacă numele ajunge și la popoarele slave vecine (la 1484 apare, în pomelnicul de la Horodiște, forma Amvrosiia, care reproduce pronunția din greaca modernă) și de la aceștia la români. Cum însă forma Amorosie este foarte puțin frecventă, mult mai puternică a fost de astădată influența latino-catolică, manifestată în Transilvania și Moldova, unde apar după anul 1600 formele Ambrosie, Ambrosică, Ambrosie, Ambroze, Brosu etc. O formă mult mai cunoscută astăzi, ca nume de familie, este Ambruș, preluat de la populația maghiară. ® Fr. Ambrois, Ambroise, germ. Ambrosius, it. Ambrogio, Ambrogina, magh.
Ambrus, Ambrozia, pol. Ambrozy, rus. Amvrosii, Ambrosii etc.
Amedeia
împrumut recent din onomastica occidentală, foarte puțin frecvent, Amedeia (mase. Amedeu pare nefolosit) reproduce o formă latină tîrzie Amadea, corespunzătoare mase. Amadeus. Creație pur creștină, numele în discuție are semnificație clară pentru vorbitorii limbilor romanice occidentale, fiind un compus din verbul amo, amare, „a iubi" și Deus „dumnezeu". • It. Amedeo, Amedea, fr. Amedee, magh. mase. Amade etc.
AMINTA
36
Aminta
Prenume feminin modern, dar nu prea frecvent la noi, Aminta este un împrumut recent din onomastica apuseană, unde a fost pus în circulație de cunoscuta dramă pastorală cu același nume a lui Torquato Tasso, apărută în 1573. Pornind de la faptul că sursa numelor în literatura pastorală renascentistă este, aproape exclusiv, lumea și mai ales mitologia greco-romană, putem considera că Aminta lui Tasso reproduce vechiul nume etrusc Amintii, corespondentul lui Amor din mitologia romanilor (mai mult chiar, cum verbul lat. amo „a iubi" nu are paralele în nici una dintre limbile indo-europene, a fost emisă ipoteza că este tot de origine etruscă). Răspîndit în Europa prin literatură, Aminta a început să fie folosit ca prenume dar nu masculin cum ne-am fi așteptat, ci feminin, hotărîtoare fiind desigur terminația -a.
Ana
Unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume feminine, Ana reproduce un vechi nume personal ebr. Hannăh, purtat de mai multe personaje biblice.
Specialiștii apropie numele ebraic de vb. hartan „a avea milă, a binevoi" (prezent și în alte nume de aceeași origine, cel mai cunoscut fiind desigur -> Ion),divergență de păreri existînd numai în ceea ce privește forma originară a numelui. In mod curent, se consideră că Hannăh provine dintr-un substantiv cu sensul „milă, bunăvoință", dar, dat fiind specificul vechii onomastici biblice, este preferabilă o altă interpretare, care include numele în discuție în familia teoforicelor frazeologice: Hannăh ar fi deci o abreviere, prin eliminarea numelui divinității, dintr-o frază verbală, care însemna „Iahve a avut milă, Iahve s-a îndurat" (și i-a dăruit, potrivit textului biblic, Anei un fiu). Redat în greacă și latină prin Anna, ebr. Hannăh se răspîndește în toată Europa. Ilustrativă pentru frecvența numelui în Occident este o statistică întocmită după registrele de botez din Anglia, în perioada 1600 — 1900 ; ocupînd locul al treilea (după Elizabethși Mary), Anne era purtat la 1600 de 10% din fetele înregistrate, iar în 1700 de 14%. De o mare popularitate s-a bucurat numele în Imperiul bizantin, iar din sec. 11 și la slavii răsăriteni (în anul 988, Vladimir cel Mare, cneazul Kievului, se căsătorește cu Anna, sora împăratului bizantin Basilius-, în prima jumătate a sec. 11, Anna de Kiev, ajunge regină a Franței); în sec. 15, Ana era cel mai frecvent prenume feminin ucrainean, după -> Maria, așa cum reiese din pomelnicul de la Horodiște, din 1484. Prin intermediul slavilor numele a ajuns și la români, cunoscînd o rapidă răspîndire în toate regiunile și devenind, din punct de vedere al frecvenței, al treilea nume de botez feminin. împrumutate sau create pe teren românesc, aproape toate formele și derivatele care apar în vechile noastre documente, începînd cu sec. 15 sînt și astăzi frecvent folosite fie ca hipocoristice, fie ca prenume independente: Anica, Nica, Anicuța, Nicuța, Cuța, Anișca, Nișca, Nișcuța, Anișoara, Anișor, Anița, Nița, Anuca, Amișa, Nușa, Anușca, Ânuța, Nuța, Uța,’ Anca, Ancuța. Din secolul trecut au început să apară și forme occidentale, ca Aneta, Neta, Netti, Netuța (derivat românesc), Anita, Anina, Ani, Nana etc. Deosebit de interesantă este apariția jiumelui Ana în diferite credințe, obiceiuri sau creații populare românești. în descîntece, de exemplu, Ana este prima dintre cete nouă zîne invocate să-i ajute pe bolnavi („Ană
ANASTASIE
37
buziană" atrage atenția și datorită epitetului, un derivat de la boz, plantă cu recunoscute proprietăți curative încă din antichitate și din care era făcută cununa zeului Pan); surprinzătoare sînt și două ghicitori în care Ana. este identificată cu lumina („Ana grasa / Umple casa" și „Ana subțirica / Umple ulcica", răspunsurile fiind ziua și opaițul). Aducînd și alte exemple extrem de interesante, B. P. Hasdeu sugera legătura dintre „Zîna Ana" și zeița Anna Perenna, veche divinitate italică identificată mai tîrziu cu sora Didonei. Sărbătorită cu mare fast la romani în luna martie, în aceeași perioadă cu zeul Marte, Anna pare să fie la origine o divinitate a lunii, așa cum spune Ovidiu în Faste: „Unii Luna o cred, căci cu luni împlinește ea anul” (aici ar apare legătura cu ghicitorile noastre!). S-ar putea deci ca Ana din folclorul românesc să fie o reminiscență din perioada daco-romană, peste care s-a suprapus mai tîrziu numele de origine ebraică (în ceea ce privește lat. Anna unii îl consideră de origine etruscă, iar alții, o formație latină de la anus „babă", întrucît Anna din Booillae este, în mitologia romană, numele unei bătrîne care ar fi salvat poporul de la foamete). • Numele circulă în toate limbile europene sub formele Anne, Anna, Hanna sau Ana. O Dintre personalitățile istoriei și culturii care au purtat acest nume: Ana Ipă-tescu, eroină a Revoluției din 1848, scriitoarea franceză de origine română Anna Elisabeth, contesă de Noailles (născută Brâncoveanu). Ana Comnena, erudită prințesă bizantină, autoarea Alexiadei, reginele Ana de Bretagne, Ana de Austria, Ana Stuart (sub ea se unesc Scoția și Anglia sub numele de Marea Britanie). □ Dintre personajele din operele literare sau muzicale care au contribuit la răspîndirea numelui, le amintim pe Anna Karenina din romanul cu același nume de L. N. Tolstoi, Anna Fierling din Mutter Courage de B. Brecht, Anna Boleyn din opera cu același nume de G. Doni-zetti, Anna Sergheevna din Doamna cu cățelul de A. P. Cehov, Anne d'Orgel din romanul lui R. Radiguet, Bal la contele d'Orgel, Ana Cristie din drama lui E. O’Neill, Ana Fedotovna din povestirea lui Pușkin după care a fost creat libretul operei Dama de pică de Ceaikovski, Anna din diferitele prelucrări ale legendei lui Don Juan, Anna din tragedia lui L. Pirrandelo? Viața pe care ți-am dat-o; Ana din romanul Ion de L. Rebreanu, Ana din Moara cu noroc de I. Slavici, Ana din romanul cu același nume de D. Zam-firescu, Anița din povestirile lui M. Sadoveanu.
Anastasie
Nume frecvente altădată, astăzi pe cale de a ieși din uz, Anastasie și Anastasia reproduc num. pers. gr. Anastâsios, Anastasia sau Anastasie, des folosite de către creștinii de limbă greacă în cursul primelor secole ale erei noastre. Redate în latină prin Anastâsius și Anastasia (frecvente în inscripțiile creștine din Roma), numele grecești sînt create pe baza unui termen tehnic ecleziastic, anâstasis, folosit și în epoca precreștină cu sensul „înviere din moarte", dar consacrat de biserică pentru a desemna „învierea lui Hristos". Substantivul grecesc are la bază verbul anasta-anistânai, „a se ridica, a se scula” și este format din ana- „sus" și *-sta-, radical indo-european, reprezentat în aproape toate limbile din această familie (lat. stare și rom. a sta, gr. histânai, v. sl. stati, sanscr. stha- etc.). Cu referire directă la una dintre cele mai mari sărbători creștine, Anastasie a devenit repede un nume frecvent și răspîndit (diferite calendare înregistrează un număr destul de mare de martiri și sfinți cu acest nume). Pătrunse în onomastica slavă (în Polonia forma feminină apare încă din sec. 12, în Ucraina,
ANATOL
38
după cum reiese din pomelnicul de la Horodiște, din 1484, este unul dintre numele de botez feminine foarte frecvente), Anastasie și Anastasia ajung și la români, fiind atestate la sfîrșitul sec. 14 (Anastasia, mama lui Aie-xandu cel Bun). Numărul mare de forme și derivate, împrumutate sau create pe teren românesc, probează răspîndirea și frecvența numelor în secolele trecute: Nastasia (frecvent), Nasta, Naște (a), Tăsia, Tâsea, Sîia, Nastasica, Sica, Nastasița, Sita, Nastina, Năstuța, Anastase, Năstase (frecvent, astăzi și nume de familie), Stasii, Stase, Tasie, Tase, Anastașcu, Stașcu, Tașcu, Naște, Nastu, Năstac, Taciu, Siia etc. e Fr. Anastase, germ. Ănastasius, Anastasia, it. Anastasio, Anastasia, magh. Anasztâz, Anasztâzia, bg. Anastas, Anastasia, rus. Anastasii, Anastasia etc. O Anastasios I, împărat a Imperiului roman de răsărit (491 — 518) care a întărit cetățile din Dobrogea. Anastasie Simu9 fondatorul unui cunoscut muzeu bucureștean etc. □ Domnișoara Nastasia de G. M. Zamfirescu, Nastasia Filipovna din Idiotul de F. M. Dostoievski etc.
Anatol
Prenume exclusiv masculin, Anatol, reproduce num. pers. gr. Anatolios. latinizat Anatolius, un derivat adjectival din anatole „răsărit, orient" Atestat destul de tîrziu și rar, Anatolios era deci la origine un supranume care indica proveniența îocală a purtătorului (aceeași semnificație o are și numele geografic Anatolia, veche denumire pentru Asia Mică, apoi pentru partea asiatică a Turciei; de aici, cuv. rom. anadoleni „turci asiatici", nadol „crud, fără suflet", nadoleană în „puică nadoleană" etc.). Preluat de onomastica creștină și devenit calendaristic, Anatol se răspîndește în Europa. Cele cîteva îorme și derivate atestate în documentele noastre începînd din sec. 16 n-au probabil legătură cu numele calendaristic, întrucît pare necunoscut la noi cultul unui fost episcop din Siria în sec. 3; Nadolu (și nume de familie), Dolu etc. sînt legate de turc. Anadol și cuv. anadolean „răsăritean". Prenumele actual Anatol (cu hipoc. Tolea, Toliță) este de influență străină recentă. @ Fr. Anatole, germ. Anatolius, it., sp. Anatolio, magh. Anatol, bg., rus. Anatolii, — fem. Anatolia. O Romancierul francez. Anatole France.
Andrei
Răspîndit și frecvent, de veche tradiție la români, Andrei reproduce numele pers. gr. Andreas, bine atestat în epoca greco-romană. în mod obișnuit explicat prin subst. andreia „bărbăție, curaj” (adj. andreios „curajos"), Andreas pare mai degrabă un hipocoristic în -as- (la origine, probabil sufix cu valoare hipocoristică) a unui nume pers, compus cu aner, gen. andros „bărbat” (în vechea onomastică greacă asemenea compuse, atestate încă de la Homer, erau foarte numeroase și frecvente: Androgdnes, Androdâmas, Androkles, Androkrâtes, Androlaos, Andromahos și Andromâhe „Andro-maca“, Andromeda, Andronikos -> Andronic etc.). Numele grecesc, pătruns în latină (Andrâas sau Andrea) și chiar în ebraică, se răspîndește rapid în lumea creștină datorită faimei unuia dintre cei 12 apostoli ai lui îisus. Probe lingvistice incotestabile dovedesc vechimea și popularitatea cultului lui Andrei și la români, bulgari, sîrbi, croați, albanezi. La noi, cultul creștin s-a grefat pe o serie de elemente păgîne vechi, credințe și rituri magice cunoscute și altor popoare europene. Cum 30 noiembrie este „cap de iarnă",
39
ANDREI
Andrei este considerat la noi mai mare peste lupi și alte fiare sălbatice (credințele și practicile legate de lupi, cei mai temuți dușmani ai turmelor, ocupă un loc deosebit în cadrul sărbătoririlor populare românești sau străine; de aici și numele de „lună a lupilor” pentru decembrie, ca în ceh. vlcenec mesic, lit. vilka menesis, germ, dialectal wolfmonat etc.). Noaptea de 30 noiembrie, un fel de jubileu al lupilor și strigoilor este prilejul multor vrăjitorii și farmece dintre care interesant ni se pare, prin legătura cu semnificația inițială a numelui Andrei, obiceiul „făcutului de ursit" (tinerele fete încearcă să-și afle „ursitul” sau viitorul soț ori să-1 determine, prin mijloace magice, pe flăcăul dorit să le ia de soție). Andreas a intrat în română în mai multe rînduri în perioade istorice diferite, astfel explicîndu-se diversele forme sub care este cunoscut la noi. înainte de venirea slavilor, populația romanizată din Dacia a preluat numele din latina balcanică, unde circula cu siguranță printre creștini; din acea epocă ne-au rămas pînă astăzi, formele îndreâ și Undreâ, ca denumiri populare ale lunii decembrie (interesant de amintit că nume asemănătoare apar și în multe alte limbi: în dialectele sarde Santandria și în unele regiuni din Spania Sanandres, ambele pentru luna noiembrie, în albaneza de sud Shendre sau Shenendre, în slavonă Andreisciak, în dialectele germ. Andreis-maint etc.). în general se consideră că onomastica românească nu a păstrat nimic din latină, în acest caz însă îndrea și Undreâ infirmă regula. Corespondente românești perfecte ale lat. Andrea, formele amintite au circulat cu siguranță și la noi ca nume de persoană o bună bucată de vreme, argumentul hotărîtor fiind însuși existența cuv. îndreâ — decembrie „luna lui Andrei”, lucru clar în conștiința populară. Cum se explică atunci absența acestor nume în vechile noastre documente? Răspunsul ni se pare simplu: prin însăși natura acestor documente. Scrise în slavonă, de buni cunoscători ai acestei limbi, primele noastre acte nu puteau să includă o formă îndreâ din cel puțin două motive: numele personale românești erau redate în forma bisericească oficială, adică cea slavonă, iar pe de altă parte, numele oamenilor din păturile de jos ale poporului apar ceva mai tîrziu în documente (reamintim că * îndreâ a putut circula numai ca nume al onomasticii populare). Totuși urme au rămas în antroponimia noastră documentară; îndreiu și îndriiu erau probabil în sec. 17 forme populare hibride, în care prima parte corespunde formei vechi, iar finalul, celei slavone oficiale. Necunoscînd poziția accentului nu putem lua în discuție formele ardelenești îndrea (din 1469), Indre etc. Pentru a doua oară, numele grecesc intră la noi prin influența slavă (slavona bisericească sau contactul direct cu popoarele slave vecine, bulgari, sîrbi, croați, ucraineni), întîi amestecîn-du-se cu formele vechi, apoi înlocuindu-le definitiv. Luînd în considerație si influența maghiară manifestată în Transilvania sau creațiile românești, ajungem la un număr destul de mare de nume care aparțin „familiei" lui Andrei: Andrii, Andriaș, Andrieș, Andreiaș, Draia, Andrica, Andricu (și nume de familie), Andriță, Andriuță, Andru(l), Andruțu, Druțul, Andrișor, Andreucă, Andraș, Andreș, Ondraș, Andora, Andreica, Ândreicuță, Andreea, Anderca, Andrușca etc.; influența occidentală modernă a adus formele fem. Andreina și Andreea. O Engl. Andrew, fr. Andre, Andree, germ. Andreas, Endres, fem. Andrea, it. Andrea (mase.), sp. Andres, Andrea, magh. Andrâs, Andor, Endre, fem. Andrea, bg., rus. Andrei, ser. Andriia etc. Hipoc. engl. Dandy [dendi] a devenit cuvînt comun (era la modă în vremea lui Byron), a ajuns și în română, unde este folosit cu sensul „tînăr
ANDRONIC
40
elegant, de o eleganță uneori exagerată”. O Revoluționarul Andrei Șaguna, poetul Andrei Mureșanu, scriitorii Aiidre Chenier, Andre Gide, Andre Maurois, Âdy Endre, pictorii Andrei Rubliov, Andrea del Sartro (sub alt nume devenit eroul unei drame de A. de Musset), Andrea di Cione sau Verrocchio, fizicianul Andre Mărie Ampere etc. □ Poemul eminescian Andrei Mureșanu; Andrei Bolkonski, unul dintre eroii celebrului roman Război și pace de Lev Tolstoi, Andrea Chenier din opera cu același nume de Umberto Giordano (eroul este poetul francez amintit), Andrew din romanul lui W. Scott, Rob Roy, Andree din ciclul proustian In căutarea timpului pierdut.
Andronic
Aproape ieșit astăzi din uz ca prenume (dar cunoscut ca nume dc familie), Andronic reproduce num. pers. gr. Andronikos, vechi și destul de frecvent în onomastica Greciei antice (numele era purtat, printre alții, de conducătorul mercenarilor greci ai lui Darius, de un actor din timpul lui Demostene etc.). Ca marea majoritate a numelor grecești vechi, Andronikos este o formă adjectivală a unui compus din aner, gen. andros „bărbat" (pentru alte numeroase compuse cu aner, —> Alexandru, Andrei) și nike „victorie” (->Nicolae). Numele cunoscut și la romani devine chiar celebru datorită lui Livius Andronicus (280—204 î.e.n.), considerat printre primii scriitori din istoria literaturii latine. Preluat de onomastica creștină și răspîndit prin biserică, Andronic pare ceva mai frecvent în răsăritul Europei. Prin intermediul onomasticii slave numele ajunge și la români, diferitele forme sub care apare fiind atestate începînd cu sec. 16: Bionic, Andronic, Androna-<che, Bron, Bronea, Bronca etc. Alături de forma Andronic (accent pe finală), apare și femininul Andronica. • It. Andronico, magh. Andor, bg., rus., ucr. Andronic etc.
Angela
Frecventul prenume fem. Angela și mult mai rarele mase. Angel sau Angelo (cele două forme apar uneori și cu accentul pe a) sînt împrumuțuri moderne din onomastica occidentală. Larg răspîndite astăzi, aceste prenume au la bază lat. Angelus (rar folosit ca nume personal de către primii creștini), corespunzător subst. angelus (devenit în română înger), cuvînt pe care romanii l-au împrumutat de la greci. în literatura greacă precreștină, ăngelos, (pronunțat -ghe-) cu semnificația „trimis, sol", apare în legătură cu diferitele divinități ale infernului, fiind considerat și protector al morților (asemenea „soli ai divinității" apar și în religia babiloniană; de fapt, chiar gr. angelos este un cuvînt de origine orientală). în V. T. gr. angelos traduce ebr. maVakh „mesager", căpătînd deci în perioada creștină, sensul special de „sol, trimis al lui Dumnezeu”. Angelos (atest atsporadic și în onomastica grecilor păgîni) și Angelus, prin intermediar slav, pătrund în română într-o perioadă destul de veche (primele atestări datează din sec. 16), devenind răspîndite și frecvente. Alături de formele Angliei, fem. Anghela, binecunoscute sînt derivatele Angheluță, Angheliță, Anghelache, Angelica, Anghelina, Anghelușa sau hipoc. Angliei, Anghie, Luță etc. Pentru feminin, forma cea mai răspîndită și frecventă a fots Anghelina (purtat și de fiicele lui Neagoe Basarab și Alexandru Lăpușneanu). Din ce în ce mai puțin folosite ca prenume în epoca contemporană, reflexele gr. Angelos au fost înlocuite de formele apu
41
ANTIM
sene, continuatoarele lat. Angelus: Ăngel și Angelo, Angela, Angelica, Angelina, hipoc. fem. Gela (și corespondentul mase. Gelu). Frecvența acestor nume în epoca modernă nu mai poate fi explicată prin valoarea lor mistică, ci prin noile sensuri laice pe care le-au căpătat cuvintele înger, îngeresc sau neologismul angelic, folosite astăzi în legătură cu ideea de puritate, frumusețe, bunătate^. © Fr. Angel, fem. Angele, Angeline, Angelique, it. Angelo, fem. Angela, Angelica, Angelina și Michelangelo (format din Michele, —> Mihaîl și Angelo), germ. Angelus, fem. Angela, Angelika, Angelina, sp. Angel(es), Angela, Angelica, magh. Angelus, Angylos, Angela, Angyalka etc., bg., rus. Anghel, Anghelina etc. O Anghel Saligny (inginer român, constructor al podului de la Cernavodă). Pictorii Angelico da Fiesole sau Fra Angelico, Michela,ngelo Buona-rroti, Michelangelo Merisi da Caravaggio, scriitorii Angelo Poliziano, Angelos Sikelianos, Miguel Angel Asturias etc. □ Moș Anghel, personaj din nuvela cu același nume de Panait Istrati, Angelica, personaj din Orlando Furiosul de Ariosto (și opera Roland de Jean-Baptiste Lully și Philippe Quinault), în comediile lui Moliere [George Dandin și Bolnavul închipuit} și Marivaux sau în seria romanescă a lui E. Zola, Rougon-Macquart; Angelo este purtat de personajele lui V/. Shakespeare [Măsură pentru măsură],N. Hugo [Angelo, tiranul Padovei), Pirandello etc.
Antigona
Prenume feminin modern, preluat pe cale cultă din literatura clasică greacă, Antigona reproduce numele pers. gr. Antigone, corespondentul mase. Antigonos, ambele frecvente încă din perioada veche a istoriei Greciei. Antigonos, ca marea majoritate a numelor vechi, este un compus din gr. anti- „în loc de, opus, contra" (în sanscr. ănti „înaintea, în prezența, aproape"), cunoscut și în română ca element de compunere savantă, și -gonos „urmaș, vlăstar”. Fiică a lui Edip și a locastei, devenită simbol al dragostei filiale datorită devotamentului cu care și-a slujit tatăl orb, Antigona îndrăznește să-1 înmormînteze pe Polinice, fratele ei, ridicat împotriva patriei; închisă într-o peșteră de către Creon, regele Tebei, eroina se sinucide. Legenda Antigonei a inspirat celebre creații literare, printre care una dintre cele mai desăvîrșite tragedii ale lui Sofocle, Antigona.
Antim
Antim (aproape ieșit din uz ca prenume) și fem. Antimia reproduc numele pers. gr. Anthemios (formă tîrzie Anthimos), Anthemia. Dacă forma de masculin apare tîrziu în izvoarele grecești, mult mai vechi sînt fem. Anthemia (apare în vechi inscripții), Antheia (cunoscut ca supranume sau epitet al Afroditei, Herei, iar ca nume fem. încă din epoca lui Xenofon), mase. Anthemion (numele unui troian din Iliada]. Toate aceste nume au la bază subst. ânthos „floare" sau vb. anthd „a înflori" (în sens figurat, „a prospera"), familie din care fac parte și cîteva neologisme românești ca antero, „sac cu polen situat la partea superioară a staminelor unei flori" sau cunoscutul antologie, colecție de „flori" literare (compus din ânthos și logos „vorbire"). Devenit nume creștin și calendaristic, Anthimos este preluat de slavi (apare la 1484, în pomelnicul de la Horodiște sub forma Anfima), prin intermediul cărora ajunge și la noi. în documentele Țării Românești, pînă la 1500, apare un singur Antim, mitropolit între 1381 — 1402, probabil același cu Daniil
ANTIOH
42
Critopulos, dintr-un document îndoielnic din anul 1369. Începînd din sec. 16 apar și formele Antimie, Anfimii și mult mai frecvent fem. Antimia, folosit sporadic și astăzi. • Bg. Antim, Antin, Antina, rus., ucr. Anfim(ii), Anfima. O Antim Ivireanul mitropolit al Țării Românești în timpul lui Constantin Brîncoveanu, cunoscut pentru activitatea de tipărire a unor cărți de cult sau didactico-morale și autor al Didahiilor.
Antioh
Nume la modă acum cîteva secole și extrem de rar astăzi, Antioh reproduce un vechi nume pers. gr. Antiohos. Atestat încă din opera lui Xenofon, Antiohos este cunoscut mai ales din istoria dinastiei Seleucizilor (conducătoare a unui mare stat elenistic oriental, fondat de unul dintre generalii lui Alexandru Macedon, Seleucos Nikator}, care cuprinde nu mai puțin de 13 suverani cu acest nume. (Antiohizii se considerau urmași ai eroului mitic Herakles — Hercules, primul Antiohos fiind considerat fiul acestuia). La fel de cunoscut este și toponimul gr. Antioheia, nume a 18 orașe antice, cel mai cunoscut la noi fiind Antiohia din Siria (astăzi Antakya în Turcia), fondat în anul 300 î.e.n. de Seleucos Nikator, capitală a Regatului seleucid și mare centru meșteșugăresc, comercial și cultural. în ceea ce privește originea și semnificația numelui gr. Antiohos, este de remarcat încercarea de a-1 apropia de vb. anteho „a se împotrivi, a se opune" (probabil, la origine, numele era un compus din anti- „în locul”, element de compunere cu același sens și în română și echo, „a avea, a ține”). Folosit în trecut mai ales de slavii răsăriteni (numele este considerat azi în onomastica rusă vechi și rar) Antioh, Antiohi, Antohi, Antohie, erau obișnuite în Moldova sec. 15 și chiar „la modă" către finele sec. 17. O Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie Cantemir, diplomat și scriitor.
Anton
Prenumele mase. Anton, răspîndit și frecvent la toate popoarele europene, vechi și popular la români, are o situație cu totul deosebită față de celelalte nume de origine latină, pătrunse pe cale cultă, începînd din secolul trecut. Vechi și frecvent în onomastica romanilor, numele gentilic Antonius (fem. Antonia, numele ginții) nu are o etimologie clară în latină. Făcînd parte din aceeași familie cu Ântius, Antenius, Antilius și fem. Antulla, Antonius este probabil de origine etruscă (toate numele romane citate au corespondențe etrusce sigure), semnificația lui rămînînd însă obscură. Preluat și de greci sub forma Antonios, vechiul gentilic roman devine nume independent răspîndit și frecvent la creștinii din primele secole ale erei noastre, la popularitatea sa contribuind mai apoi, în special, cultul unui Antonie cel Mare, considerat în tradiția ecleziastică drept fondatorul și abatele uneia dintre primele mănăstiri (sec. 3 — 4). în evul mediu, Antonius a fost apropiat, prin etimologie populară, de subst. gr. ănthos „floare”, fapt care a avut urmări asupra grafiei și chiar pronunției ulterioare a numelui (în engl., de exemplu, apare grafia cu -th-). Din greacă, numele ajunge la slavi (în răsărit era răspînditt cultul unui sfînt considerat fondatorul unei mănăstiri kievene din anul 1037) și, prin aceștia, la români (fie prin slavona bisericească, fie prin contactul direct cu popoarele slave vecine, astfel expli-cîndu-se coexistența formelor Antonie și Andonie, ultima fiind populară și conformă pronunției grecești moderne). Vechile noastre documente atestă,
43
APOLO
în Țara Românească, formele Andonie, din anul 1374 (ca nume de sfînt) și Antonie din 1425. După 1500, numărul și frecvența formelor cresc continuu, ajungîndu-se astfel la o serie destul de bogată (împrumuturi sau creații românești), care aparține bazei Anton: Antonaș, Antonică, Antonel, Antoniță; Antal, Tale (a), Anta, Antin, Antița, Antache, Antula; Ton (a), Tone (a), Tonie, Tonița, Tonu(l), Antonca, Tonca, Toncea, Tonciu, Toncu; Andonie, Andon, Don (a), Bone (a), Boncea, Bonciu, Bonici, Boniga, Doniță etc. (dintre acestea au rămas în uz derivatele diminutivale, marea majoritate a celorlalte fiind cunoscute ca nume de familie). Pentru feminin erau folosite Antona, Antoana, Antoniada și mai ales Donca; afară de ultimul, toate celelalte nu se mai folosesc astăzi, fiind înlocuite cu forme recente de proveniență apuseană: Antonia, Antoaneta sau Antoneta, Anto-nela, Antonina (hippc. Toni sau chiar Tony se folosește astăzi pentru ambele genuri) • Engl. Ănthony, fr. Antoine, fem. Antoinette, germ. Antonius, Antonia, it., sp. Antonio, Antonia, magh. Antal, Antonia, bg. Anton (ii), Antonia, Antonin, Antonina etc., rus. Anton, Antonia etc., ucr. Antin, ser. Anton (ii), Andonie etc. O Scriitorii români Anton Pann, Anton Bacal-bașa, Anton Holban; dintre străini, scriitorii Antoine de Saint Exupery, Antoine Franșois (abatele Prevost d'Exiles}, Anton Pavlovici Cehov, Antonio Machado, pictorii și sculptorii Antonello da Massino, Antonio Allegri sau Correggio, ^Anthonis Van Dyck, Antoine Watteau, Jean Antoine Houdon, Antoine Emile Bourdelle, muzicienii Antonio Vivaldi, Antonin Dvorak și Anton Bruckner, chimistul Antoine Laurent Lavoisier, constructorul de viori Antonio Stradivarius. □ Destinul tragic al lui Marcus Antonius (83 — 30 î.e.n.), om politic și comandant roman, aliat al lui Cezar și învins de Augustus i-a inspirat pe Shakespeare (în Antoniu și Cleopatra) și pe G. B. Shaw; Anthony din drama cu același nume a lui Al. Dumas-tatăl, primul mare erou al teatrului romantic, romanul lui G. Flaubert, Ispita Sf. Antoniu etc.
ApoBo
Prenumele Apolo (Apollon) — fem. Apolonia, Apolodor și Apolinărie, extrem de rare la noi (deși sînt calendaristice), reproduc numele pers, gr. Apollonios, Apolloma, Apollodoros (fem. ApoHodora), Apollinărios (fem. Apollinaria), compuse sau derivate în care se recunoaște cu ușurință numele lui Apolo, unul dintre cei mai vechi zei ai Greciei antice al cărui cult mai păstra încă urme de totemism. La origine, probabil zeu al turmelor (arcadienii și-l reprezentau în chip de berbec) Apolo era celebrat în lumea antică ca zeu al luminii, protector al coloniștilor, ocrotitor al artelor, poeziei și muzicii sau ca renumit prezicător al viitorului. Problema lămuririi originii și semnificației numelui acestui cunoscut zeu este destul de dificilă; nu este imposibil să fie un nume indo-european, dar avînd în vedere vechimea și valoarea lui, nu trebuie exclusă nici ipoteza unei adaptări grecești pentru un nume din vechile limbi ale Asiei Mici (și în acest caz, descoperirea înțelesului ar fi cu totul improbabilă). Cei care au considerat numele ca indo-european propun o legătură între Apolo și radicalul *apel- „a fi tare, puternic". O interpretare mai nouă încearcă o apropiere de numele hitit Apullunas (în hitită numele ar fi o formație din abullu „poartă"), explicație tentantă din două motive: în primul rînd numele este apropiat tot de un nume propriu, deci în cadrul unui sistem onomastic, iar în al doilea rînd, acceptînd sensul originar de „poartă", s-ar putea explica epitetul grecesc
ARABELA
44
thyraios (gr. thyra „poartă", probabil de aici și numele ținutului Thyreea, între Argos și Sparta). în latină, numele trece sub forma, Apollo la gen. Apollinis, Apollines, preluată, pe cale cultă, de limbile romanice apusene. Destul de frecvent era desemnat și prin Phoebus, un alt epitet grecesc al lui Apolo. Prenumele Apolonia (cu hipoc. frecvent Pola) este simțit astăzi ca forma feminină corespunzătoare mase. Apolo, dar probabil originea lui este alta; din epoca veche, exista la Roma un nume personal Aplonius, Apolonius, înrudit cu numele gentilic de origine etruscă Apluni. Sub influența culturii grecești, vechiul nume italic a fost transformat în Apollonia (după gr. Apollonios, fem. Apollonia). Deși nume păgîn, Apolo și Apolonia au pătruns în onomastica creștină, mai cunoscut fiind cultul unei martire din Alexandria, arsă devie, în timpul împăratului Decius (aprox. în 247e.n.). Apolinarie și Apolinaria, extrem de rar folosite la noi, reproduc numele gr. Apollinarios, Apollinâria, formate din adjectivul apollinaris „privitor, relativ la Apollon” și preluate în limbile slave răsăritene. Latinescul Apollinaris, atestat în epoca imperială, este continuat astăzi de formele din limbile romanice occidentale. Un compus cu numele lui Apollon este Apollo-doros, încadrat în bogata serie a numelor teoforice. (Accentuarea românească Apolodor corespunde formei latinești Apollodorus). Al doilea element de compunere al numelui Apollodoros estecuvîntul gr. doron „dar” (ca și în Isidoros, Theodoros), copilul cu acest nume fiind considerat ca un dar al divinității. Numele este cunoscut la noi mai ales datorită lui Apolo-dor din Damasc, realizatorul celebrului pod de peste Dunăre de la Drobeta-Turnu Severin. • Fr. Apollinaire, Apollinare, it. Apollo, Apollonia, magh. Apollo, Apollonia, Apollinar, Apollinâria, rus. Apolon, Apollonia, Apolinârii, Apollinâria etc. O Dintre personalitățile care au purtat acest nume amintim pe: Apollonios Dyskolos, inițiatorul studiilor de sintaxă a limbii grecești, Apollonios din Pergam, mare geometru și astronom (sec. 3 î.e.n.), poetul francez Wilhelm-Apollinaire de Kostrowitsky (Guillaume Apollinaire).
Arabela
Prenume feminin modern, rar folosit în onomastica contemporană, Arabela este un împrumut recent din Occident, unde are o frecvență destul de mare. Este considerat fie un derivat diminutival cu sufixul -ella de la * Araba, femininul pentru arab, fie o modificare a lui Annabella, compus din prenumele Anna și Bella. Cum ambele soluții par nesatisfăcătoare, o altă cale de rezolvare a originii acestui nume o oferă onomastica literară, cunoscut fiind personajul Arabella din romanele lui Ch. Dickens. Deosebit de înfloritoare în epoca romanului pastoral renascentist, inspirîndu-se din pastoralele lui Teocrit, Vergiliu, Longus și Heliodorus, această literatură se remarcă și printr-o surprinzătoare capacitate de invenție în ceea ce privește numele personajelor, total deosebite de cele care circulau în epocă. De la cuvinte proprii sau comune, din greacă și latină, prin derivare sau compunere după modele clasice, scriitorii spanioli, portughezi, italieni au creat și lansat un număr impresionant de nume personale, simboluri ale idealurilor exprimate în operele lor. Preamărirea naturii și a vieții pastorale își găsea astfel o susținere directă și prin seria de nume din domeniul botanicii: alături de Florisia, Floristo, Floridora, Florisbella (din lat. flos, floris „floare" sau numele zeiței Flora), Fraxineo (din lat. fraxinus „frasin"), Herbella, Herbanio (din herb a „iarbă"), Rosela, Rosinda, Rosaura
45
ARETA
(din roșa „trandafir") etc., apar și Arbelo, Arbella (compuse din temele lat. arbor „arbore" și bel — „frumos"). Cum multe dintre aceste nume de personaje au fost folosite și de către scriitorii secolelor următoare, nu este exclus ca Arabella lui Ch. Dickens să fie un ecou literar al mai vechiului Arbella (în acest moment poate interveni apropierea numelui personal de cuvîntul arab, tocmai datorită conștiinței provenienței spaniole a lui Arbella).
Arcadie
Prenumele mase. Arcădîe reproduce numele pers. gr. Arkâdios, atestat destul de tîrziu în izvoarele grecești (apare în opera istoricului Plutarh). Folosit inițial ca supranume pentru a arăta originea locală a purtătorului, Arkâdios și-a păstrat probabil pînă și astăzi semnificația, chiar și pentru cei care nu cunosc limba greacă, întrucît adj. arkâdios înseamnă „arcadian, locuitor din Arcadia". Nume al unui ținut muntos din Peloponez (sau peninsula Moreea), Arcadia a devenit extrem de cunoscut din epoca Renașterii cînd a început să denumească un imaginar ținut ideal, simbol al fericirii vieții pastorale. Dar pe cît este numele de cunoscut pe atît este și dificil de'explicat din punct de vedere etimologic. Ca formă, gr. arkadia, este un adjectiv feminin (corespunzător lui arkâdios) derivat de la Arkâs, numele unui cunoscut personaj mitologic fiul lui Zeus și al nimfei Callisto (după alte legende, fiul sau fratele lui Pan) care ar fi domnit în Peloponez și de la care ar proveni numele Arcadiei. Dar, cum însuși Ovidiu care ne povestește această legendă se îndoiește de descendența arcadienilor din miticul Arkas („Se povestește că Arcazii, ’nainte [de Joe, pămîntul / îl stăpîneau; neamul lor e decît luna mai vechi"), numele Arcadiei rămîne obscur din punct de vedere etimologic (nu trebuie să uităm că în Moreea numărul toponimelor preelenice este destul de mare). Sub forma Arcadius numele grecesc este atestat și în inscripțiile latine, cu funcție de cognomen și mai ales agnomen (nume adăugat celorlalte nume ale persoanei în timpul vieții și precedat de qui (quae) et, sive etc. tipul de denominație cu agnomen apare și la noi, de ex. Gheorghe Vasilescu zis Brăileanu. Pătruns în onomastica creștină și răspîndit prin biserică și calendar, numele este ceva mai frecvent în răsăritul Europei, mai ales la ruși. Numărul foarte redus al atestărilor mai vechi probează că Arcadie nu a fost popular la români; deși este calendaristic, prezența lui în onomastica noastră contemporană se explică prin influența rusă modernă, pe cale cultă. • Bg., rus., ucr., ser. Arkadii, magh. Arcâd, Ărkos, it., sp., Arcadio. O Flavius Arcadius, fiul lui Theodosiu, primul împărat al Imperiului roman de răsărit. □ Arcadia, roman pastoral (1504) de Jacopo Sannazaro, cu mare influență asupra dezvoltării literaturii pastorale europene; La Arcadia, piesă de Lope de Vega.
Areta
Prenumele feminin Areta, puțin frecvent la noi, reproduce numele pers. gr. Arete, corespunzător subst. arete „virtute" (întîlnit și ca element de compunere în -> Filaret). Arete și mase. Aretos sînt nume foarte vechi la greci, cu atestări în poemele homerice Iliada și Odiseea (Aretos este fiul lui Nestor). Formele folosite sporadic la noi, Areti, Arefte, Arefta, Refta sînt tîrzii și probabil de influență neogrecească.
ARGENTINA
46
Argentina
Prenume feminin modern, rar în onomastica contemporană, Argentina este un împrumut recent din Occident. După cum ușor se poate bănui, Argentina are la bază subst. lat. argentum (devenit în română argint), cuvînt de origine indo-europeană dintr-un presupus radical * arg — „a fi alb, a străluci", reprezentat prin armeanul arcat, sanscr. rajatâm, gr. ârgyros „argint" sau gr. argos „strălucitor", sanscr. ârjunas „alb" etc. în inscripțiile latine creștine apar numele personale Argentea, Argentilhis, Argentius; de la acesta din urmă, folosit drept cognomen, se formează derivatele cu valoare adjectivală Argentinus, fem. Argentina, existența lor fiind semnalată destul de tîrziu, în sec. 8. O Fr. Argentine, it. Argentina, rus. Arghentina, Arjentina etc.
Arghir
Prenumele Arghir și fem. Arghira, astăzi mult mai rare decît în secolele trecute, reproduc numele pers. gr. Argyros sau Argyrios, necunoscute în epoca clasică (o singură atestare Argyra ca nume de nimfă; restul formelor, destul de numeroase apar numai cu valoare toponimică). Create pe baza subst. gr. argyros, cuvînt de origine indo-europeană (-> Argentina), din aceeași familie cu lat. argentum și rom. argint, numele grecești sînt deci formații proprii onomasticii creștine, dar apariția lor în calendare este tîrzie (sec. 18 — 19). Prin intermediul popoarelor slave vecine, numele grecești apar la noi încă din sec. 16 sub formele Ghira, Ghirea, Ghirea, și apoi Ghiruța, Arghirie, Arhirie, Arghira, Arhira etc. Un nume foarte apropiat ca formă, dar fără nici o legătură cu Arghir este Archirie, pus în circulație la noi în sec. 17, de către romanul popular Archirie și Anadan (de origine asiriană, creat în sec. 6 î.e.n., romanul cu un pronunțat caracter moral-didactic a fost tradus în românește în sec. 17 și tipărit de Anton Pann în 1850). Pus în legătură cu numele pers, asirian Ahikar, Archirie pare să fi avut semnificația „frate drag". O Bg. Arghir, Arghira, Ghiro, Ghirca, rus. Arghirii.
Arhip
Prenume masculin foarte rar astăzi, Arhip reproduce un vechi nume pers. gr. Archippos, atestat frecvent încă din vremea lui Tucidide. Ca majoritatea numelor vechi grecești, Archippos este un compus din două elemente cunoscute și vorbitorilor limbii române moderne: vb. ârchein „a începe, a stăpîni, a conduce" (ărchon „conducător") și hippos „cal", cunoscut și din alte nume pers, ca Antippos, rom. Antipa, Philippos, (->Filip), Xanthippos, rom. Xantipa etc. Preluat de onomastica creștină și devenit calendaristic, Arhip ajunge la noi, fiind rar atestat începînd din sec. 16. Arsip, Arfip sau Arhip sînt cunoscute astăzi mai ales ca nume de familie. 9 Bg., rus. Arhip.
Ariadna
Prenume feminine moderne, rar folosite la noi, Ariadna sau Ariana reproduc numele pers. gr. Ariâdne, atestat la Hesiod, Homer etc. Cunoscut personaj al mitologiei grecești, Ariadna este fiica lui Minos, regele semi-legendar al Cretei și a Pasifaei. îndrăgostită de Teseu, care cu ajutorul
ARITINA
47
.Jirului Ariadnei" reușește să iasă din Labirint după uciderea Minotaurului, dar părăsită de acesta în insula Naxos, Ariadna devine soția îui Dionysos. încă din antichitate numele era considerat ca un derivat — cu prefixul de întărire ari- („prea, foarte") de la adj. agnos „pur, sacru, sfînt" (tot de aici și prenumele Agnes), corespunzător, în Creta, lui âdnos. Deși varianta Ariâgne apare pe cîteva vase grecești, vechea interpretare are puține șanse de a fi sigură, numele fiind probabil preelenic. în onomastica contemporană, Ariadna nu mai are, cel puțin la noi, nici o legătură cu calendarul, numele fiind luat direct din mitologie sau din diferite creații artistice inspirate de legenda eroinei cretane. • It. Arianna, magh. Ariâdne, Arianna, bg., rus. Ariadna etc. □ Legenda Ariadnei a fost reluată în Metamorfoze de Ovidiu și a inspirat operele Ariadna la Naxos de C. Monteverdi și Ariadna la Naxos de R. Strauss; din domeniul artelor plastice amintim cunoscutul tablou Bachus și Ariadna de Tizian.
Aristide
Actualul prenume mase. Aristide reproduce un foarte vechi nume pers. gr. Aristeides, primul purtător cunoscut fiind un renumit om politic, c. 540 — 467 î.e.n., conducătorul grupării oligarhice din Atena și adversarul lui -> Temistocle (în operele istoricilor Herodot și Tucidide). La origine Aristeides era un patronimic (nume care indică descendența pe linie paternă) format cu ajutorul sM.-ides- (corespunzător rom. -eseu) de la num. pers. Aristeys; după cum probează însă izvoarele clasice grecești, numele își pierduse multă vreme valoarea patronimică și era folosit cu valoare independentă. în ceea ce privește originea și semnificația lui Aristeys (cunoscut din mitologia greacă ca fiu al lui Apolo și al nimfei Cirene) lucrurile sînt clare, întrucît numele personal are la bază adj. âristos „cel mai bun" (de aici și aristocrație, la vechii greci, cu sensul„puterea sau conducerea celor mai buni"), frecvent ca prim element de compunere în antroponimic: Aristagoras (4-agora „adunare publică"), Aristarkhos ( + arkhos „conducător"; — Aristarh din Samos, cunoscut astronom din sec. 4 — 3 î.e.n. sau Aristarh din Samotrace, mare critic și filolog alexandrin din sec. 2 e.n.), Aristophânes (+phainomai „a apare”; Aristofan, poet comic al Greciei antice), Aristoteles (4-telos „țel, scop” ; Aristotel, mare gînditor al antichității) etc. Aristide, spre deosebire de alte nume vechi grecești, nu a fost consacrat de onomastica creștină, dar a avut șansa de a fi reluat pe cale cultă în apusul Europei în epoca Renașterii, cînd au început să fie „la modă" numele clasice grecești și romane (același fenomen s-a produs și în Bizanț cu cîteva secole mai devreme). Destul de rar și relativ mai nou la români, Aristide ar putea fi considerat de influență neogrecească, alături de alte nume înrudite dintre care amintim pe Aristia. Tot din secolul trecut apare și fem. Aristița. • It. Aristide (pronunțat greșit cu accentul pe primul -i-), magh. Arisztid, bg., rus. Aristide etc.
Aritina
Prenumele feminin Aritina (Haritina), deși calendaristic, nu este prea vechi în onomastica noastră, apariția lui semnalîndu-se în perioada influenței neogrecești în Țările Române. Originalul grecesc Haritine (în surse mai vechi apare forma Haritin) are la bază substantivul hâris,
ARMAND
48
gen. haritos „grație" (în mitologia greacă charilele — la romani, grațiile erau zeițele frumuseții și gingășiei și o însoțeau pe —> Afrodita; în epoca creștină substantivul grecesc era folosit pentru a desemna „harul sau gratia divină"), fiind deci identic, ca semnificație, cu prenumele actuale Grația și Grațiela. Din aceeași familie fac parte și prenumele mase. Ariton (astăzi mai mult nume de familie), din gr. Hariton sau numele de fam. Haret. • Bg. (H) ariton, (H)arit, fem. (H)ariti, rus. Haritina, Hariton, Harit etc.
Armând
Prenume masculin apărut în onomastica noastră din a doua jumătate a secolului trecut, puțin frecvent astăzi, Armând este un împrumut cult din apusul Europei. Specialiștii sînt de acord cu originea germanică a numelui și chiar cu faptul că elementul secundar al compusului originar este radicalul -marin- al cărui sens era „ființă umană" și mai tîrziu „bărbat, adult, soț etc.” (cuvînt de origine indo-europeană din aceeași familie cu sanscr. mânu- „om, omenire" sau v. sl. monji din care provine rus. muj „soț"). Păreri diferite există numai în privința primului element de compunere, care ar putea fi hari- sau hart-; cel dintîi are la bază cuvîntul germanic comun ^harjaz „armată" (înrudit cu gr. koiranos „comandant militar"), iar al doilea pe *hart-hus, (înrudit cu gr. kratis „tare, puternic", -kratia „putere" — din aristocrație, democrație). în sec. 7 este atestată în Franța forma Hariman, iar mai tîrziu Hermant (în celebrele Chansons de geste) și chiar Armant, în sud (-man din numele germanice a devenit în franceza veche -mand). Din Franța, unde este foarte frecvent, numele se răspîndește în Europa mai ales în epoca contemporană. Se pare totuși că Armând a fost cunoscut (dar nu și folosit) încă din sec. 17, documentele muntenești atestînd existența, în 1628, a unui comis cu acest nume. O Fr. Armând, Harmand, it. Armando, fem. Armanda și Armandina,bg. Armând etc. □ Armane? Duoal, personajul binecunoscutei Dame cu camelii de Al. Dumas-fiul.
Arsenie
Prenume puțin folosit astăzi (mai frecvent pare fem. Arsenia), Arsenie reproduce un nume pers. gr. Arsenios, formație tîrzie și rară în sursele grecești, redat în latină prin Arsenius (numai în epoca creștină). Numele grecesc avea semnificație clară întrucît are la bază adj. arsenios, dintr-un mai vechi arsenikos „bărbătesc, viril" (acesta a din urmă provine din arrenikos, format de la ârren „bărbătesc"). în unele lucrări de specialitate numele pers, este derivat din gr. arsenikon „arsenic, sulfură naturală de arseniu", cuvînt cu care nu are nici o legătură etimologică, într-adevăr gr. arsenikon denumește orpimentul, dar, ca în multe alte cazuri, nu este vorba decît de o falsă etimologie, pentru că numele substanței minerale și a elementului chimic este de origine orientală și provine din arabul al-zernikh, format din articolul hotărît al- (acesta apare și în alte cuvinte de aceeași origine: alcool, alcov, algebra, alcalin etc.) și zer-nikh (în persană zarmi, zirnikh), de la zar „aur". Acceptat de onomastica creștină, Arsenios se răspîndește în Europa; la popoarele slave apare încă din sec. 13 (la sîrbi și croați). Arsenie ajunge și la români (în Moldova, un egumen al mănăstirii Putna din vremea lui Ștefan cel Mare). Alături de formele de bază la noi au circulat și Arsu, Arsa, Arsin, Arsinca, Arsan,
49
ARTEMIE
bine atestate în toponimie; privitor la numele de așezări sau locuri Arși, Arșeni, Arsanca, Arsinești nu s-a stabilit nici o legătură cu adj. ars sau cu’top. Arsura, Arșița etc. Q Fr. Arsene, it. Arsenio, germ. Arsen, magh. Arzen, bg., rus. Arseni(i), Arsenia, ucr. Arsen etc. • Tema gr. Ars-a dat naștere unor numeroase derivate întîlnite frecvent ca nume de personaje în literatura pastorală renascentistă: Arseos, Arsindo, Arselios, Arsinos (s-a ajuns și la o formă feminină Arsilena, în totală contradicție cu semnificația „bărbătesc, viril”). □ în epoca contemporană, un foarte cunoscut personaj literar este Arsene Lupin, eroul romanelor polițiste ale scriitorului belgian Maurice Leblanc.
Artemie
Prenumele Artemie și Artemia (ceva mai frecvent decît masculinul) reproduc numele pers. gr. Artemios și Artemia, atestate numai în epoca greco-romană și preluate în latină sub formele Artemius, Artemia (purtate mai ales de creștini și păstrate în onomastica occidentală modernă). După cum ușor se observă, numele grecești au la bază pe Artemis, numele uneia dintre cele mai vechi divinități ale Greciei antice. Identificată la romani cu -> Diana și probabil, la origine, protectoare a animalelor (în Brauron, lîngă Atena, era reprezentată printr-o ursoaică), Artemis era celebrată din vremuri foarte vechi ca zeiță a vînătorii. Fiică a lui Zeus și a Latonei, soră a lui Apolo, zeul luminii, Artemis era însă și cea mai mare divinitate lunară a grecilor, identificîndu-se cu Selene. Cunoscută încă din operele lui Hesiod și Homer, veșnic tînără și de o frumusețe deosebită, zeița dăruia viață tuturor ființelor, era protectoarea oamenilor» animalelor și plantelor, binecuvînta nașterea și nunta, aducea fericire în căsătorie. Sărbătorită mai ales la Efes (templul ei de aici făcea parte dintre cele 7 minuni ale lumii antice) prin ceremonii cu caracter orgiastic, Artemis se încadrează în seria vechilor divinități care simbolizau fecunditatea și creșterea. în ciuda numeroaselor încercări etimologice, Artemis (întîlnit în nume teoforice compuse: Artemidoros (+doron „dar"), Artema-goras {-{-agora „adunare publică")A etc.) rămîne incert din punct de vedere al originii și semnificației. în mod curent, numele este apropiat de adj. gr. artemes „sănătos, teafăr” sau de un termen neatestat *arti-demes „cu corp curat". Cum însă și adj. amintit rămîne obscur etimologic,, unii cercetători presupun că Artemis și chiar artemes sînt adaptări grecești ale unor cuvinte preelenice din vechile limbi vorbite de populațiile din Asia Mică. Devenite nume creștine, deși legătura cu zeitatea păgînă era clară, Artemios și Artemia se răspîndesc în Europa prin intermediul bisericii și al calendarului (dintre martirii primelor secole ale erei noastre mai cunoscut este un Artemie din Antiohia, în vremea împăratului Iulian Apostatul). Prin intermediar slav numele ajunge și la români, dar atestările tîrzii și rare sau numărul redus al formelor sînt dovezi sigure că Artemie și Artemia nu au fost populare la noi. în epoca noastră, cu siguranță sub influența mitologiei grecești, Artemia este mai mult folosit, dar nu devine frecvent. Tot ca împrumuturi recente și culte apar fem. Artemida și Artemiza, ultimul nume reproducînd gr. Artemisia {Artemisia era numele sărbătorii zeiței Artemis), la noi fiind luat probabil din franceză. & Fr. Artemise, it. Artemio, Artemia, sp. Artemisa, magh. Artemisz sau Artemiza, bg., ser., ucr. Artemii, Artem, rus. Artemii, Artemia etc.
ARTUR
50
Artur
Prenume masculin modern, intrat în română pe cale cultă din a doua jumătate a secolului trecut, Artur reproduce un vechi nume breton Arthur sau Artus, în general considerat de origine celtică, dar obscur din punct de vedere al semnificației. • EngL, fr. Arthur, it. Arturo, bg., germ., magh. Artur etc. □ Arthur este personajul central al ciclului de poeme cavalerești din sec. 5 — 6, simbolizînd rezistența celților împotriva cuceririi anglo-saxone.
Aspasia
Rar astăzi, prenumele feminin Aspasia reproduce un vechi și tot atît de celebru nume gr. Aspasia, purtat în sec. 5 î.e.n. de către soția lui Pericle, renumită în lumea elenică prin frumusețea, inteligența și cultura sa. Aspâsios (grecii foloseau și numele masculin) și Aspasia aveau semnificație clară întrucît corespundeau adj. aspâsios, aspasia „plăcut(ă), dorit(ă)". Folosite și de romani sub formele Aspasius (nume de sclavi, apoi cognomen), Aspasia, vechile nume grecești sînt folosite și de către creștini, dar nu devin calendaristice. Reluat mai tîrziu în Bizanț și în apusul Europei, odată cu moda numelor clasice, Aspasia ajunge și la noi nu de multă vreme, tot pe cale cultă (pentru atestările ceva mai vechi, poate fi luată în considerație și influența neogrecească). Rar și în celelalte țări europene, numele grec are aceeași formă ca în română [(cu excepția magh. Aszpăzîa).
Atanasie
Prenume mult mai frecvent în secolele trecute decît în epoca contemporană, Atanasie, fem. Atanasia, reproduce gr. Athanâsios, formație tîrzie aparținînd perioadei creștine. Cum în grecește athanatos înseamnă „nemuritor” (format din prefixul negativ a.- „fără, lipsit de” și -thanatos „moarte”, cuvînt care apare în neologismele eutanasie, tanatofie, tana-tologie) ,iar athanasia „nemurire", numele creștine corespunzătoare erau o evocare a lui lisus „nemuritorul", astfel explicîndu-se și audiența de care s-au bucurat numele o bucată de vreme. Atestat și în epigrafia latină, Athanasius apare mai ales în onomastica creștină din răsăritul Europei, unde numele a devenit popular datorită faimei și cultului unui patriarh din Alexandria. Preluat din greacă de către slavi (în vechea slavă Athanasii; la sîrbi și croați Atanasiie, din sec. 13) numele ajunge și la români, fiind într-o vreme destul de popular ( sărbătoarea denumită Atanasiile sau Antănăsiile era ținută de teama arsurilor și opărelilor, iar ziua „Tănase de ciumă" sau „Tănase și Chirică" era „păzită" de frica ciumei și a lupilor). Diferitele forme care au circulat la noi, foarte multe rămase ca nume de familie și puține ca prenume, sînt fie împrumuturi de la popoarele slave vecine, fie creații românești: Atanasie, Tănasie, Atănase, Tănase (frecvent), Tănas, Nasu(l), Tănăsică, Tăsică, Sică, Tase, Tănăsache, Sache, Tănăsuică, Tănăsucă, Tanacu și probabil Nacu (poate avea și altă proveniență), Antanasie, Aftănasie, Afanasie și fem. Atanasia, Tanasia, Nasia etc. Folosirea frecventă în trecut a avut drept urmare banalizarea numelui, părinții evitînd astăzi să-l mai impună copiilor, fenomen la care au contribuit, cu siguranță, și cunoscutele expresii „a umbla teleleu Tănase" (la origine, teleleu este tot un nume personal
51
AUGUSTIN
de origine grecească) și „de lemn Tănase", prima însemnînd „haimana, vagabond”, iar a doua „insensibil”, o Fr. Athanase, germ. Athanasius, it. Atanasio, Atanasia, magh. Atanăz, Atanazia, bg. (A)tanas, (A)tanasia, rus. Afanâsii, Afanâsia.
Atena
Prenume feminin modern nu prea frecvent, intrat la noi pe cale cultă în epoca contemporană, Atena reproduce un vechi și celebru nume grecesc, Athene sau Athena, prin care era desemnată una dintre cele mai venerate zeițe ale Greciei antice. Binecunoscută din poemele homerice, Atena era socotită zeița înțelepciunii și a științei, ocrotitoare a orașelor și protectoare a eroilor greci, patroană a artelor frumoase și a meșteșugurilor. După vechi legende, ea s-ar fi născut din capul lui Zeus, înarmată cu scut, coif, lance și platoșă. în cinstea zeiței au fost înălțate temple și sanctuarii renumite (printre care templul Erehteion, capodoperă a arhitecturii grecești) unde era venerat, și Poseidon, așa-zisele athenaion cuvînt păstrat pînă astăzi în limbile moderne (rom. ateneu) pentru a desemna orice clădire publică în care au loc manifestații cultural-artistice. Întîlnit și în numeroase compuse cu valoare teoforică: Athenogenes (-{-genes „născut, produs", de aici prenumele Afinoghen, Afinoghena și hipoc. Afina), Athenodoros și Athenodora (+doron „dar", de aici modernele și rarele Atenodor, Ătenodora), Athenokles (—kleos „glorie" etc.), gr. Athena și Athenai (în vechile izvoare, numele a zece orașe, printre care și capitala Greciei), rămîn obscure din punct de vedere etimologic (probabil preelenice).
Augusta n
Actualele prenume Augustin și Augustina, destul de frecvente în epoca noastră, reproduc numele pers. lat. Augustinus, Augustina, după cum ușor se poate bănui, derivate adjectivale cu valoare de cognomen de la Augustus, nume celebru în istoria romană. în terminologia religioasă și probabil chiar magică, augustus însemna „cel care trezește viața, cel care împarte binefaceri", probabil un derivat din *augus „puterea de a face să crească" (vb. augere „a crește"). Cele două cuvinte sîntstrîns înrudite cu augur și augur ium, lucru sesizat chiar de antici (Quintus Ennius, 240 — 169 î.e.n., unul dintre primii poeți latini și autorul Analelor; Festus și Suetoniu, care consideră, parțial corect, că augustus derivă din augur ium, Ovidiu ș.a.); augurul (după o altă ipoteză etimologică, cuvîntul ar fi probabil compus din aois „pasăre" și gerere „a umbla, a se purta"), era preotul care putea prezice viitorul după zborul (specia, numărul și direcția din care vin), cîntecul și chiar măruntaiele păsărilor, interpretarea acestor elemente numindu-se augurium sau auspicium — din aois „pasăre" și spic-„a privi" (de aici expresiile „de bun augur" sau „sub bune auspicii"). Cu timpul, augustus începe să fie folosit și cu sensul „consacrat de auguri, pus sub bune auspicii", la început numai cu referire la lucruri. O serie de evenimente social-politice din viața romanilor au ca urmare aplicarea acestui termen și unei persoane. în 13 — 14 ianuarie 27 î.e.n., Caius lulius Caesar Octavianus cedează senatului și poporului toate puterile cu care fusese învestit la moartea tatălui său adoptiv, inclusiv guvernarea provinciilor. Apreciindu-i atitudinea democratică, senatul îi încredin
AUREL
52
țează în continuare guvernarea provinciilor expuse războaielor și comanda armatei și hotărăște (probabil la 16 ianuarie) să i se acorde coroana civică, să i se împodobească porțile palatului cu frunze de laur etc., să i se dea supranumele de Augustus și la fel să se numească și luna în care s-a născut. Începînd cu Octavian, alături de titlul de imperator și de gentilicul Caesar, supranumele onorific de augustus (legat probabil și de calitatea de augur a împăratului) intră în titulatura tuturor împăraților romani, fiind reluat mai tîrziu de numeroși monarhi și principi din apusul Europei, cu noul său sens de „împărat, cezar". în Ir-o epocă reîativ tîrzie, sec. 3, încep să fie folosite și supranumele Augustinus, Augustina, derivate cu sufixul -inus (-ina), care inițial indica relația sau referirea {augustin „locuitor din localitatea Augusta"; sibilin „ceea ce se referă la -> Sibila etc.); astăzi, dintre diferitele valori ale sufixului, remarcăm pe cea diminutivală (în unele limbi romanice) și onomastică (și în română cu acest sufix se pot forma nume de persoane, masculine sau feminine, dar numai de la teme sau nume personale). Devenite independente și pătrunzînd în onomastica creștină, Augustin și Augustina începe să se răspîndească în Europa prin intermediul bisericii (cel mai cunoscut este cultul unui episcop, filozof și scriitor creștin care a trăit între 354 — 430). Preluat de greacă, fostul cognomen roman ajunge la slavi și la români, dar sub forma Avgustin, atestată începînd cu sec. 16, care redă pronunția grecească, sau Agustin. Hipoc. Guști este cunoscut și ca nume de familie, în sec. 19 începe să se manifeste în Transilvania un puternic curent de preluare a vechilor nume romane generat de activitatea reprezentanților „Școlii Ardelene", care în lupta pentru libertate națională a românilor din Transilvania, folosesc cu succes și argumentele lingvistice. Probabil după 1848, încep să fie folosite ca nume de botez Augustin, Augustina și mai rar August, Augusta, forme savante care le înlocuiesc pe cele vechi. Mai ales primele două nume devin din ce în ce mai frecvente, la aceasta contribuind și strînsa legătură (dar nu coincidența totală) cu numele lunii august (toate limbile moderne care continuă calendarul roman au păstrat noul nume al lunii Sextilis „a șasea" — înainte anul începea în martie — Augustus, sub formă cultă în engl., gefm., rom. sau sub formă populară, lat. augustus, agostus, în it., port., sp. — agosto, în fr. aout, în rom. august', în limbile slave și româna veche sau populară, ■august reproduce pronunția grecească). © Engl. Austin, Austen, fr. Auguste, Augustin, Austin și Antin (forme populare, vechi), germ. August, Augusta, Augustinus, Augustina, it. Augusto, Augusta, Augustino, Augustina, Agostino (formă populară moștenită din latină), sp. Augusto, Augusta, Augustin, Augustina, magh. Agost, Agoston, Augusztina, Auguszta (cu hipoc. Guszta, Guszti etc.), bg., rus. Avgust, Avgusta, Avgustin, Avgustina etc. O Lingvistul și istoricul transilvănean August Treboniu Laurian, poetul și criticul August Wilhelm von Schlegel, criticul și scriitorul Charles Augustin Sainte Beuve, sculptorul Auguste Rodin, pictorul Auguste B.enoir, dramaturgul August Strindberg etc.
Aurel
Prenume frecvente în epoca contemporană, mase. Aurel, Aureliu, Aurelian și fem. Aurelia., Aureliana, sînt împrumuturi pe cale cultă, din vechea onomastică latină, reproducînd numele pers. Aurelius și Aurelia, respectiv Aurelianus, Aureliana. Aurelius, la origine un derivat adjectival în -ius
53
AUREL
care desemna descendența din vechea și nobila gintă Aurelia, este atestat încă în epoca republicană și provine dintr-o formă anterioară Auselius. încă din antichitate, numele era considerat neroman; cunoscutul gramatic Festus susținea originea sabină a lui Auselius (devenit, prin rotacism, Aurelius) și chiar îl apropia de un cuvînt care în limba acestei vechi populații italice însemna „soare". Lingviștii moderni pornesc de la aceste observații, aducînd noi fapte în sprijinul originii italice. Numele soarelui în limba sabinilor trebuie să fi fost *ausel refăcut pe baza formei Usil, zeul soarelui la etrusci). Termenul sabin este considerat o contaminare a două teme indo-europene care denumeau soarele: *aus (de unde provine lat. aurora, anterior *ausosa, auster, de aici austral, gr. aurion, anterior, *ausrion „mîine", lituan. aușrâ, sanscr. ushâs „dimineață”, germanicul *austo- și est „direcția din care se ridică soarele”) și *sauel-(din care provin lat. sol, solis și rom. soare, gr. helios sau eelios, din *sa-weliios, goticul sauil, irlandezul hăul-, dintr-o rădăcină indo-europeană paralelă *sun- provine engl. sun, germ, sonne, olandezul zon, toate însem-nînd „soare"). Această explicație ar încadra deci numele Aurelius în seria numelor teoforice (bine cunoscută în antroponimia populațiilor vechi) și l-ar apropia de cultul unei divinități solare italice. Întrucît explicația și argumentele filologice se circumscriu mai bine specificului sistemelor onomastice, etimologia propusă este preferabilă celei care susține că Aurelius ar proveni din subst. aurum „aur." Din Aurelius, cu sufixul lat. -anus, se formează cogncmenul roman Aurelianus, atestat numai în epoca imperială. Interesant de observat că nume terminate în -anus erau purtate la început de copii adoptați (aceștia primeau numele întreg al celui care îi adopta plus un derivat în -anus, de la numele vechii ginți din care aceste provenea: Caius lulius Caesar Octavianus, este fiul adoptiv al lui Caius lulius Caesar și provenea din ginta Octavia, de unde Octavianus). în epoca imperială, aceste nume în -anus se generalizează, devenind chiar independente; o bună parte din nobilii romani, care purtau patru nume, erau cunoscuți mai ales prin ultimul, derivat în -anus. Din secolul trecut, sub influența Școlii ardelene, în Transilvania încep să fie folosite ca nume de botez, vechi nume din istoria romană (gentilice sau cognomene), întîi cele care aveau un corespondent în calendar, apoi și nume laice. Adoptarea acestor nume, care marchează începutul modernizării onomasticii românești, era un mijloc de evitare a maghiarizării numelor românești, larg practicată sub dominația austro-ungară. în această perioadă, intră la noi Aureliu, abreviat Aurel, Aurelia, Aurelian, Aureliana. Din Transilvania, unde se răspîndesc și în mediul rural, numele latinești pătrund și în cele două principate, de data aceasta ca o modă, fiind preferate pentru noutatea și valoarea lor de evocare. Formate în românește de la numele discutate, Aurica, Rica și Aurică, Rică, sînt folosite astăzi și ca prenume independente; în aceeași situație se găsește și hipoc. fem. Aura, considerat uneori fără nici un temei drept creație românească din subst. aur (prin etimologie populară, Aurel a fost considerat un diminutiv de la aur); Aura nu este decît un hipocoristic normal pentru Aurelia, lucru probat de existența lui în limbi în care nu este posibilă o derivare din aur, pentru simplul motiv că acest cuvînt este necunoscut. Alte hipocoristice uzuale sînt Relu, Reia, Reli. O Engl. Aurelia, Aurelian, fr. Aurel, Aurele, Aurelie, it. Aurelio, Aurelia, Aureliano, Aureliana, sp. Aureliano, Aurelia, magh. Aurel, Aurelia,
AURORA
54
Aurelian, rus. Aurel, Avrelii, Avrelian, Aurelia, Aurel în bg. și ser. este împrumutat de la români, o Din istoria Romei împărații M arcuș Aurelius Antonius (161 — 180), Lucius Domitius Aurelianus (270 — 275), cel care renunță în 274 la stăpînirea Daciei, Caius Aurelius Valerius Diocletianus (284 — 305), Aurelia, mama lui Cezar. □ Aurelia de G. de Nerval.
Aurora
Prenumele feminin modern Aurora reproduce lat. Aurora, numele zeiței dimineții în mitologia romană. Identică cu Eos a grecilor, „cea cu degete trandafirii", fiica lui Hyperion, soră cu Helios (soarele) și cu Selene (luna), soția frumosului Tithonos, cel preschimbat în greiere, Aurora deschide porțile zorilor prin care va trece zeul cel strălucitor, Soarele, îmbrăcată în haine strălucitoare, zeița își începe zborul ceresc după ce luna a coborît în peștera muntelui Latmos, din Caria (pe țărmul Me-diteranei, în Asia Mică). Atunci cînd peste pămînt se răsfrînge lumina trandafirie a dimineții, diptr-un vas de aur, Aurora împrăștie rouă, umezind florile și iarba. în latină, aurora însemna „zori" (intervalul de timp dinaintea răsăritului soarelui, cînd pămîntul este scăldat într-o lumină difuză, trandafirie). Cuvîntul latinesc provine dintr-un vechi *ausosa (neatestat, dar cu ușurință refăcut din aurora, întrucît în latină -s- intervocalic se transformă în'-r-), înrudit cu sabinul *ausel „soare" și Usil, zeul soarelui la etrusci. Acceptînd această etimologie, Aurora este înrudit cu -> Aurel. Ca prenume feminin la noi, Aurora este modern și de origine cultă, folosit uneori pentru fetele născute în zorii zilei. Ca hipoc. apar Aura, Aurica, Rorica. © Forme deosebite care se folosesc în alte limbi sînt: fr., germ. Aurore, rus. Avrora. O Aurora este unul dintre prenumele scriitoarei George Sand (Amandine Lucie Aurore Dupin Dudeoant). □ Aurora, frescă de Guido Reni; La Aurora en Copacabana, comedie de Calderon.
Avram
Răspîndit în toată Europa, dar neatingînd niciodată indici de frecvență prea ridicați, Avram, Abrâm, Abrâhăm, este numele unui cunoscut și important personaj biblic. Aparținînd probabil unei ramuri seminomade care, din motive religioase și politice a emigrat din Mesopotamia în Siria și Canaan între 2000 — 1700 î.e.n., Avram este originar, după tradiție, din Haran sau Ur din Caldeea. Personificînd pentru evrei promisiunea divină și considerat ca „tată" al neamului, Avram s-a bucurat de un respect deosebit, elementele miraculoase și legendare care i-au fost atribuite în iudaismul tîrziu făcîndu-1 mai degrabă un interesant personaj literar, decît unul istoric real. Ca de obicei, textul biblic încearcă să dea o explicație numelui; în Geneză, Iahve îi spune eroului: „Iată legă-mîntul meu, pe care-1 fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri. Nu te vei mai numi Abram; ci numele tău va fi Abrâhăm, căci te fac tatăl multor neamuri". Această explicație biblică care mai circulă și astăzi (Abrâhăm a fost apropiat de grupul de cuvinte ab hamon goim) nu este decît o etimologie populară sau o încercare destul de forțată de a potrivi numele cu conținutul legendei. După cum reiese din citatul de mai sus, numele originar trebuie să fi fost Abrâm, formă mai veche care
55
AXENTE
poate fi pusă în legătură cu alt nume biblic, Abirâm sau cu numele pers, asiro-babilonean Abirămu. în acest context, Abrâm poate fi interpretat „tatăl este măreț" (ab „tată" și râm „măreț, înălțat" sînt elemente frecvente în antroponimia semitică). Unii specialiști îl apropie pe Abrăhlm de un nume atestat în Mesopotamia, Abaamrama sau Abaamraam, construcție frazeologică conținînd subst. aba „tată" și vb. ramu „a fi înălțat, a fi măreț"; semnificînd „e mare cît tatăl său", Abrâhăm ar face' parte din categoria acelor nume care se referă la originea nobilă a purtătorului. Redat în greacă prin Abraâm și în latină prin Abram sau Abraham, numele ebraic se răspîndește în Europa odată cu creștinismul, ceva mai frecvent fiind abia după Reformă (în Occident, astăzi, numele este folosit mai mult de către protestanți). Atestat la noi începînd din sec. 15 numele apare sub două forme: Avram, venit prin intermediar slav (forma cea mai frecventă, populară și cu multe derivate: Avrămică, Avrămior, Avrămuș, Avrămuț, Vrămuț, Avramei, fem. Avrama, Avră-mia etc.) și Abram, atestat mai ales în Transilvania, de influență latino-catolică. Ecou îndepărtat al legendei biblice, expresia „ca-n sinul lui Avram" „a trăi bine, fericit", atestă frecvența mult mai mare a numelui în secolele trecute decît astăzi. • Engl., germ., magh. Ăbraliam, fr. Abraham și Abram, it. Abramo, sp. Abrahân, bg., rus. Avram etc. □ Sacrificiul lui Avram de Rembrandt.
Axente
Mult mai frecvent astăzi ca nume de fam. decît prenume, Axente reproduce o formație grecească tîrzie, Auxentios, probabil creație a onomasticii creștine de la vb. auxâno „a se înmulți, a se înălța". Numele ajunge la români, nefiind însă niciodată frecvent. Diferitele variante sub care apare (Avxentie, Avxente, Axente, Axinte — forma cea mai frecventă, Afxente, Oxănte, fem. Axinta, Oxinta, hipoc. Sente, Sinte, Sinde etc.(probează sursele sud-slave sau ucrainene (în Moldova) ale numelui la noi. • Bg., rus., ucr., ser.: Avksentii, Aksentii, Axenti etc. O Axinte Uricariul, autorul cronicii despre a doua domnie a lui Nicolae Mavrocordat în Moldova.
B
Baldovin
Foarte rar în onomastica noastră contemporană, Baldovin (fem. Baldo-vina) este un vechi nume de origine germanică, atestat încă din sec. 7 în Franța sub formele Baldavin, Baldovin, Badovin și în sec. 8, în Italia, sub forma longobardă Paldoin (în anul 568, longobarzii, din triburile germanilor răsăriteni, cuceresc nordul Italiei, amintirea lor fiind păstrată pînă astăzi în numele provinciei Lombardia). Compus din elementele bald „îndrăzneț, puternic", și win „prieten", frecvente în antroponimia germanică, numele ar avea sensul „prieten îndrăzneț, prieten puternic". Devenit calendaristic și răspîndit mai ales în regiunile germanice și Franța (aici numele a fost popularizat și de către literatura medievală), Baldovin devine cunoscut în sec. 13 și în răsăritul Europei, ca urmare a Cruciadelor (în istoria Imperiului latin de răsărit sînt cunoscuți doi împărați cu acest, nume: Baldovin I (Boudouin) conte de Flandra, conducătorul Cruciadei a patra și cuceritorul Constantinopolului și Baldovin II, izgonit în anul 1261 de împăratul bizantin Mihail Paleologul). în aceeași perioadă numele este atestat și la slavii de sud (la sîrbi și croați în sec. 12 — 13, hipoc. Balde, iar în sec. 14, Baldovin) și la români (între 1391 — 1415 un logofăt Baldovin, făcea parte din sfatul domnesc al Țării Românești, în 1559 un alt Baldovin era împroprietărit de domn la Fundeni, lîngă București, iar la 1571 apare în documente și o jupîniță Baldovjna, soția unui mare pîrcălab). Cum în secolele următoare sînt atestate și hipoc. Baldea, Baldeș, Bălde (probabil slavii au considerat terminația — ovin drept un sufix compus -op 4- -in} sau derivatele toponimice Baldovinești și Băldești, se poate afirma că, deși puțin frecvent, numele a pătruns în onomastica noastră dintr-o epocă veche prin intermediul slavilor de sud (bulgari și sîrbi), pentru Transilvania trebuind să fie luată în considerație influența latino-catolică.
Baltazar
Rar în onomastica românească, Baltazar este un vechi nume de origine asiro-babiloneeană care, datorită Bibliei și mitologiei creștine, a avut șansa să supraviețuiască și să se răspîndească în Europa. în V. T. apar două personaje ale căror nume stau la baza actualului Baltazar: primul este Belsassar (în ebr. Belshassar}, fiul lui Nabucodonosor (în realitate este vorba de fiul lui Nabonide, asociat de către acesta la domnie în anul 542 î.e.n. și ucis în anul 539, în timpul cuceririi Babilo-nului de către perși), iar al doilea este chiar profetul -> Daniel, denumit în Babilon Beltsassar (în ebr. Beltshassar.} Cele două forme corespund
57
BARBARA
numelor teoforice asiro-babilonene Belșarusur și Balatșarusur, în care se poate recunoaște cu ușurință numele zeului Bal (pentru semnificația sa -* Hannibal) ; la origine formații frazeologice diferite a căror semnificație ar fi „Bal să apere pe rege" sau „Bal să apere viața lui", cele două nume accadiene preluate de ebraică au fost redate în greacă și latină prin Baltâsar. Prezența acestuia în onomastica europeană nu este legată însă de personajele biblice amintite, ci de legenda „celor trei crai de la răsărit" care ar fi venit , călăuziți de o stea, la Betleem, să se închine pruncului lisus. Numărul și numele magilor sau regilor orientali nu apar în textul N. T. ci mult mai tîrziu, prin sec. 8 (este vorba de Gaspar, Melchior și Baltasar), Sărbătoriți de biserica apuseană de Bobotează, Baltasar și -> Gaspar ajung și la noi datorită influenței latino-catolice manifestată mai ales în Transilvania; formele mai vechi Boldisar, Boldișar, Boldojar, presupun un intermediar maghiar, forma actuală Baltazar (sau Baltasar) fiind cultă și de proveniență apuseană. © Germ., fr. Balthasar, it. Baidassare, sp. Baltasar, magh. Baltazar, rus. Valtasăr etc.
Barbara
Prenume feminin modern, nu prea frecvent la noi, Barbara reproduce cognomenul latinesc Barbara, corespondentul feminin al lui Barbarus, ambele atestate frecvent începînd cu epoca imperială. Semnificația numelui era clară pentru romani: adjectivul și apoi substantivul barbarus însemna „străin" (toți neromanii erau barbari), la fel ca și în greacă de unde fusese împrumutat. Inițial, gr. barbaros însemna „bîlbîit", (cuvînt indo-european, înrudit cu sanscr. barbaros, „bîlbîială", lat. balbuș și, în sfîrșit, cu rom. bîlbîi, bîlbîit, bîlbîială) și desemna pe orice străin care vorbea o limbă neînțeleasă de greci, asemuită de aceștia cu bîlbîiala (sensul de „necivilizat" este ulterior, pluralul gr. barbaroi fiind aplicat inițial tuturor populațiilor neelenice, deși multe dintre ele ajunseseră la un înalt grad de civilizație). Odată cu apariția creștinismului, barbarus era uneori folosit și cu sensul de „necredincios, necreștin", fiind deci sinonim cu paganus, devenit la noi păgîn (inițial acest cuvînt înseamnă „sătean” și era un derivat de la pagus „sat"). în ciuda acestui fapt, lat. Barbarus, Barbara și gr. Barbaros, Barbara devin nume personale frecvente în onomastica creștină și chiar calendaristice (ca și în alte cazuri, sensul cuvîntului care stă la baza unui nume personal are prea puțină importanță sau chiar este total ignorat, în onomasticonul religios pătrunzînd nume de martiri sau sfinți, nu cuvinte comune care ar putea contraveni dogmelor creștine). Foarte răspîndit în Europa este cultul unei sfinte Barbara, considerată una dintre cele patru mari martire fecioare ale creștinismului (informațiile istorice asupra existenței ei sînt nesigure; ar fi trăit prin sec. 3 și ar fi originară din Nicomedia sau din Eliopole). înzestrată cu o serie de calități, sfînta este considerată, în credințele populare, apărătoare împotriva fulgerelor și chiar patroană a artileriei (la italieni), protectoare a femeilor, pe care le poate scăpa de boli (la germani) etc.; la români există o sărbătoare populară numită Bârbura ( -> Barbu) cînd există obiceiul ca mamele să-și „îmbărbureze" copiii pentru a-i feri de „bubat" (vărsat sau variolă). Numele sărbătorii este vechi la români și continuă lat. Barbara; folosit probabil inițial și ca nume de persoană (interesante reminiscențe în onomastică pînă acum două secole), Barbara a fost
BARBU
58
înlocuit de gr. Barbara, ajuns la noi, prin intermediul slav, sub forma Var vâra, Văr vara, Vîrvara, Vîrvoară, Far vara, Vîrva, Vărvăruca, Văruca etc.; numele a fost popular, răspîndit și destul de frecvent la români, în epoca contemporană, sub influența apuseană cultă, a început să fie folosit Barbara (mai rar Barbara), cu destulă prudență însă din cauza existenței cuv. barbar. • Barbara, aceeași formă pentru toate limbile, la care se adaugă formația magh. Barbăla și forma calendaristică Var-vara la ortodocșii de rit grecesc.
Barbu
Străvechi nume de tradiție românească, frecvent și răspîndit în toate regiunile țării, Barbu a stat în atenția specialiștilor noștri încă din secolul trecut. Ocupîndu-se pe larg de acest nume, B. P. Hașdeu propune și primele soluții etimologice pentru Barbu, pe care îl consideră, fie o creație românească pe baza subst. barbă, fie o moștenire din onomastica latină și anume din Balbus. Cu toate că romanii foloseau într-adevăr un cognomen Balbus și numeroase derivate de la acesta (Balbillus, Balbilla, Balbi-llianus, Balbilliana, B albinus, Balbina), motive de ordin istorico-cul-tural) fac imposibilă continuitatea numelui latinesc la români. A fost însă acceptată derivarea din barbă, invocată și astăzi, cu unele rezerve. Ideea originii latine a lui Barbu a fost preluată de lingvistul I. A. Can-drea, care pornind de la observația lui Hasdeu că persoanele numite Barbu își sărbătoresc ziua onomastică la Sf. Barbara, propune ca etimon numele pers. fem. lat. Barbara; între acesta și forma românească trebuiesc presupuse, susține I. A. Candrea, fazele intermediare succesive *Barbără, *Bar-boră (-o- precedat de -b- sau -p- devine -ă-, ca în ^bătez-botez, ^pătir-niche-potîrniche), *Barbură, Barbur (în această fază, femininul devine masculin), Barbul (prin disimilarea celor doi -r- din forma anterioară), singura formă atestată atunci fiind Barbur (într-o baladă populară bulgărească). Deși etimologia lingvistului român nu a fost contestată direct, i-a fost opusă ideea generală că în onomastica românească nu este posibilă continuitatea unor vechi nume romane, în principiu, din motive de ordin religios. S-a trecut însă prea ușor cu vederea peste cîteva elemente esențiale pentru onomastica noastră veche. Este binecunoscut faptul că originile creștinismului la români trebuiesc căutate în perioada stăpînirii romane în Dacia; organizații religioase creștine au existat și pe teritoriul patriei noastre chiar înainte de anul 271 (interesante mărturii în acest sens la autori ca Tertulian, Origene sau chiar cele cîteva inscripții creștine din centrul Transilvaniei), iar după părăsirea Daciei de către administrația romană (ceea ce n-a însemnat însă și ruperea contactului cu latinitatea), regiunile din nordul Dunării ofereau cu siguranță creștinilor cel puțin garanția libertății cultului. O serie de termeni bisericești ca dumnezeu, cruce, păgîn etc. sînt dovezi sigure că o bună perioadă de vreme cultul se oficia în latină, limbă din care au pătruns la noi și o serie de nume personale, răspîndite și impuse de biserică începînd cu sec. 4. Este exclus ca, în aceste condiții, unele nume creștine, devenite deja populare și frecvente, datorită cultului martirilor și sfinților, să nu fi dăinuit după impunerea ritului bisericesc slavon și, de ce nu, chiar pînă în zilele noastre. Se pare că din această categorie, într-adevăr nu prea bogată, face parte și Barbu. La romani cognomenul Bârbarus este atestat încă din epoca lui Augustus (după cum reiese din izvoarele latine,
59
BARBU
numele era purtat chiar de consuli — în anii 71, 99, 157 etc.). Nu apare însă Barbara, lipsă suplinită de izvoarele grecești: mase. Bărbaros, fem. Barbara. în onomasticonul creștin sînt cunoscuți doi martiri Barbarus și o martiră Barbara, al cărei vechi cult este răspîndit în toată Europa. Din punct de vedere onomastico-religios există deci posibilitatea continuității lat. Barbarus, Barbara. Rămîne de probat și continuitatea lingvistică, adică existența reală a unor forme care să se încadreze în evoluția normală a cuvintelor de origine latină. Și într-adevăr, cercetarea antroponimici noastre documentare și chiar contemporane scoate în evidență existența acestor forme vechi, mărturii sigure ale unor perioade trecute de evoluție a limbii (deosebit de utilă s-a dovedit a fi toponimia, care are capacitatea de a păstra, uneori nealterate, forme arhaice dispărute de mult din limbă sau antroponimic). Barbar apare ca nume personal într-un pomelnic nedatat din orașul Deva (inscripție pe lemn) și poate fi dedus din toponimul Bărbăreștî, numele unui fost sat moșnenesc din Oltenia (pe actul din 1551 în care este atestat toponimul este făcută o mențiune deosebit de interesantă în ceea ce privește identitatea dintre Barbar și Barbul: originalul după care se făcuse traducerea documentului se afla la doi moșneni din Bărbăreștî, „la un Ion... și la un Barbul“, ultimul fiind probabil, după cum reiese din calitatea lui de păstrător al actului de proprietate, un descendent al lui Barbar, de la care și-a luat satul numele). Barbor este atestat prin derivatul Barborică, actualmente nume de familie. Forma Barbur, pe care și-a sprijinit teoria LA. Candrea, apare și în toponimul Bărbureaua. Și în sfîrșit Barbul, forma cea mai frecventă și cea mai veche în documentele noastre (dovadă că în momentul apariției primelor noastre acte, evoluția numelui se încheiase de multă vreme) apare încă din anul 1389, cînd un jupan cu acest nume făcea parte din sfatul domnesc (pînă la 1500, în Țara Românească mai sînt atestați: Barbul paharnic, în sfatul domnesc — în 1431 și 1436, Barbul, cu proprietăți în jud. Gorj — în 1451, Barbul jupan din jud. Prahova — în 1492 și 1493 și — cunoscutul Barbul ban „craiovesc" — între 1494—1500). Pentru feminin apar formele Barbura (într-un pomelnic din 1794 al bisericii din Drăgășani, scris de Dionisie Ecleziarhul și chiar astăzi, ca nume la carașoveni, a căror antroponimic are un pronunțat caracter tradițional) și Barba, în documente din anii 1578 și 1585 (fiica lui Barbul vornic). Deosebit de interesante sînt și formele atestate la sîrbi, croați și bulgari: Bârbarej, nume de familie din sec. 14, Barborici, nume de familie din sec. 13, Barbulovîci, nume de familie actual și bg. Bărboi, o formă disimilată dintr-un mai vechi Barbor. Existența tuturor acestor forme amintite constituie un serios argument în favoarea originii latine a lui Barbul; mai mult chiar, se poate presupune ca etimon mase. Barbarus, nume de martiri înscriși în onomasticonul creștin, al căror cult a fost probabil părăsit odată cu introducerea ritului grecesc. Celebrarea martirei -> Barbara, nume continuat la noi de Barbura, a însemnat totdeauna un sprijin serios pentru formele de masculin; faptul că numiții Barbu își sărbătoreau ziua onomastică de Sf. Varvara sau Barbara este o dovadă clară a faptului că, în conștiința populară, Barbara, Varvara, Barbur, Barbura și Barbul erau considerate ca făcînd parte din aceeași familie. Un ultim argument în sprijinul originii latine este existența sărbătorii populare Bârbura, în ziua de 4 decembrie, cînd calendarul bisericii ortodoxe o celebrează pe sfînta mucenică Varvara (o veche creație românească de la numele
BARTOLOMEU
60
pers. Barbura, este vb. a îmbărbura, „a face semnul crucii pe fruntea, bărbia, obrajii (copiilor) cu sucul roșu ce-1 conțin barburele (căline) în ziua de Sf. Barbara, ca să nu se îmbolnăvească de vărsat (bubat)". Deosebit de importante în probarea vechimii și răspîndirii unui nume sînt numărul și frecvența derivatelor; cu cît un nume este mai vechi, mai răspîndit și frecvent, cu atît numărul derivatelor sale este mai mare. Tema mase. Barb-, în combinație cu un număr de peste 20 de sufixe este una dintre cele mai productive în onomastica noastră. Iată de exemplu o parte dintre aceste derivate: Bărban, Bărbău, Bărbel, Barbeș, Bărbescu, Bărbică, Bărbior, Bărbocea, Bărbon, Bărboiu, Bărboncea, Bărbuc, Bărbucea, Bărbui, Bărbuică, Bărbuicea. Uneori greu de deosebit de formele care aparțin temei Barb-, în antroponimia noastră apar și nume care au la bază subst. rom. barbă. Singurul criteriu eficient de separare a acestora este distingerea (nu totdeauna posibilă) a valorii de nume de botez sau de poreclă pentru fiecare caz în parte. Rațiunea acestui deziderat este lesne de înțeles: mai ales în secolele trecute, numele de botez (actualele prenume) formau o categorie relativ limitată de către biserică și tradiție și din care, în principiu, erau excluse poreclele. Dacă o poreclă Barbă, moștenită sau căpătată în cursul vieții, este un lucru normal, un nume Barbă dat unui copil, prin botez, pare cu totul anormal. Avînd în vedere aceste fapte putem considera că Barbă, Barbă-n deal, Barbă-geamănă, Barbă-rasă, Bărbosu etc. sînt porecle românești de la barbă și fără nici o legătură cu Barbu(l). Deosebit de interesant în acest context al supranumelor este vechiul nume românesc Bărbat, considerat a fi o creație românească de la bărbat, cu sensul de „viteaz" (așa cum apare într-o variantă a Mioriței: „cîini mai bărbați"). în sec. 11, Bărbat era numele unui vlah din Serbia, iar la 1279 apare în documentele vremii un voievod român cu acest nume (frate cu Litovoi și conducător al unei formații statale din nordul Olteniei între c. 1273 — 1290); în toponimie apar Bărbăteni, Bărbătești (locuitorii satului gorjan păstrează și astăzi, prin tradiție, amintirea’ descendenței lor din neamul unui viteaz Bărbat) sau Rîu Bărbat. Numele românesc are suprinzătoare corespondente în toate regiunile romanice: în Italia, Barbato (de aici și numele Barbat al celor două sate din Dalmația), în Franța Barbat (vechi supranume păstrat șl în toponimele Barbazan și Barbazange „domeniul lui Barbatus"), în Spania, Barbato și hidronimul Rio Barbato, corespondentul perfect al lui Rîu Bărbat din Hațeg. Cu siguranță că toate aceste forme romanice continuă un vechi cognomen roman Barbatus (încă din anul 449 î.e.n. este cunoscut un consul Marcus Horatius Barbatus), bine atestat și în inscripțiile romane din Dacia. L-am amintit aici pe rom. Bărbat, întrucît chiar lat. Barbatus este un derivat de la barba (vechii romani purtau și ei barbă, fiind de multe ori numiți barbati; se pare că bărbierii au venit la Roma din Sicilia în jurul anului 300 î.e.n., dar obiceiul de a rade barba s-a răspîndit încet (primul roman care se rădea zilnic ar fi fost Scipio Aemilianus, fratele învingătorului lui Hannibal).
Bartolomeu
Extrem de rar în onomastica noastră contemporană, Bartolomeu corespunde unui vechi nume pers. Bartalmaj de origine arameeană (făcînd parte din familia limbilor semitice, arameeana este limba care a înlocuit din sec. 4 î.e. .. vechea ebraică din Palestina), redat în greaca N. T.
61
BASARAB
prin Bartholomâios și purtat de unul dintre cei 12 apostoli. Cum numele arameean, un compus cu Z>ar„fiu“, înseamnă „fiul lui Talmaj", personajul biblic a fost identificat de către unii cercetători cu ->Natanael (într-unul din pasajele evanghelice acesta apare în locul lui Bartholomâios), care ar fi purtat numele Nathanael bar Talmaj „Natanael fiul lui Talmaj". Deși își găsește un corespondent perfect într-un nume ebraic biblic redat în Vulgata (traducerea latină a Bibliei făcută de Hieronim între 390—405) prin Tholmai sau Tholomai, Talmaj rămîne incert din punct de vedere al semnificației originare (printre diferitele ipoteze propuse amintim apropierea de ebr. telem „brazdă"). Formele latinești ale numelui ebraic au putut fi influențate de un cunoscut nume pers. gr. Ptolemaios. Deși există unele dificultăți de ordin cronologic, numele ebraic și cel grecesc au fost puse în legătură: Tolmay ar fi devenit la egipteni *Ptolomay (p- este articol în egipteană), forma grecească Ptolemais explicîndu-se probabil prin etimologie populară (a fost considerat drept o formație din polemos, sau ptolemos „război"). Răspîndit mai ales în apusul Europei prin intermediul lat. Bartholomaeus, numele ajunge și la noi datorită influenței bisericii latino-catolice, exercitată mai ales în Transilvania (numele era folosit de maghiari și sași, iar în Polonia, răspîndit încă din sec. 13, avea o serie bogată de hipocoristice). Apariția în vechile documente din Moldova și Țara Românească a unor forme ca Bart, Barta, Bartoș, Bărtoc, Barta, Bertea ^astăzi nume de familie, dovedește că numele era folosit și de români. în Țara Românească, prima atestare datează din 1483, cînd apare un Barta Patru, stăpîn în fostul sat Bărtcovești, jud. Mehedinți. Prin intermediul calendarului ortodox este cunoscută la noi forma Vartolomei (cu aspect fonetic slav, ca și Hortolomei). • Alb. Bar-tolome, germ. Bartholomaeus (hipoc. Bartel, Maus), engl. Bartholomew, sp. Bartolome, it. Bartolomeo, Bartolo, fr. Barthelemy, Barthel, Meus, scoțian Pariau, oland. Bartholomeeus, Meeus, magh. Bertalan (hipoc. Bartal, Bartales, Barto, Bartok, Bera, Bertok etc.), pol. Bartolomiej (hipoc. Bart, Bartys), rus. Varfolomei. O Bartolome Esteban Murillo, pictor spaniol; Bela Bartok, compozitor, pianist, muzicolog și folclorist maghiar.
Basarab
Vechi și celebru în istoria noastră, Basarab sau Basaraba (aceasta pare a fi forma primară) este atestat frecvent și neîntrerupt, ca supranume și apoi ca nume de familie, din perioada celor mai vechi documente și pînă astăzi. Locul și importanța Basarabilor în istoria Țării Românești a atras în mod firesc asupra lor atenția multor lingviști și mai ales istorici români ori străini. Destul de numeroase, ipotezele privind originea și semnificația inițială a lui Basarab (ă) se aseamănă doar în ceea ce privește faptul că numele a fost considerat drept rezultat al unei compuneri; segmentarea elementelor constitutive, originea și sensul acestora sînt aproape în toate cazurile diferite. Iată un exemplu cum a fost segmentat numele: Basa-rabă', Ba-sarabă; Bas-ar-aba și Basar-aba. Elementele componente presupuse au fost considerate de origine traco-dacică (deci numele sau numai o parte a lui ar aparține substratului), persană (prin intermediar turanic), veche germanică sau pecenego-cumană. Dat fiind interesul mai mare pe care îl prezintă, vom prezenta pe scurt în cele ce urmează doar două dintre ipotezele propuse pînă acum. Cea dintîi aparține lui B. P. Hasdeu și face obiectul unei foarte întinse, documentate și intere-
BASARAB
62
sânte demonstrații din Etymologicum magnum romaniae. Eruditul savant român din secolul trecut afirmă chiar de la început că „Basarabă este cuvîntul cel mai important din întreaga limbă istorică a românilor". Con-siderînd că „Basarabii n-au fost o familie, ci o castă", autorul încearcă să refacă istoria acesteia, pe care o vede întinzîndu-se pe o lungă perioadă de vreme, din epoca dacilor dinaintea cuceririi romane pînă acum cîteva secole. Din punct de vedere lingvistic, Basarabă este o „compozițiune din titlul ban și din numele de familie Sarabă". Pe ban, a cărui prezență în limbă română s-ar datora cumanilor și pecenegilor, îl pune în legătură cu zendicul van „posesor, stăpîn, bărbat ilustru" — cuvîntul fiind deci de origine persană. Sarabă este considerat de origine traco-dacică; avînd sensul inițial de „cap", cuvîntul s-a păstrat în limba română, spune B. P. Hasdeu, nu numai prin numele propriu în discuție, ci și prin cuvîntul comun năsărîmbă „nerod, neghiob, fără cap". Sarabii, cunoscuți vecinilor ca arabi sau arapi, ar fi constituit, încă din vremea lui Buerebista, casta nobilitară și sacerdotală a dacilor din care s-au ridicat Decebal, cinci împărați ai Imperiului roman, iar mai tîrziu, asumîndu-și titlul de Ban (deci Bansarabă, apoi Basarabă), numeroșii domni ai Țării Românești. A doua încercare etimologică, aparținînd unui lingvist maghiar, pledează pentru originea pecenego-cumană a numelui Basarabă. Dar mai întîi cîteva informații istorice absolut necesare.
Cumanii, popor nomad din familia turanică, ramura turcică, sînt prezenți în sec. 11 — 12 între Dunăre și Volga; după 1223, o parte dintre ei s-au așezat în cîmpia Dunării și Ungaria, unde au fost asimilați de populația locală. Pecenegii, de aceeași origine ca și cumanii, sînt semnalați în sec. 9 în Moldova, de unde se împrăștie în Țara Românească, Dobrogea și Transilvania, regiuni de unde făceau dese incursiuni în Imperiul bizantin. Limba acestor populații, destul de puțin cunoscută, este refăcută, cu mijloace lingvistice, pe baza unui Codex cumanicus și a comparațiilor cu limbile turcice actuale. Conform ultimei interpretări amintite, numele Basaraba ar putea fi un compus din elementul final aba „tată" și verbul bas „a pune piciorul, a păși, a sta pe...". Derivate verbale frecvente în limbile turcice, participiile basan, basar, bastîc, basmiș etc. sîni prezente în antroponimia turcică sub forme ca: Atbasar, Becbasar, Coibasar, Izbasar, Taibasar, Tocbasar, Ulbasar (ca element secund de compunere), Basa-rogul și chiar Basar. în acest context se poate accepta un *Basar-aba^ cu sensul „tată cuceritor, tată conducător". Un loc important ocupă în argumentația lingvistului maghiar numele Tugomir sau Thocomer, purtat de tatăl primului Basarab din istoria Țării Românești. Refuzînd, din motive fonetice, orice legătură cu slavul Tihomir, autorul consideră că acest nume este tot de origine turcică și îl apropie de Toctămir sau Toc-timir sau Toctomer (un „țar tătar Toctomer" este atestat, la 1295, în vechile anale rusești). Am mai putea adăuga tot aici existența numelui de familie bulgăresc Basarov (explicat pe baza cuvîntului regional, de origine turcică, basar „care apasă pe ceva, care presează"), a numelui de familie ser. Basar și a toponimului Basari din Macedonia, probabil de aceeași origine. Atestat documentar încă din sec. 13, în sud-vestul Transilvaniei, și din sec. 14 în Țara Oltului, numele Basarab(ă) a fost purtat de numeroși domnitori ai Țării Românești. Primul dintre aceștia este Basarab I (1310 — 1352). Urmează nepotul acestuia, Vladislav I (sau Basarab, baron de Făgăraș), între 1364 — 1377, apoi Basarab cel Mare
63
BELIZARIE
sau Vlad Dracul (1436 — 1447), Basarab al II-lea (1442 — 1443), Basarab cel Bătrîn sau Laiotă (1473 — 1477), Basarab cel Tînăr sau Țepeluș (1477 — 1481; 1481 — 1482), Neagoe Basarab (1512 — 1521), seria încheindu-se cu un descendent al Craioveștilor (ca și Neagoe), Matei Basarab (1632 — 1654). Devenit prin aceștia nume de mare prestigiu al istoriei noastre, Basarab face acum parte dintre prenumele românești, considerate foarte moderne, a căror alegere se explică tocmai prin capacitatea lor de evocare a trecutului glorios al neamului.
Beatrice [beatris]
Prenume feminin modern, împrumutat recent pe cale cultă, din onomastica apuseană, Beatrice reproduce numele pers. lat. Beatrix, format pe baza adj. beatus, beata, „fericit, fericită" (din aceeași familie fac parte și neologismele beatitudine, a beatifica). în țările catolice numele este calendaristic și amintește o Beatrice, martiră în 303. Răspîndit astăzi în toată Europa, numele are grafii puțin deosebite în rusă (Beatrisa), în magh. (Beatrix). Cu siguranță că o cauză a răspîndirii numelui în epoca modernă este și strălucirea pe care o capătă numele prin Beatrice Portinari din Divina Comedie a lui Dante Alighieri.
Belizarie
Prenumele masculin Belizarie, rar în epoca contemporană, pare a fi singurul nume de origine tracică care apare în onomastica noastră (în ultima vreme i se adaugă și Decebal). Trebuie să atragem însă imediat atenția asupra faptului că nu este vorba de o moștenire din fondul lingvistic autohton preroman, ci doar de un împrumut nu mai vechi de sec. 17. încadrată în familia limbilor indo-europene, limba tracă, dispărută la finele epocii antice, este cunoscută astăzi numai din resturi disparate (cuvinte comune izolate, nume proprii și cîteva fraze din inscripțiile frigiene). Printre numele proprii tracice apare și acest Belisarius (forma latină) sau Belisarios (forma greacă), numele unui distins general bizantin (c. 505—565) din timpul lui lustinian, învingătorul vandalilor și al ostro-goților. Generalul bizantin nu este de fapt singurul trac celebru, el face parte dintr-o lungă serie de mari personalități de origine tracică care au avut un rol deosebit în lumea elenistică și romană: Spartacus, Maxi-minus Thrax, Claudiu al II-lea, Liciniu, Iulian Apostatul, Marcian, Vita-lian, Iustin, lustinian etc. Filologii care s-au ocupat de studiul limbii trace sînt de acord că Belisar- este un nume compus, bimembru, divergențele între specialiști apărînd numai în ceea ce privește explicarea elementelor componente. Elementul secundar, -saro, -sarios apare și în alte nume proprii: Sarula, Sarbalos, Saratokos ( ->și Basarab). El a fost interpretat ca avînd sensul de „lance” (apropiat de vechiul indian garu), „cap" (prin comparație cu avesticul sâro, vechiul indian giras și gr. kara) sau a fost încadrat în familia unei posibile rădăcini *K'er „a crește, a face să crească, a hrăni" (alături de cuvintele armene ser „descendență, rasă, neam", serem „nasc", serim „sînt procreat, descind din, cred", serm „sămînță", gr. koros „vlăstar, copil", lat. ceres, procerus, creo, cresco etc.). Din rațiuni fonetice și semantice, ultima soluție pare cea mai plauzibilă.
BENEDICT
64
Formele mai vechi atestate la noi, Velisarie, Velisarea, Vălisari, Velisar, sînt cu siguranță datorate influenței neogrecești, pe cînd actualele Beli-zarie, Belisarie sau Belisar reprezintă împrumuturi recente culte din istoria bizantină.
Benedict
Prenumele mase. Benedict — corespondentul fem. Benedicta nu pare folosit la noi — reproduce cognomenul lat. Benedictus, atestat sporadic și în epoca precreștină. Numele avea semnificația clară, întrucît corespunde participiului benedictus de la benedico, benedicere (compus din bene „bine" și dico, dicere „a zice, a vorbi"), verb care în latina clasică însemna „a zice de bine, a aprecia, a lăuda". Benedictus, devenit nume independent, s-a bucurat de mare favoare printre primii creștini, fenomen care se explică prin noile semnificații ale vb. benedicere, devenit termen consacrat al lexicului creștin. Trebuie să amintim însă că binecuvântarea, ca și blestemul, sînt vechi concepții magice care apar, la multe popoare din vremuri foarte îndepărtate. Concepută inițial ca o forță, concretă și aproape independentă, care trece de la părinte la fiu (transmiterea se putea realiza printr-un semn al mîinii, prin cuvînt sau printr-un dar), binecuvîn-tarea începe să fie considerată ca un atribut al divinității. Așa se face că termenul gr. eulogein (compus din eu „bine" și legein „a zice", cu semnificație inițială identică cu a corespondentului latin), traducîndcuvîntul ebraic biblic barak, capătă sensul special de „binecuvîntare a lui Dumnezeu". Prin calc lingvistic lat. benedicere preia noul sens al lui eulogein \ la fel au fost formate și blagosloviti în vechea slavă și apoi a binecuvînta, în română. Devenit nume calendaristic (amintirea unui sfînt Benedictus este păstrată de ordinul călugăresc al benedictinilor, înființat de acesta în anul 529), Benedictus este foarte răspîndit la catolici în apusul Europei (a fost purtat de 16 papi); în anumite situații, numele în discuție poate fi și o „latinizare", prin traducere, a ebr. Baruch (cunoscutul filozof materialist olandez Benedict Spinoza se numea Baruch). Deși numele apare și la ortodocși (Venedict), formele atestate în documentele noastre, încă din sec. 12 — 13 sînt datorate influenței latino-catolice, manifestată destul de puternic, prin intermediar maghiar, săsesc sau croat, în Transilvania și Banat. Atestate și în Moldova (aici nu trebuie neglijată nici influența poloneză) și Țara Românească, începînd cu sec. 15, Benedict, Benedic, Benetic, Benetiuc, Bena, Bene, Benea, Benic, Beniuc, Benici, Benilă, Bencea, Bencu, Benta, Bențe(a) etc. au fost purtate și de români și au pătruns și în toponimie.®Engl. Benedick, fr. Benoit (benir „a binecuvînta"), it. Benedetto, Benedetta, sp. Benito (bendecir [-sir]- „a binecuvînta"), germ., oland. Benedictus, magh. Benedek, Benedikt, Benedikta (cu hipoc. Beda, Bede, Beke, Bence, Benco, Bende, Bene, Beni, Benko, Benyo etc.), ser. Benedik, Benedikt (cu hipoc. Benea, Bene, Beno, Benko etc.), pol. Benedykt, rus. Benedikta, Venedikt, Venedikta etc.
Beni am in
Puțin folosit în onomastica noastră contemporană, Beniamin reproduce un vechi nume ebr. Benyamin, atestat în V.T. Numele a fost purtat de ultimul și cel mai iubit dintre cei 12 fii ai lui lacob care, așa cum se relatează în cartea Genezei, s-ar fi născut în timpul călătoriei de la Betel la Efrata;
65
BERNARD
mama sa Rachela moare imediat după naștere, nu înainte însă de a-i pune copilului numele -> Benoni, „dar tatăl său l-a numit Beniamin'. Purtat și de unul dintre triburile israelite, numele Beniamin a fost interpretat în diverse moduri. Prima și cea mai veche ipoteză este cea biblică, după care Benyamin ar însemna „fiul dreptei" (în Vulgata, „filius dex-terae"). Cum „dreapta" simboliza norocul și fericirea, unii comentatori ai textelor ebraice explicitează vechea interpretare prin „fiul norocului, al fericirii". Apropierea, încercată recent, de numele asirian Minijamini duce la aceleași rezultate, deși n-ar fi exclus ca numele ebraic să fie mai vechi și modificat în Babilon în ceea ce privește partea inițială, Ben „fiu”, în legătură cu numele tribului, Benyamin a fost interpretat și ca „fiu al sudului" (partea dreaptă indicînd sudul). Descoperirea recentă a inscripțiilor cuneiforme de la Mari (veche cetate în Siria răsăriteană, pe Eufratul mijlociu), datînd din sec. 20 — 17 î.e.n., ar face posibilă apropierea lui Benyamin de numele unui războinic trib nomad Banuyamina, atestat în tăblițele care formau arhiva statală a regelui Zimrilim, învins de Ham-murabi. Numele din V. T. este folosit în apusul Europei încă din sec. 4, dar ceva mai frecvent devine de abia după Reformă. Ca o urmă a legendei biblice, în unele limbi occidentale, numele personal a devenit chiar cuvînt comun (fr. benjamin, it. beniamino} cu sensul „mezin, fiu preferat, persoană preferată". Intrat la noi prin intermediar slav din greacă (Beniamin) numele apare, foarte rar, cu cîteva secole în urmă sub forma Veniamin, fem. Veniamina; forma actuală Beniamin este de proveniență apuseană și continuă, pe cale cultă, lat. Beniamin. • Engl. Benjamin (hipoc. frecvent Ben), fr. Benjamin (hipoc. Jamin, Jamine), it. Beniamino, sp. Benjami, magh. Benjamin, Benjamina, bg., rus. Veniamin (hipoc. Vinea, Mina etc.). O Poetul Benjamin Fundoianu, fizicianul american Benjamin Franklin, compozitorul Benjamin Britten etc.
Bernard
Prenume rar folosite în onomastica noastră contemporană, Bernard, fem. Bernarda, reproduc un vechi nume pers, germanic atestat încă din sec. 7 în Franța sub forma Berinhard. Dacă specialiștii sînt de acord în unanimitate că este vorba de un nume compus cu elementul -hard „tare, puternic", dificultățile și soluțiile divergente apar în ceea ce privește prima parte, Bem-. Ipoteza cea mai acceptabilă apropie acest element de cuvîntul vechi germ, de sus bero „urs" (germ, bar, engl. bear), prezența sunetului -n- (Berinhard sau Bernhard) explicîndu-se fie prin vechiul nordic bjorn (Bjorn este un cunoscut prenume suedez actual), fie prin ir-o formă ca-zuală bem. Semnificînd la origine „urs puternic", Bernhard s-ar încadra astfel într-o lungă serie de anlroponime formate de la nume de animale, frecvente la multe popoare (la noi. actualele nume de fam. Ursii, Lupii etc.). Interesant de remarcat este faptul '/ă numele ursului, de care se leagă vechi credințe, obiceiuri și legende, era tabu la popoarele germanice și slave: denumirea indo-europeană a animalului, *rksos (de unde lat. ursus, gr. ârktos, sanscr. rksas etc.) nu apare la germani si slavi, care foloseau diferite epitete pentru a-1 numi (ened. bear, germ, bar, nordicul bjorn înseamnă în realitate „brun, cafeniu", iar rus. medvedi etc., „cel care mă-nîncă miere"). Bernaldinus sau Bernardus apar în documentele moldovenești încă din sec. 15, dar numele era purtat de un străin. Formele Bar-uat, Bărnat, Bîrnat, Bernat, care apar după 1500, începuseră să fie pur
BERTA	66
tate și de români, probabil sub influența maghiară sau săsească. Actualele Bernard, Bernardin, Bernardina, rare la noi, sînt forme de proveniență apuseană. • Fr. Bernard (hipoc. Bernat, Bernardin, Bernadette), germ. Bernhard(t), it., sp. Bernardo, oland. Beernaert, magh. Bernat, Ber-narda, Bernadette, scr. Brnard, Berne. O Scriitorul preromantic francez Bernardin de Saint-Pierre, autorul cunoscutelor romane Paul și Virginia și Coliba indiană.
Berta
Prenumele feminin Berta provine dintr-un vechi nume germanic Bertha, format din adj. berht „strălucitor, glorios" (este cunoscută și forma de masculin Bertho}. Cuvîntul germanic a fost folosit des la compunerea altor nume foarte cunoscute: Bertold (cu wald „stăpînire"), Bertrand (cu rând „scut”), Albert și Adalbert (cu adal „nobil"), Gilbert (cu gisil „garanție"), Herbert (cu hari „armată"), Hubert (cu hugh „inteligență"), Robert (cu hrod „vestit, glorios”) etc. împrumutat recent din apusul Europei, rom. Berta este și un hipocoristic obișnuit pentru femininele terminate în -berta (Alberta, Roberta etc.). Bertina poate fi considerat ca derivat din Berta dar și hipocoristic pentru Albertina, Robertina. • Engl., germ. Bertha, fr. Berthe, it., magh.; rus. Berta etc.
Bianca
Prenume feminin modern destul de frecvent astăzi, Bianca este un împrumut pe cale cultă din italiană, unde numele are semnificație clară, întrucît corespunde adj. bianco „alb" (formele masculine Bianco, Bianchi sînt cunoscute nume de familie). Numele de culori, în special alb (->Alba) și negru sînt foarte frecvente și vechi în onomastica multor popoare, funcția lor inițială fiind aceea de supranume sau poreclă, atribuită ca o aluzie la culoarea pielii sau a părului (la noi, Albu, Negru și numeroase derivate de la acestea sînt frecvente nume de familie). • Engl. Bianca, fr. Blanc, Blanche, germ. Blanka, sp. Bianca, magh. Blanka, Bianka. □ Răspîndirea numelui în epoca modernă a fost favorizată probabil și de literatură; Bianca este cunoscut la noi din lirica eminesciană, Blanche din Aventurile ultimului Abencerage, romanul lui Chateaubriand, drama lui V. Hugo Begele petrece.
Bogdan
Din nou la modă astăzi, Bogdan — arareori apare și fem. Bogdana, este un vechi și cunoscut nume de origine slavă. Compus din elementele bog „dumnezeu" (vechi cuvînt slav înrudit cu vechiul iranian baga și vechiul indian bhaga, al cărui sens inițial era „noroc, reușită") și dan „dat" (deci sensul compusului este „dăruit, dat de Dumnezeu"), Bogdan se încadrează în seria numelor teoforice, fiind identic ca semnificație cu ebr. Jonathan, gr. Theodoros, Theodotos, lat. Deodatus, fr. Deodată Dieudonne etc. De fapt, majoritatea specialiștilor sînt de acord că Bogdan este un calc după gr. Theodoros (-> Tudor) sau Theodotos. Cele două elemente de compunere erau destul de frecvente în trecut, unele compuse cu bog- păstrîndu-se și astăzi în onomastica diferitelor popoare slave: Bogumil (+mil „plăcut"), Bogoslav (+slav „slavă") etc. La slavii răsăriteni numele este atestat destul de tîrziu, în 1385. în Ucraina devine frecvent către 1500 (lipsește
67
BONIFACIU
din pomelnicul de la Horodiște din 1484) și frecvența lui crește pînă la finele sec. 17; urmează o perioadă de regres, pînă la jumătatea sec. 19, cînd este reintrodus. Atestări mult mai vechi ale lui Bogdan apar în izvoarele poloneze (din 1136) sau sîrbo-croate (din sec. 11-13). Unii specialiști au considerat că prezența numelui la români poate fi explicată prin influența sud-slavă. într-adevăr în Țara Românească, în mod logic, numele este mai vechi decît anul 1392 cînd apare atestat în documente satul Bogdănești din jud. Vîlcea (ca nume pers. Bogdan apare de abia în 1469). Dar mult mai vechi sînt atestările numelui în Maramureș (cele dintîi atestări de pe întreg teritoriul românesc, în jurul anilor 1200-1235), Transilvania și Moldova (vechile sate Bogdăneasa, Bogdănel, Bogdănești și cunoscutul Bogdan — primul domn al Moldovei) unde nu poate fi vorba de o influență sud-slavă. Așa stînd lucrurile, Bogdan ar putea fi considerat fie un vechi împrumut comun din epoca primelor contacte cu slavii (cînd nu se poate vorbi de bulgari, sîrbi, croați sau ucrainieni), fie o influență separată a onomasticii slave răsăritene (în nord) sau a celei sud-slave în sud. Din sec. 16 sînt cunoscute și formele abreviate Bogda, Bogde, Bogdea (a fost detașată terminația -an, considerată sufix). Este interesant de observat că deși necalendaristic, Bogdan a rămas în uz la noi, ca și la popoarele slave, probîndu-și astfel vechimea și valoarea sa tradițională. Ceva mai rar folosit în ultimele 2-3 secole, numele este în epoca noastră din nou la modă, lucru motivat prin capacitatea sa de evocare istorică. în Banat, cuv. bogdan este folosit cu sensul de „copil", ca și în rusă, „copil nebotezat" sau ucraineană {bohdan „copil nelegitim"). Dacă amintim că, în unele regiuni, orice copil este numit înainte de botez Bucur, am putea explica cuvîntul comun bogdan în același fel: nume propriu devenit comun (exemple de acest fel sînt nenumărate). O Bogdan I (c. 1359-1365), prim domn de sine stătător al Moldovei, întemeietor al dinastiei Bogdăneștilor (după numele acestuia, turcii numeau Moldova Bogdania, iar pe moldoveni, bogdani}, Bogdan al II-lea (1449 — 1451), Bogdan al III-lea (1504-1517), Bogdan (1568 — 1572), fiul lui Al. Lăpuș-neanu. Filologul, istoricul și scriitorul Bogdan Petriceicu Hasdeu.
Bonifaciu
Rar la noi, Bonifaciu reproduce numele pers. lat. Bonifatius, atestat destul de tîrziu, în sec. 4 și considerat de bun augur de către creștini. Format de la adj. bonifatus (un compus din bonus, -a, -um „bun" și fatum „destin, soartă") numele avea semnificație clară: „norocos, fericit", fiind astfel sinonim cu ->Beatrice, Felix etc. Explicarea prin adj. bonifatus (și nu bonifacies, compus cu facies „față", cum au propus unii specialiști) este susținută de faptul că lat. bonifatus era tradus în glosarele latine ale imperiului tîrziu prin gr. eumoiros „cu bun destin, norocos". Cum se explică atunci forma Bonifacius? în epoca în care apare numele, o parte din sunetele latinei clasice își schimbaseră pronunțarea; printre acestea t (urmat de -i) se pronunța -ț (în inscripții acest sunet este redat prin -tsi). La fel se pronunță însă și -c urmat de -i. Deci pronunțarea curentă boni-fațiu (s) putea fi redată grafic prin Bonifatius, dar și prin Bonifacius. Păstrată în onomastica apuseană, ultima formă a ajuns și la noi, în epoca modernă, pe cale cultă. Mult mai vechi sînt însă formele Bonifatie, Boni-
BORIS
68
fatia, Bone (a), venite la noi din greacă (Boniphâtios), prin intermediar slav. • Engl. Boniface, fr. Boniface, it. Bonifacio, magh. Bonifac, bg. Bonității (hipoc. Bonio), rus. Bonității (hipoc. Bonea) etc.
Boris
Nume vechi și de tradiție la popoarele slave, Boris este interpretat de către specialiști în două moduri, esențial opuse. Acei care pledează pentru originea slavă îl consideră un vechi hipocoristic al unor nume compuse cu un prim element bor- „luptă, a lupta", ca Borislav ( 4- slav „slavă"), Borimir (+mir „pace, lume" sau „vestit"). A doua interpretare îl consideră pe Boris de origine turcică (a fost pus în legătură cu un cuvînt mongolic bogori „mic") și îl apropie de numele cneazului bulgar Boris sau Bogoris (852 — 889), cel care în anul 865 adoptă creștinismul de rit bizantin și iși ia numele de ->Mihail (după numele împăratului bizantin Mihail). Foarte răspîndit și frecvent în bulgară, sîrbo-croată, rusă, ucraineană, poloneză (atestat din sec. 12), numele își datorează popularitatea cultului unui martir rus, fiul Iui Viadimir col Mare, mort în anul 1015 și canonizat în 1021. (Alături de Glob, Boris este primul sfînt slav). La noi numele este destul de rar; mult mai vechi și frecvente au fost: Bora, Bore, Borea, Borcea etc., la origine hipocoristice slave (din Borimir, Borislav etc.) preluate de români. La bulgari, ruși etc., unde numele este frecvent, este cunoscută și forma feminină Borisa. □ Viața cunoscutului țar al Rusiei, Boris Godunov, a inspirat cunoscutele creații ale lui A. S. Pușkin și M. P. Musorgski.
Brăduț
Prenumele masculin actual Brăduț este cu siguranță o creație a onomasticii românești. Vechi și destul de frecvente, Brad, Bradea, Brădel etc. sînt derivate de la numele pers. Bradu (sporadic, apare și astăzi ca prenume), la origine un supranume creat de la subst. brad. Prezența numelui acestui arbore în onomastică (și nu numai la noi) trebuie pusă în legătură cu valoarea simbolică a bradului, considerat „pom al vieții", element de importanță deosebită în numeroase credințe și obiceiuri și motiv renumit al liricii noastre populare. Cît privește subst. brad, acesta face parte din fondul lingvistic autohton traco-dacic și a fost pus în legătură de către specialiști cu albanezul breth.
Brigita
Prenume feminin, recent introdus în română pe cale cultă, Brigita este un vechi nume de origine celtică (triburi din grupul popoarelor de limbă indo-europeană, celții sau galii, formau în mileniul 1 î.e.n. majoritatea populației de pe teritoriile actuale ale Franței, Belgiei, Elveției, nordul Italiei și al Spaniei, Britania și Irlanda). Atestat în irlandeza medie sub forma Brighid (dintr-un mai vechi Brigit) numele a fost pus în legătură cu zeița Brigantia (forma atestată a numelui este latinizată), un fel de ■M inerva a celților. Pe baza comparațiilor cu medio-irlandezul bri (acu
69
BUCUR
zativ brig) „colină, trecătoare" și galicul -briga (cunoscut ca element de compunere a multor nume de locuri), numele zeiței celte pare să fi avut înțelesul de „înaltă, măreață". Cultul uneia dintre cele mai cunoscute sfinte Brigite (cea de origine scoțiană, moartă în 523) este foarte popular la irlandezi care denumesc luna februarie mi na feile Brighde „luna sărbătorii Brigitei". Forma adoptată în română, Brigit sau Brigita, pare a proveni din franceză. • Fr. Brigitte, it. Brigida, germ. Brigitte, sued. Birgita (mai vechi Brigitta), magh. Brigitta, bg. Brighita etc.
Brîndușa
Prenume feminin format cu siguranță în limba română, Brîndușa (de la feminin s-a format și un masculin Brîuduș) se încadrează în seria antro-ponimelor provenite din nume de plante, vechi și răspîndite la toate popoarele. Subst. rom. brîndușa este probabil un cuvînt autohton traco-dacic, fără corespondent în albaneză. Folosirea prenumelor Brîndușa, -^Lăcrămioara, Viorica etc. în epoca contemporană este o expresie a’ tendinței de modernizare și laicizare a onomasticii românești.
