B. PETRICEÎCU-HASDEU. ETYMOLOGICUM MAGNUM * ROMANIC. www.dacoromanica.ro ETYMOLOGICUM MAGNUM ROMANIC DICŢIONARUL LIMBEI ISTORICE SI POPORANE A ROMÂNILOR LUCRAT DUPĂ DORINŢA ŞI CU CHELTUIALA M. S. Regelui CAROL I SUB AUSPICIELE EL O Ed A. IST E DE B. PETRICEÎCU-HASDEU Membru al Academiei Române, al Academiei Imperiale de Sciinţe lela St. Petersburg, al Societăţii de Linguistică din Paris, al Societăţilor Academice din Belgrad ţi Sofia, al Syllogulul filologic ellenic din Constantinopole etc.] Director general al Archivelor Stalului', profesor de Filologia comparativă la Universitatea din Bucure să. Mănţinem dar aceste frumdse expresiuni întrebuinţate de străbuni, şi nu ne temem de cuvinte cari ati cap&tat de vdcun înpamin-tenirea... CAROL I. ... mar! şi ndtede socotele etimologliiceşti, adecă tâlcuitVe de cuvinte. a Cantemir-voda (Ohron. I, 84). TOMUL I. BUCURESCI STABILIMENTUL GRAFIC SOCEC & TECLU 96. — Strada Berzei. — 96. 1887. www.dacoromanica.ro PREFAŢA Deschizând sesiunea generală a Academiei Române din 1884, M. S. Regele a rostit următorele cuvinte: „Având onorul de a fi membri ai acestei adunări, Regina şi „Eti venim tot-d’a-una cu bucuriă în mijlocul D-vostre, spre a as-„ culta discuţiunile ştiinţifice, pe cari le urmărim cu un interes neîncetat. Şi cum pote să fie alt-fel, când lucrările de căpeteniă ale „Academiei sînt istoria şi limba, temeliele existenţei nostre naţionale? Ţera datoresce astăzi Academiei un şir de documente istorice, „ascunse pînă acum, şi cari aii fost scose din întuneric prin oste-„nelele neobosite ale membrilor ei, răspândind ast-fel o nouă lumină „asupra trecutului nemuluî românesc. Nu mai puţin însă trebue să „ne ocupăm şi de viitor.... de limba ndstră, care s’a păstrat neatinsă în câmpiele roditore ale Dunărei, în plaiurile măreţe ale „ Carpaţilor, aceste ţinute încântată re, descrise cu măestriă şi în o „limbă aşa de curată de poetul nostru popular V. Alexandri. Ce „sarcină maî dulce pote avă Academia decât a lua sub paza sa „acâstă limbă veche, pe care poporul o înţelege şi iubesce? Mân-„ ţinem dar aceste frumose expresiuni întrebuinţate de străbuni, şi „nu ne temem de cuvinte cari ati căpătat de vâcurî înpămîntenirea. „Superflua non nocent. „Ce limbă are norocul de a dispune de patru cuvinte pentru „o însuşire care trebue să fie mândria fie-cărui popor, care trebue „să fie scrisă pe stâgul fie-cării armate: voiniciă, vitejiă, bravură, www.dacoromanica.ro VI „eroism? Să ne ferim însă de o inbeişugare de expresiunî moderne, care, ne punând o stavilă la timp, va înstrăina poporului „limba sa. „Am fost îndemnat a rosti aceste câte-va cuvinte prin dragostea care am pentru frumosa şi bogata limbă română şi fiind „încredinţat că dorinţa mea—îndrăsnesc a $ice şi a Academiei — „nu rămâne un pium desiderium. „Supun dar la chibzuiala D-vostre, dacă nu ar fi folositor de a „face un fel de Etymologicum magnurn Bomaniae, conţinând tdte „cuvintele vechi, cari altmintrelea vor fi perdute pentru generaţiu-„nile viitdre. „ Verba volant, scripta manent. „Spre a sprijini acestă întreprindere, pentru care patru, cinci, „şdse am vor fi trebuincioşî, pun în fie-care an modesta sumă de „şese mii lei la disposiţia Academiei. „Intr’adevăr, lucrarea acâsta este forte întinsă, pote chiar nemărginită; să ne amintim însă cuvintele luî Horaţiu: Est modus „in rebus sunt cerţi denique fines, şi sint convins că opera Academiei, care îşi va ridica şie-şî un monument neperitor, va fi încolonată de o isbândă fericită'1. Chibsuind asupra dotaţiunii Maiestăţii Sale, Academia Română a bine-voit a’mi încredinţa mie îndeplinirea Augustei dorinţe, primind tot-o-dată următorul prospect, pe care me crezusem dator a i’l supune spre aprobare : „Lucrarea care se va executa din dotaţiunea M. S. Regelui nu va avă în vedere anume limba română literară de astăzi, ci mal ales limba cea veche şi graiul actual al poporului cu diverginţele sale dialectale. „Pentru limba cea veche vor servi ca făntâne : „1. Texturile vechi române tipărite şi manuscripte; „2. Cuvinte sau locuţiuni române de prin vechile documente scrise slavonesce sau în altă limbă străină; „3. Actele vechi, publicate saîi inedite, scrise românesce; „4. Vechile dicţionare şi glosare române manuscripte. „Pentru graiul actual al poporului cu diverginţele sale dialectale vor servi ca făntâne: www.dacoromanica.ro VII „1. Scriitorii moderni forte populari, precum Alexandri, Costa-chi Negruzzi, Anton Pann etc., şi unii scriitori de pe la începutul secolului; „2. Dicţionarele şi vocabularele române, mai ales acelea din prima jumătate a secolului, dar tote cernute prin excluderea neolo-gismilor; „3. Poesiele poporane, basme, ^icătorî, locuţiuni proverbiale etc. publicate sad inedite; „4. Archaismi şi provincialism! adunaţi de-a dreptul din gura poporului, întru cât graiul vid conservă pînă astăzi elemente dispărute din limba literară; „5. Terminologia tecnică vulgară din istoria naturală şi din viaţa industrială. „Pentru inavuţirea ultimelor doă rubrice, a patra şi a cincea, se vor consulta învăţătorii sătesci, preoţi şi alte persone de prin sate din tote provinciile locuite de Români, cărora li se va adresa un cestionar ad-hoc, tipărit într’un mare număr de exemplare sub titlul de; Dotaţiunea Car ol I. Programă pentru adunarea datelor privitor e la limba română. Răspunsurile la acest cestionar, după ce vor fi utilisate, se vor depune în original în archivul Academiei. „Stabilită pe aceste base, lucrarea va da, după putinţă pentru fie-care cuvînt, pe lîngâ traducerea sensului general în limba latină sad în cea francesă, urmâtorele rubrice; ,,a) Forma cea mai răspândită şi formele dialectale vechi şi noue; ,,b) Diferitele accepţiuni cu citarea exemplelor din făntânele indicate mai sus; ,,c) Filiaţiunile istorico-etimologice. „Spre a fi înlesnit în sarcina curat materială, autorul avănd o neapărată trebuinţă de cel puţin trei tineri cari să lucreze sub direcţiunea sa, primind o modestă retribuţiune, guvernul va fi rugat din partea Academiei Române să iea cu acest scop o măsură ce va crede de cuviinţă. „Opera întrăgă urmând a fi terminată în interval de 6 ani, în fie-care an autorul va presinta Academiei o parte din lucrare, însoţită de un raport despre mersul el ulterior. Tipărirea definitivă se va pute începe în sesiunea generală din anul 1885, după ce Academia va fi luat cunoscinţă de un specimen al operei." www.dacoromanica.ro VIII îndată după acbsta, prin intermediul mai ales al revisorilor şcolari şi al protopopilor, am răspândit în ţbră următorul Cestionar: 1. In ce cuvinte anume poporul de acolo rostesce curat pe a cel neaccentat, fără a’l trece în ă, bună (5ră malaîu, îar nu mălaiu şi altele? 2. In ce se cuprinde pe acolo, în chipul de a rosti al poporului, deosebirea între sonurile ă (t) şi i sah â (*)? 3. Cari sînt cuvintele unde se aude mal bine sonul *? 4. Se glice 6re: sară, fată, masă etc., ori seră, fetă, misă şi altele? 5. Sînt ore cuvinte, în cari poporul rostesce curat pe o cel neaccentat, fără a’l trece în u, bună (5ră dormim pentru durmim, Român pentru Rumân etc.? 6. Se glice bre umblu ori înblu? ungMu ori înghîu? sâti cum alt-fel se $ice? 7. Sînt ore cuvinte, în cari ni nu s’a mulat în î, precum in-tânîu pentru întâîu, cuniu pentru emu, straniu pentru straîu, câl-cânîu pentru câlcâiu etc.? 8. Sînt ore cuvinte, în cari lî nu s’a muiat în %, precum taltu pentru tatu, pulîu pentru puîu, liepure pentru iepure, ureclîe pentru urechie şi altele? 9. Se aud bre pe acolo în chipul de a rosti al poporului vocale lungi, adecă a lungit ca aa, o ca oo etc.? 10. Se întîmplă bre, ca poporul să rostâscă întreg pe u dela sfirşitul unui cuvînt fără articlu, precum omu în loc de om, saii la verburî cu făcu în loc de fac etc. ? 11. Nu cum-va se rostesce câte o dată întreg i dela sfirşitul cuvîntuluî, bună-bră omeni pentru omeni, faci pentru fad etc.? 12. Se (Jice bre cuvente, mente, mormente, vene, mene etc. în loc de cuvinte, minte, morminte, vine, mine? 13. Diftongul oa se rostesce el curat, adecă aşa ca să se au$ă de o potrivă o şi a, ori se aude mai mult numai una din ele, şi care anume? 14. Diftongul ea se rostesce el aşa ca să se au$ă bine e şi a, ori se aude mai mult ca ia? 15. Sînt bre cuvinte, în cari poporul rostesce e sail ea acolo unde limba nbstră literară de astăzi pune pe simplul e, de ex. plăcere pentru plăcere, lege pentru lege, merge pentru merge etc. ? www.dacoromanica.ro IX 16. Sînt ore cuvinte, în cari se rostesce simplul e acolo unde limba nostră literară de astăzi pune pe e, de ex. şese pentru şese, rre (voesce) pentru vrea, şi altele ? 17. Ce alte particularităţi, străine limbel nostre literare de astăzi, se observăm privinţa vocalelor în graiul poporului de acolo? 18. Poporul de acolo cunosce el numai sonul z? ori că deo-sebesce pe z de dz? 19. Z în Dumnezeu se rostesce el tot aşa ca z în praznic, ori alt-fel cum-va? 20. Cari sînt anume cuvintele, unde se aude dz în loc de z? 21. Poporul de acolo rostesce el ore pe r în dob feluri, deosebind adecă pe un r virtos, ce-va ca rr, de un r mole ? 22. In caii cuvinte anume se aude rr? 28. Poporul de acolo preface el ore pe f în h, de exemplu hie pentru fie, hîer pentru fier, hferbe pentru fierbe etc. ? 24. Sînt ore cuvinte, în cari fie sau fi nu se preface nici o dată în Me sau hi? 25. Sonurile fie sau fi nu se rostesc bre ca § saii chiar ca c, bună-oră ser sau cer pentru fier? 26. In ce cuvinte preface poporul de acolo pe v în h, de ex. hidpe pentru vulpe, râhnire pentru râvnire etc. ? 27. Sciţi bre cuvinte, în caii h se preface în v? 28. Poporul de acolo nu rostesce el bre de o potrivă, fără a simţi deosebirea de sonurî, fie şi hie saCi vulpe şi hulpe? 29. In ce cuvinte poporul preface pe v în g, de ex. ghiu in loc de viii, ghie pentru vie etc.? 30. Nu se rostesce bre jiu sad chiar giu pentru viu, şi altele de asemenea? 31. Un v la începutul cuvintulul nu piere el bre câte o daţii, rostindu-se bună-oră in în loc de vin? 32. In cuvintele steua, dina, reua etc. nu se aude bre va pentru ua, adecă steva, tQovu faţă cu an=ccv în asdnti=suvn el reconstruesce doS .prototipuri diverse pentru posteriorul an. Avem astfel patru nasale, pe cari să le formulăm prin m1; m2, nl7 n2, lipsindu-ne semnele tipografice întrebuinţate de Brugman. In acelaşi chip, mai departe, prin compa-raţiuni forte ingeniose, el reconstruesce r1; r2, a1; a2; iar îndrăzneţul seu urmaş Saussure merge la „ foneme “ cu mult şi mai complicate ca ajO saua2o. Yine însă întrebarea: cum de se ţlicea pddam—noda. şi cele-l’alte în epoca luî m2, n2, a1; a2 etc.? Iată că şcola luî Brugman, vrend-nevrSnd, din causa reconstrucţiuniî fonetice se vede d’o dată împinsă la reconstrucţii!ne le-xică—ba încă ce fel de reconstrucţiune!—dându-ne nesce prototipuri curat inexprimabile, precum este bună-oră pentru quatuor: k2a1twAa2ra1s. 2j Să mai vorbim <5re de reconstrucţiunea ideologică, de care se isbesce mevetl ori-ce linguist, de vreme ce i se presintâ la tot pasul, în graiuri congenere sau chiar în aceiaşi limbă, o vorbă cu doS sau mai multe semnificaţiunî diverse, fiind dator a le reduce la un punct de plecare comun, la o sorginte de unde să se desfăşdre treptat diverginţele? Să luăm cuvintul brav, unul din cele mai norocose, care în scurt timp a reuşit a se respândi din Occidinte în limbile cele mai eterogene din Europa şi din America. După Diez, Littre $ice: „Fran-şais brave; provensal brâu (fdminin brava), dur, mechant, brave; catalan ') Brugmann Osthoff, Morphol. Unlersuch., 1.1, p. IX:........ „nur derjenige, welcher „sicii fiir immer lossagt von jener fruherhin weit verbreiteten, aber auch jetzt noch „anzutreffenden Forschungsweise, nach der man die Sprache nur auf dem „Papier betrachtet, alles in Terminologie, Formei wesen und „grammatischen Schematismus aufgelien lâsst etc.“—Cfr. Leskien, Die Deklination im Slavisch-litauischen und Germanischen, Leipzig, 1876, p. 39: „Man hat „sich nach dem ganzen Entwicklungsgange dieser Disciplin (der Sprachwissenschaft) „daran gewâhnt, bei den einzelnen Formen der Einzelsprachen immer zunâchst an die „Ursprachezu denken etc.“ *) De Saussure, Memoire sur le systăme primiiif des voyeUes, Leipzig, 1879, p. 21 .— Cfr. Kruszewski, Lingvistiieskila zametki, Warszawa, 1880, p. 1—13. www.dacoromanica.ro XXV „brâu; espagnol et italien bravo; bas-latin bravus, sauvage. Le „sens primitif est sauvage, dur, fougueux, d’ou on passe facile-„ment au sens de vaillant, courageux. Mais d’ou vient celui de beau, „bien habillâ? Sans doute de vaillant on est venu â habile (bravo „en italien a cette acception), puis bon, beau, bien habille — “ ’) Când noî au$im la Operă strigându-se bravo în loc de „fdrte bine", sau chiar bravissima în semn de cea maî deplină mulţumire sufle-tescă pentru arta unei gingaşe cantatrice, nu ne gândim, negreşit, la sensul primitiv de „selbatec“, care este o reconstruc-ţiune ideologică aprdpe tot atât de îndrăsneţă, iar în orî-ce cas de aceiaşi natură, ca şi un k2a1twAa2ra1s pentru quatuorl Reconstrucţiunea lexică, care nu se pote despărţi de cea morfologică, cuprinde în sine pe cea fonetică şi implică pe cea ideologică. Admiţând dar pe una din ele, admitem eo ipso pe t<5te. De aceia însuşi Pott, deşi nu reconstruesce nici o dată cuvintele, nu contestă totuşi legitimitatea reconstrucţiuniî linguistice în genere, cerând însă, cu multă dreptate, ca ea să fie pe cât se p<5te maî metodică, să nu amestece cele sigure cu cele nesigure, să se întrebuinţeze atunci când trebui sau acolo unde trebui, şi să resulte numai din date positive. 2] Cam tot acesta, în fond, o doresce şcola lui Brugman, insistând anume asupra pericolului unor reconstruc-ţiuni pripite. 3) * *) ‘) Littre, Biet. I, p. 412. — Cfr. Diez, Etymologisch<‘s Worterbuch, Bonn, 1861, t. 1, p. 83. *) Pott, Wursel- Worterbuch, t. 3, p. 119: „Auch habe ich nichts dawider, dass „man, so weit dies moglich, auf Ermittelung derjenigen Urzustănde Bedaeht nehnie, „in welchen sich die Sprache, sei es nun als unserem gesammten Indogermanischen „Sprachstamme vorausgegangeno allgemeinsame Urmutter, oder als Ahnin bloss ein-„zelner Pamilien innerhalb desselben befunden haben mag. Es wird aber dringend n6-„thig sein, dass man mit onthaltsamer Bescheidenlieit verfahre, und nicht, wio leider „noch so oft geschieht, Gewisses mii, Ungewissem oder gar Palschem, nicht thatsăch-„lich Gegebenes und bloss Erschlossenes oder wohl gar nur leichtsinnig Ersonnenes „und Geheischtes mit wilder Haft nnd ohne Unterscheidung bestândig durcheinander „vuttele und schiittele.“ ’) Brugman, Nasalis sonans, în Curtius, Studien, t.9 (1876), p. 320 nota: „Wer dio „Sprachformen, ehe er an die Ursprache denkt, immer zuerst darauf ansieht, ob sie „nicht analogische Neubildungen sind, begeht boi weitem nicht so leicht folgenschwere „Irrtumer wio ein solcher, dor sich immer erst durch den unmittelbaren und offenkun-„digen Augenschein so zu sagen darauf stossen lăsst-, an Associationsbildung zu den-„ken, und im Uebrigen alles, was sichlautgesetzlichausoiner denkbaren ursprach-„lichen Form herleiten lăsst, sofort auch daraus herleitet. Denn wer irrig eino „Associationsbildung statuiert, irrt nur insofern, als er eino einzelne Form oder eine „Beihe yon Formen noch nicht an der richtigen Stelle untergebracht hat, wer dagegen „von den historischen Formen aus sogleich zur Ursprache uberspringt und mit Htilfe www.dacoromanica.ro XXVI Gel întâiu, fără îndoelă, care emisese principiul reconstrucţiu-niî în Linguistică, mai în speciă a reconstrucţiunii lexice, a fost Chavee *); cel întâîu însă, cărui i se datoresce aplicaţiunea acestui principitl pe o scară vastă, este Schleicher 2J. Cu tote astea, Ascoli probdză într’un mod irresistibil că: „Reconstrucţiunea în stare la-„tentă e cuprinsă în ori-ce comparaţiune stabilită pe criterie rigu-„rose. Când Bopp, combinând formele şi elementele diverselor limbi „ario-europee, ne arată mereti, cum ele, când una, când alta, reprezintă mai bine cutare sau cutare condiţiune originală, astfel că . „tote se completeză ore-cum reciprocamente, el lucreză în fapt la „o ne’ncetată reconstrucţiune, deşi nu se’ncercă a ne da resultatele „acestei operaţiuni sub o formă lexică expresă. Aşa, de exemplu, „alăturându-se costă la costă aceşti trei nominativi: sanscritul „ag'.an, grecul ayav şi latinul agens, faţă cu tulpinele lor respective: „ag'ant-ayovr-agent; apoi fiind constatat că vocala cea primitivă se „păstrdză mai bine în sanscrita, că consona guturală în greca şi’n „latina e mai veche decât consona palatală în sanscrita, şi că din „grupul H-s, adecă finalul tulpinei şi desininţa casuală a nominativului, sanscrita n’a mânţinut nemic, grdca a compensat perderea „totală prin lungirea lui o în pe când în latina a remas s, iată „că avem dela sine reconstrucţiunea agant-s...“ 3j In desvoltările ce preced, din tdte ramurile Linguisticeî noi n’am atins numai sintaxa, în privinţa cării, de asemenea, etimologia cată să tin$ă a fl reconstructivă. Reconstrucţiunea pote fl expresă ca în Schleicher, în Fick şi’n cei-l’alţi, ori sub-înţeldsă ca în Bopp şi în Pott; reconstruc-ţiunea cea expresă, la rîndul ei, pote fl concretă, ca în caşurile de mai sus, ori abstractă. O reconstrucţiune abstractă este aprdpe singură posibilă pe terenul sintactic, unde ne interesă într’o frasă mai puţin cuvintele cele întrebuinţate decât modul distribuirii catego-rielor gramaticale sau a celor logice, ori-care ar fl altmintrea ex-presiunea lor cea concretă. Astfel, bună-oră, luându-se flicala: „dieser Formen Grundformen erschliesst, die nie bestanden, hrt nichfc bloss in Hinsicht ,.auf jene einzelnen historichen Bildungen, sondern auch in Hinsicht auf alles Woi-„tere, was er auf den erschlossenen Grundform auf băut. “ ') Chavde, Lexiologie indo-europeenne, Paris, 1849, p. XI-XII. Pentru prima oră, ca o încercare „ipotetică" (mutmassliche Grudform), în For-menlehre der kirchenslawischen Sprache, Bonn, 1852, p. V- 3i Ascoli, Studj critici, II, Torino, 1877, p. 9. www.dacoromanica.ro XXYII Rom. A cumpăra mâţa în sac; Ital. Comprare la gatta in sacco; Fr. Acheter chat en poche; Germ. Die Katze im Sacke kaufen; nu ne trebui şi nu sîntem în stare de a da o reconstrucţiune concretă a fraseî romanice faţă cu cea germană, ci ne ajunge vre-o formulă abstractă, din care să se ve$ă pe de o parte ceîa-ce este comun sintaxei romanice generale în oposiţiune cu cea 'germană, de exemplu posiţiunea verbului, iar pe de alta să se arate diverginţele între sintaxele romanice cele speciale, de exemplu la întrebuinţarea articluluî. Un S+A este o reconstrucţiune sintactică abstractă pentru un graiu în care norma cere punerea substantivului înainte de adjectiv; un A-f-S, pentru o normă contraria; un 4+v pentru o normă indiferinte. Un S+A este pentru om bun, cal alb, mână dreptă etc. o etimologia sintactică întocmai cu acelaşi drept, cu care latinul auricula este o etimologia lexică pentru rom. ureche, ital. orecchia, fr. oreille, provenţ. aurelha etc., ambele dobândite prin reconstrucţiunea unui prototip comun din comparaţiunea faptelor omogene positive. Să ne întrebăm acuma: care este valbrea reconstrucţiunil în Linguistică? în ce anume se cuprinde utilitatea el, şi chiar necesitatea? cari sînt marginile sferei sale de acţiune? O reconstrucţiune etimologică corectă, întemeiată pe un material suficiinte, nu este ipotetică, dar Iarăşi nici exactă, ci tot-d’a-una aproximativă. Ipotesă se chîamă o presupunere la mijloc între doS observaţiunl: prima observaţiune, accidentală, dâ nascere presupunerii ; a doua observaţiune, intenţională, verifică presupunerea. O presupunere o dată verificată înceteză de a fi ipotesă, devenind fapt. Verificarea pdte fi completă, ori numai aproximativă. Aproximaţiunea nu răpesce faptului caracterul seti sciinţific positiv. In Mecanică, de exemplu, aşa numita lege a luî Mariotte, cumcă „temperatura fiind egală, forţa elastică a unul gaz variază în raţiunea inversă a volumului pe care’l ocupă", conservă o deplină valore, de şi Kegnault a demonstrat că ea nu este decât aproximativă1). In Linguistică, sute de experimente confirmă reconstruc- ') Naville, La logique de l’hypothăse, Paris, 1880, p. 7. www.dacoromanica.ro XXVIII ţiunea ario-europeuluî bh din grecul gp—sanscritul bh—latinul f— goticul b etc. Totuşi nu este nici ea exactă, ci aproximativă. In loc de bh pote să fi fost ph, sau ce-va intermediar între bh şi ph. Argumentul că =f=b represintă un son primitiv transcris prin bh, pentru ca să reconstruim d’a-dreptul, fără nemic intermediar, un prototip comun ario-europeti aproximativ, care însă nu este bhdranti, ci bheronti, sati cel puţin ambele împreună. Reconstruind un prototip în do8 feţe, bună-dră aghis—anghis, noi sîntem departe de a-î mieşura aproximaţiunea, de vreme ce orî-ce graîu, fie cât de primordial, cuprinde deja în sine diverginţe dialectale. Pe lîngă aghis—anghis n’ar fi de mirare să maî fi existat o nuanţă aghus—anghus, prin care ni s’ar explica latinul anguis, căci lat. pinguis=na/vg, lat. brevis din breguis=gr. PQayvg, lat. tenuis=gr. ravv-, lat. suavis din suaduis=sanscr. svâdus, lat. gravis din garuis=ser. gurus=gv. faqvg, lat. levis din leguis= ser. laghus= gr. ilu/vg etc., corespund tbte unor prototipuri cu -us. „Reconstrucţiunea — cjice DelbrUck — nu ne procură nici un „material noii, dar servă a da o expresiune plastică resultatului „cercetărilor nostre. Ea jocă în Linguisticâ acelaşi rol ca curbele „şi alte procedimente intuitive analoge în Statistică. Este un mij-„loc de exposiţiune forte util, pe care cată a nu’l nesocoti. In ace-„laşî timp, Îndemnul de a reconstrui formele fundamentale silesce •) L, Meyer, Verglekhende Qrammatik der griechisehen und latnnischen Spradte, Berlin, 1861, t. 1, p. 22. www.dacoromanica.ro XXX „pe linguist a sta purure la cumpănă pentru a nu lua cum-va o „formaţiune modernă, drept' o formaţiune primitivă; şi mai ales, îl „impedecă de a trece cu uşurinţă peste dificultăţi fonetice şi de „altă natură, a căror deplină învingere e necesară pentru ca să „potă reuşi într’o reconstrucţiune/' Paralelismul între reconstrucţiunea linguistică şi curbele din Statistică nu e corect. Dacă este în Statistică ce-va asemănat cu reconstrucţiunea în Linguistică, apoi numai ddră termenul-mediu, care resumă un şir de expresiunî cifrice diverginţî de aceiaşi ordine. Un exemplu. O moşiă a adus proprietarului eî în curs de cinci anî următorul venit : Anul I fr. 4500 7) TT 4620 ni 2800 IV 4718 77 V 77 5000 Venitul anual în termen-mediii este dar de fr. 4327%, o cifră aproximativă cătră care convergesc tdte cifrele cele concrete, diferenţiate prin concursul unor împregîurărî speciale explicabile: secete într’un an, abundanţă într’un alt an etc. Cu cât expresiu-nile cifrice sînt maî numerose, cu atât şi termenul-medifi, scos din ele, este de o aproximaţiune maî înaltă. Fără termen-mediil, Statistica n’ar pută să reducă diferite ordine de fenomene la câte o unitate colectivă, pe care lesne s’o compare apoî cu altele obţinute pe aceîaşî cale. Prin reconstrucţiune, Linguistică capătă şi ea unităţi colective, cari o ajută în comparaţiunea ulterioră, şi tot-o-dată — după cum a observat’o fărte bine Delbrftck — pînâ la un punct o controlăză. Lipsa de orî-ce construcţiune, fie $is in parentesî, este aceîa care face atât de anevoios controlul grupurilor etimologice în operele luî Pott şi mai cu semă ale luî Diefenbach. Cuvîntul reconstrucţiune pe terenul linguistic nu e tocmai fericit. El s’a luat din paleontologia, ca şi când linguistul ar fi şi el un fel de Cuvier reconstruind fiinţele cele ante-delu-viane. 2) Insă între reconstrucţiunea etimologică şi reconstrucţiunea paleontologică nu se află în fapt nicî o asemănare. Paleontologului ') Delbruck, Einleitung in das Sprachstudium, Leipzig, 1878, p. 58. ’) Cfr. Sayce, Introduction to the science of language, London 1880, t. 1, pag. 346. www.dacoromanica.ro XXXI i se dau nesce fragmente de ose, pe cari să le figurăm prin : t, n, a, s, d, o; el le coordonă intr’un schelet neisprăvit: -astod-n-, de unde apoi, studiând lacunele şi completându-le cu m, o, t, recon-struesce pe: mastodont. Ore tot aşa procede etimologia în ceia ce se chîamă „reconstrucţiune" ? Din ureche — oreja — oreille etc. lin-guistul nu potrivesce un singur corp lipit bucată cu bucată într’o ordine ore-care determinată, după cum face paleontologul, ci extrage prin analisă din întrdga seriâ un termen-mediti, prin care o ca-racterisă în totalitate şi de care se apropiă orl-ce membru al el în parte, deşi nici unul pote să nu coincidă exactamente cu acea ex-presiune generală aproximativă. Particularitatea cea distinctivă a „termenuluî-mediu" în T.in-guistică, de unde l-a şi venit numele de „reconstrucţiune“, este de a fi privit ca isvor al grupului omogen de elemente concrete, cari tote împreună îl implică. Isvorul totuşi e forte şovăitor în fluidi-datea sa. Ast-fel termenul-mediu pentru formele romanice ureche— oreja—oreille etc. se clatină nu numai între orecla şi aurecla, dar mal admite încă probabilitatea masculinului oreclu — aureclu — auriclu, represintat prin italianul orecchio şi provenţalul aurii. Tocmai acest exemplu însă ne arată reversul medaliei în reconstrucţiunea etimologică în genere. Forma masculină, care ar corespunde unul latin auricidus, pote fi de o proveninţă posterioră, născându-se la Italieni şi la Provenţall prin analogiă cu „ochîu", italienesce occhio, provenţalesce oii, masculini în tote gralurile romanice. Intima corela-ţiune între ochîu şi ureche, ca doS părţi ale capului şi ca organe ale celor doS sensuri principale, ') va fi adus mal tăr^iu uniforma-rea lor sub raportul genului în Italia şi’n Provenţa, fără ca acdsta să se fi întâmplat şi pe aluri, deşi lesne putea să se întâmple orî-unde pe o cale independinte. In acest mod orecchio după occhio fiind specific italian şi aurii după oii fiind specific provenţal, noi nu avem dreptul de a le căuta un prototip romanic. Ce-va mal mult. Prin acelaşi corelaţiune, „ ochiul “ se pare a fi exercitat o influinţă linguistică asupra „urechii" încă la Romani, dar nu în schimbarea genului, ci în ‘) Cfr. Haase, Vorlesungen uber laleinische Sprachivissenschaft, Leipzig, 1874 —80, t. 1, p. 48: „Die Analogie der ’Wahrnehmungen durch Gesicht und GehSr zeigt sich sehr haufig; z. B. hell wird von der Farbe gebraucht, aber das Urspriingliche ist ein heller Ton von hallen. In der Malerei spricht man von FarbentOnen. Glarus wird sowohl bei clara vox als clara lux gebraucht etc.“ www.dacoromanica.ro XXXII modificarea sensului. Romanicul orecla—aurecla insemneză „ureche", Iar nu „urechîoră" ca latinul clasic auricula sau oricula, deminutiv dela auris. Prototipul ideologic pentru „ureche" să fie <5re „ure-chîără" ? Pote da, însă pote şi nu. La Romani „ochîu“ este oclu, clasic oculus, deminutiv dela un perdut ocus, dar cu o nuanţă demi-nutivală despărută cu desăvîrşire deja în cea maî veche limbă latină cunoscută. Corelaţiunea între „ochîu" şi „ureche", între oculus şi auris, va fi împins graiul poporului roman la uniformarea sufixului, sati mai bine a terminaţiunilor, fără a se atinge diferinţa genurilor, aşa că auris „ureche" a trecut d’a-dreptul în auricula „ureche“,'nu „urechîoră", prin simpla analogiă cu oculus „ochîu", nu „ochişor", în care poporul a luat drept sufix pe -culus, ca în homun-culus, pauper-culus, arti-culus etc., deşi c în oc-ulus aparţine tulpineî. In acest cas, reconstrucţiunea ideologică: „ureche" din „urechîoră" ar fi o greşălă, de vreme ce romanicul orecla—aurecla nu va fi avut nici o dată vre-un sens deminutival, ci numaî işî va fi adaptat un sufix feminin corespunzător terminaţiuniî masculine devenite incolără din oculus. Iată dară că’n loc de un prototip, de o reconstrucţiune, de un termen-mediu, orî-cum s’ar numi, noî căpătăm o genealogia forte complicată: auris ______________ [o]cul[us] auricula aureola, orecla o]il_________aurelha ureche oreja oreille ureiglia orecchia ____________ [occh]io aurii orecchio In acăstă genealogia, forma cea reconstruită aurecla—orecla este prototip pentru ureche—oreja etc., dar nu şi pentru aurii, la nasce-rea căruî s’a amestecat oii, şi nu pentru orecchio, născut prin amestec cu occhio. Utilitatea metodică a „reconstrucţiuniî" în Linguistică apare dară chîar acolo unde, ca în caşul de maî sus, tragerea unuî termen-mediu este împedecată de factori etimologici de altă natură. In adevăr, numaî prin reducerea grupului întreg la un singur pro. www.dacoromanica.ro XXXIII totip aureola—orecla ese la ivelă cu o deplină plasticitate în formele cele nereductibile aurii şi orecchio, o abatere interesantă, pe care linguistul ar fi dispus altfel a o trece cu vederea ca ce-va de tot indiferinte. Nu mai puţin simţite sînt serviciele procedimentulul reconstructiv în cea-l’altă ramură a filologiei comparative, în ceîa-ce se chiamâ Etno-psicologiă sad Folklore, unde aprope în acelaşi mod, printr’o rigurdsă alăturare a literaturelor poporane sad a obiceîe-lor, se pot reconstrui prototipurile lor, după cum ne-am încercat de a o face noi înşine, bună <5râ, în privinţa baladei „Cucul şi turturica" şi a „Povestii numerelor".J) Reconstrucţiunea este, ca să $icem aşa, instrumentul cel mai perfecţionat al filologiei comparative în genere, şi mai ales al Lin-guisticei; un instrument prin care etimologia contimpurană, aplicată la totalitatea limbei, Iar nu numai la cercul curat lexic, se depăr-t6ză de etimologia cea trecută mai mult de cum se depărteză în sciinţele fisice şi biologice observaţiunea microscopică de observa-ţiunea cu ochiul gol. Acostă preţiosă uneltă, precum am ve$ut în cele ce preced, nu se adaptdză însă la tbte fenomenele linguistice. In multe cestiunî, sîntem siliţi a o întrebuinţa numai în parte; în altele, cată să n’o întrebuinţăm de loc. 2) Şi acesta nu e tot. Fdrte adesea trebui să ne abţinem dela ori-ce etimologia, adecă dela orî-ce derivaţiune linguistică, mărginindu-ne a constata faptul, a-1 trece în registru ca un simplu material, sad ca o problemă a cării explica-ţiune să remână în sarcina viitorului. Turgot, pe care l’am citat la începutul acestei introducţiunl, a spus de de-mult, că cela ce e mal de căpeteniă în etimologia, este de a sci unde să se opr6scă. „Le grand objet de l’art 6tymologique „—adaugă el—n’est pas de rendre raison de l’origine de tous Ies „mots sans exception, et j’ose dire que ce serait un but assez fri-„vole. Oet art est principalement recommandable en ce qu’il fournit „â la philosophie des matdrieaux et des observations pour 61ever le „grand Edifice de la thâorie generale des langues: or, pour cela, il „importe bien plus d’employer des observations cer-„taines, que d’en accumuler un grand nombre." 3) Aprdpe tot aceea $ice Ourtius: „Scopul sciinţel nu este de a satisface cu_ ') Cuvenle den bătrâni, t. 2, p. 501—608. *) Cfr. excelentele obsorraţiuni alo lui Johannos Schmidt, Die Verwandtschaftwcr-hăltnisse, p. 28—31. s) Turgot, op. cit. p. 744. 22,083 III www.dacoromanica.ro XXXIV „riositatea sau de a găsi loc pentru jocul unor presupuneri mai „mult sau maî puţin ingenidse, ci de a mări sfera a d e v 6 r u-„luî şi de a restrînge cercul erorii." !) A pretinde cine-va că a găsit derivaţiunea a tot ce se află într’un graîu, fie chiar numai a tuturor cuvintelor în sensul cel îngust al etimologiei din trecut, este o prd-multă uşurinţă în privinţa subiectivă şi un bogat repertorii! de greşeli sub raportul obiectiv. Din cele $ise resultă că: 1°. Prin etimologia se înţelege în Linguistică orî-ce de-rivaţiune, fie fonetică, fie morfologică, fie lexică, sintactică, ideologică; 2°. Etimologia, în generabtatea operaţiunilor sale, tinde a se servi maî cu sdmă de reconstrucţiunea unui prototip pentru fie-care grup omogen de fenomene, întru căt condiţiunile particulare ale fenomenelor n’o silesc a recurge la alte procedimente; 8°. Sînt multe caşuri rebele nu numai la reconstrucţiune, ci chiar la etimologia în genere, linguistul mărginindu-se d’o cam dată a descrie faptul aşa cum este. II. Cum se amestecă limbile? Maî întâiu de tdte, să ne înţelegem bine asupra punctuluî în desbatere. Un Engles, Cresswel Clough, a publicat nu de-mult o carte în-tregă întitulată: „Despre existinţa limbilor amestecate", în care el declară cu tăriă, că pretinsa axiomă, susţinută de ceî maî mulţî linguiştî, cum-că: „o limbă amestecată este o imposibilitate" trebuî întorsă pe dos: „imposibilitate este o limbă neamestecată".2, Pentru a demonstra acdstă tesă, autorul plecă dela principiul, că într’o asemenea problemă cată a fi considerate nu numaî gramatica uneî limbî, dar încă vocabularul şi pronunciaţiunea; apoî, *) Curtius, Orunds-s, p. 44: „Die Wissenschaft hat nicht den Zweck die Neugier „zu befriedigen oder fur mehr oder minder geistreiche Muthmaassungen einen Spiel-„raumzu gewăhren, sondem das Reich der Wahrheit zu mehrenunddas des Irrthums * „in engere G-rânzen einzuschliessen." *) James Cresswell Clough, On the existence of mixed languages, London, 1876, pref. www.dacoromanica.ro XXXV în aplicarea principiului, el pe gramatica o înlătură mai cu desă-vîrşire, ba chiar recunosce că: „acolo amestecul nu e tocmai prâ-mare“,!) şi — alunecând pe ici pe colea asupra pronunciaţiuniî—se ţine aprope exclusivamente în sfera vocabularului. Ca ce fel înţelege Cresswel Clough „limba amestecată1 *", o putem judeca după următorul §-f despre graiul românesc: „Românii au trei stiluri; stil purist sah latin, stil tînăr românesc sau frances şi stil vechîu românesc sau conservativ. Aşa „puristul va şLice: m’am oblig ar isit; francesomanul: m’am engaja-„risit; conservatistul: m’am îndatorit. Temelia limbei române e la-„tină, de ex.: apă=aqua, aşteptare=expectare, bun=bonus, cap=caput, „copt=codus, domn=dominus, doftor=dodor, 6pă=equa, fiîu=filius, „frate=frater, lapte=lac,masă=mensa, muma=mater (!), tată=pater(l) „pînză=pannus, peţpt=pectus etc., unde se văd unele schimbări consonantice curiose, precum ct în pt şi ft, qua în pa, p în t (!), m „în t (!), iar în dialectele sudice (sic) încă p în k şi ct în p (!), de „ex. keptu=pectus. Presintele indicativ este latin: cântu=canto, „cânţî=cantas, cântă=cantcit etc. şi gramatica în genere e tot aşa „de romanică ca şi cea francesă, italiană, spâni61ă sau portugesă. „In vocabularul român se află o sâmă de elemente slavice, precum „smăntănă=rus. (?) smîetana, verigă=rxis. veriga, 6o6=rus. bob etc. „învecinaţi! Unguri stând în acelaşi raport cătră Austria ca Românii cătră Turcia (?!) şi poporele cele subjugate gravitând tot-d’a-„una unul cătră altul (!?), nu e de mirare că literatura şi cugetarea „maghiară (!) n’ah fost fără influinţă asupra Românie!. Aşa ponos= „ung. panasz, muncă=munka, poruncă=parancsolom, otd=aczel etc. „Maî este încă un element străin. Creştini! Român! făcând adesea „causă comună cu Greci! contra Turcilor (?), maî multe vorbe neogrece s’au introdus în limba română, precum drum=âQo/iog şi „zamă=lov[u.“ 2j Negreşit, nu printr’o asemenea procedură se pote sgudui categorica aserţiune a unu! Max Mtiller că: „limbile nu sînt nicî o dată amestecate".3) Totă lumea scie fdrte bine şi nimenî nu s’a îndoit în veci! vecilor, că orî-ce popor împrumută cuvinte dela alte popore; nu acâsta însă avea în vedere ilustrul linguist dela *) Ibid. p. 4: „G-rammar, then, can be mixed, and is often found so, ttwugh not to any very gr cat cxlent *) Ibid. p. 48, cfr. p. 39. 3) M. Miiller, Lectures, l-t series, ed. 1866, p. 77: „languages are never mixcd.“ III* www.dacoromanica.ro XXXYI Oxford, când a contestat existinţa „limbeî amestecate", ci anume gramatica şi iarăşi gramatica, pe care o numesce „sângele şi sufletul limbeî". De asemenea Papillon: „Studiul linguistic nu arată nici o urmă „de un aparat gramatical amestecat într’una şi aceiaşi limbă.“2 *J Hovelacque se rostesce şi mai lămurit: „Jamais on ne parvien-„drait â crber une langue mixte. On ne saurait imaginer une „langue indo-europeenne dont la grammaire soit en pârtie slave, en „pârtie latine. II n’y a pas, il ne peut y avoir de langues „mixtes. L’anglais, par exemple, chez lequel se sont introduits un „si grand nombre d’818ments btrangers, notanunent d’elements fran-„gais, n’en demeure et n’en demeurera pas moins jusqu’â son ex-„tinction une vraie langue germanique..." sj. Cel de’ntâîu linguist, care a supus cestiunea „limbeî amestecate" unui studiu mai pe larg, a fost Sayce, consacrându-î un capitol întreg în „Principiele de filologia comparativă". împărtăşind şi el credinţa, ca să nu ţlicem prevenţiunea, că „o gramatică amestecată e peste putinţă", 4) Sayce stabilesce însă unele reserve, cari în fond distrug acestă teoriă; bună-6ră: „Vecinătatea a do 8 limbi face că o parte din poporaţiune e bilinguică; „şi dacă o asemenea bilinguitate îea o întindere însemnată, atunci „se întâmplă adesea schimb de idiotisme între ambele dialecte, iar „împreună cu idiotisme se deschide o uscioră pentru Introducerea „nouelor forme gramaticale". 5) Ca exemple, Sayce aduce genitivul şi dativul engles al pronumelui personal of me, to me, care este o imitaţiune a francesului de moi, ă moi, în loc de forma anglo-saxdnă min, me; întrebuinţarea unui articol postpositiv, trecut dela Români la Bulgari: Slek-ât—omud, deşi fenomenul e de tot străin familiei linguistice slavice, etc. 6) Şi totuşi el conchide, aprdpe tot aşa ca Max Muller şah Hovelacque, că : „in tesă generală, realitatea „confirmă negaţiunea cea absolută, pe care Linguistica o opune vechii „noţiuni despre amestecul formelor gramaticale." 7) ’) Ib. p. 78: „the grammar, the blood and soul of the language." *) Papillon, A manuel of comparative philology, London, 1877, p. 18. 8) Hovelacque, La linguistique, p. 10- 4) Sayce, Principles, London, 1874, p. 173: „we cannot have a mixed grammar". *) Ibid. p. 174. •) Ibid. p. 175 sq. 1) Ibid. p. 177: „On the whole, therefore, the evidence bofore us will confirm the „absolute denial which Glottology gives to the old notionof a mixture ofgrammatical „forma." www.dacoromanica.ro XXXVII O apărare atât de elastică a curentului celui la ordinea $ileî a fost menită, negreşit, mai mult a sdruncina decât a întări pretinsa axiomă. Citând pe Sayce, un alt linguist engles observă : „Doctrina cea „predomnităre despre imposibilitatea gramaticei amestecate p 6 t e „fi adevărată, dar probele aduse despre acăsta nu mi se par a fi „pe deplin mulţumitore." 2) Tot atât de păzit, profesorul Delbriick, a cărui carte este cea mai nouă introducere generală la Linguistică, declară că „limba amestecată*' este încă o problemă, mai adăogănd că despre acesta problemă nu s’a scris d’o cam dată nici o lucrare temeinică. 2j Alţi linguişti, fără a desbate măcar Gestiunea, admit posibilitatea amestecului gramatical al limbilor ca ce-va care nici că s’ar fi contestat vre-o-dată. Aşa face Schuchardt în clasicul „Vokalismus" şi ’n lucrările posteriăre; aşa face Miklosich în studiele sale asupra Ţiganilor; 3 4 * * * * * *) aşa face Ascoli în ceia ce el numesce „la riazione etnologica" sad resistinţa limbeî cucerite contra celei cucerităre;d) aşa fac mulţi dintre cei mai de frunte. Dar ce ic ! însuşi Sayce, precum vom vede îndată mai la vale, pare a fi renunţat mai tăr-ijiti la dogma „neamestecabilităţiî." Este curios, că un adevărat amestec de gramatică figureză tocmai în frasa , prin care Max Mtiller negă radicalmente un asemenea amestec. El $ice: „Languages are never mixed". Ei bine, „languages" este un franţusism nu numai lexic, dar şi gramatical tot - o - dată. Nici un dialect germanic nu for-meză pluralul prin -s, pe când în limba englesă acestă forma- *) Le Marchant Douse, Grimm’s Law, London, 176, p. 19. aj Delbriick, EMeitung in das Sprachstudium, p. 121 nota: „An dieser Stelle w;L-ren auch die Mischsprachen zu erwahnen gewesen, wenn bis jetst eine grundiiche Bc-handlung dieses Problems vorlăge.11 3) Cfr. de exemplu: Miklosich, Ueber dieMundarten und die Wanderungen der Zi-geuner, part. 12, Wien, 1880, p. 49, despre expresiunea timpului viitor la Ţiganii de pe peninsula balcanică şi la cel din Rusia. 4j Ascoli. Studj critici, t. 2, Torino, 1877, p. 17, 19, 20, 64 etc., — cfr. Ascoli, Una letlera glottologica, Torino, 1881, p. 43: „cosi lo Schuchardt pensi di continuo alle ra- „gioni celtiche delle trasformazioni per le quali si determina il galloromano, o il Miklo- ,,sich scruti, con quella serena larghezza che gli & propria, le ragioni autottone che „agiscono sulla riduzione della parola latina in parola rumena, seguito ora, con molto „zelo, anche da un valoroso indigeno, l’Hasdeu. Nessuno pero ha affermato, conmaggior „coraggio e maggior nitidezza, la riazione celtica sul latino, di quello che facesse il Ni- „gra: Celticae gentes, latinam linguam magna ex parte mutuati sunt et proprio ingenio „usuique accomodaverunt...11 www.dacoromanica.ro XXXVIII ţiune eminamente francesă, cu totul necunoscută Anglo-saxonilor, este cea normală, altoită acolo prin influinţa franco-normandă. Un adânc cunoscător al limbei englese în desvoltarea ei istorică, Americanul George Marsh, protestă cu multă elocinţă contra teoriei aşa numitului neamestec gramatical, dându-ne în acelaşi timp următorul frumos specimen despre modul, cum se petrec lucrurile în realitate şi cum se pot surprinde asupra faptului: „Anglo-saxoniî formaţi gradurile de comparaţiune prin schim-„barea terminaţiuniî sau a inflecţiuniî, iar nu prin nesce adverbî „cu sens de magis şi maxime; Franco-norman$iî le formaţi prin „aceşti adverbî; Englesiî aii primit ambele metdde, întrebuinţând „pe cea franco-normandă mai cu preferinţă la adjectiviî cei lungi. „Relaţiunea posesivă sau cea genitivală între numi se exprima la „Anglo-saxonî printr’un posesiv regulat şah prin desininţa casuală „a genitivului; la Franco-norman^î, în genere, numai prin prepo-„siţiune; Englesiî întrebuinţăză ambele moduri. Anglo-saxoniî nu „aveaţi nici o preposiţiune de’naintea infinitivului, ci infinitivul lor „era o formă verbală specială, forte analogă cu gerundiul latin şi „privită de cătră unii ca un cas dativ al infinitivului; Franco-nor-„mantii obicînuîau de’naintea infinitivului o preposiţiune; Englesiî „de’ntâîu ah supres caracteristica terminaţiune gerundială, căpătând „astfel un curat infinitiv, pe care apoi, când nu este unit cu ver-„bul auxiliar, îl preced de o preposiţiune, amalgamând şah, maî „bine, confundând funcţiunile celor doă forme. Aceste şi alte ca-„surî de aceiaşi natură sînt exemple de combinaţiunî gramaticale „străine, substituite unor inflecţiunî natale, sati —cu alte cuvinte — „sînt specimene de amestecul a doă gramatice pro tanto. In adevăr, „ele nu sînt pră-multe şah pră-importante pentru ca să schimbe „caracterul general al 'Sintaxei englese, care în forte mare parte „remâne anglo-saxănă; sînt de ajuns însă pentru a proba, că doctrina imposibilităţii radicale a amestecului gramatical este o gene-„ralisaţiune de tot pripită, şi că întinderea amalgamării sintactice „nu este în fapt decât o cestiune de dosă relativă."2) Din dată ce cade închipuita axiomă despre neamestecul gramatical al limbilor, deschiţjăndu-se ast-fel un vast câmp pentru * *) ') Earle, Philology ofthe english tongue, 2'ded., p. 350-2, citat de Le Marchant Douse, op. laud. p. 20 nota. *) Marsh, The origin and history of the english language, London, 1862, p. 48 i cfr. p. 74—6 şi p, 84. www.dacoromanica.ro XXXIX desbaterea ne’mpedecată şi nepărtenitore a problemei, este bine a se indica câte-va criterie preliminare, câte-va prolegomene pentru acest nou studiu. Amestecul între limbi, fie gramatical, fie de altă, natură, pdte fi de dob feluri: primar şi secundar. Numim „amestec primar" pe acela cărui i se datoresce nascerea unei noue limbi din do8 graiuri diverse; numim „amestec secundar“ împrumuturile cele posteriore, pe cari le face o limbă, fără ca fenomenul să fi fost preces sati să fie însoţit de contopirea popdrelor. Graiul A s’a născut din amestecul graiurilor B şi G, amestecându-se apoi prin împrumut cu graiul M: A__________M Numai amestecul cel primar, adecă în liniă verticală, nu şi cel secundar sau în liniă orizontală, este de o însemnătate genealogică, clătinând ore-cum continuitatea dialectală cea ne’ntreruptâ. Lui mai cu sdmă, dacă nu exclusivamente, Linguistica va ajunge, credem noi, a’I atribui o particularitate forte bine observată de Humboldt în privinţa dialectelor romanice: „Noi sîntem în stare a urmări di* * „feritele ordini de schimbări, pe cari le-a îndurat limba latină în „scăderea şi dispariţiunea ei; sîntem în stare a mal adăoga cătră „acestea amestecul ulterior al elementelor străine; şi tot încă ne „e peste putinţă a ne da sdmă de încolţirea sîmbureluî celui viu, „care se desvoltă d’o dată sub diverse forme în organismul limbilor celor din noii înflorite. Un principiu intern, lipsit mal ’nainte, „iată că cuprinde edificiul cel descompus, reconstruindu-1 în fie-care „din limbile cele derivate într’un alt mod..."1) Aci noi vedem o nascere în totă puterea cuvîntului, şi —ori-ce ar şlice Fuchs— este o metaforă permisă, ba chiar necesară prin claritatea imaginii, de a considera în resultatul unei asemeni nasceri pe un copil produs de doi părinţi, cu cari îl legă filiaţiunea, dar de cari îl desparte individualitatea. 2) ') Humboldt, Werke, t. 6, p. 33—4. *) Cfr. Steinthal ap. Pott, Ungleichheit menschlicher Rassen, Detmold, 1856, p. 214: „Eine Tochtersprache ist eine Sprache, welche von einem andern Volke, als dem „sie ursprunglich angehort, oder auch von letzterem, aber mit fremden sehr einfluss-„reichen Stămmen vermischten Volke, nach einem neuen Principe entwickelt, d. h' „umgeformt worden ist.“ www.dacoromanica.ro XL Amestecul secundar pote şi el să se înrădăcineze într’o limbă; generalmente însă este ca o modă, pe care un popor o îmbrâţişăză şi o pârăsesce cu o de o potrivă uşurinţă; cel mult, el ne apare ca o bălă externă, ca un fel de abces, pe care, dacă ne supără, il putem stîrpi, fără ca desfiinţarea lui să tragă după sine vre-o consecinţă gravă sad durabilă. Amestecul primar, din contra, face parte din însăşi natura limbei, în care se ramifică în aşa fel în tote direcţiunile, încât în cele mai multe caşuri nu e chip de a’l înlătura fără a distruge prin acestă violinţă întrega economiă a organismului. ') Amestecul cel primar se opereză în diferite proporţiunî de număr şi de cultură. Un A pote să resulte din 1/2 B+Vg C, din V4 BH-3/4 C, din V3 B+2/3 C. Numărul pre-covirşitor sau cultura pre-superioră a unuia din cele doă ingrediente îi vor înlesni, firesce, o hotărîtă predomnire în amalgamă. In naţiunea englesă, de exemplu, elementul anglo-saxon şi elementul franco-normand se contrabalanţah sub raportul culturei; însă cel de’ntăih întrecea de sute şi mii de ori pe cel-alt în privinţa numărului. In naţiunea bulgară, elementul turanic cel venit dela Volga, ori-cât era de vităz, stetea forte jos faţă cu elementul indigen slavic de peste Dunăre, atât prin număr cât şi prin cultură. Elementul vechîu roman, ori-unde se aşeija : în Gallia, în Spania, în Dacia, era mult maî mic prin număr decât poporaţiunile autoctone, dar în acelaşi timp se rădica d’asupra lor ca un gigant prin mărimea culturei. Este ore de mirare, că elementul anglo-saxon la Tamisa, cel slavic în Balcani, cel latin in ţările romanice, au copleşit elementele antagoniste? Am fi în drept a ne mira mai curând, că copleşirea totuşi n’a fost nicăiri completă. Ar fi interesant, mai cu deosebire, de a observa amalgamarea linguistică a doă triburi selbatece de aceiaşi forţă numerică şi culturală. Cât privesce doă popore de o potrivă înaintate în civilisa-ţiune, acolo şi numai acolo un asemenea fenomen este aprăpe imposibil. Roma cucerise Elada şi a stăpânit’o în curs de secoli; nici Grecii însă n’au devenit Latini, dar nici Latinii Greci. In studiul limbei amestecate la selbateci, un început forte remarcabil se datoresce eminentului linguist frances Lucian A dam. Se sciea de de-mult că la Caraibii de pe insulele Antille băr- 1) Cfr. Ouvente den bătrâni, t. 2, p. 648-56. www.dacoromanica.ro XLI baţi! şi femeile vorbesc do6 graiuri diferite; !) acestă bilinguitate însă, aşa picând sexuală, citată din timp în timp ca o curiositate, n’a fost urmărită pînă acum într’un mod sciinţific. Comparând cele doS limbi, de’ntâiii în relaţiunile lor reciproce, apoi în raportul lor comun cătră alte dialecte americane, Lucian Adam aruncă cel de’n-tâîu o lumină positivă, d-posteriori, asupra procesului general al formaţiunii „limbeî amestecate". Aci nu mai sînt raţionamente sad probabilităţi, ci fapte. Graiul bărbătesc şi graiul femeesc al Caraibilor sînt ambele produsul aceloraşi elemente constitutive, luate însă în proporţiuni diverse, fie-care din cele doS graiuri fiind compus din elementul ga-libi şi elementul arruac, cu acea deosebire totuşi că elementul ga-libi predomnesce în graiul bărbătesc, iar elementul arruac în cel femeiesc. Cum s’a întâmplat ore acest ciudat fenomen, care ne a-duce a-minte din chimiă formaţiunea substanţelor atât de diferite in aparinţă ca protoxidul de azot, acidul azotos, acidul azotic etc. din acelaşi azot şi din acelaşi oxigen luate în câtimi variate? Sînt acum câţî-va secolî, insulele ocupate mai în urmă de Caraibi aparţineai! unui trib de Arruacî, venit de pe continentul a-merican, unde remase şi mai remâne pînă astăzi grosul triburilor arruace. Un trib de Galibi, deslipindu-se de asemenea de restul triburilor galibi de pe continent, a năvălit să cucerescă acele insule, exterminând întrdga poporaţiune bărbătescă şi apucând pe femeile celor măcelăriţi. De aci bărbaţii vorbîatl într’o limbă: dialect galibi, iar femeile într’o altă limbă: dialect arruac, — doS dialecte eterogene. Copiii cresceatl cu ambele aceste graiuri, fiind însă oprit băieţilor de a vorbi în limba mamelor, reservată numai pentru fete. Dar a fost cu neputinţă de a mânţine mult timp separaţiunea cea aristocratică între ambele graiuri, astfel că cu încetul fie-care din ele a început a revărsa câte ce-va în cela-l’alt. Amestecul e nu numai lexic, ci mai cu sbmă gramatical. Bărbaţii Galibi aii luat, bună-oră, dela femeile Arruace unele pronumî, distincţiunea genurilor, desininţa viitorului, augmentul a la infinitiv, o formă posesivă, verbul causativ etc. Lucian Adam conchide: „11 est remarquable que dans cette „fusion du galibi et de l’arrouague qui a donne naissance au cara'ibe, „l’influence prdponderante ait ete exercee par l’idiome des vaincus. *) *) Ofr. Sayce, Principles, p. 80, www.dacoromanica.ro XLII „et que ce soit particulierement dans la sphere des relations qui constituent la grammaire que Ies forts aient subi la loi des faibles. Ce „renversement des roles tient sans doute a ce que Ies femmes des „Caraibes etaient exclusivement chargees de l’education des enfants „des deux sexes jusqu’ă l’âge de neuf a dix ans; j’incline ndan „moins a penser que la superiorite grammaticale de l’arrouague sur „le galibi n’a point 6td un facteur indifferent. Quoi qu’il en soit, „la Science saisit sur le vif, dans le double parler caraibe ramrne ă „ses origines, le pMnomene instrudif de la formation d’une langue „par l’effet d’une conquete qui, d’une pârtie des hommes de la na-„tion conquerante et d’une pârtie des femmes de la nation vaincue, „fait une nation nouvelle. Comme Ies populations americaines ont „etd soumises durant des sibcles ă la loi de l’exogamie, qui a du „produire pacifiquement Ies mbmes effets sociaux que le droit de „la guerre pratique ă outrance, on est en droit de se demander si „le nombre des nations et des langues de l’Amerique n’a pas ete accru „considerablement par des causes identiques ou analogues ă celle qui „a produit la nation et la langue des Caraibes.11 *) Alăturându-se acum resultatele studiului luî Lucian Adam a-supra graiului Caraibilor cu observaţiunile luî Marsh despre englesă şi cu unele reserve ale luî Sayce, urmeză că o „limbă amestecată" resultă generalmente, dacă nu chiar tot-d’a-una, dintr’o îndelungată bilinguitate a uneî poporaţiunî compuse din do6 nbmurî pe cale de a deveni un singur popor. Pînă la deplina identificare a celor doS graiuri, fie-care din ele mal întâîu se modifică treptat din ce în ce mal mult în sensul celuî-l’alt, mărindu-se astfel proporţiunea punc-turilor comune între ambele. In acest chip, dacă graiul A consista la început din a, b, c, d, e, f, Iar graiul M din g, l, n, p, r, s, va sosi un moment aşa picând mijlociii, când A va primi dela M pe g şi l, dând Iul M pe b şi c, încât vom ave: A=a-\-d-\-e+f -\~b-\-c-\-g-\-l M=n-\-p-\-r-\-s Vom mal adăoga că succesiva amalgamare a doS asemeni graiuri îmmulţesce numSrul puncturilor comune nu numai în- *) *) Adam, Du parler des hommes et du parler des femmes dans la langue caraibe, în Rerne de linguistique, t. 12 (1879), p. 275- 304. www.dacoromanica.ro XLIII tr’un mod absolut, ca în equaţiunea de mai sus, dar şi într’un mod relativ, făcend ca unele puncturî diverginţî să dispară cu desăvir-şire din ambele limbi, de exemplu d din A şi p din M, adecă: A—a-\-e-\-f ' M=w4-r4-s Acum o nouă cestiune. Amestecul cel primar putend a se întâmpla între limbi eterogene sau între limbi omogene, ş’apoî omogene şi eterogene în plus sati în minus, ar trebui să ne întrebăm, dacă este vre-un grad de eterogenitate, unde o amalgamare a doS limbi să fie radicalmente peste putinţă. Am spus mai sus, că Sayce pare a fi renunţat la prejudecata contra amestecului gramatical al limbilor. In a doua sa operă el nu mai atinge acestă cestiune pe terenul teoretic, dar probeză într’un mod aşa picând practic adevSrul teoriei opuse, dând pe şese pa-gine „specimene de graiuri amestecate'', şi anume: maltes, negro daneso-olandes din India, negro-engleso-olandes dela Surinam, negro-spaniol dela Curaşao, olando-portugeso-indic dela Ceylan şi negro-frances dela San-Domingo. Unele din aceste graiuri sînt vorbite de câte o poporaţiune de peste 100,000 suflete. Despre cel negro-daneso-olandes, Sayce observă că: „n’are genuri, numere, declinaţiune şi conjugaţiune" ; despre cel negro-engleso-olandes, că: „este aprdpe lipsit de gramatică"; despre cel olando-portugeso-indic, că: „a perdut caşurile, sufixurile verbale etc.“ Dar t(5te acestea, în termeni atât de generali, ore nu s’ar pute $ice şi despre limba englesă ? Şi ea n’are genuri; şi ea în mare parte, mai ales dacă o alăturăm cu cele-l’alte graiuri germanice, n’are caşuri, sufixurî verbale etc.; şi ea a fost acusată adesea, uneori lăudată, de a fi „aprdpe lipsită de gramatică". O limbă, din dată ce servă ca mijloc de înţelegere mutuală pentru o comunitate umană, nu pdte să nu aibă gramatică, de oră-ce ea trebui cu orî-ce preţ să exprime într’un mod, fie cât de neperfect, acele relaţiunî fără cari o înţelegere mutuală ar fi peste pu- ‘) Sayce, Introd. t. 1, p. 219-25. www.dacoromanica.ro XLIV tinţă. Gramatica, consiste ea în forme speciale, în regula posiţiuniî cuvintelor în frasă, în varietatea intonaţiuniî, în ori-ce altă, procedură, este tot gramatică. In dialectul negro-frances dela San-Domingo, un pasagiti din Evangeliul St-luî Ioan (IV, 7 — 9) sună aşa : „Yon femme, gens Samarie, vin! haler dleau, Jesis dîe li: „Bâ-moen boer. Discipes li ătant te aller nans bouq la gagnen po-„visions, Alosso, femme Samaritaine la dîe li: coument fair ous, ,,qui yon Juif, ca mander dleau pou boer nans lamain moăn, qui „yon femme Samaritaine? pace Juifs pas ca măler epîs gens „Samarie...." Aci gramatica, neapărat, nu este nici negritenă, nici francesă, ci parte negritenă, parte francesă, parte sui generis; dar în ori-ce cas este gramatică. Limbile creolice, studiate de cât-va timp în speciă de Adam, de Coelho, mai cu deosebire de Schuchardt, revărsă lumină din ce în ce mai viuă asupra acestei probleme. Consecinţa este dară, că o „limbă amestecată", se pote na-sce, printr’un deosebit concurs de împregiurări, din fusiunea graiurilor celor mai eterogene. Cu cât mai vîrtos din cele omogene! Fie însă omogene, fie eterogene, recunoscerea proveninţeî precise a elementelor constitutive într’o „limbă amestecată", mai ales a celor gramaticale, nu este uşoră. Limbile cele eterogene produc în mare parte prin fusiune ce-va care nu semăna cu nici una din ele ; limbile cele omogene, din contra, produc prin fusiune, iarăşi în mare parte, ce-va care sdmănă pre-mult cu ambele. Dar dificultatea cea maî se-riosă e de o altă natură. Ori-ce limbă este un tot armonios, în care tot e se află în cea mai strînsă corelaţiune.1) Amestecul primar al limbilor, după cum am maî vărlut, se începe prin întrebuinţarea în acelaşi timp a doă limbi diferite de cătră o poporaţiune compusă din ingrediente etnice diverse. Bilin-guitatea m mersul seu cătră unilinguitate inzestrăză pe limba cea nouă, ce se desfăşură din ea, cu maî multe forme disparate, cari se obicî-nuesc una lîngă alta în concurenţă, pină ce totalitatea limbei, prin necontenite frămîntări aşa picând equilibristice ale elementelor sale constitutive, capătă o expresiune caracteristică una. De aci încolo, ') Cfr, Humboldt Ueber das vergleichende Sprachstudium, in Werke, t. 3, p. 252: „Es giebt nichts Einzelnes in der Sprache, jedes ihrer Elemente kundigt sich nur als „Theil eines banzen aji.“ www.dacoromanica.ro XLV orî-ce nu se împacă cu acest tip normal, se înlătură saii se modifică în sensul cel predomnitor. Cu fie-care pas înainte, devine din ce in ce mai greii a supune unei analise rigurdse pe acest complex atât de solidar, atât de nedisolubil, atât de corelativ. In fine, încă o observaţiune. Sub raportul „limbei amestecate" s’a vorbit mult despre fonetică, despre lexică, despre gramatică; nemic însă saii mai nemic despre semnificaţiune. Dacă e adevbrat, precum resultă din tote desvoltările de maî sus, cum-că do6 graiuri nu se contopesc într’unul singur decât în urma unei prelungite bilinguităţl a do8 nemuri întrunite, atunci numai prin amestec primar, nici o dată prin cel secundar, o semnificaţiune, o simplă ideiă saii asociaţiune de idei, desbrăcată de cu-vîntul în care fusese întrupată, p<5te să trecă dintr’o limbă într’o altă limbă. Să ne explicăm. S’a constatat de-mult — ca să dâm un exemplu — că france-sul contree şi italianul contrada derivă din latinul contra prin imi-taţiunea germanului Oegend „ţeră" din gegen „contra".J) Dacă cuceritorii germani într’o parte a Francieî şi la nordul Italiei nu s’ar fi amestecat cu poporaţiunea indigenă de acolo, într’un mod ast-fel încât un dialect teutonic şi un dialect latin să se vorbescă cât-va timp tot-o-dată de cătră ambele nemuri puse în contact, o asemenea imitaţiune ar fi fost absolutamente imposibilă, căci ea presupune că acela care a $is cel de’ntâîu contree din contra sciea că nemţesce Gegend vine din gegen, adică sciea nemţesce. Nemţii eraţi în Francia, şi’n Italia un pumn de dmenl faţă cu milidnele de indigeni, cari mal pe d’asupra, după cum am mal spus’o, îl întreceati departe prin cultură. Cu tdte astea, fie într’o proporţiune cât de mică dintr’o parte, într.e ambele elemente s’a întâmplat totuşi un adevărat amestec primar, caracterisat, pe o întindere teritorială mal mult satt mal puţin însemnată, printr’un interval de bilinguitate, ale câril urme destul de vederdse s’ati păstrat după secoll în francesa şi’n italiana de astăzi. Exemplul Francieî, mal cu s6mă, ne arată că o limbă pdte fi resultatul mal multor amestecuri primare, distanţate prin lungi *) *) Cfr- M. Miiller, TJeber deutsche Schatlirung romanischer Worte, in Kuhn, Zdtschr. t. 5, p. 11—24, unde însă trebui făcute multe reserve. www.dacoromanica.ro XLVI peridde. Unii linguiştî nu încetăză a bănui, că gintea celtică, ca sânge şi ca limbă, se născuse dintr’o amalgamă ante-istorică a unui trib ario-europeu cu un trib turanic; *) ati venit apoi să se amalgameze Romanii cu Celţii; in fine, s’ah mai amalgamat Germanii. O asemenea multiplă amalgamare ar fi trebuit să spulbere cu de-săvîrşire continuitatea cea ne’ntreruptă dialectală ario-europeă în genere şi pe cea romanică mai în speciă. Faptul însă desminte , acestă aparinţă. Pe de o parte, amestecurile au fost pră-dispropor-ţionate prin număr şi prin cultură tot-o-dată; pe de alta, legea co-relaţiuniî, pe care am atins’o mai sus, a făcut ca elementul covîr-şitor, cel latin în ultima instanţă, să devină, prin equilibrarea succesivă a părţilor totului, din ce în ce mai fdrte în limba francesă, chiar după ce Latinii propriu ţlişî de de-mult despăruseră de pe scenă. III. In ee consistă fisionomia unei limbi ? In economia politică, circulaţiunea are doă sensuri : de’n-tâiu, sensul vulgar de trecerea unui lucru din posesiune în posesiune, sau mai bine din loc în loc; al doilea, sensul adevărat sciin-ţific de mişcare productivă a valorilor. Circulaţiunea în Linguistică se apropie pînă la un punct de ambele aceste sensuri. Prin multă circulaţiune materială, o monetă sau o marfă iute se învechesce, se şterge, perde lustrul. Şi nu e necesar ca acest fel de circulaţiune să se petrăcă prin mai multe mâni: copilul el singur, sucind şi resucind mereu jucăria, o strică mai de grabă şi mai lesne decum s’ar strica ea călătorind dela New-York pînă la Bu-curescî. In acest înţeles, circulaţiunea în economia politică nu e alt ce-va decât o neastîmpărată locomoţiune, fie prin concurs colectiv, fie prin mijldce individuale. In Linguistică, un cuvint, o formă gramaticală, o semnificaţiune, *) *) Benloew, Apergu gendral de la Science des langues, Paris, 1872, p. 139-45. — Pott., Etymologische Forshungen, t. 2, Lemgo, 1836, p. 478, şi Indogermanischer Sprachdamm, în Ersch u. Grabei-, Encyld. 2-te Sekt., t, 18 (1840), p. 37 : „Noch immer aber gebe ich zu bedenken, dass sich im Celtismus auch eine dem Sanskritismus fremdere Seite zeigt..." — Cfr. Ascoli, Studj critici, t. 2 p. 20. www.dacoromanica.ro XLVII orî-ce alt element al limbeî, se deterioră tot aşa printr’o dbsă întrebuinţare. Acbsta s’a observat de de-mult şi s’a spus de mai multe ori. Ceia-ce a scăpat însă din vedere linguiştilor, este că întrebuinţarea cea desă nu trebui să fie neapbrat colectivă, adecă nu trebui neapbrat să se exercite în totalitatea graiului unui popor. Pentru ca francesul Pier re să se metamorfoseze în vr’o dob-sute de forme, pe cari le enumbră Robert Mowat;1) pentru ca Ioan să devine la Români Ion, Iancu, Ioniţă, Ionaşcu, Niţă, Ionel etc.; pentru tdte acestea ajunge acţiunea ceadesmierdătdre acător-va familie, în cari se află câte un Pierre sati Ioan, chiar dacă în sinul naţiunii ar fl puţine asemeni familie. Mult mai important, fie în economia politică, fie în Linguistică, este celTalt fel de circulaţiune: mişcarea productivă a valorilor, în puterea carii dob lucruri, identice sub orî-ce raport, represintă totuşi nesce valori fbrte disproporţionate, astfel că din doi m unul face 12, pe când altul numai 1 sau chiar zero. Precum în economia politică moneta este mijlocul universal al circulaţiuniî tuturor bunurilor, tot aşa în Linguistică graiul este mijlocul universal al circulaţiuniî ideilor şi impresiunilor. Şi fără monetă, bunurile ar circula, dar cu mult maî greoîu; cu mult mai greoîu ar circula de asemenea, deşi tot ar circula, ideile şi impre-siunile fără graîu. Acest paralelism o dată stabilit, să lăsâm acum textualmente să vorbbscă economistul cel maî competinte în materia circulaţiuniî. „Supposons — giice Skarbek — qu’une piece d’un franc soit „remise dans la matinbe de la premiere journbe par un habitant „de la capitale â une laitiere en echange du lait qu’elle apporte au „marchb; que celle-ci l’emploie tout de suite â acheter une aune , de toile; que le marchand de toile fasse avec cette mbme piece „de monnaie sa provision de viande dans la boucherie; que le bou-„cher la depense dans la boutique d’un marchand de vin; que ce-„lui-ci l’emploie â l’achat de bouteilles; que le marchand de verre-„ries la dbpense en pain, le boulanger en bois, et que le marchand „de bois la retienne pour une depense â venir et la laisse sans „emploi dans le courant de la journbe suivante. La difference (fes „Services rendus par cette piece de monnaie dans le courant des „deux journbes est tres sensible, et peut etre exprimbe par des chif-„fres, car elle est comme sept â un. Dans la premiere journbe, ') Les noms familiers, în Mem. de la Soc. Linguistique, t. 1, p. 297 —9. www.dacoromanica.ro xlviii „la piâce d’un franc a fait la fonction de sept francs, parce qu’elle „a servi â faire sept achats consecutifs, au lieu que dans la se-„conde journee elle n’a reprdsentd qu’une unitd dans Ies mains du „marchand de bois. Si celui-ci n’en fait point usage dans le cou-„rant de la seconde journee, on peut mfeme dire avec raison que, „pour la societd en general, la diffdrence des Services ren dus par ,,la meme pi&ce de monnaie dans Ies deux journdes est comme „sept â zero, parce que, etant restde inactive dans Ies mains du „marchand de bois, elle n’a point rempli sa fonction comme instrument d’dchange, et l’effet est le mfeme que si elle n’eut point „existd. Sa valeur, dans la premidre journde, est dgale en Services „rendus â celle de sept francs, et il est facile de s’en convaincre ,.en rassemblant tous Ies produits qui ont ete achetes par son mo-„yen : car en dvaluant la valeur du lait, de la toile, de la viande, „du vin, des bouteilles, du pain et du bois achetds consecutivement „avec la meme pidce d’un franc, on se convaincra aisdment qu’il „ faudrait depenser sept francs pour pouvoir acheter toutes ces cho-„ses simultandment.“ I) Resumând şi completând acestă particularitate în doă cuvinte, un alt economist observă : „Cu cât mai des o monetă trece din „mână în mână, cu atât mai multe bunuri şi servicie se pot cum-„pdra cu ea, şi cu atât mai puţjin numSrar se va cere pentru în-„trega circulaţiune dintr’o ţdră.“ Cu acestă ocasiune, el citeză un fapt forte instructiv. Pe la jumătatea secolului trecut, comandantul unei cetăţi asediate nu avea la disposiţiune decât 7000 fiorini, cari i-ar fi ajuns abia pe o septemână pentru plata garnisoneî. El a susţinut totuşi asediul în curs de şepte septemâne, plătind regulat soldaţilor seî, cari cheltuîati apoi banii pe la cârcimarî, iar cârcimarii împrumutau mereu aceiaşi bani comandantului.2) In acest chip 7000 de fiorini ah represintat valdrea de 49,000 ! întocmai în acelaşi mod, din do6 lucruri linguistice de o valore intrinsecă identică, unul pdte să aibă o valore utilă înzecită şi chiar însutită decât cel-l’alt, dacă în graiul comun al poporului circuldză de Zece sah de o sută de ori mai mult în acelaşi interval de timp. ’) Skarbek, Idee generale de la circulation, ap. Coquelin, Dicl. de l’Econ. politique, ed. 1854, t. 1, q. 367-8. *j Eau, Corso di economia politica, trad. Conticini, Genova, i855, p. 370 — 1. www.dacoromanica.ro XLIX Autorul unei scrieri despre fusiunea limbel franco-normande cu limba anglo-saxdnă şi-a dat ostendla de a distribui după prove-ninţă respectivă cele peste 40,000 de cuvinte din dicţionarul en-gles al lui Robertson, de unde a resultat că limba englesă posedă 13,330 cuvinte germanice şi 29,854 cuvinte romanice, şi anume iniţială a cuvîntului: Germanic Romanic A. 392 2230 B. 1210 846 C. 680 3630 D. 637 2757 E. 297 1810 F. 853 ] 171 Gr. 594 679 H. 729 613 I. 250 2608 K. 165 13 L. 500 636 M. 555 1412 N. 244 375 0. 478 594 P. 171 1545 Q- 163 169 R. 499 1926 S. 1973 2411 . T. 697 1107 U, V. 1332 3221 w. 834 81 Y. 61 Z. 16 20 13330 29854 >) Muncă colosală, fără resultat serios! Important este de a cu-nosce mişcarea cea productivă a valorilor, iar nu de a socoti cu d’a-măruntul întregul numfirar dintr’o ţeră, clasiflcându-1 după diferitele efigie ale suveranilor, dar uitând a distinge mai pe sus de tote moneta care circulă în realitate, care concurge la avuţia naţiunii, care este o adevărată utilitate, de cătră moneta cea îngropată fără folos în pămînt sad ascunsă în lăzile cător-va sgîrciţi. ') Thommerel, Recherches sur la fusion du franco-normand et de l’anglo-saxon, Paris, 1841, p. 102-3. 22,308 IV www.dacoromanica.ro L Dacă Thommerel, în loc de a despuia un dicţionar, în care cuvintele întrebuinţate o dată pe an figureză alături cu cele întrebuinţate în t<5te filele, ar fi luat mai bine un text engles poporan, un basm sati un cântec, el s’ar fi încredinţat că aprope tote vorbele de origine germanică se bucură acolo de o circulaţiune duplă, triplă, decuplă, decât vorbele de origine romanică. Prin urmare, cele 13,000 de germanisme din Robertson represintă o valore, o utilitate naţională, de mai multe ori mai mare decât cele 30,000 de românisme. Prin necontenită întrebuinţare, germanismele din limba englesă nu numai s’au ros, s’au tocit, s’au redus generalmente la monosilabe, pe când românismele sînt mai tdte lungi, dar încă pe de o parte s’ati ramificat în numerose familie etimologice, iar pe de alta s’ati diferenţiat fie-care într’o mulţime de semnificaţiunî, astfel că verbul to get, de exemplu, are peste patru-^ecî de sensuri diverse, adecă corespunde cu peste 40 de cuvinte deosebite! Nu este ore curios de a pune pe germanicul to get, repetat la tot momentul, în aceiaşi cumpănă cu vre-o raritate ca dissembarrassment sati mpresoriptibility ori jactitation, ca şi când ar fi 1=1, de 6ră ce în dicţionar ele apar fie-care ca o unitate egală ? Un dicţionar—$ice Steinthal—este „o statistică a limbeîU 1) Ar fi trebuit să adauge, că este anume o statistică forte viţidsă, un fel de recensiment unde poporaţiunea se împarte după origine sati după religiune, dar nu se arată de loc rolul fie-cărui individ în societate, aşa că cetăţânul cel mai folositor, cel mai căutat de câ-tră toţi pentru necontenitele sale servicie, e pus pe aceiaşi liniă cu un vagabond despreţuit sau cu un călugăr ce-şi scdte nasul din chiliă abia la $ile mari, ba şi atunci numai d<5ră pentru biserică. Dicţionarele, aşa cum s’au făcut pînă astăzi, nu ne dau circulaţi u n e a limbei; şi tocmai acâsta este punctul cel esenţial. Aceiaşi erdre ca Thommerel, dar pe o scară mai întinsă, a co-mis’o Cihac in privinţa limbei române, asigurându-ne că: „L’eldment latin de la langue roumaine ne represente gu&re „aujourd’hui qu’un cinquieme de son vocabulaire, tandis que l’e-„lement slave y entre pour le double oupour 7s & peu pr&s...“ Şi mai departe: ') Steinthal, Abriss der Sţprachwissenschaft, p. 35. www.dacoromanica.ro LI „Les ălements turcs—presque un cinquieme du vocabulaire roumain...." 1) Cu alte cuvinte, limba română se compune, după Cihac, din o V5 latină, o V5 turcă şi 2/5 slavice, afară de o V5 eterogenă. E mai pe sus de orî-ce îndoălă, că nicăirî ca în Dobrogîa Românii n’aîi fost expuşi la o mal mare influinţă slavică şi turcă tot- o-dată, locuind acolo, în curs de câţl-va secol!, într’un strîns contact cu Bulgarii şi cu Otomanii. EI bine, nici chiar în Dobrogîa aritmetica lui Cihac nu se potrivesce. Iată o scurtă doină română dobrogiană, culăsă de neobositul Teodor Burada : Yara vine, erna trece, N’am cu cine maî petrece; Şi cu cine am avut, Vai de mine, l’am perdut! L’a mâncat negrul pămînt, La biserică ’n mormînt!!) Luâm primul tom din dicţionarul etimologic al luî Cihac, cuprinzător de „elemente latine", şi găsim acolo : varâ=ver, veris; vin=venio; ernă=hibernum (tempus); trec=trajicio; nu—non; am, avut, ave=habeo; cu—cum; cine=guinam; maî=magis; petrec=per-trajicio; §i=sic; vaî=vae; de=de; el—iile; per d—per do ; mânc=man-duco; negru=nigrum; pămînt=pavimentum; la— „un l euphonique (?) prepose â la preposition a=ad“ ; biserică—basilica; în=in; mormînt = monumentum; fiind uitat numai mine, care însă, deşi coincidă cu slavicul mehe, totuşi nu se pdte despărţi de vechiul italian mene : Lontano son de gioi, e gioi de mene.... Câte cuvinte, atâtea latinisme, fără nici un amestec străin, ab-solutamente nici unul! Ar fi putut 6re Cihac să ne găsescă tot aşa un cântec românesc pe jumătate maî scurt, sati măcar să compună el-însuşl în prdză o frasă românescă de cinci şiruri, în care tdte cuvintele să fie numai slavice saii numai turce, sati numai slavice şi turce? de vreme ce—după el— elementul turc în limba română este egal * 8 •) Cihac, Did. d’dymologie ăaco-romane, t. 2, p. VII, XII. “J Burada, 0 călătoria în Dobrogîa, Iaşi, 1880, p. UU. 8j Caix, Le origini delta lingua poetica italiana, Firenze, 1880, p 210. IV* www.dacoromanica.ro LII la număr cu cel latin, iar elementul slavic „y entre pour le double". Negreşit, slavismele la Români, şi chiar turcismele, nu sînt puţine; în circulaţiune însă, adecă în activitatea cea vitală a graiului românesc, în mişcarea cea organică, ele se perd aprope cu desăvirşire faţă cu latinisme. Chiar dacă tdte derivaţiunile turce şi slavice ale lui Cihac ar fi corecte, pe când în realitate cele mal multe păcătuesc contra sciinţel şi contra metodei,*) tot încă nu s’ar pute (jice că ingredientul slavic şi cel turc luate la un loc sînt egale la Români cu ingredientul latin, necum a reduce pe acesta din urmă la o biată pătrime în alăturare cu cele-l’alte do8. Un calcul serios în Linguistică, ca şi’n economia politică, are în vedere nu unitatea brută, ci valdrea de circulaţiune. Să luâm tot din Dobrogea, pentru motivul arătat mal sus al unei influinţe turco-slavice mal pronunţate, următorul bocet sau cântec de jale, în care sînt destule cuvinte nelatine: Drăguţul med bărbăţel, Drăguţul med sufieţel, Când ţî-a yeni dorul Să îeî drumuşorul, Să-mî stingi focuşorul? Astă primăvară, Când eşîaî afară In revărsatul zorilor, In cântatul paserilor, In şuerul vuiturilor, Pluguşorul înjugai, Năgră brazdă resturnal, Şi din gură tu <|iceal: Ţa Plevan Şi hăis Jolan, Hai cu tata, nu vă daţi Şi la gred nu mă lăsaţi, Brazda tot’o resturnaţl! Ed când te audiam, Cu gură nu grăiam, Mă luam, Mă sculam *) Cfr. Guvente den bătrâni, Suplem. la tom. I, passim. www.dacoromanica.ro LIII Şi’n grădină mă duceam, floricele semănăm, Să, le porte fetele, Fetele, nevestele. Florile aii înflorit, Bărbatul mî-a putrezit! Timpul cosei c’a sosit Şi la câmp când am eşit, Pe rezâre m’am uitat, Sufleţelul mî-am strigat: Spune’mî, dragă, un cuvînt Să pot trăi pe pămînt! Am remas fără de sprijin, Singurică făr’de razim! Taluri mari mă ’nvăluesc, N’am cum să mă sprijinesc. Bătută’s de gânduri, Ca vîntul de d el urî, Ca apa de maluri! ‘) Prin litere cursive noi am însemnat cuvintele nelatine, întrate în limba română prin amestec secundar, şi anume: 1 vorbă grăcă, 3 vorbe maghiare şi 18 slavice. Prin litere rărite am indicat 7 cuvinte, despre originea cărora nu e aci locul să discutăm, cari însă în ori-ce cas nu sînt nici slavice, nici turce. Peste tot în cântecul întreg sînt 155 de cuvinte, dintre cari, prin urmare, numai 29 nu sînt latine; adecă elementul latin întrece mal mult decât de cinci ori pe tdte cele-l’alte împreună. Apoi nici un singur turcism la 155 de cuvinte, deşi scena se petrece tocmai în Dobrogia. Să mai observăm, că din numărul vorbelor latine noi am şters pe strig, pe care însuşi Cihac, nu se scie prin ce minune fonetică, îl derivă din latinul exquirito.2) Afară de acăsta, am trecut la cuvinte slavice pe sori, măcar-că forma zuorî, atât la Transilvană-nul Silvestru: uih pn ţa o pa powa hauitep'ih taae,3) precum şi la Moldovănul Dosofteiu: ^mii, ţawp ksih^ mi mknek, 4) alături cu ') Burada, op. cit. p. 265. *i Cihac, Biet. t. 1, p. 266. 