VI. INTRODUCERE ÎN STUDIUL FRAZEOLOGIEI de THEODOR HRISTEA CONSIDERAŢII PRIVITOARE LA IMPORTANŢA FRAZEOLOGIEI 1. Ca disciplină lingvistică în curs de constituire, frazeologia nu are încă o poziţie foarte clară în ansamblul diverselor ramuri ale ştiinţei limbii. Principala consecinţă a acestui fapt este că ea nici nu se predă în învăţămîntul nostru de cultură generală şi în cel filologic superior, unde ar putea constitui măcar obiectul unui curs special (dacă nu chiar al unuia care să-1 completeze în chip fericit pe cel de lexicologie). Prin rîndurile de faţă urmărim să demonstrăm nu numai utilitatea studierii sistematice a frazeologiei în şcoală, ci şi importanţa ei pentru cercetarea lingvistică, în general. 2. A neglija, în continuare, frazeologia ori numai a o subestima înseamnă a uita, în primul rînd, că adevărata bogăţie a unei limbi este dată, în mare măsură, şi dc bogăţia ei frazeologică. Se poate chiar afirma că, după „tezaurul lexical" propriu-zis, cel „frazeologic" ne permite mai mult decît orice să clasăm o limbă printre idiomurile sărace, bogate sau foarte bogate. 3. Strîns legat de cele spuse mai sus, se mai poate afirma că o limbă cu numeroase „frazeologisme" (cum e, neîndoielnic, a noastră) este, în acelaşi timp, şi o limbă cu mari resurse de expresivitate. Cercetări speciale (care s-ar adăuga celor deja existente)1 ar putea indica şi mai clar în ce măsură forţa sau „potenţialul expresiv" al limbii noastre se explică prin marea ei bogăţie de ordin frazeologic. 4. Continuînd cu aceste precizări preliminare, vom spune că, în mod particular, frazeologia prezintă importanţă pentru stilistica funcţională, dat fiind că deosebirile dintre stilurile sau variantele funcţionale ale unei limbi se reduc, în primul rînd, la diferenţe de natură lexicală şi frazeologică. De aici nu trebuie să înţelegem că orice combinaţie frazeologică are prin ea însăşi o valoare stilistică sau expresivă. în terminologia tehnico-ştiin-ţifică există sute de „frazeologisme" sau combinaţii lexicale stabile care au exclusiv o funcţie denominativă, deci sînt complet lipsite de orice „încărcătură expresivă". Mai departe se va vedea că printre aşa-zisele unităţi frazeologice nu închidem numai locuţiuni şi expresii, ci şi unităţi sintagmatice ca: acid cilindric, carbonat de calciu, ciocan pneumatic, ecuaţie diferenţială, pareză intestinală, perioadă i Vezi îndeosebi Stilistica limbii române (ediţie definitivă) de acad. prof. I o r g u Iordan Bucureşti, 1975 (p. 265 — 304), precum şi unele contribuţii care au legătură cu cele discutate aici şi care figurează în „bibliografia cronologică"/anexată acestei fundamentale lucrări (p. 349 — 377). de incubaţie, satelit artificial, trunchi de con, zona zoster şi altele, care au pătruns în limba comună şi pe care le găsim inserate chiar în dicţionarele româneşti şi străine de uz curent. 5. După opinia noastră, cercetarea atentă a frazeologiei de care se serveşte presa (în sensul cel mai larg al cuvîntului) ne poate ajuta să înţelegem mai bine stilul publicistic şi variantele atît de controversate ale acestuia. Precum se ştie, însăşi existenţa acestui stil a fost pusă, uneori, sub semnul întrebării, iar, alteori, a fost contestată în termeni aproape categorici, deşi începuturile presei româneşti datează încă din prima jumătate a secolului trecut! în continuare, cităm numai cîteva frazeologisme care se folosesc prin excelenţă în presă şi care alături de multe altele pot constitui un argument în sprijinul ideii că există totuşi un stil publicistic: agenţie de presă, ataşat de presă, corespondent de presă, conferinţă de presă, conferinţă la nivel înalt, campanie electorală, criză guvernamentală, însărcinat cu afaceri ad-in-terim, lovitură de stat, ministru plenipotenţiar, pact de neagresiune, purtător de cuvînt, rundă de convorbiri, scrisori de acreditare, sondaj de opinie, telegramă de presă, trimis special, tur de orizont şi tur de scrutin, ţară subdezvoltată si ţară în curs de dezvoltare, vot consultativ şi vot deliberativ, zonă denuclcarizată etc. Cîteva dintre unităţile frazeologice pe care le avem în vedere se întrebuinţează aproape exclusiv în varianta radiofonică a stilului publicistic (de exemplu: buletin de ştiri, buletin meteorologic, buletin meteo-rutier, revista presei etc). Altele provin din limbajul politico-ideologic, care, cu unele rezerve, ar putea fi considerat şi el tot o realizare concretă a stilului publicistic în general (greşit redus, uneori, la aşa-zisa variantă „gazetărească"). 6. Este în afară de orice discuţie că, studiind unităţile frazeologice din toate punctele de vedere (inclusiv al o r i g i n i i lor) putem să aducem servicii reale atît etimologiei, cît şi lexicografici, lucru pe care l-am demonstrat mai pe larg cu alte ocazii. Aici menţionăm doar că o sintagmă stabilă, cum este, spre exemplu, carte poştală, nu trebuie considerată o creaţie a limbii noastre din subst. carte + adj. poştal, ci un împrumut din frc. carte poştale (devenit, în româneşte, carta poştală). Numai ulterior neologismul cartă s-a confundat cu vechiul cuvînt românesc carte,tot aşa cum în zilele noastre jantă (< frc. jante) se confundă aproape sistematic cu mai vechiul geantă (de provenienţă turcească) spunîndu-se a rărnîne pe geantă, în loc de: a rărnîne pe jantă. Nici confuzia care s-a produs în cazul lui carte poştală şi nici originea franţuzească a întregii sintagme nu rezultă din dicţionarele româneşti, pentru că acestea sînt preocupate să stabilească numai originea cuvintelor, nu şi a combinaţiilor stabile de cuvinte (echivalente reale ori numai potenţiale ale celor dintîi). Şi totuşi, într-un mare număr de cazuri, este absolut necesar să clarificăm, mai întîi, originea întregii unităţi frazeologice pentru a oferi o indicaţie etimologică completă sau pentru a nu greşi cînd stabilim originea fiecăruia dintre elementele constituente ale grupului frazeologic. Cităm şi aici un singur exemplu, şi anume unitatea sintagmatică medic curant. Dacă lexicografii noştri ar fi ştiut de existenţa ital. medico curante, atunci nu ar mai fi interpretat adj. curant ca o formaţie românească de la verbul (rar şi învechit) a cura sau ca un împrumut din limba latină (vezi, de pildă, DLRM, DEX şi MDE, s.v.). Şi mai puţin inspiraţi, autorii Dicţionarului ic neologisme (ediţia a Il-a, p. 201) au dedus acelaşi cuvînt din frc. courant (care are cu totul alte sensuri), după ce în ediţia întîi îl explicaseră tot prin franceză, şi anume printr-un inexistent curant! întrucît este exclus împrumutul din alte limbi (inclusiv din franceză, unde se foloseşte numai sintagma medecin trai-tant), nu ne rărnîne decît să admitem originea italiană a cuvîntului în discuţie, în