Bucur
Nume vechi și de tradiție la români, Bucur și Bucura (mai rar astăzi) ac parte din familia cuvintelor a (se) bucura, bucurie, bucuros etc. Forma numelor de persoană a fost pusă în legătură cu un vechi adjectiv, astăzi dispărut, bucur, corespunzător albanezului bucure „frumos". Faptul că în anumite regiuni (ex. în jurul Brașovului) era obiceiul ca nou născuții să fie numiți pînă la botez Bucur, ne sugerează că la baza numelui personal ar putea sta și sensul „bucurie", numele românești încadrîndu-se astfel într-o bogată familie de antroponime, vechi și răspîndite la toate popoarele, care exprimau sentimentul de bucurie al părinților la nașterea copilului așteptat. Tema românească bucur- este de origine autohtonă, traco-dacică. Numele de persoană în discuție sînt atestate din cele mai vechi documente. în Țara Românească, pînă la 1500, sînt cunoscute patru persoane cu acest nume (primul fiind Bucuru „slugă domnească” din Muscel, în 1437), precum și trei așezări București, toponim care are la bază un Bucur (un fost sat București din jud. Vîlcea în 1392, București „cetatea de scaun" și actuala capitală a țării, apare într-un document din 1459 și, în sfîrșit, un alt fost sat cu același nume, în jud. Mehedinți, în 1483). Vechimea și frecvența acestui nume este dovedită și de lunga serie de derivate, multe dintre ele devenite nume de locuri: Bucuroaia, Bucureasa, Albucurei (al Bucurei), Bucuraș, Bucurel, Bucurită, Bucuruș, Bueuriia (fem.). Apar și cîteva forme, Buculea, Buculeau, Buculeț, Bucu(l), în care -r este disimilat în -l (probabil și prin presiunea sistemului numelor proprii masculine articulate hotărît: Albul, Radul, Vladul etc.; formele disimilate nu s-au impus, ca în cazul lui Barbut din Barbur, pentru că Bucur a fost legat totdeauna în mintea v< . ; de cuv. bucurie, bucuros, a bucura). De origine românească Ut , u. ’ —; ș« numet. bulgărești Bucor și Bucur.
BUJOR	70
Bujor
Prenumele și numele de familie Bujor este o formație românească de la numele de floare bujor. Substantivul românesc este de origine slavă (cf. bg. bojor din care s-au format numele pers, bulgărești Bojur, Bojura, Bojuran). în Țara Românească, numele pers. Bujoru este atestat din sec. 16; mai vechi sînt toponimele Bujoreni (fost nume de sat în Ilfov, atestat la 1392) și Bujorești (fost nume de sat în jud. Gorj, atestat la 1465). Numele de plante devenite nume de persoane sînt frecvente la noi, ca și la alte popoare, iar frecvența lui Bujor, Brăduț; Brînduș; Cireșica; Mugurel ; Viorica etc. în epoca contemporană se încadrează’ în tendința generală de laicizare și modernizare a onomasticii noastre.
Caius
Spre deosebire de celelalte limbi indo-europene, latina avea un sistem de denominație personală cu totul aparte, adoptat probabil de la etrusci; fiecare individ purta cel puțin trei nume: praenomen — prenume „ce se pune înaintea numelui" sau numele individual, nomen — numele ginții — și cognomen — supranume, poreclă. Ca nume individuale romanii nu aveau decît 18: Appius, Aulus, Decimus, Caius, Cnaeus, Kaeso, Lucius, Mamercus, Manius, Marcus, Numerius, Publius, Quintus, Servius, Sextus, Spurius, Tiberius, Titus. Foarte rar scrise în întregime, cel mai adesea folosindu-se prescurtările stabilite într-o epocă destul de veche, cînd romanii nu aveau un semn grafic special pentru litera -g explică faptul că prenumele care în realitate suna Gaius a fost scris Caius (și prescurtat ca atare C.), tradiție grafică care s-a păstrat pînă în zilele noastre. Caius era foarte frecvent — lucru care se explică și prin faptul că din cele 18 prenume, doar 10 erau folosite curent — și este atestat dintr-o perioadă foarte veche a istoriei romane. în ceea ce privește semnificația și originea lui, afirmații cît de cît sigure nu se pot face. Unii specialiști au încercat să-1 explice prin gaudium „bucurie" (greu de acceptat din multe motive), iar alții l-au pus în legătură cu numele unei păsări gaius (cf. rom. gaie „coțofană"). Deși numele păsării apare în izvoare mult mai tîrziu decît prenumele (deci ar fi posibil ca pasărea să fi fost denumită cu un nume propriu) e interesant de amintit că și anticii puneau în legătură pe Caius cu numele unei păsări: în inscripțiile latino-etrusce prenumele era tradus prin Vil, cuvînt înrudit cu Velthur, corespunzător lat. voltur sau vultur (de aici rom. vultur). Este posibilă însă și o origine etruscă: ca nume gen-tilic, Caius, Caia este înrudit cu Caenius, foarte apropiat de numele sau cuvintele etrusce cainnia, câini etc. în timpurile mai noi, Caius a început să fie din ce în ce mai rar folosit. A contribuit la acest fapt și obiceiul juriștilor antici de a folosi cu predilecție în exemplele lor pe Caius, Titus și Sempronius, cele trei nume ajungînd să desemneze o persoană oarecare, să se transforme aproape în nume comune. La noi, Caius a început să fie folosit, dar puțin frecvent, odată cu alte nume latinești introduse în Transilvania ca urmare a mișcării de emancipare a românilor inițiată de Școala Ardeleană. Astăzi apare foarte rar și probabil numai în anumite medii orășenești. • It. Caio, magh. Kajusz etc., rus. Cai, Caia. O Dintre personalitățile romane mai cunoscute care au purtat acest nume: legendarul Caius Mucius Scaevola, ilustrul om de stat Caius lulius Caesar, poetul liric Caius Valerius Catullus, bogatul protector al artelor Caius Cilnius Maecenas, istoricul, literatul și filologul Caius Plinius Secundus
CALINIC
72
(sau Pliniu cel Bătiîn), împăratul de tristă faimă Caius Caesar C&ligula, scriitorul și istoricul Caius Suetonius Tranquillus, împăratul Caius Aurelius Valerius Diocletianus etc.
Calinic
în vechea onomastică greacă apar cu mare frecvență un mare număr de antroponime formate de la adj. kalos „frumos, bun", fie element de compunere, fie bază de derivare. Alături de Kallikrâtes, Kallimahos, Kalliope, Kallisthenes, Kallistratos, încă din sec. 3 î.e.n. este atestat și Kallinikos, etimonul prenumelui nostru Calinic, astăzi mult mai puțin frecvent decît în secolele trecute. Compus cu elementul secundar nike „victorie" (și el foarte cunoscut, de ex. din ->Nicolae), redat în latină prin Callinicus, vechiul nume grecesc, purtat de un patriarh al Constan-tinopolului și de alți martiri din primele secole ale erei noastre, pătrunde în onomasticonul creștin; răspîndit prin calendar mai ales în răsăritul Europei și preluat de popoarele slave vecine, Călinic ajunge și la români. Mult mai vechi sînt însă formele feminine Calinichia (purtat de mama lui Mircca cel Bătrîn) și Calea. De la acesta din urmă, folosit și ca nume masculin, s-au format, pe teren slav sau românesc Calcea (cunoscut în Țara Românească din 1431), Calotă și probabil Căliman, folosite astăzi doar ca nume de familie. Pe baza unui alt derivat din tema Cal-, Calița, a fost explicat un vechi nume de stradă din București, Podul Calicilor, astăzi Calea Rahovei (din Podul Caliței s-ar fi ajuns la forma amintită, prin etimologie populară, adică prin apropiere de calic}. Este posibilă însă și o altă explicație care să excludă modificarea formei numelui. Cum Calica sau chiar Calici au existat și în onomastica noastră veche (ele apar la bulgari, sîrbi, croați), se poate presupune o formă originară Podul Calicei sau Podul Calicilor, apropierea de calic, explicabilă în cazul cuvintelor neînțelese de români, nemodificînd denumirea vechiului „pod" bucu-reștean (poduri erau străzile podite). • Bg., rus. Kalinic, Kalinika sau Kalinikia, ucr., Kalenik etc.
Caliopi
Prima dintre cele nouă muze ale mitologiei greco-romane, fiică a lui Zeus și a Mnemosinei, Kalliope (numele apare încă la Hesiod) era protectoarea poeziei epice și a elocinței, mamă a poetului și cîntărețului Orfeu, a lui Linus sau a lui Homer. Folosit în greacă ca nume personal feminin, alături de corespondentele masculine Kalliopis, Kalliopios (în inscripțiile latine apar formele Calliope și Calliopa, iar pentru masculin, Calliopius, CaHiopus. Calliepius), Kalliope este considerat a fi un compus cu semnificația „cu voce frumoasă" (kalos „frumos, bun" și ops, opos „voce, glas"). O soluție puțin diferită, însă mai conformă cu semnificația „atribuțiilor" muzei (elocința și poezia epică) explică forma lat. Calliepius printr-o formă grecească neatestată *Kalliepios, în care poate fi ușor recunoscut adj. kalliepis, „elegant în dicție". Deși calendarul cunoaște un sfînt Caliopie, se pare că masculinul nu a fost folosit la noi ca nume de botez (sau poate extrem de rar). Forma obișnuită la noi, Caliopi, corespunde pronunției grecești actuale, pe cîtă vreme Caliopia este mai bine adaptată seriei de nume feminine terminate, în marea majoritate, în -a\ Caliope, cum era în greaca veche, sub influența mitologiei, pare astăzi
73
CAMIL
o formă mai modernă, dar numele în discuție, frecvent la noi mai mult în epoca influenței neogrecești, pare acum învechit și este folosit destul de rar. • Rus. Ealliopii; Kalliopia, bg. Ealiopa și Ealiopia^ magh. Eal-liope etc.
Calipso
Rar întrebuințat ca prenume feminin, Ealypso era în mitologia greacă numele unei nimfe, fiică a lui Atlas și a zeiței Thetis. în Odiseea, Calipso încearcă să-l convingă pe Ulise, naufragiat în insula stăpînită de ea, Ogy-gia, să se căsătorească cu ea, în schimbul nemuririi. După șapte ani însă, eroul grec părăsește insula și pe Calipso, întorcîndu-se în patria sa, Itaca. Foarte rar în inscripțiile latine (numai două atestări), folosit probabil numai în onomastica literară, numele grecesc a fost apropiat de verbul kalypto „a ascunde". Puțin folosit la noi și legat de influența literaturii, numele apare totuși în Moldova, în sec. 19, dar era purtat de o grecoaică venită în timpul Eteriei și a cărei amintire este păstrată și astăzi la mănăstirea Neamț.
Calistrat
Numele personal masculin grecesc Eallfstratos (frecvent atestat în operele clasicilor greci) este un compus din adj. kalos „frumos, bun" și subst. stratos „armată", cele două elemente fiind adesea folosite în vechea onomastică greacă: Kallimahos (+ mahe „luptă", -» Caliope, Calinic), Hero-stratos ( 4- numele zeiței Hera), Stratonikos( + nike „victorie"). Pe baza adjectivului au fost create și nume simple, atestate dintr-o epocă foarte veche: Eallista apare la Pindar (521 — 441 sau 438 î.e.n.), Eallisto, numele fiicei regelui Lycaon, iar masculinul Eallistos, cunoscut și el cu mult înaintea erei noastre, este atestat și în tăblițele cerate din Dacia (cele două forme, Kallistos și Kallista, ajunse și la noi sub forma unui vechi nume Calist, sînt la origine superlativele adjectivului kalos. Eallfstratos (un cunoscut retor atenian din sec. 4 î.e.n. purta acest nume), acceptat în onomasticonul creștin, se răspîndește în estul Europei (sînt cunoscute și formele Calisto — în italiană — sau Ealliszta — în maghiară). Alături de forma mai puțin frecventă în secolele trecute, Calistrat, la noi apare și Calistratie (calendaristic). • Rus. Kalistrat, Ealistrata, bg., ucr. Eali-strat etc. O Scriitorul Calistrat Hogaș.
Camîl
Nume cu puternice rezonanțe în istoria clasică romană, Camil corespunde unui vechi cognomen Câmillus — fem. Câmilla (din izvoarele latine sînt cunoscute și formele Camilia — numele unui trib rustic — și Camilius). Cognomenul latin este atestat dintr-o epocă foarte veche și ocupă un loc de seamă în tradiția romană prin figura celebră a lui Marcus Furius Camilius (salvatorul Romei de sul? gali) sau a fecioarei războinice Camilia, imortalizată de Vergiliu în Eneida. La vechii romani camilius era însă și termen comun din sfera limbajului religios: prin acest cuvînt erau desemnați tinerii de bună condiție care îl asistau la sacrificii pe flamen Dialis, preotul lui lupiter (în vechile credințe, sacrificiile de animale care
CANDID
74
se practicau în cadrul ceremoniilor de purificare aveau o valoare magică deosebit de importantă). Cuvîntul a fost preluat de romani de la e trusei, unde era numele unei divinități corespunzătoare gr. Hermes și lat. Mer-curius, și pe care îl foloseau și ca termen religios și ca nume personal (accentuarea Cămillus ar fi o probă pentru originea etruscă a numelui propriu). în Etruria (azi provincia italiană Toscana) cuvîntul vine din Orient, probabil din zona mării Egee (în Samotrace, kadmilos era titlul unui preot care participa la anumite ceremonii religioase speciale). Vechiul cognomen latin, purtat în epoca creștină de cîțiva martiri, ajunge, prin biserică, pînă în vremurile noastre, ca un ecou al civilizației vechi. Intrat în română în ultimele două secole, odată cu multe alte nume latine care marchează începutul modernizării onomasticii noastre, Camil nu are o prea mare frecvență și răspîndire. Foarte rară este forma feminină Cămilă (probabil datorită asemănării întîmplătoare cu substantivul cămilă); mult mai răspîndită este forma Camelia pe care majoritatea vorbitorilor o pun în legătură cu numele unei cunoscute plante ornamentale, cu frunze mereu verzi și flori mari, albe sau roșii. în realitate, însuși numele florii are aceeași origine cu numele discutat aici; originară din Japonia, camelia a fost adusă în Europa cam prin sec. 18 și a fost „botezată" după numele celui care a adus-o, călătorul Kamell. Bineînțeles că părinții care aleg prenumele Camelia au în minte numele frumoasei flori japoneze, lucru ce explică și frecvența mai mare a numelui. Un cunoscut nume de familie Camilar, corespunde" unui derivat latinesc de la Câmillus, Camillarius. • Fr. Camille, it. Camillo, Camilla, magh. Kamill, Kamilla, rus. Kamill, Kamilla etc. O Pictorul Camil Ressu și scriitorul Camil Petrescu; compozitorul francez Camille Saint-Saens, pictorul francez, promotor al impresionismului Camille Pissarro, cunoscutul astronom Camille Flamarion etc. □ în literatură, seria personajelor care au purtat acest nume începe cu Camilla din Eneida, fiica regelui voise Metabus, care moare apărînd orașul Laurentum, apoi Camille, din tragedia Horațiu de P. Corneille, și din comedia lui Alfred de Musset, Cu dragostea nu-i de glumit etc.
Candid
Prenume nu prea frecvente în vremea noastră, Candid și fem. Candida, provin din lat. Cândidus, Candida, folosite inițial cu valoare de cognomen și atestate în inscripțiile întregului imperiu, dar într-o perioadă relativ tîrzie (60 e.n.). Datorită semnificației sale, ușor simțită și de vorbitorii limbii române, numele s-a impus în onomastica creștină (cultul unei sfinte Candida se celebrează la Napoli). Cognomenul latinesc corespunde adj. cândidus „pur, senin, sincer", sensuri mai tîrzii, dezvoltate din sensul primar „luminos” (adjectivul este legat de verbul candeo, can-dere „a fi incandescent, a străluci"). Interesant ni se pare să amintim că alte două cuvinte românești (alături de neologismele candid „plin de candoare, curat, nevinovat" și candoare, „puritate, morală, nevinovăție") fac parte din aceeași familie; este vorba de candelă „lampă primitivă cu ulei care se pune la icoane sau morminte" (intrat în română printr-un intermediar slav) și chiar candidat „persoană care candidează, aspiră la un post, o funcție, un titlu etc" (intrat, prin franceză, din lat. candidatus; la romani, persoanele care ajungeau să dețină o funcție publică îmbrăcau toga albă — „candida"). Multă vreme s-a" crezut că" rom. Cîndea ar fi continuarea directă a latinescului Cândidus. Numele este într-adevăr
CARMEN
75
vechi și răspîndit (un Cîndea, fiul lui Șerb, apare ca stăpîn în cîteva sate din Gorj încă din anul 1469, un alt Cîndea în 1486, iar satul Cîndești —jud. Buzău — este atestat prima oară în 1491), dar anumite motive de ordin istorico-cultural nu permit o continuitate a numelui personal latinesc Candidus în onomastica românească. Cînda, Cîndu, Cîndea, Cîndelea trebuie puse în legătură cu numele asemănătoare din limbile slave (de ex. bg. Căndea, Căndio, Candel sau rus. Chindea, Ghindei, Cîndei etc.), forme ale unor nume care apar în calendarul bisericii^ de rit bizantin (fie Achindin, fie Chindin, ambele de origine grecească). în română Candid, Candida sînt împrumutate din apusul Europei, în epoca modernă, și sînt destul de rar folosite. • Fr. Candide, it. Candido, Candida, magh. * Kan-did, Kandida, rus. Candid, Candida sau Candidii, Candidia etc. □ Numele masculin este cunoscut astăzi mai ales datorită protagonistului romanului lui Voltaire, Candid sau Despre optimism, iar femininul, prin personajul Candida Morell din comedia Candida de G. B. Shaw.
Cantemir
Cîteva nume de răsunet ale istoriei naționale au început să se bucure, în secolul nostru, de o favoare deosebită, alături de Basarab, Dragoș, Bogdan, Mircea, Vlad etc., apărînd mai rar și Cantemir. Nume al unei cunoscute familii de boieri moldoveni, Cantemir a fost inițial atribuit ca supranume lui Constantin Serdarul, viitor domn al Moldovei între 1685—1693, după numele unui viteaz mîrzac tătar din Bugeac, de la sfîrșitul sec. 16. De origine turcică, Cantemir este un compus din kan „sînge" sau „fel, specie, rasă" și un foarte cunoscut nume pers. Temir sau Timur, purtat de un renumit han tătar din sec. 14 (temir „fier”). Q Figura cea mai ilustră, a familiei Cantemireștilor rămîne însă, fără îndoială, fiul lui Constantin, Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei și mare cărturar enciclopedist de faimă europeană. Tradiția familiei este continuată de Antioh, fiul lui Dimitrie, diplomat și scriitor.
Cari na
împrumutat recent din onomastica apuseană, mai puțin folosit la noi, Carina poate fi explicat, în funcție de proveniența sa, în două feluri. Pe teren romanic, încadrîndu-se într-o lungă serie de derivate cu suf. -ina (frecvent astăzi și la noi), Carina poate fi apropiat de radicalul Car- (din cognomenul lat. Carus, fem. Cara, corespunzătoare adj. carus, „drag, iubit", păstrat în it., sp. caro, fr. cher, it. carino „grațios"; între 283 — 285, împăratul roman Marcus Aurelius Carinus, fiul lui Carus). Pe teren germanic, numele este un frecvent hipocoristic pentru Katalin, ->Ecaterina, așa cum apare în daneză, suedeză etc. în perioada modernă numele de persoană se împrumută frecvent de la un popor la altul, astfel că cele două forme, la origine diferite etimologic, s-au confundat, nemaiputînd fi separate categoric. • It., sp. Carina, magh., rus. Karina, germ. Karin.
Carmen
Cel mai răspîndit și frecvent prenume feminin, ->Maria, a avut în anumite perioade și în anumite țări o soartă ciudată. în Spania de altădată, cultul Măriei era foarte răspîndit și se bucura de o favoare deosebită din partea credincioșilor; ca urmare a acestui fapt, Maria era considerat cuvînt
CAROL	76
tabu. Pronunțarea lui fiind o mare impietate, s-a recurs la un compromis: erau atribuite prin botez, nume de sărbători sau sanctuarii, care fiind dedicate Măriei, o evocau indirect. Așa au apărut Carmen, Consuelo, Mercedes, Nieves, Pilar, Sol etc., primul dintre acestea fiind în strînsă legătură cu ordinul carmelitanilor; stabiliți în anul 1156 pe muntele Karmel din Palestina, călugării carmelitani, alungați de către musulmani, vin în Europa și în 1247 se transformă într-un ordin de cerșetori, pus sub protecția Măriei din Cârmei. Răspîndit în Spania cam de prin sec. 14, cultul Măriei (în sp. V ir gen sau Nuestro Senora sau Maria del Cârmei ori Carmen} explică apariția actualului prenume Carmen, format prin eliminarea numelui tabu din grupul Maria del Cârmei. După cum s-a văzut, numele carmelitanilor provine din Karmel, numele unui șir muntos, care coboară în Mediterană, lung de aprox. 20 km și cu înălțimi nu mai mari de 552 m. {numit astăzi Djebel Karmel), muntele era locuit încă din neolitic. Clima blîndă a regiunii favorizează o vegetație deosebit de bogată; acoperit iarna de flori splendide, muntele Karmel seamănă cu o adevărată grădină, aceasta fiind dealtfel și semnificația toponimului: ebr. karmel „grădină". Din Spania și Portugalia, numele se răspîndește în sudul Italiei și Sicilia (aici a fost creat și un corespondent mase. Car-melo), iar apoi sub forma spaniolă Carmen, în toată Europa. La noi, dintre prenumele intrate în ultima vreme, Carmen este unul dintre cele mai răs-pîndite. Alături de numele de bază, sînt cunoscute și derivatele Carmelita, Carmelina, Carmencita etc. □ Cu siguranță că la răspîndirea acestui nume în Europa a contribuit și cunoscuta nuvelă a lui Prosper Merimee, Carmen, pe baza căreia este scris și libretul operei cu același nume de G. Bizet.
Carol
Vechi la noi, dar puțin folosit astăzi, Carol este corespondentul românesc al lui Karl, cunoscut nume de origine germanică, frecvent și răspîndit sub diferite forme la toate popoarele din apusul și centrul Europei. Dar, spre deosebire de marea majoritate a antroponimelor germanice create prin compunere, Karl este la origine un nume simplu, format pe baza subst. comun karl, cuvînt atestat în toate limbile germanice vechi sau medii și păstrat, cu unele modificări pînă astăzi (vechiul nordic karl „om, bărbat, om liber, om din popor"; vechiul german de sus karl, charal sau charlo, cu aceleași sensuri; vechiul englez ceorl, vechiul frisian tzerl, tzirl, medio-germanul de jos kerle, medio-olandezul kerel „bărbat liber, fără rang, soț"; germ. Kerle „bărbat, om", engl. churl „bădăran" etc.). De origine indo-europeană, karl, kerle ș.a.m.d. aparțin radicalului *ger-, fiind astfel înrudite cu gr. geron [-ghe-} „matur, bătrîn”, cunoscut și la noi din cîteva compuse, precum călugăr (din kalogeron) sau neologismele geriatrie, gerontologie etc. Folosit întîi pentru a-i denumi pe cei care deveneau maeștri la curtea regilor franci, karl a început apoi să fie probabil un nume de funcție și, în sfîrșit, titlu ereditar într-o singură familie. De aici pînă la valoarea de nume personal nu mai este decît un singur pas și, într-adevăr, în anul 689 se naște primul purtător cunoscut al numelui Karl, maestru al palatului și principe al francilor, învingător al sarazinilor și creștinător al germanilor din nord, Karl Martells, fiul lui Pepin de Heristall. Peste puțin timp numele va deveni celebru și cunoscut în toată Europa, datorită lui Carol cel Mare (742 — 814), rege al francilor și împărat al Occidentului, întemeietorul dinastiei carolingiene. Latini
77
CASANDRA
zat în Carolus (de aici provin formele numelui în engleză, franceză, română, maghiară), Karl devine nume calendaristic prin sanctificarea celebrului împărat și se răspîndește sprijinit de biserică, dar în primul rînd, de tradiție și faimă. Așa se face că astăzi Karl se bucură de o favoare deosebită la popoarele de limbi germanice (dar și la francezi, italieni, spanioli maghiari etc.). O statistică de acum cîteva decenii scotea în evidență faptul că a zecea parte din populația masculină a Germaniei purta acest nume. Ciudat este că, în anumite regiuni, Karl apare în documente destul de tîrziu: la Breslau nu înainte de 1400, în Rottweil (care făcea parte din vechea Confederație elvețiană), pînă la 1500, doar o singură atestare, iar în Elveția centrală prima atestare documentară datează doar din 1688. La români, prezența sub diferite forme a numelui în discuție poate fi pusă în legătură fie cu influența slavă, fie cu cea săsească sau maghiară. Variantele vechi atestate în’ documente începînd cu sec. 16, Cârtea, Cîrlă, Cârlan, sau numele de sate Cârtești, Cîrlești, Cîrlomănești atestă momentul inițial al pătrunderii numelui în onomastica românească (satul Cîrlomănești are la bază un nume pers. Cârloman, corespunzător unui vechi compus germanic Karlmann, redat în latina medievală prin Car-lomannus). Numele de familie al primului poet român modern, Cîrlova, nu este decît un derivat cu sufixul slav -ov(a) de la o formă a numelui în discuție. Forma Cârol folosită astăzi la noi este modernă și savantă; fem. Cârola (corespunzătoare germ. Karla) are o frecvență mult mai redusă decît un derivat ceva mai nou, Carolina, format în limbile apusene de la radicalul formei latine medievale Carolus. împrumutat din franceză, Charlota (Chartotte) deși apare în cîteva cazuri, nu a prins la noi (se folosește în schimb cuvîntul comun șarlotă pentru o prăjitură cu cremă). Tot aici trebuie amintite prenumele fem. Crăița, Crâlița sau numele de familie Craia, Craiu, Crăiuțu, Craliu, Chirai, Chirali, formate pe teren românesc din subst. crai „rege" sau împrumutate de la slavi ori maghiari. Pentru a înțelege rostul acestor nume în articolul dedicat lui Carol, vom aminti că, datorită faimei regelui franc, numele său a redevenit, de astă dată, la popoarele slave, cuvînt comun cu sensul „rege, împărat”. De la slavi (bg. kral, ser. kralj, apoi rus. korol) cuvîntul trece la maghiari (ki-raly) și la români (crai). • Engl. Charles, Charley, fr. Charle(s), Chartotte, it. Carto, Caria, Carolina, sp., port. Carlos, oland. Kărel, magh. Kâroly, Karola, Karolina, rus. Karl, Karolina, bg. Karl, Karlo, Karlio, Karolina, ceh. Kârel. O Nenumărați regi și împărați cu acest nume în Franța, Anglia, Imperiul romano-german, Suedia, Ungaria, Spania, Țările de Jos etc. Carol Davila, organizatorul învățămîntului medical din țara noastră; scriitorul belgian Charles de Coster, autorul Legendei lui Vlen-spiegel; poetul francez. Charles Peguy\ fizicianul american Cari David\ scriitorul ceh Karel Capek. □ Charlotte, Lotte din Suferințele tânărului Werther de Goethe, romanul Lotte la Weimar de Th. Mann, drama Don Carlos de Fr. Schiller, Karl din Hoții de F. Schiller.
Casandra
Cea mai frumoasă dintre fiicele regelui troian Priam și ale Hecubei, înzestrată cu darul profeției, dar condamnată să nu fie crezută niciodată pentru că ar fi respins dragostea marelui zeu Apolo, Casandra (în unele izvoare numită și Alexandra, după cum fratele ei Paris apare și sub numele Alexandru) este cea care prezice căderea Troiei; devenită prizoniera
CASIANA
78
lui Agamemnon și stîrnind gelozia Clitemnestrei, frumoasa troiană este asasinată la Micene. Alături de Kassândra, grecii foloseau și mase. Kâs-sandros, purtat printre alții de un rege al Macedoniei din sec. 4 î.e.n., fiul lui Antipatros. Nume compus, Kâssandros nu pune probleme în ceea ce privește elementul secund în care se poate recunoaște cu ușurință subst. aner, gen. andros ( -> Alexandru; Andronic; Andromaca; Andromeda; Menandru etc.). Mult mai dificil de explicat este prima parte a numelui, kass- (același în Cassiodoros, Cassiopea etc.), al cărei înțeles ar fi, după unii specialiști, „distins, ales" (pentru această problemă, mai pe larg -> Casiana). Prezența acestui vechi nume grecesc în onomastica modernă se explică prin tendința din ce în ce mai puternică astăzi de modernizare și laicizare a numelor pers, mai ales prin reluarea unor nume celebre din civilizația antică. Cum destinul tragic al Casandrei a inspirat artiști și opere celebre, de la Troienele lui Euripide pînă la Războiul Troiei nu oa mai avea loc a lui J. Giraudoux sau fresca muzicală Troienii de H. Ber-lioz, numele a fost, grație iubitorilor antichității, reintrodus în inventarul de prenume actuale.
Casiana
Foarte rar folosite astăzi la noi, Casiân (cunoscut mai ales ca nume de familie) și Casiana reproduc numele pers. lat. Cassianus, Cassiana, atestate cu valoare de cognomen numai din epoca imperială (Cassiana apare și în inscripțiile din Dacia). La origine formații adjectivale cu suf. -anus (-ana), numele în discuție au la bază un vechi și răspîndit gentilic roman Câssius (ginta plebee Cassia era binecunoscută la Roma), atestat, începînd încă din anul 502 î.e.n. (din acea vreme este cunoscut un consul roman Spurius Cassius, învingător al sabinilor și volscilor și ucis în 485 î.e.n. pentru că ar fi aspirat la tiranie) ca gentilic, toponim (numele unui munte) sau supranume pentru lupiter. Cum numele apare frecvent la etrusci, unii cercetători au emis ipoteza originii sale prelatine și probabil neindoeuropene, întrucît se pare că etruscii l-au împrumutat, ca și pe -> Camil, de undeva din Orient, din limbile vechilor populații ale Asiei Mici, în onomastica cărora Cassius își găsește suprinzătoare corespondențe. Interesantă este și o altă ipoteză, care vede în lat. Cassius o formație proprie domeniului lingvistic indo-european, avînd la bază o formă" presupusă* Kadsios „splendid" (de aici și numele unui cunoscut personaj mitologic Castor), paralelă cu gr. kekadmenos „strălucit" și deosebit de tentantă, prin semnificația sa, mai ales în ceea ce privește valoarea de epitet pentru lupiter. Indiferent de proveniența sa, Cassius nu trebuie separat probabil de compusele grecești cu elementul kass-: -> Casandra, Cas-siodorus (scriitor latin din sec. 5 — 6 e.n.), Cassiopea (în mitologia greacă, mama Andromedei și regina Ethiopiei, transformată în constelație) etc. Devenite nume independente și purtate de cîțiva martiri din "primele secole ale erei noastre, Casiân și Casiana se răspîndesc în Europa prin biserică, care a acordat totdeauna atenție cultului martirilor și sfinților (în Italia de ex. prezența lui Casian în toponimie este o probă a vechimii cultului). Atestat sporadic în documentele noastre încă din a doua jumătate a sec. 15, Casian și chiar Casin sînt ceva mai frecvente în secolul trecut, cînd au început să pătrundă la noi, întîi în Transilvania, vechile nume romane. • It. Cassiano, magh. Kasszian, bg., rus. Ka(s)sian etc. O Numele a fost purtat, printre alții, și de retorul roman Cassius Severus, de Caius
CĂLIN
79
Cassius Longinus, participant la conjurația împotriva lui Cezar. Casian, unul dintre întemeietorii școlii de miniaturiști de la mănăstirea Putna din sec. 15.
Cazimir
Vechi nume de origine slavă, Cazimir este unul din cele mai vechi și frecvente nume pers, din Polonia (pol. Cazimierz). Prezent și în onomastica slavilor de sud, la sîrbi și croați, de exemplu, numele se încadrează în seria compuselor bimembre. Dacă primul element Kazi- se explică ușor prin verbul kazac „a porunci, a spune, a predica" (din aceeași formație de cuvinte de origine slavă face parte și rom. cazanie „predică"), mai multe dificultăți apar în explicarea elementului secund, identic ca formă cu mir „pace, lume". Forma veche a lui -mir, ca element antroponimic, este, însă -mer (așa cum apare în vechiul nume rusesc Voldimer, devenit Vladimir) și are probabile paralele în gr. -moros „faimos”, galicul -maros, germanicul -mar, cuvinte care la origine aveau sensul „mare, ilustru, celebru" etc. Atestat în polonă încă din sec. 11 (în a doua jumătate a sec. 15, fiul regelui Cazimir al IV-lea este sanctificat, numele devenind calendaristic, dar numai la polonezi), în sec. 18 Cazimir începe să se răspîndească și în vestul Europei. Cunoscut la noi cam din aceeași perioadă, Cazimir a fost și este destul de rar folosit de către români. • Fr. Casimir, it. Cazi-miro, magh. Câzmer, Cazimir, bg,. rus. Cazimir etc.
Călin
Prenume de mare vechime la români, frecvente și răspîndite în toate regiunile țării, Călin și Călina sînt și astăzi la modă, în bună măsură datorită cunoscutului poem eminescian Călin. Deși sînt perfect identice cu călin și călină (un arbust cu flori albe și fructe roșii — căline}, numele personale nu au nici o legătură cu domeniul florei, întrucît reproduc, pe Calin, Calina întîlnite în. onomastica slavilor, la bulgari, sîrbi, croați, ruși ucraineni. Lăsînd la o parte ipoteza originii turco-tătare a lui Calin (s-a propus un etimon a cărui semnificație ar fi „gros, corpolent”), total nepotrivit pentru vechi nume de botez, Călin și Călina aparțin familiei onomastice -> Calinic, nume calendaristic la slavi, români și aîte popoare europene. Folosite, de ex. la ruși, drept forme curente pentru numele de origine grecească, Calin se explică prin eliminarea părții finale din Calin-ik, considerată a fi sufix diminutival de către o populație care nu mai înțelegea semnificația originară a numelui (aceeași scurtare a numelui grecesc o întîlnim și într-o inscripție latină din Dacia, unde apare Calin); deși nu pot fi puse în legătură, este interesant de amintit că la vechii greci erau în uz un nume Callinos (purtat de un poet elegiac din sec. 7 î.e.n.) și fem. Calline (soacra poetului Pindar}. La ucraineni și huțuli, Calina este îorma populară a unui alt nume calendaristic, Aculina, dar legătura cu aceasta este tîrzie și nemotivată etimologic. Prezența lui Călin în vechile noastre documente este semnalată încă din 1391 (în Țara Făgărașului); derivatul toponimic Călinești (numele unui sat din Argeș atestat în 1388), probează uzul timpuriu al numelui la români, care trebuiau să folosească întîi pe Călin și apoi să-l derive și pe Călinești. Folosite și astăzi ca hipoc. Călinaș și Călinei se adaugă unor vechi derivate Calincea, Calinița etc.
CECILIA
80
Cecilia
Numele uneia dintre cele mai vechi și celebre ginte romane, Caecilia (mase. Caecilius) este atestat în izvoarele latine cu mult înaintea erei noastre (un tribun plebeu Quintus Caecilius apare încă din anul 439 î.e.n.). Vechea tradiție latină leagă numele ginții de un mitic fiu al lui Vulcan și întemeietor al cetății Praeneste, Caeculus, considerat de către unii cercetători derivat din adj. lat. caecus „orb”. Funcția primară de nume gentilic și vechimea lui Caecilius, Caecilia fac însă puțin probabilă această ipoteză, explicabilă prin obișnuita etimologie populară; numele în discuție par a fi preromane și mult mai plauzibilă este apropierea de cunoscutele nume etrusce Caecina, Caecenninus etc. (originea etruscă a familiei Caecina este sigură; numele este păstrat pînă astăzi în Toscana, prin hidronimul Cecina, a cărei accentuare pe inițială poate fi o probă a originii sale). Numele gentilic foarte frecvent și răspîndit în întregul imperiu devine cognomen (în această funcție apare într-o inscripție din Dacia) și apoi nume independent. Datorită cultului unei martire romane care ar fi trăit prin sec. 3 e.n., Cecilia se răspîndește în lumea creștină, bucurîndu-se și astăzi de o favoare deosebită. (Deși are la bază interpretarea greșită a unui pasaj care se referă la martiră, Cecilia este considerată patroana muzicii și muzicienilor, astfel explicîndu-se și numele celei mai vechi academii de muzică, Santa Cecilia, din Roma). Deși calendaristic, Cecilia apare tîrziu în onomastica noastră, abia în secolul trecut, odată cu alte nume preluate pe cale cultă din istoria romană, se răspîndește și devine foarte repede frecvent. Pentru masculin apare mult mai rar Ceciliân, corespondentul cognomenului Caecilianus. • Fr. Cocile, it. Cecilio, Cecilia, sp. Cecilia, magh. Cecilia, Ceciliân, pol. Cecylia, rus. Kikilia, Țețilia, bg. Țețilia și Cecilia etc.
Celestin
Prin sec. 3 e.n. în izvoarele latine încep să fie întîlnite numele pers-Caelestinus (adj. caelestinus era folosit ca epitet pentru lupiter) și Cae-lestina, derivate cu suf. -inus, -ina, de la un alt nume propriu Caelestis-Acesta din urmă, întrebuințat de către romani ca nume personal masculin sau feminin (mai ales în inscripțiile creștine), ca epitet pentru zei și zeițe sau ca un nume al unei zeițe africane numită popular Tanit, al cărei cult era sărbătorit în mod deosebit la Cartagina (romanii o numeau pe zeiță jnaxima luno), are semnificația clară chiar și pentru vorbitorii limbii române, întrucît are la bază adj. caelestis, „ceresc” din care provine rom. celest (neologism intrat prin franceză). Lat. Caelestis are corespondent perfect în gr. Urania, cunoscut epitet al zeiței ->Afrodita (Venera) sau nume al unei muze (Urania este folosit și astăzi în Grecia ca nume pers. fem.). O formă mai frecventă în onomastica veche creștină era Caelestius. Toate aceste nume au la bază subst. lat. caelus (caelum), moștenit în rom. cer, folosit și ca nume pentru zeul căruia îi corespunde în greacă numele Uranos. Nume favorite în rîndul creștinilor datorită semnificației lor, devenite apoi calendaristice, Celestin și Celestina se răspîn-desc în vestul Europei, de unde l-am împrumutat și noi în ultima vreme (forma feminină pare mai frecventă decît cea masculină). • Fr. Celestine,
81
CEZAR
it., sp. Celestino, Celestina etc. □ La răspîndirea numelui în apusul Europei a contribuit fără îndoială și binecunoscuta tragicomedie a scriitorului-spaniol Fernando de Rojas, La Celestina o Comedia de Calixto y Melibea.
Cezar
Nume cu adînci rezonanțe în istoria romană, C6zar își datorează răspîndirea și frecvența actuală nu atît faptului că este calendaristic cît mai ales modei, care"începe odată cu Renașterea, de a reînvia vechile nume eroice ale istoriei. Lămurirea originii și semnificației inițiale a numelui pers. lat. Caesar pune însă probleme deosebit de dificile. încercările de a explica etimologic numele unuia dintre cele mai mari personalități ale istoriei și culturii romane sînt foarte vechi și chiar dacă nu satisfac întrutotul exigențele filologice actuale ele sînt interesante. O primă încercare apropie numele Caesar de un cuvînt dintr-o limbă a populațiilor nord-africane, caesa sau caesai, care ar însemna „elefant” (un ecou al faptelor militare ale celebrului general roman). Un secol după moartea lui Cezar, Pliniu cel Bătrîn explica numele prin faptul că s-ar fi născut, prin „tăierea pîntecelui mamei” (în latină a caeso matris utero), naștere cunoscută astăzi sub numele de cezariană. Deși explicația este interesantă și are urmări în terminologia medicală modernă, ea nu rezistă nici măcar din punct de vedere istoric; nu împăratul roman este primul purtător al acestui nume. în sfîrșit, o altă explicație a fost propusă de gramaticul Sextus Pompeius Festus, care spune că dictatorul roman s-ar fi născut „cu plete, cu coamă" (în lat. a caesarie, cf. sanscr. kesara, „coamă”). Deși se știe că Cezar era chel, această explicație ar putea rezista din punct de vedere al semnificației, considerînd că porecla ar fi fost moștenită de la un strămoș (onomastica latină cunoaște și alte cognomene care se refereau la podoaba capilară; Crispus „creț”, Calvus „chel” — de aici calvițier „chelie”, Cincinnatus „buclat” etc./. Deși această din urmă explicație a fost de multă lume acceptată și se pare că are cea mai mare circulație^ ea este probabil doar o frumoasă etimologie populară. Caesar, gen. Cae-saris era un vechi cognomen al celebrei ginți lulia. Un prim purtător aî acestui nume, pretorul Sextus lulius Caisar apare în izvoarele latine încă din anul 208 î.e.n. Forma veche Caisar are aspect etrusc și poate fi încadrată într-o serie de nume proprii care apar în inscripțiile etrusce, Caesen-nius, Caesenus, Caesena etc. în ceea ce privește semnificația inițială a numelui s-au încercat apropieri de cuvîntul etrusc aisar, care însemna, „divinitate”; acest înțeles pare foarte potrivit cu vechea tradiție romană care considera că ginta lulia are ca strămoși pe zeița Venus și eroul Enea.. Cunoscînd masiva influență a onomasticii etrusce asupra celei latine și luînd în considerare vechimea și originile mitologice ale ginții lulia, originea etruscă a numelui pare cea mai apropiată de adevăr. Cognomenul Caesar trece la fiul adoptiv al dictatorului Gaius Octavius (viitorul împărat roman Caius lulius Caesar Octavius Augustus), odată cu care se stinge-linia directă a ginții lulia. Numele este preluat prin adopțiune de descen-denții casei Claudia (de la Tiberiu la Nero) ca un titlu distinctiv al familiei conducătoare. După împăratul Adrian, fostul cognomen devine titlu imperial ereditar și apoi nume comun, cu sensul „împărat”, valoare cu care este folosit de multe limbi vorbite în Europa. Din perioada cînd în> latină era încă pronunțat caesar, trece în vechea germană sub forma keisar, modificat apoi în kaiser (denumire purtată pînă în 1806 de împă-
CHIRIAC
82
Tații Sfîntului imperiu roman de națiune germană și apoi de împărații Germaniei, pînă în anul 1918, cînd ultimul kaiser, Wilhelm al II4ea a fost răsturnat de Revoluția burghezo-democrată); după sec. 3, cînd consoana c- urmată de -e- provenit din (ae) se pronunța cuvîntul a intrat în slavă (v. sl. cesar, pronunțat țezar, rus. țar, de unde rom. țar etc.). Popularitatea numelui în apusul Europei este legată, așa cum am arătat, de perioada Renașterii, cînd sînt readuse în uz o serie de nume celebre din istoria antică. Spre deosebire de Martirologiul catolic care nu cunoaște nici un Cezar (el apare totuși în izvoare hagiografice), calendarele ortodoxe înserează acest nume, fapt care explică apariția formelor Chesar, Chisariu, Chisar în documentele noastre încă din sec. 16 (venite din greacă prin filieră slavă). Forma folosită astăzi, Cezar este modernă și de origine apuseană; Cezâra,mult mai puțin frecvent față de un derivat de origine apuseană Cezarina, este totuși" în circulație datorită cunoscutei nuvele eminesciene Cezara. • Fr. Căzar, it. Cezâre, sp. Cesario, magh. Cezar și Cezarina, rus. Kesarii etc. □ Viața dar mai ales moartea lui Caius lulius Caesar (100—44 î.e.n.) i-a inspirat pe Shakespeare (tragedia lulius (Cezar), pe Corneille (tragedia Moartea lui Pompei), pe Voltaire (tragedia Moartea lui Cezar) sau pe G.B. Shaw (drama Cezar și Cleopatra).
Chiriac
Foarte rar folosit astăzi ca prenume, dar întîlnit cu o mare frecvență în secolele trecute, Chiriac corespunde numelui pers. gr. Kyriakos. Numele •grecesc, atestat numai în epoca creștină, este la origine un adjectiv, cu •sensul „dumnezeiesc, aparținînd lui dumnezeu”, format de la subst. Kyrios .„dumnezeu”. Dacă semnificația creștină explică răspîndirea mare a numelui personal în multe limbi europene, deosebit de interesantă ni se pare evoluția semantică a cuvîntului grecesc care stă la baza numelui în discuție. în greaca veche, kyrios însemna „patron, stăpîn” și era adesea folosit ca epitet pentru diferite divinități, mai ales pentru Zeus (așa cum apare încă de la Pindar); în perioada iudeo-elenistică și apoi în cea creștină, Kyrios devine identic cu Deos „dumnezeu” (kyriakdn „casa domnului” este păstrat în germ. Kirche, engl. church, olandezul kerk „biserică”). Această’ evoluție a înțelesului cuvîntului se datorește influenței ebraice. Se știe că la vechii evrei, numele divinității Iahve era foarte rar pronunțat și numai în temple de către preoți, pentru marea masă a vorbitorilor "cuvîntul era interzis •de severe prescripții religioase. Un alt nume dat divinității, Elohîm, deși nu era interzis, era și el evitat de vorbitori care au început să folosească pe Adonây (de la âdon „domn, patron”). înlocuirea lui Iahve și Elohim prin Adonây a fost operată mai tîrziu chiar și în textul biblic, iar în traducerea grecească cele două nume „interzise” sînt redate de cîteva ori prin Theos dar cel mai adesea prin Kyrios. Iată deci, în amănunt, desfășurarea acestui proces de influență denumit de specialiști, calc lingvistic. La rîndul lui, gr. Kyrios a fost calchiat în latină prin Dominus (deși exista termenul Deus), iar în slavă prin Gospod. Limbile moderne au calchiat și ele pe Dominus prin Signore (italiană), Lord (engleză), Herr (germană) etc., 'interdicția lingvistică din ebraică ajungînd astfel să aibă urmări pînă •astăzi. Ca nume personal, gr. Kyriakos trece în latină sub forma Cyriacus (mai rar apar și formele Quiriacus, Curiacus), devenind cel mai important ;și frecvent nume teoforic care apare în inscripțiile creștine de la Roma. Păstrat în onomastica creștină pînă în zilele noastre (în calendar se păs
83
CHIRIL
trează amintirea a doi martiri care au trăit prin sec. 4), cînd sensul originar nu mai este cunoscut celor care îl întrebuințează, Chiriac este cu deosebire mai frecvent în răsăritul Europei. Printr-un intermediar slav, numele-ajunge și la români, cele mai vechi forme cunoscute în documente fiind însă hipocoristice ale numelui de bază (în forme corespunzătoare în limbile slave, care le-au împrumutat ca nume calendaristice din greacă). Astfel, forma fem. Chira, corespunzînd mase. Chiru (azi nume de familie) apare în anul 1489, iar derivatele mase. Ghirea și Ghirea (de aici numele de fam. Chireulescu) din 1489 și 1500. Alături de Chiriâca (atestat în sec. 16) pentru feminin se foloseau într-o vreme, ca împrumuturi din neogreacă, Chiriachi și Chiriachița, cu hipoc. Achita, Chița, (Chiriachi reproduce gr. Kyriake, folosit ca nume feminin dar’ și ca nume al zilei de duminică — Kyriake iemera „ziua domnului”; probabil o parte dintre purtătoarele acestor nume fuseseră născute duminica). Alte derivate foarte răspîndite la noi sînt Chiriță și Chiric(ă) (de la Chiru) și Chiricuță (de la Chirie, nume calendaristic). O formă populară cunoscută în folclorul nostru este Ciurică (prin etimologie populară, numele a fost apropiat de cuvîntul ciur, ziua sfîntului Ciurică fiind „ținută" de femeile bătrîne ca să nu fie „ciuruite” de bătăi), înrudite cu acesta fiind actualele nume de familie Ciura și Ciurel (în București e binecunoscut un nume de loc Ciurel,. unde este stăvilarul de pe Dîmbovița). Frecvența mare a numelui într-o vreme (cînd a pătruns chiar în expresii populare ca „are Chira socoteală”),, folosirea ca nume de familie, precum și influența literară nefavorabilă a cunoscutului personaj comic Chirița (din ciclul Chirițele lui V. Alecsandri) au avut ca urmare evitarea lui Chiriac, considerat învechit și banalizat.
• It. Chiriaco, fr. Cyr (formă populară pentru Cyricus), bg. Kir, Kiriak,. rus. Kir, Kira, Kiriac, Kiriaca etc.
Chirii
Mai rar folosit astăzi, cunoscut mai ales ca nume de familie, Chirii corespunde numelui pers. gr. Kyrillos, la origine un derivat cu sensul „dumnezeiesc, divin”, din subst. gr. kyrios (-» Chiriac). Numele grecesc, înrudit, cu Chiriac și asemănător, ca înțeles, cu-> Dominic sau Despina, trece în latină, sub forma Cyrillus, atestată documentar numai din epoca creștină. Foarte puțin răspîndit în apusul Europei, numele este frecvent în răsărit și mai< ales la popoarele slave, lucru explicabil dacă ne amintim rolul deosebit de important pe care l-a avut apostolul Chirii în istoria civilizației și culturii: slave. Sub influența onomasticii slave, numele pătrunde și la români. Cele mai vechi forme în care Chirii este atestat în documentele românești,. Ciuril (un vlah din Serbia la 1318) și toponimul Ciurilești (sat gorjan menționat într-un act din 1430), se explică prin evoluția fonetică a numelui: grecesc în vechea slavă. O altă formă a numelui care apare în documentele noastre, Curilă (și de aici Curea, Curoiu etc.) este tot de origine slavă, de această dată însă, fiind vorba nu de o evoluție normală ci de o formă, livrescă. Forma Chirii corespunde pronunției grecești moderne și a înlocuit, forma veche Ciuril, frecventă pînă prin sec. 16. Întrucît Chirii este foarte apropiat de Chiriac, hipocoristicele și derivatele lor (Chiru, Chira, Chirița,. Chirina, Chiran, Chera, Cheralina etc.) nu pot fi separate. O formă mai nouă și simțită de vorbitori ca modernă, Ciril, este de origine apuseană (în limbile romanice sunetul c urmat de e, i s-a alterat, devenind de ex. în fr.. [sZ], pe cîtă vreme în greacă sunetul a rămas nealterat). La popoarele slave,..
CINCINAT
84
favoarea de care se bucură numele este strîns legată de personalitatea lui 'Chirii (827 — 869), cărturar originar din Tesalonic, care împreună cu fratele său Metodiu au participat la răspîndirea creștinismului în Moravia și Panonia, fiind considerați apostoli ai slavilor. Traducători a numeroase cărți de cult, Chirii și Metodiu sînt părinții scrierii la slavi.
dncinat
Rar întrebuințat ca prenume, Cincinat corespunde unui vechi cognomen lat. Cincinnatus, format de la subst. cincinnus „cîrlionț, buclă”. Cu referință directă la înfățișarea fizică a individului, Cincinnatus se încadrează •într-o bogată serie de nume asemănătoare, întîlnite în onomastica tuturor popoarelor (la romani, Calvus „chel”, Crispus „creț” etc.) și are un corespondent perfect, din punct de vedere al semnificației, în numele nostru de familie Crețu. Este interesant pentru vechimea numelui în discuție un fapt relatat de istoricul Titus Livius. în anul 458 î.e.n. un Lucius Quinctius ■Cincinnatus este chemat de la coarnele plugului și făcut dictator pentru o perioadă de o jumătate de an; după numai șaisprezece zile, Cincinnatus renunță la onorurile și dificultățile funcției publice și se întoarce la ogorul -lui de un hectar. împrumutat în ultima sută de ani, Cincinat este cunoscut la noi mai ales datorită epigramistului Cincinat Pavelescu.
Ciprian
Cu ușurință vor recunoaște vorbitorii limbii române că prenumele Ciprian (folosit la noi și ca nume de familie) este un derivat cu sufixul -an de la numele insulei Cipru și că semnificația lui este „din Cipru” (astăzi un. locuitor din Cipru este numit cipriot). Bineînțeles că numele personal în discuție nu este o formație românească. în latină numele pers. Cyprianus, fem. Cypriana este atestat încă din primele secole ale erei noastre, dar numai la creștini. Frecvența lui este deosebit de mare în inscripțiile creștine din Cartagina (20 de persoane cu acest nume față de numai 6 la Roma) întrucît aici era mai răspîndit cultul unui martir cu acest nume, fost episcopal Cartaginei, decapitat în anul 258. Numele latinesc, desemnînd’ inițial -originea locală a purtătorului, este format din cyprius (din gr. kyprios} „din Cipru”. Pe cîtă vreme lat. Cyprianus s-a răspîndit în limbile din apusul Europei, gr. Kyprianos, preluat de slavi, a ajuns și la români, care foloseau în secolele trecute numele Chiprian, Chipriana și Cuprian (formă intrată la slavi pe calc scrisă). Formele actuale Ciprian, Cipriana își trădează imediat proveniența occidentală, iar mai vechiul Chiprie corespunde gr. Ky-prios. • Fr. Cyprian, it. Cipriano, Cipriana, magh. Ciprian, Cipriana, bg., rus. Kiprian, Eipriana. O Ciprian Porumbescu.
dara
Dacă lat. Clara apare în izvoare deabia către sfîrșitul sec. 1 e.n., corespondentul mase. Clarus este atestat încă din epoca precreștină fie cu valoare ■de cognomen, fie ca nume pentru sclavi și liberți. Semnificația lui Clarus, Clara a fost totdeauna transparentă în limbile romanice și nu pune probleme nici vorbitorilor limbii române actuale întrucît adj. clarus, pe baza căruia a fost format numele personal, este continuat de fr. clair, it. chiaro (și prin împrumut, rom. clar}. Interesantă este însă evoluția semantică a «adjectivului latinesc, prin ea explicîndu-se apariția funcției de cognomen.
85
CLAUDIU
Folosit întîi cu referire la sunet (clara vox „voce clară, răsunătoare”) și apoi la senzațiile vizuale (clara lux „lumină clară”), clarus începe să fie întrebuințat și în sfera spiritual umană (vir clarus „bărbat ilustru, faimos, glorios”), noile semnificații ale cuvîntului oferind acum posibilitatea trecerii lui în categoria numelor personale. Pe cîtă vreme Clarus a ieșit din uz, Clara s-a păstrat pînă astăzi, transmis prin onomasticonul creștin; în Italia de ex. era răspîndit și popular cultul Clarei din Assisi, care la 1212 a fondat ordinul monastic al „clariselor” (format cu sufixul de origine-grecească -issa}, astfel explicîndu-se Claris(s)a, nume de botez obișnuit mai ales în Franța și Anglia. Apariția lui Clara în vechea onomastică românească se explică numai prin influența latino-catolică (Doamna Clarar soția domnitorului Nicolae Alexandru Basarab, era cunoscută ca o activă susținătoare a propagării catolicismului în Țara Românească); reluat în epoca noastră din Occident, numele nu mai are nici o legătură cu biserica^ este total laicizat și simțit drept modern. în ceea ce privește derivatul Clarîs(s)a, împrumutat recent și pe cale cultă tot din apus, nici acesta nu mai are astăzi, la noi, vreo legătură cu numele „clariselor” din sec. 13. O Engl. Clara, Clarissa, fr. Claire, Clere, Clarice, Clarisse, it. Clara, Clarissa, sp., port. Clara, magh. Klara, Klarissza, bg., rus. Klara, Klarisa etc. □ O deosebită carieră a făcut numele Clara în literatura pastorală spaniolă din perioada Renașterii, mai ales sub forma unor derivate și compuse întîlnite frecvent ca nume de personaje: Clarinda, Claridea^ Claridora etc. Personaje feminine cu numele Clara apar în drama lui Goethe Egmond, în Comedia umana a lui Balzac (în Pere Goriot, (Claire de Beau-seant). Clarisse din comedia Le Menteur de Corneille sau Clarissa din romanul lui S. Richardson Clarissa^ or the History of a Young Lady.
Claudiu
Destul de frecvente în. epoca noastră, Claudiu și Claudîa sînt corespondentele românești ale vechilor nume gentilice latine, Claudius, Claudîa. încă din antichitate, Suetoniu afirma că ginta Claudîa este de origine-sabină și anume din Regillus, cetate a sabinilor (veche populație italică supusă de romani în urma celui de al treilea război samnit, 298 — 290 î.e.n.).. Izvoarele latine par să confirme acest lucru, un prim purtător cunoscut aF gentilicului fiind Appius Claudius Sabinus (495 î.e.n.). Din Etruria și Umbria, numele se răspîndește apoi în întreg imperiul, apărînd chiar-și în provinciile orientale (este atestat și în Dacia). în inscripțiile din epoca imperială încep să apară ca nume personale (întîi cognomene, apoi nume-independente) Claudiauus și Claudiaua, la origine derivate adjectivale de la Claudius. Numele gentilic patrician era cunoscut la romani și sub forma, populară Clodîus, în legătură cu care este interesant de amintit o întîmplare din istoria romană: P. Claudius Pulcher, urmărind să-și cîștige voturile-plebei și-a modificat numele în Clodîus (de menționat că această formă apare ca preponderentă, în perioada mai veche, în Etruria și Umbria)., în ceea ce privește semnificația originară a numelui, lucrurile nu sînt încă sigure. în mod curent, Claudius este apropiat de adj. claudius „șchiop”,, dar probabil și în acest caz este vorba doar de o etimologie populară. Cum valoarea primară a lui Claudius este aceea de nume gentilic, și nu de-cognomen, iar gentilicul este foarte vechi, ar putea fi luată în discuție originea preromană a numelui, bineînțeles fără a avea șanse de a-i lămuri etimologia (presupunerea se bazează atît pe existența unui alt nume gen-
CLELIA
86
tilic sabin, Clausus, cît mai ales pe influența exercitată de onomastica italică asupra denominației personale a romanilor, denumiți oficial prin tria nomina, „trei nume”). Actualele noastre prenume Claâdiu, Claiîdia, mai rar Glaudian, au pătruns în română în secolul trecut, odată cu cea mai mare parte a numelor romane folosite astăzi. Preluate pe cale cultă, numele au fost modificate din punctul de vedere al accentului, Clăudius devine Claiîdiu. în mod excepțional, apare la noi și fem. Clodin, împrumutat din fr. Claudine [clodin]. Interesant de amintit este legătura dintre rom. ■renglotă (o varietate de prune) și fr. Claude [clod]; etinomul cuv. românesc fiind fr. reine-Claude „regina Claude”. • Fr. Claud și Claude (cu derivatele •Glandei, Claudine), it. Claudîo, Claudia (cu derivatul Claudetta), magh. Klaudia și Klaudetta etc., rus. Klavdii, Klavdia, Klavdian, Klavdiana etc. O Din istoria romană: Clăudius Tiberius Britannicus, Tiberius Drusus Clăudius. Compozitorii Claudio Monteverdi, Claude Joseph Rouget de Lisle •(autorul imnului național francez „La Marseillaise”), pictorul Claude Monet, compozitorul Claude Achille Debussy, pianistul Claude Arrau, filozofii Claude Adrien Helvetius și Claude Henry de Rouvroy (cunoscut sub numele de Saint-Simon).
Clelia
Recent și puțin folosit la noi, Clelia reproduce un foarte vechi gentilic Cloelia, mase. Cloelius, nume cu rezonanțe eroice în tradiția romană. Întîlnit frecvent în onomastica oscilor, albanilor, voiscilor, umbrienilor ■(străvechi locuitori ai Peninsulei italice), sub forme foarte apropiate, Cloelius nu poate fi la origine decît un vechi nume italic preluat de romani. Tradiția și istoria pomenesc de un rege al albanilor, Cloelius sau Cluilius (Alba era numele unei străvechi cetăți din Lațium, întemeiată, după legendă, de fugarii din Troia învinsă, conduși de Enea) sau de fecioara eroică Cloelia. Vechile izvoare latine amintesc în anul 498 î.e.n. despre un Q. Cloelius Siculus, iar în 443 î.e.n. despre un Cluilius (rege al voiscilor) etc. Adăugind formelor de mai sus pe Cloil (la volsci), Kluvatiis (la osci), Kluviir (la umbrieni) și în sfîrșit, numele romane Cluentius, Cloventius, legătura cu radicalul verbului clueo, propusă de specialiști, devine clară (clueo, cluere, forma mai nouă cluo, cluere, însemna „a avea nume, a se chema, a avea faimă, a fi renumit” de aici inclutus, inclitus „faimos” și cluor, glosat în grecește prin di?rea „faimă”). Deși nu a pătruns în onomasticonul creștin, numele nu s-a pierdut, fiind obișnuit și astăzi la multe popoare. Prezența lui în rîndul prenumelor moderne este legată de Renaștere, în timpul căreia o întreagă serie de nume clasice romane au fost repuse în circulație. Cu siguranță că revitalizarea formei feminine (masculinul s-a pierdut) este legată de amintirea tinerei eroine romane, care, după cum povestește istoricul Titus Livius ar fi salvat fetele romane ținute în captivitate de către Porsenna. Frecvent în Italia în perioada Risorgimentului (purtat și de fiica lui Garibaldi), numele pătrunde și la noi, pe cale cultă, odată cu alte nume romane, în secolul trecut, dar este rar folosit. □ Cu siguranță că la răspîndirea numelui a contribuit și literatura, foarte cunoscută fiind Clelia Conți din romanul lui H. Stendhal Mănăstirea din Parma, iar din literatura mai veche romanul scriitoarei Madeleine de Scudery, Clelia, histoire romaine.
87
CLEOPATRA
Clement
Cognomen masculin sau feminin cunoscut în izvoare încă din primii ani ai erei noastre (dar cu siguranță mai vechi decît primele atestări), lat.. Clemens, gen. Clementis, are semnificație clară pentru vorbitorii limbii române, întrucît numele personal corespunde adj. clemens, clementis, prezent în limba română sub forma unui neologism de origine apuseană clement, „iertător, indulgent, îndurător, milos, blînd” (substantivul corespunzător este clemența). Dacă forma și sensul cuvîntului care stă la baza numelui personal ne sînt cunoscute, etimologia lat. clemens este încă nesigură. Singurele presupuneri care se pot face sînt apropierea de substantivul mens,mentis „minte” (chiar romanii îl considerau un compus al acestui cuvînt) și opoziția cu vehemens, vehementis, rom. „vehement”, probabil tot un compus al lui mens. Ca nume personal, datorită semnificației sale,. Clemens se răspîndește printre creștini, fiind înregistrat destul de frecvent în inscripții. Purtat de un discipol al sfinților Petru și Pavel, exilat de împăratul Traian, apoi de mai mulți papi, Clement pare a fi destul de frecvent în apusul Europei. Intrat și în greacă sub forma Klemens, Klementos, numele pătrunde în slavă și de aici, în onomastica românească. Atestat în Ucraina încă de la 1441, Climentie apare la noi, mai întîi în Moldova și Muntenia, prin sec. 17 (Clim, Clima, Climu sînt hipoc. frecvente pentru Clement în documentele noastre — pe baza lor este format numele satului Climești, Climescu, nume de familie etc.). Dacă Clement și Clementa sînt rare astăzi ca prenume, mult mai frecvente și moderne sînt derivatele Clementin, Clementina, corespunzătoare cognomenelor latine Clementinus Clementina (bine atestate în inscripțiile creștine începînd cu sec. 3 e.n.). Păstrate în onomastica apuseană (Clementin este chiar numele unui sfînt obscur) numele ajung și la noi, pe cale cultă, ca împrumuturi recente. Tot împrumut recent este și Clemansa (probabil din fr. Clemence). • Fr. Clement, Clementin, Clementine, Clemence, it. Clemente, Clementa, Clementina, bg., rus. Kliment, Klim etc., pol. Klementyna, magh. Kelemen, Klementina, Klemencia etc. O Titus Flavius Clemens sau Clement Alexandrinul, filozof idealist și teolog, cunoscutul poet renascentist francez. Clement Marot etc.
Cleopatra
Celebra regină a Egiptului și eroina unor cunoscute capodopere ale literaturii universale, Cleopâtra, purta un nume de origine grecească. Vechile izvoare grecești atestă existența lui Kleopâtra (numele soției lui Filip I al Macedoniei și al uneia dintre fiicele acestuia, precum și nume ereditar, ca și Ptolemeu pentru bărbați, în casa Lagizilor din Egipt) și a corespondentului său masculin Kleopatros încă din perioada clasică, cu cîteva sute de ani înaintea erei noastre. Ca marea majoritate a numelor vechi grecești și numele în discuție este un compus din două elemente foarte cunoscute și frecvente în onomastica greacă: kleos „glorie” ca în Androkles (+anerT andros „bărbat”), Empedokles (+empedos „ferm”), Perikles (+peri „superior”), Sophokles (+sophos „înțelept” etc.) și pater, gen. patros, „tată”. (Patrokles este format din aceleași elemente dar în ordine inversă). Un hipocoristic al lui Kleopatros este Klopas, devenit nume independent sau patronim și cunoscut chiar din N.T. (un discipol al lui lisus și una dintre cele trei numite Maria, Maria Cleophae „Maria a lui Kleopas”).
CLOTILDA
88
Deși numele nu este calendaristic și deci nu are nici o legătură cu biserica, Cleopatra, reluat în Bizanț în jurul anului 1000 și ceva mai tîrziu în apusul Europei direct din istoria veche, probează capacitatea de rezistență în timp a unor nume dinafara onomasticonului creștin, dar bine susținute de tradiție și de faima purtătorilor. La noi, Cleopatra apare încă din’sec. 19, frecvența lui crescînd pe măsură ce ne apropiem de epoca contemporană. Aparținînd probabil aceleiași baze, Clepa și Clapa pot fi puse pe seama influenței neogrecești directe sau prin intermediar slav. □ Ultima regină a Egiptului, Cleopatra a Vil-a (după moartea ei, în anul 31 î.e.n., Egiptul devine provincie romană). Viața ei dramatică, aventuroasă, împletită cu a celor două ilustre personalități ale istoriei romane (Cezar și Marc Antoniu) precum și sfîrșitul ei tragic (s-a sinucis după căderea Alexandriei) au constituit subiecte excelente pentru Shakespeare în tragedia Antoniu și Cleopatra^ Corneille, în Pompeius, G. B. Shaw în Cezar și Cleopatra etc.
Ciotilda
Prenume feminin de origine germanică, Ciotilda este atestat documentar încă din sec. 5 sub forma Chlotichilda. Prin ulterioarele Clodehildis, Chlo-thildis și Clothildis se ajunge la forma franceză și italiană actuală Clotilde (germ. Elothilde, magh. Elotild), răspîndită astăzi la multe popoare europene. Formele inițiale medievale ale numelui dezvăluie ușor că e vorba de un compus din două elemente bine cunoscute în onomastica germanică: hloda sau hluda „celebru, renumit, vestit” (ca în Chlodochar, devenit ■Chlotar, apoi Lothar — hari „armată" Hludwig, devenit Ludwig -> Ludovic -wig „luptă”) și hild „luptă, bătălie” (ca în Brunihild, devenit Brun-hilda — brunne „armură” Mahtild, devenit -> Matilda — mahti „tare”). -Calendarul catolic păstrează amintirea unei prințese burgunde moartă în 545, devenită regină a francilor prin căsătoria ei cu regele Clovis I (481 — 511), pe care îl convertește la noua religie, contribuind astfel la creștinarea francilor. Păstrat în onomastica apuseană, vechiul nume germanic se răspîndește în epoca modernă în întreaga Europă, fiind folosit, destul de rar însă, și la noi.
Coman
Prezența lui Coman în onomastica românească a fost pusă în legătură, de specialiști, cu numele cumanilor, populație de origine turcică, atestată pe teritoriul patriei noastre după 1223, cînd o parte dintre ei s-au •așezat în Cîmpia Dunării și Ungaria. Dacă unele urme ar putea fi găsite în toponimia românească, pentru antroponime lucrurile sînt mult mai dificile. în primul rînd numele acestei populații este în română un neologism de origine savantă; în al doilea rînd, și de o mare importanță este faptul că numele pers. Coman se deosebește de numele populației cuman prin poziția accentului (-o- accentuat la numele de persoană, u neaccentuat la cuvîntul comun). Coman este atestat cu o frecvență destul de mare începînd de pe la 1400 (cînd apare prima dată în documentele Țării Românești) ; bogata serie de derivate (Comănaș, Comancea, Comănici, Comand, Comăniță etc.), precum și prezența’ în toponimie (Comănești, Comana, Comanca etc.), mai ales în partea de sud a teritoriului românesc, sînt probe ale vechimii și popularității numelui la români (la fel și la slavii de sud; la sîrbi și croați de ex. Koman apare din sec. 13). Avînd
89
CONSTANTIN
'în vedere aceste fapte, numele personal Coman a fost apropiat de Coma, Corneea, Comșa, derivate dintr-o temă antroponimică Com-, despre care afirmații sigure nu se pot face (s-a sugerat legătura cu lat. Comatus și gr. Komaios, din coma „coamă” sau -> Cosma). Amintirea cumanilor ar putea fi păstrată doar în toponimie (Comuna).
Constantin
Unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume actuale, Constantin reproduce cognomenul lat. Constantinus, atestat destul de tîrziu (împăratul Constantin cel Mare, sec. 4 e.n.). După cum ușor se poate observa, Constantinus este un derivat cu suf. -mus de la Constantius (fem. Constan-tia), cognomen roman frecvent dar și nume gentilic, răspîndit în epoca post-clasică. Constantius provine, la rîndul lui, din cognomenul Constans, gen. Constantis, atestat prima dată în sec. 2 e.n., prezent și în inscripțiile din Dacia (la 138, un procurator cu acest nume), format pe baza adj. constans, constantis „constant, ferm”, participiul verbului lat. consta „a fi ferm, puternic” — compus al verbului sto „a sta”, după model grecesc. Dacă în apusul Europei sînt mai frecvente formele provenind din Constantius (biserica catolică păstrează amintirea unui martir din timpul lui Marcus Aurelius și a unei martire din timpul lui Nero), în răsăritul Europei s-a răspîndit forma Constantin, mai ales datorită faimei împăratului Constantin cel Mare, sprijinitor al creștinismului, considerat de biserica de rit grecesc egal al apostolilor. Forma gr. Konstantinos pătrunde, prin intermediar slav, și în română, unde numele este atestat, împreună cu o bogată serie de hipocoristice și derivate, încă de la finele sec. 14 și începutul sec. 15. Printre primele care apar în documentele din Țara Românească (prezente și în antroponimia popoarelor sud-slave; bulgari, sîrbi, croați) cităm pe Cola (1492), Coica (1424), Constandin (1412), Costea (cel mai vechi, din 1389), Costinca (1469). în Moldova, în actele Aemise în timpul lui Ștefan cel Mare, apar și Costachi, Coste, Costin etc. în general, hipocoristicele și derivatele lor, în mare majoritate identice sau asemănătoare cu cele din limbile slave, albaneză, greacă etc., se formează din temele obținute printr-o falsă analiză — Costa — (prima parte a numelui) și — din — (partea finală a numelui). Iată seriile formate din cele două teme: Costa, Costea, Costache, Tache, Tăcliel, Tăcliiță, Costăchel, Costăchiță, Costan, Costel, Costică, Costin sau Cota, Costaș, Tică, Tieu, Ticuș, Ticuță, Costilă, Costiță, Codin, Codina, Cotan, Cotea, Cotinel, Cocea, Cociii, Coia, Coica, Condea, Cota, Coca, Conea etc., Dinu și Dina, Dinică, Dincea, Diniță, Dinuț, Dinuță, Dineu, Dincă, Dincuță, Dicu, Dică, Dicuț, Didea, Dițu, Dița; Tin, Tina, Tinică etc. Multe din’numele înșirate mai sus sînt cunoscute astăzi și ca nume de familie; dintre hipocoristicele foarte frecvente, folosite și independent, în general cunoscute, notăm pe Costică, Costel, Dinu și Dina, Dinuțu, Codin. Pentru feminin este frecventă și forma Constanța (cu hipoc. Tanța, Tănțica, Tănțel, Tanți etc.), provenită dintr-un mai vechi Constântia. în ultima vreme pentru masculin este folosit și Constant (împrumutat probabil din franceză). • Fr. Constans, Constant, Constantin, Constance, it. Constanzo, Constanza, germ. Kons-tantin (hipoc. Kunst), Konstanze (hipoc. Stanzi), sp. Constancio, Constancia, Constantius, rus. Konstanțin, Konstantina, magh. Konstancia, Konstan-tina, Konstantin etc. O împăratul roman Constantin cel Mare (Flaoius Valerius Constantinus), 306 — 337, primul împărat creștin (a decretat.
CONSUELA
90
creștinismul religie de stat), a unificat Imperiul roman, a recucerit regiunile de la nord de Dunăre (în timpul său a fost construit valul de apărare cunoscut sub numele „Brazda lui Novac”). Dintre mulții împărați bizantini cu numele de Constantin, îi amintim doar pe Constantin Por-firogenetul (autor al unor scrieri care oferă informații prețioase asupra românilor de la sud de Dunăre) și Constantin al Xl-lea Dragases, ultimul împărat bizantin, pierit odată cu căderea Constantinopolului sub turci, la 29 mai 1453. în Țara Românească și Moldova, între 1607 și Unire sînt cunoscuți 10 domni cu acest nume, dintre care îi amintim pe Constantin Șerban Basarab., Constantin Brîncoveanu și Constantin Cantemir. Oameni de știință și cultură români: Constantin Cantacuzino, Dinicu Golescu, Constantin) A. Bosetti. în toponimie, numele lui Constantin cel Mare a fost păstrat în Constantinopolis „orașul lui Constantin”, ridicat de celebrul împărat pe locul vechiului Byzantion, între 326 și 330 e.n., devenit capitală a întregului imperiu, din anul 395 numai a Imperiului roman de răsărit, iar, ulterior, din 1453, cînd este cucerit de turci, capitala Imperiului otoman sub numele de Stambul (pînă în 1923). Forma feminină Constanța este numele cunoscutului nostru oraș (pe locul coloniei grecești Tomis), al unui lac alpin situat între R. F. Germania, Austria și Elveția și a orașului vest-german așezat pe malul acestuia.
Consuela
în Spania de altădată, cultul mamei lui lisus era într-atît de puternic încît numele acesteia căpătase un adevărat statut de tabu; ar fi fost o impietate ca o persoană să fie chemată Maria, lucru care apare cu atît mai ciudat dacă ne gîndim că Jesus era nume de botez obișnuit la spanioli. Cum părinții doreau totuși să-și pună fiicele sub „protecția” Madonei (spaniolii îi spun JNuestra Senora sau Virgen), soluția a fost găsită în crearea unor nume de botez noi, prin care inițial erau desemnate sanctuarii sau sărbători și care o evocau pe Maria în’mod indirect. Astfel, din sintagmele Maria del Cârmei, Maria de las Mercedes, Maria de los Dolores, Maria del Consuelo etc., prin eliminarea primei părți, au apărut Cârmei sau -> Carmen, Mercedes (la noi -> Mercedia), Dolores (la noi a început să fie folosit în ultima vreme hipoc. Lola), Consuelo și încă multe altele mai puțin cunoscute. Consuelo (în castiliană) și Consol (în catalană) sînt cuvinte comune la origine, corespunzătoare rom. consolare sau mîngîiere. Din spaniolă, în epoca modernă și pe cale cultă, numele se răspîndește în Europa, ajungînd astfel și la noi. Tocmai pentru că este simțit ca foarte modern, Consuelo devenit Consuela, prin analogie cu numeîe feminine românești terminate în-d, este doar arareori ales ca prenume.
Coralia
Puțin folosit la noi, Coralia este un împrumut recent și livresc din Occident, dar nici acolo prenumele nu este prea vechi, el datînd probabil din epoca romantică. Dacă această ipoteză, care vede în Coralia o invenție literară, pe baza unui cuvînt cunoscut și la noi, coral „mărgean”, ar putea fi inexactă în ceea ce privește vechimea numelui, ea este exactă în ceea ce privește etimonul propus. Cuvîntul coral, care desemnează fie substanța calcaroasă secretată de corallium rubrum, fie chiar celenteratul din clasa antozoarelor (sînt cunoscute coloniile de corali din zonele mediteraneene
91
CORIOLAN
sau tropicale), reproduce, prin intermediul lat. corallum sau coralium, gr. korallion (după cum atestă una dintre inscripțiile grecești, cuvîntul era folosit și într-o epocă mai veche cu valoare de nume personal), de origine nesigură, probabil semitică.
Corina
Către sfîrșitul republicii romane încep să apară în diferite izvoare latine o serie de nume feminine grecești (Cynthia, Delia, Lesbia etc.), printre care și Corinna întîlnit însă numai în onomastica literară și mai ales în creația lui Ovidiu. Probabil că este vorba de un împrumut din greacă (dacă fiu cumva aceste nume sînt creații ale poeților), unde Korinna ar fi derivat cu suf. -inna de la numele pers. Kore. Dacă Korinna nu apare în sursele grecești contemporane celor latine, Kore sau Kora și Kores (în Lexiconul lui Suidas) erau binecunoscute în vechea Grecie, unde Kore era identică cu -> Persefona (la romani Proserpina). Fiică a lui Zeus și a Demetrei, Kore (Persefona) a fost răpită de Hades pentru a-i deveni soție. Legenda spune că zeița petrecea cîteva luni în lumea subpămînteană iar restul anului pe pămînt, alături de mama ei, Demetra; simbolizînd astfel ciclurile vegetației (moartea și învierea naturii), Persefona sau Kore era sărbătorită în cadrul ceremoniilor din Eleusis (în Atica) cunoscute sub numele de „misterele eleusine”. Zeița purta un nume cu semnificație clară pentru greci, Kore însemnînd „fată, fecioară”, așa încît Korinna, derivat diminutival, are sensul de „fetiță”. Intrat la noi pe cale cultă, Corina este astăzi un prenume feminin răspîndit pe întreg teritoriul românesc și ales nu arareori de către părinți. Fiind încadrat în seria femininelor derivate cu foarte productivul sufix -ina (corespunzătoare unor masculine în -in), pe terenul limbii române a apărut și o formă mase. Corin, mult mai puțin frecventă decît prototipul feminin. • Fr. Corinne, it. Corinna, germ., magh. Korinna, □ La răspîndirea numelui a contribuit și numele eroinei romanului sentimental Corinne ou VItalie de Anne Louise Germaine de Stael (Madame de Stael), tradus la noi încă din 1846.
Coriolan
Pătruns la noi în secolul trecut, ceva mai frecvent cu vreo 50 de ani în urmă în anumite medii, în Transilvania și foarte rar astăzi, Coriolan este un nume celebru în istoria legendară a Romei, vechea tradiție conside-rînd că primul purtător al lui ar fi fost generalul roman Cnaeus Marcius Coriolanus (sec. 5 î.e.n.). După cum se știe romanii purtau în mod obligatoriu trei nume, ultimul fiind cognomenul corespunzător supranumelui din epoca modernă, care putea fi la origine o poreclă, un adjectiv care arată proveniența etnică sau locală a purtătorului sau, cum este cazul lui Coriolanus, un cuvînt care amintește o faptă de glorie. Cum Cnaeus Marcius ar fi cucerit orașul Coriolis, din numele acestuia a fost format cognomenul în discuție, cu sufixul -anus. Viteazul și orgoliosul general roman, exilat din Roma de către tribunii plebei, ar fi trecut de partea dușmanilor și, în fruntea armatei volscilor, ar fi asediat Roma, dar la rugămințile mamei și ale soției el ar fi ridicat asediul. Această veche legendă latină a constituit subiectul unei cunoscute drame a lui Shakes-
CORNELIU
92
peare și l-a inspirat pe Beethoven în uvertura cu același nume, creații artistice de seamă care au contribuit la popularizarea numelui în epoca modernă.
Corneliu
Nume celebre în istoria romană, Cornelius și Cornelia sînt la origine vechi gentilice, ai căror purtători aparțineau cunoscutei ginte Cornelia, renumită prin rolul însemnat ce l-a jucat în viața socială, politică și culturală a Romei timp de peste 700 de ani. Ginta Cornelia, la origine unul dintre cele 16 triburi rustice mai vechi din Roma, s-a împărțit în numeroase familii distinse prin cognomenele Maluginensis {Servius Cornelius Ma-luginensis, atestat în 485 î.e.n., este cel dintîi purtător cunoscut al numelui Cornelius), Cossus, Scipio, Lentulus, Dolabella etc., cea mai cunoscută fiind familia Scipionilor (de ajuns să-i amintim doar pe cei doi Scipiones Africani). Originea și semnificația lui Cornelius nu este încă pe deplin lămurită, majoritatea specialiștilor considerîndu-1 un derivat din subst. cornu „corn” (de aici un alt cognomen roman Cornutus „cu coan • “). Pentru a explica transformarea cuvîntului cornu în nume propriu trebuie să amintim că în antichitate, cornul de berbec sau de taur era simbolul abundenței și al forței și era folosit în diferite rituri magice de alungare a spiritelor rele. Efigia cornului a fost găsită în catacombele iudaice și în sinagogi, iar în textele P.71. sau în cele apocrife (Psalmii lui Solomon) sînt numeroase pasajele în care cornul are valoare de simbol al forței omului. Devenit nume independent, Cornelius pătrunde în onomastica creștină și se răspîndește în Europa, mai ales prin cultul unui cunoscut martir roman, papa Cornelius (251 — 253). Prin gr. Kornelios numele pătrunde în onomastica popoarelor slave vecine (de ex. în Ucraina, în sec. 16, sînt atestate formele Kornilo, Kornii etc.). Tot din sec. 16 încep să apară în documentele noastre formele Cornea, Cornii» etc. în secolul trecut, ca urmare a impulsului dat de mișcarea de emancipare a românilor din Transilvania, odată cu multe alte nume romane încep să circule formele culte Corneliu sau Cornel și Cornelia care le înlocuiesc pe cele vechi, rămase nume de familie sau cu valoare toponimică (de. ex. derivatul Cornești). Formele noi se răspîndesc pe întreg teritoriul românesc și devin în scurtă vreme prenume apreciate și frecvente. Pentru Cornelia se folosește în ultimul timp un hipocoristic de proveniență occidentală Neli (sau chiar Nelly); cum acesta nu are marcat genul, este întîlnit uneori și pentru masculin, o Fr. Corneille, germ. Kornelius, Kornelia și hipoc. scandinav Nils, it. Cornelio, Cornelia, magh. Kornel, Kornelia, bg., rus. Kornelii, Korneliia (mai vechi Korniliia), ser. Kornilija O Publius Cornelius Scipio Africanus, cuceritor al Spaniei și învingătorul lui Hannibal în Africa, P. Cornelius Scipio Aurelianus, supranumit și el Africanus pentru victoria definitivă asupra Cartaginei (146 î.e.n.), Cornelia, fiica primului Scipio Africanus și mama celor doi tribuni ai poporului cu-noscuți sub numele de „frații Gracchi” (Tiberius și Caius), istoricul Publius Cornelius Tacitus.
Corvin
Rareori folosit ca prenume, Corvin corespunde cognomenului roman Corvinus, un derivat de la mai vechiul Corvus, frecvent mai ales în ginta Valeria. Transformarea cuvîntului comun corvus „corb” în antroponim
93
COSMA
cu valoare de supranume este explicată de o legendă a tradiției romane care susține că primul purtător al numelui, Manius Valerius Messala, consul în anii 348 și 346 î.e.n., luptînd cu un gal, ar fi fost ajutat de un corb. Este știut că numele de păsări sau animale apar în antroponimia multor popoare, din cele mai vechi timpuri, Aurcînd pînă în perioada credinței în animale și a totemului ( ->Leon). în mitologia romană, corbul, al cărui zbor era considerat prevestitor, era consacrat zeului profețiilor, Apolo; mai mult decît atît, zeul întruchipat în pasăre îi însoțea și pe cei care plecau din țara lor. Avînd deci o deosebită valoare simbolică, cuvîntul corvus putea cu ușurință să devină supranume. Mai poate fi adusă în discuție și o altă semnificație a cuvîntului corb și anume aceea de „negru” (în vechile credințe orientale sau în V.T.), binecunoscută din comparațiile frecvente în creația noastră populară „negru ca un corb”, „negru ca pana corbului” etc. Așa se explică supranumele românești Corbea (astăzi nume de familie, dar cunoscut mai ales datorită unui viteaz haiduc cîntat de balade), Corbeș, Corbu, Corbac, Corban etc. Făcînd parte astăzi din categoria prenumelor cu valoare de evocare istorică, Corvin amintește la noi de unul dintre membrii cunoscutei famillii a Huniazilor, Matei Corvin, ajuns rege al Ungariei.
Cosma
Izvoarele latine din epoca imperială atestă existența numelor pers. Cosmas, Cosmia, Cosmos (de la acesta s-a format și derivatul Cosminus), împrumuturi din onomastica grecilor și corespondente ale lui Kosmas, Kosmia, Kosmos. în ceea ce privește etimonul numelui păstrat pînă astăzi la aproape toate popoarele europene, Kosmas, unii specialiști sînt de părere că la origine ar fi fost un hipocoristic (ca o mare parte din an-troponimele grecești în -as) de la un mai vechi compus cu tema subst. kosmos sau al vb. kosmein. în greaca veche kosmos avea două sensuri: „ordine” și „ornament, podoabă”. Primul dintre acestea este continuat de actualul cosmos (de aici și cosmic, cosmografie, cosmopolit — la origine „cetățean al lumii”, compus cu gr. polites „cetățean”), folosit cu semnificația pe care o cunoaștem astăzi începînd de la filozofii pitagoreeni; al doilea sens al lui kosmos s-a păstrat în derivatul cosmetic (de la gr. kosmeticos, format de la vb. kosmein „a împodobi”). Dintre cele trei nume grecești amintite, cel mai frecvent, Kdsmas a avut șansa să pătrundă în onomasticonul creștin și să se răspîndească atît în apusul cît și în răsăritul Europei. Dintre diferitele persoane cu acest nume sanctificate de biserică, cultul cel mai cunoscut îl are un medic celebru și martir din sec. 3 — 4, care împreună cu ->Damian este amintit în vechi legende hagiografice cu evidente urme păgîne ale cultului lui Esculap. Cultul acestui cuplu renumit era cunoscut în Europa încă din sec . 6, atît în Imperiul bizantin (grecii îi numesc anargyroi, adică „doctori fără arginți”, pentru că tratau și vindecau gratuit) cît și la Roma, unde prin sec. 12 — 14 erau atît de mulți artiști cu acest nume, încît erau desemnați în grup prin cuv. cosmati, arta lor chemîndu-se cosmatesca. Popularitatea lui Cosma și Damian explică și larga lor arie de „patronaj” care acoperă întreg domeniul medicinii și farmaciei (sînt „protectorii” chirurgilor, medicilor, farmaciștilor, apără de epidemii și de ... abcese, iar la huțuli chiar de ger, această ultimă atribuție datorîndu-se însă unei etiomologii populare: bezsrebreniki „fără arginți” a fost transformată în bezmerznyk „care nu
CRĂCIUN
94
îngheață”). Ajuns la români prin intermediar slav, Cosma (Cozma) apare în documentele noastre atît în Țara Românească cît și în Moldova, din sec. 15. Numărul mare al derivatelor (Cosmache, Cosmat, Cozman, Cozmea, Cozmiță, Cuzmin, Cozmin etc.) și prezența în toponimie (Codru Cosminului, Cosmești, Cosmeni etc.) dovedește 'vechimea, răspîndirca și frecvența lui Cosina (Cozma) în onomastica noastră. Probabil că și un alt nume destul de mult discutat, Cuza, este la origine tot un hipoc. al lui Cozma, așa cum este Kuzea în rusă, Kuza, Kuze și Kuzo în bulgară etc. Se bucură astăzi de mare favoare derivatul Cosmîn (pe care îl foloseau și romanii), nume vechi la noi de cel puțin 500 de ani. • Fr. Cosme, Come, germ. Kosmas, it. Cosimo, sp. Cosme, magh. Kozma și Ko-zima, bg. Kozma sau Kuzma. rus. Kosma, Kuzima.
Crăciun
Vechi nume de persoană, frecvent atestat de aproximativ 500 de ani în toate provinciile românești și intrat de mult în toponimie, Crăciun a suscitat vii și îndelungate discuții în filologia românească și străină. Dacă valoarea de nume personal ar putea fi considerată creație românească (nume de sărbători devenite antroponime sînt destule, iar în cazul nostru nu trebuie uitat un cunoscut personaj folcloric „moș Crăciun”, care ne atrage atenția asupra unui tip de personificare populară, cu posibile implicații în onomastică), etimologia cuvîntului crăciun este cu mult mai dificilă. Majoritatea celor care s-au ocupat de numele sărbătorii au pornit de la diferiți termeni latini, dar motive de ordin fonetic sau semantic ridică piedici' destul de mari în acceptarea soluțiilor propuse. Dată fiind prezența termenului în rusă, ucraineană, bulgară, slovacă și maghiară, dificila problemă căreia trebuia să i se răspundă era dacă româna a preluat termenul din limbile slave sau acestea din română. Una din ultimele soluții propuse și acceptată de mai mulți specialiști este aceea care vede în rom. crăciun o continuare a lat. creatione, însă prin filieră slavă (la fel ca și colindă, rusalii, troian). Situația rămîne însă destul de complicată și chiar contradictorie pentru limbile slave, în afara sensului creștin, comun cu rom. crăciun, rus. Korociun este atestat și cu sensuri „păgîne”, care ar trebui să fie, în mod logic, cele mai vechi, într-o cronică din Novgorod din anul 1143, cuvîntul în discuție desemna solstițiul de iarnă; mai mult decît atît, era și numele unei divinități a iernii și a morții, de unde expresia l-a lovit korociunul, adică „a murit”. Dacă lat. creatione ar fi fost luat pentru a desemna sărbătoarea nașterii lui lisus (o moștenire a cultului zeului Mithra, recunoscut de romani în timpul lui Traian), ar fi dificil de explicat dezvoltarea ulterioară a sensurilor păgîne amintite. Dar la fel de greu ar fi și să presupunem că împrumutul latinesc ar fi avut chiar de la început aceste sensuri. Interesant este să amintim acum o mai veche ipoteză potrivit căreia Korociun ar aparține radicalului slav *krt, din care ar proveni nu numai ciort „dracul”, dar și numele unor divinități ale slavilor: Krodo (la slavii de vest), Kret sau Skret (la cehi), Skrzat (la polonezi). în documentele Țării Românești de pînă la 1500, Crăciun este purtat de patru persoane (prima atestare, 1492) iar în Moldova, în documentele din timpul lui Ștefan cel Mare, apar trei persoane cu același nume. Din Transilvania îl vom aminti doar pe Gheorghe Crăciun, conducătorul răscoalei țărănești din anul 1569. Deosebit de frecvent este Crăciun în toponimie,' fie sub forma fe
95
CRISANTA
minină, dar și masculin (Crăciuna, cetate din sudul Moldovei construită probabil prin sec. 13 de cavalerii teutoni și cucerită în 1482 de Ștefan cel Mare), fie prin derivatele Crăciuneî, Crăciuneni, Crăciunești, Crăciuneî etc. Prezența numelui personal Kraciun și în unele limbi slave (de ex. în sîrbo-croată) ar putea sugera ideea că, în unele regiuni, numele românesc ar putea să se fi întîlnit cu numele de origine slavă (probabil cu altă semnificație inițială). Cunoscut astăzi mai mult ca nume de familie, Crăciun pare nefolosit ca prenume: apare însă diminutivul Crăciuneî, foarte puțin frecvent.
Crenguța
Prenume feminin laic, creat în română, Crenguța este un diminutiv de la subst. creangă sau de la numele pers. Creangă, binecunoscut în onomastica românească ca nume de familie. Dacă este greu de precizat care dintre sensurile cuvîntului comun stau la baza numelui Creangă (corespondentele acestui nume apar și în onomastica altor popoare), părinții care aleg astăzi Crenguța, cu siguranță că privesc numele ca un simbol al prospețimii, fragilității și continuității.
Crina
Obiceiul de a da fetelor nume de flori este foarte vechi și comun tuturor popoarelor. Crizantema, Floarea, Lăcrămioara, Margareta, Micșunica, Panseluța, Violeta, Viorica etc. sînt destul de frecvente în onomastica actuală iar cei care aleg astfel de prenume au în minte fie o veche comparație poetică a fetelor cu florile, fie caracteristicile concrete ale fiecărei flori (culoare, parfum, gingășie etc.). încadrarea lui Crina în această lungă serie nu este greșită, deși la origine prenumele nu pare să fi fost creat în românește, ci în grecește (de fapt și alte nume din cele citate mai sus, cu toate că au un corespondent perfect în terminologia noastră botanică, sînt doar împrumuturi). Asta nu înseamnă însă că prenumele Crina nu poate constitui, în anumite cazuri, și o creație românească spontană (dacă un vorbitor al limbii române n-ar cunoaște prenumele Crina, l-ar putea „reinventa” foarte ușor, întrucît cunoaște sistemul prenumelor corespunzătoare numelor de flori). Destul de vechi în onomastica greacă, Krinon, Krino, Krinis etc. sînt formate de la subst. krinon „crin”, aceeași semnificație avînd și numele de origine ebraică -> Suzana, japonezul Yuri etc. Un caz interesant este it. Gigliola, considerat un derivat din giglio „crin”, dar apropierea de numele florii nu este decît o frumoasă etimologie populară (Giliola este o formă diminutivală de la Gilia — hipocoristic feminin pentru — Egidius, împrumutat din franceză). împrumuturi din greacă sînt bg. Krino și Krina. De la Crina, exclusiv feminin, a fost creat derivatul mase. Crinel. Pentru atestările mai vechi ale numelui Crina, este posibilă apropierea lui de un nume mai vechi, Măcrina.
Crisanta
Destul de puțin folosite astăzi, Crisant (Hrizant), fem. Crisanta (Hrî-zanta), corespund numelor pers. gr. Chrysanthos, fem. Chrysanthis, preluate și de către romani în epoca imperială (în izvoarele latine apar formele Chrysânthus, Chrysânthis). Dacă numele în discuție apar într-o pe
CRISTIAN
96
rioadă relativ tîrzie, elementele lor constitutive, chrysos „aur” și anthos „floare”, sînt cunoscute încă din onomastica poemelor homerice ( An-tim). Semnificînd deci „floarea de aur” (ca și rom. crizantemă}, Chrysan-thos s-a bucurat de favoare în rîndul creștinilor din primele secole ale erei noastre, urmarea fiind pătrunderea lui în onomasliconul bisericesc (este cunoscut un martir cu acest nume în timpul lui Dioclețian) și răs-pîndirea în Europa. Preluat din greacă de către slavi, numele ajunge la noi mai întîi sub forme hipocoristice, atestate după 1500 (Hrisa, Hris, Hrisu, Hriza, Hrizea. Hiriza), ca mai apoi să apară și Hrisantie, Hrisandu, Hrisaftu, Hrisanta, Hrisantia (pentru^aceste forme ar trebui luată în considerație și influența neogrecească). în perioada modernă încep să circule Crisânt, Crisânta, al căror C- inițial probează proveniența lor occidentală. □ Tema grecească chris- a avut o deosebită vitalitate în onomastica literară și în special în romanele pastorale spaniole din sec. 16 — 17, astfel îneît numeroase personaje poartă nume (derivate sau compuse) bazate pe acest element: Criseida (apare în Decameronul), Crisaldo, Cri-salvo, Crisio, Crisalda, Criseo, Crisolora, Crisalo, Criselio, unele dintre acestea fiind întîlnite și astăzi în onomastica apuseană.
Cristian
Prenume frecvente în epoca noastră, Cristiăn și Cristiana reproduc numele pers. lat. Christianus, Christiâna, la origine adjective derivate de la Christus, prin care erau desemnați adepții noii religii. Numele Christos (de la vb. chriein „a unge”) este de origine greacă și apare în Septua-ginta ca o traducere a termenului ebr. mashi'ha „uns”, cunoscut și în română sub forma Mesia. Desemnat prin Hsus zis Mesia, în greacă, necu-noseîndu-se exact valoarea elementelor acestei expresii, Mesia, tradus prin Christos, a fost considerat al doilea nume propriu al lui lisus și folosit ca atare. Forma Christus, preluată de romani, va fi baza de derivare a lui christianus (paralelul gr. christianos, împrumutat de slavi; rom. creștin continuă forma latinească), cuvînt folosit pentru prima oară probabil în jurul anului 43 e.n., la Antiohia și atestat doar de trei ori în textele N.T. în inscripțiile latine din sec. 3 — 4, christianus era un cuvîn-t comun care, fie înlocuia numele persoanei, fie îl însoțea pe acesta în mod obligatoriu. Secret la început, din cauza persecuțiilor religioase, Christianus apare cu valoare de nume personal distinctiv mai tîrziu, cînd creștinismul devenit religie oficială, în timpul luț Constantin cel Mare, avea deja cristalizat un bogat inventar de nume. în cele din urmă însuși Hristos începe să fie folosit ca nume personal obișnuit, foarte rar în apusul Europei (aici apare însă lisus, obișnuit în Spania, sub forma Jesus) dar destul de frecvent în sud-estul Europei (de ex. bg. Hristo). La români, Cristian este un vechi prenume, formele sub care apare în cele dintîi documente putînd fi probabil de origine latină, dar modificate sub influența slavă în ceea ce privește tratamentul consoanei -r-. Mulțimea derivatelor, frecvența ridicată și prezența în toponimie sînt dovezi ale vechimii și răspîndirii numelui pe teritoriul nostru. Iată în continuare unele forme pe care le foloseau în trecut românii pentru actualele Cristian și Cristiana (hipoc. frecvent Cristi), de origine cultă: Cîrstian (atestare în 1389; pînă la 1500, în documentele Țării Românești apar nouă persoane cu acest nume, din medii sociale diferite), Cîrstiana (într-un act din 1500); Cărstea, Crăstea, Cîrstea, Crîstea sînt forme uneori doar grafice ale lui Cristea (atestat din anul
CRISTOFOR
97
1415 și purtat în documentele de pînă la 1500 de 11 persoane); Hristea, Hristan — forme slave de origine grecească; Cristache, Cristei, Cîrstici, Cîrstilă, Cîrstocea, Rista, Ristea, Ristel, Ristîcă etc. O Engl. Christian, fr. Chr^stien, Chretien, Christian, Christiane, it. Cristian, Cristiana, magh. Krisztian, Keresztely, bg., rus., ser. Hristian, Hristiana etc. O Poetul Johann Christian Friedrich Holderlin, scriitorul danez Hans Christian Andersen, compozitorul norvegian Christian Sinding etc.
Cristina
Prenumele feminin Cristina, foarte frecvent astăzi în onomastica europeană, reproduce lat. Christina — mase. Christinus, ambele atestate încă din sec. 4 e.n. La origine derivate cu suf. -inus, -ina de la Christns, numele în discuție sînt paralele lui -> Cristian, Cristiana, dar spre deosebire de acestea, care multă vreme au fost folosite numai cu valoare de substantive comune, Christinus și Christina sînt de la început specializate ca nume personale. Semnificația creștină clară explică de ce numele sînt atestate numai după anul 325, cînd împăratul Constantin cel Mare întrunește la Niceea prima adunare ecumenică a creștinilor de după decretarea toleranței religioase (edictul de la 313 î.e.n.). Devenit nume calendaristic și păstrînd mai ales amintirea unei martire din perioada împăratului Dio-clețian, Cristina se răspîndește în onomastica tuturor popoarelor europene (la popoarele slave vecine care au preluat numele din greacă, forma este Hristina, așa cum apare, de ex., în pomelnicul de la Horodiște din 1484). Cârstina, Crăstina și mase. Cîrstin, atestate în vechile noastre documente, trădează influența slavă în ceea ce privește tratamentul lui -r-, pe cită vreme actualul Cristina (Cristin mult mai rar din cauza concurenței lui Cristian), scris uneori și Christina, este identic cu forma din latină și limbile moderne din apusul Europei. Ca hipocoristice apar: Crista, Tina, Crîsti (folosit astăzi și pentru feminin). £ Engl. Christina, fr. Christine, it. Cristina, germ. Kristine, mahg. Krisztina, Kriszta, bg. Hristina, Hristina.
Cristofor
-Nu prea frecvent în onomastica noastră actuală, Cristofor corespunde numelui pers. Christophoros, formație grecească tîrzie și specific creștină din Christos (-> Cristian) și -phoros „purtător” (-> Nichifor). Interesantă prin anecdotică și semnificativă în ceea ce privește „valoarea, documentară” a legendelor hagiografice este explicația numelui unui martir Christophoros, care l-ar fi purtat pe umeri pe lisus copil, lucru imposibil cel puțin datorită faptului că persoana în discuție a fost martirizată în timpul împăratului Decius, la jumătatea sec. 3. Simbol al noii credințe (în sensul de „purtător al credinței în Hristos”), Cristofor era frecvent în Europa medievală (în sudul Franței numele începe să apară în documente din anul 1080), datorită cultului martirului pe care biserica l-a favorizat încă din sec. 4. Popularitatea de care s-a bucurat numele într-o vreme este în strînsă legătură și cu sfera de patronaj a sfîntului care includea pe navigatori, plutași, pelerini etc., în general toți cei care călătoreau pe uscat sau pe apă. Și probabil de aceste credințe au fost influențați și acei care l-au ales pe Cristofor ca prenume al faimosului navigator genovez Columb. în onomastica noastră, forma actuală de proveniență apuseană înlocuiește
CYNTHIA	98
pe mai vechiul Hristofor, probabil de influență neogrecească. • Fr. Chris-tophe, germ. Kristof, it. Cristoforo, sp. Cristobal, magh. Kristof, bg., rus. Hristofor etc.
Cynthia [sintîa]
Prenume feminin rar folosit la noi, împrumutat în ultima sută de ani pe cale cultă, Cynthia corespunde numelui pers. gr. Kynthia, folosit numai pentru zeița Artemis și format de la Kynthos, numele unui munte din insula Delos (locul de naștere al zeiței și al fratelui ei, nu mai puțin celebrul Apolo). La sfîrșitul epocii republicane numele apare și în izovarele latine sub forma Cynthia, reluată în onomastica occidentală, de unde l-am împrumutat și noi.
D
Dafina
Prenumele fem. Dafina este apropiat de marea majoritate a vorbitorilor limbii române de numele arbustului dafin (laurus nobilis), originar din Asia Mica, cunoscut la noi mai ales datorită frunzelor sale aromate, folosite drept condiment (regional „dafin” este folosit și cu sensul de „salcîm”). Apropierea nu este greșită pentru că într-adevăr, la origine, acest nume personal are la bază numele plantei, numai că Dafin și Dafina nu sînt create în limba română, dar prezența cuvîntului comuna sprijinit răspîndirea și popularizarea numelor personale. Forma mase. Dafin este atestată în documentele Țării Românești încă din anul 1502, iar Dafina sau Dahina era numele soției lui Dabija Voievod, domn al Moldovei între 1661 — 1665. Formele românești corespund perfect bg. Dafin și Dafina (cu diferite forme și hipocoristice împrumutate de la greci). Cu atestări foarte vechi în greacă (la Herodot), antroponimele Dâphnis și Daphne (numele sanctuarului lui Apolo, ridicat de Seleucos Nikator, lîngă Antiohia), ultimul identic cu subst. daphne „dafin, laur”, au trecut și în latină (mase. Dâphinus}, unde forma feminină corespunde ca semnificație cunoscutului -»Laura (mai vechi Laurea), probabil chiar traduceri ale numelui grecesc. □ Cunoscut personaj al mitologiei grecești, Dafne este nimfa iubită de Apolo și transformată în laur de către mama sa Geea, pentru a o scăpa de urmărirea zeului (legenda este povestită de Ovidiu în Metamorfoze). în poemele lui Teocrit și Vergiliu este cîntată trista poveste a păstorului Dafnis, fiul lui Hermes și neîntrecut cîntăreț (pedepsit prin orbire de nimfa trădată în iubire, moare căzînd într-o prăpastie); este subiectul cunoscutei opere Daphnis și Chloe.
Dalia
încă un prenume feminin corespunzător unui nume de floare, Dalia dovedește că sursa botanică este inepuizabilă în a oferi onomasticii feminine noi și noi nume. Dahlia oariabilis, pe numele ei „oficial”, este o plantă din familia compozitelor, originară din Mexic și cultivată ca plantă decorativă. Adusă în Europa de un discipol al botanistului suedez Karl Linne, Andreas A. Dahl, planta va purta din anul 1791 numele acestuia. Ca nume de persoană, Dalia este o creație recentă europeană care a avut șansa să se răspîndească destul de rapid. Floarea poartă la noi și numele de gherghină, cuvînt identic cu prenumele fem. Gherghina (-> Gheorghe).
DALILA
100
Dai i la
Vechi nume feminin, D aii la este cunoscut datorită eroinei legendei biblice care povestește istoria marelui judecător Samson (în „Cartea judecătorilor” din V.T.). Ultimul din cei șase mari judecători, Samson este ales al Domnului pentru a elibera Israelul de sub filisteni. Puterea de neînvins, totodată și vulnerabilitatea eroului stăteau în șapte șuvițe de păr din pletele lui. Dezvăluirea acestui secret femeii iubite, Dalila, din neamul filistenilor, îi aduc pieirea. Legenda biblică a inspirat o serie de mari artiști, Dalila devenind simbolul puterii de seducție dar și al perfidiei. Sub influența onomasticii literare, Dalila apare sporadic, ca prenume feminin, mai ales în apusul Europei. în ceea ce privește originea și semnificația numelui Dalila (aceasta este forma din Vulgata), specialiștii îl apropie de adj. ebr. delila „plăpîndă, delicată”.
Damaschin
Rar folosit astăzi ca prenume, dar frecvent nu cu mult în urmă, Damaschin, fem. Damaschina, corespunde numelui pers. gr. Damaskenos, la origine adjectiv care indica proveniența locală: „din Damasc”. Unul din cele mai vechi orașe din Siria (peste 3500 de ani), atestat în vechi papirusuri egiptene și asiriene, Damascul și-ar datora numele așezării sale geografice. Formele ebraice atestate în F,T.,dammeshek,darmeshek, dar-mashki ar avea semnificația de „localitate bine udată” (scăldată de ape), explicabil, întrucît cîmpia în care este așezat Damascul este străbătută de rîul cu mulți afluenți Barada (care este probabil biblicul Abana). Damaschin (cu forma scurtată Măschin) este nume calendaristic (biserica celebrează cultul unui martir oriental cu acest nume), dar apariția sa mai tîrzie în documente (sec. 17, frecvent în sec. 18 — 19), poate fi legată și de influența neogrecească. De menționat este numele de familie Mischie (de aici toponimele Mischii) datorat influenței turcești și care păstrează amintirea renumitului oțel de Damasc.
Damian
Folosit de aproape toate popoarele europene, Damian (fem. Damiăna nu mai este în uz la noi) reproduce numele pers. gr. Damiands, pe care specialiștii îl încadrează în aceeași familie cu vechile și frecventele Damas, Damasias (un arhonte cu acest nume este cunoscut din 586 î.e.n.), Dama-siklos și Damasikles, Damasippos și Hippodamas (ultimele compuse din damas și hippos, diferită fiind ordinea în care apar), Damasos (atestat și în Iliada), Polydamas etc. Tema comună a acestor nume, dama- de la verbul damâo „a domestici, a îmblînzi”, aparține rădăcinii indo-europene *dom-, reprezentată prin lat. domus „casă”, gr. domos, sanscr. damas, v.sl. domu și este înrudită cu lat. domesticus, domesticare, iar prin acestea chiar cu rom. domestic, a domestici. Foarte rar în perioada clasică, Damianos are șansa să pătrundă în onomasticonul creștin și să ajungă pînă astăzi datorită cultului deosebit de vechi și răspîndit al martirilor -> Cosma și Damian, așa-numiți „doctori fără arginți”. Din greacă, numele pătrunde în onomastica slavă (v. sl. Damiianu, ucr. Demiana, în sec. 15), prin intermediul căreia Damian se răspîndește și la români. Foarte răspîndit mai ales în Transilvania (aici trebuie luată în considerație și influența latino-catolică) ca nume de botez sau de familie, numele apare și sub formele Dămian, Demian,
101
DAN
Dimicn. Doma. • Fr. Damien, gtim. Damianus, it. Damiano, sp. Damiăn, magh. Danjjan, Dcmjan, Demjen, Damos, Demeny, bg. Damian, Dămian, Demian, ser. Damian, ins. Demian. -a, Damian, -a.
Dan
Nume cu veche tradiție în onomastica românească, cunoscut și folosit frecvent în toate regiunile țării, Dan (fem. Dana) se bucură și astăzi de o favoare deosebită ca prenume. în documentele Țării Românești de pînă la 1500 sînt numite Dan nu mai puțin de 20 persoane, iar dacă adăugăm și derivatele Danciu și Dănișor, numărul urcă la 33, situîndu-1 pe Dan printre cele mai frecvente nume ale onomasticii românești vechi (primele atestări: Dan — 1385, Danciul — 1389, Dănișor — 1392). Amintind că numele apare și în Maramureș și Moldova (Dan, Danciu, Dancu și Dănucă denumesc 25 persoane numai în actele din timpul lui Ștefan cel Mare), avem o imagine elocventă și asupra răspîndirii numelui printre români, în ceea ce privește originea și semnificația inițială a acestui nume, lucrurile sînt destul de complicate. Majoritatea specialiștilor sînt de părere că Dan este un hipocoristic al unui nume compus cu elem. -dan (fie element primar ca în -> Daniel, fie secundar ca în -> Bogdan; Iordan etc.) și că a fost împrumutat din limbile slave vecine (teoretic nu este exclusă posibilitatea ca în unele cazuri, abrevierea ca și apariția hipocoristicului să se fi produs chiar pe teren românesc, lucru probabil mai ales pentru vremurile mai noi). Este interesant de menționat faptul că numele propriu Dan ( -> Daniel) apare și în Geneză, denumind o persoană (în genealogia biblică este fiul lui lacob și al sclavei Rachelei, Bilha), un trib israelit (după numele personal) și chiar o cetate aproape de izvoarele Iordanului (vechiul sido-nic Laish, cucerit de tribul Dan, care i-a schimbat numele; cetatea e identificată cu actualul Teii el-Kadi). Originea numelui biblic se află în exclamația Rachelei: Domnul m-a judecat (dananni) și mi-a dat acest fiu ( -> Daniel). Dan a dat naștere unei bogate serii de derivate, unele împrumutate ca atare de la popoarele slave, altele creații românești (o delimitare exactă este dificilă și riscantă, întrucît fiecare nume își are o istorie proprie, în cele mai multe cazuri, necunoscută). Atrăgînd atenția că multe dintre aceste derivate sînt astăzi nume de familie sau pot fi întîlnite în toponimie, vom oferi, spre ilustrare, o parte din ele: Dana, Danii(1), Daneș, Danie, Danei, Dăniță, Danie, Danco, Dancu, Danca, Dancaneț, Dance(a), Danciu (1), Dăncel, Dăncău, Dăncilă, Dăncuș, Dănaie, Dănăiaș, Dănăiaț, Dănășel, Dăneciu, Dăneț, Dănică, Dănicel, Dănuț(ă). Nume cu rezonanță în istoria noastră, popularizate de literatura română modernă, Dan, Dana și Dănuța (frecvente). O Istoria Țării Românești cunoaște doi domni care au purtat acest nume: Dan I, fratele lui Mircea cel Bătrîn (c. 1384— 1386) și Dan II (1422 — 1431); seria de domni din această perioadă este uneori încadrată în dinastia Dăneștilor. □ O deosebită influență asupra gustului public au avut-o în epoca modernă cîteva personaje și opere literare, a căror influență asupra inventarului de prenume nu trebuie neglijată; poemul lui V. Alecsandri Dan căpitan de plai, romanul Dan de A. Vlahuță sau cunoscutul Dănuț, unul dintre personajele principale ale romanului La Medeleni de I. Teodoreanu.
DANIEL
102
Daniel
Prenumele actual Daniel, fem. Daniela, răspîndit și frecvent în onomastica multor popoare vechi sau moderne, reproduce numele profetului biblic Daniel. Conform legendei din V. T. , descendent al unei nobile familii iudaice, Daniel ar fi fost deportat în Babilon în anul 605 î.e.n. și educat la curtea lui Nabucodonosor, devenind un bun cunoscător al scrierii și limbii babiloneene; rămas la curtea regală, se remarcă printr-o deosebită înțelepciune (interpretează visele lui Nabucodonosor, o salvează pe -> Su-zana de o falsă acuzație etc.) și prin cunoașterea tradiției israelite, căreia îi rămăsese extrem de fidel. Specialiștii istoriei vechi au presupus că acest Daniel, numit de babiloneeni Beltsassar (-> Baltazar) s-ar identifica cu miticul rege Danei, a cărui legendă apare în textele ugaritice (în zona vechii cetăți feniciene Ugarit, azi Ras-Samra în Siria, au fost descoperite vechi scrieri sumeriene, accadiene, egiptene, hitite etc., de o mare importanță lingvistică și istorică). încadrat în bogata serie a numelor teoforice ebraice compuse cu elementul secundar -el (scurtare din Elohim, termen cu care era desemnat Iahve — „Dumnezeul unic”), Daniel este un compus asemănător altor nume cunoscute și la noi: -> Gabriel, Rafael, Samuel ctc. Atestate și în inscripțiile cuneiforme, numele în -el au ca prim element un verb, de obicei la persoana a IlI-a singular perfect, legat de elementul final printr-o vocală lungă -i- {c& Anan-i-el, Akkab-i-el) etc. Interpretat în acest mod, Daniel ar însemna „Dumnezeu a judecat”. Redat în grecește prin Daniel iar în latină prin Daniel, gen. Danielis, numele se răspîndește în toată Europa. Deși antroponimele ebraice din V. T. sînt foarte rare în inscripțiile occidentale din primele secole ale erei noastre, Daniel apare deja în sec. 4, dovedind vechea lui folosire în onomastica vest-europeană. Dacă formele actuale din Occident redau vechea scriere latină, formele slave redau pronunția grecească din momentul împrumutării numelui (schimbările petrecute în greaca primelor secole ale erei noastre, printre care -e- lung transformat în -i-, explică forma slavă, Daniil). Formele slave, care au putut suferi și ele diverse modificări pentru a se încadra în sistemul propriu, au trecut apoi în onomastica românească (de ex. Danilo, atestat în Galicia încă de la 1123, devine în română Dănilă, foarte frecvent în vechile noastre documente, astăzi nume de familie). Daniil, atestat în documentele Țării Românești încă din anul 1369, era forma ecleziastică scrisă, curentă în epocă. De la Dănilă (atestat și prin toponimul Dănilești) este format hipoc. Nilă. O altă formă mai veche (astăzi tot nume de familie) este Dănăilă, care corespunde bg. Danail(o). Răspîndit prin calendar {Daniil din Babilon, Daniil Stîlpnicul), numele este folosit în onomastica actuală sub forma Daniel, de influență apuseană (pentru hipoc. lui Daniel, -> Dan). • Engl., fr., germ., sp. Daniel, it. Daniele, magh. Daniel, Daniella, bg. Daniil, Danail, ser. Danilo, rus. Daniil, Daniila (pop. Danii, Danila, Danilo) etc. Q Daniil Sihastrul este, după o veche legendă relatată de cronicarul I. Neculce și prelucrată apoi de poetul D. Bolintineanu, numele călugărului de la Voroneț care l-ar fi îmbărbătat pe Ștefan cel Mare după lupta de la Valea Albă. □ Povestirea lui I. Creangă, Dănilă Prepeleac.
103
DAVID
Darie
Vechi de cel puțin două milenii și jumătate, actualul prenume Darie, fem. Daria, își are originea în îndepărtata Persie, unde a fost purtat în antichitate de trei cunoscuți regi din dinastia Ahemenizilor: Darius I, fiul lui Hystaspes (522 — 486 î.e.n.), cel învins de greci la Maraton, care în campania împotriva sciților din 514—513 a ajuns și pe teritoriul patriei noastre (este amintit și în scrisoarea a IlI-a a luiM. Eminescu, „Darius al lui Istaspe”), Darius al II-lea Nothos (423 — 405 î.e.n.) și Darius al III-lea Codomanul (338 — 333 î.e.n.), învins de Alexandru Macedon. Dacă Darius este forma consacrată, sub care cei trei regi sînt cunoscuți astăzi în istorie., oricine își poate închipui că în vechea persană numele suna cu totul altfel și anume Darayava(h)us. Atestat și în inscripțiile din Asiria (sub forma Dariyamus) și Elam (Dariyamauis) sau în texte medii iraniene (Daray, formă abreviată și mult mai apropiată de ceea ce cunoaștem noi astăzi), numele persan format din daraya- și -vahu face parte din categoria compuselor. Apropiind primul element de vb. darayamiy „a ține, a poseda”, iar pe al doilea de vechiul indian vasuh și avesticul vohu-, vanhu- „bun, bine” {Acesta este colecția de cărți sfinte ale religiei zoroastriene a vechilor perși), specialiștii presupun că sensul inițial al numelui ar fi fost „cel care posedă bunuri” sau „cel care menține binele”. (Precizăm că obișnuitele „traduceri” ale vechilor nume compuse sau frazeologice sînt în mare măsură artificiale, întrucît elemente devenite tradiționale în onomastică erau adeseori unite fără a se urmări un anume sens al întregului). Cum se explică formele actuale ale numelui în Europa și cum s-a păstrat acesta pînă astăzi? Vechiul nume persan a fost preluat întîi de greci, în acest moment apărînd și cele mai importante modificări ale formei originare, devenită Dareios, prin abreviere și adaptare la sistemul grecesc. Odată cu modificările produse în greaca clasică, numele evoluează și el la Dareos, Darîos; ultima formă, preluată de romani, își schimbă poziția accentului, ajungîndu-se astfel la Darius. Purtat de creștini în primele secole ale erei noastre, Darius și Daria pătrund în onomasticonul bisericesc, păstrînd amintirea unor martiri și martire prin al căror cult numele se răspîndește în Europa. Primele atestări apar în documentele românești în sec. 17, la răspîndirea numelui contribuind, fără îndoială și figura lui „Darie împărat” (Darius Codomanul), unul dintre personajele cunoscutei cărți populare Alexandria (care, -> Alexandru, a lăsat urme adinei în folclorul și onomastica noastră). • Fr. Darius, germ. Darius, Daria, it. Dario, Daria, sp. Dario, magh. Darius, bg. Darii, rus. Darii, Daria (hipoc. Dara, Darina, Dașa).
David
Vechi de cel puțin trei milenii și cu o largă arie de răspîndire în lume, actualul David reproduce numele pers. ebr. Dăwidh, purtat de semilegen-darul rege al Israelului, învingătorul uriașului Goliat, căpetenia filistenilor. Al doilea conducător, după Saul, al vechiului stat Israel, între c. 1012 — 972 î.e.n., David este considerat fondatorul unui mare și independent regat, încercarea sa a de a pacifica și de a uni triburile din nord și sud, de a supune cetățile canaaniene și populațiile vecine rămînînd acte de excepțională importanță în vechea istorie a israeliților. Aureolat de legendă, înzestrat cu deosebite calități de tradiția biblică, David era con
DECEBAL
104
siderat și un mare geniu poetic, lui fiindu-i atribuită croația cunoscuților Psalmi. Originea și semnificația numelui acestui important personaj a ridicat numeroase probleme specialiștilor, dar, deși ipotezele propuse pornesc de la etimoane diferite, rezultatul lor final pare identic, existînd astăzi un consens aproape general în ceea ce privește sensul inițial al lui Dâwidh; apropiat fie de subst. dodii „unchi”, fie de vb. jadad’„a iubi” numele ebraic este tradus prin „iubit”, întrucît cele două etimoane ar proveni din aceeași bază și anume un cuvînt din limbajul copiilor. David ar putea fi considerat la origine ori nume laic (copilul este „iubitul” părinților; el însuși, ca cel mai mic din familie, a putut primi acest nume de la părinți), ori un hipocoristic al unui nume teoforic frazeologic de tipul Elidad sau Jedidiah „iubit de dumnezeu”. O nouă soluție total diferită dar și extrem de tentantă a apărut în urma importantei descoperiri arheologice din zona anticei cetăți Mari, în Siria orientală, pe malul Eufratului mijlociu (de marc valoare lingvistică și istorică sînt cele 20.000 de tăblițe cu scriere cuneiformă, aparținînd arhivei de stat a ultimului rege Zimrilim, care a pierit odată cu cetatea în luptă contra regelui babilonean Hammurabi; textele aparțin unei perioade cuprinse între sec. 20 — 17 î.e.n.); numele pers. Dawidh ar putea fi comparat cu un cuvînt atestat în tăblițele de la Mari, dawidum, a cărui semnificație ar fi „conducător”. Pot fi invocate acum în sprijinul acestei noi ipoteze informații mai vechi după care Da-widh ar fi fost un supranume „oficial” al regelui israelit, numele său individual fiind Elchanan sau Baalchanan. Preluat de primii creștini (tradiția consideră că lisus este descendent din David), numele începe să se răspîn-dească în Europa, apariția lui în apus fiind consemnată încă din prima jumătate a sec. 5. Un călugăr cu acest nume din sec. 6 (mort în 589) este sanctificat și astfel David devine patron al Țării Galilor unde numele său este astăzi mult mai frecvent decît în continent. Preluat din greacă de către slavi, devenit nume de botez al primului sfînt slav și purtat, de exemplu, de un prinț din răsărit, în sec. 11 — 12, David pătrunde și în onomastica românească. Semnalat în documentele Țării Românești încă din 1425 și prezent în derivate toponimice (Dăvideni, Dăvidești), numele în discuție n-a avut totuși o prea mare popularitate la români, situație care se menține și astăzi, cînd arareori apare ca prenume, dar mai frecvent ca nume de familie. Alături de fem. Davida, astăzi probabil ieșit din uz, în secolele trecute sînt atestate și hipoc. slave Dațu și Dacu, actuale nume de familie. • David este forma general europeană. O Pictorul francez David. □ Biblicul David este o prezență bine marcată în literatura și arta universală; personaj central în numeroase drame religioase din evul mediu, apoi în unele creații dramatice ale lui Voltaire, V. Alfieri, A. Gide (toate cu numele Saul], David ocupă un loc central și în creațiile muzicale ale lui Haendel, Mozart, Honegger (oratoriul „Regele David”), Milhaud etc. Foarte cunoscut la noi este romanul lui Ch. Dickens, David Copperfield-, David și Goliat al lui Michelangelo.
Decebal
Simbol al luptei pentru libertate și al sacrificiului suprem în numele acestui ideal sfînt pentru locuitorii acestor pămînturi, Decebal a fost introdus în inventarul prenumelor românești, în epoca modernă, împreună cu alte nume de glorie din trecut. Renumit conducător politic, abil diplomat și comandant militar, celebrul rege al dacilor (87 — 106) purta un nume de
105
DEZIDERIU
origine daco-getică, despre care nu se pot face afirmații sigure în actuala fază de cunoaștere a limbii strămoșilor noștri. Dacă încadrarea lui în categoria compuselor și apropierea de un alt nume dacic. Deceneu par ceva mai sigure, explicarea primei părți prin radicalul indo-european *dek-„a lua, a onora etc.” rămîne doar o simplă ipoteză.
Delia
în onomastica romană de la finele republicii încep să apară o serie de nume feminine grecești, purtate fie de persoane străine (mai ales de origine greacă), fie de personaje literare. Alături de—> Corina, Cynthia, Lesbia etc., din aceeași categorie face parte și actualul prenume Delia, cunoscut mai ales din opera poetului Tibul (50—18 î.e.n.), care îi închină Deliei o parte din elegii. în greacă, Delia (la Tucidide, numele unei sărbători ateniene în amintirea plecării lui Teseu în Creta) și delia (locuitoare din Delos), folosite cu valoare de substantive comune, au la bază numele insuleiDelos, locul de naștere al lui Apolo și al sorei sale, Artemis. Probabil creație literară, desemnînd la origine proveniența locală, Delia a fost preluat în epoca modernă, devenind unul dintre prenumele feminine cunoscute în toată Europa, fără a avea însă o frecvență prea mare.
Demostene
Devenit celebru datorită cunoscutului om politic și orator atenian, care a trăit între 384—322 î.e.n., numele pers. gr. Demosthenes era frecvent în vechea Grecie și mult mai vechi decît secolul în care au fost rostite renumitele Filipice. Ca marea majoritate a numelor vechi grecești, Demosth&ies este un compus în care se recunosc cu ușurință cuvintele demos „popor” (ca în democrație), foarte frecvent în onomastica greacă (îl vom aminti doar pe Democrit) și sthenos „forță, putere”. Nu prea vechi la noi (și probabil datorat influenței neogrecești), Demostene este și foarte rar folosit astăzi ca prenume.