3) Psaltiri ce să zice cântări, Belgrad, 1651, ps. CIX. *) Psaltire a sfântului prorocii Davidu, Uniev, 1673, ps. LXX. www.dacoromanica.ro LIV vechia formă cunoscută z,vm=$ma, indică mai curând originea din latinul dies, sati cel puţin un compromis poporan între vorba latină şi cea slavică. Mal pe scurt, am fost mai părtenitorl pentru străinisme decât pentru latinisme. Circulaţiunea relativă a elementelor linguistice se recundsce prin întrebuinţarea lor mai dâsă sau ma! rară într’un text, în care ori-ce element, de câte ori se repetă, se consideră ca atâtea elemente deosebite. Ast-fel în cântecul de mai sus slavicul drag, de exemplu, întimpinându-ne de 3 ori, noi a trebuit să-I dâm valdrea de 3, faţă cu vorbele cele puse numai câte o dată=l. După Cihac, un asemenea drag nu este decât 1=1 cătră predmet, rătan, sădelcă, tripol şi cine mal scie câte altele, pe cari noi—Românii—le au$im, pdte, la $ece ani o dată. Cele mal circulătore însă, adecă cele mal utile din elementele slavice în limba română, ca să nu mal vorbim despre cele turce, posedă totuşi o valore mult mal mică decât cele latine. Un §i, un să, un că, un cu etc., fără cari nu e chip a construi o frasă română, sînt ca 100, ca 1000 cătră 1 chiar în privinţa unul drag. Principiul circulaţiunil în limbă, in sensul mişcării productive a valorilor, n’a fost pînă acum nici o dată formulat în Linguistică. Acesta ar pute scusa pînă la un punct pe Thommerel şi pe Cihac. Să nu ultâm însă, că unii dintre corifeii sciinţel l’ati presimţit de de-mult. Aşa Curtius, vorbind despre posibilitatea ca o formă gramaticală să modeleze după sine alte forme gramaticale diferite, icem şi aci „texturi poporane11, căci în cele literare, cu cât ele sînt mal literare, cu atât mal mult ne întimpină forme străine une-orl cu desăvîrşire graiului comun, sati cel puţin neajunse încă a deveni vulgare. Românesce, bună-6ră, adverbiî în ■mente sati adjectivi! in -abil sînt de o cam dată literare şi numai literare. Alfabetul, ca şi gramatica, ca şi dicţionarul, este şi el o statistică de acelaşi natură a provisiuniî fonetice a unei limbi. In alfabetul cirilic un §, un un un ©, figurdză ca 1=1 alături cu a, e, b etc., deşi în circulaţiunea dialectelor slavice ele sînt o curată excepţiune, sati chiar o ficţiune. In alfabetul latin z sati y, cu totul exotice pentru vechil Romani, sati mal bine proprie numai limbeî latine literare, ocupă în alfabet un loc identic cu sonu-rile cele mal respândite. Aci, ca şi’n privinţa cuvintelor sati a formelor gramaticale, texturile sînt unicul mijloc de a constata circulaţiunea, adecă adevărata valore sati utilitate a unul son. O încercare de acest fel a făcut’o de de-mult FOrstemann. Să luâm, de exemplu, proporţiunea celor doS nasale în limbile elenă şi latină. La 100 consdne, în elena sînt 18 n şi numai 4 m; în latina 14 n şi 12 m. In elena dar un n valordză de 4 1/2 ori cât un m. La 100 vocale, în elena sînt numai 7 i, în latina 27. l) In latina, prin urmare, un i are o utilitate aprdpe de 4 ori mal mare ca în elena. Un asemenea tabel al circulaţiuniî relative a so-nurilor ne dâ o noţiune viuă despre caracterul fonetic al unei limbi; un alfabet —nu ne spune nemic. Nici o dată printr’o simplă enu-meraţiune a sonurilor cunoscute într’un graîu noi nu vom înţelege, de pildă, pe cel 5 i din latinul difficillimi, pentru care în deşert am căuta o paralelă în elena şi’n mal multe alte limbi. La Români sonul r, pe care nu’l aii de loc Mexicanii şi Chinesiî, ') Forstemann, Numerische Lautverthaeltnisse, în Kuhn, Zeitschr,, 1.1, p. 163—79.— Cfr. ibid, t. 2, p. 36—44. www.dacoromanica.ro LVI se repetă cel puţin de 15 orî la fie-care 100 de consdne. Putem . <5re să-î dăm aceiaşi vaiere ca luî h, întrebuinţat de vr’o 2 ori la 150 de consone? Ba chiar tdte guturalele şi palatalele la un loc: h, k, g, c, g şi j, deşi sînt 6 la număr, totuşi circulăză în limba româfiă mal puţin decât singurul r. Să presupunem un moment, că circulaţiunea lui j ar fi la noi tot aşa de . desă ca a lui r, încât să se urul vinului: „... şi apoi când aburii vinului şi o-chiî crăşmăreseî au produs efectul lor, încep horele, rîsurile, tropotele..." (C. Negruzzi, Scrisorea XXVIII) Mai lipsesce aburul calului: „...calul era numai spumă; muşchii i se întinseseră ca corda unui arc, şi aburi groşi eşiau din el..." (Idv Alergare, 39). Apoi resuflarea se chiu mă de asemenea abur (Polysu). www.dacoromanica.ro 97 ABUR 98 Dosofteîu, 1673, ps. 134 : Uurâ aii şi nu pot să grăiască, Cu ochi sînt şi nu pot să zărâscâ, Urechi au şi nu pot să audzâ, Nice aburi nu le laste ’n budzâ...., acolo unde la Silvestru, 1651: „nici îaste răsuflare în rostul lor“ = Co-resi, 1577: „nece îaste suflet în rostuiţi lorii" = Arsenie dela Bisericanî circa 1650 (Mss. în Acad. Rom.): „nice îaste suflare întru gurile lor.“ In medicină prin abur se înţeleg maî în speciă gazurile scose prin evapora-ţiune. Aşa: baiă de abur. Intr’un tractat medical din secolul trecut (Mss, Arch. Stat.): „udă un burete în apă şi în unt-de-lemn adese-orî şi încălzesce cu el pe de-asupra partea cea cu po-roîu, încă şi oblojind şi cu făină de orz sad cu tărîţe sau cu smochine sau cu nalbă, să’l aşezî încă în abur făcut de ierburî moicîose : de nalbă, de muşeţel, de sămînţă de in..." La sătenî însă, chîar în medicină a-bur exprimă maî mult noţiunea de suflare. Astfel, poporul cre<|end că un copil se pote vindeca de deochîu, dacă tata sad muma îi va sufla peste cap, într’un descântec din Transilvania ne întimpină: Fugi deochîu fierbinte, Că te-ajung aboriî de părinte.... CR. Simu, Sibiu, corn. Orlat) Alături cu fum, cu pulberea şi cu cenuşa, aburul este unul din simbolurile nestatorniciei lucrurilor. Ioan din Vinţ, 1689, f. 111: „Cale scurtă îaste pre care alergămu. Fumu îaste viiaţa afiasta, aburii şi ţărână şi cenuşe. Intru puţin să arată şi în degrabă pi i are,,." De aci, făcând o deosebire între principiul vital la om şi la cele-l’alte vietăţi, poporul român recunosce omului suflet propriQ <^is, pe care’l crede ne- 22,083 muritor, pe când fiarelor şi dobitocelor le acordă numai o suflare trecâtore, numită une-orî: blesc = „scânteiă", maî tot-d’a-una însă: abur. In tote provinciele Daciei lui Traian, abur însemnâză: „âîne des animaux"; iar când animalul încetâză de a trăi, rare-orî i se <|ice că „a murit", ci maî ales: a pierit, afară de maî multe alte expresiunî ca: „a crâpat", „a ticnit*, „a eşit" etc., prin caii se stabi-lesce şi maî bine credinţa poporană despre deosebirea între cele doâ principie vitale. „A murit un om; a pierit un boii; a ieşit o oiă" (C. Licîu, Iaşi, comuna Cotnari!). „Poporul <|ice despre dobitoc că nu are suflet, ci numai abure, care piere o dată cu dobitocul, iar sufletul omului este neperitorîu, şi dâca se desparte de trup, se duce la D-<|eu pentru ca să’şî îea resplată" (Preut D. Popovicîu, Banat, corn. Tincova). „Despre omul ce jure strâmb, poporul (|ice că : acela n’are suflet ca omenii, ci numai abor ca cânii". (A. Bu-nea, Transilv., corn. Yaîdarecea). „Despre un om forte slab, se (|ice : ăsta’î numai cald! sau : numai cât are suflet în ose; iar despre un om râu: ăsta are numai abur ca cânii" (T. Cri-şianu, Transilv., corn. Cugieru). Tot aşa se vorbesce pretutindeni în România. La Munteni: „Şi de cum se apropie de ea, Murga se trase înapoi spăîmîntată d’aşa mân-dreţe, c’o fi avend dobitocul abur în loc de suflet, dar vâ^ul e tot vâ^...“ (De la Vrancea, Sultănică, 246). In Moldova, deja la Cantemir în Divanul lumii (A. I. R. II, 128): „aburul dobitocului, muritor şi în nemică în-torcător..." 4 www.dacoromanica.ro ABUR 100 00 După credinţa poporului român — ce-va cam darwinist — o fiinţă intermediară între om şi dobitoc este strigoiul, adecă omul născut cu codă, care tocmai de aceia n’are suflet, ci numai un fel de abur, persistând însă şi după morte. »Strigoii şi strigoele sînt un soîu de omeni carii aQ codă; şi după ce mor, es din mormînt în chip de abur___________“ (C. Rosescu, Nâmţ., com. Bistricîora). La Români între suflet şi abur este acelaşi raport psicologic ca la vechii Romani între animus şi anima, ambele având de asemenea înţelesul fundamental de „vînt": avsfiog. Omul singur avea „animum"; cele-l’alte fiinţe tote „animam" : ... Indulsit communis conditor illis Tantum animas, nobis animum quoque... (Juvon. XV, 148). Numai „animus" era nemuritor: „nilul est nisi mortale et caducum prae-ter an im os" (Cic. de Rep. 11,12). A-poi „animus" fiind sinonim cu „sollertia", cu „voluntas", cu „consilium", prin el domnia omul asupra natureî. Tot aşa (|ice Românul: „ Dobitocul este fricos şi supus omului fiind-că n’are suflet, ci numai abur...“ (D. Resmiriţă, Nemţ, com. Vînătorii) = „animam tantum , non a ni mum “. Pe lîngă abur cu sensul de „suflare", mai este forma abore, ambele între-buinţându-se de o potrivă în privinţa vîntului. Aşa în acelaşi cântec de nuntă se aude în unele locuri: Ş'aşa plecarăm Şi venirăm Pe stelele cerului, Pe aborea vîntului... (N. Busuioc, Suceva, oom. Păşcanl-Stolnicem) iar în altele: îndată pornirăm Şi venirăm Pe faţa pămîntulul,' Pe aburii vîntului..., (G. Constantiniu, Neraţ com. D6mna) sau : Pe raţlele sorelul, Pe aburul vîntului... (G. D. Teodorescu, Poes. pop. 177). Să se observe că latinul „vapor" n’are nici o dată sensul de suflu, a-tât de esenţial în românul abur şi pe care lătinesce noi îl putem traduce numai doră prin : spiritus, sau chiar prin anima, de ex. în: „animae ven-torum". A trage dară pe abur din „vapor", cu perderea iniţialului v şi cu trecerea lui p între vocale în b, este nu numai contra foneticei române, dar încă ce-va pe care nu scusă nici măcar o deplină corespundinţă de sensuri. Cu „vapor", în care predom-nesce noţiunea de căldură, de ex. : aestivus vapor, dissiliunt vapore saxa, vapor amorque torret etc., e înrudit al nostru văpae, dar abur — nu. Intre ambele cuvinte nici măcar o depărtată filiaţiune ario-europeă nu există, de oră-ce vapor, archaic vapos, derivă dintr’un prototip cvapos = litv. kvâpas, din aceiaşi rădăcină cu grecul xanvog. Dar a pretinde, pe de altă parte, .că Românii aQ împrumutat pe abur dela Albanesi, fiind-că aceştiia aQ pe „avui", ârăşi nu este corect. Miklosich (Alban. Forsch. II, 69), după ce pune alături : „lat. vapor, alb. avui, rom. abure", are bunul simţ de a adăuga că nu e sigur de înrudirea lor: „die Zu-sammengehorigkeit dieser Worter ist nicht sicher" (cfr. Diefenbach, V81-kerkunde, I, 243). E cu atât mai regretabil, când alţii le identifică fără nici o reservă. Maî întâiQ, latinul vapor trebui lăsat cu totul la o parte, cer-cetâudu-se apoi numai legătura între www.dacoromanica.ro 101 ABUREL 102 abur şi albanesul avui, cari sînt în adevăr de aceiaşi origine primitivă, însă fără a se fi putut nasce unul din altul. Albanesce avui, rostit şi: âvăl, însem-năză „vapeur, exhalaison" (Dozon), uneori „fumăe" (Camarda), nici o dată „souffle". Cată să fi avut totuşi o dată sensul fundamental de suflu, fiind-că derivă din aceiaşi rădăcină ario-euro-peă: av, din care este grecul a a = aFco „suflu", aos = «Fog „suflet" (Hesych.), asXXa - aFsXXa, avqa, aife etc., tâte cu digamma, de unde apoi prin împrumut dela Greci latinul : aura şi aer. Acea rădăcină a-rio-europeă av ni se presintă şi ’ntr’o formă metatetică va, din care se trage sanscr. vămi „sufllu", lat. ventus şi altele (Curtius, Griech. Et.) In laconicul afiriQ =lesbiacul ov'i/q (Ahrens, Dial. dor. 49), adecă: aber=avăr, ne întim-pină trecerea lui v în b. In românul abur, aburezâ, abore, rădăcina av şi-a conservat sensul fundamental de „suflu" ca şi la Greci, pe când Albanesii l’au perdut; ce-va mai mult încă, Românii posedă forme colaterale bore, bură-ză, derivate din Yva=av, pe cari nu le au deloc Albanesii. Dacă dară „avui" este tracic la Albanesi, e tracic şi a-bur la Români, dar nici Românii nu l’au luat dela Albanesi, nici Albanesii dela Români, deşi forma românăscă este mai primitivă prin sens, păte şi prin finalul r. Macedo-românesce se (Jice ca şi la noi: abur, aburi. La abur din corp: „nîi spilai nihăm mâniile şi vedzî cum nii-es aburi..." La abur din pâine : „pâinea e caldă, frânge ’nă cărvelîe şi va să vedzî că scăteaburi...11 La aburim apă: „căpachea tingerilîeî se-umplude aburi...“ (M. Iutza, Cruşova). Nu cu-noscem însă la Macedo-români nici un exemplu de abur cu sensul de „suflare", pe care ei par a’l fi perdut din graiu prin contact cu Albanesii. Nu l’ar avă, probabilmente, nici Daco-româniî, să fi venit aci de peste Dunăre târ^iQ în văcul de mijloc, după cum crede şcăla lui RQsler. In orî-ce cas, acăsta este încă o probă, ăre-cum suplementară, despre desvoltarea cea independinte a lui abur la Români pe de o parte, iar a lui „avui" la Albanesi pe de alta. Prin diferitele sale accepţiuni, abur are o mulţime de sinonimi. Une-orî el însemnăză; pară, fum; alte-ori: că-ţă, negură, nor, promorocă etc.; semnificaţiunea însă de căpeteniă este: adiare_____ Familia românului abur : aburesc, aburez, burăză, bore, abore, borilă etc., afiliată cu albanesul" avui" şi cu familia grecului aFa), n’are a face cu grecul /Soqsae saQ jSo^âg „crivâţ“=alban. boră saii voră „zăpadă", care prin latina s’a respândit mai în tote dialectele romanice; dar nici cu slavicul: burîa „furtună" n’are a face. In româna însă, ambele aceste curenturî eterogene s’aii întâlnit nu numai cu tracicul bore, ci încă şi cu latinul brumă, producăndu-se prin ciocnirea tuturora o confusiune ore-care din causa asemănării fonetice şi a apropiăriî de sensuri. Trăsura caracteristică a lui abur este o suflare lină, abia călduţă, sau mai mult cu o re-core plăcută, ceia ce nu se cuprinde nici în latinul vapor şi bruma, nici în grecul boreas, nici în slavicul burîa. v. Aburel. — Aburesc. — Aburez etc. Aer. — Bore.—Burezâ. — Suflet... Aburâre (plur. aburărî); subst. fem. — v. Aburez. Abur&t (-ă), adj. — v. Aburit. Aburăl (plur. ăburele), s. n.; brise, zăphyr. Se rostesce şi aborel. Demi-nutiv din abur sau abor, avănd acelaşi înţeles cu bore: 4* www.dacoromanica.ro 103 ABURESC 104 «Deosebitele vînturî se chiamă: crivăţ, austru, vîrtej, furtună, şi aburel când este pre-mic „(T. Constantinii!, Braila, com. Latinu)= „Numirile vîn-turilor la noî: austrul, dela sud ; crivăţul dela nord; vîntul Braşovului, dela resărit; vîntul Sibiîuluî, dela apus; bor ea, zefir..." (A. Bunea, Transilv., Făgăraş, com. Yaîdarecea). După Dr. Polysu (ed. Bariţ p. 2), a-burei maî însemnăză „norişor", ca de-minutivdela abur „nor". DupăCihac: „aburel=petite vapeur" (?). Sensul fundamental însă pentru aburel, ca şi pentru abur, nu este de loc acela de „ceţă", ci anume de „suflu». Un frumos pasagiu din Dosofteîu, 1683, f. 86: „... priimiţii roaâ a Duhului svântii, roâ înfocată, roaâ nu umădâ şi cu aburelii de vânt ii pemiti-tescu, ce roaâ înfocată cu aburelii Dum-nedzăescu ce suflă cu focii,, nu cu focii de cesta ce arde şi veştedzîaşte, ce focii luminători şi întrămători..." Prin analogiă cu aburel, poporul şî-a croit în limba poetică cuvîntul văz-durel. De exemplu, într’o colindă din Muntenia: In spatele lui S<5re cu căldură; In âmbî umere! Doi luceferei; Jur-prejur de pole Cerul plin de stele, Tote văzdurele... (G. D. Teodorescu, Poes. pop. 4!)) Curiosul văzdurele (la sing. văz-durel) este: văzduh-|-a&wreZ (plur. aburele) prin fusiunea a doS cuvinte, ca franţusesce în : selon = secundum -j-longum, saii: refuser = refusare -j- re-cusare, italienesce: stamberga = stan-za-f-albergo etc., un fenomen lingui-stic forte interesant, pe care l’a stu- diat maî cu deosebire Caix (Studi di etim. ital., 199—203). v. Abore.—Abur. — Aburez. — Bore. — Văzdurel... Aburdlă (plur. abureli), subst. fem.; exhalaison, souffle conţinu, brise. Se rostesce şi: aborelă. Lex. Bud.: „abo-relă, vaporatio, evaporatio".—cfr. Polysu, Barcianu etc. Sensul fundamental, ca şi pentru în-trega familiă a lui abur, fiind „suflare", aburelă este aprope sinonim cu aburel şi cu borilă: „Yinturile se numesc: crivăţ, vîjeliă, furtună, vîrtej şi aburelă11 (Miron, Te-cucîu, com. Găic8na) = „vîntul de miadi-di sau borilă, în urma căruia se aşteptă numai decât ploiă" (S. Iordă-chescu, Botoşani, com. Cristesciî). Format prin acelaşi sufix ca în: re* celă, vineţelă, sur^elă, fîerbinţelă etc., aburelă exprimă stare, pe când aburire saQ aburare, ca infinitiv substantivat, exprimă acţiune; apoi borilă, compus ca: Zorilă, Murgilă, Fră-ţilă, sur^ilă etc., indică pe aginte; în fine, deminutivul aburel este ce-va maî puţin saii ce-va maî trecător decât cele-l’alte tote. v. Abur.—Aburel.—Aburesc. — Bore. — Borilă... Aburâae (aburit, aburire), vb.; va-poriser, exhaler, souffler doucement. Se (Jice şi: obor esc. „1° Ca transitiv, a expune ce-va saii pre cine-va la a-burî, a’l trece prin aburî: mulţî omenî, pentru multe neputinţe, se aburesc; părţî vătămate de ale corpului, înainte de a se trage, se aburesc bine. 2° ca intransitiv, a scote aburî: caiî de multă fugă aburîaii înfricoşat; dimineţa, după c|ile şi nopţî căldurose, rîurile aburesc. 3° a sufla încetişor, vorbind de vîn- www.dacoromanica.ro 105 ABUKIT 106 turî: un dulce vînt aburesce despre mdushile. Infantium incessus quadrupes," „Pruncii cei mici când îmblu pre mâni şi piciore, se (|ice că îmblu abu-sâlea. 6menii mari când îmblu, ori când cărând se opresc pre mâni, se (|ice: în brânci" (S. Liuba, Banat, corn. Maidan). Aci doă observaţiunî: 1° Aceiaşi acţiune are un alt nume când e vorba de copil, şi altul atunci când se vorbesce de cei în vrîstă; 2® Copilul de tot mic pronunţând s în loc de §, forma abusălea pentru abu- §ile este resultatul influinţeî graiului copilăresc asupra limbeî părinţilor. Cu abu§ile nu trebui a se confunda: de-a buşii, după cum se chîamă un joc de copii, cunoscut mai ales în Moldova şi’n care se rostesc următorele cuvinte: Au-late, Bau-late, Nu ţi-i frică că te-oîu bate? Din codiţă, din codă, Pîn’olu prinde-a numără... (D. Albotenu, Covurluiu, com. MastacanI). Format prin preposiţiunea de mişcare ° Iubesce tulpinele nominale cu finala dentală, ca în: scundac, măldac, fundac etc.; 4°. Se adaugă la un alt sufix, de ex. din: prostan — prostănac = prost--an-ac; 5°. Îşi adaugă un alt sufix, per^ând atunci accentul, de ex. din: gândac — gândacel = gând-ac-el. v. -Ag. — Sac. —Eag. — -Ir. —Ig. —Oc. -Og.--Uc.--Ug. 3 Ac-; prefixe s’attachant aux pro-noms et adjectifs demonstratifs. Deja în latina archaică, pronumele demonstrativ : ecc’ (ecce, ecco) servia a mai întări alte elemente demonstrative, cu cari se aglutina într’un singur corp. La Plaut nu o dată ne întimpină: ec-cillum „acel“ = ecce-illum, cccistam „ac6stă“ = ccce-istam etc. In limba latină rustică s’a respândit cu timpul din ce în ce mai mult acest mod de a procede, şi tot-o-dată, ştergendu-se cu încetul în asemeni compuse individualitatea lui ecce saii ecco, iniţialul e- a trecut în -a. De aci prefixul ac-, pe care’l aii Românii în: acest= lat. ecc’istum (ital. questo = eccu’istum, questi = eccu’iste, spân. aqueste = eccu’iste) alături cu simplul: ist = is-tum ; acel = lat. ecc’illum (spân. aquel = eccu’illum, ital. quegli = eccu’ille, quello = eccu’illum) alături cu simplul : el, ăl = illum; acum saii acmu= lat. eccw-modo (=friul. acumo); aci = lat. ecc’hic (spân. aqui = eccu’hic) şi altele. De observat: 1°. ac- redus la a-: aist = ecc’istum, lingă acest; aşi = eccu’sic, lîngă ma-cedo-românul acşi (=sicil. accussi)... 2°. ac- redus la c-: cest = acest; cel = acel, colo = acolo... 3°. Latinul ecc’ trecut în acelaşi cu-vînt în trei forme: acâtare, cutare, a-tare = eccu’talem (=ital. cotale)... 4°. In adverbul: coce = eccu’hacce, dispărutul a reapare numai în construc-ţiunea: într’acoce. Astfel prefixul român ac-, spaniolul aqu-, italianul qu- etc., tote din latinul ecc’ (ecce, ecco), se identifică prin ori- www.dacoromanica.ro 119 AOARNIŢĂ 120 gine cu adverbul nostru : ecă = ital. ecco, deşi de secoli s’au despărţit de dînsul prin diversitatea funcţiunilor. v. Ecă. Acadea (plur. acadele), subst. fem.; caramel. „Vorbă turcăscă, cunoscută numai în România liberă" (L. M.). Cu-vîntul nî-a venit prin Turci din arabul ’akîde „sorte de sucrerie" (Şainănu), dar sună românesce tot aşa de bine ca şi franţusesce „caramel", care e de asemenea arab, trecut în Francia prin Spania (Littre). Graţiă cofetarilor italieni, „caramel" a străbătut prin Germania (Karmelzuoker) pînă ’n Polonia (kara-melek), pe când acadea nici măcar în România n’a putut să aibă o lungă durată. v. Alva.—Alviţă. 1-Acă,r, conj.; n’importe [qui, quoi, comment etc.]. Dicţionarul româno-la-tin bănăţăn circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 422): „ Akar. Sive. Vel. — AJcar-kare. Quicunque. Quivis". în Lex. Bud. 365 : „acar = macar, batăr, ori, fle, fieşte-". Bobb. 3: „acar-că = etsi, acar-ce =quid-cunque, acar-cine = quicunque". Noul Testament 1648, f. 219 : „unul crede că e slobod acar-ce a mănca, îarâ altul slab măîncă verze..." In aparinţă, acar se identifică cu macar, avend acelaşi sens şi abia diferind prin formă. In realitate însă, ambele cuvinte sînt cu totul străine unul altuia prin origine. întrebuinţat numai la Românii de peste Carpaţi, şi chiar acolo rar. acar este din punct în punct maghiarul: akâr „n’importe", în composiţiune: akâr-ki=acar-cine, akâr-mi = acar-ce, akâr-hol= acar-unde etc., dintr’o rădăcină curat ungurăscă cu semnificaţiunea de „voire". v. Măcar. — Ori, — Vare. 2Acâr (plur. acare), s. n.; etui â ai-guilles. Latinesce ar fi: acuarium. „Uneltele de cusut: ac, aţă, acar, forfece, degetar, pânză..." (D. Albotănu, Covurluîu, com. Mastacanî). Dicţionarele mai dau pe: acar „fabricant d’aiguilles", ba încă: „acăriă „fabrique d’aiguilles" (Cihac), formaţiuni gramaticesce corecte, dar nedovedite şi cari nu vor deveni o realitate decât numai după ce se vor înfiinţa mai întâiu în România nesce fabrice de ace, de o cam dată în lipsă. v. lAc. — Acarniţă. — Acar iţă. — Aco-niţâ. — *-Ar. 3 Acar (plur. acari), s. m.; fabriquant d’aiguilles. v. 2'Acar. Acardt (plur. acareturi, s. n.; bien-fonds. Se aude şi ecaret. Se aplică mai cu semă la construcţiuni cu dependinţele lor. Enache Cogălnicenu, Cron. p. 200, vorbind despre Lupul-Agă sub Constantin Mavrocordat: ,,păn’ la cea do pe urmă au scăpat cu vieţa, dar au eşit din şese-zeci pungi de bani şi î-ati rămas şi tote acareturile, care nu se pot arăta cu scrisul câtă răsipă şi pagubă au avut..." Fiîimon, Ciocoii vechi, p. 105: „Ei bine, stăpâne! Trebue să facem cercetare pe la tote aceste acareturi, căci pote să fie călcate de vecini..." Cost. Stamati (Muza română, I. 526) ii dă ca sinonim: hei uri. Venit la Români prin Turci din arabul ’akâret (Şainănu). v. Bină.—Heiu. 128 Acarîu. — v. 12 s‘Acar. Ac&rniţă (plur. acarniţe), s. f.; boite, sac ou etui â aiguilles, Sinonim cu a- www.dacoromanica.ro 121 A-CASA 122 căriţă şi aconiţă, despre cari vet^î maî jos, şi cu acar, din care s’a format prin sufixul slavic -niţă, dar având un înţeles ce-va mai întins: „La ciobanii de pe la noi acarniţă se cliiaină locul, cutia sau traista, unde ei ţin acele, forfecile etc." (V. Lohan, Iaşii, com. Buciumii). v. 2Acar. — 2-Niţă. Ac&rnişte, s. f.: etui â aiguilles. Format din a c a r n i ţ îl, înlocuindu-se finalul -iţă prin sufixul slavic -i§te. Acostă formă, care remâne dubiosă, ne în-timpină numai la Ieromonahul Maca-rie, Lex. Mss. slavo-român din 1778 (Bibi. Centrală din Bucur.): „Ţava acelor, acarîul, acurniştea, teca or ţava cea prinsă cu curele, întru tarea se pun acele, undrelele..." v. Acarniţă. A-câsă, adv.; chez, â la maison. Deşi compus din a = lat. ad şi casă = lat. casam, totuşi a-cusâ a ajuns a fi un adverb în totă puterea cuvîntului, invariabil şi avend cele doă elemente ale sale constitutive cu atât mai strîns unite, cu cât preposiţiunea separată a (v. 12,A) a despărut din limbă aprope . cu desăvîrşire. ■ Precum este adverb: afară = a-fară = lat. ad-foras, în acelaşi mod e adverb a-casă, care forte bine s’ar pută scrie: acasă. In a-casă noţiunea de „edificiu" e accidentală. Pote să fie cine-va a-casă în pădure sau într’o pesceră, dacă a-colo îî este şederea. Limba română posedă o mulţime de expresiunî pentru nesce locuinţe ca: stână, târlă, surlă, cocîobă, bordeîu, coşmagă, cuşmelie, colibă, bojdeucă, cobîrnă, zăvadă, şatră, cort etc., pe cari nici o dată nu le nu-mesce „casă", şi totuşi cei ce petrec în ele sînt: a-casă. Pentru a arăta că e superat sau ne- mulţumit, Românul Ţice ; „Nu’rni sînt toţi boii a-casă11 (Baronzi, Limba română, 43). Totuşi nici o dată nu s’ar pute (|ice: „boii în casă-" Ca adverb, a-casă une-orî îşi perde în graiu pe finalul -ă, devşnind: a-cas’ saii acas’, după cum se perde în: afar’ = afară. Intr’un cântec poporan din Transilvania. : De nu’I Iaz Şi nici pârlaz, Să trec la mândra acas’ . . . (Jarnik-Băraanu, 309), pe când într’un alt cântec tot de acolo: Ce folos că trag acasă, Că n’am nevastă frumosă: Strîng în braţă sloîu de ghiaţă, Pare că’i o mogândeţă... (Ibid. 183) In legătură cu pronumele personal sau reflexiv, a-casă şi’l asociază sub forma enclitică: a-casă’i, a-casă’ţî etc. Moxa, 1620, p. 355: „Dumnezeu i cruţâ, că’i gâsi unu porcarîu anume Festul şi feeebine că’i duse a-casă’ şi..." Pravila Moldov. 1646, p. 88: „mu-iarîa căndu nu să va pleca nice va asculta de besericâ, căndu-i va dzice să margâ dupâ bărbatu’şu, carele o cere şi o chiamâ să vie a-casă’ş şi să lăcuîascâ înpreunâ..." N. Muşte, Cron. 17: „n’au primit Grigorie-Yodă, rugăndu-se Vezirului să’l lasă să margă a-casă’şi în Ţarigrad....... Cost. Negruzzi, Au mai păţit'o şi alţii, 71: „Toţi alergară pe a-casă cu părul sburlit, cu grija în suflet, cu groza în inimă, gândind la scena ce vetjuseră şi temându-se să nu găsescă asemene privelişti pe a-casă-le..." In proverburi: Despre fanfaronadă: Pe uliţă Chiriţă. Ş’a-casă chisăliţă... www.dacoromanica.ro 123 A-CASA 124 sau: Umblă pe drum cu alaîu Ş’a-casă n’are malaîu... (Pann, I, 160) Despre o oiă bună şi o nevestă harnică : Lân6să şi lăptdsă şi grasă, Să vie şi de vreme a-casă.... (Ib. II, 118) Despre cei ce călătoresc fără folos: A lipsit de a-casă nob ani Şi s’a întors cu doi bani... (Ib. II, 6) In fine: Cănd eşti poftit la vr’o masă, Pldcâ sătul de a-casă... (Ib. III, 105) şi atunci acel ce te ospeteză va pute să (|ică: „aşa maî viî de a-casă“, un idiotism care însemneză: „aşa’mî place să fiî." „Draga mea Anicuţă! Ean să te privesc în hainele aiste...... Aşa ţerance maî vin de a-casă...... să aî şepte sate pline!" (Alex,, Oraiu nou, sc.-IX). „Gaitanis: Iert tot. „Alecu: Aşa maî viî de a-casă....“ (Alex., Nunta ţerânâscă, sc. X). In blăstemurî: „Duce-te-aî în sus Şi’n jos, ş'a-casă să nu maî viî!“ (A. Degan, Transilv., Huneddra). In graiul vînătoresc, cel puţin în Ţâra-Românescă, exclamaţiunea „halde a-casă/“ însemneză că vînatul e prins. Aşa în Teleorman: „Pe la noî vînătoriî, după ce şî-au ales timpul, se întrunesc dela treî pînă la şese, având fle-care câînî de vînat, şi plâcă înşiraţi astfel din distanţă în distanţă încât să se potă vedâ unul pe altul. In dată apoî ce unul din eî a zărit vinatul, strigă: ocol, aîdi a-casă! şi la acest semnal toţî ceî-l’alţî, precum şi câniî, alergă spre locul arătat.....“ (I. Panaitescu, om. Bălţaţiî). „Când vînătorul, urmat de ogar, gă-sesce vînatul, el strigă mereu: ocol, aîdi a casă! ocol, aîdi a-casă! pînă ce’l prinde...." (I. Ionescu, Râiosa). In Dolj: „Când vînătorul este însoţit de ogar şi vede iepurele, vulpea sau alt animal, strigă: tut puîu! şi: ocol, aîdeţî a-casă!“ (M. Ciocălteu, Dolj, c. Pleniţa). Tot aşa în Ialomiţa (C. Ionescu, com. Borânesci). Acest strigăt cu „a-casă" e un fel de conjuraţiune: „La vederea vînatului, sberetul vînă-toruluî este: ocol, aîd’ a-cas! crezând că atunci iepurele sau vulpea sau alt ce va fl se opresce pe loc de se pote da cu puşca". (N. Poppescu, Dolj, c. Piscu). Poporul e sigur că fiarele şi dobitocele înţeleg limba omenescă şi sînt chîar în stare de a vorbi o dată pe an (v. An-nou). Aurind dară că omul „se in-torce ci-casâ“, vînatul se amăgesce, nu se maî mişcă, şi decî e împuşcat. E forte interesant că strigătul vînă-toruluî se chîamă la Oltenî sberet, ceîa ce nu are a face etimologicesce cu sberare = lat. [exjbalare „beler", ci este vechiul roman [exjbarritus „cri de guerre", rîcnetul ce isbucnîa tocinaî atunci când legionarii năvălîaii asupra duşmanului: „ clamor autem, quem barritum vocant, non ante debet at-tolli quam utraque acies se junxerit" (Yeget.). Yinătorescul: a-casă! îşi găsesce şi el, cel puţin ca fond dacă nu şi ca formă, nesce paralelurî romanice, cari ne permit a bănui o veche origine latină : „Au lit! au Ut, chiens! exclama-tions pour faire quâter Ies chiens, lors- www.dacoromanica.ro 125 AQAŢ 126 qu’on veut lancer un lievre" (Littre). „Aide a-casă!“ sau „alde. în pat!“ exprimă, aceiaşi noţiune de: „ aide la odihnă,", prin care vînătorul crede a înşela pe Iepure. Adverbul a-casă, în ori-ce cas, trebui să, fie latin rustic: ad-casam pentru clasicul: „domi, domum"; căci nu numai corespunde italianului şi spaniolului: „a casa", dar încă francesulul „cbez", vechlu „â ches“=„ad casam", de ex. într’un text medieval citat de Littră: „vos voliez venir â nos e â ceauş qui sont â ches nos“=„voîaţî a veni la noi şi la cel ce sînt a-casă la noi." Italienesce la Macchiavelli: „II Re, per timore di questa lega, se ne ando per ragunare piu forze a casa" (Tommaseo). In dialectul vallon (Grand-gagnage, I, 21) în loc de „chez" se <|ice „amon“=„â-inohon" (â-maison), schim-bându-se cuvîntul principal, dar remâ-nând aceiaşi construcţiune şi acelaşi ideiă ca în: a-casă. v. Casă. — Ocol. — Sberet. — Vînat. Acatastasia, subst. fem.; boulever-sement, dăsordre. Grecul axccicasicasice, care n'a circulat nici o dată în gura poporului român, dar pe care totuşi, aşa fiind moda în epoca fanariotică, cronicarul Zilot (p. 45) îl întrebuinţăză vorbind despre Mibalu-vodă Suţul: Unde ese şi cum merge, De e strâmb sau după lege, Nici că prin gând îî trecea!-Care mal de dimindtâ I se arăta în faţă, Ce’I ţlicea, aşa făcea! Aşa acatastasiâ, Aşa' scârnavă Domniă... I Acâtist (plur. acatiste), s. n.; terme ecclăsiastique. „’AxcUHctos, propriii: care nu se pune jos, care nu şede jos; de unde în special, ca termen bisericesc: 1° rugăciunile, cântările, servi- ciul bisericesc, care în sera Yineril din a cincea săptămână din PăresimI se face în onoreâ Născătoreî de Dumnezeu, şi în cursul căruia toţi omenii stau în picîore; 2° de aci, în genere, orî-ce rugăciuni şi cântări cătră Nă-scătorea de DumneZeu; 3° cela ce se dă preutuluî, care face aceste rugăciuni şi cântări; de ex.: am să dau acatistele la tote bisericele ca să te blasteme." (L. M.). Cel mal vechlu Acatist românesc tipărit, este acel moldovenesc al mitropolitului Dosoftelu, eşit in-4 la Uniow în Galiţia la 1673, în acelaşi timp cu Psaltirea în versuri. Titlul, pe care nu’l cunoscuse Ciparîu (Principia, 107), este curios prin amestecul limbel paleo-sla-vice cu româna: „Preeestnyî Akathistu i molebenu presvetyi Bogorodici, ka-nonu voskresenii i pro eila spasitelnyîa molby ku Gospodu na § emu Iisusu Chri-stu, tălmăcit de pre limbă slovenîască pre limbă rumănîască trudollubiemii i tttaniemă preosvîaăeennago kyr otca Dosotbeîa, mitropolity Suaavskago i vseîa Moldavskia zemlîa. Y Monastiru Unevskomă typom izobrazisîa. Rok 1673." Specimen din text: „Bucură-te că pre filosofi nemăestri I-arătaş, bucură-te că pre cel meşteri de cuvinte necuvîntătorî î-au vădit..." Cel întâiu Acatist românesc cu litere latine este: „Acathist său cârte cu multe rugatsiini pentru evlâviea fie-stequarui creştin", publicat de celebrul Samuil Klain (Micul) la Sibiîu, 1801, in-16. '• Acăţ (plur. acaţi), s. m.; Acacia blanc, Robinia pseudo-aoacia. Arbore cunoscut la noi mal mult sub numele de salcâm; în Banat: braghin, ba-grin, magrin după localităţi; în Oltenia: dafin; în unele locuri: arcaţ prin epentesa lui r cu în arţar, cu www.dacoromanica.ro 127 ACAŢ 128 care une-orî îl confundă, poporul. A se vede la fle-care din aceste cuvinte. Termenul acaţ (= ung. akâtz) se întrebu-inţeză maî mult în Transilvania. 2 Acâţ (acâţat, acâţare), vb.; daco-roumain : suspendre, accrocher; macedo-roumain: saisir, attraper. Se rostesce de asemenea, prin scăderea lui c între vocale la g: agaţ, agăţat, agăţare. Se maî (|ice la presinte indicativ: acâţ, agăţ, sau: acâţ, agăţ. In Moldova, din contra, în multe locuri se pronunţă: acaţnt, acaţare, fără a trece pe netonicul a in â. In Dicţionarul româno-latin bănăţen circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 422): acâţ = applico; acăţu-mă = applicor; acâţat = applicatus". „Cel ce e pe cale de a se înneca, se ac aţă de orî-ce ’î vine înainte. Heavend ce să’mî împute, se acaţă de forma veşmintelor mele. Românii din Macedonia (|ic : cătuşa acaţă şorecî = mâţa sau pisica prinde şorecî" (L. M). In balada Corbac, blăstem asupra corbului: Ori de mine tu ’ţî baţi gloc ? Remândre-at fără cioc, Şi ţi-ar cădd unghile Să n’acaţi cu dinsele ! . . . In Psaltirea transilvană a luî Cor-bea din 1700 (Mss. în Acad. Rom.) ps. LXXXVIH: Şi într’a ta bună vrdre Şi cornul nostru putdre Va lua, şi s’o ’nălţa Cât de cer s’o acăţa. . . „Gherghino, tatăl ado toporaşu să bat un cuîu colea lingă sobă să’mî agăţ a gliebă să să usuce, că’î plină dă apă..." (T. Teodorescu, Ialomiţa, corn. Lupşenu). Proverbial: „Se acaţă de om ca scaîul de oiă" (P. Oltenu, Transilv., Haţeg). „S’a acâţat ca o veveriţă" (R. Simu, Transilv., corn. Orlat). Macedo românesce după basmul despre Făt-frumos (V. Petrescu, Mostre, I. passim): Eîl nu eseu tatăl a teii acel de dialihia, ci te-am acâţat pe arîu... Cum îl văzură ascâpat, finele se nîiriră că nu putură să’l acaţă... Eh nu sînt tatăl teii cel adevărat , ci te-am prins pe rîu... Cum îl ve/*; prân. Variantul macedo-român acloci presupune un prototip latin: e c c u’i 11 o c c e. In daco-româna, o formă scăzută aculu ne întimpină în Legenda lui Avram circa 1600 (Cuv. d. bătr. II, 193) : „... dus la prestolul heruvimilor, aculu amu mira-se toate silele ceriului de A-vram.. .“; apoi în Banat: „poporul ro-stesce pe a-locuri acoo în loc de acolo11 (D. Receanu, Lugoş, com. Bucova). In istriano-româna acolo a despărut, ca şi a col ea, remânend numai scurtatele :colo, colea. E curios că la noi, fără să fi fost în pericol de a se perde, străbunul acolo a susţinut luptă contra sinonimului slavic „tamfl", care se încerca cu orî-ce preţ a’l înlocui în limba oficială. Aşa intr’un zapis moldovenesc din 1612 (A. I. R. I, 71), deşi scris de ţeranî, totuşi ne întimpină: „...în tocmala nostră au fostu Toder Buzdug din Sălăvestre şi Băloş ot tam şi Ghiorghe de acolo şi Bogdan o t tam şi poppa Mateiu o t tam..." Trei tam la un singur acolo! v. Aci. — Acia.— Acicea.— Acilea.— Acolea. — Aice. — Colea. — Colo... ACOLO www.dacoromanica.ro 203 ACOPER 204 Aconiţă (plur. aconiţe), s. f.; etui â aiguilles. Derivat din a c o n î u = a-coîu „grande aiguille" prin sufixul -iţă, acest cuvînt se întrebuinţezâ numai în Banat: „ac, aconiţă, degetarîu, unghiţă..." (Preut M. Dragalina, c. Bor-lova). Tot în Banat se maî aude cu acelaşi sens vorba acheţ: „pinza se c6să cu acul şi aconîul, acele se ţin în acheţ..." (S. Lîuba, c. Maidan). Ambele forme sînt de tot provinciale, v. x’Acăriţă. — Accnu. Acbniu. — v. Acoîu. AcbpSr (acoperit, acoperire), vb.; couvrir, voiler, cacher. Dicţionarele ne maî dau şi forma: acoperîu, care însă e îndoîosă. In tdte accepţiunile sale, acoper este în antitesă cu descopăr. Noul Testament 1648, Luc. XII, 2: că nemicâ nu îaste acoperit caro să nu sâ de s-coapere... ,.,ovâkv âs avyxe-xakvfipivov iarlv o ovx ăno-x a X v (p ■& rj aerai... ieroglifică (Mss. „...precum focul Cantemir, .Istoria Acad. Rom.) p. 52: în piatra mai vîrtoasă şi în fierul mai îndesat ascuns fiind dintr’acelaşi şi mai tare lovindu-sâ schinteîază, aşd şi sufletul plin de vrednicie, pre căt maî mult sâ acopere, pre atâta mai tare să descopere..." Şi maî jos: lbid. p. 53 : „...zavistnicul şi vi-clîanul numai atunce grăîaşte adevărul, când sau zavistia des'coperin-du-să spre rău nu sporbşte, sau vicleşugul cu un cuvînt a adevărului acoperind, spre mai mare rău pre altă dată îl opreşte..." Diferitele accepţiuni ale luî acoper decurg t<5te din sinonimica sa: pe de o parte, cu învălesc; pe de alta, cu ascund. I. In sensul propriu al cuvîntuluî, a acoperi fiind a pune sau a întinde un ce peste alt ce-va, e sinonim cu în văii re, care la rîndul seu e sinonim cu infăşare: înfăşare însă este punerea unuî ce peste alt ce-va de gîurîmpregîur; în văl ir e este aceîaşî acţiune d’asupra .şi pe mărgini; acoperire, tot aceia numai d’asupra. Moxa, Cron. 1620, p. 348 : „deci slobozi Dumnezeu sloata ceriului şi se vrăsară ploi de acoperirâ pământul..." In rugăciunea Sf-luî Sisin, text circa 1580 (Cuv. d. bătr. II, 291): „şi cinstitul veşumântul ce acopere cinstitul capul lui..." Silvestru, 1651, f. 243 a: „...atunci apele11 ne-au vruţii acoperi pre noi, rău au vruţii trece preste sufletulii mieu..." Ibid. f. 270 a: Ps. CXLYI, 8: „cela ce acoapere cerîulii cu noori... ...qui coope-rit coelum in nubibus... N. Muşte, Letop. III, 74: „...aii prins puţinei robi şi aii dat foc satului; a-şijderb şi alte sate pin pregîur, tot le-aii dat foc; satele dese cu case multe, căt acoperise văzduhul de fum..." Enache Cogălnicenu, Letop. III, 192 : „In zilele luî Grigorie Ghica s’aii făcut ş’un cutremur mare, care aii ţinut un minut de ces; şi mare spaimă aii căzut asupra norodului, şi multe ziduri aii căzut; care şi mănăstiră Goliei, fiind că o tocmîa într’acă vară şi o acoperia cu fer alb, că arsăşe în zilele luî Constantin Vodă Mavrocordat, şi fiind meşteri Unguri din ţara Ungu-rdscă, aii căzut toate cubelile mănăstirii peste dănşiî..." De aci figurat: Dacă vre o cugetare C’o umbră de întristare Fruntea mea acoperia... (Or. Alexandrescu) www.dacoromanica.ro 205 ACOPER 206 Zilot, Cron. p. 15: „Ah, amar mie! cum m’am născut într'acestă Ţâră Ru-mânâscă, în care pînă la vîrsta care sînt, trecută peste 20' de am, luând sâma cu amăruntul nu numai că dreptate saii semn al dreptăţii n’am vâ<|ut, ci încă mal vîrtos, potopul nedreptăţii acoperindu-o şi aprope a îneca pe ticăloşii locuitorii el. Jinduit am fost de când cu mergerea în vîrstă, — ore-cum mi s’aii arîdicat perdeaoa minţii, ' care la copilăresca vîrstă acopere înţelegerea şi judecata cea desăvîrşită—a cunosce pe vre-un stăpânitor al el câtuşi de cât următor al dreptăţii, ca să îeau şi eu pricină a lăuda după a mea ' putere; dar iarăşi amar mie! că pricină de laudă n’am putut afla măcar una...“ Silvestru, 1651, f. 125 b: „...pentru tine am suferit batgocurâ şi acoperi ruşinla faţa mia..." Moxa, 1620, p. 372: „biruise răulu pre bine şi acoperise strămbâtăţile pre dereptăţi..." O figură de tot indrăzneţă: Dosofteîu, 1680, f. 83 b: „şi acoperim cu postii sufletul mîeu...“ Fiind-că omul de ’ntâîu îşi alterne şi apoi se acopere, s’a născut o core-laţiune figurată între acoperii aştern, chiar atunci când acţiunea nu e de loc materială. Dac’ am v&st că nu mal vil, Focul eu învălui!, Puseî dorul căp&tâtu, Urîtul mi’l aşternu!, Cu dragul m’acoperii... (Jaraik-Bârsanu, Transilv. 144) Cantemir, Ist. Ier. p. 24-25: „...In inima ta acâsta ascuns având ca, cu o voroavă viclenă şi cu un obraz ce nu ştie a să ruşina, doaă vicleşuguri să poţi aşterne şi cu doaă răutăţi să te poţi acoperi..." II. Sinonim cu învălire, acoperire e în acelaşi timp sinonim cu ascun- dere, căci un ce nu se mal vede când peste el se pune saii se întinde alt ce-va. Ca mijloc de „ascuns", acoperire se pote lua în sens reii, dacă tinde a înşela, dar şi în sens bun, când protege. 1°. In sens reii: Moxa, 1620, p. 367: „soarele acoperii, nuorii, aşa şi pre bine vrăjmaşii..." Pravila Moldov. 1646, f. 21: „Un tatâ saii fecorii lui, un frate sau mu-iarîa sau alte chipuri asâmenîa acestora, de vorii avla dentru dânşii vre unul să fie fură şi de ’l vorii acoperi şi nu’l. vorii spune, cel vorii ascunde şi pre dănsii şi furtuşagul lui, nu să vorii certa..." 2°. In sens bun: Psaltirea transilvană a Iul Corbea din 1700 (Bibi. Acad. Rom.) ps. LXIII: De adunare Viclănilor râ Să mă acoaperî Şi să mă aperi... Dosofteîu, 1680, f. 73 b: „acoperi-m’oî într’acoperemântul aripilor tale..." Id. 1673, f. 90 b: Hie’ţ milă, Domne sfinte, hie’ţ milă, Că spre tine mi’l nedîajdia cînd am sâlâ, Şi mişelul mieu de suflet ţie caută Să’l acoperi cu aripa ta că lată... Saii fără nici o imagine: Dosofteîu, 1673, f. 48 a: Şi de turbură] a omenăscâ Să ’I acoperi să să odihndscă... Ibid. f. 99 b: Şi de pizmaşii âm derădicâ Mişelul suflet fără de frică, Şi să m’acoperi de data strîmbâ Ce dau cu mul (ăl să’m sae’n grăbâ... Zilot, Cron. p. 87: Dator aş fl s’acoper, Iar nu să defăimez-Pe cel d’un ndm cu mine; Dar greu, frate! ohtez, www.dacoromanica.ro 207 ACOPERIŞ 208 Că n’am alt fel cum face, Silit sînt d’adevSr: El îmi ţjice a scrie Tote pîn’la un pSr.... Cu acest sens, vechile texturi întrebuinţezi forte des, ca adjectiv sau ca substantiv, forma participială acoperitor sah acoperitorîu în loc de slavicul „ocrotitor". Dosofteîu, 1680, f. 86 b: „pre tine m’am rădzâmat din zgău, din pântecele maîcă-mîa tu’m eşt acoperitorîu...11 Ibid. f. 194 b: „...scoale-sâ şi si vi a gute voaâ şi vâ hie voaâ acoperi-tori...“ Arsenie din Bisericani, circa 1650 (Mss. Sturdzan în Acad. Rom.) p. 164: „...tu eşti acoperitorul mieu, dela tine e cântare mia pururîa..." Alâturî cu acoper se întrebuinţezi cu acelaşi sens, dar maî rar, forma c o p S r. Coresi, 1577 (ed. Hasd. p. 178): „...derept tine priimii imputare, co-peri ruşine faţa mA..“ Tot acolo maî jos: „...coperii cu ajunatul sufletul mieu..." Din lat. cooperire vine românul co-perire = it. coprire = spân. cubrir = fr. couvrir. Forma acoperire este deja proprii român&scă, prin preposiţiona-lul a = lat. ad. In istriano-româna se <|ice numai: coper; laMacedo-românî: acopir, devenit însâ din ce în ce maî rar. „Cuvîntul acopir, acopirămint, se înlocuesce mereu prin anvâlescu, an-văii§. Aceşti înlocuire la Moscopolis şi în genere la Românii dela câmp s’a şi fâcut, aşa încât acum abia se maî aude acopir“ (M. Iutza, Cruşova). v. Acoperiş. — l'Acoperit. —Ascund. — Cop&r. — Invălesc... â.coperemînt (plur. dupi L. B.: aco- pcremînturi, dupi Cihac: acopereminte), s. n.; couverture, toiture. Enache Cogălnicenu Letop. III, 232: „...şi ei am fost orânduit asupra aco-peremăntuluî bisericii ceî marî, de am acoperit’o dupi cum se vede pini astă dî...“ b Acoperemînt e sinonim cu acoperiş, cu deosebire însâ ci acesta din urmi se aplici numai la acea parte superiori a unul edificii care se mâr-ginesce prin streşină, pe când cela-l’alt pote fi luat într’un înţeles maî larg de locuinţi sau adâpost. Omiliarul dela Govora 1642, p. 42: „...cerîulu e voao acoperemănt şi pâ-măntul masâ, ploaîa şi vâzduhul îaste hrânitorîul vostru..." Dosofteîu, 1673, f. 96; Petrecînd în casa ta, ’ntr'acoperemînt, Supt sfînta ta aripă viaţă pre pămînt... E nu maî puţin întrebuinţaţi forma firi preposiţionalul a- : coperemînt = lat, cooperimentum. La Coresi ne întimpină însâ o deosebire ore-care logici între acoperemînt şi coperemînt: ...et posuit tene-bras latibulum suum: in circuitu ejus tabemacul u m ejus... Macedo-românesce: acopirămint are sensul maî restrîns de acoperiş, de ex.: „acopirămintul i cîuruc di tut, acăţâ s’chicâ tu tute părţile = acoperişul casei e stricat de tot, începu să ca<^i din tote părţile..." (M. Iutza, Cruşova). v. AcopSr. — Acoperiş. Acoperire, — v. Acoper. Acoperiş (plur. după Cihac: acope-rişe şi acoperişuri), s. n.; toit, cou-vercle. Când e vorba de un edificiu, Ps. XVII, 12: şi puse untun^recii coperimâ fitul îl său, împrejurul lui aco-peremîntulu lui... www.dacoromanica.ro 209 ACOPERIRE 210 acoperiş este sinonim cu învăliş şi astrucuş, de cari se apropiă şi prin sufixul -iş După Bobb (I, 7-8): acoperiş de olă „testum", acoperiş de pele „obstragulum", acoperişul fântânei „puteale", acoperişul ţiţei or „mam-milare", acoperişul capului muîeresc „rica", acoperişul casei „culmen“. Accepţiunea din urmă e cea maî respân-dită. In acest sens, se chiamă acoperiş întrâga învălitore a edificiului, având drept margini streşina. Odobescu, Domna Chiajna, 48: „...în casele Domnescî, al căror lat acoperiş de şindrilă se’ntindea jur împrejur cu streşini largi şi revărsate, stau adunaţi, cu o cucernică smerenie, împrejurul trupului împodobit al răposatului, tote căpeteniile ţării..." v. Acoper. — Aroperemînt. — Astrucuş. — Invâliş. — învălitore... 1-Acoperit,-a; part. passâ d’aco-păr; couvert, voilâ, cachâ, allâgori-que, hypocrite. Desvâltă, ca adjectiv, tâte accepţiunile verbului acopăr. Precum o sentinela, pe ddlul depărtat Domnesce mănăstirea; şi zidu’i cel înalt Se’ntinde împrejuru’î, pustiiu şi învechit, De edera bătrână, de muşchiu acoperit... (Gr. Alexandreacu, M-rea Dâlul) De aci figurat: Critil şi Andronius (Iaşi, 1794) p. 96: „f'runtâ este ceriulă minţii, uneori acoperită, une-ori senină, după deosebitele patimi a sufletului..." . Coresi, Omiliar 1580, quatern. XXTX p. 15: „...oamenii pildele şi cuvintele câle acoperitele multu le socotescu şi multu le ispitescu şi întrebă, iară carele săntu grăite aîave şi curată, nu foarte le ascultă şi mai alâne se în-dâmnâ..." Pravila Moldov. 1646, f. 135: „cuvinte acoperite, ce să dzice cu tâlcuri ca acelîa pentru să nu înţelâgâ toţii, iară numai cei învăţaţi..." Cantemir, Ist. ieroglif. (Mss. Acad. Rom.) p. 39 : „...cuvinte eoplite şi supt pilde oare-cum acoperite, însă tocma la ţenchîul adevărului dusă şi nemerite..." De aci în graiul vechîu adjectivul acoperit are înţelesul de „ipocrit." Radu din Mănicescî 1574 (Mss. Harl. 6311 B. British Mus.): Mat. VI, 16: ...e căndu vă postiţi, nu fiţi ca acoperiţii ce se întri-stâzâ... ...quumautem jejunatis, nolite fieri sicut hypo-critae tristes... Acelaşi pasagiu în Noul Testament 1648: „dară căndu postiţ, nu fireţ ca cei făţarnici trişti..." Cu acelaşi sens în proverbe: Pann, Prov. II, 81: „In olă acoperită nimenâ nu scie ce fierbe..." Iordachi Golescu (Mss. Acad. Rom.): „Făţarnicul, ca un cărbune acoperit, pe nesimţite te arde..." (Conv. Lit. 1874, p. 75). In Psaltirea Şcheîană circa 1550 (Mss. Acad. Rom.) acest participii se întrebuinţâză şi ca substantiv: Ps. XVII, 12: împregîurul lui acoperitul lui... ...incircuituejus tabernacu-1 u m ejus... 2-Acoperit, s. n. — v. 11Acoperit. Acoperitore (plur. acoperitori), s. f.; couverture, toiture. Dicţionarul Mss. bănăţân circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 422): „A k o p e r e m e n t. Tectum. Cooper-tura. Akoperitore. Idem." Sinonim şi cu acoperitură. v. Acoperemînt. — Coperitore. www.dacoromanica.ro 211 ACRIŞ 212 Acoperituri!. — v. A coperito're. Acresc (acrit, aurire), vb.; aigrir, rendre aigre, aciduler. Yorbă rar întrebuinţată, fiind înlocuită prin compusul năcresc = inăcresc, tot aşa precum „năspresc = înăspresc" a scos din graîu pe simplul „aspresc". Vocabular româno-latin Mss. circa 1670 (Col. 1. Fr. 1883 p. 421): „Acresc. Acidum reddo. Acrescu-mă. Acredinem contraho". Polysu, 10: „mi s’a acrit cu cutare= es kommt mir schon zuwider, sauer, mit..." v. Acru.—Năcresc. Acrâlă 1 Aor4ţă } - v- Acrime- Aoriolbs. —v. Acru. Aoriciune,—v. Acrime. Acrime (pl. acrimî), s. f.; aigreur, acrimonie. Sinonim cu acrălă, care însă prin sufixul -lă exprimă numai o stare în genere (v. Aburelă), pe când acrime, avend sufixul colectival -ime, arată o mai mare intensivitate a stării. A c r e 1 ă pote fi trecgtore; acrime e mai constantă. A c r 61 ă se datoresce unei acţiuni externe; acrime vine maî mult din însăşi natura lucrului. Un al treilea sinonim este a c r ă ţ ă = ital. agrezza, singurul pe care’l ati Macedoromânii, dar care în daco-româna maî că nu se întrebuinţeză, precum nici sinonimul al patrulea: acricîune, ambele puse în Dicţionarul Ieromonahului Ma-cariedin 1778(Mss. Bibi. Centrală Bucur.) verbo „kislu": „acru, cu acrime, cu acrăţă, cu acricîune, oţătos..." v. Acru. — Acrum.—elă.—eţă. Acriro.—v. Acresc.—Năcresc. *• Acris, s. n.; petit lait aigri servant en place de vinaigre. Aşa numesc mocanii în unele locuri zerul înăcrit sau jintiţa pe care o fac intr’adîns pentru a o întrebuinţa în loc de oţet la înăcrirea bucatelor (Banat, o. Suseni, Ostrovel, Sibişel etc ; Transilv., Făgăraş, c. Lisa, Copăcel). Format din acru prin sufixul deminutival -iş. v. Acru. — -iş. — Jintiţa.—Zer. ®‘Aoriş, s. n.; t. de Botan.: 1° gro-seiller â maquereau, Kibes grossularia; 2# raisin vert, uva acerba. Sensul cel maî vechîu este acel de „aguridă", fiind comun întregeî familie neo-latine. Sinonimii romanici occidentali : spân. agraz, vechîu franc, aigret, ital. agresto etc. se înrudesc între sine şi cu românul acriş numai prin tulpina a c r o-, . nu şi prin sufix. Din Italia a trecut la Slavi: şerb. ogresta, polon, agrest, boh. agrest etc., iar dela Slavi la Unguri: egres. Albanesul ghreătă pare a fi luat d’a-dreptul din italiana. Komânul acriş este o formaţiune propriă, cu totul in-dependinte, întocmai ca în *• Acriş. Poporul pronunţă mai adesea: agriş (L.B.) şi chiar agrij (Col. 1. Tr. 1882 p. 43), cu trecerea iniţialului ac- în ag- ca şi’n tote cele-l’alte graiuri romanice, pretutindeni prin analogiă cu : agrestis „selbatec". In forma italiană acăstă analogiă a modificat pînă şi sufixul. v. Acru,.— 1‘Acriş. — 8-Acriş.—Agriş. — Agrişă.—Aguridă.—Agurisar... ' “ Aeriş, s. n.; t. de Botan.: oseille, Kumex acetosa. Se 'acuma cu mine!... Zilot, Cron. p. 112: Cine să latre? Cel ce împarte Cu lupii turma Ş’atuncî ş’acuma?.. Iancu Yăcărescu p. 16: Iar acuma făr’a prinde Eu de veste nici de cum, www.dacoromanica.ro 235 ACUSAT 236 Fără arcu a’ml întinde Fugar m’am trezit pe drum... Ţeranul din Prahova: „Acuma îe acuma, hine Moţăilă! Strângi-te la piept şi îea’ţî căciula... “ (Jipescu , Opinc. 97). Emfaticul acuma se pote pune a-prope pretutindeni unde se întrebuin-ţ6ză simplul acum, dar mai ales în locul energicului acu: A c ti ’ î ac ii—acuma’i acuma; Uîtă-te acu = uită-te acuma; Ac îi, d e\=acuma, de... v. Acum. Aeîir (acurs, actirgere), vb.; accourir. Archaism trecut în Lexiconul Budan. In texturi nu’l găsim. Numai în apa-rinţă îl pote bănui cine-va la Corpsi, Omiliar 1580, quatern. XXYII p. 11: „...mulţi nevoîaşte, ce mai vrătosu lenivoşii şi iuţii spre cuviinţa cdîa buna şi spre spăsenie acurâţsisoypx)...", căci contextul prob£ză că aci este vechiul infinitiv „a cură" = lat. cur-rere, iar nici decum compusul acur. v. 2'Cur. — Curg. A-onrmeAdânc. 1-Adâncât, -ă; part. passe d’ad â n c: creuse, approfondi, enfonce. In cele mai multe casurî, adâncat exprimă noţiunea de „înfundat", fie înfundătura mare, ca la Barac, Risipirea Ierusalimului, p. 77: Era o cetate tare Iotapata, foarte mare, Supt un munte aşezată Şi de munţi încungurată, Cu văi foarte adâncate... saă ib, p. 122: Stârvurile aruncate In nişte văi adâncate...-, fie înfundătura orî-cât de mică, de exemplu la Dosofteîu, Synax. 1683, ghen, 1, despre St. Vasilie cel Mare: „lungăreţu la mîarele obrazului, tâmplele adâncate, puţintel tunsă,.." In graiul ţeranuluî din Prahova: „...gândurili fămei şi Marea n’aă sfir-şit, n’aă început, atât sînt dă adâncate...11 (Jipescu, Opinc. 133.) Aci dela sensul de „înfundătură mare" adâncat trece deja la acela de „fără fund". Arsenie dela Bisericanî, circa 1630 (Mss. Acad. Rom. p. 88): „cela ce a-dunâ ca’n neşte foi apele mării şi le-au pus întru vistiare adâncate = f ă r â de fundă...“ Id. p, 182: „şi’i adăpâ pri’nşi ca în neşte ape multe adâncate = ape multe fără de fundă..." Cuvîntul e des în Psaltirea Şcheiană circa 1550 (Mss. Acad. Rom.) ca şi ’n a lui Coresi din psalmul LXVIII: 1550: ...întinaiu me în tină adâncată şi nu e stare... ... izbăveşte -me de uriţii miei şi de ape adăîncate.. 1577, bună-oră în 1577: ... întinai-mâ în tinâ adâncată şi nu e stare... ... izbăveşte -mâ de urâţii miei şi de adâncate ape... In aceleaşi texturi e nu mai puţin des substantivul adâncat. v. 4> Adânc. — 2 Adâncat. — Adâncată .—Adâncitură.—întradâncat. 2,Adâncât (plur. adâncate), s. n.; enfoncement, chose tres enfoncee. Se întrebuinţeză nu o dată la Coresi, 1577, şi ’n Psaltirea Şcheiană circa 1550 (Mss. Acad. Rom.), de exemplu : „turbură aclâncatulu măriei" (ps. LXTVj saă: „veniîu întru adân-catele măriei..." Zilot, Cron. p. 52: Ci ei întâiu căzură In mare adâncat; CeiTalţi iar, cum văzură, Cumpătul îşi perdură, Şi toţi ne-am înecat!... v, i. Adânc.— *•Adâncat. — Adâncată. —Adâncime. Adâncâta, n. pr. de plusieurs loca-litds. O mulţime de localităţi în România portă acest nume, datorit—fi-resce —posiţiuniî lorîntr’o vale saă în-tr’o înfundătură. Aşa sînt, după dicţionarul topografic al lui Frundescu (p, 1), satele numite Adâncată: unul în Dîmboviţa, unul în Prahova, câte unul în Dorohoiu, în Argeş şi ’n Teleorman, doă în Dolj. In Buzeă — după B, Iorgulescu (Dicţ. www.dacoromanica.ro 273 ADÂNCIME 274 top. Mss.) —un sătuleţ Adâncată şi o pădure Adâncată. v. Adânc.— Adânca. —12'Adăncut. odihnesce sub pămîntul încărcat cu şte-vie, cu urzici şi pelin.. y. ^ Adânc.— Adâncit.—Adânciturii. Adâncătură (plur. adăncăturî), s. f.; creux en general, petit enfoncement. „Vale numesce poporul o adâncă-tură ore-care în pămînt, pe care merge un părîii din ploiâ saii izvor..." (P-Bădescu, Dolj, c. Filiaş). „Pe aci vale se chiaină o adăncă-tură strînsă între doă deluri..." (I. Georgiu, Tutova, c. Corodesciî). Pînâ şi orbita ochiului se pote <^ice adâncătură: Jipescu, Opinc. p. 133: „îl învîrteşte şi îl suceşte şi ’l întoarce pînă scoate limba, şi ochii i ies cât pumnu afară dîn aăâncăturî...“ Cuvîntul e format nu din a d â n c, ci din participiul adâncat prin sufixul -ură. v. 1 -2-Adâncat.—Adâncime. — Adâncitură. —2'Melc. — -ură. Adâncesc (adâncit, adâncire), vb.; creuser, enfoncer. Formaţiune poste-rioră, care moştenesce funcţiunea vechiului a d â n c = lat. adunco, gonin-du’l puţin câte puţin din graiu. Jarnik-Bărsan, Transilv. 111: De’î vede că stă pe apă, Fie’ţl inimîora ’ntregă; De’I vedd că s’adăncesce, Nu’mî trage nici o nădejde, Plângeai te tânguesce!.. Do nici, Rîul şi heleşteul: Deş&rtăcîunile lumosci eu le urese Şi în filosofie prin somn mâ adâncesc... Dela Vrancea (B. Stefănescu), Sultănică p. 214: „In curtea bisericilor vechi, vedî cruci de pătră şi de lemn, uneori câte doă-treî in acelaşi cuib, umbrite de vişini şi de pruni. Te adân-cescl în gânduri, parc’ai vră să sciî cine Adâncime (plur. adâncimi), s. f.; pro-fondeur, epaisseur. Sinonim cu adânc, cu adâncare sau adâncire şi cu adâncătură, cu deosebire că: a-d â n c este ce-va forte profund, fără a se avă în vedere măsura, şah chiar fără măsură; adâncare sau adâncire este acţiunea de a săpa, a scurma etc. saii resultatul im mediat al acestei acţiuni; adâncătură e ce-va puţin profund; adâncime este profundul măsurat sau măsura profundului. Astfel un adânc saii o adâncătură pote să aibă nu numai o singură, ci mai multe adâncimi, în diferite direcţiuni. Critil şi Andronius, 1794, p. 41: „aşa de gosu afundaţii într’adâncmele a-dân curii oră..." Odobescu, Pseudokyn. p. 34: „... echo îi respunde de prin tote adâncimile codrului trezit..." O adâncime fie cât de mare, se pote măsura. Costache Negruzzi în descrierea Turnului din Tîrgu-Ocneî(Scris6reaXXVIII): „te cobori pe o scăriţă drăptă şi îngustă, putredă acum de vechime, într’o închisore sub-pămintănă fără lumină, fără aer şi de o adâncime grozavă..." Aci ar fi fost o greşălă de a zice: „un adânc". Mitropolitul Dosoftefu însă întrebuin-ţăzâ forte des adâncime în loc de: a-dân c, acolo unde Silvestru e mai corect : 1680: Ps XXXV : giudecările tale a-dăncime multâ... Ps. XXI: adân- 1651: ... giudecările taie a d ă n c u mare... ... a d ă n c ii www.dacoromanica.ro 275 ADĂOGIT 276 cimia pre adâncime chîamâ... Ps. LXXYII: î-au adăpatu’î ca ’ ntru adâncime multâ... pre a d ă n c 11 chiîamâ... ... adăpâ pre eî ca den ad ăn-curi mari... Adâncime s’a format prin sufixul -ime din adjectivul adânc, ca „nălţime" din „nalt", „lărgime" din „larg" etc. v. 14 Adânc. — Adâncătură. — Adâncitură. Adâncire. — v. Adâncesc. Adâncit, part. passe d’adân-c e s c. Acdstă formă maî nouă s’a substituit din ce în ce maî mult vechiului ad âncat. Gr. Alexandrescu: Singurul tovarăş de nenorocire, Singura’I avere, un câine Iubit, Şedea lingă dînsul, şi’n mare mîhnire Pârea adâncit... Costachi Negruzzi, Melancolia: Câte ori a zilei rază îl găseşte încă trâz, Adâncit în reverie şi cu lacrimi pe obraz... Beldiman, Tragod. v. 125: Jăcuesc, pradă, omdră, mărfurile împărtesc, Şi cu cât privesc folosul, cu atâta se Iuţesc. Cine să se ’mpotrivâscă ? căci, săracii, ameţiţi Fiind toţi în aşternuturi şi întru somn adânciţi ... v. Adâncesc. Adânoitbr, -ore, adj.; „approfondis-sant“ (Cihac). va fi locul cel maî potrivit de a da în conspect întrega familiă născută pe tă-rîmul românesc din prototipul străbun: adunco* aduncus, a, um adunco—aduncatum—aduncaro adânc, *ă adânc — adâncat —adâncate subst. adv. ^ J J adânc adânc adâncime adâncesc adâncătură i adâncit i adâncitură Latinul adunco- era compus din preposiţiunea ad şi din tulpina nominală u n c o -: uncus, -i „crampon"; un-cus, a, um „recourbd" — gr. oyxog, dyxwv ~ sanscr. ankas = litv. anka etc. Chîar lătinesce originalul a- era conservat în archaismul: a n c u s „qui aduncum brachium habet" (cfr. Curtius, Griech. Etym. 5, 180). De aci, ca un rest din latinitatea vulgară, se explică forma română adânc în loc de adune. Să maî adăugăm că grupul final -nc era o na-sală guturală, rostindu-se ca grecul yx sau ca franţusesce în „majigue", de unde vine că în vechile texturi cuvîntul se scrie forte des prin ^ sau chîar : pe când nasala dentală se exprimă tot-d’a-una prin h. In macedo-româna, după Dr. Obede-naru (Dicţ. Mss. în Acad. Rom.), adânc nu maî există, fiind înlocuit prin „ahun-dos“ (=afundos). Din istriano-româna el a despărut de asemenea, întrebuin-ţându-se în locu-î: „profundăit" (Miklos., Unters. I, 71). Adâncitură (plur. adâncituri0, s. f.; creux en gdndral, petit enfoncement. Sinonim cu adâncătură, pe care tinde a’l înlocui în graîu. v. Adâncătură. Fiind că, atât în ordinea alfabetică precum şi’n cea cronologică, adâncitură ne apare ca ultimul descendinte din tulpina latină adunco-, aci dară Adânoiiţ, -ă, adj.; „un peu profond" (Cihac). Adăogătiiră. — v. Adăosătură. Adăogâsc | Adâogta ) V- Adăogit, -ă. — v. 1-Adaos. www.dacoromanica.ro 277 ADÂP 278 Adăosătîira (pl. aăăosături), s. f.; in-sertion, addition. Ioan din Vinţi, 1689, f. 88 b: „spo-dobeşte pre elfi fără de osăndâ a lua pre-curatele tale taine, nu întru mun-cire, nice întru adăosătura păcatelor, ce întru curăţia sufletului..." Cantemir, Cron. II, 376: „... mare jale ducem pentru căci acel vechîu chro-nic la mână nu ne-au venit, iară pricina este, căci văzând noî adăosăturile basnelor, carile acel Misail şi următorul luî Simeon din uscată tidva lor le-au scornit..." Adăosătură este o formaţiune neregulată, de oră ce participiul „adăosat“ saă „adăosit" nu există. Ea s’a născut prin fusiunea formei adăogătură cu forma adăosură, în cari ambele sufixul -ură, ca tot-d’a-una, s’a acăţat la participiu : „adaos + ură" şi „adăugat + ură". Forma cea mai corectă e: adăosură. Adăosură (pl. adaosuri), s. f.; charge, addition. Dosofteîu, Synax. 1683, Dec. 10 : „nădzâle şi adaosurile scârbeloril, ce’l supărarâ noaâ aî, nu le-au băgată samâ ca o dzâ.. In acest pasagiu adăosură figurăză ca sinonim cu nadă=înadă „al-longe". v. Adăosătură. — Nadă. Adâp (adăpat, adăpare), vb.; 1° abreu-ver, donner â boire, surtout aux bes-tiaux; 2° imbiber, arroser; 3° empoi-sonner. 1°. Venind din lat. adaquare (ital. ada-cquare, spân. adaguar, prov. adaigar etc.), adăp însemnăză literalmente „a duce la apă“, de unde şi aplicaţiunea cu-vîntuluî maî cu seină la vite, astfel că Românul, în cele maî multe locuri, s’ar scandalisa dacă î-ar propune cine-va să’l adape. „Omul mănâncă, vita pasce erbă; când însă vitei i se dă/in saă or<|, se <|ice că mănâncă. Omul bea apă; calul se adapă11 (V. Popas, Covurluîu, c. Slo-bo<|ia-Conache). Alexandri, Iorgu dela Sadagura, act. I sc. 4: „Ce să fac ? .. Să mă adăp ?... Trebuie să sciî, cucdnă dragă, că numai vitele s‘adapă, dar dmeniî beu...“ I. Crengă, Moş Nichifor (Conv. lit. 1877 p. 377): „Gata, jupăne Strul; numai s’adăp epuşdrele aceste...“ Pompiliă, Sibiîu, 20: Fată albă Cal adapă. CăţI cal fură Toţt băură... In balada Sîrb-sărac, fiind vorbă de calul cel minunat: De adăpat cu ce’l adapă ? Tot cu lăpteşor de 6pă De şi’l face lat pe sapă... Jn Psaltirea luî Corbea din 1700 (Mss. Acad. Rom.) ps. LIX: Şi cu vinul umilinţei pre noi Aî adăpat ca neste proaste oi... Numai într’un mod excepţional Românul (|ice despre sine’şî că se adapă, dar nici atunci cu apă ca vitele, ci cu vr’o altfel de băutură, de exemplu : Mama ’n braţe mă lua Şi la sin mă legăna Şi cu lapte m'adăpa... (Alex. Poes. pop.a, 479) In ocări însă, Românului îi place din ură a face pe duşman să se adape în loc de a b e. Unul din blăstemele cele maî caracteristice este: Urască-te binele, Iubăscă te bălele, Să te uştî ca scândura, Să te-adăpî cu lingura Pin’ ţiT sfîrşi viaţa!... (Jamik-Bărsanu, Tranailv. 260). www.dacoromanica.ro 279 ADÂP 280 Intr’un sens analog de blăstem, la Costachi Negruzzi (ed. 1857 p. 177) : Nici ura, nici amorul, nici lumea ’nşelătoro Ce ne’ncetat m'adapă cu fiere şi venin, Nu pot să facă altă decât să mă omore... Nu atât de exclusive sînt vechile texturi, în cari adăp se aplică forte des şi la omeni, cu sensul de: „stîmpăr setea11. Pravila Moldov. 1646, f. 20: „adă-pâtorile ce s’au făcută să să adape călătorii. . Cugetări în ora morţii, circa 1550 (Cuv. d. bătr. II, 453): „au doară ai miluită vr’un seracu, sau ai dat mâncare flâmăndzilor, sau ai adăpatu vr’un setosu... ?“ Moxa, 1620, p. 369 : „beu şi elă pă-harul ce adăpa pre alalţi...“ Coresi, Omiliar 1580, quatern. II p. 16: „flămânzii amu, şi datu-mii-aţi mâin-care; insetoşai şi adâpatu-m’a\,\...“ In loc de a doua personă plurală „[voi]adăparâţî“, după cum se (|ice astăzi, texturile cele mai vechi ne daă nu o dată pe „[voi] adăpat11, bună-oră tot la Coresi 1580, quat. II p. 10 : . . . flămânzii şi’mă dedet mâncare, însetoşai şi mâ adăpaţii... ... esurivi enim, et dedistis mihi manducare; siti-vi, et dedistis mihi bibere... Noul Testament din 1648 se sfiesce deja a pune pe arhaicul ,,adăpat“, în-locuindu’l prin : „mi aţi dat beuturâ11. II0. După cum omul îşi adapă vitele saă pe sineşi, dând apă, tot aşa el pote să adape pămîntul, stropindu’l sau udându’l, de unde vine vechea locuţiune proverbială : „a d ă p a t din doi grădinari11, când era vorbă de o femee cu mai mulţi bărbaţi, de ex: Moxa, 1620, p. 397: „Zoia înpă-râtesa pururia pohtiia să se chbme maicâ a flîu născută den trupulă ei; decii se adăpa den doi grădinari ca unu pometă; unu’l chema Costantinu Monamahă...“ Figurat: Dar Românii, fii al celor ce’n vechime se luptară, Cu sudori adăp pămîntul, câştig hrana în dureri; Sînt plugari... (Gr. Alexandrescu, Tismana). Cea mai spornică adăpare a pămîn-tului nu vine însă dela om, ci din ploi şi rîurî. Dosofteiu, 1673, f. 101 a: Dimineţâ cînd eş tu, dai radzâ Şi de tine cina să ’mfrămşadzâ, De tine pămîntul să adapă Şi de bişug nime nu să scapâ, Că părăul tău Dumnedzău varsă De saţâu gătin tuturor masă, Brazdele pămîntulul le ’mbatâ Să rodescâ slacere bogată... Coresi, Omiliar, 1580, quatern. YI p. 9: „de nu se-arâ adăpa pământulă de multe ori cu ploaia ce deştinge dein ceriu, n’arâ fi. răsâritâ erbi şi să crescâ şi să facă seminţe întru îale şi să de mai multă rodii...“ De aci brăşi figurat: a) adăpare prin credinţă : Călătoria la iad a Maiceî Domnului, text circa 1550 (Cuv. d. bătr. II, 334): „mult au hulitu pre slujitorii besere-ciloru, iară dintr’ânse se-au adăpatu slugile lu Dumnezeu.. b) adăpare prin sciinţă: Moxa, 1620, p. 345 : „de pururia în-setoşezi cu mentia ca să afli învăţătura cărţilor şi dentr’ânse cu dulCaţâ să te adăpi.. Zilot, Cron. p. 1: „Unii parte bise-ricescă preoţi, duhovnici vestiţi, clirici la scaunul Mitropoliei ţerei aleşi; alţii, dascăli slavoni şi rumâni; şi mai toţi adăpaţi <5re-şî-ce şi de latinescă şi de grecbscă.. www.dacoromanica.ro 281 ADÂPlTORE 282 III0. In fine, precum francesul: poi-son (-—lat. potionem) însemna de’ntâîu „beutură" în genere, alunecând apoi la sensul specific de „otravâ“, tot aşa românul adăp a trecut şi el la: a) daţi beutură vătămătore: Corbea, Psaltire din 1700 (Mss. Acad. Rom.): Şi întru setă mâ adăpare Mi-au fapt cu oţet Iute şi tare... b) înveninez: Zilot, Cron. p. 111: „... iar Filipescul nesuferind, începu a săpa pe Vodă. Vodă pricepând, vru a’l perde, dar neputend, putu numai de’l făcu surghiun la moşia sa Bucovul, unde bolnăvindu-se — <^ic că l’au fost adăpat—şi bolnav slobo^in-du’l de au venit la Bucurescî, aii răposat. ..“ v. 11 Adăpat. — 2 Adăpat. — Apă, Adăpare. — v. Adăp. 11 Adăpat, -ă; part. passâ d ’ a d ă p. Pentru diferitele sensuri, ve<|î la verb; să se observe însă că adăpat se aplică aprope d’o potrivă la omeni ca şi la vite sau la pămînt, pe când adăp se întrebuinţeză maî cu deosebire în privinţa acestora din urmă. Intr’o frumosă caracteristică a fetelor ardelene: Şi la graiu sînt drăgăstose, Şi la suflet sînt voîose, Şi’s cu buze supţirele Adăpate ’n tău cu miere, Să te tot săruţi cu ele .. (Jarnik'Bâraanu, Transilv. 28). Să punem alături caracteristica unui prelat: Zilot, Cron. p. 88 : „Mitropolit se a-fla la venirea Roşilor Dositeîu, Grec de fel, adăpat cu învăţătură, şi firesce cu duh pentru patriă bun, căci tot sta la întâmplări cu boeriî cei buni pentru dînsa...“ V. Adăp. — 2-Adăpat. *• Adăpat, a. n.; 1°. action d’abreuver ou d’imbiber; 2°. empoisonnement. Ca „acţiune de a adăp a“, acest participiu substantivat nu se deosebesce de ad-ăpare, adăpătură, adăpă-c i u n e, fiind însă maî elegant: adăpatul vitelor, adăpatul pămîntului. E maî interesant sensul de „înveninare“, prin care adăpat a devenit ca şi un termen tecnic medical în gura poporului pentru orî-ce intoxicaţiune printr’un corp fluid, fie în faptă, fie numai în presupunere. „Pe aice se numesc bolele aşa: durere de cap, dînsele sau elele, vătămă-tură, surpătură, pântecăriă, dropică, păr pe la degite, friguri, bubă-negră, râe, potcitură, diochere, făcut, adapat etc. Pricina frigurilor se socotesce de săteni că este un dat saii adapat...11 (P. Teodorescu, Vasluiu, c. Lipova). Contra adăpatului:, orî-de-unde să fi provenit, babele dela ţâră întrebuinţeză maî cu semă argint-viu (D. Albo-tenu, Covurluiu, c. Mastacanî). v. Adăp. — Argint-viu.—Bat. — Fapt. Adăpăcîune, s. f.; „action d’abreuver" (Cihac). v. 2 Adăpat. Adăpăt&r, -ore, adj.: abreuvant, quel-que chose qui abreuve. v. Adăp. — Adăpătore. Adăpătore (plur. adăpători), s. f.; a-breuvoir, citerne, auge. Cuvîntul, literalmente „ce-va care a-d a p ă“, însemneză mai ales sghîaburile cu apă pentru vite. Iată unul şi acelaşi pasagiu după Pareiniarul din 1688 şi după Biblia din 1688: Dosofteiu: Exod. II, 16: ... şedzu la puţu; iară popa lui Ma- Şerban-vodă: ... au şăzut la fântână; şi la popa. den Madi- www.dacoromanica.ro 283 ADĂPOST 284 diîamti a via şîap-te fîate de păştia oile tatălui loru; şi venind scoţia până înplîa adă-pătorile ca să ’ş adape oile... îam era 7 fete păscând u oile tă-tâni-său lui Io-thor; şi mergând scotd apă până umplură jghîa-b urile ca să a-dape oile... „canales"; gre- In contextul latin : cesce : rccg ds'ţapsvccg. Constantin Brâncovenu (Cond. Mss. în Arch. Stat. p. 8) în descrierea hotarelor unei moşie: ,,... den Şcheoa în sus în vălcdoa piscului nalt şi despre Vulpdni la ddl în lac, dela Jac în coada vălcdlii Grecilor alăture cu curăturile lui Cazan pre vălcd în jos păn în Scorbura, şi iar Scorbura în jos păn la adăpători, de acold poteca lupoaei la ddl...“ Pravila Moldov. 1646, f. 20: „cela ce va lua de pre lângă drumu adapă-torile ce s’au făcută să să adape călătorii, sau de le va strica, acesta să să certe ca unii fură.. In medio-latina se (Jicea : a d a q u a-torium (Du Cange, ad voc.). v. Adăp. — -ore. Adăpăturâ, s. f.; „action d’abreuver, imbibition11 (Cihac). v. 2 Adăpat. Adăp&st (plur. adăposturi), s. n.; abri, refuge, asile. Sinonim cu aciolă, ză-vadă, liman etc., dar având sensul cel mai general de orî-ce loc unde o fiinţă pote să se liniştescă fisicesce sau moralmente. Arsenie dela Bisericani, circa 1650 (Mss. Sturdzan în Acad. Rom. p. 249): Ps. CVI: şi se ... etlaetati sunt, veseliră că se domoliră, şi’i înde-reptâ pri’nşu întru lin işti a vrerii sale = întru adăpostul vrerii sale... quia siluerunt, et deduxit eos in portum volun-tatis eorum... Alţi sinonimi: Coresi, 1577: ... şi se veseliră că tăcurâ, şi de-rese-i în prista-nişte voei lui... Silvestru, 1651: ...atunci să veseliră că tăcurâ şi povăţi pre ei la ţărmurile ce vria ei... Acoperit sau descoperit, la munte sau lîngă mare, în pădure safi pe câm-piă, mare saii mic, adăpost este pretutindeni unde pote să înceteze sau să se împuţineze grijile, fie trupeşei, fie sufletesc!. Coresi, Omiliar 1580, quatern. XVII p. 9 : „acelor (albinelor) amu şi noi, fraţilor, să ne închipuim, căndă amu că-trâ dumnezeesculu şi frămseţatului a-cestui adăpostii alu besericiei venim..." Balada Iordachi al Lupului: Şi cu bine' el sosla, Adăpost el îşi găsla La saralul Hanului, Cumnatul Sultanului... A. Odobescu, Pseudokyneg. p. 11: „In orî-ce alt loc al Bărăganului, vînătorul nu află alt adăpost, spre a îmbuca sau a dormi <|iua, decât umbra căruţei sale..." A. Pann, Prov. I, 95: Iar javra, căţelul prost, Sărind de supt adăpost, începe a alerga... I. Crengă în Stan Păţitul (Conv. lit. 1877 p. 32): „—Dar efi ce fac tocmai acum la bătrâneţe fără ldc de adăpost? — Nu te îngriji de asta, mătuşă dragă, că am să te îeti cu mine şi ’i trăi pe lîngă noi, ca banul cel bun..." Costachi Stamate (Muza p. 179): Şi acolo stând pe gânduri, privla sub a lui piclore Sbucîumaţî nourii negri de vînturl clocotitore, In câmp colbul ca ninsore spulberat de vifor mare, Cerbul pintre stânci cătându’şl un adăpost de scăpare... www.dacoromanica.ro 285 ADĂPOSTESC 286 Chiar în construcţiune cu „sub" sau „supt", adăpost nu presupune neap&at ce-va acoperit, ci numai râ^e-mat, lătinesce „appositum". Aşa la Costachi Negruzzi, Alexandru Lăpuş-nenu, II: „carii de multe ori subt adăpostul zidurilor acestora...", lati-nesce : „moeniis a p p o ş i t i s“. De aci se lămuresce dela sineşi originea vorbei. Etimologicesce, adăpost (=lat. adpo-situm) este acelaşi cuvînt cu: apus (=lat. appositum), un dublet cu sensul fundamental de „repaos", „le coucber": repaosul vietăţilor, pe de o parte; pe de alta, repaosul soreluî sau al stelelor. Ambele formaţiuni sînt proprie limbei române. Relativamente mai noii este apus, desvoltat deja în epoca post-latină din „apun" ( = lat. appono) în locul participiului original: a post. Maî vechîu este adăpost, născut în Dacia latină din adpositum prin intercalarea vocalei irraţionale de’naintea la-bialeî întocmai ca în „adevăr" (=lat. adverum) şi cu păstrarea organicului -post (=lat. posituin). v. Aciolâ. — 1,Ad.—Adăpostelă. — Adăpostesc. — Adăpostitură. — Apus. — Apust... Adăpostălă (plur. adăposteli), s. f.; dălassement, repos. Dosofteiu, 1680: Ps. LXV: tre-cut’am prin foc şi printr’apâ, şi ne scoseşu la a-dăpostălâ... In contextul latin : refrigerium, gre-cesce : dvcapvxrj, slavonesce : pokoi. v. Adăpost. Adăpostesc (adăpostit, adăpostite), vb.; abriter, conforter; se întrebuinţăză Silvestru, 1651: ... intrasem în focii şi în apâ, şi ne-ai scos în loc de răpaos... maî ales reflexiv: a s e adăposti „se refugier, se mettre â l’abri, ăchapper, se tranquilliser". Beldiman, Trag. v. 145: Acel ce din han scăpase, sau afară s’au aflat Unii la boieri alergă, Iar alţii la consulat. Acolo află limanul, acolo s’adăpostesc, Scapă de osînda totă, şi de ferul duşmănesc... Aci „mă adăpostesc“ se explică prin: „aflu liman, scap". Mitropolitul Dosofteiu, 1680, f. 48 b, pune forma adăpostedzu: ...slăbiaşte’mi, ca să mâ adăpostedzu mai’nte pă-năanu mâduce... Sinonimica acestui Coresi, 1577 : ...slâbeşte-mâ să răpausii ainte pănâ nu mâ ducă... ...remitte mihi ut refrigerer priusquam abe-am... pasagiu: Silvestru, 1651: ...părăseşte-te de mine a mâ supăra şi mă voîu întări pănâ nu voîu merge... Sensul de „refrigerium", ca la Dosofteiu, ne apare în infinitivul substantivat adăpostite la Beldiman, v. 2718: G-recil zăluzi de văpae, pîrliţl de straşnicul foc, Nesciind ce să mal facă, alergau din loc în loc, Puţină adâpostîre, loc ce-va mal r e c o r i t, Unde nefiind binale, era mal de suferit... Cu sensul de „repaos", ca în sinonimul din Coresi: Pămîntul ţării nostre e aţii adâpostîre L’a Q-recilor ţârînă; Iar agonia lor Cu jale a văţlut’o a Oltului oştire, Şi semne de frăţiă, dovadă de Iubire Le-a dat ea îndestulă în ţlioa de omor... (Gl\ Alexandrescu, DrâgâşanI) Cu acelaşi sens la Ioan din Vinţi, 1689, f. 173 b: „cela ce eşti aăăpo-stiria că 1 i n â acelor cuprinşi de valuri..." v. Aciuez. — Adăpost. www.dacoromanica.ro 287 ADÂST 288 Adăpostdz 1 Ad&postlre \ v. Adăpostesc. Adăpostit J Adâpostitîiră (pl. adăpostiturî), s. f.; retrăite. Coresi, 1580, quatern. III p. 6, face o deosebire ore-care între adăpost şi adăpostiturâ : „ajunsem la ce adăpostiturâ bună şi fără voroavâ, la adăpostii şi la linii şi fără seră-bâ...“ Intr’un alt loc, quat. IY p. 3, el înţelege prin adăpost un port maritim: „[ceia ce înnoatâ] stau în lăuntrulft adăpostului căndă vădu bure şi turburele, şi căndft va să vie văntft ei au şi voroavâ..." De aci ar urma, că adăpost însemndză un loc de linişte momentană sau puţin sigură, iar adăpostiturâ — un locaş de odihnă deplină. Acestă distincţiune însă pare a fi mai mult individuală. v. Adăpost. — -ură. Adâst (adăstat, adăstare), vb.; âtre dans 1’expectative, attendre jusqu’k un terme. Sinonim cu a ş t e p t, de care însă diferă prin aceia că cuprinde în sine noţiunea de nerebdare, de grăbire, de dorinţă de a scurta timpul pînă la realisarea celor dorite. Constantin Brâncovan, 1695 (Cond. Mss. in Arcb. Stat. p. 70): „... şiDatco slujer ne având nici atunce banii să’i de, er s’au rugat să mai adaste încă într’un an de aceşti bani...", unde e interesantă construcţiunea lui adâst cu preposiţiunea „de". Psaltirea lui Corbea din 1700 (Mss. Acad. Rom.) : Şi nu vor avâ cum a sta, A răbda ş’a adăsta... Zilot, Cron. p. 30: „unii trecând în-lăuntru la Sibiîu, alţii pe la Rîmnicul de Vâlcea, alţii prin alte părţi, rSmâind numai din negustoraşiî cei mai mici puţini, şi din cea-l’altă prostime, precum şi din boerii câţî-va-şi, care se afla cu trdbă încărcaţi, dar însă aceştia numai călări, adăstând când de când să le sosdscă peirea...“ Ibid. p. 47 : „Domnul Moruz încă în Bucuresci aflându-se, fiind-că adăstase pe Mihaiu Vodă pentru nisce socoteli ale ţârii...“ Ibid. p. 31: „nu cum-va aceşti Turci şi Arnăuţi, într’ascuns uniţi fiind cu Pazvangii, a’adastă vreme îndemânatică ca de o dată să năvâlescă cu toţi pe tote părţile să ne jefuescă, să ne robâscă..." Iancu Yăcărescu p. 53: Ţintuit întru’ntristare Am rugat’o lăcrămând, Să mal albă adăstare: Pote iarăşi vPun vint mare îmi va da frunda curând... A. Pann, Prov. 1,144: „noi unele adă-stârn ş’altele întâmpinăm..." Ibid. I, 24: Aşa el dela femeia prânzuleţul câştigând Şi la tovarăşul care îl adăsta ajungând, Iacă, prietene, zise... Românul adăstare nu pote să se tragă. d’adreptul din lat. astare = adstare (Cihac), ceia ce ar presupune desvolta-rea vocalei irraţionale după a d- de’na-intea unei sibilante, pe când fonetica nostră justifică fenomenul numai de’na-intea unei labiale (v. i4Ad). Afară de acâsta, adăstare există şi’n italiana, unde latinul ad- nu se amplifică nici o dată printr’o vocală irraţională. La JacoponeMda Todi, poet din sec. XIII: La vita non me basta A farne penitenza, Cbâ la morte m ’ a d a s t a A dame la sentenza. ■. Să mai adăugăm că din lat. asto vechea limbă română moştenise cu acelaşi sens verbul as taft (astătut, a-stare), de ex. la Dosofteîu, Paremiar 1683 f. 63 b: „a s t â n d u-1 e Azariîa, www.dacoromanica.ro 289 ADlVÂSESC 290 să rugă aşîa...", sau tot acolo f. 87 cu contextul slavic: ...astăturâ îngerii strigându, Hristose, uceni-ciloru tăî... ... p r e d s t a s-e aggeli vupUsee, Christe , ueeni-komu tvoimtl... Cu totul alt ce-va este adăstu, care — dintre texturile cele maî vechi —ne întimpină în Codicele Yoronetian circa 1550 (Mss. Acad. Rom. p. 156): Petr. I. 3: căndu adăsta a lu Dum-nedzeu luîngă rebdare în dzilele .. quando ex-spectabant Dei patientiam in diebus Noe... lu Noe... Românul adăst = ital. a d a s t o nu pote dară să fie decât un latin ad-asto=ad-f-a[d] + sto, adecă cu duplul prefix ad-, adăogăndu-se un al doilea atunci când se ştersese deja cu totul individualitatea celui de’ntâîu. Simplul „asto" însemnând „stau înainte “ sau chiar „stau atentde ex.: „asta atque audi" (Plaut.), compusul adasto capătă sensul de „stau pentru cutare lucru anume“, de unde : „etre dans l’expectative". v. Acept. — A cer. — A stau. — Aştept... Adăstat Adăstâre Adăşdnl, n. pr. loc. plur.; nom d’un village en Moldavie. Sat în districtul Doroboîu, o dată al celebrului cronicar Miron Costin, âr maî ’nainte al familiei princiare Movilă (A. I. R. III, 283). Colectivul Adăşenî din singularul A-dăşânu presupune o coloniă venită dintr’o altă localitate numită A d a ş, care — la rîndul seu — este un demi-nutiv polon şi bohem din numele A dam' (Ada§, Adas), probabilmente dară o coloniă de peste Nistru, v. Slobozia. 