sprijinul noii etimologii (pe care am propus-o, mai întîi, în ROM. LIT., nr. 2 din 1977, p. 8) invocăm faptul că adj. curant se întrebuinţează exclusiv în combinaţia lexicală constantă medic curant. Aşadar.stabilind originea acestei unităţi frazeologice, stabilim, implicit, şi etimologia celui de al doilea termen care intră în componenţa ei. în favoarea noii soluţii etimologice (acceptate, ulterior, şi în DN3, p. 293) pledează, de asemenea, existenţa multor termeni medicali de provenienţă italiană şi îndeosebi a unui frazeologism înrudit cu medic curant. E vorba de medic primar, care vine tot din italiană (medico primario), pentru că în franceză se spUne medecin en chef. 7. Şi mai evidentă devine importanţa frazeologiei pentru rezolvarea corectă şi completă a unor etimologii atunci cînd avem în vedere întregi familii frazeologice. Referindu-ne şi de data aceasta tot la un singur exemplu, vom spune că substantivul ţesut, de pildă, n-ar trebui explicat prin-tr-o simplă trimitere sau referire la verbul a ţese, deci aşa cum se procedează în mai toate dicţionarele limbii române. Chiar din DEX rezultă că ţesut nu înseamnă numai „faptul de a ţese" sau „ţesătură", ci şi „ansamblul de celule animale sau vegetale avînd aceeaşi structură şi aceleaşi funcţii într-un organism" (vezi p. 986, col. 1). Acest sens neologic se explică prin frc. tissu, care intră în structura a numeroase unităţi frazeologice, calchiate, parţial, în limba română. Astfel, ţesut nervos traduce frc. tissu nerveux, ţesut osos reproduce structura frc. tissu osseux, ţesut cartilaginos se explică tot prin franceză (tissu car-tilagineux) şi exemplele ar putea fi uşor înmulţite ajungîndu-se, numai în cazul de faţă, la aproape 20 de „membri" ai aceleiaşi familii frazeologice. (Pentru alte e xemple, vezi ROBERT şi LEXIS s.v. tissu, precum şi DLR, voi. IV, p. 753 sau LL nr. 1/1984, p. 10—11). Din cît ne dăm seama, în diverse domenii ale ştiinţei, ale tehnicii şi ale culturii propriu-zise (privite sub toate aspectele ei), unităţile frazeologice de provenienţă franceză şi de alte origini sînt, fără nici o exagerare, de ordinul miilor. Este de la sine înţeles că, în mod deosebit, pe noi nu ne interesează decît cele care sînt folosite şi în limba comună sau care sînt înregistrate în dicţionarele obişnuite. Chiar limitînd discuţia la acestea din urmă, numărul lor este încă impresionant de mare, dar din nici o lucrare lexicografică românească nu rezultă acest lucru cu claritate. Iată de ce am pledat, cîndva, pentru alcătuirea unui dicţionar care să fie, în acelaşi timp, frazeologic şi etimologic. într-un astfel de dicţionar, ar urma să fie înregistrate toate frazeologismele mai cunoscute ale limbii române împreună cu originea sau etimologia lor (care poate fi internă ori externă). Pentru această problemă, vezi mai pe larg Theodor Hristea, Frazeologie şi etimologie, în ROM. LIT., nr. 2 din 13 ian. 1977, p. 8. Cu ideea alcătuirii unui dicţionar frazeologici şi etimologic (^pmul de acest gen în istoria lexicografici româneşti şi a celei generale) s-a declarat în întregime de acord şi acad. Al. Graur într-un articol intitulat Frazeologie şi publicat tot în ROM. LIT., nr. 13 din 30 martie 1978, p. 9. 8. Avînd în vedere marele număr de frazeologisme, care se folosesc în cele mai variate domenii de activitate (dar în primul rînd în diversele sectoare ale ştiinţei), se poate spune că studiul frazeologiei ne pune în contact cu istoria, cultura şi civilizaţia poporului nostru sau ale altor popoare într-o măsură incomparabil mai mare decît o fac studiul foneticii şi cel al structurii gramaticale. Dintre diversele compartimente ale limbii, numai vocabularul propriu-zis si frazeologia sînt, de fapt, expresia culturii şi a civilizaţiei, pentru că numai ele reflectă nemijlocit schimbările care se produc în societate. în acest adevăr incontestabil vedem un motiv în plus să acordăm frazeologiei mai multă atenţie atît în planul strict al cercetării ştiinţifice, cît şi în procesul de predare şi de cultivare a limbii române. La obiecţia că, în cadrul gramaticii şi mai ales al morfologiei, se vorbeşte, totuşi, despre locuţiuni (verbale, adverbiale, adjectivale etc.) se poate răspunde că acestea sînt privite exclusiv ori aproape exclusiv ca fapte gramaticale şi că ele nu constituie decît o parte din ceea ce trebuie studiat în cadrul disciplinei de care ne ocupăm. 9. Pe lîngă avantajele relevate, studiul frazeologiei mai prezintă o importanţă deosebită pentru înţelegerea corectă şi completă a două fenomene deosebit de complexe, care sînt modernizarea şi relatinizarea limbii române (examinate, pînă acum, aproape exclusiv în sfera vocabularului). Mai ales aşa-zisa relatinizare (despre care ar fi foarte multe de spus) nu s-a înfăptuit numai prin împrumuturi neologice (cum se afirmă, de obicei), ci şi prin apariţia, în ultimele două secole, a unui mare număr de unităţi frazeologice, care au fost împrumutate, calchiate sau create în interiorul limbii române din material preexistent. Paralel cu apariţia a numeroase neologisme (elemente componente ale frazeologismelor), o bună parte dintre cuvintele vechi s-au îmbogăţit cu noi sensuri (cărora li s-ar putea spune „frazeologice") şi au dobîn-dit o frecvenţă superioară, care, de multe ori, nu poate fi explicată decît prin reluarea (sub diverse forme) a contactului cu latinitatea şi cu romanitatea occidentală. Mai mult decît concludent, în această privinţă, este cazul cuvîntului cîmp, care intră în structura a peste 20 de unităţi frazeologice (cîmp electric, cîmp magnetic, cîmp operator, cîmp vizual, cîmp semantic etc), aproape toate explicabile prin calc după modele străine şi în primul rînd franţuzeşti. 10. La tot ce am spus pînă aici, adăugăm că cercetarea atentă şi exhaustivă a întregului nostru „tezaur frazeologic" ar permite să ne facem o idee mult mai apropiată de realitate în legătură cu forţa creatoare a limbii române în acest domeniu, precum şi cu diversele influenţe străine exercitate asupra ei în epoca modernă şi în cea contemporană. Precizare. Unităţile frazeologice ale unei limbi pot fi clasificate şi studiate din diverse puncte de vedere, începînd cu originea sau structura lor şi termi-nînd cu distribuţia stilistică sau cu apartenenţa acestora la anumite domenii de activitate. în urma acestei ultime precizări, trecem la discutarea unor probleme în primul rînd teoretice, dar fără a neglija complet chestiunile de ordin „taxonomic". 