Dezideriu
Atestat destul de tîrziu, în epoca imperială, numele pers. lat. Desiddrius este o creație cu valoare adjectivală din subst. desiderium „dorință” (desiderare „a dori”), cuvînt înrudit cu neologismele rom. deziderat, indezirabil și chiar cu vb. a considera (con-, ca și de- sînt la origine prepoziții care au fost alipite bazei* -sider). Socotit probabil de bun augur, Desiderius era unul dintre numele favorite la creștinii din primele secole ale erei noastre; cum unii dintre aceștia au fost sanctificați de către biserică, numele devine calendaristic și se răspîndește la catolici, frecvent fiind însă mai ales în Franța. Dacă actualul Dezideriu (ceva mai frecvent în Transilvania) este forma cultă modernă a numelui, în documentele noastre vechi apar încă de la finele sec. 15, sub influenta maghiară, Deja, Dija, Deju, Dejica etc. (Bej și derivatele Dejești, Dejani, Dejoiu sînt cunoscute și din toponimie). Dar dacă în Transilvania influența latino-catolică prin intermediul maghiarei este normală, pentru explicarea numelui Desul (în toponimul Gura Deșului, atestat din 1451) din sudul Gorjului ar putea fi invocată legătura cu hipocoristicele sud-slave Deșo, Deșa (de la Desimir, Desislav sau de la Nedelco). Sporadic a circulat la noi și fem. Deșiri, împrumutat din franceză; cum fr. Deșir (fem. Deșire) era creat pe baza subst. deșir „dorință”,
DESPINA
106
este cazul să amintim că în epoca modernă toate numele din această familie se susțin prin valoarea lor afectivă (copilul ca o dorință a părinților). • Fr. Didier, Deșir, Deșire, it. Desiderio, magh. Deszo, Dezser, Deziderata etc. O Numele umanistului Desiderius Erasmus oferă prilejul analizei unei schimbări de nume, obișnuită în evul mediu; considerînd că adevăratul său nume Gerhard Gerhardus (în realitate un compus germanic din gări „lance” și hard „tare”) provine din vb. begeeren „a dori”, autorul Elogiului nebuniei și-a „tradus” numele în Desiderius Erasmus (alăturînd numele latin unei forme latinizate din adjectivul grecesc erasmios care înseamnă tot „dorit”).
Despina
Reluat din istorie de aproape un secol, prenumele fem. Despina este strîns înrudit cu subst. despot, despotism, despotic, sau cu numele pers. Despot (supranume al domnului Moldovei loan lacob Eraclid care pretindea că se trage din neamul despoților din Samos). în greaca veche despotes (format probabil din *dems-, înrudit cu lat. domus, v.sl. domu etc. „casă”) însemna inițial „stăpîn al casei” și deabia mai tîrziu a început să desemneze pe conducătorul cu puteri nelimitate. De la despotes, cu suf. -nia se formează ^despotnia, devenit despoina „stăpînă, doamnă”; pronunțat în greaca modernă despina și folosit mai ales pentru soția și fiica unui despot, cuvîntul intră în română, unde i se schimbă accentuarea. însoțind la început numele personale feminine (Despina Milița, soția lui Neagoe Basarab, Despina Calea, soacra lui Matei Basarab ele.), Despina, al cărui sens nu mai era cunoscut, începe să fie folosit independent, ca nume de persoană. Avînd în vedere că Despina este și nume calendaristic, prezența lui în onomastica noastră poate fi explicată și fără a mai apela la faza intermediară de substantiv comun. în acest sens pledează formele Dăspina (atestată în documentele Țării Românești de la jumătatea sec. 16), Dos-pina, Odespa, Despa care probabil nu sînt străine de influența slavă.
Diana
Prenume feminin modern și destul de frecvent astăzi, Diana apare în onomastica noastră din secolul trecut ca un împrumut direct și pe cale cultă din mitologia romană. Fiica lui Zeus și a Latonei și sora lui Apolo era în antichitate zeița vînătorii și protectoarea animalelor (iar, mai tîrziu, chiar a mamei la naștere). Identificată cu Artemis a grecilor și considerată ca o mare divinitate italică a lunii, Diana se bucura de un cult deosebit în lumea veche. Celebrată în numeroase temple și sanctuarii (templul din Efes făcea parte dintre minunile antichității), zeița a fost binecunoscută și în regiunile noastre, dovezi sigure în acest sens fiind cuvîntul zîna (care continuă în română lat. Diana) și zănatec (din lat. dianaticus „lunatic, lovit de Diana”) sau credința în zîne (în folclorul nostru Zîna zorilor, Zîna apelor, Zîna munților, Zîna zînelor etc. sînt personaje frecvent întîlnite). Numele vechii divinități italice, a cărei formă mai veche ar fi fost, după istoricul Varro, Diviana, este strîns înrudit cu dius „ceresc, luminos”, divus „divin”, deus „zeu”, lovis (formă de genitiv pentru lupiter), dies (de aici rom. zi), gr. Zeus, Dios „divin”, sanscr. divyăs „ceresc” etc. (cuvintele românești care aparțin acestei familii sînt nenumărate așa că vom aminti aici doar cîteva neologisme: diurn, diurnă, divă, jurnaletc.). Spe
107
DIOMID
cialiștii presupun că lat. Diana ar avea la bază o formă italică neatestată *dwia, a cărei existență este sprijinită de cuvintele etrusce Tiv (nume pentru Diana) și twr „lună”, folosit atît pentru astru, cît și pentru unitatea de timp. Diana, atestat și cu valoare de nume pers, fem., iese din uz, odată cu apariția creștinismului, pentru o lungă perioadă de vreme. Reapărut în Italia în sec. 13, și purtat de o dominicană beatificată de biserica romană, Diana pătrunde și în calendarul catolic, dar favoarea de care se bucură astăzi în Europa se datorește în exclusivitate mitologiei și literaturii.
Diodor
Deosebit de frecvent la vechii greci, Diodoros este la orgine un compus din Dids, formă cazuală pentru Zeus și doron „dar”, numele încadrîndu-se în bogata serie de teoforice a căror semnificație ne lasă să înțelegem că părinții considerau copilul ca un „dar al divinității”, iar atribuirea unui astfel de nume era o formă a recunoștinței fie față de forța divină în general (ca în Diodoros, Diodotos, Theodoros, Dorotheos etc,), fie față de un anume zeu (ca în Apollodoros — de la Apollo, Heliodoros — de la Helios, zeul soarelui, Isidoros — de la Isis, Menodoros — de la Mene, zeița lunii etc.). După cum atestă cele mai vechi inscripții creștine, în primele secole ale erei noastre tipul de compuse cu lat. Deus sau gr. Theds se bucura de cea mai mare favoare printre cei care aderaseră la noua religie (din această epocă datează, de ex., formațiile Deus-dedit, păstrată în fr. Daude sau Daudet, Adeodatus și Deodatus, rămas în fr. și magh. Deodat etc.). Dar cu toate că acum Deus sau Theos era „singurul și adevăratul dumnezeu”, în ono-masticonul creștin au pătruns și numeroase nume care păstrează amintirea multor zei vechi din perioada politeismului. Puternic concurat de -> Tudor, care are aceeași semnificație, Diodor n-a avut niciodată o frecvență prea mare, la noi fiind în secolele trecute chiar o raritate (în documentele Țării Românești doar o singură atestare din a doua jumătate a sec. 17). Mult mai vechi și mai frecvent în secolele trecute (astăzi însă ieșit din uz) este Dia (prima atestare în 1464), numele mase, calendaristic care ar trebui considerat probabil fie un hipocoristic al compuselor cu Dio-, fie chiar un nume simplu, format tot de la Dids: Dion (purtat printre alții de istoricul roman de limbă greacă Dio(n) Cassius sau de oratorul și filozoful Dio(n) Chrysostomus). Diodor și Diodora, reluate în epoca modernă și nemaipăstrînd nimic din semnificația mistică pentru că nu mai sînt înțelese, apar doar arareori ca prenume.
Diomid
Arareori folosit astăzi, Diomid este un vechi nume de origine grecească, cunoscut mai ales datorită unuia dintre eroii poemului homeric Iliada. Fiu al lui Tideu și nepot al lui Oineus, Diomedes, protejat al zeiței Atena, se remarcă prin deosebite acte de vitejie în războiul troian; după victoria aheilor, trădat de soție, vestitul erou se exilează în Italia, unde se căsătorește cu fiica regelui Daunus și întemeiază cîteva cetăți (episodul italic al lui Diomedes, numit de Ovidiu, în Faste, Oenidul, după bunicul său, este foarte asemănătoar cu mitul lui Enea). Frecvent în onomastica vechilor
DI OMS
108
greci, Diomedes este la origine un compus cu Dios- (formă cazuală pentru Zeus), numele încadrîndu-se în bogata serie a teoforicelor prin care părinții își exprimau, la nașterea copilului, sentimentele de recunoștință față de divinitate ( -> Dlodor); al doilea element al compusului este med- „sfat” (din vb. medomai „a chibzui”), prin care specialiștii explică și alte nume grecești (de ex. Medeea). Purtat în primele secole ale erei noastre și de către adepții noii religii, vechiul nume grecesc pătrunde în onomasticonul creștin și prin cultul cîtorva martiri și sfinți — unul dintre aceștia ar fi fost martirizat în timpul împăratului Dioclețian — se răspîndește în Europa. Preluat și de către slavi (mai frecvent este la ruși și ucraineni), Diomid ajunge și la români, însă rarele apariții în documente dovedesc că nici în trecut numele nu s-a bucurat de popularitate la noi (atestările provin mai ales din Moldova). $ It. Diomede, magh. Diomed, rus., ucr.Demid etc.
Dionis
Foarte frecvent în vechea Grecie, Dionysios face parte dintr-o familie de antroponime derivate sau compuse (Dionysianos, Dionysiarchos, Dionysi-genes, Dionysidoros, Dionysikles etc.) în care se recunoaște cu ușurință numele unuia dintre cei mai cunoscuți zei ai antichității, Dionysos. Fiu al marelui Zeus (în coapsa căruia este purtat spre a se putea naște la timp) și al Semelei, crescut de nimfele transformate apoi în stele (Hyadele, din constelația Orionului), Dionysos, identificat la romani cu Bacchus sau cu o mai veche divinitate italică Liber Pater, era zeul vinului; însoțit de alaiul menadelor și al satirilor, purtînd pe cap o cunună din viță de vie și în mînă un tirs împodobit cu iederă, el străbatea lumea, îi învăța pe oameni să cultive vița de vie și să stoarcă vinul, răspîndea veselia și bucuria. Deși considerat de greci ca un zeu străin, Dionysos era sărbătorit cu un fast deosebit din timpuri foarte vechi (pus la loc de frunte de către Alexandru Macedon, cultul acestei divinități a vegetației a fost introdus mai tîrziu și la Roma, împreună cu cultul Demetrei), în manifestările prilejuite de celebrarea zeului găsindu-se chiar originea tragediei și comediei. (In timpul „marilor Dionisii” de la Atena, cîntăreții îmbrăcați în piei de capră intonau, dialogînd cu solistul, tragoidia „cîntec al țapului”, țapul — tra-gos — recunoscut dușman al viței de vie, era animalul sacrificat zeului; la Dionisiile sătești, adevărate petreceri populare, se intonau cîntece vesele, revelatoare asupra originii comediei fiind chiar semnificația etimonului kommos „petrecere, chef, orgie”). Dacă sărbătorile închinate acestui iubit zeu al vinului și al veseliei sînt în general bine cunoscute astăzi (este interesant de amintit că, degenerînd adesea, Bacanalele au fost interzise chiar de către senatul roman în 186 î.e.n.), origineași semnificația inițială a numelui Dionysos rămîn încă nesigure. Dintre ipotezele propuse (cea mai veche, se pare că aparține lui Platon, care interpreta: didous tou oînon „cel care dă vinul”), interesante și de largă circulație sînt doar două. Prima vede în Dionysos un compus a cărui semnificație ar fi „fluxul luminii, curgerea luminii” (Dios, formă de genitiv pentru Zeus, este considerat drept nume al cerului sau al luminii — lat. dius însemna „ceresc, luminos”, iar -nys- ar aparține radicalului indo-european *sneudh „a curge, a trece”), mult mai simplă și conformă cu originea tracică a zeului, a doua ipoteză propune semnificația „fiu al lui Zeus” (Dio-, de la Zeus și un cuvînt tracic cu sensul „fiu”). Cu toate că Dionysios (la origine o formă adjectivală care
109
DOBRIȚA
însemna „referitor la Dionysos”) avea o clară semnificație păgînă, numele a fost purtat și de către creștinii din primele secole ale erei noastre, printre care și cîțiva martiri sanctificați de biserică. De un cult deosebit s-a bucurat, mai ales în Franța, un apostol al Galiei și prim episcop al Parisului din sec. 3, Dionysius (aceasta este forma latină a numelui grecesc), lucru care explică popularitatea și frecvența fr. Denis. Preluat din greacă de către slavi (în v.sl. Dionisii, Dionisu; Dionisia, în pomelnicul de la Horodiște, 1484), numele ajunge și la români, care au folosit, alături de forma cultă Dionisîe, fem. Dionisia și pe Dieniș, Dienis, Dionis (atestate în documentele moldovenești chiar de la începutul sec. 15), Dionis, Dionisie, Donisă, Deiniș, Diiniș etc. Astăzi Dionis este un prenume cu o frecvență foarte redusă; pentru feminin apare sporadic un împrumut din franceză, Denisa (forma normală Dionisa pare ieșită din uz). • Fr. Denis, Denise, germ. Dionysius, it. Dionisio, Dionisia, sp. Dionis (i)o, magh. Denes, Dionizia, bg. Dionisii, Dionis, Denis, rus. Denis, Denisa etc. O Dionysios Thrax, cunoscut gramatic din antichitate, trac de origine, istoricul Dionysios din Halicarnas, toponimul Dionysopolis, numele unei foste colonii grecești, astăzi Balcic, în R. P. Bulgaria, mitropolitul revoluționar de la 1821, Dionisie Lupu, cronicarul Dionisie Eclesiarhul\ Denis Diderot, filozof iluminist, scriitor și fondator al Enciclopediei etc. □ Dionysos — Bachus a inspirat numeroși artiști celebri: scriitorii Eschil, Euripide, Aristofan, sculptorul Praxiieles, pictorii Michelangelo, Leonardo da Vinci, Tizian, Velăsquez, compozitorii R. Strauss (opera Ariadna la Nexos) și A. Roussel (baletul Bachus și Ariadna) etc.; din literatura română numele este cunoscut datorită creației eminesciene Cugetările sărmanului Dionis.
Dobrița
Dintr-o foarte bogată serie antroponimică de compuse sau derivate din tema Dobr- n-au mai rămas astăzi în uz, ca prenume, decît Dobrița, Dobrina, probabil Dobrică, Dobra, dar și acestea numai în onomastica rurală, a unor zone mai tradiționale. în mare parte împrumutate de la popoarele slave vecine (unele derivate sînt cu siguranță creații românești), aceste nume aveau în secolele trecute o largă arie de răspîndire și un ridicat indice de frecvență; eliminate de prenumele calendaristice sau de numeroasele împrumuturi din latină și limbile occidentale, aceste antroponime nu au dispărut încă cu totul pentru că au intrat în categoria numelor de familie (dat fiind faptul că numele de familie se generalizează la noi de abia din secolul trecut, putem presupune menținerea în uz a multor compuse și derivate din Dobr- pînă nu demult, în sec. 19). în ceea ce privește originea și semnificația numelor de care ne ocupăm, în general lucrurile sînt clare: onomastica veche slavă înregistrează un mare număr de compuse al căror prim element este dobr- „bun” (ca în rus. dobrîi „bun”, dobrota „bunătate” etc.; și la noi apare, numai regional însă, vb. a dobri „a desmierda”, cuvînt a cărui semnificație a putut sprijini multă vreme numele personale apropiate ca formă). Folosite inițial ca hipocoristice pentru numele compuse, Dobr-^ în combinație cu diferite sufixe, începe să apară și independent (operația a avut loc probabil pe teren slav, dar din punct de vedere teoretic ea se putea produce și la noi). Folosite de români de multă vreme, aceste nume apar încă din primele noastre documente și se mențin multă vreme, în ciuda faptului că sînt necalendaristice. în documentele Țării Românești, numai pînă la 1500 apar Dobromir, Dobra, Dobre, Dobrul, Dobrin,
DOINA
110
Dobruș(a), Dobrotă, Dobrotin, Dobrița etc. cunoscute astăzi în inventarul numelor de familie (simple sau compuse cu alte sufixe) sau din toponimie.
Doina
Unul dintre cele mai frecvente prenume din onomastica feminină contemporană, Doina este o creație românească nu mai veche, probabil, de două secole. Format de la subst. doină, numele se încadrează într-o serie de noi creații sau reluări (inspirate din istoria și literatura națională) care marchează, alături de alte categorii, modernizarea onomasticii noastre începută în secolul trecut. Creație lirică specifică folclorului românesc, de o mare varietate a conținutului, expresie a unei bogate game de sentimente (de la tristețe, jale sau dor pînă la speranță și revoltă), doina a constituit o minunată sursă de inspirație pentru literatura și muzica cultă. Aceste caracteristici ale doinei, descoperirea și aprecierea largă de care s-a bucurat începînd cu secolul trecut au contribuit la apariția și rapida răspîndire a prenumelui fem. Doina și a hipoc. Doinita. Numele bulgărești Doina și Doino (probabil hipoc. de la Radu) nu au nici o legătură etimologică cu prenumele românesc.
Dominic
Nume frecvent în onomastica popoarelor europene, Dominic, fem. Domi-nica (în diverse forme corespunzătoare diferitelor limbi), corespunde numelui pers. lat. Dominicus, fem. Dominion, atestate cu mare frecvență în inscripțiile creștine din perioada imperială tîrzie. Foarte bogată, în izvoarele latine, este seria de derivate cu valoare de cognomen: Dom(i)nicus, Dom(i)nica, Domnus, Domna, Dominicellus, Dominicius, Domnicosus, Domninus, Doinnina, Domnio, Domniu, Domnitta, Domnius, Domno, Domnulus, Domnelus (citarea tuturor formelor atestate a fost făcută întrucît ele sînt extrem de interesante din punctul de vedere al onomasticii actuale). Pe teritoriul Franței, începînd din anul 484, Dominicus este atestat cu mare frecvență, de o deosebită popularitate bucurîndu-se numele și în epoca carolingiană. Care este originea și semnificația lui Dominic, cum se explică favoarea de care s-a bucurat el în perioada veche? Pentru lămurirea acestor probleme va trebui să ne întoarcem puțin înapoi în timp și să ne îndepărtăm de Europa. Ca urmare a unor prescripții religioase sau a unor mai vechi obiceiuri, evreii din ultima perioadă dinaintea erei noastre nu mai pronunțau numele divinității (Iahoe sau Elohim}, care era denumită prin Adonây (sensul originar era „patron, stăpîn”). Acest ultim termen apare tradus în greacă prin Kyrios, iar în latină prin Dominus (în greacă și latină aceste cuvinte aveau, ca și Adonây, sensul inițial de „stăpîn, patron”, modificat după modelul ebraic; calcul lingvistic a fost continuat și de către limbile moderne, apărînd astfel engl. Lord, germ. Herr, sl. Gospod, toate corespunzînd rom. Domnul „Dumnezeu”). Adjectivele kyriakos și dominicus, la origine semnificînd „al stăpînului, al patronului”, capătă și sensul „al lui Dumnezeu”. Prin noua semnificație amintită se explică și denumirile uneia dintre zilele săptămînii (în calendarul păgîn această zi era dedicată soarelui, dies solis, așa cum au rămas pînă astăzi, denumirile germ, și engl. Sonntag și Sunday}, gr. Kyriake hemera, lat. dies dominicus sau dominica „ziua Domnului” (de aici sp., port, do-
111
DOROTEEA
mingo, fr. dimanche, it. domenica, rom. duminică). Paralelismul dintre greacă și latină continuă și în cazul numelor de persoană, Kyriakos și Dominicus, ultimul putînd fi, în multe cazuri o traducere a modelului grecesc. Motivul atribuirii unor astfel de nume era fie nașterea într-o duminică, fie, mai ales, dorința de a pune noul născut sub semnul divinității (semnificația „dumnezeiesc, al lui D-zeu” a fost multă vreme clară). La răspîndirea lui Dominic a contribuit cu siguranță și calendarul care cuprinde mai mulți sfinți cu acest nume (unul dintre cei mai cunoscuți este Dominic de Guzman, 1170 — 1221, fondatorul cunoscutului ordin al dominicanilor). Lat. Dom(i)nica, prin intermediarul gr. Domnike, ajunge în limbile slave sub forma Domnika (reducerea vocalei -i- s-a produs încă din latină) și este atestat în Ucraina și Galicia din sec. 15. O formă hipocoristică Domna (probabil terminația -ika, considerată sufix, a fost înlăturată) apare în ținutul Haliciului încă din anul 1438, iar în pomelnicul de la Horodiște, în 1484. Formele slave intră apoi și în onomastica românească, fie prin contact direct, fie prin calendar, Domnica sau Dum-nica, Domnina, Domnița, Domna (de remarcat că în calendarul nostru apar numele Domnica și Domnina). Pentru masculin, atestate din sec. 15, apar numai forme de influență maghiară (în calendarul nostru nu apare Dominic): Domocuș, Dămăcuș, Domencuș etc. Foarte interesant e toponimul Domnești (un sat din jud. Gorj atestat din 1472) care presupune existența unui nume personal — Domn sau Domnu (după cum am văzut, un cognomen Domnus apare deja în izvoarele latine, corespondentul lui în greacă fiind Domnos); deși numele corespunde perfect cuvîntului românesc de origine latină domn, prezența lui Domn și în vechea onomastică rusă (unde ar putea fi de origine românească) ne face să credem că antroponimul românesc provine, printr-un intermediar slav, tot din greacă. Singurul prenume care ar putea fi creație românească pe baza unui cuvînt comun este Domnița (din subst. domniță), dar la fel de probabilă este și derivarea lui, în cadrul sistemului de denominație personală, de la Domna. Dominic și Dominica, de origine apuseană, recent introduse la noi, sînt destul de rare, vechile forme feminine neputînd fi înlocuite. • Engl. Dominic, fr. Dominique, germ. Dominikus, it. Do-menico, Domenica, sp. Domingo, Dominguez, magh. Domokos, Domon-kos, Domos, Dominika, bg. Dominik, Dominika, Domnika, Domnița, Domna, rus. Domnika, Domnin, Domnina, Domn, Domna etc. O G.A. Dominguez Bequer.
Doroteea
Dacă prenumele fem. Doroteea pare mult mai frecvent astăzi decît mase. Doroteî, cu totul alta era situația în vechea Grecie, unde Dorotheos, atestat prima oară în Hellenika lui Xenofon (c. 430 — 355 î.e.n.), avea o frecvență cu mult mai mare decît corespondentul fem. Dorothea (atestat numai de’ două ori în izvoarele mai vechi). La origine, un compus din elementele doron „dar” și theos „dumnezeu”, Dorotheos se încadrează în seria numelor teoforice alături de un nume frecvent în onomastica românească -» Tudor, format din aceleași elemente așezate în ordine inversă (Theodoros). Cele două cuvinte care intră în compoziția lui Dorotei sau Tudor erau foarte frecvente în vechea onomastică grecească, doron apare în combinație fie cu numele divinității în general (-> Diodor), fie cu numele diferiților zei venerați în perioada politeismului (Apollo-
DOSITEI
112
doros, Artemidoros, Isidoros etc.), iar theos poate fi întîlnit și în cîteva ari' troponime binecunoscute la noi: Theokritos (Teocrit), poet alexandrin din sec. 3 î.e.n., autorul Idilelor, Theophilos, -> Teofil, Theochares (Teo-harie) etc. Cu siguranță că semnificația lui Dorotheos, Dorothea a contribuit la popularizarea numelor printre primii creștini de limbă greacă; purtate de cîțiva martiri sanctificați de biserică (o fecioară din Cezareea martirizată în timpul împăratului Dioclețian, un episcop din Tars persecutat de Iulian Apostatul, împărat care a încercat reintroducerea pă-gînismuhii etc.), cele două nume pătrund în onomasticonul creștin și se răspîndesc în Europa. Prin intermediar slav Dorotei și Doroteea pătrund și în onomastica noastră; deși în documentele Țării Românești forma mase, apare încă din anul 1440 (toate cele patru persoane cu acest nume care sînt atestate pînă la 1500 făceau parte din mediul ecleziastic), numele în discuție nu s-au bucurat de popularitate la noi, frecvența lor fiind foarte redusă. Formele Dorofte și Doroftia, atestate în sec. 17 în Moldova, sînt probabil datorate influenței neogrecești. în epoca modernă Doroteea, scris și Dorotea, a fost reluat pe cale cultă din Occident, astfel explicîn-du-se frecvența mai mare a formei feminine (Dorotei este astăzi o raritate la noi). Hipoc. Bora și Tea pot proveni și din alte nume formate cu aceleași elemente (de ex. Teodora, Filofteîa etc.). • Engl. Dorothea, Dorothy (cu hipoc. frecvente Dolly și Doris), fr. Dorothee, germ. Dorothea (cu hipoc. Dora), it., sp. Doroteo, Dorotea, magh. Dorottya (cu hipoc. Dora, Dorina, Dorisz), bg. Dorotei, Doroteia, rus. Dorofei, Dorofeia etc. □ La Doroiea de Lope de Vega.
Dositei
Foarte rar în onomastica românească, Dositei reproduce un vechi nume pers. gr. Dositheos (în izvoarele grecești, unul dintre primii purtători cunoscuți ai numelui este un astronom din Colonos, anul 200 î.e.n.). Compus din elementele ddsis „dar” și theos „dumnezeu” frecvente în antroponimia vechilor greci, Dositheos face parte din categoria numelor teo-forice. Din foarte puține elemente (ddron sau ddsis „dar” și Dids — genitivul de la Zeus, apoi theos sau numele diferiților zei), în diferite combinații, au fost formate numeroase nume personale, marea lor majoritate fiind și astăzi în uz: - Dorotei (a) : Tudor; Apolodor; Isidor; Diodor; Teodosie (aceleași elemente ca și la Dositei, dar în ordine inversă). Preluate de onomasticonul creștin (prin cultul martirilor, cărora biserica le-a acordat o mare atenție, începînd chiar din sec. 4 e.n.), aceste vechi nume teoforice, în realitate cu un profund caracter păgîn, s-au răspîndit în Europa, păstrînd pînă astăzi amintirea lui Zeus, Apolo, Atena, Isis etc., venerați în perioada politeistă. Apariția tîrzie și numai în mediul ecleziastic a lui Dositei ar trebui probabil pusă pe seama influenței neogrecești care s-a manifestat, destul de puternic și pregnant în Moldova, începînd cu sec. 17. Numele în discuție este însă foarte cunoscut la noi sub forma Dosoftei (probabil prin analogie cu Elefterie, Eftimie, Filoftei etc. și cu un tratament specific românesc, nu slav, al sunetului gr. -th-, devenit -fi-), impusă datorită faimei cărturarului și mitropolitului Moldovei, Dosoftei (1624 — 1692). • Bg. Dositei, rus. Dosifei, Dosifeia etc. QMitropolitul Dosoftei a adus o contribuție deosebită prin traducerea
113
DRAGOR
principalelor cărți de cult, la introducerea limbii române în biserică;, tradusă și prelucrată de el, Psaltirea pre versuri tocmită, 1673, este considerată prima mare operă în versuri tipărită în limba română.
Dragon
Nume de o frumoasă tradiție la români, reluat în epoca noastră și devenit prenume frecvent tocmai datorită capacității sale de evocare istorică,. Dragoș este la origine un derivat de la tema onomastică Drag-. De origine slavă (la vechii slavi erau frecvente compusele cu drag-'. Dragoliub^, Dragomir, Dragoslav etc., obișnuite și astăzi mai ales la sîrbi și croați a căror tradiționalism onomastic este recunoscut), tema Drag- este în-tîlnită în numeroase compuse sau derivate (împrumutate de la popoarele-slave vecine sau create la noi), frecvente și răspîndite în vechea onomastică, a românilor din toate regiunile. Rămase astăzi în inventarul numelor de familie sau în toponimie , în folclor, credințe, obiceiuri și sărbători populare {Dragaica — veche sărbătoare legată de strîngerea recoltei care păstrează probabil elemente din cultul zeiței Ceres, Dragobete sau în terminologia plantelor și a insectelor: drăgaică, dragavei, drăghici], numele în discuție s-au bucurat în trecut de o mare popularitate. Dar iată o parte-dintre ele: Drag, Dragomir (cel mai frecvent nume al seriei, atestat în documentele Țării Românești începînd cu anul 1393; pînă la 1500 apar nu mai puțin de 32 persoane numite Dragomir), Draghislav, Dragoslav^ Draghici și Drăghici, Dragoe, Drăgoi (frecvent atestat începînd din anul. 1398), Dragotă, Drăguș, Drăgușin, Dragole, Drăguța — toate acestea apar în documentele dinainte de 1500, Draga, Drăgulea, Drăgulin, Drăgaia,. Drăgaica, Dragostin, Drăgșan, Drăguț, Drăgana, Drăgușana, Dragna* Drăguna etc. Cum se explică faptul că, deși nici unul dintre’ numele citate nu este calendaristic (deci nu au putut fi sprijinite de biserică, ba chiar veneau în contradicție cu botezul creștin) ele au avut o asemenea răs-pîndire și frecvență? Un prim motiv este vechimea (numele au fost sprijinite deci de tradiție), dar de aceeași importanță trebuie socotită și existența temei comune drag- în numeroase cuvinte românești {drag, drăguța drăgălaș, drăgăstos, dragoste, a se îndrăgosti, îndrăgostit, a îndrăgi etc.). Tema drag- și derivatele ei au susținut familia numelor personale și au contribuit substanțial atît la lărgirea și diversificarea procesului de creare a noi și noi derivate proprii românești, cît și la răspîndirea acestora. Sensul „iubit, drag”, ca expresie a sentimentelor părinților față de copii sau a dorinței de a atrage bunăvoința divinității față de noul născut, stă la baza unui mare număr de nume personale, profane sau teoforice, din onomastica tuturor timpurilor și a tuturor popoarelor. Dacă -> David sau -> Maria s-au menținut pe baza tradiției laice sau ecleziastice, în diferite sisteme onomastice, fără ca semnificația lor inițială să mai fie cunoscută, numele din tema Drag-, deși lipsite de sprijinul autorității ecleziastice, s-au menținut și răspîndit tocmai datorită semnificației lor cunoscute. Dintre toate numele citate pînă acum, au rămas astăzi în uz ca prenume fem. Draga, Drăghița, Drăguța, mase. Dragomir și Dragoș,. foarte frecvent în epoca noastră. Cel mai vechi din seria lui Drag-, Dragoș. este astăzi la modă și se încadrează în grupa prenumelor care evocă gloria trecutului, preluate din istoria și literatura națională (-> Basarab;. Bogdan; Dan; Mircea; Vlad etc.). O Dragoș — Vodă, „descălecător” șl
DUILIU
114
domn al Moldovei (1351 — 1353), păstrat în amintirea poporului prin istorie și legendă; Drag voievod și comite de Maramureș (1368 — 1398), ctitor al cunoscutei mănăstiri din Peri etc.
Duiliu
Intrat în onomastica românească din secolul trecut odată cu multe alte nume ale istoriei romane, Duiliu corespunde unui vechi gentilic roman Duil(l)îus, fem. Duil(l)ia. încercarea de a explica acest nume prin substantivul duellum „război” (ulterior bellum} rămîne ipoteza cea mai probabilă (cf. Duellona — Bellona, zeiță a războiului), deși Duil(l)ius ar putea fi totuși un nume prelatin, din fondul antroponimic italic. Rar folosit în epoca noastră, numele este cunoscut mai ales din istoria literaturii române, datorită scriitorului Duiliu Zamfirescu.
Dumitru
Unul dintre cele mai vechi și frecvente nume românești, Dumitru corespunde gr. Demetrios (fem. Demetria). Cu impresionant de multe atestări, dovadă a popularității sale, Demetrios era răspîndit în toată lumea ■elenică, de la Atena (un arhonte, fiul lui Phanostratos, în anul 309 î.e.n.), pînă în Macedonia (cîteva persoane în sec. 4 — 3 î.e.n., printre care și doi regi) și Siria (cîțiva cunoscuți regi din dinastia Seleucizilor, întemeiată -de Seleucos, unul dintre generalii lui Alexandru Macedon, ginere al lui Demetrius Poliorcetes, rege între 306 și 285 î.e.n.; Demetrios I, supranumit Soter, rege între 162 și 150 î.e.n., apoi Demetrios II, supranumit JX'ikator, 146 — 138 și 130 — 125 î.e.n., Demetrios III, c. 95 — 86 î.e.n.). La origine o formă adjectivală, Demetrios păstrează pînă astăzi amintirea numelui zeiței Demeter (rom. Demetra corespunde dativului unei forme jgrecești mai tîrzii, Demetra). Fiică a lui Cronos (care ar fi înghițit-o la naștere) și a Rheei, soră a marilor zei din Olimp, Demetra este o veche divinitate a vegetației și a fertilității pămîntului, ocrotitoare a ogoarelor ^i a căsătoriei, cărora le dăruiește rodnicie. Deși foarte vechi, cultul lui Demeter capătă importanță deabia mai tîrziu, în epoca clasică. Necunoscută în inscripțiile miceniene, doar menționată în treacăt la Homer, Demetra începe să fie sărbătorită cu mult fast odată cu dezvoltarea agriculturii, de numele ei fiind legate și vestitele mistere eleusine. La origine avînd caracter pur local, acest cult secret de la Eleusis, bazat pe vechi rituri agricole, capătă din sec. 6 — 5 î.e.n. o semnificație și o arie de răs-pîndire din ce în ce mai largi. Ca urmare a cererii oracolelor sibiline, cultul lui Demeter a fost introdus și la Roma din anul 496 î.e.n., unde zeița a fost identificată cu o veche divinitate latină a vegetației, Ceres (de numele •acesteia este legat și rom. cereale}. Chiar din antichitate Demeter era „tradus” prin „pămîntul-mamă”, interpretare acceptată și astăzi de către specialiști, indiferent de modalitatea prin care se ajunge la această semnificație. Considerat în unanimitate nume compus, diferențele de interpretare apar numai în ceea ce privește primul element De-, al doilea, -meter .„mamă”, nepunînd nici un fel de probleme. Acest De-, la origine Da- (după ■cum ne-o arată forma dorică Damâter) după unii nume preelenic al Pămîntului, ar corespunde gr. Gă (uit. ge} „pămînt"; o altă ipoteză propusă, pornind de la varianta eolică Do-, apropie primul element de radicalul ăndo-european *gdho-, din care ar proveni gr. chton „pămînt", sanscr.
115
DUMITRU
Kșâm, forma iliră dam (susținută prin varianta tesalică Dammater) și^ desigur, lat. humus. Intrat în latină, Demetrius era purtat aproape în exclusivitate de străini. Nume ale mai multor martiri, Demetrius pătrunde în onomasticonul creștin și se răspîndește mai ales în răsăritul) Europei, unde cultul unui martir grec din Salonic s-a bucurat de o mare popularitate. Intrat în onomastica slavă (v. sl. Dimitriji, Dimitru}, numele devine foarte popular la ruși, ucrainieni, sîrbi, bulgari (aceștia din urmă îl consideră pe Dmitri drept sfînt național). Dintr-o perioadă destuii de veche prin intermediar slavon Demetrios (pron. Dimitrios) ajunge și la noi, unde numeroasele credințe și obiceiuri populare legate de numele-Dumitru dovedesc vechimea și răspîndirea cultului creștin altoit pe un puternic substrat păgîn. Denumirile populare ale sărbătorii, Sămedru^ Sîmedru, Simidriu, devenite și nume de persoană, au pus și pun încă probleme specialiștilor noștri. (A fost emisă ipoteza că aceste nume ar continua forma latină Sanctus Demetrius; singura piedică în acceptarea acestei etimologii, modificarea neașteptată a lui -t- în -d-, ar putea fi însă înlăturată de existența formei Sămetru). Specific românească, populară și foarte frecventă, forma Dumitru pune și ea problema explicării primului -u-, cel final avînd rolul de suport pentru grupul de consoane. în cele mai. vechi documente românești, numele apare în cîteva variante care se explică prin coexistența în timp a formei populare românești, a celei savante latine, și a formei de influență slavă: Dimitru — prima atestare în documentele Țării Românești, la 1387, Dumitru — prima atestare la. 1429, Dimitrie — prima atestare, 1437 (de multe ori aceeași persoană era denumită, în acte diferite, cu două sau trei variante ale numelui,, în funcție de pisarul documentului). în anul 1469 este atestat în documentele muntene și unul dintre cele mai frecvente hipocoristice de la Dumitru, Dima. După 1500 frecvența apariției în documente a lui Dumitru crește considerabil, numărul purtătorilor ridicîndu-se la 73, iar* al celor numiți Dima la 13. Din această perioadă încep să apară în acte numeroase derivate și hipocoristice ale acestora, formînd o numeroasă familie de antroponime (împrumutate și creații românești) dintre care-cităm selectiv: Mitru, Mitrea, Mitra, Mitu, Mita, Mitac, Mitache, Mite (a),. Mitică, Mituș(a), Dumitrache, Mitrache, Diman, Dimancea, Diincea,. Dimache, Dimuț, Dumitran, Mitran(a), Dumitraș, Dumitrașcu, Mitrașcu,. Dumitrei, Mitrei, Dumitrică, Dimitriță, Mitriță, Mitiță, Dumitruș, Dumitruț (ă), Mitruț(ă), Mima, Mimi etc. Din secolul trecut au apărut și formele Demetru, Demetra sau numele de familie Demetriade, Demetrescu, Demetriu,. care imită grafia latină a vechiului nume grecesc Demetrios. Un hipocoristic de modă apuseană este Mitty. Cu veche tradiție la noi, Dumitru este și astăzi unul dintre cele mai folosite prenume (o statistică recentă din Valea Sebeșului îl situează pe locul 7 ca frecvență). • It. Demetrio,, germ. Demetrius, magh. Demeter, Domotor, Demetria, bg. Dimitri, Di-mităr, rus. Dmitrii etc. O Dimitrie Cantemir, istoricul Dimitrie Onciul, scriitorii Dimitrie Bolintineanu, Dimitrie Angliei, Demetru Dem. Demetrescu-- Buzău (Urmuz), sculptorul Dimitrie Paciurea; chimistul rus Dmitrii Iva-novici Mendeleev etc. □ Jupîn Dumitrache și Mitică, renumite personaje din comediile lui I. L. Caragiale. Dmitri din Boris Godunov de Pușkini (și opera cu același nume de P. Mussorgski), etc.
E
Ecaterina
Frecvent și răspîndit astăzi în toată Europa, gr. Ekaterine era probabil necunoscut în lumea clasică. Pătruns în onomasticonul creștin, numele devine foarte popular printre adepții noii religii datorită cultului unei fecioare martire din Alexandria, decapitată în anul 307 (numele acesteia apare în izvoarele grecești sub forma neașteptată Aikaterine, poate pentru că în acea perioadă diftongul ai- fusese redus la e; forma grafică păstrată în greaca modernă, Aikaterine apare o singură dată și în izvoarele mai vechi). Originea și semnificația numelui rămîn încă nesigure; explicat prin greacă, Ekaterine a fost considerat femininul lui Hekateros (atestat la Hesiod, prin Strabon, ca supranume pentru satiri și nimfe, sau la Plutarh, ca nume al unui macedonean), înrudit fie cu un supranume al lui Apolo, Hekatos (folosit chiar de Homer în Iliada și explicat prin heka-tebolos „care lovește de la distanță)”, fie cu numele zeiței subpămîntene Hekâte (cea care făcea vrăji și descîntece la răspîntii — în lat. Trivia). Nu lipsesc nici propunerile de a explica numele prin alte limbi, de ex. prin egipteană (dintr-un cuvînt cu sensul „coroană”). Dacă în acest domeniu lucrurile nu sînt clare, cu siguranță că la răspîndirea numelui a contribuit o mai veche etimologie populară, și anume apropierea de adj. katharos „pur”, foarte potrivit pentru un nume creștin ; această „explicație” a lăsat urme în grafia numelui (cu -th- în Occident). Ecaterina este un nume vechi și la popoarele slave vecine (la slavii răsăriteni, ateStat din .sec. 15), prin intermediul cărora fie numele de bază, fie unele derivate și hipocoristice au ajuns și la noi (nu trebuie trecută cu vederea, în anumite regiuni, nici influența latino-catolică). Prima atestare a numelui în documentele muntene datează de la 1495, sub forma Cătălină (nume purtat de soția lui Radu cel Mare); este forma comună limbilor română și albaneză (cf. sp. Cătălină; magh. Katalin) și stă la baza formei actuale, destul de frecvente, Cătălina (mase. Cătălin). Vechi la noi și folosite și astăzi mai sînt Caterina, Catrina (cu hipoc. de formă masculină Catrinel), Trina, mase. Trinea și Trincă, Cătină, Catinca, Ținea, Tincuța, Cati, Catița, Catiușa, Lina, Catarina, Kitty; ultimele două forme recente de origine apuseană. Este cunoscut la noi și cuvîntul caterincă „flașnetă", împrumutat din ucraineană și provenit din numele pers. Katerinka. • Engl. Catherine (hipoc. Kitty), fr. Catherine, germ. Katherina, Kathe-rine, it. Caterina, magh. Katalin, bg. Ekaterina, Katerina, Katalina, Ka-tinka etc., ucr. Kateryna, rus. Ekaterina (hipoc. Katea). O Ecaterina Varga, („doamna moților” din secolul trecut) și Ecaterina Teodoroiu, eroină a primului război mondial; regina Franței Caterina de Medici (1519 — 1589), impărătesele Rusiei Ecaterina I (1684—1727, soția lui Petru cel Mare)
117
EDITA
și Ecaterina a Il-a (1729 — 1796). □ Frecvența formelor Cătălin și Cătălina trebuie pusă în legătură și cu profunda influență a cunoscutului poem eminescian Luceafărul. Frecvent nume de personaj feminin în literatura rusă: în Petru I de L. N. Tolstoi, Calerina Ivanovna, drama lui Leonid Andreev etc. Cunoscute la noi mai sînt: Catherine Earnshaw din La răscruce de Unturi de Emily Bronte, Catherine Barkley din Adio arme de E. Hemingway, Catarina Bragadini din drama lui V. Hugo Angelo Tiranul Padovei etc.
Eda
Recent și puțin folosit la noi, Eda este un împrumut pe cale cultă din onomastica occidentală (din italiană, germană, engleză etc., adică cu etimologie multiplă). înapus, Eda, la origine un hipocoristic, poate proveni de la nume diferite. în germană, de ex., Edda este curent folosit pentru nume în compoziția cărora intră elementul ed- sau adel-, edel- „nobil" (Edburga, Ediții, -> Edita, Adelgundo, Adeiheid, -> Adela) sau pentru frecventul Hedwige, nume folosit și în țările nordice și chiar în Italia (atestat cu aproximativ 1000 de ani în urmă sub forma Hathuwic, compus din hathus „luptă” și wic „sfînt” , numele a devenit Hadewig, Hedwig, prin confuzia lui wic cu foarte frecventul wig „luptă”). Adăugind Ed(d)a ca hipoc. al lui Edith, avem o imagine aproape completă asupra originii numelui în discuție, la a cărui răspîndire, în epoca noastră, a contribuit cu siguranță și cunoscuta Hedda Gabler a lui H. Ibsen.
Edgar
Prenumele masculin Edgar, corespunde unui vechi nume anglo-saxon Eâdgar, folosit încă de prin sec. 7 (din acea vreme este cunoscut un misionar care a propagat creștinismul în Țările de Jos, sanctificat apoi de biserică). Ca majoritatea vechilor nume germanice, Eâdgar este un compus în care se recunosc elementele auda „proprietate, posesiune ereditară”, devenit apoi ot sau od (de aici prenumele germ. Otto sau it. Ottone, Od-done și Ottorino) și gar „suliță, lance”. Cum în anglo-saxonă auda- a devenit ead- (atestat și cu sensul „bogat, fericit, bogăție” și apoi ed, Eadgar, Edgar corespunde numelor vechi germ, de sus Otgar, Otger, Otker, Ottoker. Forma Edgar, popularizată și prin latina ecleziastică, s-a răspîndit în Franța, iar din secolul trecut și în răsăritul Europei. Pătruns la noi de aproximativ un secol și jumătate pe cale cultă sub formele Edgar și Edgard, numele se folosește și astăzi în onomastica noastră, frecvența lui fiind însă redusă. O Scriitorul Edgar Allan Poe.
Edita
Vechi nume de origine anglo-saxonă, Edita (Edit) este cunoscut și folosit astăzi în toată Europa. Răspîndit pe cale cultă, engl. Edith provine din-tr-un mai vechi Eadgyth, purtat de o regină din sec. 10 și chiar mai înainte, la începutul sec. 9, de o legendară martiră din nordul Franței. La fel ca și -> Edgar; Edmond; Edvin etc., Eadgyth este un compus din ead „bogat, bogăție” (provenit din auda „proprietate ereditară, avere”) și gydh, gudh „luptă”. Intrat în onomastica noastră de aproximativ un secol, numele este rar folosit, oscilîndu-se între formele Edit și Edita (așa cum a fost
EDMOND
118
adoptat în italiană, rusă, bulgară etc.), formă apropiată de majoritatea numelor noastre feminine, terminate în -a. • Engl., fr., germ. Edith, magh. Edit, it., bg., rus. Edita etc.
Edmond
împrumutat recent din franceză, extrem de puțin folosit, Edmond este un nume de origine anglo-saxonă (saxon este numele unuia dintre popoarele grupului germanic de vest; o parte dintre ei, cei care au ocupat în sec. 5 — 6 Anglia, sînt desemnați în mod curent prin termenul anglo-saxoni, spre deosebire de vechii saxoni rămași în Germania). La origine un compus bimembru, Eâdmund este format din ead- „bogat, bogăție’" (paralel cu vechiul german de sus auda „proprietate”, element obișnuit în antroponimia germanică, din care provine actualul Otto) și mund-„apărare, protecție, apărător, protector”. Cunoscut și pe continent (o formă longobardă Odemund este atestată în Italia în sec. 7), Eadmund, devenit apoi Edmund, se răspîndește în lumea germanică, datorită faimei unui viteaz rege din răsăritul Angliei (sec. 9), iar mai tîrziu prin calendar. Purtat în Anglia, pînă la 1700, atît de bărbați cît și de femei, numele devine, în franceză Edmond, formă uzitată în ultima vreme de aproape toate popoarele europene și chiar de către englezi. £ Engl., germ. Edmund, it. Edmondo, fr., magh. Edmond, sp. Edmundo etc. □ La popularizarea numelui a contribuit fără îndoială, cunoscutul Edmond Dantes, eroul romanului lui A. Dumas, Contele de Monte Cristo.
Eduard
Vechi nume de origine anglo-saxonă (ca și -> Edgar; Edit: Edmond), Eduard (în engl. Edward) are o veche tradiție și impresionantă continuitate în Anglia, fiind un preferat nume dinastic. Prima atestare datează din anul 899, cînd se urcă la tron primul Sdward, fiul regelui Alfred. La origine un compus din ead- „bogat, bogăție” și weard- „apărător, apărare” vechea formă Eâdward este paralelă cu germanicul continental Adoward, devenit apoi Odward. Cum doi dintre regii care au purtat acest nume au fost sanctificați de către biserică (Edward II, rege martir, între 975—978 și Edward III care a trăit între 1003 — 1066), numele se răspîndește în lumea germanică și prin intermediul calendarului, iar din sec. 19 — 20, împrumutat pe cale cultă, începe să fie folosit și de celelalte popoare europene ; la noi, cunoscut de peste un secol și preluat probabil din fr. Edouard, Eduard este un prenume rar (cu totul excepțional apare și fem. Eduarda). • Engl. Edward, fr. Edouard, germ. Eduard, it. Edoardo, sp. Eduardo, magh. Edvard, Edvarda, bg., rus. Eduard, Edvard etc.
Ela
Folosit astăzi în multe țări ca prenume feminin independent, Ela este la origine un hipocoristic ’ obișnuit pentru -> Elena; Eleonora; Elisabeta sau pentru marea majoritate a numelor terminate în -ela\ Daniela, Gabriela, Mihaela, Marinela, Petronela etc. Deși din punct de vedere teoretic Ela poate fi și o creație românească (ca hipocoristic al numelor amintite) dată fiind folosirea lui relativ recentă la noi, nu putem trece cu vederea influența onomasticii țărilor apusene, unde Ella este folosit ca nume independent.
119
ELEFTERIE
Eftimie
Dacă numele pers. gr. Euthymios, căruia îi corespunde rom. Eftimie, este o formație mai nouă și nu apare în izvoarele mai vechi, Euthymos și fem. Euthymîa erau folosite și în epoca clasică (persoane care purtau aceste nume apar la Strabon, Pausanias, în Lexiconul lui Suidas etc.; într-o perioadă foarte veche, așa cum aflăm de la Pindar, Euthymia era chiar personificată ca divinitate). Cunoscut și în limba română actuală prin neologismul eutimie „liniște sufletească” gr. euthymia este la origine un compus din eu- „bine” (obișnuite la greci, multe dintre antroponimele cu Eu- sînt cunoscute și la noi: Evantia, Evdochia,Eugen, Eustațiu, Eustatie) și thymos „fire, temperament, spirit”. Folosit frecvent în perioada creștină datorită semnificației sale și răspîndit apoi ca nume calendaristic la ortodocși (mai cunoscut este cultul unui Eftimie cel Mare), Euthymios este preluat de slavi sub forma Evtymiji sau Evfimii, care se explică prin modificările produse în greacă încă din primele secole ale erei noastre (diftongul eu- devenise ev- sau ef~Y Grupul -uth-, pronunțat -fth- (sunetul -th- are o pronunție asemănătoare cu cea din engleză) a devenit în limbile slave -ff- sau vt-, astfel explicîndu-se actualele forme din rusă, ucraineană (în pomelnicul din 1484, de la Horodiște este atestată levfimiiaY bulgară, sîrbo-croată. De la popoarele slave vecine numele ajunge și la noi, documentele muntene menționîndu-1 încă din 1478 (un egumen al mănăstirii Snagov, Evtimie). Marele număr de variante în care apare numele în documentele de după 1500 sau chiar în onomastica actuală se explică fie prin influențele străine (în primul rînd limbile slave vecine, apoi neogreacă), fie prin modificările suferite pe teren românesc. Iată doar o parte din aceste forme: Ethimie, Ithimie, Eftimie, Eftemia, Efta, Eftinca, Iftimie, Aftemie, Estimia, Teni, Tenie etc. (ca nume de familie: Eftimescu, Eftimiu, Eftenoiu etc.). Mult mai rare astăzi decît în secolele trecute, Eftimie și Eftimia apar și sub formele culte Eutimie, Eu-timia. • Magh. Eutimia, bg. Evtimii, Evtimia, ucr. lefim, lefimia etc.
Elefterie
Mult mai puțin folosit astăzi decît în sec. 18 și 19, cînd este mai puternică influența onomasticii neogrecești, Elefterie reproduce un vechi nume propriu grecesc Eleutherios, obișnuit supranume al lui Zeus, atestat încă din Imnurile lui Pindar (c. 521 — c. 441 sau 438 î.e.n.) și frecvent nume personal, dar mult mai tîrziu, în epoca creștină. Cu semnificație clară pentru greci (eleutheros „liber”), vechiul epitet al lui Zeus pătrunde în onomasticonul creștin și se răspîndește în Europa datorită cultului unor persoane sanctificate de biserică (un martir din Galia, în sec. 3, un episcop din Belgia, în sec. 6 etc.). Păstrat și în apusul Europei (astăzi este însă o raritate) prin intermediul formei lat. Eleutherius (un grec din Epir devine papă în sec. 2), numele este mai frecvent în răsărit (în pomelnicul de la Horodiște, din 1484, apare forma lelefteria). Pătruns la noi din limbile slave dar și direct din neogreacă, Elefterie era folosit frecvent în forma Lefter (ieșită astăzi din uz probabil și datorită apropierii de lefter „fără bani” — cuvînt care are același etimon inițial), de unde și fem. Lefterina. • Germ. Eleutherius, it., sp. Eleuterio, bg. Elevterii, Elevteria, Lefter, rus. Eleferii etc.
®LENA
120
mieria
•Unul dintre cele mai frecvente și răspîndite prenume feminine din onomastica europeană, EMna reproduce un foarte vechi nume pers. gr. Helene. 'Celebra eroină a mitologiei grecești, fiica Ledei și a lui Zeus, soție a lui Menelaos, vestită în toată Grecia pentru frumusețea ei neasemuită, Elena a fost, spune legenda, cauza declanșării războiului troian, pornit de igreci pentru a răzbuna răpirea ei de către Paris. Originea și semnificația inițială a lui Helene (izvoarele vechi atestă și existența unui corespondent >masc. Hel^nos, dispărut) sînt incerte; dacă el ar aparține într-adevăr unei •civilizații preelenice așa cum au presupus unii specialiști, numele va ■rămîne probabil pentru totdeauna un mister, șansele de a-1 explica corect <iind foarte mici. A fost emisă însă și ipoteza formării lui Helene, atestat în vechile inscripții sub forma Velena, chiar în interiorul limbii grecești; apropiat de gr. helăne „torță, făclie” și hele, heile „strălucirea Soarelui, căldura Soarelui”, numele ar aparține radicalului indo-european *swel- desemnare a Soarelui ca izvor al luminii, căldurii și vieții (aceleiași familii de cuvinte îi aparține și lat. sol, devenit în rom. soare), Helena fiind, probabil, la origine o Areche divinitate a luminii. Formele atestate în izvoarele latine vechi o desem-mau numai pe soția lui Menelaos; folosite ca nume personale mult mai tîrziu, In epoca imperială, Helene și Helena sînt continuate astăzi în apusul Europei. Pătruns în onomasticonul creștin, Elena se răspîndește în Europa mai ales datorită cultului unei împărătese romane Flavia lulia Helena -Augusta (255 — 330), mama primului împărat roman creștin, Constantin 'cel Mare. Foarte respectată mai ales în răsărit, Elena este considerată în credințele populare, apărătoarea împotriva focului și a fulgerului (interesantă coincidență cu semnificația grecească a numelui), a trăsnetului și tunetului. Atestat la noi încă din sec. 15, numele apare în documentele mun-tene și moldovene, sub formele Elena, Ileana și Olena (fiica lui Ștefan cel Mare ■și soția lui Ivan cel Tînăr, fiul cneazului Ivan al III-lea al Moscovei); din secolulAurmător, numărul formelor și frecvența lor în acte cresc considerabil. împrumuturi mai vechi sau mai noi din diferite limbi sau creații românești, Ileana — formă populară foarte frecventă și specific românească, Leana, Lena, Elina, Leanca, Lencuța, Ilina, Lina, Ilena, Ilenușa, Mlenuța, Lenuța, Lența, Ilinca, Linca, Elenca^ Elencu, Lenea, Olena, Alena, Leni,’ Lenuș,’ Ela, Lili, Elen, Nelly etc. sînt și astăzi prenume favorite la noi. Folclorul românesc (Ileana Cosinzeana este unul dintre cele -mai iubite personaje din basmele noastre) sau cartea populară Istoria lui -Arghir și a preafrumoasei Elena, au contribuit cu siguranță la popularizarea numelui la noi. • Engl. Hellen, fr. Helene, germ. Helena (Ella, Nelly, Lena), it., sp. Elena, magh. Ilona, Elina, rus. Elena (Oliona, Aliona *etc.), bg. Elena, Eleana, Ela etc. □ Figura legendară a Elenei apare, în afara poemelor homerice, în tragedia cu același nume de Euripide, în Faust •de Goethe, în numeroase opere plastice și creații muzicale (opera Paris și Elena de Ch. W. Gluck) etc.
fleonora
Răspîndit în toată Europa și destul de frecvent în epoca modernă, Eleo-nora este un vechi nume de origine arabă. Nume teoforic frazeologic tradus prin „El este lumina mea”, Ellinor face parte din lunga serie de antropo-
121
EL1SABETA
nime, frecvente în nordul și sudul Arabici, în care apare elementul El, nume al zeului unic la vechii arabi (în ebraica biblică, Elohini și El- în nume pers.). Dacă majoritatea numelor de origine semitică folosite astăzi în Europa au intrat prin greacă și latină (sursa principală fiind Biblia), Eleonora începe să se răspîndească din Spania (cucerită de arabi în 711 — 718). Pătruns și în onomasticonul creștin (foarte popular a fost în apusul Europei cultul unei regine Eleonora, 1222 — 1291, soția lui Henric al III-lea al Angliei), numele ajunge în epoca modernă și la noi, devenind destul de repede un prenume feminin frecvent. Alături de formele fem. Leonora, Nora și Norina, apar și mase. Noru și Norin (care nu au nici o legătură cu subst. nor), probabil creații românești. O Engl., fr. Eleonore, germ. Eleonor, Lenore, it., magh., bg., rus. Eleonora. □ Literatura și muzica au o contribuție însemnată la popularizarea numelui: cunoscuta baladă Lenore de Gottfried A. Burger, Nora de H. Ibsen, seria uverturilor Leonore de Beethoven etc.
Eliodor
Atestat eu mult înaintea erei noastre, vechiul nume pers. gr. Heliodoros (purtat de ex. de socrul marelui orator grec Demostene, 384 — 322 î.e.n. sau de un administrator al regatului Seleucizilor, sec. II î.e.n., care îl ucide pe Seleucos IV pentru a-i lua tronul) este la origine un compus cu valoare teoforicădin numele „soarelui”, Helios, și obișnuitul element onomastic doron „dar”. Veche divinitate solară în mitologia greacă, fiu al titanului Hi-perion și al Theei, frate cu Eos ( -> Aurora) și Selene, Helios avea semnificația clară pentru greci, care desemnau prin cuvîntul comun helios, soarele (rom. soare, de origine latină, este în ultimă instanță, înrudit cu termenul grecesc, ambele cuvinte făcînd parte din aceeași familie; la fel și engl. sun, germ, sonne. lat. sol, irland. hăul etc.). Deși cu o puternică amprentă păgînă, gr. Heliodoros (lat. Heliodorus), mărturie clară a epocii politeiste (la fel ->Apolodor, Isidor, Minodora etc.) pătrunde în onomasti-conui sacru (biserica de rit grec celebrează trei sfinți cu acest nume, mai cunoscut fiind cultul unui martir din Dalmația, aprox. sec. 4). Ajuns la noi prin intermediar slav, numele apare foarte rar în documente, sub formele Iliodor, Aleodor și Aledar (atestat prin toponimul Aledărești). Un „Aleodor împărat”, cu interesante similitudini în basmele siciliene, este un personaj cunoscut al folclorului nostru. • It. Eliodoro, magh. Heliodor, rus. Iliodor, Liodor etc.
Elisabeta
Prenume feminin cu o mare răspîndire și frecvență în onomastica europeană, Elisabeta corespunde unui vechi nume ebr. Elisheba, cunoscut din textele biblice. Conform unei vechi tradiții, Elisheba este interpretat în mod curent prin „Dumnezeu este jurămîntul” {El și radicalul shb-„& jura”). Considerînd că această primă analiză a numelui nu este decît o etimologie populară, specialiștii de astăzi apropie partea secundară a lui Elisheba de numărul sheba „șapte”. Pentru ca traducerea „Dumnezeu este șapte” să nu pară cel puțin ciudată, va trebui să apelăm însă la simbolismul numerelor, cunoscut și în folclorul românesc. Ca peste tot în Orient, și în Israel numerele determinate 4, 7, 10, 12, 24, 40, 48, 70, 72 etc. aveau valoare simbolică. Dintre acestea, șapte este un concept foarte vechi,
ELVIRA
122
întîlnit în religia babiloneeană, al cărui sens este „perfecțiunea, plenitudinea” (săptămîna de șapte zile este și ea o veche unitate de măsură a timpului). în acest context, semnificația numelui în discuție este deci „Dumnezeu este perfecțiunea”. Pentru a ajunge la forma actuală a numelui va trebui să explicăm și apariția lui -t final. în greacă și latină Elisheba este redat prin Elisabeth sau Elisabet, probabil datorită unei etimologii populare și anume apropierea elementului final -sheba de vb. shabat „a se odihni” (de aici sabat „zi de odihnă” și rom. sîmbătă^ Devenit calendaristic, vechiul nume ebraic se răspîndește atît în apusul cît și în răsăritul Europei. Intrat din grecește în limbile slave (atestat în pomelnicul de la Horodiște din 1484), numele ajunge și la români, care îl foloseau încă în sec. 15. împrumutate sau create pe teren românesc, formele Elisaveta, Lisaveta, Veta, Vetuța, Ilisaveta, Saveta, Elisafta, Ili-safta, Safta (și un mase. Saftu, devenit nume de fam.), Săftica, Săftița, Eli-zafta, Eliza, Liza, Lizeta, Lizi, Lizica, Lizuca, Lili etc. sînt astăzi în uz (cu puține excepții), unele chiar frecvente. Dintre împrumuturile occidentale, cel mai interesant este Isabela, asupra căreia ne vom mai opri. Vechea formă spaniolă Elisabet a fost modificată întîi în Elisabel (terminația -et era neobișnuită în spaniolă), apoi în Isabel (prin înlăturarea părții inițiale el-, prea asemănător cu articolul masculin, deci nepotrivit). Trecut în Franța unde este atestat din sec. 13, „noul" nume devenit independent și răspîndit în Europa nu pare să mai fie pus astăzi în legătură de către vorbitori cu Elisabet». • Engl. Elizabeth, Isabella (cu hipoc. Betty, Bessie, Lizzi, Alice), fr. Elisabeth (Elise, Lise, Babettet, Isabel, Isabelle, germ. Elisabeth (Elise, Elly, Elsbeth, Lisbeth, Elsa, lise, Sisi), Isabella, it. Eli-sabetta (Bettina), Isabella, port. Isabela, sp. Isabel, magh. Erszebet, Izabella, bg. Elisaveta (Elisava, Else, Eliza etc.), Izabela, pol. Etzbieta, ceh. EIzbeta, .rus. Elisaveta (Veta, Liza etc.). O Regina Angliei Elizabeth I 1558 — 1603. □ Deosebit de cunoscut este numele din diferite oi ere literare și muzicale: Elsa de Brabant, eroină a poemului anonim german din sec. 13, Lohengrin, care a inspirat opera cu același nume de R. Wagner, Elise, cîteva personaje din comediile lui Moliere. Elsa, personaj din opera Tanh-hăuser de R. Wagner, Elise, personaj din romanul cu același nume de E. de Goncourt.
Elvira
Cunoscut la noi din secolul trecut și destul de frecvent astăzi, Elvira face parte din categoria prenumelor a căror răspîndire și popularitate se dato-resc în exclusivitate literaturii (deși unele izvoare hagiografice menționează o martiră din nordul Franței, moartă în anul 370, influența bisericii este exclusă întrucît numele nu este calendaristic și nu apare în cele mai importante martirologii). Atestat în Spania în sec. 9, sub formele Geloyra, Ge-lovira, Jelvira (prezența acestor forme în Peninsula Iberică se datorește unei populații germanice, vizigoții, care au fondat în 508 un puternic regat cu capitala la Sevilla), numele în discuție, de origine germanică, este un compus în care specialiștii văd elementele *gails „lance” sau *gail „vesel” și wers „prietenos”. Vechea formă germanică devine în spaniolă Elvira și începe să se răspîndească în Europa, pe cale cultă, mai ales în epoca romantică, sub influența onomasticii literare. □ La popularizarea numelui în Europa au contribuit cîteva cunoscute personaje din opere literare
123
EMANUEL
sau muzicale renumite: Elvira din diferitele prelucrări ale legendei lui Don Juan, Elvira din Meditațiile poetice ale lui A. de Lamartine.
Ema (Emma)
Hipocoristic obișnuit astăzi pentru Emanuela sau Emilia, prenumele fem. Ema poate fi și un împrumut recent din onomastica occidentală, în care caz originea sa este cu totul alta. Frecvent în apusul Europei, Emma aparține antroponimici germanice și este corespondentul mase. Immo, atestat încă din sec. 7. Tocmai vechimea acestui Immo și faptul că este un nume simplu (spre deosebire de marea majoritate a compuselor germanice) pun probleme deosebit de dificile în găsirea unei soluții etimologice satisfăcătoare. Dintre numeroasele și diferitele ipoteze propuse de specialiști (un cuvînt din limbajul copiilor, paralel cu germ, amine „doică”; un derivat din nordicul imr „lup” ; un hipocoristic pentru ->Amâlia etc.), este <de menționat aceea care vede în Immo un hipocoristic al unui compus cu Irmin — element frecvent în onomastica germanică și identic cu numele vechiului zeu germanic al forței {irmin „puternic, grandios, proeminent”). Acceptînd această etimologie, sprijinită și de faptul că astăzi Emma sau Imma sînt hipocoristice obișnuite în germană pentru Irmingarde, Irmin-fride etc. (încă din sec. 8 apare în documente o persoană numită „Immo sau Irminfrid”}, Emma trebuie considerat un vechi nume teoforic pă-gîn care a pătruns în onomasticonul creștin (la catolici era răspîndit cultul unei contese din sec. 10 — 11). Păstrat în Occident prin tradiție și calendar, Emma se răspîndește în toată Europa, pe cale cultă, în epoca modernă. □ La popularizarea numelui a contribuit și cunoscutul roman al lui G. Flaubert, Doamna Bovary a cărui eroină este Emma Bovary.
Emanuel
Nume vechi în onomastica noastră și cu o frecvență destul de mare, Ema-nuel — fem. Emanuela corespunde unui vechi nume biblic Immănuel. încadrat în bogata serie a teoforicelor în care apare elementul ^-„divinitatea, dumnezeu”, Immănuel are semnificația „Dumnezeu cu noi” și apare în cartea profetului Isaia din V. T. ca nume simbolic pentru Mesia. Devenit și nume calendaristic, datorită unui martir din timpul lui Diocle-țian, Emanuel se răspîndește în onomastica tuturor popoarelor europene. Diferitele forme atestate din sec. 15 probează că numele a pătruns la noi din limbile slave vecine; Manea (atestat prima dată în anul 1407 și destul de frecvent în documente), Manciu (prima atestare în 1409), Mano (1441), Manuga (1473) sau Maneciu (atestat din 1429 printr-un toponim, azi Mîneciu — Prahova) își găsesc corespondente perfecte în onomastica sud-slavă. Prin împrumuturi sau creații românești, familia numelui se îmbogățește treptat ajungînd la un număr mare de forme, derivate și hipocoristice (unele devenite nume de familie, altele rămase ca prenume în uz), dintre care cităm: Manoil(ă), Manuil(ă), Mănăilă, Mînăilă, Manole (foarte frecvent), Manola (pentru fem.), Manolea, Nole, Manolică, No-lică, Manolița, Manolache, Man, Manache, Maniță, Mânu, Mănilă, Mănior, Mănițu, Măneș, Mănucă, Mănucu, Manco, Mancea, probabil Manda, Măn-dica, Manca etc. Formele actuale Emanuel, Emanuela, Manuel, Manuela (cu hipoc. frecvente Ema, Emi, Ela etc.) sînt de origine cultă și reproduc vechea formă grecească. O dovadă a frecvenței și răspîndirii
EMIL
124
numelui în onomastica noastră este și prezența lui în creațiile populare: Manole, cea mai frecventă formă sub care apare Emanuel la români, este numele legendarului constructor al mănăstirii Curtea de Argeș (legenda Meșterului Manole care are o largă circulație în toată aria balcanică), iar o altă formă frecventă în primele noastre"documente, Manea, apare în cunoscuta baladă Toma Alimoș. • Fr. Emmanuel, germ. Immanuel, Manuel, it. Manuele, Manole, sp. Manuel, gr. Manoel, Manolis, magh. Emanuel, Emanuela, bg. Emanuil, Manoil etc., rus. Emanuil, ManuiL O Filozoful german Immanuel Kant. □ Romanul lui D. Bolintineanu, Manoil și Elena.
Emil
Prenume frecvente astăzi, Emil și Emilia corespund unor foarte vechi nume gentilice romane. Aemilia era la Roma una dintre cele mai vechi și strălucite ginți patriciene, împărțită în multe ramuri ai căror reprezentanți au jucat roluri importante în viața publică romană (Lepidus, Ma-mercus, Pappus etc.). Deși ipotezele, vechi sau moderne, nu lipsesc, numele rămîne obscur din punct de vedere al semnificației inițiale. încă din antichitate Aemilius era apropiat de aemulus „emul”, aemulor „a emula”, dar cu siguranță că nu este vorba decît de o etimologie populară. Mai tîrziu, pe baza formei mai vechi Aimilios, s-au încercat explicații fie prin gr. aimylios „duios, blînd”, fie prin gr. homos „asemănător”. Soluțiile nu par deloc satisfăcătoare, așa că s-ar putea presupune și pentru Aemilius apartenența la fondul lingvistic preroman. în epoca imperială se răspîndește și cognomenul Aemiliânus, la origine un derivat adjectival din Aemilius/Deși Emilian pătrunde în onomasticonul creștin (calendarele păstrează amintirea unor martiri și martire din Africa, Alexandria, Italia etc., al căror cult este însă foarte puțin cunoscut), răspîndirea și frecvența actuală a numelui nu este legată de influența bisericii. Ca și în apus, unde numele au fost reluate în epoca Renașterii, Emil și Emilia sau Emilian (cele cîteva atestări mai vechi reproduc, prin intermediar slav, gr. Aimilianos) și Emiliana sînt forme românești culte, preluate din latină în secolul- trecut, cînd începe modernizarea onomasticii noastre. Hipocoristice curente sînt fem. Ema, Mili, Milica, Mica etc. și mase. Milică, Miluț, Miluță etc. ® Engl, Emily, Emilia, fr. Emile, Emilie, Emilien, germ. Ămilianus, Emil, Âmi-liana, Emilie, it. Emilio, Emilia, Emiliano, sp. Emilio, Emilia, Emiliana, magh. Emil, Emilian, Emilia, Emiliana, bg., rus. Emilii, Emilia, Emilian, Emiliana. O Savantul Emil Racoviță, întemeietorul speologiei, scriitorii Emil Girleanu, Emil Isac, Emily Bronte, Emile Zola^ Emile V erhaeren. □ Emilia din tragedia lui P. Corneille, Cinna, tragedia lui Lessing Emilia Galotti; Emile sau Despre educație de J. J. Rousseau.
Ermil
Rar folosit astăzi, Ermil — fem. Ermilia pare ceva mai frecvent — reproduce gr. Hermy(l)os, în care se poate recunoaște numele unei vechi divinități din vechea Grecie, Hermes, fiul lui Zeus și al zeiței Maia. La început zeu "al turmelor, Hermes (identificat la romani cu Mercur, iar în Asia cu zeul egiptean al științei și magiei, Toth) capătă cu timpul noi și noi atribuții: sol al zeilor, însoțitor al sufletelor celor morți, protector al călătorilor, zeu al comerțului, al iscusinței și chiar al înșelăciunii și hoției, pro
125
ERMINIA
tector al tineretului și atleților, zeu al gimnasticii, magiei, astrologiei, născocitor al măsurilor, numerelor. Șiret, îndemînatec și iute ca gîndul, Hermes își merită pe deplin atributul de Trismegistos „de trei ori mare”. Nu este de mirare deci că numele lui Hermes, căruia i se închinau toți grecii, de la atleți, negustori, astrologi și pînă la hoți, apare bine reprezentat în onomastica greacă: Hermogenes (+genes’is „creație, naștere”), Hermarhos ( + arhon „conducător”), Hermolaos (+laos „popor”), Her-magdras (4- agora „adunare publică”), Hermokrates (-\-kratos „putere, forță”) etc., păstrate și în onomastica modernă la diferite popoare (de ex. rus. Ermoghen, Ermolai, Ermokrat, it. Ermagora etc.). Deși nume păgîn, prin excelență, Hermyl(l)os pătrunde în onomasticonul creștin datorită cultului unui martir din Belgrad și se răspîndește astfel în Europa. Ceva mai frecvent în răsărit, numele este preluat și de slavi. Ermil nu apare în onomastica noastră veche; este atestat însă într-un document muntean din 1483, Ermon (și toponimul Ermonești), un derivat de la tema Erm-, prezentă în peste 10 nume calendaristice, excepționale la noi. Probabil destul de nou, fem. Ermilia își datorează partea finală analogiei cu frecventul -> Emilia. • It. Ermilo, bg., rus. Ermil, Ermila.
Erminia
intrat nu de multă vreme în inventarul prenumelor feminine românești, Erminia (și uneori chiar Ermina) pune cercetătorului delicate probleme de ordin etimologic, generate mai ales de noutatea numelui la noi. Se știe că în epoca contemporană, împrumuturile în acest domeniu, ca și în limba comună, sînt deosebit de numeroase; cum în multe cazuri afirmația că un nume sau un cuvînt a fost împrumutat numai dintr-o anumită limbă corespunde doar parțial adevărului, specialiștii recurg la așa-numita etimologie multiplă: neologismul în cauză poate proveni din două sau mai multe limbi chiar, în care circulă cu aceeași formă și același sens. în primul rînd, alternanța dintre Erminia și Ermina pare să probeze că prima formă, care tinde să se generalizeze astăzi, este o modificare a lui Ermina prin analogie cu un număr mare de prenume feminine frecvente astăzi, terminate în -ia (Antonia, Aurelia, Camelia, Cecilia, Cornelia, Emilia, Na-talia, Silvia etc.). Ermina poate fi pus în legătură cu nume asemănătoare care circulă fie în apusul Europei, fie în răsărit (de ex. în onomastica rusă) și pe care specialiștii le consideră de origini diferite. Avînd în vedere că la noi influența onomasticii occidentale este astăzi preponderentă, înclinăm să vedem în Ermina un împrumut care corespunde numelui pers, germ. Ermine, Hermine sau Irmine. Folosit și ca prenume independent, Ermine este la origine un hipocoristic obișnuit pentru antroponimele germanice compuse cu numele zeului Irmin. Element comun în onomastica germanică, Irmin- (irmin sau ermin, „mare, grandios, puternic” pare să fi fost la origine un atribut al zeului cerului Tiwaz) apare în frecventul Irmingard (astăzi Irmgard), Irminfrid, Erminigild, atestat încă din sec. 6 (de aici prenumele Gilda, cunoscut și la noi; -gild este înrudit cu germ. gelten „a avea valoare”), Irminlindsau Erminlind, atestat din sec. 7 (de aici Ermelindași Mei iuda; — lind avea sensul „scut din lemn de tei” și este înrudit cu germ. Linde „tei”) etc. în rusă, Ermina este explicat de unii specialiști ca un derivat din tema Erm- (prezentă în peste 12 nume calendaristice, unele cunoscute și în onomastica noastră mai veche, de ex. Ermon, în documentele Țării Românești din sec. 15), pusă în legătură
ERNEST
126
cu numele gr. Hermes (->Ermil). Lucrurile se complică aici pentru că cel puțin unul din antroponimele cu Erm-, Erminigeld, supranumit „Gotul”, este cu siguranță un vechi compus germanic cu Irmin-; vechiul radical germanic irmin, ermin este atestat încă la Tacit (tribul germanic al ernti-nonilor, în lat. Herminones}, așa că prezența unor nume compuse cu Irmin- nu ne surprinde. Vom mai aminti, cu titlu de curiozitate, că în unele lucrări prenumele magh. Hermina, deși corespunde perfect germ. Hermine (chiar din punct de vedere calendaristic), este apropiat de germ. Hermann.
Ernest
Prenume masculin pătruns în onomastica noastră încă din secolul trecut, pe cale cultă, Ernest corespunde unui nume vechi germanic Ernust, atestat încă din sec. 8. Spre deosebire de marea majoritate a antroponimelor germanice compuse, Ernust este un nume simplu care are la bază subst. Ernust „război, luptă”. Atestat mai tîrziu și sub formele Ernist, Arnost și Ernest, vechiul nume germanic are astăzi forma Ernst, aceeași evoluție suferind-o și substantivul comun care i-a stat la bază, devenit Ernst, Modificarea formală a fost însoțită și de una semantică, Ernst semnifi-cînd astăzi „seriozitate, serios”. Dintre formele mai vechi ale numelui amintite mai sus se pare că cea mai frecventă era Ernest, latinizată în evul mediu în Ernesto, gen. Ernestonis. Forma latinizată este preluată de limbile romanice din apusul Europei, destul de tîrziu însă (în franceză numele nu este mai vechi de sec. 16, iar în italiană pare a fi împrumutat din franceză). Deși în mod teoretic există și alte posibilități, românii par a fi împrumutat numele din franceză. Dacă prenumele masculin este destul de rar în onomastica actuală (fem. Ernesta pare nefolosit), ceva mai frecvent este derivatul fem. Ernestîna, care pare mult mai obișnuit datorită asemănării sale cu foarte multele prenume actuale terminate în -ina. Deși Ernest apare în unele izvoare hagiografice ca nume al unui martir și al unui sfînt, el este astăzi considerat ca totalmente laic. • Engl. Ernest, fr. Ernest, germ. Ernst, Erna, Ernestine, it. Ernesto, Ernesta, Ernestîna, magh. Ernd, Erneszta și Ernesztina, bg. Ernest, rus. Ernest etc. O Scriitorul american Ernest Hemingway,
Esmeralda
Prenume feminin foarte rar astăzi în onomastica românească, dar pătruns la noi încă din secolul trecut pe cale cultă, Esmeralda reproduce numele pers, spaniol Esmeralda (varianta catalană este Esmeragda). Numele spaniol are la bază subst. esmeralda „smarald” și corespunde ca semnifciație și origine unui foarte răspîndit și popular nume românesc Smaranda. Folosit în trecut în mediile cosmopolite (una dintre personajele schițelor lui I. L. Ca-ragiale poartă numele Esmeralde Piscupesco), numele este astăzi evitat datorită prețiozității sale. O Cu siguranță că numele a pătruns și la noi odată cu cunoscutul roman al lui V. Hugo N otre-Dame de Paris; iubitorilor muzicii le este cunoscută și opera Esmeralda de A. S. Dargomîjski.
Eufemia
Din ce în ce mai rar în onomastica contemporană, Eufemia reproduce numele pers. gr. Euphemia, atestat destul de tîrziu în izvoarele grecești; mult mai vechi și frecvent este însă mase. Eiîphemos, întîlnit în operele
127
EUFROSINA
lui Hesiod, Homer, Tucidide, Pindar etc., fie ca nume mitologic (fiul lui Poseidon și al Europei), fie ca nume personal obișnuit și chiar cu valoare de supranume al lui Zeus (în insula Lesbos). Ca multe alte nume grecești, Euphemos (forma ceva mai tîrzie este Euphemios) este un compus din eu- „bine” și pheme „vorbire”. Ca termen comun, gr. euphemia era folosit în limbajul religios precreștin pentru a desemna tăcerea care urma după îndeplinirea libațiilor (vărsarea unei cupe de vin sau lapte, în cinstea zeilor, după ce cineva și-a muiat buzele în ea); avînd aceeași etimologie cu neologismul eufemism (gr. euphemizein „a vorbi frumos”), vechiul termen păgîn este preluat și de către creștini care îl folosesc — schimbîndu-i sensul — pentru a denumi mulțumirea adresată lui Dumnezeu. Probabil această nouă semnificație a contribuit la răspîndirea numelui Euphemia printre credincioșii din primele secole ale erei noastre; atestat și în inscripțiile creștine latinești, numele a fost purtat de numeroase martire sanctificate și celebrate de biserică, prin cultul cărora Eufemia se răspîndește în Europa (mai cunoscut este cel al unei legendare fecioare din Asia Mică, martiră în timpul împăratului Dioclețian). Preluat din greacă de către slavi (în Galicia, de ex., numele este atestat încă din 1316, iar în pomelnicul de la Horodiște din anul 1484 apar formele levfimii, Himi), Eufemia pătrunde și în onomastica noastră; în 1492, într-un document din Țara Românească, fiica jupanului Pîrvu purta numele Fima. După 1500, atestările și formele devin destul de numeroase: Fimia, Himia, Fima și Fiman (forme masculine ca și Efimi, Ifimie, Hernie), Evfimia, Afemia, iar mai tîrziu Eufimia, Eufemia, Femia, de proveniență cultă. Forma cea mai răspîndită și populară la noi a fost Efimița, astăzi evitată probabil și datorită existenței personajului comic cu același nume din farsa Conu Leonida față cu reacțiunea de I. L. Garagiale (o operă literară poate contribui atît la popularizarea unui nume cît și la compromiterea lui). • Fr. Euphemie, it., magh. Eufemia, bg., rus. Efimia etc.
Eufrosina
Vechi în onomastica noastră și destul de frecvent și astăzi, Eufrosinareproduce un cunoscut nume din mitologia Greciei antice, Euphrosyne sau Eu-phrosyna (corespondentul mase. Eufrosin, mult mai rar, corespunde gr. Euphrosinos). Cunoscută din Teogonia lui Hesiod, Euphrosyne, fiica lui Zeus și a Eurinomei (Hera), era una dintre cele trei „charite” (romanii, traducînd cuvîntul grecesc, le numeau „grații”), vechi zeități ale vegetației, însoțitoare ale zeiței dragostei, Afrodita, și simboluri ale gingășiei și farmecului feminin. Numele în discuție avea și are semnificație clară pentru greci, întrucît masculinul corespunde adj. euphrdsynos „vesel, voios, bucuros”, iar femininul este identic cu subst. euphrosyne „voioșie, bucurie”. După cum ușor se poate constata din comparația cu ->Eufemia; Eugen; Evdochia etc., Euphrosyne este la origine un nume compus din eu- „bun” și phren- „minte, inteligență” (de fapt, chiar euphrosyne însemna la început „înțelepciune”). Cu toate că numele aparține vechii mitologii păgîne, el pătrunde în onomasticonul creștin și se răspîndește în Europa odată cu cultul martirilor și sfinților celebrați de biserică. în apusul Europei, unde a fost continuată forma latină a numelui grecesc, Eufrosina nu s-a bucurat de prea mare popularitate și este astăzi o raritate. Mai frecvent a fost în răsărit, la greci și slavi, prin intermediul cărora, Eufrosin și Eufrosina ajung și la noi. Mulțimea variantelor sub care apar cele două nume în documen
EUGEN
128
tele noastre, unele și astăzi în uz. se explică fie prin influenta limbilor slave vecine, fie prin modificările suferite pe teren românesc; Eîrosina (apare în documentele moldovenești d:n timpul lui Ștefan cel Mare și corespunde, în ceea ce privește reducerea lui eu- la e-, pronunției grecești actuale), Frosina, Frosa, Frosinica, Frosica, Efrusina, Frusina, Ifrosina, Frăsina etc., iar pentru masculin Efrosin, Ivrosin, Frosin, Frasin etc. Probabil aceleiași familii îi aparțin și vechile nume Sin (de aici toponimul Sinești), atestat în documentele muntene începînd cu anul 1441 și Sinea (prima apariție documentară în 1482). Astăzi, cînd numele nu mai are nici o legătură cu calendarul, sînt folosite formele culte Eufrosin șiEufrosina, apropiate de vechea pronunție grecească. • It. Eufrosina, magh. Eufro-zina, bg. Eîrosina, Efrosenia, rus. Evfrosin, Efrosinia etc. O Iluministul român Eufrosin Poteca.
Eugen
Răspîndite în toată Europa și destul de frecvente astăzi, Eugen și Eugenia reproduc numele pers. gr. Eugenios, Eugenia, cu rare și tîrzii apariții în izvoarele grecești. Semnificația numelor nu pune probleme dificile întrucît ele pot fi cu ușurință apropiate de adj. eugenes și subst. eugenia, ambele compuse, la origine, din eu- „bine” (ca în ->Eufemia, Eufrosina, Evdo-chia etc. sau în numeroase neologisme românești de origine grecească) și radicalul verbal gen- „a zămisli, a naște, a produce” (din aceeași familie fac parte gen, genă, genealogie, a genera, generație, geneză, genitiv, genuin, oxigen, nitrogen, eterogen, omogen și multe alte cuvinte românești). Cum sensul original al numelui este „de neam bun, nobil”, Eugenios se încadrează într-o bogată serie de antroponime, cunoscute la multe popoare vechi, care inițial se refereau la originea nobilă a purtătorului. Foarte frecvente în primele secole ale erei noastre, bine atestate în epigrafia latină creștină (în Europa, nordul Africii, Asia Mică, Siria, Armenia etc.) sub formele Eugenius, Eugenia din care provin actualele forme occidentale, numele pătrund în onomasticonul creștin și se răspîndesc pe continentul nostru prin cultul martirilor și sfinților celebrați de biserică. Numele grecești pronunțate astăzi [evienis, epicuia], pătrund în limbile slave vecine și prin intermediul acestora, în română. Evghenia, Evghenița, Avghinia, Aghenia, Ghenia, Ghenuța sau mase. Oghenie, Ghenie, Ghenea etc., mai frecvente în documente începînd cu sec. 17, sînt înlocuite astăzi în mare parte de formele moderne apusene Eugen, Eugenhi, Genu, Genuțu, Eugenia, Genia, Geni, Genica, Genuța și foarte frecventul Jeni. Existența formelor paralele Eugen — Evghen este ilustrativă pentru o întreagă serie de prenume românești de origine grecească; formele vechi pătrunse la noi prin intermediar slav sînt înlocuite de forme care au parcurs un drum mai lung, și anume greacă -> latină -> limbi romanice -> română. Dacă primele forme explică modificările petrecute în greaca primelor secole ale erei noastre și în limbile slave vecine, formele moderne se datoresc în primul rînd evoluției numelor în limbile romanice occidentale. • Engl. Eugen, Eugenia, fr. Eugene, Eugenie, germ. Eugen, Eugenia, it., sp. Eugenio, Eugenia, magh. Jeno, bg., rus. Evghenii, Evghenia etc. O Pictorul francez Eugene Delacroix, criticul și istoricul literar Eugen Lopinescu, dramaturgul american Eugen O'Neill. □ Epghenii Oneghin, cunoscutul roman în versuri al lui A. S. Pușkin (după care opera cu același nume de P. I. Ceaikovski și baletul lui J. Cranko).
129
EUSTRATIE
Eusebiu
Puțin frecvent în onomastica românească, Eusebiu (Eusebie), fem. Eu-sebia, este un împrumut modern din Occident. Prin intermediul formei lat. Eusebius, actualul prenume reproduce un nume pers. gr. Eusebios, fem. Eu-sebia, necunoscut în epoca clasică. Creație a onomasticii creștine, numele grecesc are la bază adj. eusebes, „evlavios, pios, blînd” compus din eu-„bine” (-»Eufemia; Eufrosina; Eugen; Evdochia etc.) și vb. sebo „a prețui, a stima, a onora” (în epoca păgînă verbul era folosit cu referire la zei). Din punct de vedere al semnificației, numele grecesc își găsește un corespondent aproape perfect în lat. Pius, format de la adj. pius, „evlavios, pios” (tot de aici și pietate) și purtat de numeroși papi. Răspîndit mai ales în apusul Europei prin cultul numeroșilor martiri și sfinți cu acest nume, Eusebiu și Eusebia se generalizează în epoca contemporană și prin influența cultă, laică. • It., sp. Eusebio, Eusebia, magh. Euzebia, bg., rus. Evsevii, Evsevia.
Eustațiu
Numele pers. gr. Eustâthios (spre deosebire de noi, grecii foloseau și forma fem. Eustâthiaj este o formație a onomasticii creștine pe baza adj. eus-tathes „constant, stabil, ferm, statornic” (cuvîntul este compus din eu-„bine” și radicalul verbal *sta-, de origine indo-europeană și reprezentat în aproape toate limbile acestei familii, inclusiv româna). Din punct de vedere al semnificației, Eustâthios corespunde lat. Constans (->Constan-tin), format pe baza aceluiași radical. Răspîndit prin intermediul bisericii (mai cunoscut este cultul unui episcop din Antiohia), numele grecesc este preluat de slavi și prin intermediul acestora, de către români. Atestat încă din sec. 15, numele a circulat la noi în diferite forme, explicabile din punct de vedere fonetic fie prin influența slavă răsăriteană (ucraineană), fie prin cea slavă sudică (bulgară și sîrbo-croată); Efstati, Istatie, Statie, State sînt forme normale pentru sudul țării (bulgarii, sîrbii, croații au redat sunetul grecesc th-, aproape fără excepție, prin -t-), iar Efstafie, Stafii, Stafie, Ostafie, Ostahi, Ostap probează influenta onomasticii ucrainene, unde -th-este redat prin -f- sau, uneori, prin -h- ( ->Tudor). Apariția unor asemenea forme în regiunile sudice se explică prin confuzia care s-a produs în evul mediu între gr. Eustâthios și un alt nume de aceeași origine, Eustâhios, foarte puțin diferit ca formă, dar cu totul deosebit din punct de vedere etimologic (este un compus din eu- și stahys „spic”, adj. eustahys însemnînd probabil „roditor”). Confuzia s-a produs și în apusul Europei și apare chiar în domeniul legendelor hagiografice. Forma actuală Eustațiu, mult mai frecventă decît Eustatie (State s-a păstrat în nume de fam. sau în derivate toponimice), este un împrumut modern din apus și probează existența unui intermediar romanic care a preluat numele prin latină. • It. Eustazio, bg. Evstati, rus. Evstafii, ucr. Ostap etc. Eustâhios este continuat de fr. Eus-tache, it. Eustachio, magh. Eusztak etc.
Eustratie
Raritate în onomastica noastră contemporană, prenumele Eustratie reproduce gr. Eustrâtios sau Etistratos, ambele fiind forme puțin frecvente și tîrzii în izvoare. La fel ca și -> Eufemia, Eufrosina, Eugen, Eustațiu etc., numele în discuție este un compus din eu- „bine” și -stratos „armată”.
EVA
130
Răspîndit prin biserică mai mult în răsăritul Europei și pătruns la noi prin intermediar slav, numele este atestat documentar către finele sec. 15 — începutul sec. 16. Dintre formele care au circulat la noi în trecut (Efstra-tie, Estratie, Strat etc.) cea mai cunoscută este cu siguranță Istrate, astăzi doar nume de familie sau toponim (în derivate). • Bg. Evstrati, Estrat, rus. Evstrat etc. O Din istoria culturii românești este cunoscut Eustratie logofătul, traducător din greacă al unei lucrări tipărite la Iași în 1646 sub titlul Carte românească de învățătură.
Eva
Conform legendei biblice, Eva este numele primei femei. Interpretarea oferită de textul Genezei este de „mamă a celor vii’* (Septuaginta traduce în acest pasaj numele ebraic prin ->Zoe). Apropierea numelui ebraic Haw-wah de verbul hâyah „a trăi” nu este însă decît o etimologie populară. Adevărata semnificație a numelui Eva rămîne încă în discuția specialiștilor, deși una dintre numeroasele ipoteze propuse pare să se apropie de adevăr (este vorba despre apropierea numelui Evei de cuv. arameean hawwa sau arab, hayya „șarpe, viperă”). Prin intermediul gr. Eua, redat în latina ecleziastică prin Heva iar în vechea slavă prin Eva, numele se răspîndește în Europa. Deși unele izvoare hagiografice menționează existența cîtorva sfinte și martire creștine cu acest nume (cultul lor fiind însă destul de puțin răspîndit), prezența numelui în onomastica contemporană se explică mai mult prin arhicunoscuta legendă biblică și prea puțin sau chiar deloc prin valoarea de nume calendaristic. Interesant de amintit este faptul că peste tot, acolo unde este cunoscut cultul Evei biblice, probabil în amintirea trecerii ei prin paradis, aceasta este considerată patroana grădinarilor. în onomastica noastră, Eva nu a avut și nu are nici în prezent o frecvență prea mare, situație asemănătoare și altor popoare (se pare că numele este mai frecvent în rîndul protestanților). împrumutat din secolul trecut pe cale cultă din apus, prenumele fem. Evelîna, deși nu este la origine decît un derivat diminutival de la Eva, a devenit independent, legătura lui cu numele de bază nemaifiind simțită. • Fr. Eve, Eve-line, engl. Eva, Evelyn, germ. Eva, Evelina, magh. Eva, Evelin, bg., rus. Eva, Evelina. □ Motivul biblic al Evei a avut o lungă și prestigioasă carieră literară. Semnificînd crearea și căderea omului, povestea primei femei era aproape nelipsită din prologul misterelor din evul mediu, Eva fiind unul dintre cele mai reale personaje ale acestor vechi manifestații teatrale (de ex., în cel mai vechi mister cunoscut, Jocul lui Adam, creație anglo-normandă din sec. 12). Figura simbolică a Evei apare, printre altele, în operele lui H. Grotius, Lope de Vega, J. Milton (în Paradisul pierdut} etc. Iubitorilor muzicii le este cunoscută o fermecătoare Eva din Maeștrii cîntăreți din Nilrenberg de R. Wagner. Eva, sculptura lui Rodin.
Evdochia
Nume foarte frecvent altădată la români, Evdochia reproduce numele pers, gr. Eudokia, format de la un substantiv cu aceeași formă (compus din eu- „bine”, ca în -> Eufemia, Eufrosina, Eustațiu etc. și radicalul verbal dok- „a părea bun, a crede, a presupune”) și cu sensul „bunăvoință”. Prin semnificație și datorită faptului că a fost purtat de cîteva martire din primele secole ale erei noastre, numele se răspîndește repede printre
131	EVDOCHIA
creștini. Deși numele apare și în unele zone din apusul Europei, unde a ajuns prin intermediar latin, se pare că răspîndire mai mare a avut în țările din răsărit. Intrat în onomastica poparelor slave (în pomelnicul de la Horodiște — 1484 — sînt atestate formele Evdokii, Ovdotii, Udotii), numele ajunge la noi, prima purtătoare a acestui nume fiind probabil soția lui Ștefan cel Mare, fiica marelui cneaz al Kievului, Olelko (bineînțeles că numele este mult mai vechi în onomastica populară, dar referirile noastre au în vedere apariția în documentele vechi). Mulțimea formelor și derivatelor care au circulat la noi ne indică frecvența și răspîndirea numelui în trecut: Ivdochia, Ivdohia, Evdohia, Dohia, Evda, Edochia, Odo-chia, Odotie, Dochia — cea mai răspîndită formă populară — Doichia, Dochina, Dochița, Chița, Docuța etc. Binecunoscută din creația populară este Baba Dochia (în calendarul popular, credințe, legende etc.), un fel de zînă rea, personificarea iernii care face eforturi pentru a-și prelungi agonia. Credințele în legătură cu Baba Dochia sînt cunoscute și la ucraineni și bulgari: zilele de după 1 martie (în această zi apare în calendar numele unei martire Evdochia), caracterizate prin fenomene meteorologice contradictorii, sînt numite „zilele babei” sau „babele”, orice înrăutățire a vremii fiind pusă pe seama babei cu nouă cojoace, care nu vrea să lase locul primăverii. Semne ale venirii primăverii și ale trezirii naturii la viață, Babele au probabil la origine vechi credințe păgîne, legate de ciclurile vegetației, de fenomene atmosferice și astronomice etc. • It. Eudocia, bg. Ev-dokia, Dokia, rus. Evdokia, Avdotia, Avdokia, ucr. Odokija etc.
Fabius
Destul de puțin folosit astăzi, Fabius, fem. Fabia, reproduce un vechi și frecvent lat. Fabius, nume care arăta descendența din ginta Fabia; Fabiii, care pretindeau că se trag chiar din Hercule, apar în izvoarele latine cu mult înaintea erei noastre, primul lor reprezentant cunoscut în istorie fiind Quintus Fabius Rullianus, consul în anii 322 și 310 î.e.n., învingător al etruscilor, samniților, umbrienilor (celebru este însă Quintus Fabius Maxi-mus, c. 280 — 203 î.e.n., generalul roman supranumit Cunctator — „Temporizatorul”, datorită tacticii de amînare a luptei decisive adoptată de el contra lui Hannibal în cel de al doilea război punic). Explicația gentili-cului Fabius o găsim chiar în opera istoricului Pliniu cel Bătrîn care deriva numele personal, conform unei vechi tradiții, din subst. faba „bob”. Deși ar fi posibilă și apropierea de unele nume din onomastica etruscilor (de ex. Fapi), specialiștii acceptă și astăzi vechea etimologie sprijinindu-se pe faptul că antroponimele formate din nume de plante erau obișnuite nu numai la romani, ci și la alte popoare. Cu toate că Fabius a pătruns în onomasticonul creștin, de mult mai multă popularitate s-a bucurat derivatul Fabianus, răspîndit mai ales datorită cultului unui martir roman, papă între anii 236 — 250. Atestat și în vechile noastre documente, Fabiau (astăzi mai mult nume de familie, spre deosebire de fem. Fabiana, folosit ca prenume), apare numai în regiunile unde s-a manifestat infltrența la-tino-catolică. Fabius și Fabia au fost reintroduse în uz în occident din perioada Renașterii, iar la noi în secolul trecut, odată cu multe alte nume din istoria romană. Un împrumut recent dar puțin folosit este fem. Fabioia.
• Fr. Fabius, Fabien, Fabiau, germ. Fabiau, it. Fabio, Fabia, Fabiola, rus. Favii, Fabii, Fabiau etc.
Faur
Vechi și frecvent într-o vreme în onomastica românească, o dovadă in acest sens fiind prezența lui în toponimie (Făureni, Făurești, Făurel, Făureî, Făuroaia etc.), Faur este cunoscut astăzi ca nume de familie. La origine este un supranume format în română de la vechiul subst. faur „fierar” (de aici și vb. a făuri), cuvînt care prin originea sa latină (faber) este înrudit cu fabrică, forjă etc. Atestat în documentele Țării Românești încă din anul 1431 („Mihai Faur de la Someș”), Faur este sinonim, prin semnificația sa inițială, cu fr. Faure, Fevre, Lefevre, germ. Schmidt, engl. Smith, lat. Fabricius etc. Derivatul diminutival Făurel este foarte rar folosit.
133
FELIX
Faust in
Prenume modern împrumutat pe cale cultă din onomastica apuseană, Faustîn, fem. Faustina reproduce lat. Faustinus, fem. Faustina, la origine derivate adjectivale de la un cunoscut și vechi cognomen roman Faustus. Numele avea semnificație clară pentru vorbitori întrucît corespundea adj. faustus „favorabil, prosper, fericit” (de la vb. favere „a privi cu bunăvoință, a favoriza”). Deși datorită semnificației și valorii sale augurale Faustus și-a păstrat popularitatea și în primele secole ale creștinismului, de mult mai multă favoare s-au bucurat derivatele Faustinus și Faustina, frecvente și răspîndite în occident. Cu siguranță că în epoca modernă numele în discuție nu mai au nici o legătură cu calendarele, răspîndirea lor fiind asigurată de numeroasele creații literare sau muzicale inspirate din vechea legendă germană a doctorului Faust. Cum însă acesta purta prenumele Johannes, unii specialiști se îndoiesc de legătura dintre numele eroului și lat. Faustus, propunînd ca etimon germ. Faust „pumn”. • Fr. Faust, Faustin, germ. Faust, Fausta, Faustinus, it. Fausto, Fausta, Faustino, rus. Favst, Favstin etc. □ Faimoasa legendă a doctorului Faust (c. 1480 — 1540, alchimist și astrolog care și-ar fi vîndut sufletul diavolului pentru a-și recăpăta tinerețea), cunoscută din diferite cărți populare, a avut un considerabil ecou în literatura, muzica și plastica europeană; Marlowe (în literatura engleză), Goethe, Lessing, Klinger, Heine, Th. Mann (în literatura germană), Pușkin și Lermontov (în literatura rusă) sau spaniolul Espronceda sînt cîțiva dintre cei care au prelucrat motivul faustic; dacă îi adăugăm și pe compozitorii Gounod, Berlioz, Liszt, Wagner sau pictorii Rembrandt. și Delacroix, ne putem forma o impresie clară asupra influenței pe care arta a avut-o în popularizarea numelui Faust și a derivatelor sale.
Felicia
Prenume feminin modern și foarte frecvent în epoca noastră, împrumutat pe cale cultă din onomastica apuseană, Felicia reproduce lat. Felicia, corespondentul mase. Felicius; cum acesta din urmă provine de la Felicis, ajungem la semnificația inițială a numelui în discuție: în latină felix, felicis însemna „fericit”. Frecvența și răspîndirea lui Felicia mai ales la popoarele romanice se explică deci prin semnificația cunoscută vorbitorilor și valoarea de bun augur a numelui (pentru o tratare mai largă, -» Felix, corespondentul masculin al lui Felicia).
Felix
Frecvent și modern în epoca noastră, Felix reproduce, prin intermediul formei identice, folosite în apus, numele pers. lat. Felix. Atestat în izvoare încă din epoca lui Sylla, Felix era cel mai frecvent cognomen roman (într-o recentă lucrare în care sînt analizate cognomenele latine purtate de 133.059 persoane, acesta apare de 3716 ori). Cu siguranță că popularitatea de care se bucură numele se explică prin semnificația sa, cunoscută vorbitorilor: felix, felicis „fericit”. Este interesant de amintit că inițial cuvîntul avea un sens mult mai concret, și anume „fertil, productiv”; de exemplu, arbor felix desemna un pom roditor, care produce multe fructe. Folosit apoi cu sensul „favorizat de zei” și de aici „fericit”, felix a devenit foarte ușor nume personal folosit de către părinți, care își exprimau astfel
FEVRONIA
134
sentimentele de bucurie la nașterea unui copil sau prin care se ura purtătorului o viață fericită (cuvîntul a trecut în română sub forma ferice, de la acesta s-au format vb. a ferici și adj. fericit, care l-a înlocuit pe mai vechiul ferice', din aceeași familie fac parte și a felicita și felicitare, al cărui sens s-a extins de la „urare de fericire" la „laudă pentru un succes"). Alături de Felix, romanii foloseau și alte nume care, în ultimă instanță, au la bază adjectivul amintit: Felicis, Felicius — fem. Felicia, Felicianus — fem. Feliciana, Felicissimus, Felicitas (uneori sub forme ușor modificate acestea sînt și astăzi curente în apus). Nu trebuie să trecem cu vederea nici faptul că multe dintre numele amintite au pătruns în onomasticonul creștin și s-au răspîndit prin cultul numeroșilor martiri și sfinți amintiți de calendare. • Engl. Felix, Felicia, fr. F^lice, Felix etc., germ. Felix, Felician, Felicitas etc., it. Felix, Felice, Felicia, Felicita etc., sp. Felix, magh. Felix, Felicia, Felician, Feliciana, pol. Felicja, rus. Feliks, Feliția etc. O Lope Felix de Vega, celebru dramaturg, creator al teatrului național spaniol, compozitorul Felix Mendelssohn-Bartholdy etc. □ Un cunoscut personaj din literatura română este Felix din romanul lui C. Călinescu Enigma Otiliei.
Fevronia
Rar folosit astăzi, Fevronia reproduce numele pers. gr. Febronia, necunoscut în epoca clasică și probabil împrumutat de la romani, la fel ca și numele lunii februarie cu care este strîns înrudit. Februarius era în vechiul calendar roman ultima lună a anului, care pe atunci începea nu în ianuarie ca acum, ci în martie. Numele lunii (prin aceasta vom lămuri și semnificația antroponimului) are la bază adj. februus „purificator", termen sacru pe care istoricul Varro îl considera de origine sabină; deși a fost emisă și ipoteza că februarius ar porni de la Februus, o divinitate a infernului, mult mai plauzibilă este explicația termenului prin numele ceremoniilor de purificare de la Lupercalii (în lat. dies februatus), cea mai importantă sărbătoare a lunii. După cum ne spune Ovidiu în Faste, „orișice lucru cu care ne purificăm trupul nostru, la străbunii netunși numele-acesta 1-ayea” — adică februum, pi. februa; de aici februarius, care prin intermediul formei latine tîrzii febrarius s-a păstrat în toate limbile romanice (fr. fevrier, it. febbraio, sp. febrero, port, fevereiro, rom. făurar, februarie, fiind un împrumut savant), în greacă (februarios) și de aici în limbile slave, în germană (februar), engleză (february) etc. Preluat de onomasticonul creștin și prezent în calendare, gr. Febronia ajunge la români, fiind atestat în Moldova încă de la începutul sec. 16. • It. Febronia, bg., rus. Fevronia; fr. Fevrier, la origine supranume, este o creație a limbii franceze.
Fidelia
împrumut recent din onomastica occidentală și destul de rar la noi, Fi-dâlia — corespondentul mase. Fidel nu este folosit — are la bază un vechi cognomen roman Fidelis, devenit nume independent și folosit la începutul epocii creștine atît de bărbați, cît și de femei. Cu multă vreme înainte, în perioada clasică, romanii foloseau un alt cognomen, din aceeași familie, Fidus, corespunzător adj. fidus „încrezător" (vb. fidere „a avea încredere", subst. fides „îndredere, credință"). Cum în textul N. T. fides traduce gr. pistis „credință în dumnezeu", adj. fidelis, prin analogie cu gr.
135
FILIMON
pistos, începe să fie folosit cu sens mistic (cuvintele latinești și grecești aparțin aceleiași familii). Această nouă semnificație (în opoziție cu infi-delis „infidel, necredincios”) face ca numele personal să se bucure de favoare printre creștini; purtat de cîțiva martiri și sfinți el devine calendaristic, aria de răspîndire limitîndu-se numai la vestul european. □ O contribuție însemnată la popularizarea numelui în discuție și a diferitelor sale derivate a avut literatura; tema onomastică Fid- poate fi ușor urmărită pe o perioadă de peste 400 de ani, de la sfîrșitul sec. 15 pînă la romantismul sec. 19: încă din 1484, în Morgante de Puici apare un personaj numit Fidasso, fem. Fidessa și Fidelia se întîlnesc la scriitorul englez Spencer, Fidoro, Fideno, Fidelfo, Fidelio, Fidauro sînt frecvente în literatura pastorală spaniolă; Pastor Fido, romanul lui Guarini și, în sfîrșit, în sec. 19, eroul din opera cu același nume, Fidelio, de Beethoven, simbol al credinței conjugale.
Filaret
O raritate în inventarul de prenume folosite astăzi, Filaret corespunde gr. Philâretos, fem. Philarete, necunoscut în epoca clasică și pus în circulație de onomastica creștină. Inițial un compus din phil- (element foarte frecvent în onomastica grecilor, -> Filimon, Filip, Filomela, Filoteia etc. și cunoscut vorbitorilor limbii române ca element de compunere savantă — filo- „prieten, iubitor”) și arete „virtute”, Philâretos avea o semnificație foarte potrivită pentru a simboliza ideea „virtuții creștine”. Atestat destul de tîrziu la noi, în sec. 18, numele avea o circulație foarte redusă și era întîlnit mai ales în mediile ecleziastice sau de influență neogrecească. Cunoscut astăzi și ca nume de familie, Filaret are corespondentele fem. Fi-lareta și Finareta (forma se întîlnește în Moldova). • Bg., rus. Filaret.
Filimon
Nume larg răspîndit și frecvent în onomastica vechilor greci (una dintre cele mai vechi atestări apare în opera istoricului Tucidide), purtat și de un cunoscut personaj mitologic, gr. Philemon, Philemonos se încadrează în bogata serie antroponimică în care se recunoaște elementul phil- „drag, iubit”, întîlnit în nume pers, compuse ( -> Filaret, Filip, Filomela, Filoteia etc.). Cunoscut și din N. T. („Epistola lui Pavel către Filimon”), purtat de un apostol și un martir al cărui cult este celebrat mai ales în răsăritul Europei, Filimon se răspîndește la numeroase popoare, prin intermediul calendarului. Prin filieră slavă numele este preluat și de români, aparițiile documentare urcînd pînă în sec. 16. Actualul nume de familie Monea poate fi la origine un hipoc. de la Filimon, dar și de la ->Pan-telimon; din aceeași familie face parte și Filon (în rusă, de ex., acesta este curent folosit în popor pentru Filimon). • It. Filemone, magh. Filemon, bg., rus. Filimon etc. □ în Metamorfoze, Ovidiu povestește legenda bătrî-nului Philemon din Frigia și a soției sale Baucis, care i-au găzduit în umila lor colibă pe lupiter și Mercur; drept recompensă, zeii au transformat coliba în palat, i-au făcut pe cei doi bătrîni slujitori ai lor și le-au îndeplinit dorința de a muri amîndoi în aceeași zi: Philemon a fost prefăcut în stejar, iar Baucis, în tei. Frumoasa legendă l-a ispirat pe compozitorul Ch. Gounod (opera Filemon și Baucis).
FILIP
136
Filip
Mult mai frecvent în secolele trecute decît astăzi, Filip continuă în onomastica românească gr. Philippos, unul dintre cele mai vechi, frecvente și larg răspîndite nume de persoană din Grecia antică. Bucurîndu-se de o deosebită favoare mai ales printre macedoneni, Philippos era nume de tradiție în casa regală a Macedoniei; primul rege cu acest nume atestat în izvoare este Filip I, iar cel mai cunoscut, Filip II (360 — 336 î.e.n.), tatăl lui Alexandru cel Mare. Ca majoritatea antroponimelor de aceeași origine, Philippos este la origine un compus din două elemente frecvente în onomastica vechilor greci și cunoscute vorbitorilor limbii române contemporane. Phil- sau -philos, „iubitor” și respectiv „drag, iubit de” (ca în -*Filaret, Filimon; Filomela; Filoteia sau ->Pamfil; Teofil etc.) apar și în subst. comune ca: filologie, filozofie, calofilie etc.; — ippos, care apare și în alte nume personale ca Antipa -> Arhip; Xantipa etc. este gr. hippos „cal”. Intrat în onomasticonul creștin și devenit nume calendaristic (atît în apusul, cît și în răsăritul Europei, dintre numeroșii martiri și sfinți cu acest nume de cea mai mare popularitate s-a bucurat cultul apostolului Filip, unul dintre cei 12 discipoli ai lui lisus, care a contribuit la răspîndirea creștinismului în Asia Mică și Sciția), Filip a fost multă vreme nume favorit în întreaga Europă. La români Filip începe să apară în documente în jurul anului 1500, dar el este cu siguranță mult mai vechi. O dovadă sigură în acest sens este importanța pe care o are în calendarul popular sărbătoarea Filipii sau Pilipii (de iarnă și de toamnă, în unele regiuni numită și Gădineții), cunoscută și ținută mai ales în mediile păstorești; aceste sărbători se remarcă prin numeroasele credințe și practici magice legate de lupi, animalele care aduc cele mai serioase pagube turmelor (au fost făcute interesante apropieri de Lupercaliile celebrate de romani în februarie). Așa se face că apostolul Filip a devenit la noi un fel de patron al lupilor; se credea că cei care nu-i țin zilele cu nelucrare vor avea de suferit din partea lupilor. Cu siguranță că pentru a fi „îmbunat”, numeroși copii, mai ales cei născuți în perioada Filipilor, i-au purtat numele. Ca în multe alte cazuri, frecvența numelui calendaristic Filip se explică nu atît prin elemente creștine, cît prin reminiscențe păgîne, vechi credințe și practici magice păstrate doar sub alt nume. Din familia onomastică a lui Filip, constituită din împrumuturi sau creații pe teren românesc, fac parte și Filipan, Lipan (numele de familie al eroinei romanului sado-venian Baltagul), Filipache, Pache, Filipin, Filipoc, Hilip, Pilip, Lipa, Filea, Fîciu etc. Ca prenume feminine se folosesc astăzi Filipa (rar) și derivatul Filipina. Provenite tot de la numele personale sînt și cuvintele filipic sau filipesc (o monedă cu chipul regelui Filip) și filipica „discurs, cuvîntare cu caracter acuzator”, care amintește de celebrele „discursuri filipice” ale oratorului grec Demostene, îndreptate împotriva regelui Filip al Macedoniei (după modelul grecesc, Cicero și-a intitulat și el discursurile contra lui Antonius, Philippicae orationes). • Engl. Philip, fr. Philippe, germ. Philippus, Philippa, Philippine, it. Filippo (cu hipoc. Pippo), sp. Fe-lipe și Filipo (formă literară folosită mai ales pentru numele regelui macedonean), port. Filipe, magh. Fiilop, bg. Filip, Filipa, Filipina, rus. Filip, Filipa, ser. Filip etc.
137
FLAMINIA
Filomela
Prenume feminin modern de influența cultă, Filomela reproduce numele pers. gr. Philomela, purtat de fiica regelui atenian Pandion, cunoscută eroină a mitologiei grecești (corespondentul mase. Philomelos, atestat încă din opera lui Platon, este vechi și frecvent în izvoare). La origine un compus din phil(o) — „iubitor” ( ->Filip) și melos „cîntec” (din aceeași familie fac parte și melodie, melodios, melodrama, meloman, melopee etc.) și probabil asociat cu Melpomene, muza cîntecului, numele personal are semnificație clară pentru noi, întrucît corespunde subst. filomela „privighetoare”. Alături de numele în discuție și confundat cu acesta, mult mai frecvent este în Occident Filomena, răspîndit prin onomasticonul creștin și calendare. Gr. Philomenos (în lat. Philomenus) este identic în ceea ce privește primul element philo- cu Filomela; ultima parte a numelui a fost apropiată fie de gr. menos „curaj, forță vitală”, fie de vb. meno „a rămîne” acest etimon este mai potrivit decît primul, din motive semantice; după unele păreri, semnificația „care rămîne prieten” ar fi mai normală. □ Legenda Filomelei este cunoscută mai ales din Metamorfozele lui Ovidiu; Tereu, soțul lui Procne, se îndrăgostește de sora acesteia, Filomela, căreia îi taie limba pentru a nu se afla că a fost necinstită; Procne se răzbună, omorîndu-și fiul (Itys) și, pentru a scăpa de urmărirea lui Tereu, cele două surori au fost prefăcute de zei în rîndunică (Procne) și privighetoare (Filomela).
Filoteia (Filofteia)
Din ce în ce mai puțin folosit astăzi, Filoteia reproduce numele pers. gr. Philothea, corespondentul mase. Philotheos; neatestat în epoca clasică, numele este un compus din phil^o}- „iubitor” ( ->Filip) și theds „dumnezeu”, încadrîndu-se astfel în bogata și larg răspîndita familie a teoforicelor. Prin onomasticonul creștin și calendar, numele grecesc se răspîndește în Europa (în apus, unde este puțin frecvent astăzi, prin intermediar latin). Aparițiile rare și tîrzii în documentele noastre, prezența lui mai ales în mediile ecleziastice, sînt indicii ale nepopularității numelui la români. Dacă formele Filotei și Filoteia nu ridică probleme de natură fonetică, formele Filoftei și Filofteia sînt mai dificil de explicat. în mod curent acestea sînt puse pe seama influenței slave, dar nici în limbile slave de răsărit, nici în cele de sud nu este cunoscut tratamentul -ft- pentru gr. -th- (în bulgară și sîrbo-croată sunetul grecesc este redat prin -t-, iar în ucraineană și rusă prin -f-); modificarea ar putea fi explicată pe teren românesc, prin analogie cu nume unde -ft- este etimologic -* Eftimie, Maftei, Matei). Numele de familie Filoti sau Hiloti, de influență neogrecească, are același etimon, Teia, Tia și Fia sînt hipocoristice ale prenumelui feminin. • Fr. Philothee, it. Filoteo, Filotea, magh. Filotea, bg. Filotei, Filoteia, rus. Filofei, Filoîeia etc.
Flaminia
împrumutat pe cale cultă, din apus și destul de rar folosit, Flaminia reproduce un vechi nume gentilic roman; prezența acestuia în inventarul de prenume actuale nu are absolut nici o legătură cu tradiția onomastică religioasă, ci se datorește modei numelor romane (de zei, eroi, personalități ale istoriei și culturii), reintroduse în uz încă din epoca Renașterii. Gen-
FLAVIUS
138
tilicul roman în discuție este la origine un derivat adjectival de la subst. flamen, care desemna în vechea Romă o funcție religioasă (flaminii superiori — aleși dintre nobili — slujeau pe cele trei mari divinități, lupiter, Marte și Quirinus, iar flaminii inferiori — aleși dintre plebei — slujeau 12 zeități mai mici). Dintre flamini, binecunoscut era flamen Dialis — preotul lui lupiter, funcție reînființată de către August în anii 13—10 î.e.n., după aproape trei sferturi de secol de inexistență. Printr-o etimologie populară, cuvîntul flamen era considerat că are la bază pe filum „fir” (de la acesta, prin intermediul lui filamen se ajunge la flamen); vechea etimologie a fost sugerată de faptul că preotul purta pe cap în timpul ritualului un fel de pălărie cu un mic ciucure de lînă (este cunoscută larga întrebuințare a lînii în riturile sacre sau în practicile magice). Explicațiile moderne sînt diverse: unii specialiști consideră că numele ar aparține unui radical indo-european *bhlad- (prin intermediarul *flad-men — reprezentat de cuvîntul gotic blotan „a onora” și vechiul irlandez blota „a sacrifica”) pe cîtă vreme alții încearcă să apropie pe flamen de sanscr. brahman „rugăciune” și brahman „brahman, preot al lui Brahma”. Intrat la noi pe cale cultă, Flaminia este probabil împrumutat din italiană, unde mase. Flami-nio și fem. Flaminia sînt frecvente. O Din vechea istorie romană ne sînt cunoscute numele lui Caius Flaminius, a cărui amintire este legată de războaiele punice și renumita Via Flaminia, drum care lega Roma de Rimin\
Flavius
Intrat în onomastica românească din secolul trecut, pe cale cultă, împreună cu multe alte nume latine, Flavius — fem. Flavia, reproduce gen-tilicul roman Flavius — numele ginții și forma fem. Flavia, cunoscut încă din epoca veche. în mod curent Flavius este considerat un derivat adjectival de la flavus „blond” (neologismele românești de origine franceză bleu și bleumarin, printr-un intermediar germanic blao — germ, actual blau, engl. blue, fac parte din aceeași familie). Dată fiind masiva influență a onomasticii etrusce asupra celei romane, nu trebuie exclusă însă nici ipoteza care apropie pe Flavius de numele pers, etrusc Flave, a cărei semnificație rămîne încă obscură. Deosebit de frecvent în epoca imperială (în sec. 1 e.n. Titus Flavius Vespasianus ajunge împărat), Flavius este unul dintre cele mai bine atestate nume din inscripțiile creștine de la Roma. Susținute în apus și de cultul numeroșilor martiri și sfinți Flavius și Flavia, numele se păstrează în uz pînă în epoca noastră. Alături de forma de bază este folosit la noi, mai mult ca nume de familie, Flavian (lat. Fla-vianus), la origine un derivat adjectival de la Flavius. • Fr. Flavius, Fla-vien, germ. Flavia, it. Flavio, Flavia, magh. Flavia, Flavian, bg. Flavi, Flavian, rus. Flavii, Flavia, Flavian etc.