32,083 v. Adăst. Adâu, s. n.; tribut, redevance. Cu-vîut bănăţenesc, aflat în Dicţionarul Mss. româno-latin circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883, p. 421): „Adeu. Tributum". Este maghiarul ado „tribut", cu 0-bicînuita trecere a luî -o în -âit. v. -âu. *Adăves, adv.—v. Adăvâsesc. Adăvăsâso (adavasit, adăvăsire), vb.; depenser, extânuer, dăpouiller, râgler. Un archaism dintre ceî maî interesanţi, pe care cată să’l urmărim maî întâîu în vechile texturi. Yarlam, 1643, I Luc. XY, 13-14 : strănsâ totii fecorulu celu mai micii, şi să duse într’o lăture departe şi acolo adâvăsi avuţiîa sa, petrecăndu cu curvele ; şi deca adâvăsi elu totii, fu foamete... Tot acolo f. 338 f. 8 b: ...congregatisom-nibus, adolescen-tior filius pere-greprofectus est in regionem lon-ginquam, et ibi dissipavit sub-stantiam suam vivendo luxurio-se; et postquam omnia con-s u m m a s s.e t, facta est fames... a: Luc. VIII, 43: şi adecă o fâmîae ce-i curră singele de doi-spră-dzăce ai, ce îa adâvă-sîse vraciloru toată avuţia, şi nu putu ni ce de u-nulă să să tâmă-duîască... ...et mulier quae-dam erat in fluxu sanguinis ab an-nis duodecim, quae in medicos erogaverat om-nem substantiam suam, nec ab ullo potuit curari... In Noul Testament din 1648 adăvăsire e înlocuit prin „răsipire" şi „cheltuire". Cu sensul de „prăpădit", vedem la Dosofteîu adjectivul adevăsât „ex- IO www.dacoromanica.ro 291 ADlYlSESC 292 tenuă", Synax. 1683, Dec. 10, în vieţa St-luî Toma: „...îarăş î-au venitu-î muşte mari tăuni de’l potricăliîa şi-î răniîa piîalîa, care era adevăsâtâ şi sfârşită de post../' Cu sensul de „prădat", tot la Do-softeîu, Acatist 1673, f. 23: „te ştiu vistîariu nefurat şi ne-adevăsât..." In Dicţionarul luî Budai-Delenu (Mss. în Muzeul istor. din Bucur.) cuvîntul adevăsesc se traduce nemţesce prin : „auszehren, entkrâften , ausmergeln", adecă ca in primul pasagiu din Var-lam şi’n primul din Dosofteîu. Trecând acum la graiul viu, aflâm: 1°. In Transilvania, ba tocmai pe’n munţii Abrudului, adjectivul „d ă v ă-s i t = prădat" (Gr. Sima în Tocii. Rev. II, 183). 2°. In Oltenia, cel puţin în districtul Vâlcea (com. Nisipenî), verbul dăvăsesc = „cheltuesc inult", de ex.: s’a dăvăsit totă averea. In ambele aceste forme s’a perdut prin tocire iniţialul a-, care ne întim-pină pretutindeni în vechile texturi, precum şi’n o a treia formă, şi a-nume: 3°. Reposatul G. Seulescu găsise la ţeraniî din Moldova, probabilmente în Vasluîu, pe adevesesc cu sensul de „tocmesc" (Archiva Albinei, Suplem. No. II, 1845). Confruntându-se graiul viu şi texturile, singurul sens fundamental pentru a-dăvăsesc pote să fie acela de „sich ge-geniiberstellen", „obvier, faire face â quelque chose ou â quelqu’un", de unde decurge într’un mod firesc : pe de o parte „tocmesc, aşe<|“; pe de alta, „cheltuesc, perd, slăbesc, mă despoiă, mă prâdă". Lătinesce acestă noţiune se exprimă prin verbul a d v e r s o (a d v e r s o r); pe noî însă ne intere-sâză acum numai adverbul adver- s u s saii adversum, care nu în-semnâză „contra", ci „faţă", de ex. : „gratus adversus aliquem" (Reisig, Lat. Sprachwiss. p. 730). Din verbul a d v e r s o, intercalân-du-se între d şi v o vocală irraţională ca în „adevăr" = lat. „ad-uerum" (v. xAd), graiul românesc ar fi făcut a d e-v ă r s sau a d ă v ă r s, care remânea în prima conjugaţiune, fiind sprijinit prin propria sa flexiune şi prin flexiunea verbului înrudit vărs. Nu aşa însă procede limba în genere când are a face cu părţile cele invariabile ale cuvîntuluî, pe cari, sub raportul fonetic şi morfologic, nu le susţine nici o flexiune. Originea luî a dăvăsesc nu este dară în verbul „adverso", ci în adverbul a d-versum. Precum din latinul „deor-sum" vine românul „jos", de unde verbul „[în] josesc", sau precum din „dor-sum" vine „dos", de unde verbul ârăşî de formaţiune post-latină „dosesc", tot aşa din latinul adversum se născuse la Români adverbul ’adăves, şi de aci apoi verbul adăvăsesc. Străbunul a d ă v e s a despărut din graîu, nu însă fără posteritate. Paralelurile romanice pentru filiaţiu-nile logice ale luî adăvăsesc sînt: 1°.. adăvăsesc „cheltuesc" = medio-latinul adversatio „dare fiscală, tribut" şi adversio „mită", ba încă şi: adversatus „un om ce şî-a perdut minţile" (Du Cange); 2°. adăvăsesc „tocmesc" = italianul avversare „dare ordine alle cose, a’ negozi, a’ pensieri, ex. gr. il segre-tario avversa i fogli" (Tommaseo). Ce-va maî mult. Prin analogiă cu adăvăsesc „tocmesc", născut din a d ă-v e s, Românii din slavicul : protivii „adversum" aii făcut: potrivesc „tocmesc", pe când la Slavî nu există ni- www.dacoromanica.ro 293 ADECĂ 294 căirî acostă asociaţiune de idei italico-română. v. Rutes. 1 Ade-. — v. Aci. 2Ade. — v. Alde. 3-Ade. — v. 2'Adins. Adecă, adică, adică, adv.; c’est-â-dire, savoir, donc. Sensul obicinuit actual al cuvîntuluî este acela pe care ni’l dă Dicţionarul Laurian-Maxim : „adecă, termen explicativ, de ex.: mintea, a-decă puterea de a cugeta; termen spe-cificativ, de ex.: în acel loc erau pomî, adecă un măr, un prun şi un păr." Când se introduce pentru prima oră în graîu sau se introdusese de curând un neologism, el are nevoe de un adecă urmat de cuvîntul cel poporan cu a-celaşî înţeles. Miron Costin, Letop. I, 231 : „avea (Ştefan-vodă Tomşia) un Ţigan călău, adecă perzător de oameni..." Acelaşi, I, 341: „Mihne-vodă, Domnul muntenesc, om fără de nice o frică de Dumnezeu, fără de nice un temeiu, tiran, dirept fantastic, adecă buigui-torîu în gănduri..." Ibid. I, 354: „...aşa de greu l’au cuprins herbinţela, căt pănâ la Tighine aă stătut frănătic, adecă buiguit de hire...“ Nicolae Costin, Letop. II, 29 : „aflănd pre Turci carii încungiurase de bătea cetatea Viena, adecă Beciul..." Dosofteiu, Synax. 1683, 12 ian. •. „acesta era din oraşului Savariei Tafo-nieî, de rudă mare şi luminată şi vestită de cinste la Illiric, adecă la Slo-vîac..." Pe de altă parte, când crede cine-va că nu s’a expres destul de clar sau că nu şi-a dat gândul pe deplin, ori că n’a făcut decât o introducere la vorbă, el pune un adecă, prin care revine la ce-stiune. Gr. Alexandrescu, Dreptatea leului: Leul, de multă vreme, rădicase oştire Să se bată cu riga ce se numîa Pardos, Căci era între dmşiî o veche prigonire Şi gălcevire mare, pentru un mic folos: Vrea, adică, să scie Cui mai mult se cuvine.... ^ A. Pann, Moş-Albu, II, 63: Căci întâîu e. vinul must, Al doilea fiert la gust, Şi al treilea oţet: Nici must, adecă, nici fiert... Alexandri, Rusaliile, sc. I: „Torce, leleo, torce, torce Pîn’ce badea s’a întorce. Yai! fuiorul mi l’am tors Şi bădica nu s’a’ntors ! adică, ferescă Dumne^Su pe-o fimee să se mărite cu vornicu satului, că nu mai are parte de bărbat..." Zilot, Cron. p. 111: „... într’acest chip şi Caragea, căci el în 5 ani trecuţi ai Domniei sale petrecând ca în întune-recul nopţii, slobodă hîară nesăţiosă, hrăpind din ţeră şi făţiş şi curmeziş şi dosiş, iar întru al 6lea an începând a se lumina de <Ţo, adică a se descoperi ale lui fapte tote, după mijlocul ce au lucrat Banul Filipescul de le-au arâtat Porţei prin Roşia..." Dosofteiu, 1680, f. 119 a: „psalomul cântecului la dzua simbetiî, adecă ce va să fie Ia gudeţ..." Dar acest sens de „c’est-â-dire“, prin care adecă e sinonim cu locuţiunile : vrea să (Jică şi ce se <|i ce, nu este singurul şi nu e cel mai vechiu. In texturile din secolul XYI ne în-timpină la tot pasul adecă. cu înţeles de „ecă, etă", „voici". In Codicele Voroneţian circa 1550 (Mss. Acad. Rom.) de patru ori pe pag. 131-133: IO* www.dacoromanica.ro 295 ADECĂ 296 Epist. Jacob.Y, 4: adecă preţu-rele lucrătorilor celora ce au lu-cratu agrele voastre... Ib. Y, 7: adecă lucrătorîul aş-tîaptă ciînstitul rodu al pământului... Ib. Y, 9 j adecă gîudeţul între uşe stă... Ib.Y, 11: adecă fericămu rebdă-torii... Tot aşa în Ps prope din aceiaşi Rom.): ... ecce merces operariorum qui messuerunt re-giones vestras... ...ecce agricola exspectat pretio-sum fructum ter-rae... ... ecce judexante januam assi-stit... ...ecce beatifica-mus eos qui su-stinuerunt... ltirea Şcheîană, a-epocă (Mss. Acad. YII, 15: adecă mai mare nede-reptate... X, 3 : că adecă păcătoşii întinseră arcul... XXXII, 18 : adecă ochii Domnului spre temuţii lui... XXXYI, 25: tărăru fuîu, şi a-decă bâtrăriîu... XXXIX, 8: a-tunce dziş: adecă viniîu... LEI, 6 : adecă dzeul agîută mie... LXYII, 34: a-decă dede glasului său glas văr-tute... ...ecce parturiit injustitiam... ...quoniam ecce peccatores inten-derunt arcum... ...ecce oculi Domini super me-tuentes eum... ...junior fui, e-tenim senui... ...tune dixi: ecce venio... ...ecce enim Deus adjuvat me... ...ecce dabit in voce sua vocem virtutis... De asemenea la Radu din Mânicescî, 1574, şi la Coresi, atât în Psaltirea din 1577 precum şi’n Omiliarul din 1580. întrebuinţarea luî adecă cu sens de „ăcă“ nu încetăză în tot cursul secolului XYII, deşi începe deja a precumpăni din ce în ce mai mult noţiunea de „vrea să <|icâ“. In Codicele Mss. miscelaneâ al bi-sericeî Sf. Nicolae din Braşov: p. 6: eşi de atică şi pasâ în casa ta, că adecă muîară ta Anna întru maţe priimi-va şi va naşte... p. 299: grăiîa Malahiîa: adecă eu tremite-voîu îngerulu înnaintă făţeei tale... Dosofteîu, 1680, f. 45 a : „vădzuîu pre necuratul suprănălţându-sâ şi su-indu-sâ ca cliedriî Livanuluî, şi pre-a-proape trecuîu, şi adecă nu era...“ Tot cu înţelesul de „ecă“ ne apare adecă la începutul celor mai multe za-pise scrise românesce: adecă eu .. .= „ă c ă eu...“, fără ca să figureze maî sus de acăstă formulă alt ce-va decât o cruce. Act moldovenesc din 1577 (Cuv. d. bătr. I, 26): „-{-adecă eu Petre Brahăş scriu şi mărturisescu...“ Act muntenesc din 1622 (A. I. R. I, 31): „adică noi aceştie moşteni ot satul Brăneşti.. 1638 (A. I. R. I, 24): „ -j- adecă eu Marco armaşul ot Dragodăneşti depre-ună cu femela mă... “ 1650 (A. I. R. I, 78): „-{-adecă eu popa Mitrofan egumenul şi popa An-donie.. 1683 (A. I. R. III, 257): „-{-adîacă (a^MKT.) eu Miron săn Lazor Cotujchi ot Cerneuţ scriu şi mărtorosescu...“ Intr’un certificat dat de maî mulţi boieri moldoyenescî, 1644 (A. I. R. I, 120), după ce înşiră numile tuturora: „...şi alţi boîari mulţi dela curtă mării sale Doranu-nostru, adecă au vinit înna-intă noastră Statie marele vameş şi www.dacoromanica.ro 297 ADECĂ 298 cu Alexandra fata Fotesei, de a lor bună, voe şi de nime nevoiţi ni<$ înpre-suraţi, au schimbat a lor direptă ocină, şi moşie..." O donaţiune domnăscă dela Moise-Vv. Movilă,, 1684 (A. I. R. I, 72), după titulatura princiară începe d’a-dreptul: „adecă domnita me m’am milostivit şi am dat şi am miluit...“ Atunci când actul portă în cap o formulă slavică, urmând apoi mai departe românesce, în loc de „adecă11 se puue şerbul e-ro „en, ecce" (Daniăic, Rjefnik, I, 830), de exemplu: Act moldovenesc din 1581 (Cuv. d. bătr. I, 28): ,,-|-eto az [=adecă eu] Druţe scriu şi mărturisescu eu cu cest zapis...“ 1621 (A. I. R. III, 215): „eto az Gavrilaş staroste cernăusldi scriu şi mărturisescu...“ 1618 (ibid. III, 214): „-feto az Mi-hail Furtuna vel-caşnic i Arsenie logo-fet, adecă au venit nainte noastră Mi-ron fecorul Lenţei..unde se pun a-lăturî ambii sinonimi: românul adecă lîngă slavicul eto (=rom. ătă). Despre archaicul: „adecă amu acmu", care însemna: ă c ă dară acum", ve^î la cuvintele : Acum şi Amu. Nici prin sensul de „vrea să <|ică“, nici prin acela de „ecă", nu e cu putinţă de a ajunge într’un mod metodic la originea lui adecă, pe care sciinţa în deşert a căutat’o în tot felul de con-strucţiuni latine : unii în „ad quod" (Ci-hac), alţii în „adaequa, adde quod, id est quod" (L. M.), alţii în „adeoque" (L. B.) etc. Cheia enigmei se cuprinde într’un al treilea înţeles al lui adecă, păstrat într’o locuţiune stereotipă, ore-cum proverbială: „la adecă11, „la adică11, „la dică“. Lex. Bud. 4: „adecă usurpatur pro substantivo, et tune signifleat finis, exi-tus, p. e. 1 a fflcZec#=ultimatim, in fine finali, letztens, auf die Letzt, zur Letzt, am Ende." Polysu, 5: „când va ajunge treba 1 a adică = wenn es Ernst wird, wenn es darauf ankommt, zu...“ Alexandri, Iaşii în carnaval, act. III sc. 4: „Lunătescu. Te temi?... „Săbiuţă. Yorba vine. „Lunătescu. Că te poftesc să nu cumva să mă laşi la ăică. Eu am venit cu d-ta, precum m’aî rugat, er apoi n’am.gust să’mîdah peleapo-p ii...“ Acelaşi, Boieri şi ciocoi, act. I sc. 8: „Stâlpănu. Fă-te om, dacă poţi, Român verde în faţa prigonirii, boîerîu de viţă sănătosă, er nu un mişăl din tulpină putredă. „Hîrzobenu. Yorbe, vere... vorbe late şi frumose!.. Dar eu sînt la dică... Săracul de mine!.. Unde să m’a-scund?.." I. Crengă, Povestea lui Harăp-alb (Conv. lit. 1867 p. 194): „Harap-alb văzăndu-se pus în încurcaiă, nu mai ştiea ce să facă şi încotro s’o dee ca să nu greşăscă tocmai acum la dică...“ Acelaşi, Ivan Turbincă (Alman. liter. 1886 p. 108): „M’am dus la raiu, dela raiu la iad, şi dela iad iar la raiu; şi tocmai acum la adică n’am nici o măngăere...“ Jipescu, Opincaru, 147 : „Cuscru-tău —hiîe vorba ’ntre noi—nu’l cunoşti? Nu ie Rumân dă omeniie, .şi când ,o hi la adicăte, n’are nici bani!..“ Fără a arăta făntânele sale, Cihac (II, 573) citeză locuţiunile: „dica pornire! = le moment du depart" şi: „a prinde la dică = prendre sur le fait", de unde conchide că românul dică este turcul daqîqa „moment, point", uitând însă că atunci tot turcesc cată să fie şi adică, de oră ce Românul <|ice www.dacoromanica.ro 299 ADECĂ 300 d’o potrivă: „la ăică“, „la adică", ba încă şi: „la adicâte“■ Nu mal adăugăm că, sub raportul curat fonetic, din turcul d a q î q a ar fi putut să esă româ-nesce numai doră „de chică", dar nici o dată dică. Mai întâîu, forma dică probeză că vocala dela mijloc în âdecă=âclică nu e netonicul -e-, ci tonicul -i-, astfel că accentul a sărit mai tăr^iu pe prima silabă, de unde a resultat apoi trecerea lui i, devenit netonic, în e prin acomo-daţiune cu tonicul a, după cum în vechile texturi ne întimpină : ârepă=â-ripă=aripă. Să nu uităm că, dacă vocala organică ar fi fost un e netonic, el n’ar fi scăzut la fiind pus între vocalele a şi ă, cari sînt ambele fisiolo-gicesce mai aprope de e decât de i. In acest mod, forma primitivă adică, nu adică sau adecă, e sigură. Ajunşi aci, nu avem decât a ne aduce a-minte înlocuirea vechiului a (=lat. ad) prin preposiţiunea „la" în : a-mână = la mână, a-munte = la munte, a-ochlu=la o chiu, a-timp la timp etc., pentru ca să ne isbim de equaţiunea: la dică = &-dică = lat. ad-dicam. După ce natura preposiţională a lui a în adică a fost uitată, poporul a început a dice : „1 a adică“ alături cu „la dică", după cum <|ice: „la am&|i“ în loc de simplul „a-mâ<|idi = lat. ad-me-ridiem". In graiul poporan se mai întrevede pînă astăzi une-ori vechiul a-dică. Aşa este, bună-oră, în doina: Avui parte d’un mişel, .Pică ţundra de pe el; El mî-o dă să l-o cârpesc, iilu o Iau şi o isbesc... Adică mă socotesc, Tot să-I o mal petecesc, Că cu el am să trâesc 1 « (Jarnik-Băvsanu, Transilv. 277) Aci adică nu pote fi nici „c’est-â-dire“, nici „voici", ci numai doră „â la fin des fins“, prin urmare: a-dică=„la dică". Cam tot aşa la Costachi Negruzzi, Cârlanii, sc. 4 : „Miron. Iţi temi nevasta ? „Terinte. Eu? Ba nici gândesc. Dar judecă tu singur, ce cată el aice? Nu vine, măi, de flori de cuc, ş’aş pune rămăşag că ş’au pus ochiu pe ce-va. „Miron. Zeu se pote. Dar adecă de ce’ţi baţi capul? Par’că’î numai Vo-chiţa în tot satul..." v. 12.A. — Aripă. Ce însemneză însă prototipul latin: • ad-dicam, din care se trage românul adecă = âdică = adică ? Sau mai bine, lăsând elementul preposiţional la o parte, ce este dică? In latina vulgară, pe care o, repre-sintă pînă la un punct Plaut şi Teren-ţiii, d i c a însemna „chemare la judecată" sau „tragere la respundere". —... Quid tibi ego referam?—Quodsurri- puisti meum. Jam quidem hercle te ad praetorem rapiam, et tibi scribam d i c a m... (Plaut. Aulul. IV, sc. 10) Una din ameninţările poporane cele inaî energice era: „îţi voîu împinge dică" : Si tu filam attigeris secus quam dignum est liberam, Dicam tibi impingam grandem. Dixi... (Ter. Fhorm. II, sc 2) Cine despreţuia o ameninţare, t^icea că’I nu’i p£să de dică: Sexcentas proinde scribito jam mihi dicas. Nil do: impuratus me iile ut etiam irrideat?... (Ib. SC. S) In v<5cul de mijloc dica a trecut la sensul de socotdlă sau răfue 1 ă: „D i c a, tabula vel cautio vel charta proprie, ubi continetur summa de- www.dacoromanica.ro 301 ADECĂ 302 b i t i et nomina d e b i t o r u m vel d e-b e n t i u m“ (Jo. de Janua ap. Du Cange, ad voc.). „D i c a, la carta del debit o", <|ice un vechîu glosar italian (ibid.). Aşa dară locuţiunea română: „ajunge treba 1 a adicău (Polysu), „sînt la dică, săracul de mine" (Alexandri), „pus în încurcală—tocmai acum 1 a dică11 (Cren-gă), „n’are bani la adică“ (Jipescu)> „prins la dică11 (Cihac), însemneză: „mă ve<| judecat, socotit, răfuit", „d i c a im-pactus", „ad dicam". Latinul d i c a, deşi devenise de tot poporan deja în epoca plautină, era un împrumut dela Greci : âixij „justice, peine infligee, satisfaction que l’on rend â quelqu’un", de unde şi adverbiî: âixq, £v âixri, â'lxfjv, literal „justement" , ceia ce nu e pre departe de unele accepţiuni ale lui adică, cu care âixrjv coincidă şi sub raportul morfologic, ambii fiind formaţi prin acusativ. In privinţa strict fonetică, silaba tonică în latinul d i c a (dica) fiind scurtă, ca şi'n înruditul „digitus", de unde românul „deget", a remas la noi fără as-sibilare, pe când s’a assibilat silaba tonică cea lungă din latinul „dico" (dlco): „zic". Tocmai din causa acelei scurtimi, tonicul % din etică ar fi trecut la ea: deacă, adeacă, după o normă cunoscută a vocalismuluî românesc, să nu fi fost împedecat prin nascerea formei colaterale adică, ambele varianturî circulând în acelaşi timp. Tot aşa, bună-oră, din lat. striga (striga) „sorciăre" nu s’a făcut la Români: streagă (=ital. strega), fiind oprit prin netonicul i din: strigoiu. E cu putinţă totuşi, ca deja în latina rustică să fi existat doă forme: dica şi dica, după cum eraţi: strî-gibus (Ovid.) lîngă strîgibus (Plaut.), sinus lîngă sinus, liquor lîngă liquor. In privinţa semasiologică, din sensul fundamental a-dică „la judecată, la so- cotălă, la răfuelă", s’au desvoltat de o potrivă, prin noţiunea intermediară de conclusiune, pe de o parte: adică „vrea să <|ică“, pe de alta: adică „6că“. Accepţiunea conduşi vă este forte bine indicată în Dicţionarul Mss. româno-latin circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 421): „Adekă. Id est vel Ergo". Mai mult ca „ergo" funcţionăză adecă, de exemplu, la A. Pann, Prov. II, 127: ... să’] am să car Când lemne, când apă, când alt ce-va greu, S’am adică ’n curte ajutor si eu... Cuvîntul Sf. Ioan Crisostom, text din sec. XVII (Cod. Mss. mise. al Bis. Sf. Nic. din Braşov, p. 500): „şi Pavelă apostolă,pâziţi-vâ—zice—de câini; pâ-ziţi-vâ cum înblaţi, şi căutaţi şi preve-ghăţi şi luaţi a-minte nu pre voi numai, ci şi de toată turma; nemica a-decâ nu tacă sfintele cărţi de ce iaste noao spre folos...“ Prin analogiă cu sinonimul „ecă“, care se amplifică în „ecâtâ“, adică îşi acaţă şi el în graiul poporan pe -tâ acomodat în -t e. Constantin Brâncovan, 1696 (Cod. Mss. în Arch. Stat. p. 143): „ca să fie sfinţii mănăstiri milă dăla Domniia me roata dăla Ocna Teişanii, adecăte vama carălor.. .* Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 135): „deci socotiţi binişor, că de nu sânt acole acele doaâ jiganii, filul adecăte şi inorogul, să nu cumva prin scrisori cu lupul să să ajungă..." Un act moldovenesc din 1699 (A. I. R. DI, 266): „adecăte eu Drăguţa Fră-ţimănesa, fata lui Dumitraşco Şepte-lic....“ Jipescu, Opinc. 65 : „Acu să’ţi spuiu, să nu’ţi mai spuiu, c’aî nişte păcate dă moarte, pă care le vă<| lăţite ’ncui-bate şi ’nrădăcinate în mai toată suflarea rumânescă; adică-te, nici casă ca lumea, nici traiu dă doamne ajută...“ www.dacoromanica.ro 303 ADEMENESC 304 Printr’o a doua analogiă, anume cu adverbiî ca: încaîlea, aîurilea, altmintrelea etc., analogicul adecăte îşî mai anină pe -lea. De la Yrancea (B. Stefănescu), Sultănică p. 223: „Daca nu te înţelegi cu Rumân la cuvinte, adicătelea daca nu grăeşte acelaşi graîu, pote să facă o mie de cruci una peste alta, pînă ş’o găuri fruntea, umerii şi buricul, că tot juvină şi pacoste cade pe urechile nostre.. / Jipescu, Opinc. 155 : „adicătile .muierea uniorî ne ’ntrece şi pe d’ande noi la lucru şi la hărnicie../ Analogicul -1 e a pote fi adaus şi d’a-dreptul la adică, fără -te: I. Crengă, Povestea lui Harap-alb (Conv. lit. 1877 p. 177): „ş’apoî, când este la adecălea, te-aş întreba ca ce fel de zăticnelă aî pute să întimpinî din pricina asta?./ Pentru a maî completa cele de maî sus, vom adauge că la Coresi adecă se accenteză pe a doua silabă: apis&i 'şi tot aşa se pronunţă pînă astăzi în unele locuri din Transilvania, mai ales lîngă Blaj. In regiunea Năsăuduluî însă predomnesce forma adhicătea, cu accentul pe i, cu emfaticul -a (v. 5,A) şi cu un fel de d aspirat, de ex: „adhicătea dhin Sâmgîorz şî pânâ’n Rocna î-o postâ.. / In macedo-româna—(|ice Dr. Obede-naru (Dicţ. Mss. în Acad. Rom.)—adecă saă adică a dispărut, fiind înlocuit prin grecul âijXaârj. v. 1,as,Dică.—Eto.—Iacă.—Iată. Ademenesc (ademenit, ademenire), vb.; attirer, appâter, seduire. Sinonim cu î n ş e 1 şi cu a m ă g e s c, de cari însă diferă prin noţiunea esenţială de „atragere la sine sau la ce-va“ : ademenesc la cutare faptă prin bani, prin făgăduinţe, prin vorbe, prin laude, etc. Nicolae Costin, Letop. II, 110 : „... maî înainte trimisesă [Cantemir] pe Ştefan Luca logofătul, cumnatul lui Ioan Neculeea, hatmanul său, la singur împăratul Petru Alexievicî, pe la Cernăuţi în ţara Leşeseă, tocma la Iavorov, de au întărit lucrurile maî tare cu gîu-rământurî, că împăratul venia cu obuzul său pe urma tuturor gheneralilor săî; şi aşa î-au ademenit, şi pe împăratul şi pe Şeremet, de au lăsat calea spre Tighinea şi au socotit să trecă Nistrul să vie spre Prut la Iaşi.. / Beldiman, Tragod. v. 2031: Ne-au adimenit cu vorba,—ijiceau unii dintre ei,- Starea ne-am stricat’o totă, lăsând case şi fimeî; Ne-au adus dela Odesa, dicend că are în Ieşi Ca la trei-(jecî de mii oste, omeni vrednici şi aleşi... Pompiliu, Sibiiu, 42: Somnul m’o ademenit Şi pe larb’am adormit Su pom verde înflorit... Costachi Stamate, Muza, p. 35: lat’obrajil rumeni ca bujorii prosperi, Iată ochişorii plini de drăgănele, Iată o guriţă ca cireşa coptă, Ce ademenesce sărutare dulce... Adecălea 1 Adecăte l v. Adecă. Adecătelea Ademână Ademân Ademânâre Ademânât v. Ademenesc. Costachi Negruzzi, Zoe, I: mg despreţuescî, după ce m’aî înşelat! nu’ţî e milă de o ticălosă fată, pe care aî adimenit’o cu juruinţî mincinose...“ Reflexivul ,,m S ademenesc“ însem-ndză în gura poporului a se amăgi pe sine’şî printr’o nălucire. Aşa în basmul povestit de d. B. Stefănescu (De www.dacoromanica.ro 305 ADENEORÎ 306 la Yrancea), Sultănică p. 85, împăratul ne mai zărind de’nainte’î semnul cel reu ce’l speriase, „singur în gândul seu s e adimeniu. După analogia lui „pomanâ“ din „pomenesc", „dojană" din „dojenesc", „prihană" din „prihănesc" etc., din tulpina verbului ademenesc s’a format substantivul ademană, pe care ’l găsim la Silvestru, 1651, f. Ps. XXV: întru a cărora mâni iaste păcat, şidi-răpta lor plină-i de ademanâ (a,d,tn)an*). . . 42 b: ... in quorum manibus iniqui-tates sunt, dex-tera eorum re-p’leta est mune-ribus... La margine, Silvestru comenteză „mită". O altă formă a lui ademenesc este adămănesc, pe care ni-o dă Lexiconul Budan : „adămănesc, allicio, pellicio, —-locken, anlocken; adămănesc spre reu, seduco, solicito, — verftihren, verleiten". La Molnar (Walach. Sprachlehre, 1810, p. 227) ne mai întimpină încă doă forme: 1 anlocken11. „adămanes I Din alăturarea celor patru varian-turî, resultă ca prototip: ademânare, adecă o formă de prima conjugaţiune, trecută apoi la a patra: ademenire, întocmai precum vechiul adevărare (=lat. adverare) a devenit mai târziu adeverire. A deriva pe ademân sau pe ademenesc din slavicul: maniti „faire un si-gne, allecher” (Cihac), e peste putinţă din causa prefixului a de- (=lat. ad), care nu se adaoge nici o dată decât numai de’naintea consoneî labiale a tul-pinelor curat latine: adăpost, adevăr, adăvăsesc. Sensul fundamental al lui ademân fiind: „atrag pentru a mă servi", este tocmai latinul: a d manum‘, de ex.: aliquem vel aliquid a d m a n u m ha-bere, venire admanum, adma-n u m esse etc., de unde o formă verbală „admanuar e“=ademânare. v. A-mână.—Amăgesc. — Amnar, —înşel.—Mână.,, Ademenire.—v. Ademenesc. Ademenit, -ă; part. passe d’ade-menesc: attire, appâte, seduit. Beldiman, Tragod. v. 3393: Băeţî mulţi luaţi cu sila, şi alţii adimenih. De fugia de ei vre unul, vai şi amar de părinţi. .. Caranfil, Yalea Prutului, 29: Olîolîo I codru cărunt, Ce mî-ai dres, ce mî-ai făcut, De m& ţii ademenit?... v. Ademenesc.— Ademenitor. Ademenitbr, -ore, adj.; seduisant, attrayant. Sinonim cu înşelător şi amăgitor sau amăgeii, dar numai prin mijloce plăcute. Alexandri, Concina, sc. 2: „Românii nu dau îndărît, ci din potrivă ei merg tot înainte, urmând glasului celui tainic şi ademenitor ce le <|ice: înainte, copii, înainte !..“ Ispirescu, Poveste ţerănescă (Legende, 261): „Yiind baba la dînsul, începu să’î vorbescă cu nişte graiuri mieros e şi ademenitore, de ar fi supus pe nu sciţi ce voinic ...“ Beldiman, Tragod. v. 209 : Cel d’întâiu, Trelsfetitânul, suflet scârnav şi urît, Orl-când îl cătai în faţă, îl vedeai posomorit; Celă-lalt îl Floreştenul, viclân, ademenitoriu, Ipocrit de cel de frunte şi de ţ&rl vîntură- torlu... v. Ademenesc.—Ademenit. Adendorl. — v. Adineon. www.dacoromanica.ro 307 ADES 308 Aden. —v. *'Adins. Adensu.1. — v. 1,Adins. ‘•Adbs, adese, adv.; souvent, frdquem-ment, assidument. în oposiţiune cu: a-rar saă a-rare-orî. Funcţioneză întocmai ca adverbul des, opus adverbului rar. 1°. ades, vechîu adesu. Alexandri, Poes. pop. 2 p. 260 : Las’ să moră ca un câne, Că l-am dis ades: stăpâne, Nu’tl tot bate gloc de mine... Balada Balaurul: Ist copil chiar din pruncie Maica sa mi l’a dat mie, Că ades îl blăstema... Beldiman, Tragod, v. 231: îngâmfat de a sa slavă, ades la Curte mergea, Iar maicâ-sa după dînsul în gura mare plân- gea. .. Codicele Yoroneţian circa 1550 (Mss. Acad. Rom. p. 64, Act. Ap. XXIY, 26 : deci şi adesu tremitd de băsă-duiîa cu rusul... 144): ... propter quod et frequenter accersens eum , loquebatur cum eo... Epist. Petr. I, 22: diîn curată în-remă urul alaltu iubiţi adesu. ... simplici ex corde invicem di-ligite atten-tius... '2°. adese, vechîu: adese, cu emfati- cul -a: adesea. Omiliar dela Govora, 1642, f. 17 : „aşa şi sufletul nostru, pănă cândă faptele cele bune în lăuntru întru sine bine le păzeşte cu tăcere, atunce bo-găţiîa lui nu îaste furată; iară cănd addse pre limbă o poartă şi cu mărime deşartă bucinâ, atunce mulţi dimoni chimă ca pre neşte furi. Varlam, 1643, II f. 81 b : „iară gîu-decătorîulu adese ’ş schiînba faţa de măniîa ce să aprinsese într’ănsu şi nu putu mai multă să rabde.. Samuil Clain, învăţături, Blaj 1784 p. 14: „Nici unii lucru nu vedemă maî adese decât moarte, şi nici ună lucru nu credemu maî anevoe decât moartd...“ A. Pann, Prov. II, 58: Şi tot găzduind adese la un ţbran prin câmpii, Care era sărac forte şi c’o spuză de copil, Îî ceru sâ’î dea dintr’înşil pe copilul măricel... 3°. Construit cu pluralul dela „oră": adese orî; cu emfaticul -a: adesea o r î. Costachi Negruzzi. Zoe, I: „ ... fa-naragiî, masalagiî, potlogarii de care gemea oraşul, şbzbnd ascunşi pintre rîsipurî, pîndîau pe nesocotitul pedestru, care zăbovise a se întorce acasă, şi adese orî el perdea împreună cu punga şi vidţa, sau cel puţin sănătatea. ..“ Gr. Alexandrescu, Yiaţa câmpenescă: Adesea o r 1 pe câmpie Departe mb rătăciam, Adesea cu bucurie In dulci gândiri mb perdeam...; dar tot acolo, cu acelaşî sens şi’n aceiaşi funcţiune adverbială, simplul des: Yedeam livada, grădina, Poteca ce d e s călcam, Pbral înalt şi tulpina Unde copil mb jucam... Jarnik-Bărsanu, Transilv. 164: De s’ar face dblul şes, Ar veni badea mal des; Dar dblul se tot măresce Şi badea mb pârâsesce... „Ades = lat. ad densum ; adese—lat. ad densa; adese o r î = lat. ad densas horas" (Cihac). v. Adesul. — Des. 8,Adbs, adbsă, adj.; frequent. O formaţiune excepţională în locul simplului d e s. O găsim în Cronica luî Nico-lae Muşte, Letop. III p. 41: „că Domnul Muntenesc se nevoia să mazilescă www.dacoro-manica.ro 309 ADEVERĂ 310 pre Mihaiu Vodă, cum s’aii (|is, care nu trebuia altă stingere şi nevoe în-tr’aceste ţări, decât adesele schimbări a Domnilor...“ v. 1,Ades. Adesea Adese-ori v. uAdes. Adesul, adv.; frăquemment. Una din vechile formaţiuni adverbiale articulate, care se mai găsesc, dintre texturi, numai doră în Dicţionarul Mss. bănăţen circa 1670 şi’n Psaltirea Mss. versificată a lui Yiski din 1697. In cel de’n-tâîu: „Adesul. Frequenter" (Col. 1. Tr. 1883 p. 421) înoposiţiune cu: „Ararul. Raro" (ibid. p. 424). v. l,Ades. —Adensul. — Ararul.— Lu-piui. . Ad5t, adâtlu (plur. adeturî, adetîun), s. n.; coutume, redevance, droits de douane. Vorbă eşită de-mult din întrebuinţare la Românii de dincoce de Dunăre. Nu era tocmai b i r sau altfel de dare într’un sens concret, ci în genere : normă fiscală, quotul la care avea drept vistieria, şi mai ales vama, fie în bani, fie în natură. Pravila Moldov. 1646, indice: „Va-meşulă ce va lua mai mulţii decumu-i adetîulu («atTioiih)—“ Constantin Brâncovan, 1694 (Cond. Mss. în Arch. Stat. p. 95): dă să aibă. a luară adetul morănilor ce este dăn Dunăre pă pământul moşiilor bo-iarilor Domnii mele ce scrie mai sus, a Clăteştilor, a Cătăluîului, a Olteniţii, a Urmănilor, ori în ce loc ar eşi pre aceste locuri să’ş Ia adetul precum au fost o b i c ă1 u 1 mai dănainte vreme..." Cantemir, Divanul lumii 1698 (A. I. R. II, 146): „încă şi agonisitele sale o b i c ă e şi adetîuri pre amănuntul cercetând, fiete-cine a cunoaşte trebue, căci unul îaste dat spre veselie, altul spre întristare..." Turcul ’âdet „habitude, coutume, pratique", de proveninţă arabă. D. Şai-nenu (Elem. turc. p. 7) observă forte bine : „trecerea sensului dela obicei u la d a r e o întimpinâm pretutindenea în Cronicele nostre". Dela Turci, cu-vîntul s’a respândit nu numai la Români, dar pe întrega peninsulă balcanică : la Greci, Şerbi, Bulgari etc. v. Bir.—Sar adu, — Obiceiu. — Vamă... Adetâr „redevancier" (Cihac). N’am dat nicâirî peste acestă formaţiune, nici în texturi, nici în graîu. \ Adet. Adetbrîu, -ore, adj.; dăbiteur. Cuvînt pe care T găsim în Lexiconul Budan (p. 5) şi la Isser (Walach. Wtb. 2). v. Datorîu. 1‘Adevdr&, —v, î,Adever. 8,Adevdră (plur. adevere), s. f.; ve-rite, realite. Formaţiune poporană din neutrul adevăr, la plural: adevăruri şi adevere, Iar prin acesta din urmă pe cale analogică femininul ade-veră în oposiţiune cu minciună, ărăşl un feminin. Versul lui Anton Pann, Prov. I, 26: Minciuna nu’mî place, vorbesc adevărul,.. ar suna mal bine în limba veche: Minciuna nu’mî place, vorbesc adevara... Cuvîntul abundă la mitropolitul Do-softeîu, în ambele Psaltiri, figurând a-lături cu adevăr şi cu adevără-tate, une-orî în acelaşi psalm; de e- ... non abscondi in corde meo ve-ritatem tuam, xemplu: Ps. n’am ascunsă în inema mia ade- www.dacoromanica.ro 311 ‘.ADEVER 312 v ă r ă ta t6 ta şi spăseniataspus’-am; n’am ascunsă mila ta şi adevara ta de a-dunare multă; tu darâ, Doamne, nu depărta îndurătă-ţâle tale de mine: mila ta şi a d e-vărulă tău... et salutare tuum dixi; nonabscon-di misericordiam et veritatem tuam a congrega-tione multa; tu autem, Domine, ne longe facias miserationes tu-as a me: misera-cordia tua et v e-r i t a s tua... Saă în Psaltirea cea versificată din 1673, f. 153 b : Şi dâ ’n ţara noastră slava ta să crescâ, Mila ş’adevărul pre toţ să tălndscâ, Şi cu dereptatia pace ’n gloate multe ’n braţe să să strîngâ şi să să sărute; De gos adevara în sus să dia radzâ, Din ceriu dereptatia să caute să vadzâ... Cu -e-, ibid. f. 69 b: Cu cât eşt de ghizdav, tinde şi stejlaşte Cu a ta putîare, şi împărăţlaşte Pentru adevtară şi pentru blîndlaţe, Că ţâl dereptatia de n’aleg în flaţe... La plural, 1680, f. 11 b: „să înmic-şorarâ adeverele din fiii omeneşti...“ Construit cu „în" şi „întru" : 1680, f. 84 a; „întru multâmîa milă tale audzâ-mâ, î n adevara mântu-inţii tale mântuîaşte-mâ...“ Ibid. f. 110 a : „înderdptă-mâ, Doamne, în calîa ta, şi voi mîarge într’a-devara ta... “ Ib. f. 147 a; „credzute toate poruncile lui, întărite în v£cul de vecu, făcute într’adevarâ şi’n direptate..." 1673, f. 109 b: Şi să ml-asculţ, Doamne, ’ n t r ’ adevara, Să nu mă laş să hiu de ocară... Construit cu „de“ : 1673, f. 114 b; Şi rostul mieu preste ţară Âţ va striga d e-adevara, Toată dzua cu priinţâ Ţ-va spune de mîntuinţâ... La mitropolitul Yarlam, 1643, I f. 348 b: „alţii şi capetele ş’au pusă pentru adevara, pentr’acd şi după truda loră vor lua plată.. v. 1'Adever. ‘■Adevăr (plur. adeverim şi adevere), s. n.; verite, realite. In oposiţiune cu minciună. Cantemir, Chron. I, 212 : „m i n-cîuni cu voroava frumoasă ascunse şi cu numele adevărului căptuşite ..." Zilot, Cron. p. 75 : Să tălmăcim aşa: vedl pe duşman că vine, Te’ncredinţezi atunci şi fugi să scapi pS sine; Dar când numai l’aurjî, tu stai la îndoelă: Ori fi-va—$icl—sau nu, şi poţi face greşelâ; Şi pote ş’adever să fie aurirea, Şi tu, gândind minciuni, stai să’ţi găsesc! p irea... şi ce-va mai jos, p. 77: Unul ţficea un fel, altul alt-fel respunde; Săracul adever cum supt minciuni s’ascunde... In aceiaşi oposiţiune cu adever este bîrfire: Corbea, Psaltire 1700 (Mss. Acad. Rom.), ps. XIY: Cel care nu bârfeşte, Ci adevăr grâeşte... Mai departe, adevăr e în antitesă cu orî-ce întunecă realitatea. Caragea, Legiuire 1818 p. 89: „jurând mai întâi că nu o porneşte (.judecata) din vre o pizmă, ci întru a-devăr.. Coresi, Omiliar 1580, quatem. XYIII p. 13: „onăluciturâ iaste, nu pre adevăru trupulă nostru luat’au...“ Noţiunea de adever se asociază mai ales cu acea de dreptate: Arsenie dela Bisericanî, circa 1650 (Mss. Sturdzan în Acad. Rom. p. 221): „va veni să giudece pementianii, să gîudece lumii întru dereptate şi oamenilor întru adevărul său..." www.dacoromanica.ro 313 . '-ADEYER 314 Act moldovenesc din 1644 (A. I. R. I p. 88): „şi aşa am aflat tot adivă-rul şi toata dreptate prin oamini buni...“ Dacă adevărul nu e ascuns, atunci cine-va îl află, ca în pasagîul de maî sus; iar dacă e tăinuit într’adins, îl v ă d e s c e : Caragea, Legiuire 1818 p. 49: „daca vre o parte prigonitoare va ascunde sau va fura, ori însuşi sau prin altul, dovezile dreptăţilor ceH’alte înprotiv-nice părţi, şi cu vicleşug să va învoi cu aceia, şi apoi să va vădi adevărul. ..“ Dacă adevărul nu e tăinuit într’adins, dar totuşi nu se vede, trebuind urmărit, atunci noi îl descoperim: Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 25): „şi mai multă ocară s’ar fi lucrat, de n’ar fi fost Brebul lucrul cu un cîas mai înainte spre descoperiră adevărului apucat...“ Maî rar se <|ice : „a găsi adevărul“, „a cerca adevărul11, „a nemeri a-devărul11, deşi câte-trele sînt permise pentru varietatea stilului; de exemplu : Cantemir, Chron. I, 151: „sufletul odihnă nu poate afla pănă nu g ă-s e ş t e adevărul, carile îl cercă ori cât de departe şi orî-cât de cu trudă î-ar fi a’l nimeri...* Când cine-va nu maî pote ascunde adevărul, îl mărturisesce, termen teologico-juridic trecut în graiul comun, unde îşi perde cu totul urma prove-ninţei: Costachi Negruzzi, Au maî păţit’o şi alţii, p. 67: „adevărul vă mărturisesc, nu mă pot opri de a blâ-stema pe Englezi...“ v. Martur. Fără amestec de minciună, de patimă, de nălucire, se <|ice : curat adevăr. Şi maî energic este la Zilot, Cron. p. 1: „ritorică n'am învăţat ca să vorbesc şi să sdriii cu meşteşug, ci am învăţat singur curat adevărul, în-tâîu dela părinţi..unde : „singur curat" e un fel de superlativ, ca şi când ar fi „cel maî curat", şi de aceia autorul, ca să nu desparţă logicesce ambii adjectivi, post-articulăză substantivul. Cu aceiaşi emfasă se pote <|ice adevărul adevărat, adecă lipsit de ori-ce amestec. Alt ce-va este adevărul adeveri t=„vărită controlee, verifiee*1: Cod. Mss. miscell. al Bis. Sf. Nic. din Braşov, sec. XVII, p. 406: „aderării adeverit grăescu voao, că nu iaste robul mai mare de domnul său..." Adevăr se construesce maî ales cu preposiţiunea î n şah întru, formând o locuţiune adverbială cu sensul de „en vâritâ" şi „en râalitâ". Zilot, p. 12 : N’aî gândit, sărace, n’ai gândit; eu sciu fără a’ml da respuns, Că de-al fi. gândit în adeoer, nu ajungeai cum al ajuns... Neculcea, Letop. II p. 390: „atunqe Mihaiu-vodă măniindu-se, îngrabă aii spânzurat pre Cu za Spătarul, neprice-stuit, încălţat, îmbrăcat, dăndu’i vina că au scris el la feciorii lui, având a-colo la Cătane,^a să vie să prindă pre Mihaiu-vodă dirr Iaşi; ce nu se ştie întru adevăr aii ba; numai în pismă l’au omorit..." Dosofteîu, 1673, f. 220 a: ' Doritu-ţ’am porunt cu dulceţâ Şi ’nir’adevărul tău să’m dai viaţă... Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea: Noi citim luptele vostre, cum privim vechea armură Ce un uriaş o dată în răshoe a purtat; Greutatea el ne-apasă, trece slaba-ne măsură, Ne’ndoim dac’aşa <5menl întru adevăr au stat... Prin preposiţiunea c u, adevăr capătă www.dacoromanica.ro 315 *'ADEVER 316 o funcţiune adverbială, ce-va maî intensivă, cum ar fi : „bien en veri te “ : Apocalipsul luî Paul, circa 1550 (Cuv. d. bătr. II, 423): „o, cu cătâ slavă te’i spodobitu, suflete! c u adevăru că fu-giîai de noi. Tot aşa cu preposiţiunea p r e: Un text din secolul XYII (Cod. Mss. miscell. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 306): „nice să ne înşâlâm înşine, să ne pare că e dulce pohta pâcate-loru, că aeaşta îaste, p r e adevăru, în-şâlâcîune morţiei.. .“ Cu preposiţiunea d e, scăzută la rolul de prefix, adever se aglutineză în-tr’un singur cuvînt : dedever ( = de-adever), care ne întimpipă în cele maî vechi texturi şi pînă pe la finea secolului XYII, fără a diferi prin sens de simplul: adever. în Codicele Yoroneţian, circa 1550 (Mss. Acad. Rom.), alăturat cu Noul Testament din 1648: 1550: Jacob. III, 14: nu vă lăudareţi Şi nu menţireţi spre dedevăru... Ib. V, 19: fraţi, se neştiînre de voi rătăcîaşte de-la dedevăru... Petr. I, 22: sufletele voastre cu-răţindu întru ascultare dedevăru-lui... 1648: ...nu vă lăudareţ, nece fireţi min-cunoşi înprotiva adevărului... ...fraţii miei, să au rătăcit cineva dintru voi dela adevăru... ...inimile voastre curăţindu întru ascultară adevărului... Tot aşa la Coresi, Silvestru, 1651: 1577: Ps. Y: nu îaste în rostuit! lorii dedevăru... Ps. XXIX: doară ispovedi-ţi-se 1577, alăturat cu 1651: ...nu îaste în rostuiţi luî derep-tate... ...au lăuda-te-va pre tine ţărâna?. ţărâna sau spune dedevârulu tău... Ps. XXXIX: mesereră ta şi de-devărulu tău pu-rure ajutară-mi... Ps. LXXXIY: miloste şi dedevăru timpinarâ-se... au vesti-va ade-vărulu tău?.. ...mila ta şi ade-vărulu tău puru-rîa mă păzăscâ... ...mila şi adevă-rulu timpinară-se... Legenda Duminiceî, 1600 (Cuv. d. bătr. II, 54): „buînrătate va fi dela Tatălu şi dela fiîulu Is. Chs. întru vecie de vecii cu dedevăru...“ Dosofteîu, 1673, f. 9 b : Că tu cerfi demănuntul inema şi zgăul, Şi ştii cu dedevârulu direptul şi răul... Românul adever = lat. a d- v e r u m; dedever = de-ad-verum, de unde şi italianul d a v v e r o, întrebuinţat însă numaî ca adverb. v. l,Ad. — a-s-i.Adever. — Bîrfelă. — Minciună... * Ad©v8r, adeveră (adeveri, adevere), adj.; vrai, văritable, reel. In vechile texturi se pune forte des adjectivul propriii adever = lat. a d-v e r u s acolo unde astă^î se întrebuinţeză numaî forma participială adevărat. Coresi, Omiliar 1580, quatern. IX p. 10: „să nu le se pare lor că e vre o nălucă, ce adevăru, trup ii..." Varlam, 1643, I f. 163 b: „aicîa arată Hs. fiîulii lui Dumnedzău de în-. chinâtorii cei adeveri ce vorii vria să crîadzâ întru Domnul Hs... carii sim-temti noi creştinii cei pravoslavnici în- ' chinâtori adeveri...“ Ibid. II f. 81 a: „mă va trage spre perire şi nevoîaşte să mă lepâdii de Dumnedzeu cel ii adevăru... “ Ib. I, 63 a: „când faci aşîa, atunce închipueşti cruce adevarâ...11 www.dacoromanica.ro 317 ••ADEVĂR 318 Arsenie dela Bisericanî, circa 1650 (Mss. în Acad. Rom.): p. 85 : iubiţi pre Dumnezeu prâ-cu-vioişii lui, că pre cei adeveri cercă...; p. 200 : şi tu, Dumnezăul mieu, eşti îndurat şi milostiv, îndelung răbdător şi mulţii milostiv şi adevăr...-, p. 269: calia c e adevarâ o vruiu, calia ce adevarâ o iubiiu...; p. 270: nu lua diîn rostul mieu cu-ventele cele adevere...] p. 278: dereptatia ta e dirăptâ pu-rure şi legîa ta e adevarâ...] Dosofteiu, 1678, f. 179 a: Să rădice pentru ţară Moisel şi Aron sfarâ, Samuil să facă rugă Ca o adevarâ slugă... Ibid. f. 49 b: Şi toţ sfiinţii ce’s cu inem'adevarâ Lăudat vor fi de toată lumla’u ţară... Text din secolul XVII (Cod. Mss. mise. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov): p. 259: fugiia Domnulu ca să încredinţeze- că adevâru omii era...; p. 364 : acesta adevăru Izrailteninu iaste şi întru elii hiltenşugu nu e... Ca şi substantivul adevăr, adjectivul îşi asociază de asemenea prepo-siţiunea „de“ scăzută la prefix, deve-venind dedever, fără schimbarea sensului. Codicele Yoroneţian circa 1550 (Mss. Acad. Rom.) alăturat cu Noul Testament din 1643: 1550: Petru I, Y, 12: mărturisescu a-ăasta a fi dede^ văru cu buînră-tatîa lu Dumne-dzeu... 1648: ... mărturisindu c’aeasta-î mila cia adevărată a luî Dumnezău... Legenda Sântei Yinerî circa 1580 (Cuv. d. bătr. II): p. 146: acela îaste dedevăru Dom-nedzeu luminătorîu şi sfinţitorîu...; p. 149: apropie-te de vedzi sila de-devârului Domnedzeu. .. v. vAd. — 1,3 i-Adever. — Adeverat. — Adeverit. s-AdevSr, adv.; 1°. vraiment, certai-nement; 2°. amen, ainsi soit-il. Archa-ism, ca şi adjectivul corespunzător a-d e v ă r. Astăzi se înlocuesce prin locuţiuni adverbiale ca: în adevăr, cu adevărat etc. Coresi, Omiliar 1580, quatern. XXI p. 6: „şi aşa înbogâţindu-ne, în mâ-nile lu Dumnezeu avuţiîa să o dămii, în mânile săracilor acăîa puindu, şi la ceriu de vomă strânge, atunce adevăru afla-ne-vămti bogaţi..." Legenda Sf-luî Dimitrie, text din sec. XYII (Cod. Mss. mise. al Bis. Sf. Nic. Braşov, p. 124): „că adevăru, iubiţilor, de lucrurile căle deşartele ale ceştii lumi peritoare să ne ferim..." Acest adverb se mânţinuse mult timp în limba bisericăscâ în loc de: amin „ainsi soit-il". Noul Testament 1648, f. 119 a: Is. X, 1: ade- ...amen, a- văru, adevăru zic m e n dico vo- voao... bis... Apocalipsul luî Paul, circa 1550 (Cuv. d. bătr. II, 425): „aceluia e slava şi înpârăţie şi ţinutulu cu Tatălu şi cu Duhul sfăntu de >acum şi purură în vecu, adevăru...“ Cugetări în ora morţii, circa 1550 (Cuv. d. bătr, II, 462): „şi vom cănta înprăunâ cii îngerii cu lauda, în slava sfinteei Troiţe în vecu, adevăru...“ Dosofteiu, 1678, Dedic.: „într’acîaîa dăruiască Domnul Dumnedzău îndelungată şi nărocitâ Domniîa mării tale, întru mila sfinţii sale cătră cinstîa şi lauda sfăntii-numeluî său, adevâru.11 Ibid. f. 158 a : „dă, Dumnedzău sfinte şi Doamne Isuse Hristoase, şi mie, unui păcătos, parte s’aîb în sfânta ta www.dacoromanica.ro 319 4-adev£r 320 cetate, pentru ruga sfinţii sale maicii tale Precistil ş’a tuturor sfinţilor, a-clevăr.. Context slavo-român circa 1600 (Cuv. d. bătr. II, 82) : ... aceluîa-i ţi-rutul şi slava în vecu adevâru... ... tomu slava i driizava vQ veki a m i n îi... Cu prefixul d e, întocmai ca în adverbul italian davvero (=de-ad-ve-rum) , găsim în Dicţionarul bănăţen circa 1670 (Mss. în Bibi. Universităţii din Buda-Pesta): „Badever. Equidem". v. 11 Ad. — 1'2'i'Adever.— Amin. 4-Adev6r, adeverâz (adeverat, adeve-rare), vb.; affirmer, constatei-, realiser. Archaism înlocuit astăzi prin adeveresc. In poesia poporană adeverare s’a ste-reotipat în construcţiune cu aflare la reflexiv: „a se afla ş’a se ade-devSra" avend sensul de: „realiser quelque chose de tres-difficile“. O colindă din Ilfov: Cine ’n lume s’ar afla, S’ar afla %’adevera, Sa dea ’n Mare Ca o flore, Să esa ’n vad Ca un brad... (G D. Teodorescu, Poes. pop. 71, 72) O altă colindă: Cine ’n lume s’o afla, S’o afla ş’adev&ra ■ Merii de ml-o săgeta? Nimenea nu se dafla, Nimeni nu se bisula... (Ibid. 81) Balada Bâcul Haiducul din Prahova: Şdpte pungi făgăduia Ori la cine s’o afla, S’o afla ş’adevera Să se ducă Săi aducă Din fundul cerdacului, Din marginea drumului... (Ibid. 605; Ba încă cu aferesa lui a-: Cine ’n lume s’ar dafla, S’ar dafla, s’ar dever a Pe negrul d’a ’ncălica Fără şea, fără oblâncî..’. (Ibid. 7-ll Sensul de „affirmer" se învedereză mai cu sdmă din următorul pasagiu în Noul Testament Luc. XXII, 59: şi trecănd ca unii ' (iasă, altulii ade-vâra zicăndQ... din 1648: ... et intervallo facto quasi horae unius, alius qui-dam a f f i r m a-b a t dicens... Cu sensul de „constater“, adeverare este un vechiu termen juridic, care ne întimpină la tot pasul în crisdve şi’n pravile. Badea Bălâcenul (A. I. R. I, 61): „să adevăraţi pe măruntul, făr de tă-ţărie, cănd au cumpărat Necula acel loc dela Nedele fratele Călii, fost’au scaunele făcute acole ? au fâcutu-le-au Necula după ce au cumpărat locul ? deci precum veţi mărturisi şi veţi a-devăra cu sufletele voastre...“ Iată un şir de exemple din Condica Logofeţiei sub Constantin Brâncovan (Mss. în Arch. Stat.): 1692 (p. 12) : „au umblat şi au adevărat semnele moşiei satului Ore viţa..." 1698 (p. 65): „deci aceşti 4 boiari, ei s’au strănsu toţ la un locu, fiindu şi ei amândoi de faţă, de le-au luat seama pre amăruntul şi bine au adevărat cumcă adastă moşie, ce au fostu partd lui Bivol şi a Braţului, îaste den fune moşălor popii Fierăi...“ 1698 (p. 29): „şi bine- am adevărat Domniîa md cu tot Divanul...“ 1694 (p. 146): „... aşa au fost adevărat acei boîari cu sufletele lor...“ 1696 (p. 166): „îar pentru dum- www.dacoromanica.ro 321 ‘ADEYfiR 322 bravă şi pentru luncă, cătă să va a-devăra că îaste, aşa î-au tocmit să aibă a ţine frăţeşte. . 1696 (p. 173): „şi au ţinut sfânta Mitropolie satul Oreviţa cu tot venitul din hotar în hotar, cum îaste mai sus zis, precum au ales şi au adevărat aceşti 6 boîari. . 1696 (p. 96): „drept aceia şi Dom-niîa me, adevărănd că au fost obiceîu şi mai de’nainte vreme, aşa le-am dat aCastă carte...“ 1697 (p. 230): „le-au cerşut ca sâ’ş scoaţă moşnenii cărţi domneşti şi scrisori ce vor ave pre moşiîa satului Go-denilor, ca să poată adevăra in tot hotarul căte delniţe săntu, şi fieşte-carile moş căte delniţe au stăpânit, şi să adeverâze ce s’au vândut şi ce au rămas nevăndute, şi ca să poată adevăra cătă îaste parte boîarinului...“ 1698 (p. 254): „deci. aceşti boîari ce scriu mai sus neputănd adevăra în-tr’altu chip, au întrebat pre bătrânii şi megiîaşii de acolo denprejur... “ Trecând acum la Moldova: Pravila 1646, p. 24: „de va fi făcut una ca aCasta şi să va adevăra cu mărturie oameni de cinste şi credincoşă, certarîa lui să fie moartîa..." Ibid. p. 25: „or-care vameşii va face năpaste cuiva şi-i va lua negoţulă, dză-căndii că nu ş’au plătită vama, şi elu va adevăra c’au plătit, acesta nu numai negoţul va întoarce înapoi, ce încă şi ca un furii să va certa..." Ib. p. 50: „căndu să va prileji un om căsarîu în viîaţa lui să’ş dăruiască avuţiîa sa fămeii sale, sau fămeîa bărbatului său, acestu darii să va adevăra după moarte, Iară nu în viîaţa... “ Ib. p. 150: „nişte oameni mulţi voră ucide pre vr’unulă cu rane de moarte, carele una dentr’ănse săngurâ putîa să’lu omoară, iară să nu să poată adevăra la gudeţu carele l’au omorât, a- 32,083. tunce pentru căce sântă mulţă, nu să va omorâ nice unulă..." Cu acelaşi sens de „ constater “, în Catechismul transilvan din 1560 (Cuv. d. bâtr. II, 99-100): — „Cu ce veri adevăra ca eşti creştină ? — Cu aceia că m’am botezată... — Cu mai multă, cu ce veri adevăra ? — Cu aceia că ştiu rădăcina creşti-nâtâţiei..." Dosofteîu, -1680, f. 66 a, întrebuin-ţeză -infinitivul substantivat adeverare cu sens de adevăr: ...avertetmala inimicis meis, in veritate sua disperde illos__ ... întoarce-va rîalele pizmaşilor miei, cu adevăra-re ta răspiîarde’î pre înşă... La perfect se conjugă: adeverai, ade-vera.fi, adeverâ... Legenda Sf-tuluî Dimitrie, text din sec. XVII (Cod. Mss. mise. al Bis. Sf. Xic. Braşov, p. 113): „şi după aceia, dâca se stinseră focurile, iară tocmito-rîul beserecei tuturoră adevăra acastâ cîudesâ... “ La presinte indicativ şi la subjunc-tiv, forma organică: adever, adeveri, adeveră, adevere, ne apare înlocuită deja în vechile texturi prin forma cu -ez: adeverez etc. Pravila Moldov. 1646, f. 84: „mai adevărate sămtfi mărturiile carile dzăcă că îaste aşîa decătă ceia ce dzică că nu-i aşîa; ce să dzice: ceia ce adeve-re'dzâ mai de credinţă sămtu decătă ceia ce tăgăduescă..." Ibid. f. 87: „macară de-are şi fi un martură destonic şi credincoşă să ade-veredze precurviîa muerii... “ Ibid. f. 100: „să cade să adevere'dze gîudeţul cu mărturii oameni de credinţă, cum îaste răpitoriu, şi atunce să va certa..." Ib. f. 150: „să nu poată gudeţulă www.dacoromanica.ro 323 ‘■*ADEYBEAT 324 să adevere'dze, cine î-au făcuţii rana cîa de moarte, şi cine î-au făcută celîalalte ce nu’s de moarte..." Constantin Brâncovan, 1694 (Cond. Mss. Arch. Stat. p. 214): „ca să caute şi să adevere'ze şi să mărturisescă precum vor şti cu sufletele pentru aceste 2 delniţe de moşie din Topoloveni: ţi-nut’au mănăstird Glăvăăogul vre-odi-nioară..." Zilot, Cron. p. 113, despre dinastia Basarabilor : „nem blagoslovit de Dumnezeu precum însuşi faptele luî în vileg adevereză, nu numai aici în pămîntul ţereî, ci şi pre alte pămînturî... “ E forte interesant, că forma cu - e z, pe lîngă sensurile de „affirmer, consta-ter, realiser" pare a maî fi desvoltat unele accepţiuni, pe cari nu le găsim în derivatele fără -ez; de exemplu: „să se adevereze — s’assurer, se con-vaincre": Moxa, 1620, p. 397: „mişeii de pre-tutindinîa multă bine lua dentru mă-nile lui, şi cine va vrd s ă s e adevereze am are credinţă ce avă: beserecâ pre frumoasă zidi lu sveti Gheorghie şi alte..." Tot aşa: „adeverea=j’atteste“laiscă-liturile marturilor unei transacţiunî: Act muntenesc din 1622 (A. I. R. I, 32): „eu Pavel sticlaru adeverezu, eu Stan sticlarîu adeverez, eu Şerbanu ot Yălcana adeverez, şi am scrisu eu popa Toader ot Yălcana cu zisa loru; Pă-traşc poştei ot Tărgovişte adeverez, Yasilie postelnicu adeverezu, Tănase postelnec ot Coţăeni adeverezu, Opre postelnic ot Săteni adeverezu. “ In fine, participiul trecut adeverat şî-a asigurat un loc independinte în graîu, ca adjectiv şi ca adverb, chiar după ce adeverire a reuşit a usurpa tote funcţiunile verbale ale luî adeve-rare, scăzut din prima în a patra con-jugaţiune. v. 1'Ad. — l'i-3'Adever. — Adeverat. — Adeveresc. — Adeveritor... Adevăr are. -- v. i'Adever. 12-Adevărat, adj. şi adv.; part. passe d’adeverez: 1°. pris adjectivement: vrai, reel, authentique; 2®. pris adver-bialement: en verite, en realite, se-rieusement, vraiment. Un text din sec. XYH (Cod. Mss. mise. al Bis. Sf. Nic. Braşov, p. 21): „deca priimi bucurie Mariîa, vru îa şi însăşă cu vedere‘să se încreză, să voră fi adevărate cuvintele.. .“ Neculce, Letop. II, 310: „şi zică să’î fie dat atunce în cafe otravă, care şi cam samănă acel lucru să fie fost şi cam adevărat, că curănd s’au bolnăvit. ..“ Act moldovenesc din 1698 (A. I. R. III, 264): „scriu şi mărturisăscu cu acestu adevăr atu zapis al nostru.. .“ Act muntenesc din 1682 (A. I. R. I, 61): „pentru mai adevărată credinţă mî-am pus degetul maî jos ca să crdză...“ Tn Moldova e forte obicînuită forma adevarat, adecă cu silaba -va- în loc de -vă- ( — -vS-)-, de exemplu: Pravila Moldov. 1646, f. 166: „pentru să poată înţelege, carele îaste ade-varatu (^eRjfiJTL) şi mai întâi vinovată.. .“ Darie Toder, 1674 (A. I. R. III, 249): „mărturisăscu cu acest adevarat zapis al mieu...“ Şi maî poporană în Moldova e forma adivarat: O naraţiune ţerănescă din districtul Sucdva: „Omutaridi ângir pote să să lupţi cu un drac şî sâ’l ghiruîască, da-că’l va lega cu brăcinarîu dila berne-vicî, şî tot năcăjîndu’l şî bâtîndu’l, scoţi banî, cari să prifac în cărbunî; di aceîa nu trăbuî să ni mulţănim cu www.dacoromanica.ro 325 ,-!l-ADEVERAT 326 banii scoşi întăîaşî dată, ci sâ’l batem mereu când l’am prins, arătându-î o cruci şî tot stuchindu’l, pân’ ci scoţi bani adivaraţî... " (I. Bondescu, com. Giurgescii). Asociându’şi pe „cu", adevărat for-mdză o locuţiune adverbială : Act moldovenesc din 1620 (A. I. R. I, 23) : „mulţi boiari şi slugi domneşti aşijdere mărturisim c’au fost aşe cu adevărat, c’au fost înpresurând ace bucată de ocină Agâpiîanii fără lege şi fără ispravă...“ Altul din 1631 (ibid. 71): „să să criază acastă mărturie a noastră, c u adevărat scriem...“ Pravila Moldov. 1646, f. 38: „nu să va certa ca un suduitoriu de domnie, ce c u adevărată mai multă să va certa pentru acasta sudalmă sau vătămare a giudeţului decât pre altul ce n’are fi giudeţă...“ Ibid. f. 147: „să’lă cunoască gude-ţulă, au doară să face, au cu adevărată iaste nebună...“ Ibid. f. 157 : „să va face că doarme, iară elă c u adevărată va fi deşteptată..." Zilot, Cron. p. 38: Care sânge, c’al lui Avei, striga la cer ne’n- cetat R8splată să facă drdptâ ţie cu adeverat... Alexandri, Remăşagul, sc. 18: „Teodordnu. Da bine, domnu Nicu Tolinescu ce caută aici? „Smărandiţa. C u adevăraţi (cătră Ţinea, zimbind) Respunde tu... „Ţinea. Verişoră... „Nicu. Domnule Teodorene, am venit aici ca să cer mâna duducăî...“ O doină din Dobrogea : Tu nevastă cu barbat, Eu flecău necununat, Spune’ml tu cu-adevarat Căte lacrimi am varsat?.. (Burada, Călgt. p. 231) Rare-orî în loc de „cu" se întrebu-inţeză „pre": Constantin Brâncovan 1697 (Cond, Mss. în Arch. Stat.): „într’acdîa boîa-renul domnii mdle Radul Golescul aga, el sciind lucrul pre adevărat, au mărturisit cu mare încredinţare...“ Locuţiunile adverbiale: „cu adevă-rat“ şi „pre adevărat“ aă un sens maî afirmativ decât adverbul propriă (|is adeverat. Neculce, Letop. II, 435, despre caracterul Turcilor : „dupre cuhl. li’î hi-rea de dulăă, de le zică dulăi adevărat: dacâ văd ca nu pot isprăvi, ei daă vina capetilor...“ A. Pann, Prov. III, 34: Adeverat—ea respunse— aşa e după cum zici, Că de te-olu primi în casă nimica nu o să’mi strici, Decât nu e cu cădere unei tinere femei Să dormă cu altu’n casă, când e dus bărbatul el... „Jurămintele întrebuinţate pe aici sînt: Să fiă al dracului, să fiă afurisit, să chîorSscu, pe legea mea, Dzeă aşa! Să nu’mi văd copchiii, să’mî moră boi dila jug! Asta’î pâne, dacă nu spun adivarat\“ (D. Albotenu, Covurlulu, c. Mastacanî). In unele comune din Dobrogea, când vrd cine-va să afirme într’un mod maî energic, iea un păhar cu vin saă cu apă, vărsă puţin jos şi (|ice: „Ista’î vin saă ista’î apă de nu spuiu adevarat !“ (I. Plesnilă, Tulcea, c. Turcoia). Donicî, Vulturul şi Paingul: Să’ţl spun adeverat, — Paingu au răspuns— Pe codă’ţl am venit, Tu însuşi m’ai adus... In poesia poporană, expresiunea „a spune adevărat“ a devenit stereotipă. Marian, Bucovina, I, 63: Dragule, volniculel Să nu’ţl fie cu bănat, Spune’ml mie-adevărat, ii* www.dacorom.anica.ro 327 ADEVERESC 328 Cum, de când eşti tu armaş, N’al venit l’al meu locaş ?.. Ibid. 1,12: Spune’ml mi e-adevărat, Ce bel păhar neurat? Şezi la masă ne’nbiat ?.. Ib. I, 94: Radule, Bărbatule! Spune’ml mie-adeverat, De ce eşti tu blăstemat?.. Ib. I, 140: Spune’mi mie-adevârat, Ore cum de te-al lăsat Turcilor Femeilor De pe tine te-au legat ? .. Jarnik-Bărsanu, Transilv. 403: Spune’ml, mândră,-adeverat, De când badiu te-a lăsat, Tu cu câţi te-al sărutat ? .. v. * ■Adever.—Adeveresc.—Adeverit. AdevSrătâte (plur. adever ătăţi), s. f.; verită. Sinonim cu a d e v a r ă, adevăr, adevericîune. N’are a face d’a-dreptul cu latinul „veritatem", ci este de formaţiune românescă din participiul „adevărat" sau chiar din „adevăr" prin acăţarea analogică, a finalului ca în: bunătate, dreptate etc. Dosofteîu, 1680, ps. 24 : „toate căile Domnului milâ’s şi adevărătate...“, unde la Silvestru, 1651: „milă săntu şi a-devăru...", îar la Coresi, 1577: „milă şi d ă d e v ă r fi.. Alte exemple din Psaltirea slavo-română a luî Dosofteîu : F. 27 a: povă-ţîaşte-mâ la adevărătate ta... F. 33 b: răs-cumpăraşi-mâ, Doamne Dumnă-dzâul adevărătă-ţâi... ... deduc me in veritatem tuam... . .. redemisti me, Domine Deus veritatis... F. 35 a: îubiţ pre Domnul, toţ cuvioşiî luî, că ar devărătâţ Cârcă Domnul... F. 42 a: Doamne, în ceriu mila ta, şi adevărătate ta pănălanuorî... F. 88 a: în vase de psalom adevărătate ta... F. 108 a: că milă şi adevărătate îubîaşte Domnului. .. In acelaşî psalm tate şi adevăr sens : F. 109 a: mila Şi adevărul să tălnirâ, direpta-tîa şi pacîa să sărutară; adevă-râtatia din pământii au răsărit. .. ... diligite Do-minum, omnes sancti ejus, quo-niam veritate s requirit Do-minus... ... Domine, in coelo misericor-dia tua, et v e r i-t a s tua usque ad nubes... ... in vase psalmi veritatem tuam... ... quia miseri-cordiam et veritatem diligit Dominus... LXXXIV, adeveră-figureză cu acelaşî ... misericordia et veritas oc-cunerunt, justiţia et pax oscula-tae sunt; veritas de terra orta est... v. '-Adever.—Adevericîune. Adeveresc (adeverit, adeverire), vb.; 1°. affirmer,' constater, 2°- confirmer, verifier, 3°. assurer, promettre ' solen-nellement. Deja în graiul vechîu, din organicul adevărare (=lat. adve-rare = ital. avverare = franc, averer etc.) se formase, prin trecere în a patra conjugaţiune, dubletul adeverire, ambele varianturî circulând în acelaşî timp. Ca maî tot-d’a-una în asemeni caşuri, n’a întârziat a se produce o dissociaţiune de ideî, forma cea nouă adeverire începend a exprime unele nuanţe străine formei celei vechi, şi anume pe acelea de „întărire" şi „a- www.dacoromanica.ro 329 ADEVERESC 330 sigurare11, pe cari mâi că nu le avea adevărare. Apoi cu încetul acesta din urmă a despărut aprope de tot, go-nindu’l cela-l’alt, care însă singur nu ajunge. Limba română trebui să păstreze amîndoă formele, după cum pă-streză participiele lor : adevărat şi adeverit, între cari există o deosebire atât "de mare sub raportul logic, încât se pote <^ice: „cutare lucru o fi adevărat, dar nu e încă adeverit= peut-etre vrai, mais pas encore vă-rifiă". Cantemir, Divanul lumii, 1698 (A. I. R. II, 128): „macarcă al omului suflet, precum nemuritoriu să fie, adeverit şi adevărat îaste, însă adevărat că, după lumeştile de vei înbla pofte, şi cu trupul şi cu sufletul vei în veci muri, precum adevereşte în Pildele sale Solomon.. In acest pasagiu, adevereşte însemnă „confirme", adeverit — „confirmă11, iar a d e v ă r a t—„vrai11. Adevărare este o simplă afirma-ţiune a unei stări, pe când adeverire e nu numai atâta, ci încă acea afir-maţiune controlată, adecă o adevărare făcută a doua oră. 1°. adeveresc = adeverez. La început, după ce se formase dubletul etimologic adevărare — adeverire, ambele varianturî circulau mult timp cu acelaşi înţeles. Aşa la Coresi participiul adeverit nu însemneză alt ce-va decât adevărat. De exemplu: Omiliar 1580 : Io. IY, 37 : acestu amu cuvânta îaste /adeverită, că altuia îaste de semânâ şi altuia îaste de seceră.,. Latinesce: „ve Noul Testament 1648: . . . într’aăa-sta aceia cuvânt îaste adevăr a t, că altul îaste ceia ce samănâ şi altul care seceră. .. l verum11. Coresi întrebuinţeză une-orî ambele forme pe aceiaşi pagină, fără nici o deosebire logică ; bună oră în Omil. quatern. XII p. 1: „derep-ce că derep-tată — grăîaşte-se — înpreunâ cu toate bunătăţile, şi adeverită închinăciune îaste şi lu Dumnezeu cu podoabă, cuma îaste creştinăsca dereptate; mai mare îaste şi mai pre susa mai vrătos de elinăsca şi de jidovăsca; că elinesca amu dereptate trupescâ ia şi rătăcită, îarâ iudeîasca adevărată amu, însâ şi aăasta e trupescâ.. Tot cu sensul de adevărat: Coresi, Omil. 1580, quatern. III p. 13 : „postula adeverită îaste nu numai să topima trupuia, ce de ce mâîncăma noi să înpărţimu şi altora să mâ-nâînce...11 Ibid. quatern. VI p. 15: „pentru a-ceîa fece Hs. aşa, ca să ne arate şi noao cale nâlţimei şi a paceei ceia a-deverita.. Ib. quat. IX p. 11: „bucurie fece ucenicilor şi întări pre ei spre credinţa căîa adeverită...“ Ib. quat. XI p. 16: „închinătorii ceia adeveriţii închinâ-se părintelui nu cu trupulă, ce cu duhuia, ce se zice nu cu trupăscâ jrătvâ, ce cu sufletăsoâ...“ Acelaşi participia adeverit funcţionând ca adverbul adevărat: Coresi, Omil. quat. XI p. 16: „cărei creda întru eia, ce se zice cărei sănta ai besăreciei, noao arată că adeverită cinstesca pre Dumnezea.. Mal pe d’asupra, din participiul adeverit, Coresi, Omil. quat. XII p. 14, formeză prin sufixul -ură substantivul feminin adeveritură cu sensul de adevăr: „şi la lumină să derep-taţi ceia ce-au orbita, spre lucrurele călă bunele şi spre adeveritură şi spre creştinătate.. 2°. adeveresc = „confirmer, vărifier". Act muntenesc din 1622 (A. I. R. www.dacoromanica.ro 331 ADEVERESC 332 I, 81): „noi aceştie moşteni ot satul Brăneşti, care ne-amu numitu, adeverim cu acostă scrisoare a nostră, pre-cumu să să ştie că. Act moldovenesc din 1680 (A. I. R. III, 254): „să hie platnic lui Neculai Cocărlan vornicului, să-i plătescă toată paguba precum s’a pută adeveri..." Enachi Cogălnicenu, Letop. III, 197: „aceste multe vorbe căzând în urechile prostimeî, care de care le întări a, de care auzind şi Domnii carii era mazili, ales Mihai Vodă, că şădea de a-tăţa ani în Ţarigrad mazil, le adeverîa şi le încredinţa, ămbla de zi şi noapte după Domnie..." Zilot, Cron. 1: „... peste patru-^ecî de ani au slujit ţerei cu dreptate, şi dreptatea lui o ar adeveri condicele ce i le-am v&Jut..." Alexandri, Boieri şi ciocoi, act. IV sc. 8 : „Hîrzobenu. Frumosă poveste! „Tarsiţa. Nu’ţî face cruce, Iorguşo-rule... poveştile din (|iua de astăzi s’a-deveresc câte-o-dată...“ In graiul vechiu, nu o dată ne în-timpină locuţiunea : „adeveresc lucrul" sau „adeveresc lucrul cum...“, prin care se amplifică numai forma, fără a se adăuga ce-va la sens. Pravila Moldov. 1646, f. 150: „gu-deţul nu şti, carele-i va fi făcut rana ce de moarte, numai ce să adevereşte lucrul cum l’au ucis toţînpreunâ..." Nic. Muşte, Letop. III, 10: „care poveste auzindu-se în Ţarigrad la împărăţie, n’au crezut, ce vrând să ade-verescă lucrul, Vezirul aii scris la Duca Vodă..." Ibid. p. 51: „Vezi ce sfat nesocotit cu întrâgă smintdlă! Moscalul neştiutor rândul şi puterea acestor ţări, s’ati înşelat, anume că se va adeveri lucrul cum l’aii sfătuit Muntenii şi Dimitraşco Vodă..." Ib. p. 60: „Vezirul adeverind 1 u-c r u 1 cum nime nu se va pune împotriva poruncii împărăteşti.. Infinitivul adeverire funcţionând ca substantiv: Critil şi Andronius (Iaşi, 1794) p. 83 : „fără a cerca nişte adeveriri între Romani şi Greci, unde să află atâte slăvite pomeniri din minunile meşteşugului. . Caragea, Legiuire 1818 p. 78: „când (dilata) nu are adeverire ce orânduită de pravilî, sau că cel ce au făcut dilata nu-şi ave minţile întregi..." 3°. adeveresc = „assurer, promettre solennellement". Dosofteîu, 1673, f. 42 b: „aşîa cu-vîntul Domnului Hs. îngroziaşte pre păcătoş cu focul nestins şi cu munca veCnicâ, iară cei direpţ âî bucurâ cu fericinţa ce adeverită.. Nic. Muşte, Letop. III, 42 : „Atunce Şvedul necunoscănd meşteşugul Moscalului, socotind că Moscalul de frica puterii au dat dos şi fuge, având Şvedul şi pe Mazepa Hatmanul Căzăcesc îndemnător şi cideverindu’i că se vor rădica toată Căzăcimea în ajutorul Craiului, sumeţ Şvedul cu neînfrânte o-ştile sale, s’aii depărtat de locurile ţării Leşeşti, mergând după oştile Moscului...“ Ioan Canta, Letop. III, 178: „Mai adeverit’2X1 (Constantin-vodă Mavrocor-dat) că de’î va eşi somă bună de bani, a rădica desătina şi văcăritul boierilor mazili şi mănăstirilor, şi toţi s’aii bucurat,..“ Reflexivul „m 8 adeveresc11- însemneză în vechiul graîu nu numai încredinţare sau făgăduinţă, ci anume obligaţiune legală: Act moldovenesc din 1699 (A. I. R. III, 266): „şi păn oi fi vie, s’au adeverit dumnelui nepotul Lupaşco să mă www.dacoromanica.ro 333 ADEVERINŢĂ 334 cate şi să mă socotescă, şi după morte me încă să nu mă uite..." De aci în legătură cu jurămînt: Moxa, 1620, p. 398 : „(Evdochiîa) se adeveri cu jurâmănti) mare că nu se va mărita după moarte lui (Costan-tinfi Duca)...“ Cu aceiaşi noţiune, fără formă reflexivă : Meculce, Letop. II, 297 : „(Duca-vodă) trimise pe Vlădica de Roman anume Avrentie la Bogdan şi la Iordachi în ţara Leşescă de le g î u r ă şi le adeveri mare milă, şi’î aduse în ţară..." Un contract moldovenesc de zestre din 1715 (A. I. R. III, 276): „m’au guruitu dumnalui socru-meu şi mi--au adeveritu să mi de doao mii de zloţii bani..." Moxa, 1620, p. 401: „legă j u r â-m ă n t mare Catacozinu cu Amuratu şi scriseră cărţi de adeverit, ca să nu strice Turcii Grecilor..." 1-2 3,AdevSr. — Adevărat, — Adeverinţă. —Adeveritor. Adeverez.—y, 3'Adever. Adevericiune (plur. ademricium), s. f.; verite. Una din numerosele formaţiuni analogice prin sufixul - c î u n e, care ne întimpină maî ales în Biblia Şerban-vodă, 1688: Isaia, XLVIII, 1: pomenindu-se nu cu adevericiune, nici cu direp-tate... Dan. X, 21: voîu spune ţie cel ce e rânduită cu scrisoare de adevericiune... Dan. XI, 2 : stătuîu la vârtu-te şi tărie, şi a- cum adevărăcîu- 1 veritateman-ne voîu vesti ţie... j nuntiabo tibi... v. Adeverătate.—dune. Adeverinţă (plur. adeverinţe), s. f.; 1°. certificat, quittance; 2°. assurance, promesse; 3°. revelation. In graiul de astăzi, cuvîntul se în-trebuinţeză maî mult cu sensul re-strîns de „quitanţă", ca sinonim cu d o-v a d ă, de ex.: „dă’mi o adeverinţă sau dovadă de plata banilor, de primirea mărfeî etc."; în vechile texturi însă predomnesc accepţiunile .de: 1°. adeverinţă = „certificat" : Constantin Brâncovan, 1694 (Cond. Mss. în Arch. Stat. p. 150): „şi au fost făcut aceşti 24 de boîari şi scrisoare lor de adeverinţă, cum să ţie Mecula Banu cu nepoţii lui aceste moşii..." Caragea, Legiuire 1818, p. 56: „Vechil de judecăţi îaste cel ce să orân-duîaşte de altul ca să să judece înlocui lui; vechilul de judecăţi să să orân-duiască cu adeverinţă în scris; vechil fără adeverinţă în scris să nu fie primit. ..“ 2°. adeverinţă=„assmance, promesse": Neculce, Letop. II, 319 : „(Carol XII) au purces în gîos spre Poltava prin ţara Căzâcescă, avănd adeverinţă că or veni şi Turcii şi Tătarii la dânsul de va merge întins în stoliţa Moschi-cdscă...“ Enachi Cogălnicenu, Letop. 111,243: „... l-au trimes căciulă, căftan, făcăn-du’l deplin Han, scriidu’i după adeverinţă ca să scoată toată paguba dela Tatari a săracilor...“ 3°. adeverinţă — „revelation" : Varlam, 1643, II f. 81: „aceştia sămtu meşterşugurile vrăjmaşului a-deverinţei, a Satanei părintelui tău, c’au intrat în tine ca într’unii vast) al său destoinic, şi cu tine grâiaşte cătrâ mine, nedejduind că mă va trage spre ... commemo-rantes non cum veritate, ne-que cum justiţia. .. ... an nuntiabo tibi quod consti-tutum est in scriptura v e r i t a -t i s... ... stabam ad robur et fortitu-dinem, et nune www.dacoromanica.ro 385 ADEYERITOR 336 perire şi nevoiaş te să mâ lepâdfi de Dumnedzeu celii adevârii; ce mai vră-tosii tu dela mine, ce îaste adeverinţa să ştii: să lepedzi întunereculfi necredinţei. . 3 Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 36): „...dară lin suflând Austral adeverinţa, şi într’o parte dând poalele hainei adevărului, grozavă goliciunea minciunii descoperindu-să să arată..." Ibid. p. 19: „...iute îaste adulmă-carea adeverinţa, unde a sufletului pătimire într’altul despre a sa o măsură cine-va..." v. Adeveresc.—Dovadă.—inţă. Adeverinţez (adeverinţat, adeverinţare), vb.; reveler. Cuvînt format din adeverinţă după analogia lui „încredinţez" din „credinţă". Dosofteiu, Paremiar 1683, f. 113 b : „care svăntfi şi mângăitori Duhfi au în-ţălepţâtu ş’au luminată ş’au învăţat pre apostoli cu limbi străluminate şi înfocate, ş’au adeverinţatu ş’au întărită a fiîuluî lui Dumnădzâu acel purtă reţa de viaţă..." v. Adeverinţă. Adeverire, S. f. J '•Adeverit, ■&, adj. > y. Adeveresc. a,Adeverit, adv. 1 Adeveritbr, -ore,adj. et SUbst.; vârifica-teur,juge enqueteur. „Boieri adeveri-ton“ se numîaa în Muntenia cei însărcinaţi de cătrăDomniă a cerceta la faţa locului împresurările averii nemişcătore, fie urbane safi rurale. Deşi în exerciţiul misiunii li se da titlul de boieri, totuşi eî puteafi fi dintre neguţitori safi popi ori plugari, generalmente vecini cu proprietatea cea împresurată şi omeni cunoscuţi prin onorabilitatea lor. Liste de asemeni „boieri", confecţionate la timp după districte safi oraşe, se ţi-neafi la Logofeţiă, purtând numele tec-nic de „revaşe domnesc!". Pentru modul de a procede a boierilor adeve-riton, iată câte-va exemple din Condica judiciară a lui Constantin Brân-covan (Mss. în Arch. Stat.): 1693 (p. 8): „...dea fiind acastă ocină bătrână şi neştiind el în acastă ocină pre unde sănt semnele hotarului bine, nefiind nic cărţile moşiei Racoviţei de prilej, într’aceîa sluga Domnii mele Bade logofăt au venit la Domnia me de ş’au luat 6 b o î a r i adeveritori pre răvaşe Domneşti, ca să’ş caute şi să’ş descopere hotarăle cele bătrâne ale moşiei Racoviţei; dec când au fost la zi şi la soroc, ei s’au strănsu aceşti bolari toţ la un loc, anume: Mihai den Dobrosloveni şi Preda ot Prejva şi Mane capitan ot Leul şi Papa ot Bărza şi Sima dela Balşi şi Radul Paise diacon, şi au mersu acolo la a-castă moşie ce scrie mai sus, fiind ispravnic sluga Domnii mele Yasilie 2 portar, de au căutat hotarăle cele bătrâne şi o au însemnat pre hotară cum scrie mai sus, precum am văzut Domnia me şi cartd celor 6 boi ari adeveritori...11 Satele Racoviţă, Dobrosloveniî, Prâj-ba, Leul, Bârza şi Balşii, menţionate în acest pasagiu, se află tote în districtul Romanaţî. 1693 (p. 65), în procesul între popa „Fiera şi Şimjorzu feciorul popei Nechi-for Mazăre" pentru un loc dela Bă-jesci, ajungând treba să vină amîndoî „în Divan de s’au întrebat de faţă", urmeză decisiunea princiară: „Domnia mâ am judecat şi le-am dat la mijlocul lor 4 boîari adeveritori şi judecători pre răvaşele Domnii mele, anume: Ghine slujer i Vlaicul clucer i Mateîu clucer Dobricenul i Tu- www.dacoromanica.ro 337 -ADIA 338 dor chîiycîubaşa ot Botăni, ca să caute şi să ade v ereze..." 1696 (p. 194) pentru nesce locuri de prăvălie din Bucurescî: „şi neputân-du-să a d e v ă r a din Divan dereptată acestor locuri, Domnia me am judecat împreună cu toţ boîarii Divanului Domnii mâle şi le-am dat (Iul Cârste şi egumenului Teofan) Domnia me la mijlocul lor 12 bolari adeveritori şi judecători pre ră va şe le Domnii măle..." Intre cel „12 bolari" figureză: „E-nuţă starostâ za neguţători, Iorga biv staroste, Mânui neguţitorîul". Să se observe cădela boierii adeveritori nu se cerea nici un fel de ju-rămînt ad-hoc şi că numărul lor — fie 4, 6, 12, 24 etc. — atîrna cu totul de hotărirea Domnului. v. Boier. — Jurător. Adeveritiiră. — v. Adeveresc. Adevesesc. — v. Adăvăsesc. Adevez (adevat, aăevare), vb.; răgler, rassembler, arranger. Reposatul G. Seu-lescu (Arch. Albinei Românesc! 1845, Supplem. No. 11) găsise acest cuvînt la ţeraniî din Moldova cu sensul de „tocmesc, adun", şi aduce chiar frasa: „adevez şi am adevat tote hârtiile tre-buitore". El îl derivă din latinul a d-a e q u a r e, cela ce nu se pote admite, de oră-ce qu trece la Români numai în k (c, ă) şi p. nici o dată în v. Nu cum-va să fie o contrac-ţiune dissimilativă din a d e v ă s e s c, pe care tot acolo îl aurise Seulescu cu acelaşi înţeles ? Nu cutezăm a ne rosti, pînă a nu se urmări mal întâîu tote formele şi tote accepţiunile cuvîntuluî, ■ precum şi a se precisa regiunea unde se intrebuinţăză. In orî-ce cas, pare a fi de o proveninţă latină. E forte ade- menitore quasi-identitatea fonetică şi logică a Iul adevare cu spaniolul a d o-b a r „arranger", care există în tote dialectele romanice occidentale, dar pe care Diez (Wtb. *•, I, 6) îl crede de origine germanică. v. Adăvăsesc. — âdia; suffixe de certains noms propres topiques. Mulţi cred că M e-h a d i a, numele renumitelor băl aşezate la margine între Banat şi Oltenia, n’ar fi decât o corupţiune din A d-M e d i a m, după cum se chiăma acelaşi localitate în epoca Romanilor (Tab. Peuting.). Nici prin legi fonetice normale, nici prin vre-un fel de analogiă sau de etimologiă poporană, „Ad-Me-diam" nu putea deveni „Mehadia". Asemănarea între ambele numi, dacă vom admite chiar că ele se asemănă întru cât-va, este o întâmplare, nemic mal mult. In M e h â d i a, finalul -adia e sufix, şi încă un sufix forte interesant. Să alătureze cine-va numirile locale ca: Amarâdia, rîu ce trece prin Gorj şi Dolj, versându-se în Jiîu şi dând numele seu la doă plase, la o vale etc.; Clocddia, un părîă şi un sat în Gorj; Arpâdia, un cătun în Dolj; Ap âdia, un sat românesc în Banat lîngă Lugoş; Yaradia, un sat românesc în Banat lîngă Yerşeţ; Mânârddia, nemţesce Donnersmarkt, şi Cin âdia, nemţesce Scholten, sate românesc! în Transilvania; afară de altele, pe cari noi nu le seim saii nu ni le aducem a-minte. Apoi să se compare forma Mehadia cu forma Mehedia, de unde resultă că acelaşi sufix, cu scăderea posterioră a accentului, ne întimpină în: Cernădia, doă sate în Gorj; www.dacoromanica.ro 339 ADIATĂ 340 Cisnâtfuz, nemţesce Heltau, orăşel în Transilvania; Crevecim, un părîu în Mehedinţi şi câte-va localităţi în Vlaşca şi ’n II-fovă ; etc. Care va fi dară prima conclusiune? Existinţa unui vechîu sufix românesc topic -ădia, păstrat maî cu per-sistinţă în regiunea oltenă, forte rar în Ardei, de tot excepţional în partea resăritenă a Munteniei şi cu desăvîr-şire necunoscut în Moldova. Acelaşi sufix ni se presintă la Sorbi în : Gtxmdia „Grecime, mulţi Greci “ ; Srbâdw» „nemul serbesc"; Turdei»» „nemul turcesc, Turcime"; momiădiîa „tineret, mulţi tineri" ; piekâăiia „cânime, o droiă de câini"; Şumeeeinet, numele unei provincie, etc. Sufixul -adia nu este slavic la Şerbi, după cum nu e latin la Români. Lua-tu-l’au Românii dela Şerbi ? dar atunci remâne deschisă cestiunea: de unde T au Serbii ? Luatu-l’au Serbii dela Români ? acelaşi cestiune îşi mută numai doră locul, dar nu se deslegă. In forma •ădia şi’n variantul -ădia, d nu se asibileză. El trece însă în z pe dată ce accentul scade pe o vocală maî jos de i. Aşa din Amaradw vine numele părîuluî Amărăzo'e = A-m a r a d i 6 n e, er din Cîocâciw porecla Cîocăsrtii=Cîocaciiânu. v. Amar adia. — Mehadia. — Mehedinţi. Adiâfor, adj.; indifferent. Curat ro-mânesce: nepăsător. Alexandri, Iaşii în carnaval, act. II sc. 6: „îî vorba că te Iubesc aşa de năstruşnic, încât acum sînt adiafor pîn’ şi de ciubuc! eu care eram în stare să’mî vînd sufletul pentr’o lîule de tîutlun...“ Acelaşi, Hagi-Petcu, act. I, sc. i: „Vrei să’ţl spun una, dacă’I aşa? Eşti un nerecunoscător, un adiafor...“ Acelaşi, Boieri şi ciocoi, act. I sc. 7: „decât a sta de o parte răce şi adiafor, mal mult patriotism arată cel ce se luptă cu orî-ce armă...“ Termen grec din epoca fanariotică: dâiâfpoqog, care se maî întrebuinţeză numai doră într’o conversaţiune comică saii cu ironiă. Adiaforiă, s. f.; indifference. Grecul ddiayoQicc „n e p ă s a r e“. Beldiman, Tragod. v. 1133 : Balş în adiaforie, iar Tăutul buimăcit, Aşteptă cu îngrijire cesul cel nenorocit... Alexandri, Boieri şi ciocoi, act. I sc. 7 : „Guvern îî aista?... vă ’ntreb boieri, Guvern Regulamentar ori p ă ş a-1 î c, în care domnesce interesul şi s a-mavolnicia?.. Şi noi să privim cu adiaforie o asemine stare de lucruri?.." v. Adiafor. Adiaforisesc, vb.; etre indifferent. Ro-mânesce : a nu p ă s a, a sta nepăsător. Conachi, Afrodita şi amoriul: Dar el simte şi îubesce, Fara să fie robit, Şi adiafortsesce In minutul ce-aii iubit, încât zic cu hotarîre Ca acest tînăr cumplit Pentru a mea osândire Singur din Iad aii eşit!.. v. Adiafor. ’• Adiat, -ă, adj. *• Adiat, s. n. v. Adiîu. Adiată, adiîătă, s. f.; testament. Forma literară este dilată sau diată = neogr. Siâxa (Cihac), termen intrat în graîu prin legislaţiunea fana- www.dacoromanica.ro 341 ADltU 342 riotică, în locul vechii locuţiuni curat românesc! : lăsat cu limba de morte. Caragea, Legiuire 1818 p. 67 : „Moştenire îaste prilmire unui viu a dreptăţilor unui mort, căruia îl sânt dăruite după pravilă fără dilată sati cu dilată...