137 STATUTUL FRAZEOLOGIEI ŞI OBIECTUL EI DE INVESTIGAŢIE 1. întrucît termenul frazeologie este incomplet definit chiar în dicţionarele noastre mai noi, se impune redefinirea lui sau mai bine zis completarea actualelor definiţii cu sensurile pe care acest termen le are în literatura de specialitate. Procedîndu-se ca în lucrările lexicografice franţuzeşti sau ca in cele româneşti mai vechi (DA, CADE etc), i se atribuie lui frazeologie numai două sensuri, şi anume: 1. „Fel propriu unei limbi sau unui scriitor de a.construi frazele". 2. „Vorbărie fără conţinut, care ascunde sărăcia de ideii vorbe goale şi umflate; pălăvrăgeală" (în DEX, p. 351, col. 1). Definiţiile în-tîlnite în celelalte dicţionare româneşti (s.v. frazeologie) nu diferă prin nimic esenţial de cea existentă în DEX. La aceste două sensuri trebuie să-1 adăugăm, mai întîi, pe cel de „disciplină lingvistică al cărei obiect de cercetare îl constituie unităţile frazeologice dintr-o limbă dată (ori dintr-un grup de limbi)". Precizarea din paranteză se justifică prin aceea că, teoretic vorbind, e posibil şi studiul contrastiv sau comparativ a două ori mai multe limbi, care nu trebuie să fie neapărat înrudite din punct de vedere genealogic. Din viitoarele noastre dicţionare, cititorul va trebui să mai afle că prin termenul frazeologie specialiştii înţeleg, de asemenea, „ansamblul sau totalitatea unităţilor frazeologice dintr-o limbă dată". Folosind cuvîntul cu acest ultim sens, care acoperă, de fapt, un întreg compartiment al limbii, putem spune, de pildă, că „româna este o limbă cu frazeologie foarte bogată şi variată" sau că (aşa cum am mai precizat) „bogăţia unei limbi este dată nu numai de bogăţia ei lexicală, ci şi de cea frazeologică". 2. După cum s-a arătat adeseori (mai ales în lingvistica străină), obiectul de cercetare al frazeologiei îl constituie îmbinările constante de cuvinte sau grupurile sintactice stabile (cum li se spune în FCLR, I,p. 8 et passim). Uneori, astfel de îmbinări lexicale constante mai sînt numite sintagme stabile, unităţi sintagmatice sau grupuri frazeologice. în special în ultimele decenii, majoritatea cercetătorilor obişnuiesc să le numească unităţi frazeologice sau pur şi simplu frazeologisme. Precizare: Deşi preferăm aceste ultime denumiri (între care nu facem nici o deosebire), le vom folosi, din cînd în cînd, şi pe celelalte, însă numai pentru a varia exprimarea. Precum vom vedea imediat, unităţile frazeologice se opun îmbinărilor libere de cuvinte sau grupurilor sintactice libere (FCLR, I, p. 8), numite astfel pentru că iau naştere în procesul comunicării verbale. Termenul de unitate frazeologică a fost folosit, pentru prima oară, de către cunoscutul stilistician elveţian Charles Bally în Prâcis de stylistique, Geneve, 1905 (capitolul: „La phraseologie"). De la Bally, acest termen a fost preluat de V. V. Vinogradov şi de alţi lingvişti sovietici, care l-au tradus prin frazeologhiceskaia ediniţa şi au creat, după aceea, pe frazeologhizm. Noul termen are acelaşi sens, dar prezintă avantajul că e mai scurt. Din rusă, derivatul acesta a fost împrumutat de mai multe limbi europene, printre care şi româna. în lucrările noastre de lingvistică el apare extrem de rar, dar aici va fi folosit (paralel cu unitate frazeologică), pentru că e 138 foarte comod şi se încadrează într-o bogată scrie de derivate în -ism. în unele lucrări . ; româneşti de specialitate se evită, în mod conştient, chiar termenii frazeologie şi unitate frazeologică, însă fără nici o justificare mai serioasă. 3. Ceea ce au comun toate unităţile frazeologice dintr-o limbă dată e faptul că sînt combinaţii stabile de două sau mai multe cuvinte, cu un sens unitar. Aceasta înseamnă că ele denumesc un singur obiect, o singură însuşire, o singură acţiune, un proces sau un fenomen unic etc. în ordine alfabetică, cităm cîteva exemple dintre cele mai variate, care prin structura şi sensul lor global seamănă cu cele amintite anterior: artist emerit, astm bron-şic, bal mascat, bătaie de joc, ciştig de cauză, copil din flori, gazetă de perete, lăptişor de matcă, lună de miere, măr creţesc, metabolism bazai, porc mistreţ, punct de vedere, retribuţie tarifară, sobă de teracotă, staţiune balneară, şef de cabinet, ţap ispăşitor, verde de Paris etc. Altele au valoare adjectivală, de exemplu: ca din topor „grosolan", într-o ureche „smintit, ţicnit, scrîntit", în doi peri „echivoc, evaziv", cu nasul în jos „ruşinat", cu nările în vînt „mîndru, încrezut" (pentru care vezi DELR, p. 250), slab de înger „fricos, timid", tras de păr „forţat, neconvingător", tobă de carte „foarte învăţat" ş.a.m.d. Unitatea semantică la care ne-am referit poate fi, desigur, mai strînsă (ca în cazul locuţiunilor a băga de seamă, dare de mînă, tragere de inimă etc.) sau mai laxă, ca în cazul îmbinărilor frazeologice care sînt complet lipsite de expresivitate ori al celor care au o structură foarte complexă: viaţa internă de partid, organ central al puterii de stat, societate socialistă multilateral dezvoltată, clauza naţiunii celei mai favorizate etc. 4. Spre deosebire de îmbinările libere de cuvinte (pe care orice vorbitor le creează atunci cînd se exprimă), cele frazeologice există deja în limbă, sînt consacrate de uz şi sînt simţite ca unităţi distincte, tocmai pentru că s-a realizat (într-o măsură mai mică ori mai mare) sudura elementelor care le alcătuiesc. Să se compare, spre exemplu: apă caldă, apă călduţă, apă rece, apă răcită, apă îngheţată, apă fiartă, apă curată, apă murdară etc. cu: apă minerală, apă oxigenată, apă de colonie, apă de toaletă, apă regală şi altele, care sînt unităţi frazeologice clare. Tot aşa, în raport cu grupurile sintactice libere, artist talentat, artist începător, artist ratat etc, următoarele îmbinări lexicale reprezintă, indiscutabil, unităţi frazeologice bine constituite: artist plastic, artist emerit şi artist al poporului. O dovadă că numai ultimelor îmbinări li se poate acorda statutul de frazeologisme găsim şi în faptul că ele sînt singurele înregistrate si explicate, adică definite în dicţionarele noastre mai noi (vezi DLRLC, DLRM, DN3 DER, MDE2 şi DEX,' s.v. artist, emerit şi plastic). 5. Cînd nu sînt împrumutate din alte limbi ori calchiate după modele străine, unităţile frazeologice iau naştere prin metaforă ori prin repetarea (adică folosirea frecventă şi îndelungată) a unor îmbinări libere de cuvinte. După cum va rezulta şi din subcapitolul următor, indiferent de provenienţa lor, ceea ce caracterizează aşa-zisele frazeologisme este nu numai unitatea lor semantică, ci şi frecvenţa incomparabil mai ridicată decît a simplelor asociaţii lexicale cu caracter liber,' accidental. 