Florin
în onomastica românească modernă sînt frecvent folosite un mare număr de prenume care pot fi încadrate în aceeași familie a cărei temă este Fior —: Florea, Floarea, Flora, Florela, Florentina, Florentin, Florența, Florian, Flori an a, Florin, Florina (la acestea se adaugă o lungă serie de variante, hipocoristice și derivate, multe dintre ele folosite și independent). Din toate numele amintite, doar primele două, mase. Fldrea (folosit frecvent și ca nume de familie) și fem. Floarea sînt specifice pentru an
139
FLORIN
troponimia românească, toate celelalte fiind curente și la popoarele romanice, germanice, slave, la greci, maghiari etc. Se poate afirma deci, că Florea și Floarea sînt creații românești, iar restul împrumuturi mai vechi sau mai noi. Pentru a plasa această bogată familie de prenume în cadrul onomasticii europene, ne vom ocupa întîi de grupa celor împrumutate. în onomastica latină sînt atestate cu mult timp înaintea epocii creștine, numele pers. Florus, Flora, strîns legate de numele unei cunoscute divinități din mitologia romană, Flora, zeiță a florilor și a vegetației. Veche divinitate italică a primăverii (cultul Florei pare a fi de origină sabină), identificată de către Ovidiu cu gr. Chloris, zeița era celebrată prin cunoscutele serbări denumite Floralii, între 28 aprilie și 3 mai. Semnificația numelui Flora era binecunoscută romanilor (ca "dealtfel și vorbitorilor limbii române) întrucît are la bază un radical italic *flo-(s), reprezentat în latină de flos, floris, devenit în română floare (cuvîntul apaține radicalului indo-european *bhlo- ca și germ, blume). Intrate în onomastica creștină, Florus și Flora devin nume calendaristice și se răspîndesc, prin cultul unui număr destul de mare de martiri și martire, mai ales în apusul Europei, dar și în răsărit Florus, devenit Fioros în greacă, ajunge prin acest intermediar și în limbile slave: în rusă, de ex., este atestat, destul de rar însă, un vechi nume Florii. Fior, Floru(l) sînt adevărate rarități în onomastica noastră, cultul mucenicului Fior, care apare în calendarul ortodox, nefiind cunoscut la români. Deși prenumele Flora apare într-o culegere de nume de sfinți tipărită la Buzău în 1698 (inclusă în „12 Minee sau mineate slavo-române”), el este folosit curent de abia în perioada modernă, cînd a fost reluat pe cale cultă, fie din onomastica apuseană, fie, mai probabil, din mitologia romană. Tot din perioada precreștină erau folosite de către romani cognomenele Florens, gen. Florentis, create de la forma de participiu florens, florentis „înfloritor” a verbului floreo „a înflori”. De la Florent-, cu suf. -ius, se formează cognomenul Florentius, fem. Florentia. Considerate nume de bun augur și pronunțate încă de prin sec. 2 — 3 Florentin, Florentia (-t- urmat de -i- devenise în latina tîrzie -f-), acestea sînt atestate cu mare frecvență în inscripțiile creștine ca nume independente. Devenite și ele calendaristice (mai ales în apus sînt celebrați mulți martiri cu acest nume), numele se păstrează pînă în zilele noastre. Ca și în cazul lui Fior, numele calendaristic Florentie apare cu totul sporadic în onomastica românească (sub formele Florente, Florinte). Este frecventă și la modă astăzi forma feminină Florența (dintr-un mai vechi Fiorenția, ca și Constanța din Constanția), împrumutată tot din onomastica apuseană. Un alt derivat latinesc tîrziu de la Florentis sau Florentius este Florentinus, fem. Florentina, la origine un adjectiv în -inus (așa cum se folosește la noi adj. florentin). în apusul Europei, calendarul catolic păstrează amintirea unui fost episcop de Strasbourg, Floren-inus. Florentina (numele unei sfinte spaniole moartă în jurul anului 600), împrumutat din apus pe cale cultă este și el mult mai frecvent în onomastica noastră actuală decît corespondentul masculin. Apărut la noi încă de prin secolul trecut, Florian, devenit și nume de familie, corespunde unei forme latine Floriânus (în calendarul catolic nume al unui legendar martir din timpul împăratului roman Dioclețian), dar este posibil ca apariția numelui românesc să se datoreze unei „latinizări” a lui Florea, în perioada cînd erau la modă numele cu finala -ian. Probabil
FLORIN
140
cele mai frecvente* prenume actuale din seria celor în discuție sînt Florin și Florina. încadrat în bogata familie a prenumelor în -in, -ina (sufix foarte productiv în onomastica modernă, apărînd uneori chiar în derivate surprinzătoare pentru specialiști), Florin corespunde unei forme latine tîrzii, Florinus, de la Florus. în momentul în care numele în -in, ina erau numeroase la noi, Florina a putut fi derivat direct în română de la Flora, Florin sau Floarea (atestat din sec 15, în limba noastră s-a folosit și un cuvînt comun florin, numele unei monede bătută întîi la Florența în 1252, apoi și în alte părți). O situație asemănătoare are și Florala, la început împrumutat din apus și apoi creat din nou pe teren românesc, cînd s-au înmulțit femininele terminate în -ela. După cum am arătat mai sus, specifice românești sînt Florea și Floarea. Dacă ultimul nu pune probleme, fiind identic cu subst. floare, mase. Florea a pus unele probleme specialiștilor, referitor la baza de la care a fost derivat. După cum ușor se observă, Florea este un derivat în -ea, încadrîndu-se într-o lungă serie de nume asemănătoare care sînt la origine fie porecle, devenite nume de familie, formate de la cuvinte comune (cf. Corbea, Grozea, Negrea), fie adaptări ale unor hipocoristice. Cum onomastica popoarelor slave vecine nu înregistrează un astfel de nume (bg. Fior sau rus. Florii, singurele nume calendaristice care ar putea intra în discuție, sînt extrem de rare pentru a putea explica vechimea, răspîndirea și frecvența rom. Florea), singura soluție logic valabilă este derivarea de la rom. floare, probabil într-o epocă destul de veche a limbii române (obiecțiile de natură fonetică ridicate de unii specialiști nu sînt concludente pentru limba română). Numele este foarte vechi la români: din documentele muntenești este cunoscut un jupan în divanul domnesc care purta numele Vlăcsan al lui Florea (adică Vlăcsan fiul sau probabil nepotul lui Florea). Cum Vlăcsan apare ca membru al divanului domnesc între 1421 și 1445, înseamnă că Florea, tatăl sau bunicul lui, s-a născut cu aproximativ 50 — — 80 de ani înainte de 1421, deci cam pe la 1340 — 1370. Tot în sec. 15, sînt atestate toponimele Florei (la 1441), Florești (la 1477) și numele de familie Florescu (la 1478, un mare dregător muntean Vintilă Florescu). Către finele aceluiași secol Florea apare și în documentele moldovene. Nume necalendaristic, Florea s-a menținut în uz pînă astăzi, spijinit de tradiție, de semnificația lui mereu prezentă în mintea vorbitorilor și de existența unei vechi și cunoscute sărbători, Floriile (Dumineca floriilor sau Dumineca florilor, sărbătorită la Ierusalim încă din primele secole ale erei noastre, iar în apusul Europei atestată de prin sec. 6—7 -dies florum sau pascha florum); această sărbătoare creștină (existentă sub nume diferite la toate popoarele eruopene) este cu siguranță o suprapunere tîrzie peste vechi tradiții și rituri păgîne legate de cultul diferitelor zeități ale primăverii și ale vegetației. în ceea ce privește numele românesc al sărbătorii, el pare să fie tot o creație românească de la subst. floare. Alături de fem. Floarea, atestat la începutul sec. 16, Florea a dat naștere unei lungi serii de derivate, unele folosite ca prenume independente: Florac, Floran, Floreciu, Florei, Florică, Florica, Ica, Floriță, fem. Florița, Floareș, Floruța; fem. Floricel, Flori sînt recente. • Engl. Flora, fr. Fleur, Flore, Florei, Florance sau Florence, Florent, Florentin, Florin, germ. Fior, Flora, Florian, Florentinus, Florentine, Florinus, it. Floro, Flora, Fiore, Fiorenzo, Fiorenza, Fiorella, Fiorentino, Fiorentina etc., magh. Flora, Florencia, Florentin, Florentina, Florian, Florina,
141
FOTINIA
etc., sp. Florez, Flora, rus. Fior, Flora, Florentii, Florentin, Fior ian. Florii, bg. Fior, Flora, Florana, Floriana, Florentina, Florina. O Frec-vente și cunoscute sînt toponimele care au la bază tema Fior-. Unul din vestitele orașe italiene, cunoscut din timpul etruscilor, apoi colonie romană cu numele Florentin, este actualul Firenze (rom. Florența}. Numele italienesc actual provine prin intermediul formei Fiorenza’ din aceeași bază latină ca și numele personal Florentia (un locuitor din Firenze este denumit fiorentino}. Florianopolis este numele unui oraș brazilian, port la Atlantic, iar Florida denumește peninsula, strîmtoarea și statul din sud-estul S.U.A. (Peninsula a fost descoperită în 1513, în dumineca Floriilor, în sp. pascua florida, de către Juan Ponce de Leon). □ Foarte frecvente sînt derivatele de la tema Fior- în literatură. Florit apare deja în „Cintecul lui Roland”. La T. Tasso apare un personaj numit Floreo, iar în literatura spaniolă pastorală sînt frecvente Florela, Florisia, Flo-risto, Floridon, Floridora, Floremio, Florența sau combinații cu alte nume ca Florisbella (cu Isabella}, Floral ba (cu Alba}. La fel de frecvente și ingenioase sînt numele cu tema Clor- (de la numele zeiței gr. Chloris, identică cu Flora). în operele unor scriitori celebri (T. Tasso, Cervantes, Ariosto, D’Urfe etc.) apar o mulțime de personaje cu nume de tipul Ciorinda, Cloridea, Cloridano, Ciori, Clorineo, Clorida etc. Multe dintre aceste creații ale onomasticii literare au intrat în uz, cîteva apărînd ca adevărate rarități și la noi.
Fotinia
Rar folosit în onomastica românească modernă, Fotinia are la bază numele pers. gr. Photeine sau Photinia, corespondentul mase. Photînos sau Photeinos. Numele grecești sînt derivate de la phos, gen. photos „lumină” (cunoscut vorbitorilor limbii române din neologismele compuse cu foto „lumină”: fotografie, fotocopie, fotogenie, fotomontaj, fosfor}. Divergențele în ceea ce privește semnificația originară a numelui se referă la cuvîntul pe baza căruia s-a format numele personal. Unii specialiști consideră că Photeinos sau Photinos pornește de la adj. photeinos, „strălucitor, luminos”, pe cînd alții sînt de părere că este un derivat cu suf. -inos de la Phota, numele unei sărbători identice cu Bobotează (alături de mai vechiul baptizo „a boteza”, a cărui semnificație originară era „a scufunda”, unii scriitori ecleziastici din sec. 2 —3 au început să folosească și vb. photizo „ a lumina”; curent în perioada bizantină, cuvîntul iese apoi din uz, singura urmă în greaca modernă fiind Phota „Bobotează”). După cît s-ar părea, numele personal este mai vechi decît uzul vb. photizo, ceea ce nu exclude însă posibilitatea ca mai tîrziu să se fi format un nume de persoană de la numele sărbătorii. Prin intermediar slav (la 1484, în pomelnicul de la Horodiște, apare și fem. Fotinii}, numele grecești pătrund în onomastica românească. Prezența diferitelor forme în documentele noastre vechi de abia după 1600 (bine cunoscută este formația rom. Fotea, numele unui personaj din Amintiri din copilărie de I. Creangă), ne impune să luăm în considerație și influența neogrecească directă care a lăsat numeroase urme în onomastica noastră (cu siguranță că direct din greacă este numele actual de familie Fotino; istoricul Dionisie Fotino sau juristul Mihail Fotino din sec. 18 erau greci de origine, stabiliți la noi). • Bg. Fotina, Fot ini, Fotea, rus. Fotinia, Fetinia etc.
FRANCI SC
142
Francisc
Prenume modern, împrumutat din apus pe cale cultă, Francisc, fem. Francisca păstrează amintirea francilor, populație din familia germanilor apuseni, care în sec. 5 — 6 au cucerit aproape toată Galia formînd statul franc, ajuns în timpul Carolingienilor mare imperiu. în latina tîrzie era folosit adj. franciscus cu sensul „franc”. în sec. 7, în Spania se folosea adj. franciscae pentru a desemna toporiștele de război folosite de franci (în românește o astfel de secure e numită francisca)-. în vechea franceză, adj. devine franceis și este folositA pentru a-i desemna pe franci (în cunoscuta epopee Chanson de Roland). în Infernul, Dante folosește fran-ceschi (pluralul lui francesco) pentru a-i desemna pe francezi. în franceză sau italiană, adj. începe să fie folosit în sec. 10 — 11 și ca nume personal, la început cu valoarea de supranume (așa cum la noi sînt astăzi nume de familie Bulgaru, Rusu, Sîrbu etc.). Faima lui Francesco d’Assisi (1182 — 1226), sanctificat de biserica apuseană, precum și dezvoltarea mișcării franciscanilor (ordin religios fondat de acesta în 1204) au contribuit la rapida popularizare a numelui Franciscus, devenit frecvent în apus încă din sec. 14. Cît privește semnificația originară a subst. franc, el este curent interpretat ca „liber, îndrăzneț, impetuos, prompt etc.“ (adj. rom. franc „cinstit, loial, neascuns” * corespunde fr. franc, it. franco, germ, frank). Vechiul adj. franceis, devenit apoi franQois, era folosit în Franța și ca nume etnic și ca nume personal, separarea celor două valori s-a făcut destul de tîrziu, cînd Franțois rămîne numai personal, numele etnic fiind scris frangais; diferențierea se produce și în italiană între Francesco și etnicul francese. Deși Francisc și Francisca sînt la noi împrumuturi culte recente, onomastica românească cunoaște o formă mult mai veche, Frîncu (fost supranume devenit nume de familie), care are aceeași origine și semnificație ca și Francisc. Acest Frîncu, atestat încă din sec. 15 (cu o bogată serie de derivate și variante: Francea, Frînce, Frînciuc, Frîncoaie, Frînculea, Frangu, Frangulea, Freng, Frîngotă, Frînghiul, Frînghiș etc.) are la bază cuvîntul frînc, denumire generică pentru populațiile romanice din Occident (francezi, italieni; Gaspar—Vodă, italian de origine, era supranumit „frînc”). Cuvîntul românesc reproduce, printr-un intermediar slav, gr. frangos, atestat în Bizanț încă din sec. 6, cînd frangoi desemna, în mod vag, un popor din Italia, din apropierea Alpilor, deabia în sec. 10 fiind atestată semnificația „francez”. Sensul evoluează și se extinde mai ales după Cruciade și după formarea, în Bizanț, în 1204, a unui Imperiu latin, în care majoritatea demnitarilor erau francezi și italieni. Germ. Franz sau magh. Ferenc au influențat și ele onomastica noastră care înregistrează formele Franț, Frențe, Fercu, Rențea, Freanță, Ferenț etc. • Engl. Francis, Franny, Frank, Franklin, Fanny, fr. Franțois, fem. Franțoise, Franc, Francis, germ. Frank, Franka, Franz [franț], Franziskus, Franziska (pron. franțisca, cu hipoc. Franzi, Fanny, Zissi etc.), it., sp. Francesco, Francesca, bg. Frango, Franko, Franțiska, pol. Franciszek, magh. Fran-ciska, Fanny, Ferenc [ferenț] etc.; în toponimie France (Franța), Frank-fort (oraș în S.U.A.), Frankfurt pe Main (oraș în R.F.G.), Frankfurt pe Oder (oraș în R.D.G.) etc. O Dintre foarte mulți purtători celebri ai numelor în discuție îi amintim pe Francisc I, rege al Franței, Franz Joseph I, împărat al Austriei și rege al Ungariei din dinastia Habsburgilor, Fran-
143	FULVIA
cesco d’Assisi, teolog și poet italian, poetul renascentist portughez Francescc Sa de Miranda, filozoful englez Francis Bacon etc. □ Din literatură este binecunoscută tragedia lui Gabriele d’Annunzio, Francesca da Rimini.
Fulvia
Prenumele feminin Fâlvia (mase. Fulviu este extrem de rar) reproduce pe cale cultă un vechi nume gentilic roman Fâlvia. în mod curent, Flîlvius, Fâlvia sînt apropiate de adj. lat. fuluus, „roșcat”, considerîndu-se că numele gentilic avea la origine valoare de cognomen. Din punct de vedere al semnificației, Fulvius s-ar încadra într-o largă categorie de nume personale, cunoscute în onomastica tuturor popoarelor, care se referă la culoarea părului sau a tenului (din această categorie fac parte și o serie de actuale nume de familie românești: Albu, Bălan, Negrea, Roșu etc., la origine supranume sau porecle). Nu este exclusă însă nici ipoteza originii etrusce a lui Fulvius, care poate fi apropiat de cîteva nume din onomastica acestei vechi populații italice, în acest caz semnificația originară a numelui rămîne obscură. Reluat din istoria romană și în apusul Europei în perioada Renașterii, vechiul gentilic roman pătrunde în onomastica românească în secolul trecut, odată cu multe alte nume latinești.
G
Gabriel
Prenume frecvent în onomastica noastră actuală, Gabriel (fem. Gabriela pare a fi chiar mai des folosit decît masculinul), reproduce un vechi nume propriu ebr. Gabriel. încadrat în seria numelor teoforice frazeologice (finalul -el reprezintă numele divinității, Elohim ca și în —>Daniel; Natanael; Rafael, Samuel etc.), Gabriel a fost apropiat, într-o interpretare mai veche, de ebr. gheber „bărbat” (în Septuaginta și Vulgata, în Cartea lui David, apare expresia „bărbatul Gabriel” — în traducere rom. „omul Gavril”). în realitate, prima parte a numelui reprezintă radicalul verbului gabar „a fi puternic”, Gabriel fiind o propoziție construită cu perfectul verbului amintit, „Dumnezeu a fost puternic”. O construcție perfect identică, dar cu cele două elemente inversate este numele asirian Ilugabri (ilu corespondentul ebr. el, ugariticului "l și arabului ilah}. Folosit ca nume personal încă de la începuturile creștinismului și devenit calendaristic (alături de personajul biblic, în calendare mai sînt și alți sfinți martiri cu acest nume), prin intermediar grecesc și latinesc (gr. Gabriel, pronunțat mai tîrziu Gavriil și în cele din urmă Gavril, lat. Gabriel, gen. Gabrielis), numele se răspîndește în întreaga Europă. Prin limbile slave vecine (în ucr. numele este atestat din 1441 și devine frecvent în sec. 16, iar în sîrbă Gavriila apare din anul 1342), forma grecească pătrunde și în onomastica românească. în documentele Țării Românești Gavriil apare încă din anul 1388 (un egumen al mănăstirii Cozia); în Moldova, documentele din timpul lui Ștefan cel Mare atestă forma Gavril purtată de-patru persoane. Create pe teren românesc sau împrumutate, derivatele și hipocoristicele folosite de români indică larga răspîndire și frecvența ridicată a lui Gabriel. Iată doar o parte dintre acestea, multe cunoscute și ca nume de familie: Gavrilă, Gavrilaș, Gavriliță, Gavrilicior, Gavrilcea, Gavni(l), Gavrea, Gavrin, Gavrincea, Gavriș, Gavrița, Gavruț; Havril, Havriș, Gabru, Gabăr, Gabur, Gabre(a), Gațu. Un hipocoristic contemporan frecvent atît pentru masculin cît și pentru feminin este Gabi. • Engl. Gabriel, fr. Gabriel, fem. Gabrielle și GabriMe, germ. Gabriel, Gabriele, it. Gabriele și Gabrielo, fem. Gabriella, sp. Gabriel, rus. Gavriil, Gavrilo, Gavrila, bg. Gavril, Gavrila, magh. Gabor, Gabriel, Gabriella. O Pictorul englez Dante Gabriel Rosetti, scriitorul italian Gabriele D' Annunzio, compozitorul francez Gabriel Faure și românul Gavriil Muzicescu.
Galina
Prenumele feminin Galina este legat de influența cultă modernă a onomasticii ruse. Deși numele este calendaristic și apare într-un document moldovenesc din sec. 17, el nu a fost folosit la noi în timpurile mai
145
GAȘPAR
vechi. Rus. Galina (cu multe hipocoristice, dintre care cel mai frecvent este Galea) corespunde unui vechi nume pers. gr. Galene, cu rezonanțe în mitologia greacă (în Theogonia lui Hesiod, Galene este fiica lui Nereu și a Doridei). Alături de forma feminină, grecii foloseau și un mase. Galenos (printre alții purtători ai acestui nume, mai cunoscut este un medic din Pergam, născut în anul 131 e.n.). Cele două nume personale au fost explicate prin adj. gr. gdlenios „liniștit, senin, calm” sau subst. galene „repaus, liniște”. Datorită semnificației sale care ușor putea fi interpretată în sens mistic, Galina a fost preluat de creștini (în sec. 2, în „Dialogurile morților”, lucrare a scriitorului și filozofului grec Lucian din Samosata, numele apare de 5 ori). Prin intermediul onomasticii ruse,, unde Galina este frecvent, numele se răspîndește în epoca modernă,, fiind folosit în aceeași formă și în bulgară, maghiară, sîrbo-croată etc.
Garofița.
Prenume feminin la modă în onomastica noastră contemporană (ca și celelalte prenume formate de la nume de flori), Garofița este o formă diminutivală a subst. garoafă (pe numele ei savant Dianthus caryophyllus} cuvînt împrumutat din neogrecescul garofalo(n). Garofița este o creație a onomasticii românești moderne, dar nu trebuie omisă existența unui model; grecesc Garufaliâ, creat pe baza formei garofaliă, întîlnit și la noi în perioada influenței neogrecești, de aceeași origine fiind rom. Garofalide ca și it. Garofalo. Numel ede fam. Garofoiu ar putea fi mai degrabă o adaptare a unui nume grecesc, decît o formație de la subst. garoafă.
Gaspar
Foarte rar întîlnit ca prenume în onomastica actuală (ceva mai frecvent în Transilvania), rom. Gaspar este legat în general de influența catolică.. Numele reproduce pe cale cultă o formă latină tîrzie Gâspar sau Gaspâ-rus, a cărei etimologie a pus probleme deosebit de dificile specialiștilor,, nici una dintre ipotezele propuse pînă acum neîntrunind acordul unanim. Gaspar este numele unuia dintre „cei trei crai de la răsărit” (așa cum sînt numiți Gaspar, Melchior și -> Baltazar), care, după o legendă creștină,, ar fi venit la Ierusalim, călăuziți de o stea, să se închine pruncului lisus (în cadrul obiceiurilor religioase legate de sărbătorirea Crăciunului sînt cunoscute și la noi „mersul cu steaua” și o întreagă categorie de producții lirice numite „cîntece de stea”). Numiți și magi, gr. magos „vrăjitor, ghicitor” (din aceeași familie face parte și magie), numărul și numele lor nu apare în Evanghelii, ci mult mai tîrziu, prin sec. 8, în tradiția religioasă occidentală. Pornindu-se de la faptul că în cele mai vechi reprezentări creștine magii apar ca admiratori ai zeului Mitra (de abia maii tîrziu au început să fie considerați drept regi sau crai), s-au emis diferite ipoteze privind originea și semnificația numelui lor. în Media și Persia antică, magii, la origine unul dintre grupurile tribale ale mezilor, erau o castă sacerdotală a preoților zoroastrieni, care au avut un însemnat rol politic, mai ales în epoca mezilor. De aceea ei s-au aflat în fruntea marii revolte din 522—521 î.e.n. împotriva Ahemenizilor, cei care în 550 î.e.n. îi înlăturaseră pe regii mezi. în acest context, Gaspar a fost apropiat de numele iranian Githaspar, provenit dintr-un mai vechi Gundo-phar sau Windafarnah; ultima formă corespunde unui adjectiv vechi persani
«ASTON
146
windahwarena „care are splendoare", epitet al unei divinități iraniene, Wayna. Ținînd seama de funcțiile religioase ale magilor, această interpretare mai nouă este mult mai tentantă decît o altă ipoteză care apropie numele personal de armeanul ghizbar „vistier, trezorier” (împrumut din iraniană: ^gaz-bar „care poartă tezaurul"). Sărbătorit la catolici odată cu Bobotează, Gaspar a pătruns și în onomastica noastră fiind atestat din sec. 17, în Oltenia; prezența mult mai veche în Transilvania și preponderența formelor cu -s- (Gașpar, Gășpăroiu, Gașper, Gașpăr) se explică prin influența onomasticii maghiare. Pentru unele cazuri însă nu trebuie omisă nici o posibilă influență a limbilor slave, întrucît prin intermediul gr. Gâsparis, numele ajunge și la popoarele slave vecine (în ser. Gașpar apare încă din 1309). • Fr. Gaspard, germ. Kaspar, Kasper, it. Gaspare, Gasparo, magh. Gaspar, bg., rus. Gaspar etc. O Din istoria noastră este cunoscut numele domnului Moldovei Gaspar Grațiani (1619 —1620), italian de origine.
Gaston
împrumut modern din franceză, puțin folosit la noi, Gaston este la origine un vechi nume germanic, atestat încă din sec. 10 sub forma latinizată Gasto, gen. Gastonis. Spre deosebire de marea majoritate a antro-ponimelor germanice compuse din două elemente, Gaston este un nume simplu pe care specialiștii îl explică prin germanicul *gastiz „străin, oaspete”, continuat de germ. Gast, engl. guest etc. (cuvîntul ar fi înrudit cu lat. hostis „dușman”). Folosit întîi în regiunile sudice ale Franței, numele se generalizează și devine frecvent, răspîndindu-se în epoca modernă și în alte țări. • Fr. Gaston it. Gastone, magh. Gaszton etc.
Genoveva
De proveniență apuseană, modern dar puțin folosit, Genoveva își justifică prezența în inventarul prenumelor românești actuale prin influența onomasticii literare. Diferitele forme sub care circulă numele în Occident (germ. Genovefa, it. Genoveffa etc.) au la bază o formă tîrzie latinizată Genovefa, a cărei etimologie este încă nesigură (specialiștii sînt de- acord în ceea ce privește originea germanică și faptul că inițial era un compus). Una dintre ipotezele emise consideră că elementul secundar — vefa ar reprezenta germanicul wifa „femeie, soție” (engl. wife, germ. Weib) iar prima parte ar corespunde celticului *geno „neam” (din aceeași familie cu lat. genus și gr. genos}. Conform acestei interpretări, semnificația „femeie de neam” ar permite încadrarea lui Genoveva într-o serie de nume personale, care inițial se refereau la originea nobilă a purtătorului (-> Eugen, Ghenadie etc.). De o frumoasă tradiție se bucură Genevieve în Franța, unde o sfîntă cu acest nume (moartă în anul 502) este considerată patroană a Parisului. Deși numele este calendaristic în apus, frecvența și răspîndirea sa actuală (în perioada modernă a intrat și în maghiară, bulgară, rusă etc.) sînt legate mai mult de faima și popularitatea de care s-a bucurat legenda germanică medievală a Genovevei de Brabant, alcătuită prin sec. 15 și cunoscută prin numeroase elaborări populare sau culte. Povestea soției nevinovate, victimă a calomniei și răzbunării, a circulat și în Țările Române încă de la sfîrșitul sec. 17. Dintre prelucrările legendei germane trebuie menționată realizarea modernă a lui Tieck și Hebbel; din literatura noastră prelucrarea lui Mihail Sadoveanu, Măria sa puiul pădurii.
147
GHEORGHE
Ghenadie
Aproape ieșit din uz în onomastica noastră contemporană (cu excepția unor zone din estul țării), Ghenadie, fem. Ghenâdia corespunde numelui pers. gr. Gennădios, Gennadîa atestat într-o perioadă tîrzie și destul de puțin frecvent (din primele secole ale erei noastre este cunoscut un patriarh al Gonstantinopolului). Semnificația numelui era clară pentru greci, întrucît corespunde adj. gennădios „nobil, curajos, brav”, fiind deci un sinonim al lui -> Eugen cu care se înrudește și din punct de vedere etimologic, ambele avînd la bază radicalul gen- (genos „neam” etc.). Folosit la început mai mult în mediul ecleziastic (în timpul lui Ștefan cel Mare, în documentele moldovenești era purtat de un egumen și un ieromonah), numele apare ceva mai frecvent către sfîrșitul sec. 16 și începutul sec. 17. Majoritatea formelor curente în această perioadă, multe cunoscute astăzi ca nume de familie, sînt derivate de la tema Ghen-, putînd fi deci raportate și la alte nume (mai frecventă era forma veche a lui -> Eugen, Evghenie); Ghen(u), Ghenea, Ghencea, Ghenciul, Ghinea,. Ghinoiu, Ghinut etc. • Bg. Ghenadi, Ghenadia, rus. Ghenadii, Ghenadia (sînt frecvente și astăzi).
Gheorghe
Gheorghe este unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume masculine, nu numai la români, ci și la celelalte popoare ale continentului. Stabilirea originii și semnificației acestui nume favorit, precizarea direcțiilor, căilor și etapelor istorice de răspîndire la diferite popoare, cunoașterea modificărilor și deci a formelor sub care circulă în diverse limbi,, înțelegerea exactă a cauzelor și condițiilor răspîndirii și frecvenței lui Gheorghe îl vor ajuta pe cititor nu numai să-și satisfacă curiozitatea cu privire la numele în discuție ci chiar să-și formeze o imagine de ansamblu asupra onomasticii noastre vechi și moderne (poziția în cadrul contextului mai larg european, capacitatea de preluare și adaptare dar și extraordinara forță de creație a limbii noastre, îmbinarea tradiționalului cu modernul etc.). Ca multe alte prenume folosite astăzi, Gheorghe își are originea în Grecia. Atestat încă la Platon, numele pers. gr. Georgienii Gheorghios], cu siguranță mult folosit în epoca greco-romană, devine frecvent în perioada bizantină. Semnificația lui era cunoscută de greci întrucît numele personal este strîns legat de gr. georgos „lucrător al pămîntului, agricultor, țăran”. Cuvîntul are la bază o formă neatestată *ga-vorgos, compus din gă (în dialectul atic ge) „pămînt” și (o)ergon „muncă^ lucru”. Cele două cuvinte vechi grecești au ecouri și în română: ge-apare într-o lungă serie de compuse, binecunoscute fiind numele unor științe: geometrie, geografie, geologie sau termeni diverși (geofag, geofite,. geoid, georamă, georgic „privitor la muncile cîmpului” — de aici numele cunoscutului poem virgilian Georgicele}, iar ergon în cîteva neologisme recente {erg „unitate de măsură a lucrului mecanic”, ergometrie, ergometru,. ergonomie, „disciplină care studiază condițiile și metodele de muncă’* etc.). Georgios, nume personal a cărui apariție se leagă de creșterea rolului agriculturii în economia vechilor greci, este sinonim cu lat. Agricola sau rom. Țăranu (procesul prin care „țăran” devine nume de*
GHEORGHE
148
‘familie poate ajuta la înțelegerea apariției gr. Georgios) și este înrudit <u un alt nume pers, frecvent Dumitru. Un alt motiv al răspîndirii gr. Georgios este legat de apariția noii religii. Dar popularitatea de care s-a bucurat numele de-a lungul timpului nu se poate explica numai prin existența cultului unui martir cu acest nume, ci, mai ales, prin persistența vechilor credințe, obiceiuri, ritualuri, practici din epoca păgînă. Folclorul românesc, foarte bogat, al obiceiurilor și producțiile literare legate ■de acesta dezvăluie în cultul martirului sărbătorit de biserică doar cîteva elemente creștine, dar un mare număr de vechi rituri păgîne, cu surprinzătoare paralelisme în folclorul multor popoare. Multe dintre aceste •elemente își au originea și corespondentul, nu rareori perfect, în vechi obiceiuri ale dacilor și romanilor, probînd și în acest fel continuitatea noastră neîntreruptă pe aceste pămînturi. Sărbătoarea de care se leagă numele Gheorghe este considerată la noi începutul primăverii; reînceperea unui nou ciclu de viață al naturii și al omului a fost întotdeauna, pe toate meleagurile, prilejul unor ceremonii deosebite (nu trebuie uitat că între cele mai vechi divinități se numără zeii care mor și renasc, simboluri clare ale ciclurilor vegetației). Pentru popoarele în a •căror economie predomina creșterea animalelor, începutul primăverii ^coincidea cu un eveniment de maximă importanță în viața colectivității, începutul păstoritului. O deosebită valoare aveau în această zi practicile legate de îndepărtarea strigoaicelor, zgripțuroaicelor, spirite nevăzute care puteau provoca multe rele turmelor; împodobirea casei, a gardului, a porților și chiar a vitelor cu ramuri verzi (după cum mărturisește Ovidiu în Faste, obiceiul era cunoscut și practicat de romani la 21 aprilie, în cadrul sărbătorii Parilia, cînd se comemora și „ziua de naștere a Romei”); primul păscut noaptea se făcea sub pază severă, îndepărtarea spiritelor rele prin producerea unor zgomote puternice, prin țipete sau cîntece, îm-prourarea sau stropirea cu apă (vechi obicei legat de cunoscutele ritualuri de purificare și practicat de romani la aceeași dată), afumatul vitelor (romanii foloseau fumul de pucioasă aprinsă), focul viu și trecerea animalelor prin el (practica de la noi corespunde perfect cu cea a romanilor). Alături de aceste credințe și obiceiuri privitoare la animale și păstorit, de sărbătoarea martirului Gheorghe sînt legate și cîteva obiceiuri privitoare la om: scăldatul într-o apă curgătoare pînă la răsăritul soarelui, spălatul cu rouă, culegerea ierburilor de leac, urzicarea etc. Ținerea cu strictețe «a tuturor acestor vechi obiceiuri care se practicau la începutul primăverii, valoarea și semnificația lor sînt de natură să ne lămurească popularitatea de care s-a bucurat Gheorge la români și la multe alte popoare. Și, într-adevăr, numele în discuție avea o mare frecvență mai ales în mediile păstorești din Pind, Balcani și Carpați. Mai tîrziu, cînd a devenit ■extrem de frecvent în mediul rural, Gheorghe a ajuns să aibă valoarea unui termen generic cu sensul de „țăran”, cei care l-au folosit cu această •semnificație neștiind că, la origine, gr. Georgios însemna chiar „țăran”. O modificare semantică asemănătoare a suferit și un vechi hipocoristic al lui Gheorghe, Gogo sau Gogu. Popularitatea lui Gheorghe este probată și de 'faptul că numele popular al lunii aprilie este, în unele dialecte slovene, Iurevșciac, în magh. Szent Gydrgyhava, în estonă lilrikuu, iar la huțuli Suna mai este numită „na Iurta” (toate fiind forme ale numelui Gheorghe). Să urmărim acum direcțiile de răspîndire ale gr. Georgios în Europa, dn inscripțiile latine din sec. 3 — 4 e.n. apare forma scrisă veche greacă
149
GHEORGHE
Georgius, care stă la baza formelor actuale din limbile romanice apusene și germanice (pronunțiile deosebite se explică prin modificările unor sunete, proprii acestor limbi). Ceva mai tîrziu numele grecesc a intrat și în limbile slave, de astă dată pe două căi distincte: pe cale orală a pătruns pronunția grecească destul de mult modificată încă din primele secole ale erei noastre (g înainte de -e- și -i- a suferit o slăbire, astfel că Georgios a ajuns să fie pronunțat aproximativ Idrios, cu var. furios); pe cale cultă, adică prin intermediul cărților de cult, a fost folosită o copie modificată în partea finală a formei scrise grecești. Astfel se explică^ în unele limbi slave, existența a două grupuri de forme, unele avînd la bază pe Iurii (atestat în limbile slave de răsărit la sfîrșitul sec. 10; în limbile slave de sud, după cît se pare, nu a fost cunoscut), iar altele pe Gheorghii (această formă cultă intrată în uz a suferit serioase modificări fonetice care au generat nume de multe ori greu de sesizat de nespecia-liști ca făcînd parte din familia lui Gheorghe). în limbile slave de sud, cea mai veche atestare o are forma adjectivală Giurgev (1198 — 1199), la 1222 apare forma Georgie, la 1254, ca nume, apare Giuragi, la 1293, Georgii și Ghergo, la 1322 este atestat Giurgi și tot din sec. 14 apare Gheorghii. Majoritatea formelor cunoscute în onomastica popoarelor slave există și la români, lucru perfect explicabil dacă ținem seama de contactul destul de timpuriu între populațiile slave și cele romanizate de pe teritoriul’ vechii Dacii și la sud de Dacia. Plecînd de lafi existența unor modificări asemănătoare cu evoluția fonetică a cuvintelor păstrate din latină,, unii cercetători consideră că numele Sîngeorz, Sîngeorgiu etc. reprezintă forma latină balcanică Sanctus Georgius.
Documentele noastre atestă prezența diferitelor forme ale numelui Gheorghe încă de la începutul sec. 15: Zorza (1400), Gherghina (1415), Ghergî (1417), Gherghița (toponim, 1453), Gheorghe (1465), luga (1475),. Ganea (1475) și toponimul Gănești (1480), Jurj și Jurja (în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare aproape 30 de persoane cu acest nume), Giurge, Giurcă, Ghiura (1489) etc. După cum ușor se poate bănui familia lui Gheorghe este una dintre cele mai bogate în forme, hipocoristice și derivate din onomastica noastră; lucrul este normal dacă ne gîndim numai la faptul că un nume suferă mai multe modificări (printre altele, impuse de nevoia de diferențiere) cu cît este mai frecvent: din acest punct de vedere, Gheorghe se situează pe locul 3—4 (după ->Ion, Nicolae^ Vasile) chiar în epoca contemporană, cînd ne-am fi așteptat la o scădere a frecvenței lui. Alături de formele create în română (hipocoristice, derivate cu un mare număr de sufixe), există împrumuturi numeroase din limbile popoarelor vecine: pe primul loc, prin număr și frecvență, se situează formele slave (bulgărești și sîrbo-croate în zonele sudice ale țării, ucrainene în nord și est), urmează apoi influențele neogrecești (Moldova și Țara Românească), maghiare și germane |(în Transilvania) și, începînd încă din secolul trecut, dar manifestîndu-se puternic în sec. 20> influența apuseană. Ne vom opri asupra acesteia din urmă întrucît este una dintre caracteristicile majore ale onomasticii noastre moderne și poate fi mult mai bine urmărită în cazul în care acționează asupra unui nume cu tradiție la români. Modernizarea onomasticii noastre începe încă din prima jumătate a secolului trecut printr-o operație de latinizare a vechilor nume: Gheorghe devine Georgiu, după modelul latinescului Georgius. Urmează apoi introducerea unor nume latine din istoria și mi
GHEORGHE
150
tologia romană (nu s-a observat pînă acum că aproape toate aceste nume romane fuseseră reluate, mai ales în Italia, de unde s-au răspîndit și în alte țări, încă din epoca Renașterii; există deci posibilitatea ca măcar o parte dintre numele romane intrate în onomastica românească să fi fost luate din onomastica modernă apuseană și mai ales din cea italiană). în prima jumătate a sec. 19 încep să pătrundă la noi, în număr din ce în ce mai mare, forme din apus (mai ales franceze, italiene, dar și spaniole, germane, englezești). Aceste forme noi, de tipul George (și derivatele sale), intră în concurență cu formele vechi, fenomen care poate fi bine observat și în zilele noastre. în mediile orășenești sînt preferate noile forme, pe cîtă vreme în mediul rural se remarcă coexistența formelor vechi și noi ale aceluiași nume. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că în anumite regiuni unde Gheorghe nu avea pînă acum corespondent feminin este folosit numele Georgeta (în general acesta este foarte apreciat și frecvent chiar în mediul rural). După aceste scurte considerații asupra componenței grupei de nume care au la bază pe Gheorghe, vom prezenta o parte dintre acestea, selectînd pe cele mai frecvente dar și pe cele mai deosebite (menționăm că mare parte din numele de mai jos circulă astăzi ca nume de familie sau au devenit nume de locuri). I. Gheorghe (Gheorghie, Gheorghieș, Ghiorghian, Gheor-ghina, Gheorghișor, Gheorghiță, Gheorghițan, Ghiță — hipoc. foarte frecvent — Gheorgan, Gane(a), Gheorghică^ Ghica etc.). II. Gherghe, (Ghierghie, Ghergheș, Gherga, Ghergu(l), Gherguș, Gherghin, Gherghina, inițial, folosit și pe’ntru masculin, Gherghinica, Gherghița etc.). III. Gorghie (Gorghe(a), Gorghi, Gorghieș, Gorghiță. etc.). IV. Gog (Goga, nume frecvent la aromâni, Gogan, Gogancea, Gogănici, Gogea, Gogotă, Gogu — frecvent astăzi, Goguță, Gută). V. Ghiura, Ghiureș. VI. Giura (Giurea, Giurău, Gioroîu, Giuran, Giurcă, Giurcan). VII. lor ga (lorgea, Lorgache, Iurgachi, lorgan, lorgu). VIII. lordache — provenit din lorgache, lorda. IX. Juca (lucaș, lucașan, locușan, lucșa). X. Giurgiu (Giorgiu. Giurgea, Giurgică, Giurgilă, Giurgiu, Giurgița, Giurgiucă, Giurjea). XI. Jurj (Jurg, Jurga, Jurgea, Jurja, Jurje). XII. Jura (Jurea, Jurel). XIII. Iurg, Iurga, Iurgachi. XIV. Iura (Iuraș, Iurașcu, Iurie și Iutii — frecvente, Urie, Iureș, Iurca, Iurincu). XV. luga (lugan, lugaș). XVI. Gociu, Gorea, Goța, Goțea, Goțu, Gota, Gotea (aceste nume cu tema Go- ar putea avea și altă origine). XVII. Gheța, Ghețe(a). XVIII. Zorz (Zorza, Zorzila). XIX. George (Georgel, Georgela, Georgeta, Georgică, Georgina, Gina, Gică, Gela, Gelu, Jorj, Geo). • Alb. Gjergi, Gergj, Gjka, engl. George, fr. George(s), Georgel, Georget, Georgette, Joire, Jori etc., it. Giorgio, Giorgina, Giorgia, Gina, Giorgetta etc., germ. Georg, Georgius, Jorg, Georgia, Georgine, sp. Jorge [horhe], magh. Gyorgy (Dudo, Gyori, Gyorok, Gyura, Gyore, Gyork), fem. Gyorgyi, Georgina, rus. Gheorghii (hipoc. Egor, Gora, Gorea, Jora, Ghera, Gherea, Gheșa, Goga, Goșa etc.), Gheorgina, Iutii (foarte frecvent) ser. Giuragi (formă curentă, alături de cele mai sus citate), bg. Ghiorghi, Gheorghina, Gherga, Ghera, Jora, Jura, Jurja, lotgo, Goga etc. O La popularizarea numelor în discuție, o contribuție ce nu trebuie neglijată a adus-o faptul că a fost purtat de o serie întreagă de ilustre personalități ale istoriei și culturii românești și universale dintre care amintim: Gheorghe Șincai, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Magheru, Gheorghe Marinescu, fondatorul școlii românești de neurologie, Gheorghe Țițeica, matematician de renume, Gheorghe Spacu, chimist,
151
GHEBVASB
scriitorii și artiștii Gheorghe Asachi, Gheorghe Barițiu, Gheorghe Tattarescut George Sion, George Stephănescu, Gheorghe Dima, George Coșbuc, Gheorghe Petrascu, George Enescu, George Bacooia, George To pir ceanu, George Geor-gescu, George Călinescu, Gheorghe Anghel etc. Dintre străini sînt foarte cunoscuți la noi Gheorghe Castriota sau Skanderbeg, erou al poporului albanez în lupta contra jugului otoman, George Washington, Georges Jaques Danton, Georges Cuvier, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Georg Simon Ohm etc. sau scriitorii, pictorii și compozitorii: Giorgio Barbarelli da Castelfranco sau Giorgione, Giorgio Vasari, Georg Friedrich Hăndel, George Gordon Byron, George Sand, Georg Buchner, Georges Bizet, George Bernard Shaw, Georges Seurat, Herbert George Wells, Georges Braque, Georges Duha-mei, Georg Trakl, Ghiorghios Seferis etc. în toponimie binecunoscute sînt Sfîntu Gheorghe (oraș și unul dintre cele trei brațe ale Dunării), Giurgiu, Gheorghieni, Sîngeorgiu de Pădure, Sîngeorz-Băi.
Gherasim
Rar ca prenume m onomastica contemporană (mai cunoscut ca nume de familie), Gherasim reproduce numele pers. gr. Gerâsimos (pron. Gherâ-simos) atestat destul de tîrziu în izvoare; radicalul Gera- este însă mai vechi în onomastica greacă, întrucît apare în compusul Gerâstratos (+stratos „armată”) atestat încă din operele dramaturgului grec Menan-dru, 342 — 292 î.e.n. Apropiat de vb. gerairo „a onora, a respecta, a prețui”, Gerâsimos avea semnificația originară „respectabil, onorabil”. Pătruns în onomasticonul creștin și devenit nume calendaristic (mai răspîndit pare a fi cultul unui martir din timpul împăratului Dioclețian), numele grecesc se răspîndește în apusul Europei prin intermediufformei latine Gerâsimos; ceva mai frecvent este în răsărit, unde a fost preluat de popoarele slave (în ser. Gherasim este atestat încă din anul 1293, iar în ucraineană din sec. 14) prin intermediul cărora Gherasim intră și în onomastica românească. Foarte rar în documentele mai vechi, el apare totuși încă din anul 1444 (ca nume al egumenului mănăstirii Tismana), în aceeași perioadă fiind atestat și în Moldova. în secolele următoare, documentele înregistrează și formele Gherase (mai răspîndit și frecvent), Gherasăm, Gherasin, Garasim, Harasim, fem. Harasima, Ghera. • It., Gerâsimo, magh. Geraszim, bg. Gherâsim, rus. Gherâsim, ucr. Harasym»
Ghervase
Foarte rar în epoca contemporană, Ghervâse este un nume a cărui etimologie rămîne încă nesigură, deși încercările făcute pînă acum sînt numeroase. Numele din limbile romanice apusene au la bază o formă lat. tîrzie Gervasius, primul purtător al acestui nume fiind un martir din Milano, în jurul anului 300. Cea mai răspîndită explicație a numelui latinesc este aceea care îl consideră de origine germanică: ar fi vorba deci de un nume compus din ger- „lance” și -wasjan „a fi puternic” sau „a vesti" (alți specialiști propun ca etimon al părții finale, fie wisu „bun”, fie pe hwas,’hwaz, „ascuțit”; a fost emisă chiar ipoteza unei origini celtice, vasso-s „vasal”). în afara dificultăților de natură lingvistică, originea germanică a numelui în discuție pare a fi serios pusă la îndoială din motive istorice și cronologice; pe bună dreptate, unii specialiști s-au întrebat dacă este posibilă apariția la Milano, în anul 300, a unui
GIOCONDA
152
nume germanic. Analiza onomasticii din acea vreme pare să dea un răspuns negativ la această întrebare. Mai mult decît atît, susamintitul Gervasius a fost martirizat împreună cu fratele său geamăn Protasius, al cărui nume este de origine greacă și apare în izvoarele vechi grecești (are la bază numeralul protos „primul”). în această situație mult mai verosimilă pare originea grecească a lui Gervasius (probabil un nume de tipul *Geroas, care ar putea fi apropiat de alte antroponime grecești avînd la bază vb. geruo „a celebra”). Numele apare și la popoarele slave (cele mai vechi atestări fiind ser. Gervasii, la 1243 și Gervasie la 1347), ceea ce presupune existența unei forme grecești Gervâsios. Cea mai veche formă atestată la noi este Ghervasiu, în documentele transilvănene din sec. 11 — 13 (este deci vorba de influența latino-catolică). în Țara Românească și Moldova, formele Gliervase (cea mai frecventă), Ghervasăia, Ghirvasă, Ghervasie, fem. Arvasia etc. apar prin intermediul limbilor slave din sud sau răsărit, ceva mai tîrziu, după anul 1500 (Ghervasie, care apare într-un document din Țara Românească în anul 1433, era numele unui preot, probabil grec de origine, de la mănăstirea Zografu, de la muntele Athos). Raritate ca prenume, Ghervase este întîlnit astăzi mai mult ca nume de familie. • Fr. Gervais, fem. Gervaise, it. Gervasio, magh. Gyârfâs, bg. Ghervazii, Ghervasii, rus. Ghervasii.
Gioconda
Prenume feminin nu prea frecvent, Gioconda este un împrumut recent, pe cale cultă, din italiană. De origine latină, it. Gioconda (mult mai frecvent astăzi decît corespondentul mase. Giocondo) reproduce numele pers. Incunda, mase. lucundus, care împreună cu numeroase derivate sînt frecvent atestate în inscripțiile creștine romane. Probabil că favoarea de care s-a bucurat numele în primele secole se datorează și faptului că lucundus, lucunda avea semnificație clară: adj. iucundus, -a-, -um „plăcut” apoi „fericit”, norocos și chiar vesel”. Adjectivul lat. provine dintr-o formă mai veche, neatestată, *iuoicundus, de la vb. iuoo „a folosi” (deci sensul originar era „care poate folosi, folositor”). Formele italiene actuale pornesc însă de la locundus, atestat în latina tîrzie și “datorat unei etimologii populare prin care iucundus a fost apropiat de iocus „joc”. în Italia, Giocondo] și Gioconda sînt nume calendaristice, numărul martirilor care au purtat acest nume fiind destul de mare. Intrînd în română pe cale cultă, Gioconda și-a pierdut caracterul său religios, devenind prin excelență nume laic (laicizarea onomasticii noastre este una dintre caracteristicile epocii actuale, cu importante consecințe asupra sistemului actual de prenume). □ Cu siguranță că numele Giocondei este strîns legat de capodopera pictorului italian renascentist Leonardo da Vinci, Mona Lisa (Gioconda), unul dintre cele mai cunoscute și mult comentate tablouri ale picturii universale. Din creația muzicală și literară amintim opera Gioconda de A. Ponchielli sau tragedia cu același nume de Gabriele D’Annunzio.
Gisela
împrumut recent din onomastica occidentală (mai ales franceză și italiană), Gisela este un vechi nume de origine germanică atestat în izvoare încă din sec. 8, cînd era purtat de o regină din Aquitania și devenit frecvent în sec. 9 — 10. Inițial un hipocoristic al unui nume compus sau
153
GLICERIA
chiar nume simplu, Gisela este explicat de către specialiști prin gisel, cuvînt folosit de longobarzi cu sensul „săgeată” sau mai exact „bățul săgeții” și înrudit cu vechiul german de sus geisela, continuat de germ. Geissel „bici”, Geisel „a biciui”, vechiul nordic geissel „băț de schi” (aparți-nînd familiei germanicului *gaizas, termenul discutat poate fi apropiat de vechiul german de sus ger- și anglo-saxonul gar „suliță”, elemente frecvente în antroponimia germanică: -> Edgar; Gerhard {^hard „tare”); Garibaldi ( + bald „îndrăzneț”), Oscar (primul element este numele unui zeu Os, As-, Hrodgari, de unde fr. Roger ( 4- hrod „vestit” etc.). Pătruns în onomasticul creștin și devenit nume calendaristic (la catolici), Gisela a fost și este și astăzi deosebit de frecvent la maghiari, care păstrează astfel amintirea soției regelui Ștefan I (ea a trăit între 985 —c. 1095 și a fost sanctificată de biserică). Folosit de populația maghiară și germană, numele a fost cunoscut în Transilvania sub forma Ghizela care nu pătrunde însă în inventarul prenumelor românești (documentele nu-1 atestă pentru perioada mai veche). Sub influența cultă, Gisela (se oscilează între această formă și Gisel, Gizel, Gizela) este preluat din sursă romanică. • Fr. Gisele, it. Gisella, magh. Gizella, germ. Gisela (cu hipoc. Gisi, Sela etc). □ Baletul Giselle de A. Adam.
Glafira
Mai puțin folosit astăzi, Glafira reproduce numele pers. gr. Glaphyra, mase. Glâphyros, cunoscut mai ales în Asia Mică (mai exact în Capa-docia) și cu siguranță mai vechi decît operele care îl atestă (la istoricii romani Appianus, sfîrșitul sec. 1 e.n. — 170, DioCassius, c. 155 — 235 etc.). Cu semnificație clară pentru greci și foarte potrivit pentru un nume feminin (din punct de vedere al sensului), Glaphyra corespunde adj. glaphyrds, fem. glaphyrâ „delicat, fin, grațios, elegant”. Cu toate că apare și la bulgari, ruși etc., Glafira ar putea fi considerat la noi de influență neogrecească (primele apariții în documente coincid cu perioada acestei influențe). • Bg. Glavira, Glafina, rus. Glafira.
Gliceria
împrumut modern din onomastica apuseană, Gliceria înlocuiește o mai veche formă românească,"sporadic și astăzi în uz, Glicheria (corespondentul mase. Glicherie, destul de bine atestat în secolele trecute, nu mai apare în inventarul prenumelor actuale). De origine grecească, Glicheria reproduce numele pers. Glykeria, cunoscut numai în epoca creștină, dar mult mai vechi sub forma Glykera (mai ales purtat de hetaire, numele este menționat la Diodor din Sicilia, Strabon, Pliniu cel Bătrîn etc.). Grecii mai foloseau și alte nume apropiate ca formă, Glykerion, Glykeros și Glykerios (de aici rom. Glicherie), Glyke, Glykia, Glykinna, Glykinos, Glykos, Glykon (acesta fiind cel mai vechi și frecvent din serie), toate avînd la bază adj. „glykys, glykeia „dulce” sau „plăcut, iubit”, sau sinonimul său glykeros, glykera (cu referire la ființe umane). Cu siguranță că popularitatea numelui și preponderența formelor feminine sînt strîns legate de semnificația cunoscută vorbitorilor (de fapt și în limba română actuală se folosesesc cîteva neologisme care au același etimon: glicemie, glicerina, glicogen, glucoza, glucoriic etc.). Nu putem încheia referințele la vocabularul comun fără să amintim că cei care apropie pre
GLORIA
154
numele feminin de glicină (plantă agățătoare cu flori albastre și parfumate), din punct de vedere etimologic au întru totul dreptate. Pătrunse în onomasticonul creștin, Glykeros și Glykâria (cultul unei martire cu acest nume, din timpul împăratului Antonius, este cunoscut la multe popoare) devin nume calendaristice și se răspîndesc în Europa, în apus prin intermediar latin (Glycerus, Glyceria) iar la noi prin intermediar slavon. Atestate în documentele românești de la începutul sec. 16, numele au circulat și sub formele Lichârie, Lichîrie (de aici top. Lichirești), Glichera, Glucheria, Lucheria etc. • It. Glicerio, Gliceria, bg. Glikeria, rus. Glikerii, Glicheria (popular Lukeria) etc.
Gloria
Prenume feminin modern, dar nu prea des folosit, Gloria are semnificație clară pentru noi, întrucît corespunde subst. glorie „onoare, strălucire, renume, slavă”. Deși identitatea este perfectă, numele pers, nu este o creație românească, ci un împrumut apusean recent, a cărui apariție este probabil legată de interpretarea și folosirea în sens creștin a cuvîntului lat. gloria (de ex. în spaniolă, sîmbăta mare este numită săbado de gloria, exprimînd astfel bucuria pentru învierea lui Hristos). Corespondentele străine au aceeași formă ca la noi.
Grațian
Prenumele Grațian și Grațiâna, intrate în onomastica noastră din secolul trecut, corespund cognomelor latinești Gratiănus, Gratiâna, frecvente la romani în epoca imperială. Mult mai vechi însă Grâtns și Grâtius, cu semnificație clară pentru romani și popoarele romanice, lat. gratus însemnînd „preferat, plăcut” (din aceeași familie de cuvinte, fac parte neologismele grație, grațios, grațiozitate). Purtat și de un împărat roman din sec. 4 (Flavius Gratianus), numele de bucură de o favoare deosebită printre creștinii din această epocă, datorită semnificației deosebite a grației divine în cultul creștin; corespunzător gr. châris (rom. har), care la origine desemna lucrul sau ființa aducătoare de bucurie, subst. latinesc capătă sensul de „dar divin” (în rom. grație divină). Pătruns în xmomas-ticonul creștin, prin cultul unor martiri și prin intermediul calendarului, numele se răspîndește în apusul Europei, iar ceva mai tîrziu și în răsărit. Alături de fem. Grațiana, mult mai frecvente în onomastica noastră actuală sînt Grația și mai ales Grațiela, împrumut recent din italiană. • Fr. Gratien, it. Graziano, Graziana, Graziella, sp. Graciân, magh. Graciăn, Graciâna, Gracia, Grâciella, bg. Grațiela.n Numele este cunoscut și din mitologia greco-romană: Grațiile sau „Charitele“ -> Aglaia, Eufrosina și Thalia, fiice ale lui Zeus și ale Herei, erau vechi zeități ale vegetației și simboluri ale frumuseții feminine. Din literatura franceză ne este cunoscut romanul lui Lamartine, Graziella. Creații ale onomasticii literare, Graciolo, Gracino, Gracildo apar ca nume de personaje în literatura pastorală spaniolă de la începutul sec. 17.
Grigorej
Frecvent și răspîndit la români, Grigore reproduce numele pers. gr. Gregdrios. Necunoscut în antichitate, acesta este o creație mai nouă a onomasticii grecești (cele mai multe atestări apar în cunoscutul Lexicon
155
GRIGORE
al lui Suidas, redactat probabil în sec. 10). Semnificația lui Gregorios era limpede pentru lumea greacă postclasică, care folosea vb. gregoreo „sînt complet treaz”, egregora „m-am trezit, veghez”; forma adjectivală a numelui are deci sensul „treaz”, fie în accepția concretă de „sculat din somn”, fie în aceea figurată, „cu mintea trează, activ” (neogr. gregoros „rapid, iute”). Alături de forma în discuție, în greaca tîrzie apar și Gregoras, fem. Gregoria și chiar Gligdris. Atestat și în epigrafia latină sub forma Gregorîus (apoi chiar și Glegorius), numele apare cu valoare de cognomen în epoca imperială sau ca nume independent purtat de sclavi și liberți. Făcut celebru în lumea creștină din primele secole ale erei noastre de cîteva personalități marcante ale bisericii grecești sau romane, pătruns în onomasticonul sacru și devenit calendaristic, Grigore se răspîndește atît în apusul, cît și în răsăritul Europei. Atestat încă dintr-o ■epocă foarte veche, numele apare în limbile slave de răsărit (rusă și ucraineană) și de sud (bulgară și sîrbo-croată): în Galiția, un cneaz născut la începutul sec. 11 purta acest nume, iar ser. Grgur este atestat la 1222, Grigorie la 1275 etc. Prin intermediul acestor limbi, numele grecesc se răspîndește și la români. în afara atestărilor documentare, dovezi asupra vechimii numelui aduc și diferitele credințe și sărbători populare legate de Grigore. Interesantă este și interpretarea populară a numelui unuia dintre sfinții serbați de biserică, Grigore Teologul, respectat de frica olo-gelii — teolog a fost apropiat de olog', la sărbătoarea numită trisfetitele („trei sfinți”, Vasile, Grigore și Ion, cunoscuți la noi și sub numele de „trei ierarhi” sînt practicate o serie de obiceiuri legate de frica de lupi, iar, în unele credințe populare, Grigore Teologul, fost arhiepiscop al Con-stantinopolului, este un simplu cioban. Dacă mai adăugăm și cunoscuta zicală „vrei, nu vrei, bea Grigore aghiazmă” ne dăm seama cît de adînc a pătruns numele în onomastica populară și cît de frecvent era cu multe secole în urmă (chiar în epoca modernă, din punct de vedere al frecvenței, Grigore se situează, după unele statistici, pe locul opt între prenumele masculine). în documentele Țării Românești cea mai veche atestare a numelui este probabil forma adj. ligăcească, de la Liga (la 1385, o parte a moșiei satului Tismana din Gorj se numea „ligăcească”}. Formele Gligor și Gliga apar mai tîrziu, în anul 1494. în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare apar Gligor, Grigor, Grigoraș. Ca și în cazul altor nume frecvente, familia lui Grigore este foarte bogată în derivate, hipocoristice și variante, multe dintre ele cunoscute ca nume de familie sau folosite ca prenume independente. Iată doar o parte dintre acestea: Grigoran, Goran, Grigoraș, Goraș, Grigorescu, Gorașcu, Grigorcea, Gorcea, Grigoriță, Grigoruță, Grig, Grigu(l), Griguță, Gută, Griguș, Gligor, Gligoran, Gligoraș, Gligoruță, Gliga, Gligu(l), Liga, Greșa, Grișcă, Hrișcă, Hrițco, Hribul, Ghergheli, Gurgur, Gurgă, Gurgu, Gurguță etc. Formele feminine sînt extrem de rare, această lipsă fiind suplinită în unele regiuni de o formație nouă, Grigorina. împrumut recent din apus este hipocoristicul Grig. Forma Gregoriu este rezultatul operației de latinizare a vechilor noastre nume, practicată mai întîi în Transilvania și începută în prima jumătate a secolului trecut. • Alb. Griguri, Ligor, Golio, engl. Gregory, fr. Gregoire, germ. Gregor, port., sp., it. Gregorio, magh.: Gergely, Gergo,
GRIGORE	156
bg. Grigori (cu multe hipocoristice și derivate care apar și la noi), rus. Grigorii, ucr. Hryhir, Hrihorii, ser. Grgur, Grigorii etc. O Domnitorii Grigore Alexandru Ghica și Grigore Dimitrie Ghica, un haiduc din sec. 17 Gligor Pintea sau Pintea Viteazul, cunoscut erou de baladă. Dintre oamenii de știință, de artă, scriitori: Grigore Tocilescu, Grigore Antipa, Grigore Ureche, Grigore Alexandrescu', dintre străini, afară de mulți papi care au purtat acest nume, naturalistul Gregor Johan Mendel, Grigorios Xenopulos, unul dintre întemeietorii literaturii grecești moderne. □ în literatura română Gorașcu Haramin este numele unui personaj sadovenian; îl amintim și pe Grigori Melehov din Pe Donul liniștit de M. Șolohov.
H
Hannibal
Prenumele masculin Hannibal, cunoscut din istoria veche, reproduce prin intermediul formei lat. Hannibal un vechi nume personal fenician Hannibal sau Hann-i-Baal. Ca și în celelalte limbi semitice, în feniciană erau foarte frecvente numele religioase frazeologice, prin care se exprimau sentimente de recunoștință, încredere, mulțumire etc. față de diferiți zei. în Hannibal se recunoaște cu ușurință numele zeului Baal, divinitate principală la unele dintre popoarele semitice, simbolizînd, la origine, acțiunea binefăcătoare a soarelui. în limbile semitice, de ex. în ebraică, cuv. Baal înseamnă „posesor, stăpîn, domn” și desemna, în Siria și Palestina, o întreagă serie de divinități care nu aveau un nume propriu. Considerate drept proprietari ai locurilor în care stăteau, aceste vechi divinități numite cu termenul generic baal, sînt spirite ale naturii și vegetației. într-o epocă mai puțin veche Baal devine, în Siria, personificarea stăpînului cerului, fiind înrudit cu zeul babiloneean Bel-Marduș, cultul acestor zei fiind cunoscut și în Egipt, Canaan etc. La Ugarit, în Fenicia, Baal a fost identificat cu Hadas și opus lui Mol (Moloch), cel care îl ucide pe Baal; acesta însă reînvie odată cu moartea lui Mol, cei doi zei reprezintă în fond ciclul anual al vegetației. Cultul lui Baal este atestat și prin prezența sa într-o bogată familie de nume personale, cele mai cunoscute la noi fiind -> Baltazar, Hasdrubal „ajutat de Baal” etc. Primul element al numelui în discuție, hann înseamnă „favoare" și este înrudit cu verbul hanan „a avea milă, a face o favoare” prezent și el în multe nume personale dintre care cele mai cunoscute sînt -^Ana și -> Ion. Cum vocala -i-, care apare între cele două elemente, hann și Baal, este o marcă a genitivului, Hannibal, poate fi tradus deci prin „dar al lui Baal”. Prezența lui Hannibal în onomastica contemporană este legată de moda numelor din istorie reluate în Italia, în epoca Renașterii (un fenomen asemănător s-a produs prin sec. 10, în Bizanț, cînd au fost reintroduse multe dintre numele clasice grecești). Probabil după model italian, Hannibal a fost preluat și în onomastica noastră, împreună cu multe alte nume romane, încă din secolul trecut; destul de rar folosit astăzi, el păstrează amintirea marelui om politic și comandant de oști al Cartaginei (243 — 183 î.e.n.) de numele căruia sînt legate atît celebra victorie de la Cannae, cît și înfrîn-gerea de la Zama, în urma căreia Cartagina este silită să încheie pace cu Roma, punînd astfel capăt celui de al doilea război punic (218 —201 î.e.n.).
• It. Annibale, magh. Hannibal etc.
HARALAMBIE
158
Haralambie
Rar în onomastica noastră modernă, Haralambie reproduce numele pers, gr. Haralâmpios sau Harălampos, atestat numai în epoca creștină, folosirea numelui în primele secole ale erei noastre fiind strîns legată de semnificația celor două elemente componente ale numelui: gr. harâ „bucurie, încîntare, entuziasm” și radicalul lamp- din verbul lâmpo „a lumina, a străluci”. Devenit calendaristic, Haralambie intră și în onomastica popoarelor vecine (în onomastica sud-slavă Haralambie apare, de ex., în ser. încă din anul 1347, iar în răsărit este atestat în pomelnicul de la Horodiște din 1484). în documentele românești numele nu pare a fi mai vechi de sec. 17, dar prezența lui în calendarul popular și în unele credințe ne face să credem că, deși nu prea frecvent, numele a fost cunoscut de români de mai multă vreme (integrat și el în rîndul ciobanilor, ca mulți alți martiri ai creștinismului, Haralambie ar fi cel care ține ciumadn lanț, căreia, în cazul că ziua lui nu este sărbătorită, îi va da drumul în lume). Formele sub care este cunoscut numele la noi sînt Haralamb (actual) Haralap, Haramb, Alampie (de aici top. Alimpești din Gorj), Hariu, Harea, Lambu(l), Lambi etc. Bg. Haralambi, Haralampii, Lambo, rus. Haralampii, magh. Harlam.
Hariclea
Prenume feminin puțin frecvent astăzi, Hariclea reproduce gr. Charikleia, atestat doar la scriitori, în primele secole ale erei noastre, la Lucian din Samosata (125 — 192), Heliodor (sec. 3) etc. Mult mai vechi la greci este însă corespondentul mase. Charikles, nume personal care apare în operele istoricilor Tucidide (460 — 396 î.e.n.) și Xenofon (430 — 355), iar mai tîrziu la Plutarh, Lucian, Heliodor etc. După cum ușor se observă, forma de masculin este foarte veche și are o tradiție neîntreruptă. Ca marea majoritate a vechilor nume de aceeași origine Charikles este un compus din două elemente foarte frecvente în onomastica greacă: châris și kleos. în greaca clasică châris avea diverse semnificații—toate pornind de la sensul originar „ceva care aduce bucurie”; cuvîntul putea desemna bucuria adusă de diferite calități fizice sau morale, ca frumusețea, politețea, bunăvoința etc. (vechiul sens grecesc este aproximativ păstrat și de rom. har, care înseamnă, printre altele, „calitate, însușire sau dispoziție care face pe cineva sau ceva vrednic de admirație”). Kleos „glorie, faimă, renume” este foarte frecvent în compusele Androkles ( + aner, andros, „bărbat”), ->Cleopâtra, Herakles (lat. Hercules de la Hera, numele zeiței), ->Pericle, Sophokles ( 4- sophos „înțelept”) ->Te-mistocle. Dacă numelui feminin i se potrivește mai bine sensul „renumită prin grație, farmec” mai apropiată de semnificația originară a elementelor componente și vechimea numelui ar fi interpretarea „bucurie adusă de glorie”. Prezența tîrzie și frecvența redusă a prenumelui fem. Hariclea ne permite să-l considerăm ca un împrumut pe cale cultă, direct din neogreacă. O Numele este cunoscut la noi și datorită faimei de care s-a bucurat cîntăreața de operă Hariclea Hartulari-Darclee.
159
HENRIC
Hector
Intrat în onomastica noastră încă din secolul trecut, odată cu multe alte nume ale istoriei și literaturii clasice greco-romane, Hector reproduce gr. Hektor, antroponim a cărui vechime este probată de prezența sa în Iliada (fiul mai mare al regelui Priam și al Hecubei, personaj principal al poemului homeric și unul dintre cei mai viteji apărători ai Troiei; Ahile l-a ucis în luptă pentru a răzbuna astfel moartea prietenului său Patrocle); Etimologia numelui acestui mare erou al troienilor este încă incertă. în mod curent, Hektor este interpretat ca „stăpînitor, apărător, păstrător'’, prin apropiere de vb. gr. echo, echein „a ține, a apăra, a servi”. Dată fiind vechimea sa, Hektor ar putea fi la origine un nume preele-nic, preluat de greci de la populațiile anterioare lor. Prezent și în izvoarele latine ca nume de servi și liberți sau cu valoare de cognomen, Hector este foarte rar în primele secole ale erei noastre. Prezența sa în onomastica apuseană modernă este legată de moda reluării unor nume celebre ale antichității. • Fr. Hector, magh. Hektor, rus. Gektor, etc. O Compozitorul francez Hector Berlioz.
Henric
Foarte rar la noi, prenumele mase. Henric reproduce un frecvent Hein-rich — nume pers. germ. Specialiștii sînt în mare parte de acord că forma actuală a acestui nume poate proveni fie dintr-un mai vechi Haimirich, fie din Hâganrich, identic în ceea ce privește elementul secundar rich (cu valoare de adjectiv, acesta are sensul de bogat, puternic”, cf. it. ricco, fr. riche, iar ca substantiv înseamnă „domn, stăpîn”). Hai-mirich, cu atestări destul de vechi, are ca prim element de compunere o bază germanică haim- „casă, țară” (germ. Heim „casă, cămin”, Heimat „patrie”; engl. home „casă", tot de aici provin — ham și -heim, cu sensul inițial „sat”, întîlnite și în compunerea unor numeroase toponime engleze și germane: Birmingham, Nottingham, Mannheim etc.); pe de altă parte, Haganrich are în compunere pe hagan- „regiune închisă, incintă, proprietate” (germ, heche „gard viu”, hegen „a împrejmui, a îngrădi etc.”, engl. hedge „gard viu, a împrejmui” etc.). Aceste vechi nume germanice sînt răspîndite și frecvente la toate popoarele apusene, uneori în forme care cu greu pot fi bănuite ca înrudite. De exemplu, în italiană, păstrat probabil de la ostrogoți și atestat din sec. 11 — 12, este cunoscut Amerigo, dar puțini îl mai apropie astăzi de Arrigo sau Enrîco, care fac parte din aceeași familie. Tot aici trebuie menționat magh. Imre, un nume foarte frecvent care are la bază o formă latinizată Emericus. Cîteva forme și derivate apusene ale numelui germanic (răspîndit la catolici și prin intermediul calendarului) au intrat în onomastica românească, pe cale cultă, încă din secolul trecut; Henri (din franceză), Hen-rieta (fr. Henriette, derivat fem. de la Henri). în secolul nostru au pătruns și Henric, care reproduce o formă din latina medievală Henricus, Enric etc. Toate aceste forme sînt foarte rare și apar numai în mediile orășenești. O Engl. Henry, Harry, fr. Henri, (Henry, mai ales ca nume de familie), Henriette, germ. Heinrich (cu foarte multe hipocoristice: Heinz, Hein, Hakon, Hentsch, Hinke, Hinner etc., fem. Henrike, Henriette), Henrik, it. Amerigo, Arrigo, Enrico, Enrica, sp., port. Enrique, Henri que, magh. Imre, Henriette(a), ser. Henrik, Enrik etc. Numele Henric a fost
HIACINT
160
purtat de numeroși regi și împărați germani, englezi (mai cunoscuți fiind Henric al V-lea, învingător al francezilor în Războiul de 100 de ani, Henric al V II-lea, întemeietorul dinastiei Tudorilor), sau francezi (dintre care Henric al IV-lea, cunoscut printre altele, datorită edictului de la Nantes, 1598). Din istoria marilor descoperiri geografice sînt cunoscuți Henric Navigatorul, prinț portughez, descoperitorul insulelor Madeira, Azore, Capului Verde etc. și celebrul Amerigo Vespucci, după al cărui prenume a fost creat printr-o latinizare aproximativă toponimul America (folosit pentru prima dată într-o cosmografie din 1507), deși descoperirea „Lumii noi" se atribuia lui Vespucci în mod eronat. Poetul Heinrich Heine, fizicianul Heinrich Hertz, poetul maghiar Imre Madăch, Paul Henri d'Holbach, enciclopedist francez, savantul român Henri Coandă etc.
Hiacint
Raritate în onomastica noastră contemporană, Hiacint, fem Hiacin-ta, reproduce un foarte vechi nume pers. gr. Hyâkinthos, cu îndepărtate rezonanțe în mitologia greacă, din care s-a păstrat, prin Metamorfozele lui Ovidiu, frumoasa legendă a tînărului lacedemonian Hyâkinthos, îndrăgit de Apolo și ucis de către acesta, din greșeală, cu o suliță. îndurerat de nefericita întîmplare, Apolo îl preface pe frumosul tînăr într-o floare ce-i va purta numele. Legenda metamorfozei „sîngelui terapnic” (tînăru/ era din Terapne) în floare, povestită de Ovidiu reprezintă o încercare, ca alte vechi și numeroase legende asemănătoare, de a explica semnificația numelui. Cuvîntul gr. hyâkinthos, împrumutat și de romani (hyacinthus), a cărui etimologie rămîne obscură, este anterior legendei și probabil de origine preelenică. Cu valoare de nume propriu cuvîntul este atestat încă din cele mai vechi izvoare grecești: Hyakinthia era numele unei mari sărbători spartane menționată de Hesiod (sec. 8 — 7 î.e.n.), Hyaktn-thides erau denumite cele șase fiice ale lui Erehteu (cea mai cunoscută fiind Pandora), Hyâkinthos, în afară de nume al tînărului legendar, era epitet al lui Apolo din Tarent sau toponim (înălțime, deal sau munte, în Atica; probabil și muntele Kynthos din Delos, păstrat ca pren. fem. • Cyntia, face parte din aceeași familie). Avînd în vedere că hyâkinthos (rom. hia cint) este și numele unei pietre semiprețioase de culoare semiroșietică și avînd ca sprijin apariția sa în toponimie, s-ar putea presupune, nu numai ca o simplă ipoteză, că semnificația originară a cuvîntului ar fi fost fie un nume de culoare, fie un nume de piatră de o anumită culoare. Antroponimul care are în izvoarele grecești continuitate și frecvență, a fost preluat și de romani, lat. Hyacinthus, Hyacîntha fiind bine atestate în inscripțiile din epoca creștină. Purtat de numeroși martiri din primele secole ale erei noastre, numele se răspîndește în Europa prin calendar, dar este bine susținut și de existența numelui de floare și de piatră prețioasă. în Polonia numele era cunoscut în sec. 13, forma sub care apare indieîndu-ne un intermediar latino-catolic (Jacek și Jacko, hipoc. poloneze actuale ale acestui nume, cunoscute și în ucraineană, sînt identice cu forme mai vechi de origine slavă, existente și în română: lațeu, Ițcani etc.). O formă românească foarte veche și asemănătoare celei grecești este la noi, lachint (numele primului mitropolit al Țării Românești, între 1359 și 1372), iar Hiacint și Hiacinta sînt forme moderne care reproduc,
161
HIPOLIT
pe cale cultă, numele latinești.# Fr. Hyacînthe, germ. Hyazinth, Hya-zintha, it. Giacinto, Giacinta, sp. Jacinto, magh. Jâcint, Jăcinta, pol. Jacenty, rus. Ghiațint, Jakinf etc.
Hilda
Prenume feminin mai puțin folosit la noi, Hilda reproduce pe cale cultă germ. Hilde, Hilda. Atestat încă din prima jumătate a sec. 7 (Hilda, cea sanctificată de biserică și amintită în calendarul catolic, a trăit între anii 614—654), numele corespunde cuvîntului vechi german de sus hilta, hiltia „luptă, bătălie”, element secundar sau primar de compunere al mai multor nume germanice: Hildegunda, Hildelide, Hildigrim, Clotilda, Matilda, sau mase. Hildebert, Hildegard, Hildebrand (cunoscut mai ales datorită celui mai vechi cîntec eroic german, notat fragmentar în jurul anului 800, Hildebrandslied (Gîntecul despre Hildebrand) etc. Nume simplu format de la cuvîntul amintit sau probabil o scurtare din multe alte nume compuse, Hilda este destul de frecvent în toate țările apusene. Folosit mai de mult în Transilvania de populația săsească, Hilda apare și la români în ultima vreme. Un alt prenume din aceeași familie și frecvent în Transilvania este magh. Ildiko, care nu apare în afara zonelor cu populație de origine maghiară. • Fr. Heude, Hude, germ. Hilda, Hilde it. Uda, magh. Hilda, Ildiko etc.
Hipolit
Foarte rar astăzi, prenumele mase. Hipolit reproduce pe cale cultă compusul Hippolytos. Este de remarcat că în vechea onomastică grecească compusele cu hippos „cal” formează o familie impresionant de veche și numeroasă. Prezente în cele mai vechi izvoare ale istoriei și literaturii Greciei antice, aceste nume dezvăluie rolul important al calului în viața vechilor greci. Alături de Antipa, Arhip, ->Filip, din aceeași familie sînt. cunoscute la noi și numele Hipparchos (compus cu arkho „a conduce”; este numele celui mai mare astronom al antichității), Hippo-crâtes (Hipocrate din Chios, mare geometru grec și Hipocrate din Kos, considerat părintele medicinii, compus cu kratos „putere”), Hippias (din Elis, filozof grec din sec. 5 î.e.n.), Hippodamos (Hippodamos din Milet, celebru arhitect grec, considerat primul constructor de orașe; compus cu damâo „a îmblînzi, a domestici”). Dacă vom adăuga și alte nume mai puțin cunoscute la noi (Hippokless, Hippdkritos, Hippomdnes, Hipp<5-stratos etc.) ne putem forma o imagine aproape completă asupra temei hippo în onomastica greacă. Al doilea element al gr. Hippdlytos este adjectivul verbal lytos de la verbul lyd „a elibera, a da drumul, a deshăma”, sensul compusului fiind deci „cel care deshamă caii”. Numele în discuție este vechi la greci și apare destul de des în izvoarele antichității, alături de fem. Hippolyte (numele unei regine a amazoanelor, la Plutarh), mase. Hippolytos a fost purtat de unul dintre giganți, de un fiu al lui Aegyptus, de un fiu al lui Deiphobus etc., cel mai cunoscut fiind desigur fiul lui Teseu, care împreună cu Fedra formează un cuplu celebru al mitologiei și literaturii universale. Purtat și de numeroși martiri din primele secole ale creștinismului, numele se răspîndește în întreaga Europă (în apus prin lat. Hippolitus). Nu prea vechi în onomastica noastră și aproape exclusiv în medii ecleziastice (aceeași situație o are ser. Impolit, atestat
HORAȚIU
162
totuși de la 1466), numele apare astăzi sub formă apuseană și este legat de faimoasa legendă antică sau de literatura care s-a inspirat din ea. • Fr. Hippolyte, germ. Hippolyt, it. Ippolito, sp. Hipolito, magh. Hippolit, Hippolita, bg. Ipolit (popular Apolit), scr.Ipolit, Impolit etc. O Hippolyte Taine, filozof și critic literar francez. în mitologia greacă Hippolytos este fiul lui Teseu și al unei amazoane; respingînd dragostea Fedrei, mama sa vitregă, el este învinuit de aceasta că a încercat s-o siluiască. Pedepsit de Teseu, prin Poseidon, zeul mărilor, Hippolytos cade din car și moare lovit de stînci. Cuprinsă de remușcări, Fedra se sinucide. Hippolytos este însă înviat de către Asclepios, la rugămintea Artemidei, și pleacă în Italia, unde devine însoțitor al Dianei. Întîmplările tragice ale celor doi eroi mitici i-au inspirat pe mulți scriitori antici și moderni (Sofocle, Euri-pide, Seneca, Racine, D’Annunzio) ale căror capodopere sînt cunoscute în lumea întreagă.
Horațiu
Prenumele mase. Horațiu, frecvent folosit astăzi la noi, reproduce pe cale cultă numele gentilic roman Horâtius. Deși încercările etimologice nu lipsesc (de exemplu, apropierea de un cuvînt grecesc care înseamnă „tînăr”, „înfloritor”), originea și semnificația lui Horâtius rămîn obscure (face parte probabil din fondul onomastic prelatin). Prezența numelui în onomastica contemporană se datorește cu siguranță faimei poetului latin Quintus Horâtius Flaccus (65—8 î.e.n.). Intrat în onomastica românească în secolul trecut, împreună cu multe alte nume din istorie și cultura romană, Horațiu s-a răspîndit repede pe întreg teritoriul și este astăzi mult mai frecvent decît alte prenume din aceeași categorie. în Transilvania este folosită din ce în ce mai rar și forma scurtată Horaț. • Fr. Horace, germ. Horaz, it. Horazio, rus’ Gorații, magh. Horac, Horâcia. O Dintre personalitățile lumii moderne îl amintim pe cunoscutul amiral englez Horatio Nelson. Figura marelui poet latin l-a inspirat pe V. Alecsandri mFintina Blanduziei. □ O figură familiară a lumii romanelor balzaciene este doctorul Horace Bianchon (în Moș Goriot, Iluzii pierdute) și desigur Horațio, înțeleptul prieten al lui Hamlet din tragedia Hamlet de Shakespeare.
Horea (Horia)
Ca și alte nume de glorie din istoria noastră națională, Horea este astăzi unul dintre prenumele masculine care se bucură de popularitate, fapt explicabil prin faima conducătorului răscoalei populare transilvănene din anul 1784. Eroul din Albac se numea Vasile Ursu Nicola și ar fi primit porecla Horea pentru că îi plăcea să horeascăa hori de la horă, înseamnă mai ales „ a cînta din gură sau fluier”). în onomastica noastră mai apar, chiar cu mult înaintea lui Horea din Albac (c. 1730 — 17 85) și alte forme asemănătoare (Hore, Horie, Horiia, Horul, Horei, Horiță e tc.) care probabil nu au nici o legătură cu numele în discuție (unul din argumentele care ar putea fi aduse în sprijinul acestei afirmații este și faptul că formele amintite apar ca prenume sau nume de botez, pe cînd Horea este la origine un supranume. Creație românească intrată deci în uz ca prenume în epoca noastră, fosta poreclă devenită renume apare mai ales în forma Hdria (pronunțat în trei silabe: H6-ri-a), datorită unei
163	HORTENSIA
scrieri greșite a numelui, scrierea și pronunțarea corectă a numelui fiind Horea (pronunțat în două silabe: H6-rea). Pătrunsă adînc în conștiința poporului, figura lui Horea a inspirat numeroase creații artistice, populare sau culte, literare, plastice, muzicale.
Hortensia
Vechiul nume gentilic roman Hortensia (mase. Hortensius) a cărui semnificație nu pune probleme deosebite, el fiind derivat de la subst. hortus „grădină” (din aceeași familie fac parte neologismele horticol, horticultor, horticultura} a fost reintrodus în circulație, în apusul Europei, în perioada Renașterii. Pentru foarte multă lume prenumele fem. Hortensia pare creat de la numele unui arbust decorativ, cu flori în diferite nuanțe de roz sau albastru. Și, într-adevăr, între numele personal și floare este o strînsă legătură, dar spre deosebire de alte cazuri, de astă dată numele florii are la bază un nume personal (cf. Ghergina, la origine un derivat de la -> Gheorghe) și anume Hortense [Lepaute], cea care l-a ajutat pe botanistul francez Ph. Commerson (1722 — 1773) să creeze noua varietate de plantă, cunoscută și astăzi. Intrat în onomastica noastră către sfîrșitul secolului trecut numele apare și sub formele Ortans, Ortansa și hipoc. Tenzi, Tenza.eFr. Hortense, magh. Hortensia, rus. Gortenz, Gortenzia, etc. O Scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu.
lacob
Cu o largă arie de răspîndire în lume, frecvent și foarte popular în unele regiuni, actualul prenume mase. lâcob continuă un vechi nume pers, ebr. Jaakob, purtat de un cunoscut personaj biblic, fiul lui Isac și al Rebecăi și frate geamăn cu Esau. Ca și în alte cazuri, primele încercări de interpretare a numelui apar chiar în Vechiul Testament. Din cartea Genezei, în pasajul referitor la nașterea lui lacob, aflăm următoarele: „...cel dintîi a ieșit roș de tot... și de aceea i-am pus numele Esau. Apoi a ieșit fratele său, care ținea cu mina de călcii pe Esau; și de aceea i-am pus numele lacob". Conform acestej ipoteze tradiționale, numele pers, ar avea la bază subst. akeb „călcîi”. în aceeași carte mai apare însă și o altă interpretare care pornește de la faptul că Esau ar fi vîndut lui lacob dreptul de prim născut, în schimbul unei ciorbe de linte; cînd Isac îl binecuvîntează pe lacob... Esau a zis: „Da, nu degeaba i-aupus numele lacob, căci m-a înșelat de două ori. Mi-a luat dreptul de prim născut și iată-1 acum că a venit de mi-a luat și binecuvîntarea”. Cu siguranță, datorită unei etimologii populare, lacob este apropiat aici de akab „a înșela, a înlocui”. în epoca modernă, deși specialiștii au putut urmări radicalul -kb- în mai multe limbi semitice, etimologiile propuse sînt multe și diferite. Unii acceptă legătura cu akeb „călcîi”, propunînd semnificația „care vine din urmă” sau „care e născut după fratele său”; alți specialiști au încercat apropierea de cuvîntul arab jakub „cocoș de munte", sprijinindu-se pe prezența unor alte nume de animale în nomenclatura patriarhală (Rahel „oaie” și Lea „vacă” sînt chiar numele celor două soții ale lui lacob). De o mai largă apreciere se bucură totuși o altă etimologie, care propune încadrarea lui Jaakob în familia numelor teoforice; pe baza arabei de sud, radicalul -kb- este interpretat „a apăra, a proteja" (in arabă de exemplu, Mikabun este „vălul care protejează fața femeilor”). Conform acestei ipoteze lacob ar însemna „(Dumnezeu) a apărat” (elementul teoforic lipsește). Este interesant de observat că nume proprii asemănătoare ebr. Jaakob apar și în izvoarele extrabiblice, mai exact în cele egiptene; ar putea fi luate în discuție numele pers. Jahkubel, toponimul Jaakobel (atestat în inscripțiile din timpul faraonului Ramses al II-lea, 1317 — 1251 î.e.n.) etc. lacob a fost probabil frecvent la vechii evrei, întrucît el apare și în N.T. ca nume al primului martir dintre apostoli (în literatura ecleziastică este cunoscut sub numele de lacob cel Mare și se consideră că a fost martirizat în anul 44 e.n.) și al unuia dintre frații lui losif (numit lacob cel Mic, după legendă, prim episcop al Ierusalimului). Vechiul nume ebraic Jaakob, redat în grecește prin lakob (în Septuaginta) și lâkobos (numele apostolului din N.T.) iar în latină prin Jacob (în Vulgata) și Jakobus, Jâkobus, iar mai tîrizu’
165
IEREMIA
Jaco mus (formă păstrată în italiană, spaniolă, vechea franceză și engleză), se răspîndește odată cu creștinismul în toată Europa. Deși lacob este unul dintre cei 12 apostoli și martiriul lui este singurul redai în IV.T., cultul acestuia nu s-a bucurat de aceeași popularitate în Europa, în unele țări din apus (Spania și Portugalia de exemplu, unde a fost special venerat începînd din sec. 9), frecvența numelui fiind mult mai mare decît în răsărit. Către sfîrșitul evului mediu, fr. Jacques căpătase valoare peiorativă și devenise termen comun prin care erau desemnați țăranii (așa se explică și numele sub care este cunoscută în istorie răscoala țărănească din Franța anului 1358, Jacquerie — rom. Jacheria), iar diminutivul Jacquet era folosit cu sensul comun de „servitor, lacheu”. Tot din istoria Franței ne este cunoscut termenul iacobini, prin care sînt desemnați reprezentanții aripii democratice în Revoluția franceză din 1789—1794 (numele vine de la mănăstirea Sf. lacob din Paris, unde se țineau ședințele iacobinilor). La popoarele slave cultul lui lacob a fost probabil mai mult răspîndit la sloveni, luna iulie purtînd la aceștia numele iacobsciak (la fel în Portugalia, mes de Sânt Jâgoa). La ucraineni, hipoc. lakuș apare din anul 1435, iar la slavii de sud atestările sînt mult mai vechi, explicîndu-se astfel și prezența lui lacov în documentele Țării Românești încă din anul 1389; lacov, lacovachi, lacuș apar și în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare. Dintre formele mai vechi sau mai noi folosite la români/amintim pe la-coviță, Iacă, Iacul, lacșa, lacobică, lacobuț, lacoban, Coban etc. (apariția lui -b- în loc de -v- se datorește influenței l’atino-catolice). • Engl. James, (împrumut din vechea franceză), fr. Jacques (formă populară din lat. Jăkobus), Jacqueme și James (forme vechi care reproduc lat. Jaco mus) multe dintre hipoc. franceze sînt cunoscute și la noi (Jacquet, fem. Jac-quette, Cotin, Jacquelin, fem. Jacqueline — nume de botez din sec. 14, Jacquin, Quinet, Jammet etc.), germ. Jakob, Jacobîne, it, Giâcomo (din lat. Jăcomus), Giacobbe, lâcopo (din lat. Jăcobus), sp. Jaime, Jayme (din Jăcomus) și Jâgo, port. Jăgoa, Diego, Sandiego, bg. lakof, lakov, lăko, pol. Jakub, Jakib, rus. lakob, ser. Jak, Jaksa, Jaksici etc., magh. Jakab, Jăko, Jakob, Jakus, Jakobina, Zsaklin, arm. Agop etc. O Scriitorii lacopone da Todi, Jacques B. Bossuet, Jacob Grimm, Giâcomo Leopardi, Jack London, artiștii plastici Jacopo Sansovino, Jacopo Bobusti sau Tintoretto, Jakob van Buysdael, compozitorii Jacques Offenbach, Giâcomo Puccini, violonistul Jacques Thibaud etc. □ Jacques Fatalistul și stăpînul său de D. Diderot, Ultima scrisoare a lui Jacopo Ortis de Ugo Fascolo, James din Forsyte Saga, de J. Galsworthy, Jacques Arnoux din Educația sentimentală de G. Flaubert, Jake Barnes, unul dintre personajele lui E. Hemingway etc., lago din Othello al lui W. Shakespeare.
Ieremia
Rar folosit astăzi ca prenume, Ieremia reproduce un vechi nume pers. ebr.. Jirmejahu, purtat de mai multe personaje ale Bibliei dintre care cel mai important este cu siguranță profetul Ieremia (cei mai mulți specialiști sînt de acord că acest Ieremia, născut dintr-o familie sacerdotală în jurul anului 650 î.e.n., și-ar fi desfășurat activitatea pe o perioadă de aproximativ 40 de ani, și ar fi murit cam în timpul căderii Ierusalimului, 587 — 586 î.e.n.; considerat în tradiția biblică drept autor al cunoscutei cărți din V.T., Pllngerile lui Ieremia). Semnificația numelui ebraic rămîne încă în discuție; Jirmejahu, cu siguranță un nume teoforic (în
IERONIM
166
partea finală se recunoaște numele lui Jahve, sub forma Jahu)^ iar din punct de vedere al formei, frazeologic, este interpretat în mod curent prin „Jahve să înalțe”. Redat în greaca biblică sub forma Ieremiâs, iar în latină prin Hieremias, numele se răspîndește odată cu creștinismul în toată Europa. Rar atestat în apus, în evul mediu (apar formele Hieremias, în jurul anului 822, Jeremias, în 961 și 1134, Geremias, în 1151 etc.), numele în discuție nu a avut popularitate, cultul profetului biblic fiind cunoscut în puține regiuni ale Europei. La popoarele slave vecine leremia apare la diferite date (în Ucraina, de ex. este atestat din 1435). în documentele Țării Românești, Eremia apare încă din 1398, dar era purtat de un străin, leremia este atestat documentar din 1495, iar în Moldova, în epoca lui Ștefan cel Mare, ne sînt cunoscute formele Eremia și Erimie. Adăugind, din secolele următoare, pe Irimia — forma cea mai frecventă la noi — Ere-meiu, Ieremica, Ieremiță, laremia, Arimia, sînt epuizate aproape toate formele și derivatele folosite de români de-a lungul timpului. Numărul mic al acestora și frecvența redusă dovedesc că leremia nu a avut mare popularitate nici la noi, deși în anumite regiuni sărbătoarea populară, Armindenul (obiceiul de a împodobi porțile, ușile și ferestrele cu ramuri verzi este cunoscut și practicat de multe popoare din Europa, la diferite date; după cum ne mărturisește Ovidiu în Faste, același obicei aveau și păstorii romani: „Staulul se-mpodobește cu frunze și ramuri înfipte; Pe-mpodobitele porți lunge cununi să anini”). Binecunoscută este și expresia populară „a nimerit-o ca leremia cu oiștea-n gard”, iar neologismul savant ieremiadă, „văicăreală”, amintește de Plîngerile lui leremia. • Engl. Jeremy, it. Geremia, magh. Jeremias, bg. Eremia, Iremia, Ieremai. □ Romanul lui H. S. Walpole, Jeremy.
Ieronim
Prenumele mase. Ieronim, nu prea folosit astăzi la noi, reproduce un vechi nume pers. gr. Hieronymos. Frecvent în vechea Grecie, atestat încă din operele lui Herodot, Xenofon, Strabon etc., Hieronymos este un nume compus din două elemente cunoscute și vorbitorilor limbii române: gr. hieros „sfînt, sacru” (din aceeași familie fac parte și ierarhie, 'hieratic, hieratism, hierofant, hieroglifă etc.) și onoma „nume” (din anonim, onomastică, onomatopee etc.). La origine nume cu valoare mistică, Hieronymos este atestat și în izvoarele latine din epoca creștină sub forma Hieronymus* Folosit mai mult de catolici, Ieronim nu apare în documentele noastre mai vechi (foarte rar este și la popoarele slave vecine, abia în epoca modernă, ca împrumut cult). • Engl. Jerome, fr. Jerâme, germ. Hieronymus (hipoc. Jero), it. Girolamo, Gerolamo, fem. Gerolamina, mai vechi Geronimo, sp., port. Jeronimo, magh. Jeromos, fem. Hieronima, bg., rus. Ieronim etc. O Ieronim din Praga, adept al lui Jan Hus, ars pe rug în 1416; pictorul olandez Hieronimus Bosch', scriitorul englez Jerome K. Jerome.
Ifigenia
Prenume feminin modern și rar, cu îndepărtate rezonanțe în mitologia greacă, Ifigenia reproduce pe cale cultă gr. Iphigeneia, cunoscut din operele lui Eschil, Euripide, Strabon, Pindar, Plutarh etc. în vechea onomastică greacă apare un numeros grup de nume personale compuse cii adv. iphi-„cu putere, tare”. Pentru a ne forma o imagine măcar sumară asupra
167
IGNAT
acestora, vom aminti cîteva dintre cele mai frecvente: Iphiăgeira, Iphiâs (numele unei preotese a zeiței Artemis, în opera poetului Apollonios din Rodos, 295—215 î.e.n., autorul Argonauticii), Iphigenes (corespondentul mase, al numelui în discuție), Iphidâmas (apare la Homer în Iliada, la Strabon etc.), Iphikles (cel mai vechi compus din această grupă, atestat la Hesoid), Iphicrâtes (apare la Xenofon) etc. Al doilea element de compunere, radicalul gen- „a naște”, frecvent și el în compunerea multor nume de persoane -> Eugen; Ghenadie etc.), este cunoscut și din multe cuvinte comune care aparțin aceleiași mari familii {gen, genă, genetică, geneză, genitiv}. Pătruns și în onomasticul creștin, vechiul nume grecesc se răspîndește în unele regiuni ale Europei, dar cum cultul fecioarei din Ethiopia celebrată de biserică avea o foarte redusă popularitate, prezența lui Ifi-genia în inventarul prenumelor moderne este datorată mai ales modei numelor clasice și literare. Cunoscută eroină a mitologiei grecești, Ifigenia este fiica lui Agamenon și a Clitemnestrei. Legenda ei, care a inspirat opere celebre în literatura și muzica universală, este legată de călătoria grecilor spre Troia. Neputînd părăsi Aulida din cauza unui vînt puternic, Aga-memnon acceptă, după îndelungi ezitări și frămîntări, ca frumoasa sa fiică Ifigenia să fie jertfită zeiței Artemis pentru a o îndupleca pe aceasta să-i ajute pe greci. Adusă în Aulida de către mama ei, Ifigenia acceptă, de bună voie, să facă acest suprem gest pentru binele Greciei. Dar chiar în momentul jertfei, Artemis o răpește pe tînără, înlocuind-o cu o căprioară și o duce în îndepărtata Tauridă (Crimeea). □ Dintre creațiile celebre inspirate de legenda Ifigeniei trebuie menționate tragediile lui Euripide, Racine și Goethe, precum și cele două opere ale lui Gluck, Ifigenia n Aulida și Ifigenia în Taurida.
Ignat
Rar folosit astăzi ca prenume, dar destul de cunoscut ca nume de familie, Ignat corespunde lat. Ignâtius, a cărui etimologie rămîne nesigură. Singura ipoteză interesantă este aceea care consideră pe Ignâtius o formă a vechiului nume gentilic Egnătius, modificare datorată probabil unei etimologii populare (prin apropiere de lat. ignis „foc”). Egnatius era foarte vechi la romani și aproape cu siguranță prelatin; deși se știe că gentilicul roman are la bază un nume etrusc de tipul Ecnate, Ecnatna, nu se poate face nici o presupunere în legătură cu semnificația originară, numele etrusce amintite rămînînd obscure. Tot Ignâtius stă la baza actualelor forme apusene, cunoscute la toate popoarele occidentale, dar cu o frecvență mai mare în Spania. Răspîndirea numelui în Europa este legată de cultul unor martiri creștini, dintre care cel mai cunoscut și la noi ar fi fost martirizat la Roma, în timpul împăratului Traian. Din latină numele trece și în greacă; forma Ignâtios, care apare numai în epoca greco-romană, se răspîndește mai tîrziu la popoarele slave vecine, unde atestările urcă pînă în sec. 13; la sîrbi și croați este atestat Ignat, din sec. 13, Ignatie, din anul 1322, iar la ucraineni numele apare din 1436. Prin intermediar slav, Ignat și Ignatie apar în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare, dar numele devine ceva mai frecvent în sec. 16—17. Alături de Ignat, forma cea mai răspîndită la români, mai sînt cunoscute și Egnatie, Ihnat, Icnat, Igna, Ignea, Ignul, Ign&țel, Ignaț, Nații (formele cu -ț- sînt din Transilvania, sub influență maghiară), Natco, Ognat etc. Forma modernă Ignâțiu este de origine savantă, latino-catolică. Numele nu a fost prea popular la noi, mai ales
IGOR
168
datorită unei interesante evoluții semantice a numelui personal. Ignatul, sărbătoare mai mult populară și păgînă decît creștină, ținută de oameni odinioară pentru a fi apărați de boli și lovituri (mai afes femeile țineau Ignatul pentru a nu da naștere unor copii „pociți”), coincide, la noi ca și la alte popoare, cu ziua tăierii porcilor; din această cauză ignat a ajuns să însemne „execuție" așa cum reiese din cunoscutele expresii populare „își așteaptă ignatul” sau „nu se îngrașă porcul în ziua de Ignat”. • Engî. Inigo, fr. Ignace, germ. Ignatius (cu hipoc. Ignaz și Naz), it. Ignazio, sp, Ignacio, port. Inigo, magh. Ignac, Ignâcia, bg. Ignatie, Ignat, Gnata, rus. Ignatii, ucr. Ihnat, Hnat, ser. Ignatie, Ignat, Igno, pol. Ignacy. O Popularitatea numelui la catolici și mai ales în Spania este legată de faima călugărului spaniol Ignațiu de Loyola (în sp. Inigo Yănez de Onaz y Loyola (1491—1556), dușman al Reformei și întemeietor al cunoscutului ordin călugăresc „Compania lui lisus”, confirmat de papă în 1540 sub numele de Ordinul iezuiților.
Igor
Rar la noi și întîlnit numai în epoca modernă, Igor este un împrumut, pe cale cultă, din onomastica rusă. Specific rusesc, vechi și cu o frumoasă tradiție, Igor este de origine germanică și corespunde vechiului nume scandinav Ingvarr. Alături de Ingram, Ingfrid, Ingburg, Ingraban etc., Ingwarr se încadrează în grupa numelor teoforice care amintesc de vechiul cult al zeului germanic Ingwio. în istoria slavilor de răsărit numele Igor a fost purtat de un mare cneaz al Kievului (începutul sec. 10),cunoscut prin cele două campanii împotriva Bizanțului și de cneazul Novgoro-dului Igor Soeatoslavici (1178 — 1202), eroul cunoscutului poem eroico-is-toric Cîntec despre oastea lui Igor (creat la sfîrșitul sec. 12 de un autor necunoscut, acest Cîntec este cel mai important monument al literaturii ruse vechi). O Compozitorul Igor Fiodorovici Stravinski. □ Din domeniul creației muzicale trebuie amintită cunoscuta operă a lui Borodin, Cneazul Igor al cărei erou este același Igor Sveatoslavici.
Ilarie
Puțin folosit astăzi la noi, Darie, fem. Ilâria reproduce gr. Hilârios, nume pers, cu semnificație transparentă pentru greci, care îl pun ușor în legătură cu adj. hilâros „vesel, plăcut”. Dacă Hilâros nu are atestări prea vechi (apare în Lexiconul lui Suidas), nu același lucru se poate spune despre alte nume proprii cu aceeași origine și semnificație: fem. Hileira apare ca epitet pentru Elena încă din operele lui Pindar (521 — 441 î.e.n.) și Empedocles (490—430 î.e.n.), iar ca nume al unei fiice a lui Apolo, în cunoscuta lucrare a lui Pausanias, Descrierea Eladei, Hilâros apare la Cicero ș.a.m.d. (Semnificația poate fi dedusă și de vorbitorii limbii române, apropiind numele pers, de neologismele din aceeași familie, ilariant, ilari-tate). în epoca imperială, romanii foloseau și ei frecvent un nume personal Hilârius, corespunzător adj. hilaris (mai vechi hilarus} „bucuros, vesel”, care este mai degrabă o adaptare a gr. Hilârios, decît o creație proprie latinei (la popularizarea lui Hilarius a contribuit, fără îndoială, existența adjectivului latinesc, deci a semnificației). Ipoteza împrumutului din greacă este susținută și de faptul că Hilarius este atestat relativ tîrziu în epigrafia latină și numai cu valoare de agnomen (de altfel, chiar adjec
169
ILIE
tivul hilarus este un împrumut din gr. hilaros, vechi și înrudit cu hilemi „a fi favorabil”, pe care îl folosește și Homer). Din aceeași bogată familie de nume grecești făceau parte și formele mase. Darion și Darion (atestat în inscripțiile beoțiene), care împreună cu Hilărios sau Hilarus au fost preluate și de onomastica creștină. Purtate în primele secole ale erei noastre de numeroși martiri și devenite calendaristice, Darie și Daridn se răs-pîndesc în toată Europa, primul fiind mai popular în apus, iar cel de-al doilea, în răsărit. Ajuns la popoarele slave vecine (ser. Ilarijon este atestat din 1233, Ilar din 1418, iar la slavii de răsărit Ilarion și Larion sînt chiar mai vechi, sfîrșitul sec. 10), numele pătrund și în onomastica noastră. Cele mai vechi atestări în documentele Țării Românești le are Ilarion — egumen al mănăstirii Cozia de la 1478 și mitropolit la 1494; același nume apare și în documentele moldovenești din epoca lui Ștefan cel Mare. Mai veche este forma Ilaris (într-un text latin din Transilvania, unde este cunoscută influența romano-catolică, sec. 11—-13). După 1500 apar în documentele noastre și formele Larie, Larion etc. După cum se vede, nici acest nume nu s-a bucurat de mare popularitate la noi, el fiind folosit ceva mai mult în cîteva zone geografice restrînse. • Engl. Hilary, fr. Hilaire, Lary, germ. Hilarius, Hilara, it. Dario, Darione, Daria, magh. Hilâriusz, Ilarion, Hilăria, bg. Darion, rus. Darii, Darion, Daria etc. O Poetul Ilarie Voronca.
I lie
Unul dintre cele mai frecvente și populare prenume românești, Die continuă la noi un vechi nume ebr. Elijâh(u), purtat de un cunoscut profet biblic, personaj al Cărții regilor din V.T. Explicația numelui apare chiar în textul biblic: strîngînd întreg poporul la muntele Cârmei, Ilie cere fiilor lui Israel să hotărască cărei divinități i se vor închina în viitor. în urma unei probe a focului (în zadar proorocii lui Baal au invocat numele zeului pentru a le aprinde lemnele pregătite pentru foc), cîștigată de Ilie (la rugămintea acestuia „a căzut foc de la Domnul”), poporul s-a convins că „Domnul este adevăratul Dumnezeu” (în termeni ebraici, Jahve este singurul și adevăratul El). Numele în discuție face deci parte din categoria teoforicelor (de această dată chiar cu caracter dublu, întrucît ambele elemente, El și Jahve sînt nume ale divinității) din punct de vedere formal fiind constituit dintr-o întreagă frază cu valoare nominală (acest tip de antroponime, formate prin simpla alăturare a două substantive, aparțin primei perioade israelite, fiind cele mai vechi). Întrucît elementul El-apare în foarte multe nume de origine semitică folosite și la noi (de exemplu -> Daniel; Gabriel; Mihael; Rafael; Samuel etc.) vom încerca să oferim cititorului cîteva informații. Foarte veche desemnare semitică a divinității, răspîndită mai ales în regiunile de limbă acadiană și cana-neană, El (wl diferite variante: ebr. El, ugaritică 7, acadiană, ilu, arab. ilăh) nu are o semnificație certă (majoritatea specialiștilor îl derivă din wl „a fi înainte, a fi tare”). în funcție de diferitele limbi și perioade în care apare, El este nume generic (cu pluralul Elim, Elohim, Ilam etc.) sau desemnează numai o anumită divinitate. La asiro-babilo-neni, în nume personale teoforice, ilu apare de obicei cu valoare de generic; la arameeni, în sec. 8 î.e.n., cuvîntul denumea o divinitate specială, aceeași semnificație avînd-o și în inscripțiile feniciene (în textele ugaritice, era desemnat astfel zeul suprem Moth, la origine probabil o divinitate
ILIE
170
astrală); la vechii arabi, care foloseau multe nume compuse cu El-, cuvîntul indica tot un zeu unic. Israeliții au adoptat și ei pe El, mai mult în limba solemnă, cu dublă valoare: fie numai ca un nume generic pentru divinitate (ca în El-jah[u) „zeul este Jahve”), fie ca nume al unei singure divinități. Elohim, la origine un fel de plural de politețe (ca în română, noi pentru eu, dumneavoastră pentru tu etc.) sau o ridicare la nivel de concept (Elohim este cel care are toate calitățile lui El), este folosit mai ales pentru a numi pe unicul și adevăratul Dumnezeu. Mai trebuie adăugat că, nu cu mult înaintea nașterii lui lisus, evreii nu mai pronunțau cuvintele Jahve și Elohim, înlocuindu-le prin Adondy (pentru semnificația acestuia -> Chiriac; Dominic). Avînd un corespondent perfect în mai vechiul nume asirian Ilyan, ebr. Elijah(u) este redat în Septuaginta prin gr. Eliu, iar în N.T. prin Elias, formă identică cu cea latină, păstrată în limbile apusene moderne. Răspîndirea numelui în Europa este legată de victoria creștinismului, care a impus o mare parte din vechile nume ebraice și a popularizat cultul martirilor, iar mai tîrziu, al sfinților. Cum dintre numeroșii Ilie din calendare de cea mai mare favoare se bucură personajul biblic, vom încerca să punem în lumină și alte elemente care au concurat la creșterea faimei și frecvenței numelui în discuție. După cum se știe, sărbătorile creștine au înlocuit vechile sărbători păgîne, la origine legate de ciclurile vegetației, mai exact, de importanța pe care o aveau diferitele momente ale anului în viața economică și spirituală a colectivității. Noua religie nu a putut însă să înlăture multitudinea de credințe și obiceiuri vechi de milenii, ci în cea mai mare parte le-a modificat aspectul și mai ales numele. Așa se face că un foarte mare număr de sărbători dedicate unor martiri și sfinți sînt în fond vechi rituri păgîne amestecate cu elemente creștine. Data hotărîtă de biserică pentru sărbătorirea profetului Ilie este de o mare importanță în viața colectivităților agricole; coacerea și strîngerea cerealelor. Dintotdeauna și de pretutindeni, cei care au cultivat pămîntul și-au dorit în acest moment vreme frumoasă, ploile, cu piatră mai ales, putînd distruge recoltele; la fel de periculos pentru lanurile coapte este și focul, care în miezul verii poate aduce mari pagube. Legate de aceste elemente importante ale vieții țăranului au existat o serie întreagă de vechi credințe și obiceiuri, care mai tîrziu, în perioada creștină, au fost preluate în cultul sfîntului Ilie. Chiar în legenda biblică există o serie de fapte ce și-au găsit ecou în vechile credințe. Activitatea profetului este plasată într-o perioadă de secetă și se încheie cu ridicarea lui la ceruri, într-un car de foc, cu cai de foc. Iată așadar cum se explică faptul că Ilie sau Ilie Pălie (de la a păli „a arde”) este „rău de foc, trăsnet și piatră”. Deosebit de interesante sînt obiceiurile și credințele noastre populare (bine reprezentate în creația folclorică) care, neavînd nici o legătură cu profetul biblic, ne fac să ne gîndim la vechile culturi păgîne închinate lui Helios sau lupiter (chiar pasajul biblic amintit indică reminiscențe ale unui cult al soarelui). De o mare popularitate și importanță în zona balcanică, cultul sfîntului Ilie a determinat ca, în anumite limbi, luna iulie să se numească și iliniskiat (în bg.), iliinski sau ilinstak (în ser.), Jlywyi (la huțuli, dar pentru august). Dacă pentru apusul Europei, existența unor vechi izvoare scrise ne permite să afirmăm continuitatea și frecvența formelor Elias sau Helias, la popoarele slave din răsărit atestările sînt mai tîrzii, motivul principal fiind creștinarea mai tîrzie a acestora. în mod logic, numele Hie trebuie să fie mai vechi la populația ro
171
INOCENȚIU
manizată (și, în mare parte, creștinată) a vechii Dacii, decît la slavi, lipsa izvoarelor scrise și apoi influența onomasticii slave care va fi înlocuit sau modificat formele vechi ale numelor, nu permit să se aducă dovezi concrete în sprijinul acestei afirmații. Preluat din greacă, unde este Elias, apoi Ilias, numele apare în vechea slavă sub formele Dija, Diji etc. Ca nume personal, Ilija este atestat în sîrbo-croată din anul 1222, iar la ucraineni din 1438. în documentele moldovenești din epoca lui Ștefan cel Mare este atestat Ilie și mult mai des Diâș. Frecvența ridicată a numelui la românii din toate regiunile (statisticile făcute la noi îl plasează pe Ilie pe locul 5, după Ion, Vasile, Dumitru, Gheorghe; deși aceste cercetări au în vedere zone geografice foarte restrînse, rezultatele lor pot fi considerate reprezentative) explică în parte numărul relativ mare al variantelor și derivatelor. Iată o parte dintre acestea, folosite și astăzi ca prenume sau nume de familie: Ilie, Lie, Ilia, Liia, Iliaș, Liaș(u), Iliașcu, Ilieș, Hiică, Liică, Hicel, Ilioiu, Hioaie, Iliuț(ă), Dă, Ilașcu, De (a), Iluț, Elie, Elieș, Elișor, Eliade, Elias, Eliana sînt forme mai noi, savante sau împrumuturi din apus. • Engl. Ellis, fr. Elie, Eliane, germ. Elias, it. Elia, sp. Elias, magh. Elias, Dies, fem. Dja, Eliana, bg. Diia, Djo, rus., ucr. Diiâ, ser. Dya, Dijaș, etc. O Dintre personalitățile care au purtat acest nume îi amintim pe Ilias, fiul lui Alexandru cel Bun, Ilias, fiul lui Petru Pvareș. Pictorul Ilia Efimovici Repin, scriitorul Ilya Ehrenburg ș.a. □ Din literatura română contemporană binecunoscutul erou al lui Marin Preda, Ilie Moromete,
Inocenți u
Prenume puțin folosit la noi, Inocențiu reproduce pe cale cultă numele pers, lat. Innonc^ntius, atestat în izvoarele latine din epoca creștină. Semnificația numelui este clară și astăzi pentru vorbitorii limbilor romanice; creat pe baza adj. lat. innocens, innocentis (din aceeași familie fac parte și neologismele inocent, inocență), un derivat al verbului nocere „a vătăma” (de aici nociv, nocivitate), numele personal are semnificația „nevinovat, curat, candid” (pentru sensul creștin al numelui este interesant de amintit că biserica sărbătorește pe sfinții Inocenți, martiri — copii uciși de regele Irod, la Betleem). Pătruns în onomasticonul sacru și devenit calendaristic, Innocentius se răspîndește în Europa, fiind mai frecvent în apus; numele este destul de rar în sud-estul Europei (aici este continuată forma gr. Innokentios). Inochentie este o raritate în secolele trecute la români (în documentele moldovenești din epoca lui Ștefan cel Mare apare o singură dată, ca nume al unui călugăr); la fel ca și Inocențiu, fem. Inocenția (apariția acestor forme în Transilvania poate fi legată și de influența latino-catolică). • It. Innocenzo, sp. Inocencio, germ. Innozenz, magh. Innozenz, Ince, Innocencia, bg., rus. Inokenti(i), ser. Inocentije, Inocencij etc. O în istoria bisericii romano-catolice, numele a fost purtat de un mare număr de papi. Dintre aceștia îl amintim pe Inocențiu al IlI-lea (1198 — 1216), inițiatorul Cruciadei a IV-a (în urma căreia a fost întemeiat, prin cucerirea Bizanțului, Imperiul latin de răsărit, 1204—1261) și inițiatorul Inchiziției. Cărturarul Inocențiu Micu Clain. Inocente X, pictură celebră de Velâsquez.
IO ACHIM
172
loachîm
Prenumele mase. loachîm folosit și astăzi la noi, dar foarte puțin frecvent, reproduce numele pers. ebr. Jehojakim, purtat de trei personaje biblice, primul dintre acestea fiind al 18-lea rege al ludeei care ar fi domnit între anii 608 —598 î.e.n. (în această perioadă este plasată și căderea Ierusalimului sub Nabucodonosor, în anul 606î.e.n.). încadrată în marea familie a numelor teoforice frazeologice, Jehojakim nu pune probleme în ceea ce privește prima parte, mult mai dificilă fiind însă etimologia elementului secundar — jakim. Dintre soluțiile propuse, acceptabilă este aceea care pornește de la radicalul verbal kum „a îndrepta, a ridica, a înălța”, numele ebraic fiind deci o frază verbală, constituită din Jahve — cuvînt prin care era desemnată divinitatea (ca element inițial acesta era în mod natural abreviat Jo-Jeho-) și imperfectul verbului amintit, semnificația întregii construcții fiind „Jahve îndrepta, ridica”. Redat în greaca biblică prin loakim (alte izvoare grecești atestă și formele loakeim, loâkeimos, loâkimos, loâhimos), iar în latină prin loachîm, numele se răspîndește odată cu creștinismul în toată Europa. Din greacă, numele pătrunde în limbile slave (sub formele loakim, lakim apare chiar în vechea slavă) și de aici, la români. lachim, identic cu forma slavă răsăriteană (atestată la ucraineni din 1458), apare în documentele moldovene din epoca lui Ștefan cel Mare. Alături de Achim și Ichim forme populare și frecvente în onomastica noastră mai apar: Oachim, Ohim, lochim, Chima, Chimel, Chimu(l), China, Chinea, Chinu etc. • Fr. Joachim, germ. Joachim, Achim, it. Gioacchino, magh. Joakim, Ahim, bg. loakim, lakim, Ekim, rus. lakim, Akim.
lolanda
Prenume feminin modern, recent împrumutat din onomastica apuseană, lolanda corespunde unui vechi nume francez atestat sub formele Yolans, Volant, Yol€nt. încercările de a explica numele în discuție urmează două căi, complet contradictorii. Pornind de la faptul că unele femei ilustre din istoria Franței au purtat numele și sub forma Violant sau Violante, cei mai mulți specialiști cred că Yolant ar proveni dintr-un lat._*Vio-lantis, derivat de la subst. viola „viorea” (din acest punct de vedere ar fi sinonim cu -> Viorica). PeAbună dreptate, această explicație a fost combătută de alți specialiști. în primul rînd numele Violantis nu este atestat în epoca clasică; doar la Marțial apare fem. Violentilla, pentru iubita unui poet din Padova, numită și lanthis — acesta din urmă o formație grecească care putea fi apropiat de viola. în al doilea rînd vechile nume franceze Yolans, Yolant etc. apar într-o perioadă în care se manifesta puternic influența onomasticii germane. Pe aceste considerente a fost emisă ipoteza originii germanice a numelui în discuție, apropiat de compusele în -lind, -lindis „scut" devenit în vechea franceză -lans. Primul element din Yolans, ar putea fi o reducere din Eut- (vechiul nordic Jddh „copil”) sau Idiș- (vechiul saxon idiș, vechiul german de sus itis „femeie, fecioară”), Eutlind și Idislind apar încă de la începutul sec. 7. (La acestea se pot adăuga și alte’ compuse cu -Zind .• Ermelinde, Teodolinde etc.). Devenit mai tîrziu în franceză Yolande, numele se răspîndește, începînd din secolul trecut, în toată Europa. • Germ. Yolanda, magh. Jolân (de veche tradiție, datorită fiicei regelui Bela IV, beatificată), bg. lolanda, lolanta, rus. lolanta etc.
173
ION
Ion
Se poate afirma că Ion a fost și este încă cel mai răspîndit și frecvent nume de persoană nu numai la români, ci la toate popoarele europene (bineînțeles, în forme specifice fiecărei limbi). Forma specific românească Ion reproduce un vechi nume pers. ebr. Johanân; încadrat în bogata familie a teoforicelor frazeologice, acesta este format din Jo-, abreviere normală și curentă pentru Jahve (-> Ilie} și vb. hanan „a face favoare, a avea milă” (de aici și foarte frecventul ->Anak Semnificînd „Jahve a avut milă, a făcut favoare", Johanân este la origine o formulă de mulțumire adresată divinității care a favorizat nașterea unui copil mult așteptat de părinți. Formele sub care este cunoscut astăzi numele ebraic în diferitele limbi europene continuă fie gr. loânnes, fie pe cel latin lohânnes. După cum atestă izvoarele grecești, în care numele apare destul de frecvent, și cu largă răspîndire, loânnes era pronunțat în patru silabe, prima fiind scurtă iar celelalte lungi (I-o-ân-nes, iar apoi, prin închiderea lui e, I-o-ân-nis; ca o excepție, «este atestată o singură dată pronunțarea în 3 silabe lungi; lohânnes, atestat în epigrafia creștină, devine în latina tîrzie loânnis, sub influența pronunției grecești. în Apus, numele este rarApînă în sec. 4, frecvența crescînd continuu, mai ales după anul 1 000. în orice caz, Ion face parte dintre puținele nume biblice care au devenit populare înainte de Reformă, cînd este introdusă masiv în Occident onomastica biblică. La germani de ex., unde lohânnes este de multe secole cel mai popular și cel mai folosit nume de botez (sub nenumărate forme), uzul, excesiv chiar, a dus la schimbarea numelui în poreclă (Groshans este folosit cu semnificația „lăudăros, fanfaron”, iar vb. hănseln „a-i zice cuiva Hans” are valoare depreciativă, însemnînd de fapt „a lua în rîs”). O situație oarecum asemănătoare o probează și expresia fr. „rester gros Jean, comme devant” — a rămîne Ion ca mai înainte — sau în română „să vorbească și nea Ion, că și el e om”. Ilustrativă pentru frecvența numelui este o statistică efectuată pe baza registrelor de botez din Anglia pentru perioada 1550 — 1800 (între 1550 — 1600 John era purtat de 22,5% din băieți, ocu-pînd locul I; între 1500 — 1750, John apare pe locul al doilea, după Wil-liam, dar la mică diferență de procente, după 1750, John revine pe primul loc, fiind purtat de 20% din cei înscriși în registre). Popularitatea de care se bucură acest nume a făcut ca diferitele lui forme să devină tipice pentru popoarele care le folosesc; Ivan a ajuns să însemne „rus”, Jânos „maghiar”, Ion „român” etc. Cu siguranță că răspîndirea lui Johanan se explică prin cultul deosebit de care s-au bucurat în toată Europa un număr impresionant de martiri sau sfinți cu acest nume (după diferite calendare, peste 70). Dintre cei general cunoscuți (există și unii specifici unor anumite țări sau regiuni mai mici), cea mai mare popularitate o are Ion Botezătorul. Cum se explică acest fapt și, în fond, frecvența impresionantă a acestui nume? După cum s-a mai arătat în legătură și cu alte nume ( -> Dumitru; Gheorghe; Ilie etc.), biserica a introdus cultul martirilor și sfinților pentru a-i înlocui și elimina pe vechii zei ai păgînismului. Strîns legate de viața materială a omului și apărute într-o perioadă foarte veche a umanității, ca prime forme de cunoaștere rudimentară a naturii, vechile credințe și practici păgîne s-au păstrat și chiar au fost în parte acceptate de noua religie, modificarea fundamentală producîndu-se mai ales îa nivelul nomenclaturii (în loc de Zeus, Dumnezeu, martiri și sfinți în locul celorlalte divinități etc., aceste modificări, care nu vizau esența, producîndu-se
ION
174
pe nesimțite și fără prea mare dificultate). La toate acestea se adaugă și faptul că luna iunie este luna solstițiului de vară și că marchează începutul unui anotimp de o covîrșitoare importanță pentru colectivitățile de agricultori. La romani, a opta lună a anului, dedicată lunonei, soția lui lupiter, iunie, era luna creșterii și a tinereții, dar și a norocului (la 24 iunie, romanii sărbătoreau pe zeița cea tare, Fortuna). La noi, sărbătoarea creștină a nașterii lui Ion Botezătorul coincide cu vechi datini păstrate pînă aproape de zilele noastre din timpuri foarte vechi. Cea mai cunoscută este desigur Drăgaica, veche sărbătoare agricolă pe care Dimitrie Cantemir o apropia de vechiul cult roman al zeiței Ceres. în Descrierea Moldovei, eruditul domnitor ne-a lăsat o primă consemnare a obiceiului. „în acest timp, cînd încep a se coace semănăturile, se adună la un loc toate fetele din mai multe sate, și alegînd pe cea mai frumoasă și mai viguroasă, îi dau numele de Drăgaică. Apoi, cu ea înainte, merg prin semănături și-i fac o cunună împletită din spice, i-o pun pe cap, o mai înfrumusețează cu o mulțime de fîșii de pînză de toate culorile și-i dau în mînă cheile de la șurele lor. Drăgaica, în acest chip înfrumusețată, cu brațele întinse și cu fundele expuse vîntului, ca și cum ar zbura, se întoarce acasă, cîntînd și săltînd...”. împletirea cununei de spice „cunună de Sînziene”, după un alt nume al sărbătorii , obicei întîlnit și la alte popoare, are în unele regiuni și scopuri magice: se face „de ursit”, poate prezice lungimea vieții oamenilor etc. Pentru alte numeroase obiceiuri -> Sînziana. în calendarul popular românesc mai apar și alte zile dedicate numelui Ion („van-ghelistul” Ion, rău de piatră; Ion fierbe piatră; Ion de toamnă, ținut pentru friguri; Ion Milostivul, sărbătoare numită și „Zîna lupului” sau „Gădinetele”, ținută de frica lupilor, a șerpilor). Importanța pe care aceste sărbători au avut-o în viața spirituală a poporuiui nostru (paralelisme interesante apar și în alte regiuni ale Europei) este în măsură să explice în bună parte popularitatea și frecvența numelui Ion. După un obicei cunoscut, în multe limbi întreaga lună iunie poartă numele „Sfîntului Ion” : Mes de San Gioan, San Gioan (San Giuvan — în dialectele italiene), Jehansmand (în dialectele germane), loanjski (în croată), mi feile Eoin (în irlandeză), Szent Jânosho (în maghiară), Jannikun (în estonă) etc., Lampadas (în sardă) păstrează amintirea focurilor prin care era sărbătorit solstițiul de vară în nordul Africii (textele creștine din această regiune atestă existența unui ritual cu lumini în cinstea lui Ion Botezătorul, iar mai înainte, în cinstea lui Ceres). în limba română, numele Ion a pătruns în diferite perioade istorice, din diverse limbi, astfel explicîndu-se existența unor forme actuale destul de diferite unele de altele. în linii generale, numeroasele variante, forme și derivate care formează familia numelui Ion în onomastica noastră, pot fi populare său culte. Din prima categorie fac parte, în primul rînd, formele moștenite direct din latină, Sîmziana, Sîmzeana, Sînziana etc. (atestate ca nume personale din sec. 16, acestea sînt în realitate creații românești, pe baza cuvîntului sînziene, care continuă în română lat. Sanctus Dies lohannis). Tot aici intră și formele împrumutate de la popoarele slave vecine (bulgari, ucraineni, sîrbi și croați), unele forme neogrecești, maghiare, germane. Formele culte sînt legate de influența slavonei bisericești (cărți de cult, calendare), iar în perioada modernă, de influențele onomasticii apusene. Ion apare în slava veche sub formele loanu, lanu, iar în limbile slave vecine atestări foarte vechi sînt pentru ser. (lunano apare din anul 1065, lovana, din 1189, Joana,
175
IOX
la 1222. Ivan la 1245 etc.; în Galiția, Ivanko este atestat la 1146, din același secol fiind cunoscut și hipoc. Janka etc.). Intrate în uz, aceste împrumuturi au fost bazele de la care, prin derivări și scurtări succesive, s-a creat cea mai bogată familie de nume din onomastica noastră; combinațiile cu un număr impresionant de sufixe, scurtarea formelor derivate și continuarea derivării de la noua formă obținută (adăugîndu-se chiar în forme care nu mai au nici un sunet din numele inițial) probează marea forță de creație a sistemului nostru onomastic. Iată un exemplu: Ion — lonică-Nică-Nicuță-Cuță etc. Pînă la 1500, vechile noastre documente atestă deja un număr mare de forme (unele foarte frecvente) care erau în uz la români. în actele referitoare la Țara Românească de exemplu, la 1247, în Diploma Cavalerilor loaniți este atestat numele loan (cneaz român, conducătorul unei formațiuni statale din nordul Olteniei, „pînă în rîul Olt”); urmează apoi: (1390) Ion — cel mai frecvent, Oancea (1389), Ivașcu (1393), Ivan (1417), Ivanco . (1425), Ona (1471), Onu (1483), Ivui (1484), lovan (1494), Oana (1498). în documentele moldovenești din timpul lui Ștefan cel Mare mai apar lancu, lanuș, loanăș, lonaș, lonașco, lonășel, lonițâ. Este greu să distingem astăzi, din imensul număr de forme (după unii autori, peste 650), creațiile românești de împrumuturi. Există chiar situații în care același nume poate fi într-o anumită regiune creație românească, iar în alta, un împrumut. Cu siguranță se poate afirma însă că cea mai frecventă și răspîndită formă, Ion, este o creație românească și forma specifică sub care vechiul nume ebraic se manifestă în onomastica noastră (în mod normal, toate derivatele de la Ion și hipocoristicile acestora pot fi considerate tot creații românești). Vom trece acum în revistă doar o parte dintre formele sub care numele circulă la români: 1. I0AN (formă savantă care reproduce, prin intermediul slavonei bisericești, gr. loânnes}, fem. Ioana, Oana, Oanâ (25 de boieri ai lui Ștefan cei Mare), Ioane (probabil o veche formă de nominativ, pe baza căreia, dată fiind identitatea cu vocativul, a fost creat noul nominativ Ion), Oane(a), loanete, loaneș, Oaneș, Neș(u), loancea, Oanică, loanim, loaniță, loanță, Oanță, loanca, Oancă, Oancea etc. 2. ION (formă specifică românească pe baza căreia s-a format și cel mai frecvent nume de familie lonescu}, luon, lonea, One (a), Onu(l), lonac, Nacu, Naca, Oancea, lonache, Nache, lonaș, Onaș, Onășel, lonașcu, Onașcu, Născu, Oncu(l), loncea, loncel, lonciu(l), Onciu(l), Oncica, Cică, Oncilă, Onecu, loneci, Oneci, lonencu, lonel-Ionela, Nelu-Nela, loncte, Onete, Nete, Io neț, Oneț, loneață, Oneață, Neață, lonocu, Onoiu, lonuc, Onuca, Ontică, Nucu, lonuș, Onuș(ca), lonuț, lonuța, Onuț(a), Onuță,Nuță,Ionica-Ionică, Onica,Nica, Onică, Nică, loniciu, Oniciu, Onicică, Onișică, Oniga, Onigaș, lonilă, Onilă, Nilă, Oniș, Onișor, Io-niță, Oniță, Niță, lonițu, Onițu, Nițu(l),Nițuca etc. 3 IVAN (formă specifică slavilor, frecvent la ruși, ucraineni, bulgari): Ivanco, Ivancul, Van(a), Vane(a), Vanco, Vancu, Ivancea, Vancea, Ivăniș, Ivănuș, Ivașcu, Ivănuț, Iva, Ivaciu, Ivu(l). 4. IOVAN (formă sîrbă): Iova, Iove, Io vana, lovanca, lovanciu, lovăniță; se pot adăuga Itu(l), Iota, loțu. 5. IAN (formă neogrecească pătrunsă la noi fie direct, fie prin intermediar slav, ceh sau polon cu o bogată scriere de derivate): lane, lana, lanu(l), lanuță, lani, lanotă, lanache, lenăchiță, lancu, lanca, lanciu, Ene, Eana, Enuță, Enica, Enacu, Nacu, Enache, Enășel, Enuș, Encu, Encea etc. 6. IANOȘ (formă de influență maghiară): loanăș, lanuș, care poate fi și de la pol. lanusz, laneș, laniș. 7. HANS (formă de influență germană): Hana, Haneș, Hanț etc.