“ Poporul însă rostesce mal adesea: adiată sati adiîată. In acestă formă, a-nu este un simplu adaos fonetic, ci resultă dintr’o ingeniosă etimologia poporană. Un testament manifestă ultima suflare, „le dernier s o u f f 1 e“ a murindului. Astfel ţeranul, căruia nu’l plac în genere neologismil, a îm-pămîntenit pe grecul âiclraţig căsăto-rindu’l cu românul adiere „souffler legerement": a d i e t ă „resultat d’un souffle11. Jipescu, Opincaru, 57 : „ ... de mi s’or scurta (|ilili pîn’la Paşte, las vouo cu graîu limpede, cu limba dăslegată şi cu minţili adunate, adiîata mea; şi blestemaţi dăla mine să hiţî şi uldu-iţl dă tot plaîu şi dă toate satili d’îm-prejur, dăla Piţigoiu şi pînă’n Malu-Vînăt, şi dîn vac în vac să hiţl goniţi, dă n’ăţl ţine cu dinţi dă doru şi dă volea mea a dăpă urmă...“ Basmul Iul Ţugulea (Ispirescu, Legende, 331): „Acestă carte ce’l aduse era adiata împăratului. Căci bolnav fiind pe patul morţii, l’au fost întrebat sfetnicii şi glotele, pe cine le lasă împărat, pentru că n’avea alţi copil. împăratul le-a fost respuns că mal vrednic nu cunosce pe nimeni decât pe Ţugulea. Atunci s’a scris adiata, s’a iscălit de împărat şi de totă obştea...“ Când (Jlice adiată, poporul nu mal vede nimic străin in acest cuvînt, fiind sigur că întrebuinţeză pe un derivat din adie, adecă un participiu femeiesc substantivat, întocmai ca: spusă, (|isă, faptă, ursită etc. v. Adiîu. —Diată. — Limbă. — Testament. Adică, adică \ Adicăte / v. Adecă, Adiere, adiere (plur. adieri), s. f. ; l’infinitif substantivă d ’ a d i e z: action de souffler â peine, souffle, vent leger, brise, zephyr. Sinonim cu b 6 r e şi a b u r e 1 ă. Basmul celor 12 fete de împărat (Ispirescu, Legende, 238) : „Un fremăt puternic se făcu atunci în totă pădurea, ca de o furtună ce vine întărîtată asupra copacilor; şi totuşi nici o frunză măcar nu se mişcâ din loc, ba nici măcar nu se cletinâ, ca de o adiare de vint barim...“ De la Vrancea (B. Stefănescu), Sultănică p. 195 : „Scăpătase sorele; ogo-rele îşi plecau bogăţia de grâti, orz, ovăz şi meîu la adierile încropite ale vîntuluî de meză-zi...“ C. Negruzzi, Scrisorea VIII: „Daliile îmbrăcate în bogatele lor rochii colorate şi gingaşii tamarini se legănau la adierea vîntuluî...“ A. Odobescu, Domna Chiajna p. 110: „... şuerătura frunzelor ce se legănau în adierea dimineţii..." Alexandri, Concina, sc. 2: „...adierea răcoritore a nopţii, lumina dulce a stelelor, cântecele depărtate ale pă-scarilor neapolitanl, produceaţi o armonie, o atmosferă încântâtore...“ v. Aburelă.—Adiîu.—Sore. Adliu, adiez (adiat, adiet; adiare, a-diere), vb.; 1°. souffler legerement; 2°. fretiller, branler; 3°. respirer. Necuno-scerea tuturor formelor şi a tuturor sensurilor cuvîntulul aii împins pe unii a-1 căuta originea în latinul adhalare (L. M.), er pe alţii în polonul odwiewa6 (Cihac). www.dacoromanica.ro 343 ADdU 344 1°. adiere „souffler legerement". In Dicţionarul Mss. bănăţen circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 420): „Adiedz. Yix levor". O colindă, din Dobrogea : Yînt de var’a adiat, Flori de măr s’au scuturat, Peste noi s’au revărsat... (Burada, C.iiet. 74) Basmul Ţurloiele blendeî (Ispirescu, Leg. 246): „Un vînticel adia încât de abia îl simţîaî că vine să’ţî mângâie obrajii.. B. Stefanescu (De la Yrancea), Sultănică p. 221: „Sorele zăpuşesce firea ; lumina lui te orbesce; aerul jocă, fierbe, şi nici un pic de adiere nu as-tîmpără arsura...“ 2°. adiere „fretiller, branler". In ghicitorea poporană despre cumpănă: Nici mortă, nici vie, Numai din codă adie... (Ispii’.i Pilde, No. 10) In colinda Toder Diaconul din Braila: Sfîntul Mihailâ Cu s a b i a ’ n mână, Dâc’aşa vedea, Cu ea c’adia Şi ameninţa... (G. D. Teodorescu, Poes. pop. 36) 3°. „respirer".- Cu acest sens şi cu forma organică adillare (adiliare) cuvîntul s’a păstrat în dialectul macedo-român. „Adillare însemneză a respira, a aspira“ (Y. Pe-trescu, Mostre II p. 151), adecă se a-plică la vietăţi, nu la vînt, dar totuşi nu este alt ce-va decât o mişcare lină a. aerului. „Substantivul a d i 1 î a t u, articulat a d i 1 i a 11 u, vrea să t|ică re-suflare" (M. Iutza, Cruşova). Prin sufixul verbal deminutival -i 11 o sîntem puşi faţă ’n faţă cu un cuvînt fără nici o îndoelă latin, orî-care ar fi înţelesul părţii radicale a d-. Acest su- fix servîa vechilor Romani pentru a făuri verbî cu sensul de „mişcare u-şoră“, întocmai ca în al nostru adiez după tus-trele accepţiuni. Astfel din „canto"—ca n tillo, din „murmuro" -murmurillo, din „scribo11 - scribi llo, din „sorbeo"—soxbillo, apoi va cili o, o s cili o etc. In latina vulgară numărul unor asemeni formaţiuni cată să fi fost fără alăturare mai mare decât cele conservate în latina clasică. De aci mulţimea lor în limbile romanice occidentale, unde ele aii trecut ca ,,-illo“ şi ca ,,-ello“, căci quantitatea lui i în prototipul latin nu era sigură, une-orî scurt şi une-orî lung. Astfel sînt în francesa: fretoZZer, brandî'ZZer, tortiZZer, sautiZZer şi sauteZer, chanceZer etc.; în italiana: balzeZZare, salteZZare, cantereZZare şi altele. In macedo-româna, adillare a reuşit a reţine nu numai forma organică, dar întru, cât-va pînă şi una din accepţiunile clasice ale latinului a d i r e. „Se <|ice om a d i 11 o s cu sensul de om milos, om care se afecteză facilmente când vede pe alţii suferind" (V. Pe-trescu, loco cit.). In „om adillos11, ceia ce daco-românesce ar fi adiios, nu mai vedem nici o umbră de „respirer". Simplul a d i r e însemnând lătinesce „în-timpin pe cine-va“, deminutivul adillare trebui să fi avut anume accepţiunea de „întimpin cu plăcere, cu bunătate, cu blândeţe", căci însăşi funcţiunea sufixului -i 11 o e desmerdătore. A-colo unde Plaut t|ice : ...........satius est Adire blandis verbis, atque exqui- rere, Sint illa, necne sint, quae tibi renuntiant ? Bonus animus in mala re dimidium est mali... (Pseudol. I, 6) deminutivul adillare, prin natura sa mângăitore, ar înlocui pe întregul: „a d i r e blandis verbis", caracterisând www.dacoromanica.ro 345 ADItTEORÎ 346 pe un „homo adillosus". Tot aşa „ventus adillosus", „ventus qui adillat“, nu pote fl decât un „vînt plăcut, blând, dulce". De aci daco-ro-mânul adiere, macedo-românul adiUare, cu tote sensurile lor. La Alexandri, adverbul ce însoţe-sce obicinuit pe adiere este lin saîi alin. Aşa despre cântul privegbitoriî: Vîntul tace, frunza desă stă în aer neclintită. Sub o pânză de lumină lunca pare adormită. In a nopţii liniştire o divină melodie Ca suflarea unul geniu pintre frundi alin adie Şi tot cresce mal sonoră, mal plăcută, mal frumosâ... (Concertul în luncă) Despre aer, unde ărăşî nu e vorbă de vînt: Aerul e viu şi prospât 1.. el trezesce şi învie Peptul, inima şi ochii peste care lin adie... (Baltai Trecerea Iul a d e o, prin deminutivul a d i 11 o, la noţiunea de „suflare a vin-tulul" era înlesnită şi chiar provocată de o asociaţiune de idei tot atât de latină şi numai latină ca şi suffixul verbal deminutival -i 11 o. Printr’o ciocnire fonetică, independinte de originea vorbelor, numele latin al vîntuluî: „ventus" (Y va) s’a întâlnit cu participiul „ventum" dela „venio" (Vgva). In a-cest mod nu putea să nu se nască la vechil Romani o etimologia poporană care, prin noţiunea intermediară de mişcare, legă ideia de v î n t cu acea de venire, şi pe care nu s’a sfiit a o reproduce chiar un filolog ca Scaliger : „ventus a veniendo, quia sit aeris motus" (Yossius, Etymol. 1. lat. 546). Dar sinonim cu „venio" este a-d e o, de unde apoi deminutivul a d i 11 o. v. Aburelă. — Bore. Adilbs, v. Adiîu. Adimeneso Adimenire Adimenit v. Ademenesc. Adindorî, adv.; naguere, depuis peu, dernierement, tantot. Cihac (I, 183) a-duce următorele forme ale cuvîntuluî: adineaoarâ, adineorî, dineoară, dineon, adecă numai pe cele întrebuinţate în Moldova, unde predomnesce accentul pe o. Lexiconul Budan (p. 4, 5, 172, 190): adeneorî, adeneorâ, adineorî, dene-ori, dineon, cu precumpănirea tonului pe e. Macedo-românesce se (|ice: adi-nevră şi denevră (Dr. Obedenar; M. Iutza). Adineorî îşi asociază forte des pe mal „a peu preş", fără ca prin acesta să se schimbe înţelesul. Alexandri, Scara mâţei, sc. 3: „Magdian. Acum spune'mî, veijut’aî ceva mal adinioare... într’acoce? Carată scara). „Marin. Intr’acoce ?.. când te scobo-ral de sus?.." Jipescu, Opincaru p. 65: „Sănătos lucru e să aveţi chiegu vostru şi la păs să legumiţi din ce aţi pus, cum vă spusei mal adineun...11 In Muntenia accentul se aude mal tot-d’a-una pe e. A. Odobescu, Mihneavodă p. 20: „Fie-vă acesta numai pildă la fisele mele de adineurî...“ La A. Pann ne întimpină forma adi-neurâ, forte apropiată de acea macedoromână: Se căznesce ă’adineură Să facă în năsip gaura... (Prov. I, 81) sau : Avem un strein în casă şi pote n’o fl dormind. M6 pomenii adiniură cu el la uşa bătând, Pînâ mâine diminâţâ sălaş dela noi cerând... (Mos Albu, I, 9) www.dacoromanica.ro 347 ‘•ADINS 348 orî cu emfaticul -a: Incaî de al-de moş Ndgu crez că n’o mai fi putând, L’am văzut de adineura tot mereu de somn căscând... (Xbid II, 67) Adineori indică în trecut un punct forte apropiat; un interval maî lung ne desparte deadăunătjî sau d Sună (J î: Lex. Bud. 5, 183: *adăună<|î, dăunâzî, dăunăzile, nuper, nuperrime, neulich, vor etlichen Ta-genK. Când punem pe adiniorâ sau dinio'ră alături cuad8ună(Jî sau d ă u n ă (J î, în privinţa căruia nu pote fi îndoelă că e compus din elementele latine: ad-de-una-dies, se nasce o puternică bănuelă că între ambele cuvinte nu există, sub raportul combinaţiunii, altă deosebire decât aceia dintre oră şi (| i, adecă adiniorâ nu este „ad-de-in-hora“ (Cihac), ci o acomodaţiune vocalică din adeunoră = lat. ad-de-una-hora, sau chiar adeunioră = lat. ad-de-unia-hora, cu latinul' vulgar „unia“ în loc de „una“ (Du Cange, ad voc.). In scurt, adiniorâ ar însemna: „acum numai o o r ă“, precum adăunătjî însemneză: „acum numai o (Ji.“. In adevăr, forma scurtată diniorâ ni se înfăţişdză în vechile texturi cu sensul precis de „numai o d a t ă“, „u n a 6 r ă“, de exemplu : Dosofteiu, 1688, f. 75 a: Ps. LXI: dând-orâ grăi Dumne-dzău, doaâ acd-stia audzât’am... In contextul grec ... s em e 1 lo-cutus est Deus, duo haecaudivi... an a'Ş iXaXrjdsv... Şi mai bine la Coresi, 1577 : „... di-nioarâ grăi zeulă, de doao ori acasta auzii...“ Pravila Moldov. 1646, f. 175 „uci- gătorîulii de va fi omu streină, carele nu va fi cunoscută n i c e dănâorâ pre acelă omă...“ Paremiar 1683, f. Genes. XYIII, 32 : şi dzâsâ: ce-vaş, Doamne, de--aş grâi încă dâ-nâoarâ ?. . Codicele Yoroneţian circa 1550 (Mss. Acad. Rom. p. 155): 11 b: . . . et dixit: numquid, Domine, si loquar ad-huc se mei?.. Petr. I, 3, 18: că Hs. diînrăoarâ de păcate dereptu noi chinui... ... quia et Chri-stus s e m e 1 pro peccatis nostris mortuus est... Exemple maî multe se vor aduce în alte locuri. Forma adineure cu contrasul adine-uri, în loc de adiniorâ, s’a născut sub influinţa adverbilor: purure, alăture sau alâtun, aşijdere saă aşijden, alt-mintere saă altminten etc., făcend să dispară organicul -oră. Metamorfosa cată a fi forte veche, de vreme ce o găsim şi’n macedo-roinâna. Limba no-stră literară a întrebuinţat şi pote să întrebuinţeze de o potrivă tote' formele, o varietate care convine mai ales poesiei. v. Binioră. — Odinioră. 1-Adins, adv.; expres, â dessein, avec intention, ad-hoc. Ceia ce se face adins este în oposiţiune cu ceia ce se întâmplă saă se nefrieresce, fie din greşelă, fie din nebăgare de semâ, fie în glumă, fie din noroc sau nenoroc etc., pe când adins e tot-d’a-una intenţional. El exprimă dară ideia juridică de p r e c u g e t a r e, şi de aceia e des în vechile nostre legi penale. Pravila Moldov. 1646 f. 175 : „De să va afla neştine acolîa de faţă cu arme unde să va face ucidere, şi gudeţulă nu va putia aşia lesne să cunoască: î n-d e-adinsu afi venită, au t ă m p la-tu-s’au de s’aă nemerită acolîa, www.dacoromanica.ro 349 •'ADINS 350 atunce să cade să fie îngăduitorîu şi cu milă...“ Ibid, f. 123: „căndu va gura cela c au suduită, cumu nu l’au suduită în-ăe-adinsii pre neştine, atunce gîudeţulu va socoti..." Ib, f, 52 : „de să va afla c’au făcută acestă lucru în-d e-adinsu cu înşelăciune,.." Ib, f, 63: „cela ce va ucide pre spri-jinitorîu cu înşelăeune, ce să dzice: căndă nu l’are ucide nice dereptă vre o greşalâ sau dereptă ce au vrută să ucigâ pre vrâjmaşu-i, ce numai în-de-adinsu, atunce şi acesta să va o-morâ..." Ib, f. 72: „poate muîarîa să trimiţâ î n-d e-adinsu ună omă acolo unde î-au fostă bărbatulă, să întrebe de viu, de mortă,, In loc de „î n-d e-adinsu, când vrea să se rostescă într’un sens superlativ, Pravila Moldovenâscă 1646 pune: „cu tot de-adinsul11, de ex. la f. 134: „cela ce va grăi rău de Domnulă locului aceluia şi’l va sudui cu mânie şi cu totă d c-adinsulu.. Fără în şi fără tot, Lexiconul Bu-dan (p. 179) ne dă construcţiunea: de adins, pe care o explică prin: „fără glumă, cu voiă, cu sîrguiuţă, cu strădania". Astăzi poporulă «Jice maî mult: c u--d i n -adinsul, c u-t o t-d i n-adinsul. In Condica Logofeţieî lui Constantin Brâncovan 1692 — 1713 (Mss. în Arch. Stat.) precumpănesce construcţiunea : „c u-d e-adinsul“. Un frumos pasagiu la p. 161: „...aşijdirâ şi glasul nostru cel de rugă celor ce după noi vor fl de D-zău aleşi stăpănitori c u-d e-adinsul întindem, ca fieşte-carele den voi în vreme stăpânirii sale din avuţia ceia ce dela D-zău îaste voao dată să nu fie sfânta mănăstire a 6 asta lipsită...“ La comparativ se c|ice: „maî cu--d e-adinsul11: Zilot, Cron. p. 36, despre lupta între Cazaci şi Pazvangiî în Craîova: „...Turcii călăreţi, ce’î avea de ajutor, vexând năvălirea vrăjmaşilor, orî de frică sau de pizmă ca să’î lase pe Cazaci în peire, î-au năpustit şi au fugit; iar a treîa şi cea maî mare împotrivire au stătut o ploiă repede ce s’au întîmplat în toîul războiuluî, din care udându-li-se armele, au slăbit forte tare, şi Pazvangiî înţelegând acesta, maî c u-d e-adinsul au năvălit asupra lor Şi î-au sfă rimat forte, încât prâ puţinî au scăpat...“ Se pote (|ice şi nearticulat cu-de--adins: Pravila Munten. 1640, f. 9 a: „A-cestâ vâ învăţăm, preoţilor şi ţărcov-nicii bisericiloru, ca înşivă să umblaţi întru învăţăturile ce vâ sânt date voao, Şi dupâ aceia să învăţaţi toţi oamenii, c u - d e - adiînsu de pururâ, nu pentru vre-o platâ or-carâ de argint sau de aur, ce pentru spaseniîa sufletelor..." Omiliar dela Govora 1642, f. 90 b: „urechile carile ascultă şi iau a-minte c u-d e - adins cântecele umerilor celor curve şi cenghii în multe chipure, a-colo nemicâ nu vor auzi dă acâste, numai acel glas înfricoşat.. .“ Pînă astăzi însă, chîar în gura ţăranului, sună maî mult forma articulată, adecă cu -u întreg: Jipescu, Opincaru p. 48: „Nu cumva cârlani, mânji, armăsari, telegari, jugani, şi măcar uţupinili din lumea lu Dumnezeu, c u-d ’ adinsu te dau dă • şugubină?.." Numaî când lipsesce “cu", adins per-de articlul în graîul poporan: „... dă cu ochi dă dînsili şi spuni-le dăla mine multă sănătate şi arată-le să maî lase foculuî frun<|işora şi aliluia dă pă faţă, că par’că’ş nişte pa- www.dacoromanica.ro 351 1,ADINS 352 parade ’mbrezăîete şi nişte case văruite cu bozii şi cu soc; rogu-le d’adins să nu maî umble cu flecuri, în chîeltu-ielî, în înţioţonelî.. (Jipescu, op. cit. 132) Dar constracţiunea cea maî respân-dită este: în-adins sau î n t r’adins. Balada îencea Săbiencea: Află, lenceo, dela mine Că ’ n-adins te vream pe tine Şi ’ n-adini m’am lăudat Că n’ai hal să’ml fii bărbat... (G. D. Teodorescu, Poes. pop. 642). Donicî, Vulturul şi paingul: Se uită vulturu si vede î n-adins Paingu Ungă el cum mreja au întins... Zilot, Cron. p. 65, despre cruzimile Pazvangiilor: Cu ochii am văţjut: nasuri, urechi cruţate, Nu sburate de tot, ci’n piele spîmjurate, Ş’acesta î n t r’ adins, pentru mal mare groză La câţi vor auiji, iar maî vîrtos să-I veţjă... I. Crdngă, Povestea luî Stan Păţitul (Conv. lit. 1877 p. 26): „— Măî omule, vorbeşti î n-adins orî vrei să şugueştî? „ — Ba ferescă Dumnezeu, cucone; în-adins...“ Acelaşi, Povestea luî Danilă Prepe-16c (Conv. lit. 1876 p. 454): „Şugueştî, măî omule, orî ţî-e î n t r ’ adins ?., “ „A fi cuî-va î n t r ’ adins“ : ţie ţî-e î n t r ’ adins, mie mî-e î n t r ’ adins etc., este un idiotism, care însemndză: „prendre bien au sdrieux", în o-posiţiune cu: şagă, glumă, păcăldlă şi altele. Din exemplele de maî sus vedem că adins se întrebuinţeză numaî asociat cu preposiţiunile : de, cu, c u-d e, î n, în-de, întru. Dr. Silasi constată în vechîul graîu din Banat şi din Haţeg forma adverbială: adensul, „serio, ex proposito", anume în Psaltirea ma-nuscrisă a luî Viski din 1697 (Bariţ, Transilv. 1875 p. 152); şi acolo însă, după cum ne-am încredinţat din copia în posesiunea d-luî I. Bianu, cuvîntul e insoţit de o preposiţiune. Pasagîul citat de Dr. Silasi sună aşa în psalmul XXXIII: „ Szuflet e n admszul doreşte pre Domnul..." Putem dară afirma, pînă la probă contrariă, că adverbul adins „expres" cere tot-d’a-una de’nainte’î cel puţin o preposiţiune, ddcă nu şi do8. v. Adesul. — Ar arul.—Lupiul. Paralelismul cu ital. adesso, vechîu spân. adiesso, v. franc, şi provenţ. a-des, fac ne’ndoiosă derivaţiunea românului adins din lat. a d-i p s u m (Ci-hac, I, 28. — Diez, Wtb.2, I, 167), sub forma nasalisată-: ad-impsum; a-cesta nu însă fără o reservă forte importantă. Occidentalul adesso este un adverb de timp, derivând din: „ad-ipsum [tem pus]", pe când al nostru adins e un adverb de mod: „ad-ipsum [negotium]". Există dară între ambele o identitate numaî dorâ de doS-treimî din elementele cele constitutive. Un paralelism perfect cu românul adins ne înfâţişdză numaî doră vechîul piemontes ades, într’un manuscript din secolul XII, publicat de profesorul Forster. II găsim acolo de doă orî (Boh-mer, Roman. Studien, IV, 28): „... no se retrahen, mas ades van de virtute in virtutem.. ,“=„nu se retrag, ci cu-tot-adinsul păşesc din virtute în virtute.. şi maî jos : „... le main e li ol tenea ades estendue envers lo cel.. ,“=„mânile şi ochiî îşî ţinea m-adins aţintiţi cătră cer... “ In aceste pasage ades nu maî este de loc „ad-ipsum [tempus]" ca în italianul adesso, ci numaî „a d - i p-s u m [negotium]" ca în românul adins. Un al treilea adverb romanic indepen-dinte adins s’a format din: a d -i p- www.dacoromanica.ro 353 *■ ADINS 354 s u m [hominem] sau : a d -i p s o s [ho-mines], Yet^i’l în articlul următor. Vom încheia prin recapitularea multiplelor asociaţiunî ale lui aăin-s: d e - adin-s ~ de-ad-ipsum ; c u - d i h - adinsul = cum-de-in- ad-ip-sum-illud; c u - d e - adinsul — cum-de-ad-ipsum--illud; î n - adins = in-ad-ipsum ; î n - d e - adins = in-de-ad-ipsum ; î n t r ’ adins = inter-ad-ipsum ; î n-adinsul = in-ad-ipsum-illud. v. *'Adins. — Dîns. — îns. 2'Adlns, adv.; entre soi. Archaism. Sinonim cu între, de care însă diferă prin aceia că arată numai acţiunea reciprocă immediatâ între per-sone, nu şi între lucruri, şi nici o dată interval. Se deosebesce cu totul prin sens, deşi nu prin origine, de cel-l’alt adins, despre care ve^î articlul precedinte. Codicele Voroneţian circa 1550 (Mss. Acad. Eom. p. 159): Petr. I, IV, 8: ainte de toţi, a-dinsu voi îubosti purure aibăndu... ... ante om-nia autem, mu-tuam i n vobis-met ipsis cari-tatem continuam habentes... Cu acelaşi sens la Moxa, 1620, p. 354: „puse Domnii pre parte răsăritului alu doile fiîu Costandie, iară pre Consta şi Costantină loru le dede apusul u şi Galiîa; ce se tinserâ curăndu, o amarul că se sfădiră adinsu ei-şi,,,“ Noul Testament 1648, Marc. IX, 15: ... atunci întrebă pre cărtulari: ce vă priciţ a-ăins voi-ş?,„ Tot acolo, Paul. 16 : ... et interro-gavit eos : quid inter vos con-quiritis ?.. ad Coloss. III, 13, 32,083. ... răbdăndu u-n u 1 ă a 11 u î şi ertăndu-vâ adinsu voi-ş, de are cine-va unuia pre a 1 a 11 ii în-putâciune... Şi mai jos, în p r e şi perind pe ... învăţăndu-vâ şi dojenindu-vâ înşivă pre dinsu voi-şi întru psalomi şi în cântări... ... supportan-tes invicem, et donantes vobis-met ipsis si quis adversus ali-quem habet que-relam... construcţiune cu iniţialul a-: . .. docentes et commonentes vosmet ipsos psalmis, hymnis et cauticis... Să se observe, că acesta e unicul pasagiu, în care adins „entre soi“ se construesce cu o preposiţiune, şi tocmai cu preposiţiunea pe, cu care nu se asociază nici o dată adins „expres“. In norma generală, adins „entre soi“ funcţiouezâ tot-d’a-una singur, 6r a-dins „expres" se întrebuinţbză numai preces de elemente preposiţionale: de, cu, în, din. Păşim mai departe la examinarea texturilor. Kadu din Mânicesci, 1574 (Mss. Harl. 6311 B. British Museum), Mat. XVIII, 15: ... si autem pec-caverit in te fra-ter tuus, vade, et corripe eum i n t e r t e et ip-sum solum... ... e să greşire ţie fratele tău, pasă şi obliceşte elu adinsere şi a-cela singură... întocmai aşa în cel mai vechiu Evan-geliar românesc tipărit, publicat de Ci-par sub No. 1 (Analecte, p. 5). Apoi în Legenda Duminicei, 1600 (Cuv. d. bătr. II, 49) : „şi voiu întoarce lumina soarelui de cătră voi de va fi întuînrerecu, de vă veţi gîuînghe adeîn (ajţe;p,) voi...“ In fine, în graiul poporan din munţii Moldovei s’a conservat pînă astăzi 12 www.dacoromanica.ro 355 ADINT 356 aden, redus la ade, cu sensul de „singur", funcţionând ca adverb. „La noî în plasa Muntelui ţeranii c|ic: m’am dus ade, în loc de: m’am dus singur" (G. Gavriliţanu, distr. Nâmţ, corn. Galu). Contextul latin al celor maî multe pasage de maî sus : „ipsis“, „in ipsis", „ipsos", „inter ipsos“, pune afară de orî-ce îndoâlă derivaţiunea cuvîntuluî din : a d - i p s u m, nasalisat ad-im-- p s u m, adecă tot de acolo de unde vine şi cel-l’alt adverb a d i n s „expres", deşi între ambii deosebirea de sensuri nu pote a nu fi mare, de oră-ce unul este: „a d-i p s u m [negotium]", pe când cel-l’alt: „a d-i p s u m [homi-nem]“ sau: „a d-i p s o s [homines]". Filiaţiunea varianturilor: ade „entre soi: seul, seulement" = a d-i p s u m; aden, adins „entre soi: l’unl’autre" = a d-i p s o s ; adinsere, formaţiune analogică după norma adverbilor: altmintere, aşijdere etc. Acelaşi preţios text piemontes din secolul XII, în care noî am găsit maî sus pe adins „expres", ne dă şi pe adins „entre soi", şi anume: „... episcopi e presbiteri qui tuto di sonent le tube per predicaciun, quar ades nos prediquen e castien e nos mostren la via de deu, ades nos comen..." (Bohmer, Rom. Stud. IY, 17). .. Deus superbi s resistit, humilibus dat gratiam. Deus, zo dis, contrasta ades aii orgoillos, e aii humei dona la soa gratia..." (Ibid. 31). In primul pasagiu: „ades nos prediquen, ades nos cornen“ însemneză: „între noî predică, între noî buciumă", adecă paralel cu „adinsu ei-şi“ la Moxa sau „adinsu voi-şi“, „aden voi" în texturile din 1600 şi 1648. In al doilea pasagiu: „contrasta a- des aii orgoillos" însemnâză: „respinge numai pe cei mândri" sau: „pe cei mândri singuri", adecă paralel cu graiul ţerănesc din Moldova: „m’am dus ade...u v. '■ Adins. Adint [adintat, adintare), vb.; etre attentif, preter attention. Archaism, a cărui dispariţiune e de regretat, căci nu’l putem înlocui decât prin perifrasticul: bag-sâmă, îeaă-a-minte etc. Dosofteîu, Paremiar 1683, f. 134 b, archangelul cătră Maica Domnului : „Strigu’ţu, bucurându-mâ: plîacă’ţu u-rî’achia şi’mi adintâ a Domnului spu-indu’ţu culcuşu nesămănatu, c’aî af-latu’ţu dară de’naintîa Domnului, ce n’au maî aflată când-va alta...“ Reproducând acest pasagiă, reposa-tul G. Seulescu (Buciumul roman, 1876 p. 253) (|ice : „adintâ sau a t i n t ă“, crezând că forma română ar deriva din latinul a 11 e n d o, de oră-ce, în adevăr, ^icerea: „şi’mi adintă“ nu pote însemna decât: „et a 11 e n d e mihi". Equaţiunea: adint = a t i n d ar pre-sinta o metatesă între d şi t fără exemplu în fonetica română. Admiterea ei e cu atât mai de prisos, cu cât etimologia lui adint este una din cele mal limpezi. Din Dosofteîu cuvîntul a trecut în Dicţionarul româno-german al lui Budai-De-lânu (Mss. în Mus. istoric din Bucur., II p. 6), care însă — nesciend cum să’l traducă —bănuesce numai: „vielleicht winken, mahnen". Este învederat că traducerea e greşită. In textul din Do-softeiu, singurul în care ne întimpină adint, acâstă vorbă nu însemnâză „winken", „faire signe", dar nici „mahnen", „faire souvenir", ci numai: „auf et-was spannen, aufmerken, mit Aufmerk-samkeit horen", „âcouter avec atten- www.dacoromanica.ro 357 ADOCHESC 358 tion", „attendere", după cum înţelesese forte bine Seulescu. „Plecă’ţî urechea Şi’mî adintă a Domnului spuindu’ţî culcuş. ..“ se traduce prin: „prete ton oreille et sois attentive â ce que je te dirai de l’accouchement divin..." E sigur că’n textul slavic, după care lucra Dosofteîu, lui adint îî corespunde „vunimaU, attendo". De aci însă nu urmăză derivaţiunea cuvîntuluî din latinul „attendo", pe cât timp sare în ochi identitatea lui cu : a d i n t u o (intuor, intueor) din i n t u o cu preposiţiunea a d, care funcţioneză ca şi’n: adincresco, adinflo, adinvenio, adinvicem, adinstar etc., adecă numai ca un mijloc poporan de a da şi mai multă amplitudine unei vorbe compuse deja cu „in". Prin sens, intuo este sinonim cu „attendode ex.: intu-e r i veritatem (Cic.), i n t u e r i causam (Liv.), intuendum quid affectet quisque (Quinct.) etc. „Intueriim-plique l’idee d’attention et d’activită d’esprit dans la personne qui regarde" (Barrault). Din a d i n t u o, trecend în prima conjugaţiune, vine românul adint fără nici o modificare fonetică sau logică. JST’am avă trebuinţă de a adăuga că latinul -tuu şi -tuo se reduc tot-d’a-una românesce la -1: mor-iws = mori, in-pro-mu^o = împrumut, h-ătuo = bat etc. v. •■m. Adintâre ) v. Adint. Adintât j Adoara, ad&ora, adv.; secondement, pour la deuxieme fois. O contracţiune veche, elegantă şi forte poporană din cele trei cuvinte: a doua oră, cimentate într’un singur adverb şi întărite prin emfaticul -a (v. 6X). Coresi, Omiliar 1580, quatern. XII p. 5: „strigară amu adoara (a^oapa) omu- lui ce-au fostă orbii, ziseră lui: dă slavâ lu Dumnezeu...“ Legenda Sf. Dimitrie, text din sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 121): „de tot a-măruntulii înnainte tuturora spună, cumu i se-au arătat sfântul şi î n t ă i Şi adoara...11 Cu preposiţiunea d e: jvEjawpa = de a'^ douaoră -)-a, adecă din cinci elemente constitutive, fără a mai număra ca al şeselea pe articlul feminin din „dou’a" : Dosofteîu, Paremiar 1683 aug. 6 f. 53 b: Regn. HI, XIX, 7: ...şisă’ntoarsâ îngerulii Domnului dedaora de l’au deşteptată şi î-au dzâsu-î... In graiul ţerănesc de astăzi: „... [La lucrarea viei] primăvera se iau parii de pre viţe, er viţele se scolă în sus, apoi ascuţindu-se parii se împlântă de nou în pămînt lîngă viţe; după aceia vine legatul viţei pre pari, adecă cercuitul; apoi urmăză săpatul întâîu şi a doua oră, ceia ce de popor se <|ice: adora...“ (învăţător G. Dobrin, Transilv. Făgăraş, corn. Volla). „Lucrarea viei se chîamă: tăet, îngropat, butăşit, arăcit, cercuit, sapă de vie, plevilă întâi şi dadora, adecă al doilea..." (N. Yasilescu, Muscel, corn. Glâmbocel). Macede-românesce se (|ice : d e-adau-ora (M. Iutza, Cruşova). Intr’un alt loc noi am vorbit deja despre o interesantă fusiune a acestui adverb adoara saii adaora cu verbul adaug în gura ţeranilor din Moldova. v. Adaog.—Adaugă.— Boi. Adochesc (adochit, adochire), vb.; faire 12* ... et revertit angelus Domini s e cundo, ette-tigit eum, et di-xit ei... www.dacoromanica.ro 359 ADORM 360 signe des yeux, jouer de la prunelle. „A adochi, a face semn cu ochiul" (Costinescu, Yocab. I, 19). Cuvîntul să fle ore poporan? Italienesce: ad ocolii a re, ado'cchiamento. v. A-ochîu.—Deochîu. — Ochesc. Ad6rm (adormit, adurmit; adormire, adurmire), vb.; endormir, s’endormir, s’assoupir, fig. mourir. „A începe a dormi, a căde în somn, a perde conştiinţa de sine : nu vorbiţi, că deşteptaţi pe amic, care abia a adormit-, ca transitiv, a face să dormă: nu poţi adormi copilul ? figurat, a repausa, a muri: amicul nostru a adormit întru Domnul" (L. M.) A. Pann, Prov. II, 90: Abia pîn’aci el zise, şi ostenind încetă, Adormi, ochi’şi închise şi nu se mai deşteptă... Doina haîducescă: Să dee ploe cu soare Ce înddmnă la culcare, Să ad&rmă stevarii, Să le fur armăsarii... (Alex, Poes. pop- *’ 3U) Pompiliii, Sibiîu, 22 : Şi de-o dată ameţla, Pe masă capul punea Şi în grabă adurmia... Moxa, 1620, p. 353 : „... se luară a bia şi a mănca şi a juca pănâ înnopta, şi adurmirâ de greti... Poporului îi place pleonasticul: adorm somn: Cotul pe masă trântla, Mâna la obraz punea Şi greu somn că adormla... (&. D. Teodorescu, Poes. pop. 665) saii: Iar unde lungit cădea Acolo somnu ’l fura, Somn adânc că adormia... CTbid. 678) Aci ne apare sinonimul cel mai metaforic al adormirii: mă f u r ă somnul. Macedo-românesce se (^ice mai puţin poetic : me luo somnul, mă băgaî să dorm (Dr.'Obedenaru, Dict. Mss. în Acad. Rom.). Adorm e sinonim cu aţipesc, dar arătând o treptă ce-va posterioră: cel ce aţipesce, începe a adormi, devenind nemişcat şi încetând de a simţi ceia ce se petrece în giuru’î; cel ce adorme, aţipise deja, dar încă nu dorme deplin. Raportul între aţipesc şi adorm este ca grecesce între : wOrâ^oo sau xoifiâco şi vtcvwOOu). Dosofteiu, 1680, ps. III: ... eu aţipiîu ... iyco ixoi- şi adormnu... [irjd-tjv xal vrc- v co o a... La Silvestru, 1651: „eu mâ cui-. c a I u şi d o r m i i u...“ E refi intervertit la Coresi, 1577 : „eu adurmiiu şi aţipiîu..." Cu tote acestea, deosebirea între a-dorm şi aţipesc e atât de mică, încât confusiunea e scusabilă. Arsenie dela Bisericanî, circa 1650 (Mss. Acad. Rom. p. 282): ... nici ca să adormâ cela ce te fereşte. Iatâ nu va adormi nici va aţipi cela ce ferăşte Is-railtănii... ...firjâh v v G r âţri o (pvXccGGajv os. ’ldov ov vtiOtâ-ţe i ovâh v n v w-0 s i 6 (pvXâoOcov tov ’IOQarjX... Acelaşi pasagiu la Coresi, 1577, ps. CXX: „şi să nu durmităze celu • ce ferăşte tine; adecă nu durmi-t e z â, nece adurmi, ce fereşte Israilii..." Un al doilea sinonim e: pirotesc, un fel de cădere în nesimţire, fără culcare, dar cu aparinţa somnului, ceia ce se pote exprime şi prin adormire, de exemplu: La A. Pann, Prov. I, 104:: Puind pe săteni la clacă ore-care arendaş, S’a ’ntâmplat în ei să fle şi un leneş, nevoiaş, Care de’lpuneala sapă, adormea în mâini cu ea... www.dacoromanica.ro 361 ADORM 362 Costachi Negruzzi, Scrisorea YII: „... de! multe orî îu biserică li se întâmpla să adormă şi să horaescă când era maî frumos...“ De aci ocara: adormitule! când e vorba de cine-va fără spor la lucru, de un om care : ado'rme în picior e. Vocabularul luî Costinescu (I, 15) a-duce cu acelaşi sens: „a adormi p e tăciuni, a moşmoli, a nu căuta cu îngrijire de un lucru", alăturându’l cu locuţiunea francesă: „s’endormir sur le roti". Intre adorm şipirotesc există totuşi o deosebire : cine-va pirotesce numai de slăbiciune, de bolă, de o patimă cronică, de care pote să se vindece, pe când adormire, rare-orî patologică, este în principii! un fenomen curat fisiologic. Un al treilea sinonim e : aromesc, care însă—precum vom vedd la locul şeii- implică tot-d’a-una un început de vis sau de ilusiune optică. Intr’un sens figurat, adorm e sinonim şi cu a 1 i n : a adormi o durere, o suferinţă, o temere, o grijă. într’o doină din Transilvania, o copilă adorme dorul pentru Iubitul seti: Dorul lui e mare domn; Săra când îl vine somn Trebue să i’l adorm, Diminăţa să’l trezesc, Peste gig D-dvarov. Cost. Negruzzi, Scrisorea XI: „Mor-tea! Numele eî înfiordză pre cel bogat, pre cel care lumea nu’l încăpea... Săracul însă, privindu-o ca o odihnă după o <|i de muncă, adorme în linişte..." Numaî excepţional se aplică adormire la o morte care nu e tocmai liniştită : Moxa, 1620, p. 346 : „adurmi Adamii somnul celii amarii, începătura căde-riei...“ O aplicaţiune de tot poporană a a-dormiriî cătră mdrte este: „a adormi somnul tateî". A. Pann, Moş-Albu, I, 4: Noroc că nu fuse apă, ci un puţ năsipos, sec, Săpat neisprăvit încă, dar puteam să mS în- nec; Nici n’au fost ghizdurl sau lemne de care să mă lovesc, Că adormiam s o m n ul t a t i, să nu m& mal pomenesc... Lătinesce addormire era o vorbă maî mult poporană în loc de clasicul „obdormire". Vechîu italian addormire, provenţal şi vechîu spaniol a -dormi r, adurmir (Cihac). Există şi’n vechea francesă, dar numaî reflexiv : „II faisoit elz doner bevrajes por loquelil s’adormoitmatin...“ (Go-defroi). www.dacoromanica.ro 365 "ADORMIT 364 v. Adormit. — Adormitez. — Aromesc. — Aţipesc. — Dorm. — Dormitez. — Picotesc. — Pirotesc... ‘•Adormire (plur. adormiri); l’infini-tif substantivă d ’ a d o r m: action d’eir dormir, de s’endormir.—v. Adorm. "•Adormire, t. de Theol.: la fâte de l’Assomption de la Ste-Vierge. Se <|ice: „Adormirea Pre-curateî fecîore“, „A-dormir ea Precisteî“, „Adormirea Maîceî Domnului" ; mare serbătore sad „serbătore împ^rătescă" dela 15 august. Yarlam, 1643, II f. 104 b : „...merse Arhanghel Gavriil cu stlăparîu de fi-nich în mănâ şi dzise: să ştii, măria ta a lui Dumnedzău Născătoare, că de astădzi a treia dzi te veri muta de pre pămăntii în ceriu ; deci te gătîadzâ pre sine şi tocmeşte cele ce’s de moarte şi aştaptâ Adormiria ta, că va veni fiîulă tău de va lua sufletul tău.. Termen curat poporan pentru acăstă serbătore este: Sânt ă-M a r i a-m are, în antitesă cu: Sânt ă-M a r i a-m i c ă dela 8 septembre, adecă <|iua Nasceriî PrAcuratei fecîore. La nascere, „Maria-mică"; la morte, „Maria-m a r e". Fiind-că în acest interval de trei septemâni forte rar se întâmplă să ca<|ă bruma, poporul din Banat c|ice în ironiă : „dela Sânta-Maria-mare pînă la Sânta-Maria-mică dacă nu cade bruma, se împut Jidovii" (Mangiucă, Calendar 1882), ceia ce însemnăză că, blestemaţi de Maica Domnului, ei put mai tot-d’a-una. Adormirea Pre-curateî flind una din serbătorile creştine cele mai importante, îi sînt închinate o mulţime de mănăstiri şi biserici în România : mănăstirea din Câmpu-lung, mănăstirile Barnoski (Iaşi),' Varatic, Bistriţa din Moldova şi Bistriţa din Oltenia, Cotro-ceniî, Tismana, Ţigăneştii şi altele, ca- tedralele din Buzeu, din Argeş, din Berlad, din Botoşani, Sărindar etc. (Melchisedec, Oratoriii, passim). Slavonesce acestă serbătore se chia-mă„Uspenie“, grecesce „Koi/.irj v. Adumbresc. Adumbrat J Adumbrătbr, -ore, adj.; ombrageux, qui rdpand de l’ombrage. Forma pe care o găsim în Dicţionarul lui Budai-Delânu (Mss. în Mus. istor. din Bu-curesci), ca şi: adumbrăciune şi adumbrătură. In graiu se aude mai mult: adumbritor, adum-bricîune, adumbri tură. v. Adumbresc. Adumbrăciune 1 . , , yi. „ } v. Adumbrător. Adumbrătură J Adumbresc (adumbrit), adumbrire, vb.; „ombrager, couvrir d’ombre, mettre â l’abri, protâger" (Cihac). O formă mai organică, dar aprope dispărută dn graiui, este din prima conjugaţiune: ad umbra r e = lat. adumbrare = ital. adombrare = provenţ. a d u m -brar, aombrar etc. Mai sînt doS forme fără preposiţionalul a d : umbrire şi umbrare, de exemplu: Coresi, 1577 : Ps.XC: ...cu spatele sale umbri--te-va... Arsenie, 1650: ...cu spatele sale te va u m b r â... Lex. Bud. 6 : „adumbrescu, beschat-ten, tiberschatten etwas". In basmele adunate de Ispirescu: p. 230: „Copaciul supt care se a-dumbrise eră măreţ şi par’că se lupta ca să ajungă la nuori..."; p. 289: „Băiatul remase adumbrit într’un crânguleţ verde, căci era gol pistol..." In poesia poporană ne mai întim-pină forma ăumbresc, în privinţa cării nu se pote decide dacă ă este un rest din ad- ca în: devăsit = adevă-sit, ori din „de" ca în: dalb = alb. Doină din Transilvania: Mârită-te, mândra mea, După mine nu şede, Nu trage nedejdea meal Că nedejdea dela mine Ca şi umbra dela spine, Când gândesc! să te dumbrescî, Tot maî tare te soresc!... (G. Sima Ion, Familia 1883 p. 580). v. TJmbră. — Umbresc. Adumbrâz Adumbriciune Adumbrire Adumbrit&r Adumbritură v. Adumbrător. Adumbresc. Adumerâso {adumerit, adumerire), vb.; ajuster, adapter. Acăstă formă o găsim numai la Budai-Delenu (Dicţ. Mss. în Mus. istor. din Bucuresci): „adumerescu, anpassen, einer Sache gemâss machen, einrichten". v. Dumeresc. www.dacoromanica.ro 389 ‘•ADUN 39Cf 1,Addn (adunat, adunare), vb.; reu-nir, rassembler, amasser, rdcolter, ad-ditionner. Derivat din lat. a d n n o (=ad-)-uno), care s’a păstrat în tote graîuriie romanice (Cihac), adun exprimă noţiunea fundamentală de: a reduce o mulţime la unu, în oposiţiune cu „risipesc" şi cu „împrăştiiu", cari consistă în bucăţirea unităţii. Doină din Transilvania: Străduesce-te, bărbate, Ş’adună multe bucate, Că şi eu m’oîu strădui Pînă ce le-olu risipi... (Jarnik-Bărsanu, 454) Dosofteîu, Liturgiar (Cuminicare) 1674, f. 90 a: „s’aă ivit claie ’ntune-cate să luminiadze, să adune claie ’mprăştiiate..." Principalii sinonimi ai lui adun sînt: strîng, culeg, împreunez sau întrunesc, cu aceşti doi din urmă fiind înrudit şi etimologicesce. 1°. Sinonimica. a) adun — s t r î n g : Ca verb transitiv, adun se întâlnesce cu strîng şi adesea îl înlocuesce a-tuncî când e vorba de fiinţe aduse din diferite direcţiuni şi de averi grămădite cu încetul. Zilot, Cron. p. 61: S’au ostenit prd mult Mihalu-Vodă s'adune Ostaşi, şi au şi s t r î n s, dar dor numai cu nume... Moxa, 1620, p. 351: „acesta adună oşti mari pre apâ şi pre uscat..." Beldiman, Tragod. v. 4125: Yrajmaş ţi-am fost pîră astădi, Iar acum te tînguesc: Sfetnicii ce adunaseşi, aceia te osîndesc... Act moldovenesc din 1639 (A. I. R. I, 87): „mergând la numitul loc, am adunat pre toţi omenii bătrâni şi pre toţi megiiaşii di prin prejur...“ Cost. Stamate, Muza I, 293: Dumnezeu aruncă sdrte pentru omeni pe pămînt: Unii, încujbaţi sub sarcini de nevoi, amar trăesc; Alţii, cu averi mulţime şi trăesc tot adunând, Şi trăesc în îmbuibare, Iar la săraci nu gândesc... Jipescu, Opincaru, 134: „sărac eşti, că nu te taie capu şi puterea să faci negoţuri, meserii şi plugâriie mare; păstrare n’ai, şi nu ’nţelegî cum s <5 adună. Ca verb reciproc, adun se pote pune în loc de strîng când se atinge de vietăţi în genere, venite la un loc din mai multe părţi. N. Muşte, Letop. III p. 73: „Sultanul încă aii venit cu Tătărî, şi s’au adunat cu toţii *la Botoşenî...“ Balada Iordachi al Lupului: Boerîi s e adunară Dela tîrg şi dela ţâră, Şi trei ţjile se vorbiră, Trei ) ei, grăi cătră ’nşii... ... qui ergo in vobis — ait — po-tentes sunt, de-scendentes simul, si quod est in viro crimen, accusent eum... ... quumque convenissent, dicebat eis... Vom observa aci în parentesî, că o asemenea trecere syllectică a luî n în nr se găsesce şi’n dialectul italian dela Perinaldo în Provincia di Porto Mau-rizio, unde se ^ice: pellegrinraggiu = pellegrmaggio, imra = uwa, lîinra=luraa, caichuwra = qualcuna, villawramente= villawamente etc., iar prin urmare şi adîinrar e=ital. adunare. Acest fenomen, pe care profesorul Vivaldi (ap. Papanti, I parlari in Certaldo p. 862) îl constată unic în dialectele italiane, presupune la Perinaldo, ca şi la Români, o trecere anterioră a lui n în r, de unde apoi syllecticul nr. v. %'Adun. — Culeg. —împreunez.—întrunesc. — Risipesc. — String. — Un... ••Adirn (d’), adv.; ensemble, y com-pris. Formă macedo-română, care totuşi s’ar put6 introduce şi’n daco-ro-mâna. Bojadschi, 121: „di adunu, avrapa, zusammen". Ibid. 163: „a-tuncea va si le lomu d i adunu = dann wollen wir sie m i t e i n a n d e r he-raus nehmen". Ib. 167: „şi eu ari-deamu di adunu cu elîi = ich wurde mit lachen". Petrescu, Mostre I, 31: „să niiergă d e-adun cu năşii = a merge împreună cu dînşii“. Nu derivă din verbul adun(=lat. aduno), ci d'a-dreptul din numeralul unu prin preposiţiunea ad. Deja lătinesce con-strucţiunea ad-unum servîa ca adverb : „a d u n u m omnes“ (Gell.) = toţi împreună", „consurrexit se-natus cum clamore ad unum (Virg.) = „cu sgomot s’a radicat senatul î n-t r ’ u n a“ etc. v. Unu. — Una. Adunare (plur. adunări), s. f.; l’in-finitif substantivă d’adun: addition, recueil, assemblăe, reunion, rendez-vous. Sinonim cu întrunire, când e vorba de omeni, şi cu strînsură, când se vorbesce de lucruri. www.dacoromanica.ro 399 ADUNARE 400 Vechiul Testament din 1581 (Cipar, Anal. 46). în alăturare cu Biblia din 1688: 1688: Genes. I: şi zise Dumnezău: adun e-se apa că de supţii ceriu într’o adunare şi să să ivăscă us-catulu, şi să făcu aşa, şi să adună apa că de supţii ceriu la adunările ei şi să ivi uscatulu; şi numi Dumnezău uscatul pământii şi adunările ăpeloru numi mări... In contextul greco-latin: ră avar r'j [X a tu râv vâârmv, „collectiones aquarum", Despre lucruri, întrebuinţarea substantivului adunare e destul de rară, fiind în cele mai multe caşuri înlocuit prin diferite numi cu sensul de „mulţime". Intr’un mod constant se aplică numai la adăugarea unei câtimi cătră altă câtime: „adunare în aritmetică se pune în loc de addiţiune"' (L. M.). In literatură, cuvîntul e nemerit pentru a exprime noţiunea de „re-cueil"; de ex.: „Adunare de pilde bisericeşti şi filosofeşti de Constantin din Goleşti" (Buda, 1826, in-8). In privinţa personelor, adunare este ori-ce întâlnire între mai mulţi pentru a se apropia unii de alţii, fie prin petrecere, fie cu o ţintă mai seriosă, ge-neralmente însă bună, căci în caşul contrar se (|ice mai potrivit: adunătură. Cea mai importantă adunare este, negreşit, un Parlament, în care tote saii mai tote clasele societăţii sînt re- presintate pentru a hotărî asupra intereselor comune, a întocmi veniturile şi cheltuelile Statului, a face legi şi altele. De aceia, Adunare cu literă iniţială mare, chiar fără nici un epitet, însemneză „Asserablăe = Parle-ment". La noi Regulamentul Organic dela 1831 n’a făcut decât a sistematisa sub numele de „Adunare Obştăscă" o veche instituţiune românăscă, analogă cu aşa numitele altă dată „Etats gănă-raux" din Francia (A. I. R. I, 175; Laurian-Bălcescu, Mag. Ist. I, 122 etc.); nu seim însă cum vor fi mers lucrurile, se vede totuşi că nu tocmai bine, judecând după următorul portret: Alexandri, Boieri şi ciocoi, act. I sc. 7: „Obştăscă obicinuita Adunare au agîuns o adevărată Adunătură slugarnică, care încuviinţeză tote kata-hrisurile; ba ’ncă ’şî însuşăsce dreptul a face iama în iconomiile Visterieî şi a le dărui pe tot anul lui Vodă, sub cuvînt de recunoştinţă..." Cu literă iniţială mică, fără a fi o trebuinţă neapărată de un calificativ, se chiamă adunare, ca termen general, acele petreceri de familiă, cari în oraşe portă numiri mai speciale de: baluri, serate etc., iar pe la ţără se (|ic: şe^etorî. La nunţi ţerănesci, peţitorii încep stereotipa cuvîntare în versuri cătră familia miresei: Bună vreme la cinstita adunare Şi la cinstiţi socri mari... (Albina Oavpaţilor, 1879 p, 298). Cam tote adunările de familiă fiind în legătură cu o perspectivă de măritiş, de aceia: Un tînar, volnic, în vîrstă, în anii înflăcăraţi, Când mergea la adunare între omeni însuraţi Şi când le da bună zioa, el — de mult ce le plăcea— „îţi mulţămim, împărate" toţi d’a-rîndul îl zicea: 1581: ...şi zise Dum-nedzeu: stringâ-se apele de supţii ceriu într’unii locii să se vadzâ uscatulu, şi fu aşa; şi chemâ Dumnedzeu uscatulu pământii şi strinsul apelorii chemâ mare... www.dacoromanica.ro 401 ADUNASE 402 Junele neînsurat Este ca un împărat... (A Pana, Prov. II, 144) Cost. Negruzzi, Au mai păţit’o şi alţii: „E de prisos a vă descrie, ce înger este Zefiriţa. Sciţi cât e de frumosă; sciţi ce plâtesce într’o adunare. In graiul vechîu prin adunare se maî înţelegea o întâlnire pregătită de maî ’nainte între doă sau forte puţine persone: „rendez-vous". Nic. Costin, Letop. II, 85-86, vorbind despre venirea la Iaşi a unui ambasador frances : „cu mare cinste adu-căndu’l la adunarea sa Nicolai-Vodă, de aice l'au petrecut cu oamenii săi pănă la Tighinea..."; apoi maî jos despre un magnat polon: „a doua zi au purces la adunarea sa cu Nicolaî -Vodă..." şi tot acolo: „după adunare l-au trimis dar un cal moldovenesc..." Nic. Muşte, Letop. III p. 21, vorbind despre venirea vitezuluî hatman moldovenesc Buhuş la Halil-paşă, care’l chiămase într’adins ca să’l vdt^â, t^ice că : „i s’aîi prilejit a merge nu cu mâna goală la adunare“. Cu aceiaşi noţiune aplicată la raporturi internaţionale, considerându-se Staturile ca nesce individualităţi: Miron Costin, Letop. I, 292: „Şi a-ceia să se ştie, că ţara acesta fiind maî mică, nice un lucru singură de sine fără adunare şi amestecare cu alte ţerî n’aii făcut..." In cărţî bisericescî adunare, urmat sau nu de un calificativ, însemneză tot-d’a-una o colectivitate de dmenî de acelaşi fel sau avend acelaşi scop: Dosofteîu, 1680, ps. LXXXV: ... călcătorii cei de lîage să sculară asupra mia, şi adunare de pu-tîarniC cercară sufletulă mîeu... ... iniqui insur-rexerunt super me , et s y n a -goga potentium quaesierunt animam meam... In Biblia Şerban-vodă 1688: adunare celor tari..." Pentru sinonimică, acelaşi pasagiu după cum s’a tradus în : Coresi, 1577: „... lege-călcâtorii scu-larâ-se spre mine, şi z b o r u 1 ă vră-toşiloru cerşurâ sufletulu mieu..." Arsenie dela Bisericanî circa 1650 (Mss. Acad. Rom.): „...călcătorii cei de lege se sculară spre mene, şi s ă b o r de cei tari cercară sufletul mieu..." Silvestru, 1651: „... făloşii sculară-se spre mine, şi sfatul puternicilor căutarâ sufletul mieu..." Adecă: adunare d e - = sbor sau s ă-b o r şi sfat, doi slavism!, din cari însă cel de’ntâîu însemneză mai în specie „Concile", cel-l’alt: „Conseil", în ambele caşuri ce-va organisat, pe când adunare de- presupune o unitate de stări sau de vederi fără a implica o constituire. Chiar în privinţa clerului, sobor se (|ice despre o întrunire or-ganisată; iar despre una momentană: adunare. Enachi Cogălnicănu, Letop. III, 281, descriind înmormîntarea unei Domne: „... a doua zi cu mare cinste şi jale au rădicat, boierii cei mari oasele, cu mare adunare de Vlădici, Egumeni şi preoţi fâr de număr..." Tot aşa: adunare de neguţitori, adunare de învăţaţi etc. In vechile texturi adunare, ca şi ceî-l’alţi substantiv! cu iniţialul a-, îu-besce preposiţiunea întru în loc de î n. Dosofteîu, .1673, f. 32 b: tn mijloc de besîaricâ mare Âţ voî mulţami ş’intr’adunare.. Cipar (Principia, p. 122) citeză vechea formă a genitivo-dativului determinat adunariei — adunării, dupăPen-tateucul din 1581: www.dacoromanica.ro 403 ADUNAŢII 404 Exod. XYI, 9: a toatâ adunariei fiilor lu Israil... Ibid. XXXIV, 30: mai marii a-dunariei... ...omni syna-g o g a e flliorum Israel... ... seniores... v. l'Adun. — Adunădune. — 2-Adunat. — Adunătură. 1,Adună.t,-ă; part. passe d’adun: reuni, rassemblă, amasse, recolte, ad-ditionne. Sinonim cu strîns, cules, întrunit, împreunat, în opo-siţiune cu risipit şi împrăştiat. Evangeliarul lui Brâncovan, 1693, in alăturare cu al luî Silvestru din 1648: 1693: 1648: Marc. 1,33: şi ...şi era tot ora- era adunată toată şulu s t r ă n s u cetatd la uşă... la uşe... Moxa, 1620, p. 353: „deca văzură Troîanii adunate atâta oşti de pretu-tindinîa, adunară şi ei ajutorii..." Samuil Clain, învăţături (Blaj, 1784, p. 7): „Dară încă de are adunate avuţii, de are moşii bune, de are căsî frumoase, pentru care elu atâta s’au ostenită, atâta s’au muncit, atâte ne voî au răbdată..." Zilot, Cron. p. 79: Prin uliţe, prin curţi, vedeai adunaţi pilcuri: Prieteni, cunoscuţi, toţi făcând fuge! tîlcurl... Cost. Negruzzi, Aprodul Purice: De acolo nu departe ţSraniî stau adunaţi, Cu securi, cu lănci, cu cose şi topâre înarmaţi... v. l'Adun. î’Adnnăt (plur. adunate), s. n.; part. passe d’adun pris substantivement: recolte, reunion. Cântecul „Nevasta bolnavă": Cânipa ml-am sâmînat, Dar când fu pe adunat, Bola’n trupu’ml a intrat... (Alex. Poes. pop.2, 810). Cântecul haiducului Petrenu: Bată’l crucea om bogat, Om bogat şi fără sfatl Totă Yara l’am rugat Să’ml dea bani pe adunat, Măcar doâ, trei parale Să’ml cumpăr la copil sare... (Ibid. 259). La Coresi adunat ne apare ca sinonim cu adunare „reunion"; de ex. 1577, ps. LXXVIII: ...pomeneşte a-dunatulu tău ceai aflată de în-tăîu... ...memento con-gregationi s tuae quam pos-sedisti ab initio... 15S0, quat. XXII p. 5 (Math. XXII, 41): . . . adunatele Fariseilor întrebă Isus grăi... ...congrega-tis autem pha-risseis, interroga-vit eos Jesus... Primul pasagiu sună la Silvestru, 1651: „adu’ţi a-minte de adunarîa ta", îar la margine maî adaugă scho-lia: „s ăb o r ul“. v. 11 Adun. — Adunare. — 11Adunat. Adunâţiî, nom propre de plusieurs villages. In secoliî trecuţi şi pînă sub Regulamentul Organic, când ţeraniî români lăsaă vetrele lor şi se risipîaă de groza năvălirilor din afară, a dărilor domnesc! şi a jafurilor din întru, astfel că — , cu acelaşi înţeles; în vechile texturi însă tonul cade tot-d’a-una pe a, nici o dată pe e, ceia ce — ca şi e = y — pare a dovedi că vorba n’a trecut la noi prin intermediul Slavilor, la cari se <|ice: aiipb (Miklos., Lex. 3), ci cu mult mai de’nainte, accentuaţiunea şi voca-lismul fiind curat latine: âgr. v. l'Aer. Aerâl, s. n.; t. de Botan.: Asa-foetida. O plantă ombeliferă exotică, al cării suc are un miros forte greu şi un gust respingător. Cuvîntul se între-buinţăză, pare-ni-se, numai în Transilvania: „Aerelu, der stinkende Asant, Teufelsdreck" (S. Barcianu). Are trebuinţă de a mai fi verificat, ca sens şi ca formă. Nu cum-va să fie aîorel, dela aiu (= lat. allium) „usturoiu", din causa mirosului specific al Asa-fetidei? v. Aiu. — Aîor. AerSsc.—v. Aerisesc. Aerisise (aerisit, aerisire), vb.; aerer, gventer (Cihac). „A svînta, a scote, a întinde la aer" (Costinescu). De aci şi substantivul a e r i s g1 ă „action d’ae-rer, gtat d’aeră" (Polysu). Cuvînt din epoca fanariotică, aprope necunoscut graiului ţerănesc şi peste Carpaţi. Din neo-grecul ueQiţto. Curat românesce, 22,083. dela a e r (= lat. aer) se pdte <|ice : aeresc, aerare, aerelă. v. l'Aer. — Svîntez. Aerisdlă 1 , . . . , /V. Aerisesc. Aerisire J Aer&s, -os&, adj.; aerien, vaporeux. Cost. Stamate, Muza I, 58, despre umbra lui Ştefan cel Mare: Grăind aceste, el pune pe a soldatului frunte A sa mână aerosă, ţjicend cu glas tunător... v. l-Aer. Aest, adstă (plur. ae§tî, aeste), pron. demonstr.; ce, cet (cette). Formă rustică în loc de acest (v. pag. 161), de care altfel nu se deosebesce întru nemic prin funcţiune. Acăţându’şî pe emfaticul -a (v. 8,A), se face aesta (1aesta) = acesta (acdsta). In vechile tipăriture aest nu ne în-timpină mai de loc. Numai doră prin-tr’o scăpare de vedere, la Dosofteîu, 1673, f. 162 b: „aesta (sec™) psalom a-ratâ scurtaria vieţii..." In documente însă nu e rar, mai ales în cele din Moldova şi’n zapise scrise de ţerani. Pătraşco Păturniche, Suceva, 1597 (Cuv. d. bătr. I, 77): „nime din ruda mă ca să n’aibă a pără aiastă păra nice dineoară..."; dar în acelaşi act: „a c a s t ă mică cărţulie..." Dumitrachi Yâtavul, 1695 (A. I. R. I, 63): „deci să-i în tor cern de frate căte 4 lei, ae§ti patru fraţi cari mai sus scriu, şi-i fac să i să de 16 lei..."; dar cu câte-va rîndurî mai sus: „noi aceşti patru fraţi", şi: „dintr’aceşti 80 lei..." Popa Yasilie, Berlad, 1603 (Cuv. d. b. I, 131): „căndu am făcut aestu za-pis, au fost şoltuzul Sandul di .Bârlad..."; şi mai jos: „aîasti omeni sintu toţ din tărgu din Bârlad..." 14 www.dacoromanica.ro 1 419 ‘•AFARA 420 Inventarul mănăstirii Galata, Iaşi, 1588 (C. d. b. I, 192): „toate aiaste s’au dat la măna lui Ghervasie...“ Din aest se maî reduce la e s t şi chiar la e s, de ex. în acelaşi Inventar (C. d. b. I, 207): „stoguri de grâu de e s-timpu...“ Costachi Negruzzi, Cârlanii, sc. 4, convorbire între ţeranî: „Feciorul boe-rîului, care vine în tote dimineţile de citesce sub răchiţile aeste...u Pentru Transilvania, Lex. Bud. 7 : „aestu = a c e s t u“. v. Acest.—Acesta. — Aist.—Est.—Ist.. Aâsta. — v. Aest. Adsta.—v. Aîasta.—tasta. A&ve. — v. Aîeve. Afân, s. n.; contrariete, ennui, creve-coeur. „Vorbă de origine necunoscută şi aurită în gura puţinilor Români din Moldova în loc de : durere de inimă, necaz, amar al sufletului" (L. M.). Acest cuvînt se potrivesce prin înţeles şi prin formă: pe de o parte, cu italianul a f'f a n n o, vechîu spaniol a-fafio, vechîu frances ahan=afan etc., tote cu sens de „turburare, nemulţumire"; pe de alta, cu grecul â(pavunp%) d e ce’l vor certa cu moarte, taste datorîu încâ să plătescâ rudeloru celui ucişii toate cheltuîalele 6’au tăcută..." f. 49: „pre acesta, den nafarâ de pagubă, îl vor certa întru tot ca şi pre un ucigătorîu..."; f. 38: „cela ce va sudui solii carii vin dela o domnie la altă, sau într’alt chip de-i va vătăma, den afară de certarîa ce dau pravilele cele mireneşti, acesta să să af'urisescâ..." Moxa, 1620, p. 404 : „fecerâ râzboîu mare den afară de cetate la Cos-mi da..." Veche locuţiune proverbială despre o cunoscinţă de tot pe d’asupra şah o pospoălâ ştiinţifică: „a mirosi din afară de prag". Cantemir, Chron. I, 205: „cine-va carele macar cât de puţin cetela sfintelor şi a profanelor scrisori va fi ami-rosit, precum să zice cuvîntul: macar den afară de prag, cât de departe..." Cu pe-din, afară însemnăză: „â l’extărieur": Un jurămînt poporan glumeţ: Să m6 bată untu Pe din ’untru Şi zarâ Pe din afară I (N. Sânzian, Transilv., Haţeg) Ca idiotism, „pe din afară“ e sinonim cu „pe de rost", însemnând: „de mămoire, par cceur". Cost. Negruzzi, Cum am învăţat ro-mânesce: „d-ta vet bine-voi a le învăţa pe de rost pentru ca să le poţi cuvînta curat şi pe înţeles, pentru că văd că dăscălii d-tale Grecul şi Franţuzul, pre care dracul să’i îae, ţî-au stricat proforaoa, nu poţi rosti pe *, -l, m, h şi altele vr’o câte-va; am nădejde că poimâne mi le vet pută spune pe din afară...11 www.dacoromanica.ro 427 AFEMEIAT 428 Cu pînă, afară însemnăză „tout preş dehors" : EşI, mândruţo, pînă’n prag Şi’ml arată cin’ ţi-I drag. Ese mândra p î n ’ afară Şi’ml arată drum de ţeră... (Jarnik-Bărsanu, 123) C. Negruzzi, Toderică: „Aici este nu sciu ce miros greii; lan să eşim puţin pîn’ afară...“ In construcţiune cu genitivul determinat, afară îşi pote aglutina pe ar-ticlul genitival, devenind afara, după analogiă cu „înapoia" saii „înaintea"; de exemplu : Codicele Yoroneţian circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.) p. 76: „goniîa’i păînră afara cetaţiloru..." Cesar Bolliac, Sila: românesc de origine biobânescă : „a eşi din răbuş afară11 = a face ce-va peste tocmelă sau fără socotălă, pe nepre-ve^ute. I. Crengă, Stan păţitul (Conv. lit. p. 25): „...să nu fiî reu de gură, c’apoi mi’î să nu me scoţi din sărite şi să mă faci câte-o-dată sâ’mi es din răbuş afară...11 Despre ce este „răbuşul", a se consulta Burada, Crestăturile plutaşilor (Iaşi, 1880) p. 13. v. 2'Afară. 2'Afară! interj.;va-t’en! allez-vous-en! A. Pann, Prov. I, 26 : Strigând: audl vorbă! auţll flec o dată! Tocma un ca tine de min’ joc sâ’şl bată? Afară! afară! slugă blăstemată.... Se’nbrobodla copila şi o ’nneca suspine; Era sâ’nnâte ’n viscol să mdrgâ la vecine Să câr’ un ouşor, O mână de făină, să fac’ o pâînişoră; Sta din afara u ş e i să vag’ o pîrtioră, Să vagă vr’un focşor... Din punctul de vedere al filologiei romanice, e interesantă următorea concordanţă între funcţiunile lui ad-foras (ad-foris, foras, foris): de afară „de dehors" = spân. de afuera, de fuera = portug. de fora; pe afară „au dehors" = spân. por afuera, por fuera = portug. por fora; afară de „excepte“=span. fuera de; afară de asta „en outre" = spân. fuera de eso; pe portă afară = portug. pela porta fora. Ce-va mai mult, idiotismul nostru: afară din cale, macedo-românesce: nafoară di cale (M. Iutza), „outre mesure, sans răgle, sans raison", se re-găsesce întocmai la Spanioli: „fuera de camino". Yom încheia printr’un alt idiotism Spaniolul „afuera!" sau: „afuera! afuera!", portugesul „fora!" se între-buinţăză cu acelaşi sens interjecţional. v. 1- Afară. Afedron. —v. Afedrona. Afedrbna, s. indecl.; anus, latrine. Neo-grecul d(fsâ(>oovccc;. In graiu nu e-xistă. Cihac (II, 633): „afedron, anus", fără a cita un text. Evangeliarul 1693 (p. 74) faţă cu acela din 1648 : 1693: 1648: Math.XY,17:tot ce întră în gură, merge în pântece şi în afedrona să lepădă... ...tot care întrâ în gurâ, în rânzâ întrâ şi prin ş ă-zut iase... v. E§itore. — Ghîo'că. — Şedut. Afemeiâre. —v. Afemeiat. Afemeiât, adj. et subst.; effemiue, amolli, enervă. Cuvînt format d’a-drep- www.dacoromanica.ro 429 '•AFERIM 480 tul din f e m e e prin preposiţionalul a, şi de aceia se aude maî mult numai la masculin: „acest om e de tot afemeiat", „nu trebui să, fii aşa de afemeiat11 etc., adecă: „par’că ai fl o f e-m e e“. Totuşi se pdte (|ice metaforic: „lumea de astăzi e afemeiată“ sau : „aveţi o oştire afemeiattt11. De aci apoi ca verb : „nu vâ afemeiaţi", de unde infinitivul substantivat: „acestă a f e-m ei are nu’mî place". Alături cu cla-. şicul effeminatus, limba latină vorbită poseda o formă affeminatus, de unde spaniolul şi portugesul afe-minado cu deminutivul afemina-dillo, vechiu italian affeminato (Tommaseo), sardul affeminadu (Spano), sicilianul affiminatu, la superlativ affiminatissimu, cu de-minutivii: affiminateddu, affi-minatazzu, affiminaticchiu etc. (Traina). Românul afemeiat este colateral tuturor acestor forme romanice, represintând un prototip latin rustic affejmineatus (cfr. Cuv. d. bătr. I, 279 No. 61). Sinonimul femeiatec, adus de Cihac (I, 90), e de o formaţiune românescă post-latină şi chiar destul de îndoios, pe când afemeiat este de tot poporan. Acestă vorbă e respândită mai cu semă în Muntenia (Pontbriant, Dr. Polysu, Costinescu), dar merită de a se generalisa, exprimând o altă nuanţă decât sinonimii muieratec, muierce şi muîerotcă, macedo-românesce mulieraşcu, „adonnâ aux femmes" „yvvaixofxav^g“: şi o altă. idee decât femăn şi fătălăii „yvvttvâqog“. Afemeiat însemneză: „moralement semblable aux femmes", „ywcaxwâtig", eiiflOY«b). In macedo-româna afendul însemneză „tată"; de ex. într’un bocet poporan: Ne alasaşî ’nvesta Cu pulîi ’n casă, Dadălleî ş’afenduluî... (Conv. lit. 1883, p. 487) Vine din turcul efendi „maître, monsieur", derivat la rîndul seu din grecul auiHvTqg. v. Efendi. 1‘Aferim 1 interj.; bravo! parfait! c’est bien! E persianul â fer în cu a-celaşi sens (Şainenu, Elem. turcesc! p. 7); însă vechimea şi marea respândire a acestui cuvînt în limba română, fiind fdrte poporan în tote provinciele, ne fac a crede că n’a trecut la noi maî în urmă prin Osmanlii, ci pote deja în vecul de mijloc prin Cumani, al cărora dialect turc era plin de persianismî. v. Acce. Dicţionarul bănăţân Mss. circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 421) : „Aferim. Euge. Laudantis particula". Cantemir, Divanul lumii 1698, f.75 b: Math. XXV, 23: „ aferim, slugă bună şi credincoasă, că pre puţine ai fost credin coasă, mai pre mult te voiu pune... ...euge, serve bone et fidelis, quia super pauca fuisti fidelis, super multa te con-stituam... Pentru aceiaşi noţiune, vechii Romani luaseră dela Greci pe svys, Românii dela Turci pe aferim. www.dacoromanica.ro 431 AFETEA 432 In secolul nostru, când s’a introdus sinonimul bravo, mult timp ambele interjecţiuni se întrebuinţaţi una lingă alta. Filimon, Ciocoii vechi p. 41: „Bravo, Ione, aferim\ al respuns tocmai după dorinţa mea...." Alexandri, Cinel-cinel, sc. 3: „O că-prioră! Aferim \.. tocmai de <^iua Smă-răndiţei..." Balada Ghemiş: Aferim, frate Ghemiş, Bine făcuşi că venişi... Balada Meşterul Manole: Aferim, Manole, Meştere Manole, Meşter învăţat, Meşter lăudat! Aferim, zidari, Noă meşteri mari... (Gr. D. Teodorescu, Poes. pop. 620) In construcţiune: „aferim de cineva", de ex. într’o colindă: Grăi hunul Dumnezeu: Aferim, domn bun, de tine, Că stâtuşi de mă’ntrebaşi Când e capul văcului, Sfîrşitul pămîntului... (Conv. Ut. 1877 p. 401) Marian, Bucovina, II, 159 : Şi Iubesc o copilită, Aferim de Româncuţă Cu garofe în cosiţă... Cu sens ironic: Critil şi Andronius (Iaşi, 1794) p. 64: „ —eu nu mai ştiu, ziâ este au noapte; spune-ţi’mă mă rogă. — AferimU\ ia zis Hironă. LuăafărulQ nu ese dinu umbrile nopţii decâtă ca să vestăscă sosiră zilil..." Marian, II, 239: Mândra cum mă augiîa, Uşa Iute-o descuia Şi în casă mă poftia; Eu în casă m’am vîrît, Găsii focul desvâlit Şi lemne nepuse’n vatră : Aferim oă era fatăl... Balada Fulga: Din guriţ’o judeca, Cu năpârca o bătea Şi din gură’I tot ţjicea: Aferim, căţea bătrînă! Unde’mi sînt mieorele? Unde’ml sînt odorele?... (Gr. D. Teodorestu, Poes. pop. 611) In Ţera-Romăpăscă, printr’un adaus de ironiă se <^ice: „aferim popă Marin!" (L. M.), măcar că acela cu care vorbim nu e nici „popă", nici „Marin". v. Halal. 2Aferim (plur. aferimt), s.m.; le bravo. Interjecţiune luată ca substantiv. „Fă ce’ţi ll)...“ v. Afum. — Afumători. A fumăria, s. n.; fumoir, endroit destine â fumer Ies viandes et Ies poissoDS. „Afumariu, lucru pe care se expune ce-va la fum“ (Costinescu). v. Afum. — -arîu. 1‘Afumat, adj.; part. passe d’a-f u m pris adjectivement: fume, enfu-me, fumige, parfume, boucand, saurd; de couleur de fumee. Represintă ca adjectiv tote accepţiunile verbuluî afum. E bună limba afumată, dar e reă laptele afumat; o odg,e afumată dela sobă e nesuferită, dar nu o odae afumată cu smirnă; afumat şi afumat nu e tot una. Cântec Oltenesc: Cuculeţ, unde-al Iernat? Peste Jiu, la Vadul lat Intr’un cătun afumat... (Conv. lit. 1876 p. 209). „Afumat cu luleoa = bet“, după cum şi franţusesce se ^ice cu acelaşî înţeles „enfumb" (Boileau). Despre Ţigani: „afumat cu luleoa= negru, ba şi murdar". Intr’un singur sens, participiul a-fumat se depărteză ore-cum dela verbul seă, şi anume când însemnezâ o culore cenuşie-gălbue, une-orî căpătată prin lucrarea fumului, mai adesea însă prin vechime saă vremuri rele. Alexandri, Istoria unui galben: „Fie-sce-care Ţigan are şatra lui făcută din maî multe bucăţî de ţolurî afumate, şi o căruţă cu roţi nalte ce’î slujesce de culcuş..." Acelaşî, Iaşiî în 1844: „o mulţime de hardughii vechî, nalte, strîmbe, mucede, cu păreţiî afumaţi şi crăpaţi, cu ferestrele micî şi chîore..." Acelaşî, O primblare la munţi: „el ţinea într’o mână o psaltichie veche şi afumată, şi în ceîalaltă o păreche de metanii de lână ndgră..." Acelaşî, Harţă Răzăşul, sc. II: „Să ’ţî arăt ispisocele din pod. Am ian aşa un tenc de hârţoge afumate...11 www.dacoromanica.ro 463 AFUMAŢI 464 Cost. Negruzzi, Cântec vechîu: „găsind un ghizdan vechîu, îl deschise, şi dintr’un smoc de tărfăloge de moşie, care’l sărăciseră de tot cu judecăţile, scose o hărtie afumată, pe care mî-a dat’o..." Dosofteîu, Synaxar 1683, ad Januar. 25, descrierea S-tuluî Grigorie Teologul: „nu forte lungă barba, ce destul de desâ; pleşivu, alb la păr; barba pre la margini afumată...11 Acelaşi, ad Jan. 30, despre S-tul Yasilie cel Mare: „albii la păru, afumată marginîa barbeî...“ A se alătura versul luî Regnier (ap. Littre, v. Enfume): Son teint jaune, enfume, de couleur de malade... Formele deminutive dela afumat sînt: afumăcîor şi afumăţel, la femin. afumăţea. v. Afum.—Afumată. — Animaţi. 3' Afum&t (plur. afumatun), s. n.; part. passe d’afum pris substantive-ment: fumage, fumigation, boucanage, saurage. Sinonim cu afumare şi cu a f u m ă t u r ă. Se pote <|iee de o potrivă bine: afumatul pesceluî sau afum a rea pesceluî, afumatul cu tămâe sau afumătura cu tămâe, apucă-te de afumat etc. v. Afum. — *•Afumat. Afumată, s. f.; t. pop. de Yini-culture: espece de raisin. O varietate de strugure care se apropie de T ă-m ă i 6 s ă. Termenul se întrebuinţeză mai ales în Muscel: „Afumată se chiamă pe la noi un fel de strugure ruginit, de o culore a-mestecată din alb, galben şi roşu, picurată cu negru. Strugurele se face des şi borbonat. La mâncare e dulce şi gustos." (N. Yasilescu, com. Glâm-bocel). v. ^ Afumat. Afumaţi, n. pr. loc.; nom de plu-sieurs villages en Roumanie. Aşa se chiamă câte un sat în Ilfov, în Dolj, în Teleorman, în Tutova, în Olt (Frun-(Jescu, ad voc.). Dionisie Eclesiarcul, Cronica (Papiii, Monum. II, 184): „Fost’au făcut acest Domn (Alexandru Moruzi, 1795—97) fabrică de hărtie la Afumaţi nu departe de Bucureştî, şi când î-au venit mazilie aii pus’o în spinarea Mitropoliei de î-ab dat sumă de pungî de banî gereme, zicând că aii cheltuit Măria-sa dela dînsul de o au tăcut, şi Mitropoliei îî este de trebuinţă să facă hărtie pentru tipografie..." Numele topic Afumaţi, plural dela afumat, remâne vecînică amintire a tristelor vremuri ale cîumeî. Pînă astăzi în districtul Brăilei se chiamă Ciumaţi un sat, a căruia numire veche este Afumaţi (Frun^eseu, v. Ciumaţi). Un medic german din secolul trecut, Gustav Orraeus, venind în Moldova la 1770 şi cercetând: cari sînt la Români mijlocele cele preser-vative contra ciumei? i s’a respuns că — pe piaţe, în locuinţe, pretutindeni se dâ foc la gunoîu, la ose şi altele asemeni, afumându-se într’un chip nesuferit <|iua şi noptea: „prae-servatio, cui maxime fident, in eo unice posita est, ut undique in pla-teis, et atriis, acervos fimi, ossium et variarum quisquiliarum, lento igne comburant, fumo que hoc foetidis-simo aerem die noctuque impleant" (Orraeus, Descriptio pestis, Petrop. 1784 p. 11). De aci Afumaţi. Afumare a contra ciumei era lăsată dela moşî-strămoşi, de oră ce o sbmă de sate se numîau aşa deja din secolul www.dacoromanica.ro 465 ••AFUND • 466 XV. Unul dintre Domnii Ţereî Românesc!, ginerele lui Negoe Basarab, e cunoscut în cronice sub numele de „Radul din Afumaţi11. v. Afum. — Afumat. — Afumădorî. — Ciumă. Afum&cîor, -oră. — v. Afumădorî. Afumădbrl, n. pr. plur.; nom d’un village en Valachie. Pluralul luî afumă c î o r deminutiv dela afumat. Aşa se numîa un sat în districtul Buzeii (Frun^escu, v. Grădişte).- v. Afumaţi. Afumătbr, -ore; adj. et subst.; qui fume, enfume, parfume etc. Cela safi ceia ce afumă, în tote accepţiunile acestui verb. De aci, prin diferenţiarea sensurilor, femininul singular afumă-tore, luat ca substantiv, însemneză „encensoir“; îar pluralul afumător î „encens".' v. Afum. — Afumătore. — Afumă-ton. — Afumos. Afumătore, s. f.; cassolette (Cihac). Căţue sau orl-ce văscior cuprinzând substanţe mirositore cu cari se afumă. Sinonim cu slavicul „cădelniţă", care se întrebuinţeză numai în biserică. v. Afumător. Afumătbri, s. f. plur.; parfum, en-cens (Cihac). Orî-ce substanţe mirositore, cu cari se afumă. v. Afumare. — Afumător. Afumătură (pl. afumătun), s. f.; „action de parfumer, parfum" (Cihac); „qui sert â fumiger, â parfumer" (Pont-briant). Portugesul afumadura. De asemenea în limba sardă affuma-dura (Spano). v. Afum. — 8Afumat. Afumăţel, afumăţeă. — v. *. Afumat. Afumbs, -osă; adj.; qui fume, enfume, parfume etc. Sinonim cu afumător ca adjectiv, dar aplicându-se numai la lucruri, nu şi la persone. „Afumos, fumosus, fumeus, fumicus" (Bobb). In graîu, aprope nu se aude. v. Afumător. 1 •Afund (afundat, afundare), vb.; plonger, immerger, enfoncer, approfon-dir. însemneză, materialmente ort figurat, a împinge pînă la fund (=lat. ad fundum). Deja în limba veche e sinonim cu cufund. Aşa versetul din psalmul IX: „infixae sunt gentes in interitu", se traduce prin „afundară--se" la Silvestru 1651 şi la Dosofteîu 1680, îar la Coresi: „cufundarâ-se limbile..." E sinonim şi cu înfig: Silvestru, 1651, ps. LXVIII: Afundăiu-mtk în tină adăncâ şi n’am loc de a starîa... Infixus sum in limo profun-di, et non est substantia... unde la Dosofteîu, întocmai ca lati-nesce: „î n f i p ş u-mâ în pâclâ de a-dâncime..." Cu tote astea, înfigere are un înţeles cu mult maî întins decât afundare, îar cufund are un sens ce-va maî restrîns. A înfige un cuîu, a înfige ghîara etc. n’are în vedere nicî un fel de „fund". Cufundare, pe de altă partet e numaî de sus în jos şi presupune dispariţiunea totală a celor împinse la fund, ba chîar pei-rea lor. Şi maî energic e compusul scufund, o mişcare violentă şi repede. Printr’o fusiune poporană, din afund şi c u f u n d s’a născut forma mixtă acufund, cunoscută maî ales în www.dacoromanica.ro 467 ‘•AFUND 468 Moldova şi despre care ve^î la locul seu. Alături cu afund, unii întrebuinţezi afundez: A. Odobescu, Pseudokyn. p. 46: „E păcat de Dumnezeu, cocone, să mă afundez eu cu totul în focul Gheenei...", unde ar fi fost maî bine: scufund. a) Afund ca verb activ. O epigramă poporană din Ardei: Mere nora la fântână Cu cămaşa socri’n mână, Ş’o afund’o dată ’n baltă Şi o ţipă peste poartă: Na-o, socra, că’I spălată ! (Jarnik-Barsanu, 455). A. Pann, Prov. I, 144: In loc să’l scotă din undă, In vultore îl afundă... La botez, preutul afundă pe copil în apă. Ioan din Yinţi, 1689, f. 15 b: „De-ca’l vei pomăzui, preote, botedză’l ţiinda’lu în măni, căutăndu spre răsărită ; afundăndu’lă şi scoţindu’l de o dată, dzi: botedză-să robulă lui Dum nedzău imerek în numele Tatălui a-min; iară a doa oară afundăndu’iu şi scoţindu’lu, dzi: şi al Fiiuluî amin; iară a treia oară afundăndu'lu...11 b) Mai adesea sub forma reflexivă. Legenda St-luî Sisin circa 1550 (Cuv. d. bătr. II, 288): „Şi dzise sveti Sisin: lemnul lu Dumnedzeu maslinu! vă-dzuşi dracul fugindu şi u cocon du-căndu? Şi dzise măslinul: vădzuîu’l în Mare afunudăndu-se (a$KiihA,MiAxce)... “ Core&i, Omiliar 1580, quat. XVI p. 15: „şi aciîa se porni turma toată deîn ţărmure în Mare şi se afundară într’apâ, e păstorii fugiră..." Silvestru, 1651, f. 126 a: „scoate--mâ den tină ca să nu mă afund...“ Legenda Sf. Nicolae, din sec. XY'II (Cod. Mss. miscell. al Bis. Sf. Nic, din Braşov, p. 178): „şi apa se desfâce şi fierbe şi clocotiîa diîn fundă, căt nu se afunda corabiîa..." O predică din sec. XYII (ibid. p. 291): „apa îaste una diin cele patru făpturi diîn ce îaste lume tocmită, şi ’şu îaste rudă cu pământul; şi într’apâ ne afundâmu şi ne acoperim, ca şi Hristos în pâmăntă..." Cantemir, Ist. Ierogl. (Mss. în Acad. Rom. p. 33): „şi în fundul mării a mă afunda, şi în mijlocul focului a mă arunca, şi nici cum vieţii mele a cruţa, nu mă voîu feri..." A. Pann, Prov. III, 137: Şi când el de groză plângea, spuind multe, Yine un val mare tocma cât un munte, îi repede luntrea, o sparge de-o stâncă, Şi el se afundă în Marea adâncă... Fără noţiune de apă: De la Vrancea (B. Stefănescu), Sultănică p. 195: „Spicele răscopte şi ţepose, încărcate cu bob mare şi greă, să clătenau a-lene, încovăindu-se în văî şi delurî de aur ruginit, în jurul colnicelor, sub cari s'afundă satul Măgura..." Balada „Socra şi nora" : De când mândra s’a ’ngropat, Ploe mare s’a vfersat, Vreme lungă D’a ’ncetat, Yîntu ’ntr’una c’a suflat, G-ropa i’s’a afundat Şi mormîntu’I s’a stricat... (G. D. Teodorescu, Poes. pop. 625) Fiind-că fund se chiamă nu numai în liniă verticală partea cea maî depărtată a unei vâî, fie cu apă sau fără apă, dar şi în liniă orizontală partea cea maî depărtată a spaţiului în genere, de aci afundare se pote aplica la ori-ce direcţiune. Alexandri, Pastel XL: Pe cămpia Dunărenă care fuge’n depărtare, Unde ochii se afundă dintr’o zare’n altă zaro... www.dacoromanica.ro 469 •■AFUND 470 E mai ales poporană expresiunea: „a se afunda în codri". Pompiliu, Sibiu, 51: Mă-sa’n pragul uşii sta, După fecior se uita Pîn’ ce’n codri s’afunda... Balada „Socra şi nora", după cum se <|ice în Prahova: Multă vreme nu pierdea Ghencea murgu’ncăleca, Diua-bună ’şî mal lua; Iar mândruţa, vai de ea, Tot cu ochi’l petrecea Pînă’n codri s’afunda... (G. D. Teodorescu, Poes. pop. 623) v. Âfandi§. Intr’un sens figurat, se <|ice: a se afunda în gânduri, în griji, în bănuelî, în datorii etc., sau : a afunda pe cutare. De asemenea : a se afunda în ştiinţă, în lene, în trândăviă, în somn Şi altele. v. 11Afundat. Verbul afundare nu e latin clasic, dar comun tuturor graiurilor romanice: ital. affondare, spân. a f o n d a r (a-hondar),' portug. afund ar etc. In vechia francesă : a f o n d e r, de ex.: „y ot tant de gens oudit bâtei, qu’ilz furent en doubte d’afonder en la-ditte riviere et de noyer" (Du Cange, ad. voc.) v. *• Afund. — Cufund. — Fund. — Scufund. 2,A-fîmd, adv.; â fond. Iritr’un mod nu numai pe de asupra sau pe de lături, ci pînă la f u n d=lat. ad-fundum, ital. affondo. spân. hondo etc. (Cihac). E sinonim cu deplin, dar presupune mai multă adâncime, iar prin urmare Şi mai mare greutate de a ajunge acolo. Jipescu, Opincaru p. 55 : „Sînt ca sput|a Rumâni ce se cred că a-fund cunosc limba rumânescă, când colo: crinta, adică vasu un’ să pune caşu ’nchîegat să sS scurgă, , aorist ayxi-Qida. „ Afurisire diferă de a n a tern a t i s a r e întâîu pentru că afurisire este mai popular, aşa încât poporul nu cunosce vorba a n a tern a t i s a r e, ci în locul ei face us sau. tot de afurisire, sau de peri-frasa: a da a n a t e m e î. Al doilea, pentru cărturari, cari fac us de amîn- doă vorbele, afurisire diferă şi în înţeles de anatematisare, întru cât a afurisi va să (|ică numai a despărţi pre cine-va de turma credincioşilor şi a’l mărgini pentru un timp dela biserică; er a anatematisa va să (£ică nu numai a mărgini pre cine-va pentru un timp dela biserica lui Christ, ci a’l scote pentru tot-d’a-una din sinul bisericei, şi încă a’l da, a’l închina lui Antichrist" (Laurian-Maxim). în graiul poporan afurisire însem-neză astăzi orî-ce jurămînt cu blăstem, că adecă cel ce făgăduesce ce-va, de nu’şî va ţine cuvîntul, apoi să n’aibă parte de cutare sau cutare lucru. Jarnik-Bărsan, Transilv. 502: — Lină Carolină, Flore din grădină, Yină ’napoî, vină, Că fâgăduesc Şi m’afurisesc, De adl înainte Să fiu mal cu minte... In vechile texturi, numai Biserica afurisia, fiind acesta o penalitate canonică. Pravila Moldov. 1646, f. 38: „să să afurise'scâ dupâ pravila besericii..." Ibid. f. 110: „să va giudeca cu giu-deţul besericii, ce să dzice să afuriseşte şi i să dâ canon..." Tot acolo ne întimpină adesea forma aforisesc, mai apropiată de originalul grec: f. 111: „giudeţulfi besericii îl va a-forisi pănâ cănd să va pocăi şi’ş va face canonul..."; f. 119: „mestecătorîulu de sânge încăT aforiseşte şi beserica..."; f. 154: „să fa<$ cutare lucru, îarâ de nu ver face, de greu te aforisescu...a v. Afurisanie. Afurisire. — v. Afurisesc. www.dacoromanica.ro 477 •AG 478 Afurisit, -â; part. passe d’afuri-sesc: excommunie, maudit, damne; vaurien, vagabond, mauvais sujet. „Pre lingă însemnările verbului, afurisit maî are şi înţelesul de: reu în gradul cel maî mare, cumplit, îndrăcit, cu care anevoe te poţi înţelege sau învoi, fără omeniă, fără Dumnezeu" (L. M.). Sinonim cu blăstemat. Un căntec poporan din Ardei: Dor în cale ţ’a eşit Pricolicîu afurisit Şi vrb turma să ţ’o strice • Şi capul teu să’l mănânce?.. (Pompiliu, Sibiu, 45). Altul tot de acolo: Şi de mână mî-o lua Şi în temniţ’o băga, Intr’o gas,'afurisită, De cincî ani necurătită, De sore nestrăbătută... (Ibid. 51). „Din (|ilele sSptemâneî, poporul so-cotesce maî mari pe Sfânta Yinerî, apoi pe Sfânta Miercuri; ^iua Dumi-niceî este reă de a lucra ce-va, pentru că acel lucru nu e bun, se (Jice: afurisit11 (N, Yasilescu, Muscel, corn. Glâmbocel). Act muntenesc din 1631 (A. I. R. I, 32): „îar cine să' va ispiti după mort6 ine să facă altă tocm^lă într’alt chip, acel om să fie afurisit de Ylă-dica Isus Hristos şi să fie blăstemat d6 318 sveti otţi..." In vechile zapise afurisit se maî în-tăresce punându-se alături, într’un mod pleonastic, unul sati maî mulţî sino-nimî: anatemă, proclet, triolet etc. Document din 1604 (Cuv. d. bătr. I, 136): „am pus şi blestemă, ca să fie afurisit şi proclet..." Altul din 1606 (ib. I, 151): „cene se va scula să facă altă ce-va, să fie afurisită de 300 şi 18 osteţi, şe să fii afurisitu şe a n a t i m a..." Ca termen de ocară, din care s’a şters elementul se& primitiv religios şi juridic, afurisit e forte poporan la Români. Deja în Pravila Moldov. 1646, f. 128: „cela ce va dzice cui-va afurisită sau copilu...", unde „copil", cu tonul pe prima silabă, însemneză „bastard". „Afurisit şi anaftimă!" este una din blăstemele cele maî obicinuite. In munţii din Moldova au<|î mereu: „Să dee 40 de draci în mine, să înlemnesc, să fi& afurisit şi anaftimă, să n’am parte de gite să li găsăsc crapate, şi altele" (N6mţ, c. Bozieniî; Suceva, c. Borca etc.). In loc de a n a f t i m ă, în unele locuri poporul pune prin assonanţă a n a-poda. Aşa printre blăsteme din.Te-cucîu (corn. Răchitdsa): „Pir’ legea me, să hi a anapoda şi afurisit!