ETYMOLOGICUM MAGNUM ROMANIC DICŢIONARUL LIMBEI ISTORICE SI POPORANE A ROMÂNILOR LUCRAT DUPĂ DORINŢA ŞI CU CHELTUIALA M. S. Regelui CAROL I SUB AUSPICIELE ACADEMIEI ROMÂNE DE B, PETRIOEÎOU-HASDEU Membru al Academiei Române, al Academiei Imperiale de Sciinţe fi al Societăţii Imperiale archeologtce dela St. Petersburg, al Societăţii de Lingiiistică din Paris, al Academiei Regale din Belgrad, al Societăţii Academice din Sofia, al Syllogului filologic ellenic din Conslantinopole etcDirector general al Archtvelor Statului', profesor de Filologia comparativă la Universitatea din Bucuresă. Mănţinom dar aceste frumise expreeiunî întrebuinţate de străbuni, şi nu ne temem de cuvinte cari au căpetat de. vecurî înpămln-tenirea... CAROL I. ... mari şi netede socotâlo etimoioghiceştl, adecă tâlcuitbre de cuvinte. Cantemir-voda (Ohron. i, 8^). TOMUL III. BUCURESCI STABILIMENTUL GRAFIC I. V. SOCECÎJ 59 — Strada Berzei — 59 1893. ~λ η Ο το STRAT ŞI SUBSTRAT GENEALOGIA POP0RELOR BALCANICE. Dela secolul VII SERBIÎ ! BULGARII ! >1---1 1---1 hH pînă astădî. .'h-i !s m w Dela secolul III O LATINII r==i Sn O pînă la secolul VII. < Ph PQ Dela 1500 înainte de CÎ5 Crist pînă la seco¬ ■-TRACII lul III. <1 Circa 2000 ani P E L A S G I Ϊ înainte de Crist. Cine sînt Grecii de astăzi ? De unde vin Albanesiî ? Bulgarii şi Serbii sînt eî <5re în adevăr înrudiţi mai de aprope cu Ruşii decât cu ceî-lalţi Slavi ? Românii din Carpaţî venit’au eî de peste Dunăre în vecul de mijloc, după cum ne asigură unii? şi dacă n’ati venit de acolo, atunci cari anume să fie legăturile lor de nem cu Macedo-româniî şi cu Istriano-româniî ? In fine, Grecii, Albanesiî, Serbii, Bulgarii şi Românii, grămădiţi toţi pe aceiaşi Peninsulă Balcanică, sînt eî ore în realitate nesce VI deosebite naţionalităţi străine una alteia, după cum s’ar pâre a fi la prima vedere ? Acestea-sînt problemele cele mari de limpezit în studiul de faţă, probleme pe cari de de-mult le-ar fi deslegat sciinţa, dacă înfcr’una, pe fel de fel de căi piezişe, nu s’ar fi silit să le tot încurce politica. Negreşit, politica unui Stat pote şi chiar trebui să se folosescă de istoriă la aşezarea instituţiunilor interne şi a raporturilor externe ale naţiunii, tot aşa precum profită de astronomia pentru marină sau de geometriă pentru cadastru; dar o politică uneltind falsificarea verităţii istorice este ca şi când ar cere sil, dispară din spaţiu planeta Marte sau să se schimbe proprietăţile treun-ghlulul. Eu-unul, dacă aş sci că Românii sînt Ţigani sau că Ungurii aii descoperit America, mî-ar păre reu, forte reti, din punctul de vedere al simpatiilor şi antipatiilor mele personale; totuşi nu m’aş sfii o singură clipă de a spune adevSrul în faţa tuturora, După ac6stă profesiune de credinţă, care nu e de prisos, întru d’a-dreptul în materiă. Ori-unde istoria ne arată vre-o ginte temeinic aşezată, pretu-tindenea sub acestă ginte ea ne lasă a vede, sau măcar a zări pe furiş, nesce rSmăşiţe mai mult sau puţin stăruitore dintr’o altă ginte mai veche, cucerită sau cotropită. Orî-ce ginte se compune, ca terenurile în geologiă, dintr’un strat actual şi din substraturi succesive anteri<5re. Pe Peninsula Balcanică, întru cât ne putem urca ce-va mai sigur pe scara timpului cu ajutorul scriitorilor şi al monumentelor, cincî-şese-şepte νόσιιη înainte de Crist, ne întimpină doue straturi etnice învecinate: gintea grecâ şi gintea tracică, ambele supra-puse unuî substrat comun pelasgic. Cine anume să fi fost Pelasgiî, acei autoctonî între Marea-n6gră şi Marea-adriatică, mai presăraţi ore-când în Italia, pote şi’n Spania, şi din cari in epoca lui Herodot abia mai rSmânea licărind o urmă? Acestă întrebare este, fără îndoelă, mai întune-cosă decât aceea despre originea Bascilor de astădî; dar cum-că Pelasgiî au existat într’o vreme, e tot aşa de positiv ca şi existinţa în timpul nostru propriu a enigmaticului element bascic. νπ Este probabil că, Pelasgiî n’ati fost nici Indo-europeî, nici Semiţi', ci mai curând Hamiţî. Aşeţlămintele lor în Asia-mică şi apoi în Europa sudică sînt în dreptul continentului african, unde Egiptul strălucla ca centru al hamitismulul. Zidurile ciclopice ale Pelasgilor par a fi surori piramidelor egiptene, cu cari le şi ase-mena în vecliime Pausanias, pe când Semiţilor, şi chiar Indo-eu-ropeilor, nu le plăceau nici odată construcţiunile gigantice. Dacă Pelasgiî au fost Hamiţî, după cum credem noi, atunci o personi-ficaţiune mitică a lor pe Peninsula Balcanică ar fi Egiptenul Danaos fratele lui Aegyptos, cu vr’o 1500 de ani înainte de Crist, să (Jicem cu 2000 de ani, — acel Danaos al căruia n6m clădi minunata cetate ciclopică dela Tiryns. Orî-cum; fie Hamiţî, fie Semiţi, fie Indo-europeî, Pelasgiî n’au fost Greci şi n’au fost Traci; însă Tracii şi Grecii, descălecând în Europa, găsiseră pretutindeni o gr6să pătură pelasgică şi pretutindeni s’au amestecat cu ea, astfel că el scieati că nu sînt Pelasgl, dar scieau tot-o-dată că se trag din Pelasgl, de unde aserţiunile cele contragLicfitore în aparinţă la scriitorii antici, cari deosebesc forte lămurit pe Pelasgl, pe Greci şi pe Traci unii de alţii, şi totuşi adesea îl împleticesc la o-laltă. Cu acest prim raport de strat şi substrat se începe istoria Peninsulei Balcanice, şi se desfăşoră apoi de atunci, la intervalurl depărtate, prin alte dou8 raporturi analoge: 1. peste cea mal mare parte din stratul tracic, devenit lâ rîndul seu substrat, se aşeijă Latinii, dând nascere naţionalităţii traco-latine a Românilor; 2. peste cea mal mare parte din stratul român, devenit la rîndul seu substrat, se aşeţlă Slavii, dând nascere naţionalităţii româno-slavice a Şerbilor şi naţionalităţii româno-slavice a Bulgarilor. Din prima amalgamare —- latinisarea Tracilor —- se sustrage numai nemul albanes, unicul supravieţuitor nemijlocit al stratului ante-latin şi acela mulţumită căruia noi putem sci astăzi cam ce fel de ginte a fost acea tracică, ceea ce n’am sci aprope de loc după puţinele date linguistice şi etice împrăştiate pe icl-colea în literatura clasică. Din amalgamarea a doua — slavisarea Latinilor — s’au sustras numai Românii din Dacia. Repetâm încă odată: numai Românii din Dacia, căci aşa numiţii Macedo-românl şi Istriano-români, VIII Armânii din Pind şi Rumeni din Dalmaţia, după cum ne vom încredinţa mai la vale, nu se pogoră din Latinii de acolo din epoca cea ante-slavică, ci se trag din numerose cete de Daco-romilnî din Carpaţî, trecute peste Dunăre abia în secolul X. Pe Greci, din causa înaltei lor culture literare, de ’naintea căriîa se închinau cu entusiasm Scipioniî şi Cesariî, Romanii n’au putut şi chiar n’au vrut să-ϊ latiniseze. Din ce în ce mai scăpStaţî sub raportul moral şi intelectual, Grecii totuşi şi-au păstrat astfel străvechea lor naţionalitate, o păstreză şi o vor păstra şi de acum înainte. Amestecul medieval cu Slavi, cu Albanesî, cu Români, cu cine mai scie cine, — un amestec care făcea pe al-de Fallmerayer să tăgădu6scă elenismul palicarilor de astăzi — acel amestec gre- cisâ pe ceî ce se însoţiau cu dînşiî, dar pe dînşiî nu i-a-româ- nisat, nici albanisat, nici slavisat. Ca naţionalitate, Kir-Iane se trage d’a-dreptul din Leoni^.1 şi din Aristotelî, din Temistocli şi din Platonî, din acea pleiadă de capete sublime şi de inimi uriaşe, a cărora resărire pe un peticuţ de spaţiu într’un peticuţ de timp este un fenomen fără pâreclie în istoria omenirii. Grecii actuali sînt o continuitate directă a vechilor Elinî, tot aşa precum Copţii actuali, fără graiul cărora nu s’ar fi putut descifra hieroglifele, sînt o continuitate directă a vechilor Egipteni. Numai şi numai legionari! romani ar fi fost în stare să des- naţionaliseze pe Greci, şi eî n’au făcut’o. In Grecia cea cucerită — observă Mommsen (ROm. Gesch. V, 249) ■—■ se înv6ţâ maî puţin latinesce decum se înv6ţâ grecesce în Roma cea cucerit<5re. Maî mult decât atâta; Romanii îngăduiaîl de bună voe Grecilor să greciseze într6ga parte meridională a Peninsulei Balcanice, în care de altmintrelea procesul de grecisare se începuse deja sub Filip şi sub Alexandru cel Mare. La umbra aquileî capitoline, ac6stă propagandă grecescă se întindea pînă la Balcani. In Tracia propriu $isă, devenită provinciă romană cu un secol înainte de cucerirea Daciei, inscripţiunile pînă la Traian, sub Traian şi după Traian sînt aprope t0te grecesce; ba chiar şi legionarii ceî maî curaţi Romani, bună-oră un Aurelius Mucianus, cum s’ar gLice la noi un „Aurel Mucenu", îşi făceau fală de a nu scrie lătinesce, ci: Λνρελιος Μον/.ιανος πςετωοιανος -/.ωόρτης τρίτης πρετωοίον etc. (Dumont, Inscr. de la Thrace p. 11; cfr. Heuzey et Daumet, Mission de Macedoine , Paris 1864 ; 0. Αητοηιππ,, noia^Ka έί, Pjîiedio, Petersb. IX 1880.) Este archeologicesce absurd de a crede că Românii de astăzi din Macedonia, din Epir, din Tesalia, s’au format acolo în acea epocă, şi vom vede mal jos că acesta este absurd nu numai archeologicesce. La nord însă, între Balcani şi între Dunăre, apoi pe întregul teritoriti iliric ocupat astăzi de elementul serbo-croat, cu atâta şi maî vîrtos în Dalmaţia cea pe atunci privită ca o parte a Italiei, cultura latină şi numai latină se lăţia fără nicî o pedecă de-asupra substratului tracic, pe care’l metamorfosâ şi prin care se metamorfosâ ea-însăşî într’o naţionalitate românescă trans-danu-biană, paralelă cu naţionalitatea românescă cea cis-danubiană din Carpaţî, născândă ce-va maî târziu din aceleaşi douS ingrediente — din Latini şi din ramura tracică a Dacilor. In Epir, graţiă unor fericite împregîurărî topice excepţionale, Tracii scăpaţi şi de G-recî şi de Romani, însă numai acolo. Românii şi Grecii împărţîati dară atunci, între secolil III—VII, în doS jumătăţi aprope d’o potrivă întinderea Peninsulei Balca1 nice: unii la nord de Balcani, ceî-lalţl la sud. Grecii mal aveaţi pe de-asupra insulele şi făşiî grecisate din Asia şi din Africa, ba încă şi oraşele din Dobrogea şi de lîngă Dunăre, Iar Românii, pe lîngă Oltenia, Banatul şi o parte din Ardei, îşi tindeau ramure peste Pannonia, unde maî în urmă îl găsi năvala maghiară. Cât se atinge de Muntenia propriu $isă şi de Moldova ,■ să nu căutăm acolo pe Români în acea epocă, în care vîjăla pe ţermul nordic al Măriî-Negre rostogolirea hordelor resăritene spre gurele Dunării. Dela Nistru şi pînă la Olt era o adevărată vale a plângerii , de unde nu scăpai decât numai doră înfundându-te în creeriî Carpaţilor. E comic, şi totuşi este forte adevărat, că cel mal vechîu monument al lîmbeî române, un monument istoricesce maî preţios pentru noi decât însăşi Columna lui Traian, se datoreză unuî catâr, „tw ήμίονω“ despre care vorbesc pe larg doi scriitori bizantini din secolul VI: Theophanes în ‘Ιστοριών βίβλοι, δέκα, şi Theophy-lactus Simocatta în ‘ιστορία οίκονμενιχή. Incepend dela Thunmann şi pînă la Cipariu, începând dela Cipariu şi pînă la mine, toţi pe rînd sîntem nevoiţi a încăleca pe acel năsdrăvan catâr, fără care n’am fi în stare astăzi a dovedi printr’un text ne’ndoîos vechea latinisare a Tracilor intre Balcani şi între Dunăre, Eră pe la X anul 580, sînt acum treî-spre-(Jecî vecuri. Chaganul Avarilor pustiiâ Imperiul Oriental. Doi hatmani romani, Comenţiol şi Martin, ascunşi în codrii Balcanilor, aii năvălit de acolo pe neaşteptate asupra barbarilor. Isbânda era sigură, să nu se fi intămplat catarul de mai sus, care purta o povară. Povara alunecăndu-se şi că$6nd de pe caţăr, fără s’o bage de samă stăpânul dobitocului, un alt ostaş strigă cât îî ţinea gura să se întorcă ca s’o rădice: τόρνα , όρνα φράτρε = t ό Γ n ă , t ό î* n ă , f î’ a t r e ! Aşa ^Lice Teofane, şi tot aşa povestesce Teofilact, la care însă este forma r e t ό r n ă : (ιετόρνα, .şi se maî adaugă că aceste cuvinte erau în limba ţereî, adecă in graiul locuitorilor din regiunea Balcanilor: „έπιχωρίω τε yliMT. f. Intrega oste a lui Comenţiol şi a lui Martin fiind compusă din Români, „ţipetul „torni, fratre!" produse între dînşiî o mişcare de spaimă, căci el însemna retragere: în t u r n a r e sau re’ n -turnare. Românii dară au fugit, însă- „t ό r n ă , tornă, f r a t r e “ ne-a remas, încăt istoricul trebui să bine-cuvinteze acea fugă, datorită unuî catâr. Acesta se petrecea, încă o dată, în a doua jumătate a secolului al Yl-lea. Precum la nord în Dacia peste substratul tracic se aşternuse stratul latin, tot aşa dară au despărut Tracii sub Latini la sud în antica Mesiă, iar cu atât mai virtos nu puteau să nu dispară în regiunea Iliriei, unde elementul tracic fusese cel de’ntâiu cucerit şi latinisat. In locul numeroselor dialecte tracice de altă dată, trebuiau să se formeze trei mari dialecte, traco-latine : dialectul daco-latin în Carpaţî, dialectul meso-latin în Balcani şi dialectul iliro-latin spre Adriatică; trei dialecte cari, dela apus spre rSsârit, alcătuiau o prelungire organică a grupului dialectelor italiene. Afară din Epir, Traci nu maî eraţi nicăirî, adecă nicăirî nu se maî vedeau pe de asupra. Acum, in secoliî VI şi VII, se arată un nou strat: stratul slavic. Intr’un mod sporadic şi fără a remâne pe loc, ci numai năvălind, predând, invărtindu-se şi apoî întorcendu-se, Slavii făcuseră cunoscinţă cu Peninsula Balcanică deja cu mult maî de ’nainte, maî ales amestecaţi pintre Goţi, pintre Hunî, pintre Avari. In deşert însă slaviştiî de altă dată cu generalul certkow în frunte şi d. Drinow maî încoce (3acejieiiio BaxKancKaro noayocTpoBa CjiaBiiuaMii, XI Moscva 1873), şî-au bătut şi’şî bat ■ capul de a găsi locuinţe compacte statornice de Slavi în Dacia pînă la secolul VI, iar peste Dunăre pînă cu un secol maî târţlitt. Pentru a ajunge la scopul lor, Certkowiî şi Drinowii sînt siliţi a alerga la următorele mijloce : 1°. dînşiî îeau invasiunile momentane de Slavi, şi cliîar apari-ţiunile individuale de câte un Slav, drept aşeςlăminte etnice permanente, ca şi când — de pildă — ar susţine cine-va că România a fost colonisată de Germani fnnd-că armate austriace au trecut pe la noi nu o dată, sau fiind-că un Winterhalter a fost sub-nii-nistru la Finance, iar un Yan Saanen la Externe; 2°. dînşiî restălmăcesc prin lexiconul slavic vechea nomenclatură topică şi personală a Peninsulei Balcanice, adecă nesce cuvinte al cărora sens nu se scie şi, prin urmare, e lesne orî-şi-cuî, când apucă o vorbă en bloc fără s’o descompună în tulpină şi ’n sufix şi fără a se întemeia pe vr’o lege fonetică, să-ϊ dea tot felul de sensuri cu ajutorul unor asemenărî curat materiale, de exemplu un Hascleu prin cele trei sonurî h-s-d p6te să devină latinul Hosidins sau evreul Khisdaî sati olandesul Heusde; 3°. în fine, dînşiî resping mărturia contrariă a texturilor celor maî necontestabile, bună-oră a împăratului Constantin Porfirogenet, şi se întemeeză pe vre-o interpolaţiune posteriOră dintr’un text indiferent, bună-0ră pe paşagîul despre cele „şepte nâniurî slavice" în Tracia la Armenul Moîse de Clioren, scriitor din secolul V, dar a căruia cronică a fost refăcută în secolul X, când s’a şi intercalat in ea paşagîul în cestiune, luat din Anastasius Bibliothecarius, scriitor din secolul IX. Nici o dovadă seriosă despre aşezarea Slavilor pe Peninsula Balcanică înainte de secolul VII, nu există. Cele „şepte nemuri slavice" ne întâmpină pentru prima oră la Bizantinul Teofane sub anul 678, o sută de ani după „tornă, tdrnă, fratre“. Pe când Românii din Balcani strigau : tor n ă, tornă, .fratre, — tot atunci trăia Gotul Iornande, ajuns episcop al Ravenneî în Italia, şi trăia Grecul Procopiu, devenit prefect al Bizanţiuluî, cele maî sigure doe izvore despre începuturile Slavilor pe Peninsula Balcanică, cele maî sigure nu numaî prin aceea că XII erau contimpuranî, dar maî ales prin călătoriile lor şi prin înalta posiţiune politică a amindurora. Pe timpul luî Procopiu şi al luî Iornande, adecă în secolul VI, la mâdă^li de Dunăre nu se afla încă nicăirî nici un aşegiămînt slavic, ci numaî la nord, şi anume în sus dela gurele Dunării. Iornande, maî ales, descrie pe cât se pote de limpede marginile topografice ale celor do6 marî ra-mure slavice orientale de atunci: Anţiî şi Slaviniî. Slaviniî — ţlice el — se întind dela Dunăre pînă la Nistru şi apoî spre nord pînă la Vistula, iar Anţiî dela Nistru spre resărit pînă la Nipru. Noî am tradus din textul luî Iornande numai partea care se cuprinde in tote ediţiunile şi în t<5te manuscriptele. Am lăsat fără, traducere paşagîul, pe care slaviştiî, cu Schaffarik in cap, îl tăgăduesc sub cuvînt că n’are nicî un înţeles : „sinnlos" (Abkunft d. Slawen, 115). Acel pasagiu însă, se găsesce atât într’un manuscript forte important, precum şi ’n primele ediţiunî, şi dacă el nu avea nicî un înţeles pentru Schaffarik, l’a căpătat totuşi pentru Zeuss, iar dela Zeuss încoce se maî întăresce printr’o descoperire archeolo-gică. Paşagîul în cestiune sună într’un manuscript: „a civitate novi et Sclavino rumunnense et lacu qui appellatur Musianus"; în primele ediţiunî, începând dela a luî Bonaven-tura Vulcanius: „a civitate nova et Sclavino Rumun-nensi et lacu qui appellatur Musianus". „Lacus Musianus" se scie că este lacul Ramsin din Dobrogea. Aci se împacă, toţi comentatorii. Ceea ce nu plăcea luî Schaffarik este anume : „Sclavinum Rumunnense". Zeuss, un cap genial ca linguist şi ca istoric tot-o-dată, acela care — după expresiunea luî ROsler (tTb. d. Zeitpunkt d. slaw. Ansiedlung, în Sitzungsb. d. Wien. Akad., phil.-hist. CI. t. LXXIII p. 96) — ne mînuneză cu atât maî mult cu cât maî bine îl cunoscem : „ein Forscher den wir desto mehr „bewundern, je mehr1 wir ihn studiren" ; Zeuss, reproducând pa-sagîul de maî sus (Die Deutschen u. die Nachbarstâmme p. 593 — 4), constată că „Civitas Nova" se numîa la Bizantini oraşul Nicopole, iar „Sclavinum Rumunnense" — !>.: r.idj. <·''.· · Ί1 adrwrala clasilica1 i IΠ H' ;1 ■■ .·. ri :na: >«· cont role;;.ι si se intaresc·.' prin . ■ ■ '■ t.·. i !;■ si I;i ,:! :I):li ·. In i:;v;i-iin)»i·· 1’>·1ι>ιι»Ι·>ι· pe-te Punare. înainte do asudarea lor ai-!·., au participai nne mi si cftc vecine de lîutom do post o Xislru, -- in UT,·!ml lui Prucopiu si al lui Iornande — pe lingă „"i.!·, im - au Γ· ·>ι şi .. Λ1111". din cari unii n'au pulul sâ nu re-mâna şi ia peste I>miar«1 '<· de alia parle, la na\·,ι 1 re;: piiliemilor ]11 iaiiiira siipi-ri<'>ra apuseiia a Peninsulei Paleaniee. ι-au insotiI. o -ama < î - ■ crlr j ii vi ■< i na 1 <' de Poloni. dupa cum ne da a înţelege iiisuşi < 'iqi.-i ani in I ’ortirogenct, când ne spune eâ unul din principii s' ■ r 1 >i ■ ><ί i Ta venii din regiunea λ istulei ; „tL· un· ;κπ limî/hc11. |iar greşul nai1<>πi cti un aiiicst,·!· pri'-inic de Putem, iar grosul nafionalitâtii serlie s’a for-mai din lioheim cu un amestec ριν-mic, de Polmii, în ambele caşuri Iară nici un ingredient, de Puşi propriu disi. Aci'sie dnr straturi slavice, cel polon di.: o parte si cel holiem de alia. s'au suprapus d'o potrivă stratului anterior românesc, aşedai el-iiisiişi dela Marea-uegrâ ]>î11a la Marea adriaticâ peste stilist rai ul prunii iv t racic, adoca s'au .suprapus celor doe dialecte lai,ine traiisdanuhiane dt.-sparute : cel nieso-latin .şi cH iliro-lal.in. Pomâiiii de pc.-le I Hmare au fost slavisaţi astfel pe de asupra, ceea ce vrea sa 'Jica ca slavii de pesleDunâre au fost, români,şah' astfel pe de de-supt : raport de strai şi de substrat,. Iiiaiul·· de a t-ivce mai departe, un cuvinl despre Slovenii cei ,îni '.'arini ia si din Stiria. cărora şcola lui Miklosich, sau mai l>ino :! 1|1; '^"p’nar. le airiliiie IiιηI>a paleo-sla vica. dându'i numele do paiiO-.-lnwnica. Sinitsa inrudin· dialectala a Slovenilor cu Soirii e.sle mai pi; ~ll> 'll' 1,1 md'iela, si totuşi ei poseda pinâ astâdi pe a-loeuri nasala ca T'··!«.])ii si au avnt’o deja in secolul X. judecând ''1 ‘:v' liiiniiî lrjsingian. Vocala na sa Iu nu este singura pai aei-iant,·:;,. ;>:>î5.-î j.-a. care'i unc-.sco cu J'oloni/. in acelaşi text i. 11m:ini]lina coniracUunilo ha, we pentru !»ol"ne.'f-e. şi pinâ astâdi la Slovoni, ca ,şj XXIII la Poloni, circuleză de o potrivă clek şi cloveh = czlek şi czlowîek. Numele lor medieval „ Sclavini “, identic cu numele medieval „Sclavini" al Bulgarilor, indică erăşi un singur dialect polon, despărţit în doS ramure. Epoca despărţirii cată să fi fost secolul YI, pote chiar secolul Y, când dintr’un punct comun la nord-ost de Carpaţî, adecă din Galiţia actuală, ramura cea mai orientală s’a pogorit spre gurele Dunării, unde ni-o arată Procopiu şi Iornande. Cea-laltă ramură, mai occidentală, remasă de’ntâiu în Galiţia, a început apoi, prin trecetorile munţilor Tatra şi Beskid, a străbate în Pannonia, nu înainte de finea secolului YII, după ce adecă o ramură a Bohemilor ocupase deja Iliria. Din Pannonia invasiunea maghiară împinse o parte din aceşti Poloni cătră Carintia şi câtră Stiria, unde ei s’au amestecat cu Serbii. Slovenii formeză astfel un dialect intermediar între unitatea polono-bulgară şi intre acea bohemo-serbă. In timpul petrecerii lor in Pannonia — o vom vede mai jos — Slovenii s’au intălnit cu elementul românesc. Dela aceşti Sloveni, iar nu dela Bulgari, au că-pgtat Ungurii cuvintele lor cu vocala nasală: pe'ntek = πατχκχ, reud = szerentse = cxpAi|j\τε είς βασιλέα μήτε είς συγγενή, ή (μλον, άλλα άγονιζόμενον πάν-τας κ«ταπραγματεύεσί)αι· φείδεται δί πολλά καϊ κλέπτει πάνν ομννμενον •/.ai? Ικάστψ’ ορκονς φρικωδεστάτους προς τους Εαυτόν φίλους χαϊ ά&ετονν ξ>αόίως' ποιουντες αδελφοποιήσεις και συντεχνίας καϊ σοφ ιζόμενοι διά τούτων άπαταν τους άπλουστέρους' ουδέποτε δέ Ιφύλα'ξεν πίστ.ιν πρός ττνα, ουίϊ προς τους άρχαιοτέρους βασιλείς των 'Ρωμαίων. ΙΙολεμηΜέντες παρα του βασιλέως Τραϊανού καϊ παντελώς Ικ-τριβέντες ίάλωσαν, καϊ του βασιλέως αύιών ιίεκεβάλου άποσφ.αγέντος καϊ την κεφαλήν έπϊ δόρατος αναρτηίϊέντος Ιν μέσΐ] τή πόλει ‘Ρωμαίων. Ούτοι γάρ είσϊν οί λεγόμενοι Λάκαι καϊ Βέσσοι; ωκουν δ£ πρόι ερον πλησίον τον Λανου-βίον ποταμού καϊ τού Σάου, ΰννύν ποταμόν Σάβαν καλούμεν, ’ΐνϋα Σέρβοι άρτ,ίως οίκούσιν, Ιν οχυροΐς καϊ δυσβά-τοις τόποις. Τούτοις ϋ αρρούντες νπε-κρίνοντο άγάπην καϊ δούλωΰιν πρός τους άρχαιοτέρους βασιλείς καϊ Ι'ξερχόμενοι τών ογυροιμάτων Ιληίζοντο τάς χαΐρας το ιν^Ρωμαίων όϋεν άγανακτήσαντες κ.ατ αυτών, ώς ε'ΐρψαι, διέφ3ειραν αυτούς. Οι καϊ έξελϋόντες τών ίκεΐσε διεσπά-ρησαν ίν πάστ) τή Ήπείρω καϊ Μακεδονία, οί πλείονες αυτών ωκτησαν την ''Ελλάδα.... Să sciţi dela mine, voi şi aî voştri, că al Vlachilor nem e necredincios la culme şi stricat, nicî luî Dumnezeu ţinend credinţa dreptă, nicî împeratuluî, nicî rudei sau amicului, ci silindu-se a-ϊ amăgi pe toţi. Mari mincîunoşî şi tălliarî vestiţi, eî sînt pururea gata a jura prietenilor cele maî grozave jurăminte, şi a le călca apoî cu uşurinţă, făcend frăţii de cruce şi cumetrii, meşteri de a înşela prin ele pe ceî proşti. Nicî o dată n’au fost eî cuî-va cu credinţă, nicî cliiar vechilor împSraţî aî Romanilor. Imperatul Traian îî atacase, î-a strivit de tot şi î-a robit, ucigând pe împe-ratul lor Decebal, al căruia cap a fost înfipt într’o suliţă în mijlocul oraşului Roma. Eî sînt aşa numiţii Dacî şi Bessî. De ’ntâiu locuiseră în vecinătatea Dunării §i a fluviului Sau numit astăzi Sava, uncie acum lo-cuesc Serhiî, în locuri târî şi grele de străbătut, pe carî rădemându-se, făţărîau iubire şi supunere cătră vechii împeraţî, pe când din întăririle lor năvălîau şi pustiîau provinciele Romanilor, încât aceştiîa , perclend răbdarea, precum am spus’o, î-aii strivit. Atunci fugind de acolo, eî s’au respândit în tot Epirul şi Macedonia, cei maî mulţi s’au aşeclat în Elada.... (Vasilievski, Coniim u p;usKa;sr>T mmiiTiftcK.iro (jojipmrii XI bIîkîi, Petersb., 1881, p. 106-2, 169). In acest pasagiu, este o parte pe care Kekaumenos a luat’o din lecturele sale clasice, bună-oră despre Bessî din Strabone (VII, 5 § 12) şi despre lupta luî Traîan cu Decebal din Dione Cassitî XXXIII (ed. Gtos, IX, 419); este o parte însă, în privinţa căriîa el nu putea să aibă decât informaţiunî personale, şi anume : 1° în secolul XI Românii locuiau în Epir, în Macedonia, şi forte mulţi 111 Elada; a > 2° acel Români scieau să ameţâscă şi să înşele prin vicleniă pe toţi duşmanii lor ; 3° eî veniră acolo, fugind dintr’o regiune învecinată cu rîul Sava, adecă nu din Dacia, ci din Pannonia. De cătră cine' fuseseră alungaţi Românii din Pannonia? acesta Kekaumenos n’o sciea, şi de aceea el o atribue într’un mod vag „vechilor împâraţî", căgLend astfel în do8 nepotrivelî: 1° ar fi fost absurd ca „vechii împ6raţî“ să fugărescă pe Români din Pannonia tocmai în interiorul imperiului, adecă să-î adăpostescă 111 loc de a’î goni; 2° din causa acele! fugărirî Românii veniseră a se aşeda pînă 111 Elada, unde iarăşi ar fi absurd de a’î căuta sub „vechii îm-pSraţî". Paşagîul din Kekaumenos se pote înţelege pe deplin numai întregindu-se prin cronica lui Nestor : invasiunea maghiară a fost aceea care alungase pe Români din Pannonia. Tuturor istoricilor noştri a remas necunoscut un preţios cri-sov dela ImpSratul bizantin Basiliil Bulgaroctonul, care — după ce nemicise primul imperiu bulgăresc — ne spune în anul 1020 că „în întrega Bulgariă se află împrăştiaţi Români, îar lîngă rîul „Vardari, adecă în Rumelia, locuesc o samă de Unguri": τών âva πάσαν Βουλγαρίαν Βλάχων καϊ τών περϊ τον Βαρδάρειον Τονρκών (Γοίγόιπίοκίπ, HcTopis π;βρκΒβδ, Moskva 1871 ρ. 263). Aceî Români din 1020 nu erau Meso-latiniî ceî găsiţi de Sla-vinî în Balcani în secolul VII şi clespăruţî apoî prin amestec cu dînşiî, ci erau Românii ceî alungaţi _ de cătră Ungurî din Pannonia pe la 900—950, pe carî gonindu'-î Maghiarii, ,,Τυΰρχοι“ în cronicele bizantine, o samă din aceşti Maghiari au remas şi eî în Rumelia. Menţiunea Ungurilor la un loc cu Româniî în crisovul împg-ratuluî Basilru Bulgaroctonul e f(3rte caracteristică. Pretinde-va un Hunfalvy, pentru a nu’şî perde procesul cu Româniî, cum-că şi aceî Ungurî locuiaii peste Dunăre tot din epoca luî Aurelian, 3 XXXIV ca şi colonia cea ungurescă de lîngă Ochrida, pe care o menţio-neză Anna Comnena: ol mq) τ'ην’Λχριδΐν aly.ovvrs? Τούρκοι? Despre aceşti Unguri vorbesce şi Anonimul regelui Bela, când ne spune că în invasiunea peste Dunăre, per^end pe căpitanul lor, el din prostiă nu s’afi mal întors în Ungaria : „stultus populus, quia mortuo domino suo viam non dilexit redire ad patriam suam“. Dînşiî au remas dincolo de Balcani din prostiă, fie şi aşa, de oră-ce nu avem nici o probă contraria; Româniî însâ, alungaţi din Pannonia de nemul acestui „stultus populus", ati-trebuit să remână peste Dunăre de nevoe. Năvălirea Ungurilor a avut o importanţă extremă pentru istoria Peninsulei Balcanice în vecul de mijloc. Pe Românii din Dacia, tari prin cetatea munţilor, Arpad şi urmaşii sel n’au fost în stare să-l sfărâme sau să-l gon6scă, ci chiar din contra ati fost aprope tot-d’a-una bătuţi de dînşiî; pe Româniî însă cel de pe şesul Pannonieî, reu adăpostiţi şi pote şi reti organisaţî, Maghiarii l-au alungat, şi de aci .următorele do6 consecinţe : de ’ntâiu, cătră naţionalitatea serbă, plămădită din amestecul Bohemilor cu Iliro-latinii, s’a maî altoit acuma un element daco-latin, de astă dată nu ca substrat, ci numai ca accident, dar accident forte însemnat prin înrudirea sa cu substratul. al doilea, s’a născut naţionalitatea macedo - română, care in curs de vr’o doS-sute de ani, dela secolul X pînă la secolul XII, n’a încetat de a se tot lăţi, de o parte pînă la pdlele Balcanilor, de alta pînă la nordul Eladel. Calea fiind odată deschisă, din când în când puteati a se maî adăuga cătră aceî Macedo-românl cete nouS de Români din Dacia, saă din cel eşiţî cu dînşiî tot din Pannonia şi cari se opriseră printre Serbî. Să nu fi fost năvălirea Ungurilor, nu s’ar fi plămădit acel puternic imperiu româno-bulgar al luî Ioniţă Asen, care dete Bizan-ţiuluî prima adevărată lovitură de morte. Când alătureză cine-va dialectul daco-român sau al Românilor propriu clişî cu dialectul macedo-român ai Armânilor şi cu cel istriano-român al Rumerilor, nu pote să nu constate următorele: XXXV 1° Aceste trei dialecte diferă între ele mai puţin decât dialectele provinciale din Italia şi din Franţa, iar prin urmare e peste putinţă' ca rumperea continuităţii între ele să fie veclie. Separaţiunea s’a operat, forte târziu, după ce totalitatea, unei sin·· gure limbi românescî fusese deja pe deplin formată, crescută şi consolidată, ceea ce s’a întâmplat anume între secoliî III—IX, în curs de şese-sute de anî, in ţera unde Traian îşi pusese piciorul trecend podul dela Severin şi de unde apoi elementul românesc s’a întins treptat în Ardei, în Banat, in Pannonia. 2° Dialectul daco-român presintă o desvoltare liniştită organică, în care nu ne intimpină contrastul între un pre-mare conservatism pe de o parte şi între o pre-mare desfigurare pe de alta, ca la Ma-cedo-românî şi cu atât maî mult la Istriano-românî. Un asemenea contrast este resultatul uneî sguduirî. Orî-ce sguduire desequilibreză. Dialectul macedoromân şi· cel istriano-român s’au sdr un cinat prin colindările lor, pe când cel daco-român s’a mişcat simetricesce, rSmânend nestrămutat in aceleaşi condiţiunî teritoriale, climaterice şi etnice. Faîmosa teoriă a luî Rosler este o ipotesă anti-linguistică şi anti-istorică tot-o-dată. Anti-linguistică, de vreme ce ea se întemeiază pe absoluta nescire a legilor de formaţiunea dialectelor. Anti-istorică, fiind-că, ea uîtă în genere că poporele din vâcul de mijloc se împingeau dela nord spre sud, nicî o dată dela sud spre nord, şi uîtă în specie că Româniî erau -atunci cîobanî, iar migraţiu-nile ciobanilor sînt tot-d’a-una erăşî dela nord spre sud, nicî o dată dela sud spre nord. Când e vorba de începutul poporelor şi de epoce întunecose din viaţa lor, ori ce studiu exclusiv istoric duce la încheerî greşite ; la încheerî greşite, nu maî puţin, duce orî-ce studiu exclusiv linguistic. Pentru a nemeri adevSrul, sau încaî a ne apropia de adevSr, trebui neapărat un studiu paralel istorico-linguistic. Când un text istoric se întăresce printr’un fapt linguistic sau vice-versa, ambele urmărite pe o cale strîns metodică, atunci şi numaî atunci adev&rul e găsit. Isprăvind, mS ’ntreb acuma: isbutit’am ore a limpezi problemele cele mari, puse în capul studiului de faţă ? 1 . ' . ... ; 1·.·;· .; ’;, e ilil 1V;;| .IU . ■ ■ ■ . .■ ;:: r> Λ, :iien,':iul la ·. · ■ · ■;: î·· - ;:· . 1 ’ 1 1 îu-s1 - cu ti. s’au aşnlal. ■,,,ιμ '■■, ■; :.· ain7 ::ι.i·> ίιγιΨγι' ocose ι; ··, ...· ;■■·.· \:···.γ·· ί;··η' · r.ii;i" primii'' in «ursul ·,·. ■·.■',■· .' ■; · ,, ,’;;·. ii .·· ;; Ί' ii’i Ϊ1'!' Kiim : π r " Γ"Π I i • vi-i!":' ' Γ Γ 1 ■ i -: ■ - T \ί:'7)'·7! 'ie :! '! .1 ij I. > ‘.111 illsa mc;: 7'·; 7777'’·' ■■■■■!,■ Ίί ' 1 ■ ■<·! " 1 l'aciee. \.Vm Ί'·''. :"’i iii: Trai a. .: ι i ] >; i rf_ i; i ini r'" mtilljtiir μι ir. si mi·-!, 'ii i"-7 ' i ·1 -11: i i i ■ >: i: ι i i' !; i sul' ι lumina UlilliSI ! ι I; 1 i; Vi.; -i ;! ţ 1T1:11 · ■ TtM· ii 'Ί Ml il-'l . ‘ί'Ί,Ι I -a li'.UII ill j' 'S pilta Ι.Ί .: · ι i ■ ι - ■ ■ ·;» ι;'Γι'.''ii ,·.·ι > j< >!■ i i* ’ i : 111 Ii » ■ î, ■ î in iuîi'e Maleim şi iulre A'lrialica. ' i!; ι i · ·■ ■' ill 'iaeM-’alin i:i i’arpatp. i:i '!ul \ΊΙ. apr-'p ■ ,:i ;■'■·· 1 :şi timp. mi popor slavic de ramura poi":i ■ <’a a.'"i ϋ p■ ·-;·■ Me-i-laiim. ι·ιι cari ame.-Ίecâiuln-se iia.; na-.-ep· in'inni; r<>ι11-i!!«>-.·'îai<·<· inimile mai I anini Mnlgan, \ar ir.i p.iji.ir -lavie 'ie ramura imlieuia -'a ;κ··<ΚίΙ. p'-sl >· lliro-lal.ini, eu can :: 111 (· -! >. ■ < ι π' i 11 - ~· a dat ι ia-i ··-re f: < 111111111 româno -slavic :il Iri:;i:iî■ ■ si 'η tu; limpul acelor mişeari po]oii'>-!ioheme, l>aco-la/ini: l"'iîiau 11· ϊiîl1 >ura11 iu < ili'-ma . in I’.anal si 'nir'o pari," a A ra ■! :i! ϋ:. ii·· mii'· '·:ι ; r i ; ί 1 i-a ini insera crengile a-upi'.a l’atmo- ::ie.. p" <■/;!;·! in îo;■ ί. ι,i si piua la ι »ii invirt sau · parte Ta· : ar.. p ’·"■<■ -- [‘■••-ac-77. < “· *!ii.-tîtii. I: m “iii:, si chiar |,il. vanii. Na 7. ;77\; i ' i i J ! U'i' " 71 - ι'ο!π| X ] ιputut S,î llimic'-eâ Hali ·-■; aci·'_·■ p·· (,'·<:;! ;i;ι narai],. | >,·),·ϊ<·; proprni «Iar a r· ;:ş7 :mp7i_:a " - cua c·· lecncni 'iii; 1 'aniimii.' .-pro Moravia. 1 : ·'·' ’·■ · ■. -!■ ’.. ;ar p·· Ιίοπήιη iol .·:■ 71 ■ 7 ί ‘ 777·· 'i.:işi, ]ri .-'aii sla· V:' ·’ · ;!· '■ r. 7 ee-a le::, Iji;:)·,; ;,,j alca- ’· -·'·'■ 7·' 7 77 · ~. ; ..··. ... , ·;:!■; i j),,, j; j j; CJ·] VOO) J J " ■ '■ ■■■ 1 ■ 7 ...:·..·· ‘ ·; :e;7 :oiiai. y XXXVII deja la Iornande, s’au ivit doS odrasle ale lor peste Dunăre : Ar-_ mânii la sud de Balcani şi Rumorii lîngă Triest. Sînt acum treî-^ecî de anî şi maî bine de când, printr’o mo-nografiâ despre Io în titlul Domnilor români şi bulgari şi printr’un studio întitulat „Perit’aii Dacii?11 eti începusem un şir ne’ntrerupt de cercetări analitice asupra istoriei române. Lucrarea de faţă, o scurtă sintesă a acelei lungi analise, este ultimul cuvînt al meu asupra unor măreţe nedomerirî, carî m’au sbucîumat peste un pătrar de secol. Căutând tot-d’a-una adevărul numai pentru adevgr, fără nicî un folos egoist şi fără nicî o tendinţă şovi-nistă, sînt fericit de a constata că nu m’am contrazis nicî o dată în trăsurile cele fundamentale, deşi mî-a plăcut tot-d’a-una a m6 completa şi une-orî a mg rectifica eu-însumî în amărunte. Dar fericirea mea cea maî mare este, că resultatul definitiv al munceî mele nu împinge la desbinare, ci îndemnă la înfrăţire. Tote pop0rele balcanice, Româniî, Grecii, Albanesiî, Serbii şi Bulgarii, ne apar acuma ca o singură familiă strîns înrudită, ca un σνμπόΰΐον de fraţî, de veri şi de cumnaţi. pi.iτ. HescăLe.carew Şerbilor sv j Bulgarilor îrv secolizL VIL. Β Β Β, b; lettre efc consonne. A doua literă a alfabetului, represintând o con-sonă labială lină. Ca literă, în grafica română cirilică se scriea β, g: EapGi>/\ Eacapana, κπνρΕΛτ. In alfabetul slavic acest K = b, ca şi litera a treia B = v, s’ail format ambele din varianturile paleografice ale aceluiaşi Β {Βϊμα, beta), care la vechii Greci se rostîa ca b, dar în epoca bizantină era deja cu desăvîrşire scădut la sonul v. In alfabetul neo-grec lipsind un semn pentru b, acest son se transcrie prin μπ, şi aşa îl transcrieau altă dată şi Macedo-româniî: μπ$ρ-μπάτον, μπροάόχα. Fisiologicesce, consona b este pe de o parte labială, adecă din aceîaşî ordine fonetică cu consonele labiale p, m, v, f şi ύ (w), cărora între vocale le corespunde labialul u şi semi-labialul o (=αζί), iar pe de altă parte este lină (mediă, sonoră, slabă), de acelaşi grad cu consonele line g, d, v. De aci urmeză pentru trecerea lui b în alte labiale şi ’n alte line, adecă în alte sonurî de aceîaşî ordine sau de acelaşi grad, o posibili- 35,486. III. tate teoretică, care însă nu în tote graîurile se realiseză în acelaşi mod; ci se deosebesce după caracterul propriii al graiului. La Români fonetismul în genere resultând, în trăsurile sale cele fundamentale, din lucrarea converginte a elementului etnic latin şi a elementului etnic tracic, prin aceste douS elemente se explică la noi şi transforma-ţiunile luî b, din cari cele principale sînt douS: I. Şovăirea între b §i u. In latina, începând din secolul II, tocmai din epoca luî Traian, se începe în graiu o confusiune între b şi v (Corssen, Ausspr.2· I, 131 sqq.), doue consone de aceîaşî ordine şi de acelaşi grad tot-o-dată, ambele fiind labiale line, cu deosebirea însă că b e o con-sonă propriii nl,in, a fost. o tractaro turte neregulată a ambelor sonuri, latinul h Irocend în /' saii latinul r treeond in /< saii unul şi alini conservăndu-ye, fără vre-o normă statornicii. Jn loc de. ro-gulo dară ho pot constata aci numai uiocari tendinţe, precum sînt: I". Iniţialul t> urmat (ie o vocala tindo a so întări in b: berbece = vervicem (ital. berbiee, ir. bi'obis), be-şică = vesicam (portug. bexigai, bă- I rân = veteranum, boce == vocem (ital. voce, boce), biet = vîetum, betă = vit-tam (span. beta) etc. ; dar în aceîaşî timp: vecin, venin, verde, verme, ve-spe (portug. bespa), viţă, vorbă, si o mulţime de altele. ■J°. Medialul h între vocale isbutesce a slăbi în r. vocalisăndu-se apoi de fot: cal = caballum (ital. cavallo, fr. clieval), mior = nubilum (it. nuvolo), tăun = tabanum (provenţ. tavan), şm:r = sibilo, treer = tribulo, cot = cu-bifum (provenţ. coto şi covado), se ii = sebum (it. sevo) efcc.; totuşi: roîb = rubeum (portug. ruivo), sgalbă^rsca· biem, cuib = cubium (it. covo), unde mănţinerea luî b pare a se datori numai' metatesei lui i, ca şi ’n aibă habeat; iar pe de altă parte: stavăr = stabilem. avăr = habilem, unde r nu s'a vocalisat, intrega silabă ,.văr=bi-lomI! liind tractată ca sufix. o°. Medialul t· după o liquidă se în-tăresce în b: selbatec = silvaticum, eerb = cervus. corb = corvum (it. corvo şi eorbo, fr. corbeau), nalbă =inalvam, pulbere = pulverem. şerb = servum. albiâ = aiveum etc., şi numai ex- cepţional : arvă = arvam şi silvii = silvani. ■!‘\ .Medialul h do 'naintoa unei li- 11 ii ide isbutosce a slăbi in r şi apoi a so vocalisa : faur = fabrmn (fr. m -IV-vre), făurar = Petiruarium (.Cr. levrier), nil, oblito (span. olvidark Γι'1. In derivatele din ,.babeo“ graiul conservă la olaltă in llexiuno fornu'lo cu h, cu r si cu vocalisaroa : avoţi .şi ;iţi = liabetis, aibă — baboat.. * v. V. Do altmintrelea latinul h, întru o.ăt. nu’î urmeză un /, o mai porsistinti1 la Romiinî docil,t la toţi cei lalţi Nou-latini. El nu treci; nici inl.r’o altă nou -I sonă şi nu înlocuesce nici o altă con- sună afară do v: în colo douo-froi ex-( copţiuni ca: „corfă = corbom" şi „boit = bulbum“, trecerea luî h trebui explicaţii a-parte, ca si înlocuirea lui tjn prin h în „limbă = linguam" si in „întreb = interrogo lintorroguor' , po j când o asemenea înlocuire nu no in- î timpină în „lîngore = laiiguorenr' sau în „ung = unguo“. v. Bolf. — Iv/rch. . Să cercetăm acuma jkj h sub ra- portul elementului tracic. j II. Trc.cerm l/u bi în yhi. I Tul.e dialectele romiUie cunosc, mai ; mult saii mai puţin, trecerea labialelor în guturale de ’naintea luî /. iii; când ! labiala este iniţială ca în : gliiue din 1 bine, gliie din vie, kieior din picior, hire din fire, nie (îr/iej din mie, — fio labiala medială ca în: algbină. din al- bină, cokil din copil, traudabir din trandafir, dornire din dormire,- fie labiala. urinată de finalul i scădut la i ca in : cergbî din cerbi, luki din lupi', dornî din dormi, — fie, în sfir.şit. vocala i trecută in i şi apoi dispărută ca in : ketră = kletră, herb = hierb etc., canin ve- 2229 Β 2230 chile texturi se scriu: πΐΜτρ,γ, sau chiar imiiiTpAi, ;j;iifpi;î. Trecerea cea maî importantă, este a celor două labiale explo-sive b şi p. fiind cea maî răspândită în graiu prin numărul cuvintelor în carî ne în timpină şi cea maî variată tot-o-dată prin complicaţiunî fonetice ulteriore : bi-gld-bghÎ-bgi, pi-ki-pki-pci (bine=ghine=bghine=bgine; picîor= kicîor = pkicîor = pcicîor = cicîor). Ajunge dară a supune unui studiu critic pe ghi din bi, de care nu putem despărţi pe Id din pi, pentru ca prin însăşi acesta să se limpeţlescă cestiu-nea celor-lalte labiale guturalisate, cari sînt de o importanţă secundară. Despre acest fenomen, întru cât îmi pociu aduce a-minte, au scris maî pe larg Mildosich, Lambrior, Oncîul şi Şăînenu, din cari primii treî n’au cunoscut în privinţa’î preţiosisimul text al lui Cantemir, iar câte-patru nu puteau să cunoscă adevărata măsură de circulaţiune în totalitatea dialectelor românescî a formelor celor guturalisa,te. Lipsindu-le ast-fel punctul istoric de plecare, şi maî ales statistica fenomenului, nu e de mirare că conclusiunile lor sînt cu desăvîrşire subiective. Mildosich (Lautl. d. rum. Spr. Cons. II p. 14 sqq.; cfr. Schuchardt, Litte-raturbl. f. germ. u. rom. Phil. 1892 No. 9) în deşert caută pentru gutura-lisarea labialelor române paralelurî neolatine occidentale. E cu totul alt-ceva când Neapolitaniî saii Sicilianiî a Spovcditu-nram ori ba ?... (S. LÎnbii, c. Doînă din Ardei: l’in’ orain la maîua fatii, Oâţî volnici mii întălηϊηΐί, luiî zîmblaii .şi mfi ’ntrebaii: iUal sugî tu ţiţei orî ha ? Domne, albă ţi-ϊ fala! I)o când jn’am înstrăinai, Cnţî voinici rn6 întâlnesc, Cu toţii m6 jelunsc, Oiifcră min’ aşa grăesc: Carî tu petro, rjeu ori ba Ί Domne, negră l.i-L faţa!... (J. .13. Trati'i. 177;. ΙΓ’. Ba ca o restricţiuno, prin care ce-va se mărginesce într’o sferă determinată. Gavril Protul, Viaţa luî Nifon, 1652, ed. Erbicenu, p. 58: „boîariî nu so putîa voi pre cine vor pune domnii, că uniî zicîa să fie cesta, îar alţii ba cela, si era gălcavă..." Biblia Şerban-vodă, Î688, Genos. XIX, 2: ... abateţi-vă la casa slugii voastre şi odihniţij şi spălaţii picoarele voastre, şi mane-oândît vetii mer- ... declinate in domum pueri voştri, et diverti to, et lavamini po-des vestros, et mane surgentes 2246 2246 ge la cale voastră; şi ziseră: ba în uliţă vom fi odihni... abibitis in viam vestram. Et di-xerunt: N e q u a-quam, sed in platea diverte-mus... în contextul grec: οιίχ)·. A. Odobescu, Scrieri I, 162: „ — Dar ce, măre, să maî fie şi asta? strigau unii din drumeţi, ne’ncercaţî la sama cailor. Or că streclna a dat într’înşiî ? „ — Ba a ş a ’ s bahmeţiî dela noî; — răspunse cu mândriă un bătrân lipcan tătar din Bugîac...“ Laurian-Massim: „Ast om nu pre vede. Ba e orb cum se cade. — Furiî te pradă. Ba te şi omoră. — Nu’ţî res-punde datoria, Ba te şi bate..." Acelaşi sens are repetatul ba : „ba aşa, ba altfel", forte obicinuit in graiul poporan şi prin care lucrul nu se măr-ginesce într'o singură sferă, ci în maî multe sfere posibile, tote însă determinate. L Crengă, Scrierile I p. 109: „aveai muştereî de nu erai bucuros : ba să’î ducî la Petră, ba la Fălticeni, ba pe la îarmaroce, ba la mănăstirea Nem-ţuluî, ba la Secu, ba la Rişca, ba în tote părţile pe la hramuri..." Ibid. p. 139: „slujind cu credinţă ba la unul, ba la altul, pînă la vrîsta de treî-^ecî şi maî bine de ani..." ■Jipescu, Opincaru, p. 115: „pe dracu l’aiî zărit omeni ca o nălucă, ba ca o mogân. In idiotismul ba c ă chîar, forte respândit mai ales în Moldova, ba dă afirmativului „chiar" o accepţiune ironică : „â d’autres!" Costachi Negruzzi, Cărlaniî, sc. 4: „Miron : Par’că’i numai Vochiţa în tot satul. „Terinte: Vochiţa, femeea mea! ha că chiar..." Alexandri, Chir Zuliaridi, sc. I: „Afrodita: Dumneluî care se culcă 0 dată cu găinele şi se Irezesce o dată cu cucoşii! „Măndica : Ba că chiar!... Maî diniorea s’o trezit şi dumneluî..." Acelaşi, Iorgu dela Sadagura, act. 1 sc. 4 : „Gahiţa: .Du-te de vedî paveoa cea nouă. „Damian : Ba că chîar! hodoronc-tronc..." Cu acelaşi sens se aude în Muntenia exclamaţiunea: ba ce! scurtată din : ba ce se potrivesc e. ,, Tî-e frică de mine. — Ba ce!" (L. M.). E de asemenea ironic afirmativul ba în construcţiune cu subjonctivul: „De când am tăiat copilului bine nasul, ba să mai facă ce mai făcea, 2249 2250 de atunci ba să maî dea pe la mine". (L. M.). Aceîaşî accepţiune ironică, în legătură cu afirmaţiunea ne întimpină în „ba aîa’î vorbă". Basmul „Numai cu vitele se scote sărăcia" (Ispirescu, Legende p. 209): „ — Da unde' să mai m6 dau? res-punse Sărăcia. „ — Eşi afară, dacă n’aî loc, şi te du „în oţelele puscei vr’unuî vînător, că „acolo ţi-e locul. „ — Ba aîa’î vorbă! maî pune’ţî pofta în cuiul..." De asemenea afirmaţiunea „ba (leu" e numaî pe jumătate seriosă, une-orî de tot glumeţă, maî ales când se pune în formă interogativă. Doină din Ardei: Cât de mare’i pămîntul, Ce’î maî reii ca urîtul ? Ba d 6 ύ, maî rea’î dragostea, Care uscă pajiştea... (J. B., Trans. p. 9). Alta': Suflă vîntu ’n paie ude, Eu strig, mândra nu m’iiudc. — Ba (leu, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine! (Ibiil. firt). Alta: Prundă verde ş’un bănuţ, Nu stă lumea ’ntr’un drăguţ... — Ba stă, de ti, dacă ’î mândruţ! Prundă verde ş’o frăguţă, Nu stă lumea ’ntr’o drăguţă... — Pastă, defi, dacă ’I inândrul,ă! (Ibid. idb). Filimon, Cîocoiî vechî şi noui p. 111: „ — Iieî! dacă e aşa, lasă-me pe mine; o să te fac să mănânci un miel fript hoţesce. „ — Ba ίΐδΐι! şi ce fel frig hoţii mieiî!..." Alexandri, „Iorgu dela Sadagura", act. I sc. I : „Damian : Nu vecii că cucona Ga-liiţa ’i damă de moda nouă, care cu cât îmbătrânesce, se socote maî ti-nSră?... Ce dracu ’i vorbescî tot de lecuri ? „Gangu: Ba d eu?... Iaca dracul!..." In Bucovina, pote întru cât-va şi pe aiuri, sînt familiari idiotismii: ca mai ha „pas du tout„; nicî maî ba „impossible !" ; ba cam da „tout de meme". Basmul „Hargatul năsdrăvan“(Sbiera, Poveşti p. 243): „Preutul sări îndata-mare şi unde nu mi’l înhaţă pe lupul de morariu cu un par de pe cuptorîu, şi mi’l frecă aşa de tare încât abia au scăpat numaî cu un pic de suflet din manile morţilor, şi de-acîi înainte ca maî ba să se îubescă el cu cumă-tră-sa...“ Basmul „Sfinta Vinere" (ibid. p. 309): „După acâsta bîeta fată nicî maî ba să zolescă ea spre cjiua de Vineri..." Basmul „Cei trei tălharî" (ibid. p. 269): „Ospeţii luî Petrea se cam pricepură ce făcu el, şi de aceia dise unul din ei cătră celalalt: „—Nicî maî ba! „—Ba cam da! Tot om păpa-o...“ La Macedo-romănî ba se intrebuin-ţeză, deşi mult mai rar decât la Dacoromâni (Dr. Obedenaru, Texte p. 133); cuvîntul însă, orî-cum ar fi, nu e de loc romanic, şi n’are a face nici cu italianul oi bo, nicî cu francesul pas, cu carî îl alătura deja Lexiconul Bu-dan ; tot aşa n’are a face cu latinul v a h şi cu francesul b a h, de unde îl trag Laurian şi Massim. El este din punct în punct slavicul ba, conjunc-ţiune şi adverb, cunoscut Rutenilor, Bohemilor şi Polonilor (Cihac, II, 3). La Poloni şi la Boliemx, maî cu deosebire, el funcţioneză întocmai ca la 2251 2‘2 5*2 noî. lat îi căte-va exemple polone dupâ Eindu: ba bez mulanie prawda = Im puţin lip.sesce ca să fie adevărat·; ba latwo to niijwie, ale trudno czynit; = ha e uşor s'o spui, dare greu s’o faci; nie Λνίο. ba i wîedziee nie clice = nu scie. ha nicî nu vrea să scie; nowy smutelc, ba nie nowy = întristare nouă, ha mi nouă ; ba loc si^ nie godzi=foî asta nu se cuvine; ba prawie! = /w iϊ-ίπ găsit! Exemplele bolieme se pot vede la Jungmann, care compară pe slavicul ba cu latinul vali, cu gre- ; cu /*/<( şi cu sanscritul b a , tote pre depărtate prin sens : aşa sanscritul b ii , maî corect vă, nu însemneză i alt ce-va decât „saii". Pe lingă simplul b a , Polonii' maî | aii pe compusul bai: „bai bardzo!:‘ ..bai prawie!" întrebuinţat ironic cu sensul de „ce spuî!" sau „ce are a fiice!" Acest bai a trecut şi el la llomâni, în specie la Moldoveni, devenind negativul bâîu, dissilabic, care funcţioneză ca un fel de verb cu înţeles de ,.nu pot" sau „nu vreţi". Basmul din Bucovina „Delui roşu" [ (Sbiera, Poveşti p. 201): — Hai, intră de grabă în lăuntni! Π dise dracul. „— Balul nu v r e u , ca să nu nie vadă..." Basmul tot de acolo „Cucoşelul şi miţa" (ibid. p. 295): „Dar baba n’aiî j vrut, ci î-aii dis baiu!"' Costachi Negruzzi, Cârlanii, sc. 12: j „Lionescu: Ia stă! puţinei, dragă Vo- I chifo ! ! ..Arochiţa : „Baiu, baiu, nu se pute...” j Acest baiu se aude pe a-locurî şi la .Munteni sub forma b a i e îi, pe care Dr. Polysu a luat’o drept composiţiune din ba şi ei: „ha eu = icli niclit". v. Nu. — Â-La !— Aho ! — Ama ! ;-Ba.-v. Bale. Bâba-C0ja, n. pr. f. artie.; t . de Mytliol. popul.: ogresse <|iii tuo Ies en-fants non baptises. S. F. Marian, Nascerea la Romani, ρ. .Ί·'ί : „RomAnii din unele părţi ale Transilvaniei încă cred că există un spirit necurat şi reutăcios, care omoră pe copiii cei nebotezaţi şi oare se nu-mesce Baha-Cdja. Baha-('qja, care corespunde fiinţei mitologice germane Erau B r e c li t a mit de m K1 u m ]) l'uss si care e regina tuturor spiritelor celor necurate şi rele, are, după credinţa Romanilor transilvăneni, un picior de fer, unghii de aramă la degetele manilor şi un nas lung de sticlă. Ea. omoră pe copiii nebotezaţi, iar suliotele lor le închide în tufişe de soc, unde, petrec apoî pînă ce le putredesce corpul. Din causa acesta apoî Romanii nicî cand nu strică sau sapă bucuros soc" (cir. Wlislocki, Siebenbfirg. Ru-mănen p. 8)..." Asemănările Baheî-Cdja cu „Erau Brechta" a Germanilor, ca şi cu a ηό-stră A v e s t i ţ ă (v. ad voc.), ca şi cu ebraicul „Lilith" şi cu alte mituri analoge, n’o impedecă de a ave o origine cu totul deosebită. Ea este o cre-aţjiune specifică serbo-romanescă din epoca coniocuiriî Şerbilor şi Romanilor în Pannonia. Cea mai teribilă babă în mitologia serba este Kuga, la deminutiv Ku-ziţa, adjectival k u * na. Ea personifică în genere pe „ciuma", „pestis", dar o locuţiune proverbială dovedesco că are o misiune specială de a omorî pe copii; şi anume, cand cine-va câştigă ceva hoţesce, se dice: „kupi kao Kuga dietzu", adecă: „a cumperat’o ca Kuga pe copil" (Karady.ie). Dintre toţi Slavii, pe Kuga n’o au decât Serbii cu vecinii lor Slovenii, adecă ramura cea BABALÎC 2254 pannonică a Slavilor. Matzenauer (Cizi slova p. 393) îî găsesce paralelurî numai la Germani, la carî în diferite dialecte vecin, în Bavaria. în Iielveţia, pe Rin, koge însemneză stîrv „ca-daver“ şi epidemiă „contagio". Serbii din regiunea Bavarieî fiind pogorîţî în secolul VII în Pannonia, unde s’aîi întâlnit cu crenga cea maî occidentală a Românilor —veijî studiul introductiv la volumul de faţă — , se explică de ce Baba-Cyiift=serbul Kuga, Kum ţa , k u ϋ n a = germ. koge n’a străbătut dincoce de Carpaţî la ramura cea orientală a Romanilor. Dela Germani ouvîntul a trecut la Serbî, dela Serbî la Români, a,poî la Serbî şi la Români el s’a ramificat în doă tipuri mitice deosebite, dar strîns înrudite. v. Babă. —Soc. Babac s. babacă, s. m.; t. famil.: pere, papa. Sinonim cu t a t ă. Se aude numaî în Moldova printre orăşeni. Deşi Italienii au pe babbo „tată", totuşî moldovenescul babac sau babacă vine d’a-dreptul din turcul babă. „pere", cu acelaşi sufix desmierdător ca şi ’n „duducă“ din turcul „dudu", ambele din epoca Fanarioţilor. Costachi Negruzzi, Scrisorea VIII: „Cunosc pre babaca d-sale...“ Alexandri, Iorgu dela Sadagura, act. I sc. 7: „Dumneluî îî slugerîul Gângu, un prieten vecliîu a babacă-tetî..." In Moldova se aude şi forma b a-bae cu deminutivul băbăiţă, analogă cu d u due şi duduită; de asemenea b ă b ă c u ţ ă ca şi d u d u -c u ţ ă. v. Babalîc. — Băbăiţă.— uTnrc. Bâba-Dochia. —v. Babele. Babâe. —v. Babac. —Băbăiţă. Babalîc (pl. babalîc)), s. m.; 1° t. famil.: homme âge et vieillot; 2° pou· tre qui soutient un moulin. In primul sens e sinonim cu moş neg, ghîuj, vîj, un om nu numaî bătrân, dar care e şi bătrânicios, de unde se pote dice în glumă babalîc şi la un tîner. Cu-vîntul nu e vecliîu la Români, venind din turcul bâbâlîq „homme Age", dar totuşî s’a răspândit în graifi şi s’a înrădăcinat tot-o-dată la ţeră prin sensul metaforic de o parte esenţială a uneî mori. 1°. Babalîc „homme âge". „Babalîc se fiice la un bătrân sau şi tînăr cu apucături bătrânescî. Ce | maî face bubalîcul cela de moş Ion ? Pe I Ion nu’l vecjî nicî o dată eşind cu flă- I câiî de sama luî; îî un adevărat ba- balîc de o sută de ani...“ (E. Mironescu, Covurluîu, c. Oncea). 2°. Babalîc „poutre de moulin". In Tecucîu, în Tutova, în Covurluîu, pe lîngă babalîc se maî aude şi forma babaluc. „Babalîc e un picior pe care stă niόπι" (C. Cîuren, Vasluîn, c. Zăpo-denî). „Babalîc, un lemn forte gros, ce se bate în pămînt şi se aşedă pe dînsul mora de vînt, care are la centrul seu de desupt un lemn tare aşedat vertical spre a întră în o bortă făcută în babalîc ce-va maî lărguţă de cât lemnul ce întră în ea, ast-fel ca să potă întorce stăpânul mora după vînt. Sabaticul suportă totă greutatea morii. Cu multă trudă se drege o mură când i se strică babalîcul....u (E. Mironescu, Covurluîu). „Deosebitele părţi ale morii poporul le numesce ast-fel: babalâc, la mijlocul babalâcului două c o p c h i 1 i ţ e care ţine masa în capul babalâcului..." (D. Arghirescu, Covurluîu, c. Moscu). Numele de „copiliţă" sau „copilite" 2255 BABA-NOVAC 225G ce se dă une-orî lemnului sau lemnelor d’asupra babalîculm ne explică metafora de moşneg dată acelei părţi care susţine mora întregă: în ochiî poporului babalîcul este într’o moră ca un fel de patriarc cu familia luî. Cum însă un cuvînt curat turcesc a putut să străbată în nomenclatura cea morărescS, care la Români e cu mult maî veche decât înriurirea otomană? S’a furişat printr’un qui-pro-q u o. In loc de babalîc se <|icea înainte babă, şi ’n multe locuri se maî $iee şi pină astă-ςΐί: „babă, o grindă sau tălpoe ce întră în construcţiunea unei mon“ (Costinescu). Vechiul termen babă se potrivîa şi maî bine cu copiii ţa pe care o ţine în braţe. Pre-făcend pe baba în babalîc, poporul nu sciea că înlocuesce o vorbă slavică printr’una turcescă, ci voîâ numaî să masculiniseze termenul cel vechîu, cre-clend că genul bărbătesc corespunde maî bine cu tăria ce se cere dela piciorul moriî. v. Babă.—Băbăluc.— Qopilijă.—Moră. Baban.—v. Băban. Babană (pl. babane), s. f.; t. pastor.: vieille brebis, brebis sterile. Cuvînt ciobănesc forte întrebuinţat în Moldova şi ’n locul căruia în Muntenia se o-bicînuesce maî mult botoşă. E format din babă prin sufixul augmentativ -an (v. -an), ca şi cum s’ar dice: „babă mare" sau „babă de tot". „ Babane se numesc oile atunci când sînt ştirbe1' (N. Petricenu, Iaşi, c. Po-pescî). „Oia când e bătrână se clice babană sau hâştiogă" (Mironescu, Nemţ, c. Taslâu). „Hârştiogă se numesce oia bătrână, căriîa îî maî ţlice şi babană, care n’are dinţi şi nu maî pote produce miei..." (D. Albotenu, Covurluîu, c. Mastacanî). v. Babă. — Botoşă. — Hîr§tiogă. — Oiă. Babâ-Novâc, n. pr. m.; 1° heros legendaire de l’epopee populaire rou-maine, serbe et bulgare; 2° personnage historique, general roumain sous Micliel le Brave. Baladele poporane române ah amestecat la un loc, ca şi când ar fi o singură individualitate, pe haiducul Baba-Novac şi pe generalul Baba-Novac, între carî, în adevăr, este nu numaî identitatea de nurm, dar şi alte puncturî de asemănare: amîndoî Serbî, amîndoî duşmani aî păgânilor; dar unul personagiu curat legendar, care în orî-ce cas va fi trăit cu mult înainte de anul 1500, iar cel-alalt un personagiu de tot istoric, braţul drept al luî Mihaiu. cel Vitez în luptele contra Turcilor, contra Polonilor şi contra Ungurilor, prins şi ars de viii de cătră aceşti din urmă la 1601. Balada „Novac şi corbul" : Fost’a, cică, un Novac Un Novac, Baha-Novac, Un vitez d’aî luî Mihaiu Ce sărîa pe şepte cal De striga Craîova vai! El un fecioraş avea Şi tot ast-fel ΐί ςΐϊοβα: Fecioraş Gruiuţul meii, Ascultă de ce’ţî rlic eii !... Lăsâm la o parte pe Baba-Novac cel istoric, despre care se pote citi maî ales la contimporanul seu Spontoni (Hi-storiadella Transilvania, Venezia, 163S), şi ne vom opri o clipă asupra luî Baba-Novac celui legendar, care numai el aparţine pe deplin literatureî poporane la Români şi la Serbî, pînă la un punct şi la Bulgari (Miladinovtzi, Bâlgarski narodni piesni, p. 209-11), tot-d’a-una în însoţire cu fiîul seu Grue. Nicî o 2257 ΒΑΒΑ-NOV AC 2258 baladă românescă despre Baba-Novac nu este o traducere şi nici măcar o imitaţiune a vre-uneî balade slavice trans-danubiane, deşi aceleaşi sînt caracterele celor doi eroi şi motivele epice, adecă un fond comun pe care Serbii, Românii şi Bulgarii l'ati utilisat pe trei căi neatârnate una de alta. Să luam, bună-oră, următorul fragment din balada română : Jn munţii Catrinuluî, In pădurea Pinului Odihnla Baba-Novac La umbra unuî copac, Şi prin vis el tot vedea Pe feciorul seu Gruia, lat’un corb că se ivîa Şi pe crengâ se punea Chiar d’asupra capului, Capului Novacului. Corbuleţul uşurel Avea’n ciocu-1 un inel, Care jos cădea din el Chiar în barba lui Novac, Lui Novac Baba-Novac. Adormitul se trezia, Şi inelul cât vedea, Scotea haine novăcescl De punea călugăresc!, Scotea cuca de Novac Şi punea un comanac... şi apoi purcedea la scăparea M Grue. Să alăturăm acuma şi un cântec bulgăresc din Macedonia, în care motivul şi caracterul sînt aceleaşi, dar cu totul alt-fel este modul utilisăriî: „Infloresce de timpuriu florea trandafirului! Sub trandafir se aşterne un covor, pe covor este~pusă o perină albă, pe perina albă ş<ăde moş Novac, bea şi mănâncă, mielul rumen e fript, vinul galben e turnat. Iată însă că sosesc trei porumbei, se lasă din sborul lor pe trandafir, cade jos florea trandafirului, iar eî vorbesc aşa: Ascultă, ascultă moş N o v a c e! Tu bine mănânci şi bine beî, mielul rumSn e fript, vinul galben e 3o,l8G. III. turnat, pe când piere scumpul teii fiu, scumpul teu fiii de ’mpreună cu cea de ’ntâiu a lui iubită, de ’mpreună cu băieţelul lor...“ (Verkovic, Pesme Ma-kedonski Bugara, t. I p. 205). Caracterul lui Baba-Novac—căci fie-care erou din epopeea poporană prestată o figură tipică a-parte — se zugrăvesce cu o deosebită plasticitate în următorea baladă serbă: „Novac şi Radivoe beu vin la recore lîngă fluviul Bosna la cnezul Bogoslav, iar după ce beuseră în voe, etă că acesta începe a grăi-aşa: Spu-ne’mî drept, fărtate moş Novace, spune’mî pe faţă, de ce ore te-aî apucat tu, frate, tocmai la bătrâneţe, când nu se maî cade, a’ţî frânge gâtul, a rătăci pe delurî, a duce traiul mişelesc de hoţ? Bătrânul Novac îî rSspunde : ascultă-m6, fărtate cneje Bogoslave, să’ţî povestesc cu dreptate cruda mea nevoe, de vreme ce mS’utrebî. Precum sciî şi’ţî aduci aminte, când Irena zidîa oraşul Semendria, atunci m’a pus şi pe mine la muncă de ϊ-am argăţit trei ani, cărând lemne şi petre tot cu căruţa mea şi tot cu boii mei, iar la sfîrşitul acelor trei ani nu aveam nici un ban în pungă, măcar ca să’mî poem cumpera nesce opinci. Acesta n'ar fi fost nemica, dar maî este ce-va, frate. După ce isprăvise cetatea, ea începu a maî zidi şi turnuri, cu porţi şi cu ferestre tot aurite, aruncând bir asupra omenilor câte trei litre de aur de fie-care casă, ceea-ce face, frate, câte trei sute de galbeni! Cine avea banî, îî da; cine da, remânea; numai eu, sărmanul, neavend ce să’î dau, mi-am luat târnăcopul cu care argăţisem, şi luând târnăcopul mS dusei în haîduciă, căci nu maî era chip a maî r6mân6 în ţera afurisitei Irene. Şi fugii spre Drinul cel rece, apoi spre Bosna cea petrosă, şi când mg apropiai de muntele Romania, iată că întâlnii acolo în 5 2259 BABA-NOVAC 2260 cale nuntaşi Turci, ducând o fată Tur-coîcă. Toţî nuntaşii trecură în linisce, numaî Turculeţul mire, care călărîa pe un mare cal cam murg, nevrend să mă lase în pace, scose un biciu întreit, ferecat la trei capete, şi mă lovi peste spate. De treî orî ϊ-am spus chiar ca la un frate : mă rog ţie, Turcule-ţule mire, să aîbî noroc şi vitejiă, bu-curiă şi fericire, dar plecă înainte, ca-tă-ţî de drum, căci doră me vedî bine că sînt om sărac. Turculeţul însă nu vru să mă ascuite, ci mă bătea din ce în ce maî tare, pînă ce a început să mă cam doră, şi atunci furia mă cuprinse, apucai târnăcopul de pe umăr, lovii pe Turculeţul ce mi se gurguţa călare, şi’l potrivii atât de bine, încât că, ταν y.icrocs (Is ατενής χετοαία βλάηα δάμπσει·, y.a'i νιν υηβ<.οι ray.o- μειαν, ως γατις ανδααν^ χιών τ οι>δαμά λείπει, τεγγει if νπ ότ(>νσι ττα/κλαντοίζ δει^.άδας' α με δαίμων δμοιοτάταν κατευνάζει.... Şi să nu uitâm : pe de o parte, că legenda Niobei ne e cunoscută numai aşa după cum ne-au transmis’o Elenii, iar nu în forma sa originală tracică; pe de alta, că în legenda actuală balcanică s’au amestecat învederat maî tărdiii ore-cari ingrediente din prototipul occidental latin. v. Dochia. — Babură. Bâbici, nom d’une ancienne familie noble moldave. Intr’un crisov dela Iliaş-vodă din 1434: „boîarin pan Stan Babic“, căruia i se hărăzesc mai multe moşii pentru serviciile aduse ţerei încă din timpul luî Alexandru cel Bun (Ulia-nitzki, MaTepiffiiH şiş ncropin, Moscva, 1887, p. 47). v. Boier. ^Bâbiţă, s. f.; t. de Zool.: pelican, pelecanus onocrotalus; oiseau de mer en general. „Cea maî mare pasere notătore, cunoscută Românilor, este pelicanul, numit în unele locuri încă şi babiţă şi batcă" (Marian, Ornit. II, 400). „Ba-biţă, vorbă după sufix ca şi după accent neîndoios slavică; pasere mare şi albă, cu o mare guşă sub cioc, în 2283 5·ΒΛΒΙΤΛ 2284 care strînge pescele cu care se nu-tresce" (L. M.). Pelicanul se cliiamă baba la Ruşi, la Polon! şi la Bulgari din causa aspectului seu grav şi bătrânicios ; la Bobemî însă şi la Şerbi el portă numele de n e i e s y t sau n e n a s i t, adecă „care nu se satură11, întocmai ca numele german al acestei păseri Nimmersatt „nici o dată sătulă". In vechile texturi române prin babiţă se înţelege o pasere de Mare în genere. Biblia Şerban-vodă, 1688, Levit. XI, 15: ... şi struţul şi bogza şi babiţa şi câte ’ s asemene ei... ... et struthio-nem et noctuam et larum et si-milia ei... şi tot acolo, Deuteron. XIV, 15: ... şi struţul şi duhul şi babiţa... ...et struthion et noctuam et larum... A. Odobescu, Scrieri I, p. 154: „Pe ostrovul învecinat un stol de babiţe sta adormite..." v. Babă. — Babiţă. 2-Bâbiţă, s. f.; t·. de Med. popul.: sorte de maladie infantile, diarrhee qui accompagne la premiere dentition. Cu-vîntul se întrebuinţeză mai ales la plural: babiţe sau babiţî. S. F. Marian, Nascerea la Români, p. 398 sqq.: „Babiţa, numită altmin- trelea şi baghiţă, baîghiţă şi babghiţă, pl. babiţî şi baghiţî sau baîghiţî, e un fel de morb pre care îl capătă mai cu sămă copiii, cărora nu le-aii crescut încă toţi dinţii. Copiii ce pătimesc de acest morb, spun Româncele câ li se umflă pântecele, capătă dureri crâncene de stomah şi pântecare mare, din care causă apoi îngălbinesc şi slăbesc aşa de tare, că mulţi şi mor dacă nu sînt îngrijiţi şi vindecaţi de grabă. Morbul acesta se pote vindeca, după părerea celor mai multe Românce, prin aşa numitul „descântec de babiţî11. Descân-tătorea, care voesce a vindeca pre copilul ce pătimesce de acest morb, iea o ulcică nouă, tornă într’însa apă ne-’ncepută, apoi nouă petricele albe, crude, cu deosebire sarea-mâţei, precum şi mălaiu merunţel sau păsat. Dupăacăsta pune ulcica, astfel umplută, la foc ca să ferbă şi anume: Luni diminăţa înainte de răsăritul sorelui, apoi tot în acea (Ji, înainte de am6qlî precum şi înainte de apusul sorelui. Tot aşa face ea Miercuri şi Vineri..." Mijlocele băbesci de a vindeca babi-ţele sînt forte variate, precum şi descântecele ce le însoţesc. Unul din acestea din urmă se începe aşa: Ieşiţi, Periţî! Bobiţi mâncăciose Babiţî puturose Babiţî cu arsură Şi cu bSutură Şi cu pocitură, Babiţî cu-ostinelă Şi cu gălbinălă Cu mâncare multă Şi cu trudă multă, Babiţt cu ne-odihnă, Babiţî cu mult plâns Şi cu foc nestins. Ieşiţi, Periţî! Din vîrvul capului, Din crierii capului, Din crescetul capului. Ieşiţi, Periţî! Babiţî seci... (Marian, Descântece p. 32). Cuvîntul ne-a venit d’a-dreptul dela Bulgari, la carî el se întrebuinţeză în acelaşi sens tot la plural: bâbitzy, şi este în strînsă legătură cu vorba curat bulgară babek sau baba „esto-mac", însemnând literal „pântecare". Prin urmare, el n’are a face cu babă 2285 BĂB01U 2286 „vieille femme“, cu care’l asociază Ci-hac (II, 4), scriindu'l tot-o-dată greşit: băb'iţi. Dela Romani cuvîntul a trecut la Ruteni: Bâb iţi a „Art Krankheit" (Zelechowski). In Lexiconul Budan ne întimpină formele băbie şi băbiţă, explicate prin „profluvium alvi, Durch-lauf“. Dacă ele în adevăr există un-de-va în graiul poporan, atunci nu sînt decât romanisărî din bobită prin sufixele -iă şi -iţă, ambele de origine latină. v. -Iţă. — -iţă. La Bulgari mijlocele băbescî contra babiţelor sînt aprope aceleaşi ca şi la Români. Iată începutul unui descântec bulgăresc (Sbornik t. V, 1891, Na-rodni umotvoreniîa p. 115 ; cfr. ibid. t. I. 1889, p. 82): Drislivi babitzi, Piklivi babitzi, Izleste, babitzi, Ot lep babitzi, Ot yoda babitzi, Ot stut babitzi, Ot slântze babitzi etc. V. Copil. 3-Bâbiţă, s. m.; t. de Botan.: sorte d’eponge dont on fait des amadous et des meches, agaricus betulinus. „Babiţe sînt un fel de bureţi, carî se mănâncă şi din carî ciobanii scot prin ferbere în cenuşă aşa numita ies că ce le servesce la scăpărat. Din babite neferte pe la munte se fac fitiluri pentru candelele dela biserici: sînt mult maî durabile decât cele de bumbac sau cânepă" (Poppescu, Buzeu, c. Chiojdu). Despre ciuperca numaî babă, v. Babă. ^Baboîu, s. m.; t. de Zool.: pois-son d’etang, perca fluviatilis. Acest pesce fiind de diferite mărimi, în unele graiuri fie-care mărime are câte un nume deosebit; aşa la Germanii din Elveţia felul de tot mic se chiamă „hurlig", felul maî mare „kretzer", felul şi maî mare „rechling" saii „sti-chling", felul cel mai mare „barsch" (Rolland, Faune popul. III, p. 183). La Români se pare că felul cel maî mic se (Jice plevuşcă, ce-va maî mare petroşel, şi maî mare baboîu f şi 'n fine costriş. Poienar-Aaron-Hill: „alevin, plevuşcă, baboîu, petroşeî, pescişorî mărunţi". Costinescu : „Baboîu, pesce mic’ mărunt, pescişor. petroşel". „Pescele costrăş saii baboîu“ (I. Chirică, Tutova, c. Cârjăonî). Laurian şi Massim (Gloss.’37) cităză locuţiunile : „un baboîu .de pesce, am prins numaî doi baboi de pesce", în carî baboîu are înţelesul general de „pesce nu mare" saii „nu tocmai mare". Din baboîu se formeză deminutivul baboîaş. Cântec din Bucurescî: Foicica îârbă mare, Hal la pesce de vîn^are: Ştîuculiţa cinci parale, B a b o I a ş u 1 opt parale, Pescişorul âl mal mic Ocaua c’un firfiric... (G-. D. T., Poes. pop. 299). Cihac (II, 477) crede că baboîu se întrebuinţeză numaî la plural, ceea ce e fals; apoî îl trage din maghiarul bâb „poupee, mannequin, nymphe d’un insecte". Este învederat că Românii puteau să acaţe sufixul augmentativ şi pejorativ -oîu numaî doră la un cuvînt care există deja de maî 'nainte în limba românescă saii pe care l’atî împrumutat chiar atunci din afară ; din afară însă Românii n’aii împrumutat pe maghiarul bâb „păpuşă", şi r..\c.u 22SS prin urmare huhoht nu pote fi decât o metaforă curat romăneseă din babă. fără nici un amestec unguresc. Pescele ..perca iluviatilis" este sur, de unde 'Ϊ vine şi numele cel grecesc rr.-W),: dela sur pi na ia bătrân şi apoi la b a b îi — metafora e gata. v. lînha. — C’oslrif. -■Baboîu. — v. Băboiu. Baboiâş. —v. Baboiu. Babolţ. — v. Bă/lan. Baborniţă. —v. Băhnnrijă. Bâbură, s.f.; grosses gouttes de pluie. ,, llabitra se dice la picăturile de ploiă mari, carî une-orî sînt mestecate cu grindina, îar când e timpul aşa se dice că băbureză" (S. Lîuba, Banat, c. Maidan). Acest cuvînfc este format după. modelul altor doue vorbe mult maî res-pândite, analoge prin sufix şi prin sens tot-o-dată: picura „ploiă mică şi rara, pluie fine" şi chiciură, „brumă grosă ce se prinde erna de arburî, gi-vre“ (Costinescu), in carî amîndoue ne întimpină acelaşi atonic -ură şi aceiaşi noţiune fundamentală de „apă ce se lasă jos din atmosferă". Modelân-du-se după picură şi chiciură, bâbură s’a format d’a-dreptul saii din babe „giboulees de Mars“, prin adaosul sufixului celui caracteristic, sau chiar din bură, bureză „bruine" prin reduplicarea frântă intensivă a primei silabe. E cu putinţa chiar ca poporul să fi avut în vedere ambele elemente, formând pe babură prin aşa numita contaminaţiune sau fusiune de doue teme din babe şi bură, un mijloc la care, în creaţiunea cuvintelor noue, nu o dată recurge etimologia poporană (cfr. Cuv. d. bătr. I p. 418, 436, 437). In orî-cc cas, este o vorbă curat românesca forte expresivă, aprope onomatopoetică. v. Babele. — Bura. — -urii. Babuşcă. —v. Habuşea. Babut. —v. Băbul. Bac! interj. —v. Băcăcsc,. Baca! interj.; provine.: voyons! Veqli bine! Se aude numai în Banat. Este turcul baka „regarde!" care s’a furişat şi la Şerbi (Karad?-ic). Ţichiudel, Fabule 1814 p. 279: „...dară iaste în Alcoran scris — iarăşi întrebă Dervişul — că toţi Turcii sânt fraţi unul cu altul ? — Baca! cum nu ar fi, decă iaste? răspunse Sultanul..." λ'.1'Turc. Bacâl 'Bacăn v. Băcan. 2· Bacăn, s. m.; t. de Comm.: bois de Bresil. „Un lemn roşu, cu a cărui apă fertă se roşesc ouSle etc.“ (Costinescu). Tarifa vamală moldovenăscă din 1761 (Cogăln., Arch. Rom'.): „Bacau, de 14 oca 1 leu vechiu". Arabul bakkam, trecut în limbile turanice (Miklosich, Tiirk. Elem. I, KJ). Deja la Cumani: bac han (Kuun, Codex Cumanicus p. 290). v. ^Cumuii. — ^Iurc. Bacâu, n. pr. m. loc.; viile en Moldavie, chef-lieu du district de meme nom. Capicala districtului cu acelaşi nume în regiunea nord-vestică a Moldovei. Se rostesce tot-d’a-una cu primul a clar: Bacău, în documente scrise în limbi străine : Γιλκοκή, Bakow, Ba- 22,S9 JUCAU 2290 cov, Bacovia, Bacovium etc. Deja la 1341 exista în Serbia un sat cu acest nume: Κ.ικοκο (Daniăie, Rîeonik iz kmiâevnih starina, I p. 22); de asemenea în Ungaria sînt o mulţime de localităţi numite B a k 6, B a k a, B â k, Balcov (Hornyanszky, Geogr. Lex. d. Ung.), dintre carî „claustrum de valle Bakowa" se citeză deja la 1411 (Fejer, Cod. Diplom. Hung. X, 5 p. 207); cu tote acestea vorba nu e de loc slavică, ba nicî neapărat ungurescă, dar tot-o-dată, n’are a face nicî cu gleul Bacchus, cu care o înrudîau la noî latinomaniî de altă, dată,. Silaba bac se găsesce în orî-ce limbă, şi întru cât semnificaţiunea Bacăului nu e cunoscută,, o etimologia sigură e peste putinţă. Singura ipotesă plausibilă se pote ră$ema pe următorul fapt istoric. La 1400 Bacăul era deja un oraş însemnat. Nemic nu arată şi nu e probabil că el se va fi întemeiat în scurtul interval de jumătate de secol după descălecarea Moldovei în 1350. înainte de venirea Românilor din Maramurăş, aci stăpânîaii Cumanii (v. 2‘Nemţ), pe când în partea orientală a Moldovei se întinseseră Rutenii (v. Berlad). Bacăul dară ar pute să fi avut ca oraş o origine cumanică, şi atunci numele luî s’ar explica prin dialecte turce. A se compara în acest cas oraşul Baku de lîngă Marea-Caspică. Prin Bacău se înţelege nu numaî oraşul, dar şi districtul întreg, bună-oră la Ion Neculce, Letop. II p. 246: „aii văndut un sat la Bacău anume Făntănelele..." Crisov dela Ştefan Yodă Tomşa din 1614 (Condica Doljescilor No. II p. 186 în Arch. Stat. din Buc.): „cămpiîa lui Dragoş voevod la Bacău“ — o câmpiă despre care a se vede crisovul luî Alexandru cel Bun din 1419 (Arch. ist. I, 1 p. 111). 85,486. III. v. Trotu§. — Câmpiă.—Dragoş. La 1(146 episcopul italian Marco Bandini (ap. Kemeny, Das Bisthum zu Bakov, în Kurz’s Magazin, II p. 14) descriea Bacăul şi regiunea luî în următorul mod: „Oraşul Bacău a fost într’o vreme reşedinţa Domnilor Moldovei, maî ales atunci când trăia Margareta, fiica voevoduluî unguresc Ştefan din Transilvania şi soţia luî Ale-xandru-vodă (mortă la 1410). Pe atuncî se înălţa în partea sudică a oraşului un palat domnesc, care acuma zace în cenuşă. Posiţiunea oraşului e cea maî desfătată, scăldat la resărit de rîul Bistriţa, care se revărsă cu violenţă din munţii Ardeiului, la meţiă-di privind o întinsă câmpiă acoperită cu dese sate românescî, despre crivăţ pînă la Carpaţî având vestita vale a Bistriţei, numită astfel după rîu, şi ’n fine despre apus, ia depărtare de o legă, munţi şi dălurî, întrerupte prin vâî, cale de treî ijile pînă la Transilvania. Aerul e cel maî sănătos; păduri frumose prin natură şi prin artă, stejărişe, fere sălbatece şi pasări mulţime, rîurî pline de pescî delicioşî necunoscuţi în Italia, apoî belşug de vite, de grâne, depome, unt şi miere..." Despre Domna Margareta, prima nevestă a luî Alexandru cel Bun şi aceîa sub care Bacăul ajunsese pe la 1400 la apogeul înfloririi, v. -'Baiă. Un alt moment important în istoria Bacăului a fost episcopatul catolic de acolo, „episcopia ce ungurescă din tărg din Bacău11 după cum îl numesc Duca-vodă şi Antonie Ruset (Foia pentru minte, 1845 p. 25, 37), un episcopat fundat la 1401 de cătră papa Boni-faciu. IX şi despre care pe la finea secolului XVII Miron Costin (Arch. ist. I, 1 p. 169) ne spune: „Biscopul de Bacăii are titlul: al bisericelor ca-' 6 Ii.U'AV tnlia· din t<>tă tera Moldovei. .Autori- j tatea lui so întinde şi asupra Bug'iu- j cuiul. unde locuosc nu puţini catolici, anume în Cetatea-albă, în Teghinea şi în celc .şepte sate bănesc!...“ Lista episcopilor catolici dela Bacii ir se pote vede la Bonko. Milcovia, II, 24 — 35. v. -'Şiret. In secolul XV Bacăul mal avea înch 0 altă însemnătate, cea maî mare din punctul nostru de vedere, fiind-că, ciupii cum vom vede mal jos, ea a lăsat ρΐπΓι as t-Π <11 o urmă in graîu. Piua la anexarea cătră Moldova în 1475 a districtului Putneî (Letop. I p. 12S), Bacăul era oraş de hotar despre Muntenia şi chiar despre Ardei. Aci trebuia să se vămuoscă mărimile. In tractatul comercial cu Polonia din 1407 Alexandru cel Bun clice (Arch. ist. I, 1 p. 131): „Exportaţiunea postavurilor la Unguri şi la Munteni este slobodă, anume pentru exporta-ţiunea muntenescă se va plăti în Su-ceva dela 1 grivnă 3 groşi, şi 1 a fr u n t a r i ă 1 a Bacă/l dela 1 grivnă 2 groşi, şi apoi la întorcere din Valii, chia cu marfă de acolo, fie piper, fie 1 Ană, fie orî-şi-ce. se va plăti în Bacău dela 12 cântare Vs rublă de argint..."; si mal jos: „importaţiunea cere! muntenesc! şi braşovenescl e liberă, plă-tindu-se vamă dela o petră de ceră 111 Bacău 1 groş..." Tot astfel sună tractatul comercial cu Polonia din 1434 dela Ştefan-vodă (Kaluzniacki, Dokumenta moldawskie, L^'oav, 1874 p. 25) şi dela Petru-vodă clin 1456 (ibid. p. 27). Despre depositul mărfurilor străine în Bacău vorbesce un crisov al luî Ştefan cel Mare din 1460 3 (Arch. ist. I, 2 p. 7): „orî-care negu-ţitor v/x veni fie de orl-unde şi-şl va depune mărfurile în Bacău, să dea j călugărilor (dela Tazlău) vama cea j mare de grivnă. Iar de mărfurile tre- i ce torc să se lea după lege vamă do car...", adecă o vămuire maro după valore şi o vămuire mică după greutate. Un alt crisov dela Ştefan cel Mare din 1450 (Arch. ist. 1, 1 ρ. IM) ne arată in Bacău o autorital,(^judiciară, compusă din judecii ton (sudtzi) avend la disposiţiunea lor „globniel" şi „slugi", agenţi pentru executarea sentinţelor. Din acea epocă s’a născut şi a re-mas în graiul românesc o locuţiune proverbială forte interesantă, pe care Cihac (II, 477) o scrie; „a’şl găsi bacă ul", o traduce prin: „trouver son diable" şi o trage din cu viului unguresc bako „bourreau". Tot aşa d. Şălnenu (Dicţ. germ. 30): „a’.şî găsi b ă că u 1 = seinen Meistor finden, ung. bako, călăii", precum şi d. Mân-drescu (Eleni, unguresc! p. 134). Acestă locuţiune, care nu însemneză nici odată „a perii" sau „a murit", ci numaî „a păţit’o", „şî-a găsit cine-va omul care să’l pună la Ioc şi să’l înveţe minte, a căţlut cine-va într’o nevoo clin care învaţă minte" (Lau-rhn-Massim, Gloss. p. 88), n’are a face de loc cu nici un fel de „călăii". Apoî nu se rostesce „bacăul", ci Lot-d’a-uiiii „bacăul", cu a clar. Este o locuţiune de aceîaşî natură ca şi: „orbul cu întrebarea a nimerit B r ă i 1 a" (Pann, Povestea vorbei II p. 4), a nimeri fc’o adecă măcar-că e orb şi mă cârcă „Brăila" e departe, ceea ce Cihac ar fi trebuit să scrie cu iniţiala mică „a nimerit b răi la", ş’apoî să’I caute originea bună-oră în germanul „Briile = oclii-larî", tocmai ceea ce caută un orb! „Şî-a găsit Baccnd". nu „bacăul", vrea să dică pur şi simplu: a mers pînă | ce a dat- de hotar, a ajuns la vamă, j a fost oprit şi scotocit, n’a putut să j mal mergă înainte. Născut în secolul i XV. când pe căletorl şi mal ales pe 2293 IîACCEVAN 2294 negustori îî ingroziaft cele două vămî, „mî-am găsit Bacăul" este un adevărat monument istoric. Chiar după, ce Bacăul încetase de de-mult a fi oraş de margine cu cele doue vămi, totuşi apropierea acestei regiuni de hotar şi posiţiunea’î cea forte muntosă, care înlesnîa hoţiile de tot felul, făcea ca districtul întreg în curs de maî mult timp să fie organi-sat curat milităresee, cu sate scutite de dărî şi însărcinate a ţine strajă. Iată în acestă privinţă un act inedit din 1633 (Doc. Rom. I No. 88 în Arch. Stat. din Buc.): „Io Alexandru Iliîaş voevoda etc., scriem domniîa me tuturor slugilor domniei mele căţi veţi înbla cu slujbele domniei mele la ţinutul Bacăului, dămu-vă ştire, deca veţi vede carte domniei mele, iară voi să aveţi a lăsa foarte în pace de toate angheriile satul Burleşti, numai să aibă ei a’şi plăti cisla lor căt vor hi scrişi la catastiv în visterîul domniei mele, nici iliş să nu de nici sulgu nici unt nici cară nici lup nici o angherie căte sint pre alţi mişei a domniei mele, pentru căci domniîa me ϊ-am lăsat să ţie strajă pre apa Tazlăului celui mare, cum ţin şi alte străji, şi de toate să li se ţie în samă de căte se ţin şi altor străji, şi nime întru nimic să nu’i învăluîască preste carte domniei mele, inak ne bădet. Sam gospodin velei. Io Alexandru Iliîaş voevoda. (L. S.). u las let 714 L mart 15. — Poîannă". Bine scris şi întrebuinţat aprope-aprope în sensul seu cel adevărat, a-cest preţios idiotism ne întimpină la Costache Negruzzi, Scrisorea XXVIII: „Cahin-caha, am trecut prin Roman, am găsit Bacăul, şi am înaintat spre Tîrgu-Ocnei..." Norocul luî Negruzzi că la Bacău nu maî erau vameşii de altă dată, ba nici măcar străjerii luî Alexandru-vodă Iliaş, căci atunci el n’ar fi nr la 111 ilu■, hni'ilnr. Jlncilnr voinicii'·]-. Ym la tiirnu' sa'mi tot .slal.i, l'.ino sama să'nii luaţi... I1 ·. I*. Τ . IV—. ],op. *·1 Balada ..Pobriş.'n" : Ciobanii lui sini 1 *1 >]eri ra do divan. ! În îi■ 11■ ^ro ri-dimati Şi ’n caftane imlirăratj : ]!icit lui ί'Γ,Γίΰ rârli^o, Τ.Ί i'ăriip:· (io aryinî Cum n'ain V'-'lut ;■·· j.amint... 'ii,;,!. i'. Balada „Salga" : ].a ; •'•Γϋ··πη ’ji Jnif-'Mil no;·!ii Ν’· iiiorifau îiai’hiiril. Nomoril 'au. navalii 'au. I 'al.'M'lo . inirlionit'au. IV i-lobani li'(;atu-ini au. l'ulâl iniiaisratulau. Iar |io l· u iiil r o 1 iii a i iu a r c II lei oi-a şi mai lai e ('u ιίΊ'Ίο la spinare . .. Basmul ..Sărăcia din casă" (lspirescu. Legende p. 209): ,.1’e tomna se po-meuesce eu un alt· argat. că'i aduce un luii'duşei de brAnză. — Unciul dela stAnă, dice el, a adunat· laptele dela oia linului, l’a făcut. brAnză şi l'am adus a-casă...“ A. Odobescu, Scrieri III p. 18: „Ilar câte una una căruţele sosesc la (Aria saii la stAna, unde vinătorii aii să pctrrcă niiptea; un bordelu acoperit, cu paîe, cAle-va sa iele şi olum urî pentru vile, o colii de dulAi ţepeni lă-trAnd cu invierşunaro, şi în ţolii împrejurimea un miros greii de diii, de ci'pă şi de radii ii, iată adăpostul si straja ce le pole oferi baciul dela l.’a-dana sau cel dela Kenciu..." In monumente istorice, cuvînlul bac/tt ne întimpină deja de pe la finea secolului XIII. Inlr’un crisov al t/.a-ruiui serbe.se Ştefan IJio.ş I (129,fJ— 13<>2). intr'o lungă listă de K οιηΛη ί (λ et InUfiii, figureză şi unul cu numele Bacîu: Ιί.νικ iDocumeiito Ilur-muzaclii, I, 2 p. 797). Apoi intr'un crisov al lui Siefan cel Mare din Mν;ι,ιυιοΐ!ΐΐΊΊ,, I Inpito· Ci.iTiii.ie C.i.uwhc, I p. 82). Cuvintul parc a fi străbătut la noî cu ocupatiunile rusesc!. v. Dohan. — Tulun. Baconiţă. —v. liacon. Bacşiş (plur. bacşişuri), s. n.; pour-lioir, pot-de-vin, etrennes. Turcul bag-sys. Cuvînt introdus la Romă-iiI chiar înainte de epoca Fanarioţilor. Bacşişuri se dau la subalterni, daruri la cel de o potrivă sau la superiori. Axinti Uricarul, Letop. II p. 104: ..Acesta ce aii făcut Iniceril şi n’aii vrut să dea războîu Şvezilor, au făcut’o ori că nu se indura de Craiul că le da mult bacşiş, orî că agiunsăsc Craiul cu daruri la capetele Inice-rilor..." Ion Xeculce, Letop. II p. 2JS: „[Iliaş Alexandru] era şi darnic, bacşişuri da mari, cil era om bun..." BACŞIŞ 2301 BADE 2302 Enachi Cogălnicenu, Letop. III p. 197: „şi aşa trecând la Iaşi au sosit la Copoii şi aii conăcit acolo şezănd pănă a treia zi, mergând Domnul în toate zilele de se împreuna, triimeţăn-du-ϊ de toate tefaricule ce se afla în Iaşi, dând şi bacşişuri îndestul la oamenii Paşii...11 Ibid. p. 223: „le găsisă orz de agîuns, dăndu-le şi câte un bacşiş de cheltuială pentru bună venire..." Gheorgachi Logofăt, Letop. III p. 306: „apoî Dascalul scoaleî Sloveneştî asemene face oraţii printr’al său ucenic pe limba Romănescă, şi toţî acestiî morgănd pe rănduîalâ sărută măna Domnului şi’şî îeu bacşişul lor...“ Ibid. p. 314: „la partea slujitorescă se rănduesc bacşăşurile dela Yisterie cu catastif Domnesc..■“ Alexandri, Iorgu dela Sadagura, act I sc. 1: „Sa dai degrabă curcanii la bucătărie să’î puie ’n frigare, şi să spui lui Gheorglii bucătarîul ca să mi’i ruminescă frumos, că î-oiu da bacşiş bun...“ v. uTwc. Badanâ. —v. Bidinea. Bade, s. m.; I0· t. famil. qu’on emploie: a) quand on parle â son frere aîne ou de son frere aîne, frere ou cousin plus âge; b) quand une jeune paysanne parle â son amant ou de son amant; c) quand on s’a-dresse â un paysan plus âge que Γοη veut honorer; 20- Nom de bapteme. Deşi masculin, cuvintul se declină fe-meiesce: articulat badea, genitiv şi dativ singular bacîu, vocativ bacleo, plural n’are. In Banat se rostesce bace, cu trecerea silabei de = die în ce sub înriurirea foneticei serbe, fără a se confunda însă cuvintul vre-o-dată cu b a ciu „maître-berger'. Dicţionarul Bănăţen circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 426): „Bacs. Opilio. ,.Bacse. Frater maior natu“. Tot in Banat se aude şi forma bala, care se explică erăşî prin fonetism serb : „baiam = badem“ etc. (Karadfcic). Formeză o mulţime de deminutivi: bădiţă cu scurtatul biţă, bădică cu scurtatul bică, bădiucă, bă-ducă, b ă d i c u ţ ă, b ă d i 1 ă , şi are o formă colaterală badiu cu denii -nutivii ei, despre cari tote a se vede la locurile lor. Rar în oraşe, acest cuvînt e forte des pe la ţerâ. Ca nume pe .care un frate sau ver îl dă fratelui sau veru-lui maî mare, se întrebuinţezi mai mult deminutivii b ă d i c ă şi b ă d i ţ ă. In texturi literare, întru cât ne aducem a-minte, bade cu acestă nuanţă nu ne întimpină de loc. Nuanţa a doua însă, ca nume pe care feta îl dă iubitului ei, bade este de o circulaţiune extremă, astfel că numaî îii micul volum de doine şi strigături culese de dd. Bărsan şi Jarnik el se găsesce peste 150 de orî, afară de formele cele deminutivale; câte odată bade se repetă mai de multe orî într’o singură bucată, bună-oră: Badea meu, tîner băiat, Nici mustaţa nu i-a dat; Badea meii tîner copil, Roşu ca un trandafir; Din obraz îî pică sânge, Unde ’l v6cl inima ’mî plânge. Faţa luî ca trandafirul, Trupul lui ca rosmarinul. Cum e bradul arătos, Aşa-I badea de frumos ; Cum e bradul ’nalt din munte, Aşa-I badea meii do frunte!... (J. B. 30). 2303 BADE 230-1 sau : Foia verde nuc’amară, Badea ’I mânios de-asoră Că n’am şest. cu ol afară! Foiă verde flori do fragă, Iertă badeo, iertă dragă... (ib. 1C5). sau : Floricică din grădină, Badea dorul nu’mî alină; Floricică do pe luncă, Dorul badit m& usucă; Floricică din ogoră, Dorul badiî mfi omoră; Floricică de isvor, Yino, bade, altfel mor... (Sovastos, Cântece molduv. J'J'J)· Este de observat că, în poesia poporană, când despre flăcău se tjice bade, atunci aprope tot-d’a-una i se respunde despre fetă prin mândră: Ce stai, bade, tot pe prag Şi te uiţi la noi cu drag? — Mârită-te, m â n d r a mea, C'apoî nu m’oîu mai uita! — .Şi tu, bade, credi că eu M6 topesc de dorul teii? — M â n d r ă, de nu ţî-ar pesa, Acum nu m’aî întreba! — Bade, mie mi-ϊ de tine Chiar ca lupului de câne! (ib '.20.) sau: Reii e delul cu cucute • Şi badea cu m â n d r e multe... (ibid. -1«7). sau : Suflă vîntu ’n paie ude, Eu strig, m â n d r a nu m’aude. — Ba ta( la Maccd"· români apropo 'Io toi la sensul derivat do ..placor", dar n'a dispărut' cu do-pavirşii''·. Macr-do-românii dic ca şi no]: „a lingura t ru cOnac· = in conac."', „a biiga mâna t ru olă = i 11 iMfi“ (Pe-tresen. Mostre I ])· ?9). 'n t".\tolo culese de Dr. Obedenaru (ed. Hianu, p. 87) noi citim : Tute sborâle a Tute vorbele calini Pcrpilit.a calului Perpelită îşi le băgâ tu ; şi-le baga bine m i n te ghine... i î n m i n t e... Asupra originii lui bag s'aii emis piuă acum părerile cele mai curiose. Lăsând la o parte „ba;/ ab obsoleto v a g i o unde et. v a g i n a“ (Lex. Bud.); cu atât şi mai virtos etimologia cea celtic-o - franceso · englesă propuşii de Sasul Sclniller (Argumentorum epi-crisis, Cibinii iSiîl p. 79); ne vom mărgini cu Cihac, Laurian-Massini şi Miklosich. După Cihac (II, 63S) noi am împrumutat pe bag dela Xeo-grecI, cel mult din epoca bizantinii, anume din : ..βάζω, ,-ίώ-ο) (βάλλω) mettre, placer; mgr. βι'ζι-η· mittere, ponere, immitlere, in-jicere, addere, adjungere, imponere, exequi, adimplere, adhibere, apponere (Du Cange), βάζω η:·σω mettre dedans, introduire; βάζω îl; ror rurr nov se mettre dans la tute. se proposer; βάζω γη'ισιr faire attention; βάζω tini- πί.τοι· estimer, tenir compte; βάζω άύι/.α (t.Tάνω accuser quelqu’ un â tort; βάζω iiicoioqcc prendre quelqu ’un ă temoin; βάζω th ro rrorhînt substituer.!1 Xoi am reprodus piirerea lui Cihac în tută întregimea ei, căci ea, dacii dovedesce ce-va. apoi negreşit nu că Românii ati luat pe bag dela Xeo-greci, ci numai doră că Xeo-grecii l’au luat dela Români. In adever. nici o-daiă nici intr'o limbii un : (Γ) nu treeo in 'cil în ; (C), mai cu samă iu limba grecii, unde elenicul άζω vine din ( τ Batjocura. — , ' , ί Ba/jocitresc. Bagîocuresc. J Bagrin, s. m.; t. de Botan.: 1°' Ro-binia pseudo-acacia, acacia blanc; 2°. Cytisus laburnum, aubours. Salcâm, A c a ţ. Oltenesce d a f i n. But/rin, une-orî bragldn şi chîar magrin, se dice în Banat atât la salcâmul ordinar, precum şi la salcâm-galben (S. Lîuba, c. Maidan). Se maî aude tot acolo pentru cel de’ntâîu şi termenul brebene (M. Juîca, Srediştea-mică). Bagrin este şerbul bagrena (Ka-radzie), care însă nu se scie de unde vine, negreşit prin transposiţiune dela numele unei alte plante. Din bagrena Românii au făcut bagrin prin analogiă cu anin sau arin. v. Salcâm.—Braghină. Bahadîrcă , s. f.; provine.: be-gueule. „Băborniţă ce face pe virtuosa bătrână prefăcută" (Şăînenu, Eleni, turc. 12). Acest moldovenism figurgză, după cât seim, numaî în dicţionarul frances-român al luî T: Codrescu. Intru cât privesce graiul românesc, ba-haăircă n’are a face de loc cu Turcii, ci ne-a remas d’a-dreptul dela soldaţii muscali din epoca ocupaţiunilor militare, cel mult de pe la finea secolului trecut. Rusesce femininul 6oraTtrpKa, rostit bagatîrca, însemneză eroină în sens ironic saii comic, adecă tocmai „begueule", pe când masculinul „baga-tîr" se Îea ca „eroii" numaî în accepţiune seriosă. Rutenesce bah a-t i r c a „femeiă bogată" (zelechowski). v. '■•Muscal. Bahamet. — v. Bahmet. Bahluîu, n. pr. loc. m.; riviere en Moldavie, affluent de Jijia. Isvorind în districtul Botoşani, Bahlidid trece prin Iaşi, primesce în sine patru riuleţo sau peraie, din carî unul se chiamă Bahluîeţ, şi se versă în Jijia la Tuţora. In documente scrise cu cirilica: ιΙλ\-λ!>ιι , bună-oră într’un crisov din 1453 (Arch. ist. I, 1 p. 103). Ion Neculcea, Letop. II p. 449 : „aîi mers podghezul pe Bahlum în gîos, au trecut Bahluîul pre la Căcarăzenî şi au luat pre la Şanfca şi au trecut codrul la Y a s 1 u î u...“ Am reprodus într’adins acest pasagiu, pentru a se vede că originea numelui: Bahluîu pare a fi în cea maî strînsă legătură cu a celor-lalte localităţi avend acelaşi sufix toponimic -luî, între carî cele maî cunoscute sînt Y a s 1 u î u, Covurluîu, de aci T e s 1 u ϊ u şi altele , nu numaî în Moldova, dar şi ’n Muntenia, v. -luîu. Cu tote astea, pe de altă parte, este a-nevoiă a despărţi pe BaJihiîu de un cuvînt comun existinte pînă astădî pe a-locurî în graiul poporan, şi anume balhuîu. „Balhuîu, sinonim cu m o c i r 1 ă şi cu nămol, numesce poporul pămîn-tul înmuiat peste mSsură cu apa ce vine de pe scursura uneî văî mari sau mici; când omenii trec prin astfel de locuri cu carul sau numaî cu vitele slobode, se înnomolesc sau se scufundă, încât abia cu mare greutate es afară. Când balhuîul nu e adînc, ci numaî de 1 — 2 decimetri, atunci se chiarnă şlef sau turbucală“ (D. Basilescu, Prahova, c. Drajna-de-sus). Nu cum-va Bahluîu şi balhuîu să fie unul şi aceîaşî cuvînt, diferenţiat printr’o uşoră metatesâ? v. Covurluîu. Bahmet (plur. bahmcfi), s. m.; petit cheval de race nogha'i, cheval tar- 2341 BAHORNIŢĂ 2342 tare. Tătari! Nogaî din Crîm şi din Bugeac aveau nesce cai mici, dar forte îuţî şi târî, pe carî îî numîaii b a h -m a t şi cu carî făceau invasiunile lor în Rusia, în Polonia şi ’n Moldova, astfel că termenul bahmet, ca nume tecnic al acelei varietăţi de caî, a pătruns tot-o-dată la noi şi la vecinii noştri. E ciudat că Cihac (II, 4) vrea cu orî-ce preţ ca acest cuvînt curat tătăresc să fie la noi un slavism, deşi relaţiunile nostre cu Tătarii erau directe, fără- nicî o mijlocire din partea Slavilor; ba încă balimeţiî ceî maî vestiţi erau din Bugeac, adecă chiar de pe teritoriul României. Vechii scriitori poloni (ap. Linde, v. Bachmat) ne spun că balimeţiî aveau pici ore scurte, erau grosolani, începeau a fi buni de călăriă numaî dela patru ani în siis, dar întreceau la gonă pe ceî maî frumoşi armăsari. Balada „Grue Grozovanul": Dacă vedea şi vedea, Bl în grabă se ducea Chiar la grajdiul Hanului, Hanului Tătarului; Când la grajdiu el ce zăria? Un hal/met ce tot săria, Un căluţ cam pătrârel, Eşia ’n vâră cincărel... Cuvîntul se rostîa şi trisilabic: ba-hamet. Balada „Fata cadiuluî": Şi te du în grajdiul meii De’ţi alege-un puiu de smeu Din cinci-cleci de bahamefi, Baliameţi cu perii creţi... A. Odobescu, Scrieri I p. 161: „Erau tot căluşei rotunţlei de Dobrogea şi bahmeţî sbîrliţi de Bugeac, abîa tot pătrăreî şi cincăreî..." v. Bugeac. —Gal. Bahnă (pJur. bahne), s. f.; mare- cage, marais. „Bahnă, loc mlăştinos pe care cresce papură şi stuf" (A. Cîurenu, Vasluîu, c. Zăpodenî). Mocirlă. Mlaştină. S m î r c. B ă 1 -tocă. B u 1 h a c... Biblia Şerban - vodă 16S8, Esa., XXXV, 7: ...acolo veselie ...ibi laetitia a- pasăriloru, odăi vium, caulae a-de turme de tre- rundinis et pa- stie şi bahnă... lude s... Alexandri, Boîerî şi cîocoî, act I sc. 12 : „stejarul cel drept cresce pe munte, în aer viii şi ’n ţelină ' sănetosă, îar nu în bahnă.. O mulţime de localităţi, unele forte vechî, portă numele de Bahnă, B a lini ţă, Băhnişoră, Băhnăşenî. Sfitocul mănăstirii Tismena, MSS. 1646 (Doc. Rom. II No. 3 p. 5, în Arch. Stat. din Buc.): „Vladul voevod feciorul Vladuluî voevod, let 7019 (1501) dat’au sfintei mănăstiri sat anume Bahna toată cu tot hotarul..." Satul Bahnă deja înainte de 1360 sub Vladislav Basaraba (Venelin, p. 6, cfr. ibid. 129). Este polonul bagno, bohemulbah-no „marais". v. Băhlesc. — Băhnire. — Bălmi§. — Băhnos. ^Bâhniţă. —v. Bahnă. 2-Bâhniţă. — v. Bahorniţă. Bahorniţă, s. f.; t. famil.: femme depravee. Un lung registru de sinonimi figurăză la Jipescu, Opincaru p. 56 : „când e ’ndârjit Rumânu pă fSmeîa luî, îî (Jice ce’î ghine ’n gură, adică: muiere, muîeruşcă, calu dracului, dracu ’npeliţat, vulpe ’n patru labe, scorpiîe, îasmă, puîu de lele, teleleîcă, talpa îaduluî, petrecută, hăcuită, tîrîturâ, papină, paţachină, fleorţă, tîrfă, be- 2343 '•BAIA 2314 şondră, başoldină, bahorniţă, magmuză, plosca şă..." Este şerbul bahoritza „sorciere", b ah ori ti „ensorceller" (Karadzio), înrudit pe de o parte cu slovenul b a-h ă r i j a „fanfaronnade" , b a h u 1 j a „femme vaniteuse" (Murko), îar pe de alta cu bohemul băchora „super-stition, fable" (Jungmann), adecă un cuvînt propriu ramureî slavice serbo-boheme. Pe şerbul bahoritza Românul s’a mărginit a’l preface în bahorniţă prin analogiă cu sufixul din băborniţă; se pote însă ca şi la Serbî să fie sau să fi fost forma ba-hornitza de vreme ce este la Sloveni bohornitza „sorciere" (Ma-tzenauer, Cizi slova p. 115). Alături cu bahorniţă circuleză cu acelaşi sens bahniţă, care ar pute să fie o simplă contracţiune românescă din bahorniţă, dacă nu cum-va este maî curând o vorbă slavică deosebită, căcî bohemesce ba clin a însemneză „femeiă burtosă", de unde pote să existe ba li ni tz a chîar în vre-un dialect serbesc. Basmul „Inşir’te mărgăritar" (Ispi-rescu, Legende p. 68): „o fată a uneî b alin iţe de Ţigancă ce'şî ţinea filele prin curtea boierului cu ce se îndurau stăpânii..." v. Băborniţă. Bâîa-de-aramă. Bâîa-de-fer. v. '■'Baiă. ’-Bâiă (plur. băi), s. f.; 1°. baiu, baignoire; 2°. mine, miniere, carriere. In primul sens, sinonim cu scaldă, nu şi cu feredeu, care este o varietate a băii] în sensul al doilea, sinonim cu ocnă. Forma organică, pe care au păstrat’o în parte Bănăţenii, este baniă. I. Baiă „bain". Coresi, Omiliar 1580, quatern. XI p. 3: „întru bac şi în scăldâtura apei aduce vindecare..." Biblia Şerban-vodă 1688, Regn. IV, X, 27: Şi surpară casa lui Vaalu şi orân-duiră pre îasă fie bae pănă în zioa acasta... Etdiruerunt ti-tulos Baal, ot posuerunt eum in latrinam usque in diem ha no... Ţichindel, Fabule 1814: p. 286 : „Şase lunî [Omer] toate băile noroadelor le-au încălzit cu aceste cărţî..." Colindă muntenescă : O tu, dalbă ţlînişoril, O tu, mândră lebejoră, In baiă te-oîu îmbăia, Cu tine că m’oîu scălda, In baiă de lapte dulce, De-aicea nu te’i maî duce... (G. I). T., Poos. pop. 89). Poporul descrie une-orî baia astfel încât s’ar crede cine-va strămutat în anticitatea romană. Aşa în basmul „Brosca ţestosă" (Ispirescu, Legende p. 37): „ — La noî este obiceiul, adăogâqlîria, ca înainte de a merge la cununiă, să ne îmbăiâm. „—Ne vom îtnbăia la palaturile tatălui meu, rgspunse el. „ — De ce să maî facem p’acolo te-vătură? să ne îmbăiâm aci. „Şi-făcend un semn cu mâna, apa eleşteuluî se trase într’o parte şi în-tr’aita, şi în locul luî se vgclură nisce palaturî strălucite de podobe, încât la sore te puteai uita, dară la dînsele ba. Aurul cu care erau poleiţi stâlpii şi ciubucele de pe lîngă streşină, licărîau de-ţî luau ochii. Dîna luâ de mână pe fiul împăratului şi intrâ în palat. Vedî că el rgmăsese cu ochii bloojdiţî, ca 2345 '■BAIA 2346 unul ce nicî dînsul, deşi era fecior de împărat, nu mai văzuse asemenea scumpeturî.' Şi fiind băile gata şi apa încropită numaî ca laptele când îl mulge dela oiă, intrară fie-care în câte o baiă şi se îmbăiară. Fiul împăratului nu cuteza să calce pe pardosela Mii şi pe velinţele cele de mare preţ ce erau aşternute prin palat, de milă să nu le strice frumuseţea. Baia era pardosită cu tot felul de marmură lustruită, şi adusă din meşteşug aşa încât închipuia fel de fel de fiori, de pasări şi câte nagode tote. Apa ciuruia din ţevi aurite şi o luau cu năstrape şi cu căuşe de aur. Ştergarele erau de mătase şi în ţesătură cu fir de cel bun şi cu mărgăritare. După ce eşiră din baiă şi se îmbrăcară, trecură prin grădină, unde mirosul florilor îi îmbăta..." Ca termen bisericesc, baiă este vasul care servesce la botez, „fonts de bap-teme". Omiliar dela Govora, 1642, p. 121: „Unulu e tatâl vostru în cerîu, o mumâ pre voi v’au născut: baia b o-tejuniei; une ţiţe vâ hrănirâ pre voi..." Mitropolitul Antim, Predice ed. Bianu, p. 196 : „ϊ-au dăruit nu numaî sănătatea trupului, ci şi a sufletului, bo-tezându-se de sfîntul Silivestru; s’au botezat drept aceia în baia a doua a naştereî..." v. Cîupă.—Ferecleii. — Scalclă. II. Baiă „miniere, carriere". Dicţionarul MSS. bănăţen circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 427): „Banye. Fodina. „Banye de aur. Aurifodina. „Banye de argsent. Argentifodina. „Banye de arame. Aerifodina. „Banye de plumb. Plumbifodina. „Banye de fier. Ferrifodina. „Banye de cositor. Stannifodina." Geografia Ardeiului Mss. circa 1650 (Cipariu, Archiv. 1869 p. 435): „unii lucră la argint viu, aur, argint, arame, plumb, her, oţel, şi pre alocure sănt oraşe de băi...“ Astadî în Muntenia numaî numele tîrguşoruluî Baia-de-aramă in Mehedinţi şi al satului Βαϊα-ăe fer în Gorj pâstreză suvenirea vechilor miniere de acolo. Constantin Brâncoven, 1693 (Cond. Mss. în Arch. Stat·, p. 217), în „o carte a Costii neguţitorîul dela Buia- de-aram â“, dice: „...cari moşie şi rumăni au fost zălogit Îachim spătărelul drept aramă oca 700 la Dedîul Duca, şi acei bani ce s’au dat pre aramă au fost ai Costii neguţitorîul, şi cănd au fost la zi, neputănd să de arama, au fost dat toate zapisele de acastă cumpărătoare la măna Costii..." Acelaşi (ibid. p. 109): „Şi îar am dat şi am adaos Domniîa me satul ce se chîamă Baia de fer din sud Gorjiu.. “ Mitropolitul Dosofteîu, Synaxar 1683, f. 21 b (Sept. 17): „le tăîarâ gleznile dela picorul cel stângii şi’î dîaderâ la ocne la băl să paţâ rău...“ In secolul XVIII sensul cel monta-nistic al cuvîntuluî baiă a fost deja uitat în Moldova şi ’n Muntenia, fiind înlocuit prin turcul madem, îar episcopul Amfilohie Hotiniul (Gheografie, Iaşi 1795) s’a încercat chiar a introduce pe francesul minieră. v. Madem. V î 1 v a - băilor este o fiinţă mitologică, despre care se povestesce în Ardei. Frâncu şi Candrea, Moţii p. 67: „Găina e un munte situat la me. <.;:i a < ' 'i . ..S., luiVi ta· .'i tatu /··>;'.·>·* luntri la ·;:■·. . “i f,.|.mult"' (P. Siniu , c. ' 'viat V /;-) ■ n la ρηηΐΜ. de unii" locuţiunea j. 111 v' ■ ί!' aia ..a stiiic;*' Ιηΐίη'ιΐ· pun· - a im pi'c cheltui, a tare m- 11 ■ Ί ii i ."i."' [mi i '!<·nir-'i. Sericii I p. !3 : „Si !r< .·<'·ιιΊ liiurfi un iie^-uslm în en pmi!:i ii>· vindare, dă einsaoul }h■ n j11!r;::'i >].· .*<·].· ]ί■ talger. cu btn-ri'·· 1 111„·i, .1·· pus in Lrit“ ,ii]i· sm. · 'pincaru p. '>8: ,.«·"· face câ'ii iiâ j.i.v.iUi cum sa nu eliîeltu· V>îi. pinîi’H tai" pe nesimţite hm> rili junimi...·' Λ1 >·>:a11'iri, (iincn.·!·:· lui Ilagi-Petcn, act 1 sc. 'i: .. 1 ’etcn : la vt di’l. Adelo ? Chiar acu'im dicea că bărbatu-ieu te mi· ii' ::a ... ..Vcr>îiili'.'cn : Dar! o spuneam... insă ΐ n n'ai .(·■'-Λt să siringi ln>ri>< pungii..." î 1 o d.. se. ]!; „In plac· să irâcsei ca un haituiu. traesec :<-tui meii: si i ii ti·· ;ţt_ii inamic· m)-oiu stringe /">/- B·: ■ /■· '· ini m o i. .."iii raillc-.sc;, par-χ···λ *:·. a aseunsfi. a~a tîicOii'l legat Λ saii a ii.iniei: ..A 'a tii’i ' :·)■;!' inim·;!"' elarnii:. Svr.-.'.'i.lii'ia.-s. I*;». Ρ·Λ~:ηι;1 ..i\*roul cvi iVrinecut" It.vt· 'ic ..aplecat e" : s.t ί ■ ■ a a i lini ί',ιί··!/'· aiim·'!. S.i ..intreluiv tare /ίπ>ίί fără n t'ii. fără a s c u ii d e I u r ă “ , la ('ant'inir, Ist. Iero;;lil'. /.Mss. in .Vad. Kom.i p. l’l’.S : „Pulaii i.ăla-va vreme in gânduri stând, şi la inlreliare tara Iul" )'r ca aeela ce sa-i raspuir/ă SUCII· linii, mal tărdiu iuti'acest a chip ii ■/.isâi ă...!I Printî 'o metaforă anal(i::â , la A. (tilnlu'scu, Scrieri II p. ’>s: ,,se in· funilă in Imuri/r unei movile..." Boii r<- la un vas: ..Caml est" trebuinţă de mul·; nil··, Ic liană int i Ίιιι ucu] (-are se numesce strungă, din strungă nil·' Ies in spătari muie st a ii militarii, vasul muie mulge laptele se numesc»; "ăletii, pe a căriia ΙίΊιοί stă aşe/|a|, mi va.s mic df· lemn care· se nnmcsce raipă1' (I1. Sălă^iami, X<·]nt, c. lianţii). Jj'ii· ιί la '.'ăl : Dasmul „l'et. i'runi"s“ nspire.-aai, I.e-^eniie ]i. ΠΟι: ..Acest, copil avea un hmr atârnat, ne ''âi. Si dacă îl luft, • *! ' vedu că iuli'insul era o scrisdie..." In acest, sens, la Macedoromâni hna:rn se chinină ...salba de galbeni suîi mărgeii etc.·'·’ la gâtul fotolor iDr. Oijsdenani, Dict.. Mss. in Acad. iiom.i. Λ ci hrncf‘/! trece- deja la a doua acc"p;.În,v.·. şi anuiiie: II. /;■/ ■ /·. bn' Balabân. —v. DiiKibu». Balabustă, s. f.; t. fainii.: .luivo mariee, femme d’un .luif. Tot-d’a-una se ica ironic, bună-oră b’dnlmsln în ...locul păpuşilor" (G. I). T., l’oes. pop. 120). Tli. Speranţia, „1 ţie călare": Un Ovrciii cu balabusta Cum sub sară sta. la masă, Itintr’o dala ’nibueal ura Dela f.rura jos o lasă... Alexandri, Icr.şcu Boccogiul" : .Mititică balabustă, Dra^ă nfc-u, IV.rtă rorliii fura fustă, Dic şi fleii... D. Şăînenu (1/icţ. germ. ‘.’,Ί) dice că cuvîntul e chiar evreesc. Lupa o co-municaţiune orală din parte'f, este ii a a 1 - li a b a i t li a „maitresse de la rnaison'·'. v. 1‘.Jidov. Balama iplur. bajnmrihs. f.; cliar-niere, ficlie, pentun·; iigur.: hnlr/ninh:, facultes mentales. ..Ferul ţintuit in uşă, în portă, in obione etc., prin care acestea se închid şi se deschid" fCo-stinescui. Turcul baglarna cu acelaşi sens iŞălneiiuj. 2309 BALANGA 2370 Ion Crengă, Scrieri I p. 321: „cumpără unelte de teslăriă, do6 lătunoîe grose, patru balamale, câte-va pirone..." întrebuinţarea cea maî caracteristică a acestui cuvînt, prin care el s’a ro-mânisat de tot, este pluralul balamale luat figurat în sens de facultăţi mentale. Alexandri, Kir Zuliaridi, sc. 20: „Afrodita: Ce aî? ce ţi’î? „Papă-lapte: Nimica... mî-o slăbit balamalele... „Afrodita: Eştî bolnav?..." Ion Ghica, Scrisorea XI: „bine aî făcut de nu te-aî potrivit luî, e om bătrân, ş’apoî i s’au cam slăbit balamalele capului..." „Figurat: a se înmuî a balamalele semnifică a perde puterile, a îmbătrâni ; de ex.: bietului moşneg i s’au înmuiat balamalele, nu maî merge dîrz cum mergea o-dată“ (E. Miro-nescu, Covurluîu, c. Oncea). Tot aşa: „a scote pe .cine-va din balamale = a scote din minte, a zăpăci". V. l'Tu7'C. Balamiş-bâlmoş. —v. Balmoş. Balamiic. — v. Ealamut. Balamiit (pl. balamuţî), blagueur, radoteur. Flecar. Farfarâ. Bărfi-tor. Nu însemneză de loc pe „tont căruia abia scoţi vorba" (L. H.), ci din contra pe un om care vorbesce mult, dar prost, înciircăndu-se în vorbă şi încurcând pe alţii. Este un cuvînt slavic, întrebuinţat la Ruşî, la Bohemî şi la Poloni. Omiliarul dela Govora, 1642, p. 452: „darâ voî, balamuţilor, pentru ce rânjiţi spre mine?..." Intr’un crisov dela Radu-vodă din 1618 despre viile dela Cotnar (Condica Mss. Asacki în Arch. Stat din Buc., t. 1 f. 199, cfr. t. II f. 51), după o veche traducere sună: „vii drepte cumpărături luî Dumitrache Chiriţă postelnic 2 falce care sint în dîalul Balamutu- o lui...“, după originalul slavic însă: „R-κ rop 1ϊΛΛΛΛ\δΐ],ιΐΛ\“, adecă „în delul Balamuţilor11. . Din balamut Românul a format balamuc cu sensul de „casă de nebuni", „Irrenhaus" (Şăînenu). Trecerea cea neorganică a finalului t în c se datoresce înriuririî cuvintelor năuc şi h ă b ă u c. v. Balamuţesc. Balamuţesc (balamuj.it, balamuţire), vb.; radoter, blaguer, parler de but en blanc. Flecăresc. Vorbesc în bobote. Bă r fese. Pravila Mateîu Basaraba, 1652, p. 590: „mai bărfia de zice că nesfârşita muncă are sfărşenie şi dracii îarâ vorîi să’ş vie la a lorii cinste; maî balamuţia zicăndu că nu e raîulu nice e făcut de Dumnezău; maî bărfia zicăndu că Adamii..." v. Balamut. —Bârfesc. Balamuţiă, s. f.; radotage, blague. Băr,f.elă. Flecăriă. Vorbă de clacă. Pravila Mateîu Basaraba, 1652, p. 471: „au foştii începntu a filosofi şi a ijderă multe bârfele şi hule în-potriva pravoslavieî, drepţii aceîa acestu sfăntii săborii surpăndu-î bala-muţiile ca unuî ereticii şi întărindu pravoslavia, pre dinsulu şi pre soţii luî dederă’lu anathemeî..." v. Balamut.—Balamuţesc. Balân. —v. Bălan. Balâncă s. balângă, s. f.; clochette attachee au cou des betes. Sinonim cu t a 1 a n c ă saii t a 1 a n g ă. 2371 '•BALA 2372 ,.Balangă, clopotul ce se atârnă la gâtul calului" (Baronzi, Limba română p. 101). T. Stamati, Pepelea (Alisandria, IaşT 1868 p. 108): „se gîuca de-a mi-jorca, de-a brăzdiţa, de-a puîa-caîa, de-a bostanul, de-a halea-malea sau în dupî, de a sita-la-cumătra, de-a boul, de-a balanca...“ Formele balancă şi t a 1 a n c ă , carî nu sînt decât unul şi acelaşi cuvînt, se explică printr’o reduplicare dissimi-lativă balancă -1 a 1 a n c ă întocmai ca în „balmeş-talmeş". Forma cu b in ambele caşuri este cea primitivă, forma cu t fiind resultatul dissimilaţiuniî ul-teriore. Nicî balancă dară, nicî talan c ă, n’au a face cu slavicul pa-litza „bâton", de unde le trage Cihac (II, 241). Balancă aparţine învederat aceleî tulpine latine rustice b a 11 - cu sensul de mişcare necontenită, „s’agi-ter“, „herumschwingen" (Korting, Ro-mânisches Wtb. p. 96), care e forte răspândită, şi ramificată în tote dialectele romanice. v. Talancti. —Balmoş. Balaş (pl. balaşuri), s. n.; rubis balais. O petră scumpă varietate de rubin. Cuvînt arab, introdus în EuYopa în vecul de mijloc, de unde medio-latinul b a 1 a s c i u s, italianul bala-s c i o , spaniolul b a 1 a x etc. Forma română indică o proveninţă italiană. Zapis muntenesc din 1644 (Condica Mss. a mănăstirii Hurezul 1754, în Arch. Stat. din Buc. f. 372 a): „Adecă eu Preda spatar sinu Tudosie iϊ biv vel ban, nepot banului Predei ot Cip-turoaîa, scriu şi mărturisesc cu acesta al mieu zapis să fie de mare credinţă la măna jupănului Chiriţă, cum sa se ştie că m’am tocmit cu dumneluî de î-am vândut parte me de moşie den Jdegla a 7 parte, şi den Cubrova îarâ a şase parte şi din Cuperceni a patra parte de mî au dat hani gata 9000 şi o părechie de cercei cu balaş d r ep t ban i 3000, fac cu tot 12000..." A. Odobescu, Scrieri I p. 134: „Ici se vedeau sipeturî de sidef pline cu ghiordane, cu cercei, cu lefturî de smaragdurî, de balaşuri, de rubinî, de zamfiri..." v. Nestimată. Balâşă. — v. Bcilaşă. Balaur. — v. Balaur. ^Bălă (plur. bale), s. f.; 1°. bave, salive; 2°. ecume de bete fauve, mon-stre. In primul sens se întrebuinţezi numaî la plural: bale; în sensul al doilea, numaî la singular: bolă. I. Bale „salive". Biblia Şerban-vodă 1688, Regn. I, XXI, 13: ... et tympani-zabat ad ostia civitatis, et col-labebatur in ma-nibus suis, et cadebat ad por· tas civitatis, et s a 1 i v a e ejus defluebantin bar- ...şi să nebu-niîa la uşăle cetăţii şi să spri-jiniîa întru mâ-nile lui şi căde pre uşăle cetăţii şi balele lui cură preste barba lui... bam ejus... Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 43): „Acestă pasire dară cu mare mânie, mai mult din stomahul tulburat decât din rostul fără sfat, într’acesta chip cuvintele de odată cu balele îşî stropiîa..." Ibid. p. 218: „cu capul viperiî să închina, cu ochii vulpeî căuta, cu trupul dulăului să clătina, şi ca cum de duh rău tulburat ar fi fost, cu fălcile căscate, cu buzele lăsate şi cu balele aspumate, cuvinte cu stropi şi stropi 2373 1-BALĂ 2374 cu cuvinte amestecate, într’acesta chip a împrăştia începu..." Corbea, Psaltire circa 1700 (Mss. în Acad. Rom.), starea I: Toate poruncile tale, Adevăr sînt, nu sînt bale... A. Odobescu, Scrieri III p. 187 : „La gură împrejur s’a durat muşoroiu şi balele cătrănite pe care Ucigă-l-toca le scuipă din văgăune..." Glumă poporană: „ — De ce’î curg boului balele? — Că nu pote să scuipe" (G. D. T., Poes. pop. 249). Ghicitorea despre „melc": Imî port casa în spinare Şi din gură ’mî pică hale. (Ţara-nouă 1887 p. 160). Balada „Balaurul": Şi unde’l sp61a, Nistrul se ’ncliiega 'De bale de şerpe, Pustiîa l’ar bate... (G. D. T., PoeB. pop. 4d0). Balada „Miul Sglobiul": Pe margini de drum Nu e fir de fin Nicî de îerbă verde: De fome, de sete ΕοςΙ zăbalele Şi’mî beu balele ... (Ibid, p. 497). II. Bală „ecume de bete fauve". Basmul „Vornicul fără tată" (Ispi-rescu, Legende p. 131): „Şi cât aî qlice meîu, făcu mici fărâme pe necuratul smeu, bala dracului..." Basmul „Gheorghe cel vitez" (ibid. p. 133): „iată că un balaur, bala dracului, venîa măre spre dînsa ca un vîrtej..." Basmul ardelen „Frunză-muză" (Telegraful din Sibiu 1886 No. 133): „Vino odată jos, bală spurcată de zmeii! dise Frunză-muză bun vitez, căci acum n’o să’mî maî scapi cu minciuni de-ale tale..." Poesiă ardelenă circa 1800 (Tribuna din Sibiu 1886 No. 128): Maî bine m’aş fi ’ngropat Decât m’am fost însurat Do-am luat acestă bală Care m6 face obîală... Jipescu, Opincaru p. .24: „Noî Rumâni hiind răsniţî încoa şi ’ncolo dă bala dă duşmani, par’că nu sîntem dăplin, par’că ne pîere ce-va..." Ibid. p. 37: „Streinu, pîntru hirea ta, e bală nebotezată..." Costinescu: „Acesta este o adevărată bală = este o pângâricîune, o spurcăciune. O bală = femeiă desfrî-nată şi murdară". Strigătură din Ardei: — Ce catî, bădiţă, pe luncă ? — Cat o vacă ş’o junincă Ş’o bală d e ibovnică... (J. B., Trans. p. 414). . Lexiconul Budan, cel de’ntâîu, trage pe bală din latinul bellua „feră sel-batecă", şi pentru lmtîrul acestei etimologie scrie cuvîntul belă: „be'lă spurcată = diavol", deşi nicî o-dată şi ni-căirî Românul nu rostesce belă, ci tot-d’a-una şi pretutindeni numaî bală. După Lexiconul Budan s’au luat apoî toţi pînă la unul: Laurian şi Massim, Cihac, Şăînenu, Pont-briant etc., toţî cu belă şi toţî cu „bellua". Orî-cine va alătura în texturile de maî sus pe bală cu bale, lesne se va încredinţa câ este una şi aceîaşî vorbă la singular şi la plural, căcî singularul bală nu însemneză alt-ceva decât „ecume, bave", şi anume: „bală spurcată = bave immonde"; 2375 BALÂCDIŞ 237G „ a d e v e r a t & bală = veritable bave“ ; „bală (i e m ei ă) = femme baveuse"; „bală nebotezată = mecreant b av e u x“; „bală de d u ş m a n = ennemi ecu-mant de fureur" ; „bala draculuî= ecumedediable"; şi aşa maî departe, în corelaţiune cu: „bale de şerpe", „bale cătrănite pe cari Uciga’l-toca le scuipă" , „duhul reu cu balele aspumate", etc. Cuvîntul dară n’are de loc a face cu latinul beliua, ci numaî cu romanul rustic bava, care nu se gă-sesce în latinitatea clasică, dar s’a păstrat pretutindeni în limbile neo-la-tine, afară de reto-romana: italianul bava, sardul ba a, spaniolul baba, portugesul bava, provenţalul bavar ca verb, francesul b a v e : Eontro dans l’ombre ou sont tous Ies mon- stres fletris Qai, depuis quarante ans, bavent sur nos dâbris... (V. Hugo). Din latinul rustic bava Românii trebuiau să facă ba şi bauă, la plural bale, întocmai după cum din medio-la-tinul „zava" eî au făcut „za“ şi „zauă", la plural „zale"; apoî înriurirea pluralului a înlocuit pe singularul cel organic prin forma analogică bală, întocmai după cum şi pluralul din „zale" a produs pe un singular inorganic „zală". Elementul - le în bale este specific românesc. Cu acest element specific românesc au împrumutat dela noî cuvîntul chîar la plural Serbo-croaţiî: „bale, f. pl. der Rotz, mucus" (Ka-radzie), de unde apoî s’au format la dînşiî: balav saubalavaţ „bălos", ba li ti „a îmbăia", bal o şi balo-nîa „bală de om“, „der Rotzige, mu-cosus", tote fâră nicî o legătură cu celelalte limbî slavice. Deja Miklosich (Rumun. Untersucli.II, 71) a recunoscut că Serbii împrumutară cuvîntul dela Români şi că la Români el se trage din latinul bava. Şi totuşi Cihac (II, 7) ne asigură că Românii a fi luat pe bale dela Serbî. Cu o asemenea metodă linguistica, el ar ii putut susţine că Francesiî au împrumutat pe „merci" dela Români! v. Bălos. — Tmbăks. — Balaur. 2,Bălă, s. f.; t. de Comm.: balle, gros paqueţ de marcliandises. Italianul ba 11 a', de unde şi la Germani Ballen. Enachi Cogalnic6nu, Letop. III p. 263: „Şi isprăvindu-le aceste toate, şi stringănd şi lăna, s’au _ apucat de lucrul postavului, şi aii început a face fel de fel de postav, şi aii făcut şi o bală de postav pre frumoasă de au trimes’o la împărăţie..." v. Poslav. Balâc, s. m.; t. de Zool.: Raia torpedo, torpille. Cunoscutul pesce electric, care se chiamă şi calcan. „Balâc sau pesce-c’un-ochîu" (A. Mogoş, Rîmnicu-sărat, c. Obilescî). Turcesce kalkan-balyk. Numele „pesce c’un ochîu" aduce a-minte sinonimul italian „occhiatella" (Nemnich). v. 1-Turc.— Calcan. Balâcdiş, s. m.; t. de Comm.: fa-non de poisson. „Os sau dinte de pesce, balyk poisson, dis dent" (Şăî-nenu, Elem. turc. p. 116). Tarifa moldovenescă din 1761 (Co-gălnicenu, Arch. 2,H, 244): „Balăcdis, oca 50 banî". v. Balâc. 2377 2-BALE 2378 Bâlbaş. — v. 2-Baloş. Bale.—v. -'Bale. Baleâz, -ă, adj.; gros et gras, cor-pulent. „Vorbă turcescă cunoscută numai unora din orăşeni din România liberă: mare şi gras, vorbind de omeni" (L. M.). Cuvîntul lipsesce la d. Şăînenu în „Elemente turcescî", ceea ce ne face a crede că nu l’a găsit în dicţionarul dialectului osmanliu. Turanic este în orî-ce cas. Ion Crengă, Amintiri din copilăria (Conv. Lit. XIV, 367): „Nica luî Co-stache.cel răguşit, balcâz şi răutăcios, nu mai avea stăpânire asupra mea... “ Ibid. 374: „Irinuca avea bărbat şi o fată balcăză şi lălăe, de’ţî era frică să înnoptezi cu dînsa în casă..." v. 1-Turc. Balcenu. —v. 2,Bale. Bâlde. — v. Balclovin. Baldovin, n. pr. pers. m.; Baudoin. Acest nume personal, care nu era rar la Românî, s’a' furişat la noî în văcul de mijloc, în epoca Cruciatelor, din Occident,: căcî este învederat germanul Baldewein sauBaldwin, italianul B al d o v i n o, francesul Baudoin. La 1399 boierul Baldovin era logofăt la Mircea cel Mare (Venelin, 18).· In vechiul pomelnic al mitropoliei din Bucurescî figureză Baldovin (Arch. ist. I, 1 p. 89). La 1520, sub Negoe Basaraba (Condica Mss. a mănăstirii Vieroş în Arch. Stat. din Buc., f. 58 b): „pănă în hotarul lui Baldovin..." Un boîer muntenesc Baldovin ne întimpină la 1557 (Arch. ist. I, 1 p. 40). La 1578 (Condica Mss. a mănăstirii Nucet 1753 în Arch. Stat. din Buc., p. 24): „din Anişani Stan logofăt şi Tudor logofăt şi Baldovin şi din Dră-goeşti Bade..." La 1653, sub Matern Basaraba (Cond. Mss. Vieroş f. 143 b): „Radul fecorul luî Baldovin..." De aci apoî formele scurtate Bal de sau Băl de. Intr’un zapis din 1596 (Doc. Rom. II No. 41 în Arch. Stat. din Buc.): „Bălde brat Puia". O varietate de struguri se numesce băldoo sau băldovâe (Jipescu, 0-pincaru p. 54). B ă 1 d a n a, un sat în Dîmboviţa ; apoî câte-va sate Baldovinescî, tote însă în Muntenia (Frunijescu). Numele personal Baldovin şi scurtatul Ba Ide se întrebuinţau şi la Serbî (Danicic, Rjecnik I p. 23), de unde patronimicul Baldovicî. 1-Bâle. —v. 1-Bală. 2-Bâle, n. pr. pers. m. Un nume personal forte poporan altă-dată la Românî şi forte interesant prin rami-ficaţiunile sale. Forma primitivă este Bală. Deja la 1222, într’o lungă listă de Românî (Ba.\ch) aşezaţi atunci în Serbia, ne întimpină: „Bucoru, Radu, Bratina, Bala" (Miklosich, Monum. Serbica p. 12). Sub acestă formă Bală numele se întrebuinţeză pînă astâ<'ivu! ir.i Dan-vodă din DRîn ιΑηΊι. ί.-;. P 1 ]'. 7:',: ibid p. 142i: .,r.,ii:r, /;,(// paharnicii'·. Int Pun c.risov di-la Stotan-vodă din l.Ms i( ondiea Msîh. Asachi in Arcli. stuf. cîin Puc. t. I p. ·'!<). t. II p. ..hal· l’lnpf.'Olll". intre Homănii menţionaţi intr'un i-risrn· muntenesc din 15,s,s iCnv. d. bnlr. I p. l’.'iN) nnul se cliiamă Bnh:. Zapis muntenesc din 10i>l (Poc. Pom. I Xo. ■! 1 in Ardi. Stai. din Buc.): ..Ion, 1i Stâncii]...". ί Zapis moldovenesc din 1627 (Arch. ist. I, 1 p. 14): „Nt-cula peh Cocorii 1 jiopeî Bal· i de Braşov..." Zapis muntenesc din 1657 (Doc. Pom. II λ:ο. 1 25 in Arch. Stal,. din Buc.): ..fostu-se-au infrăţitu Bald mo· i snl Talului cu Micul vornicul..." j Zapis muntenesc din 1 (> 7:J> (Doc. Pom. 1 Xo. 305 in Arch. Stat. din ; Pnc.i: ..ol Puşi Balr postelnic i ot Buclnmeni Cărste logofăt..." Intre Românii" aşedatî in Serbia pe j Ia loOii este un Balosin şi tn.-T iii : ai lui ]■’> alin (llurmuzache, Documente, I p. 7!>7i. lin sat Balosineştiî în Tutova la ](ί 17 (Condica Mss. Asachi in Arch. stat. din Pine., t. II f. ϋ!»5). In vechiul pomelnic, al mănăstirii 1 Bistriţa din Moldova (Mss. în Acad. Rom. p. 7:-,): ..Tatenu. Mărie, Balosin u...” Intr'uti crisov muntenesc din 1024 i.'uu itrro- jiiii p. .vi). Jntr’un zapis muntenesc din ΙιίΟιί (( uv. d. bătr. 1 p. 151): „Roman Mi· nescol se Padomirii se Balotă..." Crisov dela Vasile-vodâ din ili-P' (('ondica Mss. Asachi iu Arch. Stat. din Puc. t. II f. 1 “> )>): „Cocorul Vâr-vareî nepot, lui Ignat Pa lot- ă..." Să se observe insă că numele personal Balotă, de unde maî multe localităţi Balot,osci, polo să nu derive din onomasticul Bnlr, ci se trage mai probabil din bală „mon-sfcre, ecume de bete fauve", întocmai ca ..Racot.ă" din „rac" saii ,,('alotă‘‘ din ..cal" (v. Aniolâ). Zapis din 1652 (Doc. Rom. J No. \ϋ2Ί in Arch. Stat. din Buc.): ..Cocorii noştri anume Negul i Ba lom ir..." Crisov dela Dan-vodă din 1430 (Arch. ist. I, 1 p. 73): ,.B a 1 o m i r e s t i". Alţî B a 1 o m i r c s cî în Moldova la 1615 (ibid. p. 158). Un sat Bălesciî în Muntenia se menţioneză la 1429 (Yenelin). Pînă astăzi există o mulţime, de sate Bă-lescî şi Bălenî, in legătură cu carî este şi familia boîerescă B file nu; apoî o insulă in Dunăre numită Gura-Balei, un munte Ba'e in Dîmboviţa, un păriu Bale în Rii/micul-si/rat, i.svo-rînd din muntele Bă leu. Satele Băii 1 e s c Ϊ, 1J. ă 1 i n e s c Ϊ şi 1-5 a 1 o m i -rescî indică formele personale H fi -lilă, Bălin şi Ba lo mir, din carî aceste doue din urmă ne-aii şi inliin-pinafc deja in texturile de maî .sus. Numile personale Ba li că şi Bal iţă sînt deminutiyî tot din Jiale. Bale se numîa, între alţii, fi/ul luî Sas-vodă. din Moldova din dinastia cea maramureşenii, întors apoî în Ungaria şi, împreună cu fratele seu Drag, fundator al familiei conţilor Drăgfy, jucând acolo un rol însemnat între BALEGA 2382 aniî 1365—1398, cât va timp şi voevod al Transilvaniei (Puşcarîu, Date istorice p. 116 — 7). In actele epoceî el se numesce Bale şi tot-o-datâ Bal iţă' (Balieza), ceea ce dovedesce că şi B a 1 c, contras din B a 1 i c, nu era decât o formă deminutivală a numelui Bale. Un boîer moldovenesc „ B a 1 i ţ ă fiîul luî Bărlea" ne întimpină la 1404 (Ulîanitzki, ΜατβρΪΜΗ jijm ncropiii p. 15). Din Bale vine numele patronimic B â 1 c e s c u cu cel topic B ă 1 c e s c î şi numele veclieî familie boîerescî din Moldova Balcenu, din care „Ion B a 1 c a ii “ mare păharnic la 1436 (Ulîanitzki, op. cit. 54). O formă intensivă din Bale este B alean (v. Bărcan). Vom vede la locul seu că tot o formaţiune din Baie este şi cunoscutul nume de familiă B a 1 ş. Faţă cu acestă întinsă ramifleaţiune a numelui Bale la Românî, etimologia luî nu pote a nu fi interesantă. El ar trebui să fie slavic, dacă am judeca după forma Balomi r; dar tocmai acest „Balomir", atât de slavic în apa-rinţă prin finalul „-mir", nu se găsesce în nomenclatura Slavilor; îar Bale, Bă- ii n şi B a 1 i ţ ă se află rar şi numaî la Serbî, la Bulgari şi la Moravi, adecă numaî în regiunile cele atinse de în-riurirea românescă. Acesta ne face a admite o origine cumanică. In limba djagataică bala însemneză „copil", „ostaş", şi tot-o-dqţă „puîu" în verbul bala-lamak „a ave pui" (Vânibery, Cagat. Spraclist. 243). Cuvîntul există şi la Cumani, după cum se constată prin deminuti vul „balazuc = pulastrum" (Kuun, Codex Cumanicus p. 130). Pînă. şi Balomir, departe de a fi slavic, ne duce la nomenclatura turanică, a-ducendu-ne a-minte pe „Balamir rex Iiunnorum" la Iornande. Elemente cu-manice în onomastica română se vor constata forte des. v. -'A-sun. —Baico.—Balică. — Balş. -Bole.—1·Coman... Bâleg (bălegat, bălegare), vb.; fien-ter. Se rostesce şi b Mg. „De regulă ca reflexiv : a se bălega = a’şî lepăda balega, a scote excremente, vorbind de vite, şi maî ales de boî sau cai; metaforic se aplică şi la om în înţeles spiritual: a se desonora cu vorbe spurcate şi ruşinose" (L. M.) Basmul bucovinen „Petrea FSt-fru-mos" (Sbiera, Poveşti p. 40): „Calul mânca jăratec şi baliga 'galbeni..." Tot aşa de corect ar fi: „se balegă...“ Ghicitorea despre „Sfredel": „Am un bou, el mănâncă, el se baligă, el mătură" (G. D. T., Poes. pop. 245). Ion Neculce, Letop. II p. 364: „Îar caii se balega tot apă, că altă n’avea ce bălega...11 v. Balegă. Balegă s. baligă (plur. balige, baligi), s. f.; bouse, fiente, excrement. „Excrement de vite, maî vîrtos de bou şi de cal: lutul de lipit casele se calcă şi se frămîntă cu balegă de bou; balega de cal nu e aşa bună pentru acest scop. Metaforic: un om mole şi lipsit de orî-ce tăriă de corp sau de suflet. Prin eufemism: balegă de vită botezată = excremente de om" (L. M). Dicţionarul Mss. bănăţen circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 427): „Balege. Stercus jumentorum." „Baleg. Stercus emitto." Cuvîntul e forte des in Biblia Şer-ban-vodă 1688, Exod. XXIX, 14 : ...iară cărnurile ...carnes autem viţelului şi piîale vituli, et pellem, şi balega veî arde et fimum com- cu foc afară den bures igni extra tabără... castra... 23S3 BALICĂ Ibid. ps. LXXXII, 11 : Periră de tot în Aendorfi, făcură-se ca balega pământului... la Coresi, 1577 : mântui ul“. Ibid. Ezech. IY, 15 : Disperierunt in Aendor, facti sunt ut stercus terrae... ca g u η o ϊ u 1 ύ pă- ...iată am datO ţie balege de boi pentru balegile cele de omu... ...ecce dedi tibi stern ora bourn pro stercori-bus humanis... Ibid. Si racii, XXII, 2 : Cu balega scâr-nelorft se asa-mână lenesulu... Stereori b o -um de sterquili-niis comparatus est piger... Mitropolitul Dosofteiu, Synaxar 1683 f. 234 (Dec. 23): „purtaţii pedestri de-acel fără rându muncitorî 30 de dzâle, şi traş prin g u n o a e şi prin baligi...11 Ibid. f. 196 (Dec. 4): „Şi direpta ce deHristos tămăduită—o, minunată-ţâ-i bărbăţâîa smereniiî, Ioane 1 — aclaîa o îmâ cu balegile, şi nu ’î era greţâ..." Samuil Claîn, Invăţăture, Blaj 1784 p. 41 : „ Alţii îî umple nările de scârnă şi de balegă, alţii îî storce în faţă bureţi plini de bale de om şi de bou..." Basmul bucovinen „Finul lut Dum-nedeir' (Sbiera, Poveşti p. 187): „Era o dată un om atât de sărac cât n’a-vea nimică la casa sa; el trebuia, sărmanul, să cocă baliga de vită ca să’şt hrănescă copiii..." Ion Crengă, Scrieri I p. 253 : Deu, nu şuguescî, măî Buzilă? Da amarnic mat eşti la vieţă; când te mânit, faci sânge ’n baligă...11 Cântec de glumă la un copil care plânge: Rîs ou plâns, Balegă de mânz, Ιόρη fuge, Manzul suge ! (R. Sium, Trans., c. Orlat). La Macedo-românî se qlice cu acelaşi sens balegă (Dr. Obedenaru) şi balică (Weigand). Este una din vorbele cele ciobănesci lăsate la Dunăre prin invasiunile po-porelor turanice din vecul de mijloc. In diferite dialecte tătare circuleză pînă astă dt cu acelaşi sens bal gas, b a 1 li a s , b a 1 g a s, etc. (Castren , Eordische Pv,eisen II, 138, 156). Dela Românî a trecut cuvîntul la Serbt: balega (Karadzic) şi la Albanesî : baigă (Gustav Meyer, Wtb. 23). Rutenul b e 1 e g a sau b a 1 o h (Zele-chowski) pote să vină d’a-dreptul din-tr’un dialect tătăresc. v. 1'Cornan. —Bălegar. Balgiu Balgibaşă v. 2'Baloş. Balhuîu, s. n.; marais. — v. Bahluîu. Balică, 1° n. pr. pers. m.; 2° une ancienne familie noble moldave. Ca nume personal, cunoscut în Moldova, în Muntenia şi ’n Ardei, Balică este, ca şi Baliţă, un deminutiv din onomasticul Bale, despre care a se vede la locul seu. Zapis muntenesc din 1628 (Doc. Rom. I, No. 298): „Să se ştie cum au venit aceşti megiaşi deîn Macsen anume Bogdan i Balica i Stan i Radul..." Crisov muntenesc din 1670 (Condica Mss. a mănăstirii Hurez în Arch. Stat. din Buc. 1754, f. 320) pe satul Craîoviţa în Dolj: „care sat şi cu rumâni şi ţigani aî jupănesii Stancăî ce ah fost jupănesă Balicăi paharnic, din 2335 BALIN 2386 bresla de zestre, de tată-său Fiera logofătul Leurdenul..." Intr’un crisov dela Constantin Brân- , covenu din 1693 : „Balica Plcşoîanul" (Cond. Brâncovenescfi Mss. în Arch. Stat. din Buc. p. 26). Constantin Brâncoven, 1693, ibid. p. 19: „şi cu mulţi boîari mărturii iscăliţi în zapis, anume Necula căpitan Glo-govenul i Rafail clucerul dela mănăstire Topolniţa i lancu îuzbaşa i Stoica sinu lancului Îuzbaşa i Balica ot Orbeşti..." Numele personal şi de familiă Balică se întrebuinţeză şi la Romanii de peste Carpaţî, unde l’a purtat, între alţii, la începutul sccoluluî trecut un vestit căpitan Nicliită Balică în armata de Curuţî a luî Francisc Rakoczy (Frâncu-Candrea, Munţii apuseni p. 30). In Moldova, delul Balicăî şi părîul Balicâî în judeţul Yasluîu. Nemul boieresc moldovenesc Balică, de de-mult stins, era strîns înrudit cu dinastia Movilescilor, căcî hatmanul Isac Balică ţinea în căsătoriă pe Şcliîa-una, sora luî Ieremia-vodă ■ şi a luî Simeon-vodă. Crisov din 1583 dela Petru-vodă Şchiopul (Condica Mss. Asachi în Arch. Stat. din Buc., t. I f. 110, cfr. t. I[ f. 436 b): „Facem ştire tuturor cui să cade că viind înainte domniei mele rugătorîul nostru părintele Gheorghie episcopul de Rădăuţi şi cu fraţii săi Toader şi Eremie vornic şi Simion aprod şi cu sora lor Şchîauna gîupănesa Balicăi hatman, şi sora lor Greca, ficiorii Movilii logofăt mare.,." Acest text dovedesce că în actul din 1615 (Arch. ist. I, 1 p. 128): „Isac Balica hatman11 este numit „fiîu“ al mumei luî Ieremia Movilă nu pentru că ar fi fost frate cu acesta, ci numaî cumnat. In acelaşi sens Moîse-vodă, fiîul luî 3r,,I8C. Tir. Simeon Movilă, într’un crisov din 1634 (Arch. ist. I, 1 p. 72) 5 1 p. 400: „Muiare de cinste şi înţeleptă, de va fi şi în liaîne proasto înbrăcată, e vrednică de cinste; iară co deşartă, ţifrăşită, zădarnică şi fără de lucru, cară cu şuşeire liaînelor de mătasă i se întorc şi crierii, sloboade graiurile întinse ca balmoşu: unde nu se vorbeşte rău de alţii, acolo nu rămâne ia.. Laurian - Massim : „Bâlmeş, bucată de făină cu lapte şi unt. Metaforic, mai ales în unire cu talmeş, amestecătură de lucruri disparate, pisătură şi muietură vorbind de solide: a face pe cine-va talmeş- bâlmeş = a’l rupe în bătaiă. Originea vorbei ar ii grea de urmărit, căci şi tonul eî nu e bine fixat, ci unii pronunţă bâlmeş, alţii balmnş." Lexicon Budan : „ Balmoş = eine mit Milclirahm oder Butterheiten schmack-liaft zubereitote Kukurutzmehlspeise." Costineseu (Voc. II, 597) nu cunoscc pe balmeş, ci numai pe „tal mi ş, un fel de plăcintă din brândă, oue, unt; bucate gătite prost." Alexandri, Păpuşamil: „Aî fost şi tu când ai fost, pe când te lirăniai cu balamiş-balmuş de la cumătră, şi aveai 12 perine mari umplute cu frunzări, unde „balamiş - bahmiş de la cumătră" este o locuţiune proverbială cu sensul de „morceau pour la bonne bouclie." Acelaşi, Petra din casă, sc. 1 : „Zamfira: Ţi-am mai spus, Ιόηο, că nu’s destul de legate dulceţile... „Tona: De le-oiu mai pune pe jara-tic, mă tem că din belte s’or priface în balmuş...“ Cuvîntul fiind curat ciobănesc, nu Românii l’au împrumutat dela Unguri, după cum crede Cihac (II, 478), ci Ungurii Taii luat dela Românî împreună cu mai mulţi alţi termeni ciobănesc! (v. Bacîu). Tot dela Românî 2389 2,BALOŞ 2390 l’au primit Rutenii sub formele b a 1 -mus, balmuă,. bamuă, banus, „Kukuruzpolenta auf Ralim gekocht", ba încă şi cu sensul cel metaforic: „pobiti na balmus = tiichtig zusam-menschlagen, graulich misshandeln" (zelecliowski). Deja Kaluzniacki (ap. Miklosicli, Wander. d. Rum. 12) observi: „balmus, nur bei den Hucu-len und bei den Rutlienen der Buko-vina, ein mit Schmetten. gekochter Brei, vom rumun. balmiiş". Cât se atinge de bohemul bales" „met fari-neux ordinaire", pe care’l citeză Cihac, apoî este o vorbă, exclusiv moravă, „usus moravicus" (Jungmann), Îar prin urmare căpătată dela Românii ceî sla-visaţî din Moravia. In limba română sînt maî multe formaţiuni aşa qjicend reduplicative cu simpla schimbare a iniţialei. Aşa sînt, între altele, „tanda-manda", „tranca-flenca", „balancă-talancă". pe lîngă carî se aşedă dela sine „balme§-talmeş", căci în tote ne întimpină de o potrivă o iniţială dentală t faţă cu o iniţială labială: b, f, m. Tot aşa, cu labiala iniţială p, este în „Păcală-Tândală". Dacă nu pururea, dar cel puţin în generalitatea caşurilor, e organică forma cea cu lăbiala (v. Balcincă). In privinţa bahnoşuluî primitivitatea formei cu b asupra celeî cu t e necontestabilă. Cuvîntul, forte vecliîu la Români, ne-a remas dela Pecenegi sau dela Cumani, soţiî noştri ceî turanici din vecul de mijloc. In dialectul djagataic el se pă streză pînă astăijî: b u 1 a m u k şi bulamac „une soupe epaisse et gluante, bouillie" (Vâmbăry , Cagat. Spraclistud. 249). Aşa dară t a 1 m e ş, maî bine t a 1 m o ş, este o formaţiune posterioră curat românescă din turanicul ba).moş = baiu muc. Deja Costinescu şi apoî Cihac au observat a-propiarea luî talmeş de francesul talmou se „piece de pâtisserie su-cree, dans laquelle il entre de la creme,' du fromage et des oeufs" (Littre). T alin o u s e exista la Francesî deja în secolul XIY. Să fie ore o asemănare întâm-plătore? saii o migraţiune a cuvîntu-luî românesc? Ne mărginim a pune întrebarea, fără a respunde. O etimo-logiă seriosă a francesuluî talmouse nu s’a dat încă pînă acuma, v. Talmcş. — Bălmăşesc. — ^Comcm. ' Balomir. —v. 2'Bale. Balosin. —v. 2'Bale. '•Bâloş.—v. Balş. 2Bâloş, s. n.; miel. Cuvînt care se află numaî la Dr. Polysu ca sinonim cu miere, de unde l’a reprodus apoî d. Şăînenu (Elem. turc. 12), grupân-du’i la un loc cu următorele vorbe de aceiaşi origine turcescă: balbaş „un fel de băutură saii mâncare cu miere", la Cihac balbaş „hydromel", citând tarifa de vamă; b a 1 g i u „ vîncjetor de miere şi de balbaş", de exemplu la Ion Neculcea, Letop. II p. 413: „[Grigorie Vodă] pre Turcii balgiî din ţară foarte îî înfrânase şi se temea de dănsul, de nu putea face zapt întru nimică..."; „b a 1 g i b a ş a „trămisul Iianuluî pentru luarea dăjdieî de miere", de exemplu la Nicolae Muşte, Letop. III p. 29: „aii prins atunce şi pe B a 1 -gibaşa Hanului..."; tote acestea din turcul bal „miel", balgy „vendeur de miel et d’hy-dromel". Să se observe o mică erore din partea d-luî Şăînenu: în România Turcii balgiî nu erau „vînţjetorî", ci toc-maî din contra „cumpărători" de miere, carî umblau pe’n districte pentru a 2391 '•JiALŞ 2392 aprovisiona cu mierea Porta Otomanii, asuprind pe omeni, şi iată de ce Gri-gorie vodă Ghica se veduse silit a în-frîna abusurile acestor Turci, carî nu puteau face nicî un reu dacă ar fi fost „vîndetori". Faptul istoric este că, pe la începutul secolului XVII, Ieremia-vodă Movilă „s’au legat — . 100). In România tot lungul Dunării formeză o immensă zonă de bălţi. Legiuirea Caragea 1818 p. 20: „Clă-caşul să nu poată să vâneze peşte în heleşteul stăpânului, dar în bălţile Dunării să vâneze peşte, dând câte un peşte la zece..." Radu Popescu, Cron. (Magaz. ist. IY p. 52): „Hanul s’au dus în sus .pre baltă cătră Cerneţî..." Acelaşi (ibid. p. 107): „se tindea Brăileniî pănă la oraşul Flociî pe baltă în sus, şi despre Rîmnic şi Buzău se tindea pănă în apa Buzăului de stă-pănîa pămăntul şi satele, şi pusese subaşî prin sate şi scaun pe baltă de lua vamă din tote cele ce eşîa din bălţi şi lua dişmă de pre moşiile ţăriî. Aşişderea Dărstoreniî s’au tins de au luat tote bălţile dela oraş în sus pănă la Greca, şi între bălţi pre unde este uscat făcuse tot sate turceşti cu subaşî..." De aci, aşerjată între Dunăre şi Car-paţî, România întregă este privită de cătră popor ca: „dela baltă pînă la munte". 2399 BALTA 2400 Jipescu, Opincaru p. 126: „traîu tău dă vecurî aşezat dela baltă pînă dincolo de mun te...“ Doină muntenescâ : Mărioră dintre băl{ϊ Cu dragostea ’n patru părţi... (G. D. T„ Poos. pop. 31'.’) în oposiţiune cu: Albo, Albo dela munto... Locuţiunile proverbiale au în vedere maî ales natura cea stătătore a bălţii şi bogăţia de pesce. Ion Crengă, Scrieri I p. 141: „ba s’a însura la tomnă, ba la iernă, ba la primăvară, ba la vară, ba îar la tomnă, ba vremea trece, flăcăul începe şi el a se trece mergend tot înainte cu burlâcia, şi însurătorea remânea baltă..." Ibid. p. 230: „Fost’aî şi d-ta la tinereţe, nu (lic, dar acum îţi cred; dă! bătrâneţe nu’s? cum n’or sta trebile baltă!...“ Proverb: „Are balta pesce" (Ţara-nouă 1887 p. 536). Altul: „rîde vîrşa de baltă" (Don-cev, Curs de limba română 1865 p. 59), sinonim cu: „rîde dracul de po-rumbre negre". Glumă din Ardei : Tolă fata Sare huila, Numai .ştirba Scote limba, Da şi orba pipăia, Drăguţ, să saîo şi ea! (J. B., Trans., p. 134). Descântec de „Iele": V6 duceţi în locuri depărtate, In ballă, trestie, pustietate, Unde popă nu tocă, Pata nu jocă... (G. Ώ. T., Pocs. pop. 3S0). Despre un om bet: „i se oblâncesc picîorele ca cânepa când o scoţi din ballă" (R. Simu, Trans., c. Orlat). Despre cine-va care cântă prost: „cântă ca un boft de baltă" (ibid.). v. Bâtlan. După credinţa poporului, balta este o reşedinţă favorită a dracului; de aci vorba: dracul din baltă, la Cantemir (Descr. Mold. ed. Papiu p. 141) „dracul in val le daemones appellant, quos aquas habitare credunt", unde vale este sinonim cu baltă, ca şi la Urechea, Letop. I p. 203: „mare sâ-cetă s’aii făcut în ţară, căt au săcat toate izvoarele, văile, bălţile, şi unde prindea mal ’nainte peşte, acolo ara cu plugul..." Ghici torea despre „buric": Cuibul berzei In mijlocul biilţn· (G. D. T., Pocs. pop. 218). Gliicitorea despre „stele" : Dela haltă piu’ la munte Tot zale mărunte. (ibid i'lG). Acelaşi gliicitore şi despre „furnici" (Ţura-nouă 1887 p. 162). A. Odobescu, Scrieri I p. 174 : „că(lîi înţepenit într’o ballă de sânge..." Mal multe localităţi în România saiî locuite de Români portă numele de Baltă, dintre carî cele maî importante sînt: oraşul Balta în Podolia lîngă Nistru, „Cetatea-de-Ballă" în Ardei şi tergul Bălţi în Basarabia. Enachi Cogălnicenu, Letop. III p. 269: „Iar la Balta nemerind nişte Mărzacl cu câtă-va Tătărime, şi văzând pre Căzacî opriţi acolo cu atâta avere, aii omorit şi pre Căzacî şi pre Turcî, şi luând averea şî-au căutat de trebă..." ,----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 2401 UALŢ__________________ 2402 Urechea, Letop. I p. 122: „două cetăţi mari la Ard61, anume Balta şi Ciceul..." ; tot acolo p. 171: „cetatea de Baltă...“ Balada „Jicmond Craiul1': Cetatea do Haltă Dintre tote ’î naltă, Naltă ’n foişoro, Măruntă ’n pridvore... (Ţara-nomi 1SS7 p. 190). Doînă din Basarabia: Maica s’a luat prin ţ<§ră Să ne strîngă grămăgloră, Să no deîe ’n Băl[l la şcolă, Maî bine-am muri do bolă! Moscălosco să ’nvfiţâm, Şi la oste să intrăm... (Aloxandri, Poes. pop.s 101). Romanul baltă este d’a-dreptul slavicul blato, cu acelaşî vocalism ca în românul „daltă" din slavicul „dlato" (cfr. gard = rp.\ryk). Cuvîntul există în tote dialectele slavice. Dela Români, cu vocalismul nostru caracteristic b a 1 - = b 1 a -, cuvîntul a trecut la Albanesî baltă şi la Neogreci β ci λ τη sau βάλτος. E şi maî interesant că Rutenii, deşi aveau deja acestă vorbă din fondul slavic comun sub forma b o 1 o t o , totuşi aii maî împrumutat apoî dela Români pe baltă (Zelechowski, Ruth. Wtb. I, 11). v. Băltăreţ. — Băltocă. Balţ (plur. balţurl), s. n.; 1°. bande, bandelette, bandeau, lacet, lacs; 2°. voile, surtout voile de fiancee. Lexicon Rudan : „balţ, laqueus, die Schlinge". Laurian-Massim: „balţ, 1°. cerc de fer cu care buţile rotelor se legă la capete sau pe la mijloc; 2°. la Ma-cedo români legătură de cap, maî ales albă; 3°. în genere laţ, ocliîu, faşă cu care se prinde, se legă, se încinge şi se strînge ce-va". Dr. Obedenaru (Dicţ. macedo român Mss. în Acad. Rom. t. 1 p. 37): „Balţu, pl. balţurî, se ri vir^nÎM· -- :·'»>.to fi cariie d'incppui au io,-ί având, şi l;i boierie :·Λυf mat de iiunt'··, şi altă j.iif< r<■ an p11, n u n n m ;ι i a i ii <1 e ca, <: <; ş i <: u m "ar f e ρ r o v i ii o v a I i a c ή /ni, şi t ot acel vechîu liilu do l'.'m i>i tân..." Iπ 1.(tui Γιiif] 11 ■:innovatjnn' a n-a din Moldova, istoria l; j n ic i ne inf.'itjşezâ pal i π p'-rii'i'l'·: I". I'in,i pe la \:',0r> Honul ş,-yr. linului era singurul suveran al < *1 -I cnii·!; 1!". De pe la pin:· pe la 1 <.<>'i, du ’nlfiiu Unu al .S c v ii rinului, apoi Ihm al i: ra l o v e 1 (Ist. crit. -Ί ρ. M li l’II, uneori Unu al M clipii i n ţ η 1 ii I ca in aci ul latinesc dela Vlad-vodă din l-MI : ..liadulo l’a no de M e li ρ (I i n c p< · m η ιι 1 ŢeroHîiuuanesci, dar era mai tn|d'auiia din dinastia Hasarabilor (v. Ιΰιηιιη/), ruda lort'· de apropo al llmir nulul, care Ί numla si’l lăsa să Iii· st;ιρΑ 11 peste ccle cinci judele ale olteniei, avend o curte a sa princiarii deosebitΓι la l'ralova, π judecata, o armată etc.; IV pe la imn) pinii pe la 17'ni al ('r a 1 o v e i — un l'el de vice-re^e al olteniei, numit de catrâ Domn dintre o-menii cei mai de frunte, mal ades dini r'n veche lamiliă bnjerescâ, rar din st răini, exercitând in inaru’ima celm' cinci judeţe o autoritate administrativă şi judiciară aprope suverană ; I''. De pe la 17*111 inoVe piuă la r;. , /;■,· ■ 1 ’ r a . ■ i v · denir;·:-·. r* :'"·ί·“·:ι i î'n-'i'a-;i:;a ir. !'!·.-oure.-·. şi ίιΐϊ'.’ΐϋ'Λ'ΐΊη·.'· d·· o au·'·:;' :··■■ ciirat nominală asupra «>!*·-πî· ;. ιιι·.■ I.· admini-traii ii·:· fapt _i.-prav:ii··;!" ό· jil’î-t'· sub o ^uprviiuiîi.’i a unui „caimacam al f'ralov··!". <'ii ‘'Mă S’.-.'îd·-r*·:ι treptată a important/·! j»■ Ίitic.*. H>u:»> ρ-mas·· pînă la urma urmelor un p-rsona^iu atât d·· mare, iucât chiar in ultima perindă d··11*'î nascijre la 1 ('oΊ i 1, Γ,\ ti’-ι>|il ridica l'rin 1,1 f.'i'ali'Va, Şi tu c.VI li a ii i 1 )' ■ tn’l I' Ί ici... (I,. η. τ., I·,,- ·:. r Ί·· c unde e tort'· interesant, verbul liane s c. corcspuiidetor lui ..dninn·•.-•«;‘!. l'.alada ,. Kadu Cal· «n ti ia s':ui; : Hunii S ii v e r i ιι u 1 ιι I, i '.lima·-.mii i iit nIm Şi |.,.i' i ii 11rl:u11n Stau la il[.'-[''a 1 'mmului ('.un in l.iLi ,rt ulm ; Iar la ...tăritM !1 ·Μ11s111 ■ i1, li.'înnulm ·. i I! Ş. ,1 i;u:·, Şi ''aş!· a... Sint c.istni când au f".a tot-o dată doi l' n. ■ de < .’iaiova . .i·.·~i li» · cam ce tVl amilii·' s· 1: t· infr·- diti;:! 2-107 >·ΒΛΝ 24 OS despărţirea de atribuţiunî. Aşa sub Vlad-vodă Ţepeş, la 1486, erau Bani „jupan Dimitru Ghizdavăţ" şi „jupan Ddtco" (Col. 1. Tr. 3 87G p. 46!)). Aşa erăşi la 1602 sub Simeon-vodă Alo vila Oltenia era administrată în acelaşî timp de „Voda logofăt" şi de „Sidor", amîn-doi de o potrivă Bani de Craîova: Jî.uiii κρ,\Λΐοι:ίκιι“ (Cuv. d. bătr. I. p. 125). Este probabil că acestă redupli-care a Băniei se făcea numaî în timpuri grele, atunci când unul din Bani trebuia să fie concentrat asupra administraţiuniî ostăşescî a Olteniei, pe când cel-alalt remânea cu admini-straţiunea civilă, adecă cam în acelaşî mod cum se rînduîau în Moldova câte doî părcălabî la districtele cele importante din punctul de vedere milităresc (v. Pârcălab). Un specimen de „carte de judecată" dela un Ban de Craîova: „t Jupan Dragomir vel Ban cra-levskiî. Scriim carte noastră sfintei mănăstiri Tism6nei şi părintelui Ştefan igumenul, ca să aibâ a ţine pre Radul den Tismana rumănu să fie sfintei mănăstiri şi cu toţ fecorii lui, pentru că acest rumăn Radul ce scrie mai sus au fost de moşie al sfintei mănăstiri, iar Yintilâ post den Glogova şi Ghine post den Cătun ei au zis că îastc rumăn al lor den Bae; de-acia s’au părăt aceşti boiarî ce scrie mai sus cu părinţii den mănăstire înna- i n 16 H r i z e i Banul Dumnezeu Ί pomenescă de faţă, şi s’au adevărat că iaste rumăn sfintei mănăstire; iar de-acia l’au tot ţinut mănăstire cu pace; îar acum îar s’au sculat aceşti boîari ce scriu mai sus de-au venit î η n a i n t ό noastră cu pără de faţă cu părintele Ştefan igumenul, zicănd că îaste nimănui lor, îar n o i am căutat şi am judecat pre lege dereptâ şi am adevărat cum îaste rumăn sfintei mănăstire şi dat a fi rumăn şi de II r i za Banul; noi încă am dat să fie rumăn Radul şi fecorii lui şi tot numul lui sfintei mănăstiri în vecii neclătit, ş’au rămas Yintilâ post şi Ghino post de lege şi de judecată, ş’au zis şi ei î η n a i n t(5 noastră cum să nu mai scornescă părâ, ce să fie rumănu Radul sfintei mănăstiri, cum scrie mai sus; iar cino va mai scorni pâră do acum înnainte să nu se creze. Acasta scriim, inak da nest po nayemu receniîu. Pis u Tismana iun 12 let 7151 (1643). (L. S.)“ (Doc. Rom. ii No. 11 în Arch Stat. din Buc.). Nevesta sau veduva unuî Ban se dicea B ă n e s ă. Un zapis din 1656 (Doc. Rom. I No. 125 în Arch. Stat. din Buc.): „scris’ain eu Ilena Bănesa Buzasca împreună cn fiîu-mieu Mateî acesta al mieu za])is ca să fie de mare crediînţă la măna Yladului spătar ot Oteteliş, cum să se ştie că au botezat fiiu-mieu Matei un cocon al dumnîalui de ş’au pus numele lui Matei, deci căndu au fost la tunsoare hărăzit’au coconului partia noastră dc moşăe den Ciuperceni den vadul Diiului, moşăîa noastră den moş den strămoş al nostru dela Banul Vladul..." Un zapis din 1690 (Doc. Rom. I No. 190 în Arch. Stat. din Buc.): „Adecă eu jupănesa Mariia Bănesa, care au fostu a răposatului Barbului biv vel Ban Milescul..." De aci mai multe localităţi în România numite Bănesă, precum şi satul din Teleorman Storo-bănosa, maî bine Stara-Băn esa „Bănesa cea bătrână". Ierarchia curţii princiare la Români era modelată întregă după tipicul bulgar din epoca A sânilor, adecă după ierarchia bizantină slavisată: logoffît = 2409 '■BAN 2410 λογοθέτης, vornic = , spă- tar = σπαϋ-άρι;c, stolnic = οτολκιιιιιγκ ctc. Numaî Ban se sustrage acestei ierarchie, fiind o demnitate supra-ie-rarchică cu mult maî veche. Intre anii 1350 — 1450 titlul de Ban al Seve rinului figura cate o-dată în titulatura Domnilor Ţereî-Româ-nescî; bună-ora: In crisovul din 1360 dela Yladislav Basaraba, păstrat în Archivul municipal din Braşov (Marienburg, Kleine Siebenb. Gesch. Pesth 1806 p. 189): „Weyvoda Transalpinus et B a n u s de Zeurino“, îar pe pecete: „WEY-YODA TRANSALPINVS BAN DE ZEVRINO DUX DE FVGRVS", adecă „Banul de Severin" maî pe sus de „Duce de Făgăraş11. In doue acte din 1390 şi 1391 Mircea cel Mare se intitulezâ: „Woyuoda Transalpinus, Ffogoras et Omlas Dux, Severini Comes“, îar pe pecete: „WAIWODA TRANSALPIN BAN DE CZWRINIO". (Docum. Hurmuzache p. 322, 334), unde este interesanta tra ducerea luî Ban prin „Comes" (cfr. ibid. p. 374). Pe un alt sigil al marelui Mircea din 1411: „BANI SEVERINIENSIS" (ibid. 473). Tot dînsul, într’un crisov slavic din 1406 (Venelin, Ylaclîo-bolgarskiîa gra-maty p. 22), îşi dă titlul: „stăpân al Bănieî de Severin (ΟΊ<κεριιiickoa\S B ,i ii c τ κ 8 Γοειιο,Λ,ιιιιχ)." La 18 Iuliu 1387 istoria ne arata pe un mare demnitar unguresc Ştefan Losonczy întitulându se „Banus Sewrinensis", fiind-că administra regiunea Mehadieî şi a Almaşuluî din Temeşiana actuala (Kemeny înKurz’s Magaz. ΙΓ, 304); şi ’n acelaşî an la 27 Iuliu, aprope tot atunci, Mircea cel Mare hărăzîa sau întărîa mănăstirii Tismena maî multe proprietăţi în Oltenia propriu qlisă (Arch. ist. III. p. 191), adecă era „Banus Sewri-nensis“ în totă puterea cuvintuluî. Noî am explicat deja altă dată (Ist. critică I § 11) că întregimea stăpânirii Banului de Severin înainte de 1400, şi chiar ce-va maî încoce, era Oltenia şi porţiunea orientală a Te-meşianeî cam pînă la rîul Caraş. Rare-orî însă, bună-oră în ultimul pătrar al secolului XIII şi ’n primul pătrar al secolului XIV, apoî în al treilea pătrar din secolul XIV şi ’n primul pătrar al secolului'XV, afară de intervalurî de tot scurte, Basarabii reuşîau a cuprinde întregul acesf, teritoriu. Cele maî de multe orî regi--unea Mehadieî şi maî ales al Almaşuluî remânea sub stăpânirea Ungurilor, cari îndată rînduîaii acolo pe un „Banus Sewrinensis" din partea lor, pe când altmintrelea diceaii în diplomele lor că „honos Banatus Sewrinensis vacat". Primul „Banus Sewrinensis" de a-cest fel al Ungurilor, întru cât se polo constata prin documente, a fosfc un „Leukus" la 1233; şi aprope la acelaşî timp se referă următorul pasagiu din cronica orientală a lui Fazel-ullali-Rasid (D’Ohsson, Iiist. d. Mon-gols, I p. XXXV): „In primă-vera anului 1240 principii mongoli trecură munţii Galiţieî pentru a întră în ţera Bulgarilor şi Ungurilor. Ordâ, carele mergea spre drepta, după ce a trecut ţera Oltului,îî ese înainte Bazaran-bam cu o armată, dar e bătut../' A-decă: dintr’o parte spre apus era Banul de Severin cel unguresc Leukus, îar de altă parte spre resărit era Românul Basaraba - ban. Negreşit, nu atunci pe la 1230 în ajunul năvălirii mongole, ci cu mult maî de ’nainte se vor fi înfiinţat „Baniî de Severin", şi anume ceî românesc!, 2-111 ’·ι;λν 2112 de oră-ce ceî unguresc! n’au fost nicî o-dată decât un fel de reacţiune contra Basarabilor, un titlu aşa dicend de contrabandă. Nu este o socotelii încărcată de a crede că Bănia cea oltenescă trebuia să fi existat deja cel puţin de vr’un secol, cam de pe la 1100-1150. Intre 1189—1378 principele Bosniei îşî dedea titlul de Ban şi de mare Ban: κλιικ [ϊελιικιι. Pe la 1253 ne întîmpină un Ban la Ragusa (Danicie, Rjecnik 1 p. 25). In Slavonia, Croaţia şi Dalmaţia Banii apar pe la 1150; în Serbia, aşa numiţii Bani de Macîva, „Bani Machovienses", pe la 1270 (Fejer, Cod. Diplom. passim). Temeşiana n’a fost nicî o datăBăn i ă, ci numaî din causa legătureî sale cu Oltenia, cării îî aparţinuse, în parte din timp în timp, şî-a căpetat numele cel modern de Banat, pentru prima oră abia în secolul XVI sub forma de „Banat de Lugoş şi de Caransebeş." v. -·Bănat. In Ardei, de asemenea, n’au fost Bani; Românii de acolo c-unosceau însă pe ceî ungurescî pe de o parte, bună-oră la 1275 „Alexander Banus Comes Scibiniensiset de Doboka" (Fejer, Cod. dipl. Y, 2,298), îar pe de altă parte cunosceau pe Banii Basarabî din Oltenia, ast-fel că suvenirea Banilor, ca şi când ar fi existat chiar în Ardei, s’a păstrat în poesia poporană, de exemplu: Eu sînt Niţa Banului Din ţara Ardeiului... (Pompiliii, Balade p. fii). „Banul din Ardei" e cunoscut şi’n poesia poporană epică a Şerbilor: .... bana Hrdeilica, Hrdoiîskoga bana.... (Bogisic, Narodne p>esme p. 91). La Serbî însă titlul de Ban se putea aplica într’un mod onorific la orî-ce principe sau om puternic, îar în Ragusa şi’n Muntenegru el se întrebuinţeză pînă astăijî cu sensul de „seigneur" sau „monsieur" (K arad/ic, Lex. ad voe.). Bulgarii n’au avut pe Bani, dar au cunoscut pe ceî din Oltenia şi pe ceî din Serbia, încât în poesia epică bulgară Ban e apropo sinonim cuCraîu, bună-oră: Sam=strîmtorare. Nic. Costin, Letop. II p. 26: „rămas în mare nevoe şi supăr şi s tr i n-s o ar e de banî...“ ' A da banî pe miere=a batjocuri. • Melchisedec, Chronica Huşilor, I p. 87 : „Unul din articulele de speculă ale eomerciuM turcesc în ţeră era mierea. Agenţii antreprenorilor turcî, răspândiţi prin ţeră, arvuniau de timpuriu miere de pe la locuitorii ce aveaţi prisăci (stupine), cu condiţiă că la termenul pus cătimea angajată să fiă la disposiţia Turcului rînduit. Românul însă, neexact în daraverile lui ca şi astă-φϊ, puţin gândia la angajamentele sale, fiă chiar şi cu Turcii, carî nu’l cruţau,—pînă ce da de (Jiua necazului. Dacă, din naturala apatiâ sau din causa timpului nefavorabil stupilor, mierea nu era la timp pusă la disposiţia Turcului ce o pretindea, atunci vai! Se începeau schingiuirile fără cruţare. Românul dator alerga în tote părţile, ru-gându-se de miere, ca să scape de Turc, ce se ţinea de el grapă; da pînă la cămaşă, numaî să scape. De aci expresiunile: „a lua banî pe miere"; „a da banî pe miere", aii devenit proverbiale la Români. Chiar astădî (Jicerea: „a da banî pe miere" însemnă: a’î face un atac, o necinste, o maltratare..." „A. da cuî-va banî pe miere = a ’l mustra, a ’l critica în faţă, a ’l înveţa minte, a ’l bate" (Costinescu). v. 2'Balo§.—Miere. Baniî d ’ a - g a t a. Ion Crengă, Scrieri I p. 49: „Tot 2425 2·ΒΑΝ 2426 mănăstiri să croîescî, dacă, vrei să te bage dracii în samă, să’ţî vie cu banî d e - a gata la picîore şi să te facă putred de bogat... “ Alt ce-va este banî gata, expresiune forte desă în vechile zapise şi care însemna „numeraire". De aci şi locuţiunea „fecior de banî gata" despre un om care n’are grijă de a lucra, ci cheltuesce averea -moştenită dela părinţi. Ca monetă specială, banul este şi a fost tot-d’a-una cea maî mică sau a-prope cea mai mică monetă de aramă, care preţuesce atât de puţin, încât expresiunea „nicî un ban“ însemneză „maî nemic,· Negoe Basaraba, 1512—21 (Arch. ist. I, 2 p. 129): „de n’aî haîne, tu dă măcar o costandă sau un ban...11 Mitropolitul Vârlam, Omiliar 1643, I f. 28 b : „noi acum o fârămâ de păine sau un banu ne scumpimu a da...“ Doînă din Ardei: Mândra când e rumenită Cu cincî-sute nu ’î plătită; Dar când se desrumenesce, Nicî doî banî nu mai plătesce... (J. B., îrans. 440). Lexicon Budan: „Ban, o jumătate de creîtzar." Adevărata valore economică a banului., ca şi a banilor în genere, a şovăit tot-d’a-una după timpuri şi. s’ar pute limpedi numaî prin preţul lucrurilor în diferite epoce; nu e greu însă a constata, prin studiul vechilor documente, valorea nominală a banului, adecă raportul luî proporţional cătră alte feluri de banî, carî circulau la Români. Yom da un simplu specimen de o asemenea lucrare. Ion Neculce, Letop. II p. 463 : „So-cotit-au măria sa Constantin Yodă şi pentru părcălabiile de pe la târguri, avănd obiceiu pârcălabii de luau osebit de ceî două-zecî de banî şi câte două oca de vin de bute de vin sau de ho-rilcă sau ori-ce fel de băutură ar fi fost, şi pârcălabii nu lua numaî acele două ocă, precum era obiceiul, ci luau nişte tidve mari căte de patru cinci ocă, de jăcuîa oamenii şi neguţitoriî, spărgăn-du-le buţile. Iar măria sa Constantin Vodă au stricat acel obiceiu rău să nu maî fie, să nu maî îee pârcălabii tidve şi oce de vin şi de horilcă, ci numaî să îee părcălăbiile - drept pre obiceiu căte doîpotronicî de car..." de unde resultă că „obiceiul" era de a lua numaî „câte 2 potronicî" sau „20 banî“, îar prin urmare un ban era a 10-a parte dintr’un potronic. Potronicul, pe de altă parte, era tot una cu cost an da, după cum se vede din alăturarea unui text din Neculce cu un alt text din Nicolae Muşte (Melchisedec, Cron. Huş. I, 82), şi deci un ban era de asemenea a 10-a parte dintr’o costandă. Din Lefile boierilor Moldovei în 1776, ed. Răşcanu, se vede la tot pasul, că un ban era a 120-aparte dintr’un leu şi a 330-a parte dintr’un galben; bună-oră: p. 25: „Leî 70 banî 60 dela 47 Le- feciî căte 1 pol (1 Va) left unul", adecă: 47X1^2= 70 leî-)-1^ leu (=60 bani)·, p. 26: „Leî 5 bani 60 adică 2 galbeni zărî dela fieşte-care carte gospod", a-decă: 1 galben = 2 Va leî (=300 bani) + 30 banî. Zapis muntenesc din 1640 (Arch. ist. I, 1 p. 24): „acest loc l’am cumpărat noî dela Dumitru cojocarîul derept u g h î 5, îar noî l’am datu părintelui Thanasie derept banî gata 700, îar pentru 300 de banî î-am lăsat să-î fie pomenă...", de unde urmeză că într’un 2127 =·ΒΑΝ 2-12S ughiu era 200 de banî, devreme ce 5 uglrî corespundea cu 1000 banî. Zapis muntenesc din 1683 (Arch. ist. I, 1 p. 62): „O bute de vin vedre 60, vadra căte bani 30, facu taleri 15 costa n de 12...“ ceea ce se lă-muresce în următorul mod : 15 taleri â 52 banî unul fac 780 banî ; 12 co stan de â 10 banî una fac 120 bară; total 900 friTOÎ=preţul a 60 vedre câte 30 banî vadra. Deci, un ban era: a 10-a parte dintr’o c o s t a n d ă sau dintr’un potronic; a 52-a parte dintr’un taler; a 120-a parte dintr’un leu; a 200-a parte dintr’un ughîu; a 330 a parte dintr’un' galben... O pară era ce-va maî mult decât banul, căcî Sulzer (Gescli. d. transalp. Dac. III, 352) ne spune că un taler avea 40 de paraie. Câte o dată vechile texturi alătu-reză monetele una cu alta sub raportul volumului. Miron Costin, Letop. I p. 17: „un ban de alamă galbăn îarăşî la acea cetate năruită am aflat, căt un ort de mare..." Ibid. p. 25: „îar banul ce s’au aflat maî jos de Roman aşa era de mare căt şăştacul cel de patru banî leşeşti..." In acelaşi mod se pote desluşi raportul banului cătră o r t, cătră zlot, cătră florint etc., ceea ce noî vom face treptat la locurile cuvenite. ' v. ‘1-Aspru.—Bătut.— Copeică.— Co-standă. —Butcă.—Florint. — 2' Galben. — Gata. — Grivnă. — Le-scae. — 2-Leii. — -'Ort. — Para. —Potronic. — Riiblă. — Şalăii. — 2. Taler. — Ughîu. — 2- Venetic. —Zlot... Afară de banî străini, Românii avu- seră din când în când o bănăriă propriă, în privinţa căriîa reproduc aci textual notiţa, pe care mî-o comunică scumpul meu amic d. D. A. Sturdza, părintele numismaticei române. Monetele, despre carî se vorbesce, represin-tate pe cele treî table alăturate, se află tote, dăruite de cătră însuşi d. Sturdza, în colecţiunea Academiei Române, afară de doe. „Baniî moldovenescî şi muntenesc! sînt dintre mărturiile cele maî pipăite a trecutului vieţeî nostre naţionale şi aii o importanţă cu atât maî mare, cu cât şirul lor începe aprope cu timpul fundării Principatelor, cu cât tocmai timpurile cele maî vechî sînt maî bogat represintate, şi cu cât probleme istorice şi culturale nedeslegate încă se legă de examinarea lor. „Intre anii dela 1348 pînă la 1551 — în timp de 200 de am — au domnit în Moldova 28 principi, dintre cari 14 sînt represintaţî prin banî. Intre anii dela 1272 pînă la 1552 —în timp de 300 de anî — Muntenia a avut 32 domnî, şi dela 12 dintre dînşiî posedăm banî. Acesta este întâiul fapt important de constatat. „Examinând acest material monetar, cât a ajuns pînă în (Jilele nostre şi a întrat în colecţiunî cunoscute, se constată maî departe, că nu ne aflâm dinaintea unor bucăţi de banî isolate, simple curioşităţî. Academia posedă peste 2000 bucăţî de monete moldovenescî şi peste 400 bucăţî de monete muntenescî. In acestă colecţiune se numSră peste 350 banî dela Petru Muşat, peste 350 dela Alexandru cel Bun, peste 130 dela Ştefan Locustă, peste 120 dela Ylad I, peste 87 dela Mircea I, peste 69 dela Ylăduţ. „Aceste sînt dovedi incontestabile, că Moldova şi Muntenia aveau, chiar clin începuturile lor, bani proprii, înfăţişând un întreg sistem monetar. „In Moldova ca şi în Muntenia tipul unităţii hanilor celor maî vechi se legă de tipul hanilor Europei Apusene, numit — grossus. „Seria Moldovenescă începe chiar cu Bogdan I (1348 — 1365) şi e întreruptă prin deosebiri de mărime şi de greutate numaî de seriile luî Ştefan cel Mare (1457 — 1504) şi a luî Ştefan (Jis Stefăniţă (1517 — 1527). Maî târdiij, în al 16-lea şi al 17-lea secol, aflăm o schimbare mare, căci Ion Vodă cel Cumplit (1572 — 1574) are ham de un tip propriu ; iar Alexandru Lăpuşnenu (1552 — 1561, 1563 — 1566) şi Despot (1561 — 1563) imiteză hanii ungurescî, şi Eustratie Dabija (1662 — 1666) hanii leşescî. „Seria Muntenescă începe cu Ylad I (1360—1375); dar Mircea I (1386 —1418) şi fiîul seu Mihail (1418 — 1420) au un tip original şi cu totul nou; asemenea'maî târijiu Mihnea cel Reu (1658—1659). „Precum tipul celor maî vechî hani românescî e acel apusen, asemenea şi legendele lor sînt latinescî. „Acesta se constată pe toţi hanii moldovenesc! dela 1348 pînă la 1546, cu patru excepţiunî, şi anume: legendele latinescî sînt înlocuite cu legende slavone pe hanii luî Alexandru II (1448-1449, 1451 — 1455), Bogdan II (1449—1451), Bogdan III (1538 — 1540) şi Ştefan Locustă (1538—1540). „Legendele latinescî se citesc pe banii num tenescî delaVlad I, Radu-Negru, Dan I (1385—1386), dar cu Radu II încep şi urmeză neîntrerupt legendele slavone. „Banii cu legende latinescî se ţin de arta monetară italiană; baniî cu legende slavone represintă o artă monetară propriă. „Aceste constatări ne conduc la ur- mătorele întrebări: — Care a fost sistemul monetar în Principatele Române? De unde a fost el adoptat şi în ce împregîurărî ? De unde legendele latinescî? De unde legendele slavone? De ce sigiliele şi documentele (afară de forte rare excepţiunî) sînt în limba slavonă, pe când baniî sînt în limba latinescă ? De unde arta monetară, italiană, care se resfrânge şi asupra ornamentării din sigilie ? Cum şi de ce s’a rupt şirul unei desvoltărî normale şi s’a modificat sistemul monetar ca tip şi ca formă ? „Precum ceî maî mulţi bani româ-nescî nu portă pe dinşiî vre-o dată, de asemenea numaî baniî luî Alexandru II portă pe eî denumirea lor — şi anume aceîa de groş. Maî seim încă din Cronica luî Nicolae Muşte, că bănuţii de aramă aî luî Dabija-vodă să numîau şalâî. Maî avem încă denumirea generică de ban. „Era denumirea de groş constantă pentru baniî tip de argint? Se numîau bănuţii de aramă în tote timpurile şalâî? Dacă groşul era unitatea bănuită de argint şi şalăul represintantul bucăţii celeî maî mici de aramă, cum se numîau divisiunile şi subdivisiunile în jos şi în sus? Dacă aceste denumiri se află în Moldova, carî erau denumirile usitate în Muntenia? Carî hani se numîau —toi? şi cum s’a ge-neralisat acestă denumire pînă a fi usitată pentru moneta curentă a ţereî ? „Dacă păşim la însăşi examinea banilor românescî, constatările nostre nu sînt maî puţin interesante. „Pe baniî moldovenesc! —capul de bour cu steoa între corne este constant, dacă facem abstracţiune de hanii luî Despot, carî sînt tot atât de fantastici ca şi viaţa acestui venetic cu-trierător de lume. Dar afară de capul 2431 !·13ΑΝ 2432 de bour se maî află pe baniî moldovenesc! scutul împărţit în două jumătăţi, pe una cu grindî transversale, pe alta cu flori de crin, asemănat cu scutul familiei Anjou, care domnia în Ungaria. Aceste embleme ale scutului se modifică însă adesea. Crinii sînt înlocuiţi cu un pumnal şi un buzdugan, cu un cap de bour, cu'corone, cu o cruce şi o rosetă, cu crucea cu patru braţe şi cu crucea cu şese braţe. Ce semnifică tote acestea? Nu seim, precum nu seim nicî ce semnifică literele isolate, carî apar pe baniî luî Alexandru cel Bun şi aî succesorilor luî. „Pe baniî muntenescî ceî vechî ca şi pe sigilie, vulturul e tot atât de constant ca şi capul de bour pe baniî şi sigiliele moldovenescî. Vulturul e forte bine caracterisat prin cap şi cioc, prin statură şi aripî. Numaî maî târ ΓΟΟ între douS cercuri lineare, în mijloc capul de : ΚΑΝ ΐ.'.τ·· ■' '·;ιΐ’'· ·'· ί-···ϊ ci ;,'·-. : ιΐΜ.ν.-.Γ .::ι;λ\λιι λ\ολλ': γ·- , · ι.ϋ; i Ί'- ; ■·;'■■. in ;i‘ "■ ■ ■•ir Tab Ιΐ. II. XIII ι/’·/.’—1'· .'ϊ i ■J7. .ir. ·;· ·;ι ·Ν1;ίά Μ1 >1,1>A VIE intr·· < 1.*u.· >·■ ri"ii i .]i· ]..·!].·■. in ini’l.·:- capul de bour. iη! i <■ < -'.; n(■ o sţi-a m i/jun rad", in · - a ]nn;;nl in < 11 ■ 11 · ·, dea ilr. o nu"i· şi η ι··ι·ΗΊ;ι, de-a st. ii<·i ciiinji 11 a ι iNY'rsa 1 ··. Tab. 11. 12. 2\ Ar. Intr'un ren· 11 r> |n'rli■ un cap do Imnr, intri· οίπο o st"a i'ii ci11■ ■ i rade, in dr. semi-luna. in st. msela cu cinci f ι ■ 11 π · i ι ■. Un·. Intr'nn cerc de per!·· un seut impar-t i: ili-a lungul in ι|.»ιιί·, <1<:·;ι «Ir. o crucişi " rosi'ta, ' 1' -a st. tivi "rindl transversale. In câmp, in Ίΐ'. " cruci·, in st. senii-luna. Tab. 1'», i:i. Λ7Γ /Vini Il.n-C; ι.Λ'-'.’; — IMI-JMH) 2'.*. -Ir. γ l’ETKYS VOIKV(i|iA intre ilouf; OTcnn . 11■ perle, in mijloc un cap de biιnr, intri· corne ί stea cu cinci rade, iu ι Ir. π rosetă cu cinci frunde. iu st. smii-luna. lin·... <î>,'ETA M< >1.1 >A VIK intre < 11ju-j cercuri ι ] ι * perle. în ii'.jloc un se ut cu crucea cu patru braţ,··, deasupra o curmiâ cu trei Hor) ; iu că;n;>, in ilr. I). in st. ;i. 'Jab. B, Hi. "•■i. .-Ir. Intr'un cerc iie· perle un rap ci o bour, intre crne o stea cu cinci rade, in dr. î'i'setn, in st. seini-lutia. Un- Intr'un cerc de· perle un .scut cu crucea cu patru brat.e, sus pe scut o corona cu trei tlori, in st. K. Tab. Ii. 17. ΛΤ. .'f'/ιπι ('I't.'J'' —15111). Ar. ·:- trri OTii'l'illhl l’.Hf.T.O.Vl 2Î ΙΌΟΙΙΟ iirr'un cc-rc îiss* ar <··χιι·π<ν şi altul de Ţ'vr'.··· :::tvrl^-r. iu mijloc un sluî cu capul ΐ>·;··.!Γ, irr.ro ·;ι.τηί· " st·*-a cu cinci rade. in dr. semi-luna. in st. o rosetăou cinci i; un·ie. Un·. ·;· ΛΊΙ1 ·'·■ .Ίι-ΛλΛΙΙ Λ\ΟΛΛ>1Γ. CKOI! intr·1 un ci-ic linear exterior şi altul de perle inie; ier, iu mijloc un .μίιι cu o cruco cu e.'".o luat", in câmp in dr. şi in s!. câte ■> ro-ota. Tab. Γ., 1 I. ".2. .Ic. lnlr'uu cerc lineal un scut cu capul de b iur, intre curm-o stea cu cinci raijc, in dr. o ro-' ta cu cinci friindo, in st. s· mi-luna. lin·. Intr’un cerc de perlo iui scul cu crucea cu şese braţ/', in câmp iu dr. şi in st. cate o lOseta. Tab. I',. ΙΠ. A 17. Al '.rumlni 1 ,nριικηήιιι f '.’ — /MII, l.ltll- /. lll/l }. .Ir. ΓΑΤΗπΧΑ MOI,|iA\VI iiitre un ci-rc linear exterior şi altul inlnrs iuterior, in mijloc Madona cu pruncul, in dr. S, in st. M. Itn·. ALKXANM'IIÎ 1\ (!. \Y. MOI,® I .V>S intr'un cerc linear interior şi unul întors exterior; in mijloc, un scut iiupărljl in patru câmpul 1 sicii un scul i.şor cu capul de bour in mijloc; in dr. sus trei jrriudl transversale, jos trei msete aşedate pie-diş din sus in jos; in st., stis crucea cu şese braţe, jos dom'· Hori de crin aşedalo piedis din sus in jos. Tab. O, Γ>. A 17/. Drsjml (ΙΜΠ - IMI.'IJ. :;t. Ar. IIMKACMDIS · DI'.SrOTr; l'ATWIS· ΙΆΤΙί . intre un cerc linear exterior şi altul de perle interior, iu mijloc capul lui J>espot încoronat .spic ut. cu ΙπιριιΙ lori cat·, in dr. O, iu st. Jtcr. VINMEX . Ι·;Τ. DEFJCX.SOK . J.ililil:· ΤΛΤ : I’ATJ! : intre doue cercuri lineare; in mijloc un .scut iiupârţit in patru câmpuri ţi cu un scut oval cu capul de bour; in dr. sus un turn. jos u:: leu e-raldic spre dr., in .-Λ. .sus un arbor»; cu un şerpe .încolăcit, joL; un pes:ce cu un inel- Ικ-asiipra sculului vulturul cu dou6 capete şi aripele int.iu.se. Coli. Jjobocy.ky, T;tb. C, 1. :iAr. % HEIîACLIDI-S J^K-SPOTI·: % PA· 'J'i-ilî ffi PA'J’IîIE £ iVi'-'j intre dou^; cercuri de perle, in mijloc bir.t.u] Iul Jje- ν~“Λ 2441 ' 2·ΒΑΝ spot încoronat spre st. cu trupul toxicat, în mâna dr. spada, în st. globul cu crucea. Rev. © VINDEX © ET © DEFENSOR © LI-BERTATIS © PATRIE © între dou6 cercuri de perle; în mijloc un scut împărţit în 16 câmpuri câte 4 de-a rindul, în centru scutişor cu capul de bour; în întâiul rînd din dr.'spre st. — o cetate cu turn, un arbore cu şerpele împleticit, scutul cor-vinian împărţit în patru cu crucea simplă, cu patru grindi transversale, cu ■ corbul şi cu treî globule, vulturul cu douS capete şi aripele întinse, — în al doilea rînd—un leu eraldic spre dr., un pesce spre st., arborele cu şerpele, o coronă în câmp cu dou6 rosete, — în al treilea rînd—o coronă în câmp cu douS rosete, vulturul cu douS capete şi cu a-ripele întinse, cetatea cu turnul, arborele cu şerpele. — în al patrulea rînd — scutul împărţit în patru cu crucea, cele patru grijii, o stea şi trei globule, crucea cu şese braţe, leul eraldic spre dr. şi pescele spre st.— De-asupra scutului vulturul cu douS capete şi aripele întinse. Peste acestea o coronă. Tab. C, 2. ■· 36. Av. PATRONV MOLDAV între douS cercuri de perle, în mijloc Madona cu pruncul; în camp, în st. M, în dr. S, jos S. Rev. IOHAN. D. G. WAIWODA.1563 . între doufi cercuri de perle, în mijloc scutul corvinian, în centru alt scut cu corbul cu inel în plisc, de-a dr. sus trei grindi transversale, jos douS capete încoronate, de-a st. sus crucea cu şese braţe,'jos leul eraldic spre st. Tab. C, 3. 37. Av. © PATRONA * © MOLDAWI intre un cerc linear exterior şi de perle interior, în mijloc capul laureat al lui Despot spre st. Rev. 10HANN. D. G. WAIYOD. 1562 intre un cerc linear esterior şi de perle interior, în mijloc capul de bour, între corne o stea cu cinci raţie, în dr. semi-luna, in st. o rosetă cu şese frunţle. Tab. C, 4. XVIII. Ion Vodă cel Cumplit (1572—1574). 38. Av. CDT64 . ΛιΙΟΛΑΟΚβΙ între douS cercuri de perle, în mijloc capul bărbos al 2442 lui Ion Vodă spre st., cu căciulă de blană şi gâtul lori cat. Rev. ΠΚιΙβ . ΓΧ6Ρ6Π6 . ΛΛΟΛ . Α0Γ.6Ι îr.tre douS cercuri de perle, în mijloc capul de bour, între corne o stea cu cinci raţie ; în câmp în dr. 3, în st. ΠΠ, adecă 7081 saii 1573. Tab. C, 6. - XIX. Ştefan Răsvan (1505). 39. Av. STEPH . BOIBOD . MOL . DOB. , în mijloc capul bărbos şi încoronat spre st. Rev. GROS . ARG T|RIP .. . <ΙΜϋ|02ΐ)Α BIa *1*15951 Sus într’un scut rotund un cap de bour, în dr. şi în st. douS crengi cu o rosă. Jos între 15 şi 95 un scut cu un pumnal, eu câte 6 semi-lună de-a dr. şi de-a st. In câmp de o parte şi de alta de acest scut câte o cruceliţă. Tab. C, 7. XX. Eustratie Dahija (1662—1066). 40. Av. IOHAN. ISTRAT. D. B. Y. V. între un 'cerc linear în afară şi un cerc de perle în lăuntru. In mijloc un călăreţ în galop spre dr.; sus corona princiară, jos capul de bour. Rev. SOLIDYS. SAC. B. M. D. 18 între un cerc întors din afară şi un cerc linear în lăuntru. In mijloc dou6 bastone de comandament încrucişate, pe cari o căciulă cu trei pene. Tab. C., 8. B. Muntenia. I. Vladislav (1360—1375). 1. Αν. + M LADIZLAI AYAlWODE între douS cercuri de perle; în mijloc un scut împărţit de-a lungul în douS, în care în dr. 4 grinzi transversale, în st. un câmp gol. Rev. + TRANS | ALPINI între douS cercuri de perle, în mijloc un coif închis, deasupra vulturul spre dr. cu capul II. Radu Negru (1375—1385) 2. Av. + M RADYL . . WÂW între douS cercuri de perle; în mijloc un scut împărţit de-a lungul în dou6, în care în dr. trei grinzi transversale, în st. douS flori de crin opuse una alteia. 2443 2·ΒΑΝ 2444 Rev. -+- TRANS | ALPAI între doue cercuri lineare, în mijloc un coif închis ornat., deasupra vulturul spre dr. cu capul spre st. Tab. A, II. III. Dan (1386). 3. Av. In mijlocul unul cerc de perle vulturul spre dr. cu capul spre st. In câmp în dr. o frundă trilobată şi D, în st. o cruce. Rev. Intr’un cerc de perle o cruce cu trei braţe, între fie-care braţ o frundă trilobată. Tab. A, I1T. IV. Mircea-cel-Mare (138G-1U8). 4. Av. IICO ίΆ | PlIA BIO. In mijloc domnitorul în piciore cu plete, barbă şi hlamidă, în mâna dr. o spadă, în mâna st. globul cu crucea. Rev. Intr’un cerc de perle Domnul Chris-tos binecuvîntând 'cu dr.; în câmp la dr. o stea cu cinci racle, de desubt IC > la st. o stea, de desubt XC. Tab. A, Y. Γ). Αν. I ICO ΛΥ | ΡΊΑ B într’un cerc de perle, în mijloc domnitorul în piciore cu plete, barbă şi hlamidă, în mâna dr. o lance, în mâna st. globul cu crucea. Rev. -f ICO M | ΡΊΑ B într’un cerc de perle, în mijloc un scut împărţit de-a lungul în doue, în dr. o stea cu cinci racle, în st. 4 grind! transversale; deasupra colţului stâng al scutului un vultur întors spre dr. cu capul spre st. Tab. A, VI. 0. Av. ICO M | ΡΊΑ BO; în mijloc domnitorul ca No. 5. Rev. -f POGriI | SIAHB într’un cerc de perle; în mijloc scutul cala No. 5, însă partea din dr. a scutului golă. Tab. C, 111. 7. Av. Intr’un cerc de perle un scut cu grind! transversale; deasupra colţului stâng al scutului vulturul întors spre dr. cu capul spre st. In câmp la dr. trei globule, la st. trei globule, sus o cruce. Rev. Intr’un cerc do perlo o cruce cu trei braţe, între braţe în dr. sus o floricică, între cele-lalte câte trei globule. Tab. C, IV. V. Mircea II. 8. Av. IGO MIZ'I | A BOGB într’un cerc linear; în mijloc vulturul întors spre dr. pe un postament cub însemnat cu crucea, capul vulturului spre st. In câmp la dr. P. Rev. -f ICO ΛΛΡΖΗΑ ΒΟΙΙΒΘ intre dou8 cercuri de perle, în mijloc un scut împărţit de-a lungul în doue, în dr. patru grindi transversale, în st. Θ. Tab. A, VII. VI. Miliail (1418—1420). 9. Av. ICO ΛΥ | ΧΑΛ B ; în mijloc domnitorul cu plete şi barbă în piciire, în mâna dr. o lance, în mâna st. un glob cu crucea. Rev. + I© ΛΛΧΑΛ BOI; în mijloc un scut împărţit de-a lungul în dou6, în dr. câmpul gol, în st. trei grinţll transversale ; deasupra colţului stâng al scutului un coif ornat, pe el vulturul spre dr. cu capul spre st. Tab. A, VIII. VII. Vîad Dracul (1430—1439,1442—1446) 10. Av. -+- ICO AN | ΒΛΑΤΙ într’un cerc de perle în afară şi un cerc linear în lăuntru, în mijloc un coif ornat spre dr. d’asupra căruia vultur întors spre dr. cu capul spre st. In câmp din dr. o stea cu şese rade. Rev. 4- ICO AN ΒΛΑΤΙ6ΛΑ ΒΟΙΒΟΑΑ într’un cerc linear exterior, în mijloc un scut împărţit de-alungul în douS, în dr. patru grind! transversale, în st. câmpul gol. Tab. B, I. VIII. Radu (1425—1427). 11. Av. -4- ICO PA | AOyAA între doue cercuri lineare, în mijloc vulturul întors spre dr. cu capul spre st. pe un postament. In câmp în dr. x. Rev. -f BGAI1KM BOGBOAA între un cerc linear exterior şi un cerc de perle interior, în mijloc un scut împărţit de-alun-gul în doue, în dr. treî grindi transversale, în st. O. Tab. B, II. 12. Av. -f l© P I AAOJ’AL între doue cercuri lineare, în mijloc vulturul întors spre dr. cu capul spre st. pe un posta- 2445 2 BAN 2446 ment cub cu trei globule. In camp în dr. o cruce. llcv. + Β6ΛΙΙΚΜ B06B0AA ' · între un cerc linear şi unul de perle, în mijloc un scut împărţit de-a lungul în dou6, în dr. treî grindî transversale, în st. Θ. Deasupra scutului o globulă. Tab. A. IX. IX. Vlad Ţcpeş (1456-146ă, 1476). 13. Av. -+- ICO ΒΛΑΑ I ΙΟΛΑΒΑ în afară de un cerc linear intern ; în mijloc un coif spre st·, cu cruce în partea inferioră, d’asupra lui un vultur întors spre st. cu capul spre dr.; în câmp la st. o scară cu cruce în vîrf şi o stea cu 6 rade. Eev. + ICO ΒΛΑΑΙΟΛΔΒΊ. Β06Β0ΑΛ în afară de un cerc de perle intern; în mijloc un scut împărţit d’alungul în dou6, în dr. dou6 grindi transversale, în st. o semi-lună. D’asupra scutului o cruce. Tab. B, III. X. Eadu Marele (1404—1507). 14. Av. ICO PAAVA | BOHBOA într’un cerc zimţuit extern şi unul linear intern; în mijloc un coif ornat, d’asupra vulturul întors spre dr. cu capul spre st., cu crucea cu un braţ mal lung pe aripi. ifer.-f-IGO PAAV· BOHBOA· 1\NB între un cerc de perle exterior şi un cerc linear interior; în mijloc un scut împărţit d’a-lun-gul în dou6, în dr. semi-luna d’asupra unei stele cu şese rade, în st. trei grindî transversale. Tab. B, IV. XI. riădut (1510-1512) 15. Av. + ICO ΒΛΑΑ I ΙΟΛΑ BOBA între douS cercuri lineare; în mijloc un coif ornat spre dr., d’asupra lui vulturul întors spre dr. cu capul spre st. Eev. + ICO ΒΛΑΑΙΟΛΑ BOHBOA ΓΝΒ într’un cerc de perle extern şi un cerc linear intern; în mijloc un scut împărţit d’a-lungul în doue, în dr. semi-luna d’asupra unei stele cu şese rade, în st. doue grindi transversale. Tab. B, Y. 16. Av. Intr’un cerc do perle un vultur întors spre dr. cu capul spre st. pe un postament cub cu o stea cu şese rade. In câmp în dr. o stea cu şese raţie, în st. crucea şi semi-luna. llcv. Intr’un cerc de perle un scut împărţit de-alungul în douS, în dr. semi-luna de-asupra unei stele cu şese rade, în st. trei grind! transversale. Tab. B, YI. XII. Mihaîu Vitezul (1503—1601) 17. Av. MIOHAEL : YAL: TRANS : WAIW : SCRÎE: M: CONS: PER: între doue cercuri de perle; în mijloc bustul bărbos al domnului, pe cap o căciulă de blană cu surguciu şi petre scumpe, pe umere o manta ornamentată cu guler de blană. Eev. W£- TRANSYL : LOCUMT : CIS : TRAN: PAR: EI SUP: EXER GE: CAP între doue cercuri de perle; în mijloc în 8 rîndur! — | : A : D : | VIGILAN | TIAVIRTU | TE: ET ARMI | S : VICTORI | AM: NACT | ©SiSVS&cg® I :1600: | : 1600: | . Jos o liniă întorsă. Colecţiunea imperială din Viena. Tab. C, I. XIII Mihatu Eadu (1658—1650) 18. Av. -f IO MICHAEL. RAD D G VAL. TR PR între douS cercuri lineare ; în mijloc bustul principelui încoronat şi loricat spre st., în mâna dr. sceptrul, în mâna st. sabia. In câmp în dr. 16, în st. 58. Eev. -+- SI DEUS NOBISCUM QUIS CON NO între dou6 cercuri întorse, în mijloc vulturul cu douS capete şi aripele întinse, d’asupra o coronă. Tab. C, II. Pînă aci d. D. Sturdza. Să cercetam acum originea banului romanesc întru cât acesta întră în sfera Linguisticeî. Nicî un Domn românesc n’a cărmuit maî mult timp ca Alexandru Basaraba, tatăl luî Vladislav-vodă şi al luî Radu-Negru, bunicul marelui Mircea. Dela 1310 pînă la 1360, în curs de o jumătate de secol, „nobilissimul mare voevod şi domn al întregeî Ungro-vla-chie“ (o ενγενεοτατος μέγιχς Βοϊβόόας καί αΐιϋ-έντης πάΰης Οιίγγροβλαχί «ς), după cum îl numîa sinodul patriarcal din Constantinopole (Acta Patriarcha-tus I, 384), acest principe pote fi pri- 2447 2·ΒΑΝ 2448 vjt ca adeveratul întcrneiător al Voe-vodatuluî sau Hospodarâtului românesc în locul B fin iei de Se veri n de pînă atunci. Şi totuşi, tocmai dela Alexandru Basaraba nu s’a găsit pînă acumnicî o monetă, a-decă nici o bucată metalică, lucrată, purtând o legendă sau o efigie, un „chip" sau o „scriptură". Dovedesce ore acesta că pînă la 1360 Românii, şi ’n specie Oltenii, nu vor fi avut bani românescî? Iată o cestiune strîns legată cu însăşi originea cuvîn-tuluî ban. Pentru trebuinţa micului schimb intern de tote dilele, pe care o satisface arama, monetă poporană prin excelinţă, de unde la vechii Roman! pînă şi galbenii purtau numele de aramă : „etiam aureos numos aes dicimus" (Digesta), se obicînuiau pretutindeni în unele epoce bucăţi metalice informe, destul numai ca ele să fi fost cântărite şi să aibă d’asupra un semn convenţional recunoscut : „aes signatum" (Plin.). Acest fel de bani nu s’au păstrat a-prope nicăirea, şi chiar dela poporele cele mai puternice abia dacă se vede câte un specimen pe icî şi pe colea în colecţiunî numismatice. Dintre vecinii noştri, la Ruşi pe la 1250 umblau încă bani de pe 1 e: „pour Ies E,us-siens, la monnaie qui a cours entr’eux, est de petites pieces de cuir, marque-tees de couleurs" (Rubruquis, ed. Ber-geron, I, 91). Tot atunci banii de peie circulau şi la Poloni (Miechovius ad ann. 1298). In scurt. lipsa moneteî române propriu n sau vre-o monogramă, pote o figură rudimentară. Acei bani nu erau bătuţi, „frap-pes", după cum se dicea în urmă despre moneta propriu disă, ci erau tăiaţi. Forma lor cată să fi fost pătrată, fiind modul cel mai uşor de a tăia o bucată metalică. Astfel în secolul XIV rubla rusescă (însăşi vorba rublă în· semneză literalmente „tăiat") era ό făşiă lungă de argint, avend următorea formă: (Karamzin, t. IV nota· 250). O monetă de aramă trebuia să fi fost mai mare, iată tot. Tradiţiunea banilor pătraţi pare a se fi conservat pînă astăzi tocmai într’o porţiune a vechii Bănii de Severin, căcî la Bănăţenii actuali bucăţi de: aluat „tăiate în quadrat" se chiamă bănuţeî (M. Juică, c. Sre-diştea-mică), ceea ce nu se potrivesce de loc cu moneta modernă. Dispariţiu-nea ulterioră a unor asemenea bani de aramă lesne se explică: pe de o parte, prin perderea caracterului şi chiar a aspectului monetar din dată ce s’au ge-neralisat banii cei rotunji, îar pe de-altă parte prin usul aramei pentru unelte de gospodăria. In ςΐίΐβΐβ nostre, când Baîa-de-aramă din Mehedinţi dorme de vecurî, se importeză din Au- 2449 2·ΒΑΝ 2450 stria numaî prin Yîrcîorova vr’o 30,000 ocă de aramă in fie-care an, atât de mare este căutarea acestui metal. Cu tote astea, nu e cu neputinţă ca să se descopere într’o di vre-un ban de ceî pătraţi, asupra cărora noî atragem aci atenţiunea ar.cheologilor. Cumcă ban nu însemneză alt ce-va decât „moneta Banului", acesta re-sultâ din analogia cu italianul „du-cato“, cu englesul „sovereign" etc., şi tot-o-dată se întăresce într’un mod curat documentai. La 1272 un act din Croaţia, unde stăpânîa atunci un Ban, ţlice ; );pro quinquaginta pensis denariorum banalium" (Schoenvis-ner, Notitia rei numariae, 167). Intr’o diplomă a regelui unguresc Carol-Ro-bert din 1323 noî citim : „ad pondus denariorum b a n a 1 i u m antiquorum, quos Stephanus quondam Banus tem-pore Domini Belae Regis cudi fecerat", şi maî jos : „et pro duobus antiquis ban a li bus similiter unus novus de-narius“ (Catal. nummor. Inst. Szeche-niani, II, 164). In terminologia numismatică din v6cul de mijloc, „denarius banalis" sau simplu „banalis“ era dară moneta Banului Croaţiei şi a ori-căriî ţerî unde se afla în frunte un Ban, îar prin urmare şi a Olteniei; ba încă cu atât maî vîrtos a Olteniei, unde Baniî aii existat maî mult timp decât în regiunile serbe. In adever, termenul b a n a 1 i s cu sensul de monetă nu s’a înrădăcinat nicăirî, trecend repede pe aiuri prin limba oficială fără a lăsa vre-o urmă în graîu, pe când la Românii din Dacia Traiană banul a remas pentru tot-d’a-una. Dar cum ore să se explice faptul, că pe acest ban îl aii Românii din Ardei, din Crişiana, din Maramurăş, din Moldova, departe pînă la Nistru şi chiar de dincolo, deşi el e născut şi crescut în Oltenia ? Problema este de cea 40,855. III. maî mare însemnătate pentru istoria întregeî Românie carpatine în vecul de mijloc. Pînă astăijî Oltenii întrec pe toţî Românii prin uşurinţa cu care emi-greză. In multe sate poporaţiunea la dînşiî se îndoesce la fie-care 20 de anî (I. Ionescu, Mehedinţi p. 200, 674), aşa că n’ar maî ave unde să încapă după un timp ore-care, dacă nu şî-ar scutura din când în când prisosul prin revărsare asupra altor regiuni. Acest fenomen de îmmulţire peste mSsură pe de o parte, de mişcare în afară pe de alta, fiind un resultat al natureî teritoriale, nu este ce-va modern, ci cată să fi fost orî-şi-când. Sînt acum aprope şepte-sute de anî, în secolul XIII, deşi suferise tocmai atunci maî multe invasiunî tătare, Oltenia totuşi gemea de mulţimea norodului, după cum o constată treî bulle papale, din carî cea din 1236 ţlice: „multitudo gen tiu ni terrae Ceurin“, cea din 1238: „terram quae Zemram nomina-tur in qua dudum desolata excre-vit populi multitudo", cea din 1239: „populi multitudo su-percreverit" (Theiner, Monum. Hung. I, 150, 165, 171). Tot astfel, firesce, trebuia să fi fost şi ’n secoliî anteriori, al XII-lea şi al ΧΙ-lea; şi îată de ce Românii dela Baîa-de-aramă se respândîau în tote direcţiunile, ducând cu dînşiî pretutindenea pe caracteristicul ban, chîar pe acolo unde nu se sciea nemic despre Banul de Severin. Din Moldova, cuvîntul s’a furişat la Polonii de peste Nistru, unde se aude în învecinata Podoliă, nu maî departe, şi se aude ca o vorbă străină, nicî de cum polonă. Termenul polon general pentru ban este. pienişdz, paleo-slavicul rrfcnA3k. Orî-cine va iă venle baraboîu, Este horă ’n sat la noi, Şi's poftitΐ maî mulţi flăcăi... iŞedfitoreri 1S02 p. μ'ί. Tot de acolo: Frundulenă baraboîu, Ce nu vii, bade, la noi?... (Sovastos, Cânt. MoM. ÎtfJ). Altul: Frundulită baraboîu, Ne-aii făcut maica pe doi, Unul Miercuri, altul Joi, N’au avut parte de noi... Oljid. 1CM). 1-lora „Barbul11: Foiă verde barlaboîu, Ce câţi, Barbule, la noi? Au nu sînt fete la voi ?... (G. D. T., Poes. pop. 329). ..Intre jocurile ţerănesci de aice unul portă numele de Baraboîu“ (P. Sălă-genu, Nemţ, c. Hangu). Jipescu, Opincaru p. 52, între jocurî ţerănesci pune şi: „nunesca, or fruncluliţă bărlaboî şi la drepta câte doî". v. Bcirabulă. 2-Barab0îu. —v. Barabulă. Barabulă (plur. barabule), s. f.; 1°, t. de Botan.: Solanum tuberosum, pomme de terre; 2°. bagatelle, pas grand’ chose. Unul din mulţimea de numi poporane ale cartofului. Se aude şi ! diminutivul barabuşcă. Se dice de asemenea baraboîu, ca şi la planta „cerfeuil bulbeux". Este o formă re-; duplicativă din latinul b u 1 b u s (= gr. 1 βολβός), vecliîu termen botanic intre· ! buinţat în genere despre rădecine bul-bose, „racines bulbeuses". De aci la Unguri barabolya ..cerfeuil", la Ruteni 6y.ii.Ca, CapaCo.iJi, CapaGiit, 6apa-(ioiia despre „pomme de terre" (Zele-; chowski), la Români bcirabulă şi ba· j r a b o î u despre ambele de o potrivă, | precum şi b u 1 u g li e n ă tot de acolo. „Pe la noî la cartofi se dice barabule , bulugliene şi piceace" . (Suceva, c. Broştenî; C. Alessandrescu, Ι Nemţ, c. Bistricîora). ; Simu a lui Ion, Tribuna din Sibiîu 1885 p. 914: „Cartofi! se maî numesc: mere, pere, alune de pămînt, bobe, baraboî, barabuşte, picîoei, peruşte, crumpene, grumbe, gliiştine. biribe..." Ghicitori despre Barabulă: 1°. Ce pui una, găsesei doB; Ce pui doe, găsesc noue. 2°. M6 dusei în pădure, Săpai ou6 de bobice, Săpai noS, Lăsai doS, Că bobicii iar se ouă. ?>°. De desupt prescure, De-asupra pădure. (Şedfitorea Î8'i2 p. 33). Forma baraboîu, luată aci mai potrivit despre „pomme de terre" decât despre „cerfeuil", se întrebuinţeză şi cu sensul de „un ce de puţină importanţă, un nemic, o secătură" (L. M.). Doină din Ardei despre „popa Ionică": Pentr’un blid de baraboî îse-a cununa şi pe noi... (Familia I8SO p. -1231. 2477 JJARABULĂ 24 7S Strigătură clin Moldova: Frunciă verde baraboiu, Câte fete ’n sat la noî Nu plătesc un haraboîu: Baraboiu ’i de mâncat, Fetele ’s de lepedat! (Şedetorea 1892 p. 105). De şi barăbula este nouă în Europa, fiind introdusă abia după descoperirea Americeî, totuşi în literatura poporană română ea a ajuns deja a deveni o fiinţă mitologică, a câriîa legendă a pove-stit’o în următorul mod d. S. F. Marian (Albina Carpaţilor 1879 p. 327): „A fost când a fost o fată, care nici odată nu vrea să asculte de maica sa. Acesta a blăstemat-o dicend: „Fire-aî a dracului să fii! — Şi tot-deuna, când n’o asculta, îî spunea cuvintele acestea. „Dar’ ecă într’o φ vine dracul şi, luând fata, c duse acolo unde locuia e], şi a luat-o de muiere. „După noue lunî născu nevasta o copilă. „Dracul, cum e rîndul dracilor, se tot- ducea de-acasă, şi pe cine-1 întălnîa şi putea, îl îndemna spre fapte rele. „Nevasta luî înse rgmânea singură a-casă, şi cât e diulica de mare plângea legănând copila. „Intr’o di, nimerind din întâmplare un vînător pe-acolo şi veijend’o că plânge, o întrebâ: „— Ce-ţî este ţie, nevastă, că plângi aşa de tare? şi cum de te afli tu pe-aicea? „Nevasta a început a plânge şi maî tare, pentru că de când o luase dracul dela părinţii eî şi o dusese la dînsul a-casă, nu maî văzuse fiinţă de om. Apoî îî istorisi din fir în per totă vieţa sa. în urmă îi . — v. Barabulă. Barabuşcă ) ^Barâc. —v. Baragan. — Bară. 2,Barâc, -ă, adj. et subst.; t. de chasse: nom de certains chiens. Acest termen vînătoresc pare a fi destul de respândit în România. „Cânii de vînat se numesc: Barac, Gelap, Nemţu..." (C. Nicolescu, Muscel, c. Yălenî). „Barac, Baracă, figurăză aci pintre numile cânilor de vînat “ (P. Theodo-rescu, Ialomiţa, c. Socaricîu). „In Dobrogea barac se c% ιμβηπκί." , adecă omeni cât degetul, al nostru Statu-palmă-Barba-cot îşi are o individualitate a sa forte caracteristică între toţî piticii ceî legendari. El se luptă tot-d’a-una singur, fără ajutorul altor pitici, avend tovarăş nedespărţit, în loc de cal, numai pe „jumătatea de iepure şchiop" ; şi totuşi biruesce fără nicî o greutate pe uriaşii ceî maî înspăîmîntătorî, pe smuncitoriî stejarilor şi aî stâncelor, pînă ce, în sfirşit, îl doboră şi pe dîn-sul un Fet-frumos, care nu este uriaş. ; In Banat poporul îî (Jice Sta ti-cot j sau Staţi-cot (Schott, Walach.Măhr-; chen p. 298); în Ardei: i i Omul cât şchiopul 1 Cu barba cât cotul, j P’an iepure şchiop călare, | Cu căpSstru ’ntr’o chiotoare, : Răfjemat p’un paiu de secară... i j (Reteganu, Poveşti ΙΙΓ. C3); j ! în Bucovina: Şchiopul cu barba 24S9 BARBA-COT 2490 cât cot (Sbiera, Poveşti, 80); in Muntenia Tarta-cot; peste Dunăre Nă-palmă-om- două-palni-barbă în Macedoina, Palmă-om-şi- barba-cot în Epir (Papa-liagi); numele însă cel mai obicinuit este: S t a t u - p a 1 m ă -Bcirba-cot. Alexandri, Poes. pop.2, 132: „In poveştile poporale există o fiinţă fantastică ce se numesce: Statul-palmă, Barba-cot, adecă cu statul înalt de o palmă şi cu barba lungă de un cot. El trăesce sub pămînt şi umblă călare pe un iepure şchiop". C. Negruzzi, Toderică: „Pe când trăia S t at u-p al m l·,-Barba-cot, şi în Academia din Podul-Iloei da lecţii vestiţii dascăli Păcală şi Pepele..." I. Crengă, Poveşti I p. 224: „Şi o dată scote sfinta Duminecă obrăzarîul şi sabia luî S t a t u - p a 1 m Barba-cot de unde le avea, şi dându-le luî Harap-Alb, îî qlice : ţine acestea, că au să’ţî fie de mare trebuinţă..." Basmul „Sur-vultur" (D. Stăncescu, Basme p. 31): „în vreme ce plângea el, numaî îaca se pomenesce alături cu Tartacot, barbă d’un cot, călare p’o jumătate de iepure şchiop..." Armatura luî Barba-cot, după cum se vede de maî sus, variază în legendă: după unii, este numaî „un paîu de secară"; după alţii: o sabiă şi un „obrăzar", adecă „casque â visiere"; după alţii — precum vom vede maî jos — un colosal „busdugan". Mersul cel tipic al basmelor cu Barba-cot este următorul: Un Făt-fru-mos, numit une-orî „Petru Firicel", alte-orî „Teîu-legănat", alte-orî „Fiiuţul oiî“ etc., îşî asociază treptat pe doî sau treî uriaşi, a cărora grozavă putere se exprimă prin chiar numile ce le da poporul: Sfarmă-petră, Strâmbă-lemne, Scutură- munţii, uriaşi descrişi de Alexandri într’o admirabilă legendă: Urlă ’n vaet urieşiî!... Amîndol cuprinşi d’o- dată în vîrtej de nebunia, se fac Dunăre turbată, Şi’n v8zduli încep s’arunce, împroşcând ca doî vulcani, Cel maî groşi stejari din codri, ceî mal sdra- venl bolovani... împreună cu aceşti tovarăşi, Fet-frumos se aşăqlă într’un bunget, de unde în fie-care r]i unul pe rând rămâne a-casă ca să gătescă bucate, pe când ceilalţi plecă la vînâtore. De’ntâîu remâne unul din uriaşi; dar tocmai când bucatele erau gata,· îată că se ivesce Barba-cot, îl bate, îl dă jos, mănâncă bucatele fierbinţi pe pieptul învinsului, şi plecă liniştit călare pe jumătatea cea de iepure şchiop. A doua φ, tot aşa o păţesce al doilea uriaş. A treîa φ însă, Fet-frumos biruesce pe Barba-cot si’l robesce, închidendu-î barba în despicătura unuî copacîu. Piticul totuşi scapă de acolo, smulgend copacîul din rădăcină şi ducendu’l cu sine. Făt-fru-mos cu uriaşii îl urmăresc, pînă ce dau de gropa prin care Barba-cot intrase sub pămînt, ş’apoî urmeză diferitele peripeţii petrecute în „lumea-negră" pînă la „buricul pămîntuluî". Reproducem aci întregă varianta română trans-danubiană, culesă de d. St. Cîumetti 1a. Călive-Badralexi în Macedonia: „Nişte uriaşi răpesc o fetă de împărat 'şi o ascund în nesce păduri înspăîmîntătore, unde pasere nu calcă. Palmă-om-şi - barbă-cot află acesta dela un iepure prieten al seu. Iute pune mâna pe busdugan, care căntărîa o mie de ocale şi maî bine, şi iepurele mergend înainte, îar el după iepure, ajunge la locuinţa uriaşilor. Era acolo numaî unul din ei, care cum îl vă^u, începu să’şi bată joc de dînsul. ‘2-101 Âmînrloî se luptă, si uriaşul e doborît. 1 Când cade uriaşul. înt-rega pădure se ! clatină, încât al doilea uriaş se repede ; spre palat ca sa vedă ce este pe acolo; ' dar P a 1 m ă - o m - ş i - barbă-col îl o- j m<3râ şi pe dînsui. Acelaşî lucru se J inUmplă şi cu al treilea uriaş. Atunci fetii de împărat, scăpată din robia, îl îea de bărbat pe pitic, iar iepurele re· mane pe lingă dînşiî ca să servescă". Despărţiţi de Daco-români în secolul X, Macedo-românii, fugend din Panuo-nia de'naintea invasîuniî maghiare, au dus cu dînşiî peste Dunăre şi pe Barba-cot cu iepurele; dar în cursul timpului numaî atâta le-a renias din ingredientele cele fundamentale ale basmului daco-român: restul a fost modificat; ba în unele variante, maî ales acelea din Epir, pe cari le cuno-scem dela d. Papa-hagi, a dispărut chîar iepurele, îar Barba-cot s’a prefăcut într’un pitic bine-fac&tor, un fel de „spirituş" din legendele nostre. Un pitic, câte odată o pitica de felul luî Barba-cot, ne întimpină nu rareori şi’n basmele occidentale, fie fran-cese, fie italiene sau reto-romane, ba şi în cele germane. Aşa este, bună-oră, basmul flamand despre „Ucenicul ferar“, în care eroul Jan se asociază cu un uriaş ţinend un pod pe spinare, apoi cu un altul desrădScînând copacii din pămînt, de aci cu alţi treî, şi se opresc cu toţii Intr'un castel pustiu în adâncul unui codru, gospodărind în fie-care di câte unul, întocmai ca în basmul românesc. Aci se încep păţaniile uriaşilor din partea unui pitic roşu cu o lungă barbă, care însă nu era singur, ci avea în ajutor o mulţime de alţi pitici, omorîţî la urmă de cătră eroul povestii (Contes flamands, în Revue d. trad. popul. t. 2 p. 559 sq.). Este învederat că basmul românesc şi cel flamand, ca şi cele-lalte occiden- ‘2-19‘2 tale cu aceiaşi antitesă de un pitic faţă cu mai mulţi uriaşi bătuţi do dînsui, aparţin aceluiaşi ciclu legendar, ciclu care n’a fost clasificat de .11 alin între cele patru-deei de tipuri generale de basme (Griechische Mărchen, I, 45—01); dar trăsurile cele distinctive ale luî Barba-cot sînt cu totul altfel, şi ele nu ne întimpină pe deplin în Europa — dacă nu me înşel —decât numai' la vecinii noştri Serbî şi Bulgari. Profesorul Jagic (Archiv. f. slav. Phil. t. 5 p. 27—32) a descris vr’o şese variante serbescî, în cari mai în tote piticul portă întocmai numele S t a t u - p a 1 ■ m a - Barba-cot: „der Ellenbart-Spanne-hoch". Intr’unul din ele tovarăşii luî FSt-frumos sînt anume uriaşii „Slrâm-bă-lemne“ şi „Sfarmă-petră". Apoî învingerea piticului, închiderea luî intr'un copaciu şi fuga pînă la gaura sub pa-mînt, se încheia prin urmărire şi prin trecerea eroului pe „cel-lalt târîm“. Aci nu este numai acelaşî ciclu, ci chîar acelaşî basm. La Bulgari, de asemenea, piticul portă ca şi la noi numele cel compus: „Pedia ciliak —lakătîi brada", literalmente „om - palma - barbă - cot" (Sbornik t. 2, Narodni umotvorenia p. 161). La ceHalţi Slavi, afara de Serbî şi Bulgari, acest basm — nu di-cem „acest ciclu" — nu s’a constatat pînă acuma; şi nu seim dacă ce-va în felul acesta există la Saşi sau la Unguri, cari ar fi fost în stare de a’l căpăta dela noî. Este el originar românesc ? Dar a-tuncî de unde ’l au Românii, de vreme ce nu se află la ceî-lalţî Neo-latinî? Este el originar serbo-bulgăresc? Dar atunci de unde ’l aii Serbo-bulgarii, de j vreme ce nu se află la ceî-lalţî Slavi? | Un basm aidoma ca cel românesc, j şi anume ca prototipul cel daco-rornâ- j nesc, nu ca sdruncinata copia macedo- i română, se gâsesce in Caucas la po· BARBA-COT 2493 BARBA-COT 2494 porul turanic numit Avari, un rest al groznicilor Avarî din vecul de mijloc şi rude cu Pecenegii, urmaşi aî acelor Avarî în regiunea Carpaţilor. v. Avan. — 11 Ban. In basmul avar eroul, numit „Ureche-de-urs", se însoţesce cu doî uriaşi, din carî unul smulge palteniî din rădScină, îar cel-lalt învîrtesce o moră pe ge-nuchî. De aci sa ascultam basmul în resumatul frances de d. Cosquin (Ro-mania, 1876 p. 89): „Les trois amis „s’etablissent dans un endroit qu’ils „trouvent convenable -et vivent de „leur cliasse. Les deux compagnons „d’Oreille-d’Ours sont successivement, „pendant qu’ils appretent le repas, „garrottes par un petit homme â „longue barbe qui arrive chevau-„chant sur un lievre boiteux „et qui mange toute la viande. Mais „rOreille-d’Ours empoigne le petit „homme et lui emprisonne la barbe „dans la fente d’un platane. Le nain „s’etant echappe traînant le platane „apres lui, les compagnons suivent „ses traces et parviennent â une ou-„verture, sur le bord de laquelle le „platane â ete jeţe. Oreille-d’Ours s’y „fait descendre..." In basmul avar se regăsesce pînă şi „iepurele şchiop", pe care’l au numai Românii, ba încă numaî Dacoromânii, căci Macedo-româniî, deşi au păstrat pe „iepurele", totuşi au uitat că era „şchiop". Conclusiunea nostră este că pe Barba-cot ni l’a lăsat nouS în Dacia luî Traîan năvălitorii ceî turanici din evul-mediu, maî probabil Pecenegii; îar dela noî el a trecut apoî românisat la Serbî şi la Bulgari. Şicem „românisat"., şi sîntem datori a explica acestă „românisare". In basmul turanic nu ne întimpină de loc noţiunea de cot, pe care o au toţî Românii, transmiţend’o şi Slavilor de peste Dunăre. La noî acestă noţiune figureză în tote numirile cele daco-române şi cele macedo-române ale legendarului pitic: Barba-cot, „Sta-ti-cot", „Tarta-cot" etc. In „Tarta-cot", compus din „Tartar" şi „cot", — „Tărtar" = lat. „Tartaros", adecă infern, ca în textul bogomilic circa 1550 (Cuv. d. bătr. II, 465): „în foculu ne-stinsu şi în vermii neadurmiţi şi în tartaru...", — în „Tarta-cot" noţiunea de cot ca termen de mgsură n’are nicî un înţeles. Lasă că o barbă numaî de patru orî maî lungă decât statul nu este ce-va destul de iper-bolic în sensul iperboleî din basme, care ar cere un plus cel puţin de „şepte" sau de „nou6" orî. Noî bănuim dară că acest cot este resul-tatul posterior al uneî etimologie poporane ; şi îată cum: La Daci, sau maî bine la Tracî în genere, cuvîntul cot însemna ce-va forte mic, „un rien, presque rien". Cu acest sens el s’a conservat la Al-banesî în locuţiunea adverbială m b e kot „pour rien, en vain", care se aude şi la Macedo-românî: „în cotu = • îndeşert, degîaba." Existinţa vorbei cot „tres petit" la Tracî nu este o-simplă ipotesă, ci seîntăresce prin tr’un vechîu text decisiv. In glosarîul cuvintelor tracice s’a scăpat pînă acum din vedere un preţios pasagiu din bătrânul Pliniu. Vorbind despre regiunea numită astăzi Dobrogea, el (Jice (Hist. Nat. IV, 18): „In latureaunde fluviul Istru se versă în Marea-nâgră, Tra-c i a posedă cele maî frumose oraşe: Istropolea Milesianilor, Tomi, Callatis numit maî nainte Acervetis; maî era ore-când Heraclea, şi Bizonea cea scufundată sub pămînt; maî este Dioni-sopolea 77, ps Ca myrulii in capii ce deştinge iubarbA, in barba hi Λα nat ii... CXXXII : Sicut unguen-tniii in capite quod descendit, in barbam , bar-b a in Λ a r on... liomAnesce acest,ii planta mal an; 0 mulţime do alte numi: R o d u - p ii -m î n t, η 1 u Ϊ, Ung u r e n c, ii, 0 o c o-ş i) Ϊ c. ii, M ii ret; (·, P i c î o r n - v i l· c - 1 u I ii ϊ (Dr. lirAndzit). v. '"Aron. — Animă. — Barbă. — Coco-şiiică... Barba-lupuluî, t. de Bolan.: 1 Iei -lelmrus Coetidiis, pied-de-griilon. Numele obicinuit al acestei plante este b o 7. ;l ţ (' 1. v. l>o:ă(tl. Bărba-popci. Harba-capn i Barbarie (mus te ta i ni, adv.; â la barbari1, moustache longue el grosso propre aux bandits. Acest, cuvînt· ne întimpină numai in construcţiunea ad verbiaUi eu in, numai in cântecele haiducesc!, şi numai urmat de: ..cum stil bine la volnic". Ba iu da ..Fuiga··': Dara Fnkv. s- ţaiea Şi cu Καί;:,'. ’ιπΙ tot ’.v-m.l Tnenul patTu-do·:! şi ·;:π··ι. f/ί π el-· j ·:■ ' i. maro. fara c i 11 ■ -1. Ία; volnici si for ievinţi, Şîrăiorl far’ de r■.ir;riri. Cu rn u s î n ( a Ίι /·ίι-7μπ> Cum sta liino la volnic... c:. I·. T.. t*o·. . r„»r. Balada „Aplicau" : N’at.l vi'-'.Iut i * *1 ul Valcan. Puişor do ortoman, Om do tret>ă şi cliipos, Copt la minte şi la o·;. Cil 111 11 s t a t a ’ll hnrhun'i: Cum stfi bine la volnir... Ilbiil . Balada ,,lencea Sabioncea” : J)ar cu ce o îmbrăcat? Cu şalvari do clocârlat Cum hu porta la ’mperat, Cu salaoa tiptâ ’n luau, Cu murgul tr.'igoiid do frâu, Cu m n s t a t a ’n hurhnric Cum stă liino la volnic... (ΐι,κΐ. ram. Balada „Golea11 Ί’οΙ volnici d'ai Oltului, Clini ii place codrului, Cum nu’i vino câmpului, Lungi do mânii, Tari do vina, 'Pot porniţi pentru pricinii. Lungi iu C'to, lat.I în şpalt Cu hangere ferecate. Cu ni u s t a ţ a 'u h-irimnc Ciun st;i l'ine la voinic, Cu mustaţa cât o .Vuia, l'oiit'· la ce fa Ιο 'inVila. Si. face ι,·ΊιIul cât pumnul Do se spolia păgânul... Ultima balada descrie lămurit asp-'i tul llliei milsteti in h t Πι·ι r':··. l.lar d 2499 BARBA 2500 unde ore să fie cuvîntul ? Dela barbă nu, căcî tocmai o asemenea musteţă nu se lăsa în jos ca să se amestece cu barba propriu disă; ş’apoî haiducii români rare-orî erau bărboşi, baladele represintând în genere cu barbe pe duşmanii haiducilor, bună-oră po Ianuş Ungurenul în „Mihu Copilul", pe când haiducul ne apare numaî cu nesce groznice musteţî, ca în balada „Gruia luî Novac11: Musteţile i’s ca la rac Şi le ’nnodă după cap... (ŞedStorea 1802 p. 44). Aşa dară d. Dame (Dict. I, 119) se 'nşelă când explică pe barbarie prin „avec la moustache melee â la barbe11. Noî credem că barbarie este la Români singurul rest al latinului barba r u s, pe care pe aiurea eî l’au înlocuit prin „varvar", luat dela Bizantini şi dela Slavi. Din forma barbă-r i c u s al nostru barbarie nu pote să se tragă din causa diferinţeî tonice, ci numaî din barbarus, sau maî bine din b a r b a r u m. Constr’ucţiunea exclusivă „î n barbarie" maî întăresce încă acestă bănuelă, de vreme ce tot aşa exclusiv cu i n se construia Iati-nesce substantivul barbarum „& la barbare, d’une faQon barbare11, de doS orî la Tacit: „non in barbarum corrupta" (Ann. VI, 42), „aucto i n barbarum cognomento11 (Iiist. V, 2). Cătră construcţiunea cea latină „in barbarum" Românul n’a făcut alt ce va decât a adaos sufixul -ic, nu ca mic-şurător, ci ca desmîerdător. '„Musteta în barbarie“ însemneză dară: o musteţă mare, grosă, spăîmîntătore ca la barbari. Bârba-Sâsuluî, t. de Botan.: Equi-setum arvense, prele, queue-de-cheval. Se maî (Jice românesce: Coda-mân-zuluî, Cod a-îepeî, Co da - cal u-luî, P S r u -porcului, Erba de cositor, Barba-ursuluî (Dr. Brândză). Ore prin ce fel de asociaţiune de ideî s’a identificat „Sasul" cu „calul", cu „porcul" şi cu „ursul·" ? Numaî doră pentru a figura în nomenclatura nostră botanică alăturea cu Barba-Unguruluî. v. Barba-Unguruluî.—Barbă. — Codă. Barba - ţapului. — v. Barba-caprei. Bârba-IJnguruluî, t. de Botan.: Dianthus plumarius, oeillet mignardise. v. Barba-Sasuluî. Bărba-ursuluL — v. Barba-Sasuluî. Barbă (plur. barbe), s. f.; 1°. barbe d’homme; 2°. menton; 3°. les poils que certains animaux ont au museau; 4°. en bctanique, aretes des graminees et aigrettes des composees, nom de certaines plantes. Sensul de: „omeni cu barbe, maî vîrtos cu barbe albe, bătrâni, şi de aci ruginiţi, împetriţî în ideile vechi şi opuşi la ideile noue", sens pe care’l dau Laurian şi Massim (I, 117), nu ne-a întimpinat nici în texturi, nicî în graiul poporan, şi ni se pare a fi un simplu galicism. Barbă este latinul barba, trecut în tote limbile romanice (Cihac, I, 22). Forma bărbeî, bărbi, bărbile, care se găsesce la unii scriitori moderni, de ex. la d. A. Odobescu, e necorectă: în limba literară veche şi la ceî dela ţeră pînă astăzi forma normală este barbet, barbe, barbele. v. Yarvar. Ι1ΛΚΓ.Λ XIX, 27 : Hă iui faceţi oroI; deli cbicu capului vostru, riico sii sl ric:it i ful_u hrirhri voastre... i han-vodă. 10SS, Levitic. in*r.'iiv ue i*v . vor; lu:iiv. l!c-n. Π, i^i mu Inul An- Λ ΙΙΟΙΙ slugile lui David si ;m ras hnrbcl·' lor... It»., .Jerem. XLI ...«SM de oa meni ras la hnrbr si rum te hainele lorii... Non facietis si-soom ex cornu ca jiiri.s voştri, ne-quo corrumpetis aspectum bar-1) a o vestrae... X, -1: ! Kt cepit A n-iion pueros Da-vid, et rasit b a r-bas eorum... j : ...octuaginta viii, rasi har-I) a .s of scissis vestibus... I. .Ikirhii „por co crosco pc bărbia si laici" (L. jM ). Acosta osLe .sensul fundamental, cuvîntul derivând dintr’o radicalii indo-europeă vrdli, care în-semue/.ă „crescere" si dc unde derivă de asemenea slavicul „brada" , germanul „Bart," etc. v. Brad. Balada ,,Corbea“ : Harba Ί c r osc ii s i> il’un roi, l’lololo ca do netot... (Toi ili scu, Hcv. 11 p. umbrOsCi î■ ir-λ pe de rost tute v. ΤηΙ'Λη. Cu ac’~'!as sens se ■ die·· c.i r e s a r. Cantemir, Divanul lumii lo'-'S t'. ‘al b: ..iată innainte vestitorii ţ'au vinit. iată solii t/au sosiţii, iată perii alinia cap si in barhâ t’au r ii s s ii r i t v. Rc*ar. Dela prima resărire a bnrl·"., me/,Γι apoi trepte de crescere. pe literatura poporană le caracterisr/.-i prin diferite lungimi, mai cu sama însă : pînă la brii ti şi p î n ă la ge n u elfi. une-ori mai nedelinit: cat brăul. .Balada „Mini Cobiul'": Ianoş bătrânul, Barba. cât. brâul, Bată’l tunetul... (Ci. Ι>. T., !’>’· :··. l'Up. I M). Balada „Fulga" l'’ul"a moşul, moş 1 mti;\n, Moş cu barba piti’ la li râu... (ll'ul. M*1.). U Γ- cai ι Balada „Dobriseir (';\ntei· din Ardei: ’l'ratnlatir c re s o u t in fin, li.ui iml stil juni' bal râu; Trandafir crescut in orba, Kru iml sin juiu' cu bnrlm... ll. l;„ Tran-'. iv. i. Nomcrit ’a, Pojiosit'a, itiiru, fixa mu>iie^l bătrâni, Cu bar!» Ir J'ilf la lu'ânl, Cu căciuli l:i s u i > fi111 c. Cu vâslele la spiuar·'... ili. i. i l’rimii peri ce se arată pe bărbia unui băiat, se numesc t uleie. A. (Klobescu, Scrieri III p. 177: ..De micul, il dase Demna la carte, si când abia începuse t uleiele intrlm să'i Balada „Gruia lui Novac" : — F.i Anii.a, C'nşnuu'it.a. Spuii'/nii I>·■ ι ut cailor Si v.i.mi’.i’.'i'. 2503 BARBA 2504 — Da’î volnicul cel maî mare Cu p&r galben pe spinare ; Iară celui mijlociii Bate barba b r â i 1 e Şi p6rul călcâile... (ŞedSt6roa 1802 p. «). Balada bucovinenii „Volnicul scăpat": Şi el tare-a ’mbătrânit De când şede osândit: Chica ’î bate călcâile, Musteţa umerele Şi barba g e n u c h i 1 e... (Marian, Bucov. I, 118). Balada „Manea": Am fost june de ’nsurat, Nicî mustaţa nu ’mî-a dat; Acum barba ’mî bate gennchiî Şi mustaţa umerii... (Bibicescu, Poes. pop. 327). In basmul „Tinereţe fără bătrâneţe" (Ispirescu, Legende p. 9—10), FStul-Frumos, când începe a îmbătrâni, simte de ’ntâîu ca este „cu barba albă pînă la brâii", apoî „cu barba albă pînă la genuchî". v. Brâu. —Genuchm. După cum lungimea barbă se me· soră „pînă la brâu" şi „pînă la ge-nuchî", tot aşa însăşi barba servă în poesia poporană ca o mesurătore: de sus în jos pentru la crime, şi de jos în sus pentru sânge. Doînă din Ardei: Stăî, bade, şi odihnesce Şi calul ţi’) potcovesce Cu potcove de aramă — Cu lacrimele sub barbă, Cu ţintuţe de argint — Cu lacrimi pină ’n pămînt.. ţi. B., Trans. 2G7). Alta: Cine desparte doi dragi, Ducă’î corbii carnea ’n fagi; Cine face ord din grâu, Şe$ă ’n sânge pînă ’n brâu, Să’l mânce viermii de viu! Şedă ’n sânge pînă ’n barbă, Mânce’l viermii de ispravă!... (Ibid. 281). Doină din regiunea Năsăuduluî: Când am fost tatii mai drag, M’a băgat Nemţu ’n şireg, In şiregul de ’riainte, Unde focul se aprinde, Unde nu’I spicuţ de grâii Fără sânge p î n ’ la b r â ϋ, Unde nu’l spicuţ de îerbă Fără sânge pîn’la barbă... (Familia 18S6 p. 5i). | In literatura poporană, diferitele a-j specte ale barbeî se descriu forte comic în oraţiile de nuntă, când e vorba i de a se alege un popă care să cetescă I „cartea împăratului": Şi chemaţi popa să vie, Că el lătinesce scie ; Dar nu vr’unul barbă-1 ungă Trei dile să nu’l ajungă, Nici vr’unul cu barba-iară Să ne ţiie pîn’ de seră, Nici vr’unul cu barba-d6să S’o citescă ne ’nţelesă... (G. D, T., Poes. pop. 171). Variantă: Vr’un popă cu barba desă Să ne citescă cartea-alesă, Să nu fie cu barba cănită Să remâie cartea necitită, Ori vr’unul cu barba r a r ă Să ne ţiie pîn’ de seră, Ci unul cu barba ca fusul Să ne dea curând respunsul... (Ibid. 176). Despre barba cănită la Români vorbesce deja cu despreţ şi cu groză Ion Neculce, Letop. II p. 215: „[Duca vodă] îşî cerni a barba, pe atâta se 2505 BARBĂ 2506 cunoştea că nu avea acătare minte sau frica luî Dumnezeii../' Balada „Mihu Copilul" : Januş Unguren, Vechiul hoţoman, Cu barba sburl ită, De rele 'nvechită, Pînă ’n brâu lungită, Cu brâu ’nvSlită... Costachi Stamati, Muza I p. 234: Un bătrân cu barba ţeposă, ciudată... Balada „Oprişanul": Mihnea-vodă se scula, Faţa albă îşi spSla, Barba nggră ’şî peptina, La icone se ’nchina... Fără antitesă de „alb" şi „negru", în balada „Constantin Brâncovanul": Brâncovanul se scula, Faţa blândă îşî spăla, Barba albă ’şî peptina... Ion Neculce, Letop. II p. 254: „[Constantin Cantemir] la stat nu era mare, era gros, burduhos, rumân la faţă, buzat; barba ne ra albă, ca' zăpada..." Despre barba albă e curiosă es-presiunea „de pSr oiesc" în balada „Gruia luî Novac" : ImpSratuI că'l vedea, Da din graîu aşa ’î grăia: — Du-te, cuc călugăresc Cu barba de pâr oiesc! Mitropolitul Varlam, Omiliar 1643 f. 104 a: „avu svenţiîa sa legături grele şi uciseturi dese, de păr şi de s v â n t a barbă trasu. şi scnîuopit în obraz..." Mitropolitul Dosofteîu, Synaxar 1681, Oct. 3 (f. 42 a), despre Sf. Dionisie A-reopagitul: „cărunţii, chicosu adecă | păruiţi lungii, lungăreţa barba rări- | şoara..." Pentru o barbă albă cu mărgini j sure sau gălbui, ne întimpină un ad- mirabil epitet tot la Dosofteîu, Januar. • 25, descrierea S-tuluî Grigorie Teolo- ; gul: „nu forte lungă barba, ce destul : de desâ; pleşivîi, alb la păr; barba pre la margini afumata. Acelaşi, Jan. 30, despre S-tul Va-sile cel Mare: „albii la păru, afu-; m a t â marginea barbei..." Cu epitetele de albă, negră, lungă [ etc., barba figureză adesea în porecle. Sub Alexandu-vodă, predecesorul luî Mihaîu Vitezul, marele vistier la 1592 — j 1593 era boierul Barba-alb ă (Venelin, ! Vlacho-bolgarkiîa gramaty p. 235). Intr’un crisov dela Mihaîu-vodă Ra-coviţă din 1726 (Cond. Mss. Asaclii, t. I p. 512, 514, în Arch. Stat. din Buc.) se menţioneză un boîer „Ianache Barba-lată" cu nevesta sa „Catrina Barbă-lătoae". In vechea nostră ierarchiă, chiar în prima jumătate a secolului XIX, barba mare era unul din semnele cele distinctive ale unui boier de treptă înaltă. E forte interesantă în acestă privinţă următorea naraţiune a unuî d i v an i t: Constantin Golescu, Călătoria, 1826 p. 161: „La noî, lăcuitoriî din multa juguire ce au avut şi neluminare nu’şî cunoaşte nicî datoria cătră altul, aducând închinăciune numaî aceluia de care să teme, cum stăpânului său, zap-ciuluî, ispravnicului de’l va cunoaşte, îar cătră ori-care om nu-şî scoate căciula, fie măcar de ce maî mare treptă. Cum mi s'aii întâmplat chiar mie să mă întâlnesc cu mulţi lăcuitorî cu căruţe pe drumuri, şi nicî unul nicî căciula şî-au scos, nicî drumul jumătate mî-au dat, în vreme ce, văzindu-mS cu barbă, m’au cunoscut că sânt de trepta Divanului. Iar maî tâ. 2507 BARBĂ 2508 năr fiind, dar Ispravnic şi împrejurat de slujitori, atunci întâlnindu-mă au căzut la pământ cu capetele goale...11 v. Boier. „A căuta cuî-va în barbă — a stima, a respecta pe cine-va, a’şî stăpâni furia cătră el pentru vîrsta sau ore-carî virtuţi ce posedă'11 (Costinescu). Pentru un popă, barba este nu numai o podobă, dar încă un atribut atât de esenţial, încât: a rade barba po-peî însemneză: a’l respopi, a’î lua darul. Ţicliindel, Fabule 1814 p. 60: „Insă iată nevoe mare! că zic oamenii: pre popa încălţat cu opinci şi pre popa fără barbă nu trebue crezut; şi apoî acasta încă le maî ţine barbete...“ „Nu maî tacî, popă? că fac de ’ţî rade barba\u (Laurian-Massim). v. Popă. Judecând după următorul text, raderea barbă se întrebuinţa une-orî ca pedepsă şi pentru poporul de jos: Ion Canta, Letop. III p. 179: „Acest Domn [Constantin Mavrocordat] cu domnia întăî ati urmat cu obiceiurile altor Domni, iară într’acesta a doua domnie multă supărare au făcut ţăreî cu obiceiuri noue, şi macar-că în doî anî ce au domnit văcărit n’att scos, dar au scos hărfciî: pre toată luna şi sărac şi bogat şi tăuăr şi bătrăn, tot omul să aibă pecete în sîn, şi pre toată luna cerea capurî, şi mulţi oameni de frică şi de sărăcie fugîa prin' munţi şi prin codri, şi mulţi peria de frig şi de foame, şi mulţi din fruntaşii satelor s’au primejduit cu uliţa şi 1 e - a ii ras barbete... “ „A rade barba cuî-va=a’l înfrunta» a’l bate“ (Costinescu). Deja la vechii Romani, a pune mâna pe barba cuî-va era privit ca o gravă insultă. Persius, II, 28: Idcireo prnebet stolidam tibi voii ore bar- [bam Iuppiter... Iioratius, Sat. I 3, 133: ■ ...velIunt tibi barbarii Laaoivi pueri... Marfcialis, X, 90 : Barbam vollere rnortuo leoni... Se scie legenda din Tit-Liviu (V, 41) despre luarea Romei de cătră Galî: a fost de ajuns ca un Gal să atingă uşurel barba senatorului Papirius pentru ca acesta, furios de o asemenea insultă, să’l isbescă cu măciuca: „sci-pione eburneo in caput incusso iram movisse11. Cu acestă ocasiune Tit-Liviu ne spune, că pe atunci fruntaşii Romeî purtau toţi barbe lungi: „barbam suam, ut tum omnibus promissam...11 De aci ’„barba, strămoşilor11 la Juvenal, XVI, 31: „barba majorum11. Cu tote astea, Românul rîde de barba mare sau barba lungă. Proverbiî din colecţiunea luî P. Is-pirescu (Tocilescu, Rev. I p. 451): „Barba lasă să se ducă, capul să trăescă11; „Barbă mare, Dar minte n’are“; „Barbă lungă pînă ’n burtă, Şi minte pînă ’n gât scurtă..." Zilot, Cron. p. 20: „ocârîta ispravă a Căpitan-paşeî şi a celor-lalţî paşî, plini de barbă şi goî de minte...11 Ast-fel epitetul „barbă mare11 putea fi luat şi ca insultă, ca „sudalmă11 după expresiunea vechilor legi româ-nescî. Pravila Moldov. 1646 f. 123 b.: „De va dzice neştine altuia: tu aî barbă 2509 BARBĂ 2510 mare, îaste cuvăntu ce să prinde şi drept sudalma şi nu drepţii sudalma, pentru că aceştia cuvinte să chlamâ ca neşte izvoade, şi gîudeţulii mai bine crede cumt să fie fără de sudalmă, drept aceia nu să va certa atunce a-cela C’aii dzis acella cuvinte..." Tot aşa, numaî cu ortografia schimbată, în Pravila luî Mateîu Basarabă, 1652 p. 81. Alte dicStorî saft locuţiuni proverbiale despre barbă: „Cine scuipă în bătaea vîntulul, îşi scuipă în barba sa=cine batjocoresce pre altul, pre sine se batjocoresce" (R. Simu, Transilv., c. Orlat). Ţichindel, Fabule 1814 p. 90: „să aî tu atâta minte în crieri câţi perî în barbă.. Despre îmbătrânire: Jipescu, Opincaru p. 56: „Ca s’ajungî acolo, liine, va să’ţl ningă ’n cap niţel şi să porţi gâscă ’n barbă..■“ De asemenea: An seuîpam în iarbă Şi es-timp în barbă... (Pann, II, 14G). „Cine are barbă,, să’şî cumpere şi pieptene" (ibid. III, 111). „Tragi nădejde ca spânul de barbă“ (ibid. III, 118). Laurian-Massim (Gloss. 228): „să nu se facă dîră prin barbă=să nu se deschidă cale, să nu se facă început, să nu devină un înv6ţ“. Zilot, Cron. p. 46: „El tot acela era, sărmanul; dar ce folos! că’ ş î d e d e s e barba în mâna filu-seu, şi cum este vorba rumânescă: cum îî cânta, aşa juca..." In graiul tâlharilor, „mS mânâncă barba“ însemneză : „veĂ 2526 O alusiune la firea cea resbunătore a baroci ne întimpină, în balada „Iorgovan": Alţii pliceau ca să’l arţjă, Ocliiî dor să’î îea o bartfă Şi să’l duc’a-cas’ la el, La copilu’I mititel... (G. D. T., Poes· pop. 560). Ghicitorea despre „Buric": Cuibul lercjei In mijlocul bălţii... (Ibid. 218). Pliscul harfei se numesce cîoc şi maî ales clobanţ. Delavrancea, Yis şi vieţă p. 137 : „In sfîrşit ajunseră la pădure; şi de cum ajunseră, le clănţăniră dinţii aşa de tare, că par’că cu toţii ar fi avut eîocurî de bar§,ă...u S. F. Marian, Ornit. pop. II, 330: „luând un tăciune aprins în cioban ţ...“ Sonul, pe care ’l produce barcla cu clobanţul eî, a dat nascere la maî mulţi verbî onomatopoeticî: „Barda t o că n e, cocorul curuesce" (C. Ionescu, Ialomiţa, c. Borănescî). „Barrla p ă c ă n e s c e“ (G-. Poppescu, Ialomiţa, c. Broştenî). „BargÎa tocă saii tocănesce" (A. Bărbulescu, Ialomiţa, c. Pribegii)· „Berdele clăpăesc saii tocă" (I. Mănescu, Ialomiţa, c. Mărculescî). „Barţla clămpănesce" (G. Basoc, Tecucîu, c. Homocea). „Bar§,a clăpănesce" (I. Bur-ghelea, Tutova, c. Ivescî; I. Chirica, Tutova, c. Cârjeoniî). Toţî aceşti verbî isvoresc din ono-matopeele toc, poc şi clap. Poporul deosebesce doS varietăţi de bar§ă: „bar$a albă şi barţla gri vă, adecă cea cu aripele negre" (D. Damian, Rîmnic-Sărat, c. Bălăcenu). Deşi termenul bar§ă, întru cât seim noî, se aplică numaî la „cigogne", totuşi el ne întimpină cu sensul de „pelican" în Biblia Şerban-vodă 1688, Le-vit. XI, 17-18 : ...şi stârcul şi porfirionii şi barza şi lebăda... ...et i b i n et por-phyrionemet pe-lecanem et cygnum... Ibid. Deuter. XIV, 18 : ...şi barza şi şo-îumul şi câte-i samănă luî... ...et pelecanem et charadrium et similia ei... v. uBabiţă. — Batcă. De unde ore vine cuvîntul bardă? Etimologia propusă de Cihac (II, 10), care identifică barda cu polonul bag „cigogne noire" şi tot-o-dată cu rusul buzanu, nu e seriosă. Tot atât de puţin seriosă din punctul de vedere fonetic este equaţiunea bardă = băl -ţaţă la Laurian-Massim (Gloss. 66). Eu însu-mî am avut succesiv asupra acestui cuvînt doe ipotese. Iată prima părere, pe care am emis’o în „Istoria critică" (ed. din 1873 p. 308: „Dintre cele treî păserî, pe carî Linneii le confunda într’un singur grup: ciconia, ardea şi grus, prima este cea maî albă. Genul ciconia se subdivide la rîndul seii în treî specii, din carî erăşî maî albă decât tote este cea vulgară, numită de Românii din Muntenia : bartfă. In istoria naturală acestă specie se chîamă: ciconia alba, cigogne blanche. Elenii îî pliceau πελαργός, în care lesne se recunosce de asemenea constitutivul αργός, a 1 b. Astfel albeţa a fost tot-d’a-una trăsura exterioră cea maî caracteristică a barfieî printre cele-lalte păserî de carî ea se a-propiă prin configuraţiune. însuşi ter-minul bar§ă cată să exprime dară ideîa de ce-va alb. Ei bine, îî veţî căuta în deşert acestă derivaţiune în tote lim- 2527 BARDĂ 2528 bile de sub sore. Veţi afla numaî şi numaî albanesce: bard „blanc". Pre-tinde-va Rosler că, Românii au adus harţLa din Epir? Din norocire pentru noî, albanesce bard are exclusiva-mente înţelesul adiectival de alb, er la bar§ă se tjice „lelek", încât este evident că Românii nu aveau ce să împrumute de acolo, ci trebuiau s’o găsescă într’o altă limbă, în care era şi bard = albuş şi barfiă = ciconia, ast-fel că, lăsând la o parte pe cel întâîu, eî şî-au apropriat numaî pe derivatul seu. Tot aşa, bună-oră, părinţii noştri au luat în timpii modernî dela Slavi vorba „pagubă", fără să îea totodată şi radicala „gubiti"; dacă însă limba slavică nu şî-ar ii format „paguba" din „gubiti" după cum Alba-nesiî nu şî-au format bar§,ă din bard, puteau ore să ii luat Românii ceea ce nu exista?..." A doua părere despre bar§â eu am expus’o la 1878 în „Cuvente den bătrâni" t. I p. 269. Iat’o: „Are afiliaţiunî sigure numaî cu limbile celtice. In unele dialecte francese o varietate de bar§,ă (ardea garzetta, Buschreiher) se chiamă pînă astăzi b arde t, deminutiv dintr’unbard=i>a?$ă· Despre vechii Galii, Turnebiu (Diefen-bach, Origines p. 241, cfr. Kuhn’s Beitr. V, 446) ne spune că la dînşiî cântăreţii se numîau bar di, îar ciocârlia bardaea sau bardala. Să nu uitâm că şi numele latin al barţleî: ciconia, în dialectul prenestin conia, însemneză de asemenea „cântătore", dela radicala „can" (Corssen, Ausspr. 2· II, 248). Să maî amintim că la Celţî cuvîntul bard presintă o formă armoricanâ assibilată barz (Belloguet, Gloss. gaulois, 111), deşi acăstă transiţiune, negreşit, este independinte de cea românescă. Ore nu cum-va dintr'un celtic barza se va fi născut actualul spaniol g ar za (por- tuges garga) „bar^ă“, pătruns apoî şi ’n Italia? Cât pentru trecerea iniţialului b în g la Spanioli, a se alătura: span. guro din franc, bourreau, span. gorracho =borracho din lat. ebriacus". Prima din cele doă ipotese ale mele a fost adoptată de Hugo Schuchardt (Ueb. Hasdeu’s altrumân. Texte p. XXIII), care însă. în acelaşi timp, sug-geră o forte ingeniosă idee şi anume.: nu cum-va la nascerea românului bar§ă şi a spaniolului garza va fi concurs într’un mod ore-care sinonimul latin ardea: „Dennoch liesse sich das sud-romanische und das ostromanische Wort zusammenbringen, wenn man von lat. ardea ausginge,worauf dort- garz (in g ar zone, vgl. franz. garce) ein-gewirkt liaben wiirde, hier ein altei n-heimisches Wort bard". Să supunem procesul unei noue cercetări, utilisând nesce materialurî, pe carî nu le cunoscurăm nicî la 1873 nicî la 1878. In Oltenia şi’n Banat, adecă în chiar cuibul naţionalităţii române, s’a păstrat pînă astădî o formă neasibilatâ: bard, foneticesce maî veche decât bar§,ă. „Cucostîrciî pe la noî se dic bar-doşî, la singular bard oş" (Banat, c. Jupalnic lîngă Orşova). „Pe la noî berzei îî (Jice bardăş, de ex_: văzurăm bardăşiî; era numaî bardăşî" (preut R. Popescu, Mehedinţi, c. Isverna). Fie dară celtic ca iu a doua a mea ipotesâ, fie tracic ca în cea de'ntâîu, barfiă, adecă bardă, este la noî un element lexic ante-latin, primit dela Dacî, carî la rîndul lor puteau sâ'l fi moştenit dela Tracî, sau sâ'l fi împrumutat dela Celţî, una din doe. Găsind pe acest bardă în Dacia ca termen autocton, „alteinheimisches Wort" după expresiunea luî Schuchardt, 2529 BAREM 2530 legionarii romani n’au uitat totuşi pe străbunul latin ardea, din care fonetica românescă trebuia să facă arqlă. De aci ambii sinonimi înriurind unul pe altul, prin fusiunea bardă-j-arţlă s’a născut actualul bargă. Ceea ce confirmă din punctul de vedere semasiologic acestă etimologiă, datorită luminoseî observaţiunî a luî Schucliardt, este că cel-lalt nume românesc al barţleî: cocostârc, s’a născut şi el prin fusiunea a doî sinonimă: cocor şi stârc. Decî: barrlă = bard -f· ardea : : cocostârc = cocor -+■ stârc. Baroci a dat limbeî nostre istorice câte-va interesante derivate: lo. Numele personal B a r φ e sau Berde şi Barflu. Intr’un crisov dela Ştefan cel Mare din 1502 (Cond. MSS. Asaki t. 2 f. 24, în Arch. Stat. din Buc.) se vorbesce despre boierul Bersia (K-lîpăA). Crisov dela Miron-vodă Barnovski din 1629 (Cond. MSS. Asaki f. 92): „Gheorghie ficiorul Zbîarăi nepotul B arzului..." Zapis muntenesc din 1649 (Doc. Rom. 1 No 244 în Arch. Stat. din Buc.): „locurele anume, la părul lu Barzu 2 locure..." 2o. Numele personal Bardotă, cu acelaşî sufix - otă ca în „Calotă", „Al-botă", „Bootă", „Capotă", „Arnotă", „Başotă", „Balotă" etc., de unde apoî topicul Bărzotenî, vechîu sat în Vâlcea a mănăstirii Hurezu (Condica MSS. a I-Iurezuluî în Arch. Stat. din Buc., t. 56, 59, 62 etc.).; de asemenea dog părae în Tutova: B â r o t a şi Bârtjoţel (Condrea, Dicţ. geogr. al Tutoveî p. 21). v. -otă. 3o. Numele local compus Bărzo-g â r 1 ă = Bar$ă + g â r 1 ă, analog cu numele local compus „Cîorogârlă = Cî0ră-j-gârlă“ : Bărzogărlă, o localitate peste Olt menţionată în actele mănăstirii Tismena (Doc. Rom. I în Arch. Stat. din Buc., N-rile 54, 55). 4. Intr’o hotărniciă din 1764 (Cond. MSS. a mănăstirii Snagovu în Arch. Stat. din Buc. f. 44 a): „piscul bar$eî“, unde este de observat genitivul cu -ci-în loc de: berzei. v. Cocor. — Cocostârc. — Stârc. Barqlu. — v. Bardă. Barem s. barem, adv.; au moins, du moins. Se maî aude : bcirim şi barăm. Sinonim cu măcar, batâr, încaî, cel puţin. Turcul b ar i m „dumoins" (Bărbier de Meynard), de unde Serbii şi Bulgarii au luat şi eî bare m sau barim (Miklosicli), ba şi Albanesiî bari saii bare (GustavMeyer). Cihac totuşi (II,' 479) vrea cu orî-ce preţ să tragă pe barem din maghiarul b â r „quoique", de unde numaî pe a-locurî în Ardei se aude bar (Tribuna din Sibiu, 1890 No. 85). „In loc de macar pe la noî se (Jice maî mult barăm şi batâr, de ex.: barăm o lecă de pâîne, sau: batâr o lecă de pâîne (N. Petricenu, Iaşi, c. Popescî). Cântec din Ardei: Eii m& duc, mândra remâne. Cum s’o fac s’o duc cu mine? Barem calea jumătate, Să n’o las aşa departe! (I. B., Trans. 112). Tot de acolo :■ Bade, inimă de piatră, Ce nu vii la noi vr’o dată? Barem numaî pînă ’n casă, Să m6 veijî pe min’ miresă; Barem numaî pîn’ la portă, Să mS veijî pe mine mortă... (Ibid. Ij3). 2531 BARIŞ 2532 Balada „Petrea şi Măcinica": Bate-o-aş, de-o aş pute, Pînă pielea ϊ-ar crepa, Ca să maî capete minte Barăm cât un bob de linte... (Tribuna din Sibiîu 18S7, p. 15). Basmul „Voinicul cel fără, de tată" (Ispirescu, Legende, p. 123): „Voinicului îi păru bine de astă întâmplare, maî cu samă—gândîa el —că va fi barim o slugă în curte..." P. Ispirescu, Câtea ’n var^ă (Col. 1. Tr. 1882 p. 127): „— Ce să’ţî dau, mă, omule? ce sâ’ţî dau acum la miedul nopţii ? „— Scol’ şi fă barim o azimîoră, că etă sînt pocăltit de tot..." Basmul „Sfîntul Arhanghel" (Stăn-cescu, Basme p. 288): „Tot sînt eu sărac lipit pămîntuluî, barim să găsesc copilului un naş cu dare de mână să ne maî fie şi de un ajutor..." Slavici, Novele p. 429: „Dac’o fac, să o fac barem deplină!... Delavrancea, Trubadurul p. 145: „Eî, dar la lăsatul-seculuî de paşte e maî mare păcatul să nu’şî facă barim da-tinele moştenite dela părinţi. Nu să’şî mănânce plăcinta cu brâncă împreună, nu doră să bată alviţa băiatul şi fata la aceîaşî grindă, dar cel puţin ce se cuvine maî mult: doî bulgări de al-viţă şi doă lumînărî de seu...“ v. Batăr.-Incaî·-Măcar. Barilcă s. balercă (plur. barilce, balerce), s. f.; baril. Buriu, Butoiaş. Deşi de origine occidentală, acest cu-vînt ne-a venit d’a-dreptul dela Ruşi sub forma barilcă=6wţ>um& sau dapiiaKa, care a devenit apoî prin metatesă balercă, întocmai cum din rusul horii că s’a făcut holercă. Hiron Costin, Letop. I p. 254, vorbind despre luxul unui Polon: „Cîu- berele cu care adăpa caii era de argint, şi cofe, şi barilce, şi ţinte la hamuri...11 Axinte Uricarul, Letop. II p. 163: „împlând tote vasele căte avea, barilce şi altele..." Amiras, Letop. III p. 133: „o balercă au îngropat’o în acea pivniţă, zicând că este vişănap..." Alexandri, Ginerele luî Hagi-Petcu, act. I sc. 6: „Spune stolnicului să scotă din pivniţă o garafă de Coman-daria de cea bună... Am adus’o eu însumi dela Cliipru... ţine opt-sute de leî baier ca... “ Cântec de nuntă: Că mî-oîu face gura leîcă Şi pântecele-o balercă, Ca să maî pot b6 şi holercă... (Marian, Nunta p. 839). Oraţiă de nuntă din Moldova: Având pentru oştenî B u ţ Ϊ cu vin Şi balerce cu rachiu... (G. D. T., Poos. pop. 103.) Ghicitorea despre Balercă: „Am o vacă cu buricul în spate" (Sbiera, Poveşti p. 320). v. Buriii. Barim.—v. Barem. Barij ] . — v. Bariz. Bariş ) Bariz s. bariş s. barij (plur. ba- rizurî, bari§urî, barijurî); s. n.; ba-rege, „etoffe de laine-legere et non croisee" (Littre). Cuvînt curat franţu-sesc, introdus la noî prin comerciu şi devenit forte poporan. Baîcan, Strigările precupeţilor (Buc. 1884) p. 8: „Poftiţi să vă dăm pă-lăriă, căcîuliţă, cojocele, sumâeşe, măn-tăluţe, cismuşore, pantofaşî, barizurî, cituri, materiî de lână 'n lână..." 3533 BARNOVSCHI 2534 Doîna „Mariora": Of! leliţă Mărioră, Cu polcuţa roşioră, Cu barizul foc şi pară, Mărită-te ’n astă ■veră... (Marian, Bucov. I, 9). Despre femei bătrâne, locuţiunea: „a’şî da barişul pe ce fă" a căpătat înţelesul de: „a perde ruşinea". Delavrancea, Trubadurul p. 148 : „bătrânele pre sînt de tot, pre dau pilde rele, pre se ocolesc, pre bombăne, pre se uită chîondorăş, pre ’şî dau, la vreme de bătrâneţe, bari§ul pe cefâ şi’şî pun polele ’n cap..." v. Anghina. Bârnee, s. f.; depouille, butin, proie. Pradă. Jaf. Cuvînt forte enigmatic: EapHff, care ne întimpină în Psaltirea Sclieiană circa 1500 (ed. Bianu), de unde l’a reprodus întocmai Coresi, 1577, ps· CXVIII: Bucuru-mâ eu de cuvintele tale, că aflam barnee multâ... Exsultabo ego supereloquiatua, sicut qui invenit spolia multa... La Silvestru, 1651: „ca cela ce aflâ dobănd â multâ..." In Biblia Şerban-vodă, 1688: „ca cela ce află jafuri multe..." Nicî la Coresi, nicî în Psaltirea Şche-iană cuvîntul nu e accentat; este învederat însă că tonul cade pe prima silabă, căci dacă accentul ar fi pe a doua, am ave în textul cirilic: G-hpipIn, nu Edpiief. Noî credem că acest bârnee nu e alt ce-va decât o formă metatetică din paleo-slavicul Epamiie „luare", „collectio, ΰυλλογτ". v. Jaf. Barnoschi. —v. Barhovschi. Barnovschi, n. pr. pers. m.; une branche de l’illustre familie noble moldave Movila. O ramură din nemul domnesc al Movilescilor, carea a dat şi ea Moldovei un Domn: pe Miron-vodâ •Movilă Barnovschi (1626—1630). Cantemir (Descr. Mold. ed. Papiu p. 45) ţiice că acest principe era Polon: „Miron Bamovski, natione Polonus". Polonul Petricki, scriitor contimpuran, ni’l arată, din contra, nu numaî ca pe Român curat, dar încă, înainte de a fi ajuns la Domniă, ca pe cel maî înverşunat duşman al Polonilor: „erat in Castris Osmani, 1621, Bernaviiis, vetusto in nos odio perque latrocinia Podoliae clarus, magna gratia Va la-, chus“ (apud Engel, Gesch. d. Mold. 262). In resboîul turco-polon din 1621 Miron Barnovschi, în capul unei cete de voluntari Moldoveni, îngrozise pe Poloni prin vitejia sa personală. Iacob Sobieski (Comment. Chotinensis belii) Dantisci 1646 p. 32) îl numesce: „Ber-nascius, praedonum gentis suae fax". „Bernawski, —(Jice Stanislau Lubo-mirski (Zegota Pauli, Pami§tniki o wyprawie Chocimskiej, Krak. 1853 p. 73) —este forte bine vetjut de Sultanul Osman, căruia. î-a dat vr'o câte-va c.\miko i> iipo*iîn\*u cy.iiiim.WK rociio,v>“ adecă: „Alexandru farul Bulgarilor, şi Ivanco Basaraba socrul ţarului Alexandru al înveeinaţilor Negri-Tâfari, şi domnia Săsescă şi alţi domni cu dînşiî". In paleografia cirilică lesne confundându-se grupul c.t cu grupul 1.1, fiindcă în aresta din urmă i este legat cu " editorul Novakovic (Zakonik, 1870 )). XXIII) citise „rcciio,v,cTi:o miiiko", ca şi cum ar fi vorba despre Iaşii din Moldova sau cine mai scie despre ce, po când sînt în joc numai Saşii din Transilvania, „dominium Saxonum", c.uinai fiind în vechea serbescă un adjectiv dela ct\ch, de ex.: „ct(a\k = viii Saxonum" (Danieio, iijcljnik, III‘ 81). Acestă alianţă a Saşilor cu Bulgarii contra Şerbilor merita a /i urmărită în fântânele istorice săse.sci; în orî-ce cas, ea este un fapt. Mergem mal departe. Pe „Ivanco Basarabă“ istoricii l’au prefăcut în Domn al Ţerei Românesci, pe când el era nurnai socrul Domnului: “tact flAf/ifll,VpA ΙΙ/ΡΛ", iar acel Domn rm era Alexandru din Bulgaria, menţionat deja deosebit în 2549 BASARABĂ 2550 acelaşi text·, ci era celebrul Alexandru Basarabă, pe care Ştefan Duşan îl numesce aci: „ţar al Negrilor Tătari", înţelegând prin acesta „Nigra Cuma-nia“, după, cum numiau atunci Ungurii România (Ist. crit. I 99). Se scie ■ ca tocmai la 1330 Alexandru Basarabă era în lupta contra regelui unguresc Carol-Robert; şi iată, de ce în ajutorul aliaţilor seî-Bulgari nu putea să mergă peste Dunăre el-însuşî, ci le-a trimis pe socrul seu. Când d. Xenopol qlice (Ist. Rom. ΙΓ, 77): „Ivancu Bas arab 1310—1320, este „urmaşul şi probabil fiîul lui Radu „Negru sau Tugomir Basarab. Despre „acest Ivancu se spune în legile sîr-„bescî ale luî Ştefan Duşan că el ca „Domn al Yalacliieî, ar fi ajutat ţaru-„luî bulgar Mihail (1323—1331) în lupta „acestuia contra imperiului bizantin. „Ivancu Basarab, urmând exemplului „dat de tatăl seu Radu Negru, mărita „pe fata luî după Alexandru, nepotul „şi urmaşul în tronul bulgăresc a luî „Mihail etc. etc.“—în tote acestea ne surprinde aritmetica autorului, în puterea căriîa un Domn mort la 1320 merge totuşi la resboîu între anii 1323 —1331, după ce de de-mult murise, dar nu ne surprinde de loc mulţimea de greşeli, maî multe greşeli decât cuvinte, împletite asupra unui text slavic, pe care d. Xenopol nu l’a vă(|ut nicî o dată, şi care nu e altul decât cel de maî sus. Este însă forte de mirare că acelaşi text·, aşa de lămurit, aşa de limpede, n’a fost înţeles de profesorul rus Brun (/K. Mim. Hap. IIpocB. t. 200, 1878, sect. 2 p. 237) şi de Bohemul Jireeek (Gesch. d. Bulg. 290, 293, 298). Aşa dară într’o căsătoria a sa în-nainte de 1330 Alexandru Basarabă? puternicul Domn al Ţereî Românesc], ţinea pe feta unui Ivancu Basarabă, membru şi el al nemuluî Băsărăbesci- lor, Banoveţ şi el, din aceîaşî castă şi el, dar nu rudă cu principele, ceea ce ar fi împedecat căsătoria, ci numaî un boier mare, pe care ginerele seu l’a trimis în capul oştirii contra Şerbilor. Acuma dară, după ce noî seim cine au fost Basarabii: nu o dinastiă, nu o familiă, ci o numerosă grupă de familii, constituind o castă în totă puterea cuvîntuluî, maî ' ales înainte de secoliî XV şi XYI, să ne întrebăm : de unde vine numele Basarabă ? II. BASARABĂ ESTE O COMPOSLŢIUNE DIN TITLUL BAN ŞI DIN NUMELE DE FAMILIĂ S A E A B Ă. In prima ediţiunea „Istoriei critice", începător atunci în studii linguistice, eu credeam (t. 1 p. 166) că: „Basarab este de aceîaşî origine cu elenicul βασιλεύς principe" şi am căutat' a mă urca pînă la radicala sanscrită bhas „briller"; dar: 1°. radicala cea indo-europeă nu e bhas, ci bha; 2°. bh, după legi fonetice cunoscute, trebue să trecă la Grecî în ψ, nu în β·, 3°. forma cea organică a cuvîntuluî românesc este nu Basarab, ci Basarabă-, 4°. în orî-ce cas finalul & nu se explică de loc prin grecul βασιλεύς. Deja în a 2-a ediţiune a „Istoriei critice" eu renunţai cu totul la acea etimologiă, şi o maî citez astăzi numaî doră ca o fasă forte trecătore în cronologia cercetărilor mele asupra luî Basarabă. In cronice, în unele texturi maî noue, rare-orî în acte oficiale, ne întimpină trisilabicul Basarab în loc de tetrasila-bicul Basarabă. Acesta se pote privi în parte ca o scurtare poporană prin analogiă cu cele-lalte numî bărbătescî: aşa eii-însumi scrieam altă dată Basarab, îar d. Odobescu, chîar atunci când traduce un text slavic dela Negoe-vodă, 2651 BASARABA 2552 unde de doe orî e pus forte clar nominativul fiiicjpdEii, îl preface de doS orî în Basarab (Rev. Rom. I, 816— 817). Maî obicinuit însă, acest Basarab în loc de Basarabă este din partea e-ditorilor de cronice şi de vecliî texturi o lectură greşită şi o greşită transcriere a graficei cirilice, în care finalul bă se scrie d’asupra rînduluî cu un singur k, dar prin consona cea suprascrisă se sub-înţelege tot-d’a-una şi vocala ce o însoţesce, adecă nu „Ba-saraÎ>“, ci „Basara&ă“. Apoî nu o dată în texturi se citesce Băsârabă sau Băsărab, cu ceî doî a netonicî trecuţi în â, prin analogiă cu fonetica normală a limbeî românescî, şi tot-o-dată prin înriurirea pluralului celui poporan Bă-sărăbescî, unde toţî a scad la ă. Forma însă Băsârabă este forte rară în texturile cele vechi şi aprope fără exemplu în cele oficiale, maî ales pînă la anul 1600, unde scrierea cea tradiţională nu e alt-fel decât articulat BacapdEd sau nearticulat Bacapac^ şi EacapaEx. Ast-fel în colecţiunea de crisove slavice muntenesc! a luî Venelin : 1472: Eacapasa cu genitivul BacapaEt, nu cu genitivul EacapaBu, după cum cere gramatica slavică; 1476: BacapaEa;- 1480 : Eacapaux cu genitivul Eacapant; 1514: BacapaEa cu acelaşi genitiv, forte interesant, căcî nu e slavic, ci este genitivul românesc nearticulat, care nu pote să provină decât dela un nominativ cu -ă, nicî o dată cu -u : babă—(unei) babe, robă — (unei) robe, bubă—(unei) bube, tată—tate(î)—popă —pope®. Forma cea organică este dară Basarabă, şi în acestă formă totul arată că ea s’a compus din doS cuvinte: de ’ntâîu, lungimea Ba—sa—ra—bă e neobicînuită în numi proprii carî nu sînt formate prin sufixele onomastice ,,-enu" sau ,,-escu“ şi carî tot-d’a-una sînt monosilabice, dissilabice, cel mult trisilabice, afară numaî de străinul „Can-tacuzino“, scurtat şi acela la Moldoveni în „Canta". al doilea, patru a, din carî primii treî sînt pururea clarî în vechile monumente: Ba—sa—ra—, nu se pot explica decât prin fusiunea a doe cuvinte deosebite fie-care cu tonicul a, ceea ce a făcut ca asimilarea vocalică bilaterala să mânţină clar pe a cel. de la mijloc, prin urmare : bâ—sa —râbă. Resultă dar că iniţialul Ba aparţine în composiţiune unui alt cuvînt decât finalul robă, medialul sa putend să aparţină unuia sau altuia din cele doe cuvinte în composiţiune. Ajunşi aci, lucrul se limpeţlesce dela sine. Fiind vorba despre nemul cel bănesc din Oltenia sau despre acea castă nobilitară aBanoveţilor din care se alegeau Banii, compusul Basarabă este Ban-Sarabă; şi acăsta se în-tăresce pe deplin prin sintaxă şi prin fonetică în acelaşi timp. Românesce titlurile se pun înainte de nume sau se pun după nume, nu însă arbitrar, nu deopotrivă, nu fără nicî o deosebire, ci urmând unei regule statornice. După nume se pun titluri individuale : Ion-vodă, Ştefan logofăt, Petru-stolnic etc.; înainte de nume se pun titluri carî aparţin uneî clase de indivizi: jupânul. Ştefan-logofet, boierul Petru-stolnic, cu conul cutare. In Basarabă = Ban Sarabă titlul figureză forte corect înainte de nume, căcî acest titlu distingea pe toţî membrii castei nobilitare din care se alegea capul ţereî, pe toţî Banoveţiî. Astfel într’un crisov dela Vlad Tepeş din 1491 figureză patru boîerî purtând toţî de o potrivă titlul de „Ban“, deşi nicî unul din eî nu era „Marele Ban“: ba- 2553 BASARABĂ 2554 nul Detco, banul Dedîu, banul Diîcu * şi banul Dragomir (Yenelin, 130). Erau patru Banoveţî, adecă patru Ba- * sarăbî. ί Ca titlu de breslă, nu de personă, graiul cerea dară ca Ban să se pună. ; de ’naintea numelui : „Ban Sarabă". ; Tintjend apoî a se aglutinâ ambele e- | lemente, de vreme ce Ban era inse· ! parabil de Sarabă, o lege fonetică J imperiosă în limba română, impunea i maî departe dispariţiunea luî n de ’n- ! aintea luî s din B a n - S a r a b ă. Tre- buia să devină Basarabă după cum | din „mensa" s’a făcut „masă", din j „densus" — „des", "pensare" — „păsare", „pinso" — „pisez", „mansum" — „mas" etc., căcî n de ’naintea luî s n’a dis-! părut numaî în flexiunea verbală cu j tematicul ă şi g: tind—tins, plâng — j plâns, ung—uns. Fenomenul a fost în I parte cunoscut deja în latina, şi ne în- timpină şi în alte dialecte romanice; la noî însă el formăză o normă. Aşa dară, din punctul de vedere sintactic, ca şi din punctul de vedere fonetic, Basarabă este Ban Sarabă; şi decî, înainte de a se fi putut introduce la Românî titlul Ban, adecă înainte de secolul X, marea castă ol-tenescă, din care a isvorît dinastia Basarabilor, se numîa: Sarabă. Aglutinarea luî Ban cu S;arabă pentru a forma Basarabă trebuia să fi fost completă deja în secolul XIII; cel puţin străinii nu maî deosebîau de pe atunci în composiţiune elementul cel titular „Ban", de vreme ce cronicarul Fazel-Ullah-Raşid, descriind sub anul 1240 năvălirea Mongolilor asupra „ţereî Oltului", numesce pe capul a cesteîa din urmă „Bazaranbam" (D’Ohs-son, Hist. d. Mong. II, 627 — 8), adecă „Basarabă-ban", maî adăogend o dată titlul în coda numelui, după usul oriental. Cu tote acestea, primitivul S a - r a b ă, dacă nu în memoria poporului, încaî în tradiţiunea propriă a Basarabilor cată să fi remas multă vreme cunoscut ca numele cel primitiv al castei. In adevăr, în secolul XIY nu se ac-centâ Basarabă, ci Basarabă, unde accentul pe Ba arată că în acestă silabă se simţîa încă titlul Ban. Pe mormîntul luî Alexandru Basarabă din 1364, descoperit de cătră d. Tocilescu în interiorul bisericeî mănăstirii Câmpulung, se citesce: Λ\Ι>ί Η06Γ) PM· SI AHl· IIP ÎC Tc[ G HG A G 6 ΛΗΚΪΗ Ii CdiWOAPb/KÎGIM ΓΑ~Ρ& ICONtf ROM BOeGOAi· CNh 66 ΛΉΚίΓ0 . E4C, la Eranî şi Latini în b. Aşa sînt: la Greci: κορυφή „cap" cu nasalisa-tul ν.όονμβος ; la Latini: cer eb rum „crier", a-decă cereb-rum „aparţinând capului", nicî decum cere-brum „purtător de cap", ceea ce n’are nici un sens, de vreme ce nu crierul portă capul, ci vice-versa; vechea forma persică la Isidor: „sa-rabarae qusedam capitum tegmina nuncupantur qnalia videmus in capite magorum picta" (De Lagarde, Abliandl. 206), adecă saraba-ra „căciulă", literalmente iarăşi „aparţinând capului", cu acelaşi sufix adjectival -ro- ca şi în latinul cereb-rum; în fine, zendicul Qâra.vâra „căciula", „Kopfbedeckung" (Justi, Handb. 294), urmeză şi el a fi îndreptat în gârabâra. Aşa dară Tracii, pe lînga sara trebui să fi avut şi eî pe amplificatul sar aba, şi tocmai pe acesta noî îl vedem la Dacî ca nume al castei celeî nobilitare în preţiosul pasagiu din Dione Crisostom. Prin urmare, din tote puncturile de vedere, cea maî corectă lectură a primului pasagiu din Iornande remâne aceea din ediţiunea luî Peutinger: „Zarabos Tereos" = Sarabos tiareos", şi maî hine: „Sarabas tiareos". întregul pasagiu va suna ast-fel: „ut re-fert Dio, qui historias eorum annales-que graco stilo composuit, qui dixit primum Sarabas tiareos, deinde vocitatos Pileatos hos, qui inter eos generoşi exstabant: ex quibus eis et reges eb sacerdotes ordinabantur..." In acest pasagiu „primum" se raportă la cuvîntul original dacic: „Sarabas", îar „deinde" la traducerea luî, fie grecă, fie latină: „mloyoQoi11 la Dione Crisostom, „pileaţi" la Iornande. Sensul dară este: „Dione, care a scris grecesce istoria Dacilor, ne spune că Ia dînşiî se numîa Sarabi tiarei, adecă capete cu căciuli, pe lati-nesce'pil eati, clasa cea de sus, din care se alegeaţi regî şi sacerdoţi". Sar aba însemnând „cap", este învederat că şi fără epitetul tiareus acest cuvînt caracterisa deja în deajuns casta cea nobilitară, ast-fel că maî adesea sau chiar tot-d’a-una ..el urma să se întrebuinţeze singur în gura poporului de câte orî era vorba de „pileaţi" sau „îtιλοφόροι11, şi de aceea tiareus trebuia dela sineşî să dispară, devenind de prisos. IV. O URMĂ A DACICULUI SAR ABA IN GRAIUL ROMÂNESC DE ASTĂDÎ. Noî am vădut că la Dacî sar aba era nu numaî un titlu, dar circula tot-o-dată cu sensul comun de „cap". Ca titlu, forma cea dacică, orî-care să fi fost, lesne putea să se conserve intactă la Românî, după cum se conservă intact un nume propriu prin tradiţiunea familiară, deşi tendinţele fonetice ale poporului supun în restul graiului aceleaşi sonurî la diferite modificări succesive. In compusul Basarabă— Ban-Sarabă dacicul saraba ajunge pînă la noî cu vocalismul ne’n-tuuecat şi cu b între vocale. Este ade-verat că în aceîaşî posiţiune, după si: laba tonică -ra-, b s’a păstrat în „scă-răbuş", deminutiv din „scărâbu = sca-rabeus, *scarabus". Orî-cum însă, con-servaţiunea acelui -t>- şi a vocalismuluî era cu mult maî anevoe pentru dacicul saraba cu sensul comun de „cap". Aci trebuiau să’şî reîa deplina lor putere tendinţele cele fonetice ale graiului. Precum din „strabus" s’a făcut românesce „strâmbu", italienesce 1 2503 Ti AS A RAMĂ 2504 „strambo", deja în epoca latină, tot aşa sar aba ar fi căutat de pe atunci a da o formă, nasalisată strâmb ă. Ei bine, acest sărâmbă trăesce la noî pînă astăqiî în gura poporului, şi trăesce iarăşi numaî într’o composi-ţiune: n ă s ă r â m b ă = n e - s ă r â m b ă ^ lucru fără minte, fără cap, άκέψαλον; άχόρνφον, „minus-caput". Mildosich (Slav. El. im Rumun. 46) trage pe românul ιιέοήο^λμγκ din slavicul cpaiWK „pudor", ca şi când ar însemna „impudentia". Cihac (II, 215) îşî apropriază acestă etimologiă, traducând pe „năsărâmbă" prin „impu-dence“. Yom vede maî jos, dacă acesta se potrivesce din punctul de vedere al sensului; nu merge însă de loc sub raportul morfologic şi sub cel fonetic, căcî: 1°. Românii puteau să adaoge ne-gaţiunea numaî la un cuvînt slavic trecut în limba română, pe când nu este nicî o urmă la noî de slavicul „sramu", îar prin urmare nu se putea formă o negaţiune pentru ce-va ne-existinte; 2°. E peste putinţă a presupune că Românii au împrumutat dela Slavî cuvîntul cu negaţiunea cu tot, adecă „nesramu", fiind-că acestă formă substantivală negativă nu se află la Slavî, şi este cu totul excepţională la dînşiî chiar forma adjectivală „nesramînî = impudicus" ; 3°. Slavicul „sramu" ar fi rămas la Români „sram", după cum „hramu" aremas „hram", „gramada—grămadă", „păstramâ — ηασιραμάς“ , „dram — δράμι11, „cramă—krama", „năframă — maqrama" etc.; 4°. Chîar trecerea masculinului „sramu" în femininul „sărâmbă" ar fi ce-va a-normal, de vreme ce limba română feminineză numaî pe neutrii slavici, de ex. „baltă = blato", nu însă pe masculini. Dar derivaţiunea luî năsărâmbă din slavicul „sramu" este nu maî puţin greşită din punctul de vedere al sensului. Lexiconul Budan din 1825, singurul pe care’l cunoscuse Mildosich,' vede de asemenea în năsărâmbă o negaţiune, însă anume din latinul „siremps": „Siremps prorsus obsoletum apud La-tinos, denotabat omnimodam rei sirni-litudinem, et hinc negatio apud Vala-chos Nes?r£mbă". Adjectivul latin „siremps" era un termen exclusiv juridic, contras din „si-rem-ipse“ şi însemnând: „parfaite-ment egal, absolument semblable" ; decî forma negativă nu’î putea da un alt sens decât numaî doră acela de „tout-â-fait different", de unde nu a-jungem la năsărâmbă, chîar dacă trecerea latinului -pse în românul -bă n’ar fi o imposibilitate tot aşa de mare. Cum ore se traduce năsărâmbă în cele-lalte vocabulare? La Budai-Delenu, care observă forte bine că acest cuvînt este numaî ţeră-nesc: „năsărâmbă, der Possen" (Lex. MSS. circa 1820 în Muz. ist. din Buc.), adecă „farce, bouffonnerie,arlequinade“. La Sava Barcianu (Wtb. 1868 p. 153) „năsărâmbă" se explică prin „neghiobia". La Laurian-Massim (Gloss. 406) „năsărâmbă" este : „stulteţă, nebuniă, inepţia". Prin urmare, „năsărâmbă" nu e de loc „impudence" a luî Cihac. Ne ’ncretjetor în vocabulare, eu am făcut o anchetă în graiul poporan, şi îată resultatul: „N'ăsărâmbă însemneză: prost, prostovan, meteleu" (avocat P. Căl-cîunarîu, Banat, Orşova). 2505 BASARAB 2506 „Năsărâmb se întrebuinţezi cu înţelesul de: prost, hăbăuc, tîmpit la minte, fără socotă" (Dr. I. Roşiu, Banat, Biserica-albă). „In graiul poporului, a face nă.să-râm bă însemnă a face un lucru nepotrivit, slab, prost" (preot D. Popo-' viei, Banat, Lugoş). „Năsărâmbă însemneză în Transilvania, de ex. în comitatul Alba-Iulia şi pe la Braşov: om prostănac, într’o ureche; îar cu sensul ruşinos se djce numaî in privinţa calului, ca şi când s’ar ţlice: prostia calului" (N. Mănă-rădianu). Cumcă năsărâmbâ n’are în fond alt sens decât acela de nerod sau neghiob, probă este că poporul îl amalgamezi une-orî cu „nătâng", prefă-cendu’l în năsărăngâ, şi cu „nătă-reu" prefăcendu’l în nă t ă r â m b.ă. „Nătărâmb şi nă tărâm bă se aude în Banat şi pe la Lipova. Nătă-râmb este un om care face o prostiă, nătărâmbă o muiere care nu îngri-jesce de afacerile sale. Se maî- qlice şi ca substantiv, de ex.: acest om a făcut o nătărâmbă, s’a îmbătat şi şî-a bătut muierea" (I. Tuducescu, Banat, Lipova). „Năsărângă, la plural n â sărau gurî însemneză ce-va reu, de ex.: acest argat numaî năsărângurî îmi face orî-unde îl mâîu" (I. Pop-Retega-nul, Transilvania). „Cuvintele nâsărâmbă şi nătărâmbă se întrebuinţezi in înţelesul de a face d’ale nefăcute, adecă un non-sens, un lucru reu, gâlcevă, potcă, ce-va nebunesc. Apoî năsărâmbă maî însemneză a face o faţă urîtă cuî-va, a încreţi fruntea" (avocat P. Rotariu, Timişora). Afară de substantivul năsărâmbă şi adjectivul năsărâmb, Lexiconul Budan ne maî dă adjectivul n ă să- râm bos. Ambele forme adjectivale sînt însă învederat posteriore şi sporadice, ca şi formele analogice nătă-râmb şi năsărângă. Forma cea primitivă, singură respândită în popor, este cea substantivală, maî ales în locuţiunea: a face o năsărâmbă. Cuvîntul se descompune dela sine-şî în ne-sărâmbă = „ne-cap", o composiţiune prin care s’a tradus literalmente în Dacia latinul rustic minus-cnput, conservat pînă asţădî în Occident. Acest minus-caput „ne-cap" era tocmai ceea ce însemneză substantivul ne să râm bă, adecă o pagubă sau o neplăcere făcută prin lipsă de judecată,, de unde spaniolul me-noscabo „dommage, detriment, at-teinte", apoî portugesul menoscabo „mepris, depreciation", în fine proven-ţalul mescap şi francesul mechef „fâcheuse aventure", nuanţa logică cea maî apropiată de românul n e -sărâmbă, ' ast-fel că, bună-oră, în vechea francesă versul luî Gringoire în „Les folles entreprises": Ta m’as fait meschief En me cuydant faire tres grant service... se traduce . perfect românesce: vrend să’mî facî un pre-mare bine, mî-aî făcut o năsărâmbă. Aşa dară dacicul saraba, „cap" şi tot-o-dată numele membrilor castei nobilitare, s’a păstrat la Românî în ambele sale înţelesuri: ca vorbă comună în ne-sărâmbă „minus-caput" şi ca nume în Basarabă = Ban-Sa-r ab ă. După ce am constatat modul de desfăşurare a Basarabilor din Sarabi aî luî Dione Crisostom, să ne oprim acuma cu tot dinadinsul asupra unor fase din istoria lor între secoliî II şi XI. 2·ϋ07 IiASARABĂ 2508 V. CAPUL NEGRU ESTE EMBLEMA ERALDJCA A BASARABILOR, Se scie cit în vecul de mijloc o mare parte din mărci nobilitare erau ceea ce se numesce în eraldicîl „armes par-lantes", „figurae paronomasticae", a-decă pe pecete sau pe steg figurau lucruri al cărora nume, peste tot sau măcar întru cât-va, aducea a minte de numele familiei nobile respective. Aşa, bună-oră, dinastia regală a Plantage-neţilor avea în marca sa o drobiţă, modesta plantă numită latinesce „ge-nista" şi din care se fac mături. Aceste figure par onomastice nu erau o invenţiune a feudalităţii, căcî ele ne întimpină şi la selbatecî: nu este în fond alt-ceva decât aşa numitul „totem" al Pieilor-Roşiî din America, o asociaţiune de ideî propriă minţii ome-nescî în genere. In acest mod, marca Basarabilor, din causa elementului fonetic arab, trebuia să fi fost un cap negru, adecă un cap de Arap. Oricine cunosce istoria blazonului medieval, pote să afirme â-priori pe acest trebui, chiar dacă n'ar exista nicî un document în sprijinul afirmaţiuniî. Olandesul Levinus Iiulsius a publicat- la 1597 o marcă a Tereî-Românescî cu treî capete negre, şi tot-o-dată o marcă a Moldovei cu doă capete negre puse în vîrfurî a doă ramuri încrucişate, îar ramurile, „les ramaux", se scie că însemneză în limbagiul eral-dic derivaţiune, adecă marca Moldovei derivând din aceîa a Ţereî-Românescî (Ist. crit. 2Ί, 95). Iată cele doe mărci: V7ALACH1A ΛΥΟΠΧΛΜΑ Hulsius se ocupase în specie cu ţe- rile romănescî, scriind chîar o carto intitulată „Descriptio Transylvaniae, Moldaviae et Valachiae" (Engel, Gosch. d. Wal. 69). Acele mărcî dară el le-a luat de unde-va dintr’o fântână consultată. Orî-care să fi fost însă acea făntână, în caşul de faţă o întăresc doă fapte positive : 1°. Preceptele blazonului, după cari numele Basarabă urma să aibă ca „armes parlantes" un cap negru; 2°. Impregîurarea că dinastia Muşă-ţescilor din Moldova era în adevăr o ramură, o derivaţiune din Basarabî. v. Mu§at. In Cosmografia luî Sebastian Minister (1541), în „Illyricum" al luî Du Cange (1746) şi pe aiuri cele doe capete negre, pe cari Hulsius le pune în marca Moldovei, sînt atribuite Bosniei : Să fie ore printr’o confusiune între Ban şi Ban, fiind-că în vechea Bos-niă principii purtau titlul de Ban ca şi în Oltenia?. Sau nu cum-va printr’o confusiune de o altă natură între iniţialul B o s din „Bosnia" şi iniţialul Bas din Basarabă? Sau pote va fi fost în adevăr aşa ore-când marca Bosniei? Ar trebui studiată sigilografia specială a acestei ţerî. Să nu se uite în orî-ce cas că, din tote regiunile ser- 2509 BASARABĂ 2570 bescî, Bosnia este aceea unde s'a conservat maî mult timp un element românesc forte puternic, immigrat din Pannonia cam în secolul X, şi cuprin-(Jend nu numaî ciobani, dar şi căpetenii, bună-oră acel „cnez Markul", adecă „Marco" cu articlul românesc -l, de care se plângeau la 1401 Ragusaniî că a apucat cu forţa şi nu lasă din mână oraşul dalmatin Almissa (Puţzic, ΟποΗβππςπ cp^CKU, 1.1, p. 35). La 1373 un district întreg al Bosniei se numîa „România-mare", „Major Ylachia" (Mj-klosich, Wander. d. Rum. 5). Dar să ne ’ntorcem la marca Basarabilor. In Biblioteca imperială din Yiena se află într’o traducere germană ante-rioră secolului XVIII o colecţiune de blazonurî făcută de unul numit Rubcic, care îşî dă titlul de eraldist (Wappen-herold) al împăratului serbesc Ştefan Duşan (Ianko Schaffarik în Γπαοιιπκ, t. 9, 1857 p. 348). Dacă acestă indica-ţiune cronologică ar fi adevărată, atunci noî am ave a face cu un monument eraldic tocmai de pe la 1340. In acea colecţiune, marca Ţereî-Românescî este din punct în punct ca la Hulsius. Tote acestea, neapărat, sînt deja ce-va;· dar în cestiunî de o asemenea natură se cere cu orî-ce preţ un isvor forte autorisat, când e vorba maî ales nu de o marcă particulară, ci de blazonul uneî ţerî. Prima confirmaţiune oficială ne oferă numismatica maghiară. La 1368 Yladislav Basarabă recunoscuse suzeranitatea Ungariei asupra Ţereî-Românescî (Fejăr, IX. 4, p. 148, 210). Din aceîaşî epocă există monete dela regele Ludovic, de diverse mărimi, purtând pe o parte cap negru: Pe alte monete dela regele Ludovic, asupra cărora mî-a atras atenţiunea amicul meu d. D. A. Sturdza, acelaşî cap-negru nu ocupă scutul întreg, ci se află numaî la o parte sau de-desub-tul efigiei regescî, ceea ce -represintă şi maî expresiv triumful cel jubilat al Ungariei asupra Iul Yladislav Basarabă : Acest cap negru nu pote fi marca Sicilieî, care va fi avut a face cu familia Anjou a regelui Ludovic, dar în orî-ce cas nu avea a face de loc cu Ungaria; cu atât maî vîrtos un cap figurând alăturea cu efigia regescă, saii chiar ocupând scutul întreg, nu pote fi marca vre-unuî fabricant de monetă. Singura explicaţiune seriosă remâne dară „subjectio Yalachiae1', după cum presupuneau deja în secolul trecut nr- 2571 BaSARABA 2572 cheologii unguri: „hoc esse Mauri ca-pufc, eoque subjectionem Valachiae notari autumant" (Schonvisner, Notitia Hung. rei.num. p. 206). Numismatica maghiară ne dă o mărturia oficială preţiosă, dar numaî externă, nu internă, adecă nu din partea Basarabilor, şi de aceea ea tot încă nu ne mulţumesce pe deplin. Confirm aţi un ea, pe care o dorim noî, ne vine pe o altă cale, graţiă une! descoperiri făcute de d. D. A. Sturdza. Maî întâiu o observaţiune preliminară. Ori cine a avut în mână crisove muntenesc!, n’a putut să nu fie isbit de impregîurarea că sigiliile lor pre· sinlă nu o singură marcă a ţereî, ci doe mărci diferite : una cu vulturul, cea-laltă cu sfinţii Constantin şi Elena, întrebuinţate când una, când cea-laltă, când ambele în composiţiune. Faţă cu acestă duplicitate, lucrul cel maî natural este de a admite că o marcă era a Statului, cea-laltă a dinastie!. A Statului fiind vulturul, care singurul figurezâ pe sigiliile cele mari atîrnate, pe sama dinastiei remân sfinţi! Constantin şi Elena. Dar sfinţi! Constantin şi Elena ce au eî a face cu dinastia Basarabilor? Să se bage de samă că este tocmai o dinastiă, care pînă la a doua jumătate a secolului XVII n’a avut în curs de cinci secolî nic! un membru cu numele „Constantin", ast-fel că nu sfântul Constantin ar fi fost dispus s’o patroneze. Acuma vine descoperirea d-lu! Sturdza : un act dela Vlad Dracul şi doă acte dela fratele seu Alexandru, ambii fii ai lui Mircea cel Mare. Actele sînt anteriore anului 1444-, îar cele' dela A-lexandru sînt anume din 1431. Pecetea Iu! Vlad Dracul este : Pecetea Iu! Alexandru : " Cătră acestea vom maî adăuga, că întocmai aşa se află doe capete deja pe pecetea luî Mircea cel Mare într’un act din 1403: „duo capita humana co-ronis ornata" (Hurmuzaki, Documente t. I, partea 2, p. 825, nota 4). Negreşit, aceste capete se deosebesc de Arapi! Iu! Hulsius şi a! lui Rub-S-ic, dar ele se deosebesc cel puţin tot pe atâta şi de figurele sfinţilor Constantin şi Elena de pe peceţile din se-colii XVI şi XVII. Numărul capetelor este indiferent, ca şi ramura dela mijloc, de vreme ce şi la Hulsius este o marcă numai cu doă capete şi cu ramuri. Indiferentă maî este şi gătela de cap, de oră-ce se deosebesc între ele în astă privinţă chiar cele doe peceţi de maî sus. Acestea fiind indiferente, marca dela 1431 devine tocmai ce-va intermediar între fasa cea de tot veche cu capete negre şi între fasa cea nouă cu sfinţii Constantin şi Elena. înainte de a se fi metamorfosat de tot în sfinţii Constantin şi Elena, cele doă capete dela 1431, saii mai corect dela 1403, au trecut printr’o lungire trep- 2573 BASARABĂ 2574 tata şi ramura s’a prefăcut intr’un arbore, după cum d. Sturdza o constată forte bine pe următorea pecete dela Tepeş, fiîul luî Ylad Dracul: Nu sînt încă nicî aici sfinţii Constantin şi Elena, dar nu maî e departe pînă la dînşiî. „Capetele de pe sigiliile luî Ylad şi Alexandru —clice d. Sturdza — capătă trup, însă nu pe deplin, ci numaî pe treî pătrare, la sigiliile luî Vlad Ţepeş, şi se desvoltă la urmă în trupurile întregî ale sfinţilor Constantin şi Elena pe sigiliile posteriore" (Sturdza, Dare de samă p. 10). Ce resullă de aci ? Resultă că A -rapiî, capetele cele negre, fie unul, fie maî multe, singura .emblemă eral-dică potrivitfl a Basarabilor, s’ati transformat pas la pas în sfinţii Constantin şi Elena, trecend prin maî multe trepte decât zimbrul pentru a ajunge bou şi vulturul pentru a ajunge corb, dar tre-cendu-le pe temeiul aceluiaşi principiu, principiurcă poporul, când o pote face, înlocuesce tot-d’a-una noţiunile maî rare sau maî puţin cunoscute prin noţiuni maî familiare : boul e maî familiar decât zimbrul, corbul e maî familiar decât vulturul, sfinţii ceî sărbăto-toriţî mereu sînt maî familiali decât Arapii. Evoluţiunea mărcii Basarabilor cată dară sâ se fi operat cam în următorul mod : de’ntâiu un singur cap negru ca pe monetele regelui Ludovic, ceea ce era suficient pentru „armes parlantes"; apoî doă capete negre unul lîngă altul, adecă ce va ca în marca Muşăte-scilor; apoî treî capete negre .ca la Hulsius şi la Rubcie; apoî capul al treilea transformat îu-tr’o ramură înflorită între cele-lalte doe capete, tote per^end tipul negrităn, ca pe sigiliele din 1403—1431 ; apoî sub capete adăogendu-se o parte din corp, îar ramura cea înflorită pre-fâcendu-se în copăcel, ca pe sigilul luî Ţepeş; apoî corpul lungindu-se etc. etc. pînă la figura sfinţilor Constantin şi Elena. In orî-ce problemă din archeologia figurată lipsa uneî verigi dela mijloc împedecă nu numaî de a lega ambele capete ale lanţului, dar chiar de a re-cunosce că acele capete aparţin unui singur lanţ. Intr’un asemenea cas fiecare capăt se studieză în deosebi ca ce-va străin unul altuia, găsindu-sei pentru fie-care în parte multe analogii carî totuşi perd orî-ce valore din dată ce, prin aflarea verigei celei dela mijloc, se reconstitue totalitatea lanţului. Doe figure în felul sfinţilor Constantin şi Elena de pe sigiliile românesc! se văd pe monete şi la Bizantini, şi la Serbî, şi la Unguri, şi cine maî scie pe unde; în acelaşi mod în Portugalia, în Sicilia, în Polonia şi pe aîurî se ne-meresc pe mărci capete-negre; ast-fel dintr’o parte şi din cea-laltă se puteau face cu multă erudifciune nesce apropieri forte ingeniose, a cărora lipsă de temeiu se învedereză însă pe dată ce regăsirea verigei celei dela mijloc restabilesce la Românî în specie strînsa filiaţiune între capetele cele negre şi între cele doă figure. Acestă filiaţiune ar fi rămas ascunsă fără descoperirea d-luî Sturdza, o descoperire în aştep- 2575 BASARABĂ 257G tarea căriia sfinţii Constantin şi Elena erau o nestrăbătută enigmă în marca Basarabilor. Post-scriptum. Cele de maî sus erau scrise, când d. Dim. Sturdza, în şedinţa Academiei Române din 12 Novembre 1893, a comunicat o carte care — <|ice d-sa — „din câmpul îndoe-lilor l’a făcut să între în acel al realităţii" întru cât privesce capetele de Arapi din Levinus Hulsius. Este anume descrierea Conciliului dela 'Constanţa, făcută de cătră Ulric deReichental la 1417, nu numaî ca martur ocular, dar încă după o însărcinare expresă din partea municipalităţii de acolo, în ar-chivul căriîa s'a şi depus atunci manuscriptul original. După 1450, adecă după descoperirea tiparului, opera luî Reichental fu tipărită la Augsburg; dar acea ediţiune devenise în scurt timp atât de rară, încât la 1536 a retipărit’o tot la Augsburg Enric Steiner, in-folio sub titlul: „Das Concilium so zu Constantz gehalten ist worden11. Acestă a doua ediţiune, devenită şi ea forte rară şi forte scumpă, este aceea pe care d. Sturdza a dăruit’o Academiei Române. In cartea luî Reichental numile proprii sînt maî-maî tote desfigurate, cel puţin în textul cel tipărit; adevărat importantă însă nu este nomenclatura personală, ci partea cea figurativă, în care nu încăpea nicî erori de pronunciaţiune, nicî acelea de tipar. Intre maî multe steme, copiate de cătră Reichental la 1417 de pe stegurile celor veniţi la Constanţa, se află şi doS steme princiare pe carî le aduseră cu sine representanţiî oficiali aî României: „die Walachie". Ambele sînt sub o coronă ducală şi ’n ambele ne întimpină de o potrivă capete de Arapi, cu deosebirea numaî că pe una sînt treî capete negre întorse spre stânga, pe cea-laltă doe figure aprope întocmai ca cele publicate de Boliac (Daco-romane No. XXII), care nu a-rată de undele-a luat, şi anume: „doî Arapi întregi, goî, fără legătură, întorşi cu spatele unul cătră altul, braţul stâng al fie-căruia fiind rădicat în sus, ast-lel că ambele se unesc incrucişân-du-se în nivelul capetelor, iară braţele drepte sînt lăsate în jos şi piciorele aii aerul de a danţa". In acest mod cercetarea nostră despre blazonul Ba-sarabilor primesce o nouă strălucită confirmaţiune, printr’un document autentic din epoca luî Mircea cel Mare şi a luî Alexandru cel Bun, dovedin-du-se tot-o-dată că atât numeral capetelor precum şi proporţiunile corpului erau supuse la variaţiunî chiar în sinul dinastiei, îar cu atât maî vîrtos în totalitatea castei Basarabilor. VI. S A R A BI Ϊ Atr FOST CUNOSCUŢI VECINILOR SUB PORECLA DE ARABI. „Arab" este un element eraldic al numelui Basarabă, dar mai ales al formei celei ,vechi Sarabă, de care se deosebesce printr'o singură consonă. înainte dară de a fi devenit Basarabî, adecă înainte de a’şifi aglutinat titlu! de „Ban", Sarabii cată să fi avut deja pe pecetea şi pe stegul lor capete negre sau un cap negru. Numele şi emblema trebuiau de o potrivă să le dea în ochii tuturor vecinilor un aspect de Arapi, şi tocmai acesta o constatase cel d’întâiii d. Bezsonov în poesia poporană epică serbă şi bulgară, unde forte' adesea Românii sînt numiţi Arapi (Rybnikov, HapoRiraii όκυπππ,ι p. CCCXXX sq.). Nu voesc a reveni aci asupra celor desvoltate pe larg în-„Istoria critică"; . voîu semnala însă ce-va nou. Căzaciî ceî ruteni din Ucraina nu puteau să aîbă a face cu Basarabii 2575 BASARABĂ 2576 dela Olt; dar începend din secolul XVI eî au fost mereu în contact cu acea parte a Moldovei, căriîa din timpul stăpânirii muntenescî acolo în secoli! XIV şi XY, de pe când Mircea cel Mare şi Ylad Dracul erau Domni pînă la gurele Dunării, îi remăsese numele de „Basarabia", după cum o spune deja Miron Costin în poema sa polonă: „Gîurgîul şi Brăila sînt eterne suvenir! ale acelor domn! muntenescî Basarabî, car! stăpâniseră o parte a Bulgarie! şi peste ţermul Mări! unde s’a lăţit numele Basarabie!" (Arcli. ist. I, 162). Dd. Antonowicz şi Dragomanov aii publicat în oc, slavicul „vluna“, latinul „vellus", goticul „vulla“ etc., dar tot--o-dată şi unele cu sensul de „vete-ment“: sanscritul „varutra", scandinavul „veria“ şi altele (P.ictet, Origines2- Ii, 30—31, 384). Tot aşa din sub-ra-dicala paralelă vas, alăturea cu termenii însemnând „vetâment“, între carî şi latinul „vestis", a putut să se desvolte pe a-locurî semnificaţiunea „laine“ sau ,.toison“, care ne întimpină în tracicul baska = vaska din Yvas cu sufixul -ka. Orî-care ar fi însă originea cuvîntuluî bască, noî ne mulţumim a sci că el este tracic,’fără a fi vre-o neapărată trebuinţă de a ne urca maî sus la un prototip indo-europeu. v. Branclă.—Cioban.—Lână... Bâse —v. Băsescî. Basm, une-orî bâsmu (plur. basme şi basmuri), s. n.; conte populaire, conte bleu, conte feerique. Ramura cea maî importantă din literatura poporană a orî-căriî naţiuni, basmul pentru Romani în parte este cel maî bogat isvor de credinţe sau noţiuni mitologice şi de date linguistice, ast-fel că „Etymologicum Magnum Ro-maniae" e dator a da acestui cuvînt un loc de onore cu totul excepţional, cu atat maî vîrtos că originea şi natura basmului sînt pînă acum nesce enigme, pe carî sciinţa contimpurană, în loc de a le limpeqli, le-a întunecat şi maî mult prin fel de fel de teorii subiective: ba teoria cea solară a luî Max Miiller, ba teoria cea meteorologică a luî Adalbert Kulin, ba teoria cea de migraţiune din India a luî Benfey, ba teoria cea animistică a luî Ty'.or, ba câte altele, tote aprope de o potrivă false. Cea de ’ntâiu adunare sistematică ■2597 BASM 2598 de basme în literatura europeană în genere a fost acea germană a fraţilor Grimm la 1812; tot doî fraţi Germani, Arfcur şi Albert Schotfc, au publicat nemţesce la 1845 prima colecţiune, şi o colecţiune forte seriosă, de basr>%e române în specie, adunate anume în Banat. Românesce însă ni se pare că nu s’a dat la lumină nicî un basm pînă la 1862, când Filimon scose pe „Românul năsdrăvan" în (Jiarul „Ţeranul Român". De atunci colecţiunile s’au înmulţit şi se înmulţesc mereu, bune şi mediocre: Fundescu (1867), N. D. Popescu (1874—85), D. Stăn-cescu (1885), Iiinţescu (1879), Sbîera (1886), Pop-Reteganul (1882—88) şi alţii, îar în fruntea tuturora, ca ade-veraţî maeştri: Petre Ispirescu şi Ion Crengă. In acest mod noî avem deja destule specimene din Ţera-Românescă, din Moldova, din Bucovina, din Ardei şi din Banat, ba încă şi dela Macedo-românî, graţiă maî ales luî Dr. Obedenaru. Cuvîntul nostru basm este de originea slavică, însă numaî ca material brut. Românii împrumutară pe calea căr-turărescă pe paleo-slavicul KaciiK „fable", care nicî o dată nu însemneză la Slavî basmul propriu dis, „conte", ceea ce se chîamâ rusesce „ cKa3i;a “, polonesce „bajka", bohemesce „bâgka", bulgă-resce şi serbesce „prikazka". In limba literară, sub formele basnă şi basnu, cuvîntul cel paleo-slavic a păstrat la noî tot-d’a-una sensul seu primitiv de „fabulă" sau „apolog" cu nuanţa cea obicinuită de „minciună". Bună-oră: Noul Testament 1648, Epist. Petri II, I, 16 : Biblia Şerban-vodă, 1688, Sirach XX, 21 : ...nu îmblănd după basne cu maeştrii am arătat voao... ... non emm doctas fabulas secuti notam fe-cimus vobis... Omulii fără haru, basnu fără vreme... Cantemir, Chron ...nu istorie, ce basne... Iiomo sine gratia, fabula intempestiva... I p. XLTI, LXV: ...non historiam, sed fabulam... Acelaşî, Ist. Ieroglif, (MSS. în Acad. Rom.) p. 206 a: „la viclîan parola dumnezeiască şi basna poetîcîască, tot o cinste au... Miron Costin, Letop. I p. 59: „Acea Alexandrie mincîunoasă ce'îpre limba romănescă, plină de basne..." Ţichindel, Fabule 1814 p. 13i: „Aşa dară ne învaţă pre noî acestă basnă că nâmul omenesc nu poate fi norocos fără stăpânire..." A. Pann, Povestea vorbei: Câte basne firoscoşiî Unde-va spunea ’n viieg, Şi eu ca năbădăioşii Alergam s’ascult cu drag... Ibid, 175: Neputend să se ’nţelegă, In vec nu se maî împac, Ajung judecăţi să tragă, De basnu ’n lume se fac... Filimon, Ciocoii vechî p. 236: „— Ce spuî tu mă, Tomo! exclamară ciocoii cu mirare; sînt astea adevărate ? „— Adevărul curat', fraţilor. „— Bree! dar asta semănă a basnu.,." v. Basnă. Pe acest b a s n graiul poporan l’a prefăcut foneticesce în basm şi î-a dat sensul precis de „conte", făcendu’l ast-fel să nu se maî confunde cu noţiunea de „fable" şi maî cu samă cu acea de „mensonge", căcî ţeranul, după cum vom vedă maî lu vale, crede în 2599 BASM 2600 posibilitatea şi chîar în realitatea celor povestite în basme, încât pentru dînsui basmul e departe de a fi minciună, îar când recunosce şi el că e minciună, atunci nu este basm ţerănesc, ci basm din lume, ca în oraţia de nuntă din Ialomiţa: Poftiţi do ’nchinaţl o dată, VS udaţi gura căscată, Ş’o treceţi din mână ’n mână, Să ne daţi pe acea dină, Ca s’o ducem la ’mpSrat.ul Şi să contenim tot sfatul; Nu gândiţi că vorbim glume Ori niscai hasme din 1 u m e... (G. D. T., Poes. pop. 172). Din dată ce nu-ϊ vine a crede într’o naraţiune ce i se presintă sub numele de basm, ţăranul caută a’î da un epi- ■ tet, prin care s’o înlăture din sfera basmelor propriu , S ap. Jarnik). Şi pote acum o fi (Me si ulcîore (Cr. 6, 136). •15. Nebun : Trebue să’( lipsesc^ vr’o dogă (Isp. II, 2, -12). A mâncat laurî (Ibid. I, 97 ap. Jarnik). Nu umbla cu gărgăuni ’n cap (C. lit. X, 3, 108 ap. Jarnik). 46. Necas: Găsi prilej a’î face pe o- braz (Cr. I, 12). Capra ţi-a veni do hac (Ib. 2,32). I-oiti face ou una de şî-a muşca labele (Ibid). Eî las, că’ţî găsesc eu acuş lecui (C. lit. XI, 1, 23 ap. Jarnik). Stăî mă! tu că ţi-o fac ou ţie po piele (Isp. II, 1, 80 ap. Jarn.). Cu răbdarea îî irigi pielea (Cr. 8, 223). 47. Nenorocire: îl păscea păcatul şi ’l mânca spinarea (Ibid. 1, 24). 48. Nevinovat: Se aşe^lă în cămara sa ca cum usturoiu n’ar fi mâncat şi gura nu i-ar fi mirosit (Cal. Buc 1876, 41 ap. Jarnik). A se face mort în păpusoiiî (Cr. I, 13). 49. Obosit: Mi-a trecut ciolan prin cio- lan (C. lit. IX, 7, 283 ap. Jarn.). Ostenit ca va! de el (Isp. II, 2. 4 3 ap. .Jarnik). 50. Obraznic: Dau prin băţ de obraz- nic! ce erau (Cr. 2, 19). 51. A ocări : Mănca-l’ar brânca să’l mănânce (C. lit. X, 3, 106 ap. Jarnik). Mânca-v’ar fripte ăl de vă are (Isp. Π, 1, 140 ap. Jarnik). 2627 BASM 2628 începui sa ţip şi sâ’l dau tuturor reilor, strigând că nu mă mărit (Cal. Bucur. 1877, 39 ap. Jarn.). Am s’o dau dracului de pomană (C. lit. XI, 1, 32 ap. Jarnik). L’au dat în burduful dracului şi l’aii lăsat pe sama luî (1b. 22). Mama smeuluî se dă de cesul morţii, că nu putea descoperi adevărul (C. Tr. 1872, 258). 52. A ofta: Oftâ din greii (Cr. 5. 74). Oftâ din baerile inimeî (C. Buc. 1877, 39 ap. Jarnik). 53. A se opune: Cela nu se pune de pricină (Cr. 3, 42). 54. Păr: O apucâ de cânepa dracului (Cr. I, 13). 55. Cu amăruntul: Află şiretenia pri- cineî din fir pînă ’n aţă (C. Tr. 1876, 431). Cunoscea ca ’n palmă tote cotiturile munţilor (Conv. lit IX, 1, 21 ap. Jarnik). 56. A perde: Dacă văiju că s’a spălat pe mâînî de vasul cu botez (C. Tr. 1872, 260 ap. Jarnik). Să te ştergi pe bot despre dînsul (C. lit. IX, 12, 459 ap. Jarnik). 57. A plăce: Ochii luî că$u tronc pe un boii (Isp. II, 1, 115, ap. Jarnik). Se uita la dînsa ca la un cireş copt (Ib. 16, 89). 58. Poftă: Îî lăsa gura apă (Crengă). 59. Nepotrivire: Se potrivesce ca nuca ’n părete. (C. lit. IX, 12, 456 ap. Jarnik). 60. Priceput: El trecuse şi prin ciur şi prin dîrmon (Isp. I, 49 ap. Jarnik). Am vădut şi eu hoîturî marî (Cr. 7, 149). 61. Prost: Tu numaî nu daî în gropi de prost ce eşti (Cr. 3 52). Omul nostru era om de aceia, păruîa ’i mănâncă câinii din traistă (Conv. lit. IX. 12, 453 ap. Jarnik). Yorbescî de tine, care nu scii nicî cum se mănâncă mămăliga (C. Tr. 1872, 257 ap. Jarnik). D-vostră se vede că pasceţî bobocii de nu vă pricepeţi al cui fapt e ăsta (Cr. 8. 233). 62. A nu pute: Dac’ar fi fost în banii lor, s’ar fi lepădat de spân (Cr. 8. 210). 63. Repede: Cât aî îmbuca o dată (C. Tr. 1876, 269 ap. Jarnik). Nicî cât aî da ’n cremene (Isp. I, 120 ap. Jarnik). Cât te ştergi la ochi (Fund. I, 18 ap. Jarnik). Numaî cât te-aî freca la ochî (Isp. II. 1, 139, api. Jarnik). Cum aî strînge ochii (C. lit. VI, 1, 20 ap. Jarnik). Cum aî clipi cu ochiî (Ib. IX, '5, 188): Cât ai bate ’n palme (Ibid. XI, 1, 25 ap. Jarnik). Cum aî be o lingură de apă (Ib. IX, 5, 188 ap. Jarnik). 64. Reii : Baba cânosă la inimă (Cr. 4, 65). Nevasta era pestriţă la maţe (C. lit. IX, 12, 453 ap. Jarnik). 65. Sărac : Săracă lipită pămîntuluî (Cr. 4, 70). N’avea după ce be apă (Isp. I 49 ap. Jarnik). Doă ’n teîu nu putea lega şi el (Ib. II, 1, 53 ap. Jarnik). v . Erau aşa de săraci că nu se ţinea sdrenţă de sdrenţă (Cal. Buc. 1876, 16 ap. Jarnik). 66. Sete: Imî sfîrîe gâtlejul de sete (Cr. 8, 257). 67. A sforăi: Şi unde nu începe a mâna porcii la jir (Cr. 8, 226). 68. Sgârcit: Lega paraua cu 10 noduri şi tremura după ban(Ib. 1,3). * βΠ. Silinţă : Se făcea luntre şi punte (Isp. I, 124 ap. Jarnik). 70. Singur: Se vădu singurii cuc (Col. Tr. 1S76, 175). 71. Λ spune: Iţî spun verde şi curat (C. lit. VI, 1, 29 ap. Jarnik). Ţi-oiîi spune românesce pe şleau (Isp. II, 61 ap. Jarnik). Să nu spuneţi nicî lae nicî bălae (C. lit. IX, 7, 286 ap. Jarnik). 72. A uri: Nu’l pote mistui (Cr. 8, 210). Mi’Î negru de ’naintea ochilor. 73. A supăra: Să nu me scoţi din să- rite, să nu mă faci să ies din răbuş afară (Cr. 7, 152). 74. A se supune: Incet-încet nora s’a dat la brazdă (Cr. 1, 7). 75. A tăcă: Tace ca pămîntul (Ibid. 2,23). Iedul cel cu minte tăcea molcum în horn, cum tace pescele în borş la foc (lb. 2, 25). 76. A se teme: Tremura' ca varga de frică (Ib. 2, 23). ΙΪ sărise inima de frică (C. Tr. 1876, 426 ap. Jarnik). Tâlharii rămăsese ca scrişî pe părete (Ib. 431). Se făcea părul măciucă (Isp. I, 31). I se făcuse inima cât un purece (Ib. 64). Se făcură ca pămîntul (Cal. Buc. 1874, 49 ap. Jarnik). Se facu verde de frică (Ib. 16, 50). Ceea ce am auţiit mi-a băgat groza pînă la măduva oselor (Isp. 1, 130 ap. Jarnik). Tremura carnea pe dînsul (Cr. 2, 23). Mi s’a suit părul în vîrful capului; cred că ţi s’a încrânciiia şi ţie carnea (Cr. 5, 77). Eî cum vădurâ pe Prâslea, o sfecliră (Ib. 16, 48). 77. Ţepăn: Găsi pe toţi morţi buşteni (C. Tr. 1876, 429 ap. Jarnik). J 78. A da a înţelege: Dascălul bătea sena să pricepă iapa (Isp. II, î, 61). 70. Tortură: Făcea tklile friplc bărbatului (C. lit, IX. 12, 453). De ce me cliinuescî ca pe hoţii do cai ? (Ib. 3, 36 ap. Jarnik). 80. Trist: Nu'i eraţi boii a-casă (Cr. 6, 111). Par’că ţi s’a ’necat corăbiile pe mare (Isp. I, 51 ap. Jarn.). Posomoriţi ca vremea cea rea (C. lit. X, 3, 105). Posmăgit ca cum i-aî fi luat boii şi l’aî fi lăsat cu carul îndrum (C. Bucur. 1877, 47 ap. Jarn.). 81. A se trudi: Mi-am stupit sufletul cu dînsul (Cr. 8, 230). 82. A umbla în zadar: Să umblaţi aşa frunza frăsinelului (Cr. 8, 188). Mergând ast-fel în dorul lelei (C. Bucur. 1877, 44 ap. Jarnik). Pe când umbla tăind câinilor frundă (Isp. I, 132). Să nu maî umble ca un pierde-vară după icre verţli (Isp. II, 1, 78). 83. A umbla puţin: După ce merse o bucăţică cât daî cu praştia (Cla. Buc. 1877, 5). 84. A ucide: Să'ţî scurteze cărările (Cr. 8, 199). Lovi pe smeu, îi luă mirul, apoî îî tăiâ capul (Isp. II, 2. 58 ap. Jarnik). îl lovi cu copitele drept la mir (Cal. Buc. 1877, 10 ap. Jarn.). Ciomăgel, sciî colea, tocmai bun de pălit la mir (Ib. 34). 85. A valora: Chirică băiatul scie cât le pote calul (Cr. 6). Dascăl d’ăîa tercliea-berchea trei lei perechea (Isp. II, 1, 66 ap. Jarnik). 86. Veseliă: Veseliă şi petrecaniă ca’n diua de pasce (C. lit. VI, 1, 24). 2631 BASM 2632 Acăstă listă este departe şi pră departe de a fi completă. Aşa la cele şepte metafore despre „Adormire" s’ar maî pute adăoga din basme şi numaî din basme altele multe, dintre carî n 01 ne aducem aminte vr’o dog forte interesante : „l’a furat sfântul", când adorme cine-va liniştit şi are un vis plăcut; „l’a furat aghiuţă", când somnul e neliniştit şi visul ameninţă a deveni coşmar; în fine, dacă cine-va se sbucîumă a adormi şi nu pote, atunci: „l’a uitat sfântul". Chîar cu materialul astăzi publicat, maî ales cu basmele din Ardei şi din Banat, lista de maî sus s’ar pute îndoi şi întrei. Noî o dâm însă ca o simplă indicaţiune a elementului metaforic în basme, observând tot-o-dată că unele locuţiuni, bună-oră: „la sore te poţî uîta, îar la dînsui sau la dînsa ba", nicî nu ne întimpină unde va în gram afară din cercul basmelor. 2°. F-ormule. D. G. D. Teodorescu (Poes. pop. 401 — 406) a fost pînă acum singurul la noî care s’a ocupat cu formulele basmelor, dând câte-va specimene de „începutul basmelor", de aci interiore „din basm11 şi apoî „sfirşitul basmelor11. a) Formula iniţială. Maî la tote poporele basmele se încep cu ce-va în felul luî „aşa a fost" sau „a fost o-dată", afirmând adecă realitatea celor povestite. Câte-o-dată însă formula e maî lungă, sau pentru a fi şi maî afirmativă, sau pentru ca povestitorul să arate într’un mod acoperit că dinsul nu e tocmai sigur de cele spuse, deşi ascultătorii trebue să fie siguri, sau maî ales: pentru a aso-ciâ la un loc maî multe imagini disparate, a cărora capriciosă grupare se asemgnă cu începutul adormirii, atunci când omul nu viseză încă, dar începe deja a vede ce-va confus. Astfel o formulă iniţială celtică din Bretania (jlice: „Nu este nicî o îndoălă că altă dată cine avea doî ochi nu era orb, cine avea unul singur era chior şi trebuia să facă drumul de doS ori ca să veţlă şi la drepta şi la stânga", şi apoî urmeză basmul (Revue celtique, III, 337). La Români începutul cel· maî obicinuit este: „A fost o dată ca nicî o dată, că de n’ar fi nu s’ar povesti"; adesea însă formula e maî complicată, de exemplu: „A fost o dată ca nicî o dată, pe când era lupul căţel şi leul se făcuse miel, de se jucau copiii cu el“. (Gr. D. T., Poes. pop., 401); sau: „A fost o dată ca nicî o dată, când se coccaii ouSle în ghîaţă şi noptea se făcea de dimineţă". (Fundescu, p. 97); iar une-orî începutul e de tot lung, bună-oră: „A fost o dată ca nicî o dată, că de n’ar fi nu s’ar maî povesti ; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se bă-teau. urşii în codă; de când se luau de gât lupiî cu mieiî de se sărutau înfră-v ţindu-se; de când se potcovîa puricele la un picior cu nouS-s <'u o:a. î .·. ;■·: η;i::* lor c· k>v î;na!··. / Fermul.; medială. 1 '··γπιπ1*-1·· m· ■:i:i]<■ .'-int t<·!-·Γ:ι una ; imat ■·. j>1 γγ'ιι]γ···:)'Ϊ',ίΜ -iV'l o îv-aşteptal â jii ί Ί liiV'T.-iniK· in uri ii< M'ui |>ι·ο;;·'·Ί. 11. «I. ]). T< -u idr· seu a reprodus a^ · ί π·-π· rt 7 Γ* *r m ul« ■ 'im ΐ-ι-ui''Jr ·.. ..1-Yta din ij:s 1111". ./Γπjrini··a 1"' ciorul mătuşil", .. 1 ui 1 ·λ·γ;ϊtnl şi criveţnl". ..Cmc· cruciu-lit.a im-a:i, „IVUi-oa cu dorul". ..Păpuşica lirâr· a". „Nărainza c a frumosă", ..Capra ni tr>■ i Idji·'. ..Xoue viteji". ..Femela lenevor-ă", .. foiţii··! şi ogîiivV*, ..])o] imperair şi „('aralciz vite/.ul". <■.■]<> mai int'Tf-sant'· sini din ..Ύιιμιι-n*-a". şi anume : ..Dintre trei frari, γΊ mal mic, ŢuL’unea, o oln-it de muma a trei sm«'i. ca sa nu'l ])όtΓι omorî. Plecând cat‘‘-şl-t i'el, el he rogâ la Dumnedeu Ι-,'ιΊ far'n .'llhillâ ;-a t r·''-.i ]■<· mari' ca jirintr-" (.τ,κίίη.'ι. ..Tu^um-a fură vinele din casa sinc-j-lor şi plecă ca să'i intimpine. Fie-care smcii, ajunând la podul sub care era ascuns vitezul, vede că i se poticnesce calul, şi dice: — Hii. Γ.'! 1 (ic SniC'U, do ; ara!''U. rt· snl M'ncâri; i" dai ? I'·' cai·· 11··/ ;a· iricâ? <·:. 3::·:· au i:;l··· ·]·■ nimeni. ''.·:···;■.·. r.nnr.l <;·■ Τιι::ιιικ·», f···.·:,.-iii w.'.y-nl πιΜ;:·;ϋ: ş: iad Ce ·■! ini nil··:· frica <:Λ ν:ΐ!·.·:·.·Ί mu: ,ν·;.'.~Λ. ii c· r :ai :i a ia- j.’aicva -Ţuşunc-a tari-tându-i-c·): I Γ·.::η ν;·1 ·~Λ nv'-r··.·.!,\tn ? ii; .-a!·;! .-'i ne Ι.'ιίΛιη. oii ;·,!;■: â :·’t 110 luj-îΛΐΐΐ V „Snieul : — Mii> tot nna 'ml faci· ! ,.Tu::unea : In 1 i i ţ > t Λ. ca i· mal · 11 <’■ j>t :i, ili'la 1 Miînni'iji'ii lăsată. Si· hijitarâ, si' luptai a, | i;!i l|" Ί-Ι.1 pilla ’ll ;:Γ·|Λ. ...Smeul (i-ittra un corii): f’nilmli·, crliuU·, mlu niţel .‘(‘ii in utii'lii'.-οι a şi’ti cine niţică η|";ι'ΊΛ: ru scul că uniri şi cu a[>:i mi ikJi llac'u' asia allia- I ra, ca -Λι î111·Ί i.i s'o slinirl, că U-iiiu da .·.·'· mănânci un stirv <1<■ om ! ..Ţugunea (c.Kit.ra corii) : Curliul1·, corbul··, niJii niţel seu in unirlii'-oiă şi ’n doc nit.ică ;ij>'.i'irfi: cil f-ciil iă 11[i;rI, cu apa să ii'Jl flăcăi ’,·.: ! a ro .ir·.. ca c’>i iniol -.i ‘,'ο ·,ti111'i, ca ■ Μ - o i 11 da <ă mănânci (i··a·■ stirvuii < 1 >; cal paralel ;i îri';I h'ii VUIÎ (Je ; Ι!|ί·1 „Femeia .smonlui mai in vir.sfft yj; face : O viii i; ί Λ! ί ο'-Λ la htrurarl ίΓ·;:ΐίό f:: \ unii infiorc·-.':, .'•.1‘il ro'ic·-';, t.<; j-,ărt'r;<·;-c, âitora \<: c.-.Λ i,<]<; (.·'/;.!(;, f 2635 BASM 2636 „Cea mijlocia dintre femeile smeilor se face : o livede de perl: periî înfloresc, unii rodesc, perele se pârguiesc,· multe se coc, multe se r&scoc. „Cea maî mică se face asemenea: o fântână lină cu apă puţină, apă limpegioră ca o lăcremidră. „In călătoria ce face, Ţugunea se în-tâlnesce cu: o droiă de ţinţarl, unii mal mici, alţii mal mari; apoî cu un năsdrăvan de om, care alerga pe câmp cu nouS pietre de moră şi nou6 de rîjnicioră, şi fugia aşa de iute c’ajungea iepurele la nodă şi’l apuca de codă Câte o dată aceîaşî formulă medială se repetă de maî multe orî în cursul basmului, aşa că povestirea întregă se pare a fi împletită cu versuri, de pildă în basmul ardelenesc „G-anul Ţiganul" (Reteganul, Poveşti, I, 59—79), unde se tot repetă formula: Scumpă masă De mătasă, lea aminte De te ’ntinde, Cu mâncări,· Cu ţigări, Şi cu vin De pelin, când Ganul vrea să prânijescă ; apoî după prânzi: Îan adună, Masă bună, Bucăturî Şi sfârmiturl La o-laltă Pin’ de d’altă-dată! De aci formula câtră miraculosul ca care face banî: Scump cal Din Ardei, Dă’ml bani, Gologani, Taleri laţi, Galbeni spSlaţl; îar când Ganul îea numaî o parte din banî, despre remâşiţa lor lf-ΑΛ, tx a4 iiautx ΕΓΟΚ\' E d UI T II II γ. § 43. Η κ a iii- T II II £ KXCE Ad cS-TK CRCEOAME OTX Kcbyx pdEOTx ii MOAdllXKX HdpCTIÎd d\nj pd3irlf Aa Aa' KdIOTX KOU’k II KO-Ιΐοκγ· Ad KOIOIOTX 110 3dK0lllf. pănit pînă astă-dî, pînă la acestă adunare generală, acele baştine să rămână stabile. Şi tote criso-vele şi daniele, câte le-a acordat cuî-va împărăţia mea, şi câte va vrea să maî a-corde cuî-va, şi acele baştine să fie stabile, întocmai ca ale împăraţilor bine-credincioşi predecesori, şi să fie liberi peste ele, sau a le închina bisericeî, sau a le da pentru suflet, saîl a le vinde cuî-va-şî... Care boer are (o avere cu dreptul de a trece la) copii, dar nu are copii, şi după mortea luî ba-§tina va remăne deşărtă, dacă se va găsi din nemul seu pînă la a treia generaţiune fraternă, acela să aibă baştina sa. Şi tote başti-nele să fie libere de tote muncele şi dările cătră împărăţia mea, a-fară numaî ca să dea caî şi să mer-gă la resboîu după lege. § 44. Η αλ ΙΐΙϊΰΤΧ ΕΟΛΙΙΧ roc-ΠΟΑΗΙΙΧ Iţdpx ΙΙΛΙΙ KpddX ΗΛΙΙ rocno-JKAd u,dpnu,d ii ii- KOAUf S3ETH E d III-TIIIU Π0 CIIA’b, im KymiTii, im 3diU'bmiTII pd3K-b dUlTE cu KTO CdA\X Π0ΛΙ0Κ1Ι... ...TdKOriE npll-AO>KII U,dpCTBO ΛΜΙ Gc)p/\dHAO\' AIIIHO-KIIKlil 3 E d ψ II-II O AV K, C EHUO-rpdAKI, c ΛλΛΕΙΙΙKl, Şi să nu aîbă voe domnul împărat, sau regele, saîi domna impă-rătesă de a lua ba§tinele prin forţă, nici a cumpăra, nicî a schimba, afară numaî cu învoirea proprietarului... ...De asemenea adause împărăţia mea pe Orland al luî Miţă cu bctş-tina, cu viî, cu mori, cu omenî, Din aceste cinci §-furî se constată, că baştina in sensul ZakonnikuM luî Ştefan Duşan: 1-o. Emana şi se confirma dela im-perat; 2-o. Era cu dreptul de a se vinde, de a se dărui, de a se schimba, în fine „cum jure utendi et abutendi“; 3-o. Se da numaî nobililor (KAdc-τεληιιιι); 4-o. Era liberă de diferite obligaţiuni fiscale; 5-o. Indatorîa pe proprietar numaî la serviciul militar; 6-o. Era apărată contra arbitrariuluî chîar din partea puterii suverane... Insă acestă baştină perfectă, singură cunoscută în Zakonnikul luî Ştefan Duşan şi care presinta drept condiţi-unî principale distinctive: nobleţă proprietarului, obligaţiunea serviciului militar, scutela de orî-ce greutăţi fiscale ,şi lipsa de presiune din partea capului Statului, ne apare în chrisovul mo-nastiriî Archangelilor însoţită de o altă specie de baştină, maî mult sau maî puţin imperfectă, şi despre care se pote judeca după următorele câte-va exemple: 2677 BAŞTINĂ 2678 II Λ10 A MII 11 CKC ! KC'lîAMi L|I0 Cil 1ΙΛΛΛ o γ rpa^cv 11 CK ieroB'biWK ccaoiwk i; λ μι ιι ιι ιι ιι λ\ κ CSA'ldlIll... IIoClv3 EpdTMW-Λ\Κ II 3 A’k’T'IIlC· — Ad Ι1Λ\Κ HdpCTKO-ΛΜΙ 3ΕΛ\ΛΙί> AlS-ΤΟΓΛΑκΐχΊν-ΜΙΚΜ-ie ιι ληεααε ιι λ\κ- AIIIIK II BMIIOrpdAh Hd ρΊΐϋ,Ίΐ ΜΐΙΛΚΟγ-COKK, H A·' CI1 iWdlO Cllif3ll KCf oy r a ψ ιι ιι o γ ιι Αΐτιμ ιιχ-K, II Ad ιιλ\κ ii-fc mic pa- şi cu tot ce are în oraş, şi cu al seu sat de baştină Selcîanî... Luî Nos cu fraţii şi cu copii! îî dă împărăţia mea pămînt la Liuto-glave, holde şi livezi şi o inoră şi o viiă lângă rîul luîMilcus,pe car! acestea tote să le aîbă d e baştină, eî şi copiii lor, şi să nu albă alte clăcî de cât H MptiAOKM nap-ctkoiUM KAaA»- iHiipa Mp-feMHMKra II EOIIKA ΠΕΤρΟΚΜ-KI3 Ch. KCOiUk Edili Μ II O Λ\ K 1|I0 CII iiiuaio cy, r pa a oi;, II ΪΕψΕ ΙΙΛ\Κ IIpII-AaCA\0 Μ,ΕΡΚΟΚΙΙΕ 3EA\AÎE IVT nC>CO\'- rra noycTf.... Η ΕΛΑΙΌΟΛΟΚΕΙΙΜ-ifA\h ΙΙΓΟ\*Λ\ΕΙΜ pi-AaiiAapcKcrâ ιι kce EpdTÎE llpHAO/KII I HdpCTKO ΛΜΙ II plv- Şi maî adause împărăţia mea (mănăstiri! Ar-changelilor) pe Vladimir olarîul şi pe Boîco al luî Petru cu totă baştina lor, câtă este în oraş, maî dându-le lor pă-mînturile bisericesc! nelocuite dela Posug... Şi cu binecuvîn· tarea egumenului de Chilandar şi a tuturor fraţilor, ma! adause Iată dară o baştină, pe care monar-cul o supunea totă de ’mpreună cu titularul la o a treia faţă, fără ca să fi întrebat măcar pe Orland al Iu! Miţă, dacă el se învoesce sau nu cu atare dis-.posiţiune. Este vederat, că o proprietate ereditară de acestă natură nu era supusă numaî obligaţiunii’ serviciului militar, care n’ar fi putut aduce nicî un folos mănăstirii, încât trebue să admitem necesarmente, cumcă Orland al luî Miţă era constrîns la alte îndatoriri, lâ un tribut în ban! sau în natură cătră Stat, şi aceste obligaţiuni sau acest tribut, mult sau puţin, era aceea ce Ştefan Duşan transmitea acum prin cesiune călugărilor dela Prizren, deşi Orland al luî Miţă remânea tot proprietar ereditar, adecă tot cu dreptul de a lăsa averea sa la copii, şi deşi condiţiunea sa primitivă nu se schimba de loc, cu acea numaî diferinţă că în locul Statului el şi posteritatea sa'de-veniră contribuabil! cătră mănăstire. Următorul pasagiu confirmă cu deplinătate aserţiunea nostră: iiotî pd3irk 3 ii Admira ii e-Iîage Atllh II A'k\'d KiniorpAAd, ιι αλ Hl"K "’k mi‘ KOE npMUAdTE IIKCICf... numaî o di pentru zidăriă, lucrul câmpului şi culesul viîeî, şi să nu plătescă nimic cătră judeţ... Ştefan Duşan acordă aci o proprietate ereditară la nesce. bîeţ! zidari, „lor şi copiilor", făcendu-î contribuabil! nu cu serviciul militar, precum era în respectul proprietăţii ereditare celeî. perfecte sau nobilitare, ci cu o cantitate de muncă la câmp, la viiă şi la clădirea edificielor; care muncă, datorită în principiu Statului, împăratul o cedeză acum monastiri! Ar-changelilor. Este de observat, că cri-sovul scutesce pe aceşti zidari într’un mod excepţional de contribuţiuni de „jupă“ sau districtuale, ceea ce do-vedesce, că generalitatea unor asemeni proprietăţi ereditare neperfecte sau „roturieres“ era supusă la un număr mult maî mare de obligaţiuni fiscale. Tot în acest sens, deşi nu atât de explicit, se maî pronunţă următorele pasage: ■ 2679 BAŞTINĂ 2680 i«\- cik'kii ii s împărăţia mea r» a i|i ii ii o i\\ k... pe Părvu cu fiiî şi cu baştina... In fine, maî era încă o a treia specie de proprietate ereditară, anume acea preoţescă, despre care găsim ur-mătorea unică aîusiune destul de obscură în Zakonnikul luî Ştefan Duşan: § 31. Şi preuţiî ceî cu ba§tim să’şî ţină bazinele şi să fie liberi... . § 31. II fioncrb. ι;Λ l|J II II IIII II, I! '\c\ dl HiMdlOTk CHOIC K A l|l II Η V 3ΕΛ\ΛΚ> II A·' CV CKiECAIIII. Zakonnikul luî Ştefan Duşan men-ţioneză aci proprietatea preuţescă cea ereditară, fără insă a da un alt amărunt, afară numaî că un popă pro· prietar ereditar „este liber“, o expre-siune forte vagă, ce ne lasă în confusiune asupra caracterului şi gradului unei asemenea „libertăţi", care firesce nu putea fi decât numaî relativă, şi pe care noî nu seim dacă trebue s’o înţelegem în privinţa individului ca un drept personal, sau în acea a teritoriului ca un drept real. Crisovul mănăstirii dela Prizren ne procură următorele pasage maî mult sau maî puţin preţiose asupra baştină celeî preoţescî: Η ΪΕψΕ npHAOJKH HapCTKO ΛΜΙ C£A0 ΡΛΚΊΛ C ΠΟΠΟΛΑ ΓΛΛΚΛΤΟιΜΙν II C ΠΟ-ΠΟΛ\Κ piUHCOAVk C ΙΙΗγΚ pOA»A\k Η Ch ΙΙΙΐχ'Κ ΕΛψΗ-II Λ Λ\ II... H ΪΕψΕ ΠρίΙΛΟΗίΙΙ ΙΙ,ΛρΟΤΚΟ ΛΜΙ CEA0 ” ΑΡ^'ΓΗ ι;ροΑκ c ποιιοκμ ΑΗΚΛΙΙΟΚΙΙΚΚΙ II C MlIX'h ρθΑ«Ά\Κ II C ΙΙΙΙ\'Κ ι; Λ 111 11 11 Λ - Şi încă maî dărui împărăţia mea satul Rab-cea cu preutul Glavatşi cu preutul Raîcu cu nemul lor şi cu baştinele lor... Şi încă maî dărui împărăţia mea satul Yad, şi un alt Yad cu preuţiî Dicanescî şi cu nemul lor şi cu baştinele A\ II II Ck 3dCEA-KOAVk ΓρΚΜΛΗΙΙΙΙ. II ΙΙΟΠΟΚΕ ΛΛΤΙΙ-llkCIţll IÎ0II C0\' «γ 1ΙΙΙΙΙΪΛΙΙ TEpE Apk>KS KiiHorpaAE π a-i|i ii ii ii e, Aa A‘lif KCaKII ΠΟΓΙΚ «IkKpk Rima n,fpi;iin, a iiiie paK<*TS a<* na\k ii-kcTiiii nc>AaiiKa. lor şi cu cotunul Gromlenii... Şi preuţiî lăti-nescî (catolici), carî sînt la Şi-clea, posedend acolo viîe de baştină, să dea fiecare preut câte un ciubăr de vin bisericei (Archan-gelilor), îar altă muncă să nu aibă, nicî altă dare. Din aceste treî pasage se vede că, de vreme ce proprietarii ereditari din clerul catolic erau obligaţi a da numaî câte un ciubăr de vin fiscului sau aceluia cui suveranul îî cedase dreptul fiscal, apoî naturalmente cu atâta şi. maî neînsemnată trebuia să fi fost în caşul analog obligaţiunea clerului predomnitor ortodox. Aşa dară, putem stabili acum, în deplină cunoscinţă de causă, că baştina în imperiul serb al luî Ştefan Duşan presinta următorele treî varietăţi gradate : lo. Proprietatea ereditară nobilitară, scutită de ori-ce sarcine, afară numai de obligaţiunea serviciului militar; 2 o. Proprietatea ereditară preoţescă, supusă unor sarcine pecuniare sau în natură, însă forte mici; 3o. Proprietatea ereditară aşa (Jicend roturieră, subordinată unui mare nu- ’ măr de munce şi dări. Ca o consecinţă logică a natureî acestor trei baştine era, că suveranul nu putea ceda nimănui drepturile sale asupra proprietăţilor ereditare nobilitare, căci numaî Statul avea trebuinţa de prestaţiunea simplă şi pură a serviciului militar, singura obligaţiune a unor aşa proprietăţi; pe când, din contra, drepturile suveranului asupra pro- 2681 BAŞTINĂ 2682 prietăţilor ereditare preoţescî şi rotu-riere consistând în nesce utilităţi curat economice, puteau trece şi treceau prin cesiune la orî-care particular, du· pre cum ne-o arată acesta crisovul luî Ştefan Duşan în privinţa luî popa Raîcu, a popilor Dicanescî, a preoţilor catolici dela Şiclea, a olarului Yladi-mir, a luî Orland etc., trecuţi de’m-preună cu tote ba§tinele lor pe sama mănăstirii Archangelilor de lîngă Priz-ren, care căpăta astfel dreptul de a percepe dela eî ceea ce se datoria în principiu Statului, însă nu maî mult decât atâta, şi fără ca eî să perdă câtuşi de puţin calitatea lor primitivă de proprietari ereditari. Trecend dintru’ntâîu dela împărat cătră un particular, un asemenea drept de a primi un folos ore-care dela proprietăţi ereditare nenobilitare respective putea trece apoî maî departe, tot prin cesiune, dela un particular la altul, deşi crisovul luî Ştefan Duşan nu ne presintă într’acesta exemple clare, căcî următorul pasagiu, prin care un mare boîer cedâ mănăstirii Archangelilor dreptul seu de a exige anualmente câte, 18 vulpi dela unul Dabija, nu se scie dacă se raportă la proprietatea ereditară sau la acea usufructuară a Şi cu mila şi voinţa împărăţiei mele, dărui cesa-rul Gregoriu bi-sericeî împărăţiei mele a Archangelilor pe Dabija cămătar, ca să dea pe an câte 18 vulpi... Orî-cum să fie, acest pasagiu ne arată, că în unele transacţiunî teritoriale între particulari se necesită au- contribuabiluluî: H CX lUHAOCTIIIO ii x'OT-kimieiU iţap- CTKdAUl npHAOXUl KECdpk rpxroyph IţCpKBII ΙΙ,ΛρΟΤΚΛΛΜΙ apX'arraoy αλκ*ι- ΗΪΙΙΚΛ KdiUdTMHKd. A<' Ai'i£ 3Λ γ«άιι- L|l£ ΜΪ AI|CHII,k... torisaţiunea, adecă „mila şi voinţa11 suveranului. Trecend la Români, noî putem urmări baştina numaî în actele scrise românesce şi ’n traducerea român escă veche de pe documentele cele scrise slavonesce. a) Acte scrise românesce: lo. Act muntenesc din 1596 (Cuv. d. bătr. I, 66): „am văndut moşia deîn Glodeni, părţile nostre, căte să va alege den baştina dela moşii noştri...11 2o. Zapis muntenesc din 1659 (Cond. MSS. a mănăstirii Yieroşul f. 134: a, în Arch. Stat. din Buc.): „Adecă eu Andronie ot Piteşti scriu şi mărturi-sescu cu acest al mieu zapis, ca să fie de mare credinţă la mâna dumnelui jupan Manta vel căm., cum să să ştie că î-am vândut dumnelui parte mede moara căte (sic) îmi vin, însă treî ci-ricuri ot Piteşti în apa Argeşului, unde să hotărăşte cu Goleştii, drept bani gata ug 130, şi o am văndut dă a me bună voe fără nic o silă, cu ştire vecinilor tuturor de pre împrejurul locului, ca săfie dumnelui stătătoare şi coconilor dumnelui, că moşiîa au fost de baştină, şi cănd au fost de am văndut acastă moară, fost’au mulţi boîari mărturii... “ 3o. Zapis muntenesc din 1692 (Cond. MSS. a mănăstirii Hurezul p. 668 b, în Arch. Stat. din Buc.): „fecoriî Radului ţigan şi aî Marinei grasei, care ţigani au fost aî noştri de baştină şi de la moşi...11 4». Zapis moldovenesc din 1755 (Cond. MSS. a episc. Huşî, t. Y p. 64, în Arch. Stat..· din Buc.): „un ficor a luî Mihă-îachi ţine o fată moş ancă de baştină di pe Rusăştî...11 5o. Zapis moldovenesc din 1759 (Cond. MSS. a episc. Huşî, t. III p. 284): 2683 BAŞTINĂ 2684 „dat’am danie aceştii sfintei episcopii o fată, de ţigan anume pre Catrina fata lui Toader Stăngă ţiganul, carii sînt din drepţi ţiganii noştri ce avem pâri nţăştî den baştenă. 6». Act dela Grigorie-vodă Ghica din 1762 (Cond. MSS. a episc. Huşi, t. III p. 312): „să cercetaţi foarte cu amăruntul şi în frica luî Dumnezău, după scrisori: atâta de cumpărături si baştinî cât si de danii..." ‘ 7o. Act moldovenesc din 1766 (Cond. MSS. a episc. Huşi, t. V p. 10) : „jăluind Simeon Turbatul, cumcă în satul Brădiceştiî are di pe părin-, ţii seî şepti pământuri baştină; aşijdere şi Tacul Frătiţa iarăşi au jăluit, că tot într’acel sat Brădiceştiî are baştină pământuri..." b) Acte traduse din slavonesce. Io. Crisov dela Negoe Basaraba din 1517 (Cond. MSS. a mănăstirii Govora, p. 124, în Arch. Stat. din Buc.): „îaste. moşie de baştină a sfintei mănăstiri, şi încă şi de cumpărătoare din zilele Radului voevod..." 2o. Crisov dela Radu-vodă din 1526 (Cond. MSS. a mănăstirii Govora, p. 24): „pentru că îaste a lor bătrănă şi dreptă moşie şi de baştină, pentru acasta am dat lor şi domniîa me ca să le fie lor moşiia de baştină şi ohabnică lor şi fecorilor lor, şi să nu să vănzâ de dânşii, ci să le fie acelor ce vor r â m ă n e dintru d ă n ş i Ϊ, şi de ni-mene să nu se clătescă..." 3o. Crisov dela Mircea-vodă din 1539 (Cond. MSS. a mănăstirii Govora, p. 43): „îaste a lui bătrână şi dreptă moşi e de baştină, şi hotărâtă şi alesă cu 24 de boîari şi cu hotarnic sluga domniei mele Stanciul Scurtul..." 4°. Crisov dela Alexandru-vodă 1574 (Cond. MSS. a mănăstirii Yieroşul, p. 162 b, în Arch. Stat. din Buc.): „am cetit domniîa me cărţile domnilor celor bătrâni ale Codrii logofătului şi ale fraţilor lui, carte răpoosatului Radului voevoda Ţepeş, şi carte răpoosatului Basaraba voevoda cel bătrân, şi am văzut şi am adevărat foarte bine cumcă îaste a slugilor domniei mele Codrii logofătul şi a fraţilor luî dintru acest sat jumătate de baştină de la moşi de ia strămoşii lor de când îaste ţara rumănescă...“ 5°. Crisov dela Milmea-vodă din 1578 (Cond. Mss. a mănăstirii Nucetul f. 20 b, în Arch. Stat. din Buc.): „sânt ale sfintei mănăstiri bătrâne şi drepte moşii de baştină, câştigate şi date de răpăosatul Gherghina pârcălabul..." 6°. Crisov dela Radu-vodâ din 1616 (Cond. Mss. a mănăstirii Nucetul f. 38 b): „să’î fie luî aceste prăvălii şi pivniţă ce sănt mai sus zise, de baştină şi o habni ce..." 7°. Crisov dela Radu-vodă din 1617 (Cond. Mss. a mănăstirii Hurezul f. 453 a, în Arch. Stat. din Buc.): „din cămp, din pădure, din apă, din silişte satului şi de pres’ tot hotarul, şi cu moşiîa de peste Olt câtă îaste parte lor, pentru că acastă moşie ce s’au zis maî sus au fost a lor bătrână şi dreptă moşie şi de baştină...“ 8°. Crisov dela Yasile-vodă din 1632 (Cond. Mss. a mănăstirii Bârnova f. 30, în Arch. Stat. din Buc.): „din uricde baştină c’au avut moaşele lor Anna şi Marina dela bătrănul Stefan-voevod, care ace silişte se înparte în cinci părţi..." 9°. Crisov dela Matern Basaraba din 1645 (Cond. Mss. a mănăstirii Hurezul f. 92 a): „boiariului domnii m61e jupan Diîcul vel spatar ot Buiceşti, ca să’î fie luî aceşti mai sus zişi rumâni din Urşanî şi din Bărzoteni şi cu toţi ficiorii lor şi cu toate delniţele lor de peste 2685 BAŞTINĂ 2686 tot hotaru şi cu tot venitul, de baştină şi ohabnicî, şi feciorilor luî, nepoţilor şi strănepoţilor..." Unul din epitetele cele maî obicinuite ale baştină este „bătrână şi dreptă" (&, 2; b, 3; b, 5y.b, 7), fiind căpStată „dela pârinţî" (a, 5; a, 7) sau „dela moşî" (a, 1; a, 3; b, 4), iperbolic: „de când este Ţera-Românescă" (b, 4). Ca sinonim cu baştină figureză une-orî adjectivul o ha b n i c (b, 2; b, 8). La vîn-darea unei moşii de baştină erau de faţa vecinii {a, 2), îar în unele casurî vînţlarea era chîar oprită: „sa nu se vîndă, ci sa le fie acelora ce vor re-mâne dintre dînşiî" (5, 2). Stăpânirea uneî asemenea moşie se întemeia pe „un uric de baştină“ (b, 8). Afară de pămînt puteau să fie de baştină case {b, 6), Ţiganii (a, 3; a, 5), ba chîar şi rumânii (b, 9), adecă ţeraniî ceî liberi, supuşi numaî la unele dărî, întocmai ca în legea serbescă a luî Ştefan Duşan. Orî-cine va întreprinde un studiu monografic asupra baştineî la Românî, lesne va completa prin sute de documente aceste câte-va date, carî nu sînt de o camdată alt ce-va decât nisce simple indicaţiunî (v. 2.Bătrân.—lloşiă.— Be§,aş etc.) Noî ne mărginim din par.te-ne a constata identitatea juridică cea fundamentală a baştineî române cu baştina serbâscă din legile cele de pe la 1348—49> şi tot o-dată înrădăcinata respândire a acestui termen în graiul poporan atât la Munteni precum şi la Moldoveni. Este învederat că baştina la noî s’a introdus nu maî târziu de secolul XIY, căcî după mortea luî Duşan se începe Iute sdruncinarea şi apoî căderea Statului serbesc, care de atunci încocenu putea să maî exercite nicî o înrîurire destul de simţită asupra vecinilor. Pe la 1270 împSratul serbesc Ştefan Milutin ţinuse în căsătoria pe fiica „Domnului Românilor", după mărturia contimporană a Bizantinului Nicefor Gregoras (VI, 9). Nepotul luî Milutin, împeratul Ştefan Uroş, a luat apoî de nevastă — spun cronicele serbescî— pe fiîca luî Alexandru Basaraba (Glasnik, V, 69; cfr. Hasdeu, Ist. crit. 2, 83). In acest interval de strînsă încuscrire între Serbia şi România, cam între 1270—1350, cată să se fi întâmplat introducerea la noî a termenului juridic baştină. Să observăm în trecSt, că unul din vechile manuscripte ale Zakon-nikuluî luî Ştefan Duşan a fost găsit anume în mănăstirea Bistriţa din Oltenia (Bogisic, Pisani zakoni na slo-yenskom jugu, p. 38). Intrat în graiul poporan înainte de 1350, cuvîntul baştină a devenit în scurt timp atât de românesc, încât după 1360, de când se încep la noî primele crisove scrise slavonesce, gramaticii îl respingeau sistematic din stilul cel oficial al cancelariei domnescî. Iată de ce maî sus noî l’am putut cita numaî după zapise scrise românesce şi după traducerea cea românescă a criso-velor, crisove în carî—dacă nu cum-va va fi vre-o excepţiune ce ne scapă din vedere —el nu ne întimpinâ nicî odată, nicî o dată. Acolo unde românesce figureză baştină, acele crisove între-buinţeză alţî douî termeni, prin carî diferă cele muntenescî de cele moldovenesc! şi carî au rămas de o potrivă aprope cu totul străini graîuluî poporan, deprins de secolî şi mulţumit cu baştina. Ceî doî termeni în cestiune sînt: în Muntenia — ohabă, de unde adjectivul ohabnic sau ohavnic; în Moldova — uric. De unde ohabă? şi de unde uric? In Lexiconul paleo-slavic, în care sînt trecuţî toţî termenii din crisovele slavo-române, cel puţin din colecţiunea luî Venelin, Miklosich a uitat sau n’a vrut să pună pe ohabă „ινρκΛν" ; pe uric 2687 BAŞTINĂ 2688 insa îl pune (Lex. 1063), identificân-du’l cu paleo-slavicul uroku „ογρ^ΐΐ-κ11, care vrea să, (Jică „sententia", şi cu maghiarul orok „aeternus"; îar după Mildosich, firesce, repetă Cihac (II, 441) aceiaşi etimologii, cu desăvîrşire greşită, şi uită şi el ca şi Miklosich pe ohabă. Muntenescul o h a b ă’însemneză „hrană," din bulgarul ohap - , uhap — „a muşca", acţiunea de „muşcare" şi aceea de „mâncare" confundându-sc întocmai ca în paleo-slavicul κλ,ο „mor-dere et edere" (Mikl. Lex. 329). Aşa în crisovelemuntenescî, începend bună-oră dela ale luî Mircea cel Mare din 1387 şi 1399 (Venelin, Βλλ\'ο-κολγλροκϊλ rpa.wATki p. 19, 26), expresiunea „a<> ect na ιυχ'ΛΚΛ11 sau „A*' ιιλ\μτε κή οχ-ΛΚΛ“ n’are alt sens decât: „să fie pentru hrană" , „să aveţi pentru hrană", „entretien, subsistance". Numai prin acordarea acestui mijloc de hrană într’un mod ereditar cuvîntul ohabă a putut să capete înţelesul de „ereditate". ■ Moldovenescul uric are o origine şi maî curiosă, dar forte sigură. Unul din cele maî vechî crisove moldovenesc! existente este acela dela Roman-vodă din 1392 (Arch. ist. I, 18). El se începe în următorul mod: il3 ΚΕΛΙΙΚΗ Cd-d\C>AEp/K-fcKIIXHA\H-AOCTII EO/KH TCC- ric>A1I||'K iw PoA\d- 1ΓΚ Γ5«ΈΚΟΑλ· «'KAd-Adlil 3£Λ\Λ£ΙΟ Λ\ΟΛ-AdKXCKCIC' U'T ΠΛΛ- llllllkl A° iWCpra. AdA’k ECiU'k. II C iWOHiU'k CklHXiUII OdEiccdiiApc ii Iîor- Adll’k. CAS-SIv lld-III(A\S IIr.dIIKMIIIC BHT-b.SK>. 3d ΕΓΟ Eu, marele autocrat cu mila luî Dumnezeu domn Ion Roman voe-voda, stăpânind ţera Moldovei dela munte pînă la Mare, din preună cu fiiî mei Alexandru şi Bogdan, am dat slu-geî nostre Ianăş Yitezul, pentru a luî credincîosă K-tpnSio caSjkkS. slujbă, 3 sate pe r. cEAd iid ©EpE'rb. Şiret,luî în mâni ελ\$ ογ p.SKTvcc cu tot venitul pe <'i/'C'biU'K a^A*- vecî... iwiv. oy irbiîhi... Expresiunea atât de lămurită: „oy ρ8κ-κ co cyc-biWK ac,Vc'Ac,‘"’k K'bi;hi“, adecă „în mânî cu tot venitul pe vecî", se trasformeză deja în crisovele luî Alexandru cel Bun, de exemplu în acela din 1419 (Arch. ist. I, 110), în: „ o γ ρ π κ ή cc oyrbiUk aoX'c’A<î’i"k K-bi;ki“, adecă: „uric cu toţ venitul pe vecî", unde construcţiunea „oypSKV1, „în mânî", devine un singur termen juridic „οΐ/·ριιιπν“ cu sensul de „dona-ţiune domnescă"; apoî maî tăr^iu acest uric trece la semnificaţiunea generală de „act domnesc pe o moşiă sau pe o altă proprietate", încurcând ast-fel pe Miklosich şi pe Cihac, din carî cel puţin acesta din urmă, vorbind la 1879, ar fi putut să bage în samă crisovul luî Roman-vodă, publicat deja la 1865. In cronologia elementelor slavice în limba română, ohabă' şi uric sînt cu mult maî noue decât baştină; îar în geografia acelor elemente, numaî baştină este adevărat răspândit şi forte poporan, atât în Moldova precum şi ’n Muntenia, deşi nu pare a fi străbătut în Transilvania, unde înriurirea serbescă propriii $isă a fost în tot-d’a-una a-prope nulă : cel puţin în Lexiconul Bu-dan din 1825 şi In Dicţionarul luîBobb din 1822 baştină nu se află, îar în Vo: cabularul luî Budai-Delenu de pe la 1820 (Mss. în Muz. ist. din Buc.) acest cuvînt este indicat anume ca moldovenesc. . Despre elementul juridic slavic la Români există un studiu al luî Dr. Pic: „Die rumiinischen Gesetze und ihr Nexus mit dem byzantinischen und slavischen Recht" (Prag, 1886), tradus şi franţusesce: „Les lois roumaines et 2689 \ BAT 2690 leur connexitâ avec le Droit byzantin efc slave" (Bucur. 1887). Cestiunea proprietăţii ereditare este abia atinsă acolo pe o jumătate de pagină, îar despre baştină nicî o vorbă. v. Girebiă. — Serb. \ Bat (bătut, batere), vb.; battre=l °‘ sens fondamental: frapper plusieurs fois de suite ou consâcutivement: a) de pres (rosser, flageller, taper, tre-pigner, heurter, cogner, 6pousseter, tis-ser eta); b) de loin (canonner, bom-barder, darder, projeter); — 20- sens se-condaires: a) vaincre; b) punir; c) se-couer; d) viser; e) danser; f) tinter. Cuvîntul latin rustic batuo, pe care clasicitatea îl înlocuia prin „icere", „ferire", „verberare", „caedere", „pul-sare", „mulcare", „tundere" etc., a remas la toţî Neo-latinii, îar dela Românî a trecut şi la Serbî: daTani „schla-gen" (Karadzie), pe când maî toţî ceilalţi sinonimi au dispărut de o dată cu latina cea clasică. In diverse dialecte romanice, din acest batuo s'aii desfăşurat o mulţime de sensuri secundare şi terţiare; dar pretutindenea el a conservat acelaşi sens fundamental, şi anume: noţiunea continuă sau fre-quentativă a lovirii: bat însemneză lovesc nu o dată, ci lovesc de maî multe orî în şir, fie şirul ne ’ntrerupt, fie el despărţit într’un mod periodic prin intervalurî, de exemplu: îl batea totă diua, îl batea în tote sâmbetele. Plecând dela acest sens fundamental, să căutâm a clasifica după putinţă pe românul bat, lăsând de o parte para-lelurile neo-latine occidentale. Pînă acuma o asemenea clasificare nu s’a făcut, şi nu e de mirare, de vreme ce nicî Littre n’a fost· în stare de a clasifica pe francesul b a 11 r e. Sub raportul fraseologieî, un bogat material ss găsesce la Laurian-Massim, pe care întreg noî îl vom utilisă maî jos, dar un material grămădit într’o ciudată desordine. v. Lovesc. I. Sensul fundamental. In bat, fie cu accepţiunea propriă, fie cu cele figurate, acţiunea se opereză printr’un instrument şah un organ saii un mijloc, care este- numit sau care numaî se sub-înţelege: bat=lovesc de maî multe orî în şir cu mâna, cu băţul, prin scris, din gură, cu piciorul saii din picior etc. Acest sens fundamental ni se pre· sintă sub doue aspecte paralele: bat =1 o v e s c de maî multe orî în- şir de aprope, şi bat=1 o v e s c de maî multe orî în şir de departe, carî aspecte, ambele sau fie-care în parte, dau na-scere la ulteriorele sensuri secundare. Fară a ave în vedere vre-unul din cele dog aspecte, saii maî bine (|is avendu-le în vedere pe amîndoS împreună, se <|icea în graiul vechîu bat res-boîu = mS lovesc cu cine-va sau cu ce-va de maî multe orî în şir, când de aprope, când de departe, fie în privinţa materială, fie în acea morală. Coresi, Omiliar 1580 quat. XXIV p. 10: „voiniculu nu numai pre eluşiî să se mântuiască bate r ă z b o î u şi se chinuîaşte, ce şi 'cetăţile întru tărie să pue..." Cantemir, Divanul lumii, 1698, f. 91 a: „fiî bărbaţii vârtos şi bate războîu.." Ibid. f. 114 b: „cd mai de apoi a poftelor celor ce cu sufletulu războîu bătu, într’acesta chipu îaste..." Samuil Claîn, învăţături (Blaj, 1784) p. 25: „atunci de toate părţile tare războîu bate Diîavolul cu trupul..." Biblia Şerban-vodă, 1688, Regn. I, XXV, 28: ...războiul | ...praelium domnului mieu I domini mei Do- Domnul va bate... J minus praeli- I a tur... 2691 ΒΑΤ 2692 unde sensul locuţiunii române nu este de loc „praelium praeliare", ci maî curând „bellum bellare", sau simplul „bel-lare“ ca la Tacit în: „non ad pugnan-dum, sed ad bellandum". v. *· Eesboîu. 1°. Bat de aprope. De 'ntâîu sub forma activă. Noul Testament din Bălgrad, 1648, Matth. X, 17: ...şi în săboarăle lor vor bate pre voî... ...etin synagogis suis flagella-bunt vos... Ibid. Matth. XXI, 35: ... pre unul bătură, îarâ pre altul omorărâ... ... alium c e c i-d e r u n t, alium occiderunt... Mitropolitul Yarlam, Omiliar 1643, II p. 82 a: „îată’ţi trupul înaintîa ta gol, bate’Iii c u toîage, arde’lu cu focii, înnecâ’lu cu apâ, tae’lti cu sabie..." Mitropolitul Dosofteîu, Psaltirea 1671 (ed. Bianu p. 306): Şi’î voi bate cu toîage Pre de laturi să n’alîarge, Şi cu varga âî voi bate Prin strămbătăţi şi păcate... Nicolae Costin, Letop. II p. 10: „Hu-sein Paşîa în multe chipuri supăra pe Petriceîco Yodă, pe bieţii boeriî ceî mari îî bătia la talpe..." ibid. 25: „ţiindu’l un an în temniţă, şi bătăndu’ 1 la talpe..." „A bate la talpe" a devenit în graiul actual o locuţiune proverbială cu sensul de „a risipi," „a cheltui cu destrăbălare"; de exemplu la Ion Ghica, Scrisorea IY: „ceî maî mulţî s’ati adăpostit prin curţile boiereşti ca. grămătici, vătafi de curte, stolnici, trăind pe bere şi pe mâncare fără grijă de (|iua de mâne; când puneau mâna pe câte o para, o bateau la tălpi pe must, pe cărnaţî, cu lăutari la Fila-ret..." v. Talpă. Ion Neculcea, Letop. II p. 239 : „[Duca-vodă] au făcut un băţ în opt muchî de batea pre boîerî şi pre zlo-taşî cu băţul..." Cântec din Ardei: Câtu ’î copila de mică, Bate-o ş’o pune la furcă, Că iubesce De pârlesce, Şi la lucru nu gândesce! (J. B. Trans. 889). Altul: Yaî, leliţă, cum te-aş batel Dar mi’s manile legate... (Ibid. 78). Colindă muntenescă: . Gând e capul veculuî, Sfirşitul pămîntului ? Când o bate fiîu pe taică, Fiîcâ-sa pe maîcă-sa; Când o bate fin pe naş, Fină-sa pe naşă-sa; Atunci capul veculuî, Sfirşitul pămîntului... (G. D. T., Poos. pop. 23). I. Crengă, Scrieri I, 70: „o prinde ş'o bate, ş’o bate pînă o omoră în bă-tae..." Proverbul omului leneş: Ast lucru l’aş face ’ndată, Dar n’am cine să m& bată. (Pann, I, 107)., Activul bat de aprope pote să fie luat şi într’un înţeles de tot amical în expresiunea: a bate pe umeri, întru cât acţiunea lovirii nu este duş-mănescă sau durerosă, ci e desmîer-dătore. Laurian-Massim: „Nu numaî că nu i 2693 ΒΑΤ 2694 mî-a ţlis nemica reu, dară încă m’a bătut cu mulţumire pe umeri...11 Cântec oltenesc: C’a-seră-am venit la voi Şi te găsii între doî; Unul te bătea pe spate: Juraşi, mândro, că ţî-e frate; Altul te bătea pe p 6 r : Juraşi, mândro, că ţî-e v6r... (Yulpian, Text p, 40). Tot aşa „a bate pe spate" în privinţa unuî animal, maî ales a calului. Colinda „Solul": ... un cal legat, Legat şi ’nfrânat... Şi pe el mi’l ţin Yr’o cincî vornîceî, Vr’o cincî comişel: Doi de dîrlogeî, Doî de dalbe scârî, Iar al cincilea Frumuşel mi’l bate, Mi’l bate pe spate Şi mi’l neteţlesce Şi mi’l potrivesce... (G. P. T., Poes· pop. 45) Cu un alt sens, în locuţiunea proverbială: „gura bate spatele." Basmul „Teîu-leggnat" (Tribuna din Sibiu, 1885 p. 26): „Strâmbă-lemne a fost aşa cum v’am spus încât pentru puteri, pătimîa însă de limbuţiă. Nu’î pesa luî de faţa cu care grăia nemic, şi gura ’î umbla ca o pârpăriţă, cât cu trebă, cât fără trebă. Aşa nu Ί bine, căcî briciul pre-ager se ştirbă şi gura bate spatele" = limbuţiă aduce după sine bătaiă. v. Spate. „A bate cu capul în pămînt = a se umili cu pocăinţă". Omiliarul dela Del, 1644, p. 41: „au venit osăndit şi cu faţa ruşinată şi cu capul său în pămănt băte...“ „A. bate în p alme“ are patru accepţiuni deosebite: a) a aplauda, lovind de maî multe ori palmele mânilor una de alta. Biblia Serban-vodă, 1688,Jerem. Y 31: ... şi preoţii bătură în palmele lor, şi norodul mieu au iubit asa... ... et sacerdo-tes applause-runt manibus suis, et populus meusdilexit sic... Cu acelaşi sens la Coresi, Omiliar 1580, quat. XIII, pag. 2 : „toate limbile bateţi cu mânile, strigaţi lu Dumnezeu cu glasu de bucurie...", în psalmul XLYI, care în traducerea luî Silvestru, 1651, sună : „toţi oamenii bateţi cu mânu le..." ■Balada „Sorele şi luna" : Puternicul soare, Ca puternic mare, Unde-o auglîa, Bine că’l părea, ’n palme căbătea... (G. D. T., Poes. pop. 413). b)' a chiăma o slugă, lovind de asemenea de maî multe orî palmele mânilor una de alta, deşi intenţiunile într’un cas şi în cel-alalt diferă cu de-săvîrşire. Balada „Dobrişen": Şi când ochii deschidea. Zare ’n casă că’mî vedea, Lumina şi zarele Cum resare soarele; El în palme că’şî bătea, Sluguliţa că ’şî chiăma Şi din gură că ’î dicea... (G. D. T., Poes. pop. 475). Portbriant: „Acestă slugă e nesuferită, trebue să bat de u bote: Smi ca vor ii nuseo fn[>to. Ori nisco p&cato multe. Ori niscc ijile sfirşite... (Marian, lUicov. 1, MO). Alexandri, Iaşii în carnaval, act 1 sc. 1 : „Nu rîde, soro, ca, φ'-Γι, nu’i do saga. De câte-va dile ni i s e bato ochiul s tân g, şi sînt sigur ca are sâ se ’ntâm-ple în curând vr’o blestemăţia grozavă..." v. Svicnesc. Laurian-Massim observă: „Ochiul, s p r i 11 c e n a, p e p t u 1, vina, i n im a se bate. Expresiunile de formă pronominală dic mai mult ca cele de formă simplă. I n i m a s e bale — este o cx-presiune cu mult mai energică decât i n i m a bate: inima s e bale numai când e atinsă de bucuria mare, de spaimă, de frică, de orî-ce alte sentimente vine şi tari; inima bate tot-d’a-una în starea i ei normala. De asemenea vîna, pulsul batîn starea lor ordinară, se bat însă numai în paroxismul frigurilor..." Clătinarea, care e indiferentăîn caşurile de mai sus, adecă pote să fie normală sau anormala, este susceptibilă de douS nuanţe mai definite, mai caracterisate, şi anume: «) sensul terţiar de sbuciumare, o clătinare rea sau grea saii neplăcută; şi fi) sensul terţiar de o mişcare repeţită într’o parte şi ’n alta, o simplă frequenta-tivitate, un neastîmpfir, ; «) bat = sbu cium. In acestă clasă întră maî multe lo cuţiuni privitore la sguduirea, , sbuciumare a, turbur area mo- ! mentană a minţii: gândurile ; pe om, c u g e t u 1 îl bate, apoî el ! 2715 ΒΑΤ 2716 însuşi îşi bate capul sau bate c a-p u 1 altuia. Balada „Ioviţă": Nici nu bau, nici nu mănânc, Că m 6 late-u n gând adân c... (Marian, Bucov. 144). Doină din Ardei: Bată-te, bădiţă, hată, Nu t e hată alte rele, Numaî gândurile mele: Gândurile dintr’o nopte Te hată pînă la morte, Gândurile dintr’o ţii Te hată cât îi trăi... (Tribuna din Sibiîu, 1835 p. 1098). Cântec din Ardei : Câţi frăgarl pe la Arad, Atâtea gânduri m6 bat-, Câţi frăgarl pe la Ineu, Atâtea gânduri am eii!... (I. B , Trans. 339). Basmul „Cele doue-spre-, undo „a bate cosa" are un alt sens, despre care s’a vorbit maî sus la sen· sul fundamental 1. Laurian-Massim : „îan vec]î cum s e bate limba şerpeluî în gura lui; a bate d i n b u z ă sau d i n b u ze = a ’şl face să tremure buza, şi in sens metaforic a fi mânios, a remâne duios de ce-va, a porde şi duce dorul de ce-va : dacă nu mănânci acum, mult aî să bap din buze de mâncare..." 1. Crengă, Scrieri I, 40 : „lisiţele, ne-iîind ciuore nici morte, aii sburat; to- porul s’a cufundat, şi Prepelec a remas i bătind în buze..." Ι Poienar-Aaron-Hill: „Le cliien fre- tille de la queue = cânele bate din codă..." ί Fie cu sensul terţiar a, lie cu sensul | terţiar fi, se dice în privinţa sexuală: j pese ii se Ζ/αΐ = „sînt în căldura de împuîare" (L. M.), „lepedă sămînţa sau icrele lor" (Costinescu); „berbecii bat oile, caiî bat îepele, taurii bat vacele" (L. M.), deşi în privinţa taurului expresiunea cea obicinuită este gonesce. Numai despre armăsar se dice tot-d’a-una că bate. Colindă muntenescă: Tot stavo do jiiganl galbun). Stavele cino lo bate? BatcAo negrul nebun Co ’l cu coma viforită Şi cu coda biciu făcută... (G. D. T., Poes. i>op. 71). Despre expresiunea „a bate pe berbec =châtrer un belier", v. Bătut. — Berbec. - Întorc. 4°. bat —\ \ n tesc. Sensul fundamental bat = 1 o v e s c de maî multe ori în şir de departe are neapSrat 111 vedere o ţintă, pînă la care lovirea trebui să ajungă dela distanţă; de aci se nasce sensul secundar de ţintire, de n ă z u i r e, fie materială, fie morală. Macedo-române-sce pînă astădl: „baIr.·să" însemneză „caută" sau „doresce", „are în vedere să fie sau să facă ce-va “ (Dr. Obede-naru, Texte, p. 60). Acest sens ne in- ■ timpină une-orî întocmai aşa în vechile texturi d.ico-române. Moxa 1(320, p. 3SS: „Varda Ini/ia să fie înpăratu şi păziîa dein zi în zi..." Il)id. n. 392: „Romanii de eius să | j fâcîa a purta grijla inpâratului, iară j den t· r u adâncul ini m iei lui el 11 i băte sâ fie înpăratu..." 2721 ΒΑΤ 2722 In aceste pasnge: „bătea să fie îrn- | perat" însemneză ţ i n t î a sau n ă- | zuîa să ajungă la împSrăţiă. Cu un sens apropiat, tot la Moxa : „iară Mihail deca văzu că vine Leulu cel cu năravu de fiarâ, se duse de voe-şi şi lăsă scaunul celui ce-i batii mulţi piz mâ... “ = cătră care se îndrep-tez ă invidia. E nu maî puţin interesant pasagîul la mitropolitul Dosofteiîi,Synaxar 1683, Dec. 15, f. 221 a: „începu a’l lingări cu cuvinte măguliăoase, ispitind că va slăbi bărbăţâîa Svântuluî, ce de vrîame că, bătânău văzduhul ii pil de loru, n’avu pre Svântulîi înduplecatu in cuvintele luî, pentr’acîaîa învăţa de’î | tăîarâ capulii...", unde „a bate văsdu- I hui pildelor", după cum resultă din context, vrea să tjică: „a tinde prin vorbe dulcî să încurce saii să ameţescă." Lexicon Budan: „bat bucuriă de ce-va = aliquid cum laetitia exspecto." Laurian-Massim : „a bate cu preposi- 1 ţiunea c u = a fi plecat tare spre cine- | va saii ce-va, a ave mare plăcere, a afecţiona; de ex.: vulpile bat cu găi-nele; copilul bate cutată-seu; n’am v&jlut om care să bată aşa de mult cu alunele şi nucile; fetele bat maî mult cu mama, băieţii cu tatăl; copilul nostru bate tare cu cartea; maî rar în acest înţeles bat se construesce cu după saii spre: bate după muîerî = umblă după muîerî..." Descântec de dragoste : Cum se date totă lumea, Totă omenimea, Tote sufletele, Tote vitele, Tote paserile Tote lighioile După apă bună şi curată, Aşa să se hată j Toţî feciorii, I Toţî volnicii | După dragostile mele, După frumuseţile mele, După mândreţele mele, După vorba mea... (Marian, Vrftjt p. 43). Altul: Cum s e lat Grecii D i p e due, Şi berbecii Di pe sare, Şi viţeii D i p e lapte, Şi pruncii D i p e ţîţă, Aşa să se iată flăcăii D i p e mine... (ibid. 49). Acelaşi sens de ţintire are bat construit cu la în următorele exemple din Laurian-Maâsim: „cartea bătea la tine îerî, astăzi bate la mine; nu sciu de ce lumea bate aşa la dînsul; limba cântarului bate la o parte..." De asemenea fără la, tot din Laurian-Massim : „acum înţeleg unde bătea vorba ta. “ Lexicon Budan : „m6 bat spre ce-va= mS silesc, m6 nevoesc, năzuesc". Tot sensul de ţintire aii următorele exemple din Laurian-Massim cu preposiţiunile după, la şi pre: „a se bate după plăcinte" = a le rîvni; ,,νδ băteţî 1 a câştig şi fugiţi de per-dere; muscele se bat la miere; toţî se bat pre Domniâ, pre ministere, pre funcţiuni; mulţi s e maî bat pre mâna acestei fruimise şi avute văduve; moştenitorii se bat pre remasul mortului..." Mitropolitul Dosofteîu, Psaltirea 1671 (ed. Bianu p. 489): Că Domnulu pre cai nu se bate, Nice pre vitlaji cu staturi nalte, Ce Domnului acela om place Ce’i pliniaşte porunca cu pace... 2723 BAT 2724 Tot acolo, p. 183, fără, preposiţiune, „mulţi se bat să surpe" = năzuesc: Sîntu cu mulţâî strînşt asupră'mî să mă dîa de râpa, Şi sâ tatii dela nălţăme să mă surpe ’n pripă... Afară de exemplele de maî sus, tot aci aparţine bat construit cu obiectul direct sati cu preposiţiunî în următo-rele treî caşuri: a) Laurian-Massim: „A&aieochîul= a face impresiune bună, de ex.: acest om nu ’mî bate ochiul; acest cal îmi bate maî mult ochiul ca cel-alt; mie unuîa lucrul nu ’mî bate ochiul..." b) „a bate la...“ =„exercer une at-traction..." Jipescu, Opincaru p. 130: „unu vas e maî smănţait, una olâ maî coptă, o pârnaîe maî arătosă: unu bate 1 a ochî, altu la pungă, altu la cap..." c) „a bate în..." în privinţa culorilor, franţusesce „tirer sur le...“ A. Pann, Erotocrit, II, 17: Era îmbrăcat cu haine albastre ’n roşu [bătend... „A bate în verde = tirer sur le vert" (Cihac). „Faţa frunzelor 'începea sâ bată în galben" (L. M.). 5°. bat — joc. O trăsură caracteristică a jocurilor poporane la Români este că mat tote sînt bătute, adecă jucătorii, şi maî ales flăcăii, bat vîrtos şi des cu pi-cîorele în pămînt. De aci întrebuinţarea luî bat în privinţa deosebitelor jocuri, a-jungend la o schimbare totală a sensului celuî fundamental. Nu vorbim aci despre jocuri copilărescî: „a bate m i n c e a, a bate popicul, a bate por ca etc." i (L. M.), căcî în acelea sensul cel fun- j damental al cuvîntuluî se păstreză, bătendu-se în realitate obiectele jocului cu mâna, cu băţ sau cu altele. Laurian-Massim : „a bate — a juca cu joc, bătend tare şi iute în pămînt cu picîorele: a bate hora, a bate brâul etc., de unde bătuta, joc cu mişcare repede şi animată". Nicolae Costin, Letop. II p. 124: „strîns’ati mehteriî şi tabulhanagiî a ţăriî, şi punea de bătea chindie în tote zilele în curte..." Locuţiune proverbială : „ a bătut ţurca totă ·ό ρ tic, 11 it λ n xo c, (ti ti χ ρ o c ;i otic n etc., la Plutarc, la Climente Alexandrinul, la Hesychius, la Suidas şi la alţii; adecă: „fiinţă slabă, nebărbătescă, mole, nevoiaşă, pasivă." Ce-va mai mult; un indice ne face a crede cum-că in graiul cel poporan la vechii" Greci fim «loc era chiar al nostru batal „belier ou bouc châtre". Vestitul Demosten avusese în vieţa sa douS porecle: în tinereţe poporul îi dicea fidiuloc, la bătrâneţe: άργάς. Porecla cea bătrânescă άργάς însemneză „şerpe", arătându-so prin ea că Demosten era sau avea, rc-numele de a fi viclenca un şerpe. Dar atunci nu cum-va tot un nume de a-nimal va fi fost şi porecla cea tinere-scâ βάταλος? „Pe Demosten, (Jice Li-banius (ap. Phot., Myriobibl. ed. 1612 p. 1480), îl numîau Βάκιλος fiind că în tinereţe el fusese neputincios: άσϋε-νής, şi şubred : νοσώδηc", adecă un adevărat „eunuc", un batal Ast-fel între cele doue porecle : άργάς şi βάταλος, se stabilesce o perfectă corelaţiune. Cuvîntul nefiind indigen la vechii Greci, îar la Români el neputend să fie decât numai o moştenire dacică de ’mpreună cu o mare parte din terminologia nostră curat pastorală, resultă că în limba Tracilor în genere, a celor nordici dela Dunăre ca şi a celor sudici de lîngă Elada, există vorba v a -tal- cu sensul de „dobitoc scopit", fie berbec, fie ţap, fie alt animal domestic, de unde a căpâtat’o apoî atât vechii Greci precum şi colonia latină din Dacia. Ca observaţiuneîn trecSt, finalul -al într’un cuvînt de o origine sigură tracică ne întimpină nu numaî in batal, 2735 BATALĂ 2736 dar şi al nostru ra al = albanesul malî. Dacii Românii ar fi împrumutat pe „mal" dela AlbanesT, am ave „maî", nicî odată „mal", căcî muiatul -lî trebuia la noî să dispară cu orî-ce preţ, urmând uneî norme fonetice fără nicî o excepţiune. Tracicul i în -al cată dară să fi fost o liquidă forte dură, ce va ca polonesul “l barre", fără a fi fost reduplicat. v. Bătălâii. — Vătuîu. Batalama (plur. batalamcde), s. f.; quittance, reţu. înscrisul prin care se adeveresce că datoria s’a plătit. O ciudată scurtare din turcul battal-et-mek „abolir, an6antir“. Se φοθ cu o nuanţă comică: dă’mî o batalama la mână; dă’mî batnlamaua, nu’mî ajunge numaî cuvîntul din gură. Locuţiune proverbială: „A face capul batalama — a zăpăci, verwirren" (Şăînenu). In e-poca fanariotică, din turcul bat tal se maî formase verbul bat aii sesc „a-bandonner" cu substantivul batali-sire (Dr. Polyzu), a cărora durată în graîu a fost maî mult decât efemeră. v. \ Turc.. Batâlă s. vatală (plur. batale, va-tale), s. f.; t. de tisser. : ros, tavelle du metier. O parte a stativeî sau a resboiuluî de ţesut. Sinonim cu brâ-glă, care se întrebuinţeză maî ales peste Carpaţî, pe când batală sau va-tală circulâză pretutindeni în Moldova şi în Muntenia. Se aude maî ales la plural, ca şi brâgle, fiind-că se compune din nesce beţe paralele* între cari la mijloc se prinde aşa numita spată a resboiuluî. „Batale sau vatale, uneltă în care stă aşezată spa ta pentru bătaea sau îndesirea firelor ţesute..." (G. Voîcu, Tecuciii, c. Stănişescî). „In vatale se pune spat a cu tor- 40,855. ΙΙΓ. tul·' (P. Căderea, Nemţ, c. Bistricîora; N. Petricenu, Iaşî, c. Popescî). „Pe Ia noî brâglele dela resboiu se chiamă şi vatah“ (Făgăraş : Ios. Stoica, c. Ohaba; G. Dobrin, c. Bucîum). Mărginile bataleî, prin carî se reţine s p a t a, apucată ca într’un jug, se chîa-mă în unele locuri fălci (T. Crişianu, Trans., c. Cugieru), în altele mânî (P. Michailescu, Brăila, c. Cecâru). Cihac (I, 23), fără a’şî fi dat ostenela de a afla cu precisiune ceea-ce este batală, î-a căutat originea după simpla asemănare fonetică cu bat, deşi tocmai ea nu bate de loc, acestă sarcină aparţinend numaî spateî. Din aceîaşî causă Cihac a confundat batala cu bă-t el ă „trame“, carî n’au a face una cu alta, batală fiind o parte de instrument, îar bătelă o parte din ţesetură. Singurul lucru bun la Cihac în a-cestă privinţă, este că el constată ambele forme batală şi vatală, recunoscând tot-o-dată că Bulgarii au luat pe vatală dela Românî, pe când d.Şaî-nânu (Dicţ. rom.-germ. 411) crede, din contra, că Românii aii luat vatala dela Bulgari. v. Bătelă. Să examinâm cestiunea. Chîar dacă batală ar ave funcţiunea de a bate, pe care n’o are, totuşî forma colaterală vatală ar împedeca înrudirea acestui cuvînt cu verbul românesc bat, al căruia iniţial b nu pote să trecă în v (v. Batal). Finalul -ală, pe de altă parte, ne amintesce neutrii slavici cu sufixul instrumental -λο (= -αλ<9> trecuţi regulat la Românî în femininul -ală: „cesală“, „zăbală", „tînjală" etc. (v. 1. 2. -ală). In terminologia româ-nescă a ţesutului vorbele slavice, maî ales cele de proveninţă serbescă, sînt numerose în genere; îar în specie cu a-celaşî sufix -λο ne întimpină acolo femininul „sucală" = şerbul neutru „su- 20 2739 BATERE 2740 C’a ţiis că n’o să maî vie! Turturea fără soţie, Eu tot creţi c’o să maî vie Batăr la sfinta Mărie, Cându ’s copţi struguri ’n vie... (I. B. Trans. 129). Altul: Ce focul, bade, te ţine De nu viî sera la mine Batăr la doS-treî giile ?... (Ibid. 237). In limba nostră literară, hatâr este şi maî rar decât barem. v. Barem. Bâtărăş. — v. Batăr. 11 Bâtcă s. bâpcă, s. f.; denier, vieille monnaie. Termen eşit de mult din întrebuinţare şi în privinţa căruia Cihac (II, 4) are dreptate când 152: „Trebue sa fie mărturiile, carele vorii vre să arate vrăjmâşiîa bărbatului, să fie destoinici de-a sfi credere, să nu fie rudă sau oamenii mueriî, nice să fie de râsu şi de batjocură: oameni de carii să nu’î bage nimeni le nice într’o sdmâ...“ Mitropolitul Antim, Predice ed. Bianu p. 21: „pre toţi îi hulim, pre toţi îi grăim de reu, pre toţi îî părîm, pre toţi îi luăm în rîs şi în batjocură, tuturor le (Jicem că sînt nebuni şi fără nicî o socotilă..." Ţichindel, Fabule 1814 p. 209: „aşa s’au ruşinat aicîa, cât nu e vrednic numai de râs şi de batjocură, ci încă şi de jalâ ce maî de pre urmă..." Ibid. p. ] 74: „încape a sări asupra celor maî buni decât dânsul, şi aşa rămâne de râs şi de batjocură şi nemurilor din urmă..." Ibid. p. 60: „ca să scape de râsul şi batjocura pruncilor, au început unul câte unul a’şî rade barba...11 Zilot Românul, Cron. 88: „Şi aşa ajunseră casele dumnelor rîs şi batjocoră nemurii or, şi încă începură a se şi urî şi a se pîrî unii pre alţii..." Biblia Şerban-vodă 1688, Job. ΧΠ, 4 : . . . direptulu omu şi fără de prihană s’au fă-cutu întru batjocură... . . . justus vir et sine crimine venit in deri-sum... Ibid. Job. XXXIV, 7 : Cine e omu ca Iovii, bându batjocură ca apa ?... Quisvirut Job, bibens subsan-nationem si-cut aquam ?... I. Crengâ, Scrieri I p. 84: „(moş-negul peţind pentru purcelul seu pe feta împgratuluî), multă vorbă, mult rîs şi mare nedumerire se maî făcuse la palat şi în tote părţile despre o astfel de batjocură ne maî pomenită..." Tot aci, în legătură directă cu rîs, vine sinonimica luî batjocură cu mascara. Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom.) p. 47 : „Deci unii de mânie şi de necaz să aprindta, iară alţii cu batjocură în laude şi cu mase a r a în pofală o lua..." Dela acostă noţiune fundamentală de „derision", „risee", batjocură trece apoi la sensul de ocară, ruşine, n e c i n s t e... Coresi, Psaltirea 1577, ps. XLIII, 14: Pus’ai noi batjocură vecinilorii noştri, î n t ă r â-tare şi ocărâre ce sânţii înpre-jurulii nostru... Posuisti nos opprobrium vicinis nostris, subsannatio-n e m et d e r i -sumliisquisunt in circuitu no-stro... Ibid. ps. LXXVIII, 4 : Fumu batujo-curâ vecinilorii noştri... Facti sumusin opprobrium vicinis nostris... Şîapte taine, 1644, p. 239 : „să nu fie bărbatulii de 50 de ai şi fata de 12, sau muîarîa de 50 şi bărbatulii de 20 de ai, că aceîa nu îaste nuntâ, ce îaste o batiigiocurâ şi o ocarâ şi din nafarâ de direptate şi lucru plinii de ruşine şi numai ce îaste de răsii şi degra-îurile oamenilor şi de mustrare şi po· noslu în tot cîas..." Silvestru, 1651, ps. XXI, 7: Iarâ eu săntîi viiarme şi nu om, batgocurâ oame-nilorti şi ocarâ năroduluî... Ego autem sum vermis et non homo. opprobrium homi-num et ab iec-tio plebis... 2747 BATJOCORĂ 27-iS Ibid. ps. XXX, 14: ... Că. audziîu batjocura a mulţi"· ... quomam au-divi v i t u peraţi onem multo-rum... Ibid. ps. LXVIII, 8: ... pentru tine am suferit batjocură şi acoperi r u ş i η ϊ a faţa mîa... Ibid. ps. LXXIII, 12 : ... propter te susţinui expro-brationem.o-peruit· confusio faciem meam... Da veciniloru noştri de şîapte ori în sănulu lorii batglocura c e batgîocorirâ pre tine... Reddevicinisno-stris septuplum in sinum eorum opprobrium ipsorum quod ex-probaverunt tibi... Mitropolitul Dosofteîu, Synaxar 1683, Oct. 29 (f. 94 a): „şi ocărâ idolii luî toţii, defăîmându’î pre rândii: carele din ce batiigocurâ ’î scorniţii..." Cantemir, Cron. I, 284: „[Valerian] biruit fiind la bătae, viu au căzut pre mana luî Sapor. împăratul Perşilor, unde Sapor în mare batgîocură şi ocară ţiindu’l, când vre sâ încalece pre cal, în loc de scăueş supt piciore il siliîa de să, supune..." Omiliarul din D61, 1644, p. 182 : „batjocura şi fărâ-cinstă rabdâ, ca să te proslăveşti tu şi cinste să îax...“ Ţichindel, Fabule 1814 p. 483: „De nu vr<5 fi fost Petru cel Mare împăratul Moscalilor, pănă astăzi se vre închina Moscalii picioarelor de măgariu, căcî începuse călugării lor a le purta prin ţeră; însă pre el l’au luminat Dumnezeu: le aduna şi le îngropa, ca să nu se facă acestă ruşine şi batjocură Creştinilor...'1 Delavrancea, Paraziţii p. 119: „Toţi vor insulta pe un nenorocit? Ce crimă a comis pentru ca să merite o asemenea batjocoră? Cosmin fu coprins de o milă nemărginită..." Balada „Darie şi potera" : Stînsu-mi-s’ar fi lumina Maî ’nainte de-a ’ţl da mâna, Decât să remâîu vOdună Fără casă, fără hrană, Fără milă de bărbat, Spre batjocura din sat... (Marian, Bucov. I, 11). E forte interesant următorul pasagiu din Codicele Voroneţian ci ren 1-500 (ed. Sbiera p. 10, Act. Apost. XIX, 31): Quidam autem et de Asiae prin-cipibus, quierant amici ejus, mi-serunt ad eum rogantes ne se daret in th'e-atrum... Urii ce era di-întru Asia începători, fiindu lui iubiţi, tremeseră la elu de lu rugară se nu ’ş de siînre întru zbo-rişte întru batjocură... unde în Noul Testament din 1648: „să nu iasă în teatru", îar în Biblia Şerban-vodâ 1688: „să nu dîa pre sine la privelă". Este învederat că în Codicele Voroneţian expresiunea „întru zborişte întru batgîocură''1 are vechiul sens teologic pejorativ despre re-presentaţiunile scenice ca nesce lucruri neruşinate, nesce mascarale. v. Mascara. In acelaşî înţeles se rostesc vechile legi romanescî despre ne-cinstea lăutarilor. Pravila Mateîu Basaraba, 1652, p. 191 : „ Alăutarîulu, carele zice cu vioara şi alăuta pre la tărgure şi pre la zbo-rure şi pre la nunte, nu poate să îa fată de omu bunu sau de boîarîu, că unii ca aceia sânţii batjocură 1 u ϊ Dumnezeu şi oamenilor../, unde este de observat şi construcţiunea luî batjocură cu dativul. 2749 BATJOCURA 2750 In acest mod batjocură devine anti-tesă cu c i n s t e. Urechea, Letop. I p. 139 : „maî apoi nice aî săli nu’l băga în samă,, ceera în zavistia celor de casă şi î n batjo-cora tuturor; aşa şi cinstea den zi în zi micşurăndu-i-se, de inimă rea puţin de n’au murit..." Ţichindel, p. 4-52: „sau spre vecî-nica cinste şi mărire, dacă sânt buni, sau, dacă sânt răi şi netrebnici, spre vecînica batjocură să rămână...11 Laurian şi Massim stabilesc destul de bine o gradaţiune între b ă t a e de j o c şi între batjocură, cari amîndoue îşi au punctul de plecare în rîs, dar b ă t a e a de joc nu este decât „o satirisare, care pote fi cât de împun-gătore şi amară,, însă, nu ţintesce nicî decum la despreţ, umilire şi desono-rare, carî sînt tot-d’a-una motivul şi ţintabatjocureî: îmi place rîsul, dar nu sufăr batjocura dela orî-cine ar veni...11 Este forte poporană locuţiunea: a ii de batjocură, a remâne de batjocură, care figureză şi în înjurături: fire-aî d e batjocură ! remânere-aî d e batjocură! De asemenea: a ajunge de batjocură, a ţine pe cine-va de batjocură etc. Urechea, Letop. I p. 180: „nu numai călca obiceele ţeriî şi jacuri făcea, ce şi legea cu totul rămăsese de batjocură, deci cu toţii ’sfătuindu-se, maî cu dedinsul Tomşa hatmanul, ca să scoţă pre Despotvodă den domnie...11 Ţichindel, Fabule 1814 p. 12: „Vulpoiul nu numai nu omeneşte, ci încă trece cu vedere şi d e batjocură ţine pre domnul său, adecă pre Leu...11 Basmul „Porcul cel fermecat11 (Ispi-rescu, Legende p. 52): „Ea nu maî voîâ să mănânce, nu se maî gătîa, nu maî eşîa la plimbare; voîâ să se lase să moră, maî bine decât să ajungă de batjocura lumii.,/1 Cu un sens apropiat, se pote φοθ: î n batjocură. Omiliarul din Del, 1644, p. 182: „cu veşmănt mohorât înbrâcat î n batjocură şi pre cruce fărâ mila cu ascuţite piroane ţintuit..." Tot acolo adverbial: cu batjocură’. „mulţi deîntru voi vor zice mie cu batjocură: nu avem a ascultare aceste cuvinte...11 Spre batjocură: Vieţa lui Nifon, MSS. din 1682, ed. Erbicenu p. 64: „preoţilor de prin satele lor tuturor le-au tăiat nasurile spre batjocura bisericii...11 Laurian-Massim: „A se face, a ajunge, a fi batjocură; a se face, a ajunge, a fi de b'itjocură: nu voîu să fiii batjocura nimenuî; nu vrem să ne facem de batjocura lumii. Intre expresiunile: ase face, a ajunge sau a fi batjocură, şi expresiunile: a şe face, a ajunge sau a fi d e batjocură, este o diferinţă de înţeles, aşa că expresiunile fără pre-posiţiunea d e sînt maî energice şi qlic maî mult decât cele construite cu de: cine se va face de batjocură, merită prin purtarea sa batjocura, dar expre-siunea în sine nu implică că batjocura meritată i se şi aplică în faptă de cătrâ cine-va; din contra, cine se face batjocură, acela nu numaî merită prin a sa purtare, dar şi sufere în faptă batjocura. Acestă observaţiune despre batjocură fără de este forte justă. Un exemplu: Zilot Românul, Cron. p. 109: „boieri? şi consulii ajunseră ba tj ocurâ,.“ Ibid. p. 118: „se uniră cu duhurile lor şi la fără-de-legî şi la despuierea norodului şi la trufia drăcescă, care Fanarioţii o aii avut strămoşăscă, din care apoî scădură de tot şi ajunseră batjocură Grecilor...11 In ambele aceste pasage, locuţiunea 2751 BATJOCORESC 2752 „de batjocură“ ar fi fost nu numai maî puţin energică, dar încă ar fi expres nu tocmai noţiunea de „bafoue", ci maî curând pe aceîa de „bafouable".' In fine, cuvîntul funcţionfoă cu sensul cam de „caricature, parodie" în locuţiunile citate de Laurian-Massim: „nu mî-aî făcut cămeşă, ci batjocură d e cămeşă; tu nu eştî om, ci batjocură de om...“ = cămeşă de rîs, om de rîs... v. uBat. —Batjoc. —Batjocoresc... Batjocoresc s. batgîocoresc, bat-jocuresc s. batgîocurdsc (batjocorit s. batjocurii, batjocorire s. batjocu-rire), vb.; prendre en derision, tourner en ridicule, persifler, bafouer, se gauser, outrager. In graiul poporan se aude şi forma· de tot asimilată bajocoresc {bajocuresc) sau baglocoresc (bagîocuresc), în care nu se maî recunosc cele do6 elemente lexice constitutive bat şi joc, din carî s’a născut acest verb: fie prin mijlocirea substantivului feminin batjocoră, după cum ni se pare a fi maî probabil; fie din pluralul batjocuri al substantivului neutru b a t-j o c; fie, în sfîrşit, d’a-dreptul din locuţiunea verbală bat joc, prin acelaşi element formativ or esc ca în „josoresc" din „jos". Orî-cum ar fi, noţiunea cea fundamentală a lui batjocoresc este „se moquer de". Numai printr’o desvoltare ulterioră, întocmai ca şi ’n b a t j o c o r ă, el ajunge a fi sinonim cu neci'nstesc. Noul Testament din Bălgrad 1648, Ep. Paul. ad. Galat. YI, 7: Nu vâ amegi-reţi, Dumnezău nu s â batgocu- -re§te.... Silvestru, 1631, ps. II, 4: Nolite errare: Deus non i r r i-d e t u r... d e-i-va, şi Dom-nulu batglocori-i-va pre eî... Ibid. ps. LYIII, 9) Iarâtu, Doamne, răde-veî de eî, batgîocori-yeri toate limbile... bit eos, et Do-minus subsan-nabit eos... Et tu, Domine, d eridebi s eos, pro n i h i1 o h a b e b i s om-nes gentes... Pravila Matern Basaraba, 1652, p. 80: „Cela ce va grăi omului cuvinte bune, şi le va grăi cu liiclenşugii de ’l va batjocori, adecâva grăi peşte piezi, acela se va pedepsi ca un su-duitorîu...", unde amîndoî sinonimii: batjocoresc şi grăesc peste piezi exprimă admirabil în graiul curat poporan ideea de i r o n i â. Cu aceiaşi nuanţă de sens la mitro politul Dosofteîu, Synaxar 1683, Noev-24 (f. 150 a): „îară filosofii âl batgocu-rna, aruncându-î întrebări şi cîumili-turî..." . Ibid. G-hen. 27 (f. 287 a): „şi cu spini âl încununa, şi cădîa în genunchi de ’î să ’nchina batgocurinăxi, şi tot fîalîul de bat gocurâ făcându-î..," Biblia Şerban-vodă 1688, Num. XXII p. 29: Quia i 11 u s i-sti mihi, et si liabuissem gla-dium in mânu, jam transfixis-sem te... Căce m’ai batjocorit, şi de-aş fi avut cuţit în mâna me, te-aş fi junghiat... Ibid. Neem. II, 19: Celu ce vieţu-îaste în ceriu r ă- Qui habitat in coelis irride- ..subsanna-verunt nos et venerunt super nos... Ibid. Paralip. XXX, 10: ... ne-au bat-jocuritu pre noi şi veniră spre noî... ... şi să făcură ca cându arii batjocuri pre ei şi ϊ-aru măscări.. ... et fuerunt sicut irriden-tes eos et sub-sannantes..., unde batjocoresc ne apare ca sinonim 2753 BATJOCORESC cu măscăresc „dire des polisson-neries, des saletes". Ţichindel, Fabule 1814 p. 255 : „să batjocoreşte vecinu de vecin, satu de sat, ţara de ţară, şi toate noroadele unul de altul..." Ibid. p. 186 : „însăşi aceia carii beu la pomană pentru sufletul nostru, ne batjocoresc şi rad de noî..." Ibid. p. 200. „ce folos vom ave noî să spunem nenorocire noastră acelora, cariî ne vor r a d e şi ne vor batjocori..." Poienar-Aaron-Hill: „Persifler, a batjocori = a lua pe cine-va în rîs = a’şî bate joc de dînsui spuindu’î lucruri linguşitore pe care el le crede adevărate = a vorbi cu ironie, în bătae de joc...“ Dela sensul „se moquer" se trece immediat la acela de „ne pas respec-ter, mepriser". Cantemir, Divanul lumii 1698, f. 43 b: „omenîasca minte cereştile soco-tîască, iară păminteştile să batgio-curîască...“ Mitropolitul Dosofteîu, Synaxar 1683, Noev. 22 (f. 141 a): „Deci Tivurtie şi Valerianu batgocuriră idolii, dzâ-cândîi: aceştia nu’s dumnedzăî, ce sânt draci..." Ib. Oct. 13 (f. 626): „astătu naintîa boîarinuluî Lukianîi, şi defăîmân-d u ’lu şi batgocurindu’Va şi n e b ă -gândii samâ nice’ntr’o ne-mi c â îngrozâturile şi răstiturile luî..." Biblia Şerban-vodă 1688, Regn. I, XXVII, 42 : Şi văzu [Go-liatli] pre David, şi batjocori pre elii, căce elii era copilaşu... Et vidit Go-liath David, et contempsit eum , quoniam ipse erat puer... Nic. Mustea, Letop. III p. 36: „Domnul pururea să fie iubitor adevărului si să se ferescă la voroave să nu fie deşirat, că Domnul la cuvănt nestătător şi la iUgăduinţă pentru slujbe cu credinţă îndoită, aşa prietinii îl vor uri şi ’l vor părăsi, cum neprietenii îl vor batjocori. Zilot Românul, Cron. p. 91: „Acest Mitropolit Ignatie era forte împodobit cu învăţături şi cu alte daruri firesci; dar de trufiă mult se stăpânia, şi deosebit era ficlen forte; îar pe d’asupra tuturor, multa învăţătură, care la mulţi se întâmplă vătămătore de suflet, îl surpa şi pe dînsui întru nebăgarea de sămă a dogmelor Apostoleşci, pentru că mai năintea altora batjocorita p o s -turi le, până şi cel mare post al sfintelor Pascî,cu mâncarea de carne." Jipescu, Opincaru p. 132: „Cât ăî trăi, hine, nu bajocori omeniîa, înţelepciunea şi prisosu..." Despreţul aduce ocară şi ruşi n e, cari aceluia ce le îndură din partea altora i se par a fi nedreptate şi clevetire saii defăimare. Coresi, Omiliar 1580, quat. Xp. 15: „de ce vor ocărâ şi vor batjocuri Jidovii, şi mai auzita şi mai arâtatâ să fie ace minune..." Ibid. quat. VI p. 7 : „şi da-voru elii păgânilorii, şi bătujocuri-vor elii, şi vor râni elii...“, unde este de observat grafica : G-KThHîoKSpii, în care pe de o parte a a trecut în ă, ceea ce ar indica o deplină asimilare a ambelor elemente constitutive b a t şi j o c, pe de altă parte însă, din contra, bat este separat de j o c prin κ (ii), care ’î dă a-parinţa unui cuvînt deosebit. Noul Testament din Bălgrad 1648, Ep. Paul. ad Rom. II, 23: Carele cu lege te lauzi, cu căl-cară legiei pre Dumnezău batgo-cureşti... Qui in legeglo-riaris, per prae-varicationem le-gis Deum in ho-noras... 2755 BATJOCORESC 2756 Ibid. Luc. XX, Îarâ elu trimese şi altâ slu-gâ ; îarâ eî şi a-cela’lii bătură, şi batgiocorindu ' Iii trimisără’lu de-sărtu... 11 : Et addidit alteram servum mit-tere. Illi au tem hinc quoque cae-dentes, et affi-cientes con· tumelia, dimi-serunt inanem... Ibid. Matth. XXII, 6: . . . alţii prin-sărâ slugile lui, batgiocurirâ-i şi-i omorărâ... Silvestru, 1651, ... mâ batgio-coriia pre mine pizmaşii mieii, zi-căndii eî mie în toatâ dzua: unde îaste Dumneză-ulfi tău?... . . reliquivero tenuerunt servos ejus, et contu-meliis affec-tos occiderunt... ps. XLI, 11: ... exprobra-verunt mihi qui tribulantme, dum dicunt mihi persingulos dies: ubi est Deus tuus?... Ibid. ps. LXX, 24: ... s’au ru şi-nat şi s'au bat-gxocoritu carii ca-utâ răulîi mieu... ... confusi fuerint et e r u -bueri n t qui quaerunt mala mihi... Ibid. ps. CXVIII, 51: Făloşii foarte m&batgîocorirâ... Superbi i n i -que agebant usque valde... Biblia Şerban-vodă 1688, Deuter. XXXIII, 8: ... l'au batjocoriţii pre elii la apa pricii.. . . . j urgati sunt eum super aquam eontradic-tionis... Mitropolitul Antim, Predice ed. Bianu p. 176: „totăţliua clevetim, batjoco- rim, ocărîm, înjurâm, şi.ne poh-tim unul altuia reul şi paguba...11 Corbea, Psaltire circa 1700 (Mss. în Acad. Rom.), XXI: Toţî carî m’au văzut, m’au batjocură, Din bnze-au grăit, din cap au clătit... Ţichindel, Fabule 1814 p. 231: „cu limba lor ce şerpâscă rău cuvinteză şi muşcă învăţătura şi luminare norodului, clevetind şi batjocorind..." Costachi Conachi p. 221: Te-am vSţlut supt un cer negru, ce trăsnîa, ce fulgera, Luptându-te cu furtuna ce mările rădica: Satjocoriaî stăncî şi petre că nu te-au putut opri Şi te lăudal în braţe’mî că stihiî poţî birui... A. Odobescu, Scrieri I p. 446: „A-tuncî 11 cunoscură toţî, — spune cronica — şi’l batjocorîa şi mari şi mici, şi’l suduia muierile şi copiii...“, unde este forte fină distincţiunea cea psico-logică între batjocorîa din partea bărbaţilor şi suduia din partea muierilor şi copiilor. Batjocoresc pus la mijloc între ocăresc şi măscăresc la mitropolitul Antim, Predice ed. Bianu p. 129, în următorul pasagiu important sub raportul folk-loruluî românesc: „...ce nem înjură ca noi de lege, de cruce, de cuminicătură, de morţi, de pomene, de lumânare, de suflet, de mormînt; de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de tote tainele sfintei biserici? şi ne ocărîm şi ne batjocorim înşine legea! cine din păgâni face acesta? sau cine'şî măscă-resce legea ca noi?... O energică reduplicare la Cantemir, Ist. Ieroglif. p. 192: „O, faptă spurcată şi lucru scârnav! O, b a t g ϊ o c u r ă de batgîocurit şi ocară de ocărit!...“ n.vnocoKi·:/. Î75S •Sujtinnlul „de batjocorit11 intr’un c;în-tec din Banat·: Gaiidit’ni, bade, gândii, Că lo flore ţl-am găsii Ţie (le haljncorit! Dar lo’s flore dintr’o fra^â, ha totă lumea is dragă... (llo«los. Poej; pop. Îl’-'). Variau Iul din Ardei: Tu, bădif, aş'aî gândit, Că sînt Horo do pe rit Ţio do batjocorit; Dar mi’s florea florilor Din grădina domnilor... (J. 13., Tmn.y, :;î5). Batjocoresc, în genere, este rar în poesia poporanii. Totuşi' el ne intim-pină într’un mod forte caractcristic 111 balada „Marcu" din Ardei, care ne araţii ca, dupii credinţa poporului romanesc, ori-eftt de „refl" ar batjocori cine-va pe al Lui, pinii şi atunci când Π calcă pe mumă-sa sub picîorele cailor, totuşi culmea ba tjocoreî, adecii aşa cum nu se pote „maî reu“, este numaî atunci c;ind îi fura pe nevasta. Cărpinis, pădure desă, Mărculeţ s’a dus d’a-casă, Şi Turcul a d’oblicit Şi la el d’a-dropt a vint, Şi reu l’a batjocorit: Cetatea predatu-I-a, Măicuţa călcatu-I-a Cu copita calului Tocma ’n capul pieptului! Foiă verde lemn sucit, Şi păgânul încânit Cu-atât nu s'a ’ndestulit, Mai reii l’a batjocorit : Nevasta robitu-I-a, Departe pornitu-I-a... căldit în casa luî, s'a saturat la masa luî... şi el, el caro trăesce, eo a flicut-V I-a dat. loc casei? I-a răpit, averea?... l-a batjocori/ vieţa, apoî ia pus un revolver în manii şi i-a dis: orî te impusei, saii să’ţî vedl casa casa do prosti t u ţ i e!...“ Construcţiunea cea normală a luî batjocoresc este cu acusativul: batjocoresc pe cutare sau cutare lucru. In vechile texturi ni se înfiiţişeză însii alto doue conslrucţiuni do observat. a) batjocoresc de cine-va : Nic. Costin, Letop. Ip. Ί(> : „ n’ati ascultat oamenii sa se întoarcă dela răutăţile lor, ce încă îşi batjocurîa de Noe de ce făcea corabie în munte..." Ibid. p. 51 : „îară Dumnezeu cum şî-au batjocorit de deşarta socot6ia a. luî Nevrod..." Ibid. p. ]28: „craiul Şveduluî îşî batjocurîa. de 'Turcî, şi n’aii vrut să mergă..." h) batjocoresc o u i - v a : Coresi, Omiliar 1580, quat. XXXIII p. S: „pre toţi spre Hristos rădica-i vrăjmaşulu Diavolulu, şi ucenicii fiicu-i să se lepede, iară voinicii ase batjocuri lui, şi cei ce trec6 pre elti sa hulescâ..." Biblia Serban-voda 1088, Exod. X, 2: ... ca să povestiţi în urechile fiiloru voştri şi ale feciorilor fiilor voştri, cate am batjocorit E-ghyptenilor... ... ut narretis in auribus filiorum vestrorum, et fi-liis filiorum vestrorum, quaecun-que i 11 u s i A e-gy pti îs..., (J.: Trans., 4S5). în contextul grec de asemenea la dativ : role Λίγντττίοις... v. Batjoc. — Batjocoră. — Batjocorit... Cu acelaşî sens curat poporan la De-lavrancea, Paraziţii p. 138: -S’a în- Batjocorez (ba.tjocorat, batjocomre), vb.; persifler. O formă excepţională, îri 2759 BATJOCORITOR 2760 loc de normalul batjocoresc, la mitropolitul Dosofteiu, Synaxar 1683, Noev. 25 (f. 161- b): „o pre înţelepţii femiae ce s’au ivit într’aciaste dzâle de batgocure'dzâ pre al noştri mari durn-nedzăi..." v. Batjocorcsc. Batjocoricîos.— v. Batjocoros. Batjocorit s. batgîocorit, batjo-curit s. batgîocurit, — ă, adj.; le part. passe de batjocoresc: pris en derision, tourne en ridicule, per-sifle, bafoue, outrage. Batjocorit funcţi-oneză ca adjectiv în tote sensurile verbului batjocoresc, avend acelaşi sinonimică. Coresi, Omiliar 1580, quat. VIII p. 15: „amârâ-se amu, căce batjomrilu fu; amarâ-se amu, cîice legaţii fu...“ Mitropolitul Yarlam, Omiliar 1643, I f. 7.7 a: „îarâ cei nemilostivi şi ne-miluitori vor hi ocârăţ şi batgîocu-r iţi...11 Ibid. f. 103 b: „în vartâ prespre toată noaptîa răsti şi batgîocurit de slujitori, şi în multe chipuri dosâ-d it.. Noul Testament din Bălgrad 1648, Matth. II, 16: Atunci Irod vă- Tune Herodes zănducăfu batgo- videns quoniain curitii de maghi, illusus esset a să manie foarte... Magis, iratus est valde... Mitropolitul Dosofteiu, Synaxar 1683, Sept. 12 (f. 16 a): „Iară înţălepta bătrână dzâsâ: dară ce osânda sau ruşine ’m va fi căce ’m vor ruşina şi’m vor ocărâ colanele decumu dzâcî, că încâ ’m va fi cinste căce ’m voiu lăsa bat-gocurite oasele pentru credinţasvântă..." Ibid. Oct. 1 (f. 39 b): „Iară Maxi-mian, vădzându-sâ batgocoritii şi o căraţii de Svântuliv nebăgându’î sama muncile, învăţa de’l scoaseră afarâ...“ Urechea, Letop. I p. 175: „carepoate fi om ca acela, să’şi vază muierea silită şi batjocorită, şi să sufere?.." Biblia Şerban-vodă 1688, Regn. II, X, 5: ...era oamenii ...erantviri in- batjocuriţ foarte.. honorati valde.. ■ Cantemir. Chron. I p. 64: „ruşinaţi şi batgîocoriţî vor rămâne, de nu să vor scula să’ş răscumpere necinstea..." Samuil Clain, învăţături (Blaj, 1784) p. 40: „Şi cu picioarele în fieră o cărat şi batjocorit, aşa au poruncit de l’au adus înaintia sa...“ Ţichindel, Fabule, 1814 p. 240: „el nu numai ce au fost gonit, o cărat, batjocorit, scuipat, ci şi picătura ce mai de pre urmă a sângelui său o au vărsat’o..." A. Odobescu, Scrieri III p. 246 : „Ră-nică Vulpoiul îşi petrecu viaţa furi-şindu-se prin tufe şi prin vizuini, huiduit şi batjocorit de toţi..." Delavrancea, Paraziţii p. 233: „EI rîdeau, rîdeau, făcend din inima mea o minge, pe care o asvîrllau din mână în mană. Oh! unde erau câmpiile, în cari me născusem, pentru ca să pot plânge în voe, neauzit de nimeni ? Unde era mama ca să mă mângâe şi să m’a-dormâ? Amintirile acestei fericiri stinse erau nişte junghiuri carî se înfigeau adânc în inima mea batjocorită..." v. Batjocoresc. Batjocoritor, — 6re, subst·. et adj.; celui ou celle qui persifle, qui raille, qui bafoue, qui outrage, railleur, mo-queur, outrageant etc. Acela saii aceia care batjoco reşce pe cine-va sau ce-va, luându’l în rîs sau înfruntându’l cu despreţ. Pravila Mateiu Basaraba, 1652 p. 627: „Nu se cade cui-va ca să strice 2761 BATJOCORIRE 2762 ce-va deîn toate cărţile deîn Lege Yeche sau deîn Lege Nouo, şi maî aleşii deîn-tr’ale sfinţiloru învăţători, sau să le de batjocoritorilor de cărţi...", unde cuvîntul figurăză ca substantiv. Ibid. p. 614: „Cliriculu, căndu-î chemat la nunta, şi nu se va scula să fugâ maî nainte pănâ nu întră înşelătoarele şi batjocoritoarele jocure, a-tunce nu i se îa darulu numai căt...“, unde cuvîntul figureză ca adjectiv. MitropolitulDosofteîu,Parimiar 1673, Gîoî I (f. 10), Esa. III, 4: ...şi batgocori- ...etillusores torî vor stăpâni dominabuntur lor... eis... Biblia Şerban-vodă 1688, Ep. Petri II, III, 3: ... venient in novissimis die -bus in de cep-tione illuso-res, juxta pro-prias concupis-cent.ias ambulan-tes... P. Ispirescu (ap. Dame, Dicţ. 126): „Me uitam cu milă şi la batjocoritori şi la bat j oco ri ţî..." A. Odobescu, Scrieri III p. 543: „Tot ast-fel odinioră, la cesul îngrozitor al ispăşirii de veci, călâiî Mântuitorului nostru cutezase a’l insulta cu cunună de spinî şi cu numele batjocoritor de Eege al Iudeilor..." Laurian-Massim : „Cuvinte batjocori-tore, fapte şi maî batjocoritore am avut să sufer chiar din partea celora cărora le-am făcut bine..." v. Batjocoresc. — Batjocoros. Batjocoros, -6să,s. batjocoricîos, -osă, s. et adj.; celui ou. celle qui aime â persifler, â railler, ă bafouer, â outrager etc. Batjocoros se deosebesce ... vor veni in zilele cele de apoi batjocuritori, după ale lor pohte umblându... de batjocoritor prin aceea că cel de ’ntâîu arată numai tendinţa cătră, batjocoră, pe cand cel-alt o şi a-plică. Silvestru, 1651, ps Fericit bărbaţii, carele nu îmblă în sfatulii necu-raţiloru şi în ca-lîa păcătoşilor n’au stătut, şi în scaunulu batgo -coro§ilorîi n’au şezuţii... I, 1: Beatus virqui non abiit in con-silioimpiorum,et in via peccato-rum non stetit, et in cathedra pestilentiae non sedit... In contextul paleo-slavio: „γ8εμτ£λη.“, ceea-ce mitropolitul Dosofteiu, Psaltirea 1680, a tradus perfect prin „pierzătorilor"; e tot aşa de bine tradus în Biblia Şerban-vodă, 1688: „scaunul ucigaşilor"; în Psaltirea Scheiană circa 1500 (ed. Bianu p. 1) : „şederile pi er dzâto r ilor." Ibid. ps. XXXIV, 16: ... şi cu,batgo-coro§iî b a t g o -corind şi scârş- nind spre mine cu dinţii săî... ...su bsanna-verunt me sub-sannatione, frenduerunt su -per me dentibus suis... E forte curiosă forma batjocoricîos în Omiliarul din D61, 1644, p. 69 : „pre păcătoşii chîamâ capre, ca neşte osăn-diţ şi nedestoînici cinstei luî, că cum sănt caprele s i r e p e şi batjocuricioase şi put rău, sărind şi înblând pre sus hrănindu-sâ cu mâncare amara, aşa şi păcătoşii îmblă fără fricâ preste prila-zurile a toatâ fârâ-lege, sirepi şi n e -plecaţi poruncelor luî Dumnezeu..." v. Batjocoritor. Batjocorire (pl. batjocoriri), s. f.; l’infin. de bat j o c o re sc pris comme substantif: action de persifler, railler, 2763 ΒΑϋ 2764 bafouer etc. Se pote întrebuinţa ca substantiv abstract în tote sensurile verbului batjocoresc: batjocorirea celor slabî, batjocorirea obiceielor, batjocorirea celor sfinte etc.; dar circuleză rar, îar la plural maî nicî o dată. v. Batjocoresc. Batjocoritură (pi. batjocoriturî), s. f.; derision sans portee, persiflage dont on ne tient pas compte. O batjocoră trecStore sau fără nicî o însemnătate, de ex.: nu se pote băga în samă o asemenea batjocuriturâ saii orî ce fel de batjocoritură. Acestă formă este indicată numaî în Lexiconul Budan· v. Batjocoră. — -ură. Batjocur... — v. Batjocor... Batoc (plur. batocî), s. m.; t. de Zool.: Gadus morhua, morue, poisson seche. Un fel de pesce, care fiind uscat se chiamă şi nemţesce s t o c k -fisch, adecă „pesce-băţ". Acest paralelism nu dovedesce de loc, cum că românul batoc s’ar trage neapărat din slavicul eaTor-K „bicîu“, după cum credeau Miklosich şi Cihac, de vreme ce slavicul bato'gu n’a trecut în limba română şi de vreme ce, tot-o-dată, la Slavî, afară numaî de vecinii noştri Serbî, nicî un fel de pesce nu se chîa-mă batogti. La Serbî forma este întocmai ca cea românescă: κλτοκ (Ka-radzic), cu acelaşî sufix deminutival - oc acăţat la tulpina bat „battre“, pe care dela Români au împrumutat’o şi Serbii: ελτλτιι, fără ca s’o aibă ceî-lalţî Slavî.. Noî nu ne sfiim dară a da dreptate luî Laurian şi luî Massim, când eî contestă slavismul luî batoc. v. 1 Bat. — it Batcă. — Pesce. i. 2. 3. Baţachină,— v.)\2*3> Paţa- chină. Baţagoniă. — v. Bazaconiă. Bâur, adj.; laborieux, travailleur. Cuvîntul se întrebuinţeză numaî la Românii din munţii apuseni aî Transilvaniei, de unde l’au scos dd. Frâncu şi. Candrea (Moţii p. 88): „batir=har-n i c, muncitor". Să fie ore germanul Bauer „paysan", care însemneză în fond „muncitor", ca şi francesul „laboureur"? Dar cum şi de unde un asemenea germanism tocmaî în graiul Moţilor şi tocmaî într’un. adjectiv cu totul în afară din cercul terminologiei celei industriale sau comerciale? Ş’apoî însăşi conservarea atât de intactă a fonetismului german într’o vorbă împrumutată pe calea poporană nu este probabilă. Grupul vocalic dissilabic -mine întimpină la Românî în aur, tâur, graur, laur, bălâur etc., ast-fel că prin vocalism bâur ar pute să· fie la noî indigen; însă latinul bâbulus din epoca luî Traian la Apulejus, de unde foneticesce ar eşi românul bâur prin vocalisarea cea normală a medialului b între vocale şi prin trecerea luî l în r în aceîaşî posiţiune, acel b â -bulus însemnăză „limbut,palavragiţi", şi prin urmare este forte. departe de noţiunea de „laborieux". Renunţăm dară de o cam dată a găsi originea luî baur. Să adăogâm ca dd. Frâncu şi Candrea au uitat a ne spune, dacă a-cest adjectiv se întrebuinţeză şi la feminin. Bau, t. enfantin: syllabe par la-quelle Ies tout petits enfants cfoient effrayer quelqu’un. O onomatopeiă, a carii reduplicare produce un alt termen copilăresc: babaua, despre care s’a vorbit la locul seti. Prin băii copiii vor şă sperie pe ceî marî; prin b a -baua ceî marî speriă pe copiî. Delavrancea, Yis şi vieţă p. 7 : BAZACONIA ... peste: capul fotei cu cosiţe do aur cădea barba albă a imprratuluî ca nişto şuvoe di1 apă, — fata, despicând in douo barba luî, maî lunga decât ca, scotea capul, ca printr’o gaură de ca· maso, si dicea ndond : linii, tata ! bnii!...“ Ibid. p. 10: „ ■ - Dar, măria la, ce aî ? „— Ce să am, alo pust.iî de bâtră-not.T; mi me maî ţin gcnuchiî ca să’mî joc copila; ce n’aş da. să’niî maî facă bui\ prin barbă !...“ v. Babana. — Copil. Bazaconiă (plur. bazaconii), s. f.; 1°. iniquite, injustice; 2°. farce, blague, j bolise. Astădl cuvîntul maî circuleză. munaî cu sensul al doilea şi numaî în Moldova. Laurian-Massim: „Bazaconiă şi be-zaconiă, necuviinţă, prosLiă, nebunia, disă sau faptă necuvenită saîi pro· slescă..." D. Săînenu a. studiat acest cuvint j s j din tote puncturile de vedere în urma- j torea notiţă (Semasiologia p. 218): „Bazaconie, arhaic bezaconie, din pa-leo-slavicul bezalconixe „iniquitas, injuria" (bezu'„s\ne", zaUoniÎe „justitia"), are, în vechile tipărituri, sensul exclusiv de „fără-de-lege, nedreptate, nele- | gîuire". j „Psaltirea luî Coresi din 1577 : j „Ps. XXXVIII: „... Că bczaconiih mele prenăltară-se capul mieu, ca tar ; greu păsară spre mine... = Nam ini· qnitates meae transcendunt caput meum ut onus grave..." ..Ps. CXXX: „Şi el izbăveşte Israil de toate bezaconiile lui... = Et ip.se re-dimet Israelem ab omnîbus iniqui-tatibus ejus." „Pravila de Govora din 1640, p. 13: ..Iară ce îaste de muîare, cu mult rnaî bine să întrebi pre aceştia şi să isco- ■ do şti do c:U pro bărbat,, că ajung a-eestîa .şi in mai marî b ·ζιΐ<·>υιίϊ, oâ lai; farmece şi vrăji şi pîonl sullotolo cuconilor la vreme do naştere, si încă liind şi în trupul lor, si boii oarocari erbî colo co înseşi le ştiu". „In Alexandria scrisă la Kii’O (ed. Bianu în Columna pe ISS.'Î, ρ._·ΙΓ>(ΐ): „Inpărate, noi simtoni dola ţara gro-cască si am avut inpărat la Machi-donie pre Araclie si împărălîasă Sera-mida; şi văzură acolo omeni răi si să laco multe răolăţi, şi să vîrsa săngolo omenesc şi războe şi îmilto hr:tt „taur", căcî Bâcoveţ este o formaţiune exclusiv slavică din 6 b ι κ ί> prin 2791 S.BÂC 2792 forma adjectivală C l ι κ o b τ, „al taurului" cu sufixul deminutival -ent. Astăzi un părîu ce se versă în Bâc se chiamă Bâcoveţ. Pote că şi crisovul luî Alexandru cel Bun va fi avut în vedere anume acest părîu ; în caşul de faţă însă acesta este indiferent, de vreme ce deminutivul Băcoveţ, fie el nume al rîuluî, fie al părîuluî, nu pote să derive decât din slavicul Bhki, Bâcoveţ însemneză literalmente „al tauraşuluî", îar simplul Bâc —„taur". Acest nume, negreşit, trebuia' să fi avut din capul locului o legendă a sa, după cum are, bună oră, isvorul „Vaca-ba-beî“ din Nemţ, satul „Bourenii" din Bucovina etc. ; o legendă din timpul când, după cum vom vede maî la vale, Basarabia de jos era ocupată de triburi slavice. Un vechîu nume de rîu Bâc, Ehkî. „taur", se găsesce şi ’n Rusia meridională, tocmaî în vecinătate de un alt riii numit „apele oilor" : Οβθίβιι-βοϊι,ι.ι (KHnra Eo.il mo π Tiep-Teacx, Moscva 1846 p. 88), care cată să fi avut şi el o legendă a sa, de astă dată cu „oiă" în loc de „taur". v. Boureni. Intr’un crisov dela Iliaş-vodă, scris la 1436 în Yasluîu (Hurmuzache, Documente 1.1 part. 2 p. 870), se citesce nu Bâcoveţ, ci Băc: ...H IM ΗτΚΙΙΛ-b Λ\»κ!$ ΚρΟΤΟΛΜΗ ΠΟΙΙΗ/Κί, Kd- iUCIIk CTOHTh, ΠΟ- EhlLlie OlţCAOKO iWkCTO, Η ΠΛΙΙ3Κ EkikS nc> TOH CTO-poirb. IM AOAHIlS ιμο ndA‘,fT προ’Γΐικ iIuediiifiM lÎEiiifiie-i;a cr κρζιΐΗψι, I'Af fe TdTdpCIMA CEAIIL|M , προτιικ Λ.-bcKd... ...şi pe Ichel între Crotolci maî jos, unde stă petra, maî sus de locul luî Oţel, şi lingă Băc de ceia parte în valea ce se pogoră în faţa Chişinâuluî luî Akbaş spre fântâna,unde sîntsă-liştele tătărescî,1 în faţa păduriciî... Partea finală e tradusă latinesce de d. profesor Kaluzniacki aşa: „et prope a Byco ex hac parte secundo fluvio, qui contra Acbasevum Chesenevium in Fontinam cadet, ubi coloniae Tataro-rum sunt, luco ex adverso..." Dacă numele Bâc n’ar fi slavic, deminutivul cel poporan din el ar suna Bâculeţ, ca în „lăculeţ" din „lac", „rîuleţ" din „rîu", etc. Slavic însă este aci numaî numele, şi nu prin nume Bâcul are o importanţă istorică, ci printr’un monument dintr’o epocă immemorială, cu mulţi se-colî maî veche decât prima apariţiune a Slavilor pe ţermiî Dunării. Acel monument se chiamă în popor Cheile Bâculuî. Iată textul luî Cantemir (Descr. Mold. ed. Papiu, p. 15): „Kissnou, ad flumen Bycul, non magni momenti urbecula. Haud procul ab ea conspicitur series maximorum lapidum, ita in recta linea dispositorum, ac si humana industria illuc essent collocati. At hoc credere impedit etipsorum lapidum magnitudo, et spatii, per quod extenduntur, longi-tudo. Continent enim aliqui trium aut quatuor ulnarum spatium in tetragono eorumque series trans Tyratem usque ad Crimasam pergit. Yernacula lingua ki eile Bykului vocant, diabolorumque opus esse rustica refert simplicitas, obstruere amnem Bycul conjuratorum. Certum, aliquot principes alveum hu-jusamnis, qui longo tractu inter montes decurrit, obstruere tentasse, quo vicina loca, non nisi secandis foenis apta, in lacum converterentur, at nunquam opus potuisse perficere". Adecă: „Chişinâii, lîngă rîul Bâc, este un târguşor fâră însemnătate. Nu departe de el se vede un şir de petroie forte mari, aşezate în liniă dreptă, ca şi când le-ar fi pus acolo meşteşugul omenesc, L'793 deşi acesta mi se [iote crede atât din causa mărimii lor, precum şi din acea a mărimii spaţiului pe care ele se întind. In adever, uneie din acele petroie sînt nesce patra te de trei sau patru coţi. şi şirul lor, trecend peste Nistru, merge pinii la Crirn. Locuitorii le numesc c he i 1 e Bucului, şi naivitatea ţe-rimescă crede că ele silit opera dracilor, cari au voit printr’însele sil astupe rîul Bâc. Ce e dreptul, unii principi plănuiseră de a face un lac prin astuparea albiei acestui riu, care curge pe o lungă întindere intre munţi pe un pâmînfc bun numai pentru fineţe, dar acel plan nu s’a pus nici o dată in lucrare. ... “. Iu povestirea lui Canl.emir este o lipsă. El nu ne spune: de unde anume se începe şirul de petroie? Dela Chişinâu? sau nu curn-va înainte de Chişinilu dela Prut? Legenda despre astuparea Bacului prin acele petroie, legendă audită la Chişinâu, face a conchide că unde-va pe aprope de acolo acele Chel treceau de pe un mal al Bacului pe cela-lalt mal, adecă obstrulau rîul. Cât se atinge de afirmaţiunea că şirul de petroie înainteză nu numai pînâ la Nistru, dar încă trece Nistrul mergend pînă la Crini, acesta urm6ză a se cerceta în Rusia meridională ; putem totuşi să spunem mal de ’nainte că orî-ce s’ar constata pe acolo, resul-tatul nu va sgudui conclusiunile studiului de faţă. In urma lui Cantemir, cestiunea Cheilor Bucului a fost atinsă nu o dată. La 17S1, Sulzer (Gesch. d. transalp. Daciens, I. 405), după ce reproduce cele din Cantemir, dice că acel mur a putut să fi fost construit sau de Avari, sau de Romani, sau de Goţi, adecă nu 279·! I se rostesce de loc, mulţumiiulu-se a protesta că nu este o operă a dnicu: luî: „Bei einer von diesen Gelegen-lieiten sind diese Steine sicherlich dahin gekommen, und weil es seither nieman-den daran gelegen war, sie \w-gzu- schaflen, dorten liegen geblieben, olme ! dass nian den Teu fel darbey zu beinii- hen niithig gehabt hătte“. Puţin după aceea, colonelul rusesc Meier din timpul împărătesei Kc.ite-rina vorbesce despre Cheile Bucului ce-va alt-fel decât Cantemir. El le im-mesce (Omicanie Οίιικοποκπι noji.’in, Pe-terb. 1794 p. 126): „cărare de petră, care dintr’o parte atinge Bucul, Iar din cea-laltă merge pe o întindere destul de mare şi se perde lingă Orhelu “ (Kiniciuiaa crc-uica, iipii3ii»u:aioni,ancii ci. ojuioiÎ CTopoiu.1 kt. Bi»n;y, a ci. Apyroii no ji,obojii.ho ιιολιικοιιί. iipofto.i;i:ciiii[ Tepmo-maHcn ιιολί, Ορχ'ΙιβΜΊ.). Meier crede că acesta construcţiune a fost făcută de Ion Huniade spre a trage hotar între Moldova şi Basarabia,— o ipotesă cu totul absurdă, asupra căriia noî nu ne vom opri. Meier vorbesce despre Cheile Bacului numai de pe aurite şi fără a se fi uitat măcar pe o chartâ geografică, unde ar 11 veijut că Orlielul este despărţit de Băc prin alte doue rîurî: Ichel şi Reut. La începutul secolului nostru, Grecul Dimitrie Philippide, altfel Πργτ.ι), construit în chip de părete (bî. Bnjţ'I; cTiHLi), trece prin codrii Căprianeî şi taiă în lat întrega Basarabiă. Locuitorii însă din timp în timp desgropă acele petre, astfel că vechiul zid se distruge (jţpeBHaa crima cia ympi-TomaeTca)..." Apoî căpitanul Zascuk, în cea maî bună descriere statistico-geografică a Basarabiei (BeccapaCcicaa o6.iacTi>, Peter. 1862, t. 2 p. 240), pe care o scrisese din însărcinarea guvernului rusesc ca ofiţer de Stat-major, dice: „Dela actualul Chişinâu în direcţiunea cătră Prut prin codrii Căprianeî se întindea o dată un şir de lespezi pe jumătate îngropate în pămînt. Acele lespezi s’au maî conservat încă î n unele locuri, iar despre altele maî povestesc ţeraniî, carî le-au luat rindurî-rîndurî pentru trebuinţele lor. Nu cred că cine-va se va apuca a dovedi că acele petre formau ore-când un zid compact, din dosul căruia vechii locuitori se vor fi apărat contra invasiunii răpitorilor vecini. Acele petre mergeau fără întrerupere prin păduri, prin bălţi şi prin rîpe. După totă probabilitatea, eleser- vîau, ca şi şanţurile de pămînt, drept semne de hotar..." Şi Zascuk adaugă în notă: „In delimitările posteriore ale unor moşii monastiresci din Basarabia, maî ales ale celor din: zona cea pădurosă a districtelor Chişinâu, Orheîu şi Iaşi, se menţioneză în acte şiruri de petre sau lespedi, împlântate în pămînt şi rămase din timpuri vechi". Cu vr’o 40 de anî înainte de Zascuk visitase Basarabia diletantul rus Svinîin (Οβπιιβπηι), care n’a făcut nici o cercetare sciinţifică la faţa locului, dar căruia i se vor fi povestit minuni despre Cheile Bacului, aşa că în capul bietului călător se făcuse o adevărată arababură: el ne spune că ele formeză un crescet de munţi, uniî trecend peste 1000 piciore de înălţime (apud Zascuk p. 43; cfr. Zan. Ολ. Οόιπ;. t. VI p. 179). Tot ca munţî forte nalţi figureză Cheile Bacului, sub ciudata desfigurare în „Iîaîi ,Iţo6HKyjio“, în articolul luî Stiirmer despre Basarabia, publicat la 1838 în Enciclopedia rusescă (ΕΗΠ,ΙΙΚΛΟΠΘ^ΗΗβΟΚΪΐΙ JleKCHKOHÎ. t. 2 p. 304—308). In fine, după o notiţă manuscriptă, rămasă dela tatăl meii, se constată că el-însuşî a vădut acele „blocuri de petră înfipte în · pămînt" aprope de Chişinâu, pe moşiile Petricanî şi G-hi-dighiş,—singura indicaţiune topografică precisă, pe care o avem pînă astăgli. Din cele de maî sus, înlăturându-se mărturiile cele confuse ale colonelului Meier şi a călugărului Daniil, precum-şi fantasmagoria cea orografică a luî Svinîin şi a luî Stiirmer, al cărora folos este numai doră de a se sci că pe timpul lor se vorbîa despre Cheile Bâculuî, ne vor remâne următorele date : a) Acest zid se începea la Prut, înainta de acolo spre răsărit prin vestiţii pînă astăzi codri aî Căprianeî, 2797 !.BÂC 2798 trecea la nord de Chişinâu prin satele Ghidighiş şi Petricanî, carî se aflâ lîngă Bâc, şi mergend înainte se isbîa de malul Nistrului; b) Din zidul cel primitiv locuitorii de pe ’npregîur răpîaii treptat petroie ce le era de trebuinţa, aşa câ construc-ţiunea se desfiinţa mereu pe nesimţite şi, dacâ n’a ajuns încă, dar este de sigur ameninţată de a ajunge peste puţin la o nimicire totală; c) Expresiunea luî Cantemir: „în linia dreptă" nu trebue să fie înţelesă literal, de oră-ce dela Prut pînă la Nistru, adecă dela apus spre răsărit sau vice-versa o liniă dreptă nu pote să trecă prin satele Ghidighiş şi Petricanî tot-o-dată, căcî aceste doue sate sînt aşezate unul în privinţa celuî-lalt într’o direcţiune aprope dela nord spre sud. Prin liniă dreptă, „recta linea", Cantemir înţelege că petroiele nu sînt aruncate într’un mod neregulat, ci că înfâţâşeză ce-va avend un rost, o direcţiune. Dar ce fel de direcţiune anume ? Iată o întrebare de cea maî mare importanţă în caşul de faţă. Pentru a lega Prutul cu Nistrul trecend pe lîngă Chişinâu, sînt cu putinţă treî direcţiuni : 1° o liniâ ne’nchinată dela vest spre ost; 2° o liniă închinată dela sud-vest spre nord-ost; 3° o liniă închinată dela nord-vest spre sud-ost. Cursul rîuluî Bâc este în acestă din urmă liniă: dela nord-vest spre sud-ost. In aceîaşî liniă este raportul între cele două sate Ghidighiş şi Petricanî. In sfirşit, tot aceîaşî posiţiune are Chişinâul faţă cu punctul unde rîul Băc se versă în Nistru. Putem dară afirma fără nicî o sfielă, că con-strucţiunea numită Cheile Bâculuî tăia în doue părţî Basarabia nu prin-tr’o liniă dela vest spre ost, nicî prin-tr’o liniă dela sud-vest spre nord-ost, ci printr’o liniă dela nord-vest plecân- du-se spre sud-ost, ceea-ce se pote re-presinta grosso modo prin următo-rea figură, în care sâgăta indică aproximativ punctul unde zidul trecea de pe un mal al Bâculuî pe malul celalalt: °'“ Ηυ< ά î CJl'Şinâu Acuma, preliminarele fiind limpezite, să cercetăm originea Cheilor Bâculuî. Legenda poporană înregistrată de Cantemir, despre dracii carî aii grămădit bolovani pentru a împedeca cursul Bâculuî, este de o natură antropologică. Pretutindeni, fie la Români, fie la Germani, fie la sălbateci, se găsesc asemenea legende. Orî-ce construcţiune forte veche şi neobicînuită prin mărimea sau prin posiţiunea sa, omul primitiv o crede a fi opera demonilor. Ast-fel la Nemţi se numesc „zidurî ale dracului", „Teu-felsmauern", numerose remăşiţe de castre saii fortificaţiunî romane, împrăştiate în Bavaria, în Wurtemberg şi pe aiurea (Grimm, Deutsche Myth. p. 75, 500, 975). Profesorul Brandes (Die Teufel in den geographischen Namen, Lemgo, 1866) a strîns o mulţime de exemple de atarî „construc-ţiunî drăcescî". Bună-oră: nu departe de Molk pe Dunăre, între Linz şi Yiena, sînt blocuri de petroie, despre carî poporul dice că le-a zidit dracul pentru a astupa Dunărea; sau: la Harzlingă Blankenburg se vede un zid de stânci, lungit cale de un ces şi despre care se povestesce că ’î făcut de dracul pentru a despărţi moşia sapropriă de moşia luî Dumnedeu. Aşa dară, fie un fenomen natural, fie o lucrare a braţelor, destul numai ca o grămadă de blocuri să fie antică şi extra-ordi-nară, pentru ca omul primitiv vs’o atribue dracului. In privinţa Cheilor Bacului în specie, orî-ce ar dice Cantemir, este învederat că ele nu pot fi un joc al natureî, căcî nu sînt stânci sau roce, nu constituă o formaţiune geologică, nu formeză masse prelungite, ci sînt nesce blocuri isolate, aduse de aiurea, aşezate unul lingă altul şi adâncite într’un teren, care în apro-piarea Bâculuî este aprope pretutin-denea forte mole şi chiar mocirlos. Dar atunci cine ore le-a zidit? In crisovul dela Alexandru cel Bun din 1420, citat maî sus, ne întimpină: îl X'OTApkl T-biVVK CEAOAVk, ψο CÎStIs. iiaEkikorhii.Kiiuj- H0KXp3ApEBA AVO -IIACTklp'b lia KEp\"\ ιίΛοικΊν ίΙ'ΐιιι;ι;οι;κι ΠΟΚΕρχ-ΚΓΟρΟ,Α,ΠψΛ HA KfpX'k fl030Klil tIA AVOCTIi ΓρΧΑΛ-IIIIMK ÎT-K AVAAOII HA KEAIIK\*IO KpXHII-U,S, A ΟΤΉ BEAIIKOH KpXHHU,k] B£pX“0A\K IIA TiplKMÎCKOV- N0-Λ'1νΗ0\*0Τ·Κ Κοπριι- Ι,ΙΙΙΟΚΚΙ Ikwlvllkl AVOAOKATII ΕΛ\ί> HA GmK0KU,II 0ΤΉ A\A-ΛΟΓΟ Λ0ΓΜΪΚΛ II ΙΓΚ lIOpCC'bMOII, A ΟΤΊι licpoc'Iv*ien ha o\·-ctiie ILitSujua ha TlirOAVHpCKO CEAII-1|IE... Iar hotarele acelor sate carî sînt pe Băcoveţ: dela Chişinâul mănăstirii Yărqlar în sus la priseca luî Acibec, pe vîrful gradişteî în sus la Lozova, la podul luîGrălan, dela făntâna mică pină la cea mare, iar dela fântâna mare în sus la poena dela Ter-nova, dela poena Căprianâ mergând pe malul luî Bâcovej, şi dela luncuşora mică cătră Peresecina, îar de la Peresecina la guraluîPi-tusoc la sălistea luî Tigomir... Venelin, după obiceiul seu, nu şî-a dat ostenela de a reproduce exact textul, astfel că lectura şi traducerea de maî sus nu pot a nu fi în mare parte ipotetice; sigure însă, în orî-ce cas, sînt următorele patru puncturî: a) Intre anii 1420—1435, intervalul între crisovul luî Alexandru cel Bun şi între acela al fiîuluî seu Iliaş-vodă, Chişinâul era împărţit între doî stăpâni: pe de o parte o coloniătătărescă, din care era prisecarul Aci-bek, tătă-resce „Domn sărac", şi în fruntea că-riîa se afla Alc-baş, tătăresce „cap-alb"; pe de altă parte, o mănăstire numită Yărclar sau a luî Yănjar; b) Posesiunea luî Ak-baş privîa spre Nistru, de vreme ce moşiele enumerate în crisovul luî Iliaş-vodă ating nu numai rîul Bâc, dar şi rîurile Ichel şi Reut; îar posesiunea cea mănăsti-rescă privîa spre Prut, de vreme ce, vorbindu-se despre ea, se pomenesce Căpriana, care se află între Prut şi între Chişinâti; c) Numele ChişinâuM este scris în crisovul luî Iliaş-vodă: KeweneB, ceea ce dovedesce că era o localitate curat tătărescă, unde se afla o capelă pe monnîntul vre-unuî mare Tătar, căcî tătăresce keşene însetnneză „capelă pe mormînt" ; d) Spre apus de Chişinâul cel mănăstiresc, adecă în direcţiunea Căpria-neî, hotarul mergea „pe vîrful gra-dişteî": „no κΕρχ-κ ΓοροΑΗψΛ". Ce însemneză ore ropoAiii|iE, forma ru-tenă din paleo-slavicul rpA^mpE, de unde al nostru grădişte? In România sînt o mulţime de localităţi numite „Grădişte" (Frunţlescu, Dict. top. 222). Românii din Ardei numesc aşa în ţera Haţegului locul unde fusese Sarmigethusa, — nume pe care Ungurii îl traduc prin „Yârhely" dela „vâr=cetate“, îar Nemţii prin „Lager-dorf“ dela „lager=tabSrâ“ (Windisch, Geogr. d. Siebenb., Pressburg 1790, p. 44,109. III. 22 2801 a.BÂC 130). Chiar în Basarabia sînt vr’o douS-treî localităţi numite pînă astăpo,s,HÎ|ia“, cu preposiţiunea „na“ ca în restul criso-vuluî: „iu Ktpx'h. nacmdc“, na κερχ-κ Λο- 30ΚΛ“, „WTX ΚΕΛΙΙΚΟΙΙ KpXimiţkl REPX'OAVK na“, pe când preposiţiunea „n®“, întrebuinţată numaî despre ropcvyiiiiE, arată că aci grădişte nu era un punct, ci o liniă, un mur, un lung zid, d’asupra căruia înainta hotarul între doă puncturi. Orî-ce grădişte presupune o existenţă cel puţin de un secol a împre-gîurăriî care dete nascere acestui nume. Prin urmare, menţionate ca „grădişte" deja pe la 1420, Cheile Bâculuî cată să ’şî urce originea maî sus de anul 1300, ba şi de 1200. Să cercetăm dară, ca ce fel de popor înainte de 1200 — 1300 ar fi putut să clădescă uriaşul mur care, dela Prut pînă la Nistru, tăia ore-când în lat Basarabia actuală aprope în doue jumătăţi. Ar fi ridicol de a atribui executarea uneî asemenea construcţiunî unuî popor, care n’a locuit mult timp în porţiunea sudică a Basarabiei, ci numaî doră a pustiit’o în trecSt, sau unui popor care ocupase nu numaî acestă regiune, dar îşî întindea stăpânirea şi maî sus la nord, astfel că ar fi fost din parte’î a înstrăina el-însuşî tot pămîntul dincolo de zid. De aci resultă ca ce-va de bun simţ, chîar fără probe istorice, că constructorii Cheilor Bâculuî aii fost: a) un nem aşezat statornic, în curs de mulţî anî, în Basarabia maî jos de Băc pînă la gurele Dunării; b) un nem pe care nu ’l interesa Basarabia pe sus decât numaî întru cât el trebuia să se apere de năvălitorii străini din acea parte. Prin aceste doue criterie eliminative cercetarea se uşureză forte mult, de oră-ce se exclud din ea Cumanii, Pecenegii, Ungurii etc., carî nu întrunesc condiţiunile de admisibilitate. Dar maî este un al treilea criteriu, nu maî puţin important. Tătarii, când cuprinseseră partea de jos a Basarabiei, au numit’o Bugîac, ceea ce în tote dialectele turce însemneză „unghîu": „boudjaq = angle, coin; sifri boudjaq = angle aigu ; gueunie boudjaq = angle droit; gueut boudjaq= angle obtus" (Bărbier de Meynard). Dar de ce „unghîu"? Dacă e vorba de Basarabia actuală întregă, nicî o asemănare cu un „unghîu". Dacă e vorba numaî de Basarabia de jos, apoî unde ore anume trebui sâ te puî pentru ca să ’î poţî închipui forma de „unghîu“? Dacă te uîţî dela Nistru spre Prut sau vice-versa, nu vedî nicî un fel de „un-ghîu“. Dacă te uîţî dela gurile Dunării sau dela Akkerman în sus, şi maî puţin. Cantemir cel întâîu, dacă nu mă’nşel, spusese că Bugîacul semănă cu un unghîu, ba încă un unghîu ascuţit: „Budziak Tartarica lingua angulum signiflcat, eo quod ipsa regio Danubium inter atque Tyratem versus Pontum Euxinum longe sese protendat, et in acutum angulum desinat" (Descr. Mold. 19). Totuşi chîar pe charta făcută de însuşi Cantemir se desminte cu totul vre-o asemănare de configuraţiune între Bugîac şi vre-o categoriă de unghîu. Pe Cantemir l’au întrecut însă învăţaţii ruşî. Unul din eî, Nadezdin (3an. Ofl. 06m. Hct. t. I p. 252) dice: „ţărmul Măriî-negre între gurele Dunării şi între gura Nistrului presintă prin figura sa geografică un adevărat unghîu". Un alt învăţat rus, Yenelin (TpamTH p. 74) ne lămuresce că, pentru a dobândi acestă figură, trebui să se uite cine-va anume din Galaţi. O comediă întregă! Orî-cum s'ar uîta cine-va la Basarabia, fie peste tot, fie în parte, nu va pute descoperi în configuraţiunea teritoriului eî nicî o asemănare de unghîu. Ceea ce spun Nadezdin şi Yene-lin, este o curată fantasiă. Ş’apoî să presupunem că partea de jos a Basarabiei ar ave în adevăr forma de unghîu. Ce ar urma de aci? La o ţeră atât de întinsă, configuraţiunea totală se pote recunosce numaî doră pe o cliartă, sau urcându-se cine-va în balon şi uîtându-se de sus în jos „â voi d’oi-seau" dela o mare înălţime. Tătarii nu aveau chărţî şi nu aveau balone. Pentru ca dînşiî să fi dat Basarabiei sudice numele de un ghîu, trebuia să fi fost vre-o împregîurare teritorială susceptibilă de a fi lesne observată de cătră orî-cine fără chărţî şi fără balone. Trecend Nistrul, la intrarea lor în Basarabia, ce fel de împregîurare teritorială anume întimpină ore pe Tătari? şi noî vorbim aci nu de Tătarii ceî propriu (jlişî „Bugecenî“ de prin secoliî XVI şi XVII, ci avem în vedere pe Tătarii ceî aşezaţi pe acolo cu mult maî de’nainte, pe aceî Ak-başî şi Aci-bekî cu „săliştile tătărescî" de lîngă Keşene, pe carî îî găsise deja la Bâc Alexandru cel Bun pe ia 1420. Aceştiîa, nu alt cine-va, fuseseră în partea locului primii fabricanţi aî no-menclatureî tătărescî topice, pe care Tătarii ceî posteriori au găsit’o gata şi n’au avut decât să şî-o aproprieze. Chîar la începutul studiului de faţă noî ne dădurăm ostenela de a constata direcţiunea, pe care o aveau Cheile Bâculuî: ele se începeau la Nistru lîngă gura Bâculuî pe malul cel nordic al acestui rîu şi mergeau de acolo pe lîngă Bâc pînă la Chişinâu, în apropierea. căruia, unde-va nu departe de satul Ghidighiş, petroiele treceau Bâ-cul, ca şi când ar fi vrut să ’î astupe cursul, şi apoî depârtându-se întru câtva de malul sudic al Bâculuî înaintau prin codrii Căprianeî pînă la Prut, oprindu-se... unde ?... Priviţi pe o chartă în acestă direcţiune, şi nu va fi greu să daţî îndată peste satul U n g h e n i î. „Unghenî" însemneză locuitorii dela unghîu, întocmai după cum „Munteni" se chiamă locuitorii dela munte, „Câmpeni" locuitorii dela câmp, „Văleni" locuitorii din vale etc. Prutul, cotind pe lîngă Unghenî ca şi pe aîu- ‘2S03 ■‘BAC L'SOS rea, nu formezi acolo nicî o figuri de unglnu; din data insa ce vom restitui zidul cel numit Cheile Bacului, pâmîntul închis între Prut şi între acel zid va lua aspectul: Um'heniî \° adecă devine un un ghiu în totă puterea cuvîntuluî, un un ghiu forte ascuţit, pe care nu putea să nu’l observe din capul locului orî-cine se a-propia de el şi pentru care „Ak-başiî“ şi „Aci-bekiî“ nu aveau nevoe de chărţî sau de balone. Iată de unde numele B u g I a c. In acest mod noî căpStâm un al treilea criteriu, şi anume: c) Cheile Bucului sînt anteriore epoceî când s’a dat numele de „unghm“ porţiunii meridionale a Basarabiei. De aci putem să ne urcăm d’a-drep-tul la năvălirea Bulgarilor cătră gurile Dunării în secolul VII. Despre ea în secolul VIII vorbesc Bizantinii Ni-cefor şi Teofan, ambii după fântâne contimpurane evenimentului (cfr. Krum-bacher, Gesch. d. byzant. Litt. p. 127), pe carî însă Nicefor le-a utilisat în acâstă privinţă cu maî multă exactitate, după cum se unesc a recunosce toţî, începend dela Schafarik (Slow. staroz. p. 573 nota 52) pînă la Jirecek (Gesch. d. Bulg. p. 129). Ore ce ne spun Nicefor şi Teofan? Cam pe la anul 650 principele bulgar Asparuch, despărţindu-se de ceî-lalţî fraţî aî seî din regiunea Volgeî şi a Donului, a venit să se aşeije la Dunăre între Nistru şi între Prut, în ţera numită de locuitorî Onglu: c’Oyx/oc» sau ί'Ογγλος·», adecă din punct în punct cuvîntul paleo- slavic ăw.tl (citesce: onglu), care în-semnâză „unghîu", întocmai ca şi numele posterior tătăresc „Bugîac". Nicî în privinţa posiţiuniî geografice a acestei ţSrî, nicî sub raportul numelui /OyyP.ogt, nu există controversă. Se scie însă că Bulgarii luî Asparuch nu eraţi Slavi, ciTuranî din ramura finesă, şi prin urmare nu dinşiî au numit o n-glu Basarabia de jos, ci găsiră acest nume dat de maî nainte de cătră Slavî. Maî adăugam că şederea Bulgarilor între Prut şi între Nistru a fost de forte scurtă durată, urmând fără zăbavă trecerea lor peste Dunăre. Aşa dară înainte de anul 650, pe când Basarabia meridională era ocupată de Slavî, existau deja Cheile Bacului·, ş’apoî pe atunci, firesce, ele existau nu prin acele slabe remăşiţe despre carî vorbesc Stamati şi Zascuk, ba nicî chîar aşa cum le văqluse Cantemir, ci existau în deplinătate, ca un adeverat zid ciclopic de blocuri de petră pătrată, nalt de treî sau patru coţî, întins dela Prut pînă la Nistru şi tăind latul Basarabiei actuale în douS jumătăţi. Orî-ce popor trecea Nistrul în intervalul dintre Dubasarî şi Bender, trebuia să dea peste acest zid, care ’l ducea drept la unghîu sau drept în unghîu. Călăuziţi pînă aci, să maî facem un pas înainte. La Ammian Marcellin (XXXI, 3) se află un preţios pasagiu despre pregătirile regelui Athanaric contra Hunilor, carî îl bătuseră deja o dată in Galiţia actuală pe malul Nistrului nu departe de Carpaţî, trecuţi pe neaşteptate prin-tr’un vad al acestui fluviu, destul de mic pe acolo. Scăpat în munţi şi apoî pogorîndu-se spre Dunăre, Athanaric concepuse atunci un plan măreţ: a rădica un zid înalt care să unescă Prutul (Gerasus=la Ptolemeii Hierasus) cu Dunărea şi din dosul cârma dînsui sâ se potâ apăra contra năvălirii dela nord a Hunilor. Iată textul: „a super-ciiiis Gerasi fluminis adusque Danu-bium, Taifalorum terras praestringens, muros altius erigebat: hac lorica dili-gentia celeri consummata, in tuto lo-· candam securitatem suam existimans et salutem. Dumque efficax opera sus-citatur, Hunni passibus eum citis ur-gebant..." In adevăr, Hunii fiind groz-nicî numaî călări, se zăpăcîaii de’naintea unuî zid; dar zidul luî Athanaric, chîar să fi fost destul timp pentru a’l rea-lisa, totuşi remânea nefolositor, pe .cat timp Huniî din Galiţia puteau să străbată la Dunăre prin Basarabia şi să trecă de acolo în refugiul luî Athanaric prin vre-unul din vadurile Prutului. Resultă dară că din partea Basarabiei Athanaric se credea asigurat, şi nu putea să fie asigurat dacă n’ar fi existat deja de pe atunci Cheile Bâculuî cele dela Nistru pînă la Prut, astfel că el nu întreprinsese alt ce-va decât anume a prelungi linia acelei fortifica-ţiunî dela Prut pînă la Dunăre. Se pote chîar qLice că opera luî Athanaric era să fie o simplă imitaţiune a zidăriei din Basarabia, căcî asemenea con-strucţiunî erau cu totul străine Germanilor, ca şi Slavilor. Astfel dară pe la anul 370 aceste Cheî erau deja în fiinţă, şi ne vine rîndul de a ne întreba: înainte de acea dată, atât de depărtată, cine ore au putut să fie constructorii lor? Dintre poporele, carî în anticitate au ocupat maî mult sau maî puţin Basarabia sudică, cel maî remarcabil şi cel maî caracteristic aii fost Bastarniî. Cu doî secolî înainte de Crist eî apar în istoriă ca aliaţi aî regelui macedonen Perseu contra Romanilor, pe când despre Germani nu se sciea încă nimica. Polybiu, Plutarc, Appian şi alţii îî de- scriu ca teribili prin mulţime, prin sta-ture uriaşe şi prin vitejiă. In răsboiîi Bastarniî erau călăreţi şi pedestri tot- o-dată. Cuibul lor, din care eî se re-versaii din când în când şi unde se întorceai! erăsî, era la gurele Dunării în ţera dintre Prut şi Nistru. Strabone (lib. YII, c. 1, 1; c. III, 17; etc.) (Jice lămurit că eî se învecinau cu Tyrigeţiî, cari ocupau regiunea la resărit de Nistru, şi că o parte dintr'înşiî stăpânîaîi gurile Dunării cu insula Peuce, din causa căriîa o ramură de Bastarnî purta numele de Peucinî. Istoricii germani, cu Gri mm (Gesch. d. deutschen Spr. 458) în frunte, sînt plecaţi a crede că Bastarniî eraţi Germani. Niebulir însă (KIeine Schr. I, 386) admite posibilitatea ca eî să fi fost Celţî germanisaţî: „wenn man nicht die Moglichkeit gel-ten lassen miisste, dass ein gallisches Volk, ohne seinen Namen zu verlieren, bis zum Tausch der Spraclie mit Deutschen hâtte gemischt werden kănnen"; şi acesta ni se pare a fi părerea cea maî apropiată de realitate. In adevăr, scriitorii ceî maî vechî, Polybiu, Plutarc, Tit-Livra şi alţii, ni-î arată ca Celţî; ba Tit-Liviu (XL, 57) $ice anume că „eî aveau aceîaşî limbă şi aceleaşi moravuri cu Scordisciî", al cărora celtism este recunoscut de cătră toţî: „Facile Bastarnis Scordiscos iter daturos, nec enim aut lingua aut moribus aequales abhorrere". Numaî scriitorii posteriori ni-î presintă ca Germani, căcî în epoca gotică, fără îndoelă, eî s’au şi fusionat pe deplin cu Germanii, părăsind tot-o-dată gurile Dunării. Pe noî însă ne preocupă aci într’un mod exclusiv primii doî secolî înainte de Crist, atunci când Bastarniî locuiau în Basarabia de jos şi când o importantisimă inscripţi-une pontică dela Olbia în apropiare de Crîm, o inscripţiune tocmaî de. pe la anul 218 înainte de Crist, îî numesce 2809 ’-BÂCA 2810 forte limpede Celţî: «Γ«λ«τ«<», după cum e silit a mărturisi însuşi Zeuss (Die Deutschen p. 61): „Galater, unter denen man nur die nahen Bastarnen verstehen kann.“ Pe atunci, repet încă o dată, Bastarniî locuiau deja la gurele Dunării, de unde făceau invasiunî spre răsărit pînă la Crîm. Inscripţiunea de maî sus ne spune că Sciţii şi toţî locuitorii de pe 'mpregîur nu se temeau de neniine ca de aceşti Celţî. întăriţi la sud prin stăpânirea insulei Peuce, nu cum-va Bastarniî vor ii fost aceia carî aii căutat a se întări la nord prin Cheile Bacului? Din partea lor ar fi avut un sens chîar acea prelungire a Cheilor Bacului pînă la Crîm, despre care vorbesce Cantemir şi pe care noî am lăsat'o afară din desbatere în studiul de faţă. Să nu uîtâm apoî că tocmai Celţiî — nu Slavii, nicî Germanii — au fost în vechime clăditorî speciali aî monumentelor de petră brută: „corm-lechî®, „peulvanî", „menhirî“, „barow'î", „galgalî" etc., şi să ne aducem a-minte, faţă cu destrucţiunea actuală a Cheilor Bacului, ceea ce spune Boucher de Perthes (Antiquites celtiques, I, 506) despre destrucţiunea petroielor celtice din Occident: „Allant un jour pour revoir des monuments que j’avais ad-mires quelques mois auparavant·, je Ies ai cherches en vain; ils avaient dispăru. La sappe, la mine et la civili-sation avaient fait en trois jours ce que le temps et la barbarie n’avaient pu faire en tren te siecles." Decî singura conclusiune la care ne este permis pînă acum a ajunge printr’o cercetare sciinţifică metodică, este că originea Cheilor Bacului, ante-rioră erei creştine, se datoreză naţionalităţii celei celtice a Bastarnilor: dînşiî şî-au fost format din Basarabia sudică o formidabilă cetate, încbngîu-rată din treî părţî de Prut, Nistru, gurele Dunării şi Marea-negră, îar din partea a patra apărată de o zidăriă gigantică, din care — după o durată de două mii de am—secolul viitor nu va maî găsi nicî o urmă: nec locus ubi fuit Troja... Despre Basarabia, cele maî noue scrieri, remarcabile prin numărul paginelor, sînt doue: o „Istoriă a Basarabiei" rusesce de d. Alexie Nacu în 2 tomuri, şi un mare studia oficial asupra Basarabiei, negreşit tot rusesce, de vestitul spion Batîuskov. In ambele — nicî o vorbă despre Cheile Bacului. Batîuskov ca Batîuskov, căcî luî ce] puţin i se aplică vorba luî Montesquieu (Esprit d. lois XIV, 2): „II faut ecorcher un Moscovite pour lui donner du sentiment" ; dar d. Nacu, ca Român, maî bine ar fi f&cut să studieze anticităţile Moldovei de peste Prut, decât să ne spună (I, 13) că: „Prin unire cu Rusia Basarabia întră în cercul cultureî eu-ropeene", şi apoî maî departe că : „sub umbra autocraţilor protectori, perfec-ţionându-se în regiunea cugetării şi a spiritului, Basarabia înainteză cu paşî repeţlî pe calea civilisaţiuniî“. Apoî de! „Italiano tedescato e un diabolo incarnato". v. Bucljac — Cetate. — Chişinâu. — Gorgan. — Gracli§te. — Jidov.—Movilă. — Şanţ. — Troian. 3Bâc. — v. Baca. — Băcăesc. — Băldăbăc. 1- Bâca, adv.; â la culbute, la tete la premiere. A da baca, a face baca = a căde busta cu capul în jos. S. F. Marian, Nascerea la Români p. 340: „Dacă un copil se apropiă de vre-un obiect de care ar pute să se împedece şi să pice, sau vrea să se suîe într’un loc de unde lesne ar pute ,-I3ĂCAN 2812 sa caijă şi sS. se sdruncineze, atunci Româncele din Bucovina, făcendu’l a-tent ca să se ferâscă, spun: băca! feri că’î da băca! nu te sui că acuşi îî da băca!.. Alexandri, Chiriţa în Iaşi, act III, sc. I: „Carnacsî! că era să facă bâca\...“ Băca este compus din amplificativul -a ca în li o p a, ţ u p a, etc. şi din elementul interjecţional bac, prin care, ca şi prin varianturile sale vocalice boc şi buc, se exprimă o lovire sgo-motosă, bună-oră la Corbea, Psaltirea circa 1700 (Mss. în Acad. Rom.) ps. IX: Ochii lui la col săracii Căută să’î dea în cap bacii (gj'kk)... O formă lungită băcală, cu o nuanţă de sens, se aude în Moldova: „Ba-calâ = belea pe cap, de care nu te maî poţî discotorosi: cade b a c a 1 â, pkicî bac al â = cade necaz pe capul omului" (ŞeţlStorea 1893 p. 126). Băca ne apare în balada muntenescă „Burulenu" ca nume personal al unuî vestit bandit, duşman şi ucigaş al acestui boier (v. Burilen): Bâca riţlend îî dicea: Buruiene dumneta, Nu maî ţecăni cu puşca! Vedî că erba s’a udat Şi vîâţa ţi s’a scurtat. Iară Băca ce’mî făcea ? Mâna ’n cismă că’mî băga, Un pistolaş că’mî scotea,. Un pistolaş ruginit De cinci luni nesloboţjit. Cum a tras, foc a luat, Pe Burul0n l’a puşcat... (Vulpian, Toxte p. 18) v. Băcăesc. — Boc! - Buc! 2- Bâca, s. m.; n. pr. pers. — v. 1- Bâca. Băcâl. — v. '-Băcan. Băcâlă.—v. uBăca. Băcân s. băcâl (pl. băcani, bă-calî), s. m.; epicier. „Neguţitor îii mărunt de feluri de obiecte pentru hrană, orez, undelemn, mezele etc." (Costinescu). Cuvîntul ne vine prin Turcî din arabul bakkâl „marchand de le-gumes etd’autrescomestibles" (Şăînenu, Elem. turc. 11); prin urmare, forma cea originală s’a conservat la Moldoveni în băcal,' rostit maî adesea bacal, pe când Muntenii şi Ardelenii au romanisat’o în băcan, ca şi când ea ar ave sufixul a n, ca în „lipscan". Constantin Brâncovenu, Condica Vistieriei 1693, ed. Aricescu p. 175: „unt ce au dat băcanii, care s’au trimis la Dărstor la Capi-chehaîaoa Hanului..." A. Pann, Povestea vorbei, II, 8: îl îndreptă pe ferâstră, dându’î în mână un ban, Dicendu’î: na, ţine asta şi mergi colea la băcan Să-ţî dea mezelicurî, pâîne şi o carafă de vin... C. Negruzzi, Scrisorea XXV: „am sâ’l dau calfă la vr’un lipscan sau la vr’un bacal, să ’nveţe neguţitoria..." Delavrancea, Trubadurul p. 62: „fur-nicele strîng, economisesc ca băcanii, bob cu bob, firimitură cu firimitură..." Negoţul de băcan a fost tot-d’a-una privit ca maî lucrativ şi maî sigur decât alte feluri de negoţ. De aceea, după Aşedămîntul moldovenesc al luî Grigorie-vodă Ghica din 1776 (ed. Răş-can p. 14), în Iaşi „starostele de bă-calî“ plătîa p o clon anual Agieî câte 30 leî, maî mult cu 10 leî decât toţî ceî-l’alţî starosti. Cuvîntul, deşi turcesc, sau maî bine arabesc, totuşi a fost întrodus la noî 2\", ii ιιοτοΛ\ ceia a fost prins rioiiA\aiio ero ii na şi pus în ţepă ιιαλ H3GHT EiicT s de cătră Schin- GkiiiiaîP nanrfc... der-paşa... Ureându-se pe tronul Moldovei Ya-sile Lupul, ginere al vornicului Băcîoc, acea avere cată, să fi fost restituită familiei, căci sub urmaşii acestui principe un Băcîoc, probabil fiiu al vornicului, figureză între boierii cei mari. Intr’un zapis din 1662 (Cond. Mss. a mănăstirii Bărnova, în Arch. Stat. din Buc. f. 51 b) el iscălesce: „Miron Băcîoc vel stolnic". Miron Costin, Letop. I, 331: „Se ră-dicase pre acele vremi un tălharîu anume Deţinea, carele aeve îmbla fără sielă în ţinutul Hotinuluî şi a Cernăuţilor şi poroncia satelor. Deci au trimes Stefan-vodă [Gheorghie] pre Bucîoc Stolnicul cu o semă de slujitori, şi l’au spart, şi toţî oamenii Î-au risipit ...“ Tot ca ostaş; Miron Băcîoc ne apare sub domnia lui Ghica-vodă cel bătrân în lupta acestuia contra luî Constantin Basaraba Cârnul pe apa Jijia. Miron Costin, 1,344: „acolo multă oaste de a noastră au perit, şi maî mulţi de apă; au căzut şi vii câţî-va pre măna luî Constantin-vodă, şi maî ales den boîerî: Bucîoc, Buhuş Slugerul cel mare şi Gavriliţă Costachi vel Jignicerîu pre atunci, pre cariî dacă î-au dus la Constantin-vodă, îndată î-au boierit şi î-au slobozit fără de nice o pază eră la boieriile lor..." De atunci Băcîocescu — pare-ni-se — dispar din istoriă. In (jlilele nost-re memoria vornicului Coste Băcîoc s’a re’mprospStat prin o dramă a d-hiî V. A. Urechia. v. Boier. Băcîoîu (sans pluriel), s. m.; t. pastor. : maître-berger, proprietaire de la laiterie. Augmentativ din bacîu prin sufixul -oîu = -onîu, în oposiţiune cu deminutivul băcîucă (Laurian-Mas-sim). In Banat se rostesce băcîonîu, cu n nemuîat. „Stăpânului peste ceî-lalţî ciobani, carele îea dela oî, adecă stringe şi închegă laptele, iî ςΐίο bâdonîu“ (I. Bom-băcilă, Banat, c. Teregova). „Primul intre păcurari se numesce vătaii; ceî ce mulg — mulgaşî; ceî ce mînă oile la muls — strungaşî; proprietarul laptelui se chiamă bădonîu“ (M. Dragalina, Banat, c. Borlova). O localitate din Muscel se chiamă Băcîoîu. . . v. 1'Bacîu. Băcîocă. — v. Băcîuliă. Băcîonîu.—v. Băcîoîu. Băcîiică. —v. Băcîoîu. !-2-Băcîuesc (băchiit, băcîuire) vb.; 1°. t. past.: avoir la surveillance d’une bergerie ou bien d'une ferme; 2°. t. famil.: venir souvent ou rester long-temps dans le meme lieu, hanter. Cu primul sens, bâcîuesc însemneză: a face treba sau meseria de bacîu. Dicţionarul Mss. bănâţ^n circa 1670 (Col. 1. Tr. 1S83 p. 426): „Becsuie-sk — villicor". Satira poporană din Bucovina' „Oia ţiganului": Po când hăcîum Dada şi storcea 2S27 BĂCSA1U 2828 Untul dintr’un caş, Caşul din urdaş, Urdaşul din unt... (Marian, Satire p. S29). Cu sensul al doilea, cuvîntul se află nu numaî la Pontbriant, după cum credea Laurian-Massim, dar şi ’n Vocabularul forte important al luî Costinescu, care observă că e un termen familiar: „A băcîui = a sta, a se opri des la o casă, la o familiă, la o per-sonă ore-care“. Care să fie ore raportul cel logic între ambele sensuri? v. Băciă. — -ucsc. 1-2'Băcîuire 12-Băcîuit . 1'2,Băcîuesc. Băcîuliă s. bocîuliă (plur. băcîuliî, bocmliî), s. f.; t. de Botan.: pârtie ar-rondie d’une plante, soit bulbe, soit sommet. Sinonim cu măcîuliă. „In Bucovina: Băcîuliă = căpăţîna usturoiului ce cresce în pămînt“ (S. F. Marian). Doînă din Ardei: Magheran de cel tufos! Drăguţul nii-ϊ mănios; Magheran cu hochUiă! Dracul sci de-a lui mănie, C’a merge-astară la boi Ş’a sări gardul la noi... (Tribuna din Sibiu, 18SG p. 4G7;. Ca tot-d’a-una când o vorbă româ-nescă are un variant cu bă şi un altul cu bo, primul este cel maî vechîu, îar cela-lalt se datoreză numaî acţiunii celei labialisatore a luî b. Forma cea organică este dară băcîuliă. E învederat că acest cuvînt s’a născut dintr’o tulpină bac-, sufixată într’un mod analogic cu sinonimul m ă-cîuliă; îar prin urmare, credem noî, acea tulpină nu pote fi decât latinul bacul um sau maî bine bacillum, care însemna „băţ, toîag“ aprope sinonim cu mat eu ca, de unde vechiul portuges m a s s u c a, francesul m a s s u e şi al nostru măciucă (Korting, Roman. Wtb. 481). Acestă etimologiă se confirmă şi se limpeţlesce tot-o-dată pe deplin prin dialectologia română de peste Carpaţî. în Biharia — (Jice Miron Pompiliu — bocioc, bocîocă însemneză măciucă (Conv. lit. 1887 p. 1005). In acest mod, dintr’o formă română primitivă băcel=bacillum se formase de’ntâîu băcîoc şi băcîocă prin analogiă cu sinonimul măciucă, şi apoî numaî după aceea s'a operat formaţiunea analogică ulterioră: bacîu-liă — m ă c î u 1 i ă. v. Măcîuliă. Băcoveţ. — v. "’Băc. Băcsâîu s. bucsaîu, s. m.; 1° „ra-masse, trapu, gros et courfc, se dit sur-tout des enfants“ (Dame); 2°. sorte de polenta frite dans de la graisse de porc. In primul sens, Laurian-Massim : „Bucsaîu, mic, scurt şi gros; cuvînt, pre cât seim, necunoscut dincoce de Carpaţî; se aude însă şi în acestă parte: bucşă sau bocşă, boeză, bogză, aplicat la o femeiă grosă, îndesată şi măruntă,. înlăturăm aci din discuţiune termenii bucşă şi bogză, doue cuvinte cu totul deosebite, pe carî Laurian-Massim le amestecă cu băcsaîu; şi înlăturăm cu atât maî virtos pe boeză, o formă care nu există nicăirî şi care este chîar foneticesce imposibilă, de vreme ce c de 'naintea luî s nu pote să nu trecă în g. v. Bogză. — Buc§ă. 2829 BACSESC „ Băcsam = î n d e s a t. Un băcsaîu de fată = o fată scurtuţă şi grosă ; un băcsam de băiat" (Th. Speranţia, Iaşi, c. Şipote). In sensul al doilea: In graiul din Biliaria: „Bocsaîu = turtă de m&laîu copt, d’abia scosă din cuptor, ruptă bucăţele, carî se ung cu grăsime de porc" (M. Pompiliii în Conv. lit. 1887 p. 1005). „Băcsam = mămăligă friptă în un-sore ; se $ice şi: g ă g â u “ (R. Simu, Trans., c. Orlat). La Dame: „Bocşaîu (Trans.), galette de farine de ma'is, qui se mange chaude avec du saindoux". Ambele sensuri ale cuvîntuluî revin ]a un singur sens fundamental: î n-desat, adecă mic, gras şi tare tot-o-dată, fiind de aceiaşi origine cu verbul băcsesc sau bucs.esc, precum şi cu termenul botanic băcsâîi sau buc· s â ii, despre carî a se vede maî la vale. v. Băcsâu.—Băcsesc. — G-ăgău. — Bal-me§. — Mămăligă. Băcsăilă s. bucsăilă, s. m., enfant dodu. Sinonim cu b ă c s a î u şi cu b ă c-săîos, dar cu o nuanţă maî ironică, datorită sufixului intensiv -ilă. Se află înregistrat numaî la Costinescu: „Bucsaîu, Bucsăilă, copil îndesat, gras şi scurt". v. Băcsăîos. Băcsăîos s. bucsăîos, -osă; adj.; ramasse, trapu. Acelaşi sens cu substantivul băcsaîu saii bucsaîu, dar întrebuinţându-se ca adjectiv, de ex.: „iată un băiat forte băcsăîos11 în Joc de: ..băcsaîu de bâîat". La d. Dame este numaî forma: bucsăîos. La Costinescu: „bucsăîos — îndesat, scurt şi gras, se dice copiilor". v. Băcsaîu. Băcsâu s. bucsâti, s. m.; t. de Bo- uin.: 1°. Typha la ti folia, massette d’eau; 2°. Sparganium ramosum, rubun d'eau. Doueplantedegenul Typhaceelor,pe carî poporul la 1101, ca şi pe aîurî, obicînu-esceale confunda. Sinonimi: papură, busdugan, pote şi speteză, care aparţine însă maî mult genului forte apropiat al juncaceelor (Dr. Brandză). Spaniolesce şi portugesesce „typlia lati-r'olia" se chiamă es pa dan a (Nemnich), ceea-ce concordă cu al nostru speteză. Laurian-Massim: „Bucsăiî, o specie de papură, numită şi speteză, probabil după latele sale foî ce sem6nă ore-cum cu spata, precum numirea de băcsâu pote veni dela împregîurarea că aceste foî sînt dese"; şi ţlicend acesta Laurian-Massim se referă la cele ce spuseseră despre băcsaîu. v. Băcsaîu. — Băcsesc. — Busdugan. — Papură. — Rogoz. — Speteză.... Băcselă s. bucselă (plur. băcselî, bucselî), s. f.; tassement, presse, ser-rement, comblement., Băcselă însem-neză o îndesire prelungită, nu momentană ca în băcsire. v. Băcsesc. — îmbăcselă. Băcsesc s. bucsesc (băcsit, băc-sire; bucsit, bucsire), vb.; mettre en-semble, bourrer, remplir jusqu’au bord, tasser, serrer, combler, îndes. Ticsesc. Se întrebuinţeză cu acelaşi sens compusul îmbâcsesc. Laurian-Massim : „bucsiresau băcsire, cu înţelesul de a îndesa, şi maî ales ca reflexiv: ase băcsi = a se îndesa, a se lipi şi intră unul prin altul: mi s’a băcsit perul; ordul e pre-băcsit sau îmbâcsit, compusul î m b ă c s i r e şi îm băc sare fiind încă şi maî des usitat ca simplul băcsire....“ Balada „Corbea" : Dar să na uîţî, maica mea, O perniţă de supt son, 2831 Nici pre lungă, Nici prâ scurtă, Cusută cu feţe multe, Băcsită cu petre scumpe, Şi cloltarul de argint... ■· , (G. D. T., Poes. pop. 521). Delavrancea, Trubadurul p. 20: „slăbisem ca nişte moşte, de capul meu nu remăsese decât părul vulvoîu, îmbâcsit de praf..." Ibid. p. 166: „Negru, uscat şi ars în obraji, cu ochii marî şi albi, cu lu-leua stinsă şi pleoştită într’o parte a gureî, când pipăe aruncă scrumul în sus, şi ’şî desvălesce, din buzele marî şi din barba şi mustăţile cărunte şi îmbâcsite de cenuşe, dinţii laţi şi petrecuţi pe din două c’o largă strun-găreţă..." „S’au băcsit în mine şi m’aii strîns de nu mă puteam răsufla. Cârciuma era băcsită de lume; podul era băcsit de şorecî; era cu nările băcsite de colb; era cu urechile băcsite de lână" (Th. Speranţia, Iaşi, c. Sirca). Basmul bucovinen „Ion Săracul" (Sbiera, Poveşti p. 160): „Eu am o ariă bucşi tă de şîretji· şi de'stoguri. In-tr’astă noptesămi le îmblătescî tote..." Altul „Finul luî ϋηιηηβςίβΰ" (ibid. pag. 187): „Pe lîngă sărăcia luî maî avea încă şi o casă b u c ş i t â de copiî... “ S. F. Marian: „Bu c ş i t = plin, îndesat; de ex.: un sac plin de grăunte, _ că nu maî au unde încăpe, se dice că e bucşit; un porc, saii un viţel, care din causa păduchilor hitionesce, se dice că e bucşit de păduchî şi de aceea nu se pote îndrepta". In Bucovina dară ne întimpină o formă palatalisată bucşesc în loc de bucsesc, după cum am văţlut maî sus (v. Băcsaîu) o formă palatalisată b o c-ş a î u pentru băcsaîu, palatalisure care se datoreză acomodaţiuniî cu gu- 44,169. III. 2832 turalul c. De altmintrelea formele cele palatalisate n’au aci nicî o importanţă pentru etimologia, ci numaî desbinarea vocalică între băcsesc şi bucsesc, băcsaîu şi bucsaîu, ceea ce presupune că există, ore-când şi o formă b ăcsâu, deşi astăzi se aude, pare-ni-se, numaî b u c s âu. Pe lîngă forma cea bucovinănă buc·, şese să maî adăugăm o formă bănă-ţenă: „buşit = plin, îndesat" (S.Lîuba, Banat, c. Maidan), în care guturala, după ce produsese palatalisarea sibi-lanteî, a despărut apoî ea-însăşî. In fine, chiar forma băcsesc, puţin stropşită, se regăsesce tocmaî la Moţii din fundul Ardeiului: „a se begsi şi a se imbegsi = a se înghîoldi" (Frâncu-Candrea, Munţii apuseni p. 98). Care este ore vocalismul cel organic? Negreşit acela cu băc-, în care -ă- a trecut apoî în vocala labială u, pe când vice-versa dintr’un buc- nicî un motiv fonetic nu putea să provoce trecerea luî u în ă. Care este acuma sensul cel fundamental ? Când alăturâm pe ceî treî membri aî familiei: băcsesc, băcsaîu şi băc-sâii, pe lîngă carî se va maî adaoga la locul seu b ă c u e ţ ă, înţelesul comun tuturora, după cum au nimerit’o deja Laurian-Massim, este acela de î n-d e s a t. Avem dară forma cea maî veche şi cunoscem şi sensul cel fundamental; să maî amintim că familia acestui cuvînt este forte poporană, cunoscută peste tot în Dacia Traiană. Sâ trecem acum la etimologiă. Cihac nu scie pe băcsesc=bucsesc, nicî pe băcsaîu, cu atâta şi maî puţin pe băcueţâ, dar pe bucsaîu îl cu-n osce şi ’l trage (Dict. II, 485) din maghiarul bucko, buckos „ramasse, trapu, gros et court", carî se citesc 23 HÂCSESC 2833 lîĂCUÎEŢA ______________2KM „buţco“ şi „buţcoş", de unde pînă. la bucsaîu, chîar dacă n’ar li o formă, maî veche b ă cs aî u, este maî departe decât dela „puţ“ pînă. la „puşcă". Laurian-Massim (Gloss. p. 97) pe de o parte confundă pe băcsesc cu bucşă, pe de alta caută, pentru amîn-doî o origine comună în latinul buxus „plantăce cresce forte îmbăcsată“, uitând că forma cea organică este băcs-, er nu bucs-, şi silindu-se a uita că latinul x (cs) nicî o dată nu se conservă în graiul românesc, ci tot-d'a-una, fără nicî o excepţiune, trece în s sau în ps, ast-fel că derivaţiunea din latinul buxus este absolut imposibilă, chîar dacă sensul acestuia ar fi maî apropiat de băcsesc. La Greci, la Slavî, la Unguri, eu am căutat în deşert originea acestui cuvînt. El trebuie să fie la noî o moştenire dela vre-un trib turanic din vecul de mijloc: Pecenegi sau Comanî. Turcii Osmanliî nu ne dau nicî o soluţiune, dar în turca cea orientală saii djaga-taică adjectivul bek însemneză „compacte, solide, tres dur“, adecă îndesat, sensul cel fundamental al luî băcsesc, îar în dialectul uîguric b ak „lien, corde", unelta pentru a strînge, a îndesa la un loc (Vambery, Cagat. Sprach-stud. 252; Etymol. Wtb. 192). Totuşi prin singurul b e k sau b a k nu s'ar explica finalul s. Aci ne vine în ajutor principiul analogiei, de vreme ce sinonimul luî băcsesc este ticsesc, după care era lucru firesc de a se forma un verb din turanicul bak sau bek. Este ceea ce se numesce în Linguistică contaminaţiune sau fusiunea a două teme: &ăcsesc=b a k + [tic] s e s c, după cum francesul „girouette =gyro+ [r]ouefcte“ sau „massacrer = masso [s]acrare“; după cum italianul „tam- bussare=tamb[urare] + [b]ussare:1 sau „stamberga=stan[za]-f- [al]bergo“ (cir. Caix, Stud. di etim. p. 199—203). Yerbul băcsesc o dată format, graiul poporan nu putea să considere pe b ă k s alt-fei decât ca tulpină faţă cu obicinuitul element verbal formativ -esc, şi din acea tulpină băcs s’au născut apoî băcsaîu şibăcsâu prin sufixelo nominale curat românescî -aîu şi -an. v. -aîu. —âu. Din cele de maî sus resultă că ticsesc este la Români maî vechîu decât băcsesc. In adevăr, cunoscinţa ηό-stră cu Slavii e maî veche decât acea, cu Pecenegii şi cu Comaniî. Etimologia luî ticsesc a fost bine nimerită de Cihac (II, 405). Din slavicul tesc, t'Ivckx, Românii au făcut verbul denominativ tescuesc, de unde apoî prin metatesă tecsuesc sau ticsuesc, formă întrebuinţată pînă astăzi peste Carpaţî (Lexic. Bud.), şi în fine contrasul tics e s c. v. îmbâcsesc.—Ticsesc.— Băcueţu.— Coman. Băcsire s. bucsîre (plur. băcsirî, bucsiri), s. f.; l’infin. du verbe .băcsesc ou bucsesc pris comme substantif. Acţiunea de a băcsi saii bucşi, de a îndesa la un loc. Sinonim cu ticsi re. Se întrebuinţeză maî mult compusul îmbăcsire. v. Băcselă. — Băcsesc. — îmbăcsire. Băcsit. — v. Băcsesc. — îmbâcsesc. Băcuîeţă, s. f.; t. rust.: taie d’oreil-ler employee comme sacoche ou be-sace. Cuvînt păstrat în Transilvania. „Băcuîeţă se rea 1893 p. 13). v. Bade —1-2·ală.—an. Bădân (plur. bădane), bădâîu s. bădâu, budâiu s. budâu (plur. bă-daie, bndaîe), budâc s. budâcă (pl. budace); budârcă s. budăşcă (pl. bu-dârcî, budasce), băduiu s. budmu (pl. băduie, buduie), s. m.; t. rust.: baratte, tinette â beurre, cuve, baquet. Un fel de putineîu, întrebuinţat la cîobanî maî în specie pentru facerea untului, îar la săteni maî ales pentru ducerea bucatelor la câmp, une-orî pentru fa-bricaţiunea rachiului, pentru păstrarea făineî etc. Cuvîntul se aude nu numaî în Transilvania, dar şi’n-Moldova, îar în Bănat şi ’n părţile Haţegului el a păstrat în multe localităţi forma cea mai veche: bădan cu derivatul bădânîu. Bădan se aude şi ’n Oltenia. „...mulge laptele; apoî îl bagă în troce, unde se alege smăntâna; smântână luată de pe lapte o bagă în .M-clâîu şi acolo o bate de se alege unt din ea; îar care vrea să o păstreze, o bagă în botice..." (T. Crişianu, Trans., c. Cugieru). „Zerul se ferbe şi se alege din el urdă dulce; din acesta, băgată în bădân sau hurdaîu, se alege untul1' (R. Simu, Trans, c. Orlat; Â. Bunea, Făgăraş, c. Vaîdarece). „Bădâîu este un fel de vas cât o cofă de mare" (P. Căderea, -Nemţ, c. Bistricîora). „Bădânîu = vasul în care se pune smântână spre a scote untul din ea11 (M. Juîca, Banat, c. Srediştea-mică). „...bădânîu cu mătcă de bătut smăntâna ca să facă unt..." (S. Lîuba, Banat, c. Maidan). „Bădânîu (cu n nemuîat) se numeşce la cîobanî hurdoîul în care se bate zâra şi se alege untul11' (P. Oltenu, Trans., Haţeg; M. Dragalina, Banat, c. Borlova). · O locuţiune proverbială: „ca mâţa din băăâîu“ la Ţichindel, Fabule 1814 2837 BĂDAN ‘JSIÎS p. 59: ..Ca hârţul din tărâţe şi ca mâţa din bădâîu, nu trăbue fraţilor căutat: Taste preotul cu barbă; fie cu bărbii, orî fără barbă, aceia să fie la noî tot una; ci trăbue căutat: are preotul nostru în cap din destul învăţătură. ..După ce a fert vinul şi s’a limpe-(lit. se trage de pre logor. Din logor. I dis şi groşală pre aici. se face răchiă =vinars de logor; remăşiţele clîuculuî ce au remas în t6sc se dic comină şi cominiţă, se pun în căţ|î sau bădane, şi dintr’însele se ferbe răcbia de loză. Bădan, bădane, se dice şi la nesce vase mari, în cari se pun prunele spre fer-bere“ (M. Juîca, Banat, c. Srediştea-mică). ’ „...o bădan iţă de lemn orî un burduş din o pele pănuşită pentru păstrat fănina..." (S. Lîuba, Banat, c. Maidan). Cuvîntul dară nu este de loc aşa de rar, cum îl presupunea Laurian-Massim (Gloss. 38), când diceau cu un aer de îndoelă: „Bădăm? s. m., aflat numai în dicţionarul luî Bârcianu şi explicat prin germ. Butterfassel, putineîu?" Ş’apoî exemplele cele de maî sus nu sînt decât o parte din totalitatea materialului. Ca maî în tote cuvintele românescî cu iniţialul bă-, s’a produs şi aci o la-bialisare vocalică ba-, născendu-se formele forte poporane: budăii, budăîu cu deminutivul budăîeş, budac, budacă cu deminutivul b udă ci că, budarcă, buda§că, buduîu, remase cu totul necunoscute lexicografilor noştri, afară numai de doue. pe carî le găsim la d. Fr. Dame (Dicţ. I, 163), unde ele sînt indicate ca „din Transilvania'·', şi anume: ..Budaşcă, s. f.; 1°. tinette plus large que haute; 2°. se dit d’une femme petite et grasse". ,,Buduht, s. n., maie, buche: ta şi cea sit;\ din eulu Şi fărina din budutu... (V. l’op.) = decroche le tamis et prend la iarine dans la maie“. Lîngă buduîu. cată să existe şi o formă băduîu. In adever, G. Baronzi, Limba română p. 126, între „ţlicerî culese din cărţi vecin precum şi din gura poporului", aduce: băduîu, dar fără nicî o expli-caţiune. D. Dame cunosce şi forma bădan, pe care o numesce „oltenescă", ceea ce este forte apropiat de adevSr. Forma budâiu sau budâv, se aude maî ales în Bucovina şi ’n munţii Moldovei. Basmul bucovinen „Sfînta Vineri şi fata sărmană" (Sbiera, Poveşti p. 308): „întorce tote lucrurile din casă cu dosul în sus: strachina, covata, căldarea, ola, budăîul, cociorva, lopata../' „Yasele pentru gătirea bucatelor sînt: ulcică, craston, budâiu...11 (T. Ro-sescu, Nemţ, c. Bistriciora). „Yasele pentru ducerea bucatelor la câmp sînt: olă, cofă, budăii, traistă..." (T. Bălănescu, Nemţ, c. Bălţătescî). La Românii din părţile Ungariei, bună-oră în Biharia, circul£ză deminutivul „budăeş=balercuţă“ (M. Pom-piliu în Conv. lit. 1887 p. 1005). Forma budac cu femininul budacă e forte respândită în Moldova, unde se aude în regiunea Bârladului şi budarcă. „Laptele muls îl strecoră prin stre-câtore, strecătorea e aşedată pe hâr-ί zob şi hârzobul pe budacă; în budacă se închîagă laptele, bătendu’l cu bri-ghidâil ca să se amestece cu chîagul; după ce s’a închegat, îl scote din bu- 2839 BĂDAN 2840 clacă..." (E. Canu, Dorohoîu, c. Sîi'biî; I. Iordăchescu, Botoşani, c. Cristesci). „Budaca este o putină largă în gură şi strimtă la fund" (I. Andriescu, Iaşi, c. Hermeziu; Y. Popescu, Tecucîu, c. Boghesci). . „Inchegătorea de închegat laptele se chiamă budac. După ce s’a muls laptele, îl strecoră, îl pune în budac şi’î dă chiag..." (D. Arghirescu, Covurluîu, c. Mosc). „Ciobanii în budacă închiagă laptele de se face caşul" (pr. C. Ionescu, Iaşi, c. Sinesciî). „Termenul general pentru tote uneltele cu carî se servesc ciobanii la lucrul brândeî, este h o d r o b e î e, îar u-neltele în specie sînt: găleta, cupa, budaca, hărzob, strecâtorea..." (pr. E. Rugescu, Iaşi, c. Bădenî). „Budaca servă la închegat şi strîns caşul" (pr. G-. Talpalar, Tîrgu-frumos; T. Rosescu, Nemţ, c. Bistricîora). „Ciubărul în care se face caşul se dice hărdâu şi budacă" (Y. Mircea, Iaşi, c. Copoii). „După ce aii străcurat caşul în bucluc, îî dă chîag, apoî îl bate cu bri-ghidâul..." (Carare, Iaşi, c. Cucutenî). „O budacă mică se qlice budăcică" (V. Yamanu, Sucevă, c. Rotopănescî; T. Liţescu, Suceva, c. Horodniceniî). Forma buda§câ, transilvănenă după d. Dame, se aude şi în Ţera-Româ-nescă. „Pentru ducerea bucatelor la câmp servesc: cofiţă, budaşcă, putineîu, botă, lăcriţă..." (A. Mogoş, Rîmnic-sărat, c. Obilescî). Forma blidar ca, pe cât seim, se în-trâbuinţeză numaî în Tutova (pr. M. Topolov, c. Costescî; N. Ghenghea, c. Puntişenî). In unele localităţi circulând în acelaşî timp formele bădâii şi budacă, s’a produs o diferenţiare logică, şi anume bu- dacă a remas ca nume de vas, „tinette ă beurre", îar bădâii a început a se dice Ia bSţul de fărmat caşul în budacă, „moulinet, moussoir", al căruia nume ciobănesc cel maî obicinuit în Moldova este tăujer saii tăuşer. „Vasul unde mulge laptele se numesce g ă 1 e t â, pe a căriîa b&erî stă aşezat un vas mic de lemn care se numesce cupă; apoî laptele se pune într’un vas numit budacă, unde pune chîag, după care laptele se închegă; laptele cel închegat baciul îl rupe cu mâinile şi’l tot strînge grămadă pînă când se formeză un boţ, apoî scurge zerul în căldare, îl fierbe şi din el ese urda, îar caşul cel remas în budacă îl farmă cu un lemn ce’î dice bădâii; remăşiţa din caş se numesce jîntuit, pe care’l pune în budacă, îl bate cu un lemn numit b r i d i d â u şi din acest jîntuit ese untul..." (P. Selagenu, Nemţ, c. Hangu). Cu acestă nouă semnificaţiune, forma budâil s’a amplificat apoî în budă- 1 â ϋ, ambele varianturî circulând însă numaî în munţii Moldovei. „Untul se bate cu budălâul" (Dumbravă, Nemţ, c. Resboîenî; G-. Leo-nescu, Nămţ, c. Hangu; T. Liţescu, Suceva, c. Horodniceniî; V. Vamanu, Suceva, C. Rotopănescî). Confruntând acum numerosele forme ale cuvîntuluî, este forte lesne de a restabili prototipul bad, de unde prin cele doue sufixurî augmentative -an şi - âu, carî constitue în fond unul şi acelaşî sufix (v. -âu), se nasc bădan şi bădâii, apoî din cel de’ntâîu : bădâiu= bădânîu şi bădaniţă, în sfirşitprin obicinuita scădere a luî bă în bu: buclăm sau budcîit, îar printr’o nouă su-fixaţiune: budac, buclacă, buclarcă, budaşcă. 1 Dela Români, prin forma cea derivată bădânîu, cuvîntul—negreşit într’o 2841 BĂDAN 2842 epocă destul de veche — a trecut la Serbî: badanî „die Kufe, labrum" (Karadzic) şi la Sloveni: bedenî „cadus" (Habdelich); de aci,· fie prin Români, fie prin Serbî, la Unguri: bo-dony, bodony „Fâsschen, Tonn· chen"; dar n’are a face cu germanul Biitte, care se înrudesce numaî cu românul bute. V. Bute. ■ Ne remâne dară prototipul românesc b a d, care nu pote fi alt ce-va decât latinul vulgar badus „amphore, grand vase, mesure pour liquides", grecul βάδος în glosarul luî Hesychius. Se crede, şi este permis a crede, că Greciî şi Romanii împrumutaseră acest cuvînt dela Semiţi, nu însă neapărat dela Evreî, ci maî probabil dela Fenicieni. După Iosef Flaviu (Antiq. Jud. VIII c. 2 § 9) regele Salomon trimitea regelui fenician din Tyr unt-de-lemn şi vin anume în aceste vase numite b ad: „αϊτόν μεν αντω κατ’ίτος πέμψας διο-μνρίονς κόρους, καϊ τοΰοντονς Ιλαίον β ά δ ο υ ς' ο δε βάδος δύναται· 'ξέΰτας ΐ-βδομήχοντα δύο. Το δ'αντυ μέτρον και οίνον παοε7χεν...“ Orî-cum ar fi, în latinitatea din vecul de mijloc cuvîntul circulă sub formele badus şi batus, tot-d’a-una cu acelaşî saii aprope cu a-celaşî sens ca în variantele române de maî sus, adecă „amphorae species vel pelvis“ (Du Cange, vv. Badus, Batus, Abatis). Aci îşî are locul o cestiune. Latinesce badus = /?«&)? era masculin întocmai ca şi cadus = z«'Jo'f, de care foneti-cesce diferă numaî prin iniţială şi cu care se înrudesce prin sens. De ce dară din badus Românii au făcut baci (bădan, bădâii, bădâîu), pe când pe cadus l’a trecut la feminin în „cadă"? Cihac (II, 87) crede că Românii n’au luat pe „cadă" dela Latini saii dela Greci, ci dela Slavî, de vreme ce în dialectele slavice acest cuvînt se află pretutindenea la feminin. Argumentul se pote forte bine întorce, adecă: Slavii n’ati luat pe „cadă" dela Latinî sau dela Greci, ci dela Românî, de vreme ce numaî românesce el este feminin. Asemenea argument nu e argument. Forma slavică a cuvîntuluî este kadî (paleo-sl. κλακ, rusul i«ist>, polonul kadz, bohemul kad' etc.), un învederat împrumut din deminutivul grecesc κάδιον, şi de aceea este feminin, ca şi ’n Tt-τρΛ,\κ = τετράδιον. Din acest slavic kadi nu putea să se nască românul kadă. Dintre toţî Slavii numaî la Serbî este forma kad a, pe care eî, prin urmare, n’au luat’o dela Grecî, nicî dela ceî-lalţî Slavî, ci lesne puteau s’o fi căpătat dela Românî. Este probabil că ’n latina rustică a existat o formă feminină cada alături cu masculinul cadus, după cum vom vedă maî jos pe masculinul „galetus" alături cu femininul „galeta", şi atunci se explică des-binarea de gen între baci- şi cadă. In orî-ce cas, ambele aceste vorbe sînt la noî de proveninţă romanică, deşi nu numaî badus, dar şi cadus pare a fi semitic prin prima’î origine: ebraicul kad, id „vasis genus" (Le-normant, Les premieres civilisations, II, 426). Există însă un al treilea sinonim, de sigur ne-semitic, anume găletă, pe care Cihac (II, 113) îl face erăşî slavic, fiind-că Ί au Boheiniî. Din ga-lea „coîf" (cfr. Korting, Lat.-rom. Wtb. 353) latina rustică îşî formase un deminutiv galeta cu sensul de o măsură de capacitate. Din dialectele neo-latine îl păstreză pînă astăţlî portugesa. în latinitatea medievală era un termen forte respândit: galeta sau galleta „mensura vinaria", une-orî masculinul galetus „mensura frumentaria" (Du Cange). De acolo l’au căpătat Bohemiî prin împrumut; Românii însă nu aveau 2843 BĂDĂRAN 2844 decât să moştenescă din latinitatea rusticii forma galleta cea cu l redu-plicat, de unde vine d’a-dreptul al nostru găletă. v. Bădo'că. — Cofă. — Patină. Bădâniţă. —v. Bădan. Bădălân.—v. Bădală. Bădănâ.—v. Bidinea. ■•Bădânîu.—v. Bădan. 2-Bădânîu, s. m.; t. de Botan.: Amygdalus communis, amandier. Cuvîntul se aude numaî în Banat. Din turcul badem, de unde şi şerbul bade m. In unele dialecte tătărescî badan (Nemnich). „Pe la noi migdalului i se ţlice bagi m şi bădânîu11 (M. Juîcă, Banat, c. Srediştea-mică). Sinonimul bagim nu este decât o variantă fonetică din badem, printr’o palafcalisare propriă graiului bănăţenesc, care şi din „bade“ face „bage“. v. Migdal. Bădărân (plur. bădărani), s. m.; rustre, roturier, maroufle, hobereau. La feminin se $ice bădăraneă. Laurian-Massim: „Bădăran, aplicat numaî la persone : nepilit, necîoplit, grosolan. Bădăran boierit — homo novus, parvenu". Costinescu: „Bădăran=grosoYdn, îngâmfat prost, care între aî seî trece de personă cu merite, care sub maniere ridicole afecteză pe nobilul, pe avutul, pe omul de spirit, maroufle; boier de ţeră prost, îngâmfat şi mândru, ho-bereau“. Poîenar-Aaron-I-Iill, la vorba „roturier": „mojic, grosolan, bădăran“. A. Pann, Povestea vorbei, III, 144: De unde scie ciobanul, Mojicul şi bădăranul Ce fel să te priimescă Şi ce fel să te cinst6scă? ... G. Baronzi (Limba română p. 89) compară pe bădăran cu francesul ba-daud şi italianul ba'dare. Yom vede maî la vale că acestă etimologiă pe ghicite nu e tocmai departe de a-devSr. Cihac (II, 477) legă pe bădăran pe de o parte cu bade, pe de alta cu bacîu, doue cuvinte fără nicî o legătură între ele şi ambele de o potrivă fără nicî o legătură cu bădăran, în care sub raportul fonetic trebui explicat tematicul -r-, îar sub raportul logic nu se pote a se perde din vedere sensul cel esenţial de: o fiinţă care su-peră, umilesce, insultă prin chipul eî de a se purta cu alţiî. Prin acest sens bădăran se apropiă de c î o c o î u, cu singura deosebire că ciocoiul s’ar pute 1 unul nu se chiamă Bade, ceea ce face a conchide că aşa se numîau dintru 'ntâîu tocmaî aceste sate, remânend apoî în locul termenului primitiv topic termenul cel derivat etnic: „Bădenî = toţî ceî din satul Bade". Crisov dela Mihnea-vodă din 1578 (Bibi. Acad. Rom. No. 113), între o mulţime de moşii confirmate fostului mare logofăt Stoica: „Băde'ni (Κκ,Δ,-kiiii) a treia parte cu delul." Din Bădenî s’a format în Moldova prin sufixul polon -ski curiosul Bă-denski sau Badenski (v. Barbovski), . nume de familiă 'destul ■ de vechîu al unor moşneni neoşî Moldoveni,' dintre carî merită a nu fi uîfcat archiman-dritul Andronic Badenski, cunoscut pînă acum numaî după o interesantă notiţă de d. C. Erbicenu (Despre Ete-ria sau Zavera, Buc. 1893): „născut la 4 Iulie 1820 în judeţul Yasluîu, fiîu de rezeş, ca laic se numîa Andreîu, purta familia Badenski", apoî mort „la 12 August 1893 şi s’a înmormîn-tat la mănăstirea Noul-Nemţ" în Basarabia. După informaţiunile căpetate 2819 BĂDESCI de d. Erbicenu dela d. G. Samurenu, stareţul Badenski era un muncitor prodigios, scriind mereu, dar nepublicând nemica : „După sine a lăsat 40 volume forte marî în folio manuscripte, în carî tratăză pe larg despre Monastirile Năm-ţul, Secul, Schiturile Pocrov, Sihăstria, Monastirile Rişca, Slatina, Bistriţa, Iio-raiţa, ambele Agapiî, Yaraticul, Metro- J polia de Iaşi, Episcopiile de Roman, Huşî şi Rădăuţi, Arhiepiscopia Chişi-năuluî şi I-Iotinuluî, Episcopia Bende-ruluî şi Achermanuluî; viaţa stareţului Paisie (treî volume); viaţa stareţului Yasile dela Poiana Mărului (Rîmnicul-sărat) Eparhia Buzeuluî; despre St. Nicodim Sânţi tul şi Monastirea Tismana unde se află reliquiele luî; despre patriarhul ecumenic Nifon, în urmă Mitropolit al Ungro-vlahieî; despre St. Grigorie Decapolitul, al căruî cinstit cap se află în Monastirea Bistriţa. A maî scris despre: doî eretici Moldoveni, furătorî aî Monastiriî Nemţuluî, Sofronie Yârnav, otrăvit de o jidancă la un otel din Bârlad, şi Naum Romano, care în urmă avu un sfîrşit tragic. Apoî despre secularisarea Monastiriî Nemţuluî. A maî scris: Scurtă istoriă a îerarchieî Moldovei (1861) ; Călătoria 1a. Muntele Sinaî şi în Egipt; Călătoria în Palestina şi Sinaî; Călătoria la Constantinopol, Muntele Atos şi Tesalonic; Călătoria la Odesa şi Chiev; apoî despre Petru Movilă, Pa-liomie Episcopul Romanului, care a adus degetul cel mare al mâneî drepte din Schitul Pocrov (lingă Nemţ) la Lavra Pecerschi lîngă Chiev; despre Schitul Goloscev, unde se află Patronul Sf. Ioan dela Suceva şi o părticică j din reliquiele luî; despre Stareţii Mona- ; ştirii Nemţuluî Timoteiii (dela Orheîu), j Natanail,Neonil(rus),Gherasim(rus),Do-metian, Ilarie şi Dositei Metropoli tul Moldovei (mort la 1707 în Moscva ca Metro- ! polit al Azovului): Istoria polilicescă a Moldovei dela Iuga Yoevod pînă la Căi-macămia luî Todiriţă Balş (tratată după o mulţime de acte şi documente autentice din Monastirea Nemţuluî, din carî unele pe pergament); Istoria No· uei Monastiri Nemţul din Basarabia dela 1861—1893; Istoria Iconeî făce-tore de minuni din Monastirea Nemţuluî, dăruită de Ioan Paleologul la 1401 luî Iosif Metropolitul Moldovei; Catagrafia averilor Monastiriî Nemţuluî forte pe larg; Yieţele Sânţilor din România; Felurite încercări poetice, polemice şi canonice (contra jurnalelor: „Bondarul" şi contra „Stelei Dunărei"); Inscripţiele dela Aerul dăruit de Im-părătesa Elisabeta a Rusiei (1741 — 1761) bisericei Sf. Gheorghe dela Nemţ; Amintiri despre Ierarhii Românî Meletie Burdujanul, Iustin Ede-sis şi Yeniamin Costache, la înmor-mîntarea căruia a servit şi Părintele Andronic (1846)...“ Este învederat că aceste manuscripte ale stareţului Badenski ar trebui urmărite şi utilisate, mai ales în tot ce se întemeeză pe vecinul arcliiv al mănăstirii Nemţuluî, distrus printr’un incendiu pe la 1861. v. Bade. —-sici. Băden. — v. Bădâii. — Bădiţă. Badenski s. Badenski. — v. Bci-dem. Bădescî, s. m. plur.; t. de Geogr.: nom de plusieurs viilages en Yalachie. Bădesciî este pluralul dela patronimicul Bădeseu = fiîul lui Bade, însemnând prin urmare „nem al luî Bade.“ In Moldova nu sînt sate cu acest nume, ci numaî B ă d e η î şi vestitul sat Bădeuţi, despre care a se vede la locul seu. 2S51 BADEUŢI 2852 Crisov dela Mihnea-vodă din 1590 (Cond. Mss. a mănăstirii Yieroşul în Arch. Stat. din Buc., f. 154 b): „satul anume Crăciuniî i Bădeştiî şi Jupă-neştii..." Dintre sate cu acest nume, cel maî istoric este: „Bâdescî, comună în judeţul Muscel plaiul Nucşora, cu 600 locuitori, cuprinde şi 1200 pogone pădure. A fost proprietatea luî Necolae Ba'sarab-voevod şi la 1352 prin crisov o dăruesce mănăstirii Câmpu-lung, precum o dovedesce pisania de pre petra mormîntală a acestui Domn, dar care astădî nu se maî vede, fiind pote astupată sau strămutată din loc“ (Frun-descu, Dicţ. top. 16). Preţiosa petră mormîntală, găsită de d. Gr. Tocilescu şi a căriîa inscrip-ţiune noî am reprodus’o la cuvîntul Basarabă (v. maî sus p. 2554), dovedesce într’un mod definitiv că „Ni-colae-vodă“ de pe la 1352 n’a fost alt cine-va decât celebrul Domn Alexandru Basarabă purtând duplul nume „Ni-cola-Alexandru“, şi că mormîntul luî se află anume în interiorul bisericeî mănăstirii Câmpu-lung, îar nicî decum la Bâdescî. Cu tote acestea, remâne nu maî puţin adeverat că Bâdeniî sînt setul românesc cel maî vechîu printr’o menţiune documentală precisă: el exista deja sub acelaşi nume la 1352, atunci când abia se întemeia Domnia Moldovei. v. Bade (p. 2307). Bădescu. — v. Bade. — Bâdescî. Bădeuţî s. Badeiiţî (artic. Bădcu-ţiî, Badeuţiî) s. Bădeuţ, Badeiiţ (ar-tic. Bâdeuţid, Badeuţul), s. m.; t. de Geogr.: un village historique en Mol- j davie. Nu este de loc satul din districtul Botoşani, formând o singură comună cu satele Ştefănescî şi Stanca (Frunijescu), ci un mare sat în Bucovina, pe rîul Suceviţa, nu departe de Rădăuţi, cu vre-o mie de locuitori. Cântecul jocului „de-a gâscă“ din Bucovina (Marian, Inmormînt. 217) dice despre botul gâsceî:: Că făceam din el un pod Şi ’l puneam la Badeuţ Să trecâ, la Rădăuţ... Urechia, Letop. I p. 133, vorbind despre bătălia între Ştefan cel Mare şi între Munteni la Rîmnic în 1480, urmeză: „Zic unii să se fi arătat luî Stefan-vodă sfăntul mucenic Procopie îmblănd desupra răsboîuluî călare şi întrarmat ca un vitez, fiind într’agîu-tor luî Stefan-vodă şi dănd vălhvă oştii sale. Este de crezut acest cuvănt, că dacă s’au întors Stefan-vodă cu toată oastea sa, cu mare laudă ca un biruitor, la scaunul seu la Suc6vă, au zidit biserică întru numele sfântului mucenic Procopie la sat la Bacleuţî, care trăeşte şi pănă astăzi..." Printr’un crisov din 1490 (Wicken-hauser, Gesch. d. Bist. Radautz p. 132), acea biserică a fost închinată episcopiei din Rădăuţi. Apoî sub 1538, tot Urechia, Letop. I p. 164 : „Prădând şi stropşind ţera Sultan Suleiman împăratul turcesc, şi fiind ţera bejenită spre munţî, s’au strins vlădicii şi boierii ţeriî la sat la Badeuţî, den sus de Sucevă, de s’au sfătuit cu toţii, ce vor face de acea nevoie ce le venisâ asupra. Maî apoi de toate şî-au ales sfat ca să trimiţă soli la împăratul..." Pe atunci, sub Petru-vodă Rareş, Bădeuţiî cată să fi avut o deosebită importanţă, de vreme ce pe mappa contimpurană a Sasului Reychersdor-fer acest sat este indicat ca şi când ar fi fost un orăşel: 1Badeorcze = Ba-dcovcc (Moldaviae chorografia, ed. 1595) 2863 ceea ce explică pentru ce tocmaî acolo se strînseseră „vlădicii şi boierii ţerei". Biserica din Bădeuţî, aşa cum este ea astadî, o descrie d. Olinski-Olinescu (Bulet. Societăţii geografice române, 1894: p. 92): „este zugrăvită pe din lăuntru a-la-fresco şi în dedicaţia aflâm pre Ştefan într’o mantă roşiă înfrumuseţată cu florî de aur, ţinend în mână biserica, înaintea luî pe băiatul Bogdan, în parte soţia luî Ştefan cu o fiîcă. Ştefan e plin la faţă şi cu barbă...11 Acestă biserică din Bădeuţî pare a fi fost îngrijită în trecut cu nesce pre-uţl de frunte, de vreme ce unul din eî, „pop Sidor ot Badeuţ", era atât de vestit prin caligrafia, încât pe dînsui l'a însărcinat Yasile-vodă Lupul a scrie la 1640 frumosul Evangeliar, care se află la Treî-ierarchî din Iaşi (Mel-cliisedec, Notiţe istorice p. 177). Wickenhauser (Gescb. d. Kl. Solka p. 217) căuta pentru Bădeuţî o etimologia gotică, care însemnăză: „der Ort an der Wate (Furt)", sat pe vad, deşi în acest cas ar fi fost maî aprope pînă la latinul vadum. Bădeuţiî însă n’au a face nicî cu Wat, nicî cu vadum. In Bucovina şi ’n partea învecinată din Moldova şi din Basarabia o mulţime de sate portă numi cu sufixul -uţî, care ne întimpină chîar la oraşele „ Cernăuţi “ şi „ Rădăuţi ", dar este ce-va neauzit în restul Moldovei, în Ardei şi ’n Muntenia. Acest sufix se găsesce dară numaî acolo unde Românii sînt amestecaţi cu Rutenii, şi nu este alt ce-va decât un interesant compromis între sufixul românesc de-minutival -uţ, ca în „micuţ", „albuţ", „berbecuţ", „Petruţ", „văcuţă", „bărbuţă" etc. şi între sufixul deminutival compus al Slavilor în genere şi al Rutenilor în specie -o v e t z (= ov -j- etz), 285Ί obicinuit maî cu samă în nomenclatura topică. Ast-fel, bună-oră, al nostru Rădăuţ, la plural Rădăuţi, se chiamă rutenesce Radovetz, la plural Rad o vt zi, Toporouţî = Topo-rovtzi, Climouţî = Klimovtzi, Yascouţî = Vaşcovtzi. Tulpina numelui celuî topic cu un asemenea sufix pote fi slavică saii pdte să fie românescă. Nu departe de Bădeuţî se află vechiul sat Frăteuţî, rutenesce Fratovtzi, a căruia origine nominală din „frate" e maî pe sus de orî-ce în-doelă; şi tot aşa de sigură este originea nominală a satului Bădeuţî din românul bade. v. Bade.----tiţ. Bădiân, s. m., t. de Botan.: anis, badiane, Anisum. Plantă aromatică din familia ombilliferelor, care se întrebuinţeză la fabricarea unuî fel de rachiu. Din causa popularităţii rachiului, a devenit ore-cum poporan şi acest termen, împrumutat dela Nemţi sau dela Unguri saîi de pe aîurîa, căcî se află maî pretutindenea (Lex. Bud.). v. Anason. Bădic. — v. Bădica. Bădică (sans pluriel), s. m.; 1°. 't. famil. diminutif qu’on emploie: a) quand on parle â son frere aîne ou de son frere aîne, frere ou cousin plus âge; b) quand une jeune paysanne parle â son amant ou de son amant, ă son courtisan on de son courtisan, quelquefois aussi â son mari; c) quand on s’adresse fami-lierement â un paysan plus âge que l’on veut honorer, ou quand on parle de lui; 2°. nom de bapteme. Deminutiv din bade, păstrând aceleaşi înţelesuri, dar cu o nuanţa desmierdătore, care însă e maî slabă decât în sinoni- BĂDICĂ 2855 BĂDICA 2856 miî bădiţă şi maî ales bădişor. La genitiv: bădicăî. Articulat: bădica. 1°. Termen comun. a) Intre fraţî. I. Crengă, Poveşti I, 22 : „—Eî; vedeţi? 1 ιΆ acolo ιιndo la Alexandri: l'osl'.'i fost un i-raişor... Aci htîrfişor pare a indica di acea varianta se datorezi uneî fete, şi chiar balada intreiiă, forte duiusă şi lipsita J tot-o-dată de orî-ce element eroic, pare a ii o operă femeescrt. Prin acesta nu se exclude posibilitatea ca subiectul acestei balade sil existe şi’n alte limbi, căcî este vorba numaî de redacţiunea ; cea româtiescă. j v. Bade. — Bădica. — Bădiţă. — ! Crăişor... Bădiţ. — v. Bădiţă. Bădiţă (sans pluriel), s. m.; t. fainii. diminutif qu’on emploie: a) quand on parle â son frere aîne ou de son frere aîne, frere ou cousin plus âge ; b) quand une jeune paysanne parle â son amant ou de son amant. Demi-nutiv din bade, maî desmierdător decât bă di că şi maî puţin decât bă-d i ş o r , bădiţă este mijlociii intre amîn-doue, de unde resultă că se întrebuinţeză când în locul unuia, când în locul celuî-lalt. Intre fraţi: I. Crengă, Poveşti I, 44: „Şi ajungând în sat, se duse drept la frate-seu, ca să’î ducă bucuriă. j „— Bine v’am găsit, bădiţă! j — Bine aî venit, frate Dănilă! j Da mult aî zăbovit în tîrg! | „— Apoî dă, bădiţă; m’am pornit cu graba şi m’am întălnit cu zăbava..." Pe când b ă d i ş o r nu se dice între bărbaţi decât numaî doră ca termen ironic, bădiţă se întrebuintezâ în semn ' ;iî, 1?5Γι p. 1*1", unde băhlÎuşd corespunde cu barba. Bflldtuşcl este învederat un al doilea deminutiv din bălă tuş, care el însuşi deminutiveză pe băiat. Dar ce să fie acest băiat, care nu însemneză „barbă", ci numai o caracteri-seză printr’o comparaţiune? După cum perul e „pădurice", fruntea —„pocniţi", ochii — „luceferel", nas — „ţarcă" şi gura·—„mură ferecată”', tot aşa ba rba, sau mal bine bărbia, este „un bil-ltituşda. încă o dată:? Bălăţ0sc. — v. Mur. Bălăură. —v. Băltiră. Bălbăiâre Bâlbăiât Bâlbăiu v. Bâlbâcsc. Bălbăesc (bâlbâit, bălbăire) s. bâlbăiu (bâlbâiat, bâlbâia re), vb.; balbu-tier, begayer, bredouiller. A găngăni. 3009 bălbAilă 3010 A vorbi peltic. A vorbi cepeleg.A se încurca în vorbire. „A pronunţa reft ca copiii, ce abia înveţă a vorbi" (Laurian-Massim). Jipescu, Opincaru p. 153: „îşi îeau căciula or pălăriîea din cap, fac treî cruci, bâlbâîesc câte-va cuvinte dă ru-.găcîune şi apăî iear o aşază ρδ cap...“ Ibid. p. 110: „Ferescă sfântul bălbâi Rumânu..." Ion Ghica, Scrisorea XIV: „Bălbăia zapciul somnoros şi speriat, nu sciea unde să se ascundă de frică..." Pe cât timp în limba latină există absolut cu acelaşi sens b a 1 b u s şi balbutire, este maî mult decât cu-riosă încăpeţinarea luî Cihac (II, 7) de a slavisâ cu orî-ce preţ pe românul hălbăesc, trăgându’l din paleo-slavicul ετικλιλ „blaesum esse" şi din diferite forme neoslavice, carî tote sînt fone-ticeşce rpaî depărtate decât cea latină, de unde bălbăesc vine d’a-dreptul prin sufixul nostru cel onomatopoetic -ăesc. Cihac nu uită sinonimul bălbuţesc, aprope identic cu latinul balbutio, dar contestă pur şi simplu întrebuinţarea luî în popor, deşi acestă întrebuinţare este forte reală la Românii din Ardei. Apoî pe cel-lalt sinonim de aceiaşî origine: bolborosesc, asupra căruia noi vom vorbi pe larg la locul seu, Cihac (II, 21) îl trage erăşî dela Slavî, dar de astă dată nu din κτιελιλ, pecare’l înlocuesce prin bulgarul bru-borî. Este învederat c& bălbăesc, bălbuţesc şi bolborosesc, cătră carî se maî adaogă bălbut, bălbutez, bălbos, tote necunoscute luî Cihac, form6ză la Romănî o singură familiă Jexicâ, aî căriîa membri nu se pot des-bina uniî de alţii şi nu pot fi despărţiţi de latinul balbus. Intru cât acest b albuş represintă el-însuşî o tulpină onomatopoetică indo-europtă, din care derivă de asemenea sanscritul bar- ba r a s şi grecul βάρβαρος (Curtius, Griech. Etym. 5- 290; Corssen, Krit. Beitrăge, 385), tot pînă acolo se urcă şi unele din formaţiunile slavice cele citate de Cihac, nu tote însă, căcî dîn-sul după obiceîu grămădesce şi aci sub o singură rubrică o mulţime de lucruri disparate; dar pentru Români 111 specie, în orî-ce cas, este importantă numaî filiaţiunea cea directă, care ne duce la latinul balbus, îar nicidecum la filiaţiunile cele laterale ante-latine. A procede ca Cihac, este ca şi când ar susţine cine-va că românul „ochîu" nu vine din latinul „oculus", ci din slavicul „oko“. Negreşit, nemine nu se îndoesce că cuvîntul slavic şi cuvîntul latin sînt fraţi din punctul de vedere cel indo-europeu; însă cuvîntul românesc în parte n’are nevoe de a urmări acea frăţiă, mulţumindu-se cu sorgintea cea immediată latină. Ceî maî mulţi verb! cu -ăesc pot fi scurtaţi în - â i u pentru a da tul· pineî o nuanţă maî energică, trecend astfel din a patra în prima conjuga-ţiune: băzăesc —bâzăîu, ghîorăesc — ghlorăîu, scărţăesc — scârţăiu, fâlfâesc—fâlfăîu, . găfăesc—gâfăîu, pi p ăesc —pip ăî u, sbărnăesc —sbârnăîu etc. Tot aşa- în loc de bălbăesc o formă mai' energică este bâlbăîu. La Cantemir însă, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. f. 124): „la vîrstă bru-die, la limbă bâlbăe, jigăniuţa acâsta tuturor în ştire a fi să cade...", bâlbăîu este un adjectiv cu sensul de b ăl băit. v. -ăesc.— Bălbăilă. — 1’2·8·Bâlbâit... Bălbăilă, s. m.; type de begue, type . de bredouilleur. La Cihac: „bălbăilă, 3011 BĂLBUT 3012 begue, bredouilleur11, ceea-ce se exprimă prin simplul bălbăit, pe când bâlbâită se formezâ din bălbăesc cu a-cel sufix-ilă, care dă tot-d’a-una noţiunii cuprinse în tulpina cuvîntuluî o nuanţă de ce-va tipic sau legendar. Tocmai de aceea formaţiunile cu -ilăn’au plural. Un bălbăilă este nu numaî un bă 1-băit, ci anume un bălbăit cunoscut tuturora, devenit aşa glicend proverbial, după cum un „surţlilă", chiar la Cihac (I, 271), este nu numaî „sourd11, ci „sourdaud". Bălbăilă se deosebesce dară atât de bălbăit, precum şi de bălbăitor, bălbos, bălbut. v. Bălbăesc. - i!ă. Bălbăire (plur. bălbăiri), s. f; l’in-fin.de bălbăesc pris comme substantif : action de bGgayer, begaiement. Fapta de a bălbâi. Sinonim cu bălbă-elâ, bălbăitură şi cu substantivul bâlbâit. v. Bălbăesc. *· Bălbăit, - ă, adj.; qui begaie, qui bredouille. Se întrebuinţezâ maî mult substantival. Versul din Emi-nescu: Bâlbâiţi cu gura strâmbă... e tradus de d. Dame: „des bredouille urs â la bouche torse.“ v. Bălbăilă. — Bălbăitor. 3-Bălbăit, s. n.; begaiement, bre-douillemenb. Bâlbâitul unui copil. Bâlbâitul unuî străin, care n’a învăţat încă limba ţereî. v. Bălbăire. 3· Bălbăit, adv.; en bredouillant, en begayant. Cepeleg. Peltic. Bâl-buţesce. P. Ispirescu, Snove p. 19: „bietul preot nu că nu sciea să citescă; vor-bla cam bălbăit, şi se temea să nu rîqlâ lumea de el...“ v. Bălbăesc.— Gepeleg. Bălbăit6r,-0re, subst et adj.; qui begaie, qui bredouille. Sinonim cu adjectivul bâlbâit. Cantemir, Ist. Ieroglif. (MSS. in Acad. Rom. p. 316): „Acmu în vârsta caria mă aflu, nu numai a grăi, ci nicî a asculta cuvinte bălbăitoare nu prii-inesc..." v. l,Bălbâit. Bălbăitură (plur. bălbăituri), s. f.; bredouillement, begaiement. Sinonim cu bălbăelă, dar cu o nuanţă de-' minutivală. Cantemir, Ist. Ieroglif. (MSS. în Acad. Rom. p. 263): „prin multă vreme nu cu puţină dosadă băJbăeturi şi bulguit urî ca acesta dela Ha-meleon ascultând, maî mult a’l maî răbda nu putu..." v. Bă băesc. — Bălbăelă. — -ură. . Bălb6s, -6să, adj. ; begayant, bredouillant. Cu labialisarea luî bă în bo, acest adjectiv s’a conservat la Olteni în numele satului Bolboşî în Glorj (Frunijescu, Dicţ. top. 53); dar şi maî bine, fără labialisare vocalică, în numele personal Bâlbose. Act oltenesc din 1642 (Cond. MSS. a mănăstirii Vieroş, f. 85, în Arch. Stat. din Buc.), pintre maî mulţî bo· ierinaşî: „i ot Berivoeştî Bâlbose...11 Bălbos, amplificat din balb(us) prin sufixul -os, nu însemneză tocmaî ;,-b5-gue“ sau „bredouilleur11, ci maî mult „enclin â bredouiller, â begayer11. v. Bălbăesc.-Bălbut. . Bălbut,-ă, adj.; qui begaie, qui bredouille. Formă ardelenescă, trecută- 3013 BAî.C 3014 în Dicţionarul luî Bobb din 1822: „bal-but = balbus". Bălbut este format din balb(us) prin analogiă cu „limbut" (=ital. linguuto, provenţ. lengut) din „limbă", v. Bălbuţesc. Bălbutâre Bălbutdz Bălbuţ Bălbuţâsc (bălbuţit, bălbuţire), vb.; begayer, bredouiller. Nu se deosebesce prin sens de bălbăesc. Cihac credea că acest cuvînt se află numaî în Dicţionarul Budan, pe când el se găsesce maî d6’nainte în al luî Bobb: „bălbu-ii'esc=balbutio“ şi în cel manuscris al luî Budax-Del6nu (MSS. în Muz. istor. din Buc.): „6<î?iw/escw=stammeln, stot-tern, lallen". In Dicţionarul Budan se aduce şi o formă scurtată: bălbuţ, corespundStore luî bâlbăîu din bălbăesc. Apoî la Bobb se maî daîi ca derivate: substantivul bălbuţitor „bal· bus" şi adverbul bălbuţesce „bal-bute". In fine, Budaî-Delenu maî are forma bălbutezu cu infinitivul bălbu tare. Este învederat câ tote acestea se urcă de o potrivă, direct sau indirect, la latinul balbutire, italie-nesce balbutire, balbettare şi balbuzzare, în vechea francesă bau-beter. v. Bălbăesc. —Bălbut. Bălbuţdsce Bălbuţire Bălbuţitor 1-Bâlc (plur. bălcurî), s. n.; bâlcă, bâtică (plur. bâlce, bătice), s. f.; vallee etroite et marecageuse dans. Ies mon-tagnes. Se apropiă prin sens de vă- găună, dar într’o regiune muntosă sau pădurosă şi într’un loc mocirlos. Cihac (11,714) traduce pe băle prin „fla-que, mare", fără altă lămurire, numaî pentru a’l pute înrudi ast-fel cu alba-nesul pelk „flaque, etang", cu turcul balcyk şi cu maghiarul balkâny „ma-rais", cari nicî ele nu se înrudesc unul cu altul şi dintre cari, după cum vom vede maî jos, numaî termenul cel unguresc are a face cu românul bâ’c·, apoî tot de acolo Cihac trage numile proprie personale şi topice Bălcescu şi Bălcescî, cari derivă învederat prin sufixul patronimic -eseu din nu mele propriu Bale (v. 2,Bâle, p. 2381), cu totul de o altă origine. Hotărnicia moldovenescă din 1644 (A. I. R. I. p. 87): „...culme dilului Bănilă pănă într’un ştejar unde am aflat boorul vechîu şi de acolo tot culm6 în jos păn’tr’un. plop întru carele am aflat boorul vechîu şi păn în bălcul lui Balhic, şi apucă chicorul din mijloc şi pogoară în gura .părăului ră· chiţii..." Intr’o urare de colâcăriă din districtul Suceva: A trimis carăle îa jos la Hărlâu Şi au fost drumul rău: Aii fost drumul grun^uros Şi au picat buţile din car jos, Şi au umplut fundurile Unghiurile, Şi dogele Prelogele, Şi cercurile Bâlcurile; Au r6mas o buticică ologă Dintr’un fund şi o dogă... (Şectâtdrea 1892 p. 38). Intr’o povestire ţ;erăn6scă tot de acolo (ibid. 1895 p. 112): „Ion Ungu-renu, tatăl luî Gheorghe Ungureriu, săpând nu de mult în dâmbul dela Gheorghe Suliţă, ca să astupe, un băle, a dat peste o gropă arsă...", unde e- 3016 BÂLC 3016 ditorul explică, în parentesx pe bâlc prin lac. Forma feminină bâlcă ne întimpină în terminologia topică a unor localităţi (I. Ionescu, Agricultura din Putna p. 471); îar forma bâiică se aude în graîu la Munteni tocmai cu sensul de maî sus al luî băle. „Cuvîntul bâiică, pronunţat şi bucă, însemneză în regiunea Muscelului o adâncătură strimtă între delurî acoperite cu păduri, tot-d’a-una cu sensul de loc reu; de ex.: a dat în bâiică, a întrat în bâiică, se dice vorbindu-se de un om care a condus căruţa într’o ast-fel de văgăună," (prof. M. Vlă-descu). Cu acelaşi sens noî am auglit bâiică în districtul Olt. Românul bâlc, bâlcă, bâiică este învederat acelaşi cuvînt cu rutenul' b al ka, ελλκλ, „vallon", „Niederung, Thal in der Steppe" (Zelechowski, Ruili. Wtb. 1,11). Cuvîntul există şi ’n unele dialecte ru-sescî cu sensul de „văgăună, într’o pădure": „0aJiKa=OEpari, B’l iicy“ (Οπξιτί, o6:iacTnaro cjiOBaps, 1852 p. 6), îar masculinul balkan, eaiKaHl·, însemneză acolo o vălcică aşezată la mijloc între un del şi o pădure (ibid). Să observăm că şi la Români amplificatul bălcan este un nume de munte în Gorj, al unui alt munte în Vâlcea, al unuî sat în Nemţ. După, Szinnyei (ap. Gr. Moldovan, Ungaria 1893 p. 286) dela Români au luat Ungurii cuvîntul balkany sau balkân „mocirlă, loc apătos care în vreme ploiosă e ca un lac", provincialism întrebuinţat numaî în părţile Ungariei cele învecinate cu elementul românesc. Se nasce acum întrebarea: ore Românii au luat pe bâlc (bâlcă, bâiică) dela Ruteni? sau nu cum-va viceversa ? Matzenauer ■ (Oizi slova p. 103) con- stată că rutânul balka „vallis an-gusta" nu e de loc slavic, ci cu certitudine străin: „bez pochyby cizi“. Nicî românesc însă, adecă romanic sau tracic, el nu este, ci cată să fie şi la noî un termen împrumutat. Conside: rând teritoriul pe care se aude acestă vorbă, teritoriu ocupat întreg într’o epocă din vecul de mijloc de cătră nemuri turanice, maî ales de Pecenegi şi apoî de Cumani, ni se pare a fi maî mult decât probabil că Românii, ca şi Rutenii, l’ati căpetat d’o potrivă d’a-dreptul dela vre-o seminţiă turcă; şi atunci ni se explică în acelaşi timp termenul orografic Balcan din Bulgaria, care nicî antic nu este, nicî slavic, fiind curat turcesc : „Der jSTame Balkan ist tiirkisch und be-zeichnet einfach ein Gebirge". Acest pasagiu din Jirecek (Gesch. d. Bulg. 6) trebui rectificat întru cât-va. Tur-cesce bal gan însemnezănu un munte în genere, ci în specie: „chaîne de montagnes escarpees", îar balqan-lyk „pays couverb de montagnes escarpees et boisees" (Bărbier de Mey-nard). Sensul fundamental al tulpineî bale este „rîpă", de unde apoî în-tr’un mod firesc s’aii desfăşurat atât sensul de „vale între munţi" sau „vale între păduri", precum şi acela de „loc acoperit cu munţî şi păduri ripose". In forma bâucă=bâlcă este interesantă trecerea luî l în w (io), un cas forte rar în fonetica română, dar nu fără exemple, bună-oră „piîiă = lat. pila." Deminutivul dela bâlcă este bălcu-ţă, după cum se numesce o localitate în Putna ; îar din masculinul băle se formeză augmentativul bălcoîu, numele uneî insule dunărene în dreptul Calafatului (Frunqlescu). v. v Coman. 3017 BÂLCIU 3018 2· Bâlc, n. pr. pers. m. O formă, scăzută din vechiul nume romanesc Bale, deminutiv din Ba,le. Ea ne întimpină, în Pomelnicul mănăstirii Bistriţa din Moldova, în partea cea din secoliî XV—XVI (MSS. în Acad. Rom., f. 60 bis) : „Πομϊιιμ rccnc^H Α°νυ,Λ paiih CKony β ή λ κ d, 0eo^v,vvpa, ΘοφΪΛ, Ao\'nuia, Poauim...“ ν. 2· Bale. Bălcân "j v. Bâlc. Bâlcă J BălcdscÎ. — v. Bale. Bălcescu (plur. Bălcescî), n. pr. pers.; nom d’une familie noble valaque. La feminin Bălcăscă. Literalmente, Bălcescu însemneză.: din nimul luî Bale. Bălcesciî sînt o mică familiă boierescă de peste Olt, pe care a ilus-trat'o unul din membrii seî: vestitul istoric Nicolae Bălcescu, fiîul pitarului Barbu Bălcescu. Despre Nicolae Bălcescu a se ved£ studiul d-luî Gr. To-cilescu In „Columna luî Traian" 1875 p. 49-^82, şi notiţa d-luî A. Odobescu în Scrieri, III p. 489-509. v. a· hale. — Băle. . Bâlcîu s. biilcîu, rostit monosilabic (plur. bâlciuri, bulciurî), s. n.; foire, marehă, fete de village ou patronale. Laurian-Massim: „Bâlcîu— tirg ce se lace la epoce fixe, mai ales pre la serbâtorî." Cu acest sens, care este cel maî respândit, in Moldova se aude maî mult iarmaroc, introdus prin Poloni sau prin Ruteni, dar care nu este decât germanul „Jahrmarkt". Biblia Şerban-Vodă, 1688, Ezecli. XLVI, 11: Şi întru sărbători Et in solemnita- şiîntrubuldurî... tibus et in nun- dinis... ·■ Tot aşa în Biblia din Blaj, 1795. Mitropolitul Dosofteiu,Liturgiar 1681 f. 103 b: „te găseştu unde ’s a îngerilor dzăc de miî, a intăi născuţâlor bulcluht, scaunele apostolilor, pre-sidenţiile prorocilor, stogurile pa-triarşilorti...", adecă bulcîu este luat cu sensul general de „mulţime", „assem-blăe". Acelaşi, Synaxar 1683, Dec. 12 (f. 213 b): „şi să face bulculu, luî, adecfi prazniculu luî, în besîarica svântu-luî şi vârhovnicQ apostolii Petru..." Ibid. Dec. 13 (f. 217 b): „Judecarâ direptii lucru să-î facâ pomîanele, dzuâ de buliu şi sărbătoare de bucurie..." Ibid. Apr. 23 (f. 96 a): „...la Mi tihnii îaste o svântă besîaricâ vestita a svântuluî mare mucenicii Gheorghie, şi să strâng la dzua svinţiiî sale multă nărodu de facii bulcu şi praznicii mare..." Ibid. Dec. 19 f. 229: „şi să face bulculu lor la mâceniciîa luî svetyî Filimon". Cu sensul de serbare religiosă păgâna, ibid. f. 164: „şi ş’aQ obarşitu’şî pângăritul butdu...u Dionisie Eclesiarhul, Chron. (Papiu, Moiium. 11 p. 222;: „bea horelcâ dcia maichitanl, măcar sa fie fost ocaoa un galbin, dar era cu îndestulare la marchitani de toie, că făcea mare negustorie ca la un bâlcîu mare, şi·' câştiga bani in grtu..." ZilOD, Cron. ύΐ: „neguţătorii îşî întinseră mrejile neguţătoriilor, împrăş-tmidu-se pe la băiclurl şi făcendu’şi tot felul de pornire fiesce-care întru a sa neguţâtorie..." A. Pann, Moş-Albu, I p. 22: Buni-oră ca o-datâ, un sătân la bâlcîu plecând, Veni copilul la dinsul şi îl întrebă picând; 3019 .BÂLCIU 3020 Unde vei să mergi, tătică? el: la lâleîu, copilul meii. Fiiul: cumpferâ’mî un fluer, de nu vei să ■ [merg şi eii. Tatăl seu, fâgăduindu’i şi la halelii dacă s’a [dus, Ca să’i cumpere un fluer a-minte şi-a şi [adus... Ion Ghica, Scrisori p. XVII: „la malurile vadurilor stau carăle şi căruţele, adunate ca la băltim, câte o septemână, aşteptând să scaqlă'apasă potă trece...", unde „ca la bâldu — grămadă, mulţime" este o locuţiune proverbială. I. Slavici, Novele p. 99: „Dar băl· chil e maî ales o serbătore de întâlnire şi de veselă petrecere. Lumea cea multă, omenii ce vin ca să veijă şi să se arâte, fetele şi nevestele tinere gătite ca de nuntă, flăcâiî sprinteni şi gata de a se prinde la horă, căluşeriî mlădioşî' şi îuţî la pas, întrega lume veselă nu se adună decât Duminică..." Jipescu, Opincaru p. 107: „un sbor, un bâidu, un tîrg, unde streini d’a-fară dă hotare şi dinăuntru îşi vînd mârfurili lor..." Poporul numesce de asemenea bâidu unele serbătorî mitologice; bună-oră: „Ielele, dice poporul, sînt nesce chipuri femeiescî cari umblă pe vîn-turî şi sînt forte sburdalnice; se ser-beză şi o (|i a lor, numită Buldul-Rusaliilor..." (Severin, Tecucîu, c. Co-dinescî). Frâncu Candrea, Munţii apuseni p. 54: „Crişeniî sub numirea buldu înţeleg tîrgurile carî se ţin în · t;.. Μ·:·· i ('âmpuhin.: ; ii. i): i;..\\lc|'ii rr.t^n iio ii.ni II-liT^Î Π.ΙΙΙ UT li'K.vk'UII. II ,\,|1·ΚΓΛΙΙ ι;λ 11. ΙΙ.,\|1·Μ·|ΙΊ II ΓιΠΙΠΊΙΛ U'T ΙΪ0|1ΙΓΜΙ,'Ι;ΙΙΙΙ II (;·ι·)ΐν'( -V·" "τ <1 \ κ!ιf 11111.... “ c i 1 μ >;ι ·ί i ! ât ι âui .111η!11>.· Γ11! rπ 1';ι ιι · Γ·.ι ί··ΠΙ. şi iM\:::,lll l>,i!i. ,Μ I 'ΐ'/ι μ'1 iici. Η Vinlil'i de < '"Πι.ιΙ,'-η). şi Stn«· arma.-Ο" ,'.ί. ι π'·;Ί... ι Λ]μι| in i’iis"vul dm I Γι ^ Λ (Λ ivii. ."'Ut. Μ -ι 1 η Badu-voua. ]ι,ι !ι. (ioc. lV ..bnienil 1ΐ:niii cin-ι ·.-r ot 1U i r n r. 1 Mu aceşti doi, banul II <■ ι j 11 Ivih'iri' oni deja ..liiiir,'in“ ia 1 iiSL’, şi ''st" iiiicvoc a determina tini-)·ιιΙ 11;ι 11 i Ί sale. ca şi felul de inru-duc intre din.-ul şi intre clucerul Kadu J-UiWnu. Kste tio cn 'lut că cel juit/m dine atunci, daca nu dnitr'o epocă şi mai veche, Bul· nit eraii deja despâr-1,1(1 in d'.nie numire, din cari una .s'a ilustrat ]>rin banul l'drca iUih'nv sub Miliaiu Yite/ail, iar cea-laltă in c ii r.-ul secolului XVII prin banul Ohergiie Bulin/i, unul din boierii cei mai neasiimperati in intrega istoria a Terii-Komanesei, amindoi meritând a ii studiaţi mai de aprupe. Cele dulie ramuro sînt indicate ca deosebite in următorul zapis din 1041 (Cond. .Mrf.S. a episc. Buzeii, t. J, p. -ib·'), in Arch. ."Stat. din Buo.r. ...Adecă eu Bade j>o-stelnic de Bă len i ol .sudstvo Dâmbo-vita, fratele L'drii Banul, scris’am .şi mârturisescu cu acest zapis al mieu, ca să lie de mare credinţă la măna văru-iiiieu Barbului iuzbaşa de Badeiii. ca sase ştie: câini au fost in zilele lu Şeri’an voevo'i. tâmplatu-î’au văru-niieu iuzbaşa robie, iar eu Bade postelnic iosi'am vândut lu Dumitru Bâ-lăroiul toată ]-art*J* mi de ocină deîn -•îaxin in judeţul Buzău, şi am vândut ş: parte vâru-mieu Baroului cătă au avut şi c-i ocina in Z-Iasin; iar după .'.■••'ia iil·-'a·'·', cănit ai; fnst acum in ril'-lt- d 'tnnu nostru Io Mateiu 1 >asa-r.ii'.i vi’cviid. iar eii Haiie |n>stolnir ni’am t"cnut cu vâru-mieii l'.arbul pentru parte lui deiii Mnxin de l-am dat ]’■ uliului iuzbaşi dein parte me de ocina 11-’în N'i'giY'sra. il"in parte lulrescâ jumâtate. şi de moşie şi de cumpărătoare de presle tot, hotarul cât se va alege; şi ne-am tocmit de a noastră bună voo, ca sâ lie moşie pentru moşii1, şi la tocmela noastră fost’au bolarl miuturie anume: Oherglie spatar sin Ivaşco biv vel dvornic ot. Hă Icni, şi egumenul Cbiiil.â dela mănăstire dela .Mă.xiiieiil, i ot .Sărata Dragomir dvornic, i ot, Bădeni (’râc.iun armaş, i ot, Vârâsti Vladul arnia.şul, i ot, Chiojdii Bale logofăt, i .lipa logolăt ot, Hăte.şli; acesta mârturisescu ca sâ se st,ie si sâ se creză ; şi pentru crediida pus'am şi pecie; i ispisali az Lepădat, logo-lai· u Trăgovişte mes(a (ilioii. 11 (Ini vii lei 711'.).- Jn acest zapis noi vedem pe de o parte pe banul Udrea eu fratele şeii postelnicul Badea Bub'nu, Iar pe de alta pe spatarul Glierghe fiiul marelui vornic Jva.şoo Jidlrnu. Înrudirea intre unii şi intre cei-lalti cată .să (i fost foite depărtată, adecă eî nu eraii int.re dinsii nici măcar voii, dup ii cum cel de ’ntâiu doi eraii veri cu iuzbaşa Barbu Bâdenu, maî tărdiii maro-logo-fet, care insă putea sâ fi fost ver cu Udrea şi cu Jiadea lUiUuu numai din partea femeesxâ, căci Bă den ii era un alt nem, un mare nem boieresc, dar fără vre-o însemnătate istorică. înainte de a trece mal departe, profit de acestă ocasiune pentru a îndrepta o gre.şeiă, care s’a .strecurat în ..Cu-vente den bătrâni^ (t. I p. NO .sq.;, unde eu am adrnis; identitatea intre Banul Udrea şi intre -Andreiu călugărul cariie amu fostu banii“ din aceiaşi epocă 3035 BĂLÎNU 3036 a luî Mihaîu Vitezul. Numele „Udrea" fiind o formă poporanii din „Andreîu11, coincidinţa de timp şi de rang justifică acea greşelii. Acuma însă,, faţă cu noul material de care pot dispune, eu nu 1116 sfiesc a recunosce că, „Banul Udrea" şi „Banul Andreîu călugărul" au fost douS persone cu totul diferite. „Banul Andreîu călugărul" a trăit încă după anul 1601, când „Banul Udrea" era deja mort; apoî el avusese o soră Sam-fira, măritată după un „Iirizea portarul", pe a cărora fiîcă numită „Ma-lama" a ţinut-o în căsătoriă un „Pani postelnicul", — amănunte genealogice absolut străine luî Banul U d r e a, după cum ne vom încredinţa în dată. E probabil că „Banul Andreîu călugărul" este acelaşi „Andreîu", pe care în crisovele luî Mihaîu Yitezul noî il găsim pe la 1594 citat între boierii Divanului ca mare-logofSt: „;kSii.\ii iIiiApfio kmhkii Λ0Γ0φίτ“ (Dr. Miletic şi Agura, ^,λκ<>-Ρολ\λιιητ1ϊ p. 158; Cond. MSS. a mănăstirii Yieroş în Arch. Stat. din Buc., f. 109) şi care înainte de a se călugări, va fi ocupat cat-va timp demnitatea de „Ban". Banul Udrea Bălenu este unul din ceî maî bunî hatmani aî luî Mihaîu Vitezul, „hatman" prin excelinţă, singurul pe care cronicele îl numesc uneori xwTiUJii, deşi acest rang nu exista în Ţera-Românescă. El nu era un simplu cap de guerillas ca Fărcaş-agă, ci un general în totă puterea cuvîntu-luî, pe care Mihaîu-vodă îl întrebuinţa 111 expediţiunile cele maî grele, şi maî tot-d’a-una cu isbândă. Aşa a fost, bună oră, victoria luî Udrea asupra luî Hafiz-paşă la 1598, despre care contimpuranul Stavrino ţlice (Papiu, Tesaur I, 300): „Sultanul trimite pe „Afis-paşă, om forte vit0z. Acesta îşî „aşetjă tabăra la Nicopole, având 16,000 „ostaşî bunî şi 32 tunuri.... Mihaîu „mişcă înainte pe Udrea, cu contingentul de Moldoveni, 1000 Căzacî şi „1000 Dorobanţi. Udrea trece îndată „peste Dunăre cu oştea şi sfărâmă „tabăra luî Afis-paşă": l ort' γοργά αττι οασει· o Ουδρας το ΐ/ονοάτοί', Ιο ταμπαοο)’ τ Λyί/ς Πηπια, ψέηνειτο ανω [κάτω. Κ οι Γουρκοι der εοταΰησαν, Sta να 7Γ<ι).(:μήοουι’, .1for îtin/xai* rfc το φενγιον, nat rnpyar να [γυρίσου/’. Is.niiiji.nis, βίοι’, ηηιιητη, τήι/ηκην Κομπιασμένοι, Και t/ειγαΐ', tmr tihν ι]0i.i.ar '' γνιη'ο'ι χ'εΐ’τοο· [τΐίαοιιϊΐΌί... După cucerirea Moldovei, Mihaîu-vodă pusese acolo pe Banul Udrea în capul administraţiuniî (Magaz. ist. IV, 297). Nu maî [menţionăm ' serviciele maî mărunte, fie în lupte de peste Carpaţî, fie în acelea contra Polonilor (Heidenstein, 358 etc.). Contra Polonilor, bună-oră, într’o bătăliă de lîngă Argeş, comandând avant-garda romană, el a susţinut de trei ori atacul uneî armate mult maî numerose şi n’a dat dos decât după ce perduse 1500 de omeni, înlesnind ast-fel luî Mihaîu timpul de a se retrage şi a se pune la adăpost. Un oficer polon, Otfinowsld (Powo-dzenia w Multaniech; opisanie,'Krakow, 1601), care fusese el-însuşî în acea luptă, a descris’o în versuri,'unde măr-turisesce despre vitejia luî Udrea: ... t.rzyki'oc mo/.nie z nanii sîq potkali ... Tot aşa ne spune Miron Costin (Letop. I, 225): „pănă în de treî orî au dat războîu Leşilor, îar a patra oară aii purces în răsipă oastea Udriî." Banul Udrea a avut noroc să’l cânte poeţii, nu numaî grecesce şi polonesce, dar şi maî cu drept, negreşit, ro-mănesce. Bolintinenu î-a consacrat o poemă întregă, întitulată: „Andreîu sau luarea Nicopoluluî de Romani". In acestă opera puţin nemerită a poetului — el singur o numia „slaba11 — Udrea este un tîner Moldoven, care iubcsce pe mîndra şi avuta Mariă, dar neputend s’o iea, pleca la resboiu sub stegul lui Mihaîu Vitezul : „Andreîu se pornesce de astăzi în lume „Să’şî facă prin arme avere şi nume, „Căci pote Marieî să fie el drag, „Dar lumea’I ciudată... Andreîu e sărac. „Andreîu se pornesce; şi cine nu scie „Câţi plecă la arme să nu mal revie ?“ In resboîu cu Turciî, frumosa Bul-buli, feta paşeî de Nicopole, vede pe Udrea şi ’l îndrăgesce, deşi el n’o cu-nosce; travestită apoî în sclav negriten, ea îl însoţesce la întorcere în ţeră, unde, acum vestit şi bogat, el se gră-besce la Maria, care'î promisese ca ’l va aştepta, dar o găsesce măritată şi —eroul more de apoplexiă, iar pe mor-mîntn’î se jertfesce, neaperat, şi cre-dinciosa Bulbuli. Precum vedeţi, Bolintinenu n’a bro-dit’o bine: poeticul Udrea nu era nicî Moldoven, nicî sărac, nicî apoplectic. La 1598, în momentul de a pleca asupra luî Hafiz-paşa, Udrea Bălenu, pe atunci mare-armaş, a scris româ-nesce următorul testament, cu subscrierea şi cu pecetea sa, pe care noi îl reproducem după originalul păstrat în Archiva Statului din Bucuresci printre documentele mănăstirii Nucetul: „Să se ştie ce las eu Udre frăţi-ne-mieu Badiî: Maxinul tot şi Negresca şi Muceştii şi viile toate dela Pripor şi Bălteniî; şi am lăsat suroru-me Grăj-daniî Leurdeniî cu mori cu tot şi cu viile, şi Bobeştiî dă sus cu tot, şi Stăl-peniî parte me toată; îar mănăstiri Panaghiî î-am lăsat Lu[pş]anul tot şi Lunga toată şi Gliigoîasca toată şi Cul- caţii toţ şi Mărceştii toţ şi Bărţicu-leştiî toţ şi Fălfoîaştiî toţ şi Racoviţa cu Rumâni cu tot; aceste toate le am lăsat sfinţii mănăstiri cu mare blestem; şi cine va călca aceste să fie blestemat de Domnul Hristos. Avgust 21 dni vuiet 7106. Udre veliki armaş. (L. S.)“ Acest zapis este preţios nu numaî prin limba românescă, atât do rară în actele cele înainte de 1600, dar maî cu sama sub raportul sigilografic, fiind-ca pecetea banului Udrea Bălenu, deşi forte grosolană, totuşi represintă aci într'un mod necontestabil cele d o δ capete despărţite printr’un arbore, pe carî noî le-am demonstrat deja a fi fost marca cea nobilitara a Basarabilor: νβςΐϊ maî sus la cuvintul Ba-sarabă, maî ales pe pag. 2572 — 2573 peceţile din epoca luî Mircea cel Mare şi Vlad Ţepeş. Necunoscend acest strămoşesc blazon al nemuluî lor, Bălenil de astăa>j> y/*£■ ry2 f7 4 a< y ήέΤ^ »*&'/' η*™0 **',iVâ'“/4C ^ J_ λ *) ■ ^ -i / fa Ai myf, ./I y nw ■ &* ίτττί /ZCt<* ■ 77J77t 77>/ic ^7: ^ ^ i.<* ^ ^ 57M suj^n ii* % . ,/£·;>, / νΛ*/ ^ ^ ^ <— £ J 777 Â^ ij ' /^ 777^ r}lJ^§77Î^· ■ } />Ί_; ^ , ?/ ^ /?/* <- yV7( · *y ?l Ht $<ή ' ) 11 ) l a ■ sf YC77l{_ ' .1 Λ /y, *"V ^ Ă rfTfiACnC y fi L AÎ^J* ”*#* * ~Yft£îA *,,:·■ jf/zit/Vy» 30-11 BĂLENU 3042 Cu aceiaşî dată „21 august 1598“ ca în actul precedinte, se află în Arch. Stat. (M-rea Nucetul pach. 10 doc. 5) un alt act, nu însă original, ci o veche copiii întitulată,: „Izvodul zapisuluî Udriî ce au fost marele armaş, scos după sârbesc pre rumănie", şi fără iscălitura lui Udrea, în locul căriîa se citesce: „an scris Lupul logofăt", îar pe dos: „s’au scris pă rumănie de Radul logofăt". Acest act este transcris, forte greşit, şi în Condica Mss. a mănăstirii Nucetul, compilată de „Radul logofeţelul" la 1745 (Arch. Stat. p. 140). Iatâ’l: „Scris'am eu jupan Udre vel armaş acăsta a me carte sfintei şi dumneze-eştiî mănăstiri den delul Tărgoviştil ci să chiamă sfânta Panaghia unde îaste hramul Uspenila pre-sfinteî Bogorodiţă, ca să’I fie satul Câmpenii, pentru că însum eu am dat sfintei şi dumneze-eştiî mănăstiri acest sat ci scrie maî sus, fiind den ostenela me când am fost armaş mare, pentru sufletul mieu şi pentru sufletul părinţilor mieî şi a rudeniilor mele, ca să ne fie vecînica pomenire, îar sfintei mănăstiri de întărire şi călugărilor de hrană; şi Iar am maî dat sfintei mănăstiri satul Ghizdaveţiî toţî cu tot hotarul, şi în Luciîanl parte lui Bogdan toată den uscat şi den apă şi den pădure şi de pretutindene; şi îar am maî dat sfintei mănăstiri satul Belclugovul parte me toată de peste tot, şi îar am mal dat sfintei mănăstiri satul Boldorogeştiî toţî cu tot hotarul, şi Cârmice Iar cu tot hotarul, pentru că am dat aceste sate ci scriu maî sus sfintei mănăstiri să’î fie de hrană şi de ajutor cu rumăniî; îar alte sate, anume Mărculeştiî toţi cu tot hotarul, şi Lupşanul cu tot hotarul, şi Culcaţii parte me toată, şi Ma-xinul parte me toată, şi Negresca parte me toată, şi Băleniî parte me toată, şi Racoviţa toată cu tot hotarul, şi Mătileştil toţî, şi Fundeniî toţî, şi Că-neniî toţî, şi Breţculeştiî toţi, şi Făl-foeştiî toţi, şi Micşaniî toţî, şi Săcu-laniî toţi, şi Leurdeniî parte me toată, şi Stălpeniî parte me toată, şi Bercenil toţi, şi Gărbobeştiî de sus toţî, şi Bobeşti! de jos toată partă mi, şi toţî Ţiganii miel căţî am avut eu ; şi acăstă ci sânt mal sus zise sate eu le-am dat în mâna jupânăseî mele anume Muşa, ca să le ţie după moartă me şi ca să mă pomenescă după moarte; Iară de se va mărita îa sau va muri, nimic dentr’ale măle moşii să n’aîbă trăbă, ci numaî să aibă a lua fratemieu Ma-xinul şi Băleniî parte me toată, şi soru-me Grăjdana să îa Leurdeniî şi Berceniî partă mă toată, îar alalte sate şi Ţigani să fie toate la sfânta mănăstire ci scrie maî sus; îar de voîu peri eu la războîu, şi carii den călugări nu vor căuta de trupul mieu să’l îngroape în sfânta mănăstire, să fie procleţi şi să fie despărţiţi de sfănfca mănăstire; şi îar cine va vre să spargă acestă tocmelă a me, îar să fie procleţi şi a-furisiţî şi blestemaţi de 318 sfinţi părinţi ize vii Nikiea (ceî dela Nikeîa)". Acest act ne arată : 1°. colosala avuţiă a banului Udrea, după care putem judeca despre ceea ce aveau pe atunci ceî-lalţî Bălenî; 2°. nevesta banului Udrea se chiăma Muşa şi era încă tînără, dar nu avea copil; 3°. afară de fratele seu postelnicul Badea, banul Udrea maî avea o soră Grăjdana, traducere slavică a numelui „Urbana", despre care.noî seim, după alte documente din condica cea manu-scrisă a mănăstirii Nucetul, că dînsa s’a măritat apoî după Leca-aga sau Leca-spatar, un alt vestit general de al luî Mihalu-Yităzul (v. Leca). La 1600, plecând peste Carpaţî, Mi-haîu Yităzul a lăsat Muntenia pe mâna 3043 BĂLENU 3044 banului Udrea Bălenu, pe când Oltenia remase în grija Buzescilor (v. Buzescu). Din acostă epocă s’a conservat interesanta epistolă, scrisă în Kaschau la 1 Mani 1601, în care Vodă comunică luî Udrea şi celor-lalţî boieri planul seu de a uni Moldova, Ţera-Român&scă şi Ardâlul sub protecţiunea Sultanului, căcî împăratul austriac cu toţî aî luî sînt nesce „insipientes et stulti homi-nes“ (Hurmuzachi, Docum., voi. IV, part. I p. 249). Pe când le scriea însă acestea Mihaîu Vitezul, Simeon Movilă cu armata polonă a reuşit a surprinde pe banul Udrea şi s’a grăbit a’î tăia capul: „per causa di questi trattamenti di Michael in Valachiâ sono stati decapitaţi alcuni Boiari suoi seguaci, tra i quali gli primi furono Ban Udra et Kluchar Negre", scrie Sigismund Batori într’o epistolă din 15 iunie 1601 (Hurmuz., IV, I p. 255). —Despre acestă catastrofă vorbesce,. între altele, următorul act din 9 iulie 1601 (Arch. Stat. din Buc., M-rea Nucetul pach. 10 doc. 6): „—Pişet jupan Radul clucîar i jupan Stoica postelnic i jupan Radul postelnic siîu naş knig svet6i bojestvenîu monastir zovomag Panaghiîa idej est hram uspenie precistii bogorodiţe (scrie jupân Radul clucer şi jupân Stoica postelnic şi jupân Radul postelnic acestă carte a nostră sfintei dumnetjeesciî mănăstiri numite Panaghia, unde este templul Adormirii Pre-curateî NăscS-tore), ca să’î fie aceste sate ale Udrei banul, anume Lupşanul tot şi Luînga toată şi Culcaţii toţ şi deîn Mărceşti cât va fi partg lui toată şi Mârculeştii toţ şi Fălfoeştii toţ şi Racoviţa toată cu rumânii şi cu tot venitul ce va fi într’aceste sate ; păntru câ aceste sate îale săntu ale Udreî ban, îar într’aceîa lui seau priîns perecîune de Simion vodă, deci atunce când au vrut săpiîară, el au chemat călugării deîn .sfânta mă- năstire viş pis (sus-scrisă) de ϊ-au învăţat cumu’l va îngrupa în mănăstire, ş’au dat aceste sate viş piş (sus-scrise) să fie mănăstirei şi lui pomană în vecie, deci l’au luat călugării de l’au dus cu mare cinste la svănta mănăstire şi l’au slujit şi l’au îngrupat în mănăstire cum a zis la moarta lui, ş’am văzut şi noi carte lui Simion vodă cum au fost lăsat Udre ban aceste ce’s mai sus zise sate cu a lui limbă la moarte lui cu blăstem sfentei mănăstiri, însă cu mare blăstem, aş’au fost dat şi Simeon vodă aceste sate mănăstirei, aşijdere am dat şi noi sfentei mănăstirei viş pis ca să’î fie aceste sate în vecie o-cinu şi ohab cum au fost lăsat Udre ban la moarte lui, aşa să’î fie dat şi de noi, amintre să nu fie preste zisa noastră. Pis u stol grad Trăgovişte az Gheorghe ms. Iulie 9 dni vlefc 7109“. (L. S. —L. S.— L. S.) De aci resultă că este cu totul greşită aserţiunea luî Miron Costin (Letop. I p. 226): „Udrea după aceea curănd a venit şi el şi s’au închinat la Simeon-vodă“. Din contra, tocmai din causa nestrămutatei sale credinţe cătră Mi-haîu Vitezul, banul Udrea Bălenu a fost decapitat de cătră Simeon Movilă, lăsându-i-se abia numaî dreptul şi timpul de a face un testament, despre care vorbesce cu multă energiă un crisov dela Alexandru-vodă Iiiaş din 1617 (Cond. Mss. a Nucetului f. 120 b): „aceste moşiî şi sate şi Ţigam au fost ale Udriî banul încă de de-mult de cumpărătoare din zilele râpâosatuluî Mihail voevod, îar Udre banul el atunce toate aceste moşiî şi Ţigani ce sânt maî sus zişi fostu-le-au dat şi miluit la sfânta mănăstire încă maî de ’nainte vreme fiind el viu şi cu suflet, pentru că el feciori de trup n’au avut; îar Udre banul au perit de sabie în zilele luî Simeon voevod, îar Udre banul el BALIÎNU 304G aşa au strigat atu n ce cu mare glas şi au zis toate moşiile şi satele ce scrie mnl sus sa fie sfintei mănăstiri, că au fost toate alese de preste tot nemul luî, şi trupul luî s’au îngropat la sfânta mănăstire.. Ambele ramure ale Bălcnilor fiind considerate tot-d’a-una de cătră membrii lor ca un singur nem, descendinte din boierul Mihail cel din 1468, a urmat de aci că mortea banului Udrea a transmis fundaţiunea sa, mănăstirea Panaghia, d’a-dreptul sub patronagiul celor-lalţl Bălenî, ctitori deja aî vechii mănăstiri Nucetul, şi apoî la 1692 a-mîndoue mănăstirile aii fost întrunite prin următorul act forte interesant pentru genealogia Bălenilor (Cond. Mss. a Nucet. p. 68): „Adecă eu Glîgoiie postelnic sin Ivaşco biv vel logofăt nepotul răpăosatuluî Gherghe banul Bă-Unul înpreună cu unchîu-mieu Ivaşco vornicul sin Pătru ceuş Bălenul, pren-tr’ac6stă a noastră mărturisim şi adă-vărâm sfinţii sale părintelui igumenuluî Kir Ignatie şi la tot soborul sfintei mănăstiri ce să chîamă Nucetul, la care îaste hramul marelui mucenic Gheor-ghie, unde şi noî ctitori ne numim de larăpăosaţnmoşiî-strămoşiî noştri, cum că maî avănd noî o mănăstire ce să chîamă Panaghiîa hramul Uspenie Bo-gorodiţă, care îaste făcută şi înălţată din temelie de strămoşul nostru Udre banul şi au fost tot suptu a noastră chivernisire pană acum...“ Din ramura cea-laltă a Bălenilor, jocă un rol istoric în cursul secolului XVII succesivele patru generaţiunî: Ivaşco mare-vornic; Gherghe ban; alt Ivaşco mare-logofet; Grigorie de asemenea. Despre cel de’ntâîu se scie că la 1633, în bătălia dela Dudescî intre Matern Basaraba şi între rivalul seu Radu- j Alexandru, în fruntea roşilor era „Ivaşco Vornicul Bălenul“ (Cron. mun-ten. în Magaz. ist. IV p. 317). Despre fiîul seu Gherghe Bălenu, a căruia biografiă ar fi forte interesantă, ne vom mulţumi a reproduce urmă-torele cilte-va texturi din cronice: La 1659, cand Constantin Basaraba Cârnul năvălise în Moldova contra luî Ghica-vodă Bătrânul, el avea cu sine şi pe Gherghe Bălenu, care a şi căţlut atunci în robia tătăr<§scă. Miron Costin, Letop. I p. 347 : „Constantin Vodă au luat drumul cel maro spre Scăntee, călărimea care încotro au putut, unii pre Baliluîu, alţii pren Cărligâtură; şi s’au topit mulţî Unguri, şi den călărime, şi mulţi au dat şi de pre îaz în heleşteu, mulţî şi-au pus capetele şi pren codri; (sră carăle luî Constantin Vodă toate aii rămas la mănăstirea Galata den dîal. Şi aşa mult Tătarii n’ati gonit, ferindu-se de păduri. Atunci aii căzut la robie Banul de Craîova Bălenul..." Cronica muntenâscă (Magaz. ist. IV, 353): „şi avură răsboîu mare din josul tîrgului iaşilor, şi cât clipela fura biruiţi Ungurii şi Muntenii de Tătari, şi intrară în eî calupiî în ol de’I respân· diră şi’î noroiră în Bahluiu; tăiară pe-destrimea totă ca 2000, şi călărimea aşijderea, şi’î robiră din destul; Iară câţi scăpară prin codri, ii omora Moldovenii, de abia au scăpat Costandin Vodă cu -puţinel omeni, îar pre Gheor-ghie Vornicul Bălenul îl cuprinseră a-colo viu, şi’l duseră rob la Crîm...“ Nic. Costin, Letop. II p. 19, sub anul 1678 despre domnia lui Duca-vodă în Muntenia : „Duca-vodă trăsesă din boeii pe unii cătră sine de’î fâcusă aî sel, anume pre Bălenul cel bătrăn, pre Stalco Păharnicul, avea şi câţî-va din Greci..." Cronica muntenescă (Magaz. ist. V 3047 ρ. 5): „Antonie-vodă domnia forte bine şi cu pace despre tote părţile şi avea libov cătră toţî boîariT, îar vrăjmaşul diavolul nu putu răbda, ci'şî afla lăcaş în inimile unor boîarî, anume Gherghe Vornicul Bâlcnul şi cu ginere seu Hrizea Vistiarul..." Ibid. p. 27: „Fâcut’au Şerban-vodă căsătorie unei cocone a luî anume Domna Alexandra după feciorul luî Ivaşco Bălcnul ce au fost mare logofSt, anume Gligoraşco postelnicul. O mare minune au făcut acel Şerban-vodă cu s ginere-seu Gligoraşco! Că tatăl luî, I-vaşco, şi moşu seu Gherghe din Bălenî, fost’au mari vrăjmaşi asupra luî Şerban-vodă şi a totă casa părinţilor luî, îar Dumnezeu ne le-au data izbândi după pohta lor, ci îndată au scurtat vieţa moşu-sefi Gherghe Balonul, şi dăruind Dumnezeu pre Şerban-vodă cu domnia Tereî Românescî, îar tatăl luî, Ivaşco biv vel-logofăt, sciin-du-se vinovat de cătră Şerban-vodă, n’au putut sta de faţă, ci încă din Ţa-rigrad au fugit la Moldova, înpreună cu Staîco păharnicul din Bucşanî, şi acolo s’au pristăvit şi Ivaşco logofătul. Jupânesa luî, coconii, încă au fugit ia Moldova de aicî din ţeră. După petrecania luî Ivaşco logofătul, îarjupănesa luî, coconii, şi cu Staîco păharnicul s’au rădicat de au pribegit la Ardei..." Constantin Filipescu, Cron. (Magaz. ist. II p. 34): „Şărbaii-Vodă (Cantacu-zin) au făcut nuntă mare şi cinstită, măritând pre fie-sa Smaragda după Gligorie Postelnic Bălcnul, aducând sol den Ardei pre Betlen Elec despre parte Craiului, şi den Moldova dela Cantemir Vodă Velicîco Hatmanul, fratele luî Miron Logofăt, cu carii mare veselie au avut; pentru că acestă fiică a luî Şărban-Vodă, fiind şi frumoasă si înţeleptă, foarte o îubîa tată-său, şi s’au nevoit prin multe vremî ca să’i S04S : găsescă soţ asemene cu ea, de bun nem, frumos, înţelept, şi negăsind aice în ţară, fiind acest cocon de boîar den ţară pribîag în Ardei îar pentru frica j luî Şărban-Vodă, şi fiind în casa luî | Apafi Mihaî Craiu Postelnic, auzindu-i-se j politiile şi frumuseţe şi înţelepciune. | au pus în gănd să’l facă ginere, şi tri- j miţănd pre Costandin Căpitan Filipescul ί (fiind văr cu muma luî Gligorie Bălcnul) acolo unde era lăngă Craîu, l’au pornit şi l’au adus în ţară şi î-au dat pre fie-sa nevastă..." Sub Nicolae Mavrocordat, acest Gligorie Bălenu era unul din capii pârlitului austriac (Magaz. ist. IV, 54 etc.). Nu maî urmărim istoria Bălcnilor sub Fanarioţi şi în secolul nostru. Maî avem insă ce-va de adaos. Am spus la început că Băleniî erau din casta cea Basarabescă, deşi familia lor n’a domnit nicî o dată, după cum n’au domnit nicî Creţulesciî şi nicî Buzesciî. Intre dînşii însă şi între o ramură domnitore a Basarabilor se vede a fi fost o veche înrudire, căcî cronicarul polon contimpuran Heiden-stein (Rer. Polonicar. libri p. 362), vorbind .anume despre banul Udrea Bă-Unu, dice că era rudă cu Petru vodă Cercel, îar prin urmare şi cu Mihaîu Vitezul: „complures propinquitate ei (Petro Circello) conjuncţi venerant, in-terque eos Udra exercitus Michaelis praefectus". Pasagîul întreg este cam obscur. v. Boier. Bălercă. —v. Barilcă. Bălercuţă (pl. bălcrcuţe), s. f.; petit baril, tonnelet·. Buri aş. Butoiaş. Gliicitorea bucovinenă despre ,.Oul“ (Sbiera, Poveşti p. 321): „Am o bciler-cută cu doue feluri de bSuturî în ea şi nu se amestecă". v. Barilcă. BALERCUŢĂ 3049 BĂLHAC 3050 Bălescî, s. m. pl.; t. de G6ogr. : | nom propre de certains villages rou- | mains. Bălescî, ca nume de sat, se gă- | sesce în Moldova şi'n Ţera-Românescă. j Este pluralul topic dela numele propriu personal B ăl e s c u , formaţiune patronimică din Bale. Bălesciî din Oltenia se menţioneză deja în crisovul diii 1429 dat mănăstirii Tismena de împSratul Sigismund (Venelin, Vlacho-Bolgarskiia graniaty p. 56), şi în crisovul luî Ylad-vodă din 1493 (Miletic et Agura, ,λ,ΛΚο-ροΛπαιιιΉϊ p. 133). Intr’un act oltenesc din 1650 (Doc. Rom. I No. 188 în Arcli. Stat. din Buc.) boierul „Opre postelnic ot Bălescî“ are următorea pecete: Act vrâncen din 1676 (Doc. Rom. I No. 79 în Arch. Stat. din Buc.): „au cumpărat Apostol sînu Dănilă ot Vran-cîa dela Neculaîu Mertic de Băle§ti o vie...“; şi maî jos: „Neculaîu Dărjan ot Băleşti şi Toader Pepine ot tam...“ Despre Bălesciî din Yasluîu, d. Chi-riţă (Dicţ. geogr. 1^) (Jice: „Se spune că pămintul răvăşesc din bătrâni se împărţia in doă răvăşii: una a unui rădăş Dima şi alta a unuîa Piciorogă ; partea de pămînt a lui Dima se numîa Domnescî, îar a luî Piciorogă — Bălescî". v. Bălescu. Bălfescu (plur. Bălesă), s. m., n. pr. de familie. Formaţiune patronimică din numele masculin personal Bale. La 1593, un Român în Rîmnic: Bă-lescul (Doc. Rom. I No. 63 în Arch. Stat. din Buc.), v. Bale. — Bălcscî. Băl£ţ. — v. Bcleţ. Bălfeti. —v. Bulfeii. Bălgâr (plur. Bălgarî), s. m.; t. de Geogr.: Bulgare. La mitropolitul Do-softeiu, Synaxar 1683, dec. 24 f. 236 b: „şi’î dzâsă: vedzii ostile a uniîa si a alţâîa părţ? şi elu fiace: vădzu, Doamne, iacâ Grecii tae pre Bălgarî..." Deşi pe aceiaşi foiă citim: „Nichiforii asupra Bulgarii orii mîarsâ...", totuşi variantul cel cu -ă- nu este o e-rore de tipar, de vreme ce el repre-sintă forma cea indigenă bulgârescă a cuvîntului: Ιϊήλγλρ. De altmintrelea, Românii pînă ’n timpii moderni nu o-bicînuîaii a numi pe Bulgari nici Bălgarî, nici Bulgari, ci le qliceaQ tot-d’a una Şcliiaî (= Sclavi). v. Bra§ov. — Bulgar.—Şchîaii. Bălgărâd ) v . — v. Belgrad. Bălgrâd j Bălhâc sau bulhâc (plur. bălha-curî, bulhacuri), s. n., şi bălhocă (plur. bălhoce), s. f ; marais, flaque, bourbier. Mocirlă. Smârc. Rovină. Smol- ii i ţ ă. N ă m o 1... 1°. Sub forma neutră, cea mai obicinuită : Ion Ionescu, Calendar 1845 p. 153: „Apele cele mai bune de topit · sînt tocmai acele în ca'-e obicinuesc şi Moldovenii a topi; aşa sînt tote bălţile, tote bahnele, bulhacurile şi apele stătătore...“ I. Crengă, Scrieri Ip. 75: „Pornesce el şi se duce tot înainte pe nişte po-nore, pînă ce dă peste nn bulhac. Şi numai ce etăcăvedeîn bulhac o scrofâ cu doi-spre-(Jece purcei, cari şedeau to-logiţî în g 1 o d.. 3051 BĂLHAC 3052 Doîna cu blăstem din Moldova: Şi ’ncă te-oîu maî blăstema, Foc din gură ml-a pica, Să aî casa racului în fundul bulhaculuî Şi hrana gândacului în vîrful copacului... (Sevastos, Cânt. mold. 78, 176). Doină din Covurlulu: — Cuculefc cu pene verţlî, Ce nu vii să ne maî ve$i î Vera.viî, vera te duci, MS mir erna ce mănânci! — Mănânc putregaîu de fag Şi bâii apă din bulhac Şi cânt codrului cu drag !... (P. Bourenu, c. Tirgu-Bujor). Crisov dela'Stefan-vodă, Tomşa din 1623 (Cond. Mss. Asaki, t. I f. 25, în Arch. Stat. din Buc.), numile maî multor bălţi: „Rătundul i Cărligatul i Căr-ligăţelul i Ylaicul i Bălhacul.J1. B. Iorgulescu, Dicţ. geogr. al jud. Buzeu p. 40: „Bălhacu (Lacul Călugărilor), lac în cătunul Cotu-Ciorii, format din mai multe basine legate între ele prin viroge...“ 2°. Sub forma feminină: A. Vlahuţă, Nuvele p. 109: „copilul înainte şi suriora după. el, ş’amîndoî îşi tăresc picîorele în nişte cîobote mari şi grele, pline vecînic pe din afară şi pe din lăuntru de noroiul bălhdcelor de prin mahalale..." Bălhac şi băllwcă sînt formaţiuni de-minutivale prin sufixul -ac. Alăturea cu ele maî există o formaţiune băl-h uîu, cu sufixul - u î u, care are o funcţiune maî mult augmentativă. „Bălhuîu, sinonim cu mocirlă şi cu nămol, numesce poporul pămîn-tul înmuiat peste mSsură cu apa ce vine de pe scursura uneî văî mari sau micî; când omenii trec prin astfel de locuri cu carul sati numaî cu vitele slobode, se înnomolesc sau se scufunda, încât abia cu mare greutate es afară. Când balliuîul nu e adînc, ci numaî de 1 — 2 decimetri, atunci se chîamă şlef sau turbucală" (D. Basilescu, Prahova, c. Drajna-de-sus). v. -ac. —uîu. Cuvîntul dară, sub diferitele sale forme, circuleză în România întregă, aşa că —despărţind sufixurile —tulpina balh trebui să fie la noî veche. Cihac (Dicţ. II, 8) cunosce numaî forma neutră bălhac sau bulhac, pe care, fără nicî oreservă, el o identifică cu băltac din baltă, ca şi când trecerea luî t în h ar fi ce-va forte obicinuit în fonetica română, pe când o a-semenea trecere este o absolută imposibilitate. In aparenţă bălhac, bălho'că, bălhuîu, ar pute să aîbă a face cu baltă într’un mod indirect, anume prin fenomenul contaminaţiuniî între sinonimii baltă şi bahnă, ceea ce e cu totul independinte de legile fonetice ale graiului. Acestă ipotesă s’ar pute sprijini pe următorul fapt positiv: In districtul Mehedinţi se află o plasă numită B1 a h n i ţ ă după numele părîu-luî B1 a h n i ţ ă. In secolul XV, într’un crisov din 1429 (Venelin, Ελλχό-κολ-rapenia: rpaAUThi p. 56), aceiaşi plasă se numîa B1 a t n i ţ ă: Βλλτηιιι^λ, Ελλτ-ii 11 ί κ o cyA ctkî. Este învederat că aci slavicul KAdT = baltă a trecut cu timpul în EAi\y- nu prin t=h, ci prin con-fusiune cu bahnă. Să fie ore tot aşa pentru bălhac, băllwcă, bălhuîu? Noî credem că nu. In adevSr, între „Blahniţă=Blatniţă“ pe de o parte şi între bălhac=baltă -{-bahnă pe de alta, analogia e forte depărtată, dacă vom admite că există o analogiă. ^Blatniţă", din paleo-slavi-cul kiuto, era la noî un termen admini- 3053 bAlixesci strativ cărturăresc, in care poporul nu maî recunoscea pe romănisatul baltă, şi astfel iT căută o înrudire cu poporanul ba hnh, la deminutiv bahniţă. Confusiunea era înlesnită aci prin perfecta asonantă între „blatniţă" şi între „bahniţă". O asemenea asonanţă lip-sesce cu desăvîrşire între bălhac şi între bahnă, chiar dacă între ambele vom pune la mijloc sinonimul băl tac. In scurt, li din b a h n ă nu ne explică de loc pe /; din bulhac. In acest mod, originea cuvîntului române d’o cam dată necunoscută. Pentru acei ce o vor cerccta în viitor, noi ne vom mărgini a indica doue poteci: Γ. Grupul consonantic -Ih- în bălhac, bălhocă, bălhuiu, adecă în tulpina băl hă, pote să represinte pe un primitiv v, ca în s î 1 h ă din latinul s y 1 v a. 2°. In limba provenţală adjectivul bale, pentru care nu s’a găsit încă vre-o etimologia seriosă, însemneză „umed", bună-oră în textul medieval citat de Raynouard (Lex. II, 173) : „una terra trop balca = une terre tras humide". v. Bahluîu. —Bahnă. Bălhocă Ί [ v. Bălhac. Bălhuiu J Bâliă —v. Bălăriă. Bălin. —v. Bale. — Bălinescî. Bălindeţ —v. Bolindcţ. Bălinesci. s. m. pl.; t. de Geogr.: nom d'un village historique en Mol-davie. Sat pe malul Şiretului, astădî in districtul Dorohoiu, altă dată în al Sucevei, în epoca lui Ştefan cel ilare aparţinuse celebrului logofât Ion TSutu. Urechia, Letop. I p. 146: „Bogdan· vodă dacă aii stătut Domn, aii socotit întăîii să'şi întărescă lucrurile cu megieşii şi să'şi arăto nume bun. Pe învăţătura tălăni-seti lui Ştefan-vodă i.ri-mis'ati la împărăţia Turcilor pre Tău-tul Logofătul cel mare cu slujitori, po-destrime dărăbani, de au dus birul zece pungi de banii, şi s’au închinat cu totă ţera la Sultan Suleiman, Împăratul Turcesc; iară Împărăţia, de mare bucurie, cu dragoste i-aii primit, şi au dăruit toţi banii Tăutului Logofătului celui mare, şi î-au adus în ţoră, şi s’aii apucat cu acei bani de au zidit o iscusită biserică în sat în Bălincşii, pe Şiret în ţinutul Suceviî, caro trăeşto şi pănă astăzi..." Biserica logoffitului TCutu, aşa cum se află ea astădî, o descrie d. Filipescu-Dubâu (Dicţ. geogr. al jud. Dorohoiu, p. 14) în următorul mod: „Acestâ biserică, construită pe deliii de pe laturea dreptă a Şiretului, este în afară de formă lungăreţă cu fundurile poligonale; temelia de p6tră naltă de un metru dela suprafaţa terenului, cu doC rânduri de petre cioplite la partea su-perioră; păreţi! de cărămidă mare şi tare; cimentul cu muruială calcarică formeză un bloc în total; colţurile tote de jos pînă sus de petră mare cioplită, precum şi brâul de sub streşină de jur împrejur; ferestrele şi lisele încadrate cu petră mare sculptată în ciubuce; tencuiala în genere a dispărut, zidul pretutindene gol, conţinend în trupul seu, din loc în loc, olane smălţuite simetric aşiiţlate, pe a cărora funduri în bas-relief se vede marca Moldovei, adecă: zimbrul, steua, doi delfini şi o femeiă. In lăuntrul biseri-cei se vede că păreţi! au fost în totul zugrăviţi cu chipurile Sfinţilor şi tablouri sacre; pe partea din drepta a păretelui dispărţitor corul de amvonă sînt zugrăvite a-fresco portretele: Lo- 3055 3056 gofătuluî loan Tăutu, a soţie! sale Margareta şi ale fiilor: Petraşcn, loan şi Anastasia, în superbul costum Vene-ţian brodat cu aur, cum se vede la portretele ş’a altor Logofeţ!-Mari, ceea ce ar lăsa â se crede că aşa era uniforma demnităţi! ce ocupau; cingetorea cu paftale în petre scumpe, deasupra mantia măreţă, cu mânecele despicate şi gulerul de samur, iar pe cap tocul cu brodăriă de aur în arcade. Pardo-sela în peristil are (jlece morminte, pe de-asupra cu lespecjî pe carî abia )a unele se potdiscifra cu greu inse ripţiunile slavone; îar la 3 imposibil, fiind stricate..." Acele inscripţiunî aii fost reproduse de episcopul Melchisedec (Notiţe istorice 1885 p. 293) după copiile făcute de pictorul bucovinen Bucevschi. Cea maî importantă, negreşit, este inscrip-ţiunea de pe mormintul luî însuşi logofătul Tăutu, şi tocmaî ea a dat loc la o gravă erore cronologică. Iată-o cu traducerea episcopului Melchisedec: „c-κ ecT rpu'KHx π,πιλ Ivviin T'hS'rS/U KIAIIKd ΛΟΓίφίΤΛ Γ^,ΙΙΛ CTf$ Cyjirarr, ci uo«y“; „Bu 1 tă h, în-terjecţiunea care însemneză cădere într’un liquid; de ex.:ei niein’au observat când ii insul bultăh! în apă“ ; şi după aceea verbul derivat: „Εγτιτυχιιγτι,οίΐ, ynacTB Bi) :i;nji;-IC0CTI>“. ,A face b u 1-t ă li, a căde într’un liquid.1' Pentru acest muscălesc bultăh! = băltâc! nu e cu putinţă nici o etimologia slavică. De multe ori, sub Ecaterina, sub Alexandru, sub Nicolae sau sub vreun alt tzar, Românul va fi exclamat „bâUâc!:t la vederea unui Căzac bet căţlend în mocirlă, pentru ca acestă interjecţiune să se fi întipărit în mintea Muscalului şi să plece cu dînsul la Volga, şi pote chiar la Siberia ! v. Baldăbăic. — l-Bus. Băltăcăesc s. băltăcesc (băUăcăit, băltăcăire; bâltăcit, băltăc>re), vb.; bar-boter, patauger. Lauiiiin-Masrsim : „Băltăcăire şi băltăcirc = a merge prin la- 3000 hAi.tAgaş :!070 curl sau tină ; a sări, a se arunca, a saltă, a se bate prin apă; a merge greu printr’un loc băltos sau tinos." Costinescu: „A băltăcăi, a băltăci = a alerga prin baltă înnotând sau sbu-rând ; a sbura cu peptul pe d’asupra şi piciorele prin apă ; se dice de paseri." Fie atunci când e vorba de păseri, fie despre omeni, băltăcăesc sau bălţă-cesc nu e tocmai sinonim cu băl ă-cesc sau bă lăcăresc, de carî se deosebesce şi prin origine. Ambii termeni aQ în vedere aprope acelaşi acţiune, dar produsă prin diferite motive şi însoţită de diferite sensaţiunl. Bă-lăcesce cine-va jucându-se, cu plăcere sau de bună voe, pe când băltă-căesce cu desgusfc, de nevoe şi cu ane-voe. Băltăcăesc este format d’a-dreptul din interjecţiunea băltâc prin sufixul onomatopoetic -ăesc. Băttăcesc este o formă mal rară, care s’a putut nasce pe o cale independinte din substantivul băltac, ca „mocirlesc" din „mocirlă". Intre ambele forme se observă o nuanţă de deosebire, băltăcăesc exprimând o noţiune maî frequentativă. v. 11Băltac.—Băltâc.—ăesc. Băltăcăire Băltăcăit .— Băllăcăe'ă. Băltăcăelă (pl. băltăcăelî), s. f.; action de barboter. Costinescu: „Băltăcăelă = lucrarea, fapta de a băltăcăi; sburarea cu sgomot ce fac paserile prin baltă". Sinonim cu substantivil băl-tăcăire şi bălţă căit, între cari nu există aprope nici o deosebire, puten-du-se dice de o potrivă bine, de exemplu: băltăcăelă, băltăcăirea şi băltăcă-itul raţelor prin stufiş. Nu se aud mal nici o dată în asemenea cas formele: bălţă cel ă, băltăcire şi b ă 11. ă c i t. v. Băltăcăesc. Băltăcel s. băltăgdl (plur. băttă-cclc, băltăgelc), s. n.; diminutif de baltag liaclie d’annes. Termen desmier-dător pentru băltac sau băltag, chiar dacă acesta este de o mărime obicinuită. Colindă muntenâscă: Scrisă ’l Marea tulbure Cam cu none vâdurole, Iar în noue vădurelo Sînt cam none corăbiei o Şi stegari cu stegurelo, Căpitan! cu baltacele... (O. D. T., Poes. pop. 5'j) v. 2· Băltac. — Bălţă gag. Băltăcdlă Băltăcesc Băltăcire Băltăcit . — v. Băltăcăesc. — ' Băltăcăelă. Băltăgân.— v. 2‘ Băltag. Băltăgăş (pl. băltăga§e), s. n.; di-minutif de băltag hache d’armes. Ca şi sinonimul băltăcel, băltăgăş nu însemneză băltag în sens micşură-tor, ci în cel desmerdător. Doină din Bucovina: M6 luai sera pe lună Cu flintuţa mea in m<ână: Când flintuţa mea plesnla, Un ciocoiu *e prevălla! l-aş maî da ş’un pumnuţ bun, Să-i sară punga din sîn; l-aş mal da ş’un băltăgăş, Să-T sară vr’un gălbenaş... (Faruilia, lb73 p. 115) BĂLTĂREŢ 3072 v. ''Băltac. — Băltăcel. t Băltărâu (plur. băltărae?), s. n.; marais. Cuvîntul ne întimpină, de nu m6 ’nşel, numaî la d. Dame (Dict. I, 116). Este un augmentativ din bălţa n, cu n trecut în r întocmai ca în deminutivul corespundâtor „băltăreţ = băltăneţ". v. Băltăreţ. — Băltăresca. — -âu. Băltăreţ, -6ţă s. et adj.; 1°. ma-recageux, qui vient des marais; 2°. qui habite pres des marais; 3°. vent qui souffle du sud et amene la pluie, autan. Laurian-Massim: „Băltăreţ = 1°. locuitor de pre lîngă bălţi: bălţă-reţele (muierile băltăreţilor) sciîi mînâ luntrile ca şi bărbaţii lor; 2o. de ba!tă> de pe baltă, de lîrigă baltă: păserile băltăreţe". Costinescu: Băltăreţ = 1°. care este dela baltă, care vine despre partea unde se află bălţi, ape multe; 2°. vîntul care bate despre bălţi şi care aduce ploiă". 1°. Băltăreţ ca adjectiv. „Porcii se deosebesc în: porci de ţeră şi porci băltăreţi. Porcii băltăreţi sînt maî mari decât ceî de ţ£ră, însă sînt forte plăpândi. Eî aîi urechile lungi şi blegoşate, ast-fel că nu v6d în lături" (T. Popescu, Buzeu, c. Chiojdu-Bâsca). 2°. Băltăreţ ca substantiv. Sensul cel maî obicinuit este acela de „vîntul care suflă despre regiunea Dunării", o regiune care a purtat din vechime la Eomânî numele generic de Baltă în oposiţiune cu regiunea Car-paţilor, numită Munte. De aceea e bine la Sava Bărcianu: „Băltăreţ=ăex Donauwind". Băltăreţul suflă despre sud; e cald; se maî numesce şi vînt-dela-ni-me Poveştî ardelenesc!, IY p. 23): „Când a fost lângă sat, dă pe nesce Ţigani pescuind într’o băltocă. El, în loc să ’şi ţină drumul, se bagă ’n băltocă şi prinde pesci cu Ţiganii. Şi stă pănă de cătră s£ră. Dar când merge a-casă cu câţi-va pescuţi, însă fără de pungă, căci o scăpase ’n băltocă.. Doina moldovenescă: Foia verde ş’o gherghină, Rage-un bou într'o grădină, Es’o fată şi ’l îngână. Taci, fată, nu m& ’ngâna! Cât imî trăia solia, Beam apa isvorelor, Păsceam erba munţilor, Da de când ea ml-a perit-, Beaii apa baltagelor, Pasc erba prilogelor... (Şejet6rea, 1893 p. 236). v. Baltă. — Băltac. — -ac. — -oc. Băltcbg Ί >. — v. Băltocă. Bălt0gă J Bălt6s, -osă, adj.; mar6cageux. Lau-rian Massim : „Ba^os = plin de bălţi, coperit de multe bălţi, vorbind de locuri; d. ex. ţinut băUos“. v. BaHă. — -os. Băltucă.— v. Băl tufa Băltu61ă. —v. BăHuesc. Băltu£sc (hăituit, bâltuire), vb.; se deverser, inonder, se repandre au de-liors (en parlant de l’eau). Se întrebu-inţeză mai ales reflexiv: a se băltui: după atâtea ploi rîul s’a băltuit,· eşind din maluri; dar se pole $ice şi activ: după atâtea ploi., eşind din maluri, rîul a băltuit tot împregiurul seu. A băltui însemn6ză literalmente : a face baltă, cu sufixul verbal denominativ - u e s c. Este un termen forte plastic, care însă se aude rar. Lexicon Budan : „Băltuesc, mS băl-tuesc = inundo, exundo, austreten, iiber-stromen oder schwemmen". Substantival: băltuirea, hăituitul, bâltuela apelor. v. Baltă. —-uesc. Băltuire ) i · — v. Băltuesc. Băltuit J Băltuţă (plur. băltuţe), s. f.; petit lac, petit etang. Se deosebesce numai prin sufix de băltucă, băltică, băltecică, băltiţă, avend acelaşi sens desmierdător. Ţichindel, Fabule 1814 p. 136: „Doao broaşte petrece într’o. băltuţă; însă BĂLŢAT 3080 acăia uscându-se v6ra de căldură, au ] pornic maî departe să caute apă...“ v. Băltiţă. Bălţâr (plur. bălţarî), s. m.; celui qui fait ou qui vend des lacets, des bandes. Laurian-Massim : „Bălţar—care face sau vinde balţe“. Act muntenesc din 1648 (Cond. Mss. a episc. Buz. t. II f. 299, în Arch. Stat. din Buc.): „Bade săn Răzbicev i Dra-gomir bilţar ot Fureşti...“ v. Balţ. — -cir. Bălţâre. —v. Bălţez. 1Bălţât, -ă, adj.; bigarre, bariole, tachete, gri vele; homme ayant une dent proeminente; fig. inconstant, instable, versatile. Laurian-Massim : „Participiu pasiv din bălţare, cuvîntul bălţat a devenit curat adjectiv, şi însemnă: I, în înţelesul cel mai usual, aplicat la vite : 1. mai des la boi şi la vaci cu păr în genere negru, sau de altă faţă, numai să fie închis : a) încins pe la mijloc cu un brâu sau balţ de p6r alb; de ex.: vaca nostră a născut un viţel bă'ţat·, boii aşa bâlţaţî sînt mai rari; de aci proverb : a umbla după boi bâlţaţî, a vre boî bălţaţî = a dori lucruri anevoe de căpătat; nu eşti tu mai bălţat ca alţii = nu eşti mai distins, maî bun;—forte des ca substantiv, lăsând să se înţelăgă cuvintele bou sau vacă: hâis Joian, cea Bălţat! Băl-ţaţa nostră remâne sterpă şi est-timp. — b) maî rar: ca pete albe pe diferite părţi ale corpului, pete însă cari să aibă o mare întindere, aşa încât să ’n-fâşore părţi însemnate din corp, fiindcă Ia din contra vita n’ar mai fi băl-ţată, ci pestriţată.— # dacă boul sau vaca aii în genere păr alb, atunci, ca să merite numele de bălţat, cată să j aibă la mijloc, sau pe alte părţi, fâşii de păr negru sau de altă faţă închisă. -2. după aceleaşi norme se aplică bălţat şi la cai, cu diferinţa numaî că iepele şi caii bălţaţî fiind şi mai rari ca boii şi vacile bălţate, cuvîntul bălţat nu se dice pentru cai în mod absolut, fără substaiitiv, cum se (Jice pentru boî; bălţatul, bălţata, luate aşa absolut, se înţeleg, pentru bou, pentru vacă, ără pentru cal sau iepă cată sâ se tjiică: iepă bălţată, cal bălţat. II. în înţeles metaforic şi maî rar: 1. de culori carî nu sînt bine precise, întunecat, vînet, în doi perî etc.; 2. de stofe, păreţî, ta-beluri etc. colorate cu diverse culori, reu şi fără artă combinate între dîn-sele; 3. de opere şi producte ale spiritului, în cari întră idei luate dela răsărit şi dela apus, fără nici o legătură între dînsele". 1°. Bălţat despre ailimale domestice. Să lămurim mai.întâiu că se aplică nu numai la boi şi la cai, după cum s’ar înţelege din Laurian-Massim, ci de asemenea la oi şi la capre. Biblia Şerban-vodâ 1688, Genes. Omne quod-, cumque non fue-rit s p a r s u m et subalbum in ca-pris, et fuscum in agnis, furto ablatum erit a-pud me... Et separavit in die · illa hircos sparsos et sub-albos, et omnes capras sparsas et subalbas... Tot aşa în Biblia din Blaj 1795: „tot ce nu va fi bălţatii şi alb în capre şi săinti în miei...“ XXX, 33, 35. ...Tot ce nu va fi bălţatii şi alb întru capre şi murg întru miei furat va fi cătră mine... Şi împărţi întru zăoa aceia ţapii cei bălţaţî şi cei albi şi toate caprele cele băl-ţaţe şi albe... SOSI bAlţat 3082 Balada „Iancul mare“: Ia voi, Turcilor, să’mî daţi Vr’o cinci-deci do boi bălţaţi, j Cu v&rgl negre pe spinare, ; Rotogole Pe supt pole... 1 (G. D. T., Pocs pop. Ί81). | Doina „Aoleo" : Vaca fuge, Boul muge : Ho, bălţato ! na boîastră ! .Staţi că nu e boia vostră, Ci e chiar nevasta nostră!... (Alex., Poes., pop.2· 352). Pe acelaşi motiv satiric, cântecul j muntenesc „Naşul şi finul" : Merg cu tonta la obor, Fug vacile de s’omor, Gândesc că e boia lori D’apoî un viţel bălţat A rupt funea ş’a scăpat fj’a fugit pîn’a crepat!... (G. D. T., Poes. pop. 353). Variantă : Iar viţelul cel bălţat A fugit pin’o crSpat... {Şed6t0rea 1893 p. 23G). Altă variantă: Ş’avul ş’un viţel bălţat, Ş’a rupt cornul ş’a scăpat, | Ş’a fugit | Pîn’a plesnit... (Ibid. 1832 p. 139). j „Bălţat despre culorea vitelor =ju- j mătate negru, jumătate alb" (R. Simu, [ Trans., c. Orlat). I . „Bălţat = care are o vergă preste trunchlu" (P. Oltenu, Trans., Haţeg). „La boî bălţaţi li se dice florenî; când le este numai coda bâlţată — cudalbi" (I. Bejan, Covurlulu, c. Smul- | ţiî; V. Mircea, Iaşi, c. Copou). ; v. Godalb. — Floren. „La un cal bălţat se S9 ΗΛΙ-TL’KSC HfltXI ironic ..museau", nici o data „quelque chose de pendant/', iar al nostru 1 ă -bărţat este „pendant"’, nu „levre". De almintrea se scie de de-mult ca şerbul labrda. mal obicinuit labr-nîa, nu este un cuvint slavic, ci un împrumut modern prin Dalmaţia din italianul labbro, labbrone (Ma-tzenauer, Cizi slova p. 235). v. Ball. — ''Balta/. — Băltesc. — Lăbărţez. Bălţitură (plur. bălţi/uri), s. f.; re-lachemeiit (Cihac). — v. Băltesc. Bălţi, s. f. plur.; t. de Geogr.: nom d’une viile en Bessarabie. Deşi numele acestei localităţi nu este decât pluralul romanesc dela Baltă, totuşi Ruşi! aii botezat'o ΠΙ-λκιι,μ, „Bîellzy", ca şi când s’ar trage din cuvîntul slavic κίονκ „alb". Posiţiunea orăşelului între doue rîuleţe mocirlose, care’l preface tomna şi primăvera într’un cuib de friguri, explică numele seu de Bălţi. Doină din Basarabia : JIalca s’a luat prin teră Să ne stringă grămăgloră Să ne dele rn Bălti la şcOlă, Maî bine-am muri de bolă: Moscălesce să ’nv6ţâm Şi la şcolă să intrăm..., unde Alexandri (Poes. pop. 2‘ 404) observă: „Bălţile sîntunsat mare de pe malul Prutului în Basarabia". Acestâ notiţă are numai doue greşeli: 1°. Bălţile nu sînt un sat; 2°. Bălţile nu se află „pe malul Prutului", ci între riuleţele Reut şi Reuţel, adecă maî aprope de Nistru decât de Prut. Sat pînă la 1818, Bălţile au fost vi-sitate atunci în trec6t de împgratul Alexandru I, care aci a primit dela fratele seu Nicolae scirea despre nascerea marelui duce Alexandru, devenit în urmă Alexandru 11. De bucuria, plecând din Bălti, tzaiul a poruncit ca acest, sat să fie pe viitor oraş. O bună monografia despre Bălţi se pote citi la Zascuk. lîoccnpndcu'iiii oâuicn. t. II p. ] 56 —164. v. Băltit. Bălţoîu s. bălţuîu, -0iă s. -uiă, adj. et subst.; t. pastor.: animal de ! couleur bigarree. Forme poporane augmentative din tulpina bălţ(at). „La un câne bălţat cîolianiî ÎT cjic bălţoht“ (V. Teodor, Rimnic-sănit, c. Domniţa). „Caprelor se dau numiri de: ciută, ! roşiă. sultănică, muscurică, bălţueetc.“ ! ([. Bădescu, Muscel, c. Botenîj.’ j La deminutiv’: băl ţuică: I „La o vită bălţată cîobaniî îl dic şi j b ă 1 ţ u I c ă“ (C. Drăghicescu, Mehedinţi, c. Bistriţa). v. 1 Bălţat. Bălţos. — v. Băltoşez. Bălţoşât Ί v. Bătţoşez. Bălţoşâre J Bălţoşez (bălţoşât, bălţo§are), vb.; rapiecer, rapieceter, faire quelque chose de pieces et de morceaux. Cărpesc. Petecesc. Formaţiune din adjectivul bălţos, ca „greţoşez" din „greţos", „blegoşez" din „blegos" etc. Jipescu, Opincaru p. 56: „Lucru peticit, crâmpolit şi moşmâudit Ie câr-pelă goală, şi mal r60 să coptorăşte spărtura când o dregi cu potloge băl-j ţosate...u \ v. '-Băltal. —os. I J j Bălţuesc. —V. Bălţesc. 3091 BÂLUŢĂ 3092 Bălţuîu Ί } . v. Bălţoîu. Bălţirîcă J , Baltică. —v. Băl. Băluesc '(bălăit, bălnire), vb.; săli-ver, couvrir de salive. Prin cele doue sufixurî specifice românescî: -ăesc şi -uesc, s’au format la noî din substantivul bale fina nuanţă. între verbul bălăesc = a scote bale din gură de năcaz, şi între verbul băluesc = a acoperi ce-va cu bale, a umple de bale. Fragment biblic din sec. XVI (Cod. Mss. miscell. al Bis. Sf. Nic. din Braşov, p, 470): „dracul fiindu, dece bă-luiîa(K-KASma) minte şi fire oamenilor..." v. Bălăesc.--uesc. Băluirel _ - . — v. Băluesc. Băluit J - Bălur. —v. Bobiră. Bălură s. f., sau băliir, bălăiir (plur. bălure, bălăure), . s. n.; t. de Botan. : Colchicum autumnale, Tue-chien. Determinaţiunea a fost făcută de d. dr,- Grecescu, după exemplarul trimis nouă din Gorj de d. învăţător ' Haîducescu sub numele de bălură. ■ „Bălur se dice la. un fel de erbă, care se deosebesce de pir, cîocărlan, pălămidă, boz, troscot, grâul-draculuî..." (P. Ciocălteîi, Dolj, c. Galicîuîca; N. Poppescu, Dolj, c. Piscu). „Ierburile cunoscute pe aicî sînt: sadină, pir, ştir, troscot, bolbură, bă-lăur, mohor, graşiţă şi păîuş“ (C. Cor-benu, Olt, c. Alimănescî; Elena Hurmuz, Teleorman, c. Caravaneţ). Cuvîntul pare a circula numaî în regiunea Oltului, pe ambele sale maluri. Pe aîurî aceîaşî plantă se numesce I Brând uşă-de-tomnă sau Brându- şei (Dr. Brânâză). Ea are o rădăcină | ceposă sau bulbosă; de aceea bălură \ sau bălăur ar pute să fie în legătură cu latinul bulbus „cepă" ; formaţiunea însă, în orî-ce cas, este anevoe de explicat, căcî deminutivul latin bul-bulus ne-ar fi dat bolbur sau bol-vur, de unde ajungem la bălur, bă-lănr, bălură, numaî printr’o scădere a accentului, care trebui justificată. Băluşcă, s. f.; t. de Botan.: Orni-thogalum umbellatum, ornithogale â bouquet. Dr. Br&ndză (Prodvom p. 488) aduce sinonimii: luşcâ, găiniţă, plisc-păseresc. Eleniî numîau a-cestă plantă οονιΟόγαλον, „lapte de pasere", din causa frumoseî albeţe a florilor eî. De aceea şi franţusesce ea se qlice „la dame d’onze heures". Este învederat că băluşcă, de unde scurtat luşcă, vine prin sufixul desmierdător -uşcă din adjectivul băl „blond", însemnând literalmente „blondinette". v. Băl. — Luscă.—uscă. Băluţ, -uţă, adj. et subst.; blondi-net. Deminutiv din băl prin sufixul -uţ. Prin analogia, cu „drăguţă", forma feminină băluţă se întrebuinţezi, şi despre bărbaţi, maî ales ca poreclă. Zapis muntenesc din 1657 (Cond. Mss. a episc. Buz. t. I p. 373, în Arch. Stat. din Buc.): „adecă eu Băluţă feciorul Lieî nepot luî Comănicîu din Scurteştî..." v. Băl.—uţ. '•Băluţă. —v. Băluţ. 2-Băluţă, s. f.; t. de Choreogr. : sorte de danse populaire. Un joc poporan, care în Dolj se maî numesce hora luî Băloîu (D. Pompiliu, c. Cîo-roîaş), îar în VAlcea Mănio.sa (f-.-Haî- :ion:î H.M.UŢA :î09J ducescu). Se pare a fi propriu regiunii Oltului pe ambele sale maluri. „Băluţă se chiamii unul din danţu-rile ţerănesci de aici" (B. Ionescu, Dăm-boviţa, <:. Săcueni; pr. C. Ionescu, Mehedinţi, c. Şişesciî-de-jos; I. Popilian, Dolj, c. Plosca; C. Alimănescu, Olt, c. Bănănescî; I. Popescu, Teleorman, c. Tufeni). Muzica Băluţet s’a publicat de d. Vulpian, Jocuri de brâu No. 16, aşa cum a fost audită în Arâlcea : Allegro ngiialo. tesce încet,. Lăutarul, sau maî cu samă un jucător gureş, strigă: Ui baluţă, hi! Foe vordo busuioc, Trageţi hora mal in loc, Ca la noi la Topolog, La Mariţa poşte Oltl Foo vorde do richită, ]a vedeţi că o greşită! sau: Foo verde busuioc, Pe loc bCduiă, po loc, Să mal albă s’alta loc! mm ί i mm si ro i i tU’ tu mm i £ 3=· m m D. I. Haîducescu descrie în următorul mod pe Băluţa din Gorj şi Vâlcea: Acestă horă se începe în cerc, a-decă de mână rotundă, şi se jocă făcend doî paşî înainte cu piciorul drept şi doî paşî înapoi, cu puţină înclinare spre drepta. astfel că jocul se jnvîr- „După ce jocă aşa cât-va timp prinşî de mână, conducătorul jocului strigă: Foe verde de trifoi, Şi la drepta câte doi! „Atunci bora se rumpe îndată, jucătorii se întorc la drepta câte doî, o- 3095 BAXAR 30S>6 bicînuit un bărbat şi o femeiă, mâinile ! le pun pe după spate, şi hora urmeză tot în cerc, dar perechî-perechî. „După cât-va timp capul jocului strigă: Foe verde busuîoc, Faceţi hora er la loc! şi perechile atunci se lasă de braţ, revin la front şi se îeau cu toţii de mână, reîncepend hora ca întâîu. După un interval, capui jocului îară strigă: Şi la stânga tot aşa! sau: Foe verde de trifoi, Şi la stânga câte doi! sau: Foe verde ş’o lalea, Şi la stânga tot aşa! „Atunci se face acelaşi lucru ca şi la drepta, dar cu piciorul stâng înainte11. v. Mănio'sa. Bălvân s. bulvân (plur. bălvam, bulvanî), s. m.; poutre, pieu, palis. Grindă. Tălpoe. Tarac. Stobor. Bălvan este dublet cu bolovan, ambele din paleo-slavicul κλα-κκλιπυ „stipes vel statua" (Miklosich), dar bolovan ne-a venit prin forma bulgară „bolu-van", care se aplică la petră, iar bălvan prin forma serbă „balvan", care se dice despre lemn. Forma bălvan nu circuleză decât în Oltenia şi 'n Bănat. „Bălvan — grinda ce se aşeţlă în temelia casei" (I. Haîducescu, Gorj). „Bulvan = un lemn mare. Părţile de lemn ale caseî sînt: bulvaniî, carî se pun pe fundament; în bulvanî se bag căţeii, între căţeî se pun bârnele...." (S. Lîuba, Bănat, c. Maidan). Crisov dela Constantin Şerban-vodă din 1656, Cond. MSS. a mănăstirii Hu-rezu f. 114 b,în Arch.Stat. dinBuc.) „ca- săleşi pimniţile de piîatrăşi toată curte cu mu ’ş îaste îngrădită cu bălvam11. v. Bolovan. Bănâr (plur. bănari), s. m.; mon-nayeur, employe ou ouvrier ă la Mon-naie. In graiul din epoca Fanarioţilor taraphangiu. Acela care lucreză la monetăria Statului, care face b a n î, anume bani bunî, spre deosebire de calpuzan, care falsifică moneta. Crisov dela Duca-vodă din 1670 (Cond. Mss. Asachi, t. I f. 165 b, în Arch. Stat. din Buc.): „şi au arătat înnainte noastră nişte zapise făcute de mărturie, întăî un zapis dela mulţî oameni bunî şi boîarî anume: Andoca ce au fostu clucîar şi Pinte pitarîul şi Pascal Corlaî uricarîul şi Alexandru bănarml domnesc u..." Zapis~moldovenesc circa 1666 (Cond. Mss. Asachi t. I f. 50 b, în Arch. Stat. din Buc.): „Adecă eu Gheorghiţâ zlă-tarîul, tatăl luî Enache zlătarîul, şi noî chizeşiî luî Enache, anume David starostele de neguţitorî, şi Tudor cămă-narîul şi Dumitraşcu Braşovanul, şi alţî neguţitorî vr’o 30 lîudi (omeni), scriem şi mărturisim cu acest zapis al nostru, cum au fostu Enache zlătarîul bănariu, ş’au căzut la. mare vină domnîască la măriîa sa Evstratie Dabije vodă, pusu-l’au la închisoare în temniţă şi era să de mării sale luî vodă 1000 de taleri; deci noî cu toţii am mărsu de l’am luat în chizeşiîa din temniţă ca să ’ş vănză ce are să plătîască banii gospod (domnescî), şi aşe n’au fâcut, ce s’au sculat ş’au fugit la Raşcov în ţara căzăcescă..." Ion Neculce, Letop. II p. 366, pin-tre „boierii şi slujitorii" credincioşi luî Dimitrie Cantemir, pune şi pe: „Ioan Bănarul vel Căpitan". Acest Bănar a murit apoî colonel în armata rusescă 3097 BĂNAT (Vita Constantini Canfcemiri, Moscva, 1773 p. 378). v. 2'Ban. — Bănăriă. — Calpuzan. — Ta-raphanâ... ^Bănăt (plur. bănaturî), s. n.; „cliagrin, deplaisir, peine, ressentiment, ennui, derangement" (Dame). Laurian-Massim n’a pus acestă vorbă nicî măcar în „Glosarlu", deşi ea este forte poporană, forte respândită şi forte tre-buincîosă. Cihac (II, 478) traduce pe bănat prin „soupijon, reprimande; a fi cu bănat-= blâmer quelqu’un d’avoir fait quelque chose", — nesce sensuri pe cari acest cuvînt nu le are şi nu le-a avut nici o dată,. Yenit d’a-dreptul din maghiarul banat „chagrin, afflic-tion, regret", al nostru bănat a păstrat întocmai acelaşi semnificaţiune, şi nu trebui confundat cu bănuesc, bănuire, bănuelă, de carî se deo-sebesce cu totul" sub raportul sensului. Sinonimiî’luî bănat sînt: năcaz, mâhnire, n e m u 1 ţ u m i r e, maî ales supărare sau super. Mitropolitul Dosoftelu, Synaxar, 1683 f. 110 a (Noev. 6): „şi nu săputla curăţa, arătândii greu bănatu dela milostivul Dumnedzău şi închipuindii pă-catele nele.sne curăţate..." Ibid. f. 146 b (Noev. 23): „Dară de vrîame cu tu, împărate, că astădzu eştti şi mâine te topeştti ca omul, şi luaşu. atâta bănat că, ce nu ţ’am cinstitu pre hiîul tău, ltiîndu ocara pre tine şi nebăgaria sămiî, dară cu cât mal mult să va mâniîa neinurito-rlul împăraţii şi ’ş va· 1 u a bănat, cândii necuraţâl pre filulEi svinţiiî sale, pre celu sânguru născut şi de o’mpreunâ fiinţâ,, âl ocărăscii şi ’l defalmâ?..." Ibid f. 177 b (Noev. 30): „nice ţâ· indu’I rău că ce’l lăsarâ, nicî âî lovi cu cuvântii de bănat, ce cu blândii şi linicelÎi glasii le dzâsâ..." Ibid. f. 42 (Mart. 17): „nice dănăorâ n’au răpştit, nice le-au dzâsu cuvântii de bânatu...“ ' : Gantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 155): „Dările de pre an, de bună voe, fără lipsă, şi fără bănat strângându-le să le numere, cumpă-nlască, în pungi băgându-le să le lege şi să le pecetluiască..." Miron Costin, Letop. I p. 218 : „După acest răsboîu şi perire a luî Razvan Yodă, s’au aşezat Domnia luî Ieremia Yodă fără grijă, nice Bator Jigmond nu s’au maî ispitit să tri-miţă oştî în Moldova, ce avănd bănat pre Leşî de paguba oamenilor se! cu Răzvan, aii trimis solî cu jalobă la Rodolf împăratul..." Ibid. p. 305: „nice o oprelă sau vr’un banat despre cine-va ,n’au avut, ce cum au venit fără grijă, aşa când î-au fost voea aii eşit..." Nicolae Costin, Letop. II p.: 84 :; „avea şi vătămare şi bănat mare Nicolal Yodă asupra lui Ilie Spatarul Catargiul pentru supărările ce făcuse aice în ţară pe vremea ce trecuse din ţara Muntenescă cu Ilie Can-tacuzino Vist de închisăse fără poroncă şi luase şi banî dela slujitorii de Focşani...", unde supărare are înţelesul Gel fundamental de „asuprire". / Ibid. p. 95: „Pus’aii [Nicolae Ma-vrocordat] de au făcut· cărţi să se strice daniile cele ce s’aii făcut de Domnii maî-de curând cu împuţinarea locurilor târgurilor domneşti, că venise jalobele dela căţl târgoveţi a căte-va. târguri cum n’ati unde se hrăni; ce pe iurmă, mal nainte de ce le-ar trimite prin· ţară să le sune, pricepând acum bă-, naturi despre o samă de boieri, cărora li se didese daniile şi miluirile acelor Domni trecuţi, socotind să nu ’I măh-nescă, aii părăsit...", unde „pricepend bănaturi despre o samă de boieri" în- BĂNAT 3100 semneză: „aflând că o samă de boieri s’au supărat". Ion Neculce, Letop. II p. 204 : „Leşiî văzând aşa, au început a scrie cu bănat la Vaşilie Vodă..." ■ Ibid. p. 272: „puind Constantin Duca-Vodă pe Lupul G-avriliţă Visternic mare, n’au agîuns acei bani două-triî luni de cheltuelă Visterieî, care apoi maî pe urmă l’atx şi scos din Visternicie cu mare bănat pentru acea slujbă curată...11, unde erăşî bănat nu este „prepus", ci „supărare". De asemenea ibid. p. 408 : „arătat’-au Dumnezeu greu bănat asupra Creştinilor pentru multe păcatele şi fărădelegile noastre..." Nic.; Muşte, Letop. III p. 37: „De aceste nimăruî cu bănat să nu fie, că pentru învăţătura şi aducerea aminte s’ati scris aice..:" Axinte .Uricarul, Letop. II p. 136: „care înţălegănd Vizirul, ϊ-au părut foarte răti şi aii scris la Caimacamul cu bănat, zicând că nu s’aii căzut să facă una ca aceia..." ■Balada „Feta Radului": M6 tănguesc prunilor De jalea părinţilor, Şi mii vaier bradilor De bănatul fraţilor... (G. D. T., Pous. pop. 84) Doină din Ardei: Ţie ţi ’î destul de dor, Şi eu după tine mor; Oându ’î colea de luat, Amîndoî tragem bănat: Tune ’n tindă şi prin casă Şi ’n capul cuî nu ne lasă!,.. (Jarnic-Bî'u'sanu, Trans. 28'*t. Alta: Ne-am Iubi, nu cutedâm; Ne-am lăsa, nu ne ’ndurâm ; De luat încă ’i pecat, De lăsat· E mult hăvut... (Ibid. 6iy Alta: Mai bine de-aş fi murit-Decât să ne fi ’ntălnit, Şi maî bine-aş fi şchiopat Când peste prag- ţi-am călcat, Decât să trag la bănat... (Familia clin Pesta 1886 μ. 251). Alta: Măi bădiţă, bădiţele, Μί-aî furat minţile mele, Şi cu dorul m’aî lăsat Tot în j a 1 e şi bănat, Fără frică de pecat!... (Ibid. p. 26:î), Doină din Bănat: Nu mai portă nici mărgele, Nici iii degete inele, Şi: de dor şi de bănat Şi cercei i-au aruncat!... (Hodos, Poes. pop. 218). Doină din Bucovina: Că te culci sara cu sore, Şi te scoli la prânţjul mare, Şi ’ncă ’ţi pare cu bănat Că de nopte te-ai sculat... (Marian, Bucov. II, 22G). Alta : De-a fi spre vr’o reutate, Voiu scrie răvaş de carte, Pe de laturi Cu bănaturi, La mijloc Pară de foc... . (Ibid., 39). Balada bucovinenâ „Glieorghieş" : Moşule, te-aş întreba De ceva de mi’i erta; 3101 3102 Să nu’ţi fie cil bănat, Unde sună puşca ’n sat. ?... (Marian, Bucov. I, 19) Doină din Moldova: De se mărita ’n alt sat, Nu era nici un banat; Dar aşa ’î în satul meii, Şarm anul sufletul meu ! Dela mine-a treia casă, Of inimiora mea arsă!... (Sevastos, Cânt. mold. 64). I. Crengă, Poveşti p. 127 : „Da nu ’ţî fie cu bănat, om bun, că am şu-guit şi eu...11 „Povestea uneî fete" (Şeţletorea 1894 p. 153): „îmi ţin şi eu cu banat: pututu-m’aş fi lasat în nedejdea unui liliac ca aista !“ Doină cătănescă: Frunză verde din treî sate, Arde-te-ar focul cetate ! Pe treî părţi cu lemne verţil, Nici urma să nu’ţî maî νβςΐϊ; Pe de-o parte Cu uscate, Că pre inulţî ţîî în banale Fără nici o dereptate!... (Jarnik-Bărsanu, Trans. 313), unde pluralul cel excepţional bănate s’a furişat numai din causa rimei. In cele de maî sus, sînt de observat următoreie locuţiuni: „a lua bănatu (Dosofteiu); · „cuvînt de bănat“ (ibidem); „a ave bănat pe...“ (M. Costin); „a ave bănat asupra...11 (N. Costin); „a trage bănat“ (doina din Ardei); „a trage la bănat“ (ibidem); „a’şî ţine cu bănat“ (basm moldovenesc)... ■ A desfiinţa din gram, saii măcar din literatură, o vorbă atât de românizată, este o mare copilăriă, „să nu fie cu bănata. Noi credem că ceea ce a înlesnit cu· vîntuluî bănat introducerea şi respân-direa la Români, a fost maî ales aso-nanţasacu păcat, de care seapropiă şi prin sens şi graţiă căruia se părea poporului a fi o formaţiune curat ro-mânescă. v. Bănuesc. 2Bănât, s. m.; t. de Geogr.:' Banat de Temesvar. In loc de Bănat cărturarii au introdus la noi termenul Te-m e ş i a n a, uitând că din Bănat se face Bănăţen „habitant du Banat11 şi bănăţen „propre au Banat11, Bănăţencă „habitante du Banat11, bănăţenesc „appartenant au Banat11, bănăţenesce „en dialecte de Banat11, pe când Temeşiana remâne sterpă. Cu tote astea, nici cuvîntul Bănat nu e vechîu. El îşi pote urca originea cel mult pînă ’n secolul XVI, când pentru prima oră în capul admi-nistraţiuniî uneî părţi din Bănat, a-nume peste Lugoş şi Caransebeş, fusese numit un Ban, pe când înainte existau în acea parte a Daciei numai Comiţi: „Comites Temesienses11 în actele ungare, începând de pe la 1203 (Fejer, Cod. diplom. V, I, 293). v. ''Ban. Prin urmare Bănat a intrat în graiul românesc din terminologia oficială austriacă, care dă acest nume teritoriului cuprins între Murăş la nord, Dunărea la sud, Tisa la occident, îar la orient rîul Cerna şi o ramură de Carpaţi întinsă în sus pînă la întâlnire cu Mu-răşul; un teritoriu avend drept capitală Timişora, numită astfel după rîul Timiş, care şerpuesce prin interiorul acestei ţerî, aşa că numele'î cel maî românesc ar fi „ţera Timişului11, „Ti-mişen11, „Timiş^ncă11, „timişenesce11, după cum şi trebuia să i se fi dis ro-mânesce înainte de introducerea cuvin- 3103 3104 tuluî Bănat. Orî-cum să fie, o dată înrădăcinat în popor, acest cuvînt va remâne şi e bine să remână. Cântec cătănesc din Ciclova: Eî, Bănat, ţeră frumosă! Remâî, mândra, sănătosă Remâi acum vrednicită Şi de...mine părăsită; De-ai meî fraţi sînt depărtai Ca şi cerul de Bănat; Dar veni-voiu eti a-casă, Numai Nemţul nu m& lasă... (Tribuna din Sibiu 1886, p, 1080). Doină bănăţenescă : Flore verde din Bănat! Să sciî, badeo, te-am lăsat; Nu te las câ eşti urii, Ci te las că eşti pirlit: Că tu sera mS îubesci, Mâne-di m6 povestesc!... (S. LYuba, c. Jlaklan). Doină din Ardei: Las’ să rabde, dacă şede; Largă’Î lumea; el n’o vede? Că de-aici pînă ’n Bănat Şi-ar afla loc aşedat; Şi de-aici pînă sub munte Şi-ar afla loc ore-unde... (Gaz. Transilv., 1888, JSTo. 5o). Alta : Haîd’ mândră cu mine ’n lume, La maica ta nici nu spune; lea’ţi hainele de pe paf, Haid’ cu mine la Banat. Că Banatu’X ţară bună, Aflâm popi de ne cunună... (Marian, Nunta p. 155). Alta: Aide mândro, aide dragă, Să trecem măgura negră La sfinţitul sorelui Prin frunrlişul codrului Şi prin ţera Oltului; Când o fi codrul gătat, Să fiii cu tine ’n Bănat... (Jarnik-Bărsanu, Trans. G2). - Alta : Cântă, mândră, trăgănat, Să te-aud dela Bănat, Câ’s cu trei cai de furat... (ibid. 290) Alta : — Vino, lele, la Bănat! — Ba eii nu, că‘ am bărbat... (ib. :.’S=>). Topografia Bănatului, statistica luî, împărţirea’î administrativă după timpuri, ai-cheologia’î istorică şi pre-is-torică, tote acestea nu ne pot interesa de loc în caşul de faţă; ba chîar vicisitudinile sale politice ne preocupă aci abia întru atâta, întru cât ele sînt reductibile la o sintesă etnică a nemuluî românesc de acolo, adecă la o generalitate, îar în specie numaî acelea din ele carî aruncă o lumină maî viuă sau cu totul neaşteptată asupra acestei sintese. Din tote regiunile locuite astădî de Români la nord do Dunăre, Bănatul şi Oltenia, cu prelungirea ior cea comună în ţera Haţegului, sînt singurele carî represintă o continuitate ne’ntreruptă geografico-istorică a nemuluî românesc, — 1111 cuîb de unde se româniza treptat ţerile spre apus, spre criveţ şi spre resărit, ba indirect şi cele de peste Dunăre, cuibul mereu descărcându’şî prisosul, dar remănend tot-d’a-una plin. Şi nicî nu putea să ii fost un alt cuîb, întru cât Bănatul şi Oltenia aii fost cele de’ntâîu porţiuni pe carî le cuceriseră în Dacia legionarii Romei şi fără mânţinerea cărora eî nu puteau stăpâni restul Provinciei Traiane. Ar fi o curată absurditate de a crede ci-ne-va că colonisarea romană a fost I maî compactă şi maî solidă în Tran-! silvania sau pe aîurî, unde ea era maî •310 ο depărtată de Italia şi tot-o-dată maî apropiată de lumea cea barbară din Orient·. Deşi învecinate, totuşi Bănatul şi Oltenia nu se confundau întru cât-va decât numai pe la Orşova şi pe la.Me-hadia, avend o liniă de demarcaţiune firescă pre bine determinată prin acel crescet al Carpaţilor care tocmai între ele se lasă în jos şi trece Dunărea pentru a se uni de dincolo cu Balcanii. Din acestă causă expansiunea ele-nVehtiiluî românesc din Bănat, se operă maî în specie spre Pannonia, iar a elementului românesc din Oltenia tindea niaîcu samă spre Nistru. Migraţiunî dela Olt spre Timiş şi vice-versa, firesce, s’aii întâmplat nu o dată, ’şi una din ele, bună-oră, în timpii moderni, a dat nascere în Bănat uneî poporaţiunî oltenescî, aşa numiţilor Bufanî, care nicî pînă astadî nu 1 S’a confundat cu F r ă t u ţ i î sau Bănăţenii propriu (Jişî. Tocmai acesta însă dovedesce că Oltenia şi Bănatul, deşi se întărîau din când în când reciproc prin revărsarea prisosului popo-raţiuniî într’o parte sau în cea-laltă, totuşî îşi păstrau fie-care câte o individualitate deosebită. Lăsând acum la o parte Oltenia, despre care se pote vede maî ales la cuvîntul „Basarabă", să ne oprim cu trot-dinadinsul asupra Bănatului, examinând în privinţa’! maî' de aprope : I. individualitatea dialectală; II. ‘individualitatea teritorială ; singurele doue cestiunî, carî întră d’a-dreptul în cadrul „limbeî istorice şi poporane a Românilor". I. Individualitatea dialectală a Bănatului. Acestă cestiune: ni se presintă sub doue puncturî de vedere : • 1°. elementul lexic; ■ 310R 2°. elementul fonetico morfologic. Este ciudat că pentru ambele aceste puncturî, fruntaşii literatureî române din Bănat: Iorgovicî şi Ţichindăl, fără j a vorbi de scriitorii ceî nouî de acolo, I nu ne oferă aprope nicî un material, căci dînşii n’ati scris bănăţenesce, ci în limba literară cea tipică, respân-dită la toţi Românii prin cărţile bisericesc). Tot atât de puţin se pote cu- lege din gramatica cea scrisă de Bă- i năţenul Diaconovicî-Loga. 1° elementul lexic. Inbr’o scrisore din Pesta dela 1 August 187.1, publicată atunci în Columna luî Traian pag. 117, eu diceam între altele: „Scolele fiind în vacaţiune, Biblioteca Universităţii din Pesta este închisă.- Mulţumită amabilităţii d-luî Dr. „Francisc Toldy, profesor, bibliotecar „şi unul dintre învăţaţii ceî mâi renumiţi aî Ungariei, ea mi se deschise „pentru vr’o treî ore. Acest-interval, „maî mult decât scurt, mî-â procurat „totuşî ocasiunea de a face doue descoperiri forte preţiose, maî cu samă „din punctul de vedere al linguisticeî „române. Cea de ’ntâiu, este un manuscript cu totul necunoscut, întitulat : Dictionarium Valachico-Lati-.,1111111...“ Maî târziu, pe la 1878, acelaşi manuscript ademenise în trecăt băgarea de samă a d-luî N. Densuşianu, care ’l menţioneză în interesantul sefi raport despre misiunea sciinţiflcă ce i se încredinţase din partea Academiei române, Anale, ser. II t. 2 secţ. I p. 202. Nicî eu însă la 1871, nicî d. N. Densuşianu maî în urmă, nu studiarăm manuscriptul în cestiune maî de aprope, ci numaî doră în pripă, ceea ce ne re· tăcise pe amîndoî, astfel că eti îl consideram de proveninţâ transilvană şi BĂNAT 3107 BĂNAT 3108 anume de pe la 1700, îar urmaşul meu îl-credea scris la 1742 şi cuprintjend „166· pag.1 + 9 M“ ; i-patru aserţiuni — doue ale mele şi doue ale d-sale — de o potrivă inexacte.1 In vera.' din 1883; eu mg oprisem în Pesta mai multe . - Iată şi un fatj-simile;de pe.·,pag..16: ol)Ux tr>, 1.0·: ’.β etfu-y 5$ ăefuJd iuli u» . ^ . οί^Λητί) la,) 'JifL· Q-Lm " ■; ">-m c<.L· " ‘U fyivmtrj Cili’ '/ί’γηΛ t!/ t) ’| <■ '1x3?·. ' — ■' · ■ i;c C-MA-CO"·' · · ·; · CJ^qÎ^ fATn ajiu rvţtj . ·; , . ■ .fyCvnAKt··^ . . ·, .. . 5'BeLt-OT ■(’/“»'■“ &’■ 1. . . î:;·:·:;.·; 5?e'/ony Şw \ ^ [ .c/f l(rn rrtca; ‘^J^Kyrurvti f i/*'/.73^*5 θ'//*· iiy ■ ■ ^)C )\ uS u i cU'o e»> uJ yt· „Timishorg. Themisvarium. Themisi- 0 polis". : 1 Să maî adăogâm: ■ ··. ! t - -;„l£rish. Fluv-ius. Ohrysius". „Krishan. Accola Chrysij". „Krishenesk. Chrysiensis'·.. . - Din tote acestea resultă nu numai că autorul era Bănăţen, dar încă. anume din regiunea Lugoşuluî. : In manuscriptul întreg nu sînt ni-căirî menţionate nesce simple sate'sau puncturî topografice fără vre-o .importanţă, afară- de cele cinci: Cricîova, Macîova, Marga, Strein, Teîuş, şi maî încă altele treî, despre carî vom \wbi maî la vale, tote · în vecinătatea Lugoşuluî, precum nu departe de- acolo şi Marmure. Căutând în Hornyânszky (Geo-graph'. Lexikond. Konigreichs Ungarn, Pest,' 1858), nor 'vedem' că’: Cricîova (Kricsova) este un sat românesc cu vr’o 900 locuitori; Macîova (Macsova) un alt sat românesc ’ cu vi1’o 300 locuitori; Marga, clisă şi Vama-Margă, erăşî'un■" sat- românesc cu vr’o 1200 locuitori;·: câte : trele în aşa numitul-„cerc'al-Lugoşuluî" (Bezirk Lugos), la· marginea Haţegului, de unde: vine cu-noscinţa .maî de aprope :cu.acestă^ singură? parte a -Transilvaniei. Autorul dară, cu o perfectă .siguranţă, este un Bănăţen:: din Lugoş. - Şi tocmai acesta ne deschide un câmp de cercetări, căci tocmai regiunea Lu-goşuluî, cuprindend . Caransebeşul cu hotarul Iiaţegan, şi tocmai în a doua jumătate A.secoluluîrXYH, ;între 1640 —1700, era din ^partea Românilor teatrul uneî·. remarcabile mişcări. literare ore-cum omogene, adică românesce cu litere;latine. -■.■ ..·.; Pe acest teatru ne sînt cunoscuţi pînă.-.aci:.treî·-actori;- 'Ştefan Fogarasi, Mihaîu Halicîu şi Ion Viski, cătră carî se maî adaugă;;, acum un . al.- patrulea, ba încă cel maî;.preţios.· , , : . Despre Fogarasi, a se vede Cuvente , den bătrăni t. 2 pag. 724—27.. Preut J din Lugoş, „Symista.. Oppidi Lugas“, j j el a publicat la 1647 în Alba-Julia : „Catechismus Latino-Ungarîco:Valachi-. cus“, 48 foi în 8, unde ;se .scrie romă-· nesce cu litere latine, de ex.: „Cred eritrun Dumnedzeu, en Tatei „â tot Puternik, roditorul tseruluj şi. „cl poementuiuj etc.“ Halicîu, din Caransebeş lingă Lugoş, a publicat în Basel la 16.74 un vers in onorea. amicului seu dr. Franciscus Papai, retipărit apoi în „Succihcta Me-dicorum Hungariae et Transilvaniae Biographia'V Leipzig, 1774, p. 127—8, de unde l’a reprodus într’un mod cu totul greşit -reposatul Pumnul în „Lep-turarîu rumâneSc“ t. 3p. 67 —8, şi pe care noî îl dâm aci după o copiă corectă, făcută de d. N. Densuşianu : , Kent szenetate, szerund la voi, Ro-manus Appolo, La totz, ketz szvente ’n Empereczie sedetz, -, De unde kunostince asteptem, si stin-ce : fericse ;... De Amstelodam,. pr.en chetz szte ’n ■ . . omenie typar. Legse derapte au- dat· frumosze cse·; ... , tate Geneva Ecz vine Franciscus, cinete Leyda, . Paris! , Prindetz,maene sorory, ku cseszt-nou .oşzpe·: nainte; Fratzij Freţacfci, Nymphele, pasze.ku^ .· -i rund , .-....,· Domnybuny, Mary Doctory, Daszkely, ’s bunele.Domnae. Cu patse ej fitz, cu payne.si szare rugem. In fine, Ion Viski este'o interesantă descoperire â d Ιύϊ Dr. Gr. Silasi în" biblioteca Colegiului Reformat din Cluj, unde d-sa a dat peste un gros' marih-script întitulat: „ A luj szvent David kraj si'prorokul o szutye si csincs dzecs de soltari. cari 3115 BĂNAT 3110 au szkrisz cu menile lui Viski Jânos en Boldogfalva 1697“. A se vede studiul d-luî Silasi în revista Transilvania, 1875, No. 12, 13 şi 14, unde d-sa constată că Psaltirea lui Viski a fost „scrisă parte în Sântă-„Măria (Boldogfalva) lingă Haţeg, parte „în Gioagiul-de-jos, în cari comune respectivul pare a fi fost predicator re· „format". Ceea, ce a scăpat din vederea d-luî Silasi, este că însuşi numele scriitorului în cestiune indică o localitate, pro-babilmente aceia de unde se trăgea el însuşi, sau cel puţin familia sa. Viski, cu postfixul unguresc adjectival i, în-semneză „din Viska". ΕΪ bine, peste Carpaţî se află treî sate românescî numite Visca, din carî două în. ţera Haţegului (Windisch, Geogr. d. Siebenb. 1790,'p. 111—112), iar unul în Bănat lîngă Lugoş (Hornyânszky, op. cit. p. 406). In acest mod, dacă nu prin locui unde trăia, încaî prin origine, Ion Viski era Haţegan sau Lugoşan, una din două. D. Silasi crede că Psaltirea din 1697 ar fi o copiă după, un original „de pre la mijlocul secluluî XVII, de nu şi maî de mult". D-sa totuşî nu ne dă despre, acesta nicî .o probă decisivă; ş’a-poî puţin ne importă o distanţă de câţî-va ani în plus sau în minus.; Lîngă Fogarasi, lingă Halicîu, lîngă Viskij ca represintând aceiaşi mişcare literară curat lugoşenă dintre 1640--------- 1700, mai avem dară acuma pe acela cărui i se datoresce Dictionarium Va-lachico-Latinum şi pe care noî îl numim Anonymus Lugoshiensis, pe cât timp nu seim cum îl chiamă. In adevăr, pe pag. 172 a manuscriptului el scrisese ce-va in curmeziş, de unde se mai pote recun osce: „...Iacobus Olass." Dar ore să fie acesta numele autorul ui, iar nu cum-va al vre-unuî alt personagiu? Deşi în apropiere de Lugoş se ί găsesce un sat românesc numit Ollosâg, ! de unde putea să fi fost acel Olass’ totuşî noî preferim a nu risca o solu-ţiune, pe care de o cam dată nemic n’o argumenteză. | Fogarasi, Halicîu, Viski şi Anonymus ] Lugoshiensis scriu românesce cu litere latine, luând toţi de basă ortografia ungurescă, pe care însă, eî o modifică de o potrivă într’un mod,esenţial;,de exemplu: pentru ă şi â sau i întrebuinţeză pe e, fie. simplu, fie scurtat; . , pentru j întrebuinţeză pretutindeni acelaşi semn ca pentru §, nefăcend nici o distincţiune între ambele sonurî, de şi ortografia ungurescă are ss pentru • al nostru j, iar s pentru £; pentru ea întrebuinţeză pe a, iar pentru oa pe o. Ortografia cea mai puţin ungurescă este a Anonimului, care pe s nu’l scrie unguresce prin sz, nici pe § uhguresce prin s, ci pentru cel de ’ntâiii pune pe s, iar pentru cel-lalt composiţiunea sh, luată nu dela Englesî, ci din grafica unor dialecte slavice meridionale, ve$î bună oră la Katancsich, De Istro ejus-que adeolis, Budae, 1798, p. 283. De altmintrelea transcripţiunea la' toţi e destul de corifusă, scriindu-se acelaşi son ic prin k şi prin c; acelaşi son ce, ci prin cs şi ts; acelaşi soh ţ prin cs, ts, c; aceiaşi son ge, gi prin ds şi gs etc. Cea maî ungurescă, ba chiar de tot lipsită de simţul foneticei române, este ortografia continuatorilor jAnoniinuluî; carî se recunosc dela prima vedere a fi fost Maghiari. Ca.specimen mai lung, iată o urare poporană, transcrisă pe prima din foile, cele albe adause la legarea manuscriptului: Pentru Mine Pentru Tine . Pentru Noj 3L17 BĂLTIŢĂ amandoj. şi Kusztanti lanoj. Pentru Mine Pentru Tino Pentru noj ainau doj Pentru Kăsza Pentru Măsza Pentru dnipra sapo nyăsza. Vom observa în parentesi curiosa coincidinţă a acestui cântec cu un altul de pe la 1680, citat cu ortografia polonă în „Vita Constantini Cantemirii" (etl. Acad. Rom. p. 43) : Constantine, Fudze bine, Niczi aj Casa, Niczi masa, Niczi draga dzupiniasa... Fogarasi scriea la 1647, Halicîu la 1674, Viski la 1697. Pentru Anonymus Lugoshiensis nu se pote fixa o dată precisâ. Din tote consideraţiunile însă de maî sus, catâ să’l punem maî a-prope de Fogarasi decât de Viski, cam pe aceiaşi liniă cronologică cu Halicîu, căruia el pote să/ί fie anterior, dar nicî într’un cas nu este mai nou decât a-cesta. Ori-cum ar fi, Dictionarium Valachico-Latinum este cel mai vechiu vocabular al limbei române, adecă traducend din românesce într’o limbă străină, îar nu vice-versa, după cum traduc, de ex., din slavonesce în românesce acele glosare din secolul XVII, despre cari noi am vorbit în „Cuvente den bătrăni“ t. I. p. 260 etc. Şi ce vocabular! Peste cinci mii de cuvinte. D. V. A, Urechiă, dintr’o călCloriă făcută la Copenhaga, a fost adus însemnarea, cum-că în Biblioteca Regală de acolo se află un vechiu „Vocabula-rium Valachicum." Nu ne aducem a-minte, unde anume şi în ce fel de termeni a fost publicată acea notiţă. I Adresându-ne însă la d. Bruun, eruditul bibliotecar dela Copenhaga, iată ce I ni-a respuns într'o epistolă din 22 Oc-tobre 1883: „Certes, j’ai devant moi „un petit manuscrit intitule : Vocalni-„larium Valachicum, qui sur 17 pagr-s „contient un vocabulaiie d’environ 170 „mnts valaques accompagnes d’une tra-„duction latine. Mais ce manuscrit est „compose â la deniiere moitie du „XVIII-e siecle par un dilettante da-„nois, qui s’est occupe de beaucoup „de clioses litteraires et linguistiques; „la valeur scientifique en est,sansdoute, „nulle“. In scurt, manuscriptul dela Copenhaga abia merită de a fi menţionat şi nu merita de a fi descoperit. Peste doi secolî după Anonymus Lugoshiensis, noi nu găsim decât vr’o 10,000 de cuvinte în marele Lexicon Budan dela 1825, lucrat — după cum se dice pe frontispiciu— „de mai mulţi autori în cursul a trei-deci şi mai multor ani". Ce colosală muncă presupune dară prima încercare de acăstă natură, făcută de un singur om! „DictionariumValachico-Latinura", aşa cum îl posedâm noi, nu este terminat. Dela cea de’ntâiu pagină.autorul începe deja a-şi completa opera, adăugend la margine cuvintele cele uitate. Aşa în rind cu ^Ace. Filum“ el pune acolo „ Ac“, remas fără ' traducere. Aducem acest singur exemplu, căcî aci s’a hitămplat ce-va forte ciudat. Adâugetorul cel dela 1742, găsind pe acest „Ac“, scrise după el „zerna“, eşind astfel „A czerna", sinonim unguresc pentru „aţă“, pe când bietul „Ac = Acus“ dispare cu totul. Apoi ordinea alfabetică nu e păzită cu stricteţă, fiind-că autorul-se pregătia, firesce, a recopia manuscriptul întreg, după ce o dată· îşi va fi isprăvit lu-! crarea. ... Multe vorbe- sînt scrise numai românesce. Se vede că, întimpinând vre-o 3119 BĂNAT 3120 dificultate de a le traduce bine lătinesce, autorul îşî reserva'acesta sarcină pentru urmă. In unele caşuri însă, traducerea lipsesce numai pentru derivatele dintr’un cuvînt tradus deja maî sus, ceea ce indică din partea lexicografului dorinţa de a merge iute înainte cu a-dunarea materialului românesc, fără a se opri la treba secundară a găsirii e-quivalentuluî latin. De exemplu: „Fe-rek. Polio. —Ferelceture.— Ferek§torK. Intre cuvintele cele lăsate fără ex· plicaţiune vedem: „Tinkova. — „Zegusheny, — „Zorii ncze.—“ Câte-trele sînt numiri de sate de lîngă Lngoş. După repertoriul luî Hor-nyânszky, Tinkova numără astăzi 750 locuitori, Zeguşeniî (Zagushen) vr’o 600, Zorlinţa (Zorlencz-mare şi Zorlencz-mik) peste 3000 împărţiţi în doue comune. Iată dară încă o probă, dacă ar mai fi nevoe după cele date mai sus, despre lugoşanismul autorului. Şi ceea ce adaugă forte mult la va-lorea operei sale, este tocmai că el se ţine cu stăruinţă de dialectul seu natal, ca şi când n’ar fi cunoscut de loc limba cea tipică de prin cărţile române din secoliî XVI şi XVII. După cum Psaltirea Şcheîană, popa Grigorie din Măhaciu şi Codicele Voroneţian ne-au conservat cu scrupulositate un subdialect transilvănen stins fără altă urmă, după cum mitropolitul Dosofteiu fonografiază sub dialectul moldovenesc, tot aşa cea mai scrupulosă conservare a subdialectului bănăţen se datoresce lui Anonymus Lugoslîiensis pe prima liniă, de aci pe a doua liniă lui Ion Viski, apoi întru cât-va lui Fogarasi şi lui Iialiciu. Judecând din cele cinci mii şi mai bine de cuvinte despre planul autorului, noî nu ne sfiim a afirma că, dacă ie,m ui. lucrarea sa ar fi isprăvită, Românii ar ave de doi secolî un cap-d’operă lexicografic, nu numaî cu vorbe comune şi j cu numiri topice, dar încă : cu forme duple, de ex.: mikutel şi mi tutei, nime şi nimene, prend şi pren-dzesk, kurt şi skurt, tikvg şi tiuke, straitze şi traiste etc.; cu expresiani copilăresc], de ex.: a-bushile „infantium incessus quadrupes", papă „panis infantili sermone“, placse „nomen lusus cum lapides jaciuntur ad metam" etc.; cu termeni de choreografia poporană, de ex.: Iepuraska „saltus hajdonicus", un fel de danţ hoţesc; cu interjecţiunî ţerănesci, de ex.: hesh „vox gallinas pellentis", ho „vox con-tinentis pecora", hop „vox saltantis", aos „heus“ etc.; cu o bogată sinonimică, de ex. patru numi pentru şorece: sorecse „nius“, spurk „mus“, shomek „mus", hercz „mus“... Ca specimen, publicâm aci întregă litera M, care se începe cu numărul 2390. Am pus cu litere rărite, pentru a atrage atenţiunea, cuvintele cele mai remarcabile din punctul de vedere dialectologie. Macsin. Molo. Macsove. Pagus in districtu Se-besiensi. Macz. Intestinum. Madzere. Pisum. Maj. Malleus. Maj. Maius. [Maj bine, maj ushor. Melius. Le-vius]. Majkă. Mater. Mak. Papaver. Makar. Quamvis. Licet. Makarkare. Quilibet. Quivis. Makarcsine. Quicunque.- Quivis. 32 .Makarundu. Ubicunquo. Quo-cnnque. Mikauleimde. Undecunque. Makarenketro. Quocunque. iM.il. Aigillosa terra. Mamu. Mater. Mane. Manua. Ros. Mare. Mare. Pelagus. Mare. Magnus, -a. Mare. Ponmni. Mare lukru. Admirantis et sper-nentis oxclamal.io. Martz. Mars. Feria 3-a. Martzolya. Murga. Pagus in fine Portae fer-reae. Mar va. ruske. Malva hortensis. Marmure. Marmor. Marmure. Porta ferrea. Angustiae Trans37lvaniae ex parte Ilunga-riae inferioris. Margsine. Margo. Finis. [Martur. Testis]. [Mărturie. Testimonium], Mas. Mansio. Mase. Mensa. Maskure. Sus castratus. Maske. Mecsineture. Mecsinish. Mecsesk. Aenygma propono. Mecsi ture. Aenygma. Mecze. Cattus. Felis. Meczishore. Meczishor. Intestinum parvum. Medzerijke. Cicer sylvestre. Medregunfi. Mandragora. Megar. Asinus. Megerecz, idem. Megurg. Megyâleu. Convivium natale. iMelmeszk. Evanesco. Abscedo. Torpesco]. Mej. Millium. Mejran. Amaracus. Maiorana. Mejugsel. Malleolus. Mejclan. Mejnnike. Simia. MC-krisli. Acetosa. Melaj. Milliaceus panis. Melkom. Silentium. MiSlkoinish. In silentio. Melcs. Limax. Melmesie. Malvaticum. MSmukâ. Simia. M6nC. Manus. Men. Maneo. Men. Mitto. MSnos. [Mendria. Superbia], Menestergure. Mantile. Manuter-gium. MSnye. Gras. Menshesk. Menyek. Diluculo consurgo. Prae-venio. Maturo. MenyekS. Manica. Menyie. Ira. Menyios. Iracundus. Menunt. Minutus. Menuntzel, idem diminutivum. Menuntedz. Minuo. Comminuo. M6nkStur£. Devoratio... ssio. Menkgture. Contentio. M6n6nk. Comedo. M6n6nkum6. Contendo. Menushe. Chirotheca. Men zale. M6r. Pomus. Pomurn. M6r veratek. Pomurn aestivale. Praecox. M6r iernatele Malum serotinum. Mer bunebrut. Malum sparu-ceum. Mâr dulcse. Pomum dulce. MSr gushat. M6r kSnyăsk. Mer kodesh. M6r kukurbetaricz. Mer de svent Pietru. Malum praecox. 3123 BĂNAT 3124 Măr mushkătaricz. Malum A-pianum. Muscatellum. Măr flokos. Malum muscosum. Măr nevestesk. Mer ordzen. Măr pestricz. Măr rutilat, Malum orbiculatum. Mer sălcsin. Mer vărgat. Malum variegatum. Merariu. Anethum. Mereu. Rectus. Mereje. Recta. Merg. Eo. Pergo. Progredior. Merg nainte. Proficio. Merg napoj. Deficio. Merg ănderăt. Retrocedo. Mergeritar. Mărgărită. Mergsenaretz. Finitimus. Mereiesk. [Merăcsin. Spina]. Mărit. Marito. Nuptui trado. Meritumă. Nubo. Maritum duco. Măritate. Nupta. Merindă. Merenda. Mărie. Magnitudo. Magnificentia. Măros. Superbus. Mernicze. Metreta. Măroshiă. Superbia. Măroslieskumă. Superbio. Mărunt. Minutus. Vide Menunt. Mărsure. Profectio. Progressus. Mersură nainte. Profectus. Mărshav. Macer. Macilentus. Mershave. Macra. Macilenta. Mersheveskumă. Macer fio. Merturie. Testis. Testimonium. Merturisesk. Testificor. Mărtzishor. Martius. Mertzenă. Mertzinos. Măsaj. Mappa. Măse. Dens molaris. Mesh. Soccus. Meshină. Pellis ovina. Meserere. Misericordia. Meserernik. Misericors. Mesernicză. Macellum. Mesercsiu. Lanio. Măskă. Dromadarius. Mestek. Misceo. Mestekătură. Mistio. Măsură. Mensura. Măsor. Mensuro. Meshter. Magister. Artifex. Mershtărgsindă. (?) Meshteresk. Magistrum ago. Ar-tificium. . Meshtershig. Artificium. Metanie. Reverentia. Inclinatio. Metenagă. (?) Metlikă. Artemisia tenuifolia. Mător. Purgo. Mătur, idem. Măture. Scopae. Măturat. Purgatus. Mundatus. Mătrak. Baculus. Mătricsă. Matrix. Me. Mea. [Meure. Mora sylvestria] Mezdrale. Măzdresk. Mezgaj. Inficio. Mezgush. Miez. Lana agnina. Miczar. Micsk. Moveo. Micskumă. Moveor. Micskătură. Motus. Micskony. Pediculus gallinaceus. Mjâon. Mjed. Medum. Mjedar. Mjedz. Medium. Mjel. Agnus. Mjelushel. Agnellus. Mjere. Mei. Mjeriu. Caeruleus. Mjerie. Caerulea. Mjercury. Mercurius. Mjeu. Meus. Miă. Miile. Mik. Parvus. . \ V ι ί-. V Λνι!;.·ιΐπΐ ■γ.' ·. Y,'!nills. Μ.·-’,'.Ι. Μ.',κ,,νκι. Μ' "V!(:ιπ. Μο- ,-Ίνι! :ι. .Mc ·! ]|·. ί:' · ] 1. | Π !. 1 · ■ Γι>1 |" Ί 11 Π! Μη.-·,!·. Μ ·>:<■■. ,,·Μ> ιιΐ ;;ι. Sii|, ΐ|-;,!· Λ. 1 ! t; 11 jn. Π l< ' - Υ I l.l 1 111.-. 1 ·Ί ι·ιι| Μ-■ ι.Ί. :! ■;!;· . Μ, !) ! ι· ίιιιιι. Ι: ι ρ ■ - ■ . !':! ι. i!"- ί ί:. Μ;ΐ ι,·:.ίΐιιιι. ',;:. ·.·.. ί Ί ■ ι· ■! _·ίι; ιιι. κίι',ιιιιι. ί ]: Iί. Μ il ι. ίί'/i, ί:. Μι π iu ιιμι,ό. Μ 111 1 .< ιΓ. Μ ί;",·;,·. .-)ι II-· . Μ : i.ι -/. ι. Şi" ίι.-;ι . '; ι:2 ■ ι.· . Μ i ι * >γ. ιγ'·-·:. ι 'ιjϋί<>.. 1 .--ί).·. '.'ι-- Ş i ιϋί,'ίιιιιι. li.-i:· ,·ι:ΐΐ,ι. ΐ:'.'πιί;π). Μ η t ·.·. η k. StUj'lilUN. Γ,;11ιΙΐη·. Μ ,, , ιιι ;ι i ιι ,·. Spivtrmn. Τ,Ίΐί,ιι- liUiniiţ mu. M n;:::ns, s k. Μι >\Ί ί ι. ΜιπΓΊ;',. Mulii,,. Μu j.it. I jimllil us. Mun’-iι·. Mulii-ι·. I'<>■ niiii:i. Muirii .-k. Mulii'hii-. M u iι·rf>ι |;Γ·, I/ll··ιniιι;ιt us. Mtiji-rii^ 111;·'·. I-’m-mcll i. M u j t. Olilivi-cor. Mul:. l’ituita. Mncus. M ukns. I ’il nit ι isus. Mn c.-l:. Μπΐ,|,·,>. .Μιΐ( '·1;ι'Ί un·. Mm.-us. Muc.-]; it. Miirsu^·. .Muc.-];, tur. ΜορΙ.ίχ. .Miikar. I>r 11 u i ic t f >ri u r 11. MuLr. Muί^:<·■ >. Mul!, ·'·. Mnll.ii:.. -.i. Miillnui. Μ II i t za ιι V. Il,<> (11 ;il i;r:. Μ η 1I z<-π y. iii'-in. Mult/i,·. Multitii'lo. MuU/i:ii‘·, itli-in. Μηΐ!7.'·π'·.-1:. ,\::o r; 111; ι -.. Mim· -,'·.-!; I,:ii)(,ifι. T<»r, Mnii!:,'·. I/ilujr. Mii tur/.. I linuiii.-.. M’iii'j.'.it'ir. i.aitoratoi. Muii'.-'-.-kiiinO. TorqiK:oi'. Omoi. Munt·'-. Mon.-. Mur. Moru.-. Mur·':. Moruni. M u r‘:. J ij to-.t ί η π iii ... .Murar. .Molit.'jr. M ur-;ii';/‘'·. 3127 BĂNAT 3128 Murony. Murg. Murgseshte. Advesperascit. Muritor, e. Mortalis. MurSdz. Macero. Acesco. Murat. Maceratus. Acidus. Murs6. Mulsum recens. MuskS. Musca. MuskuliczS. Mushketaricz. Muscatellum a-pianum. Muslikyu. Muscus. Mushkyu. Musculus. Mustaczg. Mistax. Mustgcsos. Must. Mustum. Must6racz8. Mut. Mutus. Mut. Muto. Mutat. Mutatus. Mutatio. 2. elementul fonetico-morfo-logic. Tot ce s’a scris pînă acum maî nou, maî temeinic şi maî ne ’ncurcat asupra foneticei şi morfologiei sub-dialec-tuluî bănăţenesc, se datoreză d-luî Enea Hodoş (Poezii poporale, Caransebeş, 1892 p. 3—9), astfel că noî nu avem decât a reproduce aci literalmente cuvintele acestui june folklorist: „Graiul ţgranuluî din Bănat, ca şi graiul ţSranuluî din alte provincie, asS-mănat cu limba literară, ne înfăţişeză maî ales abateri fonetice. „O parte din însuşirile acestui graîu le găsim în graiul ardelen, sau în cel moldoven, ba chîar în cel macedo român; altele sînt ale sale particulare. „Insemnâm, din punct de vedere gramatical, următorele însuşiri: 1. „Una din cele maî distinctive caracteristice a graiului bănăţgn este păstrarea luî n de’naintea luî î. In Bă- nat nu se φοβ altfel decât: vinîe (pentru vie de struguri), călcânî, întânî, cunî, căpătânî, gutânî; tot aşa în câteva comune se no OTjvîuiejiiK) pyccicaro ηοητκι, t. 10, 1863? p. 551—574) se citesce următorul pasagiu mitologic: ...TpOlîlHA Χ'Λ(ΚΛ Riiieca Ilfpov'iM. im IÎM ΐνΕβΛ’ΓΙΙΙΙΜ κΊν-COAU, 3AhJIM\X ll'lv-pQKAIUd... ...pe Troian, Hărs, Veles, Pe-run, şî-au făcut $eî, în dracii ceî reî credeau... I-Iărs sau Hors, Veles sau Voios şi Perunsînt divinităţi slavice cunoscute, menţionate nu o dată în străvechea cronică a luî Nestor (cfr. Sacharow, Cica-aams pyccKaro napojţa, t. 1, 1841, part. 1, p. 11—12). Ce caută însă printre a-ceştiîa, ba încă maî pe sus de ceî-lalţî treî, numele luî Troian, pe care nu’i descrie şi nu’l scie nicî un mitograf al Slavilor ? Un alt monument paloo slavic, după un manuscript din secolul XVI (Vo-stokov, Cjionapi. iţepKOBiio-cjiaBiiHCKaro aaiJKa, 1861 t. 2 p. 232), aşer λ** KpdAÎd ot Tporaiu!...1 (Dumnedeu să bată pe regele dela Troîan 1)... Apoî la Serbî, după cum o constată însuşi d. C. Jirecek, Troîan ne apare ca un monstru cu treî capete sau cu nesce urechi de ţap. In fine, dela profesorul A. Wese-lowsky (3aniiCK« Ακα,π;. Hayini, Peters-burg, t. XXXVII, suplem. No. 3 p. 89) noî aflâm că pînă şi oraşul Troian din Bosnia în baladele poporane serbescî se numesce „eel afurisit, unde se petrec nelegiuiri" : joj προκΛίτοΓ Tpcjdiia & ko,\\t c( Ef3iU:onj{ paA»i... La prima aşezare a Şerbilor şi a Bulgarilo'- pe Peninsula Balcanică, dînşiî 3141 BĂNAT 3142 au trebuit să susţină o crâncenă luptă cu vechiul substrat românesc de acolo, şi acea luptă a avut drept efect, în)re altele, de a preface pe Traian cel „op-timus" al Românilor într’un element reu pentru Slavî, întocmai după cum altă dată lupta între Eram şi între Indieni schimbase pe indianul „deva" (cjeii) în eranicul „daiva" (demon). O asemenea înreutăţire a sensului este o consecinţă firescă a raportului internaţional între Slavî şi între Români, pe când absolut nemic n’ar pute justifica fenomenul contrar al transformării Traîanuluî celui reu al Slavilor într’un. Traian bun la Români. In cele $ise maî sus, noî ne-am ferit de a atinge măcar pe „bădica Troîan" în colinda „Plugului" cea publicată de Alexandri: S’a sculat maî an Bădica Troian Ş’a încălecat Pe-un cal învSţat Cu nume de Graur, Cu ş6ua de aur... Acest Troîan ni s’ar fi părut o simplă mistificaţiune din partea luî A-lexandri, dacă nu l’am regăsi în excelenta colecţiune de „Pluguşore11 a d-luî G. Ghibânescu, anume într’o colindă din Trotuş (Analele literare, II, 1888, p. 42): Şi se sculară mai an Bâdică Troîan Şi’ncălecâ pe-un cal negru ca corbul, Iute ca focul... Dar în alte treî „Pluguşore" din a-ceîaşî colecţiune Troîan este înlocuit prin „Machedon împărat" sau „Alexandru împărat", îar într’unul prin „Sfîntui Yasile", ceea ce ţie face a crede că şi dînsul nu este adevărat poporan, ci numaî cărturăresc, datorit popilor sau dascălilor de prin sate. întru cât am putut urmări pînă a-cuma, numele personal Troîan nu există astSclî nicăirî la Români, şi pote că nicî n’a existat vre-o dată, de vreme ce nicî în documente nouă nu ni s’a întămplat a’l găsi, ceea ce arată că străbunii noştri îl considerau maî pe sus de calendarul omenesc, ca şi când ar fi un nume de divinitate, după cum nu se află numele personal „Isus", îar numele personal „Cristea" este „Cristofor", nu „Crist". Nici la. vechii Romani nimenea nu se chiăma „Jupiter" sati „Apollo". Iată de ce forte reu fac aceia carî bagă pe furiş în colinde pe fantasticul „bădică Troîan". Dacă numele personal Troîan, după cum am vădut, circuleză la Slavî", acesta este tocmai pentru că la dînşiî nu era nicî un motiv de a’l distinge de cele-lalte numî personale. Pe la anul 1532 un Italian din Pa-dova, Francesco dalia Valle, călătoria prin Ţera-Românescă. El ne-a lăsat „Una breve narracione", conservată în Biblioteca San-Marco din Veneţia şi reprodusă de Academia Maghiară (Magyar TSrtenelmi târ, t. 3 p. 1—60). Ajun-gend la Tîrgovişte, Dalia Valle trase cu aî seî la mănăstirea Delul, aî căruia călugări — dice el — „ne fecero molte cortesie, et ne racontorno tutta l’historia della venuta di quelli popoli ad habitar in quel paese, che fu questa clie havendo Trajanolmperatore debellato et acquistato quel paese, lo divise a suoi soldaţi..." La Români memoria luî Troîan nu se învăţa în şcolă, ci a fost tot-d’a-una viuă în tradiţiunea poporului. Şi totuşî Cihac (II, 423) nu se sfiesce a susţine că troîan este la noî un „element slave" ! Sâ observâm că el cunosce acest cuvînt numaî cu următorele sensuri: „levee de terre, rempart, prairie entouree d’une levee de terre ou d’une haie, grande prairie 3143 BĂNAT 3144 en general; monceau de neigefait par | le vent, avalanche; chemin de St. Jac- ; ques, voie lactee". Faţă cu forma Troîan = Traianus, este metodic de a’şî pune întrebarea despre causa. trecerii luî -ra- în -ro-, şi ar ii legitim chîar de a bănui în a-cest fonetism o înriurire slavică, de vreme ce la Slavi există, un nume personal propriu al lor „Troian" dela τροίί „treî", adecă „triplu" sau „al treilea". Este învederat că, o asemenea înriurire slavică, posterioră asupra uneî vocale n’ar desminţi întru nemic originea primitivă românescă a cuvîntuluî, ci numaî şi numaî ne-ar dace la următorea conclusiune: din latinul „Traianus" Românii făcuseră „Trăean" şi i’ati împrumutat Slavilor; apoi pe românul „Trăean", printr’o etimologia, poporană, dela τροίί, Slavii îl prefăcură în „Troian"; în fine, forma cea slavisatâ „Troian" s’a întors maî tărţliti la Români, înlăturând pe organicul „Trăean". Asa dară, chîar în acest cas nu era » > permis luî Cihac de a băga pe al nostru Troian între „elements slaves". Noî credem însă că pînă şi trecerea luî -raia -ro- a fost datorită la noî uneî etimologie poporane curat românescî, sa.u mai bine curat latine, cu totul inde-pendinţî de slavicul τροιί. Pe de o parte împăratul Traian fiind privit de cătră posteritatea cuceritorilor Daciei ca străbun al lor; pe de altă parte, dintr’o epocă îmmemorială, cu mult înainte de Tit-Liviu, toţi Romanii privind ca străbuni ai lor pe anticii Tro-îanî, — în forma cea poporană Troîan se făcuse de cătră Români din capul locului o fusiune între cei doi străbuni: Traianus şi Troianus, astfel că Troîan dateză la noî din prima e-pocă a graiului românesc, şi dela noi a primit’o Slavii, nici decum vice-versa. Este curio? că tocmai Slavii au revenit în urmă la forma „Traian" printr’o e-timologiă poporană a lor dela τρ.\ητιι trăi", după cum ne-o spune însuşi d. C. Jirecek (Gesch. d. Bulg. 75): Der Eigenname Trajan, Diminutiv Trajko, ist unter den Bulgaren allgemeiu gp-brâuchlicli; der Accent· auf der ersten Silbe : Trâjan ; die populare Etymologie leitet den Namen von trajam duro, persevero auf, worauf sich aueh eiu bulgarischerSittenspruch bezieht11. Pentru Cihac dară ar trebui să fie un slavism clnar atunci când Românii ar qlice Trăean! Bunul simţ cel maî elementar ar fi. de ajuns pentru ca ori-cine să vedă ca pe Troian Slavii l’au luat dela Ro mâni şi că nu era chip să’l fi luat de aîurî decât numai dela Români. Acesta însă ar proba descendinţa Românilor din legionarii luî Traian şi numai a-tâta, fară a dovedi tot-o-dată şi continuitatea lor cea teritorială pe ţermul nordic al Dunării, căcî memoria marelui împărat eî puteau s’o ducă cu dînşiî în Balcani sau în Rodop după teoria luî Rosler, ş’apoi s’o readucă înapoi peste mai mulţî secoli la întor-cere în Carpaţî. Pentru a demonstra acesta continuitate teritorială, să trecem acuma la periodul cel maî vechîu, necunoscut încă, din istoria cuvîntuluî troian. Din cele patru drumuri romane, cari -duceau dela Dunăre spre fundul Daciei, doă treceaQ prin Oltenia, cele-lalte doe prin Bănat. Ele au fost făcute chîar în prima epocă a cuceririi, şi aii trebuit apoî vecurî peste vecurî pînă ce pe alocuria să le distrugă timpul, căcî erau aşternute cu petră, „strata saxea viarum", şi încă nu cu un singur rînd de petră, ci doue straturi suprapuse, legate la mijloc printr’nn puternic ciment. O inscripţiune, găsită la 3145 βΑνλτ 3146 capătul sudic al unuia din cele doă drumuri romane bănăţene, ne spune: IMP. CAESAR. DIVI. NERVAE. F NERVA TRAIANVS AVG. GERM PONTIF. MAXIMVS TRIB. POT. ΠΪΓ PATER. PATRIAE COS. ΪΙΪΪ MONTIBVS EXCISIS ANCONIBUS SUBLATIS VIAM PATEFECIT (Aschbach, Trajans Donaubriicke p. 4; Hirschfeld, Epigr. Nachlese p. 419, C. I. L. voi. III). Intru cât descendinţil cuceritorilor remâneau pe loc în ţera Timişului, a-ceste drumuri nu puteati să nu fie identificate în tradiţiunea lor cu memoria împăratului Traian, o memoriă care, firesce, nu există acolo decât numai pentru dînşil, nu pentru alte nemuri, venite în aceiaşi regiune mal târziii. Unul din cele doue drumuri trecea din Bănat în Serbia actuală; sau, mal corect, era o prelungire făcută de Traian a unul drum roman mal vechiu de peste Dunăre, cam de pe timpul împăratului Tiberiu, dar numit de cătră locuitori cu unul şi acelaşi nume de „drumul Iul Traîan11. In secolul YII elementul românesc cel transdanubian începuse a slăbi în ajun de a dispare apoi de tot sub in-vasiunea Şerbilor. Pe de altă parte, drumul cel roman de acolo, mal vechiu cu vr’o şepte^lecl de ani şi executat în condiţiunl mal puţin trainice, se stricase. Ce a urmat de aci ? Pe la anul 600, generalul bizantin Commenţiol, aflându-se de dincolo de Dunăre în faţa malului bănăţenesc, cerceta cu stăruinţă pintre indigeni despre drumul lui Traian, ,,όδος Τραϊανού", şi neminl nu putea să’I respundă nemic, pînă ce d’abia s’a găsit un moş-neg de 112 ani, care l-a spus că un asemenea drum existase cu 90 de ani înainte. Acăstă naraţiune din Bizantinii Teo-filact şi Teofan, noi o dâm aci într’a-dins după Rosler (Slav. Ansiedlung an d. unteren Donau, p. 36—1), duşmanul cel mal înverşunat al continuităţii Românilor în Dacia. Vrea să di că numele luî Traian în unire cu noţiunea unul drum roman de petră putea să se uite după o trecere de timp, dacă condiţiunile de supravieţuire nu erau favorabile; pentru caşul contrariu însă, când adecă numele lui Traîan în unire cu noţiunea unuî drum roman de petră nu se uită, ci persistă viu în gura poporului, se cer neapărat doue postulate: a) posteritatea cuceritorilor Daciei să se fi mănţinut pe acelaşi teritoriu; b) urmele unul asemenea drum să nu înceteze de a se înfăţişa vălului acelei posterităţi. însuşi Rosler, dacă ar mal trăi, ar fi silit a recunosce acestă rigurosă logică a faptelor. Ex bine, în secolul trecut, nu mal departe, Bănăţenii numlati încă troian numai drumurile cele de petră, precum vedem în Dicţionarul Lugo-şen circa 1670, despre care noi am vorbit mal sus şi unde se citesce: „Troian. Via strata", adecă: troian se numesce un drum de petră. Se putea ore permanenţa unuî termen de acestă natură, dacă Românii dela Timiş n’ar fi stat neclintiţi acolo dela Traian şi pînă astădl? Să-presupunem un moment, după ipotesa luî Rossler, cumcă naţionalitatea română s’ar fi format în Macedonia sau în Epir, unde ea nu văzuse drum de petră şi de unde va fi început a se aşe^a pe malul nordic al Dunării cu puţin înainte de secolul XII; — să presupunem una ca acesta, şi atunci mal încerca- 3147 BĂNAT 314S ţi-ve a explica pe acel „troîan =via j strata". . Reposatul Hunfalvy, într’un memoriu presintat în 1887 Congresului 0-rientaliştilor la Yiena, contesta Românilor însăşi existinţa cuvîntuluî troîan, pe care d insul l’a găsit în Lexi. conul Budan cu sensul de şes şi cu greşela de tipar „trolun". Lăcuind în Buda-Pesta, bietul Hunfalvy nu’şî deduse ostenela de a consulta în biblioteca Universităţii de acolo vechiul vocabular bănăţen ! Şi bine a făcut că nu l’a consultat, căci —pătimaş şi di-lettante cum era Hunfalvy, maî mult agitator internaţional decât om de sci-inţă —ar fi fost în stare să suprime pe „troîan = via strata". Noî am vedut maî sus că şi la Oltenii din Romanaţî drumul cel roman de petră a remas în legătură cu numele luî Troîan, pe care însă, prin-tr’o formă intermediară R o î a n ca şi când ar deriva dela „rouă", poporul l’a prefăcut acolo în legendarul „Domn-de-rouă“. Dela noţiunea cea fundamentală de „via strata", „drum de petră", conservată numaî la Bănăţeni, troîan lesne a trecut apoî la ceî-lalţî Români, prin diferite asociaţiunî de idei, la noţiunile cunoscute luî Cihac, în carî tote pre-domnesce una din doue: sau trăsura cea caracteristică de drum: troîan „voie lactee", sau acea de rădicătură d’asupra pămîntuluî: troîan „levee de terre, avalanche", sati chîar ambele la un loc: valul troîan „retranche-ment prolonge". v. Gale.—Troîan. 2°. Auşonîu. Am ve^ut că ar fi fost o absolută imposibilitate, ca drumurile cele de petră, făcute în Bănat de împăratul Traian, să ii păstrat pînă ’n filele ηό-stre la Românii de acolo numele cel stereotip de troîan, dacă unul şi a-celaşî element românesc n’ar fi locuit fără întrerumpere între Tisa şi intre Cerna în curs de ceî opt-spre dece ve-curî dela cucerirea Daciei. Prin urmare, pe la începutul secolului V, Hunniî luî Attila alegendu’şl Bănatul drept centrul lor de operaţiune contra Occidentului, se aşedară tocmai în mijlocul Românilor, carî erau atunci singurii autoctonî aî ţereî. Negreşit, acesta nu se dovedesce prin poemele germane medievale, carî sînt posteriore cu opt sau noue secolî şi unde menţiunea Românilor pe lîngă Attila este istoricesce interesantă numai doră întru cât privesce timpul re-dacţiuniî acelor poeme, cel mult timpul cu puţin anterior, adecă secolii XI—XII. De aceea, nicî despre ducele român Ra-mung sail Nannunch din „Nibelungen-lied", nicî despre „Sigeher von Wa-lachen" din „Klage", nicî despre sâ-getariî români din „Biterolf und Diet-lieb", eu nu volu vorbi aice. Dar nimenea nu pote contesta şi n’a contestat nici o dată, că pentru epoca Hun-nilor cea maî preţiosă fântână istorică este Bizantinul Priscus, care literalmente împărţise pânea şi sarea cu însuşi Attila într’o localitate din actualul Bănat. Priscus fusese născut în Tracia. El -scriea grecesce, dar sciea şi lătinesce, limba oficială de pe atunci; ba încă s’ar pute judeca după însuşi numele seu că va fi fost mal curând de originea latină. Amic cu consularul Ma-ximin, Priscus l’a însoţit, cam pe la anul 448, într’o ambasadă, pe care împăratul bizantin Teodosiii II a tri-mis’o la Attila. Itinerarul acestei ambasade a fost: dela Adrianopole la Sofia, apoi dela Sofia la Niş; prin ur- 3149 BANAT 3150 mare, ambasadori! călătorîau cătră Dunăre nu în linia dreptă, ci curmediş spre apus. Tot spre apus au plecat ei din Niş, şi s’ati mirat mult, dice Priscus, când într’un loc cotitura drumului îi făcuse să cre1 ζ’]-λονΰιν η την Ονν-νο>ν η τη ν Γότ-!)ων, η και τη ν Λναονίων, όΰοις αυτών προς ‘Ρωμαίους Ιπιμι'ξία' καϊ ου υαό'ίος τις χ C 5 αψών ιλληνίζει rfi “. Aci îns& ne întimpină o nedumerire. Acelaşi glosă : „Λνΰονίωi\ ’ΐτα-λών“ se află şi la Hesychius,' lexi- cograf alexandrin din secolul IV, care trăise înainte de Priscus, şi prin urmare nu putea să’l cunoscă. Este totuşi nu mal puţin sigur că Suidas de asemenea nu cunoscuse lucrarea lui Hesychius nici măcar de nume, ci numai pe un istoric omonim din Milet. Astfel fiind, nemic 1111 ne împedecă a admite că la Hesychius glosa de mal sus este o interpolaţiune, făcută de cătră un copist posterior epocel lui Suidas. Să adăugâm că din lexiconul luî Hesychius ne-a remas un singur manuscript, după care l’a editat Musurus la 1514, ceea ce face peste putinţă o confruntaţiune de texturi, pe când dela Suidas există mai multe manuscripte. Nedumerirea se înlătură dară fără multă dificultate, întru cât este mal pe sus de ori ce îndoelă că Suidas a utilisat textul lui Priscus, şi acesta nu o dată, ci de o mulţime de ori. Ediţiunea Niebuhriană (p. 225 — 28) reproduce trel-spre-ţlecl fragmente, despre carî ;> ‘ din negustorie. .şi noi stringom intr'al: ηό.-tro sărăcie lucie şi o furi venii...-· Colinda muntenOscă: Kourj mori *lo sub pâinii)· K'alto rioiio mori de vint Măcinând aur ş’.'irtrinf, Ou j.iHC'iif· ]».· foi'jntr.i Să pico bând in casă... i'-;. I'. T.. I'.-.. Balada .,L)obrişt*nu‘!: Vr'o riiici-ijiite do ιπΙοίιι„· Co os vria fotiitore. !',uU cu vin şi η! 11 j>1 cu mH-i*·, Mult bând şi prea avort:... (IMil. t;n. Balada „Corbea": iertă, Domne, po Coiboa, C'o da bir ca birnicii, Oaliita ca nomeşil, Bănetul ca vameşii .. (Unii. Balada „Stîmi.slav Y'iteznB: Paloşul dela Şupel Cil tăişul do otol, Mult btnirl cerea po ol... (It'Ul. Γ.7Ι). Balada „Bolbocenu" : Bolbocon negustoria, Dar bânrt co căştipa Ou săraci ’l impârMa... 11 Mii. r mi. Prin acelaşi sufix -et, din ..galben·' so face „gîilhonet = mulţi galbeni··, bunii-drîi în balada „Badiul": La nepot nepustorim Şi cu ol măcelărim, G ă 1 b o u o t Agonisim, Cu Iul Ut ! I,'iml'0:;Aţim... tU’iJ. όο ‘ . Bănez. -v. Bâniâ, s. ·' ; «·:_-ni:>· ... Ban. Βι-τία ii·-· Ba::, v-.vh·· >; ·. !r l: mare la Munteni. nou': s: ιίί'Κγ·· ■ ··'.■ miei in Moldova. Bina p·· ;. |»;.> ,t T '■ra-l’îomăn’.'seâ numai <; din :;■■·;m' Basarabilor pntrau aiim^â li /: r;: · .·. Balada ..Aga B'ilă'VMr,'·: -Al. D ··:11î>■ iu.u :,i t.i. >.ι·ι::ι daniosia Jicni-" sa-uil s' r i ι- τι.ι -: .··. lemnul d.■ Λ audl.·., 11·ηνη i;a-l '11rί 11p.‘; Atunci rapil.iu iV-lui. Λ;m1 Iîala.-.'.tr.i ίιπ, Λ Iul r.il r.i ’r.'Mli'.M Şi in :.' u" s>‘ durea.. ll.ulniM.l r··■::11 ■: 1·.. Π 1 ,: Ion Necnkva, (I,"top. Π, p. ::I:ι: „pre Lupul Bogdan iar lan pus Hat mau, pre Maxnt w] l’ostohiic, pi. Ilie Cantacuzino vel Spătar, ţ>r·· Saviu Zmucilă vel-Ban; şi de at.um··· a· şhzfi acostă boieri*1 eu t· rinm In .Mo1,· (Iova de este aşezaţii la rând, ra m.u înainte vreme, deşi na la vr·‘-un Bonm, unc-orî şedea mai sus, Iar alto-ori rnai gîos: dupre cum le lus^se· alt»· Ιμ.ι.τμ. aşa şede şi eu Jiâii’tu la divan , lai d>-aci înainte i s'aii aşezat lăndnl după •Spătarul cel marc..." (Mieorgaelii Ln^ofet. Btop. III p. 202: „acesta bouM-ie a li-mi- · in v· -chile vremi n’au tV*st. si nu d·· mnli s’aîi adaos si a 1 Γι 1 · i. · >· i, -, f λ < ·. t s 1' i' ι -i-se şi vi-nit un ban d·· <ΐπ>bul d·· .· ir·· dela ocnă...'' V. 1 ' /V'/;■. ‘•Bănică.--v. ' -'•Bănică, t. d·.· B -tai..: Bi,\ · touma. raiponc··. Dr. Brândz't . 611)). Varianta din Dobrogea: G-hîuluri de mătasă, Marfă femeescă, Că e mal bănâsă Şi e maî frumosă... (Burada, Călot, 107). Balada „Darie": Nopţî şi dile ’ntregî pândîam, Şi pre ceî bănoşî prindeam Şi do banî iî despoîam... (Marian, Bucov. I, in). Doină din Ardei: De mî-aş maî găsi o fată, N’aş vre să mor nici o dată; Şi de n’o fi ea bănâsă, Numaî să fie frumosă... (Bibicoscu, Poes. pop. 1<7). Cântec din Ardei: Aşa giice popa nost Când more cel fără rost: Mergeţi tare, Că banî n’are; Dar când more vr’un bogat, Unde’ţî cântă trăgănat: Puneţi jos, Că'i bănos]... (Jarnik-Bărsanu, Trans. 4GSi. v. 2-Ban. 3207 320S Băntălesc.—v. Băntuesc. Băntuesc (bântuit, bântuire), vb.; vexer, molester materiellement ou mo-ralement. Este ciudat că dicţionarele româno-francese, explicând pe băntuesc, tocmai pe „vexer" şi pe „molester" le-au uitat cu desăvîrşire, traducând băntuesc prin : „occasionner une perte, un dom-mage, leser, nuire â, offenser, cho-quer, blesser, attaquer" (Pontbriant şi Dame), din carî cele maî multe, apropo tote, nu se potrivesc de loc cu sensul cuvîntuluî nostru. E puţin exactă chîar sinonimica din Lexiconul Budan: „băntuesc=vat6m, întărit, tulbur". Pe toţî însă î-au întrecut Laurian-Massim (Gloss. 58), afirmând că băntuesc ar trebui înlocuit prin bat: „oricum, e maî bine a’l înlătura, precum s’a înlăturat în faptă (?), maî ales când, pe lîngă alte multe expresiunî, se pote supleni forte bine şi cu batere, de ex.: inimicii sau lotrii băntuesc ţera = bat ţera; petra a bântuit reu bucatele = lea bătut". Băntuesc nu este tocmai „faire tort", după cum îl tradiice Cihac (II, 478), căcî „a face reft cui-va sau la ce-va“ pote să fie pe furiş, într’ascuns, pe nesimţite, pe când băntuesc exprimă tot-d’a-una o acţiune pe faţă şi cu o violenţă ore-care, ceea ce corespunde pe deplin cu „vexer" şi „molester", cu „vexer" maî cu deosebire, întru cât acesta, ca şi băntuesc, se aplică maî în specie la un reu pricinuit de cătră o autoritate, de cătră cine-va sau ce-va mai puternic. Biblia Şerban-vodă, 1688, Deuter. XXIII, 16: înpreună cu tine va lăcui întru voi, va lăcui Tecum habita-bit, in vos habi-tabit ubicunque în tot locul unde va plăce luî, să nu’l băntueşti pre elu... placuerit ei, non t v i b u 1 a b i s eum... Ibid. Tobit, VI, 7: ... inima şi fi- j caţii, de va bântui pre cine-va drac sau duhii vi-clen, aceste tre-bue a le afuma înnainte omului sau a fămeii, şi nu să va mai bântui... Ibid. Dan. VI, 18: ...încue Dum-năzău gurile leilor şi n’au bântuit pe Daniil... ...cor etjecur, si quein turbave-rit daemonium vel spiritus ma-lignus, liaec opor-tet suffire coram homine, vel mu· liere, et non ultra turbabitur... ... concluserat Deus ora leonum, et non affece-rant molestia Danielem... Ibid. Psalm. XXXIV, 13: Şi eu, cându ei mă bântuia, mă îmbrăcamu cu sacti... Egoautem cum mihi m o 1 e s t i essent induebar cilicio... In Psaltirea Scheiană circa 1500 si S » la Coresi 1577 figureză în acest pasagiu vechiul sinonim dodeesc (==pa-leosl. AOA'ki'T» „molestum fieri"): „E eu căndu ei dodeiîa’mi, înveştia-me în sacu..." La mitropolitul Dosofteîu, 1680: „cându eî supăra mie, m’am înbrăcat în zăblău". Sinonimul dodeesc ne întimpină şi la Cantemir, Divanul lumii, 1698 f. 82 b: „acolo relele chitiiî sau vrăjma-şile ispitiri, carile ca demonii sau ca diavolii îî bântuia şi’i dodiia, nu vor trece, nice cătră dânşii vre-o putere vor ave..." 1:.'\NTIU'>C :v.'io < u > γί i s ι ] ] figurat !;i <';! 111 111 i r. i'hron. [ ;i. 171 : ..' i un M;irv lângă drum nvrl. i'.ir-l" nările < 1 rnmotilor ir'mhi· /ririr..." Frmnnsă locuţiune proverbială Îa I:ιTiaclt*· A'riofirr^cu. (,'rnn. (Papiii. Te-saur ]I |>. ι.'!Ό>; ..şi nu s'aii bâti/uil n i ei in â ca r c u un joi u". Zilei. Cron. p. 17: ..hoţii Kărgialiî. rare de multă vrem'· inhihim oraşele si salcie din lent (urcesoâ..." llijd. 11. 11 : ..esiroa Pazvangiilor clin ţeră aii fost prin postul Bascelor; apoi iar aii ino-pul când şi când a I n ce superâri şi a o bântui. Irecend. când pe faţă, c ii iul prin) r'asi-nns. dincdce pe marginea Dunării şi facend jafuri şi li ra pi ii...·' C. Negruzzi, Scrisorea VI : „Alexandru cel Pun făcu la 1-102 o bisericuţă de lemn în cinstea S. Ioan Teologul, pe lingă care se adunară caţi-va monahi; şi pentru adăpostirea lor şi a altor creştini, in timpurile acelea pe când Moldova se bântuia de reslxiie şi de rescole, zicii aprope de biserică şi un turn de petră. A. Odobescu, Scrieri I p. ]0f>: „Mir- c.ea fusese aşedat Domn cu sila în ţeră de Purta turcescă, şi numai hulă şi ură îşi rădicase asupră’şi prin năpă-stuirile sale; iar mai ales pe boieri îi bântuia şi’i muncia cu rentate, ca doră să le plâtescă cu amar .şi cu chinuri omorul tătâni-seu .Mihnea..."', unde este de observat năpăstuesc ca sinonim cu bei ulii esc. I. Crengă, Poveşti I p. 306: „După bucluc umbli, peste bucluc ai dat. măi jupâne Scaraoskî. Să te înveţi tu de altă dată a mai bântui omenii, Sarsailă spurcat ce eşti !...'·' Basmul ..Fata cu pîeze rele" (Ispi-rescu. Legende p. 394): „Se silia, bietul împerat, cu toţi cei 12 fii aî sei. să facă pace, să fie între omenî bună învoire, să oprescă relele ce'l hihiluui, ilar geha, pagubele curgeaii gârlă..." In graiul administrativ de altă’dalâ h (Doc. Rom. I No. 282, în Arch. Stat. din Duc.): „dumneta’l bânluuşli. .să’i iai acele moşii dela măna lui; derept a· ceia ’ţ grăesc vlădiciia me, ca unui boîarin bun şi inţilept şi bătrăn, să socoteşti dumneta că nu’ţ îaste cu calo a’l bântui. Crisov dela Constantin-vodă Branco-veu din 1707 (Cond. Mss. a episc. Bu zeu t. I p. 67, în Arch. Stat. din Buc.): „...sfinţii sale părintelui Damaschin e-piscopul ot Buzău şi altor oameni ce· vin să macine la morile sfinţii sale:, ca să fie in pace de căpitanul cu toţî călăraşii ot Buzău, să nu-i bântumucâ de olăcăriî şi de pod voa fie, să nu le iea cai de olac şi cară le de podvoade, ci su'i lase în bună pace...“ Ca termen juridic, bunlvesc ne apare la Români deja in crisovele muntenesc! cele scrise slavonesce în secolul XV sub forma ι; .ι π τ ο ι: ,ι τ ιι. Crisov dela Dan-vodă din 1430 (A. I. R. I, 1 p. 73): ,.,\λ ιιχ ικ cAvlar 3211 BĂNTUÎLĂ 3212 κλιιτ£iutii nu c,rvv,en *m γλ«έιιιικ mi Kllp'lll..." Crisov dela Vlad-vodă din ]490 (A-1. R. I, 1 p. 6): „iiMTKo a*' "λ" »e cavIîît iu ii τ ο κ ΛΤ ii In vechiul stil juridic, băntuesc e sinonim cu î η v ă 1 u e s c, iar substantivul „băntuelă", după cum vom vede la locul şeii, cu substantivul „val". Crisov dela Leon-vodă din 1630 (Cond. Mss. a mănăstirii Nucet f. 33, în Arch. Stat. din Buc.): „şi voi pârcălabii, carii veţi fi de acum înainte în oraşul domniei mele la Tărgovişte, în vreme ce veţi vede acestă carte de ertăciune a domniei mele, iar voi foarte să vă încredinţaţi şi în pace să lăsaţi toate bucatele sfintei mănăstiri Nucetul de vamă, ori-căte va vinde în tărgu, de nimene băntuială să n’aîbă, pentru că singur am ertat domniîa-me, precum îaste mai sus scris; iar cine să va ispiti a bântui sau a învălui pre sfănta mănăstire Nucetul de vamă, acela om rău va petrece..." Alăturea cu băntuesc (băntuesci, băn-tuesce) se aude în graiu o formă scurtată bântuîu (bântui, bântue), ce-va maî energică, Basmul „Copiii văduvului" (Ispirescu, Legende p. 341)]: „Apoi d-ta nu scii că aici în fântână este un balaur mare de şerpe care bântue omenirea?..." Românul băntuesc, ca şi serbai ban-tovati, vin d’a-dreptul din maghiarul bântani; e probabil însă că la Unguri cuvîntul este de o proveninţă administrativă medio-latinâ din bandire „proscribere, mulţam imponere" (cfr. Danicic, Rjecnik iz starina t. I p. 26). „Tot din bântani — (Jice d. Mân-drescu (Elemente unguresc! p. 3 36) — s’a format şi băntălesc, verb ce se aude prin Selagiu, întocmai ca confis-căluesc, contrăluesc etc." v. Băntuelă. — Dodeesc. — Năpăstuesc. - Invăluesc... Băntuâlă (plur. băntuelî), s. f.; ve-xation, sous le rapport materiei ou moral; comme terme de theologie: tentation. Sensurile de: „lesion, dom· mage, nuisance, attaque, insulte, ou-trage, perte", pe carî le dau dicţionarele româno - francese (Pontbriant, Dame), sînt puţin exacte, ca şi sinonimica română din Lexiconul Budan : „Băntuelă =v ă t emare, întărîtare, ispitire". Accepţiunea cea teologică: băntuelă „tentation", ca sinonim cu ispită, ne apare forte limpede în Biblia Şerban-vodă din 1688: Deuter. VII, 19: Băntuelele cele mari carele au văzut ochii tăi... Tentationes magnas quas vi-derunt oculi tui... Job. XIX, 12: Şi totu odată au veniţii băntu-îalele lui preste mine... Luc. XXII, 28 Iară voi sânteţi carii aţi rămaşii cu mine întru băntuelele mele... Unanimiter au-tem venerunt tentationes ejus supei· me... Vos autem es-tis qui perman-sistis mecum in tentationibus meis.. Ca termen juridic, în actele administrative băntuelă e sinonim cu val. Crisov dela Radu-vodă Leon din 1665 (A. I. R. I, 1 p. 56): „dă nemic val sau băntuîală să n’aibă..." Crisov dela Şerban-vodă din 1634 (Cond. Mss. a episc. Buzeu fc. III p. 333, în Arch. Stat. din Buc.): „de cătră domniîa me vor fi aceşti oameni în pace şi ertaţi de bir de ţară, de 3213 BĂNTUELĂ 32 Π miere cu cară, de găletă cu făn, de sema a doao şi a treia, de cară de oaste, de zăhărele, de sursat, de birul oşfciî, de birul lefilor, de birul untului şi de orănduîalele şi sataralele ce să, pun pă silişte, şi de alte dăjdii şi măn-cături căte vor fi peste an în ţara domnii mele, de nicî unele v a 1 sau băntuială să n’aîbă..." Una din băntuelile cele maî obicinuite, şi tot-o-dată cele maî triste în istoria română, era atunci când boierii vroiau, prin tot feluri de tertipuri, să robescă pe ţeraniî ceî liberi, carî stăpănîau de capul lor câte un petec de pămînt şi se numîau cu mândriă judeci sau cnejî, adecă „judices“ şi „principes". Acest fel de nelegiuire se dicea: băntuelă de rumâniă. Crisov dela Constantin-vodă Şerban din 1654 (Cond. Mss. a mănăstirii Hurez f. 322, în Arch. Stat. din Buc.): „...albi săteni toţî câţi sânt şi să vor afla moşteni din satul Craîoviţa şi cu feciorii lor câţî Dumnezeu le va da, ca să fie judeci de acum înainte, în pace şi slobozi de rumânie, eî şi feciorii lor şi cu toţî moşii lor şi cu tot hotarul de cătră boîarîul domniei mele Diîcul spatar şi de cătră feciorii luî şi de cătră toate rudeniile luî, de nimene băntuială de rumănie să nu aibă, nicî de el, nicî de feciorii luî, pentru că acest sat Craîoviţa ce scrie maî sus eî au fost cnejî cuocinelelor încă maî de’nainte vreme..." Crisovul luî Constantin-vodă Brân-coven din 1693 (Cond. Mss. în Arch. Stat. din Buc. p. 18): „nepoţii Neculii Pupăză den sat den Runcn ot sud Gorjiî şi cu fecorii lor ce le va da Dumnezeu, ca să fie în pace şi slobozi de rumănie, ei şi cu toţi fecorii lor, de cătră Costandin postelnic fecorui Pa-raschivei peharnic nepotul Radului Banul Buzescul şi al jupănesii Elincâi Bănâsii şi de cătră fecorii lui şi de cătră toate rudeniile lui şi de cătră tot nemul cine s’ar trage den Radul Banul Buzescul, de cătră nimene nici un val şi nici o băntuelă să n’aibă de rumănie..." v. Cnez. — 2‘Judec. —3·Rumân. Ion Canta, Letop. III p. 185: „Acest Domn [Teodor Calimac] cu chiverni-selele dreptăţii sale în treî anî au purtat poroncile împărăteşti, împlinin-du-le fară smintelă şi fără nicî o băntuelă a Porţeî, odihnind pre saracî cu dreptatea lor şi apărăndu’î de toate împrotivirile, şi au măntuit ţara de asuprelele Lajilor, cariî împresurase ţara...", unde „băntuelă a Porţii" însemneză „asuprelî din partea Turcilor". Zilot, Cron. p. 50: „Îa să venim a-cum iarăşi a mai arăta băntuelă săracei ţerî ce aii cercat despre hoţiî Pazvangii..." Pe lîngă asuprelă, băntuelă e sinonim cu năpaste şi cu vechiul do-deelă. v. Băntuesc.—Asuprelă. — Dodeelă. — Năpaste. Bântuire (plur. bântuiri), s. f. ; l’infin. de băntuesc pris comme sub-stantif: action de vexer, de molester. Asuprire. învăluire. Năpastuire. Dodeir e. Zilot, Cron. p. 80: Pădurile gemea tot pline de băjânii, Prin găuri petrecând, prin găuri de jigânil; Dar unde s’au simţit de hoţi vr’o bântuire? P6r din capul cuîva’şî nu au cercat clătire!... C. Negruzzi, Alexandru Lăpuşnenu. I: „Am auţlit, urmâ Alexandru, de bântuirile ţerei şi am venit s’o mân-tuîu..." A. Odobescu, Scrieri t. I p. 441 : „El [Constantin Cantacuzino] mijlocise atunci să aşetje în scaunul Domniei pe 3215 BĂNUÎLĂ 3216 junele Grigoraşcu Ghica, care’î făgădui să’l scutescă în totă vieţa luî de orî-ce grijă, de ori ce bântuire...11 v. Băntuesc. — Băntuelă. Bântuit, -ă, adj.: le part. passe de băntuesc pris comme adjectif: vexe, moleste. Asuprit. învăluit. Năpăstuit. Dodeit. . Ianache Văeărescu, Cron. (Papiă, Te-saur II p. 277): „Sultan Mustafa, care fu cel maî cu multă înţelepciune împodobit decât toţî împăraţii osmanlîî a acestui strălucit nem, şi cel maî mare politic între Musulmani, aşijderea şi cel maî bântuit de nenorocire..." I. Crengă, Poveşti I p. 183: „pe vremile acele, mal tote ţerile erau bântuite de resboie grozave..." Negativul nebântuit e sinonim cu nesilit. Crisov dela Constantin Brâncoven din 1695 (Cond. Mss. a mănăstirii IIu-rezu f. 6, în· Arch. Stat. din Buc.): „Venit’au la domniîa me de a lor bună voe, de nimene nesiliţi şi ne bântuiţi. ..“ v. Băntuesc. Băntuitoiyore, subst. et adj.; celui qui vexe, qui moleste. Asupritor, învăluitor. N ă p ă s t u i t o r. D o-d ei tor. Biblia Şerban-vodă, 1688, Job. XYI, 10: ...scârşni asupra me dinţii, săgeţile băntuitoriu. lui lui pre mine căzură... ...fremuit su-per me dentibus, sagittae pirata-rum ejus super me deciderunt... ■ Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 152): „Ales şi mal vîrtos, pre unii carii şi poruncilor noastre ca nisce obraznici îndrăznesc neascultători, şi supuşilor noştri bântuitori, şi publecăl 40,«28. III. răscolitori alavla s’au văzut şi s’au arătat..." v. Băntuesc. Bântuîu. —v. Băntuesc. Bănuelă (plur. bănuele şi bănuell), s. f.; soupQon, doute, prevention. Laurian-Massim: „Bănuelă = acţiunea sau resulratul acţiunii de a bănui: a întră în bănuelă — a începe să prepună; a. băga la bănuelă = a face să prepună". ■Pe când verbul bă nu esc exprimă ambele sensuri de „soupQonner" şi de „prendre en mauvaise part", cel doi substantiv! bănat şi bănuelă s’au specialisat fie-care în câte un sens diferit, astfel că bănuelă însemneză numai „soupqon", Iar bănat numai „regret" saTi „reproche", fără a se confunda vre-o dată. Infinitivul substantivat bănui re, avend ambele sensuri, este sinonim cu bănat şi cu bănuelă tot-o-dată. Sinonim cu bănuelă în specie este prepus. Pravila Mateîu Basarabă, 1652, p. 1: „să nu creză lesne şi fără de întrebare prepunerile şi părăle şi bă-nuialele...11 Ibid. p. 237: „Cela ce aşteptă să moştenescâ ocinele şi avuţila cul-va, acela face prepus şi bănuială cum să fie otrăvit pre acela rudâ a lui..." Ibid. p. 523: „Cade-se a ispiti bănu-îalele celora ce părăscii pre episcopi sau pre clirici..." Ibid. p. 586: „nevoinţa loru nu îaste alţii ce-va fărâ numai ce a face şi a lipi cinstii preoţiloru bănuîale, batjocuri, spurcăciuni şi ocării şi numaî de aducere netocmiri şi valure..." Ibid. p. 609: „fămeile obrază deîn cele fărâ bănuială, adecă mumăni, surori şi mătuşi de tatâ sau de mumâ.,." Ibid. p. 112: „nu o ştie adevSratu 35 I 3217 .BĂNUELĂ 3218 că curveşte, ce numaî ce are aşa oarece bănuială..." In Pravila luî Vasile Lupul, 1646, în loc de bănuelă se întrebuinţfeă pretutindenea sinonimul· prepus, de e-xernplu f. 35: „Un omă de va fi săracă, şi va începe a cheltui bani mulţi, face prepusă cumă să fie furaţii..." „Cela ce va avîa în casa sa cinii bune ca acelîa de furtuşagă, face pre-pusu şi acesta cum să fie elti furată..." „Cela ce-are putîa face unu furtuşagă ce va să să facă să’l smintescâ să nu să facâ, îarâ elu Ί lasâ de să face, acesta face prepusă cum să fie cu ştirîa lui acel furtuşagă... “ „Aceste prepusuri nu săm tu nice de o trebâ gîudeţului, mai vărtos cându vor fi înprotiva vre-unui om bună şi vestită de lucrare bune..." Locuţiuni: a ave bănuelă = „soupgonner" ; a da bănuelă 'i =preter aux a da loc de bănuelă( soupgons"; om de M?n, ΙΜίΓΚ... fflllKK, ^OEpIlUJ, BepIlAO... EfpllAO, rtlllpouih, Bf/vlîiiK...11 (Miklosich, Monum. Serbica p. 12, 13), alăturla cu cari figureză acolo numi românesc! ca: Bucur, Bală, Dedul, Singur etc. Din Ii o r i 1 ii numele patronimic Be-rilescu şi numel·· topic B o r i 1 es ci. Zapis din 1 <300 iCond. Mss. a mănăstirii Snagov, Γ. 03, în Arch. Stat. din Buc.): ,,şi din Berile ş t ί „Stoica biv vel agă", care iscalesce apoi: „Stoica agii Ii a r i le s c u 1.“ For/na s :ăduUvi Berii nu e rară in nomenclatura vechilor familii boieresc! din Ardei (Puseuriu, Bate istorice t. II passim); aşa: B e r a do Margina la M37 ; Bera de Mundra la ΐοπϋ; B e r a de Livadia la 1040 ; Bera de Venicze la 1(307... Dela se;; du tul Bere sau Berii vine patronimicul Bere seu şi topicul Beri; s e I în loc de B â r ă s c u şi B ă r ă -scî. Localităţi cu nume Berescî.sint numerose: în Baeiui, in Covurluîu, în PuLna, în Iaşi, în Dorohoiu, în Argeş, in Dolj, in Glorj, in Mehedinţi, pe lingă cari Berîsca în Prahova, in Argeş, in laşi, in Vasluiu (Fruncjescu). Diminutivul B e r i c a în zapisul muntenesc din 1027 (Doc. Rom. II No. HO in Arch. Stat. din Buc.) : „az Beri ca logofiit...“ Corelativ deminutivului feminin BA r-eă, pe care l’am vedut mai sus, cu aeelaş sufix primar-c- este format numele bărbătesc B ;i r c sau Berc, de unde printr’o sufixaţiune secundară 13 Λ r e i u, B e r c i u, B Λ r c e sau Berce. Dintre Ronuinii din Ardei: Bercse do Bikszâd la 1500, Bercse de Het-biik la 1015, Barcsi de Alba-lulia la 1031, Barosan etc. (Puşcariu, 1. e.). In România, numele personal Berci a într’un crisov din 1573 (Cuv. d. bătr. I p. 252), într’un zapis muntenesc din 1090 (ib. 152), într’un zapis moldovenesc din 1050 (A. I. R. III p. 233) etc.; apoi satul Berci oi u în Argeş, satul Bărcioe in Put na, pi râul Bă r ce s ci etc., fără a mai vorbi despre intensi- vul B ;i r <: a η , cărui ii rest-rvâm un loc deosebit. Din forma B â r i i ă s- i.rin desmierdare numele p>-rsr>n.\: Bai ; cu patronimicul Β;Ί rl e> c i: und·· topicul Bariesci iu Buz· in Sti- ctva, in Iaşi, in Gorj. '.ar iu; ι ί aceiaşi localitate din Romanari >e dice Bărăsei si Bărluiu. ao-stă din urmii formă fiind un augmentativ din Rări’·. Din forma scădiuă Berle prin patronimicul Beri esc u a eşit topicul Berlesci: în ialomiţa, in Văieta, iu Gorj, în Biaila (Frundescu). Bărle sau Berle e des la Românii de peste Carpaţi : Barie la 147!. Barla de Karansebes la 15:17. Bar la de Djagomirfalva la 1003, Berla dt· Ivaransebes la 150-i, Berle de Kis-Buny la 1000 etc. (Puşcariu, 1. e.). Prin sufixele onomastice -oe şi -ai·, forte obicinuite la Romani, se fornieza 13 ă r o e sa fi 13 e r o e şi P> ă r a e sa îi Γ> (■ -rae. Beroe se găsesce in secolul XIV in Serbia printre Românii cei mulţi de acolo din acea epocă: IW^oit (Mi-klosich. Monum. Serbica, p. 97, 12:]), iar Bărae, mai sulixându-se prin -ac, a produs curiosa formă Bă răi ac, după cum se numesce o localitate in Mehedinţi (Frunţlescu), şi într’un zapis moldovenesc din 1007 (Cond. Mss. a episc. linşi t. V f. 70 b, in Arch. Stat,, din Buc.): „şi la tocmala nostră s’au tămplat şi oameni buni anume Bârăiacul egumenul de Câpriiaua...‘: In fine, din Bară prin sufixul diminutival -ac s’a format numele personal B ii rac, conservat in topicul Bă răcesc! din Prahova (Fnm-descu); apoi o formă scădută Bârag, din care intensivul Bărăgan ne în· timpină ca nume personal la ulLeni într’un crisov dela Radu-vodâ Mihnea din 1615 (Cond. Mss. a mănăstirii Hurezii f. 411.· a, în Arch. Stat. din Buc.): 1 3241 BĂRĂCIĂ 3242 „de-aciîa în lacul cu cruce, la puţul luî Bărăgan". Astfel numele personal Bâră, lăsând la o parte formele cele patronimice şi topice, se ramifică în: Beră, Bere, Berică, Bârc, Berc, Bârcă, Bârcîu, Bercîu, Berce, Bărcîoîu, Bercîoîu, Bărilă, Berilă, Bârle, Berle, Bârluiu, Băroe, Beroe, Bărae, Berae, Bărăîac, Bărac, Bărag, Bărăgan... Marea respândire a luî Bâră la Români este cu atât maî interesantă, cu cât originea luî remâne problematică. Horoăkin (CjiaBiîiicKiu πβιθηοολοβϊ, p. 31) pune pe Bâră (Ehpk) şi Bârcă (EkphKo) între numi slavice, dar singurul exemplu pe care ’l aduce este luat din aşa numitul Sinodic al tza-ruluî Boris, o fântână bulgară plină denumi curat românesc!: Albul, Bade, Balacîu, Barbul, Bucur etc. Orî-ce ar fl, numaî slavic Bâră nu este. Ar pute să fie un nume de origine cîobânescă în legătură cu interjecţiu-nea băr şi cu verbul bărăesc, care însemneză a bălbăi sau a borborosi. v 2,Bâr.— Bărăesc. — Bărcan... Bărăbar, adj. invar.; egal, de com-pagnie, d’accord. Un provincialism din Bănat, din şerbul κ.\ρ.ικ<\ρ „in einer Linie", de unde Eapanapnije „das Gehen in gleicher Linie", K.ipaR.ipimice „sich in gleiche Linie stellen", pe carî Serbii, la rîndul lor, le-aii luat din perso-tur-cul b a r a b a r „ensemble, parallele". „Bărăbar = de o potrivă sau asemenea; abărăbări==a asemăna, a se împăca unii cu alţiî; bără-bărit = împăcat, doî sau maî mulţî" (S. Lîuba, Bănat, c. Maidan). v. 1'Turc. Bărăbăresc Bărăbărire l. — v. Bărăbar. Bărăbărit Bârăc. —v. Burec. ■ Bărăciă (plur. bărăciî), s. f.; petite flaque. „Bărăciă sau bolbochiţă numesce poporul o micuţă adunătură de apă, în care se scaldă raţele şi gâ-scele. Bărăciă e făcută de omeni în-tr’adins. Tot bărăciî se numesc şi mic· şorele bolbochiţe ce se văd pe drum sau prin alte locuri în urma uneî ploi sdravene" (D. Basilescu, Prahova, c. Drajna-de-sus). Cuvîntul, ca nume propriii al unui loc-apos, ne întimpină deja în crisovul dela Mihnea-vodă din 1589 (Cond. Mss. a episc. Buz. t. II p. .135, în Arch. Stat. din Buc.): „ca să’î fie un vad de moară ce se numeşte Bărăcie...“ Este şi maî interesant de a se găsi acest cuvînt în dialectul macedo-român: „una bărică, una băricîe = mic heleşteu" (I. Caragiani). Bărăciă este format prin sufixul 3243 BĂRĂNESC 3244 colectival · i ă din b ă r a c, deminutiv dela bară, „terrain bourbeux".Din bă-rac, printr’un alt sufix, vine forma ardelenesc^ bărăcîune: „Bărăcîune se <^ice la o apă stătută, împuţită, deex.: nu lăsa să beîe jitele din bărăcîune; sau: tătă (jliua am băut şi io bărăcîune d’aceîa, că nu’î p’acolo nicî fântână, nicî isvor, numaî apă acea cu bărăcîune" (I. Reteganu). v. Bara. Bărăcîune. — v. Bărăciă. Bărăesc (bărăit, bărăire), vb.; 1°. crier en conduisant Ies moutons; 2°. chuchoter, parler indistinctement. Din interjecţiunea bâr prin sufixul onomatopoetic -ăesc. Laurian-Massim: „Bărăire = a mîna oile, a le face să mergă strigându-le b â r .. . “ Lexicon Budan: „bărăesc = oves ad mulctam compello; b ă răi t = compui-sio ovium ad mulctam". Descântec din Bucovina: De-a fi cu văduvă grasa, De-a fi cu fată frumosă, Cu dînsa să nu grăescă, Să nu bîrîescă, La mine să se pornescă..., unde d. S. F. Marian (Yrăjî p. 15) observă : „Sub verbul a birîi se înţelege aici atâta cât, a borborosi sau a şopti, adecă a vorbi ce-va pe sub nas ca să nu’l poţi înţelege ce vorbesce. Iar verbul acesta este format dela adverbul b î r, cu care îndatineză Românii de pretutindenea a chema oile". v. 2,jBâr. Bărăgan. —v. Baragan. ^Bărănesc (bărănit, bărănire), vb.; tendre ardemment vers quelque chose. „Bărănesc după ce-va = năzuesc, mS bat; aliquid inhio, avide adpeto, alicui rei avide studeo; etwas sehnlich ver-langen, nach etwas streben, sich nacli etwas sehnen". Numaî în Lexiconul Budan sensul cuvîntuluî e explicat destul de bine. La Pontbriant se începe deja încurcătura: „Î>£mmesc=soupirer aprt., desirer ardemment, envier, convoiter". De a-semenea la Cihac: „bărănesc=attendre, desirer quelque chose". Acestă încurcătură maî cresce apoî la d. Damă: „bărănesc = attendre, desirer quelque chose, envier, convoiter, bougonner, grommeler". Nicî o dată bărănesc nu însemneză „attendre". Nicî o dată „bougonner, grommeler". Nicî o dată „desirer, sou-pirer apres, envier, convoiter", de oră-ce tote acestea nu exprimă o mişcare externă, şi anume violentă sau împe-tuosă. De aceea chiar la Laurian-Mas-sim: „bărănesc — a dori forte, a umbla cu gura căscată după ce-va, a’î curge balele după ce-va" nu este exact, căcî „dorinţa", fie ea cât de „forte", nu este o mişcare externă, îar „gura căscată" şi „curge balele" nu indică de loc violenţă sail impetuositate. O altă greşelă la Laurian-Massim este de a crede că bărănesc se întrebuinţeză numaî în Ardei, pe când în realitate cuvîntul cir-culeză maî cu samă în Moldova. Costachi Conachi, p. 260: Deci, patimile’ţî mSsoră, omule, şi le slă- [besce, Dacă cătră fericire inima ta bărănesce, Căcî a le opri pornirea într’o dreptă mS- Bărăire Bărăit j Bărăiâc. — v. Bâră. [surare Iî a asculta pe minte şi ’nţelepcîunea cea [mare... I. Crengă, Stan Păţitul (Conv. lit. Γ 3245 bărAtAesc 32-JO 1787 p. 25): „pote că tu Si bărăni a-tunel să'mî iei sufletul din mine, ori maî sciu eu ce dracul ţî-a veni în cap să cerî!..." Exemple comunicate de d. A. Naurn : „au bărănit cu toţii asuprâ’Î = s’aQ aruncat repede asupra luî..." „bărănesce mereu, şi vei isbuti..." Cuvîntul n’are a face cu italianul baronare, care nicî nu exista, ci pare a fi In Lexiconul Budan o simplă gre-şelă de tipar în ioc de bramare; n’are a face nicî cu maghiarul vâr ni „attendre" (Cihac), dar şi maî pu^in cu bărăesc şi cu bale (Laurian-Massim), ci este o forte interesantă, remăşiţă din vechea terminologia ostăşescă a Românilor. La împresurarea şi baterea cetăţilor, pînă la introducerea relativ modernă a tunurilor, arma cea maî puternică era o uneltă numită la vechii Grecî ηκριός“, îar la Romani „aries", adecă „berbec·", flind-că ea consista dintr’un lemn gros şi lung, în capul căruia figura o bucată de fer în formă de cap de berbec: ostaşii ţinend în mânî a-cestă uneltă, se aruncau impetuos şi cu capul berbecului isbîati şi doborau zidul cetăţii. Slavonesce berbecul se dice GApiui-H, şi tot aşa se numîa şi uneltă cea de asediu. Ca termen ostăşesc, .polonul barau cată să fi pătruns în secolul XIV la Moldoveni, de utide a despărut apoî când acea unăltă încetase de a mai fi întrebuinţată, dar a despărut lăsând Românilor în graîu verbul bâ-rănesc, literalmente: a se repezi furios cu bâranul pentru a atinge sau aisbi ce-va. Tot aşa lătinesce din sinonimul „aries" se formase verbul „arietare" cu un sens apropiat de al nostru bă-rănesc, îar substantivul „arietatio" ne întimpină în medio latina, bună-oră: „dum portas robustissima arietatione concutere tenderent" (Du Cange). Este de constatat că Românii luaseră dela Slavi pe băran numaî cu sensul de „belier comme machine do j guerre", căci peiltru sensul de „belier comme gros billot servant â enfoncer des pieux", care slavonesce se chiamă de asemenea ι;λ(ιλιι-κ, noî am păstrat pe vechiul latin „aries": „ariete = ou-neltă de bătut pari" în Lexiconul Budan. v. 2'Arele. — Berbece. * 2,Bărănesc (bărănit, bărănirc), vb.; t. milit.: lancer contre une fortevesse la machine de guerre nommâe belier. v. uBărânesc. Bărănire Ί | . — v. Bărănesc. Bărănit J Bărânţă. —v. Borcmţă. Bărătăt,-ă, adj.; decrete, pridestine, fatal. Ursit. Menit. Cunoscem de o cam dată acest cu-vînt numaî din Dolj. „Baratei destinat. De ex.: aşa e bărătat omul să muncescă şi pâmîntul să facă bucate" (N. P. Guran, Craiova). . Intru câ't turcul berat, de unde românul bărat şi neo-grecul μπαρ άτι, însemneză „decret, privilege", de aci verbul bărătez „decreter, privilegier", de unde apoî forma participială bărătat. v. uTurc. Bărătăesc (bărătăit, bărătăire) sau bărăţesc (bărăţit, bărăţire), vb.; vo-cifărer, outrager en paroles. Balada „Badea": 3247 BĂRĂŢ1Ă 324S Tu nainte să te duci, Drumul drept să nu apuci; Eu î'i urmă am să viu Tot răcnind, Bărătăind Şi din pistole trăsnind... (Ţara-nouâ, 1885 p. 225, 226). Colindă, din Dobrogea: Tot strigând Şi hărăzind, Striga tare ’n gura mare... (Burada, CăliSt. 52). Balada „Dobrişan" tot de acolo: Mihnea-vodă că dormîa. Şi apoî mi se trezia, Et pe slugi le lărăţia, Şi din gur’aşa grăia... (Ibid. 18B). unde editorul explică în notă pe bară ţese prin ocăresc. Forma bărătăesc, cu sufixul onomatopoetic -ăesc, vine d’a-dreptul din termenul latin ostăşesc baritus, strigăt de răsboîu. pe lingă care Romanii maî aveau cuvîntul barritus „răcnet de elefant", doue vorbe identice prin sunet şi atât de asemănate prin sens, încât era peste putinţă ca graiul poporan să nu fl ajuns a le privi ca o singură vorbă. Se crede că pe baritus Romanii îl împrumutaseră dela Germani; fie; noue ne ajunge a sci că a-cest împrumut avusese loc înainte de formaţiunea naţionalităţii române, la care cuvîntul a trecut ca o moştenire curat romană. Forma posteriorii bărăţesc, cu acelaşi înţeles fundamental, se raportă cătră bărătăesc ca „tăresc" cătră „tărăesc". Per I ADDENDA DUPĂ PAG. 2224) p:\/ii _______ tvin (Cu steluţa în cap sînt indicate comunicaţiunile din partea d-luî Aureliu Candrea) Abitir. La col6na 88, dupH rîndul 2S, a se intercala : Balada „Mizilic-craiu11: Atunci Mizilio-craîu In casă că mi’şî întră Şi din gură cuvinta: — Ce e groza lupului, Maî abitir a îrnpSratuluî... (Ţara-nona 1887 p. 252). Acătare. La col6na 133, dupli rtndul 43, a se intercala: * Forma amplificata acătărilea (= a· cătare-le-a) cu însemnarea de „bon, ex-cellent, exquis1', maî circuleză în Moldova. Contemporanul Y, sem. I, 293: „...somnul ce’l pălia mereu nu’i părea acătărilea. Ibid. YII. seni. 1,290: „...după Irina ceia nu’î nici-o-dată borşul acătărilea...“ Ibid. 466: „...da ce să nu fie un lucru acătărilea'1....“ Ibid. sem. II, 6: „...aşa li se cade, că de-ϊ femeia acătărilea, o ucid..." Aci. La col6na 172, după. rîndul 36, a se intercala: * Pe lîngă idiotismul „cât p’aci“, mai avem în românesce şi reduplicatul „p’aci-p’aa" cu aceiaşi însemnare de „peu s’en faut“. Ispirescu, Legende 12: „Şoîmulenul meii, pentru care p’aci-p’aci era să’mi pîer a se adXoga: primitivul „lâtiţă", de unde prin împrumut medieval dela Români vine ^Alde. La col6na 784, dupft rîndul 40, a se intercala : Pe lîngă moldovenescul Al do mir se maî pote adăoga muntenescul Al-dimir în crisovul luî Alexandru-vodă Mircea din 1575 (Mănăstirea Cozia pach. XXIV No. 2, în Arch. Stat. din Buc.): „noKSmi Οτοιικλ ivmmS 8 GtSaiih"*' wt îl λ a Ί ii P axîcto 3d KiinorpdA—“ Este forte interesant de a regăsi a-cestnume Aldomir sau Aldimir, sub forma Ol da mur, la un principe al Cumanilor, pe care cronica maghiară îl menţionezăsub anul 1282: „Oldamur Dux Cumaniae" (Chron. Budense ed. Podhradczky p. 207; Katona, Hist. crit. Arpad. t. VI p. 866). Nu cum-va va fi fost Român? v. Bârlad. La coldna 609, dupa rîndul 10, a se intercala: Ajte^iua. —v. Ajtcdeii. La col6na 792, dupîi rîndul 22, ase intercala: Aldimir, n. pr. m.—v. 1'Alde. ΧΧΤΙΙ ADDENDA XXIV La coMna 793, dupîi rîndul 16, a se intercala: Âldur. — v. Aldan şi Addenda la t. II şi III. Alăman. La col0na 871, dupîl rîndul 24, a se intercala; Intr’un crisov dela Vlad-vodă din 1510 (Mănăstirea Câmpulung No. 2, în Arch. Stat. din Buc.) se menţioneză un Alăman (îTatvauiiS) mare buclucaş, care, după ce deduse fiicei sale-Maria satul Stănesciî drept zestre, se încerca apoî cu orî-ce preţ a ’şî relua moşia, mergend cu judecata pînă la Domniă. Dintr’un crisov dela Petraşcu-vodă din 1561, relativ la acelaşi sat Stă-nescî (No. 9 ibid.), se vede că numele Alăman era forte obicinuit pe acolo, astfel că pe atunci un Alăman se judeca cu doî popî, pe al cărora tată Radu îl desmoştenise bunicul lor numit de asemenea Alăman, şi ’l desmoştenise anume fiind că era bătăuş. Alunat. La col0na 948, dupîl rîndul 2, a se intercala: * Alăturea cu forma participială alunat, se aude în Moldova şi verbul alunez „ecarquiller Ies yeux, ouvrir de grands yeux". Contemporanul, VII, 467: „Ochii n erau rătăciţi şi al un au ce-va a încrucişat..." Ibid. 469: „Când se maî potoli rîsul, începu a îndesa şi a da din cap, a lună nd ochiî..." Ib. 470: „...tot suflă un scrum închipuit dela capătul de ţigară cel stins de treî cesurî, plecă urechea înspre femeiă şi aluneză ochiî cumplit..." Alună. La col0na 952, în rîndul 17, dupX «alona» a se adaoga: , sau maî bine allona, cu !i, fără care nu s’ar explica l în românul alună, şi La col0na 955, la capSt, înainte de «^AlunicK», a se intercala : Alunez.—v. Alunat. Anghelina. La cul6na 1199, dupX rîndul 42, a se intercala: * Intr’o ghicitore din Bucovina despre „Cloşca şi Uliul" (Marian, Ornit. I, 124), Cloşca portă epitetul de A n -g h e 1 u ş ă: Anglieluşa ferbe pere, Tandalic vine şi cere; Angheluşa nu se ’ndură, Tandalic vine şi fură... La colima 1293, după rîndul 17, a se intercala: Apărâe (plur. apărâî), s. f.; beau-coup d’eau versee par terre. O interesantă fusiune poporană din apă şi din pluralul părae dela „părîQ", literalmente a face să se umple casa de părae. I. Crengă, Poveşti I p. 65: „... şi tornă el totă apa cea din fântână pe jăratec, pînă ce stinge focul de tot şi se rgcoresce cuptîorîul; ba încă face şî-o apărae prin casă, de s’a îndrăcit de cîudă hîrca dela bucătăriă..." v. Apă. — Părîu. XXV ADDENDA XXVI Arbure. La col6na 1485, în rîndul 17, a se adîioga·. Este ciudat că d. I. Bogdan (Vechile cronice p. 121 nota) confundă pe hatmanul Copacîu cu hatmanul Arbure, făcând din amîndoî un singur personagiu. Tot la d. I. Bogdan (ibid. p. 157, 207) ni se pare a fi greşită în Cronica luî Macarie lectura următorului pasagiu : „Mnxoyjifc, βθλιικκ oy6o caHOiit poloni. ine Ap6aiiaci>“, pe care'l traduce: „Mihul, boer mare, A r b ă n a ş de nem“. Era hatmanul Mihu Arbure, îar nicî decum Ar bă naş. Argea. La coldna 1577, în rîndul 14, duptl punct a se intercala : Cihac ar maî fi putut adăoga că grecul αργαλειός „jugum textorium" (Passow, Carmina p. 602) a trecut şi la Albanesî. Astfel într’un cântec al-banes din Sicilia: More, bilîe, ’nd’argalî... Bre, fetă, care şeţjî la resboîu... (Camarda, Append. al Gramm. p. 86). Şi totuşî n’are a face cu românul argea. Arnică. La col6na 1720, dupS rîndul 31, a se intercala: *A se lovi cu capul de amice, este o locuţiune proverbială, prin care se exprimă neplăcerile uneî lungî călătorie. „Eh, că destul te-aî chinuit tu pînă acum, luând dălurile în pept şi lovin-du-te cu capul de amice...“ (Tribuna din Sibiu, VII, 13). Asan. La coliina 1798) după rîndul 41, a sc intercala: Despre Constantin Asani Cilibiul vor-besce sub anul 1621 Miron Costin, Letop. I p. 264: „aşezasă în găndul seu Alexandru Vodă numaî să omoare pre o samă de boîerî, ales preVasilie Lupul Vornicul şi pre Cehan Vornicul şi pre Savin Hatmanul şi pre Buhuş Visternicul şi pre Ureche Spatarîul. Costin era mazil la ţeră; ce orî să ’l tragă in partea sa Alexandru Vodă, orî alt gănd avea, ăl chemasără la curte şi ’î dară Hătmăniea. Ce văzând Costin lucrul îngroşet între domnie şi intre sfat de găndurî spurcate şi foarte rele, şî-au luat zioa bună pre căte-va zile şi au eşit la ţeră. Iară celoralalţî boîerî toate gândurile luî Alexandru Vodă au descoperit Costantin Ascni, om de casa luî Alexandru Vodă..." Este probabil că tocmai cu acest Alexandru-vodă, crescut grecesce în Stambul, se va fi introdus în Moldova nemul Asaniîor. La col6na 1824, dupa rîndul 36, a se intercala: * Ascunziş (plur. ascunclişuri), s. n.; cachette. Sinonim cu ascunsore. Basmul „Fata de împărat cu stea în frunte" (Convorbiri literare XX, 404): „Colo tărtjiu, maî câtră mîe), La col0na 2140, după rîndul 20, a se intercala : Auş6îu. 1 — v. 2-Bănat. Auşonîu. j Strat şi substrat. La pag. XX din introducerea la tomul II, după rîndul 16, a se intercala: Asupra acestui punct trebui să atragem atenţiunea cu tot-dinadinsul, căci ştrengari ştiinţifici al-de d. Oblak dela G-ratz (Archiv fur slav. Philologie) s’att'şi grăbit deja ane acusa de ignoranţă, „Unwissenheit", fiind-că cutezarăm a pune la o parte fonetica cea proto-slavică şi am insistat în caşul de faţă numaî asupra foneticelor slavice dialectale posteri6re. D. Oblak n’a trecut încă peste vrîsta de a crede că tot ce sb(5ră se mănâncă, adecă tot ce se găsesce in manualurî este sacro, sfînt. Manualurile cele cunoscute luî, le-am cunoscut şi noî, şi cine 0re nu le cun6sce ! Dar ceea ce seim noî şi ceea ce n’a venit timpul XXIX XXX sil scie şi d. Oblak, esto ca t(5te foneticele din lume ati câte o cronologii! propriii fie-căriîa. In acest mod, ca să, vorbim pedagogicesce aşa ca sil ne potil înţelege chiar d. Oblak, fonetica limbeî x a avut în cursul istoriei' sale peri<5da a, perioda b şi peri0da c. Dacă, în perioda b s’a diferenţiat din limba x un dialect ore-care fonetica acestui dialect z are a face numaî şi numaî cu fonetica peri<5deî b a limbeî x nicî de cum cu peri(5da a. Linguiştî al-de d. Oblak îşî închipuesc a fl grozavi, când compară, bună oră, graîul ţigănesc d’a-dreptul cu sanscrita sau cu vedica, în loc de a se mărgini cu vre-un dialect pracrit, după cum o cere bunul simţ. Babalîc. La col0na 2254, după rîndul 21, a sc intercala: In cronica luî Dionisie Eclesiarhul (Papifi, Tesaur, II p. 190 — 95), babalîc are sensul de venerabil, însă când vorbesc Turcii între dînşiî, de ex.: „ ... au început a se sfătui cu el, fiind om bătrân şi vestit la resboie; după altele î-au iiifnÎi: baer ci dau fărmăcătorii să poarte la gătu". Balamut. La col0na 2369, dupa rîndul 38, a se intercala : Glosarul slavo-român circa 1670 (Mss. în bibi. Societăţii archeologice din Moscva, f. 251) traduce pe slavicul ιιΐίηοτΗΗΚΉ „blagueur 'menteur" prin doî sinonimi romanesc!: „c o c o t n i ţ a, balamut. v. Cîocotniţâ. La colona 2390, dupft rîndul 11, a se intercala: Balmut, s. m.; t. de Myth.: nom d’un sabre legendaire. — v. Basm. Balş. La col0na 2394, după rîndul 21, a se intercala: Istoricul serb Miîatovid, într’un studiu publicat englesesce (The eastern and western Review, 1893 January p. 96), ne spune că în archivul particular al Bălşescilor se află următorele treî acte: 1°. un crisov moldovenesc din 1493, în care se dice că eî sînt „principi veniţi din Serbia": 2°. doă scrisori din 1490, prin carî împăratul Fre-dericIII recomandă Domnului Moldovei şi Domnului Ţăreî-Românescî pe „principii serbescî Teodor şi Ivan Bal§a“. Putem asigura pe d. Miîatovic că aceste treî acte sînt cu totul imaginare. De aceiaşi natură este împregîurarea că Balşiî din Serbia purtaţi în marca lor nobilitară o stea, şi că tot o stea ne întimpină pe pecetea Bălşescilor, dar — numaî dela anul 1800 încoce. înainte de d. Mijatovie, episcopul Melchisedec· (Chron. Rom. I p. 143) se încercase a'trage pe Bălşescî din familia cea princiară serbescă, fiindcă în două crisove dela Ştefan cel Mare, din 1471 şi din 1487, se vorbesce despre satul Poiana pe apa Moldovei: „r,\f εηλη κιιΪ30Ε£ Εήλοιιι ii ,Λ,λιιίιολ", adecă „unde au fost cnezî Băloş şi Danciul". De aci reposatul prelat trage conclusiunea că: „Nu e de mirare că aceşti Knezî serbescî, după ce patria, lor a că^ut sub Turci, au dobândit azil în Moldova cea independinte şi ospitalieră pentru confraţii creştini". Nu acesta este de mirare, ci e de mirare că episcopul Melchisedec nu sciea că chinezi se numîau la Români de’n-tâîu primariî satelor, îar maî tărdiîi toţi ţeraniî ceî liberi, ceea ce n’are a face de loc cu nici o familiă princiară din Serbia sau de pe aîurî. v. Chinez. La locul seu noî vom vede că adevărata posteritate românescă a familiei Bal sa din Serbia sînt Catargiiî, aşezaţi de’ntâîu în Oltenia şi apoî tre-' cuţî în Moldova. v. Catar giu. XXXIII ADDENDA XXXIY Barangă. La col0na 2484, în rîndul 3Sj‘ a Se adăoga: Intr’un zapis din Buzeu din 1780 (Cond. Mss. a episc. Buz. t. III f. 639): „...eu avănd o Ţigancă în Ţigă-niia episcupieî, măritată după un Io-niţă Lăutaru fecior Barangăî. Barbă. La col6na 2507, după rîndul 41, a se intercala următorul alineat : Intru cât se atinge de Ţera-Româ-nescă, ped6psa prin raderea barbet se constată într’un mod decisiv prin crisovul luî Constantin-vodă Şerban din 1654, care se află în posesiunea contelui Talievicî la Craiova şi unde se dice că ţeranii din satul Dărvar în Mehedinţi, fiind prinşi cu minciuna şi cu clevetirea împotriva boierilor Filişenî, drept ped.epsă „au avut capetele şi barbele rase ca nesce omenî reî şi vicleni: „κριιτκδίτ r, a se adăoga: La Bulgari băliă este un învederat împrumut dela Români, care există niimaî în locuţiunea „a prinde bâhă“ cuprinsă în proverbul: ό^χϊ· ηθ seama, a ηθ iiJiaiua = „nu tăgăduesce, dar nici nu plătesce11 (Duvernois, CjioBapt 6oji-rapcKaro Π3ωκα, p. 182, 2478). XXXV ADDENDA XXXYI Băiaş. La col0na 2886, după rîndul 33, a se intercala: Glosar slavo-român circa 1670 (Mss. în bibi. Societăţii archeologice din Moscva, f. 98): ,,/u\3fGih\M : feredeu, bae; λλ3{ειιιικίι : băia§“. Bălacîu. La colona 2927, după rîndul 24, a se intercala: Deminutivul Balacîco (Βλλλμκο) ne întimpină ca nume personal în faîmosa poemă poporană serbă despre „Nunta luî Duşan" (Karadzie, niecsie t. II p, 151 sq.). Este „Balacîco-voevoda din oraşul Letîan", un uriaş din capul căruia es flăcări şi furtune şi care este cel maî periculos duşman al Şerbilor, adecă nu e Serb el-insuşî, şi nicî Bulgar, căcî vorbesce cu despreţ despre Bulgari. Acest nume Balacîco ne în-timpină una singură dată în literatura poporană serbă, îar în cea bulgară nicî o dată. Este învederat românul Bălacîu. Despre acesta noî ne vom încredinţa şi maî bine, când ne va veni rîndul a vorbi, în introducerea la tomul IV, despre miticul oraş Letîan. La col0na 3017, după rîndul 12, a se intercala: Bălcen (plur. bâlcenî), s. m.; celui qui va â une foire ou qui en revient. Formaţiune oltenescă din b â 1 c î u „foire", care ne întimpină în descântecul de obrintit din Vâlcea: „Impăr-ţiră turta cu toţî drumaşiî, cu toţi bălceniî...“ (Dr. Manolescu, Apărătorul sănătăţii, II p. 264). - v. Bălcîu. Bălişor. La col6na 3057, după rîndul 27, a se intercala: Crisov dela Mihnea-vodă din 1580 (Cond. Mss. a episc. Buz. t. III f. 26, 27 etc., în Arch. Stat. din Buc.): „ca să’î fie luî satul Cornul Bălişorului tot cu tot hotarul pănă în apa Buzăului..." Băluţ. La col0na 3092, după rîndul 35, a se intercala : Doînă românescă din Serbia (Picot, Chants pop. d. Roumains de Serbie p. 15): Aid, băltiţă, să fugim, Să fugim, să pribegim! Acuma e bun de fugă, Acuma e erba crudă... Băltăreţ. I.a col0na 3072, după rîndul 8, a se intercala: Prognostic ţerănesc : Când bate băltăreţul, Iea’fcl toiagul şi săculeţul. (Dr. Cvăinicenu, Igiena ţeranuluî p. 27). Băltină. La col0na 3075» dup& rîndul 15, ase intercala Hotărnicia oltenescă din 1749 (Cond. Mss. a mănăstirii Jitianu p. 69, în Arch. Stat. din Buc.): „şi de acolo pe la capul moşii spre amiază-noapte di-rept în ulmi, în crângul lu Epure, şi de acole drept în băltină (πέλτιιιι'κ) în hotar, de aciîa pe băltină (ελλτιιιιή) în jos pe: lîngă otarul Bereştilor..." XXXVII ADDENDA XXXVIII 3Bănat. La col0na3i6o, după rindul 8, a se intercala: Maî întâift, pentru a nu lăsa nicî o nedumerire In mintea cititorului, să lămurim pe deplin composiţiunea cea morfologică a cuvîntuluî. Am spus că auşonîu este de treî orî romanic: prin tulpina „avus" şi prin ambele sufixurî „-uş“ şi ,,-onîu". Sufixul ,,-uş“ este aci maî cu deosebire remarcabil, fiind nu numaî latin prin origine, dar încă specific românesc prin formaţiune, astfel că, graţiă luî, priscianul ανσόνιος ni sepresintă ca un element exclusiv daco-latin, nu romanic în genere. In adevSr, acest sufix deminutival ,,-uş“, ca şi sufixurile ro-mânescî de funcţiune analogă ,,-aş“ şi ,,-iş“, câte-trele s'au născut din sufi-xuriie latine primare ,,-ascus“, ,,-iscus", ,,-uscus“ amplificate prin sufixul latin secundar ,,-eus“ sau „-ius", adecă din ,,-asceus (-ascius)", ,,-isceus (-iscius)", ,,-usceus (-uscius)". Mărginindu-ne la sufixul ,,-uscus", el ne întimpină lătinesce în „molluscum", „labrusca", „asinu-sca“, „atrusca11, „palusca", „Mutus-cus", „Etruscus11 etc. Amplificarea a-cestuî sufix primar prin secundarul ,,-eus“ sau ,,-ius“ este tot aşa de normală ca şi amplificarea prin „-eus“ sau ,,-ius" a sufixului ,,-ucus“ în „Âlbu-cius" din „albucus" saii în „pannu-ceus“ din pannus", — forme rare în latina clasică, dar cu atât maî pretase prin aceea că ele distingeau tocmai latinitatea cea vulgară. In acest mod, românul mătuşă represintă pe un latin „amituscea", românul auş pe „avusceus“, românul intensiv auşonîu din Priscus pe „avusceoneus" sau „a-vuscioneus". Grupul consonantic sc în sufixul ,,-usceus (-uscius)“ a trecut la Români în sonul palatal § întocmai ca în fa£ă=ital. fascia = reto-roman fas =lat. fascia" sau în „u^ă =ital. uscio =reto-roman us=lat. ostium (oscium), un fonetism a căruia vechime se justifică pe deplin prin acestă concordanţă italo-retică. Acuma să aprofundâm sensul „senior" al cuvîntuluî auşonîu la Priscus. 2-Bănat. La col0na 3163, în rîndul 20, a se intercala: Dionisie Fotino, care trăia pintre noî în qlilele nostre şi care sciea bine ro· mânesce, tot încă nu putea să scrie grecesce altfel decât: Μονΰάτ (Mu^at), ’Λρμάσης (arma^), ’ΐάΰιον (Ia^î), ‘Ρόσοι (rofiî), Ecclcco(iai(kc (călăraşi), μπανιαορ (bănişor) etc. Aldan. La col6na XII din Addenda tomului ΙΓ, după rîndul_35, a se intercala: Din âldur, cu conservarea accentului şi cu trecerea luî -ld- în -nd- ca în „ande=alde“ (v. s’au născut tot în Ardei doue forme aspirate : han-dur şi durhan, din carî cea a doua este o simplă' rnetatesă din cea de ’n-tâîu: dur-han = han-dur, o metatesă forte curiosă, dar învederată. Următorea notiţă despre aceste doue forme o datorim d-luî Ioan Reteganul: „Eandur şi durhan = cânepa mare, grosă, ce se semSnă prin mălaie, porumbari, cucuruze, şi care servesce de sSmînţă. Sînt şi handuri de v^ră, din carî fac copiiî sbicîurî; aceştiîa sînt netezi şi abia cam ca degetul de groşî, dar sSmînţă se face numaî din handuriî ceî de tomnă. Au