6. Obiectul de cercetare al frazeologiei îl constituie toate unităţile frazeologice, despre care am spus, în treacăt, că sînt echivalente reale sau numai potenţiale ale cuvintelor. Oricît de asemănătoare ar fi cu unităţile lexicale, cele frazeologice se deosebesc, totuşi, suficient atît de cuvinte, cît şi de îmbinările ,i- libere de cuvinte pentru ca frazeologia să poată fi considerată un compar ti- ment al limbii deosebit de vocabular şi mai ales de sintaxă. Cu oarecare dreptate, unii cercetători înglobează frazeologia în lexicologie, iar alţii (mult mai puţin îndreptăţiţi) o subordonează sintaxei, despre care ştim că studiază „regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziţii şi fraze" (GLR, II, p. 7). Dacă examinăm mai atent această definiţie atît de cunoscută, şi dacă înţelegem corect conceptul de unitate frazeologică, atunci ne dăm seama, fără prea mare greutate, că frazeologia nu poate fi, în nici un caz, subordonată sintaxei. Aşa cum există în limbă unităţi fonetice, lexicale, morfcmice şi sintactice, la fel există şi unităţi pe care le numim frazeologice şi pe care le putem grupa într-un alt compartiment decît al vocabularului şi mai ales al sintaxei. Admiţînd că frazeologia (în sens de „totalitate a unită ţilop-frazeologice dintr-o limbă dată") constituie un compartiment lingvistic deosebit de vocabular şi mai ales de sintaxă, sîntem nevoiţi să admitem şi legitimitatea unei discipline lingvistice relativ independente, care nu poate avea alt nume decît obiectul ei de investigaţie. TIPURI DE UNITĂŢI FRAZEOLOGICE LOCUŢIUNI ŞI EXPRESII 1. Deşi frazeologia trebuie separată atît de sintaxă, cît şi de lexicologie, ea se apropie cel mai mult de aceasta din urmă prin obiectul ei de cercetare şi prin metodele de investigaţie pe care le foloseşte. Spre aceeaşi concluzie ne conduce şi examinarea principalelor tipuri de unităţi frazeologice, care (oricît de diferite ar părea) seamănă, totuşi, cu cele lexicale din foarte multe puncte de vedere. Mai întîi, asemenea cuvintelor, şi frazeologismele au un înţeles unitar, iar acest lucru se observă cel mai bine în cazul locuţiunilor, care, în unele privinţe, constituie principala categorie de unităţi frazeologice. în Gramatica Academiei, aceste îmbinări lexicale, care se folosesc cu valoarea unor părţi de vorbire, sînt corect şi clar definite: Grupul de cuvinte mai mult sau mai puţin sudat care are un înţeles unitar şi se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire se numeşte locuţiune (în GLR, voi. I, p. 34). Din aceeaşi lucrare şi din cele citate în bibliografie rezultă că există locuţiuni echivalente cu toate părţile de vorbire afară de articol. Este interesant de remarcat că o bună parte dintre locuţiunile substantivale şi adjectivale provin din cele verbale prin fenomenul pe care l-am numit derivare frazeologică: aducere aminte (din a-şi aduce aminte), băgare de seamă (din a băga de seamă), bătaie de joc (din a-şi bate joc), luare în primire şi dare în primire (din a lua şi, respectiv, a da în primire) etc. Dintre cele adjectivale, reţinem pe: dat peste cap\(din a da peste cap), scos din fire (din a scoate din fire), dat la brazdă (din a da\la brazdă), întors pe dos „supărat, necăjit" (din a întoarce pe dos) şi altele. Teoretic vorbind, problema locuţiunilor pare destul de clară, din cauză că ea a şi fost mai mult studiată. Dificultăţile încep în momentul în care trebuie să facem o distincţie cît mai netă între anumite locuţiuni şi îmbinările libere de cuvinte, între unele locuţiuni (foarte sudate) şi cuvintele compuse sau între locuţiuni şi expresii (cum se va vedea imediat). 140 Pentru criteriile de care trebuie să ne servim în rezolvarea acestor dificile probleme, vezi mai ales Finuţa Asan şi Fulvia Ciobanu (lucrarea citată în bibliografie, precum şi FCLR, voi. I, p. 8—18). La observaţia că şi unele îmbinări libere de cuvinte pot desemna realităţi „percepute ca o unitate" (de pildă: examen de sfîrşit de an, stăpînul casei şi altele citate în GLR, I. p. 15), se poate răspunde că acestea nu pot fi confundate cu unităţile frazeologice autentice din cauza frecvenţei lor mult mai reduse. în alţi termeni, ele nu sînt consacrate de uzul general sau cvasigeneral şi, din acelaşi motiv, nu sînt inserate nici în dicţionare. Precizare. Intrucît există riscul de a considera frazeologisme chiar unele asociaţii libere de cuvinte (adică accidentale, trecătoare sau instabile), precizăm că aproape toate faptele pe care le-am discutat pînă aici sau le vom discuta în continuare sînt înregistrate ca unităţi frazeologice în cel puţin două dicţionare româneşti şi, eventual, străine (dacă în limba noastră ele se explică prin calc sau împrumut).; în legătură cu locuţiunile (pe lîngă lucrările incluse în bibliografia de la sfîrşi-tul acestui capitol),'mai pot fi citate şi alte contribuţii care conţin un material destul de bogat şi de valoros, însă nu întotdeauna şi convingător. Notăm în ordine cronologică: Eug. Ioaniţescu, Locuţiunile, în LR, an V (1956), nr. 6, p. 48 — 54; Gh. Poalelungi, Locuţiunile adjectivale, în LR, an XII (1963), nr. 2, p. 133 — 146 şi Dumitru Nica, Locuţiunile substantivale în limba română, în LR, an. XII (1963), nr. 5, p. 514 — 526. Pentru unele observaţii critice prilejuite de apariţia primelor două articole, vezi, de asemenea, Gh. N. Dragomirescu, Problema locuţiunilor ca obiect al analizei gramaticale, în LR, an. XII (1963), nr. 6, p. 618 — 625. Referitor la locuţiunile prepoziţionale şi cele conjuncţionale, sînt de reţinut, în primul rînd, următoarele două studii ale Fulviei Ciobanu (valoroase nu numai prin noutăţile pe care le aduc, ci şi prin indicaţiile bibliografice pe care le conţin): Observaţii asupra prepoziţiilor şi locuţiunilor prepoziţionale în limba română, în SG, II, p. 91 — 104 şi Unele aspecte ale corespondenţei dintre elementele prepoziţionale şi cele conjuncţionale, cu referire specială la locuţiuni, în SG, III, p. 67 — 77$ 2. Alte unităţi frazeologice (de asemenea numeroase şi importante) sînt, fără îndoială, expresiile, al căror statut este mult mai puţin clar decît al locuţiunilor. Făcînd această afirmaţie, avem în vedere faptul că unii cercetători români şi străini nu sînt preocupaţi să le deosebească de locuţiuni, iar alţii le includ în acestea din urmă ori consideră că cei doi termeni (adică locuţiune şi expresie) sînt sinonimi. Din această cauză, ei apar întrebuinţaţi paralel sau chiar unul în locul celuilalt. Astfel, într-o lucrare relativ recentă se , poate citi: Grupurile de cuvinte care, fără a fi propoziţii, au înţeles de adjectiv se numeso locuţiuni (adică expresii) adjectivale (vezi Ion Coteanu, Grama-' tica de bază a limbii române. Bucureşti, Editura „Albatros", 1982, p. 99). în aceeaşi lucrare există chiar un paragraf intitulat: Expresii (locuţiuni) echivalente cu adverbul (p. 255), ceea ce înseamnă că autorul pune, în mod conştient, semnul egalităţii între cele două tipuri de „frazeologisme". Dintre lingviştii străini, Pierre