“ Apoi într’o cdirtă dintre bărbat şi ne-vestă: „Oîu pune eu ho dată canga pe tine, dimone, afurisitule, hire-aî a nalbei!" In fine, când ocara cade pe un străin, bună oră pe Evreul Iţic într’o come-diă de Alexandri, lorgu dela Sadagura îî strigă: „Du-te dracului cu bani’ţî cu tot, Litfă afurisită\..“ v. Afurisesc. — Anat&mă. — Blăstemat. — Proclet. — Triclet... -âg; suffixe nominal pejoratif. Finalul tonic -ac din cuvinte străine trece une-ori la Români în -ag, de ex. ciomag = turc. iumaq, ceprag = turc. ââprâk, harag = ngr. yaqdtM etc. E forte rar însă sufixul curat românesc -âg scăzut din -âc care să se acaţe de o tulpină consonantică, după cum este, bună-6ră, în: părţd# „brusque-rie" în loc de: părţâc, deminutiv din: părcîu „bouc", cu acelaşi transiţiune de sensuri ca în francesul „caprice", ital. „ capriccio “ dela „ capra Tot www.dacoromanica.ro 479 AGA 480 aşa în: arţa# sau harţa# = harţac „brusquerie" dela: harţ „escarmou-che". Astfel în dicStorea: „arţagul ÎŞÎ găsesce părţagul = â la hrusquerie on râpond par la hrusquerie", ne în-timpină de doe ori după o tulpină consonantică sufixul pejorativ -ăg, născut prin scădere fonetică din demi-nutivul -âc. Dar nici chiar în aceste caşuri tulpina nu e consonantică pe deplin, căci finalul ţ sau c represintă un grup ti sau ci, er prin urmare -ăg figureză aci cam în aceiaşi posiţiune ca în „dulceg" = „dulc-a#“ din „dulc-«c“ sau în „briceg" = „bric-d#“ din bric-aft. Ori-cum însă, fie -ag sau -eag ori -îag, acest sufix e ia noi tot-d’a-una pejo-rativ, exprimând o nuanţă de despreţ, pe care n’o are prototipul seu -ăk. Despre sufixele deminutivale înrudite -og (=-ok), -ug (=-uk), -ig (=-ik), cu aceiaşi tendinţă pejorativă, a se vede la locurile lor. v. *'Ac. — -Eac. — -Eag... Agă. (artic. agdoa, plur. agi, agale şi agalărî), s. m.; officier ou commandant turc. E cuvîntul turc agă, la plural a g a 1 e r, conservat cu accentul şi chiar cu forma plurală, dar aplicându-se numai la funcţionari mahometanî, pe când aceiaşi vorbă, româhisându-se în dubletul âgă, a ajuns a însemna o boieriă locală (Şainenu, Elem. turcesc! p. 7). A. Pann, Prov. III, 103: Dar el sdrnă nu băgă, Vrea să se facă Agă.. Miron Costin, Letop. I, 354: „Turcii agalariî de Tighinea ...", dar cu câte-va rîndurî mai jos: „deci luăn-du’şî sama Agit..11 Istoria lui Brâncovanu 1730, înConv. lit. 1875, 330: Cănd zioa că se făcea, Imbriliorul că sosla Cu mulţi Turci agălari mari... Neculce, Letop. II, 315, vorbind despre nesce guralivi breslaşi din Yasluîu ce pîrau la Constantinopole în Divan pe ex-vodă Mihaiu Eacoviţă, c|ice : „Breslaşiî în gura mare striga: vîn-dutu-ne-aî! vîndutu-ne-aî! vîndutu-ne-aî la cochiî-vechî ciocoilor ca pre mascuri şi ca pre oi! care numai ce huia Divanul împărătesc şi se mira toţi Paşii şi Agalariî...11 In balada „Tudor Tudoraş", o crăş-mâriţă e aşa de frumosă încât: Iar Turcii când o vedea, Chiar papucii lor îşi bea, Agatele Cialmalele, Croitorii forfecele... (Burada, Dobrogea, 121) Balada „Iancul mare": Cam vr’o cincl-decî de agale, Cam vr’o cinci-^ecî de paşale: Cât agaua, Şi călmaua... (S. D. Teodorescu, Poes. pop. 481) Balada „Badiul": Mulţumim, agatelor, Cinstiţi calmacanilor... (Ibid. 539) E forte curios că de ’naintea lui aga se punea articlul nedefinit feminin „o", dar totuşi adjectivul în concordanţă avea forma masculină: Dionisie Eclesiarcul, Cron. (Papiu, Monum. II, 190): „vorbind cu o agă credincios al lui..." In stil oficial se întrebuinţa şi forma turcescă reverenţiosă a g a s i, tot cu articlul feminin „o" şi declinându-se ca un nume propriii. Constantin Brâncovanu, 1694, Condica de venituri p. 21: „S’âu dat ploconul Hanului care s’au trimis cu vel Post.; însă bani gata Hanului tal. 1000 şi Hasnadar-Başii bani gata 100, www.dacoromanica.ro 481 482 AGX. Şi la 2 postave i la 2 atlase, care s’aă trimis Hasnadar-Başiî i luî Divan-E-fendi tal. 60, şi la o pace de samur ce s'au trimis er Hasnadar-Paşii tal. 100, şi la o Agasi al Hanului ce au venit aici tal. 50, şi la un Post-şaî 1 atlas, i un post-feld care s’a dat er luî Agasi tal. 40...“ v. Agă. Agabanîu s. agambanîu (plur. a-gambanîe), s. n.; sorte d’etoffe pre-cieuse dont Ies Turcs se font Ies tur-bans. Turcesce a g a b â n i (Şainenu, Elem. turc. p. 116). A. Odobescu, Domna Chiajna p. 75: „boccelîcurî de stofă, cu aşternuturi de agabanîu, cu primenelî de borangic şi de filaliu cu bibilurî, cu gevrele şi cu brînişdre de betălă...“ La Episcopul Melcbisedec (Roman, n, 134) într’un act moldovenesc din 1785: „agambaniî, ci tarele, ghermesi-turî, boccelăcuri, şamălagele...", şi editorul explică: „aganbani, alminte-rea s e v a î u, o materiă albă ţesută cu argint", v. Sevaîu. Agâchi, s. m. indăcl.; t. famil.: petit-maître, litteralement „petit Aga." Deminutiv dela agă sau maî bine dela agă prin sufixul -a o hi, despre care ve<|î la locul seu. Tot aşa din „beiu" se făcea „beîcachi". Se întrebuinţeză numai în locuţiunea proverbială: „înghite, Agachi\“ care însemnezâ: „maî rabdă, că aî păţit’o, măcar că eşti ţanţoş". In popor acăstă (|icătore trebui să aibă o anecdotă a sa. Se vede că vr’un agă va fi fost silit vre-o dată să înghiţă ce-va nu tocmai pe plac. E des la Alexandri. Scara mâţei, sc. 10: „Magdian. Au<£f, mă rog, minune!., să uit eh că a<|i e serbfitdrea Anicăi?... 83,088, „Marin. înghite Agachi... gâl... gâl... gai..." Craîu-nou, sc. 4: „Iaca toiagul bâ-trâneţelor... ţine moş Corbule, şi înghite Agachi de-acum...“ Iorgu dela Sadagura, act I sc. 6: „Damian. Astăzi sosesce Iorgu, şi cred că’ţî bea cu toţii voinicesce în sănătatea lui. „Un prieten. Las’ pe noi, vere Ena-che... dacă’î trăba pe ’nghite-Agachi... Helbet! nu te om da noi de ruşine..." In pasagiul din urmă e vorba chiar de beţiă; însă beţivul îşi dă aerul că nu bea de bună voe, ci maî mult se jertfesce din prieteniă. Alexandri a scris şi o comediă întitulată „A^acW-Flutur", imitată după „L’avare en gants jaunes" de Labiche. v. -acte.—Agă.—Agă. Agambanîu. — v. Agabanîu. Agă (artic. aga, genit. agăî, plur. agi), s. m.; ci-devant titre de noblesse, prefet de police. Acelaşi cuvînt cu agă, dar românisat prin mutarea tonului şi prin declinaţiune, aplicându-se la o demnitate pâmîntdnâ, care însă imita ore-cum pe Ienicer-a găsi dela Stambul. In acest sens s’a introdus la noi de pe la finea secolului XVI. Urechea, Letop. I, 105: „Agă, ispravnic pre dărăbanî, şi pre târg pre Iaşi giudeţ..." (cfr. Miron Costin, A. I. R. I, 171). Cronica Muntenăscâ (Magaz. ist. IY, 285): „Iar când fu la Iulie 16 (1597), alăse Mihaîu-vodâ oşti care era mai de folos şi le puse cap pre Fărcaş-agă şi’î trimise la Diîu ca să’l dobân-descâ..." Prefectul poliţiei se Agem, t. de Geogr.: la Perse. Numele Persieî, pe care Românii Taţi împrumutat dela Turci, din arab. ’a g e m „peuples non-arabes, barbares, la Perse" (Şaindnu, Elem. turc. p. 8). Nic. Muşte, Letop. III, 75 : „s’au hainit o samă de Turci dela Agem şi s’au rădicat asupra împăratului A g e m i 1 o r şi Tah biruit..." v. i'Agem. 2• Agem (plur. Agemî), t. de Gdogr.: Persan. Acelaşi cuvint cu cel prece-dinte, aplicat însă la popor, nu la ţeră. N. Muşte p. 79: „Maî mers’ah oste Turcescă într’acest an la Agemî, şi au www.dacoromanica.ro 495 AGER 496 mers şi 15,000 de Tătari..."; apoi mai jos : „pre urmă eră au izbândit Turcii, şi au mai luat căte-va cetăţi vestite, cu mult loc pin pregîur, dintre care s’au şi scris anume cetate Re van ui, care cetate este mare în ţara Agemi-lor...“ v. l,Agem. — aAgem. 8,Ag5m, adj. indecl.; t. de Commerce: sorte d’etoffe orientale. Inventarîul Cotrocenilor 1681 (Mss. Arch. Stat.) f. 46 : „poală de tratapod de lastră roşie agem; poală de colivă dă lastră verde agem...) procovu dă prâstol dă lastră roşie agem...“ v. 12 ’4, Agem. — Lastră. 4,Agâm, s. indecl.; t. de Mus.: nom d’un signe dans la notation musicale religieuse. Costinescu, Yocab. I, 26: „Agem. Un semn în notele orientale bisericesc!". v 1'2,3mAgem. — Psaltichiâ. Agemeso s. agimeso, -ă; adj.; persan, d’origine persane. Cu aspiraţiune: ha-gimesc. a) Despre Statul persian: N. Muşte, Letop. III, 79: „şi au agîuns până aprope de Spăhacîu, scaunul ţăreî jElagime§tî...“ b) Despre stofe p e r s i a n e : Inventarîul Cotrocenilor 1681 (Mss. Arch. Stat.) f. 41: „sfită de saraser agemescu (nyeiiecKv) galben...", şi mai jos f. 42: „stiharîu de săraseră agemescu galben...", apoi tot acolo f. 45: „păreche de rucaviţe de saraser agemescu galben..." Saraserul era nu numai agemescu, dar şi de Veneţia, căci tot acolo f. 41: „sfită de saraser galben de Veneţia cu solzi..." şi: „sfită de saraser albu de Veneţia cu solzi..." c) Despre cântece erotice de felul celor persiane: Xeculce, Letop. II, 412, descriind pe Grigorie’vodă Ghica (1727): „Şi în vieţa Iul era tot în primblări, şi tot cu mese mari, şi cu cântări şi cu feluri de feluri de muzici. în tote zilele, prâ de avea vre-o trebă mare, să nu esă la câmp, ca să facă veselii cu naîurî şi cu cântice hagime§li şi cu mulţi pe-livani măscărici..." v. 'î3,iAgem. Agemlu, agîamlu (plur.agemn), subst. et adj.; novice, mal-adroit, peuhabile; mazette. Turcul a g â m y, arabul ’a g e-mi, de aceiaşi origine cu cuvintele de mai sus, având sensul fundamental de „non-arabe, barbare, grossier" (cfr. Şaî-nânu p. 8, Cihac II p. 542). Basmul „Roş-împârat şi Alb-împâ-rat" (Calend. basmelor 1875 p. 10): „Ajungând Fât-frumos înaintea palatului, fu întîmpinat la scară de însuşi marele vizir şi dus înaintea împăratului, care era cam încruntat de ciudă că a fost dovedit în isteţime de către un tînăr agiamiu.A Cuvîntul se întrebuinţeză mai ales în graiul jucătorilor de cărţi. IanoVjStosachi (Conv. lit. VII p. 813): „La cărţi sînt blând cu totă lumea, mai cu semă cu agemil, pentru că dela dînşii es bune parale... v. 11 Agem. Ager, -ă, adj.; alerte, vif, prompt, sagace, adroit. Forma organică pentru ambele sexe este agere = lat. â g i 1 em, care în secolul XVII se mai întrebuinţa pe a-locurî împreună cu analogicul ager (ageră). In Dicţionarul Bănă-ţân Mss. circa 1670 (Col. 1. Tr. 1888 p. 422): „Agser. Agilis. „Agsere. Agilis." www.dacoromanica.ro 497 AGER 498 N'are a face cu latinul „acer" şi nu e de loc un dublet etimologic cu al nostru „acru" (Cihac). In Lexiconul Budan, de unde a trecut apoi şi’n alte Dicţionare, se găsesce în adevăr pentru ager semnificaţiunea de : „ascuţit la tăîuş, ascuţit la vîrf", dar tot acolo figurăză pentru prima oră şi deriva-ţiunea vorbei din lat. acer, astfel că e permis a bănui că sensul s’a dat în interesul etimologiei. In texturi şi ’n viul graîu un „tăiuş ager", un „vîrf ager“ — nu seim dacă se află un-de-va. înţelesul fundamental al cuvîntului fiind agilitate, ager se aplică mai cu deosebire des la un cal bun. Balada „Inelul şi năframa": Vorba bine nu sfirşla, Şi de cale se gătla, Pe-un c a L ager s’arunca Şi la tabără pleca... Balada Oprişanul: Negri, ageri armăsari Cu coţii lungi şi come mari... Balada „Ghiţă Cătănuţă": Pe doi ageri căluşei, încărcaţi cu gălbinei... (A. Pann, Moş-Albu, II, 67) Cost. Negruzzi, Şalul: Pe calul meu ager sării cu grăbire, Şi lâsându-î frâul, ca vîntul sburam... Gr. Alexandrescu, O impresiă: Când caii, repezi, ageri, cu come resfirate, Cu nările aprinse, cu gurile spumate, Muşcând de neastîmpăr zăbala ce’î ţinea, Isbind supt ei pămîntul şi resuflând omorul, La sunete de luptă pe câmp îşi lua sborul..- Apoi este ager tot ce se mişcă iute. C. Negruzzi, Potopul: In fiorii spălmîntăril leşină tînăra fată, Undulosele ei come viforul le ’nvălula; Semăna ca o mlădiţă de-un v î n t ager sfărâmată. Şi furtuna nu ’ncetase. Şi apa se tot suia... Acelaşi, Scrisorea I: „merge spumegând de se perde în alte ape, agerul p ă r î u.. De aci în privinţa omului: Dosofteiu, 1673, f. 107 b: Micul Veniamin şi puţân cu câta, Ce-I la război Iute şi ager cu spata... Balada Tunsul: Toţi voinici, aleşi panduri, OspeţI ageri de păduri... I. Vâcărescu p. 271: Cuvînt şi faptă împreunl în agera’ţI fiinţă: Orî-ce vel elice ca făcut, B vrednic de credinţă... Mai obicinuit ager se construesce cu „la". A. Pann, Prov. I, 92: Stă puţin se odihnesce Şi Iar Ia securea ’n grabă, Ca un ager l’a sa trâbă, Tae pînă nu mal pote ... Basmul „Lupul cel năsdrăvan" (Is-pirescu, Legende, 75): „când venîa a fura merele, aduna pasările cele mai agere la sb or şi cu ele în stol venîa de le culegea..." A. Odobescu, Pseudokyn. p. 236: »Vesel şi voios la inimă, ager şi vîr-tos la trup, el zimbind eşîa din pa-' latele părintescî..." Uraţia de nuntă: Strînse el ostaşi mulţime, Tot voinici de călărime Şi ageri cu măiestriă La arc şi vînătoriă... (G. D. Teodorescu, Poes. pop. 170) Figurat: ager la minte. Basmul „Ciobănaşul cel isteţ (Ispir., Leg. 252): „Atunci împăratul, mândru că î-a trimis Dumnezeu un aşa ginere www.dacoromanica.ro 499 AGESTU 500 ager la minte, se coborî de pe scaunul împărăţiei...“ In unele locuri se pronunţă, ajer: „minte bună, şi ajeră; omeni îuţî, tari şi ajerî...“ (D. Păscuţ, Transily., Făget). Intr’un basm poporan publicat de d. P. Ispirescu, Legende 253 — 65, sub titlul de „Poveste ţerânescă", ne întim-pină un personagiu mitic numit Agerul-]) ămîntuluî, robit de Smei, scăpat de Fet-Fruinos şi ajutând pe acesta prin sfaturi. Agerime, s. f.; vivacite, promptitude, sagacite. Ca substantiv abstract, exprimă tote accepţiunile adjectivului ager. Jipescu, Opincaru p. 15: „ţara banului ieste acolo unde ştii să’l prăseşti maî cu agerime...11 v. Ager. — Âgeresc. Agerire I Agerit | V' AgereSC- 2,Âger, adv.; vivement, avec agilite. Mişcă-te maî ager; nu pricepi destul de ager etc. I. Yăcărescu p. 332: D’o dată calul se încordeză I S’aruncă ’n laturi, se spălmînteza, Se zvîrcolesce! de fric’a multă Nici bold, nici glasul nu’mî mal ascultă! Ager descalec, văţj jos turtită Albind o trâmbă învăluita... v. *• Ager. Ageresc {agerit, agerire), vb.; rendre plus vif, plus prompt, plus sagace. Represintă, ca verb, tote sensurile adjectivului ager, dar în graiu se aude rar. Se pote <|ice: în lupte ostaşul şi calul amîndoî se ageresc; ageresce’ţi condeiul, ageresce’ţi vorba,' dacă vrei să fii citit şi ascultat; i s’a agerit mintea... v. 1,Ager. Agerul-pămmtuluî, t. pop. de My-thol. v. 11 Ager. Agesc, -ă, adj.; dependant de ou ap-partenant â un Agă. Cuvîntul se întrebuinţa maî ales despre ostaşii ce se afla sub porunca A g ă i. Nic. Costin, Letop. II, 89: „[Nico-lai-vodă] vrând să facă căutare slujitorilor, din care să se trimiţă o samă de salahori pe poronca împărătescă, au poroncit cu căte-va zile maî ’nainte să fie toţi Siimenii Hâtmăneşti şi cei A-geştî de căutare gata... “ Gheorgachi, Letop. III p. 298: „Vornicii de poartă, Bulucbaşiî curţii, Bu-lucbaşiî Hătmăneştî şi Ageştî, stau pe răndueală..." Toţi aşa „Dărăbanţiî Ageştî'-1 etc. (Şainenu, Elem. turc. p. 7). v. Agă.—Agă. Agerdsce, adv.; vivement, avec a-gilitd. Bobb, I, 25: „Ageresce, cu grabă, cu strădanie, cu minte bună; agi-liter, properato, solerter, versute". Se întrebuinţeză in popor, deşi este de o formaţiune anormală, căci adverbiî în •e s c e presupun adjectiv! în -e s c, pe când adjectiv ageresc nu există, ci numai ager. v. i-i,Ager. Agestdsc s. agestrese Agestit s. agestrit Agestru v. Agestu. Agestn (pl. agesturî), s. n.; terre melee de pierres et de troncs d’arbres, chariee par l’eau et entravde dans sa marche par le tournant de la riviere, ou elle s’arrete comme une sorte de tertre ou de digue; terrassement, re- www.dacoromanica.ro 601 AGHIASMĂ 602 tranchement; gresse buche. Sensul fundamental al cuvîntuluî este acelaşi ca în zăgaz sau stăvilar: o popri t u r ă, un ce cărat sau venit de aîurî şi aşezat pe loc ca o pe-decă. D. S. FI. Marian (Omit. I, 55) ne spune că ’n Bucovina: „agestru însemnă o rădicătură de pămînt amestecat cu fel de fel de lemne şi petre, mai pe scurt tot ce aduce vera o apă repede şi aşeţlă într’un loc la cotitura unui rîu sau păriu. Eră cuvîn-tul acesta s’a format dela verbul a-gestri-ire, care însemnă atâta cât a se opri, a se aşe^a într’un loc. Cum de s’a a g e s t r i t acesta pe-aicî? = cum de a ajuns şi s’a oprit acesta pe-aicî ? — Cuvintele acestea sînt usitate mai ales în părţile dela munte". E de îndreptat numai atâta, că nu agestru vine dela agestresc, ci vice-versa, după cum nu din „agetesc" derivă „ager", ci din „ager" se forul eză „ageresc". Cuvîntul cu derivatele sale e cunoscut şi’n Ardei. A. Pop, Transilvania, corn. Năsăud--Sângeorgiu : „Agiestu — lemn adus de gârlă, tăiat sah netăiat. Se (|ice bună oră: o piuat la munte şi-i apa plină de agiesturî; Ţiganii strîng agiesturî să aibă de foc. Alte exemple: Fugi de-aici să nu-ţî dau una cu agiestu iesta 1 Tu ieşti un agiestu, nu ieşti de la noi. Eu te-ar ci (fi) a g e s t i t Dumnezeii..." Este din punct în punct latinul a g-g e ş t u m, care însemna ce-va grămădit la un loc : „limum aggestum, Iuta aggesta, aggestum petra-rum etc." In Pliniţi ne întimpină chiar: „terra fluminibus a g g e s t a“, iar în Marţial: „aggesta humo contumu-lare", adecă întocmai românul agestu de mai sus. Cu sensul de stavilă contra duşmanului, cuvîntul făcea parte din terminologia latină ostăşescă: „A g -g e s t u s ex ramis arborum diversa-rum, et junco, et manipulis construc-tus" (Amm, Marceli.). De aci urmeză că cea corectă este forma transilvană: agestu; în forma bucovinenâ agestru s’a furişat un inor-ganic r, ce-va ca în „salatră" în loc de „salată". v. Stăvilar. — Zăgaz. Âget, subst. et adj.; deşir, tendance, intention; dispose â. Cuvînt ţerănesc din Moldova, pe care l’a înregistrat reposatul Seulescu (Archiva Albinei, Suplem. 1845 No. 11), aducend ca exemple : „am agit să fac ce-va; sînt agit să fac ce-va“, şi derivându’l din lat. a g i t o, de unde o formă nominală românescă aget întocmai ca preget din lat. „peragito" şi c u g e t din lat „cogito=coagito“. v. Cuget.—Preget. Aghiâsmă, s. aiasmă, s. f.; t. de Theol.: eau benite. Grecul âyta(ff.ia. In Banat se Z|Ce Şi iasmâ (S. Mangiucă). Este apa pe care preutul o sfinţesce şi care — se <|ice — nu se mai strică peste an, gonind pe drac şi vindecând bolele. Ioan din Yinţi, 1689, f. 189 b: „căndă cade ce-va spurcată în vasul cu vi nulă sau cu untulă sau cu miiare sau într’altă ce-va, şi de va fl de curăndu întreg neputredă, să lepede afarâ şi să spele altă vas curată, şi să ia preo-tulă cădelniţa sâ’lcădescâ, după acăia să toarne aghiasmâ de la sfănta Bogoîavlenie în crucişă de 3 ori, Şl acele spurcate să le toarne în va-sulă celă curată..." Nic. Costin, Letop. II, 113: „cum aă trecut împăratul Petru Prutul din coace, î-au urat Mitropolitul, blago- www.dacoromanica.ro 503 AGHIASM 504 slovindu’l cu cruce, şi cu aghiazmă stropindu’l.. Enachi Cogalnicânu, Letop. II, 220, vorbind despre seceta cea mare sub Domnia lui Constantin Mavrocordat: şi de multe ori strîngea Icoanele de pe la toate bisericele, scoţind şi sfintele moaşte ale Prapadoamnei Paras-cliive, mergând Mitropolitul şi cu toţi Vlădicii şi preuţii şi Domnul cu toată boierimea şi slujitorii, strîngăndu’î cu toţii la un loc în grădina cea mare de supt curţile Domneşti, făcând a-ghîazmă, cetind moliftele de ploae..." Jipescu, Opincaru p. 133 : „Popa are douo aiazme. Premaru vorbieşte cu douo guri: cu una dăsgreunâză p’ai lui, îi apără şi’i păsuieşte, cu alta te ’nteţeşte pă tine şi nu te slăbieşte..." Aghiasma ţine un loc forte însemnat în credinţele şi obiceiele poporului : aghiasmâ dela Bobotâză, aghiasma dela Sân-Trif, busuiocul dela aghiasmâ, turta cu aghiasmâ etc., pe lîngă cari şi înjurăturile cu aghiasmâ. „La Bobotâză femeile fac o turtă cu cenuşă frămîntată cu aghiasmâ şi o păstreză pentru tot anul spre a sfinţi cu dînsa vasele ce se spurcă din întâmplare. Tot femeile tornă aghiasmâ pe mormintele răposaţilor, ba şi pe mormintele copiilor născuţi morţi, cu credinţă că prin acesta îi boteză, şi le pun şi numele Ion..." (Tutova, com. Iepurenî). „Orî-ce s’ar întâmpla unui sâten, de pildă: se îmbolnăvesce cine-va din casă, more o vacă şi altele, <|ice că i-î făcut. Atunci alergă îndată la vr’o babă să’i desfacă. Baba mehenghe îi des face, înse oile şi cele-lalte dobitoce tot mor; nu’î merge bine; ce’i de făcut? Bietul om cjice: mă las de dracu! A-lergă la popă, îl châmă să facă aghia-zimâ..." (N. Habar, Vasluiu, c. Ne-grescii). „Busuiocul se întrebuinţeză de f i ş- t o c la facerea aghesmă de către pre-ut...“ (I. Iordăchescu, Botoşani, c. Cri-stescii). „In ajunul c|ileî Sf. Ioan Botezătorul, când vine preotul pe la case cu botezul, fetele îeau dela preot busuioc, şi apoi nâptea se culcă pe locul unde a stropit preotul cu aghe'zmâ, punând busuioc sub perna pe care se culcă, şi peste nopte viseză pe viitorul soţ..“ (D. Gavrilescu, Constanţa, com. Gâr-licău). „In <^iua Sf. Ion Botezătorul, des-de-dimineţă, fie-eare om la casa sa îşi b o t â z ă tote dobitocele şi clădirile cu aîasmă din ajun. Remăşiţa de aia-smâ o păstreză pentru întrebuinţarea peste an la tot felul de bole, şi mai cu semă pentru friguri, precum şi pentru iesmuirea vaselor ce se spurcă..." (C. Negoescu, Rîmnic-sărat, com. Bogza). „Intre obiceele dela Boboteză este şi luatul dela biserică a aiasmd, precum şi aiesmuitul vaselor. Cu cât a-pucă cine-va aiasmâ mai înainte, cu atât este mai bine. De aci apoi să ve^î înghesuelă'....“ (Ibid.) „In (|iua de Sf. Ion Botezătorul, poporul are obiceiul a boteza vitele, viile, grădinele, coşarele, coteţele şi chiar ogorele cu aghezma din Agriş, s. m.; t. de Botan: 1°. gro-seiller â maquereau, Ribes grossularia; 2°. raisin vert, uva acerba. „Arborel sau tufă care produce agrişe" (L. M.) Pisone: „Agriş, care face agreşe, Groseillier". Dr. Polysu: „Agriş, s. m., der Stachelbeerstrauch; agrişă, s. f., die Stachelbeere". Lexicon Budanum : „Agrişi, mase. plur.; 1°. Ribes grossularia, die Stachelbeere; 2°. strugur necopt, aguridă; 3°. Agrişă roşii, Ribes rubrum, die rothe Johannis-beeren.. Forma organică a cuvîntului este acriş, din acru ( = lat. acrum) şi sufixul deminutival -iş, literalmente „aigrelet". v. 2’8,Acriş. — Aguridă.' *• Agriş, n. pr. loc.; nom de certaines localites. Doă sate românescî în Banat, din cari unul forte mare, nu departe de Arad, se chiamă Agriş, unguresce Egres (Hornyânszky, Geogr. Lexik. d. Kon. Ungarn, p. 4). v. XtAgriş. Agrişă (plur. agrişe), s. f.; fruit d’agriş. Costinescu: „Agrişe, un fel de cdcâze; groseille a maquereau, gro-seille verte". v. Xl Agriş. Agriş-roşu | v. Acriş-roşu. — l’A- Agrişă-roşiă J 9riş- Agrişei (plur. agrişă), s. m.; dimi-nutif d ’ a g r i ş. Se obicinuesce în Transilvania: „ tută de agrişei “ (R. Simu, Sibiiu, Orlat). v. x>Agriş. A-greţă, adv.; â grand peine, diffi-cilement. Archaism. Dicţionarul Mss. Bănăţen circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 422): „Agrace. Difficulter. Aegre". Represintând pe latinul: a d - g r a v i-t i e m (=ital. a gravezza), românul a-greţă, deşi pare conservat numai in Banat, trebuia totuşi să fi circulat în întregimea graiului românesc pînă a nu şefi introdus sinonimul a-nevoe, format întocmai după acelaşi tipic din proposiţionalul a- (lat. ad) şi din slavicul n e v o 1 î a. Să se observe că’n secolul XVI ambii termini: g r e ţ ă (= lat. gra-vities) şi n e v o e (=slav. nevolia) se aflau încă în concurenţă unul cu altul, exprimând aceiaşi noţiune. Astfel la Coresi, Omiliar 1580, quatern. XI p. 2 — 3: „cu minte bunâ să fimă întru toate căte vinu noao dela Dumnezeu, că acestâ amu toate spre folosu ne-au tocmită, şi spre ispravă lasâ nevoia şi g r â ţ a spre noi Dumnezeu a fi, derep-ce căndu ne dă Dumnezeu noao rău, iarâ noi să slăvim şi să mărim sfântă numele lui..." Cu încetul, „slăvire" a gonit pe „mărire", „nevoia" respinse pe „greţă" la o altă nuanţă de sens, a-nevoe înlocui pe a-greţă. Macedo-româuesce se (Jice pînă a-stă(|î: „cu grâţă = ăuoxolois, schvver-lich" (Bojadschi). V. x>A-nevoe. www.dacoromanica.ro 531 » AGRU 532 Agru (plur. agre), s. n.; campagne, champ cultive, terrain laboure, gueret; surface. Sinonim maî ales cu ţarină şi cu h o 1 d ă. Din latinul a g r u m (= gr. âyqov = sanscr. agram), ca şi ital. a gr o, portug. a gr o etc., al nostru agru, departe de a fi neologism, e forte des în vechile texturi româ-nescî, îar în unele localităţi s’a păstrat pînă astăzi în graiul ţeranuluî. Codicele Voroneţian circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.) p. 132: Ep. Jacob. Y, 4: „preţurele lucrătorilor celora ce au lucratu a-grele voastre... ...merces ope-rariorumquimes-suerunt r e g i o-nes vestras... acolo unde în Biblia luî Şerban-vodă, 1688: „au săceratu ţarinile voastre..." Radu din Mănicescî, 1574 (Mss. Harl. 6311 B. British Mus.), Math. XIII. 24. 27, 31, 38: ...semănă bună sămănţă spre a-grul lui... ...semănaşi spre agrul tău... ...semănă întru agrul lui... ...cine sămănă ce sămânţă bună îaste fiîul ome-nescii, e agrul îaste lume... unde în Biblia din tutindenî sinonimu Coresi, 1577, ps. ...şi fâcerâ cetăţi în fire, şi se-mânarâ agre şi răsădiră vini... . . . seminavit bonum semen in a g r o suo... ...seminasti in agr o tuo... ...seminavit in agr o suo... ...qui seminat bonum semen, est filius homi-nis; ager au-tem, est mun-dus... 1688 figurăză pre-ţarină. CYI: ...et constitue-runt civitates ha-bitationis, et se-minaverunt a-g r o s, et plan-taverunt vineas... unde la Silvestru şi la Dosofteîu: 1651: . . .şi samănâ holde şi sădesc vii... 1680: ...şi sămănară ţarini şi răsădiră vii... Noul Testament 1648, Math. XIII, 31, 36-38: ... asămănatâ îaste înpărăţiîa cerîurelor grăunţului de muştarîu, carele’l îa omulu şi’l samănâ în a-grulu luî (scholia marginală: hol-d a)... şi maî jos: ...spune noao pilda neghinelor ceiî holde. Iară elu răspunse zise lor: cela ce sămănâ sămânţa bună îaste fiîulu omenescii, îarâ agrul îaste lume... . . . simile est regnum coelorum grano sinapis quod accipiens homo seminavit in a g r o suo... ...edissere nobis parabolam ziza-niorum agri. Qui respondens ait il-lis: qui seminat bonum semen, est filius homi-nis; ager au-tem, est mun-dus... Un text din sec. XYII (Cod. Mss. miscell. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 214): „merse cu soacrâ-sa în Yith-lăemu în vreme seceratului şi eşi la agrele lui Voozu să strângă spice..." In Oltenia, şi anume la Gorjenî, cu-vîntul agru „champ cultivă" circulă pînă astăzi în gura poporului; de asemenea în Banat, unde însă el maî are Şi sensul de „surface". „Alături cu ogor şi arătură, se aude icî-cole <|icendu-se şi agru; agru maî însem-neză încă pe la noi un strat de a-supra" (Paroh Liviu Iancu, distr. Caraş-Severin, corn. Visag). In dialectul macedo-român, „agru, agre însemnăză cerealele semenate în www.dacoromanica.ro 533 AGUD 534 câmp: grâu, secarâ etc.; şi câmpul unde se află semenate cereale" (Dr. Obedenaru, Dicţ. Mss. în Acad. Rom.). Cântecul Pirpiruneî (Paparuda-) în Macedonia (Cruşova): Pipirună Se readună, Dă ploie, dă ploie, TIa să crescă agrele, A grele şi avhinîele, Avhinîele şi îerghile... (Album macedo-român, p 102). v. Arătură. — Holdă. — Ogor. — ţarină... Agiid (plur. agudî), s. m.; t. de Bo-tan.: murier, Morus nigra, Morus alba. Sinonim cu dud, mur şi f r ă g a-r î u. „Arbore care dă a g u d e şi a cărui frunză este bună de nutrit viermii de mStasă. Acest arbore se chiamă aşa. mai ales în Moldova, cum şi fructul lui agudă, eră în Ţera-Românescă arborele se numesce dud şi fructul şeii dudă. în multe părţi însă ale Ţerei-Românesci, cum şi în alte provincie lăcuite de Români, arborele se chiamă mur şi fructul seu mură; vorba mură însă se aplică de mulţi Români şi la fructul arborelului sau tufei numite rug. Yorbele dud şi dudă sînt de origine persană, eră agud şi agudă de origine necunoscută (Laurian-Maxim)". Varlam, 164-3, f. 380 a (Luc. XIX, 4): „alergâ înnainte de să sui întru’în copafi ce să chiamă agud...11 Acelaşi pasagiu în Noul Testament dela BSlgrad din 1648: „să sui într’uu smochin", iar scholia marginală a-daugă: „alţii zic că’î mur". O doină din Moldova: Frunză verde trei agugi, Sus în inunzi la nalte curţi La părinţi necunoscuţi, Sus în munţii cel de pdtră Domne! reu-I fără tată... (Oonv. lit. 1883 p. 119), Deşi întrebuinţat mai cu semă în Moldova, agud e cunoscut şi’n Ţera-Românescă. Aşa în Ialomiţa se <|ice: „Am făcut şenţ pre aprope de agudu ăla dîn colţu grădini şi î-am tăiet mai tote vinele dîn partea aia..." (T. Theo-dorescu, corn. Lupşenu). La cuvîntul agudă vom vede că acest termen botanic se aude şi’n Transilvania. în fine, în Banat circuleză forma îagod: „La noî arborul „morus" se chiamă îagod; în alte locuri se <Ţice dud, f r ăgarî u, mur...“ (S. Lîuba, Banat, com. Maidan). Unii cred că dud şi agud ar fi unul şi acelaşi cuvînt (Şaindnu, Elem. turc. p. 8). Turcesce „dud aghâdji" însemnând „arbore d u d“, de aci: „agud paraît etre une contraction de aghâdji dud" (Cihac, II, 542). O asemenea contracţiune: agvd=a g h [â d j i d] u d, e ce-va cu totul peste putinţă la Români, şi ar fi forte a-nevoe chiar în-tr’o altă limbă. Forma bănăţenă îagod = agud înlătură orî-ce îndoelă asupra originii cu-vîntului. Serbesce: î a g o d a „fragă". In tote dialectele slavice — polonesce, rusesce, bohemesce etc. — aprdpe fără nici o schimbare fonetică, acelaşi termen se aplică la „fragă" şi la fructe analdge: „smeură", „căpşună", „strugure" şi altele. In texturi paleo-sla-vice, Kiroflii'ini|i\ şi raro^ii'iine însemneză anume agud: „drevo îagodicie = m o r u s arbor" (Miklosich, Lex. 1143), literalmente: „arbore cu a g u-d e“, bănăţenesce: „cu i a g <5 d e“. De aci resultă că Românii ah împrumutat dela Slavi numai pe femininul a-g u d ă ca nume al fructului, de unde ah format apoi eî-înşiî pentru tufă pe masculinul agud. Să se observe câ’n paleo-slavica au existat o formă mai veche a g o d a alături cu o formă mai www.dacoromanica.ro 535 AGURĂ 536 nouă, îagoda, după cum era: „azu“ lingă „îazti“, „adG“ lângă „îadu“, „a-blQko“ lingă „îabluko", „ako“ lingă „îako“ etc. In adevăr, într’un text ci-rilico-glagolitic din secolul XIII ne în-timpină tocmai cu sensul de agud'. a g o d i fi i î e (Mikl. Lex. 2). Moldovenescul agud corespunde unei forme slavice mai primitive a g o d a, iar bă-năţenul lagod formei posteriore î a-g o d a. Aşa dară graiul românesc, pentru acelaşi arbore „murier", posedă patru numiri, din cari doă latine : mur (= morus) şi frâgarîu ( = fra-garium), una turcă: dud, una slavică: agud. Insă mură însemnâză tot-o-dată mai obicinuit pe „mure sauvage"; fră-gari u se aplică mai potrivit la o tufă de fragi, iar dud (articulat: dudul, feminin : dudă) înfăţişeză o disarmo-niosă reduplicare. Terminul cel mai propriu remâne agud, care este şi cel mai respândit. v. Dud. — Frăgariu. — Mur. — Solcov. Agudâ (plur. agude), s. f.; t. de Bo-tan.: mure. Fructul agudului. Sinonim cu dudă. O doină din Moldova: Frunză verde de agude, Strig la puica, pu m’aude; Şi de-aude, ea s’ascunde, Ea s’ascunde, nu’ml respunde... (Ales. Poes. popa-, 843). Alta tot de acolo: Frunţjă verde de agude! Ian vea, alban. haîdut şi haî-duk, bulgăresce şi serbesce: haiduk, aîduk, haîdut, aîdutin, etc. (Miklos., Turk. Elem. I, 66). E cam a-nevoe a se lămuri intermediul prin care îl vor fi căpătat Românii, v. Haiduc. Aiducâme. — v. -ame. 1,2'Aiducesc. — v. 1,4 'Haiducesc. Aîducesce. — v. Haiducesce. Aîduciă. — v. Haiducia. Aîenesc, -escă, adj.; appartenant â ou dependant d’un ayan. Se maî aude numai doră în Dobrogea. Balada „Tudor Tudoraş": De’I găsi oi aienesd, Să le scrii împărătesei, Beilicul să le cel, Din EtT 608 „Când e cine-va bolnav şi vorbe-sce aiurea, se <^ice că e aiurit“ (S. Liuba, Banat, corn. Maidan). De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănică p. 127: „Une-orI, aiurit, îşi simţi a creerul cum s6 stingea, încetul cu încetul..." v. Alure.—Alurelă. — Aiurez. Aîu-sSlbâtec. — v. Alul-şerpelul. — Alul-ursulul. — 2,Aluş.—Leurdă... Aîu-serbesc, s. n.; t. de Botan.: poi-reau, Allium porrum. Sinonim cu por sau pur şi cu pras saii praj. v. 2'Alu. 1,Aliiş.—v. 5'Ala.—Au§. 2-Aiiiş, s. m.; t. de Botan.: aii sau-vage. Dicţionar Bănăţen Mss. circa 1670 (Col. I. Tr. 1833 p. 422): „Ajush (citesce: atu§). Allium sylvestrum. Al-liaria." Ca deminutiv din aîu, alu§ corespunde lui al or şi lui ai şo r. In Banat cuvîntul se întrebuinţeză pînă astăzi (S. Liuba, com. Maidan). v. 2.Alu. — Alul-§erpelul. — Alul-ursulul. —Leurdă... Aîu-turceso, s. n.; t. de Botan.: oignon de Strasbourg, Allium fistulo-sum (L. B., Bobb). Se ^ice şi ungu-resce: 16 r 6 k foghagyma. Sinonim cu cepa-cîorască (Dr. Brândză). v. 2'Alu. Ajd&r, s. m.; dragon, griffon, mon-stre. In „Istoria Iul Hangerli" de pe la începutul secolului (Tocilescu, Rev. I, 330): I-au pus un pistol în piept, Lovindu[’l] prin ţîţe drept Şi Iute ca un ajder, Şi lovi şi c’un hanger; Apoi de grab şi Harapu Ca clipa îl tăiâ capu... Cuvînt care n’a circulat nici o dată în graîu. Este persianul azder „dragon" (Şainenu, P), trecut prin Turci la Şerbi (Karadzifi, v. Asdaha) şi la Bulgari (Miladinovtzi, Narodni pesni p. 533). v. Balaur. — Smeu. Ajte<3M! interj.; Dieu soit en aide! O exclamaţiune făcând parte din graiul femeiesc, şi numai într’o singură împregîurare. Anton Pann, Moş Albu, II, 19: Apoi d’acolo la vale, în drumul care mergea, Văzu din -sat o muere ţesând aci ’ntr’o argea Şi copil mulţime spuză împrejuru’I guri făcând, Unii cereau: mamă papa, alţi pentru ţîţă plângând, De carii ea necăjită tot îi ocăra mereu; Iar el: să fie de bine şi prunci sa’ţî dea Dumnezeu! Ea, cum îşi lăsase lucrul ca să mal vază de eî, Luând o drugă, îi trase cu dânsa vr’o doă-treî, Zicând: nu’mî ajunge mie că pă ăştl nu pot să’mpac, Şi tu îmî mal urezi încă să stau şi alţi să mal fac? El o ’ntrebă: apoi lele, cum trebueşte să zic? Să fi zis—ea îl respunse —: Aj-te-zeu, şi alt nimic — Autorul adaugă în notă: „Cuvînt antic, ţinut numai de femei, în loc de ajute Dumnezeu, care îl zic numai când văd pe alte ţesând". Contracţiunea cu urcarea accentului: âjte = ajute este întocmai ca în poporanul „vâst = vâ(|ut“. Cât despre simplul §eu in loc de compusul Dumnezeu, el se întrebuinţeză nu numai în jurămîntul „Zeii!", dar şi forte des în texturile din secolul XVI, de exemplu în Codicele Voroneţian circa 1550, www.dacoromanica.ro 609 ‘■AJUN 610 în Psaltirea Şcheiană din aceiaşi epocă, la Coresi etc. Pe când aglutinatul ajtegeu este o interjecţiune curat femeiăscă, şi anume a ţesetorelor din argea, exclamaţiunea „D o m n e - a j u t ă ! ", identică în apa-rinţă prin sens, aparţine — după cum vom vede maî jos —graiului bărbătesc în focul bătăliei. v. Ajut. — ţ)eit. Ajumitul, ajumita (de-a-), subst. mase.; jeu enfantin : colin-maillard, cligne-musette. Acelaşi joc copilăresc, care pe a locuri se c|ice m i j o r c ă, m i j o t c ă, d e - a m i j a, de-a-m i j i 1 e, b a b a - m i j a, d ' a --ascunsele sati d’a-ascunsul, d’a-cu cui etc., în partea occidentală a Daciei, peste Olt, în Banat, în Haţeg, în Zarand, se chiamă: ajurnitul, ăe-ajumitul, ă'ă-ajumita, j u m e t c ă, deşi tot pe acolo maî circulăză numile de p i t u 1 i c î c ă şi m i j i t u 1. „Jocul copilăresc d’a-ajumita se chia-mă şi p i t u 1 i c i c ă...“ (Banat, Orşova, c. Jupalnic). „Jocurile copilăresc! la noi: de-a--surduca, de calea prin cetate, de-aju-mitul..(D. Angeloni, Banat, c. Pău-cinescî). „Jocurile copilărescî: popic, cureoa roşiă, de porca, de puişorii, doda nică cu furnică, de mesă, ajnmit, mâţa orbă...“ (Preut A. Bociatu, Banat, c. Clopotiva). „...clenţa, popic, lopta, jumetca sau mija, baba-orba...“ (Preut L. Laurian, Banat, C. Comloş). „Jocul copilăresc de-a-ascunsul în Zarand se chiamă ajumitul...“ (N. Sânzian, Transilv., Haţeg). „...popicul, ajumitul sau migitul, de-a gaia..." (P. Oltenu, Transilvania, Haţeg). 22,083. In Oltenia se <|ice: ajumita (Dolj, c. Şimnic, c. Risipiţi). In ajumitul saă ajumita, a- este pre-posiţional şi nu ne întimpină în forma : j u m e t c ă. Remâne dară tulpina jum-, care corespunde lui skm- în numele serbesc al acestui joc copilăresc: sKMypa „das Blindekuhspiel" (Karadzie), dela îkhypiiTii „a miji, a închide ochii". Şerbul zm- a devenit românesce jum prin intercalarea eufonică a unui -u. întocmai ca în „gwnoîu = slav. gnoî“, „şMrub=medio-germ. schrh.be (Schrau-be)“ etc. Acelaşi joc se chiamă polo-nesce: «nurek, rusesce rciiypisii. Originea slavică a cuvîntuluî e ne’ndoîosă; este forte nesigură însă identitatea lui cu m i j e s c, şi ’n orî-ce cas ambele n’ah a face de loc cu românul aromesc, cu care unii se ’ncercă a le înrudi. Un verb a j u m e s c şi un substantiv a j u m 61 ă, cu sensul de „s’assoupir, assoupissement" (Cihac, II, 195), nu există în graiul comun, ci numai în terminologia jocului copilăresc. v. Aromesc. — Ascunsele. — Baba-■o'rba. — Mijesc... ‘•Ajun s. agîun {ajunat, ajunare), vb.; jeuner, manger peu ou pas du tout, faire maigre, s’abstenir, se priver. Sinonim cu postesc. Dicţionar Bănăţ6n Mss. circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 422): „Agsun. Jejuno. 1 (citesce: a-„Agsun. Jejunium". J gîun). Proverb: „Ajuna robul lui Dumnezeii, pentru că n'are ce mânca" (Ba-ronzi, Limba p. 50); la Moldoveni: „p o s t e s c e robul lui Dumnezeii..." (C. Negruzzi, Scris. XII). „Yinerea se petrece şi cu ajun câte o dată, când adecă omul ajuna pentru cine-va pe care are mâniă, ca Dumne<|eu să'şî întindă mila/* adecă 20 www.dacoromanica.ro 611 «•AJUN 612 să’l pedepsâscă..." (G. Dobrin, Transilv., Făgăraş). Doină din Banat: Pentru tine, dragă fată, Mânca! Vinerea o dată, Şi Sâmbăta nici o dată, Duminic’am ajunat, Pînă ce te-am căpătat!.. (Fami’ia 1884 p. 65) Un sinonim poporan pentru a ajuna este „a ţină <|ile“: Mult, măicuţă, te-am rugat, Eîu de lacrimi am vărsat, Să ţii $ile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine; Dar tu $ile nu ţinuşi Şi departe mă dăduşî... (Jarnlk-Bfii'sanu, Transilv. 174) Macedo-romănesce agîun „a simţi fdme, a fi flămând" (L. M.). Ajunare, în dialectul istriano-român junare, vine dintr’o formă latină vulgară adjunare şi junare în loc de clasicul „jejunare", corespundând spaniolului a y u n a r, ital. g i u-n a r e, franc, jeuner etc. . v. i’3'Aglun. — Postesc. — Ţin. a-Ajim s. agîun, -ă; adj.; affamâ, pressâ par la faim. S’a păstrat numai în dialectul macedo-român: „flămând nu există; se <^ice: lî u fome, sau maî bine: agîun8 * * 11 (Dr. Obedenaru, Dicţ. Mss. în Acad. Rom. I, 197). Prin sens, este întocmai latinul clasic jejunus. v. 1 'Ajun. — Flămând. 8‘Ajun s. agîun (plur. ajunuri), s. n.; 1°. jeune, maigre, careme, absti- nence, privation; 2°. veille de noel, veille d’une fete ou d’un âvenement, le jour qui prâcâde celui dont on parle. In primul sens, este o vorbă latină prin materiă şi prin funcţiune; în al doilea, funcţiunea e creştină post-latină. 1°. Ajun sinonim cu post. Cuvîntul slavic nocn, (=germ. Faste) a reuşit astăzi aprope cu dese-vîrşire a înlocui în graîu pe romanicul ajun = spân. a y u n o = franc, â j e u n = ital. [di]ginno = provenţ. [de]j u n etc.=latinul vulgar adjunum, corelativ latinului clasic jejunium. In trecut, ambii sinonimi circulai! la noi într’un mod pleonastic unul lîngă altul. De exemplu, în predica Sf-luî Ion Crisostomul, secol XVII (Cod. Mss. miscell. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 537): „nu la prânzuri şi la cinâ, nice la beţie, ce la p o s t ii şi la a-junu...u-, alt text tot de acolo, p. 598: „cine nu va să’şi flâmănzescâ maţele aci ce cu p o s t u 1 şi cu ajunul, acela fi-va masâ viermiloru..."; şi mai jos p. 601: „nevoindu-se şi înblândii în cale şi întru învăţătura dumnedzeîascâ cu post şi cu ajun...11 v. A-griţă. în Psaltirea transilvană a lui Silvestru din 1651 ne întimpină forma agin: ps. LXVIII: plăn-s’am şi am trudit cu aglnul (â-ijhh$a) sufletulu mieu . . . [scolia marginală: p o-s t u 1]. In popor, afară de post, ajunul se mai înlocuesce prin idiotismul: a ţine i 1 e: „Marţîa este şi (|i de ajun, adecă: la cine-va se fură o <5iă, orî i se face alt refi, păgubaşul ţine (|i 1 e asupra celui ce î-a făcut reu, şi acelea le ţine Marţîa, şi trebue să fie 7 Marţi după o-l’altă, şi crede că’n a 3-a Marţi se prăpădesce orî se bolnăvesce cel vinovat, dacă nu merge la păgubaş să se roge de iertare..." (T. Crişianu, Transilv., c. Cugieru). Orî-şi-cum, ajun cu înţelesul şefi ...et incurvavi in j e j u n i o a-nimam meam... www.dacoromanica.ro 613 '•AJUN 614 primitiv de j e j u n i u m se întrebuinţezi în gralu din ce în ce maî puţin; dar e forte respândit cu sensul derivat de: II0, ajun ca sinonim cu preţii sau presără, Acest înţeles nu l’a avut nici o dată prototipul latin şi nu’l au nicăirî derivatele romanice. Există însă un paralelism logic deplin între românul a-jun „preţli" şi francesul veille (=lat. vigilia) „pre^i", căci în primii secolî ai creştinismului presăra serbătoriî era-menită postului şi veghiăriî tot-o-dată (Martigny, Dict. d’antiqu. chrătiennes, 340), iar prin urmare, plecând din a-celaşî punct pe doă câî, unii au căpătat pe ajun „dies profestus", alţii pe „veille=dies profestus“. Se (|ice de o potrivă bine: ajunul Bobotezei, ajunul Paseilor, ajunul lui sân-Yăsiîu sau al Anuluî-nou, dar maî cu deosebire ajunul Nasceriî Domnului saă ajunul Crăciunului. Gheorgachi, Letop. III, 306: „In zioa aglunulul Sfântului Yasilie are purtare de grijă Hatmanul cu Aga la atăte căsurî din zi să se afle totă slujitori mea la Curte cu zapciiî lor şi cu puscile a-mână...“ Ibid. 301: „ Obicei u vechîu au fost, care s’au urmat şi pînă la Grigorie--vodă Ghica, la aglunul Crăciun u-1 u î, cum şi la B o b o t ă z ă, se făcea masă domnăscă în spătărie, şezând Mitropolitul cu Episcopii şi cu boierii ceî cu boierii şi pe cine maî poruncîa Domnul şi din ceî mazilî, însă masă fără caftane şi fără dvorelă, cu căntărî bi-sericescî, cu mehterhanea şi cu ţigani..." Fără noţiune de serbătore, se (|ice: în ajunul bătăliei, în ajunul căsătoriei, în ajunul rescoleî etc. Alexandri, Cetatea Nămţuluî, act II sc. 2: „Nu mă sfiesc acu, în aglunul morţiî, s’o mărturisesc în au<^ul ome nilor..." Presăra Nasceriî Domnului este singură care s’a personificat de popor sub numele devenit mitologic de Moş-Jjun, De la Yrancea (B. Ştefănescu), Sultănică p, 218: „Şi de venîau Floriile, Paştele cu hainele nouî, St. Ilie cu pepenii de Pantilimoti, M o ş-Ajunul cu bolindeţele, acăstă prăsilă volnică şi vide umplea mahalaua de veselie şi de năzdrăvănii..." Colindă din Dobrogea: Astă sară, Florile dalbe 1 Mare sară, Sara marelui Ajun, Mâni e diua lui Crăciun, Când aice pe pămînt S’a născut Domnul cel sfînt... (Burada, Călătoria p. 61) In Mehedinţi: Bună dioa lui Ajun, Da’I mal bun’a lui Crăclunl Ce’î în casă să trădscă, Ce’I afar’ să isvorască: Oile lânose, Vacile lăptose, Porcii unturoşl Să’I mănânce omenii sănătoşi... (Praut O. Ionescu, c, Şişescil; O. Dr&ghi-cescu, c. Bistriţa). In Banat: Bună diua lui Ajun, Că’i mal bun’a lui Crăciun, Că’I cu miel, Cu purcel, Câ’î cu nuci De cele dulci, Cu alune De cele bune... sau: îmblă junii lui Crăciun! îmblă junii lui Ajun! Tot cântând şi colindând, Pre Dumnezeu lăudând! Fă-te gazdă vesel, bun, Că e diua lui Ajun... (S. Mangtucă, Cdlindar I8s2 p. 10-11) 20’ www.dacoromanica.ro 615 AJUNĂTOR 616 în maî tote colindele, Moş- Ajun este nedespărţit de Crăciun, care şi el se (|ice „moş". Strînsa legătură între ambii termini a impresionat deja pe Schuchardt, care, printr’o forte in-geniosă combinaţiune, vede în Crăciun pe „ Christi - j e j u n i u m adecă un „Crist-ajun“, susţinând cu drept cuvînt că Slavii l’ati împrumutat dela Români, er nu vice-versa (Lit-teraturblatt f. germ. u, roman. Philol. 1886 No. 3). Credem şi noi că ajunul a exercitat o înrîurire asupra formei crăciun, însă de o altă natură, maî puţin violentă. Românul Crăciun este latinul vulgar crastinum (nu „ crâstinum11 ca în latinitatea clasică), care cu acelaşi sens a figurat ore-când în terminologia creştină din Occident, bună-orâ: „C r a s t i n de la Nativi te de Nostre Seigneur" sati: „in Crastino Matthiae apostoli" (Du Cange, v. Crastinum). Literalmente, Crăcîun = crastinum însemneză „lendemain" în oposiţiune cu ajun „veille". Sub in-fluinţa lui ajun, s’a modelat finalul în Crăciun şi atâta tot, căci iniţialul eră- este latinul cras (= spân. cras = vechiu ital. crai) „mâine, a-doua-di“. v. Crăciun. III0. Particularităţi fonetice. In dialectul istriano-român se dice jun, după cum se aude acolo j u t pentru ajut (Miklosich, I. Maiorescu). Printr’un eufonic d ca în „dalb=alb“, în poesia nostră poporană se aude forma dajun: Dastâ sără ’I sera mare Hal Ler ol dai Ler ol Domne! Sera mare-a lui Dajun, Mâine qiiua lui Crăciun, Când s’a născut Domnul bun... (G. D. Teodorescu, Poes, pop. 26) In unele districte, copiii când vin a urâ în ajunul Crăciunului, în loc de „bună diminâţa la moş-Ajun“ strigă: „Nâţa 1 uj\ Nâţa 1 uj\“ (S. Nego-escu, Rîmnic-sărat, corn. Bogza), unde numai -j sau -uj represintă pe ajun. v. 12 Ajun, — Ajunare. — Ajunat. Ajun&re (plur. ajunări), s, f,; l’infi-nitif d’ajun employe comme substan-tif: jeune, abstinence, privation. Sinonim cu nost. In vechile textul circu- lezâ în concurenţă ajunat. Coresi, 1577, ps. ... ca umbra căndu trâce lua-îu-mâ, cutremu-raiu-mâ ca nuia-lele, genuchele mele nu putură de ajunare... cu ajun şi cu CYIII: ...sicut umbra cum declinat ab-latus sum, ge-nua mea infirmata sunt a jejunio... v. ‘Ajun. — 2Ajunat. ‘•Ajunat s. aglunat. — v. lAjun. 2,Ajunât s. aglunat; part. passâ d’ajun pris comme substantif: jeu-ne, maigre. -abstinence. Sinonim cu post. Ne întimpină numai în vechile texturi. Coresi, 1577, ps. XVIII: ...şi coperii cu ajunatulu sufle-tulti mieu... ...et incurvavi in jejunio animam meam... dar în ps. XXXIV: ...şi pleca cu a-j u n u sufletulti mieu... ...et humiliabam in jejunio animam meam... In Psaltirea Scheîană circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.), în ambele pasage a-junat, dar cu J şi cu r=n: „pleca cu agluratul sufletul mieu...; „coperii cu agluratul... v. 3 Ajun. Ajunâtbr s. agîunătbr, -ore; subst. et www.dacoromanica.ro 617 AJUNG 618 adj.; celui ou celle qui jetine. Sinonim cu p o suie (=slav. iioctmuikx), în concurenţă cu care circula iu vechiul graiu. Cugetări în ora morţii, text circa 1550 (Cuv. d. bătr. II, 467): „o feri* câţi de posnicii şi agunătorii cu curăţie, că aceia sue în ceriu ca pre o scară..." v. l i’Ajun. Ajung s. agîung (ajuns s. agîuns, ajungere s. agîungere), vb.; rejoindre, rdunir; atteindre, saisir; arriver, par-venir, recourir; devenir, se rdduire; suffire, assez. Nu cunoscem pentru a-cest verb, din texturi saă din popor, sensurile: „fournir, gagner, regagner, passer" (Cihac); chiar fără ele însă, ca activ, neutru, reciproc şi reflexiv, ajung are o mulţime de înţelesuri sau subînţelesuri, circulând forte des nu numai în graiul obicinuit, dar încă în proverbi şi ’n idiotismî. Sensul fundamental este latinul adjungo = ad jungo „unesc la o-l’altă prin capete un ce cu un ce". Dar de aci, punctul de plecare aprope de tot ştergenduse, pldcă şi une-orl se încrucişeză diferite sensuri secundare şi terţiare, pe cari nu le are prototipul latin şi cari, dintre dialecte romanice, ue întimpină întru cât-va numai în italianul a g g i u n -gere sau aggiugnere, mai ales în vechea italiană. Tote sensurile lui ajung se explică prin corelaţiunea sa cu întind. Prin întindere, dog capete se ajung = „se rejoignent"; prin întindere, cine-va sau ce-va ajunge = „atteint, saisit"; prin întindere, noi ajungem = „arri-vons, parvenons, recourons", şi aşa mai încolo. De aceia, când ajung figu-reză într’o frasă legat cu întind, este a-nevoe adesea de a’î lămuri sensul precis. Aşa în doina: Dragă mi-î leliţa naltă Că’ml dă gură peste portă; Dar leliţa mititea Se’ntindea şi n'ajungea... (Jarnik-Bărsanu, Transilv. 480) ajung însemndză tot-o-dată: „rejoindre, atteindre, parvenir, suffire". v. întind. 1°. Ajung „rejoindre, reunir". Cu sensul fundamental ad-j-jungo, al nostru ajung s’a păstrat abia în forma reciprocă: a s e ajunge „rejoindre l’un l’autre". Proverb: „Rotele se gonesc una pe alta şi nu se ajung nici o dată" (Pann, II, 80). Altul: „Del cu del se ajunge, dar încă om cu om" (Conv. lit. 1877, p. 174), unde ar fi mai logic: „ddl cu del nu s e ajunge", după cum este acelaşi proverb în mai tote limbile (Duringsfels); în dialectul sicilian: „munţi cu munţi nun si junei mai". Un cântec basarabian blăstemând Prutul: Mal cu mal nu se zărdscă, Glas cu glas nu se lovescă, Ochi cu ochi nu se agiungă Pe-a ta pânză cât de lungă... (Alex., Poea. pop. 2-, 283) Printr ’ o transiţiune semasiologică immediată: „rejoindre l’un l’autre = tomber d’accord, s’entendre", reciprocul „a se ajunge“ însemndză a se înţelege unii cu alţii. Lexicon Budan: „Mg ajung c u cine-va în ce-va sau despre ce-va, adecă mă aşed, mg nărăvesc, congruo, convenio, consentio cuin quopiam super re quadam". De aci idiotismiî: „A se ajunge cu tirgul = faire un marchg". Alexandri, Pdtra din casă, sc. 18: „Ei caută să găsescă cele dog sălaşe de Ţigani, pentru care d-vostră, ca ni- www.dacoromanica.ro 619 AJUNG 620 sce părinţi buni, nu v’aţî putut agiunge cu tîrgu..." Aceiaşi, Păpuşărîul: „Iacă Turcu şi Cazacu, Pilaf Aga şi cu Moscov Ghîaur, duşmani de morte, carii luaseră deprindere a’şî gîuca calu pe pămîntu nostru, de câte orî nu s’agîungeaii cu tîrgu..." Se <|ice şi: „a se ajunge din preţ“. Laurian-Maxim: „Nu ne-am putut a-junge din preţ=nu ne-am putut învoi asupra preţului". „A se ajunge din <|estre=când părinţii părechiî se învoesc asupra Zestrei" (G. Ţuţuîanu, Muscel, c. Valea-mare; S. Istratescu, Dîmboviţa, com. Cobia). „A se ajunge la cuvinte" (Ba-ronzi, Limba p. 45). v. învoesc. Fiind însă că atunci când unii s e ajung fără soirea altora este maî tot-d’a-una spre paguba sati vătămarea cuî-va, expresiunea a căpătat un sens pejorativ, cu care ne întimpină des în vechile texturi. Cantemir, Ist. Ierogl. (Mss. în Acad. Rom. p. 135): „Deci socotiţi binişor, că de nu sînt acold acele doaâ jiganii, filul adecăte şi inorogul, să nu cumva prin scrisori cu lupul să se ajungă...11 N. Muşte, Letop. III, p. 15 : „Atunce Petriceîco-Vodă şi cu Grigorie Yodă s’au sfătuit să se închine la Leşî, să stea cu toţii să bată pre Turci, să nu se aşeze Paşă în cetatea Hotinuluî; şi ajunyăndu-se cu Leşiî, î-au chîemat să vie maî curând..." Acelaşi, p. 42: „Mazepa Hatmanul Căzăcesc, om şi cap a toată ţara Căză-cdscă, vrând să viclenescă pe Moscal dela care avea milă şi cinste, s’ati ajuns cu Craiul Şveduluî..." Neculce, Letop. III p. 300: „Sfătu-it’aii atunce [hatmanul Sinavski] pe Craiul Avgust de s’au agiuns cu Moscul ---“ Acelaşi p. 269 : „s’au agiuns hatmanul şi cu Iordachi visternicul şi cu toţi slujitorii să rădice pe Dimitraşco Beî-•zade, feciorul luî Cantemir Vodă, Domn în locul tătăne-său..." Acelaşi p. 305: „Agîunsu-s’&u Constantin Duca Vodă atunce cu Capigi--başa..." II0 Ajung „atteindre, saisir". Pentru ca să întrecî pe cine-va care este înainte, satL pentru ca să apuci ceia ce nu se află lîngă tine, orî pentru casă nimeresc! unde aî vre să fiî, trebuî maî întâii! să te mişcî ca să ajungi. In acest sens, ajung se învecineză cu întrec, cu apuc, cu nimeresc, dar anume ca un moment immediat anterior. E sinonim cu ating, deosebindu-se în dog privinţe: pe de o parte, ating nu presupune ostendlă, pe când ajung resultă tot-d’a-una, maî mult sau maî puţin, dintr’o mişcare obositore; pe de alta, ajung nu implică neaperat un contact direct, fără care nu se pote atingere. Din causa elementului material al luî ating, care lipsesce în ajung, între ambiî termini pote fi chiar un fel de antagonism. Aşa, de exemplu, „a-t i n g cu cuvîntul" este ce-va duşmănesc: „blesser par un mot", pe când „ajung cu cuvîntul" exprimă noţiunea aprope prietendscă de „grăesc cătră cine-va, adpello, adloquor, adfor" (Lex. Bud.), maî ales atunci când chiămâm pe ore-cine de departe şi isbutim în sfîrşit ca să ne audă. v. Ating. Ajung cu sensul de „atteindre, saisir" se nuanţdză în circulaţiune: 1°. ca termen comun; 2°. ca termen de blă-stem; 3°. ca termen juridic. 1°. In accepţiunea ordinară. www.dacoromanica.ro 621 AJUNG 622 a) Ajung „atteindre". O fiinţă alergând ajunge pe o altă. Pravila Moldov. 1646, f. 66: „î-au căutată numai a da dosă ş’au începută a fugi, îarâ celalalt l’au agunsu şi l’au omorâtă..." Dosofteîu, 1673, f. 23 b: Datu-ml-aî văr tu te şi mt-al lărgit paşii Să pofi călca Iute să ml-agung pizmaşii; Deca’I voi agunge, să fac într’înş cârduri... Balada „Fata cădi ului": Ş’aşa bine că fugea, Mal că mal îl agiuvgea... O doină: Apucai pe drum la vale Ş’aglunsei pe Lena’n cale... (Alex. Poes. pop. n-, 237). In sens figurat, dar presupunendu-se tot-d’a-una muncă saă stăruinţă, dacă nu alergătură materială, o fiinţă a-iunge pe alta în sciinţă, în meşteşug, în putere, în bogăţiă etc. Tot figurat, personificându-se o abstracţiune saă un ce ne’nsufleţit, dar susceptibil de mişcare: M6 tot uit uitare lungă, Dor norocul să m’aglungăl Şi norocul nu m’agiunge, Şi mijlocul mi se frînge De greul păcatelor, De sarcina armelor... (Alex. Poes, pop 2., 255) Omiliar dela Govora, 1642, p. 73: „...ce cuget pre elu T va ajunge, când mulţi părăşi vor pune'înnaintd acelui judecătorul jeluird sa spre el...?“ Doină ardelendscă: Scrie doâ-trel rîndurl, Şi’l ajung nişte gânduri; Ţipă condeiul pe masă Şi mi se plimbă prin casă... (Jamik-Bărsanu, 120) I. Yăcărescu p. 66: Ajunge-o, rîule, curgând 1 Fâ-o să vie mai curând! Spune’I strigând’o c’am remas Pe marginea ta fără glas... Tot aşa ajunge o sâgetă saă un glonte: „l’aă ajuns togma în inimă= in ipsum ejus cor collineavit" (L. B.). v. Nemeresc. Ajung „atteindre" se construesce de regulă cu un nume pus în regim direct. Legenda Sf. Parasceve, text din secolul XVI (Cod. Mss. miscell. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 65): „nu vru să mai aştepte mai multă să se chinuiască, ce tote înpreunâ lăsâ-le de se luo de fugi, şi pustiîa a-junse...u Moxa, 1620, p. 400: „(Otmană) au luată multe ţări despre răsărită de le-au robită şi le-au pridâdită, pănâ ce ajunseră cetate Brusa..." Asemenea la Anton Pann, Prov. I, 79: Doi cu pifore oldge Mergând ajungând un dâl, Unu’ncepu să se roge... Aci aparţine şi: Trimise la maimuţă, vestită vrăjitore, Ce spun că sciea multe şi că proorocla întâmplările tote, după ce se trecea, Trimise, *) pănâ în sâmbăta că mare..." Act oltenesc din 1591 (Cuv. d. bătr. I, 56): „ajugăndu’l (aaîBrLii^Hn) vrăme de lipsă şi de nevoe, el se-au dus în-cătroo au putut..." b) La perfect simplu se conjuga: [eu] ajunşu saii ajunşi (= lat. a d j u n x i), [noi] ajunsemu (= lat. a d j u n x i-m u s). Legenda Sf. Maria Egiptănă, sec. XYII (Cod. Mss. miscell. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 371): „mâ prinse un cutremura şi fricâ, dăca a-junşi la uşa ce mi se închidă mainte şi fârâ de grăţâ în trai în lâuntru..."; şi mal jos, p. 373: „îarâ apuindu soarele, ajunşu la besăreca sfântului..." Coresi, Omiliar 1580, quatern. III, p. 6: j,cătrâ uşa postului ajunsemu şi nevoinţa sufletăscâ înnainte zace..." ir’înă astăzi aşa se conjugă la Ma-cedo-românî. 2°. Poporane. In limba poetică, ajung pote să’şî asocieze pe d-, ca în „dalb=alb“. O baladă din Ardăl: Ddc’acolo dajungea, Strâjile nu’l slobozia, Mâna1!! buzunarlu băga, Galbeni jos le arunca... (Reteganu, Poes. pop. 72.) O colindă muntenăscă: De departe ce’ml vedea? Pe arhanghelul Gavril Şi pe sfîntul Mihail Că’ml venta, mereu venla Şi la mdsă dajungea... (G. X>. Teodorescu, Poes. pop 83) v. Ajungere. — 1-2-8-Ajuns. Ajungă ) } adv.; assez. — v. Ajung. Ajunge J Ajungere s. agîungere, s. f.; l’infi- www.dacoromanica.ro 637 «•AJUNS 638 nitif d'ajung pris comme substan-tif: action d’atteindre, d’arriver, de parvenir etc Represintă ca substantiv abstract tdte sensurile verbului. Une-ori e fdrte elegant; bună-6ră în-tr’un cântec poporan din Bucovina: Şi pinteni zimţoşl îl da, Pinteni zimţoşl murgului Sţve-ajmgerea dorului, Căci dorul e mare câne: Peste multe d el uri vine... (Marian, I, 146) De asemenea la Mitropolitul Antim, Didahi (Mss. din 1781 în Acad. Rom.) p. 10: „am trudit din zi şi din noapte să înmulţesc talantul Domnului, pentru ca să nu mă număr în răndul leneşii slugi, şi am silit după putinţa me şi după proastă ajungere minţii mele..." In primul pasagiu, ajungerea dorului = „accomplissement du ddsir"; în al doilea, ajungerea minţii = „portee de l’intelligence". v. Ajung. J,Ajuns s. agîuns, -â, adj.; part. passd d’ajung pris comme adjec-tif: arrivd, atteint, muri. ■ 1°. Ajuns = sosit. I. Yăcărescu, p. 423: Că ne lubesce Dumnezeu cu dragoste curată, In totă vremea o vedem, în tote ni s’arată: Pulgere, vijelii şi ploi, oblăduiri ascunse, Ce Provedinţa’I îngrijind, sînt tot la vremi ajunse... 2°. Ajuns = atins. Corbea, Psaltire circa 1700 (Mss. în Acad. Rom. ps. XCVI): Şi de faţa Domnului, munţii, ca cera S’aii topiifc, ca de soare ajunsă vara... „Ajuns cu cuiu, bertihrt" (Dr. Po-lysu). La negativ: Bocet din Banat (Cuv. d. bătr. II, 712): Că ’n doă răzore Va fi câte-o flore: Flore la pămînt Wajunsă de vînt, Flore La recore W ajunsă de sore... „ Ajuns de bătrâneţe" şi „ajuns la bătrâneţe", ambii termini însemnând: „aprdpe bătrân ", cu acea deosebire că’n caşul de’ntâîu pote să fie o îmbătrânire înainte de timp, prin bole sau necazuri, pe când în caşul al doilea este o îmbătrânire treptată firescă. Zilot, Cron. p. 76: Vedeai omeni cinstiţi, ajunşi do bătrâneţe, De frică munţi urcând, ca ’n cele tinereţe... De aci transiţiunea logică la: H°. Ajuns = c o p t: „pomă ajunsă, reif“ (Dr. Polysu). „Ajuns la minte" şi „ajuns de minte" = „copt, matur"; dar primul cu-vînt implică o lipsă anterioră de minte, pe când cel-l’alt arată numai o des-voltare deplină a minţii. Enachi Cogălnicenu, Letdp. III, p. 240: „Era om de trebă şi învăţat şi agluns de minte..." v. Ajung. — 2's'Ajuns. « Ajuns s. aglims (plur. ajunsuri), s. n.; part. passG d ’ a j u n g pris comme substantif: arrivde. Cantemir, Ist. Ierogl. (Mss. în Acad. Rom. p. 35): „nici adînc fundul mărei, nici nestrăbătută a pămîntului grosime, nici pre supt fădăpinele munţilor şi stâncilor a metal^or şuvăite vine, nici nevoia aglunsului.J1 Mai ales în Urarea tla^Jaună sosire din drum a unui ospe dorit sad plăcut: www.dacoromanica.ro / 639 AJUT 640 Trece’n gîos, se duce’n sus, Nime nu’I dă un respuns, Nici îî elice: bun agiunsl... (Alex. Poes. pop. 240) v. Ajung. — 1,3 Ajuns. 3’Ajuns s. agiims (de-), adv.; assez, suf&samment. Sinonim cu destul. Neculce, Letop. II, p. 244: „se vor apăra căte-va zile, că şi bucate, şi hrană de caî, şi erbă de puşcă de a-giuns ave..." Beldiman, Tragod. v. 345: Unuia îi lua şalul, altuia punga cere, De agîuns ii da bătae, dacă se împotrivă... Doină muntenescă: A plecat neică, s’a dus Şi nemica nu ml-a spus Să’î dau guriţă ăe-ajunsl A plecat cu caru’n sus, N’a lăsat nici un respuns Sâ’l îmbrăţişez de-ajunsl... (Vulpian, Text p. 11) v. Ajung. — 1,2'Ajuns. Ajut s. agîut (ajutat, ajutare), vb.; aider, venir en aide, seconder, soutenir, donner un coup de main. A uşura pe cine-va la greii sau la nevoe. „Ajută pe vecinul teii; ajută-te, şi Dumnezeii te va ajuta; ajutaţi-vă unii pe alţii; mă ajut cum pot" (L. M.). Vine din lat. a d j u t o, frequentativ dela a d-j u v o (=ad+juvo), de unde ital. a-j u t o sau a 'i t o, 'spân. a y u d o, fr. aide etc. (Cihac). v. Sprijinesc. 1°. Ca şi prototipul latin, ajut se construesce cu acusativul şi cu dativul. a) Cu dativul: Moxa, 1620, p. 401: „de nu-m veţi ajuta acum, apoi voi vă veţi căi..." Zilot, Cron. p. 76: Acel mal mulţi mergea p& jos spre uşurinţă, Carălor ajutând pe cât era putinţă... Construcţiunea cu dativul e stereotipă în blăsteme, jurăminte şi u-rări: „Să nu'mi ajute sfînta <^i de astădî!" „Nu ţi-ar ajuta ţie..." „Aşa să’mi ajute sfîntul sore!" etc. Jipescu, Opincaru p. 50: „Dă ţi-o ajuta sfîntu s’aî tirlă, ciredă şi turme..." In cântece poporane: Am avut un frate drag, L’a jurat Nămţul sub stăg; Am avut un frate dulce Ş’acuma departe’l duce, Nu \e-ajute sfînta cruce 1... (Jarnik-Bărsanu, Transilv. 297). Bade’î călător, se duce, Nu’î ajute sfînta cruce! Badea’! călător, pornesce, Pe mine mă părăsesce, Nu’î ajute ce gândescel... (Ibid. 160) De n’oîu înşela-o eti, Nu’mî ajute Dumnezeu Să’ncalec pe murgul meu!... (Pompilifi, Sibifi 71). Oh, drăguţ bărbatul meu, Ajula-tj-zx Dumnezeu!... (Alex Poes pop. 2-, 68) Afară din blăsteme, jurăminte şi urări, in cari dativul e de rigore, în graiul obicinuit ajut se construesce mai ales: b) Cu acusativul. O predică, text din sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 203): „acasta fl-ne-va, să vomu ajuta credinţa cu viîaţâ bună..." Dosofteiu, 1673, f. 14 a: S’ac/uiţî p r e săracul cu mână ’ndu- rată... I. Crengă, Danilă Prepelec (Conv. lit. 1876 p. 453): „Apoi dă, nevastă, sângele apă nu se face. Dacă nu l’oiu ajuta eu, cine să’l ajute?..11 www.dacoromanica.ro 641 AJUT 642 Balada Radu Calomfirescu: Rogu-te, Măria ta, De vroescî a m’agiuta, Dă’ml aglutor pe Buzescl... Proverb: Dumnedeu când te ajută, Plumbul ţi se face plută. (Pann, I, 72) c) Nedeterminat: Moxa, 1620, p. 376: „unde nu va s& ajute Dumnezeu, în deşert se ne-voîaşte niştine..." I. Yăcărescu, p. 441: Peresce-te de buna A lor căutătură! Florile tot-d’a-una, Când i se’ncred, se fură: Wajută păzitori... 11°. Compusul „Domne- ajută“ constituă un idiotism cu accepţiuni diferite. a) Strigăt de luptă sau de vitejiă. Balada „Român G-rue Grozovanul": G-rue vreme nu perdea, Doâ cruci numai făcea, Bomne-ag^ută 1 el ţlicea, Barda’n mână apuca Şi’n Tătari se arunca... I. Crengă, Povestea lui Harap-alb (Conv. lit. 1877 p. 185): „Şi picând Domne -ajută, se aruncă cu calul în apă, o trece în not dincolo la cela mal fără primejdie, şi apoi îşi ie drumul înainte..." De aci, ’când cine-va ne silesce sau ne grăbesce a face ce-va fără voe ori fără timp, se (|ice că: „dă zor cu D 6 m n e - ajută11. b) Invocaţiunea plugarului şi a muncitorului în genere, când se apucă de lucru. •Jipescu, Opincaru p. 148: „înbucă câţi-va dumicaţi dă mămăligă, muşcă dă douo-trei ori d’într'o câpă, înjugă 22,083. bouleni şi apoi, făcând cruce, (|ice: Domne ajutâl I, boi, mă!..“ I. Crângă, Stan Păţitul (Conv. lit. 1877 p. 22): „pune mâncarea în traistă, înjugă boii la car, <|ice D6mne-ajută şi se duce la pădure să’şi aducă un car de lemne..."; apoi, la întorcere ca şi la plecare: „înjugă boii, <^ice iar un Domne- ajută, şi pe la prân^işor pornesce spre casă..." Da aci în legătură cu plugăria, la Marian, Bucovina, II, 25: Domne-a/wfâ cucului Să sbore din cuibul lui In mijlocul câmpului Pe cornele plugului... „Dulgherii, la începutul lucrului îşi fac cruce şi <|ic: Domne- ajută\“ (D. Albotânu, Covurluîu, com. Masta-cani). c) Sinonim cu bătae, însă numai pe neaşteptate. A. Pann, Prov. II, 102: „Să nu te pomenesc! cu D 6 m n e - ajută pe spinare..." In graiul ţeranuluî din Prahova: „Poporu îe ca dîa; ac|î te pdrtă pă sus, te măreşte; mâine dă l’o sumuţa altu pă tine, tot norodu ăl de ieri te ’ncarcă dă D 6 m n e - ajută, pîntru că ţara nemintosă e purură doritdve dă pocinogurî..." (Jipescu, Opincaru p. 97). d) Ce-va mic, neînsemnat, abia de ajuns. „Nici casă ca lumea, nici traîu de Dâmne - ajută, nici grijă dă sănătate, nici lumină la minte..." (ibid. p. 65). La comparativ: Basmul „Făt-frumos" (Ispirescu, Legende, p. 194): „N’apucase calul să se depărteze o bucată de loc mai de D 6 m n e - ajută, şi âtă că smeoica eră îî ajunse..." Cu sensul de sub litera a şi b, se c|ice şi „cruce-q?M(ă“. 21 www.dacoromanica.ro 643 AJUTĂTOR 644 Alexandri, Florin şi Florica, sc. 2: „Colivescu. Psaltul Chiriac mi-o spus că am un ohtoic de cele sdravene. Vrei să’l asculţi? „Florica. Vreu. Dă, începe, şi cru-c e - agîută!...“ Acelaşi, Cinel-cinel, sc. 14: „Graur. Gata sînteţi? „Tote. Gata. „Graur. Cruce- agîată! Să te văd, Graure băeteL. acu să’mî vînezî cum se cade..." Acelaşi, Surugiul: „Ei! da ce stau eh de mă amăresc cu gânduri pocite. Piei nălucă şi cruce- agiută!.. III0. Din forme istorice, este de observat : a) Dosofteîu, 1680: ps. XCIII: că de n’ar fi Dom-nulu agîutatu’mi, în puţintel s’ar hi sălăşluit în ad sufletulă mieu... ...Nisi quia Do-minus adjuvit me, paulo minus habitasset in in-fernoanimamea.. Acelaşi pasagiu la Coresi, 1577: „că să nu v r ă Domnulii ajuta mie, în neşchitu întra-vre întru iadu sufletulii mieu..."; ăr la Arsenie din Bisericani, circa 1650 (Mss. în Acad. Rom. p. 217): „că de n’au vrut fi Domnul agiutându’xm, puţinei deci au vrut fi sălăşluindii în adii sufletulii mieu..." b) Arsenie din Bisericani, p. 247: ps. CVI: şi slăbiră şi nu era cine 1 e agiuta lor... ...infirmaţi sunt nec fuit qui a-diuvaret... unde la Dosofteîu, 1680: „slăbiră şi nu era cine să agîute..,“ v. 1-*-s-Ajutor. — Ajutoresc. — VS,A-jutorinjă. — Ajtegeît. Ajutare s. agîutâre, s. f.; l’infinitif d’ajut pris comme substantif: ac- tion d’aider. Sinonim Rar se întrebuinţăză. Coresi, 1577, ps. XLVIII: şi ajutorîulii lorii vechăşte întru iadii... v. Ajut. cu ajutor. Dosofteîu, 1680: şi agiutarxa lor vechi-să-va în iad... Ajutât, -â, adj.; part. passe d ’ a-j u t pris comme adjectif. — v. Ajut. Ajutăt&r s. agîutăt&r, -ore, subst. et adj.; auxiliaire. Formaţiune analogică în loc de organicul ajutor (= lat. adjutorius), care dispare din graîu. a) In sens juridic. Pravila Moldov. 1646, f. 101: „svîat-nicii şi agiutâtorii răpitorîului nu să vorii putîa măntui aşîa, ce să vorii certa după cumîi va fi voia gîudeţu-lui; şi acasta să dzice pentru ceia ce vor fi agiutaţii la răpit, iară nu pentru ceia c’au agiutatii după ce s’aîi răpitii..." b) In sens teologic. Dosofteîu, 1680, ps. IX: şi fu Domnul scăpare mişălului, agîu-tătorîu în bună vreme în griji... ...et factus est Dominus refugi-um pauperi, ad-j u t o r in op-portunitatibus in tribulatione... Legenda Sf. Parasceve, text din sec. XVI (Cod. Mss. miscell. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 72): „stăi dereptii mine, săraca de eu, şi’mi fii ajutătoare şi dereptâtoare..." Legenda Sf. Maria Egiptenă, sec. XVII (ibid. p. 378): „şi cănd mă a-junge grijile, iară ia 'mi era ajutătoare...şi mai jos: „şi pănâ în zua de astăzi acă ajutătoare ajută 'mi de pur ură..." v. Ajut. — 1> Ajutor. www.dacoromanica.ro 645 ♦•AJUTOR 646 Ajnt&torlă. — v. Ajutoriă. 1-Ajnt6r s. agîntor (plur. ajutore, ajutoră, ajut or urî), s. n.: aide, secours, assistance. Sinonim cu sprijin. Latinul adjutorium = ital. aitorio, spân. ayudoiro etc. (Cihac). Coresi, 1577, ps. YII: „ajutorîulu mieu de Dumnezeu", acolo unde Silvestru, 1651: „agîutorîulu mieu dela Dumnezăul", iar în contextul latin: „adjutorium meum a Domino"- Dosofteîu, 1673, f. 11 b: Mişelului laste Domnul de scăpare, Agutoru la trebâ, la greu stîncă tare... Jipescu, Opincaru p. 160: „Ş’aşa aîdea, aîdea, doma, doma, maî în care şi’n căruţe, maî pă jos, ajung cu aju-toru sfîntuluî a-casă...“ Pluralul poporan este ajutdră = lat. adjutoria. Zilot, Cron. p. 113: „cele maî multe mănăstiri ale împăraţilor grecî, care primejduîa a se perde supt robia tur-cescă, eî [Basarabii] le-aii miluit, le-aii ajutorat cu ajutoră vecînice, care şi jpînă astăzi li se urmeză de aicî din ţeră..." Acelaşi p. 118: „nemulţumindu-se pe ajuto'răle şi milele Domnilor români, amăgiră pe Români şi luară rînd la Domnie..." Pluralul literar este ajutore. I. Yăcărescu, p. 434: Daţi ajutdre, Vedeţi ce flore! Ce pătimesce, Şi în ce stare!... In popor se maî <|ice şi ajutorurî. Alexandri, Boieri şi ciocoi, act I, sc. 7: „Hei! vere, în vremea de maî ’nainte boierii, adevăraţi stîlpî ai ţereî, în loc de-a cere agîutoruri de peste hotar, mergeaii de-adreptul la Curtea donmescă şi toceau lui Yodă cu glas bărbătesc: Măria ta! ţăra sufere..." Pentru „a cere ajutor“, în graiul vechîu se <|icea maî obicinuit: „a p o-fti ajutor“. Ureche, Letop. I p. 100: „ah fugit Ştefan, fratele cel maî mare, la Cazi-mir Craiul Leşesc, pohtind ajutor împotriva frăţine-seu lui Petru..."; şi maî jos, p. 110: „s’au dus Ilieş-vodă la Craiul Leşesc la Yladislav Jaghello şi aii poftit agiutor să’l ducă la Domnie ...“ Dar la Moxa, 1620, p. 382: „elti cerşu ajutorîu la Irina..." Fiind poftit sati cerut ori cerşut, se dă ajutor. Pravila Moldov. 1646, f. 41: „căndii va prinde gîudeţulti vre un calpuzană, trebue să’l cercetîadze: mai are soţii? şi cine le dă agîutonu...u Beldiman, Tragod., v. 411: CâţI-va nebuni, alţii falnici, se plecă, dau ajutor, Vrend s’arete flşce-care, cum că este rîvnitor... Construit cu d e : Act muntenesc din 1679 (A. I. R. III, 253): „să-i ducă (pre omenii fugiţi de pre moşie) pre lăngă casa lui să fie de ajutor şi de posluşania casăi..." Balada „Bujor": —Unde’ţl sînt averile Ca să’ţî scapi tu filele ? -Le-am ascuns pe la copaci D e-agîutor la cel săraci Să’şl cumpere bol şi vaci... Balada „Toma Alimoş": Murgule, murguţul meu, Datu-mi-te-a taîcă-teu Ca să’ml ăl de ajutor La nevoe şi la zor... (G. D. Teodorescu, Poes. pop. 588) De aci: a fi mână de ajutor, a da www.dacoromanica.ro 647 8ajutor 648 mână de ajutor, a pune mână de ajutor. A. Pann, Prov. III, 156: „Fă bine şi mg ardică, mână d’ajutor să’mî pui. . Alt ce-va este după un adjectiv însemnând lipsă: desbrăcat d e ajutor = fără ajutor. Zilot, Cron. p. 30: Pentru c’ai r&mas cu totul pustie de ajutor Şi Pazvangiii crâşnesce să te puîe supt picior... In construcţiune cu întru: „Dumnezeii într ’ ajutorDieu soit en aide!" (Cihac). Pravila Moldov. 1646, f. 98: „părinţii, fraţii, rudele, stăpânii, ispravnicii muerii, toţii aceştia potă să-i ucigâ de tot pre răpitori şi să nu aibâ nice o certare; şi încâ nu numai pre răpitori, ce şi pre soţiile lorii şi pre ceia ce le vor fi într'agiutonu...11 Ştefan Gheorghie Vv., 1667 (A. I. R. I, 109): „să’i fii într’agiutor acestui sărac de copil să’ş poată dezbate moşia. ..“ Nic. Muşte, Letop. HI p. 8: „Şi dăndu-se Yezirul într’o parte cu oştile sale, au trimes la Serascherul ce’l lăsase la Leva, şi cu Tatarii şi cu Moldovenii şi cu Muntenii, sâ’i vie î n-t r u ajutor să bată pre Nemţi..." Costachi Negruzzi, Aprodul Purice: Dumnezeule! la tine nădejdea lor a rămas, înalţe-se pîn’la tine a lor trist şi jalnic glasl Şi trimite-le din Ceruri un înger î n-tr’ajutor, Căci se bat pentru scaparea ş’apSrarea ţereî lor... v. Ajut. — Ajutor. — Ajutorinţă. 2,Ajn.t6r S. agîutbr, -ore, adj. et subst.; aide, aidant, celui ou celle qui aide. Sinonim cu ajutător, prin concurenţa căruia a eşit din întrebuinţare. Lat. adjutorius = ital. ajutore etc. (Cihac). Psaltirea Şcheîană circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.): XVII: Dzeul mieu agiutoriul mi eu... XXVI: Agiu-torîu-m\ fii şi nu împenge mere... XXXII: că a-giutoriu şi scut noao îaste. . ...Deus meus adjutor meus... ...A d j u t o r meus esto, ne derelinquas me... ...quoniam adjutor et protector noster est... Coresi, 1577, ps. XLI: ...ajutorîu mie eşti, că ce mâ uitaşi... ...susceptor meus es, quare oblitus es mei... Moxa, 1620, p. 379: „de-acii (Leu) curând fu cunoscută de sfatnici şi sosi voevodu răsăritului, şi’şi aflâ ajutorîu Artavazdu anume, unu boîarinu..." Pravila Mold. 1646, f. 103: „la vre-md răpitului n’au strigată să-i vie cine-va agiutonu...11 Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom.) p. 35: „cu curată inimă mă gîu-ruesc, că în toate agîutoare şi înpre-ună lucrătoare, şi ce îaste capul lucrului, spre toate primejdiile primitoare şi suferitoare voîu fi..." Beldiman, Tragod., v. 69: Pe Domnul Mihail Yodă, a ţSrel stă- pînitor, S’au silit îndat’a’l trage să le fie a- giutor... v. Ajut. — 1 z-Ajutor. s,Ajut6r s. agîut&r, s. n.; t. fisc.: subside. Sinonim cu ajutorinţă, care însă era o dare maî statornică decât ajutor; punctul comun între ambele este că le plătîa d’o potrivă nu www.dacoromanica.ro 649 AJUTOREZ 650 numai poporul, dar încă boierii şi câ-lugărimea. Zilot, Cron. p. 6: Şi mai întâiu sfătuiră să scotă o angarea Pre boieri de totâ starea şi pre bresle forte grea, PS mănăstiri şi p6 schituri, şi văduvele să dea, Pieş-care după stare-i, că şi lor li s’ar cădea, Numindu-o cum că este ajutor de chel- t u e 1 i Pentr’ Asclieriî ce s’adună la Diîu ş’alte rîndueli... Acelaşi p. 70: Cu binele ne-am stins, dând de lefi ajutoră; Cu vestea ce ne-au dat, mintea va să ne sară... v. Ajut. — 1-2'Ajutor. — Ajutorinţă. Ajutorare ) .. , }. — v. Ajutorez. Ajutorat J Ajutorese s. agîutorese (ajwtorit, a-jutorire), vb.; aider, secourir, venir en aide. Formă colaterală luî ajutore z, ambele derivate . dintr’un verb a j u-tur = lat. *adj utulo, format din ajut prin sufixul verbal frequenta-tiv -ur = lat. -ulo, ca în „scutur", „vîntur", „tremur" etc. De acela aju-toresc nu însemneză numai „ajut", ci „ajut mereu" sau „ajut adesea". „Ajutoreseu, saepe juvo, oft helfen" (L. B.). Biblia Şerban-vodă, 1688, Genes. XV, I: ...nu te tdme, Avrame, eu ’ţi ajutorescu... ... noii timere Abram: ego pro-tego te... Ibidem, Esai. X, 3: ...şi cătră cine veţi fugi ca să vă ajutorai?.. ...et ad quem confugietis ut auxilium con-sequamini?.. Pravila Moldov. 1646, f. 48: „căndii să va prileji de va face ucidere vre un bolarinii, şi de nu va fi nice de o trebâ ţărăi, acela de-are da căţ bani, nu să va putia răscumpăra, alegăndii căndu are da niscare bani să agiutorescâ la vre o nevoe a ţărăi; Iară care boîarinu bogată de să va fi izbăvit cu bani de moartla cla grabnică, şi apoi Iarăşi! va fi făcut al doile răndu aşijdere acdîa ucidere grabnică, nu ş’are mai putîa plăti cu bani, macară de-are scoate ţara din ce nevoe, sau macarii de l’are agîutori şi alţii streini cu di ce are putia sâ’l plătîascâ..." Ibid. f. 65: „macaru că are fie-cine voe să agiutorescâ pre cel asuprită şi, unde va vedia că stau cu războiu asupra lui, sâ-i scoaţâ capulu şi să’l mântuiască den moarte, Iară acestu lucru nu îaste nemărui dată cu vre o silă cuină să fie datorlu să facă acestu agîutorîu de multe ori; şi cu cuvântulu poate să agiutorescâ ne-Ştine pre altulu pănâ’l va izbăvi..." Ureche, Letop. I, 106: „Alexandru Vodă făcut’au prieteşug mare cu Leşiî, Şi legătură tare, ca hie la ce trebă unul pre altul să agiutorescâ...11 Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom.) p. 35: „cel ce spre rău cu lucrul agîutore§te, şi cel ce fapta rd cu gândul o prilmdşte şi o învolaşte, tot una sînt..." Reflexivul „a s e ajutori11: Domnul mie ’mî îaste ajutor Şi’n toate năpâştile scutitor; Spre dîns inima’m au nădăjduit Şi or în ce greu m’am ajutorit... (Corbea, Mss. in Acad. Rom. ps. XXVII) v. Ajut. — Ajutorez. — Ajutorinţă. Ajutorez s. agîutorez (ajutorat, ajutorare), vb.; aider, secourir, venir en aide. Sinonim cu ajutorese, ambii www.dacoromanica.ro 661 ^•AJUTORINŢA 652 diferind de ajut prin sens frequen-tativ. Constantin Brâncovan, 1695 (Cond. Mss. în Arch. Stat. p. 119): „rămăind mănăstird acdsta (Polovragiî) de tot pustie, cât nici ctitorii nici o putere n’au avut ca să o mai înnoiască şi să o ajutoreze...11' Zilot, Cron. p. 94: „Filipescul, şi de avea alte cusururi derăpănătore, dar forte ajutora şi miluîa pre săraci...“ v. Ajutoresc. Ajutoriă ş. aglutoriă, s. f.; aide, assistance. Sinonim cu ajutor, de care se deosebesce prin aceia că are un sens intensiv. O doină din Transilvania: M’aî făcut, maică, feclorp Să fiu tatii d’a j u t o r; Când eram de-ajutorie, M’a scris Nemţul pe hârtie Şi m’o dus la cătănie... (Jarnik-Bărsanu, 301) Coresi, Omiliar 1580, quatern. XXXIX p. 8: „unuia amu să dămu florinco-rulii, e altuia argintulu, e unora păine, e altora veşminţdle, e altuia păharu de apă rece, e altuia cuvântă bună, e altora altă ajutorîu şi ajutorie spre bine...“ Ibid. quat. XXIII p. 3:, „de spăse-niia şi de ajutoriîa fraţilor nici uîn cuvântă...