ION
176
Numele de familie, la origine compuse cu Ion, majoritatea datorate influenței neogrecești: Caragiale, Caragiani, Caraiani Caraivan, Carianopol (tc. cara „negru”), Mavroiani (gr. mavros „negru”), Papaiani, Papaioanu (gr. papa „preot”), Popivan etc. 8. Influențe apusene moderne: Jan, Jana, Janina, Gianina, Gioni (Johnny) (formele apusene au fost întrebuințate ca prenume independente cu cîteva decenii în urmă, astăzi, deși frecvente, sînt folosite mai ales ca hipocoristice pentru cei care, în mod oficial, poartă numele loan, Ion, Ioana etc.). Din aceeași familie mai fac parte: neogr. loanid(e), loanichie (gr. loannikios, redat în latină sub forma loannicius, este caracterizat în Lexiconul lui Suidas drept „nume nobil, ales”; numele apare în Țara Românească și Moldova încă din sec. 15), loanîna (gr. loannina, nume purtat de fiica generalului bizantin Belizarie} etc. în legătură cu frecvența lui Ion la români nu dispunem decît de puține date statistice dar și acestea sînt edificatoare: în anul 1789, în satul Porumbacu de Sus din 388 de bărbați, 103 purtau numele Ion (deci 28%); în cîteva sate din valea Sebeșului, pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, Ion este cel mai frecvent prenume (137 de apariții din totalul de 609) etc. • Engl. John (cu hipoc. frecvent Johnny), fr. Jean, fem. Jeanne (cu hipoc. frecvente Jeannot-Jeannette, Jeanine etc.), (dinfr. damme Jeanne, prin intermediul it. damigiana, s-a ajuns la cuv. rom, damigeana}, germ. Johannes, fem. Johanna (cu hipoc. Hans, Hansi, Hannes, Hănsel, Hanseline, Hanna, Johan), it. Giovanni, Giovanna (cu hipoc. Giannî, Gianna), sp. Juan, olandez Jan, galez Eoin, lain, irland. Sean, Shane, ceh., pol. Jan, bg., rus. Ivan, magh. Jănos, Janina, Janka, Hanna, Szanna etc., bască Iban, armeană Horbanes, apoi Ovanes, arabă Hana etc. O Din istorie ne sînt cunoscuți cneazul loan, conducător al uneia dintre formațiunile statale românești din sec. 13, loniță zis Caloian Asan, loan Asan al II-lea și loan Mihail Asan, conducători ai celui de al doilea țarat bulgar, lancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei; dintre cei 10 domni cu numele Ion din Moldova și Țara Românească îi amintim pe loan lacob Eraclid (Despot-Vodă), loan Vodă cel Cumplit', loan Potcoavă și domnitorul Alexandru loan Cuza, cărturarul loan Toba din Vinț, loan Inocențiu Micu (Clain), Ion lonescu de la Brad, Ion Mineu, Ion Neculce, lenăchiță V ăcărescu, Ion Budai-Deleanu, lancu Văcărăscu, Ion Eliade Bădulescu, Ion Ghica, Ion Codru-Drăgușanu, Ion Creangă, Ion Slavici, Ion Luca Caragiale, Ion Agîrbiceanu, Ion Theodorescu (Tudor Arghezi), Ion Pillat, Ionel Teodoreanu, ș.a.; muzicienii Ion Vidu, Jean Bobescu, Ionel Perlea; artiștii plastici Ion Andreescu, Jean Alexandru Steriadi etc. Din istoria și cultura universală: Jan Hus, Johann Gutemberg, Jeanne d'Arc, Jean Calvin, Johannes Kepler, Jan Amos Komensky, Jean le Rond d'Alambert, Jean-Baptiste de Monet de Lamarck, Johann Got-tfried Herder, Jean Frangois Champollion, Jănos Bolyai, Ivan Petrovici Pavlov; scriitorii J ean de la Fontaine, Jean-Baptiste Poquelin (Moliere}, Jean-Baptiste Racine, Jean de la Bruyere, Jean Jacques Rousseau, Johann Wolfgang Goethe, John Keats, Ivan Sergheevici Turgheniev, Jean Rimbaud, Jean Moreas, John Galsworthy, Juan Ramon Jimenez etc.; muzicienii Johann Sebastian și Johann Christian Bach, cei doi Johann Strauss (tatăl și fiul), Johannes Brahms, Jan Sibelius etc.; artiștii plastici Jean van Eyck, Jan Bruegel, Juan de Valdes Leal, Jean Van Delft Vermeer, Jean-Baptiste Simeon Chardin, Jean Auguste Dominique Ingres, Jean-Baptiste Camille Carot, Ivan Konstantinovici Aivazovski etc. □ Personaje binecu
IORDAN
177
noscute din literatura noastră: Ion din Năpasta lui Ion Luca Caragiale, Ion din romanul cu același nume de L. Rebreanu, Ion Sintu, romanul lui I.M. Sadoveanu, Oana din Apus de Soare, de B. Ștefănescu-Delavrancea,. Ioana, roman de Anton Holban etc. Din literatura universală, unul dintre cele mai cunoscute personaje este Don Juan, al cărui mit literar își are originea în legenda spaniolă din sec. 16 a lui Don Juan Tenorio din Sevilla. Personajul apare pentru prima oară în literatura spaniolă cultă în celebra comedie din 1630 a lui Tirso de Molina, Seducătorul din Sevilla. Motivul este reluat în 1650 de italianul Cicognini, în 1652 de Onofrio’ Giliberto, în 1665 de Moliere (Don Juan sau Festinul de piatra), apoi de Antonio de Zamora, Carlo Goldoni, G. Byron, H. de Balzac (în nuvela Elixirul vieții lungi apare viziunea romantică a mitului), A.S. Pușkin (Convivul de piatră), Prosper Merim6e (în nuvela Sufletele Purgatoriului)? Jos6 de Espronceda (în Studentul din Salamanca), N. Lenau (poemul dramatic Don Juan), A.N. Tolstoi, G.B. Shaw etc. în muzică, mitul lui Don Juan i-a inspirat pe W.A. Mozart, A.S. Dargomîjski (opera Convivul de piatră, după A.S. Pușkin), Richard Strauss (poemul simfonic Don Juan, după N. Lenau), Gluck, Hoffmann, etc. Din creația shakespeareană binecunoscut este Sir John Falstaff (în muzică personajul lui W. Shakes-peare apare în lucrări de Salieri, Balfe, Antonin Adam, Otto Nicolai,, Ambroise Thomas sau în celebra operă a lui G. Verdi, Falstaff). Tot din literatura engleză ne sînt cunoscuți Regele loan, din drama cu același nume de W. Shakespeare, Sfînta Ioana a lui G.B. Shaw etc. Din literatura germană îi amintim doar pe Johann Buddenbroock și Jean din Casa. Budennbroock sau Hans Castorp din Muntele vrăjit de T. Mann; din literatura franceză pe Jean Valjean din Mizerabillii de V. Hugo, Jean Christophe de R. Rolland sau Jeanne d’Arc au bucher de Paul Glandei,, din literatura rusă, Ivan cel Groaznic de A.N. Tolstoi, opera Ivan Susanin de Glinka etc.
Iordan
Răspîndit în întreaga Europă și în unele regiuni chiar destul de frecvent,, lordân este o creație a onomasticii creștine, care are la bază numele cunoscutului rîu biblic. Atestat încă din primele secole ale erei noastre (în inscripțiile latine apar lordanus, lordanes, lordana, iar în izvoarele grecești., lordănes), numele pers. își datorează apariția caracterului sacru atribuit de religia creștină rîului în care ar fi fost botezat lisus. Deci pentru a afla semnificația originară a cuvîntului folosit cu valoarea antroponimică, va trebui să ne ocupăm de hidronimul Iordan, numit astăzi El Ardem sau El Sharih. Ebr. Jarden, în arameeană J ard an ah sau Jurdanah, în surse egiptene J (a) (i)raduna, a atras atenția de multă vreme, una dintre cele mai vechi etimologii, astăzi doar de domeniul curiozităților lingvistice,, aparținînd chiar lui Hieronim, autorul traducerii Bibliei în latină (acesta considera hidronimul un compus din ebr. jor „fluviu” — așa era numit mai ales Nilul și Dan, prin care era desemnată o cetate din Canaan). O ipoteză modernă derivă ebr. Jarden din radicalul verbal semitic jarad — „a curge” (sirianul jurdah „rîu”). Cum desinența -en este proprie dualului în arameeană, semnificația originară a hidronimului este „cele două rîuri,5r (în trecut se considera că Iordanul are două izvoare, nu trei așa cum se știe astăzi). Folosit în amintirea primului botez creștin, numele pers. Iordan capătă o deosebită popularitate mai ales după Cruciadele din
30SIF
178
ev. med. care aveau drept pretexte lupta împotriva „necredincioșilor” și eliberarea „locurilor sfinte"; cam în aceeași perioadă au trăit și o parte din persoanele sanctificate sau beatificate de biserica romană, rezultatul fiind apariția lui Iordan în calendare (și implicit creșterea frecvenței numelui). Prin filieră slavă numele a ajuns și la români, dar aparițiile lui Iordan și lordana în documente sînt destul de rare (frecvența mai mare în regiunile sudice ale țării se explică prin influența onomasticii ,sud-slaveA, la bulgari, de ex., numele se bucură și astăzi de o mare popularitate. în calendarul nostru popular, Iordanul este un alt nume al Bobotezei, sărbătoare „ținută” pentru a nu suferi de boli și friguri; la aceeași dată se practică obiceiul udării cu apă (cei ce îl îndeplinesc sînt numiți iordănitori}, care amintește de vechile rituri de purificare (cel mai vechi și simplu procedeu era spălarea cu apă). Cunoscut ca nume de familie sau din derivate toponimice, Iordan apare arareori astăzi ca pronume, fenomen care ar putea fi pus în legătură și cu sensul peiorativ din expresiile curente „a duce cu iordanul” sau „a umbla cu iordane” — adică a spune vorbe goale. • Fr. Jordan, Jourdain, germ. Jordan, it. Giordano,sp. Jordan, magh. Jordan, bg., rus. Jordan etc. O lordanes, istoric al goților •din sec. 6., filozoful italian Giordano Bruno.
losif
Cu o largă arie de răspîndire, popular și frecvent mai ales în apusul Europei, losif continuă un vechi nume pers. ebr. Joseph. Explicația numelui .apare chiar în Geneză: „[Rachela]... a născut un fiu... și i-a pus numele losif, zicînd: Domnul să-mi mai adauge un fiu”. Această veche etimologie, acceptată și de lingvistica modernă, are la bază apropierea numelui personal de radicalul verbal ebr. jasaf — „a adăuga”. în izvoarele grecești, numele biblic este redat în două variante: loseph, formă identică cu originalul ebraic și losepos, mai rar și probabil popular. Considerat o formă contrasă din Josephjah și încadrat în familia teoforicelor frazeologice (-jab, de la numele divinității dative], Joseph ar putea fi pus în legătură și cu alte antroponime asemănătoare, de exemplu egipteanul Jașupiira. •Cele două forme apar și în izvoarele latine, cu mici modificări în ceea ce privește accentul și partea finală: loseph, continuat în franceză, spaniolă, germană și engleză și loseppus în italiană. Folosit ca nume personal în primele secole ale erei noastre, losif se răspîndește odată cu noua religie. Destul de rar totuși, în apusul Europei pînă prin sec. 4 — 5, ceva mai bine atestat după sec. 8, numele capătă popularitate și devine foarte frecvent abia după Cruciade (în Italia sau în alte regiuni, după Reformă; în Elveția, de ex., unde se bucură de mare popularitate astăzi, losif nu apare în documente înainte de 1560, foarte frecvent fiind din sec. 17 — 18). Din greacă, unde cele două forme își modificaseră pronunțarea, numele pătrunde în limbile slave (în ser. Josefa apare din anul 1330, iar în ucr., losif din 1459) și prin intermediul acestora, în română. Spre deosebire de țările apusene, la noi cultul lui losif (considerat, ca peste tot, patron •al dulgherilor și tîmplarilor) nu se bucură de o mare popularitate, în cele mai vechi documente muntene numele fiind folosit numai în mediile ecleziastice (era purtat de egumeni de la Athos, Cozia, Dealu, Govora). 'Ceva mai bine atestat după 1500, losif a dat naștere la foarte puține derivate, diferitele variante în care apare explicîndu-se fie prin influența •onomasticii popoarelor vecine, fie prin modificări pe teren românesc;
179
IRINA
losif, Osif, losa, losu(l), losip, Osip, lusip, losup, Osup, losop, losib, losiv, Sivu, lusuf, loja, loșca etc. Un împrumut recent din apus este fem. losefina sau lozefina, puțin folosit. • Engl. Joseph, fr. Joseph sau fem. Jos^phine, Josette etc,. germ. Joseph sau Josef (hipoc. Sepp), losefina (hipoc. Fina), it. Giuseppe, sp. Jose, magh. Jdzsef (cu hipoc. Joka, Josa, Jozo, Jăsza, Szepi etc.), fem. Jozsa, Jozefa etc., bg. I6sif, rus. losif (popular Osip), ucr. Josyp, pol. Jdzef, arab., te. lussuf, ser. Josif, Jăsip, îosib (cu hipoc. Josa, J6so), armean. Hovsep etc. O Muzicienii Giuseppe Tartini, Joseph Haydn, Giuseppe Verdi și constructorul de viori Giuseppe Antonio Guarneri, scriitorii Giuseppe Vngaretti^ Giuseppe Tomasi di Lam-pedusa, pictorul Joseph Turner etc.
Irina.
Prenume feminin frecvent astăzi, Irina reproduce vechiul gr. Eirene sau Eirena, a cărui semnificație era clară pentru că substantivul corespunzător eirene înseamnă „pace”. Ca nume propriu, Eirene este foarte vechi în Grecia (apare în Teogonia lui Hesiod) și aparține mitologiei, Eirene, Eunomia („disciplină”) și Dike („dreptate”) sînt binecunoscutele chore, fiice ale lui Zeus și ale lui Themis, care ocrotesc vegetația sau păzesc locașurile cerești din Olimp, chemînd sau alungind norii ce le învăluie. Devenită zeiță a păcii, Eirene era celebrată atît la Atena cît și la Roma, orașe în care avea altare și temple. Alături de numele feminin^ vechii greci foloseau și mase. Eirenâios „dedicat” (redat în latină prin Irinaeus sau Irineus, formă păstrată în limbile apusene). La popularitatea numelor a contribuit și sensul mistic pe care l-a căpătat cuvîntul grecesc (dintre cei 25 de termeni folosiți în Septuaginta pentru a traduce ebr. șalom „pace”, eirene este cel care se impune). Pătrunse în onomasticonul creștin prin cultul unor numeroși martiri sau sfinți și devenite calendaristice, numele se răspîndesc în Europa, dar frecvența mult mai mare a fem. Irina în epoca modernă nu este străină de influența mitologiei grecești, împrumutat din greacă, unde Eirene se pronunța încă din primele secole ale erei noastre Irini, numele este vechi la popoarele slave vecine (la slavii de răsărit, de ex., forma populară Orina apare din sec. 11, iar la 1484, în pomelnicul de la Horodiște este atestat prin forma Irina, la sîrbi, croați Jărina apare la 1441); prin intermediul acestora vechiul nume grecesc pătrunde și la români, dar, deși este calendaristic, Irina n-a fost popular la noi în secolele trecute. Formele atestate în documentele noastre vechi (Erina, Orena, Irinca etc.) nu apar înainte de 1500; existența unei forme mase. Irinei sau Irinii (neatestată încă, dar normală, întrucît numele este calendaristic și apare la popoarele slave vecine) este probată de toponimul Irinești. Actualul Irîn este refăcut din forma de feminin, frecventă la noi în ultima vreme, probabil și sub influiența cultă occidentală (derivatul Irinei, deși are formă de masculin, este folosit numai pentru fete).
• Engl. Irene, fr. Irfene, mase. Irănee, germ. Irene, mase. Irenăus^ it., sp. Irene, mase. Irineo, magh. Ireneusz, Jernb, fem. Iren, Irina, Jerne etc., bg. Irina, Erina, mase. Irinăi, rus. Irina, Orina (popular Arina)^ mase. Irinăi, Irinii. O Fiziciană și chimista Irene [Joliot-Curie. □ Irene^ cunoscut personaj feminin din Forsyte Saga de Galsworthy.
ISIDOR
180
Isidor
Prenumele Isidor și Isidora, rare la români, reproduc vechile nume grecești Isidoros și Isidora, atestate din epoca greco-romană (în operele lui Pliniu cel Bătrîn, Suetoniu etc.). Numele grecești compuse din Isis și doron „dar” se încadrează în bogata familie a ’teoforicelor frecvente în onomastica tuturor popoarelor vechi. Elementul teoforic era fie numele divinității, în general, ca în -> Doroteea; Filofteia; Teodor etc., fie numele unei anumite divinități, acest Isis, zeița egipteană a naturii și a fecundității, mamă și soție a lui Osiris, identificată la greci cu Demeter. La origine o divinitate locală, a Deltei, Isis devine cea mai populară zeiță în Egipt. Cultul ei, care păstra urme ale vechilor ritualuri agricole se răspîndește în epoca elenistică și romană în regiunea mediteraneeană și chiar mai departe concurînd într-o vreme cu creștinismul și fiind în strînsă legătură cu cultul creștin al -> Măriei. Existența acestor nume personale grecești compuse cu Isis (alături de Isidoros, izvoarele grecești mai atestă și pe Isikles, Isikrâtes etc.) probează și pe această cale răspîndirea cultului de origine egipteană în bazinul mediteraneean; un nume personal cu semnificația „dar al lui Isis" nu poate să apară decît acolo unde cultul zeiței era bine cunoscut. Se știe că Isis a început să fie celebrată la Roma de pe vremea lui Sylla, spre sfîrșitul republicii, și era identificată cu Io, fiica zeului fluviu Inahos. A fost iubită de Zeus, care, pentru a o feri de gelozia Herei, a transformat-o într-o junincă albă. Dar bănuitoarea Hera a cerut-o lui Zeus și a dat-o în paza lui Argus, cel cu o sută de ochi. Hermes însă l-a ademenit pe Argus, La ucis și a eliberat-o pe Io. Hera mîniată a trimis asupra ei un tăun care a urmărit-o, forțînd-o să rătăcească prin toată Grecia. A traversat strîmtoarea numită de atunci Bosfor, „trecerea vacii”, a rătăcit prin Asia și s-a oprit, în fine, în Egipt, unde a dat naștere fiului lui Zeus, Epafos, tatăl Danaidelor. Se spune că egiptenii au adorat-o sub numele de Isis. Deși aspectul păgîn era clar, numele grecești sînt purtate și de creștinii din primele secole ale erei noastre, pătrund în onomasticonul sacru și devin în cele din urmă calendaristice. Prin intermediul formei latine Isidorus, numele se păstrează la popoarele din apusul Europei, iar prin intermediar slav și la români. Atestat în ser. din anul 1423, iar în ucr. din 1437, Isidor apare în documentele noastre vechi în jurul anului 1600. Lipsa derivatelor, numărul mic al variantelor și rarele apariții documentare probează că numele în discuție, deși calendaristic, nu a fost popular la români (formele sub care apare sînt Sidor, Sidorie, Isădor, Sădor, Sîdor). ț Fr. Isidore, germ. Isidor, it. Isidoro, Isidora, sp. Isidoro, Isidro, Esidre, magh. Izidor, Izidora, bg., rus., ser. Isidor, Sidor, ucr. Sydir etc. O Isidor din Sevilla (560 — 637), arhiepiscop sanctificat, autor al mai multor opere, dintre care amintim o impunătoare lucrare de tip enciclopedic intitulată Et.ymologiae.
Isolda
Prenume feminin extrem de rar la noi și apărut sub influența onomasticii literare, Isolda corespunde vechiului german de sus Iswalda. Ca majoritatea numelor de aceeași origine, Iswalda este un compus din elementele isan și w alt an, primul dintre acestea un vechi împrumut din celtă (în ga-leză isarno) apare în limbile germanice vechi sau moderne: goticul eisarn, vechiul englez isern, vechiul german de sus isam, isan, germ. Eisen și
181
IULIU
înseamnă „fier”, iar waltan corespunde germ. Walten „a conduce, a cîrmui, a domni”. Semnificația compusului ar putea fi „conducător în zale de fier”,, sau „comandant cu spadă”, dar aceste obișnuite „traduceri” ale vechilor nume compuse sînt în majoritatea cazurilor cu totul artificiale. • Engl., germ. Isolda, fr. Isolde, sp. Isolda, magh. Izolda, rus. Izolda etc. O Prezența numelui Isolda în onomastica românească contemporană este legată de faima cunoscutei legende medievale franceze din ciclul breton, Tris-ian și Isolda. Prelucrată de truverii sec. 12 sau de Joseph BMier într-o versiune modernă, povestea iubirii dintre cavalerul Tristan și regina Isolda a inspirat creația unor mari artiști, dintre care îl amintim pe R. Wagner (drama muzicală Tristan și Isolda).
luliu
Prenumele luliu și Idlia, frecvente în onomastica noastră contemporană, reproduc pe cale cultă vechile nume gentilice romane Itilius și lulia. Una dintre cele mai vechi și nobile ginți ale Romei antice, descendentă din zeița Venus, lulia și-ar trage numele de la lulus, fiul lui Eneas (tradiția acestei descendențe ne-a fost transmisă de Vergiliu, în Eneida\ cele două nume sînt într-adevăr înrudite, dar lulus este o creație pe baza mai vechiului lulius și nu invers. în explicarea acestui nume celebru, specialiștii pornesc de la forma mai veche luilius, care ar avea la bază un cuvînt neatestat *iouilios, înrudit cu oscul iuvilam și derivat din lat. lovis, numele divinității supreme. în latina clasică lovis, de la o formă indo-europeană ^dieu, care denumea lumina cerului (în sanscr. dyauh „cerul luminos”), este înlocuit la nominativ cu forma lupiter, un compus cu elementul secundar pater „tată” (^dieu-pater „Dumnezeu tatăl”, corespunde sanscritului dyaiXs pita „cerul tată”); lupiter, identic cu Zeus al grecilor (cuvintele fac parte din aceeași familie), este și numele celei mai mari planete din sistemul solar, a cărei influență este considerată în astrologie ca izvor al fericirii, vechiul lovis s-a păstrat la noi și în „joi”, în calendarul planetar, ziua dedicată lui lovis. Foarte frecvente în lumea romană lulia și lulius apar și cu valoare de supranume, iar mai tîrziu ca nume independente. Alături de acestea erau folosite, mai ales în epoca imperială, cognomenele luliânus și luliana, la origine derivate adjectivale de la lulius, lulia. Purtate de numeroși martiri din primele secole ale erei noastre, lulius, lulia și Inliauus, luliana intră în onomastica creștină, devin calendaristice și se răspîndesc în toată Europa. Dar abia din epoca Renașterii numele devin frecvente și de mare popularitate, datorită mai ales modei numelor latine clasice; cum ginta lulia și reprezentanții ei (dintre care îi amintim doar pe Cezar și pe fiul său adoptiv Octavian) au jucat un deosebit rol în viața social-politică și culturală a vechii Rome (dinastia iulio-claudiană cuprinde împărații romani de la Augustus pînă la Nero), faima de care se bucură astăzi numele în discuție este pe deplin motivată. Mulți dintre părinții care aleg astăzi pentru copiii lor prenumele luliu, lulia, Iulian, luliana, le apropie pe acestea, în primul rînd, de numele lunii iulie (mai ales dacă copilul este născut în această lună). Și într-adevăr, numele lunii și cele personale sînt strîns înrudite între ele; vechiul termen lat. Quin(c)tilis (de la numeralul cinci, întrucît anul începea atunci cu luna martie) folosit pînă la sfîrșitul epocii republicane, a fost înlocuit, printr-o lege despre care ne vorbește și Suetoniu, cu lulius, în onoarea lui Caius lulius Caesar (născut în această lună — el este de fapt cel care
ÎUNIA
182
a modificat calendarul roman, așa-numitul „calendar iulian” intrînd în vigoare în anul 46 î.e.n., atribuirea numelui acestuia, după moartea sa, lunii a șaptea a fost deci cu totul îndreptățită). Noul nume lulius, care s-a păstrat în majoritatea limbilor moderne: sp. julio, port, julho, fr. juil (dialectal), engl. july, germ, juli, gr. ioulios (de aici rom. iulie), rus. mii etc., juillet, în franceza literară, este o combinație între mai vechiul juignet (diminutiv de la iunie) și dialectalul juil, iar it. luglio are la bază o formă latină populară luliu. Numele personale latinești pătrund și în onomastica grecească și de aici, în limbile slave; la ucraineni, forma mase. Uliani este atestată din anul 1484, iar la sîrbi și croați -Juli jan apare într-un document din 1499. Prin filiera greco-slavă Iulian și luliana ajung și la noi, atestările documentare ureînd pînă în sec. 15 — 16 (luliana apare în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare; după 1500 apar și formele Uliana, Uleiana, Uliena, Ulian, iar în Țara Românească, după 1600, Ulianca. De influență latino-catolică este lulius, mai ales în Transilvania și Moldova (o formă lula este atestată din sec. 11 — 13 în Transilvania, iar Uliu din anul 1448, în Moldova); Din aceeași familie onomastică fac parte și Ule(a), Uliia, Ulina etc. în documentele Țării Românești apar la 1500 Ulea, iar în 1471 toponimul Uliteasca (sau Uli-tești), care presupune existența unui fem. Ulița (atestat și în onomastica bulgară, rusă etc.) care reproduce un derivat latin tîrziu lulitta, nume calendaristic, purtat de o martiră din perioada împăratului Diocletian. Tot în Transilvania apar și formele Giula, Giulea etc. datorate influenței maghiare, prezența acelorași forme în sud, care stau la baza toponimului Giulești, trebuie pusă însă pe seama influenței limbilor slave din sud (în ser. numele de familie Giulici este atestat din anul 1330). Aceste forme vechi au fost înlocuite încă din secolul trecut cu luliu, lulia, Iulian, luliana, pătrunse în onomastica românească, odată cu multe alte nume din istoria romană, pe cale cultă. Dacă vechile nume aveau o circulație și o frecvență redusă, noile forme moderne, susținute de conștiința originii lor latine, sînt astăzi foarte răspîndite și apreciate. Un împrumut apusean recent este Julieta (de la lat. lulitta, discutat mai sus), apariția acestuia expli-cîndu-se prin influența onomasticii literare. • Fr. Jule(s), Julie, Julien, Julienne, Juliette, germ. Julius, Julia, Julian, Juliana, Juliettâ, it. Giulio, Giulia, Giuliano, Giuliana, Giulietta, sp. Julio, Julia, Julian, magh. Gyula, Julianusz, Julia, Julianna, Julietta, bg. lulii, lulia, Iulian, luliana, lulieta, pol. Julia, rus. lulii, lulia, Iulian, luliana, Ulian, Uliana etc., ucr. Ulia, Uliana, etc. O Folcloristul luliu A. Zanne, poeta lulia Hasdeu, matematicianul francez Jules Henri Poincare, scriitorii Jules Verne, Jules Goncourt, Jules Renard, compozitorul Jules Massenet etc.
lulia sau Noua Eloiză de J. J. Rousseau, Romeo și Julieta, celebra dramă a lui W. Shakespeare. Domnișoara lulia, drama lui August Strind-berg, Julien Sorel din Roșu și Negru de H. Stendhal etc.
lunia
Prenumele fem. lunia (mase. luniu este rar) reproduce pe cale cultă numele unei foarte vechi ginți romane lunia. Izvoarele latine atestă frecvent numele pers. lunius, lunia, ceva mai tîrziu apărînd și derivatele luniânus, luniăna. Numele gentilic este cu siguranță un derivat de la tema Iun- cuprinsă în numele lunonei, protectoare a căsniciei, a soțiilor și a mamelor. Identificată cu Hera din mitologia greacă, lunona, fiica lui
183
IVONA
Cronos și a zeiței Rhea, era sora mai mare dar și soția lui lupiter (Zeus); considerată uneori și zeiță a lunii noi, lunona era probabil la origine o divinitate a luminii. Unii specialiști îi atribuie origine etruscă, identifi-cînd-o cu Uni. Numele gentilice și derivatele lor folosite și în cele din urmă ca nume independente au fost purtate și de către creștini. Prezența vechilor nume romane în onomastica contemporană se expîică aproape’ în exclusivitate prin moda numelor clasice latine sau prin legătura cu numele lunii iunie. La vechii romani, luna solstițiului de vară era dedicată zeiței luno și îi purta numele (lat. lunius este un adjectiv de la luno), păstrat în limbile europene moderne (it. giugno, fr. juin, sp. junio, port, juhno, engl. june, germ, juni etc.). Lat. lunius ajunge și în română, prin intermediul gr. lounios. Rarități înainte de secolul trecut, lunia, luniu, lunian apar ceva mai des odată cu influența masivă a onomasticii latine, care marchează începutul modernizării prenumelor românești. Purtate mai mult de copiii născuți în iunie, lunia, tunica (mai rar lunona sau mase, lunian) sînt mult mai puțin frecvente decît luliu, lulia, luliana etc.
• Fr.ț Junîeu, magh. Juno, bg., rus. lunii, lunia, gr. lounîa, louniands etc. O Lin istoria romană ne sînt cunoscuți Marcus lunius Brutus, conducător al revoltei care a dus la desființarea regalității la Roma și Marcus lunius Brutus, unul dintre capii conjurației care s-a încheiat cu asasinarea lui Cezar. Poetul satiric Decimus lunius luoenalis etc.
Iustin
Prenumele Iustin și Iustina, nu prea frecvente la noi, reproduc pe cale cultă numele pers. lat. lustinus, Iustina. Frecvente încă din epoca imperială, acestea sînt derivate cu suf. -inus {-ina) de la cognomenul lâstus^ a cărui semnificație era clară pentru romani (ca și pentru vorbitorii limbilor romanice), întrucît corespunde adj. iustus „just, drept, conform legii”* și este derivat de la subst. ius, gen. iuris „drept” (din aceeași familie fac parte și justețe, justiție, juridic, jurisprudență). De la lustinus s-a format și Instiniânus, devenit renumit mai ales datorită împăratului bizantin lustinian. Deși Iustin și Iustina sînt nume calendaristice, ele nu au fost populare la români; ceva mai mult sînt folosite începînd cu secolul trecut, datorită modei numelor romane. £ Fr. Juste, Justin, Justine, germ. Justus, Justa, Justin, Justina, it. Giusto, Giusta, Giustino, Giustina, magh. Jusztusz, Jusztin, Jusztina, bg. Iustin, Iustina, rus. lust, Iustin (popular Ustin), Iustina, ucr. Ustini, ser. Just, Justin, Justina etc. O lustinus, istoric roman din sec. 2 î.e.n., autor al unei compilații unde se găsesc și informații cu privire la daci; lustinian, împărat bizantin (527 — 565), trac de origine, a încercat restabilirea Imperiului roman și a codificat dreptul civil roman {Codul lui lustinian).
Ivona
Prenume feminin modern, rar în onomastica românească și simțit ca străin, de aceea și grafia oscilează, frecventă fiind cea originală, fr. Yvonne. Cunoscut încă din sec. 8 sub formele lat. Ivo (la nominativ) și Ivonis,
«VONA	184
Ivonem (la cazurile oblice), numele nu are încă o etimologie sigură. Specialiștii propun fie un etimon germanic (vechiul german de sus wa, germ. Eibe „tisă”, numele unui arbore foarte răspîndit în țările germanice), fie unul celtic (un probabil *ivos, din aceeași familie cu iwa și păstrat în cimbrică, yv, sau în bretonă, iviri]. Cum numele apare în special în Nor-mandia și Bretania, ultima ipoteză pare mai acceptabilă. Fr. Yves, Yvon, fem. Yvonne, it. Ivo, Ivonne, engl., germ., magh. Ivo, Ivonn, bg. Ivona otc.
Larisa
Prenume feminin modern și destul de puțin folosit la noi, Lansa reproduce gr. Lârissa, probabil necunoscut în perioada clasică. Izvoarele grecești atestă însă, dintr-o perioadă foarte veche și cu mare frecvență, existența a nu mai puțin de 16 orașe care purtau acest nume, cel mai vechi și cunoscut fiind actualul Lâris(s)a (Larza) din Tesalia. Etimologia acestui toponim, cu o arie de răspîndire destul de mare, rămîne incertă, dar încercările făcute sînt interesante, întrucît pot oferi cîteva informații asupra numelui personal. Strabo și Pausanias amintesc în operele lor de o zeiță Lârissa, fiica lui Pelasgos, de la care ar proveni numele orașelor grecești; mai mult chiar, pentru a-i găsi totuși o explicație, Lârissa a fost apropiat de Chariessa și interpretat ca atare: „grațioasă, plăcută” (gr. charis „grație”). După cît se pare, e vorba doar de o etimologie populară, mult mai rezonabilă fiind presupunerea că toponimul Lâris(s)a este adaptarea grecească a unui cuvînt pelasgic cu sensul de „cetate, fortăreață”. Nu trebuie uitat nici faptul că zeița Lârissa era considerată fiica lui Pelasgos (însuși Hesiod afirmă că pelasgii erau autohtoni, ceea ce înseamnă că făceau parte din grupul vechilor populații preelenice din Peninsula Balcanică și Asia Mică, asimilate, în parte, de către greci). Preluat în perioada bizantină (probabil din Descrierea Eladei de Pausanias) și susținut de numele orașului din Tesalia, Larisa devine nume pers, feminin și depășește hotarele Greciei. Se pare că la noi Larisa este împrumutat din onomastica rusă, unde numele este mai frecvent.
Laura
Prenume feminin modern, răspîndit, apreciat și destul de frecvent în onomastica noastră actuală, Laura (pron. La-u-ra) are o istorie interesantă și elocventă în ceea ce privește capacitatea literaturii de a impune și susține vreme îndelungată un nume personal. în epoca imperială romanii foloseau cognomenul mase. Laurus, considerat de marea majoritate a specialiștilor drept o formație pe baza subst. laurus „laur” (pentru Laurus, frecvent în Galia, a fost propusă și o etimologie celtică), lucru perfect explicabil dacă luăm în considerație valoarea laurului în antichitate. Consacrat lui Apolo și renumit prin forța sa purificatoare, laurul încununa frunțile învingătorilor în lupte sau în jocuri, ale poeților, împăraților (de aici cuv. laureat). Corespondentul fem. Laurea, probabil o traducere a gr. Dâphne (-> Dafina), devenit mai tîrziu Laiira (pron. Lau-ra), a avut șansa de a deveni celebru, încă din sec. 14, datorită nemuritoarelor poezii de dragoste ale lui Petrarca. Cunoscut astăzi în toată lumea ca nume
LAURENȚIU
186
al iubitei marelui poet italian, cîntată în cele 366 de compoziții ale culegerii numite Canzoniere sau Rime, Lâura se bucură de o favoare deosebită în lumea modernă, foarte receptivă în ceea ce privește onomastica literară. Cu totul alta a fost situația cognomenului masculin; devenit nume independent și preluat de creștini, Laurus ajunge în greacă (Lau-ros), de aici la popoarele slave vecine și, în sfîrșit, la noi. Cu rare atestări începînd din sec. 16, Lavrie, Lavru, Lavrie se întîlnesc cu formele Laur (atestat în 1443), Laor, Lăurel, mai ales transilvănene și de proveniență latino-catolică. După cum se vede, numele nu a fost popular la noi nici în secolele trecute; astăzi, un prenume Laur ar fi o excepție. • Laura, aceeași formă în toate limbile popoarelor care îl folosesc; pentru mase. fr. Laur(e), it. Lauro, bg. Lavur, rus., ucr. Lavr etc.
Laurențiu
Supranumele Laurențius și Laurenția, foarte vechi și frecvente în onomastica latină, au îndepărtate ecouri în mitologie. Laurenția sau Acea Lau-rentia, veche divinitate romană, mamă a larilor (sanscr. akka „mamă"), după unele legende, ea este soția păstorului Faustulus și în această calitate i-ar fi hrănit pe Romulus și Remus. Probabil, la origine, un adjectiv care indica apartenența locală, Laurențius este considerat, aproape în unanimitate, derivat din toponimul Laurentum, numele unuia dintre cele mai vechi orașe ale Peninsulei Italice, neidentificat însă pînă astăzi și pus în legătură, prin tradiție, cu lat. laurus „laur, dafin”. Cum, atît numele comun cît și toponimul sînt preromane, explicarea radicalului lor printr-un cuvînt latin nu poate fi acceptată, dar legătura cu numele cunoscutei plante de origine mediteraneeană nu poate fi cu totul îndepărtată, mai ales dacă avem în vedere că și laur este considerat un foarte vechi cuvînt preindo-european. O altă încercare de a explica pe Lau-rentius, un probabil supranume atribuit membrilor societăților atletice, ajunge în ultimă instanță tot la necunoscutul cuv. laur. Simbolizînd ideea de victorie a noii credințe, Laurențius și Laurenția au fost nume predilecte și la creștinii din primele secole ale erei noastre; în jurul .anului 350 e.n., răspîndite și popularizate datorită cultului unui martir mort în 258, cele două nume apar printre cele mai frecvente în inscripțiile din Roma. Prin intermediul gr. Laurentios, Laurenția (-au- începuse să fie pronunțat -ac-), numele ajung la slavi și la români. Formele vechi Lavren-tie, Lavrentia, Avrentie, Arentie, Lavrintie, Avrintie și popularul Arvinte au fost înlocuite în totalitate de formele moderne culte Laurențiu, Lau-renția, apărute la noi din secolul trecut (din aceeași perioadă datează și formațiile savante Lauriăn, Lauriâna). Tot aici trebuie amintit și prenumele feminin nou și foarte rar la noi Loredâna, împrumutat din italiană, unde este la modă nu de multă vreme; la origine un derivat care arăta descendența locală („din Loredo sau Lauredo”, azi Loreo din provincia Rorigo), Loredana aparține aceleiași baze laur, întrucît toponimul provine din lat. lauretum „tufe de lauri”. • Engl. Lawrence (hipoc. Larry), fr. Laurent, Laurence, germ. Laurențius, Laurenția (hipoc. Lorenz, Lenz, Lurz, Lora etc.), it., sp. Lorenzo, Lorenza, magh. Lorinc, Laureneia, bg., rus., ucr. Lavrentii, Lavren. O Laurențiu, voievod al Transilvaniei, menționat în bula regelui Ungariei din anul 1247; Lawrence Stern, prozator iluminist englez.
187
LĂCRĂMIOARA
Lavinia
Prenume feminin modern, intrat în onomastica noastră odată cu moda numelor latinești, Lavinia era un nume de veche tradiție la romani. După legendă, fiica regelui Latinus, Lavinia este soția lui Enea. De foarte multă vreme, Lavinia a fost pus în legătură cu toponimul Lavinium (veche așezare italică, considerată de unii specialiști ca identică cu Laurentium, -> Laurențiu). Cu siguranță însă că toponimul este primar, iar numele personal — o creație pe baza acestuia. încă obscur din punct de vedere etimologic Lavinium este probabil un nume preroman. • Lavinia, aceeași formă pentru toate limbile popoarelor care îl folosesc.
Lazăr
Cunoscut în toată Europa, din ce în ce mai puțin frecvent ca prenume în epoca contemporană, Lazăr reproduce un vechi ebraic Eleazăr, la origine un nume teoforic frazeologic cu semnificația „Elohim a ajutat”, prin care părinții își exprimau sentimentele de recunoștință pentru nașterea unui fiu (El-Elohim, unul dintre numele ebraice ale divinității și azar „a ajuta”). Dacă forma ebraică apare doar sporadic în onomastica europeană (prin intermediul gr. Eleâzar și lat. Eleazar, Eleazarus), mult mai multe șanse a avut o formă arameeană ulterioară, Lazar. Redat în gr. Lăzaros și în lat. Lazarus, numele devenit termen comun în multe limbi (engl. lazar, sp. lâzaro, it. lazzaro), este folosit cu diferite sensuri („sărac, cerșetor, zdrențăros, bolnav, lepros”), toate explicabile prin parabola biblică. Un alt cuvînt comun, derivat de la Lazăr, este engl., fr. lazaret, it. lazzaretto, rom. lazaret „izolator pentru persoane presupuse a fi contaminate de o boală contagioasă, loc de carantină”; it. lazzaretto desemna, încă din sec. 15, spitalul de boli infecțioase din insula Santa Maria di Nazareth — azi Lazzaretto Vecchio, în apropiere de Veneția și este o creație analogă lui nazaret, apărută însă și sub influența numelui insulei vecine San Lazzaro, unde exista, din sec. 12, un stabiliment pentru leproși. Prin intermediul onomasticii slave, gr. Lăzaros (în v. sl. sub formele Lazaru, Lazoru, în pomelnicul de la Horodiște din 1484, Lazarie și Lazoria, în sîrbo-croată în sec. 14) pătrunde și în onomastica noastră. Cunoscut și în calendarul popular („sîmbăta lui Lazăr” — zi „rea de căzături, primejdii, fiare” și „Lăzărelul”), numele era mult mai frecvent în secolele trecute, dovadă fiind și numărul relativ mare de variante și derivate, multe cunoscute astăzi mai ales ca nume de familie: Lazar, Laza-rul, Lăzarea, Zarea, Lăzărel, Lăzărică, Lăzăruc, Lazor, Zorică, Zorea, Zorel, Zorea, Lazur, Lăzurea, Lazul, Laza, Lazea, Lăzan, Laciu, Lascu, Lalu, fem. Lazarina etc. (în mare parte împrumuturi din limbile slave vecine Lazar, Lazor, Lazur, Lațco, Lal(u) apar încă din sec. 15 în documentele muntenești și moldovenești). 9 Fr. Lazare, germ. Lazarus, it. Lazzaro, sp. Lăzaro, magh. Lăzăr, Lâzo, bg. Lăzar (hipoc. Laze, Lazo, Lako, Lalo etc.), rus. Lazar (hipoc. Zarea, Zurea etc.).
Lăcrămioara
Modern și apreciat în epoca noastră, creație a onomasticii românești și încadrîndu-se într-o lungă familie de prenume feminine formate de la nume de flori și plante, Lăcrămioara are la bază subst. lăcrămioară (un
LEANDRU
188
diminutiv din lacrimă, cuv. de origine latină), prin care este denumită la noi o plantă cu flori albe și plăcut mirositoare. Corespunzînd fr. Mu-guette (muguet „lăcrămioară”), Lăcrămioara este o expresie a tendinței de modernizare și laicizare a sistemului nostru de prenume.
Leandru
Prenume mase, modern, rar folosit și de influență cultă, Leandru este pus adeseori în legătură la noi cu subst. leandru, numele unui arbust ornamental de origine mediteraneeană, cu flori mari și plăcut mirositoare, în ciuda asemănării perfecte a celor două cuvinte, între Leandru și leandru nu există nici o legătură etimologică: numele plantei este probabil la origine un hibrid între gr. rhododendron și lat. laurus, pe cînd numele pers, reproduce gr. Leandros, un vechi antroponim compus din frecventele elemente laos — forma ionică leos „popor” ( -> Nicolaie) și aner, andros „om, bărbat” (-» Alexandru). Redat în latină prin Leănder sau Leăndrus (se schimbă poziția accentului) și folosit de creștini, Leandru se răspîndește în Europa prin calendar, dar a fost extrem de rar folosit, atît în Occident, cît și în Orient. Deși în onomastica slavă răsăriteană numele este vechi, n-a pătruns la români, prezența sa astăzi în onomastica noastră fiind legată de influența mitologiei grecești. • Fr. Leandre, germ. Leander, it., sp. Leandro, magh. Leander, bg. Leandro, rus. Leândr etc. o Prezența lui Leandru în onomastica contemporană cît și în cea literară apuseană este legată de legenda tînărului Leandros, îndrăgostit de o preoteasă a Afroditei, Eros, și care piere în valurile Helespontului într-o noapte cînd lampa iubitei care îl călăuzea de obicei este stinsă de vînt.
Leontin
Dintre foarte puținele prenume rămase în uz pînă în epoca contemporană, care au la bază nume de animale, cele mai răspîndite și frecvente în Europa par a fi Leon, L^onte și derivatele lor Leonîda și Leontîn, fem. Leontina. Pe cît de rare sînt astăzi numele de animale în antroponimic (de ex. Lupu, Ursu, Vulpe etc. sînt păstrate doar ca nume de familie) pe atît de frecvente erau în trecut, originea folosirii lor fiind în strînsă legătură cu epoca comunităților totemice. în cadrul orînduirii gentilice exista credința că fiecare gintă și chiar familie se trage dintr-un animal, considerat totem (cuvîntul aparține limbii unor indieni din America de Nord, ododem „ginta sa”) și respectat ca protector al grupului respectiv. Credința în totem generează cultul animalelor, cunoscut în India, Egipt, Orientul Apropiat etc. și cu interesante reminiscențe pînă în mitologia greacă și religia creștină. Cu siguranță că leul, regele animalelor, care n-a încetat nici astăzi să fie un simbol frecvent al puterii, nu era printre ultimele animale care se bucurau de o favoare deosebită în antichitate. Probe în acest sens aduce Lais din vechea antroponimic ebraică sau gr. Leon interesant mai ales pentru discuția de față. Atestat cu mare frecvență și continuitate încă din operele unor vechi autori ca Herodot și Tucidide, num. pers. Lâon (leon, leontos „leu”) — în latină îi corespunde cognomenul Leo (leo, leonis) — a avut șansa de a pătrunde în onomastica creștină (faptul nu ne miră, întrucît leul, în Biblie este și simbol al puterii lui Dumnezeu, iar în primele secole ale erei noastre — al curajului de a îmbrățișa noua religie) ca apoi, devenit calendaristic, să se răspîndească în
189
LEONARD
Europa. La fel s-au petrecut lucrurile și cu alte două nume grecești din aceeași familie, Leonidas sau Leonides și Leontios. Primul, atestat aproximativ în aceeași epocă, ca și Leon, dar mult mai cunoscut decît acesta, din istoria Spartei, este la origine un patronim (adică un nume care arată descendența pe linie paternă) format cu suf. -ides de la Leon (în mod logic, acesta este mai vechi, după cum Ion trebuie să fie mai vechi decît lo-nescu, în care suf. -eseu are aceeași funcție ca gr. -ides}; redat în latină prin Leonidas și purtat, printre alții, de un martir din anul 202, vechiul patronim devine un răspîndit nume calendaristic. Al doilea, Leontios, la origine o formă diminutivală, atestat mai tîrziu și frecvent mai ales în epoca creștină (în lat. Leontius) se răspîndește tot prin intermediul calendarului. Corespondentul feminin al lui Leontius este un derivat cu suf. -ina, Leontina, pe baza căruia a fost ulterior creat și mase. Leontinus. Dacă în Occident sînt continuate formele latine, la popoarele slave de sud și răsărit și, prin intermediul lor, la români, sînt continuate formele grecești. După cum reiese din documente, numele în discuție nu au avut niciodată la noi o frecvență prea mare, iar Leonida sau Leonid par a fi de influență neogrecească/ Dintre formele atestate în onomastica românească amintim: Leon, Lion, Leoncea, Aleon, Leontie, Leonte (frecvent), Leonties, Aliontie, Leontin etc., la care trebuie adăugate calcurile Leva (slav) și Leul (românesc). Cele mai frecvente astăzi ca prenume sînt Leontin și Leontina; mult mai rare Leonia, Leonela și Leoneta, recent influențe apusene. Leonida pare ieșit din uz, părinții evitîndu-1 astăzi mai ales din cauza cunoscutului personaj al lui I. L. Caragiale; apare însă, ce e drept, destul de rar forma Leonid. • Engl. Leo, fr. Leon, Lăonce, fem. Leonie, Lăone, germ. Leo, Leontine (hipoc. Leone), it. Leone, Leonello, Leoneto, Leonida, Leonzio, fem. Leonella, Leonetta, Leontina, sp., port, Leon, magh. Leo, Leon, Leonidâsz, fem. Leona, Leontina, bg. Leon, Lev(o), Leonid, Leonti, fem. Leonia, Leontina, rus. Leon, Lev, Leonid, Leontii, fem. Leonia, Leonina, Leontina etc. O Leon, numele a 6 împărați ai Imperiului bizantin și a 13 papi de la Roma; Leonida, nepotul lui Leon, rege al Spartei, între 488 — 480 î.e.n., celebrul erou de la Termopile, căzut în lupta contra perșilor. □ Conu Leonida față cu reacțiunea, comedia lui I. L. Caragiale, Leon Dupuis, personaj din Doamna Bovary de G. Flau-bert etc.
Leonard
Prenumele mase. Leonard, împrumutat pe cale cultă din onomastica apuseană, puțin folosit la noi, reproduce un vechi nume personal germanic Leonhart, atestat încă din sec. 6 sub forma latinizată Leonârdus. La origine un compus din cuvintele germanice leo, lewo — germ. Idwe, engl. lyon „leu” și hart — germ, hart, engl. hard „tare, puternic”, Leonard se încadrează în seria antroponimelor formate de la nume de animale ( -> Leontin) ; devenit calendaristic (la catolici) și răspîndit mai ales în apusul Europei, numele apare în vechile noastre documente încă din secolul 15 sporadic și purtat probabil mai mult de străini (în Moldova, într-un act din 1431, un sas Leonârdus, iar în Țara Românească, la 1461, un stolnic în sfatul domnesc, Linart; formele „romanizate” Lenart, Linard, corespund germ. Lienhard). • Fr. Leonard, Lenard, germ. Leonhard, Lien-hard, it. Leonardo, magh. Leonard. O Celebrul artist, om de știință și gînditor italian Leonardo da Vinci.
LEOPOLDINA
190
Leopoldina
Prenume feminin extrem de rar la noi și probabil un împrumut recent din onomastica apuseană, Leopoldina corespunde germ. Leopoldine, forma fem. pentru Leopold, de la care a fost format cu frecventul suf. -ina (în germ. -ine}. Deși Leopold și ->Leonard sînt formal identice în ceea ce privește prima parte, între cele două nume nu există nici o legătură, în afara faptului că aparțin antroponimiei germanice. Leopold este forma actuală a unui nume vechi germanic de sus Luitbald sau Luitpold în care se recunosc cu ușurință elementele liut „popor” (germ. Leute „oameni, lume”) și bald „îndrăzneț” (ca în -»Baldovin). Nume calendaristic la catolici și folosit destul de frecvent în Occident, Leopold nu pare cunoscut în onomastica noastră nici în epoca contemporană, cînd au început să circule destul de multe nume de origine germanică. Avînd în vedere acest lucru, preferăm să considerăm că Leopoldina este mai degrabă un împrumut decît o creație românească (teoretic, nu ar fi însă imposibil). • Fr. Leopold, germ. Leopold. Leopoldine (cu hipoc. Poldi, Dina, Tina), magh.
Leopold, Leopoldina, bg. Leopold, Leopoldina etc.
Letiția
Cunoscut din secolul trecut, cînd la noi au fost preluate masiv vechile nume romane, Letiția, devenit foarte repede prenume frecvent și preferat chiar în mediile rurale, reproduce lat. Laetitia. La origine un cognomen cu semnificație clară, creat pe baza subst. laetitia „bucurie, veselie”, frecvent atestat’ în inscripțiile creștine din primele secole ale erei noastre, Letiția poate fi considerat sinonim cu ->Felicia; Felix; Bucur etc., toate fiind nume care inițial exprimau sentimentul de bucurie al părinților la nașterea unui copil.
Lia
Frecvent în onomastica noastră contemporană, Lia se poate explica fie printr-un hipocoristic românesc de la feminine terminate în -lia (Cornelia, Coralia, lulia, Natal ia, Rozalia etc.), devenit prenume ^independent, fie printr-un împrumut modern, pe cale cultă, din Occident. în afară de unele cazuri cînd numele poate fi tot un hipocoristic de la Rozalia (în Italia, mai ales în Sicilia), Elisabeta și lulia (în Germania) etc., Lia este în apusul Europei de tradiție biblică și continuă ebr. Leah. Redat în greacă prin Leia și mai tîrziu, în latină, prin Lia, numele ebraic pătrunde în onomasticonul creștin, dar păstrînd nu amintirea personajului biblic, ci a unei martire din Lucania. în vechile documente din Țara Românească, Leia este atestat o singură dată în 1494, dar apariția trebuie considerată o excepție, întrucît numele nu a circulat la români. Deși fără nici o legătură etimologică, frecvența prenumelui la noi în perioada contemporană ar putea fi pusă în legătură și cu Lia, ciocirlia, dintr-o cunoscută legendă a lui V. Alecsandri.
Lidia
Prenume feminin modern și frecvent astăzi, Lidia reproduce gr. Lydia atestat la Sofocle, în Trahinienele, dar mult mai frecvent în epoca creștină. Desemnînd inițial originea locală a purtătoarei, de obicei sclavă
191
LINDA
sau hetairă, numele personal își păstrează și astăzi semnificația clară pentru cunoscătorii istoriei vechi, întrucît este identic cu numele unui stat sclavagist din vestul Asiei Mici, Lydîa, ocupat de perși în 547 — 546 î.e.n. Toponimul gr. Lydîa, necunoscut la Homer, care numește această regiune Meonia (la alți autori Maionia), reproduce lidianul Luda (ludi erau numiți de către asirienii din vremea lui Asurbanipal, locuitorii Li-diei); cum însă această limbă este foarte puțin cunoscută (au fost descoperite doar 51 de texte, dintre care numai 3 sînt bilingve) numele rămîne obscur, fiind imposibile chiar și obișnuitele presupuneri. Redat în latină prin Lydîa și purtat de o creștină din Macedonia, amintită în N.T., numele devine calendaristic și se răspîndește în Europa. împrumut pe cale culta din onomastica apuseană, rom. Lidia reproduce accentuarea latină și este identic cu formele din italiană, franceză, germană, rusă etc.
Ligia
Prenume feminin modern și recent în onomastica noastră, Ligia ridică numeroase și dificile probleme în ceea ce privește originea și semnificația sa. în izvoarele latine tîrzii este atestat un nume gentilic Lygia, pus în legătură cu Lygii, Lygiorum, denumire a unei populații sarmatice, atestată și în izvoarele grecești sub forma Lygioi. Dacă acești lygii (forma este de plural) sau „lupioni sarmatici” sînt de origine germanică, așa cum s-a presupus, numele lor ar putea fi pus în legătură cu goticul lingan „a se căsători” sau cu vechiul irlandez lu{i}ge „jurămînt”, sensuri care la origine par derivate din „aliat, tovarăș”. După cum se observă ne aflăm doar în fața unor presupuneri, care nu reușesc încă să ofere o soluție sigură pentru actualul Ligia.
Liliana
Foarte multă lume și chiar unele lucrări de specialitate consideră că Liliana, un răspîndit și frecvent prenume feminin modern, este format fie de la numele plantei liliac (cuvîntul românesc, probabil printr-un intermediar bulgăresc sau turcesc, reproduc arabul lilak, pers, lilak, la origine variante pentru nilak „albăstrui”, din nil „albastru, indigo”), fie de la crin (lat. lilium, engl. lily, germ, lilie, it. giglio}. Deși cele două nume, de plantă și de persoană, n-au nimic comun din punct de vedere etimologic, legătura dintre ele, stabilită prin etimologie populară, a contribuit în ultimă instanță la popularizarea lui Liliana (astăzi, și nu numai la noi, numele de plante șj flori, folosite ca prenume feminine, se bucură de o favoare deosebită). în realitate Liliana, ca și Lili, din care ar părea derivat, nu sînt decît niște hipocoristice foarte obișnuite în Anglia pentru -> Eli-sabeta. Dar confuzia de care am amintit mai sus apare chiar din engleză, mai ales datorită asemănării dintre Lilly și lily „crin”. La fel în italiană Giliola (diminutiv de la Gilia, Gilio, care corespund fr. Gilles, formă curentă pentru Egidius) a fost considerat un derivat de la giglio „crin”, astfel explicîndu-se grafia actuală Gigliola.
Linda
Prenume feminin mai puțin frecvent la noi, împrumut recent din Occident, Linda este un nume de origine germanică, inițial probabil un hipocoristic de la numeroasele compuse cu elementul secundar -Unde (la noi
LIVIU
192
sînt cunoscute și uneori chiar folosite astăzi Adelinda, Ermelinda, Teodo-linda etc.). Semnificația lui - Unde nu pune probleme cunoscătorilor limbii germane, întrucît poate fi ușor pus în legătură cu subst. Linde „tei” (engl. linden); atragem atenția însă că în antroponimic a fost folosit un sens derivat al cuvîntului și anume „scut” (în vechea germană de sus, Linta sau L inda și în vechea engleză lind sau linde desemnau scutul făcut din lemn de tei). • Engl., it., magh., bg. Linda, germ. Linde, Linda.
Liviu
împrumutate în secolul trecut, împreună cu multe alte nume romane, Liviu și Livia sînt astăzi prenume frecvente și răspîndite în toate regiunile țării. Nume gentilice de îndelungată tradiție în istoria romană (Livia era una dintre vechile și celebrele ginți plebee) atestate cu mare frecvență în izvoare (dar foarte rare la primii creștini), lat. Lîvius, Livia rămîn obscure din punct de vedere etimologic. Cum diferitele soluții propuse sînt neconvingătoare (din lat. lividus „livid, albăstrui”, din gr. Lib^e „Libia” etc.), numele în discuție ar trebui probabil considerate de origine etruscă, înca-drîndu-se astfel în puternica influență pe care onomastica vechilor etrusci a exercitat-o asupra întregului sistem de denominație personală al romanilor. • It. Livîo, Livia, magh. Liviusz, rus. Livii, Livia etc. O Titus Livius, mare istoric al romanilor, autor al cunoscutei lucrări Ab urbe condita, Livius Andronicus, unul dintre primii scriitori latini, Livia Drusilla, soția împăratului Augustus. în literatura română scriitorul Liviu Rebreanu.
Luca
Răspîndit în toată Europa, mult mai frecvent în secolele trecute decît astăzi, Luca reproduce num. pers. gr. Lukas, purtat de autorul uneia dintre evangheliile N.T., medic din Antiohia, contemporan și prieten al apostolului Petru. Cum în greacă, majoritatea numelor terminate în -as sînt la origine hipocoristice, Lukas este apropiat și de către specialiști fie de Lukios — lat. Lucîus, fie de Lukanos; este preferabilă ultima soluție, întrucît vechi manuscrise ale Vulgatei redau numele evanghelistului prin lat. Lucănus, cunoscut cognomen care inițial indica proveniența locală a purtătorului, „din Lucania”. Numele lucanilor, locuitori dintr-o regiune din sudul Italiei, nu are încă o etimologie sigură. în principiu, el poate fi pus în legătură cu toponimele Luca (astăzi orașul Lucea, în Toscana) și Lucera, dar și cu un cuvînt din aceeași familie cu lat. lux „lumină” și gr. leukos „alb”, a cărui semnificație originară ar fi fost „blond” sau „răsăritean” (din direcția de unde vine lumina), ultima variantă ajungînd, pe altă cale, tot la ideea înrudirii dintre Luca și Lucius. După cum se vede din cele arătate mai sus cognomenul Lucanus fusese preluat de greci, iar de la aceștia, sub forma Lukas, în epoca creștină, de întregul Orient apropiat (autorul Evangheliei era din Antiohia—Siria) și chiar de către evrei. Fie din greacă, fie din latină (Lucas, Lucae sau Luca, Lucae), devenit calendaristic, numele se răspîndește în Europa. Din prima sursă îl iau slavii (în răsărit este atestat în pomelnicul de la Horodiște din 1484). La români, unde cultul apostolului Luca era răspîndit și probabil destul de vechi, persoane numite Luca și Lucaci (în anumite regiuni acesta poate fi și de proveniență maghiară) sînt atestate (în documentele din Țara Românească) încă din 1389. Diferite
193
LUCIA
alte derivate care apar în documentele de după 1500 —Lucan, probabil Lucșa (Lucșăneasa este atestat în 1489), Lucaci, Lucas, Lucăcilă, Luculeț etc.’ sînt cunoscute astăzi numai ca nume de familie. • Engl. Lucas, fr. Luc, germ. Lukas, it. Luca, sp. Lucas, magh. Lukacs, bg. Luka (și Lukan, Luko etc.), pol. Lukasz, rus. Luka (și Lukanea, Lukarea) etc. O Din istoria Moldovei este cunoscut Luca Arbore, devenit personaj în Viforul de B. Șt. Delavrancea; Luca Stroici, cărturar din sec. 16 — 17; din domeniul artelor plastice: Luca delia Robbia, Luca Signorelli, Lucas Cranach, Lucas van Leyden etc.
Lucia
După cum se știe, romanii foloseau un sistem de denominație personală, probabil de origine etruscă, mult deosebit față de obișnuitul nume unic al celorlalți indo-europeni. Fiecare individ purta 3 nume: praenomen — prenume, așezat înaintea numelui, nomen — numele ginții căreia îi aparținea și cognomen — un supranume, de obicei o poreclă. Dintre foarte puținele prenume (18, dintre care erau în uz în epoca clasică numai 10) făcea parte și Lâcius, atestat cu mare frecvență dintr-o epocă foarte veche (printre alții, tradiția romană a păstrat amintirea unui legendar adversar al lui Romulus, Lucius Tarpeius). Considerîndu-se că prenumele era inițial atribuit copiilor născuți ziua, pe lumină, la fel ca și Manius (de la mane „dimineața”, devenit în rom. mîine), încă din antichitate Lucius era explicat prin vb. lucio, lucere „a face lumină”, „a lumina” și subst. lux, lumen. „lumină" (aparținînd rădăcinilor indo-europene leuk- louk-, luk; din aceeași familie fac parte lat. luna și Lucifer, gr. leukds „alb”, leussein „a vedea”,, vechi germ. Leuhtan — de unde germ. Licht și engl. light „lumină”, v.sl. lucia „rază”, sanscr. ruc „strălucire”, rucas „strălucitor” etc.) soluție invocată și astăzi în mod curent, deși există și opinia că nu e decît o etimologie populară. Corespondentul feminin al lui Lucius, cunoscut încă din* epoca precreștină, era Lucia a cărui popularitate crește mai ales după sec. 4, datorită bisericii, care începuse să celebreze cultul unei martire din timpul împăratului Dioclețian. în onomasticonul creștin sînt preluate-și cognomenele, devenite nume independente, Lucianus, Luciana, Luci-lianus (derivate din Lucius și Lucilius — nume gentilice — și atestate în epoca imperială). Prin intermediar grecesc — Lukios, Lukîa, Lukianos, Lukiâna, Lukilianos — numele romane ajung la slavi și prin aceștia la români, sub vechile forme Luchie și Luchio (rare și relativ tîrzii), Luchian-(păstrat ca nume de familie) și Luchiana, Luchilian. Din secolul trecut toate aceste forme au fost eliminate din inventarul nostru de prenume în favoarea formelor reluate din latină Lucia, Lucian, Luciana (pentru toate se folosește hipoc. modern apusean Luci; apare uneori și Lulu, din franceză),, astăzi destul de frecvente. • Engl. Lucy, fr. Luce,’ fem. Lucie, Lucien,. fem. Lucienne (cu hipoc. Lulu), germ. Lucia sau Luzia, Lucius, it. Lucio,, Lucia, Luciano, Luciana, magh. Liîciusz, Lucia, Lucian, bg. Luția, Lucia, Lukian, rus. Lukii, Lukia, Liuții, Liuția, Lukian, Lukiana etc. O Din istoria veche ne sînt mai cunoscuți Lucius Cornelius Sylla și Lucius Septimius Sever, Lucius Sergius Catilina, Lucius Annaeus Seneca, Lucius Apuleius, Lucian din Samosata etc. ;a din literatura română modernă Lucian Blaga\. pictorul Luchian etc. □ în literatura pastorală renascentistă, tema luc-(lux, lucis) a servit pentru derivarea multor nume de personaje, unele folosite apoi ca prenume: Lucino, Lucinda, Lucela, Lucerino, Relucina.
LUCREȚIA
194
(sp. relucir „a străluci”) etc. Adăugăm și alte cîteva personaje literar© cunoscute: Lucien Leuwen, din romanul cu același nume de H. Stendhal, Lucien Bergeret, unul dintre cele mai complexe caractere din opera lui A. France (în ciclul Istoria contemporană}.
Lucreția
Nume al unei foarte vechi ginți romane, Lucreția ne este mult mai cunoscut datorită frumoasei soții a lui Lucius Tarquinius Collatinus, figura centrală a unei legende care se referă la căderea monarhiei la Roma (dezonorată de fiul regelui Tarquinus Superbus, celebra eroină se sinucide; incitat la revoltă de către Brutus, unchiul Lucretiei, poporul îl alungă pe rege și astfel începe la Roma epoca republicană). Deși încercările de a-1 explica pe Lucretius, corespondentul masculin pentru Lucreția, nu lipsesc, vechiul nume gentilic rămîne obscur din punct de vedere al semnificației, singura afirmație sigură fiind originea sa etruscă. Nici interpretarea „care te cîștigă, "atrăgătoare”, curentă în unele lucrări probabil numai din dorința de a oferi cu orice preț o semnificație — numele este explicat prin lat. lucrum „cîștig” — nici apropierea de Luceres, vechi nume de trib, nu pot fi susținute din punct de vedere lingvistic. Cu toate că Lucreția apare în unele calendare catolice, prezența sa în onomastica modernă nu are nici o legătură cu biserica; în Italia numele este preluat direct din istoria romană, în perioada Renașterii, iar la noi, pe aceeași cale (fără a neglija modelul italian), în secolul trecut. • Fr. Lucrece, it. Lucrezia, germ. Lukretia, magh. Lukrecia, bg., rus. Lukreția etc. □ Titus Lucretius Carus, filozof materialist și renumit poet latin (Despre natura lucrurilor). Q Drama lui Victor Hugo și opera lui G. Donizetti, ambele cu numele Lucreția Borgia, inspirate "din aventuroasa viață a celebrei fiice a papei Alexandru al Vl-lea.
Ludmila
Intrat la noi în epoca contemporană, pe cale cultă și, în parte, sub influența literaturii ruse, Ludmila este un vechi nume de origine slavă. Atestat încă din sec. 9, numele este un compus din liud- (rus. liudi ,'oameni, lume”), înrudit cu vechiul german de sus lind- „popor din Leopoldina) și mii- (rus. milîi „plăcut, simpatic, drag”, tot de origine slavă și din aceeași familie, cuv. rom. milă, milos, milostenie, milostiv etc.). • Bg. rus. Liudmila, magh. Ludmîlla, germ. Ludmila etc. O La popularizarea numelui o contribuție deosebită are poemul lui A. S. Pușkin Ruslan și Ludmila.
Ludovic
Răspîndit în Occident și foarte frecvent mai ales în Franța, Germania și Italia, Ludovic este un vechi nume de origine germanică. Compus din hlod — „glorie, glorios” și wig- „bătălie, luptă”, elemente frecvente în onomastica germanică (-> Ciotilda; Robert; Rudolf etc.), Hlowig sau Hlodowig este cunoscut la franci încă din sec. 5 (sub forma latinizată Clodoveus, Clodovicus, de aici Clovis, numele a fost purtat de întemeietorul și primul conducător, între 481 — 511, al regatului francilor din Galia, cel care îi creștinează pe franci și își stabilește reședința la Paris). Devenit nume tradițional al regilor și împăraților franci din" dinastiile merovin-
195
LUMINIȚA
giană (întemeiată de un legendar Meroveu) și carolingiană (întemeiată de Pepin cel Scurt în 751 și trăgîndu-și numele de la -> Carol cel Mare, această dinastie rămîne la putere pînă în 987), purtat apoi și de 18 regi ai Franței, Ludovic are o impresionantă continuitate pe parcursul a nu mai puțin de 14 secole (sec. 5 — 19). Cum se explică evoluția de la Hlod(o)-wig la formele actuale? încă din sec. 8 — 9, în Franța, sunetul -h- a dispărut atunci cînd se găsea înaintea lui Z, n, r, w, din această perioadă sînt atestate formele Lhodowicus, Lodovicus, Ludovicus (în texte latine), Lodewig, Lud(e)wig (în germană) sau Lodliuvicus (în Jurămintele de la Sirasbourg, primul text de limbă franceză, de la jumătatea sec. 9). Intrat în onomastica populară, vechiul nume germanic ajunge în Franța la forma Louis, care, împrumutată de italieni, devine Luigi (ca și alte cuvinte în -is, devenit -igi: Paris — Par igi), iar în maghiară Lajos. Dacă Ludovic și Ludovica sînt mai rare la noi (în Transilvania, numele, întrucît este calendaristic, poate fi explicat prin influența latino-catolică), mult mai frecvent este astăzi fem. Luiza, formă de proveniență apuseană (fr. Louise) sau maghiară (în anumite cazuri).
• Fr. Louis, Louise, germ. Ludwig (hipoc. Ludi, Lutz, Wickl, Wiggi etc.), Ludowika, Luise, it. Lodovico, Lodovica, Luigi (frecvent), Luisa, sp. Luis, magh. Lajos, Ludovika, Lujza, bg., rus. Luiza etc. O Dintre cei 18 regi ai Franței, purtători ai acestui nume, îi amintim pe Ludovic al XlV-lea (1643 — 1715), supranumit „regele soare”, Ludovic al XVI-lea (1774 — 1792), detronat de Revoluția burgheză și ghilotinat în 1793, Ludovic al XVI II-lea (1814—1824). QO serie de stiluri din artele decorative păstrează numele unor regi, în timpul cărora s-au dezvoltat: Ludovic XII, XIII, XIV, XV, XVI. Ca nume de regi și împărați, Ludovic este cunoscut și în istoria Ungariei {Ludovic de Anjou, învins de domnii români Bogdan I și Vladislav I), B avari ei și Germaniei. Din istoria culturii europene, compozitorul Ludwig van Beethoven, biologul Louis Pasteur, scriitorul Luigi Pirandello.
Luminița
Prenume feminin modern și apreciat în epoca noastră, Luminița este o creație recentă a onomasticii românești. Formă diminutivală de ia subst. lumină (din lat. lumen, ca și lume; pentru originea mai îndepărtată și corespondentele în alte limbi Lucia), prenumele românesc trebuie explicat prin sensurile figurate „fericire, viață” pe care le are cuv. lumină (copilul aduce „lumină” în viața părinților, este drag „ca lumina ochilor” etc.).
M
Magdalena
Prenume feminin frecvent și răspîndit în toată Europa, Magdalena este la origine un supranume (probabil de formație grecească) al uneia dintre eroinele legendei biblice. Forma gr. din N.T. Mariahe, kalumene Mag-dalene a fost redată în latină prin Maria quae vocatur Magdalene, adică „Maria, care e chemată Magdalena” sau „Maria, zisă Magdalena”. Ară-tînd originea locală a purtătoarei, supranumele înseamnă la origine „din Magdala” — sat de pescari, din Galileea, numit astăzi El-Megdel în arabă și Migdal în ebraică; semnificația toponimului este clară întrucît corespunde subst. migdal „turn, castel”. Folosit independent și devenit nume calendaristic, Magdalena nu se răspîndește în apusul Europei decît după sec. 13. După un obicei cunoscut și la noi, în sudul Franței luna iulie este numită popular mes de la Madalena sau Madarena (tot în legătură cu luna iulie și Magdalena, este și o denumire românească a caiselor — în munții Apuseni — măgdălane}. Din greacă, prin intermediar slav, numele ajunge și la români, fiind atestat în documentele Țării Românești, încă din anul 1488 („Mușa din Corbi purta numele de călugăriță Magdalina”). Odată cu creșterea frecvenței apar și o serie de forme și derivate, toate fiind și astăzi în uz (Măgrușca, Măgduța, Mădălina, Mădăluța) și chiar corespondente masculine (Măgdălin, Mădălin, Măgduț). Hipocoristicul cel mai frecvent astăzi este fără îndoială Magda, folosit uneori ca prenume independent, ca și Mădălin sau Mădălina. De proveniență apuseană" recentă sînt Madien (fr. Madeleine), sau Madlena și Marilena, format nu din Maria și Elena, cum s-ar părea, ci din Mari (a Magda)Iena, nume calendaristic. • Engl. Magdalen, Magdelen, fr. Madeleine, germ. Magdelena, it. Madda-lena, magh. Magdolna, Magdalena, bg., rus. Magdalina. □ Poeta Magda Isanost scriitoarea franceză Madeleine de Scudery etc.
Maia
Nou și puțin folosit la noi, Maia este un străvechi nume care își găsește interesante corespondențe în mitologia greacă, italică sau indiană. La greci, Maia era considerată fiica lui Atlas și a Pleionei și mama lui Her-mes. Romanii sărbătoreau și ei cultul unei zeițe Maia, moștenit din fondul mitologic italic, lucru probat de existența unei divinități etrusce Macius (cf. osc. Maesius), corespondente ale lat. Maius, formă mase, a lui Maia (de la acest Maius, identificat cu lupiter, se trage și numele celei de a cin-cea luni a anului, lat. maius, păstrat în limbile romanice — it. maggio, fr. mai, sp. mayo, port, maio, germanice — germ, mai, engl. may, celtice — irlandez mai etc., slave — rusă, sîrbo-croată etc. maj, în greacă —
197
MANA SE
maios sau mais etc.). Sprijinindu-se pe existența etruscului Macius, specialiștii au presupus că Maius provine dintr-o formă neatestată *magius* reprezentant al radicalului indo-european *mag-, *meg- „mare” (lat. mag-nus, gr. megas, sanscr. maha-, din num. pers. Mahatma sau subst. maha-rajah etc.). Semnificația „zeu, (zeiță) mare” este într-adevăr plauzibilă., mai ales dacă ne amintim că Maia era la italici o divinitate a pămîntului (Ovidiu, în Faste, o numește mamă), la greci, soția lui Zeus — cerul, iar 1a vechii indieni, mamă a universului. Există posibilitatea ca numele acestei vechi divinități să devină un antroponim obișnuit? Răspunsul nu poate fi decît afirmativ; cazurile similare nu lipsesc, ba mai mult, gr. Maia apare în izvoarele vechi grecești și cu funcție de nume pers, feminin (la fel și indianul Maya, în uz și astăzi). Dacă prenumele nostru este un împrumut occidental, atunci îl putem pune în legătură cu numele italic (bineînțeles prin intermediarii de rigoare), iar dacă provine din rusă, unde este destul de frecvent astăzi, el este o continuare a numelui grecesc (nu putem trece cu vederea nici faptul că, în unele cazuri, ar putea fi vorba de o creație directă din numele lunii mai).
Malvina
Prenume feminin destul de răspîndit și frecvent în apusul Europei, de unde l-am împrumutat și noi recent, pe cale cultă , Malvina a făcut obiectul unor interpretări diverse și total contradictorii. în Anglia, apoi și pe continent, numele devine foarte cunoscut, datorită unei celebre culegeri de vechi poeme populare gaelice, prelucrată de J. Macpherson, Scrierile lui Ossian (1756), care au exercitat o puternică influență asupra creației preromantice. După cum se știe, scriitorul scoțian și-a prezentat culegerea drept creație a unui bard irlandez, din sec. 3, Ossian, faptul contribuind hotărîtor, alături de valoarea artistică de netăgăduit a operei, la succesul deosebit de care s-au bucurat Scrierile în epocă. Așa se face că J. Macpherson a fost „acuzat” de invenție și în domeniul onomasticii literare; dar Malvina nu poate fi atribuit ingeniosului scoțian dintr-un singur motiv: numele exista si înaintea lui Macpherson, acestuia revenindu-i meritul de a-1 fi făcut, celebru (la fel ca și Dan te cu —> Beatrice, Petrarca cu -> Laura etc.). Vechi nume de botez în Franța (considerat un derivat din mdlva „mov”, etimologie prea puțin probabilă) și Germania (aici apare și în calendare), Mal-wine pare mai degrabă a fi o formă pentru Madalwine, nume germanic compus din madal-, înrudit cu goticul mathe și v. engl. maedhel „loc de adunare, de dezbatere publică” (același element apare în forma latinizată Madalbertus, atestată în vechi izvoare franceze, în Madalgaria etc.) și win- „prieten” (cunoscut la noi din -> Baldovin). • Engl., fr., it., rus.
Malvina, germ. Malwine, magh. Malvin etc.
Manase
Foarte rar astăzi la noi, Manase este un vechi nume ebraic. Interpretarea tradițională apropie numele pers, de vb. nașa „a uita”, fiind acceptată și astăzi de către specialiști întrucît, într-adevăr, menasheh (aceasta este și forma ebraică a numelui în discuție) înseamnă „ceva care te face să uiți'* (în cazul acesta, moartea unei ființe apropiate). Redat în Septuaginta prin Manâsses și în Vulgata prin Manâsse, vechiul nume ebraic ajunge în Europa, unde a fost ceva mai frecvent în anumite medii, mai ales după
MARA
198
Reformă. Forma grecească Manasses (diferită de Manâsses prin poziția accentului) a fost preluată de către slavi, de la aceștia ajungînd la români. Puținele și rar întîlnitele forme Manas, Manase, Manasi, Manasia, care apar în vechile noastre documente muntenești din a doua jumătate a sec. 16, sînt identice cu formele bulgărești, dar nu trebuie ignorată în secolele următoare, nici posibilitatea unei preluări directe, pe cale cultă, numele fiind cunoscut încă din perioada bizantină, mai ales datorită cronicarului Constantin Manasses, sec. 12, autorul cronografului în versuri, Istoria sinoptică, care a circulat și la noi în traducere bulgară. • Fr. Manasse, it. Manassa, germ. Menasce, magh. Manasse, bg. Manas, Manasi, Manasia etc. este și un toponim (numele unei localități în jud. Constanța).
Mara
Cunoscut astăzi ca hipocoristic pentru -> Maria, Mara poate avea însă și o altă origine, reproducînd în anumite cazuri un vechi nume ebraic, purtat de una dintre eroinele legendei biblice. în Cartea lui Ruth, soacra acesteia este cunoscută sub două nume: Noemi și Marah. Plecată din Betleem în țara Moabului din pricina foametei care bîntuia țara, Noemi își pierde bărbatul și cei doi fii, morți în țară străină, și după 10 ani se reîntoarce cu una din nurorile ei la Betleem. întregul pasaj în care ne este relatată istoria acestei femei este marcat de sentimentul de amărăciune și mîhnire de care este stăpînită Noemi, în momentul întoarcerii acasă („...Eu sînt mult mai amărîtă decît voi, pentru că mîna Domnului s-a întins împotriva mea... La plecare eram în belșug și acum Domnul mă aduce înapoi cu mîinile goale ... cel atotputernic m-a întristat../'). Specialiștii în onomastica biblică sînt de acord că sentimentul de amărăciune este simbolizat chiar prin numele eroinei, Marah (ebr. marah „amar”), opus lui Noemi (ebr. noam „plăcere, bucurie”), ale căror explicații tradiționale, de astădată corecte (probabil că numele sînt create în funcție de legendă) apar chiar în textul biblic: „Nu-mi mai ziceți Noemi, ziceți-mi Mara, căci cel atotputernic m-a umplut de amărăciune”. Atestat în izvoarele latine sub forma Mara, numeîe ebraic, fără să fi avut o frecvență deosebită, a avut șansa să se păstreze în onomastica europeană *pînă în zilele noastre. în documente, Mara apare atît în Țara Românească cît și în Moldova încă din sec. 15 (Mara, soția lui Mircea cel Bătrîn, la 1418), dar nu avem nici un element pentru a decide dacă e vorba de Maria sau ebr. Marah; acesta din urmă ar putea fi acceptat ca o influență catolică, prezentă continuu în Transilvania și sporadic în Moldova și Țara Românească. □ Mara de I. Slavici.
Mar cu
Din ce în ce mai puțin folosit astăzi (spre deosebire de secolele trecute sau de numele de aceeași origine), Mărcu corespunde lat. Marcus, prenume specific roman, vechi și foarte frecvent (prescurtat M.). Purtat inițial de băieții născuți în luna martie, cu al cărui nume este strîns înrudit, Marcus face parte din seria numelor romane teoforice, întrucît este la origine un derivat de la Marte — zeul războiului; *Marticos <*Martcos> Marcus „dedicat lui Marte” (o formație asemănătoare, dar cu alt sufix este Martius, numele lunii dedicate aceluiași zeu, și -> Martin). Răspîndit în epoca imperială în toate provinciile romane, Marcus pătrunde și în
199
MARGARETA
onomastica ebraică; purtat de un loan zis Mar cu, autorul uneia dintre evanghelii, vechiul prenume roman devine favorit printre creștinii primelor secole. Aproximativ aceeași istorie o are și un vechi diminutiv de la Marcus, frecventul cognomen Marcellus, fem. Marcella, purtat de diferiți martiri și răspîndit odată cu cultul acestora; tot din aceeași familie a lui Marcus mai face parte Marcellinus, derivat cu suf. -inus de la Marcellus și Mardanus, fem. Marciâna, derivat cu suf. -anus de la Mar-cius, atestate frecvent în inscripțiile creștine și răspîndite apoi prin biserică. Prin intermediar grecesc, Markos, Markellos, Markella, Markellinos, Markianos, Markiane pătrund în onomastica slavilor (v. sl. Marku; la slavii răsăriteni Marko apare încă din 1134) și de la aceștia, la români, unde numele evanghelistului apare și în calendarul popular (Marcu boilor, considerat „rău de piatră”). Marco, atestat în documentele Țării Românești începînd cu anul 1485 și din același secol și în Moldova, se află la baza multor derivate (unele preluate direct din onomastica popoarelor slave vecine, altele formate la noi) cunoscute astăzi mai ales ca nume de familie: Mărcan, Mărcas, Măreau, Mareea, Mărci(1), Marcoci, Marcoș, Marcotă, Marcus, Mărcușor, Mărcuț(ă) etc. Foarte rar apar și Mărchel și Marchian. Dacă Marcu pare astăzi ieșit aproape din uz ca prenume, cu totul alta este situația lui Marcel, Marcela, Marcelina, Marciân și Marciâna, forme de influență occidentală care se bucură de o favoare deosebită, fiind considerate prenume moderne. • Engl. Mark, fr. Marc, Marcel, Marcelle, Marceline sau Marcelline, germ. Markus (hipoc. Marx, Mark etc ), Marcellus, Marcella (hipoc. Zella), Marcellinus, Marcian, it. Marco, Marcello, Marcella, Marcellina, Marciano, Marciana, sp. Mar-cos, Marques etc., magh. Markus, Marceli, Marcella, Marcellina, Marcian, bg. Marko etc., rus. Mark, Markell, Markellina, Markian etc. O Dintre personalitățile culturii latine îi amintim pe M. Porcius Cato, M. Tul-lius Cicero, M. Terentius Varro, M. Annaeus Seneca, M. Pollio Vitruvius, M. Fabius Quintilianus etc. Din viața publică romană ne sînt mai cunos-cuți M. lunius Brutus, participant la conjurația împotriva lui Cezar (personaj al tragediilor lui Shakespeare, Voltaire), bogatul M. Licinius Crassus, triumvirul M. Aemilius Lepidus etc. Din lumea modernă, renumitul călător Marco Polo, scriitorii Marcel Proust și Mark Twain etc.
Margareta
Favoarea de care se bucură astăzi prenumele fem. Margareta este datorată, în bună parte (pentru că nu putem trece cu vederea, în acest caz, nici importanta influență a onomasticii literare), identității dintre numele personal și numele unei plante și flori, margaretă (am subliniat și în alte rînduri că această categorie de antroponime feminine sînt acum la modă, exprimînd și în acest fel tendința de modernizare a inventarului nostru de prenume). De astă dată însă (cazul nu este unic), Margareta nu este o creație românească, deci nu are la bază numele de floare și, după cum vom vedea imediat, nici la origine numele personal nu provine din numele florii. Cunoscut încă din primele secole ale erei noastre, în inscripțiile latine creștine, Mărgărită corespunde lat. mărgărită „perlă” (ca sens secundar „margaretă”), împrumutat din gr. margarites, cu aceleași sensuri (cuvintele rom. mărgărit, mărgăritar, „pietriș mărunt; perlă; vîsc; lăcrămioară”, a mărgări „a înflori” etc. provin din neogreacă). Cum gr. margarites — format din margaron — cuvînt de origine necunoscută, venit
MARIA
200
din Orient — este de genul masculin, în izvoarele grecești apare, destul de rar, num. pers. mase. Margarîtes (pentru feminin sînt atestate doar Margaris și Mărgărită). în apusul Europei, Mărgărită pătrunde în onomasticonul creștin (sînt cunoscute cultul unei martire din Antiohia în timpul împăratului Dioclețian, a unei regine a Scoției din sec. 11 etc.) și se răspîndește prin biserică sprijinit continuu deexistența cuvintelor ■comune, care în limbile romanice continuă lat. mărgărită. în*engl. pentru „margaretă” sînt folosite două cuvinte: daisy „ochiul zilei” (folosit ca hipocoristic pentru Margaret și chiar ca prenume independent) și împrumutul romanic marguerite. La români Margareta este un nume foarte ■vechi: în Moldova era purtat încă din sec. 14 de ^Mușata, mama domnului Petru I (cca 1374—1392) și soția lui Lațcu, domn între cca 1365 — 1374, dar cum este vorba de o ferventă propagatoare a catolicismului, sigur avem de a face cu o influență latino-catolică. Mai vechi este Mar-ghita (probabil influență maghiară, ca și toponimul cu aceeași formă din Crișana), purtat de soția domnului muntean Basarab I, atestat și mai tîrziu în sec. 16, în documentele moldovenești. La 1493, apare în documente și hipocoristicul Marga, foarte frecvent și astăzi. Adăugind și pe Mărgărita, mase. Mărgărit, Mărgărint (împrumuturi neogrecești directe .sau prin bulgară, nefiind exclusă în unele cazuri nici o posibilă formare pe teren românesc din mărgărit „înflorit, prosper”) avem o imagine aproape •completă a vechimii și răspîndirii numelui în onomastica noastră.. In epoca contemporană circulă frecvent Margareta, Marga, Beta, uneori Margo (fr. Margot), Greta, Bita (hipocoristice apusene împrumutate la începutul sec. 20). ® Engl. Margaret (cu hipoc. Mag, Maggy, devenit Peggy, frecvent în America de Nord și Daisy, după engl. daisy „margaretă” — textual — „ochiul zilei”, folosit chiar ca prenume independent), fr. Marguerite, Margot, germ. Margareta (hipoc. Marga, Margit, Grete, ■Gretel etc.), it. Margherita (hipoc. Bita), sp. Mărgărită, magh. Margit, Mărgărită (hipoc. Margita, Beta, Greta, Margot etc ), bg. Mărgărit, Mărgărită (hipoc. Marga), rus. Mărgărită etc. O Margareta de Danemarca, supranumită „Semiramida nordului”, regină a Danemarcei, Norvegiei și Suediei, Margareta d'Angouleme sau de Navarra, regină, protectoare a Reformei și autoare a culegerii de povestiri Heptameronul, Margareta de Valois, soția lui Henric IV numită și „regina Margot”. □ Margareta din Faust de Goethe (și din opera cu același nume de Gounod), Margareta de Parma din Egmond de Goethe (după care Egmond de Beethoven), .Regina Margot din romanul cu același nume de Al. Dumas-tatăl, Daisy Miller din romanul cu același nume de H. James.
fiaria
Avînd o largă arie de răspîndire care acoperă Europa, cele două Americi, Australia, o parte a Africii și a Asiei, Maria, cel mai cunoscut și frecvent dintre prenumele feminine, comune unui mare număr de popoare și limbi, -continuă în onomastica modernă un vechi nume biblic. Tradițional la vechii evrei, purtat de profetesa Maria, sora mai mare a lui Moise (menționată în Exod), numele în discuție este mult mai bine cunoscut din N.T., unde este purtat de mai multe personaje, celebră fiind Fecioara Maria. Crearea și răspîndirea cultului acesteia este în strînsă legătură cu celebrarea zeiței egiptene Isis (-> Isidor). Răspîndit în epoca elenistică și romană într-o foarte întinsă arie geografică ce includea și Dacia, cultul
201
MARIA
acesteia a concurat în mod serios creștinismul primitiv; pentru a-1 înlătura, a fost instituit cultul Măriei, necunoscut iudaismului și nici creștinismului pînă în sec. 4. Cum se explică formele sub care ste cunoscut numele în diferitele limbi vorbite în Europa? în greaca N.T., unul dintre intermediarii prin care s-a răspîndit onomastica biblică, apar două forme: una indeclinabilă, mai frecventă și probabil mai veche,^ Mariâm și o alta declinabilă dar mult mai rară, Maria, gen. Marias. în textul ebraic este întîlnită însă forma Miryam (de aici prenumele feminin actual Miriam), spre deosebire de forma arameeană Maryam din Targum, considerată de unii specialiști o modificare a primei forme datorată apropierii de cuvîntul arameean mar „domn, stăpîn”. Luînd în considerație că în Septuaginta forma este Mariam și că același tratament — cu a în prima silabă — este propriu arabilor, sirienilor și etiopienilor, unii lingviști cred că forma inițială ebraică era Maryam, introducerea lui i în prima silabă fiind pusă pe seama Massoreților. Trecut din greacă în latină, Mariam (de remarcat obișnuita modificare a accentului) a fost simțit ca un acuzativ, pe baza acestei forme „reconstituindu-se” nominativul Maria, continuat, uneori cu mici modificări, de franceză, italiană, spaniolă, engleză etc. în mod normal, originea și semnificația originară a acestui nume celebru au fost mult dezbătute de-a lungul timpului; au fost propuse pînă astăzi peste 60 de soluții etimologice, Maria devenind cu siguranță cel mai discutat, dar și cel mai controversat nume. Cum nu ar fi nici posibil și nici util să refacem aici istoria încercărilor etimologice, vom oferi doar două dintre ele. Prima nu este decît una dintre numeroasele curiozități lingvistice, dar a avut o largă audiență în cursul ev. med. Hieronim (sec. 4—5 e.n.), primul traducător al Bibliei în limba latină (traducere cunoscută sub numele de Vulgata}, vedea în Maryam un compus din cuvintele ebraice mar „picătură” și yam „mare”, deci „picătură de mare”, redat în latină prin stilla maris. Prin erorile copiștilor textului s-a ajuns la stella maris, ceea ce înseamnă „stea de mare”. N-ar fi exclus ca popularitatea acestei vechi explicații să fi sprijinit într-o vreme răspîndirea numelui feminin -> Stela, considerat probabil un sinonim al lui Maria. Ca și explicația propusă de Hieronim, cea mai mare parte a încercărilor făcute pînă astăzi pornesc de la ebraică. Dar, așa cum am văzut mai sus, numele este atestat prima oară în Exod, și profetesa, care îl poartă, se născuse în această țară și chiar numele fratelui ei, -> Moise, era de origine egipteană. Pornind și de la aceste elemente ale legendei, tot mai mulți specialiști consideră astăzi că Maryam nu aparține fondului onomastic ebraic, ci acelui egiptean. Din acest punct de vedere, mult discutatul nume ar putea fi pus în legătură cu verbul mrj (numai structura consonantică a cuvîntului), care în vechea egipteană însemna „a iubi” (în coptă merit „iubit”) sau chiar cu un nume personal ca mrj-imn (în coptă Merit Amun „iubit de Amon” — în religia vechilor egipteni Amon era considerat marele rege al zeilor). Maryam ar putea continua chiar pe acest mrj-imn (de unde actualul prenume Mariana); o altă soluție fiind interpretarea lui ca un derivat cu sufixul feminin ebr. -am de la mrj{t}. Dacă legătura etimologică dintre Amon și Maria este justă, s-ar putea încerca și o aproximativă cronologie a numelui, cel puțin în ceea ce privește perioada generalizării lui. La origine un mic zeu local, în cultul căruia se păstrează și urme ale unor ritualuri agricole, Amon din Teba urcă în vîrful panteonului egiptean și este pus alături de Ra
MARIA
202
în timpul dinastiilor a 11-a și a 12-a (anii 2100 — 1800 î.e.n.) cînd statul se reunifică în jurul Tebei. Probabil în această perioadă se răspîndiseră și formațiile teoforice în care apare numele zeului. Preluat de evrei din egipteană, numele se răspîndește prin intermediar grec și latin la toate popoarele europene creștinate, devenind Aîn cele din urmă cel mai cunoscut prenume feminin de sursă biblică. în apusul Europei, Maria apare în izvoare încă din sec. 4, dar stabilirea exactă a frecvenței în inscripțiile latine nu este posibilă, întrucît numele biblic se confundă cu forma" de feminin a unui frecvent nume gentilic roman Marius, cu care nu are nici o legătură etimologică. Deși cultul Fecioarei avea o largă răspîndire și popularitate în Occident, numele de botez Maria nu se generalizează decît destul de tîrziu. în Germania nu se produce înainte de sec. 16 și este legat în bună măsură de Reformă, care aduce o profundă modificare și în onomastică. în Franța, la sfîrșitul sec. 14, Maria era departe de a fi curent, iar în Elveția, unde astăzi este foarte popular, nu apare înainte de 1511, frecvența lui crescînd considerabil de-abiaîn sec. 17 — 18. în bună parte această situație se explică prin faptul că numele era atît de respectat, încît atribuirea lui curentă ar fi fost o impietate. Acest statut de tabu onomastic îl avea Maria, de exemplu, în Spania (-> Carmen). Ca o curiozitate vom aminti că și numele actualei capitale a Argentinei poate fi pus în legătură cu unul dintre culturile dedicate Măriei; cunoscutul călător spaniol Pedro de Mendoza numește așezarea întemeiată de el la 1536 pe malurile fluviului La Plata, Nuestra Senora del Buen Aire, — de aici Buenos Aires, după numele unei biserici din Sevilla, închinată Fecioarei „vînturilor bune”, ocrotitoare a navigatorilor cu pînze. Toate aceste nume își datorează popularitatea inițială legăturii lor motivate cu Maria; dar în sfera de atracție a acesteia au intrat și altele cu care nu se poate stabili nici o legătură etimologică sau istorică, ca Marius, Marian etc., considerate în mod greșit, datorită asemănării formale, corespondentele masculine ale lui Maria. Un alt fapt specific onomasticii apusene este folosirea numelui Maria alăturat de un alt nume de botez masculin, pentru băieți, astfel, explicîndu-se prenumele duble de tipul Jean-Marie, Jose-Maria, Fernando-Maria, Xavier-Maria, Rainer-Maria etc. Și în sfîrșit o cifră ilustrativă pentru frecvența numelui în apusul Europei; în a doua jumătate a sec. 18, în Anglia, 25% dintre femei erau numite Mary. în răsăritul Europei, Maria nu a avut niciodată statut de tabu. La români, deși atestările documentare nu apar înainte de sec. 15, numele este cu siguranță mult mai vechi. Probabil el a fost folosit chiar de populația romanizată și în parte creștinată de la nordul Dunării, înaintea contactului cu slavii. Dată fiind însă lunga perioadă slavonă din istoria culturii noastre, Maria nu poate fi considerat decît o formă de influență slavă, manifestată fie pe cale cultă, fie pe cale populară. Cel mai frecvent prenume feminim românesc, Maria are și o bogată familie de variante, derivate și hipocoristice, împrumuturi mai vechi sau mai noi ori creații pe teren românesc, toate folosite în mod curent și astăzi: Maia, Mara (poate avea și altă origine), Mari (franțuzism puțin folosit), Marica, Rica, Maricica, Cică, Maricuța, Cuța, Marieta (împrumutat din fr. Mariette, curent din secolul trecut), Marița, Rița, Marițica, Manila, Marușca, Mașa, Mărie, Mărioara (Oara), Măriuca, Măriuța, Uța, Măruța, Măruca, Meri [cu accent pe i] (împrumut recent din engleză), Mia, Mica, Mimi, Mioara, Mira, Mița etc. • Engl. Mary, fr. Mărie (Marielle, Mariette,
203
MARIN
Marion, Marionette), germ. Maria (Mizzi, Mia, Mimi, Ria etc.), it., port., magh., bg., rus etc. Maria, sp. Maria. O Maria I Stuart, regină a Scoției, Maria Tudor, regină a Angliei, Maria Tereza, împărăteasă a Imperiului romano-german, Maria Antoaneta, regină a Franței etc.; scriitoarea engleză Mary Ann Evans (sau George Eliot), Maria Sklodowska Curie, Mărie Joliot-Curie. în combinație cu un prenume masculin numele a fost purtat și de Franșois-Mărie Arouet (sau Voltaire), Mărie Henri Boyle (sau Stendhal), Mărie Joseph Chenier, Rainer-Maria Rilke, Cari Maria von Weber, Andre-Marie Ampere etc. □ Viața celebrelor regine Maria Stuart și Maria, Tudor i-a inspirat pe Schiller, respectiv pe V. Hugo; Marion Delorme — eroina dramei romantice cu același nume de V. Hugo și a romanului Cinq-Mars de A. de Vigny; Mărie Arnoux din Educația sentimentală de Flaubert, Maria Chapdelaine, eroina romanului cu același nume de Louis Hemon, Marion Bloom sau Molly din romanul Ulysse de J. Joyce.
Marin
Frecvente, vechi și populare în onomastica noastră, Marin și Marina corespund numelor pers. lat. Marinus, Marina, inițial supranume curente la romani, explicate de cei mai mulți specialiști prin adj. marinus „marin, de mare” (o ipoteză mai veche consideră numele discutate derivate de la gentilicul Maria corespondentul feminin al lui ->Marius). Deosebit de frecvente mai ales în epoca imperială și apoi printre primii creștini, Marinus și Marina au și o largă arie de răspîndire, întinsă din Galia pînă în Siria și incluzînd chiar vechea Dacie (numele fem. apare într-o inscripție creștină de la Napoca, c. 235). Devenite independente și redate în greacă prin Marinos, Marina, fostele cognomene romane pătrund în onomasticonul religios și încep să se răspîndească din nou în Europa, de astă dată prin intermediul cultului martirilor creștini. La noi, după cum am amintit, numele sînt vechi în documentele Țării Românești, un Marin făcea parte din sfatul domnesc la 1400, mai bine atestată fiind forma fem. Marina, în același sec. 15, atît în Țara Românească cît și Aîn Moldova. Cum se explică prezența numelor în discuție la români? în răsăritul Europei, biserica de rit grecesc venerează mai ales o martiră din Alexandria, cultul acesteia fiind cunoscut atît la slavi, cît și la români; deci rom. Marina, nume calendaristic, reproduce, prin intermediar slav, gr. Marina. Marin (cultul unor martiri și sfinți cu acest nume este răspîndit în apusul Europei, o dovadă fiind și existența unor toponime de tipul San Marino) apare în documentele vechi încă din anul 1431, sub forma Sumarin (probabil din san dus Marinus, care ne indică existența unui vechi cult, ulterior dispărut, al sfîntului Marin și în regiunea Balcanică), în virtutea acestui fapt, Marin ar putea fi considerat drept nume calendaristic, care, în lipsa cultului patronului, a fost păstrat prin tradiție și susținut de corespondentul feminin. (Nu trebuie uitat faptul că Marin poate fi ușor refăcut și din Marina). în explicarea frecvenței numelor în discuție mai poate fi folosit încă un argument, și anume punerea lor în legătură cu -> Maria (în multe părți, nu numai la noi, Marin este simțit drept masculinul corespunzător pentru Maria). Derivatele Marinică, Marincel, Marinaș, Marinei, Marinicu sînt și astăzi în uz (fie ca hipocoristice, fie ca prenume independente), iar Marinciu, Marincu, Marinoiu etc. sînt actuale nume de familie. Pentru feminin, alături de Marina apare
MARIUS
204
astăzi Marinela, recent împrumut din Occident. • Fr. Marin, Marinette, germ. Marinus, it. Marino, Marinella, Marinetta, magh. Marina, Marinella, Marinetta, bg., rus. Marin, Marina etc.
Marius
Răspîndit aproape în toată Europa și cu deosebire frecvent în Italia, Franța, Spania, Portugalia, Marius reproduce un vechi și cunoscut nume gentilic roman Marius, devenit celebru în epoca republicană datorită lui Caius Marius, vestit om de stat și comandant militar. Marius și fem. Maria, numele ginții, sînt prelatine (însuși C. Marius era de origine vol-scă) și aparțin unui fond onomastic italic care a influențat profund întregul sistem de denominație personală al romanilor. Încercînd să lămurească originea și semnificația lui Marius, specialiștii propun o probabilă apropiere de cuvîntul etrusc maru, numele unei funcții, dar care inițial ar fi însemnat „om” (se poate merge chiar mai departe — bineînțeles, cu obișnuitul indice de probabilitate implicat în orice etimologie la acest nivel — pînă la radicalul indo-european *mer mor- (mar-) „bărbat tînăr sau femeie tînără”, întîlnit și în lat. maritus „căsătorit, soț”, maritare „a se căsători” — de aici fr. mari și marier, rom. a se mărita etc.). Cînd, mai tîrziu, din Orient a venit biblicul Maria, cele două nume care nu au nici o legătură unul cu altul au putut fi ușor confundate, situație existentă și astăzi în Italia, unde Mario este în mod curent considerat corespondentul lui -> Maria. Deși numele a fost purtat și de către primii creștini, favoarea de care se bucură Marius astăzi nu poate fi explicată prin influența bisericii. Marius a fost reluat direct din istoria romană în epoca Renașterii, odată cu alte nume clasice ilustre și a devenit deosebit de frecvent în perioada revoluțiilor democratice burgheze (în Franța de ex., Marius este considerat ca nume tipic pentru provensali, care îl folosesc în amintirea cuceritorului sudului Galiei). Ceva mai vechi decît acesta, dar nu mai frecvent este Marian, continuatorul cognomenului Mariânus, fem. Mariana, derivat din Marius. Devenit independent și popularizat de biserică prin cultul unor sfinți, Marian apare la noi în sec. 17 și este mai frecvent în Transilvania, probabil sub influența latino-catolică. în epoca noastră, Marian este considerat corespondentul fem. [Mariana, cu care în realitate nu are nici o legătură (la noi Mariana nu corespunde cognomenului amintit mai sus ci face parte din familia lui -> Maria, dacă nu cumva la origine este vorba chiar de unul și același nume); nici ipoteza care îl consideră pe Marian un derivat de la Maria, iar Mariana, un compus din -> Maria și -> Ana nu este corectă. Dar cum toate numele intrate în sfera de influență a biblicului Maria au sfîrșit prin a fi populare și frecvente, Marin, Marina, Marius și Marian nu au avut decît de cîștigat. • Fr. Marius, Marien, germ. Marius, Marian, it., sp. Mario, Mariano, magh. Mariusz, Marian, bg., rus. Marian etc. O Caius Marius, c. 156 — 87, partizan al popularilor și adversar al lui Sylla, autorul unei reforme militare de mare importanță pentru republică, rămîne în istorie și ca învingător al lui lugurtha, al cimbrilor și teutonilor și cuceritor al sudului Galiei.
205
MARTIN
Marta
Prenume feminin astăzi la modă, Marta corespunde numelui arameean Marta, purtat de sora lui Lazăr și a Măriei din Betania. Corespunzînd subst. fem. marta (mase, mâr} „stăpînă, doamnă”, Marta are aceeași semnificație ca -> Despîna; Domnica ( -> Dominic) ; Chirița ( -> Chiriac) sau Chiajna (aceste similitudini în onomastica unor popoare diferite ca apartenență lingvistică probează un fapt interesant și anume identitatea sferelor semantice cărora le-au aparținut, la origine, numele de persoană, lucru deosebit de important pentru etimologie: sensul inițial al unui antroponim trebuie, în general, să se încadreze într-o sferă de semnificații relativ limitată, deși teoretic, orice cuvînt poate fi folosit cu valoare personală). Redat în greacă și latină prin Martha, numele biblic apare frecvent în epoca imperială, este purtat apoi de cîteva martire și sfinte, iar prin intermediul cultului acestora se răspîndește în Europa. La Roma, Martha era cunoscut însă chiar din epoca republicană, dar dacă cele două apariții — într-o inscripție din sec. 3 î.e.n. și la Plutarh, ca nume al unei profetese siriene ori ebraice — nu ne conving că numele era folosit și de femeile romane, aceste atestări oferă indicații asupra vechimii și răspîndirii numelui. Preluat din greacă de către slavi (în 1484 numele apare în pomelnicul de la Horodiște), Marta ajunge și la noi prin sec. 15, forma moldovenească Marfa explicîndu-se prin influența slavă răsăriteană (dat fiind că Marta este un nume frecvent la maghiari, pentru prezența numelui în Transilvania și chiar Moldova poate fi invocat și un intermediar latino-catolic). • Fr. Marthe, engl. germ. Martha, it., magh., bg., rus. Marta.
Martin
Martin, mai puțin folosit astăzi la noi, este considerat de foarte multă lume ca un derivat de la numele lunii martie (la fel sînt „interpretate” și ^lunian; lulia și Iulian; Augustin, atribuite de obicei copiilor născuți în luna respectivă). Dar, dacă între cele două cuvinte nu există, în real-tate, un raport direct de dependență, ele sînt totuși strîns înrudite: și numele personal și numele celei de a treia luni a anului sînt derivate din tema Mart-, de la Marș, Martis. Cunoscut ca zeu al războiului, Marte era la origine o divinitate, probabil a sabinilor, protectoare a agriculturii și a animalelor. Atribuțiile sale războinice care îl fac omologul lui Ares al grecilor, sînt deci mai tîrzii și aparțin epocii clasice. Legătura mai veche a lui Marte cu primăvara și fecunditatea este păstrată pînă astăzi. Luna în care este sărbătorit fiul lunonei la romani (după vechiul calendar, prima din an, iar după modificările aduse de Cezar, a treia), a primit numele zeului, martius (mensis) „(luna) lui Marte”, această veche formă adjectivală fiind păstrată pînă astăzi în limbile moderne (fr. marș, it. marzo, port, marco, sp. marzo, gr. martios, martis — de aici rom. martie, bg., rus. mart — germ. Mărz, engl. march etc.). înainte de a ne ocupa de Martin, va trebui să-l amintim și pe rom. marți, care are aproximativ aceeași origine: în sistemul planetar această zi a săptămînii era pusă sub semnul planetei Marte (lat. Marș, Martis era numele zeului, al planetei, iar mai tîrziu, în alchimie, însemna „fier”) și era denumită dies Martis „ziua (planetei) Marte” (fr. mardi, it. martedi, sp. martes etc.). Cu mult înaintea creștinismului, romanii foloseau frecvent și antroponime derivate
MATEI
206
de la numele zeului: Marcius sau Martius (cunoscută familie romană care pretindea că se trage din cel de al patrulea rege al Romei), Marcus și Marcianus ( -»Marcu), Martiâlis și în sfîrșit supranumele Martinul Martina, frecvente mai ales în Galia. Purtat în epoca creștină de un episcop al galilor (mort în anul 397), numele devine foarte frecvent în evul mediu, datorită cultului acestuia (Sfîntul Martin din Tours), considerat sfînt național al francilor în perioada merovingiană. Popularitatea de care s-a bucurat Saint Martin de Tours explică nu numai frecvența deosebit de mare a numelui de botez în Occident (în Franța se pare că este și cel mai răspîndit nume de familie), dar și unele nume locale ale lunii noiembrie (în unele regiuni din Franța și Italia mes de San Martin și sanmartin sau samartin, în Letonia Martinii menesis, în Estonia mardikuu etc.). Cultul lui Martin a fost cunoscut și de către români, o dovadă în acest sens fiind cunoscuta sărbătoare populară Mărtinii din februarie (data și numeroasele rituri și obiceiuri magice practicate la noi își găsesc interesante corespondențe în Lupercaliile romane, sărbătorite de păstori pentru a feri turmele de lupi) și chiar cuv. martin sau moș martin folosit adesea pentru a desemna ursul (ziua ursului sau stretenia apare în calendarul popular la aceeași dată cu mărtinii). Ca nume personal, atestat în documentele Țării Românești din anul 1415 (din același secol și în Moldova) Martin continuă același cognomen roman, dar prin intermediar grecesc (Martinos, Martina) și apoi slav (la popoarele slave sudice și răsăritene, Martin este forma populară obișnuită pentru două nume calendaristice: Martin și Martinian). Alături de forma atestată în sec. 15, mai apar la noi Martin, Mărtinel, Mărtiniță, Mărtinaș, Sămărtin (de la numele sărbătorii), fem. Martina, ca și Marțian, formă cultă recentă corespunzătoare lat. Martianus. ® Fr. Martin, fem Martine (de aici și numele poetului Lamartine, cu la- articol hotărît feminin), it. Martino, Martina, sp. Martin, Martinez, magh. Marton, Martos, fem. Martina, bg., rus. Martin, Martina etc. O Martin Luther, reformator religios și întemeietor al protestantismului german (luteranismului), scriitorii Martin Andersen Fexo, Roger Martin du Gard, filozoful Martin Heidegger etc. □ Martin Chuz-zlewit, roman de Ch. Dickens, Martin Eden de J. London etc. Martin Fierro, poem celebru al lui J. Hernândez.
Matei
Răspîndit și destul de frecvent în toată Europa, Matei este un vechi nume de origine ebraică, cunoscut din textele evanghelice, ale N.T. Legenda biblică atestă existența a două personaje desemnate de noi prin același nume, dar diferențiate în versiunea greacă: unul este Mathathâios sau Matthăios considerat, prin tradiție, autorul uneia dintre evanghelii, iar celălalt este Maththias, apostol și martir în ludeea. Dacă diferența este păstrată în versiunea latină — Mattlieus și Mat(t)hias — și chiar în onomastica modernă occidentală, în limbile slave cele două forme grecești, de altfel foarte apropiate fonetic, au fost confundate (așa se explică și forma unică românească, preluată de la slavi). Originea celor două nume grecești trebuie căutată în ebraică unde antroponimul în discuție apare ca Matithjah, apoi Mathathâh, și chiar Matthai (prin abreviere). Analiza primelor două forme scoate în evidență faptul că, la origine, numele era teoforic, întrucît partea finală, jah reprezintă o scurtare din Jahve, „divi
207
MAURICIU
nitate". în ceea ce privește prima parte, specialiștii au invocat cuvîntul ebr. matath „dar", ipoteză mai plauzibilă decît apropierea de emet „credință, fidelitate". (Din punct de vedere al semnificației, Matei este deci sinonim cu Teodor, Doroteea, Dosoftei și altele, de origini diferite dar cu același sens: „dar al divinității"). Nu mai este nevoie să amintim că numele s-a răspîndit în Europa datorită cultului celor două personaje evanghelice, dar în epoca modernă, cînd biserica are o din ce în ce mai slabă influență asupra onomasticii, Matei se menține prin tradiție. Atestat în Țările române din sec. 15, Matei a fost destul de frecvent la noi, alături de forma de bază fiind și astăzi în uz, ca prenume sau nume de familie: Mateiaș, Mateiță, Mateucă, Mateuț(ă), Mace, Macea sau Maciu(l), Matfei, Matvei, Mateș, Matias (de origine maghiară), Matache etc. Mafiei (frecvent mai ales în Moldova și nordul Transilvaniei, se poate explica prin metateza lui Matfei (împrumutat din ucraineană); formă care a atras probabil și modificarea, prin analogie, a lui Dosoftei, Filofteia, Agafton etc. în care grupul -ft- este nemotivat etimologic (dar nu poate fi nici împrumutat din limbile slave vecine, care nu cunosc acest tratament fonetic pentru gr. -th-). Engl. Matthew, fr. Mathieu, Mathias (aceleiași familii îi aparține și numele pictorului Matisse), it. Matteo, Mattia, germ. Matthăus (hipoc. Matthes, Matz etc.), Matthias, port. Mateus, sp. Mateo, Mateos, magh. Mate, Matyas, pol. Maciej, Mateusz, bg. Matei; Mato, Maceo etc., rus., ucr. Matvei, Matfei etc. O Matei Basarab, domn al Țării Românești între 1632 — 1654, Matei al Mirelor, grec stabilit la noi, autor al unor cronici ale Țării Românești, scriitorul Mateiu Caragiale, autorul cunoscutului roman Craii de Curtea Veche. □ Mateo Falcone, nuvelă de P. Merimee.
Matilda
Prenume feminin modern, împrumutat din Occident, Matilda este un vechi nume de origine germanică, răspîndit și destul de frecvent la toate popoarele apusene. Atestat încă din sec. 8, Mahtildis sau Machthfldis este, la origine, un nume compus al cărui element secundar -hildis, din cuv. germanic hilt^a „luptă" apare adesea în numele feminine Ciotilda; Crimhilda; Hildegonda etc. Nu aceeași identitate de păreri există în ceea ce privește primul element de compunere, maht-, considerat fie un vechi germanic math „onoare", fie maht (germ. Macht „putere, forță”, măchtig „puternic, tare”) ultima soluție părînd mai plauzibilă, atît din punct de vedere formal cît și semantic. Cum cîteva purtătoare ale numelui au fost sanctificate sau beatificate de către biserică, Matilda s-a răspîndit la catolici și prin calendar. $ Germ. Mathilde (hipoc. Thilde, Tilde), fr. Mathilde, it. Matilde, magh. Matild, Tilda, rus. Matilda.
Mauriciu
Puțin folosit la noi astăzi, Mauriciu reproduce pe cale cultă lat. Maurîcius, Mauritius, atestate ca nume independente în epoca imperială, cînd pătrund și în onomasticonul creștin prin intermediul cîtorva martiri al căror cult era cunoscut la multe popoare europene. Mauritius este un derivat din cognomenul Mâurus, folosit de romani la început pentru a arăta originea etnică a purtătorului și format pe baza cuvîntului Maurus, pl. Mauri „maur”, prin care era desemnat un locuitor din vestul Africii de nord — aproximativ actuala Mauritanie — (în evul mediu mauri numiți arabii
MAXIM
208
din Spania, iar din sec. 15 și arabii musulmani din nordul Africii). Atît cuvîntul latinesc, cît și cel grecesc corespunzător: maur os, pL maurusioi sînt de origine necunoscută (specialiștii se gîndesc la o probabilă origine hamitică), dar în greacă numele au fost ușor apropiate de adj. maur os „de culoare închisă, negru”. Prin intermediar grecesc (Maurikios, pronunțat mavrichios în acea epocă) numele latinesc ajunge la slavi și prin aceștia la români, sub forma Mavrichi(e). Dar nici acesta, nici Mavrus sau Mavrea (din Mavru, care reproduce prin intermediar vechi slav și grecesc, lat. Maurus) nu au fost populare la noi, dovadă fiind rarele lor apariții documentare. în secolul nostru, dar probabil și ceva mai înainte, a apărut forma cultă Mauriciu, corespunzătoare lat. Mauricius, în loc de Mauritius (la fel ca -> Bonifaciu pentru Bonifatius, într-o perioadă în care -ti- și -ci- se pronunțau -p, sunet redat grafic prin cele două variante sau prin -tsi-). Din același radical gr. Maur- provin și numele de familie Ma-vridi, Mavrodin, Mavrogheni. • Engl. Moris, fr. Maurice, germ. Mauritius și Moritz, it. Maurizio, magh. Moric, Mauriciu, bg. Mavrik, rus. Mavriku etc. O Mauriciu, împărat al Bizanțului între 582 — 602 ; Charles Maurice Talleyrand, renumit diplomat francez, compozitorul Maurice Ravel, pictorul Maurice Utrillo etc.
Maxim
Destul de vechi la noi, Maxim este un nume cu semnificație clară astăzi, întrucît corespunde adj. maxim „cel mai mare" reprezentînd lat. maximus, forma superlativă a adj. magnus „mare". Prenumele (sau numele de fam.) românesc reproduce lat. Maximus, cognomen vechi și foarte frecvent la romani (din acest punct de vedere o statistică recentă îl plasează pe poziția a șasea). Purtat la origine probabil de cel mai mare dintre copii (în aceeași serie încadrîndu-se Secundus „al doilea”, Quintus „al cincilea” etc.), Maximus și derivatele sale Maximinus, Maximiânus, Maxentius etc. devin nume independente și apoi creștine, datorită cultului martirilor cu acest nume din sec. 3 — 7. Intrat în greacă, Maximus a ajuns la români prin filieră slavă. Atestat în documente din sec. 15 (în Țara Românească, la 1471 este menționată o persoană cu acest nume care trăise însă ceva mai înainte de această dată, iar la 1441, apare derivatul cu valoare toponimică Maximeni), Maxim nu a fost popular la noi, dovadă fiind numărul mic al variantelor (Maxim, Axim) cît și frecvența redusă. Dacă fem. Maxima pare nefolosit la noi, un nume mai nou dar din aceeași familie, Maximilian, are și corespondentul feminin, Maximiliana, alături de care putem menționa și recentul Maximina. • Engl. Maxim, fr. Maxime, Maximilien (hipoc. Max), Maximin, germ. Maximus, Maximinus, Maximilian (hipoc. Max), it. Massimo, Massima, Massimino, magh. Maxim, Maximilian, Maximilla, bg., rus., ser., ucr. Maksim etc. O Maximilian, un împărat al Germaniei și un rege al Ungariei, Maximilien Robespierre, conducător al iacobinilor și șeful Convenției în timpul Revoluției franceze; scriitorul Maxim Gorki.
Mălin
Prenumele Mălin și Mălina, destul de frecvente astăzi, mai ales forma feminină, sînt explicate, nu numai de către specialiști, fie prin numele plantei mălin (arbust din familia rozaceelor, cu flori albe și plăcut miro
209
MERCEDIA
sitoare, cunoscut și ca plantă ornamentală sau meliferă), fie prin cel al fructului, mălină. Fără a nega faptul că apropierea de mălin, mălină a contribuit la popularizarea numelor, formarea acestora pe teren românesc este cu totul improbabilă. Un prim argument ar fi numele de botez Mălina în onomastica noastră (atestat în Moldova încă din sec. 15), pe cîtă vreme antroponimele de la nume de plante și flori (dar nu de la fructe!} sînt de dată mai recentă. Cum Mălina are corespondente perfecte în onomastica popoarelor slave, vecine, singura ipoteză plauzibilă este originea slavă a numelui (din limbile slave de sud a fost împrumutat și cuvîntul mălină'). Dar nici explicațiile pentru bg. Mălina nu ni se par satisfăcătoare (au fost propuse elimoanele mălină „sora mai mică a soțului”), întrucît toate pornesc de la cuvinte comune, devenite nume de botez în perioada mai veche doar în cazuri excepționale (inventarul numelor de botez era strict limitat în secolele trecute, atît la noi cît și la slavi, la numele calendaristice, printre care se puteau strecura uneori și altele laice, dar numai sprijinite de o veche tradiție). Avem de a face probabil cu un derivat din tema onomastică Mal-, întîlnită în numeroase derivate și cîteva compuse obișnuite la popoarele slave (și împrumutate de către români), a cărei semnificație și origine rămîn încă necunoscute. O soluție potrivită, cel puțin pentru unele situații, ar fi apropierea de —> Magdalena. Fără a face nici o legătură cu prenumele noastre, amintim existența unui Mălin, vechi nume de botez în Franța.
Metania
Prenume feminin devenit la modă astăzi, Melania corespunde numelui pers. gr. Melane, dar diferența de accent indică influența franceză recentă, care a modificat forma mai veche Melania. Numele grecesc se încadrează într-o bogată serie antroponimică de derivate sau compuse, în care apare tema melan-, cu semnificație clară pentru greci, datorită apropierii de adj. melas, melaina, melan, ulterior melanos, melăni, melanon, „negru” (din aceeași familie fac parte și cîteva neologisme românești curente: melancolie, melanemie, melanină, melanodermie, melanom etc.); Melas, Melaneus, Melanthios, Melantos, Melanippos etc. apar cu frecvență dintr-o perioadă veche a istoriei grecești. Atestate și în latină (Melania purtat printre altele de sora poetului Decimus Magnus Ausonius, sec. 4 e.n.) o parte dintre aceste nume pătrund în onomasticonul creștin prin cultul unor martiri și martire din primele secole ale erei noastre (Melane, în sec. 4, Melaneus, în sec. 6 etc.). Prin intermediar slav, numele feminine ajung și la noi, fiind atestate încă din sec. 15 (Melana în Moldova), dar rarele apariții documentare dovedesc nepopularitatea numelui calendaristic. Situația se schimbă datorită influenței culte occidentale, care modifică accentul formei vechi, înfățișare sub care Melania este astăzi considerat modern și fără nici o legătură cu calendarul. • Fr. Melanie, germ., it., magh., bg., rus. Melania.
Merced ia
Cu toate că Mercedia [mersedia], prenume creat în Spania, de unde s-a răspîndit în epoca modernă la popoarele europene, este total diferit etimologic de Maria, între cele două nume există o strînsă legătură. După cum am arătat și în articolul dedicat prenumelui feminin Maria, în Spania
MIHAI(L)
210
cultul Fecioarei numită Nuestra Senora este foarte răspîndit, sub diferite variante, întrucît părinții, care doreau totuși să-și pună fetele sub protecția Fecioarei, au creat o serie de nume de botez, la origine nume de sărbători, sanctuarii etc. evocatoare indirecte ale acesteia, al cărei nume, datorită venerației deosebite pentru mama lui lisus, devenise tabu. La fel cum au apărut —> Consuela, Carmen, Dolores, (-> Lola), din Nuestra Senora (Santa Maria) de las Mercedes s-a format Mercedes, care evocă cultul unei fecioare Maria, fondatoare, în sec. 13, a ordinului „eliberării sclavilor și răscumpărării prizonierilor” (de la maurii mahomedani). Sp. merced, pl. mercedes, „favoare”, continuă lat. merces, mercedis, „răsplată, recompensă, onorariu” folosit apoi cu sensul creștin „milă, grație”. Din aceeași familie de cuvinte face parte și Mercurius, numele divinității romane, al planetei și al metalului, miercuri, zi pusă de romani sub semnul planetei, mercantil, mercenar, merceolog, mercurial etc.