G.uiraud aplică termenul locuţiune şi expresiilor (vezi opera citată în bibliografie), iar Charles Bally nu se arată interesat decît 141 de diferenţa mai generală pe care trebuie s-o facem între grupurile de cuvintă libere şi cele stabile (numite şi frazeologice). între aceste două extreme, autorul constată o mulţime de cazuri intermediare, greu de precizat şi de clasificat in mod riguros (vezi Traitâ de „stylistique franţaise, voi. I, p. 68). în lingvistica românească a insistat asupra deosebirii dintre locuţiuni şi expresii în special Florica Dimitrescu (vezi lucr. cit., p. 62—68), însă fără a se folosi de criterii ştiinţifice ferme şi fără a-şi întemeia distincţia (acceptabilă, în principiu) pe fapte numeroase şi concludente. Reluînd aceeaşi problemă, Ioana Boroianu a făcut cîteva precizări utile, însă concluzia generală la care a ajuns nu poate fi acceptată: „Considerăm expresii grupările stabile de cuvinte care acoperă totalitatea unei propoziţii, care au, aşadar, subiect (exprimat sau subiect-general, larg-subîn-ţeles) şi predicat, cu eventuale compliniri" (în LL, nr. 2/1974, p. 246). După opinia noastră, cu cît o îmbinare stabilă de cuvinte este mai expresivă (deci are o mai pronunţată încărcătură afectivă), cu atît sîntem mai îndreptăţiţi s-o considerăm expresie. în ceea ce ne priveşte, nu avem nici o îndoială că: a spăla putina, a tăia frunze la cîini, a-i lipsi o doagă, a-şi lua inima în dinii, a face zile fripte (cuiva), a se face luntre şi punte, a face (pe cineva) cu ou şi cu oţet sau alte asemenea grupuri frazeologice (considerate „locuţiuni verbale") sînt, în realitate, cele mai autentice expresii româneşti. Cînd, însă, expresivitatea a dispărut complet (ori în cea mai mare măsură) si grupul frazeologic a devenit „împietrit" sau cît mai bine sudat (ca în a băga de seamă, a-şi aduce aminte etc), atunci putem vorbi de locuţiuni fără teama de a greşi. în zeci de cazuri „intermediare", nu are nici o importanţă dacă acestea sînt considerate expresii sau locuţiuni. Cu adevărat important este numai faptul că atît unele, cît şi celelalte sînt unităţi frazeologice sau frazeologisme, pe care, la analiza gramaticală, le luăm mai întîi împreună (dacă sensul lor global şi unele caracteristici morfo-sintactice ne dictează acest lucru). După aceea, le putem descompune şi în elementele lor constitue.ite, dar această dublă analiză prezintă unele neajunsuri (asupra cărora atragem atenţia în paragraful: Predicatul verbal exprimat prin locuţiuni). Posibilitatea, de a înlocui sau de a echivala un grup locuţional cu un cuvînt sinonim nu trebuie considerată şi un criteriu de diferenţiere a locuţiunilor de expresii, întru-cît ultimele sînt şi ele, adeseori, substituibile ori numai echivalabile cu o simplă unitate lexicală. Spre exemplu, expresia a-şi zbura creierii este sinonimă cu a se sinucide. Problema abordată este, desigur, mult mai spinoasă decît am prezentat-o aici, însă. nu şi atît de importantă pe cît îşi închipuie cei care consideră că scopul fundamental în predarea limbii române este să-i deprindem pe elevi cu o analiză gramaticală corectă, într-un viitor nu prea îndepărtat, vom reveni mai pe larg asupra problemei discutate aici, încercînd să demonstrăm că expresia nu trebuie să fie, în mod obligatoriu, o propoziţie şi că între locuţiuni şi expresii nu se pot fixa întotdeauna graniţe precise. Ceea ce trebuie considerat de pe acum un adevăr indiscutabil ni se pare faptul că orice expresie (ca grup lexical stabil şi unitar) este, prin definiţie, mai mult sau mai puţin expresivă, adică generatoare de efecte stilistice. Pentui. diferenţa dintre cele două concepte (atît cît este necesar sau numai posibil, deocamdată), vezi şi paragraful Locuţiuni şi expresii adverbiale din volumul de Iată, 1.42 1 EXPRESII IDIOMATICE 1 1. în cadrul multor unităţi frazeologice, elementele constitutive îşi păs- 1 trează independenţa semantică, ceea ce permite calchierea sau traducerea lor 1 literală într-o altă limbă. Astfel, frc passer en revue a fost redat în româneşte 1 prin a trece în revistă, etre dans une mauvaise passe a fost tradus prin a fi într-o % pasă proastă, payer Ies pots casses prin a plăti oalele sparte ş.a.m.d. Spre deose-f bire de asemenea îmbinări frazeologice, care sînt disociabile şi în care cuvintele I îşi păstrează sensul lor propriu, expresiile idiomatice (numite încă şi i d i o t i s m e sau, mult mai rar, chiar idiomatisme) au un înţeles * figurat, care aparţine întregului grup frazeologic, imposibil de tradus „ad lit-teram" într-o altă limbă. încercările de traducere literală sau „mot â mot" a v. expresiilor idiomatice pot duce la transpuneri rizibile de felul lui tambour de livre (pentru tobă de carte) sau laver le baril (pentru a spăla putina) în originala ' traducere a Chiriţei lui Vasile Alecsandri. 2. Este de la sine înţeles că nici limitele dintre unităţile frazeologice idiomatice şi cele neidiomatice nu sînt întotdeauna uşor de stabilit, însă distincţia în sine e importantă şi ea merită să fie reţinută împreună cu cîteva exemple dintre cele mai concludente: a bate apa în piuă, a-şi da arama pe faţă, a da . sfară în ţară, a feşteli (cuiva Jiacaua, a-şi pune pirostriile pe cap „a se căsători", a tăia frunze la cîini, a nu avea (pe cineva) la stomac, a-şi lua tălpăşiţa, a strica orzul pe gîşte, a face pe cineva cu ou şi cu oţet, a-şi lua inima-n dinţi, a-şi lua lumea în cap, a-şi pune pofta-n cui şi multe altele, care sînt de o rară expresi-I vitate. 3. Ca expresii specifice unei anumite limbi, idiolismele trebuie traduse cu multă grijă într-o altă limbă, tocmai pentru că înţelesul lor nu poate fi dedus din suma părţilor componente. Recurgînd la un nou exemplu, vom spune că ciudata expresie românească a fuma ca un şarpe nu poate fi redată în franţuzeşte prin fumer comme un serpent! în astfel de cazuri este obligatoriu să căutăm în franceză (ori în altă limbă) expresia idiomatică cea mai apropiată ca înţeles de a noastră. întîmplarea face că, în franţuzeşte, există două expresii cu acelaşi sens, care sini: fumer comme une locomotive şi fumer comme une cheminee. Cînd traducem dintr-o altă limbă în română, trebuie să căutăm şi la noi echivalentul cel mai potrivit al unui idiotism străin. De pildă, expresia franţuzească ne pas etre dans son assiette (literal: „a nu fi în farfuria sa", adică „a nu se simţi bine") are două corespondente româneşti unul mai expresiv decît celălalt: a nu-ifi boii acasă şi a nu se simţi în apele sale. Precum vedem, este ideal ca o expresie idiomatică să fie tradusă tot printr-un idiotism, lucru uşurat, în ultimele decenii, de apariţia unui mare număr de dicţionare frazeologice, ca şi de existenţa unei lucrări lexicografice