® Coresi mai întrebuinţeză (quat. XXII p. 14) o formă şi mai lungă: ajutător i e. v. Ajut. — x'Ajutor. ^Ajutorinţă s. aglutorinţă (plur. ajutorinţe), s. f.; aide, secours. Sinonim cu ajutor, dar cu un sens intensiv, derivând din a j u t u r saă din ajutoresc prin sufixul -inţâ =•• lat. -entia. Dosofteîu, 1673, f. 40 b: Bună cuvîntare s’alhl, Dumnedzău sfinte, Că mî-audzâş glasul cel de rugăminte De’m eşt s p r e j i n e 1 â şi agîutorintă Şi inemiî miale eşt nedejdluinţâ... Cantemir, Chron. I, 225: „puind ne-dejde în dumnezeiasca aglutorinţă, cu-les’am chronicul Moldovei..." Zilot, Cron. p. 72: C’aşa obicinuescl: unde nu e putere, Acolo mâna ta întinde mângâere; Aşa al tins ş’acuma mână d’ajutorinţă, Cu cel săraci făcend minuni peste putinţă... v. Ajut. — Ajutoresc. — *'Ajutorinţă'. — -inţă. 2> Ajutorinţă s. aglutorinţă, S. f.; t. fisc.: subside. Acelaşi cuvînt cu cel precedinte, întrebuinţat însă ca termen tecnic fiscal. Enachi Cogălnicenu, Letop. III p. 252: „Şi aşa rămăind boierii acole, multe cesurî vorovind ei înde ei, aă găsit cu cale ca să scoată o slujbă pe casă de trei mănî, adecă 11 lei şi 5 i pol lei, şi 3 lei, însă pe ogîaguri, şi să se numbscă aglutorinţă, şi să iasă în an odată, şi să agiute cu toţii să nu fie nimine scutit la acestă slujbă, făcând şi tahmen, că poate ca să cuprindă mare somă de bani. Atunce făcăndu-se acestă hotărire cu tot-de-adinsul, aă mers la Curtea Gospod şi s’aii împreunat cu toţi miniştrii, ară-tăndu-le ce chip au găsit şi câţi bani poate să cuprindă. Atunce au mers şi ah arătat Domnului toate acele ce ah socotit, zicăndu-î că văcăritul poate să dd mare tulburare în ţară, iară a-cestă slujbă nu va căde cu greu ţârei Şi vor agiuta şi mănăstirile şi fieşte--care. La care priimind şi Domnul, aii pus de aii scris cărţi pe la toate ţinuturile, arătând şi pentru văcărit că l’aii ertat şi Măria sa, iară fiind că sânt multe dări a Porţii, şi nu pot www.dacoromanica.ro 653 *'AL 654 cu alte felîurî a le cuprinde, ati socotit cu tot sfatul Măriei sale şi au scos acâstă slujbă a agiutorinţeî, ca să agîutoreze cu toţii..." I. Canta, Letop. III, 186, vorbind despre Domnul moldovenesc Grigorie Calimah: „încă din domnia tătăni-său se făcuse o dajde nouă cu nume de agîutorinţă, dar maî uşoară; iară în zilele luî se îngreuese cu some mari..." v. Ajut. — SlAjutor. Ajutorire 1 ... j. — v. Ajutoresc. Ajutorit J Ajutora io, -ă, adj.; dispose â venir en aide, secourable. Format din aj u-t o r prin sufixul slavic -n i k, ca în „puternic" din „putere", ajutomic se aude une-orî în graîu, deşi se pote înlocui orî-şi-când prin ajutător. v. Ajutător. — -nic. Ajutur, vb. — v. Ajutoresc. 1,Al (ăl), article masculin prepositif de l’adjectif. în loc de articlul adjectival tipic cel, macedo-românesce acel, în Ţera-Românescă şi peste Carpaţî se între-buinţeză în graiul poporan forma al, rostită maî adesea ăl şi Ml, corespundând femininului a sau M în loc de tipicul cea sau acea. La plural masculin: ăi sau Mi, maî nicî o dată ai saă Mi; la feminin: ale, hale, hăle. La genitivo-dativ singular: alui sau ălui, alături cu femininul: a 1 e î ori ă 1 e î; la plural pentru ambele genuri: alor sau ălor. De ex.: al drept, ăi drepţi, alor drepţi. A. Pann, Prov. I, 54: O bătrână asfel cum m6 ve (=Xa-yavjco) „creuser, fouiller", indicând orice vegetaţiune datorită lucrării pămîn-tuluî. Cum-că în vecul de mijloc forma românescă era anume alacru, dovedâ este că Ungurii, luând atunci cuvîntul dela noi, 6r nu noi dela dînşiî (Cihac), l’au făcut: a 1 a k o r. In limba maghiară acest a 1 a k o r = rom. alacru e cu totul străin. Nici descompunerea alak-or sau ala-kor, nici cele-l’alte limbi turanice înrudite, nu’l explică. Este o vorbă plugărescă, pe care Ungurii au găsit’o la Români şi au primit’o dela dînşiî. Aşa dară, etă genealogia lui atac : tracic lakano = gr. Xâ/avov (lakaro) alb. lakna rom. *lacru (lakra) | alacru — ung. alakor I alac. Nu cum-va francesul 1 o c a r „epeau-tre" să fie un împrumut dela Unguri? Este o cestiune de urmărit. v. Abeş. — Aghiuţă. — Aidoma... 8-Aiâc, adj. et subst.; couleur d’epeautre. Epitet ce se dă peste Carpaţi la boi „cari semănă la per cu spicul alacului = Triticum spelta" (Familia, 1878 p. 459). Şi franţusesce se (|ice: „boeuf froment, boeuf â robe jaune claire" (Rolland, Faune pop. t. 5 p. 24). v. l,Alac. Al&oiu, -e, adj.; bigarră, de diverses couleurs. Sinonim cu pestriţ, băl-ţat, tărcat etc. Cuvîntul se aude în Bucovina: Asta’I lumea cea alace, Face omu cum îl place; www.dacoromanica.ro 669 ALAÎU 670 Lumea asta’I din bucăţi: Cere unu, dă la tăţî... (Marian, Descântece, 30) Tot de acolo: Spun pe cinste că ţî-olu da Noă cirede de vaci Tote cu viţel alacî... (Marian, Bucov. I, 124) In pasagîul din urmă ar pută să fie vorbă de „viţei de culorea alaculuî (v. *'Alac), nici decum însă în pasagîul de’ntâîu: „lume alace“. Derivaţiu-nea din turcul a 1 a 6 a „bigarră" (Şaî-nenu, Elem. turc. p. 8), sub forma tă-tărăscă a 1 a c, este singură care se potrivesce în ambele caşuri: „viţei alacî = veaux bigarres"; „lume alace“ explicată prin „lume din bucăţi = monde bigarră". v. l.Alagea. — Bălţat. Alacustâ s. halacsiistă, s. f.; saute-relle. O formă bănăţenă pentru 1 ă-c u s t ă (= lat. locusta), pe care o cunoscem prin următorul exemplu: „Intre metafore, figure sau asemănări luate din lumea animală, poporul de pe aci întrebuinţăză: merge ca mel-cîul, adecă fără spori'u; îî uşor ca un fluture; ca şi o halacustâ, aşa mânca..." (L. Iancu, Caraş-Severin, com. Yisag). v. Lăcustă. laA]ageâ s. halageâ (artic. alageua, plur. alagele), s. f.; sorte d’etoffe ra-yăe, indienne. Intre veşmintele mănăstirii Nego-escî, 1739 (Cond. Mss. în Arch. Stat. p. 125): „sfită dă belacoasă năgră verde 1; stiharîu dă alage albu...“; şi maî jos: „procoveţe dă atlaz a-lage...“ Intre veşmintele mănăstirii Snagovu din acelaşi an (ibid. p. 156): „orarîu albastru dă hatai; orarîu dă halage vechîu..." v. Atae. Dionisie Eclesiarc, Cron. (Papiii, Mo-num. II, 224), între exemple de scumpete în anul 1812 aduce: „alage'oa prostă 12 leî, şam alageoa 25 leî şi 30 bucata..."; unde „şam alage11 în-semnăză o „alage de Damasc", de doă ori maî scumpă decât cea obicinuită. v. Şamalage. în tarifa vamală moldovenescă din 1761 (Arch. Român.1', II, 323) se men-ţionăză: „Alăgea de Halep" şi „Ală-gea ş a m“. Filimon, Cîocoiî vechî p. 215: „asta este hataîa de Yeneţia sadea, hataîa florantin, camohus de Yeneţia cu fir, camohus sadea, catifea cu aur şi sadea de Yeneţia, sandal cianfes, cana-vfiţ, tafta, atlas vărgat şi cu flori, hares pungîuc, fesurî tunesliî, basmale de Triest, de Franţa şi de En-glitera, tulpan mosc, alagea de Triest..." Este turcul a 1 a « a sau a 1 a g a, cu acelaşi sens (Şaînenu, Cihac). „Alage, materiă ţesută cu fire de in şi de mă-tasă" (L. M.). v. Atlaz. ®'Alageâ s. halageâ, s. f.; embarras, complication. Termen întrebuinţat numai în locuţiunea: „a păţi alageua= a fi amăgit, a cădă în mare nevoe." (L. M.; Cihac; Pontbriant). N’are a face cu numele stofei alage, despre care ve s. ni.; mendtner. Alăutăa J V. Alăută. 1 'Alb, -ă, adj.; blanc, blanche. Cea mai deschisă din tote culorile, în opo-siţiune cu negru, care este culorea cea mai închisă. Poporului ii place antitesa între ambele culori. Balada „Oprişanul": Mihnea-vodă se scula Faţa albă îşi spăla, Barba n 6 g r ă’şl peptina. La icone se’nchina... Balada „Doîcilă": Din ochi negri lăcrămând, Faţa albă sgăriând... (G. I). Teodorescu, Poes. pop 6S0, Uraţia dela nuntă: Tînărul nostru ’mpărat De diminâţă s’a sculat, Faţa albă şl-a spălat, Chica negr’a peptănat... (Ibid. mi Dole oZbe-oIu rădica, Cisme negre-oîu desculţa Şi prin Murăş m’oîu băga... (Pompiliu, Sibini, 25i Pe la zori mi se scula, Mâneci albe sufleca, Pe ochi negri se spăla... (Marian, I-ucov. I, 861. Ghicitorea despre „^iua şi noptea": DoS fete ’ml portă salbă: Una’I nâgră, alta’I albă-, Ne’ncetat se tot alungă Şi nu pot să se ajungă... (G. D. Teodorescu, Poes. pop. 225) www.dacoromanica.ro 699 ‘ALB 700 Altă ghicitore: Câmpul alb Oile negre, Cin’ le vede Nu le crede, Cin’ le pasce Le cunosce. — Scrisul. (Ispirescu, Ghicitori, 28' Ve<|î altele niaî jos. Prin derivaţiune etimologică din alb, feluritele nuanţe ale culorii se ehiamă: albeţ, albicîos, albineţ, albior, albişor, alburia, albuîu etc., iar prin composiţiune: alb-&\b astru şi cd&-galben (Marian, Chromatica p. 50). Maî interesant însă, maî ales din punctul de vedere al poesieî şi psico-logieî poporane, este paralelismul între alb şi diferitele manifestaţiunî din: a) Lumea vegetală. Să’î aducă lui trei cal Ca trei crai: Unul negru ca corbul Unul roşu ca focul, Unul alb ca ghiocul... (Marian, Bucov., I, 188) „...alb ca colilia (= Stipa pen-nata), adecă un fel de erbă cu spicu alb şi mătăsos..." (S. Negoescu, Rîm-nic-sărat, c. Bogza). Se ţii ce maî adesea simplu: alb coliliă. „Despre o femee albă: faţa’î ca o cop rină de albă...11 (G. Dobrin, Făgăraş, Huniadora) = „Narcissus poe-ticus". „...alb ca Florea-Paştei" (Preut I. Bălilescu, Muscel, c. Bălilescî), sau ca Florea-Pascilor = „Anemone nemorosa", numită şi Oiţă din causa culorii albe. De la Yrancea (B. Stefanescu), Sultănică p. 229: „era c’o cămăşuţă so-îosă pe ea, de unde o scieam albă flore din tălpi pînă la crescet..." v. Aglică. — Coliliă. — Caprină. — Flore. — Florea-PasceluL — Ghioc. — Oiţă. b) Lumea animală. „...„alb cum îî helgea" (M. Lu-pescu, Suceva, c. Broscenî; G. Gorescu, Iaşi, c. Şipotele), numele moldovenesc pentru nevestuîcă = „mustela nivalis". In Dobrogea: „alb ca e 1 c î u“ (G. Eftuşescu, c. Cîobanu). I. Crengă, Amintiri (Conv. lit. 1882 p. 446): „îmbrăcaţi cu cămeşuîce cusute cu bibiluri şi albe cum e h e 1-g e a..." „...alb ca 1 e b e d e a" (D. Geor-gescu, Ialomiţa, c. Coşerenî). Albă ca şi lebăda, RumSnă ca călina, De ţi-oîu rumpe inima Şi ţie şi altuia!... (Marian, Bucov. II, 15) Eşlam sera pe uliţă Albă ca o lebediţă... (Jarnik-Bărsanu, Transilv. 177). Doina dela Năsăud: De ml-ar fi de dumneta, Altmintrelea m’aş purta, Tot albă ca lebăda, De ţl-aş rumpe inima... (Familia 1883 p. 223) Mitutica lui Catiţă Cu sîn alb de porumbiţă Şi cu miere pe guriţă... (Pompiliti, Sibiîu, 74) Dionisie Eclesiare, Cron. (Papiîi, Mo-num. II, 184): „La letul 1798 aii venit a doilea rînd Domn ţeriî Alexandru Ipsilant voevod trimis dela Portă, bătrân alb ca oîa..." Intr’un sens ironic : „albă ca o gâscă" (R. Si mu, Transilv. c. Orlat). Alt ce-va este „gâscă albă11 într’un o-biceîu poporan: „Dacă o femee a născut un copil, scaldă maî întâîu o gâscă albă şi apoî copilul, crezând că de a-cel copil nu se va lipi nici o fermecă-toriă. De aci poporul <|ice: te-a scăl- www.dacoromanica.ro 701 ‘ALB 702 dat mă-ta cu gâscă albă...“ (I. Teo-dorescu, Ialomiţa, c. Petroîu). v. Boboc. — Gâscă. — H. — Ro§u. 1 'Alba, s. f. artic.; aube, aurore. Sinonim cu zori şi revărsat. Yine din latinul vulgar alba, de unde de asemenea italianul, spaniolul şi pio-venţalul alba, portugesul şi reto-ro-manul al va, francesul aube. S’a păstrat la noi aşa picând stereotipat în singura locuţiune: „a intrat alba în sat = s’a luminat de <^i“, şi’n con-strucţiunea: „alba idilei". De aceia e tot-d’a-una articulat. Basmul „Ţugulea" (Ispirescu, Legende p. 316): „Când se întorse la fraţii sei, începuse a întră alba în sat. Sculaţi, fraţilor! — le (Jise el — că etâ ne-a luat <^iua de pe urmă..." G-. D. Teodorescu, Proverbe p. 57: „se spune somnoroşilor pe cari î-a a-pucat <^iua albă dormind: scdlă, mă, c’a întrat alba’n sat!" De la Yrancea (B. Ştefănescu), Sultănică p. 33: „Alba idilei se împrăştie; o suflare de viaţă cletănă uşor ramurile arborilor, scuturându-le d’o pusde-riă de ninsore..." Cu poeticul d (v. l'A), alba „aurore" figurăză ca refren în unele colinde de Crăciun, în’ cari editorii pun adesea greşit „florile dalbe". In popor se aude maî tot-d’a-una la genitiv: „florile dalbei", „Ies fleurs de l’aube", adecă un fel de cântece numite franţusesce aubade, spaniolesce alb a da, por-tugesce a 1 v o r a d a, cântate des-di-mineţă şi cari scolă din somn. In munţii Nemţuluî: Sculaţi, sculaţi boieri mari, Florile dalbiîl Că vă vin colindători, Florile dalbiîl Şi v’aduc pe Dumnezeu, Florilo dalbii... li. Verdânu, co.n. Cârligiî). www.dacoromanica.ro 718 **-ALBA 714 In Dobrogea: Ici Domne în ceste curţi, Florile dalbei l Unde’s streini ospeţl mulţi, Florile dalbei! etc. (Burada, Oăldt. 88) v. 1,2 Alb. — Crepat. — Beversat. — Zori... s,Aît*a, n. pr. fem.; Blanche. Ca nume propriii femeiesc, Alba corespunde numelui bărbătesc Albul, de asemenea articulat. Pomelnicul mănăstirii Bistriţa din Moldova, sec. XIV — XVII (Mss. în Acad. Rom. p. 69): »^oyM» 11 cLiipxa:-miijA ero (\«r, a..." Act moldovenesc din 1581 (Cuv. d. bătr. I, 28): „am văndut nepotu-mieu lui Ignat Doboş şi surorii sale Albii preutesii..." Doina poporană: Albo, Albo dela munte! Ce-al pus fescîorul pe frunte, Că ţl-au eşit vorbe multe... (Alex. Poes. pop. 2-, 267). V. ''Albul. 3'Alba, s. f. artic.; rosse, terme co-mique pour designer une jument. Se scie că la bătrâneţe caii cu amestec de peri albi ajung a albi de tot. O epă albă, adecă bătrână, când nu mai trebuesce nimenuî, o capătă săracul. De aci: alba = „haridelle". O anecdotă poporană din Moldova: „Un Ţigan avea o epă albă, care din întâmplare a murit pe câmp. Găsind’o mortă, Ţiganul a despoiat’o, hoitul l’a lăsat spre mâncare cânilor, iar pielea o duse a-casă. Băiatul Ţiganului, văzând pe tată-seu, începu a striga: Mamo-fa! Albei nostre nu ii îndâmână, Că’l aduce tetea pielea pe mânâ!...“ (Tutova, com. Florescl) In locuţiunea proverbială: Alba’n car Alba sub car: Alba e ’n tot locul, Seca-I-ar norocul! nu e de loc vorbă de „omătul de care se văietă bietul Ţigan că l’a găsit golăneţ şi fără cojoc" (G. D.Teodo-rescu, Proverbe p. 57), căci Ţiganul când are un car, are şi un cojoc, ci alba este tot o mărţogă de ă p ă, care aci cade sub car, aci trebui dusă în car, ne mai putăDd să se misce. I. Crengă, Moş JSTichifor Coţcariul (Conv. lit. 1877 p. 375): „...şi apoi îndată da biciu iepelor (|icănd : Alba ’nainte, alba la rote, Oiştea golă pe de o parte, Hil! opt-un cal, că nu’s departe Galaţii, hil!...“ Despre un om prăpădit de nevoi: „E mâncat ca alba de ham" (Pann, Prov. I, 146). Când ni se uresce spunându-ne cineva mereil acelaşi lucru, se (|ice: „Tot alba în doi bani" (ibid. III, 125), adecă — după explicaţiunea d-luî G. D. Teo-dorescu (Proverbe p. 57) — „ăpa albă a Ţiganului, după care se tot ţinea mereu un posnaş de Român ca să î-o cumpere în doi bani". In balada din Bucovina „Ioniţă şi fata Cadiuluî", figureză epa Cadiuluî numită Alba, Alba Arborencuţa şi Alba Alborea: De-ar trăi numai Alba, Alba Arborencuţa, Di mine el n’a scăpa... Şi mai jos: Şi pe Alba şl-o lua, Alba Arborencuţa, Şi pe'dînsa ’ncălica... Şi ’n fine: Fiică, filculdna mea! Iată Alba Alborea! (Marian, Bucov. I, 148, 150) www.dacoromanica.ro 715 ALBASTRU 710 Aci A1 b o r e a este vocativul: albo rea! = „mdchante jument!" de unde apoi Arborencâ şi Arbore n-c u ţ ă prin etimologiă poporană dela Arbore, numele unui sat în Bucovina, unde se ţine o hergheliă a Statului (Alth, Hauptbericht f. Bucovina, 1862 p. 139). v. '-'-Alb. 4'Alba, n. pr. loc. f. artic. In districtul Putna, plasa Zăbrăuţî, „Alba este părîul cel maî mare ce dă în Şuşiţa. El se formeză din trei părae: Alba, Limpegiora şi părîul Vârlanului din moşia Măresciî. Pe Alba sînt şi doă mori..." (I. Ionescu, Putna p. 41). v. 1'Alb. — Albenl. ®'Alba. — v. Acherman. — Albenî. Albâc, n. pr. loc. m.; nom d’un village roumain en Hongrie. Un sat în regiunea Bihorului, de unde s’au cules câteva cântece poporane (Familia, 1885 p. 573). Din alb cu sufixul -ac. v. -ac. — 1,Alb. Albanâş s. Dalbanâş, s. m.; Albanais. In loc de Arbănaş, sinonim cu A r n ă u t, ne întimpină într’o colindă din Dobrogea: Se certa el cu TUrcil, Ou Turcii şi cu Frăncil, SâT dea Turcii vadurile Şi Frăncil corăbiile; S’a certat, Le-a luat, De cea parte le-a cărat, In cea parte ’n Dalbanaşi, La omenii groşi şi graşi... iBurada, căldt., 80). v. Arbănaş. — 1-Arnăut. Albăstrii, -ă, adj.; 1°. blanchâtre; 2°. bleu, azure; 3°. figur.: malheureux, sinistre, funeste. Cu primul sens, care este cel fundamental, căci cuvîntul e format din alb prin sufixul -astru întocmai ca italienesce „biancastro" din „bianco" (Cihac), ni’l dă Lexiconul Budan : „Albastru, ori din ce faţă trăgând spre alb, candicans, weisslich, hell, licht." In dialectul macedo-român, albastru nu însemneză pînă astăzi alt ce-va decât „blanchâtre" (Dr. Obede-naru, Dicţ. Mss. în Acad. Rom. I, 11); la noi însă acest sens a despărut a-prope cu desăvîrşire din causa numeroşilor sinonimi: albiu, albuîu, albişor, albineţ, albior, a 1 b i c î o s etc. In acest mod, sensul predomnitor a remas: una din cele trei culori principale, între „galben" şi „roşu". Când se apropie de galben, e albastru- v e r u î u; când se apropie de roşu, e albastru -v i o r i ii. Intre nuanţele albăstruiul este: c 6 d i r i ti Şi h a v a i ti. Sinonim cu v î n ă t (= lat. venetus), care totuşi însemneză numai un albastru mai închis. v. Cediriu. — Havaiu. — Vinăt. In inventarul mănăstirii Galata din 1588 (Cuv. d. bătr. I, 197, 199): „dvere de zarba albastre... zavesâ de taftâ albastră... şirince de taftă albastră peste icoana... atlaz albastru11 etc. Ion din St. Petru, Alexandria din 1620 (Mss. în Acad. Rom.): „era unele albe, altele negre, altele roşii, vinete, mohorite, albastre, galbine..." Critil şi Andronius (Iaşi, 1794) p. 16 : „toată osebire de a lorii floare, din care unele adecă strălucindii în albă, altele în roşu, unele în galbănii şi altele în albastru...11 A. Pann, Prov. HI, 66: Îî făcu o haină ’n spate Cu peteci fe(e schimbate, Albastre, ver$I, galbeni, roşii... In tote limbile, culorea albastră se www.dacoromanica.ro 717 ALBASTRU 718 alătură cu faţa cerului, de unde latinul „caerulus" sad „caeruleus". Alexandri, Borsec: „Când pămîntul este acoperit cu zăpadă, omul gândesce cu drag la fruraosele şi căldurose dile ale verii, la erba ce învioşa câmpii, la frunzele ce împodobia pădurile, la cerul albastru...11 Poporul însă îl caută palalelismuri mai ales pintre flori. „La ochi albaştri se (jlice: doi ochi ca doS viorele" (D. Ionăşescu, Iaşi, c. Movileni). „Ochi albaştri ca viorica, ochi negri ca mura..." (Iaşi, c. Copoii). Ochii albaştri închişi, când se apropiă de culorea negră ca grecesce în y.vavog, se alătură de asemenea cu mura: Muleruşcă din Braşeu! Hm’albastră’î ochiul teu, Care mă ucide reu... (Alex. Poes. pop. 53) Cel mai respândit însă este paralelismul cu florea cicoriî, „Cichoriun in-tybus" sad „Solsequium caeruleum". Alexandri, Legenda Ciocârliei: Ea are faţă albă de flori de lăcrimiore, Şi ochi ceresci, albaştri ca florea de cicore... v. Cicore. — Mură. — Viorea. ţerancele române sînt meştere a face pentru ţeseturele lor, din ingrediente vegetale, minerale şi altele, cele mai frumose nuanţe albastre, pe cari le numesc : albastru-î n c h i s, albastru-deschis, negr n-albastru, întuneca t-albastru, mieri n-albastru, albastru-n e g r i d, albastru-m uriu, albastru-r î n d u n i u etc. v. Albăstrelă. Din medicina poporană: Florea Copilul, însemnare pentru câte doftorii, 1788 (Mss. în Arch. Stat.): „Pentru junghiu să cumpere mărge-luşo albaştri mici, să le piseze, să be cu rachid de drojdii..." In poesia poporană se invocă adesea „flore albastră“ sad „foiă albastră", dar fără vre-un caracter simbolic. Foicică, foih-albastră 1 Ce ml-e drag pe lumea asta? Numai calul şi nevasta!... (Gr. D. Teodorescu, Poes. pop. 294) Floricică ’n fol albastră \ Păcat de dragostea ndstrâ, Că e lumea rea şi hotă, Umblă ’n faţă să ne-o scotă... (Alex., Poes. pop. »■, 27->) Floricică, Hore-albastră Eesărită ’n calea nostră, Nâltişoră, subţirea, Tocmai de potriva mea... (Ibid. 403). Dela del de casa nostră Este-o floneio,’albastră... (Marian, Bucov. II, 170). Să samene în grădină Grarofele şi sulcină, Sub ferdstră Ylors-albastră... (Ibid. II, 181). Afară de „flore albastră=lTis germanica", cuvîntul întră ca epitet constant în: pdtră-aZ&asfrdf, numită şi „petră-de-brâe" (Marian, Chromatica p. 10), nem-ţesce „Blaustein"; „b u b ă-albastră, la încheeturile degetelor" (P. Sălăgianu, Ndmţ, com. Hangu). Una din cele mai interesante moşteniri din vechea Romă, este grdza Românului pentru albastru. Câte-o-dată, nu’î vorbă, îi plac ochii albaştri, dar numai atunci când şi dînsul îi are, ca în doina: Leliţo cu alunei, Nu căta la doi, la trei, Ci cată la ochii mei, Că’s albaştri ca ş’al tel... (Alex., Poes. pop.»., 344) sau — după povestea vorbei: „când nu sînt ochi negri, săruţi şi alba§tri“ (Conv. lit. 1877 p. 177). www.dacoromanica.ro 719 ‘ALBASTRE 720 De aîmintrea, o credinţă forte res-pândită la Români este că ochii albaştri deochiă. „Omenii ceî maî rei de deochîu sînt acei cu ochi albaştri“ (D. Cerbulescu, Mehedinţi, c. Rudina). „Se crede că deoche numai omenii cu ochi albaştri, cari sînt născuţi strigoi, adecă la nascere es cu un fel de tichiă pe cap, pe care îndată o apucă cu mâinile şi o trag la gură ca să o mănânce; mâncând acea tichiă, remân strigoi în totă viaţa şi deoche or-ce ar vede şi or de ce s’ar mira" (C. Corbenu, Olt, c. Alimânescl). O fiinţă nenorocită este „pasere albastră“: Hîş, hîş, hîş pasere-aî&asfră, Ce’mî baţi noptea la ferestră?... — Mamă, stal nu m& hîşi, Pînă nu m’olu jelui! Lasă-mS să’ţî povestesc Al meu chin şi cum trăesc... (Marian, Bucov. II, 26). „Când curcubeul e mult roşu, poporul crede că va fi mult vin; când e mult verde, va fi mult grâQ; când e mult albastru, va fi multă secetă şi morte" (T. Sebeşanu, Dîmboviţa, c. Poîana-de-sus). „Inimă albastră are omul când e trist, mâhnit, când pe dînsul nu’l mân-găe nemic din frumuseţile ce’l înconjură. Doinele sînt cântece de i-n i m ă albastră11 (M. Lupescu, Sucâva, c. Broscenî). „Cântă’mî de inimă albastră, vrea să Albăstrea. Albăstriii, -le, adj.; bleuâtre. Sinonim cu albăstruiu. Costachi Stamate, Muza I, 281: Iată se urcă luna în carul de lumină Pe albăstriea boltă a cerului senin; Badile ei sînt blânde, lumina ei îi lină, Ea măngăe ş’alină a omului suspin... v. Albăstruiu. Albăstruiuj-ue, adj.; bleuâtre. Formă întrebuinţată maî mult în Ţera-Româ-nescă, pe când în Moldova se preferă albăstriă. De la Yrancea (B. Ştefănescu), Sultănică p. 9 : „Părul lins, cu unde albăstrui, îl portă 'n tîmple, aşa a apucat dela mă-sa şi mă-sa dela mă-sa...“; şi maî jos, p. 58: „... cu pîelea de pe faţă aşa de subţire, încât i să numărau vinele albăstrui urnite în curmezişul tîmplelor..." v. Albastru. — -m. — •uiu. Albâu., -âe, adj.; blanchâtre. Sinonim cu albior, albineţ, albişor, a 1 b u ţ etc., dar cu o nuanţă augmentativă, nu deminutivă. Dosofteîu. Paremiar 1683. f. 19 b (Genes. XXXI, 12) ... cautâ cu o-chiî tăî de vedzu pârciî şi areţâî cum să sue pre oî şi pre capre, albâi (a^HiSă) şi pestriţă şi cenu-Şiî stropiţii... ... vide hircos et arietes ascen-dentes super o-ves et capras, subalbos et vâri os et cineri-tios sparsos... Femininul albâe ca nume de localitate : într’un act moldovenesc din 1615 (A. I. R. I, 158) satul Doljesciî din districtul Roman e pus pe apa AThâia (SkexhO- v. Alb. — -âu. Albâia, n. pr. loc. f. — v. Albâu. 'Albe, s. f. plur.; habits blancs, linge. Se presupune haîne sau rufe (Sava Bărcianu). „Albe, veşmînt alb de in sau de cânepă, cămeşă etc.“ (L. M.) „Românul se îmbracă în albe, Ungurul în negre", îmî spunea un Moţ dela Abrud. In medio-latina, a 1 b a e = o îmbrăcăminte a preuţilor, a copiilor botezaţi, dar şi a mirenilor: „laici cum a 1 b i s induuntur" (Du Cange), v. ut'Alb. — Albitură. Albălă (plur. albele s. albelî), s. f.; fard, cosmetique destinde â blanchir le teint. Un suliman alb se Alteţă. — Alhugine. 4>Albeţâ (plur. albeţe), s. f,; t. vete-rin.: dragon, cataracte des animaux domestiques. O bolă a vitelor cornute şi a cailor, analogă cu albeţa la om. „Boii şi vacile, cari capetă la vre-' un ochîu alteţă, se vindecă prin aceia că pun în ochiul cu alteţă unt prospet amestecat cu sare ordinară sau cu ochîu de sare (kristallisirtes Steinsalz) Şi ftecă apoi ochiul, sau şi numai prin aceia că stupesc în ochîu şi apoi îl frecă" (Familia 1878 p. 496). Florea Copilul, 1788 (Mss. în Arch. Stat. p. 20): „Pentru alteţă de vite îaste foarte bun coajă de stridie de Mare, să piseze foarte bine şi să o cernă şi să-î sufle în ochîu miercure şi vinete, că trece. Pentru albeţă la cal să caute lemn de mestecăn şi să’l găurescă cu sfredelul, şi să umple www.dacoromanica.ro 731 ‘•ALBESC 732 gaura cu sare, şi să arză lemnul în foc cu totul, şi să piseze ce va rămână şi să’l cărnă şi să sufle în ochiu vinere diminua..." In popor se rostesce adesea albe'zâ, care este şi forma cea organică, cu sufixul -z ă ca în g ă 1 b e z ă, numele „gălbinării" la of. In acest mod albeţă = albeză la vite şi albeţă = alba-t u m la dmenî sînt doâ cuvinte cu totul diferite între ele sub raportul morfologic, ambele diferind tot-o-dată de albâţă = albitiem. v. ',8,Albeţă. — -să. Âlbed, -ă, adj.; blanchâtre. Budai-Delânu (Dicţ. Mss. în Muz. istor. din Bucur.): „Albedu, albedă, weiss, weiss-lich". Latinul â 1 b i d u s. Din compusul e x a 1 b i d u s derivă s a I b e d. v. ''Alb. — Salbed. '• Albeîu, adj. et subst.; vieillot, ayant l’air vieux. Bătrînel saii om cu pâr alb. In balada din Ardâl „Chiva" : Duminica diminăţă Ohivei îi sosia- pe ceţă Vre cincl-gecl de călăraşi Şi cu doi albei de naşi... (O. I. Bibicescu, Coli. Mss.) Din alb cu acelaşi sufix ca în hol-teîu. v. Albdu.— -du. s,Albâ£u, s. m.; chien de berger, blanc et de petite taille. Din alb, prin acelaşi sufix ca în coteîu şi griveîu, alte doâ numiri de câne. „La ciobani, cânii albi cu pâr mic se chiamă albei... “ (S. Liuba, Banat, c. Maidan; T. Crişianu, c. Cugieru). v. Coteîu. — -du. s'Albâîu, s. n.; t. de Botan.: chien-dent pied-de-poule, Panicum dactylon. Un fel de 6rbă cu o faţă albicidsă, de unde’î vine şi numele de albdu, nemţesce „weisser bohmischer Schwa-den“ (Nemnich), avend un trunchiu subţire şi tare cu spicul ramificat ca şi când ar fi nesce degete, ceia ce a făcut să ise (|ică „daktylon", „digitaria dactylon" etc. „Albdu se taiă forte greii la cdsă, şi cosaşii la tocmelă întrebă, dacă fî-nul are albeîu...“ (C. Negoescu, Rîm-nic-sărat, c. Bogza). v. *■ Albeîu. — Costreiu.—Ierbă câine-scă. — Opsigă... Albele, n. pr. loc. f. plur. artic. Mal multe localităţi române portă numele de Albele, în care se sub-înţelege „petre", „ape", „case" saii alt substantiv dispărut cu timpul: Albele, munte în Nâmţ; Albele, pădure în Ylaşca; Albele, doâ sate în Bacâu (Frun(Jescu, Dicţ. top. 3). v. 4lAlba. — Albeni. — Albesci... Albeai, n. pr. loc. plur. m. Numele topic Albeni, după cum se chiamă câ-te-va sate (Bacâu, Ylaşca, Gorj), presupune pe omeni veniţi din alte localităţi numite Albul, Alba saii Albele. v. •eni. Albeso (albit, albire), vb., blanchir, devenir blanc. A face alb saii a se face alb. Se întrebuinţeză mai ales cu sensul latinulului a 1 b e s c o, de ex.: albesce pârul = a 1 b e s c i t capil-lus (Horat.), albesc penele =albescunt pennae (Plin.) etc. Dicţionar Bănăţân Mss. circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883, pag. 422): „Albesk. A1 b e s c o “. Balada „Yîlcan" : De bărbaţi să n’aveţî parte Pece ani şi jumătate, www.dacoromanica.ro 733 ALBESC 734 Pânza vi so’ngălbenescă, Florile vi se’negrăscă, P6.ru ’n cap vi se aîbe-scă... (Gr. D Teodorescu, Poes. pop. 551). Se <|ice albesc şi înălbesc sau nălbesc, dar forma simplă, fără element preposiţional, e maî elegantă. Dosofteîu, 1680, ps. L: .... spăla-mă-veî, şi maî multu decâtu omătulu albi-m&-voi... unde la Coresi, 1577: î n ă 1 b i-mâ-voîu, iar la Silvestru, 1651: n ă 1 b i-mă-voîu. In aceiaşi baladă „Yîlcan", după cum a publicat’o Alexandri, o binecuvîntare cătră fete: .. . lavabis me et super nivem dealbabor... Lucrul vostru să sporeseă, Pânzele să se’n ă 1 b e s c ă, Cum e cola de hârtie Şi florea de Iasomie ... îar maî jos, ca blăstem: Lucrul să nu v6 sporeseă, Pânzele să nu ă’bescă, Ci la sore să ’negrescă Şi la vînt să putredescă... Totuşi ca verb activ se (|ice maî mult nălbesc cu derivatele nălbi-torşinălbitore, nălbitură, nălbitoriă, îar albesc circuleză a-prope tot-d’a-una ca verb neutru; de exemplu: „nălbesce părul“ însem-neză „il teint Ies cheveux en blanc", pe când „albesce pârul = Ies cheveux deviennet blancs". O doînă din Ardei: Ba eu, bade, n’oiu veni, Că n’am pânză de-a nălbi, Nici poveşti de-a povesti... fJarnik-Bărsanu, 233). Ca activ şi ca neutru în aceiaşi poe-siă de Gr. Alexandrescu, „Yiaţa câm-penescă": Casa p’o muche clădită, Singură câmpul domnind, De umbră neocolită O veijl în aer albind... er maî jos: Şi când lun’argintuită, Albind ărba de pe vale, Eşîa lină, ocolită De stelele curţii sale... Neutrul albesc e maî cu deosebire des în privinţa perului. Basmul „Tinereţe fără bătrâneţe" (Ispirescu, Legende p. 9): „supărat, plecâ înainte, fără a băga de sâmă că barba şi pârul îî albise..." O doînă muntenâscă: Mustăclora’ml se lungesce, Faţa mi se ’ngălbenesce, P6ru ’n cap mi se albesce... (G. D. Teodorescu, 327). Chîar fără a se menţiona pârul, De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica p. 200: „o trece ş’asta, că nu una am ve^ut eh de când am albit...“ In loc de simplul albesc „je vieillis" e maî puţin corect reflexivul „mă al-besc“ ca la A. Pann, Moş-Albu, I, 89: Căci când plecai, eram tîn6r, ş’acum am îmbătrânit, M’am albit de griji, necazuri, şi faţa mi s’a zbârcit... La I. Yăcărescu, p. 882: D’o dată calu se încordăzâ, S’aruncă ’n lături, se spâimîntdză! Se zvîrcolesce! de fric’a multă Nici bold, nici glasu nu’ml mal ascultă. Ager descalec, văd jos turtită Albind o trîmbă învăluită!... albesce nu însemneză „devenir blanc", ci „paraître blanc". Formele albesc şi a 1 b e z figureză una lîngă alta la Boliac în „O dimi-neţă pe malul lacului" : Gălbuia auroră de purpură urmată Alb.sce înverzită dumbravă de anin, Şi stele licurinde abia se mal arată Prin umbrele ce noptea păstrdză în senin. In lacul de ’nainte’ml un cer se adânceză Şi lasă pe oglindă’I abia a mal luci Făcliile murinde sub pânza ce a 1 b 6 z ă Al nopţii întunerec ce ’ncepe a fugi... www.dacoromanica.ro 735 ALBICÎOS 736 Forma albez, cu derivatele albat şi a 1 b ar e, aprope despărută din graîu, represintă pe latinul activ a 1 b a r e. Participiul trecut albit ca adjectiv, în balada „Oprişanul": Iar în întru o bătrână Cu-o iconă sfîntă ’n mână Şi cu haine mohorîte Şi cu pletele albite... Gr. Alexandrescu, „O impresia,": Puţini eraii la număr ostaşii României, Dar când ale lor cete pe luciul câmpiei Semeţ înaintară cu pas resunător, — Din suliţe, din coifuri, din armele a'b te, Când sorele în unde, în rade aurite Lumina îşi resfrînse pe stegul tricolor... V. Alb. Albâsc,-5scă, adj. patronym.; appar-tenant â ou descendant d’une personne nommde Alb. — v. Albesci. AlbSscî, n. pr. loc. plur. m. O mulţime de sate în întrega România, portă numele de Albesci, plural dela patronimicul A1 b e s c = „fiîul lui A 1 b", ceia ce probeză marea respândire de altâ dată a acestui nume personal. Frun^escu (Dicţ. top. 3—4) înşiră pe doă pagine localităţile Albesci din Moldova (Fălciă, Yasluîu, Iaşi, Botoşani) şi din Ţera-Românescă (Muscel, Mehedinţi, Teleorman, Buzeu, Ialomiţa, Dolj, Olt, Prahova, Argeş). Despre cele moldovenesc! în parte, vet]! un vechîu dicţionar horografic în Buciumul Român, 1875, p. 34—6. Apoi o vale în Muscel se chiamă Albesca, adecă: [vale] A 1 b 6 s c ă = „a luî Alb", şi tot aşa un sat în Argeş, adecă: [parte] A1 b 6 s c ă. Constantin Brâncovdnu, Condica Vistierie! 1694, p. 39 : „231/2 taleri s’au dat pietrarilor dela Albeşti pentru nişte pietre ce au tăiat de treba caselor domneşti..." v. Albu.—esc.—esci. 1 Albeţ, s. n.; aubier, „peliţa cea subţire şi albiclosă, care este intre coja şi între lemnul unu! copaclu" (P. Poenar). „Părţile arborelui se chiamă: trun-chlu, crăci, vîrf, coje, mâzgă, albeţ şi inimă......“ (P. Roşculescu, Dolj, c. Căprenî). Se <^ice şi a 1 b u 1 e ţ. I. Ionescu, Agricultura din Mehedinţi p. 396: „Şindrila se face numai din partea lemnului care se numesce albul e ţ şi care se află între scorţa şi inima lemnului..." Francesul aubier şi aubour, spaniolul a 1 b o r n o safl b o r n o, por-tugesul a 1 v u r a etc,, ca şi latinul clasic alb ur num, diferă numai prin sufixurî de cele doă forme române. v. ’•Alb. — eţ. — uleţ. * Albeţ. — v. Albineţ. Albez {albat, albare). — v. Albeţâ. — ''Albesc. Albie.—v. Albică. Albică s. dălbică, adj. fem.; t. poet.: diminutif d’albă „candide". Balada „Cucul şi turturica": Dragă turturică, Pasere dălbică... Să se observe că a 1 b îşi asociază tote sufixurile cu -c : a 1 b a c, a 1 b u c şi albie. v. Alb.—ic. Albicibs, -osă, adj.; blanchâtre. Sinonim cu a 1 b u I u saă a 1 b i ă şi cu alburiu, arătând că ce va este aprope alb, dar fără nuanţă deminutivală ca în albişor, albineţ etc. Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 232): „ ... ca soarele de lu- www.dacoromanica.ro 737 ALBIĂ 738 minos, ca luna de arătos şi ca omătul de albicos îaste... “ A. Odobescu, DomnaChiajna p. 86: „ ... sosi în sfîrşit la malul dorit, tocmai când luna seăpăta, gonită de lu-cefgrul albicîos al dimineţeî..." Ibid. p. 88 : „... acolo salciea ple-tosă, socul mirositor, alunii mlădioşî, arţarii cu pojghiţe roşii, carpenii stufoşi, salba-mole şi teii cresc amestecaţi cu falnici jugaştri, cu plopi nalţi Şi subţiri, cu anini uşurei, cu ulmi albidoşî..." Alexandri, „Bradul": Sus pe culme bradul verde Sub zăpada albiciosâ Pintre negură se perde ... O doină muntenescă: Foia nâgră de rogos! Mult eşti, plopule, fălos; Mult eşti nalt şi albicîos, Dar n’aducî nici un folos... (G. D. Teodorescu, Poes, pop. 354). v. Alb.— -dos. Aibiciune, s. f.: blancheur. Sinonim cu a 1 b 6 ţ ă, cu a 1 b i m e şi cu substantivul alb. E rar, şi nu e tocmai de trebuinţa. Biblia Şerban-vodă 1688 (Levit. XIII, 4, 17, 20): ...iară de va fi şi stricăciune albă în piîale trupului lui, şi a-fundu nu va fi vedere ei din piîale şi păruiţi lui nu s’au preme-nitu în albidune, ce îaste elu negru .. . ...si autem et lucidus albuş erit in cute carnis e-jus, et humilis non fuerit aspec-tus ejus a cute, et pilus ejus non mutavit pilum album, ipse autem est obscu-rus... Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 209): „ ... corbul bătrân în a 1 b de s’ar văpsi, cu o ploae sau şi cu o roaă să să spâle poate, şi ce supt 22,083. albidune din fire imăcîune au avut în curândă vreme îş va arăta..." v. Alb. — -dune. Albiă (plur. albii s. ălbu), s. f., mai, jatte, auge; lit d’une riviere; berceau. Yine din latinul alveus, vulgar alveum (Du Cange), prin pluralul a 1 v e a. Ital. alveo, în dialecte albi (Azzolini); spân. şi port. alveo; franc. auge. Cu sensul de trunchîu de formă lungu-eţâ, scobit în întru pentru a se păstra ce-va, a se spela saîi a se scălda, a se adăpa vite ori dobitoce, albiă are mai mulţi sinonimi: copae, căpistere, covată, postavă, trocâ, muldă... „Albia sau c o p a e a în care se ţine mălaiul, se chîamă căpistere" (D. Negoescu, Dîmboviţa, c. Pietroşiţa). „Albiea în care se spală cămeşile, se <|ice covată" (C. Cîurenu, Yasluîu, c. Zăpodeniî). „... c o p a e a se <|ice p o s t a v ă; albiă este o postavă mai mare pentru cămeşi, adecă pentru rufe" (D. Cer-bulescu, Mehedinţi, c. Rudina). „ ... t r 6 c ă sau troc, albie, muldă, c o v a t ă = alveus" (L. B.) Cu sensul de fund al unei ape cur-gătore, adecă „albia gârlei" (Dr. Po-lysu), se mai <|ice matcă (Costine-scu), câte o dată prund. „Pe la noi locul dintre malurile unui rîu nu se <|ice albie, ci prund...." (B. Ionescu, Dîmboviţa, c. Săcuenî). Yorba însă cea mai respândită cu acest sens, remâne albiă. Capul Turcului sărla Şi de-a dura se ducea In albia Nistrului Lingă pâtra Corbului... (Pompiliu, Sibiu, 24). Balada bănăţenă „Iovan Iorgovan": Incâtâ, încâtâ, Cern a mea curată, 24 www.dacoromanica.ro 739 ALBIĂ 740 Că’ţt volu arunca In albia ta Şi’ţî voîu da eu ţie Mrdnă argintie,., (Familia, 1874 p. 24), „A eşi din albia = ddborder, inon-der" (Pontbriant). Albiâ este şi fundul unei vâî închise între rădicăturî. „Dâlmă se chiamă lungul unui del fără pădure pe el; văgăună este locul maî jos dintre doă dâlme, adecă albiea dintre dâlme..." (N. Yuga, Yasluîu, c. Bodescî). v. Căpistere. — Oopae. — Covata. — Mulda. — Postavă. — Prund. — Trocă... Se rostesce după localităţi: albie, alghie, albghie, albgie; peste Carpaţî se aude şi alvie: Ş’aşa cântă cu căldură De stă Oltul şi nu cură... — Taci, cuce, nu mal cânta, Că tu’mi opresc! aivia... (Jarnik-Bărsanu, 106). „Poporul crede că dacă cine-va bagă argint-viii în făntânî, le strică isvorul, şah într’un rîu strică alvia, căci el tot mereă sapă" (A, Bunea, Transilvania, Făgăraş, c. Yaîdarecea). v. Argint-viu. In cas oblic poporul rostesce adesea albii = albiei, după cum scrie şi A. Odobescu, Domna Chiajna p. 85: „cursul rîuluî furase luntrea şi o ’mpinsese cu repeziciune pînă la gura acelei strîm-torî, prin care apele albii celei mari se revarsă cu volbură..." Locuţiunea proverbială „a face pe cine-va albia de porci" sau „albia de câni", adecă un vas din care mănâncă porcii sau cânii, însemnbză . a înjura, a batjocori, a arunca cu noroiu. Anton Pann, Prov. III, 115: ... m’a ’njurat, m’a necinstit, Ca p’o albie porcdscă m’a făcut şi . m’a gonit... Alexandri, Sandu Napoilă: „dacă nu vrei să iei câmpii pe urma lor, te fac albie de câni..." Lexicon Budan p. 724: „fac pre cine-va trocă de porci sau albie de câne = quempiam maxima ignominia af-flcio Pontbriant: „a face pe cine-va albia de p o r c î = accabler quelqu’un d’i-gnominie". Sătenii legănă pe prunci în albia. De aci expresiunea: „din albia = din cea maî fragedă vrîstă". Jipescu, Opincaru p. 21: „Cât malu m’aş face, Z^u bine, că mare ie Z^u, dă mî-ar şiui p<5 la urechîe vestea că dSla fîţa din albite, ddla copilandri Şi codanele pîn la unchîeşi betegî şi babili iertate, toţi cu toţii cu mic cu mare şî-ati îndulcit inima şi s’aîi otă-rît bucuroşi să facă ’ndreptare reli-lor..“; şi maî jos, p. 65: „dSla albie pînă la cosciug să domnîescă cuvîntu dreptului..." I. Crengă, Amintiri (Conv. lit. 1881 p. II): „ ... copil de ţîţă în albie, pe lângă alţi vr’o şase, care aşteptati să le facă de mâncare..." Tot aci vine albia în care se scaldă copiii. Doina „Blăstemul" din Dîmboviţa: Că tu, maică, când m’ai fapt, In albiâ m’ai scăldat, In scutece m’ai fâşat, Scutecele că mî-ai strîns, De durere eu am plîns... (G. D. Teodorescu, Poes. pop, 488). Fabricaţiunea albiilor era o specialitate a Ţiganilor K u d a r î, pe cari pînă astăZî în unele locuri poporul îi nuinesce de aceia albieri saă ăl-b i e r î (C. Corbdnu, Olt, c. Alima-nescl). www.dacoromanica.ro 741 ALBINĂ 742 Deminutivii din albiă sînt albiuţă (Conv. lit. 1877 p. 32) şi a 1 b i o r ă. v. Albină. — Rudar. Albi&r, s. m.; Bohdmien fabricant d’ustensiles en bois.—v. Albiă. Albirne, s. f.; blancheur. Sinonim cu a 1 b e ţ ă, dar însemnând o faţă albă mai întinsă sab mai adâncă. Alexandri, „Portret": Nici marmura cioplită albimea ta nu ’n trece. Ca luna ’n miedul erneî, frum<5să eşti şi—rece... v. l't'Alb. — Albe^ă. '■ AVbin, s. m.; abeille-mere.— v. Albină. 2-Albin, adj.; blanchâtre. — v. Albineţ. Albina, n. pr. loc. f. artic.—v. Albină- Albinâr, subst. et adj.; apiculteur, celui qui eleve des abeilles. v. Albină. — Albinărd. Albinâriî, n. pr. loc. m. plur. artic. — v. Albină. Albină (plur. albine), s. f.; abeille. O gongă de felul celor hymenoptere, care produce miere şi ceră, trăind in cete compuse fie-care din câte o singură albină femeia şi din mai multe albine lucrătore şi nelucrătore, aceste din urmă bărbaţi, cele de’ntâîu neutre. Omul dumestieesce, îrabunătăţesce Şi întrebuinţeză pentru folosul seu pe albina, care altfel ar fi remas numai în stare selbatecă. Un text din secolul XVII (Cod. Mss. miscell. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 280): „... miîare sălbatecă, zic, care fac albinele sălbateci, cârd se află în lemne şi în pietri..." O frumosă descriere poporană a durnesticirii albind, la I. Crengă, Povestea lui Harap-alb (Conv. lit. 1877 p. 186): „Şi mai merge el cât merge, Şi numai eca se aude o băzăitură înăduşită. Se uită el în drepta, nu vede nimica; se uită în stânga, nici atâta; şi când se uită în sus, ce să vadă ? Un roiu de albine se învîrtia în sbor pe deasupra capului şeii şi umblaţi bezmetice de colo pînă colo, neavdnd loc unde să se aşe^e. Harap-alb ve-(|endu-le aşa, i se face milă de dînsele, şi luându’şi pălăria din cap, o pune pe erbă la pămînt, cu gura ’n sus, şi apoi el se dă într’o parte. Atunci bucuria albinelor; se lasă jos cu totele şi se adună ciotcă în pălăriă. Harap-alb aflându-se cu părere de bine despre asta, alergă în drepta şi în stânga şi nu se lasă pînă ce găsesce un buşti-han putrigăios, îl scobesce cu ce pote şi ’I face urdiniş; după aceia aşe^ă nişte ţepuşî într’însul, îl frecă pe -dinăuntru cu cătuşnică, cu sulcină, cu mătăciune, cu pola-sântă-Măriei şi cu alte buruene mirositore şi prielnice albinelor, şi apoi luându’l pe umSr, se duce la roiu, restornă albinele frumuşel din pălărie în buştihan, îl în-torce binişor cu gura în jos, îi pune deasupra nişte căptălani ca să nu res-bată sorele şi ploia înlăuntru, şi apoi lăsându’l acolo pe câmp între flori, îşi caută de drum. Şi cum mergea el, mulţâmit în sine pentru acdstă facere de bine, numai ecai se înfăţişdză înainte crăesa albinelor..." Din acest pasagiu se vede deja, că crescerea albinelor are în popor o bogată terminologiâ propriă, care câte-o-dată se deosebesce după localităţi. Aşa: albina în genere se chiamă muscă, www.dacoromanica.ro 743 ALBINĂ 744 şi când sporesce bine : „ are multă muscă" (Iaşi), iar în Banat se <|ice: b i z ă (com. Yisagu) sau bâză (com. Bouţar); albina femeiă : matcă, pe a locuri albină lucroe (Brăila, c. Cecâru), împărătăsă (Mehedinţi), albină împărătescă (L. B.); albina bărbat: trântor, iar figurat : lăutar, fiind-că nu face altă trebă decât bâzăe, cântă şi jocă (Iaşi); albina selbatecă—b ânz ar (Covur-lulu) sau b ă r z ă u n (Buzeu); vasul sau butucul găurit în care se adăpostesc albinele: uleîu, stup, Ştubeîu sau ştîubeîu, matcă, c o ş n i ţ ă sau c u ş n i ţ ă; bortecică în stup pe unde întră şi es albinele: urdiniş; ceia ce se pune pe stup ca să’l apere de ploiă sau de arşiţă: căptar, căp-tan, căptălan; stratele unde se aşedă mierea şi din cari se face ceră: f a g u r , peste Car-paţi fagor, la Coresi 1577 ps. CXYII: ...încungurarâ-mâ ca albinele s t r e d i I a,,. ... circumdede-runt me sicut. a-pes f a v u m___ chiliorele în cari se reproduc albinele: b 6 t c ă (Nemţ, Suceva); ţepuşele de lemn prin cari se susţin fagurii: trepce, în Oltenia p r e c I (Mehedinţi); locul unde se ţin stupii vera: pri-sacă sau stupină orîstuchină, (Ialomiţa), drna: temnic saîi tevnic; păzitorul albinelor : s t u p a r saii prisăcar; scoterea mierii şi a cere! din stup : retezare sau retezat; exterminarea trântorilor: t r â n t o-r i t sau bătut; instrumentul eu care „se retâză" : custură; înmulţirea albinelor eşind pentru a căuta un noii locaş: roire, roit, „ese musca" (Iaşi); stupul vechlu cu albine—r o I u sau matcă ori p ă r v a c, er noul stup căpătat din cel vechlu —p a r o î u, de unde apoi verbil : roesce şi pa-r o e s c e saii roeşesce; stupul care nu roesce : b u h a I u (Iaşi); un mic stup purtăreţ, în care se prinde noul rolu — r o I n i ţ ă; un mic rolu—s f î r 1 a c (Doroholu); oul saii pulul de albină — c ă ţ e 1, Iar producerea lui: c ă ţ e 1 i t, c ă ţ e-lesce; materia vîscosă din care se nutre-sce căţelul — p ă s t u r ă ; materia din care se formeză căţelul: plămadă; fagurul fiert din care se scosese ce-ra—hoştină, jintiţă, băbaş (Tutova); apa prin care a trecut miere—mid saii n i î d (Nemţ). Despre sonul pe care’l scote albina, generalmente se dice : bâzăe, uneori: b o m b â n e s c e sau bombă-esce (Transilv., Sibiu) ori bombă--neză (Deva), zuzăe (Făgăraş, Hunia-dora), v î j ă e s c e (Banat), s b â r n ă e (Teleorman). Albina se resfaţă printre flori, pe al cărora suc îl preface în faguri. Coresi, Omiliar 1580, quatern. XYII p. 9: „Căţi amu tocmelei lu Dumnezeu cu dragoste nevoescu-se, trudei cela draga a albinelor închipuescu-se, că cum zboară acele pre cămpure şi deîn toate erbile şi deîn toate florile adunâ care e cu frâmseţe şi cu folos, aşa şi aceşte..." Legenda Sf. Yinerî, text din sec. XYI (Cod. Mss. miscell. al Bis. Sf. Ni-colae din Braşov, p. 71): „ca o albină strânge deîn toate florile primâvârie..." In colinda „Plugul": www.dacoromanica.ro 745 ALBINĂ 746 Unde sînt fete nebune Ce asvîrlă cu alune, Şi se legă de feciori Ca albinele de flori... (A!ex*. Poes. pop. K 391) Donicî (1840), I, 1 : Vulturul pe o albină Au zărit’o în grădină La răvărsatul de zori Bîzîind pe lingă flori... în proverb! şi locuţiuni proverbiale: „Ca albinele la fag s’adună" (lorda-chi Golescu, Conv. lit. 1874 p. 78). „Albina în gură ţine mierea cea ma! dulce, şi în codă acul cel mai otrăvitor... “ (ibid. p. 69). Vine binele Ca albinele... (Pann, Pi'ov. II, 21). „Albina vine încărcată de ceră şi miere pe picîore, pe spate, pe burtă; de aceia se <|ice despre un om strîn-gător: vine încărcat a-casă ca o albină ..." (S. Stănescu. Dîmboviţa, c. Bilcîuresciî). „Aduce ca o albină, sau: încărcat ca o albină, se <^ice de omul care în-grijesce bine de casnici! seî, îndestu-lindu’î de nu le lipsesce nemic..." (D. Georgescu, Ialomiţa, c. Coşerenî). „...harnic ca albina, strîngStor ca furnica..." (S. Negoescu, Bîmnic-Să-rat, c. Bogza; Gr. Gheorghiu, Botoşani, c. Călinescî). „Unu! om ce umblă de colo ’n colo, i serice: ce umbli, mă, ca un roîu fără matcă?" Unu! leneş: „mă trântore, ce nu te apuc! de trebă? ..." (S. Tăcu, Covurluîu, c. Braniştea). O înjurătură cătră ca! la Alexandri, Surugiul: „Perire-ar albinele care or strînge cdra de făcut luminare celui ce vă are!..." In cosmogonia poporană română, albina şi ariciul jocă un rol forte interesant, care ne aduce a-minte că’n mitologia elenică albinele, fiihtTca, sînt dădacele lui Zeus, dr după Yirgiliă: Esse apibus partem divinae mentis... Iată o naraţiune în graiul din Vâlcea: „La început când a zîdit D-<£ău lumea, a făcut măi întâi ceriu şi pă urmă pămîntu. Dar când a făcut pămîntu a avut de ajutori pă arici. D-^ău a desfă-şlurat după un ghem aţă cât erea ţancu ceriului şi pă urmă a dat ghemu ariciului. Aricîu şiret, vrînd să facă pă D-Albiţâ. — -iţă. AlbiiLţă, s. f.; diminutif d’albiă: petite auge, petite jatte. v. Albiă. Aibiu, -iă, adj.; blanchâtre. Sinonim cu albuiu, albicîos, albineţ etc., avend acelaşi sufix ca în alburiii şi albinih. E des la Alexandri. „Ierna" : Tot e alb pe câmp. pe dâluri,înipre-gîur, în depărtare Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare, www.dacoromanica.ro 759 ‘•ALBUL 760 Şi pe’ntinderea pustie, fără urme, fără drum, Se v6d satele perdute sub clăbucl albii de fum... „Tunetul" : E umbra unor nouiî albii, uşori, mă-nunţi Ce lunecă sub sore, clădind un lanţ de munţi... „Calea robilor": Pe cerul nalt lucesce un rîu albiţi de stele... „Vînătorî": Pe gena câmpului albiii, Se vede-un codru mare Lucind sub sorele g ă 1 b i u, Ş’un sat perdut în zare... v. Albiniu.—Alburiu. 1,Alb6nIu = albbiu, adj. et subst.; d’une couleur tr&s-blanche, mais seule-ment en parlant des animaux dome-stiques. „Porcii a 1 b i-b ă 1 a n i se Albotă, n. pr. loc. Acelaşi cu-vînt cu cel precedinte, dar aplicat la localităţi. Fruntjescu (Dicţ. top. 4) indică vr’o şdse sate numite Albotă, în districtele Argeş şi Iaşi, precum şi ’n Basarabia, unde se mai află şi părîul Albotă. v. 1Albotă. Albotesci. — v. 1Albotă. Albu. — v. 1 Albul. Albuc. — v. Albucesd. Albucescî, n. pr. loc. plur. m. Numele unui sat din regiunea Brăilei (Frun^escu, Dicţ. top. 4), care presupune un nume propriu personal Alfa uc, format din alb prin sufixul de-minutival -u c. v. Alb. — -uc. www.dacoromanica.ro 761 ALBUL 762 Altmgine, s. f.; t. de Med.: albugo, cataracte. In glosarul slavoromân Mss. circa 1600 (Cuv. d. bătr. I, 268) ne în-timpină de doe orî: »B0ftB0iu>- sheb-y h n e 11 ■ E forte remarcabilă conservarea poporană la Români a terminului medical latin albuginem, pe care Francesiî l’au căpetat numai în timpii moderni pe calea ştiinţifică, măntinen-du'i forma nominativă „albugo" şi ne-sciind de ce gen să’l facă, masculin ori feminin (Littre). Italienesce, întocmai ca şi la noi, albugine. v. 3 ^Albeţă. 1‘Albul s. Aibu, n. pr. pers. m. artic. Nume bărbătesc corespun^etor femeiescului Alba. Altă dată era forte poporan la Români. Albu (ftnK8) stolnic, într’un document muntenesc din 1490 (A. I. R. I. 1, 6). In pomelnicul mănăstirii Bistriţa din Moldova (Mss. în Acad. Rom. p. 39, 40, 49, 57, 60, 62, 67, 68, 70 etc.) de o mulţime de ori: Albulu (i\iiKoyiii>) şi Albu (iiiiGoy)1 Intr’un act muntenesc din 1531 (Ve-nelin, Vlacho-bolg. gramaty p. 151) tatăl se chiamă Albii, iar fiiul Albulu, ca şi când -ul n’ar fi articlu, ci un sufix deminutival. v. -ul. Intr’un alt act din 1551 (Cuv. d. bătr. I, 243): „Gone, Albul, B61tiu.. ", unde B e 1 c i u este acelaşi nume tradus slavonesce. Intr’un act din 1573 (Cuv. d. bătr. I, 252): Albu. Intr’un act din 1620 (A. I. R. I, 139) doi: „Albul de Nucşor" şi „Albul de Găneşti". Fruntaşii satului Golescii la 1650 (A. I. R. I, 1 p. 26): „...Nedelco On-cescul judec i Radul Bechescul post i Albul sin Stanciul judec..." Una din lucrările cele mai populare d’ale lui Anton Pann este întitulată: „O şe^ătore la ţară sau povestea lui moş Albu11 (Buc. 1851 — 2). Albul este în antitesă cu Negrul, un alt nume personal de asemenea forte întrebuinţat altă dată, dar căruia nu’I corespundea o formă feminină N 6 g r a, căci „negreţa" ar fi fost o bătae de joc pentru o femee. Une-ori acelaşi individ se ^icea Albul şi Negrul, cu un nume de botez şi cela-l’alt ca poreclă. La 1510, doi boieri, Stoica logofet şi Albul Negrul, au dăruit mănăstirii Tur,ana satul Mo-goşescii (Arch. Stat., M-rea Radu-vodă No. 19). Câte-o-dată doi membri din aceiaşi familiă eraţi unul Albul, altul Negrul. Fiiu al lui Radu-Negrul (Col. 1. Tr. 1871 p. 138), Mircea cel Mare era cunoscut în tinereţele sale ca „BauovSţ Albul“ (Windek ap. Engel, Gesch. d. Wal. 167). In filele nostre au fost doi veri Goleşti forte populari ca: „Gole-scu Albul“ şi „Golescu Arăpilă". In Roma numele ereditar de Albuş, mai în urmă Albi nu s, purtau toţi pogorîtorii din illustra familiă Postu-mia (Fabretti, Gloss. ital. ad voc.). v. 2'Alba. — Negrul. 2-Âlbul, s. m. artic.; t. de Myfchol. pop.: un genie bienveillant. In poveşti, Albu-lmpfirat în oposiţiune cu Negru-împerat, cu Roş u-împgrat, cu P e -n e ş-împerat etc. Alexandri, Legenda Ciocârliei: Venit’au Roşul, craiul înaltelor lungi plaiuri, Şi Albul ce domnesce pe doă-(jecî de raluri, ŞiPeneş-împăratul, arcaş cu ochiulţinteş, Ce are’n tolbă fulgeri şi’n grajdlu pe calul Vinteş... Alături cu Albul, legendele poporane www.dacoromanica.ro 763 ALBUŞ 764 ne vorbesc de „(|îne a 1 b e“ în oposi-ţiune cu cele „negre", cărora li se închină drept prinos „găine albe" şi cari îşi au o reşedinţă la „apele albe" etc. (Col. 1. Tr. 1876 p. 359-61). v. ţ)înă. — Negrul. 3,Albul, s. m. artic.; t. de Zool. : espece de vermisseau. Un fel de vierme numit după culorea luî, ca şi verde-ţul sau verdetele. „Dintre vermi, poporul de aci cu-nosce: rima; moletele, un verme mic galben; verdeţul, care se ascunde în pămint lingă rădăcina curechîuluî şi’l rode; albul, care trăesce din sucul lemnelor tăiate şi al legumelor şi strică crumpii..." (D. Recenu, Banat, com. Bucova). v. Verdete. Albulescî, n. pr. loc. plur. m. Aşa se chiamă mai multe sate, prin pluralul dela Albulesc = „fiîul lui Albul". La 1647 jupânesa Paraschiva a luî Necule peharnic din Ugrumî vinde luî Mateîu-vodă Basarab „tot satul Albu-leştii ot sudstvo Meh den cămpu şi den pădure şi den apă şi den şăzutul satului de peste tot hotarul şi cu tot venitul şi cu viile şi cu rumânii..." (Arch. Stat., M-rea Strihaîa No. 8). v. 1 • Albul.—Albeşti.—Albotesă. Albuîeso.—v. Albulesd. Alburesc {alburit, alburire), vb.; blan-chir, rendre blanchâtre, recouvrir de blanc. Literalmente: a face alburiu. Jipescu, Opincaru, p. 75: „Mă mir că nu vă topiţi, voî ţărani, dă ger, când vătj în puterea ierni, că pâ chieptu vostru dăsfăcut să răsfaţă ninsore, frigu Şi ploîea, şi cum nu ’nţepeniţî, când vă zăresc sculaţi din car dimineţa bru- maţi ori alburiţi, dă păreţî că sînteţi d’o sută dă ani... “ v. Alburiu. Alburiu, -iă, adj.; blanchâtre, pâle. Sinonim cu albiţi, albuîu, albiei o s etc. Este o veche formaţiune românescă din substantivul abstract dispărut a 1 b o r e = lat. a 1 b o r e m, fără a fi necesar de a admite un prototip latin rustic „alborivus" (Cihac). Sufixul nostru -iu, deşi corespunde latinului -ivus, totuşî a căpătat la Români o funcţiune propriă post-latină în terminologia chromatică: verditi, negriţi, albăstriu, gălbiu, vişiniu, portocalia, aluniu, fistichiu etc., ast-fel că alburiu, adecă albur-iu, latin prin ambele sale elemente constitutive a 1 b o r -ivus, este totuşî curat românesc prin composiţiune. A. Odobescu, Pseudokyn. p. 218: „Flâcâraîe alburit eşiau pe acolo din pâmînt şi sburau d’asupra tainiţei, unde stătură ascunse, atâta mare de vreme, comorile cele dela Petrosa..." „Vinurile pe la noî sînt roşii, per-săciî şi alburii... “ (C. Barbulescu, Dolj, c. Calapăr). „ ... arnăut este un fel de grâu cu bobul mare şi alburiu..." (I. Adame-scu, Dolj, c. Găescî). De la Vrancea (B. Stefănescu), Sultănica p. 18: „Focul pâlpâia în gura sobei; muşcelele alburii se zărîau, prin gemuri, topite într’o .câmpiă întinsă..." v. Albiniu. — -iu. AlbîLş (plur. albu§urt), s. n.; 1°. blanc d’oeuf; 2°. blanc de l’oeil. Sinonim cu substantivul a 1 b. „ Albuşul o c h î u 1 u î=albugo oculi; albu§ul o u 1 u i = albumen ovi" (L. B.). In graîu circulăză mai mult despre o ii; în poesia poporană — despre o chiu: www.dacoromanica.ro 765 ALCA 766 Ochişorii el Ca nişte scântei, Dalbele mânuţe Ca florile-aî&itle... (Burada, Inmormint., 126). Un alt bocet tot de acolo: sa ti sati Ochii mei sînt cu albuş, Te strig noptea din culcuş; Ochii mei sînt cu lumină, Te săgătă la inimă... (Familia, 1883 p. 9) Ochii tel cel cu albuş M8 scolă de pe culcuş ... (Ibid. 1682 p. 602) Ochii eî cel cu lumină Mult mS strigă dela cină, Ochii el cel cu albuş a Mult m& chîamâ din culcuş... (Jai'nik-Băi'sanu, Ti'ansilv., 88) v. 2'Alb. — OcMu. — Ou. — -U§. Albîite, n. pr. loc. plur. f. Aşa se chiamâ un sat în Muscel, care formdizâ o singură comună cu satul B e 1 e ţ î = o traducere slavică a aceluiaşi nume, cu satul Negresei = o antitesă a celor l’alte doS, şi cu satul Sgripţescî. In Albute, feminin plural dela alb ut, figureză interesantul sufix deminutival -ut ca în „mic-ttf-el", „Grec-oi-eîu", „Serb-oi-eîu", „puţin-£-el“ etc. v. ''Alb. — -ut. Albuţ, -ă, adj.; blanchâtre. Sinonim cu albine ţ, albuîu etc., er mai ales cu a 1 b i ş o r. E des în poesia poporană. O doină din Ardei : M’a minat maica la vie Să’ml culeg măghiran mie, Măghiran de cel albuţ Să fac penă la drăguţ ... (Jarnik Bărsanu, 315) Balada „Gruia lui Novac": Apoi, Domne, faţa lui Ca şi spuma laptelui; E albuţ, cam roşcovan, Şi săm&n’ a căpitan... (Reteganu, Foea. pop. 62) Bocet din Dobrogea: Din al tel dragi ochişori Au să crăscă alte flori, Din guriţă Tămâiţă, Din mânuţe Flori albuţe... (Ibid. 186; cil-, 111) Din Bucovina : Pe cel dâl, pe cea costiţă, Este-o floricea albuţă, Ş’am $is lui Toder să vie Să l-o pun în pălărie... (Aurora română, 1881 p, 15) v. 1 'Alb. —1 'Albişor. — -uţ. '■Alea (plur. alcale), s. f.; „crampon, crochet" (Pontbriant). „Alcâ, scobă sad legătură de fer la muri şi alte construc-ţiunî" (L. M.). Cuvînt de aceiaşi origine cu cel următor. v. i'Alca. 2 Alcâ s. halcă (artic. alcaoa, plur. alcale), s. f.; espece de tournoi oriental, jeu de bagues. Intre secoliî XYI-XVIII jocul alcald şi cuvîntul, ambele împrumutate din Orient, par a fi fost respân-dite la Români. Moxa, 1620, p. 889: „jucaşi bine astăzu şi vrătejişi bine calul la alcă...“ Glosar slavo-român circa 1600 (Cuv. d. bătr. I, 268): „tphshhujg, loc larg sau unde alergă la alcâ..." Balada Sîrb-sărac: Trecea mercur!, venia joi, Turcii mergea câte doi Ca să gîoce la halca Sus în Haidar-paşa, Şi de-odată toţi pleca, www.dacoromanica.ro 767 ALCAM 768 La fugă se arunca, Pe câmp luciu se ’nşira ..., unde Alexandri (Poes. pop.2, 109) ob-' servă: „Halca e c-uvînt turcesc ce în-semneză verigă. Gîocul halcalei, trebue să fi fost acelaşi carele portă la Fran-cesî numele de: jeu de bagues. După înţelesul baladei, gîocul consista întru a se repezi călare in partea unde se găsîa halcaoa spîn^urată, şi a svîrli djeridul astfel încât să trecă prin cercul eî... “ Un martur ocular, Gheorgachi Logofătul din Moldova, Letop. III, 314, descrie alcaoa după cum se maî juca încă în secolul trecut: „A tria zi după Paşti vin toţi Egumenii Greci de se închină Domnului cu Sfânta înviere, aducând şi pocloane că te un miel; şi tot într’acestâ zi, sau a patra zi, au fost obiceîu vechiu deeşîaDomnul afară cu tot alaiul de slujitorime, şi cu toată boierime mari şi mici, la halca, orî în şăsnl Bahluîuluî, ori la Copoii, scoţindu-se toţi caii Domneşti; şi şe-zănd Domnul la saivant şi boierii pe scaune, pe cine din boieri rănduîa Domnul încăleca pe cal Domnesc şi s e slobozia cu suliţa asupra haleala — care suliţe sănt aduse din ţara Ungurescă, acolo se fac într’adins pentru acestă trâbă — cu zicăturî de mehterhane; şi care 1 u a halcaoa î n repegîunâ calului, venîa de se închina Domnuluî şi’î săruta măna şi poala; şi celor maî marî boîerî li se dăruia de cătră Domn căte o lastră saii canavaţă cu fir şi un postav, celor maî de gîos postajî şi atlaze____“ Din acele petreceri de altă-dată, a maî remas în popor numaî doră locuţiunea proverbială : „bate alcaoa = perde timpul în deşert" (L. M.). Este turcul halqâ, djagataic alkâ (Şaînânu, Elem. turc. p. 50) „anneau, bague", care n’are a face nicî cu gre- cul xuXxos, nicî cu românul „o halcă de pâine" (Cihac, II, 584). v. uAlca.—Halca.—1-2-Halcă. Alcâm (plur. alcamurî), s. n.; ruse, piege, guet-apens, savoir-faire. Cuvîn-tul se aude în Transilvania. Lexiconul Budan, vrând cu orî-ce preţ să’l apropie de latinul „arcanum", îi sucesce forma şi sensul tot-o-dată: „Alcamu vel a r c a m u: 1°. taînă, lucru ascuns, arcanum, mysterium, res occulta, 2°. vicleniă, ars, techna". Alţii au maî confundat cu alcam pe arcan „fune cu ochîu la capăt" (L. M.), o vorbă curat tătărescă. Numai forma alcam şi sensul „vicleniă" sînt poporane şi istorice. Cuvîntul ne întimpină de trei ori la Coresi, Omiliar 1580: quatern. XI p. 3 : „... ne-amu cufundată şi ne chinuimu în năpăştile vrăjmaşului şi in alcâmurile lui..." quat. XYI p. 14: „...chinuiţii de ale vrăjmaşului năpăşti şi de alcâ-muri-i..." quat. XXYI p. 1 : „ .... acastâ dumnezeiască sămâînţâ să ne nevoimu să o priimimQ, ca să nu fie călcată sau răsipitâ de dracii văzduhului; aşijdere să o răsădim într’adăncu, să ne nevoimu ca să se înrâdăcinâze, ca să nu de alcâmurile năpăştilor să se usuce..." Alcam nu e turcesc, nici slavic. El n’are a face cu latinul „arcanum", căruia î-ar corespunde românesce „arcân" orî „arcâm" sau „arcâu", nicî o dată - alcam. Prin sens şi prin formă, este curat maghiarul alkalm „meşteşug, îndemânare": alkalmas „habile, adroit,,, alkalmassâg „ adresse, savoir-faire “, alkalmazâkony „expeditif", alkolmaz-kodni „s’accomoder, s’arranger" etc. Din alkalm — alcam prin dissimila-ţiunea unuia din cei doi l. v. Arcan.—Hatalm. — Meşteşug. www.dacoromanica.ro 769 ALCĂTUESC 770 Alcazi (pl. Alcăzesci), n. pr. m.; nom d’une familie noble moldave. Astăzi se <|ice maî des Alcaz. Acestă familiă e cunoscută în Moldova din prima jumătate a secolului XVIII, locuind a-tuncî în districtul Nemţuluî şi fiind încuscrită cu vechiul nem boieresc Bantăş. Intr’un act al moşiei Al-denî (Arch. Stat. din Buc.) din 1767 se menţioneză maî de multe ori Ior-dache Alcazi (flUiiSjţii), cumnat cu Nico-lae Lipan şi filu al sulgeruluî Constantin dintr’o fiică a lui Ursac-he Bantăş. Sub vechea’î formă Alcazi, de unde maî târziu s’a mutat tonul în Alcăzi ş’apoî s’a perdut finalul -i, acest nume este de tot turcesc saă tătăresc: Al-k a z y sau A1 - q a z i. 2' Arap. — Bantăş. — '• Turc. — Turcul. Al-eâtele, a-oâta, adj. num. ; quan-tierne. Forma bărbăţescă îşî acaţă maî adesea pe emfaticul -a (v. S'A): al-câ-telea. Servă ca întrebare pentru a afla locul sati rîndul pe care’l ţine ce-va şah cine-va între maî multe unităţi omogene, având drept respuns: al-doi-lea, al-treilea, saQ: a doua, a treîa; de ex.: al-câtelea aî vorbit în adunare? — al-şep telea; a-câta casă ? — a-treîa. Nicî o dată nu se întrebuinţeză fără articlu posesiv al. Simplul căţele n’are in graîu o existinţă individuală, ci numaî ca element constitutiv în adjectivul al-câtele şi’n adverbul a’ncâ-t e 1 e. Formele flexionare ai-câţii, ale căţele, indicate de Cihac (I, 47), sînt numaî teoretice, dar nu se aud în popor. v. A’ncâtele. — Cât. Alcătuise (alcătuire, alcătuit), vb.; creer, produire, former; composer, ar-ranger. Deşi, fără îndoelă, cuvîntul vine d’a-dreptul din maghiarul a 1 k o t n i „creer*, totuşî derivaţiunea din cât, 22,038 propusă de Lexiconul Budan, e forte ingeniosă, rădămându-se pe analogia vechiului italian „quotare = compo-nere, ordinare", şi nu este fără o brumă de adevăr. Dintru’ntâîu alcătuesc=al-k o t n i trebuia să fi însemnând numaî „creer", adecă „scot la ivelă ce-va nou privit ca o unitate, nu ca o adunare", de exemplu: Lui Adam l’a sa zidire Dumnezeu i-a dăruit A fl stăpân presto tote ce el le-au alcătuit... (Zilot, Cron. p. 3) şi deja maî tărditi, pe terenul românesc, se va fi născut sensul de „composer, arranger", „aşe<| împreună maî multe una câte una", pe care nu’l are prototipul unguresc şi care pare a se datori anume etimologiei poporane dela a 1 - c â t, înlesnită prin u-nele construcţiunî ca: Milă îţi era de ţeră s’o vedl cum o bântuia, Iscodiri n’ajunge ’n minte pe câte alcătuia... iBeldiman, Tragod. v. 2197) In alcătuire, după cum s’a încetăţenit la noî prin etimologia poporană, fie-care din elementele constitutive ale totului este al-câtele faţă cu cele-l’alte, adecă alcătuesce cutare propor-ţiune numerică; bună oră la Alexandri, Iaşii în 1844: „ţăranii, cari, slavă Domnului! alcătuesc cel maî mare n u-m ă r, nu şî-au părăsit nicî o dată obiceiurile, nicî limba, nicî portul.unde alcătuesc este ca şi când am întreba: „al-câtele este ţeranul între ceî-l’alţî Români?" I. Ca verb activ, alcătuesc se pote traduce maî tot-d’a-una franţusesce prin „composer" şi „arranger". a) Alcătuesc „composer", fie în sens fisic, fie în cel intelectual, sinonim cu întocmesc. A. Odobescu, Mihnea-vodă p. 87, vorbind despre mazilia acestui principe 25 www.dacoromanica.ro ALCATU1NŢĂ 772 771 în Ardei: „Toţi grofii şi nemeşii din Sibiiu şi de prin pregîur alcătuiau o curte, care se bucura de bilşugul şi de traiul Domnesc al Voevoduluî ma-zil.. Costache Negruzzi, Zoe, I: „El purta un antereu de suvaîa alb, era încins cu un şal roşu cu flori, din care o polă i se slobozia pe copsa stângă, iar capetele alcătuind un fiong dinainte, cădeai! apoi peste papucii lui cei galbeni. .." Zilot, Cron. p. 2: „Acum ve^end iar în patria mea primejdie mare şi înţele-gându-o pre dînsa tocmai stîrv în mijloc la atâtea hîare, mai alcătuit şi a-cestă scurtă scrisore...“ La Cantemir, Ist. ierogl. (Mss. în A-cad. Rom. p. 29): „...cămila nepăsă-rită şi pasere necămilită, căriia unii al-cătuindu-i numele Strutocamilă îi dzic ; aCasta precum birişă cămilă să nu fie, penele o vădesc, şi iarăşi hirişă păşire să nu fie, nezburară în aer o pârăşte..." — alcătuesc se referă la numele compus: atQov&o-xaixrjXog. b) Alcătuesc „arranger", sinonim cu tocmesc: Ioan din Vinţi, 1689, f. 179 a: „Prii-meşte darâ, Biruitorîule, ruga şi ru-gâcîunîa noastră şi odihneşte — toate sufletele carele s’au pristăvitu maî înainte întru nădejde învierii şi a vieţii cei de veci, şi le alcătulaşte numele lor în carte vieţii..." O predică a Sf. Ioan Crisostom, sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 492): „aşa cu adevârii să credeţi, că pre noi toc-mitu-ne-au Domnul şi ne-au alcătuiţii...“ II. Ca verb reciproc, ase alcătui, sinonim cu „a s e învoi", însemnăză „convenir". Beldiman, Tragod. v. 43: Pun soroc, hotărăsc ţliua, între ei s'alcătuesc, Şi o grabnică ispravă cu toţii nădejduesc... sat! la Donicî, Leul la vînat: Leu, lupu, vulpea şi cânele o dat’ Ca nişte buni vecini s’aîi fost alcătuit: Cu toţii întrunit Să umble la vînat... III. Ca verb reflexiv, mă alcătuesc are în limba veche înţelesul de: a’şî strînge tote părţile corpului într’o grămadă, a se ghemui, asesgârci, „se ratatiner, se ramasser, se pelo-tonner". Aşa la Coresi, Omiliar 1580, quatern. XXXI p. 7 : „iaste cămileei mai lesne preîn urechile acului ase alucâtui de-cătu bogatulu a se spăsi.unde alcătuire însemneză a se face de tot mic (Luc. XVIII, 25). De asemenea la Cantemir, Ist. iero-glif. (Mss. în Acad. Rom. p. 59): „... supt gardul din afară bine aproape să lipi şi acolă ca mortul să trânti; a-cesta aşe alcătuindu-să şi mulcomiş la pământ ascundzindu-să, celalalt cât ce pute ciriteele scutura, şi cu picîorele uscatele frundze tropşind-stropşind le suna...“ Pe lîngă substantivul verbal alcă-t u i r e şi adjectivul verbal alcătuit, din alcătuesc s’aîi format alcătuălă sah alcătuinţă „composition" şi alcătuitor „compositeur". v. Bînduesc.—Tocmesc. Alcătuălă (pi. alcătuelî).— v. Alcătuinţă. Alcătuinţă (pl. alcâtuinţe) , s. f. ; formation, composition, arrangement, structure. Din alcătuesc prin sufixul -inţă, represintând ca substantiv abstract tote sensurile verbului. După Lexiconul Budan (p. 15), e maî întrebuinţat decâtinfinitivalul alcătuire, care exprimă aceîaşî noţiune. Prin www.dacoromanica.ro 773 ALDAN 774 sufixul -elă se formeză sinonimul al-c ă t u e 1 ă (Budai-Delenu). v. Alcătuesc.—1-*- -e'lă. — -inţă. Alcătuire (pl. alcătuiri), s. f.; l’infi-nitif substantive d’alcătuesc: for-mation, composition, arrangement. Sinonim cu alcătuelă şi alcătu-i n ţă. Critil şi Andronius (Iaşi, 1794, p. 23) descriind universul: „Aşa totu este rânduiţii de unu chipu, câtii ni-mică nu lipseşte într’aăastă mare alcătuire pentru toate zidirile : apa are trebuinţâ de pământii pentru a o sprijini, pământulii are trebuinţă de apă pentru a să face roditorîu, aerulfi să adaoge din apă şi foculu să hrăneşte din aerii, şi aşa totii este. rânduiţii de unii chipii câtii fieşte-care lucru are trebuinţă de cela-l’altti pentru a sa ţinere, şi toate înpreună alcătuescii şi ţinu lume..." v. Alcătuesc.—Alcătuinţă. Alcătuit, -ă; adj.; part. passe d’al-c ăt u e s c: forme, compose, arrange etc. Represintă ca adjectiv tote sensurile verbului din care derivă. Alexandri, Rămăşagul, sc. I: „Spiritul femeesc este alcătuit de trei părţi din Iad şi una din Raîu...“ Zilot, Cron. p. 107: „Domnia lui Ion-vodă Caragea, alcătuită întâiu pre scurt în stihuri greceşti..." Cuvîntul e f<5rte des la Cantemir, cu diferite nuanţe de înţeles. Aşa, de e-xemplu, în Istoria ierogliflcă (Mss. în Acad. Rom.): p. 22 : „a unui organ de muzică toate coardele de odată lovindu-să o răzsu-nare oare-carîa dau, însă vre o melodie tocmită şi după pravilele mu-zicăi alcătuită nice cum nu să aude..." p. 267 : de demult întemeiatului şi în veci alcătuitului nostru prieteşug acmu roadaîn vreme a-ş da şi dragostea viptul a-ş arăta, precum mi se pare, s’ar cuveni şi s’ar cădă...“ p. 169: „... pietrile scumpe frumos cu aur alcătuite era..." La negativ, ibid. p. 48: „pre cât greu bucatele vârtoasă stomahului slab aduc, pre atâta nesufferire aduce şi cuvântul ne-alcătuit la urechia bine ascultătoare..." v. Alcătuesc. Alcătuitor. — v. Alcătuesc. Alciu, s. m.; t. de Zool.: l’ălan. Cuvint adus numai de Budai-Delenu (Dicţ. Mss. în Muz. istor. din Bucur.), care’l traduce prin: „Elen, Elenthier", adecă latinul aice = gr. dhtrţ. Poporan să fie? v. Helge. Aldâu s. haldân, s. m.; t. de Botan.: chanvre femeile, Cannabis femina. In Muntenia se întrebuinţăză forma neaspirată aldan: „La cânepa-de-sămînţă, după ce se uscă, în unele sate se (|ice cânepă, în altele aldan...11 (T. Sebeşan, Dîmboviţa, c. Poîana-de-sus). In Moldova se (Jice cu aspiraţiune: haldan: I. Ionescu, Calendar 1845, p. 61—62: „O dată cu sămînţa de popuşoîu să aruncă şi cânipă pentru haldanî de sămânţă şi bostani pentru porci..."; dar eminnetul agronom rostindu-se mai jos contra acestui obiceiu, adaogă: „totuşi aş zice ca să să samine deosebi haldanii...11 Dr. D. Brândză ne impărtăşesce ur-mătorea notiţă : „In Moldova se dă numele de haldan individului femeiesc de Cannabis sativa, adecă cânepei femele, care produce sămînţa şi care în Transilvania se AN 776 775 tomnă, pe când planta masculinâ se (^ice Cânepă-de-vară. Imî aduc aminte de când eram copil, câ tomna se adunau toţi haldanii şi se făcea glugă din eî (precum se făcea şi din strujă-nii de popuşoiu) pentru ca maî în urmă să se b a t ă de pe eî sămînţa de cânepă..." In forma moldovenescă haldan faţă cu muntenescul aldan, iniţialul h este o aspiraţiune inorganică, întocmai ca in harmasarîu, după cum se <|ice în Moldova pentru armasar ( = lat. admissarius). Pe a-locurî se aude o formă şi maî degenerată : hlandan (Baîcan, Despre cânepa şi in, Gîurgîu, 1882 p. 5-6) în care, pe lingă inorganicul h, ne maî întimpinâ propaginaţiunea luî n, din causa căriîa s’a produs apoî me-tatesa hla=hal. O vorbă românescă o dată nasalisată nu maî perde pe na-sala: din „cănunt = lat. canutus" se pote face prin rotacism „cărunt", dar nu se maî întorce la „cănut". Forma hlandan este dară învederat terţiară, forma haldan secundară, forma aldan primară. Chiar dacă forma aldan n’ar fi cea primară, totuşî etimologia propusă de Cihac(II, 121): „haldan pour hlavan, glavan" din slaviculglava „tete", e foneticesce peste putinţă, presupunend o nepilduită trecere a luî v în d. Să se maî observe că bohemul „hlawafi", pe care ’1 aduce în paralelă Cihac dându’î sensul de „chanvre femeile", nu are nici o dată acest înţeles, ci numai pe acela de „entete", „Dickkopf" (Jungmann, I, 683), îar „chanvre femeile" se chiamă bohemesce „hlavac" şi „hlawatka", de unde pînă la aldan e şi maî departe. Dar de unde vine cuvintul? Pe de o parte, întrebuinţarea sa exclusiv rustică, atât în Moldova, cât şi în ţera-Românăscă; pe de alta, impo- sibilitatea de a’î găsi vr’o sorginte slavică, ba nici turcă sau maghiară; totul dovedesce că aldan este o veche vorbă indigenă, care începe deja a se perde chiar din graiul ţeranuluî. Nu cum-va dară, ca şi alţî termeni botanici românesc! forte poporani, despre cari s’a vorbit maî sus şi vom maî vorbi adesea, să fie un archaism ele-nic, trecut prin Daci la Români? Aci se presintă doă ipotese, de o potrivă ademenitore la prima vedere, din cari însă numai una se susţine pînă ’n capăt. 1°. Aldan = 'A X O- a L a. Finalul -an este un sufix posterior, adaos la forma primitivă al du, care cu un alt sufix posterior s’a maî păstrat pînă astăzi în popor ca nume personal bărbătesc Alde, format ca „Petre" din „Petru" şi nu maî puţin respândit decât numile personale bărbătesc! analoge: Flore, Trandafir, Călin etc., tote de proveninţă botanică. Ca şi „Petre", Alde este masculin cu flexiunea femeescă, articulându-se Alde a, nu „Aldele"; la genitivo-dativ Aldiî, nu „Aldeluî". Alde este un deminutiv din A1 d u, îar aldan e un augmentativ, întocmai ca „baîetan" din „băiet", „boldan" din „bold", „şoî-man" din „şoim" etc. Prototipul luî aldan este dară masculinul al du, care totuşî, după cum ne vom încredinţa îndată, se trage dintr’o formă feminină despărută : a 1 d ă. O plântâ forte asemănată cu cânepa şi care cresce în totă România „pe marginea pădurilor şi prin tufişuri" (Dr. Brândză, Prodrom p. 169) este „A 11 h a e a cannabina", în vechea spaniolă „caîiamera", portu-gesesce „caîiametra", adecă „cânepă" sau „câneposă" (Nemnich, I, 206), franţusesce „guimauve â feuilles de chanvre", astfel că trecerea poporană a numelui dela acăstă „Althaea" la www.dacoromanica.ro 777 ALDAN 778 „Cannabis femina" e de tot firăscă. Fo-neticesce românul a 1 d ă corespunde perfect grecului akO-rj, de unde apoi dX&cda pe aceiaşi cale ca în alţi termeni botanici, de ex. xiQxaia din xiQxtj. Pe când în numele personal Alde genul masculin este asigurat prin aplicarea’i exclusivă la bărbaţi, în privinţa plântei termenul a 1 d ă=«A^ era feminin numai pînă ce a trecut la cânepă. Acestă schimbare a genului, care a necesitat acSţarea unor sufixe curat masculine, se justifică prin a-ceia că Românii consideră ca bărbâ-tăscă pe „chanvre femeile", întocmai după cum o fac şi alte popore: „die deutschen Benennungen des mânn-lichen und weiblichen Hanfes, Fimmel und Mâschel, sind lateinischen oder italienischen Ursprungs, Fimmel = fe-mella, Mâschel = masculus, freilich mit umgekehrter Anwendung, denn der Fimmel ist gerade der mânn-liche Hanf, der aber weil er kiirzer und schwâcher ist, in der Yorstellung des Volkes als der weibliche erschien" (Hehn, Kulturpfl.3-, 169). Intre românul aldan şi grecul dlttcda este dară acelaşi raport de gen ca între germanul „der Fimmel" şi latinul „fe-mella" (cfr. Grimm’s Wrtb. III, 1638). Să mai adăugăm acum că grecului $ (=sanscr. dh) e corelativ d aprope în tote limbile ario-europee numai întru cât cuvintele sînt congenere, căci în cele împrumutate Românul îl preface în t ca Italienii (eften = evthp’og) sau în f ca Slavii (logofăt=Aoyo#«Fiys), de unde resultă că între aldan, adecă a 1 d ă, şi între dlSaia = ak&ij trebuia să fi fost la mijloc, pentru ca să potă fi împrumutată, o formă grecă cu â =&, şi o găsim în adevăr tocmai în vechiul dialect elenic din Macedonia, în care se rostia: O doină din Ardei: Câte ’s dela noi la dăl, Tote ţin pa mine-alen; Câte ’s dela noi la vale, Tote stau să mă omore... (Jaxnik-Bârsanu, 66). O doină din Bucovina: Să nu cânţi sara pe lună, C’a mea inimă nu’I bună, Că ’I încinsă cu curele Mâncată de multe rele, Şi ’i încinsă cu colan Mult ofteză de alen.. . (Marian, II, 74) O doină din Basarabia: Şi să stau, să m’odihnesc, Să plâng şi să mă jelesc Şi de bune şi de rele, De alinul vîeţel mele.., (Alex., Poes. pop 2-, 410) Alen e mult maî frumos decât neologismul melancoliăşiva remând în graîu, maî ales ca termen poetic alături cu sinonimul maî figurat, dar maî puţin energic: inimă-alba-stră. v. Albastru. — But. A-ldne, adv.; nonchalamment. Din lene „paresse", prin preposiţiunea a (=lat. ad). Basmul „Brosca ţestosă" (Ispirescu, Leg. 33): „Mişca şi el picîorele a-lene unul după altul înaintea lui, numai să c|ică că umblă..." De la Yrancea (B. Stefânescu), Sultănică p. 195: „Spicele rSscopte şi ţe-pose, încărcate cu bob mare şi greu, sS clătenaQ a lene, încovăindu-se în vâî şi d61urî de aur ruginit..." A. Odobescu, Domna Chiajna p. 81, întrebuinţeză cu multă eleganţă pe a-lene ca adjectiv: „în răpaosul nopţiî se au<|îa nu maî clătirea undelor ce se isbîati încetişor de mal şi susurul alene al vîntuleţuluî de vară.. v. Lene. —Tembel. Alânes Alenşig Alenzueso Alenzuitură —. v. Alen. Ale6! interj.; exclamation de ddsap-pointement. O nuanţă a interjecţiuniî a 1 e ii. Cu poeticul d se face daleo. O doînă din Ardei: Pentr’un pic de sărutat Totă noptea-am tremurat; Când a fost la sărutat, Bună palm’ am căpătat; Daleo, Domne, ce păcat 1.. (Jarnik-Bărsanu, 377) Balada „Corbea Haiducul" : Aho\ maică, maica mea, Nu sta, maică, de şedâ, www.dacoromanica.ro 823 ALEODOR 824 Câ’ml răpune viaţa Şi’ml stinge tinereţea... şi mai jos: Aleo! maică măiculiţă, Pole lungi şi minte scurtă, Femee nepricepută!.. (Ţara nouă 1885, p. 490, 492). v. Oleoleo ! — Valeu! l'2,Aleod6r; 1°. n. pr. m.: Heliodore; 2°. t. de Myth. pop.: nom d’un heros fabuleux. 1°. Ca nume de botez, Aleodor corespunde formei latine împrumutate H e 1 i o d o r u s, nu formeî grece originale CH X16 6 w q o e, din care se face românesce 11 i o d o r. In adevSr, nu Aleodor, ci „Iliodor" se chiamă un faimos romanţ grecesc, introdus la Români în secolul trecut (Dr. Gaster, Lit. popul. 128). Grecul 17 trece la noi tot-d’a-una în i: ifos = ţx°Si î'gumen = fiYovi-LEVQs, irou = ijpw? etc., care i nici o dată nu se face a, după cum se pote face a din e: aleg=eligo, ari-clu = hericius, argat = Aşa dară Aleodor = Heliodorus indică o proveninţă directă latină, fiind grecesc numai într’un mod indirect. Sub variantul ulterior Aledar, acelaşi nume ne întimpină în AledărescI adecă „descendinţiî lui Aledar11, un sat din Moldova, care in secolul XYII aparţinuse cronicarului Miron Costin (A. I. R. III, 281). Biserica resăritenă serbeză vr’o trei sfinţi cu numele de ‘HfooâwQog; cel mal vestit însă a fost sântul „Heliodorus" din Dalmaţia, celebrat de biserica apu-senă, născut în secolul IV, compatriot şi amic al sântului Ieronim şi care, după mal multe călătorie prin Tracia şi prin Asia-mică, a murit ca episcop de Altino în Italia (Migne, Dict. hagiogr. I, 1310). Proveninţa latină, nu grdcă sau slavică, a românului Aleodor ne face a bănui în el anume pe sântul Eliodor Dalmatinul, al căruia cult se va fi introdus în Dacia prin propaganda occidentală înainte de despărţirea celor dog rituri. Forma Aleodor în loc de „Aîodor", adecă cu l nemulat, pare a indica acelaşi epocă în care, pintre alţi termeni specifici creştini, intrase în limba română „Rusalii" (=lat. Rosa-lia) în loc de „Rusâî". v. Argeş. — Duminică. — Iliodor.