Mihai(l)
Unul dintre cele mai frecvente și răspîndite prenume din onomastica popoarelor europene (și nu numai a lor), Mihail corespunde unui vechi nume ebraic Mikael, purtat de numeroase personaje biblice. Considerat a fi cel mai mare dintre îngeri (arhangel), atît în tradiția creștină cît și în cea iudaică, Mikael apare în Cartea lui David (F. T.) ca „mare voievod” și „ocrotitor al copiilor poporului lui Israel”. Numele ebraic în care se recunoaște unul dintre numele divinității, -el, Elohim, se încadrează în seria teoforicelor frazeologice, frecvente la popoarele antice. Prima parte a lui Mikael perfect identic, atît din punctul de vedere al semnificației cît și din cel al formei cu un alt nume ebraic, Mikajah (-jah, din Jahve, alt nume al divinității), înseamnă „cine ca”, întreaga frază putînd fi interpretată „cine este ca El (sau Jahve)?”, tip de construcție interogativă cu interesante similitudini în onomastica asiro-babilonenilor. Redat în Septuaginta prin gr. Michael (în inscripțiile grecești apare și Michaelos), iar în Vulgata prin lat. Michael, vechiul nume ebraic se răspîndește în Europa. în Germania de ex. numele era atît de popular, încît a ajuns să fie folosit ca un simbol pentru țăranul german. De aceeași popularitate se bucură numele și la slavi. Primele atestări documentare, la români, datează din sec. 15, Mihail, Mihăilă, Mihailo, Mihalco, Mihu, Mihnea. Devenit foarte frecvent și răspîndit în toate regiunile țării, Mihail strînge în jurul său numeroase forme, hipocoristice, derivate, fie preluate de la popoarele vecine, sau mai îndepărtate (în epoca modernă), fie creații românești. Alături de forma specific românească, frecventă încă din sec. 15 și apărută probabil în Transilvania, vom aminti aici numai o parte din „membrii familiei” numelui în discuție, chiar și unele forme rămase astăzi doar nume de familie: Mihăilă, Mihăilaș, Mihailașcu, Mihăileț, Mihăica, Mihăiță, Mihu(l), Mihea, Mihoc și Mioc, Mihocea, Mihuț, Huțu, Mihancea, Miu, Miuț, Mihale, Mihalache, Mihalcea, Mișa, Mișcu etc. Astăzi, cele mai frecventesînt Mihai, Mihnea (reluat din istoria noastră veche), fem. Mihaela (formă livrescă), toate cu numeroase hipocoristice, folosite uneori și ca prenume independente (chiar și Mișu < fr. Michel). • Engl. Michael (Michaelmas este numele sărbătorii de la 29 septembrie), fr. Michel (cu multe hipoc. și derivate, dintre care amintim doar numele de fam. Michelet), germ. Michael (Michel, Much etc.), Michaela, it. Michele, Micheline, Micaela, sp. Miguel, Micaela, magh. Mihaly, Mihaela, bg., rus. Mihail,
211
MINERVA
Mihailina, etc., pol. Miehal etc. O Mihail, Mihai și Mihnea, nume purtate de 10 domni ai Țării Românești și Moldovei, începînd cu Mihail I, fiul lui Mircea cel Bătrîn (1418 — 1420) cel mai cunoscut fiind fără îndoială Mihai Viteazul (1593 — 1601), primul voievod român care a încercat și reușit pentru o scurtă perioadă de timp să unească cele trei țări ale românilor, Țara Românească, Moldova și Transilvania. Mihail a fost purtat și de 8 împărați bizantini. Istoricul și scriitorul Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, cel mai mare poet al românilor și unul dintre cei mai de seamă poeți ai literaturii universale, Mihail Sadoveanu, unul dintre cei mai mari prozatori din literatura noastră etc., savanții Mihail Vasilievici Lomonosov și Michael Faraday, scriitorii Michel de Montaigne, Mihail Iurievici Lermontov, compozitorul Mihail Ivanovici Glinka etc.
M inodora
Destul de nou în onomastica noastră, Minodora reproduce numele pers, gr. Menodora, corespondentul feminin al lui Menodoros, care alături de Menodotos, Menogenes, Menokritos, Menophilos etc. se încadrează în seria de nume compuse cu Men-, numeroase și folosite de greci cu mult înaintea erei noastre. Din punct de vedere al valorii lor, toate aceste nume se înscriu în sfera teoforicelor, întrucît Mene este numele uneia dintre divinitățile grecești, identică cu Selene. Considerată fiica lui Hiperion (sau a lui Helios), Mene avea semnificație clară pentru greci, care foloseau și cuvintele comune mene „lună” (astru), men „lună” (unitate de măsură a timpului). De origine indo-europeană, substantivele grecești sînt înrudite cu lat. mensis, sanscr. mas, irland. mi, lit. menesis, v.sl. mesenti, engl. moon, month, germ. Mond etc. (specialiștii merg chiar mai departe și presupun apropierea de radicalul indo-european * me-, căruia îi aparține prin latină și rom. a măsura, luna fiind astrul prin care se măsura timpul). Cu toate că Menodora „dar al zeiței Mene” (doron „dar”; cu același sens: Menodotos) avea semnificație păgînă evidentă, numele pătrunde în onomasticonul creștin datorită unei martire din primele secole ale erei noastre și se răspîndește, fără a fi frecvent, mai ales în răsăritul Europei. Dacă Minodora nu pare a fi nici prea vechi și nici prea frecvent la noi (deși este calendaristic), vechiul nume grecesc al zeiței Luna apare în onomastica românească mai veche sub forma Mina, care prin intermediar slav reproduce vechiul nume grecesc Menas (una dintre cele mai vechi atestări apare în opera lui Tucidide). Din familia acestui Mina (în calendarul nostru popular, Mina e „sărbătoarea tîlharilor” mai exact a păgubașilor, care ar fi ajutați de sfînt „să-i dovedească pe tîlhari”) ajuns pînă astăzi prin cultul unor martiri sărbătoriți de biserică, fac parte cîteva nume cunoscute la noi și chiar foarte vechi: Minul (de aici Minulescu), Mincu (atestate din sec. 15), Minciu etc.
M inerva
Cunoscut din mitologia romană, numele zeiței Minerva identificată cu Pallas Atena din panteonul grecesc, este folosit astăzi, nu prea frecvent, ca prenume feminin (din aceeași categorie a numelor de divinități preluate în epoca modernă, mai putem aminti pe -> Atena, Diana, Flora, Venera etc.). Alături de giganți în lupta lor împotriva lui Zeus, ocrotitoare a lui Ahile și Ulise în războiul troian, Minerva era renumită și celebrată la
MIRCEA
212
romani mai ales datorită atribuțiilor ei războinice (templul închinat ei de pe Aventin, la Roma, este atestat în anul 207 î.e.n.). Numele zeiței, ca și cel al altor vechi divinități, rămîne încă obscur din punct de vedere etimologic; unii specialiști încearcă o apropiere de Menerva a etruscilor. Este mai dificil de spus dacă romanii au împrumutat de la etrusci, sau aceștia de la populația italică.
Mircea
Nume cu veche tradiție și faimă în istoria românilor, frecvent și astăzi, Mircea este cu siguranță de origine slavă, corespondențele sale fiind nume obișnuite la bulgari, sîrbi, croați, ucraineni, ruși etc. în onomastica slavă Mirce, Mircea, Mirceo etc. sînt la origine hipocoristice formate cu suf. -ce (productiv și astăzi) de la un radical mir-, foarte frecvent în numele personale compuse, atît ca prim element (Miroliub, Miroslav), dar mai ales ca element secundar (Borimir, Vranimir, Dobromir, Cazimir, Liubomir, Radomir, Stanimir, Strașimir, Tihomir, Velemir, Vladimir etc.). Originea și semnificația lui -mir sînt destul de controversate, propunîndu-se apropieri de mir „pace”, mir „lume” sau de mai vechiul mer „mare, ilustru, celebru”, acesta din urmă cu interesante corespondențe în onomastica greacă (-mor os), celtică, (-maros), germanică (-mar). Cum unele dintre numele amintite au vechi atestări cu forma -mer, ultima ipoteză pare mai plauzibilă, mai ales că explică elementul în discuție în context onomastic, o primă și importantă cerință în etimologia numelor proprii. Nu poate fi negat faptul că -mer, nemaifiind înțeles, a fost apropiat de mir „pace, lume” această „interpretare” sporind într-adevăr popularitatea compuselor amintite. Cum numeroase compuse cu -mir- au circulat frecvent în vechea onomastică românească (și alături de ele chiar hipocoristicul Miru, cu diferite derivate), Mircea a avut o serioasă bază de susținere, astfel expli-cîndu-se și frecvența sa în documentele muntenești sau moldovenești (de exemplu numai în Țara Românească, pînă la 1500, sînt atestate în documente 11 persoane care purtau acest nume, frecvență destul de mare dacă ne gîndim că numărul celor care au avut șansa să rămînă în acte este foarte mic). Nu este lipsit de însemnătate faptul că dintre cei 11 Mircea menționați în documente, un purtător era domn, doi erau fii de domni și restul boieri. Cu o circulație restrînsă inițial și limitată la un anumit mediu, Mircea se generalizează destul de repede și devine obișnuit la români, care îl folosesc ca prenume independent mult mai frecvent decît popoarele slave. O Patru domni ai Țării Românești, începînd cu Mircea cel Bătrin, domn al Țării Românești, 1386 — 1418, apărător al independenței naționale în fața pericolului otoman, bun organizator, comandant militar și diplomat (autointitulîndu-se în actele diplomatice sau de cancelarie: „Io Mircea mare voievod și domn singur stăpînitor a toată țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și spre părțile tătărești și herțeg al Amla-șului și Făgărașului și domn al Banatului, Severinului și de amîndouă părțile peste toată Podunavia, încă pînă la Marea cea Mare și singur stăpînitor al cetății Dîrstor”) și sfîrșind cu Mircea Ciobanul (1545 — 1559, cu întreruperi).
213
MIRON
Mirela
împrumutat recent din Occident și destul de frecvent în epoca noastră, rom. Mirela poate fi pus în legătură fie cu fr. Mireille, fie cu it. Mirella, prenume care în ultimă instanță par a fi identice din punct de vedere al originii și semnificației. în Franța, Mireille se bucură de o favoare deosebită în anumite regiuni încă din a doua jumătate a secolului trecut, fapt datorat în exclusivitate literaturii și anume poemului epic de factură romantică Mireille (1859) al poetului de limbă provensală Mistral (1830 — 1914). Numele eroinei din celebrul poem provensal, pe care autorul l-a luat dintr-o legendă, a fost purtat pentru prima dată de Mireille Roumieux (născută în 1861), fina poetului. Cum preotul care trebuia să oficieze botezul s-a opus atribuirii acestui nume, poetul a susținut că Mireille (sau Mireio, în provensală), nu este decît o formă a lui Miriam (-> Maria), reușind astfel să obțină acceptarea numelui. Dacă „etimologia ad-hoc” a lui Mistral a reușit să-l convingă pe preot, nu același lucru s-a întîmplat și cu renumitul lingvist francez A. Dauzat, care vede în Mireille o creație avînd la bază verbul lat. mirări „a se minuna, a uimi” cu semnificația „minunată”. Cum verbul mirări (din aceeași familie fac parte și cuvintele rom. a admira, admirație, a se mira, mirare, minune, miracol etc.) provine din adj. mirus, a, um, „minunat”, numele provensal este strîns înrudit cu cognomenul lat. Mira, reluat și acesta în onomastica modernă și prin care derivatul it. Mirellajprobabil și sub influența formei franceze) se înrudește strîns cu Mireille. în onomastica franceză și italiană apar și alte nume personale care în ultima instanță aparțin lui mirus și mirări*, fr. Mirande (devenit și toponim) și it. Miranda, Mirandella, Mirandola (purtat în sec. 15 de filozoful și învățatul Pico delta Mirandola), Mirandolina, raportabile la mirandus, fr. Mirabeau, Mirabel, Mirambeau (și vechi nume de localități sau domenii) din mirabilis, dar probabil ușor modificate prin apropiere de adj. beau, belle „frumos”. în ultimele decenii alături de Mirela au început să fie folosite și la noi, destul de rar totuși, Mirabela, Miranda și Mirandolina, a căror apariție se explică tot prin influența onomasticii literare; corespondentul masculin al lui Mirela este Mirâl ; cu totul altă origine au formele Mirică, Mirin etc. derivate din Mir(u), hipocoristic obișnuit al compuselor de origine slavă de tipulMir cea; Miroslav; Vladimir etc.
Miron
Mai puțin frecvent decît în secolele trecute, Miron reproduce un vechi nume pers. gr. Myron, atestat de Herodot, ca nume al unui tiran și purtat printre alții, de un celebru sculptor din sec. 5 î.e.n. Spre deosebire de majoritatea numelor grecești, compuse din două elemente lexicale, de astă dată avem de a face cu un nume simplu pe care specialiștii îl apropie de subst. myron „ulei parfumat, balsam” (prin intermediar slav, cuvîntul grecesc a ajuns și în română, sub forma mir „untdelemn sfințit, folosit în biserica creștină la săvîrșirea unor ritualuri”; din aceeași ’ familie mai fac parte mireasmă, miros etc.). Nume laic la origine (ungerea corpului cu uleiuri parfumate era un element al eleganței), Myron este preluat de către creștinii din primele secole ale erei noastre și pătrunde în onomasti-conul sacru. Răspîndirea numelui printre credincioșii de limbă greacă trebuie pusă în legătură și cu valoarea de termen tehnic ecleziastic al
MÎNDRA
214
subst. myron „mir”, mai ales că, după cît se pare, cultul unui martir Miron nu s-a bucurat de o prea mare popularitate. Ajuns la noi prin intermediar slav, vechiul nume grecesc începe să fie folosit și de către români, încă din sec. 15, alături de forma calendaristică fiind curente și derivatele Mironaș, Mironeș, Mironel. Deși din punct de vedere teoretic nu este exclus un probabil hipoc. Miru (și derivatele sale), acesta nu poate fi practic deosebit de numele omofon care aparține temei slave Mir- (din Miroslav, Vladimir, Mircea etc.). • Bg., rus, ser., ucr. Miron. O Miron, sculptor grec din sec. 5 î.e.n., autorul celebrului Discobol (păstrat numai sub forma unei copii romane), Miron Barnooschi, domn al Moldovei, Miron Costin, unul dintre cei trei mari cronicari moldoveni.
Mîndra
Prenumele feminin Mîndra, cu siguranță o creație românească pe baza adj. sau subt. mîndra, este mult mai vechi decît s-ar părea, prezența sa în documente fiind semnalată încă de la începutul sec. 16 (cum în secolele anterioare nume de femei apar rar în acte, Mîndra poate fi considerat fără riscuri prea mari mult mai vechi). Mult mai frecvent sînt atestate în secolele trecute, formele mase. Mîndru, Mîndrea, Mîndricel, Mîndrușcă, Mîndrișor, Mîndrilă, Mîndruț etc., numărul mare al derivatelor fiind o garanție a vechimii și răspîndirii numelui la români (de menționat este prezența lui Mîndra în toponimie; faptul că denumirea este aproape „specializată” în desemnarea unor vîrfuri de munți ar trebui pus probabil pe seama unor sensuri mai vechi și concrete ale cuvîntului de origine slavă, necunoscute astăzi în limba comună). Transformarea adj. în subst. și apoi în nume de persoană (cu valoare inițială de supranume) poate fi ușor înțeleasă amintind doar frecvența pe care mîndra (cu derivatele mîndruța, mîndru-leana, mîndrulița etc.) o are în creația populară ca termen alintător pentru fata iubită.
Moise
Originea și semnificația acestui nume, deși ipotezele etimologice nu lipsesc, sînt încă în discuție. Dat fiind că numele nu apare în nici una dintre inscripțiile descoperite pînă acum, singurul izvor rămîne textul biblic ebraic care însă a suferit numeroase modificări și intervenții pînă la variantele cunoscute. Dar, cum și ipotezele sînt interesante, vom aminti cîteva dintre ele, începînd cu cea tradițională. în cartea a treia din V. T. unde se relatează nașterea lui Moise (în Egipt, din părinți evrei) numele este interpretat prin „scos din ape”. Apropiat, prin etimologie populară, de cuv. mo „apă” și ușeh „a salva” (în limba copților), ebr. Moseh era deci interpretat în total acord cu legenda (pus într-o lădiță pe malul rîului, între trestii, copilul este descoperit de fiica Faraonului, ea fiind cea care i-a dat și numele de Moise „căci... l-am scos din ape”). Odată cu dezvoltarea egiptologiei, încep să apară și ipotezele etimologice moderne ebr. Moseh sau Muși fiind apropiat de radicalul ebraic și arab msh „a scoate, a trage afară” (este singura etimologie semitică, dar fără prea multe șanse întrucît radicalul ebraic este extrem de rar) de radicalul egiptean mși „a naște” sau de ugariticul și arabul mșw „fiu” (ultimele două soluții întrunesc acordul celor mai mulți specialiști). Argumentele lingvistice în favoarea originii egiptene a numelui își au punctul de plecare în exis
215
MONICA
tenta unor vechi antroponime egiptene compuse cu -mose, -m(o)ses etc.: Ahmose, Kamose, Ptahmosis, Thoutmes, Thoutmosis etc. Redat în greacă prin formele Moses, Moyses, vechiul nume biblic se răspîndește în Europa, devenind calendaristic. Prin intermediul formelor slave (v.sl. Moisiii, Moseiî, bg., ser. Moisi, ucr. Moîsei variantele grecești apar și în onomastica noastră documentară, începînd din sec. 15). Alături de forma cultă Moise, au circulat la noi (astăzi au rămas doar ca nume de familie sau în toponimie), Moisi, Moisei(u), Moisa, Moisin, Moisil, Moi(u) atestat prin toponimul gorjan-, Moii, Moico, Moicea, Moiș etc. • Fr. Moîse, germ. Moses, it. Mos^, sp. Moises, magh. Mozes, rus.’ Moisei etc. □ Moise, sculptura lui Michelangelo.
Monica
Unul din prenumele feminine astăzi la modă, revitalizat și popularizat prin onomastica literară, Monica rămîne încă discutabil din punct de vedere al originii și semnificației sale, în ciuda numeroaselor ipoteze propuse pînă acum. în apusul Europei numele este calendaristic și evocă amintirea mamei Sf. Augustin (teolog și filozof, 354 — 430), născută în anul 332 pe teritoriul actualei Algerii; cum aceasta era africană (informațiile aparțin chiar Sf. Augustin, în Confesiuni), Monnica este considerat probabil de origine punică (izvoarele latine atestă și forma Monna cu valoare de cognomen), dar încercările de a-1 explica n-au dus încă la rezultate sigure. Ipoteza cuAcea mai mare circulație, vede în Monnica un nume de origine grecească. într-adevăr grecii foloseau (foarte rar și nu în perioada clasică) numele Monikos, fem. Monika ca variante pentru Monachos, a cărui semnificație este clară pentru vorbitorii limbii române: „pustnic, monah" (gr. monachos „singur solitar”, format de la monos „singur”, este păstrat în engl. monk. germ. Muncii, fr. moine, sp., port, monge, it. monaco sau se înrudește cu rom. mănăstire, fr. mo naștere, germ, munster, engl. minster etc.). Altă încercare de etimologie, pentru Mona de astădată, apropie numele de goticul munan: „a gîndi, a crede” sau muns „gîndire”, vechiul engl. myne „amintire, dorință, dragoste” etc., propunîndu-se deci o origine germanică (cuvintele amintite aparțin aceleiași mari familii indo-europene din care fac parte engl. mind „amintire, gînd, scop”, germ, minne „dragoste” sau, prin latină, rom. minte, amintire, a aminti, memorie, mentor, reminiscență etc.). Tot pentru Mona a fost propus și un etimon irlandez muadh „nobilă”, ajungîndu-se astfel la patru soluții etimologice pentru același nume. Interesant este faptul că soluțiile propuse, odată admise din punct de vedere lingvistic, nu sînt contradictorii, în diferite regiuni ale Europei putînd să existe cuvinte omofone dar fără nici o legătură etimologică: punicul Monnica, prin onomasticonul creștin se întîlnește cu gr. Monika, cu germanicul și irlandezul Mona sau cu lat. Monna (aceasta este a cincea ipoteză) din monna „mamă, soție”. La modă în Franța din primele decenii ale secolului nostru, sub influența numelui unei eroine dintr-un roman de V. Margueritte, Monica începe să fie prenume feminin favorit și la noi, mai ales datorită cunoscutului La Medeleni de I. Teodo-reanu.
Narcis
Considerat astăzi foarte modern, Narcis reproduce pe cale cultă gr. Narkis-sos, purtat de un cunoscut personaj mitologic. îndrăgostit de propria-i imagine, oglindită în apă (ca pedeapsă pentru că ar fi respins dragostea nimfei Echo), tînărul și frumosul Nârkissos moare tînjind după chipul de neatins și se transformă în floarea care îi poartă numele (legenda are urmări și în terminologia medicală, narcisismul fiind o stare patologică definită prin dragostea exagerată de sine). Se pare însă că legenda, ca în unele cazuri similare, a inversat raportul dintre cuvîntul comun și cel propriu, în realitate numele personal fiind format de la nârkissos. Numele plantei este obscur din punct de vedere etimologic (probabil de origine mediteraneeană, adică preindo-europeană), dar nu este exclus ca el să fi fost apropiat de cuvîntul gr. nârke „amorțeală, toropeală” (de aici vb. narkoun și subst. narkotikdn „narcotic”). Destul de frecvent în perioada veche, Nârkissos este redat în latină prin Narcissus (numele, apare și în Vulgata, purtat de un nobil roman creștinat), formă prin care se explică rom. Narcis, mult mai puțin frecvent decît corespondentul fem. Narcisa, favoarea de care se bucură acesta explicîndu-se prin identitatea cu narcisa — planta și floarea (după cum am mai arătat, sînt la modă astăzi prenumele feminine care au corespondente în domeniul florei; procedeul de a forma asemenea antro-ponime are o mare vechime și este cunoscut de toate popoarele). • Engl. Narcis, fr. Narcisse, magh. Nârcisszusz, Nârcisz, bg., rus. Narțis, Narțisa etc.
Natal ia
Prezent în onomastica romană, cognomenul Natalis este, la origine, un adjectiv format din tema principală (g)nat- a vb. nascor, nașei, natus sum (aparținînd radicalului indo-european gn „a produce”) și are rude mai îndepărtate pe -> Eugen, Ghenadie sau cuvintele comune a naște, naștere, națiune, natură, gen, a genera, genitiv, geniu, germene, cumnat etc.); natalis „de naștere” era întrebuințat de romani — în sintagma dies natalis — pentru a denumi sărbătoarea nașterii Romei (dies natalis urbis „ziua de naștere a cetății”) a diferitelor temple dedicate zeilor sau chiar a împăraților (așa cum astăzi fiecare dintre noi își sărbătorește ziua nașterii, practică de o respectabilă vechime). Natalis sau Natale se specializează cu timpul mai ales pentru ceea ce noi numim Crăciun (și nume personal), sărbătoare creștină destul de veche, atestată încă din sec. 4 e.n. Preluînd cuvîntul comun și transformîndu-1 în termen tehnic ecleziastic (folosit și astăzi în cîteva limbi romanice — de exemplu it. Nadal, Natali, port. Natal, fr. Nadal (dialectal) și Noel, în albaneză Kărșăndella(t} sau Kășndella(t), creștinii au preluat și numele personale Natalis, Natalia, puse inițial copiilor născuți
217
NICHIFOR
de Crăciun, iar mai tîrziu și altora (numele devenise calendaristic, amintind cîteva persoane sanctificate de biserică și celebrate la alte date decît a sărbătorii). în sudul Franței este atestat în sec. 11. Prin intermediul grecilor, Natali a ajunge și la slavi (apare de ex. în pomelnicul din anul 1484, de la Horodiște). Apariția tîrzie în documentele românești a lui Natalia aproape de 1700 — și lipsa mase. Natalie — pot fi elemente care să indice o altă cale de pătrundere a numelui în onomastica noastră, decît prin intermediar slav. în perioada modernă, Natalia este probabil o influență occidentală. Derivatul Natalița este folosit și ca prenume independent, la fel și Natașa, specific rusesc, la origine hipoc. de la Natalia. • Fr. Natalie, Nadal (hipoc. Nadin), Noel, germ. Natalie, Natalia, it. Natale, Natalia, Natalina, sp. Nadal, magh. Natalia, Natașa, bg. Natalia, rus. Natalii, Natalia, Natașa. □ Natașa este numele eroinei principale a romanului Război și pace de L. Tolstoi.
Nestor
Mult mai rar folosit astăzi decît în secolele trecute, Nestor sau Nîstor reproduce un vechi nume pers. gr. Nestor, cunoscut încă din poemele homerice. Rege al Pilosului, renumit prin înțelepciune și elocință, Nestor era cel mai bătrîn bazileu grec din timpul războiului Troiei, care ar fi trăit nu mai puțin de trei „vîrste omenești” (de aici uzul comun al numelui, în toate limbile europene, pentru a desemna un bătrîn înțelept). în ceea ce privește originea și semnificația gr. Nestor, destul de frecvent și continuu atestat în izvoare, părerile sînt împărțite. Unii specialiști susțin că numele rămîne obscur, fiind imposibile chiar și obișnuitele presupuneri, pe cîtă vreme alții văd în antroponimul grecesc o formă abreviată din Eunestor, neatestat, dar paralel cu Eunostos, un compus din eu „bine” și nostos „întoarcere” de la vb. neomai „a se întoarce”, în acest caz Nestor ar fi avut semnificația „cel ce se întoarce cu bine”. Numele este preluat și de onomasticonul creștin (este cunoscut cultul cîtorva martiri din primele secole ale erei noastre), răspîndindu-se astfel în Europa. Prin intermediar slav (la slavii răsăriteni forma Nester este atestată încă din sec. 11), la fel ca și celelalte nume calendaristice, vechiul nume grecesc ajunge la români, prezența lui în documente fiind semnalată începînd cu sec. 15. Alături de forma cea mai frecventă, Nîstor (fem. Nistora) apar variantele Nistur, Nispur, Nistre sau derivatele Nistoran, Nistoreni, Nistorești (ultimele două cu valoare toponimică). în epoca modernă, reluat direct din poemele homerice, Nestor și-a pierdut temporara amprentă ecleziastică, putînd fi considerat o influență a onomasticii literare. O Numele unui patriarh al Con-stantinopolului, Nestorius (428 — c. 451) a rămas în derivatele nestorian și nestorianism „doctrina lui Nestorius”.
Nichifor
Din ce în ce mai puțin folosit astăzi, Nichifor (Nechifor) este un nume de origine grecească și corespunde lui Nikephdros, întrebuințat fie ca supranume pentru Zeus și alte divinități, fie ca nume pers, masculin. Cu semnificație clară pentru greci, Nikephoros este la origine un compus din nik- (de la vb. nikâo „a învinge”, subst. nike „victorie”), element frecvent de compunere în antroponimia veche grecească (->Nicolae) și -phoros „purtător”, ca în -> Cristofor sau în cuvintele comune fosfor (+ gr- phos „lumină”), semafor ( + gr. sema „semn, semnal” etc.). Purtat de creștinii din primele
NICHITA
218
secole ale erei noastre și devenit calendaristic, Nichifor ajunge și la români, prin intermediar slav (la Kiev numele este atestat încă din sec. 11), fiind atestat în documente începînd cu sec. 15. Rar și în secolele trecute, cunoscut astăzi ca nume de familie, Nichifor pare aproape ieșit din inventarul prenumelor actuale. Regional, cuvîntul nechifăr apare cu sensul de „nătărău”. • Bg. Nikifor, rus., ucr. Nikifor, Mikifor etc. O Nicefor, numele unui cronicar bizantin din sec. 8—9 și a trei împărați bizantini. □ Cunoscuta povestire a lui I. Creangă, Moș Nichifor coțcariul.
Nichita
Actualul Nichita, arareori ales ca prenume, reproduce numele pers. gr. Niketas, transparent din punct de vedere al semnificației (pentru greci, bineînțeles), întrucît are la bază același element nike- (vb. nikâo „a învinge”, subst. nike „victorie”), care apare în—>Nicolae; Nichifor; Nicodim, etc. Deși nu putem face nici o afirmație privind continuitatea lui Niketas, este interesant să amintim că numele era cunoscut și probabil folosit de populația daco-romană de la nord sau sud de Dunăre încă din sec. 4 ; în jurul anului 370 ar fi fost martirizat, în timpul lui Atanaric — regele goților — un predicator creștin Nichita, din nordul Dunării, iar în sec. 4 — 5 este cunoscut un alt Nichita, episcop de Remesiana (veche așezare la sud de Dunăre), considerat adevărat apostol al creștinării daco-romanilor. Cum acesta din urmă este cunoscut chiar în martirologiul catolic (Nichita, episcop în Dacia), nu este exclus ca slavii să fi preluat cultul de la populația daco-romană, care îl celebra înaintea venirii lor. Atestat în documentele noastre începînd cu sec. 15, numele nu are o frecvență prea mare, care să ne permităsă-1 considerăm foarte popular, dar nu trebuie să uităm că pe parcursul a 1000 de ani organizarea bisericii în regiunile noastre (și inclusiv ierarhia martirilor și sfinților) suferise importante modificări. Chiar dacă ar fi fost popular la românii din părțile de sud ale țării, Nichita tot n-ar fi avut șansa să apară prea des în primele documente, a căror onomastică are un pronunțat caracter slav (numele calendaristic de origine ebraică, greacă, latină etc., deși în general frecvente sînt în minoritate față de cele necalendaristice, de origine greco-slavă). Alături de Nichita, Nechita, Michita, Nichituș, apar și hipo-costicele, probabil destul de vechi, Chita, Chitii, Chitilă (cunoscut și cu valoare toponimică). 9 It. Niceta, magh. Niketâsz, Nikita, bg. Nikita, rus., ucr. Nikita, Mikita.
Nicodim
Numele călugărului Nicodim, cunoscutul ctitor și egumen al mănăstirilor Vodița (între 1370—1372) și Tismana (1378), reproduce gr. Nikodemos, folosit de către greci încă din epoca clasică. Făcînd parte din aceeași familie cu —> Nicolae, ba chiar fiind identic, din punct de vedere al semnificației, cu acesta, Nikodemos este la origine un compus din nik- (vb. nikâo „a învinge”, nike „victorie”) și demos „popor”, cunoscut atît din onomastică (Demo-kritos, Demosthenes etc.), cît și din cuvintele comune democrat, democrație, demotic etc. Atestat și în Evanghelia lui Ion din N. T. („un fruntaș al iudeilor” cu un nume grecesc este o probă a redactării relativ tîrzii a textului evanghelic), Nicodim se bucură de favoare printre creștini și, devenit calendaristic, se răspîndește în Europa. Folosit mai ales în mediul ecleziastic, Nicodim și variantele Micodim, Micodin, sînt arareori atestate
219
NICOLAE
în documente, dovadă că numele nu s-a bucurat de popularitate, aceeași situație menținîndu-se și astăzi. • Fr. Nicodeme (hipoc. Nicod, Nicotj, it. Nicodemo, magh. Nikodemusz, Nikodemis, bg. Nikodii, Nikodim, rus. Nikodim etc.
Nicolae
Unul dintre cele mai frecvente și răspîndite nume românești, cu paralele în toate limbile europene, Nicolae (Nicolâie) reproduce un vechi nume pers, gr. Nikolaos, folosit în Grecia antică cu multe secole înaintea erei noastre, printre cele mai timpurii izvoare în care este atestat numele trebuie să amintim opera istoricului Tucidide (c. 460 — 396 î.e.n.). Nikolaos se încadrează într-o bogată familie de compuse al căror prim element este nik-(vb. nikâo „a învinge”, subst. nike „victorie”), semnificația acestuia expli-cînd în bună măsură favoarea de care se bucurau numele și, implicit, frecvența lor în onomastica greacă. Cu siguranță că anticilor nu le erau indiferente nici legătura acestor antroponime cu numele zeiței victoriei, Nike (la romani identificată cu -> Victoria) și nici faptul că Nikâtor sau Nikephdros (rom. Nichifor) erau și supranume ale lui Zeus. Dacă vom mai aminti aici pe Nikandros (rege al Spartei, cunoscut din istoria lui Herodot), Nikânor, Nikarhos, Nikodoros, Nikokles, Nikokrâtes etc., sau pe Nichiîor, Nichita, Nicodim, folosite și la noi, ne vom putea da seama de poziția elementului nik- în onomastica greacă (am lăsat la o parte o altă serie, în care -nikos este element secundar de compunere, ca în —> Andronic, Calinic, etc.). A doua parte a lui Nikolaos este laos sau leos „popor” (ca în Leandru). Trecut în latină sub forma Nicolaus, continuată în limbile moderne din apus, numele era folosit de către romani cu funcție de cognomen. Odată cu apariția creștinismului, Nikolaos și Nicolaus au fost purtate și de persoane care au îmbrățișat noua religie, printre care un episcop de Myra (în sud-vestul Asiei Mici), din sec. 4, sanctificat de biserică, învăluit în aura legendelor și devenit unul dintre cei mai populari sfinți din evul mediu. De aceeași popularitate s-a bucurat cultul episcopului din Myra și în regiunea balcanică, dar frecvența numelui în această parte a Europei nu poate fi explicată exclusiv prin biserică. în calendarul popular al românilor, Niculai este sărbătorit în mai și mai ales în decembrie, de numele lui fiind legată o serie întreagă de credințe, legende și practici în esență păgîne,Acare au favorizat popularitatea cultului și a numelui (—> Gheorghe; Ion). în legătură cu prezența numelui în onomastica românilor, a fost emisă de mai multă vreme ipoteza că forma veche (Sîn) Nicoară ar continua lat. (Sanctus) Nicolaus. într-adevăr transformarea lui -Z- în -r- și diftongarea lui -o- în -oa- (ca în mola — moară) ar sprijini originea latină. Dar, trecînd în latină, gr. Nikolaos și-a mutat accentul pe vocala lungă -a- și a devenit Nicolaus (faptul este probat de forma veche din italiană, Nicolâo, cît și de cea modernă, Niccoio (accentuate pe finală); conform legilor fonetice -o- neaccentuat trebuia să devină în română -u-, deci Nicurâu, formă neatestată încă la noi. Atragem însă atenția că în unele cazuri evoluția numelor proprii poate fi diferită de cea a cuvintelor comune și acest lucru a fost probat nu o singură dată. Mai mult decît atît, neexistența unui indice complet al tuturor formelor personale din documente și graiuri populare nu permite încă afirmații definitive în ceea ce privește continuitatea numelor din latină și română. Nicolâie trebuie considerat așadar ca provenind de la popoarele vecine într-o etapă veche, lucru care ar explica mulțimea variantelor, hipocoristi-
NICOLAE
220
celor și derivatelor, multe dintre ele fiind create pe teren românesc, atunci cînd numele a atins o frecvență deosebită. (Deși nu dispunem decît de două prelucrări statistice ale prenumelor, din zone restrînse, rezultatele acestora sînt totuși elocvente; pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, în cîteva comune din Valea Sebeșului, Nicolaie este situat pe locul al doilea, după —> Ion, cu un procent de 10%, situația fiind aceeași și într-un sat din apropierea Sebeșului). în documentele Țării Românești, Nicolaie este cunoscut de la jumătatea sec. 14, cînd a fost purtat de voievodul Nicolae Alexandru (1352 — 1364); din 1417 începe să apară Nicola sau Nicula (13 persoane cu acest nume numai pînă la 1500). Aproximativ din aceeași perioadă trebuie să amintim și formele Nicoară, Necoară, Micolai atestate în documente moldovenești. Iată acum o parte dintre membrii „familiei” onomastice Nicolaie: Necora și Nicora (ambele forme sînt moldovenești), Nicorina, Nicorici, Nicoriță, Sîmnicoară și Sînicoară (de la numele sărbătorii), Necola, Nicola, Nicolinu și Nicolina, Colin, Nicoliță, Colită, Nicolițel (și în toponimie), Necula, Neculai, Culai, Culiță, Neculachi, Neculce(a), Neculuță, Niculăiță, Nică, Nicu, Nicușor, Nicuțu, Naie, Naică, Năiță, Laie etc., la care se adaugă în perioada modernă împrumuturile occidentale Nicoleta, Coleta, Nic, Nichi etc. $ Engl. Nicliolas (hipoc. Nick, Nicky etc.), fr. Nicolas (Nicol, Nicolet, Colas, Collet, Colin), fem. Nicole (Nicolette, Colette, etc.), germ. Nikolaus (Niklaus, Nickel, Klaus, la care îl adăugăm pe Nils, specific țărilor nordice), it. Nicola, Niccolo etc., sp. Nicolas, magh. Miklos (Kolos, Mika, Miki, Miklo, Miku etc ), fem. Nikoletta, alb. Nikkolă, bg. Nikolai, Nikola etc., rus. Nikolai, Mikolai, Mikola etc. O A7. Olahus, umanist român din Transilvania, N. Milescu Spataru, cărturar și diplomat, primul român care a vizitat China, N. Bălcescu, mare om politic, istoric, democrat revoluționar, organizatorul și conducătorul Revoluției de la 1848 din Țara Românească, N. lorga, renumit istoric, orator, publicist și scriitor, N. Titulescu, cunoscut diplomat român, scriitorii N. Văcărescu, N. Filimon, pictorii A. Grigorescu, N. Tonitza; Nicola Lorenzo Gabrini sau Cola di Rienzi (eroul operei lui R. Wagner), umanist italian, conducător al Republicii din Roma (sec. 14), gînditorul progresist Nicolaus Cusanus, celebrul astronom Nicolaus Copernic, renumitul lutier Niccolo Amati, scriitorii Niccolo Machiavelli, Nicolaus Lenau (născut în Banat, în actualul Lenauheim), Nikolai Vasilieoici Gogol, pictorul Nicolas Poussin, violonistul Niccolo Paganini etc.
Octav
Purtat de membrii unei vechi și nobile ginte romane, Octavius se încadrează într-o serie de nume personale, folosite în epoca veche de multe popoare, care la origine desemnau ordinea nașterii copiilor dintr-o familie. Alături de Primus (al cărui corespondent în română este Pirvu, de origine slavă), Secundus etc. romanii foloseau pentru al optulea copil pe Octavus, nume personal identic cu numeralul ordinal format de la octo „opt” (octo — este folosit astăzi și la noi ca element de compunere, iar lat. octava este reprezentat de neologismul octavă; din aceeași familie face parte și octombrie, numele lunii a opta după vechea împărțire a anului, după cum septembrie era „a șaptea”, noiembrie, „a noua” și decembrie „a zecea”). De la Octavius se formează apoi, în epoca imperială, cu suf. -anus, Octavianus, cognomen celebru în istoria romană datorită primului împărat C. lulius Caesar Octavianus Augustus (după cum se știe, acesta era fiul adoptiv al lui C. lulius Caesar, al cărui nume îl purta, adăugîndu-i-se, după obiceiul de atunci, derivatul în -anus de la numele ginții din care provenea, Octavia}. Cu toate că cele două nume apar în onomasticonul creștin, ele au fost adevărate rarități în apus pînă la Renaștere, cînd au început să fie la modă vechile nume ale istoriei romane. Mult mai tîrziu, în secolul trecut, dar din aceeași sursă și pe aceeași cale, Octav, Octavia, Octâvian, Octaviâna (cu hipoc. recent Tăvi, folosit atît pentru masculin, cît și pentru feminin) intră în onomastica noastră. • Fr. Octave, Octavie, germ. Oktavus, Oktavian, it. Ottavio, Ottavia, magh. Oktâvia, Oktâv. Q Pictorul OctavBăncilă, poetul Octavian Goga etc.
Ofelia
Arareori folosit la noi, Ofelia este un caz tipic de influență a onomasticii literare asupra inventarului actual de prenume. E dificil să știm de unde a luat Shakespeare numele cunoscutei sale eroine din Hamlet, dar indiferent care au fost intermediarii, Ofelia corespunde în ultima instanță numelui pers. gr. Ophellia (mase. Ophellios). Cum aceasta nu apare decît în inscripții, indicații asupra vechimii lui ne pot oferi, indirect, cîteva antroponime înrudite: Opheltes (purtat de fiul legendarului întemeietor al Spartei, Licurg — sec. 9—8 î.e.n.), Ophelestis și Opheltios (cîteva personaje din Iliada lui Homer), Ophelas (atestat în Oeconomica lui Aristotel) etc. După cum se vede, aceste foarte vechi nume grecești au în comun tema ophel- a cărei semnificație ar fi „folos, ajutor, cîștig” (ophelos, „utilitate, avantaj, cîștig”, opheilo „a datora, a trebui” — în neogreacă). Cîteva din numele grecești amintite erau folosite și de către romani cu valoare de cognomen. Modificarea accentului gr. Ophelia în Ophelia s-a produs în latină, de unde probabil a fost preluat într-o epocă mai tîrzie.
OLGA
222
Olga
Frecvent și răspîndit astăzi în toate regiunile țării, Olga face parte dintre puținele prenume românești moderne care se explică prin onomastica slavilor răsăriteni; preluat întîi de la ucraineni (în documente moldovenești cele mai vechi atestări sînt din sec. 15), Olga se generalizează, în epoca modernă, și sub influența antroponimici rusești, manifestată bineînțeles pe cale cultă. La ruși și ucraineni. Olga este nume calendaristic de veche tradiție, devenit celebru încă din sec. 10 datorită soției cneazului Igor al Kievului (sanctificată de biserică, Olga de Kiev, c. 890 — 970, a fost botezată la Constantinopol în anul 955, primind numele Elena). Cu toate că astăzi Olga este considerat specific rusesc, numele nu aparține fondului onomastic slav, ci celui germanic, fiind împrumutat de către slavii răsăriteni, într-o perioadă destul de veche, de la germanicii nordici. Vechiul nordic Helga sau germ. Helga, liga (vechi german de sus Heilga, Heila) sînt la origine nume simple formate din cuvinte comune care aparțin radicalului germanic hailaz, reprezentat prin cîteva cuvinte de uz religios: v. engl. halig (engl. holy „sfînt”), v. saxon helag, vechi german de sus heilag (oland. și germ. heilig „sfînt”), v. norv. heilag (norv. helga „sfînt”) etc.; același radical germanic, a cărui semnificație inițială pare să fi fost „întreg” este continuat și de engl. Whole, oland. heel, germ, heil etc., al căror sens de „sănătos, întreg” trebuie luat în considerație pentru explicația apariției numelui personal. Dar forma slavă a avut mai multe șanse de a se răspîndi în Europa și chiar în țările apusene, unde Olga este nume la modă după epoca romantică. Cu siguranță că popularizarea numelui a fost puternic sprijinită de prezența lui în literatură, fenomen care s-a petrecut și la noi: după apariția romanului lui I. Teodoreanu, La Medeleni, mulți părinți au ales pentru fiicele lor numele unei eroine din romanul amintit, Olguța. Alături de acesta apare astăzi și hipoc. rusesc Olea. Corespondentul masculin al lui Olga este Oleg, frecvența lui fiind însă foarte redusă.
Olimpia
Desigur că pentru cunoscătorii mitologiei grecești explicarea prenumelui Olimpia nu prezintă nici un fel de dificultate, el putînd fi cu ușurință apropiat de numele celui mai înalt munte din Grecia, celebrul lăcaș al zeilor, Olimpul. într-adevăr, gr. Olympia, frecvent supranume al zeițelor Afrodita, Demetra, Hera etc., este la origine o formă adjectivală de la Olym-pos, numele muntelui din Tesalia (este interesant de amintit însă că izvoarele grecești atestă nu mai puțin de 14 munți sau vîrfuri — în Misia, Galatia, Lidia, Arcadia, Creta, Lesbos etc. — cu același nume). în legătură cu etimologia oronimului (nume de munte) este de amintit încercarea de a-1 apropia de vb. lampein „a străluci, a lumina”. Nume de o deosebită importanță în viața spirituală a vechilor greci, Olympos stă și la baza unor nume personale, printre care Olympiddoros (atestat încă de la Herodot), Olym-piada — de la Olympiâs, gen. Olympiâdos purtat de soția lui Filip al Macedoniei, mama celebrului Alexandru Macedon), Olympias (purtat de un personaj al N.T, și probabil un hipocoristic al lui Olympiddoros, Olympios (la început adjectiv folosit ca supranume mai ales pentru Zeus „olimpianul”, iar mai tîrziu nume personal) etc. în afară de Olympiodoros, celelalte trei nume amintite apar și în onomastica românească Olimpiada sau Olimbiada este cu siguranță datorat puternicei influențe pe care a exercitat-o, vreme de
223
OLIVIA
multe secole și mai ales în popor, Alexandria, cel mai cunoscut dintre romanele populare care au circulat la noi (—> Alexandru). Sporadic apar mase. Olimp și Olimpie, forme de influență slavă ale numelui calendaristic gr. Olympias (în amintirea unuia dintre cei 70 de apostoli creștini). L-am lăsat la urmă pe Olimpia (cu hipoc. Pia), întrucît acesta este un prenume modern, împrumutat din Occident, unde începe să apară în uz după Renaștere. • Fr. Olympe, Olympie, germ. Olympias magh. Olimpia, bg. Olimpia, Olimpiada, Olimpi(i), rus. Olimp, Olimpii, Olimpiada, Olimpia etc. O Olympias este numele unui vechi oraș grecesc din nord-estul Pelopone-zului, unde se celebrau odată la patru ani serbările olimpice dedicate lui Zeus; prilej de întreceri ale poeților sau atleților în timpul cărora războaiele încetau, olimpiadele (prima olimpiadă a avut loc în 776 î.e.n., iar ultima în 396 e.n.) au fost reînviate în lumea modernă, mai mult în forma decît în spiritul lor, actualele jocuri olimpice fiind astăzi cele mai grandioase manifestări sportive ale lumii. Din sec. 3 î.e.n. olimpids a început să desemneze intervalul de timp dintre două serbări olimpice, devenind astfel unitate de timp.
Olivia
Prenume feminin modern, recent împrumutat din Occident, Olivia este la origine o formație latină tîrzie de la subst. oliva, nume al arborelui și al fructului pentru care româna folosește cuv. măslin sau măslină. Dacă Olivia nu pare a fi în uz de multă vreme, corespondentul său masculin are o îndelungată tradiție în apusul Europei și mai ales în Franța, unde Olivier este atestat ca nume de botez de la începutul sec. 11. Cunoscut mai întîi în regiunile sudice și apoi în întreaga Franță, Olivier își datorează popularitatea unui cunoscut personaj al literaturii medievale, prietenul și tovară-șulfidel al legendaruluiRoland. Douăsînt ipotezele propuse pentru a explica apariția acestui nume, una neexcluzînd însă pe cealaltă. Avînd în vedere că B.oland și Olivier formează un cuplu al cărui simbol ar fi „forța și înțelepciunea”, prima ipoteză vede în Olivier o creație literară moștenită dintr-o veche tradiție (într-adevăr în antichitate măslinul era simbol al păcii și înțelepciunii). Conform celei de a doua propuneri, numele în discuție ar fi o creație proprie onomasticii creștine, așa cum sînt derivatele în -erius. Forma Oliverius, atestată în izvoare, poate fi legată de numele sărbătorii creștine, în lat. dies olivae sau domenica olivarum corespunzîd duminicii floriilor. Nu este exclus ca această creație religioasă să se fi suprapus peste un antroponim laic, mai vechi, dar neatestat încă. Olivier (sau Oliver), Olivian și fem. Oliva sînt și nume calendaristice în apusul său răsăritul Europei, dar, așa cum am arătat, popularitatea numelui se datorește în primul rînd literaturii încă din evul mediu. • Engl.Oliver (ca un ecou al cuplului celor doi frați de arme, în engl. se folosește expresia „un Roland pentru un Oliver”, semnificînd un schimb egal), fr. Olivier, germ. Oliver, Oliva, it. Oliviero, magh. Oliver, Olivia, sp. Oliver, port. Oliveiros, bg. Oliver, rus. Olivian etc. O Oliver Cromwell, conducător al Revoluției burgheze din Anglia (sec. 17) a inspirat trăsăturile celui dintîi mare personaj romantic, creat de V. Hugo în drama Cromwell (1827); Q Aventurile lui Oliver Twist Gh. Dickens etc.
ONOFREI
224
Onofrei
Foarte puțin folosit astăzi ca prenume și cunoscut mai ales ca nume de familie, Onofrei apare în vechile noastre documente încă din sec. 15, prezența lui în onomastica românească datorîndu-se cu siguranță cultului unui sfînt (Onofrei cel Mare sau Pustnicul') sărbătorit în multe țări europene (la români, cultul creștin coincide cu o sărbătoare de esența păgînă numită în popor Nunta șoarecilor și „ținută” de frica viermilor și a șoarecilor care ar putea strica varza). Formele românești ale numelui pus în discuție, Onofrei, Onofrie, Onufrie reproduc prin intermediar slav (la slavii răsă-riteni Onofria este atestat din sec. 15) gr. Onouphrios, corespondentul lat. Onuphrius. Atestat într-o epocă tîrzie și pentru prima oară ca nume al sfîntului amintit, Onuphrius a pus probleme dificile specialiștilor, încercările de a-1 explica fiind diverse și contradictorii (a fost considerat fie un compus grecesc, fie un compus germanic corespunzător actualului Humphrey). De un real folos pentru etimologie s-au dovedit a fi de astă dată informațiile privitoare la primul purtător cunoscut al numelui; fiu al unui rege persan, care ar fi devenit pustnic și și-ar fi petrecut aproximativ 60 de ani în deșertul egiptean. Cum în sec. 4 e.n. nu poate fi vorba de un nume germanic în Egipt, iar explicația prin greacă este cu totul inadmisibilă, unii specialiști au încercat să dezlege „misterul” originii lui Onofrei apelînd la onomastica egipteană. Și într-adevăr, copții folosesc astăzi un nume pers. Uenofre, a cărui formă era în vechea egipteană Onnophris atestat și în inscripțiile hieroglifice acest Onnophris, cu sensul „care este mereu fericit”, era la origine un supranume al lui Osiris, cunoscută divinitate a Egiptului antic. Destul de rar și în secolele trecute, la început folosit probabil mai ales în mediile ecleziastice și sprijinit numai de existența cultului creștin amintit, Onofrei este pe cale de a ieși din uzul prenumelor europene moderne. • Germ.
Onuphrius, it. Onofrio, bg. rus., ucr. Onufrii.
Oreste
Nume de mare vechime și destul de frecvent în izvoare, gr. Orestes este cunoscut mai ales datorită fiului lui Agamemnon și al Clitemnestreif a cărui legendă ar fi simbolul luptei dintre matriarhat și patriarhat și al victoriei acestuia din urmă (părerea emisă de Bachofen a fost sprijinită și de Fr. Engels) :1a cererea lui Apolo și ajutat de sora sa Electra, Oreste o ucide pe Clitemnestra pentru a răzbuna moartea tatălui său, regele Micenei și conducătorul suprem al grecilor la Troia; prigonit de Erinii (cele care pedepseau pe paricizi) Oreste, ajutat de Apolo și Atena, este în cele din urmă absolvit de vină de areopagul atenian. Atestat încă din poemele homerice, Orestes a fost apropiat de multă vreme (chiar de Platon) de gr. dros „munte”; acceptată și astăzi de către specialiști, vechea explicație face ca numele miticului erou să fie sinonim cu un frecvent nume de familie românesc, Munteanu, care are la bază subst. muntean „cel care locuiește la munte”. Pătruns în onomasticul creștin prin cultul martirilor (atît în apusul cît și în răsăritul Europei este cunoscut un martir cu acest nume, din Armenia) Orestes ajunge și la români, prin intermediar slav; atestat către sfîrșitul sec. 17 sub formele Orestu, lorest etc., numele a fost rar și nepopular la noi (purtătorii făceau parte mai ales din mediile ecleziastice); prezența lui în inventarul actual de prenume nu mai are însă nici o legătură cu calendarul și se explică prin influența, pe cale cultă, a mitologiei și literaturii grecești
225
OZANA
• Germ. Orestes, it. Oreste, magh. Oreszt6sz, bg. Oresti, rus. Orest etc. □ Legenda lui Oreste a inspirat numeroase tragedii celebre, dintre care amintim, Agamemnon, Choeforele, Eumenidele de Eschil, Andromaca^, Electra, Ifigenia in Taurida de Euripide.
Otilia
Prenume feminin modern, împrumutat pe cale cultă din onomastica apuseană, Otilia este la origine un vechi nume pers, germanic Ottilia sau Odilia (cu hipoc. Ota, Tilly). Corespondente ale mase. Odil(o), nume de botez frecvente, răspîndite și de mare vechime (o sfîntă cu acest nume, celebrată mai ales în Alsacia, ar fi murit în anul 720) sînt la origine derivate diminutivale cu suf. -I-, frecvent mai ales în regiunile sudice (în nord predomină diminutivele antroponimice în -k-). Baza acestor formații este radicalul vechi germ, de sus Ot- sau Od-, întîlnit în numeroase compuse de aceeași origine (—>Edgar; Eduard) și apropiat de către specialiști de cuv. vechi germ, auda, „avere, bogăție". Acest radical antroponimic, probabil la origine un hipoc. de la nume compuse, este bine reprezentat atît în țările de limbă germană (Otto sau Otho este unul dintre prenumele frecvente) cît și în Italia sau Franța (în onomastica italiană Oddone, o veche moștenire din epoca lon-gobarzilor, are la bază forma latinizată Od(d)o, gen. Od(d)onis; din aceeași familie fac parte fr. Odelin, Odilon, O don, Odet sau cunoscutele prenume fem. Odette și Odile și chiar Othello. Răspîndit pe cale cultă în epoca contemporană în întreaga Europă, Otilia a devenit mai frecvent la noi mai ales în ultimele decenii datorită cunoscutului roman al lui G. Călinescu, Enigma Otiliei.
Ovidiu
Frecvent în onomastica noastră modernă, Ovidiu (forma Ovid pare din ce în ce mai puțin folosită) reproduce un vechi nume gentilic roman, Ovidius, devenit celebru în întreaga lume datorită marelui poet latin Publius Ovidius Naso. în ciuda ipotezelor propuse, Ovidia (forma feminină, nume al ginții, nu este folosită la noi) și Ovidius nu au pînă astăzi o etimologie sigură; unii specialiști au încercat să explice gentilicul prin subst. lat. ovis (de aici rom. oaie sau neologismul ovine), pe cîtă vreme alții îl consideră de origine etruscă, apropiindu-1 de uvie, de la care ar proveni lat. Ovius, Ovinius, Ovidius. Ieșit din uz odată cu apariția creștinismului, Ovidius a fost reluat de-abiaîn perioada Renașterii. Pătruns la noi din secolul trecut pe cale cultă, Ovidiu se răspîndește în toate regiunile, devenind chiar, în anumite medii unul dintre prenumele masculine favorite. • Fr. Ovide, it. Ovidio, magh. Ovidiusz etc. O Publius Ovidius Naso (43 î.e.n.-c. 17 e.n.), celebru poet latin, exilat în anul 8 î.e.n. la Tomis (Constanța de astăzi), autor al Metamorfozelor, al Tristelor și Ponticelor (scrise în exil și conținînd interesante informații asupra locuitorilor de pe țărmul actual al Mării Negre) și al Fastelor, Amorurilor etc.; Ovid Densusianu renumit lingvist, filolog, istoric literar și folclorist român.
Ozana
Prenume feminin modern, foarte puțin folosit la noi, Oz&na pare a fi un împrumut din fr. Osanne sau Ozanne. La origine nume de botez cu valoare mistică, Osanne are la bază un vechi nume de sărbătoare creștină, dimanche
OZANA
226
d'ousanne (în română numele aceleiași sărbători este duminica floriilor sau floriile). Prin intermediar latin, fr. osanne reproduce cuvîntul gr. hosannâ, folosit înN. T pentru a reda arameeanul hoshana (în ebraică hoshiahnna), aclamație cu care a fost primit lisus la intrarea în Ierusalim („... și i-a ieșit în întîmpinare, strigînd: Osana!). De fapt, osana, pl. osanale este folosit și în română în sensul „aclamații, cuvinte de laudă, preamărire". Ipoteza că numele pîrîului Ozana din Moldova (cunoscut mai ales ■din Amintirile lui I. Creangă) ar avea la bază antroponimul în discuție nu poate fi acceptată, deoarece toponimul este mai vechi decît numele pers, recent împrumutat.
Paladie
Raritate în cadrul inventarului de prenume actuale, Paladie reproduce gr. Pallâdios, nume pers, rar folosit în epoca clasică, dar bine atestat în izvoare începînd cu sec. 4 e.n. La origine, un adjectiv, Pallâdios însemna „referitor la Pallas° și amintește de una dintre cele mai cunoscute divinități ale Panteonului grec, Atestat încă de la Homer, ca epitet al zeiței^ Pallâs, gen. Pallâdos (de aici paladiu „statuie a zeiței Atena, aflată în cetatea Troia și socotită ca ocrotitoare a cetății0 sau paladiu^ metal din familia platinei, numit însă după asteroidul Pallas) a fost interpretat în diverse feluri; cea mai răspîndita și în același timp cea mai veche explicație (apare la Platou, în Cratylos) apropiind numele propriu de vb. pallein, „a învîrti (sabia), a agita (lancea)0. în mitologia greacă și latină mai sînt cunoscute și alte personaje cu numele Pallas, Palantis (pentru care s-au propus și alte explicații), printre care unul dintre eroii Eneidei lui Vergiliu, cel care îl ajută pe Enea în lupta lui Turnus (de la acesta ar veni numele muntelui Palatin) sau unul dintre titani, tatăl -> Aurorei. Deși Pallâdios făcea aluzie clară la o divinitate păgînă, numele a intrat în onomasticonul creștin și s-a răspîndit în Europa prin cultul unui sfînt grec din sec. 4—5, fără să se bucure niciodată de o popularitate deosebită. Preluat din greacă de către slavi (apare, de ex. în pomelnicul de la Horodiște, din anul 1484), numele ajunge și la noi, formele atestate în documente (Păladi, Palade, Pălade^ Pălăduță) nefiind nici frecvente și nici prea larg răspîndite; din ce în ce mai puțin folosite ca prenume, unele dintre acestea sînt păstrate ca nume de familie, caz în care nu trebuie omisă nici influența neogrecească. • Fr. Palais (rar și numai în sud), it. Palladio, rus. Palladii (rar și învechit) etc.
Pamfil
Destul de rar folosit astăzi ca prenume, Pamîil reproduce un vechi și frecvent nume pers.gr. Pâmphilos. Atestat cu cîteva secole înaintea erei noastre, Păm-philos este la origine un compus din două elemente obișnuite în antroponimia greacă și cunoscute vorbitorilor limbii române. Prima parte a numelui reprezintă gr. pan (formă pentru neutru), gen. pantos, folosit în greacă în compuse mai ales cu adjective și avînd sensul „pe de-a-ntregul^ complet, al tuturor, de toți", preluat ca dement de compunere savantă și în limbile moderne. Elementul secundar este gr. -philos, „drag, iubit0, folosit în numeroase compuse personale (->Teofil; Filip etc.) sau comune unde are sensul „avînd afinitate cu..., cu preferință pentru..., iubitor de..."). Pătruns în onomasticonul creștin (mai cunoscut este cultul unui martir grec din sec. 4) și răspîndit în Europa occidentală prin intermediul lat. Pâmphilus, vechiul nume grecesc ajunge și la români, prin filieră slavă (nu este exclusă, într-o anumită epocă, nici influența neogrecească directă).
PANAIT
228
Documentele mai vechi atestă existența formelor Pamfili (de aici Filiu, Filiaș și toponimul Filiași), Panhil (și Hilie) etc., unele rămase și în inventarul numelor de familie. Numele speciei literare cultivate cu succes și de cîțiva scriitori români, pamfletul, provine din Pamphilet, nume propriu, devenit comun, prin care era desemnat, la origine, poemul Paniphilus sau De Amore din sec. 12.
• Fr. Pamphile (cu derivatul Pamphilet), germ. Pamphilius, it. Panfilo, magh. Pamfil, bg., rus. Pamfil etc.
Panait
Mai puțin frecvent astăzi decît în secolele trecute, cunoscut și ca nume de familie, Panait corespunde numelui pers. gr. Panagi6tes[gAi], formație antroponimică proprie perioadei creștine, identică cu subst. panagiotes (pronunțat ulterior panaiotis} „sfințenie", folosit ca titlu pentru patriarhi. Panagidtes este un derivat de la panagia (pronunțat panatia], „preasfînta" — la origine un epitet al Fecioarei Maria, iar mai apoi înlocuind chiar numele acesteia, format din pan- „pe de-a-ntregul, complet" (->Pamfil) și adj. (h)âgios, (h)agia, (h)ăgion, „sfînt" (cuvînt cunoscut și din compusele hagiografie, hagiologie etc.). Numele în discuție nu trebuie confundat cu Panakia (atestat în inscripții) și Panakieia (printre altele, numele fiicei lui Asclepios, cunoscută din operele lui Aristofan, Aristotel etc.), format din pan- și vb. akeo „a tămădui". Devenit nume personal și evocînd-o pe mama lui lisus (așa cum în Spania același personaj era amintit de ->Carmen; Consuela; Dolores etc.), Panaghia s-a răspîndit destul de rapid în estul Europei, la noi fiind atestat încă din sec. 16) și lăsînd urme și în toponimie. Sub influența neogrecească, în aceeași perioadă apare și mase. Panaghiot (forma redă pronunția grecească), iar în sec. 17, Panaiot(e), Panaiut, Panaet, Panaitache, apropiate de pronunția modernă (în neogreacă apare de altfel chiar forma Panaitis). Întrucît numele Panaghia și Panaiot sînt cunoscute și în bulgară, nu este exclus ca în anumite cazuri să avem de-a face cu un intermediar sud-slav. O Poetul Panait Cerna și prozatorul Panait Istrati etc.
Pancratie
Raritate ca prenume în epoca noastră, Pancratie reproduce un vechi nume pers. gr. Pankrâtes sau Pankrâtios, atestat sub formele Pangrates (ca supranume al lui Zeus sau al lui Apolo în operele lui Eschil, Sofocle, Euripide etc.) sau Pankrâtes (cu valoare de nume personal la Polibiu, Plutarh etc.). Avînd semnificația „atotputernic, atotstăpînitor", numele este compus din pan- „tot" (ca în -> Pamfil, Panait, Pantelimon etc.) și radicalul krat- (din kratos „tărie, forță, putere") cunoscut fie din antroponimele Hipocrate, Policrate, Socrate etc., fie din compusele democrat, aristocrat etc. (Format din aceleași elemente este și subst. pankrâtion, etimonul lui pancrațiu, „exercițiu atletic la greci, compus din trîntă și pugilat"). Pătruns în onomasti-conul creștin prin cultul unui martir roman din timpul împăratului Diocle-țian, vechiul nume grecesc din timpul împăratului se răspîndește atît în apusul Europei (prin lat. Pancratius) cît și în răsărit. Intrat la noi prin intermediar slav și atestat documentar către sfîrșitul sec. 16 — începutul sec. 17, numele a circulat sub diverse forme Pangraz și Pangrati(e), de aici probabil Gratie, Gratea, Grattin, Batea, Rație etc., Pongrați (de influență
229
PARA SCHI VA
catolică, prin maghiară și germană) — de aici toponimul Pîngărați etc. • Germ. Pankratius (și Pankratz, Kraatz), it. Pancrazio, magh. Pongrâc și Pongor, bg., rus. Pankratiî etc.
Pantelimoro
Nume frecvent, vechi și larg răspîndit sub diverse forme în onomastica românească, Pantelimdn corespunde gr. Pantei demon. Necunoscut în epoca cla-sică, Panteleemon este o formație creștină, interpretată de specialiști ca un compus din pant-, de la forma de genetiv pantos a lui pas, pan „tot", (element cunoscut din numeroase antroponime, -> Pamfil, Panait etc.} și eleemon „milos", „binefăcător". Intrat în. onomasticonul creștin, Pante-leemon se răspîndește în Europa mai ales datorită cultului unui mare martir din timpul împăratului Maximilian, considerat făcător de minuni sau protector contra tunetului, trăsnetului și arsurilor (credință cunoscută și la nos și legată de faptul că sărbătoarea Pantelimonul sau Pintelei călătorul cade tocmai în miezul verii, cînd asemenea fenomene meteorologice sînt obișnuite și pot provoca mari pagube recoltelor). Frecvent la Veneția, unde sfîntul este celebrat ca patron al orașului, Pantal(e)one a devenit nume consacrat unui personaj venețian din comedia bufă italiană (de obicei, un bătrîn slab și aiurit); folosit cu valoare de substantiv comun, cuvîntul a ajuns să însemne, prin aluzie probabil la îmbrăcămintea personajului, pantalon (tot de aici, derivatul pantalonadă „scenă burlescă, bufonerie, discurs ipocrit"). Preluat de către slavi (în Galicia este atestat în sec. 15), numele ajunge și la români, aparițiile documentare ale unor forme datînd din sec. 14 — 15. Pătruns din diverse surse (limbile slave de sud: bulgară, sîrbo-croată, sau răsărit: ucraineană; maghiară etc.) în forme diferite, modificat și pe teren românesc, Pantelimon are o bogată familie de hipocoristice, variante, derivate, multe păstrate în inventarul numelor de familie sau în toponimie : Pantele! (u), Pantele, Pentelei, Penteleu (de aici și numele unui munte din jud. Buzău), Pintelei, Panteleț, Panta, Pante (a), Panteș, Păntea, Pînte(a), Pinta, Pinte(a), Pane, Panco, Pancu(l), Pancotă, Panca, Pancea, Panciu (de aici și numele orașului), Telea (toponimul Telești* cu o primă atestare la 1452), Teii, Teliuc, Teliuță, Tile(a), Tilică (de aici toponimul Tilicești, atestat în documentele Țării Românești la 1483),, Pandelimon, Pândele, Pandea, Pintilie (prin contaminare cu Ilie) etc. Ca prenume n-a rămas în uz decît Pantelimon și Pândele, ambele cu o frecvență) foarte redusă. • Germ. Pantaleon, it. Pantaleone, Panteleemone, magh. Pantaleon, Pentele, bg. Panteleimon, Pantelei, Pandeli etc., rus. Panteleî-mon, ucr. Pantelii, Palii, Panko etc.
Paraschiva.
Creație a onomasticii creștine, numele pers. gr. Paraskeue are la bază subst.. paraskeue „vineri". Atestat în N.T., termenul grecesc desemna ziua dinaintea Sabatului, în care se făceau pregătirile pentru sărbătoare; sensul propriu-zis al lui paraskeue este „pregătire" și are la bazavb. paraskeuâzein „a pregăti", un compus din para- „în afara, pe lîngă, de-alungul" (prepoziție devenită element de compunere savantă în limbile moderne și cunoscută din cîteva neologisme ca: paradigmă, paradox, paralel, parodie, parohie etc.) și skeuăzein, un verb format de la skeuos „instrument, unealtă". Deși apare și în latina ecleziastică (parasceve în Vulgata) sau vechea slavă,
PASCAL
230
noul termen pentru „vineri" nu s-a păstrat decît în greacă, mai multe șanse avînd numele personal, folosit și astăzi în greacă, bulgară, sîrbo-croată, albaneză, rusă, ucraineană, română și sinonim, în ultima instanță, cu modernele Venera și Aîrodita. Prezența numelui în onomastica românească este legată de cultul „cuvioasei Paraschiva", respectată în popor pentru că ar fi „rea de piatră, trăsnet și dureri de cap". Intrat la noi prin intermediar slav, Paraschiva (astăzi numai feminin), era folosit în trecut ca nume de botez atît pentru fete, cît și pentru băieți (aceeași situație și în bulgară). Forme specifice feminine, de diferite influențe, sînt Paraschia, Paraschivița, Pachița, Paraschița, Părăștița, Parasiia, Parascovea, Parasuca, Parasca și frecventele Chiva, Chivuța, Vuța; pentru masculin Paraschiv, Parascu, Chivu etc. Tot aici trebuie amintite Petca și Petcu (formații bulgărești de la pet- „cinci" — vineri fiind a cincea zi a săptămînii — , folosite ca hipocoristice pentru Paraschiva). • Bg. Paraskeva, Paraska, Parasa, rus. Praskovia, ser. Paraskeva, ucr. Paraska etc.
Pascal
Nume răspîndit în toată Europa, sub diverse forme, Pascal este o creație a onomasticii creștine care amintește de una dintre cele mai mari sărbători religioase. Pentru a putea lămuri apariția numelui în discuție va trebui să ne întoarcem cu mult înapoi în timp și anume la una dintre principalele sărbători numită Pesah. încercările de a lămuri originea și semnificația lui Pesah (și deci a vechii sărbători) pornesc de la textul biblic. Cea mai Veche și cea mai larg răspîndită ipoteză apropie numele Pesah de vb. pasah „a șchiopăta, a sălta, a trece peste"; probabil o etimologie populară cu referire la ritualul trecerii pe lîngă casele însemnate cu sîngele mielului sacrificat divinității; apropierea celor două cuvinte i-a făcut pe unii specialiști să presupună că la originea sărbătorii ar sta un act de cult, un dans de sacrificiu sau un simbol al trecerii soarelui ori a lunii pe bolta cerească. Mult mai plauzibilă este ipoteza care vede în acest obicei o veche sărbătoare păstorească celebrată la începutul primăverii, cînd primele roade ale turmelor erau sacrificate divinității (probabil zeului lunar dătător de fertilitate). Ebr. Pesah și arameeanul corespunzător Pasha sînt redate în greacă prin Pascha, Paska, folosit cu sensul vechi ebraic în Evanghelia lui Matei (lisus este întrebat: „unde vrei să-ți pregătim să mănînci Paștele?" — deci animalul sacrificat). Creștinii au modificat profund sensul cuvîntului Paști, ajuns să desemneze în ultimă instanță „învierea lui Hristos", sărbătoarea creștină. Preluat și în latină sub forma pascha și chiar pascua (prin contaminare cu pascua „pășuni"), vechiul nume ebraic este păstrat în numeroase limbi moderne: it. Pasqua, fr. Pâques, sp. Pascua, port. Pascoa, rom. Paști etc. Din lat. Pascha se formează derivatul paschalis (în evul mediu, pasqualis} „pascal, referitor la Paști", care începe să fie folosit ca nume de botez. Impus copiilor născuți în perioada sărbătorii sau luat din calendare unde apar mai mulți sfinți cu acest nume, Pascal se răspîndește •în apusul cît și în răsăritul Europei (aici sursa este greaca). în vechile inscripții creștine din apus apare și o altă formație, Paschasius, cel mai important nume dintre cele referitoare la sărbătorile celebrate de biserică. Pătruns la noi prin filieră slavă sau prin purtători greci, Pascal începe să apară în documentele Țării Românești încă din anul 1428. O altă formă frecventă la noă, Pascu(lj este atestată din 1441. Pentru feminin este și astăzi
231
PAUL (PAVEL>
în uz Pascalina, întîlnit în documente începînd cu sec. 16. Cu valoare de nume personal apare chiar cuvîntul rom. Paște. • Fr. Pascal, germ.. Paschalis, it. Pasqualle, Pasqualina, sp. Pascual, magh. Paszkâl, bg. Paskal(i), Paskalina, Pasko etc. O Blaise Pascal, filozof francez.
Patricia.
Prenume feminin modern, împrumutat din Occident, Patricia corespunde mase. Patriciu, după cît se pare, nefolosit astăzi la noi. Acesta din urmă reproduce numele pers. lat. Patricius, atestat tîrziu cu valoare de antropo-nim. La baza lui Patricius stă un substantiv cu aceeași formă, care desemna un aristocrat cu drepturi politice și acces la funcții de stat; la origine adjectiv, patricius este un derivat de la pater „tată" (senatorii erau numiți patres), cuvînt de origine indo-europeană înrudit cu gr. pater, sanscr. pitar-,. engl. father, germ. Vater (în limba română termenul poate fi recunoscut în patriarh, patrician, patrimoniu, patrie, patriot, patron, patronimic etc.). Pătruns în onomasticonul creștin, Patricius s-a răspîndit în Europa, de a deosebită popularitate bucurîndu-se mai ales în Irlanda, unde este celebrat totdeauna cu mare fast un misionar creștin, Sf. Patrick, considerat evanghe-lizatorul, apostolul și sfîntul național al irlandezilor (a trăit între anii 385— 461). Sub formele Patrichie, fem. Patrichia, numele este mai vechi în onomastica noastră (deși nu s-a bucurat de popularitate) și reproduce, prin intermediar slav, gr. Patrikios. Patrich(i)e a rămas numai ca nume de familie, iar Patrichia a fost înlocuit cu Patricia, o formație occidentală, tîrzie, răs-pîndită pe cale cultă. • Engl. Patrick (hipoc. frecvent Pat), Patricia* irl. Pâdraig (forma veche Patricc), fr. Patrice (popular Paris), germ. Patricius, Patrick, it. Patrizio, Patrizia, sp. Patricio, magh. Patriciusz, Patrik* Patricia, bg. Patrik(ii), Patriția, rus. Patrikii, Patrikia etc.
Patrocle
Rar folosit la noi, Patrocle este un împrumut modern, pe cale cultă, din mitologia greacă. Unul dintre eroii Iliadei lui Homer, Pâtroklossau Pătrokles este cunoscutul viteaz din războiul troian, ucis de Hector și răzbunat de credinciosul său prieten Ahile. Nume vechi și frecvent, Pătrokles este compus din două elemente obișnuite în antroponimia greacă: pater, gen. patros „tată" (—>Patricia) și kleos „glorie". Referindu-se inițial la originea nobilă a purtătorului, Pătrokles își găsește un sinonim aproape perfect în-» Cleo-patra (mase. gr. Kleopatros), format din aceleași elemente, dar în ordine inversă. Cu toate că numele a pătruns în onomasticonul creștin prin cultul? unui martir din sec. 3 și apare în calendare, prezența lui Patrocle în inventarul prenumelor actuale se datorează probabil în exclusivitate eroului grec de la Troia. • Germ. Patroklus (hipoc. Trokel), it. Pătroclo^ bg. Patrokli, rus. Patrokl etc.
Paul (PavelJ»
Unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume europene, Pauli continuă pînă în vremea noastră un vechi cognomen roman Paul(l)us, a cărui semnificație era transparentă datorită corespondenței cu adj. paul(l}us „mic" (cuv. de origine indo-europeană înrudit cu lat. paucus, pauper „sărac", gr. pauros „mic" etc.). Răspîndirea și popularitatea de care s-a bucurat fostul cognomen roman se poate explica și prin cultul deosebit de
VAGHIA
232
important al apostolului Paul (Pavel) încă din primele secole ale erei noastre. Numele alături de-> Petru, este unul dintre cele mai vechi și frecvente prenume ale Europei; mai puțin folosit în evul mediu, Paul își recapătă popularitatea începînd din sec. 16. Numeroșilor martiri și sfinți cu numele Paul (Pavel) celebrați de biserică, li se adaugă Pâula (forma de feminin, veche și frecventă), Paulinus și Paulina (derivate cu suf. -inus, -ina de la Paulus), Paulianus (format cu suf. -anus) etc. în română sînt în uz Paul și Pavel; prima formă corespunde lat. Paulus și a pătruns la noi prin influență catolică (este frecvent în sec. 16 — 18), Pavel, forma calendaristică, se explică prin filieră greco-slavă (gr. Paulos ca urmare a transformării diftongului -au- în -ap-, se pronunță Pavlos). Atestat documentar încă din sec. 15, numele în discuție are la noi o bogată familie de forme și derivate, dovedind diverse influențe (slave, maghiare, grecești etc.): Pavel, Pavăl, Păvălaș, Pavelică, Velică, Pava, Pavu, Pavlu, Pavle, Pașa, Pașca, Pal, Palache, Palcu, Paloș, Paul, Păuleș, Păuleț, Păulică, Păulina, Pâuța, Pă-vălucă, Pălcuș etc. Mai frecvente sînt Paul, Paula, Paulina, Polina, reluate din Occident. • Engl. Paul, fr. Paul, Paule, Paulet, Paulette, Paulien, Paulin, Pauline etc., germ. Paulus (hipoc. Polii, Pahi), Paula, Paulinus, it. Paolo, Paola, Paolino, Paolina etc., magh. Păi, Paula, Paulina, Polett, sp., port. Pablo, bg. Pavel, Pavko, Pavle, Pa vio etc., rus. Pavel, Pavla, Pava, Pașa, ucr. Pavlo, Pașko etc. O Scriitorii Paul Verlaine, Paul Valery, Paul Eluardy muzicienii Pablo Sarasate, Pablo Casals, Paul Hindemith, pictorii Paolo Caliari sau Veronese, Paul Cezanne, Paul Gauguin, Paul Klee, Pablo Picasso etc. □ Paul și Virgini a, cunoscut roman al lui Bernardin de Saint-Pierre.
Pelaghia
Prenume feminin din ce în ce mai puțin folosit, Pelâghia reproduce gr. Pelaghia (mase. Pelâgîos), folosit ca nume personal în epoca creștină, dar atestat și cu valoare de supranume al zeiței Isis. Din aceeași familie mai fac parte Pelagaios, supranume al lui Poseidon, zeul mărilor, Pelagîanâs, Pâlagos și Pelâgon, numele cel mai frecvent și cel mai vechi al seriei, atestat încă de la Homer. Toate antroponimele amintite au la bază subst. pelagos „suprafața întinsă a mării" (de aici și neologismele românești pelagic „marin", (zonă pelagică). Pelâgîos și Pelagia pătrund în onomasticonul creștin și se răspîndesc în Europa prin cultul cîtorva martiri și martire care nu s-au bucurat de prea mare popularitate; în apus sînt continuate formele latine (Pelâgius, Pelâgia), iar în răsărit cele grecești. Începînd din sec. 16 în documente încep să apară formele mase. Pelaghîe, Pelaga, Peliga, Pela, Pelea (de aici toponimul Pelești) și fem. Pelaghia, Palaghia, Pălăguța etc. • Germ. Pelâgius, it. Pelagio, Pelagia, sp. Pelayo, magh. Pelâgiusz, Pelâgia, bg. Pelaghi, Pelaghia, Palaghia, rus. Pelaghei, Pelaghea, ucr. Palahna etc. O Celebrul om de cultură spaniol Menendez Pelayo.
Penelopa^
Prenume feminin modern, preluat pe cale cultă din mitologia greacă, Penelopa amintește de eroina cu același nume din Odiseea lui Homer, soția lui Ulise și mama lui Telemah. Rămasă credincioasă soțului timp de douăzeci de ani cît acesta a lipsit din Itaca, Penelopa și-a amăgit mereu pețitorii cărora le promisese că va alege pe unul dintre ei drept soț
233
PERSEFONA
numai după ce va termina de țesut o pînză minunată, începută ziua și destrămată tot de ea noaptea (Pinza Penelopei a devenit simbol al unui lucru ce nu va fi terminat niciodată). Povestea eroinei lui Homer este interesantă și din punct de vedere lingvistic, căci una dintre interpretările curente ale numelui gr. Penelope vede în acesta un compus a cărui semnificație ar fi „cea care face (sau desface) pînza (țesătura)". Dacă etimologia ar* fi corectă, ar însemna că legenda a fost creată pentru a exemplifica numele. Vom aminti și o altă ipoteză referitoare la semnificația originară a numelui și anume aceea care „traduce" gr. Penelope prin „albă, strălucitoare". Destul de rar la noi, numele circulă în mai multe forme: Penelopi, pare mai apropiată de pronunția neogrecească Pinelopi, Penelope, forma veche grecească și Penelopa, formă refăcută prin care numele este încadrat în categoria femininelor terminate în -a-.
Pericle
Nume vechi] și celebru în istoria Greciei antice, frecvent în izvoare, Pe-riklds este la origine un derivat în care se poate recunoaște cu ușurință elementul de compunere savantă, folosit și în limba română actuală, peri- „în jur" (gr. peri, peri, adverb și prepoziție, înrudit cu lat. per „pe", apare în pericard, pericarp, periheliu, perimetru, periodic, peripatetic, periferie, perifrază etc.). A doua parte a numelui personal poate fi pusă în legătură cu subst. kleos „glorie, celebritate", care apare și în alte ane-troponime de aceeași origine -> Cleopatra; Patrocle; Temistocle; Sofocle etc. Numele își datorează celebritatea (și, implicit, persistența în timp) marelui om politic și orator grec Pericle (c. 490 — 429 î.e.n.), șef al partidului democrat și conducător al Atenei (443 — 429 î.e.n.), protector al științelor și artelor. Preluat și la noi în epoca modernă, pe cale cultă, din istoria Greciei sau adus de influența neogrecească, Pericle apare sporadic în inventarul prenumelor actuale. O Pericle Papahagi, lingvist și folclorist român.
Persefona
Personaj cunoscut al mitologiei și literaturii clasice grecești (apare la Hesiod, Homer, Sofocle, Euripide etc.), Persefdna este fiica Demetrei și a lui Zeus; răpită de zeul subpămîntean Hades, frumoasa zeiță devine soția acestuia. îndurerată de pierderea fiicei iubite și supărată pe Zeus care o dăduse de soție zeului Infernului, Demetra părăsește Olimpul și își uită toate obligațiile; pămîntul nu mai dădea roade și oamenii erau amenințați de o cumplită foamete. Pentru a nu aduce pieirea omenirii, Zeus o aduce înapoi pe Persefona și hotărăște ca ea să rămînă două treimi din an alături de mama ei, iar o treime să se întoarcă la soțul ei. Mitul zeiței (numită mai tîrziu Kore -> Corina și identificată la romani cu Pro-serpina), simbol al ciclurilor vegetației (moartea și reînvierea continuă a naturii), pare să corespundă semnificației originare a numelui pers. gr. Persephdne (în dialectul doric Persephona), forma feminină a lui Per-sephonos. Specialiștii încearcă să explice acest nume compus apropiind cele două elemente de vb. pherein „a purta, a aduce" (cuvînt de origine indo-europeană înrudit cu lat. fero și cunoscut din alte nume personale -> Cristofor etc.) și subst. phonos „moarte, omor"; semnificația compusului ar fi deci „ceea ce aduce moartea (naturii)". Adus la noi de influența
PERSIDA
234
neogrecească sau preluat direct din mitologie și literatură, vechiul nume al zeiței circulă ca prenume, puțin frecvent, sub formele Persefone, Per-sefona și mai ales Persefonia (fie format prin analogie cu numeroase feminine terminate în -ia, fie reproducînd forma Persephoneia, atestată încă din antichitate).
Persida
Destul de rar folosit la noi, prenumele feminin Persida reproduce gr. Per-sîda, atestat tîrziu în izvoare și numai în epoca creștină (prima apariție în Epistola lui Paoel către romani). Avînd valoare inițială de nume etnic, Persida este o formație cu suf. -id- (paralel cu -ad-, ca în Olimpiada, de la Olimpia), avînd la bază gr. Persis „persan", apoi „Persia", folosit de multă vreme cu valoare de adjectiv sau substantiv (numele grecesc reproduce vechiul persan Parsa, astăzi Pars, în arabă Fars). La noi, Per-sîda este o apariție excepțională în inventarul de prenume actuale. • Bg. Persida. □ Persida, personaj feminin din romanul Mara de L Slavici.
Petronela
Deși foarte multă lume consideră că prenumele fem. Petronela, împrumut modern din Occident, este un derivat de la -> Petru, între cele două nume nu există nici o legătură etimologică. Dacă Petru este de origine grecească și a fost creat la începutul epocii creștine, prenumele feminin în discuție este derivat de la unul din cele mai vechi și răspîndite nume latine, Petronius (cunoscut la noi datorită scriitorului latin, autorul romanului Satiricon). Unii specialiști consideră drept bază a lui Petronius, pe Petro , gen. Petronis, pus în legătură cu subst. petro „berbec, batal”, iar alții propun originea etruscă. Forma latină a derivatului, este Petro-nîla (o sfîntă cu acest nume care apare în calendarele catolice, era considerată fiica spirituală a apostolului Petru); preluat în română pe cale cultă din limbile romanice moderne, prenumele a fost apropiat de alte împrumuturi terminate în -ela. • Fr. Petronille, magh. Petronia și Pe-tronella, bg., rus. Petronilla etc.
Petru
Unul dintre cele mai frecvente și răspîndite prenume, Petru este o creație proprie onomasticii creștine. Așa cum apare în textele evanghelice, numele inițial al apostolului era -> Simon (ebr. Shimeon) și chiar lisus este acela care va hotărî schimbarea numelui: „Tu ești Simon, fiul lui lona; tu te vei chema Kefa“. De origine arameeană, kepha este un cuvînt comun care înseamnă „piatră, rocă, stîncă" (sinonim cu gr. petra). Rațiunea traducerii numelui arameean apare destul de clar: autorul știa foarte bine că Kepha era un cuvînt comun și lucrul apare și mai clar din textul biblic, în fond o motivație a schimbării de nume: „tu ești Petru (gr. Petros, aram. Kepha) și pe această piatră (gr. petra, aram, kepha), voi zidi biserica mea". Iată deci și mecanismul prin care un cuvînt comun poate deveni nume personal (gr. petros nu mai fusese folosit ca nume propriu). în latină apare Petrus, o adaptare a gr. Petros (lat. petra, devenit în rom. piatră, este un vechi împrumut din greacă); bine atestat în epigrafia latină eres-
235
PETRU
tină, Petrus stă la baza formelor din apusul Europei, unde numele devine popular în evul mediu (în sudul Franței, de ex., face parte din cele 6 nume de botez mai frecvente în sec. 9 — 14; la Dresda, în sec. 14, Petrus era al treilea nume de botez, ca frecvență, după Johannes și Nikolaus). în răsăritul Europei (ne referim la slavii de sud sau de răsărit și la români) este continuată forma grecească. La fel de popular ca și în alte părți, cultul lui „Sîn Pietru" explică frecvența numelui românesc (o statistică făcută pe ultima sută de ani într-o regiune nu prea întinsă, îl situează pe locul al șaselea ca frecvență); cu siguranță însă că elementele creștine s-au altoit peste mai vechi urme păgîne, păstrate pînă aproape de zilele noastre, care au favorizat în bună măsură popularitatea numelui. Considerat patron al pescarilor (Simon-Petru fusese pescar), apostolul este și patron al lupilor, în legătură cu care s-au păstrat vechi și interesante credințe și practici magice. „Postul Sîmpietrului" sau ziua nașterii sale (în realitate moartea apostolului, considerată de biserică drept „nașterea cerească") erau ținute cu mare grijă pentru ca „Frumoasele" (sau Ielele) să nu le răpească mințile și să nu le pocească trupul, pentru ca oamenii să nu sufere de boli, foamete, să nu bată piatra etc. Vechimea (atestările documentare încep din sec. 14), frecvența mare și răspîndirea numelui în toate regiunile românești au avut ca urmare apariția unor numeroase derivate și variante, care alături de formele împrumutate formează o bogată familie onomastică (o mare parte din formele pe care le vom cita sînt și astăzi în uz ca prenume, iar altele pot fi întîlnite ca nume de familie sau în toponimie): Petru(l), Petruc(ă), Petrus, Petrușor, Petrușca, Pe-truț(ă), Truță, Petran, Petraș, Petrașcu, Petrache, Petrăchel, Petre (formă de vocativ folosită apoi și pentru nominativ), Petrea, Petric(ă), Petrican, Petriceico, Petricel, Petrilă (de aici și toponimul Petrila), Pe-trimau, Petrin, Petriș, Petrișor, Patru, Pătran, Pătrașco, Pătrășcan, Pă-trăuș, Pătruț, Penca, Penciu, Petia, Petiș, Sînchetru (și numele’ popular al sărbătorii care ar putea fi moștenit din latină); fem. Petra, Petria, Petrina, Pătruța etc. • Engl. Peter, fr. Pietre (cu numeroase derivate: Perret, Perrin, Perron, Perrot și Pierrot etc.), germ. Petrus și Peter (hipoc. Pit, Pitter, folosite și în engl.), it. Pietro (apare și în compuse ca Pietrangeli), oland. Peeter, port., sp. Pedro, magh. Peter, Potd, Petur, bg. Petăr, Petre, Petra, rus. Piotr, Petra, ser. Petar, ucr. Petro, arm. Bedros etc. O Numele Petru a fost purtat de șase domni ai Moldovei (Petru I Mușat, 1374 — 1392, Petru II, Petru Aron, Petru Rareș, Petru Șchiopul, Petru Cazacul) și doi domni ai Țării Românești (Petrul cel Tînăr, Petru Cercel); iluministul transilvănean Petru Maior, chimistul Petru Poni, povestitorul Petre Ispirescu', dintre străini îi amintim pe Petrul (Petru cel Mare) , țar (1682 —1721) și împărat al Rusiei (1721 — 1725), astronomul Pierre Simon Laplace, Pierre Curie, scriitorii Pierre Ronsard, Pedro Calderon de la Barca, Pierre Corneille, Pierre Carlet de Chamblain de Marivaux, Pierre Augustin Caron de Beaumarchais, compozitorii Piotr Ilici Ceaikovski, Pietro Mascagni, pictorii Piero delia Francesca, cei doi Pieter Brueghel, Peter Paul Rubens etc. □ Din creația literară și muzicală amintim opera Petru Rareș de E. Caudella, romanul Petru I de A. N. Tolstoi, cunoscutul personaj al romanului Război și pace de Lev Tolstoi, Pierre Bezuhov, eroul povestirii fantastice a lui A. von Chamisso, Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl etc.
PLATON
236
Platon
Vechi și frecvent nume la greci, Platon și-a cîștigat celebritatea încă din antichitate datorită binecunoscutei porecle a marelui filozof atenian al cărui nume adevărat era Aristocles. La origine un supranume pe care specialiștii îl explică prin adj. platys, plateia, platy „larg, lat" (plătos „lărgime"), Platon este însă cu siguranță mai vechi decît purtătorul care l-a făcut cunoscut în lume și despre care, într-adevăr, se spune că avea „umeri lăți". Pătruns în onomasticonul creștin, numele se răspîndește în Europa mâi întîi datorită cultului unui sfînt din sec. 8; așa se explică prezența lui Platon (de aici și un fem. Platona, ieșit din uz) în vechea onomastică rusă, bulgară și română (la noi este atestat în sec. 17). Cu siguranță că astăzi, destul de puțin frecvent, prenumele nu mai are nici o legătură cu necunoscutul sfînt din Constantinopole. • Germ. Plato(n), it. Pla-tone, bg., rus. Platon. O Elev al lui Socrate, autor al „teoriei ideilor" și întemeietor al școlii filozofice Academia din Atena, Platon — c. 427 — 347 î.e.n. — este autorul cunoscutelor dialoguri, considerate capodopere ale prozei clasice grecești: Protagora, Banchetul, Republica, Parmenide, Sofistul etc.
Policarp
Foarte rar în onomastica noastră, Policarp reproduce numele pers, gr. Polykarpos, atestat numai în epoca creștină și purtat de un discipol al evanghelistului loan, episcop la Smirna și martir în anul 155 (prin cultul acestuia numele se răspîndește în Europa, occidentul continuînd forma lat. Polycârpus). Primul element de compunere al lui Policarp? poli-, este cunoscut vorbitorilor limbii române din numeroase neologisme în care are sensul „mai mulți, mai multe" policelular, policromie), poligon, polip, politehnic, politeism, polioitamine etc. Din vechea civilizație greacă sînt cunoscute cîteva personalități al căror nume este format cu același element (gr. potys „mult"): istoricul Polybios (Polibiu), c. 203 — 118 î.e.n., Potykleitos (Policlet), sec. 5 î.e.n., sculptor și teoretician de artă și Policlet cel Tînăr (sec. 4 î.e.n.), arhitect și sculptor etc. Ai doilea element al numelui în discuție este gr. kârpos „fruct". • Fr‘. Poly-carpe, germ. Polykarp, it. Policarpo, magh. Poiikârp, bg., rus. Polikarp etc.
Polixenia
Destul de frecvent astăzi, Polixenia reproduce un vechi nume pers, gr. Polyxene, cunoscut din tragediile Hecuba și Troienele de Euripide (eroina este fiica lui Priam și a Hecubei); corespondentul mase. Polyxenos, frecvent în izvoare, apare chiar în Iliada. încadrat într-o lungă serie antroponimică formată cu poli- (gr. polys- „mult"), element de compunere și în limba română contemporană, Polyxenos, Polyxene conține ca termen secundar un alt cuvînt cunoscut la noi din xenofobie), xenomanie), gr. xenos „străin, oaspete" (unii specialiști presupun înrudirea acestuia cu lat. hostis „străin, dușman" — de unde ostil, ostilitate și cu lat. hospes — rom. oaspete, v. sl. gosti). Intrat la noi prin intermediar slav sau chiar direct din neogreacă, Polixenia este folosit și sub forma hipoc. -> Xenia., care poate avea însă și o altă origine. • Magh. Polixena, bg., rus, Polixenia etc.
237
PR OCOPIE
Pompiliu
Frecvent în epoca noastră, Pompiliu, fem. Pompilia reproduce un vechi gentilic lat. Pompîlius, nume cu îndepărtate ecouri în istoria legendară a Romei. Conform tradiției, Numa Pompilius ar fi fost al doilea rege al cetății (între 715 — 672 î.e.n.), după Romulus; sabin de origine, acesta ar fi organizat colegiile de meseriași și de preoți, ar fi instituit cultul diferi-ților zei și ar fi adus modificări calendarului (Ovidiu, în Faste, spune că... ,,Numa pe lanus apoi l-a cinstit și-a străbunilor umbre: -n/Fruntea vechilor luni el încă două a pus”). Specialiștii sînt de părere că acest vechi nume roman este strîns înrudit cu Pompeius (cunoscut la noi mai ales datorită lui Pompei, 106 — 48 î.e.n.), membru al primului triumvirat și adversar al lui Cezar), al cărui etimon ar putea fi numele pers, osc Pompaios, de la pompe, corespondentul lat. quinque, „cinci”; Pompilius, unul din numeroasele derivate în -ilius (precum Quiutilius de la prenumele Quintus -quintus „al cincelea”), este încadrat astfel în seria numelor personale care la origine desemnau ordinea nașterii (-^Octav). Un argument în favoarea originii italice a numelor în discuție (sînt propuse și alte etimologii) este și toponimul Pompei, formă prin care romanii au redat oscul Pompaios. Cu toate că atît Pompeius, cît și Pompilius au pătruns în onomasticonul creștin prin cultul unor martiri și sfinți celebrați de biserică, prezența lor în inventarul de prenume moderne se datorează modei numelor clasice reintroduse în uz începînd din epoca Renașterii (apariția acestora la noi, în secolul trecut, este legată de lupta de emancipare a românilor din Transilvania). O It. Pompilio, Pompilia, magh. Pompilia etc.
Procopie
Mult mai frecvent în secolele trecute decît astăzi, Procopie, fem. Procăpia, reproduce numele pers. gr. Prokopios, fem. Prokopia. Atestat frecvent dar tîrziu în izvoare și aparținînd onomasticii creștine, Prokopios (în epigrafia latină Procopius) avea semnificație clară pentru greci întrucît este format de la subst. prokope „progres, înaintare, creștere” (verbul corespunzător prokopto este etimonul lui a se procopsi). Răspîndit în Europa prin cultul unui martir din Palestina celebrat mai ales de biserica de rit grec, numele ajunge și la români, prin intermediar slav. Cunoscut în calendarul popular sub numele de Precupul sau Pricopul, sfîntul este sărbătorit și la noi ca apărător de piatră și trăsnet (mai toți sfinții din perioada verii au asemenea „atribuții”) sau de pagubă și sărăcie (prin apropiere, de astă dată corectă, de etimon; și la bulgari există credința că dacă vor ține ziua sfîntului se vor pricopsi). Atestat în Moldova în documentele din timpul lui Ștefan cel Mare și în Țara Românească din anul 1487, numele a circulat la noi în mai multe forme, explicabile prin influența bulgară, ucraineană etc.: Procop, Procope, Proca (astăzi nume de familie), Precopie, Precup, Precu (numele eroului sadovenian „Moș Precu"), Pricop, Pricopan (în toponimie, Culmea Pricopanului) etc. • It. Procopio, bg. Prokopi(i), Prokopia, rus. Prokopii, Prokofii (de aici Prokoîieî, numele compozitorului), ucr. Prokop, Prokip etc. O Procopiu (sec. 5 — 6), scriitor bizantin, secretar al generalului Belizarie, autor al lucrărilor Despre războaie, Istoria secretă, Despre edificii (cu informații deosebit de interesante despre teritoriul românesc).
PROFIRA	238
Profira
Prenume feminin destul de frecvent într-o vreme nu prea îndepărtată, Profira, mase. Profir, provine printr-o metateză din Porfira, mase. Porfir (ii); acesta din urmă este un nume calendaristic care reproduce gr. Porphyrios, atestat numai în epoca creștină (mult mai vechi este însă Porphyrion, întîlnit la Pindar). Semnificația numelui era clară pentru greci și de altfel chiar pentru români, care îl pot pune ușor în legătură cu subst. porfiră „purpură" sau adj. purpuriu „roșu strălucitor". Atît numele personal grecesc cît și cuvîntul purpură au la bază subst. porphyra „moluscă care produce vopseaua purpurie, vopseaua însăși sau o haină vopsită cu aceasta". (Din greacă, pe cale populară, cuvîntul trece în latină sub forma purpura, continuată astăzi de fr. pourpre (de unde rom. purpură), germ, purpur, engl. purple, iar mai tîrziu, prin v. sl. porfira, vechiul cuvînt grecesc ajunge și în română, porfir sau profir). Pătruns în onomasticonul creștin, Porphyrios se răspîndește în Europa, fără a se generaliza însă și fără a fi prea frecvent. Dacă în Occident intermediarul este forma latină, la noi Porfirie pătrunde prin slavă, la fel ca și cuvîntul comun. Dintre formele atestate la noi, Porfir, Porhir, Profir, Profil, Porfira, Profira, doar ultimul pare să mai fie folosit și astăzi ca prenume (hipocoristicul Fira poate proveni și de la Zamfira). • It. Porfirio, magh. Porfir, bg. Porfir (ii), Porfir, Profirka, rus. Porfirii, Porfir, ucr. Porfir, Prohvir etc.
R
Radu
De veche tradiție în onomastica noastră, frecvent și cu largă răspîndire, Radu face parte dintre numele pe care românii le-au împrumutat de la slavi (dată fiind popularitatea de care s-a bucurat mai ales în regiunile sudice ale țării, trebuie luată în considerație în primul rînd influența slavă de sud, bulgară și sîrbo-croată). Aparținînd fondului antroponimic slav, numele în discuție este la origine un hipocoristic de la personalele compuse cu elementul rad- „bucuros" (ca în bg. radost, rus. radosti „bucurie"): Radomir și Radimir (pentru semnificația lui -mir, -> Cazimir), Radoslav și Radislav [slava „glorie", de aici și rom. slava), Liuborad [liub- „iubire, dragoste") etc. Atestat pentru prima oară în documentele Țării Românești la 1351, Radu este cu siguranță mult mai vechi decît primele acte care s-au păstrat pînă astăzi, o dovadă concludentă în acest sens fiind frecvența deosebit de mare cu care apare în perioada veche. Dacă luăm în considerație fem. Rada (prima purtătoare a acestui nume în documente este mama domnului Radu cel Mare), compusele Radomir (prima atestare în anul 1389), Radoslav (din 1392), derivatele Rădei (din 1469), Rădi-niță, Raicul (din 1495), ajungem la concluzia că din cele 98 de persoane care apar în actele muntenești din sec. 14 — 15 (este vorba de numele care încep cu R-), 80 purtau un nume ce aparține temei Rad- (numai Radu erau 64 de persoane!). Deosebit de numeroase sînt derivatele din Rad-, împrumutate sau create pe teren românesc: Radeș, Radan, Radeț, Rădici, Radina și Radna (cunoscute și cu valoare toponimică), Radoe, Radoiță, Rados, Radoță, Radovan (în toponimie, Radovanu), Rădac, Rădaia, Daia (și în toponimie), Dăița, Rădea, Rădei, Rădei, Rădicu, Rădilă, Rădin (din toponimul Rădinești), Rădița, Rădișor, Rădocea, Rădoica, Doică (de aici Doicești), Răducu, Ducu, Răducă, Răducan, Răducea, Răduică, Duică, Rădulea (acesta a fost apropiat de germanicul Radwulf, ->Raul, lucru inadmisibil pentru onomastica noastră), Răduleț, Rădulin, Răduș, Răduț, Duță etc. Dintre numele amintite, numeroase sînt și astăzi folosite ca prenume, celelalte putînd fi întîlnite ca nume de familie sau în toponimie (de ex. Rădăuți este tot un derivat din Rad-). Situîndu-se mereu printre numele frecvente, Radu a avut o perioadă de regres prin sec. 18 — 19, cînd în inventarul prenumelor noastre încep să pătrundă tot mai multe neologisme. Radu și derivatele sale fiind prin excelență laice, nu trebuie trecută cu vederea nici concurența numelor calendaristice, care au eliminat cea mai mare parte a numeroaselor nume de origine slavă (mai ales hipocoristice). Elementul hotărîtoral persistenței în timp a lui Radu este fără îndoială tradiția, extrem de puternică și în domeniul antroponimici; folosit inițial probabil în familiile boierești, devenit nume specific voievodal în Țara Românească (între c. 1377 — 1669
RAFAEL
240
a fost purtat de nu mai puțin de 12 domni) și aureolat de legendă prin figura lui Radu Negru „descălecătorul de țară", prenumele în discuție își recapătă vechea strălucire în secolul nostru, alături de Basarab; Bogdan; Dan; Decebal; Vlad etc., astăzi la modă datorită capacității de a evoca trecutul glorios al strămoșilor noștri. • Bg. Rad, Rado, Rada-n, Radei etc., compusele Radislav, Radoslav, Radomir, rus. Radim, Radi-mir, Radislav, Radmila, Radomir etc., magh. Rado (în unele cazuri poate fi de origine germanică), Radiszlo, Radomir, Radvany etc. O Cei 12 domni ai Țării Românești sînt: Radu I, c. 1377 — 1388, Radu II Chelul, Radu cel Frumos, Radu cel Mare, Radu de la Afumați, Radu Rădica, Radu Paisie, Radu Ilie, Radu Mihnea, Radu Șerban, Radu Iliaș și Radu Leon; demni de menționat mai sînt cronicarii munteni Radu Greceanu și Radu Popescu, pictorul de biserici Radu Zugravu etc. □ Un cunoscut personaj al literaturii române interbelice este Radu Comșa, eroul romanului întunecare de Cezar Petrescu.
Rafael
Extrem de rar folosit ca prenume în epoca noastră, Rafael continuă un vechi nume pers. ebr. Rephael, purtat de unul dintre arhangheli și cunoscut din cartea apocrifă a lui Enoh. La origine un nume teoforic frazeologic, ca majoritatea numelor biblice, Rephael are în componența sa elementul -el (din Elohim, unul dintre numele divinității) și vb. rapha „z vindeca"; traducerea „Elohim a vindecat" a dat naștere unor numeroase speculații în ceea ce privește semnificația inițială a frazei (Elohim a vindecat durerea unor părinți cărora, după moartea unui copil, li s-a născut altul; Elohim a vindecat, în sensul curățirii de păcate etc.). Răspîndit în apusul Europei prin intermediar grecesc sau latinesc, numele ebraic ajunge și la noi prin filiera greco-slavă (gr. Raphael, v. sl. Rafail). Formele mai vechi Rafail(ă), Răfăil(ă), Rafii etc. au ieșit din uz, fiind înlocuite cu Rafael, cum era în greacă. în afara Italiei și Spaniei, în toate celelalte țări europene numele este acum puțin frecvent și folosit doar în anumite medii. • Fr. Raphael, germ. Raphael, it. Raffaele, Raffaello, Raffaella, sp. Rafael, Ravel, magh. Rafael, bg., rus. Rafail etc. O N.umele este astăzi binecunoscut datorită celebrului pictor renascentist italian Raffaello Sanzio din Urbino (1483 — 1520).
Rafira
Prenume feminin de formă specific românească, Rafira pare să reprezinte la noi, după unele păreri, un vechi nume pers. ebr. Rahel, purtat de una dintre eroinele Bibliei (V. T.), fiica lui Laban și a doua soție a lui lacob. Considerat de specialiști a fi un nume simplu și probabil foarte vechi, Rahel este apropiat de un cuvînt ebraic asemănător care înseamnă „capră" (și sora Rahelei, Leah -»Lia, ar fi purtat tot un nume de animal). Răspîndit prin intermediar grecesc și latinesc, vechiul nume ebraic este ceva mai des folosit la popoarele care, într-o anumită vreme, au avut predilecție pentru numele din V. T. Preluat din greacă de către slavi și prin aceștia ajuns la noi, Rahfla nu s-a bucurat de popularitate, aparițiile documentare fiind foarte rare și destul de tîrzii. Prin modificări explicabile fonetic și prin analogie cu alte nume, -> Profira; Zamfir, Rafii (a) — de la Rafael — se ajunge la Rafira. • Engl. Rachel, germ. Rahel, magh. Rahel, bg. Rahila, rus. Rahil etc.
241
răzvan;
Ral u ca
Prenume feminin care se bucură astăzi de popularitate, Baluca nu este prea vechi în onomastica noastră. Printre primele purtătoare ale numelui și probabil cea care l-a făcut cunoscut în secolul trecut se numără fiica domnului loan Gheorghe Caragea (1812—1818), domnița Baiu — de aici forma diminutivală Baluca. Tema onomastică Ral- maî apare și în alte nume întîlnite în documente începînd cu a doua jumătate a sec. 17, dar mai ales în sec. 18 — 19; mase. Bale, Balea, Balet, fem. Baleta, Ralița Baluța. Cum majoritatea purtătorilor acestor nume erau greci de origine (ne aflăm în epoca domniilor fanariote și a puternicei influențe neogrecești), Ral- ar putea fi explicat prin gr. Băile (de aici Baletos), un hipocoristic pentru numele Herakleios, formă adjectivală de la Herakles sau Hercule, care la origine este un compus teoforic: Hera, numele zeiței, și kleos „glorie".
Ramona
Folosit de foarte puțină vreme și extrem de rar la noi, Ramona este un împrumut recent din apus care reproduce frecventul nume sp. Bamona, mase. Bamon. Formă specifică spaniolă, Bamon este la origine un vechi nume germanic, Raginmund, compus din două elemente care pot fi apropiate de goticul ragin- „consiliu, sfat" (vechiul german de sus regin- „puternic") și -munds (vechiul german de sus munt „protecție, apărare") dintre acestea, ragin- este foarte frecvent în antroponimia germanică Raginbald (de aici fr. Baimbaud, it. Bambaldo), Raginhard (de aici germ. Beinhardt, fr. Benard, folosit din sec. 13 pentru a desemna „vulpea", it. Renardo), Baginwald (de aici fr. Benaud, Renault, it. Reginaldo, Binaldo) etc. Corespondentele sp. Bamon, Bamona sînt fr. Baymond, germ. Rai-mund, Raimunda, it. Baimondo.
Răzvan
Apariția lui Băzvan în inventarul de prenume românești moderne și favoarea de care se bucură acesta în ultima vreme sînt rezultatul firesc al influenței onomasticii literare și istorice asupra gustului public. Dacă numele domnului moldovean Ștefan Răzvan este mai puțin cunoscut din istorie, creația literară și în speță B. P. Hasdeu au meritul de a-1 fi popularizat. Băzvan nu a fost în trecut un nume frecvent; în afară de Ștefan Răzvan (în Moldova) izvoarele mai menționează doar cîteva persoane purtătoare ale acestui nume (un vornic din Țara Românească, un căpitan — ambii de la începutul sec. 17 etc.). Băzvan pare a fi necunoscut în onomastica popoarelor vecine, singurele forme de care ar putea fi eventual apropiat sînt doar numele de familie bg. Bizvanov și ser. Bizvan, prenume și nume de familie. în asemenea condiții, etimologia este deosebit de dificilă și în mare măsură nesigură. Prima dintre ipotezele propuse pînă acum vede în Băzvan o formație a cărei semnificație ar fi „rebotezat"; strîns legat de anabaptism (credință eretică care neagă eficacitatea botezului înainte de vîrsta matură și cere botezarea din nou, adică „rebote-zarea"), numele ar putea fi un calc după gr. ana „din nou" și baptizein „a boteza", în si. raz „încă o dată" și zvati „a numi", „a chema" (zvan „chemat,, numit"). Singura îndoială cu privire la soluția de mai sus este generată de lipsa numelui din onomastica popoarelor slave vecine (cel puțin după.
REGINA
242
informațiile existente); o formă apropiată este Rizvan, considerat în sîrbo-croată nume musulman (rizvan provine din arabul riduan, termen religios care desemnează „starea de mulțumire" raportată la divinitate). O Ștefan Răzvan, domn al Moldovei (1595), potrivnic marii boierimi, înfrînt și ucis de leremia Movilă. □ Răzvanși Vidra (1867) de B. P. Hasdeu este considerată cea mai realizată dramă romantică în versuri, de inspirație istorică, din literatura română; jucată aproape neîntrerupt pe scenele noastre, studiată în manualele școlare și bucurîndu-se de o unanimă apreciere, creația lui B. P. Hasdeu impresionează mai ales prin dimensiunile romantice ale celor două personaje principale, Răzvan și Vidra.
Regina
Prenume feminin la modă astăzi aproape la toate popoarele europene, Regina (răspîndit mai ales în Transilvania sub forma Reghina) reproduce numele pers. lat. Regina. Identic cu subst. regina (derivat feminin cu suf. -ina), Regina se încadrează în seria numelor proprii romane care au la bază subst. rex, regis (îl vom aminti doar pe Regulus, devenit celebru prin unul dintre purtătorii săi, consulul Marcus Atilius Regulus, sec. 3 î.e.n.; făcut prizonier de cartaginezi în primul război punic și trimis la Roma pentru a convinge senatul să accepte pacea, acesta pledează pentru continuarea războiului, fapt care face ca, după întoarcerea în captivitate, să fie torturat și ucis). Cum lat. rex, regis și regina s-au păstrat în limba română (rege și regină), numele personal în discuție (ne referim la forma mai nouă Regina) are semnificație clară pentru noi, fenomen extrem de rar astăzi (în cele mai multe cazuri, legătura dintre numele personal și cuvîntul sau cuvintele de la care provine nu mai poate fi refăcută decît de specialiști, iar uneori nici măcar de aceștia). Pătruns în onomasticonul creștin și popularizat prin cultul unei martire din sec. 3 (deci în apus numele este calendaristic), iar mai tîrziu și prin romanele pastorale spaniole, Regina se răspîndește în Europa, ajungînd în cele din urmă în Transilvania, prin intermediar german sau maghiar (așa se explică forma Reghina; preluat din franceză sau italiană, numele apare sub forma Regina). în germană însă este posibil ca numele latinesc să se fi confundat cii hipoc. Regin(e), de la numeroasele compuse vechi germanice de sus cu regin-„puternic" (pentru semnificație și alte exemple, ->Ramon); nu este exclus ca acest nume, ajuns la noi prin populația germană din Transilvania să stea la baza unor toponime ca Reghin sau Reghinești. • Engl. Regina, fr. Regine, Regina, Reine, germ. Regine, it. Regina, magh. Regina, bg., rus. Reghina.
Remus
Repus în circulație de moda numelor clasice, în uz la noi din secolul trecut și destul de frecvent astăzi, Remus reproduce pe cale cultă lat. Remus, nume celebru în istoria legendară a romanilor. Fiul vestalei Rea Silvia și frate geamăn al lui -> Romulus, Remus este eroul legendei etiologice despre fondarea Romei, atribuită lui Romulus după uciderea fratelui său geamăn. Iată cum relatează Ovidiu acest episod, în Faste: „De prevestiri bucurîndu-se toți au pus temelia / Și-n vreme scurtă a fost zidul cel nou înălțat. / Geler, pe care-1 chemase chiar Romulus, lucrul zorește; / Romulus fostu-i-a spus: Grijă de asta să ai: / Nimenea zidul sau brazda trasă de
243
ROBERT
plug să n-o treacă / Cel ce ar cuteza asta — tu morții să-l dai. / Remus, neștiutor, joc să-și bată-nceput-a de zidul / scund și a zis: De el fi-va poporu-apărat? / Fără zăbavă-1 sări; îl lovește Celer cu sapa: / Remus-de sînge plin jos în țărînă căzu../' Tot mai mulți specialiști consideră că, sub cele două nume — Remus și Romulus — se ascunde un singur personaj legendar, transformat de tradiție în doi frați gemeni, din diverse motive. în acest caz, Rem- și Rom-, temele celor două nume, ar reprezenta, același cuvînt, diferența explicîndu-se printr-o alternanță vocalică (pentru discuțiile privind originea și semnificația inițială, -> Romulus). O It. Remo, magh. Remusz, rus. Rem.
Renata.
Prenume feminin modern împrumutat din Occident, Renata (la noi fără corespondent masculin) este forma feminină a lui Renatus, o creație a onomasticii creștine pe baza adj. renatus „renăscut" (cuvîntul românesc este strîns înrudit cu cel latinesc prin elementele sale componente: re-, element de compunere cu sens iterativ, continuă vechiul prefix lat. re „din nou", iar natus este participiul trecut al vb. nasco, nascere, devenit în română a (se) naște, de unde participiul născut). Purtat probabil 1? început de cei care, prin botez, acceptau noua religie creștină (ceea ce însemna renașterea individului), Renatus pătrunde în onomasticonul creștin prin cultul unui sfînt, presupus episcop la Angers — Franța în sec. 4; cu siguranță că la răspîndirea numelui a contribuit și cunoașterea semnificației de către vorbitori (ne referim la populațiile romanice apusene). în epoca contemporană, eliberat de orice semnificație mistică, Renata este preluat în inventarul de prenume moderne al multor popoare care nu l-au folosit și înainte. • Fr. Rene, fem. Renee, germ. Renatus,. Renate, it. Renato, Renata, magh. Renato, Renata, rus. Renat, Renata etc. O Scriitorul francez Franșois Rene Chateaubriand, autorul romanului Rene.
Robert
împrumut modern din apusul Europei unde, sub diferite forme, este foarte frecvent, Robert este un vechi nume de origine germanică atestat încă din sec. 6 sub forma Hrodebert. La origine un compus, acesta este format din două elemente curente în antroponimia germanică: hrod-, hroth- „faimă" (goticul hrotheigs „faimos, vestit", germ. Ruhm „faimă,, glorie"), ca în ->Clotilda; Ludovic; Roland; Rudolf etc. și berth „strălucitor, ilustru, celebru" (goticul bairths, engl. bright etc.) ca în ->Albert; Berta, Herbert etc. Latinizat, numele apare în sec. 7 sub forma Rodebertus. și apoi Robertus, păstrat cu foarte mici modificări în partea finală, în limbile romanice din apus. Răspîndirea lui Robert a fost sprijinită în trecut și de cultul unor sfinți care apar în calendarele catolice, iar în epoca modernă, de tradiție, istorie, literatură. Pentru feminin se folosește Roberta,. dar mult mai frecvent apare Robertina. Este interesant să amintim că între numele în discuție și cuvîntul robinet este o strînsă legătură, acesta din urmă fiind la origine un nume personal din familia lui Robert: în cunoscutul Roman de Renard, Robin (derivat din Rob, hipoc. lui Robert) era numele unui berbec și cum robinetele erau la început decorate cu un cap de berbec, de prin sec. 15 numele personal Robinet începe să fie folosit
BODICA
244
•cu noul sens de substantiv comun, așa cum îl cunoaștem noi astăzi. • Engl. Robert, Rob(y), Robin, Bob(y), fr. Robert, Roby, Robin, Robinet (Robespierre este compus cu Pierre), germ. Robert, Rupreeht, Robertine etc., it. Roberto, Roberta, Robertino, Robertina, magh. Robert, Rupert, Roberta, Robertina, rus. Robert. □ Robin Hood, erou legendar din baladele populare engleze cunoscut astăzi în întreaga lume; Rob Roy, roman de W. Scott; Robert Diavolul, operă de Meyerbeer.
Rodi ca
Unul dintre prenumele feminine care se bucură astăzi de o mare popularitate, răspîndire și frecvență la noi, Rodica nu pare a fi tot atît de vechi; sigur este faptul că preferința pentru acest nume este recentă și nu poate fi înțeleasă fără a lua în considerație influența onomasticii literare (mai exact, ne referim la una dintre poeziile lui Alecsandri, care a „lansat" numele în discuție). Rodica a suscitat numeroase discuții printre specialiști, încercările de a-1 explica fiind numeroase și diferite. Unii consideră, de exemplu, că numele ar fi o creație românească din subst. rodie „fructul rodiului" sau chiar „pomul care face fructul" și suf. -ica\ o altă explicație vede în radicalul rod- un cuvînt slav cu semnificația „generație" și în sfîrșit, o ultimă încercare încadrează numele în familia onomastică a lui Irodion. Desigur că numele „junei Rodica" din poezia lui V. Alecsandri nu este un nume curent în mediul rural, dar este posibil ca poetul să-l fi întîlnit în creația populară sau în peregrinările sale prin sate. Din punct de vedere al formei, Rodica este un derivat cu sufixul -ica, foarte frecvent în onomastica noastră, de la tema onomastică Rod- (nume de botez formate de la cuvinte comune sînt cu totul excepționale, fapt care ne face să refuzăm derivarea din rodie). Acest Rod- poate fi pus în legătură cu Rodion (nume foarte rar la noi și folosit aproape numai în forma de masculin) și mai ales cu Irodion, care reproduce gr. Herodion (explicat prin heros „erou"), nume cunoscut din N. T. (în Epistola lui Pavel către romani) ;și din onomasticonul creștin. Din aceeași familie fac parte și Irod, gr. Herodes (rege al ludeei între 37 — 4 î.e.n.) sau Irodiada, gr. Herodias, Herodiados (fiica acesteia l-ar fi convins pe regele Irod să-i taie capul lui loan Botezătorul). Interesant este faptul că documentele atestă încă din sec. 17, în Moldova, numeroase persoane de sex feminin care purtau numele Erodîa sau Irodia; mai mult chiar, acesta din urmă apare și în poezia populară, unde l-a întîlnit probabil și V. Alecsandri. Și cum de la Irodia se poate trece ușor la Irodica și Rodica, ultima dintre cele trei ipostaze etimologice amintite mai sus poate fi acceptată. Un hipocoristic asemănător, Rodika, este folosit la maghiari, însă pentru Rodelina, nume calendaristic de origine germanică.
Roland
Nume care în Occident, sub diferite forme, se bucură de o deosebită favoare de multe secole, Roland este de origine germanică și apare în izvoare încă de la finele sec. 8. Forma veche Hrodland, ca majoritatea antropo-nimelor de aceeași origine, este rezultatul unei compuneri, cele două elemente, hrod- și -land obișnuite în onomastica germanică: hrod-, hroth-sau hlod- însemna „faimă, glorie" și apare în -> Clotilda; Ludovic; Robert; Rudolî etc. (aceeași origine are și un prenume feminin curent în Germania,
245
ROMANI
Ruth, care poate fi însă și biblic), iar -land este o formă a lui nand sau *nanths „îndrăzneț, curajos", ca în Ferdinand sau Fernand. Formele actuale din limbile romanice occidentale continuă o formă latinizată din evul mediu Rolândus (din Rodilandus, Rodelandus). Neavînd de a face cu un nume calendaristic, popularitatea de care se bucură Roland se explică în exclusivitate prin influența onomasticii literare. Purtat în sec. 8 de unul dintre cei 12 pairi ai lui Carol del Mare, Roland era comandantul ariergărzii france, distrusă la Roncevaux, în 778, de basci. Faptele sale de glorie au inspirat numeroase creații epice, printre care celebrul poem Chanson de Roland, numele eroului devenind astfel un simbol al calităților cavalerului medieval. O contribuție importantă la răspîndirea numelui, de astădată în Italia, a adus-o cunoscutul Orlando furioso a lui Ariosto, care a ales pentru eroul său forma sub care Roland circula în Toscana. Și pentru că am ajuns la Orlando este interesant să amintim că acest nume este cunoscut în Țara Românească încă din sec. 15, cînd apare prima oară în documente (la 1488) toponimul Urlăndești (iar ceva mai tîrziu, sub forma Orlîndești). Numele nu a început să fie folosit de români decît mult mai tîrziu și’ foarte rar, în epoca noastră, sub forma Roland, fem. Rolânda. • Engl. Roland, fr. Rol(l)and, fem. Rolande, germ. Roland, it. Orlando,. Rolando, magh. Roland, Lorand, Lorant, bg. Orlando etc.
Roman
Aproape ieșit astăzi din uz ca prenume, dar cunoscut nume de familie„ Roman reproduce cognomenul lat. Românus, fem. Româna, atestat tîrziu în izvoare (în epoca imperială), la început ceva mai frecvent, apoi din ce în ce mai rar. Numele are semnificație clară întrucît corespunde lui ro-manus „roman", la origine un derivat adjectival de la Roma (pentru discuția referitoare la originea și semnificația acestuia -> Romulus); la început cu valoare etnică distinctă, desemnînd pe un locuitor al Romei, cuvîntul devine foarte vag în ceea ce privește originea locală, căci după edictul împăratului Caracalla (sec. 3 e.n.) toți locuitorii vastului imperiu primesc cetățenia romană. Pătrunse în onomasticonul creștin prin cultul mai multor martiri și sfinți celebrați de biserică, atît în apusul cît și în răsăritul Europei, Romanus și Romaua se răspîndesc prin intermediul calendarelor. Prin filieră grecească (Romanos) fostul cognomen ajunge la slavi, unde s-a bucurat de popularitate încă din sec. 12. Numele era frecvent mai ales la slavii răsăriteni și a fost purtat de mai mulți cnezi ai Haliciului, dintre care Roman I (1152 — 1173). Ajuns și la noi, Roman apare în documentele Țării Românești începînd cu anul 1389 (pînă la 1500 sînt atestați opt purtători ai numelui), dar se pare că mult mai frecvent a fost în Moldova și Transilvania. Interesantă este prezența numelui personal în toponimie; alături de orașul Roman și de numeroasele sate Românești sau Românești (cel din jud. Gorj este atestat din 1486), din aceeași familie face parte și numele fostului județ Romanați, formă de plural a lui Romanat, iar acesta de la Roman, ca și Vasilati de la Vasile etc. Dintre derivatele lui Roman care au circulat la noi, Românei, Romancu, Romanca etc., Romașcu ne permite să explicăm cuv. romașcan „locuitor din Roman"; Romilâ, astăzi nume de familie, nu este un derivat românesc sau slav, ci continuă lat. Romîlus, cunoscut în onomasticonul creștin. Temei onomastice Rom-, care poate fi degajată și din alte nume de aceeași origine, îi aparțin cîteva nume de familie actuale sau toponime: Roma, Romotâ, Romcea,
HOME O
246
Romca etc. Dacă fem. Romana nu apare decît sporadic în documente, iar astăzi este dispărut, derivatul diminutival Romanița se întîlnește în inventarul prenumelor actuale (ipoteza formării lui din romanița „mușețel” ni se pare neconvingătoare, substantivul comun fiind un regionalism). • Fr. Romain (rar), it. Romano, Romana, magh. Roman, Romana, bg. Roman, Romana, rus., ucr. Roman, Romana etc. O Roman I, domn al Moldovei (1392 — 1394), tatăl lui Alexandru cel Bun; între 919 — 1071, în istoria Bizanțului sînt cunoscuți patru împărați cu numele Romanos.
Romeo
Prenume exclusiv masculin cunoscut în toate țările europene (dar puțin frecvent), Romeo își datorează răspîndirea tragediei lui Shake-speare. Numele este cu siguranță mai vechi decît opera care l-a făcut celebru; pentru a înțelege originea și semnificația sa va trebui să pornim tot de la numele Romei (-> Roman, Romulus). După edictul împăratului Caracalla (sec. 3 e.n.) toți locuitorii imperiului capătă cetățenie romană, putînd fi deci desemnați prin termenul romanus care inițial era folosit numai pentru cei din Roma. Grecii, care denumeau „cetatea eternă0 Rome, încep să se numească romaioi (pluralul lui romaios sau romeos „locuitor al Romei", apoi „cetățean al Imperiului roman"; grecii bizantini se numeau romei, Constantinopolul — Noua Romă, iar limba greacă modernă este cunoscută și astăzi sub numele romaika). Pătruns în latina tîrzie, romaeus din gr. romeos, începe să fie folosit apoi pentru cei care mergeau în pelerinaj la Roma; așa se face că it., sp. romeo și provensalul romieu sînt sinonime cu rom. hagiu, iar supranumele Romeo este identic, ca semnificație originară, cu rom. Hagiu, astăzi nume de familie. Purtat de un carmelitan sanctificat de biserica romană, Romeo devine nume calendaristic și deci nume de botez. □ Tragedia lui Shakespeare a inspirat numeroase creații muzicale: operele lui G. Benda (1776), N. Zingarelli (1796), V. Bellini (1830), Ch. Gounod (1867), R. Zandonai (1921), H. Sutermeister (1940), B. Blacher (1950), simfonia dramatică a lui H. Berlioz (1839), muzica de scenă a lui R. Strauss (1887), baletul lui S. Prokofiev (1935).
Romulus
Prenume apreciat la noi în ultima vreme, Romulus continuă în onomastica modernă numele celebrului erou legendar al istoriei romane. Fiu al zeului Marte și al vestalei Rea Silvia, Romulus și fratele său geamăn -> Remus au fost crescuți de păstorul Faustulus și hrăniți de o lupoaică (motivul animalelor care hrănesc copii părăsiți apare și în alte mitologii); după ce îl alungă pe Amulius (cel care poruncise ca pruncii să fie înecați) și îl repune pe tronul cetății Albalonga pe Numitor, Romulus fondează, pe Palatin, o nouă cetate căreia îi dă numele Roma. Primul rege din istoria romană (între 753 — 716 î.e.n.) și creator al principalelor instituții civile și religioase, Romulus ar fi fost ridicat la cer în timpul unei furtuni, preschimbat în zeu și celebrat ca atare sub numele de Quirinus, alături de lupiter și Marte, unul dintre cei mai vechi zei ai Romei. După cum se vede, celebra poveste a lui Romulus și Remus face parte din seria creațiilor etiologice, prin care s-a încercat explicarea cauzelor lucrurilor; la întrebarea de unde vine numele Roma, legenda ne răspunde: de la Romulus, fondatorul, primul ei rege și erou eponim. Fără a nega legătura dintre cele două cu
247
ROZA
vinte, lingviștii pun problema invers: Romulus este un derivat de la Roma (cu sufixul de apartenență -lo} numele personal fiind sinonim cu Romanus. în ceea ce privește originea și semnificația toponimului Roma, lucrurile sînt foarte complicate, discuțiile sînt vechi și continuă și astăzi, iar ipotezele, numeroase. Se conturează clar două direcții: prima consideră numele de origine italică (deci indo-europeană), a doua de origine etruscă. Din prima grupă se remarcă încercările de a explica Roma prin numele vechi al Tibrului, Rumon sau printr-un termen topografic cu referire la una din cele șapte coline tradiționale pe care este așezat orașul, Palatinul; cealaltă ipoteză pornește de la cele două vîrfuri ale Palatinului și de la cuvîntul ruma „mamelă", cu care sînt asemuite. în ceea ce privește originea etruscă care întrunește acordul multor specialiști, se propune legătura cu numele gentilic etrusc Ruma (de la acesta ar putea proveni și Romulus). Păstrat în uz și după apariția creștinismului, Romulus pătrunde în onomasticonul sacru și se răspîndește prin biserică. Cum martirul celebrat mai ales în apus are un cult prea puțin cunoscut, numele a fost susținut de valoarea sa evocatoare și de legendă, aceasta fiind de altfel și singura explicație a popularității și răspîndirii lui Romulus în epoca contemporană, atît la noi, cît și în alte părți. • It. Romolo, sp. Romulo, magh. Romulusz, rus. Romul etc. O Romulus Augustulus, ultimul împărat al Imperiului roman de apus, anul 476, cînd Odoacru îl detronează pe acesta, este considerat sfîrșitul Imperiului roman de apus (deci istoria veche a Romei începe și se sfîrșește cu cîte un Romulus).
Roza
Modern și larg răspîndit la toate popoarele europene, Roza face parte din categoria prenumelor feminine formate de la nume de flori, cunoscute în întreaga lume și unele chiar foarte vechi ( -> Suzana). Ca aproape peste tot unde este folosit, și la români numele are semnificație clară pentru vorbitori (de fapt aceasta este și principala explicație a popularității și frecvenței sale), întrucît corespunde subst. roză „trandafir". Creație a onomasticii occidentale din evul mediu, numele are la bază lat. roșa (păstrat în engl., fr., germ, rose, it., sp. roșa), cuvînt probabil înrudit cu gr. rodon „trandafir" (legătura dintre cele două cuvinte nu este clară, după unele păreri, ambele fiind de origine mediteraneeană). Dacă romanii nu foloseau numele florii cu valoare personală, gr. Rodon este vechi și frecvent în izvoare (din aceeași familie fac parte probabil și compusele Rodope sau Rodopis, nume feminine vechi, iar primul și oronim — astăzi munții Rodopi din Bulgaria). în apusul Europei, Roza apare și în calendare, dar cultul destul de puțin cunoscut al celor două sfinte celebrate de biserică nu explică nici pe departe răspîndirea numelui, considerat astăzi laic prin excelență (pentru frecvență este interesantă o statistică din Germania, de la începutul secolului/ conform căreia Roza apare pe locul 6, după Anna, Frieda, Elsa, Martha și Mărie). împrumut modern pe cale cultă, Roza este tot atît de puțin frecvent la noi ca și Rozina și Rozita, cunoscute creații literare sau muzicale și considerate derivate de la Roza (inițial probabil au cu totul altă origine). • Formele care circulă în Europa, în diferite limbi sînt Rose (folosit uneori și ca prenume mase.), Roșa și Roza. □ Deosebit de numeroase sînt derivatele din tema Ros- în literatura pastorală renascentistă: Roseleta, Rosela, Roselio, Roselino, Rosaura, Rosinda, Rosano, Rosauio, Rosilena etc. (chiar dacă unele dintre acestea sînt la
BOZ ALIA
248
origine nume germanice, deci cu altă semnificație originară, ele au fost interpretate prin roșa „trandafir", șansa lor datorîndu-se acestei false etimologii). Un cunoscut personaj literar și muzical este Rosina din comediile Bărbierul din Sevilla și Nunta lui Figaro de Beaumarchais, care au inspirat operele lui G. Paisiello, G. Rossini și Mozart.
Rozalia
Prenume feminin modern, răspîndit astăzi în toată Europa și în unele părți foarte frecvent, Rozalia este considerat a fi o creație a onomasticii creștine avînd la bază numele latinesc al sărbătorii Rosalia (la noi rusalii sau Duminica rusaliilor), dar analiza faptelor fac improbabilă această etimologie și iată de ce. în apusul Europei, Rosalia este nume calendaristic în amintirea unei martire siciliene. Să ne întoarcem acum la numele sărbătorii amintite, presupus etimon al lui Rosalia. Vechii evrei sărbătoreau la șapte săptămîni după Paste, „ziua primelor fructe". Discursul apostolului Petru în fața mulțimii adunate la Ierusalim cu ocazia sărbătorii culesului, fiind considerat începutul propagandei creștine, biserica a fixat în această zi una dintre cele mai mari sărbători ale ei. Numele grecesc al sărbătorii, Pentekoste „a cincizecea zi" (calc aproximativ după ebraică), este preluat în latină (Pentecoste) și se păstrează în italiană, franceză, spaniolă etc. Cam în aceeași perioadă, primăvara, în Imperiul roman se celebra o sărbătoare păgînă de origine orientală, dedicată manilor (sufletele celor morți, considerate ca divinități) și numită Rosalia, după ceremonialul împodobirii mormintelor cu trandafiri. Sărbătoarea creștină s-a suprapus peste cea păgînă, păstrîndu-i chiar numele, dar numai în regiunile estice ale Europei; cuvîntul lat. Rosalia este continuat și în albaneză, bulgară, ucraineană etc. Rom. Rusalii, obiectul unei mai vechi dispute filologice, este considerat o moștenire fie directă din latină (susținută și de existența formei regionale Rozaura), fie prin filieră greco-slavă, ultima ipoteză întrunind cele mai multe aprecieri. Se observă deci că în sec. 12 și chiar mai înainte, în Italia nu era folosit termenul Rosalia pentru sărbătoarea creștină, ci Pentecoste. Numele personal, a cărui apariție nu poate fi legată de un termen ieșit de mult din uz, apare în Sicilia sub formele Rusulia sau Rusulina și chiar mase. Rusulinu (de remarcat diferența de accentuare între forma siciliană față de it. Rosâlia și lat. Rosalia). Avînd în vedere toate aceste fapte, mult mai plauzibilă pare o ipoteză mai nouă care vede în Rosalia un nume de origine germanică, adus în Sicilia de normanzi (tatăl sfintei din Palermo purta un nume germanic, iar familia ei, făcînd parte din nobilime, pretindea că se trage din neamul lui Carol cel Mare). O adaptare a vechiului nume francez Rocelin, Roscelin, cunoscut și în Anglia în sec. 12 sub forma Rozelm, Roscelyn, Rusului (a) continuă germanicul Ruozelîn atestat în sec. 11 (acesta ar fi un hipocoristic cu suf. -l{in), de la un nume format pe baza cuvîntului hroth „faimă" ->Robert etc.). Popularizat întîi de cultul patroanei Siciliei, iar mai tîrziu, în epoca modernă, intrat în sfera lui Roza, Rozalia se laicizează și se răspîndește în toată Europa. • Fr., germ.
Rosalie, it., sp. Rosalia, Rosalina, magh., bg., rus. Rozalia etc.
249	ROXANA
Roxana
Prenume feminin care se bucură astăzi de multă popularitate la noi, Roxana reproduce gr. Roxane, purtat printre altele de soția lui Alexandru cel Mare. Ca și purtătoarea lui, numele nu este grecesc, ci persan (Ori-jartes, tatăl Roxanei, era satrap al Bactrianei, în Persia; izvoarele vechi atestă și o formă masculină Roxanes — un rege al Persiei), semnificația lui originară fiind probabil „strălucitoare/* Cum se explică prezența acestui vechi nume în inventarul prenumelor noastre moderne, mai ales că nu este calendaristic? Roxana este, alături de Alexandru, una dintre eroinele Alexandriei (pentru geneza, circulația și prezența romanului popular în cultura noastră -> Alexandru). Prin cunoscuta istorie a regelui macedonean nu explicăm însă forma Roxana, ceva mai nouă la noi și de proveniență cultă, ci foarte frecventul și popularul prenume feminin Ruxandra, care nu este decît o combinație între Rox(ana) și (Alex) andru. Vechi la români, Buxandra circulă și sub forma unor variante și hipocoristice: Roxanda, Rosandra, Rusanda, Sanda, Luxandra, Luxa, Luxița, Luța, Sița, Ruxa, Ruxi etc. Purtat în trecut de soții de domni și de domnițe (fiica lui Basarab I și regină a Serbiei, soția lui Al. Lăpușneanu, fiica lui Vasile Lupu și soție a lui Timuș Hmelnițki, fiica lui Constantin Cantemir etc.), dar frecvent și în popor, Ruxandra este și astăzi la modă, alături de alte nume evocatoare ale istoriei sau răspîndite prin literatură. • It. Rossane, magh. Roxana, bg. Roksandra, Roksana, rus. Roxana, ser. Roksand(r)a etc. □ Ruxandra apare în cîteva creații a lui C. Negruzzi, M. Sadoveanu, iar Roxana în comedia lui E. Rostand, Cyrano de Bergerac.
s, ș
Sabina
Prenume feminin care a început să fie folosit mai frecvent doar în ultima vreme, Sabina reproduce pe cale cultă lat. Sabina, atestat de la începutul epocii imperiale. Mult mai frecvent este corespondentul mase. Sabinus, folosit cu valoare de cognomen și format pe baza adjectivului sau substantivului sabinus prin care erau desemnați locuitorii regiunii Sabina (în Italia centrală, astăzi o parte din Lazio). Este vorba deci de unul dintre neamurile vechii Italii, sabinii, care apar în epoca istorică în strînsă legătură cu romanii. După „răpirea sabinelor" (unul dintre cele mai cunoscute episoade legendare din istoria veche) și inevitabilul război care a urmat romanii încheie un acord cu Titus Tatius; este notată apoi domnia lui Numa Pompilius la Roma, pentru ca în 449 î.e.n. cele două grupuri să fie iar în război. în sfîrșit, în 290 î.e.n., ca urmare a celui de-al treilea război samnit, sabinii sînt definitiv învinși, dar se pare că primesc drept de cetățenie romană. în legătură cu originea și semnificația numelui acestei vechi populații (conform tradiției, sabinii considerau că se trag din Oibalos, un rege al spartanilor, sau din umbrieni și că sînt înrudiți cu samniții), deși ipotezele nu lipsesc, lucrurile sînt neclare; sigură pare să fie relația dintre sabinus, sabellus și samnium (de fapt sabellus era folosit în latină ca echivalent poetic al lui sabinus și a rămas în uz astăzi pentru a desemna triburile intermediare dintre umbro-sabini și samniți). Cu timpul Sabinus și Sabina devin nume independente și își pierd semnificația locală sau etnică. Purtate de cîțiva martiri, ele devin calendaristice și se răspîn-desc în Europa (trebuie adăugat aici și un derivat Savinianus). Cu. toate că în apus a fost continuată forma latină, iar în răsărit cea grecească, numele au suferit aceleași schimbări și anume transformarea lui -b- în -v-; fără a fi prea frecvente, Savin (de aici toponimul Săvinești), Savina, și Saviniân apar și în documentele noastre mai vechi; din secolul trecut, reluate pe cale cultă, încep să fie folosite și formele Sabina și Sabin. • Fr. Sabin, Sabine, Savin, Savine, Savinien, germ. Sabine, it. Sabino, Sabina, Savino, Savina, magh. Szabin, Szabina, bg., rus. Savin, Savina, Sabina etc. O Massurius Sabinus, sec. 1 e.n., întemeietor al școlii romane de drept numită sabiniană', Savinian Cyrano de Bergerac, 1619 — 1655, scriitor și gînditor materialist francez, erou al comediei lui E. Rostand.
Salomeea
Prenume feminin arareori folosit astăzi, dar mult mai vechi la noi decît s-ar părea, Salomeea continuă în onomastica românească, prin intermediarul gr. Salome, numele feminin arameean Shaldm, explicat în mod curent prin shalom „pace" ; o recentă interpretare apropie pe Shalom de vb. shalam „a înlocui", încadrînd astfel numele în seria teoforicelor (părinții
251
SAMUEL
ar mulțumi divinității care, prin nașterea unui copil, „a înlocuit" pe altul mort înainte). Venit la noi prin filieră slavă sau chiar direct din neogreacă, numele apare în documente sub formele Salomia sau Solomia încă din sec. 17, dar este o adevărată raritate. • Fr. Salomee, germ., it. Salome, magh. Szaldme, bg., rus. Salomea, Salomia. □ Legenda biblică a inspirat numeroase creații literare, plastice sau muzicale, dintre care amintim opera Salomeea de R. Strauss; o dramă cu același nume de O. Wilde.
Samson
Samson face parte din acea categorie de nume de botez care, deși foarte vechi și răspîndite la toate popoarele europene, nu s-au bucurat niciodată de popularitate, folosirea lor fiind cu totul sporadică. Numele în discuție este biblic și a fost purtat de unul dintre cei șase judecători. Hărăzit de la naștere să-i scape pe evrei de stăpînirea filistenilor, Samson se remarcă prin acte personale de vitejie (lupta cu leul, incendierea holdelor filistenilor, uciderea celor o mie de dușmani cu o falcă de măgar etc.). Bine cunoscut este episodul Samson și Dalila, în care ni se povestește sfîrșitul eroului; aflînd că puterea îi stă în șapte șuvițe de păr, Dalila i le tunde în timpul somnului și îl predă filistenilor, care după ce-i scot ochii și-1 leagă în lanțuri de aramă, îl pun să învîrtească o rîșniță în temniță. Dar părul crește la loc, puterea îi revine și eroul distruge templul în care se aflau cei 3000 de filisteni, pierind însă și el odată cu aceștia. Cercetătorii vechilor mitologii (mai ales școala mitico-astrală) văd în Samson un erou mitic solar, al cărui nume este apropiat de un cuv. ebraic cu semnificația „soare, lumina soarelui". Interesant de amintit că zeul Utu al sumerienilor, divinitate solară, în perioada semitică capătă numele Shamash [șamaș]; foarte apropiată de numele în discuție este forma folosită de amoriți — Samsu. Numele pătrunde în onomasticonul creștin, dar răspîndirea lui Samson se explică nu atît prin cultul unui martir celebrat de biserică, cît prin legenda amintită, care a inspirat numeroase creații plastice și muzicale. • Aceeași formă, Samson, circulă în toate limbile europene, cu excepția it. Sansone. □ Opera Samson și Dalila (1877) de C. Saint-Saens este" una dintre cele mai reușite creații din lirica franceză modernă.
Samuel
Aparținînd onomasticii biblice, Samuel este un nume teoforic frazeologic în care se recunoaște frecventul element -el, de la Elohim „divinitate, dumnezeu" (-> Daniel; Gabriel; Mihail; Ilie etc.). Dar apropierea primei părți de vb. shaal „a cere", interpretare tradițională în V. T., susținută și astăzi de unii specialiști, pare a fi doar una dintre numeroasele etimologii populare, răspîndite în textul biblic. O altă ipoteză, din secolul nostru, leagă prima parte a numelui de ebr. shem „nume", explicînd întreaga formație prin „El — este (cel care a dat) numele1’ (modelul are paralele și în onomastica greacă, siriană etc.). Numele se răspîndește în Europa, intermediarii fiind gr. Samouel și lat. Samuel. Forma grecească, pronunțată încă din primele secole ale erei noastre Samuîl, este preluată de slavi, de la aceștia ajungînd și la noi. Samuilă, Samoil, Samoilă, Sămăilă, astăzi nume de familie, sînt atestate prin derivate toponimice încă din sec. 16. în epoca modernă apare extrem de rar ca prenume forma cultă Samuel.
Fr., germ. Samuel, it. Samuele, magh. Samuel, Samuella, bg., rus.
SEBASTIAN
252
Samuil, ucr. Samilo etc. O Samuil Micu, 1745 — 1806, istoric și lingvist român din Transilvania, unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai Școlii ardelene, autor a peste 60 de lucrări, printre care Istoria, lucrurile și întâmplările românilor, Elementa linguae daco-romane sive valachicae (împreună cu Gh. Șincai) etc.; Samuil, țar al statului bulgar de apus între 997 — 1014.
Sebastian
Răspîndit și destul de frecvent astăzi, Sebastian, fem. Sebastîăna, reproduce numele pers. lat. Sebastianus, cunoscut numai în perioada imperială, lucru absolut normal dacă ținem cont de faptul că avem de-a face cu un sinonim al lui Augustus ( -» Augustin). Cuvîntul grecesc sebtastos „venerabil, august", folosit chiar și de romani (care îl derivă de aici pe Sabastianus), apare prima oară cu valoare de nume propriu în legătură cu împăratul Caius lulius Caesar Octavianus Sebastos (în loc de Augustus, de ex. la Strabon) și devine obișnuit nume imperial (fem. Sebaste, supranume al împărăteselor romane, este sinonimul lui Augusta). Frecvent în primele secole ale erei noastre, Sebastianus pătrunde în onomasticonul creștin și prin cultul cîtorva martiri celebrați de biserică se răspîndește în Europa. Forma gr. Sabastîands (-b- se pronunță -v-) este preluată de slavi și prin aceștia ajunge la români, documentele din Țara Românească înregistrînd încă din 1424 numele Seva, hipocoristic folosit și astăzi. Alături de Se-vastian, de multă popularitate s-au bucurat la noi fem. Sevastia, Sevastița, Vastița, Săvâstia etc. în epoca modernă sînt reluate formele culte Sebastian, Sebastiana. • Fr. Sebastien (hipoc. Bastien), germ. Sebastian (hipoc. Bastian, Bastgen etc.), it., sp. Sebastiano, Sebastiana (hipoc. Bastiano, Bastiana), magh. Sebestyen, Sebeș, Sebb, bg., rus. Sevastian, Sevastiana etc. O Sebastiano del Piombo, renumit portretist italian din școala vene-țiană, Sebastian Brant, scriitor umanist german, renumitul compozitor Johann Sebastian Bach etc.; San Sebastian, oraș și port în Spania, Sevasto-pol, oraș și port în U.R.S.S. (izvoarele vechi menționează 4 orașe cu numele Sebastopolis). □ Legenda unui soldat roman din garda împăratului Dioclețian, martirizat la Roma, în anul 290 a inspirat numeroase, creații artistice în epoca Renașterii. Din literatura modernă, drama lui G. D’An-nunzio, Martiriul sfîntului Sebastian, pusă pe muzică de C. Debussy.
Septimiu
Prenume masculin modern, reluat din istoria romană, Septimiu reproduce lat. Septîmius, nume cunoscut mai ales datorită împăratului Lucius Sep-timius Severus. Cu siguranță mai vechi decît purtătorul care i-a adus faima, Septîmius, fem. Septimia (la noi forma de feminin este mai rar folosită), este o formație pe baza numeralului ordinal septimus „al șaptelea", de la septem (continuînd forma latinească, rom. șapte este înrudit, în ultimă instanță, cu gr. heptâ, rus. semi, engl. seven, germ, sieben etc.). Asemenea nume, care inițial arătau ordinea nașterii copiilor, erau obișnuite la multe popoare și apar și la noi astăzi ( -> Octav, Pompiliu etc.). eGerm. Septimus, Septîmius, it. Settimio etc. O L. Septimius Severus, 146—211 (împărat din 193), întemeietor al dinastiei Severilor, a purtat campanii împotriva părților și în Britania, unde își găsește moartea; se remarcă
253
SEVER IN (SEVER)
prin reorganizarea armatei, îmbunătățirea situației sclavilor și înfrumusețarea Romei (un edificiu monumental pe Palatin, construit pe șapte planuri, de unde și numele it. settizonio, Arcul lui Septimiu Sever etc.).
Serafim
Nume cunoscut și destul de frecvent la toate popoarele europene, Serafim, fem. Serafîma, este o creație a onomasticii creștine pe baza cuvîntului serafim, prin care sînt desemnați în textul biblic îngerii lui Iahve. Forma seraphim redă, în greacă și latină, ebr. seraphim, la origine forma de plural (cu suf. -im} a lui seraph. Acest din urmă termen apare în V. T. cu valoare de epitet al șarpelui (în cîteva pasaje apar șerpii înfocați sau zburători; în unul dintre acestea ni se povestește că în drum spre Marea Roșie poporul și-ar fi pierdut răbdarea și ar fi vorbit împotriva lui Dumnezeu și a lui Moise. Drept pedeapsă „domnul a trimis... niște șerpi înfocați, care au mușcat poporul"); așa se face că seraph, seraphim a fost apropiat de vb. saraph „a arde". Dată fiind importanța pe care au căpătat-o îngerii în doctrina creștină, în special catolică, apariția și răspîndirea numelor pers. Serafim, Serafîma sînt cu totul normale. Venit prin filieră slavă, numele este vechi la noi, dar puțin folosit (uneori ca nume de familie); se întîlnesc și formele Sarafim, Sarafima, Sarafin, Săracin (de aici toponimele Sărăci-nești—sat și Sărăcinul — munte), Sera, Fimu, etc. Golite astăzi de încărcătura mistică inițială, prenumele sînt apropiate de adj. serafic „pur, nevinovat, candid" și devin sinonime ale frecventelor ->Angel, Angela, Angelica. • Germ. Seraph, Seraphine, it. Serafino, Serafina, magh. Szerafin, Szerafina, bg., rus. Serafim, Serafina etc.
Sergiu
Prenume exclusiv masculin, Sergiu reproduce pe cale cultă un vechi nume gentilic roman Sergius (fem. Sergia era numele ginții), care în ciuda unor încercări de a-1 explica (este uneori tradus prin „îngrijitor, slujitor, supraveghetor") rămîne încă un mister din punct de vedere al originii și semnificației ; ca multe alte nume romane, Sergius ar putea fi o influență a onomasticii etrusce. Numele este frecvent și în primele secole ale erei noastre; prin cultul unor martiri și sfinți pătrunde în onomasticonul creștin și se răspîndește în Europa. Actualul prenume occidental nu vine din latină, ci pe o cale mult mai ocolită; preluat de greci, Sergios ajunge la slavi, devine foarte popular la ruși datorită unui sfînt din sec. 14 și de la aceștia, prin influență cultă în epoca modernă, este preluat de francezi. Prin filieră slavă (mai ales răsăriteană), formele Serghie, Sârghie, Sîrghie apar și la noi cu multe secole în urmă, fără a fi însă frecvente; sub influența onomasticii occidentale în ultima vreme se generalizează forma Sergiu. O Fr. Serge, it. Sergio, magh. Szergiusz, bg., rus. Serghei (cu hipoc. Serioja) etc. O Compozitorii Serghei Rahmaninov, Serghei Serghe-evici Prokofiev, poetul Serghei Aleksandrooici Esenin, regizorul Serghei Mihailovici Eisenstein etc.
Severin (Sever)
Nume vechi la români, Severin și fem. Severina reproduc lat. Seve-rinus, la origine un derivat cu sufixul -inus de la cognomenul Severus, cunoscut mai ales datorită Severilor — dinastie de împărați romani,
SI BILA
254
întemeiată de Septimiu Sever. Semnificația cognomenului este aceeași cu a adj. severus, de la care s-a format, reprezentat la noi de neologismul sever. Severus, Severinus și Severianus (derivat tot de la Severus} pătrund în onomasticonul creștin și se răspîndesc în Europa prin cultul unor numeroși martiri și sfinți celebrați de biserică (mai interesant este un sfînt Severinus mort în anul 482, care a propovăduit credința cref tină în fosta provincie romană Noricum — între Dunăre și Alpii Retici și Dolomitici — și este considerat patron al Austriei și Bavariei). Prezența acestor nume în onomastica noastră veche trebuie explicată diferențiat, în funcție de regiunile unde apar și chiar de purtători; dacă în Transilvania, Banat și, într-o anumită vreme, în unele părți ale Moldovei numele pot fi o urmare a influenței latino-catolice (deci vin din apus), în celelalte regiuni filiera este cea obișnuită, greco-slavă. Dintre cele trei nume calendaristice amintite Sever, Severin și Severian, doar al doilea s-a bucurat la noi de mai multă popularitate; atestat de la începutul sec. 16, acesta se menține și astăzi în uz ca prenume, alături de fem. Severina. • Fr. Severe, Severin, germ. Severin, it. Severo, Severino, Severiano, magh. Szever, Szeverin, bg., rus. Sever, Severin, Severina etc. O Toponimul Severin (municipiul Drobeta Turnu-Severin, Banatul de Severin, comitatul Severin) pare să aibă la bază numele personal în discuție, dat inițial castrului construit în sec. 12.
Sibila
Prenume feminin modern, dar extrem de rar folosit la noi, Sibila este un împrumut recent, pe cale cultă, din onomastica apuseană. Vechi nume de botez (în Franța apare cu această valoare din sec. 14), Sibila are la bază subst. sibila (la noi un neologism din lat. sibylla sau gr. sibylla „profetesă"). Inspirată de zei, Sibila (se spune că ar fi ajuns la respectabila vîrstă de 990 de ani) dădea răspunsuri și prezicea viitorul, într-o peșteră sau lîngă un izvor sacru. Cu toate că, prin concepție, sibila era unică, sursele vechi atestă o serie de epitete locale care probează existența mai multor asemenea prezicătoare. Dintre cele zece sibile cunoscute într-o largă zonă geografică (din Orientul îndepărtat pînă în Italia), celebră este Sibila din Cumae, cea care îl însoțește pe Enea în Infern (Vergiliu, Eneida). Prezicerile acesteia, așa-numitele „oracole sibiline", păstrate în Capitoliu, în templul lui lupiter și consultate în momentele grele ale republicii, dezvăluiau destinele Romei. în ceea ce privește originea și semnificația cuvîntului gr. Sibylla, lucrurile nu sînt sigure; dintre ipotezele propuse (origine italică, orientală etc.) o amintim pe aceea care explică numele prin greacă (ar fi vorba de un compus din sios, forma eolică a lui theos „divin" și byle sau boule „sfat, hotărîre"). Cum în literatura religioasă apocrifă sibila devine profetesă a lui lisus, folosirea cuvîntului cu valoare de nume personal și chiar apariția acestuia din urmă în unele calendare nu ne miră (motivul sibilelor apare și în folclorul nostru). • Engl. Sibyl, fr. Sibille, germ. Sibylle, it. Sibilla, magh. Szibilla, bg. Sibila etc.
Sidonia
Prenume feminin modern împrumutat pe cale cultă din onomastica apuseană, Sidonia este interpretat în mod diferit de către specialiști. O primă ipoteză vede în acest nume o creație a onomasticii creștine pe baza subst.
255
SILVIU
gr. sidon „pînză, cearșaf", în amintirea pînzei în care a fost înfășurat lisus pentru înmormîntare. Etimologia pare puțin convingătoare din multe motive pe care nu le aducem în discuție, în afară de cel care privește zona circulației numelui; conform etimologiei propuse numele personal ar trebui să fie o creație grecească; cum se explică atunci absența totală a numelui din onomastica popoarelor de rit ortodox din sud-estuf Europei (greci, slavi, români etc.). Sidonia este cu siguranță creat în apusul Europei, iar singura bază acceptabilă este numele pers. Sidonius, atestat în izvoarele grecești și latine din primele secole ale erei noastre. Forma gr. Sidonios apare în lucrările scriitorului și filozofului ateu Lucian din Samo-sata, c. 125—c. 192 (numele era purtat de un sofist din Atena). Cum același cuvînt era folosit de greci cu valoare adjectivală, Siddnius este la origine un supranume care indica proveniența locală a purtătorului, „din Sidon" (veche cetate feniciană, cunoscută încă din milen. 2 î.e.n.). Printre alți purtători ai numelui, se remarcă Caius Solius Apollinarius Sidonius, episcop de Averna (azi Clermont-Ferrand, Franța) și scriitor care a trăit între c. 431 — 487; episcopul este sanctificat, numele Sidonius intrînd astfel în onomasticonul creștin și calendar. Cu toate că Sidonia nu apare în izvoarele mai vechi, acesta este în mod normal corespondentul feminin al lui Sidonius (păstrat în franceză sub formele Sidain, Sedaine sau Saen, — ultima fiind populară). Cu siguranță că în epoca Renașterii, Sidonia a fost reintrodus în uz ca nume al Didonei, eroina Eneidei (etimologia este însă aceeași). • Fr. Sidonie, germ. Sidonie, it. Sidonia, magh. Szidonia etc. O Scriitoarea franceză Sidonie-Gabrielle Colette.
Silvestru
Rareori folosit astăzi ca prenume, Silvestru reproduce lat. Silvester, cunoscut numai din epoca creștină și corespunzător adj. silvester „de pădure, pădu-rean" (neologismul rom. silvestru), un derivat de la silva „pădure" (și deci înrudit cu -> Silviu). Prin onomasticonul sacru și calendare, numele se răspîndește în Europa. La noi, este cunoscut sub numeroase variante (Silivestru, Silăvăstru, Selevestru, Sălăvăstru, Solovăstru) și atestat încă din sec. 15 în Moldova și Țara Românească (la 1464 apare în documente toponimul Săvăstreni sau Sevestreni, care presupune o formă Săvăstru). • Fr. Sylvestresau Silvestre (popular Sevestre), germ. Silvester, it. Silvestro, magh. Szilveszter, bg. Silvester(ii), rus., Silivestr etc. O Numele a fost purtat de doi papi: primul a condus biserica romană între 314—335; al doilea este Gerbert d’Aurillac, mare învățat al timpului său, filozof și matematician și primul papă de origine franceză (între 999 — 1003). □Cunoscutul roman al lui A. France, Crima lui Silvestre Bonnard.
Silviu
Prenume moderne care se bucură astăzi de popularitate la noi, Silviu și Silvia reproduc pe cale cultă două nume celebre în istoria legendară a romanilor. Conform tradiției, Rea Silvia era fiica lui Numitor, regele cetății Alba Longa; Amulius, uzurpatorul tronului fratelui său, o con-strînge să se facă vestală (preoteasă a zeiței Vesta; ea trebuia să mențină focul sacru și să-și păstreze castitatea timp de treizeci de ani, cît dura funcția sacerdotală; încălcarea acestei prescripții era pedepsită prin înmor-mîntarea de vie). Iubită de zeul Marte, Silvia dă naștere lui Romulus și
SIMION
256
Remus; pedepsită de rege pentru păcatul zeiesc, ea este aruncată în Tibru, dar divinitatea rîului o ia de soție. Silvius, fiul lui Enea și al Laviniei, este considerat strămoșul regilor din Alba Longa. Dacă aceste elemente ale tradiției și legendei ar fi fapte istorice reale, Silvius și Silvia ar avea o foarte mare vechime, iar explicarea lor prin lat. silva „pădure" n-ar fi decît o etimologie populară, ca multe altele. Există și ipoteza că numele sînt creații mai tîrzii, legate de povestea fondării Romei, caz în care etimonul silva este posibil (afirmația se sprijină pe un fapt nu lipsit de importanță și anume lipsa numelor din izvoare mai vechi; Silvius și Silvia nu apar decît la Vergiliu, adică destul de tîrziu). Din mitologia romană este cunoscut și Silvanus (derivat cu siguranță din subst. silva, silvae, din familia căruia fac parte sălbatic, silvic etc.), zeu rustic, protector al cîmpiilor și turmelor. Atestate cu valoare de gentilic, cognomen sau nume independente și pătrunse în onomasticonul creștin, Silvius (numeroși martiri din primele secole ale erei noastre), Silvia (o singură sfîntă moartă în 572) și Silvanus (unul dintre apostoli) se răspîndesc în Europa prin intermediul calendarului (venit prin filieră greco-slavă, doar ultimul apare sporadic în documentele noastre mai vechi). Silviu și Silvia au căpătat o nouă strălucire odată cu moda numelor clasice și literare folosite la noi încă din secolul trecut; ele au astăzi o largă răspîndire și frecvență destul de ridicată. • Fr. Silvie, popular Selve (din Silvius), fem. Sylvie (prenume modern), Sauvan și Silvain (din Silvanus), germ. Silvia, Silvana, it. Silvio, Silvia, Silvano, Silvana, magh. Szilviusz, Silvia, Silvana, bg. Silvi, fem. Silvia, rus. Silvii, Silvia etc. □ Dintre personajele care au contribuit la răspîndirea numelor o amintim pe nimfa Silvia din drama pastorală Aminta de T. Tasso (în literatura pastorală apar și alte nume de personaje din tema silv-\ Silveo, Silvera, Silvandre etc.). Poemul lui G. Leopardi, Către Silvia etc.
Simion
Nume vechi, răspîndit și destul de frecvent la noi, Simion continuă ebr. Shimeon, purtat în V. T. și N. T. de mai multe persoane.
Acceptată de mulți specialiști și astăzi, etimologia care apare chiar în Geneză („Leea)... a zis: Domnul a auzit... și mi-a dat și pe acesta. D.e aceea i-am pus numele Shimeon") are la bază vb. shama „a auzi", „a îndeplini". Ca toate numele biblice, ebr. Shimedn intră în Europa prin intermediar grecesc; dar alături de forma normală Symeon, mult mai frecvent este în textele evanghelice gr. Simon. Explicația acestei modificări, cu urmări în antroponimia europeană, se află probabil în faptul că ebr. Shimeon a fost apropiat de un vechi și frecvent nume grecesc, Simon, la origine un supranume format de la adj. simos, sime, simon „cîrn" (de aici Simonides, nume purtat de poetul din Keos, c. 556 — c. 467, reprezentant, alături de Pindar, al poeziei dorice) și echivalent cu numele de familie Cir nu sau Camus (la francezi). Cum era și normal, aproape toate personajele care apar în Biblie au fost celebrate cu mult fast de biserică, prin cultul acestora numele răspîndindu-se în Europa; în afară de apostolul Petru (numit la început Simon) și de Simion Zilotul sau Cananeeanul, o poveste interesantă are călugărul sirian Simion Stilpnicul (c. 388—459) numit așa după credințele care îi atribuiau funcția de „a ține vînturile" sau stîlpii pe care este sprijinit pămîntul. A trăit retras, pe o stîncă în deșert, iar apoi, în vîrful unui stîlp (s-a născut astfel o întreagă grupă de „stîlpnici", dintre care mai cunoscut este unul din Antiohia, mort în 597). Prin intermediul
257
SÎNZIANA
lat. Simon, Simonis numele se răspîndește în apusul Europei (cu toate că apare și forma grecească normală Simeon, aceasta este foarte rară și li-vrescă); preluate de slavi, cele două forme grecești sînt confundate încă din vechea slavă, în care apar Simonu, Sumeonu, Semeonu fără a se mai continua și distincția dintre personaje. Suferind diverse modificări pe teren slav (în limbile slave răsăritene, de ex., se ajunge la forma Semăn, primul -e- fiind comun și bulgarei, iar al doilea, prin simplificarea lui-eo-), numele ajunge apoi la români pe două căi, una savantă (adică prin cărți de cult) și cealaltă populară. Dacă adăugăm transformările pe teren românesc și alte influențe primite în cursul timpului, vom ajunge la un mare număr de forme, variante și derivate care formează familia onomastică a lui Simion, atestate încă de la începutul sec. 15 în documentele Țării Românești sau ale Moldovei: Simeon, Semion, Simioana, Simin, Simina, Sămina, Siminel, Siminic, Siminica, Simi, Siman, Simca, Sema, Semăn, Semen, Semi-nea, Semenic, Semca, Sima, Simu(l), Simache, Simcea, Simoc, Simota, Simon, Simona, Simoneta, Simonela, Simonica etc. Astăzi sînt folosite ca prenume mase. Simion, Siminel și fem. Simina, Simona (și derivatele). Cuvîntul simonie „trafic de lucruri sfinte" are la bază tot numele personal în discuție și amintește de un personaj al N. T., Simon Magul din Samaria, care a vrut să cumpere cu bani puterea de a face miracole.
e Engl. Simon, fr. Simon (și derivatele Simonel, Simonet, Simonin), Simăon, fem. Simone, Simonne, germ. Simon, it. Simone, Simona, Simonetta, sp.Simon, mag. Simon, Simeon, Semjen, Szimona, Szimonetta, bg. Simeon, Simon, Simona, rus. Semion, Simon etc. O Simion Ștefan, mitropolit al Transilvaniei, prin grija căruia s-a făcut prima traducere românească integrală a Noului Testament (Bălgrad, 1648), Simion Bărnuțiu, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania, geograful Simion Mehedinți, matematicianul Simion Stoilov. Dintre personalitățile istorice, Simeon I, cneaz și țar renumit al bulgarilor din sec. 9—10, Simon Bolivar, conducător al luptei de eliberare din America de Sud etc.
Sînziana
Prenume feminin readus la modă datorită influenței folclorului, Sînziana este o mai veche creație a onomasticii românești de la subst. sînziana sau sînziene (->Ion). în calendarul nostru popular sărbătoarea sînzienelor este legată de nenumărate vechi credințe și ritualuri care au interesante paralelisme în mitologia unor popoare mai apropiate sau mai îndepărtate de noi în spațiu și timp. Sînt renumite o serie de obiceiuri din noaptea de sînziene, dintre care vom aminti doar culegerea ierburilor de leac (dar mai ales „iarba fiarelor") sau împodobirea porților și ferestrelor cu flori. Cununa de spice împletite pentru drăgaică (alt nume al sărbătorii), în unele regiuni „cunună de sînziene", este folosită ca mijloc magic pentru „făcut de ursită", pentru prezicerea lungimii vieții cuiva. în unele părți sînzienile sau drăgaicele sînt identificate cu ielele, ființe fantastice care au pasiunea dansului dar și puterea de a lua mințile șî de a poci pe cei jucați de ele. Deosebit de interesante sînt legendele cosmogonice potrivit cărora lana Sînziana este identificată cu Luna (căsătorită cu fratele său Soarele, ea se sinucide, aruneîndu-se în apă; așa se face că de atunci cei doi nu mai apar niciodată împreună); legătura dintre cultul lunar și sînziana s-a făcut probabil prin intermediul lui zîna, o probă lingvistică sigură a cultului Dianei în regiunile carpato-dunărene. După cum se poate observa, sînziana,
SMARANDA
258
care în fond înseamnă „ziua sfîntului Ion" (pentru etimologie ->Ion), în afara numelui nu are nici o legătură cu creștinismul, ci cu elemente mult mai vechi, păgîne. Conform unui obicei întîlnit la multe popoare, numele sărbătorii era folosit cu valoare personală cel puțin din sec. 16, cînd încep să apară în documente formele Sînzioana, Sîmzeana, Sîmziana etc. (trebuie luată în considerație și o altă posibilitate, anume formarea numelui personal de la numele plantei care înflorește de sînziene). Folosirea prenumelui Sînziana se explică astăzi poate mai puțin prin tradiția onomastică decît prin încărcătură poetică a numelui, datorată liricii populare (din creația cultă este demnă de menționat feeria Sînziana și Pepelea de V. Alecsandri).
Smaranda
Prenumele feminin care se bucură astăzi de multă popularitate Smaranda (cu variantele Zmarânda, Smarâgda, Zmarâgda), este o prezență mai veche în onomastica românească și corespunde mase. Smarand (de aici Sma-randache, Smărândescu etc.). A circulat la noi ipoteza că numele ar fi o creație românească din subst. smarand, o variantă a lui smarald, „piatră prețioasă strălucitoare, de culoare verde și foarte transparentă"; nu știm cît de vechi este cuvîntul în limba română, dar chiar dacăantroponimular fi mai nou decît presupusul său etimon românesc, ipoteza este inacceptabilă și iată de ce. Grecii foloseau de multă vreme numele Smaragdos, fem. Smarâgde; atestat și la începutul epocii creștine, Smaragdos are chiar șansa să pătrundă în onomasticonul creștin și să se răspîndească prin cultul unui martir de la Roma. Nu putem nega însă faptul că frecvența mai mare a numelui în unele regiuni (de ex. în Spania, -> Esmeralda) se datorește strînsei legături cu substantivul comun și deci a clarității semnificației (să nu uităm preferințele pentru nume feminine care evocă flori sau pietre prețioase). Antroponimul grecesc are într-adevăr la bază subst. smaragdos, împrumutat de romani (lat. smaragdus) și păstrat, sub diferite forme, în aproape toate limbile europene moderne. Cuvîntul grecesc, o variantă a lui mâragdos, este de origine semitică și corespunde ebr. bareqet, de la baraq „strălucire". Un hipocoristic împrumutat direct din neogreacă este Smara, care circulă la noi alături de Smărăndița* Măn-dița, Maranda, Manda etc. • It. Smaragdo, Smaragda, bg. Smaragd, Sma-ragda, Smaranda, Smara, rus. Smaragd. □ „Smărăndița” din Amintiri din copilărie de I. Creangă.
Sofia
Nume folosit aproape de toate popoarele europene și în unele regiuni chiar destul de frecvent, Sofia nu are o prea mare vechime. Etimonul său, gr. Sophia, apare destul de tîrziu în izvoare, de-abia în epoca creștină (printre primele purtătoare cunoscute, soțiile împăraților Iustin și lustinian), dar grecii foloseau cu mult înainte același nume pentru a desemna pe zeița înțelepciunii. Și într-adevăr, înrudit cu mai vechiul nume compus Sopho’kles, devenit celebru datorită marelui poet tragic grec Sofocle (497 — c. 405), Sophia este identic cu substantivul care înseamnă „înțelepciune" și probabil că tocmai datorită semnificației numele s-a bucurat de favoarea creștinilor din primele secole ale erei noastre, cele cîteva martire menționate de calendare fiind cunoscute numai din legende în a căror autenticitate este greu de crezut (de ex., în răsărit circula povestea unei văduve
259
SOLOMON
creștine care ar îi fost martirizată la Roma în sec. 2, pe mormîntul fiicelor ei, martire și ele, numite Credința, Speranța și Mila). Se consideră că celebrul monument al arhitecturii bizantine, Sfînta Sofia din Costantinopol, ca și biserica după care și-a luat numele actuala capitală a Bulgariei au fost construite de împăratul lustinian nu pentru a celebra vreo sfîntă cu acest nume, ci „înțelepciunea divină", unul dintre conceptele de bază ale doctrinei creștine {sophia este unul dintre cele șapte atribute ale „duhului sfînt"); deci’ valoarea nouă, mistică a gr. sophia explică răspîndirea și frecvența numelui în discuție. La popoarele slave vecine Sofia este vechi; în răsărit de ex., probele sînt atît biserica Sfînta Sofia din Kiev (importantă realizare a arhitecturii ruse din perioada 1017 — 1037), cît și faptul că în sec. 12, fiica cneazului laroslav era numită Sofia (astăzi la huțuli, numele este puțin frecvent din cauza omonimiei cu sofija „viperă"). Âtestat întîi în documentele moldovenești din vremea lui Ștefan cel Mare, Sofia s-a răspîndit fiind în uz și astăzi (derivate și hipocoristice frecvente: Sofica, Sofița, Fica, Fia, Fița și Zosia). Ceva mai noi sînt hipocoristicul rusesc Sonia (corect ar trebui scris Sonea), forma de tip occidental Soft ® Engl. Sophia, Sophy, fr. Sophie, germ. Sophie, Sonja it. Sofia, sp. Sofia, magh. Zsofia (cu hipoc. Fika, Pepi, Szofi etc.), Szonja, bg. Sofia, Sonea, pol.
Zofia (cu hipoc. Zoșka), rus. Sofia (cu hipoc. Sofa, Sonea etc.).
Sofronie
O raritate în inventarul de prenume folosite astăzi, Sofronie, fem. Sofronia, reproduce numele pers. gr. Sophronios, fem. Sophronia, o formație mai tîrzie pe baza vechiului Sophron, atestat încă din sec. 5 î.e.n. Cu semnificație clară pentru greci (adj. sophron „înțelept, cu minte sănătoasă") și de efect în epoca creștină (-> Sofia), numele pătrunde în onomasticonul creștin, se răspîndește în Europa, fiind mai frecvent în răsărit (aici este cunoscut mai ales cultul unui patriarh din Ierusalim, sec. 7, autor al multora dintre viețile sfinților). La noi numele apare în documentele Țării Românești încă din anul 1400 (purtătorul fiind egumenul mănăstirii Cozia). Sînt atestate apoi și formele mase. Sofronea, Sofron, Frone(a), Șofron, fem. Sofronia, Sofronica etc.; un probabil derivat Sofroncea stă la baza vechilor toponime Șofrăncești (devenit Șofrăcești) și Șofrăceni, Șofrănceni. • It. Sofronio, magh. Szofron, Sofronia, bg. Sofron(ii), Sofran rus. Sofron, Șopron, ucr. Saprun etc. O Sofron, sec. 5 î.e.n., scriitor grec din Siracuza, creatorul mimului ca specie literară (compoziție dramatică în proză).
Solomon
Aproape ieșit astăzi din uz la noi, dar destul de bine atestat, sub diferite forme, în documentele vechi, Solomon continuă la noi ebr. Shelomoh, cunoscut nume personal biblic, purtat de înțeleptul rege al statului iudeu (970 — 930 î.e.n.), fiul și succesorul lui -> David. Numele ebraic este explicat prin cuvîntul shalom, tradus curent „pace". în realitate, termenul ebraic, așa cum este folosit în V. T., are un conținut semantic mult mai larg și complex, iar opusul său nu este numai „război". Radicalul shlm- înseamnă „a fi perfect" și poate fi folosit în legătură cu bunăstarea omului (fericire, sănătate, bogăție etc.) sau cu bunele relații între oameni; dificultatea traducerii reiese evident din faptul că în Septuaginta au fost
SORIN
260
folosiți peste 25 de termeni grecești pentru ebr. shalom, în cele din urmă impunîndu-se eirene, lucru care face ca Solomon să fie oarecum sinonim cu ->Irina. Redat în greacă prin Salomon și Solomon, iar în latină prin Sălomon, vechiul nume se răspîndește în Occident abia la sfîrșitul epocii merovingiene. în răsărit, la popoarele slave și la noi este continuată forma Solomon. Primele atestări documentare în Țara Românească sînt hipocoristicele Solcea (menționat la 1489) și probabil Șolea (1478) — adaptări ale unor forme împrumutate (de ex., bg. Solceo); din aceeași perioadă apar în Moldova Șolomon (de influență catolică), Solea, iar apoi Somon, Șomon (din toponimul Șomănești), Sole (a), Solin, Solică (din toponimul Solicești) și chiar Soliman (de influență turcească), fem. Solomca, Solominca etc. Printr-o interesantă evoluție semantică, numele propriu a devenit comun sub formele a solomoni „a vrăji", solomonie „vrăjitor". eFr. Salomon, magh. Salamon, Solom, bg. Solomon, fem. Solomonia, rus. Solomon, Solo-monîa, arab, tc. Sulaiman (la noi Soliman), Selim etc.
Sorin
Prenume moderne și foarte apreciate astăzi, Sorin și Sorina sînt noutăți în onomastica noastră (probabil necunoscute acum o sută de ani). Popularizat de la sfîrșitul secolului trecut de un poem al lui N. Beldiceanu (1844—1896), Sorin este considerat un derivat românesc de la Soare (uneori și prenume, dar mai mult nume de familie), atestat în documente cu cîteva sute de ani în urmă și format pe baza subst. soare (în aceeași familie sînt încadrate și Sor, Soru- de aici Sorescu, Soreni etc.). Dacă Sorina este corespondentul lui Sorin (tot aici trebuie menționată și o formație foarte recentă, Sorela), alte cîteva prenume feminine cunoscute și destuî de apropiate, Sorana, Sorica, Sorită, sînt considerate derivate dintr-un alt vechi nume românesc, Sora- din subst. soră (în Moldova, era purtat chiar de sora lui Ștefan cel Mare). Numele în discuție nu apar în onomastica popoarelor vecine, cu excepția maghiarilor, care văd în Szorina un împrumut din română, iar pentru prenumele românesc propun un probabil etimon francez (într-adevăr, în Franța, Sorel, Soret și Sorin sînt frecvente, dar ca nume de familie, întrucît sînt derivate de la Saur, la origine supranume însemnînd „roșu închis").
Spiridon
Rar astăzi ca prenume, Spiridon reproduce gr. Spyridon, nume probabil necunoscut în epoca clasică (lipsește din izvoare mai vechi) și interpretat ca o formație pe baza subst. spyris, spyridos „coșuleț (de pîine"). Pătruns în onomasticonul creștin, numele se răspîndește mai ales în regiunile răsăritene ale Europei; prin filieră slavă (la 1484 apare în pomelnicul de la Horodiște) ajunge și la români, dar unele forme sub care este cunoscut numele sînt datorate și influenței neogrecești directe. Sînt astăzi întîlnite ca nume de familie Spiru, Spira, Spirea, Spirea, Spilea, Ispir (de influență turcească), de aici Ispirescu etc. o Bg. Spiridon, rus. Spiridon, Svirid.
Stela
Răspîndit astăzi în întreaga Europă, apreciat și frecvent la noi nu de multă vreme, Stela este o creație veche și anume din vreme romanilor, care foloseau numele Stellus (apare, de ex., în Viețile par alele de Plutarh),
261
STERIANA
Stella. Semnificația inițială este clară pentru oricine, căci lat. stella, de la care s-a formal numele personal, este păstrat la noi sub forma stea, pl. stele (cuvîntul latinesc face parte din aceeași familie cu gr.. aster, ăstron-de aici numeroase nume mitologice și numeîe comune, germ. Stern, engl. star etc.). în epoca creștină Stella rămîne în uz și datorită noii semnificații mistice a cuvîntului; pot fi aici invocate cunoscuta legendă a celor trei magi (-> Baltazar; Gaspar) care au mers să se închine pruncului lisus călăuziți de o stea și mai ales legătura dintre Stella și -> Maria, nume tradus de Hieronim, autorul Vulgatei, prin Stilla Maris „picătură de mare" și devenit Stella Maris „stea de mare" (această „interpretare" a circulat o lungă perioadă de timp). Mai mult decît atît, numele pătrunde și în onomasticonul creștin răspîndindu-se astfel, în Occident, prin cultul unei martire din sec. 3. Dar toate aceste motive își pierd valabilitatea în epoca modernă, cînd Stela devine un nume favorit, mai ales din epoca romantică, datorită valorii sale poetice și influenței onomasticii literare. împrumut modern, pe cale cultă din Occident, Stela apare frecvent printre prenumele feminine actuale, împreună cu derivatul Steluța, perfect identic cu diminutivul de la stea. • Fr. Estelle, germ., it. Stelia, sp. Estella, magh. Stella, Esztella, bg., rus. Stela etc.
Stelian
Probabil că folosirea prenumelor Stelian și Steliâna se datorește în bună măsură legăturii care se face între acestea și -> Stela. Cu toate că acesta din urmă a modificat chiar forma originară a numelui în discuție, Stela și Stelian sînt total diferite din punct de vedere istoric și etimologic, primul fiind creat de romani, iar al doilea de greci. Pentru a înțelege apariția lui Stylianos — etimonul numelui discutat — în onomastica creștină, va trebui să ne întoarcem către sec. 5 e.n., cînd un pustnic Simion, care ar fi trăit între c. 388 — 459, a avut năstrușnica idee să-și petreacă viața în vîrful unui stîlp; această formă de practică ascetică a făcut școală în răsăritul Europei, unde exemplul lui Simion „Stîlpnicul" a fost urmat de numeroși credincioși, deveniți „stîlpnici". Așa se face că din gr. stylos „stîlp, coloană", s-a format în perioada bizantină Stylianos, nume sub care a și fost sanctificat un pustnic din Adrianopole; cultul acestuia contribuie la răspîndirea numelui, ajuns și la noi prin intermediar slav. Formele cele mai vechi cunoscute din documente sînt Stelea (ctitor al bisericii cu același nume din Tîrgoviște în sec. 15, un spătar de la începutul sec. 17, a cărui amintire este păstrată și de numele unei străzi din București), Stele, apoi Stilea, Stilian, Tilian, Stelică — frecvent astăzi etc. Pentru epoca mai veche, modificarea lui -i- în -e- poate avea și alte explicații, în afara legăturii cu subst. stea). • It. Stiliano, gr. Stylianos, dar și Stellianos, bg. Stilian etc.
Steriana
Chiar în unele lucrări de specialitate, Steriân și Steriana sînt considerate forme populare pentru Stelian, Steliana; analiza onomasticii noastre mai vechi scoate în evidență în mod clar că, din punct de vedere etimologic, sînt nume deosebite, deși ambele de origine grecească. Numele în discuție începe să apară în documente în jurul anului 1600, sub forme grafice și cu alte indicații suplimentare concludente pentru proveniența sa. Sti-
SULTANA
262
riano, Stirian [Grecul), Sterie, Stere (a), Steriana — întîlnite mai ales la aromâni, dar mai ales Sterchiu și Sterghiu ne trimit la gr. Stergios (pronunțat Sterios) sau Sterios și la derivatul acestora Stergianos (pronunțat Sterianos). Necunoscut în epoca clasică (izvoarele atestă doar forma Ster-ros, întîlnită la Xenofon, dar ca nume de cîine), Sterios are la bază adj. stereds „solid". Dacă Stere și Sterian sînt întîlnite mai ales ca nume de familie, Steriana, apare încă, deși destul de rar, ca prenume.
Sultana
Deși prenumele feminin Sultana, mai puțin folosit astăzi decît în secolele trecute, corespunde perfect subst. sultană, folosit în trecut pentru soția sau fiicele unui sultan, numele nu este o creație românească, ci unaîmprumut din neogreacă (fie direct, fie prin intermediar slav de sud). încă din sec. 16, în documente încep să apară mase. Sultan, Soltân (de aici toponimele Suitănești, Soltănești), nefiind exclus ca în anumite cazuri să avem de-a face cu o poreclă românească, formată de la subst. sultan; pentru forma de feminin, proveniența străină este probată însă de prezența inițială a numelui în familiile domnitoare din epoca fanariotă. în ceea ce privește originea și semnificația cuv. sultan (tot de aici este format și numele grecesc), se impune referirea la termenul arab sultan „putere, stă-pînire, rege" (folosit ca titlu al suveranilor turci pînă în 1922 iar, în unele țări arabe, și astăzi) a cărui origine pare a fi arameeanul salita „a stăpîni, â conduce". • Magh. Zoltan, Zoltana, Szultana, bg. Sultan, Sultana.
Suzana
Folosit de multă vreme și frecvent în onomastica popoarelor europene, Suzana continuă un vechi nume feminin ebraic, purtat de două personaje biblice, renumită fiind cu siguranță, eroina unei povestiri biblice din V. T. (pasajul nu apare însă în originalul ebraic, ci într-un manuscris al Cărții lui Daniel, inclus în Septuaginta și, cu micid iferențe ,și în Vulgata). Frumoasa Suzana, soția lui loachim, învinuită de adulter, este judecată și condamnată la moarte, dar lucrurile se termină cu bine datorită intervenției lui -> Daniel, care dovedește nevinovăția eroinei și minciuna acuzatorilor. Cunoscută sub numele „Suzana și bătrînii", povestea biblică a inspirat numeroase creații artistice (printre care și un cunoscut tablou al lui Rembrandt Povestea Suzanei, care a contribuit la popularizarea numelui). Dar prezența acestuia în onomastica creștină din primele secole ale erei noastre este legată de alt personaj biblic, Suzana, din Evanghelia lui Luca, una dintre credincioasele femei care l-au însoțit pe lisus pe drumurile Palestinei. Cunoscut numai prin forma grecească Sousănna, numele ebraic este refăcut cu ușurință (grecii, care nu-1 aveau pe -s- au redat cuvintele ebraice cu acest sunet folosind pe -s-): shushan, corespunzător unui substantiv cu aceeași formă care înseamnă „crin" (cuvîntul nu este semitic, ci hamitic; în vechea egipteană shoshen „lotus", iar în coptă, „crin"). Suzana se bucură de mare popularitate printre primii adepți ai noii religii din apusul Europei, un studiu privind inscripțiile creștine con-siderîndu-1 chiar cel mai răspîndit nume biblic din acea vreme; în anul 838 este atestată chiar o formă de masculin Susânnus (un episcop), iar între sec. 2—4 au fost martirizate trei purtătoare ale numelui care intră astfel în onomasticonul sacru și se răspîndește prin calendare. Ajuns la noi prin
263
ȘERBAN
filieră slavă și atestat în documente sub formele Susana, Sosana, mase. Susan, Susanu, Susa, numele este astăzi scris și pronunțat Suzâna (sub influență franceză cultă); hipoc. recent Suzî. • Engl. Susan, fr. Suzanne, (hipoc. Suzet, Suzette), germ. Susanna (hipoc. Susi), it. Susanna, magh.
Zsuzsanna (hipoc. Zsuzsi, Zsuzsika etc.), bg. Susana, rus. Susanna etc.
Svetlana
Arareori folosit la noi, Svetlana este împrumut recent, pe caleAcultă, din onomastica rusă, unde numele se bucură de mare popularitate. în ceea ce privește originea și semnificația inițială a rus. Svetlana (există și mase. Svetlan), părerile sînt împărțite. Unii specialiști îl consideră un vechi nume slav precreștin și îl derivă din radicalul svetl- (adj. svetlii „luminos, de culoare albă, deschisă0, svet- „lumină0); alții îl explică prin calchierea gr. Foti (Fotinia) sau din rus. țvet „floare0 și, în sfîrșit, afirmînd că numele nu apare în vechile izvoare rusești, ci mult tîrziu, în epoca modernă, un cercetător a emis mai de curînd ipoteza originii literare a lui Svetlana (numele a fost folosit de poetul romantic rus Vasili Andreevici Jukovski și poate fi o creație a acestuia). • Magh. Svetlana, bg. Svetlan, Svetlana.
Șerban
Prenume masculin la modă în ultima vreme, Șerban se încadrează în seria reluărilor din vechea onomastică a românilor, nume prețuite astăzi datorită capacității lor de a evoca trecutul istoric (-> Basarab; Bogdan; Dan; Decebal; Mircea; Radu etc.). într-adevăr, Șerban este unul dintre cele mai vechi șț frecvente nume românești care apar din primele noastre documente. în Țara Românească de ex., actele de pînă la 1500 atestă existența a 13 persoane numite Șerban sau Șărban (prima apariție datînd din 1392), patru numite Șerb sau Șărb (primul din 1454) și trei toponime Șerbănești (de la Șerban) sau Șerbești (de la Șerbu); aproximativ din aceeași perioadă în Moldova, Șerban este mult mâi vechi în Transilvania, unde apare în documentele din sec. 11 — 13. Numeroase sînt și derivatele, cu diverse sufixe, de la Șerb sau Șerban: Șerbea, Șerbac, Șerbcu, Șerbici, Șăr-botă, Șerbânuț, Șerbancea, Șerbănil(ă) etc. Foarte vechi deci, cu largă arie de răspîndire și o bogată familie onomastică, numele a fost sprijinit de o îndelungată și puternică tradiție, fără de care nu putea să se mențină cu funcție de nume de botez, în condițiile concurenței onomasticii religioase. Șerb și derivatul său Șerban sînt considerate creații românești de la subst șerb, înregistrat în âicționare cu sensurile „țăran legat de pă-mîntul moșierului, depinzînd cu persoana și cu bunurile sale de acesta; sclav, rob°. Se poate accepta că șerb, astfel înțeles a devenit supranume pentru un țăran iobag sau fost iobag. Dar, și aici apare problema originii numelui în discuție, Șerb și Șerban din documentele muntenești amintite erau purtate numai în familiile de boieri și mari boieri, chiar membri ai sfatului domnesc; este greu să ne închipuim că o persoană de un asemenea rang ar fi primit numele de botez Șerbu sau Șerban, cu semnificația cuvîntului comun. Nici interpretarea lui Șerbu ca supranume (formula „nume de familie0 este improprie pentru acea vreme) nu reprezintă o soluție, în primul rînd pentru că supranumele ereditar, adică cel care se transmite din tată în fiu, era atunci o raritate (cel puțin așa se consideră pînă în prezent). De aceea pentru a putea accepta formarea numelui personal Șerbu de la
ȘTEFAN
264
cuvîntul șerb (și altă soluție nu pare să existe) trebuie modificată opinia privind transmiterea ereditară a numelor (cel puțin pentru marile familii boierești) și trebuie presupuse și alte sensuri mai vechi ale lui șerb, susceptibile de a permite transformarea acestuia în nume personal distinctiv (lat. servus, etimonul lui șerb, a avut și alte sensuri, fie laice, fie religioase, în celelalte limbi romanice care l-au moștenit). Devenit tradițional în anumite familii, Șerbu s-a putut menține mai ales în acele regiuni unde termenul șerb, cu înțelesul de „rob, iobag", este mai puțin folosit și nu se pot naște confuzii (așa pare să fie situația în Țara Românească și Moldova), în epoca noastră, cînd termenul comun este doar un arhaism, arareori folosit, puțini sînt aceia care mai fac legătura, cel puțin curioasă astăzi, între șerb șiȘerban. O în istoria Țării Românești sînt cunoscuți trei domni cu numele Șerban, toți din aceeași familie: Radu Șerban, Constantin Șer-b&n și Șerban Cantacuzino. Trebuie amintit că Servius era un foarte vechi nume la romani; în tradiția referitoare la originea Romei este menționat Servius Tullius, al șaselea rege al cetății, 578—535 î.e.n., căruia i se atribuie printre altele organizarea populației pe criteriul averii și al teritoriului; devenit nume independent, Servius, era purtat în sec. 4—5 e.n. de un gramatic roman, cunoscut comentator al operei lui Vergiliu.
Ștefan
Nume de rezonanță în istoria noastră, vechi și cu largă arie de răspîndire, Ștefan este forma specific românească care continuă gr. Stephanos. Avînd semnificație clară datorită identității cu subst. stephanos „coroană", numele era folosit de greci încă din perioada clasică, izvoarele atestîndu-1 frecvent începînd cu epoca lui Pericle (după cum aflăm din operele lui Platon, cunoscutul istoric Tucidide, c. 460—396 î.e.n., avea un fiu Stephanos ; după Lexiconul lui Suidas, numele era purtat, în aceeași perioadă, și de fiul marelui tragic grec Sofocle, 497-C.405 î.e.n.). Sub diferite forme (printre care și fem. Stephanîa sau Stefama), vechiul nume grecesc este bine atestat și în sudul Franței, unde prin sec. 11 — 12, conform datelor dintr-un pomelnic vechi, era al doilea nume masculin ca frecvență. Preluat de slavi (la sîrbi, de ex., este celebru datorită celor patru suverani cu numele de Ștefan, primul dintre aceștia, între 1132—1200, fiind considerat fondator al statului feudal sîrb), numele ajunge la noi într-o perioadă destul de veche și era folosit cu mult înaintea primelor atestări documentare, care urcă pînă în sec. 14. în actele de pînă la 1500 referitoare la Țara Românească, forma cea mai veche este Ștefu (trei persoane, prima din 1388), primul purtător român al numelui Ștefan apărînd la 1437. în Moldova, Ștefan I (1394—1399) deschide lunga serie a celor 13 domni cu acest nume devenit celebru prin faima lui Ștefan cel Mare (1457 — 1504). Formată din împrumuturi sau creații românești (adică variante și derivate specifice), familia onomastică a lui Ștefan cuprinde numeroși membri, cunoscuți astăzi fie cu funcție de prenume" sau nume de familie, fie din toponimie: Ștefan, Ștefanei, Ștefăniță, Ștefănică, Ștefănncă, Ștefănnț(â), Ștefancu, Ștefanache, Fa-n(e), Fanea, Fănel, Fănică, Fanache, Fanciu, Ștef(u), Ștefa, Ștefea, Ștefca, Ștefin, Șteflea, Stepan, Stețcu, Stețu, Iștfan, Ișpan ;fem. Ștefana, Fana, Fănica, Stefania (mai nou, după modelul franțuzesc modern). • Engl. Stephen, fr. Etienne, Stephane (formă savantă după modelul german), Stephanie, germ. Stephen, Ștefan, Stephanie, it. Stefano, Stefama, sp. Esteban, magh. Istvan, Stefania, bg. Ștefan, Stefania, rus., ucr., Stepan, Stefania
265	ȘTEFAN
etc. O Cei 13 domni ai Moldovei: Ștefan I, Ștefan II, Ștefan cel Mare, Ște-făniță, Ștefan Lăcustă, Ștefan (fiul lui Petru Rareș), Ștefan Tomșa, Ștefan (fiul și asociat la domnie al lui Petru Șchiopul), Ștefan Răzvan, Ștefan II Tomșa, Gheorghe Ștefan, Ștefăniță Lupu, Ștefan Petriceicu; în Țara Românească: Ștefan Surdul, Ștefan Cantacuzino, Ștefan Racoviță. Pictorul Ștefan Luchian, poeții Ștefan Octaoian losif și Ștefan Petică. Dintre suveranii sîrbi binecunoscut este Ștefan Dușan, rege al Serbiei, iar din 1346, încoronat „țar al sîrbilor și grecilor0; dintre cei cinci regi ai Ungariei îl amintim pe Ștefani cel Sfînt, c. 997 — 1038, prim rege al Ungariei încoronat de papă în anul 1000 și apoi sanctificat. Filozoful iluminist francez Etienne Ronnot de Condillac, scriitorii Esteban Echeverria, Stephane Mallarme, Ștefan George etc. □ Personalitatea lui Ștefan cel Mare a fost magistral evocată de Nicolae lorga, M. Sadoveanu și de B. Ștefănescu-Dela-vrancea.
Tadeu
Foarte rar la români, Tadeu este un vechi nume biblic, purtat de unul dintre cei 12 apostoli. în realitate, personajul din N. T era numit Iuda, dar, spre a-1 deosebi de alți omonimi, acesta era desemnat fie prin Iuda fratele lui lacob, fie prin Iuda Tadeul (sau Tadeu). Funcționînd deci inițial ca supranume, gr. Thaddâios este în general considerat de origine ebraică și apropiat de taddai „curajos”. Numele se răspîndește, prin cultul apostolului atît în apusul, cît și în răsăritul Europei; dar cum personajul biblic nu se „remarcă" prin fapte deosebite, nici Tadeu nu s-a bucurat de popularitate. Venit la noi prin filiera slavă, numele apare ca o excepție în documentele mai vechi (o singură atestare pentru Moldova, sub forma Fadei, specifică limbilor slave de răsărit). ® Fr. Tadie, Thaddee, germ. Thaddăus (hipoc. Thadde), it. Taddeo, magh. Taddeus, Tade, bg. Tadei, rus., ucr. Fadei. O Taddeo di Bartolo. pictor italian din sec. 14 — 15.
Taisa
Prenume exclusiv feminin, foarte puțin folosit la noi dar mult mai frecvent în onomastica rusă (poate fi considerat chiar specific rusesc), Taisa continuă un vechi nume pers. gr. Thaîs, atestat cu mult înaintea erei noastre și purtat mai ales de hetaire. Thaîs este apropiat de gr. thea „privire, priveliște" și explicat prin „(care trage cu) privirea" sau „plăcut la vedere" (interpretarea este într-adevăr potrivită pentru calitățile necesare unei hetaire). Numele se păstrează în uz și pătrunde chiar în onomasticonul creștin, dar aria iui de răspîndire și circulație este limitată la răsăritul Europei. Cunoscut din calendare, Taisa sau Taisia este întîlnit sporadic la noi și în secolele trecute, dar apariția numelui în inventarul actual de prenume trebuie pusă pe seama influenței culte rusești. • Bg., rus. Taisia, Taisa. □ Numele apare și în onomastica literară; în afara unei piese de Menandru, mai puțin cunoscută astăzi, de multă popularitate s-a bucurat în apusul Europei figura hetairei numită Thaîs, cea căsătorită apoi cu unul dintre generalii lui Alexandru Macedon, Ptolemeu, prim rege al Egiptului, un ecou în literatura modernă fiind romanul lui A. France, Thais și opera cu același nume de J. Massnet.
Tamara
Prenume feminin modern a cărui prezență în onomastica noastră actuală se explică probabil prin influența literaturii, Tamara este la origine un vechi nume personal ebraic. Avînd la bază subst. tamar „palmier", numele ebraic este întîlnit și cu valoare toponimică, desemnînd un rîu și o cetate
267
TEMISTOCLE
veche din sudul Canaanului (azi, în arabă En, el-arus). Redat în greacă prin Thamâra, vechiul nume biblic se răspîndește în Europa, dar aparițiile sale documentare sînt extrem de rare. Interesant este că cele două persoane cu acest nume atestate pînă acum în documentele tîrzii sînt bărbați. ® Bg., rus. Tamara, magh. Tamara. □ în epoca modernă, popularitatea numelui se datorează și frumoasei prințese georgiene din cunoscutul poem Demonul de M. I. Lermontov.
Tatiana
Prenume feminin care se bucură astăzi de mare favoare, Tatiana este la origine un vechi nume roman, folosit destul de frecvent în epoca imperială tîrzie. Lat. Tatianus, fem. Tatiana, inițial un derivat adjectival cu suf. -anus, întrebuințat drept cognomen și devenit apoi independent, are la bază un vechi nume gentilic Tâtius, fem. Tâtia, a cărui origine se pierde în epoca legendară a fondării Romei. Tradiția romană păstrează amintirea unui rege sabin Titus Tatius, asociat cu Romulus la conducerea „cetății eterne", după episodul celebru al „răpirii sabinelor". în ceea ce privește semnificația inițială a lui Tatius lucrurile sînt însă mai puțin clare, majoritatea specialiștilor considerînd că avem de-a face cu o formație bazată pe un cuvînt din limbajul copiilor (în dialectele italice sau chiar în latină), continuat și de rom. tată. Tatianus și Tatiana, frecvente în primele secole ale erei noastre, pătrund și în onomasticonul creștin și se răspîndesc în Europa, mult mai multe șanse avînd forma de feminin, datorită cultului unor martire ale noii credințe. Prin intermediul gr. Tatiâne, numele ajunge la slavi și se bucură de popularitate mai ales în răsărit, la ruși și ucrainieni (este atestat, deex., în pomelnicul de la Horodiște din 1484). Considerat astăzi ca specific rusesc și de influență cultă modernă, Tatiana are totuși o istorie mai veche în onomastica românească, și mai ales în Moldova unde apare încă din sec. 15; primele forme atestate, Tetiana, Titiana, Tata sau Tațea dovedesc prin aspectul lor fonetic provenieneța ucraineană (forma Tatiana, întîlnită în documente încă din sec. 16, este calendaristică). Reluat în epoca noastră din onomastica literară rusă (este binescunoscută eroina cu acest nume din creația lui A. S. Pușkin), Tatiana circulă la noi alături de un hipocoristic frecvent și de aceeași proveniență, Tanea (scris de cele mai multe ori, nejustificat însă, Tania). © It. Taziano, Taziana (pare nefolosit astăzi), magh. Tatjâna, Tânya, bg., rus. Tatian, Tatiana, ucr. Tetiana etc. O Tatianus, apologet creștin din sec. 2, autor al unei lucrări numite Diatessaron, o armonizare a celor patru evanghelii, din care nu s-au păstrat decît două fragmente, importante astăzi pentru critica de text a A. T.
Temistocie
Devenit celebru datorită faimei marelui om politic atenian din sec. 6—5 î.e.n., Themistokles face parte dintr-o lungă serie de vechi nume grecești, The-mistagoras, Themistogenes, Themistokrâtes etc., identice în ceea ce privește primul element de compunere, Themist-. încadrarea acestor antroponime în grupa teoforicelor se face tocmai pe baza acestui Themist-, în care se recunoaște cu ușurință numele unei vechi divinități elenice, Themis, cunoscută încă din Teogonia lui Hesiod sau din Eumeni-dele lui Eschil (în unele izvoare apare și forma Themistos, foarte apropiată
TEOFANA
268
de un supranume al lui Zeus, Themistios, folosit apoi și ca nume personal). Fiică a lui Uranos și a Geei, soție a lui Zeus și mamă a Moirelor (sau Parcele — cele trei divinități ale infernului care torc, deapănă și taie firul vieții omului), Themis era zeița dreptății și purta un nume cu semnificație clară, format pe baza cuvîntului care însemna „drept natural, lege" (neogr. themis „justiție"). Al doilea element de compunere a lui Themistokles este foarte frecventul kleos „glorie, faimă" ( -> Cleopatra, Patrocle etc.). în ciuda semnificației păgîne, numele pătrunde în onomasticonul creștin prin cultul unui martir din Licia și se răspîndește în Europa, fără a se bucura însă de prea mare popularitate. Cu toate că este calendaristic și se întîlnește în onomastica popoarelor slave vecine (foarte puțin frecvent însă), Temis-tocle nu apare în documentele noastre mai vechi/ ci de abia în epoca modernă, odată cu moda numelor clasice. • Germ. Themistokles, it. Temis-tocle, bg. Temistokăl, rus. Femistokl. O Temistocle, c. 530/525—c. 460 î.e.n., om politic și conducător militar al Atenei, arhonte și strateg, creator al unei puternice flote care obține în anul 480 î.e.n. victoria de la Salamina în fața lui Xerxes; conducător al democraților, este alungat din Atena în 471 î.e.n. de către oligarhi și se refugiază în Persia, unde își găsește și sfîrșitul.
Teofana
Extrem de rar în epoca noastră, Teofana (corespondentul mase. Teofân a ieșit din uz) este la origine un nume teoforic grecesc, înrudit cu -» Tudor; Tudose; Doroteea, Timotei etc. Dar, cu toate că izvoarele atestă folosirea lui Theophănes și Theophâne înaintea epocii creștine, popularitatea și răspîndirea numelor în discuție sînt strîns legate de noua religie. Grecii foloseau cuv. theophâneia, încă din perioada veche, pentru a desemna „apariția sau manifestarea divinității", fiind sinonim cu epiphâneia al cărui sens este „modul, semnele prin care divinitatea își făcea simțită prezența într-un anumit loc" (deși în faza inițială a religiilor vechi se considera că omul nu-1 poate vedea pe dumnezeu fără a muri, în Biblie de exemplu, Iahve se înfățișează unor aleși sub formă umană, iar poporului, prin fenomene grandioase și înspăimîntătoare). încă din primele secole ale erei noastre, în Egipt se celebra la 6 ianuarie nașterea și botezul lui lisus; răs-pîndită în Europa, sărbătoarea capătă în Occident alte semnificații (întrucît nașterea fusese fixată la 25 decembrie) și anume manifestarea divinității care se relevă lumii păgîne sau aleșilor (cei trei crai călăuziți de stea), evreilor (prin botezul în Iordan și proclamarea ca fiu al lui Dumnezeu) și apostolilor (prin minunile săvîrșite la nunta din Cana). Pentru a desemna aceste „apariții" divine și celebrarea lor se folosea vechiul termen păgîn epiphâneia (vb. epiphaino „a apărea, a se manifesta"), iar în Orient, theophaneia (compus din theos, înrudit cu lat. Deus și cu rom. dumnezeu și vb. phâino „a arăta"). Folosit în diferite limbi pentru a desemna sărbătoarea identică cu Bobotează, cei doi termeni ecleziastici încep să fie folosiți și cu funcție de nume de botez. Purtate la început probabil de copiii născuți în perioada sărbătorii amintite, intrate apoi în onomasticonul creștin, prin cultul unor martiri și sfinți și devenite calendaristice, Epifan, Epifânîa, Teofân și Teo-fâna se generalizează și se răspîndesc aproape la toate popoarele europene. Dacă în apusul Europei au avut mai multă șansă Epifan și Epifania (termenul grecesc, prin intermediar latin este și astăzi folosit de italieni și spanioli; în Franța, unde sărbătoarea este numită acum jour des rois „ziua regilor", întrucît Epiphanie era într-o vreme personificată și devenise
269
TEOFIL
mama celor trei magi), în răsărit s-au bucurat de mai multă popularitate și persistență în timp Teofan și Teoîana. La slavi și la români numele n-au fost niciodată puse în legătură cu sărbătoarea creștină, desemnată la noi prin Bobotează, iar la slavi prin bg., rus., Bogoiavlenie și ser. Bogoiavlienie, termeni care înseamnă tot „apariția lui dumnezeu". Deși în secolele trecute apar sporadic în documente și formele Epiîanie, Ipiîanie, Chiîanie, Chiîan, acestea au ieșit din uz ca prenume (Chifan poate fi întîlnit ca nume de familie). Mult mai vechi și mai frecvente, Teofan și Teoîana sînt atestate sub diverse forme, încă din secolul 15; Toîan, Tuîan, Toîu, Toîle, Toflan mai pot fi întîlnite doar în inventarul numelor de familie sau în toponimie, singurul prenume rămas și astăzi în uz, dar cu o frecvență foarte redusă, fiind fem. Teoîana. • ît. Teoîane, Teoîania, sp. Teoîano, magh. Teoîania, bg. Teoîan, Teoîana, rus. Feoîan, Feoîania etc. O Teofan, cronicar bizantin din sec. 8 — 9, autor al unei cronici care cuprinde perioada 284 — 813 (de la împăratul Dioclețian pînă la Mihail III), Teofan Grecul, pictor bizantin din secolul 14—15, emigrat în Rusia.
Teofil
Nume cu largă arie de răspîndire și frecvent în vechea Grecie, Theophilos, continuat la noi de Teoîil, se încadrează în bogata familie a teoforicelor compuse cu theos „zeu" (înrudit cu lat. dewsșirom. dumnezeu, -> Diana}, bine reprezentată și în antroponimia românească (—> Teoîana; Tudor; Tudose; Doroteea; Timotei etc.). Al doilea element de compunere, philos „drag, iubit", este binecunoscut vorbitorilor limbii române actuale fie din numeroase cuvinte de largă circulație, formate cu fil(o}- „iubitor" (filarmonică, filozofie, filologie, filantropie etc.) sau -fii {bibliofil, higrofil etc.), fie din inventarul numelor personale (-> Filaret, Filimon, Filip etc.). Cum aceleași elemente se întîlnesc și în Filotei (-> Filoteia), ordinea lor fiind însă inversă, acesta este un sinonim aproape perfect al lui Teofil. Atestat pentru prima dată ca nume al unui arhonte din vechea Atenă, Theophilos (fem. Theophila, Theophile) se bucură de mare favoare și printre primii adepți ai noii religii, fiind întîlnit adeseori și în inscripțiile latinești creștine (sub forma Theophilus, continuată în apusul Europei); pătruns în onomasticonul sacru (mai răspîndit era cultul a doi episcopi, unul din Gesareea, mort în anul 200 și altul din Antiohia) și devenit calendaristic, numele se răspîndește la toate popoarele europene, în Occident popularitatea sa fiind sprijinită, în evul mediu, și de un cunoscut personaj legendar, considerat, în mod forțat desigur, un precursor al lui Faust. Prin intermediar slav numele ajunge și la români, unde nu s-a bucurat însă de prea multă favoare, dovadă fiind rarele sale apariții documentare; alături de forma cultă Teofil, a cărui prezență actuală se datorează probabil influenței franceze, încă din jurul anului 1500 apar în Moldova Toîil (de aici toponimul Tofileni) și Tohil, ieșite ulterior din uz. $ Fr. Theophile, germ. Theophilus, it., sp. Teofilo, magh. Teofil, Teofila, bg. Teofil, rus. Feofil, Feofila etc. O Din istoria bizantină sînt cunoscuți un jurist din sec. 6 și un împărat Teofil din sec. 9 ; scriitorul francez Theophile Gautier. □ O veche prelucrare a legendelor medievale referitoare la personajul amintit este Miracolul lui Theophile de Rutebeuf (sec. 13).
TEREZA
270
Tereza
Prenume feminin recent în onomastica românească și puțin frecvent, Tereza are o istorie interesantă și încă neelucidată. Foarte popular și răspîndit în Occident, Tereza este nume calendaristic la catolici, de un cult deosebit bucurîndu-se așa-numita „Teresa lui lisus” sau Teresa de Capeda Dabila y Ahumada (1515—1582), credincioasă ferventă, născută la Âvila, autoare a unor lucrări mistice și mai ales reformatoare a ordinului carmelitanelor, în 1562. Numele acestei sfinte, patroană a Spaniei, are într-adevăr o îndelungată tradiție în Peninsula Iberică, unde a fost purtat de cîteva prințese, dintre care cea mai cunoscută în istorie este fiica regelui Alfons VI de Leon, din sec. 11 — 12. Conform tradiției hagiografice spaniole, Teresa ar fi și mai vechi, iar prima purtătoare și-ar fi datorat numele faptului că era originară din insula Santorin, cea mai mare dintr-un mic grup de insule vulcanice din Marea Egee (numită cîndva Thera, după o cetate din perioada preelenică ale cărei urme arheologice sînt păstrate și astăzi). Aceasta ar fi de altfel și prima încercare de a explica numele în discuție, la care se adaugă, cu timpul, încă multe altele, toate pornind de la greacă; au fost propuse, de exemplu, apropieri de numele insulei Therasia (din același grup ca și Thera}, de vb. therdo „a vîna", de theros „arșiță, dogoare", the-rizo „a secera" etc. Formele spaniole mai vechi, Tarasia și Therasia sau cea latină Theresia (th- apare tocmai din cauza apropierii de therdo) par a fi mai degrabă continuatoarele gr. Tarasia, corespondentul mase. Tarăsios. Acesta din urmă, cunoscut numai în epoca creștină și devenit nume calendaristic prin cultul unui patriarh al Constantinopolului, apare și în onomastica noastră veche sub forma Tarasie (Taras, fem. Tarsia, Tarsița etc.). Dar nici gr. Tarâsios nu poate duce mai departe rezolvarea numelui în discuție, întrucît etimologia acestuia este necunoscută; cea mai interesantă legătură se face cu gr. Târas, gen. Tarantos, miticul fiu al lui Poseidon de la care ar proveni și numele unei vechi cetăți din sudul Italiei, azi Taranto (fondată în sec. 8 î.e.n. de coloniști greci din Sparta și devenită cea mai mare cetate din Magna Grecia, Taranto este atacată în 281 î.e.n. de romani, dar abia în anul 125 î.e.n. devine colonie romană). După unele păreri, vechiul gentilic lat. Terentius, devenit nume calendaristic și ajuns la noi, prin filieră greco-slavă, sub formele Terentie sau Terente, ar proveni de la toponimul Taranto. Revenind la Tereza, trebuie menționat că numele se răspîndește foarte repede din Peninsula Iberică la toate popoarele occidentale, ajungînd pînă în Ungaria, unde a devenit popular și datorită faimei împărătesei Maria Tereza. Prin populația maghiară, numele a fost cunoscut de mai multă vreme în Transilvania, dar lipsa din documentele muntenești sau moldovenești mai vechi probează că Tereza nu a intrat în onomastica românilor decît în epoca modernă, sub influența cultă apuseană. • Engl. Theresa, fr. Therese, germ. Theresia (Therese, Tereza, Thea, Resi etc.), it., sp. Teresa, port. Tereija, magh. Terez, Terezia, Tessza (cu multe hipocoristice: Perka, Re za, Rezi, Tecuska, Teresa, Terezke, Tesza, Teszi, Treszka, Trezsi etc.), bg., rus. Tereza etc. □ Două cunoscute personaje din literatura franceză: Therese Raquin din romanul cu același nume al lui E. Zola și Therese Desqueyroux din romanul omonim al lui F. Mauriac.
271
TIMOTEI
Tiberiu
Introdus la noi din secolul trecut împreună cu alte numeroase antropo-nime de aceeași origine, Tiberiu continuă pe cale cultă un vechi și frecvent prenume roman Tiberius, cu îndepărtate rezonanțe în istoria legendară a Romei. Din cele mai vechi timpuri Tiberius a fost pus în legătură cu numele fluviului Tiberis, interpretarea cea mai curentă fiind „născut pe malul Tibrului”. în mitologia romană, fluviul era considerat lăcașul zeului Ti-berinus, veche divinitate a apei numită înainte Rumon sau Albula. Tibe-rinus, al cărui cult ar fi fost introdus chiar de Romulus, era fiul nimfei Camenesa din Latium și al lui lanus (de aici numele lunii ianuarie), străvechi zeu al romanilor, fără omolog în mitologia greacă și considerat de legende ca rege indigen. Acest lanus, în timpul domniei căruia este plasată „vîrsta de aur", ar veni din Etruria și ar fi deci etrusc, ca și fluviul numit de Ovidiu „unda etruscă". Dacă interpretarea de mai sus a prenumelui Tiberius nu este posibilă, legătura dintre acesta și numele vechii divinități a fluviului este acceptată astăzi de toată lumea. Etimologia lui Tiberis nu este sigură însă; lăsînd la o parte încercările de a-1 explica pe teren indo-european, total nepotrivite, vom aminti că numele pare să-și găsească corespondentul în umbricul Tifernus și etruscul Thepri (iar The-prie ar fi paralelul etrusc al lui Tiberius); în legătură cu semnificația inițială a acestor vechi cuvinte preindo-europene nu se pot face nici obișnuitele presupuneri. Purtat de cîteva celebre personalități ale lumii romane, Tiberius pătrunde și în onomasticonul creștin, dar numele nu mai apare în uz pînă în epoca Renașterii, cînd este reluat, în Italia, din istorie. Probabil că introducerea lui Tiberiu în onomastica noastră s-a făcut și după modelul italian (aproape toate numele romane care încep să fie folosite din secolul trecut în Transilvania, sub impulsul Școlii ardelene, circulau în Italia încă din vremea Renașterii). • It. Tiberio, sp. Tiberio, magh. Tiberiusz, bg. Tiber(ii), rus. Tiberii. O Tiberius Sempronius Gracchus, 162 — 133/132 î.e.n., tribun al poporului, cunoscut împreună cu fratele său Caius sub numele de „frații Gracchi'’; Tiberius Claudius Nero, fiul adoptiv și succesorul lui Augustus, împărat între anii 14 — 37 e.n. și Tiberius Drusus Nero, fiul adoptiv al acestuia, general roman și învingător al germanilor supranumit Germanicus.
Timotei
Mai puțin folosit astăzi decît în secolele trecute, Timotei continuă la noi un foarte vechi și frecvent nume pers. gr. Timotheos, încadrat în bogata familie a teoforicelor compuse cu -theos „zeu*’ (ca și ->Teofana; Teofil; Tudor; Doroteea, Filoteia etc.). în prima parte a numelui se recunoaște vb. timâo sau timo „a onora", întîlnit în numeroase și vechi formații antroponimice grecești ca Timagoras, Timaios (purtat de un antic și semilegen-dar filozof pe care Platon și-l ia drept interlocutor în dialogul său cu același nume), Timandros, Timarhos (primul purtător cunoscut este un comandant din timpul războiului peloponeziac), Timokles, Timokrâtes, Ti-mdkritos, Timolaos, Timoleon (un renumit general corintian din sec. 5 î.e.n.), Tunoxenos etc. Aceleași elemente, așezate în ordine inversă, apar și în Theotimos, purtat în sec. 5 e.n. de un episcop de la Tomis-Constanța, prin cultul căruia numele intră în onomasticonul creștin (la noi nu este folosit), în ceea ce privește vechimea și strălucirea lui Timotheos în istoria vechii
TITUS
272
Grecii, vom aminti pe cîțiva dintre purtătorii numelui: un renumit general atenian, fiul lui Konon și prieten al lui Platon, un celebru sculptor din sec. 4 î.e.n., un muzician de talent din Milet, foarte apreciat chiar de către Alexandru Macedon etc. Prin valoarea sa teoforică numele se impune și în rîndul primilor creștini; unul dintre aceștia, convertit de apostolul Pavel și iubit discipol al acestuia, devine un personaj cunoscut al 2V. T., fiind și destinatarul celor două scrisori trimise de mentorul său (conform tradiției, acest Timotei ar fi fost episcop în Efes și martir în anul 97; dintre numeroșii martiri cu acest nume incluși în onomasticonul creștin și în calendare, el este și cel al cărui cult a avut cea mai mare răspîndire în Europa). Dacă în Occident a fost continuată forma latină a numelui, la noi a ajuns forma grecească, prin intermediar slav (pentru prezența lui Timotei în vechile documente transilvănene, în anumite cazuri, a putut fi luată în considerație și influența latino-catolică). Formele sub care a circulat numele la noi sînt numeroase, iar unele foarte vechi și frecvente: Tim (în Transilvania atestat în sec. 12), Tima, Timică, Timu(î), Timiș, Timoș, Timuș, Timoc, Timșa, Timca, Timcea, Tinco, Tincu(l), probabil Motâ, Motea etc., Timofte, Dimofte, Timofie, Timohie, Timotin etc. De diferite influențe (ucrainiene, bulgărești, maghiare etc.), aceste forme pot fi întîlnite ca nume de familie sau în toponimie; ca prenume, singurul care mai apare astăzi, sporadic, este Timotei. @ Engl. Timothy, fr. Timothee, germ. Timotheus (hipoc. Tim, Theus), it., sp. Ti-moteo, magh. Timot (hipoc. Tim, Tima, Timi, Timka, Timko, Timsa, Tinka etc.), fem. Timotea, bg. Timotei (hipoc. Timo, Timko etc.), rus. Timofei, ucr. Timofii (cu hipoc. Timo, Timko, Timociko, Timoș etc.)
Titus
Titus este la origine unul dintre cele mai vechi și frecvente prenume folosite de romani. Cum existau doar 18 prenume din care numai 10 erau folosite curent, frecvența lui Titus este un lucru absolut normal; în ceea ce privește larga lui răspîndire în toate mediile sociale este interesant de menționat că juriștii îl foloseau (alături de Caius și Sempronius) în exemplele lor pentru a desemna o persoană nenumită (se spunea un Titus, adică „un oarecare", sau chiar „o persoană fără importanță"). Referitor la vechimea prenumelui și, în același timp, la originea sa, este elocvent un pasaj din istoria legendară a fondării Romei; după celebra „răpire a sabinelor" și inevitabilul război care i-a urmat, primul rege al „cetății eterne", Romulus, încheie pacea cu sabinii și o consolidează asociindu-1 la domnie pe conducătorul acestora, numit Titus Tatius. încercările de a explica numele sînt destul de vechi și apar chiar la gramaticii romani. Dintre ele două circulă și astăzi în diferite lucrări; prima propune un etimon latinesc (de la titus „porumbel"), a doua, unul grecesc (titos „onorabil"). Elementele legendei amintite, în speță originea sabină a lui Titus Tatius sînt confirmate însă de existența, în dialectele italice și chiar în etruscă, a unor nume personale asemănătoare celui discutat: Titia, Titinia, Tetina, Tetus etc. Deci originea latină a lui Titus poate fi pusă serios la îndoială, dar specialiștii care o fac, evită să propună un etimon, gîndindu-se că ar putea fi vorba de o formație spontană din limbajul copiilor, desigur foarte veche și devenită cu timpul un nume personal tradițional. Dintre numeroasele derivate de la Titus îl vom aminti doar pe Titianus, astăzi nume celebru datorită unuia dintre cei mai mari
273
TOMA
pictori din toate timpurile, Tiziano (1477 — 1576, pictor renascentist din școala venețiană). Purtat și de către adepții noii religii, Titus pătrunde în onomasticonul creștin și calendare, răspîndindu-se în Europa prin cultul cîtorva martiri "celebrați de biserică (cel mai cunoscut și venerat creștin cu acest nume este însă un personaj din N. T. ucenic, prieten și însoțitor al apostolului Pavel, după tradiție, episcop în Creta). Forma grecească Titos ajunge la slavi și de la aceștia la români, astfel explicîndu-se prezența numelui, începînd cu sec. 16, în documentele noastre mai vechi. Atestate în toate provinciile românești, forme ca Tit, Titu, Titul (de aici Titulescu), Titea, Titicul, Titila, Titița, fem. Tita, Titiia etc. nu mai pot fi întîlnite astăzi decît în inventarul numelor de familie sau în toponimie (de exemplu, orașul Titu), întrucît din secolul trecut se folosește ca prenume forma latinească Titus, preluată pe cale cultă din istoria romană. 0 Fr. Tite, germ. Titus, it. Tito, magh. Titusz, fem. Ticiaua, bg., rus. Tit. O Cei doi împărați Titus Flavius Vespasianus, împăratul Titus Flavius Domitianus, poetul comic Titus Maccius Plautus, istoricul Titus Livius, criticul și esteticianul Titu Maiorescu. □ Titus Flavius Vespasianus, împărat între 79 — 81, este evocat în Berenice de J. Racine și Tite et Berenice de P. Corneille; generalul roman Titus Andro-nicus este eroul tragediei cu același nume de Shakespeare.
Toma
Nume cu o largă arie de răspîndire în lume și chiar foarte frecvent în unele regiuni, Toma continuă gr. Thomâs, al cărui prim purtător cunoscut astăzi a fost unul dintre cei 12 discipoli ai lui lisus. Apostolul, considerat de tradiție martir în India, poartă în textul evanghelic un nume dublu, gr. Thomâs o legomenos Didymos, adică Toma zis Geamănul (gr. didymos „geamăn"). Ca și în alte cazuri asemănătoare, partea a doua a numelui, Didymos, nu este decît o traducere grecească a primei părți Thomâs, prin care a fost redat arameeanul toma „geamăn" (cuvîntul apare și în alte limbi semitice: ebr. toam, arabul tuam, tauam) sau după alte ipoteze un supranume al personajului numit în realitate Iuda; cum acesta era purtat și de alți doi apostoli, a fost evitat pentru a nu se crea confuzii (unul este Iuda, cel care îl „vinde" pe lisus, iar celălalt, Iuda Tadeul, -> Tadeu). Prezent în inscripțiile latine creștine și în numeroase documente din apusul Europei, gr. Thomâs, redat în latină prin Thomâs (s-a schimbat deci poziția accentului), se răspîndește odată cu noua religie, prin cultul dedicat apostolului de către biserică. La aceasta se adaugă apoi și celebrarea altor martiri și sfinți foarte cunoscuți, ca Toma d’Aquino, Thomâs Becket și Thomâs Morus. Interesant de amintit că folosirea foarte frecventă a lui Thomâs în Anglia a dus la transformarea hipoc. Tom în nume comun, întrebuințat cu sensuri peiorative, ca „bufon, persoană stupidă, nebun etc."; la fel Tommy, folosit în limbajul familial pentru a denumi motanul (după un personaj Tom Motanul din Viața și aventurile unui motan); tommy este și nume al infanteriștilor englezi," folosit chiar și în italiană (cuvîntul a apărut prin generalizarea numelui unui soldat britanic Thomâs Atkins). Din greacă, unde în epoca bizantină Thomâs era pronunțat cu -th-, numele este preluat de către slavi (v. sl. thoma, toma), care l-au redat prin Tomâ (în limbile slave de sud, bulgară și sîrbo-croată) sau Fomâ (în limbile slave răsăritene, ucraineană și rusă). în mod normal, numele a ajuns la noi prin intermediar slav, dar forma actuală Toma
TOMA
274
indică preponderența surselor scrise din care numele a fost luat, schim-bîndu-i-se accentul de pe -a final pe -o-, conform spiritului limbii române (aceeași modificare a suferit numele și în latină, unde a intrat tot pe cale scrisă: Thomas). Că numele a intrat din limbile slave vecine și pe cale orală ne-o dovedește apariția sporadică a unor forme specific răsăritene eliminate cu timpul sau probabil modificate prin etimologie populară, în documentele Țării Românești Toma este atestat încă din secolul 15, fie ca nume personal (la 1482), fie prin derivate toponimice: Tamașesti (sat din Gorj) care presupune un Tainaș, normal în Transilvania datorită influenței maghiare și Temeni (la 1489" este atestat satul Spinișorul To-menilor} \ din același secol apare numele și în documentele moldovenești. La formele amintite se adaugă apoi o serie întreagă de derivate, majoritatea cunoscute astăzi mai mult ca nume de familie: Toman, Tomana, Tomaș, Tomeciu, Tomeș, Tomic, Tomici, Tomin, Tomina, Tomiță, To-miuc, Tomoilă, Tomonea^ Tomoș, Tomotă, Tomuș, Tomuț, Tomcea, Tomșa, Tomșan, Tămaș, TămășeL O problemă dificilă ’o ridică formele Fomea, Fomeciu, Fomete (și derivatele toponimice Fomești, Fometești), considerate, în unele lucrări, creații românești de la subst. foame, lucru greu de acceptat pentru antroponime care au funcționat probabil ca nume de botez. Mult mai normală ar putea fi explicarea lor prin influență slavă răsăriteană manifestată în regiunile de nord-est ale țării, de unde numele a migrat, odată cu purtătorii, pînă în zona Subcarpaților meridionali (interesant este, de ex. numele satului din nordul Gorjului Cîmpofeni, care provine din Cimpul Fomii — adică Cimpul lui Foma (Toma), nu al foamei). Tot din slava de răsărit vine și Homa (forma veche ucraineană, limitată astăzi la regiunile răsăritene ale Ucrainei), devenit la noi Oma, ■de unde numele de familie actual Omescu. Cum Toma nu are corespondent feminin la noi, apare uneori cu această valoare Tomaida, nume calendaristic de origine grecească. 9 Engl. Thomas (foarte frecvent ca și hipoc. Tom, Tommy), fr. Thomas (popular Thome, hipoc. Massot, Massin, etc.), germ. Thomas (hipoc. Thoma, Thom), it. Tommaso, fem. Tomma-sina, sp. Tomâs, port. Tomas, magh. Tamâs (cu hipoc. Tama, Tamuska, Tancsa, Tanczi, Tomesz, Tomka etc.), fem. Tomâzia, bg. Toma (și Tomăi, Tomâki, Tomaș, Tomin etc.), fem. Toma, rus. Foma (de aici patrnnimul Fomici), popular Homa, ca și în ucraineană. O Thomas Becket, 1115 — 1170, prieten al regelui Henric al Il-lea Plantagenetul, devenit cancelar în 1155, apoi arhiepiscop de Canterbury (în 1162) și primat al Angliei, asasinat din ordinul regelui și canonizat la trei ani după moartea sa; Toma d'Aquino, 1225 — 1274, călugăr dominican, teolog și filozof, cel mai mare reprezentant al scolasticii; principala sa operă: Summa Theologiae, sinteză a speculațiilor filozofico-teologice din evul mediu creștin, încearcă să împace raționalismul cu religia, lansînd principiul armoniei dintre știință și religie; canonizat în 1327, Toma d’Aquino este declarat filozoful oficial al catolicismului în 1879; Thomas Morus, 1477 — 1535, cancelar al Angliei în timpul regelui Henric al VUI-lea, condamnat la moarte și decapitat pentru că a refuzat să-l considere pe rege drept șef al bisericii; autorul celebrei Utopia (1516), descriere a unei societăți ideale bazată pe comunitatea bunurilor, fraternitate și înțelegere reciprocă; Thomas Jefferson, 1743—1826, om de stat, filozof și ideolog american în epoca războiului pentru independență, președinte al S.U.A.; Thomas Henry Huxley, naturalist englez, colaborator al lui Ch. Danvin; Thomas Edison, renumit
275
TRAIAX
inventator american; Tomaso Campanella, socialist utopic italian: Thomas Hunt Morgan, mare biolog american, fondatorul teoriei cromozomice a eredității, laureat al Premiului Nobel etc. Scriitorii englezi Thomas Gray,. Thomas Chatterton, Thomas Hardy, poetul și criticul american T. S. Eliot, cunoscutul prozator german Thomas Mann, pictorul englez Thomas Gains-borough. □ Personalitatea lui Thomas Becket a inspirat poemul dramatic Moartea în catedrala de T. S. Eliot și drama lui J. Anouilh, Becket ou Vhonneur de Dieu (jucată și la noi și transpusă pe ecran într-o cunoscută producție engleză); autorul Utopiei devine eroul piesei lui Robert Boit, Thomas Morus (A Man for all seasons); cunoscutul roman al lui H. Fiel-ding, Tom Jones, povestea unui copil găsit-, Tom Degețelul, eroul unei povestiri populare (varianta fraților Grimm poartă numele Tom Pouce) etc.
Trai an
Nume cu largă răspîndire în toate regiunile românești, frecvent și apreciat în epoca noastră, Traian continuă la noi cognomenul lat. Traianus, celebru în istoria Imperiului roman datorită împăratului Marcus Ulpius Traianus. Originar din Spania, remarcat prin popularitatea de care se bucura în rîndurile armatei și guvernator al Germaniei, Marcus Ulpius Traianus (53 — 117) este adoptat de Marcus Cocceius Nerva și îl urmează pe acesta la tron în anul 98. Desigur că, dintre faptele celor 19 ani de domnie ai împăratului, de o uriașă importanță pentru istoria noastră rămîn cele două războaie din anii 101 — 102 și 105 — 106 prin care învinge dîrza rezistență a lui Decebal și transformă cea mai mare parte a vechii Dacii în provincie romană. Ca urmare a victoriei lui Traian începe intensul proces de romanizare oficială a teritoriilor de la nord de Dunăre, al cărui rezultat va fi, în ultimă instanță, apariția în istorie a poporului român și a limbii române, continuatoare directă a limbii latine vorbite neîntrerupt pe teritoriul vechii Dacii și în regiunile romanizate de pe malul drept al Dunării (vom adăuga apoi că în timpul lui Traian, Imperiul roman atinge cea mai mare extindere teritorială, prin crearea altor patru provincii — Arabia,. Armenia, Asiria, Mesopotamia și tot lui i se datoresc cele cîteva cunoscute lucrări publice, Forul, Columna, modernizarea portului Ostia, Via Traiana etc.). Fostul cognomen Traianus, rămas și astăzi enigmatic din punct de vedere etimologic, este introdus în onomastica românească, pe cale cultă și întîi în Transilvania în secolul trecut; prin capacitatea sa de evocare istorică, numele se impune și se răspîndește în toate regiunile țării noastre. Ipoteza continuității vechiului Traianus în limba română, mai exact în toponimie și antroponimie este reluată cu noi argumente. Singura urmă a numelui este la noi subst. troian, care desemna inițial un val de pămînt cu rol de întăritură, construirea unei astfel de fortificații este atribuită lui Traian „valul lui Traian" (extrem de interesant ar fi un studiu privind prezența în limbile sud-slave a cuvîntului troian și chiar a numelui propriu cu aceeași formă, semnalată în folclor și mitologie). Q Bg. Traian (a fost propusă și o altă etimologie), magh. Trajanusz. O Scriitorul Traian Deme-trescu, inventatorul Traian Vuia, cel care a realizat primul zbor cu mijloace proprii de bord ale aparatului, biologul Traian Săvulescu, cîntărețul de operă Traian Grozăvescu.
TUDOR
276
Tudor
Theodoros, folosit frecvent de vechii greci cu multe secole înaintea erei noastre și păstrat în onomastica tuturor popoarelor europene, sub diverse forme, care se bucură de aceeași popularitate ca și în antichitate, se încadrează într-o bogată familie de nume teoforice compuse cu tema lui theos „zeu”. Iată o parte dintre acestea, binecunoscute și la noi: Theokles, fem. Theokleia, rom. Tecla și Teocleia; Theokritos, — Teocrit, numele celebrului poet grec din sec. 3 î.e.n. ale cărui Idile au constituit modelul Bucolicelor lui Vergiliu; Theodoulos — Teodul; Theoktistos — Teoctist; Theophanes — Theophilos -> Teofil; Thedphrastos — Teofrast, numele naturalistului și filozofului grec din sec. 4—3 î.e.n., autor printre altele, al Caracterelor, operă ce a influențat profund comedia europeană și a servit drept model lui La Bruyere; Theohâres — Teoharie; Theognis — Teognis, numele unui poet elegiac din Megara, sec. 6 î.e.n. etc. Dacă unele dintre acestea aparțin epocii creștine și se referă deci la dumnezeul creștin, cele mai multe aparțin perioadei vechi, păgîne și politeiste; pe lîngă formațiile cu theos (întîlnit și în neologismele teocratic, teogonie, teologie, teomahie), deci cu numele divinității în general, erau și altele în care apar numele diferiților zei, ca Atena, Apolo, Hera, Isis etc. (Atenodora, Apolodor, Heracle, -> Isidor etc.). Toate numele formate după acest model exprimau inițial sentimentele părinților față de divinitate la nașterea copilului, așa cum ne dovedește clar Theodoros, ai căror purtători erau la început considerați drept „daruri ale zeului" (din aceleași elemente theos și doron „dar", dar așezate în ordine inversă, adică nominativ-genitiv, este format și Dorotheos, -^Doroteia). Theodoros, al cărui corespondent feminin este Theodora, are sinonime perfecte din punct de vedere al semnificației în antroponimia ebraică (Ionatan, Natanel) și a fost calchiat mai tîrziu în sl. -* Bogdan, lat. Deodatus, fr. Dieudonne etc. Datorită semnificației sale, numele se bucură de o mare favoare printre primii creștini, o dovadă sigură fiind și numărul impresionant de martiri și martire numiți Teodor și Teodora (aproape 30) din onomasticonul creștin și din calendare. Prin cultul acestora, numele se răspîndește în toată Europa, Occidentul continuînd forma latină Theodorus, iar răsăritul Europei, forma grecească. Prin intermediar slav (v. sl. Theodor, Thedor), numele ajunge și la noi, devenind de-alungul timpului unul dintre cele mai frecvente antroponime românești. Formele cele mai vechi atestate în documente probează că numele grecesc a pătruns la noi, fie pe cale cultă din izvoare scrise, fie pe cale orală, de la popoarele slave vecine; adăugînd apoi și alte influențe, dar mai ales diversele și numeroasele derivate sau variante apărute pe’teren românesc, ajungern la o bogată familie onomastică a cărei bază este gr. Theodoros. în documentele Țării Românești este atestată forma cultă Teodor (între 1412 și 1500, cinci persoane cu acest nume), iar forma populară Toader (în calendarul popular apar două sărbători cu acest nume: Caii lui Sin Toader și Sîn Toader, ultima fiind mobilă) apare din 1429; cel mai frecvent este însă Tudor — din 1424, cînd este atestat pentru prima oară în documente și pînă la 1500, apar nouă persoane cu acest nume, la acesta adăugîndu-se Tudoran (din 1417) și fem. Tudora (din 1492). în documentele moldovenești dinaintea și din timpul domniei lui Ștefan cel Mare este atestată o veche formă Hodor (de aici toponimele Hodora, Hodoreasca, Hodorăști, Hodorăuți, Hodorani sau derivatele personale Hodorac, Hodorici, Hodco etc.); interpretat total nepotrivit ca o formație românească dintr-un pretins cuvînt regional (cu
277
TUDOR
sensurile „odor", „cadoul miresii" sau „claie de fin"), Hodor este în realitate forma specifică sub care apărea Theodoros la ucrainieni în sec. 14. (în secolul următor, Hodor a fost înlocuit de Fedor, dar urme ale vechii forme s-au păstrat în numele de familie ucrainene). Interesant de semnalat este și fenomenul de „migrație” al numelor de persoană, care circulă odată cu purtătorul; în anul 1483, un grămătic Hodor scrie un act domnesc la Tîrgoviște (tot în Țara Românească, în nordul Gorjului, unde apare și Foma pentru Toma, un sat poartă numele Hodoreasca}. în documentele moldovenești din sec. 15, numele este foarte frecvent dar tot sub forme datorate influenței slave răsăritene: Fodor, Fedora, Fedorel, Fădor, Fedca, Fedco etc. Iată acum și alte forme sub care a circulat sau mai circulă numele la noi: Sîntoader (de la numele sărbătorii), Toader, Toadăr, Toadea, Tader, Tador, Toder, Toderaș, Toderașcu, Toderan, Toderică, Toderin, Toderiță, Todor, Todoran, To’dorca, Toda, Todan, Todea, Todică, Dică, Dicu, Todilă, Todin, Todiță, Toduță, Tudor — formă veche populară și probabil cea mai frecventă, Tudorache, Tudoran, Tudorel, Tudorică, Tudur, Teder, Tivodar, Tivodor,—de influență maghiară, Toca etc. Cu frecvență apar astăzi ca prenume Tudor, Teodor (uneori cu ortografia savantă Theodor), Dorin, Dcru (foarte apreciat datorită apropierii de subst. dor}, Dorel, uneori Teo, împrumutat recent din Occident, fem. Teodora, Dorina, Dora etc. Dintre numele formate cu aceeași temă thed-, pe care le-am amintit la început, au circulat la noi în secolele trecute Tecla (gr. Theokleia — kleos „glorie", răspîndit prin cultul primei martire) și mase. Teclu (astăzi nume de familie), Teodul — foarte rar (gr. Theodoulos — doulos „rob, servitor"), Teoctist, folosit doar în mediile ecleziastice (gr. Thedktistos — ktistos „creat"); Teoharie (gr. Theohâres — haris „grație, milă divină, har"). Uneori sînt apropiate de numele amintite și Teodoric sau Teodolinda; ambele sînt vechi nume germanice, primul corespunde germ. Dietrich — de unde toponimul rom. Dridu (thiud „popor", riks „stăpîn sau puternic, bogat"), iar al doilea, germ. Dietlinde (thiod și Unda „tei" sau „scut din lemn de tei"). • Engl. Theodor, fr. Theodore (hipoc. Doret, Dorot, Dorin), germ. Theodor (hipoc. Theo, Ted, Teddy — ultimele sînt curente și în engleză), Theodora (hipoc. Thea, Dora), it. Teodoro, Teodora, sp. Teodor^ magh. Tivadar, Teodora, bg. Todor, Todora, rus. Feodor (hipoc. Fedea), ucr. Fedor etc. O Tudor Vladimirescu, organizatorul și conducătorul mișcării revoluționare de la 1821 din Țara Românească. Pictorii Theodor Aman și Theodor Pallady, scriitorul Teodor D. Speranția, marele poet Tudor Arghezi, omul de cultură Tudor Vianu. Din istoria și cultura universală: Theodoros din Focida, sec. 5 — 4 î.e.n., arhitect grec renumit datorită tholosului (templul circular) din Delfi, Theodoros din Gadara, maestru de retorică din sec. 1. e.n., Teodoric cel Mare, regele ostrogoților, Theodora, împărăteasă bizantină din sec. 6, soția lui lustinian; inteligentă și cultă, ea a avut o influență considerabilă și decisivă asupra treburilor de stat, dinastia de origine gaelică Tudor, cea prin care se pune capăt „Războiului celor două roze", conduce Anglia din 1485 pînă la 1603, cînd se stinge regina Elisabeta I; scriitorul Feodor Mihailovici Dostoieoski, pictorul și sculptorul Theodor Gericault, renumitul cîntăreț rus Feodor loanovici Șaleapin etc.
TUDOSE	278
Tudose
Foarte puțin folosit astăzi, Tudose continuă la noi numele personal gr. Theodosios, fem. Theodosia, atestat înaintea epocii creștine și încadrat în aceeași familie a teoforicelor ca și Theodoros (-»Tudor). Mai mult decît atît, cele două nume sînt chiar și sinonime: primul element theos „zeu" este alăturat lui ddsis care înseamnă „dar" ca și doron din Theodoros. Dar dacă acesta din urmă a avut șansa de a deveni unul dintre numele de botez frecvente în Europa, Theodosios a fost mult mai puțin folosit și într-o arie mult mai restrînsă. Intrate în onomasticonul creștin prin cultul cîtorva martiri și martire mai puțin cunoscute și devenite calendaristice, numele apar sporadic atît în apusul cît și în răsăritul Europei. Venit la noi prin filieră slavă și atestat sub diverse forme încă din sec. 15 (Todos, Todosie, Todosia, Tudosica, Tudos(e), Dosei, Dosin etc.), numele apare arareori astăzi ca prenume, mai ales sub formele culte Teodosie, Teodosia. ® Germ. Theodosius, Theodosia, it. Teodosia, Teodosio, magh. Teodozia, bg. Teodosi(i), Teodosia etc. O Teodosie Rudeanu, boier cărturar din sec. 16 — 17, cronicar al lui Mihai Viteazul, Theodosiu I sau cel Mare, împărat (Imperiul roman de apus); după ce reunește pentru ultima oară imperiul în 394, peste un an îl împarte între fiii săi Arcadiu (în Orient) și Honoriu (în Occident). □ învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie; Hagi Tudose, cunoscut personaj al lui B. Ștefănescu-Delavrancea din povestirea și piesa cu același nume.
V
Valentin
Răspîndit în toată Europa, apreciat și frecvent în epoca noastră, Valentin, fem. Valentina continuă numele pers. lat. Valentinus, cunoscut numai din epoca creștină. Cum ușor se poate bănui, numele este un derivat în -inus, sufix foarte frecvent în onomastica romanilor din perioada imperială, de la un alt nume personal Valentis (care apare alături de Vâlens) sau Valentius, acesta din urmă fiind folosit încă dinaintea erei noastre. Cum valens, valentis, este participiul verbului vaiere, toate numele amintite au fost explicate chiar de către romani prin acest verb care însemna „a fi puternic" apoi „a fi sănătos" (imperativul vale este un cunoscut salut roman corespunzător rom. sănătate! și din aceeași familie de cuvinte fac parte și valid sau invalid, validitate sau invaliditate, valență, valoare etc.). Conform acestei etimologii, Valentin ar fi deci înrudit și cu ->Valeriu, dar în ultima vreme unii specialiști au început să se îndoiască de legătura acestor nume cu vaiere, mai ales că etruscii, care au influențat masiv onomastica latină, foloseau cîteva nume destul de asemănătoare cu cele în discuție. Valentius, Valentinus și Valentina pătrund în onomasticonul creștin și se răspîndesc prin cultul cîtorva martiri, amintiți de calendare, atît în apusul, cît și în răsăritul Europei; cum numele sînt calendaristice, în mod normal ele ar fi trebuit să ajungă și la noi prin filieră greco-slavă, dar inventarele onomastice existente nu înregistrează decît sporadic forme de proveniență latino-catolică, prin intermediar maghiar sau german. Este vorba de Bâlint sau Bălmt (de aici toponimele Balintele, Balintești, Balinți și probabil chiar Bolintin — de unde numele poetului Dimitrie Bolintineanu) și de Feltin (foarte apropiat de hipoc. germ. Velten). Situația se schimbă în epoca noastră, cînd sub influenței onomasticii apusene, Valentin și Valentina (cu hipoc. Vali, Tina) devin prenume foarte frecvent folosite. • Fr. Valens, Valentin, fem. modern Valentine, germ. Valentin (hipoc. Valtin, Velten, Vaitl, Vali), Valentine, it. Valentino, Valentina, sp. Valencia, magh. Balint, Valentin, Valentina, bg. Valentin, Valentina, rus. Valent, Valentin, Valentina. O Flavius Valens, împărat roman din Orient (364 — 378), Valentinian, trei împărați ai Imperiului roman de apus, Valentinus, sec. 2 e.n., gnostic din Roma, șeful unei școli cunoscute și în Orient, Valentin Aleksandrovici Serov, cunoscut pictor realist rus. Toponimul Valencia (Spania) reproduce forma Valentia Edetanorum din Hispania.
VALERIU
280
Vaîeriu
Răspîndit și frecvent astăzi, Valerin, fem. Val oria, reproduce pe cale cultă un cunoscut nume gentilic Valerius, purtat de membrii unei foarte vechi ginte romane, Valeria; dintre aceștia, celebri sînt în istorie Publius Valerius Publicola, sec. 6 î.e.n. (figură legendară, învingător al etruscilor și al lui Porsena), M arcuș Valerius Corvus, sec. 4 î.e.n. (consul și general roman, învingător al voiscilor, samniților și etruscilor, căruia Augustus îi ridicase un monument; pentru cognomen ->Corvin), Marius Valerius Maximus Corvinus, sec. 3 î.e.n. (eliberînd orașul Messana din Sicilia — astăzi Meș-sina — de sub cartaginezi, primește și supranumele Messala) etc. Folosit deci de multă vreme, Valerius (a cărui formă mai veche era Valesius) a fost explicat, încă din antichitate, prin vb. vaiere „a fi puternic", apoi „a fi sănătos" și este înrudit cu un alt nume frecvent astăzi Valentin. Interesant de menționat este faptul că, atunci cînd se făceau recrutările sau recensămintele la romani, primii trecuți pe liste erau cei numiți Valerius, așezarea „celor puternici" în frunte fiind considerată de bun augur. De la Valerius au fost create apoi, în epoca imperială, prin derivare cu suf. -anus și -inus, Valerianus, fem. Valeriana și Valerinus (atestat în epigraf ia latină). Devenite nume independente și purtate de creștinii din primele secole ale erei noastre, Valerius, Valeria, Valerianus pătrund în onomasticonul sacru, răspîndindu-se astfel, prin cultul unor martiri, în Europa. Mult mai frecvente în apus, numele ajung prin filieră greco-slavă la români. Prezența lui Valerie, Valerian și Valerin în onomastica noastră veche ridică însă cîteva probleme, care n-au fost rezolvate încă, referitoare la proveniența unor vechi forme populare Velerin, Velâr și Ler, binecunoscute din folclor. Interesantă este mai ales figura legendară a lui „Ler împărat" (probabil legat și de „Lerul Ler" din colinde) pus în legătură fie cu numele amintite, fie cu Galer(ius); și Galerius și Valerian (ne referim la împărații romani cu aceste nume) au avut legături cu regiunile de la Dunăre, ultimul luptînd chiar aici cu marcomanii, goții, carpii și sarmații (lucruri mai sigure se vor putea spune probabil numai după o comparație a onomasticii folclorice din întreaga zonă balcanică). Ler(u) sau Lera (în rusă de ex., Lera, Lerusea, Leruha etc. sînt hipocoristice curente pentru Valerii sau Valerian) apar ca nume personale și în documentele noastre mai .vechi, prima atestare, printr-un toponim, datînd din 1390—1400 (este vorba de „muntele Lereștilor" din Muscel). Din aceeași familie fac parte probabil și Vale sau Valu, de aici toponimul Vălești, Vălucu etc., forme care își găsesc paralele tot în onomastica slavă răsăriteană, unde Valea este un frecvent hipocoristic de la Valerii sau Valerian (acest lucru nu înseamnă neapărat că este vorba de împrumuturi, ci de existența unui model de formare a hipocoristicelor, comun multor popoare). Dar cum toate aceste forme par mai degrabă urme dintr-o perioadă mai veche a onomasticii noastre (prezența în toponimie este elocventă în acest sens), putem afirma cu certitudine că Valerin și Valeria, Valerian și Valeriana (ultimele două cu apariții foarte rare, probabil și din cauza apropierii de un cunoscut sedativ, extras dintr-o plantă numită valeriana) au fost reluate în epoca noastră, pe cale cultă, din Occident sau din istoria romană. Forma mase. Vaier pare din ce în ce mai puțin folosită, frecvente fiind însă derivatele Valerică și Valerica sau hipoc. Vali (acesta poate proveni și de la Valentina). • Fr.
Vaiere sau Valery, Valerien, fem. modern Valerie, germ. Valerius, Valerian, Valeria (Valerie, Walli), it. Valerio, Valeria, Valeriano, Valeriana,
281
VASILE
magh. Vaier, Valeria, bg. Vaier (i), Valeria, Valerian, rus. Valerii, Valerian, Valeria etc. O Valerius, sec. 1 î.e.n., autorul unei vaste istorii, cunoscută numai din referințele lui Titus Livius și ale altor istorici, Marcus Valerius Martialis, autorul cunoscutelor Epigrame, Caius Valerius Flaccus, autorul Argonauticii, inspirată din opera omonimă a lui Apollonios din Rodos, Publius Licinius Valerianus, împărat roman între anii 253 — 260 etc. □ Vaiere este un cunoscut personaj al comediilor lui Moliere, dintre care amintim Tartuffe, Avarul etc.
Vasile
Vechi și frecvent în toate regiunile românești, Vasile continuă la noi numele personal gr. Basileios, necunoscut în epoca clasică și cu semnificație clară pentru greci, care foloseau și adj. basileios „regal", un derivat de la basileus „rege, conducător": în antichitate basileul era conducătorul ginții sau al tribului, apoi cuvîntul era folosit pentru a-1 desemna pe „suveran", iar în Imperiul bizantin, pe împărat. Prin originea și semnificația sa inițială, Vasile este strîns înrudit cu cuvîntul biserică', cuvîntul gr. basilike (lat. basilica), la origine un adjectiv care însemna „regal", era folosit în arhitectura greco-romană pentru a desemna un edificiu public ridicat pe cheltuiala imperială (loc de judecată, bursă comercială sau loc de adunare), construit după un anumit plan, păstrat și în primele secole ale creștinismului pentru unele lăcașuri de cult {biserică continuă lat. basilica', este interesant de amintit că grecii foloseau un alt cuvînt pentru „casa domnului", kyriakon, de la kyrios, „domn, stăpîn", -> Chiriac, păstrat în limbile slave — rus. țerkovi, ser. țrkva, bg. țărkva etc. „biserică" — sau în cele germanice — germ, kirche, oland. kerk, engl. church}. Basileios (de aici lat. Basilius, cognomen sau supranume bine atestat în epigrafia romană și continuat în Occident (pronunțat Vasilios), se răspîndește odată cu noua religie. Deși în apusul Europei Basilius, fem. Basilia au atestări foarte vechi, numele nu s-au bucurat de prea mare popularitate, astăzi fiind destul de puțin folosit. Cu totul alta a fost situația în răsărit, unde mai ales datorită personalității episcopului Vasile cel Mare (330 —379), este unul dintre cele mai frecvente nume situație menținută chiar și în zilele noastre și explicabilă acum prin îndelungata tradiție onomastică care îl susține. Au fost emise unele ipoteze potrivit cărora unele forme ale lui Vasile ar fi moștenite direct din latină (de ex. Sînvăsii); continuitatea nu este posibilă atît din motive de ordin lingvistic (B — inițial din Basilius trebuia să se păstreze la fel ca în biserică, din basilica etc.); cît și cultural (formele vechi, care probabil au existat în trecutul îndepărtat, au fost înlocuite odată cu pătrunderea ritului bizantin în formă slavonă; mai mult decît atît, însuși cultul sf. Vasile este mai nou decît cel al lui -> Ion, de la care ne-a rămas forma stnziene}. La slavi numele este foarte vechi și a fost preluat odată cu trecerea la creștinism (în răsărit, de ex., Vasilii este atestat în Galicia încă de la jumătatea sec. 11, iar în sec. 12 — 13, Vasilko a fost purtat de mai mulți cneji; probabil chiar mai vechi este numele la slavii de sud). Prin intermediul acestora Vasile ajunge și la români, fie pe cale cultă, fie pe cale orală; intrate în circulație, formele împrumutate se diversifică adaptîndu-se sistemului graiurilor; apar numeroase derivate create pe terenul limbii române, de la acestea, prin abreviere, se obțin alte forme și astfel se ajunge la o bogată familie onomastică aparținînd numelui de bază Vasile. Dacă apariția numelui în onomastica românilor este legată de cultul
VENERA
282
sfîntului amintit celebrat de biserică, acesta nu poate justifica în întregime popularitatea și frecvența lui Vasile (după o statistică pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, într-o zonă restrînsă, acesta apare pe locul al treilea). Ca și în alte cazuri ( ->Ion, Gheorghe, Dumitru etc.) trebuie luate în considerație și alte elemente cu o vechime mult mai mare decît creștinismul și păstrate pînă în zilele noastre. Iată numai cîteva dintre cunoscutele manifestări din acest moment crucial al venirii noului an: colindatul și mai ales Plugușorul (vechi obicei care simbolizează îndeletnicirile agricole ale românilor), Vasilca, vergelul (datină legată de profețirea norocului și cunoașterea ursiților), călindariul, diferite vrăjitorii, farmece și descîntece etc. la care se adaugă, în ziua următoare, semănatul și sorcova. Practicate din timpuri foarte vechi și neîntrerupt, datinile amintite au contribuit, fără îndoială, la creșterea faimei numelui care a ajuns să capete o deosebită importanță în conștiința populară. Iată o parte dintre formele sub care a circulat și circulă încă și astăzi numele Vasile (atestările documentare urcă pînă în sec. 15): Vasilie, forma calendaristică cultă, Silie, Vasălie, Vaselie, Vasilie, Vasălie, Vasile, forma cea mai frecventă specific românească, Vasil, Sile, Vasilaș, Vasilică, Vasilicu, Vasilcea, Vasilin, Vasiliță, Sînvăsii(u), Văsiiu, Văsîi, Vasea, Văsel, Văsui(u), Vasilache,. Vasilca, Vasca, Vascan etc., fem. Vasila, Vasilia, Vasilica, Vasilena, Vasi-lina, Vasilisa (nume calendaristic separat care reproduce, prin același intermediar, gr. Basilissa — la origine cuvînt comun cu sensul „regină”) etc. Sub influența occidentală s-a folosit într-o vreme și Bazil, foarte rar astăzi. • Fr. Basile, it. Basilio, sp. Basil, magh. Văzul, Baszo, Vaszoly, fem. Vaszilia, bg. Vasil(ii), Vasilia etc., rus. Vasilii (hipoc. frecvent Vasea), Vasilisa etc. O Vasile Lupu, domn al Moldovei, ctitor al bisericii Trei Ierarhi din Iași și întemeietor al Academiei Vasiliene, Vasile (din Scheii Brașovului), primul cronicar de limbă română din Transilvania; filozoful Vasile Conta, istoricul Vasile Pârvan, scriitorii Vasile Aaron, Vasile Cîrlova, Vasile Alecsandri, Vasile Voiculescu etc. Din istoria Imperiului bizantin, doi împărați cu numele Vasile (al doilea, zis Bulgaroctonul, cucerește Bulgaria apuseană și desființează primul țarat bulgar). O Don Basilio. personajul lui Beaumarchais din Bărbierul din Sevilla și Nunta lui Figaro (și operele omonime ale lui Rossini și Mozart).
Venera
Prenume feminin modern și apreciat astăzi, Venera păstrează amintirea cunoscutei zeițe pe care romanii o numeau Venus, gen. Veneris. Veche divinitate italică a primăverii și a vegetației, Venus a fost identificată cu -> A frodita a grecilor, preluînd de la aceasta mitul și cîteva atribute, printre care și cel de zeiță a frumuseții. Conform unei vechi legende, impusă definitiv de Vergiliu, Venus ar fi străbuna poporului roman (ea este mama lui Enea, a cărui fiică, Rea Silvia, l-a născut pe Romulus sau, după altă genealogie, Rea Silvia ar fi fiica lui Numitor, al șaisprezecelea rege alban din dinastia lui Enea); adăugind la aceasta și faptul că ginta lulia se considera descendentă directă din Venus (prin lulius sau Ascanius, fiul lui Enea). vom înțelege de ce cultul zeiței se bucura de atîta popularitate și era celebrat cu atîta fast pe vremea fui Cezar și Augustus, cei mai străluciți reprezentanți ai ginții considerată de origine divină. Pentru romani, numele zeiței avea semnificație clară întrucît venus gen. veneris însemna chiar „dragoste” (cuvîntul este de origine indo-europeană și se înrudește cu san-
283
VERA
ser. vanoti „iubește" sau chiar cu germ, wunsch și engl. wish „dorință"). Ca și alte nume de zei (Marte, Mercur, Jupiter etc.), Venus desemnează încă din antichitate, și una dintre planetele sistemului solar (a doua în ordinea depărtării de soare, numită la noi și luceafărul — de seară sau de dimineață); după calendarul planetar, una din zilele săptămînii era dedicată lui Venus (ca și luni „a zeiței Luna", marți „a lui Marte", miercuri „a lui Mercur", joi „a lui Jovis"), lat. dies Veneris sau Veneris dies (atestate din sec. 4 e.n.) păstrîndu-se în rom. vineri, it. venerdi, fr. vendredi, sp. viernes etc. (chiar și germ. Freitag, engl. Friday etc. au aceeași semnificație, întrucît Freia era zeița care la germanici corespundea lui Venus). Așa se face că Veneris dies devine egal cu gr. hemera Aphroditis și paraskeue, iar numele pers. Venera corespunde cu -> Afrodita și -> Paraschiva. De la Venus, romanii derivaseră și cîteva cognomene cu valoare teoforică și dedicativă: Venerius, fem. Veneria, Venerianus, Venerilla, Venerina, Veneriosus, fem. Veneriosa. Pentru apariția și continuitatea, în epoca creștină, a numelui Venera este interesant de amintit că în Sicilia este foarte răspîndit cultul unei sfinte Venera sau Parasceve, care ne amintește de sfînta Vineri din folclorul nostru; cum în unele izvoare această Venera era considerată fecioară și martiră, se poate considera că numele este o formație mai veche care a fost sprijinită de sinonimul Parasceve (mai ales în Sicilia, influența grecească a fost foarte puternică). Cum în italiană numele zeiței este Venere (formă folosită de M. Eminescu în Venere și Madonă), deci aproape identic cu Venera, acesta din urmă capătă o nouă strălucire din epoca Renașterii, care aduce moda numelor clasice. Folosit la noi numai din ultima vreme, Venera pare mult mai frecvent decît Afrodita (se pare că la noi zeița frumuseții desăvîrșite este mai bine cunoscută sub numele ei grecesc și de aceea impunerea lui se face cu mai multă scrupulozitate). Este posibil ca preponderența lui Venera să se datoreze și legăturii foarte strînse cu numele zilei vineri (adică să fie dat fetelor născute în această zi). • Germ. Venus, it. Venere, Venera, magh. Venusz, rus. Venera (mai vechi, Veneria) etc. □ Frumusețea zeiței a inspirat numeroase creații plastice, dintre care amintim pe Afrodita din Cnidos, Venus sau Venere capitolina, de Medici, din Cirene, din Milo sau picturile lui Boticelli, Rafael, Tiziano, Rubens etc.; pentru frumusețea lor, vom aminti și cîteva versuri din Venere și Madonă de M. Eminescu: „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, / Lume ce gîndea în basme și vorbea în poezii,/ „OI te văd, te-aud, te cuget, tînără și dulce veste" / Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei. / / Venere, marmoră caldă, ochi de piatră ce seînteie,/ Braț molatec ca gîndirea unui împărat poet,/ Tu ai fost divinizarea frumuseții de femeie, / a femeii ce și astăzi tot frumoasă o revăd..."
Vera
Răspîndit astăzi în multe țări europene, Vera este la origine un nume de origine slavă, popularizat în ultimul secol, mai ales prin literatură rusă. Numele are semnificație clară pentru vorbitorii limbilor slave, întrucît el este creat pe baza subst. vera „credință” (aceasta este forma din rusă; pol. wiara, ucr. vira, ser. viera, bg. veara și veren „adevărat, credincios"). Formația este, în ultimă instanță, un calc după numele pers. gr. Pistis, o veche personificare a „credinței" și nume feminin în epoca creștină (gr. pistis este sinonim și înrudit cu lat. fides, de unde ->Fidelia). Este interesant de amintit că în răsărit circula o legendă despre sfînta Sofia
VERONICA
284
(nemenționată în documente istorice), ucisă la Rola chiar pe mormîntul celor trei fiice ale ei, Credința, Speranța și Mila (și ele martire). Deși caracterul artificial este evident (sînt puse împreună 4 elemente de bază ale dogmei creștine, înțelepciunea divină, credința, speranța în salvarea sufletului și caritatea), legenda a contribuit lapopularizarea numelui Vera printre credincioși. Din punct de vedere etimologic, numele este înrudit și cu un vechi cognomen lat. Verus, care deși calendaristic, a ieșit cu timpul din uz (lat. verus „adevărat", de aici veridic, veridicitate, veritabil — aparține aceluiași radical indo-european *weros ca și cuvintele slave amintite și este înrudit cu germ, wahr, engl. very etc.). Fără a mai păstra nici o legătură cu ideea „credinței", mai ales în limbile romanice, Vera este astăzi un nume laic și de proveniență literară. • Germ., it., magh. Vera. □ Popularizarea lui Vera se datorește personajului feminin din cunoscutul roman al lui Lermontov, Un erou al timpului nostru sau din Rîpa (ultima parte a trilogiei lui Goncearov, care mai cuprinde O poveste obișnuită și Oblomov).
Veronica
Prenume feminin cu o largă arie de răspîndire și apreciat astăzi, Veronica are o istorie interesantă dar nelămurită pe deplin, lucru care face ca, în diverse lucrări de specialitate, numele să fie interpretat etimologic în două moduri, total contradictorii. Vom porni succinta noastră investigație de la existența, în cîteva limbi din apusul Europei, a cuvîntului comun veronica (aceasta este forma italiană căreia îi corespund fr. veronique, engl. vernicle etc.) prin care este desemnată o bucată de pînză, conservată în biserica Sfîntul Petru din Roma de la 1292. Pe această țesătură s-ar găsi imprimat chipul lui lisus, dar nu este vorba de o pictură obișnuită, ci de cu totul altceva, care intră în domeniul legendei: se povestește că, în drum spre Golgota unde trebuia să fie răstignit, una dintre femeile care îl însoțeau, numită Veronica, i-a dat lui lisus o pînză ca să-și șteargă fața acoperită de sînge și sudoare, pe care a rămas imaginea de atunci. Legenda, care din punct de vedere al logicii faptelor nu are nimic miraculos, nu apare în textele evanghelice ci mult mai tîrziu, în surse apocrife. Cuvintele amintite mai sus provin dintr-un termen medio-latin (adică atestat în perioada cuprinsă între anii 600 — 1500), veronica', prima ipoteză referitoare la originea acestuia acceptată în dicționare și într-un total acord cu legenda, îl consideră o formație din vera „adevărată, reală" și iconicus, un adjectiv corespunzător lui leon (ambii termeni sînt împrumutați deci din greacă: eikon „asemănare, imagine, similitudine" — ajuns prin slavă la noi sub forma icoană „reprezentare a unui personaj sfînt" și eikonikos „asemănător, similar"). Substantivul comun ar fi devenit apoi nume personal feminin, fapt ce implică considerarea acestuia drept creație tîrzie a onomasticii creștine. în afara unor impedimente de natură strict lingvistică, etimologia de mai sus pare destul de șubredă, ceea ce îi determină pe unii lingviști să vadă relația veronica — Veronica invers, adică nu de la un cuvînt comun la numele personal, ci de la acesta la cuvîntul comun (exemple de asemenea transformări, operate prin substituire și generalizare, pot fi date și din limba română: de ex. pentru pînză de America se folosea curent americă, prin care era numită în cele din urmă orice pînză albă). în cazul de față, veronica avea aproape statut de nume propriu, întrucît nu desemnează decît un singur obiect,
285
VICTOR
așa că proveniența sa dintr-un nume personal poate fi sprijinită și din acest punct de vedere. Cum apariția creștinismului este plasată în mediul iudeo-elenistic din Orient, numele personal în cauză ar trebui căutat în acest context. Și într-adevăr, izvoarele grecești atestă existența și folosirea numelui pers. Berenike încă din epoca lui Alexandru Macedon. Cele 11 persoane astfel numite și cunoscute din istorie fac parte din dinastia Ptolemeilor și Seleucizilor — deci Egipt și Siria; la începutul erei noastre numele apare și în ludeea, unde era purtat de femei din casa regală (fiica regelui Irod Agripa I și iubita împăratului Vespasian; fiica Salo-meei, sora lui Irod etc.). Berenike are continuitate și apare chiar în unele acte apocrife, ca nume al unei femei înviate de lisus, iar mai tîrziu, după sec. 6, pentru femeia care ar fi păstrat pînza cu imaginea chipului celui răstignit. Atestat la Plutarh chiar sub forma Berronike (B- se pronunța acum V-, deci poate fi presupusă transmiterea prin tradiție orală), numeîe macedonean, corespunzător gr. Pherenike, este la origine un compus din radicalul verbului pherein „a purta, a aduce etc.” ( -»Cristofor; Nichifor) și nike „victorie" (-^Nicolae). Purtat și de cîteva martire din Orient, Vero-nica devine calendaristic și este preluat de slavi, prin intermediul cărora ajunge la noi; atestat sporadic în documentele mai vechi, numele devine mai frecvent abia în secolul trecut. • Engl. Veronica, fr. Veronique, germ. Veronika (hipoc. Vroni) și probabil Verena, it. Veronica, magh. Veronika, bg. Veronika, rus. Verenika, Veronika. O Poeta Veronica Micle.
Veturia
Prenume exclusiv feminin introdus în onomastica noastră în secolul trecut, Veturia reproduce pe cale cultă lat. Veturia. Corespunzînd mase. Veturius, vechi nume gentilic roman, Veturia a fost purtat de mama cunoscu-. tului general din sec. 5 î.e.n. Cneius Marcius Coriolanus ( -> Coriolan). Potrivit legendei care i-a inspirat pe Shakespeare și Beethoven, patricianul izgonit din Roma de către plebei ar fi condus armatele voiscilor împotriva „cetății eterne"; la rugămințile mamei sale, Veturia, și ale soției, Coriolan ridică însă asediul. în ceea ce privește originea și semnificația inițială a lui Veturius, a fost propusă apropierea acestuia de adj. vetus, veteris „bătrîn, în vîrstă", cuvînt de origine indo-europeană de la care provine v eter anus, continuat de rom. bătrîn. Numele pătrunde și în onomasticonul creștin prin cultul unui martir din Cartagina, dar cu timpul iese din uz, pentru a fi înlocuit, din epoca Renașterii, cu forma fem. Veturia, reluată din istoria clasică. Același fenomen se petrece și în Transilvania secolului trecut, cînd introducerea în uz a numelor romane urmărea afirmarea latinității românilor în lupta lor de emancipare națională și socială.
Victor
Prenume răspîndite, frecvente și apreciate astăzi, Victor și Victoria au semnificație clară pentru vorbitorii limbii române, care le pot pune ușor în legătură cu subst. victorie sau adj. victorios. Ca și cuvintele comune prin care pot fi înțelese, numele personale sînt de origine latină; în izvoarele din primele secole ale erei noastre — deci odată cu apariția creștinismului, Victor, gen. Victoris și un derivat de la acesta, Victorius, apar cu foarte mare frecvență, fapt care se explică prin valoarea augurală a numelor: victor „învingător, victorios", de la vb. vinco, vincere „a învinge"
VINCENȚIU
286
(de aici și Vincențiu), simboliza victoria noii credințe. în ceea ce privește fem. Victoria, acesta era chiar numele zeiței victoriei, în timpul imperiului, Victoria Augusti fiind divinitatea protectoare a împăraților. Popularitatea de care s-au bucurat aceste formații se reflectă și în numărul mare al martirilor incluși în onomasticonul sacru (aproximativ 40), prin cultul acestora numele răspîndindu-se în toată Europa. Prin filieră greco-slavă, ajung astfel la noi, în secolele trecute: Victor, Victoria, Vitoria, Vică, Vicul. Frecvența numelor crește însă în ultima vreme probabil sub influența cultă occidentală și sprijinite de existența cuvintelor, comune ; alături de Victor și Victoria, apar astăzi Victorița, Victorina (Victo-riu nu pare a fi folosit) și frecventul hipoc. Vichi. ® Engl. Victor, Victoria, fr. Victor, Victoria, Victorin, Victorine, germ. Viktor, (hipoc. Vick), Viktoria (hipoc. Viki), Victorinus, it. Vittore, Vittoria, sp. Victor, Victoria, magh. Viktor și Gyozo, Geza (gyozo fiind traducerea lat. victor „învingător, victorios"), Viktoria, Viktorina, bg. Viktor, Viktorin, Viktoria, rus. Viktor(ii), Vitkoria Viktoria, Viktorina. O Savantul Victor Babeș, unul dintre fondatorii microbiologici moderne, scriitorii Victor Eftimiu și Victor Ion Popa. Din istoria și cultura universală Vittorino daFeltre, renumit pedagog din perioada Renașterii, Vittorio Emanuele (transpunerea în românește sub forma Victor Emanuel nu este corectă; lui Vittorio i-ar corespunde la noi Victoriu — nefolosit însă), trei regi din dinastia de Savoia, cel mai cunoscut fiind al doilea, care realizează unificarea Italiei și devine primul rege al țării (1861), Victor ia, regină în timpul căreia Marea Britanie a cunoscut apogeul puterii ei coloniale și maritime (așa-numita „epocă victoriană"), scriitorii Vittorio Alfieri, Victor Hugo, Victorien Sardou, Albert Victor Samain etc. □ Unul dintre cele mai cunoscute personaje feminine din literatura noastră, Vitoria Lipan, eroina romanului Baltagul de M. Sadoveanu.
Vincențiu
Strîns înrudit din punct de vedere etimologic cu -> Victor, dar mult mai puțin frecvent decît acesta, Vincențiu, fem. Vincenția, continuă numele pers. lat. Vincentius. Întîlnit cu funcție de supranume sau nume independent la primii creștini, Vincentius avea inițial valoare augurală și simbolică, semnificația lui fiind clară: vincens, vincentis „care învinge, învingător" este participiul vb. vinco, vincere „a învinge" (din aceeași familie fac parte, alături de formația mai veche a învinge, neologismele invincibil, victorie, victorios). Frecvent atestat în inscripțiile creștine latinești, rar în documentele evului mediu, Vincentius s-a răspîndit în Europa prin cultul numeroșilor martiri cu acest nume, celebrați mai ales în Occident (în Spania era sărbătorit un martir din Valencia, ucis în anul 304, în Franța și Italia, un monah din Galia, sec. 5 etc.). Prin intermediar grecesc numeîe ajunge însă și la slavi, astfel explicîndu-se forma Vichentie, arareori atestată în documentele noastre. Numele a fost, în trecut, ceva mai frecvent în Transilvania, sub influența latino-catolică, manifestată prin intermediar maghiar sau german. Purtători ai unor nume ca Vințe (de aici toponimele Vințu, Vințești), Fisente, Visențea sau Bincea, Bințu (de aici toponimul Binținți — numele satului unde s-a născut Aurel Vlaicu) au putut ajunge și în Țara Românească sau Moldova, așa că apariția unor astfel de forme în documentele acestor provincii nu este surprinzătoare. Sub influența onomasticii apusene, au apărut în ultima vreme și formele culte Vincențiu, Vincenția, arareori folosite. • Fr. Vincent, germ. Vinzenz
287
VIORICA
sau Vincenz (hipoc. Viz, Zenz), it. Vincenzo, Vincenza, Vincenzina, sp.» port. Vicente, magh. Vince (hipoc. Venei, Vinci, Vinco, Vincsi), Bence (hipoc. Benei, Bencsi), Vincencia, bg. Vikenti, rus. Vikentii, Vikentia. o Vincent de Beauvais, sec. 12 — 13, autor al unei Enciclopedii în 80 de cărți, pictorul olandez Vincent Van Gogh.
Viofeta
Prenume feminin modern, apreciat și frecvent astăzi, nu numai la noi, Violeta, este un împrumut recent, pe cale cultă, din onomastica apuseană. Cum în limba română actuală se folosește și subst. violetă, numele personal are semnificație clară, fapt ce contribuie decisiv la popularizarea lui, dată fiind favoarea de care se bucură în ultima vreme numele de flori în antroponimic („moda" este însă generală și de o respectabilă vechime, -> Suzana). După cît se pare însă, Violeta nu este, la origine, creat direct din subst. cu aceeași formă (it. violetta, fr. violette etc.), ci de la numele pers. Viola, iar acesta de la numele plantei și al florii, viola (păstrat în română sub forma vioară, de unde viorea, viorică și numele pers. -> Viorica; din aceeași familie face parte și violet, a șaptea culoare a spectrului). Cuvîntul este de origine latină dar, aproape cu siguranță, preindo-european, la fel ca și corespondentul său grecesc ion (forma mai veche era vion). Și pentru a sprijini afirmația referitoare la vechimea unor asemenea formații, vom aminti că grecii foloseau un nume feminin lole sau loleia (înrudite cu ion) încă din epoca clasică, așa cum ne dovedește prezența acestuia în tragediile lui Sofocle. Viola apare chiar și în onomasticonul creștin (o martiră la Verona și alta în Persia) dar cultul acestora fiind aproape necunoscut, numele s-a menținut datorită semnificației sale (este frecvent mai ales la popoarele romanice). în epoca noastră, mult mai răspîndit este diminutivul Violeta, fapt datorat în bună parte cunoscutei opere a lui G. Verdi, Traviata, a cărei eroină poartă numele Violetta Valery (libretul fiind Dama cu camelii a lui Al. Dumas-fiul, dar protagonista este numită aici Marguerite Gautier). Probabil nu este lipsit de importanță să amintim că violeta este considerată în așa-numitul „limbaj al florilor" simbol al modestiei și al pudorii. • Fr. Violette, germ. Viola, it., magh. Viola, Violetta, sp., bg., rus. etc. Violeta.
Viorica
Singura deosebire, dar foarte importantă din punctul nostru de vedere» dintre -> Violeta și Viorica constă în faptul că acesta din urmă, un foarte frecvent prenume feminin specific românesc, este o creație a onomasticii noastre. Lat. viola „viorea" (de unde Viola) a devenit în română vioară, folosit și el cu funcție de nume personal feminin (Vioara apare, de ex., într-un document moldovenesc din prima jumătate a sec. 17; interesante sînt și mase. Vior și Vioară, dacă nu cumva au altă proveniență). Paralelismul dintre română și limbile romanice occidentale, atît în domeniul cuvintelor comune cît și în ceea ce privește onomastica, merge mai departe: de ex., în italiană de la viola s-a format diminutivul violetta, iar de la numele pers. Viola, Violetta, la fel ca în română, unde viorea este un derivat de la vioară, iar Viorica, de la Vioara (dată fiind și existența lui viorică, în unele cazuri nu este exclus ca numele personal să pornească chiar de la această formă). Frecvența și popularitatea lui Viorica explică și apariția
VIRGIL
288
mase. Viorel (după modelul unor perechi ca Ionel — Ionica), de la care se formează apoi o altă formă pentru feminin, Viorela (ca și Ionela de la Ionel). Din aceeași familie de cuvinte discutate mai sus fac parte și numele de culori viorel, viorint, vioriu. Și încă un fapt din „istoria" florii, dovadă a prețuirii de care s-a bucurat’ întotdeauna; la romani, cine avea o cît de mică grădină cu viorele era considerat om bogat.
Virgil
Prenume exclusiv masculin frecvent, Virgil (mai rar Virgîliu) continuă la noi un vechi gentilic roman Vergilius, ajuns celebru în toată lumea datorită lui Publius Vergilius Maro, cel mai mare poet latin. în mod curent, numele gentilic este explicat prin lat. virga „ramură verde și subțire, nuia, creangă tînără" (de aici rom. varga și numele unui vechi obicei practicat în seara Anului Nou, Vergelul, semnalat chiar de D. Cantemir), semnificația inițială a lui Vergilius fiind probabil aceea de „mlădios, tînăr". Numele se păstrează în uz și în epoca creștină, dovadă fiind prezența în onomasticonul sacru a unui episcop și apostol al Carintiei, la Salzburg, în sec. 8; cultul acestuia, puțin răspîndit, nu a putut sprijini prea mult popularitatea lui Virgil, care capătă din nou strălucire începînd cu perioada Renașterii, alături de alte nume ale antichității. Introdus la noi pe cale cultă din secolul trecut, sub impulsul mișcării de emancipare a românilor din Transilvania, generat de Școala ardeleană, Virgil ajunge foarte repede nume favorit chiar în mediul rural. • Fr. Virgile, germ. Virgil(ius), it. Virgilio, magh. Virgil, fem. Virgilia. O Publius Vergilius Maro, 70 — 19 î.e.n., autorul Bucolicelor, al Georgicelor și al epopeii eroice Eneida, a avut o influență covîrșitoare asupra literaturii europene; încă din evul mediu Vergiliu era considerat maestru inegalabil și simbol al rațiunii umane, o încununare a acestei deosebite prețuiri fiind alegerea lui ca mentor și ghid al lui Dante în călătoria prin Infern (Divina Comedie).
Virginia
Prenume feminin modern, destul de frecvent în epoca noastră, Virginia reproduce, printr-un intermediar romanic occidental (probabil francez), vechiul nume lat. Virginia, corespondentul feminin al gentilicului Virginius. Pentru vechimea celor două nume vom aminti o cunoscută legendă romană, a cărei eroină este frumoasa Virginia; dorită de decemvirul Appius Clăudius, este ucisă de tatăl ei, Virginius, pentru a o salva de dezonoare. Faptul s-ar fi petrecut în anul 449 î.e.n. și ar fi revoltat poporul, care se răscoală și îi alungă pe decemviri. Numele este la origine o formație adjectivală de la virgo, gen. virginis „fecioară" (de aici neologismele virgin, virginal, virginitate', Virgo este și nume de constelațieasau semn zodiacal — la noi Constelația Fecioarei și zodia Fecioarei). în antichitate castitatea era un atribut al zeițelor Diana sau Artemis, Minerva sau Atena, al Muzelor și al vestalelor (preotesele zeiței Vesta), iar Fortuna Virgo era zeiță ocrotitoare a legăturilor de dragoste. Prezența numelui Virginia în onomastica creștinilor se explică prin înalta considerație acordată fecioarei de noua religie, considerată apoi, în morala creștină, ca un stadiu superior celui matrimonial, credinciosul necăsătorit avînd astfel posibilitatea să-și îndrepte toată dragostea către dumnezeu. Dar dacă religia acceptă conceptul, se pare că ea nu a contribuit cu nimic la popularizarea
289
VIVIANA
numelui Virginia, a cărui prezență în onomastica modernă trebuie pusă mai mult pe seama influenței literare. • Engl., germ., it., sp., magh etc. Virginia, fr. Virginie, bg., rus. Virginia (Virghinia). □ La popularizarea numelui au contribuit și cileva opere literare, printre care romanul lui Bernardin de Saint-Pierre, Paul si Virginia, tragedia lui V. Alfieri Virginia ș.a.
Vitalie
Foarte rar folosit la noi, Vitalie (fem. Vitâlia pare chiar ieșit din uz) continuă numele pers. lat. Vitalis, fem. Vitâlia, atestat tîrziu și numai în medii creștine. Nume cu semnificație clară și pentru vorbitorii limbii române actuale, care îl pot apropia cu ușurință de adj. vital „referitor la viață, esențial, indispensabil” (din aceeași familie fac parte vitalism, vitalitate, a vitaliza), Vitalis este o creație a onomasticii creștine pe baza adj. vitalis de la vita, „viață” (subst. latinesc provine dintr-un cuvînt neatestat * vi-vita, format de la vivus „viu”; de la acesta din urmă s-a format și *vivitia, devenit în română viața}. Popularitatea și frecvența cu care apare numele încă din primele secole ale erei noastre în apusul Europei se explică prin conceptul creștin de „viață”, nu aceea a omului pe pămînt, ci a „vieții de apoi”, de după moarte, a sufletului. Același concept a sprijinit în răsărit popularitatea unor nume ca -> Zoe, în ultimă instanță chiar înrudit etimologic cu Vitalis: prin originea lor indo-europeană, vivere „a trăi” și vivus „viu” fac parte din aceeași familie cu sanscr. jivati, jivas gr. bios, zen, zoe, rus. jizni, jivoi. etc. Răspîndirea lui Vitalis în Europa s-a făcut prin intermediul cultului unor martiri din Ravenna și Bologna, unui episcop din Salzburg sec. 6 — 7 etc. Deși aria geografică în care Vitalis s-a bucurat de cea mai mare popularitate a fost Occidentul, numele ajunge prin intermediar grecesc și la slavi (la ruși pare să aibă o frecvență mai mare), iar de la aceștia, la noi; Vitali, Vitalu, Vidali sînt însă rarități în onomastica mai veche, aceeași situație avînd-o și astăzi forma calendaristică Vitalie. • Fr. Vial, Vidai, Vital, germ. Vitalis, it. Vitale, Vitalia, magh. Vitalis, Vitalia, bg. Vitali, rus. Vital (ii), Vitalia etc. O Vital de Blois, poet din sec. 12, autor al unor reelaborări după Flaut, Vitale Cavalli din Bologna, pictor din sec. 16.
Viviana
Prenume feminin modern împrumutat din Occident, Viviana este considerat în cele mai multe lucrări de specialitate o creație a onomasticii creștine, din primele secole ale erei noastre, pe baza lat. vivere „a trăi”. Analiza formelor sub care apare numele în perioada mai veche îi face pe unii specialiști să considere, pe bună dreptate, că apropierea de vivere nu este decît o etimologie populară. Izvoarele atestă, în apus, forma Bibi-âna, provenită în mod normal din Vibiasta, corespondentul mase. Vibiânus, întîlnit și în inscripțiile din perioada imperială; acesta din urmă este la origine un derivat adjectival de la vechiul nume gentilic Vfbius, adaptare latinească a etruscului Vipi. Bibiana și Bibianus (sau Vibiânus, Vivianus), pătrunse în onomasticonul creștin și sprijinite de apropierea de vivere (pentru conceptul mistic al „vieții de apoi” Vitalie), se răspîndesc prin cultul unor martiri celebrați numai în Occident (o martiră din anul 363, în timpul împăratului Iulian Apostatul; un martir de la Roma, un episcop
19 — Mică enciclopedie onomastică — c. 1/807
VLAD (VLADIMIR)
290
din Galia, mort în anul 470 etc.); popularitatea de care se bucură numele mai ales în Franța, începînd cu evul mediu, se datorește prezenței lor în cunoscutele Chansons de Geste, deci onomasticii literare. în epoca noastră, probabil din franceză, mai ales forma feminină se răspîndește pe cale cultă la toate popoarele europene; hipocoristic curent și de aceeași proveniență, Vivi. @ Engl. Vivien, fr. Vivienne, it. Bibiana, Viviana, magh., bg., rus. etc. Viviana. □ Viviana, personaj din Romans de la Table Ronde} Vivien apare în cîntecele de vitejie din Ciclul lui Guillaume d'Orange.
Vlad, Vladimir
Nume cu tradiție în istoria românilor, Vlad este foarte frecvent astăzi pentru valoarea lui de evocare istorică. Aparținînd vechiului fond onomastic slav, Vlad este la origine un hipoc. de la Vlâdislav sau Vladimir, nume compuse care au circulat sau mai circulă și astăzi la noi. Elementul comun al celor două compuse (care putea deveni hipocoristic și pe teren românesc, și a cărui semnificație era cunoscută slavilor și probabil chiar în mediile românești de cultură slavonă), Vlad, putea fi ușor apropiat de vb. vladati „a stăpîni, a conduce, a domni". Interesantă este paralela care se poate stabili între Vlad-, Vladimir și vechea antroponimic germanică, unde corespondentele perfecte ale numelor slave sînt Wlad- sau Walt-, de la waltan „a stăpîni etc." (germ, walten) și Waldemar (purtat de exemplu de 4 cunoscuți regi ai Danemarcei din sec. 12 — 14); din acest punct de vedere, foarte apropiate de Vlad sînt germ. Walther și engl. Walter (compuse din walt-și hari-, germ, heer- „armată"). Acest paralelism slavo-germanic permite de altfel și o mai convingătoare interpretare a lui -mir din Vladimir, Cazimir etc.; după cum probează și vechea formă rusă Voldimer, elementul secundar era -mer (modificat apoi prin apropiere de mir „pace, lume"), ale cărui corespondente sînt gr. -moros, celticul -mar os, germanicul -mar „mare, ilustru, celebru". Numele în discuție sînt vechi la slavi; în răsărit de ex., din sec. 10 este cunoscut cneazul Novgorodului și apoi al Kievului, Vladimir Sveatoslavici, iar Vladislav apare ca nume de botez în Novgorod din 1208 (este vorba bineînțeles de atestări documentare, nu de vechimea reală a numelor care poate fi mai îndepărtată in timp). Pătrunse în onomastica noastră într-o perioadă destul de veche, Vlad, Vladislav și Vladimir apar în cele dintîi documente ale Țării Românești cu o impresionantă frecvență: Vlad(ul), atestat din 1388, este purtat de 30 de persoane — domni și mari boieri — care apar în actele de pînă la 1500; Vladislav (din 1364 vine la tron Vladislav I — Vlaicu Vodă—) era purtat de 6 persoane; se adaugă la acestea Vladimir, fem. Vlădaia, toponimele Vlădesti, Vlădeni, Vlâdeșești, Vladimirești și foarte cunoscutul Vlaicu{l}, un hipocoristic sud-slav pentru aceleași compuse discutate, purtat de 10 persoane. Din sec. 15, Vlad este atestat cu frecvență și în Moldova și Transilvania. Intrate inițial prin clasele suprapuse, aceste nume se răspîndesc foarte repede la toți românii, care îmbogățesc această familie onomastică cu noi și noi formații, adăugate celor împrumutate direct de la popoarele vecine. Cunoscute astăzi mai mult ca nume de familie sau din toponimie, dar în trecut nume de botez în mare majoritate, au circulat la noi următoarele forme: Vadislav, Vădislav, Vladomiroș, Ladomer (de influență maghiară, trebuie amintit că, la catolici, formele din familia lui Vladislav pot fi considerate calendaristice întrucît regele Ladislau al Ungariei, 1040 — 1095, a fost sanctificat), Vlada, Lad, Lada, Ladul (de
291
VOICA
la acestea provine toponimul Lădești), Vlăduleț, Vlade, Vlădaia, Daia (de aici toponimele Dăiești, Dăița etc.), Vlădan, Vlădășel, Vlădașu, Vlă-dău, Vlădeț, Vlădica, Vlădicel, Vlădilă, Vlădin, Vlădișan, Vlăducu(l), Vlăduș, Vlădușcă, Vlăduț (frecvent și astăzi), Vlaicu, Vlăicuț, Laslo, Lasla, Laslău (de influență maghiară), Vlacea, Lacea etc. Popularitatea și frecvența deosebit de mare a lui Vlad la români au ca urmare (cazul nu este singular -> Gheorghe, Ion) degradarea semnificației numelui și asocierea cu sensul „neghiob, prost", probată de zicale de* tipul „după ce e prost, îl cheamă și Vlad", „vorbi nenea Vlad, că-i și el din sat" etc.; nefiind nici calendaristic, Vlad începe să apară din ce în ce mai rar ca nume de botez și probabil ar fi fost dat cu totul uitării (ca multe alte nume vechi de aceeași origine), dacă n-ar fi intervenit capacitatea sa de evocare a unui trecut de glorie din istoria românilor, element care îl readuce în uz în epoca noastră. • Germ. Wladimir (împrumutat din rusă), Ladislaus (forma latinizată a lui Vladislav, devenit calendaristic la catolici), magh. Vladimir (din rusă), Laszlo (cu multe hisocorsistice, printre care Laca, Lacko, Laco), Ulaszlo, fem. Ladiszla, bg. Vladimir, Vladislav (cu hipoc. Vlado, Lado, Ladan etc ), rus. Vladimir (cu hipoc. Vava, Voiodea, Vova), Vladimir, fem. Vlada etc., ceh., pol. Wladyslaw etc. O Domnii Țării Românești Vladislav I (sau Vlaicu}, 1364 —1377, Vlad I, Vlad Dracul, Vladislav II, Vlad Țepeș, Vlad Călugărul, Vlad cel Tînăr, Vlad (Dragomir Călugărul}, Vladislav III, Vlad Înecatul și Vlad Vintilă; din istoria universală:Vladimir Sveatoslavici, cneaz al Novgorodului și, din 980, mare cneaz al Kievului, căsătorit cu Ana, sora lui Vasile II Bulgaroctonul, introduce creștinismul ca religie de stat în vechea Rusie (988—989), facilitînd astfel intrarea țării în ambianța țărilor bizantine (a fost sanctificat), Ladislau, numele a cinci regi ai Ungariei, cel mai cunoscut fiind primul, rege în perioada 1077—1095 (sanctificat), Vladislav, mai mulți regi ai Poloniei etc.; poetul Vladimir Maiakovski etc. □ Drama în versuri Vlaicu Vodă de Alexandru Davila. Marele creaz al Kievului este un cunoscut personaj al epicii vechi ruse (bylinele).
Voica
Prenume feminin, vechi și frecvent la români, Voica (mase. Voicu este folosit mai mult ca nume de familie) aparține categoriei numelor neca-lendaristice împrumutate de la slavi într-o perioadă destul de veche. Din punct de vedere al formației, pe teren sud-slav (bg., ser.), Voiko și fem. Voika sînt derivate din tema onomastică Voi-, întîlnită în compuse de tipul Voimir, Voislav, Borivoie. Din punct de vedere al semnificației, Voi- este apropiat de subst. voi „luptător", dar mai sînt posibile și alte interpretări. Atît compusele amintite, cît și Voicu, Voica și derivatele acestora (ex. Voichița) apar în documentele noastre într-o perioadă foarte veche. Prezența unor derivate din aceeași temă în toponimie, la origine nume de persoane (ex. Voină, munte înalt în Făgăraș), probează vechimea numelui la români.
Xenia
Deși în unele cazuri poate fi vorba de un hipocoristic de la Polixenia, Xenia este un nume calendaristic independent, care continuă la noi gr. Xene. Întîlnit ca element de compunere în foarte numeroase și vechi an-troponime grecești (Xenagoras, Xenaretos, Xenarhos, Xenodoros, Xenokles, Xenophon etc.), Xen- avea semnificație clară întrucît putea fi ușor apropiat de xenos „oaspete, străin" sau de xenios, xenia „ospitalier, primitor". Cunoscut și din cîteva neologisme românești (xenofob, xenofobie), gr. xenos este înrudit probabil și cu lat. hostis „străin, inamic", hospes — de unde oaspete, sl. gosti, engl. guest, germ, gast etc. Numele a venit și la noi prin intermediar slav și probabil în onomastica slavă s-a produs modificarea lui Xene în Aksenia, prin contaminare cu derivatele mase. Avksentie (—>Axente). Preponderența și vechimea formelor feminine înlătură ipoteza explicării lui Axenia printr-un foarte rar mase. Auxinie. în trecut, folosit aproape numai în Moldova, unde apar datorită influenței slave răsăritene (ucraineană), Axenia, Axinia, Axena, Axana, Axinița etc. nu mai sînt folosite astăzi, în uz rămînînd Xenia și Oxâna, fără a fi însă prea frecvente. • Magh. Xenia, Szeuka, bg. Ksenia, rus. Ksenia (și Aksinia, Ksenea), ucr. Aksenia, Aksinia, Oksenia, Oksana, Ksenia etc.
z
Zaharia
Destul de rar folosit astăzi, Zaharia continuă în onomastica românească un vechi nume ebraic Zekarjah, purtat de numeroase personaje din V.T. și dintre care mai cunoscuți și interesanți din punct de vedere al vechimii și continuității numelui sînt: Zaharia, al cincisprezecelea rege al Israelului (după’ cronologia biblică, în anul 743 î.e.n.), Zaharia, al unsprezecelea dintre profeții mici (ar fi trăit în sec. 6 î.e.n). și îi este atribuită Cartea lui Zaharia din V.T.}. Zaharia preotul, în timpul împăratului ludeei, Irod cel Mare, soțul Elisabetei și tatăl lui Ion Botezătorul. Deci nume cu tradiție la vechii evrei, Zekarjah se încadrează în bogata familie a teoforicelor formate cu -jah (de la Jahve — numele divinității); primul element, zekar- este apropiat de specialiști de vb. zakar „a-și aminti", folosit în numeroase pasaje biblice cu referire la nașterea unor copii (de ex. „Dumnezeu și-a adus aminte de Rahela, a ascultat-o și a făcut-o să aibă copii"), fapt ce ne permite să-1 considerăm pe Zekarjah („Jahve și-a amintit") nume teoforic frazeologic prin care părinții își exprimau mulțumirile față de divinitate la nașterea unui copil cerut și mult așteptat. Redat în grecește prin Zaharias și în latină prin Zacharia(s), vechiul nume ebraic se răspîndește în Europa odată cu noua religie, prin cultul unor personaje biblice amintite (profetul, tatăl lui Ion Botezătorul) sau al unor martiri din primele secole ale erei noastre. Prin filieră slavă, Zaharia ajunge și la români, aparițiile documentare începînd din sec. 16 (sub forme ca Zariia, Z ah ară, Zăhărică, Zhharca, Hara sau în derivatele toponimice Zahareni, Zaharești). • Germ. Zacharias (hipoc. Zach), it. Zaccaria, sp. Zacarias, maghf Zakaria sau Zakarias, bg. Zahari, rus., ucr. Zahar, Z ah ar ii etc. □ Cunoscutul personaj al lui I.L. Caragiale din comedia O scrisoare pierdută, Zaharia Tra-hanache, contribuie și el probabil la evitarea numelui în epoca noastră-
Zamfir
Zamfir și Zamfira sînt vechi și frecvente nume românești care nu și-au pierdut popularitatea nici în epoca noastră; atestate documentar în toate regiunile țării (cele mai vechi apariții urcă pînă în sec. 16), ele au circulat sub diverse forme: Safir, Safirin, Samfir, Sanhir, Zafir, Zahir, Zanhir, Fir, Fira, Firan, Firică, Firu, Hira și fem. Safira, Samhira, Sanhira, Zafira, Zanhira, Fira etc. După cum ușor se poate observa, numele corespunde subst. samfir sau zamfir, forme mai vechi pentru safir, prin care este desemnată astăzi o cunoscută piatră prețioasă, varietate, de culoare
ZEN AIDA
2t)4
albastră, a contindonuhii. Tocmai această corespondență dintre numele proprii și cele comune, care a sprijinit popularitatea și răspîndirea celor dinții, îi face pe unii specialiști să considere că Zamfir, de la care s-a format apoi fem. Zamfira, este o creație a onomasticii românești. Lucrul nu este exclus, dar ar trebui luate în considerație atît existența unui nume asemănător, Sappheira, care apare chiar în evanghelii și este probabil ebraic (dar cu aceeași semnificație) și vechimea mai mare și frecvența mai ridicată a formelor feminine; s-ar putea deci ca Zamfira să nu fi fost inițial străin de modelul grecesc și de la acesta, sub influența cuvîntului comun, să se fi format masculinul (este o ipoteză). Interesantă este și istoria cuvîntului safir; engl. sapphire, fr. saphir, it. zaffiro, sp. zafiro etc. continuă lat. sapphirus, provenit din gr. sappheiros, ca și v. sl. samfir (de aici rom. samfir, zamfir} și probabil chiar persanul saffir sau arab gafir. Cuvîntul grecesc pare să fie de origine semitică; prin ebr. sappir și arameeanul sampirina se ajunge în cele din urină la sanscritul faniprija cu sensul „iubit de planeta Saturn". Deci pentru a ajunge la noi cuvîntul sanscrit a urmat două itinerarii, identice doar în prima parte: ebraică —> greacă -> greacă bizantină —> v. slavă -> rom. samfir sau ebraică -> greacă -> latină -> franceză -> rom. safir. • Magh. Zamfira (împrumutat din română), bg. Safir, Zamfir, Zanfir, Zamfira, rus. Zemfira (nou). □ Santa Zamfirei, poemul lui G. Coșbuc.
Zenaida
Destul de puțin folosit astăzi, Zenaida continuă la noi un nume pers. gr. Zenais, gen. Zenaidos, la origine derivat cu valoare adjectivală de la Zem forma de acuzativ pentru Zeus. Divinitatea supremă în mitologia greacă, stăpînul zeilor și al oamenilor, zeu al cerului, al luminii, al fulgerelor și tunetelor, mai tîrziu al dreptății și ordinii, Zeus ar fi fost căsătorit succesiv cu șapte zeițe care au dat naștere altor zei și zeițe, iar din dragostea lui cu diverse muritoare s-ar fi născut eroii. Identificat cu lupiter la romani și chiar înrudit etimologic cu acesta, Zeus purta un nume a cărei veche semnificație „lumină, cer luminos1’ era perfect corespunzătoare atribuțiilor sale inițiale (pentru semnificație și cuvinte românești din aceeași mare familie ->Diana, Dionis, luliu). Zenaida este calendaristic și a ajuns la noi prin intermediar slav, ca majoritatea numelor de aceeași proveniență. Atestat începînd din sec. 16, sub diferite forme (Zinaida, Zina — acesta este și nume calendaristic independent, Zănica, Zinca, mase. Zincă — astăzi nume de familie, Zincu etc.), numele se păstrează și astăzi în uz, fără a fi însă prea frecvent. Din aceeași familie onomastică face parte în ultimă instanță și foarte puțin frecventul Zeno (formă de influență catolică, venită prin maghiară sau prin germană), continuatorul unui cunoscut nume gr. Zenon, purtat de doi celebri filozofi ai antichității: Zenon din Citium, 336 — 264 î.e.n., fondator la Atena al școlii stoice și Zenon din Elea, 490 — 430 î.e.n., discipol al lui Parmenide și strălucit reprezentant al școlii eleate. Zenon este la origine un hipocoristic de la numeroasele compuse cu Zen- „Zeus", ca Zenobios (->Zenovia), Zenodotos (un renumit filolog din Efes, sec. 3 î.e.n., conducător al bibliotecii din Alexandria), rZenodoros, Zenophanes etc. • Magh. Zinajda, bg., rus. Zinaida.
295
ZOE
Zenovia
Strîns înrudit cu -> Zenaida, dar și cu -» Zoe, Zenovia continuă în onomastica noastră numele pers, gr Zenobios, fem Zenobia. Prima parte a lui Zenobios, atestat în izvoare din sec 1 î.e.n., este Zen (-> Zenaida), cunoscut și din alte compuse antroponimice ca Zenogenes, Zenodotos, Zenodoros, Zenokrates, Zenophanes, Zenophilos etc.; a doua parte este bios „ viață", din aceeași mare familie a lat. vita, -> Vi tal ie, gr. zoe, ->Zoe, rus. jizni etc. Este interesant de amintit că Zenobios, dată fiind prezența lui mai ales în Orient, a fost considerat de unii specialiști, o adaptare grecească a unui nume oriental Zeinâh sau Zeinăt. Chiar dacă ipoteza s-ar dovedi adevărată, numele în discuție este o formație grecească, din elemente onomastice frecvente. Zenobios și Zenobia pătrund în onomasticonul creștin și se răspîndesc atît în apusul cît și în răsăritul Europei, prin cultul a doi martiri din Cilicia, frate și soră, în timpul împăratului Dioclețian. Preluate de slavi (sînt atestate de exemplu în Pomelnicul de la Horodiște din 1484), numele ajung și la noi, dar aparițiile documentare tîrzii și rare (sub formele mase. Zenovie, Zenobiu, fem. Zenovia, Zănove, Zănovica etc.) dovedesc nepopularitatea lor. Situația se menține neschimbată și în epoca noastră, cînd doar fem. Zenovia mai poate fi întîlnit sporadic, ca prenume. • Germ. Zenobia, it. Zenobio, Zenobia, magh. Zenobia, bg., rus. Zinovii, Zinovia. O Din istoria veche este binecunoscută o regină a Palmyrei (oraș și stat sclavagist, sec. 1 î.e.n., în Siria), Septimia Zenobia, soția lui Odenatth; după moartea acestuia, în anul 266 e.n., aliindu-se cu perșii, încearcă să creeze în Orient un mare stat independent de Roma, dar este învinsă de Aurelian în 272 și moare captivă la Roma.
Zoe
Prenume feminin frecvent întîlnit astăzi, dar mult mai vechi în onomastica noastră, Zoe reproduce pe cale cultă gr. Zoe, cu semnificație clară pentru greci, care foloseau același cuvînt pentru „viață". De origine indo-europeană, gr. zoe aparține aceleiași familii în care intră gr. bios ( ->Ze-novia), lat. vita și rom. viață, viu, vital ( ->Vitalie), sl. jivu și rom.jivină, vietate, sanscr. jivas „viu”, engl. quick „viu, mobil, rapid", germ, keck etc. Cum și cînd au început grecii să-1 folosească pe Zoe cu funcție de nume personal? După cum atestă izvoarele se pare că numai în epoca creștină, o primă apariție a acestuia fiind semnalată chiar în veriunea grecească a V .T., Septuaginta, unde Zoe este folosit într-un pasaj al Genezei în locul lui Eva, fiind vorba deci de o traducere a numelui ebraic. Preluat chiar și de către evreii care trăiau în ambianța elenistică, Zoe se răspîndește rapid în mediile creștine de limbă greacă datorită conceptului mistic al „vieții de apoi", singura și adevărata viață spirituală a credinciosului (de ex., cultul martirilor și sfinților a fost fixat de biserică în ziua morții lor, considerată adevărată naștere). Din aceeași familie fac parte și ZoHos (nume purtat în sec. 4 î.e.n. de un filozof cinic și retor din Amphiopolis, cunoscut datorită atacurilor sale îndreptate împotriva operelor lui Homer și Platon și devenit simbol al criticului invidios, nedrept și negativist) și Zotikos „vital" (nume calendaristic întîlnit sporadic în onomastica noastră veche). Purtat și de două martire
zoe	290
ia Roma în sec. 2 — 3, Zoe s-a popularizat în Europa prin onomasticonul creștin. Prima atestare documentară a numelui, ajuns la noi prin intermediar slav, datează din sec. 15, sub forma diminutivală curentă și astăzi, Zoica; se adaugă la acesta Zoița (uneori Joița) și chiar mase. Zoic(an) — actual nume de familie. Zoe este forma cultă, corespunzătoare aceleia din vechea greacă, păstrată și în Occident. • Fr. Zoe, it. Zoe, magh. Zoe, Zoja, bg. Zoi, Zoia, mase. Zoio, rus. Zoia. O Zoe, împărăteasă a Bizanțului din sec. 11. □ Zoe nuvelă de C. Negruzzi, Zoe Trahanache din comedia lui I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută.
297
INDICE
A	Agafia	27,	28
Abraham	54	Agafița	28	
Abram	54	Agafta	28	
Abrosie	35	Agafton	28,	207
Achila	23	Agahia	28	
Achilina	23	Agapi	27	
Achim	172	Agapia	27	
Achița	83	Agapie	27	
Aculina	23, 79	Agapin	27	
Acvilin	23	Agapios	27	
Acvilina	14, 23	Agapit	27	
Ada	23, 25, 26	Agapița	27	
Adalbert	66	Agata	14,	27, 28
Adalberta	25	Agatiia	28	
Adam	23	Agaton	28	
Adamachi	24	Agata	27	
Adâmuș	24	Aghenia	128	
Adămuț	24	Aglaia	14,	29
Adela	23, 24, 25, 34, 117 Aglăița	29	
Adelaida	23, 25, 33	Agnes	14,	29, 47
Adelina	25, 34	Agnesa	29	
Adelinda	192	Agrăpina	30	
Adelindc	25	Agrifina	30	
Adi	26	Agripina	29	
Adina	23	Agustin	52	
Adrian	14, 25, 26	Ahile	30	
Adriana	23, 25	Alampie	158	
Adrinel	26	Alba	14,	30, 66
Afanasie	50	Albert	66, 243	
Afemia	127	Alberta	66	
Afina	51	Albertina	66	
Afinoghen	51	Albin	31	
Afinoghcna	51	Albina	31	
Afrodita	26, 27, 29, 48, 80, Albu	143	
	230, 282, 283	Albucurei	69	
Af tănasic	50	Albul	30,	69
Aftemie	119	Aleea	33	
Afxente	55	Alecu	33	
A g ac hi	27	Aledar	121	
INDICE
298
A ledăvești Alena	121 120	Andrei Andreian	14, 26	26,	38, 40
Aleodor	121	Andreiaș	39		
Aleon	189	Andreica	39		
Alex	33	Andreicuță	39		
Alexa	33	Andreina	39		
Alexandra	31, 77	Andreș	39		
Alexandrin	33	Andreucă	39		
Alexandrina	33	Andrian	26		
Alexandru	31, 34, 40, 77, 78,	Andriaș	39		
	103, 188, 223, 249	Andrica	39		
Alexe	33	Andricu	39		
Alexei	33	Andrieș	39		
Alexie	33	Andrii	39		
Alexina	33	Andrișor	39		
Alexu	33	Andriță	39		
Alice	34	Andriuță	39		
Alida	25	Andromaca	78		
Alimpești	158	Andromeda	78		
Alin	34	Andronache	40		
Alina	25, 34	Andronic	40,	78,	219
Alinda	25	Andronica	40		
Aliontie	189	Andronie	40		
Alis	33	Andru(l)	39		
Alisa	34	Andrușca	39		
Amalia	34, 123	Andruțu	39		
Ambrosică	35	Aneta	36		
Ambrosie	35	Aneza	29		
Ambroze	35	Anezina	29		
Ambrozia	35	Anfimii	42		
Ambrozie	35	Angel	40,	253	
Ambruș	35	Angela	40,	41,	253
Amedeia	35	Angelica	40,	253	
Amedeu	35	Angelina	40		
Amelia	35	Angelo	40		
Aminta	36	Anghei	40		
Amvrosie	35	Anghel	40		
Ana	36, 157, 173, 204	Anghela	40		
Anastase	38	Anghelache	40		
Anastasia	37	Anghelica	40		
Anastasie	37	Anghelina	40		
Anastașcu	38	Angheliță	40		
Anatol	14, 38	Anghelușa	40		
Anca	36	Angheluță	40		
Ancuța	36	Anghie	40		
Anderca	39	Ani	36		
Andon	43	Anica	36		
Andonie	42, 43	Anicuța	36		
Andora	39	Anina	36		
Andraș	39	Anișca	36		
Andrea	39	Anișoara	36		
Andreea	39	Anișor	36		
299
INDICE
Ani ta	36				Arfip	46	
Anița	36				Argentina	14, 46	
Anta	43				Arghir	14, 46	
Antache	43				Arghira	46	
Antanasie	50				Arghirie	46	
Antigona	41				Arhip	46, 136,	161
Antim	41,	96			Arhira	46	
Antimia	41				Arhirie	46	
Antimie	42				Ariadna	46	
Antin	42				Ariana	46	
Antioh	42				Arimia	166	
Antiohi	42				Aristarh	47	
Antipa	46,	136,	161		Aristia	47	
Antița	43				Aristide	47	
Antoana	43				Aristița	47	
Antoaneta	43				Aritina	47	
Antohi	42				Ariton	48	
Antohie	42				Armând	4S	
Anton	42				Arsa	48	
Antona	43				Arsan	48	
Antonaș	43				Arsenia	48	
Antonca	43				Arsenie	14, 48	
An tonei	43				Arsin	48	
Antonela	43				Arsinca	48	
Antoneta	43				A rsinești	49	
Antonia	43,	125			Arsip	46	
Antoniada	43				Arsu	48	
Antonică	43				Arsura	49	
Antonie	42				Arșanca	49	
Antonina	43				A rșeni	49	
Antoniță	43				Arși	49	
Antul	43				Arșița	49	
Antula	43				Artemia	49	
Anuca	36				Artemida	49	
Anușa	36				Artemie	49	
Anușca	36				Artemis	49	
A nu ța	36				Artemiza	49	
Apolinaria	44				Artur	14, 50	
Apolinarie	43,	44			Arvasia	152	
Apolo	43				Arvinte	186	
Apolodor	43,	44,	112,	121,	Aspasia	14, 50	
	276				Atanasia	50	
Apolo	43				Atanasie	50	
Apolonia	43,	44			Atănase	50	
Arabela	44				Atanasie	50	
Arcadie	14,	45			Atena	51, 211	
Archirie	46				Atenodor	51	
Arefta	45				Atenodora	51, 276	
Areftc	45				August	52	
A ren tic	186				Augusta	52	
Areta	45				Augustin	20, 51,	205, 252
Areti	45				Augustina	51	
INDICE
300
Aura	53, 54		Barbă-Geamănă 60		
Aurel	52, 54		Barbă-n Deal	60	
Aurelia	52, 125		Barbă Rasă	60	
Aurelian	52		Barbăr	59	
Aureliana	52		Barbără	58	
Aureliu	52		Barbeș	60	
Aurica	53, 54		Barbor	59	
Aurică	53		Barboră	58	
Aurora	54, 121		Barborică	59	
Auxinie	292		Barbu	57,	58
Avghinia	128		Barbul	58,	59, 69
Avgustin	52		Barbur	58,	59, 69
Avram	54		Barbura	59	
Avrama	55		Barbură	58	
Avrămel	55		Barnat	65	
Avrămia	55		Bart	61	
Avrămică	55		Barta	61	
Avrămior	55		Bartolomeu	60	
Avrămuș	55		Bartoș	61	
Avrămuț	55		Basarab	18,	61, 113, 240,
Avrentie	186			263	
Avrintie	186		Basaraba	61	
Avxente	55		Basarabă	62	
Avxentie	55		Bazil	18,	282
Axana	292		Bălan	143	
Axena	292		Bălde	56	
Axenia	292		Băldești	56	
Axente	55, 292		Bălint	279	
Axim	208		Bărban	60	
Axinia	292		Bărbat	60	
Axinița	292		Băvbărești	59	
Axinta	55		Băvbăteni	60	
Axinte	55		Bărbătești	60	
			Bărbău	60	
			Bărbel	60	
			Bărbescu	60	
B			Bărbică	60	
			Bărbior	60	
Baldea	56		Băr bocea	60	
Baldeș	56		Bărboiu	60	
Baldovin	56, 190,	197	Băr bon	60	
Baldovina	56		Bărboncea	60	
Baldovinești	56		Bărbosu	60	
Balint	279		Bărbuc	60	
Balintele	279		Bărbucea	60	
Balintești	279		Bărbui	60	
Balinți	279		Bărbuică	60	
Baltasar	57,		Bărbuicea	60	
Baltazar	56, 102,	145, 261	Bărbureaua	59	
Barba	59		Bărnat	65	
Barbara	57, 58, .	59	Bărta	61	
Barbă	60		Bărtcovești	61	
301
INDICE
Bărtoc	61	Bogdea	67
Beatrice	63, 67, 197	Bogoslav	66
Beatrisa	63	Bogumil	66
Belisar	64	Boldisar	57
Belisarie	64	Boldișar	57
Belizarie	63	Boldojar	57
Bena	64	Bolintin	279
Bencea	64	Bolintineanu	279
Bencu	64	Bone(a)	68
Bene	64	Bonifaciu	67, 208
Benea	64	Bonifatia	67
Benedic	64	Bonifatie	67
Benedict	64	Bonifatius	208
Benedicta	64	Bora	68
Benetic	64	Borcea	68
Benetiuc	64	Bore	68
Beniamin	64	Borea	68
Benic	64	Borimir	68
Benici	64	Boris	68
Benilâ	64	Borisa	68
Beniuc	64	Borislav	68
Benone	65	Brad	68
Benoni	65	Bradea	68
Bența	64	Bradu	68
Bențe(a)	64	Brădel	68
Bernaldinus	65	Brăduț	68, 70
Bernard	65	Brigit	68, 69
Bernarda	65	Brigita	68
Bernardin	66	Brînduș	69
Bernardina	66	Brîndușa	69, 70
Bernardus	65	Brosu	35
Bernat	65	Brunhilda	88
Berta	14, 66, 243	Bucu(l)	69
Bertea	61	Buculea	69
Bertina	66	Buculean	69
Bertold	66	Buculeț	69
Bertrand	66	Bucur	14, 67, 69, 190
Bianca	14, 66	Bucura	69
Bincea	286	Bucuraș	69
Binținți	286	Bucureasa	69
Bințu	286	Bucurel	69
Bîrnat	65	București	69
Bîtcele		Bucuriia	69
Andrienilor	26	Bucurilă	69
Bogda	67	Bucuroaia	69
Bogdan	18, 66, 101, 113	Bucuru	69
Bogdanii Bogdăneasa	240, 263, 276 66 67	Bucuruș Bujor	69 14, 70
Bogdanei	67	Bujoreni	70
Bogdanești	67	Bujor ești	70
Bogde	67	Bujoru	70
INDICE
302
c			Catinca	116	
			Catița	116	
Caius	71		Catiușa	116	
Calcea	72		Catrina	116	
Calea	72		Catrinel	116	
Calica	72		Cazimir	79, 212,	239, 290
Calici	72		Căliman	72	
Calincea	79		Călin	79	
Calinic	72,	73, 79, 219	Călina	79	
Calinichia	72		Călinaș	79	
Calinița	79		Călinei	79	
Caliope	72,	73	Călinești	79	
Caliopi	72		Călinic	72	
Caliopia	72		Cârlan	77	
Calipso	73		Cărlea	77	
Calist	73		Cârtești	77	
Calistrat	73		Cărloman	77	
Calistratie	73		Cărstea	96	
Calița	72		Cărstina	97	
Calotă	72		Cătălin	116	
Camelia	74,	125	Cătălina	116	
Camil	14,	73, 78	Cecilia	80, 125	
Cămilă	74		Cccilian	80	
Camilar	74		Celestin	80	
Candid	74		Celestina	80	
Candida	74		Cezar	81	
Cantemir	75		Cezara	82	
Caragiale	176		Cezarina	82	
Caragiani	176		Charlota	77	
Caraiani	176		Chera	83	
Caraivan	176		Cheralina	83	
Carianopol	176		Chervasie	152	
Carina	75		Chesar	82	
Cârmei	90		Chiajna	205	
Carmelina	76		Chifan	269	•
Carmelita	76		Chifanie	269	
Carmen	75,	90, 202, 210,	Chima	172	
	228		Chimel	172	
Carmencita	76		Chimu(l)	172	
Carol	76,	77	China	172	
Carola	77		Chinea	172	
Carolina	77		Chinu	172	
Casandra	31,	77	Chiprian	84	
Casian	78		Chipriana	84	
Casiana	78		Chiprie	84	
Casin	78		Chira	83	
Castor	78		Chirai	77	
Cătălină	116		Chirali	77	
Catarina	116		Chiran	83	
Caterina	116		Chirca	83	
Cati	116		Chircă	83	
Cătină	116		Chirculescu	83	
303
INDICE
Chiriac	82, 83, 170, 205,	Clapa	88	
	281	Clara	14, 84	
Chiriaca	83	Clarisa	85	
Chiriachi	83	Claudia	85	
Chiriachița	83	Claudian	86	
Chiric(ă)	83	Claudiu	85	
Chiricuță	83	Clelia	86	
Chirii	83	Clemansa	87	
Chirina	83	Clement	87	
Chirița	83, 205	Clementa	87	
Chiriță	83	Clementina	87	
Chiru	83	Cleopatra	87, 158, 231,	233,
Chisar	82		268	
Chisariu	82	Clepa	88	
Chita	218	Clim	87	
Chitilă	218	Clima	87	
Chitu	218	Climentie	87	
Chița	83, 131	Climescu	87	
Chiva	230	Clintești	87	
Chivu	230	Climu	87	
Chivuța	230	Clodin	86	
Christina	97	Clotilda	88, 161, 194,	207,
Cică	175, 202		243, 244	
Cincinat	84	Coban	165	
Ciprian	84	Coca	89	
Cipriana	84	Cocea	89	
Cireșica	70	Cociu	89	
Ciril	83	Codin	89	
Ciura	83	Codina	89	
Ciurel	83	Codrii Cosminului 94		
Ciurică	83	Coia	89	
Ciuril	83	Coica	89	
Ciurilești	83	Coleta	220	
Cîmpofeni	274	Colin	220	
Cîntpul Fontii	274	Coliță	220	
Cînda	75	Coma	89	
Cîndea	74	Coman	88	
Cîndelea	75	Cont an a	88	
Cîndești	75	Comanca	88	
Cîndu	75	Comancea	88	
Cîrlă	77	Comănaș	88	
Cîvlești	77	Comănel	88	
Cîrlomănești	77	Comănești	88	
Cîrlova	77	Comănici	88	
Cîrnu	256	Comăniță	88	
Cîrstea	96	Corneea	89	
Cîrstian	96	Comșa	89	
Cîrstiana	96	Condea	89	
Cîrstici	97	Conea	89	
Cîrstilă	97	Constandin	89	
Cîrstin	97	Constant	89	
Cîrstocea	97	Constantin	89, 129	
INDICE
304
Constanța	89	Craliu	77
Consuela	76, 90, 210, 228	Crăciun	15, 94, 216
Coralia	14, 90	Crăciuna	95
Corbac	93	Crăciun ei	95
Corban	93	Crăciunel	95
Corbea	93, 140	Crăciuneni	95
Corbeș	93	Crăciunești	95
Corbu	93	Crăița	77
Corin	91	Crăiuțu	77
Corina	91, 105, 233	Crălița	77
Coriolan	91, 285	Crăstea	96
Cornea	92	Crăstina	97
Cornel	92	Creangă	95
Cornelia	92, 125, 190	Crenguța	95
Corneliu	92	Crețu	11, 84
Cornești	92	Crina	95
Cornilă	92	Crinel	95
Corvin	14, 92, 280	Crisant	95
Cosma	89, 93, 100	Crisanta	95
Cosmache	94	Crista	97
Cosmat	94	Cristache	97
Cosmeni	94	Cristea	96
Cosmești	94	Cristei	97
Cosmin	94	Cristi	96, 97
Costa	89	Cristian	96, 97
Costache	89	Cristiana	96, 97
Costachi	89	Cristina	97
Costan	89	Cristofor	97, 217, 233, 285
Costaș	89	Crizantema	95
Costăchel	89	Crîstea	96
Costăchiță	89	Culai	220
Coste	89	Culina	220
Costea	89	Culiță	220
Costel	89	Culmea	
Costică	89	Pricopanului	237
Costilă	89	Cuprian	84
Costin	89	Curea	83
Costinca	89	Curilă	83
Costiță	89	Curoiu	83
Cota	89	Cuța	36, 202
Cotan	89	Cuță	175
Cotea	89	Cu za	94
Cotinel	89	Cuzmin	94
Coța	89	Cynthia	14, 91, 98, 105, 160
Cozma	94		
Cozman	94		
Cozmea	94		
Cozmin	94	Dacu	104
Cozmiță	94	Dafin	99
Craia	77	Dafina	99, 185
Craiu	77	Dahina	99
305
INDICE
Daia	239,	291			Dănuț	101			
Dalia	14,	99			Dănuța	101			
Dalila	14,	100			Dănuț(ă)	101			
Damaschin	14,	100			Dăspina	106			
Damaschina	100				Dăvideni	104			
Damian	93,	100			Dăvidești	104			
Damiana	100				Decebal	18,	63,	104,	240,
Dan	18,	101,	102,	113,		263			
	240,	263			Deinis	109			
Dana	101				Dej	105			
Danca	101				Deja	105			
Dancaneț	101				Dejani	105			
Dancea	101				Dej ești	105			
Danciu(l)	101				Dejica	105			
Danco	101				Dejoiu	105			
Dancu	101				Deju	105			
Danei	101				Deiia	14,	91,	105	
Daneș	101				Demetra	115			
Danie	101				Demetrescu	115			
Danie	101				Demetriade	115			
Daniel	56,	101,	102,	169,	Demetriu	115			
	251				Demetru	115			
Daniela	102,	118			Demian	100			
Daniil	102				Demostene	105			
Danu(l)	101				Denisa	109			
Daria	103				Deșire	105			
Darie	103				Despa	106			
Dațu	104				Despina	14,	83, 106, 205		
David	103,	113,	259		Despot	106			
Davida	104				Deșul	105			
Dâiești	291				Dezideriu	105			
Dăița	239				Dia	107			
Dămăcuș	111				Diana	49,	106,	211,	269,
Dămian	100					294			
Dănaie	101				Dică	89,	277		
Dănăiaș	101				Dicu	89,	277		
Dănăiaț	101				Dicuț	89			
Dănăilă	102				Didea	89			
Dănășel	101				Dienis	109			
Dăncău	101				Dieniș	109			
Dăncel	101				Diiniș	109			
Dăncilă	101				Dija	105			
Dăncuș	101				Dima	115			
Dăneciu	101				Dimache	115			
Dăneț	101				Diman	115			
Dănică	101				Dimancea	115			
Dănicel	101				Dimcea	115			
Dănilă	102				Dimian	101			
Dănilești	102				Dimitrie	115			
Dănișor	101				Dimitru	115			
Dăniță	101				Dimofte	272			
Dănucă	101				Dimuț	115			
20 — Mică enciclopedie onomastică — c. 1/807
INDICE
306
Dina	89
Dincă	89
Dincea	89
Dineu	89
Dincuță	89
Dinică	89
Diniță	89
Dinu	89
Dinuț	89
Dinuță	89
Diodor	107, 111, 112
Diodora	107
Diomid	107
Dionis	108, 294
Dionisia	109
Dionisie	109
Dioniș	109
Dița	89
Dițu	89
Dobra	109
Dobre	109
Dobrică	109
Dobrin	109
Dobrina	109
Dobrița	109
Dobromir	109, 212
Dobrotă	110
Dobrotin	110
Dobrul	109
Dobruș(a)	110
Dochia	131
Dochina	131
Dochița	131
Docuța	131
Dohia	131
Doică	239
Doicești	239
Doichia	131
Doina	110
Doinița	110
Dolores	90, 210, 228
Dolu	38
Doma	101
Domencuș	111
Dominic	83, 110, 170, 205
Dominica	110
Domn	111
Domna	111
Domnești	111
Domnica	111, 205
Domnina	111
Domnița	111
Domnu	111
Domocuș	111
Don(a)	43
Domca	43
Doncea	43
Donciu	43
Done(a)	43
Donici	43
Doniga	43
Donisă	109
Doniță	43
Dora	112, 277
Dorel	277
Dorin	277
Dorina	277
Dorofte	112
Doroftia	112
Dorotei	111
Doroteea	11, 112, 180, 207
	268, 269, 271, 276
Doru	277
Dosei	278
Dosin	278
Dositei	112
Dosoftei	112, 207
Dospina	106
Drag	113
Draga	113
Draghici	113
Draghislav	113
Dragna	113
Dragoe	113
Dragole	113
Dragomir	113
Dragoslav	113
Dragostin	113
Dragoș	113
Dragotă	113
Draia	34
Drăgaia	113
Drăgaica	113
Drăgana	113
Drăghici	113
Drăghița	113
Drăgoi	113
Drăgșan	113
Drăgulea	113
Drăgulin	113
Drăguna	113
Drăguș	113
Drăgușana	113
Drăgușin	113
307
INDICE
Drăguț	113	Efstratie	130
Drăguța	113	Efta	119
Dridu	277	Eftemia	119
Drina	33	Eftenoiu	119
Drinu	33	Eftimescu	119
Dron	40	Eftimia	119
Dronca	40	Eftimie	119, 137
Dronea	40	Eftimiu	119
Dronic	40	Eftinca	119
Drucă	33	Egnatie	167
Druță	33	Ela	118, 120, 123
Druțul	39	Elefterie	119
Ducu	33, 239	Elen	120
Duică	239	Elena	118, 120, 196
Duiliu	114	Elenca	120
Dumitrache	115	Elene u	120
Dumitran	115	Eleonora	118, 120
Dumitraș	115	Eliana	171
Dumitrașcu	115	Eliade	171
Dumitrei	115	Elias	171
Dumitrică	115	Elie	171
Dumitriță	115	Elieș	171
Dumitru	113, 148, 171, 173,	Elina	120
	282	Eliodor	121
Dumitruș	115	Elisabeta	118, 121, 190, 191
Dumitruț(ă)	115	Elisafta	122
Dumnica	111	Elisava	122
Duță	239	Elisaveta	122
Duțu	33	Elișor	171
		Eliza	122
		Elvira	122
E		Ema	123, 124
		Emanuel	123
Eana	175	Emanuela	123
Ecaterina	75, 116	Emi	123
Eda	117	Emil	124
Edgar	117, 153, 225	Emilia	124, 125
Edgard	117	Emilian	124
Edit	117, 118	Emiliana	124
Edita	117	Enache	175
Edmond	117, 118	Enacu	175
Edochia	131	Enășel	175
Eduard	118, 225	Encca	175
Eduarda	118	Encu	175
Edvin	117	Ene	175
Efimi	127	Enica	175
Efimița	127	Enrico	159
Efrosin	128	Enuș	175
Efrosina	128	Enuță	175
Efrusina	128	Epifan	268
Efstafie	129	Epifania	268
Efstati	129	Epifanie	269
INDICE
308
Eremeiu	166
Eremia	166
Erimie	166
Erina	179
Ermelinda	125, 192
Ermil	124, 126
Ermilia	124
Ermina	125
Erminia	125
Ermon	125
Ermonești	125
Ernest	126
Ernesta	126
Ernestina	126
Erodia	244
Esmeralda	126, 258
Estimia	119
Estratie	130
Ethimie	119
Eufemia	126, 127, 128, 129,
	130
Eufimia	127
Eufrosin	127
Eufrosina	127, 129, 130
Eugen	14, 18, 119, 127,
	128, 129, 146, 147,
	167, 216
Eugenia	128
Eugeniu	128
Eughenie	18.
Eusebia	129
Eusebiu	129
Eustațiu	119, 129, 130
Eustratie	129
Eutimia	119
Eutimie	119
Eva	130, 295
Evantia	119
Evda	131
Evdochia	119, 127, 128, 129,
	130
Evdohia	131
Evelina	130
Evfimia	127
Evghenia	128
Evghenie	18, 147
Evghenița	128
F
Fabia	132
Fabian	132
Fabiana	132
Fabiola	132
Fabius	132
Fadei	266
Fana	264
Fanache	264
Fanciu	264
Fan(e)	264
Fanea	264
Faur	132
Faustin	14, 133
Faustina	133
Fădor	277
Fănel	264
Fănica	264
Fănică	264
Fărvara	58
Făurei	132
Făurel	132
Făureni	132
Făurești	132
Faur oaia	132
Fedca	277
Fedco	277
Fedor	277
Fedora	277
Fedorel	277
Felicia	14, 133, 190
Felix	14, 67, 133, 190
Feltin	279
Femia	127
Ferdinand	245
Fernand	245
Fevronia	134
Fia	137, 259
Fica	259
Fidel	134
Fidelia	14, 134, 283
Filaret	45, 135, 136, 269
Filareta	135
Filea	136
Filiaș	228
Filiași	228
Filimon	135, 136, 269
Filip	46, 135, 136, 137
	161, 227, 269
Filipa	136
Filipache	136
309
INDICE
Filipan	136	Florica	140
Filipin	136	Floricel	140
Filipina	136	Florin	14, 138
Filipoc	136	Florina	138
Filiu	228	Florinte	139
Filoftei	137	Florița	140
Filofteia	137, 207	Floriță	140
Filomela	135, 136, 137	Floruța	140
Filomena	137	Foma	274, 277
Filon	135	Fomea	274
Filotei	137, 269	Fomeciu	274
Filoteia	112, 135, 136, 137,	Fomești	274
	180, 269, 271	Fomete	274
Filoti	137	Fometești	274
Fima	127	Fotea	141
Fiman	127	Fotinia	141, 263
Fimia	127	Fotino	141
Fi mu	253	Francea	142
Finareta	135	Francisc	14, 142
Fir	293	Francisca	142
Fira	238, 293	Frâng	142
Firan	293	Frangu	142
Firică	293	Frangulea	142
P'iru	293	Frăsin	128
Fisente	286	Frasin a	128
Fița	259	Frînce	142
Fîciu	136	Frînciuc	142
Flaminia	14, 137	Frîncoaie	142
Flavia	138	Frîncu	142
Flavian	138	Frînculea	142
Flavius	14, 138	Frînghiș	142
Floarea	95, 138	Frînghiul	142
Floareș	140	Frîngotă	142
Fior	139	Frone(a)	259
Flora	138, 211	Frosa	128
Florac	140	Frosica	128
Floran	140	Frosin	128
Florea	138	Frosina	128
Floreciu	140	Frosinica	128
Florei	140	Frusina	128
Florela	138	Fulvia	14, 143,
Florente	139	Fulviu	143
Florentie	139		
Florentin	138		
Florentina	138	G	
Florența	138		
Florescu	140	Gabăr	144
Florești	140	Gabi	144
Flori	140	Gabre(a)	144
Florian	138	Gabriel	102, 144, 169, 251
Floriana	138	Gabriela	118, 144
Florica	140	Gabru	144
INDICE
310
Gabur	144	Genuța	128
Gafa	28	Genuțu	128
Gafia	27	Geo	150
Galina	28	George	18, 21, 150
Gafița	28	George 1	150
Gafta	28	Georgcla	150
Gaftia	28	Georgeta	150
Gaftița	28	Georgică	150
Gafton	28	Georgina	150
Gaha	28	Georgiu	149
Gahia	^8	Gerhard	153
Gahița	28	Geta	150
Galea	145	Ghenadia	147
Galina	14, 144	Ghenadie	14, 146, 147, 167,
Ganea	149, 150		216
Gapia	27	Ghencea	147
Gapie	27	Ghenciul	147
Garasim	151	Ghcnea	128, 147
Garibaldi	153	Ghenia	128
Garofalide	145	Ghcnie	128
Garofița	145	Ghen(u)	147
Garofoiu	145	Ghenuța	128
Gaspar	15, 57, 145, 261	Gheorgan	150
Gaston	146	Gheorghe	14, 17, 18, 21, 99,
Gașpar	146		147, 163, 171, 173,
Gașpăi’	146		219, 282, 291
Gașper	146	Gheorghică	150
Gata	28	Gheorghie	150
Găti a	28	Gheorghieș	150
Gațu	144	Gheorghina	150
Gavrea	144	Gheorghișor	150
Gavriil	144	Gheorghițan	150
Gavrilaș	144	Gheorghiță	150
Ga vrii ă	144	Ghera	151
Gavrilicea	144	Gherasăni	151
Gavrilicior	144	Gherase	151
Gavriliță	144	Gherasim	151
Gavrin	144	Gherasin	151
Gavrincea	144	Gherga	150
Gavriș	144	Ghergheli	155
Gavrița	144	Gherghe	150
Gavru(l)	144	Ghergheș	150
Gavruț	144	Gherghi	149
Gănești	149	Gherghin	150
Gășpăroiu	146	Gherghina	99, 149, 150, 163
Gela	41,150	Gherghinica	150
Gelu	41,150	Gherghița	149
Geni	128	Gherghiță	150
Genia	128	Ghergu(î)	150
Genica	128	Gherguș	150
Genoveva	146	Ghervasăia	152
Genu	128	Ghervase	151
311
INDICE
Ghervasiu	152	Glicheria	153
Gheța	150	Glicherie	153
Ghețe(a)	150	Gliga	155
Ghica	150	Gligor	155
Ghierghie	150	Gligoran	155
Ghinea	147	Gligoraș	155
Ghinoiu	147	Gligoruță	155
Ghinuț	147	Gligu(l)	155
Ghiorghian	150	Gloria	154
Ghira	46	Glucheria	154
Ghirca	46	Gociu	150
Ghirea	46	Gog	150
Ghirvasă	152	Goga	150
Ghiruța	46	Gogan	150
Ghiță	150	Gogancea	150
Ghiura	149, 150	Gogănici	150
Ghiureș	150	Gogea	150
Ghizela	153	Gogo	148
Gianina	176	Gogotă	150
Gică	150	Gogu	148, 150
Gilda	125	Goguță	150
Gilbert	66	Goran	155
Gina	150	Goraș	155
Gioconda	14, 152	Gorașcu	155
Gioni	176	Gorcea	155
Giorgiu	150	Gorghe(a)	150
Gioroiu	150	Gorghi	150
Gisel	153	Gorghie	150
Gisela	152	Gorghieș	150
Gizel	153	Gorghiță	150
Gizela	153	Goșa	150
Giula	182	Gotea	150
Giulea	182	Goța	150
Giulești	182	Goțea	150
Giura	150	Goțu	150
Giuran	150	Gratea	228
Giurău	150	Gratie	228
Giurcan	150	Gr ațin	228
Giurcă	149, 150	Grația	48, 154
Giurea	150	Grațian	154
Giurge	149	Grațiana	154
Giurgea	150	Grațiela	48, 154
Giurgică	150	Grăpina	30
Giurgilă	150	Gregoriu	155
Giurgin	150	Greșa	155
Giurgița	150	Greta	200
Giurgiu	150	Grig	155
Giurgiucă	150	Grigor	155
Giurjea	150	Grigoran	155
Glafira	14, 29, 153	Grigoraș	155
Gliceria	14, 153	Grigorașcu	155
Glichera	154	Grigorcea	155
INDICE
312
Grigore	15, 27, 154
Grigorina	155
Grigoriță	155
Grigoruță	155
Grigu(l)	155
Griguș	155
Griguță	155
Gripina	29
Grișcă	155
Grozea	140
Gura Desului	105
Gurgă	155
Gurgu	155
Gurgur	155
Gurguță	.155
Guști	52
Guță	150, 155
H	
Hafie	28
Hagiu	246
Hahie	28
Han	175
Hana	175
Haneș	175
Hanibal	15, 57,	157
Hans	175
Hanț	175
Hara	293
Haralamb	158
Haralambie	158
Haralap	158
Haramb	158
Harasim	151
Harasima	151
Harea	158
Haret	48
Hariclea	158
Haritina	47
Hariu	158
Havril	144
Havriș	144
Hector	159
Henri	159
Henric	159
Henrieta	159
Herbert	66, 243
Hiacint	160
Hiacinta	160
Hilda	161
Hilei	30
Hilie	228
Hilip	136
Hiloti	137
Hilu	30
Himia	127
Hipocrat	161, 228
Hipolit	161
Hira	293
Hodco	276
Hodor	276
Hodora	276
Hodorac	276
Modorani	276
Hodor așii	276
Hodorăuți	276
Hodoreasca	276
Hodorici	276
Homa	274
Horațiu	162
Hore	162
Horea	162
Horei	162
Hori a	162
Horie	162
Horiia	162
Horiță	162
Hortensia	163
Hortolomei	61
Horul	162
Hrihul	155
Hris	96
Hrisa	96
Hrisaftu	96
Hrisandu	96
Hrisanta	96
Hrisantia	96
Hrisantie	96
Hristan	97
Hristea	97
Hristofor	98
Hrisu	96
Hrișcă	155
Hrițco	155
Hrizant	95
Hrizanta	95
Hriza	96
Hrizea	96
Hubert	66
Hutu	210
313
INDICE
I		Ignul Igor	167 168
Iacă	165	Ihnat	167
lachim	172	Ilaria	168
lachint	160	Ilarie	14, 168
lacob	164	Ilarion	169
lacoban	165	Ilaris	169
lacobică	165	Ilascu	171
lacobuț	165	Hă	171
lacov	165	Ildiko	161
lacovachi	165	Ile(a)	171
lacoviță	165	Ileana	120
lacșa	165	Ilena	120
Iacul	165	Henușa	120
lacuș	165	Ilenuta	120
Ian	175	Ilia	171
lana	175	Iliaș	171
lanache	175	Iliașcu	171
lanca	175	Ilicel	171
lanciu	175	Ilie	23, 169, 173, 229,
lancu	175		251
Ia ne	175	Ilieș	171
la nes	175	Iliică	171
lani	175	Ilina	120
laniș	175	Ilinca	120
lanoș	175	Ilioaie	171
lanotă	175	Iliodor	121
lanu(l)	175	Ilioiu	171
lanuș	175	Ilisafta	122
lanuță	175	Ilisaveta	122
laremia	166	Hiuț(ă)	171
lațcu	160	Imre	159
Ica	140	Indre	39
Ichim	172	Indrea	39
Icnat	167	Inocenția	171
lenăchiță	175	Inocențiu	171
Ieremia	165	Inochentie	171
Ieremica	166	loachim	172
Ieremiță	166	loan	175
Ieronim	166	Ioana	175
Ifenie	127	loanăș	175
Ifigenia	166	loanca	175
Ifimie	127	loancea	175
If roși na	128	Ioane	175
Iftimie	119	loaneș	175
Igna	167	loanete	175
Ignat	167	loanichie	176
Ignatie	167	loanid(e)	176
Ignaț	167	loanin	175
Ignațiu	167	loanina	176
Ignățel	167	loaniță	175
Ignea	167	loanță	175
INDICE
314
Io chim	172	losip	179
locușan	150	losiv	179
loja	179	losop	179
lolanda	172	losu(l)	179
Ion	9, 10, 18, 36, 149,	losup	179
	157, 171, 173, 189,	loșca	179
	219, 257, 281, 282,	Iota	175
	291	loțu	175
lonac	175	Iova	175
lonache	175	lovan	175
lonaș	175	lovana	175
lonașco	175	lovanca	175
lonașcu	175	lovanciu	175
Ionatan	276	lovăniță	175
lonășel	175	Iove	175
loncea	175	lozefina	179
Ionicei	175	Ipifanie	269
lonciu(l)	175	Irimia	166
lonea	175	Irin	179
loneață	175	Irina	179, 260
loneci	175	Irinca	179
Ionel	175, 288	Irinei	179
Ionela	175, 288	Irinei	179
lonencu	175	Ivinești	179
lonescu	175, 189	Irinii	179
lonete	175	Irod	244
loneț	175	Irodia	244
Ionica	175, 288	Irodiada	244
Ionică	21, 175	Irodica	244
loniciu	175	Irodion	244
lonilă	175	Isabel	122
loniță	175	Isabela	122
lonițu	175	Isădor	180
lonocu	175	Isidor	14, 112, 121, 180,
lonuc	175		200, 276
lonuș	175	Isidora	180
lonuț	175	Isolda	180
lonuța	175	Ispir	260
lorda	150	Ispirescu	260
lordache	150	Istatie	129
Iordan	101, 177	Istrate	130
lordana	178	Ișpan	264
lorest	224	Iștfan	264
lorga	150	Ithimie	119
lorgache	150	Itu(l)	175
lorgan	150	Ițcani	160
lorgea	150	luca	150
lorgu losa	150 179	Incaș	150
losefina	179	lucașan	150
losib	179	lucșa	150
losif	178	luga	149, 150
315
INIHO:
lugan	150		J		
lugaș	150				
Iul a	182		Jan	176	
lulia	20, 181,	190, 205	J ana	176	
Iulian	181, 205		Janina	176	
luliana	182		Jean	18, ;	21
luliiana	182		Jeni	128	
luliu	181, 294		Johnny	176	
lunia	182		Joița	296	
lunian	20, 183,	205	Jorj	18, :	L50
lunica	183		Julieta	182	
luniu	182		Jura	150	
Iunona	183		Jurea	150	
luon	175		Jurel	150	
Iutii	150		Jurg	150	
Iu ras	150		Jurga	150	
Iuraseu	150		Jurgea	150	
lurca	150		Jurj	149,	150
Iureș	150		Jurja	149,	150
Iurg	150		Jurje	150	
lurga	150				
Iurgachi	150				
Iurie	150		K		
Iurii	16, 150				
Iurincu	150		Kitty	116	
lusip	179				
Iustin	183		L		
Iustina	183				
1 ustinian	183		Lacea	291	
Itisuf	179		Laciu	187	
1 va	175		Lad	290	
I vaciu	175		Lada	290	
Ivan	175		Ladomer	290	
Ivancea	175		Ladul	290	
Ivanco	175		Laie	220	
Ivancul	175		Laiu	187	
Ivașcu	175		Lambi	158	
Ivăniș	175		Lambu(l)	158	
Ivânuș	175		Laor	186	
Ivănuț	175		Larie	169	
Ivdochia	131		Larion	169	
I vdohia	131		Larisa	185	
Ivona	183		Lascu	187	
Ivfrosin	128		Lasla	291	
Ivul	175		Laslău	291	
			Laslo	291	
			Laur	186	
î			Laura	88,	185, 197
			Laurea	99	
			Laurenția	186	
Indreiu	39		Laurențiu	186,	187
Indriiu	39		Laurian	186	
INDICE
316
Lauriana	186	Leonora	121
Lavinia	187	Leonte	188, 189
Lavrentia	186	Leontie	189
Lavrentie	186	Leontieș	189
Lavrie	186	Leontin	14, 188, 189
Lavrie	186	Leontina	188
Lavrintie	186	Leopold	190
Lavru	186	Leopoldina	190, 194
Laza	187	Ler	280
Laz ar	187	Lera	280
Lazarul	187	Leru	280
Lazăr	187	Lesbia	91, 105
Lazea	187	Letiția	190
Lazor	187	Leul	189
Lazul	187	Leva	189
Lazur	187	Lia	190, 240
Lăcrămioara	14, 69, 95, 187	Liaș(u)	171
Lădești	290	Licherie	154
Lăurel	186	Lichivești	154
Lăzan	187	Lichirie	154
Lăzarea	187	Lidia	14, 190
Lăzărel	187	Lie	171
Lăzărică	187	Liga	155
Lăzărina	187	Ligia	191
Lăzăruc	187	Liia	171
Lăzurea	187	Liică	171
Lea	164	Lili	120, 122, 191
Leana	120	Liliana	191
Leanca	120	Lina	116, 120
Leandru	188, 219	Linard	189
Leca	33	Linart	189
Lec(u)	33	Linca	120
Lexi	33	Linda	191
Lefter	119	Lion	189
Lefterina	119	Lip a	136
Lena	120	Lipan	136
Lenart	189	Lisandra	33
Lenea	120	Lisandru	33
Lencuța	120	Lisaveta	122
Leni	120	Lisăndrina	33
Lența	120	Liuborad	239
Lenuș	120	Li via	192
Lenuța	120	Liviu	192
Leon	93, 188	Liza	122
Leonard	189, 190	Lizeta	122
Leonardus	189	Lizi	122
Leoncea	189	Lizica	122
Leonela	189	Lizuca	122
Leoneta	189	Lixandra	33
Leonia	189	Lixandru	33
Leonida	188	Lixăndrucă	33
317
INDICE
Lixăndruță	33	Malvinia	197
Lola	90, 210	Man	123
Loredana	186	Manache	123
Lothar	88	Manas	198
Luca	192	Manase	197
Lucaci	192	Manasi	198
Lucan	193	Manasia	198
Lucaș	193	Manca	123
Lucăcilă	193	Mance a	123
Lucheria	154	Manciu	123
Luchian	193	Manco	123
Luchiana	193	Man da	123, 258
Luchie	193	Manea	123. 124
Luchilian	193	Maneciu	123
Luci	193	Maniță	123
Lucia	14, 193, 195	Mano	123
Lucian	193	Manoil(ă)	123
Luciana	193	Manola	123
Lucoci	193	Manolache	123
Lucreția	194	Manole	123, 124
Lucșa	193	Manolea	123
Lucșăneasa	193	Manolică	123
Luculeț	193	Manolița	123
Ludmila	194	Mânu	123
Ludovic	88,' 194, 243, 244	Manuel	123
Ludovica	195	Manuela	123
Luigi	195	Manuga	123
Luiza	195	Manuil(ă)	123
Lulu	193	Mara	198, 202
Luminița	195	Marcaș	199
Lupu	65, 188	Mareea	199
Luța	249	Marcel	199
Luță	40	Marcela	199
Luțu	10	Marcelina	199
Luxa	249	Marchian	199
Luxandra	249	Marcian	199
Luxița	249	Marciana	199
		Mărci (1)	199
		Marco	199
M		Marcoci	199
		Marco t ă	199
Mace	207	Marcu	198, 206
Macea	207	Marfa	205
Maciu(l)	207	Marga	200
Madlen	196	Margareta	14, 95, 199
Madlena	196	Marghita	200
Maftei	28, 137, 207	Margo	200
Magda	196	Mari	202
Magdalena	14, 196	Maria	14, 36, 75, 90, 113,
Magdalina	196		180, 196, 198, 200,
Maia	196, 202		203, 204, 209, 213,
Mal vina	197		261
INDICE
318
Marian	202, 204		Al aximcni	208
Mariana	14, 201,	204	Maximilian	208
Marica	202		Maximiliana	208
Maricica	202		Maxi mi na	208
Mari cu ța	202		Măcrina	95
Mărie ta	202		Mădălin	196
Marilena	196		M ăd alina	196
Maranda	258		Mădăluța	196
Marin	203, 204		Măgdălin	196
Marina	203, 204		Măgdușca	196
Mari naș	203		Măgduț	196
Marincel	203		Măgduța	196
M arin ci u	203		Mălin	208
Marincu	203		Mălina	208
Marinei	203		Mănăilă	123
Marinela	118, 204		Măndica	123
Marinică	203		Măndița	258
Marinicu	203		Măneș	123
Marinoiu	203		Manila	123
Mari ța	202		Mănior	123
Marițica	202		Mănița	123
Marius	202, 203,	204	Mănucă	123
Marta	14, 205		Mănucu	123
Martin	198, 205		Măreau	199
Martina	206		Mărcaș	199
Martinian	206		Mărcău	199
Marțian	206		Mărchel	199
Marula	202		Mărcuș	199
Marușca	202		Mărcușor	199
Mașa	202		Mărcuț(ă)	199
Matache	207		Mărgărint	200
Matei	28, 137,	206	Mărgărit	200
Mateiaș	207		Mărgărita	200
Mateiță	207		Mărie	202
Mateș	207		Mărioara	202
Mateucă	207		Măriuca	202
Mateuț(ă)	207		Măriuța	202
Matfei	207		Mărtin	206
Matiaș	207		Mărtinaș	206
Matii da	88, 161,	207	Mărtinel	206
Matvei	207		Mărtiniță	206
Mauriciu	14, 207		Măruca	202
Mavrea	208		Măruța	202
Mavrichi(e)	208		Măschin	100
Mavridi	208		Medeea	108
Mavrodin	208		Melana	209
Mavrogheni Mavroiani	208 176		Melania	14, 209
Mavru	208		Melchior	145
Mavruș	208		Melinda	125
Maxim	14, 208		Menandru	78
Maxima	208		Mercedes	76, 90
319
INDICE
Mercedia	90, :	209
Meri	202	
Mia	202	
Mica	124,	202
Michita	218	
Micodim	218	
Micolai	220	
Micșunica	95	
Mihael	169	
Mihaela	118,	210
Mihai	210	
Mihail	68,	210, 251
Mihailo	210	
Mihalache	210	
Mihalcea	210	
Mihalco	210	
Mihale	210	
Mihancea	210	
Mihăică	210	
Mihăilaș	210	
Mihăilașcu	210	
Mihăilă	210	
Mihăileț	210	
Mihăiță	210	
Mihea	210	
Mihnea	210	
Mihoc	210	
Mihocea	210	
Mihu	210	
Mihul	210,	211
Mihuț	210	
Mili	124	
Milica	124	
Milică	124	
Miluț	124	
Miluță	124	
Mima	115	
Mi mi	202	
Mimiu	115	
Mina	211	
Minciu	211	
Mincu	211	
Minerva	211	
Minodora	121,	211
Minulescu	211	
Mioara	202	
Mioc	210	
Mira	202	
Mirabela	213	
Miranda	213	
Mirandolina	213	
Mircea	18,	113, 212, 213
	214,	263
Mirel	213	
Mirela	213	
Miriam	201,	213
Miri că	213	
Mirin	213	
Miron	213	
Mironaș	214	
Mironel	214	
Mironeș	214	
Miroslav	212,	213, 214
Miru	212,	213, 214
Mischie	100	
Mischii	100	
Mișa	210	
Mișcu	210	
Mișu	210	
Mita	115	
Mitac	115	
Mitache	115	
Mite (a)	115	
Mitică	115	
Mitiță	115	
Mitra	115	
Mitrache	115	
Mitran(a)	115	
Mitrea	115	
Mitrei	115	
Mitriță	115	
Mitru	115	
Mitruț(ă)	115	
Mitty	115	
Mitu	115	
Mituș(a)	115	
Mița	202	
Miu	210	
Miuț	210	
Mînăilă	123	
Mîndra	14, :	214
Mîndrea	214	
Mîndricel	214	
Mîndrilă	214	
Mîndrișor	214	
Mîndru	214	
Mîndrușcă	214	
Mîndruț	214	
Mîneciu	123	
Moi(u)	215	
Moicea	215	
Moico	215	
Moii	215	
INDICE
320
Moisa	215	Necoară	220
Moise	201, 214	Necola	220
Moisei(u)	215	Necora	220
Moi si	215	Necula	220
Moisil	215	Neculachi	220
Moisin	215	Neculai	220
Moiș	215	Neculce(a)	220
Mona	215	Neculuță	220
Monea	135	Negrea	140
Monica	215	Negru	66, 143
Moța	272	Nela	175
Motea	272	Neli	92
Mugurel	70	Nelly	92, 120
Munteanu	224	Nelu	10, 175
Mu șa ta	200	Neluțu	10
		Nestor	217
		Neș(u)	175
N		Neta	36
		Nete	175
Naca	175	Neti	36
Nache	175	Netuta	36
Nacu	50, 175	Nic	220
Nadolu	38	Nica	36, 175
Naie	220	Nică	175, 220
Nana	36	Nichi	220
Narcis	216	Nichifor	97, 217, 218, 219,
Narcisa	216		285
Nasia	50	Nichita	218, 219
Nasta	38	Nichituș	218
Nastasia	38	Nicoară	219
Nastasica	38	Nicodim	218, 219
Nastasița	38	Nicola	220
Naște	38	Nicolaie	40, 72, 149, 188,
Naste(a)	38		217, 218, 219, 285
Nastina	38	Nicoleta	220
Nastu	38	Nicolina	220
Nasu(l)	50	Nicolinu	220
Nașcu	175	Nicoliță	220
Natalia	15, 125, 190, 216	Nicolițel	220
Natalie	217	Nicora	220
Natalița	217	Nicorici	220
Natanael	61,276	Nicorina	220
Natașa	217	Nicoriță	220
Natco	167	Nicu	220
Nații	167	Nicula	220
Naică	220	Niculai	219
Năiță	220	Niculăiță	220
Năstac	38	Nicurau	219
Năstase	38	Nicușor	220
Năstuța	38	Nicuța	36
Neață	175	Nicuță	175
Nechita	218	Nicuțu	220
INDICE
321
Nilă	102, 175	Oleg	222
Nispur	217	Olena	120
Ni stor	21.7	Oleșca	33
Nistora.	217	Olexa	33
Ni stor an	217	Olga	222
Nistoreni	217	Olguța	222
Nistores/i	217	Olimbiada	222
Nistre	217	Oii mp	223
Nistur	217	Olimpia	222, 234
Nișca	36	Olimpiada	222, 234
Nișe uta	36	Olimpie	223
Nița	36	Oliva	223
Niță	175	Oliver	223
Nituca	175	Olivia	223
Nitu(l)	175	Olivian	223
Nole	123	Olivier	223
Nolică	123	Orna	274
Nora	121	Omescu	274
Norin	121	Ona	175
Norina	121	Onaș	175
Noru	121	Onașcu	175
Nucu	175	Onășel	175
Nu șa	36	Oncica	175
Nu ța	36	Oncilă	175
Nuță	175	Onciu(l)	175
		Oncu(l)	175
		Ondraș	39
0		One(a)	175
		Oneață	175
Oachim	172	Oneci	175
Oana	175	Onecu	175
Oană	175	Onete	175
Oancă	175	Oneț	175
Oancea	175	Onica	175
Oane(a)	175	Onică	175
Oaneș	175	Onicică	175
O ani că	175	Oniciu	175
Oanță	175	Oniga	175
Octav	14, 221, 237, 252	Onigaș	175
Octavia	221	Onilă	175
Octavian	221	Oniș	175
Octaviana	221	Onișcă	175
Odespa	106	Onișor	175
Odochia	131	Oniță	175
Odotie	131	Onițu	175
Odriiu	26	Onofrei	14, 224
Odrin	26	Onofrie	224
Ofelia	221	Onoiu	175
Ogafia	28	Onu	175
Oghenie	128	Onuca	175
Ognat	167	Onucă	175
Oh im	172	Onufric	224
322
INDICE
Onu(l)	175		Panco	229
Onuș	175		Pancotă	229
Onuț(a)	175		Pancratie	228
Onuță	175		Pancu(l)	229
()rena	179		Pandea	229
Oreste	224		Pândele	229
Orestu	224		Pandelimon	229
Orlando	245		Pangrat	228
Orlîndești	245		Pangratie	228
Ortans	163		Panhil	228
Ortansa	163		Panscluța	95
Oscar	153		Panta	229
Osif	179		Pantaleț	229
Osip	179		Pantea	229
Ostafi	129		Pantele	229
Ostafie	129		Pantelei(i)	229
Ostap	129		Pantelimon	135, 228, 229
Osup	179		Panteș	229
Otilia	225		Papaiani	176
Ovid	225		Papaioanu	176
Ovidiu	225		Parasca	230
Oxana	292		Paraschia	230
Oxăntc	55		Paraschița	230
Oxinta	55		Paraschiv	230
Ozana	225		Paraschiva	229, 283
			Paraschivița	230
			Parascovea	230
P			Parascu	230
			Parasiia	230
Pache	136		Parasuca	230
Pachita	230		Paris	31
Pal	232		Pascal	15, 230, 248
Palache	232		Pascali na	231
Palade	227		Pascu (1)	230
Paladie	227		Pașa	232
Palaghia	232		Pașca	232
Pal cu	232		Paște	231
Palcuș	232		Patrichia	231
Paloș	232		Patrichie	231
Pamfil	136, 227.	228, 229	Patricia	14, 231
Pamfili	228		Patriciu	231
Panaet	228		Patrocle	231, 233, 268
Panaghia	228		Paul	14, 16, 231, 232
Panaghiot	228		Paula	232
Panaiot(e)	228		Paulian	232
Panait	228, 229		Paulina	232
Panaitache	228		Pava	232
Panaiut	228		Pavai	232
Pane	229		Pa v ăl u că	232.
Panca	229		Pavel	231
Pancea	229		Pavclică	232
Panciu	229		Pavle	232
323
INDICE
Pa viu	232	Petria	235	
Pavu	232	Petrican	235	
Pălade	227	Pe trie (ă)	235	
Păladi	227	Petriceico	235	
Pălăduță	227	Petricel	235	
Pălăguța	232	Petvila	235	
Păntea	229	Petrilă	235	
Părăștița	230	Petriman	235	
Pătran	235	Petrin	235	
Pătrașco	235	Petrina	235	
Pătrășcan	235	Petriș	235	
Pătrăuș	235	Petrișor	235	
Patru	235	Petronela	118,	234,
Patru ț	235	Petronila	234	
Pătruța	235	Petru	192,	232, 234
Păuleș	232	Petruc(ă)	235	
Păuleț	232	Petru (1)	235	
Păulică	232	Petru ș	235	
Păulina	232	Petrușca	235	
Păuța	232	Petrușor	235	
Păvălas	232	Petruț(ă)	235	
Pela	232	Pi a	223	
Pelaga	232	Pilip	136	
Pelaghia	232	Pinta	229	
Pelaghie	232	Pinte(a)	229	
Pelea	232	Pi util ie	229	
Pelești	232	Pingârați	229	
Peliga	232	Pîntea	229	
Penca	235	Pîntelei	229	
Penciu	235	Pîrvu	221	
Penelopa	232	Platon	14, :	236
Penelope	233	PI atona	236	
Penelopi	233	Podul Caliciiot'	72	
Pentelei	229	Pola	44	
Penteleu	229	Policarp	236	
Perlele	158, 233	Policratc	228	
Persefona	91, 233	Poli na	232	
Persefonc	234	Polixenia	236,	292
Persefonia	234	Pom pil ia	237	
Persida	234	Pompiliu	14,	237, 252
Petca	230	Pongrați	228	
Pe teu	230	Popivan	176	
Pe ti a	235	Porfir	238	
Petiș	235	Porfira	238	
Petra	235	Porfiric	238	
Petrache	235	Porfir(ii)	238	
Petran	235	Porhir	238	
Petraș	235	Precopie	237	
Pe traseu	235	Precu	237	
Petrăchel	235	Precup	237	
Petre	235	Pricop	237	
Pe t rea	235	Pri copan	237	
INDICE
324
Proca	237	Rădaia	239
Procop	237	Rădăuți	239
Procope	237	Rădea	239
Procopia	237	Radei	239
Procopie	237	Radei	239
Profil	238	Rădiciu	239
Profir	238	Rădilă	239
Profira	238, 240	Rădin	239
		Rădinești	239
R		Rădiniță	239
		Rădișor	239
Rada	239	Rădița	239
Radan	239	Rădocea	239
Radeș	239	Rădoică	239
Radeț	239	Răducan	239
Rădici	239	Răducă	239
Radimir	239	Răducea	239
Radina	239	Răducu	239
Radislav	239	Răduică	239
Radna	239	Răduleț	239
Radoe	239	Rădulin	239
Radoiță	239	Răduș	239
Radomir	212, 239	Răduț	239
Rados	239	Răfăilă	240
Radoslav	239	Răzvan	18, 241
Radotă	239	Refta	45
Radovan	239	Reghin	242
Radovanu	239	Reghina	14, 242
Radu	16, 18, 239, 263	Reghinești	242
Radul	69	Regina	242
Radulea	239	Reli	53
Rafael	102, 169, 240	Reia	53
Rafail(ă)	240	Relu	53
Rafii	240	Remus	242, 246
Rafila	240	Renata	243
Rafira	240	Reta	200
Rahel	164	Rica	53, 202
Rahila	240	Rică	53
Raicul	239	Rista	97
Rale	241	Ristea	97
Ralea	241	Ristel	97
Ralet	241	Ristică	97
Raleta	241	Rita	200
Ralița	241	Rița	202
Ralu	241	Rîu Bărbat	60
Raluca	241	Robert	66, 194, 243, 244,
Raluța	241		248
Ramona	241, 242	Roberta	66, 243
Ratea	228	Robertina	66, 243
Rație	228	Rodica	244
Râul	239	Rodion	244
Rădac	239	Roger	153
325
INDICE
Roland	243, 244	Samoilă	251	
Rolanda	245	Samson	14,	251
Roma	245	Samuel	102,	169, 251
Roman	14, 245, 246	Samuilă	251	
Romana	246	Sanda	33,	249
Romanat	245	Sandra	33	
Rom an ați	245	Sandrin	33	
Romanca	245	Sandrina	33	
Romancu	245	Sandru	33	
Romanița	246	Sandu	33	
Romașcu	245	Sanhir	293	
Românei	245	Sanhira	293	
Romanești	245	Sarafim	253	
Romca	246	Sarafima	253	
Romcea	245	Sarafin	253	
Romeo	246	Saveta	122	
Romilă	245	Sa vin	250	
Romînești	245	Savina	250	
Romotă	245	Savinian	250	
Romulus	242, 245, 246,	Sădor	180	
Rorica	54	Săftica	122	
Rosandra	249	Săftița	122	
Roșu	143	Sălăvăstru	255	
Roxana	249	Sămăilă	251	
Roxanda	249	Sămărtin	206	
Roza	14, 247, 248	Sămedru	115	
Rozalia	190, 248	Sămetru	115	
Rozina	247	Sămina	257	
Rozita	247	Sandei	33	
Rudolf	194, 243, 244	Sănducu	33	
Rusanda	249	Săndulache	33	
Ruth	245	Sănduleț	33	
Ruxa	249	Sănduțu	33	
Ruxandra	249	Sărăcin	235	
Ruxi	249	Săvăcinești	235	
		Săvăcinul	235	
		Sârghie	253	
S		Săvăstia	252	
		Săvăstreni	255	
Sabin	250	Săvăstru	255	
Sabina	14, 250	Săvinești	250	
Sache	50	Sebastian	252	
Safir	293	Sebastiana	252	
Safira	293	Selevestru	255	
Safirin	293	Sema	257	
Safta	122	Semăn	257	
Saftu	122	Semca	257	
Salomeea	250	Semen	257	
Salomia	251	Semenic	257	
Samfir	293	Seminea	257	
Samhira	293	Semion	257	
Samoil	251	Septimiu	14,	252
INDICE
326
Sera	253	Sin de	55
Serafim	253	Sinea	128
Serafîma	253	Sinești	128
Serghie	253	Sinte	55
Sergiu	253	Sița	38, 249
Seva	252	Sivu	179
Sevastia	252	Sîdor	180
Sevastian	252	Sîia	38
Sevastița	252	Sîmedru	115
Sever	253	Sîmnicoară	220
Severian	254	Sîmzeana	258
Severin	14, 253	Sîmzeană	174
Severi na	253	Sîmzian	174
Sevestreni	255	Sîmziana	258
Sibila	254	Sînchetru	235
Sica	38	Sîngeorgin	149
Sică	50	Sîngeorz	149
Sidonia	14, 254	Sînicoară	220
Sidor	180	Sînnicoară	219
Sidorie	180	Sîntoader	277
Siia	38	Sînvăsii(u)	282
Silăvăstru	255	Sînziana	174, 257
Sile	282	Sînzioana	258
Silie	282	Sîrghie	253
Silivestru	255	Smara	258
Silvestru	255	Smaragda	258
Silvia	125, 255	S mar and	258
Silviu	255	Smaranda	14, 126,
Sima	257	Smarandache	258
Simache	257	Smărăndescn	258
Siman	257	Smărăndița	258
Simca	257	Soare	260
Simcea	257	Sofi	259
Simeon	257	Sofia	258, 2S3
Simi	257	Sofica	259
Simiedriu	115	Sofița	259
Simin	257	Sofocle	233
Simina	257	Sofron	259
Siminel	257	Sol'roncea	259
Siminic	257	Sofronea	259
Siminica	257	Sofronia	259
Simioana	257	Sofronica	259
Simion	256	Sofronie	14, 259
Simoc	257	Solea	260
Simon	234, 257	Solcea	260
Simona	257	Sole(a)	260
Simonela	257	Solică	260
Simoneta	257	Solicești	260
Simonica	257	Soliman	260
Simota	257	Solin	260
Simu(l)	257	Solomca	260
Sin	128	Solomia	251
327
INDICE
Solominca	260	Stilea	261
Solomon	259	S ti li an	261
Solovăstru	255	Stirian	262
Soltan	262	Stiriano	261
Soltănești	262	Strat	130
Somon	260	Sultan	262
Sonea	259	Sultana	262
Sonia	259	Suit a n ești	262
Sor	260	Sumarin	203
Sora	260	Sur du	9
Sorana	260	Susa	263
Sorela	260	Susan	263
Soreni	260	Susana	263
Sorescu	260	Susanu	263
Sorica	260	Suzana	14, 95, 102, 247,
Sorin	260		262, 287
Sorina	260	Suzi	263
Sorița	260	Svetlana	263
Soru	260		
Sosana	263		
Spilea	260	Ș	
Spinișorul	Tomenilor 274		
Spira	260	Șandrc(a)	33
Spirea	260	Șandru	33
Spirea	260	Șandru	33
Spiridon	260	Sârb	263
Spini	260	Ș ar ban	263
Stafie	129	Sârbotă	263
Stafii	129	Șendre(a)	33
Stase	38	Șerb	263
Stasii	38	Șerbac	263
Stașcu	38	Șerban	14, 263
State	1 29	Șerbancea	263
Static	129	Șerbănești	263
Ștefan	264	Șerbănilâ	263
Stela	201, 260, 261	Șerbanuț	263
Stele	261	Șcrbu	263
Stelea	261	Șcrbea	263
Stelian	261	Șerb ești	263
Steliana	261	Serbiei	263
Stelică	261	Șerbu	263
Steluța	261	Șofrăceni	259
Stepan	264	Ș of răcești	259
Sterchiu	262	Șofrănceni	259
Stere(a)	262	Șofrăncești	259
Sterghiu Sterian	262 261	Șofron Șolea	259 260
		Solomon	260
Steriana	261	Șomănești	260
Sterie	262	Șomon	260
Stețcu	264	Ștefa	264
Stețu	264	Ștefan	263
INDICE
328
Ștefana	264	Tănase	50	
Ștefanache	264	Tănasie	50	
Ștefancu	264	Tănăsache	50	
Ștefania	264	Tănăsică	50	
Ștefănel	264	Tănăsucă	50	
Ștefănică	264	Tănăsuică	50	
Ștefăniță	264	Tănțel	89	
Ștefănucă	264	Tănțica	89	
Ștefănuță	264	Tăsia	38	
Ștefca	264	Tăsică	50	
Ștefea	264	Tea	112	
Ștefin	264	Tecla	276, 277	
Șteflea	264	Teclu	277	
Ștefu	264	Teder	277	
		Te ia	137	
		Telea	229	
T		Telesti	229	
		Teii'	229	
Tache	89	Teliuc	229	
Taciu	38	Teliuță	229	
Tader	277	Temir	75	
Tadeu	266, 273	Temistocle	47, 158, 233,	267
Tador	277	Te ni	119	
Taisa	266	Tenie	119	
Taisia	266	Teo	277	
Tamara	266	Teocleia	276	
Tamaș	274	Teocrit	112, 276	
T am aș ești	274	Teoctist	276, 277	
Tanacu	50	Teodolinda	192, 277	
Tanasia	50	Teodor	180, 207, 276	
Tanea	267	Teodora	112, 276, 277	
Tania	267	Teodoric	277	
Tanța	89	Teodosia	278	
Tanti	89	Teodosie	112, 278	
Taras	270	Teodul	276, 277 -	
Tarasie	270	Teofan	268	
Tarsia	270	Teofana	15, 268, 269,	271,
Tarsița	270		276	
Tase	38, 50	Teofil	112, 136, 227,	269,
Tasea	38		271, 276	
Tasie	38	Teoharie	112, 276, 277	
Tașcu	38	Terente	270	
Tatiana	267	Terentie	270	
Țața	267	Tereza	270	
Tațea	267	Tetiana	267	
Tăvi	221	Theodor	277	
Tăchel	89	Tia Tiberiu	137 271	
Tăchiță	89	Tică	89	
Tămaș	274	Ticu	89	
Tămășel	274	Ticuș	89	
Tănas	50	Ticuță	89	
329
INDICE
Tilea	229	Toderașcu	277
Tilian	261	Toderică	277
Tilică	229	Toderin	277
Tilicești	229	Toderiță	277
Tim	272	Todică	277
Tima	272	Todilă	277
Timca	272	Todin	277
Timcea	272	Todiță	277
Timică	272	Todor	277
Timiș	272	Todoran	277
Timoc	272	Todorca	277
Timofie	272	Todos	278
Timofte	272	Todosia	278
Timohie	272	Todosie	278
Timoș	272	Toduță	277
Timotei	268, 269, 271	Tofan	269
Timotin	272	Tofil	269
Timșa	272	Tofileni	269
Timu(l)	272	Toflan	269
Timur	75	Toflea	269
Timuș	272	Tofu	269
Tin	89	Tohil	269
Tina	89, 97, 279	Tolea	38
Ținea	272	Toii ța	38
Tinco	272	Toma	14, 273, 277
Tincu(l)	272	Tomaida	274
Tincuța	116	Toman	274
Tinică	89	Tomana	274
Tit	273	Tomaș	274
Tita	273	Tomcea	274
Titea	273	Tomeciu	274
Titiana	267	T omeni	274
Titicul	273	Tomeș	274
Titiia	273	Tomic	274
Titila	273	Tomici	274
Titița	273	Tomin	274
Titu	273	Tomina	274
Titul	273	Tomiță	274
Titulescu	273	Tomiuc	274
Titus	71, 273	Tomoilă	274
Tivodar	277	Tomonea	274
Tivodor	277	Tomoș	274
Toadăr	277	Tomotă	274
Toadea	277	Tomșa	274
Toader	276	Tomșan	274
Toca	277	Tomuș	274
Toda	277	Tomuț	274
Todan	277	Ton (a)	43
Todea	277	Tone a	43
Toder	277	Toncea	43
Toderan	277	Tonciu	43
Toderaș	277	Toncu	43
INDICE
330
Tone(a) Toni	43 43		V		
Tonie	43		Vale	280	
Tonița	43		Valentin	279,	280
Tonu(l)	43		Valentina	279,	280
Tony	43		Vaier	280	
Traian	275		V aleria	280	
Trina	116		Valerian	280	
Trinca	116		Valeriana	280	
Trincă	116		Valerica	280	
Truță	235		Valerică	280	
T udor	66, 107, 111,	112,	Valerie	280	
	129, 268, 269,	271,	Valerin	280	
	276, 278		Valeriu	279,	280
Tudora	276		Vali	279,	280
Tudorache	277		Valu	280	
Tudoran	276, 277		Van (a)	175	
Tudorel	277		Vancea	175	
Tu dorică	277		Vane (a)	175	
Tudose	268, 269, 278		V anco	175	
Tudosica	278		Vancu	175	
Tudur	277		Vartolomei	61	
Tufan	269		Varvara	58,	59
Tu le (a)	43		Vasălie	282	
			Vasca	282	
Ț			Vascan	282	
			Vase a	282	
Țăran u	147		Vaselie	282	
			Vasil	282	
			V asila	282	
U			Vasilache	282	
			Vasilaș	282	
Udre(a)	26		Vasilat	245	
Udriiu(l)	26		Vasilca	282	
Udriște	26		Vasilcea	282	
Ulea’	182		Vasile	18,	149, 171, 245,
Uleiana	182			281	
Ulian	182		Vasilena	282	
Uliana	182		Vasilia	282	
Ulianca	182		Vasilica	282	
Uliena	182		Vasilică	282	
Uliia	182		Vasilicu	282	
Ulina	182		Vasilie	282	
Ulița	182		Vasil in	282	
Uliteasca	182		Vasilina	282	
Ulitesti	182		Vasilisa	282	
Uliu"	182		Vasiliță	282	
Undrea	39		Vasilie	282	
Urie	150		Vastița	252	
Urlăndesti	245		Vădislav	290	
Ursu	65, 188		V aleșii	280	
Uța	36, 202		Vălisari	64	
INDICE
331
Văl ucu	280	Vitali	289
Văr u ca	58	Vitalia	289
Văr vara	58	Vitalie	289, 20.5
Vărvăruca	58	Vi tal iu	289
Văsălie.	282	Vi tor ia	286
Văsel	282	Vi vi	290
Văsiiu	282	Viviana	289
V ăsi	282	Vîrva	58
Văsuiu	282	Vîrvara	58
Veler	280	Vîrvoară	58
Velerin	280	Vlacea	291
Velică	232	Vlad	16, 113, 240, 290
Velisar	64	Vlada	290
Velisarea	64	Vlade	290
Velisarie	64	Vladimir	79, 212, 213, 214,
Venedict	64		290
Venera	26, 80, 211,	230,	Vladimirești	290
	282	Vladislav	290
Veni a mi n	65	Vladul	69
Veniamina	65	Vlaicu(l)	290, 291
Vera	283	Vlădaia	290, 291
Veronica	284	Vlădan	291
Veta	122	Vlădașcu	291
Veturia	285	Vlădășel	291
Vetuța	122	Vlădău	291
Vică	286	Vlădeni	290
Vichentie	286	Vlădeșești	290
Vichi	286	Vlădești	290
Victor	285, 286	Vlădeț	291
Victoria	285	Vlădica	291
Victori na	286	Vlădicel	291
Vie tor ița	286	Vlădilă	291
Victoriu	286	Vlădin	291
Vicul	286	Vlădișan	291
Vincenția	286	Vlăducu(l)	291
Vincențiu	286	Vlăduleț	291
Vințe	286	Vlăduș	291
Vințești	286	Vlădușcă	291
Vințu	286	Vlăduț	291
Violeta	14, 95, 287	Vlăicuț	291
Vioara	287	Voica	291
Vioară	287	Voichița	291
Vior	287	Voicu	291
Viorel	288	Voina	291
Viorela	288	Vramuț	55
Viorica	14, 69, 70, 95, 172,	Vulpe	188
	287	Vuța	230
Virgil	288		
Virgiliu	288	X	
Virginia	288		
Visențea	286	Xenia	236, 292
INDICE
z		Zenobia	295
		Zenovia	294, 205
Za fi r	293	Zeno vie	295
Z a lira	293	Zi na	294
Zah ară	293	Zinaida	204
Zaharcea	293	Zinca	201
Zahar Mii	293	Zincă	294
Zahar ești	293	Zincu	294
Zaharia	293	Zmaragda	258
Zahir	293	Zmaranda	258
Zamfir	14, 240, 293	Zoe	130, 289, 295
Zamfira	238, 293	Zoica	296
Zanhir	293	Zoic(an)	296
Zanhira	293	Zoița	296
Zarea	187	Zorea	187
Zariia	293	Zorea	187
Zăhărică	293	Zorel	187
Zănică	294	Zorică	187
Zănove	295	Zorz	150
Zănovica	295	Zorza	149, 150
Zenaida	294, 295	Zorzila	150
Zeno	294	Zosia	259
MARIUS SALA '
O N A TI E
Coli de tipar 20,75 Tiraj: 9-100 cx.
Bun de tipar: 1.04.1975

Tiparul executat sub comanda nr. 807 întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918“
Str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97 București
Republica Socialistă România