cum este DELR, la care ne vom mai referi. Ceea cc vrem să adăugăm cu acest prilej este că studiul frazeologiei îi poate interesa nu numai pe lingvişti, lexicografi, traducători etc, ci şi pe toţi cei care predau limbi străine ori chiar limba română străinilor. FORMULE ŞI CLIŞEE INTERNAŢIONALE 1. Numeroase unităţi frazeologice provin din categoria destul de bine reprezentată a aşa-ziselor „formules et cliches internationaux", cum ie numesc unii autori străini (vezi, de pildă, A. Andrievska, Cours de lexicologie i franţaise, Kiev, 1958, p. 112, precum şi întregul capitol consacrat frazeologiei* p. 86—114). Din păcate, şi în cazul de faţă, terminologia este cam variată, uneori prea fluctuantă şi aproape întotdeauna nelipsită de anumite ambiguităţi1. Alte denumiri, asupra cărora nu ne putem opri (cf. engl. stereotypedj convenţional expressions), nu sînt mai recomandabile decît cele înscrise în titlul acestui paragraf, întrucît ele acoperă şi alte realităţi frazeologice decît cele care ne preocupă aici. 2. Dintre „formulele" cu caracter convenţional şi internaţional (apărute în diverse limbi de cultură şi de civilizaţie), foarte cunoscute sînt spre exemplu, artă pentru artă, răul secolului (frc. le mal du siecle) şi turn de fildeş (frazeolo-gism calchiat, precum am văzut, în majoritatea limbilor europene după frc. tour d'ivoire). Tot aproape general europene şi chiar „americane" (în sens larg) sînt, de asemenea: mărul discordiei, nod(ul)gordian, fata morgana, război rece, porumbelul păcii, tale quale „aşa cum e", tabula rasa, rara avis, ad calendas graecas, magna cum laude" „cu cele mai mari elogii" şi multe altele, care vor fi citate în subcapitolul următor. 3. Foarte interesante sînt şi „clişeele internaţionale" în a căror structură intră un nume propriu (de obicei de persoană). Ele au la bază legende antice (uneori biblice) sau chiar întîmplări reale, care trebuie bine cunoscute pentru a înţelege sensul şi felul în care au apărut aceste frazeologisme devenite internaţionale. Le cităm pe cele mai importante, dînd în paranteză şi corespondentul din limba franceză, deşi nu aumai prin intermediul acesteia am făcut noi cunoştinţă cu ele: arca lui Noe (cf. frc. l'arche de Noe) / călcîiul lui Ahile (cf. frc. le talon d'Achille) / firul Ariadnei (cf. frc. le fii d'Ariadne) ; mărul lui Adam (cf. frc. pomme d'Adam); mărul lui Newton (ci. frc. pomme de Newton) / nasul Cleopatrei (cf. frc. le nez ie Cleopâtre) / oul lai Columb (ci. frc. l'oeuf de Colomb) / patul lui Procust (cf. frc. le Ut de Proc(r)uste/ pînza Penelopei (ci. frc. la toile de Penelope) / sabia lui Damocles (ci. frc. l'epee de Damocles) / tumul (lui) Babei (cf. frc. la tour de Babei) etc. O anchetă efectuată, cîndva, printre studenţi a scos la iveală faptul că mulţi dintre ei nu cunoşteau decît foarte vag sensul unora dintre unităţile frazeologice precitate, iar şi mai mulţi ignorau aproape complet „geneza" acestor frazeologisme internaţionale. într-o mare măsură, am înţeles şi atunci cît de mult ar avea de cîştigat învăţămîntul nostru de cultură generală dacă profesorii de limba română şi de alte discipline şi-ar face timp să le explice elevilor mai clar şi mai detaliat cum au luat naştere astfel de frazeologisme ori altele şi care este semnificaţia lor exactă. Ele constituie numai o parte dintre acele „formule care dăinuie de veacuri" (după o potrivită caracterizare a lui Tudor Arghezi) şi care trebuie însuşite corect în primul rînd în şcoală şi prin şcoală. 1 Afirmaţia este valabilă şi pentru articolul lui J. Marouzeau: Groupes de mots, formules et dichis, în „Revue des etudes latines", XI (1933), p. 85 — 92, 144 Pentru sensul şi originea mai îndepărtată a multora dintre unităţile frazeologice discutate aici şi în continuare, recomandăm în special: Barbu Marian, Dicţionar de citate şi locuţiuni străine, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1973 şi I. B e r g, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre (ediţia a Il-a revizuită şi adăugită), Bucureşti, Editura Ştiinţifică. 1969, ALTE UNITĂŢI FRAZEOLOGICE 1. Deşi am separat frazeologia atît de sintaxă, cît şi de vocabular, delimitarea ei'întîmpină încă dificultăţi serioase, provocate nu numai de mulţimea şi varietatea unităţilor frazeologice, ci şi de diversitatea părerilor existente în legătură cu obiectul de cercetare al noii discipline. Stabilind, în linii mari, că acest obiect de investigaţie îl constituie toate unităţile frazeologice dintr-o limbă oarecare (sau dintr-un grup de limbi), nu am spus tot ce era necesar în legătură cu o problemă atît de complicată şi de controversată. După cum vom vedea imediat, zicalele, proverbele, maximele, sentinţele şi în special aşa-zisele citate celebre (care, adeseori, constituie fraze întregi) ar trebui excluse din sfera propriu-zisă a frazeologiei. Cu această precizare (asupra căreia vom reveni imediat) se elimină încă o greutate serioasă în efortul de a fixa graniţe mai precise pentru frazeologie în calitatea ei de compartiment lingvistic independent. în acelaşi timp, este uşurată şi încercarea de a clasifica mai riguros uriaşul material faptic care există atît în limba română, cît şi în alte idiomuri. 2. Ceea ce mai rărnîne în urma eliminării zicalelor, proverbelor etc. din sfera frazeologiei nu se suprapune însă perfect peste tipurile de frazeologisme discutate în subcapitolul anterior. Cu destule temeiuri, tot unităţi frazeologice pot fi considerate şi acele perifraze care, deşi nu sînt prea sudate, au, totuşi, o anumită frecvenţă (neapărat superioară simplelor îmbinări lexicale libere) ori sînt înzestrate, din chiar momentul creării lor, cu o doză oarecare de expresivitate. Astfel, dacă în loc de M. Eminescu spunem autorul „Luceafărului", recurgem, fireşte, la o perifrază (în sens de: „grup format . din două sau mai multe cuvinte, care exprimă, împreună, ceea ce putem exprima printr-o singură unitate lexicală sau printr-un nume propriu"). Din cauză că are o frecvenţă redusă şi e lipsită de sens figurat, perifrază citată nu este, totuşi, o unitate frazeologică, după cum nu sînt unităţi frazeologice nici: autorul „Baltagului" (=M. Sadoveanu), autorul „Scrisorii pierdute' (=I.L. Caragiale), autorul lui „Ion" (=Liviu Rebreanu) şi zeci de alte asemenea perifraze, care nu au valoare expresivă şi nici nu sînt „consacrate de uz". Dacă, însă, tot în loc de numele marelui poet folosim o metaforă cum este luceafărul poeziei româneşti sau spunem bardul de la Mirceşti, referin-du-ne, de data aceasta, la V. Alecsandri, cele două „perifraze" interesează neapărat frazeologia şi trebuie incluse, fără nici o rezervă, în obiectul ei de investigaţie. Precum vedem, în astfel de cazuri, intervin şi alţi factori (în afară de frecvenţă, unitate de sens etc), care ne îndreptăţesc să vorbim de ■unităţi frazeologice. Bardul de la Mirceşti nu este o perifrază foarte expresivă şi nici prea des folosită, însă ea are o vechime de cel puţin un secol şi e cunoscută de toţi vorbitorii cultivaţi, care o poartă în minte şi sînt gata s-o folosească (întotdeauna cu acelaşi sens) ori de cîte ori se iveşte prilej ul. 145 Spaţiul nu ne îngăduie să discutăm şi acele perifraze ample, însă destul de unitare şi de expresive, care au devenit deja ori se transformă sub ochii noştri în unităţi frazeologice de un tip special. Printre ele se numără, de pildă, purtător al cravatei roşii cu tricolor, cum se spune, din ce în ce mai des, în loc de pionier. 3. Ultimul tip de unităţi frazeologice, la care ne mai referim, îl constituie cele numite, cîteodată, locuţiuni de intensitate. Preluînd această denumire de la unii lingvişti străini1, Ioana Boroianu le defineşte ca fiind „colocaţii stabile de termeni, dintre care unul adaugă celuilalt un sens superlativ: îngheţat bocnă, îndrăgostit lulea, gol puşcă, singur cuc, beat turtă etc." (în LL, nr. 2/1974, p. 245). De remarcat că şi în cazurile de faţă e vorba tot de „echivalente" semantice ale cuvintelor, pentru că îngheţat bocnă înseamnă „foarte îngheţat", singur cuc echivalează cu „foarte singur" ş.a.m.d. Din punct de vedere funcţional, substantivele bocnă, cuc, lulea etc. se comportă ca nişte morfeme (cum bine a observat şi Florica Dimitrescu în op. cit., p. 64— 65), însă mai intense şi mai expresive decît adverbul foarte. Despre aceste construcţii s-a scris mult în lingvistica românească, aşa că nu insistăm asupra lor. 0 trimitere facem totuşi la paragraful Adverbe provenite din alte părţi de vorbire (în volumul de faţă), unde se mai discută cîteva fapte, în general cunoscute: a se ţine scai, a dormi buştean (sau butuc), a lega cobză (sau fedeleş) şi altele, care sînt, cel mai adesea, comparaţii urmate de elipsă. în structura altor „locuţiuni" de intensitate, comparaţia se menţine, spuntndu-se: ieftin ca braga, galben ca ceara, simplu ca bună ziua etc. Ioana Boroianu Ic spune comparaţii cu caracter stereotip (ibidem, p. 245), însă, mai scurt şi deci mai concis, am putea să le numim comparaţii stereotip e. Şi în cazul de faţă, terminologia este variată şi fluctuantă, cum rezultă din faptul că unii lingvişti străini vorbesc în mod nu tocmai potrivit de locuţiuni comparative (frc. „locutions comparatives"), citînd, spre exemplu: blanc comme neige, sourd comme un pot, plein comme un oeitf, lourd comme du plomb, trembler comme uns feuille. courir comme un lievre sau aller comme un gaut (literal: „a merge ca o mănuşă", adică „a se potrivi foarte bine" ori „de minune" — într-o traducere mai expresivă şi deci mai apropiată da original). Pentru unele indicaţii bibliografice şi pentru detalii referitoare ia acest tip de unităţi frazeologice ori la altele, pe care nu le mai discutăm, vezi A. A n-d r i e v s k a, op. cit., p. 101 şi urm. 4. înainte de a încheia discuţia privitoare la tipurile de unităţi frazeologice, subliniem încă o dată că proverbele, zicaleie (sau zicătorile), maximele, sentinţele etc. n-ar trebui incluse, aşa cum se procedează, de obicei, în sfera prea largă a frazeologiei. Motivul pe care l-am invocat şi în LL, nr. 1/1984 (p. 7) este că toate acestea nu sînt echivalente reale ori potenţiale ale cuvintelor, deci cum sînt ori ar trebui să fie toate unităţile frazeologice autentice. Referindu-ne, deocamdată, numai la proverbe, care formează obiectul de cercetare al paremiologiei, se impune să reamintim că ele constituie, de fapt, unităţi frastice (frc. unite s phrastiques), deci „fraze" complete, deşi foarte scurte sau lapidare. 1 Vezi, de exemplu, J. P. Vinay şi J. Darbelnet, Stylistique comparie du franţais et de Vanglais, Paris, 1958, p. 36 — 43. 146 I în chip firesc, ele nu-şi justifică prezenţa nici în dicţionarele frazeologice, I care (în eventualitatea că le-ar înregistra pe toate ori pe cele mai multe) I ar putea să ia proporţii cu adevărat gigantice. \ Examinînd mai multe dicţionare frazeologice româneşti sau străine (pc care spa- % ţiul nu ne permite să le cităm), am constatat că unele procedează inconsecvent, iar | altele nu înregistrează zicale, proverbe etc. Cîteodată, autorii lor se simt chiar obligaţj f să sublinieze că le-au omis în mod premeditat, dar, în realitate, înregistrează o parte \ din ele, fără să se întemeieze pe criterii ştiinţifice. Am demonstrat altă dată că în felul •4 acesta se procedează în DELR, care inserează zeci de proverbe, cum sînt: Cum iţi v vei aşterne aşa vei dormi (p. 28), Pînă nu faci joc nu iese fum (p. 151), Cine umblă (fuge) I după doi iepuri nu prinde nici unul (p. 186) şi altele, a căror prezenţă în dicţionar sur-'"' prinde după ce am fost avertizaţi, dintru început, că „volumul... selectează un mare v număr de expresii şi locuţiuni româneşti (nu şi proverbe) cu explicarea sensului sau a sensurilor pe care le au...". SURSELE FRAZEOLOGIEI ROMÂNEŞTI MODERNE în cîteva contribuţii anterioare (citate în bibliografia de la sfîrşitul acestui capitol) a fost dovedită marea bogăţie frazeologică românească, bogăţie pe care o constatăm atît în varianta populară, cît şi în cea literară, a limbii noastre. în ceea ce ne priveşte, considerăm că excepţional de bogată si de variată este mai ales frazeologia românească modernă, care se explică, în cea mai mare măsură, prin calcuri şi împrumuturi din alte limbi, dar în primul rînd din franceză. Constatarea n-ar trebui să surprindă pe nimeni, întrucît situaţia este aceeaşi şi în domeniul vocabularului neologic, iar unităţile frazeologice din româna modernă merg, după cum vom vedea, împreună cu cele lexicale şi din punctul de vedere al provenienţei lor. CREAŢII INTERNE ALE LIMBII ROMÂNE 1. Afirmînd că majoritatea unităţilor frazeologice româneşti sînt de provenienţă externă, nu subapreciem, fireşte, capacitatea creatoare a limbii noastre, ci facem numai o constatare obiectivă la care ne obligă faptele. Dacă aceasta e situaţia din punct de vedere strict numeric sau „cantitativ", trebuie să spunem că, sub raport „calitativ", o serie de locuţiuni, expresii sau alte unităţi frazeologice născute în interiorul limbii române prezintă, adeseori, o importanţă mult mai mare decît cele care au origine externă datorită modului în care s-au născut, precum şi expresivităţii lor mult mai accentuate. Cînd vom relua problemele discutate aici (într-un amplu studiu pe care intenţionăm să-1 consacram frazeologiei româneşti) vom fi preocupaţi să dovedim cît mai pe larg cu putinţă atît forţa creatoare a limbii noastre în acest domeniu, cît şi influenţele pe care ea le-a suferit din partea altor limbi cu care a venit în contact. 2. Nu încape îndoială că multe frazeologisme (în special dintre cele înregistrate în DELR) sînt autentic româneşti şi spre această concluzie ne conduce constatarea că ele nu există în limbile de care româna a fost ori este ' încă influenţată. La fel ca şi în cazul unor unităţi lexicale, nu este, însă, întot-: deaiina uşor să facem distincţie între ceea ce a apărut la noi în mod indepen- dent de alte limbi şi ceea ce este împrumutat sau imitat după modele străine. Astfel, despre locuţiunile: a-şi aduce aminte, a băga de seamă, a trage pe sfoară, a bate apa în piuă, a lega de gard etc. putem afirma cu siguranţă că „sînt pur româneşti" (cum le consideră şi Florica Dimitrescu în op.cit., p. 154), însă despre a face apel sau a face recurs, spre exemplu, n-ar trebui să ne mulţumim numai cu constatarea că acestea „se datoresc limbajului juriştilor" (cum se procedează în aceeaşi lucrare, la p. 156). în chip cu totul firesc, trebuie să ne întrebăm dacă locuţiunea neologică a face recurs a fost creată în limbajul juridic românesc ori a fost împrumutată din vreo limbă străină. Convingerea noastră este că ea constituie un calc frazeologic parţial după frc. faire recours şi acest lucru trebuie limpede exprimat atunci cînd vorbim despre originea locuţiunilor verbale româneşti. De cele mai multe ori, autoarea citată procedează în felul arătat aici, aducînd astfel o contribuţie notabilă la studiul etimologic al frazeologiei româneşti vechi şi moderne. 3. Dintre cercetările mai noi, prezintă un real interes îndeosebi lucrarea citată în bibliografie a lui Stelian Dumistrăcel, de la care aflăm (pentru prima oară sau mai pe larg) cum au luat naştere o serie de expresii româneşti, discutate de autor în partea a doua a cărţii sale. în mod special ne-au reţinut atenţia: a lua la vale, a(în)cresta în grindă, a se strînge funia Ia par, a se duce pe copcă, a umbla cu ocaua mică, a da paiele (devenit a da paiele) şi multe altele, care provin din cele mai variate domenii: agricultură, păstorit, comerţ, diverse meserii, lumea pescuitului, industria casnică etc. Cîteva dintre explicaţiile Iul Stelian Dumistrăcel (în general convingătoare şi ingenioase) pot fi, desigur, completate, iar măcar la una dintre ele s-ar putea chiar renunţa definitiv. E vorba de felul în care explică autorul expresia a pescui în apă tulbure „a profita de o situaţie încordată sau confuză pentru a trage foloase personale" (vezi p. 198 — 200). Cu exact acelaşi sens şi cu o structură identică se foloseşte în franceză pecher en eau trouble. De aici trebuie să pornim pentru a explica (prin calc frazeologic) expresia românească, necunoscută limbii noastre vechi şi celei populare. 4. O serie de unităţi frazeologice (cu valoare substantivală ori adjectivală) s-au născut în interiorul limbii române de la locuţiuni şi expresii verbale sau tot substantivale printr-un procedeu pe care l-am numit derivare frazeologică. Astfel, chiar de la a pescui în apă tulbure a fost derivat pescuitor în apă tulbure (înregistrat în DLR, s.v. pescuitor cu două atestări din teatrul lui Camil Petrescu). întrucît asupra formaţiilor de acest tip vom reveni într-un subcapitol special, ne mulţumim aici cu simpla lor menţionare. 5. Alte unităţi frazeologice sînt tot creaţii ale limbii române, care au la bază o metaforă (cultă sau populară). în FCLR, voi. I (p. 12) se citează următoarele „grupuri sintactice nelocuţionale", care, cu excepţia celui dintîi, se încadrează perfect în această categorie: aurul negru (denumire dată atît cărbunelui de pâmînt, cît şi petrolului ca surse de energie)1, brîul cerului (=curcubeu), ferestrele sufletului (=ochi), corabia deşertului (=cămilă), poalele muntelui, sare şl piper (cu referire la o stofă) etc. Numărul acestor perifraze metaforice (cum ar putea fi ele, numite) este, desigur, mult mai mare, însă aici nu ne interesează decît creaţiile care au ieşit din stadiul iniţial de „inovaţii individuale". 1 Pentru aceeaşi metaforă (folosită, însă, numai în legătură cu petrolul), cf. şl frc. l'or noir, înregistrat în LEXIS, ROBERT etc, s.v. or. 148 I ■ 6. Dacă, într-un anumit context, se acordă sens figurat unei îmbinări ■ lexicale libere, ea poate deveni (prin repetare) unitate frazeologică. Astfel, ■ spunînd despre cineva că se spală cu apă de ploaie sau că apa de ploaie nu e ■ bună de băut, ne menţinem încă în domeniul asociaţiilor libere de cuvinte. B Cînd, însă, afirmăm despre un medicament că e apă de ploaie ori calificăm ■ în acelaşi fel acţiunile, spusele, teoriile etc. ale cuiva, recurgem la aceeaşi m îmbinare lexicală de data aceasta cu caracter frazeologic. în funcţie de con-m text şi de prezenţa sau absenţa expresivităţii, au un dublu statut şi: a mînca W borş, a scăpa trenul, cusut cu aţă albă, bătut în cap, coadă de topor etc. 1: 7. Un număr relativ însemnat de unităţi frazeologice apărute în inte-» riorul limbii române au fost, la originea lor, simple îmbinări libere de cuvinte, J\ care au devenit frazeologisme în urma unei întrebuinţări frecvente şi îndelun-| gate. Pentru exemplificare, cităm numai cîteva locuţiuni în a căror structură intră verbul a da: a da s(e)ama, a da ortul popii, a da sfaturi, a da roade, a >ş da pe faţă, a da prilej, a da zor şi multe altele, care pot fi găsite în dicţionare. ÎMPRUMUTURI DIN ALTE LIMBI 1. Alături de unităţile frazeologice apărute prin sudarea unor îmbinări libere de cuvinte sau prin alte procedee interne, există multe altele care se explică prin împrumut din alte limbi şi în primul rînd din franceză. La cele pe care le-am citat cînd am discutat influenţa acestei limbi în domeniul vocabularului (e vorba de: artist liric, bal mascat, calcul renal, placă turnantă etc.) se mai pot adăuga în ordine alfabetică: ambasador extraordinar, analiză matematică, bandă sonoră, bază navală, calcul infinitezimal, calculator electronic, coloană vertebrală, cordon sanitar, culoare locală, dans macabru, distanţă focală, ecuaţie diferenţială, fond de rulment, fond de ten, glob ocular, lichid' cefalorahidian, ministru plenipotenţiar, nerv sciatic, perioadă de incubaţie, sală de lectură, proces verbal, sos tomat, tribunal suprem, tur de scrutin, vase comunicante, vizită medicală şi altele, care provin din cele mai variate domenii. 2. Uneori, am împrumutat din franceză o întreagă familie frazeologică, ai cărei membri sînt constituiţi, de obicei, din două elemente, şi anume: un substantiv determinat şi un adjectiv determinativ. Cităm, spre exemplificare, cîteva dintre unităţile frazeologice care intră în familia lui placă şi care se explică prin împrumut: placă comemorativă « frc. plaque comme-morative), placă dentară (