—Rusalii. — Septemână. — Serbez... II0. Ca termen mitologic poporan, într’un basm muntenesc publicat de Ispirescu (Legende p. 41 — 8), vedem pe „AZeocZor-împgrat" în luptă cu monstrul „Jumătate-de-om-pe-jumătăte-de-îepure-şchîop", care’l biruesce şi’l trimite a’î aduce pe feta lui „Verdeş-împgrat", dar el scapă de ispită şi ese învinggtor cu ajutorul unor animale ce’I datorîau recunoscinţă, făcendu-se de’ntâlu un pulu de pesce pe fundul Mării, apoi un corbuleţ urcat pînă la vîntul turbat, în sfîrşit o lindine. Basmurî analoge din aşa numitul ciclu al „animalelorrecunoscgtore" (Ben-fey, Pantschatantra, I, 192-222) amestecat cu ciclul „metamorfoselor" (Cuv. d. bătr. II, 550-553) se află la mal tote poporele. O variantă românescă este şi „Povestea lui Harap-alb" (Conv. lit. 1877 p. 172-96). Grecii moderni posedă de asemenea basmurî paralele (Hahn, Griech. Mârchen, I, 109, 223; II, 202, 243). Povestea românescă totuşi se deo-sebesce într’un mod esenţial prin numele Aleodor, pe care nu’l găsim în basmurî străine. Acbstă particularitate nea-mintesce pe fabulosul fărmecător El i o-d o r o din Sicilia, despre care poporul de acolo povestesce pînă astăzi minuni Şi care „fascinait ceux qui voulaient l’arrâter en preuant une figure et des formes qui n’dtaient pas Ies siennes" (Collin de Plancy, Dict. infernal, v. Hg- www.dacoromanica.ro 825 ALERG 826 liodore; cfr. Dunlop, Gesch. d. Prosa-dichtungen ed. Liebrecht p. 482). Se crede că el trăia cam în secolul Y pe timpul papei St. Leon. Dar legenda si-ciliană cea cu metamorfosele lui Aleo-clor cum ore şi când anume putut’a ea străbate pînă la Români, pentru a se împletici la noi cu un basm de o altă natură?.. v. Acide. — A damască. — Alamă... Alâr, s. m.; t. deMyth. popul.: nom invoqud comme refrain dans certaines chansons. Aler este una din numero-sele forme poporane ale acestui nume mitic, pe care o găsim la Cantemir, Chron. I, 292: „de este să putem a-mesteca cuvintele prostime! între do-vedele istoricilor, ce ne-au povestit un volnic, Preda Stambol din ţara Mun-tenescă, carele apoi din mila împără-tescă şi sotnic la târgul Harcovuluî au stătut, acesta dară ne spund, precum în Ţara Românescă aproape de Dunăre pe malul Oltului să să fie văzând nişte temelii ca de cetate, cărora ţăranii de pre acolo lâcuitorl, din bătrânii lor apucând, le zic Curţile lui Ler-împărat, precum şi în Colindele anului nou şi astăz au luat de pomenesc: L e r, Aler Domnul, care nume sună: Avrelie, Avrelian..." A-cest Aler să fie A u r e 1 i a n u s, sau mal curând Yalerianus? să fie el slavicul Lei „Cupidon" (Cihac), ori şi alt ce-va ? o vom desbate pe larg a-lurla. v. Ler. Alârg (alergare, alergat), vb.; courir, recourir; ase abrga, surpasser l’un l’autre, concourir. Dintre verb! de mişcare: merg, umblu, fug, păşesc, trdpgd, urdin, alerg e sinonim mal ales cu primii doi, unit fie-care cu cel al treilea, adecă ca şi când ara <Ţice :- „merg-fug“ sau „umblu-fug“, însemnând o mişcare momentană Iute sau o mişcare frecuentativă iute, mal cu deosebire însă pe acdstâ din urmă. Coresi, Omiliar 1580, quatern. XYI p. 15: „derepta-ne-va a înbla, şi spre cărările lui cdle nelunecoasele şi nea-junsei înpărâţiei lui pre noi va întări a alerga...“ Doina Oltenescă: Am umblat, am alergat, M’am milcuit, m’am rugat De sărac şi de bogat; Nici că ’n sămă m’au băgaţi.., (AJex., Poes. pop 285) Anton Pann, Povestea vorbei I, 142: La praznice şi dumineci la biserică s’alergi, Dacă nu te Iartă lucrul şi ’n alte • 285) Ca adverb, simplul ales se întrebu-inţeză astăzi rar; forte des însă comparativul : m a I ales. Nicolae Costin, Letop. II p. 98: „[Mavrocordat] era grabnic la mânie, şi m a I ales asupra acelora ce’I cunoştea că mânca banii Yisteriel. Zilot, Cron. p. 32: „Şi pentru acdsta mal vîrtos l’au trimis Pazvantoglu pe dînsul, flind-că era umblat prin teră, • maî ales peste Olt...“ v. Aleg.—'■ Ales. 4Ales, alesă, s. m. et f.; un etre elu, quelqu’un d’elite. Acelaşi cuvînt cu cele precedinţl, dar întrebuinţat ca substantiv despre fiinţele presupuse a fl cele mal bune, fle într’un sens comun, fle în cel teologic, fle în cel juridic. 1°. In sens comun. Doină din Ardbl: MS dusei pe sat în jos Să’mî aleg drăguţ frumos; Amar de alesul meu, Cum mî-arn a 1 e s eu de reu 1.. (Jamik-Bărsanu, îtOj Din Bucovina: Mărită-te sănătosă! Mi-oiu găsi şi eu alesă Alta ’n lume mai frumosă... (Marian, II, 178; II0. In sens teologic, mal cu semă la plural: aleşii=„Ies 61us“. Călătoria Malcel Domnului la Iad, circa 1550 (Cuv. d. bătr. II, 364): „eu merşu la Iadul, vrăjumaşul călcaîu şi aleşii mei învişu...“ III0. In sens juridic. Nic. Muşte, Letop. III p. 7: „Nu- www.dacoromanica.ro 849 ••ALES 850 maî chemând pre boieri la Poartă, cum s’ati <|is maî sus, ah tocmit trebile Cu-parul, să nu se facă vre o împărechere între boîerî pentru alesul dintre dănşiî la Domnie...“ v. Aleg.—'•»5 Ales. s-Al&s (plur. aleşi), s. m.; t. d’Admi-nistr.: notable de village. Archaism. Aleşii formau altă dată un fel de consilii comunal al satuluî, numindu se astfel maî cu semă în Ţera-Românescă. Dr. Polysu : „Aleşii satuluî, die Dorf-gewâhlten". Boliac, Sila: Şi mama e bătrână, şi n’avem nici gâtâjă; Pe nenea de trei os. Formele curat poporane ale acestui nume de botez sînt: Sandu cu patronimicul Săndulescuşi topicul Săndulescî; maî rar Lisa n d r u ; în oraşe : A1 e c u. Ca de-minutivî: Sandulacbi, Aleea-chi, Sănduţ, Alecuţ etc. In o-nomastica veche: Şendre cu derivatele topice Şendrenî, Şendrescî, Şendricenî, Forma organică Alexandru, tot-d’a-una rar întrebuinţată la Români, era privită altă dată ca de pîăză bună la Domni, dintre cari cei maî de frunte fuseseră Alexandru Basarab şi Alexandru cel Bun. Astfel la urcare pe tron se putea schimba numele în Alexandru. Urechîa, Letop. I, 176: „aii rădicat Domn pre Petră Stolnicul şi’î schimbară numele de’i zicea Alexandru vodă, pre carele l’ati poreclit Lăpuşnănnl...“ v. Radu.—Alexie. Alexandru-Machedon. — v. Alexan-driă.—Machedon. Alâxie, n. pr. m.; Alexis. O formă poporană, împrumutată dela Slavii meridionali, este Le ca, nne-orişi pentru „Alexandru". Patronul acestui nume este Sf. Alexie Omul-luî-Dum-n e <| e ii (Homo Dei), născut la Roma în secolul IV, una din figurele cele maî romantice ale patrologieî creştine şi a căruia legendă, în proză şi’n versuri, devenise o adevărată carte poporană în vecul de mijloc. E maî ales remarcabilă poema francesă despre dîn-sul, scrisă în secolul XI (Gaston Paris, Vie de St. Alexis, 1872). Acăstă legendă a circulat şi la Români, dar nu s’a vulgarisat înainte de 1700. Dr. Gaster a găsit’o într’un codice de pe la 1750 (Tocilescu, Revista III, 342), de unde ăca un pasagiu: „Văzi pre neşte coconi tineri ca a-ceîa fecori de boeri mari şi de împăraţi călcândii bogăţiîa, cinste şi şi alte patimi pământeşti şi trupeşti, încă şi pre iubiţi lor părinţi şi, ce este lucru maî minunat, şi pre iubita sa soţie, pentru dragoste făcătorului şi mântuitorului nostru. Acastă osăbire de bună voe au răbdat mulţi robi ai lui Hs. cerescul împărat, şi s’aii lipsăt de tote dulceţurile trupeşti,- cinstindu maî în-nainte dulcăţa ce dumnezăăscă. Care maî mult decăt alţi aii îndreptat a-Casta cel sărac cu trupul şi bogat cu sufletu Alecsăe, omul lui Dumnezău şi rob adevărat al lui Hs., carele au petrecut atăţa ani în casa părinţilor săi necunoscut şi de robi lui bajoco-rit. Aceste tote le-au răbdat vităzul nevoitorul, cugetând ii purure în plata că bogată şi la cununa ce de mult preţ, care vră să i o de în rai Hs. împăratului slavei. Pentru aceia s’aii lepădat cu totul de omul cel din afară şi lu-undu cruce mântuitorului că cu scârbe, aii urmat stăpânului bucurăndu-să...“ După calendarul poporan: „Primăvara se’ncepe, precum spun unii, cu întâia <|i a lunei lui Martie, iar după alţii când se sfîr-şesc filele Babei Dochiei, şi anume dela Al exi Boji, omul lui D - (| e h, 17 Martie, şi ţine pînă la Sf. Onofreîu, 12 Iuniii. Iarna incepe maî www.dacoromanica.ro 863 ALFAVITA 864 ’nainte de Sf. Nicolaî şi ţine pînă spre Aleoti B o j i...“ (Albina Carpaţilor, 1879 p. 27). Epitetul „Boji“ al Sf. Alexie vine din slavicul „boâî = divinus“. In mitologia nostră poporană sf. A-leoâe este unul din obrazele cele mai cu ve<|ă. „Sf. Alexa e privit ca maî mare peste şerpi..." (N. Bălăuţ, Yasluîu, c. Ivă-nescî; preut N. Ionescu, Iaşi, c. Pri-sacanî). „Sf. Alexe omul luî Dumnezeu, feritorul de cumpene pe ape...“ (N. Andriescu, Iaşi, c. HermeziQ). In Banat şi pe alun elfii to A şi Omega, ce sâ xal to £, uQ%rj zice începutul şi xal rkXog... sfărşiţul... Chiar înainte de epoca Fanarioţilor, acestă locuţiune biblică trecuse în gra-îul comun cu sensul de „cel de cape-teniă" saQ „stăpân peste t6te“. Neculce, Letop. II p. 252 : „Toderaşc Yisternicul, feciorul luî Iordachi Cau-tacuzino celui bătrân, fiind văr primare cu Dumitraşco-Yodă, era în mare cinste la Dumitraşco-Yodă; el era alfa şi o-mega atunce în ţara Moldo vii...“ v. Omega. Alfavlta, S. f. ; a-/9, uXfţa-fiîjTa, al-phabet. Sinonim cu Azbucovnade altă dată, pe când cuvîntul grecesc se întrebuinţa alături cu cel slavic. Lex. Bud.: „ Alfavita, abecedarium. Est etiam quidam liber asceticus, qui vocatur Alfavita11. Cartea asceticâ despre care vorbesce Lexiconul Budan, este: „Alfavita s u -fletescă", tradusă din grecesce şi tipărită în Sibiîu la 1803, apoi a doua oră la 1839 in-4. Cantemir. Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 275): „îarăş alfavita di'nce-put a citi şi b u c h e 1 e din capăt a prociti începură..." Costachi Negruzzi, Cum am învăţat românesce : „D-ta vrei să mă baţjocu-rescî, să mă puî la Alfavita, premine care sciţi grecesce maî mult decât oricare tînăr de vrîsta mea..." ' Alexandri, Covrigarul, în stilul din epoca fanariotică: Eşti evghenistă cât Afrodita, Iar eu din pricina dumitale Am uitat chiar şi alf'a-vita: Ah l te Iubesc şi cânt de jale ... v. Azbuchi. www.dacoromanica.ro 865 ALICESC 866 Alfel. — Altfel. Alfior. — Alior. Âlil interj. — v. Aleii — Dalii Alibiil. — v. Ar bir. 1-Alie s. alică s. aliein (plur. alice s. aliciurî), s. n. ; grenaille, menu plomb, dragee. „Plumb mărunt pentru vînat. A încărca o puşcă cu alice = charger un fusil de menu plomb, avec de la grenaille. Acestă puşcă respândesce a-Ucele = ce fusil ăcarte la dragee" (Co-stinescu). „Alică, grăunţ mic de plumb, cu care vînătorii încarcă puşca când au să dea în animali mai mici. Sînt alice mici, franţuzesce: cendree, şi alice mari : chevrotines" (L. M.). Se întrebuinţezâ şi forma aspirată: halic, halidu. Alexandri, Istoria unui galben: „Ţi-am spus că el iubia vînatul. Acestă patimă se desvâlise în inima lui cu a-tât mai straşnic că era forte reu chi-taş şi, în urmare, mai tote paserile îi trecea pe la nas. în zadar el le a-lunga cu halidurile prin văzduh...“ De la Yrancea (B. Ştefănescu), Sultănică p. 113 : „Suspinele ei erau sugrumate, dese, repezi, şi tote isbiaîi sigur şi adânc, ca nişte alice, în inima bietului Moroiu...“ Doină din Bucovina: Dor im’s femee cu fes, La potire să nu es; Da’s voinic cu comanac, Sciu potirii ce să’I fac! Prav cu chivra oîu lua Şi haliciurî cu mâna, Şi de-alung oîu împuşca: PotiraşiI or pica !... (Aurora română, 1881 p. 14) „Halic, alic, halidu = neogr. %aXixi caillou, vgr. ydXd“ (Cihac). 22,083 2 Alic. — v. Alicesc. Alicesc (alicit, alidre), vb.; a s e a-Ud = paraître confusement, luire in-distinctement. Un termen forte interesant, păstrat astăzi—pare-ni-se—numai în Oltenia. Basmul din Mehedinţi „Copiii văduvului11 (Ispirescu, Legende p. 336): „Nu vă^. nimic decât, uite, în partea asta încoa drept înainte mi se alicesce albind ce-va, dară nu sciu ce este, că nu mi s ’ a 1 e g e fiind pre-departe...“ Impersonalul „se alicesce“ însem-neză dară „abia se zăresce", fără a se pute „alege", adecă „distinge". Ca şi’n „zare", în alicesc noţiunea fundamentală este acea de „lumină", cuprinzând aceiaşi rădăcină 1 i c = 1 u c pe care o vedem în 1 i c u r sau 1 i c u r e s c „luire, etinceler" şi în licuriciu „vers luisant, f'eu follet", ambele acestea fără nici o legătură cu grecul XafinovQiâa (Cihac), ci formate prin sufixul verbal deminutival -ur (=lat. -ulo) ca în „tremur", „scutur", „ajutur" şi „ajuturesc" sau „ajuturez" etc. Oltenul alicesce este latinul a 11 u c e s c i t din „alluceo" întocmai cârjjlucescit" dTn~jjluce'owT „Lu-cescit, a 11 u c e s c i t“ însemnăză: „începe a se lumina, abia cât-va se lumi-năzâ", ca în grecul „v'vţ dfi Alămâe.—2'3'Alămăiţă.—Lemnu-Domnuluî. AlimbrI, s. m. pl.; t. de Mythol.: nom d'une fete populaire, le jour des www.dacoromanica.ro 875 ALIMORI 876 Brandons, la Valentine. O remăşiţă forte interesantă, din vechiul cult roman, pătrată mal cu semă în Banat. D. Mangîucă, Călindar 1882, indică la Românii Bănăţeni mai multe c|ile cu Alimori: 1°. „30 Ianuariu, Sâmbăta. Alimori s. Rota-de-foc, pre alocuria cade duminica la începutul păresimilor; 2°. „6 Februariu, Sâmbăta. Alimori, pre alocuria sâmbăta înaintea lăsatului de carne; 3°. „25 Martiu, Joi. Alimori, pre a-locurîa in duminica lăsatului de brâncă..." D. S. Lîuba ne împărtăşesce urmă-torele amănunte asupra Alimorilor : „La zăpostitul de Pasci sau la lăsatul de brâncă se face în unul sati mai multe locuri foc, fie-care părtaş aducănd partea sa de lemne, paiă etc. Acolo cântă, strigă, jocă şi urekjă sati chiue poporul adunat din tineri şi bătrâni. Acest foc se numesce priveghi u. In intervalul petrecerii ieaîi tinerii din focul priveghiului tăciuni a-prinşî în mâni şi’î întorc pre lîngă sau în jurul corpului, formându-se din tăciune sau paiele legate şi aprinse pe tăciune un cerc de foc. La întorce-rea cercului în Lugoş se strigă: Alimori! Alimori! pînă cât îl întorce. In alte locuri fac din nuiele o rotă, sau chiar îeau o rotă' de car ori de plug, o învălue cu paie legate, paiele le a-prind şi aşa lasă rota de pe un dăl pre costă la vale, strigând: Alimori! La priveghiurile acestea povestesc bătrânii despre timpurile bune din trecut; iar tinerii în unele locuri se adună la astfel de priveghîuri pentru a rîde de fetele mari ce ah remas nemăritate. La noi în Maidan în loc de Alimori se Zice: hai la morăl..." „Hai la moră" este o ingeniosă etimologia poporană, prin care Românul caută să’şî explice pe enigmaticul A-limori, pe care altfel, deşi ’l păstreză din văc în vec, totuşi nu’l mai înţelege. Din Alimori se putea închipui commentativul „hai la moră"; din „hai la rnoră", din contra, nu se putea nasce Alimori, de oră ce n’are nici un înţeles în graiu. Este aşa (Jicend o pe-trificaţiune din archaicul nume latin: Lemures, în care ambele prime silabe fiind scurte, românesce cuvîntul trece în le mori, cu le=lat. le- ca în „legumă=lăgumen“ şi cu - Al6iu. — v. Sabur. Al6v. — v. Halâu. Aloviţă, s. f.; băte errante. Cuvînt adus de Pisone (Dicţ. 1865 p. 50) alături cu sinonimul bitang, traducân-du-se prin : „pecus errans, das herum-irvende Yieh". Este slavicul a 1 o v a, alovitza, îalovitza „sterilis de pecore et porno" (Miklosich, Lex. 4, 1145) şi prin urmare însemnăză literalmente : „vită sterpă", de unde „vită www.dacoromanica.ro 907 ‘•ALT 908 fără, spor", şi de aci apoi „vită, retă-cită". v. Bitang.—Ialomiţa. Alsâti. (plur. Alseurî), s. n.; nature particuliere, propriete. Cuvînt format din articlul posesiv al şi din pronumele seQ, prin care vechil scriitori români ah căutat a traduce pe paleo-slavicul svoîstvodela svoî „suus" şi pe grecul iăiozijg din îâiog. Dosofteiu, Paremiar 1683 f. 127 a: „cum are părintele alsăulu său a naşte pre fiîulu şi a scoate duhulu svântu, Şi cumu are fiîulu alsăul său a să naşte din părintele, aşîa şi duhulQ svântii are alsăul său a purciade din părintele şi a să odihni pre fiîul; aşia li-i osăbicîunîa numai cu câtă să osăbăscii alsăurile...11 Acelaşi, Synaxar 1683, Dec. 3: „binelui acesta’i alsăulu cel hireşu să’ş dia şi la alţâî din binele său..." Din substantivul alseu, s’a format apoi verbul a 1 s e u e s c „approprier", care represintă semasiologic pe paleo-slavicul s v o i t i şah u s v o i t i = gr. Idiota. Aceste formaţiuni cărturăresc! n’ah devenit tocmai poporane. Curat româ-nesce: însuşire şi însuşesc. Lexicon Budan, 39: „asăuesc sah a 1 s ă u e s c = însuşesc, adproprio, pro-prium reddo" ; a s ă u i n ţ ă, alsău-i n ţă = însuşire, proprietas". v. Aleluesc. — însuşesc. Alseîieso | Alsenlnţă | “ T' altor şah altora, alaltui, alaltuia, a-laltd, alalteia, alaltor, alaltora; dar forma alt se post-articuldză la nominativ ca adjectiviî şi nu are pe emfaticul -a: altul, alta, alţii, altele. Latina avea pe a 1 i u s şi a 11 e r, cel întâîu mai puţin determinat: „ein anderer", cel-l’alt mai determinat: „der andere". Românii ah păstrat ca ma-teriă numai pe alt = alter, dar moştenind tot-o-dată ca funcţiune pe acea diferenţiare între „alius" şi „alter", ei ah plăsmuit pe lîngă alt o nouă formă alalt, reservând lui alt sensul de „alius", er lui alalt pe acela de „alter". In alter finalul -ter este un sufix comparatival, ca şi când am <^ice „plus autre"; în alalt iniţialul al- este un articlu posesiv, compus din ad--illum (v. 3-AZ); în ambele caşuri noţiunea simplului alt e întărită. Negreşit, une-erl alt se confundă cu alalt, ca şi lătinesce alius cu alter; însă despărţirea lor în principiu e nu mai puţin sigură. In graiul vechiu, aceleaşi texturi ne înfăţişdză ambele forme, fie-care cu nuanţa sa propriă. Bună-oră în Codicele Yoroneţian circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.) alăturat cu Noul Testament din 1648: 1550: Jacob. Y. 12: nece cu altul oare-carele gîurămăn-tu... = „neque aii ud quodcumque jura-mentum..."; dar cucâte-va rîndurî mai jos: 1648: ...nece cu altu, gîurămăntil... 1,Alt, şi alâlt, -ă, adj. et pron.; autre, autrui. Este alt ceia ce nu e acelaşi. Se declină ca pronumii „un", „acest", „acel" etc. şi tot aşa primesce în flexiune pe emfaticul -a (v. a'A): altui sah altuia, altei sau alteia, Jacob. Y, 16: ispovediţi-vă u-rul alăltui greşa-lele... ...ispovediţi-vă păcatele voastre unulti cătrâ a-laltu... = „confitemini ergo alterutrum peccata..." www.dacoromanica.ro 909 ••ALT 910 Intr un alt pasagiu: Act. Ap.XXVIII, 9: şi alalţi ciînre avă lăîngedzi întru ostrovu, ur-dira şi se veîn-deca... ...şi alţii carii ave nepotinţe în ostrovulti acela, veniîa şi să. vindeca... vedem numai pe articulatul alţii corespundând nearticulatului alalţi. Deasemenea nearticulatul alaltă = articulatul alta la Dosoftelu, Pare-miar 1683 f. 75 a: „Suindu-te Hri-stoase de pre muntele Eleonuluî, puterile prăvindii alaltă cătră alta striga: cine îaste acesta..." In doina: Untul din cel Scut? Din omul cărei tăcut: Pune-o buză peste alta, Şi lată urîtul gata!.. (Jarnik-Bărsanu, Transilv. 80) în loc de articulatul alta s’ar fi pus în vechiul gralu nearticulatul alaltă: Pune-o buză peste-alaltă... Intr’unul şi acelaşi pasagiu din Noul Testament, Act. Ap. XXVII, 44: „Iară alalţi, unii pre scânduri, alţii pre frânturi deîn corabie...", alalţi însemnâză totalitatea precisă a celor remaşî, Iar alţii numai o parte nedefinită din a-cea totalitate. In textul omiletic din sec. XVI (Cod. Mss. miscell. al Bis. Sf. Nic. din Braşov, p. 379): „unul alăltui greulu să purtămii, căce că unulu e mai slab, altulu e mai tare...", alalt este ce-va determinat, fie-care din cel doi fiind alalt faţă cu soţul seu, pe când altul nu e determinat, deşi se articuleză, fiind că nu se scie care anume este din cei doî. Alt, ca şi alalt, presupune tot-d’a-una o comparaţiune, dar cu acea esenţială deosebire că alalt specifică, Iar alt ge-neralisâză. In proverbul: El portă ponosul Ş’altul rode osul... (Pann, I, 82) altul este totă lumea, pe când alalt s’ar putâ (|ice numai atunci când ar fi vorba de o fiinţă hotărîtă. In balada „Mănăstirea Argeş": Mănăstire naltă Cum n’a mal fost altă... dacă s’ar pune: „cum n’a mal fost alaltă", s’ar înţelege că n’a fost nici o dată aşa de naltă mănăstirea cutare saii cutare. In expresiunea: „de altă parte", de exemplu la Anton Pann (Prov. I, 42): Socotind acestea, se călătoria Şi’şl vestejla faţa de inimă rea; D’altă parte iarăşi vedea pe Tatar Stând şi el pe gânduri şi oftând amar... se vorbesce de una ore-care din cele multe părţi; când se arată însă direcţiunea, atunci trebui <|is: „de alaltă parte" după limba vechilor texturi, „de cea- laltă parte" după graiul de astăzi. Alt şi alalt sînt dară doS cuvinte, cari urmeză a fi cercetate fie-care în deosebi. Vom începe prin alalt, devenit archaic şi care merită a fi re’n-trodus în limba literară în locul tră-ggnatului cel-alalt. I. Alalt „autre, l’autre". Macedo-românesce alantu, alantă, bună oră: „trei c|ile me duc tu lumea alantă11 (Petrescu, Mostre T, p. 10). Pentru compusul alaltă -ieri Macedoromânii aQ: aualta-^î. Istriano-româ-niî aii perdut pe alalt, dacă nu cumva o remâşiţă din el va fi pluralul ailţi citat de Ion Maiorescu (Itinerar p. 84). Alalt este tot-d’a-una numai pronume şi nu se post-articulâză nicl-o-dată ca alt. In flexiune, pe lîngă alaltui etc., ca şi pentru simplul alt, limba veche ad- www.dacoromanica.ro 911 •ALT 912 mite şi chiar preferă, o formă foneti-cesce scăzută: alăltuî, alăltor, sau cu emfaticul -a: alăltuia, alăltora. Codicele Voronetian circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.): Act. Ap. XXVI, 31: ddci eşiră de băsăduiră uruiţi cătră alaltu gră-indu... Petr. I, 1, 22: urul alaltu Iubiţi adesu... Petr. V, 5: toţi urul alăltui su-puindu-se... ...et quum se-cessissent, loque-bantur ad i n v i-c e m dicentes... ...invicem di-ligite attentius... ...omnes autem invicem humili-tatem insinuate.. Radu din Mânicescî, 1574 (Mss. Harl. 6311 B. British Museum): Marc. IX, 33: ...inter se di- unul cătră alaltu sputaverant... se întreba... Coresi, Omiliar 1580 quat. XXIV p. 10: „să nu avămu noi ascunsă a^asta ce trebuîaşte alăltora sau ce e a căuta un ulii alăltui folosulu..." Acelaşi quat. II p. 11: „noi toţi vămii cunoaşte păcatele unulu alăltui...“ Acelaşi, quat. I p. 9: „ale noastre păcate, ce ne’să puse înnainte ochilor noştri, mai vrătoase şi mai amărâte să le cugetâmă decătu ale alăltor...11 Acelaşi, quat. IX p. 16: „a’râtâ-se Măriei la mormântă şi alăltor mu-eri..." Popa Grigorie din Măhaclu, 1600 (Cuv. de bătr. II, 51): „du-te de te Iartă cu însul şi să lăsaţi greşalele urul alaltu..." Acelaşi (ib. 53): „castă carte să o cetescă, săva preutii, săva diacă, între oamenri, şi să înveţe şi să o tre-mdţă dela unrii alalţi... Cuvîntul Sf. Ioan Crisostom, text din sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al Bis. Sf. Mic. din Braşov p. 530): „ce râu făcu glasurile tămpâneloră şi ale fluerelorfi şi ale alâltoru vase de glasuri..." Ion din Sim-Petru, Alexandria din 1620, (Mss. Acad. Rom. p. 12): „Alexandru să sărută cu Evantu înpă-rată, şi plânse, şi se ertară unu de cătră alaltu...11 Moxa, 1620, p. 348: „ei se măntuirâ, Iară alalţi toţi se necarâ..." Ibid. p. 382: „eşirâ unii Valalţi cu oşti, ce nu se loviră, că se spârerâ..." Ib. p. 397: „Monomahă la războlu nu ştila răndulă, larâ la alalte la toate era bună şi înţeleptă..." Pravila Moldov. 1646, f. 69: „căndă vor fi totă unii ca alalţu, amăndoâ părţile şi la tot meşterşugul să vor tocmi într’o fire şi într’ună cumpăt..." Ibid. f. 58: „căndă să vor fi pre lubindă unul pre alaltu,...11 Constandin Brâncovanu, 1695 (Cond. Mss. în Arch. Stat. p. 99): „înţelep-cund lăudăndu-o minunatul şi prd înţeleptul Solomon, o propoveduiaşte a fi decăt toate alalte zidiri ale lui D-zeă şi cereşti şi pământeşti mai înaltă şi mai vrddnică..." ; şi cu câteva rîndurl mal jos: „îarăş o mărturiseşte a fi inai scumpă decăt aurul şi mai de mult de preţ decăt toate dilamanturile şi alalte avuţii ale lumii..." Corbea, 1700, psalm. IX (Mss. în Acad. Rom.): Iară eî păcătoşii Să ’ntoarcă ticăloşii La Iad cu toate-alalte Limbi, ce zac în păcate... Printr’o duplă articulare, se nasce forma cel-aZaZ(=lat. ecc’illum-ad’illum--alterum, în care cel se supune moţiunii Şi flexiunii, dr a 1 remâne invariabil: c e a-alaltă, cel -alalţî, c e 1 o r-alalţî etc. www.dacoromanica.ro 913 914 ‘•ALT Text omiletic din sec. XVII (Cod. Mss. mise. al bis. Sf. Rîc. din Braşov, p. 686): „acasta îaste vreme de pocaanie, Iară. cela alaltâ de judeţ,ii; aCasta îaste vreme de nevoinţâ, iară căi a alaltâ de cununi..." In graiul de astăzi alalt se maî aude numai doră în asociaţiunea cel-alalt şi în adverbul o 1 a 11 ă = o-alaltâ: Ca pe lumea cela-laltă Să fim dragă la o-laltă... (Jarnik-Bărsanu, Transilv. 57) Intr’un mod sporadic: Zilot, Cron. 104 : Deci dintre t<5te Acel e-lalte Nemuri scăzute In vremi perdute... Dionisie Eclesiarcul, Cron. (Papiii, Monum. II, 207): „Franţoziî şi-au pus împărat înşişi de sine pe Bonaparte, fără ştirea şi iscălitura acestor-■alalţl împăraţi..." A. Pann, Prov. I, 12: „Puţin daca trece, şi acest-lalt ese..." In graîu se rostesce adesea: ăl -ăl-,alt, ăl-lanţ, cel-alant. Costachi Stamati, Muza I p. 842 : „Iar cel-alant mânios..." Jipescu, Opincaru p. 21: „când glă-suleţu mieii ar pută pătrunde dăla un cap pînă la â\-lant al ţări..." Ibid. p. 11: „nu miroase bine, miroase a unt după tărâmu ăl-alalt. Forma alalt deşteptă următorele ob-servaţiunî: 1° Relaţiunea funcţională între alalt şi latinul a 11 e r apare maî cu sămă limpede în compusele alaltă-ie rl „a-vant-hier" şi alaltâ-s ă r ă „avant-hier au soir". Latinesce „a 11 e r o vicesimo die = 22“ , „a 11 e r o et sexagesimo anno = 62", „trigesimo et a 11 e r o = 32" etc., întocmai precum alaltă-ierî însemnăză „al-doilea Ieri", alaltă--seră— „a doua a-sără", pe când un simplp „altă sără" saă „altă Ieri", „alius dies", „alius annus", arată numai că nu este vorba de timpul cutare. Cugetări în ora morţii, circa 1550 (Cuv. d. bătr. II, 449): „plângeţi dupâ mine, fraţilor şi soţii miei şi gintul şi cunoscuţii miei, că pănâ a-serâ alalia--serâ cu voi grâiîaşi de năprasnă’mi vine şi’mi sosi caşul de mortîa..." Cantemir, Chron. II, 189: „minciună născând, ca pre bureţi de erî de alalta--erî îl faceţi..." Alaltâ-Ieri nu este „ad alteram heri" (Cihac), ci „ad-illam alteram heri", precum şi alaltâ-s ă r ă = „ad-illa altera sera", amîndoă fără paralelurl romanice, de oră ce numai Românii aâ articlul posesiv a 1. Istriano-românul al-tă-erî (Miklosich, Untersuch. I, 19) se datoresce italianului a 11 r i e r i. 2°. Modul întrebuinţării luî alalt forte des în vechile texturi: „Iubiţi unula?a(( = pe altul“, „să trimită dela unii alalţî = la alţi11 etc., confirmă de-rivaţiunea articluluî posesiv al din lat. a d-i 11 u m, ceia ce este şi mal învederat în compusul o 1 a 11 ă „ensemble" = una-a d-i 11 a m-a 11 e r a m". 3°. Constructiunea cel-alalt, cu doi articol! fie-care de altă origine, corespunde pe deplin în principiu albane-suluî tîatără = tă-i-atără, compus din atără „autre" cu doi articol! diferiţi t ă şi i. II0. Alt „autre, un autre". Codicele Voroneţian circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.): Jacob II, 25: ... alia via pre altă cale i ejiciens... scoase... Paralel cu ital. a 11 r o, provenţ al • tre, reto-rom. auter, spân. otr o, por-tug. o u t r o, franc, autre, sard. a-t e r u, în dialectul gallures a 11 u, după www.dacoromanica.ro 915 •ALT 916 cum e şi la Români în ambele dialecte de căpeteniă, âr în cel istriano-roraân cit şi oat. Forma organică dissilabică altu nu e rară în vechile texturi: Psaltirea Şcheîană circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.) ps. XLVII, 14: „că se spure în gintu altu...“ Miron-vodă Barnovski la 1627 (A. I. R. I, 1, p. 14) certă pe pârcălabii dela Nemţu că: „de se va svădi vre un om cu altu om, voi şi mergeţi de-i prădaţi şi le faceţi răutate multă..." Articulatul trisilabic altulu : Radu din Mănicescî, 1574, Luc. XXn, 58: '... după acdla prespre neşchitu altulu ’lă văzu elfi... ... et post pu-sillum , a 1 i u s videns eum... In caşul oblic, aprope tot-d’a-una alt îşi însoţesce pe emfaticul -a: Dosofteîu, 1673, f. 5 b: Şi cînd te mânii, nu face Rău altuia ce nu’ţ place... sau ibid. f. 10 a: Cine va săpa groapa altuia sâ’l surpe, Singur ’ş va cădîa ’n râpă şi viaţa ş’a rumpe... La plural, ib. f. 40 b: Cu năravuri riale în mânule sale, Ce-au făcut altora, să le fafi cu cale... Locuţiune proverbială: „Este la largul luî şi la strimtul altuia...11 (Pann, Prov. III, 53). La genitivo-dativ femeiesc singular, în graîu în loc de altei sau alteia se aude une-ori alţii şi alţiîa: Pravila Moldov. 1646, f. 153: „unii gudeţu ce va isprăvi şi va svrăşi 16-gîa altui gudeţu alţii eparhii, nu să va certa..." Mitropolitul Varlarn, 1646 (A. I. R. III, 226): „să ţie frăţeşte Zlata şi cu soru-sa, şi ş’aii făcut zapis una alţiîa ca să nu să maî părască..." La genitivo-dativ bărbătesc singular, Moldovenii rostesc altue în loc de altuia. Nicolae Costin, Letop. II g. 84: „să facă şi unue şi altue supăr.. Donicî, Cheltuitorlul şi rîndunica: De ce tot omul, când greşăsce, Asupra altue se dezvinovăţesce ?... Tot acolo se aude pluralul bărbătesc alţâî pentru alţii: Dosofteîu, 1673, f. 3 a: Iar acmu voi, împăraţâî, Sama vă luat si altâî... a sau ibid. f. 13 a : Sfatul şi voroava ce fac necuraţâl, Tind sâlţe şi laţuri să strice pre alţii... Cu poeticul d ca in „dalb=alb": Doină din Ardei : Frunză verde şi Iar verde, Mândra mea cu daltul şede... (Jamik-Bărsanu. 158). sau : Place’ml mie d’a juca Cu drăguţa daltuîa... Ilblâ. 860) Represintând prin funcţiune pe latinul „alius", alt se repetă şi el când e vorba de un şir de lucruri, ca: „a 1 i i statim dissupari, a 1 i i diu permanere, a Iii semper" (Cic.); bună-oră: Cugetări în 6ra morţii, circa 1550 (Cuv.d. bătr. II, 469 — 70): „Unora le va fi faţa ca ţărâna pământului, alţii ca tina spurcată diîn uliţă, alţii ca gunoiul, alţii le va fl trupul putredu ca un câine mortu căndu-i saru viermii dintru elu, altora le va cură diîntre ochi smrad cu puroi şi vor fl îngănfaţi, alţii voru fl negri ca însuş diavolul, alţii vor fi ca peile aspideei..." Balada Vulcan: Unii (Jicea să’l omdre Cu laţ de spînţjurătore, www.dacoromanica.ro 917 ‘•ALT 918 Alţii să ’I cufunde ’n apă, Alţii să ’l înfigă ’n ţăpâ, Alţii să ’l tae pe loc, Alţii să ’l arunce ’n foc... Coresi, Omiliar 1580 quat. II. p. 1: „uîn duhă îaste duhă de curvie, e al-tulu e de saţiulă, altulu e de iubire argintului, îarâ altulu mărita, e alte şi de alte păcate..." Pravila Moldov. 1646, f. 34 : „Prepusul furtuşagului să arată pre numele omului cel rău, ce să dzice: altu om îaste vestită de om bunii, şi al-iuluA vestit de omă rău..." Cantemir, Chron. I, 205: „câte şi câte feluri de schimositurî şi din zi în zi altele şi altele...11 Reduplicându-se numai „şi" : Varlam, 1648, II f. 846 a: „aceştia ş i ş'alte isprăvi de trebâ mentîa le svătuîaşte..." Cu reduplicarea luî alt şi a luî ş i: Pravila dela Govora, 1640, f. 49 a: „pisică sau aricîu saăpâlşăsau nevă-stuicâ sau vdveriţiâ şi ţaltele-altele căte săntu necurate..." v. Şi. In construcţiune cu c e-v a, alt sau altă funcţioneză ca adjectiv, dar se confundă deja cu adverbialul alt, despre care ve^î la articlul următor. Biblia Şerban-vodă din 1688, Act. Ap. XXIX, 32: ... altu ce-va ... a 1 i u d cla- striga... mabant... Constantin Brâncovan, 1675 (Cond. Mss. în Arch. Stat. p. 120): „ca să fie metoh la sfânta mănăstire a Domniei mele dela Hurezi şi ca să dau Dom-niia m6 alt c e - v a în locul ei la Sfântul Mormânt..." I. Crengă, Harap-alb (Conv. lit. 1877 p. 178): „par’că îmî vine să sbor, nu altă ce-va..." Acelaşi, Punguţa cu doî bani (ibid., 1876 p. 404): „Atunci tote paserile din ograda boerâscă s’aă luat după cucoş, de ţi se părea că’î o nuntă şi nu altă c e-v a..." Ca exclamaţiune, „alt ce-va!" sau „şi alt c e-v a!" însemneză: „certaine-ment!" „Când întrebi pe ţăran: Ai isprăvit cutare lucru ? el în loc de d a (Jice : 0-ho! ş’alt ce-va!" (Buzeă, o. Glod--Siliştea). v.2. Alt. — Ce-va. Circulaţiunea cea mai dăsă a luî alt este în corelaţiune cu un. Codicele Yoroneţian circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.): Act.Ap.XXVIII, 24: şi urii crede grăiteloru de Pa-vel, iară alţii nu crede... ... quidam cre-debant his quae dicebantur, quidam vero non credebant... Radu din Mânicescî, 1574, Matth. XXIY, 40: ...doi vor fi în sată, unulu se va lua e altulu se va lăsa; e doi răşnind în răşni-ţă, u n u 1 u se va lăsa e altulu se va lua... ... duo erunt in agro: u n u s as-sumetur, et u-nus relinquetur; duoe molentes in mola: una assu-metur, et una relinquetur.. Moxa, 1620, p. 346: „ceriul cu stăle şi cu lucîaferi, cu soarele şi cu luna, de se întrecu una cu altă întru lauda cui le-au faptă..." Pravila dela Govora, 1640, f. 21 b: „căndă va spune unele şi altele, îarâ să’lă întrăbe..." Act muntenesc din 1682 (A. I. R. I, 61): „să avem pace unul de către altul...11 Des în proverb! şi locuţiuni proverbiale : Doi inşi una nu glicea: Unul hăis’ şi altul cea! (Fann, II, 76j. www.dacoromanica.ro 919 ‘■ALT 920 „Unul face ş’altul trage...." (ibid. II, 30). Unul trage să moră Ş’altul jocâ, se ’nsoră... (Itia., II, 148). „Unul ş’altul tot un drac" (ibid. I, 88). Gr. Alexandrescu, Dervişul: Dintr’una ’ntr’alla vorba aduse, Şi în stil neted patima’şl spuse... Basmul „Luceferul" (Ispirescu, Leg. 382): „Ei, nici una nici alta, voiau să vîneze tot lighiol sălbatice...." Cu un sens de tot diferit este ar-chaicul „ni unul ni altul11, unde ni-ni (=lat. en = gr. rjvi) însemneză î a t ă-î a t ă sau acum-acum : Ion Neculce, Letop. II p. 225: „tot trimetea ni pre unul, ni pre ai-tul înaintea lui să vie mal curând..." Acelaşi p. 259 : „tot trimitea la sute de pungi de bani, de lua ni cu o pricină, ni cu alta...“ Acelaşi p. 301: „tot îmbla cărţile şi soliile, ni la unul, ni la altul, de’î tot îndemna..." Din causa dese! corelaţiunî între u n şi alt, vine apoi aglutinarea ambelor cuvinte: u n u 1 -altul, u n i i-alţii, una-■alta etc. Pravila Moldov. 1646, f. 90 : „căndă nu va vrd muiaria să înble după bărbat, ce va înbla cu şuvele, u n &-altâ va găsi să să poatâ măntui, dzicăndu că nu îaste obicâîulu să înble muerile după bărbaţii, nu i să voră prinde acdstîa..." Zilot, Cron. p. 33: „Insă pînâ a trece, zăbovindu-se ore-şî-ce şi apucân-du’î <|iua, î-au vS(Jut unii- alţii şi au venit scire în Craiova..." Anton Pann, Prov. I, 11: Vorbind una-alta cu toţi împreună. Ca şi u n i l-alfii când-va când s’adună... Acelaşi, I, 141: Apucâ-te, dLic, de muncă şi nu umbla halmănind Şi uşele u n e I-altei înverigând şi păzind... Acelaşi, III, 87: Nu aî să’mî facî nici o trăbă, ci de urît, să nu şeJS ’ntâlnîam c’o copilită In fustă şi în rochiţă... sau: Frunijă verde aluniţă, Prăpădi-te-al, nelculiţă, Pe la noi prin grădiniţă!... (Ibid ) v. '■Alunică. 2 Aluniţă, s. f.; lentille, envie. Acelaşi sens ca în alunea. „Aluniţă, pată negră rotungîoră ce se face pe pelea omului" (Costinescu). Acbstă formă cu aceiaşi semnifica-ţiune au împrumutat’o dela Români Bulgarii: 1 u n i t z a, mai formând apoi din ea un deminutiv curat bulgăresc: lunicka. v. Alunea. Aluniii, -iă, adj.; couleur de noisette. 0 culore brună-roşietecă (Marian, Chro-matica poporului român, 50). Cihac (I, 10) trage acest adjectiv din-tr’un prototip latin imaginar avel- 1 a n i v i u s. Este o formaţiune curat românescă din alun cu sufixul i u ca în „vişinii!" dela „vişină" sau „un-delemniu" dela „unt de lemn", fără să aibă a face d’a-dreptul cu epoca romană. v. -iu. Alung (alungare, alungat), vb.; chas-ser, expulser. Sinonim cu g o n e s c şi p S f u g. In psalmul CXVIII, 161: Dosofteiu, 1680: bolari mă alungară în zădar... Silvestru, 1651: boiarii goniră-mâ fărâ vinâ.,. www.dacoromanica.ro 961 ALUNG 962 Lexicon Budan : „ p £ f u g = alung". Pe când însă sinonimii însemndză numai punere pefugă sati f u gări r e a ce-va care ne supără maî mult sau mal puţin, alung implică o noţiune maî radicală, ca şi când am <|ice: „gonescde t o t“ sau „păfug de to t", prin urmare i s g o n e s c, şi tocmai de acela se potrivesce maî bine când e vorba de duşmani. Costachi Negruzzi, Aprodul Purice: Buciumaţi şi D<5mne-ajutâ 1—Cu toţii strigă: Amin! AîdeţI, fraţi, din ţâra nostră să alungăm pre păgân!.. Doina Mehedinţbnuluî: Aoleo 1 ce foc de dori Veni-va badea Tudor Să maî strîngă din păduri Cete mândre de panduri ? Ca s'alunge dela noi Şi pe Greci şi pe ciocoi... (Alex., Poes. pop. 2., 292). Balada „Iordachi al Lupului": Hai cu toţi să ’ncălecâm, ArnăuţiI s’alungdm, Şi de drum să ne cătâm: Spre Bugâc să apucăm... „Stejarul şi cornul" : Frăţiore Românaş! Crângă lungă da-ţl-o-aş. Ca s’o faci arc de resbol, S’alungl Leşiî dela noi... „Mogoş Vornicul" : Cu cel furi nu te-al luptat? După el nu te-al luat, Noâ ani săi tot alungi Şi cu mortea săi aglungl ?.. * Cu sensul din urmă de o g6nă ne’n-cetată sau ne’mpăcată, locuţiunea proverbială : „păcatul alungă pe om". Balada „Oprişanul" : Val de omul cu păcat! De p&cat e alungat Şi nu p<5te-a fi scăpat!.. Altă locuţiune proverbială: „par’că’l 22,083, alungă Tătarii", maî ales în Moldova, unde năvălirile tătăresc! mai sîntîncă viue în memoria bătrânilor. Alexandri, Surugiul: „Cuconaşu era grăbit, par’că’l alungau Tătarii din urmă..." Acelaşî, Cinel-cinel, sc. 3 : „nu răcni aşa, că nu te alungă Tătarii!.." v. Talar. Ca verb reflexiv, „ase alunga“ e sinonim cu „a se a 1 erga = a se între c e unul pe altul la ce-va". Astfel în ghicitorea despre „Rotă" după doă varianturî (G. D. Teodorescu, Poes. pop. 2i2): Am patru surori, Una p’alta s e a-lungă Şi nu pot să se a-jungâ... Am patru Burori, Diua şi nâptea s ’ a-lârgă Ş’una p’alta nu s’a-junge... Balada „Sorele şi luna" : Di şi nopte plini de dor, Arşi de foc nestingător, Vecinie să v 6 alungaţi, Ceriul să cutrieraţl, Lumile să luminaţi!.. Alexandri, „Miedul Ierneî": Dar ce văd?.. în raţia lunel o fantomă se arată : E un lup ce s e alungă după prada’! spăl- mîntată..., unde s e alungă, printr’o licenţă poetică nimerită, are un sens activ; maî corect însă în „Lunca din Mircescî": Omul îşi îndrâptâ pasul cătră desul stejăriş, Unde umbra cu lumina s e alungă sub frun- fliş... Precum alerg este din „ad“ şi „largum", tot aşa alung vine din ad şi 1 ongum, în medio-latina allon-g a r e, de asemenea italienesce, în vechea francesă a 1 o i g n e r, bună-oră într’un text din 1378: „qui toujours 1’ a 1 o i g n a i t pour ailleurs aler faire son offlee (Du Cange, ad voc.) = care’l 3* www.dacoromanica.ro 963 ALVA 964 tot alunga să mdrgâ aîurî la treba sa". v. Alerg. — Delung. — Fugăresc. Gonesc. —Lung. 2,A-lung (de-, d’), adv.; le long de, au long de. Formaţiune propriă româ-născă din lung cu preposiţionalul -o, ca şi’n „d’a-lat", „d’a-rînd", „d’a--drept" etc., cari tote maî adesea se întrebuinţezâ post-articulate. v. U-A. Doină din Bucovina: Prav cu chivra oîu lua Şi halicîurî cu mâna, Şi ăe-alung oîu împuşca... (Aurora română, 1881 p. 14). I. Crdngă, Harap-alb (Conv. lit. 1877 p. 185): „Şi apoi dela o vreme încep a se lâsa lin ca vîntul, şi luând ăe-alung pămîntul, merg spre împărăţie, Dumnedeu să ne ţie...“ Balada „Doica": Doica vesel se scula, Câmpul ăe-alung apuca... Balada „Badîul": Fă la apă că purceţjl, Şi ’n fugă să te răpeai Pe la gura pivniţei Tot de-alungul uliţei... Costachi Conachi, Poes. p. 222 : Sfîrşesce I curmă pedepsa unei crude ispitiri, Căci m& topesc purtând frica unul amor cu ’ndoirl: Pe malul Mării ăe-alungul nu contenesc a umbla, Căutând să ’ţl găsesc urma însemnată un- de-va... A. Pann, Prov. II, 90: Cump&ral o moşioră dorinţa să’ml izbândesc, Şi o apucai d’a-lungul să caut comoră ’n ea, Când cu sapa, când cu plugul, o săpa! cum trebuia... v. Lingă.—Lung. Alungare.—v. 1-Alung. Alungât, -ă, adj.; 1°. chasse, expulse; 2°. prolonge, allonge. In primul sens este participiu trecut din a 1 u n g şi sinonim cu isgonit; în sensul al doilea, care aparţine numai graiului poetic, este o formaţiune din adverbul a -1 u n g. A. Odobescu, Domna Chiajna p. 51: „Năprasnica silniciă a Ciobanului ne-a ţinut alungaţi pe la străini..." Un bdcet din Moldova: Yine câta preuţască Dela noi să te pornâscă Pe o cale alungată, Bat’o focul să ml-o bată... (Burada, Inmorcn. 119) v. 1-*-Alung.—at. Alungătbr, -ore, adj. et subst.; qui chasse, qui expulse. A. Vlăhuţă, Nuvele p. 27 : „vorbele din răvaşul lui Radu îi răsunau în suflet, ca un cântec de departe, frumos Şi alungător durerilor..." v. Alung.—Alungat. Alvâ (artic. alvaoa, plur. alvale), s. f.: 1°. „farine roussie avec du miel" (Pontbriant); 2°. gruau au beurre et au sucre. Se (jice şi aspirat: halva. In sensul de ’ntâîu, este alva t urce s c ă, pe care o fac şi o vînd a 1 -vagii! în alvageriă; „un fel de prăjitură din făină arsă şi miere, din turcul halwâ nom de diffdrentes es-peces de pâte sucree ; h a 1 v a g y ven-deur de halwa" (Şainenu, Elem. turc. p. 50); se face şi din tahîn cu zahar, cel puţin în Bucuresci; e albă gălbue, tare, dar fărîmăcîdsâ şi se topesce la căldură ; pe’n mahalale se mănâncă mult în ^ile de post. In sensul al doilea, este alva de c a s ă, un desert cam mitocănesc, făcut din griş sau din fă- www.dacoromanica.ro 965 '•AM 966 ină cu unt prospet ori cu untură şi cu zahar, de culore roşiă închisă. Dela Turci cuvîntul a trecut şi la Greci: xaXpăg, xodftccvzţrjg; de asemenea la Serbî Şi la Bulgari. Cihac (II, 584) crede că din prototipul arab „al-helâva“ a căpâtat şi limba portugesă acestâ vorbă sub forma „alfeloa = espece de confitures". In adever, Portugesiî au o alva de zahar: „alfeloa de agucar", şi o alva de miere: „alfeloa de mel“. O a treia varietate la Români este deminutivul alviţă, despre care mai jos. v. Acadea. — Cataif. — Sarailiă. — Ta-hîn... Alvageriă ) } v. Alva. Alvaglu J Alviţâr.— v. l'Alviţă. *■ Alviţa, s. f.; espece de nougat o-riental. Amestec din nuci, scrobelă albă şi zahar saă miere. Când nu e de post, se pune albuş de ou în loc de scrobelă. Cel ce o face e a 1 v i ţ a r, er locul a 1 v i ţ ă r i â. v. Alva. — 2'Alviţă. 2,Alviţă, s. f.; sorte de jeu enfantin. „La lăsatul secului de brânză, este obiceîu între copii să bată alviţa. A-cesta se face sera, după cină, şi în chipul următor : De un cuiti bătut în tavan se legă o aţă, lungă pînă să vie în dreptul peptuluî copiilor. La capătul de jos al aţei se legă o bucată de alviţă cât o portocală de mare. Doi copii, pînă la vîrsta de 15 ani cel mult, se pun faţă în faţă, avend la mijloc alviţa, adecă între eî. Se depârteză cu un pas unul de altul. Un al treilea face vînt alviţeî cătră unul din copii. Acesta este dator, fără a pune mâna, să o apuce cu gura. Daca nu pote, trebue să o atingă cel puţin cu buzele, trimiţând’o cătră tovaroşul seu, carele şi el se a-ţine cu gura, ca s’o prindă. Sînt unii copii dibaci de prind alviţa de mai multe ori. Sînt alţii cari nu pot să o prindă nici odată. Cel care o prinde de mai multe ori, este lăudat de totă adunarea. Ast-fel se trimite dela unul la altul, pînă ce ori apucă alviţa şi o mănâncă, ori n’o prinde şi se lasă de a o mai bate, ca să facă rînd şi altor copii, cari aştâptă cu nerăbdare. Şi rîd mari şi mici, şi fac chef, petrecere şi chiloman mare. Să se mai scie că la asemenea <^i se adună câte doă sau mai multe gasde la un loc, ca să fie mai mulţi copii. După ce se ispră-vesce jocul, se cârcă norocul fie-căruîa. Acesta se face ast-fel: Cu luminarea se dă foc aţei, aşa unsă de alviţă cum este, în norocul cutăruia şi sorocind’o pîna unde are să ar^ă. Daca se stinge şi n’ajunge pînă unde este sorocită aţa, se „couler, arroser". Benfey (Wurzellex. II, 284) indică şi’n dialecte celtice amar „au-ge, lit d’une riviere". In medio-latina amara „cloaca, tubiculus" (Du Cange). v. -adia. — Apadia. 8,Amarâdia (ca pe), t. de Chorăogr. popul.: nom d’une danse en Petite-Va-lachie. Vulpenu (Salba română II, No. 23) publică aria unei hore oltenesci numite : „Ca pe Amaradia“, fără alte a-mărunte. v. *■ Amaradia. ‘■Amârnic, adj.; „austere, severe, vif, vehăment, impetueux, vigoureux" (Cihac). Nu derivă din adjectivul a-m a r „amer", ci din substantivul a -mar „tristesse" prin sufixul -nic, ca în „puternic" dela „putere", „trainic" dela „traiu", „falnic" dela „fală", „jalnic" dela „jale" etc. v. -nic. Amarnic e necesar în graîu, de oră ce sinonimul amar este nu numai pre-şovăitor, funcţionând ca adjectiv şi ca substantiv, dar nici nu exprimă nuanţa de silă, propriă lui amarnic. Moxa, 1620, p. 347: „O mămică neascultare! o năprasnică cădâre!..." Samuil Clain, învăţături (Blaj 1784 p. 90): „Dulcele mieu soţ, de mare jdle şi întristare ce mi-au venit prin Caşul amarnică morţi, multe nu’ţi po-ciu grăi..." Costachi Conachi, Poes. p. 100: Ah! amarnică durere, despărţirea de amorlu! Ce-oîu să mă fac ? val de mine! nu pot scăpa ş’olu să morlul... Din inima nici că’im ese ghimpul acel ascuţit Ce mă gîunghe, mă rânesce şi’ml dă morţi fără sfîrşit!... Acelaşi p. 239: „Şi voi, Dumneaei amarnici, pentru ce mai prelungiţi ? Au câte-am tras nu’s destule ? au pe-semne îmi gătiţi Alte morţi, alte ucideri, amar de viaţa mea!... Costachi Negruzzi, Zoe, II: „când am slobozit pistolul în tine, nu sciţi ce putere străină şi amarnică îmi împingea mâna. Acelaşi, „Potopul": Draga mea! Nici o fiinţă pe lume nu mal trăesce, Din obşteşca prăpădire nici un om n’a mal remas, Numai noi mal viem încă, dar şi pentru noi sosesce Mortea să ne’mbrăţoşezâ în acest amarnic căs... A. Odobescu, DdmnaChiajnap. 109: „Iartă-m6, căci cu amarnice dureri am ispăşit, vai! şi eti păcătdsa’mi rătăcire. .." 8 'Amar.—8 ■Amarnic. 8,Amâ.rnic , adv.; impâtueusement, terriblement, vivement, avec vâhd-mence. Diferă numai prin funcţiune de adjectivul amarnic, din care derivă. E sinonim cu adverbul amar, www.dacoromanica.ro 1003 AMĂGESC 1004 dar cu o nuanţă, propriă de violenţă saii de energiă, pe care cel-alalt n’o are. Beldiman, Tragod. v. 759: Blestemaţii ies afară cu gura lor mulţămind, Dar din inimă amarnic ocărind şi suduind... E des în cântecele poporane din Bucovina : lovită când mi’l vedea, Amarnic se spâriea.,. (Marian, 1 80) Copilele mi’l bocîa, Amarnic mi’l mal jelîa.. . libia. I, 65) Balaban când l’auţlia, Amarnic se mâniea... (Ibia, I, 88) In satira poporană „Pastile Ţiganilor" : Toţi Ţiganii se strîngea, La biserică venia, Cu femei, cu mici, cu mari, Cu şetrarl şi lingurari; Şi’n biserică intrau, La un loc se grămădlau Şi amarnic mal cântau... IO. D. Teodorescu, Poes. pop. 264, v. l'Amarnic. Amâgâlă (plur. amăgele s. amăgeli), s. f.; tromperie, ruse, sâduction, leur-re, ensorcellement. Sinonim cu amăgire, care însă arată o acţiune, pe când amăgelă exprimă o stare. Sinonim şi cu amăgitură, care cuprinde însă o nuanţă de despreţ. Dosofteiu, Liturgiar 1688, f. 80 a: ,,1’au ziditu’lu şi de amăgala şiarpelui domolită supus...“ Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în A-cad. Rom. p. 26): „apoi şi alte lucruri de vicleşuguri, îngăimele de a-măgele şi fapte pline de răutate..." Acelaşi p. 177 : „de lucru spurcat scărăndăviCos ca acesta se apuca, ca el organul fără-lâgii, vasul otrăvii, lingura vrăjbii, tocul minciunilor, sâlţa a- măgelii, cursa vicleşugului, văpsala strâmbătăţii şi vânc^itorîul dereptăţii să se facă priimi...“ Acelaşi, Divanul 1698 f. 98): „a mă păzi foarte mi se cuviind cade, ca în tine [lume] lăcuind, ca cum n’aş fi în tine să mă socotesc, şi cu ucasta de ale tale îndivuri-închi-p u r i de amăgele să mă scutesc...“ Ibid. p. 148 : „alta nu iaste fără numai căp tuşit uri, amagele şi m a-s c a r al e..." Neculce, Letop. II, 436: „tot ca să se mai lungâseă, să trâcă vara cu a-măgele, după cum este nătura Turcilor. ..“ v. Amăgesc. — Amăgire. - Amăgitură. -■e%ă. Am&gelnio, -ă; adj.; trompeur, se-ducteur. Sinonim cu amăgitor, dar cu o nuanţă mai energică. Derivă din a m ă g 61 ă prin sufixul -n i c. Cantemir, Divanul 1698 f. 3 b, cuvintele înţeleptului cătră Lume: „deci acmu, o amăgialnico, acasta iaste în-părăţiia ta !..“ v. Amăgelă.—nic. Amăgesc (amăgit, amăgire), vb.; „charmer, sâduire, âblouir, surprendre, enchanter, fascinei-, tromper etc." (Pont-briant). Sinonim cu înşel, dar exprimând mai multă dibăciă, un meşteşug mai supţire. Un act din 1594 (Archivul Mss. al lui Petru Şchiopul în Acad. Rom.) po-vestesce istoria unui vestit amăgi-tor de atunci: „dăm ştire de Givaşi de frate-său Pascali cine sămtu ei; săm-tu ei eşiţi dela Răguzala Sofiia întru oraş turcescu, şi acolo lăcuindu oare-câtâ vrâme s’au îndătoritu, apoi pren-tru dătorii au fugit în Ţara Munte-nâscâ, făcăndu-se acolo negoţitori; şi lâcuindu acolo, au îndrăgit acolo acel www.dacoromanica.ro 1005 AMĂGESC 1006 Giva o văduvă Griacâ bogată, şi pe-ţindu-se ei pre îa, lăuda-se că îaste neguţător mare şi cu avuţie multă şi de casă mare dela Raguza şi să făcîa că e de lăgîa greCască; aşîa pănâ o amăgi şi luo acîa gîupănîasâ după sine, caria lâcuindu cu nusul vădzu că e amăgită şi î n ş e 1 a t â de el, necum să aibă nescae bunătate şi avuţie cumu se lăudase, ce încă de dătorie scăpase de acolo; caria mai multu n’au vrut cu nusul să lăcuîascâ, ce s’au înpărţit de ’nsul. Cătrâ aCasta iară mărturisim, după aoaîa acestui sau acelui Givei s’au încredzut iară acolo în Ţara Munteniascâ un neguţă-torîu den Raguza ce lăcuiia în Trăgo-vişte, ca unui priîaten şi ca unuia ce era de o limbă şi de o ţară şi de un loc ; la moartîa sa ş’au lăsat casa, mu-iarîa şi feCorii săi să’i fie grije şi milă, carele după acîaîa aşa au fost bunu că l-au amăgit fata lui şi o au ruşinat ; şi după ce o au ruşinat, nu puţină avuţie î-au luat şi au fugit la Moldova,,/, şi se mai adauge apoi că, amăgind mereu în drepta şi’n stînga, Giva a căpătat în arendă tote vămile Moldovei, 1°, Funcţiunile. a) Sub forma activă. Pravila Moldov. 1646, f. 92 : „hotru să chîamâ nu numai cela ce îndămnâ muerile spre zburdăciune şi spre poftă ria, ce încă şi cela ce le amăgeşte cu alte meşterşuguri.. Noul Testament din 1648, Marc, XII, 13: „trimăserâ la elu unii deîn farisei şi deîn irodiiani ca sâT pr i nz â cu cuvânt uit/, explicat la margine prin: „sâT amăgescâ.. Dosofteiu, Synaxar 1683, Dec, 29: „fâcându ei aşîa, vădzu Irodti că’l a-măgirâ şi să mânie foarte,.," Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss, în A-cad, Rom. p, 41): „odânăoară un blă- naru în meşterşug isteţ pre altul în cunoştinţă prostatec au amăgit, şi în loc de piale de breb î-au vândut blană de vidră...“ Acelaşi, Chron. II, 355: „crude basme şi râncede minciuni, cu carele un Sirbac au amăgit pre un Rusac../ Mihaîu Racoviţă, 1725 (A. I. R. III, 279): „iară alţi bani 61 lei tot au rămas, şi tot Iau amăgit că î-a da şi nu i-au mai dat...“ Mitrop. Antim, Predice p. 101: „frum-seţea pomului celui oprit nu’l va înşela, şarpele nu’l va vicleni, muerea nu’l va amăgi...“ Beldiman, Tragod. v. 405: Atunce toţi d’impreună, Greci, boieri, negu- ţitorf, Luând cu el din călugări, pentru că’s buni cerşitori, Se pornesc în tot oraşul, toţi încep a îndemna, Nu se ruşinau a (lice la câţi îl întîmpina; Vrând să amăgescâ lumea, credinţă la mijloc scot Că dau râsbolu pentru dînsa, încredinţâză cât pot... Zilot, Cron, p. 3 : Diavolul şi atâta, vfeţlând pre om fericit, Prin muiere ficlenesce pre Adam l’au amă- A. Pann, Prov, I, 76: Ce al socotit, Ţigane ? Pe Dumnezeu s'amăgeşti ? Amar de tine... 1 O doină: Iar nevasta, de lubesce, Se preface că bolesce, Geme, zace, se bocesce, Şi bârbatu ’şl amăgesce... (Alex, Poes. pop.a1 358) Altă: El pe câte le-a Iubit, Pe tote le-a amăgit, Le-a lăsat şi a fugit... (Ibid. 160) www.dacoromanica.ro 1007 AMĂGESC 1008 Altă: Draga mea supţire ’n trup, Harnică maîc’al avut 1 De frumosă te-a făcut Cu ochi negri de ochit, Cu sprâncene Ae-amăgit... (Jarnik-Bărsanu, 30.» b) Sub forma reflexivă. Moxa, 1620, p. 369: „elu s e amăgi de dragoste aurului...“ Pravila Moldov. 1646, f. 145: „mai vrâtosă vinulu ce va fi băuţii, vă-dzăndu’ltl limpede şi frumoşii la faţă Şi moale şi dulce la gustare, de-are fi şi înţelepţii neştine, totu s ă amăgia§te, părăndu-i că nu să va înbăta...“ Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în A-cad. Rom. p. 21): „putinţa în mândria sa amăgindu-s ă, lucruri peste putinţa sa începe. ..“ Samuil Claîn, învăţături (Blaj 1784 p. 14): „Cu adevărată n e amăgimu cându trăimu, ca cum nu amu crede că vomă să murimă...“ Beldiman, Tragod. v. 2613 : Ş’aşa într’o diminăţă, cu un chip mult tâlhăresc, Amâgindu-s ă portariul, toţi în nuntru năvălesc. .. Zilot, Cron. p. 117: Săracul vultur românesc, cum s’amăgi de vulpe Cuibşorul lui cel strămoşesc în gura ei să’l surpe I Pre totă hlara şi pre leu fâcutu-le-au să crape, Iar d’ale vulpii linguşeli nu au putut să scape !... A. Pann, Prov. II, 83: Tînăra nevinovată Lăsă să s e amăg&că Şi’I zîmbi câte o dată... Gr. Alexandrescu, „Nina": In sfîrşit, Nino, simţ că traesc; Inima’mi astăzi e izbăvită D’acea robiă nesuferită; Mai mult asupră’mi nu m’amăgesc... II0. Origine a. Asemănarea fonetică între amăgesc Şi spaniolul a m a g a r „menacer" (Lex. Bud.) se înlătură prin marea deosebire logică între ambele cuvinte; asemănarea logică între amăgesc şi maghiarul â m i t g a t n i „seduire" (Cihac) se înlătură prin imposibilitatea fonetică de a le apropia pe unul de altul. Ambele aceste etimologie ar trebui respinse chiar dacă nu s’ar găsi una pe deplin îndestulătore, care — credem noî - se gă-sesce în caşul de faţă fără multă greutate. Amăgesc presupune pe mag, după cum „îndrăgesc" presupune pe „drag". Iniţialul a fiind preposiţional în toţi verbii câţi se încep prin a m-: ameninţ, ameţesc, amorţesc, a-muţesc etc., remâne simplul măgesc, corespunzător grecului g a y e v co „en-sorceler , duper , tromper" din gâyog „magicien, sorcier", cu un sens fundamental de „fermec" , care nici la Români nu s’a perdut de tot, bună-oră într’un text din sec. XYII (Cod. Mss. miscell. al Bis. Sf. Mcolae din Braşov, p. 494): „hitlănii oameni şi fărmâ-c â t o r i i îndemnă apre mai amarii, amăgindu şi amăgindu-se.sau la A. Odobescu, Domna Chiajna p. 63 : „Firea le este a se strecura pe la cei cu puterea şi a le amăgi minţile prin-tr’un farmec..."; dar mai ales la mitropolitul Yarlam, 1643, I f. 62 b, unde se întrebuinţăză anume cu sensul de „fasciner" : „cându vorti să’ş facâ cruce, numai ce mâhâescucu măna cum are amăgi o a r e - c e, aceia nu îaste cruce, ce’i o măniecie..." Pe la 1790, domnind în Ţăra-Româ-nescă Mavrogheni, devine favorit al principelui un Perticari: Cu minciuni gicând că scie Forte bine-astronomie, Adicăte ghicitor Şi de stele cititor, www.dacoromanica.ro 1009 AMĂGIRE 1010 După care amăgire Credea’ntr’însu] peste fire... spune o cronică rimată de atunci (Buciumul, 1863 p. 28), unde în loc de amăgire grecesce s’ar pute pune fiâyevţia. Sub raportul curat istoric de rela-ţiuni internaţionale, amăgesc este grecul fi a y e v m pe aceiaşi cale ca f a r-m e c = gr. (pdqgaKov. Acestă deriva-ţiune se’mpacă dară de o potrivă cu fonologia, cu semasiologia şi cu istoria. Deşi ambele vorbe fiaysiu şi (paqfiaxeia străbătuseră în Occident deja în epoca romană şi deşi în dialectul sicilian se află chiar un derivat a m m a g a r i „far inganno abbagliando la mente, affasci-nare, sorprendere con maraviglia, încântare" (Traina), adecă întocmai românul amăgesc, ba încă şi cu prepo-siţionalul a, totuşi pentru acesta din urmă este mai de crezut un împrumut dela Grecii Bizantini, de pe când ei stăpâniau peninsula balcanică pînă la Dunăre. Tot de atunci dateză sta-f i ă = gr. (notxeiov, bosconeac = gr. jSccGxccivoo etc. In acest mod se întăresce bănuela lui Laurian şi Maxim (I, 56) despre amăgesc : „derivaţiunea cu probabilitate este dela m a g u s (fidyog), care însemnă şi fermecător şi înşelător şi a-m ă g i t o r“, cu acea reservă însă fdrte esenţială că vorba nu nî-a venit din Roma, ci dela Bizantini. Să nu uîtâm a mai adăugi, că deja Bobb (1822, I, 38) propusese: „amăgesc = quasi magi o, magice decipio". v. Amăgeu. — Bosco'nă. — Farmec. — 11 Grec... Amăgeu (plur. amăgei), s. m.; seduc-teur, faiseur, charlatan. A despărut din graiu, dar ar trebui re’nviat. E sinonim cu amăgitor, care însă func-ţionezâ şi ca adjectiv, pe când amăgeu este numai substantiv. Finalul -eu nu e un sufix românesc, ci un rest din grecul fittysv[xfig\ „sorcier, charlatan". Omiliar dela Govora, 1642, p. 59: „ş’atnnce minciunile şi înşălâciunâ a-celui amăgeu [Anticrist] ei o vor vădi..." Yarlam, 1643,1 f. 333 a: „de multe ori s’are închipui dracii în trupuri de oameni morţi ş’ar smenti pre mulţi; şi diîntru oameni sânguri s’are scula amăgei şi mencunoşi..." Dosofteîu, Synaxar 1683, Dec. 16: „viclenulîi sămănândîi neghină în urechile înpâratuluî Vasilie de pre limba săhastruluî amăgeu Avva Santavarinu, acela amăgeu păcăli de cădzu la ’nchi-soare Leonu cu femîaîa’ş...“ Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în A-cad. Rom. p. 226): „a amăgeilor c€ mai de frunte învăţătură şi mai de trâbă schimonositură îaste, ca în inimă pre cacodemonul, iară în faţă eu-demonul să poarte..." Ibid. p. 219: „au nu amăgeul şi s i f a r u 1 acela atătîa crunte sudori mi-au vărsat?.." Este cu desăvîrşire fals că amăgeu însemneză „în vechii noştri cronicari curtân, curţisan" (L. M., Gloss. p. 19). v. Amăgesc.—Amăgitor. Amăgire (plur. amăgiri), s. f.; illusion, seduction, allechement. Sinonim cu a-m ă g â 1 ă, dar exprimând o durată mai trecătore, o acţiune, nu o stare. Zilot, Cron. p. 92: „care monedă fiind forte prostă şi mincinâsă şi risi-pindu-se ş’aicî în ţeră, pe care vă^en-du-o şi neguţătorii şi alţii locuitori ai Bucurescilor şi cunoscându-o de faţă amăgire şi sârăciă, turburându-se toţi şi închinând prăvăliile..." Critil şi Andronius (Iaşi, 1794 p. 81): „ce vomu putâ noi a mai afla aicâ decâtîi amăgiri preste amăgiri?...“ www.dacoromanica.ro 1011 AMĂGITORE 1012 Costachi Conachi, Poes. p. 232 : Mal strînge-mă cu durere, mal cuprinde-m6 în braţâ; Şi de este amăgire, dar îl plină de dulcâţâ,.. Acelaşi, p. 89: Ticălosul om te gustă, şi într’a sa amăgire, Abia gLice: o, prâ dulce şi hazlie fericire... Gr. Alexandrescu, Viaţa câmpenâscă: Şi florile tinereţel, Visuri, nădejdi, amăgiri, Acea ghirland’a vieţel Ţesută de năluciri... v. Amăgesc.—Amăgelă. Amăgit, -ă, adj.; part. passă d ’ a -m ă g e s c : trompă, ăbloui, sâduit. Pe cine l’aii amăgit alţii, sail care s’a amăgit pe sineşi. Zilot, Cron. p. 61: O Domne, ce vorbesci? citesce-acesta carte, De cele ce vorbesci cât este de departe! Citesce-o, mă rog, cu bună desluşire, Vedi că eşti amăgit şi’tl vino în simţire... A. Pann, Moş Albu, I p. 63: Te ţineam că eşti cu minte, dar acum te vâd prâ-prost, Şi la părerile mele de tot amăgit am fost... v. Amăgesc. —Amăgitor. Amăgitdr, -ore, adj. et subst.; celui ou celle qui trompe, qui dupe, qui seduit. Sinonim cu î n ş e 1 ă t o r, dar prin mijloce maî măiestrite. Se deose-besce de amăgeu, care e numai substantiv şi numai masculin. Varlam, 1643, I f. 34 a: „aicâ pre pâmăntu’i îaste şi inima şi găndulu şi toată nedejde şi avuţiîa, care lucru îaste amăgitoriu, că de nu o fură furii sau de nu rugineşte şi de nu putre-dâşte, totuş vine moarte şi râmăine altora..." Critil şi Andronius (Iaşi, 1794 p. 76): „Aoastă parte a cetătiî —au disu unu omă înbrăcatu cu verde —este pentru ceî vicleni amăgiţi, şi ceîa-laltă pentru ceî vicleni amăgitori..." Neculce, Letop. II p. 313: „se po-trivîa amândoi aceşti boieri [Ilie Can-tacuzino şi Panaîotachi Morona] într’o fire, după cum se zice: calul râîos găseşte copacîul scorţos; îuţî, mândri, mincîunoşî, făţarnici, jurătorî pentru fie-ce, amăgitori...11 I. Văcărescu p. 8: Când cu mreji amâgitore Vii prindeam păsări din zbor Când prin ţevi fulgerătore Cu plumb le-asvîrllam omor... Costachi Conachi, Poes. p. 89: Ticălosul om te gustă, şi într’a sa amăgire, Abia dice: o, pr6 dulce şi hazlie fericire! Şi îndată de pe limbă In otravă i se schimbă Acel amăgitoriu bine, Ce dintr’o părere vine... Costachi Negruzzi, Aprodul Purice: Se fâlîa deşertul Ungur cu-acel vis amăgitor Că o ţâră neapărată va pustii pre uşor, Şi’n a sa zădărnicia i se pară că vedea Lacrimile cum se varsă, sângele cum şirola... Jipescu, Opincaru p. 10: „Ce’î mai rămâne ţăranului la sat ? Paili, fînu, coceni, pătulili, o cârciumă cu ochi dă lele amăgitoare.. Doina „Lume" : C’aşa’I lumea trecâtore, De volnici amâgitore, Ca o apă curgătore: Unul nasce ş’altul more... (G. D. Teodorescu, Poes. pop. 287) Altă: Că lumea T amâgitore, Ca o flore trecStore, Ca o apă curgâtore... (Alex., Poes. pop. r 386) v. Amăgesc. — Amăgeu. — Amăgit. *■ Amâgitore. —v. Amăgitor. www.dacoromanica.ro 1013 A-MANA 1014 8Amăgitore, s, f,; t, de Zool.: variate de pie-grieche, Lanius excubitor. Sinonim cu b e r b e c e 1, 1 u p u 1-v r ă-biilor, ca p ra-dr acului, sfrân-cîoc etc., „o pasere de o fire rea, căci imiteză viersul paserilor maî mici şi mai slabe, şi astfel înşelându-le la sine, le prinde şi le omoră" (Marian, Ornit. II, 78), Numele amdgitâre, deşi forte potrivit, totuşi se aude pe a-locurî numai în Moldova (S. Poppo-vicîu, Iaşi, c, Golăescî). Acelaşi sufix e forte des în nomenclatura ornitologică, : bocănitore, căţărătore, cîocăni-tore, priveghitore etc. v. Amăgesc.—Amăgitor. — *•Berbecel. — -to're. Amăgitor&so, -dsoâ, adj.; appartenant au trompeur, ddpendant d’un seduc-teur. Derivat din substantivul amăgitor, acest cuvînt ne întimpină la Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad, Rom. p. 125): „Aceştia şi altele multe ca aceştia amăgitore§ti şi tragodiceşti Moimiţa descântând..." In graîu se aude une-orî şi adverbul amăgitoresce (Pisone). v. Amăgitor. Am&gitorâsce, adv. — V. Amăgitoresc. Amăgltură (plur. amăgituri), s. f.; ruse, tromperie. Sinonim cu a m ă g 61 ă, dar cu o nuanţă de despreţ. Amăgi-tură se referă la amăgdlă ca „înşelătoria" la „înşelăciune". Se întrebu-inţdză maî ales la plural: amăgiturf= amăgele mărunte. Fragment dintr’un Synaxar din sec, XVII (Cod. Mss. miscell. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov p. 658): „Atunce zise Simon frăjitorîul câtrâ Eparhul: zi să-mi tae capul şi voîu înviîa a treia zi; şi puse în nâlucâ un berbdce Şi tăîarâ capul berbecelui şi nărodul nu precepe; iară Sveti Petrii oblici pre el şi’i arâtâ amâgitura...“ Miron Movilă Barnovski, 1628 (A, I. R. I, II, 187); „eu fiind acuma în măna păgânilor de bună voia md venit în mâna lor, pre amăgiturile şi î n -şelăcîunile lor,..“ Yarlam, 1643, I f, 73 b: „binele şi slava aceştii lumi de răs şi de smen-telâ să o avemii, cum au dzisii înţeleptul: râsului am dzisii amăgiturâ...“ Pravila Moldov, 1646, f, 24: „oricine va înbla cu amăgituri şi nu va plăti vama c6 Domndscâ, acela îaste ca un furii..." Corbea, Psaltire circa 1700 (Mss, în Acad, Rom.) ps, XXXIII: Limba’ţî dela reu îţi opreşte Şi buzele’ţl ţi le păzeşte, Ca nu vicleşug să grăiască Şi amăgituri să bârflască,.. v. Amăgelă.--tură. Amăgulesc (amăgulit, amăgulire), vb.; cajoler, câliner, caresser, flatter. Acelaşi cuvînt cu măgulesc, numai amplificat prin preposiţionalul a. Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în A-cad. Rom. p. 87), vorbind despre Veveriţa, care e mândră de a’şî ţine coda peste cap, urmeză: „într’acesta chip coada în loc de cap puindu-i, amăgu-lind’o o aşezară...“ v. Măgulesc. Amân. —v. Amin. Amănăr. — v. Amnar. Amânare.— v. Amînare. Amănăt. — v. Amînat. A-mână, adv.; sous la main. Vechiul adverb românesc a-mână corespunde pe deplin latinului admanum în: www.dacoromanica.ro 1015 A-MÂNĂ 1016 „servum habere ad manum" (Cic.) saă: „aliquid a d manum habere" (Quinct.) , arătând un raport direct sau o apropiare immediată între un lucru saă o fiinţă ore-care şi între mâna nostră, fără ca acea fiinţă satl acel lucru să fie neapărat chiar în mână = lat. in mânu. Cu acelaşi sens se ^ice italienesce şi spa-niolesce a - m a n o , portugesesce â -m a 5, franţusesce în dialectul normand : „amain, adv.=d’un usage commode, â portee de sa main" (Dumerii, Dict. du patois normand, p. 15), Cantemir, Chron. I, 157: „Laslău pricepând că asutorul îî este trimis dela Dumnezeu, coborându-să de pe stâlp să fie încălecat pe calul cel năzdrăvan din ceru coborât şi să fie luat amână toporul..; iar pe pagina următore: „făcând chipul luî Laslău de aramă vărsat, pe cal călare şi în mână toporul ţiind.unde în primul pasagiu toporul e maî mult gata de a fi apucat, dar pote să fie şi alături, pe când în pasagîul al doilea el este deja ţinut cu mâna; sau cu alte cuvinte, primul pasagiu represintă un punct dinamic, cel al-doilea un punct static. Tot aşa la Dosofteîu, 1673 f. 38 a: Şi ceî fără llage să nu’m fie ’n viată, CruntâI şi vîcllanil de carii ţi-I grdţâ, Ce sînt pre tot căsul cu râul amână Şi de mâzde strâmbe li-î dirâpta plină... unde „cu reul a-mână“ nu însemnăză în mână. Intri o frumosă doină din Ardei, unde a-mână mai circuleză pînă astăzi, pe când de dincoce de Carpaţi pare a fi dispărut din graiu : Decât în ţâră străină Cu colac de grâu amână, Mal bine în satul teu Cu pâne de mălalu reu... (Familia 1886 p. 268; cfr. Marian, Bucov. II, 197) colac sau pâine a-mână ar pută să le albă şi un ciung, deşi n'ar fi în stare de a le ave în mână. Cu tote astea, a-mână cu sensul concret de „î n mân ă" e forte legitim şi des în vechile texturi. Legenda Sf. Maria Egiptănă, text din sec. XYI1 (Cod. Mss. miscell. al Bis. Sf. dSTicolae din Braşov, p. 392): „cum veri săpa să faci groapă, neavândă nemic a-mânâ? Urechia, Letop. I p. 105: „cu spata încins şi cu buzduganul amână...“ Mitropolitul Dosifteîu din Ardă], 1627 (A. I. R. I, 93), vorbind despre nesce acte putrezite în pămînt: „cându mi le-au adus, n’am avut ce prinde a-mănă, că a fostu stricatu-se de tot de n’am avutu ce prinde amână...“ Yarlam, 1613, I, 143: „a doua dzi săînbâtâ avia Jidovii sărbătoare mare, că siînbâta nice unu lucru amănâ nu prinde..." Dosofteîu, 1673, f. 9 b: Şi de nu v’et întoarce cătră pocăinţă, Are sâgeţ amănâ, scoase din tulbiţâ... Nicolae Costin, Letop. II p. 99 : „ve-nia înaintea luî un Turc cu o ghigă lungă de lemn ţiind amână... Neculce, Letop. II p. 255: „Yelicîco năvălîa în războîu singur cu suliţa a-mănă... Nic. Muşte, Letop. III p. 58: „în-cungîurănd Turcii casa, ah năvălit să’] ia din casă (pe Carol XII), Iară el a£i sărit pe o ferăstră cu şpaga amănă în gloata Turcilor, şi apucăndu’l Turcii l’au dus la Ţarigrad...“ Enachi Cogălnicănu, Letop. III p. 251: „s’ati tras puţin înapoi Mitropolitul şi ah început întăî a mulţămi luî Dumnezeu, stănd în picioare cu cărja amână...11 Tot aşa într’un descântec „dintru Iele" din Transilvania (A. Popp, Nă-săud): www.dacoromanica.ro 1017 AMĂRĂCIUNE 1018 S’o luat N. Dela casă, Dela masă, Sănătos Şî voios, Şî s’o dus în poiana mare La meru tufos, Meru crănguros, Două mere amân’o luat, Ca cu două mere de aur s’o gîucat... Cu preposiţiunea d e, la Miron Co-stin, Letop. I p. 257: „Avea o slugă Radul Vodă încă din copilăriea sa, că-ruea socotind că nu’î este de boierie, îl socotia d e.-amână, îar boierie nu’î da.unde de-amână însemneză nu-• maî „bon â servir"; dar la acelaşi p. 249: „vr’o 2000 de Câzacî carii păştea caiî, ţiindu’î d q-amână...11, este deja o „ţinere cu mâna", îar la p. 290: „luatu-mî-au Ceplinski Sobotovul şi tot ce am avut, îară sabiea d e-amăna nu mî-au luat..." ne apare articulatul a-mâna. Moxa, 1620 p. 892: „celuîa ce ave pâne de saţiu, se apucă d e a-mânâ’i şi se sătura ai lui, îarâ sătulul rămase flâmăndu..." Cu preposiţiunea p r e : Dosofteiu, 1673, f. 15 a: Şi vin prin ’tunlarec cu arce pr e-amănă întru să sâglate pre cel fără vină... Cu un sens apropiat se aude pînă astăzi în Moldova la plural articulat într’o locuţiune proverbială: I. Crângă, Moş Nichifor Coţcarîul (Conv. lit. 1877 p. 375): „Spunea tata că î-aii spus şi luî bătrânii, care auriseră din gura luî Moş Nichifor, că pe vremea aceîa era bine să fiî hara-bagiii în Tîrgul Nemţuluî, că te apucau p e-amânele.., adecă „care maî de care" saă „pe ’ntrecute". In fine, a-mână s’a cristalisat în doî idiotismî, carî merită a se păstra în limba literară: „a umbla cu <|i 1 e 1 e a-mână“=„etre dans des transes mor-telles", şi „a scăpa cu capul a-mânâ“ = „conjurer l’orage, detourner la mort, âchapper sain et sauf â un gr and danger". Miron Costin, Letop. I p. 231: „nice eî fără groaza morţiî nu era, ce îmbla în tot câsul cum se zice: cu zilele amână...“ Acelaşî p. 308: „îmbla şi eî cu zilele amână şi s’aii cerşut la Vasilie Vodă să’i lasă să mergă la ţară..." Dionisie Eclesiarc, Cron. (Papiu, Mo-num. II p. 201): „prins’afi. [Pazvanto-glu] şi pe boieri ispravnici şi’î ţinea la Diîu închişi, până când da câte 40 sau 50 de pungi de banî, apoî scăpa cu capu a-mână...şi mai jos p. 205: „Capicheheîaoa dela Ţarigrad au scris luî vodă [Constantin Ipsilant] cu grabnici olăcarî Turci, dându-le mulţi bani să mergă forte iute la beiul cu înştiinţare, scriindu-i de tote, şi să facă cum va face să scape cuviăţă; tată-seu Alexandru vodă Ipsilant încă i-aii scris cumcă s’au hotărît să’l iea vieţa, ci să caute cum va pută să scape cu capu a-mână; capiche* heîaoa dela Ruşcîuc simţind ce se lu-creză pentru Vodă, încă i-aii scris că Trăstăninoglu se gătesce ca fără de veste să’l cuprindă cu oste, ci să fugă cu capul a-mânâ...“ v. A-ochîu.—A-umer.—Mână. Amândbl. — v. AmindoX. A-mângăiâre.—v. Mângăiare. Amărăciune (plur. amărăciuni), s. f.; amertume, au physique et au moral. Mult maî întrebuinţat decât sinonimii amărime şiamărelă. Sub raportul suferinţelor morale circulâză în concurenţă cu substantivul amar, dar exprimând o nuanţă maî vulgară şi www.dacoromanica.ro 1019 AMĂRATOR 1020 maî puţin intimă. E tot o dată sinonim cu tote cuvintele relative la supărări omenescî. Omiliar dela Govora, 1642, p. 34: „şi începu întru amărăciune sufletului său a grăi..." Dosofteîu, 1673, f. 13 b: Gura ’i laste plină de amărăciune, De blăstăm, de ghulâ şi de’nşelâclune.. Ioan din Vinţi, 1689, f, 2 a: „o fereşte pre ia de toată ispitiria diavolului, şi cuconul care s’au născută dintru îa îlă socoteşte, de toată amără-clunia, de toată rău ta ti a, de tot vihorulă p r o t i vni cu 1 ui..." Cantemir, Divanul 1698, f. 81 a: „a-pele, adecă Marîa, amărăciuni şi d o -d e i a 1 ă să tâlcuiaşte: nevoile, ne-aşedzările şi amărădunele lumii apelor şi Mării să asamănâ...", unde în contextul grec: n ixq ââa, al n i-xq i a i g, Corbea, Psaltire circa 1700 (Mss. în Acad. Rom.), ps. LYI: Câce din cer au trimis, şi de sârg pre mine El m’au mântuit deplin din amărăciune... Ca sinonim cu „întristare" şi'n an-tisesă cu „bucuriă" şi „veseliă" : Mitrop. Antim, Predice p. 158: „din ziua aceia pănâ la Paşti este a întristării şi a amărăciunii ; iar dela Paşti pănă la Rusalii este vremea bucuriei şi a veseliei..." In antitesă cu „amor" la Costachi Conachi, Poes. p. 230: Acele inimi unite nu sciu ce’I deşertăciune, Căci Iubirea mistuesce orl-şi-ce amărăciune, Şi fiind înpreunate, şi la haz şi la durere : Un năcaz la amîndoS firesce are scădere... Dar amărăciune este şi o urmare a amorului: Costachi Negruzzi, Şalul negru: Căci atunce lesne în amor credeam Şi amărăciunea’1 încă n’o scieam,,, Gr. Alexandrescu, „Când dar...": Când dar o să guşti pacea, o inimă mâhnită! Când dar o să’nceteze amarul teu suspin? Viaţa ta e luptă, grozavă, ne’mblânţlitâ, Iubirea vecinie chin. Din cupa desfătării amărăciunea nasce.,. v. ’■*'Amar, —*• Amărelă. —Amărime. — -dune. Amărăcl&s, -osă. — v. Amărîu. Amărădoe, n. pr. loc. f.; un ruisseau dans la Petite-Valachie. v. 1,Amaradia.—de. AmărălAţă, s. f.; t. de Botan.: gen-tianelle, Exacum (Cihac). Plântă exotică, înrudită cu g h i n ţ u r a. v. Ghinţură. A-mărâmI, t. de Choreogr. popul.— v. Măramă. Amărător, -ore, subst. et adj.; ce qui rend amer, qui vexe, qui irrite, qui exaspere. Ce-va sau cine-va care amăresce în sensul moral al acestui verb. Sinonimica se cuprinde in ur-mătorele contexturi: Psalm LXXVII, 8, după Coresi, Silvestru şi Dosofteîu: 1577: 1651: 1680: ... rudă re ... nemă ... rod ţ&-şi m ă n i - despărţită pos şi amă-oasă... dela Dum- râtorîu... nezâu şiîn-d â r ă p t-n i c... =ysvsu UxoXia xai îiaqaniXQaivov tfa = generatio prava et exaspe-r ans. Acelaşi pasagiu la Corbea, circa 1700 (Mss. în Acad. Rom.): Ca părinţilor eî să nu fie Rudă rea, fără de omenie, In toartă, crudă, amărdioare, Oţărâcloasâ... v. Amăresc. www.dacoromanica.ro 1021 AMĂRESC 1022 Am&r&tîiră. (plur. amărâturi), s. f.; amertume. Sinonim forte rar cu amărăciune, amărelă, amărire etc., care presupune ce-va amar îndesat, fără a fi mult ca în a m ă r i m e. Dosofteîu, 1680, ps. XCIY: ... nu năsprireţ inemile voastre ca întru amăra-tura.,. unde la Coresi, 1577 : v. Amărăciune. .. fir] GxXrjQV-vrjTs răg xaqâiag vfimv, mg Iv tw TCCCQCCJllXQaG- fim... „ca în m ă n i e“. ‘Amăreâ,, — v. 1'Amărel, 2Amăreâ, (plur. amărele), s. f.; t. de Botan.: chardoD-Marie, Carduus Mariae. Termen întrebuinţat peste Carpaţî (Lex. Bud.). Nu derivă din amar, ci din M a r i a,. modificându-se prin etimologia poporană. ’Am&r&l, amăreâ, diminut. d’amar: un peu amer. — v. '■ Amar.—*• Amărea. 2Amărăl, s. m.; t. de Botan. In nomenclatura botanică germano-româno-rutenă a luî Alth (Hauptbericht f. Bucovina, 1862 p. 82): „Bitterandron = Amărel = Terpke zilie".—? Amărălâ, s. f.; amertume. Amărelă lîngă amărime, ca „acrălă" lîngă „acrime", ambii termini forte rar întrebuinţaţi în alăturare cu sinonimul amărăciune în privinţa gustului şi cu substantivul amar despre suferinţe morale. Samuil Claîn, învăţături (Blaj, 1784 p. 62): „în însele dezmierdări aflămu şi ce-va amărală, aşa joculii, înbuîbare, desfătară trupăscă, beţila şi altele de aceste, urăCune, grdţă, durdre de capii şi alte nevoi şi boale ne pricinuescu.. Barac, Risipirea Ierusalimului, 44: Dintr’înşiI cel mal cu minte Şi bărbaţi mal dinainte, Vedea unde va greşala Să’ş răsufle amăr&a... v. 2-Amar. — Amărăciune. — Amărime. 2 Amârdlâ, s. f.; t. de Botan.: herbe ă lait, Polygala vuJgaris. Se chiamă maî obicinuit şerpariţâ (Dr. D. Brândză). Se (|ice şi latinesce „Polygala amar a“. v. Şerpariţă. Amăresc (amărît, amărire), vb.; ren-dre amer, aigrir, affliger. Ca verb activ , însemneză a face amar ce-va şi a supăra pe cine-va; ca verb reflexiv saQ reciproc: a se face amar însuşi ori unul pe altul, a fi supărat însuşi saii unul pe altul. Biblia Şerban-vodă din 1688 : Sirach. XXXVIII, 17: amăraşte plân-geră şi înfierbântă tânguîala... ... amarum fac ploratum et calefac planc-tum... Formele : amârăsc, amărăsci, amă-rasce, adecă cu a şi ă pentru e, sînt forte obicinuite în graîu: Anton Pann, Erotocrit II, 34: Iată’l cu tote aceste, Acuma biruit este: Vedeţi cum se amărasco Ş’abla carul îşi tîrasce... Cântec poporan din Bucovina: Să mă cbinuesc Şi să’ml amărăsc Inimlora mea, Sărmana de ea!.. (Marian, 96) In vechile texturi amăresc corespunde obicinuit paleo-slaviculul ogorîăati dela g o r I k ii „amar" şi grecului n i x-q a i v m dela 7i ix q o g „amar", Iar co-respundintele latin este exacerbo. www.dacoromanica.ro 1023 AMĂRESCU 1024 Dar cu acelaşi sens se <|ice şi italie-nesce amareggio, amarezzo, saă chiar amarisco, de ex. într’un vers citat de Tommaseo : Non posso lo meo cor sempre amarire Come amariscono i poeţi in verşi... Fragment circa 1600 (Cuv. d. bătr. II, 81): „muînci iadul cela ce au po-goritu în îadu; amari-se că înbucă de trupul lu..şi mai jos: „iadul sea-mârise şi căzu gosu, amăra-se şi se deşertă, amâri-se şi fu batjocură...", unde în contextul o g o r c i - s §. Psalm LXXVII, Coresi, 1577: de căte ori amarară elă în pustie, întărâtară elă în pământii fără apă... Dosofteiu, 1680: şi ispitiră şi amă-rară pre D-dzăul cel de sus... =exacer bave slavic pretutindeni: 40, 56: Dosofteîu, 1680: de câte orî l’au amărâtu’l în pustie, l’au mâni a-t u ’l în pământii fără de apâ... Silvestru, 1651: mai ispitiră şi m ăn ia r ă Dum-nezăul den năl-ţie... ru n t=nr a Qsnix- Q a v a v. Ca sinonim cu vechiul d o d e e s c: Coresi, Omiliar 1580, quatern. YI p. 1: „amârâi-mâ şi mi se dodei cu voi necredincioşii lăcuindii...“ In antitesă cu îndulcesc: Acelaşi, quat. XIV p. 1: „ apa deîn ceriu deştinge de hrăneşte şi a-dapâ, şi întru o vedere fiindb şi în multe chipure are firi, că înălbeşte şi negreşte, ruşaşte şi mohoraşte, îndulceşte şi amâraşte...“ Amăresc în specie ca verb activ : Samuil Claîn, învăţături (Blaj, 1784 p. 87): „înprotivă ţ’amii grăită, în-protivă ţ’amu răspunsă, şi te-amă s u-p ă r a t ă şi te-amă amărâtă şi te-amă întristată..." Costachi Conachi, Poes. p. 99: De-acum nădejdile tote dela mine s’au sfîr- şit, Morlu luându’mî ţjiua bună dela cela ce-am Iubit... MS duc, mb ’ngrop în pustilurl, lumină să nu mal văz! Ah! ascultă-mS stăpână, pînă nu mă depărtez : Astăţjl mă despart de tine cu sufletul mal sfîrşit, Pentru că a ta crudime l’au ars şi l’au a- mărit!.. Amăresc în specie ca verb reflexiv saă reciproc: Anton Pann, Prov. II, 132: Danţul căsnicesc să tragă Fără să se înţelâgă, Tot cu gîr-mîr să trăâscă, Vecinie să se amărdscâ... „Fratele răsneţ": Că de când ne-al părăsit, Cărării e-au înverzit, Sufletu’ml s’a amant, Faţa mi s’a veştejit, Sorele s’a înnegrit... (Alex., Poes. pop. a-, 280) Idiotism: „a’şî amărî filele": Ştergeţi voi lacrimele, Nu v’amărUi filele!.. (Jarnik-Bărsarm, Transilv. 193) v. 1,i’Amar. — Amărît. Amărescu (pl. Amărescii), n. pr. m.; une familie noble de Petite-Valachie. Posteritatea unui Amar, Amărescii, ne întimpină între acei boieri pe cari la 1719 îî găsise în Dolj administra-ţiunea austriacă: „Dragau Amar eseul, „Domitrasco Amarescul, „Ilie Amarescul, „Const. Amarescul et Gligorie Al-kirkei (al Chircăî)..." (Docum. Hurmu-zachi, t. VI p. 321). v. Amărescî. www.dacoromanica.ro 1025 AMĂRÎT 1026 Amârâsoî, n. pr. loc. plur. m.; cer-taines villages dans la Petite-Valachie. Sate înfiinţate de câte un Ama r satl Amărescu. Frun<|escu (Dicţ. top. 7) indică Amăresd în Dolj, în Yâlcea şi’n Romanaţî, nicăirî însă afară din Oltenia, v. Amărescu. Amăreţă, s. f.; amertume. In dialectul daco-român nu se întrebuinţăză, deşi este indicat la Cihac (I, 11), ci numai la Macedo-românî. Lat. a m a -rities. v. uAmărelă. Amăriă, s. f.; amertume. Sinonim cu amărelă, amărăciune şi cele-lalte derivate substantivale din a-m a r, care însă ni se pare a fi făurit numai pentru rimă de cătră Alexandri, Cetatea Nemţuluî, act II sc. 1: Frunză verde de sălcie 1 Am căijut în grea robie, Şi tot plâng cu amărie După scumpă mea moşie... Nu e tocmai nemerit. v. 2'Amar. — -iă. Amărime (plur. amărimî), s. f.; a-mertume. Sinonim cu amărăciune, amărîre, amărdlă, amărăturâ etc., dar cu o nuanţă de mult amar grămădit. Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 149): „a vicleşugului săminţe vara să samănă dulci şi Iarna răsar amară, a cărora poamă întăîu îndulcesc, apoi cu nesufferită amărime otrăvesc..." v. Amărăciune.—ime. Amărîre (pl. amărîrl), s. f.; „action de rendre amer, amertume" (Cihac). v. Amăresc. 22,083. '•Amărît, -ă, adj.; part. passe d ’ a -măresc pris adjectivement: rendu amer; mais surtout au figure: 1°. affligă, vexâ, irrită; 2°. faible, indolent, vaurien. In primul din cele doS sensuri figurate, se <|ice ca un fel de superlativ „cătrănit şi a.mănt“ (I-spirescu, Legende,'26), când este cineva supărat la culme. In al doilea sens, care s’a desvoltat din cel de’ntâîu ca şi franţusesce în „triste personnage", cuvîntul circulăză mal mult în ocări. Yarlam, 1643, I pref.: „toate faptele ceriului şi a pământului înblă şi mârgu toate cară’ş la sorocul şi la marginîa sa la cară înţelepcună cîa văc-nicâ le-au făcut, şi nice puţin nu smen-tescîi nice greşescu sâmnul său; numai sănguru amărătulu omil departe râmăine...“ Psaltirea Şcheîană circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.) p. ... amărît fuîu, plecaîu-me foarte... XXXVII, 9: ... afflictus sum et humilia-tus sum usque nimis...; tot aşa la Coresi, 1577, Iar la Silvestru şi la Dosofteîu : 1651 : ... slăbitu’s şi zdrobit foarte... 1680: ... r ă u ţ â t fuîu şi smeriîu--mâpănâ foarte... apoi la Arsenie din Bisericanî şi’n Biblia luî Şerban-vodă: 1650: 1688: dosâditfuîu... ... chinuiîu- -mă... Fragment omiletic din sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al Bis. S. Nicolae din Braşov, p. 265): „şi aşa muîncin-du-se amărătulu, încâ şi cu alte mii de rele chinuiîa-se pănâ’şă lepâdâ c u amarii şi hitlenulii şi râu sufletulu său şi aşa muri...“ 33 www.dacoromanica.ro 1027 ‘•AMĂRÎT 1028 A. Văcărescu, p. 61: Oiu să mor, ah! oîu să mor Amărît şi plin de dor: Nu sciu scris, nu sciu făcut, Vă Americă.—Americuţă. *• Americă, s. f.; t. de Comm.: toile de coton, calicot (Pontbriant). O pânză de fabrică, prostă şi netraînică. Intr’un cântec poporan din Moldova, femeia leneşă se vaetă: Cine-o stîrnit furcă, fus, >J ănca-I-ar carnea un urs ! Ard’o focul cânepa, Că’î mai bun’ america ! De urîtul cânipei Luai calea pivniţei: Decât aş torce Ia in, Mai bine-oiu bă tot la vin... (N. Bălâuţj, Vaslulu, c. IvănescI). Pe când cânepa şi inul trebuiaă lucrate, americă o aduceau gata tolbaşiî, Zicend că vine hât colo din America. E curios a trage acest cuvînt www.dacoromanica.ro 1051 AMESTEC 1052 atât de simplu din neo grecul xsqivov nccvi (Cihae, II, 683), pe când tot în acest fel o altâ stofâ se numesce la noî în popor anglie, fiind că aceiaşi tolbaşî se lăudau că o aduc din Anglia. v. Anglie. — Alestincă. Americiiţă, s. f.; t. de Botan.: sorte de Geranium, Pelargonium hortulano-rum (Dr. Brândză). „O flore exotică, cultivată la noî numai în ghivecîu, cu frumose flori de culcire roşiă saă trandafiria" (P. Teodorescu, Ialomiţa, c. So-caricîu). Dar de ce se va fi chiămând ameri-cuţă ? v. Muşcată. Amerindez (amerindat, amerindare), vb.; approvisionner. — v. Merindă. ''Amestec {amestecat, amestecare), vb.; 1°. mâcher; 2°. meler, melanger, con-fondre, copuler; 3°. remuer, brouiller, tripoter, ingerer. In primul sens „a-mestec mâncarea în gură" (Lex. Bud.) se întrebuinţeză maî tot-d’a-una simplul mestec = lat. mastico, de unde derivă amestec prin preposiţio-nalul a = lat. ad. Gura sau dinţii mestecă bucatele. Mâna sau degetele amestecă, mintea de asemenea a-mestecă, când se pun la o-laltă fiinţe, lucruri sau vederi felurite, fie acista în cunoscinţă pentru a scote din ele ce-va noii sau pentru a ajunge la un scop, fie în necunoscinţă, nesciend a le deosebi pe unele de altele. De aci se trag tote sensurile lui amestec, cari se pot clasifica în doS ramure : de’n-tâîu, când elementele cele amestecate ne preocupă de o potrivă în si-ne’şî, fără a considera maî în specie pe unele din ele saă pe instrumentul căruia i se datoreză amestecul; al doilea, când e vorba de un asemenea instrument sau când totalitatea e privită în genere numaî întru cât se raportă la unele din elemente. In primul cas noţiunea fundamentală este „meler"; în cel-alalt, „remuer". In ambele, verbul pote funcţiona ca activ şi ca reflexiv. 1°. amestec „meler, melanger, con-fondre, copuler"; de exemplu: amestec cărţile la joc; amestecă var cu năsip; să amesteci vin cu apă; nu amesteca pe Ion cu Petru; patimele sufletesc!, ca şi bolele trupeşei, ca şi retăcirile minţii, adesea se amestecă maî multe la un loc... Proverbî şi locuţiuni proverbiale : „Nu te amesteca ca mărarul în tote bucatele" (Pann, I, 24) sau : „te amesteci ca mărarul în bucate" (Baronzi, Limba p. 59). „Cine s’amestecă în tărîţe, porcii îl mănâncă" (Baronzi, p. 50). „Nu’ţî amesteca lingura unde nu’ţî fierbe ola" (ibid. p. 59). Cantemir, Divanul 1698, f. 46 b.: „mai pre urmă râsul durerilor să va amesteca..." Acelaşi, Cliron. I, p. 258 : „pentre flori cepa cîoarâî şi pentre grâu neghină să amestece...“ De aci, aplicându-se la unirea sexuală, ca lătinesce: „miscere sangui-nem et genus", în graîul vechîu ne întiinpină : Moxa, 1620, p. 381 : „şi ’ş& călugări muîaria şi se amestecă cu alta..." Ibid. p. 355 : „se sculâ Nemitoru de ucise pe fecorii lu Amulie toţi, îarâ pre o fatâ elu o puse popă, şi puse lege : fetele ce voru fi popi să nu se mărite; îarâ îa se amestecase cu oarecine; deca auzi Nemitoră că e gre, puse de o pâziîa pănâ căndu născură doi gemeni..." v. împreunez. www.dacoromanica.ro 1053 AMESTEC 1054 II0. amestec „remuer, brouiller, tri-poter, ingărer"; de exemplu : amestec ciorba; amestec aluatul; amestec ce-va cu lingura sau cu degetul; maî amestecă ceiul, că nu s’a topit zaharul... Proverb. : „amestecă vorba ca făcă-leţul mămăliga" (Conv. lit. 1874, p. 73). In acelaşi sens la Cantemir, Ist. Ie-roglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 262 : „cu o falcă în ceriu şi cu alta în pământ la şoim alergă, cătrâ carile ochii întorcând, faţa în divuri în chipuri mutând, voroava amestecând, limba bolborosindu-i...“ Italienesce „masticare le parole tra’denti=proferirle borbottando ed in maniera intelligibile" (Tommaseo). In graiul vechîu, a amesteca pe cineva cu limba sati cu condeiul, însemnăză figurat: a cleveti sau a înnegri. Nic. Muşte, Letop. III, p. 31 : „dacă ah venit [Constantin Duca] la Domnie, îndată ah început a răsplăti binele ce l-au făcut socru-său [Brâneovanu] cu necunoaştere de bine; şi în loc de mul-ţămită, l’au amestecat la Poartă cu multe cuvinte rele..." Neculce, Letop. II, p. 316 : „Antioh--vodă pre urmă oblicind acest lucru şi altele multe mestecâturî a lui Ior-dachi Rusăt, ce ămbla cu cărţi, a-mestecând în Ţarigrad la Mihaîu-vodă şi la fraţii lui şi la Paladi în ţara Un-gurăscă, mănietu-s’au Antioh-vodă şi nu închis pre Iordachi Rusăt..." Ca termen juridic, ase amesteca — a exercita o ingerinţă ore care în averea sau în afacerile altuia. Eftimie dela Bistriţa, 1573 (Cuv. d. bătr. I, 23) : „să fie [iazul] sfăntei mănăstiri de hrană, iar cine se va amesteca într’acest iazu, să fie proclet..." Simion Movilă, 1602 (ibid. p. 113): „nimenile să nu să mai amestece p r e -spre cartă domniei mele... Ştefan Tomşa, 1622 (A. I. R. ni, p. 217) : „să aibă ei a ţine acele părţi de sat pănă căndu li se va face plata căt mai sus scrie, ca să nu aibă nime a să amesteca acole înainte cărţii dumnii mele..." Act moldovenesc din 1638 (A. I. R. III p. 223): „din cuconii noştrii nime să n’aibe a să amesteca la acele vii, pentru căce i le-am dat cu voia tuturor fraţilor..." Gheorghie Ştefan, 1657 (ibid. p. 237): „să fie şi dela noi slugilor noastre Murgeştilor acela sat Mihalcul driaptâ ocină şi moşie neruşeitâ nice dănă-oară in veci, şi alt nime să nu să amestece... “ Constantin Brâncovenu, 1694 (Cond. Mss. în Arch. Stat. p. 95): „îar vameşul să nu să amestece la ce ar fi venitul moşiilor boîarilor..." In fine, a nu se amesteca =a fi ho-tărît de a nu lua parte la ce-va. Enachi Cogălnicenu, Letop. III p. 203: „Ce să facem? că vremea muca-reluluî au sosit; aici bani nu putem găsi; Domnul de acolo încă nu ne trl-mete, nici ne scrie nimică; şi aşa noî nu ne amestecăm...11 A. Odobescu, Domna Chiajna p. 100, cu o elegantă întrebuinţare a infinitivului nescurtat: „[Căzaciî] îs răsboî-nicî şi ’n veci gata a se amestecare în tot felul de vrâjbî şi de sfădirî..." De aci expresiunea familiară: „nu mă amestec", sah idiotismul: „nu m ă bag, nu mă amestec = ich mische mich nicht darein" (Dr. Polysu). v. *'Amestec. *• Amestec (plur. amestecuri), s. n.; melange; connivence; ingărence; inter-vention. Ca substantiv abstract, repre-sintă tote sensurile verbului ame- www.dacoromanica.ro 1055 AMESTECAT 1056 stec, într’un mod maî puţin trecător ca în amestecare şi fără nuanţă de despreţ ca în amestecătură. Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 24): „câinele Mării şi vidra cu jigăniile uscatului ce t r e b ă sau ce amestec pot avă? Beldiinan, Tragod. v. 957 : Că nici de cum să nu fie Serascherîul la prepus Că Moldova şi boierii Eteriel s’au supus; Ce, ratele credinclose, cum au fost vor fi în veci, Fără nici o părtinire sau amestic între Greci... Act moldovenesc din 1621 (A. I. R. III, p. 215) : „să n’aibă cela fraţii a-mestic într’acele vii, nic Coste în viile cele de moşie carele mai sus scrii, niC să să sfădescâ...“ Alexandri, Boieri şi ciocoi, act I sc. 7 : „Cine chiamă ş’aduce amestec străin în ţară, îi mai nelegiuit decât Iuda vîn<|8torîul...“ v. T-Amestec. — Amestecare. — Ame-stecăcîune. — Amestecătură. Amestecâre. (plur. amestecări), s. f.; l’infinitif substantive d’amestec : melange, embrouillement etc. Sinonim cu amestecătură, cu ameste-căciune, cu substantivul amestec, dar exprimend o acţiune, nu o stare. Miron Costin, Letop. I, p. 292,' despre politica tradiţională a Moldovei : „ţara acesta fiind maî mică, nice un lucru singură de sine fără adunare şi amestecare cu alte teri n’au făcut..." Nic. Muşte, Letop. III, p. 31 : „Brân-covanu inţălesese de amestecarea ce l’au amestecat ginere-său Constantin Duca Vodă..." Vechiul graiu făcea o deosebire între „amestecarea sângelui = alliance, parente, croisement" şi între „ameste- care de sânge = inceste, mariage il-legitime". Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. Acad. Rom. p. 120) : „amestecarîa sângelui amestecă sufletele.. Pravila Moldov. 1646, f. 117 : „a-mestecare de sănge să face în doo chipuri : chipul de’ntăi îaste cu nuntâ, cândii să va cununa neştine cu vre o muîare caria nu i o au dat pravila; iară a doo îaste fărâ de nuntâ, ce să dzice să înpreunâ cu dănsâ încâ mainte de cununie...“ v. "3 Amestec. — Amestecat. — împreunare. Amestecat, -ă, adj.; part. passe d’ a-mestec: mdle, melange. pele-mele ; confondu, embrouille etc. Locuţiune proverbială: „Rîs amestecat cu plâns..." (Pann, III, 7). Constantin Brâncovenu, 1693 (Cond. Mss. în Arch. Stat. p. 39): „fiind mo-şiîa Ulmuleţilor amestecată şi nehotărâtă de cătră alte silişti ale lor..." Miron Costin, Letop. I p. 342 : „Ne-culai Cărnul încă, văzând pogorirea lui Racoţi şi amestecate lucruri, aii venit cu oştea ce se trimisese..." Nic. Muşte, Letop. III p. 19: „A-cest Dimitraşco-vodă ati scos hărţii pre feţele oamenilor, care angărie pănâ atunce n’au mâi fost în ţară nici la o Domnie, fiind ţara amestecată, oamenii strămutaţi dela locurile lor după ernatul Tătarilor, că aşaşî de atunce au rămas ţara pustie din Prut până în Nistru pănă ăstă^i...“ I. Văcărescu p. 281: După cum vrei să ne-arăţî Toţi îngerii coborîţl Şi cerul amestecat, Cu pămîntul cufundat... Zilot, Cron. p. 2: „Maî alcatuii şi acestă scurtă scrisore tot după obiceiul meii, adică amestecată puţină prostă www.dacoromanica.ro 1057 AMESTECĂTURĂ 1058 scrisore cu mai multă poesie în chip de tragodie.. Balada „Gheorghelaş": Se pleca ca să bă apă, Macoveîu îl da în căfă De bă apă sângerată, Cu m&se\e-amestecatâ... (O. D. Teodorescu, Poes. pop. 592, 698j. Doina „Oltul": Oltule, câine spurcat, Ce vil aşa turburat? Au la codă te-a plouat De ’ml vil aşa mâniat Şi cu sânge-ameslecat ? Tot cu sânge de haiduci, Cu căpestre de cal murgi... (ibid. 820). Costachi Negruzzi, Alexandru Lăpuş-nenu, III: „In lupta şi trînta acesta, masa se resturnase; ulcîorele se spărseseră, şi vinul amestecat cu sânge făcuse o baltă pe lespezile saleî...“ In graiul vechîu, expresiunea „sânge amestecat" avea un deosebit înţeles juridic: Pravila Moldov. 1646, f. 94: „ceia ce făcu s ă n g e amestecată, ce să dzice ceia ce’ş curvăscu cu rudele şi cu cu-scriile şi cu cumătrele sau finele lorii, acesta să chîamâ sânge amestecată, acesta ver va fi bărbaţii, verii mu-îare, cu moarte să se certe..." v. t-3,Amestec. — Amestecare. — Ame-stecăcîune. Amestecăciime (plur. amestecăciunî), s. f.; melange. O formă rară şi de prisos în loc de amestec saii a-mestecare. Pravila dela Govora, 1640, f. 19 b, o întrebuinţdză cu sensul de „incest" : „fiîu de a treia nuntă sau născută întru amestecăăune d e s ă n g e, de unii ca aceşte toţi să nu cuteze a se chemare preoţi..." v. Amestecare. — Amestecat. Amestecătdr, -ore; adj. et subst.; brouillon, intrigant. Cine amestecă 22,083. lucrurile, maî cu sdmă însă în sens moral. Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 238): „amestecătorii de răutăţi şi a păcii nepriîatini într’alt chip îl zugrăviîa, iară eu la dânsul alt chip am cunoscut...“ Nic. Costin, Letop. n p. 115: „l’au părit Dumitraşco-vodă [pe Iordachi Can-tacuzino] precum are fraţi în Ţarigrad Şi sînt amestecătorî de domnii...“ Corbea, Psaltire circa 1700 (Mss. în Acad. Rom.) ps. XC: Şi de cuvîntul turburătorii, Amestecătorii şi pierzătorii... v. 1,a-Amestec. — Amestecătură. Amestecătură (plur. amestecături), s. f.; 1°. pâle-mele, confusion, bouleverse-ment, embrouillement; 2°. ingerance, in-trigue, commerage. Desvoltă tote sensurile luî amestec, însă numai în reu saă cu despreţ. 1°. amestecătură „pele-mele". Miron Costin, Letop. I p. 252 : „acea spaimă şi glogozală făcându-se în 6-stea turcescă, căt jumătate de oste fugise de supt corturi la altă parte de tabără de părăsise şi puşcile şi se făcuse o amestecătură mare...“ Zilot, Cron. p. 76: Oh, şi să fi vbţjut, ce amestecătură, Ce fierbere de om, toţi strigând cu o gură... Neculce, Letop. II p. 230: „aă murit şi Craiul Leşesc Mihaiu Vişnoveţ-chi şi era multă amestecătură între Leşî, că nu’şî putea alege Craîu...“ A. Pann, Erotocrit, II p. 22: El credea ’n sabia’şi numai şi la dînsa se’n- china, Tot-d’a-una vrea rbsboe ş’în văc certe scor- monla, Asupra păcilor forte avea el în viaţa ’şl uri Şi cu mare bucuriă c&xA’amestecături... 2°. amestecătură „ingdrance". Act moldovenesc din 1677 (A. I. R. 34 www.dacoromanica.ro 1059 AMEŢESC 1060 III p. 251): „nimine den ruda md şi den oaminii mei cu acia moşiia traba să, n’aibă nic vrd-o amestecătură...“ Nic. Muşte, Letop. III p. 59 : „După ce s’au rădicat feciorii lui Constantin Yodă Brăncovenul şi cu ginerii, aii început a face multe amestecături şi lucruri neplăcute între aceşti boieri, bat-gîocorindu’î...“ Mateiu Basarab, J 649 (A. I. R. I p. 107), cătră tote autorităţile şi toţi locuitorii din Argeş, contra cărora se plânseseră călugării de acolo că fac „mănăstire de răs şi de măscară“ : „mai mult să nu înţeleg dumnie-me că mai unblaţi făcănd amestecături şi cuvinte fără lucru..." v. l'2'Amestec. —-tură. Ainât (ames, ametere).—Y. Ameţesc. Ameţală (plur. ameţeli), s. f.; vertige, tournoiement de tete, dblouissement. „Invîrtirea minţii, eşire din minte, smintire momentană" (Costinescu). Exprimă ca stare ceia ce a m e ţ i r e în-semneză ca acţiune. Sinonim şi cu ameţitură, care se întrebuinţeză forte rar şi numai cu o nuanţă ironică. In graiu se rostesce mai tot-d’a-una ameţală. Enachi Cogălnicenu, Letop. III, p. 193: „nu întreba cătă ameţală şi oftare şi lacrămi, căt s’au mâhnit toată Curtea şi urdia Domnului..." Costachi Conachi, Poes. p. 116: Ah, Doamne! ce necaz mare: a Iubi ş’a fl închis! Dar ce ameţală ’I asta, de care mS vSd cuprins? Aă întunecat văzduhul, ochii mi-au pain- jinit, Am remas uimit, pe gânduri... nu mă lăsaţi, ca’s perit!... Alexandri, Boieri şi ciocoi, act. IY • sc. 5: „Dee Dumne^ăă să nu vă treziţi din ameţală pră târziu..." I. Crengă, Stan Păţitul (Conv. lit. 1877 p. 32): „Femeia lui Ipate şi cu baba, când se trezesc din ameţală, nici tu drumeţ, nici tu copil, nici tu nimica 1... “ In ameţelâ, ca stare patologică, ni se pare că tote lucrurile se învîrtesc în giurul nostru. „Ca să’î trecă de ameţelâ, ţeranul se afumă cu per de urs..." (A. Pa-raschivescu, Muscel, c. Yalea-mare). „Un fel de ameţală se chiamă în popor c a p c h i ii “ _ (C. Alexandrescu , Nemţ, c. Bistriciora). v. Ameţesc. — Capiu. Ameţesc [ameţit, ameţire), vb.; per-dre Ies sens, donner ou avoir des ver-tiges, tourner la tete. Ameţesc nu e departe prin sens de uimesc şi u 1 u-e s c , din cari însă cel de’ntâîu vine numai printr’o impresiune din afară, er cel al doilea este un început al a-meţirii, judecata fiind turburată dintr’o causă internă sau externă, dar fără a înceta. Orî-ce se ivesce de’nainte’mî în-tr’un mod neaşteptat mă uîmesce; dacă trebui să mă lupt cu doi duşmani de o dată, cari se aruncă asupră’mî din dos şi din faţă, mă u 1 u e s c ; în ambele împregîurărî pote să ajungă la ameţire, dacă pierd consciinţa de însumi, şi totuşi pote să nu ajungă tocmai pînă acolo. Ca stare patologică, ameţesc se apropiă de leşin, v. Leşin. — Uimesc. — Uluesc. Ameţesc funcţioneză de o potrivă ca transitiv şi ca netransitiv, dar în ultimul cas i se pote da şi forma reflexivă : eu l’am ameţit, noi ameţim, ei se ameţesc. Se (|ice de o potrivă corect, fără vre-o deosebire de sens : „eh ameţesc11 şi „eu me ameţesc.“ Dicţionar Mss. Bănăţen circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 402): „Ameczesk. Deliquium patior. www.dacoromanica.ro 1061 AMEŢESC 1062 „Amecifc, Deliquium passus. „A m e c z a 1S. Deliquium®, Cantemir, Ist, Ieroglif, (Mss. în Acad. Rom., p. 42): „Toate zburătoarele să tulburară şi de dulce otrava hulpii tare s ă ameţiră..." Ibid. p. 200: „când capul s ă ame-ţîaşte, picioarele dovedesc..." Corbea, Psaltire circa 1700 (Mss. în Acad. Rom.) ps. XVII: Fulgere au înmulţit Şi pre el au ameţit... Enachi Cogălnicenu, Letop. III p. 193: „[Alexandru Ghica] s’au dus la urdie la Sakce, şi după ce au sosit, piste puţine zile s’aii stricat vremea şi începând a tuna ş’a fulgera cu mare trăsnet, într’o clipală de ochi au căzut asupra cortului de l’au detunat, şi fiind Tâjzimanu supt cort, atât s’au ameţit căt au fost ca un mort..." A. Pann, Erotocrit p. 89: Cel amorezat, fata mea, doresce neîncetat Şi va tot des să privăscâ la carea l’a săgetat; Iar el, după cum vedli bine, d’atâta timp este dus, După treburile sale alergând în jos ş’în sus, Şi tu în zădar te turburi, în zădar t e ame- ţescî... Zilot, p. 74: Yeţli frate, veţlî ce foc căţlu pre biata ţdră; Sărmani locuitori 1 cum ardeţi ca în pară; Frica v’au ameţit , nu sciţi ce vi se face; Păcatul v’au orbit, vă jâcă cum îi place 1„„ Alexandri, Rusaliile, sc. 2: „,,,de-o bucată de vreme ’n coacî, Românii noştri s’o ameţit de cap, par’că î-o umflat Rusaliile..." Balada „Gheorgelaş" : Spuţlă ’n cisme că ’mi băgai Şi la jocuri mS ’nhăţai: Când săltăm şi când jucam, Tot de spuglă m& frigeam, Pînă când mS obosiam, Pînă când mS ameţiam, Pînă cocă mS făceam... (G, D, Teodorescu, Poes, pop. 598) Doina „Burudna de Jec" : Blăstemat să fie cdsul Când i-am urmărit eu pasul Şi l-am auţjit eu glasul: Cu pasul m’au retăcit, Cu glasul m’au ameţit, Liniştea ml-am prăpădit,,, (Alex., Poes, pop. 2-, 270) Altă: Rele sînt frigurile, Mal rele ’s dragostile: Frigurile te recesc, Dragostile te-ameţesc... (Ibid. 244} Derivaţiunea lui ameţesc din grecul H&frvaxw „enivrer" (L. M.) nu se întemeiază pe nemic; totuşi mai bună nu este nici derivaţiunea din latinul amens sati amentia (Cihac), de unde românesce ar fi „aminţă" şah „aminţesc", nu ameţesc. Forma organică a cuvîntului, conservată pe a-lo-curi în Banat şi ’n Arddl, este amet, care se referă câtră ameţesc întocmai ca bănăţânul „amurt" cătră „amorţesc" saă „amut" cătră „amuţesc". „Ciocârlia, când cântă, se suie câte o dată pînă sus la vînturile turbate, acolo amete şi cade jos, iar cânele care o mâncă apoi, turbâzâ..." (P. Oltdnu, Haţeg). v. Cîocărliă. De asemenea la Budai-Delenu (Dicţ. Mss. în Muz. istor. din Bucur,): „ametu = ameţescu, den Schwindeln bekom-men". Ca „trimet = lat, transmitto" sati „sumet = lat. submitto", tot aşa amet este învederat a m i 11 o (mentem, vir-tutem, judicium, consilium, sensus etc,). In privinţa simţurilor sau a minţii, lâtinesce a m i 11 o însemna o încetare a lor trecetore : „a m i s i t, non perdidit". Românul organic amet pare a fi fost numai netransitiv, ca în cele dog exemple de mai sus; pen- 34* www.dacoromanica.ro 1063 AMÎAţrf 1064 tru funcţiunea transitivă s’a închipuit amplificatul ameţesc, care a reuşit a-poî a goni de tot pe primitivul amet. v. Ameţelă. — Ameţit. — Cumet. — Desmetic. — Sumet. — Trimet... Ameţire.—v. Ameţelii. —Ameţesc. Ameţit, -ă, adj.; part. passă d’a-m e ţ e s c : ahazourdi, dupăfiă, ăbloui, ăperdu, ătourdi, ivre, etc. Exprimă ca adjectiv tote sensurile verbului din care derivă. „ Ameţit =: b ă u t, betrunken; ameţit = leşinat, ohnmâchtig" (Dr, Po-lysu). „E ameţit ca un pesce afară din apă“ (L. M.). „Nu pociu sta pe picîore de ameţit ce sînt" (ibid.). Beldiman, Tragod., v. 125: Jăcuesc, pradă, omoră, mărfurile împărţesc, Şi cu cât privesc folosul, cu atâta se Iubesc; Cine să se ’mpotrivâscă, căci săracii, ameţiţi, Fiind toţi în aşternuturi şi întru somn adânciţi ... A. Pann, Erotocrit p. 22: Ahl acesta om nu este, negreşit este vr’un deu, Care se pogoră ndptea din nălţimile ceresc! Şi vine ca să smintdscă simţirile omenesc!; D’aceîa ş’în acea vreme ameţită a remas Şi asculta să ’nţelăgă vorbele acelui glas.... A. Odobescu, Pseudokyneg. p. 34: „Blânda turturică a sosit ameţită de bucuriă..." Mai cu deosebire se ^ice ameţit la cei m a h m u r î de beutură, cari adecă aă trecut peste măsura chefului. Miron Costin, Letop. I p. 311, despre vestitul Căzac Timuş: „aii dat foc caselor, dacă s’aii sculat dela masă a-meţit de vin...“ Moş Albu, I p. 15: Dar d’a nopţii neodină şi de câte le-am păţit, Cum şi de vinul din ploscă tămâlat şi ameţit, Eram ca bătut în pivă, capul îmi atîrna greu,.. Un cântec poporan din Moldova : Ollollo mâl lăutar! Mult al tras din cel pâhar De ţl-e glasul răguşit Şi’ţl e capul ameţit... (Garanfil, Valea Prutului, p. 2) Balada „Marcu Vitezul": Şi cugetul că’l mustra Şi inima nu’l lăsa Sâ’l omore ameţit, Sâ’l omore adormit... (Gr. D. Teodorescu, Poes. pop. 665) „La noi pentru t u r 1 <5 c sau ameţit de beutură se c|ice : rătutit de beutură şi î n v i n o şa t...“ (N. Guran, Craiova). v. Ameţesc. — Afumat.—Bet. —Mahmur. — Tămâlat... Ameţitor, -ore, adj. et subst.; qui etourdit, ăblouit, abazourdit etc. Dr. Polysu : „Ameţitor = betâubend, schwindelerregend, narkotisch". Costachi Negruzzi, O alergare de cai, II: „O greutate îmi apăsa inima; un nor ameţitor veni şi se puse pe ochii meî. Mi se părea că biserica se învîr-tesce cu mine..." v. Ameţesc. Ameţitorlâ, s. f.; ătourdissement. Formă necunoscută noă, pe care Ci-hac o dă ca sinonim cu a ni e ţ i t u r ă. Ameţifură. — v. Ameţelă. i-Amlâ^i s. amlâ^i-^i, adv.; â midi. Lătinesce ad medium diem sau ad mediam diem. Ora a doă-spre-decea după miedul nopţii. In graiul vechîu amiadî se întrebuinţăză ca un www.dacoromanica.ro 1065 AMÎAţ»! 1066 adverb de timp în totă puterea cuvîn-tuluî, alături cu „acum", „atunci", „astăzi", „sera", dimineţa" etc., fără a i se maî adăoga preposiţiunile 1 a saii î n, priu cari se substantiveză. Dosofteîu, 1680, f. 67 b : Sara şi dimi- Yespere et ma- ndţa şi amiadză- ne et m e r i d i e dzâ spune-voî şi narrabo et an- vesti-voî... nuntiabo... unde la Silvestru, 1651, numai ca locuţiune adverbială: „sera şi dimineţa Şi la amiazăzi...“, precum şi la Arse-nie din BisericanI circa 1650 (Mss. în Acad. Rom.): „şi ’ n t r ’ amedzâdzi...11 Dosofteîu, 1673, f. 88 b: Sara ş’amladzâdz şi demineţâ Grăesc la Domnul fără de grâţâ... Beldiman, Tragod. v. 325 : Mai ales Trel-Sfetitenul, călugărul cel pu- chîos, Care maî în totă vremea îţi părea că’î mânios, Mergând la el diminâţa ş’amelă-$i după somn, Pînă nu şi-ar fl dres cheful, nu te socotia de om... Alexandri, Legenda ciocârliei: Şi rîurile sorbe, şi paseri săgeteză, Şi umbra o înghite când sorele’î amiază... Cu preposiţiunea p e, ca în „pe a-tuncî", însemndză : „vers midi, â midi k peu preş". Neculce, Letop. II p. 339: „acest răspuns aii venit luî Dimitraşco-vodă într’o zi pre amiazăzi. ..u Costachi Negruzzi, Aprodul Purice: Şi mergând cu un marş grabnic totă noptea * pînă ’n Miruesc. Amiruire | v Amintesc. — 2Mirii-Amiruit ) esc. Amistuesc.—v. Mistuesc. Amin s. amînez (amînat, amînare), vb.; ajourner, reculer, temporiser, tar-der, sursoir. Din preposiţionalul a şi m î n = lat. vulg. m i n o , cu acelaşi sens ca italienesce în „m e n a r per la lunga" (Cihac). Sinonim cu zăbovesc, preget, întării ii, pestesc. In oposiţiune cu grăbesc, Iuţesc, pripesc. Dicţionar Mss. Bânăţen circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 402): „Amenedz. Tardo. Moror". Psaltirea Şcheîană circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.), XXXIX, 18 : ... dzeul mieu, ... Deus meus, nu amâna... ne tardave- r i s ... şi tot aşa la Coresi, 1577: „nu amâna", iar la Silvestru, 1651, şi la Dosofteîu, 1680: „nu peşti". A. Pann, Prov. III, 59: Auţjind leul aceste, ceru dela ceî-lalţl sfat, picând: spuneţi ce să facem? că nu e de amânat, Ci trebue mal în grabă... Jipescu, Opincaru p. 135: „Lucru din mână nu’l amâna pS mâine, da cu judecata minţi poţi s’amâî şi pS poimâine ’ndiseră..." Costachi Conachi, Poes. p. 258: lai' vrîsta, obicinuinţa, grijile cu ispitirea Stîmpără sborul cel iute şi-î amiineză pornirea ... v. Mîn.—Pestesc.—Preget. Amînâre (plur. amînârî), s. f.; ac-tion de temporiser, de tarder. Infinitiv substantival din a m î n. Sinonim cu zăbavă şi ’n oposiţiune cu grabă. A. Pann, Prov. III, 61 : Carii vădend masa ’ntinsă şi pe nimenâ aci, Fu pricina ca să Iasă la uşă d’a se suci Ş’a privi, când de o parte, când de alta ne- ’ncetat, Că dor vor vede să vie marele lor împărat; Dar şeţjend cu amînare pe verdâţă ş’adă- stând... v. Amin. — Amînat. www.dacoromanica.ro 1085 AMÎNDOÎ 1086 ‘•Arnînât, -ă; part. passe d’amîn pris comme adjectif: 1°. tardif; 2°. retarde, ajourne. Codicele Yoroneţian circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.): Jacot). I, 19: amănatu a grăi şi amănatu întru mănie... ... t a r d u s ad loquendum et t a r d u s ad i-ram... unde în Noul Testament din 1648: „pe s ti t a grăi, pestit spre mănie ...“, Iar în Biblia luî Şerban'-vodă din 1688: „târziu a grăi, z ă b a v-n i c spre mănie ..." Dicţionarul Mss. Bânăţen circa 1670 (Col. 1. Tr. 1888 p. 402) pune cu acelaşi sens : „A m e n 8 c s o s. Tardus", iar participiul trecut din a m î n numai ca adverb: „Amănat. Tarde. Sero“. In adevăr, sensul celmaî potrivit pentru „tardif" este amînăcios şi a-m î n ă t o r, îar amînat ca adjectiv se îea mat mult în sens de „retarde, a-journe" : un lucru amînat, nu trebui amînat pe mâine etc. v. Amîn.—2-Amînat. Unul tot-d’a-una nevasta ’şî certa, O făcea lenosa şi îl împuta, Căci nu găsla sera gata de cinat, Ci îl punea masa cât de amînat... v. Amîn. — *• Amînat. Amînăclbs, -os&, adj.; tardif. —v. !\A« minat. Amînâtor, -ore, adj. et subst.; tardif, ajournant.—v. l'Amînat. A-mîneeâte (d’j, adv.; de grand ma-tin. Derivat din mînec „se lever de grand matin". O formă de tot poporană. „Când se scolă omul înainte de revărsatul zorilor, (|ice că s’a sculat d e-■amînecatele...“ (G-, Popovici, Nămţ, c. Siliştea). „Ciobanii, ca şi cei-lalţî săteni, îm* părţesc noptea în: de-cu-seră, la mîe-(|ul-nopţiî, după mie<|ul-nopţii, aprope de <|iuă ‘şi r e v a r s a t u l-z o r i 1 o r sau d e-amânecate...“ (I. Chirică, Tu-tova, c. Cârjeonii). v. Mînec. 2,Amînâ.t, adv.; part. passe d’amîn pris comme adverbe: tard, tardive-ment. Codicele Yoroneţian circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.): Act. Ap. XXVII, 14: nu amănatu elu mai suflă pro-tivnicu văntu... ... non post multum autem misit se ventus typhonicus... unde în Noul Testament din 1648: „nu preste multă vreme", îar în Biblia luî Şerban-vodă din 1688: „nu după multă vrăme". „Bănăţenesce, amînat = târziu, maî amînat=m ai tărtjiu, de ex.: a doua sără săti chiar şi mâi amânat...11 (L. Iancu, c. Yisagu). A Pann, II, 64: Amîndoî, -68, pron. et adj.; Ies deux, tous Ies deux, toutes Ies deux. O composiţiune latină din ambo şi duo, trecută în tote limbile romanice, în unele dialecte italiene chiar cu per-derea luî -6- : a m e n d u a, a m e n-due, amenduni, amenduoi (Cihac), ceia ce dovedesce că exista deja în latinitatea rustică. In flexiune, amîndoî urmeză ca t o tî: awînduror ca tuturor, sau cu emfaticul -a (v. B'A): amîndurora = tuturora; şi cere după sine un substantiv articulat: amîndd caii, a-mînduror cailor=toţi caii, tuturor cailor. Sinonim cuîmbi sah îmbe (=lat. ambo). www.dacoromanica.ro 1087 AMLAŞ 1088 Ioan din Vinţi, 1689, f. 78 a: „Cu boalâ cumplită fiindă cuprinsă, deînbe părţile pătrunsă, sufletulă îmi slăbeşte în păcate multe, trupulă îară’mi boleşte cu rane putrede, de amăndouo mă tămăduîaşte, Născătoare..." Cantemir, Chron. I, 66 : „într’î n b e părţile mare moarte, amânduror împăraţilor de plâns şi de olecăit sfâr-mare şi răsipă..." 1°. Ca pronume. Omiliar dela Govora, 1642, p. 40: „pre meserul înbogăţiş şi pre bogatul de meserătate izbăviş, amândurora le-ai dat ajutorîul mâinilor sfinţiei tale..." Yarlam, 1646 (A. I. R. III p. 226): „Şi pre-aîureld pre unde vor mai hi ocine amăndorora, sâ’ş ţie frăţeşte..." Balada „Sorele şi luna" : Haideţi să ne logodim, C’amindoi ne potrivim Şi la plete şi la feţe Şi la dalbe frumuseţe ... Balada „Inelul şi naframa" : Amindol îmbrăţişaţi, Pe năsip galben culcaţi; Amindol senini la faţă De păreau că sînt în vlăţă... Doină din Moldova: Tu n’al tată, eu n’am mamă, Amindol sîntem de-o sbrnă; Tu n’al fraţi, eu n’am surori, Amindol ca doi bujori... (Alex., Foes. pop.a- 242) Doină din Basarabia: Frunţlă verde de pelin, Tu străină, eu străin, Amindol ne potrivim, Hal în codru să trăim... (Ibld 403) Proverb!: „O mână spală pe alta şi amîndoe faţa" (Baronzi, Limba p. 53); în Sicilia : „una mânu lava all’ autra e tutti dui lavanu la facci" (Traina). v. Mână. Amindol Do8 nevoi =alle beide taugen nichts" (Dr. Polysu). TJnul ş’altul tot un drac: Amindol un ban nu fac. (Fann, I, 88). 11°. Ca adjectiv. Moxa, 1620, p. 401 , multă sănge se vrăsâ mti’amăndoao oştile, apoi bi-ruirâ Turcii..." Pravila Moldov. 1646, f. 119 : „avu-ţiîa amânduroru obrazele ce vor face mestecare de sănge să fie toatâ dom-nescâ...“, unde este de observat: „obrazele" în loc de „obrazelor". Copiii, cre^end că amin- însemneză toţi, adecă: amîndoî= toţi doî, <|ic une-or!: am între!, amînpatru etc. Printr’o procedere copilărescă a-nalogă, la Radu din Mânicescî, 1574 (Mss. în British Muz., Harl. 6311 B): Math. XXVI, 20 : şezu cu a-măndoispră-zăce ucenici... v. Awbî. — Doî. — Tot. ... discumbebat cum duode-c i m discipulis... Amîndol-spre-dece.—V. Amindol. Amlâs; n. pr. loc. m.; village, an-ciennement viile en Transylvanie. O localitate în Ardei, nu departe de Sibiîu şi de Miercurea, numită săsesce Ham-lesch, unguresce Omlâs, în gura Romanilor Amla§, Amna§, une-orî Al-ma§. Jocă un rol forte însemnat în vechea istoriă a Ţereî-Românescî. Incepend din a doua jumătate a secolului XIV, titulatura normală a Domnilor Muntenesc! coprindea în sine pe „duce al ţerilor de peste plaiuri Am-la§ şi Făgăraş", slavonesce: „zapla-ninskim stranam Amla&u i Fagraău Hertzeg" (A. I. R. I, 5). Lătinesce, ba chîav în acte internaţionale cu regii Ungarie!, se t^icea: „terrarum de Om- www.dacoromanica.ro 1089 AMNAR 1090 lasch et de Fogaras Dux" (Kemeny în Kurz’s Magaz. II, 45). Se scie ce este ţâra Făgăraşului. Prin ducatul Amla-şului se înţelegea o regiune învecinată a Ardeiului, al căriîa centru era actualul sat cu acest nume, altă dată orăşel nu fără însemnătate, numit „oppidum Omlasch“ (Chron. Fuchsio-Lupino-Oltardinum, I p. 40; Schwandt-ner, Script. Rer. Hung. I, 886; Ka-tona, Hist. crit. XIV, 838). Apucat cam sub domnia luî Vladislav Basarab (1360 —74), acest teritoriu a fost apoi în curs de peste o sută de anî un măr de discordiă între Munteni şi Unguri, trecând din când în când dela unii la alţii, fie prin luptă, fie prin surprindere. Dela 1500 îucoce Ţâra-Românâscă nu l’aă mai stăpânit nici o dată, dar totuşi în titulatura domnâscă cea solemnă, aprope pînâ la epoca Fanarioţilor, se <^icea mereu: „duce al Amla-§uluî“. v. Almaş.—Făgăraş. Amlăşen.-encă, subst. et adj.; habi-tant d’A ml aş. — v. Amlaş. Amnar s. amănâr (plur. amnarî, a-mănari, s. amnare, amânare), s. f. ou m.; 1°. fusil â allumer, fusil â aigui-ser; 2°. t. de Tissanderie : pârtie du metier â tisser servant â etendre ou â dâtendre la toile; 3°. t. d’Agric.: une pârtie du soc de la cbarrue; 4°. une pârtie de la ridelle du cbariot; 5°. t. d’Archit.: poutre verticale sou-tenant aux angles la toiture d’un bâ-timent, solivau borizontal reliant Ies solives du plancber. Afară de Dr. Polysu, care cunosce forma amânar, şi afară de Costinescu, care indică amnare în arcbitectură, celor-lalţi lexicografi ai noştri aii fost cunoscute pînă acum numai forma amnar şi numai sensul de „briquet", 22,083. astfel că ei toţi pe rînd n’aă pregetat a trage cuvîntul dintr’un prototip latin igniarium „instrument pentru foc". Negreşit, latinul -gn- trece la noi în -mn- ca în „lemn=lignum“ şi ’n altele ; dar nici o dată în cuvinte latine iniţialul i- nu se urcă la a- şi nici o dată grupul -nia- nu devine -na-. Un igniarium, din causa celor doi i urmaţi de vocale, a cărora proprietate după fonetica română este de a muia conso-nele învecinate, ar fi dat românesce pe un „îaîi“, cel mult un „iar" sau „iiar", câtu-i lumea pe un amnar. Dar a-cestă imposibilitate curat materială nu este singură. Sub raportul logic, cum ore dela „ignis" să ajungem la noţiunea de nesce stâlpi ai casei sau ai morii, cari tocmai de foc trebui să fie feriţi ? Afară de tote acestea, se scie că „ignis" n’a trecut nicăirî în vre-unul din dialecte neo-latine, pretutindeni fiind înlocuit prin „focus". In fine, lătinesce „igniarium", în graiul vulgar „focale" sau „focaris", se chiăma nu amnarul, ci cremenele: „petra quae ferro par-cussa scintillam emittit" (Du Cange). Tote sensurile cuvîntului amnar şi tote dificultăţile fonetice se împacă din dată ce plecăm dela forma amânar, forte intrebuinţată în popor şi de unde amnar vine prin aceiaşi scurtare ca în: destul = desătul = lat. de-satullo. Macedo-românesce amnarul se <|ice numai mânarşi mânare (Dr. Obedenaru, Dicţ. Mss. în Acad. Rom., I p. 16). Este latinul manuale saii manuarium, tot ce e la mână sau îndemână saii ca mâna. In latina vulgară (Du Cange, ad. voc.): m a n a r i a „faucille, serpette, quod a d m a n u m facilis"; m a n u a 1 e s „forcipes ferrarii, longum ferrarii"; manualis „instrumentum medico-rum sic dictum quod mânu aştrin-gatur, dum plurima continet ferra- 35 www.dacoromanica.ro 1091 AMNAR 1092 menta". De aci lesne putem urmări tote înţelesurile cuvîntului românesc, cari nu sînt puţine. 1°. Amânar sad amnar de scăpărat şi de ascuţit. Este un oţel care, lovind în cremene peste escă, scapără scântei şi o aprinde, sad care prin frecare ascute un bricăg, un cuţit, o armă. In caşul de’ntâîu se (|ice: a da în amnar; în caşul al doilea, adape amnar. Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 79): „Au nu pricepi că scânteia amnartului, până a nu să stinge, iasca aprinde, Iară stingându-să, adoa şi a triia lovitură pofteşte?..." Ghicitorea despre „ăscă, amnar şi cremene": „Mirăsa 'n pădure, gine-rele’n Ţarigrad şi nuna’n gârlă" (G. D. Teodorescu, Poes. pop. 226), ceia ce presupune că amnarele ni se aduceau ore-când de peste Dunăre. „Hora vinului": Băgal mâna ’n posunare, Găsii cremene ş’amnare... (G. D. Teodorescu, 333) Balada „Encîu Săbienciu": Dar şi Encîu ce ’ml făcea? Din amnarî că scăpSra, Ciubucul şi’l aprindea... (Burada, Dobrogea, 178) Puscele cele vechi, de cari se mai găsesce ici colea pe la ţără, în loc de piston aveau cremene şi amnare. Balada „Busuioc": Dar Busuioc ce făcea? Mâna pe durdă punea, De amnare ml-o ’ntindea, Cremenea că ’I potrivta, Drept afară că’ml eşla, Potera se spăimînta... (G. D. Teodorescu, 605) Locuţiunea proverbială „cât ai da în amnar11 însemnăză: într’o clipă. Basmul „Voinicul cel cu cartea" (Ispirescu, Legende p. 104): „Ii dete şi pe vizitiul Curţii, om vechîu, credincios şi iute la slujbă, care să nu se deslipescă de stăpânul şeii nici cât ai da în amnar...“ De la Vrancea (B. Stefănescu), Sultănică p. 83: „N’a trecut nici cât ai scăpăra din amnar...“ Povestea „Vlad şi Catrina" (Tribuna dela Sibiiu, 1885 p. 818): „Cât aida o dată de doă ori cu amnarul, puteai s’o duci cu loc cu tot... “ Un idiotism: „Zama acră se ijice la noi z a m ă de amnariu...“ (D. Pop, Transilv., Făgăraş, c. Copăcel); pe la Năsăud : „zamă de cute" (A. Pop, c. Sân* Georgiu); în ambele caşuri, ca ce-va sec, ca şi când ar fi fiert cu fer sad cu petră în loc de carne. Amnarul de ascuţit pdte să fie acelaşi care servă la scăpărat, ori este ce-va mai mare, mai ales când e vorba de a ascuţi o sabiă; când însă e de pătră, atunci nu se mai (Jice amnar, ci cute sad g r e s i ă. v. Cute. I. Crengă, Moş Mchifor Coţcarîul (Conv. lit. 1877 p. 381): [Stricându-se un capăt dela căruţă şi neavend secure ca să taiă un gârneţ, moş Ni-chifor] scote bulicherul din tăcă, îl dă pe amânar şi începe a ciocărti un gârneţ..." Balada „Balaurul": Când tînăr Huşen, Pulu de Moldovdn, Vitdz şi hicldn, Paloşul scotea, Pe amnar îl da De şi’l ascuţla ... (G. D. Teodorescu, 450) Balada „Marcu Vităzul" : Paloş din tdcă scotea, Pe amnar că’l ascuţla ... (Ibid. 665; cfr. 668). www.dacoromanica.ro 1093 AMNAR 1094 Balada „Rusalin" : Rusalin ce mi’şl făcea? Bagă mâna ’n busunarlu, Scote micuţei amnarîu, Bagă mâna pe turăc, Scote cuţit de casap, Şi se pune-a’l ascuţi... (Reteganu, Poes pop 25) „Cuţit de casap" este acela pe care Italienii îl numesc mannaja, la Sicilieni mannara (Traina), adecă mâ-narlu, fiind că măcelarul îl portă tot-d’a-una cu sine, avendu’l purure la mână, după cum ţeranul român nu se desparte de amnar. „Ceia ce portă ciobanii la brâu, sînt: cuţit, fluer, amnarîu, dscă şi cremene" (A. Iliescu, Dîmboviţa, c. Sârdanu). Acdstă enumeraţiune ne aduce a-minte dintr'un text medio-latin : „acci-piens de domo mannariam, asciam et cutellum, ascendit in montem ubi cedrina ligna caedebat" (Du Cange), unde mannaria nu pote fi topor, dar nici cuţit, căci ambele se menţioneză alături, ci numai doră amnar. După expresiunea Românului, culmea sărăciei este atunci când remâne cine-va chiar fără amnar. O doină din Bucovina: Să nu mai ajungă nime Să bee ’n crîşmâ cu minei Că ’s fecior de gospodarlu, Ş’am remas fâr’de amnarîu; Şi’s fecior de gasda bună, Ş’am remas cu bota ’n mână... (Aurora română, 1881 p 16) In adevdr, servind în acelaşi timp a scăpdra ioc şi a ascuţi arma, amnariid este pentru ţeran undita cea mai folo-sitore, mai ad manum, mai trebuin-ciosă şi mai purtâreţă tot-o-dată, mai amânar. v. A-mână. II0. Amânar sau amnar la ţesut. Termenul e forte respândit la toţi Românii din Dacia lui Traian. Nu seim dacă nu cum-va îl va fi având şi dialectul macedo-român sub forma de mâ-nar e. „Intre unelte de ţesut, ca părţi ale resboiului, una se chiamâamnar“ (A. Copuzdn, Ialomiţa, c. Copuzu; R. Simu, Transilv., c. Orlat; A. Bunea, Făgăraş, c. Vaîdarecea; T. Crişianu, c. Cugieru, etc). „La resboiu, amnarîu serice acea parte cu care se întinde pânza" (P. Po-pescu, Buzeii, c. Chiojdu-Bâsca). „Amnarul dela resboiu se mai nu-mesce câte o dată şi întin^dtor. E lung dela una pînă la doe palme. Prin el se fixeză întinderea natrei, adecă a spaţiului dintre cele dod suluri. S p etdz a servă de ajutor amnarului..." (C. Negoescu, Rîmnic-Sărat, c. Bogza). „ Amnarul dela resboiu stă în tot timpul ţesutului în una din cele patru găuri a sulului de ’nainte, în partea dreptă spre acela care ţese. Prin ajutorul amnarului se ţine întinsă partea ţesetureî dela sulul de dinapoi pînă la cel de dinainte. Dacă partea ţesută s’a pre lungit, atunci o strîngem pe sulul de dinainte, învîrtind sulul cu amnarul. Are forma unui diapazon saii camerton, dar cu cele dod extremităţi de sus unite. E de lemn..." (S. Miro-nescu, Nemţ, c. Dobreni). In Dolj, amnarul dela resboiu se chiamă întorcdtorul, fiind-că „prin învîrtirea lui se ţine pânza întinsă" (N. Guran, Craiova). v. Resboiu. In dialectul sicilian se chiamă „mânuţă" o parte a resboiului prin care el se întinde sau se strînge : „m a-n u z z a, regoli che servono ad allar-gare e stringere il telajo" (Traian), fiind că facultatea de a strînge şi a întinde aparţine mai în specie m ân ei. Tot dela mână şi din aceiaşi causă o parte a 35* www.dacoromanica.ro 1095 AMNAR 1096 resboîuluîse (|iceromânesceamnar, adecă amânar, unde noţiunea fundamentală nu mai este acea de ad-mari u m ca în unâlta de scăpărat şi de ascuţit, ci aceia de mânu: ce-vacare reproduce instrumentalitatea mâneî. Aprope în acelaşi sens se chiamă: III0 Amânar saii amnar la plug. „La plug ferul lat este cel ce umblă prin pămînt, iar am.na.rm se c|ice o bucată de fer saii un fel de cuîu prin care se afundeză orî ce rădică ferul lat..." (S. Lîuba, Banat, c. Maidan). „...andrea se chiamă un fer lung, care prinde ferul-lat de grindeiu, având în capul de sus un alt fer c|is amnar...11 (Preut R. Popescu, Mehedinţi, c. Isverna). v. 2'Andrea. Pentru a afunda saii a rădica ferul-lat, plugarul întorce saii învîr-tesce cuiul numit amnar, după cum se întorce saii se învîrtesce amnarul dela resboîu pentru a da pânzei tre-buincîosa întindere. Intre lucrarea ambelor amnare este o deplină analogiă. v. Bârsâ. — Plug. Tot ca imitând instrumentalitatea mâneî, se t|ice amnar saii amânar la căruţă o spetâză care, fără a se asemăna câtuşi de puţin în formă cu u-nelta de scăpărat şi de ascuţit, cu lemnul întin(|ător dela resboîu saii cu ferul cel mişcător dela plug, este un băţ ce ţine saii susţine capetele loî-trelor: IY®. Amânar saii amnar la căruţă. „O căruţă are doă părţi de căpete-niă: coş şi dric. La coş sînt patru drucî: doi d’asupra şi doî dedesupt; druciî de asupra sînt uniţi cu cei de desuptprin opt speteze, carîformâză drag ini le; cele patru speteze dela extremităţile draginelor se chiamă am- nari...u (Preut N. Sandovicî, Dorohoîu, c. Tîrnauca). „Deosebitele părţi ale carului, una câte una, se numesc: rote, osii, peri-noce, inimă, amânare, chisc, splină..." (G. Balaban, Putna, c. Răcăciunî). Prin capetele de jos ale celor patru amnare, la unele căruţe numai doă, loitrele saii draginele sînt aşezate pe dricul căruţei. Pe la Năsăud aceste amnare se chiamă mânuşe, iar spetezele loître-lor în genere se numesc brăţare (A. Pop, c. Sân-Georgiu). v. Bratar. — Car. •3 Cele patru amnare dela căruţă susţin loitrele, formând din acestea ca doă garduri saii doî păreţi. Un rol analog de susţinători, cam tot în număr de patru, distinge pe: V®. Amânar saii amnar în architec-tură. Ion Ionescu, Calendar 1845 p. 115: „Stogul clădit şi păluit bine opresce râsbaterea aerului într’însul, şi aşa nu se smintesce finul. Nemţii fac acoperişuri de pae, în alte locuri se lasă un ogeg în mijlocul stogului, peaîurevîr-furile de pae a stogurilor se rădică şi se pogoră cu scripţî, pe une locuri acoperişurile sînt puse pe 4 amnare; pe aiure numai pe unul în mijloc..." I. Crengă, Danilă Prepelec (Conv. lit. 1876 p. 456): „Am să durez o mănăstire pe pajiştea asta, să se ducă vestea în lume; c|ise el. Şi de o dată se şi apucă. Face mai întâiu o cruce şi • o înfige în pămînt, de însamnă locul. Apoi se duce prin pădure şi începe a chiti copacii trebuitori: ista’î bun de amânare, cela de tălpi, ista de grinzi, cela de tumurugi, cela de costorobe..." „La mori, ca şi la case, una diu părţile de căpeteniă ale clădirii sînt amânare sau amânarl. Amânare la moră se numesc acele lemne, cari sînt în www.dacoromanica.ro 1097 AMOR 1098 colţuri în număr de patru, fiind dăltuite, iar prin dăltuituri întră paiantu-rile. La casă, amânare se numesc acele lemne cari se pun în colţuri, doă în faţă, doă în dos, apoi câte unul la coste, cu partea de jos fiind îngropate în pămînt, iar pe vîrfuri d’asupra se rădică acoperemîntul casei" (C. Melinte, Covurluiu c. Gânesci). „Casa morii se compune din opt tălpi, pe cari se pun mai mulţi am-nari dăltuiţi la doă părţi, pentru a pute sta scândurile ce formeză păre-ţii; în capătul amnarilor se pun opt costorove, pe cari se face acoperemîntul cu stuh sati şindrilă..." (Preut S. Vrâncenu, Iaşi, c. Bivolar). „In amnarele morii sînt băgate are-pile, înţepenite prin nesce icuri ce se numesc pene..." (R. Simu, Tran-silv., c. Orlat). ,, Amânare la moră sînt un fel de furci, pe cari se formeză corpul morii, şi sînt înfipţi pe răscrucea dela baba-luc..." (T. Coate, Covurluiu, Tîrgu-Be-resci). Amnarele în sensul de mai sus sînt verticale; tot amnare se chiamăla zidari nesce bârne orizontale, „lemne scurte cu cari se prind grinzile unui tavan" (Costinescu). v. Casă,—Moră. Ceia ce a concurs a da în zidăria ro-mânăscă unor asemeni bârne numele de amânare, este acea particularitate că obicinuit ele se fac în furcă. Şi la Sicilieni o furcă se (|ice m a n u z z a (Traina). Din aceiaşi causă macedo-ro-mânesce se chiamă mân ar sfeşnicul cel mare dela biserică (Dr. Obedenaru, Dicţ. Mss. II, 500), care în mână nu se portă, dar este făcut „â branches". Tote sensurile cuvîntuluî amnar derivă dară de o potrivă dela mână, dar se pot clasifica în doă rubrice: 1° obiecte îndemânatece, ca amnarul de sdăpărat şi de ascuţit; 2° obiecte în felul mânei, ca amnarul dela res-boiu, dela plug, dela căruţă, dela casă, dela moră şi — la Macedo-români — din biserică. v. Cremene — Escă. Amnu, adv.; â present, de suite. Se aude la nordul Transilvaniei (G. I. Po-pescu, Selagiu). Precum forma bănă-ţenă ac nu represintă un prototip latin „eccu’nunc", tot aşa amnu al Moţilor, compus din amu şi din nu, este : modo-nunc. v. Acum.—Amu. Amoietiiră. —v. '•Amoîu. '•Amblu (amoîat, amoîure), vb. „A amoîa=si muia, a topi, a descăli. A-moietură = descâlitură, topi tură" (Costinescu). Etimologicesce este acelaşi cuvînt cu cel ce urmăză. v. 2'Amoîu. 2,Am6îu, adv.; â mouiller. Din pre-posiţionalul a (— lat. ad) şi m o î u (= lat. mollio), adverbul amoîu saii a-moîu se mai aude peste Carpaţî, tot-d’a-unaîn construcţiune cu verbul pun. Dicţionar Mss. Bănăţăn circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 402): „Amoy pun. Repono ut mollescat." Lexidon Budan: „Amoîu, ad maceran-dum, emolliendum. Pun curechiu amoiu = ich beitze oder weiche Kohl ein." Iser : „Amoîu = zum Beitzen oder Einweichen". v. Amuîez. — Mole. Amor (plur. amoruri), s. n.; amour. Sinonim cu dragoste şi cu iubire, cari sînt ambele de proveninţă slavică, amorul nî-a venit abia pe la www.dacoromanica.ro 1099 AMOR 1100 finea secolului trecut prin cultura italiană a unor boieri ca Yăcărescii sau a unor scriitori ca Iorgovicî; şi totuşi cuvîntul a devenit forte poporan pe’n oraşe, de unde apoi a reuşit a se furişa şi pe la cătune. Românul însă nu’l înţelege tocmai ca dragoste sau ca iubire, cea de ’ntâiu exprimând sentimentul în sine, iar cea-laltă acţiunea, pe când amor se îea obicinuit ca o personificare, dând nascere şi de-minutivuiui amoraş. A. Yăcărescu p. 42: Că şi ’n Iad şi fl-te-unde, Voiu striga făr de-a ascunde, Că tu eşti amorul meu... Costachi Conachi, p. 224: Tu mî-al $is cumcă tot omul ce amorîu au înşelat ÎI vrednic de totâ mortea, fără a fi gludecat... Beldiman, Tragod. v. 4025, despre nesce nenorocite femei din timpul res-meriţeî: La Balilulu vr’o pal-spre-ijece, ucise le-au înnecat; Apoi prin fântâni, prin puţuri, pre multe au aruncat; La acdsta prâ cu cale că au făcut socotesc: Să se sature, le lasă, de amorul cel turcesc... Costachi Negruzzi, „Şalul negru" : Dar statorniciă este pe pămînt? Credinţa e vorbă, amorul cuvînt!.. Doină din Ardei: — Foiă verde trei nulele, Jele mi-I, Amorez. *’Amorâz s. amorezez, vb.; amou-racher, aimer. Se întrebuinţeză tot-d’a-una sub forma reflexivă, şi numai în Banat se aude ca activ: „Pe la noi se <^ice: te amoreză = te îubesce" (L. Iancu, c. Yisagu). A. Pann, Moş Albu, I, 66: Dar câtă îî fu mirarea, când au$i că şi el Nu voesce să se’nsore cu altă fată de fel, Ci tot pe acea din casă, care cel-lalţl o cerea, Asupră’I s'amorezase şi după dînsa murla... Acelaşi, Erotocrit, II p. 95: Inimlora el în pleptu’i forte tare se bătea, Şi alt decât Efrosina nimeni nu o pricepea: Tinerele ce vr’odată se vor fi amurezat, Pot cunosce cu lesnire ce dureri ea a ’ncercat... Cântec muntenesc: Foia verde maghiran Ş’o cracă de leuşten! In credinţă de scieam, Nu mS mai amurezam, Că amorul dela tine M’a ofticat, val de mine!.., (G D. Teodoroscu, Poes. p. 303) v. Amor. Amorezât, -ă, adj. et subst,; amoureux, amant. Diferă de amorez numai prin funcţiunea adjectivală. www.dacoromanica.ro 1103 AMORŢESC 1104 Costachi Corachi p. 57: Doi ochi porţi Ce fac morţi Ca nisce gelaţi! Şi arunci Tot în munci Pre amorezaţi {.. Acelaşi, p. 109 — 110: Duceţi, spuneţi cu putere, Că. amorezatul piere In pustiiu, plin de durere!.. Costachi Negruzzi, „Gelosia": Cunosc că mS Iubesc!, o văd neîncetat; Dar ore n’ai avut vr’un alt amorezat...? Cântec muntenesc: Cine nu ’l amuresat, Las’sâ moră, nu ’I păcat, Să moră necununat.... (G. D Teodorescu, Poes. pop. 303) y. Amor. — Amorez. Amort s. amiirt. — v. Amorţesc. Amorţdlă (pl. amorţett), s. f.; engour-dissement. Stare ce urmdză după a-morţire. A. Odobescu, Mihnea-vodă p. 33: „Mircea şi Stoica încă nu eşiseră din a lor amorţelă; spaima şi obosirea sleise cu totul sângele într’înşii. Ei şedeau încremeniţi pe laviţe cu capetele pe mână, cu ochii turburi şi holbaţi ; semenau a fi pierdut ori-ce simţire..." In graiu se aude mai ades amur-ţală. Dicţionar Mss. Bănăţen circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 402): „Amurtzale. Stupor." v. Amorţesc. — e'lă. Amorţesc (amorţit, amorţire), vb.; „amortir, s’amortir, engourdir, s’en-gourdir, se relâcher, transir, s’emous-ser, s’bteindre, s’enrouer, s’assoupir, s’ndormir. Ital. ammortire, am-mortare, ammorzare; v. spân. amortir, amortecer; n. spân. amortiguar, amortizar; portug. amortecer, amortiqar; provenţ. amortir etc. Mi-a amorţit piciorul = j’ai la jambe engourdie" (Cihac, I, 170). Amorţesc e sinonim cu încremenesc, împetresc, înlemnesc, înţepenesc, cari însă exprimă ce-va mai mult: o nesimţire de-săvîrşită ca a petrei sau a lemnului, pe când amorţire destinge numai fiinţele supuse morţii şi mai păstrând o brumă de simţire. I. Yăcărescu, p. 286: Inima’mi e tot aceia!... Iubirea’mi ai amorţit’o, Dar ea n’a putut să moră... In graiu se rostesce mai mult: amur-ţese. In Banat există şi o formă mai primitivă amort sau amurt. Dicţionar Mss. Bănăţen circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 402): „Amurt. Obstupefacio. „Amurtzesk. Obstipo. Flaccesco." Acestă diferenţiare intre sensul tran-sitiv şi între cel netransitiv nu se pre observă: „După ce s’a astrucat cu pămînt mortul, toţi se spală pre mâni cu a p a mortului preste gropă, pentru ca să nu le arnurtă ori asude mânile..." (S. Liuba, Banat, c. Maidan). Budai-Delenu (Dicţ. Mss. în Muz. istor. din Bucur.),: „amurt=amorţesc.u Şi macedo-românesce se (|ice amurt. Dosofteîu, 1673, f. 41 a: Amurţăt'am de’m sînt oasele vechite, Toată dzua ce-am strigat, Dumnedzău sfinte... şi f. 61 a: Amurţâiu de nu mi-ammai deşchisu’mi rostul... Acelaşi, 1680, ps. L5YIII. www.dacoromanica.ro 1105 AMPOÎU 1106 ....ostenitu-m’am strigându, amur-ţât ’ au gâtlejul mîeu... Ia Coresi, 1577: ..laboravi cla- mans, raucae factae sunt fauces meae... „tăcu grumazu- lui mîeu..."; la Arsenie din Bisericanî circa 1650 (Mss. în Acad. Rom.): „a-morţirâ grumazii mie..." Biblia luî Şerban-vodă din 1688: ....et multitudo ossium ejus ob-t o r p u i t... Job. XXXIII, 19: şi mulţime oaseloru lui au amorţiţii... Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad Rom. p. 171) : „coteii de cehnit, ogarii de scâncit, dulăii de brehăit şi şoi mul de piuit amurţisă...11 I. Yăcărescu p. 258: Oscar cânta pe lină De zefir adiere, D’o dat’a sa vedere Un fulger amorţesce: A lunel plină Lumină îi piere, Glonţu’l ră,pesce... A. Pann, Erotocrit p. 26: Simţ un pre dulce leşin, tote vinele’mî slăbesc, Nisce sfîrşituri îmi vin, De nici nu pod să suspin Pînă de tot amorţesc... Gr. Alexandrescu, „Anul 1870“: După suferiri multe,inima se’npetresce, Lanţul ce ’n veci ne-apasă uităm cât e do greii; Eeul se face fire, simţirea amorţesce, Şi trăesc în durere ca ’n elementul meii... Costachi Negruzzi, Au maî păţit’o Şi alţii: „când fericirea amorţesce oricare alte simţiri ale nostre..." Acelaşi, Scrisorea YII: „a amorţi suferinţa prin vesela petrecere..." v. Morte. — încremenesc. Amorţire (pl. amorţiri), s. f.; en-gourdissement. Ce-va maî trecStor de- cât sinonimul a ni o r ţ ă 1 ă şi ce-va cu maî puţină intensitate decât sinonimii încremenire, împetrire, înlemni re, înţepenire. Alexandri, „Gerul": Gerul aspru şi s&lbatic strînge ’n braţe’I cu jălire Ndgra luncă de pe vale care zace ’n amorţire; El ca pe-o miresă m 6 r t ă o ’ncunună despre zori C’un văl alb de promorocă şi cu ţurţuri lucitori... v. Amorţesc. Amorţit, -ă, adj.; part. passd d’a-morţesc; engourdi, ămoussb, transi etc. Se întrebuinţbză d’o potrivă în sens fisic şi ’n cel moral sau intelectual pentru a exprime o lipsă aprope desăvîrşită de energiă sau de activitate. Dicţionar Mss. Bănăţbn circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 402) : „Amurcit. Stupefactus. Stupidus." Beldiman, Tragod., v. 4045: Chîuciuc-Ahmet, forte straşnic, zulumun nu suferla; Decâ îndrăznla vre unul, sub topuzul lui perla; Şedeau amorţiţi prin sate şi pe la boieri supuşi... Gr. Alexandrescu, „Te maî ve<|uî...“: Plăcerea, frumuseţea, podobe felurite, Tot era înzădar; Ele nu pot să ’nvie simţirile-amoWite D’al patimel amar... v. Amorţesc. Ampdlu, n. pr. loc. m.; une riviere en Transylvanie. Rîul Ampoîa, ungu-resce O m p o 1 y, un braţ al Murăşu-luî, curge prin partea cea aurosă a Ardeiului, în regiunea Abrudului şi a Zlatneî, din cari acestă din urmă deja în epoca romană purta numele de A mp e i u m, într’o inscripţiune din timpul Antoninilor : „ordo Ampe- www.dacoromanica.ro 1107 AMPROOR 1108 ie[nsium]“ (Mommsen, Corp. Inscr.Lat. III No. 1293,1308; Ackner, Inschr. No. 547, 598). In forma românăscă, -e- a trecut în -o-: Ampoîu=Ampeium, sub înriurirea celor doS consone labiale -mp-. In forma ungurescă „Ompoly" l nu este organic, căci nici o inscrip-ţiune romană, nu are „Ampel-“. La intrarea lor în Transilvania, Ungurii au găsit la Români pe Ampoiu=K mpeium, şi au trecut pe finalul român -om în - o 1 y întocmai precum din românul „cimpoiu (=ital. zampogna)" ei au făcut „csimpolya". v. Abrud. Amprbor S. ampror, s. m.; 1°. veille de la Saint-Georges; 2°. un certain in-tervalle de temps apres le minuit et avant le midi. Sub forme mai mult sau mai puţin diverginţi şi cu ore-cari şovăiri sub raportul sensului, a-cest cuvînt e forte respândit pe la ţără, deşi aprope necunoscut orăşenilor. Tot-o-dată există şi la Macedoromâni. No. 1°. „împărţirea <|ilei la popor: revărsatul zorilor; în zori; în răsăritul săreluî; la (|iuă; prândzişor; cim-proor (cu doi o ca în : noor) pe la 9 — 10 ore...“ (S. Liuba, Banat, c. Maidan). No. 2°. „Pînă pe la 8 ăre diminăţa se <|ice: pînă la împror“ (D. Recănu, Banat, c. Bucova). No. 3°. „Pe la 9 ore ante-meridiane se <|ice năprăor“ (I. Bombăcilă. Banat, c. Teregova). Tot aşa la Orşova şi la Mebadia. No. 4°. „La ciobani, când nu mulg oile diminăţa, ci înainte de armaşi, se <|ice că: fac năproor11 (R. Popescu, Mehedinţi, c. Isverna). No. 5°. „La 12 ore ciobanii (|ic nă-prorât11 (I. Spinănu, Mehedinţi, Severin). No. 6°. O rugăciune poporană: De cu seră ’nprori Pin’ la ciniori, Dela ciniori Pin’ la cântătorî, Dela cântătorî Pînă’n dalbe zori... (G. D. Teodoi'escu, Poes. pop. 189) No. 7°. „Diminăţa, când este promo-rocă, ciobanii <|ic înprour, şi tot în-prour se chiamă ajunul lui Sf. Gheorghe, când se pote găsi — dice poporul — îărba fărelor ..." (v. Iftimiy, Tuto va, c. Obîrşenî; I. Pândele, Fălciîu, c. Grumezola). N. 8°. „Proor însemnăză ajunul lui Sf. Gheorghe, adecă <^iua de 22 apri-le. Poporul <|ice că Sf. Gheorghe în proorul lui pornesce călare de închee toţi codrii, fînaţele şi tătă verdăţa câmpului..." (D. Arghirescu, Covur-luiu, c. Moscu). No. 9°. „Poporul crede că sînt femei, cari prin vrăji şi descântece îeaii mana vacilor cu lapte în proolid adecă aj u n ul lui Sf. Gheorghe ..." (M. Ţi-gâîu, Covurluiu, c. Foltescî). No. 10. „La Sân-Giorgiu omenii se udă cu apă, ceia ce se (|ice că s e î m-prăoră, alţii <|ic îm pro oră ..(P. Oltănu, Haţeg). No. 11°. Un descântec de „Iele" : Savatina, Mărgălina Şi cu ele Rujalina, G-ătiţele ’nprourele, Cu betiţe puchiţele Cu şistorl roşi cinsăţele... (Marian, Descântece, p. 968 No. 12°. „La ciobanii români dela Pind pror sati prour însemnăză timpul pe la 2-3 ăre după miedul nopţii. Se (|ice : „duc oile î n prour=Aaz oile să pască înainte de zori", şah: „sărmâ oile tu prour = mână oile la păscut de cu nopte" (I. Caragiani). Cuvîntul n’are a face cu latinul www.dacoromanica.ro 1109 AMU 1110 prior „de maî ’nainte" (A. T. Ma-rienescu, Familia, 1873 p. 239, 241), deşi este de o origine curat latină. Cele doă-spre-ţlece numere de maî sus ne permit a urmări fără multă greutate forma cea primitivă şi fundamentalul sens al acestei forte interesante vorbe. De’ntâîu, trebui să înlăturăm pre-posiţiunea î n, cătră care în Banat se maî adaugă preposiţiunea a: amproor = a’m-proor=a - î n-proor. Al doilea, oo sau ou, adecă o duplă vocală, fiind comun dialectului daco-ro-mân (NNo. 1, 3, 4, 7 —12) şi dialectului macedo-român (Fio. 12), este învederat că prototipul pan-românesc e proor sau prour, îar nu pror ca în forma cea contrasă (No. 2, 5, 6). Proor este p e - r o u r saă pe r o o r = lat. per rorem, timpul cel maî priincîos pentru păscutul oilor, după cum ne asigură de doâ ori Yirgiliu: At vero, zephyris quum laeta vocantibus aestas In saltus utrumque gregem atque in pascua mittet, Luciferi prima cum sidere frigida rura Carpamus, dum mane novum, dum gramina canent, Et ros in tenera pecori gratissimus herba... (Geoi'g. III, 822 aqq.; cfr. Buool. VIII. 15) Iată de ce la Fălciîu diminâţa se (|ice înprour numaî atuncî „când este promorocă" (No. 7), şi âtă de ce în Haţeg „a îm pro ora" însemnâză că uniî pe alţiî „se udă cu apă" (No. 10), adecă „se roureză", „s’ar-rosent". Românesce din verbul latin r o r o s’a făcut r o u r e z saă r o o r e z; tot aşa din substantivul masculin rorem forma nostră organică trebui să fie roor sau rour, care s’a şi păstrat în proor sau prour, fiind înlocuită pe aîurî prin formaţiunea analogică po-steridră rouă. In acest mod amproor, termen eminamente ciobănesc, însemna de’ntru-’ntâîu numaî pascerea cea forte matinală a oilor pe rouă, de unde apoi a trecut la semnificaţiunea maî generală de ceia ce precede <|ileî, aplicân-du-se la ora cutare saii cutare, dar în orî-ce cas înainte de amia^î, şi tot-o-dată s’a aplicat maî în speciă cătră ajunul lui sf. George, un ajun când — după credinţa poporului — des-di-minâţă pe rouă babele umblă după mana vacilor şi tâlharii după ârba-fâ-relor. v. Georgiu. Amu, adv.; 1°. donc, deja; 2°. â prâ-sent, de suite. In graiul de astăzi, maî ales în Moldova, s’au confundat pe deplin amu contras din a c m u (= lat. eccu’ modo) cu amu din admo-d u m sau — maî corect — format prin preposiţionalul a din adverbul latin modo întrebuinţat ca in: „tace m o -do", „advenis modo", „modo ait modo negat" etc., care deja în latina clasică avea une-orî înţelesul de „nune" şi de unde vine şi italianul mo „ de-ună-^î", în unele dialecte a m m 6. Identitatea materială şi o mare apropiare logică între ambii termini nu putea să nu aducă cu încetul o asemenea amalgamare, pe când în vechile texturi, maî cu sâmă în cele din secolul XYI, în cât timp a c m u nu perduse încă pe c, ei circulau fie-care în deosebi, rare ori amestecându-se la o-laltă, şi anume a c m u cu sensul de „â present", er amu cu acela de “donc" sau ca o simplă amplificaţiune sintactică de felul grecului ydq, 6k, pkv. In Codicele Yoroneţian circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.) amu ne întimpină de vr’o cincizeci de ori, corespundând www.dacoromanica.ro 1111 AMU 1112 adverbilor latini : vero, ergo,igit men, itaque, q j a m, nici o dată xemplu: Act. Ap. XVIII 18: ave amu rugă... ib. XXIII, 8: Saduchieii amu dzicu... ib. XXIII, 6 : înţelese amu Pa-vel că o parte îaste.... Petr. III, 12: faţa amu Domnului spre cela ce face reu... Act. Ap. XXIII, 21: tu amu se nu asculţi de ei... ib. XXVIII , 28: a şti amu se vă fie voao... ib. XXV, 1: şi Fistu amu pree-mi despus... ib. XXI, 22 : ce amu îaste ?.. ib. XXIII, 22: miîaşul amu lăsă gîurele... ib. XXVI, 9: eu amu mi păre siînreînprotiva... Jacob. II, 8: se amu înp&rătescă sfrăşiretu... Petr. IV, 7: în-tregumăndriţi a-mu şi trezviţi-vă... Jacob. II, 24: vedeţi amu că de lucru... enim, autem, u r, quidem, ta-uoniain, ecce, însă nune; de e- ... habebat e-n i m votum... ... Sadducaei e-n i m dicunt... ... sciens autem Paulus quia una pars esset... ... vultus a u -tem Domini super facientes mala... ...tu vero ne credideris illis... ... notum ergo sit vobis... ... Festus ergo quum venisset in provinciam... ... quid ergo est ?.. ■ ... tribunus i-g i t u r dimisit a-dolescentem... ... ego quidem existimaveram me adversus... ... si tamen legem perficitis regalem... ... estote itaque prudentes et vigilate... ... videtis quo-niam ex operi-bus... ... ecce nune qui dicitis... ib. IV, 13: amu ac mu ciînre gra îaşte... In ultimul pasagiu amu figureză alături cu a c m u, dar fle-care avend un alt înţeles. Apoi cu sensul de „dejâ" : ... quod et jeju-nium j a m prae-teriisset... Act. Ap. mii, 9: derepee postul era amu veînri-tu... In Psaltirea Şcheîană circa 1550 (Mss. în Acad. Eom.) vedem pe faţă şovăirea semasiologică şi chiar un început de identificare între amu şi a c m u ; bună oră : XXXIX, 16 : ... ferant con- se preimescă amu f e s t i m confu- recele său... sionem suam... unde la Coresi, 1577: „să priimescă a c m u.., dar la Dosofteîu, 1680 : „priîmascâ'ş d e p r i p â...“, în contextul slavic: „abie" : LVIII, 4: că amu vărară sufletul mieu... unde şi la Coresi: dar la Silvestru : Dosofteîu : „îatâ contextul slavic: LXIX , 4 : se toarne-se amuru-şirăndu-se... ,să se ... quia ecce venati sunt animam meam... „amu vănarâ. . .“, îatâ văneză..." se că a vânarâ...", la în ... avertantur s t a t i m erube-scentes... toarne amu,, la să se întoarne în d e ■ la Coresi Silvestru grab...“ La Dosofteîu procesul de identificare între amu şi a emu face un pas şi maî departe, dar totuşî nu este încă deplin. Aşa în psa’ Dzâcă amu casa lui Izrail... Dzâcâ dară casaluî Aaron... Dzâcâ amil toţ carii să tem... mul CXVI: Dicat nune do mus Israel... Dicat nune domus Aaron... Dicant nune omnesquitiment... www.dacoromanica.ro 1113 AMURG 1114 amu corespunde latinului nune, însă, acelaşi nune se traduce prin d a r ă, iar în contextul slavic în câte--trele verseturile: „ubo =eni m“. Independinţa organică a ambelor cuvinte se constată mai cu semă limpede prin dicţionarele române din secolul XVII. In glosarul slavo-român circa 1600 (Cuv. d. bătr. I, 268) termenii slavici u z e şi ubo, cel de’ntâîu. însemnând „jam, cel-lalt „igitur, ovvu, sînt traduşi de o potrivă prin amu, căruia i se dă ca sinonimi: iată, dară, a-d e c ă, dar nici decum a c m u. In Vocabularul Mss. Bănăţăn circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 400, 402): „A km u. Nune. „Amu. Jam". Am citat maî sus numai acele vechi traduceri române, în cari sensul precis se constată prin cuvîntul corespunzător dintr’un original ; acolo însă unde contextul lipsesce, lesne se pote nasce controversa, dacă amu în-semnăză donc sau âpresent. Astfel în Pravila luî Vasile Lupul, 1646, a. emu e forte des şi pretutindeni cu sensul lămurit de „â prăsent", îar amu se întrebuinţăză una singură dată, şi nici atunci nu este destul de limpede; a-nume f. 185 : „gudeţulu de nu va amu potîa cunoaşte cu semne, în ce chipu au făcut neştine prăcurvie, de zbur-dâeune au numai pentru să facâ ruşine bărbatului aceii mueri, atunce crede gudeţul c’au făcut de zburdâcune..." în graiul de astăzi, vechea formă a c m u bifurcându-se în doă varian-turî scăZute : a c u şi amu, acesta din urmă a înghiţit cu desăvîrşire pe ar-chaicul amu „donc, dăjâ", care abia se ma) străvede în unele locuţiuni. Intr’o doină din Ardei: Fost’am tînăr şi brudiu, Pare’mî reu ş’amu’î târziu... amu este învederat a c m u ; nu insă tocmai aşa de învederat în următorele texturi poporane din Moldova: I. Crăngă, Stan Păţitul (Conv. lit. 1877 p. 22): „Amu într’una din Z^6 flecâul se scolă de nopte, face mămăligă îmbrânZită şi ce-a maî dat Dum-neZeîi, pune mâncarea în traistă...“ Acelaşi, Povestea luî Harap-alb (ibid. p. 172): „ Amu ci-că era o-dată într’o ţară un craîu...“ In ambele aceste pasage amu s’ar pută traduce prin „a in si donc8 sah o rIC Basmul „Pepelea" (Sbiera, Poveştî p. 13): ah ospătat pentru sufle- tele tuturor morţilor pînă amu într’un timp când aii început a se rădica, maî ales nevestele...“ Basmul „Petrea Făt-frumos" (ibid. 35): „Au mers amu cât aii mers şi aii dat de nisce bătrânî...“ In ultimele doă pasage amu se apro-piă de „d ă j â“. In orî-ce cas, e sigur că actualul amu s’a fusionat din doă cuvinte nea-tîrnate, a căror independinţă primitivă a-nevoe se maî pote recunosce. v. Acum. — Amu§î. Amniâre. 1 . « r v- Amuîez. Amuiat,-a. J Amuîez (amuiut, amuîare), vb.; trem-per, mouiller, humecter. Alăturî cu amoîu, Budan-Delenu (Dicţ. Mss. în Muz. istor. din Bucur.) pune pe amu-lez, traducăndu’l prin „befeuchten, er-weichen, eintauchen etc.“ Maî între-trebuinţat în graîu este îmmoîu. v. i'î'Amoîu. — Îmmoîu. — Moîu. Amiirg, s. m.; crepuscule, entre chien et loup, la tombee de la nuit. „Pe la şese <5re săra, când ciobanii Zic mul-g ă 16 r e a , căcî atuncî eî îşî mulg vitele" (N. Mereuţă, Tutova, c. Mân-zaţiî), timpul pe care şi vechiî Grecî, www.dacoromanica.ro 1115 AMURŢESC 1116 din aceiaşi causă, îl numîau a g oXy o g dela dfiiXya), se chiamă la noi mai o-bicînuit amurg. Alexandri, Legenda Ciocărlieî: Dat- după multă trudă şi mult amar de cale, Odată cu amurgul ajunge într’o vale... şi mal jos: Copila varsă lacrimi; uimită ea simţesce Oă inima’l ferice în sînu’î se topesce, Ca $iua cea de vară când radele se scurg Topindu-se în umbra adîncă din amurg... Costachi Negruzzi, Au mai păţit’o şi alţii: Cuprinsă de un trist necaz, Az Privlam amurgu ’ntunecat; Cat, Si v8d că dintr’un nour des Es Mulţime de draci fioros! Roşi... De la Vrancea (B. Stefănescu), Sultănică p. 5: „amurgul serei înfaşe firea într’un zăbranic sur...“ Ibid. p. 229: „pleca din râvărsatul zorilor şi se întorcea pe la amurg cu alb în căpesterie..." Intr’un sens figurat: A. Odobescu, DomnaChiajna p. 103 : „se’nălţa pe albăstrea întunecată a cerului un părete îngust şi negru, cu muchea surpată, cu laturile crăpate, fioros şi cobitor ca urma unui pecat în amurgul consciinţeî. Pentru amurg se mai aude în popor a m u r g 61 ă (Rîmnic-sărat, c. Bog-za), amurgit saîi amurgite, personificatul M u r g i 1 ă, impersonalul murgesce sah amurgesce etc., tote din aceiaşi tulpină, despre care: v. Murg. Amurgdlâ.—v. Amurg. Amurgesc (amurgit, amurgire), vb. ; s’obscurcir, tomber (du jour, de la nuit). Sinonim cu înserez. Alexandri, „Plugurile" : Dar lumina amurgesce, şi plugarii cătră sat, Haulind pe lîngă juguri, se întorc dela arat... O colindă din Dobrogea: Iar când sorele se duse Şi de tot el se ascunse, Pe când ijioa amurgîa, Ochii el îşi arunca Sub o tufă De schindufă... (Burada, p 86). Mai adesea funcţioneză impersonal. Costachi Negruzzi, Alexandru Lă-puşnenul, IY: „Abia amurgise când Stroicî şi Spancîoc sosiră... Alexandri, O primblare la munţi: „Acum amurgise mai de tot, caii obosiseră, şi noi începuserăm a sîmţi ore-care dureri prin şolduri...“ Balada „Lecui" : Şi colea când amurgîa, La mândra lui ajungea... (Marian, Bucov. I, 184i. Participiul trecut luat ca adjectiv : A. Odobescu, Pseudokyn. p. 110: „la ora când aburii, înălţându-se pe apă, începeau a înnegura orizontele amurgit.. .“ v. Amurg.—Murgesc. Amurgire 1 } v. Amurgesc. *■ Amurgit J 2'Amurgit (plur. amurgite), s. n.; part. passe d’ amurgesc pris substanti-vement: crepuscule, la tombee de la nuit. Sinonim cu amurg. Se între-buinţeză adesea la plural. Basmul „Ţugulea" (Ispirescu, Legende p. 321): „Merse ce mai merse, şi când fu pe la amurgit, întâlni un om care se uita în sus cu un arc în mână...“ „De-cu-seră se <|ice şi 1 a amurgite“ (P. Căderea, Nemţ, c. Bistricîora). „Când se îngână <|ioa cunop-t e a, poporul <|ice că e: p e-amurgite“ (M. Lupescu, Sucbva, c. Broştenî). v. Amurg.—Murgită. Amurt Amurţelă Amurţesc v. Amorţelă.—Amorţesc. www.dacoromanica.ro Addenda La colâna 102 după rindul 40: Aburc (aburcare, aburcat), vb.; s’ă-lever, monter, gravir. — v. Burec. vania, unde—după cumani ve<|utmaî sus— predomnesce în acestă vorbă sensul derivat de „aruncare". La col, 290 după rîndul 13: Palia din Orâştia, 1582 (Ciparîu, A- nai. 57): Genes. XLIX, 7 : înpărţi-voîu pre ei în Iacovîî şi voîu adâvâsi în Izdrail... ... dividam eos in Jacob et disper g a m eos in Israel... La col. 684 după rindul 29: Din literatura poporană cunoscem trei texturi cu a\ept. Basmul „Nnsciu-Impărat" (Tribuna din Sibiîu, 1886 p. 1118): „acum se aiaptă o dată calul şi ca fulgerul trece preste portă..."; Basmul „Teîu-legănat" (ibid. 1885 p. 38) „croîesce un şoşonete bun din pulpa piciorului stâng şi’l aruncă în gura pajureî, care cu o aieptare a şi fost afară [din lumea cea-laltă pe lumea nostră]" ; Proverb: MS îeaî cu a I e p t u 1, Ţî-a pîrăi pieptul; MS leal cu de-acelea, Te-a ustura pielea... (Ibid. 1885 p 22) In primele doă pasage, aîept însem-neză o avîntare sau o răpe^ire; în pa-sagîul al treilea, cel mai important prin natura sa stereotipă de proverb şi unde cuvîntul ne întimpină ca substantiv, aîept pote să însemneze de o potrivă avîntare saii răpeai re la luptă şi înşelăciune, şoşele-momele, „alleche-ment". Câte-trele texturile sînt din Transil- La coldna 676 după rindul 16: Cu tote astea, al nostru ula’n-dala ar pută să fie tot aşa de bine grecul aXXa twv aXXcov, după cum ne asigură d. A. Odobescu ; de ex.: opiXtă aXX a r ui v a X X cav = vorbesc ala’n-dala. In adevăr, Costachi Negruzzi, Muza dela Burdujănî, sc. 11, scrie acăstă vorbă cu t şi o pune în gura unui Grec La-kerdopulos: „Ti ine keramu ? îţi vorbesc creştinesce şi’mî răspunzi alan-tata. ..“ In ambele caşuri, fie neo-grec saii neo-albanes, cuvîntul nî-a venit pe a-ceîaşî cale în filele Fanarioţilor. Dacă însă va fi cum-va adevărat că ala’n-dala saii ala’ntala se află ca vorbă curat poporană şi la Românii de peste Carpaţî, precum ne afirmă ore-cine din Selagiu în fundul Transilvaniei, atunci nici albanes el nu mai pote să fie, nici grecesc, ci va fi un rest medieval lăsat de năvăliri turanice, Comani sau Pecenegi, căci în dialectul turc djagataic din Asia—printr’o coincidinţă forte curiosă—pînă astăzi alan-talan însemneză „grand de-sordre", „grosser Wirwarr" (Yâmbăry, Sprachstud. p. 256). La col6na 676 după rîndul 17: Alâs (alăsat, alăsare), vb. ; laisser. Formă macedo-română pentru las, care ne întimpină în Penticostarul Mss,. pe de la începutul secolului XVII, pe care’l avem dela d. Ar. Densuşianu, p. 184: „cele nebune ale lumii alasă www.dacoromanica.ro ni ADDENDA IV Dumnezău ca să ruşineze pre cele tari înţelepte; şi cele neputincioase ale lumii alasă Dumnedzău ca să ruşineze pre cele tari; şi cele fără de rod ale lumii şi cele batjocorite şi călcate «-lasă Domnul..." v. Las. La col. 726 după rindul 35: *Âlbe S. albele, s. f. pl.; t. de My-thol. popul.: 1°. fees bienfaisantes chez Ies Daco-roumains; 2°. fees malfai-santes chez Ies Macedo-roumains. v. 2'Albul. La col. 741 după rindul 3: Albia, s. f.; blancheur. In loc de a 1-b e ţ â sau a 1 b i m e, la Dosofteîu , Synaxar 1683, 23 oct. f. 81 a: „şi’î era păruiţi a 1 b u ca omătulu: ni să punia pre ochi eaţâ de albiîa lor; şi vădzumu faţa lui, şi de multe bătrâ-nîaţe nu i să vedia ochii...“ v. Albeţă. — -lă. La col. 763 după rindul 5: La Macedo-români, din contra, Albe sau dine albe sînt Ielele. „Credinţa populară le atribue aceiaşi putere reu-făcetore ca şi Ielelor, adică: paralisa-rea diferitelor membre şi părţi ale cor- pului, a limbeî, a aurului chiar. Ex-presiunile consacrate pentru a desemna pretinsa bolă căpătată dela Albe sînt: agudit di Albe (lovit de Iele) sah: loat di Albe..." (Şaînenu, Ielele, p. 25-6). La col. 764. in rindul 8 să se suprime „dispărut", şi apoi după rindul 35 să se adauge: Substantivul a 1 b 6 r e, de unde vine alburiu, se mai aude în Bucovina. Basmul „Sucnă-murgă" (Sbiera, Po veşti p. 91): „N’am ,vă<^ut nimică— <|ise el — decât câ’î pămîntul ca un mu-şunoîu, şi un feliu de a 1 b 6 r e ca apa pinprejurul lui..." La col. 904 după rindul 17: Almăs, s. m.; diamant. Din grecul dââfiag, prin forma turco-persiană a 1-m a s, acest cuvînt a străbătut la Buşi şi la Români. Se află mai de multe ori în inventarul autograf de odorele lui Petru-vodă Şchiopul, 1580 (Mss. în Acad. Rom.), de ex.: „on left cu almas, altul left mai mic cu alnias, iară un Casnic cu almas cu ia-cut...“; sah: „on almas mari mijloc, 20 almas pirăgor lui..." v. Adamant. — Diamant. FINEA TOMULUI I. ERRATA Coldna 96 128 201 270 969 1049 Bînd.: 16 de sus 21 , 12 „ 16 de jos 2 „ 23 „ Tipărit: ''Abur lână timp reciprocul teur ammanitiare Citesce: '•'Abur lână sau de picior, loc reflexivul tour amminatiare NB. Pentru indicarea primului erratum sintem recunoscători d-luî H. Tiktin din Iaşi, care a bine-voit a’l semnala intr’un articol special din Litteraturblatt fiir germanische und romanisclie Philologio. Vom pToflta şi pe viitor cu gratitudine de orî-ce Îndreptări analOge din parte’i. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro