í.W ¡'I I V, I il ETYMOLOGICUM MAGNUM ROMANIC DICŢIONARUL LIMBEI ISTORICE SI POPORANE A ROMÂNILOR LUCRAT DUPĂ DORINŢA ŞI CU CHELTUIÉLA M. S. Regelui CAROL I SUB AUSPICIELE ACADEMIEI ROMÂNE DE B. PETRIOEIOU-HASDEU Membru al Academiei Române, al Academiei Imperiale de Sciinfc dela St. Petej'sburg, al Societăţii de Liîigiiistica din Paris, al Societăţilor Academice din Belgrad şi Sofia, al Syllogului filologic elletiic din Constantinopole etc.] Director general al Archivelor Statului/ profesor de Filologia coDiparativa ta Universitatea din Bu cures ci. Mănţinem dar aceste frumóse expresiuni întrebuinţate de străbuni, si nu ne temem de cuvinte cari aü capétat dé vécuri înpămîn-tenirea... CAROL I. ... mari şi nétede socotéle etimologhicesti, adecă tâlcuitore de cuvinte. J Cantemir-voda (Chron. i, 84). TOMUL II. BUCURESCI STABILIMENTUL GRAFIC SOCEC & TECLU 96. — Strada Berzei. — 96. PREFAŢA Tomul I al Etimologicului eşind întreg la lumină, Academia Română, sub auspiciele căriia este pusă lucrarea de cătră Augustul Intemeiător, s’a crezut datore în sesiunea generală din 1887 a’şî spune cuvintul în acestă privinţă, de’ntâiu.prin raportul Secretarului' General, apoi prin Comisiunea alesă pentru a respunde la acel raport. In loc de prefaţă, extragem pasagele corespun$6tore din raportul d-luî Dim. A. Sturdza, ca Secretar General, şi din respun-sul d-lor G. Bariţ, N. Kretzulescu şi A. Odobescu, ceî trei meni-' bri aî Comisiunii. Din raportul d-luî Dim. A. Sturdz^i c _ \ „Astăzi avem înaintea nostră întâiul volum al Marelui Etimologic. Din acest volum putem vede, judeca şi apreţia atât însemnătatea ideii Maiestăţii Sale Regelui cât şi erudiţiunea, pătrunderea „şi munca pe cari d-1 Hasdeu le pune în executarea acestei lucrări. „Magnnm Etymologicum Romaniae nu este un simplu dicţio-„nar, redactat după modul dicţionarelor de pînă acuma. Este o lu-„crare unică în felul seu. D-1 Hasdeu a cuprins înţelesul intim al „ideii M. S. Regelui şi a conceput un plan de executare forte vast „şi cu totul nou şi original. Cuprinsul lucrării este precisat chiar „pe titlu prin cuvintele : Dicţionarul limbeî istorice si poporane a „Românilor, de unde se vede că Mag num Etymologicum Romaniae „va cuprinde în sine totă limba română in manifestările şi formele „ei istorice, poporale şi dialectale, aşa după cum se găsesce în căr-„ţile vechi, în literatura poporană scrisă şi nescrisă şi în vorbirea „vie a poporului. Acesta este fondul comun, este basa din care „se formâză limba literară, destinată a exprima tote cugetările şi „tote manifestările civilisaţiunii naţionale. VI „Din relaţiunile, pe cari d-1 Hasdeü ni le-a présentât în cei „doi ani precedenţi, am vëçlut cum s’a strîns materialele din cari ,,se for méza acestă lucrare monumentală asupra limbeî nóstre. „Cele patru fascicole publicate pînă acuma arată cum lucrarea „se execută. „Din partea publicată se vede că Magnum Etymologicum nu cuprinde numai însemnarea cuvintelor cu arătarea etimologiei lor. „Fie-care cu vînt formézá o monografia, in care sînfc înşirate origi-„nile şi istoricul întrebuinţării lui, precum şi tote funcţiunile lui „în observaţiunile, obiceiurile, credinţele, superstiţiunile poporului, „de unde resultă că acest dicţionar este o enciclopedia naţională, ,,în care sînt arătate şi explicate tote manifestaţiunile spiritului ponorului nostru. Ast-fel lucrarea d-luî Hasdeü ocupă în studiile noastre filologice un loc de o însemnătate forte mare. Prin ea se va „da un impuls puternic a studia în tote direcţiunile psichologia poporană a Românilor. „Uşor se va înţelege acum, de ce Marele Etimologic trebuia „să se deosebâscă de forma obicinuită a dicţionarului. In Dicţionarul d-luî Hasdeü fie-care cuvînt este tractat în forma unei mici „monografii, care pote fi citită şi înţelâsă de fie-care. Prin acésta „Magnum Etymologicum va deveni o carte instructivă, în care orî-„cine va pute găsi explicări asupra ori-căruî cuvînt ; acestă lectură „va contribui forte mult la respândirea cunoştinţelor drepte asupra „limbeî şi asupra poporului român şi la înlăturarea multor idei „greşite, cari sînt respândite clnar între Români asupra manifestărilor spiritului naţional. Dar Magnum Etymologicum va maï avé „un alt résultat: o cunoştinţă exactă a tesaurului limbeî româneşti „şi a întrebuinţării lui. „Avênd înaintea nostră întâiul volum al Marelui Etimologic „şi apreţuind marea însemnătate a acestei publicaţiuni, precum şi „onorea ce face ea ţ0riî şi Academiei, se deşt6ptă în noî simţi-„minte de adâncă recunoştinţă şi de nemărginit devotament cătră „M. S. Regele, Augustul Preşedinte şi Protector al Academiei, care „a conceput ideia lucrării şi a dat mijlóce ca să se realiseze ; pre-„cum şi simţiminte de iubire, de stimă şi de mulţumire cătră co-„legul nostru B. P. Hasdeü, care şi-a pus totă activitatea sa spre „a réalisa acestă lucrare, care va fi, cum a $is M. S. Regele : un „monument neperitor pentru limba şi cultura română.. VII Din respunsul d-lor A. Odobescu, N. Kretzulescu şi G-. Bariţ : ,.în frunte vom pune ivirea primei manifestări realisate din „opera capitală a secţiunii literare, cea dintâîu petră din temelia „lirnbei nostre, acel lăstar răsărit din măreţa cugetare şi din ge-„nerdsa iniţiativă a Augustului nostru Protector şi Suveran. Vor-,,bim de primul volum, în patru fascicule, din Marele Etimologic ..al României. Colegul nostru, d. B. P. Hasdeu, carele a primit cu ,,lăudată semeţiă sarcina acesteî opere uriaşe, a lucrat în ultimii „doi ani la dînsa ast-fel cum, şi dacă am voi să-î căutăm cu tot „dinadinsul defecte şi lacune, abia am pute dibui pe ici şi cole „forte uşore şi neînsemnate scăpări din vedere, asupra cărora d-sa ,,mereu revine cu completări şi adause. D. Hasdeu lucreză la ea „încet,— şi bine face; lucreză cu prudenţa cuvenită când are omul „a purta cu sine un aparat de erudiţiune atât de greu şi atât de „complex. Şi totuşi pînă acum nu i se pote imputa că n’a mers „aşa de repede ca alte mari lucrări de natură analogă, executate „prin ţerile culte ale Apusului. Pe acolo însă lexicografii de aţji „n’au decât a secera, a aduna în mănunchiu, sau cel mult a prăşi „în holdele literare semănate de secoli de cătră predecesorii lor. „Colegul nostru, putem dice, urmând aceiaşi imagine, că trage brazda „şi despică ogor în ţelină. El însuşi v’a explicat mai cu de amănuntul cum şi-a croit răzorele, cum îşi destupă rădăcinele şi cum, „lucrând mereu în trudă, îî resar în prejmă miile de preţiose floricele ale vechii nostre limbe, pe cari nici o dată el nu se îndură „a le lepăda în laturi. Să-î mulţumim dar pentru a sa tot aşa de ,,vîrtosă cât şi delicată muncă ; să-î urâm pe timp îndelungat ace-„îaşî tăriă, aceiaşi stăruinţă, şi tot de o dată să-î şoptim la ureche „că, şi noi de aici şi publicul de afară, sîntem nerăbdători de a „ne folosi cât mai iute de mândra-î lucrare, sîntem doritori a’l ve-„de înteţindu’şî virtutea şi agerimea spre a ne da curînd cât mai „mult rod se va pute. La mijloc între raportul Secretaruluî General şi respunsul Co-misiunii, autorul a rostit în sînul Academiei propria sa dare de sămă asupra mersului lucrării, care urmezâ mai la vale ca Introducere la tomul II. Aci mai avem însă ce-va de adaos, ca intim-pinare la măgulitdrea nerăbdare, despre care vorbesce Comisiunea Academică. Doritore de a ajunge pe tdte căile cât mai în pripă la trepta de cultură a surorilor sale din Occident, naţiunea română —orî-ce s’ar VIII (Jice — se mişcă zornică, între cele-l’alte tărîmurî, şi pe acela al filologiei. Când începusem noî maî an-ţerţ, atunci cântecele adunate in Ardei de dd. Jarnik şi Bărsanu, în România de d. Cf. D. Teodo-rescu, nu eşiseră încă la lumină, nici muzica poporană de d. Vul-pian, nici poveştile bucovinene de d. Sbiera, nici studiele dialectale despre Moţă şi despre Bihorenî de d. Frâncu şi de d. Pompiliü, nici maî câte altele. Apoi tot de atunci încoce sînt de înregistrat unele importante ediţiunî critice de texturi vechi, precum este Codicele Voroneţian, Psaltirea în versuri a lui Dosofteîu, Predícele luí Antim etc.; iar din cercetări curat sciinţifice, câte-va excelente di-sertaţiunî de d. L. Şaînănu. Dacă nemic nu va veni să împedece acest ager avînt, menit din ce în ce maî mult a prinde la. putere, lucrarea Etimologicului va deveni şi ea maî uşoră, mai îndemânatecă, maî gata cu o oră înainte. B. P. H. 25 Marliu 1887. DICŢIONARE SI DICŢIONARE INTRODUCERE LA TOMUL II, CITITA DE'NAINTEA ACADEMIEI ROMÂNE ÎN ŞEDINŢA DELA 13 MART1U 1SS7. — Ore pîn’la ce literă aî ajuns ? me ’ntreba într’o ţii un bărbat cu vedă în lume. — Hm ! —respunseî eu printr’o altă întrebare — pînă la ce literă aî citit ? ' Aci, firesce, o mare încurcătură, căci omul meu cunoscea cartea numaî din svon. Românul însă nu se pre-încurcă maî nici o dată. Prefăcendu-se că n’a au^it întrebarea, el se apucă cu o măiastră uşurinţă a m6 lăuda pe mine, a lăuda Etimologicul, a lăuda Academia, a lăuda câte ’n lună şi’n sore, dară —fără un dară nu se pote—işî încheiâ acatistul printr’un adânc suspin şi o duîosă urare : — Numaî să’ţî dea Dumnezeu anî mulţî ca să poţi isprăvi!... A ! iată ce-va care trece peste competinţa mea şi chiar peste votul unanim al înaltului Corp Academic. Ar fi de minune, negreşit, dacă Stăpânirea ar pute să vină în Parlament cu un proiect de lege, prin care să m& oprescă de a muri pînă la terminarea Etimologicului, ba încă să’mî maî lungescă filele şi peste litera z pentru ca. să fac un suplement. Nu sciu, dacă ţera ar câştiga prin acesta ; eu însă unul aş fi pe deplin mulţumit. Dar fericitele timpuri când se potcovîau pureciî au trecut de-mult. E forte cu putinţă ca eu să mor mâine sau poî-mâne, şi ’ntr’un asemenea cas, fără îndoelă, nimeni nu va ţlice : după ce a murit, câte ţlile a maî trăit ca să isprăvescă ?... X Geía ce mă liniştesce întru căt-va, este că paguba n’ar fi tocmai mare. In adevăr, dacă lucrarea mea nu e nici caldă nici rece, aşa şi aşa, cât duce ciurul apă, lesne se vor găsi mulţi ca s’o ur-născă mai departe; dacă.însă, din potrivă, ea ar fi cum-va atât de bună încât a-nevoe să se găsâscă cine-va ca să mé înlocuescă la muncă, atunci orî-cât va remáné dela mine, un volum, doă saü trei, va fi un dar bine venit, o pîrgă nu de prisos pentru sciinţa în genere şi pentru românime în parte. Punendu-mă la mijloc între ambele ipotese, eü îmi permit a crede că opera mea, fără a fi ce-va de tote dilele, nu este totuşi vre-o grozăviă peste puterile orî-cuî va întruni în sine un temeîu de cunoscinţe istorice şi filologice cu un dram de bun simţ şi de bună voinţă. Cu asemeni cunoscinţe filologice şi istorice pe de o parte, cu bună voinţă şi bun simţ pe de alta, nu va avé cine-va, ca să pótá merge înainte cu desăvîrşirea lucrării, decât să se pătrundă de planul general, de marginile în cari el se desfăşoră, de cugetarea cea călăuză pe calea ce’l duce la capăt. Al meu în totă puterea cuvîntuluî este numai acest plan, prin care —după (lisa d-luî Dimitrie Sturdza—eü isbutiî „a cuprinde înţelesul intim al ideeî M. S. Regelui" şi pe care din capul locului îl încuviinţase Academia. In tomul I, pe cele 1120 de colóne, se vede deja destul de limpede chipul de realisare a acelui plan. Dar ce dic? Nici acest plan, cu a cărui paternitate aş vré să mă fălesc, nu este al meü. El resultă aprópe întreg din starea actuală a Sciinţeî limbeî. De nu l’aş fi zămislit eü, trebuia s’o facă a-stă$î saü mâine un X saü un Y. Prioritatea este aci o simplă întâmplare, iar zăbava din partea altora nu e de mirare, de oră-ce însăşi Lingüistica s’a născut abia de jumătate de secol. Câte şi mai câte de dres îi mai remâne de aci încolo ! Dacă sarcina mea ar fi de a lucra un Etimologic al limbeî francese saü al celei germane ori italiene, este învederat că aş avé la îndemână un material însutit mai mare, studiat mai de’na-inte de o pleiadă de cărturari; povara, prin urmare, ar fi nespus mai purtărăţă ; dar să nu se cre$ă că atunci eü aş procede altfel decât acuma ; să nu se cră^ă erăşi că altfel aş procede, când mi s’ar da vre-un graiu selbatec din Africa saü din America, lipsit de orice monumente, de ori-ce cultură, de ori-ce năzuinţe literare ; nu altfel aş procede, nu şi nu, căci planul — încă o dată — nu este o XI nepregetată născocire a crierului meti stăruitor, ci mi se impune vrênd-nevrênd din afară prin Sciinţa limbeî. Dela Bopp şi Diez, dela Schleicher saü delà Curtius încoce, nici chiar un mic manual de gramatică pentru clase primare nu se mai scrie aşa cum se scriea altă-dată. Cu atât mai vîrtos, este un abis între cea mai voluminosă gramatică a ori-cării limbi de pe la 1800 şi între ori-ce gramatică sciinţiflcă de astădi, fie ea şi mai mititică decât acea a lui Brachet. Cum dară se întâmplă, că numai Dicţionarul n’a făcut în principii! apröpe nici un pas înainte ? Nu vorbim nemic despre acele dicţionare aşa çlise practice, pe cari Francesul pretinde a le purta în busunar : „dictionnaire de poche“, iar N6mţul le ţine în mână : „Handwörterbuch“, unii şi alţii servindu-se cu ele pentru a’şi tălmăci bine-reü o frasă saü o vorbă străină ; acele vocabulare elementare, cu ajutorul cărora nu este de mirare dacă la noi unul din vulgarisatoriî romanţurilor pa-risiene de pe la 1850 tradusese pe „plateau de Waterloo“ prin „talerul dela Waterloo“. Despre asemeni ABC aï lexicografieï nu se vorbescé. Nn vorbim 6răşî despre acele dicţionare , aşa «Jicênd imperative, prin cari un areopag oficial, o Academiă Francesă saü o Academiă della Crusca, se crede în drept a legifera asupra limbeî curat literare a unei naţiuni, făcend din graîu un fel de selecţiune nu naturală, ci de tot artificială, cel mult artistică. Este un gust, ér despre gusturi nu se dispută. Noi avem aci în vedere numai L e x i c a t o t i u s li 11 g u a e, numai Thesau ros, numai acele répertorie colosale, pe cari Littré le deflnesce: „un enregistrement très-étendu des usages de la langue, enregistrement qui, avec le présent, embrasse la passé“. Să luâm excelentul dicţionar latin al abbateluï Forcellini din secolul trecut şi să’l punem alături cu cea mai nouă mare operă lexicografică : „A new english dictionaiy on historical principles“, pe care delà 1884 încoce a început a o publica_James Murray, după ce în curs de 25 de ani o societate întrégâ îï adunase ş'Pr~giămâdise materialuri peste materialuri. înţelegem ca Forcellini să nu ne dea .alt ce-va decât clasicitatea latină, căci „populus romanus“ nu mai trăesce, graiul lui cel viü s’a metamorfosat de vécuri în dialectele romanice de astădi, i * fără a ne fi lăsat mai nici o urmă propriă; cântecele sale, poveştile, ghicitorile, bocetele, rîsurî şi plânsuri, totul s’a prăbuşit aco- XII perindu-se cu giulgiul uítávii. Dar óre în aceiaşi posiţiune se află Murray ? El are a face cu cea mai jună din naţiunile cele mari ale Europei, o naţiune plină de sucul vieţei, o naţiune căriia i se datoreză însuşi cuvîntul folklore, care însemneză tute prin câte se manifestă spiritul unui popor, obiceiele lui, ideile’i despre si-ne’şî şi despre lume, literatura lui cea nescrisă, mii şi mii de tră-sure caracteristice cu rădăcini în inimă şi cu muguri în graiu. Ei bine, cărturăria engiesă veche şi nouă se gâsesce la Murray, dar poporul engles —nu. Popor ! iată ceia ce deosebesce pe Sciinţa limbeî; născută în secolul nostru, de acele studie linguistice de altă dată, cari n’aü lipsit pe ici pe colea nici chiar în negura vóculuí de mijloc. Ore de ce nu s’a putut plăsmui acestă sciinţă în minţile cele serni-rleesci ale unor uriaşi ca Aristotele sau ca Bacon ? De ce? — fiind că ori-care naţiune ce-va mai înaintată se credea pe atunci a fi pré superioră celor-lalte mai puţin desvoltate, şi fiind-că în fruntea fie-cării naţiuni se păuna câte o clasă socială rădicată cu mult mai pe sus de straturile cele de jos, cre^éndu-se datore a le despreţui şi a nu le băga în semă, după cum strălucitul păun —se dice —nu se uită nici o dată la picíórele sale, căci sînt aspre şi întunecose. Sub o asemenea aristocraţiă între naţiuni şi sub o asemenea aristocraţia între clase, orí-ce altă sciinţă saü artă putea să propăşăscă, dar nu Lingüistica, al căriia material brut se află mai-mai .întreg în cătune, în colibe, în bordeie, nu în palaturi. Se crede, cumcă creştinismul ar fi dat nascere Sciintei limbeî. ' b 9 O spuseră o • dată Pott şi Max Miiller ; de atunci o tot repetă alţii. In adevăr, nemine înainte de Crist n’a şters deosebirea dintre om şi om, înfrăţind pe şerb şi pe stăpân, pe Elin şi pe barbar. Dar vorba Românului: Yodă vrea, Hâncu ba ; una a fost cugetul Mântuitorului şi alta a hotărît Papa. In locul graiurilor celor'viue) pe cari eraü trimişi să le înveţe apostolii, eclesia ulterioră a"'în-cărcat omenirea, ca un soiu de monopol, cu câte-va limbi morte şi prohodite, mai ales ebraica, greca şi latina ; în locul frăţiei evangelice, cârja Sântului Petru a concurs la desfăşurarea şi crescerea acelui feudalism, care turtia sub călcâie elementul poporan; contra limbilor celor repósate, contra nemicirii morale a giotelor, dacă protesta cine-va, apoi numai doră ereticii, numai doră acei pretinşi schismatici, pe cari ii spulberaţi fulgerele Vaticanului. Este adevărat, de trei ori adevărat, că lui Crist i se datorăză principiul metaflsic XIII al Sciinţeî limbeî; nascerea ei însă, intruparea’î cea pipăită, nu putea fi opera Papilor, ci este resultanta spiritului celui egalitar, care de un véc şi maî bine pregătise Revoluţiunea francesă şi pe care Revoluţiunea francesă l’a transmis înjghebat şi întărit secolului nostru. Şi fără a se fi desgropat limba sanscrită, deşi pote ce-va maî anevoe, Lingüistica trebuia să se nască din dată ce aü devenit egale de’naintea sciinţeî limbile cele maî culte cu graîurile cele maî ne-cîoplite, ér toţi cetăţenii, dela vlădică pînă la opincă, egalî pe tă-rîmul politic. Lingüistica fusese prevăzută abia pe la începutul secolului trecut de cătră marele Neapolitan G-iambattista Vico, care trăsese cel de’ntâiu luarea a-minte asupra literatureî poporane, asupra idiotismilor yulgulu^i, asupra aceleî împregiurărî că fie-care popor posedă câte o enciclopedia a sa óre-cum instinctivă, o logică a sa, o psicologiă a sa, o geografiă, o cosmografia, o astronomiă etc., cari tote constituă o nepreţuită comoră a cugetării sub învă-lişul graiului. Un mare dicţionar, în care poporul nu este cuprins cel p u-ţ i n tot pe atâta pe cât se cuprinde acolo statul major al naţiunii, în care o odă saü un sonet nu primesc în clubul lor un cântec bătrânesc saü o doină, în care citaţiunile dintr’o nuvelă s’ar crede pângărite alături cu citaţiunî dintr’un basm, în care ar fi un scandal nesuferit de a se întălni la o-laltă un vers din „Vicleem“ cu o strofă dintr’o tragediă, şi’n care se descrie menuetul, dar nu se pomenesce „ca la uşa cortului“ ; un asemenea mare dicţionar este un anacronism astăzi, căci Sciinţa limbeî urmăresce cu stăruinţă evoluţiunea vorbei nu într’o sâmă de capete alese, nu în individualitatea cutare saü cutare, nu în cercuri sociale restrînse, ci tocmai în popor maî pe sus de tote. Să constatăm însă că Lingüistica este óre-cum ea însăşi de vină, dacă Gramatica a mers cu mult maî răpede decât D i c-ţ i o n a r u 1. Preocupaţiunea aprópe exclusivă a corifeilor sciinţeî a fost în trecut şi nu íncetézá încă de a maî fi curat gramaticală. După aşa clisa „şcolă gramaticală veche“ urmézá aşa clisa „şcolă gramaticală noă“ ; dar „alt-grammatische Schule“ şi „neu-gram-matische Schule“ sînt ambele de o potrivă „grammatische Schule“. Mulţumită acestei griji unilaterale, Gramatica a făcut paşi gigantici ; Dicţionarul însă a remas departe în urmă, profitând întru cât-va abia-abia sub raportul fonetic şi morfologic. Lexicografii aü început a întemeia derivaţiunea materială a vorbelor pe corelaţiunea xrv regulată, a sonurilor şi aü început a da loc pintre cuvinte elementelor celor formative ca prefixuri saü sufixuri ; dar atâta e tot. Mo-delându-se Dicţionarul după Gramatică, s’a scăpat din vedere că sfera Dicţionarului e cu mult mai vastă decât acea a G r a-m aticei. S’a dis adesea că cuvîntul resultă din trei factori quintesen-ţiali : son, formă şi sens. Când noi rostim „fac", înşirăm s o n u-r i 1 e f, a, c, a cărora unire formézâ un verb la prima per-sonă a presintelui indicativ, avènd sensul cutare. Din cei trei factori, cu sonul se ocupă in acelaşi grad Gramatica şi Dicţionarul, căci el este rudimentul ôre-cum zoologic al graiului, prin care limba umană nu se deosebesce în principiu de miorlăitul pisicei saü de ciripitul vrabiei. Remân forma şi sensul. Gramatica are a face în speciă cu forma, iar cu sensul numai întru cât se atinge de relaţiuni logice între o formă şi alta. Cele doô ramure proprie ale Gramaticei sînt morfologia şi sintaxa, ambele avênd de obiect forma şi 6răşi forma, căci ori-ce categoriă morfologică , bună-oră „j’ai dit“, este identică în fond cu o construcţiune sintactică: „ego habeo dictum". In oposiţiune cu Gramatica, Dicţionarul are a face în speciă cu sensul, obiect al doctrinei numite semasiologiă ; însă aprôpe tot pe atâta şi cu forma, fără care rare-ori se pote limpedi înţelesul unui element lexic. Sensul cuvîntuluï isolât este pururea şovăitor. Ore ce însemneză „scap“ ? Negreşit nu tot una in „scap téfër din foc" şi în „scap căciula în puţ". Sensul particular al lui „scap" în caşul cutare saü cutare se cunosse numai in frasă, în proposiţiune, în întrebuinţarea! cea sintactică. Totuşi Dicţionarul- nu se măi'ginesce cu atâta, ci sgândăresce mai departe. El caută sensul cel fundamental, din care să se potă desfăşura diver-ginţa între cele doë saü mai multe sensuri particulare, şi’l găsesce în prototipul latin vulgar „excapare", compus din preposiţiunea ,,ex" şi din „capa = manta", de unde derivă atât românul „scap", precum şi francesul „échapper“, spaniolul „escapar" etc. „Excapare“ însemna literalmente „a eşi din mantă", adecă pe de o parte: „a se desbăra de ce-va“, pe de alta : „a lăsa jos"; în primul cas : ** s cap din foc", în cel al doilea : „s cap căciula“. Dar la Stockholm saü la Moscva, într’o climă vitregă, acolo unde nici chiar cojocul nu ajunge pentru a înfrunta năvala crivăţului, s’ar fi desvoltat ore vre-odată ideia de „scăpare“ din acea de „eşire din manta“ ? Ea nu putea să se nască decât într’o ţără dela amiadi-di, unde mantaua XV este buna din când in când la nevoe, dar maî adesea e nesuferită în toiul câldureî. La Romani „capa“ înfăşură tot corpul omului: .,totum capiat hominem“ după expresiunea lui Isidor. O purtau mai ales călătorii plecând la drum; şi pe dată ce sosîau la cine-va, era obiceiu ca gasda s’o iea de pe umerii dspelui, să’l scape de o asemenea belea: „aufertur capa". Iată-ne dară, pentru ca să putem înţelege pe al nostru s c a p, siliţi a ne strămuta în traiul intim al străbunilor, în datinele lor, în folldor’ul Romei antice. Şi aşa este aprope tot-d’a-una. Gramatica cuprinde o parte dintr’o sferă forte întinsă, pe care Dicţionarul o îmbrăţişeză întregă. Raportul sinoptic dintre ambele s’ar pute represinta prin următorea figură, din care vedem tot-o-dată că Gramatica nu numai se intercaleză ore-cum în Dicţionar, dar încă —chiar când o considerăm în deosebi—se întemeiază pe el: Prin „folklore“ se înţeleg aci nu acele texturi poporane, cari sînt nu mai puţin trebuincíóse Gramaticei, fiind o preţidsă fântână pentru Lingüistica peste tot; ci se înţelege întregul traiu presinte şi trecut al unui popor, viâţa lui materială şi morală în treptata’î desfăşurare, cu tote ale ei multe şi mărunte. Cu cât acest traiu ne este maî cunoscut, cu cât noi ni’l putem înfăţişa într’un chip maî intuitiv, mai véglut cu ochii, cu atât mai limpede ne dâm semă de sensul cel mlădios al cuvintelor. Cine ore n’ar pricepe şi mai bine nascerea logică a lui scap din „excapo = es din manta“, dacă ar avé de’nainte’i chiar imaginea acelei mantale, care înfăşură pe drumeţul roman obosit ? Un Dicţionar e dator, după putinţă, XVI a'şî împinge cercetările pînă la acea margine extremă, căci ţinta, lui. in starea actuală a sciinţei, este de a ne împărtăşi in istoria fie-căruî cuvînt genesea totală a unei asociaţiunî de idei. Pe lingă. ..capa“, poporul roman mai avea şi alte feluri de mantale. numite „lacerna“, „birrus“, „sagus“, „mantum“ etc. Putem noi ore cundsce cu deplinătate pe una din ele, dacă nu o seim deosebi de cele-lalte? Şi nu numai când e vorba de lucruri, ci nu mal puţin si’n privinţa cea immaterială a simţimintelor şi a specula-ţiunilor intelectuale, orl-ce graiu, fie cât de necîoplit sub raportul literar, posedă pentru orî-ce categoriă o semă de sinonimi, pe cari le distinge unele de altele, fie-care din ele avênd o nuanţă propriă şi dând nascere unor derivate diferite, une-orî chiar diverginţi. Alt ce-va este „scap“ şi alt ce-va sinonimul „mântuesc“, derivat din ..mantum“, adecă din aceiaşi noţiune fundamentală ca şi „capa“. Deminutivul „mantellum“ ne apare deja la Plaut (Capt. III, 3 v. •5-6) cu sensul de „scăpare“ : Ncc mendaciis subdolis mihi usquam mantellu m est meis, Nec sycophantiis, nec fucis ullum mantellu m obviam ost... „Mântuesc“, care n’are a face cu maghiarul „menteni“, este format din latinul „mantum“ şi însemnézâ literalmente „acopër cu o mantă“, de unde pe deoparte sensul de „sauver“, pe de alta—la Moldoveni —acela de „achever“, nici o dată „laisser tomber“, căcî la Romani „mantum“ era scurt şi uşor, „breve amictum“, nu supărăcios ca lunga „capa“. Fără sinonimică accepţiunea celor mai multe vorbe ne apare într’o umbră, în care ochiul zăresce flgu-rele, dar confundă feţele. Dela Festus pînă la Suidas, delà Suidas pînă la Plenricus Ste-phanus, dela Henricus Stephanus pînă mai în cjilele nôstre, dicţionarele cele mari se mulţumesc cu arătarea sensului immédiat ve-chiu saü noii al unui cuvînt prin întrebuinţarea! curat literară în-tr o construcţiune sintactică. Dar pînă şi acestă citare a texturilor este generalmente pré-trunchïatâ, uîtându-se că adesea înţelesul cel 1 o intenţionat al cuvîntuluî nu se lămuresce fără un lung pasagiu, îepiodus in-extenso. Littré cel de’ntâïu a sciut să citeze, şi toc-:) mal de aceia cel de’ntâïu el a reuşit să indice într’o mulţime de caşuri nu numai sensurile, dar pînă şi nuanţele cele mai fine ale fie-caruî sens în parte. G-raţiă citaţiunilor bine alese, bine cumpănite şi bine clasificate, graţiă tot-o-dată unei pôtrundetôre şi inte- xvn resante sinonimice, opera lexicografului frances este nu numai un registru de consultat^pînă la .un punct o carte de lectură; pe când publicaţiunea EnglesuluOTurray, se asemănă maî mult cu o diagramă : pe una o poţi prmi-earpTacel tovarăş cu care vorbescî fără să ţi se urască şi—după ţlic&torea română—vorba vorbă aduce; cea-laltă este un fel de schelet, un specimen anatomic, o hîrcă cu oscîore numerotate într’un mod forte simetric, pe care trebui s’o studiezi câte o dată, dar cu care unei firi nervdse nu’î pre vine la socotelă a remâne singură in odaiă. Orî-ce mare dicţionar al unei limbi ar trebui să fie cartea de lectură cea mai respândită, cea mai atrăgetore, căci acolo şi numai acolo se află deplinul yvwd-i asuvrbv al unei naţiuni: „cuno-sce-te pe tine însăţi“. In loc de acesta, ni se dă mai tot-d’a-una o stenografiâ de abreviaţiunî peste abreviaţiuni, un nămol de terminologia scolastică, un laconism pe care nu’l întrece nici chiar stilul telegramelor, nesce litere microscopice menite a face economia de hârtia şi a da ochilor orbul găinelor, ş’apoi unul şi acelaşi tipic monoton aplicat la biografia fie-căriî vorbe, deşi fie-oare vorbă trăesce ca o individualitate propriă. Tote astea sînt nesce pScate moştenite, în cari se resfaţă de bună voe Murray, de cari într’o parte s’a scuturat Littre, şi de cari n’a putut să scape ilustrul Iacob Grimm în monumentalul seu dicţionar german, deşi ne spune el însuşi că ar fi dorit să’î dea caracterul unei cărţi de lectură, astfel încât să potă fi citit ca o petrecere de familia serile pe la gura sobei. Tocmai acesta aş vre şi eu, deşi străduinţa e cam anevoiosă, căci isbânda atîrnă nu dela talentul cel problematic al autorului, ci mai cu semâ dela temperamentul naţiunii cu care are a face. Un Engles sau un German citesc cesurî întregi, fără a moţăi, aceleaşi pagine cari ar adormi într’o clipă pe un Frances, pe un Italian, pe un Român ; iar ceia ce place naturei vioi şi neastîmpgrate a ginţii latine, pote să se pară nu sciu cum şi nu sciu ce duhurilor născute şi crescute într’o altfel de atmosferă. Eli unul am lucrat şi lucrez între Români. Carte de lectură pentru toţi fiii naţiunii, un mare dicţionar, zămislit şi săvîrşit după planul de maî sus, ar pute şi’n şcolă să înlocuescă acele compilaţiunî adesea insipide, maî tote indigeste, prin cari un spirit fraged încă se desgustă de citire, departe de a se instrui petrecend sau de a petrece instruindu-se. Incepend dela clasele cele maî elementare şi pînă la bacalaureat, fie pentru 25,177. II. 37 XVIII băieţi, fie pentru fete, ar fi lesne de a spicui, potrivit cu vîrsta fie-căruia, câte un şir de cuvinte de o varietate extremă, cari nu numai să placă şi să înveţe, dar în acelaşi timp să atingă o ţintă cu mult şi mai înaltă : a • sădi pînă’n baîerele inimeî cultul raţionat al graiului părintesc. . . La întemeiarea Etimologicului, dorul Augustului Suveran, rostit de pe tribuna Academiei, a fost de a mântui din peire : „tdte cuvintele vechi, cari altmintrelea vor fi perdute pentru generaţiu-nile viitore...“ Oii-ce cuvînt oglindesce un lucru, o fiinţă, o ideiă, o datină ; aceste lucruri, aceste fiinţe, aceste idei, aceste datine, eu m’am încercat şi m6 încerc a le apuca câne-cânesce din ieri şi din astăzi al poporului român ; dar pentru ca ele cu adevârat să nu fie per-dute, pentru ca să potă rodi cu ’mbelşugare în brasdele cele adânci ale (Jilei de mâine, m8 tem a le da seci, sarbede, retezate, ci m’am silit şi mS voiu sili a le aduce palpitânde de vieţă pe ogorul nâ-muluî românesc. NOUE PRESCURTĂRI : G. D. T. = Teodorescu. J. B. = Jarnilc şi Bărsanu. 1117 AMUŢESC 1118 Amùsï, adv. ; à l’instant, tout à l'heure, justement. Sinonim cu acuşi, de care însă poporul îl deosebesce în maî multe privinţe : sub raportul formal, din a c u ş î se face deminutivul a c u ş i c ă , pe când amuşi n’are de-minutiv ; sub raportul logic, numai amufi pote să însemneze „justement“. Frâncu-Candrea , Moţii p. 47 : „A -c u | î = peste puţin, de ex. : acuşi va ii anul de când ne-am ve- ],r’1 ‘^n nmlt■ miri!'■ I! omanului e *1^ a închina pill'a 11il lu:. Çnvint-'Ie obicinuite la a- ■ i n i 11 ■ ■ mebinàn sint : Xon>c sà de»' I > n 111 n • ■ 11 ! si la unu! cu bine!...” 1'. dada < »piïsnnnl : A ].-I. ] I’ l ni mi.'U ! !\u !'■ ■];■.' I > i j 1111 > i ■ 11 Sa ..ni..ri ]»■ i ipiişmii]. 1 \t'i j.. ri piua 1 a ami/. . . l'roverb i les ) ii'i ■ cei proşti sait xi'ipà-eitj, cai',' nn'si dan séina de ce vorbesc: ,.Du’l la nuntă, să’ţi dieă : şi la , lioinanii delà i.riş in loc du ..1 a anii!“ • lie : ..a ihrn> = ad teinpus“, dupa eurn se liice ..est-timyr' pentru .x-at-orr 11 .ex. Bud. 709'». v. A- iun. in formule de uraiv. 1 a »uni se aude ;ïols ¡n consîrueriunea : -la multl une'. it-alieuesce eu o altă preposifiune : ..por molli a nui". v. Lu. ] 11°. M u 1t i u n ) ! M u 11 u ni e s e. Kxpresiunea ..m n 1 ţi mû“ este forte interesanta mi mimai prin sine’şi, ei mai cu seină prin derivatul mulţii- m esc sait ni u l ţa m o s e. după cum se rostesce mai obieiimit, ceia ee in-semneză literalmente : „doresc mu 1 I. i mit“ si n'are a face cătu’i negru sub , uiigbe eu latinul m u 1 c. I. a „amende. J peine pécuniaire" ((liliac), i A. Panii, Prov. 1, -Hi : ! Slăvite ’mperale. ni u 1 M mii sa traesn Şi ’ii ijilc ki-uini• sii iuliallaiicsei... Alexandri, Cinel-einel, se. 1(1 : „Adă j pnharu'n coci, şi să trăiţi la m u 1 ţi uiïï... !“ Inclieiarea mai multor balade poporane : Mai < 1 a M o m:;'i do viu, Sa die : la in u I I Ï mii, amin !.. ((!. I>. 'I'., l’ocH. pdj>, î>HI) După fonetica română, [inului -u tinde a trece in ->n. Astfel s’a născut „buciuw?“ din „buci?;“, „tăriv«“ din „lă-rm“ etc. „In Muscel nu se dice u o -j i a n, ci noi a m, de ex : vine un n o- iam de ploiă saii do zăpadă11 (I. A^i-! şoianu, c. Măţaii). Chiar forma am pen- i trn an ne intimpină într’un act, dela Mihaiu Bacoviţă, 1708 [A. I. Jl. HI, ■ 271): ..să vor tocmi cu rupta pe am ‘ la visteric . . I v. Afilarn. Jn acest chip, din rn u 1 ţi - a n t s’a format poporanul mulţam, întrebuinţat ca respuns la o salutare; 6r din multa rn — m uită rn esc, ni u 1 t e- :> 5 1 » mese. rn u 1 t u rn e s c. i In jocul copilăresc „Baba-rădăcina“ | din Banat (D. Recénu, Lugoş) : .. — Bună diua, babo ! ' .. — Multa rn durnitale, dragă.. 1137 ‘•AN 1138 In basmul „Serilă, Me^ilă şi Zorilă“ (M. Juică, Transilv., c. Grădiştea-mică): „—Bunii sara, mamă! „—Mulţam, dragul mumei... “ „La Crăciun, când colindătorii primesc daruri, ei dic : cu toţii m are m u 1 ţ a m !“ (D. Pop, Făgăraş, c. Copăcel). Uraţia de nuntă: — Bună dimineţa, Cinstiţi socri mari! — Mulţam d-vostră, Băieţi militari. .. (G. I'. T., Poos. pop. 173) Balada „Meşterul Manole“ : Bună diua ’î da; El le m ul ţ ă mia... 'Obid. 4G1) Ca românul mulţămesc din mulţi- ani , întocmai prin aceiaşi procedere logică paleo-slavicul s p o 1 a-v a m e „mulţumim“ se trage din grecul sic; nollci ’¿Ttj „la mulţi ani“, după cum observară de-mult Leskien şi Miklosich (Lautl. d. rum. Dia.l., Yo-kal. III p. 70). Un paralelism nu mai puţin hotărîtor ne presintă limba spaniolă, unde în loc de „mulţumesc“ se ţlice : „ Yiva mii a fi o s = să tră-iesci o mie de ani“ (Brinkmann, Die Metaphern, I, 137). Dacă ar mai fi cu putinţă o umbră de îndoelă despre nascerea lui mulţumesc din mul ţi-anî, ea s’ar răsipi prin Dicţionarul româno-latin bă-năţen circa 1670 (Mss. în Bibi. Uni-versit. din Buda-Pesta): „M u 1 t z a n y. Deo gratias; „M ultzeny. Idem...“ v. Mulţumesc. IY. al —a ni. La plural, în loc de ani e forte desă în vechile texturi şi destul de respân-dită în popor forma ai, articulat aii. Afară de exemple împrăştiate mai sus, etă încă o semă: Moxa, 1620, p. 349 : „înblâ zéce ai Şi se întoarse cu multâ dobândă...“ Omiliar dela Govora, 1642 p. 40: „iatâ căţi aî lucraiu ţie, şi nice o dată poruncile tale călcaiu...“ Yarlam, 1643, f. 197 a : „şi noi în toţi aii práznuimü pamenté lorii...“ Ibid. f. 282 b : „atiţâ ai fu viia a-céia nice tâiatâ nice săpatâ...“ Pravila Moldov. 1646, f. 3: „au mâncat roadâ dentr’acîa ocinâ mai mulţii de şîapte ai... “ Silvestru, 1651, ps. 30: „să'sfărşi de durére viiaţa mia, şi aii miel de suspinare..; unde la Coresi, 1577: scăzu în durére viaţa mé, şi anii miei în suspine...“, iar la Dosofteîu, 1680: „sâ stânsâ în durîare viaţa mia, şi anii miei în suspinuri... “ Doină din Ardél: Eü sint prunc de noe ai, Tu măsele ’n gură n’ai... (J. B., 449) O baladă tot de acolo : De mâncare ce să'î daü? Da o coge de mălai, Uscată de noă ai... dar mai jos : Intr’o cas’ afurisită, De cinci ani necurăţită... (Pompiliü, Sibiiu, 51) Intre forma ani şi între forma ai exista în vechiul graiu o formă intermediară, în care n nu despăruse încă, dar totuşi se rostía deja ca o vocală nasală : nu ca o consonă : n. O gă- sim forte des în Praxia cea tipărită pe la 15*70 şi din care unicul exemplar cunoscut se află în Muzeul din Bucuresci; bună-oră: p. 12 : „ivi-se întru aînii (¡ijjiîii) de-a-poi...“ ; p. 20: „n’amii petrecut cănii vie-ţiei. p. 31: „o zi dela Domnul ü ca o mie 1139 "■-AN 1140 de aînii şi o mie de aînii ca o zi.. etc. De asemenea la Coresi, 1577, ps. LX : „aîii (ii-nmi) lui pănâ la zi în rudâ şi rudâ...“ Nesciind cum să transcrie mai bine acésfâ rostire, pentru care grafica cirílica nu oferîa nici un semn propriii, vechile texturi aü represintat’o uneori prin anni, fără să fi avut în vedere pe latinul a n n u s. Aşa în Psaltirea Scheiană circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.), XXX, 10 : „şi annii miei întru suspin...“ Ibid. LXXVII, 33 : „şi cumplirâ-se în deşertu dzilele lor, şi annii lorii cu deşertu. Cantemir, Divanul 1698 f. 86 b : „Pune dară bună socotâlă şi drîaptă gîudecată vremii vieţii tale, şi adevărat sămăluitorîu şi giudecătoriu arinilor tăi te fă. In loc de a reduplica pe n, alte-orî se reduplică i, de exemplu la Coresi, 1577, ps. LXXXIX : „zilele aniilorü noştri...“, unde la Arsenie din Bise-ricanî circa 1650 (Mss. în Acad. Rom.): „dzilele ailor noştri...“ In orî-ce cas, pluralul aï delà an ne presintă un fenomen fonetic forte interesant de trecere la Români a du-plulm n latin i de’naintea lm i nu în consona muiată -nî (ii), care s'ar fi conservat ca în toţi pluraliï dela numi terminate cu -nu, ci în vocală nasală, care a trebuit să dispară.- JSTumai forma aï derivă la noi din latinul anni, pe când forma ani, deşi mai veche în apa-rinţă, se datoresce totuşi în realitate analogiei singularului an. Din annus — an ; din anni — aï. v. 2'An.—An-noü. 2-An, adv.; l’année dernière, antan. In anul trecut. Intr’un mod mai puţin liotărît, se <|ice : mai an = cam în anul trecut. Ca locuţiune adverbială cu acelaşi sens : „acu m un an“. „An veră = aestate anni prioris ; d e an = anni praeteriti; vin de an — vi-num de anno priori“ (L. B.). An, ca expresiune a trecutului, este în oposiţiune cu presintele est-an sau e s t -1 i m p şi cu viitorul 1 a a -n u 1. Proverb : „An n’am câştigat, e s -timp am păgubit, la anul trag nădejde“ (Pann, II, 85). Altul : „ An scuipam în iarbă, şi e s -timp în barbă“ (ibid. II, 146). Altul: „An s’a ars şi estimp suflă“ (Iordachi Golescu, în Tocilescu, Rev. I t. 1 p. 231). Doină din Ardei : Scii tu, mândră, de m a I an Cât de dragi ne mal eram: Dintr’un raer ne săturam... {Familia, 1837 p. 8) Colinda „Plugului“: S’a sculat m a I an Bădica Troian, . Ş’a încălicat Pe-un cal înveţat.. . (Alex., Poes. pop.2-, 3S7, 301) Cu acest sens se întrebuinţeză şi italienesce anno. Lătinesce la Plaut anno figureză de asemenea în loc de „a n n o praeterito“ ; bună-oră : Quatuor minis ego emi istanc anno uxori meae... (Mon. I, 3, 22) sau : Etiam histriones anno cum in proscenio hic ■Tovom invocarunt,, venit... (Ampliitr., Prol.) Când ce-va s’a întâmplat cu un an înainte de an, atunci se c|ice: an-ţ e r ţ = lat. anno tertio. Constantin Brâncovan, Condica Yi-sterieî (Mss. în Arch. Stat.), 1694: „s’au dat lui Gligore Postelnic Ylădescu pentru împrumutare ce au dat la banii 1143 -AN 1144 S. F. Marian, Descântece p. 105 : „în ţinutul Câmpulungului, nevestele cărora le-au murit bărbaţii se numesc numai vedue sau veduve, er sub cu-vîntul văd ană se’nţelege o femee care a avut copil de fată mare...“ Numirile vitelor la ţerani: „plevan, du-mon, Joian, bucăkrn, lupan, băla?!., bo-\anu...a (T. Mărza, Tulcea, c. Pecenega). „Zorilă, nume ce dau ţeranii viţelului ce se nasce în zori, precum mur-gocîu celui născut în murgul serei, şi prin extensiune Joian celui născut Joia, Sămboteaji, Duma?!, Mărţian, Mer-can, Viorian, celor născuţi Sâmbăta, Duminică, Marţi, Mercuri, Vineri“ (Co-stinescu, Vocab. II, 720). In personificaţiunî legendare : Seran lîngă „Serilă“ ; Zor an lîngă „Zorilă" ; Dîna Buziană ; Dîna Cosânijan« etc. v. -ilă. — Născlrăvan. Ocupându-se în specie cu acest sufix, Lambrior (Romania, IX p. 106, 108, 112) îl confundă cu sufixul -en, care exprimă numai proveninţă saîi dependinţă şi se aude une-ori ca -an : Bucurescen, Craioven, Moldovan, mun-ten, vălen, săten, ţeran, osten etc. Mi-klosicli desparte cu tot dreptul ambele sufixuri, constatând diferinţa lor logică şi genetică, (Lautl. Vokal. III p. 19), dar despre originea sufixului -an în parte nu se rostesce. Românul -ân ne întimpină şi la Slavi cu acelaşi sens augmentativ sau intensiv. Aşa din „veliku“ (mare) rusesce se fonneză „velikan“ (uriaş); din „glava“ (cap) bulgăresce „glavan“, „glavana“ (bărbat sau femeiă căpeţinosă), din „oko“ (ochiu) „okan“ (cu ochi mari= liolban), din „drag“ „dragan“ şi „dra-gana“ ; din „gus“ serbesce „gusan“ (= găscan), din „matza“ - „matzan“ (= motan) etc. Sufixul slavic -àn a străbătut la noi prin forte puţine cuvinte întregi, mai ales printr’o séma de numi proprie personale, ca Milan, Vişan, Drăgan, Vul-can, Bejim etc., dar a reuşit pe dată a prinde nesce rădăcine puternice şi a se respândi în graiu cu atâta îmbiel-şugare, încât a devenit necesar. Deplina românisare a acestui sufix slavic se asémëna cu sortea în limbile neo-latine din Occident a sufixului germanic -harfc saü -hard, care la Nemţi se acăţa mai ales la numi proprie, ca Reinhart, Leonhard , Eburhart, Mein-lia.i t etc., forte rar la cuvinte comune, pe când la Francesi, la Italieni, la Spanioli îl vedem căpetând d’o-dată un rol forte important, nu numai în onomastică, ci mai cu sémâ în formaţiunea vorbelor noue, de ex. : bugiardo, codardo = couard, gagliardo = gaillard, leccardo, linguardo, vecchiardo = vieillard, bavard, criard, fuyard, mignard, pillard , canard, blanchard , étendard , poignard etc. (cfr. Diez, Gramm.3, II, 385). Din „poule“ printr’un sufix nemţesc Francesiï aü făcut „poularde“, întocmai după cum printr’un sufix slavic aü făcut Românii din „puică“ — „puica«#“. Este un instructiv specimen de modul de introducere şi de puterea de propaginaţiune a sufixelor străine într’o limbă. v. -nic. Remâne totuşi deschisă întrebarea: de ce ôre -anii din „¿upanii“ a trecut la noi ca „jupânii“, pe când -anü din „Dragan“ sş ţine intact? Noi credem că pe acesta din urmă înşişi Slavii îl rostïaü de’ntâiu cu o nasală tare saü chiar duplă : -annü. In adever, în pa-leo-slavica pe lîngă „postoiann“ ne întimpină „postoîanmii“, pe lîngă „pro-strann“ — „prostranznn“, pe lîngă „istu-kanii“ — „istukanftm“ şi aşa mai încolo, mai tot-d’a-una sufixul fiind de 1145 »•»•ANA 1146 origine participiale, fie direct, fie analogie, astfel că „duş«??« - ûxisammr bună-6ră corespunde latinului „corda-tus“. In acest cas dară dispare ori-ce anornaliă, căci Românii ati tractat în-tr’un mod paralel pe latinul -anum şi slavicul -a n ü pe de o parte, pe latinul - a n 11 u in şi slavicul - a n n ü pe de alta, făcend din „paganuin“ — „păgân11 şi din „¿upanu “ —„jupa.n“, însă din „Alina7inu.ni“ — „Alămrm“ şi din „Dragr/mm“ — „Drăgcm“. v. -An. — -ăn. — -m. — -771071■ 4,an s. a’n ; prép. ; à la, à la façon de. Contrasă din a şi 1 n, literalmente ad-in, acestă preposiÇiune îşi asociază mai adesea pe de: „ăe-a’n“ saü „d’a’n“, fiind urmată de numele unei ac^iuin, saü mai ales al unui obiect pe care 1101 voim a’l imita. IC sinonim, prin urmare, cu preposi^iunea ca, dar cu acea deosebire esenţială că a’« saü (l’an exprimă o imitaţjiune anume prin mişcare, înrudindu-se mai mult saü identificandu-se cu compusul „d’a“ din terminologia jocurilor copilărescî. v. ll'A.-A’n-boulc. — A’n-călarclc.— A’nda7makle. — A’n-ddsele. — A’îi-picïù-relc. Pe a-locurî an saü a’n este preces de „do pre“: „In Ialomiţa pentre numiri de jocuri copilărescî : dăp’«« petrecu, dă-p’rm mama-gaîa, dăp’n» baba-ôrba, dă-pYm nijea. ..“ (T. Teodorescu, c. Lup-şanu). Acest d ă p ’ an corespunde unui latin : de-per-ad-in. v. Diqnl. 1,3Àna S. Ànna, n. pr. f. ; 1°. t. du Calendrier chrétien: Anne; 2°. t. de Myfchol. popul.: la première des neuf lëes. In primul cas, ca mime de botez, este cuvîntul evreesc C h a n n fi h, sinonim cu grecul l-lyuOi], literalmente „Bună“ ; în caşul al doilea, e o moştenire păgână din epoca colonisâriî romane. Poporul distinge pe ambele Ana si le confundă tot-o-dată. Din Ana se formeză deminutivî: Ancă, A11 c u ţă , A ni că, A 11 i c u -ţ ă, A n u ş c ă, A n i ţ ă ... 1°. ]ST u m e de botez. Deparaţjianu, Doruri p. 137: O, Anna mea frumoşii! Când tu al fi cu mine. Viaţa’ml furtundsă S’ar scurge ’n dile line... Biserica resăritenă serbeză maî ales pe prorociră Ana, şi pe Ana nevesta luî Ioachim, muma Pre-curateî fecîore. Yariam, 1643, I f. 210 a: „Prorociră Anna au dzisu că sterpa născu şăpte...“ Antim, Predice p. 73 : „fericita Anna, femeîa luî Ioachim, născu scaun sfînt luî Dumnezeu pre fecîora Maria...“ Cătră acestă din urmă, versul luî Dosofteîu, Synaxar 1683, la 9 Dec.: Nu ca Eva, ce nâştla gri.jo şi duriare, Co tu, Anno, ai născuţii cu bună părîaro Ş’ai aplecatu’ţu hiîcâ ce-au născut pre Domnul ii De-au rădicaţii osânda de presto tot omulfi: Cu a sa zămisliro fără de păcat'j Ş’au tinsu presto totti rodulii a sa bunătate... Sff. Ioachim şi Ana se serbeză la 9 septembre, îar Adormirea Sântei Ana la 25 iuliu. v. Ana-foca. „In dioa de Adormirea S-teî Ana te-rănii nu lucreză, şi nicî nu dorm în acea di, credend că nu s’ar maî pute deştepta... “ (R. Necşulescu, Olt, c. Vlaicî). Temerea de a d o r m i în diua uneî Adormiri care însemneză „morte“, este o asociatiune de idei forte firescă; de ce însă poporul nu simte aceîaşî temere la 15 august, când e A d o r- 1147 «•ä-ANA 1148 m i r e a Maicei-Domnului, ci numai atunci când adorm e Sânta Ana? v. 2'Adormire. Se pote bănui că aci începe deja a se confunda mitul creştin cu dîna cea păgână Ana, adecă cu mitul italic de „ Anna Perenna“, „Ana cea vec i-n i c ă “, de unde frica de o adormire anume eternă. Tot prin paganismul din Roma s’ar puté explica şi nelucrarea în (Jiua de S-ta Ana, de oră-ce pe Anna Perenna vechii Romani o serbaţi numai prin petreceri, prin jocuri, prin cântece, printr’o necurmată vese-liă, pe care pe larg o descrie Ovidiü. Trecem dară la: IIo. Dîna Ana. b Acest rest mitologic s’a păstrat mai ales în Banat. „Ana este una din cele 9 dzîne, pe cari vrăjitorile le pomenesc în descântece“ (S. Liuba, c. Maidan). In Banat, când cine-va e forte greii bolnav, se pun „cinstile“ pentru dîne, pe cari descântătorea le „strigă“ ca să’l întorcă la viâţă. „Strigarea dinelor“ reprodusă de d. Mangîucă (Col. 1. Tr. 1876 p. 359) se începe aşa: Ană B u z i a n ă, Stanca Ogrestonă, Lină Magdalină Hore din grădină, lană Sândiană etc. D. Mangîucă c^ice că b u z i a n ă se chiamă la Bănăţeni „tagetes erecta“, o frumosă plântă cării Ardelenii îi clic „ferfîn“, dar care, fiind exotică, nu pote ave loc în vechile credinţe ale poporului român. Cuvîntul însemneză alt ce-va. Buziană este o personifica-ţiune din boziü „sureau, Sambucus ebulus“. Ana, B u z i a n ă vrea să c^ică „Ana (Jîna bozului“, ceia ce se po-trivesce şi cu rolul magic al acestui copăcel, căruia deja Apulejus îi a- tribuia puteri vindecătore miraculóse. „Les sureaux éloignent les mauvais esprits et promettent une longue vie“ (Gubernatis, Myth. d. plantes, II, 355 ; cfr. Reinsberg-Düringsfeld , Hochzeitsb. 85). La Greci deul Pan, doftorul prin excelinţă, purta o cunună de bozi, adecă era B u z i a n (Dierbach, Flora mythol., 46). In terapeutica de altă dată, tote părţile boziuluï eraü întrebuinţate : rădăcina şi scorţa ca eme-tice, purgative şi diuretice ; florile, ca stimulante şi diuretice ; ér din bóbe se făcea o licóre medicinală (Littré--Robin). După cum la Români sfânta Ana s’a întălnit cu dîna Ana, tot aşa la Albanesi H a n n ă din calendarul creştin, la deminutiv H a n n ă z ă „Ani-că“, coincidă cu h a n n ă „lună, lumina nopţii“, la deminutiv h a n n ă z ă „lu-nică “. Si în mitologia italică dîna Anna represinta pe lună: Sunt quibus luna est... la Ovidiü (Fast. III, 657). Cäpetat’aü óre Albanesii pe a lor h a n n ă „lună“ prin numerósele colonii romane din II-liria ? ori fi-va ea la dînşii o remăşiţă tracică ? E forte cu putinţă, ca Tracii şi Romanii să fi avut de o potrivă pe aceiaşi (Jînă Anna „lună“, pentru care unii mai găsesc şi o paralelă sanscrită in dîna A p n a-p u r n a cea „cu semi-luna pe cap“ (Cox, Aryan Mythol. I, 433). In ori-ce cas, era o perso nificaţiime mitică a luminei, şi tocmai cu acest sens, fie numai prin Romani, fie prin Romani şi prin Daci tot-o-dată, noi o vedem la Români în ghicitórea poporană moldovenescă despre „Dină“ : Ana grasa Implo casa... iSbiorn, Povostî, \\ 322) ceia ce în variantul muntenesc sună : Dobra grosa Umple casa... (a. D. T., Poes. pop. 232). Dobra, slavonesce „bună“, este sinonim cu grecul 'Jyad-rj, care la rîndul seu e sinonim cu ebraicul Channfih. Cum-că prin D o b r a = Ana din ghi-citorea de maî sus se înţelege nu „<^iuă“ în specie, ci o „lumină mare“ în genere, probă este că despre o „lumină mică“, anume aceea a candelei când licăresce peste nopte, o altă ghicitore (|ice: Dobra subţirica îmi umple ulcica... (6. D. T., 218). v. Dobra. In mitul italic, locurile favorite ale <^îneî A n n a Perenna erau poîenele. Tot prin poiene se resfaţă obicinuit dînele din credinţele poporane române. Intr’o ghicitore ardelenă despre „Vulpe“ se (Jice: Merge Ana prin poiană Şi se cată ca ş’o domnă... (Tribuna din Sibiîu, 1885 p. 915) Aci Ana se aplică la vulpe ca 1 u -m in o s ă, din causa blaneî sale aurie, pentru care e atât de căutată. Din-tr'un alt motiv ursoica portă epitetul de A n c u ţ ă : „Ursului poporul îi (|ice Martin; ursoneî ^ic Ancuţă...“ (P. Oltenu, Transilv., Haţeg). In acestă onomastică poporană ne întâmpină la un loc <^eul M a r t e şi qlîna Ana, cari se serbau împreună la Roma: Mense meo coloris, junxi mea tempora tecum... (Ovid., F , III, 679). Ceia ce e maî cu semă decisiv, este că (Jeul Marte din acea serbătore, după mărturia luî Serviu (ad Aen. VII, 188), era figurat anume printr’un om îm- brăcat cu piei grosolane, un fel de u r s, pe care poporul îl bătea, după cum bate Ursarul pe Martin al seu. E forte interesant în acestă privinţă pa-sagîul din Lydus, De mens. III, 29 : „ori tv sîâoig Maqricag noiinric yivo-¡.isvrjţ î'/yszo y.ctt ccvd-Qwnoţ nsnifjSflJ.yjiii-voc âo'ocug, xal tovxov tnaiov odfiâoig Xsmuiţ ¿m/iijxsoi, Maţxovoiov ccvtov v.ci-Iovvtsc;...“ (cfr. ibid. IV, 36). Despre o aventură amorosă a acestuî Martin cu a sa A n c u ţ ă, adecă cu <|îna Anna, la serbătorea lor cea comună se cânta — nî-o spune Ovidiu — nesce cântece obscene, carî n’au ajuns la posteritate, dar vor fi fost cam în felul acelora din „Jocul păpuşilor“, când bieta ursoică e mustrată că: . .. acuma te-a slăbit Pustiorul de Iubit... (G. D. T„ 3 24) încă ce-va. Deşi Anna Perenna era t^înă şi deşi ameţise pe <|eul Marte, totuşi mitologia italică o face babă dela Bovilla, a-decă dela oborul Romei, şi’i dă perî albi, „canos capillos“ (Ovid., F., III, 669). Romaniî o serbau pentru a dobândi ani mulţi fericiţi: „ut annare peran-nareque commode liceat“ (Macrob. Sat. I, 12). De aci, credem noî, vine .blăste-mul poporan român : „bată’l mama Ana !“ (M. Michailescu, Ialomiţa, c. Ce-cu), unde nu pote fi vorbă de Sf. Ana, căci sfintelor şi chiar călugăriţelor Românul le (|ice „maică“ : „Maica Pre-cista“, „maica stariţa“ etc., pe când despre fiinţe extra-creştine : „m a m a-păduriî“ sau „mătrăgună - m a m ă -bună“. v. Matcă.—Mam ă. — Martin. Ar fi forte interesant de a urmări mitul archaic roman al (Jîneî Anna şi de a’l descâlci de Sânta Anna din legenda creştină la Neo-latiniî din Occident, maî cu semă în Italia. Noî vom 3«’ 1151 ANADOL 1152 atinge aci o singură urmă. In dialectul veneţia» locuţiunea „Don ’ A n a spassizza“, adecă „trece domna Ana“, însemnezi! : „e fonie", „la fame si fa sentire“ (Boerio). Deja în epoca lui August numele dinei A n n a însoţia în-tr'o străbună tradiţiune aducerea a-minte despre fometea pe care o suferise poporul roman în retragerea sape Muntele-sacru : .Tain quoqtie, quom secum tulernt, defecerat, illos Victns, ct hunianis usibus apta Ceres... şi atunci dîna A n n a, o bună bătrână, trecea de le împărţia bieţilor omeni câte o pită caldâ: Fingebat tremula rustica liba mânu, Alque ita per popiilnm fumantia mane so- lebat Dividere... (Ovid., F. III, GG5 sqq.) Apoi străcurându-se prin vecuri peste vecurî, anticul mit al fometei celei uşurate de dîna A n n a s’a cristalisat pentru tot-d’a-una într'un obscur idiotism veneţian, care n’are a face, negreşit, nici cu sânta prorociţă A n n a, nici cu sânta Anna a lui Ioachim. v. Ana-baba. — Boziii. 3,Ana sau Ânnea, n. pr. m.; Annas. Nume evreesc bărbătesc Channa, trecut la Români într’o locuţiune de o-rigine evarigelică (Ioan., XVIII, 13 — 29): „a purta pe cine-va dela Ana la Caiafa“ sau: „dela Ana la Pilat“, a-decă: „a trăgăna cu vorbe fără a da dreptate". Varlam, 1643,1 f. 103 b : „dusârâ’lu priînsu (Domnul Hristos) la Anne, şi acolo fu bâtut-u cu palma preste obrazu, dup’ace dela Anne la Caiafa, acolo ca un menciunos fu şchîuopit şi bâtutu. .. .“ Cântecul „Oftatul ţeranului: Dela Ana la Pilat, Şi d'aci la spîndurat, Lucrul merge la Domnia Tot. ca şi la Vornicii»... (Onlcml. basmelor, 1S7»> La Arsenie din Bisericanî, circa. 1650 (Mss. în Acad. Rom.) primul verset din psalmul XCVIII: „Dumnedz&u se înpărâţi ca să se mânie oamenii“ este comentat prin : „Domnul se rădicâ în-părat mare ca să se mânie And şi Ca-iiafîa.inţelegendu-se prin „Ana şi Caiafa“ toţi cei rei. v. Caiafa. —Pilat. Ana-baba s. Babn-Ana, n. pr. loc.; nom de certains villages en Valachie. Frun^escu (Dicţ. top. 7) indică un sat cu acest nume în Buzâu şi o localitate în Ilfov, unde se mai află şi un sat V a d u 1 - A n e i, er în Prahova : Val ea-A n ei. N’ar fi fără folos de a culege din popor legendele privitore la aceste numiri, ca şi despre muntele din Argeş : Rîpa-A n i ca. v. 1'2Ana. ’•¿nadol s. Anatol, s. m.; t. de G’eogr.: Asie mineure, Turquie asiatique. Turcul a n a d o 1 u din grecul â v u % o 7. ij „orient“ (Şainenu, Elem. turc. p. 9). Dosofteiu, Synaxar 1683, Mart. 26: „Svinţiî mucenicii Codratu, Theodosie, Emmanuilu şi alalţu patro-dzăcu la Ana-tolii. Aceştia era din ţara Anatoluluî, şi vădzând în tote dzâle pre creştinii umorâţ de ceia ce să’nchina la idoli, să vorovirâ andesine să strige mărtu-risindu pravoslaviia... “ In districtul Nemţ, la nuntă când se închină mirelui zestrea miresei, vor-nicelul dice în versuri, că de’ntâiu cum-părase lucruri dela Ţarigrad, dar furtuna risipind corăbiile : Eu singur am scăpat Pe o scândură de brad Şi la domna miresă de scire am dat. Care forte reu s’aii superat: ] 153 ANAFOC 1154 Dar aurlind că ’n tîrg la Anadol mai frumos negoţ aü descărcat, Cu noô caï aü plecat Şi pe toţi cu mai frumose lucruri ï-aü încărcat Şi aice le-aii descărcat; Iată dar ce aü luat: Doô saltele Umplute cu surcele... (P. Căderea, c. Bistridôra) Anadoleniï saü Turcii asiaticî aü fost tot-d’a-una renumiţi pintre o-staşil Porţii. Beldiman, Tragod. v. 1629 : Ôste era îndestulă, peste doô-decï de mii, Cinci de Ianiceri ortale, cei mai aprigi şi delii, Din Anadolenî o parte, şi Manalri, dar nu pré-multï, Inbrăcaţi în straie rele, mulţi in opinci şi desculţi... v. ÿ,s'Anadol. — AnadoUncă. 2'Anad6l, s. n. ; „une sorte de pelisse de Turquie" (Cihac). „Anadol, un fel de blană turcéscâ“ (Şaîn6nu). In texturi pînă la 1800 n’am dat peste acest cuvînt. v. Anadol. 3-Anadôl, s. m. ; grand chat, chat d’Angora. — v. Anadoléncct. Anadolén, -éneâ, subst. et adj.; habitant d’Anatolie, Turc asiatique. v. 1 Anadol. Anadoléncâ s. nadolénca (plur. ana-dolence s. nadolcncé), s. f. ; sorte de poule, variété originaire d’Asie mineure. Se mal aude în Moldova. Se rïice p u I-c 8, anadolencă, şi mal ales puică nadoléncü, cu perderea iniţialului a- ca în „naforă = anaforă“. N’are a face cu slavicul „nadoiti =alere“ şi nu e-xistă nicăirl sub o forma masculină „nadolénc“ (Cihac, II, 208). I. Crengă, Sôcra cu trei nurori (Conv. lit. 1875 p. 286): „... îşi aducea ea aminte de puîcele cele naclolence şi bo-ghete, de vinişorul din cramă, de risipa ce s’a făcut cu munca el...“ Intr’o ghicitore forte ingeniosă despre pisica furând ouele găinel, poporul preface pe cloşca naclolencă în $T a-taliţă, er pe „anadol", adecă motan de Angora, în Watalolu: N a t a 1 i ţ a fierbe pere, N a t a 1 o I u vine şi cere; N a t a 1 i ţ a nu se’ndură, Nataloiu vine şi fură... (G. D. T., Poes. pop. 222j. v. '• Anadol. — Anghinciră. Ana-foca, s. m. invar.; t. du Calen-drier popul.: le premier jour du mois de Juillet. Cuvînt întrebuinţat în Banat şi pe a-locurî în Ardei. „In (Jiua de Ana-foca cine lucră la vie, i se uscă viea“ (T. Crişianu, Tran-silv., c. Cugieru). S. Mangîucă, Calendar poporan 1882: „1 Iuliu, Joi. Anna-foca. Arde petra în apă. Gîocă sorele în apă“. In cursul luî Iuliu se serbeză la 22 Sf. Foca, er la 25 S-ta Ana. Din ambele aceste serbătorî poporul a compus pe Ana-foca ca nume al primei c|ile a luneî, deşi acestă di e consacrată în specie Sf-lor Cosma şi Damian, din cari printr’o procedere analogă se compune poporanul Cosmandin. v. Cosmandin. Fiind-că yiaixij „phoque“ însemneză o vietate care trăesce în Mare, la G-recî Sf. Foca, martir din epoca luî Dio-cleţian, este privit ca patron al coră-bierilor (Migne, Dict. d’hagiogr., I, 723), adecă un fel de sfânt al a p e I. La Români, din contra, fiind-că Foca semenă cu foc, printr’o altfel de etimologia poporană s’a născut credinţa că el p î r 1 e s c e, de unde <|iua de 22 Iuliu se c.hiamă peste Carpaţî: „eşirea 1155 ANAFORĂ 115G p î r 1 i e 1 o r, surori ale lin Sânt-Ilie“ (Mangîucit, 1. cit.) v. Eie. Cantemir, Kniga Sj^stima, Petersb. 1722 p. 142-3, povestesce pe larg, în ce mod dela Români a trecut la Tui-ciî din Dobrogea datina de a nu lucra nemic, darii nemic, fie măcar cel maî mărunţel lucru din casă, în diua de Sf. Foca, căci altfel f o c u 1 va prăpădi tot. A. Prejbénu (în Tocilescu, Rev. II t. 1. p. 388) : „Pe Mucenicul Foca 22 Iulie îl djc că’î reü de f o c“. Credinţa Bănăţenilor, înregistrată de d. Mangîucă, cumcă la Ana-foca „arde în apă“ resultă clin amalgamarea mitologiei neo-grece cu mitologia română : „arde (= f o c) în apă (= y w x t])“. Este unul din cele maï frumôse e-xemple de formaţiunea miturilor prin etimologiă poporană. v. Antânăsiî. — Foca. Anaforâ (artic. anaforaoa, plur. a-naforale), s. f. ; t. de Législ. : rapport fait à l’autorité. Acelaşi cuvînt cu a-naforà saü n a f o r ă, dar venit d’a-dreptul din grecul « v « y o q d, fără mijlocire slavică. Este un termen juridic introdus la noî sub Fanarioţî şi despărut o dată cu Fanarioţii. Beldiman; Tragod. v. 2527 : Vedeaî magazionerii, asudaţi şi mult scârbiţi, Strigând cumcă nu’î făină şi cu toţi sint prăpădiţi ; Zorbalîcul este gata, toţi Eniceril răcnesc, Caimacamul şi boierii cel întâi se prăpădesc; Ana fora să se facă, să iea pâne dela toţi... Intr’o vreme ca acesta nu iscăli décâ poţi ?... Fiii mon, Cîocoiî vechi p. 257 : „Sta-rostea de neguţători prin anafora dela 27 ale curgëtôreî lunî Septemvrie face cunoscut acesteî Hătmăniî, că summa ce a prins din vîndarea mo- şiilora dumitale, şi anume Plânsurile şi Chinuielele, nu ajunge ca să se plă-téscâ îutréga summă ce eşti dator luí Costea Bogasiărulu şi altor ipochimeni. ..“ Costachi Negruzzi, Scrisórea XXVII: „In adevër, lăsând gluma la o parte, se miră cine-va când vede uricele şi ispisócele vechî, care în puţine rîndurî cuprindeau atât de mult, şi am foralele şi h o t ă r î r i 1 e de acum, care în multe rîndurî cuprind atât de puţin. Ni s'aü prilejit a vedé o anaforâ scrisă pe doe-cleci cole hărtiă. Ce-va de tot scurt, clin contra, este următorea „ Anaforâ o b ş t é s c ă a părinţilor arhierei şi a dumnélor boeri-lor“, prin care se închee Pravila lui Caragea : „Prâ-înălţate Doamne ! După. luminată porunca Măriî-tale adunându-ne în multe rîndurî cu toţii la un loc, am cetit cu luare a-minte Pravila ce s’aü alcătuit de cătră Măriia-ta şi ne pliro-forisirăm că alcătuirâ aceştiî Pravili este o desluşire a Pravililor Inpără-teşti ce să obicinuesc aici în pămîn-tul nostru şi a vechilor şi a canoni-sitelor obicéïurï ale pămîntuluî, nefiind împotrivitoare celor vechî urmate pînă acum. De acéïa ne rugăm să bine-vo-eşti Măriia-ta a porunci să să şi tipă-réscá. 1818 Iunie 9“. v. i'Grec, Anáfora (plur. anafore), s. f. ; pain bénit. Din grecul d v a (f o q d prin paleo-slavicul a ii a o fi a- In graiu se aude maî ades naforcï saü nafură. „Bucă tura de pâne binecuvîntată, ce după terminarea liturgieî se dă fie-căruî creştin care merge la biserică şi stă pînă să se finâscă liturgia“ (L. M.). Sépte-taïne, 1644, f. 57 a : „Ce să socoteşte anafora să fie ? Anafora s’au 1157 ANAPODA 1158 . . . TÜTS Sllâo-xijcïsiç !) vtji ca’ âs-xccio0vv/]ç, « v ci-fp o n a v %al 0X0-y.avTmucua... făcuţii şi să dă creştinilor într’acesta cliipü : pentru că dintâi toţi ceîa ce era creştini, şi mari şi mici, să, pri-ceştuîa la toate svintele liturghii de lua svănta cumenecâturâ prespre toatâ vrémïa, iarâ acmu s’au depărtaţii dela noi acéstâ svăntâ şi dumnedzăiascâ taina... Dosofteîu, 1680, ps. L : ... atunce vei bine-vrîa jrătva direptăţâî, anafo-râ şi cu’ntregulü de arsü... G-lieorgachi Logofët, Letop. III p. 299, descriênd obiceiurile Curţii în ajunul Crăciunului : „După săvărşirea Liturghiei merge Domnul de îa amforă din mâna Mitropolitului...“ De la Yrancea, Sultănică p. 51, despre duminica Floriilor: „... copii desculţi së’ncuraü a veselie, încingendu’şi mijlocul cu vlăstari încăpuşaţî de salcie slujită de moş popa; bătrânele, pă-şia-păşia, ţineaţi drumul casei mestecând anafura sfinţită.. „Blăstem: luare-aî anafora la Pascî în ţol!“ (Gr. Tomescu, Tecucîu, c. Ho-mocea). Pentru credinţele poporane despre şorecii cari mănâncă anaforă, despre vînătorul care împuşcă în anaforă şi altele, v. Liliac. — Naforă. — Vînător. Anâftemă.—v. Anatemă. Anagnôst (pi. anagnoştî), s. m.; „lecteur à l’église = gr. âvayvooaznjg = pa-leo-slav. anagnostü“ (Cihac). Costachi Negruzzi, Cum am învăţat românesce : „...luând istoria Românilor de Petru Maior, ajutat de abecedarul urgisit, în puţine césurï am în-vëtat a citi. Pînă ’n sérâ, eram ca- pabil să spun pe carte cât orî-care a-nagnost de repede. Sera am citit tatălui meu...“ v. 1'Grec. Anapoda, adv.; â l’envers, â rebours, sens dessus dessous. Grecul dvunoâa. Deşi cuvîntul s’a introdus în graîu a-bia de prin secolul trecut, totuşi a devenit forte poporan, mai ales în locuţiunile : lucrurile merg anapoda, treba merge anapoda, vorbesce sau face a-napoda, anapoda lucru... Curat românesce : p e dos sau d’andose- 1 e a. Zilot, Cron. p. 84: „cât este omul cn mintea întregă şi slobodă, are cum-pet şi judecă tot lucrul cum se cade; iar dacă încremenesce mintea, care vine din coprinderea inimei de spaimă şi de frică, apoi lipsesce şi cumpătul, şi aşa judecă tot lucrul anapoda sau pe dos...“ Alexandri, Gură-cască : „Apoi dă ! cum n’or merge trebile annpodci, dacă nime n’a voit să m’asculte?..“ Acelaşi, Iorgu dela Sadagura. act. I sc. 3 : „Tote lucrurile le spune şi le face anapoda; când îi (|ic să’mî aducă dulceţî, el îmi aduce lighenul de spe-lat...“ I. Crengă, Moş Nichiftir Coţcarîul (Conv. lit. 1877 p. 381): „Bre ! c’ana-'poda lucru! se vede că a(|i dimineţă mi-a eşit înainte vr’un popă sau dracul scie ce...“ Acelaşi, Amintiri din copilăriă (Conv. lit. 1881 p. 8): „Măî, anapăclci lucru ş’aista!.. De la Yrancea, Sultănică p. 198 : „... câinii începură a lătra, ca şi când hoţii călcau casa cui-va; chiar şi porcii trândavi se iuţiră, pornind’o anapoda, guiţând să cre^î că li s’au pus cuţitul la beregată... “ Basmul „Coman Yînătorul“ (Col. 1. 1150 ANATEMĂ 1100 Tr. 1SS2 p. 468): „Vedea el că lucru- ] rile în casa luî merg anapoda, simţia j că nevastă-sa şchiopetă, dară de ! ce'i j facî necazului ? nu putea să prindă şorecele ca brânză şi pace...“ Basmul „Fêta cu piezi rele“ (Ispi-rescu, Legende p. 394) : „chema un cetitor de stele să’î spue ce e pricina de’î merg lucrurile anapoda şi nu pote să dea înainte.. Intre jurăminte : „să fiu anapoda de nu’î aşa !“ (S. Munténu, Covurluîu, c. Jorăsciî), saü ca blăstem : „fire-ai anapoda !“ (I. Burghelea, Tutova, c. Ivesci), „să hiî anapoda şi afurisit !“ (N. Cor-ciovă, Tecuciu, c. Răcliitosa). v. A’ndaratelc. — A’nddsele. — Ano-cato. — Dos. —1 • Grec. Anastasie.—v. Nâstuse. Anasîni, interj.; juron turc. O su-duitură, cu care Românii aü făcut cunoştinţă pe timpul stăpânirii otomane şi care, în literatura poporană, se pune une-ori în gura Turcilor. Tur-cesce anasyny însemnézâ literalmente „matrem tuam“. Balada „Ilincuţa Sandului“ : Unde Turcii mî-o vedea, Inimïôra le'venia, La obraz" se ’nveselia Şi din gură suduia: — Anasini Ilinea, Mult ne-ai secat inima!.. (G. D T., Poos. pop. G3S) Dionisie Eclesiarc, Cron. (Papiü, Mo-num. II, 222 : „Turcii dacă aü vëdut că le mănâncă copiii şi fetele Calmucii, i-aü cuprins mirare de aü fost di-cênd : ancisini- s actim! ce legheône de ômenï aü adus ghîaur-moscal să ne mănânce copiii !..“ v. Avradini.— Humă. —''Turc. Anason, s. ni. ; t. de Botan.: anis, Anisum vulgare. Din grecul iivianv prin turcul a n î s îi n (Şainonu). Sinonim cu m o 1 o t r u, clii m i n-d u 1 c e, a n i ş. Plântă sau, maî bine, sămînţă culinară şi medicinală forte întrebuinţată. Tractat de medicină populară circa 1790 (Mss. în Arcli. Stat.): „Cum se face rachiul de anason? După ce vei pune în cazan rachiu care va ii să’l prefaci, să laşi sec cazanul ca de un lat de mână, şi la 10 oca de rachiu pui o litră de anason...“ v. Anison. — Molotru. Anatemă s. an&ftemă, s. f. ; ana-theme. Termen grecesc de drept canonic : d v ci d s /j, a „exposiţiune“, fi-ind-că despărţîa şi depărta în faţa lumii pe cel vinovat din ceta credincioşilor. E sinonim cu a f u r i s a n i ă, întru cât însemneză pedepsă, şi cu afurisit când se raportă la cel pedepsit; de ex.: „eşti anatemă=e!gti afurisi t“, dar: „te dau anatemei = te supun a-furisanie i“. în ori-ce cas, a f u r i-s a n i ă era o penalitate canonică ce-va mai mică în grad, fiind-că se întindea pe un timp mărginit, pe când prin a-natemă se osândîa cine-va pentru tot-d’a-una. în funcţiune adjectivală, anatemă e sinonim cu b 1 ă s t e in a t, proclet, triclet etc. Şepte-taîne, 1644, p. 14 : „de va a-funda numai o datâ prunculii în apa, sau va vrăsa numai o datâ pre ca-pulii pruncului apâ, Pravila apostolilor dzice să fie anathema acela preot...“ Grama din Iiotin, 1621 (A. I. R.. III, 215): „care fraţi vor vre să să amestece într’acele vii carele mai sus scriem, să hie t r e c 1 e t şi p r o c 1 e t şi a-natftima şi negru ca Arii...“ Intr’un act dela Pahomie, episcop de Roman, 1713 : „or-cine ar fi unul ca acela fără frica lui Dumnedeu, să s 3 1161 A’NBOULE 1162 fie a f u r i s a t şi b 1 ă s t ă m a t, t r e-c 1 e t şi p r o c 1 e t şi anaftima de Domnul Dumnezeu ce-au făcut cerul şi pă-mîntul şi de Maica Precesta şi de 12 apostoli şi de 7 săboară şi de toţi sfinţii.(Melcliisedec, Chron. Roman., I, ooc\ oot>). Intr’o carte de blăstem dela episcopul Ierofteiu de Huşi, 1745: „să, fie b 1 ă s t e m a ţ i şi afurisiţi de Domnul Is. Hs. şi de Maica Precista şi 12 apostoli, 318 oteţi ot Nikeia, a-şijderea şi de smerenia nostră să fie daţi anatema amaranafta...“ (Mel-chisedec, Chron. Huş. 277). Afurisit. — Aria. — Maranafta. — Proclet.— Triclet... Din terminologia curat bisericescă, cuvîntul a trecut în graiul familiar, unde n’a întârziat—ca şi aghios, a-li lui a, amin etc., a lua o nuanţă ironică. Filimon, Ciocoii vechi p. 84: „Li-niştesce-te, Duducuţo fosmu, eu te iubesc mai mult decât orî-ce în lume; să n’am parte de Dumnezeul la care me închin, să fiu anatema decă minţ...“ Alexandri, Arvinte şi Pepelea, sc. 7: „Pepelea: Sus părinte, că se udă cărţile!. .. „Arvinte: Anaftima să fii!...“ Acelaşi, Iaşii în carnaval, act. III sc. 10: „Săbiuţă: Yisază un complot. „Yadră : Iar compot... De ve ’nţe-leg, să fiu anaftima!.. “ Doină haîducescă: — Copilită, Liţă fa, Mal dat’aî gură cuî-va ?.. Ea se prinse a gîura: — Să mS bat’anaftema De-am mal dat gură cuî-va Afară de dumneta... (Alox-, Pocs. pop.1?. 313J In popor anatemă e des, fie ca blăstem, fie ca jurămînt, generalmente însă în asociaţiune pleonastică : „să fii saü să fiü afurisit şi anatemă ! “ Blăstem saü jurămînt comic: „să liie saü să hiü anatemă din tâlchi în pămînt şi din creştet în sus!“ (C. Gervescu, Nâmţ, c. Roznovu). v. Blăstem. Anatematisez. — v. Anatemez. Anatemèz (anatemat, anatemare), vb.; anathématiser. In loc de anatematisez, care e pré-lung. I. Yăcărescu, p. 354 : Tot auçlïam c’aci Nichifor cuvîntéza. P’aleşii dvegetorî grozav anatemém... v. Anatemă. Anatemisèsc (anatemisit, anatemisi-re), vb.; anathématiser. A da pe cineva anatemei. Dosofteiu, Liturgiar 1683, f. 70 b : „ sau de archiereu de s’au a f u r i s i t ü, sau de preutü, sau sângurü pre sine de s’au anatemesitü, sau cu gurâmântü de s’au guratü cu numele lui Dumne-dzău şi acasta au călcat, sau cu cuvân-tulü de urgie din creştini pre cine-va au anăthimisit saü au p r o c 1 e ţ â t ü...“ v. Anatemă. -ânâ. — v. 3'-an. Anâü. — v. Cuţitoe. A’nboùle, adv.; lentement, paresseusement, comme un boeuf. Din a (=ad) —|— î n —J— b o ü, cu adverbialul -le. Generalmente îşi prepune pe d e şi’şi a-caţă pe emfaticul -a : d’a’nboiilea, prin asimilaţiune : d’a’mboulea. De la Vrancea, Sultănică p. 104 : „Prostia, rumenă şi voinică, mai mult së tîrăsce decât zboră; şi merge tot 1163 A’NCÂ'I'ELE 1164 d’a-în-bonlea, dar ce’i pasă, ca ea nu mai e nimenea...“ v. 4iAn.—Bou. 'AncS, n. pr. f.; Annelte. O formă deminutivă din Ana. Act din 1680 (Cond. M-riî Iîurezu, Mss. în Arch. Stat. f. 433 a): „Noi 12 boiari care săntem luaţ pre răvăşele domneşti de jupănesa Anca din Bel-ceni...“ In cas oblic: Ancăî. Constantin Brâncovan, 1693 (Cond. Mss. în Arch. Stat. p. 26): „... au pus pietri de câtră fune Ancăi sora lu îane Sorcoîul, şi au ales fun6 Ancăi den sus despre hotarul Româneştilor...“ v. U2Ana. — Ancuţă. A’nc&lârele (d’), adv. ; en chevau-chant. Sinonim cu călare „â che-val“, care însă este şi atunci când calul stă pe loc, pe când d’ancălarele, din contra, presupune tot-d’a-una o mişcare. Este în oposiţiune cu d’an-pi cîo rele, când se mişcă cine-va pe jos. Basmul „FSt-frumos cu careta de sticlă“ (Ispirescu, Legende p. 194): „Vorbi cu Fet-frumos d’an-călarele şi se înţeleseră la cuvinte...“ De la Vrancea, Sultănică p. 245: „un del nalt, vSstmîntat de sus pînă jos cu fin ca mătasea de mole şi pă-jurit cu flori,- pe cari le culegea d’a-■încălarile...“ v. An.— A’npicîorele. — Călare. '•Ancuţă, n. pr. f.; Annette. Deminu-tiv din Ancă, care este la rîndul seu deminutiv din Ana. Era forte întrebuinţat altă dată, alături cu Ani-c u ţ ă deminutiv din A n i c ă. Balada „Doncilă“ : Numai sora-sa Ancuţa, A ni cu ţa Eomâncuţa, Lucéferul satului, Salba împăratului... Act muntenesc din 1687 (A. I. R. I, 62): „Scule ce sânt şi haine fă-meeşti să fie ale Ancuţii; viile, ce sânt însemnate mai sus să fie pe séma mé, să aibă a le ţinâ iar Ancuţa...“ Constantin Brâncovan, 1694 (Cond. Mss. în Arch. Stat. p. 82): „nişte scule ce au fost dat el zéstre surori-sa' ju-pănesei Ancuţăi... “ v. Ancă. 2-Anoiiţa, n. pr. f.; sobriquet de l’ourse. —v. uAna. A’ncâtele (d’), adv.; sans tréve, au-tant que possible. Fără astîm-p S r sau din res-puteri. Se con-struesce mai ales cu verbii de mişcare : umblu, alerg, caut etc. Mai adesea îşi asociază pe emfaticul -a: d’an-câtelea. De la Vrancea, Sultănică p. 44 : „D’o fi fată, o s’alerge d’a’ncâtelea pe la Sóre-resare pîn’o vedé pe dracu la Sóre-a-pune...“ Ibid. p. 226 : „Ofiţerimea în fireturi, polcovnici şi prapurcicî, bănănăiaii d’a-■mcătelea, uluiţi de vutcă şi de rachiü, mustruluind, ca vai de lume, căzăci-mea cu chipul scofîlcit, uscat şi negricios ca pămmtul...“ D. L. Şainânu ne împărtăşesce ur-mătorele cinci pasage din Calendarul Basmelor: (1877 p. 13): „Muma smeilor s’a făcut leii şi balaur înpotriva nostră şi ne căuta d’ancâtele să ne pérdá. (ibid. p. 17): „nu mai scieaü ce să se facă de bucuriă ; rídeaü şi plângeau de o dată; umblau ú’ancátelc şi se fî-stîciau.. (ib. p. 29): „demonu voi ca să ne îndrăgostim amîndoî, şi umblam d’ancâtele ca să fugim dela părinţi...“; 1165 ANDESINE 1166 (1882 p. 17): „le sosi şi lor vremea de însurătore şi începură să alerge şi ei d’ancâtele după codane...“; (ib. p. 28): „grădinarul umbla d’an-câtelea să găsescă un ajutor...“ Prin preposiţiunea a (= ad) şi prin adverbialul -le, a’ncătele vine din latinul in quantum (potest). v. Alcâtele. — Astîmper. — Gât. A’ndarâtele (d’), adv. ; â rebours. Aprope acelaşi sens ca în anapoda, anocato, pe dos, d’a’ndosele, dar cu elementul predomnitor de î n -d e r î t. Proverb : „ Omul îndărătnic tote d’andaratele le face“ (Pann, III), 14). Doina „Ispita“ : Plugul este gongă rea, Umblă ă’a’ndaretelea Când nu’I sciî socotela: Cu cornele din-d ă r 6 p t Te lovesce tot la piept... (G. D. T., Poes/pop. 291) A. Pann, Prov. III, 18: Că ea cât trăia în viaţă, tote le făcea pe dos, . Şi socotesc că şi mortă ă’andaratele s’a dus. .. Basmul „Finul lui Dumnezeu“ (Sbie-ra, Poveşti p. 192): „Când s’au dus demineţa la rîu să se spele, au aflat tote pe de- a’nclărăptelea...“ B’a’ndaratele represintă dară pe: d e--ad-in-de-retro sau d e - a d - i n -d u - r e t r o. D. M. Pompiliu (Conv. 1887 p. 1004) indică la Bihărenî adverbul „â n d e -rete = într’alt loc“. Să fie ore acelaşi cuvînt cu a’ndaratele ? sau nu cumva mai curînd germanul ânder-w â r t s ? v. Anapoda. — 2'Ande. — Bcmdana-tec.— Înderît. Andălesc (andălit, andălire), vb.; par-tir, se mettre en marche. Provincia- lism din părţile Transilvaniei. In Bi-harea: „andălesc, a anclăli, pornesc = ung. i n d u 1 n i“ (Conv. lit. 1887 p. 1004), O baladă din Crişiana: Pe drumul Orăziil Merg. carăle G-heorgliiţiî — Cănd Glieorghiţă andălia, Maîcă-sa din gralu grăia... (Pompiliii, Sibiîu, 28) A’ndărîptele. — A’ndaratele. '■Ânde.—v. 2"Alde. 2-Ânde. —v. Andesine.—înde. Ânderete. — v. Andaratele. Andesine, adv.; entre soi, ensemble. Unul cu altul, la o-laltă, împreună. Un archaism în legătură cu o familiă în-tregă de cuvinte, pe care trebui s’o atingem aci măcar în trec&t. Miklosich a observat cel de’ntâiu că românul înde în cuvintele „î nde-mână“, „înde plinesc“, „î n d u plec“, „în d elung“ , „în d opgr“ , represintă pe latinul archaic i n d u în „i n d u mânu“', „in du gredi“ , „in du vo-lans“ etc. (Lautl. Yokal. II, 72; III, 5); şi a constatat aceiaşi preposiţiune funcţionând independinte în 'italiana vulgară, de ex.: „la luna s’e venuta a lamentare i n d e la faccia del divin o amore...“ (ibid., Lautgrup. 59). Tocmai acest î n d e, ca preposiţiune neatîrnată, ne întimpină în: Neculce, Letop. II p. 226 : „sfâtui-tu-s’au şi ei î n d e ei, şi s’au agiuns şi cu toate capetile, căpitanii slujitorilor, să ţie la un cuvînt.. Acelaşi, p. 265 : „s’au giurat cu toţii ei î n d e ei să fugă în ţera Mun-tenăscă...“ P. Ispirescu, Snove p. 59: „Dinu era un flăcăendru isteţ, deştept, înfipt 1167 ANDILANDI 1168 şi spirt, nu glumă. Boierul de multe ori se lua după, gura lui, şi vedea că îi ese î n d e bine...“ I. Crengă, Amintiri din copilăria (Conv. lit. XV, 454): „o odae mare, cu oblone la fereşti şi podită pe jos, unde eram numai noi î n d e noi...“ Acelaşi, Povestea lui Iiarap-alb (ibid. 1877 p. 179) : „şi din cesul acela au început a vorbi ele în de ele, că. spânul de fel nu samănă în partea lor, nici la cliip nici la bunătate...“ Apoi cu perderea iniţialului î n-, la Barac, Risipirea Ierusalimului p. 144 : între ei fâcendu’şl morte, Se sting ei d e eişî forte. .. Acestă preposiţiune înde se unîa mai semă des cu reflexivul sine, formând locuţiunea adverbială înde-sine „entre soi, ensemble“. Miron Costin, Letop. I p. 327 : „Seimenii, de nebunia căpitanilor sei şi den simeţia ce se împluse încă den ţara Muntenescă, şi-au dat cuvînt în de sine şi au purces bulucuri pren tirg. . Dosofteiu , Paremiar 1683 f. 23 a : „Bogătaşul şi miaserulii sătâlniră înde sine...“ Nicolae Costin, Letop. II p. 90: „vorbindu-se în de sine, au purces nezăbăvind nimică...“ De aci, prin preposiţionalul a (=ad) s’a născut vechiul adverb andesine, întrebuinţat mai ales în Moldova. Varlam, 1643, I f. 51 b : „şi fariseii ce şede acolo să mirarâ unde au-dziră că ’i iartâ pâcatele, şi grâiia andesine: cine poate hi acesta?...“ Ibid. f. 259 a: „le era fricâ să nu-i cumva pâv&sascâ învăţătorîulu lorii Hristos, şi găndiîa andesine de grăiia: căndai să nu’l himii scârbiţii în ce-va...“ Ib. II, f. 43 b: „cumu facii oamenii pentru credinţa carte cu pecete I căndu facu vr’o tocmalâ andesine, aşîa şi Dumnedzău...“ Dosofteiu, Liturgiar 1683 f. 28 b: „în svăntulu oltari sărutândii preuţâi svintele daruri şi ei andesine, şi’ş dzâcu: Hristos po srîade naşii...“ Acelaşi, Synaxar 1683, Mart. 26: „vădzând în tote dzâle pre creştinii u-morâţ de ceia ce să’nchina la idoli, să vorovirâ andesine să strige mărtu-risindii pravoslaviia...“ Acest adverb ne întimpină la tot pasul în Pravila lui Vasile Lupul din 1646 ; bună-oră: f. 30 : „cându să vorti gălcevi doi oameni andesine şi va scoate den locii umilii pre altulu, de vorii face acasta amândoi îatr’o dzi, să nu să ciarte. ibid. f. 87 : „să nu fie avănd andesine urâciune să’ş fie urăţi până la moarte..; ib. f. 103 : „căndu va mărturisi mu-îarîa săngură cu gura sa, cum ii înainte di ce s’au răpitii au foştii făcuta nunta andesine, atunce, de va face a-castâ mărturie găsindu-sâ de puteria sa sau supţii ascultaria părinţiloru săi, o va crede gîudeţulii. ib. f. 143 : „la ucidere ce fac cuco-nii andesine gucând, iau o certare foarte micşoarâ.. ib. f. 169 : „de vor fi avuţii mai de mulţii andesine vrajbâ. ib. f. 181: „svădindu-sâ den cuvinte andesine.'.. “ v. înde. A.ndidiă. — v. Andiviă. Andilândi, n. pr.; t. de Mythol. popul. : sorte d’oiseau fabuleux. Pentru caracteristica acestei păserî mitologice, ne ajunge de o cam dată a reproduce următorele cuvinte ale d-luî L. Şai-nenu, Ielele p. 81 : „In basmul Paserea măiastră (Ispi- ii r,o ANDILANDI 1170 „rescu, Legende p. 205 — 300) se po-.. vestesce de o pasere cu mii de mii „fio văpseli, ale cărei pene străluciau „ca oglinda la soare, care fusese mai „întâiu iica unui împerat şi, îndrăgo-..stindu-se cu fratele seu, fugise spre a „se cununa cu dinsul; atunci naşa lor, „o dină, nevrend dînsa să se întorcă „In casa’/ părintescă, o blestema să se „schimbe în pasere şi să rupue viaţa „a mii de tineri, pre cari îi va atrage „de a-pururea prin glasul seu. Cea mai „vestită din aceste paseri măiestre „portă numele de Andilandi, despre care „basmul astfel întitulat ne spune că : „oslo o pasere măiastră a cării „cântare întrece tote musicele pămîn-„ lesei şi care are darul d’a ghici tre-„cntul şi viitorul şi a citi în inimile „omenilor ; acea pasere se află în pa-„latul Linelor din împerăţia Ielelor spre „sore-răsare (Calend. basmelor 1877, p. „18-33). In cântecele bulgărescî fecîora „mitică A d i 1 e n c a se transformă în-„tr’o rîndunică (Fligier, Ethnolog. Ent-„deckungen p. 8). Cu forma românescă „Andilandi se pote compara albanesul „de 1 a n d u 5 e, n d e 1 a n d i s e rândunică, pe care Miklosich o consilieră ca provenind dela ipoteticul „hirundula din hirundo, de unde şi ma-„cedo-romătiul 1 ă n d u r ă (Alban. Fo-„rali. II p. 31)“. O rectificare e necesară. Andikmdi este o aşa numită în Linguistică redu-plicare frântă din L a n d i-1 a n d i, astfel că simplul lan di ne duce drept la niacedo-românul lândură, fără vre-o mijlocire a formei albanese. Lâ n-d u r ă presupune un prototip 1 ă n d ă sau 1 â n d e, întocmai ca ,,ghindură= glandulam“ pe „ghindă sau ghinde = glandem". Tipul reduplicat a fost dară 1 â n d e -1 â n d e, de unde, disimilân-du-se primul l şi urcăndu-se prin com-ponsaţinno iniţialul â n d- la a n d-, s’a născut a n d e -1 â n d e. şi de aci asi-milativul Andilandi. Prin urmare, ca element material, acest termen este daco-român si ma-cedo-român tot o dată, înrudit însă — fără îndotiiă —cu albanesul de lăndă. Totuşi latin e numai sufixul deminu-tival -ură=ula in macedo-romăiuil 1 ă n-d u r ă. Tulpina românescă 1 â n d - si albanesul d e 1 ă n d - nu se pot lega d’a-dreptul cu „liiruudineirr, de unde daco-românul „rîndunea“ şi macedoromânul „arăndrunea=hirundinellami;. Din italicul „hirundo“ şi grecul •/*-h&J,v Curtius (Grundz.3 109) recon-struesce un greco-italic pwr<)or. După fonetica albanesă, iniţialul d pote fi protetic sau să înlocuescă o aspiraţi u ne guturală: „la d albanese in pa-recclii casi dee considerarsi come protetica in principio delle parole, o prende il luogo dell’aspirazione divenuta gut-turale“ (Camarda , Grammatol. I, 71). Inlăturându-se dară pe iniţialul d şi pe sufixul - u ş e sau - i ş e, albanesul [d e]l ă n d [u ş e] ne permite a restabili, alături cu greco-italicul ymFQfri)or, un prototip tracic r â - sau / .<■ r <) -, de unde epiroticul d e 1 ă n d- pe de o parte, pe de alta al nostru 1 â nde, amplificat la Macedo-români in 1 â n -dură şi reduplicat la Daco-români în Andilandi = L â n d e -1 â n d e. Dina bulgară A d i 1 e n k a, pe care o baladă poporană din Lodop o represintă ca pe miresa soreluî metamorfosată în rîndunică (Geitler, Poeticke tradice p. 51-5), nu pote veni din albanesul d e- 1 ă n d â, ceia ce ar presupune adaosul unui iniţial adecă ce-va cu totul con- ş 1 trar foneticei bulgare si celei slavice în genere, ci derivă din românul Andilandi prin perderea disimilativă a primei nasale: A d i 1 e n k a= A n d i 1 e n k a, cu sufixul deminutival slavic -ka. Cu alte cuvinte : ; t i / ■ . . i : . i i 11' 'i i 1.' ‘i:: -i ■ .. n •; i >i ¡ á. < 'a --i liin ■ .-alaî.'i. Aiî'i !;!■ i ;.i:iui.i <'; 1 • .i iii A i ■ li. at.1 : ..! ’••ti! Vii 'iiii; :■ 'ii ! 11. i a' I ii" 111 ]■ 'I -' ■ n .‘pá. .--au ap‘, '¡" i i i < ¡ n in* - - - . i ■ üm:! i: - ¡ c,-a .-u pu- .' i ;' ■ 1«• - • - > ■ • - nail>a. ;iii ■ .1 II (i r j. ‘ ■ - r'l ! Ainlrc. ini’.rf Umlrrâ, . Í. ; ' 1 ’■: •: ■ ■ N >r.;: i a! ¡li!)' l j>¡ iîi '■ ! i v: u • - :< síl! lilîli A Ii >; -: 11 i A îi 'i <■ i ii u'.i în:-! 11 i. ■ i M i ]: > t; i ■ ■ *:i:' T.iî % : mul in: j an ;■ v> I m-; im r| v. ni; j.jin Si.ivi. liin-i râ i <' -1 ii>•.i 'i.iüii i I > ■ I ii :-:m i ii- ■i I' •• i n M ¡¡ill'l-că I.l Sl.iV.'III .Ci lilila :■':!! rliiiina .. A In iv I '< i i. " (<'ihac, II. Mal ini Viii. iii i i i: 11' i • | ||| :,|i i vi 'i i II,--«••-uil-iv ■■ „::ini].-n". nu ..An-livi- ■ 11;" . i':iiv in. 11111 i <1 itia ci • "• • im-' ■ 111 î 'I <.M liil lii:i i iilll'llll II11 '■ I ti,' toi .■'f ■' >i'. !* iii* .- " : i} * 11' .'i la I »<-■ ■< ■ 11111| i •; al < i< >i l"ii. nil i I' li.lt a 11 'III,',11'' '■'■ llll :■ •' 111- I' " ..Ainivln" : ;iii ..Inovau" ca nuni'' '!" lună. i'i t < >[ -(i’;i • 11 n:i mi'iriii : au iu-'¡/'■■I i-'lil . 1 • ¡', |' a ; , ■ int"!iii'ia>M liar/i |i,' iic-c,. j,i,-nii.- <■ lai: i "l ina I ' >iii."ui''.-1■,i innh i <\ cmv. punilc 'ia 'ii '■]'! ni lat inului A n il i' a ;:v. ,/ i ,i o .' ce k-, 1'nl" ; i li., i, ..ijn]11 a ci-iiicjiiinij ca 'n < 1 i a 11 l.n 1 1' i;;uil' > r< ■. al linii1"! sapi'- Ndvinlip! cliiani.i „Sau-‘ ii A n 'i v i a" ; in iivi-o• cas la pful '•t" c.'i la 11 < > i cuvilihll c ilc pVo Vc * ninU latina, nn : lavii-â .au alta. Im-pI'L'illlai' a c ! 1. i u[ i u ; ; i f 1 ;'i pu i ia iiiiii'"' in! i " I'ii:;ui i :;i A ll>aii" i. liad' i* cr,..¡" r.i mai'iiiai ui ... z 111 A n i\ vii:: ii a va - 11" -"in!<• -!"' ;J "pirol icni ‘-n i- n *' i' •• - 11 iiilr i"' iiii anili"!': inii- !'■!" '¡'ia 1.' >) 111 .'i j i j. c.va I ’ 11 11 r 11 mi pu- î' aii í i M i {.i i I; M i T • ■ 1 i .'U:‘-. ¡lor. nici AÜ'UV-,!, I ii'_;u; iioi'. .-'a nu mi.'un Io ' i :-i'n ni<-iio-;;--iniana |)<-<-¡iil,r<: •' ' !w> ..-an! A n ») r «; i .. maint.” 1 re-;.’; í"]'¡ In .(aiiii,. !. roman. i.i’i. ! a ii ij:;r.i mai ; i--s f¡‘: o cam 'ia¡a o 1173 ’’ANDREA 1174 nici unguresc saü albanes, ci curât latin este al nostru Andrea = A n d r e a s. v. ’■Andreïu. — Lună. —■ Neïos. 2 Àndreà S. îndreà s. undreà (artic. andréoci, plur. andrèle), s. f.; 1°. grosse aiguille en bois ou en métal, carrelet; aiguille d’emballage, aiguille à tré-pointe (Pontbriant) ; aiguille a tricoter, aiguille à passer (Costinescu); 2°. t. de Moulinage : tirant ou poutre portant le plancher du moulin ; 3°. t. d’Agric.: une partie de la charrue, barre de fer qui relie le soc à l’age ; 4°. t. d’Ana-tom. : clavicule ; au pluriel, andrele = veines hémorrhoïdales. Tôte sensurile, după cum vom vedé mai jos, se des-făşoră din înţelesul fundamental de a c. 1°. F o r m e 1 e. De o potrivă respândite sînt andrea şi undreà ; mai rară e forma îndreà. Baronzi (Limba p. 161) pune pe andrea ca moldovenism faţă cu munté-nul undrea ; totuşi şi la Olteni, mai ales în Mehedinţi (c. Cloşanî, Glogova etc.) se (|ice andrè, nu undrè ; de asemenea în Banat „andreă un ac lung de lemn“ (S. Lîuba, c. Maidan), ér în balada „Iorgu Iorgovan“ din Dobrogea: Eraü brôscele Ca muscele, Şerpii ca şi acele, Năpârci ca andrelele... (Burada, Călet. p. 153) „In loc de undrea la noi se rostesce -■indrea“ (A. Minculescu, Putna, c. I-resci). Intre cele trei forme este acelaşi raport ca între Andrea, Undrea şi Indrea ca nume al St-lui Andreïu, forma cu iniţialul a- fiind cea organică. II0. andrea de cusut. Un ac mare de cusut lucruri grôse, forte trebuincios în orî-ce gospodăriă şi pe care în canţoneta lm Alexandri îl strigă pe stradă Herşcu Boccegiul: „Marfă ! marfă ! morunţuşurî!.. forfi-cele... andrele... vacs pentru cibu-ţele.. Când însemneză uneltă de împletit la ciorapi, sau sulă de care se servesc cismariî, andreua e tot-d’a-una de fer sau de oţel; pentru alte trebuinţe, pote fi metalică, dar adesea e de lemn. v. 1-Ac. Aaron-Hill-Poenar, I, 30 : „a c o 1 u , undrea, ac mare, cu care se slujesce cine-va spre a petrece un şiret sau o sforă prin chieotorî...“ „Andrele se întrebuinţezi pentru în-seilat la mindire şi la saltele...“ (I. Ghibănescu, Fălciîu, c. Băsescî). „ Undreua este un ac de lemn, cu care se cos bubouale, un fel de veşminte de iarnă, făcute din lână cu per lung pre partea din afară...“ (G. Popu, Făgăraş, c. ’Lisa). Se cosă de asemenea saci, ţole, traiste. Proverb: Am înveţat la undrea ; Ce voîu să sciu de dumneta ? (Tocilescu, Eey. 1882, I p. 231) pe care ’1 aduce bătrânul Iordachi Go-lescu, însemneză pe acei ucenici, cari încep a se crede mari şi a despreţui pe dascălii lor, din dată ce au înveţat pe ABC al unui meşteşug. Andreua figureză şi pintre credinţe poporane: „Pentru ca strigoiul să nu esă nop-tea din mormînt şi să umble pe la nemuri, după morte îi bagă petre şi o undrea pe buric, şi atunci dice poporul că nu mai pote învia...“ (I. Mi-rea, Teleorman, c. Socetu). In alte locuri se înfige în buricul presupusului strigoiu un mic par sau ţe-ruş ascuţit la capet. v. l'Anin. — Strigoiu. 1175 »•ANDREA 1176 Andréua de lemn fiind un par în miniatură , de aci prin generalisare se nasce aplicarea cuvîntuluï la bîrne în: 111°. a n cl r e à la m 6 r ă. „Andrele se chiamă nesce lemne în lăuntrul morii, carî ţin podul“ (I. Ghi-bănescu, Fălciiu, c. Băsesci). „Deosebitele părţi ale mori! poporul le numesce astfel : babalâc, temelia, de-asupra temeliei andrelele, de-asupra andrelelor doi pohotniui, de-asupra po-hotnicelor se pun curmedişuri. Andrele sînt acele grindi care ţin temelia mori! şi se învirtesc doî pohotnici pe ele...“ (D. Arghirescu, Covurluîu, c. Moscu). „Andrelele la moră sînt doă bucăţele de lemn cioplite lat, cari prind puntea în care stă fixat fusul, de căpătâiul unde e rezemat capătul grin-deiului dela rota cu măsele, astfel că o andrea vine de o parte şi alta de altă parte a fusului...“ (Dumbravă, jSTemţ, c. Uscaţii). Aceste andrele pe aiuri se chiamă t â 1 p î. v. Moră. — Talpă. Pe când terminologia morarului a avut în vedere andréua de lemn, din acea de fer s’a născut : III0, andrea, la plug. Pe a-locuri acăstă parte a plugului se chiamă cuştură. „La pluguri vechi era un fer legat cu un cap de grindeîu şi cu altul de ferul cel lat şi se <|icea unărea“ (R. Michailénu, Mehedinţi, c. Vînju-mare ; D. Yasilescu, Dolj, c. Săca-de-pădure). „Andréua este un fer lung, care prinde ferul lat de grindeïu, avênd la capul de sus un alt fer dis amnar...“ (R. Popescu, Mehedinţi, c. Isverna; C. Ionescu, c. Şişescii-de-jos). Şi la Bănăţeni acăstă bucată de fer se dice andrea (A. Bociatu, Banat, c. Clopotiva). v. Amnar. — Custură.—Plug. Alte doă asociaţiuni de idei diferite au dat nascere la: IV0. a n ă r ea şi a n cir el e în a-natomi ă. Dr. Polysu : „ Unclrea, os la pept, das Schlüsselbein“. In descântecul „de Samcă“ din Bucovina : Din faţa obrazului, Din vederile ochilor, Din spîrcurile urechilor, Din bercii nasului, Din andrelele grumazului... (Marian, Descântece, 216, 218) unde editorul observă că : „ Andrelele grumazului numesce poporul vinele cele de aur, germ. Goldadern, eră anclreua grumazului numesce el cele doe ciolane de-asupra peptului de lingă grumaz...“ Osul numit andrea s’a dubletul angliei, care însă numaî ca nume de botez a remas în graiul poporan, deşi nu este rar în vechile texturi. Legenda Sf. Dimitrie, sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 100): „Dumnedzăulu lui Dimitrie, Dumnedzăul creştinescu, acesta tremise anghelulu său...“ Text omiletic (ibid. p. 273): „tre-mite-voiu anghelul mieu înainte feteei tale...“ Altul (ib. p. 596): „înainte judecatei lui Hristos, unde anghelii cu frica şi cu cutremuru sta-voru...“ Une-orî acelaşi text întrebuinţ6ză de 1197 ANGHELICĂ 1198 x 0 potrivă pe înger şi pe angliei. Aşa în Omiliarul dela Govora din 1642 : p. 49: „acolo veri vedé cum înge-r u 1 Domnului, păzitorîul tău, dâ sama spre tine înnainté lui Dumnezeu, că de multe ori ţe-au arătat calé pocaa-niei şi nu ai vrut să mergi pre îa ; ce şi de a&ista te veri ruşina şi veri întorce ochii tăi spre stănga, ce şi a-colo veri vedé pre anghelii cei iuţi...“ p. 62 : „atunce va sta alt anghelü pre soare şi va striga cu glas mare spre pasările de supt ceriu grăind : a-dunaţi-vâ la cina lui Dumnezeu cé mare ca să măncaţi trupurile înpăraţilor pământului şi a putérnicilor cestui véc, cai şi pre ceia ce şed pre ei ; acicé îngerul chiîamâ pre diavol.. v. 2-Angliei.—înger. 2-Ânghel, n. pr. pers. m.: Ange, comme nom de baptême, quelquefois nom de famille. Ca nume de botez, se ser-bézâ împreună cu arcangeliï Ga-vriil şi Mihail la „Sfinţii Voevo^ï“ (8 Noembre), căcî în Calendarul resáritén nu se află Angliei, afară de un sfânt noü bulgăresc, căruia Românii de pe lîngă Dunăre îî (|ic în glumă la demi-nutiv Angheluş şi care n’are nicî chiar la Bulgari vre-o <|i a sa. Din Angliei derivă patronimicul Anghe- 1 e s c u, forte respândit prin oraşe, şi topicul Anghelescî, după cum se chiamă mai multe localităţi (Frun<|e-scu, Dict. 8). Act muntenesc din 1608 (Cuv. d. bătr. I, 160): „Părvul log ot Ruda i Frăncul ot Potăroşani şi Angliei comis ot Sărăcineşti...“ Altul din 1626 (ibid. II, 243): „Yoica de 9 aaii şi Agghelü de 8...“ Act din 1728 (M-reaCotroceniî, Arch. Stat.) : „Adecă eu Şărban feforul lui Şărban Scutelnécul ot Trestiîani da-t’am acest crédiníos al mieu zapis la măna sfinţii sale părintâlui Gherasim egumen of sfânta mănăstire Yâlénii ot sud Sac, undé să chiamă şi să prăz-nuîaşte Adormiré Precistei, ca să fie de bună credinţă, précum să să ştie că am văndut sfinţii sale o moşie dela Buchelaş, caré moşie să chiamă a A n-g b e 1 e ş t i 1 o r ot sud Praov, caré moşie mie-au fostu şi mie cumpărătoare dela Stan şi dela fraţii lui ce să zic A n g h e 1 e ş t i...“ In Oltenia se cântă o baladă poporană despre haiducii Angliei şi D r a-g u 1 din codrii Bălacîuluî. v. Bălaău. — Dragul. Un alt bandit numit Radu Angliei saü Radu al lui Angliei din satul Grecii în districtul Dâmboviţeî, devenise atât de vestit in timpul luî vodă Cuza, încât îşi are şi el un cântec poporan, care se începe aşa : Frundă verde de cireşi, Radu luî Angliei din Greci Şi cu popa din Cândescî Bea ţuîcuţă la Botescî. Omenii aşa ’î dicea : Bea, Eadule, nu pré-bé, C’ulte potera ’î colea... (S. Negoescu, Dîmboviţa, c. Racîu). v. Haiduc. Luî Angliei corespunde femininul A n-ghelina cu deminutivul Angheluşă. v. Anghelina. — Anghinară. Anghelèscï \ } v. 2 Angliei. Anghelèscu ' Anghelică S. anghilică, S. f. ; t. de Botan. : Angelica archangelica, Angelica sylvestris, angélique, racine du Saint-esprit. Nu trebue confundat cu a-g 1 i c ă, care se aude une-orï în popor sub forma de a n g 1 i c ă, a n g 1 i c î u, a n g 1 i c e 1. „Anghelica, saü cum (|ice poporul anghilică, buruéná selbatecă crescènd prin munţii Carpaţî pe locuri calcaróse 1199 ANGHINA 1200 expuse cătră sore. se întrebuinţezi! de J cătră popor ca lec în durerile de sto- j mac şi'n colici sau vătămătură. Se bea cu apa sau cu rachiu..."([. Mironescu. Xemţ, c. Dobreni). ..AnphiUca, cu o flore albastră mare şi cu frunde late. e bună pentru tuse..." (P. Căderea. Xemţ. c. Bistricîora). După D-riî Szabo şi Czihak (Flora. 1S63 p. 1S7). Românii maî întrebuinteză anghelica contra lângoriî şi con- ! tra bolelor de gură la vite. v. Aplică. — AntonicăBucini-ş. — Înger ei. Anghelina. n. pr. pers. f.; Angeline. Angele. Xurne de botez . forte re-spândit altă dată şi care corespunde masculinului Anghel. Act muntenesc din 1639 (Cond. Af-rii Hurezu. Arch. Stat. p. 461): ..Yladul i Stan ot Curtişoară sinu Anghelinei ; Oarbei au vândut parte lor...” ; Astădî e maî obicinuit deminutivul I A n g h e 1 u ş ă. Alexandri. Iorgu dela Sadagura. act I sc. 5: ..Ceîul de soc, după cum . dicî. ii tare folositor pentru cataroiu; dar socot că florea teiului îi şi mai ; bună. întrebă, dacă nu me credî. pe i baba A n sh e 1 u s a. sciî. cea care face dresuri de obraz..; Doina ;;Ş.epte fete" : j Una’l Visa. una’l Musa, j A treilea e Brânduşa. A patrulea'i Angheluşa, A cincilea’! Caiinca. ' A şeselea e Yolca, A şeptelea ILinca. : Tote-au fost mândrele mele. Şi cât m’am iubit cu ele ' Le-am dat salbe şi inele... (A-lex, Poes. pop2- 346) v. ^Angliei. Anghel-uş. —v. -Angliei. Angheluşă.— Anghelina. ’■ Anghirest ) . . v. Anglurctc. Anghilest ' Anghinâră s. anghinâre (plur. an-ghinarî). s. f.; t. de Botan.: Cynara sco-lymus, arhichaut. Plantă culinară. Din neo-grecul ayy.ivaoa saîi din turcul e n g h i n n r , cari vin ambii din vc-chiul grec v.ivdo« (Cihac). Doina ..Săbărelul" : Foicica ă'anghinarel Cât mi-e Argeşul de mare. Haz ca Săbărelul n’are: Săbărelul mititel. Se vede pescele ’n el... ^Tnlpian, Text i>. 101) Ghicitorea despre cnipliinare: A n g li e 1 u ş C'un picioruş Haine verdl Pină'n pămînt... (G. D. T , Foes. pop. 2-1S) Aci gluma poporană s’a acăţat de a-semenarea fonetică pentru a preface pe angliinară în A n g h e 1 u ş, după cum înt-r’o altă ghicitore preface pe „puica n a d o 1 e n c ă!! în .,X a t a 1 i t ăi:. y. Anadolencă. Anghinarea avend o înfăţişare spi-nosă, de aci în Ardei se dice a n g h i-nară-selbatecă la un fel de scaiu: „Bergdistel. Onopordum acanthium!: (S. Bărcianu). v. Scaiu. Anghinară-selbatecă. — v. Anghinâră. 1’Anghina, s. f: t. de Med.—v. Gâl-car iu . — Lepădătură. — Şopârlaiţă. 2.Anghină. s. f.; t. de Comm.: sorte de toile ordinaire. Costinescu, Vocab. I, 43: ..Anghina, o materiă ordinară ţesută din cânepă“'. Laurian-Maxim: .. Anghina, ţesetură din fire de bumbac colorată". Cuvin tul ni se pare a fi o 1201 ANGHIRÉTE 1202 interesantă românisare din n a n k i n, numele chinesesc al unui fel de pânză prostă, respândit prin comerciu în totă Europa. v. Alestincă. — *■ Americă. — Angliă. 1-Anghiră s. anehiră (plur. angkire, anchire), s. f.; ancre. Din grecul ayxvga. Un glosar circa 1600 (Cuv. d. bătr. I, 291): „anchira, măsele corăbiei ce aruncă în Mare cu funile şi ţin corabiîa“. Codicele Voroneţian circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.), Act. Ap. XXVII, 40 : ... şi anchira a-durară şi lepă-dară întru Mare... . . . xal taç a y x v q a ç nsqi-s’Jjjvceg sim’ slç tTjv ÿdXaGGav... unde în Noul Testament din 1648 : „şi trăgând sus mâţele, slobozirâ-o [co-rabiîa] Mării...“ Critil şi Andronius (Iaşi, 1794 p. 34): „strangândü vetrîle şi aruncândü an-ghirile, fie-şte-care dintr’ânşiî au înce-putti a sări la uscaţii.. Lexicon Budan, 21: „Anghiră, cătuşă, mâţă de fer“. Dar la Corbea, Psaltire circa 1700 (Mss. în Acad. Rom.), ps. LXVIII, ne întimpină forma a n h o r ă corespun-(Jëtôre latinului anchora: Şi stare anhoreï mêle nù e Unde între valuri să se puie... Şi oraşul Angora din Asia-mică, gre-cesce de asemenea "Ayxvça, se <|icea românesce A n g li i r a. Ş6pte-taîne, 1644, p. 270 : „Îarâ să-borulü dela Anghira, în 20 de. capete, scrie de învaţâ...“ Dosofteîu, Synaxar 1683, Mart. 22: „Vasilie prezviterulü de svănta besîa-ricâ A n g li i r a...“ v. Cătuşă. —2 Mâţă. 2-Anghiră, t. de Géogr.: Ancyre. — v. 1- Anghiră. Anghiréte s. anghilèst s. angherist s. anghelès; t. de Théol. : recueil de musique ecclésiastique. Aşa numïaü Româniï manualul de cântări religiôse pe opt tonuri, compus de St. Ioan Da-maschin şi pe care Grecii îl numesc 'OxTwrjxoç, slavonesce „Osmoglasnilui“. Cuvîntul e cu atât mai curios, cu cât cele patru forme diverginţî, departe de a înlesni etimologia, o îngreuézâ. Intre cărţile mănăstirii Galata din 1588 (Cuv. d. bătr. I, 196) : „1 praxeu, 1 anghiriate, 1 triod...“ Dosofteîu, Paremiar 1683, Canon na Văzneseniia f. 73 b : „de îaste slabii la priciapere, citéscâ Osmoglasni-cu 1 ü adecâ Octaihulü ce’ï dzâ-cemü noî Anghilestulii, că va afla toate cuvintele acestuia psalomü răşchirate, tlăcuite prin canoane...“ In registrul manuscriptelor dela mănăstirea NémÇuluï, făcut de episcopul Melchisedec (Tocii., Rev. II t. .1 p. 130): „Angherist (octoich) dela glas 5-lea înainte. Folio mic...“ Acelaşî prelat descrie un manuscript slavon din biblioteca d-luï D. A. Sturdza, întitulat: „Kt. imn coi|.i ii ciia ii crrw Cifl CTiVii [¡ilara rfiEi.iiu A ii r e a e c iifii.iii.in ci.TiiO(in pT «mt* li'K'IIIÎW IIAMT.T II (l(),VITE,1El.l H.Y. II CvriiOpIICA CTiia liimra in. ,vm Im IÎlWaïe üoei’.o.i. lîiiT.T rspM ii. (7148). t.ici|a teii. fi. Adecă: în numele Tatălui şi al Fiîuluî şi al Sântului Duli. Acéstâ sântă carte ce se chiamă întâiul Angheles o făcu din drépta sa agonisită pan Georgie vel (mare) păharnic şi cnéghinea Anna, şi o dădu în a sa nou-zidită sântă mănăstire numită podgoria Peon, ca să fie lor vecînică pomenire, şi părinţilor lor ; şi s’a făcut sânta carte în filele lui Ioan Vasilie Voevod, în anul'7148 1/ AN' nri’-• ■ <. • 7 si ■ . '! ■ .;u ' : : * : ¡i ■ : 11 ; r n : ; .1 ml s • : > • : i • i - A >■■■,'■■ :il doile.r- < i’( ie v. i. .’> i*. 1 .{•;», •: *-j .¡r--- >i ■!] I ?•!* li’lii:— • !.••• i ! i ; :. r i;V' cà euvintu! i so ; i; ti'-nvii! dill if )• )• •' /. II . ’ : ii niimiril'- .-nl-üm«'1 <'ii j >i i ns> ■ in 1 '■ !■■'!• ii. ]"■ r.i: | ]..iîr.uiii iiestri <-Tirtu- uii i" j.rivKiii '"i en in : i r ti inspirât" ■e ill ;; '■ r I”. Ai'osli'i i i u i Î --si i .«<• i 111 ;'i -i' . ■ ■ {>i in ac"ia i-;'i çi'ii musioa liis<-ri-■ -i rn.~- m ini' I'; efmtar'i s*1 nuiinau A II I i: \ I. <: I, i 1 adec;‘i ..iliLre]Vse| " 11 »IVV- 1m ii. .'I"scv.i lsr,:,.7. A ri'lii'iiln^, SI î i v. p. ..’.’¡i. INt'1 j i r < t ) i ; 11 > i 1 ri at’«-sf plural 1 : i v i r an |m>I i r; ni us rfunâiiesi’c juin :i n l: ii 1 '■ s I i . i]c undu apoi. cnns!- < !• ’T.i ti i i n-s ■ ■ « ■ : i snlistnntiv , s’;i l'urinai siiiL’iilanil a u • 1 i• s !. a n " li i 1 <■ s I . dnpa cum !a ini!ropolitul I*c>s'>t- 'em. ! c ■ 111. t ! 11 • ins à (V'l'l" aiK-YOr de plica!. in iu‘i-c-■ cas, vai'iantul unijiii- i‘)ii‘< in !'■>:)ul din lôSs. caro sc a-¡'I'upia 'a,n r. I /<■/,■ jn, Ancîni;.— v. .V'/. An ci u. — v. 1 i’i nt]’../. ADcnf;, s. *. : i. «;•- i * ni I : i. ! .wr>ri'V '‘'•''O:-1' t r— «oil'iiur-r. ^P'V^ÎÏUÎiC*: .... • Tuçh. Km- T n ; - ,:r ^Ü.-us" tKarad le'. l'in io:\ai s-- ai; h.¡,u" ¡. ni' it 1 >:*ilotea.ci. •'uvintui ’’r i n ;"i ne cnstalis.it in peeM.a !"■!■ •r.inà. '-arc il mai ad.ni:;à mic-uii j- j.'t■ tiru 1 fi : o'-o; 1. <’ivn;;à. Stau IVUilll] (l cuv. lit. ls77 ji. L’ii: ..Am mal vèdut ilàunàdi nmWànd p>> ain pvin sat nu nt>lli;:ar d'-aldc tine, dar aecla era oleeà mat cl i i pi is si allfe) iml'iàcat : < 'a an; "i "ii iii’ e.ni.i va t ,i i. i 11 < . i 111 n n •• t ' n al ; i. si eu ll.uir.en lie mu/t'. 1’.j.'. .1 ,, lllle... y i când mei::ea pc drum , n;idia:;i'l ui'Tp'.a alatiiiea eu driimul...“' Satira pnpomnf» ,,1’ascilc 'i’i;;;inili>r“: I 11 I *• ill CMl'l i lua.ii Si’n ::iu1»m e’;i. iiiilir.n'iil. Inlr'ii ciul"..j mull l'I.itu : i1.11'til.'-al.1 eu Mili n. N n 111 ; 11 al" île un leu, du iii;iiiI;i 111 ■miiiHii Cil J.'-t < el I, luiil.. , IO. I'. t., r.. ■ l'i.ilada losil“ de lin;:,à llrasov : l’in 11111 <• I I l'Ill.l 'il l'.lle;ii' 'let in lialne < 1, • rljii/l|V S.i 111 ( ■ i :ri • 11 la eu 11 u 11 ¡e. . . (O. I. Mil,Il. .. II. C..I1, (.i dfiïna lot. de aco]o : l'.ll h-aill : ¡.Il , 111 ! I < 11 111 .1. li" Sa '¡.1 i';e l lie |i" mit/tir S.i'ml iii ilraj’a n 11 n i ; l i aiie ; Tu M-ai 1'. i e-111. île |mi;','iI, Sa lil lira".» '.i la ail... Il 0.01.) r*â ut e<; f ] i j j A i'dé-1 fn. Biiciuiu-Hi'. a) ; l'/i ’n e,.anarà 1 e- h.:aa si fruui'e.; f;-i . . ;ei![a. Ica cre ee- |,;ii,:'n j.amiiit l"l iii ia-.lii" iie arainl, J »;ii • T1 ■ Jrogea p. 358) Ghici tôreamoldovenéscâ despre „Scrip-că“ saü „Vioră“ : Scoică uscată In cuiu aninată. (Eevista populară, 1SS1, p. 40) CostachiNegruzzi, Scrisôrea XXVIII: I „Mai suindu-te, găsescî încă o altă că- 1213 ANINÔSA 1214 ni ară boltită, şi mai sus staü aninate clopotele mănăstirii..." • A. Odobescu, Pseudokyn. p. 10: „De cu gorile, atunci când roua stă încă aninată pe firele de érbâ, ea s'a pornit dela conacul de nôpte. v. 2'Anin. ’•Anină. — v. 11 Anin. 2-Anină. — v. 1-Aninosa. — Armă. Aninăcîos, -¿să, adj.; qui s’accroche facilement.—v. 2'Anin. Aninător, ore, adj. ; celui OU celle qui accroche. —v. 2-Anin. —Aninătore. Aninătore (pl. aninătorî), s. f.; t. de Vénerie : endroit où l’on attrape le chamois. Cuvînt vînătoresc de prin Muscel, sinonim cu colţ. Nae Rucârénu în „Vînătorul Carpaţilor“ : Jos, copii, pe brânci cu toţii ! Aurirăţi şueratul Capri-negre p’între stânce ? Ne-a ulmat, dar sînt aicea. Drept Yaninătorî vô duceţi Şi vedeţi de le luaţi vîntul, Ca nici una să nu scape... (încercări, p. 64). „Când vînatul, adecă ursul, mistreţul saü lupul vulnerat stă pe loc ca să facă resistinţă, atunci numai copoiul latră, şi acésta în limbagiul vî-nătoriel se <|ice : bat câinii. Tot astfel latră copoiul şi tot astfel se (|ice când el a închis pe capra-négrâ în colţ saü aninătore...“ (ibid. p. 145). v. 2'Anin. Aninâtùra (pl. aninăturî), S. f. — v. 2 ■ Anin. 1,Aniniş s. ariniş (pl. anini§urî, ari-nişuri), s. n. ; aunaie. Pădure de a -n i n î. Sinonim cu a n i n e t saü a r i- net, care e pră-puţin întrebuinţat, şi cu c r i n ă, care e de tot sporadic. Constantin Brâncovânu, 1699 (Cond. Mss. în Arch. Stat. p. 247): „o fune şi cu cătă să va mai alege parte lor, însă din livade Călăraşului în sus în hotarul Stroescu şi merge pănă în vârfu anini§ului, cu pădure, cu poiana bradului...“ Vasilie Lupul, 1646, pentru braniştile mănăstirii Putna (Arch. Stat. Doc. II Rom. No. 1): „de acolo la făntăna ce este supt verba, de acolo culme Hru-şovului pănă la muncel şi pără la sfârşitul arinişului...“ Intr’un act rustic din Muscel, 1656 (Arch. Stat., Doc. I Rom. No. 235) ne întimpină forma aini§: „locul deîn luncă trece răul de ceia parte, cu ai-nişul, păn în iazul moriei... De aci numiri de sate A n i n i ş (Frun^escu). GeorgeVv. G-hica, 1660 (Arch. Stat., Mitrop. Bucur.): „să fie lor satul Ani-nişul ot sudstvo Sac, tot satul cu tot hotarul şi cu toţi Rumânii şi cu tot venitul, însă anume venitul de sare den zece bolovani .un bolovan şi den dro-bena de sare den zece cară un car şi den vama boilor al triile ban...“ Anini§ e format din anin prin sufixul -iş ca în „stejăriş“ , „aluniş“, „cărpeniş“, „pălteniş“ etc., şi prin a-celaşî sufix se formeză din „arinâ = năsip“ colectivalul „ariniş“ ca în „pe-triş“, astfel că ’n forma ariniş, întrebuinţată maî ales în Moldova şi’n Ardei, se confundă foneticesce doe cuvinte cu totul deosebite. v. 1,Anin. —2'Ariniş. — Orină. — -iş. 2'Auiniş s. ariniş, 11. pr. loc. —V. 1~A- niniş. 1‘Aninosa, n. pr. loc. f. artic. ; nom de certains villages roumains. Frun- 40* 1215 ANINÓSA 1216 descu (Dicţ. top. 8) indică, un sat Aninosa în Gorj, unul în Muscel, unul în Vâlcea, apoi în Argeş, în Dâmboviţa, în Buzâu. Cihac (II, 476) crede că, a-cest nume derivă din anin „accro-cher", negreşit prin adjectivul ani-n o s=aninăcîos „qui s’accroche“. Un asemenea sens nu se potrivesce cu o numire de sat. Mai potrivită ar fi derivaţiunea din anin „aune", adecă localitate plină de anini; dar româ-nesce din numirile arborilor nu se for-mezâ adjectivi cu -o s, de ex. „stejă-ros", „frăsinos", „brădos" etc. Originea cuvîntului trebue dară căutată a-iurea. Aninosa este— ca „senin“ pentru „serin = serenum“ — o formă asimi-lativă din Arinosa dela a r i n ă = lat. arena „sabie", asimilat anină, după cum se şi rostesce pe a-locurî. In districtul Argeş există chiar Arinosa (Frunc^escu, 11). Acest nume, prin urmare , însemneză : N ă s i p o s a „La sablonneuse". Prin sinonimul slavic Năşi p o s a se chiamă o localitate în Mehedinţi şi alta în Prahova (Frunqlescu, 320). Din Aninosa apoi derivă numele de familiă Aninoşenu şi cel topic Aninoşeni. Deja într’un crisov dela Vlad-vodă Dracul din 1437 se menţioneză satul Aninoasa din Argeş (Venelin, Gramaty p. 78), pe care după aceia, pe la 1515, Negoe Basarab l’a cumpărat şi l’a închinat Mitropoliei din Tîrgovişte (ibid. 145). Un cântec devenit forte popular, deşi de origine poporană nu este, se începe cu: In sat la Aninosa Era o horă mare... (Vnlpian, Text p. 164) v. Arină. s-Aninosa, n. pr. loc. f. art.; nom des deux couvents en Valachie. O mănă- stire Aninosa a existat o dată în districtul Buzeîi, o altă fiinţăză pînă a-stădi in apropiare de Câmpulung, ambele lîngă sate cu acelaşi nume. Io. B. Iorgulescu, Dicţ. topogr. al Bu-zeuluî (Mss.): „ Aninosa, loc isolat în C. Cislău c. Aninosa. Aci, în grădina dascălului, e un mal din care se scóte óse forte mari de omeni, din care causă se şi t|ice că ar fi de uriaşi. După tra-diţiă, aci ar fi fost în vechime schitul Aninosa, care ruinânduse, călugării s’aü mutat la un loc mai şes şi au pus fundamentul mănăstirii Cisláü". In adevăr, mănăstirea Aninosa din Buzeü fusese întemeiată, în numele Adormirii Maîceî Domnului, deja în prima jumătate a secolului XVI şi se afla în flore pînă pe la 1700. La 1590 Mihnea Turcitul îi întări satul Despicaţii ; iar Mateiu Basarab, la 1644, con-firmându-i o moşiă (actele Ep. Buzeü în Arch. Stat.), v. Anost. Anostitură ) Anoten. — v. Noten. Anotimp (pl. anotimpuri s. ano-timpi), s. n. et m.; saison. — v. l,An. A’n-picïorele (d’), adv.; en marchant à pied. Sinonim cu pe jos, dar presupunând neapărat o mişcare ne’nce-tată, deşi nu iute; nici decum stare pe loc. JD'a’n-picïore saü d’ a’n-picior ele se referă cătră pe jos întocmai ca d'a’n-călarele cătră călare. E mai cu sémâ poporană locuţiunea: „a boli d’a’n-picïôrele“, când cine-va umblă ca totă lumea, mişcându-se în drépta şi’n stânga, dar numai el scie cât de reü pătimesce. O doină din Banat : Du-te dor, pustiîu de tine ! Nu maî veni pe Ia mine, Câ aï mal venit o dată Ş’am zăcut o vară totă: Bolîam bolă de-a’n-picîorc Şi nemica nu mô dore... (Vulpian, Toxt, p. 91) v. i'An. Antal (plur. antaluri), s. n. ; tonneau, mesure de capacité. Sinonim cu bu te şi poloboc, maî ales cu augmenta- 1225 ANTĂNĂSII 1226 tivul butoïu, dar implicând tot-o-dată noţiunea de măsură de capacitate: 50 de vedre. Se întrebuinţ0ză maî cu deosebire în Moldova. Alexandri, Doi morţi viî, act I sc. I : Prieteni buni, să bem şi să mâncăm, UăcI pote mâni vom da de cés amar ! Haï de pe-acum voios să no ’necâm Intr’un antal de vin bun de Cotnar... I. Créngâ, Moş Nichifor Coţcarîul (Cotiv. lit. 1877 p. 381) : „îa să fie un antal cu vin orî cu rachiu, şi să ve<|ï atuncî : ar ^edè carul stricat atâta timp în mijlocul drumului?...“ Unguresce cuvîntul sună altalag, a n t a 1 a g şi à t a 1 a g. Dela Ungurî l’aü primit Polonii şl Ruşiî sub forma antal, nemţesce Antei. Moldovenii însă n’aü luat pe antal d'a-dreptul dela Ungurî (Cihac, II, 476), ci prin Poloni, la cari acéstâ vorbă a fost atât de respânditâ, încât a dat nascere comicului epitet Antalowicz,. literalmente „Antalescu“, cu sens de „beţivan“ (Linde). v. Bute.— Ve'dră. Antănăsiî, s. f. plur. ; t. du Calendrier popul. : le 16 et le 17 Janvier considérés comme jours néfastes. Se aude mai ales în ' Banat şi ’n Oltenia (Mehedinţi). S. Mangiucă, Calendarïu 1882: „Pre 16 şi 17 Ianuariü cad şi Antănăsiile, (|ile rele de bôle mari şi ameţeli de cap şi de dat de reü a copiilor...“ Cuvîntul e compus din Anton şi T ă n a s e, doi sfinţi cari se serbézâ la 17 şi 18 Ianuariü, amalgamaţi prin aceiaşi procedere poporană ca în „Cos-mandin = Cosma-j-Damian“, „Todoru-sale=Tôder+Rusaliï “, „ Petrolie = Pe-tru+Ilie“ etc. v. Ana-foca. Prima întrebare este: de ce ôre Antănăsiile se încep la 16 Ianuariü, pe când în usul general al bisericeî Sf. Anton se ţine la 17? Un singur calendar slavic pune pe acest sânt la 16, şi anume cel cuprins în evangeliarul dela Reims, care —după cum a demon-strat’o academicul rus Biliarsld (O ki-rillovskoî casti Reîmskago Evangeliîa, SPtrb. 1848) — s’a scris de cătră un Român în România pe la începutul secolului XIV. Antănăsiile din ■ Banat şi din Oltenia au păstrat dară reminiscinţa unei particularităţi calendaristice curat românesci tocmai din vecul de mijloc. In acelaşi calendar (Martinov, Annus eccles. p. 348) după Sf. Anton ur-meză peste o (|i la 18 Ianuariu „Sff. Atanasie şi Ciril“, dar nu este nici un sfânt pentru (Jiua de 17. E probabil că fie-căruîa din cei trei sfinţi li se atribuia la noi câte o cji deosebită, anume: 16 Ianuariu. Anton; 17 Ianuariu. Atanasie; 18 Ianuariu. Ciril; şi atunci se explică pe deplin serbarea Antănăsiilor la 16 şi 17, fiind exclusă <|iua de 18, care aparţinea în specie Sf-luî Ciril. De aîmintrea, învecinarea Sf-lor Anton şi Atanasie în calendarul greco-slavic, de unde apoi a urmat amalgamarea lor la Români, se potrivesce forte bine cu impregîura-rea că Atanasie a fost nu numai con-timpuran, ci chiar ucenic şi apoi biograf al lui Anton. Cât se atinge de rolul cel patologic al Antănăsiilor, maî ales pentru ameţeli şi bole de copii, el se îtilân-ţuesce cu numele „pojarului“ în limbile occidentale: „feu Saint-Antoine“, „Antons-feuer“, „Anthony’s-fire“, care se întemeiază pe o legendă născută în Francia în secolul XI (Migne, Dict. hagiogr. I, 215). Se scie că pojarul e însoţit de ameţeli şi seceră mai ales pe copii. După Cihac (II, 155) ANTEREÜ V22S s'ar dice şi romAnesce : ..pojarul Sf. Anton“, ceia ce insă noï n'am putut verifica in graiul poporan. In orice cas. credinţa Romanilor despre An-lănrîsii ca „dile rele de bôle mari si ameţeli de cap şi de dat de reti a copiilor", fiind originară din apusul medieval, dateză cam din epoca Cruciatelor. v. Anton.— Antonică. — -'Brâncă.— Orbait. - 2'Pojar. Antôp. s. m.; t. de Botan.: bois de Sainte-Lucie, Prunus mahaleb. O varietate de vişin, al cărila lemn ca-petă cu timpul un plăcut miros-, în-trebuinţandu-se mai ales pentru ciubuce. Cuvîntul romünesc este întocmai turcul a n t e p (Saïnénu, Eleni. turc. p. 9), ér nici decum „une altération fort singulière du turc-arabe mahalel)“ (Cihac, II, 543). Dr. Polysu : „ Antep, der ttirkische Weichselbaum". Filimon, Ciocoii vechi, p. 17: „In cel-lalt unghiü era aşedat un dulap, prin ale cărui sticle sa vedeaü o mulţime de ciubuce de antep şi de iasomiă, cu imamele de chihlibar limom'ü. v. Ciubuc.—l'Turc. Antereîas. — v. Antcreu. •s Anterëü s. anteriu (plur. anteree s. antcrie), s. n. ; sorte de justaucorps, habit de dessous plus ou moins long, porté immédiatement sur la chemise et qui serrait la taille. Deşi cuvîntul vine din turcul a n t e r î = ngr. rt i' t 7j n i = serb. a n t e r i î a (Cihac, II, 54-3), totuşi el pare a fi destul de vechlu la Români, mai păstrân-du-se astădi la preuţi şi în poporul de jos, după ce a ajuns să despară cu desăvîrşire de vr’o câti-va ani din clasele superiore. Sub domnia lui vodă Cuza se mai vedea încă din caiul în când câte un işlicar cu anlereii. dintre cari cel mai vestiţi erau bătrânul Obe-denu şi un unehîu al principelui: Ori-goric Cuza. Costinescu, Vocali. I, ‘K’>: „Anteriu. Haină lungă grecii, peste care, încin-gemlu-se cu taclit, îmbrăca g i libero a “. Anicrcul purtându-se d’a-droptul pe-ste cămeşă, de aci proverbul: „cămeşa e mai aprope decât anteriul11 (C. No-gruzzi, Scrisorea XII). Cântec poporan bucurescen de pe la finea secolului trecut despre una. din cele mai simpatice figure din istoria litera turei române : Ienăchi(ă A'acărescu Ş6do ’n portă la Dudescti, Cu ciubuc do diamant,, Capot roşu îmbrăcat, Cu anteriu do atlaz: Moro Domna do năcaz... (Buciumul, 1SG3 p. lit.jt Alexandri, Păpuşăriul: Lumea’I plină do păpuşi De tot soiul, mari şi mici, Cu surtuce, cu mănuşi, Cu-unleriu şi cu işlici... Acelaşi, Barbu Lăutarîul: Cât ii şedo do frumos Cu şalvari de merinos, Ca-anleriil de citarea Şi cu fes do Indernea !.. Fiind vorba de citarea sau c i t a-riu, stofă din care mai ales se făceau aniereele, apoi să ne aducem a-minte că pe la 1821 costa 160 taleri „2 anterie de ci tar iu, unul cu o vargă lahanie şi cu alta albă, şi altul cu vărgi închise...“ (Tocii., Rev. II p. 333). v. Citarea. Antereele boieresc! de altă dată, ca şi cele popescî de astădi, erau prelungi pentru acele momente de veseliă, L 1229 ANTEREÜ 1230 în cari picîorele simţiau mâncărimea de a trage un danţ. Intr’o asemenea împregîurare, boieriul — dice Alexandri în Barbu Lăutarul — „îşi anina polele anteriului în brâu, îşi asvîrlîa papucii de remânea numai în mestî, şi gîuca...“ I. Crengă, Amintiri din copilăriă (Conv. lit. 1882 p. 453): „Popa Buligă, deşi era bătrân, dacă vede că ni-i treba de-aşa, unde nu’şî pune polele antereu-M în brâu, picând: din partea mea, tot chef şi voe bună...!“ Antereul era nu numai pentru boieri bătrâni, ci şi pentru junimea cea aurită din generaţiunile trecute. Costachi Negruzzi, Zoe, I, sub 1827 : „El [un tînăr cuconaş] purta un an-tereu de suvaîa alb, era încins cu un şal roşu cu flori din care o polă i se slobozia pe copsa stângă, iar capetele alcătuind un fiong dinainte cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni; pe sub gîubeoa de pambriu albastra blănită cu samur purta lina dintr’acele scurte caţaveici numite fermenele... “ Pe un altfel de tînăr ni’l descrie Filimon, Ciocoii vechi p. 13 : „Intr’o dimineţă din luna lui Octobre anul 1814, un june de 22 de ani, scurt la statură, cu faţă ocheşă, ochi negri plini de vicleniă, un nas drept şi cu vîrful cam ridicat în sus ce indică ambiţiunea şi mândria grosolană, îmbrăcat cu un anteriu de şamalagea rupt în spate..." Ca şi boierii şi cei de prin curţile boierescî, tot aşa. purtau anteree hoţii şi chiar porcarii. Balada „Stanislav Vitezul“ : SpSlând anteriele Şi curăţind armele; Anteriul haiducesc, Arme de sânge turcesc... (G. D. T., Poes. pop. 563) In „Catastihul“ mănăstirii Tuturor- Sfinţilor din Bucuresci pe 1741 (Mss. în Arcb. Stat. f. 111, 112): „S’au dat la doi purcari înbrăcă-minte, la doao iapăngele i 2 antirie i 2 părechi dă nădragi, taleri 7...“ Să trecem acuma la antereul cel ţe-rănesc, care o să mai dureze încă cine mai scie câte decimi de ani, căci în popor moda ţine cu secolî, er credinţele cu mii de ani. Jipescu, Opincaru p. 80: „Are hinu pe el zechie, antiriu, zechioîu, cojoc cu bumbi şi sarică de’i tribuîe ...“ La ţerani, după localităţi, prin an-tereii se. înţelege atât haină lungă precum şi haină scurtă, fiind sinonim pe aci cu minten, pe aci cu zeclie, pe aci cu z ă b u n , cu c o p o r a n, cu i 1 i c. „Antereii sau minten este o haină ţerănescă lungă pînă la brâu, se în-chee de sus pînă jos cu un rînd de bumbi, e înflorită la pept, guler şi mâneci cu găitane de osebite culori după plăcere, mâneci strimte înspre capet unde se închee prin trei bumbi, în timp de iernă se căptuşesce cu lână. Tot antereii se numesce şi haina ce o portă preuţiî pe sub gîubea, lungă pînă jos...“ (N. Bâlăuţă, Vasluîu, c. Ivănescî). „Anteriul este o zeche ţerănescă, cusută cu găitan negru împregîur“ (St. Sersea, Prahova, c. Râncezi). „Aceiaşi haină se dice antiriu când e nouă, iar zeche când este purtată ..(P. Poppescu, Buzeu, c. Chioj-du-Bâsca). „Z e g li e propriu ţlisă este de lână negră, antireul este o zeghe albă“ (B. Ionescu, Dîmboviţa, c. Săcueniî). „In (|ile de serbătore, ţeranul pune anteriu alb de lână de oiă, încins cu brâu roşu...“ (S. Negoescu, Dîmboviţa, c. Raciu). 1231 ANT1HÎRŢ 1232 „Antiriele se fac din dimiă albă“ (A. IJiescu, Dîmboviţa, c. Sărdanu). „Pe la noî ţeranii portă antiree pînă la brâu ; antiree lungî le portă Ţiganii lăeşî“ (S. Dimitriu, Iaşi, c. Sinesci). „ Antereü saü i 1 i c“ (P. Burnbar, Tu-tova, c. Odaia-Bursucanî). „Anteriu saü zăbun“ (I. Ionescu, Rîmnic-sărat, c. Slobozia). „Anteriu saü zeban, coporan saü zeche...“ (G. Nicolescu, Ialomiţa, c. Cegani). „Pe aice se (|ice coporan în loc de anteriu“ (D. Pavelescu, Ialomiţa, c. Cliiora). La deminutiv se face antereîaş. v. Arvinte. — Coporan. — Gîubea. — Bic. — Mintén. — Taclit. — Zăbun. — Zeche. '•Anterlic (plur. anterlicurî), s. n. ; pièce d’étoffe pour un anteriu. Şi la Serbï anteriluk „panni quantum sufficit ad vestem anterija dictam con-ficiendam“ (Karadzic). Tarifa vamală moldovenéscâ din 1761 (Cogăln., Arch. Rom. II, 324) : „anterlicurî bune, de unul 90 bani“ ; tot acolo însă alt ce-va însemnézâ : „anterlicurî, de 14 ocă 1 leu vechîu“, pôte nasturî pentru anteree. v. Antereü. '■* Anterlic. — v. 1‘AnterUc. Antifôn (pl. antifone), s. n.; t. de Théol. : antienne. Din grecul ăwiipo-vov prin paleo-slavicul a n t i f o n ü. Literalmente însemnézâ „vox reciproca“ (Isid., Orig. XI, 18), acelaşi vers din psalniî repetându-se de doe co-rurî ca şi când şi-ar respunde unul altuia. La liturgiă se cântă trei antifone, îar de ’naintea fie-căruîa preutul citesce singur în altar o rugă. Dosofteîu, Liturgiar 1683, Slujba Sf. Grigorie f. 38 sqq.: „Şi citescii ca-thizma anUfoncloru pre treî despărţâ-turi. Popa în taînâ citiaşte molitva întâîuluî antifonii: Domne îndurate şi milostive...“ De aci se chiamă an t i fo n a r „carte cu antifonele bisericescî“ (Costinescu) sau „carte de biserică în care antifonele şi alte părţi de slujbă sînt însemnate cu note" (Aaron —Poenar —Iîill). v. Psaltichiă. Antifon&r. — v. Antifon. Antigic. — v. Altăngic. — Condurul-Do'mneî. Antihîrţ, s. m.; t. de Theol. et de Myfchol. populaire : Antechrist. Din sensul primitiv general de „duşman al luî Crist“ : ¿vt i - Xq iar o g, cuvîntul s’a aplicat mai tăr^iu în speciă la demonul din Apocalips, devenit o parte integrantă din mitul- creştin despre sfîrşitul lumii sau vremea-de-apoî. Deja din primiî secolî aî creştinismului, legenda cea apocaliptică începuse a lua la fie-care popor câte o altă des-voltare, născendu-se astfel o mulţime de varianturi, între cari cel românesc înfăţişeză unele particularităţi interesante. Forma Antihrist ne întimpină numai în cărţi; în graîu se aude: Antehrîst, Antihîrstu, Antehârs sau Antihîrs, şi mai ales Antihirţ. Noul Testament din 1648, Ep. Io. I, 18: .. .ycclhuc /.ovaca s ori IJrriyQKtTog '¿qysrcii , y.câ vvv v r i y Q i Gr o i no).).o) ysyoraaiv o&sv yirdlffy.ofisr ori layj'arj woa lariv... ... cum aţi auzit că va veni Antihrist, acmu încă mulţi Antihristi începură a fi, de unde ştim că vre-med(5apoîîaste... 1233 ANTIHÎRŢ 1234 Alexandri, Iaşii în carnaval, act II sc. 9: „Of, of! Se vede c’am agîuns în vremea lui Aiitihîrţ... Brr, tare mi’î frică...“ „Antihristul are să se nască în vremea de apoi dintr’o femee roşiă...“ (A. Paraschivescu, Muscel, c. Valea-mare). „La vremea d’apoî, (|ice poporul, pămîntul va arde de şepte coţi, apele se vor retrage, numai argintul va fi d’asupra în loc de apă; toţi se vor boci de sete; atunci Antehrist va veni cu o balercă cu apă trasă d’o epă albă, şi tot în acelaşi timp Maica Domnului c’un potir cu apă de vieţă şi c’un corn de prescure...“ (I. Caltin, Nemţ, c. Dragomirescî; I. Demetriu, Yasluiu, c. Mircescî). „Antihîrstu este dracul, care va eşi pe pămînt la vremea d’apoî ca să îndemneze pe omeni a face tote fără-de-legile. E! tată, s’a apropiat vremea d’apoî... a eşit Antihîrstu pe pămînt! a perit ruşinea..(N. Coman, Buzeu, c. Maxenu). „Când are să fie sfîrşituî lumii va fi săcetă şi fomete şi are să se mănânce omeni pe omeni şi n’are să aibă de beut apă; atunci are să vie Antihîrţu c’un poloboc cu păcură, tras de draci, şi are să dee pe la omeni, şi cei ce or be, are să’î scrie pe o cliele de ghiliol şi ’î va lua în iad...“ (0. Li-cîu, Iaşi, c. Cotnari). „La vremea d’apoî, cine va mânca prescură dela I-Iristos, vor merge în raîu, iar cine va lua pâne multă şi beutură dela Antehirţ, vor merge în iad“ (G. I. Maior, Tutova, c. Plopana; I. Mirănescu, Iaşi, c. Podul-Iloiî). Apoi poporul pune pe Antihîrţ în-tr’o strînsă legătură cu S â n t-11 i e : „La vremea de apoi Sf. Ilie va ave o luptă mare cu Antihîrţ şi va fi biruit“ (G. Dobrin, Făgăraş, c. Yoîla). „ . . . Antehărs are să umble cu o pâne şi un urcior cu apă, fără ca ele să se mai mântue, şi are să facă minuni ca şi Hristos, înşelând pe cei slabi în credinţă; apoi va veni şi Sf. Ilie din cer, mustrând pe Antehărs, care va porunci credincioşilor seî să tâe capul luî Sf. Ilie, din al cărui sânge se va aprinde pămîntul şi va arde de 9 coţi, ş’atuncî va fi şi sfîrşituî lumii...“ (D. Demetriu, Tutova, c. Lun-gescî). Acest amestec al lui Antihrist cu sf.' Ilie ne întîmpină deja în Alexandria luî popa Ion din Sim-Pietru, 1620 (Mss. în Acad. Rom. p. 88): „vor eşi aceste limbi în filele lu Antihrist căndu va împărăţi el, şi se voru închina lui, şi ei vor fi muncitori de creştini şi cu Ovrei şi cu Ţiganii, şi voru mănca coconii creştineşti, şi vor previ părinţi şi nu-i vor pute folosi în trei ani; anul va fi ca luna, luna ca săptămâna, săptămana ca zio, zio ca caşul, caşul ca cirta, scurta-să-voru păntru derepţi; şi atunce merge-va Antihrist şi sveti Ilie, şi’l va junghe Antihristii...“ Acelaşi pasagiu în redacţiunea luî Bucur Gramaticul, 1702 (Mss. în Arch. Stat. p. 213): „Aceste limbi păgâne-[Soti şi Magoti, Aghesi etc.] le închise Alixandru, şi vor eşi aceste limbi păgâne cănd va naşte Antihrist pre lume, atunce li se va deşchide lor uşa şi vor eşi la lume şi să vor închina lui Antihrist şi vor munci ei pre creştini cu Ovreii şi cu Ţiganii în 3 ai la vecul de apoi, şi vor luoa pre copii oamenilor şi-i vor frige şi-i vor mănca...“ In unele dialecte francese A n s c r i „antechrist“ însemneză în genere pe un „monstru“ (Mem. de la Soc. de Lin-guist. III, 380). Cam tot aşa româ-nesce. Alexandri, Arvinte şi Pepelea, sc. 7 : „Tu eşti, antihîrţule ? Ce caţîaicî?...“; 1235 ANTINA 123G şi maî jos, sc. 11 : „Bată’l crucea, an- ii hi ?i !...“ v. Apo'i. — Hie. Antimls (plur. antimisurîs. antimisc), s. n.; t. de Theol.: Corporal, autel porta ti f. O bucata de pânză sa fi de stofă, pătrată, care se întinde pe altar sub potir sau sfintele daruri şi care — în lipsă de altar — pote să’l înlocuescă ; une-orî împodobită cu figure şi purtând inscripţiunî. Din grecul bizantin «v -t i fi i va i o v prin paleo-slavicul a n -t i m i s ii. Şepte-taine, 1644, f. 39 b : „întâi tre-bue în oltaru pre prestol să fie antimis, sau şi fără de oltaru, de nevoe cum are fi în cale unde nu-i beserecâ, să fie antimis svinţit, iară fără de-a-cesta nice într’uiu chip liturghiîa să nu sâfacâ...“ Mitropolitul Dosofteîu din Ardei, 1627 (A. I. R. I, 101): „Popa de nu va ave cărţi şi veşminte şi unelte şi vase de antimis, altarîului şi a hramului, bir-şag 27 de fiorinţi...“ Mitropolitul Dosofteîu din Moldova-, Liturgiar 1683, Slujba Sf. Grigorie f. 46 a : „Preuţiî punii antimisele pre svăn-tulu prestolti şi arhiereul le ocropîaşte de treî ori cu apă de flori... “ Inventarîul mănăstiriî Galata, 1588 (Cuv. d. bătr. I, 201): „1 antimisu de altar roşii cu slove de auru...“ Inventarîul Cotrocenilor, 1681 (Mss. Arcli. Stat.) f. 47 : „antimis zugrăvit pre atlaz albu...“ Beldiman, Tragod. v. 3285 : Eniceriî de mâudriă, îngâmfaţi cât. nu s’aii dat;, Vinde cu o fală maro acolo co aii prădat,: Blano, st.rao si odoră, cât voţJOnd te minunaî, Iar aoro, antimisurî, ova ii hărşolo po cat... v. ~'Aer.—Procoveţ. Antina, s. f. ; t. d’Archéol. : 1°. ruines romaines près de Caracal dans la Petite-Yalachie ; 2°. brique que l’on retire de ces ruines. In districtul Roma-naţî, la satul Reşca saiî R,ecïca, lingă rîuleţul Tesluïu, se află urmele unuï oraş din epoca Romanilor, pe carî poporul le numesce Antina. Deja în secolul trecut generalul rus Baur (Mém. sur la Yalachie 1778 p. 198), menţionând Recîca „village avec une église et un pont sur le Teslui“, ne spune că : „on y trouve des débris des anciens retranchements“. Maî tăr^ifi, o menÇionézâla 1818 Fotino (t. 1 p. 153): „Xeitpava Pwflaixov ydaronv, lv. XiOwv TSToccywvixMV xcnigxEvccGfiévov, y.(à !j filv nsQioyjj roii rôrrov tovcov XtyeTai dm) toijç i-y/ioniovç ’ Pi-r'Çycty %o Je y.dtciTOOV v t i v a..Nemine însă n’a făcut cercetări ce-va maï seriôse la faţa lo-culuï înainte de colonelul Vladimir Bla-ramberg, care la 1836 a descoperit la Antina într’o movilă un sarcofag : (Muzeii naţional, 183G, No. 24 p. 93) 1237 ANTINA 12SS După aceia, ruinele au fost studiate pe rînd de Laurian şi Boliac, de dd. D. Sturdza, Papazoglu, Gr. Tocilescu şi V. A. Urechia, în fine de d. A. Odo-bescu, care a resumat la 1878 în următorul mod tote datele relative la Gestiune : „Comuna Recica sau Antina. Movila lui Alexandru şi alte numerose movile. Ruinele aparente ale unei întinse cetăţi romane, cu ziduri de petră şi cărămidă, cu urloe de lut pentru a-. peducte, cuptore pentru cărămidă etc. Căi romane cu diferite direcţiuni. In sarcofage, pe lîngă schelete, sînt vase. remăşiţe de veşminte şi ornamente, şi monete romane dela Antoninî pînă la Sever. Altar votiv al Nemesidei, al lui Jupiter tutator, al Dianeî Latoide; stele funerare Claudieî Amba, lui Antonius Nicanoris“ (Analele Acad. Rom. t. X. secţ. II p. 332 — 5). Ceia ce dovedesce mai cu deosebire marea însemnătate în vechime a acestui punct geografic, este că tocmai aci se uniaţi ambele cai romane, cari plecau dela Dunăre spre Carpaţi, una din Celeîu , cea-lallă din Islaz , astfel că Antina forma un centru de comunica-ţiune. „Şanţurile cetăţii care se ved — (j.icea reposatul Laurian (Magaz. ist. II, 96) — formeză un poligon cu opt laturi, al cărui diametru mai lung face aprâpe la o mie de paşi. Rîul Tesluîu curge prin mijlocul cetăţii; în unele locuri ale lui se află un strat de cărămizi, ceia ce face să credem că a fost constrîns într’un canal, dară acuma curge după bună plăcerea sa fără vre-o silă artificială : Românii noştri nu sînt omeni care să mai constrîngâ rîurile. Chiar la podul cel zidit peste rîu se liniau cele doS drumuri de petră, unul care veDia dela Islaz şi cel-alt dela Celeîu şi duceau cătră miedi-nopto la Rîmnic...“ 1239 ANTINA 1240 O asemenea staţiune centrală, nu putea să fie uitată pe Tabla Peutingeriană, itinerar oficial al tuturor staţiunilor Imperiului Roman în secolii III-IY; şi s’a bănuit de de-mult, în adever, cum-că anume aci a fost staţiunea .R o -mula, care se menţioneză şi ’n Geograful Ravennat sub forma de R o -m u 1 a s (Tocilescu, Dacia p. 450, ed. Acad.). Acestă bănuelă s’a şi verificat prin descoperirea la Recica a unei in-scripţiunî din timpul luî Filip Arabul, unde localitatea se numesce „Colonia R o m u 1 a“ şi se arată că „în anul 248 s’a construit un vallum în gîurul zidului oraşului“ (Anal. Acad. Rom. Seria II t. 8 (1886) p 14). Din R 6 -mula sau Romulas, prin trecerea lui Zîn n ca în „semen=similem“ şi chiar lătinesce „Ruminalis = Romu-laris“ : Rum ¡na nune ficus, Romul a ficus orat... (Ovid., Fast. II, 411) s’a făcut R 6 m u n a , de unde apoi numele districtului R o m a n a ţ i, în vechile documente Romonaţi, literalmente „locuitori din Romuna“, cu acelaşi sufix -aţi = -ates prin care se formă lătinesce numele etnic din numele unui oraş cu finalul -na-, de ex. Casinates, Arpinates, Ravennates, Antinates etc. R o m o n a ţ i=R o m u n a t e s, cu un sufix etnic curat latin netrecut în graiul românesc, probăză existinţa formei Romuna sau R o m u n a s deja în epoca romană, pe lîngă primitivul „Ro-mula“ cu etnicul seu „Romulenses“ : „ordo Romulensium“ în inscripţiunî (Mommsen). Dar de unde vine numele Antina ? Fotino susţinea că pe lîngă Antina ar fi locuit poporul slavic A n t a e sau ’’si vt ai, despre ale căruia lupte cu Imperiul Roman Oriental vorbesc Iornande, Procopiu, Teofilact şi alţii. Schafarik (Slowanske staroaitnosti p. 459, 462) a demonstrat însă prin ana-lisa tuturor făntânelor istorice, cumcă tribul Anţilor, cunoscut numai în secolii VI—VII, era aşezat pe ţermul Mării-negre în regiunea Niprului, nu de’ncoce de Prut, er cu atât mai puţin la capStul apusen al Daciei. Afară de acesta, chiar dacă Anţiî ar fi înaintat într’un moment pînâ aprope de Olt, totuşi din termini etnici limba română nu formeză nici o dată numiri topice prin sufixul -ina. După cum nu există „Serbina“, „Bulgărina“, „Tur-cina“, „Grec'ina“, „Ungurîna“ etc., tot aşa din An ţi nu se putea nasce Antina. Cuvîntul sună de tot lătinesce. Trecem cu vedere peste derivaţiunea propusă de Vaillant: Anlina—6o nstan-tina (La Românie, I, 88); dar ne vom opri o clipă asupra unei alte etimologie mai discutabile. Incepend dela Blaramberg, generalmente se crede 1241 ANTINA 1242 că Antina este Antonina, după numele împeratuluî Antonin Caracalla (Xenopol în Tocii., Rev. II, t. I pag. 292 — 3). Netrecerea silabei an- în vocală nasală obscură n’ar fl tocmai o pedecă fonetică, căci în numiri topice latine iniţialul a- derivă une-orî din preposiţiune, ca în: Ad-mediam , Ad--pontes, Ad-aquas etc., adecă : Antîna =Ad-antoninam, cu o contracţiune cam violentă, dar nu peste putinţă; există însă o altă dificultate mai specifică. Latinul Antonina trebuia să devină la Români Tiia, după cum din „Vidin“ s’a făcut „Diîu“; şi localităţi numite Tiia se şi află în România, ba chiar în Romanaţî, tocmai pe calea romană, dela Islaz spre Recîca. Fotino confundă pe Antina cu Tiia: 3Jvriva rj Ticc, după cum le confundă şi Vail-lant: „Antine ou Tia“, deşi sînt doe puncturî geografice forte depărtate unul de altul. Tiia pote fi „Antonina“; clar Antina — nu. Numai printr’un duplu -i n n a s’ar explica conservarea finalului n în Antina. Ei bine, în regiunea unde Tabula Peutingeriană pune pe Romula, tot acolo la Ptolemeu, care ne dă nomenclatura din epoca dacică, se află Vqkîvvcc, Arcinna. Unii archeo-logî o caută în Dolj (Rev. Romană 1861 p. 421), alţii în Gorj (Gooss p. 51), dar de o potrivă fâră nici o probă, recunoscând însă unii şi alţii că era în Oltenia. Antina, adecă Antinna, fi-va ore numele cel vechîu dacic al Romuleî, latinisat de cătră legionari? Se scie că ’n latinitatea vulgară -ci-şi -ti- se confundau; iar la Românii din Banat aceste grupuri fonetice se confundă pînă astăzi. Prin Antina = Artinna se justifică atât conserva-ţiunea finalului -ina, precum şi nescă-derea iniţialului a la vocală obscură, de oră-ce de’naintea lui r el se pă-streză tot-d’a-una intact, fie tonic sau netonic. Mai remâne o singură întrebare. De ce ore -r- a trecut în -»-? Ar fi forte legitimă influinţa finalului -n- pentru a preface pe Artinna în Antina, după cum s’a prefăcut r în n în „cunună = co?-onam“, „senin = se-rejium“, „minune“ etc.; forma Antina totuşi pare a se fi născut pe o altă cale. Colonii romani îşi mai aduceau a-minte de străbuna cetate Antînum în Italia, astăzi' „civitâ d’ A n t i n o“, nu departe de Roma în ţera Marsilor, şi astfel numele oraşului dacic a fost modelat după o reminiscinţă italică. In scurt, Antina din Artinna nu e o transiţiune curat fonetică datorită Românilor din epoca post-latină, ci este o latinisare din acele timpuri primitive ale colonisării, când era încă prospetă în memoria legionarilor nomenclatura topică din Italia. Aşa dară aceiaşi localitate se chiăma la Daci Arcinna sau Artinna, lotinesce Romula sau Romuna. Din termenul latin supravieţuesce „Romanaţî = Romunates“ ca nume al districtului întreg; din cel dacic — Antina, ruine ale vechiului oraş la co-stele căruia mai trăesce abia un sătuleţ numit mai târziu „Rîuşor“, slavonesce Recîca, de unde se scot pînă astăzi — ne spune d. A. Odobescu —„acele late şi masive cărămizi cărora dialectul local al Romanaţenilor le-a însuşit de-* numirea topică a Antineî, ^icendu-le cărămizi de Antina“. Ba ce-va mai mult; în Romanaţî se (|ice cu a-cest sens chiar simplu cărămidă--antina, la plural cărămi^î-an-tina, fără adjectivalul „de“ (D. Ra-dulescu, c. Amăresciî-de-jos), cuvîntul antina ajungând a exprime o cărămidă de calitate superioră şi funcţionând invariabil ca adverbul „gata“ în: lucru gata, trebă gata, banî gata. Romanaţî şi Antina ar fi de a- 1243 ANTIPA juns ele singure pentru a dovedi nestrămutata stăruinţă a Românilo'r în Dacia lui Traian, spulberând aşa numita teoriă a lui Rosler. Dacă nemul romanesc ar fi venit de peste Dunăre abia în secoli! XII sau XIII, vr’o dece vecuri în urma lui Aurelian, atunci dela cine ore ar fi căpetat el o nomenclatură daco-iatină atât de pipăită ca Antina şi Roman aţi? v. Caracal.—Ler. — -hău.— Beclca. — Potopiri. — Romanaţî. — Tesluîu. — Tna... Antioh s. Antiohie, n. pr. pers. m.; Antioclie, Vy«iopc Nume de botez, de unde apoi şi de familia, devenit cunoscut Romanilor — pare-ni-se — prin „Alexandria“, în care aşa se (]ice unul din hatmanii lui Machedon. Ion din Sim-Pietru, Alexandria 1620 (Mss. în Acad. Rom. p. 91): „... şi puse pre Antioh voivod în scaunul lu Alixandru şi’i puse stema lui în capii...“ Ca nume de botez, Antioh era la modă în Moldova pe la finea secolului XVII. Dimitrie Cantemir închină Divanul lumii, 1698 : „dulcelui şi mai marelui frate Ioan Antiohu Constantinii Voevod“; şi tot Antioh se chiăma fiîul seu, ajuns celebru ca poet satiric rusesc. Tot atunci unul din personagele cele mai istorice era boierul Antioh Jora, când hatman, când mare-logofet sub un şir de Domni, când fugar peste Nistru, când mazil peste Dunăre. Apoi între boierii moldoveni duşi în Rusia cu Petru cel Mare se aflau Antioh Camaraş şi un Antioh Porucic. La 1689 (Condica Mss. Asaclii in Arch. Stat. t. 1 p. 258) al doilea spatar era „Necu-lai Antiohie“. Forma poporană a acestui nume este Antohi sau Antofi, de unde deminutivul A n t o h i ţ ă sau Antofi ţ ă. Din patronimicul Antohescu, un sat în Tecucîu sec|ice Antohescî (Frundescu). Intr’o baladă poporană, forte importantă sub raportul mitologic, A n t o -f i ţ ă pus în luptă cu „Vidra“ O'rfç«), care stăpânia lacul „Vidrosul", şi scăpat de cătră „Vioră“ (inXnoc), dar blestemat de „Domna“ (’JJQn), represintă. legenda elenică despre Ercule la Lerna; în varianturile acestei balade în loc de A n t o f i ţ ă figurézâ însă M a n t o-fiţă, care este o formă neapărat mai veche, de vreme ce limba română nu cunôsce pe proteticul m, pe când din M a n t o f i ţ ă s’a putut face Anto-fiţă prin etimologia poporană poste-rioră dela Antofi = Antiohie. v. l,Grec.—Jora. — Mantofiţă. Antipa, n. pr. pers. m.; Antipas, ’slivinat;. Patronul acestui nume de botez este un episcop de Pergam, martir din timpul Apostolilor. Antipa forte rar circulézâ la Români, dar în teologia cea medicală a ''poporului : „Sf. Antipa vindecă de dinţi şi măsele“ (C. D. Gheucă, Iaşi, c. Galata). Acéstâ credinţă poporană o găsim şi la mitropolitul Dosofteiu, Synaxar 1683, apr. 11 (f. 82 b) : „să porni ighe-monulü cu mănie şi arunca pre svăn-tulü mucenicü [Antipa] într’o măestrie de muncâ făcutâ în chip de bou, şi dintr’ânsulü fâcândü svăntulti rugâ mare la Dumnedzău şi lăudândîi putia-ria cé mare a Svinţiei sale şi mulţă-mindîi căce l’au spodobitü a păţâ pentru Svinţia sa, să rugâ şi pentru ceia ce’l vor pomeni să fie feriţii şi apăraţii de patime şi de alte bole şi de nesuferita duriarea dinţilorü...“ Rolul cel terapeutic al Sf-luï Antipa se întemeiază pe o etimologiă poporană curat grecă din dviinceOic „ vertu spécifique d’un remède“. Dela Greci mitul a trecut nu numai la Români, dar şi la Slavi, la cari el există de asemenea : „St. Antipas habet a Deo gra- 1245 ANTONICĂ 1246 tiani sanandi dolorem dentium“ (Mar-tinov, Annus eccles. graeco-slavicus, p- 107). v. Alexie'. Antiriü. — v. Alitereü. Antofiţă s. Mantofiţă, n. pr. m.; personnage légendaire : sorte d’Hercule combattant l’Hydre. v. Antioh. — Iclra. — Mantofiţă. — s- Vioră. Antöhi. — v. Antioh. Antön s. Andön, Antönie S. Andö-nie, n. pr. pers. m. ; Antoine. La Români acest nume de botez nu vine din latinul Antonius, de unde s’ar fi făcut „Antoiu“ saü chiar „Untoiu“, ci din paleo-slavicul A n t o n ü şi din grecul ^ v t «>' v i o ç. Se rostia şi Anclon saii Andonie, ca şi la Slavii meridionali, de unde apoi formele scurtate Don şi D o n e saü Donea, cu derivatele patronimice Donescu şiDo-n i c î, dintre cari cel de’ntâîu e dublet cu A n t o n e s c u, ér cel-lalt diferă de ambele numai prin sufix, şi cu derivatul toponimic Donescî. v. Don. — Donicî. — Handocă. La deminutiv se dice A n t o n a ş , A n t o n u ţ, Antone 1. Deminutivul Antonică a devenit în Moldova termen poporan botanic pentru „Angelica sylvestris“. Din amalgamarea lui Anton cu A t a n a s i e s’a născut A n-tănăsiile, nume a doe <|ile din Ianuariü la Bănăţeni şi la Olteni. v. Antănăsiî. — Antonică. Antonică s. antonigă, s. f.; t. de Bo-tan. : Imperatoria sylvestris, Angelica sylvestris, angélique sauvage. Termen förte respândit în Moldova de sus şi’n Bucovina, pe când pe aïurï acéstâ plântă se confundă sub acelaşi nume cu a n g li e 1 i c ă. „Angelica archan-gelica“. Deşi cuvîntul e forte armonios, totuşi în cântecele poporane antonica nu se invocă, afară numai doră în strigături comice ca: Frundă verde antonigă, Nici nn dor nu mc mai strică Ca dorul de mămăligă !... (S. Cnderea, Ncmţ, c. Buhalniţa). Ea figureză însă în terapeutica poporului. „Rădăcina antonicWi fiind forte iute, poporul de aici o întrebuinţeză contra durerii de măsele, ţiind bucăţi de rădăcină în gură“ (I. Mironescu, Nemţ, c. Dobreniî). v. Antipa.—Dinte. „Omenii scot rădăcina antonicăî şi o vînd la spiţerî sub numele de anghe- 1 i c ă“ (V. Iiornescu, Iaşi, c. Băiceni). „ Antonică, ca şi hanosul, se întrebuinţeză la velniţe“ (I. Iordăchescu, Botoşani, c. Cristescî). v. Hanos. Insă rolul cel mai interesant al antonicăi este anume acela din causa căruia în Norvegia ea se chiamă „sprut“ şi „luur“, adecă „fluer“ sau „telincă“: „in verschiedenen Gegenden von Nor-wegen machen die kleinen Knaben aus den Stengeln Handspriitzen oder Blasrohre“ (Nemnich). întocmai aşa se petrece şi’n Moldova: „ Antonigă cresce pe fînaţele cele mai grase sau mănose. Când e crudă, copiii o mănâncă, fiind gustosă ca merele cele dulci; iar dacă se coce sau se întăresce, atunci flecâii şi fetele fac din ea fluer şi telincă...“ (G. Pajure, Suceva, c. Mălinii). Ciudată întâlnire între Norvegia şi Moldova! Apoi asemeni telince din antonică ne apar şi’n medicina poporană. Bol- 41* li J Unu ) 1249 ANUŞCĂ 1250 Neculce, Letop. II p. 198: „un egumen pre anume Misail Chisăliţă.; şi pe p. 199: „un părinte seliastru pre anume Dani il...“ In „Catastih de rumânii mănăstirii Vierăşului“ 1744 (Cond. Mss. Vieroş No. 1 p. 57 în Arch. Stat.) se pune lingă anume sinonimul slavic na i m e: „Crăcîuniî na irae: Yladul, Cerné, Muşat, Dohrica, Pătru, Nanu, Dragul, Coce croitor, Stan, Nedelco, Dobre Ciochină ; „Iacoveştii şi Mâlureni Băltenii a-nume: Radul, Grigorie, Stancîul...“ Adesea anume se punea într’un mod pleonastic, cliïar în traducen unde nu’ï corespunde nemic în original. Aşa într’un context slavo-român măhăcân circa 1600 (Cuv. d. bătr. II, 82): • •• n;i;e kt» ctm,y ••• ore-cire era (oi|s nuicro Iman- um părinte ano-un... me lonü... Este curios de a vedé în unele documente după anume lăsat loc gol, deşi actul este pe deplin terminat. De pildă : La 1636 (Arch. Stat., Doc. I Rom. No. 179) Mateîu Basarab autorisă pe egumenul delà Tisména să’şî caute şi să apuce pe rumânii cei fugiţi de pe moşiele mănăstirii „cu acasta carté a domnii mêle şi cu sluga domnii mêle anume...“, urmând loc gol, deşi auto-risaţiunea e definitivă, subscrisă de Domn şi cu sigilul Statului. Şi mai ciudat, la 1641 (ibid. No. 212): „eu Stănilă călăraşul înpreună cu fă- méïa mé anume................ diîn Tărgo- vişte, ginerele unchiîaşului Radul Cudalbul, mărturisim cu acestu zapisetc.“, ca şi când bietul om n’ar fi sciut cum i se chiamă nevésta, deşi sciea a cui fétá este. Cu o altă nuanţă de sens, anume însemna une-orî „sous prétexte", „en motivant“, dar numai pe cât timp a funcţiona încă des ca preposiţiune deosebită, încât era maî mult a-nume, fără fusiunea completă a ambelor elemente; de exemplu la Miron Costin, Letop. I p. 265, vorbind despre re-scôla poporului contra Grecilor sub' A-lexandru-vodă Iliaş : „nu era putere nice la boieri a oprire grosimea ţărănime! pornită, ce şi pre Yasilie Vornicul, a - n u m e că este şi el unul den Grecî, aii svărlit unul cu un os şi l’aü lovit în cap.. v. Imerec. — Nume. 2-A-nùme, adv.; sous prétexte.—v. Anume. Anumèsc (anumit, anumire), vb.; dénommer, indiquer nominalement, spécifier, destiner. Derivat din adverbul a n u m e, anumesc se întrebuinÇézâ la Românii de peste Carpaţî cu sensul de : „însemnez pre nume, hotaresc spre ce-va, benennen, bestimmen “ (Lex. Bud.). Circulézâ mai ales adjectivul participial anumit. Basmul bănăţenesc „Găitan de aor“ (Picot, Dialectes roumains p. 33): „După ce or ajuns la casa anumit ă, dzise calu cătră stăpânu-so...“ v. 11 Anume. — Numesc. Anumire. ) . } v. Anumesc. Anumit, -ă. J Anùsca, n. pr. pers. f. ; Annette. Un deminutiv slavic din A n a, forte obicinuit altă dată la Români alături cu sinonimii Ancă, Anică, Aniţă etc. Ştefan cel Mare, într’un crisov din 1481 (A. I. R. I, 76), menţion0ză ca nepôte ale luî „Dragoş Vitéz“ pe : „ Jur-ja, Anu§ca, Vasutca. Anu§ca figureză adesea în vechiul Pomelnic al mănăstirii Bistriţa din Mol- 1251 AOLEO ! 1252 dova (Mss. în Acad. Rom., p. 41, 44, 45, 46 etc.). Un act despre satul Şirăţii din Roman (Doc. Doljesci II p. 434, Mss. în Arcli. Stat.): „Din vechile vremi au arătat că au înbiat satul Ş&răţăi în şesă bătrâni anume : Ilie şi Mănăilă şi Costi şi Turcul şi Anuşca şi Filip, arătăndu-ne un ispisoc dela răpoosa-tul Bogdan voevod din velet 7023...“ v. 11 Ana. — Anuţă. Anuţă, n. pr. pers. f.; Annette. Unul dintre numeroşii deminutivî din Ana. Doină din Ardei: Foia verde lemn uşor, De nimica nu mi’i dor Ca de flori de culcuduţă, De gura leleî Anuţă... (J. B„ 33) v. x'Ana. — Aniţă. Ao ! interj.—v. Au ! Aoce, adv.; ici. Sinonim cu aice Şi cu vechiul a c i c e (= lat. ecc’hicce), aoce este un dublet etimologic cu forma perdută acoce, conservată la noî numai în construcţiunea „într’a c o c e“ şi care represintâ un prototip latin rustic ecc’hocce. In dialectul ma-cedo-român aoce e forte respândit, pe când aicea despărut acolo cu dese-vîrşire; în dialectul daco-român, din contra, aice a gonit aprope de tot pe aoce, care totuşi se mai aude pe a-locuri în munţii Ardeiului, mai ales cu emfaticul -a (5'A). La Moţi (Frâncu-Candrea, Rotacism p. 48, 52): „ao'cea = aicea, de ex.: ei fură irainte aoacea = ei fuseră înainte aici“. La Bihărenî, după d. Miron Ponrpi-liu : „aoce = acolo“ (Conv. lit. 1887 p. 1004), dacă nu cum-va autorul — după cum credem noi — se va fi înşelat asupra sensului. v. Aco'ce. — Aice. A-bchïu, adv. ; en vue, en perspective. Literalmente ad o cu 1 u m , ita-lienesce a d o c c h i o. A avé, a lua, a ţin6 a-ochîu însemneză în graiul vechili a nu perde ce-va saü pe cine-va din vedere, în curs de mai mult timp, pînă la momentul oportun de a’l lovi sau de a’l prinde. Nicolae Costin, Letop. II p. 89: „nici un folos dintr’acele pâri nu aduc după sine ţării, ce mare scădere şi stricăciune, şi a-ochîu luată la împărăţie ţara.. .“ Acelaşi p. 99 : „Hanul avănd a-ochîu pre Nicolai-vodă, aflat’aü vreme acel Daul-Ismail-Aga, prin mijlocul Hanului fiindu’ï Capi-chihae, de aü scos domnia ţării lui Dumitraşco-vodă...“ v. Ochîu. Aoleo ! s. aolèü ! interj. ; cri de douleur ou plutôt de dépit, pris souvent en plaisanterie. Este dublet etimologic cu v a 1 e o saü v a 1 e ü , ambii ur-cându-se la un prototip a v a 1 e ü înrudit cu elenicul à fi à l e „à Dieu ne plaise!“ Exprimă mai mult necaz decât durere, şi tocmai de aceia lesne iea 0 nuanţă ironică saü sarcastică. Din aoleo saü aoleü se formézâ pe de o parte deminutivul a o 1 i c ă, poetic d a o-lică; pe de alta, verbul a o lese cu varianturile fonetice d ă o 1 e s c şi h ă o- 1 e s c şi derivatul a o 1 é 1 ă, d ă o 1 é 1 ă, h ă o 1 é 1 ă. In Moldova aoleo în loc de valeo a fost tot-d’a-una privit ca muntenism; de aci Ia Neculce, Letop. II p. 280 : „... fata Brăncovanului vodă, fiind tânără şi desmerdată de tata-seü, sebo-cia în gura mare munteneşte de zicea. : Aolîo, aolîo ! că va pune taica 1253 AOLEO! 1254 pungă dă pungă din Bucureşti pănă în Ţarigrad...“ Moldovenii atribue pe aoleo nu numai Muntenilor, dar şi Ţiganilor. Snova bucovinenă „Ţiganul şi iepurele“ (Sbiera, Poveşti p. 251): „Veden-du-se Ţiganul şi făr’ de friptură şi făr’ de boierie, au dis numai de-odată : Aolîo şi vai de mine! Da sciu c’o păţjiî.. .“ Cu tote astea, aoleo e forte respân-dit şi peste Carpaţî. O doină din Ardei: Aoleo, măi hoţ do dor, N’am topor să to omor ! .. (J. B., 93) Ca ţjipet de o durere seriosă, într’un bocet dela Comarnic: Intru ’n casă, Daii do masă, Destulă inimă arsă; Aoleu bărbatul meu, Amărîtă remân oii... (Burada, înmorm. p. 121) La Anton Pann, Moş Albu, I p. 6: Căci cum 1116 vodură ’ndată în fundul puţului stând, O croiră toţi la fugă, „aolîo dracu !“ strigând... sau: Aolîo! mor măiculiţă! Cărciumarul m’a ucis ! Şi după acosto vorbo alt nimica n’a mai 'APĂ 127G 6°. „Când se însoră de a doua oră bărbatul remas văduv, pe mormîntul femeii sale morte se varsă apă multă, că aceia se crede că arde în gropă.. (ib.). 7». „După ce s’a astrucat în pâmînt mortul, toţi se spală pre mâni cu apa mortului preste gropă, pentru ca să nu amurtă sau asude mâinele“ (S. Liuba, Banat, c. Maidan). Tot din Banat ne spune d. Mangîucâ (Calendar 1882), că la 25 Martiu, in (Jiua de Bună-vestire, se face „versa-rea apei morţilor pe erba verde“. 8°. „De boia dintru-iele se vindecă omul cu apa adunată din 9 vaduri“ (Y. Petrilor, Transilv., c. Ye-stem); pe aiuri se <^ice: „apă dela 9 fântâni“ (D. Nisipescu, Yîlcea, c. Nisipi). 9°. „Ielele beu noptea apă de prin făntâni, şi orî-cine va be după dînsele, îl pocesc. De aceia când cine-va bea apă dimineţa din vre-o fântână, lasă în ea vre-un semn dela sine, pentru ca pocela să ca^ă pe acel semn“ (C. Poppescu, Prahova, c. Star-chiojdu). 10°. „Locul cu apele albe“ figu-reză în legende mitologice din Banat. S. Mangîucă, Col. 1. Tr. 1876 p. 360: „Frumose credinţe are poporul nostru şi despre locuinţa dînelor din Ţera-Ro-mănescă, la locul cu apele albe, unde se scaldă cjînele şi unde cresce florea cea misteriosă, a căriî trupină este învălită în pânză de petră, şi care om pote căpeta acea flore, acela este norocos, căci dînsa ’1 conduce cu o atragere magică cătră locurile unde se află tesaurii îngropaţi, şi acolo pu-nend florea pe pămînt, pe loc es tesaurii pe faţa pămîntuluî. Sufletul u-neî muieri care a vătămat dînele, purtat fiind de <|îne spre chinuire şi resplătire, ajungând cu dînele pînă la locul cu apele albe şi vă^end a-colo planta, cunoscând'o a întins mâna să o rupă din pămînt, dar observân-d’o o !" I un .1 HrVi'" a lli>- I ,lli. li I'' l (' V"l ! > l >]■• 'li'l .. 1 1 Vlt ’I r" >aii ■ a ¡i a ui", l'iiiia i'ia al < 1<*i11 a a ¡i a in 1' alai la .Juriul şi nali.una" : Tu ■ i’i ;■■!! ' i . ii ;if,itn ‘In IV iu ’.ia! - iii n . s: , i ‘m ,t ni’.iin \ ¡t Ii! I ili.’.ui. s: ri::âril" pi • --nj> tjl->r p. 1 'V (>].! i'" ţ' 3 * U ] ai r.’' " î ■ i r! 11 f i • 7 ■ >. •"I in l,i . -¡T,. ''".Hi! iTva .• iii.ii' • ; ui ir-! riati' "i "in,‘ui. !»• -j.r.• ('"ii.-! nictiiui'-.i invhitj I a u, ■ i " ;■u ..a i li fi ia 1 a V. I VlT‘ ni'i u i II' 1' >"l;i 1111 |'"l" li UI pa sa::i; ivi : I"ii iiiu Sim-l’ii'1 ni, A11 • >:: 111 < i i ia I < (Mss. in .Vad. I.’ • > 111. p. I-) : „ i n> i ;;i i 1''". Tnluml'"!■ ■ iv l'i- n!''". l."!"!'- II !'• l'-'s : -aluii''" suini «;») şi «•.•¿i-v«Ti la luni''...1' iii'îatâ. având ţ'11ş .1“ ‘I]"1 ;î'’"i <’;V : pravila Moltîov. IU l'i, f. 1 : „caivl.- i. 1 .■ şi şi ?mi'lU"V'in. a.ii ins |" ni..." v;l j,j-,. niar::iii)a unii »//•■ mari 11". ]>■ un a. ]' ii u c. iTi'iiiic.anil (jilii.-ru, v-r man-, vt mini, ca- Musî'a. 1 " 11 ■ HI 1'. 1 r 1,1 -~,;1 ¡¡ud > ril»> va !i anini'al ii a parau |«Ia vi< •, a* iniT''iii' ! ui 1 -f !<'■ I sl-lm Ximla" din ,a d>- nu'l '.’a marini ii. nu va a- I a. ş i '. i' ■ Ca 11, i VOU a A n i1111 i'.‘ 1 > U s * ■ t, < i l' '* * . via Iii'1'' ii i‘1‘ I a l'i - ..." .. a'u’.’ina : < '■ "j - inf !•'■ !i. i:u’i r, ■■■•. ui1 ! iiu’i >• il'l.i, ir.-.r. 1: , II. • ,, »Âpfj i;,';;ir. '] ; <•!': i.» i-i.iaîfui :!■; t iii:Iiîiilt't au apá. dar nu fint. "]'r- a;,;:, -iar t.-*t n.~ i .-••.-¡ir •) ; rá.-air'! ^•ira':''.-ri:-í.icá a rinriior fi* v ;.'at mar-. Î:i■:T* iü>i <]•: a <;ur::” inr-r'ai. fará <: ¡ iin'l'.-l'.- ; ; .-¡vi i¡'--.- ..-uv¡:,t-.- r: i-: h's ma: U¿ór<>i vr<.-o data. <¡<; aci -a I-- «r.r ¡ai. mal iniiiv; io';ut_:u:ií provc-ri»;:il»; : aii V;.:Vi v. : imagini i/j'-íi'y.-, w-.'-mw. : 12S7 !AP 12SS Apoi: l’runda verde de măslină. Trecui l’niliil, apă I i n a . Trecui ¡11 ţerâ străină... sau : Foicica de sul lina, Trecui Prutul, apă lina... (G. D. T., Tols. ji.ip. ->“») Mnrăş, Mnrăş apă lină, Citic te bea, se 'nslrăină... (J. I!., 201) Mnrăş, Murăş, apă 1 i 11 ă, Treci-me ’11 ţară străină, Se 1116 treci, Să nu mii ’nect... (1’oinpiHii, Siliiiu, ii7) .Tijioră apă-a m a r ă, Face-te-ai negră cornelă .. •Conv. lit. îssti p. »') Bistriţa, apă d e m u 111 o ! Bistriţa, siroiu do frunte ! Ce to făcuşi Dunăro Şi te umflaşi tulburo ?... (Alex., rocs, ]>op- 2. 230) Lî-au durat sălaş U11 vecînic lăcaş, Şi ’n el că ini-i-aii pus Ş'apoî mi-î-ati dus Peste Dunăro, Apă tulbure... (Aurora română, 18SI p. 11) Din ploi sau din topirea zăpedeî la munte rîurile se umflă, trecend peste maluri. Acesta se chiamă: apele cresc, apela sînt mari, apele vin m a r î. Balada „M-rea Argeş“ : Apele să cresc ă, Mândra să'mi oprtSsoă, S'o oprescă ’n vale, So ’ntorcă din calo... Invocarea „Scaloianului“ in Ilfov : Ca să curgă ploile, Ploile ca girlele, Nopţile şi dilelc Şi cu septemânile. Ca să c r 6 s c ă apele, Să s’adape vitele... (G. D. T., Poos. pop. 211) Nicokie Coslin. l.etop. II p. : „oamenii n'aii căzut la robie, ca mai de timpuriii aii fugit, do şi-aii scufii, viaţa la codri şi spre Focşenî, că în-tr’acolo 11’au lovit Tătarii cu prada, iiind apele mari...“ Nic. Muşte, Lotop. III p. 78 : „Tot intr’acelaş an în luna lui Septemvrie, s’au pornit ploi grele, cât au venit apele mari afară din măsura lor...“ Pluralul ape pote să însemneze Ma-r e; bună-oră, o cătană română descriem! Italia: Cât te ull.i in lung- si '11 lai, Nu mal votji păminl uscat, Ci tot ape tulburele, Umblând corăbii pe ele... (.1. li., :iam Nesce rîurî mitologice ne apar in blăstemul: „Ducă-se pe apa Sâmbetei şi a Duminiceî!“ (D. Andriescu, Iaşi, c. Hermeziu). Apa Duminiceî, datorită creştinismului, duce la lîaîu ; apa S îl m -betei, un rest evreesc, merge la Iad. Basmul bucovinen „Pre-minte Solo-mon“ (Aurora românii, 1881 p. 8): „Spaima lor nu era prostii. Cum să se ’ntorcă eră pe pămînt“ ? ! Dar şi dracii se uitară la dînşii chiorîş, liind-că veniseră nepoftiţi, şi nici nu pe apa Sâmbetei, ci pe o cale cu totul nc’ndătinată. ..“ v. Duminică.— Sâmbelă. In fine: „Poporul are credinţă, că ducă pune la câne nume de apă, de e.w Murăş, Tisa etc., atunci nu turbă“ (T. Cri-şianu, Transilv., c. Cugieru). v. l'Apă. — Rîii. 3-Ap& (plur. ape), s. f.; t. d’Industr.: eau comme designation de certains li-quides ayant â peu pres l’aspeefc ou la consistance de l’eau. O mulţime de Jecurî, de cosmeticuri, de composiţiunT casnice sau industriale, portă numele 1280 “APĂ 1290 de apă, deşi mai adesea apa întră în ele într'o mesură forte mică, une-orî de loc. Ion Ghica, Scrisorea 1Y: „Cât pentru cucona Duduca, de-o fi şi maî trăind, dar n’o mai cunoscî. Alifia vînătă cu care se ungea sera, albuşul de ou, abusul de cărămidă, arsă stropită cu apă de salcâm şi apă de pelin cu care 'şi întindea peliţa, buretele muiat în apă de castraveţi cu care’şi scotea petele, dresul, sulimanul şi rumenela cu care se văpsîa, gogo-şile de ristic etc., au tras largi şi a-dânci brazde pe obrajii ei...“ In tractatul de medicină populară de pe la finea secolului XVIII (Mss. în Arch. Stat.) ne întimpină mereu: apă de trandafir, apă de soc, apă de or (J, apă de c i c o r e etc.; de e-xemplu: „Cum se face apa de trandafir? Flori de tradafir albi, sau şi din roşii, le laşi de se veştejescu o zi şi o noapte după ce-i culegi, apoi pui florile în că-zănel şi pui apă curată peste dînsele de undeşte şi le tragi cu rachiul de anason. Asemene se face şi apa d e izmă, când este izma înflorită. Asemenea se face şi apă de floare de s o c.. In acelaşi tractat: apa c r ă e s e i „eau de la reine de Hongrie, alcoolat de romarin“. Apa de trandafir avea un rost şi la nunţile boierescî de al’dată. Ion Ghica, Scrisorea III: „In ajunul nunţii, cam după amia^i, pornîau căl-ţunâresele, tot cucone alese dintre rudele cele maî frumose ale ginerelui, în trăsuri înhămate cu armăsari de preţ. întâia călţunăresă întră la miresă purtând o căţiă de argint cu flori suflate în aur, din care eşîa fum de udagacîu şi de curse; ea maî purta şi o stro- pitore din care arunca apă de trandafir, semnul curăţeniei...“ v. Nuntă. Dosofteiu, Liturgiar 1683, Slujba an-timisului f. 46 a: „Preuţiî punu antimi-sele pre svăntulîi prestolu, şi arhiereul u le ocropiaşte de trei ori cu apă d e f 1 o r i... “ Apă-1 are „eau forte“. Pe lingă alte întrebuinţări industriale, apa -tare servă şi la văpsit, însă mai mult în oraşe, rar prin sate. S. F. Marian, Chromat. p. 10: „Româncele din unele părţi ale Bucovinei spun şi cred, că apa-1 are ar fi spurcată, pentru că se cumperă dela oraşe şi se întrebuinţiâză la b o i t, şi b o -e 1 a nu e aşa de bună şi de primită la Dumnezeu cum sînt florile cari le fac ele singure... “ Beţivii, pentru ca să nu t|ică beutu-reî lor pe nume, fiind cam deochîat, boteză vinul: Apă De sapă. Ispirescu, Unchiaş sfătos p. 104 : „Măscăriciul lui Bacus, tot ridând de unii şi de alţii, ajungea de se făcea şi însuşi de rîs, când se adăpa maî de prisos cu apa de sapă....“ v. ''Apă. 4,Âpă, s. f.; t. de Choreogr. popul.: sorte de danse nupţiale. Se întrebuin-ţeză articulat: a juca apa. In alte localităţi se <|ice : a juca g ă 1 e t a. „Duminică, după sosirea mirelui cu toţi ai sei la locuinţa miresei, pe când căruţele şi călăreţii se prefiră pe dinaintea casei, miresa din năuntru se uită printr’un inel, ţiind un ochîu închis, să’l vadă pe ginerică ; acesta ci-că să n’o doră ochii la bătrâneţe. Apoi se jocă apa. Pentru acesta se trimet doi băieţi la gârlă, însoţiţi de un cobzar, 1291 “•Al’Ă 1292 şi aduc de acolo apă. Vasul cu apă, împodobit c’o basma, un fir de roşu şi busuioc, se pune la rădăcina bradului celui înfipt de sâmbetă sera, şi flăcăi şi l'ete fac horă împrejurul lui. După fiecare trei îiivîrtirî a horei, merge miresa, care şi ea se află jucând alături cu nuna-mare, şi varsă din vas de trei ori la rădăcina bradului; acesta ca să fie începutul căsătoriei mânos şi îmbiel-şugat. După aceia stolnicul, adecă flăcăul care stă în horă cu plosca sub braţul stâng şi cu un păhar plin cu vin roşu in mâna dreptă, îl întinde peste capul miresei cătră acela care se va brodi atunci în acel loc şi care bea astfel pînă de trei ori. După ce s’a jucat apa, ginerica şi nunul, cari pîn’a-tuncî ah stat pe afară, se apropiă de uşa casei. Atunci miresa apucă şomo-îagul de busuioc cel legat la torta vasului, îl moiă în apă şi stropesce de trei ori picîorele ginericăi şi a celor ce sînt cu dînsul...“ (D. Pavelescu, Ialomiţa, c. Chiora). Pe a-locurî se duce la puţ după apă însăşi miresa, întovărăşită de un flăcău „care are şi tată şi mumă bună, nu vitrigî“ şi cu doi lăutari trimeşî dela ginerică, luând apă într’o căldare de aramă albă“ (D. Ionescu, Ialomiţa, c. Mănucu). Şi’n districtul Brăilei se dice : a juca apa (I. Dan, c. Slujitori-Albotesci), ca şi’n Dobrogea (Gr. Eftuşescu, Constanţa, c. Ciobanu ; A. Vasiliu, c. Mărlenu). Rolul apei la nuntă, aducerea ei dela izvor de cătră cine-va privit ca norocos şi apoi spelarea cu ea a piciorelor, cele doe trăsure forte caracteristice, făcea parte din ritul nupţial la vechii Romani: „aqua petita de puro fonte per puerum felicissimum vel puellam quae interest nuptiis, de qua solebant nubentibus pedes lavari“ (Serv. ad Aen. IV). Fost’au la dînşii şi danţul apa ? Nu se scie. In orî-ce cas, e interesant că’l jocă mirésa şi nuna-mare, pe când nunul-mare şi mirele staü afară; căci după antica credinţă italică, înregistrată de cătră Varrone (De 1. lat. I, 61), a p a la nuntă rcpresinta anume elementul femeiesc: „aqua fem'ina“. v. ''Apă.—2'GăMlă.—Danţ.—s'Bracl. — Nuntă. 5'Apă, s. f. ; t. de Med. popul. : l0-hydropisie ; 2°. pliymatose, eaux aux jambes. Cu primul sens, se <|ice mai mult dropiei (= gr. vôoumiy.uç); cu sensul al doilea, apă este forte res-pândit ca nume de bolă la vite şi la cai. 1°. apă „hydropisie“. Glosar slavo-românesc circa 1670 (Mss. în Bibi. Soc. Archeol. din Moscva, f. 51 a): „boala apei, zăpritul...“ „Are apă, se (Jice la cei bolnavi de d r o p i c ă“ (I. Dan, Braila, c. Slujitori-Albotesci). 2°. apă „eaux aux jambes“. „Apă la cai şi la boi este o umflătură a picïôrelor dela genunchi în jos. Acéstâ apă provine din mâncarea de ord şi popuşoiu, precum şi din beu-tură de apă pe ostenélâ“ (P. Hu-şianu, t. Sculeni). Jipescu, Opincaru p. 106 : „.. . are apă la piciore şi gurar la gingii...“ Ibid. p. 159: „... suie în car câte un boü bolnav dë apă, or cotonogit dë pïétrâ şi cu céfa pré rosă de jug... “ In loc de „s’a îmbolnăvit de apă“ se c|ice : „a 1 u a t...“: „ — Da ci ii boului, vere Gheorghi ? — ïa, o luat apă la un chicior“ (C. Mironescu, Tutova, c. Ibănescii). v. 1-Apă.—Zăprit. 6-Apă (pe-, p’), t. de jeu enfantin. In jocul copilăresc numit armén, apă se chiamă întréga liniă cerculară, trasă pe pămînt şi ’n mijlocul căriia 1293 APXTAT 1294 se a§é(JS, arşicele. „Fie-care ochesce şi se silesce a lovi cu ichïul sett arşicele din mijlocul arménuluï. Cine lovesce, şi lo-vesce bine ca să. ésâ arşicul lovit afară din annén de partea ceîalaltă, acela este baciul cel noü la jocul următor. Câte arşice es, atâtea îea. Dacă vre-un arşic nu ese de tot din armén, ci re-mâne pe marginea arménuluï, se chîa-mă că: acă^utpe apă...“ (Ispirescu, Jucării p. 80). v. 3 -Armén. Apă-albă ) t. de Méd. - v. 3'Al-Apă-negră > beţă. Apă-boteză. — v. Bobotesă, Apă-morta.—v. Âpă-viă. Apăr. — v. Apcr. Apâs. — v. Apês. Apăriă, s. f. collect. ; beaucoup d’eau versée par terre. :Derivat din apar, acest cuvînt însemnézâ literalmente apă scursă după sacale. Se îea tot-d’a-una în înţeles reü. Créngâ, Punguţa cu doî banî (Conv. lit. 1876 p. 403) : „tornă el totă apa cea din fântână pe jaratic, pînă ce stinge focul de tot şi se răcoresce cup-torîul ; încă face ş’o apărie prin casă, de s’aü îndrăcit de ciudă baba...“ Acelaşi, Popa Duhu (ibid. 1881 p. 313) : „un lighén de lut cu ibric pentru spălat în mijlocul odăeî, apăriă pe jos, gunoîu şi găndacî fojgăind în tôte părţile...“ v. Apar. — -ăriă. Apârile, s. f. plur. artic. ; les eaux, tout ce qui est eau. Dosofteïu, Liturgiar 1683, Molitve f. 48 b : „Şi blagoslovîaşte’lti cum aï blagosloviţii fântâna luï Iacovü şi scăl-dătorîa luï Sjluamü şi paosul sfinţilorii tăî apostoli, acela ce venişti în Cana Galileeî ş’aî blagosloviţii apările (¡uit>-piine) şi apa în vinii aï premenit...“ Cuvîntul presupune un singular a-pare, care pote ii infinitiv delà a p = aquo, formă simplă corespunc]ëtôre compusului „adap = adaquo“ ; maî curând însă derivă d’a-dreptul din apă prin sufixul -are (= lat. -alis), adecă apare = a q u a 1 e m. v. -are. Apă-târe, s. f. ; eau forte, acide azotique du commerce. — v. 3-Apă. Apăt {apătat, apătare), vb. ; mouiller, saturer d’eau.—v. Apătat. Ap&tàt, -à, adj. : mouillé d’eau. Ne întimpină sub forma negativă într’o colindă muntenéscâ : Să dé ’n Mare Ca o flore, Să ésâ ’n vad Ca un brad, Cu cïoltarul nesudat, Cu calul neapătat... asupra căriîa d. G-. D. Teodorescu (Poes. pop. 72) observă : „Frumosă şi rară expresiune, derivată dela apă şi însemnând neudat, neatins de apă, neînmuiat“. Apătat derivă nu din a p ă, ci dintr’un verb a p ă t, care corespunde unui prototip latin frequentativ „aquato“, format din „aquo“ prin participiul „a-quatus“, întocmai ca „dato“ din „do— datus“, „habito“ din „habeo—habitus“, „vomito“ din „vomo—vomitus“ ■ etc. Tot din a p ă t = aquato vin a p ă -tos şi apătoşez, cari n’aü a face d’a-dreptul cu formele latine clasice : aquaticus, aquate, aquatilis, aquator. v. Apătos. 1295 APĂ-VIĂ 129G Ap&tôs, -osă, adj.; aqueux, plein d’eau. Sinonim cu apos, care însă se aude mai rar. Dosofteîu, 1673, f. 132 a : Tu aï dat fântână apătoasd In pustie din pîatrâ vărtoasâ... Acelaşi, Liturgiar 1684-, Molitve de ploe f. 119 b : „cu mila ta cercetédzâ pomântul, şi cu a2Jăto§ nuâri văzdu-hulü adâpostédzâ...“ Dicţionar bănăţân Mss. circa 1670 (Col. Í. Tr. 1883 p. 424) : „Apătos. Aquosus“. „ApStosS. Aquosa“. „La vin slab se (lice apătos“ (I. Floca, Transilv., c. Sina). Intre felurile de struguri din Prahova, Jipescu (Opincaru p. 53) pune : „negru v î r t o s , negru apătos“, unde apătos e în oposiţiune cu vîrtos. v. Apătat. — Apătoşez. — Apos. Apâtosâre ] , } v. Apătoşez-. Apătoşât j Apâtosèz (apăto§at, apătoşare), vb. ; remplir d’eau, rendre aqueux. Derivă d’a-dreptul din adjectivul apătos. Dosofteîu, 1680, ps. LXXYII : De vrîamec’au Pónete porazi lovit piatră de kamenî i poteko- cursărăapeşi pă- sa vody, i poto- rao undând apă- tzi navodni- toşară... Saşie... unde la Silvestru, 1651 : „şi păraele să împlurâ de ape“. La Arsenie din Bisericani, circa 1650 (Mss. în Acad. Rom. p. 182), acelaşi pasagiu: „şi izvoarâle se apătoşare1...“ . v. Apătos. Apă-via, s. f.; Io. t. de Mythol. popul. : eau de jouvence ; 2°. eau de source; 3°. eau forte. In primul sens, apă-viă este tot-d’a-unaîn antitesă cu a p ă-m o rtă; în sensul al doilea, nu se mai întrebuinţezi decât deminuti-vul a p ă-v i o r ă ; în sensul al treilea, termenul obicinuit este a p ă-t a r e. 1°. In basmurî, a p a-m o r t ă une-sce şi ’ncliîagă la un loc părţile cele trunchiate ale unui mort tăiat în bucăţi, carele însă nu înviuă pînă ce nu’l stropesce cine-va cu apă-viă. Ambele aceste ape mitologice se găsesc între „munţii ce se bat în capete“ (Ispi-rescu, Legende- p. 126) sau „la apa Iordanului unde sînt doe fântâni“ (ibid. p. 330), astfel că dobândirea lor este însoţită de • cele mai mari greutăţi sau primejdii. v. Arghir. II0. Deja lătinesce a q u a-v i v a însemna apă de izvor; franţusesce „eau vive = aqua quae semper fluit“ (Du Cange, v. Aqua). Dintre Români, dialectul istrian a păstra pînă astăzi: „apă-TOa=fliessendes "Wasser“ (I. Ma-iorescu). In cel daco-român, cuvîntul nu seim dacă se mai aude unde-va cu acest sens, deşi s’a conservat pe a-locuri expresiunea opusă : „apă-mortâ = stehendes Wasser“ (Sa va Bărcianu). In loc de apă-viă s’a introdus un derivat. Prin sufixul -or, din „viu“ se face românesce deminutivul „vior“, întocmai ca din „tănpu—tăr-c|ior“. De aci a p ă - v i o r ă , literalmente „aqua vivula", cu sensul secundar de apă forte limpede. Printr’o con-fusiune datorită identităţii fonetice, în loc de a p ă - v i o r ă a început a se (Jice mai în urmă „apă ca vior a“, deşi n’are a face întru nemic cu flo-rea „vioreî“. Doină din Moldova: Frunţjâ verde lozioră, Prutule, apă vidră, Face-te-aî negră cernelii, Stuhul teu o penişoră, Ca să’mi scriu o liărtioră... 1297 APELPISESC 129S Doină de lingă Năsăud : Părîuţ apă vió r ă, Face-te-aî negră cernelă, Să’mî cernesc eü portuţul Că m’o urît drăguţul... (Familia, 1887 p. 224) Basmul „Ciobănaşul cel isteţ“ (Ispi-rescu, Legende p. 244) : „o făntână de marmură albă ca laptele, şi apa curgea pe de o sută de părţi, limpede c a v i ó r a şi rece ca ghiaţa...“ „Apa limpede se (^ice ca ghióra, fără a sci ce va să <^ică cuvîntul g h i ó r ă“ ([. Floca, Transilv., c. Sina); „limpede ca vi ór a.“ (R. Simu, c. Orlat). Jipescu, Opincaru p. 92 : „Muntili cu îerbuţa lui pufosă, cu ale păduri chipóse, cu a p a c a g li i ó r a şi cu airu lui sorbitor, te ’nsufleţieşte...“ IIIo. „Apă-vie se <|ice în Banat la apă-tare“ (S. Lîuba, c. Maidan), v. Apele-viî. Ape, s. f. pl. ; t. d’Industr. : moire, reflets ondulés que présente une étoffe moirée ou un objet métalique. Lexicon Budan : „cu ape, se (|ice despre niscarï materie saü ţeseturî, undulatus, gewâs sert“. Cuvîntul nu este la noï un germanism modem, ci e forte poporan şi ne întimpină deja în vechile texturi. Inventariul Cotrocenilor 1681 (Mss. Arch. Stat.) f. 41 : „sfită de tabin ghîul-ghîuli cu ape...“, şi maî jos f. 42 : „stiharii de tabin gliïulghïuli cu ape...“ Pe lîngă stofe „cu ape“ erau stofe „cu solzi“, tot acolo f. 41 : „saraser galben de Veneţia cu solz.i“ şi „saraser albu de Veneţia cu solzi“. A. Odobescu, Dómna Chiajna p. 73, descriênd o sabiă din secolul XVI : „o pală de taban cu apele negre pe tăiş şi cu mâner de petre scumpe...“ Reduplicat : ape-ape, se Întrebuinţ0ză cu multă eleganţă despre undele perului. De la Vrancea, Sultănică p. 108 : „In faţa unei oglindi mari, cu pervazuri poleite, d-na Moroîu îşi péptënâ përul negru, azvîrlit pe spate, care undézâ, făcend ape-ape la lumina a doë feşnice cu trei ramuri...“ , v. 1Apă. —Aleseturî.—Rîurî.— TJndă. Apele-viî. n. pr. loc. f. plur. ; village dans la Petite-Valachie. Numele unui sat în Romanaţî (Fruntjlescu). A. Odobescu, Anticuităţî în judeţul Romanaţî (Annal. Acad. Rom. 1877, t. X sect. 2 p. 189 sqq.) : „Graţiă învăţătorilor din satele apusane ale aceluiaşi ţinut, situate cam pe răzorul judeţului Dolj, şi anume a celor din Zănoga, din comunele forte alăturate Cacaleţiî şi Radomirul, érâ mergênd tot maî în jos : din Dioscî, din Maro-tin, din ambii Amărăscî şi din Ghis-dăvescî, în fine din Apele-viî, aflâm în împrejmuirile reslăţate ale acestei ultime localităţi, cu nume aşa de caracteristic, o grupă de posiţiunî, însemnate prin taberele lor de măguri, prin urmele lor de cetăţi, pe unde plugarul găsesce pe tot minutul vase de lut, cărămizi, olane de apă,- arme de metal şi chiar monete din diferite epoce. Ce este acest şir de ruine antice în jurul comuneî Apele-viî..?11 Veche staţiune romană, satul roma-naţén Apele-viî — a q u a e - v i v a e re-presintă prin numele seü antitesa unei vestite staţiuni delà capëtul opus al lumeî latine : Aquae-mortuae, a-stă

fl APP.R K100 p 0 1 p i s i à ( ~ (íTTf/.mni¡i) ne întim- pină deja la Cantemir, Ist. Icroglif. (Mss. in Acad. Rom. p. 164): ,.a p e 1- p i s i a de multe ori mari vrednicii lu- crïa ză. .totuşi cuvintul 1111 s’a în-' », trodus în graïu decât în epoca Fanarioţilor. Circulez;! mai eu semă adjectivul participial apelpisit „désespéré, extraordinaire, fameux, comme l’on en trouve peu“ (Pontbriant). Alexandri, Hagi-Petcu, act II sc. 6: „De’ï face un pas mai mult, trag clopoţelul să vie slugile, şi te leg butuc ca pe-un a p e 1 p i s i t...“ v. 1'Grcc. Apolpisia ) i v. Apclpiscsc. Apolp'sit ) Apostóse I Apestiro > v. Pcstesc. Apostit J Apos (Moş-) , n. pr. pers. m. ; personnage légendaire : un vieux satyre, personnification d’un vieillard très-adonné aux femmes. Termen forte poporan în Ilfov. Derivă din a p ë s „peser, oppresser, presser", ast-fel că sensul fundamental ar fi acela de „incubus", ni(ji(é).Tt¡gu. Şi’n vechea francesă incu-bul se numïa a p p e s a r t, italienesce pesarvolo, spaniolesce pesadilla (Du Cange, v. Apesator). Intre „Snó-vele" lui Ispirescu, una este întitulată „Moş Apeş“ : „ — Şi cu norocire! Traiü bun şi vi-éÇîi lungă să ve dea Dumnedeü. „Cu aceste vorbe de heretisire în-timpinâ pe Moş Ape§ un prieten vechiü al seü. „ —Să dea Dumnedeü la totă lumea, şi mie păcătosului; respunse moşul. —Mî-a părut bine când am audit că îar te-aî însurat, Moş Ap>eş. Sciü cât oste de roii sa fio cine-va singur 111 casă: îï mal (lise prietenul. ..-Am fost nevoit, moşul tatei', să mai iaîi încă o dată jugul, respunse Apcş ; femeia esto trebuinciosă la casa omului. „ — De asta aşa este, deşi însură-torea are multe amarurî şi multe gă-luscî de înghiţit. Dară de una nu nu“ domiresc eu. „—De care? „— EcG ; cum d-ta, 0111 cu destulă, doxă la cap, trecut şi prin ciur şi prin dârmon, lovit cu capul şi dc pragul dc sus şi de cel de jos, şi la vîrsta du-mitale; cum d-ta, dic, te-aî lăsat să te musce ş0rpele de inimă şi să facî gro-şela d’a lua de muiere o fată maro? „ — Ce era să fac, moşicule? că n’ain găsit alta mai mică...“ v. 1'i,Apcs. Àpër (aparat, apărare), vb. ; 1°. défendre = soutenir, protéger, préserver; 2°. défendre = prohiber, empêcher, retenir. Primul sens este astăcjî singur cunoscut în limba literară ; sensul al doilea ne întimpină des în vechile texturi. P. Apăr „soutenir“. Cu acest sens, cuvîntul e sinonim cu sprijinesc, ocrotesc, păzesc. Sub forma activă, se constru-esce tot-d’a-una cu complementul la acusativ. Psaltirea Scheîană circa 1550 (Mss. în Acad. R,om.), XIX, 2 : ... şi diîn Sionu | ... et de Sion apără-te... | t u e a t u r te... Radu-vodâ, 1612 (A. I. R. I, 1 p. 119: „lu Efthemie dela sfănta mănăstire deîn Argheş, ca să fie volnicu cu carté domnii-méle de să’ş apere bra-nişt0 ce îaste mai sus de mănăstire de cătră toţi oamenii, ori oroşani, ori rumăni, ori megiîaşi, ori slujitori, ori- 1301 APÈR 1302 cene va fi, niraenilé sil nu între în branişte...“ Moxa, 1620p. 3S9 : „uciserâ pre Mihail, că’lii aflară mahmurii de vinii la aşternutu, deci nu se pufcé a-pâra... “ Ibid. p. 401 : „căndii vorü veni Turcii la noi, noi ne vom apăra...“ Pravila Moldov. 1646, f. 47: „cela ce să va apăra de vrăjmaşul său să nu’lîi ucigâ, şi de’l va ucide elü pre dânşii, să nu aibâ nice o certare..." Ibid. f. 63 : „poate neştine să’şu strângă priatelii, vecinii şi alţ streini cu arme, să’ş socotéscá şi să’şfi apere bucatele, fărâ nice de o certare...“ Dosofteîu, 1673, dedic. p. 3 : „pavăţa luî Dumnedzâu, cu caria putem să ne sprejinim şi să ne apărăm de toate grăutăţăle...“ Ibid. f. 95 a: Că te-aî arătatu-te aspru şi aprins De nî-ai adăpatu-ne cu vinuri de plîns, Şi de t6mă cine’ţ au le-a! datu-le sârnn De arc să să apere cu toiag de lemn... Acelaşi, 1680, ps. LXXXVIII: ... nu l’aî apă- ... non es au- ratu’ 1 la războîu... x i 1 i a t u s ei in bello... Mirón Costin, Letop. I p. 234: „ A-păratu-s’aü Leşiî oare-ce dentăîu, érá dacă s’aü mai înglotit oastea, s’aü risipit cine încotro aü putut...“ Nic. Muşte, Letop. III p. 12 : „Le-şii ne avănd veste de venirea Turcului, nici o gătire de oşti n’aü făcut; nici macar cetatea Cameniţeî cu niscai pedestrime să se apere de năvala Turcului n’aü întemeiat...“ Critil şi Andronius (Iaşi, 1794, p. 62), despre soldaţi: „ei fac războîu la vrăjmaşu, şi maî multă stricăciune la prieteni; ei ne apără, darii Dumnezeu să ne păzască de dânşii...“ Beldiman, Tragod. v. 317 : Uniî, după ce prin lacrimi nu se puteaü apăra, Cu dare do bani la urmă caii lor rescum- pora... 'Costachi Negruzzi, Aprodul Purice : Piste puţin se zăresce şi stégul părcălăbesc, Incungînrat do vitejii ce’l apără şi’l păzesc: Pe’nprojurul luî grămadă stau ca zid neres- bătut, Să pue pe dînsul mâna Ungurul nici c’a putut. .. Reflexivul m ë apăr, ca şi franţu-sesce „se défendre“, pote avé sensul de î n t i m p i n „objecter“ saü m ë feresc „se soustraire“, Varlam, 1643, I f. 310 b : „déca dzise lui Petrü Domnulü să arunce mrejïa în Mare să venédze péşte, îndată începu a să apăra dzicândü : în-văţătoriu, toată noapté am trudit...“ Noul Testament din 1648, Paul. ad Hebr. X, 38 : ... cine să va apăra, acela nu place inimiei mêle... ... quod si sub-traxerit se, non placebit animae meae... Nic. Muşte, Letop. III p. 13 : „Boierii s’aii apucat de Ştefan Petriceico ce era Clucer mare, fiind bătrân şi boier de ţară, numai să’l rădice Domn; el apărănclu-se să nu fie şi vrănd să fugă noaptea, ei l’aii păzit să nu fugă..“ Enachi Cogălnicenu, Letop. III p. 248: „eră au găsit cu cale [Teodor Calimah] ca să supere pe părintele Mitropolitul ca doară va deslega văcări-tul, arătându’i multe nevoi a ţărei că n’are cu ce le rădica, fiind nevoi multe şi banii eşîa cu greii; ce văzând că s e apără tare Mitropolitul, au început Domnul a’i căuta cu faţă posomorită...“ Costachi Negruzzi, Cârlanii, sc. 20 : „Miron : Nu’ţi bate capul, cumetre, şi‘hai la joc (îl îea de mână şi’l face să joce). 1303 APËR 1304 „Terinte {aperânclu-se) : Lasă-me, lasă-me, lasă-mS bre... “ Proverb: Cu o mână te operă, Cu alta .te dapSră = altera mânu panem fert, altera la-pidem ostentat“ (Lex. Bud. 163). Când bărbatul e sub papucul nevestei, se (Jic-e că ea îi dă o verguţă să se apere de mâţă, ca şi când ar ii un copil. Costachi Stamati, Muza I p. 345 : Care pe a lor bărbaţi după ce îl nebunesc Şi de tot îi terfelesc, Apoi îi pun în cotruţă, Dându-le şi o vferguţă Să se apere de mâţă... Ghici torea despre „Rîmă“ : Strigă gălgăuţă Din pSrăuţâ S’o aperi de găini, Că de câne nu’Î temă. (Tribuna din Sibiîu, 18S5 p. 030), De aci, ca locuţiune proverbială despre cei voinicoşi dar fricoşi, la I. Cren-gă, Ilarap-alb (Conv. lit. 1877 p. 173): „s’a împlinit vorba ceia: aperă-mS de găini, că de câni nu mg tem. ..“ Ca bine-cuvîntare poporană stereotipă, în baladele „."Vidra“, „Păunaşul codrilor“ etc. : Vin’ de’mî strînge brîul meu, ^¿rara-te-ar Dumnedeu !. . Exclamaţiunea: „Domne- aperă “ însemnezi: „ferescă Dumnezeu!“ Costachi Negruzzi, Muza dela Bur-dăjani, sc. 8: „Da ce fel de ibovnic îi aista ? Nici te-o luat încă, şi te-o pus la joc; scii că’i poznaş ? Eu de-aş ii femee, nu l’aş lua, Domne aperă!..“ Aceiaşi exclamaţiune se întrebuin-ţezăca substantiv cu sensul de „drac“. Basmul ardelenesc „Aflatul“ (llete-gan, Cărţile sătenului 1886 p. 11): „De’i D6mne-(ip&«, ne facem cruce şi’l închinâm în stani şi’n bolovani...“ II0. Aper „prohiber“. Sinonim cu opresc. Cere complementul la acusativ, dar se pote construi şi cu dativul. Psalt. Şcheiană circa 1550, XXXIV, 1: ... apară ceia se luptă cu ce mere... na impugnantes me... Tot acolo, XXXIX, 10 : ... adecă cu rostul mieu nu a-păru... ... ecce labia mea non prohibe b o... Codicele Voroneţian circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.) în alăturare cu Noul Testament din 1648 : . Act. Ap. XXIV, 23 : şi nece urul să nu apăre de ai lui... Ib. XXVII, 43: iară sutaşulîi vré se petrecă Pave-lu şi apără své-tul loru... ... şi nece pre unulü deîntr’ai lui să nu ’1 o -p r é s c â... ... iarâ suta-şulfi vrăndii să’l scutéscâ pre Pa-velü, o pr i-i de sfatulü lorü... E forte des la Radu din Mănicesci, 1574 (Mss. în British Museum, Ilari. 6311 B): Math. III, 14: Ioanu amu apără lui şi grăi... Luc. IX, 49 : văzut’amii oare -cinîe de cu numele tăugonindu dracii, şi amu a-păratu lui... Ibid. 50: nu a-părareţi-lu, cine nu e cătră noi, cu noi îaste... Ib. XI, 52: în-şi-vă nu mergeţi, Ioannes autem prohibebat eum dicens... .....vidimus quemdam in nomine tuo ejicien-tem daemonia, et prohibuimus eum... ... nolite p r o-h i b e r e, qui e-nim non est ad-versum vos, pro vobis est... ... ipsi non in-troistis,oteosqui 1305 APER 1306 introibant probi b u i s t i s... ... sinite pue-ros venire ad ine, et nolite vet are eos... şi cine arii mârge apăraţi- le... Ib. XVIII, 16: lăsaţi feoorii să, vie cătră mine şi nu apărareţi lor... Coresi, Omiliar 1580, quatern. V p. 12 : „draci şi vrăjmaşi ceia ce ne în-văluescu pre noi în toate zilele şi ne scrăbescu şi ne murguescu, şi de lege şi învăţătura Domnului ei ne apără să nu facem u...“ Ibid. quat. IX p. 10: „căndii auzimu noi pre altulii clevetindu şi hulindu, şi nu’lu dereptâmu nici ’lu apărămii, atunce şi noi încâ ne învăţămu spre rău...“ Legenda apostolilor Petru şi Paul, sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 655): „zise Petru: pentru ce mâ apăraţi şi n u mâ lăsaţi să întru...“ Legenda St-eî Maria Egiptenă (ibid. p. 367): „nevoii-mâ să mergii şi eu, amărăta, ce căndu păşăi la pragulu uşâi beserecei, toţi neapăraţi în-trarâ, iară pre mine mâ apără oarece o tărie dumnezeiasca şi nu d ed e să întru...“ Tot acolo p. 371 : „nu era niine să mâ înpiîngâ sau să mâ apere să nu întru în beserecâ...“ Ibid. p. 386: „el vru Zosima să se închine ei, îarâ îa-i apără strigăndu...“ La Arsenie din Bisericanî, circa 1650 (Mss. în Acad. Rom. p. 108), versul din ps. XXXIX : „ecce labia mea non p r o h i b e b o“, e tradus în doe feluri: ... iatâ cu ust-nele m61e nu a-pării... ... iată cu ust-nele mele nu o-prese ü... Dosofteîu, 1680, ps. XX: „vrerîa bu-dzelor lui n’ai apărat lui. unde la Silvestru, 1651: „pohta rostului lui n’ai oprit dela el.. 20,177. II. Ioan din Vinţi, 1689, f. 148 b: „ca păcatele mele să nu apere a veni aicia Duhul u tău celii sfăntu...“ Cu sensul de opresc, aper se mai aude încă pe a-locurî în popor, mai cu semă în Oltenia. Intr’o descriere a nunţeî ţerănesci din Vâlcea: „... se scolă nunul cu ginerele, merge în casă la miresă şi pune sobonul— care este o pânză roşiă —în harcul lăutarului; acesta ’1 duce că-tră miresă t^icend : cesu ăl. bun să dea D ^eii! dar miresa \\ aperă cu mâna; îl duce a doua oră şi <|ice: noroc bun să dea D-(|eîi! miresa însă iar îl d e -p ă r t e z ă cu mâna; îl duce lăutarul a treia oră <|icend : Sânta Troiţă cea de o fiinţă şi nedespărţită! şi’l pune în capul miresei ca un fel de glugă...“ (I. Stănescu, c. Recea). De asemenea în Moldova G. Seule-scu (Archiva Albinei 1847 p. 165) a au<^it: „ Apără boul încolo, nu '1 lăsa la or. 400) Vlahuţi, Nuvele p. 109: „Giustino s’aplecă de şale, şi ’ncetinel îşi pune muzica jos. Alăturea, tăcuţi, s’aşedă amîndoî pe caldarîm...“ De la Vrancea, Sultănică p. 83: „şi’i îndoi - grumajii, şi'l supuse, şi’l aplecă la pămînt...“ II0. aplec „allaiter“. In unele texturi se adauge anume „la sîn“, ceia-ce înlătură ori-ce îridoelă 1321 APLECARE 1322 asupra liliaţiunîî cuvîntuluî din ad-p 1 i c o : „ a p p 1 i q u e r au sein “. Cantemir, 1st. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 145): „Noi î-am hrănit şi î-am crescut, în braţi î-am purtat şi la s î n î-am aplecat..." I. Vicirescu, p. 269: Patria, ce pre fiii soî La si n aplecă, buni şi reî... Pravila Moldov. 1646, f. 53, după ce vorbesce despre pedepsa părinţilor cari îşi înibuşesc pruncii din nesocotinţă, adauge: „acasta să înţelege şi spre mamce, carele aplecă prunci mici... Noul Testament din 1648, Luc. XXIII, 29: ...ferice de cele sterpe şi zgău-rele cele ce n’au născut, şi ţaţele carele n’au aplecat... ...beatas steri-les, et ventres qui non genue-runt, et ubera qute non lacta-verunt... Biblia din 1688, Genes. XXI, 7: ...cine va povesti lui Avraam că aplecă pruncul Sarra...? ...quis annun-ciabit Abraham, quia lactat pu-erum Sarra...? Cantemir, Divanul 1698, f. 18 b: „eu pre toţi ca pre nişte fii îi ţiiu, ca pre nişte prunci îi aplec, şi ca pre nişte cuconi îî grijescu...“ Colindă din Dobrogea: Bătend vîntu, ’1 ieg&na ; Cadend ploîa, îl scălda; Linele mi’l apleca... (Buradn, Călofc. p. 50) Despre vite, cu construcţiunea cea organică „applicare ad“: „Măi Ylad, prinde oîa cea ruscă şi 'aplecă mielul la dînsa“! (V. Gătulescu, Tecucîu, c. Umbrăresci). Sinonimul alăptez este la Români un neologism, care nu ne întim- pină nicăirî în vechile texturi şi ’n graiul dela ţeri. 111°. Ase apleca cuî-va „avoir mal au coeur“. Se întrebuinţăză impersonal: mi se aplecă, ţi s ’ a aplecat, i s e va apleca. Vlahuţi, Nuvele p. 75: „îl durea capul. Pote că i se aplecase. îl frecară cu oţet pe mâni şi pe vinele gâtului, şi ’î legară la frunte felii de cartofi...“ Poporul crede că indigestiunea produce î n c r e ţ i r e a vinelor, mai ales la mâni şi la gât; de aci urmezi frecarea lor pentru ca să se î n d r e p-teze. Astfel „mi se aplecă“ însem-neză: mi se sgărcesc, mi se încovoe vinele; de unde apoi însuşi numele poporan al acestei bole: aplecate, sub-înţelegendu-se „vine“. v. Aplecare. — Aplecat — Aplecate. Aplecare, (plur. aplecări), s. f.; l’in-finitif d’aplec pris comme substan-tif: 1°. action de plier ; 2°. pen-chant, disposition. Cuvîntul funcţionezi maî ales cu sensul al doilea, pe când pentru cel de’ntâîu se întrebuinţezi mai mult simplul plecare. I. Vicărescu p. 43: Iubirea arc gradurî: Iubiţi din aplecarea Simţire! de înLiîu Pre Domnul ce no ţine... A. Odobescu, Mihnea-vodi p. 36: „Vremea d’acum însi cerea ca s’a-scunqlă asprele aplecări ale inimii sale... “ Cu acelaşi sens se pote c|ice a p 1 e-c i ci u n e. Ţichindel, 1814, p. 117: „întru acesta se ved pre-înţelepte osebiri ale ne-mului omenesc, că sînt omeni de chi-line chiemiri, spornici şi au de tot felîul de a p 1 e c i c î u n î... “ Tot acolo, p. 323, cu »sensul de ple- Al’LKCATi; c ă ci u n 0 : „sc apropie cu marc a p 1 e-căciuno şi ou cluico càu Laturà a ochilor... “ v. Aplec. 12 Aplecat, -ă; U; part, passe d’a-plec pris comme adjectif: 1°. allaité; 2°. penché. 1°. Pasagiul din ps. CXXX: „sicut | ablactatus super matrem suam“, la Arsenic din Biserica nï, circa 1650 (Mss. în Acad. Rom.), se traduce în doc feluri: „ca un aplecaţii la maică-sa“ şi „ca un ţ îl r c a t ü la maică-sa“. II0. Bocet din Banat (Cuv. de hîitr. II, 712): Cîi’i vcd(5 o sălcii Marc şi înaltă, Sălcii «plecată Şi cu frunda lată..- ïicliindél, 1814 p. 251 : „slugă pré aplecată şi umilită, carele când venim la vre-o nevoe, nu va nici să se clătescă din loc... “ v. Aplec. — Aplccatc. Aplecate, s. f. plur. ; t. de Méd. popul.: soulèvement de coeur, indigestion, nausées (Cihac). Din expre-siunea întréga : „vine aplecate“ dela verbul „mi se aplécâ vinele“, a remas ca nume poporan al bolei numai calificativul aplecate, întrebuinţat apoi mai tot-d’a-una articulat: a-plecatele. Se dice şi plecate saü jucatele. Termen forte respândifc în tôte pro-vinciele daco-române. „Un om când mănâncă mult şi ’Ï vine reü, se c^ice aplecatele...“ (I. Ne-grescu, Dobrogea, c. Parachioî). „Măncând omul peste mesură, încărcând stomahul şi apucându’l frigurile, se dice că : l’au apucat plecatele...“ (C. Decusară, Tecuciu, c. Ţigănesc!). „Frigurile vin din aplecata şi din ostenelii" (Şerban Ioniţii, Braila, c. Sluj i tori- Albo lesei). Descântec de aplecate, după un manuscript din ÎSO'J (G. D. T., Poes. pop. 362): Voi p I o o ii c i d s o, Mâncăolnso, Să vo luaţi Să vo ducoţi La fota lui Raiu-imporal, ol,o. Intr’un alt descântec de aplecata: Voi p 1 o c ii c i o h o , Mâncăcioso, Să vo luaţi Să vii ducoţi La lata lui Rosu-imporal... (Lumina pentru tntî, 1880 p. r#7î>> „Baba Stanca, când descântă pe un bolnav de aplecata, îl trage ne’ntrerupt la mâini şi (]ice: Aplccalc din apă, Din copă, Din mămăligă, Din vin, Din rachiii, Aplccatc din 9!) do legumi, Voi urîcioselor, Voi bălosolor, Sii săriţi Să rosăriţl Din băiorclo iiiimoi, Să v6 ducoţi la foto do împoraf, Că v’adastă cu făclii aprinso, Cu mosolo puse, Cu linguri do furat, Cu păînl do cumporat; Elo v6 scio a cinsti, Elo vG scio a scoţi: NN. nu v6 scio a cinsti, Nu vo scio a scoţi, Ci v6 scio a lopijda. Să româio NN. curat, Ca stoua, din cor luminat Şi ca roua din câmp... iF. Popcscu, liornanaţi, c. lîu.să/iosciMie-jo.s). In popor se aude cu acelaşi sens şi aplecătură. Descântec „de apucătură şi întâlni-tură“ : 1325 APLECUŞAT 1326 Do 90 şi 9 apucături, Do 90 şi 9 intâlnifcuri, De 90 şi 9 aplecaturi, Do 90 şi 9 deocheturi... (G. D. T., Poos. pop. 3li5) Ca sinonim: cîumerniţă. Lexicon Budan : „Plecate, cîumerniţă saii o bolă din cîumerniţă, morbus e nausea contractus". v. s'Aplec. — Aplecat. — Cîumerniţă. — Grcţă. —ură. Aplecăciime. — v. Aplecare. Apleeăt6r, -ore, adj. et subst.; qui penche, qui allaite. Cu primul sens se întrebuinţezi rar; cu sensul al doilea figurezâ numai la feminin. Dosofteîu, Paremiar 1683, f. -33 b, Exod. II, 7 : ...vis ut vocem tibi mulierem quae nutriat ex Hebraeis, et 1 a c t a b i t tibi infantem?.. ...vrîa-veî să’ţfi chemii o femîae aplecutoare din E-vreî, şi’ţva apleca cuconulü?... v. Aplec. — 2‘Aplecăto're. 1-Apleeătore. — v. Aplecător. 2,Aplecătore (plur. aplecătorî), s. f. ; t. de Bergerie : „brebis qui allaite, brebis privée de son agneau“ (Cihac). Se’ aude şi plecătore. Lexicon Budan: „Aplecătdre =lactans ovis ; plecătore = ovis lactans agnello destituta“. Arsenie din Bisericanî, circa 1650 (Mss. în Acad. Rom.), ps. LXXYII: ...şi’l luo pr’insü delà turma cé de oi, şi delà aplecă-lori îl luo pr’insü.. unde la Silvestru, 1651: „şi dela a- ...et assumpsit eum de gregibus ovium, de post foetantes ac-cepit eum... plecătoare aduse’l pre elü“; la Dosof-teîu, 1680: „de după fătătoare lua-tu-l’au pre însul“; la Coresi, 1577: „dela mulgătoare luo elü“; în contextul slavic : „AOii nat, încurcătură, cumpănă. Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 317): „precum cîa multă vreme cu acest felîu de ingăîmele au trecut şi spre toate răbdare neclătită am avut, aşa şi de acmu înainte încă puţină îngăduinţă să avem, ca o dzi puindu-ş, şi aceştia aporii a’şî deslega să poată...“ Hristache Pitarîul, Istoria lui Mavroieni, 1817 (Buciumul, 1863 p. 28): Te uitai prin spătăria, Remâneaî la aporia: Vedeai săbii ferecate Tot prin păreţi spîndurate, Maî pistole, buzdugane, Măsdrace şi Iatagane... Apoî stal, te socotlal Şi’n rost nu puteai să’I dai... Filimon, Ciocoii vechi p. 56: „Iată doi ani în cap de când te-am dat pe pricopselă la Postelnicul, şi nu ve<| nici un spor dela tine; acesta me pune în mare aporie...“ Alexandri, Hagi-Petcu, act. I sc. 3: „Ce se potrivesce, beîzade! de vreme ce verul evgheniei vostre 44* 1343 ‘•APOSTOL 1344 v’aü p r o s k a 1 i s i t, nu încape nici o aporie...“ v. 1,Grec. Apôs, -ôs&, adj.; aqueux. Lat. aquo-sus. Mai puţin întrebuinţat decât sinonimul a p ă t o s. Basmul „Omulcu trei minţi“ (Sbiera, Poveşti p. 226): „Călătorind sărmanul amù cât aü călătorit, étâ că sosesce la un rîii mare şi apos forte, căci pioase maî nainte...“ v. Apătos. — Aposa. Aposa, s. f. arfcic.; océan, mer, vaste étendue d’eau. Dosofteîu, Acatist 1673, f. 22 : „a-poasa o trecu ’n vad ca pre uscat şi de egliiptésca nevoae scâpândü..." v. Apos. Aposcorachinţă, s. f. ; renvoi injurieux, action de vilipender. Dosofteïu, 1673, ps. XXVI: Nu’ţ ascunde, Doamne, faţa pré cinstită. Nu fugi de mine la vriame cumplită, Ce’mî trimite, Doamne, a ta socotinţă, Să nu duc delungul aposcorachinţd... unde în textul original (ed. Bianu, p. 83) se alătură explicaţiunea: „Spun pentru corbul că déca scoate pui, âî hrăniaşte pănă făcu fulgi şi’i părăsia-şte, unde’s albi, că să’ndoîaşte pre corbiţâ; atnnce eî ţâpâ că n’au hranâ, pănă făcu panâ négrâ, atuncia de-aciî să’ncriade corbul de’î hrăniaşte ; aciaia iaste aposcorachinţâ...“ Un cuvînt făurit de Dosofteîu din grecul KTC0Gx0()(xy.iţ(i), (brorty.oorcy.tG/ioç. E sigur că n’a trăit o clipă măcar în gura poporului, v. ’•Grcc. '•Apostol (plur. apostoli), s. m.; a-potre. Din gr. dnoarolog, paleo-sl. a p o s t o 1 ü, de unde apoi adjectivii apostolices c=gr. «VootoAîxoc şi apostolesc =paleo-sl. apostolîsku, precum şi substantivul a p o s t o 1 i ă =gr. (tnoGToh'j. Cu grafica cirilică, se scriea şi românesce scurtat, ca şi ’n paleo-slavica: ¡ui¡ii>, misii. Literalmente: „cel trimis cu o însărcinare". Numele dat în specie celor doî-spre-(|eci ucenici aî Mântuitorului, cari însă, re-spândind doctrina evangelicâ eî-înşii şi prin învâţăceiî lor, formaseră vr’o şepte-(|ecî de apostoli de a doua mână. Pentru a se deosebi unii de alţii, numai cei doî-spre-t^ecî se numíaü în graiul vecbiu v ă r li o v n i c iu( — paleo-slav. vrüliovinikü, xoQvycâog) şi se invocau în blăsteme îndată după Ar-hangeli şi după loan Botezătorul. Act moldovenesc din 1678 (A. I. R. III, 252): „cine s’a ispiti peste scri-sore me să strice danie me, acela om să fie neertat de Domnul Dumnezeu şi de Pricurată Ficoră Mărie şi de sfenţii Yoivozi îngereşti şi de loan Bo-tezătorîul şi de 12 vărhovnici Apostoli...“ v. Vărhovnic. Ca şi ceî-lalţî creştini, Românii prin apostoli, fără arătarea numelui, înţeleg maî cu sémá pe Sânţii Petru şi P a v e 1 ; iar când e vorba de un singur Apostol, atunci este anume cel de’ntâîu din doi, cap al tuturor apostolilor. La mitropolitul Varlam, 1646, f. 90 b, în predica „la svenţii Apostoli“ figurézá în frunte următorea imagine a lui P e t r u cu cheile şi Pavel cu cartea, executată de xilograful llie al mitropoliei din Iaşi: 1345 '■APOSTOL 1346 -- y» mmwmmMm WW' Cu totul altfel însă îşî represintă pe Apostoli mitologia poporană română, întemeiată în acestă privinţă pe o iconografia creştină "mai veche decât cea bizantină şi cea slavică : „Poporul crede că Sff. Apostoli stau în lună, Petru de-a drepta şi Pavel de-a stânga“ (T. Manoliu, Fălciu, c. Şişcanî). Acestă credinţă isvoresce immediat din următorea representaţiune tipică a celor doi Apostoli în vechile monumente religiose, începend de prin secolul al IY-lea: (Martigny, Antiq. olirót. p. 537 v. Avei. — Gnin. % Wf# i §mmm. Pe alte monumente ale anticitSţii creştine, cei doi Apostoli sînt represin-tâţi în faţa a doS oraşe, din cari es tur mede oi, puse sub paza lor (Martigny, op. cit. 538). De aci, ei fiind patroni ai vitelor: „La Sânţii Apostoli Petru şi Pavel toţi sătenii cari au vite duc la biserică caş prospSt, brânză, urdă, co-larezî şi păsat...“ (T. Poppescu, Buzeu, c. Chiojdu-Bâsca). Lui Sân-Petru însă, ca celui de că-peteniă, îi este încredinţată mai cu dinadinsul ocrotirea vitelor. Fără voia lui un lup n’ar pute să mănânce o oiţă. Prin urmare, dacă lupii mănâncă vite, este că dînsul le dă voe. De aci, printr’o firescă asociaţiune de idei : „Poporul qlice că Apostolul, adecă Sântul Petru, în tote nopţile ursesce lupilor vite de mâncare...“ (T. Poppeşcu, c. Chiojdu-Bâsca). „In 16 Ianuariu, (]iua Apostolului Petru, să nu se lucre, că e reu pen- 1347 »•APOSTOL 1348 tru lupi. Poporul (lice : Sân-Petru portă, lupii.“ (R. Sirau, Transilv., c. Orlat). Despre Sân-Petru şi Sân-Pavel a-par-te, şi ma! cu sémâ despre càlëto-riele legendare ale celui de’ntâîu pe pămînt şi despre o câlëtoriâ apocrifă a celu! al doilea la îad“, v. l'Anclreîu. — Petru. — Pavel. a'Ap6stol,' n. pr. m. ; 1°. nom de baptême: Apostolus; 2°. nom d’une ancienne famille noble de Moldavie. 1°. Ca nume de botez, destul de obicinuit la Român!, ca şi la Serbï, la. Bulgar! şi la Neo-greci, Apostol e pus sub patronagiul <|ile! Sânţilor Apostol! Petru şi Pavel. v. Apostol. Necşul ot Pitesc!, 1661 (Arch. Stat., Doc. rom. I No. 161): „frate raieu Apostol i Manolie şi alţii cărei vor iscăli mai jos...“ Intre boieri! pribegiţi la Ruş! cu Dini itrie Cantemir, unul se chiăma „Apostol Căpitan“ (Letop. II, 364). In Moldova, acest nume de botez era des în familia Catargiü: la 1641 mare-postelnic era Apostol Catargiü (V. A. Urecliiă, Miron Costin I p. 82) ; peste 40 de an!, Apostol Catargiü era mare-comis (ibid. 162). Ca deminutiv din Apostol, este A-postolachi saü numai P o s t o-1 a c h i. Act moldovenesc din 1690 (Cond. Mss. Asachi în Arch. Stat., t. 2 p. 450): „Toadir fiéorïul la! Postola-cbi pârcălabul de Orlieîu...“ Un sat în Prahova se chiamă A-postolache (Frun^escu). 2°. In Moldova exista şi o familia, boieréscà Apostol. Nic. Costin, Letop. II p. 94: „După môrtea lu! Ilie Cantacuzino Visterni-cul, stătuse Visternic mare Gheorghiţă Apostol Paharnicul, pre carele îl avea Nicolaî-vodă (Mavrocordat) aprope...“ In a doua jumătate din secolul XVII, un membru din acestă familiă, Pavel Apostol, intrase în oştirea polonă şi s’a deosebit atât de mult prin fapte vitejesc!, încât Statul î! dărui drept resplată maî multe sate în Ucraina. Fiîul seu Danilă Apostol, ajuns vestit prin luptele sale contra Tătarilor şi Sue^ilor, rival al faimosului Mazepa, la vîrsta de 70 de anî a fost ales hatman de cătră Căzacii Zaporojenî, pe cari î-a cârmuit apoi pînă la morte, între 1727—34. După Engel (Gesch. d. Ukraine p. 348), el a fost: „un demn urmaş al luî Chmieliiicki, restabilind între Căzaci linişte, dar fără a ii trădat vra-o dată libertăţile lor“. însuşi rivalul seu Mazepa se rostîa despre Apostol, pe când acesta era încă numai colonel: „este un Moldoven, că-ru! oştea Zaporojenilor îi datort^ză mult, ca şi lui tată-seu; e vitez; toţi îl cinstesc şi ’1 iubesc“ (Bantys-Kamenskiî, Ist. Maloî Roşii, t. 3 nota 109). Hatmanul Danilă Apostol a avut do! fii, Petru şi Pavel, ambii colonel! şi dintre cari cel al doilea —după mărturia contimpuranuluî Weber — vorbîa cu multă înlesnire lătinesce, polonesce, franţusesce, italienesce, nemţesce şi ru-sesce. Acelaşi Weber ne spune, că familia Apostol se trăgea: „von dem vornehmen und alten Geschlechte der Catarren in der Moldau her, in wel-chem Fursfcenthum seine Voreltern die grossten Bedienungen besessen haben“ (ap. Engel, op. cit. p. 339). In acest pasagiu „Catarren“ este o învederată erore de copiă sau de tipar în loc do Catarzeu, adecă, Catargiîi, singură familiă boerescă din Moldova care se începe cu C a t a r- şi cătră, care se pote aplica epitetul de „ilustră şi veche“ (vornelim und alt). In adever, 1349 »■APOSTOL 1350 după cum am vé^ut maî sus, în familia Catargiü numele de botez Apostol era aşa picând stereotip. Némul boieresc Apostol este dară o ramură din Catargiesci, numită tot aşa după cum o ramură din Boldurescî şi-a însuşit numele de „Costaclii“. v. Catargiü. 3-Ap6stol (plur. apostoli saü apo-stokirî), s. m. ou n.; t. de Théol.: Ies actes des Apotres. Carte canonică, scrisă de St. Luca şi care cuprinde o parte din faptele Apostolilor după înălţarea Mântuitorului. In Noul Testament urmézá immediat după cele patru Evangelie, pe cari óre-cum le continuă. Ca sinonim maî puţin întrebuinţat se (^icea şi Praxeü saü P r a x i ă din grecul „nqâţsig (twv anoGroldov)“. Din causa mareî importanţe biseri-cesci a acestei cărţi, Românii începuseră a o traduce deja de pi’in secolul XY. Cel mai vechîu Apostol românesc manuscript este aşa numitul Codice Yoroneţian, scris cam între 1500—1550 (ed. Sbiera, Cernăuţi, 1885), iar cea maî veche tipăritură e Apostolul de pe la 1570, din care unicul exemplar cunoscut se păstrăză în Muzeul istoric din Bucurescî (Tocilescu, Rev. t. 5 p. 29 — 57); ambele fără titlu. La 1683 s’a scos în Bucurescî în ediţiune separată: „Apostolul de pre orănduîala grecescului Apostol11. Afară de vechi traduceri românescî, între cari cată să nu uîtâm pe acelea din Noul Testament dela 1648 şi din Biblia dela 1688, tot României aparţine Apostolul tipărit în-4 pe 268 foi slavonesce „ în capitala Tîrgovisce “ (vü nastolnem grad Trügovisfi) la 1547 şi ’n care se ţlice că: Ispisaâese sie svîatie i bozes- Scrisu-s’aü a-ceste sfinte şi tuvnie knigi gla-golemi Praxiî vu dni blagovernago i Bogomu chra-nimago i samo-druzavnago Io Mirci voevode i gospodarii vusoi zemli Ugrovla-cliiiskoiiPoduna-viiu, synu velika-go i predobrago Radula voevodi; temze ubo azu gre^ni i mun§e vu clovcechii Dim-trie logofeţii vu-nukze Bozida-rovu videvseze u-malenie sviatych i bozestuvnich knigy vuzdelechu troudolîubuzno, eliko vuzmogocliu oumom postig -nuti Bogou pos-pesustvuîu§cumi, supisachu i su-vrusych duse po-luznye knigy sie Praxi, eze ou-bo Duchom svîa-timapostoly năucise i propove-daâe i prosiase vusei viiselenei konee zemlimie; troudichse o semu i su oucenikyi moimy Opre i Petru... d-tjleesci cărţi (|ise Praxi e în filele bine-credincîosu-lui şi de D-r]eu păzituluî şi autocratului Ion Mircea Yoevod şi Domn a totă ţera Ungrovlahiei şi pe Dunăre, fiîu al marelui şi pre-bunuluî Radul Voevod; deci eu, păcătosul şi cel maî mic între o-menî Dimitrie Logofăt, nepot al lui Boji-dar, ve(lend în-puţinarea sfintelor şi d-(|eescilor cărţi, mă apucai cu dragă muncă, întru câtîmiputu ajunge mintea, cu ajutorul lui D-^eu, de am scris şi am isprăvit aceste sufletului folositore cărţi Praxia, pe cari prin Duhul Sfânt le-au învăţat Apostolii şi ati predicat şi au făcut să lumineze lumii întregi pînă la marginile pă-mîntuluî; şi am lucrat aceste cu ucenicii mei O- prea şi Petru... Este o mare raritate bibliografică datorită tiparului romănesc, pe care noi o cunoscem după exemplarul din biblioteca naţională serbă din Bielgrad; 1351 A-PKÂNip un altul, mai complet, se afli în biblioteca publică din Petersburg (Kara-taevu, Rospisi slav. kuigu 1861 No-30). Dintre Apostolur'i slavice, mai vechili decât acesta este numai cel din 1525, tipărit la Wilno de Francisc Skorina. Atat Ardelenii, precum şi Moldovenii, işî aduceau Praxia din Tera-Romanescă. Zaconic din BSlgrad, 1679 (Cipariu, Fragm. 261): „o evanghelie rumănescă şi apostol rumănesc, carele le-au dat Şerban-vodă...“ Enachi Cogălnicenu, Letop. III p. 198: „Poroncit’au (Constantin Mavro-cordat) de au adus şi cărţi pinţăles din ţara Romănescă, căci în Moldova nu se afla Evanghelii, Apostoli şi Le-turgliiî, dănd poroncă Mitropolitul acele cărţi să le cetescă pinţăles pe la biserici...“ Ion Gliica, Scrisorea IV : „când plecau la prăvălie, îşi trăniiteau copiii la dascălul Chiosea, ca să nu ştrengăre-scă pe uliţă şi ca să înveţe să cana-narcliisescă, să ţie ison cântăreţilor din strană, să citescă apostolul, să cjică tatăl-nostru şi credul...“ v. 1 Apostol. Apostolesc s. apostolicesc, -escfi,, adj.; apostolique. Tras dela Apostoli sau de felul cum erau Apostolii. Omiliar dela Govora, 164-2, f. I b: „creştinătăţiei noastre a sfintei bese-reci apostolescă a Răsăritului...“ Cantemir, Divanul 1698, f. 43 b: „când vom cunoaşte şi celîa carile am cunoscut şi am audzit dumnedzăeşti apostoliceşli şi besericeşti porunci...“ Zilot, Cron. p. 91: Călugăre! când te-aî suit pe scaun arliipă- storesc, Urmeză ca să fl sciut canonul Ajiostolicesc... Şi tot acolo în proză forma aposlo-Iese: „multa învăţătură, care la mulţi se întâmplă vătămătore de suflet, îl surpa şi pe dînsul întru nebăgarca tic semă a dogmelor Apostolesc1...“ v. 1- Apostol. Apostolosco s. apostolicosco, adv.; apostoliquement. Aşa cum Iticeaiî A-p o s t o 1 i î. Călătoria Maicei Domnului la Iad, text circa 1550 (Cuv. d. bătr. II, 338): „n’au făcutu cumu-i îngereşte şi apo-stole§te, dereptu ace să muncescu...“ Alexandri, O primblare la munţi : „De doc cesurî de cand ne primblam apostolicescc prin deluri şi prin văi...“ = „am umblat pe jos“, imitat după locuţiunea scolastică: „per pedes A p o-s t o 1 o r u m“. v. Apostolesc. Apostoliă, s. f.; apostolat. Menirea Apostolilor sau asemenea. Sarcina de a respândi Evangeliul şi alto mari adevăruri. Versetul: „y.că vijv l rt i a x o n i\v cahov ).(tfioi trsqoc“ (Psalm. CVIII, 8), la Arsenie din Bisericanî, circa 1650 (Mss. în Acad. Rom.), ne întimpină în trei versiuni: „şi episcopiîa lui să o ia altul; şi cinstia lui..., şi apo-stoliia lui...“ La Coresi, 1577: „şi pis-cupiia“; la Silvestru, 1651: „şi de-regătoriia“. v. 1-Apostol. A-prând, adv. et subst.; avant-midi. Literalmente a d - p r a n d i u m, ca „a-miadi=ad-mediam-diem“. Poporul deo-sebesce a-prândul-m are şi aprundid--mic, acesta din urmă numindu-se şi aprânjor, formă contrasă din demi-nutivul aprândişor. „Părţile dilei sînt: i^orî, rSsăritu so-relui, pre la prândişor, pre la apr and, 1353 «■APRIG 1354 în crucea-amédï...“ (R. Simu, Transilv. c. Orlat). „Ciobanii împărţesc timpul aşa: de când se lumină de (Jiuă şi cam pînă pe la 7 césurï, îï dice a p r a n g î o r ; dela 7 pînă la 9, api'ănd...“ (T. Bă-lănescu, NémÇ, c. Bălţătesciî ; A. Min-culescu, Putna, c. Irescî ; N. Bănescu, Yasluîu, c. Telejna). Nie. Costin, Letop. II p. 125 : „când aii fost pe aprnnzul cel mar e, éfâ că aii şi sosit Bekir-aga...“ „Diminâţa, când se ridică sôrele ca de 3 prăjini la dél, se ^ice aprândul cel mic, mai pe urmă este aprândul cel mare, apoi nămiaij...“ (P. Căderea, Nemţ, c. Bistriciôra; G. Popescu, Sucéva, c. Mălini; Gr. Gheor-ghiü, Botoşani, c. Călinescî). „îndată după ce resare sôrele saü când îi rădicat de o suliţă, '■'t_ nu si' va schimba. Iară ou imlăratnic Fii-vol npric şi s â I u i o... Beldiman, Tragod. v. 1027: < >s11î ora îndestula, (iesle i•-iu 1... (Marian, Iim:, i, i i;ij Doină din Ardei: Cânii vedi lal.a'i runieini'a, Un dur X i i .v 1 !h;- fli).itc ontiov... mia mia, şi va a r d e pană dede-suptul iadului, şi va amistui pă-măntul şi rodul lui, şi va aprinde temeliile munţilor îi... Predică din sec. XArII (Cod. Mss. miscell. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 198): „întrarâ în cuptoriul de focii aprinsu de 7 ori, şi nemica nu se spârerâ, nice se temură, pentru aceia nuoraţi fura într’ănsuliî, şi nu se a-prinsera, nice arserl..“ Biblia din 1688, Malacii. IV, 1: Că iată zi vine a r z â n d ii ca unu cuptorîu, şi va arde pre ei, şi vor fi toţ cei striini de feliu şi toţi cei ce fac fără-de-legile trestie, şi va apr inde pre ei zioa ceia ce vine... Juni lăov ¡i/ii-oit igyj-rixi y ic l o-/l £ v 17 mg xXifhc-vog, y'<>iic(, , ytă (tvriipsi nuri) iig rţ -¡¡¡.leQCi Tj Zilot, Cron. p. 6 : O, ce groznică văpae numai decât aii aprinşi Arde’î, Domne milostive, în pârlii do foc nestins... In înţeles propriu, aprind presupune tot-d’a-una foc. Cantemir, Divanul 1698, f. 84 b: „păcatulu prileju şi pricină Carcâ, iară de-aciîa a să lăţi pre lesne îi iaste, şi dintr’o scântâe să va aprinde foc...“ Doina ţeranceî: De cu dioa mătur casa, Aprind focul, gătesc masa, 1361 APRIND 1362 Aduc apă din fântână Şi furca n’o las din mână... (Alex., Poes. pop. 2. SOS) Figurat: Varlam, 1643, I f. 17 a : „pâcatulu îaste unu lucru nesâţiosu : nu-i soseşte cu unulu sau cu doaâ, ce totdeuna să aprinde şi arde tot mai spre multe răutăţi să facă... I. Văcărescu, p. 314: O flacără supţire Inii trece prin simţire In cesul ce te v&d; Ş’îndată mS coprinde Un foc ce mă aprinde... Costache Conachi, p. 226: Ce furtună tulburată şi odihnei surpătore Se rădică în simţirea unei biete muritore, Ş’a potolitelor focuri văpaia inimi aprinde... într’o doină din Ardei, printr’o admirabilă asociaţiune de idei: Dragă mi-i leliţa ’n joc, Când se legSnă cu foc; Unde’şi pune piciorul, Te aprinde mohorul... {Familia, 1S8G p. 311) Dar noţiunea focului, fie directă, fie figurată, se şterge aprope de tot într’o mulţime de locuţiuni metaforice; precum: aprind mânia, aprind dragostea, aprind rîvna sau pofta, se aprinde setea, se aprinde sângele, se aprinde faţa etc. Aprind mânia: Zilot, Cron. p. 10: Că Dumnezeu aprinăendu-s\ groznică mânia sa, Ne lăsa pentru pScate sudori grele a vfirsa... sau tot acolo, p. 84, aprind g ă 1 c e v a: „Turcii pricepând cum că prieteşugul Roşilor este curat ficleşug, fiind că-î vedea făcendu-se stăpâni pe cetăţile şi locurile lor în vreme de pace, le stătură împotrivă a nu-î lăsa să mergă înainte, din care se aprinse gâlceva...“ Aprind dragostea: Varlam, 1643, I f. 42 a: „să nu sâ oprescâ nice dănăoarâ dragostia iui di-întru noi, ce pururîa şi totdeuna să sâ aprindză şi să să înnoiască...“ Antim, Predice p. 9: „cine va fi acela carele va socoti acestea şi nu se va aprinde cu totul de dragostea Mântuitorului..?“ I. Văcărescu, p. 49 : Răpind simţiri tinereşti, Ii fermecl şi îi uimeşti, Aprindendu-l cu amor, Şi de tine se omor... Doină din Ardei: Ai! săracă mândra mea, Cu brâu roşu se’neingea, Inima mi-o aprindea... (J. B., 244) Aprind rîvna sau pofta: Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom.) p. 253, despre porcarul care nu ve^use nici o dată vre-un oraş: „cum şi ce ar pute fi cetate ca să să înştiinţeze cu pofta aprinzindu-să, râmă-torii în câmp pustii lăsind, — vârtos purcîasă...“ Beldiman, Tragod. v. 29: După trecere de vreme de câţl-va ani, s’at'i turbat; Rîvna între ei s'aprinde de slavă ... Aprind setea: Legenda S-tei Maria Egiptenă, sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al Bis. St. Nicolae din Braşov, p. 376): „acice nice apâ n’am avutu să gustu, şi foarte mâ aprinderi de apâ nu pute răbda...“, unde aprindea este forma arcaică pentru prima personă singulară a imperfectului. Aprind sângele : A. Odobescu, Mihnea-vodă p. 32: 1363 APRIND 1304 „Atunci sângele se aprinse într’însul şi turbarea îî coprinse sufletul..." Aprind faţa: Costachi Negruzzi, Aü mai păţit’o şi alţii: „defăimaţi din mult în mai mult petrecerile liolteieï, a cărora însă aducere a-minte le aprindea feţele şi’i făcea să rî(^ă cu hohot..." Balada „Codrénul" : Domnul faţa’şî aprindea, Grecu’n beciuri s’ascundoa... cu nota lm Alexandri : „adică i se cuprinse obrazul de roşaţa mâniei". In balada „Erculén" se descrie o fată atât de frumosă: Cât o si zăresce, Sôrole s’oprosce, Şi faţa’î s’aprinde, Şi rada’ï so’ntindo Ca un sărutat Lung şi înfocat... Aprind cu sensul de luminez: A. Pann, Erotocrit p. 114: Ci faţa’i cea luminoşii îndată a’ngălbinit, Şi tot în acea minută iarăşi la loc s’a roşit; Nepovestita’! frumseţe tot feţe, feţe făcea, Aci s’aprindea ca focul, şi aci Iar se stingea... Alexandri, „Cositul": Faptul dilei se aprinde pe a délurilor frunte Ş’un rîü falnic de lumină se revarsă peste munte... Zilot, Cron. p. 75 : Privelisce de foc pre munţi se aprinsese : Nici drumuri, nicî cărări pustii nu remăsese, Tdte pline de om, pline fără minciună, încât munţii urlând, părea că cerul tună... Conachi, p. 222: Atunci înplăntăndu’ml ochii în întuneric, pre mări, Rog pe Dumnedeü s’aprindă a sale ceresc! cămări, Ca să poţi veni de grabă la locul cel însemnat Unde, cu tovărăşiţa, nopţi întregi te-am aşteptat... Aprind în cjicetori şi locuţiuni proverbiale : „Luminarea se aprinde pentru ceî ce ved, nu pentru ceî orbi" (Pann, I, 150). „Bine e şi înaintea dracului a a-prinde când şi când câte o lumină" (Ţichindel, 1814, p. 47). Neculce, Letop. II p. 334: „sosind boierii la Ţarigrad, au socotit vreme şi au păscut prilejul, şi când au eşit împăratul la gemie, ei şi-au aprins rogojini în cap şi au dat arz la împăratul, jăluind pre Nicolai-vodă (Mavrocordat)...“ v. Arz. Acelaşi, p. 298, vorbind de spaima lui Duca-vodă când se v£(£u părît la Constantinopole, urmeză: „se turbură tare şi ’şi aprinse polele de tote părţile; şi ce strinsăse bani dela ţară, nu apucă a dare pre la datornici, Şi începu a triimete bani ia Portă şi la Iianul..." v. Polă. „Dintr’o vorbă îţi aprimli p a e î n c a p" (Pann, III, 9, 122). I. Crengă, Socra cu trei nurori (Conv. lit. 2875 p. 285): „Domne, ce vorbă ţi-a eşit din gură!.. Vrei să ne a prindem pae în cap? să ne svîrlă baba pe drum?.." Mai puţin românesce este : „a’şi aprinde pae pe cap" (Lumina pentru toţi, 1886 p. 304). v. Gap. Basmul „Orb-împărat" (Tribuna din Sibiiu, 1886 p. 401): „Intr’o clipită es afară trei fete nu cum să fie, ci tocmai ca trei bobocei de trandafir. Mare-lucru să nu ţi se aprindă călcâele!..." Alexandri, Craîu-nou, sc. 2: „Ei! se vede că i s’o aprins c ă 1 c â i 1 e după fata ispravnicului..." Costachi Negruzzi, Cărlanii, sc. 1: „Ce spui? Dragostea! Nu cum-va ţi 1365 ‘•APRINS 1366 s’aü aprins c ă 1 c â i 1 e după. vr'o le-îica?..“ I. Créngâ, Stan Păţitul (Conv. lit. 1877 p. 29): „ba o strînge pe fată de mană, ba o calcă pe picior, ba... ’ cum e tréba ilecăilor. Şi tropaî, ropaî, ropaî! i s’aü aprins lui Ipate al nostru călcâele...“ Macedo-românesce se (|ice cu acest sens: „s’aü aprins ficaţii“, de exemplu într’un cântec poporan (Dr. Obe-denaru, Texturi Mss. în Acad. Rom. p. 251): Cu muntriroa çi’nï fiçesï, Hicatele înî \e-aprimseşî... v. Călcăm. —Ficat. Alexandri, Şoldan Vitézu: „më furnică prin inimă, mi aprind ochii ca doi jăratic!...“ De totă frumuseţea este metafora în balada „Toma Alimoş“: Murgul o c li i ’ şî aprindea, Necliezla şi respundea... v. Ard. — Aţiţ. — Foc. — Prind... Aprindere (plur. aprinderi), s. f. ; l’infinitif d ’ a p r i n d pris comme substantif: action d’allumer, d’embraser, d ’ enflammer. Se întrebuinţ0ză mal mult în sens moral, pe când pentru cel fisic e mal potrivit sinonimul a-prins.- Alţi sinonimi : aprinde-t u r ă şi aprinsuri Cihac: „aprindere mare a sufletului = grande exaltation“. Glosarul slavo-românesc circa 1600 (Cuv. d. bătr. I, 285): „aprindere, în-c i n d e r e“. Zilot, Cron. p. 2 : „fiind în vîrstâ tînără de 18, 19, 20 de ani, am simţit în înima mea o aprindere de dragoste cătră patrie-mL..“ Costachi Conachi, p. 258: Mintea în căile sale îï înţ&lept mSsurată, Iar Iubirea cea de sine cu aprinderea sburată, Căreia, spre înfrînare şi spre un fel de oprire,. Mintea îl stă înpotrivă cu păsuită gândire... Filimon, Ciocoii vechi p. 61: „Şi de ce să nu’î daü pe faţă acéstâ négru vîn^are? adaogă Dinul cu ôre-care a-prindere prefăcută...“ v. Aprind. — Aprins. Aprindët&r, -ore, subst. et adj.; 1°. allumeur, éclaireur ; 2°. enflammant, échauffant, excitant; 3°. inflammable. Cu primul sens, la Dosofteïu, Syna-xar 1683, Oct. 26 (f. 88 b): „Unü ' aprindzătorîu de luminele svăntuluî, anume Onisiforü, să ’mvăţasâ a fura făcliile...“ Cu sensul al doilea, de ex. : scântei aprinçlëtore, saü figurat : dor aprindetor, privire aprindetore etc., se aude rar. Cu sensul al treilea, în Lexiconul Budan : „aprindetor = accendi-bilis, entzündbar, entzündlich“. v. Aprind.—Apringîo're. — -tor. Aprindëtùra, s. f. ; „embrasement“ (Cihac). v. Aprind. — Aprinsură. Apringîore, s. aprinjore, s. f. plur. ; allumettes. Formă contrasă din aprin-çlëtôre. Se întrebuinţ0ză în Ardél (S. Bărcianu), alături cu sinonimii 1 e m-n u ş e şi pucîosă, la noi chibrituri, v. Aprind. — Chibrit. Aprins, -ă, adj.; le participe passé d ’ a p r i n d pris adjectivement : allumé, embrasé, enflammé. Aprins este ce-va gata să ar<|ă saü începênd a arde. Cugetări în ora morţii, circa 1550 (Cuv. d. bătr. II, 459): „unora le va fi faţa ca lumina luniei, alţii ca lumina dzileei, alţii ca fierul apr insu căndu sar scânteile dintru elu...“ Pravila dela Govora, 1640, f. 66 b: „cine mânie pre preotulü sau pre ar- 1367 “•APRINS 1368 hiereulti, vraciuiu celu sufletescu, de mânia lui Dumnezeu voru fi apriîn§i...“ Psaltirea Şcheiană circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.), XVII: . . . cuventele Domnului aprense... ...tcc Xoyia Kv- QtOV 71 S 71 V Ç M-Í V «... In sens propriu, este aprins ce-va de foc, saü cel puţin se presupune focul, ca la Cosnachi Conachi p. 105: Ticălos sufletul meü, Cât pătimesce de reü! Pătimesce că’i aprins De focul acel nestins!... Adesea însă noţiunea focului se depártézá de tot, ca în (Jicerile figurate: sete aprinsă, gemă aprinsă, a-prins de rîvnă, faţă aprinsă, ba chiar la cai „nări aprinse11 când es din ele aburi. Dosofteîu, 1673, f. 65 a: în ce chip doiiaşte cerbul de fintânâ Cîndu’l strînge siatea de’l arde’n plămânâ, Sufletul míeü, Doamne, aşîa te dorîaşte Cu sîate aprinsă, de mă veştedzlaşto... Enachi Cogalnicénu, Letop. III p. 269: „...gonindu’i toţi din tote părţile, şi ne mai avănd unde fugi, aü trecut dincoace in pământul Turcului la Baltă, şi fiind aprinşi gonaşii Rusiei, s’aü înşelat şi ei şi au trecut la Baltă...“ Beldiman, Tragod. v. 241: Toţi la brîii aveaü pistóle, alţii cu săbii încinşi, Cu toţii de-a Eterieî rîvnă se vedeaü aprinşi... Gr. Alexandrescu, „O impresiă“: Când caii, repedî, ageri, cu come resfirate, Cu nările aprinde, cu gurile spumate, Muşcând cu neastîmper zăbala ce’î ţinea... Colinda „Plugului“: Să v& fie casa casă, Să vS fie masa masă, Tot cu mesele întinse Şi cu feţele aprinse... (Alex., Poes, pop. 2. 391) Cu poeticul d ca în dalb, ne în-timpină în colinda „Botezul“ : Sînt tot mese ’ntinso Şi făclii daprime... (G. D. T., Pocs. pop. 23) Intre culori este şi aprins -galben = galben ca f o c u 1 (Marian, Chroma-tica p. 50). O făină veche şi stricată se c^ice aprinsă. Alexandri, Boieri şi ciocoi, act II sc. 1: „600 de galbini dela Jidanii pitari, pentru ca să li se învoésca a vinde mai scump jămle făcute cu făină aprinsă..." v. Aprind. — 2 3 'Aprins. 2‘Aprins, s. n. ; le part, passé d ’ a-prind pris substantivement : allumage, éclairage. Sinonim cu aprindere, dar care nu se întrebuinţ0ză nici o dată în sens moral. E stereotip în locuţiunea adverbială: „pe la aprin-sid luminărilor = lorsqu’on allume les chandelles, le soir“ (Cihac). Dicţionar Mse. bănăţân circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 424) : „Aprins. In-cendium“. Dosofteïu, Synaxar 1683, Oct. 26 (f. 87 b): „cu aprinsidü besïariciï au scornitü nărodulu, iară cu stânsulü l'au îndesitü... Ion Ghica, Scrisôrea XIV : „Séra în aprinsul luminărilor, un car plin cu lupi tineri şi bătrâni, cu vulpi şi cu epurî, venia cu vînătorii...“ v. Aprind. — 1'3'Aprins. 3-Aprins, s. n.; t. de Vétérin. popul.: fourbure, entérite couenneuse. Acéstâ grea bolă, care face că dobitocul perde grăsimea şi aşa dicênd se topesce, de unde ’i vine numele frances poporan „gras-fondu“, se observă la cai şi la boi. Se <|ice şi a r s la i ni m ă. 1360 AfROD 1370 „Aprins este o bolă la vite" (Y. Tri-fa, Sucéva, c. Mălini). „Boia aprinsul, atât la caï precum y la vite cornute, vine din fuga mare-sau din pré multă munca; dobitocul începe a se usca pînă ce môre“ (I. Corciovă, Tulova, c. Decani). „Boia aprins la vite este a p r i n-d e r e ' la plămâni“ (T. Coate, Covur-luîu, c. Tirgu-Beresci). Yineţki Avgi-başa, Cartecica, Bucu-resci 1806 p. 6S : „Când iaste calulü a r s ü la i n erni, sa iai rachiu slabii una oca şi piperïu întregü sau pisatü de —parale, şi să’lu amesteci, sâ-î torni calului în gât, dar mai înainte să-lii învăleşti sa sa naduşască; ori sa fărâmi şapte oao cu totul şi prin ţesală sâ’î torni pa gâtü..." v. Aprins. Aprinsură, s. f. ; inflammation, embrasement. Sinonim cu aprinde-t u r a şi cu substantivul aprins. Se aude peste Carpaţi (S. Bârcianu). v. Aprincl. — -ură. Aprod (plur. aprodî), s. m. ; 1°. page; 2°. huissier. In primul sens, cu care nî-a venit din maghiarul aprô d, ne întimpină numai în vechile texturi, precum şi’n Dicţionarul Mss. bănăţ0n circa 1670 (Col. L Tr, 1883 p. 424) : „Aprod. Ephoebus“, adecă: „ephebus, '¿y ¡¡fi o g, adolescent“. Nu figurézâ nică-irî „în vecliiî cronicari cu însemnarea de vitéz“ (L. M., Gloss. 22). Neculce, Letop. II p. 199, vorbind despre epoca lui Ştefan cel Mare: „a-proziî atunce nu era din oameni proşti cum sânt acum, ce era tot feciori de boieri, şi portul lor era îmbrăcaţi cu şarvanale cu cabaniţe...“ Astfel de aprod era legendarul fundator al familiei Movilă, pe care’l cânta Costachi Negruzzi în „ Aprodul Purice“, . 25,177. II. adăugând în notă că : „c o p i i î - d e - - c a s ă şi aprodil alcătuiau garda Domnescă; ei erau toţi călări, purtau căciuli ţurcănescî cu pene, dulămî de catifea cu nasturi de argint“. Gheorgachi Logofăt, Letop. III p. 293: „în vechile vremi era doî Y ă-t a jî de Aprozi, unul se numîa Y ă-t a v de Aprozi de Tîr g, şi altul Yătav de Aprozi de Curte. Şi a-cestă breslă a aprozieî, la Domnii cei vechi pan’ la Radu-vodă s’au păzit rănduela cinstii lor, încă, ¡şi la alţi Domni mai încoace, că au fost foarte cinstiţi aprozii, şi îmbla cu şarvanale, şi la boierii cei mai de cinste aprozii îmbla cu poruncile Domneşti; şi când mergea la casa boierilor, ori în ce cinste de boierie era acel boier, eşia înaintea lui şi’l primîa cu şlicul a-mână, şi băgându’l în casă, stănd boierul în picioare şi cu aprodul, îi da poronca Domnescă, şi punea pe aprod de şădea şi apoi şădea boierul. Şi aprozii aciia încă se făcea din oameni de cinste; cum şi din nemul cel cinstit al Can-tacuzinilor, cel dintâiu anume ce au venit în Moldova întâîu aprod au fost, şi pe urmă s’au cinstit cu alte boierii, ajungând păn’ la starea cea mai de cinste a boieriilor. Iar dela o vreme încoace acestă breslă s’au fost micşu-rat, încăpând acum la acestă breslă din oameni proşti...“ La 1583, Simeon Movilă, în urma Domn în Moldova şi’n Ţera-Româ-nescă, era numai aprod (Cond. Mss. Asachi în Arch. Stat. t. 1 f. 456 b). Miron Costin, Letop. I p. 257, vorbind despre Radu-vodă Mihnea: „A-prozn de Divan mai de cinste nice la o Domnie n’aii fost; cu urşinice mulţi şi cu cabaniţă cu jder şi cu liulpî îmbrâcaţi; şi ori la cine şi la ce boierin mergea cu carte domnescă, în piciore sta boîerinul pănă ce cetîa cartea...“ 45 1371 APROD 1372 Acelaşi ne spune într’alt loc (A. I. R. I, 170) că: „marele postelnic judecă totă Curtea domnescă, pe aprodi, pe curteni şi pe Turci...“ Act muntenesc, din 1649 (Arcli. Stat. Doc. Rom. I No. 333): „fost’au mulţi boi ari anume: Popescul căpitan ot Buzău, şi Jipa spătar ot tam, i Iona-şcu diaconul ot tam, i Yasilie iuzbaşa ot tam, i Saclie iuzbaşa ot tam, i Za-hariîa logofăt ot Trăgovişte, i Mogoş aprod ot Buzău...“ Alexandri, Cetatea Nemţului, act I sc. 2: „te’ndoescî pote de cuvîntul lui Farcaş? cel mai vrednic şi mai voinic aprod a lui Cantimir-vodă...“ Balada „Oprişanul“ : Slugi, aprobi, copiî de casă! Voi dormiţi şi nu vS pasă Sorele c’au resârit Şi pe mine m’au trezit... şi mai jos: Toţi apropii se trezia Şi lui Vodă respundea... După Aşeclămîntul lui Grigorie Vv. Gliica din 1776 despre „Venitul boierilor Moldovei“ (ed. Răşcan, p. 21, 32, 33), aprodii, ca şi „copiii de casă“ şi „armăşeiî“, erau însărcinaţi a „împlini banii“ dela datornici particulari sau ai fiscului şi „a aduce pentru pricini de gîudecăţî şi pentru alte pricini“, după hotărîrea Divanului sau din porunca lui Vodă. Obosela lor era calculată cu ora, avend dreptul de a lua dela cei vinovaţi „de tot cesul câte 20 bani noi“, ceia ce se chiăma ciubote sau t reped. In capul lor era un V ă t a v de Aproclî şi un C e u ş de Aprodî, fie-care avend sub dînsul un numer de Aprodî şi câte un I s-pravnic. Duca-vodă, 1682 (Arch. Stat., Doc. Rom. II LTo. 65): „de nu or veni după soroc, apoi vom trimite domniîa me un aprod di-i aduce, şi vor da şi c o-b o t e...“ Constantin Brâncovan, 1695 (Cond. Mss. în Arch. Stat. p. 69): „fiind Datco sluj dator unui negustor anume Dona vnuc Donie taleri 210 şi neavănd banii să-i plătescă şi avănd strănsoare şi puindu’l şi la oprelă la Alexandrache C eu şui de Aprozi...“ Nic. Costin, Letop. II p. 87, despre Nicolae Mavrocordat: „cărţi de plinit cu Armaşi, cu Copii din casă sau cu Aprozi nu da, ce cărţi pe la scaune la Pârcălabi să cheme faţă pe cutare cu Turcul să stea să se ia sama, şi ce ar fi drept pe zapis cu zi sâ’î plătescă (creditorului Turc), eră nu cu plinelă sau cu închisore...“ în Condica de Visteriă a lui Constantin Brâncovan, 1693 (Mss. în Arch. Stat.), apr odă, ne apar ca o breslă, care contribuia la plata haracîuluî şi a diferitelor „poclone“, une-orî mai mult, alte ori mai puţin, după hotărîrea Domniei. Istoria aprodului se resumă în urmă-torea scădere: de’ntâîu el este „page“, „enfant noble“, copil de boier dat la Curte pentru a dvori, în pace şi’n resboîu, pe lîngă faţa Domnului, de-prinţlendu-se acolo cu lumea cea mare, în aşteptare ca vrîsta să’î permită a fi b o î e r i t; ca semn de înaltă încredere, Principele îl trimite cu porunci la unii şi la alţii; de aci însă, iner-gend une-orî şi după însărcinarea sfetnicilor princiari, aprodul începe a perde din însemnătate; înzădar se mai face cât-va timp o deosebire între „aprodî de Curte“ şi „aprodî de tîrg“ sau „aprodî de Divan“, căci o dată pe pripor, lucrul ajunge în curând că orî-ce fel de aprod devine un simplu „liuis-sier", o treptă la care copiii de boieri şi nici chiar de boîerinaşl nu vor să se pogore, ci se’ndesă numai prosti- 1373 ‘•APROPE 1374 mea; de unde, în sfîrşit, astăzi acest nume se dă în genere la slugi de pe lîngă autorităţi, de pe la ministere, préfecture, tribunalurï etc. v. Armăşel. — Gîobote. — Gopil-decasă. Aprodèl (plur. aprodei), s. m. ; petit page. Deminutiv din aprod. Colindă, muntenéscâ : Stă murgul legat, Legat şi ’nfrînat; Mult nu stă legat, Că pe el mi’l scote Şi frumos mi’l bate Frumuşel pe spate, Şi pe el mi’l ţin Patru aprodei, Doi de dărlogeî, Doi de dalbe scări... (G. D. T., Poes. pop. 50) Intr’o variantă: Patru daprodeî... (Vulpian, Text p. 39) v. Aprod. Aprodiă, s. f. ; qualité de page ou d’huissier. Gheorgachi Logofët, Letop. III p. 293: „acéstâ breslă a aprozieï...“ v. Aprod. l-Aprope, adv.; 1°. près, proche; 2°. presque, à peu près, environ. In primul sens e sinonim cu lîngă, care însă presupune o învecinare nemijlocită, pe când aprope admite alt ce-va la mijloc ; de ex. : Petru este aprope de mine, dar nu e lîngă mine, căci între no! doi se află Ion. In sensul al doilea, e sinonim cu maï-maï: aprope gata=m aï - m aï gata=puţin lipsesce ca să fie gata. Aprope este lat. ad-prope, vechîu ital. aprovo, provenţ. aprop, vecinii franc, a p r u e f (Ciliac), maî persistând în unele dialecte italiene : milanes şi brescian a p r ô f, piacen- tin a p r ô v etc. (Biondelli). Un text medio-latin : „vina colligenda ipsis ec-clesiis aprope situata vix possint re-colligi“ (Du Cange). 1°. An t i t e s a. Aprope este în oposiţiune cu d e-parte, fie în timp, fie maî ales în spaţiii. Proverb despre ceî ce nu maî se a-rată a fi ce-va: „de departe calu’ţî bate, de aprope oclii’ţî scote“ (Pann, II, 111). Altul: „de departe trandafir, de aprope borş cu ştir“ (ibid.). Balada „Yoîchiţa“ : Şi la el cum ajungea, Departe poclon făcea Şi ăe-aprope ’ngenunchîa... (Marian, Bucov. I, 35) Balada „Glieorghiţă“ : Du-te la domnii ceî reî Şi’ţî fă vr’o trébà cu eî: De departe ’ngenuchézà Şi ăe-aprope cuvintézâ... (Pompiliü, Sibiïu, 39) îndreptarea legii, 1652, p. 8: „în munca focului de vécu nu va sta departe de aceîa, ce aprope...“ 2°. Aprope fără preposiţiune. Se întrebuinÇézâ rar. O admirabilă locuţiune în „Balada luî Dumnezeii“ : Departe gândii, Aprope grăiî... iŢera nouă, 188G p. 702) „A avé pe cine-va aprope = dans son intimité, dans sa familiarité“. Nicolae Costin, Letop. II p. 94 : „stătuse Yisternic mare Glieorgliiţă Apostol Păharnicul, pre carele îl a-vea Nicolaî-vodă aprope...“ La imperativ: „vino apropel“ „stă! maî aprope“ etc. Maî tot-d’a-una aprope îşi asociază preposiţiunile de saü pe. 45* 1375 ‘•APROPE 3°. de apr ope, „de près“. A vend înainte pe de, aprope pôte sa aibă doë funcţiuni: a) Să arate o direcţiune ca franţu-sesce în „de près" : „n'atn venit de departe, ci de aprope11, de corespundând aci luî din în: „am venit din npropiare“. Dosofteîu, 1673 f. 6 b : Strâmbii nu laş sâ trăiască D ^-aproape să te prăvascâ... b) Când urmézâ dupâ un nume, servă drept adjectiv: ce-va de aprope =a p x o p i a t. Act moldovenesc din 1662 (A. I. R. III p. 244): „îaste şi îa rudenie de aproape lui Gavril hat...“; pe când fără de este un curat adverb, bună-oră la Moîsi Vv. Movilă, 1634 (A. I. R. I p. 72): „domniîa mé săntu mai aproape rudă lui Isac Balicăi hatmanului...“ Ca adjectiv, de aprope îşi pôte pre-pune articlul „cel“: Dosofteîu, 1673, f. 40 a: Cu ceia ce nu ţân gurămînt de pace Cătră cel ăe-aproape, ce fac ce le place, Dă-le, Doamne, plata precum ei lucredzâ... Acelaşi, 1680, ps. XXVII: „carii grăescpacecu ceï de-aproape aï săi“, unde la Silvestru, 1651: „cu priîa-tiniî săî“, iar la Coresi, 1577: „cătrâ soţii săi“. 4°. aprope de „près de“. Psaltirea Şcheîană circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.), XXXIII: „aproape e Domnul de frămţii cu înrema...“ Proverbul egoiştilor: „Cămaşa e mai aprope de piele“ (Pann, III, 109). Locuţiune proverbială despre cei fricoşi: „ca şoreciî când cânta jucând hora: sus de mână, jos de vînă, şi mai aprope de gaură“ (ibid. III, 53). Moxa, 1620, p. 400: „se văzu că e bâtrănii şi aproape de moarte...“ îndreptarea legii, 1654, p. 662 : „carele va bate pre cine-va cu curé sau cu nuia, ca să’lfi facá bunü pentru greşala lui, şi’l va omoră, acela îaste intru uciderile céle fărâ de voe; iară cine va da la sfadă băţu sau sabie sau cuţitfi, şi va lovi pre cine-va în fie-ce locu şi’l va omoră, aceia îaste aproape de ucidere de voe...“ Biblia Şerban-vodă, 1688, Paul. ad Iîebr. VIII, 13: ...iară ce să învecheşte şi înbă-trânâşte, aproape e d e perire... ...quod autem an-tiquatur et sene-scit, pro pe inte-ritum est... E maî cu semă poporană construc-ţiunea luî „aprope de“ cu supinul. Moxa, p. 357: „era zimislitu în trupul maicâ-sa, şi căndu fu aproape d e născuţii, îa muri...“ Constantin Brâncovenu, 1695 (Cond. Mss. în Arch. Stat. p. 119): „dă vreme ce şi chiliile şi păreţii şi îngrădişul mănăstirii, unele s’au surpat, altele era aproape de surpat...“ A. Pann, Moş-Albu, I, 39: Maî vîrtos d’atâta vreme după cum nu m’a v6(jut, Chiar şi de tot să me uite e aprope de cre- dut... Ca idiotism: „aprope de mintea o-mului=ganz natiirlicli“ (Dr. Polysu). Zilot, Cron. p. 73: Scil ce sună aşa? aprope o de minte: Alergă caro ’ntăiu să fugă mai nainte... 5°. pe aprope „pas loin“. Are un înţeles maî nehotărît decât simplul aprope. Dosofteîu, 1673, f 132 b: Şi să’ţ facâ numelui ocară Nebunii cc’s pr o - aproape do ţar/i... 1377 APROPIARE 1378 I. Crengă, Moş Nichifor Coţcarîul (Conv. lit. 1877 p. 382): „sa n’aî nici o grija, că sciu eu o poenă în pădure, cliîar aici pe apropo; sa tragem a-colo...“ Balada „Mioriţa“ : Ca să mo ’ngropo Aice pn-apropc... Cu acelaşi sens: cam aprope. Zilot, Cron. p. 7: Iar când fu po la Decliemvre, cam apropo do Crăciun, îndemnă dracul po Vodă spre alt gând groz- nic nebun... 6°. Particularităti. s a) „apropea = aprope a“ de’naintea genitivului în doina „Haiducul rănit“: Pe cel del îndelungat Sue-s’un car ferecat C'un lialduc de el legat; Iar apropca carului E mama haiducului... (Alcx., Poos. pop alo) b) „De d’apropo11 prin analogiă cu „de departe“ în balada „Corbea“: Tu, măicuţă, să te duci Şi pe Vodă să’l apuci, De departe sâ’ngenuchl, Mâna, pola să’i săruţi, De d’aprope să te rogi... (G. D. T., Poes pop. 51'J) c) Aprope construit cu infinitivul la Zilot, Cron. p. 15: „luând sema cu amăruntul, nu numai ca dreptate sau semn al dreptăţii n’am vedut, ci încă mai vîrtos: potopul nedreptăţii acope-rindu-o şi aprope a îneca ticăloşii locuitorii ei...“ v. 2’ Aprope. — Apr opiu. — Departe. 2-Aprope, s. m.; proche, prochain. Născut din adjectivalul de aprope, acest cuvînt păstreză une-ori pe de, ^icendu-se d eapropele. Se întrebuin- ţ6ză numai articulat. Fie-care om este aprópele pentru’ toţi ceî-lalţî omeni. Aprópele nu exprimă noţiunea locală de vecin, nici pe acea plastică de asemene, ci concepţiunea cu mult mai înaltă de strînsa solidaritate materială şi morală a némului omenesc. Psaltirea Şcheiană circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.), XIY: ...jurat proximo suo et non decipit... ...giură-se aproapelui său şi nu se Codicele Voroneţian din aceiaşi e-pocă (ibid.), Iacob, II, 8: ...iubeşte aproa- ...diliges proxi- pele tău ca tiînre m u m tuum sicut însuţi... te ipsum... unde în Biblia Şerban-vodă, 1688, a-cusativul cu preposiţiune : „pre aproapele tău“, iar în Noul Testament din 1648 sinonimul puţin potrivit „priia-tenul“. Zilot, Cron. p. 2 : „era faptele lui sfinte şi pline de totă dragostea cătră apröpele...“ Pravila Moldov. 1646, p. 1: „să nu cumva îndrăznescâ a eşi den hotarul dQ-aproapelui său...“, unde ar fi fost mai nemerit „vecinului“. Dosofteiu, 1680, ps. C: Pre cela ce cle-vetiîa într’ascuns d e-aproapele său, pre-acesta ’1 go-niiam... Detrahentem occulte proximo suo, hune perse-quebar... Ibid. XI: „deşiarte grăi careleş cătră d e, aproapele său...“, unde în Co-resi, 1577 : „deşerţii grăi cineş cătrâ s o ţ u 1 ü său...“ v. 1- Aprope. — Apr opiu. — 2' Asemene. — Soţ. — Vecin... Apropiare, s. f.; l’infln. d’apropiü pris comme substantif: rapprochement, 1379 APROPR[ETOR,-ORE 13S0 proximité. Apropiare este în oposi-ţiune cu d e p & r t a re. îndreptarea legiï, 1654, p. 744: „Dragoste Bă chiamă o iubire şi o apropiare a unui lucru...“ I. Văcărescu, p. 19 : Ea îl simte ’ntâîu puterea, Şi cu glas petrecător Tuturor apropierea Spuno-a dulcelui amor... Beldiman, Tragod. v. 493 : Codrii mari şi ape multe, apropiere de munţi, Cât să nu’! pese nimica de-or fi duşmani cât de mulţi... Se ÿce : c u apropierea şi ! n apropiere. A. Pann, Prov. I, 119 : Deci bubosul strugur, ce’şi avea şederea Pe lîngă Crăiasa c u apropierea, Pîrcălab să fie cinste avusese... Costinescu, Yocab. I, 59 : „A avé un lucru î n apropiare = a’l avé a-prôpe“. Dr. Polysu : „îmi vine c u apropiare= ich binfnahe, ich habe es nicht weit“. v. ' •Aprope. —2 Apr opiat. — Apr opiü. 1-Apropiât,-â, adj.; le part, passé, d ’ a p r o p i ü pris comme adjectif : 1°. proche, approché, rapproché ; 2°. accessible, affable, aimable. In primul sens este apropiat ce nu e depărtat. Ce-va mai puţin decât învecinat. In sensul al doilea, este apropiat acela care nu ne ţine pe noî departe sau care nu ne respinge. Se <|ice şi a-p r o p i e 1 n i c. Coresi, 1577, ps. LXXXYII : Delungat’ai de mine soţulri şi apropiatulii... Ibid. ps. XXXYII ...şi apropiîaţii miei de departe stăturâ... Elongasti a me amicum et no-t o s... ...et qui juxta me erant de longe steterunt... Dosofteîu, Synaxar 1683, Sept. 29 f. 35 a: „Şi era dará blandü, şi bunii cu toţii, apropñatü adecă g răi aï lesne cu dansulÜ...“ v. Apropiii. - Apropielor. a'Apropiàt, s. n.; le part, passé d’a-propiü pris comme substantif: approche. Sinonim cu apropiare. Se întrebuinţâză rar. Mirón Costin, Letop. I p. 300 : „Mult aü stătut boierii, maî vărtos Iordachi Visternicul cel mare, să nu pîeîe Cîo-goleştiî şi Stefan Sardavîul; ce temăn-du-se Yasilie-vodă ca după apropietul oştilor ungureşti să nu facă şi eî vre-o zarvă în Curte, î-au omorăt...“ v. '"Apropiat. Apropièlnic s. apropiètnic,-a, adj. ; „accessible, affable“ (Cihac). „Apropiet- nic = freundlich, lieb, zugänglich“ (Dr. Polysu). v. 1- Apropiat. — -nie. Apropietar, s. m.; propriétaire. Neologismul proprietar a devenit forte respândit pe la ţâră şi pe’n mahalale sub acâstă formă apropietar, născută prin etimologia poporană din aprópe. Jipescu, Opincaru p. 62 : „purcei, faguri, limbi, şi tot ce aï maî bun pîntru apropriitar, arîndaş, şi Greculuî care te-au împrumutat o-dată şi le-aî plătit dë douo orî...“ Apropietör,-6re, adj.; „approchant, rapprochant“ (Cihac). Coresi, 1577, ps. LIY : ...izbăvâşte cu pace sufletul ü mieu de apropietorii de mine... ...redimet in pace animam meam ab his qui appro-pinquantmihi... Dosofteîu, Liturgiar 1674 (Molitve f. 104 a): „cu totul apropiat tutu- 1381 APROPIÜ 1332 ror greşiţilor, cu totul apropiat tutu ror apropiitorilor... “ v. Apropiv,. Apropióz. — v. Apropiü. Apropime, s. f.; „proximite“ (Cihac). Apropiü (apropiat, apropiare), vb.; approcher. In oposiţiune cu depărtez. Apropiii nu este o formaţiune româ-nescă din apr óp e, ci se trage d’a-dreptul din latinul rustic a p p r o p i o în loc de clasicul „approximo“ saîi „appropinquo“, des în texturile medio-latine, bună-oră : „appropians al-ligavit vulnera ejus“ saü „a p p r o-p iare Deo desiderant“ (Du Cange, ad voc.), de unde şi provenţalul a p r o-p j a r , franc, a p p r o c h e r etc. (Cihac). Locuţiunea proverbială, a hoţilor : „Apropie-te criing, d e p ă r t é z ă - te camp !“ (Pann, III, 52). Diferitele construcţiunî ale luí apropiü sînt: cu acusativul saü cu dativul în graiul archaic, cu d e şi alte preposi-ţiuni în limba obicinuită. Io. Cu acusativul. Ca lătinesce: „ripam appropinquare“. Numai sub forma activă : apropiü ce-va; şi forte rar. Balada „Grue Grozovanul“ : Un căluţ cam pătrărel, Eşta ’n vară cincărel, G-ruo mi’l apropiîa, Mâna’n comă că’î punoa ... Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 282): „a visului izbândire în-tr’acesta chip Dumnâdzâu să o de-p ă r t é z e, iară ceia caré eu mai de ’nainte am talcuit de izbândire să o apropuaze...“ Enachi Cogălnicânu, Letop. III p. 265 : „iar Domnul, după ce apropicsă trei ani a Domniei sale, aştepta din di în di ca să’î vie maziliea...“ 2°. Cu dativul. Ca lătinesce : „ finibus appropiu- quare“. Numai în graiul vechiu şi sub forma reflexivă. Codicele Voroneţian circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.), Iacob IA7, 8: Apropiaţi-^ lu Dumnedze u, şi apropna-se-va v o a o... A p p r o p i n-quate Deo et. a p p r o p i n q u a-bit vobis... şi tot aşa în Praxia cea tipărită circa 1570 (Mus. istor. din Bucur.); dar în Noul Testament din 1648 : „apropiîali-vâ cătrâ Dumnezau şi să va apropiîa cătră voi“, iar în Biblia Şerban--vodă din 1688: „apropiaţi-v& la Dum-nezău şi să va apropiîa cătră voi...“ Coresi, 1577, ps. LXXXA^II : ...et ...şi viaţa mé iadului ap ro-pie-se... vita mea inferno ap pro-pi nquav it... 1580, quatern. II Acelaşi, Omiliar p. 1: „Cine se va apropiîa Domn u-lui, întru uîn duhu fi-va...“ Ibid. quatern. XXX p. 6: „ne a-propiemu mai vrătosu f r ă m s e ţ i e i aceştii lumi nestătatoare şi putredă, îarâ de a fericitei şi a nesfrăşitei viaţa nici uîn cuvântu nu facemu...“ îndreptarea legii, 1654, p. JS9: „Nu se-au opritu bărbatul şi muiare deîn amestecare trupului loru fără numai căndîi vor să se apropie rugii sfintei pricaştenie...“ Dosofteîu, 1680, ps. LIV: Redimet in pace animam meam Izbavi-va cu pace snfletulu mieu dela carii să a-prop ie mie... ab his qui a p-propinquant milii... Acelaşi, Synaxar 1688, Oct. 3 f. 41 1383 APROPIÜ 13S-1 b: „să măhniîa făcând ü voia na, căce nu era cíidzutü şi apropiindu- li - să de multe ori sa cadzâ...“ 3°. Apropia de. Construcţiunea cea mai obicinuiţii. Coresi, Omiliar 1580, quatern. XXXI p. 11: „zise lor să’lh aducâ cătrâ elü, apropie-se de elü, întreba elü, grâi...“ Moxa, 1620, p. 403: „şi se apropiará Turcii de zidul cetăţi ei...“ Mirón Costin, Letop. I, p. 218: „Era într’o duminecă, când s’aü apropiat oştile Ungureşti de Sucéva... Dosofteiu, 1680, ps. XCIII: Ca să nu să apropie d e tine scaun de fără- liage... Numquid a d-h a e r e b i t tibi sedes iniquitatis.. Enachi Cogălnicenu, Letop. III p. 217: „când s’au apropiet de Iaşi, î-ati eşit toţi boierii şi caimacamii cu tote alaiurile înainte...“ Balada „Marcu şi Turcul“: En dă’mî vreme puţintel, Ga să m’apropiu de el, Să me plec şi să’l sărut, Căcî nu l’oîu vede mai mult... (Potnpiliu, Sibiîu, 23). „Cine se face Turcă, şese septemâni nu să aprochie îngerul de el...“ (D. Pop, Făgăraş, c. Copăcel). v, Brezae. „Se apropia, de dJoă“=timpul înainte de revărsatul zorilor. „A’nceput să cânte ciocârlia; ai, să ’njugăm la plug, băiete, că s’aprochie de dîoă...“ (T. Theodorescu, Ialomiţa, c. Lupşenu). Zilot, Cron. p. 111: „când se apropie de di o, începend a cânta cocoşii des şi jigăniile temendu-se să nu le apuce lumina dileî prin locuri primej-diose pentru dînsele, pe unde ele nop- tea umblă de’ş'i agonisesc hrană, fug de se ascund în vizuini...“ „Nu te poţi apropia de ce-va sati de cine-va“, „nu te apropii de...“, so dice când e forte greü a căpGtn, mai ales când este pré-scump saü pré puternic. Dr. Polysu: „N’ai să te apropii do dînsul = mau kann ihm nicht ankonv men“. Nic. Muşte, Letop. III, p. 11: „Earna mare era, că aşaşi érna s’au făcut acea zarvă; ce de Domn nu s’au putut apropia să’i facă vre un rău...“ Ion Ghica, Scrisôrea XIII: „De a-cea moşiă nimeni nu s ’ a ü p u t u t apropia, şi a remas şi pînă in clioa de astăzi tot a oraşului...“ „...m’am dus în tărg sâ’ni cumpăr nişte cojôce, unu nie şi unu flcioru-nio, da nici n’o fost chip sâ mă 1 i-c li e s c, câ tâlharii de Jidani ucigfi-î chetrile o scunchit tâte celia de ghieţii omeni nici nu sâ mai pot aprochie...“ (Preut G. Grosu, Iaşi, c. Voinesci). 4". Apropiii la. Construcţiune obicinuită în dialectul macedo-român ; rară la noi. Locuţiune proverbială: „s’a apropiat funia 1 a par = être aux extrémités“. I. Créngâ, Harap-alb (Conv. lit. 1877 p. 185): „Se vede că mi s’a apropiet funia la par. Cine scie ce mi s’a mai întâmpla. Cu. spânul tot am dus’o cum am dus’o câne-cânesce pînă acum ; dar cu omul roş nu sciţi dëu la cât mi-a sta capul...“ Codicele Voroneţian circa 1550, / ct. Ap. XXVII, 27 : „păru corabniciloru că se apropiară la vriu-o margine“, unde şi’n Noul Testament din 1648: „câ să apropie la vr’unü ţănutu“. Coresi, Omiliar 1580, quat. XXY p. 1: „ca se apropie amu, zice, la poarta cetâţiei...“ 31 1385 APROPIÜ 1386 Moxa, 1620, p. 390: „Sandavarinîi se apropie şi 1 a înpăratulu de i zise : păzeşte-te...“ Pravila dela Govora, 1640, f. 19 a: „să nu se cuteze a se apropiîa la preoţie...“ Şepte-taîne, 1644, f. 57 a: „cu inima înfrămtâ să apropie la acia straşnica şi dumnedzăîascâ taina...“ Dosofteîu, Paremiar 1683, f. 25 a (A 6-a Gîoîa), Proverb. XXIII, 30: Nu vă înbă-tareţft in vinü, ce vă apropiîaţu 1 a oameni di-repţti... Nolite inebrian in vinis, sed con vers a mini cum hominibus justis... Acelaşi, 1680, ps. CVI: ... să apropiară pănâ la porţile morţii... ...appropin-quaver unt usque ad portas mortis... 5°. Apropiü cătră. Psaltirea Şcheîană circa 1550 (Mss. in Acad. Rom.), XXXI: ...cătră elu nu apropie-se... ...ad eum non ap-propinqua-bun t... unde la Silvestru, 1651: „nu se voru apropiîa de elu“. Radu din Mfmicescî, 1574 (Mss. în Brit. Museum, Ilari. 6311 B), Luc. XV, 25: ... ca vine, apropie - se cătră casă... ... quum veniret, et a p p r o p i n-q u a r e t do-mui... unde în Nöul Testament din Belgrad’ 1648: „venind să apropie de casă...“, ca şi’n Biblia din 1688. Coresi, Omiliar 1580, quatern. XIII p. 1 : „codrulu totü ardé cu focü, cu fulgere şi cu tunete; cine se apropiîa cătră codru, elü muriîa...“ Omiliar dela Govora, 1642, p. 11: . „măcarâ şi nedestoinici săntu, ce fărâ temere cu indrâznire să apropie câtrâ altarîulii Domnului...“ Ibid. p. 92: „...s’au depărtat de toate bucuriile vecilor şi c ă t r a atăte nevoi se apropie...“ Dosofteîu, 1680, ps. Accedite ad eum et illumina- XXXIII: Âpropnaţâ-vh că-tră dânsul şi lu-minaţâ-vâ... 6°. Apropiü spre. Coresi, 1577, ps. XXYI : mini... ...căndu apropíese, spre mine răii... ...dum appropin quant super me nocentes.. la Dosofteîu, 1680: „când să apropiîa supra mîa făcătorii de rău...“ Beldiman, Tragod. v. 2689 : Toţi privind în sus cu ochii, spre portă s ’apropia... 7°. Apropiu în prejma. Dosofteîu, 1680, ps. XXXVII : Amici mei et proximi mei ad-versum me a p-propinquave-runt et stete-runt... Priïatiniï mîeî şi cei de-aproape aï mïeï în prij-m a mîa să apro-piîară şi stă -turâ... Cantemir, Ist. Ierogl. p. 572: „î n prejma locului apropiinclu-se, de departe casa omului cu degetul îi ară-tai...“ Pe lingă apropiu se întrebuinţeză şi forma amplificată apropiez. Dicţionar Mss. bănăţen circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 424): „Appropiedz. Appropinquo“. Dosofteîu, 1680, ps. CXVIII: Apropiîadze- se j Appropin- rugăcîunîa mîa q u e t oratio mea de’naintîa ta... I inconspectutuo... 1387 APŞORĂ 1388 I. Văcărescu, p. 297 : La dinşii astădi fură siială In prostii liaînil m’înfăţiscz, L’odobo buno cu ferbinţolâ Să cor acuma m’apropiat... v. 1,2 - Aprope.—Depărtez. Apruër? Cuvîntul figureză fără ex-plicaţiune în Dicţionarul Mss. bănăţ6n circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 424). Să fie ore Prier „Avril“? saü nu cum-va mai curând o formă pentru a m p r o o r ? v. Amproor. Aprumùt (aprumutat, aprumutare), vb.; emprunter. Lat. ad-promutuo, formă arcaică pentru î m p r u m u t =in-promutuo. Psaltirea Şcheîană circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.), XXXVI: Aprumută păcătosul şi nu toarnă... Mutuatur pec-cator, et non sol vet... unde la Silvestru, 1651: „înprumut îa päcätosulü...“ v. împrumut. Apsin. — v. Ilapsin. Apsoră, s. f.; 1°. un peu d’eau; 2°. petite rivière, ruisseau. Deminutiv din apă prin sufixul compus uş-oră, a-decă deminutiv secundar dintr’un deminutiv primar despărut apuşă, de unde cipuşoră şi apoi apsoră. Forma necontrasă apu§o'ră se mai aude uneori în gura poporului. Aşa într’un cântec hănăţân : Ca potricele ’n degeţele, Apuşoră ’n gurişonl... (Vulpian, Toxturi p. 8S). saü într’o colindă din Dobrogea : Acolo sînt troi rîurî, Trol părtini: Unu ’1 do vin, Alta ’î do mir, ■Altul do apuşoră Do cca limpogioră... (Bnrada, Căluţ. p. 53) Ap§6ră este, prin urmare, o formaţiune curat românescă, ca şi „pomă— pomuşă — pomuşoră" sau „cap — căpuş— căpuşor —căpşor", şi n’are a face cu vre-un prototip latin „aquiciola" (Ci hac). I. Văcărescu, p. 8: Acolo am ou căşcioril Po un vîrf de delişor; Curge’n vale o apsifră Murmurând încetişor... Dinu Golescu, Călătoria 1826, p. 156: „Şi cu acest mijloc umblă pre acea apşo'ră, ce nu este nici cât a patra parte din Dâmboviţa, luntri neguţeto-resci, încărcate ca un munte...“ Proverb : î-ai luat apşora, A stătut şi mora. (Pann, I, 131) Cuvîntul e des în poesia poporană. Colinda „Toder Diaconul": Mică chilioră Pe mal de apsoră, Chip de mănăstire Şi de pomenire... (G. D. T., Poos. pop. 35) Balada „Şerpele“: Caii de frâu că ’şi luau, La fântână că’î duceau, Cu apsoră ’î adăpau... (Ibicl -139) Balada „Voinicul“ : Şi eu mi te-oîu duce La apsoră dulce... (Ibitl. OST) Balada „Socra şi nora": Cu apşora florilor Tot din troca boilor... (IWd. 023) v. Apă. — -oră. — -u§. 1389 ‘•APUC 1390 1-Aptangie (plur. aptangicur’i), s. n.; t. de Botan.: capucine, Tropaeolum majus. O formă pentru a 11 â n g i c, cunoscută în Dobrogea (G. Ţeră-lungă, Tulcea, c. Yăcărenî). . v. Altăngic. ’•Apuc (apucat, apucare), vb.; saisir, empoigner, ravir, surprendre, attein-dre, commencer, s’y prendre, s’ache-miner, s’engager. Pe lîngă î e a u, care este expresiunea cea maî generală, se grupeză noţiunile maî mult sau maî puţin speciale de prind, d o b â n-desc, capet, răpesc, înhaţ etc., sinonirnî cu apuc, dar de cad el se deosebesce maî ales prin nuanţa fundamentală de ce va neisprăvit, pe când în cele-lalte tote acţiunea ne a-pare ca terminată. Tocmai de aceia ele îşi pot prepune pe apuc, când noî voim să arătăm anume că este abia un început sau o parte din lucrare: apuc a lua, apuc a prinde, apuc a dobândi şi aşa maî încolo; dar nu se pote dice : î e a îl a apuca sau prind a apuca. De aci se desvoltă apoi o mulţime de sensuri secundare, prin cari apuc se tot depărteză din ce în ce de sinonimii seî şi’şî capetă pe deplin — nu apucă a căpSta — o individualitate bine definită. Intr’unul şi acelaşî pasagîu, apuc pote fi întrebuinţat în trei sau mai multe sensuri diferite; bună-oră la Anton Pann, Prov. I, 62: Că în loc să s e apuce de negoţ saii meşteşug, Ei, p’alţî asemeni cu dînşiî găsind, fac prieteşug Şi apuc prin mahalale împreună înhăitaţi, Umblă, mirosă pe uliţi, ca nişte învîerşunaţî: Or-ce zboră, li se pare că îl vor pute mânca, întind felurite curse în mână a’l apuca... Cunoscem trei derivaţiunî, propuse pînă acum pentru apuc. Cea maî ve- che : „per metathesin a verbo o c-cupo“ (Lex. Bud.), a fost susţinută de Ciliac prin următorul paralelism semasiologic ingenios: „spaima apucă inimele=pavor occupât animas ; a se apuca de ce-va=o ccupare aliqua re ; a apuca pre cine-va=o ccupare aliquem“. A doua etimologiă apropiă pe apuc de termenul juridic teodosian ap o cli o din ânoyji „encaisser“ (Ci-par). A treia, cea mai nouă şi mai argumentată, trage pe apuc, prin forma metatetică intermediară aupuc =aucup, din latinul au c u p o (Burlă). L&sâm la o parte ipotesa dela mijloc. Din cele-lalte doe, prima admite trecerea iniţialului netonic o în a şi tot- o-dată o metatesă ; cea a treia, corectă sub raportul vocalismului (apuc :: au-puc=ascult :: ausculto) necesitdză şi ea totuşi o metatesă nejustificată pe tă-rîmul specific românesc, de oră-ce din cele doë exemple citate, unul — „ru-guma“ (=it. rugumare) lîngă „rumega“ (=lat. rumigare) — este latin rustic, nu românesc, ér altul : „aştept = ad-specto“, chiar dacă ar fi sigur, nu cuprinde o metatesă, ci numaî o e-quaţiune fonetică disimilativă, căci din „adspecto“ se face românesce „as-pept“, de unde „aştept“ prin disimi-laţiunea „sp-[-p=st-j-p“. Noi respingem dară câte-trele; şi le respingem cu atât mai vîrtos, cu cât aceiaşi rădăcină ca în apuc ni se presintă în latinul a p i s c o r. Aşa la Plaut: Tace sis modo, sine me hominem api.sci... (Epid. V, 2 v. 3) este românesce: „P^ogu-te să tacî pînă ce’l voîu apucai11 Aceiaşi rădăcină se regăsesce în sanscritul ă p (âpati, ăp-noti) şi zendicul ap (apâiti) „atteindre, obtenir, acquérir“; apoi în grecul anru>, de ex. : „anrsdd-ca ccvO-gumov rivâç = a p i s c i hominem“. 1301 '•APUC 1392 Acum, fără a mai vorbi despre formele sanscrită şi zendică, să constatăm că latinul a p i s c o r, grecul I' m w şi românul apuc se desbină numai prin elementul sufixai. De unde însă vine al nostru -uc in apuc? Pe de o parte, apuc se află atât în dialectul daco-român, precum şi’n cel macedo-român; pe de alta, sufixul verbal -uc n’are o existinţă propriă la Români. Prin urmare, forma întregă apuc, ér nu numai rădăcina a p, tre-bue să se tragă dintr’un prototip italic. In adever, latinul a p i s c i derivă din simplul apére: „comprehendere antiqui vinculo apére dicebant" (Paul. Diac.). Din acest apere se desvoltă o formă latină derivată apucare, întocmai după cum din mândere vine manducare şi după cum din latinul vulgar battére s’a născut bat-t nea re, de unde portugesul batu-c a r, în cari -ne- servă numai la întărirea noţiunii celei fundamentale, b Raportul este matematicesce exact: ap nea re :: apér e= =manducare :: mandere= =battncare :: battere. Intru cât nu se pote rădica în acé-stă privinţă nici o obiecţiune fonetică sau morfologică, românul apuc reconstituí dară o vorbă italică rustică perdută a p n c o, strîns înrudită cu clasicul a p i s c o r (ad-ipiscor, ind-ipiscor, red-ipiscor, ind-episci, ind--epto). Diferitele sensuri ale lui apuc, mai mult sau mai puţin, se desfăşură şi se inlânţuesc cam !n următorul mod: saisir = empoigner; empoigner = ravir; ravir = surprendre; surprendre = atteindre; atteindre = commencer; commencer = s’y prendre; s’y prendre = s’acheminer; s’acheminer = s’engager. P. Apuc „empoigner“. Proverbi şi locuţiuni proverbiale: Despre cei făţarnici, şi mai cu sernă despre femei ipocrite: „Dioa fuge de bivol, şi noptea apucă pe dracu de corne“ (Pann, III, 65). Ameninţare pentru cei şovăitori pe calea cea bună : „ Când te-a scăpa Dumnezeu, dracul te şi apuca,“ (R. Simu, Transilv., c. Orlat). „Despre un om sgârcit: la acela nu’i apucă şorecele sfărmitura de pe masă“ (R. Simu, Trans., c. Orlat). Despre morţi : „Ce apucă pămîntul, lesne se uită“ (I. Câlugârénu, Tecuciu, c. Movileni). Din Iordachi Golescu (Conv. lit. 1874 p. 71): „Ai apucat pisica de codă, în-vîrtesce-o să nu te sgârie = pe vrăjmaş când îl supui, să te îngrijesci de el“. Proverb juridic: „Pînă nu apuci pe cel drept, cel strîmb nu ese“ (Pann, II, 30). Despre cei nenorocoşi: Co apucă, Se usucă. (Hinţescu) Pentru francesul „ ôte-toi de là que je m’y mette": Do ar muri socrul Ca sâ’ï apuc locul. (Pilim, 1, 10:'.) Cu acelaşi sens: „De ar muri moşul, să’i apuc. toiagul“ (ibid.). Doina „Floricica" : Din mână dacă m’aï perde, Cine o să te desmîcrdo ? Cin’o să’mî apucc locul Să’şî fericescă norocul ?.. (Alex., Pocs. pop. -■ 278) „A apuca cap de fune = trouver un point de départ“ : 1393 '•APUC 1394 Cantemir, Chron. II p. 17, după ce citeză un pasagiu din Iornandes, ur-meză : „de aice vor unii să apuce cap de f une şi să arăte, că aceşti Ostro-gothî rămaşi să fie lăcuit pre locurile Dakiei...“ Altă locuţiune archaică: „apucă ca caia maţul“ (Cantemir, Chron. II, p. 8) = „sans discernement“. G. D. Teodorescu, Proverbe p. 83: „Românul <|ice: pentru asta aşi pune mâna’n foc! sau: nu pot să’mi piiiu mâna’n foc pentru dînsul! In Moldova se’ntrebuinţeză cu acelaşi înţeles expresiunea: apuc foc cu gura! er în Muntenia : î e a u foc în gură“. In loc de „apuc cu gura“, în graiul vechiu: „apuc cu rostul“, literalmente „cu ciocul“, „rostro“, ceia ce este mai potrivit. Dosofteîu, 1680, ps. XLIX: ...drep-ce tu povesteşti înderep-tăriile miale şi a-pucü liagia mia cu rostul tău...? ...quare tu enar-ras justifias meas, et a s s u-m i s testamen-tum meum per os tuum...? unde la Coresi, 1577: „p r i i m e ş t i zisa me“, iar la Silvestru, 1651: „iaî legătura mia“. „A apuca pe-amânele = a se sili să îea care mai de care“. I. Crengă, Moş Nichifor Coţcarîul (Conv. lit. 1877 p. 375): „pe vremea aceea era bine să fii harabagiu în Tîr-gul Nemţuluî, că te-apucaii pe-a-m â n e 1 e...“ „Cat apucă piciorul = în fuga mare“. Alexandri, Romanii şi poesia lor: „Cui nu’i place să vadă alergând pe un şes întins o poşta românescă cu opt cai? Caii alergă cât le apucă piciorul...“ In agoniă, i se pune bolnavului o luminare în mână. Aşa fiind obiceiul, nu e bine să moră cine-va fără luminare. De aci, în balada „Corbea“ : Arnăuţi că trimetea Pe roşul a’ncăleca ; Dar cine’l încăleca, La pămînt trântit cădea : Luminare n’apuca fG. D. T., Foes. pop. 530) „Când cine-va se silesce la mâncare, (lice : apuc ce-oiu apuca, şi fug la trebă...“ (I. Rugescu, Iaşi, c. Bădeni). Intre locuţiuni proverbiale, se mai aude în popor: „Par’cà a apucat pe Dumnezeii de picior!“ când arată cine-va o bucuria necumpëtatà saü când se îngâmfă de o dată, credêndu-se pré-mare, pré-fericit etc. „Te apuc de cuvînt“=să nu uiţi ce spui; să te ţii de vorbă. „li apuc de scurt“ = stăruesc sâ facă fără zăbavă saü fără şovăire. „Ajnic pe cine-va de ochï“ = vreü sâ’l fac a crede ce-va ce nu este... îndreptarea legii, 1652, p. 256: „De va apuca cene-va călugăriţa cu de-asila, sau slujnica de stăpănu-său, sau altâ muiare dă vre-unü omü, şi se va a-răta viaţa ei cé de întâi bună şi curăţa, acela 40 de zile să se cérte...“ Dosofteîu, 1680, ps. LXX: ...persequimini et comprehen-d i t e eum, quia non est qui eri-piat... ... alergaţu de’lu apucaţ, că nu laste cine’l izbăvi... unde la Coresi, 1577: „goniţi şi prindeţi elu“. Dosofteîu, 1673, f. 13 b: Tupilâ ¡¡’apuce şi să căpuîasc â, Pre mişel să tragâ’n laţ şi să’l smerescâ... Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 220): „sabiîa zavistiii mă-nuncliîu nu are, şi or-cine a-mână ar 1390 '•APUC apuca-o, nerânit şi nebetejit să rămâe nu poate...“ Nic. Muşte, Letop. III, p. 17 : „...l’au îmbrăcat pre dansul (Dimitraşco Can-tacuzino) cu caftan de domniea ţării în locul lui Petriceîco Yodă, fiind Impară ţiea la Oblu oiţă, şi î-au dat po-roncă să strice toate cetătile de aice 5 din ţară, să nu le apuce Leşii cu oşti...“ Zilot, Cron. p. 31: „de mulţi ani intrând supt jugul birului şi al supunerii, şi ne mai apucând arme, cursul anilor şi împilarea ce au avut în totă vremea î-au desbrăcat [pe Romani] de mărimea inimeî, care nasce vitejia şi îndrăznela, şi î-au îmbrăcat cu spaima şi cu frica...“ Beldiman, Tragod. v. 139: Unuia îi sboră mâna, pe altul în cap lovesc, ,Şi pe altul unde-apucă; mortea cât pot prelungesc... A. Pann, Erotocrit, II, p. 86: Insă amîndoî stătură pe cai ca nisce voinici, De caro se îmbunară toţi câţi privia, mari şi mici: Apucară alte suliţi, şi s’au repeclit pe loc, Căutând să se lovescă tot la primejdios loc... Balada „Mihu Copilul“: Codrul mi’l lăsaţi, Giugul apuca{i, Că nu sînteţi voi, Nu sînteţi ca noi Omoni de mândrie, Buni de vitejie... Figurat: „apuc sborul = prendre l’essor“. Gr. Alexandrescu, „Meditaţiă“: A’ara ’şi apucă sborul spre ţărmuri depărtate, Al tumneî dulce sore se plecă la apus... „A apuca pe cine-va pentru datorii, pentru bir, pentru pagube etc. = a’l trage la respundere“. Dr. Polysu: „L’am apucat să’ini plătescă = icli packte ihn an, micii zu bezahlen...“ Constantin Brâncovan, 1691 (Coiul. Mss. în Arcli. Stat. p. 63): „au fost apucat datornicii şi pre jupănesa Mara sora lui Miliai Drosul...“ Acelaşi, 1691 (ibid. p. 89): „apucă»-du’ 1 îorga căuşul pentru aceşti bani ce scrie mai sus, ca să’i de, şi el ne-avănd banii să să plătescă...“ A. Pann, Prov. III, 46: Apucase po ciobanul Paguba să’i împlinesc«,... In acest sens, apuc se pote construi cu de: apuc de datoriă, apuc de clii-riă, apuc de pagubă etc. Cântec din Moldova: Că te-a zări vr’un panţir Şi to-a apuca d o bir Şi d o posne ce-aî făcut Din Yasluiu şi pînă’n Prut!.. (Caranfil, Valoa Prutului, 1) „A apuca Domnia“ sau „a apuca Scaunul“ este a ajunge la tron prin mijloce piezişe. Moxa, 1620, p. 376: „dupâ Costan-tinii apucă Martinii domniia...“ Ibid. p. 391: „se rădica unii fe£oru a lui Aridronicii Duca de adunâ voinici şi se ispiti să apuce domniia, ce mainte’lîi apucă arma şi i se vărsâ sângele...“ Zilot, Cron. p. 116: „mişcările Por-ţei şi ale Grecilor fanarioţi, carii vîna de mult a apuca şi Scaunul Ţereî Românesc! cum apucaseră al Moldovei cu ani mai nainte...“ Din activul apuc „empoigner“, una şi aceia-şi formă „a se apuca“ func-ţioneză în patru chipuri, pe cari nu trebue să le confundam: 1°. ca verb reflexiv, de ex.: „mS apuc de per“; 2°. ca \rerb reciproc: „ei se apucă unul pe altul“; 3°. ca verb deponent: „eu 1397 ••APUC 1398 me apuc de cutare“; 4°. ca verb pasiv: „el se apucă=este saü pote fi prins“. «.) Reflexiv: „s’empoigner soi--même“. Costaclii Negruzzi, Alexandra Lapuş-nénul, III: „Ah, ce foc simt că mă arde! — strigâ bolnavul, apucănclu-se cu mânile de pântece...“ b) Reciproc: „s’empoigner l’un l’autre“. Balada „Mihu Copilul“: Ianuş Ungurén, Miliul Moldoven, De-o parte se duc, La luptă s’ajmc... Balada „Vidra“ : Eî de brâe s’apucară Şi la luptă se luară, Di de vară Pînă’n séra... Balada „Păunaşul codrilor“: Eï de brâe s’apucau Şi la luptă se luaü... Balada „Tudor“ : Eï de brâe s’apuca Şi la luptă se’ncleşta... {Marian, Buc. I, 1G6) c) Deponent: „a se apuca de — .empoigner, ne pas laisser tranquille^. . Pravila Moldov. 1646, f. 11: „deva avîa neştine un dulău tare şi dărz şi va mănca pre toţii dulăii, şi de să va apuca de vre unu dulău mai slabü şi’l va birui...“ Nie. Muşte, Letop. III, p. 13: „Boierii s’aü apucat de Stefan Petriceîco, ce era Clucer mare, fiind bătrăn şi boier de ţară, numai să’l rădice Domn...“ Enachi Cogâlnicénu, Letop. III, p. 198: „Constantin Vodă în Moldova domnia cu pace, apucăndu-se de capul preoţilor să’î înveţe carte...“ ci) Pasiv: „se laisser empoigner“ Văcărescu, p. 64: Când s’o apuc, sboră ; Cănd staü, se scoboră ; Nici va să se ducă, Nicï nu s e apucă... IIo. Apuc „ravir“. Dicţionar Mss. bănăţân circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 424): „Apuk. Rapio. Apprehendo“. Despre omeni lacomi se cpce: „a■ pucă ca lupul“ (D. Negoescu, Dîmboviţa, c. Pietroşiţa). „iii! ala e scii ca lupul: umblă numai s’apuce 1“ (D. Georgescu, Ialomiţa, c. Coşerenî). Varlam, 1643, II f. 45 a: „să ne oprimü ochii de-a práviré lucruri de curvie, urechile de-a asculta,ré căntece lumeşti de iuboste, mănule de-a aplicaría şi de-a prădări a...“ îndreptarea legii, 1652, p. 360: „a-tunce’l apucară diavolii deîn mănile părinţilor lui şi perirâ cu dinsulü...“ Dosofteiu, 1680, ps. CUI: Ţâncii leilor scâncindü să a-puce... Catuli leonum rugientes ut ra-piant... unde la Coresi, 1577: „răcăiia să r ă-p é s c â...“ Arsenie din Bisericani circa 1650 (Mss. în Acad. Rom.), ps. LXXXI: ...er i p i t e pau-perem et egenum de mânu pecca-toris... ...apucaţi pre cel méser şi pre cel mişel diîn mănule păcătosului... la Coresi, 1577: „luaţi meserulu-şi mişelul“ ; la Silvestra, 1651: „s c o a-teţi surmanulu şi lipsitulii...“ Dosofteiu, 1673, f. 10 b: Dobitoc sălbatec de câmp şi de luncâ, Jigânii sirlape ce strică ş’apucă... 1399 '■APUC IIIo. Apuc „surprendre". Când voim a apesa asupra elementului' de „ce-va neaşteptat“, se (^ice : apuc fără veste. Pravila Moldov. 1646, f. 89: „de va lua bărbatul pre muîare numai cu voia sa, ce să dzice să o apuce fărâ de v i a s t e cu arme sau şi fără de arme...“ Când e vorba de a pre’ntimpina pe alt cine-va, se dice: apuc înainte, o expresiune care se întrebuinţâză mai adesea într’un alt sens, după cum vom vedé mai jos. Biblia lui Şerban-vodă, 1688, f. 625 (Iuditli. VII, 17): Şi s’au rădicat tabăra fiiloru lui Amonu şi înpre-ună cu ei 5000 den fiii lui Asuru, şi s’aii tăbărât în vale, şi au apucat înainte a-pele şi izvoarăle apeloru fiiloru lui Israilu... Et promove-runt castra fiii-orum Ammon, et cum eis millia quinqué filiorum Assur; et castra-metati sunt in valle, et p r a e -occupaverunt aquas et fontes aquarum filiorum Israel... Mai obicinuit însă se întrebuinţezi simplul apuc. A. Pann, Prov. I, 108 : Şi’n sat la zapciu so duce, Grăbind din somn să’l apuce... Balada „Codrenul“ : Vr’un creştin de’l întălnîam, Averile 'i imparţialii: Cu doî cai de’l apucam, IJnu’I dam, una’î luam... I. Yăcărescu, p. 198: Al nostru ces şi el sosesce; Orî-cum îl vom apuca, Indrăznela izbutesce Cât cu minte vom umbla... Dosofteiu, Liturgiar 1674: (Molitve Ia piatdesiat f. 115 a): „carele ni-ai spodobit, pre neşte păcătoşii, şi la adastă dzâ să apucăm cu ispovédanie şi cu rugâ faţa sfinţiei tale...“ Şepte-taine, 1644, p. 17 •: „Pentru prunculü de să va prileji spre moarte, şi va vré preutul să’l botédze, şi să va téme că nu’lu va apuca c u s u-fletü să-i cetéscâ molitvele...“ Despre locuţiunea „apuc Domnia“, care pôte să însemneze : „surprendre le trône“, vet|i mai sus. Cu sensul de „surprendre“, apuc so întrebuinţezi mai ales în privinţa bô-lelor celor năprasnice şi a tot felul de dureri saü suferinţe. A. Pann, Prov. III, 68: Te miri ce îşi fac nălucii Şi f r i g u r i 1 o ’i apucă... Ibid. I, 121: Eî më venineză cu spirtosul duh, Şi pe loc m’apucă tuşea cu năduh... Balada „Năluca“ : Inghiţîa do doă orî Şi’l apuca reci fiori... I. Créngâ, Capra cu trei iedi (Conv. lit. 1875 p. 341): „Şi bocesce el, şi bocesce, pînă îl apucă leşin Tot aşa despre factorii cei mitologici ai bôlelor, de ex. : „îl apucă I e-lele“ saü: „îl apucă din Iele“. Alexandri, Haimana: „..am ajuns a fi nervos de când më aflu în serviciul Statului. Scii că më apucă n ă-b ă d ă i c e 1 e când vëd un plic ministerial...“ „Intre bjăsteine se aude : să’l apuce Rusaliile!“ (G. Maior, Tuto va, c. Plopana). Tot aşa, ba încă mai pe neaşteptate, apucă pe om morte a. 1401 ‘•APUC 1402 Balada „Balaurul“: Saî, bădiţă ortomane, Că m’agiunge la ciolane! Saî, bădiţă, de m& scote, Că m’apuc fiori de morte!... Psaltirea Şcheiană circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.), XVII: . . . apucară-me . ...praevene-cursele morţiei... runt me laquei mor tis... unde la Silvestru, 1651: „luară-mâ pre denainte“, îar la Dosofteiu, 1680: „înainte mă sărguirâ,“, şi numai în Biblia luî Şerban-vodă, 1688: „apu-catu-m’&a“. Moxa, 1620, p. 360: „zicîa toţi: pănâ nu vomu vedîa faţa înpăratului (Tit), să nu ne întoarcemu întristaţi şi mâhniţi; ce’l apucă moartia mainte de vreme, numai ce domni doi ai..." In acelaşi mod ne apucă frica, spaima, gr o za, tot ce ne speriă. Costachi Negruzzi, Zoe, III: „Une-•orî un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoşii sei ochi spre cer şi suspinănd îşi frângea mâînele...“ A. Pann, Prov. III, 67 : C’un cuvînt, e o nălucă: S’o veţli g r o z ă te apucă... De la Vrancea, Sultănică p. 229: „şi tot răcnia d’o apucau grozele, mai ales când scrîşnia din dinţi şi învîrtîa sabia...“ Balada „Doncilă" : Dar un plâns m’au apucai Că pe fetele din sat Grea urgie au picat... Despre suferinţe mai mărunte: Când m6 uit la sinu-i plin, ll’apucă dor şi suspin; Când v&d pSru-i de mătasă, Dorul eî tare m’apasă... (J. B. 31) 25,177. II. sau : Intru’n casă, o aud, Şi m’apucă dorul crud... (Alex., Poes, pop. 2. 303) Intr’un sens glumeţ: Alexandri, Florin şi Florica, sc. 1: „de când nu mai am pe nime în capu meii ca să me silescă la trebă, m’o apucat o sfântă de lene de mi se rup fălcile...“ • Ca o necesitate fatală, cu voe sau fără voe, ne apucă somnul. Balada „Corbea“: De când, maică, am intrat, Pic de vin n’am mai gustat, Somn nu m’a mai apucat... (G. D. T., Poes. pop. 503) Mânia fiind privită ca un fel de bolă, când vedem pe cine-va supărat, mai cu semă fără temeîu, (|icem cu ironiă: „l’a apucat 1“ satt: „erâşi îl a-pucăl“ ori îl întrebăm în bătae de joc: „când te-apucă, mult te ţine?“ După bole, dureri, suferinţe sau alte neajunsuri, o mare sferă în care se întrebuinţeză apuc „snrprendre“ sînt schimbările timpului; astfel se t|ice că: ne apucă ijiua, ne apucă n o p-teâ etc., mai ales însă atunci când ne temem de o asemenea apucare. Balada „Chira Chiralina“ : Marfa ce-o avem In curţi s’o băgâm, Căci ţii o a ne-apucâ, Potira ne’ncurcă... (B.urada, Dobrogea, p. 110) Doina „Decât ruda şi vecinul“: Fie noptea cât de mare, Că tot mică mi .se pare: Trece ’ngrab ca o nălucă, D i o a’n braţe’i te apucă... (Alex, Poes. pop.2- 356) Zilot, Cron. p. 33: „zăbovindu-se ore-şi-ce şi apucându’i (^iua, i-au vă-<|ut unii-alţii...“ 46 1403 '•APUC 1404 Ibid., p. 111: „când se apropie de dio, începend a cânta cocoşii des şi jiganiile temendu-se să nu le apuce lumina dileî prin locuri primejdi-ose pentru dînsele, pe unde ele noptea umblă de’şi agonisesc hrană, fug de se ascund în vizuini...“ „Primăvara omenii dic: hai la plug, că ne-a apucat ciocîrlia tot în sat" (P. Mihăescu, Braila, c. Cecârn). Doina „Drum la del“ : Ostenit mereu de ducă, Noptea ’n codri m& apucă... (Alex., Poes. pop.1■ 277) Altă doină: Noptea ’n drum o apuca, Ea mergea, calea’şî perdea Şi ’ntr’un rîu adine cădea... (Ibid. 49) A. Odobescu, Domna Cliiajna, p. 97 : „Or fi călători şi i-o apucat noptea pe drum...“ In Dolj, în loc de „ne apucă noptea“ se (pce: „ne coprinde noptea“ (N. Guran, Craiova). Balada „Darie şi potira“: Căci pe mine m& vor duce, Sera ca să nu m’apuce, Sus la locul de pierdare, Locul de spinclurătore... (ilarian, Bucov. I, 15) Cantemir, Ist. Ieroglif. p. 253: „în-tr’acia dzi pănă în sară călătorind, unde întune recul îl apucă, aco-lia popasul şi masul îşi făcu...“ îfic. Muşte, Letop. III p. 54: „apu-căncîu’l vremea acolo tăbărît, n’au cutezat să esă...“ Din apuc „surprendre“ se desfăşură dela sine’şi apuc „atteindre“, ambele sensuriconfundându-se une-orî, de pildă: Mc. Costin, Letop. II p. 103: „cănd au sosit boierii la Ţarigrad, n’au apucat pe Yezirul acolo, fiind aemu eşit şi purces la Odriiu...“ Balada „Blăstemul“ : De mergea ce maî mergea, Greii zăduf îl apuca, Ostcnela 1 ’ a j ungea Şi ol, măre, se culca... (G. D. T., Poes pop. -13S) IY°. Apuc „atteindre“. Sinonim cu ajun g, dar numai în timp, anume la viitor sau la trecut, nici o dată în spaţiu. Se construesce cu relativul „de“, cu acusativul, cu „pînă“, cu „din“ sau „dela“. 1°. Cu „de“: Pravila Moldov. 1646, f. 15: „el va apuca mainte de toţii de va ţinîa a-celîi locu...“ Ibid. f. 92: „apucă de le aflâ firia, şi de-aciîa le scoate den minte...“ Miron Costin, Letop. Ip. 240: „Schin-dir-paşa tot cu acea năvălă au lovit la başca cea den jos, şi îndată au intrat Enicerii în başcă; sărit’au Leşii de lăngă şanţuri, şi au apucat d e au scos o samă de pedestrime ce era în başcă, eră mai mulţi au perit...“ Nic. Costin, Letop. II p. 13: „Leşii apucase d e pusese oaste de a lor prin cetăţi: la Nemţ, la Suceva...“ Ibid. p. 83: - „Inchisăse pe Rugină Sulgerul şi pe Ştefan Luca Visterni-cul pentru banii năpăştilor în Viste-rie; ce Rugină apucasă de grabă d e întorsăse oamenilor...“ Neculce, Letop. II p. 267: „Deci el [Dedîul Spătar] într’o noapte au îmbătat pre Siimeni, pe străjării ce’l păzia, şi s’au slobozit cu o frânghie pe o fe-restră din turn pănă gîos, şi au apu: cat de ati încălecat pre cal şi cu doî feciori şi au fugit...“ Acelaşi, p. 2S0: „[Constantin Yodă Duca] au trimes noaptea un stâg de Lipcani să ia pe Turculeţ din măna oamenilor Caimacanilor să’l ducă la Taşi; iar pănă a mergere Lipcanii, Turculeţ au apucat d e au scăpat...“ 1405 ••APUC 1406 2°. Cu acusativul şi cu „pînă“ : „Intre jurăminte: să n’apuc Pascele! să n’apuc Crăciunul!“ (G. Poppescu, Ialomiţa, c. Brosceni-noi); <§r ca blă-stem : „să nu apuci...“, „să nu a-puce...“ Cu acelaşi sens : „să n ’apuc pînă la...“, după cum se (jlice: „se n’a-j u n g pînă la...“ Dr. Polysu: „bolnavul n’apucă pînă mâine=der-- Kranke erlebt niclit die Nacht“, ceia ce şi mai bine se exprimă prin acusativ: „bolnavul n’apucă diua de mâine“. Tot noţiunea de „atteindre“ este atunci când, vorbindu-se despre un om din trecut, de care nu mulţi îşi mai aduc a-minte, dar care ne fusese cunoscut întru cât-va, noî <|icem: „l’am apucat încă“. Jipescu, Opincaru p. 58: „Taica bîetu — că voi nu Taţi apucat—îera Rumân de 88 de ani fără doi...“ Ibid. p. 132: „Nevoia duce pS Rumân mai mult cum nu vrea iei. Cum a fost şi i să’ntâmplâ răposatului Barbu Pisău — că par’că ştii, or Tai apucat?—ţăran dela munte, d'încolo..." De asemenea se pote (|ice: am a-pucat un lucru, am apucat un obiceiu, am apucat un port, când e vorba despre ce-va vechîu, care nu se mai în-trebuinţeză. Miron Costin, Letop. I p. 28: „chi-vere, care am apucat şi eu şi la boierii ţării noastre...“ Pravila Moldov. 1646, f. 59: „cine va îngropa pre morţii ce va ii otrăvit, şi nu va socoti toate lucrurile şi obyceele ce s’au apucaţii într’acel locu de să fac, face prepusu cum să’l fie el otrâvitu...“ Proverb: Fie-care cum apucă, Astfel trebue s’o ducă... (Pann, I, 72) A. Pann, Prov. II, 12 : .....................pré mult e răzgâiat: El de vorbă nu se bate, ţine ce a apucat... De la Vrancea, Sultănica p. 217 : „...le spuneau câte în lună şi în sóre: ba de Turci, ba de Tătari, ba de Calmuci, ba de căpcăunii cu doë guri, ba de Muscali, ba de Nemţii cu codă; me rog, din câte omul apucă şi vede, aude şi nu uită...“ Se <|ice mai ales: apuc din bătrâni etc., în graiul actual mai adesea : a-puc de la... 3°. Cu „din“ şi „dela“ : Act moldovenesc din 1656 (A. I. R. III p. 233): „nic l’au ţănut [acel sat] Stoian uşâriul nic dănăoară, ce Tau apucat încă den părinţii lor c’au fost domnescu pănă la Ştefan vodă Tomşâ..“ Altul din 1657 (ibid. p. 238): „să caute acei oameni buni cu sufletele lor cum or şti cu dreptul de răndul acelui sat Mihalciul, a cui au fost, şi cum au apucat ei din moşii lor şi din părinţii lor...“ Cantemir, Chron. I p. 292: „pre malul Oltului să să fie văzând nişte temelii ca de cetate, cărora ţăranii de pre acolo lăcuitori, din bătrânii lor apucând, le zic Curţile lui Ler-împă-rat...“ Acelaşi, Ist. Ieroglif. p. 25 : „Po-vésté Vidrii noi Brebii din moşii-stră-moşii noştri aşa am apucat?o, aşa o mărturisim şi aşa o întărim...“ Neculce, Letop. II p. 203, vorbind despre o tradiţiune istorică : „letopiseţul de acésta nu scrie nemică, âră oamenii aşa vorbesc că aù apucat unii dintru alţii...“ De la Vrancea, Sultănica p. 9: ,,Pë-rul lins, cu unde albăstrui, îl portă’n tâmple ; aşa a apucat dela mă-sa şi 46® 1-107 ‘•APUC 140S mă-sa dela mă-sa : obiceiu adus de pe obârşia Ialomiţei..." Gând însă apuc se construesce cu o locuţiune infinitivală, noţiunea de „atteindre“ se plecă cătră acea de „corn-mencer“, fTiră totuşi ca trecerea să fie deplină. De aci : V°. A p u c „commencer“. Exprimă ce-va mijlociu între î n-c e p şi a j u n g, astfel că adesea o aprope peste putinţă a deosebi nuanţa cea hotărîtă. A. Pann, Prov. II, 83: Ga doă ciă când s’alorgă Şi a so ciocni apucă, Un’ din oî o să se spargă Şi trebuo să so ducă... Ibid. III, 79 : VCdOnd dar Ovreiul, stând, se socoti Cu înşelăciune dulap a’nvirti; Apucă şi dice unul alt hamal: Voinice... Jipescu, Opincaru p. 27 : „Uni dulăi, mălugitori, lingâriţî domneşti, nici n'apucă să să crape bine de diuă şi merg la Domn cu zîmbiet prefăcut, cu ochi plecaţi, cu trupu ’mlădiiat către la pămînt, şi’i tocă la urechie Domnului câte ale tote...“ Doina lui Petrenu: N'apucai să’mbuc o dată, Ciocoiul îmi face plată Şi me ie la schingiuit Că nimic nu l-am cosit... (Alex., Poes. pop. *. 259j Moxa, 1620, p: 376: „domni numai unu anii şi nu apucă să, facâ ce-va ca să se cunoască...“ Pravila Moldov. 1646, f. 1: „de va fi apucat celalalt să, fie sămănat pământul.. .“ Ibid. f. 37: „cela ce să va svătui să ucigă pre vre un diregătorîu dela vr’un tărgîi. şi de nu va fi apuca Iii-să facâ moarte, să nu să ceric ca cela ce suduîaşte domniîa, iară numai să i să lae capulii...“ Miron Costin, Letop. I p. 257: „Aii căutat Radul vodă, la boieri şi le-aii zis: au nu v’am spus că acest om de boierie nu este? Iară cătră dănsul au zis : eu, măre, încă pe boierie n’am a-pucat a’ţi zice; şi aşa au zis Arma-şuluî: iei gărbaciul! şi au pus de i-au dat 300 de toîege...“ Act moldovenesc din 16S0 (A. I. 11. I p. 140): „ne am învoit şi ne am aşăzat tot pre acastă tocmaiă să ţie dumnTalui locul dela mine carele scrie mai sus, şi eu să ţiiii locul acesta pre lângă locul mieu, giumătate de locul Ciutei ce-i dispre femeia lui Antimiîa; şi eu n’am fost apucat a face zapis ca să hie de credinţă...“ Constantin Brăncovenu, 1695 (Corni. Mss. în Arch. Stat. p. J77): „pentru că, lui întămplăndu-i-se moarte de grab, n’au fost apucat să, lase şi să de danii şi mile...“ Neculce, Letop. II p. 232: „[Antonie Rusăt] zidit’au şi la mănăstirea sfântului Sava zidul împreglur, ce n’au apucat să’I istovescă...“ Nic. Costin, Letop. II p. 34: „Doamna Ducăi Vodă venise la Focşenî ca să mergă şi ea la Domneşti, ce n’au apucat a trece, că, etă şi au venit peri rea..." Nic. Muşte, Letop. III p. 8: „şi a-colo la Leva au bătut Nemţii pre Turci şi i-au răsipit, că, n’au mai a-pucat să dea ajutor Vezirului...“ Zilot, Cron. p. 25: „n’au cqmcat să’î căpătuescă pS toţi...“ Ibid. p. 49: „s’au sfătuit cu ministrul fii-seu Grigorie Beizade şi au luat sfat forte — n’ar fi mai apucat să-l facă!...“ Caragea, Pravila 1818, p. 5: „Orî-ce 1-109 '•APUC 1410 lucru nu este al nimunui, acela să face al celui ce va apuca să’l îa înainte...“ Costachi Negruzzi, Alexandru Lă-puşnenul, III: „Puţini care scăpară cu viaţă, apucând a sări peste ziduri...“ Acelaşi, O alergare de caî, III: „m’am culcat, însă de abia apucasem a adormi, şi un vis fantastic veni şi’şi puse asupră’mî negrele sale aripi...“ Â. Odobescu, Mihnea-vodă p. 20: „abie aplicaseră să îea în gură şi s’a-mestece...“ I. Crengă, Povestea luî Harap-alb (Conv. lit. 1877 p. 185): „Par’că dracul vrăjesce, de n’apuc bine a scăpa din una şi dau peste alta. Se vede că m’a născut mama într’un cîas reu...“ Doină oltenescă: Frundă verde m&r creţesc, Stau în drum să mS gândesc: Ce s’apuc? ce să muncesc, Pânea să’mî agonisesc?.. (Alex., Poes. pop. 2. 285) Sub forma reflexivă, apuc „com-mencer“ capetă nuanţa de „s’y pren-dre“, pe care une-ori o are şi sub forma activă, de ex. la A. Pann, Prov. III, 60: Dacă e aşa, respunse bărbatul ei, bine dar, Apucă de te gătesce, şterge’ţî ăl cojoc murdar..., unde însă pote să fie o disimilaţiune sintactică pronominală în loc de : „te apucă de te gătesce11. VI0. MS apuc „s’y prendre“. In acest sens, alături cu noţiunile de ajung şi de încep, ba mai pe sus de ele, figureză noţiunea de î n-c e r c, care exprimă căutarea sau găsirea unui mijloc de a face ce-va. Fabula lui Donicî: Racu, brosca şi o ştîucă Intr’o di s’au apucat De pe mal în Iaz s’aducă Un sac cu grâu încărcat... Proverb : „Când te apuci 1 a vr’o trebă, n’o lăsa fără ispravă“ (Pann, II, 48). „A se apuca de sănătosa“, une- ‘ ori sub forma activă : „a apuca sănătosa“, însemneză: „a fugi“. Dionisie Eclesiarh, Cron. (Papiu, Mo-num. II p. 177): „Mavrogheni prin cercetare vS^end cum-că Nemţii fără apestire vor să între în ţeră şi ordiî de oste a mai face nu putea, că Turcii se spăimîntase de popara Nemţilor, ss’au apucat de sănătosa, măcar--că’i era cam ruşine, dâr ruşinea au dat’o într’o parte şi au trecut Dunărea...“ Ibid. p. 179: „s’au apucat de sănătosa la fugă, ne mai stând de a se împotrivi cu răsboiu...“ Ibid. p. 213 (cfr. 206, 208): „vS(^end nevoia, aii eşit din cetate pe supt cumpăt cum au putut, şi au apucat sănătosa de au răsmat’o la cetatea Buda...“ Urechiă, Letop. I p. 120 : „ei nefi-ind tocmiţi de răsboiu, nemică de arme nu s’au apucat, ce de fugă...“ Ibid. p. 153: „[Albu-Sultan] s’au suit păn la Şerbanca, den sus de Ştefăneştî, şi s’au apucat a prădare ţera...“ Ibid. d. 95: „şi măcar că să află şi de alţii însemnate lucrurile ţărâi Mol-dovii, apucatu-m’am şi eu a scriere începătura şi adaosul, mai apoi şi scădere care să vede că au venit în zilele noastre...“ Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 315): „la acîasta uleul cu ochii a clipi şi din grumazi a adii î n-c e p u, dulăii coada între pitoare şi urechile pe spinare a’ş ciuli se apucară...“ Nic. Costin. Letop. II p. 24: „ace-stă toată cheltu61ă s’aQ apucat Duca , 1411 ‘•APUC 1412 Vodă. să o scoată tot din spinarea ţării...“ Balada „Niţă şi Petru“: Turcul vesel s’apuca Galbenii a num&ra, Iar nevasta suspina... (Pompiliu, Sîbriu, 60) A. Pann, III, 83: S’apucară să mănânce, vorbe vesele spuind, Şi cu înzîmbite feţe unii la alţii privind... Ibid. I, 66 : Dând băiatul socotăla, ei pe loc s’au apucat Şi fiesce-care mâna în buzunar au băgat... Mai adesea se construesce cu genitivalul „de“. îndreptarea legii, 1652, p. 291 : „De să va apuca neştine de vre o curăturâ striină părăsită, să fie mărăcinoasă şi plină de pădure, de aCasta de vreme ce să va afla că iaste a altui lucră-torîu, atunce pentru truda ce va fi pusii acolo de o va fi curăţitu, trei ani să se hrănescâ cu roada ei...“ A nu sci sau a nu ave de ce se a£mca=manquer de ressources; a se apuca de ale sale=revenir â ses propres affaires. Enachi Cogălnicenu, Letop. III p. 247: „având mare trebuinţă de bani ca să dee la Poartă pentru Domnie, fiindcă din ţară eşia banii cu greu, şi încă nu putea cuprinde- cu banii ce eşia nevoile ţăreî, şi datoriea se în-glotîa, se mira de ce se va a-puca...“ Nic. Costin, Letop. II p. 27: „unii s’au făcut oameni răi şi tălhari, de mare nevoe ce le era asupră, că nu mai avea de ce se mai apuca...“ Ibid. p. 32: „Duca Vodă dela Tro-tuş au tras la Domneşti la casele soa-cră-sa a Doamnei Dabijoaei, şi s’au a-şezat acolo, şi aştepta di zi în zi să mergă la iaşi să se apuce de ale 1 u i...“ A se apuca de lucru în genere: Cantemir, Ist. Ieroglif. p. 169: „Muscele dar, ca nisce lighioî spurcate, mo-jicoase şi în samă nebăgate, lasă-le să înble, iară noi de lucrul început apu-cânclu-ne, la sfîrşit a’l duce nevoitori să fim...“ A. Pann, Prov. I, 19: Nu’mî venîa să şeţj în casă, Nici de lucru să m’apuc... Alexandri, Scara mâţei, sc. 3: „Ei de-acum, Mărinaş dragă, destulă vorbă, şi mi te aptică de lucru...“ Balada „Movila lui Burcel“: La Tătari că mS dusei, Un plug mare că prinsei, Şi c’un bou îl îiigîugal Şi de lucru m’apucai... A se apuca de vre-o meseriă a-nume: Enachi Cogălnicenu, Letop. III p. 285: Acesta de nu le vine Şi vor să trăescă bine, Apuce-s’ de băcălie, Că’i mai mare boierie... Costachi Negruzzi, Aprodul Purice : Plugarîul cu hărniciă s’apucase de arat Pămîntul ce era încă d’al seu sânge rour'at... Colinda „Plugul“: Şi curând s’a apucat Câmpul neted de arat In lungiş Şi’n curmediş; S’a apucat într’o gîoi C’un plug cu dol-spre’ce boi... (Alex, Poos. pop. 2. 387) A se apuca de resboîu, de vrajbă, de duşmăniă etc.: Nic. Muşte, Letop. III p. 58: ,,[Ca-rol XII] se apucasâ de răsboiu din casele de unde şedea el, să nu se dea Turcilor să’l ducă la Ţarigrad...“ 1413 ‘■APUC 1414 Neculce, Letop. II p. 321 : „Şveziî aii purces să se suîe în vărvul déluluï Cernăuţilor să, se apuce de b ă t a e, ce văzând că este mulţime de oaste, nu s’aü mai putut apuca de bă-t a e...“ In Pravila Moldov. 1646, f. 37 : „acastâ vrajbă ce s’au apucaţii cu a-cel omü domnescii, nu s’au apucaţii de cândü au foştii cu slujbă domné-scâ, c’au foştii mai de mulţii învrăj-biţ, derept acéïa l’au suduit..." con-strucţiunea: „vrajbă ce s’au apucat cu...“ este un cas de atracţiune sintactică în loc de: „vrajbă de care s’au apucat cu...“ Tot aşa în îndreptarea legii, 1652, p. 39 : „acastâ vrajbă ce s’au apucat cu acelü omü domnescii, nu s’au apucaţii de căndii au fostü cu slujba dom-néscâ, c’au fostü mai de mult învrăjbiţi...“ A se apuca de vorbă: A. Pann, Prov. II, 8 : Că eî dacă s’apucară de vorbă şi de lung sfat, De sluga lor îşi uitară că slujesce nemân- cat... Ca arcliaism juridic, este interesantă locuţiunea : „a se puté apuca de lege ca să jure“, care ne întimpină forte des în Condica Logofeţieî de sub Constantin Brâncovénu (Mss. în Arch. Stat.) cu sensul de „jusjurandum dare“ saü „jurejurando stare“. Iată câte-va pasage : p. 94: „am dat domniïa mé Radului Ştirb6îu légé ţărăi cum să jure el înpreunâ cu frate-său Constandin vel clucer şi cu văru-său Cernica biv vel armaş, de cătră boîarinul domnii mêle Şerban vel comis, că n’au luat nic un ban dela soacră-sa Ilinca vornicéasa pentru aeastă moşie Negrénii; deô jurând într’acestaş chip, el să’ş ţie mo- şia, şi fiind ispravnic la jurămănt sluga domnii mêle Haivaz vel portar, şi după judecata domnii mêle; îar Radul Ştirb0îu el niû cum nu s ’ a u putut apuca de lége ca să jure cu aceşti boîari ce scriu mai sus...“ p. 203 : „domniïa mé vrănd ca să descoapere lucrul, să nu sâ facă acestor oameni înpresurare de rumănie, domniïa mé am judecat cum să jure Oltat şi nepotu-său Nistor cu 6 me-giîaş lăngă dânşii, cum nu săntu rumâni mănăstirii, ce săntu oameni slobozi megiîaş şi bârséni den ţara un-guréscâ; dec aceşti oameni nic cum nu s’au putut apuca de lége ca să jure, ce rămăind ei de judecată...“ p. 246: „domniïa mé am judecat înpreună cu toţ boîarii cei mari ai divanului domnii mêle, cum să jure Mihail Săpunarîul cu .doi oameni lăngă dânsul străini, anume Stanôul Bujor i Radul sin, în sfânta besérecâ cu măi-nele pe sfânta evanghelie, cu sufletele lor, cum când au cumpărat ïane acé-ste vii n’au fost pren ştire lor, nic pren ştire rudeniilor lui, niC n’au ştiut până acum, deC jurând într’acestaş chip să aibă a întoarcere lu ïane banii înapoi şi să’ş ţie ei viile, îar neputănd jura să’ş ţie ïane viile cu bună pace, precum le-au cumpărat şi după judecata domnii mêle ; îar Mihail cu rudeniile lui ei nié de cum nu s’au putut apuca dă lége ca să jure, ce au rămas dă lége şi dă judecată...“ In ,,më apuc“ se apésâ asupra o-muluî însuşi ca instrument de a face ce-va: „apuc pe mine pentru a—“; înlăturându-se elementul reflexiv, avem în vedere maî ales ţinta instrumenta-lităţiî: „apuc drumul cutare“ saü „apuc spre“. Ambele nuanţe sînt a-tât de apropiate, încât lesne se pot confunda , bună - oră în următorea doînă : 1415 ••APUC 1416 Staü în codru şi gândesc, Ce să fac ca să trăesc? Să m’apuc de plugărie, Ori s’apuc în haiducie?.. VII0. Apuc „s’acheminer“. Prin francesul „s’acheminer“ nu se traduce tocmai hine acest sens al românului apuc, care în fond este transitiv, ca în „prendre“ când îï urmézâ „le chemin“, „la direction“, „la ligne“ etc. Poenar-Aaron-Hill : „Prendre le chemin des écoliers =a apuca drumul cel mai lung“. A. Odobescu, Dömna Chiajna p. 57: „Chiajna, în fruntea oştirei sale, apucă drumul înapoi cătră Bucurescî...“ Basmul „Tinereţe fără bătrâneţe“ (Ispirescu, Legende p. 4) : „şi apucând calea către rësârit, s’a dus, s’a dus trei (|ile şi trei nopţi...“ A. Pann, Moş-Albu, I p. 66 : . . . din voî fie-care câte un drum apucând Şi în treî părţi ale lumii tot-d’o-dată toţi plecând ... Balada „Voina“ : Eü trebue să më duc, Cale lungă să apuc... (Pompiliü, Sibiîu, 76) Enachi Cogâlnicénu, Letop. III p. 229: „de Miniştrii Măriei tale nu săn-tem mulţămiţî, căci n’apucasă drum bun...“ De aci, lăsând „drumul“ saü „calea“ în sub-înţelegere, simplul apuc însemnézâ „prendre telle direction“. Construit cu spre: Zilot, Cron. p. 99 : „îar Vezirul cu Murahazi şi Beizade Dumitraşcu Moruz abia scăpând, apucară spre Şumla...“ Pann, Prov. III, 108 : Spre Giurgiu a apucat, Şi fugi! fugi! pogoră! urci!... Balada „Iordachi al Lupului“: Şi de drum să ne cătâm, Spre Bugéc să apucăm, Pe I-Ianul să’l rădicăm... Construit cu „în“, maî rar cu „la“: Doină oltenâscă: In nóptea sântei Mării S’aü vorbit vr’o trei copil S’apuce’n codru de tel, Să cerce de’s voinicel... (Alex., Poes. pop 2- 289) saü într’o doină haiducéscá: Şi s’apuc î n codrul mare, . Pe când mugurul resare... (Ibid. 312} Balada „Holera“: Şi pe cal încăleca, Drumul la vale-ap¡Apucat. — 2 Apucătură. — Avestiţă.—Bola-copiilor.—Fras... Apucate (pe-), adv.; „â bâtons rom-pus“ (Cihac).. —v. 2'Apucat. Apucător,-ore, adj. et subst.; qui saisit, qui empoigne, qui ravit etc. „Acela care apucă cu iuţelă, care înhaţă cu lăcomiă, care îea ce-va prin amăgire, care are obiceîu d’a lua ce nu este al seu“ (Costinescu)- Sinonim cu jăfuitor sau prădător. în an-t-itesă cu darnic. E mai cu semă des ca epitet al lupului şi al fiarelor selbatece. Varlam, 1643, I f. 1 b (Luc. XVIII, 11) : „nu sâmtu ca alalţi oameni apucători, nedirepţi...“, unde în Noul Testament din 1648 : „nu sănt ca alalţi oameni jăhuitori, nederepţi...“ Ibid. f. 93 a : „ avut’ai înpâraţi mulţi, Ierusalime ! ce aceia au fostü râi şi nedirepţi, apucători şi prădători...“ D'osofteiu, Liturgiar 1674 (Molitve de ploe, f. 119 a) : „tu eşt milos, îară noi nemilostivi; tu eştti darnic, îară noi apucători...“ Acelaşi, Synaxar 1683, Mart. 12 f. 30 b : „aceştia ce să gura şi să bla-stămâ cu strâmbulü, măzditoriî şi luâ-torii de mită şi apucătorii, de’ş petrecu cu bişugu adunatü cu vicleşugîi...“ Ioan Crisostom, text din sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 502) : „pâziţi-vâ de prooroci mincîunoşi, carii vorti veni cătrâ voi întru înbrâcâminte de oi, iarâ deîn lâuntru sănth lupi şi apucători...“ Nie. Muşte, Letop. III, p. 18 : „Tătarii sănt lupi apucători, pradă, robesc, bat şi căznesc pre creştini...“ v. 1'Apuc. I 1-Apucătură (plur. apucături), s. f.; 1°. rapine, pincée; 2°. façon, manière de s’y prendre. In ambele accepţiuni se întrebuinţâză mai cu sémâ la plural. In sensul de’ntâïu e ce-va mai puţin decât substantivul apucat. Costinescu : „Apucătură, aceia cât se apucă, cât se îea, cât se pôte lua cu doë saü trei degete.“ L. M. : „Apucătură, punerea mânilor, luarea în mânï, de ex. : cu o apucătură l’a aruncat în aer.“ 1°. Apucătură „rapine“ : Nie. Muşte, Letop. III, p. 26 : „După robiea Ducăi Vodă, venit’aü Domn ţă-reî Dimitraşco Cantacuzino cu a doua domnie; iar nimică n’aü schimbat firea sa; şi iarăşi lăcomie, şi apucături, şi făcea strămbătăţi...“ . Enachi Cogâlnicénu, Letop. III, p. 240 : „Ruşfeturi şi apucături nu se 1429 2-APUCĂTURĂ 1430 socotîa câte lua toţi în toate părţile, sferturi şi dăjdî mari pe toate lunile, şi maî de multe ori îndoite, avănd pe la ţinuturi oameni Greci...“ •Jipescu, Opincaru p. 108 : „Cine nu lucrézâ nimic, şi cel ce trăieşte dîn jafuri, dîn jumulelî, dîn apucăituri, dîn înşelări, ala este trîntor...“ ' 2°. Apucătură „façon“. L. M. : „nu ’mî plac apucăturile luî.“ Cihac : „apucături bune, rele=bonne, mauvaise conduite.“ I. Ruset, Sgârcitul (Buc. 1836) p. 25 : „d’o mie de ori ţî-am zis, fătul meu, că apucăturile tale. nu ’mî plac de loc; pré mult te vîrî pîntre coco-naşi...“, unde la Molière : „je vous l’ai dit vingt jois, mon fils, toutes vos manières me déplaisent fort ; vous donnez furieusement dans le marquis...“ ' Gr. Grădiştânu, Domnu Pursoniac (Bue. 1836) p. 7 : „m’am uïtat la dînsu o jumătate de cés bună, ş’atât de bine ï-am băgat de sémâ apucăturile, încât acum îl cunosc, ca p’un ban rău, ce fel de om este...“; şi maî jos, p. 28 : „oameniî cu duh se văd după apucă-tun“; unde la Molière nu se află cuvin tul corespunzător, v. l’Apuc. — 2’Apucat. 2iApucătură, s. f.; t. de Méd. popul. : Io. crampes d’estomac, douleurs spas-modiques; 2°. empoisonnement mercu-riel. In primul sens, este un fel de cârceïu şi se confundă cu apucatul, deşi acesta se aplică maî cu deosebire la prunci, nu la omeni mari; despre caşul al doilea, în care babele atribue mercuriuluî luat în beutură bubele sau beşicele ce es şi se sparg pe corp, v. Argint-vi.it. Io. Apucătură. „crampes“. Se întrebuinţâză maî adesea în asociare cu terminul întălnitură. „De a recit cine-va la mijloc, dic că ’? apucat şi ’î descântă de apucătură şi întălnitură, trăgendu’l şi cu untură de porc negru tăiat la Icnat...“ (Preut A. Parascliivescu, Muscel, c. A^alea-mare). v. Ignat. — Porc. „Pentru apucătură se bea buruena numită rătezătură, fertă cu apă ne’ncepută. Apucătura este când dore tare la stomah; er când recesce cine-va, c|ice că l’a apucat întălnitura...“ (C. Decusară, Tecucîu, c. Tigănescî). După un manuscript de Aron Prij-benu (Tocilescu, Rev. II t. 1 p. 385), „un descântec de apucătură şi întălnitură: „Trage baba pe bolnav pă spate cu apă, săpun sau oţet şi unt-de-lemn, şi (^ice : Strigoica a gâsit uşa casiî deschisă, ferestra destupată, focul stins; în dinţî pe (cutare) l’a luat, sângele ’î a sorbit, la pămînt Ta trântit, cu mor-ţiî 1’a socotit. Maica Domnului din cer a au<|it, în braţe l’a luat, pă masă de argint Ta pus, cu basma de fir Ta şters, oscîorele i le-a dres, junghiul i 1’a scos, sănătatea să’l pătrundă pîn’ în os. Strigoîcă Moroîcă, desfâ (cutăruîa) de orî-ce reu aî pus pe dînsul, că în piuă te-oiîi pisa, în moră te-oiu mă-cina, în vînt te-oiu arunca, încât norii s’or mira. Desfă’l (pe cutare) de 99 apucături, de 99 întâlniturî, de 99 aplecăturî, de 99 deocheturi, de 99 junghiuri, strîns cu ces reu, tu a-pucatule, tu întâinitule, col-ţatule, urîtule, grozavule, negritule. eşi, du-te (dela cutare), din spatele luî, din pieptul lui, spinarea luî, rinichii luî, ficatul luî, inima luî, din sgârcîul nasului, din faţa obrazului, că (cutare) nu vă pote purta, nu vă pote cina, adăpa şî plimba. Eşiţî! du-te preste prăpăstii şi munţî, la fata Craîuluî-înpă-rat, unde vă aşteptă cu mese întinse, 1431 APUN 1432 fâclii aprinse, acolo vë este cina, acolo vô e odihna, acolo vë potoliţi, acolo să vô risipiţi, să rëmâe (cutare) luminat ca argintul cel curat; eü më închin cu descântecul, Maica precistă cu lecui...“ v. întălnitură. —Rătezătură. 2°. Apucătură „empoisonnement mer-curiel.“ „Luminosul cresce în păduri şi fineţe, în forma cucutei, avênd flori albe măcîulate ca flôrea liliacului. Se vorbesce de bătrâni că acéstâ plântă e folositore pentru apucătură, adecă bolă venită din argint-viü dat din duşmănia într’o bëuturâ. Când bubele pe trup încep a sparge, se îea luminosul, se fierbe sâmbătă séra pînă a nu apune sôrele, cu apă ne ’ncepută şi fără a vorbi cu nimene, apoi se pune la un loc curat, şi a doua (|i Duminecă, pînă a nu resări sôrele, bolnavul se spălă cu acea apă pe bube...“ (N. Ţărcus, Covurluîu, c. Piscu). „Luminosul“, la Dr. Brândză „lumi-nôsa“, mai numit „năprasnic“, „cur-pen-de-pădure“, „curpeniţă“, este „Cle matis“, mai ales „Clematis erecta“ şi „Olematis vitalba“, o plântă care deja în vechime se întrebuinţa pentru vindecarea a tot felul de bube saü beşici. „La vertu antipsorique de la clématite était connue des anciens; Pline, Dios-coride et Galien en ont parlé. Il est à regretter que les médecins aient laissé tomber dans l’oubli une plante aussi énergique...“ (Cazin, Plantes médicinales3', p. 330). v. 1 • Apuc. —3 Apucat. — Cur peniţă. Apuitôr. — v. Apunëtor. Apùïii. — v. Apun. Apim s. apùïu (apus, apunere), vb.; se coucher (des astres), se fermer (des yeux); fig. : décliner, descendre; s 6 r e -apune, le coucher du soleil. In privinţa sôreluï, e sinonim cu asfinţesc şi s c a p e t; în antitesă cu r e s a r. Lătinesce a p -pono = adpono însemnézi „pun lingă“, de unde „culc=colloco“. La Ma-cedo-românï pînă astăzi : „să te apunï capiu a teu=pune’ţî jos capul“ (Şai-nénu, Semasiologia p. 181). adecă : „culcă capul“. „Sôrele apune11 vrea să dică : „le soleil se couche“. Desvoltarea sensului e fôrte uşoră, şi totuşi numai la Români l’a căpetat a p p o n o, cei puţin ca verb, căci substantivul apus are paraleluri şi ’n cele-lalte limbi romanice. Cantemir, Divanul 1698, f. 4 b. : „iarna va lipsi, şi soarele nu va apune, căci noapte nu să va face...“ Costachi Conachi, p. 234 : Eü iubesc şi ar$ în pară la răsăritul de soare, Şi mè vaet când apune că ard încă şi mai tare... Costachi Negruzzi, „Melancolia“ : Nu bag semă că d’asupră’mi vijelia se stîr- nesce, Saü că sôrele apune, ori că tunetul vuesce... O doină : Olïolio, sôre rătund! De-ai apune mai curând... (Alex., Poes. pop.2' 25G). Alta : Am o mândră ca ş’o cruce, Şi la lucru n’o pot duce; Diminéta’ï rouă mare, Şi se udă pe piciore; Când apune sfîntul soro,' Staü ţînţaril să te-omdre... (J. B., 425) A. Pann, Erotocrit p. 27 : Şi cum se arată noptea şi lumina aü apus, Iară ca şi mai ’nainte la acelaş loc s’aü dus... 1433 APUN 143 „Când cine-va a murit, se (jlice : î a apus s t e u a“ (Mironescu, Nemţ, c. Frumosa). Cântec macedo-român (Coli. Mss. Dr. Obedenaru): Ah, voi puii asburătorî, Qi asburaţi pîn’ tu niori, Nihiam să vă apuneti... = O vous, oiseaux de haut voi, qui volez jusque dans Ies nuages, d e s -cendez un peu...“ Ochii apun când se închid, prin asociaţiune de idei între „lumina“ o-chîuluî şi „lumina“ stelelor. Ioan din Vinţi, 1689, f. 119 b : „A-cumu toate mădulările trupeşti deşîarte se aratâ, fiind moarte şi nemişcate şi toate netrîabnice : mănule şi picoarele săntu legate, ochii apuseră şi audzulu asurdzi, limba cu tăcere să îngrădi...“ C. Conachi p. 155 : înalţi Dumneţjeî! Ce v&d ochii mei De clipesc ş’apun? Sub chip omenesc Un înger ceresc Y&d şi se supun... Figurat la 1. Yăcărescu, p. 211 : Mărirea tinereţii Eu simţ c’o am repus : De tot lumina vieţii Acuma mi-a apus... La Beldiman, Tragod. v. 715 : Venind, merg cu toţi la Curte, pun la cale, sfătuesc,. Argimagzariul la Portă să se facă rînduesc, Să arate starea ţSrii şi cele ce-aii suferit, M i 1 a eî să nu apuîe, c’apoî sînt toţi de perit... Tot aşa se pote t^ice cil : bucuria apune, fericirea apune, înşişi omenii apun când se apropie mortea. In sensul din urmă, ne întimpină forma reflexivă într’un text omiletic din sec. XYII (Cod. Mss. miscell. al bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 644) : 25,177. II. „căutăndîi îndârătu să vazâ pre derepţii, de carii se înpartü, ce li se vorü a-pune d e î n t r e ochi şi nu se vorü puté întoarce înapoi...“ O frumosă iconă a vieţei dela ţâră „când s ó r e 1 e apune11, la Boliac : Când s ó r e 1 e apune pe vâî şi pe colnice ; Când satul tot se umple de vaci şi de junice; Când sare viţeluşiî şi ugerul e plin ; Când rumene copile, flăcâiî numaî zale, îşi rid cu dinţi de lapte, se trag de mâini din cale, îşi spun câte o glumă, îşi ïeaü mărul din sin... Ca substantiv invariabil e forte poporan compusul s ó r e - apune „coucher du soleil“ în oposiţiune cu sóre-re-sare „lever du soleil“. Un zapis de vîni|are, 1690 (Cond. Mss. a Hurezului, 1754, în Arch. Stat. f. 534 a) : „vândutu-î-am dumnélui pivniţa noastră de piiâtră din Târgo-vişte cu tot locul cât să va alége şi cu un loc de prăvălie alàturé cu pivniţa, care loc mérge în lung din uliţa cé mare spre soare- apune până în uliţa caré mérge pre lângă locul Hri-zii Banul...“ Basmul „Pici ramură“ (Stancescu, Basme p. 2) : „a întrat vrăjmaşul dinspre s ó r e - apune şi ne pustiesce o-górele...“ Alexandri, Legenda Ciocârliei : Seninul dulce-al dileî, râvnind acea minune, Din sórele-resare şi pîn’la sorapune, Se’ntinde pe d’asupră’î cu bolta lui rotundă, Voind să’î fac’un templu în care s’o ascundă... unde articulatul sórele-resare este o licenţă poetică. De la Vrancea, Sultănică p. 45 : „D’o fi fată, o s’alerge d’a ’ncâtelea pe la sôre-rësare pîn’o vedé pe dracu la s ó r e - apune...“ „Yîntului dela apus i se (|ice sóre-■apune şi Munténu“ (P. Michăescu, Brăila, c. Cécâru). 47 1435 a'APUS 143G La prima personă apun saü apuïu nu se aude mai nici o dată, ceïa ce se explică prin însuşi sensul acestui verb ; la subjunctiv însă şi la pârtiei- •» piti presinte se rostesce tot-d’a-una cu n muiat : apuîe, ctpuind, nu : apună, apunênd. Ioan Crisostom, text din sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al bis. Sf. Nic. din Braş., p. 524) : „mâniîaţi-vâ şi nu gre-Şireţi, soarele să nu apue în măniîa voastrâ..." Dosofteîu, Synaxar 1683, Sept, 1 (f. 2 a): „Şi bătându-sâ [Isus Navi] cu inoplemeniciî şi soarele apuindü, avândü inemâ la războîu s’au rugat lui Dum-nedzău şi dzâsâ să stîa soarele, şi îndată. stătu şi să opri soarele din calîa sa să nu apue...“ Critil şi Andronius (Iaşi, 1794) p. 15 : „eu m’amü datü cu totul la pri-viré aceştiî mulţimi de stele, din care unele era scânteioasă şi altele strălucitoare ; eu socotiemü, eu însemnamü a lorü mare deosebire, a lorü aşăzare, a lorü mişcare şi a lorü floare, unele răsărindti şi altele apuindü...“ v. K2'Apus. — Pun. apune (Sore-).—v. Apun.—Sore-apune. Apunëtàr s. apuitôr, -ore, adj.; „descendant, du soleil“ (Cihac). v. uApus. A-pùrure, adv. ; toujours, en tout temps, continuellement. Tot-d’a-una saü h o j m a. Din preposiţiona- -lui a (=ad) şi din purure, de care nu se deosebesce prin sens. Mai obicinuit îşi acaţă pe emfaticul-a.(v. 6'A): a-pururea. I. Văcărescu p. 29 : O ce simţire ! o ce plăcere ! In noi s’aprinde foc ce nu piere ; Ş’aprins a.pururea ’n noi să fie, Jurâm p’altar de statornicie... îşi mai prepune une-orî pe de: de--a-purure saü d ’ a-purure. Beldiman, Tragod. v. 3915 : Dar de el a se încrede nici o dată nu putea, De acela ’n îngrijire d e apururea plutta... v. Purure. '•Apus, -ă ; le part, passé d ’ a p u n pris comme adjectif : couché (des astres), fig. : sur le déclin, disparu. Sd-rele apus. Lumină apusă. Stele apuse. Figurat : bucuriă apusă ; némurï apuse în întunerecul vécurilor etc. La negativ, n e-apus însemnézâ maï mult ceïa ce nu pôte să a p u ï e saü nu apune nicï o dată. Varia,m, 1643, I f. 245 a : „Isus Hri-stos, direptul soare, lumina cé n e - a-pusă, strâluciré cïa véënicâ...“ Şăpte-taine, 1644, p. 127: „mïargemü spre lumina cïa ne-apusâ a dzilei mà-rirei lui Dumnedzău...“ Cu acelaşi sens ne-apuitor. Cantemir, Divanul 1698, f. 80 b : „lumina lumii în lumina credinţii, a-decă în soarele cel ne-apuitorîu a o preface...“ v. Apun. —2~Apus. 2-Apùs (plur. apusuri şi apuse), s. n. ; 1°. coucher (des astres) ; 2°. occident, ouest; fig.: déclin. In primul sens, apus este dinamic, însemnând treptata apune rea stelelor ; în sensul al doilea e static, arëtând regiunea ceruluî unde stelele apun. In ambele sensuri e sinonim cu asfinţit, cu sôre--apune, cu s c ă p ë t a t. Prin sens şi prin partea radicală -pon- coincidă cu ital. şi portug. ponente, span. p o n i e n t e, provenţ. p o n e n t (Cihac). 1°. Apus „coucher“. Se <|ice mai adesea apus de sôre, nearticulat, construindu-se cu spre, la, pe la. 1437 a'APUS 1438 Balada „Oia năsdrăvană" : Şi mi s’au vorbit, Şi mi s’aii şoptit La apus de sore Să mi te omore... (&. D. T., Poes. pop. 435) Colindă muutenescă: Spre apus de sore, Cam pe drumul mare, Trec Şi se petrec Stoluri de voinici Pe caî povîrnicî... (Ibid. 91) Balada „Mioriţa" : Ei se sfătuiră Pe 1 ’apus de sore Ca să mi’l omore... Figurat, la Costachi Conachi, p. 100: Amar nouă! ce durere ne arde şi ne topesce! Noî murim, şi lumea totă nimic nu ne folo- sesce: Nu’i scăpare... căci nădejdea dela noî este departe: S’o ’nchegat lumina vîeţei cu apusul cel de moarte !.. . Ibid. p. 224: Tu pătrund! a mea simţire cu lumini ce în cer nu’s... Tu eşti Dumnezeu de viaţă, tu eşti stea fără apus... Gr. Alexandrescu, Mănăstirea Delul: Măreţul turn, trist martur l’al nostru trist apus... şi tot acolo mai jos cu sensul direct: Aşa în a mea rîvnă, pe locul părintesc, Piu al astor ruine, ţarina lor slăvesc; Încă ’mi aduc a-minte de groza ce simţiam, Când la apusul ăi 1 e i scheletul lor privîam... 2°. Apus „occident". Un bocet din Moldova: îe-te după sfântul sore, Luminos şi frumos taro, Că-Î nainte mergStor Şi ’napoi întorcStor: Merge dela resărit Şi pînă la asfinţit, Şi dela apus După ce s'a dus Merge iar la resărit... (Burada, Inmomiînt. p. 121) Rare-ori se c|ice în acest sens, prin-tr’un fel de pleonasm poporan, „apusul s o r el u 1“. Inventarîul Cotrocenilor 1681 (Mss. Arch. Stat.) f. 14 : „şiiarăsăhie svin-tii mănăstiri o moşie în muntele Bu-cecîului, însă de cătră apusul soarelui toată parte jupănesii Capiii den Cocorăşti... “ Apus este unul din cele patru punc-turî cardinale. Predică, text din sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 190) : „date fură noao patru eyagghelii, derep-ce săntu stlăpi a-ceste lumiei, că şi lume patru pârţi a-văndu : râsâritulu, apusul, m i a-ză-noapte, amiazâ-zi, pentru aceia se câde şi stlăpi a fi patru.. Apus se pune obicinuit în antitesă cu r e s ă r i t. Balada „Sorele şi luna" : Noi cât om trăi, Nu ne-om întălni: Când eu merge-oîu la apus, Tu la resărit te-aî dus; Când tu merge’î la apus, Eu la resărit m’am dus... {Burada, Dobrogea p. 172) Cimilitura despre Scrisore : „Limbă dulce sau amară, grăesce la resărit şi s’aude la apus“ (Alex., Poes. pop.2-, 393). Proverb despre cine povestesce fără şir : „îmi vorbescî una dela resărit şi alta dela apus“ (Pann, III, 131). „R e s ă r i t u 1 şi apusul11 = lumea întregă. Moxa, 1620, p. 351: „toţi domnii pământului şi toţi vitejii lumiei dela răsărit pănâ la apus...“ 47* 1439 APUST 1440 Varlam, 1643, I f. 45 a: „într’un ffisu iaste de o data şi în ceriu şi pre pământii , şi la r â s ă r i t ii şi la a-pas ii, şi în toate laturile lumiei...“ In urma schismei lui Fotiîi (858), re-ligiunea creştină s’a despărţit în doe mari secte : biserica R e s ă r i t u 1 u î sau grecă, şi biserica Apusului sau latină. Urechia, Letop. I p. 106, vorbind despre Conciliul dela Florenţa : „în loc de împreunare, nici să auză de numele Papii şi a bisericii apusului...11 In Psaltirea Şcheîană circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.), XLIX, ne intimpină forma appus \ ... de răsăritul ... a solis ortu soarelui pără la usque ad o c c a- 3 appus (¡uwoyc)... s u m... In graiul vechiu apus se întrebuin-ţeză şi la plural: apuse şi apusuri. Coresi, 1577, ps. Cil: ... cătu stau . . . quantum răsăritele de a- distat ortus ab puse, deluîngat’- occidente, au de noi fărâ-de- ■ longe fecit a no- legile noastre... bisiniquitatesno- stras... unde şi’n textul grec e pluralul: „ ava-zo).a) c(tto â v im■. păinin-tul t rol'Ui sTi nu tio virtos. Mo.xn. li'iL’O, p. -iO": „dcci CrniiuSi-"ismiinM) ''ii rătă livnlfi venise. cu mai mar'' rubine se întoarse, că'şii pionlu voinicii cu totul şi lăsa oase de oameni citii nu’şi pute ara oamenii pre ! acei cămpi...“ Pupă ce se ară pămintul, apoi se ! gripezi şi se arunca sein in fă. ! Colinda ,,Pluguşorul‘;: Şi pamintul niesurarâm. Mesurarâm şi'l ararăm : •Toile Văile. Mercurile (Gropile, ! ( "aşa ne-era locui i 1 n; Pupa ce'l ararăm, il p r â p a r a ni Şi (.'râu curat s e 111 c n a r a ni... (O. 1). T., l'fis. rnp. i">') Ar de Lom n a, ar du primăverii, se dice dupa timpul anului când se ara. j Neculce, Letop. II p. 456 : „căzut’aii ; o bruma mare dc aii stricat pânilc j cele mici. şi stricase şi pfuiile mari I care era mai tirzie, ci nu putuse oamenii ara de toamna, fiind vremea oştirii, şi d e p r i m i v a r i erişi nu putea si arc de vreme, fiind boii slabi de ernă...‘: Unelta cu care se ară este plugul eu liălteele lui. Neculce, Letop. II p. 200 : „...[Stc-lan cel Mare] mirăndu-se ce om este acela ci ară duminica, îndată au trimes in toate părţile ca să’l gisesca pro acel om sa'l aducă la dinsul; şi l'aii aflat pre om in sus pre apa Vasluiului, cale de patru cesurî, arănd 1 a o movilă ce se chiamă acum movila lui Purcel, că pe acel om înci îl ckie-ma Purcel. Şi ducăndu’l pre acel om la Ştefan Vodă, l'au întrebat Ştefan M ti Vodă : el aii strigat aşa tari'? şi de ce ani duminica? LI aii zis că aii strigat, el să aducă boii la plug, şi oră duminica că este om sărac şi inlr’alle zile n'aii vrut- fratesău să'i deie plugul. Balada ..Movila lui Purcel'1 : înViuI do.-i ]>lii|:iil ca să ar Mi-a fost mura in zadar... O doină : Alei, puici> ! dac’ai vrea, l’atru pluguri aş dura. Tera ’utrei:ă aş (/ral... (Alr\., r«i m. (>o|i. ?. 'ji:u Când ară iniiIţ-V do o dată, plugurile se ayedă fi înaintezi in rind, iar plugarii cAntii. CAntecul Jianului': Vi'dnl oincmit anim! Ou ]> I u n rin i n r i n d, Numai piufjrult-l.iil mini l/a ’nl.clonit, Pumnedou !... (() !>. *1’., I'oi'îl. pnj> 'J'.ll) Costachi Negruzzi, „Doina nouă,,,: lioii mei când aud doina, Arii lelină şi moina, Şi inii sainăn cel ofior Cântând doinele cu dor... A. ara un cimp pentru întâia dată, se dicc : a despica [.elina. Cântecul Pandurilor din 1821 (f!. 1). T., Poe.s. pop. 484): Uite, mergem :;a aram, Ţ clina h â d e k p i c â m, Ca avem sa sOmenâm; Voi avet.î să ne urmaţi Si ’nsutit să seceraţi... Proverb: „Ordul il ară boii şi '1 mănâncă. caii“ fPann, II, 87); sau: „boii ară ordul, si caii 51 mănâncă“ (Baron-zi, Limba p. 00). I. Crengi. Povestea unui orn leneş (Conv. lit. 1878 p. 258): „Si ’şî pue cine-va obrazul pentru unul ca tine si 1445 144 să, te hrănâscă ca pe-un trântor, mare minune’! şi asta! dar tot de noroc să se plângă cine-va. Bine a maî t|is cine-a (|is că: boii ară şi caii mănâncă...“ Ghicitórea despre „Scrisóre: “Gâscă ară, omul mînă“ (Ţara nouă 1887 p. 162); negreşit, de pe când se scriea cu pene, nu cu condeie. „Când pămîntul este fraget, poporul ^ice: se ară cumu’î ce nu şa“ (G. Băsoc, Tecucîu, c. Homocea). Infinitiv archaic „de-a araré“ : Paliîa, 1582 (ap. Ciparîu, Anal. p. 81): „în şase dzile lucrédzá, în a şapt6 dzi tu rădzbunâ de-a araré şi dî-a se-cerarea...“ v. l-2- 3- Arat. —Arător. —Arătură.— BoiL—Brasdă. — Plug... 2,-âr s. -âriu, -ară (plur. -ari şi -are); suffixe nominal correspondant au latin -arius et -arium. La vechii Romani sufixul -a r i o- capétase o mare respândire maî cu sémá în epoca imperială, dând nascere uneî mulţimi de substantivî, precum: a) masculini de agenţî: carbonarius, argentarius, ferrarius, carpen tari us, cassidarius, coriarius, furnarius, lapi-darius, lignarius, pectinarius, pecuarius, tabernacularius, tignarius etc., ca ro-mânesce în: cărbunar, argintar, ferar, cismar saü cîobotar, şelar, homar, petrar, peptenar, pécurar, crâşmar, zidar, lemnar, meşteşugar, plugar, văcar, porcar, măcelar şi altele, în cari agentul se numesce după lucrul cu care se îndeletnicesce, dar la feminin nu se face -ară, ci -ă r é s ă : cărbună-résü, argintăresă etc., une-orî -ăriţă: văcăriţă, crâşmăriţă, lemnăriţă; b) neutri cu sens de încăperea unde se face saü se ţine ce-va: aerarium, a-quarium, cellarium, columbarium, gra-nariutn, vestiarium, cibarium, armamen-tarium etc., ca românesce în: grânar, porumbar, furnicar, ac ar, băligar, frunzar, degetar şi altele, numite după cele cuprinse în acel loc şi cari ar trebui să aibă tot-d’a-una pluralul în -are ca „grânare“, deşi poporul preferă a le trece la genul bărbătesc: furnicari, frunzar? etc. Pe lingă acestea: c) un mic numér de adjectivî: pri-marius, secundarius, tertiarius, adver-sarius, contrarius etc., ca românesce în: [vér] prima?-, [cal] pătrar saü cincar, sugar, fugar şi maî încă vr’o treî-pa-tru, cu femininele lor în -ară : [vâră] primară, [épá] cin cară... Numirile de pomi ca „frăgar“, saü ,de pometurî ca „alunar“, aparţin ru-briceî b, însemnând un ce cu fragi saü cu alune; iar cuvîntul „armăsar“ face parte din rubrica c, derivând dintr’un adjectiv: „[cal] armăsar—[e-quus] admissarius.“ De asemenea e de origine adjectivală „ médular “ = lat. „medullaris“ trecut la „medullarium“, precum şi „amnar = ad-manuarium“. Cătră rubrícele b şi c s’ar maî pute adăuga numirile lunelor ca „florar“, „cireşar“, “gerar“, „brumar“, adecă cu flori saü cu cireşe, geros saü brumos, dacă aci nu s’ar recu-nósce maî curând lucrarea de analogiă a termenilor latini: „Januarius“ şi „Fe-bruarius“, de unde şi „cărindar“, „făurar“, măselar“. In „ţinţar“ nu este sufixul -ar, ci cuvîntul întreg e o reduplicare ono-matopoetică = it. zenzara, zanzara = sp. zenzalo etc.; ér vorbele „ambar“, „cântar“, „păhar“, „măgar“, sînt împrumutate. Poporul rostesce de o potrivă -ar şi -ariu, deşi forma -arm, cea organică, predomnesce în vechile texturi. In cuvinte ca „săbier“, „clucer“, pivnicer“, „uşer“ etc., -er din -ar se datoresce a-comodaţiuniî regresive a lui a cu i, saü cu î col cuprins în consônele palatale. P omanul -ar corespunde: italianului -a r o, -a r i o, -a j o şi -i e r o; spanio- ; luluî -ario şi -ero; portugesului -a r i o şi -ei r o. francesulu! -a i r e şi -i e r, afară de unele abateri maî rare. Aşa : cărbunarit. carbonajo = sp. car-bonero — port. carvoeiro = f'r. charbonnier ; grânar - it. granaro, granajo = sp. granero = fr. grenier ; primar = it. primario, primajo, pri-miero = sp. primario, primero - port. primeiro = fr. primaire, premier... Sufixul -ar este unul din acelea prin carï se formézü mereu cuvinte noue, mai cu seniă însă ia rubrica a. v. -are[. — -ari/ă— -un. — -ărrsil. --ăriţă... 3- ar ; 3'° pers. sing. et plur. de l’op-tatif du verbe auxiliaire a m. — v. ^Am (p. 981-2). Ară ! — v. Ăra ! Arab. — v. 1- Arap. Arabă s. harabà (plur. a raiale s. harabale), s. f. ; grand chariot, chariot turc. v. Harabăt. Arababùrü, S. f. ; sens dessus-des-sous, pêle-mêle. Mai nicï o dată, nu se aude alababuiă (Cihac). Adesea se aspiră în harababură. Sinonim cu d 'a n-d ô s e 1 e a, d'andaratelea, ano-cat o, alandala, anapoda, car! însă sint numai adverbî, pe când ara- I babură functionézà mai tot-d’a-una ca ! s | substantiv. N’are a face cu turcul ! a 1 a k - b u 1 a k (Saïnénu), decât numai | doră prin principiul comun onomato- ; poetic, prin care se întălnesce şi maî j bine cu veneţianul alababalâ, de ! ex. ; ..amîar alababalâ = vivero spensierato“, ..tar a 1 a b a b a 1 â~fare alia sciamannata“, „parlar a I a b a-b a 1 à - favellarc come i pappagalli“ (Boorio). I)e la Yrancea, Sultănică p. li: „în cârciumă e arababură mare. Firtisclă nepomenită ţine Nea Nicola grecul, printre fruntaşi aleşi după sprincenă, de diua sa. O dată pe an o St. Nicu-lae.J' „Despre modul cum întrebuinţeză poporul pe la noi cuvîntul harababură, éta doc exemple: „I0, In casa lôneï ţi-i mai ma.ro dragul să întri, că vedi o marc curăţenie şi tote lucruşorele aşezate la locul lor ; iar la vecina sa ai să găsescî străchini, linguri, făină, slănină, aruncate pi pat, pi masă, pi vatră; printre blide, cârpe; printre cârpe, mămăligă; în scurt, o cura tă, harababurii. „2°- Ferice de Ion! când vorbesce el, toţi ai casei l’ascultă ca pi părintele duhovnic; iar l’alde Sava toţi vorbesc o dată, fără să bage 'n samă care o maî mare şi care maî mic; ce să, tjic decât că la iî îî o curat ă harababură 1...“ (E. Miroii'jscu, Covurlniu, o. Oncoa). v. Anapoda. — Curat. Arabagiü s. harabagiü, s. m. ; charretier- — v. Ilarabagiü. Aràc s. haràe, aràg s. haràg, s. m.; échalas. — v. Ilarac. Aràca’n-de-mine 1 interj.; exclamation féminine de détresse. Formă poporană în loc de saraca’n-de--mine. Basmul „Pepelea“ (Sbiera, Poveşti p. 9) : „Aracan- de-mine! şi eu încă să joc? Me socoţi tu aşa de prostă?...“ Basmul „Sânta Yinere“ (ibid. p. 309): 1-1-10 '■ARAMĂ 1450 Avacan- de-mine, măfcuşică dragă ! Nu sciu ce să fie că s’ati sculat mama din mormînt...“ v. ""Alele (p. 789). — Sărac. Arad, s. m.; t. de Geogr.: Vieil-A-rad, Neuf-Arad, Arad, viile rouraaine en Hongrie. Un oraş din Crişiana, despărţit în doe prin Murăş şi. legat prin-tr’un pod. Are o cetate. Reşedinţa u-nui vlădică romanesc. Numele se menţionezi pentru prima oră în documente uugurescî din secolul XIII, dar numai ca sat (Fejer). De unde vine ? e a-nevoe a sci. Ar pute să fie A--Radu, adecă satul lui Radu sau unde şede Radu. Să observăm însă că şi’n Dolj o măgură se chiamă Arade (Fruntjescu). Numai de prin secolul XYI Aradul capotă o însemnătate ore-care istorică. Locuitorii de prin pre-gîur sint într’o forte mare parte Români. Doină din Banat: Suî, măicuţă, ’ii .doi Iu cruce, Să vedî Domnii cum no duce Pe drumul Aradului Cătană ’mpSratuluî... (Familia ISSo p.‘511). Intr’un cântec de pe la Meliadia (Vul-pian, Texturi p. 41): Să "bem noi vin de cel alb Cu fetele din Arad! Hai să bem vin de cel ro.ş Cu fetele din Lugoş... Din Ardei: Câţi frăgarî pe la Arad, Atâtea gânduri mâ bat... (J B„ 139) Ţichindel, 1814, p. 372 : „şcoală pentru cei ce vor de acuma înainte dascăli să fie la Români, mlădiţele vechilor Romani, să se rădice, care în 3 Noemvrie 1813 spre mângăîare şi bu- curie şi vecînica pomenire în Araclul vechîu s'au început...“ Arâde. — v. Arad. KArâg s. harag. — v. Ilarele. 2tArâg (plur. aragurî), s. n.; t. de Calligr.: jambage. „Uneltă de tras rigle spre a scrie drept“ (Costinescu). Se c^ice şi hamba c. împrumut dela Fanarioţi, din neo-grecul a q ci d «. v. '"D. — Hambac. — Riglă. Aralîe (plur. aralîcurî), s. n.; inter -valle, espace, distance. „Mi-a făcut a-ralîc = il m’a fait place, j’ai reussi â passer“ (Pontbriant). Dr. Polysu : „A-ralîc, der Raum, Zwisclienraum, Spiel-raum, Plat//'. Din turcul a r a 1 y k „intervalle, interstice“ (Şainenu). Nu se mat aude nicăirî (L. M., Glos. 24). v. uTurc. '•Arăm. — v. Ilar am. ••Arăm. — v. '"Aramă. Arama, ii. pr. loc. ar tic.; t. de Geogr.: nom d’uti village en Moldavie. Un sat în judeţul Iaşilor (Frundescu). v. 2" Aramă. '■Aramă (plur. arămî şi arămuri), s. f.; 1°. cuivre; 2°. ustensil en cuivre. Metal roşietec' mai puţin vîrtos decât ferul, care se pote topi, se mestecă cu alte metalurî, se lăţesce sub ciocan. Se întrebuinţezi pentru facerea gologanilor şi a felîuritelor unelte, mai ales vase. Localitatea, de unde altă dată Românii îşi procurau acest metal, este Baîa-de-aramă din Mehedinţi. „In Ţera-Românescă — cjice sub Mateiu Basarab archidiaconul Paul de A- 1451 '•ARAMĂ. 1452 lep—se afli o frumoşi baii-de aramă, din care metalul se scote ca o petră negrg din nesce puţuri forte adânci, şi apoi se prelucrezi cu mulţi măiestrii,..“ (A. I. R. I, 1. p. 105). „La noi petra din care s’a scos a-ramă se <|ice rudă...“ (I. Spinenu, Severi n). A perit industria, dar a mai remas câte ce-va din terminologii. Pe la finea secolului XVII Baia-de-■aramă mai trăia încă nu numai ca nume geografic. Constantin Brâncoven, 1693 (Cond. Mss. în Arcli. Stat. p. 217), în „o carte a Costii neguţitoriul dela B a î a - d e -■aramă,“, (|ice : „...cari moşie şi rumini au fost zălojit îachim spătirelul drept aramă oca 700 la Dedîul Duca, şi acei bani ce s’au dat pre aramă au fost ai Costii neguţitoriul, şi când au fost la zi, neputănd să de arama, au fost dat toate zapisele de afiastă cumpărătoare la mina Costii...“ Românii nu făceau bani de aur, ci de argint, şi mai cu semi de aramă. Nic. Muşte, Letop. III p. 10 : „Pre acele vremuri era pace şi ţara întemeiată. Era bănărie în cetatea Suceveî, care era dela Dabija Vodă, şi făcea şa-liî de aramă, carii numai aice în ţari îmbla, 4 şalăi la un ban bun...“ v. 2'Ban. Bănuţii de aramă se t^icea une-orî arămiore. Legenda St-î Maria’ Egiptenă, sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al Bis. Sf. Nico-lae din Braşov, p. 373): „eşii deîn prit-vorul beserecei şi purceş repede; vâ-zu-mâ oare-cine mergăndu şi’m dede trei arâmioare, zise’mi: ţine, ame mumâ; eu le luai şi cumpârai trei pite...“ Cu sens de „monetă ne mai trebu-buincîosă“ în genere, la Gr. Alexan-drescu, „Mănăstirea Delului“: Şi precum anticarul, la patinia’Î supus, Culege xeche-cramă co nu maî aro curs, Aşa în a mea rîvnă, pe locul părintesc, Fiii al astor ruine, ţarina lor slăvesc... In industrii se fac fel de fel de lucruri atât din aramă, precum şi din amestecul ei cu zinc, numit alamă. In balada „Radu Calonfirescu“ descrierea unui cort: Este-un cort mare, rotat, Cu croscetul nărâmzat, Cu ţfiruşe do aramă, Cu cârlige de a 1 a m ă... (G. 1). T., Pocs. pop. '177) In vechile texturi, câte-o-dată aramă se confundă cu aciôe saü bronz, pe cari şi Grecul le cuprindea sub singurul termen de yal-MQ. Dicţionar Mss. băniţăn circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 4-23) : „Aramă. Aes. Cuprum“. Ioan din Vinţi, 1689, f. 70 a: „Si aşii grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor şi dragoste n’aşii avé, fire-aşîi ca o aramă risunătoare şi ca unü clo-potü nerisunindü...“ Şi tot acolo, f. 194 a: „Manasie celü închis în arame...“ Dosofteiü, 1673, f. 23 b: La război mï-aï datu’mî bunâ ’nvăţăturâ: Braţe de aramă la sâgetăturâ... unde în context : „ %d-ov roiov / a ). ■/. o î> v vovç fioayjovdg ¡iov — posuisti arcum aereum brachia mea “ De asemenea, forte poetic, aramă în loc de „clopot de acioe“ la Costachi Negruzzi, Melancolia: Al aramei tristul sunet gândul meii a deşteptat, Spre locaşul mântuirii paşii mei a îndreptat... Vasele de aramă, şi chiar cele metalice peste tot, portă în popor numele de aramă, la îmmulţit arămuri, ca şi 1453 '•ARAMĂ 1454 în latinitatea medievala , bună-oră : „araminum unum argenti album“ (Du Cange). Jipescu, Opincaru p. 12 : „întrară în-tr’o pimniţă cu ghin şi acolea la fundu buţi së sfătuiră, maî vorbiră, mai ceog-niră bărdacu, maî ulcica, maî arama, maî borcanu şi garafa, şi togma după câte-va ’nchinărî së ’nvoiră...“ De la Yrancea, Sultănică p. 202, descriind o bejeniă : „sgomotul sec al rô-telor fără şinî, bălăngănitul arămurilor ca nişte clopote dogite...“ Aur saü argint amestecat cu aramă se <|ice spurcat. Pravila Moldov. 1646, f. 41: „bani răi, dentruaurü şi dentru argint spurcat, saü prisne de arame, saü cum are fi...“ Lucrurile de aramă pot fi poleite cu aur saü cu argint, dar poleiala se şterge cu timpul, şi atuncî pe icî" pe colea începe a se arăta arama. De aci figurat maî multe locuţiuni proverbiale despre arama ce se dă pe faţă la ômenï. Cibac: „a’şî arăta arama—lever le masque; i s’a cunoscut arama— on a connu son caractère“. I. Créngâ, Povestea luî Harap-alb (Conv. lit. 1877 p. 178): „ — ...na’ţi o palmă, ca să ţii minte ce ţî-am spus. Băgat’aî în cap vorbele mele? „ — Da, stăpâne, — <|ise Harap-alb, lăsând ochiî în jos; şi eşind pornesce la grajdîu. „Cu asta a voit Spânul să ’şî arate arama şi să facă pe Harap-alb ca să ’î îee şi maî mult frica...“ Alexandri, Pétra din casă, sc. 16: „Leonil: Atuncî eştî o braznic? „Nicu: Poroncă? „Leonil: Vreü să dic că atuncî îţî a r ă ţ î arama. „Nicu : Dar ; atuncî m ë d i s v ă- 1 e s c...“ Proverb : „ Arama omului la beţie se arată“ (Pann, I, 117). P. Ispirescu, Snove p. 23: „...ca să nu i se dea pe faţă arama...“ Aceste locuţiuni n’au a face cu latinul „ducere aliquem ex aere“ (Cihac), care nu însemneză alt ce-va decât „simulacrum alicujus ex aere facere“. „Intre epitete de grâne: popuşoîul copt ca arama...“ (G. Popescu, Su-ceva, c. Mălinî), când începe a fi ro-şietec. ' • In legendele poporane jocă un rol însemnat podul de aramă, alături cu alte podurî alegorice. Sufletul mortuluî, în călătoria sa pe lumea ceîa-laltă, trece un pod de aramă: Nu mS mai judece nimo Om cu suflet ca şi mine, Că la podu de aramă Sufletul meii va da semă, Şi ia podu de argint Va fi tare socotit... (J. B., 175) Balada „Craîul şi soră-sa“ : Eu atunce volu veni Când. tu din casă’î eşi Şi mie că’mi vei găti Pod (le-aramă Peste vamă, Pod de- argint Peste pămînt... (Marian, Bucov. I, 153) Intr’o variantă ardelenescă a aceleiaşi legende despre „Sorele şi luna“ : Pod de-aramă Preste vamă, Pod de fier Pînă la cer, Pod de- argint Preste pămînt, Pod de c e ră Preste ţâră... {Ketoganu, Poes. pop. 14) Doină din Moldova: 1455 '•ARAP 145G La podeţul cel de pót r ă Străinelo’s iară tată; La podeţul cel de-aramă Străinele’s fără mamă... (Conv. lit. X88G p. 181) Pentru cal de aramă din basmurî, v. Cal. Cuvîntul derivând din latinul aerame n, medieval aramen (Du Cange), de uude şi ital. rame, span. ar ambre, portug. ar ame etc. (Cihac), for ina cea organică, este ar ame, care se şi găsesce adesea în vechile texturi. Coresi, 1577, ps. XVII: „arcü de árame11, unde şi la Silvestru, 165] : „arculü de arame“, dar la Dosoffceiu, JfiSO: „arc de aramă11. Predica circa 1600 (Cuv. d. bătr. II, 230): „şi topindu-i în argintü şi în aurii şi în cîuai şi în arame...“ Popa Ion din Sim-Pietru, Alexandria 1620 (Mss. în Acad. Rom. p. 10): „cetate de aramă“, dar tot acolo p. 11 : „ieste raíulü şi ocolitü cu apă şi zidiţii cu arame şi acoperitü cu focü...“ Pravila Moldov. 1646, f. 40: „au-rulü cel curatü ce are fi să fie, ei ’1 spurca şi améstecá; argintulü aşijdere, unulü améstecá cu arame, altulü facü chiar de arame şi numai căce ’1 spo-escü de-asupra cu argintii...“ Noul Testament 1648, Apocal. XVIII, 12 : „tot vasulü de pil, şi tot vasul de lemnu scumpu, şi de arame şi de fier şi de marmur...“ Despre arame a se mai vedé la Ci-par, Principia p. 388. Acestă formă se aude pînă astăzi în Banat: „Acei ce lucră aramea se chiamă căldăraşî“ (S. Lîuba, Banat, c. Maidan). Printr’un joc de cuvinte poporan între aramă şi h a r a m „maudit, de mau-vais augure“, în Muntenia ţgranul dice la gologani „bani de aram“. Jipescu, Opincaru p. 57 : „ciocoîu ’ncaîlea, bătu-l’ar stelili, îngropă mag-mudele şi nisfele d’ali noi şi bani de aram scoşî dîn pîelea mea...“ Ibid. p. 95 : „fuge dîn pungă ’n pungă banu dë aram...“ In Inventarîul mănăstirii Galatadin 1588 (Cuv. d. bătr. I, 193 sqq.) ne întimpină o mare varietate de forme : „doaâ tocure de rame... „svăşnice mare de areme... „médelniÇa de arama... „cruce de arame... v. 2'Arămiă. — Gologan. '• Aramă, n. pr. m. Nume personal, după, care apoî, prin patronimicul A -rămescu, s’aü numit unele sate Arâmescî (Frunc^escu, Dicţ. top. 9). v. '• Aramă. Arambasâ. — v. Haramba§ă. Aramin. — v. Har amin. Aran.— v. Colibă. A rană. — v. Hrană. Arânghel. — v. Arhanghel. 1-Arap (plur. Arapi), s. m. ; t. de Géogr. : 1°. Arabe ; 2°. Nègre ; 3°. rébus héraldique des Bassarabes; fig. homme noir ou basané. Se rostesce şi aspirat : Harap. Cu sensul propriii de „om din A r a b i a“ cuvîntul se află numai în cărţi, unde însă se preferă forma mai corectă Arab. Neculce, Letop. II p. 396 : „se mărise numele acelui Mirveiz pré mult, căt şi împărăţia acéstâ a Ţarigradului începuse a se îngriji de dănsul, că se închinase Turcii şi Arabii maî pre gîumătate de slujia la dănsul...“ In graiul vechiu, sinonim cu Arap era S ă r ă c i n = „Saracenus“. 1457 '■ARAP 1458 Dosofteîu, Synaxar 1683, oct. 9 (f. 56 b): .elu nu o cunoscu pre dânsâ, că’î era veştedzâtâ faţa, şi frămsîaţîa eî topitâ de multa nevoinţâ, şi’ţ p&rîa că’i un S ă r ă c i n ii ponegrită...“; apoi la margine scolia: „Arapii“. Dicţionar Mss. bănăţen circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 423): , Arap. Arabs. ,A r g p 6 s k. Arabicus. „Czara Arepaskă. Arabia“. In gura poporului, prin Arap se înţelege tot-d’a-una Negru sau Negrite n; şi tot aşa este la vecinii noştri Şerbi şi Bulgari, ba şi la Turcî. Balada ,Chira„ : Un Arap bogat, Negru şi buzat, Cu solzi mari pe cap Ca solzii de crap, Şi ou buze late Roşiî şi umflate, Şi cu ochi holbaţi, Şi cu dinţi smălţaţi.. „Harapii sînt negri cura îî pâcura“ (D. Basilescu, Prahova, c. Drajna-de-sus). Proverb : „Arapul de n’ar vede pe tatăl seu şi pe moşul seu negru, el s’ar omorî“ (Panii, I, 135). Pe la ţeră, maî ales la cîobanî, se obicînuesce a da numele de Arap la câniî ceî negri. „Intre numî cîobânescî de câni,: Du-lâu, Hoţ, Brezoîu, Harap...“ (T. Do-brea, Covurluîu, c. Rogojeni; I. Ma-gheru, c. Cuca). „Numirî cânescî: Toroman, Doro-zan, Arap, Urs...“ (M. Ţigâu, Covurluîu, c. Foltescî). „La un câne negru se (|ice Harap sau Corbeîu“ (A. Bărbulescu, Ialomiţa, c. Pribegii). Din Arap, la feminin se face A -rapcă şi A r ă p o î c a. Varlam, 1643, f. 51 b: „Arapca a- céîa ce pentru credinţa ei vendecâ Domnulü Hristos fata ei...“ Ibid. f. 306 a : „aş6 să rugă Arapca acéïa cu inimă înfrânată şi plecată...“ Basmul „Fata cu pîeze rele“ (Ispi-rescu, Legende p. 398) : „Acolo şedea o Arăpoică bogată. Se rugă de slugile palatului ca s’o priiméscâ. Ară-p o î c a, care o vë^use de sus când întrâ pe portă, porunci să o aducă...“ v. Arapină. Printr’o reminiscinţă medievală despre vestita medicină arabă, în credinţele române Arapii apar une-orî ca mari doftori. Basmul „Omul de petră“ (Ţeranul român, 1862 No. 34): „A fost o dată un împërat şi o împërâtésà, amîndoî tineri şi frumoşi, dar nu făceai; copii, într’o di veni la împëratul un Arap buzat şi-î <^ise : Să trăescî, luminate împărate ! Am au^it că împërâtésà nu face copiî, şi am adus buruieni, pe care cum le-o bé, rëmâne gré. Impëratul luâ buruenile delà Arap şi porunci să-i dea cal împărătesc şi un rând de haîne de aur ce-ţî lua vederile de frumuseţe, apoi chema pe împërâtésà şi-î dete buruenile să le férba şi să le bea...“ In secolul XVII şi maî de ’nainte, bogătaşii românî îşî aduceaţi nu rareori Ne gri t en i. Pe timpul luî Ma-teîu Basarab, călătorul Paul de Alep (A. I. R. I, 1 p. 95) scrie : „Boîeriî au o mulţime de robi Negritenî cumpăraţi, pe cari poporul îî strigă: Arab! Arabi...“ Dar cunoscinţa Românilor cu aceşti Arapi e cu mult mai veche şi este în legătură cu un ciclu legendar interesant, pe care nu’l putem trece cu tăcerea. In evul mediü elementele cele semnificative ale unui nume propriu jucaü un rol forte important. Ele dederă na-scere în eraldică aşa numitelor rebu- I ' I . 1. ' ‘ nr':-! ; ■ n:'';¡ni!V u- A I;*":',. A;■ ' íi¡* !.t :1n iuiu. ï! I* : : i ! ' ; - ü I i I!, : , l!l u !* •' '• ! i All. « ' I ¡ j : ; I ' - - Ii A.i.' ' i i-¡ '* ■ L< ¡ .Aï-:* Aw • i IA ¡ -; ;;1 -< ,¡ Ii - ;in¡Ai ur. - i ;• ;. A - ; ; % i.; ..i , I"- T*M ;t:.i : • i«;:. ul l.tm’i :> I* i i Au ;¡ ! : ,i. r>-u¡ Mi,.Mr. ' i. I'.ii. :u .i ;■ u < ■ -i \' 11 • 1 • i ■ i ■ ' i ■ ■ ; :. i ■ ■ i i '.a " ; :a a . a V 111)! • • ni' l. ' • ■ ¡.i:.. a : M n; a, in! "i ai . 11 ; . : • ; I ;;i r', ! : ,t . ' ni, i*l .lili! : ■ f ,U i : : a. i', .\m ii'..i í : : i ¡ • i ; ,.'¡¡ at m - ir- aal i;-; i ! ; i ! ; 1 ¡ -a . • lili' 11 .■p T 11' ¡ .állilll a* i:i i ; i -. • : n 1 - ;••!<«;•. . m 1 >i ,*i • •]•• «lifpt « • nt i. ■. ' ■ ■ in > > ai ţ ■ ; i ' 1 ' >i ■ i' .111 :i'i ill il' l I ;.! : :t ; . i ■ 1,11 Ill'll' I " I . ’ 111 I - ' : 1, '1111 ' ! ; ' .'. mi:u:nn: 11 .!■ ■ ta ' "lu ¡ il c 1la •. .mi i! mil*' :i I • i'U iiim • i. i ! * i 11 .11 I : i . i i. ii ■ ; 1 ■ 'I ; im 'i m. ;*. i i ' '1* in i'.i a luat '<> . 11 i i i M i '1 'illi I’.mi I ; i it * ■ i. mi ::"ln:il":; ■ : 1 * 'ini • - "Ini i 11 " ill, i'.'m i !'■ iii'l a ' ■ ia nil i'll ■ i iálil :'iII.• 1 >• : ll'1 III I a' III ¡ai i i.'! i mat i '.*i .Mia, \' 11 ■ 11 a IV I I : i'll'. I vanli. A i : i. t ■ : a i 1 -i i ■ "lalnl., I '< I. i ' 'i'.'i. A iii: ¡. in ' ''I' ■ Milnl '■ i al'liiv mal •, * i h:. 11* *i -11:111 n'ani [Mil ul :’.c i. Tut mi I ; . i 'n ! '■ iii:!'-. uli mini' ■!' ■ 'I" : ! ■ 111.1 ,' Mill "I ¡lililí lulM.Min ■ IH11 : -a I al A. : 111 ¡ ! i • i. V’ -i < ■ - i > ■ 'in'- * i ] i"l < ■ n < ■ ; ' i < ■ a -■ '¡a! > in ■.¡I ! ni ci. ■ r i : * - Î < 11, ]"■ rin I .*■■ '.ill I I r,i. Ml !•• a>' >1 .¡a '•i'i|'|i>'.i*|. I h I ' um ar ! i. 'im a.' ■■ t I* 'mi < ■ I a 1 < i i < ■ al I ’. ' .'Mai'ii": .-'a n.r ait 'a : ] . il: Y‘ !¡* a j".' . i.i !" |||' '! alia l'I'I' â a .'■'‘■i i'ii'.r . : ma: ai' a I :n!;'ai iI'M, *;m jă > ; : i ; i •• *'"ii ' ¡I •*. * ii* miift I :•••/. >,• i i.' ". r.a: "'In;, i i IIin. i . mm.i. i;*.- I:..i; a ' ï anna-!" <:<• .!/.//» : ... I '1 ! •1 i j . ( 11 t ■ • ' i •!'.[; ■ * , * • ■ *1 ¡1 ‘ • • ' Ci ; i M i : » í>jj A" *• i h . A i'n f r. >lj'! i '! I'l1'/!. 'Î . . "Ar;\p • ; * ■-, A rñ¡ • > a, p. ;,r. ; <*\ A 1461 '■ARAR 1462 ancienne famille noble de Moldavie. Strămoşul acestui ném putea să fi fost A r ta p de viţă saü numai arap adecă „negru" prin boiul feţei, nu se scie ; în orï-ce cas, Arăpesen ne întim-pină ca boieri deja de pe la începutul secolului XVII. La singular se (^icea tot-d’a-una articulat : Arapul. La 1639 (À. I. R. I, 94), Vasilie vodă Lupul trimite într’o cercetare ju-decătorescă pe „Gheorghie Arapul biv slujîar“. Act moldovenesc din 1665 (A. I. R. I, 80) : „au trimis Dabijé vod pre dum-néalui pre Costantin Bantăş şi pre Co-stantin Arapul să facem oameni de oaste..." Intr’un act din 1669 iscălesce : „A-lexa Arapul vornic“ (A. I. R. I, 136). La Cantemir, Descr. Mold. ed. Acad. p. 114, între familiele boierescî : Ara-peştii. Antonie Vv. Rusăt, 1676 (ap. V. A. Ureckia, Miron Costin, I p. 155): „şi să socotiţi să alegeţi partea Arape§ti-lor despre Boteştî pre derese ce vor avea şi precum or ştie şi omenii bum...“ v. Cerchez. — "-Turcul. Arap-alb s. Harap-alb, n. pr. m.; t. de Mythol. pop. : nom d’un héros légendaire. Un fiïu de craïu, fiind biruit prin vicleniă de cătră duşmannl seü şi silit a’î deveni rob, capetă dela acesta numele antitetic de Arap-alb, literalmente n e g r u - a 1 b. Acest basm, de minune povestit de I. Crengă în Conv. lit. 1877, este de aceiaşi natură cu basmul lui Aleodor şi cu altele, în cari eroul învins se supune la o mulţime de încercări, scăpând apoi prin ajutorul „metamorfoselor“ şi al „animalelor recunoscëtôre“. v. '"Arajp. — Aleodor. ' Arâpcă. — v. ''Arap. Arapină s. harapinâ, s. f.; Négresse comme sobriquet de Bohémien ou de Bohémienne. Fie din paleo-slavicul saü serbo-bulgarul A r à p i n, la feminin A r à p i n a ; fie, mai curând, format prin analogiă sufixală cu „başardînă“, „paţachină“, „scorţotină“ şi alte asemeni epitete cu sens de femee per-dută, cu cari se împacă şi sub raportul accentului; termenul Arapină se dă numaî la Ţ i g a n c ă, pe când la Negresă se <^ice Arăpoîcâ, şi se maî dă şi la Ţigani. Basmul „Cele treï rodii“ (Ispirescu, Legende p. 361), vorbindu-se cătră o Ţigancă: „Du-te la apă, arapino\ ce tot spuî astfel de flécurî...?“ In basmul „Balaurul“ (ibid. p. 204), féta de împërat, pe care cât p’aci era s’o ïea de nevéstà un Ţigan, „lăcrăma şi mulţumi lui Dumne<|eü că a scă-pat’o de slutenia pămîntuluî, de hara-pina spurcată...“ v. ''Arap. — Arăpuşcă. — Başarclină. — -mă. Arâpnic. — v. Harapnic. Arapul. —v. *'Arap. '•Arar (plur. aran şi ararurî), s. m. et n.; „bâcle, camelot“ (Pontbriant). Şi aspirat : harar. Costinescu : „Arar, un fel de ţol gros şi rar, ţesut din për de capră, din care se face traiste pentru caï saü se acoper căruţe...“ Laurian-Maxim : „Ararîu, ţesetură de per, cu care se fac corturi şi se a-copër căruţe; coperiş de căruţe saü cară, făcut din asemenea ţesëtură...“ N’are a face cu adjectivul rar, ci vine din turcul harar „rapatelle, grand sac à grain" (Şaîn0nu). 1463 A-RASNA 1464 Chiar cu acest sens: „sac arar", ne întimpină la Dionisie Eclesiarcul, Cron. (Papiii, Monum. II p. 177): „Turcii se gătise să robescă ţera, şi au venit un paşă mare cu oştea lui din adâncul ţerii turcescî, şi adusese saci ararî plini cu ştrengurî şi curele şi lanţuri, să lege robii...“ v. '~Turc. —Ţol. J,A-râr, adv,; rarement. Din prepo-siţionalul a şi rar: ad-rarum. In oposiţiune cu a-des. Formă mai poe-etică decât sinonimul cel amplificat a- - rare-ori şi mai energică decât adjectivul adverbialisat rar. De la Yrancea, Sultănică p. 9 : „Fata Chivuluî e, de pildă, cum a-rar se mai află sub sore. Potrivită la nălţime, zmedă, iute la fire ca lemnele ujujite. Chipul ei e, sciî, par’c’ar fi zugrăvit....“; dar mai jos p. 10: „arare--ori numai ce-o veiji cu câte-o brânduşe ’n păr, ori cu doî-treî didiţei...“ v. A-rare-orî.—A-rarul.—2'Rar. Arare (plur. arări), s. f.; l’infin. d'ar pris comme substantif: action de la-bourer. Nu se întrebuinţeză mai nici o dată, ci se înlocuesce prin arat şi arătură, v. x'Ar. — 2Arat. A-răre-orî, adv.; rarement. Literalmente : ad-raras-lioras. In oposiţiune cu a-dese-orî. Se t^ice şi simplu: a-rar, iar în Banat se şi articulezi : a-rarul. Samuil Clain, învăţături (Blaj, 1784), p. 13: „cumîi-că tuturora iaste rânduitu o dată a muri, înşine vedemu, nu o o dată au a-rare-orî, nu departe şi la streini, ci a-dese-orî şi în rudeniile noastre..." I. Slavici, Novele p. 44 : „Din când în când, dar forte a-rare-orî, Miron sco- tea din şerpar un flueraş, pe care cânta câte o doină plină de duioşiă, încât opria resuflarea celor ce’l asculta. Din când în când, numai forte a-rare--orî, scotea Miron flueraşul seu; îl scotea însă tot-de-a-una când Marta îl ruga...“ Doină din Ardél : Să nu ne mal întâlnim, Numai Sâmbăta o dată, Dumineca diua toată, Alte dile-arm-e-orî : Intr’una de noô ori... (J. B , (2) v. 2'A-rar. — A-rarul. Arâriţă. — v. Arăţele. — Plug. — Plugniţă. — Rar iţă. A-rârul, adv.; rarement. Yeche formă bănăţănă pentru a-rar, opusă adverbului a-desul. Dicţionar Mss. circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 424) : „Ar arul. Raro". v. Adesul. — A-rar. Arâs. — v. PLaras. A-ràsna, adv.; à l’écart. Se aude şi forma simplă rasna, fără preposi-ţionalul a; ea diferă însă întru câtva prin sens, însemnând mai mult „çà et là“ şi întrebuinţându-se mai ales în locuţiunea „a umbla rasna = courir ça et là", pe când compusul a-rasna exprimă anume noţiunea de ce-va singuratec saü despărţit de cele-lalte. Ion Ghica, Scrisorea XXVI, descriind pe poetul Grigorie Alexandrescu când înveţa franţusesce la Vaillant : „Nu sciü, mica deosebire de vîrstă, saü superioritatea ce credea că avem noi în limba ce venia să înveţe şi_ el, îl făcea să se ţie arasna. La sfârşitul clasei, noi eşiam grămadă şi sgonio-toşi, pe când el se strecura binişor şi’şi lua drumul singur spre casă,..“ 1463 ’•ARAT 1464 Basmul M Sf. Petru : „Umblară din colibă în colibă ca să’î priméscâ şi să găsduescă pînă diminăţa, insă nu ’î primiră nimeni. Yëdurâ o casă m a î a-rasna d e sat, şi traseră a-colo..." (A. Iliescu, Dîmboviţa, c. Săr-danu). Cu preposiţionalul d e : d’a-rasna. Balada „Badîul“ : S’o iei, dragă, d’a-rasna : Să iei tîrgul Tot d’a-lungul Şi uliţl d’a-curmeçlisul... (G. D. T., Poes. pop. 513) Din slav."razno „seorsim, spar-sim“ (Miklosich). v. Basna. — Băsnesc. — Răsleţ. 1-Aràt,-â ; le part, passé d’ar pris comme adjectif : labouré. Brăsdat cu plugul. Gata a fi sëmënat. „Pe la noî, când ţelina e arată pentru prima oră, se chiamă prosiă; a doua oră, loc de 2 brasde; apoi de 3 brasde, de 4 etc.; în fine, loc mole saü slab“ (St. Dobrescu, Ialomiţa, c. Cosumbesciî). Act moldovenesc din 1612 (A. I. R, I, 71): „mi au dat un bou-şi o vacă cu viţăl şi un cojoc dereptu un gal-băn, şi un sucman dereptu doi zloţi, şi un pământu arat şi sâmănat dereptu un galbăn...“ Doina „Ispită“ : Auçll dile blăstemate! Să ’ţî cârpesc! vïéta, mâi frate, Tot cu lemne ’ncruţişate, Tot cu fiére ’ncovăîate Pe răzorele arate!... (G. D. T., 291) v. '-Ar. — 2'Arat. 2-Aràt, s. n.; le part, passé d’ar pris comme substantif : labourage, labour, action de labourer. Şi lătinesce se (|ice cu acest sens a r a tus, de 25,177. II. ex.: „aratui insistere“. Sinonim cu arare si cu arătură, dintre car! însă cel de ’ntâîu nu se întrebuinteză *> în graîu, er cel-lalt însemneză maî mult loc de lucrat decât lucrarea în sineşî. Doină din Ardei: Rojmalin de p ’a rătură, Dulce-ai fost bade la gură; Rojmalin de pe arat, Dulce-ai fost la sărutat... (Familia, 18SG p 003) Ca simplu supin, în colinda „Plugul“ : Şi curând s’a apucat Câmpul neted de arat In lungiş Şi’n curmeziş; • S’a apucat într’o gîoî C’un plug cu doî-spre’ce boi... (Alex., Poes, pop. 2. 3S7) sau la Costachi Negruzzi, Aprodul Purice: Plugarul cu hărnicia s’apucase de arat Pâmîntul ce era încă d’al seu sânge rou- rat... Ca substantiv, în loc de „arat pă-mîntul“ se <|ice „arat al pămîntului“ sau „aratul pămîntului“. „Pe aice aratul întâîu se numesce ogor; aratul al doilea, întors, pe a-locurî chir uit; aratul al treilea, de semenat...“ (G. Dobrin, Făgăraş). Doina „Ispită“: Să m’apuc er de lopată Şi de sapa blăstemată, De cornele plugului, De aratul grâului, Prăşitul porumbului... (G. D. T., 291) Alexandri, „Plugurile“: Dar lumina amurgesce, şi plugarii cătră sat, Haulind pe lingă juguri, se întorc dela arat... C. Negruzzi, Scrisorea XII: „Ce mai vremî acele! Când vinîa primăvara şi 4s 1-165 SARĂ 1466 eşiuti omenii la arat, dacă nu le ajungeau boi la plug. se duceau la Unguri sau la Leşi şi, luând de acolo omeni, fie nemeşi saü proşti, şlehtici ori mojici, nu mai alegeaţi, îi înjugaft şi a ra fi...“ Dric al aratului se chiamă vremea cea mai potrivita pentru ar ti tur îi. „Când ies scărăbuşii, e dricul a-râtului: cu cât sînt mai mulţi scără-buşi într’un an, cu atât va fi el mai mânos...“ (Albina Carpaţilor, 1S79 p. 27). Ca locuţiune proverbiala, pentru un timp nu pré îndelungat se dice : “din arat pînă ’n carat“, adecă: câte dile trec intre aratul câmpului şi c a r a-t ii 1 bucatelor de pe câmp. Doina din Ardél: Tu, mândruţă,-aşa y_ ¡-v-z Arbure. Arbur J Arborencuţă. — V. '‘Alba. '•Arbure (plur. arbitri), s. m.; arbre. Lat. arbore m=ital. arbero, albero = span. arbol etc. Mare plântă cu trunchiul, cu ramure şi rădăcină lemnose. A. Pann, Prov. I, 6 : Şi nimic Iar nu se pote ca să n’aîbă vr’un cusur: Arburl, plante, flori şi omeni, astfel şi acest răsur... 1481 ••ARBURE 1482 A. Odobescu, Domna Chiajna p. 88 : „...acolo sălci ea pletosă, socul mirositor, alunii mlădioşi, arţarii cu pojghiţe roşii, carpenii stufoşi, salba-mole şi teii cresc amestecaţi cu falnici j u g a s t ri, cu plopi nalţi şi subţiri, cu anini uşurei, cu ulmi albicioşi, cu sângeri pestriţi, cu corni suciţi şi virtoşi; printr’acel hăţiş felurit de arburî ce se ’ndesă şi se ’mpleticesc, merlele şi piţigoii şueră...“ Costachi Negruzzi, Melancolia: Acea undă gem&tore, acel arbure jălind, Par’că sînt doî juni prieteni, ce al nostru chin privind, Se îndur l’a nostre patimi, la a nostră grea durere, Şi ne-aduc prin a lor frtaiSt o plăcută mângăere... In graiul poporan, arbure astăzi rar se mai aude pe la noi. „Numirea de arbor pe aici nu e cunoscută la popor, ci el numesce totalitatea arborilor cu un cuvînt: lemne“ (P. Muntenu, Banat, c. Vermeş). Totuşi arbure, departe de a fi un neologism, ne întimpină în mai tote texturile vechi, ca sinonim cu c o -pacîu, pom, lemn. Legenda lui Avram, ante 1600 (Cuv. d. bătr. II p. 190): „merseră cătrâ uîn arbure, şi închiră-se părâ la pâmântu şi grăi: sfăntu sfăntu sfăntu, grăiaşte; pravednicului Avram îi pâre că dereptu elu se închiră lemnul...“ Noul Testament din 1648, Ep. lud. I, 12: ...arburi veşte- ...arbores au- ziţi fără de rod... tumnales infrnc-tuosae... unde în Biblia lui Şerban-vodă, 1688: „copaci de toamnă fără roadă...“ Ibid., Math. III, 10 : Că iată săcuria iaste pusa la ră-dicina arbitrilor, defi tot pomul ce nu face poame bune tae-sâ şi în foc să aruncă... Jam enim se-curis ad radicem arborum po-sita est. Omnis enim arbor quae non facit fructum bonum, excidetur et in ignem mittetur... unde la Şerban-vodă : „şi iată şi să-curia zace la rădăcina copacilor...“ Silvestru, 1651, ps. XXXVI: „Vă-zuiu nedireptulîi înălţăndu-se şi lăţin-du-se ca un arbure verde..." Ibid. ps. LXXIII: „rădicăndusăcurile sale susu ca întru unu arbure...11 Ibid. ps. CUI: Satură-sâ arbitrii înnalţi, che-drii Lyvanului... Saturabuntur ligna campi, cedri Libani... unde la Coresi, 1577 : „saturâ-se lé inné le cămpilor...“; la Dosofteiu, 1680: „sătura-s’or liamnele câmpului...“ Sinonimica : arbure este termenul cel mai general, în care se cuprind copaci, pomi, lemne ; copacîu este ar-burele selbatec saii neroditor ; pom este arburele care dă póme ; lemn este arburele întrebuinţat pentru felurite scopuri, la clădiri, la încălzire etc. Deminutiv : ar b u r el saü arbu-r a ş ; colectiv : arburet; forme mai mult teoretice, cari nu se aud în graiu. Pe la Predél, am au^it în gura poporului forma aspirată : harbur. La Macedo-români se qice arbur şi arbure, bună-oră în ghicitórea despre a n : Arbure mare Frundele’şî le-are Albe di nă parte, Lăl dî-alantâ parte. (Ţara noua, 1SS7 p. 54) într’o maximă macedo-română : „băr-batlu éste arburlu şi ficiorlu ugiaclu a casilei =bărbatul este s t ă 1 p al casei, 1483 a'ARBURE 1484 ér feciorul — vatră“ (M. Iutza, Cru-şova). v. x'Copaău. 2,Arbure (plur. Arburescî), n. pr. m.; nom d’une très-ancienne famille noble de Moldavie. Pe la jumătatea secolului XY Arburesciï eraü deja boieri mari. Fiïu al unui pârcălab de Eemţ, Luca Arbitre devine unul din sfetnicii ceï mai de încredere aï luï Stefan cel Mare, păstrând aceiaşi putere sub Bogdan cel Chior, care la morte îï încredinÇézâ întréga cârmuire a ţerei pe timpul minorităţii luï Stefan cel Tînăr. Acesta este vestitul hatman Arbure, deve-•nit eroii legendar al poesieî istorice române. Costachi Negruzzi, Aprodul Purice : Acolo se află érâsï al oştilor veteran, Arbur Hatmanul ce’n mână pôrt’un grôznic buzdugan, Pre care ca pre o mince de copil îl arunca, Dar adl omul cel maï tare de abîa l’ar ridica; Altă armă el nu are, nicï voesce-a maî avea, Căci îî place când pre duşman c’o isbire îl turtîa... Costachi Stamati, Sentinela : EÜ sînt Arbore, copile, hatman luï Stefan cel Mare ; Am slujit sub a luï stégurï patru-decl de ani de rînd, Şi ’n patru-decï de resbôie crunte, dar biruitoare, Vëduï Eroul Moldovei pe vrăjmaşii seî bă- tînd... Môrtea acestui vitéz, ajuns la adânci bătrâneţe, a fost cumplită. Urechia, Letop. I p. 154-5 : „[1523] în luna lui April în cetatea Hărlăuluî au tăiat Stefan Yodă pre Arbure hatmanul, pre care zic să’l fie aflat în viclenie. ïar lucru adevărat nu se ştie ; numai atăta putem cunoaşte că norocul fie-unde are zavistie, ales un om ca acela ce crescuse Stefan Yodă pre palmele luî, având atâta credinţă, şi în tinereţile luî Stefan Yodă toată ţâra ocărmuîa, unde mulţi vrăjmaşi i s’aü aflat de cu multe cuvinte rele l’aü îmbucat în urechile Domnu-seü...“ Maî jos: „Nu multă vreme într’acelaş an aü tăiat Stefan Vodă şi pre feciorii luî Arbure, pre Toader şi pre Nichita...“ La satul Solca-de-jos în Bucovina se află pînă astăzi o bisericuţă zidită de bătrânul Arbure la 1502, unde pe părete se maî pot vedé portretul hatmanului, al nevestei sale Iuliana, apoi a patru băiaţi şi o fată. Nu toţi Arburescil aü perit de urgia luî Stefan cel Tînăr. Sub Petru Rareş, Mihu Arbure ajunge şi el hatman, dar trádézá pe acest Domn la 1538 pentru a trece la protivnicul seü Stefan-vodă Lăcustă, pe care însă îl viclenesce de asemenea, Urechia, Letop. I p. 167 : „...urăn-du’l [pe Stefan-vodă Lăcustă] toată curtea şi boierii, s’aü vorovit o sémá de boieri den curtea lui, anume Gă-neştii şi Arbureştiî, şi la aşternutul luî unde odihnîa l’aü omorît în cetatea Sucevei...“ D. Wickenhauser a adunat cele maî multe isvóre despre familia Arbure în „Moldawa oder Beiträge zu einem Urkundenbuche“ (Czernowitz, 1877, p. 10 sqq., 213); ele totuşi sînt departe de a fi complete. La 1545, boierii „Gliga fiîul luî Arbure şi Ion Crasneş“ aü fugit din Moldova în Polonia cu doé călugăriţe (A. I. R. I p. 35). La 1628, numai doră se maî vorbîa într’un mod legendar despre avuţiile de altă dată ale Arburescilor, cari „au înblat din mănă în mână“ (ibid. I, 2 p. ,6). Treptat, acest mare ném ni se în-făţişâză scăzut la trépta de boierinaşi. Pe la 1650 (A. I. R. I p. 88), în- 1485 ‘■ARC 1486 tr’un act bucovin^n subscrie pe’ntre mai mulţi rezaşi: Radu Arbure. Intr’un zapis de vîn<|are tot de a-colo, 1698 (Â. I. R. III p. 264), la sfîrşit: „Şi eu Nicolai Arbure steg[ar] am scris zapisul şi pentru credinţa m’am iscălit. Ăz Sandul Arbure steg [ar] iscal...“ Ca o amintire despre Arburesci, ■ satul Solca-de-jos în Bucovina se chia-mă încă, Arbure (Marian, Biserica din Părhăuţi, p. 7 — 8). Alături cu Arbure, o altă veche fa-miliă moldovenescă, din care de asemenea a fost un hatman vestit în secolul XVI, purta numele sinonimic de C o p a ci u. v. *•Arbure. — 2'Copacîu. 3,Ârbure, t. de Geogr.: nom d’un village en Bucovine. — v. s'Alba. — 2 Arbure. Arbiiz. — v. Harbuz. Arbuzesc (pâr-). — v. Harbuzesc. — Prăsad. Arbuzică. — v. Harbuzieă. 1-Arc (plur. arce şi arcuri), s. n.; arc; ressort, cintre. Din lat. arcus= ital. arco = franc. arc etc. (Cihac). In graiu se aude une-orî aspirat: harc (Tecucîu, c. Ionăşesci; Vîlcea, c. Ni-sipi; Prahova, c. Mărgineni etc.). Dosofteiu, 1680, ps. X: „că iatâ păcătoşii încordarâ arc, gătarâ săgeţi în tulbâ...“, unde la Coresi, 1577 : „că adecâ păcătoşii întinseră arculu, gătiră săgâte în cucură...“, la Silvestru, 1651: „câ iaca nedirepţii întinseră arcul, gătiră săgiata sa în coarda...“, iar lătinesce: „quoniam ecce peccatores intenderunt arcum, paraverunt sa-gittas in pharetra...“ Arcul, pe care se întinde prin cele doë capete o cordă saü care se încordézâ pentru a săgeta ori a t r a g e din el la ţintă saü în ce-va cu o sâgétâ din cele ce se ţin în tulbă saü cu cură, este una din armele cele mai primitive, de demult părăsită de tôte poporele cât de puţin înaintate în cultură, dar altă dată închipuind o parte forte importantă dintr’o armură, mânuită nu numai de arcaşi, dar şi de principi. Varlam, 1643, I f. 56 a : „nu le dâ platoşe, nice arcîi, nice sabie, nice suliţa, nice alta nemicâ de armele voni-cilorü pementeşti...“ Dosofteiu, 1673, f. 9 b : Şi de nu y’eţ întoarce cătră pocăinţă, Are sâgeţ a-mânâ scoase din tulbiţâ, Arcul întins în coardă, lancîa strălucîaşte... saü ibid. f. 14 b : Că Iată păgânii încordară arce, Pun sâgeţ în tulbă, să grijesc de lance, Şi vin pri’ntunîarec cu arce pre-a-mânâ Intru să sâgîate pre cel fără vină... Urechia, Letop. I p. 190, despre Bogdan-vodă Lâpuşn6nul : „la călărie sprinten; cu suliţa la halcà nu pré lesne avea potrivnic; a săgetare den arc tare, nu putea fi mai bine ; numai ce era mai de trébâ Domniei îi lipsia : că nu cerca bătrânii la sfat...“ Nic. Costin, Letop. II p. 62, despre Antioh-vodă Cantemir : „la primblări şi la vânaturi cu şoimi şi cu ogari pururea îmbla de se desfăta, şi cu mâncări şi băuturi, şi la arc încă trăgea bine...“ Neculce, Letop. II p. 201 : „Petru vodă Rareş fugănd pin târg pin Pétrâ şi gonindu'l Petrenii, l'aü fost agiun-gănd un popă, şi aü tras Petru vodă înapoi în popă cu arcul şi l’aü lovit cu sâgéta în oblăncul şelei...“ um '•ARC 1455 C'a ri ternir, Chron. II p. 231 : -fiind la vânătoare, dupa ce au ucis un gligan sălbatic cu sabini, apoi tocmindu’ş sita ta in orc să sigete. s’au julit putinei cu lancé la rnână...“ Arad lui Stefan cel ilare se păstra în mănăstirea Némtuluï pină pe la finea secolului XVII, când l’aü răpit Leşii şi Căzaci) (Letop. II, 198). In Caucaz, Cerchezii pină astădi se slujesc de arc. Coslachi Stamati, Muza I p. 181 : Atunci Cerchezul anina de rădăcina viţosă, l)a cretigele corriorafe, a salo arme frumoşii: Tulba cu săgeţi şi arcul, burca, sineţa, arcanul, Şi apoi saro in apă, lăsâiKlu’şI priponit calul... Arcul se făcea mai ales din lemn dc corn. O doină voînicescă : Cornulo, co nu to ’ndoî, De-o crângil să to despol Să’inl fac prăjinii do bol ? — Vrăţuiro Romănaş ! Crengă lungii da-H-o-aş, Ca s’o faci arc do rosbolu... (Alex., Focs, pop.*' II). In cAnteco poporane arcul nu e rar: Arcul [ulo-aş încorda, Aripa (.'as săgeta Şi in braţ,o ml-al cildO... (Pompllifl, Slbllu, 10) In colinde din Dobrogea aü devenit stercotipc versurile : Luă arcul încordat. Omn o bun de săgetat, S’o sicrotă Do săgotă... (Bunuin, O.’ilOt. p. S>s Î\)J. Uraţiă de nuntă : Strinse ol ostaşi mulţime, Tot volnici do călărime. Şi ageri cu măiestriă La ii re şi vinătonă... \G. l>. T., l\vs. pop. 1T0K Aducerea a-minte des ¡'-re orc pă-streză şi’n poveştile poporului. Basmul ..Tinereţe fără bătrâneţe" (Ispirescu, Legende p. 3): ..Ca să a- jungî la dorinţa ta, trebue să ceri do la tată-teîi paloşul, suliţa, orcul, tolba > î cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău...“ Când arcul se întindea şi săgeta, cord a scotea un re sun. Moxa, 1620, p. 395 : „sunetele ar-meloru şi răsunulu coardeloru de arcu mai iubila decâtii glasu de alăute...” Acest resun se chiamă mai propriii s b î r n ă i r e. Alexandri, Sentinela română : Sbor toporole-aruncate, S b â r n â I u flrccte’ncordate, Şi săgeţile la sore Vijelesc vijiitoro... Ca onomatopeă a săgetăriî: trac! Basmul „Lupul cel năsdrăvan“ (Ispirescu, p. 74): „Scose o săgetă din tolbă, oaşedil la arc şi, trac! trase o săgetă, şi nu se făcu nici o mişcare; trac! mai trase una, şi eră şi nemic...“ v. Arma. — Cdrclă. — i'Gorn. — Cu-cură. — Săgeta. — Sbirnăiu. — Trac!— Tulbă... La plural, astădi se întrebuinţtjză mai mult forma arcuri, identică cu vechiul italian arcora, pe când cealaltă formă arce, aprope despărţită din graîu, corespunde italianului a r c h i. Balada „Trei lebede“: El în tîrg au poposit Si ’n crueiteîe d’argiut Lebejorele-au zărit, Săgeţile şî-a 'nţeglat, Arcurib: şl-a’ncordat... (O. I). T., Pom. pop. -(21) In graiul veclnu ne intimpină mai adesea forma arcc. Coresi, 1577, ps. XXXVI: ..întinseră arccle să săgete mişelulu şi mi- 1-1S9 ARCA M90 seralii, sii junglie derepţii cu inema; armele lorii intra în inema lorii şi arcele lorii frănserâ-se...“ Moxa, 1620, p. 375: „se lăuda (Hoz-roe) ca va îngrădi cetate cu suliţele, cu plavezele şi cu arcele..." Dosofteîu, 1673, f. 56 b : Scos’aii păcătoşii sabio din t frig: A ochilor tel raţjă îmi placo să mi; nrtjă... Cântecul lui Horia : Ungurin, mustaţă lunga! Pis’am morţii să t.o-aglungă, Dis’am pârtii sa te artftl, ţiis'atn crucii să te perilă... (Alox., Poos. pop In doina bucovineni: Aşa’ml vino câte-o diră Să’mî fac casa totă ţiră, Sâ’l daii foc să ardă spuijâ, Să mfi sulu la munţi cu frunză... (Marian, JI, 7) forma ardă în loc de ardă este mai mult eufonică, din causa următorului „spu<^ă“, pentru a înlătura grămădirea sonului 2. Arde—ardea la imperfect ne întim-pină une-ori şi’n vechile texturi. Călătoria Maicei Domnului, circa 1550 (Cuv. d. bătr. II, 322): „era în-tr’ănsă multu nărod, bărbaţi şi mu-eri; unii arde pănâ în brău, alţii arde pânâ în pieptu...“; sau mai .jos (p. 334): „focu eşiîa din creştetulu loru şi’i arde...“ Infinitivul întreg „a ardere“, la Ne-culce, Letop. II p. 263: „au început [Tîukel grof] a stricare şi a ardere şi a robire pre care nu vrea să se închine lui...“ Ibid. p. 393: „Sultanul aii şi slobozit Tătarii în pradă a ardere şi a prădare satele şi a le robire...“ Constructiunea chiasmatică: a ii ars a — ars ’au: Neculce, Letop. II p. 257: „Atunce 1515 ARDEÏAT 1516 aü ars Leşiî şi Tătarii multe curţi boiereşti la ţară şi la Iaşi ; ars ’ a ü în Lungani, în Obrejenî, în Popi...“ Perfectul organic arşî (=lat. arsi), în loc de analogicul arsei, se păstrâză la Macedo-români. v. Ard'étor. — Ardoiu. — Arduliü. — Ars. — Arşiţă. — Foc... Ardâoànï, t. de Géôgr. — v. Arde-oanî. Ardèïcâ. — v. Ardem. Ardèïu (plur. ardelurl şi ardei), s. n. et m. ; t. de Botan. : Capsicum an-nuum, poivre rouge, piment annuel. Se mai <|ice p i p e r - r o ş saü p i p ă-r u ş, c h i p ë r u ş, chipăruşă; uneori pi perïu-turcesc (Dr. Brândză). Peste Carpaţî se aude a r d e i c ă şi pi parcă, ér ardeiul măcinat se nu-mesce papricâ (R. Simu, Transilv., c. Orlat). Plântă din familia solanace-elor, al căriîa rod, cu faţa roşiă a-prinsă, se întrebuinţâză în bucate şi în lécuri. Din causa culorii sale fo-côse şi a gustului seü forte iute, astfel că pare a muşca limba saü a o arde, ea nemţesce se chiamă „Beis-beère“, în dialecte francese „poivre enragée“, ér românesce cu o vorbă trasă din ard. E de prisos a căuta pentru ardeîu vre-un prototip latin. Din presupusul „ardivus“ (Cihac) s’ar fi născut la noi „ar Eli ftint, Nifri I3.inuli.it Ijin tara Ardeiului... (Pornpilh'j, Sibiiu, CU Doină din Transilvania : liato’inl vintul dinspre dél, Vino’inl «lor doi a Ardeii.. fJ. B. CM) Doina „Vrăbiu^t" : Vrăbiuţă do pe doi! SborI degrabă in Ardei, Şi te’ntorce de iml spune Ori veşti rele, ori veşti bune: Du-to vedl dacă mal sînt Frall dn-nl mei po-acest păinint... (Alox., Poi'S pop. 2- iii Ti Simcon Dascaiul, ante 1700 (Letop. I, Appond. p. 38): „Ardeiul este si se chlamlî mijlocul ţerii, care multe cuprinde în toate părţile, în care sta şi scaunul crftiel; Iar pre la marginile eî sant alte ţerî mal mici, carele toate se ţin de dansa şî subt ascultarea eî sant, întâi cumu’i M a r a m u r â ş u 1 despre ţ6ra Leşesca, şi ţ6ra Secuii sc a despre Moldova, şi ţera Oltului despre ţera Muntenéscâ. şi ţâra Barseî, şi ţ6ra Haţaguluî, ţora Oaşului, şi sant şi alte hotare multe carele toate asculta de craiea Unguresca şi se ţin de Ardei...11 Lasihn la o parte derivaţiunile cele latine şi celtice ale cuvintulul (Lexicon Budanum, Mockesch, Dr. Marienescu, Vaillant etc.). Ele nu sînt. seriôse. Ardei este din punct în punct maghiarul Erdély, caro vine la rindul seu din or do „silva“. Dupa cum a nôstra Tëra -Muntenésca saü Muntenia, „Alpina", se (|ice în actele latine unguresc! din vecul de mijloc „Transalpina“, tot aşa în loc de ..Silva-nia“ s’a dis atunci „Trans-silvania". 1 Xumele curat românesc, înainte de primirea termenului maghiar, cată sa fi fost ..Codrul“, pe care L’nguril, aşe-dându-se în Pannonia. il tălmăciră prin er Românii apoi. uitând originalul lor propriu, numele cel de baştină, s'au mulţumit a împrumuta traducerea. O parte din Transilvania | se va li numit Codrul; Moldova a- vusese si ea un tinut Codrul: in ; Ţera-Românesca Cod r u era jude- i tul. Teleormanului; Codrul este o I - ! parte din Banat, ai căruia locuitori se dic Cod reni, etc. v. Codru. Ardel<5n, -ă s. -că, subst. et adj.: habitant de Transylvanie; Transilvain. Ca adjectiv, e sinonim cu ardelenesc. Ca substantiv, sinonim cu U n-guren, insemnâza pe locuitor al uneia din cele trei provincie mari ale Daciei, dupa cum locuitorii celor-lalte doe se chiama M u n t e n î şi Moldove n I. Urechla, Letop. I p. 98: „Pre jlr-deleni' [Moldovenii] nu-i iasă sa odili-nesca, ce pururi le făcea nevoe, şi ce taţi multe le luase şi le lipise catra ţara Moldoviî..." Cantemir, Cliron. I, 87: „n6mul Moldovenilor, Muntenilor, Ardelenilor, carii cu toţii cu un nume Romani sa chema...“ ■ La feminin, se dice Ardelenii, mal 1 adesea însa Ardelencă. • O balada de lingă Sibilu: La pilele muntelui, In tiircutul Graiului Strigă Ana Ardelena... (Pompiliri, 71» Doina din Transilvania : Câte fete ardelene. Tute’s negri' la sprânceiiu... U Ii., 'JJi ARDEI/ËN E r d é 1 y. 1521 ARDELENIÎSCA 1522 Altă : Cât e ţâra Ungurescâ, Cât o ţera Românescâ , Nu o flore pămîntimcă Ca fetiţa Ardelene»... fAlex., Po.*s. pop. 2* SOI) Deminutivul bărbătesc este Arde-! en aş, cel femeiesc Ardelencuţă, une-orî A r d e 1 e n u ţ ă. Balada „Ana“: Foiă verde de sălcuţâ, Săracâ Ardclenu[ă... (Pompilifi, 73) Ca şi Arapul, Turcul, C ă z a-c u 1, Rusul etc., ArcleJeniil se aude forte des în popor ca poreclă pentru Românii veniţi din Transilvania sau pentru pogorîtoriî lor. Act muntenesc din 1639 (Cond. Mss. a Govorei, Arch. Stat., No. I p. 253): „şi am scris eu popa Nicola Ardele-nul, care am fost scoţător de cărţi la tiparele domneşti...“ ■ v. Arclel.—Ardelenesc.—Unguren. , Ardel^na, t. de Chorăogr. popul. — v. Ardelenesca. Ardelenâs Ardelină Ardelencâ v. Ardelen. Ardelencuţă, „Ardelenuţă ‘•Ardel^nul, n. pr. pers. m. — v. Ardelen. S-Ardel^nul, t. de Chorăogr. popul. — v. Ardelenesca. Ardelenesc, -escâ, adj.; transilvain, provenant de Transylvanie, apparte-'"nant â la Transylvanie. Se dice şi ardelen, dar mal rar sau maî cârturăresce. Doină haîducfecă: Veni-ar timpul să vie Ca Românul 6r să’nvio Şi de hoţi să mântuâscâ Ţâra lut ardclcn&seă !... (Alex., Poos. pop. 311) Doină din Transilvania: Câtu-Î ţara român6scii, Nu-1 ca hi’ardelenescă... (J. B., 31) Altă: Cine jocă şi nu strigă, Face-i-s’ar gura strimbă; C’aşa-1 jocul românesc Cu strigăt ardelenesc, Când l’aufl m&’nveselesc I... (Ibid. 359) O baladă din Bucovina: Trei volnici ardelenesct Pe trei cat braşovenesci, Cu frâele ’mpărâtesci... (Marian, I, 171) Femininul ardelenesca, articulat: ardelenesca, a devenit numele unuia din danţurile poporane române cele mal respândite. „Jocul cel mai lăţit în Ardăl este aşa numitul joc românesc, care în unele locuri (maî cu s6mă dincoce de Olt, în ţăra Oltului şi în Ţ6ra Bârseî) se numesce şi ardelenesca. Ardelenesca este unul din jocurile cele mai originale şi maî pline de viaţă...“ (J. B., 475). v. Ardei. — Ardelen. — Ardelenesca. Ardelenesca (adj. f. artic.) S. arde-l^nul (subst. m. artic.) S. ardelâna (s. f. art.) s. ardelenesce (adv.); t.. de Cho-reogr. popul.: la tarentelle roumaine. Acest danţ ţerănesc, pote cel mai interesant din întrega choreografiă ro-mânescă care e atât de avută, are în popor, după localităţi, o mulţime de numi, afară de cele patru forme de 1523 ARDELENÉSCA 1524 mai sus, derivate din A r d 61. Cea maî bună descriere o datorim d-luî Al. Pop (Transilv., c. Sân-georz), şi anume: „Ârdelena e numele unui joc care maî are în Transilvania şi alte numi particulare după ţinuturi, ca: Abru-dena, Haţegana, Someşana etc.; în Banat Lugojana; în Moldova şi Bucovina îî dic: Ârdelena sau Ardelenesce, în România Ârdelena, Ar-delenca, Ardelenesce şi Ungurenesce (la Rucăr). In multe localităţi însă poporul îi (|ice acestui joc numai: d e mână sau de învîrtit. Jocul Ar-delena, sub orî-ce nume ar fi, e acelaşi în fond ori-şi-unde se jocă, cu deosebire maî ales în mişcarea făcută cu paşii: maî lini, mai vioi sau în sărituri. Danţul stă din doS părţi. Partea întâe e un fel de preumblare a unui bărbat cu o femee, câţi-va paşi înainte şi câţi-va paşi înapoi. Partea a doua e învîrtirea femeii în jurul bărbatului. Voîu descrie cum se execută a-cest joc pe valea ' Someşului-mare dela Năsăud în sus, anume în comuna Sân-georz. Se jocă de un bărbat şi |de o femee. Bărbatul ţine cu mânajdrâptă m'âna dreptă a femeii, întocmai cum se strîng mânile la salutare. Fata începe făcând cinci paşi înainte după tactul musicei, al şeselea tact îl îm-pedecă întorcând îndărept; şi făcând ârăşî cinci paşi, la al şâselea tact iarăşi împedecându’l se întorce. Paşii făcuţi înainte sint mai lungi, maî vioi ca cei dela întorcere. Fata repetă mereu acestă mişcare. Bărbatul, stând în faţa femeii, tot la doS tacturi face lin pas cu mult mai mic ca femeia, adecă face trei paşi înainte şi trei în-•dârept, aşa că în joc se face un fel de înaintare în formă de cerc. Acestea sînt paşii regulaţi ai bărbatului şi ai femeii. Bărbatul însă nu-i restrîns numai la acâstă mişcare, care este forte lină, ci pote să facă orî-ce fel de mişcări vioi şi chiar sărituri, ţinând tot-d’a-una samă de tact. Partea a doua, care este adevărată ardelene'scă, se începe cu pe sub mână saü peste cap saü o dă peste cap, adecă bărbatul ţinând femeea de mână o învîrte de doé saü trei ori pe sub mâua lui, şi învîrtindu-se odată şi bărbatul, vin faţă în faţă, aşa că u-mârul drept al bărbatului să se în-tălnâscă cu umérul stâng al femeii. Bărbatul prinde cu mâna drâptă femeea de subsuoră, femeea pune mâna dréptá pe umérul stâng al bărbatului, iar mâna stângă o aşâ^ă pe braţul drept al bărbatului. Bărbatul cu mâna dréptá póte să facă multe mişcări, bună-oră rădicând’o în sus se poc-néscá din degete. Bărbatul, piciorul drept îl ţine pe loc, iar piciorul stâng face cercuri în jurul piciorului drept. Femeea, stând cât se pote de aprópe de bărbat, păşesce după tactul musicei cât de iute în jurul lui. După isprăvirea unui tact saü doé, se opresc forte repede şi se învîrt în sens contrar, schimbân-du-şi mânile din posiţia de mai na-inte. Cu modul acesta continuă jocul numit de învîrtit cât voesc. In cursul jocului bărbaţii obicinuesc a striga după tactul musicei într’un mod recitativ versuri poporane, fie lirice ori satirice saü cătănesci. Despre bărbatul care recitézá se c|ice că strigă pe la Náséud, pe la Bărbâu cimpdésce, pe alte locuri c h i u e s c e saü descântă etc. Pe unele locuri partea întâe 0 jocă bărbaţii singuri pînă ce-şi aleg câte o femee. Un bărbat póte să iea şi doé femei, şi atunci (|ic că jocă: b ă r b u n c saü b ă r b a n ţ ă. In Bucovina am vé^ut jucând numai partea a doua, si de multé ori numai de băr- 7 9 baţi. Pe unele locuri partea întâe ó 1527 ARDELENESCA 1528 j6că bărbaţii cu bâta fără de femei...“ Ca varianturî, cari nu sînt de loc în contradicţiune cu arătările d-luî Pop, ci tocmai le maî întăresc, etă câte-va: „Jocul ardelenesca se dice la noi şi ciobănaşu. De multe ori jocă un singur om, cu uu bâţ în mână, cântând fel de fel de cântece, de ex.: Unde jocă doi mocani, Par’că jocă doi curcani, Hi! hi! hi...“ (D. Georgescu, Ialomiţa, c. CosorenI) „Ardelenesce este un joc ciobănesc, aruncând picîorele peste ciomag şi strigând fel de fel de vorbe...“ (N. Is-băşănu, Muscel, c. Albesci). „La danţul numit Ardelenesce sau Unguresc e, se cântă : Ungurân cu suman scurt, Nu şede’n Moldova mult, Şi te du în ţara ta De’ţi mănâncă slănina; Că de când venişi la noi, S’au scumpit brânza de ol. Făina de păpuşoîu! Unguri® c’o biată. 6pă Totă vara căra c6pă; Ungur6n c’o biată mânză Totă vara cărâ brânză...“ (V Căderea, Nem|, c. BistricI6ra) In părţile Haţegului, ardelenesca de învîrtit se chiamă Toboşanca, iar prin ardelena se înţelege cea de mână. „Ardelena pe la noi şi’n regiunea Crişurilor se jocă aşa: Bărbatul stă în faţa muierii şi se prind-de mâni; lingă ei altă păreche, şi altă, pînă se pun toţi, câţi vreu să joce, într’un rînd oblu, sau — decă’s mulţî de nu încăp — se pun în cerc; apoi cu toţii fac trei paşi în drepta mereu, trei în stânga mereu, repeţindu-se acestă mişcare de trei ori; urmeză trei scuturate în loc, de aci trei paşi de-a sărita în vârvărî, adecă în vîrful degetelor, în dr6pţa;.apoî tot aşa în stânga; a-căsta se repeţesce de mai multe ori, şi jocul se re’ncepe din nou. T o b o-ş a n c a o jocă poporul din comunele dela isvorele Jiîului; e un fel de bătută în loc, întreruptă prin învîr-tirî în drepta şi’n stânga. Ardelena, având multe variaţiunî, e forte res-pândită în Caran-Sebeş, Lugoş, Beîuş, Orade etc.“ (P. Oltenu, Haţeg). Fără a vorbi despre Sulzer (Gesch. d. transalp. Daciens, II, 414 sqq.), care nu înţelesese de loc bogata choreogra-fiă românescă, —cel de’ntâîu care atrase atenţiunea asupra.acestui danţ poporan, atât de caracteristic, a fost bătrânul Asachi în Gazeta de Moldâvia, 1851, No. 15 : „Românii noştri se disfâteză cu acest danţ, numit aice Ardelen, a căruia păsuri şi melodie se asamănă cu danţul Tarantela ca doi gemeni. Acestă descoperire merită luarea-minte a archeologilor, căci ve-derat este că Tarantela, danţ naţional în Apulia şi în Italia, împreună cu melodia sa, nu s’au transportat acum între ţeraniî noştri de muzicanţii şi de danţ-maistrii Italieni, ci împreună cu limba şi alte datini romane s’au adus în Dacia de coloniile ce aii venit din Italia...“ Să se observe că şi la Italieni Ta-rantella are mai multe varianturî: „una e la tarantella, e l’altra e la pastorale; e l'una e l'altra viene variata da ’ suonatori secondo le ca-denze..." (Boccone, ap. Tommaseo v. Tarantella). Numele de „Pastorale“ ne amintesce pe al nostru „Ciobănaşul“. D. Yulpian (Jocuri de brâu, No. 2, 7, 11, 12, 15) a publicat maî multe arie poporane întitulate: Ardelenesce Şi Ardelenca, din cari însă numai aria dela Câmpu-lung (No. 11) şi maî ales acea dela Moş-Puiu din Bucuresci (No. 15) sîut bine reproduse. Acostă din urmă este aprope întocmai cu urmă-torea ariă, publicată de G. Asachi în Almanah de învăţătură (Iaşi 1851): 1529 ARDEOANÏ 1530 v. Agcïnâü. — Horă. 1'Ardelenèsee, adv. ¡’’comme les Transylvains, à la transilvaine. Aşa cum se face în Ardél saü cum fac Ardelenii., Acest adverb a devenit un fel de substantiv invariabil în numele 25,177. II. d al Seêno. danţuluî poporan celui mai respândit, despre care v. Ărăelenesca. 2'Ardelenesce, t. de Choreogr. popul. — v. *• Ârdelenesce. Ardeoâni, s. m. plur.; t. de Geogr.: .50 1531 ARDERE 1532 nom d'un village en Moldavie. Sat ră-deşesc în ţinutul Bacâuluî (Codrescu, Buciumul 1875, p. 40). Intr’un act dela vodă Miron Barnovski, 1629 (Cond. Mss. Asachi t. I p. 860, în Arch. Stat.): „Ş’au pus zi înainte Domnii sale Ignat din Ardăoani cu călugării de Berzunţu. . .“ Cuvintul vine el din ă r d â u (hărdâu) = serb. a r d o v = ung. hordo „baquet“ ? v. Iiărdâu. Ardeone s. ardioe, S. f.; t. de Viti-culture: sorte de raisin. Cuvîntul se întrebuinţeză numai peste Carpaţî, maî în specie în ţera Haţegului. „Ardioe galbină şi sură, un soiu de strugurî forte dulcî, cu bobele dese; se coce curund. Muntenesca se-mănă cu ardioîa sură; numai bobele’s maî mărişore, şi dacă spargî boba se împle gura de semînţă şi suc; e forte mustosă“ (N. Sânzian, Transilv., Haţeg). „Yiţa ardeone în centrul Ardeiului se <|ice îordovană, la alţii îorgo-vană, unguresce jârgovâny; are cojă puţin roşietecă; distanţa între noduri sau căpuşî, din cari es alugeriî, e maî mică decât la alte soiuri de viţă; frunza încă e maî mică, şi e verde cu codă cu tot; strugurî face pînă la 25 şi maî mulţi, cu bombe sau bone dese, de mărime mijlociă, cari după ce se coc capetă culore ru- ginia şi gust dulce; sînt forte căutaţi pentru mâncare, se păstreză peste iernă şi dau vinul cel mai dulce. Poporul are şi următorea fabulă despre ardeone, prin care înveţă pe stăpâni a nutri bine pe argaţiî lor, decă vor ca şi argaţii să lucre bine: „Un popă şi-a trămes sluga la săpat de vinîe; preutesa î-a dat merinde în traistă: pâne cu cepă; sluga, ajungând la vinîe, a <|is: — Bună dimineţa, ardeone! — Mulţumesc dumnitale, Ione; Ce ţî-a dat preutesa în straiţă, Ione ? — Pită cu cepă, arddone■ — Culcă-te şi dormi, Ione. „Sera, trecend popa p’acolo, vei|u că vinîa nu e săpată; deci a doua t^i se duse şi se ascunse în vinîe; sluga venind, iar (|ise: bună dimineţa ardeone etc., şi er se culcâ. Popa atunci spuse preuteseî ce a dis ardeonea cătră Ion. A treia di îi dede preutesa vinars la slugă, şi’n traistă pâne cu slănină; sluga, ajungend la vinîe, <^ise: — Bună dimineţa, ardeone l — Mulţumesc dumnitale, Ione; Ce ţî-a dat preutesa în straiţă, Ione? — Pită cu slaină, ardeone. — Pune-te pS lucru, Ione! „Şi astfel sera a fost vinîa gata cu săpatul“ (P. Oltenu, Haţeg). Este învederat că prototipul cuvîn-tuluî e maghiarul jârgovâny, de unde de’ntâîu formele ardelenescî î o r-govană şi îordovană, apoi ardeone. Trecerile fonetice sînt analoge cu ale vorbei „ altonă “ din maghiarul „oltvâny“, adecă a- din o- şi -on- din -vân-. Forma muiată ardioe din ardeone n’are trebuinţă de explicaţiune. v. Strugur. — 1'Ungur. Ardic. — v. Rădic. Ardiste. — v. 2'Arşiţă. Ardere (plur. arclerî), s. f.; l’infini-tif d’ard pris comme subsfcantif: action de bruler, brulement, incendie. Se întrebuinţezâ numai cu sensul cel material al verbului a r d, pe când în sensul moral se di ce aprindere sau foc, flacără, văpae etc. Aşa: „arderea casei“, insă „aprinderea inimeî“, „focul iubirii“, „flacăra patimelor“, „văpaia ureî“ şi altele. Urechia, Letop. I p. 148: „să în- 1533 ARÇËTOR 1534 toarcă Radul Vodă, toată prada şi arderea cătă făcusă în ţâra Moldoviî la ţinutul Putniî...“ Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 40): „precum cineva pentru mântuinţa a tot trupul şi pentru paza vieţii fier, foc, şi tâïaré a unui sau şi a doaâ mădulare ardere, tăîare şi de tot delà sine lepădare, macar că cu mari chinuri şi dureri, însă suffere şi priîmâşte...“ Nie. Muşte, Letop. III p. 76: „ca sâgéta aü mers focul, căt n’aü văzut nimene ardere aşa îngrabă...“ Zilot, Cron. p. 65: D’o dată audim veste adevărată Că şi alţi Cârjaliî, ca sése-sute cétâ, In térà aü trecut şi fac răutăţi multe, Arderi de foc, robii, d’acestea mii şi sute... v. Ard. — l'Ars. — Arsură.—Arşiţă. — Foc... Ardioe. — v. Ardeo'ne. Ar^ëtor, -ore, adj.; brûlant, qui brûle, enflammant ou enflammé, consumant ou combustii. Forma arsător (Cihac), adecă cu s, nu există nicï în graiu, nicï în texturi. Ca şi verbul ard, ardëtor pote fi luat în sens activ : cela ce arde pe alt, saü în sens neutru : cel ce arde el-în-suşi. Aşa cu primul sens în Omiliarul dela Govora, 1642, p. 61 : „se vor întoarce îazerele întru smoală şi întru piatra arzătoare...“, şi tot acolo, p. 195, cu sensul al doilea: „însetoşezi de o picăturâ de apâ ca se răceşti limba ta caré e arzătoare întru văpae...“ Sensul activ însă e fără alăturare mai des. Coresi, 1577, ps. VII: „sâgétele sale arzătoare féce“, unde la Dosofteîu, 1680: „săgeţile sale a r z ă n d ü le féce1'; la Şerban-vodă, 1688: „celor ce ardü le-au făcut“, iar la Silvestru, 1651 : „cu fierbentélâ...“ Ca reminiscinţă biblică, săgeţi ardetore ne întimpină nu rar la vechii scriitori. Aşa Samuil Clain, învăţături (Blaj, 1784) p. 65: „De toate aceste omulîi celu dreptu, ca de nişte săgeţi arzătoare, trebue să se ferescă...“ La A. Văcărescu, p. 70: Săgeţi de foc arzătoare Arunci din ochi când priveşti, Răneşti inimi simţitoare Or-încotro te iveşti... Dosofteîu, 1680, ps. CUI: ...face pre îngerii săi duhuri şi slujitorii săi foc ardzătorîu... ...facit angelos suos spiritus, et ministrossuosig-nem f 1 a g r a n-t e m... unde la Coresi: „şi slugile sale parâ de focu“. Ioan din Vinţi, 1689, f. 71 b: „trimite din ceriu putere lecuirii tale şi te atinge de trupulu robului tău şi stănge într’ănsu para ca ardzătoare...“ Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 21): „...din scântei scăpărătoare pară ardzătoare să face...“ Ibid. p. 167 : „suspinele drepte certurile pătrund, şi lacrămile obidite chentrul pământului potricălesc, şi sin-gele vărsat cărbune arzătorîu şi foc pârjolit or iu să face...“ I. Văcărescu, p. 85: Cornu ’nbilşugării adu-ne îndată! D’armături, de păvăzi, vino arzătoare; Grasul, roditorul, albul pept ne-arată, Pue Caduceu’ţî iar negoţu’n floare... Costachi Conachi, p. 96: Arde-mS foc arzătorîu, Dar vai mie, că nu morlu! Rădic mâini, m& rog la cer, Milă nu găsesc, şi pier!... In descântecul „Sorelui“: 1535 ARţ>OS 1536 Iiesai sore, Frăţiore, Cu 44 rade argetorc; Patruzeci ţine-ti-le, Patru mie dă-mi-le... (Col. 1. Tr. 1882 p. 3-14) Balada „Sorele şi luna“ : Eu am plete strelucite, Tu ai plete aurite; Eu am faţa ar$etăre, Tu — faţa măngâetore... Doină din Ardei: Codrule, codruţule, Deschide’ţî cărările, Să’mi duc! sup&rările; Căci a-casă Nu m§ Iasă Dorul mândreif ar$etor, Ce me face căl&tor... (Familia, 1880 p. 275) v. Ard. — Ardoîu. — Ardos. — Arăidiu. '•Ardoîu, -oe, adj.; ardent. Forma arsoîu, ca la Cihac, nu se află nicăiri. Ardoîu derivă din ar^ prin acelaşi sufix -oîu=onîu ca în „usturoîu“, „urdoîu“, „ascultoiu“, „lucroiu“ şi alţi vechi adjectivî, din cari unii s’au substantivat. E sinonim cu a r d e t o r, dar fâră a se aplica la ardere materială, ci numai figurat la a p r i n-dere morală, la focul unei pa-time, fie ură, fie iubire. A. Odobescu, Mihnea-vodă p. 6; „tatăl, om matur şi virtos, avea scrise pe faţa sa perosă şi posomorită şi’n ochii seî argoî şi’ncruntaţi, străşnicia caracterului seu...“ Costinescu (Yocab. I, 63) reu explică pe ardoîu prin: „atrăgător, călduros, care atrage la sine într’un chip plăcut“. v. Ard.— Ardetor.— 2'Ardoîu.— Ardos. — Arduliu. — Ascultoîu. — 2,-om. 2,Ard&îu, s. n.; t. culin.: sorte de .1 gaude ou de polenta au lait. Acelaşi cuvînt cu cel precedinte, dar substantivat ca nume al unui fel de mâncare. Se aude numai peste Carpaţi. „Arzoitt se <|ice lapte cald, care’l bagă preste mămăliga ce a rămas în céon, şi apoi f é r b é n d le frămîntă bine împreună“ (R. Simu, Transilv., c. Orlat). v. Ardoîu. — Usturolu. Ardos, -oeă, adj.; ardent. Sinonim cu ardoîu, dar aplicându-se numai la aspect, nu şi la pornire saü căldură. E format din a r incal- ijcscii; il căula cojocul... ilar undo sâ'l pisc.scâ ? C’ăct e la urcnrluH, D'o dată cu căldarea luai zălo;; ¡11 silă Pe-o orbă datoriă... O, lldiune, (ic'li milii De rob şi de clncaş!... La feminin se -àret, -àretâ; suffixe nominal péjoratif. La cuvîntul limb à reţ „bavard“, Cihac îï dă un prototip latin „linguaricius“ şi’l alătură cu spaniolul „lenguarâz“ şi portugesul „lingoa-ràz“=„linguaràceus“ ; dar atunci ar fi cel mult „limbăreţ“, ér nici decum limb à r e ţ. Tot aşa în sinonimul vor bar ei. Sufixul compus românesc ■ăreţ se înrudesce cu cel spano-portu-ges -arâz numai prin sufixul primar -ar. L i m b à r e ţ, vorbire ţ, derivă din „limbar“, „vorbar“, cu acelaşi sens ca în „flecar“. La vechii Romani acela ce flecărîa trebuia să plătescă un fel de globă numită „linguarium“ : „ecce ut doleat ut postea consideratius lo-quaris: quod dicere soiemus, linguarium dabo“ (Seneca, Benef. IV, 36). Apoi prin analogia putea sâ fi fost deja la Romani „verbarium“. Cu a-dausul unuï noü sufix, netonicul -e ţ la Români, tonicul -âz la Spano-por-tugesî, limb ăreţ, „lenguarâz“ saü „lingoaraz“, însemuézâ literalmente pe cei ce merită a fi globiţî pentru fle-cărire. Luând dela Greci pe TrsiofiÜTccQrjç, Români! l’aü făcut pismătâre|. Sufixul -ăreţ e latin prin elementul -ar, dar slavic prin netonicul -e.ţ, care este anume sufixul secundar bulgar -etz, ca în „nâsenetz“, „vâsenetz“, „hùbavetz“, „golemetz“ etc. La feminin se dice vorbârejă, limbâre|ă, pismătarei«, conservându-se sufi-xalul -e-. v. t'-ar. ■—arită. — ăreţ. — 2-ef. Areţar, s. f.; t. pastor. — v. 1-Arete. Arèü. — v. Arm. Arêt (arëtat, arătare), vb. ; faire voir, montrer; më arăt, apparaître. Sinonim ma! cu samă cu ivesc şi vëdesc. S’a păstrat şi la Români! din Istria (I. Maiorescu) ; Macedo-ro-mâni! însă l'aü perdut, înlocuindu’l prin spunére [=exponere], de ex.: „s p u n é ’ţî faţa = arată’ig faţa“ (Dr. Obedenaru, Dicţ. Mss. în Acad. Knm.). In tôte formele de flexiune vocala cea radicală trece în ă şi a, afară de substantivul aret, unde e se conservă intact şi despre care vecïï ma! jos (§ IV), ast-fel că’n graïu nu se aude nicî o dată : arătă, să arete, areţî etc., ci numaî : arată, să arăte, arăţi, ïar une-or! ch!ar: să arate, araţi, arat. In tôte accepţiunile sale, arăt este în antitesă cu ascund. Gr. Alexandrescu, Aşteptarea: Luna aci s’arată, aci iar se ascunde: Abîa câte o dată întunecul p&trunde... La Cihac (I, 82) se înşiră pentru a-răt următor ele patru-spre-decî semnificaţiun!: „montrer, démontrer, signaler, faire voir, exprimer, marquer, indiquer, manifester, enseigner, exposer, déclarer, dénoncer, désigner, prouver“. In fapt, ele se reduc tôte la „faire voir“ ca sensul cel ma! general , din care se desface apoi o nuanţă reflexivă: më arăt „apparaître“. Din nuanţa cea activă vine substantivul verbal aretare „indication“, ïar din cea reflexivă: arëtare „vision“. § 1°. Arăt sub forma activă. Codicele Voroneţian circa 1550 (ed. Sbiera p. 126): Iacob. III, 13: Ciînre e pré mândru şi meşteru întru voi, se a-rate diîn buînră viaţă lucrul său... Ib. II, 18: a-rată’mi crediînta ta... Qui sapiens et disciplinatus in-ter vos? osten-dat ex bona con-versione opera-tionem suam... ...o s t e n d e mihi fidem tu-am... 1549 ARET 1550 Călătoria Maiceî Domnului, text circa 1550 (Cuv. d. bătr. II, 350): „Blămu, pre-cistitâ, să-ţi arătu unu îazerude focu, unde se muncescu gin-tulu ominescu creştinescu...“ Act moldovenesc din 1610 (A. I. R. I p. 22): „...preîntr’un uric dela Alexandru vod ce ne-au arătat şi l’am luat...“ Dosofteîu, 1680, ps. LIX: Arăta§ popo- Ostendisti ruluî tău aspre... populotuodura... unde la Silvestru 1651: „arătat’aî oamenilor tăî îuţime“, la Şerban-vodâ 1688: „arătat’ai norodului tău năsâl-nice“; dar la Coresi, 1577: „ivit ’ai oamenilor tăi greu“. Mc. Muşte, Letop. III p. 7: „dacă au mers boierii în Ţarigrad şi au eşit înaintea Veziruluî, îndată au întrebat Yezirul: carele este Dabija Vornicul? Şi arătăndu’ 1 ceilalţi boieri, l’au îmbrăcat cu caftan de domnie...“ Balada „Feciorul şi maică-sa“: Gropa cum pot să’ţî arat, Că de tril anî ce-aî plecat, Ploîe multă s’a v&rsat Şi gropa s’o înfundat... Şi mai jos : Cum pot urma sâ’ţî arat, Că de tril ani ce-aî plecat, Şorele mî-o strălucit Şi ploi calde au venit, Locul tot au înverdit, Cu erbă s’au învSlit... (Pompiliu, Sibiu, 53 ) Balada „Bujor“ : Frunză verde de negară, Pe Bujor mi’l duc prin ţâră De’l arată ca pe-o feră!.. In următorele exemple aret se a-propie prin sens de spun. Moxa, 1620, p. 352: „să începemu de acum arăta şi de înpărâţiîa Rimle- nilor de ’nceputul lom...“, unde este de observat infinitivul fără a. I. Văcărescu, p. 423: Ş’acele rele ce ne vin, bóle şi multe câte Ce ori-ce limb’ar osteni voind să le arăie... A. Odobescu, Mihnea-vodă p. 35 : „trămise pe Stoica, cu bogate daruri, în Vişegrad, la craiul Vladislav al Ungariei, ca să’i arate plângerile sale împotriva boierilor ţării...“ Doina „Trandafir“ : Am ibovnic logofët, Pe nume să vi’l arët: Numele lui Trandafir, Duşmanii mi’l pun la bir... (G. D- T., Poes. pop. 325) Cu acest sens, e interesantă expre-siunea: „arăt mutesce = spun fără cuvinte“ în Pravila Moldov. 1646, f. 122: „cela ce’ş va răde de altulti, a-rătându mutâşte, acela să va. certa ca şi când l’are fi suduitü şi ocârâtü cu cuvântulü...“ Ca sinonim cu vëdesc saü -după cum se mai (|icea altă dată — obli-cesc: Moxa, 1620, p. 370: „mérserâ la dinstl acei eretici Manihei de vré să’l scoaţe den credinţa deréptâ la eresü, de zicia că au chinuitü Hristos pre cruce cu trupul şi cu dumnezeiria; el vru să le arate menciunile...“ Dosofteîu, Acatist 1673 f. II: „bu-cură-te că pre filosofi nemăestri i-a-răta§, bucură-te că pre ceî meşteri de cuvinte necuvântători i-aî vădit...“ Beldiman, Tragod. v. 107 : La noă césurï de ziuă, svonă, şoptă între toţi, Se vede că’î o pricină, dar să’ntrebî pe yr’u- nul poţi ? Căci şi acel ce simţise şi oblicise ce-va, Nu ’ndrăznîa .cuvînt să zică saü să arate cul-va... Acelaşi v. 59 : 1551 ARÊT 1552 Pe prinţipul Ipsilante Arliistratig îl numesc, ll smulg din sinul Roşiei şi cu dînsul se unesc, Se unesc că’l ştiu că este cu ştiinţă şi isteţ: Mâna dreptă îl arată în câtu’i de îndrăsneţ... Zilot, Cron. p. 6: Slavă ţie împărate! Cela ce din început Beii în bine tot-d’a-una prin rugi ni l’aî prefăcut. Precum şi aicea erăşî arătaşî minunea ta, Că-i făcuşi fără de voe angareua a ierta... Costachi Conachi, p. 223 : Să m’arunc făr’de siélà în apă în ciuda ta, Ca să’ţi arăt că amorïul m’aü putut înbăr- băta... Biblia lui Şerban II, 4: ...pre mine Domnul luï Israilü, Domnul cel pré înnălţat, m’au a-rătat înpărat lumii; şi’m arătă mie să zidesc lui casă... -vodă, 1688, Esdr. ...me constituit regem or-bis terrarum Do-minus Israel, Do-minus excelsus; et significavit mibi aedificare si-bi Domum... § II0. Ar et sub forma reflexivă. Codicele Voroneţian (ed. Sbiera p. 78), Act. Ap. XXVI, 16: ...spre abasta a-rătaîu-^i-me cum se te facu slugă şi martora... ...ad hoc enim a p p a r u i tibi, ut constituam te ministrum et testera... Coresi, Omiliar 1580, quatern. IX p. 16: „mainte amu arătă-se Măriei la mormântu şi alăltor mueri, de-aciîa se arătă lu Pătru...“ Dosof'teîu, Acatist 1673, f. 2: „a-răţă-mi-te ca omul, dzâsâ neputreda fîcoarâ...“ Neculce, Letop. II p. 202: „i s’au arătat Maica Precistă în vis şi î-au zis să mergă la Alexandru Vodă...“ Nic. Muşte, Letop. III p. 13: „In-tr’acest an, nepovestită minune s’aü arătat în mănăstirea din gîos de cetatea Hotinuluî...“ Beldiman, Tragod. v. 115: Ş’aşa la un cés de noapte, după ce a înoptat, Feldmarşalul eteriel cu convoiii s’aü arătat... Costachi Negruzzi, Potopul: Munţii, măgurile nalte sta supt apă îngropate ; Undele spăimîntătore peste ele s’arunca; Numai a unei stânci creştet prin talazele turbate, Precum un uriaş straşnic, din adîncuri s ’arăta... I. Văcărescu, p. 423: Că ne iubeşte Dumnedeü cu dragoste curată, în toată vremea o vedem, în toate ni s’arntă... Doina „Călătorul“: Ochi’ţî ard şi’ţi arde faţa, Ca garófa diminăţa. Când de rouă’i încărcată Şi’n lumină se arată... (Alex., Poes, pop- 2. 46) Reflexivul m ă aret însoţit de adjectiv se reduce la sensul de „pa-raître“. Fragment omiletic, sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al. bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 276): „nu trupăşte să în-ţelâgeţi lege, voi' Jidovilorü, ce sufle-t6şte, că voi îndărătnici arătatu-'v& şi şchîupată diîn calé céía derépta...“ Dosofteiu, Acatist 1673, f. 42: „decât toţ vă arătat mai fericiţ...“, unde — ca şi la Coresi maî sus — este de observat forma organică pentru a 2-a personă plurală a perfectului : „vă arătat11 în loc de forma analogică: „vă areta.răţ%u, Amiras, Letop. III p. 105: „[Nicolai Mavrocordatj în domniea dintăîa s’aü arătat straşnic, că nu numai pe pământeni nu’î credea, dară nici pe aî săî...“ 1553 ARET 1554 Acelaşi, p. 113: „Intr’acéstâ domnie Mihaî Yodă [Racoviţă] s’aü arătat schimbat din firea car ea arătasă în domniea dintăiu...“ Enachi Cogâlnicénu, Letop. III p. 282: Şi cu toate ’mpodobită, Acum te-arăţî pré u r i t ă... A. Pann, Moş-Albu, I p. 76 : Ca să nu s’arate maî ţanţoşi ce-va, Ci ia fel cu dînsul fiind înbrăcaţi Semëna la tote ca trei gemeni fraţi... Doină din Ardél: Bade, trandafir frumos, Vrut’ai să te-areţî duios, Dar te-ai arëtat ghimpos, Şi din minte nu m’ai scos... (Familia 1884 p. 516; cfr. Alex., Poes pop. 2* 3G9) Ca. sinonim cu vădesc: Pravila Moldov. 1646, f. 7 : „De vréme ce va gura vâcarîulü, cumü nu ştie de perina boului, nice de vătă-mătura lui, îarâ mai apoi să va vădi şi să va arăta cu doi sau cu trei mar-turi oameni de credinţă, cum au giu-rat strâmbü, acestuia să i să tae limba...“ § III0. Ar ët In proverbî şi i d i o t i s m î. „Arama omului la beţie se arată“ (Pann, I, 117). „Dioa bună de diminăţă se arată“ (ibid. I, 85). „După ce s'a rupt carul, toţi arată drumul cel bun“ (Ţara nouă, 1887 p. 532). „A arăta spatele=montrer le talon“ (Baronzi, Limba p. 45), ceîa-ce se c^ice şi : „ a arëta călcâile =a se retrage, a fugi, a se trage dintr’un loc de’naintea uneï persône“ (Costinescu). „Nu’ţî mai arëta fasolea = nu maî ride“ (R. Simu, Transilv., c. Orlat). Locuţiunea „vremea arată“ : Neculce, Letop. II p. 395: „Yremea viitoare va arăta, cine va ngîunge să trăescă...“ A. Yăcărescu, p. 21: Şi d’om avă sănătate, Vreme îţi va arăta Că te-am iubit cu dreptate, Dar te rog nu mă uita... Aret milă, dar, cinste etc. Dosofteîu, 1673, f. 73 a: Mila să’ş arate Ce de bunătate Spre noi ticăloşii, Precum ne spun moşii... Neculce, Letop. II p. 326: „[Nicolae Mavrocordat] era foarte cunoscător la oamenî, şi la cei ce’l slujîa bine arăta d a r...“ Acelaşi, II p. 249: „ [Dimitraşco Cantacuzino] boierilor celor mari le arăta dragoste şi cinste...“ Cantemir, Divanul 1698,. f. 7 b : „Fie-te-unde între oameni pasă, şi eî — precum că bogat eşti ştiindu-te — locul cel maî de susu şi capul mia-siî îţ vor arăta...“ „A areta p r i c i n ă“, sinonim cu î m p u t, „reprocher, incriminer“. Neculce, Letop. II p. 327: „pănă s’au mazilit Nicolaî Yodă, tot la închisoare l’au ţinut [pe Iordachi Rusăt], arătându’X pricină că el au învăţat pre Turcii Balgiî de’l pârescu la Poartă...“ „A areta cuvînt“, sinonim cu dau samă „rendre raison de“. Nic. Costin, Letop. II p. 65 : „ară-tăndu-le [oştenilor] maî nainte cuvînt pentru sine, precum are poroncă dela împăratul să mergă cu oştile împotriva neprietenului...“ Ibid. p. 76 : „Mihaî-vodă îî îndrepta [pe Şve<|î] spre ţinutul Suceviî, ară-tăndu-le cuvînt să se ferescâ de margine pentru neprietenul lor Moscul...“ 1555 ARÉT 1556 „A ar Sta cu s c r i s u 1 = faire l’in-ventaire“, la Enaclii Cogălnicenu, Letop. III p. 222 : „stupi şi arături şi fănaţe, care nu le putem arăta cu scrisul...“ Ca verb neutru, „ară la faţâ = avoir une mine (bonne, mauvaise)“. „Arată bine la faţă“ (L. M.). Tot aşa: arată reu la faţă, arată nu sciu cum la faţă... Se pote dice şi simplu: a-rată bine; arată reu; aret gras; aret slab etc. în fine, impersonalul ,,s’arată cuî--va“: „Vinerea sau sfinta Vinere este o di, în care femeile se abţin dela multe lucruri, precum : peptenatul, mStura-tul în casă, facerea de leşiă, spălatul rufelor, facerea de pâne, torsul, cusutul; căci cred că lucrând vr’un lucru din acestea, li s ’arată, adecă femeea care lucră păţesce ce-va: o cuprinde vr’o bolă, îi coce vr’un deget, i s’a-runcă a-buba etc.“ (G. Dobrin, Tran-silv., c. Voîla). Lexicon Budan: „mi se arată bine = res mihi succedit, die Sache gelingt mir“; din contra: „mi se arată reu.“ § IV. Fiii a ţiu nea. ■ Românul aret e peste putinţă să derive din latinul rectum printr’o formă verbală ar rect o (Cihac, Dict. I p. 82), căci de acolo s’ar fi făcut la noi „arept“, întocmai ca „drept“ din „directus“, „pept“ din „pectus“, „înţelept“ din „intellectus“ etc. Nu e-xistă în limba română un singur e-xemplu de perderea lui p din grupul -pt- când acesta se trage din latinul -ci-, ci numai atunci când derivă chiar din latinul -pt-. Astfel din „directum“ se face „drept“ şi de aci înainte p nu mai dispare; dar din „capto“ se face „caut“ şi apoi „cat“, cu treptata vo-calisare şi finala dispariţiune a lui p. Resultă dară că al nostru aret pote să corespundă unui prototip latin ar- repto, nici o dată însă unui arrecio. Sensul fundamental al cuvîntuluî este acela juridic de a vedi, a scote la ivélá pe un vinovat, a’l areta. Astfel ne isbim de spaniolul reptar şi retar „accuser, défier“, provenţalul reptar „imputer, blâmer“, portuge-sul reptar şi vechiul francés reter. Aşa în poema lui Cid : Riebto-les los cuerpos por malos 6 por traydores... (iaret pe aceşti ómení ca reí şi trădători). La trubadurul provenţal Bertrand de Born : Qu’ieu la repte o l’apelh De trassio et d’anjan... (că eü o aret şi o chem la judecată pentru trădare şi înşelăciune). Intr’o cronică francesă (ap. Ray-nouard, Lex. V p. 87): „Ies reta et Ies prist...“ (îi arată şi’i prinse). Fonetica spaniolă, portugesă şi pro-venţală nu preface nici o dată pe latinul -ct- în -pt-, după cum îl preface fonetica románéscá. Este învederat dară că occidentalul reptare n’are a face întru nemic cu latinul rectare, cu care pote fi confundat numai doră printr’o greşâlâ de copist saü printr’o falsă etimologiă. In texturile medio-latine ne întimpină mai tot-d’a-una forma cea corectă reptare saü retare, precum (Du Cange, ed. Carpent. V p. 636): „Salvo honore suo in hoc, quod re-tari non poterit de murtro, neque de proditione...“ „Si quis in Curia a seniore suo co-ram principe reptatus fuerit...“ „...nuntium qui ad reptandum venerat...“ „Dicta Johanna dictum Petrum in-crepaverat seu reptaba t.(Du Cange, V, 715). 1557 ARËTARE 1558 Se scie de-mult că latinul rustic r e p t o, de unde se trag formele spaniolă, portugesă, provensală şi veche francesă, ba încă şi forma reto-romană ravidar, este o contracţiune din r è p u t o. Diez, demonstrând cel de’n-tâiu (Etj^m. Wtb. 2- I, 346) acéstâ origine, aduce interesante specimene de întrebuinţarea cu acelaşi sens a formei pline rèputo, de ex. : „si quis alteri reputaverit quod scutum suum jactasset.“ Românul arët represintă dară un prototip compus a d r è p u t o, din care forma vulgară a r r è t o se găsesce şi’n latinitatea medievală, bu-nă-oră : „ A r r e t a t i de crimine aliquo qualiterque magno et enormi...“ (Du Cange, Y, 637). Yocala organică e şi sensul cel fundamental pan-romanic al cuvîntulm, ambele s’aü păstrat la noi intacte în-tr’un vechîu termen ostăşesc, asupra căruia aci ni se pare a fi locul cel mai potrivit de a trage băgarea de samă, căci printr’însul cele de mai sus capetă o deplină întărire. La Spanioli şi la Portugesi alături cu verbul r e t a r „ accuser “ există substantivul ret o „défi, menace“, care presupnne un prototip latin vulgar r e p t u m. Din compusul a r r e p-t u m vechea limbă română avea cu acelaşi înţeles vorba aret „défi, menace, attitude prise pour menacer ou défier l’ennemi“, peste care dâm nu o dată la cronicarii din Moldova şi pe care astăzi o înlocuim prin nefericitul neologism demonstraţiune. Să se observe că pasagele de mai jos din cronicari, după ediţiunea d-lui Cogâlnicénu, aü fost colaţionate de noi cu manuscriptele din Academia Română, după cari se făcuse acea edi-ţiune, şi pretutindeni am găsit : arèt, adecă cu e tonic deschis. Mc. Costin, Letop. II p. 121 : „mier- curi noaptea spre gioi aü eşit din obuz cam pe furiş cu Moscalii carii era de aretu pegiur dânsul...“ Ibid. p. 127 : „Haidar Aga a Hanului, pre carele apoi l’aü lăsat pentru aretul taberii, că tot încă nu se potolisă Tătarii bine cu prada...“ Neculce, Letop. II p. 223 : „puternicul împărat ne-aü trimis cu 6ste la acéstâ cetate la Hotin cu puteré sa cé nebiruită, să ţinem locul şi cetaté acésta şi să purtăm de grijă, şi de aret să fim cetăţii Cameniţă, care este de curând luată din norocită primblare a împăratului nostru ce s’aü primblat pănă aice, ca să fim raialii ţării Moldovei, ce este supt ascultarea împărăţiei, d e aret şi de apărare despre Leşi...“ Mc. Muşte, Letop. III p. 15 : „ţărei Moldovii, raelei împărăteşti, să fim de aret despre neprietenii împărăţiei...“ In tote aceste pasage, al nostru aret s’ar puté traduce forte bine spa-niolesce şi portugesesce prin r e t o, căci pretutindenea este vorba anume de a ameninţa saü a desfide pe un duşman. v. Arëtare. — Aretat. — Ivesc. — Spun. — Vedesc... Arëtània, plur. aretănn— v. -eniă.— Videnie. Arëtare (pl. arëtàrï), s. f., l’infinitif d ’ a r ë t pris comme substantif : action de faire voir : 1°. indication, désignation, preuve; 2°. vision, apparition, spectre ; 1 a arëtare = manifestement, évidamment. Arëtare e sinonim cu înfăţişare saü dare pe faţă; în antitesă cu ascuns şi cu taină. Pravila Moldov. 1646, f. 104 : „răpi-torïulü, pentru să fugâ de certaria vieţii lui, va arăta la gudeţfl, cumîi acastâ mainte de răpită au curvit cu 1559 ARËTARE 1560 altul şi îaste curvâ; atunce ¿udeţulîi trebue să caute: de va fi fostu acîa curvie la arătare, nu să va certa ră-pitorîulu, iarâ de va fi pre ascunsu şi vecinii vor dzice că îaste muîare bună, atunce răpitoriulu îş va piîarde viaţa...“ A. Pann, Erotocrit t. I p. 25 : Până când astă, oftare Nu o s’o vei asculta? Ce’n taină şi arătare Ese din inima mea... La vechii scriitori aretare se asociază une-orî într’un mod sinonimic cu chip şi mai ales cu semn, adecă cu ceia ce se manifestă. Coresi, Omiliar 1580, quatern. V p. 1: „a lui viaţă Măntuitorîul nostru pusu-o-au c h i p u şi arătare vieţei ce-lora bunilor ce asculta pre elu...“ Nic. Muşte, Letop. III p. 13, vorbind cum : „au lăcrimat icoana Maicei Precurate“, adaogă : „care adevărat au fost semne şi arătare de perirea a mulţi Creştini în ţara Leşescă...“ Ureche, Letop. I p. 137 : „fiind Le-şii cuprinşi de atăte nevoi, prinseră a grăire reu de Craiul lor, întăiu cu taină, eră apoi în gura mare îl vinuîa că au venit fără cale de i-au adus ca să ’i perză pre toţi, şi scoţia toate semnele căte se făcură rele- că au fost lor de arătare să fie conceniea lor...“ Neculce, Letop. II p. 219: „Intru acest an [1672] făcutu-s’au şi o minune mare, arătare la Hotin, într’o mănăstire mică ce este supt cetate aii lăcrămat icoana Maicei Domnului, căt se resturna lacrimile pre chipul icoanei de le vedea toţi oamenii, şi pica într’o- tipsie ce era pusă supt icoană, de era de mirare a privi arătare şi sămn ca acela...“ Când derivă din activul aret „mon-trer“, aretare însemneză „indication“; când însă din reflexivul m e a r ë t „apparaître“, atunci are sensul de „vision“. 1°. Arëtare „indication“. Sinonim cu v ë d i r e şi i v é 1 ă. îndreptarea legii, 1652, f. 25 a: „de’l vor afurisi fărâ de arătare vinei lui, atunce să mérgâ la altü Arhiereu mai mare să’l iarte..." Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 38) : „ispita lucrului mai adevărată poate fi decât toată socotéla minţii, şi argumenturile arătării d e faţă mai tari sint decât toate chi-télele...“ „A face aretare“, „a veni la aretare“, „a pune la aretareînsernnézâ „décrire“, „exposer“. Beldiman, Tragod. v. 153 : Mitropolitul, boierii şi consolil se unesc, La Curte fac aretare şi cu toţii mijlocesc... A. Pann, Erotocrit p. 23 : Dar să nu faci arătare, Ce inimă e în muncă, De se arde aşa tare Ş’asfel de văpăi aruncă... Zilot, Cron. p. 17 : „să pociü veni la aretare pentru réoa otcârmuire ce aii avut [ţira] despre stăpânitorî...“ Lexicon Budan : „Vin 1 a aretare, in conspectum prodeo, zum Vorschein kommen ; pun 1 a aretare, conspectui expono, in ’s Licht setzen“. Adverbialul „1 a aretare“ e sinonim cu aievea saü învederat, în antitesă cu pre ascuns saii în-tr'ascuns. Noul Testament din 1648, Matth. Vi, 4: „celü ce véde într’ascuns, acela va da ţie 1 a arătare...11 Versetul din Psaltire, XLIX, 3 : „Deus manifeste veniet“, la Coresi 1577 : „Domnulü aïavé vine“, la Dosofteîu 1680 : „Dumnedzău v e d e r a t veni- 1501 ARËTAT 1562 •va", la Arsénié din Bisericanï circa 1650 (Mss. în Acad. Rom. p. 126): „Domnul la arătare va veni“, ïar în Biblia luï Şerban-vodă 1688 : „Dumnezeu întru arătare va veni“. Varlam, 1643, I f. 40 b : „astâdzi maica noastră, beséreca 1 a arătare a ratâ mârturie fiilorü săi... “ Pravila Moldov. 1646,’ f. 154: „ce vorü face cu învăţătura Domnului ţâ-răi, de-are fi învăţătura Domnului 1 a arătare să vadză toţii că îaste cu asu-prélâ şi cu mare năpaste, aceştia nice dănâoarâ nu să vor certa...“ Corbea, Psaltire circa 1700 (Mss. în Acad. Rom.), LXXXIII : Al Dumnezeilor Domn, el 1 a arătare In Sion va coborâ cu mărire mare... II. Arëtare „vision“. Sinonim cu nălucă saü nălucire şi vedeniă. Prin analogiă cu acesta din urmă, se çlice şi aretaniă. Varlam, 1643, I f. 145 a : „şi déca sosiră la groapa, multe arătări vâdzurâ, că într’o datâ vâdzurâ doi îngeri şe-dzândü în groapâ...“ Omiliarul dela Govora, 1642, p. 427: „de bucurie minunata se împlurâ, văzură arătare îngerului şi auzirâ de el c’au învis Domnul...“ Fragment omiletic, sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 206) : „cu toatâ firé auziîa pre elü şi ’lü vedé cu trup, dereptü acéïa nu zice vedére ce văzu, ce se zice n â 1 u c â sau arătare...11 Costaclii Stamati, Muza I p. 83 : Iar inimosul Bogdan, Buzduganul seii luând, Eăcnesee înfricoşat : — Feriţi în lături din drum, Feriţi de sînteţî oşteni Şi de vreţi ca să trăiţi; Iar de sînteţi arătări, EÜ pe crucea me vô giur Să poriţi din calea me... 21,177. II. In graiul ţerănesc din districtul Sucevei : „Staciîa ’î o nălucă şî sa dio-săgheşte di strigoi, cindr’câ strîgoîu ’î cu trup, da staciîa ’i numa o aratari...“ (I. Bondescu, c. Gîurgesciî). „lesmele sînt un fel de arătări saü nălucirî“ (V. Dimitriü, Brăila, c. Filipescî). Arëtare cu nuanţa de „monstre“: I. Créngâ, Povestea luï Harap-alb (Conv. lit. 1877 p. 187): „éca Harap-alb vede altă minunăţiă şi maî mare : o arëtare d e om bëuse apa dela 24 de ézurï şi o gârlă pe care umblaü numaî 500 de mori, şl tot atuncî striga în gura mare că se usucă de sete...“ Ibid. p. 190 : „toţî eraü cu përul, cu barba şi cu musteţele pline de pro-morocă, de nu’î cunosceaî, omenî sînt, dracî sînt ori alte arëtârï...“ Nie. Muşte, Letop. III p. 46 : „[Ma-vrocordat] avea şi sfetnic pe lăngă sine o arătare d e Grec anume Spandoni, un om urît, podâgrios...“ Arëtare cu nuanţa de „illusion“ : Coresi, Omiliar 1580, quatern. XI p. 16 : „nu cu trupéscâ jrătvâ, ce cu su-fletéscâ; şi nu u m b r e e i şi arătarei, ce adevërului...“, unde este de observat genitivo-dativul arătarei, nu ară-tărei. v. Arêt. Arëtàt, adj.; le part, passé d’a-rët pris comme adjectif: montré, indiqué, ostensible, prouvé, apparu. In antitesă cu ascuns, tăinuit, dosit; sinonim cu vëdit, ivit. îndreptarea legii, 1652, f. 155 a : „cândü va fi curviîa de faţă şi arătată...“ Arătat cu degetul „montré au doigt“. A. Pann, Prov. I, 111 : De mic şi mare în sat E cu deştul arătat... 5' 1503 ARKTOS 15(3-1 Gr. Alexandrescu, „Lui A. Donici“: Do ar fi o mulţumire să te veclî în tipar dat Şi po uliţî câte-o dată cu degetul arătat, S'audî: asta e cutare!... Ca sensul latinului vulgar a r r e-t a t u s , despre care vecii maî sus (p. 1111), într’un crisov dela Miron Barnovsld, 1626 (în Acad. Rom.): „unul ca acela să, liie arătat şi cu temniţa să fie certat...“ v. Arăt. Aretăt6r, -ore, adj. et subst.; qui montre, quiindique. „Acela care arată sau cu care se arată,“ (Costinescu). Deget arătător=index (L. M).). Lexicon Budan : „ Arătătoriu la ces, adecă mână, gnomon horologii“. îndreptarea legii, 1652, f. 3 a: „Gră-îaşte arătâtorîulu de cerîure marele Vasilie : judecătoriulu să nu se nalţe...“ Coresi, Omiliar 1580, quatern. IX p. 15 : „credinţa amu îaste chipulu nâ-dejdiei, şi lucrurilor cele nevăzutelor arătătoare...“ v. Ai -et. — Deget.—Mână. ArStăturâ (plur. arătăturî), s. f.; apparition, vision, manifestation; mon-stre. Sinonim cu are tare, dar cu un sens maî restrîns. Dicţionar Bănăţen Mss. circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 424): „Arătetură. Ostensio“. Fragment omiletic, sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al bis. Sf. Nic. din Braşov, p. 205): „nu cu minte văzut’au pre Domnul sau în arătăturâ, ce cu toata fire era...“ Legenda Sf. Nicolae, sec. XVII (ib. p. 138): „cine-arâ pute spune bunătăţile lui, bdeniile şi postul şi rugăciunile? şi multe arătături făce-se de diînsul...“ La Românii de peste Carpaţi se di ce arvtătură la copii născuţi pociţi: „Arătătură, monstrum, partus mon-strosus“ (L. B). v. Arăt. — Arătare. Arătos, -a, adj.; beau, imposant, ma-jestueux. Cuvînt format din a r e t prin sufixul -os întocmai ca „ar(^os“ din „ar^“. Sinonim cu frumos, mândru, de-a-firea, însă numai când e vorba de înfăţişare, de exterior, de corp. Sinonim cu chipeş sau chi-pos, dar tot-o-dată şi cu măreţ sau falnic. Cantemir, Chron. I p. XLVIII: ...nu fără oare- ...haudsinemo- care chip de cin- destaeacspecio-steş şi arătos a za- sae cujusdam in- vistiei veşmânt... vidiae larva... Acelaşi, Divanul 1698, pref. f. VI1) : „f r u m o a s ă dară şi arătoasă 1 a chip şi m â n g ă i o a s ă la videre poama morţii...“ Acelaşi, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 48): „nu în chipul arătos, nici în dobitocul căpăţinos, ce în capul pedepsit şi cu multe nevoi doiniri t crierii cei mulţi sălăşluesc...“ Ibid. p. 222 : „ca soarele de luminos, ca luna de arătos şi ca omătul de albicos îaste...“ Doină din Ardei: Cum e bradul arătos, Aşa-I badea de frumos; Cum e bradul nalt din munte, Aşa-î badea meii de frunte!... (J. B., 3n) Enachi Cogălnicenu, Letop. III p. 193: „pre care [Alexandru Gliica] l’am văzut şi noi: om de fire şi arătos...“ Balada „Meşterul Manole“ : Mare’î şi frumosă, M â n d r ă ş’arătosă Sfinta mănăstire, Chip de pomenire... (G. D. T., Pocsj. pop. lCSj •1000 ARGAT 1560 Colindă din Dobrogea : Face merele ’n tote verelc, Frumôse, Arătase ; Co folos că le face, Dacă nu se côce...? (Rnrada, Cftlët. p. 89). De la Vrancea, Sultănică p. 4 : „De câte oii n’o podidiaü lacrămile, pe biata bătrână, privind acareturile marî, arătase, şi pline de sărăcie şi de pustiii...“ v. Aret. — A-fire. — Chipeş. — Frumos... Argat (plur. argaţi), s. m. ; valet, garçon qui travaille pour le compte d’an maître ou patron. Sinonim cu năimit: om tocmit cu plată pe un timp mai îndelungat pentru a ne ajuta la lucru sau pentru a munci în folosul nostru. Vine din grecul iqyd„travailleur“. Argat se deosebesce de slugă, care pôte să nu muncéscâ, pe când el trebui să fie mereu la muncă. In graiul vechîu, argat e în oposiţiune cu stăpân, ér „slugă“ e în oposiţiune cu „boier“. O slugă pôte să fie bătrână saü slabă; argatul e tînăr saü în puterea vîrsteî şi tare. Cantemir, Divanul 1698, f. 124 b: „Cine nemică bun lucriadzâ, rău a face să învaţă, precum Mneşulu năimit saü argat de vréme ce mai de cu vréme fânü bun nu strânge, în netrebnice erbi şi în grêle stuhuri îî îaste a să duce...“, unde în contextul gre-cescü : „o oxvijQoç è çy lirr/ ç “ Dosofteïu, Paremiar 1683, (vecernie sâmbăta f. 58 b) Genes. XXII, 3 : ...stravit asinam suam, assumpsit autem secum duos p u e r o s... unde la Şerban-vodă, 1688: „îş însă-mără mâgariulü său şi luo cu dânsulti doaâ s 1 u g i...“ ...înşălâ asânulü său şi luâ cu sine doi argaţii... Antim, Predice p. 83 : „Şi de se va întâmpla să’ţi stea împotrivă sluga ta sau argatul teu, nu te mânii pre dînsul şi’l baţi?...“ A. Pann, Prov. III, 87 : Nu ai să ’mi faci nici o trebă, ci de unt,. să nu şedi, Să ’ngrijesci de una, alta, de argaţi şi slugi să vecii... Nic. Muşte, Letop. III p. 49: „Atunce toţi se făcuse oşteni, slugile lăsa pre boieri, argaţii lăsa pre stăpâni...“ Balada „Bogatul şi săracul“: Beu săracul şi bogatul, Beu stăpânul şi argatul... Argatul nu are o casă a sa, ci este la casa altuia, de unde antitesă între argat şi c ă s a ş: Neculce, Letop. II p. 25, vorbind despre o dare introdusă de Duca-vodă: „s’au venit argaţilor carii luase hârtie de 2 lei, iar mai pe urmă la orănduele aii dat căte 10 ughi; iar căsaşii carii luase hărtie în faţă de 2 ughi, iară la orânduelă au dat căte 16 ughi şi mai bine...“ Basmul „Teîu-legenat“ (Tribuna din Sibiîu, 1885 p. 22): „Pe vremile acelea, Când împ&raţil Şedea la masă cu argaţii, a fost un bărbat şi o muiere...“ Pluralul argaţi îşi asociază adesea la vocativ pe copii, ca epitet de familiaritate. Balada „Şalga“: Hei! copii, copii argaţi! Somnul dulce voî lăsaţi • Ş’un cal Iute ’mi înşeuaţî... Colinda „Plugul“: Aho, aho, copil argatî, Staţi puţin şi nu minaţi!... (A.lex., Poes. pop. 2-, SS7) Argat în proverbî: Cine a făcut pe bogatul, A făcut şi pe argatul... (Pann, II, 139). Si* 15G7 ARGĂSESC 1568 „Argat vrednic cine are, se cunôsce pe mâncare, că când mănâncă îî trosnesc fălcile“ (ibid. II, 48). Alexandri, Rusaliile, sc. 13 : „Răsvrătescu : îmi vine să me prind argat la voi. „Susana : Pentru ce? „Resvrătescu : Pentru vorba ceia : Decât a bărbatului, Maî bine-a argatului..." In legătură cu acest proverb, într’o doînă din Bucovina (Marian, II, 28): Dacă n’at bărbat, Eii ţi-oîu fi argat, Şi colea la zori Merge-vom prin flori... şi la sfirşit : Tu’î rnta de-oftat Că nu aï bărbat, Şi eü că’s argat... In graîu se aude une-orî aspirat : hargat. La feminin se <|ice argată saü har-gată, nu la nevasta unui argat, căci în genere argaţii sînfc holtei, ci la fete saü femeî tocmite pentru munca cea grea a casei şi pentru alergătură. Basmul „Pepelea“ (Sbiera, Poveştî p. 15) : „s’aü sfătuit popa cu preutésa, ca a doua <|i, când va merge Pepelea cu vacile la apă, să trimétâ maî înă-inte pe liargata, care o maî avea eî, să se suîe într'un copacîu..." v. Năimit. — Slugă. -- Stăpân. Argată, s. f.; journalière. — v. Argat. Argàtiï, s. m. pl. artic. ; nom propre de certains villages. In timpiï înainte de Regulamentul Organic, când un boier avea lipsă de c 1 ă c a ş î pe moşia sa, el îşî tocmîa cu plată a r g a ţ î. De aci unele sate purtaü numele de Argaţiî-cvA&rxnz.. La Fotino f/crr. t. Aa-■MCiç, III, passiom) ne întimpină pintre satele muntenescî: Argaţii postelnicului Anghelachi, Argaţii Boldesculuî, Argaţii c a p i t a -nuluî Predeî Drăgănescul, Argaţii lui ş e t r a r Teodor... v. Argat. — Adunaţii. — Atîrnaţn... Argălîc. — v. Agărlîc. Argăsâr. — v. Argăsăriă. — Ar găsitor. Argăsăriă, s. f.; tannerie, atelier de tanneur, chamoiserie. Sinonim cu tă-băcăriă. „Argăsăriă, tăbăci re de peî de animale; locul unde se argă-sesc peî de capră etc.“ (Costinescu). Derivă prin sufixul • -î ă din a r g ă s a r „tanneur“ (Pontbriant). v. Argăsesc. Argăselă (plur. argăselî), s. f.; 1°. tan; 2°. tannage. Sinonim cu dubei ă şi tăbăci re. Costinescu: „Argăselă, materia acră în care se argăsesc peile ; fapta d’a a r g ă s i, d’a dubi peile“. In sensul al doilea, e maî potrivit a r g ă s i r e. Pentru a (¡ice că omeniî ceî reî, astăzi unul şi mâînî altul, ajung toţi la puşcăriă sau la spîn<|urăt6re, Românul are proverbul: „în putina cu argăselă se întâlnesc lupul şi vulpea“, sau : „la putină ’n argăselă“ (Pann, I, 69, 70). Cuvîntul e forte respândit şi la Ro-mâniî de peste Carpaţî, dar sub forma: arghiselă. L. B.: „Arghiselă, psilotrium, lixi-vium coriarium“. Dicţionar Mss. Bănăţ6n circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883, p. 4-24): „Arghi-sale“. v. Argăsesc. Argăsesc (argăsit, argăsire), vb.; 1569 ARGĂSITOR 1570 tauner, corroyer. „A argăsi, a dubi, a face prin dubélá să se curăţe perul după peile otărîte a se lucra“ (Costi-nescu). „A argăsi peî de capre-negre = chamoiser“ (Pontbriant). Sinonim nu numai cu dubesc, dar şi cu tăbăcesc“. Din grecul „ctqyâţu) (aor. ¿c o y a ’ v. i ' v 1 '1 aoiKpog. ccsTor, rrccnit IlioGaic. v. 1 Armen. — *• Tălmacîu. Argeşel, n. pr. loc. m.; ruisseau affluent de Dömna, qui est affluent d’Argeş. Frun^escu: „Argeşel, päriü în judeţul Argeş, ce isvoresce din muntele Craiu şi se versă în rîul Dömna“. Colindă muntenescă: Să pascl erba câmpului, Să beî apa muntelui, Luncile Muscelului, Apa Argeşcluluî, Ca să’ţî croscă comă naltă, Comă naltă şi învoită... IG D. T., Poos. pop. 72) v. Argeş. — -el. 1‘Argesen; -ă s. -că, adj. et subst.; habitant d’Argeş; appartenant â Argeş. Ca substantiv: Brătenii sînt Argeşeni de viţă. Am vă^ut un Argeşen şi o Argeşencă. Ca adjectiv, se c|ice mai mult argeşenesc: un port argeşenesc; olăria argeşen escă; dar şi argeşen, bună-oră: Dionisie Eclesiarcul (Papiü, Monum. II p. 164): „un Nazarie bragadir, şi arhimandritul Argeşen şi cu egumenul Vieroşen...“ Numai despre episcopii dela Argeş nu se <|ice nici Argeşen, nici argeşenesc, ci Arge şi ü. v. Argeş.—2Argeşen.—Argeşiu. 2Argeşen, n. pr. pers. m. Din substantivul Argeşen „habitant d’Argeş“ s’a născut porecla saü numele de familiă Argeşen, mai ades articulat Argeşenid, la feminin Argeşencă saü Argeşencă. Constantin Brâncovenu, 1695 (Cond/ Mss. în Arch. Stat. p. 201): „adastă IGOi ARGH1R 1602 a lor parte de moşie fostu-o-au vândut Ţuica cu fraţii lui Nica i Argeşan dintâi lui Tudor feiorul Radului comis Ştirbăîu ... “ Colindă din Ialomiţa : Este vătaf Argesénul, Şi’mî are trei fete marî, Câte’şi triî Cu meserii : Imî împletesc pe isvode, Pe isvode la năvode, La năvode de mătase Cu sforă cu viţa ’n sése ... (G. D. T., Poos. pop. 94). v. 1'Argeşen. Argesenèsc, -ă, adj. — v. l'Argeş6n. Argesénul.— v. 2'Arge§én. Argesiü, adj.; évêque d’Argeş. Precum episcopului de Buzêü nu i se c|ice Buzëuan, ci „Buzêü“, tot aşa, printr’o imitaţiune nu tocmai potrivită, episcopului de Argeş, în loc de Argeş0n, i se dă epitetul de Argeşiu, deşi ar ii mai corect simplul Argeş. In coda Pravilei lui Caragea, 1818, pag. 105 : „Iosif Argeşiu. Costandie Buzău... “ Constantin Golescu, Călătoria 1826, p. 193: „Episcopul nostru răpăosatul întru fericire Iosif Argeşiu, carele după ce ş’au făcut închinâcïuné cătră milostivul Dumnezeu, adormind nu s’au maî deşteptat... “ v. Argeş. —1 •Argeşen. — -iii. Argheviţa, n. pr. loc. f. artic. ; ancien village dans la Petite-Valachie. Act din Mehedinţi, 1599 (Cuv. d. bătr. I, 88) : „să de svintei mănăstiri Tis-menei ocine, anume Bistriţa cătă va fi par té lor toată, şi Argheviţa jumătate, şi Tăntava...“ v. Ergheviţa. Àrghes. — v. Argeş. 1'Arghir, 1°. nom propre masculin : Argyre, A q y v o i o g : 2°. t. de Mythol. popul. : nom d’un héros légendaire. Ca nume de botez, se c|ice Arghir saü Arghirie. Act moldovenesc din 1689 (Cond. Asachi t. I f. 238 b, în Arch. Stat.) : „Ion Huebanul şi Marco şi Arghirie şi Enache Penişoară ... “ Pe la 1820 : „Arghir Cuza Spatar“ (Urechia, Miron Costin t. II p. 535)' Este şi o formă femeéscâ. Aşa ne-vésta lui Radu-vodă Mihnea, 1612 (Ve-nelin, Gramaty p. 265), se chiăma Arghir a. Ca termen mitologic, Arghir este un făt-frumos, care mult a suferit din dragoste pentru (Jîna 11 é n a şi a căruia istoriă în versuri, mereü retipărită, circulézâ la Români ca una din cărţile poporane cele maî respândite, alături cu faïmôsa „Alexandriă“. Costachi Negruzzi, în „Cum am învăţat românesce“, cjice că în biblioteca luï tatâ-seü n’a lipsit : „Istoria lui Arghir şi a pre-frumôseï Elene“. Ion Ghica, Scrisorea XIII : „... deşi nu înţelegeam pré bine povestirile lui Arghir cel frumos, dar l’am cetit de maî multe ori... “ Alexandri, Nobila cerşitore, sc. 3 : „Şi eü mă duc să mă ’mbrac, să mă fac frumos ca Arghir !... “ Tot la Arghir face alusiune Gr. Ale-xandrescu, „Duhuluî meii“ : Şi viaţa ciudată a unui Craiu cu minte, Care lăsă pe dracii farft încălţăminte... Prima ediţiune românéscâ a cărţii despre Arghir este cea din Sibiîu la 1800. In prefaţă, Ioan Barac, „dascal normal în Braşov“, mărturisesce că a tradus’o din unguresce : „Mulţi citesc istoria lui Arghir cea în limba ungu- 1003 ARGHIR reşcă scrisă". O analisă a lucrării luí Barac, vetlT în „Cărţile sătânului roman" 1886 p. 19 — 23. Arersi ficaţi un ea în multe locuri se apropiă de a poesieí nóstre poporane, ceîa-ce a concurs nu puţin la succesul cărţii; de exemplu: Tinărul dacă pornesce, Departe căliHoresce, Singur numai cu o slugă Merge dând Domnului rugă. O, Argliircl lungă calo, Lungi necazurile tale! Iea d’a-lungul delurilo Şi numeră jghîaburilo ... Ciudata ideii de a vedó în acest romanţ o alusiune la cucerirea Daciei de cătră Traían nu este románéscü, ci aparţine chiar Ungurilor. Pote tocmai ea va fi îndemnat pe „dascălul dela Braşov", din patriotism, a traduce cartea românesce. In catalogul Széclie-nian originalul maghiar este indicat aşa: „Argirus nevii Kirâly-firul, es egy „tündér Szüz-leanyról Historia. Sine „loco et anno, in-9, fol. 16. Auctor „est Albertus Gergei, qui ex Itálico „sermone in hungaricum traduxit. Fa-„ bella vero hac expressa esse dicitur „subjugatae a Romanis Daciae histo-„ria" (Catalogus Bibi. Széchenyi, t. I pars I, 1799, p. 35). Pe la 1778, dicénd de asemenea că 1 5 un Albert Gergej tradusese istoria lui „Argirus" din italienesce şi că prin ea se represintă cucerirea romanii a Daciei, renumitul Benko (Transilvania, I p. 16) adaugă că: „la ţeranii Un-„gurî din Ardél acéstá carte este atât „de căutată, ca şi când ar fi ce-va „sacru...“. Cine va fi fost Albert Gergej şi când va fi trăit, nu seim. în orî-ce cas, traducerea lui Arghir „din italienesce" este o farsă. Intre cărţile italiene, vechi şi noue, în versuri şi’n proză, nici un Ărgliir nu se află. Misteriosul Albert Gergej găsise originalul seti mai apropo. Luând un basm românesc, forte poporan la fraţii noştri de peste Carpaţi, el l’a transformat într’o carte ungu-reşcă versificată, cării — pentru mai multă vedă — i-a atribuit o origine italiană. A susţine că basmul cel românesc l’am fi împrumutat ore-când noi dela Unguri, e peste putinţă; căci dacă Ungurii ar fi avut la ei a-casă ce-va, asemenea în gura poporului, ar fi fost absurd din partea lui Albert Gergej de a (Jice tocmai poporului că a tradus din italienesce ceia ce poporul cu-noscea mai de’nainte unguresce; pe când luând basmul dela Români şi dându’l Maghiarilor sub o altă formă, ca o noutate în limba lor, mistificaţi’ unea cea italiană se explică dela si ne’şi. Basmul românesc în cestiune, iată cum îl resumă fraţii Scliott (Walach. Măhrchen, p. 355): „Un băiat, go-„nit de o mamă-vitregă, nimeresce „într’o pădure la un uriaş, cu ajutorul căruia prinde o (|înă, răpin-„du-i cununa în timpul scăldătorii. Fu-„gend dînsa, el plăcă după ea, apucă „prin vi eleni ă trei daruri minunate de-„la trei draci, cari se certau pentru „posesiunea lor, şi prin acele daruri „isbutesce a redobândi pe iubita sa şi „se cunună amîndoî...". Cele patru trăsure caracteristice: 1° prinderea dînei şi perderea ei; 2° protecţiunea unui uriaş; 3°. surprinderea a trei daruri minunate dela trei draci în certă; 4°. regăsirea finală a dînei; acesta este fondul Isto- s ' 3 riei lui Arghir, cătră care transformatorul ungur a mai adaus, pote, unele particularităţi specifice maghiare, de exemplu „Negra-cetate=Fekete-vâ-ros", apoi grădina unde petrecea fru-mâsa dînă etc. (cfr. Wolf-Mannhardt, Zeitschr. f. Mythol. III, 312). 1605 ARGIIIŞ 1606 Ca tip, compus din doë motive esenţiale : 1°. „prinderea (Jîneî şi perderea eî2°. „regăsirea finală a r]înei“, motive complicate în fie-care sub-tip ca nesce ingrediente sccundare diferite, povestea nostră e cunoscută, fie ca basm, fie ca o carte poporană, în mai tdte limbile. Nu alt ce-va este faimosa rapsodiă sanscrită despre regele Purii-ravas şi (Jîna Urvaçl. Nu alt ce-va balada germană medievală despre ducele Frédéric de Svabia şi (Jîna Angel-burg. Nu alt ce-va vechia istorioră persiană despre amorul vitézuluï cu o <|înă în romanţul Bahar-Danuş. Nu alt ce-va poema francesă din secolul XIII despre Partenopex de Blois şi c|îna Melior. Nu alt ce-va, în sfirşit, pînă şi la selbaticiî din Australia, legenda despre regele Tawhaki şi çlîna Tango-tango ... Originalitatea sub-tipuluî românesc consistă în caracteristicul adaos la cele doë motive esenţiale a altor doë subordinate : 1°. „surprinderea a trei daruri minunate dela trei draci în cérfcâ“ ; şi maî ales 2°. „protecţiu-nea unui uriaş“. O înrudire forte strînsă cu legenda lui Arglnr ni se înfăţişăză, pînă şi ’n privinţa celor trei daruri, în basmul celtic din Bretania : Le géant Calabar-din (Revue d. trad. popul. t. 1, 1886, p. 62 sqq.). D. Dr. At. Marienescu a scris un tractat întreg pe 50 pagine (Pesta, 1872), în care ne asigură că Arglnr este Apollo Argirotoxos. Unicul folos, pe care’l tragem din monografia d-luî Marienescu, este de a puté constata prin varianturile citate de d-sa, cum-că basmul nostru poporan, după ce devenise carte poporană unguréscà şi s’a re’ntors astfel la Români schimbat la faţă, de aci poporul a început a confunda ambele forme, cea scrisă şi cea nescrisă, dând nascere unui al treilea tip, forte amestecat. In acest al treilea tip întră şi ur-mătorele legenda sau credinţe poporane, în cari s’a furişat numele luî Arghir: „Ilena Cosân^ana, numită şi Lebăda munţilor, căci stăpânia munţii cari se băteau în capete şi unde era apă. de întinerit, a făcut să sufere mult Arghir Crăişorul, fiîu de împărat“ (N. Mereuţă, Tutova, c. Mâncaţii). „Bătrânii spun că în timpurile vechi un împărat anume Arghir, alţii ^ic Troian, a luat robi dintr’o ţară depărtată şi le-a adus în ţara luî şi că Dumnezeu l-a arătat drumul spre ţara lui prin o mulţime de stele luminose, cari portă şi pînă astăzi numele de d r u m u 1-r o b i 1 o r; dar robii nu s’au maî întors în ţara lor, fiind-că împăratul, îndată ce a trecut dincoce de Dunăre, a ars podul...“ (D. Constan-tinescu, Dolj, c. Negoesciî). v. Archir. — Cosân§ana. — Troian. 2 Arghir.—v. Arinii. Arghira. — v. 11 Arghir. Arghiriî, n. pr. loc. m. plur. artic. ; un village en Moldavie. Sat din districtul Sucevei, menţionat în indicele de pe la 1850 (Buciumul roman, 187-5 p. 41) ca: „moşie a D-sale Medelnice-resei Maria Arghiroe“. v. l’Arghir. Argh.irdpu.lo, n. pr. pers. m.; familie noble phanariote. v. l-Grec. Arghiselă. — v. Argăselâ. Arghisesc. — v. Argăsesc. Ârghis. — v. Argeş. Argimngzàr iplur. argiiiiagiu run), s. n.: plainte collective. Termen juridic «aii inaï 1 : ... câştigă argintul ea ţărâna si adună aurii I ti ca fina drumuri-lor.ii... ...thesaurizavit argentum ut liu-muni, et congre-gavit aurum uf lutum viarum ... „Dacă plouă după o secetă mare, so dice că : au dat Dumnedeii a u r şi argint pe pămînt....“ (C. llosescu, Nemţ, c. Bistriciora). Ca metalul preţios cel mai respân-dit, argint se îoa adosoa în înţeles de avuţia, in genere. Maxima, cu care Nicolae Muşte , Letop. III p. 82, îşi indice cronica : „la puţintei se află acesta dar, ca. să nu’î biruescă pofta lăcomiei şi iubirea. argintului... “ Omiliar dela Govora, 1012, p. 131 : „iară deca dai tu pământului şi diavolului avuţia ta, o nemilostive iubi- 5 ' torîule do argint tău va rămăno acolo Despre argint neamestecat saii încercat, se dice ispitit, lămurit, prisne, curat, străcurat, ars... Coresi, 1577, ps. XI : atunce şi sufletul U .... cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint ars... . ..olofjuia Domini elocjuia, casta, argentum i-gneexaminalum. Acelaşi pasagiu la Dosofteiu, 1*373, f. 16 a : Că camu’i argintul 1 ă muri t cu focul, sint sfinte cuvinte c u r a t o cu totul... Xeculce, Letop. II p. 198: „Zic călugării [dela Putna] să fi fost făcut [Ştefan cel Mare] şi sfeşnicele cele mari şi cele mici şi policandre şi hora tot p r i s n e d e argint, şi pe urmă să le fi luat un Domn si să fi făcut 1 (■/)'■) ARGINT altoie de spijâ, care le ara apucat şi noi'...“ Pravila Moldov. 10-J0, f. 41: ..sau alţii i'ialLi fie bani, să fio prisne 'le argintii curaţii, si să fie de plinii şi la cumpănă...“ Intre comparaţiuni poporane se dice: j „curat ca argintul, alb ca argintul, j curat ca argintul strecurat“ (D. j Nogooseu, Dîmboviţa, c. Pietroşiţa ; I. | Slânescu, Teleorman, c. Odaia). j „Despre un porumb bun se dice: i cu rat ca argintul şi uscat ca ferul“ (I. Dan, Braila, c. Slujitorii-Albotesci). „Ţi-ain dat copilul curat ca argintul, şi tu’ţi Jjaţî joc de el...“ (G. Muşetescu, Muscel, c. Poenariî). „Ibricele mele sînt curate ca argintul“ (P. Mohor, Tutova, c. Puesci). Argintul amcstecat se dice spur-c a t sau m i n c i u n o s. îndreptarea legii, 1052, f. 67 a: „Ori-care zlătariu va mesteca au-rulii sau arginlulu cu alte lucruri fără ştire stăpânului, ce se zice de va s p u r c a lucrul si se va afla minei-1 » nosii, cu altă cu nemica numai cu capulii să plătescâ. . . “ A acoperi ce-va cu argint se dice: a fe recii. Neculce, Letop. II p. 203: „au adus [Alexandru Lăpuşiienul] şi capul sfanţului (irigorie Bogoslov de stă pănă astăzi la sfănta mănăstire la Slatina, ferecat cu argint şi cu petre scumpe ... “ Costachi Nogruzzi, Aprodul Purice : Chingile, seca lui. friul, l'orocate cu argint, Arată cum că luate doia vr'un marc Leh sint... Argintul aurit pe d’asupra, se dice s u FI a t e u a u r. v. Aur. —'-Suflu. Despre lucruri de argint sau împodobite cu argint: Xic. Muşte. Leton. III p. 12: ..Dacă aii descălecat împăratul sub sliban . i au închinat daruri Duca Vodă. cai turceşti cu podoabe scumpe, lighen cu ibric de argint, şi alte daruri scumpe...“ Balada ..Crăisorul“ : s .Mândruţ i din trr.uu grăia: Na. bade, năframa mea. Năframa cea de matasă Pe margini cu argint trasa; Când arginta' s'o tupi, Să scii, bade, c’oiu muri... (Tribuna d^Ui p. ni) Balada „Iordachi al Lupului“: Arnăuţi cu suşanule, Cu argint [ie Ia nţelo... Asemeni lucruri de argint se dic la plural argintari. Inventariul Cotrocenilor 16S1 (Mss. Arcli. Stat. F. 3G): „arginturite ce ani dat domnia me la svănta mănăstire“, şi urmeză evangeliare Ferecate, poti-rurî, cădelniţe, candele, cruci...“ Act moldovenesc din 1601 (A. I. 1!. III p. 240) : „Cărăiman de-acii n’au mai întorsu banii lui Gorghiţă şi arginturilc înnapoi...“ Nic. Muşte, Letop. III p. 18: „Cetatea Suceviî era plină de avere, ar-ginturi, haine, odoare, bucate boiereşti şi negustoreşti...“ Legenda SF. Dimitrie, sec. XArII (Cod. Mss. miscell. al bis. sF. Nicolae din Braşov, p. 128) : „unde vorii fi acolo frămseţile ineleloru şi măriia aurului şi sunetele argint urilor.. .“ Când e vorba însă de bani, nu se dice la plural arginturi, ci arginţi. DosoFteiu, 16S0, ps. XIV : „argintii săi nu-î dede într’aslam ... “, unde la Silvestru, .16-31: „banii săi nu-î dă in camătă... “ Baladă din Ardei : Mors’aii părinţi Cu arginti IM 1 A KG IM' Îl Ut’ fvi'l !* -rninj-' r.i : I>.• 111un dic ca nu bor da... ir^mi iliu, Sil'in, s;j 1 >uţ>.i mitologia poporanii. suib'tul mori ulm tircc. intro <>‘1(- la 11<■, prin-tr'nn pod <1 r argint. Doină din Ardei : Nu ni1, mai .iuiiim-<■ 11ini■ ■ Om cu sultei ca şi ini11*■. C,i la pndu «Ic arama Sulli't ul meu va da se inii, Si la i>oiiu de unii»1 Va fi ture socotit... (.1. II., 17(5) Din Bucovina : Si mi'1 ca 'mi voi găti Pod de-aramă Peste vamă, Pod <]n-iirijinl l’estc pamint... (Marian, I, 1 r>‘i> Alt, ce-va este frumosa locuţiune proverbialii : „a’si aşterne un p o d de argint“ = a ajunge la un scop prin bani sau prin mituire. Ca n tem ir, Chron. II p. o’nr(jini Cu aripile de vini, Ca să sbor Unde mi-I dor... (.1. Ii. 121) Iu „Păpărugă“ saii invocaliunea ploii, în Banat se di ce : Pumbiirel iViinjhit Varsă pre pâinint: Uiido’i valea .saca Grâu mult să se Iaca, Unde’i valea plină Şi mal mult. să vina (ri. Liuhii, <:. Maidan). Invocatiune cătră Lună-nouă.: T> Luna-riouâ, Lunâ-nouâ, 1613 ARG1NTARIŢĂ 1614 Tari ca argintul ne-aî găsit, Tari ca argintul să ne laşi... (G. D. T., Poes. pop. 190) „Când vede cine-va luna nouă pentru prima oră, se închină, apoi se lo-vesce în frunte cu un ban de argint sau de care are, <|icend vorbele acestea: Lună nouă, lună nouă, Taîe pâinea ’n două, Ţie jumătate, Mie-a treia parte..." (Ţara nouă 1887 p. 100). E maî cu semă respândită credinţa poporană că numai argintul pote să împusce pe haiducii cei vestiţi. Balada „Codrenul“ : Iar Leonti-Arnăutul, Inghiţi-l’ar pămîntul! Nasturi ăe-argint că scotea De’ncărca o şuşanea Şi’n Codren e sloboclia... unde Alexandri adaugă în notă: „Poporul crede că sînt zale vrăjite pe care numai glonţii de argint le pote străbate ..." Balada „Pintea“: Dela noi puteţi afla, Că mortea Pinteî va sta Din trei fire de grâu sfint Şi dintr’un plumb mic d’argint Tare’n armă îndesat Şi la pieptu’î aţintat... (Reteganu, Trandafiri p. 82). Balada „Golea Haiducul“: Nu v6 mai stricaţi îerba, Că vS trebui unde-va, Căci pe mine Nu m’atinge Nici ferul, Nici oţelul, Numai singur argintul... (G. D. T., Poos. pop. 589) Despre rolul argintului la sfîrşitul cel apocaliptic al lumii, v. Antihîrţ (p. 1233). Cu poeticul d ca în „dalb“, într’o colindă : Cere mori pe sub pămînt Care macină dargint; Cu piscöia pe feréstrâ De pică argintu ’n casă... (Vulpian, Text p. 30). v. Aramă. — Aur. Argintar (plur. argintari), s. m.; argentier, orfèvre. Avea altă dată ca sinonim pe zlătar. Lat. ar gen tari u s cu derivate în töte graiurile romanice (Cihac). Meşterul care face saü care vinde tot felul de lucruri de argint. Noul Testament din 1648, Act. Ap. XIX, 24: ... un argintariu anume Dimitrie, carele făcâ besé-rici de argintii.... ... Demetrius e-nim quidam a r-gentarius, fa-ciensaedes argénteas... unde la Şerban-vodă, 1688 : „Dimitrie zlătariu,“ ér in codicele Vorone-ţian circa 1550 (ed. Sbiera p. 9) com-posiţiuiiea: argintu-tăetorîu. Dosofteiu, Synaxar 1683, Dec. 18 (f. 227 b): „avândii argintarîulu acela o sorii războlitâ în dzăcare...“ Pitarul Hristache, Istoria luî Ma-vroieni 1817 (Buciumul, 1863, p. 40): Croitorii, cojocarii Şi săracii argintarii, Nu maî putea tot lucrând: Blane, celenchlurl făcend... La feminin se (|ice a r g i n t ă r é s ă. v. Argint. — Argintăriă. — 1-Zlătar. Argintari^, s. f.; t. de Botan. : ar-gentine, Potentilla anserina. Sinonim cu scrintitóre. Plântă din familia rosaceelor. Şi ’n cele-lalte dialecte romanice se chiamă argentine, ar-jentina, argentina. „Argintariţa e o plântă mică cu foiă lată, forte crestată pe margini; pe par- 1G15 ARGINTOÎA 1610 tea cătră sore albă ca argintu 1, cu peri forte mici, er pe cea-laltă parte verde deschisă cu perii mai mari. Argintar iţa e întrebuinţată de unele femei la spSlatul olelor în cari pun lapte, pentru că smântână în olele spS-late astfel se face maî. bună...“ (M. Lupescu, Suceva, c. Broşteni). Afară de argintariţă, se mai aud în popor formele argintică (I. Nour, Berlad) şi argintură (S. Liuba, Banat, c. Maidan). v. Argint. —ariţă. — Scrintitore. Argintâre } i v. Ara intuit. — Argintit. Argintat J i Argintăresă. — v. Argintar. Argintăria (pl. argintării), s. f.; ar-genterie, vaisselle en argent, objets en argent. Sinonim cu pluralul a r g i n-t u r î. Derivă din arginta r prin sufixul -iă. Ion Gliica, Scrisorea XXII: „am pus de a topit nisce scule de aur şi totă argintăria câte le aveam lăsate de unii şi alţii amanet la mine; le-am făcut bulgări de aur şi de a r g i n t..." v. Argintar. — Argint. —\ă. Argintez (argintat, argintare), vb.; argenter. Lat. ar gen tare. In graîu se întrebuinţezi maî adesea formele maî noue : ar gin ţese şi argintu e s c. v. Arginţit. Argintică, t. de Botan. — v. Argintariţă. Argintiu, -iă, adj.; argentin, ayant l’aspect de 1’argent. Sinonim cu argint os. Derivă din argint prin sufixul -iu, întocmai ca „auriu" din „aur". Colindă din Dobrogea: Pe-im cal galben găngurol, Găugurel şi frumuşel, Cu scări dalbe argintii, Cu friü cu rastagaliî... (Bunula, CulCt. 79) Doină diu Ardél : De m’aş face undo sciü Cuc la pene argintiii, Aş gândi să nu mat viu Prin locul ăsta pustiii... (J. B., UD) Costachi Negruzzi, Aprodul Purice : A sa barbă ca zopada, a lut plete argintii, Faţa lut coa cuviosă, ocliit set măroţt şi vii... Acelaşi, Melancolia : Luna galeşă ce ’ncope să se ’nalţo cu truiiă, Arôtàndu’sï pintre neguri a sa frunte argintia... Alexandi'i, „Iérna“ : Diua ninge, nôptea ninge, diminoţa ninge oră ! Cu o zale argintiu se îmbracă mândra ţiiră... A. Odobescu, Pseudokyn. p. 34: „Blânda turturică a sosit, ameţită de bucuriă, aprôpe de soţul eî ; ea s’a pus alături cu dinsul pe o cracă verde a stejarului; gungunind, ea îşi scutură aripele şi’şi incovôe guşa argintiă...“ v. Argintos. Argintoîa, n. pr. loc. f. artic.; nom de quelques localités dans la Petite-Yalachie. Aşa se chiamă doë sate în Dolj şi unul în Mehedinţi (Frun^escu). La Fotino, în indicele satelor, în Dolj nu se află Argintoîa, ci numai în Mehedinţi : 3yJor'ÇiVToyiu Çjac. t. zlccAuç, III p. 305). După acéstâ din urmă şi-a luat numele familia boeréscâ a Ar gin-' t o i e n i 1 o r. Sufixul - 6 ï a în Argintoîa se explică prin alte numiri de sate mehedinţene, indicate la Bauer (Mém. sur la Yal. 1778 p. 218 sqq.), precum: Stângâcïôïa, Lupôïa, Ghelmegiôïa, Ylă-dôïa. V. Argintoîanu. — -oîa. 1619- ARGINT-VIU 1620 Din causa mobilităţii sale, argint-viü servă, a caractérisa tôt ce este sgi obi ü saü nestatornic. Alexandri, Iorgu delà Sadagura, act. I sc. 5 : „Când aï sci cât iï de veselă Marghiolita, fiică-mea, că’Î vine logodnicul?... par’câ are argint-viü într’însa... Sare pin casă, frate, şi giocă drăgaîca ca o nebună...“ „Despre un copil pré-vioïu se c^ice : iute ca argintul-viii11- (A. Bociat, Banat, c. Clopotiva). Balada „Sîrb-sărac :“ El că’şî are-un bidiviii Cu sânge de argint-viii, Un fugar neîntrecut Care sôre n’a vêdut De când mă-sa l’a făcut... De aci, prin simbolism, credinţa poporană că : „Argintul-viii punêndu-se în temelia unei case, apoi acea casă nu trece multă vreme şi se dărâmă... “ (Th. Coate, Covurluïu, c. T. Beresci). „Poporul crede că argintul-viîi are puterea de a sparge orî-ce zidire, dacă ’1 băgâm într’însa...“ (M. Simionescu, Vasluiu, c. Deleniî). „Un ïaz sécâ, dacă se aruncă în el argint-viü într'un rît de porc" (G. E-nachi, Covurluïu, c. Bălintescî); după alţi: „îotr’un cap de cal“ (I. Poppa, Iaşi, c. Romănesci). „Poporul crede că babele daü argint-viü la omenii pe carï au vre-o pică, şi le sparge trupul; ba dându-se ar-gintul-viü în ïazurï, le sacă şi pe ele, de nu remâne nicî o picătură de apă“ (Preut G. Palladi, Tutova, c. jŞen-drescl). „Poporul crede că cel ce portă argint-viü, nu se prind vrăjile şi farmecele de el ; îar celuî ce i se dă să bea argint-viü menit- şi vrăjit, môre, fiindcă i se sparge măruntaele în el...“ (I. Folescu, Sucéva, c. Borca). „Argintul-viii îl dă o muiere la altă muiere ca să moră, ca apoi să potă trăi ea cu bărbatul morteî. Se pote da în mâncare, în vin, apă şi altă beutură. Alţii cred că : cine bea apă mai întâiu din isvorul în care s’aii spălat heli-frumosă, adecă Ielele, bea şi argintul-viii lăsat de Iele în apă, capătă bolă şi more; deci trebue să bea alt argint-viii din apotecă ca să se vindece de cel beut din isvor, cu care prilej se şi descântă...“ (P. Oltenu, Transilv., Haţeg; cfr. preut D. Nisi-penu, Yilcea, c. Nisipii). „Vrăjitorea descântă argintul-viii şi’l trimite cui i se poruncesce. Argintul-viu plecă singur dela vrăjitore, şi ajungând în casa unde e hotărît, se risi-pesce în cofe, în străchini, în aşternuturi şi’n tote lucrurile din casă. Cei din casă câte-o-dată îl vSd, dar nu pot face nemic ca să’l depărteze. Din toţi cei din casă nu se bolnăvesce decât acela care e ursit de vrăjitore. Bolnavul simte un fel de cârceîurî în tot trupul şi se umple de spudelă dând din ea un fel de apă. Acesta nu se pote vindeca decât numai prin descântece şi fumuri. Se spune că mulţi au vS(Jut argintul-viii călătorind...“ (M. Rădulescu, Ialomiţa, c. Gârbovii; I. Bâdescu, Muscel, c. Boteniî). „O fermecătore ursesce pentru cine-va câte-va dramuri de argint-viii, care plecă singur rostogolindu-se pe pămînt pînă ajunge în casa aceluia, se lipesce de el sau întră în el şi’l slă-besce din <^i în di pînă se usucă şi more. Dacă însă el prinde de veste, se duce la altă vrăjitore, care’i ursesce, cum scie ea, noă dramuri de argint-viii-, îl pune să şe<|ă pe o găletă cu apă ne’ncepută, cu piciorele p’o mătură, şi’l dă de trei ori câte trei dramuri....“ (Th. Theodorescu, Ialomiţa, c. Lupşenu). 1C21 ARGI.N'TEL „ Arfjinhd-viu trimis prin fermec merge singur la locul hotărit, se a-runci'i iu vasul cu apfi, şi apoi bendti-se, produce boia numita: i'-a dat ar-f/inl-viii...“ f.S. Diamanto:scu, Dâmbo-vita, c. Petroia; B. .Michailenu, Mehedinţi, c. Vinju-maro). „Prin fi n r o de arţ/inf-riu .se întn-lege, când un duşman Tea mercuriu şi'l descântă, trimiţ.endu’1 la cutare, ca srri bea în apă, în vin, in rachiu, şi atunci dupii trei dile saii patru sait după cum il menesce, îi esc bube pe trup, albe şi umplute cu un fel de apă veninoşii..." (Vrancea, c. Găurile). „Anjintul-vifi se pole trimite la ci-ne-va do departe, intră în casă, se vîră in găletă saii in urcior, şi când bea apă acela la caro este trimis, se bol-năvesco şi mure...“ (I. Popcscn, Dolj, c. Băilcsci; P. Michăescu, Brăila, c. Cecâru). „1361a u in f 1 ă t, u r e I este privită in popor ca d a t urţ/iiil-riii (ie vre-o femoiă1' (C. Ghinescu, Teleorman, c. ¡\lalu). „Dacă o femeiă a reguşit, saii i s’a spudit saii umflat', corpul, atunci dice că i-a dat arginlul-viu, şi alergă la vrăjit,ore ca să’i descânte..." (L Po-IH'Scu, Buzoii, c. Mărăcineni). „Când o muiere simte saii işl nălu-cesce că a luat an/intul-riit, numai de căi, se duce la vrăjit ore, carea, incăl-dind nosce petre, le pune în o căldare cu apă, eră p're muierea cu anjinlul-rii'i o acopere cu o ponovă mare şi o pune să stea cu gura căscată asupra căldării, atunci anjiulid-riu cade în căldare şi vrăjitorea i‘1 arată...“ (Liviu lancu, Banat, e. Yisagu). „Prin dare de nnjinf-ijiii pe aici se înţelege sagnă de cal, care se dă de câtră vrăjitoro şi sparge tot trupul..." (O. .Rosescu, Nemt, c. Bistriciora). v. Cal. — Satjiui. Jtpţ-scu. Opincaru p. 75: „>i eât\ copii, câte imii-'-ri şi rumâni ea bradi, nu v' firşitj tu' pe piciuro. pîntru <-â v‘a dat o babft ari/.:>if!>-;/i.■». r>r cu bobi, or v'a pus in vase şi descân-târida-ve v’a spus ca vi s'aii scurtat dilili, s’o credeţi!.." Ibid. p. 05 : ..Cum fuge urijinhi-ijidii din olă 'n doniţă, din doniţă 'n strachină, din strachină 'n băn.lac, când ti'1 trimite vrăjitorea, aşa fuge din puiigă’n pungă banii de aram..." v. ''AUa.—BabCi.— Cu/i!.--I>af.- Fapt. Arginţol, s. m.; boule! te d’argent, morceau d’argent.. Deminutiv din a r-gint. Sinonim cu argint ut, dar mult mai întrebuinţat. Termen poetic, ca şi corelativul aurel, cu care mai tot-d’a-una se pune in legătură. Colindă din Bucnrescî: l’orumb alb că 111i-s’;il< :_r>\ Porumb alb eu pusa verile, Cu p'-'Ilifr Xupravite, Coclii in cap di' p-■ tro scumpe, Capu’i bate’u aurel, Cloiai'l bate'n nrtjinhl... ie,, li. t., ::i| Colindă muntenesc.ă : Nalt e merul pin' la cer. Cu ci\ia de an/iuti:', Cu mere de aurel... m.iii. sl) Altă : Seiia'i luco 'n aurel. Scării'1’! in arţiiiihl. Iar biciul eu luuriulia Şi friul cu sti’ă^alia... (H-1,1 Doină din Ardei : Si n',> scrii' cu u'-riada. Ca de-aceia’l inull.'i 'n I.aiv. : (i scrie cu oX. p. 302-48. „Poporul <|ice că, Lunîa este a Sfinţilor îngeri sau V o i v o d î şi e bine să, se postescă, fiindcă, când more omul, atuncea vin Sff. Mihail şi Gavriil, cari ieau sufletul, cu milă, şi blânzi, iar nu mânioşi...“ (Gr. Nicolaîi, Nemţ, c. Cră-căonii). „Hranghelii, adecă, Arhanghelii sau Sfinţii Voivozi, 8 Noembre, sînt păzitorii omenilor dela nascere pînă la morte...“ (G. Theodorescu, Galaţi, Ma-vromolu). „La Arhanghel merg finii la nănaşi cu colaci mici, după ce la Crăciun au fost cu colaci mari“ (R. Simu, Transilvania, c. Orlat). v. Colac. „Diua când se serbeză Sfinţii Arhangheli se <|ice hranghel“ (I. Chirvă-suţă, Tecucîu, c. Ionăşesci). „Din cei doi Arhangheli, Mihail are cheile raiului, iar Gavriil ţine ciuma de per“ (I. Demetrescu, Brăila, c. Viziru). Cel mai poporan a fost tot-d’a-una Arhanghelul Mihail, care el se sub-în-ţelege tot-d’a-una când e vorba de Arhanghel fără nume. „...cinstitul Arhanghel, care, precum bine sciţi, cât dici trei îţi scote scânteia cea de suflet din pecătosul de trup...“ (Foişora din Sibiiu, 1886 p. 11). „Jipescu, Opincaru p. 66: „Numa cu cepă, cu castravete şi cu mămăligă golă, te duci iute pe copcă, prietene; te îea gaia fără timp, aghiuţă, or sfântu aranghiel ăl d 6 cere sufle t u când e să moră rumânu. Dacă 21,177. II. voîeştî să trăieşti mulţumit, mănâncă ţ6păn...“ „Descântec de cei răi, adecă când trepSdă or-şi-ce vită: îa borş şi un cuţit; începe a’l învîrti în ola cu borş, bodogănind : Luni dimineţa sau Marţi au purces Sf. Voivod Arhanghel Mihail să are câmpurile Erusalimu-lui şi a Garalimuluî, de spin şi de mărăcîune; îndată î-a eşit înainte Pre-curata feciora Marja şi l’a întrebat: Mihaile Voivodul meu! eu sciu unde mergi cu plugul aist de aur, cu boii de aur, cu jug de aur, cu răsteile de aur, cu plazul de aur, cu cotiga de aur, cu rotele de aur şi cu tote de aur, ca să ari câmpii Erusalimuluî şi a Garalimuluî de spin şi de mărăcîune; dar eu te trimet mai întâiu să mergi la gioiana, vita lui NN. din satul NN., să o ari în inimă ei, în maţăle ei, în stomaliul ei, în maîurile ei şi în splina ei şi în tot trupul ei, dela cap pînă la picîore, să o ari şi să o, cu-răţescî de cei răi cu potcitură, de cei răi cu întălnitură, de cei răi pe didi-ochiu, de cei răi pe pismă, de cei răi din mâncare, de cei răi din răcelă, de cei răi din băutură; şi s’o ari pînă ce o vei face curată ca argintul şi sănă-tosă ca aurul“ (I. Nuor, Berlad). Intr’un descântec bucovinen de „ces--reu“, adecă de epilepsiă, se descrie: Arhanghelul Mihail Cu cal negru pântănog, Cu no6 urşi, Cu no6 ogari, Născuţi Crescuţi In diua de Sân-Grîorz făcuţi, Cu paloş de tun, Cu sabie de fulger Tăind, Sâpând, Ces-reii căutând. Dar or-cât o căutat, Nicăiri nu l’o aflat Decât numai în trupul lui N. 53 1027 ARHANGHEL Aflatu-l'o, Săpatu-l’o, Tăiat.u-l’o, In cuptîor do fier aruncatu-l’o, Cu cociorvă (lo fier intumatu-l'o, Cu pilug de fier pisatu-l’o, Din piuă de fier scosu-l’o, In sită de fier nruncatu-l'o, Cu dinsa cernutu-l’o, Cu dinsa vînturatu-l’o... (Marian, Dcscânt. p. 79) Intr’un descântec „de Iele“: Ksiţi din mână, trup, nas, picior; Rădicaţi-vu şi mergeţi uşor; Daţi omului sănătate, Că M i li a i 1 cu sabia de foc v6 bato... (Tocii., Rev. II t. I p. 3S5) De aci în popor o interesantă, fusi-une din arhanghelul M i h a i 1 şi din vodă M i h a i u cel v i t e z , amîndoî caracteristici prin săbiele lor cele grozave. Preutul Col ceriu din satul Mă-haciu de lingă Turda scrie: „La noi pînă şi pruncii au un cântec de primăveră, în care dic : Vino sore, Po răzore, Că ţi-oiu da o cing&tore! Una mie, Una ţie, Una popei Irimie; Şi un paîu, Şi un maîu, Şi sabia lui Ist i li a 1 u, Capul Turcului să-l tai!“ Acest „cântec de primăveră“ nu este însă propriu Măhăcenilor. El se aude şi pe aiuri în Transilvania. Un variant de lîngă Sibiiu sună în următorul mod: Treci, plde trec&tore, Că vine sorele Şi:ţî taiă piciorele, Cu un maîu, Cu un paîu, Cu măciuca lui Miliaiu; Sus pe cap, După cap, Curge sânge moliorit; Dâ-nii căciula Să prind murga; Murga a fugit, Pldoa s’a risipit!... In Ţera-Romănescă acest cântec a sc&dut la un fel de parodiă, în care ploia este ameninţată : Cu căciula lui Mihaiu, Plină cu coji do mălalu... {Cuv. (!• bfilr. II 11. 5) O ingeniosă legendă, culesă în Prahova (Col. 1. Tr. 1SS2 p. 522 sqq.): „Se dice că sf. Arhanghel Mihail trăia odată pe pămînt. P’atuncia era, şi el ca toţi omenii cu slăbiciunile lor. Când ajunse flăcăiandru, simţi că’î tâ-căe inima după o fetiţă tînără, cu faţa albă ca zăpada, cu obrajii rumeni ca cireşa, cu cosiţa negră ca pena corbului şi cu ochişorii ca mura câmpului. Frumosa fetiţă nu se are ta, nesimţi-tore la ochii dulci ce’î făcea Mihaiu — aşa se numia sf. Arhanghel p’atun-cîa, pentru că nu era încă sfânt — şi ori de câte ori il vedea trecend de vale, se făcea că nu-i apă în cofă şi da fuga la fântână, unde Mihaiu mânca la faguri după guriţa ei. Ac|î aşa, mâine aşa, o duseră ei cât o duseră, pînă ce dragostea lor începu să sbârnâie pe la urechile sătenilor, şi de! gurele rele, când n’aîi'de lucru, scot fel de fel de vorbe. Mihaiu, ca să iasă din gura lumii, făcu ce făcu, că fata era mai bogată ca el, şi o luâ de nevastă pe Stîmcuţa, că aşa se chema drăguţa lui. Acuma el credea că are să fie cel mai fericit om din lume; dar omul una gândesce şi alta nemeresce: mierea Stăncuţei de de’naintea nunţei, după cununiă se prefăcu în fiere otrăvită; din oiţă blândă ajunse scorpie afurisită. Bietul Mihaiu nu mai putea să’Î mai între în voe: dicea el hăis, ea s dicea cea; dicea cea, ea dicea hăis; 5 ' 5 7 5 ' dicea el tunsă, ea rasă; dicea el rasă, a 7 ' s 1 1629 ARHI 1630 ea tunsă; ba raţă, ba răţoiii, şi aşa maî încolo. Cu tote astea el suferîa tot fără să (Jică o singură vorbă : tăcea şi’şî vedea de trebă. Dumnedeü, vedend marea lui răbdare, îl făcu sfînt Şi ’1 însărcina ca să iea sufletele óme-nilor. Cu totă sfinţenia lui, tot n’a putut să scape de răutatea nevestei. Ar fi vrut să’î iea sufletul, dar nu’i da voe Cel de sus. O duse el, cât o duse; dar dacă vet^u şi ver¡u, se sculâ în-tr’o (|i de diminé^á, luâ zeghea la spinare, puse mămăligă în traistă şi ’şi luă lumea în cap. Merse, merse (|i de vară pînă’n sără, şi ajunse de’naintea unul bordeiü, unde bătu în uşă.-Cine-î? întreba un glas din năuntru. —Om bun, răspunse el d’afară. N’avu să aştepte mult, că uşa bordeiului se deschise şi un biet muncitor îl pofti înăuntru şi ’1 ospăta şi’l găzdui. Omul era vesel, că nevasta îi făcuse un copilaş frumos ca un bujoraş. La masă, din una din alta, ajunse vorba şi la naş. Atunci sf. Arhanghel ceru să’î boteze el copilul. Omul primi cu bucuria, maî cu samă după ce află că naşul e sfânt, pentru că sf. Arhanghel îî spuse tot ce păţise şi cum se făcuse sfânt. A doua t|i merseră la biserică de botezară copilul şi’î puseră numele Ionică. După ce se întorseră a-casă, întinseră masă mare, se puseră rotă împrejur, băură şi se ospătară pînă séra, pînă ce ieşiră stelele pe cer, când se duseră să se culce. Ca dar de botez, după obiceiü, sf. Arhanghel îl făcu doftor, şi’î dete o sticluţă, (^icendu-î: Când te-o chema la vr’un bolnav, să sciî că eü sînt acolo maî din nainte. Cum vei întră în casă, să te uiţi la mine; şi dacă me’î vedé la capul bolnavului, să sciî că nu’î scăpare ; iar dacă me’î vedé la picîore, să’î dai trei picături din sticluţă, şi se face bine într’o dipolii. Cu meşteşugul ăsta de doftor, Ionică se vesti peste noue mărî şi peste nouë ţărî, aşa că vestea lui ajunse pînă la Crai-împerat, care zăcea de nouë ani şi care chiemase pe toţi vracii şi tôte babele din lume fără nici un folos. Aurind Craî-împărat de ăst doftor năsdrăvan, care spunea curat dela început de-i scăpare orî nu, îl chemâ şi pe el. Cum ajunse acolo, îm-përatul îi dise: —Iacă, dacă me’î scăpa, îţi dau jumătate din împărăţia mea ; îar de nu, unde-ţî stă tălpile piciôre-lor, ţi-o sta capul. Sărmanul Ionică o sfecli, pentru că văzuse pe naşu-seh stând grecesce 1a, capul împëratuluï. Dar în primejdia în care s’afla, îi veni ce-va în minte. S’apropie de sf. Arhanghel şi ’î dice : Sfinte naşule, te caută nevasta; e la portă... Sfântul Arhanghel, cum auçli de nevastă, o luâ la sănătosa, lăsând în pace pe împărat-, care se şi făcu sănătos numaî decât, şi Ionică se întôrse a-casă încărcat de daruri...“ Intre înjurăturile poporane „de cele sfinte“ nu este uitat nici Arhanghelul Despre lupta Arhanghelului cu A r i -pa-Satan ei, v. Avestiţa. — Avezuha. 2‘Arhângliel s. aranghel, s. m.; t. famil. : fouet. Am vă<|ut în articlul precedinte, că arhanghelul, maî cu samă Mihail, portă o minunată sa-biă, cu care pedepsesce pe cei reî. De aci : „aranghel se aplică în Muntenia biciului, căruia ’î dic sfânt u Aranghel11 (Ispirescu ap. Şainănu, Semasiol. p. 115). v. 1- Arhanghel. Arhi-, préfixe construit avec des noms pour marquer un degré excessif. Grecul « q'z i -, care—intrând în cuvinte ca „arhiereu“, „arhidiacon“, „arhipăstor“, „arhistratig“, „arhimandrit“ etc.,—se 1631 AR.HIERIĂ 1632 pôte adăuga prin analogiă la numi pentru a le da noţiunea superlativă de p r é - p r é, bună-oră : a?7w-şiret = şiret peste mësurâ. v. 11 Grec. Arhidiàeon, s. m.; t. ecclés.: archidiacre. Gr. àq/1 âi ¿.y. o v o g. „Primul diacon pe lîngâ un episcop“ (Costinescu). v. Diacon. Arhiepiscop. — v. Mitropolit. Arhierèu s. arhirèü, s. m. ; t. ecclés.: évêque, prélat. Sinonim cu vlădi că. Gr. icQyi sosvc. Obicinuit se (|ice arhiereu la un episcop fără eparhiă; dar, ca termen general, orî-ce cleric mai sus de arhimandrit şi pînă la patriarh este arhiereii. In cronice, arhiereii stau tot-d’a-una maî pe sus de toţi boierii. Nie. Costin, Letop. II p. 52 : „văzând Costantin Vodă [Duca] aceste obiceiuri nu bune, aü socotit cu Arhiereii ţării şi cu tot sfatul săii şi aü legat cu mare blăstem : şi văcări tul şi céra cu miere să nu maî fie...“ Ion Canta, Letop. III p. 182 : „strin-gănd pe toţi Arhiereii şi boierii ţârei, ï-aü sfătuit să deslege dajdea vă,-cărituluî...“ Axinti Uricarîul, Letop. III p. 180 : ,,aü luat zapis iscălit de arhierei şi de b o ï e rî... “ Ibid. 186 : „cu blagoslovenia arhiereilor şi cu sfatul tuturor boierilor...“ In satira poporană „Pascele Ţiganilor" : Stancîul nostru paraleii, Cel mai mare arhireü, Noi Ţiganii ne rugăm Şi la genuchî îţi cădem, Să ne dai sfinţia ta Un popă de unde-va... şi maî jos : Vëtlond Standul paraleii, Cel mal mare arldmii, Că fii’l Iubesc mereü, S’a aşedat pe ilâü ' Ca să’l Ierte Dumnedoii... (G. D. T., Poos pop. 2(12) v. Arhipăstor. — Vlădică. Arhier&tèsc (arhierăţit, arhierăţire), vb.; être évêque ou prélat. Dosofteïu, Synaxar, febr. 25 f. 76 b: „Acesta dintru svinţu părintele nostru Ypatie, nâscutü la Chilichiîa, şi nevo-indu-sâ cu podvigü în Galatiîa, şi ar-hierăţăndu, în Gangra...“ O formaţiune din arhiereu forte remarcabilă, căcî nu s’a născut prin sufixul verbal -esc, de unde ar fi „a arhieri“, ci s’a compus prin alipirea finalului -âţesc din verbul „a împë-răţi“, în care -ă ţ- se explică din -at din „împerat“. Astfel arhierăţesc ni se înfăţiş6ză ca o curiosă fusiune din : a r h i e r[eü] -f- [împejr ă ţ e s c. v. Coăori§te. Ariiierèsc,-éscâ, adj.; episcopal, appartenant à un prélat. Ce-va a arhiereu 1 u ï. Amiras, Letop. III p. 149 : „cu toţi Episcopii şi Preuţiî îmbrăcaţi, Episcopii în veşminte arhiereşti...“ v. Arhiereii. Arhieriă, s. f. ; t. ecclés. : fonction ou dignité de prélat. Sarcina saü vrednicia de arhiereu. Patriarhul Dositeïu cătră mitropolitul Atanasie din Ardél (Ciparïu, Fragmente p. 243) : „Trebue arhieria ta se propovedueşti cuvântul lui Dumnezeu la Sârbi şi la Ruşi pre limba slo-venéscâ, érâ la Rumâni pre limba ru-mânéscâ...“ v. Arhiereu. 1G33 ARHON 1634 Arhimandriâ, s. f.; t. ecclés. : archi-mandritat, abbaye. Mănăstire avênd în capul eî un arhimandrit. A^redni-cia de arhimandrit. Omiliar delà Dél, 1644, p. 229 : „de-rept aôasta cei sfinţi şi cinstiţi bărbaţi înnainté destoiniciei de episcupie şi pentru preoţie, pentru arhimandrie, fugiră la pustie...“ Gavriil Stareţul, circa 1525, copiă mai nouă (A. I. R. I, 2 p. 149) : „şi aşa se tocmi ca de acum înainte nicî o dată, în vecî în Argeş să nu maî fie Mitropolie, ci să fie mănăstire şi ar-himandrie. “ v. Arhimandrit. Arhimandrit (pl. arhimandriţi), s. m.; t. ecclés. : archimandrite, abbé, prieur. Ngr. ciq'/jfiavâQirtjç. Sinonim cu egura en şi cu s fi a r e ţ, dar maî sus în ierarhia monacală. Fie-care mănăstire are un stareţ saü egumen; pe arhimandrit îl aü numaî mănăstirile cele maî însemnate. Mai sus de arhimandrit este arhiereul. La călugăriţe sînt st ar iţe saü ■ egumene se, nu însă ce-va corespunzător unui arhimandrit. Urechiă, Letop. I p. 143 : „In anul 7010 prestăvitu-s’ah Paisie Arhimandritul şi Egumenul mănăstirii Put-niî...“ v. Arhimandriă. Arhip&stôr (pl. arhipăstorî), s. m. ; t. ecciés. : prélat, prince de l’Eglise. Formaţiune românéscâ din a r h i şi păstor, prin analogiă, cu „arhiereii“ saü „arhiepiscop“. Zilot, Cron. p. 89 : „Care [Exarhul Gavriil] de fel fiind Român, trăit aici în tinereţile sale, ucenic al vestitului Ke-sarîe Episcopul Rîmniculuî, nu fu reü pentru ţ0ră, căcî se arăta arhipăstor vrednic şi cu dorire de turma sa...“ Acelaşî p. 91 : Dacă erai neputincios Şi vrei al trupului folos, Arhipăstor nu puteai fi, Că nu e sort’a te trufi, Ci este pildă să te faci Şi celor neputincioşi vracîu... v. Arhi. — Păstor. Arhipastorèsc,-escă, adj.; épiscopal, appartenant à un prélat. Sinonim cu arhieresc. Zilot, Cron. p. 91 : Călugăre! când te-aî suit pe scaun arhipă- storesc, Urmézâ ca să fi sciut canonul Apostolicesc... Acelaşî, p. 88 : „dar avea patima îubiriî de argint, şi’l smintîa forte la orânduelile arhipăstoresd... “ Costachi Negruzzi, Scrisôrea X : „să nu se maî încredinţeze cărma arhipăstor escă la străini ierarhî...“ v. Arhipăstor. Arhipoie. — v. -o'iă. Arhistratig. — v. Arhanghel. Àrhon s. àrhonda, s. m.; monsieur, seigneur. Din ngr. âq%og} c rici; po ?dc¿ a, rici po ffo nici. 1655 6ARICIU 1656 Cuvintele acestei arie sînt : Aricîu, arici pogonicï Ï Ce-aî cătat pe-aicî? / Dracul te-a adus pe-aicî, \ Aricîu pogonicï ! / Frundâ verde sălcioră, \ . Aricîu pogonicï! / ls Plecă ariciul la moră, \ Aricîu pogonicîu ! / Apoi, cu acelaşi refren şi cu aceiaşi repetiţiune, urmézâ : Pléca astă(3î că se’nsoră Şi îea fata lui Cicoră; Pruncă verde treî oglici, Cu plânticî de sfîrc de bicîu; Frundă verde dedeţeî, Cu cercei de ghiocei, etc. şi se încheiă cu : Frundă verde zărzăîel, Ariciul e mititel, Mor fetele după el, Că e mic şi gîumbuşel ! (P. D. Cïocàlteü, Dolj, c. Galicluîca) Acest cântec învedereză pe deplin nascerea danţuluî poporan din jocul cel copilăresc. In Moldova, o varianţă coreografică forte interesantă, a aridului, însoţită de aceiaşi ariă, se chîamă ş u b e t (T. Speranţă). v. Nazaret. — Subet. 4-Aricîu, s. m.; t. de Méd. : 1°. herpès, une espèce de dartre; 2°. verrue, durillon. O bolă de pele, care dâ acesteia un aspect solzos. Lex. Budan. 31 : „aricîu, o sgră-bunţă primejdiosă“. La Macedo-româm aricîu însemnézâ neg saü negel, care prin formă, în adevăr, se asémënâ cu un aricîu. JDe aci adjectivul aricit „couvert de dartres“ saü „couvert de verrues“. v.. 1'i‘Aridu.—Aridt. s'Aricïu, s. rn.; t. de Vétérin. : 1°. mules, arêtes, queue de rat (des chevaux et des bêtes à cornes). Un fel de bolă de picïôre la caï şi la vite. Sinonim cu aricélâ, cu acea deosebire însă că prin acésta se înţelege boia în stare acută şi care se vindecă, pe când aricîu e cronic, përul ne mai crescând pe piciorul cel bolnav. „ Ariciul la caî vine din sudôre. Când calul asudă tare, stând în loc, sudorea curge pe picïôre pînă la copită, acolo se strînge şi, fiind forte iute şi sărată, întră prin pori împregîurul copitei, apoi se umflă piciorul la copită, pelea crapă şi dă sânge, carnea se cangre-nézâ. Ariciul la vite cornute se face la iïa picïôrelor şi la pântece, de’ntâîu ca o bolfuşoră saü ca o nucă, apoi cre-sce ca un pumn legat de piele numai printr’o grosime de un deget; se vindecă lesne. Când la vite cornute se face aricîu la copită ca la caï, e mai primejdios (G. Constantiniü, Eemţ, c. Dômna). „Când calul se rânesce la picïôre, se çlice că are ariciü“ (I. Demetriü, Va-sluîu, c. Mircescî). „Ariciul e o umflătură ce o fac boii ce umblă mult la cărăuşiă. Se face la câte un picïor“ (M. Lupescu, Sucé va, c. Broştenî). „Aricîu la vite este un fel de sgaîbă crescênd jos lîngă copită ca un burete“ (S. Lîuba, Banat, c. Maidan). Să se observe, că şi Germaniï aü în veterinăria lor cuvintul „Igel“ = aricîu; ba şi italienesce aceiaşi bolă la caî se chiamă „ricciolo“, literalmente a r i c e 1. Un cal bolnav de aricîu este aricit; o vită — aricită; îar ca verb, calul saü vita se aricesce. v. 1 'Ariău. — Aricelă. — Aricit. c Aricîu, s. m.; t. d’Agron. : sorte de maladie végétale; rouille, surtout 1657 ARIENI 1658 de la vigne. O bólá a plantelor, numită încă tăciune şi burete. „Ar ¿du pe butuci de viiă=der Brand an Reben“ (Sava Bărcianu). De aci apoi verbul: a se arici şi adjectivul aricit, când o plântâ capetă acéstá bolă sau —altfel dicénd — se bureţesce. G. Seulescu (Archiva Albinei, Su-plem. la Gazetă No. 41, 1847): „Cior-lani, ciriteie, tufari se (Jlice când ar-boreii mâncaţi de vite agiung a se areci (cangrena)“. v. Aridu. —^'Burete. —2'Tădune. 7'Aricm, s. m.; t. de Botan.: Echi-nops, boulette. Nume de plântă, întrebuinţat mai în speciă la Românii din Banat. D. S. Mangiucă (Botanica românâscă, in Familia 1874, p. 586) constată exi-sfcinţa şi explică originea acestei numiri : „In 23 sept. 1874 ñind eü într’o comi-siune ambulatoriă de pădure în procesul urbarial al comunei Gherlişte, şi ajungând comisiunea la punctul mai înalt în pădure la livéda numită Po-lumb, vecjui în livédá un loc plin de acéstá plântâ. Deci întrebai pe 6 locuitori din Gherlişte, cari aşteptau acolo, cum se chiamă acea plântă, la ce ei respunseră: Aridu, de oră-ce este învelită ca un ari ci u şi daca’i rupi coda nu scii unde’î este capul. De faţă aü fost d. At. M. Marienescu, Ion Popovicîu, Ivaşcu parocul, apoi Pavel Lepa judele comunal din Gherlişte. La vre-o dog (Jîle după acésta venind înapoi la Oraviţa, am căutat in vorbariul etimologic botanic: ce în-semnézá grecesce ecbinops? şi spre mare surprindere a mea am aflat, că echin însâmnă ari ci u şi ops prospect, formă. Drept aceia numirea románé-scă de aridu a acestei plánte trebue 21,177. II. să fie forte veche şi tradiţională, de oră-ce corespunde conceptului vechiu grecesc, şi nu pôte fi numire de în-tîmplare...“ Să se noteze că şi franţusesce acé-stă plântă se chiamă „tête hérisson n é e“. v. 1-Aridu. 8'Aricîu, n. pr. m. loc. Numele unui sat în Rîmnic-sărat, numit înainte Puţul-ariciului (Frunţlescu). v. 1-Aridu. 9 Aricîu, n. pr. m. pers. — v. Ari-cescu. Aridic. — v. Rădic. Arienèsc,-éseâ, adj.; appartenant à la doctrine d’Arius. v. Arian. Ariènï s. Arènï, n. pr. loc. m. plur.; nom d’un endroit historique. O localitate forte memorabilă, mai ales prin peirea lui Despot-vodă. Urechiă, Letop. I, p. 184 : „Atunce Despot-vodă, dacă aü văzut că l’aü viclenit toţi boierii şi l’aü părăsit toţi slujitorii, şi Çéra s’aü rădicat asupra lui, şi nădejde de ajutor de unde-va dela prietinul seü Laski nu’i vine, aşa văzănd perirea sosită asupra capului seü, îmbrăcat Domneşte, aü eşit afară den cetate mai sus de Sucéva 1 a Areni, unde era téra adunată să se închine Tomşii...“ A doua oră Arienii se men^onézâ în Cronice pe la 1691 : Nic. Costin, Letop. II p. 42 : „în Sucéva aü făcut [Ioan Sobieţki] ocop pe giur capiştea Ar menés că despre Areni, şi acolo sï-aü aşezat oastea de aü ţinut târgul Sucéva...“ Arienii dară, Ariani (Spaim) după 54 1659 »•ARINĂ 1660 Mss. No. CCXXXYIII p. 120b din biblioteca Academiei Române, era ca un fel de mahala a Sucevei, vechea capitală a Moldovei, şi anume despre partea unde se afla biserica Armenilor. Se scie că la Români : „numele de Armén a devenit sinonim cu Arian, ca şi când eî ar fi eretici arieni“ (Melchisedec, Chr. Romanului, I p. 33). Aşa dară numele Arienï însemnézâ pe eretici de aï lui Aria, Arianî. v. Aria. — Arian. — Armenesc. Astăzi acéstâ localitate nu maî e-xistă. Iată ce ne scrie d. S. F. Marian : „Numai amintirea s’a păstrat pînă astăzi în numirile Arenî şi Podul-Arenilor. Arenî se numesce o bucată de ţarină în partea despre mécliZi-apus a oraşului Sucéva. în nemijlocita apropiere a acestuia ; iar Podul -Arenilor se numesce un pod simplu de pétrâ, peste care merge drumul mare saü îm-përàtesc spre Transilvania şi peste care se trece tot-o-dată şi ’n ţarina numită Arenî. Pe ţarina acésta, care lung timp a fost imaş, când s’a arat vor fi acuma vr’o 30 — 40 de anî de atunci, s’aü aflat o mulţime de dărt^i, frânturi de săbii şi multe alte obiecte de resboîu. Tot pe acéstâ ţarină, şi anume în partea despre oraş, se află şi acum vr’o câte-va fântâni, a căror zidire arată că sînt forte vechi. La una este un stâlp mare de pétrâ, pe care e săpată marca Moldovei...“ v. l'Armén. — Sucéva. Ariès, n. pr. m. loc. ; t. de Géogr. : Aranyos, rivière en Transylvanie. Rîü în Ardél, care trece prin Turda şi se vérsâ în Murăş. In năsipul lui se gă-sesce aur, de unde ’î vine numele unguresc Aranyos, literalmente „auros“, iar de aci forma românéscâ mai veche Arenieş şi apoi, prin muiarea nasalei, Arie§. Fragment geografic din sec. XVII (Cipariu, Archiv p. 434): „cură în jos o apă foarte frumoasă, care se ■ chemă Arenia§- şi’i zic apă-poliitâ...“ A. Odobescu, Scrieri III p. 527 : „Mai sus, pe apa Arie§uluî, — carele, eşind apoi din strîmtorea munţilor, curge spre resărit, pe lîngă Turda, — maî sus pe Arieş se văd satele Câmpenii, Ponorele, Scărişora...“ v. 1'Cri§. — OU. — Turcia. Ariete. — v. l'2'Arele. Arimbâsă. — v. Harambaşă. Arin. — v. 1-Anin. 1-Arină, s. f.; petit bois, bosquet. O formaţiune din arin „aune“, ca şi cuvîntul ce urmeză mai jos. Literalmente însemneză ariniş, de unde însă a trecut la un sens mai general. Se aude în Moldova. „Pe la noi arină, ca şi rediu şi ţiglă, se chiamă o pădure tînără sau nuielăriă“ (G. Voîcu, Tecucîu, c. Stânişescî). v. 2'Arină. — 1'Anin. — Rediu. 2,Arin& (plur. arine), s. f.; t. de Botan.: grain d’aune. Aşa se chiamă, mai ales în Bucovina, bobiţe de ari n, cari se folosesc de cătră ţerance la vgpsirea sculurilor. S. F. Marian, Chromatica p. 45: „De multe ori însă întrebuinţeză, în loc de scorţă, arine, adecă bobiţe de arin negru, căci arinele, după cum spun Româncele cele experte, dau o ne-grelă cu mult maî bună. Destul atâta, că cu negrăţa ac6sta, fie din arme, fie din scorţă de arin-negru şi de prun amestecate cu calacan, negresc nu nu- 1661 »•ARIN1Ş 1662 mai diferite lâneţe, ci şi mantale şi sumane..." v. l,Anin. 'Arină. 3 Arin&, s. f.; sabie. Latinul arena, trecut de asemenea în spaniola, italiana, provensala. Sinonim cu năsip şi cu prund, împrumutate dela Slavi. Lexicon Budan : „ Arină = prund, năsip, ţirfă“. Peste Carpaţi se aude une-orî şi sinonimul unguresc h o m o c. Arină ne întimpină des în vechile texturi. Psaltirea Şclieiană circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.), LXXII: ...şi ploa spr’inşi ca pulbere peliţe, caarina maireei.. ...et piuit super eos sicut pulve-rem carnes, et sicut arenam marium... Tot aşa la Dosofteîu, 1680, ps. LXXYII: „şi ploâ preste dânşii ca pul-berîa cărni, şi ca arina mării...“, unde la Coresi, 1577 : „ca n ă s i p u 1 mărie pasâri cu pene“, iar la Silvestru, 1651 „ca n ă s i p u 1 măriei pasări zbură' toare...“ - Dosofteîu, 1680, ps. CXXXVIII: Număra-i-voîu Dinurneraboeos pre înşiî, şi mai et super a r e- cu asuprâ decât n a m multipli- arina înmulţâ-să- cabuntur... vor... Acelaşi, Paremiar 1683, Luni a 5-a f. 5 b, Genes. XIII, 16: Si voi face să-mânţa ta ca a-rina mării; de poate cine-va să numere arma mării, şi sămânţa ta va număra... Et faciam seinen tuum, sicut arenam terrae. Si potest ali-quis dinumerare a r .e n a m terrae, et semen tuum dinumerabi-tur... unde în Biblia lui Şerban-vodă, 1688 : „n ă s i p u 1“. Acelaşi, 1673, f. 138 b: Cînd aü potprit maria ca’ntr’un foaie, De i-ai trecut preste-artw« moale... Ibidem f. 139 b: Ca arina mării sta de multe Pasări preguri tabără nezmulte, De mîncarâ şi să săturarâ Şi gingăşitura nu’ş uitară... Intr’un bocet din Basarabia: Unde mi te pornesc! ? Unde călătoresc! ? Pe drumuri de anină Mergi în ţară străină... (Burada, Datine p. 129) anină este învederat o formă asimila-tivă din arină, întocmai ca „cunună = coronam“ „senin = serenum“ etc. In acelaşi mod din arină „sabie“ vine adjectivul a r i n o s, asimilat une-orî în a n i n o s, şi verbul a r i n e z. v. Aninosa. — Năsip. Arinde. — y. uAnin. Arindéua, s. f. artic. ; t. de Cho-réogr. popul. : sorte de danse populaire valaque. v. Irindéua. Arine. — v. 1‘Anin. Arinèt. — v. Crină. Arinèz (arinai, arinare), vb. ; sabler, sablonner. Lex. Bud. : „arinez, arena tero vel lavo“. v. 3'Arină. 1-Ariniş. — v. Aniniÿ. 2,Ariniş (pl. arini§urï), s. n.; désert, endroit sablonneux. Din arină „sa- 1663 ARIPAT 1664 ble“, prin sufixul -iş ca şi'n sinonimii năsipiş şi prundiş. C. Negruzzi, Scrisôrea XXIV: „istoria lui Napoleon, a acestui uriaş ce a resturnat faţa lumii şi pre care l’am urmat în arini§urile Egiptului şi în troienele zăpezilor Rusiei...“ v. z,Arină. Arinôs, -osă, adj.; sablonneux, sableux. Prun do s. Năsipos. v. Anino'sa — s,Arină. — Arinosa. Arinosa s. Arirosa, n. pr. loc. f. artic. Tot una cu A n i n o s a, formă, adjectivală articulată din arină „sabie“, literalmente „la sablonneuse“. Ca nume de rîuleţ: Act moldovenesc din 1761 (Cond. Mss. a Doljescilor No. II p. 296 în Arch. Stat.): „un vad de moară în fundul Arinocisei...“ Prin asimilaţiune rotacistică Arirosa ne întimpină deja la Bogdan-vodă, 1515 (Cond. Doljescilor No. II p. 388), în traducere veche : „o bucată de locu din hotar Stănceştiî între Bohonca şi între Ariroasa...11 ; şi mai jos: „peste codru păn la Ariroasa, unde cade pârău Bujorului la Ariroasa, decî în jos matca Ariroasăî unde să înpreună Ariroasa cu Bohonca...“ v. *• Anino'sa. — 3‘Arină. — N. — R. Aring 1 „ i v. Eăring. Armgâ J Ari&c. — v. TJnCioc. Ariôr, s. m. ; t. de Botan.: épurge, Euphorbia. — v. Alior. Ariorâ, n. pr. loc. f. ; une colline en Yalachie. Cademinutiv din ariă, prin sufixul -oră = -ola, corespunde latinului a r e o 1 a. „Ario'ră se chiamă o colină în comuna Beceni, acoperită cu fâneţe şi pădure“ (B. Iorgulescu, Dicţ. topogr. Mss. al distr. Buzeü). v. 1’Ariă. Aripa-eâmpuluî, n. pr. m.; t. de My-thol. popul.: héros légendaire, sorte d’Hercule. Intr’un basm din Banat, forte bine reprodus de d. A. Tudu-cescu (Tribuna din Sibiiu, 1885 NNo. 218-28), smeiî furând sôrele, luna şi stelele, le scapă delà ei fëtul-logofët Aripa-cămpuluî, după un lung şir de lupte, cari reamintesc cu atât maî mult anticul mit al M Ercule, cu cât eroul, deşi adesea ar puté să se odih-néscâ' şi să’şî priméscà resplata vitejiei, totuşi nu se opresce pînă a nu isprăvi întregul lanţ al isbândelor. A-céstâ legendă însă nu se întemeiază pe un prototip elenic, ci pe o redac-ţiune latinà a mitului lui Ercule. Numele Aripa-câmpuluï însemnézâ pe protectorul agriculturei, după cum era Ercule numaî la Latini, nici o dată la Greci (Cox, Myth. of the aryan nations, II, 56). Ce-va maî mult; însuşi numele curat italic al luî Ercule : Serno Sancus (semen, sancire) exprimă tocmai aceiaşi noţiune de „agri custos“ ca şi Aripa-câmpuluï (Bréal, Hercule et Cacus în Mélanges, p. 48 sqq.). v. Ana. — Arăpuşcă. — Idrâ. — Iorgovan. — -ilă. — Inima-pămîntuhti... Aripa-ôilor. — v. Aripă. Aripâre. — v. Aripat. Arlpa-Satàneï. — V. Avestiţă. Aripat, adj.; ailé. „Care are aripi“ (Costinescu). Formaţiune par-ticipială din aripez, pe când din aripe s c se formézâ a r i p i t. 1665 ARIPĂ 1666 Mai de loc nu se aude în graïu, fiind înlocuit prin compusul înaripat. v. Aripit. Aripă s. aripă (plur. aripe, aripi)-, s. f. ; 1°. aile ; 2°. nageoire (de poisson); 3°. protection, abri ; 4°. flanc ou aile d’une armée ; 5°. aile d’une église ; 6°. volant d’un moulin ; 7°. garde-crotte. La plural se rostesce mai obicinuit ăripl, pe a-locurï arichï şi chiar a-ripchï. Ca sens fundamental, aripă este una din părţile corpului cele menite pentru sbor şi carî sînt tot-d’a-una cel puţin doë : aripa pasereî; aripa liliacului; aripa fluturuluî; aripa muscel ; a ţînţaruluî etc. Cu acest înţeles: Doină din Ardél: Fâ-më pasăre de-argint Ca aripile de vînt, Ca să sbor Unde mi-î dor... (J. B. 124) Care era mirele înălţa umerile, Ca şoîmiî aripile Când îl bat vînturile... (St. Negoescu, Rimnic-sârat, c. Bogza). Balada „Şoimul şi flôrea fragului“ : Căt am pus în gândul meü Pe-o aripă să te ïeü... Balada „Todoriţă şi mo^négul“ : Arcul îute-aş încorda, Aripa ţ’aş săgeta Şi în braţe mi-ai căde... (Pompilîü, Sibiiu, 39) A se înaripa saîi a căpeta puterea de a sbura, se t|ice : a face aripi. Proverb : „Dacă face puiul aripi, nu’l maî găsescî la cuib“ (Ispirescu, în Tocilescu, Rev. t. 5 p. 153). De asemenea : a prinde la aripi (T. Codrescu, Dialoguri). Pentru mişcarea aripelor se di ce: a bate din aripi. Balada „Corbac“: Iată, mări, că ’ntr’un nor El zărla un corbuşor Ce pe sus tot cronconîa Şi din aripi tot b ă t e a ... Cu acelaşi sens, dar maî puţin poporan : a v î n t u r a. C. Conachi, p. 121: Nu pot sci cu liotărîre vremea cât am petrecut; Dar or cât au fost de multă, o minută mi-au părut! Atunci au sosit şi somnul, cu ochii împo- voraţi, De o lene-adormitore cu totul însărcinaţi: Şi vinturând din aripă, îndată am adormit... Prin asemenare de formă şi de funcţiune, se chiamă aripi şi membranele cele de înnotare la pescî. Lex. Bud.: „Aripă = pinna, Floss-feder“. Termenul însă mai întrebuinţat e deminutivul a r i p i o r ă. Paserea adăpostindu’şi puii sub aripele sale, de aci sensul figurat de p r o-te cţi u n e. Omiliarul dela Govora, 1642, p. 266 : „de căte ori vruiu să adun coconii tăi, cumu’ş aduriâ o găina puii suptu are-pile sale...“ Dosofteiu, 1673, f. 96 a: Petrecînd în casa ta ’ntr’acoperemînt, Supt sfînta ta ăripă, viaţă pre pămînt... Zilot, Cron. p. 15 : „Deci, fraţilor, fericesc pe aceia care le au slujit norocul a lăcui în nisce pămînturî ca acelea, umbrite supt aripele dreptei ocârmuirî...“ C. Negruzzi, O alergare de caî, III: „de abia apucasem a adormi, şi un 1667 ARIPĂ 1668 vis fantastic veni şi’şî puse asupră’mi negrele sale aripi...“ A. Odobescu, Mihnea-vodă, p. 10: „îndură-te, Domne, de pămîntenii Mă-rieî-tale şi le deschide aripă de apărare... “ O admirabilă imagine la Negoe Ba-sarab, circa 1515 (A. I. R., T, 2 p. 127): „lacrimele sînt aripele pocăinţei...“ Nu mai puţin frumos la Cantemir, Divanul lumii 1698, f. 60 a: „norocul cu aripi şi fără pieoare iaste, de tot a zbura şi dela om a să duce poate, iară de tot pre cine-va a să pune şi pre dănsul a lăcui nu poate...“ Alte locuţiuni metaforice: „Şicătore : calul e aripa omului“ (I. Georgescu, Trans., Făgăraş, c. Scoreiu; P. Michăescu, Brăila, c. Cecâru). „Poporul (^ice că : calul este hari-pele omului“ (B. Ţuţuîanu, Muscel, c. Yalea-mare), — unde e de observat nu numai aspiraţiunea, dar mai ales forma singulară masculină aripe. Doină din Banat: Dragostea’! un lucru mare: Ba sboră şi aripi n’are... (S. Lîuba, c. Maidan) C. Conachi, p. 235 : Abia somnul îmî închide genile cu lacră- mare, Şi amorîul mi s’arată cu aripi dizmerdă- toare... Bolintinenu, „Mortea“ : Bole furiose, Bole gcălbeglose, Din aripi plesnind, Ca îesme rînjind... In mitologia poporană: „Smeul este un şarpe mare cu hă-ripî...“ (M. Rădulescu, Dîmboviţa, c. Finta). „Smeii sînt cu haripî...“ (D. Popescu, Dîmboviţa, c. Băleni-Serbi). „...despre balauri se spune că sînt un feliu de şerpi forte mari cu a-ripchî...“ (G. Baltă, Nemţ, c. Bistri-cîora). Ca şi smeiî sau balaurii, tot aşa şi caii Feţilor-logofeţî sînt mai tot-d’a-una cu aripi. Basmul „Tinereţe fără bătrâneţe“ (Ispirescu, Legende p. 3): „un cal gras, trupeş şi cu patru aripi...“ In iconografia creştină, îngerii şi dracii sînt de o potrivă înzestraţi cu aripi, fără cari — se vede — n’ar pute străbate văsduhul. In graiul ostăşesc—ca şi lătinesce: „alae exercitus“ —se chiamă aripi cele doe extremităţi, la drepta şi la stânga, a unei drâmbe, adecă a unui corp de armată, al căruia centru se <|icea altă dată temeîu. Miron Costin, Letop. I pag. 293 : „Drămba cea de oşti, care era orânduită spre Suceva, au cuprins căt ţine Soroca şi ţinutul Iaşilor pănă în tărg în Iaşi, Iiotinul, Dorohoiul, Hărlăul şi Cernăuţii pănă în cetatea Sucevii, temeiul, iar aripele pănă în munte agîungea...“ Acelaşi, Letop. I p. 312, vorbind despre bătălia dela Finta între Mateîu Basarab şi Yasile Lupul: „den direpta au pus Curtea, ce se zice la dănşii Roşii, şi altă oaste de ţeră, şi au pus o semă de pedestrime Siîmenî, şi acea a.ripă era împrotiva Moldovenilor...“ Nic. Costin, Letop. II p. 40 : „[Can-temir-vodă] mare vitejie au arătat la acea aripă dincotro au dat el năvală asupra Leşilor...“ I. Neculce, Letop. II p. 288 : „Nemţii încă au sosit cu tabăra lor, şi silîa carii de carii oastea să apuce mai curând la pod, şi nu se bătea temeiul oştilor, numai aripile se liărăţîa...“ 1669 ARIPĂ 1670 Aripi există şi ’n architectura bise-ricescă. „Aripa bisericeî = străşina dela cel maî de sus turn“ (Costinescu). „Aripa bisericeî = pteroma“ (Bobb). La o moră, aripă este un termen tecnic, având în graiul poporan o mulţime de sinonimi: fofeză, cupă, limbă, sâgetă... „La o moră de vînt în g r i n d e î u sînt aşezate aripele pentru vînt, prin ajutorul cărora rota-cu-crâng macină...“ (C. Georgescu, Iaşi, c. Băicenî). „...gri n deiul stă cu un capăt pe un perete al morii şi cu cela-lalt pe altul, prin care este scos afară ca de 6 palme, în care stau înfipte trei lemne lungi numite coluri, iar în cele doe capete a fie-cărui col stau a-ripile morii; sînt mori şi cu opt aripi...“ (N. Bălăuţ, Yasluîu, c. Ivănescî). „La moră, în amnare sînt băgate arepile, ce sînt ţepenite prin nesce icuri ce se numesc pene...“ (R. Simu, Transilv., c. Orlat). La descrierea unei mori pe apă: „rota din apă se face cu 10 — 12 cupe sau hăripi, în cari isbesce apa...“ (I. Enăchiescu, Muscel, c. Mihăesci). „La o moră pe apă rota din afară are 6 cruci şi 6 colaci; în tot colacul sînt aşezate 6 arichi“ (T. Cri-şianu, Transilv., c. Cugieru). „La o moră, aripile ce se învîrt prin apă se chiamă şi limbi“ (N. Sânzian, Haţeg). „La o moră aripele se cbiamă şi fofeze“ (I. Prodănescu, Covurluiu, c. Siviţa). „Aripele morii se chiamă coluri sati fofezî“ (N. Crivăţ, Tecuciu, c. Fun-denii). „La aripele morii se (|ice şi săgeţi“ (I. Demetriu, Yasluîu, c. Mircesci). Costinescu, Vocab. I, 67 : „Aripa roţii=fofeză dela rotâ în care bate apa“. v. Moră. Aripii este un termen tecnic şi la căruţă. „Scândurile cele care aperă a nu sări glodul în căruţă se chiamă arichî“ (M. Rugescu, Iaşi, c. Bădenî). Costinescu: „Aripa trăsurei=aperă-torea de d’asupra rotelor, care aperă de noroîu“. v. Car. In vechile texturi e forte desă forma cu e în loc de i: arepă. Psaltirea Şcheîană circa 1550 (Mss. în Acad. Rom.): Ps. XVI: în co-peremăntul are-piloru tale coa-peri-me... XVII: zbură spre «Yejri'tevăntului... LIV: şi <|iş: cine da-mi-va arepi ca porumbilor... LVI : şi întru umbra arepilor talenădăescu-me. ...in tegmine a-larum tuarum protege me... ...volavit super p e n n a s ven-torum... ...et dixi: quis da-bitmihi pennas sicut columbae... ... et in umbra al arum tua -rum sperabo. Coresi, 1577, ps. CXXXVIII: Să luare arepile mêle mănecatîi şi întra-voiu în fun-dulü măriei... §i recipiam pennas meas dilu-culo, et habita-vero in extremis maris... nnde la Silvestru, 1651 : „Să aş lua arepile zoriloru şi aş lăcui în marginîa măriei...“ Coresi, Omiliar 1580, quatern. VI p. 7 : „rugăciune trăzvâ mai bune ărepi are decătu însuşii văntulu; şi mai iuşoare arepi au aceste şi bunătăţi, că de aceste arepi şi Dumneze- 1671 ARIPIÖRÄ 1672 esculü Davidü prorocü rugà să i se dé lui, căndu grăiia : cine’mü va da arepi ca porumbilor şi să zborü să rà-pausü...“ Moxa, 1620, p. 854: ,,unü vulturü bâté cu arepile şi aducïa văntfi...“ Ibid., p. 368 : „văzu unü vulturü de supra lu Martianü de'şfi tinsése arepile de’lü umbriia...“ Noul Testament 16+8, Matth. IY, 5 : ...assumpsit eum diabolus in sanc-tam civitatem et statuit eum super pinnacu- 1 u m templi... ...luo sus pre el diavolul întru svânta cetate şi’l puse pre elü spre arepile besérecii... grecesce : ini ro nreqvyiov. Sf. Ioan Crisostom, text din secol. XYII (Cod. Mss. miscell. al bis. Sf. Ni-colae din Braşov, p. 573) : „Cornilie bine rugăndu-se şi pocâindu-se, milo-steniia lui şi eftiniïa’i arèpi avurâ, cum zice : rugăciunile tale şi milosteniîa suirâ-se la ceri, îară de n’arâ fi avutü milosteniîa arèpi, n’arâ fi zburatü la ceri...“ Cătră acéstâ formă cu e aparţine şi termenul ciobănesc arepă : „Când se păşunăză oile şi ciobanii voesc a le întorce, li se (|ice la marginea oilor : arepă...“ (Preut I. Stă-nescu, Yâlcea, c. Recea). „Locul îngrădit, unde stau oile în timpul nopţii, se (^ice aripa-o i 1 o r“ (Y. Popescu, Tecucîu, c. Boghesciî). Ajungênd acum la originea cuvîn-tuluî, nu ne vom opri cătuşi de puţin nici asupra derivaţiuniî sale din elenul q i 7T7j „élan“ (Rosier), nicî asupra aceleia din maghiarul rôp „voi“ (Cihac). Acéstâ din urmă, maî cu samă, pecă-tuesce prin nescirea că aripă se află nu numai în dialectul daco-român, dar şi’n cel macedo-român, cu care Ungurii nicî o dată n’aü avut a face. Forma macedo-română este ărpită (Dr. 0-bedenaru) saü a r â p i t ă (Miklosich), pe lingă care se aude şi aripă, la plural aricln, de exemplu pe la Cruşova se Zice: „fudzîa canda ira om cu a-richî“ (M. Iuţa). Aceiaşi formă cu -tă o avuseseră şi Istrianoromânii, de vreme ce dînşiî, deşi aü perdut cuvîn-tul şi l’au înlocuit prin slavicul „krilo“, totuşi i-au adaus acestuia pe acel -tă: k r e 1 u t ă (Miklosich). Etimologia cea corectă este dară aceia a Lexiconului Budan :' din latinul alipes, âlipe-dem, cu sensul adjectival de „sbu-rător“, „volant“, „rapide“. Din nominativul „alipes“ vine forma aripă; din acusativul „alipedem“ se trage aripi t ă. Ambele forme se referă între ele ca francesul „pâtre“ (=pastor) cătră „pasteur“ (=pastorem). Trecerea lui ci în t la Macedo-românî ne întimpină nu rar la finea cuvîntuluî, ca în „fraget= fraged“ etc. Sub raportul tonului, forma ăripă=h 1 i p e s este mai organică decât aripă, referindu-se de aîmintrea una cătra alta ca „vultur“ cătră „vultur“, „duşman“ cătră „duşman“ etc. v. Aripioră. — Gol. — Fofeză... Aripesc 1 } v. Aripat. Aripez J Aripioră (plur. aripîore), s. f.; 1°. petite aile, ailette; 2°. nageoire de poisson. Deminutiv din aripă. Se în-trebuinţeză tot-d’a-una cu o nuanţă desmierdătore. Balada „Şoimul şi florea fragului“ : Sus, în vîrf de brăduleţ, S’a oprit un şoimuleţ; El se uită drept în sdre, Tot mişcând din aripiurc... Doină din Bucovina: Ian maî stăi, măi frăţiore, Pîn’ mî-or cresce aripîore, 1673 ARIUG 1674 Aripïâre de argint, Să sburăm spre resărit... (Marian, IX, 126) Gliicitorea despre „Fasole": Alba păseruică Pe arac se urcă; N’are aripïâre, N’are nicï picîore... (G. D. T., Poes. pop. 226). C. Conachi, p. 120: „Dar să nu te’nşelî să cauţi la fetele cel vedea, „Căci te voiü goni îndată de supt aripiora mea... Bolintinénu, „Un ostaş român": însă tu aï aripïâre, Poţi te’ntdrco când veî vrea; Iar eü plâng în închisore După dulce téra mea!.. O uraţiă de nuntii: Aşa de frumuşel, Precum cântă-un gângurel într’on vîrf de păltinel : Din guriţă cântă Şi din arichiôre bate... (I. Iordăchescu, Botoşani, c. Cristescii). „Aripîoră de pesce = nageoire“ (Costinescu). v. Aripă. Aripit, -ă, adj.; ailé. Formă, forte rară pentru înaripat. „Furnicele sînt de trei feluri: furnică mare, furnică négrâ saü mică, şi furnică aripită, care are aripi" (G. Dobrin, Trans., Făgăraş, c. Voîla). v. Aripat. Aripidă 1 . . .„ [ v. Ripiclă. Aripidesc J Arirosa. — v. Arindsa. Aristârh. — v. *• Grec. — Hrisoscoîeii. -âriţă. ; suffixe féminin, servant à la formation de quelques noms de maladies et de plantes médicinales. Sufixul -âriţă în „armurâriţă“, „limbri-câriţă“, „gurâriţă“, „fălcâriţă“, „argin-târiţă“, „limbând" etc., scădut la -âiţă în „şopărlâi|ă = şopărldn|<î“, n’are a face cu sufixul -âreţ în „vorbăreţ" saü „pismătâreţ". Pe când acesta din urmă, după cum s’a arëtat la locul seu, e compus din unirea sufixelor -ar şi -eţ, cel de’ntâîu este o com-posiţiune din sufixul latin -are (=-aris, -alis) şi din slavicul -iţă. Fiinţarea una lingă alta a formelor, ca „armu-rare"şi „armurariţâ" saü „gurare" şi „gurariţă" pune acéstâ derivaţiune a-fară din orî-ce îndoélâ. E interesantă stricta specialisare logică, pe care a câpëtat’o -âriţă în graîu, astfel că pe dată ce se aude acest sufix, noi putem fi sigurî că e vorba despre o bölä saü despre o buruénâ de léc. Mulţumită acestei specialisărî, poporul lesne for-mézâ cuvinte noue forte nemerite; bună-oră, noi am auçlit „g&lcâriţă“, format din „gâlcă" şi -âriţă, cu sens de „angină". v. x,-are. — -areţ. — s’-iţă. Ariùg S. ariùs, -ă; adj.; t. de Botan. : sorte de pomme. Nu cunci-scem originea cuvîntuluî, care însă pare a fi unguréscâ. Se aude mai ales în Banat. „Mărul ariug se coce maî de timpuriu" (Liviü Iancu, Banat, c. Yisag). „Un fel de meri se t|ice măr arni§“ (Pr. Avei Bociat, c. Clopotiva). Cuvîntul e cunoscut şi Oltenilor sub forma feminină ariuşă. „Măr ariuşă se chiamă acela care face mere de Sâm-Petru, acrişore“ (I. D. Spinénu, Severin). v. Măr. 1675 ARM 1676 Ariùs Ariùsa Ariü s. arèü, s. m. ; t. de Botan.: épurge, Euphorbia. Acelaşi cuvînt eu arior. Perderea finalului se explică, prin aceia că în forma arior poporul a luat pe -or drept sufix deminu-tival ca în „frăţior“, „tărdior“ etc., în-chipuindu’şi că positivul trebui dă fie ariü saü areu. „Ariü se ux...“ Intr’un act tîrgovişten din 1640 (A. I. R. I, 24): „Adecă eu Armenca şi cu inia me Muşa scris'am acesta za-pis..." Mai adesea însă numele de Armencă se dedea la Ţigance (Cuv. d. bătr. I, 239). Invent.arîul Cotrocenilor 1681 (Mss. Arcli. Stat.) f. 24: „Stoica Ţiganul cu Ţiganca lui Rada şi cu 2 fefiori anume Mirce i Necşul şi cu 2 fete Nega i Armenca şi cu o sor a lui anume Dragole...“ Catastihul mănăstirii Căldărăşani, 1740 (Mss. în Arch. Stat. p. 144): „Nu- mele Ţiganilor ...Armenca cu doi nepoţi“. Armencă alăturea cu J i d a u c â în-tr’un cântec poporan din Bucovina : Am dis, deu şi pre-a mea lege, Că de-acuma n’oîu alege Nici Jidaucă, nici Armancu, Numai prisne Moldovaneă !.. CMarian, II, 207) Intr’un altul din Moldova: BS Costachi Roşcovan Şi cu frati-su Buzdugan, Cu tril feti di Jidan Şi cu doâ di Arman... (Canianu, Poes. pop. 233) Din causa urei poporane, Armenii au fost nu o dată prigoniţi în România. Un principe moldovenesc cam smintit, Ştefan Rareş, <|ice cronicarul Ure-chiă, Letop. I p. 174 : „pre Armeni, pre unii de bună voie cu juruinţe şi cu daruri împlăndu-i, pre alţii cu sila l-au botezat“. In 1564 teribila catastrofă a famo-sului usurpator al tronului moldovenesc, Iacob Basilic Despota, a provocat lacrime de milă din partea Armencelor din Suceva : plebea, iritată printr’acest sentimentalism, a revărsat atunci măcel şi insultă asupra nenorocitelor muieri (Sommer, ;Vita Despotae, 1587 p. 46). De aci în colo un secol întreg Armenii s’au ţinut în linişte. Pe la 1671, domnind în Moldova crudul Arnăut Duca, boierul Hâncu a rădicat stegul rescoleî contra născândului element fanariotic: Armenii au luat partea cea mai activă ■ în acestă manifestaţiune, şi cei maî compromişi dintre dînşii, într’un numSr forte însemnat, au fost siliţi apoi a fugi din ţeră (Engel, Gesch. d. Moldau p. 276). De câte ori crudimea Domnilor sau urgia poporului îi gonia din Moldova, 1703 ARMENÈSC 1701 Armenii îşi căutau un adăpost mai cu deosebire în Ardél şi'n Polonia. In Transilvania familiele armenescî cele mai importante, astădi de tot maghiarizate, portă nesce numi curat romanesc! : Patru-banî, Cap-de-b o ü etc. Pe de altă parte, profesorul I. Ha-nusz (Sur la langue des Arméniens polonais, Cracovie, 1886) constată în graiul Armenilor din Galiţia o mulţime de cuvinte luate dela Romani, precum : arutùr „champ, terre“ = arătură ; ban „argent, monnaie“ = ban ; berbèdz „bélier, mouton“ = berbece; bernăvâkh „culotte“ = bernevicï ; boit „boutique“ = boltă; brad „pinastre“ = brad; butùk „billot, bloc“ = butuc; íerb „cerf“ = cerb ; dômna „dame" = dómná; dzer „gelée“ = ger; d*ug „joug“ = jug, gïug ; dzunk „taureau“ = june, gïunc; dmruit „promesse“ = juruit, giuruit; fag „hêtre“ = fag ; ferit ilalù „se garder“ = ferit ; furkullţâ „fourchette“ = furculiţă; ghindă „gland“ = ghindă; grebît ilalù „se hâter“ = grăbit; ïepùr „lièvre“ = iepure ; ïutï „vite“ = iute ; kokoveïkà „hibou“ = cucuvae; komà „crinière“ = comă; krangà „branche d’arbre“ = créngâ; kumnàt „beau-frère“ = cumnat; kurtàn „palais“ = curte, curtén ; : kărâr „sentier“ = cărare ; malàï „millet“ = mălaîu ; mundzùl „poulain, bidet“ = mândul; măţâ „chat“ = mâţă ; negustor „commerçant“ = negustor ; nămâ „seulement“ = numai; oprit anelù „retenir“ = oprit ; pintîn „éperon“ = pinten; poèùm „tronc“ = pocïumb; portà „porte“ = portă; prund „caillou“ = prund ; părăv „torrent“ = părîft ; păzit anelu „avoir soin“ = păzit; samakîà „fromage“ = sămachişă; scăpărât an\f.a „battre du feu‘^scăpărat ; suferit anelù „tolérer“ = suferit ; sulă „alêne“ = sulă; urît „laid“ = urît; vestit „illustre“ = vestit; sgrăi'it „avare“ = sgărcit ; etc. Yom termina prin indicarea unei co-incidinţe nominale, care n’ar ave nici o însemnătate, daca n’ar puté să a-runce lumină asupra unei cestiunî i-storice forte importante. Se scie că Macedo-româniî îşi daü numele de A r-mfinî, prin metatesă din „Romani“. Asemenarea acestei forme cu numele Armenilor pare a ii dat nascere unei ciudate confusiuni. Cronicele armenescî pretind că împëratul româno-bulgar Samuil ar fi fost de origine Armén (Mateiu de Edessa, ap. Iiilferding,Gesch. d. Serben u. Bulgaren, Bautzen, 1864 p. 61). Lucru cu neputinţa nu este; dar, pînâ la o probă seriôsâ, e mai de crezut ca n’a fost Armén, ci A r -mân. v. Argeş. — Arieni.—Armenesc. 8-Armén s. armân. — v. Harman. Arméncâ. — v. 1- Armén. Arméncïu n. pr. pers. m. In vechiul Pomelnic al mănăstirii Bistriţa din Moldova (Mss. în Acad. R.om. p. 72) ne întimpină acest nume : Aprlnm,.— ? — Armendin. — v. Arminden. Armenèsc, -éscâ, adj.; arménien, appartenant à l’Arménien ou à l’Arménie. Téra armenéscâ. Obiceïu armenesc. » 1705 ARMEN ÔPUL 1706 In Moldova se rostesce maî adesea arminesc. Alexandri, Iaşii în 1844: „Iată acum o spiţerie nemţască lipită, de o tîu-tîungeriă arminescă... “ Nic. Muşte, Letop. III, p. 27: „fiind cetatea Suceveî stricată, pus’au de au făcut şanţ la biserica arminescă, puind într’ănsul o samă de oaste să’î fie de pază...“ Sînt puţine oraşe, maî ales în Moldova, unde să nu fie sau să nu fi fost vre-o stradă numită „uliţa armenescă“, locuită ore-când,de Armeni. De aceîa în poesia poporană ne în-timpină adesea: Pe uliţă mi’l ducea, Pe uliţă pardosită Tot de Calapod făcută, Pe uliţa armenescă Armencele să’l privescă... (Marian, Bucov. I, 64) Pe uliţa armenescă Este-o crâşmă ’mpSrătâscă... (Ibid. I, 172) Pe uliţa armenescă Este-o şatră ţigănescă; Da la şatră cine este ? Badea calu’şl potcovesce... (Ib. II, 190) Pe uliţa armenescă, La o casă ţigănescă, Yoîna calu’şi potcovesce... (Pompiliu, Sibiiu, 75) La popor, când e vorba de ce-va reu, nu e rar epitetul de armenesc. Intre bube din descântece: Bubă armenescă. Bubă jidovesc ă, Bubă ţigănescă, Bubă românesc ă... (G. D. T., Poes. pop. 359) Balada „Stanislav“: Ii spală zăbunele Şi’i curăţă armele Tot de s o e armenescă, De untură tàtâréscà, De stropurï ïenicerescï Şi de sângîurî păgânescî... (Ibid. 574) In sfîrşit, pupăza, o pasere putu-rosă, portă în popor porecla ironică de: cuc armenesc. S. F. Marian, Ornitol. t. 2 p. 173 : „[Pupăza] în rîs şi batjocură se nu-mesce şi Cucul Armenilor saü Cuc armenesc, de oră-ce — după spusa celor maî mulţî Români — Armenii <|ic că pupăza îndémnâ la deşteptare, la lucru şi la joc strigând : hophophop ! hophophop! pe când cucul îndémnâ pre Români la culcare strigând ne’ncetat : culcă-te! culcă-te!..“ v. Cuc. —Pupăză. -I. Crengă, Amintiri din copilăria (Conv. lit. 1881 p. 8): ,,Më trezesce mama într’o dimin6ţă din somn cu vaï nevoe, Zicêndu’mï : scolă, duglişule, înainte de resăritul sôreluï; iar vrei să te pupe cucul arminesc şi ' să te spurce, ca să nu’ţi mérga bine totă <|iua?.." Şi mai jos, p. 9: „Nu cum-va ai pofti să’mî iei viţica pentr’un cuc arminesc?..“ v. x'Armén. Armenèsce, adv. ; en arménien, à l’arménienne. A face ce-va ca Arme-n iï saü în chipul armenesc, v. Armenesc. Armenésca, s. f. sing. artic. ; t. de Choréogr. : sorte de danse populaire. „Blânârésca şi armenésca — çlice d. T. Burada (Almanah musical 1877 p. 63) — am luat’o delà A r m e n ï“. D-sa publică şi musica acestui danţ, care totuşî se pare a fi devenit poporan numai în Moldova. v. l'Armén. — ArnâuÇésca. — Blănă-résca. — Câzâcésca etc. 1707 ARMIG 170S Armenimc. — v. Armen. Armenôpul, n. pr. pers. m. : t. de Législ. : Harménopoulos, manuel de droit byzantin. Andronachi Donici, Pravile 1814, pralosl. : „ïaste şi carte de adunaré pravililor a judecătoriului Thessaliei Constantin Armenôpul, pre caré o au alcătuit la aniï delà Iis. 1145 în zilele Supăratului Emmanuil Comnino din céle de mai înainte alèse aşăzemânturi din pravile de cătră înpăraţii Leon şi Constantin...“ Pravila Mateïu Basarab, 1652, p. 4: „Grăiaşte şi Armenôpul, că, obicaïulü vechiu în locü de lége se socotâşte şi să ţine...“ Profesorul Linovreki, într’o diserta-ţiune despre legile locale din Basarabia (O îrI;cTin.m» EeccapaócKiix'í, m-onaxi», 0-dessa, 1842 p. 10), bănuesce că extractul din legile imperiale bizantine, pe care Alexandru-vodă cel Bun, după părerea lui Cantemir, îl va fi introdus ca drept positiv în Moldova, nu era alt ce-va decât Armenôpul. In Basarabia mai cu samă, după alipirea eî cătră Rusia, numele lui Ar-menopnl devenise şi a fost pînă mai in anii trecuţi aprópe sinonim cu pravilă, căci înşişi boierii moldoveni de acolo, fiind întrebaţi la 1818 de stăpânirea rusescă, aü respuns că Arme-nopul pe prima liniă este legea ţerei, apoi „hrisovul sobornicesc“ al lui Ma-vrocordat, şi’n fine cartea lui Donici. De aceia la 1831 manualul lui Arme-nopul s’a şi publicat rusesce pentru întrebuinţarea tribunalelor din Basa- s rabia. v. l'Grcc. Armèz (armat, armare) vb. ; armer. Formă simplă, în locul căriia se între-buintézá obicinuit compusul înarmez. I. Văcărescu, p. 40 : Creştinii şi Românii Ca ol s'armeză... v. înarmez. Armiă (plur. armiî), s. f. ; armée. Sinonim cu ós te şi cu neologismul a r m a t ă. Formă împrumutată dela Ruşi saü dela Poloni. Zilot, Cron. p. 85: „şi totdeodată veni şi gheneral-an-şef Mihelson, ce era comandir peste totă armia ru-sâscă..." v. Armacliă. — Osie. Armie. —v. Armig. Armig s. armie (plur. armigî, armiei), s. m.; étalon. Sinonim cu armăsar, cu care se întălnesce şi prin iniţialul arm-, fără ca totuşi, după cum vom vedé mai la vale, să fie cu putinţă a reduce ambele cuvinte la aceiaşi origine. Se întrebuinţâză forte mult în părţile Banatului, mai rar în regiunea apusénâ a Ardéluluï. „Armig saü harmig se c|ice la a r-măsariu“ (S. Liuba, Banat, c. Maidan). Balada „Călin" din Banat : Cu soru-sa ee’mî lucra? De doî armigî o lega, în oraş o sloborjia Pin armigiî o’npărţia... IVulpian, Toxturi p. 31) Frâncu-Candrea, Munţii apuseni p. 97 : „Armie, armăsar. Cuvîntul armie se aude în valea Crişului alb“. Yorba armig e forte interesantă. Prin sens şi prin cele trei elemente constitutive r-m-k (g) ea nu se pote t despărţi de polonul rumak „coursier, cheval de bataille“, a cărui origine a remas pînă acum o enigmă pentru slavişti, căci nu se regăsesce nici in- 1709 ARMINDEN 1710 tr’unul din cele-lalte dialecte slavice. Se bănuesce numai că cuvîntul e de origine orientală (Matzenauer, Cizi slova p. 298). Litvanul rumokas şi leti-cul rummaks sînt forme împrumutate dela Poloni. In limba turcă orientală a r g a m a k însemneză „cheval de race“ (Vambery, Sprachstud. 206), de unde şi la Ruşi aprauraK'k. Polonul rumak şi românul armig cată să derive din alte dog dialecte turanice ; terminul însă, sub diferitele sale varianturî, este unul şi acelaşi; şi’n ori-ce cas e forte vechiu atât la Români precum şi la Poloni. Bănăţenii vor fi moştenit pe al lor armig dela Cumani, dela Pecenegi sau chiar dela Avari, căci cu Tătarii propriu <^işî ei mai că n’au avut a face nici o dată, er dela Turcii Osmanliî nu puteau să’l capete. v. Cal. — At. — Behmet.... Arminden, s. m.; t. du Calendrier popul. : 1°. premier jour de Mai; 2°. branche verte ou arbre entier que l’on place, le premier Mai, devant Ies mai-sons. In popor se mai aud formele : Armendin şi Arminder. Cuvîntul e res-pândit mai cu samă în Moldova, în Ardei şi’n Banat. Macedo-româniî nu’l cunosc. Armindenul jocă un rol însemnat în credinţele şi datinele poporului. „La 1 Maîu se (|ice Armendin“ (I. Major, Tutova, c. Plopana). „Florile de salcâm înfloresc pe la Arminden“ (E. Mironescu, Covurluiu, c. Onoea). „La Arminden se aduce din pădure o prăjină cât se pote de mare, cu puţine clence în vîrf, şi se împlântă dinaintea casei. Dicetore plugărescă : Dacă nu se samănă cucuruzul pînă la Arminden, poţi să bagi mestecâul mă- măligeî în foc...“ (R. Simu, Transilv., c. Orlat). „La Arminder, omenii frig un miel, se duc în pădure, la vie, sau şi în grădină unde este erbă verde, se pun la umbra unui copacîu şi, măncând friptură de miel, beau vin-pelin, sau dacă nu este, atunci vin de cel-lalt puind în el pelin verde. Unii aduc cu ei şi lăutari de le cântă, petrec astfel pînă cătră sară, când se întorc în sat cântând şi bend, împodobindu-se pe la pălării cu flori de liliac, dacă a înflorit, şi cu pelin verde. Din popor începe a dispăre şi acest obiceîu. Când 1 Maîu cade într’o Miercuri sau Vineri, <^i de sec, nimine din popor nu’l petrec, fiind că nu mânâilcă carne. Cîocoieşiî însă dela ţeră îl petrec în tot-d’a-una...“ (D. Albotenu, Covurluiu, c. Mastacanî). „La Arminden pun la portă un arbore nalt, cu frunde numai în vîrf, şi’l lasă acolo pînă se face mai întâiu pâne nouă; atunci face din el jiruitorîu de cuptorîu, cu restul arde cuptorîul. Acel arbore se <|ice arminden. Poporul povestesce că atunci când tăia Irod pruncii, a tăiat totă diua pînă sera; unde a ajuns sera, a pus un arbore ca armindenul semn ca să se scie pînă la ce casă a ajuns; dimineţa însă la tote casele a aflat arminden, şi aşa a scăpat şi Domnul Hristos“ (P. Oltenu, Transilv., Haţeg; cfr. Frâncu-Candrea, Munţii apuseni p. 130). „Pe mărţişor dela 1 Martie femeile şi fetele îl portă pînă la 1 Maîu, când atunci îl îeau dela gât şi cum-pgră pe el vin roşu, pe care trebue numai decât să’l bea pe erbă verde, <|icend că în cursul vereî nu le va părli sorele...“ (C. Mironescu, Tutova, c. Ibă-nescî). . Cântec de 1 Maîu în Covurluiu : Frundă verde de pelin! Iată-ne la Armendin-, 1711 '•ARMURÀR 1712 Beü meseniï şi mănâncă Şi de ciumă nu li-ï frică... (G. Tlieodorescu. Galaţi, Mavromolui A. Odobescu, Dómna Chiajna p. 114: „Daţî năvala şi’î prindeţi şi mi'î legaţi colé cot la cot, ca să’î ducem poclon luî Vodă, ca doi berbeceî de Arminden...“ Despre obiceiuri analoge la alte po-póre, nu numai romanice, dar încă slavice, germanice şi celtice, cari ser-bézá de asemenea pe 1 Maîu prin ve-seliă şi prin purtarea unuî arbore, a se vedé pe larg la Mannhardt, Der Baumkultus, I, 162—189. Româniî însă aü unele particularităţi, carî le sînt proprie. Etimologia cuvîntuluî este una din cele maî uşore. La 1 Maîu se serbézâ sântul I e r e m i a. Serbesce ï e r e -miîev-dan, paleo-slavic lere-m i i n ü - d î n î „diua luî Ieremia“. De aci românesce Arminden din Erminăen, cu trecerea iniţialului er în ar, ca în „aricîu“, „Ardél“ etc. Orí-ce deriva-ţiune latină, bună-oră ca acea din aliméntale (Lex. Bud.), e fantastică; dar şi mai ciudată e înrudirea cu germanul a 11 m e n d e „silva communis“, propusă de Miklosich (Beitr. z. Lautl. d. rumun. Dialekte, Conson. I p. 51). v. Ieremia. Arminder.—v. Arminden. Armînt (pl. armînturi), s. n. ; troupeau de bétail, bétail. In Dicţionarul lui Bobb. : „ Arment, adunare de vite“. De ce însă lipsesce în Lexiconul Budan? Negreşit, e latinul arm en tu m, din care aü remas derivate în dialecte italiene; dar la Români cuvîntul să fie óre unde-va în gura poporului ? .Cihac admite ca poporan numai pluralul ar-mînturï „bétail“. v. Turmă. Armoniâ (plur. armonii), s. f.; Io. engrenage; 2°. harmonie, accord. q-jii o v í a. Negreşit neologism, dar vechîu în limba literară. Noi l’am luat d’en-tâîu dela Greci, cu înţelesul propriü de încheetură; apoi l’am primit a doua oră din italiana saü din francesa, cu sensul de potrivâlă, însă maî ales musicală saü poetică. Dosofteîu, Synaxar 1683, Nov. 11, f. 119 a: „stricându’i toate armoniile trupului şi toate ’ncheeturile,âî arsărâ şi pieptulü cu plase înfocate...“ I. Văcărescu, p. 512: . Tu cânţî ca melodia De glas, susur, murmură; Tu cânţî ca armonia De stele, de natură... C. Conachi, p. 242 : Tu nu poţi vedé, sărace, cordile nenumărate A cărora armonie ţine lumile-atărnate, Nici a sci cu ce mijlóce, puterea ce margini n’are Aü aşedat rănduîala crugurilor călătoare... Gr. Alexandrescu, „Mulţumirea“ : De ochii tei albaştri, de mica ta guriţă, In limba armoniei îţi place să vorbesc... v. Potrivélá. — Rost. Armonic ) | v. Harmonică. Armonică Ârmur. — V. Arm. '"Armurâr s. armurâre s. armurâ-riţă, s. m. et f.; t. de Vétérin.: sorte de maladie bovine : épaulure (Cihac). Cuvîntul derivă din arm, saü maî bine din a r m u r, prin sufixe -ar, -are şi - a r i ţ ă, despre cari vec^î la locul lor. S. F. Marian (Familia 1878 p. 485, 495): „Vitele bolnave de armurare se 1713 '•ARNĂUT 1714 dice că hărcăesc şi se trântesc pe jos. Pelea de pe spinarea lor e aşa de ’n-foiată, că atingend’o cu mâna foscă-esce ca şi când ar fi deslipită de carne. Armurarea o vindecă Românii prin un spin numit armurarîu, care se piseză dimpreună c’un hârb de talger de marmură şi cu care se ung apoi vitele bolnave pe spinare. Tot-o-dată se ’nfierbîntă fundul unui ceun şi se frecă cu dinsul spinarea vitelor bolnave...“ „Armurariţa se face când este vita ostenită şi bea apă rece“ (G-. Popu, Trans., Făgăraş, c. Lisa). „Armurarîu este putrezirea piciorului drept sau stâng de dinapoi la o vită“ (V. Hornescu, Iaşi, c. Băiceni). „Armurarîu se chiamă când i se parallseză vitei partea de dinapoi a corpului, mai ales la vite tinere...“ (D. Andriescu, Iaşi, c. Hermeziu). Florea Copilul, 1788 (Mss. în Arch. Stat.): „Când mor vitele de armura-riţă, să le dea marmură pisată cu tă-răţe. că se scoală...“ „Când vita e bolnavă de armurarîu, o înţepă cu cuţitul în şira spinării la împreunarea picîorelor de din-apoi...“ (C. Negoescu, Rîmnic-sărat, c. Bogza). „La armurare, adecă umflătură pe sub pele, se arde des cu tigaea unsă pusă pe foc şi înfierbîntată, aşa cât cu greu să potă vita suferi, şi se în-cunjoră umflătura cu zmolă de car“ (P. Pintea, Banat, c. Nevrincea). „A opera armurariţa la o vită, se dice: îi tae de armurarită“ [D. Ne-b goescu, Dîmboviţa, c. Pietroşiţa). In Banat se chiamă armurare şi o bolă la porci (Preut A. Bociat, Banat, c. Clopotiva). Pe a-locurî se rostesce aspirat: har-murar (Rîmnic-sărat, c. Buda). v. Arm. — Armurar. *'Armurâr, s. m.; t. de Botan.: Car-duus ’ marianus, Silybum , Chardon-Marie. Şî-a căpătat numele dela boia de vite ar mu rar, contra căriia îl întrebuinţăză poporul. „Buruéna armurarîu e bună de vite, când mor grabnic“ (I. Nour, Bërlad)^ „Armurarîul cresce ca. de un metru şi 50cm- Pe frunză are pete albe. La margini frunZele aü spini. Se între-buinţeză de săteni contra unei bôle de vite numită armurarîu. De aci blăstemul : mânca-te-ar armurarîul !“ (M. Lupescu, Sucéva, c. Broşteni). „Armurarîu este cu frunZa lată, căr-nosă, ghimposă şi pëtatâ cu pete albe; se Zice că acéstâ frunZă, fiértâ cu borş, vin saü apă, e bună pentru vindecarea vitelor de armurarîu, un fel de bolă mortală, cu durere de şele şi picîore şi a căriia simptom, între ah tele, este că carnea vitei e pëtatâ ca şi frunZa de armurarîu“ (N. Teodo-rescu, Iaşi, c. Sinescî). „Armurarîu, fiert cu tărîţă, se în-trebuinţâză ca beutură la vitele ce sufër de boia numită armurarîu“ (G. Gheorghiîi. Botoşani, c. Călinesci). v. 1‘Armurar. 1-Arnăut (plur. Arnăuţî), s. m.; t. d’Ethnogr. : 1°. Albanais ; 2°. soldat mercenaire, valet armé. In primul sens, care este cel propriu, e sinonim cu vechiul A r b ă n a ş ; sensul al doilea s’a desvoltat la noi, cam tot aşa ca „ Suisse = mercenaire “ în Occident, prin aceîa că Arnăuţii slujîau pe léfâ ca ostaşi de pază pe lîngă Domni şi chîar pe lîngă boieri. Turcul arnâud, arnaut, trecut de asemenea la Şerbi şi Bulgari. Nic. Mustea, Letop. III p. 45 : [Ni-colae Mavrocordat] luatu-şi-ah şi oaste, Sărbi, Arnăuţî, de ï-aü adus cu sine, 1715 “ARNĂUT 1716 şi aü venit nu ca un Domn, ce ca un leü .asupra tuturor...“ Zilot, Cron. p. 31: „nu cum-va a-ceşti Turci şi Arnăuţi, într’ascuns uniţi cu Pazvangiî, n’adastă vreme îndemânatică, ca de o dată să năvă-lescă cu toţii pe tote părţile să ne jefuéscS, să ne robâscă...“ In sens de 1 e f e g i ü, Arnăut se (Jicea şi se pote <|ice )a om de orice ném. . Ion Gliica, Scrisórea YI: „Sub denumirea de arnăut se înţelegea orî-ce Serb, Arvat, Arnăut, Bosniac, Munte-negrén, Bulgar saü Grec, dacă se lega cu un bráü roşu saü cu un tarabolus, célma la cap, fustanelă saü poturi, mintén şi iminei roşii; îşi trîntia la braü un siléf cu un iatagan şi doué pistóle, şi întră în serviciul curţii dom-mescî, al hătmăniei, spătăriei saü agiei, saü se suia cu ciubucul în mână din-dérítul calescei vre-unui boier...“ Alexandri, Surugiul: „ticălosu ! în loc să aibă milă, el pune pe Arnâutu luî de’mi dă vr’o câte-va bice...“ Acelaşi, Istoria unui galben : „un Grec, care fusese Arnăut în vremea Domnului Ioniţă Sturza...“ Dionisie Eclesiarhul, Cron. (Papiü, Monum. II, 206): „numai Arnăuţii, ce le dic Horvaţii, i-aü oprit boierii şi le-aü dat lefi, să fie de paza oraşului...“ In cântece poporane se vorbesce maî ales despre Arnăuţii din p o t i r ă, cari eraü duşmanii cei mai înverşunaţi ai haiducilor, şi chiar ai sătânuluî român în genere: Frundă verde plop stătut. Audit’aţi c’a trecut Potiră de Arnăutt, Cât frunda s’érba de mulţi ?.. . (Caranfil, Valea Prutului, 48) Alta : Ş’am v&dut’o ’n Cernăuţi Cu doîsprece ArnăulJ, Ş’am vôdut’o ’n Botoşenî Primblându-so cu Armeni... (Marinii, Bucovina, II, 224) Balada „Iordaclii al Lupului“ : Arnăutl cu şuşanele, Cu argint pe la oţele, Lefegii şi Darabani Cu-aî lor mândri Căpitani... E forte nemerit la A. Vlăhuţă, Nuvele p. 181 : „un om nalt, spătos, cu mânile mari şi negre, cu nasul roş şi cu mustăţi lungi, un chip de Arnăut, vecinic hursuz şi’ncruntat...“ v. Albănaş. — Arbănaş.—2-Arnăut. — Arnăuţcsca. 2'Arnâùt, s. m.; t. d’Agric. : variété de froment d’été. După Cihac (Dict. II, 544) arnăut însemnézâ „blé d’Albanie“. Laurian şi Maxim observă de asemenea : „importat pote din părţile Albaniei“. După cum vom vedé mai jos, arnăut are a face, prin asociatiune de idei, numai cu aspectul unui Arnăut, nici de cum însă cu Albania, de unde nu credem să ne fi venit vre-o dată vre-un fel de grâü. Colinda „Plugul“: Cât cu ochii cuprindea, Brazdă negră resturna, G-râù de veră sein&na, Grâü de vérâ Păr’ secară, Arnăut de cel mai mar o... (G. D. T., Poca. pop. 141) unde. cântecul definesce óre-cum ar-năutul ca „un fel de grâü mare de vérá“. Tot aşa, în antitfesă cu „grâü 1717 ARNÂUTÉSCA 1718 mărunt“, cuvîntul ne întimpină în balada „Chira“ : Descarc băcălii Şi’ncarc dimerliî, Tot de g r â ü m ă r u n t Şi de arnăut... In legătură cu „frunză verde“ : Frundă verde de-arnăut, Nu m6 da după urît... (Caranfil, Valea Prutului, 89) unde forma corectă cată să fie: Na mS da după un slut... Se (Jice şi gr & ii-arnăut, unde cuvîntul devine adjectiv. „Grâul arnăut e un fel de gräü cu bobe mari şi albe, din care obicinuit se face coliva“ (M. Ciocălteu, Dolj, c. Pleniţa). „Arnăut se <|ice la gräü cu spic negricios“ (A. Bărbulescu, Ialomiţa, c. Pribegi). „Grâriele se numesc : gräü de Banat, gräü roşu saü arnă,ut, gräü ghircă sa.ü fără musteţi“ (G. Popo-vicîu, Nemţ, c. Siliştea). „Grâul arnăut' se <|ice şi col ns“ (I. Nazare, Tecucîu, 'c. Nicorescî). „Şînt doe feluri de arnăut: arnăut cu pena albă, şi arnăut cu pena negră numit şi.colus“ (I.Ghibănescu, Fălciîu, c/Băşesci). Numele de arnăut s’a dat acestui fel de gräü din causa musteţelor luî saü a penelor, prin cari poporul l’a asemenat cu un Arnâu t. ; v. 1'Arnăut. —Grăit. Arnăuţel (plur. Arnăuţeî), s. m.; petit Albanais. Deminutiv despreţuitor din A r n ă u t. . ' Balada „Iordachi al Lupului“ : ■ Apoî venîa după eî Cetă de Arnăuţeî, Lefegii şi Darabani Cu-aî lor mândri Căpitani... v. ’• Arnăut. Arnâutèse,-éscâ, adj.; albanais, d’Albanie. Port arnăuţesc, |érâ arnăuţescă. Gheorgachi Logofëtul, Letop. III p. 315 : „Roşii ce se făcuse iar pănă la 100 de oameni, carii se purta în haine roşii şi în bărăţi arnătiţescî...“ Zilot, Cron. p. 99 : „iar Vezirul cu Murahazi şi Beizade Dumitraşcu Moruz abia scăpând, apucară spre Şumla, cum şi Yeli-paşa cu ôste arnăuţcscă spre Şiştov, şi de acolo spre patria lor Ianina...“ v. *• Arnăut. — Arnăuţe'sca. Arnâuţesca, s. f. sing. artic. ; ' t. de Choréogr. : sorte de danse populaire. „Arnăuţe'sca — (|ice d. T. Burada (Almanah musical 1877 p. 64) — am luat’o delà Arnăuţii aduşi de boeriï noştri, ca feciori în coda calescelor şi neavênd alta a face decât a da ciubuc Şi cafe“. Sulzer a vorbit deja în secolul trecut despre arnăuţăsca, pe care o jucaü la noi lefegii Arnăuţi din garda beilor fanarioţi (Gesch. d. Dac. II p. 423). Arnăuţii aü despărut din ţ6ră, dar jocul lor, un fel de horă, a remas în popor. „Arnăuţesca se jocă mai încet dşcât Al un el ul; se jocă tot în drépta; se bate în loc cu piciorul stâng de trei ori şi apoi cu cel drept în acelaşi •loc, şi se mişcă hora,, ocolind, odată; de aci' iar se bate,, şi tot astfel cât vor să ţină jocul“ (I. Preotescü, Olt, c. Rîjleţu-Vieroş). 1719 ARNÎCÏU 1720 Musica acestui danţ, după cum s6 aude în Moldova: v. 1 •Arnăut. — Ahmelul. Arnăuţâsce; adv.; en albanais, à l’albanaise. Yorbesc arnăuţesce-, më’mbrac arnăuţesce. v. Arnăuţesc. Amăuţime, s. f.; terme collectif pour dire: beaucoup d’Albanais. Mulţi A r-năuţi, cu o nuanţă ore-care de despreţ. Bolintinenu, „Ferentarul“ : Roşiorulfinândru şi frumos ca crinul, Când pe mal s’arată tremură Vidinul La vederea sa. Face de se miră totă Arăpimea, Enieerî, spahiii şi Arnăuţimea Şi’i strigă: ura!... Ion Ghica, Scrisorea YI: „Ajungend la Golescî lîngă Pitescî, Tudor găsesce pe Iordache şi pe Farmacbe instalaţi acolo cu arnâuţimea lor...“ v. Arnăut. — -ime. Arneu (plur. arnee), s. n.; panier d’un coche. Cuvîntul se aude numai peste Carpaţî. Este ung. ernyo. Termenul cel mai respândit e coş, „Dacă voim să nu ne ploîe ori ningă, punem la car c o v e r c ă sau arneu“ (S. Liuba, Banat, c. Maidan). v. Go§. Amic.—v. Harnic. Amică, s. f.; t. de Botan.: Arnica, arnique. Sinonim cu p o t b e 1, care este un termen mai poporan. Arnica portă la Bănăţeni şi numele poetic de Carul-(|înelor (S. Mangiuca, Col. I. Tr. 1876 p. 358). v. Carul-§înelor. — Potbel. Amiciu, s. m.; t. d’Industrie : fii de coton peint. „Arniău = bumbac văpsit roşu, albastru, verde etc.“ (Co-stinescu). „Arniău = fire de bumbac colorate, cu cari cos flori la cămeşi, ştergare etc.“ (L. M.). Uraţiă de nuntă din Ardei, descriind o năframă de nuntă pentru vorniceî: Fie şi de bumbac, No6 şi d’alea ne plac; Fie si de strămătură, Om şterge caii la gură Ş’om dep&na după şură; 1721 ARNOTĂ 1722 Fie şi de amici, Numai să fie d’aicî: Să nu fie de prin vecini, Să păţim niscai ruşinî.... (G. D. T., Poes. pop. 181) Alta uraţiă : Puteţi da şi de mătase D’aveţi inimi să vS lase; Iar de nu, şi d’arniciu fie. Cum veţi ave omeniă... (Ibid. 172) Altă: Şese păhare de vin, Ş6se măhrame de in, De cari se găsesc p’aicl, Cusute cu fluturi &'arnici... (Ibid. 176) . Balada „Socra şi nora“ : C’arn în beclu pe supt gârliciu Un căp&stru cu arniciu... (Ibid. 625) Balada „Bâcul haiducul“ : Mi’l lega tot cu mătase împletită ’n câte şese, Mi’l lega tot cu amici Împletit în câte cinci; Şi când bine mi’l lega, Şi când bine mi’l strîngea, Al c6uş îi tot striga... (Ibid. 607) Ca nume personal, Arniciu ne în-timpină într’un act din 1781 (Cond. Mss. a M-rii Hurezu, în Arch. Stat. p. 675 b); „un Ţigan al sfintei mănăstiri Hurezul anume Şain feciorul lui Ar ni ci u“. Cuvîntul nu pote să derive din turcul al „roşu“ unit cu rişte „bumbac“ (Şainenu, Elem. turc. p. 116): de’ntâîu, pentru că o asemenea unire n’a format un singur termen nici chiar la Turci; al doilea, pentru că „roşu“ nu este esenţial în arniciu; al treilea, pentru că dela Turci l’ar fi luat şi Serbii sau Bulgarii, la cari el totuşi 21,177. II. nu se află ; al patrulea, pentru că din al-rişte nu e foneticesce cu putinţă să ésâ arniciu. Arniciu este un adjectiv substantivat cu sensul propriii de „provenant d’agneau“, „agnelin“. Din „lână miţă=laine agneline“ s’a născut „miţă=flocon, touffe de poils qui pendent en bas“ (Cihac, II, 198); tot aşa în arniciu noţiunea fundamentală este « q v o s „agneau“, neo-grecul « q v L, în latina archaică ama „agna“ (Fe-stus), de unde românesce termenul des-părut arn sinonim cu „miel“, remas — după cum vom vedé mai la vale — Şi’n numele topografic A r n o t ă. v. Arnotă. — -icîu. — Şoriciu. Arnotă, n. pr. f. ; t. de Géogr. : Io. montagne dans la Petite- Valacliie ; 2°. couvent de religieux sur la montagne du même nom. Muntele Arnotă cu mănăstirea Arnotă se află în districtul Vâlcea d’a-drépta rîului Bistriţa. Mănăstirea astăzi nu mai are călugări. A fost fondată de Mateiü Ba-sarab. Legenda culésá de d. Gr. Toci-lescu (Asupra câtor-va mănăstiri, 1887 p. 53) : „Mateiü Yodă ar fi că^ut în-tr’o crimă, pentru care trebuia să. fie dus să se judece la Constantinopole. El, aflând despre sorta ce-1 aştepta, a fugit pe sub munţi pînă ce a ajuns în acest loc; aci pe atunci era un lac mare şi răchită multă. Mateiü s’a ascuns după râchită, aşa că Turcii ce-1 urmă-riaü de aprópe nu l’aü mai putut găsi. După aceia el şi-a adus martori şi s’a îndreptat la Constantinopole de vina cu care era asuprit. In semn de recu-noscinţă, Vodă a hotărît să facă o mo-năstire pe locul ac.esta ; a scurs lacul şi l’a umplut cu bogşe (cărbuni), zidind altarul chiar pe locul unde dînsul scăpase.“ Tot aci este mormîntul lui Mateiü Basarab, precum şi al tatălui seü Danciul Yornic. 56 1723 AROMESC 1724 Cuvîntul Arnotă este format prin a-celaşi sufix -o t ă,, care ne întimpină intr’o mulţime de numi proprii românesc! forte vechi, precum : Calotă, Râcotă, Lâîotă, Mdşotă, Albotă, Drago tâ, Micotă, Bâşotă, Hîrgotă etc. In districtul Vâlcea, afară de Arnotă, alte trei numi de munţi portă acelaşi sufix: Dolotă, Brèotâ şi Balotă. In „Calotă“ şi „Racotă“ este învederat că acest sufix s’a acăţat la „cal“ şi „rac“, îar în „Balotă" la „bală = fiară". Tot aşa în Arnotă partea radicală pare a fi un nume de animal : àqvoç „miel“, latinul archaic arnum, de unde Românii cată să fi avut cu acelaşi sens pe a r n, din care ne-a remas derivatul arnicîu. v. Arnicîu. — Cozia. — -otă. Aromat (subst. n.) s. aromată, s. a-rômà (subst. f.) ; arome, parfum, épice. Mirodeniă s. mirésmâ. Grecul a o u> ¡i a, â q >“ (Aristot. Meteorol. I, 13). Latinul hei;- trece regulat la Români în ar-, ca în „ «ricîu = h e r icius “, iar pe -ci- Moldovenii îl rostesc ca -şi-, astfel că, sub raportul curat fonetic, Arşin- represintă exact pe Ii e r c y n -. Lătinesce se ^icea nu numai „sylva Hercynia“, dar încă „saltus Her-c y n i u s“ (Tac.), „jugum I-I e r c y -nium“ (Plin.) şi simplu „Hercy-n i a“, încât numaî Ii e r c y n i=Arşini remânea inalterabil. Românesce, după „codru“, ca şi după „apă“, nu se pune un nominativ, ci un genitiv: apa Dunării, codrul Tighecîuluî etc., aşa că din Arşini—11 e r c y n i au trebuit să se facă „codriî Arşinilor“. Sub raportul morfologic dară, ca şi sub cel fonetic, ecuivalenţa nu lasă nimic de dorit. Şi maî puţin sub raportul sema-siologic. Prin „sylva Iîercynia“ vechii Romani înţelegeau o pădure immensă, despre care Juliu Cesar (Bell. Gali. VI, 24, 25) ne spune că puteai să călătoresc! prin ea 60 de dile, fără ca să afli de unde se începe; iar bătrânul Pliniu (XVI, 2) exclamă cu un fel de spaimă: „in eadem septentrionali plaga Hercyniae sylvae roborum vastitas intacta aevis et congenita mundo, prope immortali sorte miracula excedit“. Descântecul moldovenesc a conservat dară memoria unui codru maî mult decât miraculos, care se întipărise adânc în imaginaţiunea vechilor Romani. v. Samcă. 1-Ârşiţâ (plur. arşiţe), s. f.; chaleur, braise, hâle, canicule. „Căldura dilelor de veră“, după explicaţiunea luî Cos-tinescu, care e forte nemerită, căci a- 1745 »•ARŞIŢĂ 1746 cesta este sensul cel maî obicinuit al cuvîntului arşiţă. Chiar când nu vine dela sore, arşiţă totuşi însemneză o temperatură forte rădicată, a aerului, a atmosferei, nu a unui alt lucru. Miron Costin, Letop. I p. 294: „arzând tărgul, den para focului s’au a-prins şi Mănăstire; dece au căutat o samă de oameni, de arşiţă şi de groaza focului, a eşire pe o portiţă...“ Aci arşiţă a fost pricinuită de un incendiu; de aceia însă, când e vorba numai despre „căldura qlileî de veră“, se pote adăuga „de sore“ : Caritemir, Ist. Ieroglif. (MSS. în Acad. Rom. p. 31): „precum arşiţa soare- 1 u i peliţa mută din albă în nîagră, aşa pizma inimii mută gândul din bun în rău...“ In acest sens, cu noţiunea arşiţa se asociază adesea acea de secete. Cantemir, Divanul lumii 1698 f. 4 b: „şi maî vârtoşii acolo arşiţă şi siacetă nu va fi...“ Nicolae Mustea, Letop., III p. 53: „Atunce s’au văzut Moscalul înşălat de sfatul Muntenilor şi a lui Dimitrasco Vodă, ce l’au adus dela Nistru la Prut pe o săcetă şi arşiţă ca aceia...“ Costache Negruzzi, Alexandru Lă-puşnenu, II: „Ea însă era tristă şi tânjitore, ca flore espusă arşiţei s o-reluî...“ Alexandri, Surugiul: „şi cu capu gol, pe arşiţa soreluî, am plecat...“ Acelaşi, Baraganul: Pustietatea golâ sub arşiţa de sore In patru părţi a lumii se ’ntinde ’ngrozitdre... A. Odobescu, Pseudokyn. p. 213: „Sorele dogorîa drept d’asupra, şi în arşiţa a m î a u 1 ui pare-că contenise ori-ce adiere...“, unde se indică prin arşiţă anume partea cea mai căl-durosă a (|ileî. Jipescu, Opincaru p. 111: „nu stau ca voi, nu muncesc ca voi toată Arşiţă.— Bâtcă. 3-Ârşiţă (plur. arşiţe), s. f. ; t. de Zool. : sorte de cousin, moucheron, moustique. Insectă sburătore din ordinea dipterelor. Cuvîntul se întrebu-inţ0ză în Ardél. „Un fel de muscă, care muşcă pe om vara când se scaldă, se chiamă arşiţă, şi se <|ice proverbial despre o femeiă rea : e rea ca o arşiţă“ (R. Simu, Transilv., c. Orlat). v. 1 'Arşiţă. — Muşiţă. — Ţînţar. Arştîogă. — v. Babană. — HârşRogă.— Oiă. Artân s. hărtân (plur. artane, hăr-tane), s. n. ; lambeau de quelque chose ; cuisse de volaille ; grand morceau en général, grande portion de. Singura 1749 ARTAN 1750 bună definiţiune a acestui cuvînt au dat’o Laurian şi Maxim (Gloss. 30) : „artan, 1° bucată de carne, de veşmînt-saü de alt-ceva, care, deşi ruptă, se ţine încă de totul din care face parte; 2° pi-cîor de pasere ; 3° în genere, bucată. “ Pentru Cihac, Dr. Polysu şi Pontbriant, artan este numaï „cuisse de volaille“; pentru Costinescu, „bucată mare de carne de animal“; chiar pentru d. Şăi-nénu (Elem. turc. p. 10) : „bucată mare şi crudă dintr’un animal, copsă“. Iată trei texturi despre întrebuinţarea a-cesteî vorbe : Balada „lancul mare“ : Turciî din purcel mâncau, De lege se lepSdaü : lancul sta de mi’i privîa, Cu hartane ’Ï îmbiîa... (G. D. T., Poes. pop. 482) B. De la Vrancea, Trubadurul p. 123 : „ba câte unul maî sprinten se repera ca un şoîm pînă sub zdrenţele luî Zobie şi ’1 înhăţa de hartanele zăbu-nuluî...“ Ion Ghica, Scrisôrea XIV : „fetele ajutore cinstîaü pe vînătorî, dându-le împreună cu ola de vin şi câte un hartan de friptură, o bucată de pastramă, un codru de mămăligă...“ După uniî, cuvîntul vine din grecul « q t d v tj „lacet pour se pendre“ (L. M.), după alţii din turcul arqa, ârd, â r t „partie postérieure d’une chose, d’un animal“ (Cihac). D. Şan^nu, de ’ntâiü aduce în legătură vorba tur-céscâ hartan „restant, reste qui excède, dépasse“, dar maî în urmă (Elem. turc. p. 122) renunţă la acéstâ etimologiă, «Jicênd că : „cuvîntul artan pare a fi resultatul unei onomatopee din hart! care exprimă rupere saü îmbucătăţire“. Să cercetam. Alături cu artan, circulézâ cu ace- laşî sens de „bucată“ a r t â u sau aspirat' h ă r t â u. Ion Ghica, Scrisorea III: „După <|i-cătorea românăscă: Turcul să plătescă, Sultanul a dat luî Alexandru Basarabia şi un bun hârtăii în Asia pe malul Măriî-Negre...“ Sufixul -âu, ca şi sufixul -an, sînt românesce augmentative. Acesta se pote constata maî lesne prin uniî ad-jectivî: din „lung“ —lungan şi lungâu, din „gol“ —golan şi golâu, din „prost“ —prostan şi prostâu, etc. Artan şi artâu însemneză dară d’o potrivă o bucată mare. Despărţindu-se sufixurile, remâne în ambele casurî tulpina a r t. Din aceiaşi tulpină a r t, prin sufixul deminutival - i c sau - i g, se for-meză a r t i c sau a r t i g, care se aude la Românii din Banat. Simeon Mangîucă, Cuvinte bănăţenesc! (Familia din Pesta, 1884 p. 79): „Cuvîntul artig însemnă o parte dintr’un trup întreg, maî vîrtos când tai mielul, oia etc. în patru părţi şi cumperi o parte, atunci se (|ice : am cumpărat un artig de carne; se ^ice: artig de dinainte şi artig de dinapoi“. E peste putinţă a nu recunosce strînsa înrudire între cele trei forme artan, artâu şi artig, ceia ce ne depăr-teză cu desăvîrşire dela orî-ce etimologiă grăcă sau turcă. D. Mangîucă crede că bănăţănul a r-t i g vine din latinul articulus. Nu se pote. Din „articulus“ noi am ave „artechiu“, întocmai ca din „caulicu-lus“ —„curechîu“. In artig sufixul e curat românesc. Dar dacă „articulus“ nu explică nemic, totul se explică prin cuvîntul din care el-însuşî se trage: artus „articulations, membres du corps, branches des arbres“. La Lu-creţiu: „flecti per membra, per a r-tus“; la Ovidiu : „exanimes artus et membra“; la Valeriu Maxim: „ar- 1751 a-ARTIÇ____ _ . ______1752 tus et membra trucidatorum corpo-rum“ etc., ar pute cine-va să Zică că e vorba de ariana. Din a r t u s, devenit românesce a r t, se fac d’a-dreptul prin sufixurile - an, -âu şi -ic: arian, a r t â u şi a r t i c. D. Şainenu are dreptate de a grupa pe lingă arian pe hărtănesc „met-tre en pieces“, pe harta-parta „mise en lambeaux“ şi pe derivatul de aci li ă r t ă p ă 1 e s c, citând urmâ-torele texturi: Basmul „George cel Vitez“ (Ispi-rescu, Legende p. 144, cfr. ibid. p. 28): „hainele de pe dînsa se hărtăni-seră, se muceZiseră şi se putreziseră, remâind maî golă...“ Basmul „Ţugulea“ (Ispirescu, Legende 340): „ — Vedeţi voî buştenul ăla pârli tu? „ — II vedem. „ — Să mi’l faceţi harta-parta; să mi’l scuturaţi, să mi’l sfâşiaţi...“ Jipescu, Opincaru p. 24: „vSZut’ai că tehărtâpălesc toţi: unu ţi-iea un petic de pămînt, altu ţî-îea graîu, altu te vinde...“ Artănesc, pe care Laurian şi Maxim (Gloss. p. 30) îl traduc prin „lanio, lacero“, derivă d’a-dreptul din artan, ca „ciomâgesc“ din „ciomag“ sau „buoăţesc“ din „bucată“. Deja în latinitatea vulgară, din ar tus, întocmai cu aceiaşi transiţiune de sens, se făcea verbul a r t u a r e „mem-bratim lacerare, dividere“ (Du Cange, ad. voc.). Cât privesce adverbul arta-parta, el nu e o reduplicaţiune a unuia şi a-celuiaşi cuvînt, ci o composiţiune intensivă din doă vorbe cu aprope acelaşi sens. Elementul al doilea este pleonasticul „parte“, modificat pentru asonanţă cu elementul fundamental arta. „A face a r t a-p a r t a“ însern-n6ză : „a face artane, adecă părţi dintr’un tot“. Sub raportul formei, adverbul arta este de acelaşi fel cu adverbul „busta“, remas şi el numai într’o locuţiune : „a da busta peste cine-va saü peste ce-va, stricând sau 1 vătămând“. La vechii Romani se Zicea substantival „bustum“ despre un om stricăcios saü vătămător, bună-6ră la Cicerone : „Piso bustum rei publicae“ saü „bustum legum omnium ac reli-gionum“. In acest mod : arta:: artum=busta : : bustum. Ca şi „busta“, adverbul arta este o fosilă din graiul legionarilor romani în Dacia, v. Busta. 2 Artân, n. pr. m. ; t. de Géogr. : nom d’un village. Un sat în Gorj (Frun-Zescu). v. 1- Artan. Àrta-pàrta s. hàrta-pàrta, adv. ; en pièces, en lambeaux, v. l’Artan. — Busta. — Harta-parta. Artânèsc s. hărtănesc (artănit, ar-tănire), vb.: mettre en pièces, tronquer, déchirer, v. l'Artan. — Hărtănese. Artâp&lèsc S. h.&rt&p&lèsc. — V. Artan. — Hărtăpălesc. Artiâ.—v. Hărtiă. 1-Artle s. artlg, s. m. ; pièce ou morceau de viande, v. 1‘Artan. 2'Artic, s. n. ; t. de jurispr. ; requête, plainte. Este un neologism, dar care ne întîmpinà deja în vechile texturi ca o vorbă înţelâsă de popor în loc de slavicul jalbă. In latinitatea me- 1753 ___________________________ ___ARTOS___________ 1754 dievală : „a r t i c u 1 u s=libellus sup-plex expostulationis ad judicem“ (Du Cange). Pravila Moldov. 1646, f. 129 : „cela ce va da vre unü articü (npTiíiíi») la măna domniei şi va scrie acoiïa hulă şi ocară înprotiva cui-va, de vor fi a-céle cuvinte adevărate şi de faţă nu să va certa, îarâ de nu vor fi adevărate să va certa ca unü suduitorîu ce face sudalmă mare...“ In Dicţionarul româno-latin bănăţân circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 424): „Artic. Articulus“. v. Pravilă. Articul (plur. articule), s. n. ; articulation ; article de traité. Neologism ¡ cunoscut de vr’o doë-sute de anï, dar care nu pare a fi pătruns vre-o dată în gura poporului. Cu sensul de „articulation“, la Can-temir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 262) : „limba bolborăsindu-i, balele mergându-i şi gura aspumându-i, scârş-netul glasului articulul şi înţelâgeria cuvântului îi astupa...“ Cu sensul de „article de traité“, la Enachi Cogălnicânu, Letop. III p. 281 : „Vizirul au poftit pe Feldmarşalul Ro-manţov, şi iscălind el şi toate orta-lele toate articúlele păcii...“ v. 2tArtic. Artig. — v. Ar tan. Artîrdisèsc (arlírdisit, artirdisire), vb. t. de Jurispr. : enchérir, surenchérir. A rădica la mezat preţul, a da mai mult decât altul. Din turcul a r t u r-m a q „enchérir“, arturîdji „enchérisseur“ (Ciliac), dar prin forma neo-grécâ â q % 7j q í i w (Miklosich). Româ-niï, făcend cunoscinţă cu acéstá vorbă ín epoca fanariotică, nu puteau nid măcar s’o rostâscă bine, de unde va- 21.177. II. rietatea formelor : artorisesc, ar-t uri ses c, atîrdisesc, art irosesc (Cihac, Çaïnénu, L. M., Costi-nescu). Pontbriant şi Dr. Polysu aduc şi derivatele: arturisit „enchéri“, ar-t u r i s é 1 ă „enchérissement“, artu-r i s i r e „action d’enchérir“, a r t u r i-s i t o r „enchérisseur“, a cărora viéjjà în limba românéscâ cată să fi fost forte efemeră. v. 11 Grec. —1 • Turc.— Cochn-vechî. Artirosèsc. — v. Artîrdisesc. Artofor, s. n.; t. ecclés. : ciboire. „Vas saü tablă pe care stă pânea bine-cuvîntată“ (L. M.). Grecul à q % o cp o-q i o v. Se întrebuinţa şi forma nero-mânisată artoforion. Aşa pe un chivot al mănăstirii Bistriţa din Oltenia e scris : „Acestü sfântü artoforion îaste făcut de sfinţiîa sa părintele arh. Cos-tandie Peloponisiotu — 1799“ (Toci-lescu, Raporturi asupra câtor-va mănăstiri, p. 48). Pe un vas al mănă-I stiriï Tisména : „Acest artoforion îaste făcut de Daniil ierom. — 1761“ (ibid. p. 64). v. Artos. Artoforion. — v. Artofor. Artorieèsc. —v. Artîrdisèsc. Àrtos, s. n.; t. ecclés. : pain consacré à la communion. Grecul aqroc „pain“. Artos, la plural artosurï sînt: „pânï in numër de cincï, ce în a-junul (Jileï sale onomastice duce ci-ne-va la biserică în timpul vespereï, ca să le binecuvinteze preutul, şi din-carî apoï împărtăşesce atât pe preuţî cât şi pe toţi aï caseï sale“ (L.M.). Cu-vîntul se îea une-orî drept anaforă saü vice-versa. 57 1755 ‘•ARŢAR B. De la Vrancea, Sultănică p. 191: „Şi din mâna popei, multă vreme,.n’a luat nici colac, nici prescură, nici artos...“ E. Baican, Obiceiuri la 'Români (Buc. 1884 p. 15) : „liliac, şorece <|is prefăcut în pasere fără pene pentru că a mâncat artos în (|iua de Paşti...“ v. Anaforă.—Litiă. Arturiseso. — v. Artirdisesc. 1,Arţ. —v. Arţi. 2-Arţ, ârţâ, adj.; terme d’invective. Cuvînt bănăţenesc, întrebuinţat numai ca ocară. „DoS muieri certându-se o dată, una care se ţinea că e superioră celeî-lalte, începu a batjocuri pe cea-laltă că e de nem mai de jos decât ea, şi între altele ii Zise : „ — Cine eşti tu ? Arţo, Şchîarţo, Şogo. Mogo, Surdo, Ştirbo! „Pe cine ai tu? Pe artu, Şchiarţu, Şogu, Mogu, Surdu, Ştirbul..." (S. Lîuba, Banat, c. Maidan) Bănăţ6nul arţ şi arţâ se pare a fi în legătură cu muntenescul a r ţ o î u şi arţiră în ghicitorea despre „Cîoră şi Porc“ : A r ţ i r a Pîrţira încalecă Pe a r ţ o I u Pîrţolu, Dar a r ţ o î u Pîrţoîu Nu pôte să încalece Pe a r ţi r a Pîrţira. (Bulgârescu, Ghicitori p. 12) v. Arţibur. Arţag, s. n. ; emportement, brusquerie, penchant à la colère; toupet(?). „Aplecare la măniă şi reutate“ (L. M.). Nu derivă din maghiarul harag „colère“ (Cihac), căci atunci ar remâné ne’nţeles ţ, ci este o formaţiune ro-mânéscâ din harţ „escarmouche“prin sufixul pejorativ - a g (v. -Ag). E sinonim cu p ă r ţ a g, cu care se şi asociază în proverbul : „Arţagul îşi găsesce pârţagul“ (Pann, II, 95). Alexandri, Craïu-noü, sc. XI: „Ispravnicul. Nu’mi umbla cu mâţa ’n sac, şi’mi respunde curat cum te’ntreb, c'apoî îţi găsesci Bacâu cu mine. „Corbu. Cum îi vré d-ta, cucone; cică vorba ceia : arţagu îşi găsesce părţagu...“ O imagine a artaquluî la Anton Pann, Prov. I, 120: Intr’aceste ş’alte. resucind mustaţa, Plin de nebunie, cu arţag în sine, Se ardică ’ndată... La acelaşi, Moş-Albu, I p. 9 : De o fi, diceam în sine’mî, vre un om bănuitor Şi cu arţag la beţie, bătăios, gâlcevitor... G. Baronzi, Limba română p. 101, ne asigură că arţag se chiamă şi „pë-rul delà céfâ“. Ar fi o remarcabilă aria-logiă cu francesul toupet. v. Arţăgos. —Harţ. '•Arţar (plur. arţari), s. m.; t. de Botan. : Acer platanoides, érable. Ar- »•arţar 175Ô bore înrudit cupalten, jugastru şi g 1 a d e ş, din familia Sapindacee-lor (Dr. Brândză). A. Odobescu, Domna Chiajna p. 88 : „Rîul cu apele sale galbene, curge pe o matcă de lut năcleîos, ocolită cu un desiş de verdeţă; acolo salciea pletosă, socul mirositor, alunii mlădioşi, arţarii. cu pojghiţe roşii, carpenii stufoşi, salba-mole şi teii cresc amestecaţi...“ „Ion pădurariul mi-a istorisit, că Mama-pădurii şi-a ascuţit dinţii cu ar ceriu, adecă cute petrificată din arţarlu, când era să se lupte ea cu Fet-frumos. Din arţarîu se fac gîalăe sau rendele, code de topor şi de sapă etc., fiind forte tare şi alb; acest lemn se petrifică, după spusa ţeranilor, fă-cendu-se a r c e r i u pentru ascuţit bricele...“ (Iconom G. Theodorescu, Galaţi, Mavromolu). In Yâlcea (com. Zăvoeniî şi Nisipii) fetele mari se duc la un „hududoiu“, adecă un părîiaş, fac peste el o pun-tecică din surcele de alun, arţar şi scaete, la capătul căriia pun un busuioc, şi apoi recită invocând fie-care pe „scrisul“ ei: Tu, alun, Să mi’l aducî ca pe-un nebun! Tu, harţar, Sil mi’l aduci ca pe-un căluşar! Tu, scaete, Sâ mi’l aduc! ca pe-un herete !.. unde ne întimpină tot-o-dată forma a-spirată : harţar. Arţarul se întrebuinţâză şi’n medicina poporană. Florea Copil, Carte de doftorii Mss. 1788 (în Arch. Stat. din Buc.): „Pentru dor de inimă, flori de arţar să liarbă cu apă nencepută şi să’i dă să be sera şi dimineţa“. In poesia poporană se întrebuinţâză mai ales deminutivul a r ţ ă r a ş. Din latinul acer este cu neputinţă a scôte pe românul arţar (Cihac), după cum a observat’o deja d. Y. Burlă (Studie filologice p. 137), care crede că arţar derivă dintr’o formă latină vulgară arce (= span. arce) prin sufixul -ari u m. In adevăr, pe lîngă spaniolul arce Diez mai indică forma catalană ars (Etym. Wtb. 2I, 6), iar sufixul -ariura este unul din cele mai obicinuite în limbile romanice pentru a forma numiri de arbori. Nu cumva din acest arce va fi deminutivul arcior în cântecul poporan din Moldova ? Frunză verde arcior, Ori de mine nu ţi-I dor? — Dor mî-e, puiule, de tine, Dar de ce nu vil la mine?.. (Conv. lit. 1886 p. 619) v. 2-sArţar. — Arţăraş. — Jugastru. 2'Arţar (plur. arţari), s. m.; t. d’In-dustr. popul. : une partie du métier battant. 0 parte din resboïul de ţesut numită şi jug. Se face din lemnul arţar, de unde’i vine şi numele. Cu-vîntul se întrebuinţâză mai ales în Oltenia, dar e cunoscut şi peste Car-paţi. „Uneltele de ţesut se numesc : răz-boiu, brîgle, spată, iţe, arţari, zatcă, scripeţi,..“ (Pr. C. Ionescu, Mehedinţi, c. Şişescii-de-jos; Pr. R. Popescu, Mehedinţi, c. Isverna). „La resboiu de ţesut, arţar se chia-mă băţul care ţine brîglele şi iţele, fiind făcut din arţar“ (D. Cerbulescu, Mehedinţi, c. Cloşani). S. F. Marian (Familia, 1885 p. 352) : „Arţarîul saü giugul e un drucuşor supţirel şi rotund saü şi în patru muchi, care se pune de-a curmezişul laturilor de’nainte ale stativelui, érâ la resboïul din Banat se pune peste doi drucuşori ce vin de-asupra stati-velui prinşi cu un capăt de piciôrele de ’nainte, érîl eu cela-lalt capët înţe- j penite pe doë speteze, cari în Banat j se numesc cocae. Dp arţanu saü gïug : se prind nu numaï vătalele prin mij- i locul brăţărilor saü betelor, ci şi iţele..." ! v. x'Arlar.— *'Resbolu. , i s-Artàr, s. n.; t. pastoral: sorte de bergerie. Cuvînt bănăţenesc, sinonim cu s t a n ă. „La cïobanï stană se dice numaï când e bine acoperită şi maï lărguţă; cand e mică şi acoperită cu sedrţă şi cetină se dice scorţar, îar dacă e ce-va mai mare — arţar“ (A. Bociat, i Banat, c. Clopotiva). Nu seim, dacă derivă saü nu din arţar „érable“. Bănuim maî curând că nu. După analogia lui „scorţar" din „scorţă“, ar trebui să presupunem o tulpină a r ţ saü a r ţ ă, de uude ar veni acest arţar prin sufixul -arium. Nu cum-va să fie o contracţiune din a r e ţ a r delà a r e t e „bélier“ ? v. lmArete (p. 15ii). — Slână. Arţ&gâş, -âş&, adj. ; impétueux, a-gresseur, bourru, taquin, querelleur. Sinonim cu arţăgos, derivând din arţag prin sufixul - aş. Se rostesce maî mult aspirat: hărţăgaş. Deja la mitropolitul Dosofteîu, Paremiar 1683 f. 31 a, Isaia XIII, i: „Domnul Sa-vaoth au poruncit a linbâ ghărţăgaşe, veniţu delà pamântü de departe...“, unde grecesce: IvtîtcO.tiu s!>vsi on'lo-u dy,o), îar latinesce: „mandavit genţi b e 11 i c o s a e...“ v. Arţag. — Arţăgos. — -aş. — Hăr-ţăgaş. Arţăgos, -6să, adj.; impétueux, a-gresseur, bourru, taquin, querelleur. Maï întrebuintat decât sinonimul ar-ţ ă g a ş. Balada „Toma Alimoş“ : Stăpânul moşiilor Şi domnul câmpiilor, Manca slutul si urîlul, Manca grosul ş’arţaş/osiif... (G. P. T., Pooh. pop. 5821 Balada „Iordachi al Lupuluî“: Omeni buni şi credincioşi Ce’s la masă ruşinoşi, Dar la luptă hârţăgoşL., Cuvîntul are o mulţime de sinonimi. Jipescu, Opincaru p. 67 : „Par’că îeştî luat din îele, or din dëvînt, când păşeşti. Cine stă flămând, e nevoia rumânului, bolnav, arţăgos, pornit la rele, cârcotaş şi cârtitor...“ I. Créngâ, Moş Nichifor Coţcarîul (Conv. lit. 1877 p. 376) : „nu’î eraü acum maî nicî o dată boii a-casă, ba chïar se făcuse buclucaş, hărţăgos şi de tot hap sin..." A. Odobescu, Pseudokyn. p. 172 : „Némul scriitorilor —totdéuna şi pretutindeni maî arţăgos...“ v. Arţag. — Arţăgaş. — Hărţăgos. Arţărâs (plur. arţăraşî), s. m.; petit érable. Deminutiv din arţar, förte des în poesia poporană. Balada „Radu-Şerban“ : Frunţjă verde art/iroş, Vino ’ncöce, ciobănaş... maî jos: Frunză verde arţăraş, Ia ascultă, flăcăiaş... (G. D. T., Pooh. pop. 47S) Doîna „Iubitul“ : Frunrjă verde arţăraş, , Eü Iubesc un flăcâlaş, Voinicel şi tinerel, Par’că ’1 tras printr’un inel... libia, mi 1761 ARŢIBUR 1762 Doina „Naşul şi finul“ : Foicică arţăraş, Batâ-te crucea do naş, Cum nalba m6 înşelaşi Şi cu cin’mS cununaşi!... (lbid. 334) Cântec poporan din 1848: Foe verde arţăraş, Spune’ml, spune’mi bâeţas, Unde’I drumul la oraş...? (lbid. 489) Doină din Ardâl: Frumjă verde artăraş, Ş’am avut un fecloraş; Arţăraşul s’a uscat, Fecîoraşul m’a lăsat... (Vulpian, Texturi p. 10) Doină din Dobrogea: Foe verde arţâraş, Bată-te crucea de naş... (Burada, Căl6t. p. 245) v. 1- Arţar. Arţi s. harţi, s. m. pl.; t. ecclâs.: semaine ou il est permis de manger de la viande le Mercredi et le Yendredi. Pentru Români, ca şi pentru ceî-lalţî de rit grecesc, este un p6cat de a nu posti in tote mîercurile şi vinerile, afară de unele sgptSmâni cari portă numele de arţl. Se (|ice şi la singular arţ, însă rar. Forte obicinuită este rostirea aspirată harţi sau chiar hărţi : „hîrţi, certa tempora quibus orientali ecclesiae addicti absque dierum discrimine carni-bus vescuntur“ (Lex. Bud.). Pe a-locurî poporul întrebuinţâză o formă feminină : hîrţe sau hârţă (D. Arghirescu, Covurluîu, c. Moscu). Pravila dela Govora 1640 f. 34 a: „o săptămână întrâgâ după paşti şi altâ săptămănâ întregâ dupâ rojdist-vo şi în harţii de carne şi ai brânzei.“ Corbea, Psaltirea, Mss. circa 1700 în Acad. Rom., ps. XCV : Cântare noao voi cântaţ Domnului şi’l slăvit cu danţ, Şi de laude’i faceţ harţ Pururé în post şi’n arţ... Jipescu, Opincaru p. 152: „Or că partea boierească are dëprindere să tot dea pîn arţ?...“ I. Crengă, Amintiri din copilăriă (Convorbiri lit. 1881 p. 458): „In septemâna Hărţii saü C ă r n é 1 é g a, moş Yasile, viind la Folticeni, între alte merinde aduse feciorului seü şi trei purcei gri-jiţi gata...“ Laurian şi Maxim (Gloss. p. 285) înrudesc pe arţl cu harţ de unde a r-ţag. Cihac (II, 136) pune cuvîntul între elemente slavice, amestecându’l în acelaşi timp cu rusul harôü „nourriture, dépense“ şi cu grecul t q t £ t-ft ovtÇi. D. Saïnénu (Elem. turc. p. 52) se mărginesce cu rusul harôü, care este în adevër de origine turanică. In fine, episcopul Melchisedec (Chron. Roman. I. p. 33) apropie pe arţî numai de à q t £ i /? o v x £ t, adecă de arţibur, despre care ve^i mai jos, şi se pare că'singur are dreptate, v. Arţîbur.—Harţi. Artibùr, artivûr, artivùrt, hartibùrie, * 1 S ' !* & A T arţi-urţi, s. m.; 1°. t. ecclés.: certains jours d’abstinence ou de jeûne chez les Arméniens ; 2°. sobriquet des Arméniens, considérés comme hérétiques; 3°. t. famil. : nom donné aux chiens. Ca nume de câne se çlice arţibur şi la feminin arţibură. Numai cu acest sens şi sub acéstâ formă cuvîntul a devenit poporan, cel puţin în Moldova. Cu cele-lalte doë sensuri, sub diferite forme, el nu ne întimpină decât în texturi. In tote sensurile, acéstâ vorbă ne ârată 1763 ARUMĂ 1764 vechea nepriinţă a Românilor pentru Armeni. v. Armén. „Arţibur saü Arţibură este un nume ce se dă la câine saü haită. Se povestesce că un arhiereü armén, re-tăcind printr’o pădure, avea cu dînsul un câne cu numele de Arţibur, şi numai cu ajutorul acelui câne a putut să ésá din pădure la lume, şi de atunci Armenii aü făcut sfînt pe acel câne.“ (G. Căderea, Nâmţ, c. Buhalniţa). Pravila dela Govora 1640 f. 56 b : „Armenii ceia ce’s de trei ori proclăţi spurcatü postü se postescü, de treï ori blăstemaţi arţivurii proclétii...“ Ibid. f. 57 a : „iarâ lepădaţii han-d z i z a r i i ce sănt Arméni postü facü atunce şi jărtvâ într’acé săptămănâ In toată unui c ă i n e oare-căruîa arţi-vurţii Armenii...“ Episcopul Melchisedec, Chron. Romanului I p. 33 : „Din certele religióse ce aü urmat din anticitate între Greci' şi Armeni, între aceste doë naţiuni s’aü iscat şi întărit o mare ură şi antipa-tiă, care nu o dată aü ajuns la fanatism. Grecii aü stîrnit asupra Armenilor o mulţime de fabule calomnióse, şi le-aü respândit prin scrierile lor şi pe la cele-lalte naţiuni ortodoxe. Numele de Armén a devenit sinonim cu Arian, ca şi când ei ar fi eretici ari-anï. Aü născocit că eî s'ar fi închinând unui câne Harţiburie, care ar fi zugrăvit în bisericele lor, pe care l'ar fi sărutând spre ÿua de pasci séra, când se adună eî de fac învierea; că ar fi postind în onórea lui septëmâna din carnavalul de íérná carea la noï se numesce harţi (dela Harţiburie) saü Cârnelégâ, pe carea în pofida lor Ortodoxii ar fi deslegând’o totă ; că Armenii ar fi avênd cea maî plăcută desfëtare de a spurca pe creştini ortodox! prin mâncare, pentru care îî şi poftesc la mesele lor. In limba română am citit o carte tradusă din grecesce, unde se spun o mulţime de fabule de aceste contra Armenilor, între altele şi istoria cânelui Harţiburie. Am găsit încă asemeni fabule într’un manuscris vechîu român, tradus din limba slavonă în anul 1668 de gramaticul Staîco servitor bisericei domnescî din Tîrgo-vişte. Opera este îndreptată contra Jidovilor, Latinilor, Armenilor, Luteranilor, Calvinilor. Despre Armeni, spune istoria cânelui Arţi-urţi...“ Numele curat armenesc al postului' care se ţine înainte de postul cel mare este aracavork, ceia ce însemnézâ „precursor“ saü „premergător“; un post instituit de sf. Grigorie, creştinătorul Armeniei. Amënunte asupra acestui post se pot vedé la Chudobasevü, ïïcto-piraecKie naHHTHHKii B$poyiieHÙi Apiuni-CKon IJepKBii/Petersburg, 1847, p. 150, 207. Din aracavork, Grecii aü făcut uQTţrjfiovQiov, cuvînt despre care Du Cange (Gloss. med. Graecit. ad voc.) aduce o mulţime de texturi bizantine. Din aQz^r¡¡3ovQiov s’a născut apoi la Grecii moderni ccqt^^ovtu „l’antepe-nultima settimana dinanzi la quare-sima di Pascha de ’Greci, nella quale mangiano essi carne ogni di“ (Soma-vera ap. Cihac, II, 136), de unde, cu multă probabilitate, derivă românul a r ţ i. v. Arţî. — Harţiburie. Arţiră \ > v. 2'Arţ. Artôïu I Arîimă, s. f.; t. de Botan. : arum maculatum, gouet commun. Costinescu: „Animă = barba lui Aron, piciorul viţelului, mărceţ“. La Baronzi, Limba română p. 128, ne în-timpină pluralul : „arumî, gouets“. Alţi 1765 ARUNC 1766 sinonimi: rodu-pămîntului, Un-gurâncă, Cocoşoică (Dr. Brândză). Arumă vine d’a-dreptul din forma latină arum, pe lîngă care Romanii aveau pe a r o n şi pe a r o s, numai acesta din urmă de gen feminin, v. Barba-luî-Aron. Arumélâ Arumèsc Arumitôr v. Ar om. Arunc ('aruncat, aruncare), vb. ; jeter, lancer, rejeter, rebuter, objecter; m ë arunc, së précipiter, s’élancer, danser. Sensul primitiv al cuvîntuluï, curat plugăresc, este acela de a plivi, a smulge buruenile ce cresc pe o arătură saü într’o grădină : „éherber, sarcler“. Acest sens îl păstreză pînă astăzi italianul arronco. In latina vulgară a d r u n c o=everto, alieno (Du Cange). Şainânu, Semasiol. p. 159 : „arunc derivă din latinul eruncare, cuvînt întrebuinţat numai de scriitorii agronomi cu înţelesul de a plivi un câmp de buruieni, a arunca bălăriile. Importanţa ektraordinară ce agricultura a avut şi are în viaţa socială a poporului român, a făcut să se generali-seze acéstâ expresiune agronomică, luând locul clasicului jacere“. Activul arunc e sinonim cu a s v î r-lesc sau svîrlesc, de care se deo-sebesce prin mai puţină violenţă saü iuţâlă; bună-oră la Ion Neculce, Letop. II. p. 813 : „căt era Antioh Vodă de straşnic la mănie, că de multe ori Ia divan cu buzduganul a s v î r 1 i a în 6-menii cei vinovaţi...“, unde ar fi fost mai puţin potrivit „aruncă“. Basmul „Prâslea cel voinic“ (Ispi-rescu, Legende p. 85): „Acum e tim- pul când (Smeul) are să vină la pran^, şi are obiceiu de aruncă busduganul cale de un conac şi lovesce în uşă, în masă, şi se pune în cuiu. —Dară Prăs-lea luâ busduganul, îl a s v î r 1 i înapoi mai departe...“ Arunc este dară ce-va maf puţin decât a s v î r 1, dar ce-va mai mult decât sinonimul 1 e p 8 d, care rare-orî exprimă o acţiune violentă. Costache Negruzzi, O alergare de cai, II: „prin ademenirile vostre o faceţi de ’şi calcă datoriile sale de fe-mee, uită virtutea, lepădă cinstea ca să s’arunce în braţele vostre...“ La Românii de peste Carpaţi, ca sinonim cu arunc se întrebuinţeză ţip: Cu cheile s’or jucat Mulţi pruncuţi Nepricepuţi; Nu sciu în foc le-aii ţipat, O’n apă le-au aruncat... (Pompiliu, Sibiu, 54) Reflexivul m 8 arunc e sinonim cu mi r 6 p e d. Anton Pann, Erotocrit p. 42 : In tote părţile ca un vultur Se r e p e ţi î a şi se arunca... I. Activul arunc „A arunca, a asvîrli cu mâna sati în-tr’alt chip, a lepSda, a depărta cu ură, cu asprime, a nu voi, a nu priimi, a părăsi cu despreţ“ (Costinescu). Ion Neculce, Letop. II. p. 252: „noroadele tot îl suduia (pe Dimitraşco Cantacuzino) şi-l hătcăîa şi arunca cu petre şi cu lemne după dănsul...“ Coste Băcîoc, Iaşi 1619 (A. I. R. I, 2 p. 6): „au vândut o prisacă cu pomi, şi prenpregîur prisecei loc în toate părţile căt va pute arunca un om cu un topor...“ Beldiman, Tragod. v. 1475: Fiu patriei se numesce, învaţă pe patrioţi, Bice să’i dea ascultare, să sale la arme toţi. 1767 ARUNC 1768 Jugul robieï s'arunce, îl vremea de deşteptat, Căci strămoşii din mormînturî strigă toţi neîncetat... Doină din Ardél : Când ve^I faţa ’I rumeioră, Un dor aprig te omora ; Iar când trece şi ’ţi zîmbesce, Câmpu ’n faţă ’I înfloresce ; Şi când ea se prinde ’n joc, Se tot légânâ ’ntr’un loc Şi’n volnici aruncă foc... (Familia 1884 p. 455; Alex., Poes. 3 SOI) Zilot, Cron. p. 33 : „când, ce să vadă ? o negură de Pazvangiî, ca nisce hiare turbate, venîa răcnind şi aruncând focuri...“ Acelaşi, p. 36 : „Şi câte-va (|ile ne încetat aii aruncat tunurî asupră’î, şi într’un trup ca acesta de zidire abia treï saü patru ghiulele aü nemerit...“ Valurile apei aruncă o scândură pe mal. Pravila Moldov. 1646, f. 21 (cf. Pravila Mateîu Basaraba p. 340) : „carele va găsi ' pre marginîa unii ape mari fie-ce lucru, ver mare, ver micü, carele va fi aruncaţii apa ca o plavie, acesta de nu’l va mărturisi, nu va avîa nice o certare...“ Cine-va aruncă o mantă pe umerî, iar figurat se pôte (|ice ca în doina „Cât o fi“ : De te prind cu fatâ-mare, Ţl-o aruncă în spinare... (G. D. T., Poes. pop. 815) „Î-a aruncat că este pré-tînâr=il lui a objecté sa trop grande jeunesse“ (Pont-brian t). II. Reflexivul më arunc. MironCostin, Letop. Ip. 313: „striga Căzacii : ziceţi-ne în vr’o parte, ori să mergem, ori să ne aruncăm în şanţuri dupre obiceiul nostru...“ Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 33) : „Ciacalul acésta delà Yulpe audzind, dzisă : Eu după cuvântul tău şi în fundul mării a mă afunda, şi în mijlocul focului a mă arunca, şi nice cum vieţii mêle a cruţa, nu mă voiu feri...“ Balada „Român Grue Grozovanul“ ! Iată Grue dă ’iiapol Şi s’aruncă printre voi Ca un vînt înviforat Intr’un lan de grâü uscat... Balada „Inelul şi năframa“ : Vorba bine nu sfirşla Şi de cale se gâtla, Pe-un cal ager s’arunca Şi la tabérà pleca... Balada din Banat „Gruia lui Novac": Şi ’şl scotea un căluşor, Ca un mânz de sprintelor, Care cure lepuresce Şi s’aruncă o g ă r e s c e... (Col. 1. Tr. 1882 p. 621) A. Pann, Prov. I, 87 : Pe loc se desbracă, se aruncă ’n baltă, Negândind nerodu c’o să pată ş’altă... Filimon, Ciocoii vechi p. 81 : „Apoi lăsând să ésâ din adâncul peptului ei un suspin înfocat, se aruncă în braţele ciocoiului...“ I. Créngâ, Amintiri din copilăriă (Conv. lit. 1881 p. 12) : „Povestea cântecului : Fâ-më, Dômne, val de tel Să va’arunc între femei..." Legenda St-lui Nicolae, sec. XVII (Cod. MSS. miscell. al bis. St. Nic. din Braşov, p. 140): „fu în lipsâ mare de toate, câtü nu-i râmâsése nice hrană, nice haine ; o, amarii ! pănâ în căte se aruncă meserâtaté !...“ Impersonal, la Zilot, Cron. p. 93 : „Nu puţină ciudă că(|u la totă armia Roséscâ de o nenorocire ca acésta, care 1769 ARUNC 1770 maî mult s’arunca asupra relei otcâr-muiri a comandirilor, fiind că, nici la vreme au nemerit, nici câte au trebuit să, aibă gata, or nu le-au avut, saii le-au avut proste...“ Doina „Domnica“ : Paftaluţe şi cordele Numa'n flori şi fluturele, Ş’apol să s’arunce’n joc Ca un trandafir de foc... (Alex. Poes. pop. * 849i Cântec de danţ din Bucovina : Aruncă-te, moş bătrân, Că la ârnă ţî-oîu da fin; Da de nu te’î arunca Nice pae nu ţl-olu dai... (Marian, II, 233) La jocul ţu rea sau cerbul, în regiunea Haţegului se cântă : Aruncă-te, cerbule, Că de nu te’î arunca Turtă caldă nu’I mânca Dela (cutare) săraca l Aruncă-te din călcânle Ca mora din căpStânîe! Aruncă-te din cercei, Ca m6ra din clopoţel... (P. Oltenu, Haţeg) III. I d i o t i s m î. 1°. arunc năpaste. Cantemir, Chron. II, 379: „şi altă năpaste aruncă asupra lui Dragoş Vodă cu Românii săi, nu mai nescâ-răndăvicioasă decât c6 dintâi...“ Mateiu Basaraba, 1649 (A. I. R. I p. 107): „de-i măseăriţ şi le aruncat n ă-pâşti că vă unblâ cu fâmiile...“ In înţeles de asupriri fiscale: Nicolae Costin, Letop. II p. 82: „nu las aice mainte a pomeni de pecetluiturile ce scosesă în ţară Mihai Vodă, care s’au dat la tot omul ce eşisă la pecetluituri; eră pe urmă neputăndu-se stringe banii aţâţa căt să’şi plinăscâ lăcomiea cea nesaţie, eşisă poroncă la zlotaşi să arunce năpâşti să se îmbrace toţi banii dupâ somele care eşisă din Visterie...“ Cu acelaşi sens, la Zilot p. 27 : „cu amestecătura ce vrea să curgă, să pôtâ afla mijlôcele lesnicïôse a arunca pe ţ6ră biruri mai multe...“ De asemenea la Duca-vodă, Iaşi, 1681 (A. I. R. III p. 255): „domnii mêle s’au jeluit cestu om anume Ghiorghie din sat fiudii, zicăndu Ghiorghie că li-au fostu aruncat să facă un car cu patru boi...“ v. Bir. — *• Dare. — Năpaste. 2°. arunc sorţi. Locuţiune biblică. Silivestru, 1651 ps. XXI: ...şi pre veş- | ...xal ini rov mântui mieu a- i^iaviai-iov /.iov t- runcarâ sorţi... « ). o v vlîjoov... unde în Vulgata: „miserunt s o r-t e m“. A. Pann, Prov. I, 66 : Ce trebue într’atâta să stăm şi să ne sfădim ? Ci s’aruncăm s o r ţ î maî bine, şi pe cine va câdé Atuncé toţi să se tragă şi numaî unul să dé... S. F. Marian, Datine (Albina Carpa-ţilor 1879 p. 132) : ;,UniÎ alérgâ pe la babele vrăjitore, ca acestea să. le cate în cărţi şi în palmă, să la arunce b o-biï, érâ alţii se duc pe la zodieri...“ v. Sorte. —Bob. 3°. arunc s ă m î n ţ ă. Termen agricol. Pravila Moldov. 1646, f. I: „necum altă, ce nice sămânţa c’aü aruncat acolia, nice acéïa ca să nu aibâ voe sfi o ia...“ Doină din Bucovina : M6 suiî pe cea costiţă Să'mî ar şi eü o brăsdiţă, S’arunc puţină semînţâ... (Marian, II, 42) 1771 ARUNC 1772 Cântecul Pandurilor dela 1821: Să trag brazda dracului La uşa spurcatului, O brăzduţă d’ale sfinte Să ţile ciocoiul minte : Să’ţl arunc un sëmînat Cu sângele meü udat... (G. D. T., Poes. pop. 484) Figurat, la Moxa, 1620, p. 381 : „noirâ pământul ţelenitii şi aruîncarâ sămănţa de p r a v o si a v i e...“ Cu totul în alt înţeles în Pravila Vasilie Lupul f. 79 : „muiaria lui de să va înpreuna trupâşte cu altâ mu-îare, cumu să dzice : una ou alta şi să varsâ una la alta, ce să dzice arunca s ă m ă n ţ a, pentru că a&asta îaste ca şi sodomiia...“ v. Sămînţă. 4°. arunc ochii. Zilot, Cron. p. 6 : încotro aruncai ochii, alt nimic nu mal vedeai Decât jelbl unul la altul cum ar face au^Iai... Alecu Yăcărescu p. 26 : Ochii în ea când ţi’î arunci, De tot se ’ntunecă atunci.... I. Yăcărescu p. 237 : Unde-cmiwd plini de dulceaţă Ochii dătători de viaţă, Locul tot îl înviezl; Pré urîtă e pustie, Beznă, ghlaţă, grozăvie, Unde tu nu luminezi... Basmul „Tinereţe fără bătrâneţe“ (Ispirescu, Legende p. 3): „tocmai când era să ésà, îşi mai aruncă ochii o dată prin grajd, şi zărind într’un colţ un cal răpciugos şi bubos şi slab, se duse şi la dînsul...“ Doină din Bucovina : Şi cum trec, şi cum se duc, înapoi ochi ’şl arunc... (Marian, II, 40) Doînă din Banat: Unde-or fi omeni mal mulţi, La mine să nu te uiţi; Unde sînt mal puţintel, S’arunci ochii pintre el, Să te uiţi în ochii mei... (Vulpian, Texturi p. 104) unde apare forte bine deosebirea între „a se uita“, acţiune intenţionată saii prelungită, şi între „a arunca ochii“, acţiune fără precugetare sau momentană. La deminutiv, într’o doînă din Ardei: Unde ’şl pune piciorul, Se aprinde mohorul; Unde-arwMc un ochişor, Arde sufletul de dor... (Familia, 1884 p. 481) In alt înţeles, o bolă se aruncă p e ochi, sau pe orî-ce parte a corpului. S. F. Marian (Descântece p. 7): „spune descântătorea, că deşi albaţa se vindecă în decursul descântării, totuşi trebue să se împlinescă cele noă <|ile menite pentru descântare, căci ne-împlinindu-se, albaţa erăşi s e aruncă pe ochi“, v. OcMu. —3-Albeţa (p. 729): 5°. arunc din c a p = o clătinare nervosă a capului. Ion Neculce, Letop. II p. 348: „împăratul (Petru I) era om mare, mai înalt decât toţi oamenii, era nu gros, rătund la faţă şi cam smad, ocheş, şi cam arunca căte o dată din cap fluturând...“ v. Cap. 6°.antncpizm ă,urgiă, ură, vraj ă etc., o locuţiune forte desă mai ales în cronica lui Moxa, 1620: p. 347 : „iară diavolul văzu viiaţa lor într’atăta bine în raîu ca îngerii, ce nu putu râbda, ce aruîncâ urgie spr’in-şii cu pizmâ...“; p. 353 : „aruncară v r a j e şi li se arăta ARUNC 1774 că cu brăbăţiîa nu vorü puté lua Troada, nice cu sabiîa, numai cu hitleniîa...“ ; p. 356 : „acestuia aruncă pizmâ Tu-lie de’lü tăe, şi pre feèorii, şi-i strânse bunâtatîa toatâ la dinsul...“; p. 374 : „veni măniîa Iu Dumnezeu spr’insul şi-i aruîncară pizmâ toţi...“; p. 388 : „déciïa aruîncâ pizmâ cu vrăjmâşie Varda pre părintele...“; p. 394’: „Foca aruincă urgie pre Ţi-mishi pentru câ’l vădise oare-cine cu nişte cuvinte réle, deci ’lü goni dela dinsü...“ A. Pann, Erotocr. p. 8: Că cu cât mal mult stăpânul pe sluga îşi va iubi, Atât şi ură aruncă asupra’l când va greşi... \ Nicolae Mustea, Letop. III p. 78 : „dacă face un Domn obiceîu măcar căt de rău, alţii pre urma luï pré lesne fac pe obiceiul acela, fără de nici o îndoélâ, aruncând grija sau păcatul asupra aceluia ce l’au scornit...“ v. Grijă. — Pëcat. — Pismă. 7°. E ciudată locuţiunea „a arunca nădejde a“, la Zilot p. 21 : „Câpitan-paşă, întru care îşi avea aruncată totă nădejdea sa...“; ea se găsesce însă deja într’un text din secolul XVI, Legenda St-eî Parasceve (Cod. Mss. miscell. al bis. Sf. Nic. din Braşov, p. 72) : „Aşa amu cu totü sufletulü ruga-se, şi toatâ n ă d é j d é spre a Iu Dumnezeu maicâ aruîncâ...“ A arunca. nădejdea spre saü întru cine-va, este a avé o speranţă întemeiată, tare, neclintită, v. Nădejde. 8°. O expresiune poporană remarcabilă: arunc căruntéţă = încep a avé peri albi. Am intrat făr’ de mustétâ. Ş’acum arunc cărunt6ţă; Am întrat puîu de Eomân, Ş’am agïuns mosnég bătrân... (Alex., Poes. pop. 252} 9°... Când cine-va sémënâ pré-mult cu vre-unul din părinţi saü din -né-murî, se (|ice că : s’a aruncat în p a r-tea cutăruîa“. I. Créngâ, Povestea luî Harap-alb (Conv. lit. 1877 p. 177) : „Imî pare reü că n’am luat macar spânul cel de al doile cu mine. Dacă s’a aruncat în partea mâne-sa, ce-î vinovat el?...“ 10°. In basmurî: „ase arunca în slava cerului...“=„s’élancer au haut du ciel“ (Julie Hasdeu, Théâtre p. 344). • v. Slavă. 11°. Melancolia saü ipocondria, numite în specie aruncat saü aruncătură, sînt nesce bole pe cari, după credinţa poporului, babele saü duşmanii le aruncă asupra omuluî : Frunţjă verde trei nulele, Mamă, suratele mele Ş’as6ră s’aü socotit Şi asérâ s’aü vorbit, Doi mamă, ’ntr’un corn de şură Să’ml arunce fapt şi ură... (J. B., Trans. p. 186) v. 2 •Aruncat.—Aruncătură. 12°. Proverbî: „Fâ-më, mamă, cu noroc şi më a-runcă ’n gunoïu...“ (Pann, II, 133). „Fă bine şi’l aruncă ’n drum“ (ibid. II, 20). Binele de reü te scapă, Să’l arunci chiar şi în apă... (Ibid. I, 72) „La copacîul fără pôme nimené nu aruncă pétrà“ (ibid. II, 126). „Un nebun aruncă o pétrà în gîrlă, şi o mie înţelepţi nu pot să o scoţă“ (ibid. III, 118). In hatîrul Dumnévôstrà ïacà m’arunc pe feréstrâ... (Ibid. II, 151) „O <|icëtôre forte respândită la Români: Nu mai arunca mortea în Ţi- 1775 ARUNCATE 1776 ganï!“ (R. Simu, Trans., c. Orlat), când cine-va se prélaudâ saü se pré-îngâmfâ, cre^êndu-se maï ce-va decât alţiî. Jipescu, Opincaru p. 149 : „ —Më, Ţimboace, da ce zăboghişî în casă mai mult ? Or te bătu muierea şi mai întârziaşî?... „ — Aşa o hi, măi Dane ! Mult te gândişi? Poate că tu ai păţit aşa lucru ş’acum arunci moartea în Ţiganî!...“ v. Ţigan. IV. Particularităţi fonetice. Sonul n în arunc se rostía ca o vocală nasală. De aceia la Macedo-ro-mânî el a despărut de tot, <|icêndu-se arucare şi chiar arcare (Dr. Obede-naru), ér în vechile texturi române se scrie adesea prin litera, vocală. Aşa, afară de unele citaţiunî de maï sus : Textul biblic oltenesc circa Í560 (Cuv. d. bătr. I p. 11) : „pre trupurele vostre céle morte eu le voîu arulnca (apov^iîa) ca pre idoli voştri...“ Fragment biblic din sec. XVII (Cod. MSS. miscell. al bis. Sf. Nic. din Braşov, p. 259): „să nu ne înşine aruîn-cămic în năpaste...“ Şi tot acolo p. 294: „nice să ne aruîncămu noi înşine în nevoi şi în nâpâşti...“ Moxa, 1620, p. 382: „şi aruîncâ pre toţi dăjdi grêle...“ Mitropolitul Varlam, 1642,1. f. 143 a: „prinsârâ’l şi’l aruîncarâ într’o groapâ..“ In limba poporană poetică, ne în-timpină şi forma darunc, cu eufonicul d ca în „dalb“, „daur“ etc. Colindă din Ialomiţa : Şi când ochi’şl ăarunca, Dinapoi maica venia... (G. D. T. Poes. pop. 26) Balada „Toma Alimoş“ : Oclii’şî negri darunca, Peste câmpuri se uita, Şi departe ce ’mî zărîa ?.. (Ibid. 5S:i) V. Aavîrl. — Lépëd, —2 ' Ţip. Aruncâre (plur. aruncări), s. f. ; l’in-finitif d ’ a r u n c pris comme substantif: rejet, action de jeter, de lançer etc. „Asvîrlire, lepëdare, nevrere, ne-priimire a unuï lucru, împingere delà sine“. (Costinescu). v. Arunc. — Aruncătură. '•Artmcàt,part, passé d’arunc pris comme adjectif: jeté, lancé etc. Exprimă ca adjectiv tôte sensurile verbului arunc : asvîrlit, lepëdat, respins. v. Arunc. 2'Aruncât, part, passé d’arunc pris comme substantif : 1°. jet, rejet ; 1°. t. de Méd. popular. : mélancolie, hypocondrie. Ion Ionescu, Bunul gospodar p. 36: „Sămănătorul trebue, precum pe toate seminţele cele micî, de asemine şi pe trifoîu să’l arunce în doë rîndurî, mergênd cu aruncatul şi întorcêndu-se tot pe un loc...“ Se întrebuinţâză adesea în construc-ţiunea supinală : „d e aruncat=de lepëdat, ce pôte saü cată a se arunca, a se lepëda“ (Costinescu). Ca nume poporan de o bolă, e sinonim cu ar un cătu r ă. Descântec „Spëlarea Ureî“ din Bucovina : Şi sà mô speli pe mine : De ură, De gură Şi de fâcôturà, De dat, De fapt Şi de aruncat... (Col. 1. Tr. 1SS2 p. 380) v. Arunc. — Aruncătură. Aruncâte (pe-), adj.; en jetant, en lançant, désordonnément. Se (|ice şi p e a s v î r 1 i t e. Fără şir, fără rînduelă, 1777 A-RUPTUL CAPULUI 1778 N’am aşezat lucrurile, ci le-am pus pe aruncate. Unul din adverbi! în car!, ca în „pe sărite“, „pe nesciute“, “pe audite“, preposiţiunea p e păstrezi funcţiunea instrumentală a latinului per. v. Arunc. —Pe. Aruncător, -¿re, adj. et subst.; jetant, lançant. „Care aruncă saü prin care se aruncă, se asvîrle ce-va“ (Costinescu). v. Arunc. Aruncătură (plur. aruncături), s. f.; 1°. jet, coup; 2°. objection, reproche; 3°. t. de Paléogr. : lettre écrite au-dessus de la ligne ; 4°. t. de Méd. popul. : mélancolie, hypocondrie. i°. aruncătură „jet, coup“ : I. Văcărescu p. 535 : Prin o aruncătură A genelor frumoase... „Aruncătură de och!=coup d’oeil, aperçu“ (Pontbriant). 2°. aruncătură „objection, reproche“: Basmul Fata Cîudeî“ (Sbiera, Poveşti, p. 63) : „Da unde’î dară ? îl întrébâ ea scârbindu-se şi supërându-se érâ| forte,, fâcêndu-ï aruncături că el vrea s’o înşele...“ 3°. aruncătură „lettre écrite au-dessus de la ligne“ : Ceïa ce în paleografiă se numesce „litterae columnatae“. Se întrebuinţa la Român! numaï cât timp eï aü scris cu cirilica. Ion Ghica, Scrisôrea IV : „mai adăoga câte un ucu-scurt pe ici pe colea, saü câte o aruncătură doë pe deasupra, ca să fie slova mai cïocoésci...“ Acelaşi, Scrisôrea XIII: „numaï în câte-va serï më înv0ţase să scriü ro-mânesce; citïam slova cea mai cïo-coéscâ şi scrieam eu treï. aruncături pe d’asupra...“ Cu. câfc manuscriptele românesc! sînt ma! vechï, cu atâta aruncăturile sînt ma! puţine şi ma! rare. Apogeul lor este în secolul trecut şi în prima jumătate a secolului nostru, când uni! ajunseră a scrie nu în douë, ci în treî şi patru caturi, îar iscăliturile se fâceaü printr’un fel de monogramă de litere suprapuse. 4°. aruncătură „mélancolie, hypocondrie“ : In Bucovina descântecul „de aruncătură“ se începe cu : Ieşiţi aruncături, Teşiţi fâcôturi, Ieşiţi ţipaturi, Ieşiţi săgeţi, Ieşiţi reutâţi... D. S. F. Marian (Descântece p. 25) observă : „Dacă cine-va ca.de într’o bolă grea aşa, că nici decum nu’! vine a lucra, ci tot una stă supërat, saü î! vine dor numaï de ducă, saü alte cugete rele îl cuprind, se crede că a-tare vrăjitore saü vre un duşman ôre-carele î-a aruncat nisce farmece în cale, şi el de aceîa s’a bolnăvit aşa de reü, pentru că a călcat în aruncăturile aceste...“ In acest sens se (|ice şi aruncat, v. Arunc. —2-Aruncat. A-rùptul capuluï (d’a-), adv. ; la tête la première. Repe^indu-se fără a căuta la pedecî, aruncându-se într’o primejdii fără preget saü fără socotélâ. Alexandri, Surugiul : „Drumu cotigîa pe lîngă o prăpastie adâncă, plină de bolovani. Mişcă, băete! să mi te duci de-a-ruptu capului ! Unde-am repezit cai! la vale, unde-am cârnit oiştea spre mal, şi ’ntr’o clipali, caî, trăsuri, su-rugiü, arniut şi cîocoîu, eram cu toţi! stâlciţ! şi ucişî în fundu prăpastie!...“ v. Rump. — Rupt. 1779 ARVAT 1780 1-Àrv& s. hârvă (plur. arve, harve), s. f.; t. d'Agric. : vignoble situé au bas d'une colline ou dans la plaine. O viiă care nu se află, pe dél, ci pe loc şes. Cuvînt forte remarcabil, care — fie cu sens de viiă, fie cu acela de şes—trebui să fi fost altă, dată destul de res-pândit, după, cum se vede din unele numiri proprie topice. Aurelian, Ţâra nostră p. 133 : „viile delà pôle saü de pe şes, harvele după, cum le c|i ce în Prahova, se pot cumpăra şi cu 300 lei pogonul...“ Tot în districtul Prahova, tocmai în regiunea cea vinicolă, a Podgoriei, se află, şi satul A r v a, iar în districtul Putnei se chiăma Arva satul Capo-tanul de jos, şi acelaşi nume îl portă acolo doë rîuleţe (Frun^escu). Cihac (II, 723) trage cuvîntul din maghiarul â r v a, pe care’l traduce prin „orphelin, isolé“, şi observă : „la plupart de vignobles étant sur les collines, ceux dans la plaine se trouvent isolés“. De’ntâiu, unguresce â r v a nu însemnézâ nicï o daţă „isolé“, ci numaï „orphelin“, adecă un copil remas fără părinţi, şi negreşit că noţiunea une! viî „fără părinţi“ e tot ce pôte fi mai ciudat. Al doilea, fie pe şes, fie pe dél, acolo pe unde se află viî, ele formézâ tot-d’a-una o grupare, îar nu ne întimpină câte una singuratecă. Al treilea, numele de Arva dat rîuleţelor dovedesce că sensul fundamental al cuvîntuluï este vale în oposiţiune cu dél. v. Vale. Arvă este tot ce pôte fi maî romanic. Latinesce arvum şi arva se chiamâ o cămpiă care pôte fi lucrată, astfel încât să producă, fie grâu, fie vin. Yarrone (De re rust.) dice anume : „majores noştri ex arvo aeque magno, sed maie consito, et minus multum et minus bonum faciebant vinum et frumentum“. Intr’un text frances din 1326 ne întimpină arve cu un sens forte apropiat : „La ruis-selâe qui est entre nos v i g n e s de Rousees et 1 ’ a r v e Thomassin... “, unde femininul arve, adecă întocmai românul arvă din Prahova, însemneză un fel de pămînt vinicol diferit de v i g n e=v i i ă. Du Cange (ed. Carpent. VII, 39) explică pe vechiul frances arve prin : „place vague, propre â bâtir“. Orî-cum ar fi, este aceiaşi vorbă cu al nostru arvă. v. Harvă.— Viiă. 2,Ârva, t. de Choreogr. popul. : nom d’une danse. Un joc al Românilor din Dobrogea, pe care’l cunoscem numai din nume. „Intre danţurile obicinuite pe aici în popor : Sălciora, Brâul, Oisa, Mărunţica, Valu, Orindica, Arva, Raţa...“ (I. Diaconu, Dobrogea, c. Luncaviţa). v. Banţ.—Horă. —Joc. *■ Arvât (plur. Arvaţî), n. pr. m. ethn.: Croate, Slave de Croaţie. Din paleo-slavicul Harvatu, Hruvatin (Mik-losich. Nicolae Costin, Letop. I p. 88: „văzând acei doi fraţi oştiri aţiţate între nămul lor, vorovindu-se amândoi s’au clătit den 11 i r i c, ţara Arvaţilor, şi den Dalmaţia...“ Se întrebuinţa cu acelaşi sens şi forma maî puţin românisată Horvat. v. ŞcMau. — 2'Arvat. — Horvat. a'Arvât, n. pr. m. pers. Este numele etnic A r v a t „Croate“, devenit poreclă, întocmai ca Rusu, Sîrbu, T u r c u şi atâtea altele. Sub Bogdan-vodă Lăpuşnenul era la 1569 Arvat v e 1 - c o m i s (Cond. Doi-jescilor II p. 392, în Arch. Stat.). Dumitru logofăt, Bucuresci, 1629 (Doc. 1781 ARVINTE 1782 Rom. I No. 170 în Arch. Stat.) : „loc de j casă aicé în oraş în Bucureşti derept 26 de galbeni şi jumătate, care loc îaste între Dumitru Colécïu croitor şi între Arvat şi între pimniţa Iu Siman judeţul..." Un zapis de asemenea bucurescén din 1795 (ibid. No. 325)': „eu jupănul j Defta negustorul den Bucureşti, în- j preună cu jupănăasa mé Ancuţa fata lui Arvcit spătar ot Izvor...“ Din acest nume personal Arvat s’a născut apoî numele topic Arvătescî, după cum se chiamă, bună-oră, un sat în Mehedinţi şi o pădure în Romanaţî (Frunt^escu). v. '’Arvat. 3’Arvat. — v. Avat. Arvatèseï. —v. 2'Arvat. Arvinte, n. pr. mase.: 1°. Laurent; 2°. t. légendaire : une espèce de Jocrisse. Ca termen legendar, Arvinte re-presintă un tip de om posnaş. Intr’un vodevil, Alexandri a unit la un loc ambele personage comice poporane din Moldova : „Arvinte şi Pepelea“, cel de’ntâiü. ca moş al Măndicăî, cel-lalt ca peţitor : „Pepelea. Mânca-1’ar zmeoaicele , ghîuj afurisit !... Şi ce faci tu acolo singurică ? „Măndica. Cos ! „Pepelea. Rochiţa ta de nuntă ? „Măndica. Ba !... antereu luî moş Arvinte... „Pepelea. Iar îl cârpescî?... De când te sciü, alta nu faeï... Mai deunăzi ï-aï scos mânicile, ca să’î pui spete. „Măndica. Acum î-am scos spetele, ca să’î fac poale. „Pepelea. Ha! ha! ha!... O s’ajungă vestit în ţară antereu luî Arvinte, mân-ea-l’ar guzganii!...“ Acest personagiu, ajuns în adevăr „vestit în ţară“, fusese creat de Donici prin fabula „Antereul luî Arvinte“ : Arvinte cotele au ros la antereu, Dar n’au stat mult sâ socotescă, Ci singur el mereu Se puse să’l cârpâscă, Iar pentru petici de cârpit Din mâneci a tăiat ca o a patra parte, Şi antereu l-au gătit Cu mânicile prea scurtate, încât orî-carele vedea, De el rîdea... Donici nu făcuse alt-ceva decât a traduce, schimbând numele „Trişcă“ în Arvinte, o fabulă rusescă de Kry-loff „TpnniKnHi Ka^Tam“ : y TpniiiKii Ha jtokthxî. Ka(J)TaHi> npoKpaacfl. Hto ,n;ojiro KyiiaTB njn,? Ojtl aa iiray npnimicfl, no ^eTBepTn oSpisasi pyicaBOB't, H jioktii sairaaTUtti.—Ka(i)TaHi> totob'b... Acestă fabulă a fost imitată fran-ţuzesce de Baronul de Stassart sub titlul „L’habit de Jocrisse“ şi italie-nesce de Gioachino Ponto sub titlul: „L’abito di Giocrisso“; dar numai la Români Arvinte a reuşit a deveni un tip poporan, căci se întemeiază pe cunoştinţa legendară anterioră a acestui nume. In Transilvania prin „moş Arvinte11 poporul înţelege pe un bătrân cărui îi place a da sfaturi sau a judeca lumea. Astfel în basmul „Lupul cu cap de fier“ (Reteganu, Poveşti ardelenescî, III p. 28): „Spânul avea numai mână de luat, dar nu şi de dat, iar moş Arvinte <|icea c’aşa vor ii toţi spâna-ticiî pînă va'peri lumea...“ Este şi o ^icătore rimată: Bine ijice moş Arvinte: Vai de cap undo nu’I minte. (Ibid. V, 79) Despre acest moş Arvinte, Bănăţe- 1783 ARVINTE 1784 niî au o poveste întrâgă, care ne spune : că. era popă, care la bătrâneţe „s’a , tras în săcreţii de munţi unde şi muş- j chiul se teme să crescă,“, fiind des-gustat de înşelăciunile lumii (ibid. i 79-85). ! In munţii Ardâlului există o altă legendă, în care personalul principal e tot popă, dar un om forte neastâmpărat, astfel că vlădică l'a pedepsit să, fie preut într’un sat de Ţigani: „Pră-sfinţia Sa şi-a pus în gând pe vremea aceia să facă omeni din Ţiganii din Puradei, căci îşi $cea: şi Ţiganii din Puradei sînt oi de ale mele, şi pe ei trebue să’i păstoresc, că am să dau samă lui D-(|eu pentru ei. ■ De aceia Pre-sfinţia Sa, ca să potă căpăta popă în Puradei, care să fie păstor ia turma de Ţigani, a hotărît să dee pe fie-care an câte 200 florini aceluia care va sluji cu credinţă în Puradei. Şi 200 florini pe vremea aceia erau bani, nu glumă! Şi cu tote acestea nime nu se îmbulzîa să fie popă în Puradei. Iar Ţiganii din Puradei era pe aci pe aci să’şi lepede legea, ca să’şi capete preot. Atunci tot Pre-sfinţia Sa a pus ochiul pe părintele Avrinie, şi a hotărît ca să’l trimită popă în Puradei. Căci părintele Avrinte, ca om tînăr, neînsurat, învăţat vrăşmaş şi pe faţă şi pe dos, făcuse mai multe posne, şi nu era chip de a’l canoni. Ca în chin de cel mai straşnic canon a hotărît dară Pră-sfinţia Sa să trimită pe părintele Avrinte popă în Puradei...“ (Tribuna din Sibiu 1885 No. 138 — 143). In acest mod, pentru a românisa fabula lui Kryloff, Donici- a introdus în ea un vechiu tip legendar curat poporan, dacă nu tocmai de sgârcit, în or-ce cas de un om mult păţit şi a-juns comic prin păţaniile sale. Din documente, un act moldovenesc din 1689 (Condica Asachi in Arch. Stat. t. I f. 238 b) menţionăză în districtul Fâlciîulul pe Avrintie, proprietar în satul Vitoltesciî; iar un altul din 1659 (ibid. f. 527 a) vorbesce despre „popa Avrentie“. Forma Avrinte, care circulâză alături cu Arvinte, ne duce la etimologia acestui nume. Arvinte este o metatesă din Avrinte, înlesnită prin mulţimea cuvintelor începătore cu ar-, faţă cu puţinătatea celor cu av-. A-vrinte, la rîndul seu, corespunde unei forme literare Avrentie,. întocmai ca „Terinte“ lui „Terentie“ sau „Axinte“ lui „Axentie“. Ion Neculcea, Letop. t. II p. 297 : „Duca-vodă, dacă aucji că şed Canti-mireştii la casele lor cu pace, îndată se îmbrăcă cu cămeşă de ghîaţă, deci şi trimise pe vlădica de Roman anume A vr en t i e...“ Acest Avrentie figureză sub anul 1701 în lista episcopilor din Roman ca Lavrentie. Multe note biografice despre el se găsesc la episcopul Melchi-sedec, Chron. Romanului, I, p. 314 sqq. Prin urmare, Avrentie este o formă românăscă din lat. Laure n-tius sau mai bine din slav. JlaBpen-Tifi, căci latinul -tius s’ar fi asimilat la noi în ţ, pe când slavicul Tifi trece în - tie. Chiar perderea iniţialului l în Avrentie din Lavrentie este de proveninţă slavică. Arborul 1 a u-r u s „dafin“ se chiamă bohemesce şi polonesce v a v r i n (wawrzyn), iar numele propriii Laurentius — polonesce Şi bohemesce Wawrzyniec, Wawrinec, astfel că noi am făcut pe Avrentie dintr’o formă slavică Vavrentie cu perderea iniţialului v prin disimilaţiune cu al doilea v, pe când iniţialul l de’naintea lui a nici într’un cas nu se perde la Români. O reacţiune însă pe deplin romanică contra slavicului A-v r e n t i e este forma poporană Ar- 1785 ARVUNĂ 1786 vinte, românisată nu numai prin meta-tesă, dar mai ales prin finalul -inte, ca şi când ar veni dintr'un prototip curat latin Arvens (Arventem) după analogia lm părinte = parentem, fer-binte = ferventem etc. Printr’o ciudată întâmplare, Lauren-tie, pe care biserica il serbézâ la 10 August şi care fusese ars de viu în Roma pe la anul 257, se pôte a fi fost şi el cam sgârcit, de oră-ce comunitatea creştină de acolo îl alesese de casier. Printr’o altă întâmplare nu mai puţin curiosă, acest sfânt a dat na-scere şi’n Franţa la vr’o doué locuţiuni proverbiale, dar de o altă natură: „être sur le gril comme St. Laurent“, când se vede cine-va pus la strîmtôre ; iar când îşî recâştigă un loc pierdut: „C’est aujourd’hui la Saint-Laurent, Qui perd sa place la reprend...“ v. Arvune. — Antereü. — Terinte. Arvôn.— v. Arvune. Arvonâ. — v. Arvună. Arvînt. — v. Arvune. Arviină (plur. arvune), s. f. ; t. ju-rid.: 1°. arrhes; 2°. tout ce qu’on donne au fiancé ou à la fiancée avant les noces. In sensul de’ntâïu, care este cel general : „Preţ dat la facerea unui contract de cumpërare înainte de primirea lucrului cumpărat, în semn de i obligaţiune pentru părţile contractante (L. M.). Grecul a ¡3 $ a /? w r, vag (Cihac). Din causa acestei deriva-ţiunî, în vechile texturi nu sînt rare formele arăvonă şi chîar arăvon. Mitropolitul Yarlam, 1642, II f. 33 b : „mî-au dzisü sâ ducii grăulii în Mirlikiia, şi iatâ că mï-au datü şi 3 galbeni arăvonă...“ 21,177. II. Pravila Moldov. 1646, f. 3 (cf. Ma-teîu Basaraba p. 291): „de să va tocmi vre un lucrător, şi de va lua asupra sa să lucredze o vie, şi va lua şi arăvonă dela stăpân şi va începe a lucra...“ Dosofteiu, Synaxar 1683, Oct. 6 (f. 50 a): „dându-le şi arăvonulu înpără-ţâeî ceriului...“ Acelaşi, Liturgiar 1683 (Slujba marelui Yasilie f. 29 a): „a de fiîu punere darii, arăvonulu de viitoarîa mo-ştenie, pârga văcuitelorii bunuri...“; dar tot acolo maî jos (Priceştenie f. 97 b): „arăvonă vieţii ceii viitore...“ , Mitropolitul Antim, Predice p. 18: „taina acăsta de astăzi a schimbării lui Hristos închipueşte şi este ca un ara-von acei măriri a împărăţiei ceriului...“ Forma românisată arvună ne întim-pină deja în secolul XVII. Pravila Mateîu Basaraba 1652, p. 142 : „De să va logodi cineva şi va fi muritu unulu deintr’amăndoî sau bărbatule sau muîare, atunce numai ce să întoarce arvuna la parte care e vie, iar nu îndoită...“ Noul Testament din Belgrad 1648, Paul la Corint. I, 22: Carele ne-au şi sămnat pre noi şi dede arvuna Duhului întru inimile noastre... Qui et signa-vit nos, et de-dit p i g n u s Spiritus in cordibus nostris... dar la margine explică pe arvună prin z ă 1 o gu. Legiurea Caragea, 1818 p. 17: „De să va face vânzare cu arvună, şi să va căi vânzătoriul, dă înapoi arvuna, şi mai plăteşte încă atâta...“ Ibid. p. 42: „Când să va strica logodna, atunci arvunele, adecă darurile dela logodnă, să dau înapoi...“ A. Pann, Prov. I, 152: Când te tocmescî, cere să’ţi dea plată bună; Nu lua îngrabâ pe nemic arvună... 58 1787 ARVUNE 1788 In sens comic : „ — Să’mî daî arvună. „ — Gura mea arvună % respunde cumpărătorul; dacă însă e un om cunoscut că nu se ţine de cuvînt, atunci vîn^torul îî zice: „—Iată aşa şi aşa în arvună’\ţ\Vl (R. Simu, Trans., c. Orlat) v. l'Grec. Arvunèsc (arvunit, arvunire), vb. ; donner des arrhes. A da arvună. Une-orî se întrebuinţăză şi forma ar-vunes. In vechile texturi însă găsim aravonesc şi chiar mai grecesce: ară-vonisesc. Dosofteîu, Paremiar 1683 (a 7-îa Miercuré, f. 34 b) : „Astădzii acel vi-clénü s’au strânsü săborii şi asupra svinţii tale deşîarte să învăţă ; astădzîi din voroavă laţul Iuda şi’l ara-vonîaşte, iară Caiafa fără de voe măr-turisîaşte...“ I. Crengă, Stan Păţitul (Conv. lit. 1877 p. 23): „Scaraoschi îl întrebă : —Eî copile, ce ispravă aï făcut ? Câte' suflete mî-aî arvonit? Dă’ţî solia! — Ia maî nimica, stăpâne, respunde dracul...“ Dosofteîu, Liturgiar 1683 (Molitve petdesîat, f. 114 a): „nedejdile nostre cîale de îmviere şi de neputreda vîaţâ prin a ta neminţitâ făgadâ ni să ară-vonisescü...“ . A.Pann, Prov. I, 151: „ Arvuncză din vreme pe fericita muncă...“ v. Arvună. Arvunit, -ă, part, passé d ’ a r v u-n e s c pris comme adjectif : celui qui a reçu des arrhes. Cu sens de logodnic, acest cuvînt ne întimpinà în Fragmentul biblic din sec. XVII (Cod. MSS. miscell. al bis. Sf. Nic. din Braşov, p. 34) : „lui Iosifii ca arvuni- lului de purure fetei şi pâzitorîu, în-preunâ şi slujitorîu curâţiei ei...“ v. Arvunesc. Arvune s. arvun s. arvon s. arvînt, subst. m.; t. de Botan.: Quercus pe-dunculata, Quercus robur, rouvre. Cu proteticul d, acest cuvînt nu e rar în colinde; fără d şi sub forma arvune, îl cunoscem în districtul Dîmboviţa. Colindă din Dobrogea: Prunduleţ de Mare, Sub sore resare Un verde darvînt Bătut tot de vînt; Nu’i verde darvînt Nici bătut de vînt, Ci’I un roş călin Bătut de vînt lin... (Burada, Călet. G5) Şi ’ntr’o altă colindă tot de acolo : Prunduleţ de Mare, Crescutu-ml-a tare Aici pe pămînt Un verde darvînt... (Il)id. 82) Colindă din Ialomiţa: In prunduţ de Mare, Sub zare de sore, Născut’a Crescut’a l)un verde lârvanl Ş’un roşu călin... (G. D. T„ Poos. pop. S5) Colindă din Teleorman : In schela Măriî, In vadul sării, Născut’a Crescut’a Dun verde ăarvun, Verde şi frumos, Sus frunţja’i măruntă, Jos umbra’î rotundă... (U>ic]. 81) 1789 ARVUNE 1790 O colindă din Ialomiţa: Sub zare de sore In ostrov de Mare • Năseut’a, Crescut’a Dun verde darvon, Dun rumen călin... D. G. D. Teodorescu (Poes. pop. 50), publicând acăstă din urmă colindă, observă în notă: „In alte variante îar-„vânt şi darvant, er ca refren se c|ice: „darvunel cu frunză verde. Este vorba „despre sicomor, (|is bulgăresce hbop, „sau mai bine despre arţarul stufos, „cu frunză lată ca de platan“. Nu e nicî sicomor, nici arţar, şi nici cu bulgarul „îavor“, comun tuturor Slavilor, n’are a face. In basmul despre Ilena Cosân^ana, aşa cum se povestesce în Dîmboviţa,, ceî treî fecîorî de împărat merg pe rînd „pînă deteră de un arvune mare, al căruia vîrf se părea că ajunge la cer“ : de acolo se începea împărăţia Ilenei. „Arvune, cu tonul pe u, însem-neză un stejar secular“ (G. Stănescu, Dîmboviţa, c. Bilciuresci). In colinde arvînt şi arvun ni se înfă-ţişeză ca un arbore tot-d’a-una „verde“ în antitesă cu „roşul călin“. In graiul ţeranilor din Dîmboviţa arvune se aplică la stejar, caracteristic erăşi prin ver-deţa sa pînă şi’n locuţiunea proverbială : „Român verde ca stejarul“. Este anume gorunul, numit şi s 1 ă d u n (Dr. Brândză), de unde se explică prin analogiă sufixul în arvun, astfel că, înlăturându-se d’o-cam-dată finalul -un ca analogic, remâne tulpina arv-. Nu mai vorbim despre iniţialul d în formele cele poetice darvun, darvînt, darvon, care este numai eufonic ca şi’n „dalb“, „daur“, „darunc“ etc., întrebuinţate mereu în cântece, nicî o dată în graîu. Să ne întrebâm acuma : de unde vine tulpina a r v - şi forma cea organică ar vînt? Noi seim cu certitudine că din numele personal Laurentie Românii aü făcut Arvinte. In arv- dară, prin aceiaşi transiţiune fonetică, se pote ascunde Iau rus. Din laurus o formaţiune laurentum = arvînt se constată prin numele vechiului oraş, italic „Laurentum“ şi chiar prin amplificatul „Laurentius“, analog, cu „Te-rentius“, care nici el nu se pôte justifica fără o formă intermediară „teren-, tum“ (Corssen, Aussprache *-1, 512). Pe de altă parte, un adjectiv latin vulgar 1 a u r i n u m = italianul „laurino“, spaniolul „laurino“ etc., a devenit la Români a r v i n ca substantiv, întoc-, mai precum din adjectivul „alninum“ s’a făcut la noi „anin“, sait franţu-sesce „chêne“ din adjectivul „querci-num“. Trecerea ulterioră a lui ar vin în arvun, mai înlesnită prin. labialul v, se datorézâ, precum am arôtat'o mai sus, analogiei celor doi sinonimi g o -run şi s 1 ă d u n, pe cari poporul îi rostesce de asemenea gorune şi slă-dune, după cum se <|ice şi •„anine“ alături cu „anin“ sau „căline“ lingă „călin“. După fonetica românéseâ, iniţialul l de ’naintea lui a nu dispare. Chiar din „laurum“ noi avem pe „laur“ ca nume forte poporan al plântei Datura-stra-monium. De unde’i dară dispariţiunea lui l în arvînt şi’n arvun? .Vorbind despre cuvîntul „Arvinte“, noi am vă-<^ut înriurirea slavică în perderea iniţialului l. Aceiaşi înriurire slavică: ne întimpină, prin urmare, şi’n perderea iniţialului l în arvînt= laurentum şi’n arvun = laurinum. In adevăr, numele, polon al dafinului s’a format şi el din romanicul „laurinum“, dar înlocuind pe l prin v : wawrzyn = vavrin „laurier“ ; tot aşa la Bohemi : 1791 ARZ 1792 wawfjn; iar unii Slavi, din causa dls-pariţiuniî lui l, au confundat pe dafin cu arţar, numit slavonesce „iavor“ (Linde, v. Wawrzyn; cfr. Matzenauer, Cizi slova p. 238). Inriuririî slavice se datoreză şi forma îarvant, cu proteticul î, pe care fonetica slavică. îl acaţă mai tot-d’a-una la iniţialul a-: îablani = ablani, îagne = agne, îadil = adu, iazîi=azu etc. Legionarii romani aduseră în Dacia o nomenclatură, întregă greco-italică a laurului: dafin (Sdipv'ij), laur (lau-rnm), 1 a u r î n t (laurentum) şi 1 a u-r i n (laurinum). Laurul însă, care le fusese atât de familiar în Italia, aci nu se afla nicăirî. Numirile lui au căutat să se transporte la alte plânte, cu cari el înfăţişa vr’o asociaţiune de idei. Laurul din grădini sau cel importat din străinătate a păstrat numele de dafin, care însă a devenit tot-o-dată Ia Olteni sinonim cu salcâm, negreşit din causa mirosului florilor acestuia din urmă. Cuvîntul laur s’a pogorît la otrăvitorea cîumăfae „stra-moine“, care face pe om să aiureze, după cum aiurau în vechime pitoni-sele măncând frunte d’ale adevăratului laur (De Gubernatis, Myth. d. plantes II, 193). L a u r i n s’a <|is stejarului celui verde. In fine, 1 a u r î n t a remas, ca un termin botanic nedecis, numai în poesia poporană. In văcul de mijloc, influinţa fonetismului slavic asupra limbei române a făcut ca 1 a u-rin şi laurînt să pen|ă pe iniţialul l, devenind apoi pe calea analogică: arvun şi arvînt, pe de o parte prin paralelism cu mulţimea cuvintelor române începătore prin a r - faţă cu puţinătatea celor cu au-, pe de alta prin analogiă cu sufixul -un în sinonimii gorun şi slădun. v. Afin. — Arvinte. — Aurel. — Dafin. — Gorun. —Laur. — Slădun. — -un... Arvunèl. —v. Arvune.—Aurel. Arz (plur. arzuri), s. n.; rapport, mémoire, requête, supplique, pétition collective. Se (Jicea şi aspirat liarz. Cuvînt turcesc, acum despărut din graiu, altă dată însă forte întrebuinţat în relaţiunile României cu Pôrta-Oto-mană, alături cu compusele 'arz-i mahzar şi ’arz-i hal, cari luau la noi formele de : arzmahzar, arz-magzar, arzumagzar, argimagzarîu, arzuhal, arzihal, arzahal, arzoval, har-zoval etc. (Şainănu, Elem. turc. p. 10). Sinonim cu p î r ă şi jalbă. Ion Neculce, Letop. II p. 268 : „au început a facere pâră şi harzurî la Poartă, a pârire pe Munteni...“ Acelaşi, p. 314 : „Mihai Vodă dela închisoare dela Ţarigrad au făcut un ars de l’au dat la împăratul cu pâră pre Antioh Vodă...“ Acelaşi, p. 334 : „sosind boierii la Ţarigrad, au socotit vreme şi au păscut prilejul, şi cănd au eşit împăratul la gémie, ei şi-au aprins rogojini în cap şi au dat arz la împăratul, jă-luind pre Nicolai Vodă ce le-au făcut...“ Obiceiul aprinderii rogojinelor în a-semeni ocasiuni se generalizase la Români chiar când nu aveaü a face cu Turcii, ci cu autorităţile ţerei, şi se pare că tocmai etimologia poporană delà a r Z a înlesnit lui arz de a se respîndi în graiu. Ion Ghica, Scrisôrea XIII: „s’aii sculat Tîrgovişteniî cu mic cu mare, ş’au venit la divan la Bucuresci cu rogojini aprinse în cap şi cu jalba în proţap...“ De câte ori însă se întrebuinţa cuvîntul arz, era vorba anume de Turci. N. Muşte, Letop. III p. 41 : „precum este deprinsă firea Moldovenilor grabnică la lucruri noue, numai căt li se părea cevaşi boierilor Moldoveni 1793 '•ASALT 1794 spre Domnul lor, se şi ducea în pribegie în ţara Muntenâscă, la Brănco-vénul Domnul Muntenesc, şi se scula cu p â r ă asupra Domnului lor, făcând arzuri la Poarta Turcéscá...“ Enaclii Cogainicénu, Letop. III p. 216 : „Atunce Domnul aü făcut un ars dela toată ţara şi dela Turcii de loc...“ Acelaşi p. 222: „şi aü găsit cu cale ca să facă arz dela toată ţara cătră împăratul...“ Beldiman, Tragod. v. 649 : La Brăila să se scrie şi la Ţarigrad un arz Să ne scape de osîndă, să ne scotă din necaz... Mai puţin poporană era forma arzuhal. Axinte Uricar, Letop. II p. 181 : „Murind dar acel Mubaegi Ahmet Aga, aü dat arzuhal copiii lui la Vezirul Aii Paşa...“ Enachi Cogălnicânu, p. 215 : „spuind şi halul lui ce i s’aü tămplat, arătând şi ce venituri are Domnul aice, l’aü pus la cale ca să facă şeretlic, zicănd că ei îl vor ajutora la toate, făcănd un arzaval cătră împăratul Sultan Mehmet...“ Dionisie Eclesiarc, Chron. (Papiü, Monum. II p. 199) : „Iar vodă Moruz însciinţându-se că nu s’aü putut a se schimba lucrul, fiind măestru aü făcut altă meşteşugire, şi puind de aü făcut harzoval, adecă jalbă cătră împăratul...“ Şi mai puţin poporan era arzmah-zar, despre care a se vedé exemple la d. Şainânu. v. 2,Artic. —Jalbă. —Piră. Arzmahzâr. — v. Arz. Arzop.—v. Harzop. — Brândă. Arzumagzâr Arzuhal v. Arz. As-, pron. démonstr. f. : abréviation d’astă, cette. O scurtare din astă, întrebuinţată în graiul poporan atât de ’ncôce precum şi de ’ncolo de Car-paţi, dar numai în asociaţiune cu unele denumiri de timp : n 6 p t e, dimi-néţă, vérâ, tomnă etc., cari sp încep printr’o consonă. Jipescu, Opincaru p. 56 : „ghisai as’ nôpte un pustiü dë ghis urît, scuipaţi-vë ’n sîn, şi hiie départe d’ast loc...“ Doină din Moldova : Unde mî-aştern, nu mê culc; Unde gândesc, nu mô duc; Că m’am dus as’ vară-odată, Ş’am oftat o iernă toată... (Elena Sevastos, Cântece p. 56) Doină din Ardél : Scii tu, bade, mai as' vară, Amîndoi mâneam o pară; D’acum de-am avé cu sacul, Nu ne-am da unul la altul... (Familia, 1881 p. 203) unde editorul pune : at^ï-vérâ“, ceia ce nu are nici un înţeles. „umblu dë as-diminăţă dâpă primar, şi nu l’am găsit pë nicâiri, umbla-i-ar năjitu pîn cap să’i umble...“ (Th. Theo-dorescu, Ialomiţa, c. Lupş0nu) „as-nopte a intrat luchi ’n zăvadă Ş’a mâncat v’o trei 01, chétrâ-le ’n gură şi mărăcini în cale dë jigănii afurisite !“ (ibid.) v. Acest. — Ast.—Est. Asachi. —v. 1'Asăn. ‘•Asalt (plur. asalturi), s. n.; assaut, attaque de vive force. Este italianul a s s a 110, prin care totuşi nu se pot înlătura turcul i u r ă ş şi slavicul n ă-vală,' trei sinonimi de o potrivă folositori : o armată dă asalt unui loc întărit ; un singur om pote da n ă-v a 1 ă în orî-ce grămadă de omeni ar- 1795 '■ASAN 1790 maţi sau nearmaţî; o oştire clîl iurăş asupra unei oştiri. Enache Văcărescu, 1792 (Papiu, Mo-num. II p. 252): „pinul a nu sosi în-părâtul, Andrianopoli se lua de Vezi- j rul la asaltul sau iuruş cel de ’n-taiu..."; şi mai jos (p. 264): „fu trebuinţa ca sil ia întaiu cetatea Asahu-lui, care şi făcându-o muhasere, o lua cu asalt...“ Urmaşul lui Enache, marele logofăt Ion Văcărescu, în Grădinara orb (Buc. 1836) p. 13, s’a încercat a introduce şi verbul „a asalta": Tunul bombăind când zbiară Şi când trimbiţa răcneşte, Atunci inima se umflă, In piept arde, colcăeşte; Zece mii viteji p6 ziduri Cu mânio le asalta... O, ce vînţ’ atunci, ce viaţă 1 Sufletul il simţ cum saltă... In Moldova, asalt dateză tot de pe 1 la finea secolului trecut. Enache Cogălnicenu, Letop. III p. 278 : „Moscalii într’acestă ernă se apucase să bata Benderul, şi fiind o mulţime de oste Turcescă într’însul, n'au putut să ’1 eie îndată, ci după multă întârziere despre tomnă, pe care l’au luat cu asalt şi cu mare morte de îmbe părţile...“ Costacbi Negruzzi, Sobieski şi Românii : „Asaltul începu. Tunurile aşe-date pe scaune de lemn, băteaii necontenit cetatea...“; şi acelaşi, Muza de-la Burdujănî sc. 4, cu un sens figurat: „Cupidon, care vrea să mg lo-vescă prin întreite asalturi...11 v. îurăs. 2-Asâlt (a-săltat, asăltare), vb. — v. *'Asalt- AsâmSn. — v. Asc'men. '•Asan, n. pr. pers. m.; llassun. Nume turcesc devenit la Români apropo tot atât de stereotip pentru Turci ca şi „Ivan" pentru Ruşi. In „Jocul păpuşelor", Turcul col omorît de Muscal E Asan ¡1 do an... şi popa îi cântă : Asanc, Asana, Bino ’ţi sodo mort în sano; A-s6r’aI mâncat păsat Ş’acum dracul to-a luat... {G. D. T., Poofl. pop. 120—30) Balada „Ion“ din Ialomiţa: Dau călcâo să m6 duc, Să mo duc la Câmpu-lung, La grajdu lui Asan turc : i Să ’I m6sor grajdul do lung, Să ’ml alog dun cal porumb... (Rotoganul, O&rţilo s&tânulul 1880 p. 128) Din acestă causă Românii cei turciţi sau crescuţi pintre Turci căpătau şi ei ironica poreclă de Asan sau la, deminutiv A s a n a c h i , ca boierul despre care vorbesce Ion Ghica, Seri-sorea VI: „La Iaşi boierul Ii a s a n a-che, care făcea parte din casa militară a lui Ioniţă Sturza, a fost arestat de Kiuciuk-Ahmet-Aga şi pus în spîndurătore fără măcar a preveni pe Domn, sub cuvînt că acel I-I asa-nache, după ce creştin fiind se turcise, s’ar fi întors iar la religia cre-ştinescă, ca să scape de pedepsa de care era ameninţat pentru un omor i ce săvîrşise asupra unui Turc...“ ' Se pare câ tot de felul ăsta a fost I „Asan căm ăraşul“, căruia Constantin Brâncovenu (Cond. Brâncovenăscă în Arch. Stat. p. 167 — 169) i-a întărit 1797 »•ASAN 1798 la 1696 cumpôrâtôrea maï multor locuri în Bucurescï. Numele de familiă A s a c h i, ilustrat de George Asachi, iniţiatorul culture! moderne în Moldova, nu pôte fi decât un deminutiv din Asan. Ca doë forme deminutivale, Asachi se referă cătră Asanachi în acelaşi fel ca „Costachi“ cătră „Costandachi“ , „Machi“ cătră „Manolaclii“, „Tachi“ cătră „Matachi“ şi „Dumitrachi“ etc. v. -achi.—Hasan. — 1'Turc. 2,Asan s. Asén, n. pr. m. ; nom d’une famille noble de Moldavie. Acest nume îl purtase cel de’ntâiu marele înteme-etor al imperiului româno-bulgar ce-va înainte de 1190. Fiïu-seü Ioan şi-l’a adaos apoi ca poreclă. De aci dinastia întrăgă a devenit cunoscută ca Asam, iar că(|end ea, aşa s’a numit o posteritate cam îndoiosă, cel puţin nu pogorîtă d’a-dreptul, ci numai prin alianţă, şi care a ajuns cu mult mai târziii pintre boierimea Moldovei. Legenda S-tei Parasceve, sec. XYI (Cod. Mss. miscell. al bis. Sf. Nic. din Braşov p. 75) : „dulcele creştinii în-păratulu Şch6ilor Ioannü Asénü, fece-rulü înpăratului lu Asénü cela bătrâ-nulü...“ Cantemir, Descriptio Moldaviae p. 114, începe în următorul mod lista familielor boieresci de pe atunci : „Abazœstii, „Arburestii, „A s a n i, qui ab A s a n e Ioannis Valachorum apud Choniatem principis fratre originem ducunt...“ El revine asupra lucrului, vorbind despre întemeiarea imperiului româno-bulgar, în Chron. II p. 250 : „Capetele aceştii rădicări fost’au doi fraţi Peter şi Asan-, dintr’ acest Asan sânt Asa-niî carii şi astăzi sânt la noi în ţară, măcar că cu multă vreme mai pre urmă au venit în Moldova...“ Când anume s’au stabilit Asaniî în Moldova, nu seim. Singura menţiune documentală despre dînşiî o aflâm în doă acte, pe cari d. A. Papadopol-Ca-limah le-a dăruit Academiei Române. Unul, din 1668, scris românesce, se începe în următorul mod : „Adecă noi Apostol Gologan şi femeia me Ana fata lui Iurco nepota Nichitei şi ficorul nostru Nichita , scriem şi mărturisim cu acest zapis al nostru pentru un sat anume Lă-turişenii la ţinutul Tecueuluî, care sat au fost direptă cumpărătură lui Enachi postelnicul şi apoi l’au dat danie lui Enachi Cilibiul carele au fost ficor lui Costantin Cilibiul Asani unchiul dumisale lui Manoli şătra-rul, iar Enachi Cilibiul aii fost văr primar dumisale lui Manole şătrarul, apoi neavând cuconi după moarte lui au rămas la mâna frăţine-sâ lui Curtu iarăş văr primar dumisale lui Manoli, etc.“ Actul întreg s’a publicat în Conv. lit. 1887 p. 829 — 31, cu următorea observaţiune interesantă de d. Papa-dopol-Calimah: „Yasilie Cilibiul, pe care’l găsim la 1764 mare logofăt al Moldovei sub Grigorie Alexandru Ghica Yoevod (Letop. III p. 261), era de familia sa Asani“. Actul cela-lalt este un crisov dela Yasilie Lupul din 1650, slavonesce, în care sînt menţionaţi: „kyr Asanachi“ fiiul lui „Constantin Asani Celebi“, apoi Iorga Asani şi fiii sei Manoli şi Constantin, proprietari în districtele Tecucîu şi Covurluiu. Forma Asani represintă pe grecul Jgccvijs. In adevăr, posteritatea vechilor Asani era grecisată deja în secolul XIY, când unul dintre ei, Alexie Asan, stăpânia pe la 1373 insula 1799 ’•ASAN 1S00 Thasos şi s’a închinat Veneţianilor (Hopf ap. Jireî'ek, Gesch. d. Bulg. p. 334). Titlul de C i 1 i b i ü, care insoţesce în actele de maî sus numele Asani, este şi el semnificativ. Turcesce „t'elebi“ ínsemnézíí „maître, seigneur, noble", aplicându-se mai în specie la némurile grecesc! cele maî mari din Constanti-nopole. Cilibiî eraü Cantacuziniî, Rallii, Paleologiî, Comneniî etc. Dintr’aceste familie constantinopolitane ajunseseră a face parte şi Asanil. Se pare însă că’n liniă bărbătăscă eî nu maî existaü acolo pe la 1580, căcî Martin Crusius (Turco-graecia p. 497) t|ice : „De Asa-n i b u s, foeminae tantum superesse feruntur". Linia bărbătâscă să fi trecut óre de pe atunci în Moldova ? Şi ciudat! póte tocmai din Moldova, adecă din medievala „Cumaniă", va fi plecat cu patru secolî înainte, precum vom vedé maî la vale, străbunul Ascm, primul împărat al Româno-bulgarilor. Cumcă fraţii Asan şi Petru, fundatorii dinastiei lor, n’aü fost Bulgari, ci Români, o constată nu numaî unanimitatea scriitorilor bizantini şi occidentali din acea epocă, Choniates, Vil-lehardouin, Henri de Yalenciennes etc., cari ii numesc într’una „Blâyoi“ sau „Blas“, nu „BovíyÚQoi“ saü „Bougres", dar o spune pe faţă însuşi fratele lor cel mai mic, devenit cel maî celebru, împăratul Ioaniţm, care se lăuda mereü că se pogoră „a sanguine Romano" (Theiner, Monum. Slav. merid. t. I p. 11, 15 — 17 etc.). Dar ce fel de nume e Asan, pe care l’a purtat unul din cei trei fraţi şi l’a transmis apoi în-tregeî posterităţi? Cuvîntul n’are a face cu slavicul iaci>HT> „luminos“, căci în „îasînu" tonul cade tot-d’a-una pe prima silabă, pe când în Asan îl vedem tot-d’a-una pe a doua, orî-cum ne întimpină scris acest nume în monumente, adecă în texturi slavice: Accnr,, Act>m>, Acnm. şi Acairi., iar în cele grece şi latine: ’A “■ASCUNS 1826 In gura poporului se aude cu acelaşi sens : s 6 c r e t, secretă. Ascuns nu vine din clasicul latin „absconditum“, ci din vulgarul abscons u m = ital. a s c o s o. Udrişte Năsturel, în prefaţa la Omiliarul din Govora, 1642 : „ca un izvor ascunsii în pământul inimii noastre cel secetos şi uscat de învăţătură, cu aju-torîul lui Dumnezeu şi îndemnare duhului aceluia scurmat’am cu tămpâ minte mia şi am scos acesttî izvor de apă dulce şi purure curătoriu, adăpătoare de suflete omeneşti...“ Şîapte taine, 1644, p. 174 : „cerce-tedzâ toate .lucrurile omului cele trupeşti şi sufleteşti cele ascunse şi ne-vădznt e...“ Mitropolitul Yarlam 1643 f. 16 b : „locurile cele ascunse unde să facu curviile, uciderile, nedireptâţile...“ Ibid. f. 163 a: „şi deca vâdzu rau-îarîa aceia că-i arătâ vinile ei cele ascunse Domnulu nostru Is. Hs., credzu...“ Cantemir, Chron. I p. 212: „minciuni cu voroava frumoasă ascunse şi cu numele adevărului căptuşite...“ Ibid. p. 328 : „pizmă ascunsă de demult în pântece dospind...“ Nicolae Muşte, Letop. III p. 9 : „vrănd să prindă pre boierii Munteneşti la mână, au şe<|ut Grigorie Arodă ascuns în Ţarigrad...“ I. Yăcărescu p. 501: Din dulci ochi fulger ascuns Fără veste m’a pătruns!... Costachi Negruzzi, Zoe, I : „potlogarii, de care gemea oraşul, şe^end ascunşi pintre rîsipurî, pândîau pe nesocotitul pedestru care zăbovise a se întorce a-casă...“ Locuţiune : „stă ascuns ca un liliac“ (R. Simu, Trans., c. Orlat). v. Ascund. 2 Ascuns. — Secret. a-Ascùns (pl. ascunse), s. n. ; part. passé d’ascund pris comme substantif : état d’une chose cachée, secret, mystère. Taină. Sinonim cu a s c u n d e r e, dar arătând stare, nu acţiune. Coresi, 1577, ps. ...şi cu ascunsele tale împlu-se zgäulü lorü... XVI: ...etdeabscon-ditis tuis adim-pletus est venter eorum... ...ab occul-t i s meis munda me... ...ipseenim novit occulta cordis... ...ut sagittent in o c c u11 i s immaculatum... ps. XVIII: ...de ascunsele mêle curâţăşte-mâ... Mitropolitul Dosofteiu, 1680, ps. XVIII : ... că acela cunoaşte ascunsele inemii... Ibid. ps. LXIII ...întru să sâ-gîate într’ascunsuri pre cel fără vinâ... Mitropolitul Varlam, 1643 f. 242a: „Domnul Hs. cela ce şti şi véde tainele şi toate ascunsele...“ Ioan din Vinţi, Molitv. 1689 f. 40 a : „Dumnedzăulu nostru, cela ce toate le cruţi şi de toate grijeşti, ştii ascunsele omeneşti şi înţălâgeră tuturora o ai...“ Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 23) : „dreptul gludecător în-tăi pre sine de drept, apoi pre altul de strîmb gludecă, şi întăl ascunsul inimii sale de făţărnicie curăţeşte, apoi pre altul din nevoe al izbăveşte...“ Corbea, Psaltire circa 1700 (Mss. în Acad. Rom.), ps. XLIII : Că el ascunsul de inimi ştie, Cine ce au lucrat din pruncie... P. Ispirescu, Snove2> p. 47 : „Ba că o fi una, ba că o fi alta. Aş! nu pu- 1827 '•ASCUNS 182S tea el ghici ascunsul vorbelor bătrâ- 1 nului...“ In unire cu diferite preposiţiuni, as- \ cuns formeză următorele locuţiuni ad- j verbiale: j 1°. pre ascuns, pe ascuns, p’ascuns. ■ In oposiţiune cu aievea sau d e faţă; sinonim cu pe furiş. Act dela ostaşii muntenesc! cătră George Rakotzi, 1635 (Col. 1. Tr. 1874 p. 216): „câte vom înţelege ori aieve ori pre ascunsu înpotriva mării sale, coconilor şi credincoşălor, acele de timpuriu i le vom ivi...“ Pravila Mateîu Basaraba, 1652, p. 62: „nice pre ascunsu, nice de faţa să, îndrăznesca...“ Pravila Moldov. 1646, f. 58 : „cela ce va găta nişte bucate sau băutura şi le va găta pre furiş, ce să dzice pre ascunsu, face prepusu cum să dîa altui cuiva să să otrâvascâ...“ Nicolae Costin, Letop. II p. 18: „Gheuca Logofătul umbla şi pentru sine, iar foarte p e ascuns, îar la a! e-vea umbla pentru Duca Vodă...“ Nicolae Mustea, Letop. III p. 35: „pre binele cel de obşte deapururea îl răstoarnă nevoinţele cele pre ascuns, şi maî ales la Turc...“ Enachi Cogălnicenu, Letop. III p. 197: „au triimes p e ascuns om de au văzut cetatea cu ochi!...“ Ibid. p. 217 : „au răpezit p e ascuns de l’au luat de acolo şi l’au dus la Nemţ...“ Ibid. p. 271: „Atuncea Beizadea au scris un arz la împăratul p e ascuns şi păria pe Neculachi...“ Caragia, Legiuire 1818 p. 83 : „Fur zicem celuî ce fură, adecă ia pre ascuns...“ Beldiman, Tragod. v. 785 : Şi pe Ban Ioan Tăutul i se dă într’ajutor, Om b&trân şi cu sciinţă, şi în condeiu lucrător. li grăbesc ca să purcegă, dar în taină, po ascuns, Să nu se do Etcrioi în cât de puţin prepus... A. Pann, Prov. II, 104 : Asiei ea mergând o dată si ’n oglindă căutând, V6(16ndu-so ’nţoţonată, o aud Tp’ascuns di- cond: Aii! acum m& cunosc bine I... 2°. î n t r u ascuns, î n ascuns. Coresi, 1577, ps. C: ... ce cleveti în ascuns soţul ti său, acesta mânai... .. .detralientem s e c r e t o proximo suo, hune persequebar... Legenda Sf-ei Parasceve circa 1580 (Cuv. d. bătr. II p. 145): „şi ruga-se ei întru ascunsu în tot oaşul...“ Moxa, 1620, p. 353 : „ave Divsesu vrăjmăşie pre Palamid î n t r u ascunsu Şi’l părâ cătrâ înpăratul cu hitlenşug..“ Fragment biblic sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al bis. Sf. Nic. din Braşov p. 421): „întrebâ’l întru ascunsu la u-reche ca să nu fie arătatu fă ţi şu...“ I. Văcărescu, p. 121 : Dioa nu am pace, Noptea n’am ce’ml face, R&ii mi-e î n t, r ’ascuns: Unde cer dreptate, Surda rSutate Nu’mî dă nici respuns... A. Pann, Prov. I, 87: Yine ore-cine în ascuns, pe taină, Şi ’1 fură de ’1 lasă fără nici o haină... 3°. pre ascuns, p r.i n t r ’ ascuns, prin ascuns. Moxa, 1620, p. 386: „Theodora pre ascuns ţine sfintele icoane...“; şi maî jos pe aceiaşi pagină: „pânâ atunce cins-tiîa p r e n t r ’ascunsu sfintele icoane...“ Zilot, Cron. p. 25: „iar pe de altă parte, p r i n t r ’ascuns n’au zăbovit a meşteşugi năravul dobândirii de bani...“ 1829 ASCUNSELE 1830 Doină oltenéscà: Toţi so uită ca la urs Şi fac sfaturi prin ascuns Să ne facă vr’un neajuns... (G. D. T., Pocs. pop. 318) 4°. pe sub ascuns. Doină din Ard él : Vai de mine, ce-am ajuns ! Să Iubesc pe sub aicuns... (J. B„ Trans. SI) „Celui ce face vre-un reü pe sub ascuns, poporul îî <|ice câ muşcă d e-a-furata ca cânele...“ (M. Juîca, Trans., c. Srediştea-mică). Este interesant de a găsi într’unul din cele mai vechi texturi romanesc! forma auscuns, care reproduce întocmai pe latinul absconsum. Cugetări în óra morţii, text circa 1550 (Cuv. d. bătr. II p. 455) : „toate ascunsurile se vor ivi“; dar tot acolo de doë ori (p. 456) : „toate auscunsu-rile înainté feţeei salia...“ şi (p. 458): „întru auscuns hitleni aţi fostu...? In loc de „în ascuns“, în munţii a-pusenî aï Ardéluluï se (|ice : „Să vorbim în sêcret“ (Foişora din Sibiîu 1886 p. 5). v. Ascuncl. — Ascundere. — ' 'Ascuns. — Secret. 3-Ascùns, adv.; secrètement, en cachette. Din causa locuţiunilor adverbiale : pe ascuns, în ascuns, pe sub ascuns etc., simplul ascuns funcţionâză forte rar ca adverb. Zilot, Cron. p. 30 : Val de tine, ticălosă ţâră, la ce al ajuns! Acum ţi-a sosit peirea, site tingúese ascuns... v. Ascuns. Ascunsă, s. f. ; état d'une chose cachée, secret, mystère. Sinonim eu masculinul ascuns, dar întrebuinţat forte rar. Coresi, Omiliar 1580 (ap. Ciparîu, Principia p. 212): „şi ascunsa acelora a tuturora descoperi-se-va lucrulu lor şi cuvintele a mijlocii...“ v. Ascund. — "'Ascuns. Ascunsele (de-a), s. indecl.; jeu en-fantin: colin-maillard, cligne-musette. După regiuni, acest joc copilăresc are o mulţime de sinonimi: a j u m i t u 1, m i j o r c ă , m i j o t c ă , d e - a m i j a, d’a-cucul, jumetcă, pitulicîcă etc. Se ţlice şi: de-a ascunsul sau d’a-v’aţî-ascuns. v. Ajumitul. De la Yrancea, Sultănică p. 225: „... băeţii o tuliră d’alungul viei, strigând în gona lor: „ — Cine vrea d’a „puîa-gaîa“ să’î adune cu tigaia ? Cine vrea d’a „v’aţî ascunselea “? „ — Cine d’a „hîra“ care tae vina? „ — Cine etc.“ A. Vlăhuţă, Nuvele p. 51: „o por-nîau de vale, peste părîu, în luncă, şi se jucau de-a ascunsele prin tufiş. Sara se întorceau obosiţi...“ Filimon, Ciocoii vechi p. 139: „Băieţii asvîrlîau cu mingea şi cu arşicele, iar fetele cele mici se jucau d’a ascunsele sau d’a baba orba, alergând ca nisce căpriore prin ierba cea verde şi mole spre a prinde fluturi sau a culege flori...“ D. G. D. Teodorescu (Poes. pop. p. 187) observă : „unele din jocurile copiilor români sînt pînă astăzi o reproducere neschimbată a celor ce se practicau de copiii greco-italî cu 20 — 25 secoli în urmă. Monumentele figurate, obiectele de artă şi scriitorii vechimii ne sînt marturî neîndoioşi despre adeverul acesta. Iată, spre exemplu, cum se exprimă Pollux despre nnodi- 1831 ASCUNSELE 1832 ÔQarfy.ivâa, care nu era alt-ceva decât jocul nostru d’a ascunsele sau „d’a v’aţî ascuns“ : Unul dintre cei ce se jocă se aşă^ă în mijlocul tovarăşilor şi, dela sine, îşi închide ochii, afară numai dacă vr’un altul n’ar fi însărcinat să i’î ţină închişi. Jucătorii o ieaü la fuga (anoôiôqday.ovai) şi se ră-sipesc. Atunci cel care este (de rând, care se face), deschizând ochiî, începe să’î caute, iar dînşiî trebui să’şî dea tôte silinţele ca să ajungă înainte de dînsul la locul hotărît [hg iov vonov rov èxeivov)...“ La acest joc, copiii rostesc o mulţime de recitative, unele obicinuite într’un loc şi altele în altul, din cari o samă resfrâng într’un mod forte curios diferitele epoce din istoria Românilor : epoca fanariotică, epoca slavică, epoca tătărescă, etc. Aşa recitativul : O pi | sec na | sec na | pi kes tin j boli | na co | sti tzan găr, | man găina caf | to ti af | to be len gher | bufi... este o scălciare din grecesce : 07Z0/0Ç ey.Xaae va TTtcl y.a'i o’ xrjv UoXi v'ay.ovüd’7]... Tot la Greci se referă recitativul : Trântii una, trântii doué, trântii, vere, pîn’ la noué : trântii féta Grecului pe malul Petrecului. Yeni Grecul mânios cu cuţitul ruginos: — dă’mi, Yoico, cheiţele să'ml descuiu lădiţele, să’mî scot cununiţele, să’mi cunun fetiţele ! — Vai de mine, nu’s la mine, ci’s la popa din Popesci sus în casele domnesci, unde féta vacele, unde ouă raţele... Următorul recitativ pare a se referi la Italieni : Eşi, fetiţă, la portiţă, că te-astéptâ Talion, Talion, fecior de Domn, cu tichiă de frângliiă, cu pénâ de ciocârlia, cu căruţa Radului, cu cai ’mpËratuluï, cu biciul cumnatului în mijlocul satului. Dorobanţ, banţ, clanţ ! E nu mai puţin interesant numele propriii T i b i ş cu femininul T i b i -ş ô r a : Musca mare treiera, a mai mică vîntura douë mere, doué pere, doué fuse daurele. Mê dusei la Măgurele cu rochiţa d’aurele. Bou’n cinci, bou’n cinci după casa lui Tibiş : Tibisora, * ' t Roşcodana. înriurirea slavică este învederată în recitativul : Ije, ije [mije, mije] panimatca, coţobeica, cuţitele Domnului, sabia curcanului, limbirici, custurici, cioc, boc, treci la loc ! unde „ije, ije" este paleo-slavicul n;i;e, îar „panimatca“ e polonul „pani matka“. In fine, Tătarii ne întimpină în recitativul : 1833 ASCUT 1834 Cine s’o uîta Să’î sară ochii In putina cu bogliiî, Din par în par Pin’ la uşa hiï T ă t a r... v. "'A (p. 35). — ‘>'Armaş. — Coclomdc. -\7oc. Aseunsore (pl. ascunsorï), s. f. ; cachette, guet-apens, affût. Locul unde cine-va stă, ascuns pentru a nu fi vë^ut saü pentru a năvăli pe furiş asupra cuî-va. Biblia Şerban-vodă, 1688, Jes. Nave VIII, 9: Şi i-ău trimisü Et misit eos pre ei lisusü, şi Jésus, et iverunt au mersu la as- ad insidias... cunsoare... . Când însă se ascunde cine-va saü ce-va numai pentru a fi mai în pază, atunci se (|ice mai bine ascunzi-t ô r e. I. Ruset, traducênd pe Molière (Sgâr-citul, Buc. 1836) p. 21 : „nu e maî puţini grijă ïar de a nemeri în toată casa o ascunzătoare sigură, căci pentru mine sipeturile îmî sînt bănuite, casele de fier n’au nici o credinţă...“ I. Crengă, Anecdotă (Conv. lit. 1883 p. 114): „moş Ion Rotă fiind ţăran, cum v’am spus, deşi se’nvrednicise a fi acum pintre boerî, nu avea ascun- ë t o r î în sufletul seü...“ Costinescu, Vocab. I, 73: „Ascun-<|etore, colţ ascuns, maî puţin vë-^ut=recoin“. v. Ascund. — -6re. Ascunsul. — v. Ascunsele. Ascunsură (pl. ascunsuri) saü ascun-dôturâ (pl. ascundeturï), s. f. ; état de celui qui se tapit, qui évite d’être vu. Cuvînt rar întrebuinţat, fie sub o. formă, fie sub cea-laltă. Ascut (ascuţit, ascuţire), vb.; aigui-ser, affîler, rendre tranchant. Se cjice de o potrivă : ascut şi ascuţ, ciscută şi ascuţă. Se aude chiar ascuţesc, iar la infinitiv : a ascute, alături cu : a ascuţi. „A face o armă, o uneltă de fer sau de lemn să tae, să înţepe; a da la tocilă“ (Costinescu). Se întrebu-inţeză forte des despre ceia ce împunge , înţepă sau petrunde într’un sens figurat: penă satirică, limbă muş-cătore, voce supţire petrunţletore, etc. Mitropolitul Varlam, 1643 f. 1 b : „să’ş gâtîascâ armele şi să le ascuţă...“ Cantemir, Chron. II p. 239 : „precum înpăraţii asupra' lor sabiia, aşe scriitorii condeiul îşi ascut...“ Mitropolitul Dosofteiu , 1680 , ps. CXXXIX : Ascuţâră lim- Acueruntlin-ba lor ca de şiar- guam suam sicut pe... serpentis... Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 157): „Totă jigania cumplită colţii âş tociia, şi toată pasirea rum-pătoare pintiniî âş ascuţita; cucoarele cu bui'unele bucuma, lebedele cântecul cel de pe urmă a morţii cânta...“ Balada „Rusalin“ : De ce asculi la cuţit? Mie tare mî-e urît!... (Heteganu, Trandafiri p. 25). Cântec poporan despre „Muierea rea": MS judecă cum îî place, Traiul cu oţet mi’l face, Strigă şi’şî ascute glasul De s’aude în tot cesul... (Marian, Bucov. II, 77) A’şi ascuţi piciorele = a rumpe la fugă, a fugi iute. O poveste din Ardei: „Olarii seduc şi ieaîi galbiniî, lasă calabalicul Catri-nei pînă la cel din urmă cratiţ şchiop, î ş i ascut p i c i o r e 1 e şi du:te! Pasă- 1835 ASCUŢIT 1S36 mi-te, n’aveaü poftă să dee faţă cu Vlad...“ (Tribuna din Sibiîu, 1885 p. 810). Inima se ctscuie = se ageresce, se face mai îndrăznăţă. Urechea, Letop. I p. 124 : „Ştefan Vodă având inimă aprinsă spre lucruri vitejeşti, îî părea că un an ce u’au avut trébâ de războae, că are multă pagubă, socotind că şi inimile voinicilor în războaie trăind se ascut...“ Acelaşi, p. 114 : „Crezând Leşiî acela cuvânt, aü lăsat să hie pre îngăduinţa lui, şi s'aü întors; iar Bogdan Yoda se ascupa ca să’î poată vâna unde ar pute; ce simţind aceste oamenii lui Alexandru Yodâ, aü spus Leşilor să nu se încreză, ce să se pâzéscâ; iară Leşiî fiind de înşălăcîune cuprinşi, nu băgară în samă...“ Bănăţenesce, a se ascuţi cătră cine-va, însémnâ a’l ameninţa (S. Lîuba, c. Maidan). Lexicon Budan, 34 : „Im! ascuţ dinţii spre ce-va = aştept ce-va cu mare poftă“. Derivaţiunea Iu! ascut din latinul a c u o saü chiar din acutum, ca şi aceia a vorbe! „cuţit“ din „cuiter“ (Cihac, I, 18, 72), sînt nesce imposibilităţi fonetice. Ma! bună ar fi etimologia din ex-acutum (Lex. Bud.), care cel puţin explică pe 5; dar şi de acolo s'ar fi născut românesce „săcut“, nu ascut. După cum „cuţit“ se trage dela „cute=lat. cotem“, adecă o unéltâ trecută prin cute, tot aşa de acolo vine şi ascut, — o derivaţiune indicată deja de d. Şaînânu (Dicţ. româno-ger-man p. 25). Ambele presupun un prototip latin vulgar : c o t i o (cotitum, cotire), de unde ascut prin forma e x -coti o saü ad-ex-cotio. Sensul fundamental al Iu! ascut este acela de a da o armă saü o unéltâ pe cute. Cantemir, Ist. Ieroglif. p. 122: „cuţitul pre cute să ascute şi în sim- ceoa briciului intorcându-să, părul peste simţire despică...“ Dosofteîu, 1673, f. 84 a : Ca dintr’un bric a s c u ţ. â t pre cuto, Fac vicleşug şi ’nşolăcîunl multe... Expresiunile ca : „a se ascuţi prin resbóe“, „a se ascuţi cătră cine-va“, „limbă ascuţită“, „respuns ascuţit“ etc. se pot alătura cu figura ciceroniana : „ iracundiam fortitudinis quasi cotem esse dicebant". v. Ascuţit. — Cuţit.— Cute. Ascuţ ) .-v. Ascut. Ascutèsc J Ascutélà. — v. Ascuţitură. Ascuţire (pl. ascuţiri), l’infinitif d’as-c u t pris comme substantif : action d’aiguiser, d’affiler, d’affuter, aiguisement. Sinonim cu ascuţitură (Co-stinescu), care însă nu se ïea în sens figurat, pe când ascuţire se întrebuin-ţâză ma! adesea despre minte. Cantemir, Divanul lumi! 1698, pref. f. IX : „îngeriasca isteciune şi a minţii ascuţire...“ I. Văcărescu,' p. 293 : In el năravuri îndreptaţi, Daţi ascuţiri la minte ; Podoabe limbel voastre daţî Cu Românesc! cuvinte... v. Ascut.—Ascuţitură. Ascuţiş. — v. ^ Ascuţit. ^Ascuţit,-a, part, passé d’ascut pris comme adjectif: aiguisé, affilé, tranchant, fin. Tăios. înţepător. Pătrunzător. Când e ascuţit numai vîrful unu! lucru, se Zice sîmeelos saü sîmcelat. Mitropolitul Dosofteîu, 1673, f. 21 b: Mî-am păzât drumul pre căi vărtonse, Petrl-ascií¿«íe şi s â m cel o a s o... 1837 ASCUŢIT- 1838 Ion JSTeculce, Letop. II p. 370: „paloşe simcelate în vărf, de amăndoă părţile ascuţite...“ Moxa, 1620, p. 371 : „o, pizmâ! de începu tu vrăjmaşe, fiară cumplita, tăl-hariu, scorpie veninoasa, şarpe muşcâ-toriu, segetâ fărâ fieru, suliţa ascuţită, viaţâ fărâ pace, cătu rău faci şi căţi munceşti!...“ Dosofteiu, 1680, ps. XLIV: ...sâgeţăle tale ’s ascuţâte... Coresi, 1577, ps. LI: ...ca briciu ascuţiţii fapt’ai înşelăciune... ...sagittae tuae acuta e... ... sicut nova-cula acuta fe-cisti dolum... Şiapte taine, 1644, p. 102: „spatâ, de îmbe părţile ascuţită...“ Dosofteiu, 1680, ps. LYI: Fiii oamenilor, dinţii lor arme şi sâgeţ, şi limba lor paloş ascu-ţăt... Mitropolitul Var Filii hominum, dentes eorum arma et sagittae, et lingua eorum gla-dius a c u tu s... am, 1643, f. 117 a : „sabiîa cia di înbe părţile ascuţită...“ Mitropolitul Antim, Predice p. 4 : „fulgerând nu (|ic cu fulgerele -săbiilor celor ascuţite, ci numai cu strălucirile unei vieţi bune...“ Nicolae Muşte, Letop. III p. 50: „Şi s’au. scris la steguri, mai mulţi fără de arme, că nu avea de unde ’şi mai cumpăra, că şi arcariî sfărşise arcele, săgeţile şi săkăîdacele ce au avut în dugbenile lor, ce făcea suliţe din crengi ascuţite şi pârlite la vărf...“ Costachi Conachi, p. 100: Ah! amarnică durere, despărţirea de amor! Ce-o să me fac ? vai de mine! nu pot scăpa, ş’oîu să mor!.. Din inimă nici că ’mi ese ghimpul acel ascuţit, Ce m& gîunghe, mS rănesce şi ’mi dă morţi fără sfîrşit!.. Cantemir, Chron. II p. 335: „con- deile mai ascuţite decât sulele şi mai lungi decât suliţele...“ Acelaşi, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 165): „şi ascuţiţi colţii dulăului îndată toate oşcoarele îi zdrumicară, şi toate măţişoarele îi deşirară...“ O satiră poporană din Bucovina: Sluta e acuma ’n casă, Aşezată după masă, Cu dinţii de chilimbarî Ascuţiţi ca nesce pari, Şi la faţă Ca o raţă... (Col. 1. Tr. 1871 p. 43) Moxa, 1620, p. 372: „cela ce ave cerbice ţapănâ şi trufâ iute şi. cu limbâ ascuţită, elu se mue ca boul de jug...“ Eustratie Logofătul, 1632 (Col 1. Tr. III p. 216): „limba cîa mai supţire şi mai ascuţită de toate limbile ce să dzice elenescă...“ „Are limbă ascuţită = il a la langue bien pendue“ (Th. Codreşcu, Dialoguri7 p. 213). A. Pann, Prov. II, 95: O văduvă ’n vîrstă, bătrână, zbârcită, Cu doi dinţi In gură, barba ascuţită, Nas cât pătlăgeoa, la vorbă ’nţepată, Cu ochii câcâră, gura lăbărţată... Cantemir, Ist. Ieroglif. p. 36: „vântul vivorât sau aerul tare clătit, tocmit şi frumos viersul muzicăî alcătuit, de-la cât de ascuţitele la audzire urechi abătându-1, neaudzit al face...“ Ibid. p. 150: „toată pasirea iute la zburat, toată jigania repede la alergat, şi toată dihania ascuţită laadulmecat, pururia gata şi fără preget să fie...“ Balada „Söcra şi nora“: Iată, măre, se ’ntămpla Că prin codri s’audla Tropot mare şi pripit, Chiot lung şi ascuţit... (G. D. T., Poes. pop. 624) 1839 ASCUŢITOR 1840 Respuus ascuţit: Mitropolitul Varlam, 1643 f. 305: „acel râspunsu ascuţit a Domnului ce-i răspunsa că nu-i bine să ia păine cu-coniloru şi să o de căiniloru...“ Minte ascuţită, ascuţit la minte: Cantemir, Divanul lumii 1698, f. 22 a: „frumoasă, întregă, şi decât sim-ciaoa briciului mai ascuţită şi mai iute mint e...“ Legenda Sf-luî Nicolae, sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al bis. Sf. Nic. din Braşov p. 136): „el ave minte ascuţită şi în puţină vreme multâ învăţătura învăţă...“ Cantemir, Chron. II p. 261: „Asan, om ascuţit 1 a m i n t e şi în lucrurile grele foarte isteţ...“ ; şi mai jos p. 281: „om foarte vitez şi ascuţit la minte, ori la ce îşi pune gândul...“ Acelaşi, Ist. Ieroglif. p. 46: „Nime în lume atâta de ascuţit la minte şi iute la giudecată a afla să poate, carile în toată alegerea negreşit şi nesmintit să fie...“ Urechia, Letop. I p. 190: „au adus pre Ion Vodă, care era la minte ascuţit şi la cuvănt gata, şi se vedea a hire harnic nu numai de Domniea a-cesteî ţerî, ce şi altor ţeri să hie cap şi mai mare...“ Nicolae Costin, Letop. I p. 48: „fiind ascuţit la minte Deucalion, aii socotit pământul a fi mumă-sa...“ P. Ispirescu, Snove®' p. 89: „băiatul învăţase carte pînă din sus de brâu, Şi dascălii îl lăudau că este ascuţit la mint e...“ Omiliar dela Govora, 1642, p. 272 : „arată-te înnaltu întru viaţa bunătăţilor şi ascuţit întru ustenele şi întru nevoinţe sufleteşti...“ , Ibid. p. 57 : „cu diavolii şi cu mai marele lor cu Veezevul, care e mai înfricoşat de toate făpturile, ascuţit şi mai iute...“ Cantemir, Chron. II p. 111 : „Cal-visie şi Petavie, ascuţiţi a anilor istoriceşti sămăluiton...“ v. Ager. — Ascut. —2lAscuţit. — Isteţ. 2i Ascuţit (pl. ascuţite sau ascuţituri), s. n.; part, passé d’as eut pris comme substantif : tranchant, taillant, fil, pointe, piquant. Sinonim cu ascuţiş Şi cu tăiş. Legenda Sf-luî Nicolae, sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al bis. Sf. Nic. din Braşov p. 155) : „sfântul apucâ spata şi o lepâdâ jos, şi nemic nu se temu de ascuţitul spétei...“ Tot acolo o predică p. 198 : „închiseră gura leilorü, stinserâ târiîa focului, scâparâ de ascuţitulu spétei...“ Biblia Şerban-vodă, 1688, p. 903 : „maî tăiosîi decât toată sabiia cu doao ascuţite...11 O maximă d’ale vornicului Iordachi Golescu (Conv. lit. 1874 p. 73): „Limba muierii, cuţit cu doë ascuţituri...11 Costachi Negruzzi, Aprodul Purice : După acesta se’ntorce şi acest fel le grăi : Ostaşi! Voi sciţi forte bine că spre a ne birui Alţi mal însemn ătorî duşmani înzădar s’aü ispitit, Ce a săbiilor nostre el cercară ascutit... Balada „Toma Alimoş“ : îa mal stai ca să’ţî vorbesc, Pagubele să’ţî plătesc : Pagubele cu tăişul, Faptele cu ascuţişul... (G. t>. T. Poes. pop. 531) v. 1 - Ascuţit. — Sîmcea. — Tăiş. 3,Aecuţit, adv. ; d’une manière tranchante ou piquante, finement. A judeca ascuţit. A vorbi ascuţit. A res-punde asmţit. v. ’■Ascutit. à Asouţit6r,-ore, s. et adj. ; celui ou 1841 '•ASEMENE 1842 celle qui aiguise, qui affile etc., émou-leur. Care ascute, mai ales ascuţitorul de cuţite. v. Ascut. Aseuţitore (pl. ascuţitori), s. f. ; pierre à aiguiser, queux. Sinonim cu cute şi cu tocilă. v. Gute. Ascuţitură (pl. ascuţituri), s. f. ; aiguisement. Sinonim cu ascuţire. Cu acelaşi sens se <|ice şi ascutélâ (Lex. Bud.). Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 5): „la simc.é groasă ca acésta, pré aspră piatră, multă şi îndelungată ascuţitură să-i fie trebuit am socotit...“ v. Ascuţire. Aselghiă, s. f. ; luxure, débauche, libertinage. Grecul à a è X y s i «, introdus la Români în secolul XVII. Des-f r â ü. Mitropolitul Dosofteïu, Synaxar 1683, Oct. 8 (f. 53 a): „mă temü că de oï zăbăvi cu svântulü botedzü, să nu mâ smintéscâ îarăş înpiedecătorîulu să mă duca la aselgliua cîa dintâi...“; iar la margine ca scoliă : c u r v i î a. v. Aselghicesc. — Aselghidune. Aselghieèscj-éscâ, adj. ; luxurieux, débauché, déréglé. Desfrînat. Mitropolitul Dosofteïu, Paremiar 1683 f. 16 a (Ep. Petri I, IV, 3): ...ambulaverunt in luxuriis, desideriis, vino-lentiis, comessa-tionibus... iar în contextul grecesc : dasX- y s i u i ç“. ...petrecând în necurăţâî aselghi-ce§ti, pohte, vină-riî, mâncaturi... v. Aselgkiă. Aselghieïùne (pl. aselghicmnî), s. f. ; luxure, débauché, libertinage. O româ-nisare a grecului a s e 1 g h i ă. Mitropolitul Dosofteïu, Synaxar 1683, Fevr. 19 (f. 320 b): „[împărăţândîi Iu-lianü], Elliniî ce era într’o hire cu dânsul, nu numaî făcând pângărite asel-gliimmi cu dânsul să gătiîa pre eiş zăgnîatâ focului vïacnicü, ce încâ si-liîa şi pre creştini să facâ lucru spurcaţii ca acela...“ y. Aselghiă. Asème. — v. 1’Asemene. ''Asèmene, adj.; égal, pareil, semblable. „Asemene = o b 1 u , neted, unu ca şi altu“ (Lex. Bud.). Din latinul assimile m=a d - s i m i 1 e m , cu trecerea luîJ în n (cfr. Miklosich, Lautl. Consonantismus I p. 51), o trecere care se află şi la Francesî în bur-guinionul semnai=similare (Littré, v. sembler). In graiul rotacistic al Moţilor: asemerea (Frâncu-Candrea, Românii din munţii apusenî p. 85). Moldovenii rostesc mai mult asemine şi asă-mine. Din causa invariabilităţii sale la gen şi la numër, asemene îşi asociază forte des în graîu, ca şi când ar fi un adverb, pe emfaticul -a : asemenea. în fabula lui Donicî „Bărbatul cu trei femei“, cuvîntul ne întimpină de patru ori: Un om posnaş aü fost schimbat Vr’o trei femei cu cununii, Fiind tustrele în ca vii. Dar acolo era un aspru împërat, . La care cum aü mers asemine sciinţă, AÜ şi găsit de cuviinţă: Ca pentru aşa faptă Pe om să ’1 de subt judecată; Iar spre mai aspră înfrînare Judecătorilor aü pus el înainte Să fie cu luare-aminte Şi să închipuésca pedépsa cea maï mare Unei asemine de pildă ră urmare, 1843 '■ASEMENE 1844 Că la de împotrivă, ol liotărît era Pe toţi a’i spînzura. (Asămine un împărat Nici pe la noi n’ar fi stricat.) .Judecătorii v6d că nu’i de şuguit; Să hotărescă drept ei mult s’aü sirguit; Şi numai Dumneçleü de sus i-aü luminat, Căci socotinţa lor acésta aii urmat : „Ca omului să de femeile tustrele, „Indatorindu-se de a trăi cu ele". Norodul însă s’aü mierat Pentru asemine pré slabă hotărîre... unde este maï cu semă remarcabila inversiunea curat poporană : „aseniene un împërat“ = „un asemene...“ Constantin Brâncovénu, 1695 (Cond. Bràncovenéscâ în Arch. Stat. p. 101) : „săvărşăndu-se toată zidire mănăstirii [Hurezul] şi cu eéle ce înprejurul ei sânt, şi dănd laudă lui Dumnezeu cu bucurie multă, nevoitu-ne-am îarăş cu asemene osărdie de am împodobit sfănta casă..“ Axentie Uricar, Letop. II p. 174: „Acésta carte şi altele asemine scriea la Nicolaî Vodă...“ Asemene se construesce obicinuit cu dativul: asemene cui, sau cu preposi-ţiunea c u : asemene c u ce. Cugetări în ora morţii, circa 1550 (Cuv. d. bătr. II p. 467): „aceîa’s fiii Iu Dumnedzeu şi asîamene cu îngerii...“ Pravila Moldov. 1646, f. 21 : „svré-delü sau toporü sau fune sau alte multe asémenïa acestor a...“ Pravila Mateîu Basaraba, 1652, p. 247 : „de să va fi şi smintit elü singurii cu multe lucruri fărâ de ispravă,' cu mâncări, băuturi şi altele asemene acestora, ucigâtorïulü totü se va certa ca unü vinovatü...“ Silvestru, 1651, ps. CXIII : Asémenïa să le fie 1 o r carii fac pre eï, şi tot ceïa ce să nâdâjduesc întru ei... Similes illis fiant qui faciunt ea, et omnes qui confidunt in eis... Axentie Uricar, Letop. II p. 145: „au mers cu fermanul ce se scosăse dela împărăţie, ca unde vor găsi Moldoveni robiţi şă fie volnici a-î lua; scos’au şi dela Iianul îarlăc asemine cu fermanul împărătesc...“ A. Văcarescu p. 22: Firâsca ta frumuseţe Nu se află’n alto foto; Tu eşti una între toate, Asemene’ţi nu se poate... Une-ori se c|ice d e asemene sau d’a-semene, fără a trece în adverb. Mitropolitul Dosofteîu, 1680, ps.LXX: ...Dumnedzăule, cine’ï dîasîamene ţie...? Ibid. ps. CXXX1V Désïamenïa lor facă-sâ carii îî facü pre înşii... ...Deus, quis similis tibi ?... Similes illis fiant qui faciunt ea... Dar acéstâ asociaţiune cu de ne în-timpinâ numaï în sens adjectival, pe când verbul e tot-d’a-una fârâ de — , bunâ-ôrà ibid. ps. LXXXVIII: Quoniam quis in nubibus a e-q u a b i t u r Domino, et qui s i - Că cine întru nuor să să a s î a-mene Domnului, să să facâ de-.siamenia cu Dom- milis erifc Do- nulu...? mino... ? In Liturgiar, 1683 (slujba marelui Vasilie, f. 29 a), Dosofteîu nu se sfiesce chiar de a reduplica pe d e : „Cela ce îaste icoanâ bunătăţâî tale, peciate d e d e-asîa.menîa în sineşu arătând pre tine tatăl..." Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 23): „Iubire dară cătră cel şie d e asemene va să arăte neîubire că-. tră cel şie nu desemene...“ In gura poporului şi ’n vechile texturi asemene sau amplificatul asemenea este invariabil la gen şi la numSr. In literatura modernă însă, prin analogiă s-ASEMENE 1846 cu alţi adjectivî în — e, se pune la plural asemeni. Ambele forme sînt de o potrivă bune. Zilot, Cron. p. 6 : Se aflară şi d’aicea asemenea rîvnitorî Şi cu dînsul împreună pe o cale călători... A. Pann, Prov. I, 62- ...în loc să se apuce de negoţ saü meşteşug, Eî, p’alţî asemeni cu dînşiî găsind, fac prieteşug... A f a c e asemene cu păraîntul= a dărîma de tot o cetate, o întărire, o casă, „raser“. Enaclii Cogâlnicénu, Letop. III p. 195: „casele Agăî Enachi, ce era în Iaşi făptură de Ţarigrad lăngă Bărnovslde, le au făcut asemenea cu pămîntul...“ La Ioan Visld din Haţeg, 1697 (Transilvania, 1875 p. 152) se află o formă scurtată aseme, şi tot acolo verbul asemez în loc de asemenez. Acé-stă scurtare este pe deplin analogă cu forma ni me lingă ni me ne saü pre-tutinde lîngă pretutindene. Fără preposiţionalul a-, semene, saü mai- bine semen, nu însemnézâ „semblable“, ci „prochain, du même genre“: semenii meï pot să nu fie asemenea mie. Omul alb şi omul negru, cel bun şi cel reü, sînt semeni, dar nu sînt asemenea. v. Asemene. 2-Asèmene s. û’asèmene, adv. ; pareillement, également, semblablement, de même, de la même manière. Materialmente este acelaşi cuvînt cu adjectivul asemene. Mai adesea îşi asociază în graiu pe emfaticul -a : asemenea. Sinonim cu a ş i j d e r e, „tot aşa, cu acelaşi chip, cu aceiaşi m ë s u r ă, d ’ o potrivă“ (Co-stinescu). In oposiţiune cu aimin-t r e. Cugetări în ora morţii, circa 1550 (Cuv. d. bătr. H p. 449) : „stau înpă-raţii cu voinicii, mişeii cu bogaţii, bătrânii cu tinerii, şi toţi asemene vor sta...“; ibid. p. 454 : „bogaţii şi mişeii, şi vor sta toţi asemenele...“, unde e forte interesantă forma amplificată asemenele, cu -1 e prin analogiă ca în opusul „aimintrele“. Mitropolitul Dosofteîu,Paremiar 1683 f. 82 a: „eşti de-atocma şi de-a-sîamenîa şi într’un scaunu cu părintele...“ Şîapte taine, 1644, p. 310 : „a doo îaste asemenîa aceştiia a g unul, a treia îarăşii tot într’un c li i p ii agunul dela bogoîavlenie...“ Deosebirea de sens între asemene şi într’un chip se vede bine în următorul text: Omiliar dela Govora, 1642, p. 26 : „într’un chip le dărui lor suflet înţelept şi fârâ moarte, şi într’un chip asemene le dede toată eastâ lume văzută şi ce e întru îa; şi asemenîa e lor un ceriu acoperemănt, soarele şi luna o luminare e întru casa lor şi pământul li e masâ; şi ploaia asemene' li se varsâ celor direpţi şi celor păcătoş...“ Moldovenesce se rostesce mai ales asemine sa.u asâmine. Nicolae Costin, Letop. II p. 122 : „de pre la alte mănăstiri ce au mai rămas oameni neprădaţi şi nejecuiţî, după eşitul Tătarilor n’au mai întârziat cu şederea, temându-se să nu paţă asemine...“ Nicolae Muşte, Letop. III p. 22 : „Carii n’avea să dea, îi lega la puşce, şi’î ungea cu miere ca să’î mănănce muştele, şi nu numai boierilor făcea acestă strimbătate, ce şi giupăneselor lor asemine...“ Acelaşi p. 30 : „Venit’au Antioh Cantemir Yodă la scaunul domniei Moldovei, om tănăr ca de 24 ani, si- 1847 ASÉMËN litor spve bună chiverniséla ţării, şi se nevoïa ca sa se facă asemine următor tătăni-sâu la dreptate...“ Axentie Uricar, Letop. II p. 149: ..s’aü spâïmântat şi aü plecat fuga, asemine aü făcut şi alte capete...“ Când se alâturézâ doë lucruri, asemene se construesce de o potrivă bine cu ca şi cu cu. A miras, Letop. III p. 103 : „au luat şi delà boieri, şi dela mănăstiri, şi dela toate breslele desătine asămine ca dela ţărani...“; iar mai jos, p. 150: „dând desătina aseminea cu ţaranii...“ Sensul lui asemene se întăresce prin tot. Gheorgachi Logofăt, Letop. III p. •305 : „La Sfântul Arasilie, la Sfântul Botez şi la Sfintele Paşti tot asemene se păzia rânduéla meselor Domneşti...“ Forma asămine se aude şi’n Ardél : Toţî îmi plécà la bătae între sunet de cimpoae, Câte sas’ alăturea, Câte patru-asăminea... (Porapiliü, Sibiiu, 77) v. '■ Asemene.—Aşijdere, Asémën (asemănat, asemănare), vb.; comparer, égaler, rendre semblable, trouver semblable, assimiler. Latinul a s s i m i 1 o , trecut şi’n limbile romanice occidentale, în cari însă el s’a confundat cu assimulo, de unde în francesul assembler saü în italianul assembrare s’a păstrat chiar înţelesul latinului si mul, ceia ce la Români nu s’a întîmplat. Alăturea cu asemăn circulézà în- graiu asemenez. Poporul rostesce mai obicinuit: asamăn, asamănă. Dinu Golescu, Căletoria 1826, pref. : „cum putém, ochi având să nu văz, văzând să nu iau a-minte, luând a- minte să nu asemăn, asemănând să nu judec...“ Costaclii Negruzzi, Aprodul Purice: Iată că umblând haiducii peste un moşneg aii dat, Gârbovit de bătrâneţă, într’un toiag răzemat; A sa barbă ca zăpada, a lui plete argintii, Faţa lui cea cuviosă, ochii sei măreţi şi vil. î 1 asemănă că este îngerul ocrotitor Al acelor pustii sate, saîi duhul tânguitor... Asemăn se întrebuinţeză mai ales sub forma reflexivă, construindu-se cu dativul sau cu preposiţiunea cu. Cu dativul: Silvestru, 1651, ps. CI: Asămănam-m& Similis fac- pelicanului pus- tus sum peli-tiei... cano qui habitat in solitudine... Mitropolitul Dosofteiu, 1680, ps. XXXIX : ...non est qui similis sit tibi... ...nu’i cine să să asiamene ţie... Ibidem, ps. XLVIII : ... s’au adaos dobitoacelor ce -lor fără minte şi s ’ au asămănat lor... . ..comparatus est jumentis in-sipientibus, et similis factus est illis... Mitropolitul Varlam, 1643, I f. 15 a: „să asamănă omulii porciloru...“ Ibid. f. 226 a : „a nimicâ altă nu să asamănă isprăvile noastre într’aua-stâ lume numai fumului...“ Ibid. f. 361 a : „acastâ lume să a-samănă unii sâri, că dzua lucratorii lucredzâ şi rabdâ nâduvulu şi gerulii, îarâ deca vine sara, atunce ei să odih-nescu...“ Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 170): „pizma îndelungată calului sirîap şi nedomolit să asamănă, carile ca pe cel de pe dânsul să lepede, întâi pe sine de mal să su-rupă:..“ 1849 ASEMËNARE 1S50 Ca preposiţiunea cu: Moxa, 1(320, p. 301 : „acesta [Tra-ianu] încă, zicia : cade-se înpăratului a se asămăna cu răbdaria Ini Dumnezeu...“ Pravila Moldov. 1646, f. 156 : „som-nulti sîi asamănâ cu moartia...“; şi mai jos f. 157 : „dragostia să asamănâ cu beţiia...“ Cantemir, Divanul lumii 169S, f. 8 a: „au asameni-te cu ceia-lalţi oameni? căci ca tine cine îaste?...“ Nicolae Muşte, Letop. III p. 34 : „se asămăna cuEdicula ce este la Ţari-grad; şi cum acei ce încap ia Turci de ’i închid la Edicula nu mai au nădejde de vieţă, aşa şi aice în ţară la noi era acel turn a bisericei curţei domneşti..." Construcţiunea cu dativul şi cu preposiţiunea cu ne întimpină une-ori în aceiaşi frasă, ca un mijloc de varietate sintactica. Biblia Şerban-vodă, 1688, p. 454, Cântic. VII, 7: Acasta e mă-rimé ta : asămă-na§i-te finiculuî şi ţâţele tale cu strugurii... Haec magnitu-do tua : similis facta es palmae, et ubera tua bo-tris... unde lătinesce se construesce numai cu dativul : „palmae", „botris", ca şi în contextul grec: „tm • 361) Altă : bisară ş’alaltă-sară M’am culcat pe prisp’afară Pe-o pernuţă de bumbac, Ca să’mî pui mâna sub cap Şi să m&’ntrebî de ce zac... • (Elena Seyastos, Cânt. molclov, 149) 185D ASFINŢESC 185G Cântec din Ardei: A-sară fuse! fecloră, Mladă-nopte nevestioră... (Pompiliu, Sibiu, 28) v. Astară. — De-cu-seră. Aseuesc 1 > —v. Alseîi. Aseuintâ J A Asfinţesc (asfinţit, asfinţire), vb.; se couclier (du soleil, de la lune, des as-tres). Sinonim cuapun sau s c a p ă t. Se întrebuinţezi numai la a treia per-sonă, şi mai ales când e vorba despre sore. Balada dobrogenă „Mihnea-Vodă“: Pin era sore ’n chindie Remase Tătari o mie; Nici sorele riasfmţia, Şi Tătarii se sfirşîa... (Burada, Călit. p. 210) Alexandri (Poes. pop.2 12): „balaurii sînt tot-d’a-una învinşi de câtră Feţi-frumoşî şi tăieţi în multe bucăţi, carile cercă, a se împreună pănâ ce asfinţesce sorele...“ La Bolintin6nu, Cerbul, în loc de „sore“ se pune (| i : Cerbuleţe, mal privesce Sorele ce pere ’n nori, Căci cu ) In balada „Vălcan", sluga după co’şi legă pe stăpânul soli pentru a’l da Turcilor: Unde bine mi’ 1 lega, într’o fugă so ducea Şi po Turci ii asmuVia... (Ilml. tei) Se aude în graîu şi forma azmu(. sau azmuţesc. B. De la Vrancea, Sultănică p. 218 : „La Ignat, când zăpada cădea de doS palme, porcii înjunghTeţi azmufiau câinii caselor şi guiţau de se cutremura pămîntul...“ Figurat, ibid. p. 14 : „Îşî azmuţîa gândul, îl gonia din muche în muche, de p’un plaîu p’altul...“ Acelaşi, Trubadurul p. 122: „copiii de pe drumuri îşi făcură, din ochi, az-muţindu-se asupra guşatului...“ Conservarea latinului mu ti o cu sensul cel primitiv de „canum irritamen“ în cele trei forme românesc! compuse amuţ, sumuţ şi asmuţ e cu atât mai interesantă, cu cât mai tote graîurile romanice şi-au făurit pentru aefetă noţiune câte un termen propriu mai nou. Franţusesce, de exemplu, se fiice după dialecte: aguicher, haler, hisser, acagner, assiler, anksi, enehye, ja-quillâ etc. (Roland, Faune popul.); în Provenţa : acagna, acussa, atissa, as-suta, abourra, abouta (Azăis, Idiomes languedociens). Numai interiecţiunea normandă: „amouee, cri pour lancer un chien sur quelqu’un“ (Mem. de la 1873 '•ASPIDĂ 1874 Soc. de Linguistique, III p. 376) înfă-ţişâzîl o asemënare cu amuţ, dar pôte să fie de o altă origine. v. Smnuţ. Asmutèsc. —v. Asmuţ. Asmuţit6r,-6re, s. et adj.; celui OU celle qui excite, qui pousse à quelque chose. Cine asmute saü a s m u -ţes ce. Cuvînt rar întrebuinţat, dar forte nemerit în colinda muntenéscâ : Càte’sï treï sînt vînâtorï, Do soïmeï amuţitori... (G. D. T., Poes. pop. 02) v. Asmiiţ. Asog (asogctre, asogat), vb.; broyer, pétrir, macquer. M e 1 i ţ e z, frâmînt (păîne), frec milrunt. Cuvîntul se găsesce în dicţionarul episcopului Bobb (1822). E forte remarcabil. Ca mai toţi verbiï români cu iniţialul a-, e compus prin preposiţiunea ad. Remâne dară a se urmări numaï s o g. Precum din latinul „sambucum“ s’a făcut „soc“, prin vocalisarea labialelor şi prin con-tracţiune, tot aşa, prin contracţiune şi prin vocalisarea labialelor, s o g derivă, din latinul s u b i g o : „subigo fa-rinam“ la Catone, „subigo panem ex ovis aut lacté“ la Pliniü. v. Meliţez. Asogâre j I v. Asog. Asogàt J Asoniă. — v. Asmoniă. Aspic, s. m.; t. de:Botan. : lavande, Lavandula. Numele latin vulgar al a-cesteî plante a fost spica (Yegetius), maî bine s p i c u s saü s p i c u m ca într’un text medieval : „sertum ruben-tium rosarum, fulcitum floribus spici“ (Du Cange, ad. voc.). De aci, prin ace- laşi preposiţional o, la Români aspic, în vechea francesă aspic, în proven-ţala : „aspic, lavande en épi“ (Bar-thès, Gloss. botanique languedocien, p. 51). Italienesce S pi go. N’are a face cu neologismul frances culinar „aspic = gelée“. v. Alivant. — Spic. Aspènchïu, s. m.; t. de Botan. : do-radille, Asplénium. Numele românesc obicinuit pentru varietăţile genului As-pleniă este s p i n ar ea-lu p u 1 uï (Dr. Brândză). Termenul aspenchîu se află la Sava Bărcianu. Este învederat o scăldare poporană din asplénium, remarcabilă maî ales prin finalul -chiu, care represintă sufixul latin deminu-tival -culum. Numele frances „dora-dille“ e de asemenen deminutival. v. Ferigă. 1-Aspidâ (pl. aspide), s. f.; t. de Zool. : aspic. Un fel de vipere. Aprope sinonim cu năpârcă. Neo - grecul da n i ô a, paleo-slavic a c n ii jţ a din vgr. dan i g. Ca şi „vasilisc“, aspida s’a întrodus la Români prin Bibliă, devenind însă un cuvînt de tot poporan, maî ales ca epitet de o fiinţă veninosă saü forte rea, căcî ca termen curat zoologic nu e tocmai precis. In Moldova poporul rostesce aschiclă. Cugetări în ora morţiî, circa 1550 (Cuv. d. bătr. II p. 470) : „alţii voru fi negri ca însuş diavolul, alţii vor fi ca peile aspideei...11, unde — ca şi maî jos la Moxa — este de observat genitivul organic aspideei. Coresi, 1577, ps. LVII: Mănia lorü du-pâ chipulü zmeului ; ca aspida surdâ ce astupâ urechile sale... Furor illis secundum similitudi -nem serpentis, si-cutaspi dis sur-dae, et obturan-tis aures suas... 1875 ASPRESC 1876 Acelaşi, Omiliar 1580, quatern.XXVI p. 1: „nu înţelegutulii auzului nostru sâ’lu astupămu, ca şi aspida ce’şîi astupâ auzulu urechilor sale, ce cu-vântulii lu Dumnezeu cu înţeleşii să/lu auzimti...“ Moxa, 1620, p. 379: „elu se făgâ-dui, puiul aspideei nepoţiloru n â p r ă-ceei...“ Mitropolitul Yarlam, 1643, II p. 2: „şi aflâ unu puţu pustiîu, fârâ de apâ, şi într’acela puţu era şerpi şi aspide şi s c o r p i i de lâcuîa într’ănsu...“ Yiaţa luî Nifon, text din’sec. XYII (ed. 1888 p. .58) : „să dezbrăcă lupul de pielia oeî şi’ş astupă urechile ca aspida şi ca va si li scul, îar arcul şi’l încordă şi găti săgeţi...“ Corbea, Psaltirea circa 1700 (Mss. în Acad. Rom.), ps. XC: Pre Aspidă şi pre V a s i 1 i s c u, Vei încăleca şi’l lovi în piscu... Mitropolitul Antim, Predice p. 176: „limba aspidei, gura şerpilor cu care totă (^iua clevetim, batjocurim, ocărâm...“ Cu sensul vechîu grecesc de „scut“, cuvîntul ne întimpină la Anton Pann, Erotocrit, II p. 69 : Eîdic săbiile goale, în aspide se lovesc, încep să se rSsboescă, să se tae se silesc... In Psaltirea Mss. a lui Ioan Yiski din Haţeg, 1697 (ap. Bianu, Ps. luî Dosofteîu p. XLYII), se întrebuinţeză forma nominativală aspis: Pre leu fere nics o frikS Si pre aspis vej umbla... v. Năpârcă. — Şerpe. — Vasiliscl 2-Aspid& (pl. aspide), s. f.; t. d’Ar-clieol.: bouclier rond. v. ''Aspidă. Aspis. —v. x'Aspidă. Aspra, n. pr. pers. f. ; Aspra, Sévère. La vechii Romani exista numele propriü bărbătesc A s p e r. • La Români, humele propriii femeesc Aspra pare a fi fost destul de respândit, deşi nu figurézâ în calendarul creştin. Act din 1689 (Cond. Mss. a Hurezului 1754; în Arch. Stat., I f. 218 a): „Tânasie Păuşăscul înpreună cu mai-câ-mé Martha monahiia şi cu jupă-nésa mé Aspra...“\ şi iscălit: „Aspra Păuşasca“. Act din 1696 (Cond. Brâncovenéscâ în Arch. Stat. p.' 168) : „Mihuluî Pitar încă i-au fostu acestu locu de cumpărătoare dela Zamfir şi delà feméïa lui Aspra, feoorii lui Statie Buluc-başa...“ v. 1- Aspru. Asprélâ (pl. asprelî), s. f.; 1°. „âpreté, rudesse, dureté, rigueur, inclémence, sévérité“ (Cihac); 2°. amidon. In sensul de’ntâiu, e sinonim cu asprime, care este mult mai întrebuinţat. In sensul al doilea, indicat în Lexiconul Budan, e sinonim aprope necunoscut cu scro-bélâ. v. 1 'Aspru. — -elă. — Năsprelă. — Scro-Mlă. Asprèse (asprit, asprire), vb.; rendre âpre, endurcir. „A se aspri = devenir âpre, rude ; a se aspri la cine-va = brusquer, rudoyer quelqu’un“ (Cihac). Lexiconul Budan mai aduce o întrebuinţare neutră : „aspresc=lngheţ puţin, modice congelo“. Când e vorba de licuide, mai ales de vin, serice năs-presc, năsprit, năsprire, cu pre-posiţionalul in- ca şi’n italianul i n -asprire. v. Năsp7'esc. 1877 '■ASPRU 187S Aspriâ, s. f. ; âpreté. O formă, pe care numaï Cihac o citézâ, ca sinonim cu asprime. v. Asprime. Asprime (pl. asprimi), s. f.; âpreté, dureté, rudesse. Sub raportul fisic, însuşirea lucrurilor aspre la pipăit saü la gust; sub raportul moral, străinicia, ne’ndurare etc., dar tot-d'a-una mai mult ca formă decât ca fond. Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom.) p. 246 : „într’acéstâ asprime şi n eînd u plecar e...“ Beldiman, Tragod. v. 725 : Cătră Greci cam cu asprime încep a se arăta, însă cu iconomie de tot a nu’î întărta... Costachi Negruzzi, Alexandru Lă-pu§nénul, III: „am arătat asprime că-tră mulţi, m’am arătat cumplit, refi, versând sângele multora...“ Alexandri, „Tunetul“ : Vôsduhul bubuesce!.. Pămîntul desmorţit Cu mii şi mii de glasuri semnalului respunde Şi de asprimea lerneî simţindu-se ferit, De-o nouă ’ntinerire ferice se petrunde... A.Odobescu, Pseudokyn. p. 84 : „Sel-bătecia şi gravitatea subiectelor reclamă ôre-care asprime în mânuirea dal-teî...“ v. llAspru. Asprire. — v. Aspresc.—Nâsprire. 1-Asprisôr,-â, adj.; un peu âpre, un peu rude, duret. Deminutiv din aspru. v. *• Aspru. — -§or. s,Aspris6r (plur. aspri§orï), s. m.; petite monnaie, sou. Deminutiv din numele moneteï aspru, despre care a se vedé mai jos. E curios de a mai găsi pe asprişor în poesia poporană, pe când aspru a despârut de-mult din graîu. Sinonim cu bănişor. Balada „Bălăcenu şi Brâncovenu“ : Stau Tătari şi Turci tăiaţi, Ca şi snopii seceraţi: Lesne-lesne de tăiat, A-nevoe de scurmat La chisele cu parale, Cine foc le bagă’n samă : Asprişor d&’l mărunţel, Scil ca roua pe pămînt... (Lumina pentru toţi, 1837, p. 71) Intr’o colindă de Crăciun din Transilvania: „S’a sculat jupânul gazdă de o lună, de o sept&mână, cu un dar mândru, cu vre-o doî-treî aspri§orî, dar nou§ nu ni se par vre-o doî-treî aspri§ori, ci o comoră împ&rătescă de unde a dat Dumnezeu să-î împline-scă...“ (D. Pop, Făgăraş, c. Copăcel). v. 4'Aspru. — '2-Ban.—'1,Bănişor. Asprişorâ, s. f.; t. de Botan.: 1°. As-perugo (Cihac); 2°. Asperula(Şaînenu). Doctorul Brândză, autoritatea cea maî competinte, nu cunosce cisprişoră în terminologia botanică poporană. Se pare a fi o simplă adaptaţiune modernă. v. s'Lipidosă. Asprit6r,-ore, adj. et s.; „rendant âpre, dur, rude, aplaneur, aplaigneur“ (Cihac). Care aspresce. v. Aspresc. — Năspritor. Aspriu,-iă, adj.; un peu âpre. Formă citată de Cihac. Noî n’o cunoscem nici din graîu, nici din texturi, deşi e cu putinţă; dar în orî-ce cas nu derivă dintr’un prototip latin asprivus, ci este formată simplu prin analogiă cu „acriu“. v. Acriu. —Aspru. 1'Aspru,adj.; âpre, dur, raboteux, 1879 2-ASPRU rude, bourru, sévère. „Care nu este neted, dulce la pipăit ; straşnic, ïute, fără blândeţă“ (Costinescu). Sub raportul moral, aspru se referă tot-d’a-una la formă ; ast-fel pôte să fie cine-va aspru fără a fi crud saü cumplit, după cum pôte fi cumplit saü crud fără a fi aspru : în primul cas este o bunătate de fond ascunsă sub o formă reu-tăcîosă, în caşul al doilea este un fond reü ascuns sub o formă îmbunătore. Sub raportul fisic, aspru este ceia ce ne înglodesce, ne s g îl r ie, ne încolţesce, ne supără când îl atingem. Din latinul asper = ital. a s p r o = span. aspero etc. Mitropolitul Dosofteîu, Synaxar 1683, Fevr. 19 (f. 320 a) : „furâ amândoi împroşcaţtt cu pietri şi tarâiţă prin locuri aspre...“ Ibid. Mai 13 (f. 127 a) : „încâ de tânăr- âş zmăcina şi’ş trudiîa pre sine cu postulü şi cu nelipsita rugâ şi aspră petrïacère...“ Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom.) p. 46 : „aspru lucru îaste pentru céle şie cunoscute dréptâ gîude-cată a face...“ Ibid. p. 52 : „Inima mîa, o priiati-nilor, spre cîa cât de grîa poruncă şi aspră slujbă a Monarhiilor noastre pururîa gata şi bucuroasă au fost şi îaste...“ Dionisie Eclesiarc, Cron. (Papiü, Mo-num. II p. 184) : „[Alexandru Moruzi] se vedea iscusit la trebile ţereî, adecă a Domniei socotinţă, că era străcu-rând ţînţarul şi înghiţind cămila, era şi cam s t r a j n i c şi aspru cu bo-îeriî...“ : Costachi Negruzzi, Toderică : „cu un glas pe care voîâ să ’1 ară te aspru, deşi se cunoscea că ’î este milă...“ Acelaşi, Scrisorea XVII : „e môle şi netedă, nu aspră şi cîotorosă...“ Balada „Radu Calonfirescu“ : Ştide un bătrân vestit, Cu ciiip aspru şi smolit... (O. D. T., Poe.s. '173) Costachi Conachi, p. 96 : Rădic mălnî, mC rog la cor, Milă nu găsesc, şi pier!.. Aspre's toate şi de plâns, Ochii lumina şi-aii stins!... Dor.icî, „Bărbatul cu trei femei“ : Dar acolo era un aspru împărat La caro cum aii mers aseinine sciinţă. Aii şi găsit de cuviinţă: Ca pentru aşa faptă Pe om să’l do subt judocată; Iar spre mai aspră înfniiiiro Judecătorilor au pus el înainto Să fie cu iuare-aniinto... Alexandri, „Gerul“ : Gerul aspru şi s e 1 b a t e c strînge ’n braţe’! cu jălire N6gra luncă de pe vale care zace ‘n amorţire... Cuvîntul aspru are o accepţiune pro--priă în graiul ciobanilor: „Berbeci aspri se <|ic cei negri pârli de felul oilor ţurcăne, ca berbeci de prăsilă sau de rudă din cari es miei negri, creţi mărunt, cu părul sau lâna resucită ca bobul de grâu, din ale cărora piei sau hărşii se fac căcîule. Se mai <^ice berbeci aspri şi oi aspre la ori-care are lână grosă în fir şi sfâ-şiosă“ (I. Yişaianu, Muscel, c. Măţâu). Une-orî aspru se asociază cu noţiunea de a c r u şi de ama r. La vin acru se dice aspru (Fălciîu, pl. Crasna). „Vinul cam acru se c|ice aspru“ (I. Floca, Transilv., c. Şina). Cantemir, Ist. Ieroglif. p. 145: „toată moartea din fire aspră şi amară îaste...“ • Jipescu, Opincaru p. .20 : „în tim- 1881 4-ASPRU 1SS2 jiurî aspre, dë nevoie şi de ama-r u r Ï..." v. 2 3'Aspru. 2-Aspru (pl. aspre), s. n.; aspérité. Sinonim cu asprime şi cu asprei ă. Prin preposiţiunea cu for-méza o locuţiune adverbiala : cu as-p r u = durement. Mitropolitul Dosofteiu, 1680, ps.LIX: Ostendisti populo tu o d u ra, potasti nos vino compunctionis... 1683, Oct. 11 (f. Arătaş popo -rului tau aspre, adăpaşi-ne cu vin de o vi li re... Acelaşi, Synaxar 00 a) : „şi fura trimişii aceşti pré’n-ţălepţu delà patriarliulü Ierusalimului la ’mpâratulü Theofilü Iconoboreţulu c u aspru, carii stândü naintia lui de faţa, al înfruntară...“ v. ''Aspru. s'Àspru, adv.; âprement, durement, sévèrement. Cu asprime saü c u a s p r u. „Balada Vulcan“ : Oclii ’n sânge ’şî încrunta R’apol aspru cuvînta : Aloleî, focîor do lele ! YînţlOtor filelor melo !... v. "'Aspru. ■‘■Aspru (pl. aspri), s. m.; t. de Nu-mism. : aspre, petite monnaie d’argent. Moneta numita aspru circula la Romani înainte de căderea Constantino-polei. Astfel, bunâ-oră, într’un crisov slavon dela Radu-vodă din 1471 noi citim ca One şi némul seü aü cum-përat patru delniţe de pamînt drept 1000 aspri. Publicând acel crisov, Arene-lin (Vlacho-boigarskila gramaty p. 95 sqq.) face o disertaţiune întrégâ despre aspri, de’ntfiîu ca moneta bizantina : 1 à a a 7T o cc „Ies blancs“, apoi ca mo-neta turcésca. Lăsam la o parte valorea după timpi a asprului peste Du- 21,177. II. nâre. La Români, în secolul XA7II. 12 aspri făceaţi un „florin de argint“ sau „2 potronici de argint“ şi corespundeau cu plata normală a unei dile de munca, dupa cum résulta din urmă-tôrele doë texturi, unul muntenesc şi cel-lalt moldovenesc: Moxa, 1620, p. 370: „să dé biruia anul unü ilorintü de argintü, cum se zice 12 aspri...“ . Vasile Lupul, Pravila 1646, f. 6: „Ceia ce vorü fura plugü sau herfi de plugü sau gugü. şi de sa vorü găsi, să socotéscâ din ce dzi s’au furatü pănâ în ce dzi s’au găsitfi, dece să plâtéscâ pre toatâ dzua câte 12 aspri carii facü 2 potronici de argint, sau cătO să va da unui omü ce luurédzâ pre dzi...“ In Noul Testament din Belgrad, 1648, Mat. XVII, 27 : ...invenies s t a-terem ; illum sumens, da eis pro me et te... ...vei afla un s t a t i r u; acela ia şi’l dâ loru de-rept mine şi de-rept tine... la cuvîntul sta tir se pune la margine tălmăcirea : „ban sau asprii“, ceia ce arată că în Ardei cuvîntul luase un sens general de „monnaie“. Acolo unde valorea asprilor nu pote fi hotărîtă, este când se vindea în ser- 7 9 biă o familiă întregă de Români, cu copii mai mulţi sau mai puţini şi cu avere mai mare sau mai mică, ceia ce făcea ca preţurile sa fie forte variate. Iatâ câte-va exemple : Act muntenesc din 1629 (Doc. Rom. I No. 204 în Arch. Stat.): „Adecă noi Ignat şi Stancîul şi Negoe şi Stan deîn Siliştoarâ scris’am noi acesta al nostru zapis să fie de mare credinţă la mâna jupan Neculei Vist, ca să se Ştie cum am venit noi toţ de ne-amu vândut cu feecrii noştri şi cu toate ocinele noastre să fim rumăni dum- 6i I 1883 ASPUM 1884 nélui, şi am luat eu Ignat şi cu fe-Corii miei preste toată ocina mé 2700 aspri, şi eu Stancîul cu fecorii miei şi cu toată ocina mé luoat-am 2700 aspri, şi eu Négoe s sinove 1600 aspri, şi eu Stan cu fecorii miei cu toată ocina mé aspri 1600, de ne-am văndut de a noastră bună voe...“ Document din 1610 (A. I. R. I, 1, p. 8): „sintu detorîu jupănului Mihaiu aspri 7700, şi i sintu detorîu de multă vréme de sintu la 8 ani de căndu i sintu detorîu aceşti aspri, şi mi-au pus zi de multé ori, îar acmu iar m’amu rugat de mi-au pus zua ia sveti Dimi-trie să-i plătescu aspri la zi; îar să nu-i voîu puté plăti aspri la zi, îar eu să-i fiu rumănu cu feforii mei...“ Astfel preţul uneî familie de Români. varia în prima jumătate a secolului XVII între 1500 pînă la 8000 aspri. In aceiaşi epocă, la 1606, boierul Cernică (Venelin, op. cit. p. 252) îşi cumpëra patru Ţiganî, şi anume pe Stroe drept 1500 aspri, pe Dumitru 1000 aspri, pe Iova 1700 aspri şi pe Oancea 1000 aspri. Intre Români şi Ţiganî — cam mică deosebire ! E forte interesantă următorea cercetare a lui Littré (Dict. I, 21) despre dupla origine a cuvîntuluî aspru : „En grec moderne, aançoç signifie blanc; et en effet 1’aspre est une monnaie d’argent, et c’est ainsi que chez nous une pièce blanche s’est nommée un blanc. Cette monnaie est en usage chez les Turcs; mais le mot n’est pas turc; car on le trouve dans Alexis Comnène bien longtemps avant l’établissement des Ottomans, âia Tçayjcin’ aGnqtav voiiiGnarm’, exiger le payement en monnaie non usée. Cette phrase explique en même temps l’origine du mot aspre. En effet les Latins nommaient nummus asper, une monnaie âpre, c’est-à-dire non usée par le frottement, en d’autres termes, fraîchement frappée. On a là une des plus curieuses mutations de sens qu’une langue puisse offrir. Asper nummus signifie en latin une monnaie qui sort de la fabrique; le mot asper passe, dans le grec avec le sens de monnaie, puis il prend le sens spécial de monnaie d’argent; et comme l’argent est blanc, il arrive à exprimer la blancheur, de sorte que, par une déduction qu’on suit nettement, asper devient synonyme de blanc.“ Casul e mai cu samă curios în limba română, unde adjectivul latin asper s’a păstrat intact în gura poporului, întălnindu-se apoi d’o dată cu acelaşi asper numismatisat de cătră Bizantini, fără ca să mai fi fost cu putinţă de a recunôsce că este una şi aceiaşi vorbă ! După ce cuvîntul a despărut de mult din graîu şi din sistema nostră monetară, el trăesce pînă astăzi în poesia poporana sub forma deminutivală as-prişor „petite monnaie“, dar numaî în poesia poporană. v. '"Aspru. — 2'Aspri§or. — 2’Ban. — Morint. — Leţcae. — 2-Leü. — Potronic... Aspùm (aspumat, aspumare), vb.; écumer, se couvrir d’écume. Din spum (= lat. spumo) cu preposiţionalul a ( = ad). Sinonim cu- spumeg. Cihac a uitat acest cuvînt între derivatele din spumă (I, 261), deşi îl are Lexiconul Budan : „Aspum. Spum“. Noul Testament din 1648, Marc. IX, 17, 19: ... aspuma şi scrăşnăşte cu dinţii ' lui şi să ve-ştej0şte... ...Şi căzu la pământ, tăvăliîase aspumănd... ...spumat et stridet dentibus et arescit... ...elisus in ter-ram, volutabatur spumans... Ibid. Epist. Jud. I, 13 : Fluctus feri maris, despumantes suas confusiones... Valurile măriei groaznici, aspu-mănclu’ş necură-ţâile lor... Cantemir, Ist. Ieroglif (Mss. în Acad. j Rom. p. 262): „.....cu o falcă în cer şi cu alta în pământ, la şoim alergă, cătră carile ochii întorcând, faţa în divurî în chipuri, voroava amestecând, limba bolborăsindu-î, balele mergându-Î şi gura aspumăndu-i....“ v. Aspumat. — Spum. — Spumă. — Spumeg.:. Aspumâre (pl. aspumărî), s. f.; l’in-fin. d’aspum pris comme substantif: action d’écumer, de mousser. Lexicon Budan : „ Aspumare. Spumatio, Exspu-matio.“ v. Aspum. Aspumàt,-â, adj.; le part, passé d’as-pum pris comme adjectiv: couvert d’écume, écumant. Spumegat şi s p u m e g ă t o r. Cugetări în ôra morţii, circa 1550 (Cuv. d. bătr. II p. 470): „alţii aspu-maţi, alţii voru fi gunoiţi, alţii cu toatâ spurucăciune diîn talpe pănâ în capu...“ Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 218) : „cu fălcile căscate, cu buzile lăsate şi cu balele ăspumate, cuvinte cu stropi, şi stropi cu cuvinte amestecate...“ v. Aspum. Ast, âstă, ; pron. démonstr. : ce, cet (cette). Formă contrasă din acest, de care nu se deosebesce mai de loc prin funcţiune, decât numai că ast, nici o dată acest, întră în cuvinte compuse: astăzi, astfel, astarâ etc., saü în locuţiuni aglutinate ca: astă-dată, astă-nôpte şi altele, mai scurtându-se uneori forma feminină în as-: as-nôpte, as-veră, as-tomnă. Câte-o-dată ast pare a avă o maî puţină demonstrativi-tate decât acest, apropiându-se maî mult de caracterul unui simplu articol, bună-oră la I. Crengă, Capra cu trei îe^î (Conv. lit. 1875 p. 340): „îa să maî odihnesc o lecă aste bătrâneţe!...“, unde „aste bătrâneţe“ însemneză: „bătrâneţile“. In orî-ce cas, pentru varietatea stilului, ast "şi acest se pot întrebuinţa unul lîngă altul, înlăturân-du:se o repetiţiune monotonă. Zilot, Cron. p. 77.: Ferescă Dumnedeu ast reu sft nu mai fie La noî, nici la duşmani acest» fel de urgie!... Costachi Negruzzi,. Scrisorea VI: „Sub biserica astă nouă sînt catacombele mănăstirii, • în cari se pun osele morţilor când le desgropă din umedul lor locaş ca să dee: locul lor altor morţi maî prospeţi. Ace stă hrubă e boltită...“ Masculinul ast nu ’şi acaţă nici o dată pe emfaticul -a, care se asociază numai cu forma ăst: „omul ăsta“, nu: „omul aste“. De aceia este o licenţă, de •nu va fi cum-va o erore de tipar, la A. Odobescu, Mihnea-Vodă p. 8 : „Mâna mea s’a- muiat; nu maî pote ridica buzduganul asta, vechiul meii tovarbş...“, unde trebui să se ţlică : „buzduganul ăsta“. Emfaticul -a se acaţă însă la femininul astă. I. Crengă, Povestea lui Arap-alb (Conv. lit. 1877 p. 190): „Par’că nu faceţi a bine, de nu vă mai astîmperă dracul nici la vremea asta...“ Negreşit că emfaticul -a se adauge numai atunci când pronumele se pune după substantiv, expres sau presupus, căci altfel funcţioneză tot-d’a-una sini-plul astă. ' ' A. Pann, Prov. I, 93 : Ieri de murîam, Domne bune, ,. Nu vedeam astă minune!... 1SS7 La plural: aştî, aste. Caşurile oblice: astm, astiî, a stor. Act moldovenesc din 1683 (A. I. R. III p. 257) : „Şi eu Auvram m’am pră-lăjit la plata asini zapis..." A. Păun, Erotocrit p. 119: Aşa Iar ş’intre doi tineri Amorul când mij- locesco, Din desfătările sale ca să guste ît silesce, Încep să’i pricepă taina şi meşteşugirea totă, Ş’in urmă să’I simtă dorul şi rana cea ’n- veninată : Alerg cu mare plăcere asupra aştil pricine, Şi urmeză cu ’ndrăzn61ă, ca nisce înv&ţaţl bine... Acelaşi, Prov. I, 121 : Jşlî protivnicl dară n’aü de tine păs... Costacbi Conachi, p. 227 : Hamurilor fără suflet, pletrilor nesimţitore, Ce sînteţl razem la plânsul astor slujnice feclore... Costachi Negruzzi, Melancolia : Cu respect şi duîoşiă închin ăstui mor- mînt... Acelaşi, Scrisoarea IY : „omul se simte cât e de mic înaintea mareî puteri a luî Dumne^eü, înaintea astor ose mucede ce aü avut odinioră carne şi sânge ca noî...“ Ca şi maï tôte cuvintele cu iniţialul a-, în poesia poporană ast îşî pôte pre-pune pe d. Colindă din Muscel (N. Isbăşanu, c. Albescî) : Lerorol sara, Daslă sară Mî-este-o sară mare... v. Acest. — Astară.— Astădl.— Astfel. *• Ăsta. —v. Ast. 2- Àsta; ça, ceci, „nom général de chose“ (Littré). O contracţiune din a- îsss cesta, întrebuinţată maî cu preferinţă in proverb! şi’n locuţiuni sto-reotipe saii familiare. A. Pann, Prov. I, 168: „Şi cilnd o pate, incepe să’î (Jică : Şi asta e cercel la ureche! sau: Oîu ţine-o ş'asta minte...“ Doina „Nevasta bolnavă“ : Asta'I lumea, ard’o focul I Când chitoscl să cerci norocul Nici că’n lume'I afli locul... (Alox., Poos pop.2- 310) Cântec din Ardei: Du-te câne, Măi calvino! C'asta nu’I cu direptato Să se Ie un sor cu fraio... (Pomplllfi, Sibiu, SI) Balada „Doncilă“ : Ba, ferescă Dumno^leu! Nu’I as¡ta, drăguţul meu... In locuţiunea „una ca asta“ se a-daugă la noţiunea cea obicinuită de asta o nuanţă de mirare sau de necaz. Alexandri, Cinel-cinel, sc. 13 : „Graur: Am mâncat la masă cu cu-cone?... I! mămulica me, căci n’am sciut una ca asta\ „Florica : Şi ce făceaî ? „Graur: Ce făceam?... Le sărutam pe tote...“ In graiul poporan neutrul asta se îea une-orî ca feminin, bună-oră la I. Crângă, Povestea luî Arap-alb (Conv. lit. 1877 p. 176): „Omul bun n’are noroc; asta ’î sciută, rogu-te să nu’ţi fie cu supgrare...“, unde obicinuit se dice: „asta ’i sciut...“. Asta e în oposiţiune cu alta „pas ceci“. Balada „Golea Haiducul“: Volnici, staţi De nu mal daţi, Pe mine nu stricaţi, Că asta nu e alta -•ASTA Kv 1889 ASTAÜ 1890 preft Stf- -Ûtlij £l e cet-Îm olOt , oJ) se a-tâ de necaz. :u eu-n’am rutam ta se : la I. Codv. re no-nu’tt lit se ..pas Ci este greşela mea Şi blestemul maîcă-mea... (G. T>. T., Poes. pop. 5S9) Balada „Oprişanul“ : Nu mî-e cîudă de asta, Cât mî-e cîudă de alta... Asta’î asta=„c’est bien comme cela, la chose est ainsi“. A. Pann, Prov. III, 156: „Asta e astal stau să’î pice potcovele, şi tot cere să maî trăescă...“ Asta se pote construi cu partitivul de, ca în chiuitura din Ardei: Părinte popia ta! Fă şi cu mine ce-va, Numai nu mS cununa, Că nu’mî place d e asta! (Familia. 1887 p. 187) „de asta“ f însemnézâ „una ca unde asta“. Alt ce-va este construcţiunea genitivala cu d e, ca în proverbul : Multe-am tras Şi nu m’am ras, Nici d e asta nu m’oîu tunde. (R. Simu, Trans., c. Orlat) v. Acesta. — Aîasta.—Ast. Astàr, s. n. ; t. de Comm. : étamine, toile commune, doublure. Din turcul ăst ar „toile grossière qui sert de doublure“ (Şaîn0nu), de unde şi neo-gre-cul âaxÜQi, serbul astar etc. (Cihac). „Căptuşălă de pânză ce se pune pe dosul uneï haïne“ (Costinescu). G-heorgachi Logofăt, Letop. III p. 321 : „i se gătîa un cal Domnesc îmbrăcat peste tot cu astar alb...“ Nartul oraşului Iaşii, 1792 (Codrescu, Uricar IY p. 134) : „Un antereü fe-meesc de alăge maniţe cu adaos de astanu. Un antereü femeesc de alăge cu matasă tij cu adaos de astanu...11 De aci şi verbul astăresc „doubler“: „a astări, a pune astar pe o haină, a o căptuşi cu astar“ (Costinescu). v. '•Turc. Astară, adv. ; ce soir. Sinonim cu de-sérà. O contracţiune din astă-sérâ, întrebuinţată maî ales peste Carpaţî, dar cunoscută şi de dincôce. Dicţionar Mss. bânâÇén circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 425): „Astarë. Hoc sero.“ 'Çiçhindél, Fabule, 1814 p. 121 : „cel fără obraz şi gros la péle, şi céïa ce e datorîu şi pote şi .trebue să dé, el îndepărtă astăzi pănă astară, de mâne pănă poîmâne, şi aşa mînă tot maî departe...“ Mitropolitul Dosofteîu, Synaxar 1683, Iun. 6 (f. 148 b) : „şi déca să dusâ la curţâle sale,-porunci egumenei să’î brimiţă pre Mariîa astară, iară egumena să măhni...“ Doină din Ardél : Ţucu-ţî, lele, ochii teî Séra, încuind viţei; Ţucu-ţî, lele, guriţa ' Astară, când t’eî culca!... (J. B., Trans. 392) Astară, alături cu a s t ă - s é r ă, se întrebu^ézâ şi ’n dialectul istriano-român (I. Maîorescu, Itin. p. 85 ; Mi-klosich, Rum. Unters. I p. 19), ceîa-ce dovedesce vechimea acestei forme, v. Seră. — A-sérâ. — De-seră. Astàü (astătut, astare), vb.; être présent, comparaître devant une autorité. Latinul asto, a s t i t i. E forte întrebuinţat în tôte scrierile mitropolitului Dosofteîu, mai ales însă cu sensul de a se înfăţişa de ’naintea unuîjudecător. Yom cita numai o parte din texturi dosofteîane : 1680, ps. XXXY : ...astătu la toa-tâ calîa nu bunâ, Şi de răutate nu s’au urât... ...astitit om-ni viae non bo-nae, malitiam au-tem non odivit... unde la Coresi, 1577: „pristăni în toatâ calé ré“, la Silvestru, 1651: ..sta lănga cale nu bună“, Ia Şerban-vodă, 1GSS: ..aproape stătu langa toata cale nu buna...“ 16S0, ps. CYIII: Ca asfătu nadi- I Quia a d s t i t i t repta mişelului... | a dextris pauperis.. unde la Coresi: „ca stătu dederepta meserului", !a Silvestru : „casta dia-direpta surumanului“, în Biblia Serban-voda : „căci stătu den direpta săracului...“ 1GS0, ps. XLIY : Asfătu înpa- Astitit regina rătesa nadirepta a dextris tuis... ta... unde la Serban-vodă : „înainte stătu...11 Synaxar 16S3, Mai 5 (f. 109 b): „în cetatîa Calliniculu unde era Numerianu împăraţii sosându, şi ’naintîa fîaţiî luî astăndu şi pre Hs. Dumnedzău măr-turisindu...“ Ibid. Oct. 24 (f. 85 a): „îngerulu Domnului i sa arata de’i dzâsâ: cu-tedza, fata lui Dumnedzau, ca ţă sa cade sa asfalt naintîa Ighemonului...“ Ibid. Fevr. 3: „şi decâ astăfit la gu-deţ şi fu întrebat, spusa vederat şi numele sau si credinţa şi meşterşugul...“ Ibid. Mart. 11 (f. 28 b): „şi îarăş părându-î, asfătură la gudeţîi...“ Ibid. Mart. 14 (f. 37 a): „dî-aciîa âş băgarâ mânule în câtuş şi astălură naintîa luî Urvanii igbemonulu...“ La gerundiu. Dosofteiu întrebuinteză ■ » de o potrivă formele astând şi astătănd. Synaxar 1683. Mai 6 (f. 110 b): „A-cesta era în dzâlele lui Lichinie şi Sa-vinu igbemonulu, naintîa căruia asfă-tându. fu bătut cu vine de bou...“ Ibid. (f. 111 a): „l’au aruncatu în temniţa, unde astăfăndvA îngerii l’au pusu’lu sănătosu...” | Ibid. Mart. 19 (f. 46 a): „deci măr- ! sându svântulti la Xicomidiîa si asta- i — s i tându naintîa acelui domn si 'ntre- ! bându’lii sa dîa răspunsti, ai dzàsA...“ Ibid. Mart. 2S (f. 57 b) : „iară dimineţii astătăndu naintîa tiranului, le dzasa...“ Ibid. Mart. 17 (f. 42 a): „aciastia audzAndiî carii era astăndu, să cutremurară...“ Din astatf s'a format, şi a renias la Ardeleni verbul a s t ă v e s c, despre care vedi mai jos. v. Astătut. — Stait. Astătut,-ă, adj.; part, passé d’astati: comparu devant une autorité. înfăţişa t. Mitropolitul Dosofteiu, Synaxar 1683, Oct. 12 (f. 61 b) : „călugăriţa depre-unâ cu alte fia te într’o mănăstire, şi parata la Ighemonul si astâtutâ naintia lui, într’o legătura de lier legata, o bătu...“ v. Astaü. Astădî, adv.; aujourd’hui. Diua în care sîntem, între ierî şi mûïne. Prin extensiune, se dice une-orï şi despre vremea în care trăim, cuprinsă între trecut şi viitor. In primul sens: astădî e luni ; în sensul al doilea : astădî omenii nu cred nemic fără dovadă. In graiul vecliiu se mai audia încă trisilabic : a-stă-di, circulând însă în acelaşi timp disilabicul a-sfădi. Coresi, Omiliar 1580, quat. Y. p. 10: „dă-mi tu mie astăzi, iară Iu Dumnezeu i veri da mâine...“ Ioan Crisostom, text din sec. X\rII (Cod. Mss. mise. al bis. Sf. Nic. din Braşov, p. 459) : ..Astăzi era cu noi, iarâ mă ine se duce dela noi acolo; astăzi cela ce ne iubiia pre noi, iară demânéţa petrecemu’lü cu jale; a-stăzi ia viiaţâ, iarâ mă ine în groapâ; astăzi puternici, mâine fără putere; astăzi cu bune mirosele ungăndu-se, 1893 ASTĂpi 1894 iarâ demăneţâ înpuţindu-se; astăzi hrâniîndu-se acice, iară, mâine acolo plăîngându...“ Deja în secolul XVII, finalul i sau î din astă§î începuse a dispare, trecend în u. Moxa, 1620, p. 389: „jucaşi bine astăzu şi vrătejişi bine calul...“ Mitropolitul Dosofteîu, Synaxar 1683, Nov. 11 (f. 118 a): „Un om de-ahirîa cu alţii 2 inşii ţâindu-mâ şi sprejinindu, au veniţii totu cu mine eri şi astădzii pre Mare pănâ aicia,..“ E remarcabilă, forma substantivală, plurală astăzile la Coresi, Omiliar 1580, quat. XXXIV p. 9: „să nu cu lene şi cu negrija să rămânemu, astăzile de pu-rure cu înşelăciune, petrecându-le, iară demâneţile de-aciia începăturile lucrurilor iarâ părâsindu-le...“ Urmând după un nume şi prepu-nendu’şî pe d e, astădî funcţioneză ca adjectiv: „hodiernus“. Cantemir, Chron. I, 94: „Românii ceşti d e astăzi în Dachia sînt tot aceia Romani pre carii Ulpie Traian î-au adus atunce...“ In popor e forte obicinuit pleonasticul i de astădî, care se deosebesce de simplul astădî numai prin mai multă energiă. Mitropolitul Varlam, 1643, f. 36 b: „iarâ străluci dulce primăvară şi linişte mare într’acastâ dzi de astâdzi...“ Şîapte taine, 1644, p. 117: „Taina preoţiei îaste leguitâ dela IIs. spre apostoli şi pănă în dzua de astâdzi...“ Când nu urmeză după un nume, d e astădî însemneză „â partir d’aujour-d’hui“. Act moldovenesc din 1682 (A. I. R. III p. 258): „să d6 Ursul Murguleţ a-ceşti bani toţi de astăzi din 26 de zile a lui Iîul in patru săptâmăni...“ La mitropolitul Dosofteîu, Synaxar 1683, Apr. 1 (f. 67 b): „să nu mu- I tăm vriamia pocăi'nţii, zăbăvindu-ne în păcatu de astădzii de mâine, că nu ştim pănâ mâine agunge-vomu...“, locuţiunea „de astădî de mâine“ exprimă forte energic ideea de trăgenare: de astădî pînă mâine şi de mâine pină mai încolo. Când sîntem însă nesiguri dacă ceva se va întâmpla tocmai astădî, y-aster (ju-gum=^yoj'), adecă: apropiat de carpen, ca-şi-carpen. Sufixul -astru a existat cu certitudine şi la Daci, la cari dov-■16cul sau bostanul se numia tuta-stra: xoXoxvv&ig Pa\uaioi xovxovg finet Gilfiarixa, Jaxol xovtugcqcc (Dioscor.). Partea radicală „tut-“ se apropiâ de numele paleo-slavic al acestei plânte „tyky“, derivat din „tyti“ a cresce în volum, a se îngrăşa sau a se îngroşa, de unde substantivul „tuku“ grăsime, tote din radicala ario-europeă tu, re-duplicat tut-, conservată în sanscrita şi’n Yede cu sensul de crescere. Literalmente dacicul tutastra, înrudit numai prin partea’i radicală cu slavicul tyky (ung. tok, bulg. tikvă, la noi tidvă, tivgă) însemnâză un fruct „grăscîor“ sau „groscior“, descompunându-se în tut şi sufixul -astru, care funcţioneză, prin urmare, întocmai ca romanicul -astm în „sordastro=sur<^işor“, „ver-dastro=ver<|işor“ etc. Acelaşi sufix ne întimpină în numele topic Yădastra din Romanaţî, o localitate mlăştinosă în care se descoper mereu anticităţi romane şi ante-romane (cfr. A. Odo-bescu_ în Analele Acad. Rom. 1877 t. X secţ. II p. 188). Partea radicală a 1905 ASTRUC 190G cuvîntuluï nu este slavicul BOjţa „apă“, căci Slavii nu cunosc sufixul -astru, ci este tracicul fié 6v „apă“ (De La-garde, Gesamm. Abliandl. p. 285), de unde, cu acelaşi sufix ca în %ovTÛarqa, resultă Beddaïoa, literalmente „ap-şoră“. Să adăugam în trécët că ’n al nostru săhastru nu se cuprinde sufixul -astru, după cum credea Diez (Gramm.8, II p. 391), acéstâ vorbă fiind un împrumut din grecul yiiv%a-orrjç (Cihac) ; este de observat însă, în orî-ce cas, intercalarea lui r în „săha-stru“ în loc de „săhastu“. La Moţii din Ardél (Frâncu şi Candrea, Rota-cismul p. 58) pînă şi din ăsta se face liăstra. v. Albastru. — Buiestru. — Jugastru. — Secastru.— Vădastra... Astrùc (astrucat, astrucare), vb. ; 1°. enterrer, ensevelir; 2°. couvrir; 8°. coucher par terre. In primul sens, sinonim cu îngrop şi înm or minte z ; în al doilea, cu acopër; în al treilea, cu culc, Cuvîntul e forte des în vechile texturi. Mitropolitul Dosofteîu, Paremiar 1683, f. 26 b (Genes. L, 2) : Şi porunci Io-sifü slugilor sale üoclilorü ceia ce ’ngroapâ să ’n-g r o a p e pre ta-tălîi lui, şi’l as-trucară coclii pre Izrailü... Et praecepit Joseph servis suis sepultoribus, ut s e p e 1 i r e n t pa-trem ejus; et sepe 1 i e r u n t se-pultores ipsum Israel... unde în Biblia Şerban-vodă, 1688 : „şi îngropară îngropătorii pe' Israil...“ Biblia Şerban-vodă, Jes. Nav. XXIV, 32 : Şi oasele lui Iosif le-au scos fiii lui Israilü dela Eghypet şi le-au astrucat, pre îale la Sicliima.. Et ossa Joseph extuleruntfilii Israel de Egypto, et defoderunt in Sicimis... Despre môrtea lui Petru Rareş, va-rianturile cronicei lui Urechea (Letop. I p. 172) sună : ...l’au astrucat în mânăstireaPo-brota... ... l’a'u îngropat în mănăstirea Pobrata... Miron Costin, Letop. I p. 269: „...l’au astrucat [pre Barnovski Vodă] în Patri-arşie întru aceiaşi, noapte, apoi de a-colo spune sâ’î fie dus oasele în ţeră Vasilie Vodă...“ Nicolae Costin, Letop. II p. 44 : „Du-mitraşco Vodă, după ce l’au domnit boierii şi ţara, au astrucat pre tată-seu cu mare cinste în gropniţa ce şi-au fost gătit răposatul Antonie Ruset...“ Cantemir, Chron. I, 254: „iară oasele luî puindu-le în raclă de aur, le-au dus la Roma şi le-au astrucat supt stâlpul carele era de dinsul zidit...“ Acelaşi, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 59): „pre tâlharul la mână va băga şi în groapa morţii de viu âl va astruca....“ Figurat, la mitropolitul Dosofteîu, Synaxar 1683, Ghen. 6: „Şi să bo-tedzâHs., deci toată firîa apelor o svinţi, şi tot păcatul oameniloru astrucânclu în şipinile Iordanului, îndată să sui dela apâ...“ Cuvîntul circuleză pînă astăzi în popor. deşi a devenit din ce în ce mai rar. Povestea „Pepelea“ din Bucovina (Sbiera, Poveşti p. 14): „Şi ca să nu aibă cheltuelă multă cu înmormîntâ-ciunile, lî-ati juruit popa că va îngropa fiă-căruîa copiii degeba, şi aşa au avut ce astruca o s8pt6mână în-tregă...“ Tot de acolo basmul „Doi Feţî-Lo-gofeţî“ (ibid. p. 110): „...i-au astrucat în ogradă de dinaintea curţii, unul de-o parte şi altul de ceia-laltă parte de prag...“ Sensul mai respândit însă este acela de acopăr. 1907 ASTRUC 190S Cântec poporan din Moldova : Mare tainiţă sâ’mî faci, Cu dinţii de brâu să mii îaî Şi'n tainiţă să mfi dai, Că frunda s’a scutura, Pe mine m’a aslruca... (Caranfil, Valea Prutului, 27). De asemenea în Banat: „După ce s’a astrucat cu pămint mortul, toţi se spală pe mâni cu apa mortului peste gropă...“ „Mama pădurii este vîlva codrului. Ea e o muiere care pre o ureche se culcă şi cu altă se astrucă — se acopere...“ „Mălaiul se coce şi în cerine de pă-mînt, unde se astrucă cu spudză...“ (S. Liuba, Banat, c. Maidan). Iu Oltenia : „A acoperi casa se <|ice a astruca, as trucare, îar acoperişul—a s t r u-cuş“ (Pr. C. Ionescu, Mehedinţi, c. Şi-şesciî de jos; D. Cerbulescu, c. Cloşani). Sensul de acopăr este singurul pe care ni’l dă şi Dicţionarul Mss. Bănă-ţen circa 1(570 (Col. 1. Tr. 1883 p. 425): „Astrulî. Tego. „ A s t r u k S t o r e. Tegumentum“. Prin asociaţiune de idei între culcuş şi mormint: „Sînt unele vorbe prin cari ciobanii se deosebesc de săteni, de ex.: astru-că-te să te cotroşesc=culcă-te să te învălesc“ (M. Neculau, Dobrogea, c. Garvan). Prin alte doe asociaţiuni de idei, una cu ar unt: „a arunca un cadavru“, alta cu astup: „a astupa o gropă“, poporul a modificat pe astruc în astrunc şi’n astrup. Balada „Domna Ilena“ din Ilfov: După ce Yarticî murîa, Jos din ţepă îl dedea... Pe Yarticî câ’l astrunca... tŢara nouă 18S7 p. 91) Forma astrup ne întimpină în Psal- tirea Iiaţegană Mss. a lui Ioan Yiski (Transilvania, 1875 p. 152). In fine, pe lingă, astruc în graiul vechiu se auijia şi astroc. Mitropolitul Dosofteiu, Synaxar 1683, Mai 8 (f. 113 a) : „şi când fu sâ să pri-stăvascâ dela trup, sosând la adânc; bătrâniaţe, că era lângă o suta de ai, âl întrebară ucinicii lui unde şi cum să cade să '1 astroce...“ Ibid. Oct. 8 (f. 54 b) : „să adunară delà Ierusalimü şi dela Ierihon şi dela Iordanu şi din toate hotarâle cu multa smerenie dumnedzăiascâ să astroce svin-tele ei moştii...“ De unde vine cuvintul astruc? Cată să ne oprim puţin asupra de-rivaţiunii propuse de Cihac (II, 3) din paleo-slavicul s ü k r y t i abscondere, occultare : „astruca serait alors pour a s cru ta, le a est simplement prépositif“. Pentru . a dobândi o formă intermediară a s c r u t, de unde prin-tr’o metatesă să esă astruc, Cihac alérgâ la infinitivul slavic sükryti, pe când desininţa slavică infinitivalâ -1 i nu trece la Romani nici o dată, dar nici o dată, ci se înlocuesce tot-d’a-una prin desininţa românescă infi-nitivală -re: blagosloviţi = blagoslovire, bolêti = bolire, brazdati = brăz-dare, kaiati = căire, èr uniţi = cerni re, citati = citire, klatiti = clătire, kroiti = croire, dosaditi = dosădire, etc. etc., aceste exemple fiind luate chiar din lista elementelor slavo-române de • Cihac. Prin urmare, paleo-slavicul sükryti putea să devină la Români ascrire, cu presintele ascresc, întocmai ca: ocărîre, ocăresc = okariati ; zărire, zăresc = zrêti ; părîre, păresc = prêti, şi altele. Este o absolută imposibilitate ca acel sükryti, în care -t- nu aparţine tulpinei cuvîntului, să. se fi prefăcut vre-o-dată într’un verb românesc ascrut! 1909 ASTRUCARE 1910 Etimologia din latinul o b s t r u o, propusă de Bobb, de Lexiconul Budan, de Laurian şi Maxim, e maî bună, adecă se apropiă de adevër prin elementul s t r u -, după cum vom vedé îndată. In astruc noţiunea fundamentală e acea de lespede. A lespezi este a acoperi cu o lespede, de unde apoî : Io. a acoperi cu orî-ce, a acoperi în genere ; 2°. a acoperi cu pămînt, a înmor-mînta ; 3°. a întinde ca pe un mort, a culca. Noţiunea cea fundamentală de „lespede“ s’a păstrat intactă în germanul Estrich, vechia german astrich „pavé, plancher carrelé“’, care însă nu e german de origine, ci împrumutat din latina vulgară. Diefenbach îl derivă din as ser „solive, planche“, iar Diez din emplastrum „emplâtre“,— prima etimologiă lăsând fără explica-ţiune pe -t-, îar cea-laltă necesitând vr’o doë aferese preliminare, grele de admis. Negreşit, italianul 1 a s t r i c o cu varianturile sale lastro şi lastra însemnézâ „pavé, plancher carrelé“, întocmai ca germanul astrich; dar iniţialul l de ce óre să fie aci organic? de ce mai curând să nu represinte numai articlul' aglutinat din „1’ astro“, întocmai ca în exemplul citat de însuşî Diez (Et. Wtb. 2- II, 39) : „lampone = rampone“, şi ’n mai multe alte cuvinte italiene (cfr. Caix, Studj di etim. p. 194-5)? In adevër, fără l noi găsim : vechiul, francés astre, aistre, astăzi âtre, „proprement le bas d’une cheminée garni de carreaux“ (Scheler) ; neapolitanul àstrico „terrasse, pavé“ (Basilio Puoti); sicilianul „àstracu = terrazza“, „astracatu = suolo o pavimento di terrazzo o di luogo scoperto“ (Ant. Traina) ; vechïu milanes „astregare, astre g o = lastricare, lastricato“ (Bion-delli) ; reto-romanul aster „pavé“, conservat astăzi numaï în unele localităţi, bunâ-ôrâ la Filisur (Otto Carisch, Wtb., Nachtrag); medio-latinul „àstracum vel às-trocum est pavimentum domus“ (Du Cange). Cuvîntul aflându-se la Români şi 'n dialectele neo-latine occidentale tot-o-dată cu acelaşi sens fundamental de lespede, este învederat că el aparţinuse deja latinităţii vulgare. Este a-nevoe însă de o cam dată a reconstitui prototipul latin comun, căcî va-riantul românesc presintă sufixul tonic — ü c o — , pe când varianturile occidentale aü pe netonicul ’-ico-, ’-aco-, sail numaï ’-o. E cu putinţă să fi circulat de o potrivă în latina rustică varianturile nominale âstrum, àstricum, àstracum şi astrùcum, tôte derivate prin preposiţiunea a d din râdëcina star (stra, stru) „étendre“, de unde cu sensul apropiat de „amas, monceau“: stru es, struix, str u ctus. v. Astrucare. — Astrucat. Astrucare (pl. astrucărî), s. f.; l’infin. d’astruc pris comme substantif : action d’enterrer, d’ensevelir, sépulture. Inmormîntare, îngropare. Biblia Şerban-vodă, 1688, Maccab. II, IY, 49 : ... pentru care lu- . . . quamobrem cru şi Tiriii, scâr- Tyrii quoque in bindu-se de rău- malefactum in- tate, céle cătră a- diënatij a ^ ’ , sepulturam strucaré lor eu eorum pertine- mare cuviinţă au bant magnifice dat... suppeditaverunt. im ; ASTUP 101Ü Xic-'lac Cost in. Lctop. II ]). SI: ..<1 nj'ifi ti.-lrurorui tătăne-seti lui Alexandru. aii purces .si Xieolai Vodă din Tari*: rad...“ v. A*tnic. — ‘'A-< 1 S jalelor a s t r u c ii r i i ; şi acésta la cei mari şi de cinste oameni se făcea, precum şi astăzi în aceste ţerl la a-strucatul Domnilor...“ Ibid. p. 2G9: „A triia zi după a-■strucatul lui Barnovski Vodă, într’o seră trecuse Impëratul Sultan Murat pe acea vreme peste Boaz în ceia parte la Scudar la primblare, şi aü întrebat pre Vizirul: aşezat’afi Domn la Moldova în locul ghiaurului ce aü périt?..“ Mitropolitul Dosof'teiu, Synaxar 1683, Apr. ÎS (f. SS b): „diade’şii cinstitulü suiletü la Dumnedzău, şi mulţii îndrăcito şi bolnavi să istélirfi la astrucu-tul ei...“ v. Astruc. — Astrucare. Astrucătore AstTueùs v. A-struc. Astrùnc Astrùp Astup [astupat, astupare), vh.; bou-cher, fermer, obstruer, rembhyer. Sinonim cu închid, acoper, umplu, dar numai atunci ciuul este o desehi-iletură. „Din latinul stupă avem romanesco stupii (căiţi), de unde verbul a astupa, a închide o gaură, a acoperi o spărtură , literalmente a umple sau acoperi cu căiţi" (Şainenu, Semasiología p. 87). Francosui étou-per, vechiu spaniol estopar (Ciliac). In texturi medio-latine : „in viis pu-blicis as topa tis“ (Du Cange, v. Astopatus). Biblia Şerban-vodă, 168S, Paul. ad Rom. III, 19 : ...ca toată gura să să astupe... ...ut oînne os ob-str uatur... Ion Neculce, Letop. II p. 232 : „au adus şi apă pre oale pănă in zidul acestei biserici, care pre urmă cu vreme s’au astupat, netocmindu-o nime...“ Cantemir, Chron. II, 261: „apele în-cepusă a îngheţa, şi omeţii nu numai câmpii acoperiia şi văile umple, ce încă, şi uşile caselor cu troianii astupa...11 Balada „Miul Cobiul“: Dol-trel să’ml plecaţi, Drum sfi ’I adupnlj, Calea să ’I tăiaţi... (G. D. T-, Pook. pop. 103) Jipescu, Opincaru p. 30: „Şi câte bunuri, câte neajunsuri, cate găuri n’ai astupa cu bani din păstrare!...“ Locuţiune proverbială din Ard61 : „N’am adunat fin nici cat să astup un clopot“ (R. Simu, Trans., c. Orlat). A’şî astupa urechile = a nu voi să audă. A. Pann, Erotocrit p. 57 : Dadaco ! că’s amăgită, sciu, nu o tăgăduesc, 'sici n’am vrednice cuvinte să mf; dezvinovăţesc; Când am audit chitara şi acel pre nostim glas, Xu socotiam nici o dată c’oiu ajunge l’acest pas, 1918 ASTUP 1914 De scieam c’o să alunec, uredrile’mî astupam Şi 1116 făceam ca o surdă de nu le maî a- scultam... E maî cu sama familiara locuţiunea: a astupa gura cuî-va = a împedeca sa vorbescă. Ţichindel, Fabule, 1814 p. 248: „De mult îaste zis, că cine va astupa gura la toată lume? Acîasta nu e cu putinţă,..“ Vornicul Iordachi Golescu (Conv. lit. 1874 p. 69): „Gura omului numai pă-mîntul o astupă, adică omul numai dupa ce morenu mal pote grăi de reu". Jipescu, Opincaru p. 113 : „Gura lumi, vorba ăluia, nici pămîntu n’o astupă, dar Rumânul...“ Alexandri, Boieri şi ciocoi, act. IV sc’ 8: „Hirzobenu: Lenţa mea au priimit o crescere care o va opri tot-de-a-una de-a se abate din calea bunei cuviinţe, şi care o pune maî presus de tote bă-nuelele. „Tarsiţa: Nu me ’ndoesc, Iorgule... dar... sciî... gura lumii numai pămin-tul o astupă...“ Mitropolitul Varlam, 1643, f. 252 a: „pentr'acîa Domnul Hs. de bună voe să duse la pustie, ca s& astupe gura ereticilorii a lui Marchiîanu ş’a lui Ma-niheîu c’au învăţaţii că cu nălucire s’au întrupatu Hs...“ Cantemir, Chron. II, 328: „băsnui-torii gura să'ş astupe...“ Ion Neculce, Letop. II p. 276: „[Brăn-covunul] au luat şi treî-sute de pungi de bani cu dănsul, şi agîungănd la împăratul, cu acei bani au astupat g u-rile tuturor cine ce cerea...“ Proverb la Jipescu, Opincaru p. 150: „femeia are noue guri, şi să i le astupi pe tote, tot nu se îndestuleză...“ Alt proverb: De te latră vre un câine, Aslupă’Î gura cu pâine... (Pann, II, 20). A astupa glasul sau vorba = a face să nu se arn^ă. A. Pann, Moş Albu I, p. 6 : Deci, când simţii mai aprope scârţiitura de car, începui să strig din gropă cu ricnet ca un văcar; Dar de alt necaz acuma fierea in mine cr5pa, Că zgomotul cel de cară de tot g 1 a s u ’mi ° astupa... Cantemir, Ist. Ieroglif. p. 36 : „mare scârşnetul roatelor astupă v o r o a v a cărăuşilor...“ De aci: a astupa vestea, povestea, hula etc. Enachi Cogălnicenu, Letop. III p. 270: „îndemnasă şi Neculachi ca să facă oştire, ca să se astupe povestea veştilor din ţara Leşască...“ Acelaşi, p. 235 : „făcănd tuturor boierilor venituri şi lefi îndestule, şi rădică turî, şi alte daruri ce era pe a-scuns, ca să rămăe boierii mulţămiti de Domnul şi de Greci, ca să astupe hula ce luasă...“ Nicolae Muşte,' Letop. III p. 37 : -„[Domnul ţereî] de pregiur sine gîam-başiî şi îmbunătorii să’i isgonescâ, că unii ca acei cu răutatea vieţeî lor oraşul vor turbura, şi cu îmbunăturile sale vestea şi numele Domnului vor astupa...“ A astupa o c h i î cuî-va=a face să nu vet^ă. Ţichindel, Fabule, p. 121: „nu ’şi în-plinesc datoriile sale, ci numai gândesc cu muncîuni să astupe ochii altora...“ Cantemir, Ist. Ieroglif. p. 27 : „lăcomia astupându’i ochii, după peşti fără sine alergând, în loc de vânat el să vânâză...“ Tot aşa, fără ochi, a astupa ce-va anume ca să nu se ve^ă. Ion Neculce, Letop. II p. 279 : „gân- 1915 ASTUPĂT0RE dind că’şi va astupa greş al a lui ce făcusă..." Cantemir, Chron. I, 75 : „tălharii, socotind ca să’ş astupe faptele lor céle réle, după ce au prins pe Remus, l’au dus la Amilie...“ Astup în sensul cel mai general, câ să nu se aut^ă, să nu se vé^â, să nu se bage în %amă, ne întimpină în proverbul : J)estrea tdte le astupă, Ea si po dracu îl pupă... (Pann, Prov. II, 12St Astup este în antitesă nu numai cu destup, dar şi cu deschid, bună-oră la Moxa, 1620, p. 364 : „astupă capiştile unde purta Eilinii sfara dracului şi le sfărşi toata spurcăcîunîa lorü, şi deschise besérecile creştineşti..." Astup ca sinonim cu stric. Miron Costin, Letop. I p. 29 : „cu vreme îndelungată, ce strică şi astupă vestite împărăţii, Crăiî şi Domnii...“ E curiosă forma austup, ca şi când cuvîntul ar deriva din ab-, la Corbea, Psaltirea circa 1700 (Mss. în Acad. Rom., ps. LXII) : Căce el au austupat Gura celor cu păcat, Ce grăesc nedereplăţî Prin oraşe şi cetăţi... v. Stupă. — Destup. Astupare, s. f.; l’infin. d’astup pris comme substantif : action de boucher. „Astuparea lumineï unuï tun = enclouage; astuparea uneï găuri cu pă-mînt=comblemenc, remblayage; astu-parea- crăpăturilor unei corăbii=calfa-tage ; astuparea găurilor uneî uşi, unei ferestre = calfeutrage; astuparea unui drum = barrage, encombrement, embarras; astuparea uneï ţevî=engorge-ment“ (Pontbriant). In tôte aceste exem- ple astupare indică continuitatea acţiunii, căci din dată ce acţiunea este isprăvită, se întrebuinţăză mai potrivit substantivul astupat, care indică stare: „astupatul drumului a costat atâta“, „astupatul ţevei a împedecat curgerea apei“ etc. Când e vorba însă de ce-va mic, neînsemnat, nebSgnt în samă, atunci se c]ice astu pătură: „cu o astupă tură sau doă nu scapi de şorecî“. v. Astup. — t’Astrq)at. ’"Astupat, -ă, adj.; le part. pass6 d’ as tu p pris comme adjectif: bouche. Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 36): „unde urechile adevărului sânt astupate, acolo toate lirizmu-rile se par basne...“ Acelaşi, Chron. II, 66 : „ce de de- i mult şi dela mulţi părăsită cale a cerca şi urmele cele astupate şi pierdute a adulmăca şi a le descoperi, ne ; vom nevoi..." i Se întrebuinţeză adesea supinal: de < astupat ce-va. j Alexandri, Scara mâţei, sc. 3: „Magdian (dându’î punga): Na cu ce să’ţi astupi ochii şi d’acurn înainte... ,! „Marin : De astupat ocliii mî-aî dat... dar de astupat gura ? „Magdian : Cu adevărat... uitasem!.. poftim şi pentru gură... (îi dă încă o pungă)“, v. Astup/. — 2 'Astupat. 2 Astupât, s. n.; le part. passe d’astup pris comme substantif: obstruc-tion, remblayage. Sinonim cil astupare şi cu astupătură. v. Astupare. — 1-Astupat. Astupător,-6re, adj.; ce qui bouche, obstrue, engorge, obstructif. v. Astup. Astupâtore (pl. astupători), s. f.; 1917 '•ASUD 1918 „bouchon, tampon, couverele“ (Cihac). „Astupătore de foc = etouffoir“ (Pont-briant). Sinonim cu astupuş, care e mai întrebuinţat. v. Astup. — -ore. Astupătură (pl. astupăturî), s. f.; en-gorgement, obstruction. Cihac aduce ca sinonim peastupelă, o formă posibilă, dar pe care noi n’o cunoscem. v. Astupare. Astupelă. — v. Astupătură. Astupixş, s. m.; bouchon, tampon, etoupillon. „Dop de lemn, mototol de cârpe, cocoloş de hârtie cu care se a-stupă ce-va“ (Costinescu). v. Astup. — Astupătore. — -uş. 1-Asud (asudat, asudare), vb.; suer, ' trarispirer, suinter; fig. se fatiguer. Sinonim cu n ă d u ş e s c, iar în sens figurat cu obosesc, ostenesc, mă trudesc. Din lat. a s s u d o (=a d -s u d o). Limbile romanice occidentale cunosc numai forma simplă sud o (ital. sudare, span. sudar, franc, suer etc..). In sens.direct: „Este o credinţă în popor, să nu îeîe femeile sare în mână, că le asudă când cos.“ (R. Simu, Trans., c. Orlat). Beldiman, Tragod. v. 101: Din bal Postelnicul Rizul precum era asudat, Au mers de au dat de seire, pe Ipsilant aii chemat... In sens figurat: A. Pann, Prov. II, 155 : . Că banul, cum vedem bine, Asudăm pînă ne vine... Mitropolitul Antim, Predice (td. Bianu p. 192): „să ostenîască cu călătorie pe jos, să asude, să flământpiască şi să însetoşeze....“ Cantemir, Chron. I p. XXI: „puţin să se fie ostenit, puţin să fie asudat să vede...“ I. Văcărescu, p. 351: Voî carii sînteţî îmboldiţi Spre-a Artelor cultură, Şi asudaţi şi v6 trudiţi Muncind Literatură !... Balada „Tudorel“ : Pâine, sare c’am mâncat Şi cu toţi am asudat... (G. D. T., Poes pop G79) Negruzzi, Scrisorea XXV: „n’or a-suda ca tatăl lor să ’şi scotă pânea din pămînt...“ Adesea asud se pune în legătură cu noţiunea de spaimă. Legenda St-i Maria Egiptenă, text din sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al bis. Sf. Nic. din Braşov, p. 357): „atunce mai în mare fricâ câzui, şi mâ puş cu faţa la pâmăntu şi mâ asuda foarte...“, unde asudă este prima per-sonă singulară archaică a imperfectului. Samuil Claîn, învăţături (Blaj, 1784) p. 4: „iară cându i s’au apropiaţii ce-sulîi morţii, au începutu a asuda şi a se î n f r i c a, şi mare necazu a ave..." A. Pann, Erotocrit, II p. 153: De s’a speriat calu, ’mi pare, Eu nu m’am înfricoşat, Că puterea 'ml vSgl în stare Şi încă n’am asudat... Alexandri, Boîerî şi ciocoi, act. IV sc. 10 : „Din mare primejdie m’au scăpat duduca... Am asudat...11 A asuda de suferinţă sau de dor, în doina din Ardei: Dorul arde şi p&trunde, La inimă mi s’ascunde, Asudă şi se topesce Inima care îubesce... (Tribuna din Sibiîu, 18S5 p. 182) Proverbial se (|ice: „nici limba nu 1919 ‘■ASUDAT 1920 ’! asudă“ (Baronzi, Limba română p. 47), când acusă cine-va ironic de leneş pe un om muncitor. De asemenea : „a’î asuda urechea pentru ce-va“ (ibid, p. 40), când aştâptă cu nerăbdare o veste. Alexandri, Hagi-Petcu, act. I sc. 6 : „Verdulescu: Iar te iea în tril parale, Petcule. „Petcu: Să ’i fie de bine ! • Petcu n’asudă -nici de patru parale...“ Proverb la C. Negruzzi, Scrisórea XII: „Nebunul n’asudă nici la dél, nici la vale“. Metaforic, asud se întrebuinţează şi despre bucate când aburézá. A. Vlăhuţă, Nuvele p. 11: „Scro-bul cu smântână, ce maî forfotesce încetişor pe lingă buza tigăiî, umple încăperea c’un miros plăcut, şi aburii se ridică molatici în tavan de pe mămăliga ce asudă pe fund...“ O frumosă alliteraţiune Ia Cantemir, Chron. I p. 81 : „Este altul atocma acestuia lunatec pre nume Mayenburg, carile asudă şi a s p u m ă să zică precum limba ellinâscă este din limba şfezască abătută...“ Transitiv „a asuda pe cine-va“ în-semnézá: a’l face să asude. Ureche, Letop. I p. 98 : „...cu Turci!, cari! să vedé că ca o negură toată lumé acoperiía, războae minunate fácé (Moldovenii); de multe orí í-aü şi biruit ; mai apoi, de í-aü şi supus supt gugul lor, de căte-va ori i-au asudat ro-coşindu-se, şi nu fără multă moarte...“ v. 2-Asud. — Sudore. 2■ Asud, s. n.; transpiration, sueur. Cihac aduce forma plurală asudurî. Sinonim cu sudóre şi cu năduşâlă. Doina „Barbul“ : Vine Barbul dela plug Cu dol-spre-’ce bol la jug, Cu trupul plin de asud Şi cămâşa numa ’n lud... (G. D. T., l’oes. pop. 820) v. l'Asud. Asudare, s. f.; l’infin. d’asud pris comme substantif : sueur, action de suer, de transpirer. Se întrebuinÇézâ numa! pentru a indica o acţiune continuă; când e vorba de resultatul a-cesteï acţiuni, se (^ice asud, asudat, asud él S, asudătură. v. x'Asud. 1-Asudàt,-&, adj.; le part, passé d’asud pris comme adjectif: suant, transpirant, en sueur, fig. fatigué. Năduşit; figurat: obosit, ostenit, trudit. Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 79) : „macar că tu la trup mai chipeş, şi la stat mai înalt eşti, dară eu şi de vârstă mai bătrân, şi de pedépse mai dosedit şi mai ispitit, şi de câi mai multe şi mai departe şi de ţări mai streine şi mai late mai asudat şi mai zbuciumat sânt...“ Beldiman, Tragod. v. 2527 : Vedeai magasioneril, asudaţi şi mult scârbiţi, Strigând cumcă nu ’1 făină şi el toţi sint prăpădiţi... Costachi Negruzzi, Sobieski şi Români! : „Cu câte-va césurï maî nainte sosise încă un tînăr plăeş, a cărui cal asudat păşcea'.înşelat'troscotul ce cres-cea pe lîngă zidurî...“ In graiul poporan poetic ne intim-pină forma dasudat cu proteticul d ca în „dalb“. Colindă muntenéscá : Ce ţî-e calul dasudat Şi şoîmeil feşteliţî, Ogărell ciopârtiţi Şi dulâil năduşiţi ?... (G. D. T., Poes. pop. 70) Supinal :^de asudat, se (Jice maî ales 1921 ASUPRĂ 1922 despre lecuri cari provocă sudore: „prafuri d e asudat“ (L. B.). v. Asucl. —Asudat. 3 Asudàt, s. n. : le part, passé d ’ a -sud pris comme substantif: „transpiration, sueur" (Cihac). Se întrebuin-ţ0ză mai rar decât sinonimul asud. v. *'Asud. Asudător, -ore, adj. ; sudorifique, qui fait suer. O formă care se înlo-cuesce mai tot-d’a-una prin supinalul de asudat, v. l’Asudat. Asudătură Asudelă v. Asudare. Asudul-calului, t. de Botan. : Ono-nis spinosa, arrete-boeuf. După Dr. Brândză, acestă plantă se mai numesce sudor ea-calului, osul-iepu-reluî, dărmotin şi sălăşitore. Lexiconul Budan ii dice nu numai asii-dul-caluliă, dar şi asudul-capului. In medicină „ononis spinosa“ se între-buinţeză ca aperitiv şi mai ales ca diuretic, dar nu ca sudorific, încât din acest punct de vedere numele de asud nu se justifică. El nu se justifică, de asemenea, prin nomenclatura botanică corespun^etore din alte limbi, în care noţiunea de „sudore“ nu ne întimpină nicăiri. Noi credem dară că asud- este aci o simplă etimologiă poporană din-tr’un alt termen, care va fi remas pre-isolat în graiu. O trăsură caracteristică a semi-arbustului „ononis-spinosa“ este spinositatea rămurelelor sale, al cSrora vîrf e forte ascuţit. De aci, afară de termenul tecnic, s’aii născut numele rusesc „iglisnik“, polonesce „iglika“, unguresce „iglitze“=„igliţă“, apoi in dialecte germane : „Stachelkraut“ şi „Katzensperre“, in portugesa „unha gata“, spanîolesce „gatillo“ etc. (Nem-nicli). Un spin saü un vîrf ascuţit in genere se (|icea lătinesce s u d i s. Nu cum-va asudul-calului va fi o transfor-maţiune posterioră dintr’o formă primitivă sudea-caluluî? Cât se a-tinge de epitetul „calului“, el figurézâ tot aşa de bine ca acela al măgarului în „ononis“ dela ovog, ca acela al boului în numele german „Ochsenkraut“, ca acela al vulpii în numele polon „lisi ogôn“ şi aşa mai încolo. Noţiunea de „cal“ este în caşul de faţă atât de puţin esenţială, încât poporul a în-locuit’o prin „cap“ în variantul asu-dul-capului. v. Dărmotin. Asudul-capiiluî.— v. Asudul-cahdîtÎ. A sùn. — v. Sun. Asun&tore. — v. Sunătore. — Unt. Asupra. — v. Asupră. Asupră s. asupra, prép., adv. et subst. ; 1°. sur, à l’égard de, concernant ; 2°. dessus ; 3°. usure, surplus. Prin preposiţionalul a (=ad) din latinul supra (=ital. sopra, sovra, span. Şi portug. sobre, prov. sobre, franc, ve-chïu seure, etc.). In graiul vechïu se întrebuinţa şi forma simplă supră, bună-oră la mitropolitnl Dosofteiu, 1680, ps. XXVI : ...când să apro-piia supra mia făcătorii de rău... ...dum appro-pinquant super me nocentes... Asupră exprimă noţiunea de „sus“, fiind în oposiţiune cu „supt“, care exprimă noţiunea de „jos“. Şi ’n latina există aceiaşi antitesă între s u -pra şi subtus, bună-oră: „Romani 192-3 ASUPRĂ s u p r a terram operibus, s u b t u s Macedones cimículis oppugnabant“ (T. Liv.). Ca adverb, asiqiră e sinonim cu sus; ca preposiţiune, e sinonim cu pe şi mai ales peste; ca substantiv, cu prisos, camătă, dobândă. Astădî forma organică asupra cir-culézft numai într’un mod excepţional, precum vom vedé mai la vale; în vechile texturi însă ea este cea obicinuită, deşi une-orî ne întimpină şi acolo alăturea cu ea forma mai nouă asupra, de exemplu: Dosofteîu, Paremiar 1683, Esaias II, 12 sqq.: Dies enim Domini Sabaoth super omnem con-tumeliosum et superbum, et super omnem ex-celsum et sublimem, et humi-liabuntur. Et super omnem ce-drum Libani ex-celsarum et sub-limium, et super omnem ar-boremglandisBa-san. Et super omnem excelsum montem, et super omnem col-lem excelsum, et super omnem turrim excelsam, et super omnem murum excelsum, et super omne navigium maris, et super omnem aspectum pulchritudinisna-vium... unde in Biblia Serban-Yodä, 1688, pre- Că dzua Domnului Savaoft vine asupra tot o-carniculu şi tru-faşulu, şi asupra a totu suitulii şi înnălţatulu, şi co-rogi-să-voru; şi asupra d e totu chedrulu Livanu-luî celu înalţii şi prenălţatii şi a-supra d e totîi muntele nalt, şi asupra d e totu tumulii naltu, şi asupra d e totu zidîul naltu, şi asupră d e totu părîatele nalt, şi asupra de toată corabiia mării, şi asupra de totu chipul de frâm-seţâ de şaice... tutindenî p r e s t e : „prost o tot dosîiditorîulu şi mândrul, şi prosto tot înnălţntul, etc.“ In latina, supra şi supe r sini, forte apropiaţi prin sens, dar nu se confundă nici o dată. In limbile romanice ambii s’aîi fusionat, astfel că la Spanioli, la Italieni, la Provenţalî, a despărut super înlocuindu-se prin supra, iar la Francesî a despărul, supra (vechiu seu re) înlocuindu-i-c prin super (actual s u r). La Români s’au contopit numai sensurile ambilor în asupră, dar şi super a remas tot-o-dată sub forma spre, care insă, scăzută la simplă preposiţiune, a căpătat astăzi accepţiunea de „pour, vers“, după ce în graiul vechiu mai însemna încă adesea „sur“, de exemplu la Dosofteîu, 1680, ps. XCI: „Şi căută ochiul mîeu asupra pizmaşilor miei şi asupra celoru ce să scoală supra mia...“, unde la Coresi, 1577 : „caută ocliîulu mieu spre dracii miei şi ce sculară-se spre mine..." 1—11°. Asupră ca adverb şi ca preposiţiune. Funcţiunea curat adverbială a lui asupră se înveder6ză mai ales în vechea locuţiune : „a iî cui-va asupră „a veni asupră“ sau „a căde asupră“= „tomber dessus, courir sus“. Act muntenesc din 1622 (A. I. R. I, I p. 128): „fără aceşti bani ce .sărit mai sus scrişi, am mai luat eu Dumitru Ţiganul ughi 6 de m’am plătit de un Turcu de ce mii-a căzut asupră...“ Miron Costin, Letop. I p. 238: „cat au prins de veste Gaspar Yodă că vine Skimni Aga, au şi scornit că 'i vin Leşiî asupră...“ Acelaşi, p. 300: „au văzut Yasi-lie Yodă toată cumpăna ce 'î venia asupră...“ . Nic. Muşte, Letop. III p. 45: „toţi ASUPRĂ 1926 aştepta din cîas în cîas, ce urgie le-ar veni asupră... Nic. Costin. Letop. II p. 27: „şî-au părăsit părinţii şi fraţii, de acele năcazuri, de s’au dus printr’alte ţerî, şi unii s’au făcut oameni răî şi tălharî, de mare nevoe ce le era asupră, că nu mai avea de ce se maî apuca...“ Tot în vechile texturi ne întimpinâ comparativul mai asupră şi superlativul asupră de tot. Dosofteiu, 1680, ps. XXX : Mai asupră decât toţ pizmaşii miei mă feeu ocarâ... Super omnes inimicos meos factus sum opprobrium!.. O predică circa 1600 (Cu'v. d. bătr. II, 225): „ceia ce au iubiţii Dumnezeu asupră de totu, că porâncitele lu Dumnezeu tare le-au ţinuţii...“ Tot ca adverb, asupră de aceia însemna „par-dessus, en outre“. Fragment oltenesc circa 1560 (Cuv. d. bătr. I, 8): „semănătura vostră o vor măînca vrăjimaşii voştri; asupră de acea, voîu întorce faţa me în alenul vostru şi veţi hi bâtuţi...“ In graiul actual, pentru a funcţiona ca adverb, asupră îşi prepune d e saii dupla preposiţiune p e d e. Zilot, Cron. p. 16 : „să nu me lăudaţi, căci lumina în sfeşnic nu s’a-scunde, nici cetatea d’asupra muntelui...“ Gr. Alexandrescu, „Meditaţie“.: Puţin mai înainte un monument s’arată; Să’l privim... Dar ce semne de cinste pe el sînt? Negreşit ceî dintr’însul slăviţi airfost o dată: Aiji slava stă d’asupra, şi omul in pămînt... A. Pann, Prov. III, 28: „Dreptatea ese ca unt-de-lemnul d’asupra apei...“ Ibid. I, 147 : „Asta e p e d’asupra ca fuiorul popeî...“, (|ice omul care a răbdat multe şi maî dă erăşi peste năcazuri. In Psaltirea Şcheiană circa 1550 (ed. Bianu p. 19), ps. VIII: „se luo mare cuviinţa a ta pre asupră de ceriu...“, unde la Coresi, 1577 : „se luo mare-frămseţe ta mai s u s u de ceriu...“ In basmul „Tinereţe fără bătrâneţe“ (Ispirescu, Legende p.-6): „Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt şi vărsând flăcări, se apropia ca vîntul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeta pînă cam d’asupra ei şi se lăsâ asupra ei cam pe de o parte...“, — primul asupra e adverb, cel al doilea preposiţiune. Doină din Ardei: Pe d e - asupra ochilor Trasă’î pena corbilor, Pe din jos de ochişori Rumeorii obrăjori... (J. B., Trans. 136) „Despre omeni uşurei se (|ice: are mintea de asupra capului“ (R. Simu, Trans., c. Orlat). Intre de asupra şi pe de asupra este o fină deosebire de sens, care nu se observă tot-d’a-una. Mai întâîu, p e d e asupra arată un contact mai strîns între doă lucruri. Aşa la Costachi Ne-gruzzi, Zoe, II: „se îmbrăcâ cu dulama lui stacojiă cusută numai fir, se încinse p e d e asupra şalului cu o curea lată coperită cu ţinte aurite...“; dar în Aprodul Purice: D’asupra lor o movilă cu mărire-au înălţat, Ca să fie tot-d’a-una monument nestrămutat... Afară de acesta, numai p e d e asii-pra însemneză „en outre, par dessus le marche“. Doină din Ardei: — Da de cină ce ’mi veî da ? — Castraveţi ca iedera, Pe d e-asupra guriţa Să’ţi deregă inima... (J. B., 74) Alta: Marişcuţă dela vamă, Taîe-un puiu şi ne fă zemă; 1027 ASUPRA 1028 Cându’I treco pe la noi Pentru unu ţi-om da doi, Po do-asupra buze moi... (ll)id. 39D) Reduplicatul de <\e-asupra e adjectiv. Dosofteîu, 1680, ps. CI: „şi ca ud îmbrăcământ de d e-asupra vei învăli pre înş...“ Ca preposiţiune, asupra se constru-esce cu genitivul şi cu posesivul, de-la cari îşi aglutinezi! articlul prepositiv o, devenind asupra=asupră—a,=asupr’a. Acest -a nu este amplificativ ca în ad-verbiî acum-a, atunce-a etc., căci am-plifîcativul -a nu se acaţă nici o dată la preposiţiunî. Când cuvîntul dara funcţioneză adverbial, el ar trebui să fie tot-d’a-una asupră, ca în cele maî vechi texturi, iar nu asupra după cum s’a făcut prin generalisarea formei pre-posiţionale, o generalisare ajutata, negreşit, de analogia adverbilor cu am-plificativul -a. Asupră cu genitivul: Moxa, 1620, p. 404 : „se sculâ Te-mermănu domnul tătârăscu de rădică oşti asupra lu Baîazitu...“ Mitropolitul Varlam, 1643. f. 164 a: „păcatul lui Adam şi a Evvei strămoşii noştri, care pâcatu biruiîa asupra hie-cârui omu di’începutulu lumiei...“ Şiapte taine, 1644, p. 31: „De să va prileji pruncului să fie bolnavii spre moarte şi voru chema preotul să’l botedze, iară elu nu va merge de sărgu, ce să va leni, şi va muri pruncul nebotedzatu, acest păcat îaste asu-pra preotului...“ Ion Neculce, Letop. II p. 238: „[Duca-vodâ] de cum era rău de felul lui, încă şi maî rău s’au făcut şi mai groznic asupra boîerimeî şi asupra ţării...“ „Doina Haiducului“ : Pus’am cruce satului Şi codă baltacului, Că am gândul dracului Asupra bogatului... (G. 1). T.. Poos. ]>op. 250) „A sta asupra cui-va“ însemna în graiul vechïu „dépendre de, être du ressort de“. Pravila Moldov. 1646 f. 78 a : „şi acasta sta asupra gludeţului să să is-prăvasca, de vor fi mărturiile bune sau de nu vor fi...“ La mitropolitul Dosofteîu, 1680, ps. LXI : Pană cand veţîi Quousque appo-stărui asupră d e ni tis super boom?... minem?... „asupră de om“ este în loc de „asupra omului“. Asupră cu' posesivul : Pravila Moldov. 1646, f. 7 : „un văcarii de va lua asupra s a un bou să’l pascâ...“ Dosofteîu, 1673, f. 9 a: Asupra m i a pizmaşii manila să’ş âmplo... A. Văcărescu, p. 21 : Pentru tôt’ a mea iubiro Ce o am asupra ta, Nu cer altă răsplătire, Ci te rog nu m& uita... Costachi Negruzzi, Cârlanii, sc. 19 : — Lasă-m&I mi-î drag bărbatul, EÜ lui l-am jurat credinţă. — leu asupra mea p&catul De-a ’nşela aşa fiinţă... Când se construesce cu posesivul enclitic, care n’are pe genitiv, ci numaî pe dativ, adecă fără articol prepositiv a, atunci asupră se conservă intact, fără a deveni asupra. Pravila Moldov. 1646, f. 47 : „de’l va ucide într’altâ datâ, îarâ nu într’a-cela éasü cândü veniîa asupră’ï, atunce ca să aibâ certare ca şi un ucigătorîu...“ 102:) asltî:ăi.i\u:k Can torn ir, Oiiron. II p. 130: „urgiia luí Dumnezeu ozuprft'z şi a toată im-pârătiia pornind. el [Iniclio] cu gn-boalii do iflrr: [>¡I:r-11■ T, il aralá [if streinii] cel hin(_cit ¡n ¡i:ilul *• I. Şi ;;injn11An< 1 n’I ttwtprn'i. -d el lar cuín ¡I zári. ¡1 fácil ’n i;r;ili s.'i m) scie usa r.mii a ncmeri... nudo Irobuía : „sumutându’1 (tsi/pnVi“. La mitropolitul Posofteín, H>7.‘!, r. ;')!) a : Káulalia luată feaí/uv'im sá sUmce, Do suspini, ilo {,'lialpál ¡mana să s[iii«r< r ín forma nmprr resulta din acomo-daţlunea vocalică cu / din ,,1111“. IIIo. Jsiijh-iI ca substantiv. Corosi, 1577, ps. LIY : ....si mi scăzu I ...ot 1101: dofecit do caló lui a.siijira j do platois ojus şi înşelăciuni... j nsil ra ot dolus... In locuţiunea „cu usu])ră:‘, „mal cu tixitpnt“, asuprii o tot asa do substantival ca şi „milă“ in „cu milă“, „maî mi milă“, sail „prisos“ în „cu prisos“, „mal cu prisos“. ('miliar dola Govora, 1H-12, p. 73: „şi încă nu numai acostó va vedó a-Iunci', şi şi mai cu a.^upni de acostó mai infricoşato...<; Dosoftolu, liîSO. ps. CXXXY1II : Numâra-l-voiu ; Dinumorabo cos pro inşii si m a i ot s u p o r aro-cu ih'ia ce Biblia Serbau-vodă, liiv-Ş, traduce ¡»rin : „p r o d o p r i s n s i t Acelaşi. lf»73t f. 27 a: l’cntr’ai'lal.i m-i1>ii! t.m le \ti• ■. 1 ’ ;i z â 11 ( 111 - ! • ' intri-LTi cum .',1 vin*-. IVnlnt >.1 Ta cu n.iit/>ni I>iii mila la tv ui-iui'i'ui .il fi... Ibid. f. S:1 b : „Fiind războae diase j>rin multe prilojlun in d/,alele hiî 1 >a-vid, una pentru că ora multe cetăt nodobîndite, alta pentru singele Ini Urie co-au răscumpărat Dmnned/.âu de ¡nv casa lui David cu nsupnt...:i Nic. Jlusto, I.otop. 111 p. (l(i : ,,întârzierea certării, Dumnezeii cu asiijinl o plinosco...“ Cantomir, Cliron. I p. iii’ : „socoti, că precum prada Larilor sale, aşe moarto tâtâne-sâu, delà KUadém is va pute răscumpăra şi mal cu itf-ii)>ni..." Ibid. II p. 252 : ,.Peter şi Asan, după ce aşi'1 infruntaU şi ruşinaU la ai săi s’au întors, cocând în inimă cii mai asujiră să ’şl răscumpere, au început a 'Ï smomi ca să -i intoană să tio cu dânşii intr’o minte...“ l’ilimon. Ciocoii vechi p. 2-'^ : „Par bine. cum au fugit 01 fără să ’si priimescâ simbriile? — K. o! C'H.-nne; duimieta să trâesci. si-!e au priiinit. ba incâ m a 1 c u v. S'jjirà — Aştijii'tşc. — .-1 Asuprftluiire. s. f.: avidité, cupidité. Cuvint format din asupră şi 1 uar*\ caro 110 ïntimi'inît ia Oriic-k- Vcron— 1931 ASUPRÉlX ţian circa 1550 (ed. Sbiera p. 172), Petri Ep. II, II, 3 : Si cu asupră- Et in avari-t i a fictis verbis negotiabuntur... luare cu meneîu-roase cuventevoi vă vor scuîn -para... unde în Noul Testament din 1648 : „şi pentru hlăpie...“, Tar în Biblia lui Şerban-Vodă, 1688: „şi cu lacomi e..." v. Asupră. — Asuprăvin.—Luare. Asupravin (asupravenit, asuprave-nire), vb.: survenir. O composiţiune din asupră şi vin, pe care o găsim la mitropolitul Dosofteîu, Pare-miar 1683 (Vineri a 3-a săptămână în post, f. 31 b): „ceriul s’a clăti şi pă-mântulu s’a legăna din urdzăturile sale pentru mâniîa urgiei Domnuluî Sava-oftu, în dzua acîaîa în caria va asupra-veni mâniîa luî...“ ; dar tot acolo (Joî a 4-a, f. la): „volbură purtatâ de va s u p r â v e n i...“ v. Asupră. —Supră. Asuprelă (plur. asuprele, asupreli), s. f.; oppression, vexation. Sensul propriu cată să fi fost acela al vechiului substantiv asupră „usure“; un sens care se maî păstreză în unele texturi şi pe care ’1 regăsim şi 'n derivatul asupri t. Şiapte taine, 1644, p._ 154, explică cuvîntul camătă prin „dobândă cu asuprelă“. Mitropolitul Varlam, 1643, f. 383 a : „întăi să pârăsascâ nedireptâtile, măz-dele, apucările, asuprâele, c a -ni a t n i c i i 1 e, răutăţile...“, unde asu-prelă figureză între „apucare“ si „că-mătniciă“. Pravila Moldov. 1646, f. 26 : „or-care vameş va fi pricinâ ca să nu trecă negoţătorii cu negotu pre la vre o scalâ, făcându-le multă asujirclă şi Iu-îndu-le mai multü decumü au fosttt obicéïulü, accsta Taste datorîu toată asuprcla şi paguba ce vor fi păgubiţii neguţătorii pentru dănsîi, totü să să. socotescă şi să piatéscâ la visterie...“ Şi precum se dicea : „c u a s u p r ă“, se dicea şi: „cu asupj'c'lă“ : Pravila Moldov. 1646, f. 152 : „unu èudecâtoriu delà unü trăgii, ce să dzice un diregatorîu, nu îaste datorîu să a-sculte pre Domnulu ţărăi să muncescă sau să spăndzure pre neştine, cuno-scândü elü că nu-i vinovatü şi Taste lucru cu asuprelă acéïa muncă saù acéïa moarte ; ce mai bine-i îaste lui să’ş lase scaunulü cel de gudeţu ce ţine decătu să să pièce învăţăturii Domnu-său cîa cu asuprelă...“ De aci asuprelă s’a luat ca antitesă cu d r e p t a t e. Pravila Moldov. 1646, f. 153 : „îaste datorîu acesta să cercetédze : tocmala acéïa dirîaptâ-i au cu asuprelă...11 Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 23) : „şi aşa într’âmbe părţile mai mult făţărnicie decât omenie, sau mai mult asuprăă decât dréptâ socotelă s'ar face...“ Fiind în oposiţiune cu dreptate, asuprelă devine sinonim : cu strămbătate: Moxa, J620, p. 371 : „ei avé asuprelă multă şi strămbâtâţi gi éle şi mântuiri réle de câtrâ o samâ de boîari...“ Mitropolitul Varlam, 1043, f. 226 b : „Pentr’acé să cade a tot omul creştin să’ş ferîască ochiul menţei sale de gândurile păcatelor, de lăcomii şi de apucări cu nedireptul, de s t r ă -înhătăţi şi de asupréle...11 cu n e v o e : Document moldovenesc din 1627 (A. I. R. I, 1, p. 14): „nu-i lăsaţi în pace, ce multă n e v o e le faceţi şi asuprelă 1933 ASUPRESC 1934 de nu pot odihni mişeii de răutatîa voastră...“ Nic. Muşte, Letop. III p. 24: „Ye-nit'ati veste Ducăi Vodă precum să fl venit la Iaşi din ţara Leşască Pe-triceîco Yodă cu oaste şi cu căţî-va boîerî, carii se afla acolo pribegi de multe nevoi şi asuprelele Ducăî Yodă.,.“ Acelaşi, p. 39 : „împlând Nemţii cetăţile lor cu oşteni, multe asuprele şi nevoi le făcea boierilor, nemeşilor şi tuturor...“ cu năpaste: Pravila Moldov. 1646, f. 62 : „s’au făcuţii asuprelă, ce să dzice au că-dzutîi n ă p a s t e...“ cudodeîelă: Cantemir, Divanul lumii, 1698, f. 77 a: „Adu’ţ dară aminte, că câte blăstămăţii, câte nevrednicii, câte bez-cisnicii, câte nevoi, câte greutăţ, câte asuprele şi dodeiale sintti, toate în lume sintii...“ cunăduşelă, literalmente „suf-focation“ : Cantemir, Ist. Ieroglif. p. 41 : „din zavistie înponcişere, din înponcişere n â d u ş e 1 ă şi asuprelă, din asuprelă gânduri de şuvăială şi cuvinte de răz-suflare să scornesc...“ Ibid. p. 167 : „a multora multă asuprelă şi mare înăduşală să face...“ cu a r m ă ş i ă în înţeles de „vio-lence“ : Mitropolitul Yarlam, 1643, f. 273 b : „mai multe a r m ă ş i i şi mai multe asuprele fărâ de vine sămtîi întru noi în creştini decăt în pâgăni...“ cu împresurare: Pravila Moldov. 1646, f. 38: „oamenii cei domneşti încâ de să vor pri-leji să fie zlobivi şi vor face asuprele Şi vor î-npresura săracii fără de Ştirîa domniei, pre unii ca aceştia cini-i va sudui, nu să va certa...“ v. Asupră. — elă. Asuprelnic, -ă, adj.; „oppressif“ (Ci-hac). Cuvînt format din asuprelă prin sufixul -nic, întocmai ca „în-doelnic“ din „îndoelă“ şi altele. Dispare din graîu, înlocirindu-se maî tot-d’a-una prin sinonimul asupritor, v. Asupritor. — -nic. Asupresc (asuprit, asuprire9, vb. ; opprimer, oppresser, violentei-, s’impo-ser â. Literalmente, a se pune asupra. Cantemir, Chron. I p. 102: „căzând eî asupra lor şi asuprinclu’i...“ „A a-pesa, a nedreptăţi, a cere de-la cei slabi ceia ce nu pot da sau împlini, a pune altuia greutăţi, sarcine“ (Costinescu). A năpăstui, a do-sădi, a îngreuna. Biblia Şerban-vodă, 1688, p. 910 (Ep. Jacob. II, 6): ...au nu bogaţii ...nonne divites asuprescprevoi?. per p o t e n -t i a ni o p p r i -m u n t vos ?.. în contextul grecesc : xcnaâwacsxsv- Ol'fflV. Mitropolitul Yarlam, 1643, f. 4 a: „numai pentru să dobăndescâ şi să străngâ multu, nâpâstuescu şi asuprescu lumîa...“ Ibid. f. 27-b: „cei mai proşti, pre carii de multe ori î-au - dosâditu şi i-au asuprit...11 Nic. Muşte, Letop. III p. 22 : „fărâ de zăbavă au început a face iarăşi ca Şi în zilele lui trecute, adică a îngreuna ţara cu nesâturarea ce avea şi a asupri pre boieri...“ Cuvîntul se întrebuinţa maî cu deosebire în privinţa dărilor fiscale. Moxa 1620, p. 362 : „aşa era viaţa acestui înpăratîi bunii, că pre săraci cu birurile nu-i asupriîa...“ Ibid. p. 383 : „blânda şi linii, veselu, răbduriu, nelacomii, nice se bucura de scandala altuia, nice se grăbiîa cu 1935 ASUPRIT 1S36 moarte cui-va, nice asuprim pre săraci cu birurile,..“ Ibid. p. 350 : „se adunară, toţi Izrai-lii de 'Iti rugară să le îuşureze măn-caturile ce-i asuprise Solomonu...“ Ioan Canta, Letop. III p. 178 : „Alte obiceiuri rele ce era maî înainte să nu fie, nici spurcatul şi stingerea norodului acel cu nume urit văcărit, numai Grecilor drag foarte, să nu fie, nici po-gonărit, nici coniţa, nici adaoşagul, nici jacuri de ciocoi să nu ămble prin oameni asuprindu’\...“ In sens moral, asupresc se iea ca sinonim cu păres c. Mitropolitul Yarlam, 1643, II f. 48 b: „pre nime nu asuprireţi, pre nime nu p ă r ă r e ţi...“, unde este de observat forma arcaică a imperativului negativ. Samuil Claîn, învăţături (Blaj, 1784) p. 3 : „dracii în totu chipulu să silescu cumu să aducă pre omu la desnădăj-duire, îi aruncă toate păcatele, îlu p â-r ă s c ii şi în totu chipulu îlu asnprescu... “ In sfîrşit, asupresc însemneză a f ace silă, în sens material ca şi în cel moral. E forte frumos la Cantemir, Ist. ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 5): „nu îuşoare pricini sînt, carile spre Hieroglifica acesta Istorie condeiul a’mi slobozi tare m’au asuprit...11 Acelaşi, Chron. II, p. 24: „după câte va războae mai îuşurele, au asuprit pe Athanaric să de fuga...“ v. Asupră. — Asuprit. — Apes. Asuprinţă. — v. Asupricîune. Asuprire (plur. asupriri), s. f.; l’infin. d’asupresc pris comme substantif: vexation. Sinonim cu asuprelă şi asupricîune, cu apăsare, nă-p ă s t u i r e etc. Beldiman, Tragod. v. 2215: Asupriri şi urmări rele cu totul a conteni, A desbrăca maî mult ţera nime a nu îndrăzni... Gr. Alexandrescu, „Aşteptarea“ : Un drum fără primejdii, cărări nesemônate De asupriri nedrepte, de curse ficlenescî... unde însă epitetul de „nedrept“ e de prisos, orî-ce asuprire fiind „nedrăptă“. Costachi Negruzzi, Alexandru Lăpuş-nénul, I : „ţâra geme sub asuprirea Tomşeî...“ v. Asupră. — Asuprelă. — Apcsare. Asupricîune (pl. asupricîuni), s. f. ; vexation. A su prire, asuprélâ, a-supritură. Uniï daü cu acelaşi sens forma asuprinţă (Dr. Polysu), pe care noi n’o eunôscem. Coresi, Omiliar 1580, quatern. Y p. 8 : „ale trupului asupriăuni şi carnetele şi mândriîa ceştii lumi şi pohta ei, cade-i-se să le lase...“ v. Asupră. — Asupritură. — -mine. Asuprit, -ă, adj. et subst.; le part. passé d’asupresc pris comme nom : opprimé; excessif, surchargé. A pesât, năpăstuit, silit, nedreptăţit, împresurat, jignit. Pravila Moldov. 1646, f. 65 : „macara ca are fie-cine voe să agutoréscâ pre cel asupriţii şi, unde va vedîa că staü cu războiu asupra lui, să-i scoaţâ capulü şi să’l mântuiască den moarte, iarâ acestü lucru nu îaste nemărui datâ cu vre o silâ cumü să fie datorm să facâ...“ Nie. Costin, Letop. II p. 98 : „se în-vitasă oamenii cei cu strâmbătăţi asupriţi de apuca unul pre altul, strigând : haide la divan!...“ Beldiman, Tragod. v. 25 : Un norod asuprit forte, dar falnic, nestîm- p&rat, îngâmfat c’avea o-dată stăpânire ş’Imp&rat... Costachi Negruzzi, Scrisôrea XXI : „Une-orî, când poporul se simţîa asu- 1937 ASUPRITURĂ 1938 prit şi jignit în drepturile sale, se au(|îa sunetul clopotului de dandana...“ Cuvîntul ne întimpinâ forte des în vechile acte juridice ca antitesă cu „volontaire“, nu de bună voe. Act moldovenesc din 1591 (A. I. Ii. I, I p. 105) : „de. a lui bună voe, de nime nevoit nici asuprit, au văndut a lui diréptà ocinâ şi moşie...“ Altul din 11372 (A. I. R. I, I p. 80: „de a noastră bună voe, de nime si-1 i ţi nici asupriţi, am vândut a noastră dréptâ ocină...“. Intr’un alt act, din 1665 (ibid. p. 95), aceiaşi noţiune se exprimă prin : „de nime siliţi nici înpresuraţi nici n ă p ă s t u i ţi...“ Cu sensul de „excessif“ : Dionisie Eclesiarhul, Chron. (Papiü, Monum. II p. 164) : „şi da Turcii banii cu dobândi asuprite, de întrecea pină la un an saü doi dobânda pe capete...“ Coresi, Omiliar 1580, quatern. XXXIX p. 8 : „să fugimü amu de beţie şi de mâîncare asuprită...“ Cu sensul de „surchargé“ : C. Conachi. p. 142 : Sufletul de trup departe, pe năsălii răstignită, Încă cu ceva podoabe de-ale lumii asuprită, Faţa ta pare că rîde, liniştită de păcate... Nu rar se întrebuinţeză ca substantiv. Dosofteîu, 1680, ps. CXLY : ...carele păzîa-şte adevărătatîa în vécü, care face gîudeţ asupriţi -lor... ...qui custodit veritatem in sae-culum, facit judicium i n j u r i-am patienti-b u s... Cantemir, 1st. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 127): „la asupriţi şi neputincioşi blăstămul, ca la prădători scutul, sigeta, fierul şi focul, îaste...“ Jipescu, Opincaru p. 127 : „ Asupritu pătimîeşte multe, da nu moare iute ca asupritoru...“ v. Asuprii. — Asupresc. Asupritor, -ore, s. et adj.; oppresseur, tyran; oppressif, vexatoire. „Acela care asupresce, care nedreptă-ţesce, care apasă pe cei mai slabi, pe ceî mai mici“ (Costinescu). Sinonim cu apăsător, năpăstuitor etc. Mitropolitul Varlam, 1643, f. 4a: „vamâjulü îaste asupritorm şi 1 u p ü în oile céle cuvântătoare...“ Acelaşi, f. 383 a : „lacomii, apucătorii, asupritorii, măzdarii, prădătorii...“ Pravila Moldov. 1646, f. 66 : „bă-tându-sâ ei amândoi, va cunoaşte cel asuprit câ’l va ucide asupritorîul...“ Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 232) : „nu fiete-cui îaste dat jăratic e mânca, nicî fiete-cui de lucruri aspre şi grêle a să apuca să cade, ales când pricina asupritoare lip-sîasce...“ Beldiman, Tragod. v. 2087 : Cerescule Impërate, uită-te din Cer şi vezî, Tu eşti cumpăna dreptăţii, tu poţi să le în- dreptezi ; Privesce totă năpastea unui ném înviforat, Care, împilat de duşmani, se află pré supérat; ÎSTu lăsa să bântuéscà nisce rei asupritori... v. Asuprelnic. — Asupresc. — Apesător. Asupritură (plur. asupriturî), s. f. ; vexation, contrainte, chicane. Coresi, Omiliar 1580, quatern. XXIX p. 14 : „beţiîa şi cămâtniciîa şi asu-pritura şi toate alalte păcate...“ Mitropolitul Dosofteiü, 1683, Glien. 19 : „că de asupritura trudeî călugăreşti ce să asupriîa nice părul nu 'î putîa crîaşte...“ Legenda Sf-tuluî Dimitrie, text din sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al bis. Sf. Nic. din Braşov, p. 127) : „în tlă-hârii şi în furtişagure şi în multe asu• 1939 ASURZESC 1940 prituri ce-am asuprit fârâ de de-reptate pre alţii...“ v. Asupră. — Asupridune. — -tură. A-sùrda (d’j, adv. ; en. vain, inutilement, sans résultat. De g é b a. In zadar. De-afetea. Negreşit, a-cest adverb s’ar puté explica la nevoe prin surd. Surdul nu aude, decï nu înţelege, decï îï vorbescï de g ï a b a . Ni se pare însă mai potrivit de a vedé în a-surda numaï o etimologiă poporană din surda, o simplă adaptare, pe când originea cea adevărată a cu-vîntuluï ar trebui căutată în adverbul latin absurde, „hors de propos“, de unde se desfăşură d’a-dreptul, fără nicî o dificultate, noţiunea de „sans résultat". Din surd s’ar fi născut maî curând un adverb cu sensul de „pe ascuns", „ca să nu se au^ä“, italienesce „alia sorda", franţusesce „à la sourdine“. Cihac se mărginesce de a aduce locuţiunea : „a v o r b i cle-a-surda=parler en vain, en l’air", căcî numaï doră prin „vorbire" se justifică pînă la un punct derivaţiunea din surd; în faptă însă, cVa-surda, ca şi latinesce a b -surde, n’are nicî o legătură strînsă cu „vorbire", ci însemriézâ în genere de g ï a b a : „de-a-surda, vergeblich, vergebens, umsonst, vergebliche Mühe“ (Dr. Polysu). Vom adäoga în trécët că, după cum al nostru a-surda sé-mënâ cu surd, dar nu credem că se înrudesce cu el, tot aşa latinul „ab-surdus" sémënâ cu „surdus", de unde îl şi derivă filologia cea trecută, dar este în realitate o vorbă cu totul de o altă origine (cfr. Corssen, Aussprache2-, I, 488 ; Littré, v. Absurde). De la Vrancea, Sultănică p. 82: „Dar cât era de mare şi de vestit, or-cât îî colindase vestea* pîn’ la scăldătorea s<5-reluî, pînă unde pămîn.tul e ' drob şi piftie, d’asurdaeráü tote : eóá; nu pu- tea să ’i adormă un junghiu ce ’i tăia inima...“ Ibid. p. 241 : „ce ne folosesce nou6, nişte bătrâni, 'singuri cuci, atâta bogăţie ce-o grămădim de g e b a şi d’a-surda...“ v. Surda. Asurzesc (asurdit, asurţlire), vb.; devenii- sourd, s’assourdir ; rendre sourd, assourdir. Se întrebuinţeză maî ales ca verb neutru : a per de a u <| u 1. Asurzite este pen tru ureche ceîa ce’i orbire pentru ochî sau amuţire pentru limbă. Din ad şi surdus, italienesce assordesco şi assordo, de asemenea ca neutru şi ca activ. Ioan din Vinţi, 1689, f. 119 b: „mă-nele şi picioarele săntu legate, ochii apuserâ şi au dz ulu asurdzi...“ Mitropolitul Dosofteîu, 1673 : Asurdzâiu ca surdul de gâlcevâ multâ... Cantemir, Ist. leroglif. (Mss. în A-cad. Rom. p. 127): „limba viclenă şi mincinoasă să amuţască, şi urechîa de linguşituri primitoare să asurzască...“ Alexandri, Istoria unui galbin : Gâlcevi şi vorbe şi strigare Amestecate cu cântare, Şi sunetul de ferării Asurdă locul în câmpii.., unde asurd în loc de asurzesc este o licenţă poetică, la care Alexandri face maî bine că nu recurge în Cucona Chiriţa : Biciul pocnesce î De te:asunjesce, . ■ Şi caii poştei alerg la pas.... Lexicon Budan : „ Asurdesc pre alt, 'adecă îl fac surd, surdum reddo". „M’a asurdit cu vorbele lui. Nu ne :maî asurdiţl cu atâtea secături!" (L. M). v. Surd: — Surdesc. 1941 ASVÎRL 1942 Asurdire f . —v. Asurdesc. Asurdit, -fi. J Asvîrl s. asvîrlèsc (asvîrlit, cisvîr-lire), vb.; jeter, lancer. Sinonim cu 1 é-pëd şi mai ales cu arunc, dar însemnând o maï multă răpecjicîune şi violenţă. Violenţa şi râpe<|icîunea sînt trăsurile cele caracteristice ale acţiunii de a asvîrli, cuvîntul derivând din pa-leo-slavicul vrülü „véhément“, hrül ü „rapide“, de unde apoï şerbul vrljati „lancer“, bulgarul f ă r 1 i t i etc., cătră carï Românul a adaos de ’ntâïu pe s-prin analogiă cu verbiï ca „storc == extorqueo“, „smulg=exmulgeo“ şi altele, îar pe urmă a maî acăţat pe a (=lat. ad) prin analogiă cu sinonimul „arunc“. Forma fără a: svîrl, svîr-lese, circulézü însă în acelaşi timp cu amplificatul asvîrl, ctsvîrlesc, uneori chiar în acelaşi text, bună-oră la Créngà, Punguţa cu doî banî, 1876, 403 : „c|ice uneî babe dela bucătărie să îa cucoşul, să’l asvărle într’un cuptor... Boerul vë^ënd că n’are ce’î maî face, \-asvărle punguţa...“; dar pe aceiaşi pagină de.treî ori fără a: „îa’l de pe capul meii şi’l s v ă r 1 e în ciréda boilor... îa cucoşul şi’l s v ă r 1 e în haznaua cu banii... Vezeteul erăşî îa cucoşul şi’l s v ă r 1 e în ciredă...“ Sub raportul sensului, între asvîrl şi svîrl nu este nici o deosebire. Distincţiunea stabilită de Laurian-Massim (Gloss. p. 31) e cu totul imaginară. Deşi de.conjugaţiunea a patra, totuşi la presinte asvîrlèsc se scurtézâ maî adesea în asvîrl tocmai pentru a da cuvînţuluî maî multă energiă ôre-cum onomatopoetică. La a treîa personăse aude in gura poporului de o potrivă: la singular asvîrle şi asvîrlesce, la, plural asvîrlă şi asvîrlèsc. Doina „Nevasta harnică": . Pină un copil să sugă Se asvîrle ca vîrlugă Şi răşnesce tot in fugă... (Alex., Poes pop.2- 353) • Colinda „Plugarul“ : Unde sînt fete nebune Ce asvîrlă cu aluno Şi se legă de feciori Ca albinele de flori... (Ibid. 301) Colindă muntenescă: Rupe’şi câte-un măr Şi ’n sus Yasvîrlesce, ’n palmă ’1 sprijinesce... (G. D. T., Poes. pop. 79) Deosebirea şi maî ales gradaţiunea între asvîrl, arunc şi 1 e p e d se în-vedereză bine prin următorul pasagiu din Costachi Negruzzi, O alergare de caî, II: „prin ademenirile vostre o faceţi de’şî calcă datoriile sale de femee, uită virtutea, 1 e p e d ă cinstea ca să s’arunce în braţele vostre, şi apoi spre resplata tuturor acestor jertfe o asvîrliţî cu despreţ...“ Asvîrlire din d e s p r e ţ ne apare şi la Anton Pann, Prov. II, 79: C’o mână ţiind chimirul, alta cu galbeni umplea, Şi privindu’î câte unul în Mare îî asvîrlia... De asemenea la Odobescu, Mihnea-vodă p. 47 : „Trupurile lor, trunchete şi tîrîte prin ţerîna uliţei, le asvîrli, ca stîrvurî, afară din cetate...“ Mai obicinuit însă asvîrle cine-va din m ă n i ă sau f u r i ă, şi chiar în exemplele de maî sus însuşi despreţul e cu năca z. A. Pann, Moş Albu, II p. 9 : Raţele audind glasu’i şi zburând tote pe loc, El luând o zburătură azvîrle necăjit foc... Acelaşi, Prov. I, 87: Nu’i venîa în minte că o să maî paţă: Azvârli 'securea să dea într’o raţă... U'in Cnstachi Negruzzi. Alexandru Lă-puşnenul. IV: ..căuta o armă pelincă el, dar negăsind decât potcapul, îl as- l rirli cu măniă in capul unui căluger...“ : Cfinler, poporan : ' Capra ’n rh'-l, ca[>ra"i in vale, Xii;I ca vr<; să'ml steo '11 cale; Asrirlii măciuca 'n solo, J Capra peste cap se detc... .2- 'Sii) i I. Văcărcscu ]). S : Când cu mreji amăgitorc Vii prindeam păsări din zbor; Când prin ţevi fulgerătore, Cu plumb \o-(iivh-lîtiI ut., Cî întregi cu zgomot maro jos pro păniînl. aii cădiit,... A. Odobescu, Domna Chiajna p. 70: „Turcii îşi arătau măiestria lor în josul Geridului, nimerind ţ,elul cu suliţa asvirlită din fuga cailor...“ Jipescu, Opincaru p. 125: „Numai c’un codru aruncat în traista săracului nu se plătieşte omu mare do datoriie. Numa cu cate o lege asvir-lilă în dăsaga uitări, nu së cliiamă c’avem capete strălucite...“ v. AsvîrL — Asvirlită. Asvirlită (d’a), adv. ; à la lancée. Copiii când a s v î r 1 ă unul într’altul cu mingea, cu fructe etc., se lovesc d ’ a-asvirlila. v. Asvirlit. ABvîrlita, s. f. ; petite distance, espace que parcourt un projectile. Depărtare cât pote să ajungă o petră saü altă uneltă a s v i r 1 i t ă. I. Slavici, Novele p. 115: „Nu era departe casa bătrânului. Xuinai aci, în apropierea oborului, doe (tacirlilv dela Calea Moşilor, în drépta...;< v. Atcirl. — Arunc. Asvîrlitor,-ore. — v. Soir li. tor. ASvlKi.rruuA AsvIrlLre, s. f.; l’infinitif d’asvirl Asvirlitiiră: (plur. asvirlilurij, s. f.; 1945 *'AŞ 1946 lanţade, macle. Aruncătură cu multă răpeţliciune sau violenţă. A. Pann, Erotocrit, t. 2 p. 156 : Sosiră dar, dic, numiţii, amîndoî ca nişce Lei, Şi se loviră în suliţî cu mare ură ’ntre eî., Nespusă ’nselbfttăcire şi necaz înfricoşat, Intr’o parte şi într’altă d’odată s’au arătat. Asvîrlitura luî Protim atât de tare a mers, încât din coif zugrăvela luî Erotocrit s’a şters... v. Asvîrl. — Aruncătură. '•Aş, vb. auxil.; lre pers. sing. de l’optatif ou du conditionnel d’am. Etimologia auxiliarului aş noi am stabilit'o într’un alt loc, precum şi dupla’i construcţiune, la presinte şi la trecut: aş face, facere-a^, aş fi făcut, fire-aş făcut (v. pag. 979, 982). Aci vom reveni asupra acesteia din urmă numai întru căt ea ne ajută a explica ciudata formă istriano-română ra§. Construcţiunea inversă: (facere)-a^, (fire)-af, este mult mai rară decât cea directă : aş- (face), a§- (fi), nu numai în graiul de astăzi, dar şi ’n vechile texturi. Aşa, bună-oră, la Ioan din Vinţi, 1689, f. 70 : „Să aşii grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor şi dragoste n’aşii ave, fire -aşii ca o arama răsunătoare şi ca unu clopotu nerăsunăndu; şi să aşii avîa prooro-cie şi să aşii cunoaşte toate tainele Şi toatâ înţelepciunia, şi să aşii ave toatâ credinţa cătu să poeu şi munţii muta, iarâ dragoste n’aşii ave, nemică nu săntu; şi de aşii înpărţi suruma-nilor toata avuţiia mia şi să aşii da trupulu mieu spre ardere, şi dragoste n’aşu ave, nice unu folosii...“, ne în-timpină un singur cas de construc-ţiune inversă la 9 caşuri de cea directă. Doină din Ardei: De-«j mai fi o dată june, Scire-aj pena cum se pune, C’aş pune-o după ureche Ş’aş merge sera la fete. De-aj mai fi o dată fată, S cir e-aş p6na cum se poartă, C’aş purta-o în cosiţă Ş’aş da sera la guriţă... (J. B„ Trans. 896) Ori-cum însă ar ii astăzi şi ’n trecutul cel literar nu pre-vechîu al lim-bei române, e sigur că în epoca de formaţiune a graiului nostru construc-ţiunea inversă a auxiliarului a m în genere era cea mai desă, căci aşa a fost în totalitatea dialectelor romanice, de unde s’aîi şi aglutinat în Occident formele cele sintetice ale conjugaţiuniî. Un „dirai“, un „faro“ etc. nu s’ar fi putut nasce, dacă construcţiunea cea obicinuită n’ar fi fost „dire ai“, „fare ho“=„dicere habeo“, „facere habeo“. Cu alte cuvinte, construcţiunea fire-af, s c i r e -aş, ^icere -aş, f a c e r e-aş cată să fi fost, pînă tăr^iu în vecul de mijloc, mai respândită decât construcţiunea aş fi, aş sci, aş <|ice, aş fac e. O trăsură caracteristică aconstruc-ţiunii inverse fa cer e-aş este conservarea infinitivului întreg, pe când infinitivul se scurteză în construcţiunea cea directă face, ba se scurteză şi’n cea inversă atunci când pronumele îl desparte de auxiliar : face -m’uş. In pădure duce-m’aş, Frunţjă verde rupere-aş, Pe genuche pune-o-aş, Slovă negră scriere-aş, La mândra trimite-o-aş... (J. B., 130) Poporul judecă limba după au<|, nu după scris. In forme ca fire-a£, face re-aş, <|icere-a^, alături cu aş fi, aş face, aş <|ice, urechea desparte silabic : fi-reş, face-reş, t|ice-rej. De aci, în loc de aş s’a născut în dialectul istriano-român forma raş, trecută dela construcţiunea inversă la cea 63 —H S ]047 _____________________^AŞ________________________________________________________________________10-18 directă. Frasa istriano-română : „n’am punlava eu ce me ra§ copri, ni stra-masu pre carie ra§ zaeë“ (Miklosich, Rumun. Untersuch. I p. 42; cfr. Lautl., Lautgrnppen p. 10) se transcrie daco-românesce : „n’am plapumă cu care m’flj acoperi, nici saltea pe care aş zace“=„nicî saltea pe care zăcere-«^.“ Ilustrul Ascoli, care atrăsese cel întâi u atenţiunea asupra acestei forme istriano-române (Stud. crit. I, 1861 p. 66), îl dă o altă explicaţiune. El crede că raş ar résulta din fusiunea luî vré cu aş, fusiune ocursă numaî la prima personă singulară, pe când la cele-lalte persône ar fi numaî vré cu perderea luî v. In acest mod condiţionalul is-triano-român : raş ave r a i ave r a ave r a m ave r a ţ ave r a ave ar fi, după Ascoli : vrere-a^ ave vrai ave v r a ave v r a m ave etc. Eî bine, chîar în acéstâ ipotesă prima personă singulară raş ar résulta, ca şi’n explicaţiunea nostră de maî sus, din construcţiunea inversă vr e-re'ş. Noî credem însă că nu numaî prima personă singulară, dar şi cele-lalte s’aü născut din aceîaşî construcţiune inversă, cu sau fără verbul vrere, a-decă cu orî-ce verb, şi anume : raş ave=av e-re'ş (=avere-aş) rai ave=ave-réi (=avere-ai) ra ave=ave-rér (=avere-ar) ram ave=ave-rém (avere-am) raţ ave=ave-r6ţ (avere-aţî) ra ave=ave-rér (avere-ar) v. î'Am. -âsă, sufflxe indiquant la pro-fession, l’occupation, le pencliant d’une personne. Acest sufix n’are a face cu deminutivalul -aş, despre care a se avedé maî jos. Funcţiunea luî se póte judeca după cuvinte ca : arc-aş, suliţ-fl^, arm-as<î, ost-(?£, ucig-«£, pung-aş, nunt-o^, pătim-o^, pizm-oj, păgubos, slujb-af, pozn-<7£, vrăjm-t/ş, părt-oj, rînd-«£, văsl-a^s, luntr-a^, urm-flf, clăc-aş, frunt-«^, călăr-oş, cămăr-ci£, băi-aş, plăi-af, cos-aş, cărcot-r/f, bucluc-«£, mărgin-a^, căs-«f şi atâtea altele. Prin acest sufix, care se acaţă de o potrivă bine la tulpine verbale şi la cele nominale, Românul nu încetâză de a forma vorbe noue. Astfel în timpul ultimului resboîu cu Turciî, oştenii noştri aü numit cercetaşi pe ceî trimişi la recunoştinţă. Intr’un act moldovenesc din 1675 (Cond. Mss. Asaki, în Arch. Stat. t. I p. 201): „scriem domniía-mé la toţ slujitorii carii veţ umbla cu toate slujbele dom-nii-méle aice în târgul Iaşii, la z 1 o-t a ş i şi la 1 e o a ş i şi la t ă 1 e r a ş i şi la g ă 1 b e n a ş i...“ Intr’un alt act din aceîaşî epocă (ibid. p. 364) : „să’ş îa toţi banii dela vânz a şi...“ E peste putinţă a admite, cu Diez şi cu Cihac, derivaţiunea luî -aş din latinul -aceus, căci pe de o parte, sub raportul fonetic, e fără exemplu trecerea luî c în s în totalitatea limbeî române, Iar pe de alta, sub raportul semasiologic, romanicul -aceus este augmentativ şi pejorativ, bună-oră „ grandaccio „poveraccio“, „paglia-ccio“ etc., încât nu corespunde de loc luî -aş. E nu maî puţin inadmisibilă derivaţiunea din sufixul -âs (citesce: aş), atât de des la Unguri, dar cu totul diferit prin funcţiune. Drept dovadă, îată tote cuvintele unguresc! cu finalul -a ş, trecute la Români: aldftmaş = áldomás, 1949 aldaş = âldâs, imaş = nyomăs, lăcaş = lakăs, răntaş = rântăs, sălaş = szâllâs, vâcălaş = vakolâs, văgaş = vâgăs, vălătaş = vallatâs, papistaş = păpistâs, uriaş = oriâs. Din aceste 11 vorbe, numai ultimele doe se referă la persone, presintând o analogiă cu formaţiunile române în ■a§; ş’apoî „papistaş“ e un termen bisericesc aprope fără circulaţiune în graîu, iar „uriaş“ se rostesce mai a-desea „urieş“, printr’o obicinuită aco-modaţiune de vocale -ia- = -ie-, care schimbă pe -aş în -eş, Ipotesa derivaţii unii ungurescî trebui dară cu dese-vîrşire înlăturată. La Slavi sufixul -a§ ne întimpină numai în dialectele meridionale: bulgar, serb şi sloven. La Ruşi în subdialecte, la Ruteni, la Polonî'şi la Bo-hemiMiklosich (Vergi. Stammbildungsl. § 180) n’a găsit decât numai doră câte un cuvînt cu -a§, care şi acela e dubios sau pote fi împrumutat. La Slavii meridionali însă, mai cu samă la Şerbi, noi vedem : brazdaş „bos arator dex-ter = românesce b r ă z d a ş, pletlcaş „doli machinator“ = c ă r c o t a ş, buclucaş, pizmaş, rabotaş şi robiiaş „operarius“ = c 1 ă c a ş, bogataş= b o-g ă t a ş, strazaş „tabellarius“ şi koli-baş „servus publicus“ = s 1 u j b a ş, galiiaş „nauta“ = v ă s 1 a ş sau luntraş, lakrdiîaş „jocosus“=p o z n a ş, tamburaş „qui cithara cănit“ şi gaîdaş „utricularius“=c e t e r a ş, kalaş „lio-mo nihili“ şi licinaş „nequam“ = p ungă ş, plemenitaş „nobili genere na-tus“, velikaş „magnas“, ikraş „piscis ovis gravida,“, apoi un şir de termeni pentru noţiunea de „flecar“: blebetaş, prtiîaş, sprdaş, cegrtaş etc. (Danicie, Osnove srpskoga jezika p. 358). In tote aceste şi asemeni cuvinte, sufixul slavo-meridional -al este ato-nic la nominativ: brâzdas, pletkas etc., dar în caşuri oblice se accenteză : braz-dâsa, pletkâsa. Să se observe că şi la Români sufixul -a§ este une-ori ato-nic, de exemplu în vorba trufaş = t r u f â ş. Sufixul -a§ e aprope sinonim cu sufixul -ar = lat. -arius. Astfel în Ardei se (|ice c e t e r a ş în loc de al nostru lăutar, şi nici pe noi nemic nu ne-ar împedeca de a întrebuinţa formă 1 ă u t a ş, pe care o şi găsim la Silvestru, 1651, ps. .LXVII: ...înnaintemergîa căutătorii, dupâ aceia lăutaşî... ... praevenerunt principes conjuncţi p s a 11 e n t i-b u s... Pungaş nu diferă prin funcţiune su-fixală de potlogar sau c o ţ c a r, v ă s 1 a ş sau luntraş de coră-b i a r satl ş a i c a r. Al nostru arcaş corespunde romanicului arcuarius „archer“. Tot aşa cămăraş=lat. came r a r i u s. Pe când dela „arc“ se face arcaş, dela „săgetă“ se face „săgetai-“. Negreşit însă, ambele sufixurî circulând în graîu, în unele caşuri ele s’au putut diferenţia printr’o nuanţă de sens; în cronice, de exemplu, arcaş însemneză „ celui qui emploie l’arc“, iar arcar „celui qui fabrique des arcs“ ; dar acestă diferenţiare e de tot sporadică şi fără consecinţă. ■Şi la Şerbi, de asemenea, se confundă prin funcţiune sufixurile -as şi - a r. Lîngă licinas „nequam“ circuleză lici-nar; lîngă rabotas -— rabotar. La „cartofor“ se (|ice de o potriva kartas şi kartar. Românului „telegar“ respunde şerbul „ talîigas “. Se scie că la Slavi sufixul - a r este de o origine străină. După Miklosich, 1951 AŞ 1952 el l’aü împrumutat dela Germani, carî, la rîndul lor, îl luaseră, dela Romani (Stammbildungsl., p. 88 : „nicht ursprünglich slaviscli, sondern wahrscheinlich deutsch, das seinerseits aus dem Lat. stammt: arius“). Slavii de pe peninsula balcanică nu aveaü însă nevoe şi nicî nu puteaü să’l împrumute dela Germani, pe cât timp aveaü a face d’a-drepfcul cu Latinii, pe carî îî găsiseră pretutindenea în imperiul bizantin. Dar atunci, cu atât mat virtos, de ce ore să nu fi luat ei dela aceiaşi Latini orientali, adecă dela Romani, sufixul -a§: care represintă pe -asius, forma arcaică a lui -arius? In latina propriü disă consöna s între vocale a trecut aprope fără excepţiune în r. Astfel sufixul -asius a scăpat numai în vorba a m a s i u s, pe când în cele-lalte el a devenit -arius. In vechile inscripţiunî, mai ales acelea din Italia sudică, ne maî întimpină numi proprie personale şi topice ca: Vari--asius, Apel] -asius, Pin -asius, Dom -asius, Vel -asius, Rot - a-s i u s, Cael -asia, Mult -asia, Vi-tr - a s i u s, Vie - a s i u s, Murr - a-sius, Equ -asius, Taur -asius, Capr-asia, Vesp-asia, etc. (cfr. Mommsen, I. R. Neap., Ind. nom.), dintre carî unele, de exemplu Rota-sius=Rotarius şi Equasius=Equarius corespund pe deplin formelor române Rotaş şi Călăraş. In loc de acestea, în latinitatea clasică noi nu mai vedem decât pe - arius. Nu însă töte dialectele italice s’aü supus pe aceiaşi scară acestui rotacism. In dialectul oscic, de pildă, primitivul s între vocale se păstra în maîoritatea caşurilor, adesea şi ’n dialectul limbric. Dela „dicito“ Oscii formaseră pentru un fel de slujbaş termenul „deget - a-s i u s“ (Mommsen, Un teri tal. Dialekte p. 254). Cu acelaşi sufix, la Osci şi la Umbri : verehasius, fluusasius, pu-rasius, plenasius, urnasius etc. (Auf-recht-Kirchhoff, Umbr. Spachdenkm. I p. 16-3). In acest chip pe lîngă noul -arius se mai alifia pe ici pe colea învechitul -asius; şi fiind că graiul romanesc nu s’a născut dintr’un singur dialect italic, ci din diferitele dialecte italice şi extra-italice ale legionarilor, nu e de mirare de a întâlni în el pe -ci:?=a sius alături cu -ar= arius, după cum întâlnim pe latinul propriü „care=qualis“ alăturia nu cu „catru=quatuor“, ci cu „patru = pe-tor“ din dialectul oscic. De almintrelea, bifurcarea unui singur sufix în doue lesne se pote constata deja in latinitatea vulgară prin derivatele ambelor forme in dialectolc romanice; de exemplu, din „musculus“ s’a făcut la noi „muşchiu". dar din „mascuîus“ — „mascur“ , italienesce „muscolo“ şi „maschio“, franţuzesce „muscle“, si „miile“, spaniolesce „muscolo“ şi „masclo“, astfel că ramura latină orientală şi ramura latină occidentală nü bifurcat fie-care acelaşi sufix -culus, însă fie-care l’a bifurcat după o normă diversă. Intre amîndoue ramurile, luată fie-care peste tot, divergin-ţele sînt atât de numerose şi atât de caracteristice, încât n’ar fi de mirare dacă forma sufixală -asius ar fi renias numai la Români; este important totuşi de a’î căuta urme şi ’n Occident, unde studiul sufixelor în genere a înaintat pré puţin dela Diez încoce. v. — ct7\ — 3'a§. 3 —âş, — âşă, suffixe nominal diminutif. Menit a mieşura noţiunea cuprinsă în tulpina cuvîntuluî, mai adesea arătând numai o micime materială sau reală, une-orî însă într’un mod des-mîerdător şi câte-o-dată în cel despre-ţuitor, sufixul -ct§ este unul din cele mai obicinuite în limba română, acă-fându-se aproape tot-d’a-una la substantiv!' masculini', printr’o rară excep-ţiune la adjectiv! şi la genul feminin. Aşa : copil-«.;/, înger-a^, cuţit-c/ş, nour-aş, păun-«£, /luor-c/.y, scăun-«£, ciobăn- ii, Pomân-ew, Ţigău-o.9, gălben-i/j, Iepuraş, doftor-r«, negustor-a;? etc., apoi ilri'igăl-ftj şi drăgăl-ci.şa, unde adjectivul a fost mai întâiu sufixat prin -u 1. I). Quintescu (Do deininutivis p. 47) a demonstrat forte bine imposibilitatea ! fonetică a. derivaţiunii lui -aş clin la- tinul -îiceus, dar s’a. încercat în za- i dar şi n’a, reuşit a găşi acestui' sufix i o origine slavică, căci la Slav! nici un i sufix deminutival -aş, ba nici - uş sau i - i ş, nu există. In adever, in unele cu- ! vinte el parc a se aurji la prima ve- : derc în sufixaţiunea, cea compusă, bu- I nă-oră în rusul rubaşka =rub-aş-ka | „cămeşuţă“ sau în şerbul meka.şan = l melc-aş-an „molicel“, dar şi aci so- I nul ş represintă pe un cli (x) viu în graiu : rubaşka este un deminutiv din rubaclia prin sufixul -k-, nu prin -ş-, iar ală tur! cu mekaşan circuleză forma cea organică mekahan. Slavic dară sufixul nostru -aş nu pote fi. La Alba-nesi aflăm doe vorbe : diall! - o ş „copilaş“-din diallie „copil“ şi trim-oş „voinicel“ din trim „volnic“ (Halm, r Alb. Stud., Grănim. p. 41), în cari pote că este sufixul -aş, pote că nu • este, iar dacă este, pote să fie inipru-j mutat; tocmai dela Români, 111 orî-ce 3 cas nu nc lumineză. Sufixul - as 1111 c isolat în limba română, ci-! într’o strînsă legătură cu alto doue 'lbrme forte înrudite :-uş şi-iş. j\tu este nici o deosebire de funcţiune între : copil-aş, cuţit -as, păun-as etc. si: cercel-uş, miel-uş, picior - u ş (macedo-româuesce cîclo-r-uş), viţel - u ş, J sau chiar cu aceiaşi tulpină : inel - aş şi inel - u ş. Pe de altă parte, dacă - i s a perdut în generalitatea caşurilor menirea sa curat demi-nutivală, el totuşi a păstrat'o în eom-posiţiune cu alte sufixe, de exemplu : mor - i ş - că. f et - i s - cană, domn - i s - or, macedo-româuesce gui - i ş - an =gol - aş, căi - i ş - (5ră=drum -u ş - or etc. ; ba s'ar pute dice că şi'11 „petriş“, „carpeniş“, „frundiş“, „aluniş“ etc. sensul cel fundamental este acela de o colectivitate rclativamente mică. Avem dară acelaşi sufix .sub o formă triplă : - as, - u ş, -iş, întocmai ca trinitatea sufixală de asemenea deminutivală -ac, -uc, -ic, coîa ce 110 dirige, în caşul de faţă, ca şi ’11 cela-lalt, spre o derivaţiune latină. Unul din sufixele cele ma! caracteristice la Grec! era deminutivalul -ia-y.og : ncclditfy.oc, naiâiffy.i], orstjctvirt-y.og, /iaţi(fy.rj, cliupooiay.og, (ly.f).iay.oc, ¡1 e-'/.¡Gy.ior, nivuY.iay.oç, \-Jn)ni(Ty.(iç etc. Se crede că Romanii. împrumutaseră acest, sufix dela Greci (Gust. Mueller, De 1. lat. deminutivis p. 3). De ce însă în „lentiscus“, în „marisca“, în „scutris-cum“, să nu fie un sufix deminutival -iscus tot atât de latin ca sufixul deminutival -uscus în „asinusca“, în „la-brusca“, 111 „molluscum“, şi ca sufixul deminutival -ascus 111 „verbascum“, a căror latinitate e ma! pe sus de ori-ce îndoelă ? După cum latina avea sufixul deminutival triplu: a eus -u eus,-i eus, tot aşa cată să fi avut sufixul deminutival triplu : -iscus, -uscus, -ascus; şi din dată ce -ascus şi - u s-cus sînt constatate, 1111 ma! putem bănui latinitatea mima! pentru -iscus. Să observăm că vorbele latine : lentiscus „fistic“, mariscus „trestiă“, verbascum „luminărică“, scutriscum „blidişor", la-brusca „viţă selbatică“, asinusca „viţă meruntă“, atrusca „viţă négiil“, pa-lusca „un fel de smochină“, vopiscus safi popiscus „copil gémen renias în viaţă“ etc., vin tote din acel graiu latin 1955 ________________________ ţerănesc, ale cărui urme sînt atât de puţine în latinitatea cea clasică. Yecliimea sufixurilor -iscus, -us-cus, -ascus se mai demonstreză pe pămîntul italic prin nomenclatura topică şi etnică. Numele cel arcliaic al oraşului Trebuia în regiunea Sabinilor era Mutusca, iar omul de acolo se numia Mutuscus : „ Trebui eni qui cognominan-tur Mutusci“ (Plin.). Un alt oraş, chiar din Laţiu, se dicea Polusca (T. Liv.). însuşi cuvîntul „Etruscus“ are acelaşi sufix - uscus, prin care derivă din limbricul =etro- „străin“, ca şi când am (Jice: „străinaş.“ Pentru Ligur de asemenea se întrebuinţa forma : Liguscus, iar sufixul -iscus ne apare în numele poporului : Faliscus. Numai prin acest sufix -ascus, în fine, se explică în italiana numirile ca „Bergamasco“=locuitor din Bergamo, „Cremasco“=locuitor din Cre-mona, „Comasco“=locuitor din Como etc., şi numele vechiului oraş „Cherasco“. Mai pe scurt, existinţa triplului sufix curat latin -ascus, -iscus, - uscus, este necontestabilă. Plecând de aci, noi trebui să admitem sufixurile amplificate -asceus, -usceus, -isceus, după norma sufixurilor amplificate -a-ceus, -uceus, -iceus; şi atunci Gestiunea care ne preocupă se resolvă dela sine’şi. După cum din latinul «fascia» s’a născut 1a, Români «faşă» sau din „ostium“ (vulgar „oscium“) — „uşă“, tot aşa din -asceus, -usceus. -isceus s’aii format cele trei sufîxurî ale nostre -aş, -nş, -iş. Sufixul deminutival -aş se acaţă şi la numi personale : „Dumitr-aj, Ion-c^, Iii -aş, Glieorghi-a^ etc., mai mult cu sens desmierdător“ (Stefurea, Conv. lit. 1877 p. 217). După -i-, aş se rosteşce -eş: Ili-eş, Gherghi-e^, Andri-eş, Maţi -eş... Doină din Moldova: }i 1' _________________________________________195G ! ' Mâi bădiţă Grigoraj, : fl Vin la noi să’ţî dau salaş... j 11 (Sovastos, Cântoco moldov. 171). j; Alta,: J: Cine trece pe la vie? Gliiorgliiej cu pălărie, $ Cu cordica vişinie ... | (Ibid. 179) In nomenclatura personală, cătră - aş \ se mai adaugă cleminutivalul - cu (=lat. ţ -cus), formându-se sufixul compus ], -aşcu, rostit mai obicinuit -aşco: Dumitraşcu, Ionaşcu, Toderaşcu, Gri- ] goraşcu, Petraşcu, Yasilaşcu, Lupaşcu, Yidraşcu, Iuraşcu etc. Act moldovenesc din 1631 (A. I. R. I, 1 p. 71): „Pâtraşco Başotă biv-logofăt, i Pătraşco Ciolpan biv jitni-car, i Gheorgliie Başotă biv-vistiiarnic, i îuraşco Başotă biv-dvornic...“ Altul din acelaşi an (ibid. p. 106): „înainte lui Iur a şco Başotă şi de ’nainte lui Du mitrale o Biilniş şi înainte lui Tăutului logofătului şi Du-mitrajeo Solomon...,, Altul din 1665 (ib. p. 80): „popa Ionaşco şi Toderajco Tlărco şi alţi orăşeni...“ Altul din 1740 (Cond. Asaki în Arch. Stat. t. I p. 519): „încăpând în măna unui tâlhari® anume Ilaşco Orhe-ianul...“ Tatăl lui Mihaîu Yitezul, Petr aş cu cel Bun, îşi dă acest nume el-însuşi în crisovele sale, bună-oră la 15-56 (Ve-nelin, Ylaho-bolgarskiîa gramaty p. 169): „Bo.zieiu milostiîu Io Petr aşco Yoi-voda i Gospodinîi...“ In crisovul lui Alexandru vodă Lă-puşnenul din 15-59 (ibid. p. 172) se menţioneză cei patru fii domnecsî: „si-nove gospodstva-mi Ion aşco i Bogdana i Michaila i Pătru...“ Ion vodă cel Cumplit (1572 — 74) e cunoscut în cronicele muntenesc! (Lan- 1957 1958 rian-Bălcescu, Magaz. istor. IV p. 275) mimai ca „Ionf/f co-vodă.“ Urechea, Letop. I p. 206 : „In anul 7100, Aron-vodă domnind şi atâte răutăţi şi belituri făcănd, n’aü mai putut suferi ţara, ce s’aü rădicat Orheiianii şi Sorocenii cu un domnişor ce’i zicea Ionasco...“ In cronica lui Miron Costin, Letop. I p. 228, celebrul mitropolit Petru Movilă este Pătraşcu, iar un frate al lui Mihăilaş... La Macedo-românî (Dr. Obedenar, Dicţ. Mss. t. II, în Acad. Rom.)’segă-sesce Taşcu ca deminutiv din „Anastasie“, adecă o prescurtare din Anas-taşcu, apoi Naşcu=A t an a ş cu, de asemenea G-1 i g o r a ş c u, dar tot- o-dată formele onomastice : N i c u r u ş şi Culuş=Nicolae, Pitruş=Petru, Chîacuşa=Chiriaca, Maruşa şi Ma-ru şca=Maria, Tuduruş=T0der, şi numele necalendaristic Babu ş cu, cari tote arată că, după cum sufixul simplu - aş are forme înrudite - i ş şi - u ş, tot aşa şi sufixului compus - a ş c u îi corespund formele înrudite - i ş c u şi - u ş c u. In adever, când alăturăm numele in-sectului rădaşcă „escarbot“ cu mo-rişcă „petit moulin“ sati biciuşcă „petit fouet“, constatăm fără greutate că sufixele -aşcu, -işcu şi-uşcnsînt în fond unul şi acelaşi sufix compus, din ale căruia forme -aşcu s’a spe-cialisat la 'noi în nomenclatura personală, devenind atât de rar, atât de excepţional în cuvinte comune, încât etl nu’mi aduc aminte la Daco-români decât pe rădaşcă saü rudaşcă, iar la Macedo-românî pe m u 1 i e r a ş c u „hom-me effeminé“, un fel de om muie-ruşcă. La prima vedere s’ar paré că românul -aşcu (-işcu, -uşcu) ar puté să se tragă d’a-dreptul din latinul -ascus (-iscus, -uscus), de vreme ce din latinul „labrusca“ s’a născut al nostru „lăuruşcă“ saü „rouruşcă“. Nu aşa însă este în faptă. Latinul -sc- se păstreză la Români intact dinaintea vocalelor dure : nascü, pascü, mascur, ustur, etc. Forma „lăuruşcă“ saü „rouruşcă“ trebuia să fi fost de ’ntâiu „lăuruşcă“, adecă cu -sc-, şi numai prin ana-logiă cu deminutivii femeiesci în „- uşcă“ s’a operat mai târçliü trecerea lui s în §. Ca termen botanic isolât, latinul „labrusca“ a suferit schimbări fonetice analogice . şi ’n limba italiană, în care îl găsim sub forme de tot inorganice : „abrostino, lahrôstino, abrôstolo, am-brôstolo, averùsto, averùstio, raverùsto“ (Caix, Etimologia italiana e romanza p. 47). Deci al nostru -aşcu (-işcu, - uşcu) nu derivă immédiat din latinul -ascus (-iscus, -uscus), ci se formézâ deja pe terenul românesc prin acăţarea lui - c u cătră -a§. Sufixul compus -aşcu este pré în legătură cu - a§, - i ş, - u ş de o parte, cu -işcu şi - u ş c u. de alta, pentru ca să fie permis de a’l înstrăina de acéstâ grupă derivată din cele doë sufixe latine de o potrivă deminutivale : - s ce o -şi -co-. Prin urmare, de câte ori noi îl vom găsi într’un nume personal la Slavi, cată să fie saü o formaţiune in-dependinte din sufixele proprie slavice - chi (- chü) şi -kü, de exemplu din „Abraham“ — ÂBpaxa şi apoi ÂBpamK0=A-brachï+kü (Moroskinü, Slavïanskiï ime-noslovü p. 1), saü un împrumut delà Români, în ambele caşuri ce-va atât de sporadic încât în onomasticul serbesc publicat de Venelin (op. cit. p. 341 — 351) nu se află un singur -aşcu, pe când în cel românesc publicat tot. de dînsul ne întimpină : Grigoraşco, Dumi-traşco, Ionaşco, Ivaşco, Petraşco şi Tu-doraşco. In urma cercetărilor lui Kaluzniacki 1959 1960 mai cu deosebire (ap. Miklosich, Wan-derungen der Rumunen, Wien, 1879) migraţiunile medievale ale Româniloij în părţile Poloniei şi în Rusia sudică aü devenit un fapt istoric ne maî con-troversabil, precum şi existinţa de pe atunci a elementelor românesci la Slavii dela nord. In Galiţia mai cu samă ne întimpină pe de o parte o mulţime de vechi sate românesci, iar pe de alta mai mulţi Români ajunşi la demnităţi şi la boieriă. Ast-fel, între alţii, starostele de Premislia din 1372 numit An-dreîaşco (Andreaszko starosta prze-myski), a cărui origine încurcă pe d. Breiter (Wladyslaw ksiaze Opolski, Lwow 1889 p. 103), nu putea să fi fost decât Român. încă o particularitate interesantă. Precum din „fetă“ prin sufixele combinate -iş-cu-an s’a format „fetişcană“, tot aşa locuitorul oraşului Roman se numesce Romaşcan, adecă Ro-manaşcan, prin combinarea sufixelor -as- cu -an. Este învederat că dintru ’ntâiii cată să fi existat forma demi-nutivală Romanaşcu pentru numele personal „Roman“ al fundatorului oraşului ; acâstă formă însă ni s’a păstrat astăzi prescurtată numai în derivatul Romaşcan. V. — i§. —uş. — i§cu. —u§cu. 4,Aşl interj.; bah! â d’autres! par exemple! Exclamaţiune de índoélá, de neîncredere, de tăgăduire, unită cu mirarea de a aut^i saü de a vedé ce-va. A. Pann, Moş-Albu, I p. 56: Deci scurgând eî la pahare şi vergli-uscate ’ndrugând, • Găsind prilej şi boierul făcu ’ntrebare dicend: „Ce este întâiu iubit, „Şi’n urmă e neprivit ?“ -E! aşi îi respunse unul, asta e cirésa ciliar... Acelaşi, Prov. I, 1: ....Tupâne! Yoï fraţi sînteţî pote? Că vô v0(J pré-bine semônând la tôte... Tovarăşu’i i '•livin: iilui. V. ¡hin/. — S'il. t'i-l'.'i eil l'.inl ,-i prill S"ü-. !;!'•; 'Im a ns. /. I ii<’ P-, '-l! i'■!]'“ alt !• I iIr!!•-!• * -. r.:- - ■ .1 i :: m porinl im -i- |'•.:<•! ilin !:itiim! -1;' 1• 111■ r<• lini!i;i roiiu'mn »••■ij-'TY.i )•*• 0 <>iii■ • j!:■ i:i.. in f 1«■ i1111<■ ~i 'n Inrni" < 1 “ a ' ' ÜIILM „M’lJ“. lillLM ..sO>l;i". ..S‘ - -p■", „vin<|f-n..11:i‘-'i■<‘i'<■ ”. i]< i■ 11111 s,i s<• 11i11iI>i■ furma vcrlnilin pi-sic I<>t ; inr ]>riu nr-mnrr niiM I ]v i•< r<■:i ilin n ilmia rnnjimn- (¡11111' in rea de ’nlam im r ;uM ailmi- siliilii. In sfirsil , im inl.'-l'^i-m i|r |»rin <’>• f'i'I <||' I!)'n■" Komanii fnrmnsi t.i vi rlml ..]>im-ln11 11. pivmii'dnl. |irrini'il;iri'" ■ „ jll 1 ll;11;ll/u<• " . I>1111;i-i> 1;i in 1 ’s; 111 iP•;l Srllriniia eiiv;i I.Vill (i •! I. I ’ i; 111 u p. ps. CI : ... in p r i' m i i‘- ' ... in il i in i il i n ilxa re ilv.i11’ 11 ilii‘riiiii im-iu'u111. nii-K'. in mnlnlii in -mTatii>n-■ - Liintiilui anii tai... iirraiininuii amii ini... umli' si la Cmvsi. 1 7 7 : ..in pp - m i • ■ -:-.a p' xiU'li'rini'K'. in ii"iim!u ii■';11it 1 ui...“. inr la Silwstru. 11iI : „in in i i 1 >><• u 1;i r.ilolor mrlr...." Tm asa. ¡'¡'in pivp'^i-^imu'a ii a s'a. tormat romaiir^v | 1 :a m Apcdäro i pl. i'.y i a si• iia re. • sP• h • !• iil-- mal rn .-ain.i il'- r.11i111 11-■ i raini' i.i ■•'iprins in iintimi'-a I'h"i-nrina : .-•••!;i min: prima I P;pla iva mai i a >i'il a ri■. 11.>ii'• rus:i la s. !iiint•.iri. I al ili'ili-a 11 nci inii' ■ li'-is|iravit a sau imp• m r 111 i’-x'i inninli'. In pa-a-Jinl ' I i n I"ü ('ania, 1 .<-I • ip. III p. 1 > ', p- im inipin: in ari-la.-i I imp nv tlnn si a s■ ■ ■ I a i : ..[Inan T< iHli>r] inianipl.iii'iii-s" in ;i>■' 1 > vri-ini t uHniraiv ini m Taiarii I Jn_'.in ^i Xnhail rn I lanill. ra r'la r.- i ■ IM ¡-.¡ii-I ii la t i'rlii inan n’au lipr-if ilin i r<■!>i 1<-ari• 11■, aili-i-a a usuj-irii Tai irilnr. a lin-larulm rrlur 2 r':siri in rnrm''/i<. i'ra in lim:; -'II’ r.-snn r.- .-’an • lat >■ ■ !■ !'■ Tatarili«r. la asnla i n I i;~-'irnIni >i a alamulm ra sa plai'sr.i Taiarii. mm si la altr ip'lii...” In trxtnl il-- mai sip "ann:-• n;;■ i!' „s'a ilai s i-il .■ !■'•••. ,\r. -i m ma- l■ 'rial ii" ..si 11. p ■" p . -1 • in üh- timi' a ii" (i.<- ¡l n'' mal iniili ii r.;; ¡>, ;i■ a i!" a ,~i 'I a m i n i -t't 1!;ir iril" • ■ \;■/;:i: mm. ':;a 'i ■ 1 S-'!: -111 ii" ..p .'i'i- ' ". 1007 AŞEţ>AMÎNT 1998 şurile verbului a ş e d : cărţi aminte în rafturi, ômenï as/daü lîneă o mésS, sat ' .» »> 4 * aşedat pe dél etc. Mitropolitul Dosofteîu, 1673, f. 3-5 b : Ca l.i-î, Doamne, mila de pre-alunce Aşed-atd spre toţ cu gind dulce... In cronice aşedat se întrebuintéza. mai ales despre o Domnia îndelungată, şi liniştită, ca sinonim cu î n t ë m e ï a t. Ion Neculce, Letop. II p. 215 : „Da-bija Vodă aice în ţară domnind cu pace şi cu d o m n i e aşăzată, cu ţară întemeiată, era om bun...“ Nicolae Muşte, Letop. III p. 13 : „[Duca-Vodă] era Domn aşezat şi întemeia t, şi harnic de Domnie pre acele vremi...“ Ibid. p. 9 : „Dabija Vodă domnind cu pace, cu domnie aşezată şi cu ţară întemeiată, era om bun şi blând...“ O altă veclie locuţiune : aşeclat 1 a minte „tête bien équilibrée“. Ion Neculce, Letop. II, p. 282 : „[An-tioh-Vodă] era om tănăr ca de doă-zecî de ani, om mare la trup, cinsteş, chipeş, la minte aşezat, judecător drept...“ Acelaşi, p. 251 : „cunoştea Gavriliţă pe feciorii luî că. nu sănt toţi aşezaţi la minte, ce o samă sănt şi cam zlobivî...“, unde „zlobiv“ este o formă veche pentru z g 1 o b i ü, antitesă cu „aşedat la minte“. v. Aşed. — Domniă. — Minte. — Nea-şedat.— Zglobiii. S-Asedât (pl. aşedaturî), s. n. ; part. passé d’aşed pris comme substantif: établissement, arrangement, accord, v. Aşedare. — Aşedămînt. Aşedănnnt (plur. aşcchlvnnturî şi a-şeclăminte), s. n.; établissement, arrangement, pacte, accord, fiançailles. S’a format din aseçl prin sufixul -mînt (=lat. -mentum), de care se servesc Româniï chiar astăclî la plăsmuirea nonelor cuvinte, de ex. legămînt, îuve-ţămînt etc. Noţiunea fundamentală de ş e d ere dispare aprôpe de tôt în a§e-d’hnînt, înlocuindu-se prin acea derivată de statorniciă, de nemişcare, de neclintire. O mai regăsim numai doră în sensul de „établissement pour habiter“, destul .de rar, bună-oră : Cantemir, Chron. I, p. 174 : „dela asrzamîntvl Eomanilor în Dacliia pănă la. acest Avrelian a trecut la mijloc 167 de ani...“ Ibid. II, p. 42 : „începătura şi pur-cederé şi aşezămîntul cel mai de pre urmă a acestui ném...“ Amiras, Letop. III, p. 169 : „orăn-duindu-se din locul Moldoveî numaî 32 césurï de alungul şi 2 césurï de acurme-ziş pentru aşezămîntul şi lăcuinţa lor a Nohailor...“ Cu sensul de „assiduité“ cuvîntul ne întîmpină într’o locuţiune forte fru-mosă, dar excepţională, în doîna ardele-néscâ. : Năcazul şi voia rea S'aü pus pe inima mea. Şi s’aü pus cu-aielămint Piuă m’or băga ’n pămînt... (J. B., Trans. 2:5) Sensul de căpeteniă al cuvîntuluî, cel maî în circiilaţiune, este acela de „arrangement“, „pacte“, „accord“. Ion Neculce, Letop. II, p. 287 : „tri-misăse Antioh Vodă de poftîa la Craiul Avgust pentru aşezămîntul Domniei şi a. ţăriî cum va fi, după ce a birui pre Turci...“ Constantin Brâncovénu (Cond. Mss. în Arcli. Stat. p. 140) : „după cum do-vedéste şi cartîa boîarilor ce sănt mai sus zişi, de s o c o t é 1 ă şi de aşăză-mănt...u Ibidem, p. 224 : „ş’au făcut aşeză- 1990 AŞEţ>ĂMÎNT 2000 mănt cu boiarinul domnii melc Cornîa vel Paharnic pentru acîastă moşie...“ Ion Canta, Letop. III, p. 18-1 : „A-sezâmuntul păcii cu Nemţii şi alte trehî prin manele lui au trecut...“ Zilot, CVon. p. 82 : „Domnul începu a obhldui ţera cu hune începături : pre boeriî cinstindu-i şi înlesnindu-i, pre săraci dorindu-i şi miluindu-i; ascdă-mint făcu în totă ţera de se cumpără tote breslele la darea dăjdiilor după stare şi putere...“ Un act moldovenesc din 1781 (Arch. Stat., Doc. Rom. II, No. 4, p. 10) : „şi s’au învoit schitul cu răzeşii şi răzeşii cu schitul, şi s’au făcut aşezământ cu zapis şi la o parte şi la, alta...“ Caragea, Legiuire 1818, p. 12, în capitolul despre „Tocmeli“ : „In aştlzu-mîntun, veri ce să va tocmi, ori în scris, sau nescris, de nu va fi înpotriva pravilelor, prinde loc de pravilă...“ Ibid. p. 16 : „de să va hotărî cu aşăzămînt cum să să căpuiască, atunci să să urmeze după aşăzămînt şi legătură“. Ibid. p. 45 : „După cum tata sau muma sau moşul, înzestrând o fată, să vor a ş ă z a cu ginerele pentru zestre, a-cel aşăzămfmt rămâne nestrămutat, a-decă,: de să vor a ş ă z a ca murind muere fără moştenitorîu să moştene-scă bărbatul toată zestre etc.“ In ultimul text este deja vorba de aseclămînt de nuntă, sensul devenit cel mai cunoscut în popor. „După ce un june sau flăcău a ve-dut o fată de mai multe ori în locuri de petrecere, hanuri, hori, clăci, nunţi etc., şi dacă’I este plăcută, el trimete pe unul din vecini sau rude cu o ploscă băutură, ţuică, rachiu sau alt ceva, la părinţii sau epitropiî ei; şi dacă şi el este plăcut fetei sau junei, cei din casă beu acea ploscă, poftindu-î a veni pentru vorbirea zestrei şi a.şedămîntul nunţii; după acesta vine junele, pă- j rinţii, câte-va rude safi vecini, se a- j jung din zestre, pun aşcdămiut de n u n t ă şi petrec cu toţii...“ (St. Istra-teseu, Dîmboviţa, c. Cobia). Intr’o doină din Ardei a ¡ţechinii ut se întrebuinţezi cu acest sens fără nici o lămurire, ca şi când n’ar avé nici un alt înţeles : Cino strică dragostele, Mânce-i grâul pasôrilo Şi să n’aîbă pâno 'n masă Şi nici sănătate ’n casă! Cir.o desparte doi dulci, Ducă-î corbii carnea ’n nuci ; Cino dosparto doi dragi, Ducă-Î corbii carnea ’n fagi; Cine faco ord din grâu, Şedă ’n sânge până ’n brâu, Să-l mânce vermii do viii ! Sédâ ’n sânge pînă ’n barbă, Mânce-1 viermii de ispravă! Şedă ’n sânge pînă ’n piept, Să-l mânce viermii de tăt! Cine stncîvaş'dămint, N'aibă ţarnă po mormînt!... (J. B„ Trans. 2S1). Asedămînhd d e nuntă mai portă în graiul poporului numele de aşedat. „A ş e d a t u 1 este un chip de 1 o-g o d n ă, pentru ca să potă întră în cheltueli; când aü a ş e (1 a t, sînt învoiţi din zestre şi din tôte...“ (C. Gor-bénu, Olt, c. Alimănesci). ■ „Cuvintele privitore la căsiitoriă : tri-misu==peţitu, a ş e d a t u=1 o g o d i t n, mire=ginerică...“ (St. Nogoescu, R,îm-nic-sărat, c. Bogza). „Logodnă la ţeră so dice a ş fiel a t“ (P. Poppescu, Buzeü, c. Chiojdu-Băsca; N. Yasilescu, Muscel, c. Glâm-bocel; I. Georgescu, Dolj, c. Gubancea). „Aşedat este atunci când se duc de vorbesc părinţii ginerelui; ţine loc de logodnă...“ (I. Pretoria nu, Dolj, c. Poiana-de-sus). In fine, verbul aşed avênd, între altele, sensul de „tempérer“, Cantemir exprimă cu multă îndnïznélü noţiunea 2001 AŞIŞDERE 2002 de „température“ prin aşeclămintul a-eruluî, în Cliron. I, p. 224 : „de lucrurile earile în vremile stăpânitorilor din descălecatul ţării Moldoviî cel vechiü până la, vremile noastre s’or li tâm-plat, de staré şi pusul loculuî ei, de aşezământul a e r u 1 u î, bişugul pământului, ocolitul hotarelor şi altele...“ ceîa ce el însuşî în „Descriptio Molda-viae“ numesce : „aëris temperies“. v. Aşedare.— Credinţă. — Logodnă. -Merindi. — Nuntă. — mînt. Asedâtèr,-ôre, s. et adj.; celui ou celle qui établit, qui arrange, qui concilie. qui pacifie. Ureclie, Letop. I, p. 173 : „şi firea şi faţa îl lăuda a fire b 1 ă n d, m i 1 o-stiv şi a şezător...“ v. Aşed.— 1' Aştclat. Aşer ătilră (pl. aşed'îtvr)), s. f. ; lieu bas. Loc aşedat. „De cătră popor se numesce aşcclătură orî-ce loc maî jos ca altul din pregîurul lui, numit acesta grind; la a şt datară se maî dice şi j a p c ă, iar dacă este tare jos şi apos — p 1 o ş n i ţ ă“ (St. Negoescu, Rîmnic-sărat, c. Bogza). v. Aşez. —Japca.—tură. Aşijdere ) Aşijderea | . — v. Aşisdere. Aşijderile ) Aşisdere s. aşijdere, adv. ; de même, pareillement. De asemene, tot aşa. In texturi şi ’n graïu circulézâ de o potrivă formele aşisdere şi aşijdere, astădî maî adesea cu amplificativul - a: aşişderea, aşijderea. Moxa, 1620, p. 381 : „aşa e şi maica Mariîa, aşişderia şi alte mueri........“ Doina „Chiéla“ : Chiélo, nu te legëna Că rochiţa nu’ï a ta, Cămeşuţa iar aşa Şi scurteîc’ aşijderea... (G. D. T., Poes. pop. p. 337), Biblia Şerban-vodă 1688 p. 860, Paul. ad Rom. VIII, 26 : Aşijdere şi Duhul înpreună aju-toreşte slăbiciunilor noastre... Similiter au-tem et Spiritus adjuvatinfirniita-tem nostram... Nicolae Costin, Letop. II p. 6: „aşiş-clere iarăşi nice înpăratul neştiind că îaste socotela cu sfatul Vizirului..........“; dar la p. 7: „iară părâtul a-şijclere de iznoavă, dacă zice...“ A. Pann, Moş Albu, I p. 51: Căci preemn de micî crescendu’i î-au ferit de [foc, de vînt, De sore, do frig, de apă şi de alte câte sînt. Aşijderea ’> feresc iarăşi şi după ce se măresc Să nu cadă în vr’o cursă, precum mulţi se [poticnesc... Fără amplificativul - a, aşişdere sau aşijdere e forte des în vechile texturi. Grigorie din Măhacîu, 1607 (Cuv. d. bătr. II p. 107): „aşişdere şi pâharu luo dupâ cină şi blagoslovi...“ Act muntenesc din 1636 (A. I. R. I. p. 16): „şi om vândut eu Stancîul de a me bună voe şi cu ştire a, toate rudeniile inele şi cu ştire tuturor vecinilor miei şi deîn jos şi deîu sus; aşişdere şi dumnelui ou cumpărat de a dum-nelui bună voe...“ Mitropolitul Varlam, 1643, I p. 73 a: „ştiu ce mă va tămpina dela dănşi, ce batgocuri şi ce ocâ,ru şi ce munci, mai apoi şi moarte rria şi cumplită, aşijdere dupâ ace înpărâţie şi slavă...“ Şîapte taine, 1644, p. 82: „nice să le priceştîuîască cu svănta pricaştenie, numai la moarte atunce să le cuminece; aşijdere şi masle încă numai la moarte să le slujascâ...“ Act moldovensc din 1699 (A. I. R. III p. 266): „am dat danie dumisale •200:3 AŞÂŞÎ 2004 nepotului mieu Lupaşco Murguleţu roh- ! mistrul parte me ce să va alege în Za-hareşte şi în Slaviceni, aşişdere şi în- 1 tr’alte locuri...“ J Moldovenesce se rostesce mal mult ' asijdîre, o formă scădută care ne în- ! timpină deja intr’un act din 1615 (A. I. E. 1 p. 128): „şi dumneei aşijdire • au mărturisit înnaintla nostru...“ E şi mai interesantă, tot în zapise moldovenesc!, forma aşijderile, cu un -le acăţat prin analogiă cu „al-doile“, „almintrele“, „aiurile“ etc. Act din 1610 (A. I. R. I p. 22): „pre acole pre unde au mârsu acei oameni bătrâni şi noi aşi jder ile şi cu mulţi boiari...“; dar tot acolo între iscălituri: „şi mulţi boiari şi slugi domneşti aşij-dere mărturisim...“ Altul din 1650 (A. I. R. I p. 95): „am vândut părintelui lui Iosip dript 25 de lei bani gata; aşijderile şi de 7 meri ce sintu pre lângă hălăşteu am dat căte un leu pre măr...“ Altul din 1660 (A. I. R. I p. 108): „aşijderile şi doâ sălaşe de Ţigani...“ încă ee-va. j In Pravila Moldov. 1646. f. 18 : ; „carele va fura haine dela feredeu, aşijiidere (âmiiMCk^epE) să se ciarte ca şi acesta ce-i mai sus scrie...“, forma aşijiidere e curiosă prin accentuaţiune şi prin vocala irraţională care desparte cuvîntul după aşij-. E şi mai curios la Moxa, 1620, p. 364 : „Maxentie luase Rymul, Seviru altă lăture, Maximianu alta, aşişjderla (auînm^^tpA) Galerie...“, unde ne apare un fel de compromis între cele doe forme în circulaţiune : aşişdere şi aşi jder e (cfr. Cuv. d. bătr. II, 218, 240; Weigand, Olympo-Walachen p.44). Aşişdere derivă învederat din a şi şi; însă de unde ore să vină nu numai trecerea lui ş în j în variantul aşijdere. dar mai ales finalul dere? Cihac (I p. 275) descompune cuvîntul în aeque- s i c - s i c - d o - i t e r u m. Lăsăm la o parte că în aşi - nu este nici un „aeque“, ci „eccum“ (v. ^Iş«). Ne întrebăm numai : în ce mod latinul „de-iterum“. contras cel mult în „ditero“, ar fi putut deveni româuesce -dere? ş'apoi cum un asemenea dere s'a conservat exclusiv în aşijdere? După însuşi Cihac (I p. 116) din latinul „itorum“ s’a născut românul „iară“. Să admitem d’o cam dată că aşa este; dar tocmai atunci trebuia să se capete un aşişderă, nu un aşişdere. Atât trecerea lui ş în j precum şi finalul -dere se datoresc înriuriril slavice, şi anume celei serbesci. Serbesce „de même, pareillement“ se dice „ta-kozdere“, adecă „tacojdere“, din paleo-slavicul );eodem modo“, al căruia, ultim z între doë vocale devine r după un rotacism propriu, foneticei serbesci (Mildosich, Gramm. I p. 336). Slavismul dară, şi în specie serbismul lui takozdere e sigur, iar forma român éscâ aşijdere nu este decât o imitaţi une, o imitaţiune însă forte importantă din punctul de vedere istoric, de oră ce ea s’a putut nasce la Români în vécul de mijloc numai în vecinătatea elementului serbesc, prin urmare în Oltenia, şi în Banat, nu pe aiuri. v. uAşa — Âşişî. Aşişderea. — Aşişdere. Aşişî, aşaşî, aşâşţ, adv. ; comme cela, tout d’un coup. Derivă din a ş i saü a i a prin intensivul - ş i, care jocă în morfologia română întocmai rolul latinului -que. Forma aşi se mai regă-sesce în vechile texturi, bună-6ră în Pravila dela Govora, 1640, f. 67 b : „cine grăiaşte de acesta că cela ce miv năncâ carne nu iaste destoinic a sfintei priceştanii, cine grăiaşte aşi, anate- -2005 AŞÂŞÎ 2006 ma..." Prin sens, cisişl este aşa, dar tot-d’a-una cu noţiunea de răpeqlicîune, astfel ca une-ori devine pe deplin sinonim cu în-dată. Formele aşişl, aşaşî şi aşâşi ne întimpină de o potrivă, în aceiaşi epocă şi chiar la a-ceîaşî scriitori. Dicţionar româno-latin din Banat circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 ' p. 425); „Ashishi. S t a t i m. C o n f e s t i m.“ Coresi, Omiliar 1580, quatern. VI p. 13: „n’arâ fi judecata dereptâ aca-sta de-aşu da eu voao aşaşti darulu şi cinste...“ Text omiletic din sec. XVI (Cod. Mss. miscell. al bis. Sf. Nic. din Braşov, p. 361): „Filipu, deca auzi acestu cuvântu, aşaşu purcese, nu zise elu să mergu mainte a-casâ să’mu lasu casa si fămeia cu semâ buna sau cu toc- a meiâ bună, ce numai cătu zise lui Iis. vino după mine, aşaşii porcese, nu cugetă elu nemica... “ Legenda Sf. Parasceve, text din sec. XVI (ibid. p. 69): „şi aşa amu ră-dicâ-se ia spre fire şi ctşaşii de în-frâmseţâ ia sufletulu, cătu şi spre ia înplu-se cuvântul prorocului...“, unde însă aşaşă pote să fie aşa ş i e, a-decă: „aşa de’şi infrâmseţâ sufletul“, textul întreg fiind, plin de asemeni metatese sintactice. Basmul „Fata Ciudeî“ (Sbiera, Poveşti p. 62) : „Dacă vrei ca să nu mai aibi grijă de Smeu, după ce ţi-i lua soţia din mâna lui, apoi să nu ţi-o ieai aşaş îndată , măcar că ai pute fără frică, ci mai întâiu te du pînă acolo...“, unde aşaşî se maî completeză prin îndată, care este aci aprope pleonastic. Câte-odată aşisî exprimă nu numai repeziciunea, dar şi uşurinţa cu care se face ce-va neaşteptat sau nepregătit. Pravila Moldov. 1646, f. 42: „oricine va putîa şi de va vria să cîarce pre locul lui şi pre hotarulü lui, sau de să va nemeri aşîaş fieşte-cumu să să tâmple să gâséscâ vre o co-moară, să chiamâ să fie a lui...“ Nicolae Costin, Letop. II p. 19 : „avi trimis [Duca-Vodă] ca să’i cuprindă pe toţi să’i prindă, ce unora le-aü făcut Dumnezeu cale de aü scăpat în ţara Unguréscâ, Mihai biv-vel-Spătar scăpase aşişî din rădvan. ducăndu’l la Cucoreşti —ţiindu’i gïupânésa lui poala tămbariului despre partea ce era paznici...“ Nicolae Muşte, Letop. III p. 9 : „aii prins pe boierii Munteneşti şi ’1 de-deră pre măna lui Grigorie Vodă : pre Mihaiu şi pre Iordaclri Cantacuzi-neşti feciorii lui Constantin Postelnicul. Numai Şerban Logofătul aü scăpat: aşăşî din gloată denaintea vezi-rului nu l’aü văzut nime ce s’aü făcut...“ La Cantemir aşaşî are obicinuit înţelesul de chiar „et même“, o nuanţă logică a înţelesului de îndată. Iată patru pasage din Chronic : l, p. XLII : „Aravia fericită, pietroasă şi cé pustie, nefericiré şi pus-tietaté caré armele turceşti ï-aü mes-tit nu numai aü gustat’o, ce aşeş pănă la beţie şi ameţelă aü sorbit’o...“ unde la p. LXV însuşi Cantemir se exprimă latinesce : ;,sed e t i a m ebrietatem usque crapulamque exhausit“. II p. 62 : „şi nu. Mano, ci aşeş nici Lado loc n’are în limbă ca acésta ţi-gânescă...“ II p. 277 : „lovind oraşele de pe’n pregîurul Miseniî şi a Clorbii, şi de năprasnă rău prădându-le, aşeş de tot le-au prăpădit...“ II p. 361 : „Avut’am noi, încă la Ţarigrad fiind, Hronicul Muntenesc, şi aşeş cu sângură mâna lui Şerban Logofătul pe proastă limba grecéscâ scris..." 2007 AŞTgMĂT 2008 La Ion Neculce ctşaşî ni se înfăţiş0ză cu înţelesul de c u a t â t mal v î r-tos „à fortiori“, derivat d'a-dreptul din sensul fundamental a ş a -ş î „ita-que", adecă mai mult decât simplul aşa. Neculce, Letop. II p. 330 : „Moscalii pedestrimea este pré tare, maï tare decât tôte némurile la războîu, că stau ca un zid nemişcat; că de n’aü putut Şveziî să’î bată şi să’î spargă, dar alte némuri aşăşî n’aü. nicî o putere să’î spargă...“ Acelaşi p. 410 : „Perit’aü atunce multe vite a lăcuitorilor, ïar a bejena-rilor aşaşî aii périt maî de tot, fiind eî nişte oameni neaşezaţî...“ Forte des, maî ales în graiul actual, a§i.§ï însemnéza numai: astfel îndată, fără î n t à r r V ÍT O ¡I ¿ Vil I II) Kvoiio... tot aşa la Silvestru, 1651, iar la Coresi, 1577, fără preposiţiune : „sufle-tulii nostru aşteptă Domnulü“. Dosofteiu, 1680, ps. LXVIII : Si aşteptal--Am pre care cu mine să ducă tângă, şi nu era... Kui vrr t [t t tv a (Tv/./.tbTorfttrtti', /.Ut OV/ VTIVQÎi... 2013 AŞTEt'T ‘2014 la Silvestru : „şi aşteptaiu pre cine ’1 va mai duria“ ; la Coresi: „şi aşteptai cine cu mine va scrăbi...“ I)o aci legătura lui aştept cu mult sau do-mult, carî nu se lega bine cu sinonimul adâst. Njcolae Muşte, Letop. HI p. 67 : „bine aţi venit, că, de mult vă aştep-Itini, dragii noştri!...“ Mitropolitul Yarlam, 1643,1 f. 19 b; „cădi cătrâ, mila Lui, că de mulţii te aştaptâ...“ Acelaşi f. 21 1): „ne-au aşteptat în multa vreme ca să ne pocăim...“ La Yarlam, ibid. f. 19 a, a aştepta este un semn de 1 e n e, de părăsi r e, de lipsa energiei: „ce te părăseşti, păcătoase? ce teleneşti? ce aştepţi unde ar fi peste putinţă a întrebuinţa pe adâst. Elementul rebdării reese nu mal puţin lămurit în următorele pasage: Zilot, Cron. p. 115 : „Brâncovenul înţelese înşelăciunea Cantacozinuluî; dar ce să facă atunci la aşa cesuri primej-diose ? iară decât sta încremenit, aşteptând ce va aduce întâmplarea...“ ‘Ion Neculce, Letop. II p. 199: „au răspuns seliastrul să aştepte Ştefan Vodă afară pănă şi-a isprăvi ruga...“ Nicolae Costin, Letop. II p. 160: „se roagă să mai aştepte pănă le va veni răspuns...“ Ibid. p. 7: „mă rog, Doamne, să să pue acesta om la o închisoare, sau să ’mi plătescă acum, că nu ’1 pociu aştepta...“, adecă: am reb dat destul. Cantemir, Chron. II p. 361 : „ne-au căutat a muta vreme şi a aştepta pănă când ne va veni la mână...“=„il a bien fallu ajourner et pa ti en tor jusqu’â...“ De aceia, nu e tocmai corect în Psalti- \ rea luiCorbea, 1 700 (Mss. în Acad. Rom.): Şi nu vor ave cum a sta, A răbda s’a adăsta... unde după „răbda“ trebuia să fie : „aştepta“. .Rebdare ca o trăsură caracteristică a lui aştept se exprimă într’un mod aşa dicènd plastic, se personifică de cătră popor îii „sfîntul Aşteptă“. „A plăti la sân tu-^şiiej^c^cnvoyer aux calendes grecques“ (Baronzi, Limba română p. 47, 85). „S’a face tréba la sfîntul Aşteptă“ (Foişora din Sibift, 1886 p. 9). I. Crengă, Povestea lui Harap-a.lb (Conv. lit. 1877 p.. 174): „Cum vëd eti. frate-meü se pote culca pe o ureche din partea vostră ; la sfântul Aşteptă s’a împlini dorinţa lui...“ Lungimea rebdării în aştept se descrie prin : „din cés in cés“, „din di în cli“, „din an în an“. Ion Neculce, Letop. II p. 323 : „aii mers la Iaşi dărji şi sumeţi, aşteptând din cés în cés să le vie cărţi dela An-tioh Vodă...“ Acelaşi, Letop. II p. 318 : „[Mihaî Racoviţă] sta acolo, din cés în ces aştepta să apuce Domnia...“ Nicolae Costin, Letop. II p. 29: „căţî şi mai rămăsesă, aştepta din cés în cés să ia care încotro va pute...“ Acelaşi, Letop. II p. 139 : „nădăjduind în mila luî Dumnezeii şi aştep-Ltnid din zi în zi să i se scoată Domnia Moldovii...“ In proverbi şi ’n idiotismi : „ Aşteptă îmbucătura să i-o dea mură în gură“ (A. Pann, I, 106). „Marfă gata bani aşteptă“ (ibid. II, 87). „Tote fonfologele îşi aştept norocele“ (ib. II, 117), unde pluralul aştept în loc de aşteptă este o licenţă. „Aşteptă ca mortul colacul“ (P. Jspi-roscu în Tocii. Bev. 1882 t. I p. 2-34). Aştept în tot vacul Ca mortul colacul. (ibid.) 2015 AŞTEPT 201 fi „Aşteptă ca porcul muchea toporului“ (ib.). „Ii rett când aştepţi la mâna altuia“ (ib.). Ghicitore ardelenescul despre „Spin“: Ce stă în călecică Şi aşteptă cărnecică? (Tribuna clin Sibiu, lHSCi p. 919). Yariant-ul muntenesc : Ciuta, mare Şode ’n caii! Şi aşteptă Carne moale. (Bulgăresc«, 17). Repeţirea lui aştept pentru a’i da mai multă, energia presintă în graiu diferite nuanţe forte interesante, despre cari se pote judeca după următorii specimen! : Basmul „Fata săracului“ (Ispirescu, Legende p. 180): „Teraniî aşteptară ce mai aşteptară, şi dacă veţlură că. cu-cona nu le face nici o judecată, întrebară...“ Balada „Şalga“ : Iară Şalga ’î urmăria Şi din gur’ aşa răcnia : Ian aştept’ aştept’ aşteptă, Să luptam la luptă droptă... Balada „Ioniţă“ din Bucovina: Ieşî, Firuţă, la făntână, La fântâna din grădină Ling’ o tufă de sulcină, Că te-aştept făr’ de liodină La fântâna cea de sus, Că te-aştept cu dor nespus; Ieşî, Firuţă, la zăplaz, Că te-aştept cu dor şi haz... (Marian, Buc I, 15). . Doina „Bobocel“ : — Du-te, puiule, me lasă, Că zorile se reversă Şi te-aşldptă mă-t’a-casă. — Frundă verde de năut 1 Să m’aştepte cât de mult, D’aicea nu mS mai duc, Că e bine ’n aşternut; Să m’aştepte cât o vrea, Nu plec dela dumneta... (G. D. T. Poes. pop oO’S). Doină din Ardei : Du’ţî, bade, dorul cu tine, Nu’l lăsa de-alâu cu mine, Că eu am de secerat — Lor aşîeptă sărutat, Şi eu am de făcut fin — Dor aşteptă strîns la sin... (Familia, ISC!. p. 215). Cihac (I, 19) aduce locuţiunea : „nu me aşteptam la acesta = ital. questo 11011 me Taspeftava“. In popor se dice o-bicinuit : nu me aşteptam la. u na ca acest- a. Urechia, Letop. I p. 154: „mulţi dintre dînşî se ispitîa să apuce Domnia, ales pribegii carii de mult aştepta una ca acesta...“ Ion Neculce, Letop. II p. 201 : „de mult aşteptam eu una ca acesta să ’mi vie...“ O frumosă expresiune: „aştept milă şi cinste“, la Nicolae Muşte, Letop. 111 p. 31: „aşteptăncl [Antioh-vodă] milă şi cinste de cătră împărăţie pentru slujba ce s’au făcut la deşertarea Ca-meniţei, că nu era. puţină slujbă, în loc de milă l’aîi mazilit...“ Ca particularitate fonetică, este în unele -texturi, forma astaptă în loc de aştepta. Codicele Voroneţian circa. 1550 (ed. Sbiera p. 62): „astaptă îmvieere ce ce va se fie morţiloru...“ Ion din St. Petru, 1020, 13 (Mss. în Acad.Bom.): „teîntorce înapoi la lume. că te aştapUX înpărăţie...“ Mitropolitul Yarlam, 1043, f. 122 a: „raiulfi te aştaptâ, hrana cia dulce te tăînpină,..“ AŞTEPTAT 201S Mitropolitul Dosoftem, Liturgiar 1688 I'. 46 a : „stau naintîa fîaţiî slăviî-tale do 'ş aştaptă acïa delà tine bogată, milă."..“ " O altă particularitate este aşteptci-vrom .şi aştepta-vîim în loc de aştepta-vom. Coresi, Omiliar, 1580, quatern. XXXVII p. 8 : „Ioannü auzi în legătură lucrulü Iu Hs., tremise doi ucenici ai lui, zise lui : tu eşti cela ce e să vie, au altultt a^epia-vremü; îar mai jos p. 10 : „tu eşti cela ce va să vie, au altul Ci vămii aştepta?...“ v. Acept. — Aclâst. — lnqăduesc. — Rebel. Aşteptă (Sfintul-).-y. Aştept. Aşteptare (pl. aşteptări), s. f.; Tinim. d'aştept pris comme substantif: attente, expectative. Acţiunea de a aştepta pe cine-va saü de a se aştepta la ce-va. Costachi Conaclii p. 222. Me lasï, crudule, în focul aşteptării în zadar Cu năluciri să trec nôptea şi diiia cu plâns [amar... Gr. Alexandrescu, „Umbra luî Mir-cea“ : Dar a nopţii' négrâ mantă peste délurï se [lăţesce ; La apus se adun norii, se întind ca un veş- [mînt ; Peste unde şi’n tăria întunerecul domnescc; Tot o groză .şi tăcere... umbra întră în mor- [mînt. Lumea o în aUeplare... In aşteptare, e.a .şi’n verbul „aştept pnMlnmnesr.r elementul re Iul ii riî. A. Pann, Frotocrit, 11, p. 31 : Cela ce în aşleplarj Va ave multă răbdare, El cu vreme dobârulesco Aceia caro doresce... Silvestru, 1651, ps. LXX : Că tu eşti a-şteptaria mia , Doamne , Dum -nezău nădiajdîa mia... Quonium tu es patientia mea , • Domine : Domine , spes mea... unde la Coresi, 1577 : „tu eşti râb-daré mé“ ; la Dosofteïu, 1680. de a-.semenea; iar în Biblia Şerban-vodă, 1688 : „tu eşti î-n g ă d u i n ţ a méK. Omiliarul delà Govora, 1642, p. 455 : „jrătva pentru păcate nu se mai aflâ, ci o aşteptare înfricoşată a judecâţiei lui Dumnezeu...“ Mitropolitul Varlam, 1643, I, f. 2L b : „iară noi ne-am răsti şi ne-amü bâtut gocii de îngăduinţa lui şi de aşteptarîa...“ Acelaşi, f. 258: „ne aratâ să răb-d â m ü şi noi la ruga mult şi cu a-şteptare să ne rugâmü...“ Cantemir, Chron. II p. 299 : „mână de agiutorîu întinzând şi binele, carele peste n e d e j d é şi aşteptare lor era, făcându-le...“ v. Aştept. —“'Aşteptat. Aşteptat,-ă, adj. ; le part, passé d’aştept pris comme adjectif: attendu, expecté, désiré. Ce trebui să vină, ce se a ş t é p t ă, fie cu plăcere saü speranţă, fie de nevoe saü cu temere, dar mai ales cu rëbdare. Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 57) : „De5 sosind cia mie pentru frica, iară lupului pentru foamia mult dorita şi aşteptata sară, a-mândoi inpreună purcésàm...“ Acelaşi, Chron. II p. 188 : „să venim la cel mai de pre urmă şi cetitori ului român mai aşteptat cuvânt...“ I. Văcărescu, p. 320 : Numai sufletul ce spaima N’o uunosce nici de cum, Talaz, tunet, foc, nici trăsnet 2011) A.ŞTKRN _______________2020 Nu’l fac s’abată din drum, Arătând că cîşieplate Tot,o dela dînsul sint... Costachi Negruzzi, Au mal păţit’o şi alţii: „...scapă. în hudiţa unei mahalale, ajunge la o căsuţă, cunoscută unde era aşteptat, îşî lasă, galoşii la scară, întră, obosit şi trudit, şi vede cri ’i aduc dulceţi. O, ce bun obicei u !...“ v. Aştept. — -A§teptal. — Aşteptate. 2Aşteptăt, s. n. ; le part. passe d’a-ş t e p t pris comme substantif. Frumos sinonim cu aşteptare, cu aştepta c î u n e şi cu aştept ă tură (Ci-liac), dintre cari primul exprimă, numai acţiunea, al doilea este o formaţiune teoretica neîntrebuinţată, iar de cel al treilea ne putem servi numai câ,nd aşteptam ceva -mărunt cu supărare sau cu despreţ. Mitropolitul Dosofteîu, Liturgiar 1683 f. 39 b : „adă/ţu aminte de noi păcătoşii şi netrîabniciî şerbii tăi, cându strigămu noi pre svăntul şi închinatulu numele tău, şi 1111 ne ruşina pre noi de catrâ aşteptatulii milii tale...“ v. Aşteptare.— uAşteptat. Aşteptate (pe-), adv.; en attente. Aşteptând mereu, într’una, fără preget. Doina „Dis-au badea“ : Unde eşti, bădiţă frate, De m& laşi pe aşteptate? — Taci, icliţo, c’am venit Decum luna s’a ivit... (Alcx., Poes. 'W) Se întrebuinţeză mai mult negativul: „pe neaşteptate“. v. Aştept. — Aşteptat. — Neaşteptate. Aşteptăciune. — y. --Aşteptat. Aşteptător, -ore, adj. et subst.; at- tendant. Care aşteptă. Cuvînt a-prope neîntrebuinţat. Nicolac Costin, Letop. 11, p. 108 : „vom fi aşleplătorî de răspuns...“ Mitropolitul Dosofteîu, Synaxar 1683, ¡Sept. 3 f. 5 1.): „şi mărturisiîa cu ’n-d căzni re cuvântulu Domnului .11 s. şi încă şi aşteptătorîa bucurie a, svinţi-lorii la împârăţâia cerîurilor...“ v. Aştept. Aşteptătură. — v. Aşteptat. Aştern (aşiermit, aşternere), vb.; 6-tendre, longer, deployer, paver; Cairo lo lit, le couchor. „A prepara, un aşternut; a, aşterne patul •= a pune pe pat veşmintele necesare spre a pute dormi pe dînsul ; a, aşterne mesa = a, adorna, mesa cu cele necesare spre a pute mânca; a, aşterne vitelor —¡1 face aşternut vitelor; a, aşterne pe oine-va la pămînt = a,’l arunca la, păinînt...“ (Lau-rian-Massim). Din latinul a s t e r 11 o = a. d s t e r 11 0. întrebuinţarea cea mai obicinuită : aştern d e culc a, t. 'Beldiman, Tragod. v. 235 : Franzelă, pui do găină, ciorbă să’i dea de mâncat, Şi noptea doe saltele să’I aşterna de culcat... Aştern d r 11 m u 1 = îl acoper eu covore, cu fiori otc. Mitropolitul Varlam, 1643, J f. 91 li: „unii aşterne veşmentele sale de călca prihise asinul Iu Hs., alţii tăia frundză de punia pro cale pro unde niergia...“ Gheorgachi, Leto]). 111, p. 314: „»Si tot într’acestă zi eşind Domnul din biserică, toate rufeturilo aştern j»e g'ios dela uşa bisericii şi până la uşa .Spătăriei' năfrăniile lor...“ Bolintinenu, „Mihaîu revenind dela i Dunăre“ : .......Iară luna plină Le aşterne drumul cu flori do lumină. I i c ii )>''•! r ;i — i-ani' I-Ji:n'lii <'< l/top. III. p. J:J I : ,;-’an Militai in cu l'î • -a I >> 11M11 i. '•aci ¡.-pravi-a tot sa la li i la < 'i 11 şi ’1 iirlrnm-.i'i Inimos. jar part'-a han-mulm an n-ma-; m<-f :i*’i 11 a... “ Aşlfi'ii pe ha rl ia — scrin IL. M.i. !n ;)*J;j ~ sens la A. *.iiI''I»■srii. l'S'-M-dokvn. |i. 17: ..X'ain sii Hbhrn aci Iul ¡ir 1 ri-1 >iii sa si’ ;1111■ in ari'a mono-vnilia..." Figurai la (1111<-i11ir . Isl. I*-r<>^rli 1’. i.Mss. in Arjiil. 1,’iimi. p. i’li: ..Iii inima Ia ai'i'slji jisciims jiyjînd. r;i cil o vo-1'ojlVil %'icli'-M;I şi CI 1 MII obraz ce MII ştie ji sji ruşinii, iloao vicleşuguri sa jn>i i iiNlmir şi cu iloao raulatj s:i te poţi acoperi..." I! e 11 e .N i \' 111 Mie (iş/iTll — Mie iulind, MU lllll^esc. A. I’anii, l’rov. II, o.'J : l'n copacul luili'jin c;iib 1 i; 1 Nerban-voda IiiSN, .ImliMi VII, i’J : . . . Ile-ail VJÎIlilllt pIV MOI 1 >M1111II - /.au iii manile lor, ca sii ne uxtrr-il e f o t in-tiaitde lor cu solo şi cu |iciro mare... Par întrebuinţările cele mai frumose ale Ini «şt■,- • i • •a atia^.' .-ii j•/)ni- p imit:: ai. I' a 1; s 11; ( ..T"iiia Alini"-" : miir.LriiI'-!. mi'-! Al'-:. murgul ]111-11 vi>i;11■ ■ ! .!;/• /-»' -i" drumului e.i si iarba câmpului La sil ti;! vini ulm!.. Murirul mii; sr> n !• nk-i... mi'ie Alexauilri ip. 7in oliser\'a cn drept ciiviiit : „icnna vie si ;iilmirabil;i d" fu_'a ealulur. 0 1 uiI;nla ilin Anlc| : Ş:uia |>o i;al " punea Şi pij c;il turbat sana. Şi s'tt;/crii'.a <îic11î(i!w! ('a şi pana vintulm. . . .r-.nipiiin. Ş|l.;u, ‘ lioiiui ilin Arde] : Calea, mur^ule, lupcsi-e Şi t i.' - (l^/rniC 1 e |> U 1' i.' S C Ca /.uresc plin bătătură Mândra cu miere pe f.'ura... (['amili.i. ls-a. p. l.'M. 1 ie la Vranceji, Sultănică, p. Jnl : ,,(';if te-;iI sterp' la ochi. şi ci’tJl. care (îşIvnuiNC ji a n t e o ele caii o r I a p jiiu î n t , sosi iu fala miilUmii.. .“ A iislrnii ni o r t ]ie cine-va — a'l mnori irântindu'l jos in t"t Iuml'uI Im. Balada ,,(.’orhoa1! : Roşul nimic nu lacra. Far’ de numai c'a-tepta Călăreţul când sana, ş'jitumi liino ca'i viana, Nunia 'n salturi se umila Şi il».*p:irt*.* '1 asvirlia, Fi •.•rea 'ntr'insul cat rama, M o r f pe ji i.s ¡1 nţ'-:r7tC‘i... (•:. t>- T.. I’..-.-:. I'"i- Aţ!>ni o plAni:ere da-j'r'i sau [)•:-ilivptu = nie j'-'Ui'jsc. arat f•/!iie-iiii'i!• ■ inel" la judecata. 2023 AŞTERNERE 2024 Balada „Dobrişen“ : Măre, trei moşnegi bătrâni Cu barbele pin’ la brâni, Cu căciuli la subţiore, Cu vâslele la spinare, Unul e din Burduşanî, Altul e dela Ceganî, Al treilea din Lupşan, Şi păr&sc pe Dobrişen Naintea lui Milinea-vodă; Şi din gură ce’i spunea ? P â r a cum îşi aşternea (G. D. T., Pocs. pop. 47ty Cu un sens apropiat: m o aştern p e v o r b ă = lungesc cu vorba, mo apuc a vorbi mult. De la, Vrancen, Sultănica p. 236: „Sub castani omenii s’au aşternut pe vorbă. Numai moş Doroftei judecă cel din urmă clondir şi’l storce picătură cu picătura...“ In frumosa traducere de pe „Bour-geois gentilhomme“ publicată de He-liade la 183-5, p. 75 (act. IV sc. 4): „La clracu ! veni şi ea din nenorocire aci! Me aşternusem să zic o mie de ' lucruri frimiosc, şi nici o dată nu m'am simţit cu maî mult duh...“ Iu poveştile lui I. Creangă se întrebuinţeză cu multa, dibăciă : m’aştern pe mâncate şi pe beute, m’a-ştern pe somn, m’aştern pe gân-d u r i; bună-oră : Capra, cu trei iedi (Conv. lit. 1875 p. 344): „Şi audind caprele din vecinătate de una, ca acesta, tare lo-ati mai părut bine! Şi s’aii aruncat eu tutele la, priveghiere, şi undo nu s’afi aşternut p c ni iin cate şi pe b eu te, vesclindu-.se împreună...“ ' Moş Nichitor Co(¡carul (Conv. lil„ 1877 p. S82): „Da iii mai cu inimă o lecă,! Ori dacă eşti aşa, de (ricoşa, apoi sui în căruţaşi te-aşterne pe somn, că noptea’i mima, un ces, acum sc face dină...“ Danilă Prepelec (Conv. lit. 1876 p. 454): „Apoi cu mare greu hartoesce carul într’o parte, îl opresce în loc, se pune pe proţap şi se aşterne pe gân-d uri...“ De asemenea se nemeresce bine aştern la A. Vlaliuţă; de exemplu: Nuvele p. 9: „Acolo sta [mama llinca], în piciore, pe prispă, neclintită, aşternendu’şî privirea dornică şi nerebdătore p e dunga vînătă a dru-mulni...“ Nuvele p. 32 : „...dar gândurile i se încâlciau, ş’atuncî îşi ridica mânios capul şi se aşternea mai îndărătnic p e citire, înfingendu’şi ochii mari şi necăjiţi pe slove...“ Nuvele p. 91 : „Harnic, s’ar fi aşternut p e m u n c ă, ar fi tăiat ogorul strămoşesc...“ Colinda „Plugul“ despre făină : Şi cernea, mări, cernea, Ninsorea se aşternea... (Ales., Poes. pop. 2-320, p. .'3S!): „se rădicară intr’aela noapte de uciserâ pre Mihail, că ’1 aflarâ mahmurii de vinii la aşternuţii...“ Pravila. Moldov. 164(5, f. 52: „căndu să va tămpla, oii bărbaţii, ori făniee, de ’ş vor înpresura. cuconulu lăngiî sine inbf a şternutii, pentru nesocotinţa lor, neavăndu grijă cunni se cade de pruncul lor, să să certe...“ Miron Costin, Letop. Pp. 227 : „din-să-de-noapte într'aşternut încă fiind Mi-hai Vodă, au venit doi Căpitani...“ Cantemir, Chron. 1J p. 215: „După trecere acestuia, Zoi, a mulţi Sanip-soni Dalida, îndată şi la scaunul împărătesc şi la aşternutul oi bărbat de trebă pe Constantin Mononah alegând...“ Ion Neoulce, Letop. fi p. 317: „au prins şi pre Ilie Cantacuzhio cel tare şi mare, perifan, numai cu cămaşa, desculţ şi fără izmene, că se tămplasă de nu ştiea nimica şi dormia în aşternut...'' Mitropolitul Dosofteîu, 1(57;!, f. 141a: Muşte căneşti le-aii trimis să’i pişco Şi’utr’«.>-ier»«< broaşte să le misco... Beldiman, Tragod., v. 125 : Jacuesc, prada, omora, mărfurile impărţesr. .Şi cu cât privesc folosul, cu atâta sc iuţesc. Cine să se ’mpotrivescâ? căci, săracii, ameţiţi. Fiind toţi în usterauturi şi intru somn adânciţi... Doina „flenuţa dela Petra1-': De ţi-i bărbatul urît, Ie ternă dela mormint Şi ’I presare ’n aşternut Să se scole surd şi mul... (Alex., Poes. pop. '¿33) ^-AŞTERNUT 2020 '■AT 2030 lnfcr’un mod excepţional, astenml se iea cu sens de covor la mitropolit,u] Ararlam, 1013. I f. 2!.Hî a : „voîu pune vrăjmaşii tăi aşternulupicoarelor tale...“ v. Aştern. — Cutcvs. — Pat. — Strat. ‘•At s. hat (plur. alt. hali), s. m.: cheval enfcier, etalon, coursier. Turcul ut, pe care, afară de Romani, l'au împrumutat si Slavii de peste Dunăre (Sainenu, Elem. turce p. 11). Enachi Cogălnicenu, Letop. III p. 227 : „au venit la Iaşi Casim-Aga de s’au împreunat cu Domnul, căruia mare prieteşug i-au arătat Domnul, .şi el a-şijderea, trăgând şi un at Domnului peşchişi...“, unde editorul pune în pa-rentesî: „cal de şea“. Acelaşi, p. 218: „şi vrănd [Domnul] să se sărute cu Agasi de pe cai, s’atî tulburat aţii lor, şi sculăndu-se atiî în doă picioare, au lunecat c a 1 u 1 Domnului...“ Balada „ Mogoş vornicul “ din Do-brogea : V6d pe Stanca Mogoşanca In carifcă zugrăvită, Cu postav verde ’uvelită. Tmpregiur stăteau legaţi Şepte puişori de haţi Să ’i dea Stanca po la fraţi Şi Mogoş pe la cumnaţi; La carîtă ’s înhămaţi Doi c a i vineţi porumbaţi... (liiirada, p. 1Glj Balada „Ghimiş“: Că aci, la Calafat, Mai este un puia de hat Tot do ilunmeta ’nvoţaţ... (Ţara nouă, 1£>S5 ]i. 571) Balada „Aguş“ din Vâlcea: Agas nici un lucru 11’aro Cu trei hatc la coşare I’uşi dela Vineroa-marc Po grăunţe şi po sare... (G. D. T., Foes. pop. 611) unde hale part! a ii o enire în loc de haj.1, căci tot acolo mai jos (p. (îl3): — Ia, Agruso dunmuţii. Nu ţi-e hatul de vîndare S:i 'ti daii galbeni şi parale."? — Nu’mi o halii! de vindare Să ’mi dai galbeni şi parale, Mi-o halul de dăruelă... Balada „Stoiaii“, aşa cum o cântă B.omânii din Serbia : Stoian tot aşa făcea : Mult puţin ce căpeta, Tot pe el şi po-al punea Şi la raia (,1a să bea... (Picot, Ronnains de Sorbic, p. -l’-) v. Annasar. — Atoică. — Cal. 2--ât, -âtă; suffixe participial servant â former des adjectifs et quelque-iois des substantifs. Elementul sufixai t, este atât de respândit şi atât de diferenţiat, la noi ca .şi în tote limbile, încât ne vom mărgini aci numai cu una din variantele celui participial, sau maî bine supinal, pe care graiul românesc l’a moştenit d’a-dreptul din latina sub patru forme: -t (rup-t=rup-tum), ■at (cânfc-at =cant-atum), -i t (aud-it,= aud-itum), -ut (băt-ut =batt-utum), fără să, mai vorbim despre caşuri forte dese când -t trece în s, ca în „uns" lîngă, „unt=unctum“ sau în „ales“, macedo-românesce „alept=electum“. Pe lîngă, unele vorbe cu -at remase încă din latina, precum : „bărbat=barbatus“, „1i-cat = ficatum “, „ cumnat = cognatus“, „pecat =peccatum“, şi pe lîngă formarea regulată, prin -at a tuturor parti-cipielor sau supinelor de prima conju-gaţiune: stricat, uitat, lăudat, rugat, mesurat, cumpărat şi aşa mai încolo, întrebuinţate mai obicinuit ca, adjectiv!,-iar câte o dată de tot substantival, bună-oră : vînat, oftat, versat, judecată ; pe lîngă, aceste doue categorii, Românii se servesc de -at, cum făceau 1 \T.\r -i \' .-liii I*< *111-111!. i;i i’NiMiillin -a 1111**1* 111 * - f: 1111 ivi sili ; l s I j* < ■ t i\' | iiill tlllpme rural 11111 m i 11; 11' ■: biibat. c;i rn;i t. I;i rî ;i I. buzat. înotat. surata. ilin : 1 >u 1 >;i. carne, trai'-. liii/.a, moţ. Mirii. Ca sufix ]iri111:ir. -al ¡şi pole asucia Mili.xe secundare, şi atunci silii işi mu-serva i i >nui. i::i in - ii i e r — liii-, -;'i f irus. siiu il ]><-ri!• ■ devenind -ăl-, uiit'-nii chiar -o/- şi -iln-: biiiii-r// — 1 mrlî-fTi'-csr — 1 >;tr-l>-iî/-i;i. si ri<■-(/! — st ric-i)/-or — st ric-iin-os. mi-sur-r// — n ieşti iV/Y-bre. cîirn-f/?' — < ¡'irn-r/7-;ir — c'iinw>/-iir-i:i — r;mwTe‘7-nr. sur-(■'/<■'/ — sur-ciY-icii. Un derivat f>'>rt<■ int<■-resant ;il sufixului -al este •al. despre care ;i se vede l;i locul seii. X'aill ilYe neVlie de :l adăuga cil ¡11 verbele : macat, bogat, epi.ştat. ar.mil. armaţii efc.. nu este sufixul românesc, ■al. ele liiml împrumutate pe de ’ntre-L’iil iiin alte limbi. v. ■I. — ii. — -itl. — -atee. — -a(. — Prc. ;"At. vii.: frapper. Scurtare curat ]><>-¡»'rana din bat. întrebuinl.atii numai inj11fiii!■ 1. I;i imperativ. ..1’oporul bla-siillllil : 11; 1 i; 1 -11 ■ sl'inlii cruce. b;l I il - f e l'umiledeu e|c. In loc de biltii-te adesea sr rnsiesi'e : uif7-te. de ex. : ală-te iMmmedeii. Cillieulc- (T. l’oppescu . lUlZi-ll. c. ('lli'ijdll-l îilscil i. v. uBaL — Ut. — Araran. ’Atac (|>Iur. alucv.ro. s. n.: atiaijue. assiiut. X ,-i v ;i ] ii. Italianul a f i a ccn. Irancesiil a t t;i >| ue. inli'"dns in literaturii r<11na11a in epoca faiiarioiica. li'■ lr veniie ce’i rodea neîncetat; Ac,\=ta rrO'l că pe nupte furtun<>s;i. ad. I sc. I: ..Vai de mine! jupan 1 Hunii rache. adicii. gândesc! c.i .im vrut pentru cu s.i'li lai■ un ((/(îc'.’..." v. -'Atac. — AnttH. - Xit t -•Atâc [atacat. atacuri). vii.; ntla-ipier. < :.ilicisni ¡nlrat ni literal urii sub Fanariot i. Costaclii Xegruzzi, o alergare de cai. II: ..Simţirea nenorocirii lin, miislra-rea cugetului, pomenirea piratului seii, î-aii atacat sănătatea, si iu virstii de Mo ani aşteptă si doresce mortea c;i o fericire...'• v. uAktc. ■''Atâc, s. ii.: cliiimbre ii coucher, Forma mai obicinuiţii este ietac saii iatac = fur. vata k ..couchet.t.o“. Iaimclie Viţeii reseu, 170-1 (l’upiii, Mo-ntiiii. ]] ]i. 300): ..Lii Avgusl, -1 s'aii făcut mare stat la altintl piv-inall ului vezir, hi care stal am fosl f-lir-ni:iI şi cil...” v. Iatac. ‘•Atâc ime-i. vb.; I. de Med. popul.: deveiiir plii 11isi(j11e. ,\|e oflicez. '-ra, ci numai in oraşe, fiind—credem noi — o tardia formaţiune prin etimologia poporană din o f i i c ;i t. sini niiii bine din e t i c :i t = (Vane,, etiqiie Clm'. '¡ v.tr/.tizi. Adjf'ct i 111 ,-i t a ca i o ilata plăsmuit, se va fi născut apoi analo^ice-sci; y/;r-bul: me alac. şi cli/ar substantivul atac „phtliisio“, ba încă la Jjr. lJo-ly.su: :,alac d e a p o p 1 e x i â —-Scliia^r- 2o3í¡ ATARE 2034 flussnnfhll, atac de f r i g u r I=Fieber-anfall“. v. Oftică. r,-Atăc, s. 11.; t. de Med. popul.: phtlii-sie.— v. ''Atac. ‘•Atacat, -ă, adj.; attaque, insulte, aftronte. — v. '-'Atac. -•Atacat, -ă, adj.; phthisique, poitri-nairc. —v. KAtac. Atagân. — y. Iatagan. Atăe. — y. Ilatae. Atamân(pl. atamanî), s. m.; chef des Oosaques. Termen căzăcesc. remas mimai în cronice. Miron C’osţjn, Letop. I p. 296 : „câte trebuia la o mintă domnescă, nimica n’au lipsit, şi după câte-va, săptămâni ce au şezut Timuş aicea în Iaşi cu asaulii, polcovnicii şi atcimann săi...“ v. Asciul. Atare, pron. indeterm.; quidam, un tel, certain. Triplet etimologic cu acă-tare şi cutare, tute derivate din latinul vulgar eccu'talem, de unde 'şi italianul cot ale alături cu spaniolul a tal. In macedo-româna s’a mai păstrat, urma guturalei, dicendu-se ahtare. La Costaclii Stamati, Muza I p. 526, atare este explicat prin aşa fel. La Ţicliindel, Fabule 1814 p. 347, ne în-timpină şi pluralul atarî: „Nici a oamenilor celor ce nu ştiu carte dezvino-zăţiia nu are loc, carii fură şi alte blă-stămăţii fac zicând : că Dumnezeu le va erta, că nu ştiu carte... Dar dacă a tarii zic că din neştiinţă fură, pentru ce nu fură zioa şi înainte oamenilor?..“ Acest cuvînt e forte des în Palia din 1582 (ap. Ciparîu, Analecte p. 67 — 71), Exod. XXI. XXII, unde el funcţioneză mai mult ca un articol indefinit, căruia nu’I corespunde nemic în context : Să atare bărbaţi unulii cu nl-ajttî se voriî slădi, şi unul ti va lovi pre alaltu... Să. atare bărbaţi se vorii sfădi, şi va vătăma vr’nnulu dentreoi miliare tă,roasă... Să, va, înpnnge boul pre atare bărbat; au muiare... Să neştme atare groapă, deschide au sapâ groapă... Să atare bou înpunge- va pre boul altui om... Să neştine da’ş-va banii la priîat-niculii său a ţine sau atare vase... Să neştine va cere dela vecinulii său atare dobitocii, şi acela, se va vătăma sau va muri.... Să neştine va amăgi atare ver-gurâ, care încă n’arâ fi obrocitA... E mai cu deosebire interesant următorul pasagiu, în care atare figureză lîngă cutare: „Să neştine pre altnlu va vădi pentru atare lucru strâmbii, să va bou fie, să va asinii, săva oaej săva veşmânt, săva ce aceia ce au pe-ritu, şi acesta va dzice cum la c u t a -rele laste, amânduroru legla înainte Si au tem jur-gati fuerint duo viii, et perciisso-rint proxiinmn... Sin nuteni ri-xentunluoviri,et porcnsserint nni-lierem in iiteni liabentom... Sin antem cornii percusserit t'au-rus vi ni m aut mulierem... Si quis antem aperuerit lacum aut oxciderit la-cum... Sin antem cor-nuporcusseritali-cujus taurus tau-rum proximi... Si quis dederit proximo argon-tum aut vasa... Si quisvero pe-tierit a. proximo [quodcumque pe-cus],etcontritum vel mortuum fue-rit... Si quis auetm deceperit virgi -nem 11011 despon-satam... ‘Jl I-Vl ATAT ‘JlKlli dzeilorîi să int*riz:"i...;;. din oare îvsultâ r;i aluri' este mai ni•(li-1 <-tininn( decât c ii I ;i r e. v. ■■■Ac. — Arutare. — Ah'd. — Cuhirc. Atăgârţ s. atăgărţcz (atâgârlal , n/âgârtari'), vb. ; suspendre, ;il tacher. Siiiuiiim eu a 1 î r il . A c â 1. ee-va de sus îu jus. S ]iî n (J u r uu lucru. Cuvint ]io]»(ira11 uitat în vocabu-larc. Deriva prin preposiţionalul a (—ad) (lin I a x à r f; à „traistă iu care călă-11irii pe jus pun merinde saii necesarele unelte la u meseria ôrc-eare‘: i.t'u-st inescil I. 1'. Ispirescu, Dicèturi (Tocii., lîev. 1 iSiS-| t. I p. 101 T: Ti'it a vara la ngnr şi énia ru I ă g à r t. a la obor. Tăgârţa liind atîrnată la umer sa fi pe spate, de aci formaţiunea unuî verii cu sensul general de atirnare. v. Alagărlal. — Alirn. — Tdgâ.rţu. Atăgărţâre, s. f. ; l'iniin. d’ată-gârţ pris comme substant if': actinii di' suspendre. A c ă ţ a r e de sus în jus. v. Alâgârt. - Alăgărtat. Atăgărţât, -ă, adj.; le part, passé d'atăgârţ pris cumme adjectif: suspendu. A f î r n a t. A c â ţ a t de sus in jus. ■lipescu, Opincaru p. 132: „(.'a Dum-nedoii are douo scări cu câte un cap vârit în pâmhit şi cu altu atâgârţate d'al şaptilea cer. şi pë una suie pe rumân. Iar p'alta ') dă drumu de vale..." v. Ahh/i'irL Atârn Atărnâre Atârnat Atârnaţi Atărnătore V. Alini etc '•Atât, adv. si adj.; iani-, autant. eu toile quanl ite. O deosebire riguroşii intre ailverlml atât şi adjectivul atât e şi mai anevoiusâ roniânesce de cum era lăţi-nesce aceia dintre adverbul ..(antum" .şi adjectivul ..lantus“, mai ales când acesta din urmii se punea la neulrt:. De aceia nu este de mirare, dacii Dau-rian si Maxim, a cărora detiniţimie o reproducem aci inlrega, amestecă la un loc ambele funcţiuni, (acend pe atât numai adjectiv : „Adjectivul acesta cau-litaliv admite şi sufixul a (v. :"A). atât în singular : a l/t la, cât si în plural : atâlja, atâtea, atâtora; şi e de însemnat. că admite acesta chiar si când substantivul urmezi) inimedial, ins i mimai în nominativ : alâlia omeni, alitlca muieri, nu şi în genitiv, unde se dice numai: ut/lor omeni, atâtor muieri. Vorba acesta respunde la interogativul cât şi se construc în acelaşi mod: cât. piîmînt ai? atâta; câtă apă curge pe rin? atâta; câţi omeni suit. iu casă? atâţia; cât,o vite aveţi? atâtea; câ to r omeni aţi tăcut, bine? atâtora; de câte ori aţi jurat? de atâle ori; câ t de mare o minierul militarilor înarmaţi? atât de mare; ou cât, ve îndestulaţi? cu atâta; la. câ ţi aţi pulul, face bine? la atâţia; atât noi cât şi voi perdem timpul îndeşert...“ OrI-cât. de greu insă ar fi de a despărţi funcţiunea adverbială a lui atât de cea adjectivală, în unele caşuri totuşi cea de ’ntâiu este pre-învederată, bună-oră în ultimul din exempleîe aduse de Laurian şi Maxim: „atât noi cât şi voi...“, unde atât, ca si corelativul cât, nu pot ti decât adverbî. Din punctul de vedere .specific românesc, se pute dice câ atât este mai mult adverb decât: adjectiv, sau că este chiar un adverb cari; câte o dată se; adjectivezii, căci emfaticul -a nu se acaţâ la noi nici o dată la adjectiv» propriu dişi. ci nu- ATÂT 203S mai la adverb! şi la elemente pronominale. Acestă lămurire fiind dată, din capul locului, vom pute urmări mai jos pe, atât in ambele salo funcţiuni împreunate; române sub-înţeles, neape-rat, că ol este un curat adverb de câte ori no apare ca nedeclinabil. Respnmlend la întrebarea cât, atât, devine une-orî sinonim cu aşa, care funcţioneză şi el ca adverb şi ca adjectiv tot-o-datâ. Mitropolitul Dosofteiu, Synaxar 1688, Sept. 6, f. 9 a: „a şi a ’î era portulu, atâta era sculele, iară mâncaria sâmbăta şi dumeneca nafora numai...“ In corelaţiunea atât — c â t, ambii se pot întrebuinţa singuri, sau îşi asociază diferite preposiţiuni: cu, pre, întru. întrebuinţare nepreposiţională: ■ Proverbi (Ispirescu în Tocii. E.ev. 1882, t. I p. 235): „Atâta pagubă cât şi dobândă.“ „Atât făina cât şi aluatul, tot cu împrumutare.“ Alexandri, Rusaliile, sc. 11 : „Răsvrătescu.— Nu ?.. se vede că nu scii cine sînt şi ce pot eu'? „Galuscus.—D-ta?.. eşti domnul Răsvrătescu ; atâta tot şi lada ' n pod...“ Blăstem poporan: „Câţi peri în podu palmei, atâta blagă în casa lui!“ (Pr. loch. Iliescu, Vâlcea, c. Recea). Exclamaţiunea : „atâta e de mine ! = actum est de me !“ (Lex. Bud.). Idiotismul: „atâta îi e după vînat, după joc etc. --= die Jagd, der Tanz ist sein Leben“ (Dr. Polysu). , Descântec „de viermi“ din Ialomiţa: Câţi popi in raiu. Afâţî viermi în lmbă... (13. Băltemi, Lumina 1880 ]i. 377) Urare cu plugul : Câto pae sus pe casă Atâţia galbeni pe masă; Căli cărbuni în cel eiiptori, Alâfi mândri gonitori; Câte fire în manta, Atâtc vaci a feta... (Alox., roos. pop. 2. 03). Atât Iară proposiţiune pute să re-spundă lui c â t cu preposiţitmo, şi viceversa. Coresi, Omiliar 1580, quatern. IV p. 5: „cu că, tu omulu deîn nafarâ boleşti; şi e în neputinţe, atâta, elu deîn lăuntri. se înnoîaşte şi se vindecă de păcate...“ Cantemir, Chron. I p. XXXA^I: „nu atâta copilăreşte pre cât blăstămă-ţeşte...“ Costachi Negruzzi, Scrisoarea XXVI: „Jicnicerîul Simeon Durac e un bătrân p r e atât de vesel c â t şi nesuperă-cios...“ întrebuinţare preposiţională: Mitropolitul Varlam, 1643, I f. 31 : „cu cătu’i mai măre şi mai înnaltâ destoniciia lui Dumnedzău de neputinţa omului, cu atâta îaste mai greu a plăti..." Miron Costin, Letop. I p. 296 : „num-, ţii cei înalţi şi malurile cele înalte, cănd se năruesc de vr’o parte, p r o cât sănt mai nalţi, pre atăta şi du-răt fac mai mare cănd se pornesc...“ Constantin Brâucoven (Cond. Mss. în Arcli. Stat. p. 231): „şi pre cât vor jura ei că are boîarinul domnii-mele Radu Golescu vel Comis moşie acolo, pre atăta să ţie...“ Beldiman, Tragod. v. 125 : Jăcuesc, pradă, omoră, mărfurile împărţesc. Şi cu cât privesc folosul, cu atâta se iuţesc... Costachi Negruzzi, Toderică : „Focul îndată s’a aprins şi a împlut de pară şi de fiun î n t r ’ atăta cuptorul, î n c â t Morţii îi venia să ’şi dee duhul...“ Alexandri, Istoria unui galben : „C u cât gîubeoa e mai ferfelită, cu atât Ţiganul e mai fudul...“ 2030 ATÂT 20-10 In loc de c â t, atât pote fi pus în correlaţiune cu de: „atât — d e“, sau r.n c Ti : ..atât— că“, bună-oră : Ureche, Letop. I p. 100: „atâta ură-ciuno stătu între amăndoă hesericilo de nu se potiî vedere cu dragoste, ce mia. pre alta huleşte şi delaîmă. . .“ Balada „Miliu Copilul“ : lT11 cântec duios. Alâl de frumos Munţii că rosun, Şoimii se adun, Codrii so trezesc, Frondele .şoptesc . . . Exprimênd t,ot-d’a-una o noţiune cantitativă, fie ca adverb, fie ca adjectiv, atât însemneză, ca, latinul „tantus“ sau „tantum“, une-orT pré - m u 11, alte-ori p ]• é-p u ţ i n. Cu sensul de p r ê - ni uit: Mitropolitul Varlam, 1643, I f. 18 b: „de iasto atăta bucurie numai de un pâcâtosti ce să pocâiaşte, dară căndu s'are pocfii mulţi c e bucurie vâ. .pare c’are face...“ Mitropolitul Dosofteîu, 1673, f. 6S b : Ni’i obrazul negru de-af«in ocării Ce ne lmto ’n faţă don dzâ pană 'n sară... ' Zilot, Cron. p. 4 : A dame, dar nifţî ajunse un rai« (Vatăta rod plin? Nu’tJ ajunse, o făptură, numai tu a’i fi stăpân?... Gr. Alexandrescu, „Buchetul“ : 0 singură frundă acum mai plutesco; Ea plânge atâtja tovarăşi de flori ; Străină, uitată, de ce mai trăesce ?... Cu acest sens de pré- m u 11 atât e forte des în jurăminte poporane : atăta reu, atăta bine etc. Jipescu, Opincaru p. 31 : „Fă, cu-scruleţ, cum te ’ndemnaî eiî, şi dë ţî-o hi răii aşa, atâta rău să’mî cadă pë casa mea, pe mine or pe odrasla mea, na!...“ „C u atât m ai v î r t o s = d’autant plus“. Mitropolitul Dosofteîu, 1673, f. 96 b : „cu cât, să mulţiaşto iscuşeniîa, t; u atâta mai văr tos să ne nevoim cu ruga şi cu bunătăţâle. . .“ Cu acelaşi sens de p r 0 - m u 11, ligu-reză, atât în idiotismul: „atăta amar de" sau „atăta mar de“. Vra.ncea, Sultănica p. 92 : „Eşti prima făptură, pe care ’mi mai resuilai chinul din mine, (Y atâta mar' de vreme...“ I. Crengă, Povestea pomi lui (Scrieri I p. 94): „Şi în sfîrşit, după atâta, amar de trudă şi primejdii, cu mare ce au isbutit să ajungă, la. gura unei peşteri. Aici călătorea, s’a suit eră şi pe aripile ciocărla.milui, din care abia mai putea l'ălfăi, şi el şi-a dat drumul cu dînsa, pe-o altă lume, unde era un raiu şi nu altă ce-va. — Iaca mănăstirea (!;■ Tămâel dise ciocărlanul. Acolea se află. Fet-frumos, pe care ’1 cauţi tu de atât amar de vreme...“ O altă construcţiune cu acelaşi înţeles la Ureche, Letop. I p. 96 : „de multe ori omul însuşi cele ce vede cu ochii săi nu poate să le pue pe rănd, şi multe zminteşte, şi au spune mai multe au mai puţine; dar cele de demult şi răsuflate de atăta v r e m i d e ani 1. v. :"Amar. E interesant un alt idiotism: „atăta o m=f orte mulţi omeni“ la Ion îfeculce, Letop. II p. 379: „Hatmanul văzănd că se apucă de gălcevă, au şi rădicat ţinutul Hotinului şi a Cernăuţilor şi i-au strins pe toţi la un loc ; iar Le.şii văzănd că s’au strins atăta om, căzut’au cu rugăminte la Hatmanul..." v. Omet. Pentru a exprime noţiunea nu de o mulţime grămădită la nn loc, ci de un lung şir urmând unul după altul, se întrebninţeză pluralul reduplicat: „aţâţi şi aţâţi“ sau: „atâte şi atâte Uantemir, Chron. II p. 38: „aşe dela sini: a aţâţe şi a aţâţe scriitori credinţă lepădând...“ Ticliindel, Fabule 1814- p. 18: „baba 'Brânduşe, vrăjitoare ce bătrână, precum şi baba Fruga, vestita descântătoare, spune atâte ş i atâte moduri de spaime, cât cutremur marc te Iove când le ascultai...“ Acelaşi, p. 367: „Nu te ţine aşa marotă cu cântare ta, au zis prăsăroîul cătră privegliitore, căci eu pot ţie arăta aţâţa ş i atâta carii şi pre mine toată zioa cu aşa bucurie mă ascultă ca 'şi pro tine...“ Samuil Clain, învăţături (Blaj, 1781 p. 13): „Auzimu şi cetimîi de Patri-iarşii cei din lege veche, că au trăit aţâţa şi aţâţa ani...“ Alt ce-va este ropetiţiunea anaforică: atât— atât, care pote să însemneze şi mult şi puţin, după împrejurări; de exemplu mult la Samuil Clain p. 7: „atâta s’au ostenitti, atâta s'au munci tu, atâte nevoi au răbdaţii...“, dar puţin la Costachi Negruzzi, Scriso-rea Xlil: „îl întrebai: de unde este? Nu sciii, respundea; sciii numai că mama când m’a lăut mi-a dis: Niţă, dragul meu! să cumperi lumină rele şi să le împărţi pe la bisericele. Atâta sciu, atâta fac...“ Cu sensul de p r e - p u ţin: 1. Crengă, Povestea porcului (Scrieri I p. 73): „un bordeiu ca vai de el, nişte ţole rupte, aşternute pe lăiţî, şi atâta era tot-...“ Proverb: Atât do trebă este. Kumai jujeii îl lipsesee. (Tocii. Rev. 1SS2 p. 235) 21,177. 11. Balada „Codrenul“: Alelei, tâlhari păgâni 1 Cum o să ve dau la cânî, Că âe-atâta sintetj huni'.. Cu acest sens însă atât se constru-esce mai bine cu elemente cari determină puţinătatea: atâta numai, decât atâta. Costachi Negruzzi, Scrisorea NNTT : „Atâta numai că marfa lui e marfă ce nu aduce pagubă; ce nu se vinde, se mănâncă...“ Costachi Stamati, Muza I p. 103: Şi nici oii să spuîu nu pot. Cât de frumosă era, Decât atâta ve dic Că aî ei galbeni zulufi Pe la tâmple împletiţi In cosiţe mărunţel Cu găitane de fir, Era... v. Decât. — Numai. In locuţiunea poporană: „a se mulţumi pe atât“, „a se lăsa pe atât“, saii „a se lăsa cu atât“, atât însem-neză: mult, dar nu de ajuns. Zilot, Cron., p. 113: „priimiţî fiind dela Mateiu-Yodă încoce, mai virtos nemul Cantacuzinilor, pentru milostivire a se chivernisi aici, încă şi ru-dindu-se cu Românii, ei nu s’au mulţumit c u atâta, ci au rîvnifc şi la Scaunul Domniei...“ „Pluguşorul“ din Dobrogea: Ist domn bun Vasile jupân C u atât nu se lăsa. Şi degrabă apuca In sat la Cegai Ş’aduse opt cai... mai jos : C n-atâta nu se lăsa, Ci la turmă se ducea, îsoe saci luâ vărgaţi Dela noe turme fapţî... (Burada, Caiet. p. 3*2). 66 2043 atătica ‘2044 Balada. „Socra şi nora“: Bine măre c’o ’ngrijia, Bine măre c’o hrănia: Cu cojiţe do mălai Uscate do nouo ai, Cu apşdra ploilor Tot din troca boilor; Bar ţi’atât nu se lăsa, Ci din gur’o tot certa... (G. D. T., Poes. pop. G2-3) Balada „Doicilă“ : Satul măre î-a tot dat De prândit şi de cinat Noue cuptore de pâînî, Nouo buţî pline cu vin Şi bătlage cu rachiu Ca să aîbă ăl deliii, Doliul Tătarului Din fundul Bucegului. Dar i>’atăt nu se lăsa, Ce fetă po drum vedea, Cu privirea mi-o ochîa... Illiid. 578) Balada „Gheorghelaş“ : Dar p’atât nn te-aî lăsat Pînă nu m’aî însurat Cu-o nepotă ce mî-aî dat... Nicî p’atâit nu te-aî lăsat, Ci când fuse la’nsurat, Atunci tu m’aî cununat... Nici p’aiiîi nu te lăsaî, Bănişorii că ’mi luai, Cu miresa că ’mi plecai... (lb. 59S) y. Cu. — Las. — Pe. Ca particularitate fonetică, vom menţiona forma utipa şi citite la mitropolitul Varlam, 1643, I, f. 320 b: „aşe şi pre acestii cucon înaintia a atitîa nâ-rode învise’lu ...“, sau tot acolo. f. 25 a: „atiţe ai fu vila aceia nice tăiata, nice săpata...“ De asemenea la mitropolitul Dosofteîu, Liturgiar 1683 f. 97 a: „cine m’ar scula, pre un într'cititici riale , ca acîastîa şi ’ntr'alifia cădzut păcate?..,,; şi mai jos, f. 118 b: „dară noi, într 'atitîa ce sântem dăruit, ea neşte pizmaş ne pusăm. ..“ Atât nu vine din latinul a d -1 a n -t u m, după cum se crede generalmente, ci din rusticul eccu-tantu m , de unde şi italianul cotant o. E curios că şi Miklosich (Lautl. I p. 22) admite derivaţiunea din ad-tantum, deşi cunósce formele guturale macedo-romft-ne: aliat, ahăta, ahtântu, ahtănţi, în cari ah- se explică numai prin eccu-. In atcit, eccu- s’a redus la a- întocmai ca, în „aşa=eccu-sic“, în „atare= cutare=eccu-talem“, în „a,ist=acest= ecc’istum“ etc. Pe când românul atât =alitânt se trage din eccu-tantum, francesul „autant“ vine din „aliud-t.an-tum“, iar italianul „altrettanto“ din „alterum-tantum“, trei formaţiuni de o potrivă latine vulgare. v. 3"Ac. — Âcătcire. — Atcitănd. — Ată-tică. — Atătuţ. 2Atât, s. n. ; quantum, somme dé-terminée. Românesce nu se pote dice „un cât“, ci numai „un atât“, când e vorba de o câtime hoţărîtă de bani sa.ü de alte lucruri. Caragea, Legiuire 1818 p. 31: „Dobândă, să zice un atât ce după tocmélá dă datornicul împrumutătoriului său...“ Ibid. p. 37 : „Tovărăşiia îaste un feliu de obştire şi să zice când doi inşi sau mai mulţi, tocmindu-se, vor pune toţi câte atât, cu care să neguţătoresc împreună. . .“ v. Atât. —Câtime. Atâta. — v. Atât. Atătică, adv. et adj.; tautet, tan-tinet, aussi peu. Deminutiv din atât, prin sufixul - i c. îşi acaţă mai tot-d’a-una pe emfaticul -a : atătica. Ca adjectiv: „erai numai atătica, nu 2045 -ATEC 2046 mai mare, când te-am cunoscut întâia dată“. Alexandri, Petra din casă, sc. 10: „Par’că nu’mî vine a crede că’i ea, cu-conă Zamfiră. Dintr’aia^'cir, s’a făcut coşcoge fătoîu!..“ Ca adverb, la Caragîale, O nopte fur-tunosă, act. II, sc. 1 : „cum m’a făcut Dumnedeu pe mine, nu ’i trec muierii nici atătica din al meu...“ • v. Atât, — Atătvţ.--ic. Atătica. — v. Atătica. Atătuţ, adv. et adj.; tantet, tantinet aussi peu. Sinonim cu a t ă t i c ă. Derivă din atât prin sufixul deminitival - u ţ, fără a ave nici o trebuinţă de un prototip latin tantuceum (Cihac). Se întrebuinţeză mai adesea cu emfaticul -a: atătuţa. Lexicon Budan : „a-tătuţ sau atătuţa, so klein, so wenig, so winzig“. v. Atât. — Atătică. — -uţ. Atătuţa.— v. Atătuţ. Atătând, adv.; encore autant. încă pe atât. Un arcaisn preţios, care ne întimpină în Palia din 1582-, Exod. XVI, 5 : ...eritindiesexto, etparabunt quod- ...a şase dzi iarâ gâtéscâ-se cum de doa ori atatâncl sîi aducâ lăutru de cum într’alte dzile adunase... cumque intule -rint: et erit du-plum quod colli-gerint’ per diem in die... Canonicul Cipar (Analecte p. 65) explică pe acest atătând prin „a 11 e r o tantum“; dar: 1) latinul „alter“ devine românesce „alt“, fără a perde vre o dată pe l; 2) latinul „tantum“, chiar dacă ar conserva pe n, totuşi n’ar preface pe t în d. Ş’apoi de ce ore să a-lergâm la a 11 e r o tantum, de tot imposibil sub raportul fonetic, pe când latina ne dă cu acelaşi sens adverbul tantunde m, de unde se nasce ro-mânesce d’a-dreptul t ă t â n d ? Simplul atât, după cum am vëdut la locul seu, represintând pe e c c u ’tant u m, compusul atătând este eccu’tan-tundem. v. Atât. — Tând. -atee, -âtecă, .suffixe servant à former des adjectifs, rarement des substantifs, dont le sens est généralement un peu péjoratif. Derivă din latinul - à t i -eus, sufix compus din participialul - a t - şi deminutivalul - i c -, exprimênd o noţiune mai mult saü mai puţin pe-jorativă, astfel că „volaticus“ este mai reû decât „volatilis“ saü „volucer“, „silvaticus“ mai reü decât „silvestris“, „fanaticiis“, „lunaticus“ etc. Românesce -atee rare-ori se acaţă la tulpine ne-latine, bună-oră: prostatec, pos-natec, pălăvatec, spănatec. Mai tot-d’a-una cuvîntul e luat întreg din lătinesce, saü cel puţin sufixul -atee se asociază cu elemente latine nominale : selbatec, lunatec, um -bratec, molatec, v î n tur atee, tomnatec, vëratec, iernatec, bătrănatec, surdatec, roşia-tec, nebun atee, flutur atee saü fluşturatec, muîeratec, îndemâna tec stc. Sufix adjectival, numai prin excepţiune -atee for-' mézâ une-orî substantiv!, de ex. i e r -n a t e c, care presupune însă pe latinul.neutru - à t i cum: „hibernaticum =fr. hivernage“; iar.de aci, prin ana-logiă, dintr’o tulpină slavică: j e r a t e c. O formaţiune de asemenea analogică este buratec în loc de „brotec=bro-tăcel“, ca şi când s’ar trage din „bură“, pe când în realitate cuvîntul „brotac“ este înrudit cu vechiul grec pdiQciyog. Doe vorbe cu sufixul -atee merită o deosebită atenţiune. 2047 -AT Molclovenescc strulubatec snü sturlubatec, alături cu formele „strulubat" sa îi „sturlubat“, însemne/ă „écervelé". Cihac (II p. 377) îl trage din pnleo-slavienl,,strc31 a = săgéta“, fără n'.şî da. ostenéla de a explica sufixul. Este învederat că. acest sufix s’a a că ţa t la sturlub prin analogia cu selba t e c sau cu n e b u n a t c c, cuvinte avênd un înţeles apropiat de strulubatec. Dar tulpina vorbei să. fie ore „stn31a=săgetă“ ? Maî întâiu, sub raportul sensului, ce are a, face sturlubatec cu noţiunea de „săgeta"? Un „săgetatec" ar însemna pe cine-va iute, energic, mergênd drept la ţintă, îar nicî de cum pe un om neastîm-përat. Apoi, sub raportul morfologic, Românul nu putea asocia pe -atee cu vorba slavică, „strela", de 6ră.-ce acesta vorbă, n’a trecut de loc în limba româ-nescă. In fine, sub raportul fonetic, din „strela" ar trebui să fie „strălatec" ; ce să. facem dară cu clementul constitutiv -i)-, care figurézâ în tôte variantele cuvîntuluî? Sturlubatec, cu metatesa Im l ca în „culbec" din vechiul „cubelc“, nu este decât tulbu-r a tec. In latina vulgară, aceiaşi noţiune se exprima prin „turbaticus“ (Du Cange), acăţându-se sufixul -aticus la „turbo". Din amplificatul „turbulo", de unde al nostru „tulbur" şi francesul „trouble", trebuia să résulté prin aceiaşî sufixaţiune adjectivul „turbulaticus“. Lingă „turbo“ există o formă maî energică „exturbo"; prin urmare, lîngă, „turbulo“— „exturbulo", îar de aci —ex-turbulaticus, românesce stulbu-ratec. Yarianturile strulubat saü sturlubat în loc de stulburat vin apoî din forma participiale extur-bulatus. Este şi maî interesantă vorba zâna tec. Cihac (H p. 713) o traduce prin ..lunatique“ şi o trage din grecul KC 20.1 s ffsP.i/i'inxtlc, de unde ori-cino vede că s'ar fi putut nasce „sclcnec", fie „so-nelec“, fie „scîac", dar numai z ă linte c—nu. In privinţa sensului', zăna-tec nu este tocmai „lunatec“, do oră-ce chiar în proverbul din Anton Faun (II, 142) citat de Cihac : E nebună, lunaticii, Umblă ca, o '/, ii n a t i c ă... se stabilosce o deosebire de nuanţă între „zăna.tec“ — „nebun" - „lunatec", o nuanţă pe care Pann o mai lămuresce prin următorcle doe versuri: Do rea, câmpii nu o ’ncap, îşi ioa polole in cap... Nuanţa propria lui zăna tec reiese şi mai bine din cel-lalt pasagiu din Anton Pann (Moş-Albu, II p. 38), citat trunchiat de cătră, Cihac, dar care în întregime sună. aşa: Dacă amîndoi sint unişi zii na toci, năbădăioşi, Se bat apoi ca nebunii şi triicsc tot mânioşi... De aci se vede că. un z ă. n a. t o c n’a re conştiinţă de ce face, ca şi hmatecul, dar pe când acesta, din urmă. e liniştit, cel de ’ntâiu ne apare, din contra, năbădăios, zurbagiu, bătăuş. Ei bine, acest zănatec este pe de ’ntrcgul, din punct în punct, latinul di an aticus, nu teoreticesce restabilit, ci existinte într’un text forte preţios, o predică a episcopului italian Maxim din secolul Y, şi anume: „Cum maturius vigila-veris et videris saucium vino rusticum, scire debes quoniam, sicut dicunt, aut Di an aticus aut aruspex est; insa-num enim numen insanum solet habero pontificem: talis enim sacerdos parat se vino ad plagas Deae suae, ut dum est ebrius, poenam suam miser iste non sentiat.—Nam ut paulisper descri-bamus habitum vatis hujusce, est ei i 2049 ATING 2050 adulterinis criniculis hirsutum caput, nuda liabens pectora, pallio crura se-micincta, et more gladiatorum paratus ad pugnam ferrum gestat in manibus, nisi quod gladiatore pejor est, quia iile adversus alterum dimicare cogitur, iste contra se pugnare compellitur“ (Mura-tori, Anecd. Lat. IV p. 99 — 100). Z ă-n atee dară, adecă d i a n a t i c u s, era la vechii Romani un individ care, pre-tindend a serba pe deiţa Diana, se schimonosîa la faţă., se despoia la pele şi, îmbetându-se, învertia în mână, o armă şi se lovia pe sine însuşi. Pă-strarea acestui termen mitologic la Români, şi pote numai la R-omârn din tote poporele neo-latine, este de o mare însemnătate. v. -at. — -ic. — Gosângenă. — Sânziana. A-timp, adv.; â temps, juste â temps, au moment opportun. Tocmai la t i m p , nu înainte şi nu mai tărdii. Mitropolitul Dosofteiii, Paremiar 1688, f. 23 a (Esai. VIE, 22): ... şi nu va răspunde cela ce’i în strâmtoare pânâ atimpu. . . Peste Carpaţî, ... et non deiiciet qui in angustia fuerit usque ad tempus... anume la Moţi, cu-vîntul se intrebuinţeză pînâ astădi, dar cu sensul concretisat de anul viitor. Frâncu-Candrea, Munţii apuseni, p. 124 : „O fată mare din ţinutul Moţilor, dacă voesce să scie că se va mărita în cursul anului sau peste unul ori doi ani, merge la coteţul rîniătorilor şi dice cu glas tare : lini estimp ; hui citimp ; hui dincolo de atimp. . v. '-'A (p. 39). — Estimp. — Timp. Ating (atins, atingere), vi).; atteindre, toucher. Latinul a 11 i n g o, trecut în mai tote limbile romanice (Cihac). A-j u n g pînă la ce-va, astfel că-1 p i -p ă e s c în trecet sau îl lovesc în- cetişor, îl mişc puţin. Noţiunea fundamentală este acea de ajung, de unde se desvoltă apoi cele-lalte. P i -p ă e s c, lovesc, mişc sînt sinonimi cu ating numai întru cât acţiunea cuprinsă în aceşti verbî este forte uşoră, abia simţită, aprope immaterială. Se întebuinţeză sub forma activă şi sub cea reflexivă, une-orî fără. deosebire de nuanţă logică, ci numai de construc-ţiune: ating lucrul cutare, m e ating d e lucrul cutare. Aşa, bună-oră, pasa-giul din Psaltire, CIV: „nolite t a n g e r e christos meos“ este tradus la : Silvestru 1651: Nu atingereţi p r e unşii miei... Dosofteiu, 1680: Nu vâ atingerej d e hristoşiî miei... I. Activul ating. «) în sfera materială. Gheorgachi Logofetul, Letop. III, p. 299 : „apoi întinde şi Domnul măna la cupă, şi atingând degetele sale de o parte de păne ce este în cupă, le atinge de buzele sale...“ Ating cu vîrfu 1 condeiului, la Cantemir, Chron. II p. 199 : „măcar cu vârful condeiului, precum se zice, a atinge.. .“ Ibid. II, p. 362 : „vom adaoge şi altele, carile din câţva scriitori străini avem culese, carile istoricii noştri cei mai vechi nici cu vârful condeiului nu le-au atins şi până astăz a lor noştri stau îngropate şi neştiute...“ A n u atinge p ă m î n t u 1, când calul fuge în gonă mare. L Văcărescu, p. 336 : Na bacşiş ! îl bat pe spete ; Iute ! să te v&ij 'băeto ! Mânaţi! s’ajungem ca vîntul! ' Nici să atingeţi pămîntul... Balada „Corbea“ : Pinteni roşului că da, Sălta rosul si sbiira, 2051 ATING 2052 Mai îutc ca pasărea, Tot ca vintul şi ca gândul Fără s'atingă pămîntul... fG. D. T„ Pocs. pop. 531). Balada „Toma Alimos“ : Pînă Toma se ţinea, Murgul măre şi sbura, Şi sbura tocmai ca vintul Fără s’atiiujă pămîntul... (Ibid. 683). Locuţiunea: „te atinge cu bumbac“ (Pann, III, 63)=„persifler légèrement, taquiner". Jurămînt poporan ironic : Să nu ating luna Cu măna, Nicï sôrele . Cu picîorele ! (L. M.). Yrancea, Sultănica p. 239 : „pe când ve născeaţi voï, eü însuram flăcâi, măritam fete, beam o butiă, luam o casă în spinare, atingeam cerul cu deştul...“ ¡i) în sfera morală. Cantemir, Chron. I, p. 13 : „unii dintre ceşti maï noï scriitorï, minté celor mai vecliî a atinge poate fi neputând, într’alt chip aü socotit. . Acelaşi, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p.. 27): „şi îatâ că dintr’adună-rile voastre vrând-nevrând îmi caută a lipsi ; însă oare-ce, ce rădăcina adevărului atinge, a grăi nu voîu părăsi. . .“ I. Yăcărescu, p. 15: Apoi doru ’î venîa ’n minte, Ea de jale se spărgea; Nevorbind spunea cuvinte Ce simţirea atingea... Proverb : Cu vorbe îmbolditôre îl atinge unde ’1 ddre. (Pann, I, D). Balada „Bogatul şi săracul“ : Dar săracul nu tăcea, Cu cuvîntul îl tăia, Cu vorba că’l atingea.. . (G. D. T., Poos. pop. 297). Balada „Corbea" : Ştefan-vodă ’nţelegoa Unde baba ’1 atingea, Şi ’n gura maro ’i dicea: — Babă slabă şi ’nfocată, Dar la minte înţoloptă... (Iliid. 51!)). II. Reflexivul m e ating, a) în sfera, materială. Construcţiunea cea obicinuită cere preposiţiunea d e. Predica circa 1600 (Cuv. d. bătr. II, p. 228): „acolo vare-ce veri simţi şi vare-ce veri auzi, totu ţi-e urâţii şi de totu te îngrozeşti, şi vare-ce veri atinge sau se va atinge de tine, de toate te vatâmi. . .“ Mitropolitul Yarlam, 1643, I f. 119a: „o, vai de mene, dulce Isuse ! cum mâ voîu atinge de trupulfi tâu cel nepu-tredu!..“ Pravila Moldov. 1646, f. 67 a: „Ra-nele unele sămtu de moarte, carile şi de nevoe sămtu îndemnâtoare spre moarte, mai vrâtos aceste rane ce să a Ungă dc inima sau de crierii capului. ..“ Mitropolitul Dosofteîu, 1673. f. 6 b : Urât’al pre toţ făloşii, Şi vei pilarde mincinoşii Şi de om ce varsft sînge Ţi’i greţâ a te atinge.. . Mc. Muşte, Letop. III, p. 47 : „scria Dimitraşco-vodă să nu se atingă nime de Mcolaî Yodă nici de oamenii lui...“ Costachi Negruzzi, Scrisorea YIII : „-Mitropolitul lăsase .să’i apuce mâna mahinalicesce, dar abia rumenele bu-zişore a fetiţei se atinseră de mâna 2053 ATING 2054 astă veştedă şi stârcită, el o trase ca ' şi când s’ar ii atins de un fer roşu. . A. Pann, Prov. I, 140 : Joile pin’ la Rusalii eu nu m’am atins de fus, Şi la Circoviî Marinii mâna pe nimic n’am pus, Cum şi alte ca aceste... Ghicitorea despre „Corabia“ : Am un lucru mare, Suflet n’are, Suflet duce, De pămînt nu s’atinge... (Bulgărescu, Ghicitori p. 5). Rare-orî m e ating se construesce cu la şi chiar cu cătră. Moxa, 1620, p. 346: „şi se atinse ziditorîul c ă t r â coastele lui şi luo osii de-i fece soţii...“ Mitropolitul Dosofteiu, Synaxar 1683, Mart. 7 f. 23 a : „dzâsă părintele cătră Pavel: şedz la niasâ, şi îa a-minte să nu te atingi 1 a bucate... “ Absolut, în locuţiunea poporană rimată : „Nu te atinge că te frige“ (Ios. Lita, Transilv.). /?) în sfera morală.. Ase atinge d e == „ne pas laisser quelqu’un ou quelque chose tranquille", „attenter â“. Ion Neculce, Letop. II p. 2.30 : „toate crăiile căte sănt creştineşti au scris cărţi la împăratul Turcesc şi la Ve-zirul, să dea pace Leşilor să nu se mai atingă de dănşiî, că apoi ei cu toţii se vor scula asupra lor.. .“ • Acelaşi, p. 332 : „scriea Dimitraşco Yodă la Caimacami să nu se atingă nime de cinstea lui Nicolai-Vodă...“ Mateiu Basaraba, Pravila 1652, I, p. 257 : „tote feliurile de greşale cu căte se atinge omul de beserică, toate acele să chiamă ierosylii. . .“ Beldiman, Tragod. v. 157 : După ce averea totă şi armele le-aii luat, A s’atinge do vieţă, ii crudime, ii păcat.. . Ase atinge de = „concerner“. Omiliarul dela Govora, 1642, p. 454 : „că iute e şi rău păcatul şi foarte cumplit, că vătămare lui se atinge şi de suflet şi de trup...“ Mitropolitul Varlam, 1643, I f. 310 : „iatâ apostolii o noapte întrégâ vănarâ şi nemicâ nu prinseră, iarâ îndată déca ascultarâ cuvăntulfi Domnului aruncară mréjïa şi multü péste prinseră ; atinge-sa acasta ispravă de cuvăntulu Domnului ce dzice : cercaţi mainte înpârăţiia lui Dumnedzău, iară acésté toate să vorii da voaâ, adecă şi hrana şi agonisita. ..“ Pravila Moldov. 1646, p. 130 : „de’l va fi suduitü pre robü pentru vina lui şi mi să, va atinge nemica de stăpân, atunce nu să va certa nice unul nice altul ; după voia giudeţului stă acest lucru să legiuiascâ acia sudalmâ a robului : oare atinge-să de stăpănu-său, au nu să atinge.. Donici, Gânscile : Dar unde de câştig saü pagubă s’atinge, Nu numai gânscele, şi omenirea plânge... Ase atinge = „se sentir blessé, froissé“. Zilot, Cron. p. 111 : „simţise (Cara-gea) că Porta are socotéla a’l perde, şi pentru căci jefuise téra forte, dar mai mult căci după arătarea faptelor sale fiind întrebat, silit aü fost de aü arătat Roşiei prin socotelă totă luarea din téra, cum şi la darea la obrazele Ţarigradului, care dare fiind adevëratâ şi înţelegendu-se ticalosa téra ca o masă de hrăpire a tuturor, nu puţin s’afi atins acele obraze. ..“ Sub raportul fonetic este de observat că n în ating se rostia ca o vocală na-sală, de oră ce în vechile texturi se află une-ori represintat prin Legenda St-i Maria Egipténa, sec. XYII (Cod. Mss. miscell. al bis. St. 2055 ATINSURĂ 2056 Nie. din Braşov, p. 390) : „nu se cuteza apropiîa să se atiîngâ (¿TH.]\r^) de trupulü ei...“ Se pare érâsï că palatalul -ge în a-tinge nu se deosebîa mult de -ce, căci în Cuvîntul St. Ioan Crisostom, test din sec. XVII (Cod. Mss. din Braşov, p. 478) : „acumu ’lu privâscü ca un striinü, şi acela ce’l foarte îubiîa, acum nu mâ nice poc aiince (dTiiimt) de elü...“, şi tot acolo mai jos, p. 508: „eşiţi diîn miljoculü lorii, şi cătrâ necuratulü nu vâ atingeţi.. v. 1-2-Atins. Atingere, s. f. ; l’infln. d ’ a t i n g pris comme substantif : action de toucher, frôlement. „Atingere, fapta d’a atinge, lovire, i s b i r e = atteinte ; atingere, p i p ă i r e = attouchement“ (Costinescu). Sinonim cu substantivul atins, care e mal energic, şi cu ati'ngetură saü atinse-t u r ă saü atinsură, carî exprimă o durată mai scurtă, v. Ating. — 2Atins. Atingëtôr, -ôre, adj. ; „touchant, concernant, piquant, mordant“ (Cihac). Care atinge, adecă : 10 se lovesce încet de ce-va sau de cine-va ; 2° „mişcă inima, môe, aplécâ, înduplecă cătră milă; 3° mişcă, înţepă prin vorbe“ (Costinescu) ; 4° are ce-va în vedere, drept scop saü obiect. In primul sens şi ’n cel al patrulea cuvîntul e poporan ; în cele-lalte doue pare a fi o imitaţiune modernă după francesul „touchant“ ; în orî-ce cas se aude rar în graiti. v. Ating. —tor. Atingëtùrâ.-v. Atinsură. Atingic (plur. atingicurî), s. n. ; t. de Botan : capucine, Tropaeolum majus. Flore de grădină, al căriî nume mai co- rect este a 11 â n g i c. Forma atingic ne-o dă d. Datculescu în Tratat de horticultura, Rîmnic-sărat 1882, p. 77. ■ v. Altângic. 1-Atins, -ă, adj. ; le part, passé d’a-t i n g pris comme adjectif ; atteint, touché. Se întrebui^ézâ în tôte sensurile verbului ating: „mână atinsă, scop atins, lucruri atinse“ (L. M.). Doină : Ca stejarul înfrundit Când de brumă e atins Saü de mare foc cuprins... (Alex., Poes. pop.2- 2-±4). v. Ating. —2-Atins. 2-Atins, s. n. ; le part, passé d’ a -ting pris comme substantif : contact, attouchement. Sinonim cu atingere, a tinse tură, atinsură. Doîna „Fratele răsleţ“ : De dor mare nesfîrşit Faţa lor s’a vestejit, Ca frunçla stejarului De-atinsitl brumamluî... (Ibid. 379). v. Atingere. —Atinsură. Atinsùra, s. f. ; contact, attouchement. Formă mai arcliaică decât a t i 11 -g ë t u r ă (Dr. Polysu) şi a tinse-t u r ă (Cihae). Acésta din urmă totuşi se găsesce şi ’n Dicţionarul Mss. bă-năţ^n circa 1670 (Col. I. Tr. 1SS3 p. 425) : „A t i n s ë t u r ë. Attactus“. Mitropolitul Varlam, 1643, f. 320 a : „pre călătorie c’au călătorit şi pre a-tinsură ce s’au atins ü de pat, omu deplinii să arată, îarâ pre cuvăntu şi pre cudesâ Dumnedzău deplinii să măr-turiséste.. v. Ating.--Atingere. 2057 ATÎRN 205S Atîrdisesc. — v. Artîrdisesc. Atîrn (atîrnat, atîrnare), vb. ; 1°. appendre, suspendre; 2°. dépendre, résulter ; 3°. hésiter. In primul sens, care este cel fundamental, atîrn e sinonim cu a c â ţ, dar cu acea deosebire esenţiala câ acăţare pôte să fie în liniă orizontală, pe când atîrn însemnézâ tot-d’a-una a face ca ce-va să fie de sus în jos ; ş'apoî acéstâ sinonimică încape numaî atunci când atîrn functionéza ca verb activ, bună-oră : P. Ispirescu, Snôve, p. 52 : „Ceru dară câlëtorul o căldare cu apă şi sare, şi o atîrnă de eră câni. Mai ceru şi o tigăiţă, şi o aşeqlâ şi pe dînsa pe foc...“ O doină haïducéscâ : In tine de când intrai, Numai o crénga tăiai Armele de’rnî atîrnuî... (Alex., Poes. pop. 2- 2G3). In aceste exemple, în loc de atîrn s’ar fi putut dice tot aşa de bine : a c à ţ, ba incă şi ani 11 saü î n ţ i n, dacă acţiunea e molatecă. Din dată însă ce atîrn nu e activ, ci neutru, el nu mai este sinonim decât cu neutrul s p î n-d u r. I. Văcărescu, p. 332 : F’obraz lăsate cărunte plete Ca şerpi atîrnă încovoote, Négrà la faţă din ochi sclipesce, Nu se aude ce mormăesce. !. Costache Negruzzi, Zoe, IV: „Înainte mergeaü suitariii călări cu ’nalte căciuli flocôse, la care atîrna ' câte o lungă codă de vulpe...“ I. Crengii, Moş Nichifor "Coţcariul, (Conv. lit. 1877 p. 374) : „De inima căruţei atirnaü păcorniţa cu feleştiocul şi posteuca, care se isbiaîi una de alta când mergea căruţa...“ Vrancea, Trubadurul, p. 122 : „Capul, greü şi mare, i se clătina pe umeri ; obrajii scoiîlciţî atîrnau în jos...“ Acéstâ sinonimică între atîrn şi s p î n çl u r trece apoi din sfera cea curat materială, ca în exemplele de mai sus, la acea morală : „dépendre“. Caragea, Legiuire 1818, p. 2 : „cliiver-nisiré averii lor şi faptele lor spânzură de puteré părinţilor lor. ..“ unde în loc de s p â 11 (J u r ar fi fost mai la locul seîi atîrn : atîrn d e, atîrn 1 a, atîrn d e 1 a, atîrn î 11, atîrn d i n. Tichindél, Fabule 1814, p. 62 : „numai d i n t r’un obicéï atârnă acéïa, căci barba când o tai nici o durere nu se simte...“ Costachi Negruzzi, Scrisôrea YIII : „Apropie-te, fiică, (¡lise Sfîntul, şi măr-turisesce adeverul în cuget curat şi cu mâna pe inimă, pentru că d e 1 a asta atîrnă sorta ta de faţă şi viitôre...“ Beldiman, Tragod. v. 401 : Să venim la trebuinţa cea de ban! care avea, î n care isjirava totă atîrna şi priivla... Jipescu, Opincaru, p. 33 : „ştergi-te bine la oclii’ţi împăienjeniţi, cată ’n juru tëü şi nu mai atârna 1 a mâna şi la voia altuia... “ Ibid. p. 97 : „Nu te uita la faptili lumi, 1 a ce atârnă gându omului ; tu ascultă numai la ce ’ţi dice cugetarea în or-ce, şi dacă te sfătuie inţelepciunea dreptă la vr’un lucru, fă’l. . .“ Sensul de „atîrn—x e s a r, urmez, proVenio“, pe care ’1 dă Lexiconul Bu-dan (p. 40), nu se constată nicăiri în texturi, dar se pôte explica prin „résulter de = dépendre de“. Proverbi: „»Sita când e nouă, n’ai unde s’o atîrn“ (Baronzi, Limba română p. 53). „N’o să o atîrnî cercel la ureche,-nici n’o să o scoţi Î11 tîrg de vînijare, ci să iei nevastă de potriva ta“ (Pann, II, 151). 2050 ATÎRN 20G0 l’uuo’ţî nădejdea în Domnul Dccât s’atirnî la tot omul... (Ibid. II, -IG). GhicitOrea despre „Plosca.“ : „Am o fata mare, şi o atîm de plete î n cuiü“ iBulgărescu, Ghic. p. 9). Alta despre „Lacătul“ : „Am o cutia cu un cârlig, şi d’a-casă când plec, 1 a uşă o alini“ (ibid. p. 11). Ca obiceîu poporan : „Când cine-va are vr'un mânz frumos, îî alinia de gât o lingură, Tar de codă un fir roşu, ca să nu se dcoche“ (Ilfov. Stoîcescu, in Ţara-nouă 1887, p. 413). întrebuinţat absolut, atîm nu maî e sinonim nici cu a c â ţ saü anin, nicï cu s p î n (1 u r, ci însemnézâ „être en suspension“, a nu sci cine-va ce sa facă, încotro s’apuce, care drum s’alégâ, a ii neliotărît, a sta la îndoéM. Cu acest sens limba română nu are nicï un ait verb mai nemerit, cacï me c 1 e t i n saü ş o v â e s c cuprinde o nuanţă mult mai materială. Ce-va mai aprôpe este ni ë n e d o m e r e s c. Jipescu, Opincaru p. 26 : „Delà Tu-dor ne-am deşteptat, dar tot maî atîr-năm, maî m o ţ ă i m câte odată...“ Ibid. p. 38 : „La sculare, nevestili şi fetili n’aiîrnâ, sîntmaî gliioî ca flăcâi..“ Ibid. p. 83 : „Săteni şi orăşanî, nu mai horcăiţi cu atâta poftă ; nu mai atirnatt să vë dea tote mură ’n gură stăpânirea...“ Maî puţin energic, se pote întrebuinţa cu acelaşi sens forma reflexivă : in ë atîm. Zilot, Cron., p. 42 : „Vodă vëdënd că nicî Hasan-paşa nu pote isprăvi împăciuirea cu Pazvantoglu, ci merge lucrul fot împerechiat, a socotit—se vede lucrul—maî bine să lipséscà de Domnie Şi să scape de. aceste învăluelî şi îm- ! perecherî, care puteau să-î aducă vre-un reîi mare, maî vîrtos că vedea şi chel-tuelile Domnieî mari şi nu-î maî remă- sese mijloc de agonisita banilor ; că pot.o de era acésta, tot se maî a tir na cevaşî..“ Ibid. p. 101 : „si fiind-că se însciintâ şi Turcul de acésta, schimbă socotéla păciî cu Rusia şi începu a se alinia, nădăjduind că Rusia de temerea rës-boîuluî Franţei nu numaî nu va cerc dela dînsul Dunărea hotar, ci încă îî va maî da cevaşî şi să încliee pacea...“ Când însă nu este o trăgânelă curat morală, ci maî mult fisi.câ, atunci nu se întrebuinţezi!, absolutul atîm satî reflexivul me atîm, ci impersonalul atîrnă : më atîrnă, îl atîrnă, unde se sub-înţelege „greutatea“. A. Pann, Prov. I, 118 : Culcându-so astfel şi dormind cc-va, A doua di capul grozav îî urla ; Îî părea maî maro decum era ’ntâîu Şi ’1 trăgea să’l puîe îar po căpătăm ; îl punea, şi géba, or-cum nu’î trecea, îl atîrna, par’uă locul nu’î plăcea... In Panegiricul luî Ştefan cel Mare, sec. XVIII (Cogăln., Arch. Rom. p. 556), „greutatea“ nu se sub-înţelege, ci se exprimă : „puterea mea slăbesce, amorţesce cu totul, greutatea më atirnă. . .“ Laurian şi Maxim (Gloss. 30) dic : „din art a n e probabil că vine şi ar-t â n a r e saü atîmare, verb care prin flexiunea sa simplă : atîm, şi nu a t î r-nez, pendere, suspendere, denotă o mare vechime“. Tot dînşiî intr’un alt loc (Dicţ. I p. 98) identifică pe atirn cu grecul à o r u e. i . v, ce o i: d v rj „pen-dre, lacet“. Cihac (II, 476), pe de altă parte, trage pe atîm din maghiarul âtérni „étendre sur, atteindre, aller jusqu’a“. Prima etimologia e maî bunà decât cea a doua, cacï ea lasă lux atirn cel i>uţm sensul seü fundamental de „a fî de sus în jos“, pe când cuvîntul unguresc exprimă o posiţiune orizontală. Orî-cum însă, atirn nu e 2061 ATÎRN 2062 nici grecesc, nici maghiar, dar nici cu latinul attineo (Pontbriant) sau cu italianul attorniare (Lex. Bud.) n’are a face, ci este o formaţiune curat românescă din elemente latine. După cum sinonimul a t ă g â r ţ derivă prin preposiţionalul a- (=ad) din „tăgârţă— traistă pentru merinde", întocmai aşa atîrn, prin acelaşi a-, vine din tîrnă „coş pentru merinde", traistă sau coş cari de o potrivă s p î n d u r ă pe spate sau pe umer, de unde şi transiţiunea sensurilor. La Anton Pann, Prov. II, 66: Acum vrend să ’şî spele oMala la rîu, îa şi pufcinelul, îl legă c’un brâu. II atîrnă ’n umer... sau (III, 121): Se ducea, şi drumul par’că tot mereii i se lungîa, Ga când cine-va de s p a t e ’i se atîrna şi’l trăgea... Nici Lexiconul Budan, nici Laurian şi Maxim, nici Cihac, nici d. Pont-briant n’aii cunoscut vorba curat ţeră-nescă : t î r n ă , deşi ea este destul de respânditâ în Moldova ca şi în Muntenia. „Tîrnă se chiamă un fel de coş de forma ovală" (D. Negoescu, Dîmboviţa, c. Pietroşiţa). „Pentru ducerea bucatelor în câmp se întrebuinţeză coşuri, t î r n e, disagi şi copai" (C. Nicolescu, Muscel, c. Văleni). „La coşuleţul făcut pentru a căra popuşoii ştuleţi i se dice t î r n â" (V. Popa, Covurluiu, c. Slobodia-Conache). Deja un învăţător sătesc a dibuit înrudirea lui atîrn cu t î r n ă în urmă-torea interesantă comunicaţinne: „Tîrna se mai numesce de popor une-ori paner şi alte-ori coş. Ea este făcută din nuiele de alun sau de răchită. Unele t î r n e sînt făcute din aşchii saü şuviţe.de lemn de teiu, împletite de omeni cari se ocupă mai numai cu asemenea, meseria. Numirea de tîrnă. pare a, fi în legătură cu vorba, atîrnă, de oră-ce tot ce se pune în acest fel de coş stă a t î r n a t, adesea-ori numai d’o singură nula încovrigată ca un cerc numită codă. Băeţii dela precupeţi pun în tîrnă mere, pere etc., după aceia agaţă t î r n a cu coda de capetele crestate ale cobiliţei şi pléca prin oraş. La culesul prunelor, merelor, nucilor, porumbului etc. se întrebuinţeză t î r -n a , în care se adună şi cu care st; cară din grădină, a-casă. Fiind uşoră şi cuprindênd mult, tîrna servesce la rădicatul porumbului de jos în pod saü în pătule (lise şi porumbare..(D. Ba-silescu, Prahova, c. Drajina-de-sus). Atîrn dară s’a născut din tîrnă. De unde să fie însă. acésta din urmă ? Cu perderea normală a. lui b între vocale (hiberna. — Iernă, cubitus = cot, caballus = cal, sanibucus = soc, Iert = liberto, tăun = tabanus etc.), românul tîrnă represintă din punct în punct pe latinul taberna, negreşit nu cu sensul de „cabaret", ci cu acela de „ce qui contient des provisions". Să se observe că sufixul latin compus - e r n a exprimă în cele mai multe caşuri noţiunea de „réceptacle" ; ast-fel un vas se numia „nassiterna", pesceră — „caverna", lampă — „lucerna" saü „la-terna", basin — „cisterna", apoi romanicul „giberna“—pa.trontaş ; să nu uitam de asemenea pe medio-latinul „zaberna" un sipet saü o raclă, ceia-ce se di cea şi „taberna", bună-oră într’un text: „novo linteolo ea (ossa) involvit, — hos-pitiuin venit, in una suarum taber-n a r u m collocavit" (Du Cange, ed. Caxpent., v. Zaberna). T î r n ă = t a-berna, ca şi „merindă=merenda", se pare a fi la Romani o moştenire anume din graiul particular ostăşesc 2003 ATÎRNAŢÎ 2001 ni legionarilor romani, la cari ta ber- ii a era cortul în care mâneaü, de unde apoi' petrecerea împreună — „contuber-nium“, tovarăşi — „contubemales". Pe drum t a b e r 11 a = t î r 11 ă înlocuia pentru ostaşul roman pe „taberna.-= cort“. O analogia logică perfectă ni se presintă în graiul Căzacilor Zapo-rojcnî, la cari cuvîntul „kosz“ (=ro-in Anul „coş“) însemna nu numai tîr-n ă , dar şi corturile ostăşescî, adecă t a b e r 11 a ; în dialectul ruten modern : „Kim = 1° Ivorb, 2° Feldlager“ (Zele-cliowski, Wtb. I p. 347). v. Atăgărţ. Atîrnâre (plur. atirnărî). s. f. ; l’in-fin. d’atîrn pris comme substantif: 10 action de suspendre ; 20 dépendance, soumission. In primul sens, ca şi sinonimii’ a c ă ţ a re, a n i n a r e, a t ă -g ă r tare, atîrnare exprimă mai mult acţiunea de a a t î r 11 a ce-va ; în sensul al doilea, el se substantivézâ pe deplin, ca şi negativul maî întrebuinţat : n e a t î r 11 a r e „indépendance“. „Acest 0111 îşi lasă tote lucrurile 111 atîr>icire=cet homme laisse toutes ses affaires en suspension“, saü „en souffrance“ după cum traduce Pontbriant. Costachi Negruzzi, Scrisôrea XXV : ,,T)ieï că vreï pre fecïorul cel mare să'l inveţî maî multe limbî şi să’l faci lo-gofët saü advocat. Sciî ce o să ésa din-tr’asta ? Aï să'ţî osândescî copilul la o vecînică atîrnare ; să şadă într’o odae cu pana în mână, unde a să tân-jescă ca o flore scosă din locul ce ’î priîa, . .“ v. Atîm. Atîrnât,-ă, adj,; le part, passé d'a-t î r n pris comme adjectif: 1° suspendu; 2° dépendant. Sinonimica între atirnat = „de sus în jos“ şi a că ţat —„orizontal saü de jos în sus“ e forte bine nemerită la Alexandri, Boîerî şi ciocoi, act. I sc. O : „ciocoîu în doi peri, gîu-mă tato a că ţat de protipenda prin măritişul unei mătuşî a lui c'1111 boier mare, şi gîuinătate atirnat în gîos de rudele luî de starea a doua. . .“ Costachi Negrurai, Melancolia: Lingă, ol o mândră salce cu lungi ramuri atînuxtc îşi împlântă ’ntr’a. luî ape eosiţelc-î resfirate...“ Acelaşî, Scrisorea YI: „sorele sparge norii, ploea stă aliniată în aer f'ăr’ a cuteza să cadă. . .“ A. Odobescu, Mihnea-vodă p. (3: „unii purtând pe umeri dobitocele ucise, atîr-nate pe bîrne, alţii ducend câinii de zgarde.. Cântec din Moldova : Sub răchita cea plecaţii Presto apă aliniată, Pre marginea Prutului In drepta bochetului Şedo Manea adormit...“ (Caranlil, Valea Vrutului 12). Jipescu, Opinca.ru p. 116: „ie ne-merit lucru, liiiiu mîeu şi dragu neni, a nu socoti sfânt p’ăl de ţine aliniate in casă o sută de icone şi şapte cru-ceoîe!..“ v. Atirn. — Atîrnaţi. Atîrnâţi, s. 111. pl.; t. topique : 110111 propre de plusieurs villages en Eou-manie. In Dicţionarul topografic al lui Frunţlescu sînt înşirate vr’o 15 localităţi cu acest nume, în districtele Teleorman, Brăila, Dîmboviţa, Dolj, Bu-zeu, Mehedinţi, Ilfov, Ialomiţa, Prahova. Neaperat, Atîrnaţi nu pote fi decât plurarul dela adjectival atirnat; clar ce să însemneze el ca nume topic ? Să fie ore că locuitorii din acele sate atîrnau ore-când de o altă localitate, sat saii tîrg ? Să fie ore că satele aşa numite sînt aşedate pe co- 2005 ATLAZ 2060 stişul nnuï dél, ca şi când ar ii a t î r -nate de sus în jos? Să fie ore o poreclă, satirică a locuitorilor cu sensul de „leneşi" saü „nedomeriţi" ?.. Numai o cercetare amănunţită va pute da un respuns mulţămitor. v. Atîrn. —Atîrnat. Atîrnător, -ore, adj. ; pendant, suspendu. Cine saü ce a t î r n ă. Cuvînt de prisos, de oră-ce nu pré diferă prin sens de a t î r n a t. v. Atîrnat. — Atîrnătore. Atîrnătore, s. f.; t. pastor.: endroit où les bergers font sécher leurs habits. „Atîrnătore se chiamâ la, ciobani locul unde ei îşi atîrn ă hainele şi obielele ude să se svînte.. .“ (D. Negoescu, Dîmboviţa, c. Pietroşiţa). „Mânzările ciobanii nu le mîn în strungă după ce le ■ mulg, ci le dă pe liătaşuri pînă la locul de culcare ce se cliiamă atîrnătore şi care este departe de stână mai bine de un kilometru. Remân în atîrnătore adecă în locul de culcare ca un cias, apoi plécâ cu mânzările în pornélâ, vătaful înainte cântând din fluer saü din bucium, iar ceilalţi le mîn după urmă pe polele muntelui pînă la strungă...“ (Pr. Gr. Brebu, Prahova, c. Brebu). „Zăvodă saü atîrnătore, unde a-tîrnă ciobanii obielele şi cele-lalte haine spre a le svînta" (G-. Secărenu,. Dîmboviţa, c. Runcul). v. Atîrn. — Zăvodă. Atîrnàtùrâ, s. f., quelque chose qui est suspendue, qui traîne. Sinonim cu at'îrnare (Dr. Polysu), dar aplicân-du-se numai în sfera materială şi cu un sens mult mai substantival. Ast-felïu lingura pe care, ca un fel de a-muletă, o atîrnă ţeraniî de gâtul mân- zuluî nu este atîrnare, ci atîr-nătură. v. Atîrn. — Atîrnare. Atlangic. — v. Altângic. — Atîngic. Atlas. — v. Atlaz. Atlaz (plur. atlazuri şi atlaze), s. n.; t. de Comm.: satin. O stofă de mătasă fină şi luciă. La Români cuvîntul nu vine din turcul a t h 1 a s, ci din grecul bizantin d r X ti ţ i, de unde finalul -z, nici o dată s, în vechile texturi. După un crisov muntenesc din 1572 (Cond. Mss. a Vieroşuluî p. 228 b, în Arch. Stat.) pentru o moşiă s’a plătit, pe lingă bani: „un caftan de atlazu şi un conteş de urşinic încă din zilele răposatului Basarab voevod cel bătrân..." In Catastihul mănăstirii Galata din 1588 (Cuv. d. bătr. I p. 19S sq.) se menţioneză : atlaz muşchi, atlaz albastru, atlaz roşu, atlaz n e -g r u ... Inventariul Cotrocenilor 1681 (Mss. în Arch. Stat.) passim., mentioneză o mulţime de feluri de atlaz întrebuinţate la „odăjdii" bisericesc!: „atlaz verde", „atlaz roşu", „atlaz durenghi cu flori mărunte cu verde, cu roşu, cu albu“, „atlaz ghîulghiuli cu flori albe şi verzi“, „atlaz albastru taratli", „atlaz cărmăz", „atlaz nârămzat", „atlaz mohorăt lucru de Veneţia", „atlaz albu“, „atlaz cemeni", etc. Gheorgachi Logofătul, Letop. III p. 315 : „Fost’au obiceîu vechiu mai ’na-inte, de zioa Paştilor, la toţi boierii dela vel-logofăt pănă la vel-comis, avea dar dela Domn căte un postav mahut şi căte un atlaz f 1 o r e n t i n..." La 1705, la nunta Despeî Căzănescăî (Cond. Ms. a Hurezului No. 1 p. 477, în Arch. Stat.) s’a plătit 12 Va taleri iJOi',7 pentru o „sucnă de atlaz galbenă cu sponce de argint poleite". La plural se dîcea de o potriva «-tlazc si atlazuri. Ion Neculce, Letop. II p. 219: „s’aii întins câte-va bucali de atlazuri şi de tafţi pre imbe părţile de ulîţâ pe unde mergea împăratul..." Axinti Uricarul, Letop II p. 177 : „dăruindu-le cai, sau postave, atlase şi alte daruri..." In graiul poporan, ca şi ’n vechile texturi, se dice atlaz, nu atlas, rimând tot-d’a-una cu „necaz". Balada „Mogoş vornicul" din Do-brogea: ln pc Mogoş vornicul Calare pe galbenul Cu zâbimaş de atlaz. Mor boierii de necaz... (iîuraila, CâlOt. l'u) Doina „Totă lumea" : Cu scurteîca de cutnie, Place multora şi mie, Cu scurteica de atlaz, Face multora ’n necaz... (G. L>. T., Pocs. pop. 3J îl. O rostire şi tnaî poporana este aclaz, grupul consonantic tl fiind antipatic fonetice! române. Doina din Moldova : De iubit ea mu iube.sce, Cu dragoste mu ’nvolesce Cu oghîalul de aclaz, Mor duşmanii de necaz... (Sevastos, Cânt. moltlov. 151). v. Taftă. Atmişce, s. f. ; t. de Comm. : sorte de fourrure. Cunoscem cuvîntul numai dintr’un act muntenesc din 1620 (A. I. R. I, 1 p. 139) : „î-amu datu un cal raurgu cu şa turcescă cu grana şi cu frău. şi o dulamâ cabaniţă cu guler cu ‘J0LÙS vulpi de atmim’lc roşiu. .." Pare a li un termen turcesc. v. uTttrc. Atôc, n. pr. pers. in. Jntr’un crisov moldovenesc din 1433 (A. I. 1!. 1, 1 p. 81) se menţionez,îi boierul „Jurja Aloc“. Acest nume pare a Ii deminutiv dîntr’un A t. Ori-ce derivaţiune ar li pré ipotetica. v. -oc. A-tôcma, adv. et adj.; 1° au juste, tout juste, exactement; 2° parfaitement égal. Diferă de tocmii numai prin preposiţjionalul a (—ad). Se între-buinÇézft în vechile texturi în loc de î n t o c m a , impreunâ cu derivatele atocmesc saü atocmez, „ajuster, accomoder, organiser", a t o c m a r e saü a tocmi re „ajustement, arrangement", a t o c m a t saü a t o c m i t „ajusté, arrangé". îşi prepune adesea pe de: d e-atoema, fără vre-o schimbare de sens. Se construesce obicinuit prin c u . Miron Costin, Letop. I p. 311, mi-rându-se de victoria luî Mateîu Basa-rab asupra Căzacilor luï Timuş, raţjio-nézâ : „Cine ar puté să crézâ în soco-telă sa se înfrângă oaste căzăcescii cu tabăra de oaste cum este.oastea Muntenésca ? Nu să defalm, ce ori pedestraşul, orî călăreţul veî socoti, şi nu veî afla sa hie de protiva sine-ţasuluî căzăcesc. Ce veî zice : fost’aü acolo Sirbî, Unguri şi Leşî, nu numai Munteni. Aşa este : Leşî aü fost putini; ce are hi făcut eî numai de are hi fost tocmală în oastea câzacéscâ pre obiceiul lor? Siîmeniî Sirbî saü Unguri nu’î aleg den Muntenî, nici sănt Sîî-meniî Sirbî saü Unguri atocma c u focul Căzacilor..."=„parfaitenent égaux à l’artillerie des Cosaques“. Mitropolitul Dosofteïu, Paremiar A-TOCMA iíOüsl ATUNCI 2070 1683, Na văznesenie canon f. 81 a : „şedzu de-adirepta părintelui tău căce cştu d e - atocma şi d e - a s I a m e n I a şi într’un scaunu cu părintele. . .“ Acelaşi, Synaxar 1683, Oct. 10' f. 60 b : „l’au aruncat în temniţa, iară pre svăntulii Tlieofanu, păţându’lu dî-utocma, l’au trimis în Thesalonic la ’n-chisoare. Ibid. Oct. 22 f. 77 a : „părintele nostru şi de-atocma cu apostolii Aver-chie.. Acelaşi, 1673, f. 9 a : Viaţa ii pâmînt să’m calce atocnm cu pravul Şi slava săin defaime precum li’i năravul... Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 24): „gâlcîava lungă atocma iaste cu boala hronică. . .“ Ibid. p. 106: „pre din luntru cu var şi cu prav de cărămidă şi sfărmăturî de piatră şi de marmore amestecate împlut era; şi tot locul în luntru pre aţă de-atocma a to cm a t era...“ Nic. Muşte, Letop. III, p. 62 : „acest Domn Constantin -Brăncovanul, săracul, de-apururea se silîa să supuîe pre Domnii din Moldova să’! fie supt a-scultare, adecă ce ai\pofti, orî de bine or! de rău, să nu’î esă din cuvânt; ce cu greu poate să se facă acesta, având amândoi aceşti Domni ţări osăbite şi stăpânirea lor de atocma.. “ V. Aidoma. — Tocma. Atocmâre Atocmât Atocmésc Atocméz Atocmire Ato emit v. Atocma. Atrăţel (plur. atrăţei), s. m.; t. de Botan.: Cynoglossum oif., Cynoglosse. Cihac. (II, 477) maî aduce ca poporane formele arăţel, otrăţel şi otăţel, cărora le maî dă sensul de „Borago off.“, „Anchusa off.“, derivând cuvîntul din maghiarul atracel cu acelaşi înţeles, iar pe acesta din bohemul ji-trocel „Plantago major“. In Dicţionarul Budan sînt formele: arăţel şi otrăţel, cu sinonimica: limba-cânelui şi boranţă; la Laurian-Maxim: arăţel, otăţel şi otrăţel-, la Dr. Polysu : arăţel şi otrăţel. v. Boranţă. Atunce s. atunci, adv.; alors, pour lors. Se <|ice maî ades atuncea, cu am-plificativul -a (v. 5-^l), macedo-româ-nesce atumcîa. Este latinul a d - ţ u n c sau maî bine ad-tuncce. Cores-pondinţa cu italianul adunque, provensalul a d o n x , vechiul frânces a -dune (Cihac) e dubiosă din causa lui t—d şi a lui ,,-que“. Coresi, 1577, ps. XVIII: Să nu mâ în-vâincure, atunce nevinovaţii voîu fi... Si mei non fu-erint dominaţi , tune immacu-latus ero... Mitropolitul Dosofteîu, 1680, ps. XCII : Gata’î scaunul tău de-atuneîa... Parata sedes tua ex-tunc... Ca adverb de timp, alună respunde la întrebarea: când? Act moldovenesc din 1650 (A. I. R. I, 1 p. 79): „c ă n d vor goni peşte cu năvodul sau cu mreja de vre-o trebâ, atunce să fie cu ştire tuturor...“ Dosofteîu, 1673, f. 3 b: C i n d urgiîa luî ce mare Va arde fără ’ncetare, Atunce va fi ferice De ceia ce nu pun price... Cântec de nuntă : C â n d va da lapte din petră, Atuvcî ni’oîu mai face fetă... (Marian, Nunta, p. 713). 2071 Atunci este nu numai adverb de timp, dar şi adverb condiţional, corelativ luî dacă saü d e . Mitropolitul Varlam, 1643, I f. 97 a: „căndu să desparte sufletul nostru de trupu, atunci moare trupulü ; asía si suñetulü d e să va despârţi de Dum-nedzău pentru fapte réle, atunci va muri cu moartía cía de véci. Dosofteíu, 1673, f. 27 b: Că d o mi mi-ar putla să’ml invince, Atunci as fl în bună ferice Ş’atunci aş fl curăţat de toate Do grcşiale cîalia ce’s do moarte, Ş’ar fi atunci cu bine priimito A rostului mieii, Doamne, cuvinte... Gr. Alexandrescu, „Inima mea e tristă“ : Daca din întâmplare Vel neniori o floare Ce portă un scump nume, ce’l die : Nu-ine- uîta, Atunci, atunci gândesco De mine că’ţ.î vorbesce... Ca adverb de timp, alună pote să privéscá la trecut saü la viitor, la ce a f o s t atunci saü la ce va fi atunci, nici o dată însă la presinte, şi ast-fel el se află în oposiţiune cu acum. Moxa, 1620, p. 356 : „puseră nume beséreciei Capitol, şi de atunce pănâ acum noi chemăm besérecile latineşti romanéate capişte...“ Enachi Cogálnicénu, Letop. III, p. 198: „mai poroncind Domnul (Constantin Mavrocordat) Mitropolitului şi Episcopilor să facă Tipografie fieşte-care la Eparhiea luî ca să se tipáréscá cărţi pi’ntăles, şi aşa s’aü apucat de aü făcut stampă, şi d e alună şi păn’ acum lucrézá acea pomenire în pă-mîntul Moldovei.. Zilot, Cron. p. 112 : Cine să latre ? Cel ce împarte 2072 Cu lupii turma Ş’atimcl ş’a c u m a... Asociându’şl diferite preposiţiunî, a-tună formeză locuţiuni adverbiale : p î n & alună „jusqu’alors" ; p e atunci „dans ce teinps-lâ“ ; de atunci „depuis lors“; d e p e atuncï „depuis ce temps-là". Act muntenesc din 1683 (A. I. R. 1 p. 62) : „ï-am pus viile zălog p ă n ă atuncé la zi..." Balada „Toma Alimos" : Ce-aï vëdut, om mai vedea, Ce-am făcut, om judoca, Pin ’ aluncïa, mâl fărtate, Dă’fcî mânia la o parte Şi bé ici po jumătate... (G. D. T., Poos. pop. GS3). Costachi Negruzzi, Scrisôrea X : „Pe atunce, mitropolitul Antonie întămplân-du-se a pribegi în P>,usia, Patriarhia, făr’ a maî aştepta alegerea, numi d’a-dreptul la scaun pe archiereul grec Nechifor.. In privinţa locuţiunilor de atunci de pre atunci cată să observam că ele sînt nu numai adverbiale, dar pot fi şi adjectivale. Adverbial : Ion Neculce, Letop. II, p. 213: „aü scornit şi el (Dabija-vodă) acest obiceiu rău de vii de pogonul de vie căte un leü să dee, care de atunce s’aü tras multă vreme la mulţi Domni...“ Ibid. p. 259 : „scotea (Constantin Yv. Cantemir) mulţime de orănduele pe ţară, şi pe mazili dăjdi grele, şi pe breslaşi greutate de s’aü stins de a-tunce, că era breslaşi mulţi în ţară...“ Act moldovenesc din 1656 (A. I. R. III, p. 250) : „acel sat Mihălcul Fau fost cumpărat Gavril Motocel moşul vistilarnicului Pelin şi al de Gherman delà lié vamăşul, şi zapis c’aü fost de pre atuncé au perit.. ATUNCI 2073 ATUNCÏ 2074 Dosofteiu, 1673, f. 35 b : Că ţi’î, Doamne,' mila dc pro- cdunce Aşedzatâ spre toţ cu gînd dulce... Dar d e atunci func^onéza de tot adjectiva], de exemplu, în cuvîntul St-luî Ioan Crisostom, text din sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al bis. St. Nic. din Braşov p. 515): „ce multa, depărtare vâzü de cătrâ acei pâstori ce-au fostü atunce de cesté ce săntii acum. nicî săntii acesté deacum ü ca ceîa d e atunce..unde „ceia d e atunce“ însemnézâ „Ies hommes d’alors“, nu „depuis lors“. De asemenea se pôte dice: „cei de pe atunci“ = „les hommes de ce temps-là“, nu „depuis ce temps-là“. Tot atunci se traduce prin „en même temps, à la fois“, saü mai bine „alors même“. Nie. Costin, Letop. II, p. 101 : „A-şijderea tot atuncea 'şi delà Crâm s’aù sculat Devlet Ghereï Han.. In loc de t o t atunci se pôte întrebuinţa maï energic adverbul compus atu nce|ï. Un idiotism forte interesant este : „atunci şi nici atunci“, prin care poporul exprimă o hotârîre nestrămutată fatalistă de a nu se supune chiar unei forţe majore. Doină din Ardél : Spune, bade, maîcă-ta Că noî alunei ne-om lăsa Când ea va sci numera Penele de pe doî cucî, Iarba de pe noô lunci, Tôte-atuncï şi nicî atunci !.. (Tribuna din Sibiii, 1885 p 1S2). Doină din Bucovina : Dor atunci m’olu lecui, Tocm’atancî m’olu doftori, Când mî-i-aduce g'heţişoră ’n med do vară ; Dor atunci Şi nicî atunci !.. (Marian, Buc. II, 154) Balada „Sórele şi luna“: Und’ s’a audit Şi s’a pomenit Să îea sor pe frate Şi frate pe sor? De mi-î arăta, Atunci te-oiu lua, Atunci| nici atunci !.. (G. D. T., Poes. pop. 411). Cântecul „Féta de birâii“: Bico, te-oîu lua Eu când oîu vedea Lupul cu cimpoi Cioban după ol, Atunci, nicî atunci!.. (Ibid. -(33). urmând aşa înainte ca refren. Noî credem însă că în acest cântec, ca şi în balada de maî sus, d. G. D. Teodo-rescu a supres din consideraţiunî metrice pe „şi“, căci poporul nu dice: „atunci nici atunci“, ci tot-d’a-una : „atunci şi nici atunci“. I. Créngá, Povestea luî Arap-alb' (Conv. lit. 1877 p. 183): „remânere-aş păgubaş de dînsul să remân, şi să’l véd cand mî-oîu vedé céfa, atunci ş i nicî atunci, că tare mi’î negru înaintea ochilor...“ Alexandri, Gură-cască: „Dee Dum-nedeü ca să îes mincinos, însă pînă atunci şi nicî atunci nime nu mî-a scote din minte că orizonul politic e posomorit.. .“ Vrancea, Sultănica p. 177: „— Când vei lăsa focului viaţa de haiducie, viaţă de a<|î pînă mâine ? ,,— Când étaganele ruginite dela căpătâiul tatei s’or schimba din văzduh în étagane de aur; când din busuiocul de pe mormîntul luí vor resări dafini şi naramzî; când codrii or înfrunzi érna ca şi vara, vara ca şi érna; a-tunel şi nicî atunci! ..“ O particularitate curat fonetică: In Legenda S-teî Vineri, circa 1580 2ô7r, AŢA 2070 (Cuv. d. bătr. II. 147 sq.), al îi t-u rî cu alunei ne intimpină: alu'mci (atomii), atoincc (cV'rc.fv'it). (doinei (¿tocmii), forme grafice dovedind că n se rostla ca o vocalii nasală, din causa cariîa pe de o parte vocala labială ce’î precede şovăia între it şi o, iar pe de alta putea să se vocaliseze de tot elementul nasal, ca în fragmentul argeşun din 1626 (il)id. p. 243) : cdoce (jTO'ie). v. Acum. — A/unceşî.- Când. Atùncea j Atunci | v. Alunei. Atùncïa ) Atiinceşî, adv., en même temps, à. la fois, alors même. Adverb compus din atunce şi din intensivul şi (=lat. sic), ca şi ’n „acelaşi", „acoloşî", „acuma şî" etc. E mai energic decât locuţiunea sinonimică tot atunce. i» Ureclie, Letop. I. p. 148 : „Şi cu-rănd atunccşi tămplăndu-se moartea luî Craîu Jicmond, n’ati plinit făgăduinţa..." Ibid. p. 159 : „Atunce semn mare s’aü arătat pe cer şi au stătut multă vreme, şi atunccşî au trecut Leşiî Nistrul..." Ibid. p. 191 : „[Ion Yodă] atunceşi în ziua de Paşti aü tăiat pre Ionaşco Zbierea, şi multe cazne făcea..." Moxa, 1620, p. 367 : „pre bietulü Pavlinü i tăe capul atunceşi, îarâ pre înpârâtésa o goni..." Acelaşi, p. 374 : „déca stătu Foca înpăratu şi dobândi scaunul şi stégulü, atunceşi treméserâ de prinserâ pre Ma-vrichie..." Pravila Moldov. 1646, f. 33 : ..căndu să va fura nescui ceva. să strige cu glas mare şi să facă gălcavă să să cutremure totü, afuncesiï într’acelü » 7 •> cash căndu vor fura..." v. Atunce. —şl. -âţ, suffixe formant certains substantifs tirés des participes on • a f. Sulixul ■al in f î n a ţ, g ;i i n a ţ, v i n a ţ , că mat, n’are a face cu latinul - a-cens, de unde ’1 trag Diez, Ciliae şi alţii (cir. Stefurca, Conv. lit. 1S77 p. 217). Deja Lexiconul Budan a înţeles forte bine că acest -a(. vine din lat. -atnis, probabilmente printr’o formă adjectivală intermediară - à tous. Astfel fin«/ „prairie" nu osLo „fcnaceum", ci „fenateum" delà „fenatum=fenum secatum et siccatum" (Du Cange, v. Penare); găin«/ „fiente do poules" nu este „gallinaceum", ci „gallinateum“ dela un verb „gallinaro", „a găină", de undo şi medio-latinul „gallinat,iis= pullus gallinaceus" ; vin«/ „produit de la vigne", nu este „vinaceum", ci „vinateum" dela latinul rustic „vinata =vinea". Cât privesce pe căni«/, forma primitivă c ă r n a t -- c a r n a • tum circulézâ în graîu pînă. astăzi, avênd ca plural c ă r n a ţ î, după analogia căruia s’a format apoi singularul c a r n a ţ dându-i-se ca plural c ă r -n a ţ u r î. Dacă c ă r n a j, ar fi vechii! în limbă, el ar avé un plural „cărnaţe", după cum este: „fînaţ— (înaţe“, „găinaţ— găinaţe", „vinaţ—vinaţe". v. -'-al. — -uţ. — -eţ. A-ţâmpura (d’). —v. Ţampură. Aţapoc. —v. Oţapoc. Aţă (plur. aţe), s. f. ; „fii, filet, filament, fibre, ligne" (Ciliac). In graîu, şi la plural se rostesce ala. Latinul acia, cu aceiaşi transiţiune fonetică ci—ţ ca în „facies = faţă" sau „gla-cies=gliiaţă". Italienesce ac ci a. Sinonim cu fir, une-orí chiar cu sforă, dar cu acea deosebire că sensul fundamental al aţei este de a servi la cusut, de unde legătura ’î cu a c, deja 2077 AŢĂ 2078 la vechii Romani: „a c u s acias-que“ (Titinius ap. Nonium). Costachi Negruzzi, Cum am înveţat românesce: „De unde aü luat Adam şi Eva a c şi aţă de aü cusut frunzele de smochin ?...“ Balada „Corbea“ : Năpârci ca undrelele S’aii făcut ca grindile, Iar şerpii ca aţele Acum sînt ca buţile... (6. D. T., Pocs. pop. 533). De aimintrea, la orî-ce tort r e s u-c i t se pote (|ice aţă, bună-oră: „légá cu aţa cómele boului, a mesura locul cu aţa, adecă cu funea“ (L. M.). Ureche, Letop. I p.. 175 : „(boierii) aü tăiat aţele cortului asupra lui Ste-fan-vodă, şi acolo cu multe rane pă-trunzănduT l’aü omorît.. La ţeranî se chiamă aţe legăturile dela opinci. „Locuitorii dela munte portă opinci, adesea şi femeile. Opincile se lâgă de picior cu nesce aţă făcute de per din codă saü comă de cal negru saü per de capră négrá, pe care resucindu’l ţe-raniî îl împletesc şi acestea se chiamă aţă negre la opinci. Pérul negru este privit în părţile despre munte ca cel mai frumos şi la femei..(I. Solescu, Sucéva, c. Lămăşenî). „La ciobani aţa cu care 'şi légá o-pincile se <^ice t ă r s ă n â“ (I. Rugescu, Iaşi, c. Bădeni). Balada „Ion“: MS déduí din del în luncă Să’ml leg ala la opincă, Săinî taiu şi de o măciucă... (lîeteganu, Cărţile sătonuluî 18SG p. 12S). Doină din Ardél: Nu mS călca pe picior, Că eü sciü de ce ţi-i dor; Nu mé călca pe obiele, Că eü sciü de ce ţ.i-i jele ; Nu me călca pe opinci, Că eti sciii ce vrei să clici; Şi nu me călca pe aţă, Că eti te cunosc pe faţă, Pe ochi şi pe buzişore, La inimă ce te ddre... (Tribuna din Sibiu, 18SG p. 177). Aţa m ă m ă 1 i g e î: „La mâncare mămăliga sau măliguţa se taiă cu o aţă de cânepă“ (I. Rugescu, Iaşi, c. Bădeni). De aci vine în „Hora vinului“ : Băgaî mâna ’n punga cliingei, Crăsiî aţa mămăligeî; Băgaî mâna ’n buzunare, Găsii cremene ş’amnare... (G. D. T., Poes. pop. 333). „Aţa c u ţ i t u 1 u î = firul de oţel care se desface de pe ascuţitul cuţitului prin continua ascuţire“ (L. M.). In mai multe obiceiuri poporane aţa jocă un rol important; de exemplu: „Pentru friguri se descântă şi se face 9 noduri pe o aţă, pe care bolnavul o portă apoi la gât“ (Al. Stoe-nescu, Ialomiţa, c. Perieţiî). „Femeia care vrea să nu se atingă lupul de vitele sale, legă un ac cu aţă de mănuşa doniţei şi ’1 portă atîrnat 111 doniţă cât vrea...“ (Ţara-nouă 1887 p. 192). „Unii <|ic că Vârcolacii se sue la lună sau la sore pe aţa ce s’a sucit intr’o (|i de Duminică, iar alţii cred că pe aţa ce se torce noptea la lună“ (G. Siretenu, Botoşani, c. Rănghilescî). „Când cine-va are judecată cu altul, îşi face o aţă de cânepă de vară şi,, după ce a descântat’o, se ’ncinge cu ea peste mijloc, la genunche, la gleznele piciorelor, la mâni, la cote şi la gât, acesta spre a se pute uimi judecătorii de a’l pedepsi şi a se pune lucrul la uitare..(pr. I. Călugărenu, Tecuclu, c. Movileni). v. Boboteză. 2079 AŢĂ 2080 In proverbi : A sburat puiul cu ala Tocmai când era dulceţa... cu varianta: A sburat puiul cu teiul Tocmai când ora temeiul... .(TociloscUj Bev. I p. 233). Despre un om flămânzit: „Nici aţă n’am iras prin gură, de a-seră pîn’acum“ (Pann, Prov. I. 22). Despre îmbrăcăminte sărăcăciosă sau jerpelită: „Din călcâe pîn’ la cap, haina luî mai mult aţă decât faţă" (ibid. I, 133). Mai mult aţă decât faţă se vedea în al ei port, De cânepă, in şi lână şi de tot felul de tort... (Ibid. I, 137). Despre năcazurile vieţei: „Trăesce viaţă cârpită cu aţă“ (ib.I, 155); sau: Noroc şi viaţă Legată cu aţă... (Baican, Vorbe bune, p. 9). La Românii de peste Carpaţi: „el e cu şerpar de aţă=sărac" (R. Simu, Transilv., c. Orlat). „A se ţine într’un fir de aţă sau într’o aţă“, o locuţiune proverbială despre ceia ce abia se ţine. Necăjita luî viaţă Se ţine ’ntr’un fir de aţă... (Pann, I, 132). Dar a omului viaţă, după cum singur spuneai, Se ţine ’ntr’un fir de aţă, şi se rupe gând când n’aî... (Ibid., II, 89). Vrancea. Sultănica p. 36 : „viaţa ce abia se mai ţine într’o aţă.. Ion Crengă, Stan Păţitul (Conv. lit. 1877 p. 24): „un ciofligar de-al de tine, dar acela era o lecă mai chipos şi altfel îmbrăcat: Cu antereu de canavaţă Co sg ţino mima ’n aţă, Şi cu nădragi do Anglio Potoce pe ei o mie ... Un fir de aţii însemneză în genere ce-va forte mic sau forte puţin. A. Pann, Prov. III, 96 : Nu sta să ne dai povaţă, Că nici cât un fir de aţă Nu’ţî dăm prin gură să tragi... Acelaşi, II, 11: Când va fi ’mpSrat, să scie şi încliisorea cum e, Iar nu pentr’un fir de aţă or d’alt ce-va vinovat, Să’l ţie pe totă viaţa în puşcăria băgat... Idiotismul: din fir pînă ’n aţă=cu tote amănuntele orî-cât de mici. Pann, II, 96 : In scurt, nu ajunge omului viaţă Ca să’î spuîe tote din fir pînă ’n aţă... Acelaşi, II, 142 : Şi îî povestiră din fir pînă ’n aţă Pentru ce veniră eî de dimineţă... Vrancea, Sultănica p. 141 : „mestecă pesmeţî de Braşov, urmărindu’şi flecare gândurile şi planurile, cari ar fi putut isbuti, din fir pînă’n aţă, fără cutare greşelă, cutare lăcomiă...“ v. A-fir-a-pe?\ In graiul vechiu: „pînă într’un cap de aţă, pînă la un cap de o/ă = fără a lăsa nemic“. Nic. Costin, Letop. II p. 56: „aii încărcat şi bucate şi vinul şi grâul pănă într’un cap de aţă, de au lăsat numai petră secă..." Ion Neculce, ibid. p. 210: „î-au plătit lucrurile toate acele dela senatori ce’i luasă pănă la un cap de aţă... “ Acelaşi p. 229: „măncat’au tot, şi 2081 AŢEGAN 2082 păne şi dobitoc, şi aü jăcuit tot până la un cap de aţă... “ Cu acelaşi sens se elicea altă dată: „pînă la un cap de a c“. v. uAc (p. 111). E forte interesantă locuţiunea poporană : trage aţa 1 a..prin care se exprimă o forţă maîoră, o necesitate fatală. A. Pann, Prov. I, 57 : Pe semne p ë c a t u 1 şi aţa îî trage Amîndoî viaţa în nevoi să’şî bage... Basmul „Ş6rpele moşului“ (D. Stan-cescu, Basme p. 50): „... n’aveaü copii, ném. Se tot gândîaü eî să îea vr’unu de suflet, dar nu’i pré trăgea aţa, că de ! alta e copilul teü ş’alta e ăl de suflet.. Basmul "„Poveste ţerănăscă“ (Ispi-rescu, Legende p. 260) : „era să uït a vè spune că în curtea Smeôïceï era de jur împrejur pari înfipţi în pămînt, şi în fie-care par câte un cap de om din cei ce îî trăgea aţa la morte şi’Î împingeau pëcatele să’î calce hotarele. ..“ Basmul „Cei trei fraţi“ (ibid. p. 280): „G-azda se sili în tote chipurile să’l opréscâ delà acéstâ otărîre a sa. Fu peste putinţă. îl trăgea aţa 1 a rele...“ Scapin de Molière, trad. de C. Răsti (1836 p. 76) : „Când este să’î vie omului la cap, par’că T trage aţa...“ Gliicitôrea despre „Pepenele“ : Aţe ’ntinse, Gheme strînse. (Ispircscu, Ghicitori p. 25). „Ca pe aţă = drept, fără cotitură“. Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 105) : „pre malurile gârlei, tot félïul de pomăt roditorîu şi tot co-pacîul frunzos şi umbros, dî-a-rândul, ca cum pre aţă dî-a-dreptul, şi unul de altul dî-a-departe ca cum cu pir-ghélular fi fost puşi, frumos odrăsliîa...“ De aci aţă se întrebuinţéză adverbial, fără nici o preposiţiune, cu sensul de „en ligne droite“. Basmul „Tămâia dracului“ (Rete-ganu, Poveşti ardelenescï, II, p. 65) : „Şi merge dracul cel mai isteţ aţă la mănăstirea sfîntuluî părinte, ş’acolo se dă peste cap şi se face o fată fru-mosă...“ Basmul „Arvinte“ (ibid. Y p. 83) : „buna mea muiere prinde a plânge şi merge aţă la curte.. .“ In fine, ca termen topic, aţe se (^icea la përaïe micî, „un fil d’eau“. Crisov moldovenesc dela Alexandru-vodă din 1630 (Doc. Rom. II No. 1 p. 1, 3, în Arch. Stat.): „părăul Bica-zuluî în sus pănă în gura Jidanului, de ci Jidanul în sus pănă în gura Bi-striî, şi îară Bicazul în sus pănă în obârşiile Aţilor, şi toate Aţăle, şi de acolo pănă la muntele lungu...“ Apoi în crisovul delà Moïse Movilă din 1631 se repetă : „pînă la obărşiîale Aţelor şi Aţele toate.. .“ v. Bumbăeel — Fir. — Sforă. — No-jiţă. — Tărsînă... 2-Aţă, adv. ; directement, tout droit. —v. 11 Aţă. 3,Aţă, s. f. ; fil d’eau. —v. uJţă. Aţegân, s. m. ; t. de Météor. popul. : vent du nord-est, bise. Aprôpe sinonim cu crivăţ. Termen propriü Românilor de peste Olt pînă ’n Banat, fie sub forma aţegan, fie aspirat : h ă -ţ ă g a n. „Hăţăganul = vîntul dela nord“ (M. Dragalina, Banat, c. Borlova). „Yintul mare = cel dela apus ; aţegan—cq\ dela resărit“ (pr. R. Popescu, Mehedinţ, c. Isverna). 20S3 AŢICĂ Este învederat, că niegan insenméza ..vint care vine din Haţeg“, adecă din partea Transilvaniei spre nord-resărit de Oltenia şi de Banat, ér numele topic H a ţ e g , la rîndul seü, este un cuvint întrebuinţat pînă astădi în munţii Ţerei-Românesci cu sens de „pădurice“ : ..Cuvinte pentru locuri acoperite de arbori selbateci: codru, pădure, li a -ţeg, rediu, zâvoîu. Haţeg vrea să (lică pădure măruntă, tînără, tufiş, lăstar des" (N. Panaitescu, Muscel, c. Băjescî). Prin urmare, haţeg diferă numai prin sufix de h ă ţi ş „buisson, taillis", despre a cărora derivaţiune din tulpina h a ţ a se vedé la locul seü. v. Crivăţ. — Ilaţeg. — Hăţiş. Aţeg-ână. — v. Hăţăgană. ^Aţică, s. f.; fii fin. Deminutiv din a ţ ă şi sinonim cu a ţ i ş ó r ă. v. Aţişoră, — Tiriplic. '2- Aţică, s. f.; t. de Comm.: sorte de toile. Un fel de pânt^ă subţire, făcută numai din aţă ca urdéla şi ca bătătură, v. ''Atică. ■'’•Aţică, s. f.; t. de Choreogr. popul.: line sorte de danse villageoise. Acest, joc ţerănesc e propriu judeţelor Prahova şi Buzeu. Noi il cunoscem din satele Cislâu, Pătărlagi, Mărunţiş, Benga, Brebu, Mălăesei, Proviţa, Pietrosa, Nelioiu, A7iperescî, Cândesci, Gherghiţa, Udresci, etc. Jipescu, Opincaru, p. 51, înşirând danţurile ţerănesci: „ca-la-BrâJa, doi-de-mână, sultănica, aţica, ardilinesca...“ „Aţica se jocă în chipul următor: Flăcăul îea de mână o fetă, se opresc faţă ’n faţă, fac trei mişcări din măni: una la drepta, una la stânga şi alta iar la drepta, apoi pornesc înainte fă-cend trei paşi spre drepta, se întorc la locul de unde au plecat, fac alţi trei paşi spre stânga, se întorc iarăşi etc. Păreclh pot fi una sau mai multe. Când jocă numai flăcâi, mai rar, atunci ei se prind de mâini sau şi cu mâinile pe umeri, ori-cât de mulţi, ca şi la Sîrba sau Brâul, făcend apoi aceleaşi mişcări. Sătenii ţin forte mult la Aţica“. Acestă notiţă o datorim d-luî pro-sor B. Iorgulescu din Buzeu, împreună cu notaţiunea de mai jos după jocul lăutarilor, cari cântă întocmai aşa, cu lipsa de patru tacte în partea III: -P—2 / w- •j rr. i i L mi ST' — o 20S5 AŢIN 2086 Ca termen choreografic, Aţica să fie ore un deminutiv din aţă? Ar fi a-nevoe a găsi vre-o analogiă între o a ţ ă şi între mişcările acestui joc. Să fie ore un nume personal, bună-oră ca la danţul „Sultănica“ ? E mai probabil ; însă ce fel de nume ? La Serbî Aţa e deminutiv din „Alexie“ (Karadaic, v. *v0, de unde ar fi A ţi că, ca „Costică“ din „Costa“, „Petrică“ din „Petru“ etc., saü ca la femei „Miţică“ din „Miţă“. Orî-cum, ar remâné totuşi a se cerceta originea logică a acestei denumiri. v. Brâul. — Sultănică. Aţigân. —v. Ţigcm. 11 Aţin (aţinut, aţinere), vb.; guetter, être aux aguets. Din latinul a 11 i n e o cu sensul de a ţine strînssaüde aprôpe, ca la Plaut- : „ante oculos a 11 i n e s= aţii de ’naintea ochilor“. Locuţiunea tipică, din care derivă cele-lalte accepţiuni, este : aţin calea cul-va, de unde apoi reflexiv : in ë aţin în cale. In balada „Miul Cobiul“ se întrebuin-ţâză chiar „ţin calea“ ca sinonim cu „m ë aţin“ : Şi p’aicï s’aţin, Calea că mi’ţî ţ i n Patru-deci şi cinci, Cincî-ţlecî fără cinci Do yoïnicï levinţi... (G. D. T., Poes. pop. 49'.). Doină din Moldova : Calea mandrei aţinui O florică do ’î ceruî: Ceruï flôrea sinului, Ea ’mî dă flôroa crinului ; Cerul flcjrea din guriţă, Ea ’mî dă florea garoflţă... (Alex., Pocs. pop. 2. 237). Alta : Aş veni şi n’am cu cino, Duşmanul c a 1 o a ’mî aţine, Şi ’litre noî un doi ş’o vale Strică dragostilo talo... (Conv. lit. 18SG p. 01!)). Alexandri, „Surugiul“ : Iar când un duşman calea ’mi aţine, ÎI desmîerd faţa cu şflehiu do foc... Acelaşi, Boieri şi ciocoi, act. I sc. 10: „Domnule Radu, trezesce-te că vine duşmanul... să’I aţinem calea...“ A. Ylăhuţă, Nuvele p. 129 : „Tu, om să sfărîml petrele ’n palmă, în loc să te-apucî de-o trebă, aţii calea celei fete şi 'ţi prăpădesc! ) era acea vocală nehotărîtâ între i şi u pentru care împăratul Claudiu voîâ să născocescâ o" literă specială; de aceia în „stupeo“ Şi „stipo“ radicala este aceiaşi (cfr. Cors-sen, Ausspr. 2> I, 505), iar în latina vulgară circulau de o potrivă „stippa“ şi „stuppa“, „stipare“ şi „stupare“ (Du Cange). In scurt, românul aţipesc este latinul a d - s t i p e s c o sau a -s t i p e s c o. Mitropolitul Dosofteîu , Synaxar 1681, Noevr. 4 (f. 106 a) : „ş’am aţiipitu puţânelu de-am dormit suptu umbrâ de uni pomu...“ Yrancea, Sultănica p. 128: „Şeful de masă tresări ca un om care aţipind pe scaun moţăe şi se isbesce cu barba de pept. ..“, unde aţipire nu este încă deplină, de oră-ce mai urmeză m o -ţ ă i r e. Acelaşi raport ne întimpină mai jos între aţipesc şi clipesc sau c 1 i p o -ce sc, adecă mai mişc din ochi. Balada „Drăguţa înşelată“ : Maica tot lucra, Mereu se ’nvărtîa, 2091 AŢIŞORELE 2092 Tote le făcea, lar fiica şedea Cu ochit clipind, In somn aţipind... (G. D. T., Pocs. pop. CGl). Basmul „Fata Ciudeî“ (Sbiera, Poveşti p. 60): „Tot nu se da somnului, tot se ’mbărbăta; dară maî pe urmă aü fost biruit de fire şi aü aţipit puţin. Cum aü clipocit, aü slăbit căpăstrul din mână...“ In Banat, îmî scrie d. S. Lîuba din Maidan că pe lîngă aţipesc se între-buinţâză în loc de moţăesc verbul cu că esc, neapărat dela „cuc=ame-ţit“ (Marian, Ornit. I p. 47). După fie-care deşteptare din somn, urmézá o nouă aţipire înainte de a -dormiré. I. Créngá, Ivan Turbincă (Scrieri I p. 302): „Ce-ar maî fi şi cutremurile ieste, (|ise Ivan, mai făcend câte-va cruci pînă la pămînt, şi apoi érá se culcă. Dară când să aţipescă, de o dată se aud prin casă o mulţime de glasuri. ..“ Doină din Ardél: — Trandafir de pe ferestă, Nevastă, dragă nevastă, Scolă, mulge vacile, Că résare sórele! — Fóie verde de dudñü, Măi bărbate, dragul meü, Lasă să maî aţipesc, Că mintenî le ţîrcotesc ! (J. B., Trans. 456). Basmul „Pici ramură“ (Stancescu, Basme p. 15): „Eoptea nu aţipi nici cât dai într’un amnar. . O formă gerundială curat poporană aţipindă în loc de aţipind, la Jipescu, Opincarup. 38': „Colindători dé trimişi plécá la alţi săteni, îi scolă şi pe ei, ş’apăi se ’ntorc iară la hăî d’ântâî care li sé par mai codelnici şi ’Í deştâptă d'or Iii aţipindă...“ v. Adorm. — Aromesc. — Gucăesc — Jloţăesc. — Somn... Aţipdlă (plur. aţipeli), s. f.; assou-pissement. înţepenire după m o ţ ă e 1 ă şi înainte de adormire. Sinonim cu aţipire, dar cu o nuanţă maî substantivală. Jipescu, Opincaru p. 103 : „când te trezesci că ai drepturi, scolă din aţi-pe'lă. ..“ v. Aţipesc. ■—c'lă. Aţipire Aţipit, - v. Aţipesc. — Aţipelă. Aţiş6ră (plur. aţişo're), s. f,; petit fii, filet. Deminutiv din aţă. Sinonim cu a ţ i c ă. Ţichindel, Fabule 1814 p. 156 : „Copii ! iată ceuca ceia ce gânde a fi maî mare decât un vultur. — Aceşte legân-du-o cu aţi§ore de picior, o hrăne şi se juca cu ia...“ Acelaşi p. 261: „capul mieu numai cât într’o aţisoră atârnă...“ v. Aţă. — Aţi§6rele. — -i§ — -oră. Âţişorele, s. f. pl. artic.; sorte de jeu enfantin. Copiii îeaîi câte doi o aţă lungă şi, întint^end’o legată la capete printre degetele amînduror mânilor, îî dau diferite figure geometrice, numite : oglindă, mesă, cruce etc.; bună-orâ: oglinda sau apa: crucea: 2093 AŢIŢ 2094 Aţiţ (aţiţat, aţiţare), vb. ; attiser, exciter, stimuler, susciter. „A aţiţa, a a-p rin de focul; a întărită, a re-scula, a înteţi, a îmboldi, a s u m u ţ a“ (Costinescu). „Aţiţare = a aprinde focul, de aci în genere a aprinde, a deştepta, a înflăcăra“ (L. M.). In privinţa focului, aţiţ este aceia ce ’î scornesc în privinţa vîntului, de unde şi apropiarea între ambele cuvinte. Dionisie Eclesiarcul, Chron. (Papiü, Monum. II p. 168) : „răsmiriţa acésta a doua într’acestaşî chip s’aü scornit Şi s’aü aţiţat. ..“ A face foc materialmente, a sufla pentru ca să se aprindă mai bine, este sensul fundamental al lui aţiţ. Moxa, 1620, p. 354 : „veni unü lupü deîn pădure şi purta gâtejii de bâga în focü, ïarâ unü vulturü bâté cu are-pile şi aducïa vàntü de’lü aţiţa...“ O maximă d'ale vornicului Iordachi Golescu (Conv. lit. 1874 p. 74) : „Cum vîntul aţiţă focul, aşa vorba aţiţă vrajba“. Basmul „Poveste ţerăn0scă“ (Ispi-rescu, Legende p. 254) : „De maî ţinea lupta numai cât aî aţiţa un foc, s’ar fi muiat şi cine scie ce se întâmpla. -.“ I. Créngá, Capra cu trei îe^î (Conv. lit. 1875 p. 342): „Şi aşa picând, pune pólele ’n bráü, îşî suflecă mânicele, aţiţă focul şi s’apucă de făcut bucate. ..“ A. Pann, Prov. II, 153: Cu o mână îî dă ţîţă, Cu alta focul aţîtă..." Proverb: „Dintr’o scântee se aţîţă focul“ (Pann, II, 93). Locuţiunea proverbială : „îmi aţiţ paiă în cap = îmî fac nevoe“ (Lex. Bud.); mai obicinuit: „îmî aprind paiă în cap“. Dela foc, aţiţ se índrumézá spre alte accepţiuni trecénd maî întâiu prin asociaţiunea de idei cu ferbinte, aprins, înflăcărat etc. Cantemir, Chron. I p. 241 : „care lucru pre cât inima lui Traían aü în-puns, pre atâta, înfierbântând’o, spre izbândire şi răscumpărare aü a-ţiţat’o...“ A. Pann, Moş-Albu, I p. 39 : Căcî, dacă se stinge dorul cel a pr i n s din căpătâîu, Nici o dată nu se pote se s’a{î{e ca întâiu... Acelaşi, Prov. III, 85: „Plosca ’1 aţîţă mai tare de se făcu numai f o c...“ Aţiţ vrajbă: Nic. Muşte, Letop. III, p. 41 : „iară Ilie Cantacuzino acolo aü rămas, aţi-ţăndu-se vrajbă între Domnul Muntenesc şi între Mihaî Yodă. ..“ Beldiman, Tragod. v. 1493 : Vrajbă între ei cad întru nemulţumire, Care de care să iee a ţerei ocârmuire... 2095 AŢIŢAT 209G Aţiţ zarvă sau z o r b a 1 î c : Cantemir, Chron. I p. 61 : „mare pârjol de zarvă şi nepotolită gâlcevă s’au aţiţat între Greci.. Acelaşi, II p. 88 : „pricinele zarvelor, carele spre apus ca un pojar nestâns şi nepotolit să aţiţa şi să lăţiia...“ Nic. Muşte, Letop. III p. 64 : „mare zarvă s’au aţiţat în ţară, îmmulţindu-se tălhariî. ..“ ; şi maî jos p. 70: „de câte ori zarve ca aceste s’au aţiţat asupra vre-unuî Domn, tot de risipa ţereî au fost...“ Nic. Costin, Letop. II p. 57 : „când au sosit Costantin Yodă la Udriiu, etă că s’au aţiţat şi zorbalâc întru împărăţia Turcescă...“ Acelaşi, p. 76 : „dentr’aceea s’au aţiţat şi alte răutăţi de s’au stricat şi pacea între Turci şi între Moscali.. Aţiţ nevoi, amestecături, pizme: Ureche, Letop. I'p. 161: „unul cu altul cerca sfat ce vor pute face, ca să poată hălădui de atăte nevoi ce s’au aţiţat în ţeră.. Acelaşi, p. 106 : „atăta zavistie au aţipi, că în loc de înpreunare nici să auză de numele Papii.. Aţiţ b o 1 ă : Enachi Cogălnicenu, Letop, III p. 192 : „începu a se auzi pe unile locuri de ciumă, care nu dă puţină spaimă la tot norodul, nefiind deprinşi acei lăcuitorî cu de aceste feliuri de boale, care boală au întrat şi în ernă pi’ncet, iar de primăvară s’au aţiţat foarte tare.. I. Văcărescu, p. 71: Fiori grele ’nspălmîntate ' Dai din buze când zîmbeştî, Aţiţi j u n g h î u r i necurmate, Robeşti, fermecî, minţi uimeşti... Aţiţ spre-: Axinte Uricarul, Letop. II p. 171 : „(Carol XII) erăşi făcând amestecături, aü aţiţat pre împăratul Turcesc spre oştire împotriva Moscalilor...“ Forte rar se întrebuinţâză aţiţ când e vorba de ce-va bun sau plăcut ; bună-oră : A. Pann, Prov. II, 136 : Mergênd ea, găsesco în plâns pe copila, Şi privind la dînsa, i s’aţîlă mila... Alexandri, Românii şi poesia lor : „Ele (horele) aţiţă veselia giocului şi adese-ori, desvălind tainele inimelor, slujesc de misteriosă coînţelegere între acei ce se iubesc...“ Gr. Alexandrescu, „Viaţa cămpe-néscâ : Ca cercul acel supţiro Ce-aţiţă din întâmplare Pe-o undă nemişcătore Un vînt cu lină suflare... Cuvîntul aţit e învederat latin, dar nu se găsesce în latinitatea clasică. Grôber (Arch. f. lat. Lexikogr. t. 1, p. 244) construesce o formă latină vulgară a 11 i t i a r e , de unde span. at-tizar, vechiu-franc. atisier, noü-frances attiser, prov. atisar, catal. atiar, por-tug. atisar, reto-rom. s-tizzar, ital. at-tizzare şi al nostru aţiţ. v. Aprind.—Foc. Aţiţâre (plur. aţîţărî), s. f. ; l’infin. d’a ţi ţ pris comme substantif : action d’attiser, d’exciter. Suflare în foc ca să se aprindă mai tare, iar figurat : -îndemnare la o faptă, mai ales rea : la duşmăniă, la rësboïu etc. Cu un sens mai substantival serice aţiţă-t u r ă. v. Aţiţ. Aţiţat, -ă, adj.; le part, passé d’a-ţi ţ pris comme adjectif : attisé, excité. Foc aţiţat de copii. Flacără aţiţată de 2097 AU 209S vînt. Figurat: om aţiţat de alţii la o faptă rea. Resboîu aţiţat Vrajbă aţi-ţaţă. Nic. Costin, Letop. I p. 88 : „văzănd acei doi fraţi oştiri aţiţate între nemul lor, vorovindu-se amândoi s’au clătit den Iliric...“ v. Aţiţ. Aţiţător, -ore, adj. et subst. ; at-tisant, excitant, instigateur. Ci ne-va sau ce-va care aţiţ ă, fie foc, fie vre-o faptă rea. Ureche, Letop. I p. 132: „au prins Ştefan Vodă pre Radul Vodă, carele au fost aţiţător de păgănî asupra creştinilor. ..“ Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom. p. 67): „mâniei aţiţitoriu să să arate...“ v. Aţiţ. Aţiţătură (pl. aţiţăture), s. f.; „atti-sement, excitation, instigation“ (Cihac). v. Aţiţare. u Au s. au, conj.; 1° ou; 2°est-ce que? Ambele sensuri sînt bine deosebite de Laurian şi Maxim : „Aii, con-juncţiune în locul căriîa acum e mai mult în us compusul sau: aii noi aii voî=saii noi, sau voi; interogativul aii, care se pune la începutul întrebării spre a-î da mai multă putere: Aii nu sciţi că trăim într’un stat constituţional? Aii doră tu eşti Domn în ţeră ? Au doră aţi uitat ce v’am spus atât de clar şi limpede?...“ In ambele sensuri, aii este latinul aut, care de asemenea se întrebuinţa forte des în proposiţiuni interogative; în limba valonă a u, francesul şi portugesul o u, italianul o şi od, span. o, u, provenţ. o, o z. Numai la Români acestă con-juncţiune a desvoltat pe deplin sen. sul interogativ, ast-fel că s’a speciali- sat prin el faţă cu sinonimii sau şi orî=vechîul veri, şi s’a apropiat de o r e=vecliîul vare. Intre interogativul au şi intre interogativul ore există totuşi o nuanţă de sens, cel de’ntâîu întrebuinţându-se numai atunci când întrebătorul scie bine ceia ce întrebă şi se miră ore-cum că nu o scie cel întrebat. Conjuncţiunea alternativă aii: Ion din St. Petru, 1620, 15 (Mss. în Acad. Rom.) : „să luaţi toţii ce veţi găsi în peştere : au lemne, au ose, au piîatră, au ce’ţi va păre, totu să luaţi...“ Pravila Moldov. 1646, f. 112 : „aca-sta stâ pre gîudeţu să respundzâ ce să dzice numărulu şi căt va fi dze-strîa, multu au puţinii...“ Ibid. f. 52 : „or-care fecoru sau slugâ sau fie cine va fi, de va şti şi va cunoaşte că vorii să ucigâ pre cine-va, au cu otravă, au cu armă, au fie cu ce fial de moarte...“, unde aii alter-neză cu sau. Act muntenesc din 1679 (A. I. R. III, p. 253): „să aibă a’ş strânge pre ai lui oameni cari sintu rumâni den Moldova ver-unde i-ar afla în ţera dom-nii-mele, au în sat domnescu, veri boerescu au călugărescu v e 1 (sic) prin slobozii au la oraş au veri-unde T-ar afla...“, unde au alterneză cu veri. Nic. Costin. Letop. II, p. 11 : „După cum sănt faptele oamenilor într’acestâ lume, au bune, au rele...“ Inventariul Cotrocenilor 1681 (Mss. Arch. Stat.), f. 28 : „să hie svintii mănăstiri den toată vama oraşului dă-la Floci, însă a treia parte den ce s’aru aduna, au den vama peştelui, au den vama altor bucate ce se vor vende, au den judecăţi, ati den prăzî, au veri den ce...“ Fragment omiletic din sec. XVII (Cod. Mss. miscell. al bis. sf. Nic. din 2099 AU 2100 Braşov, p. 271): „diîn ce vom avé, sä dâm şi să’i ajutâm, au bânişorîi, au păine, au liăinişoare, au încălţî-mintu, macarö unü pâharu de apâ...“ Alt text (ibid. p. 687) : „cine îaste acela de acolo? înpâratü au săracii, bogat au méserü, dereptü au păcâtos, au cine ïaste ?.. Compusul aii-u nde în loc de orî-unde în Noul Testament din Belgrad, 1648, Marc. XIV, 14 : Et quo cu n- Şi au -unde va întră, ziceţii stăpânului casei.'.. q u e introierit, dicite domino do-mus... In loc de negativul „sau ba“ vechiul graîu obicînuesce maî mult: „aii ba“. Şiapte taine, 1644, p. 15 : „va fi lucrulu cu prepusii, oare botedzaţi săraţii, au ba...“ Pravila Moldov. 1646, f. 87: „sta pre sama giudeţului să gîudece acel lucru şi acîa vinâ de carîa să teme muîarîa, poate să fie de chizeşie, au b a...“ Cantemir, Divanul lumii, 1C98, f. 38 b: „Acmu dară să socotim, oare aceşti 40 de ani vieţuitu-i-am deplin, au b a?..“ Prina«-ba noi trecem deja la funcţiunea cea curat interogativă a lui aii, o funcţiune în care el corespunde latinului n o n n e sau n u m q u i d, construindu-se maî ades cu n u sau d o r ă : au n n, au dor ă. Silvestru, 1651, ps. LIII ...au n u e a scunsu Davidü la noî?.. ...n onne ecce David abscondi-tus est apud nos...? Mitropolitul Dosofteiu, 1680, ps. LXI: De au n u lui Dumnedzău su-pleca - să - va sufletului mîeu?.. Nonne Deo subjecta erit a-nima mea?.. Biblia Şerban-vodă: Hebr. I, 14 : Au n u toţi sântü slujitoare duhure...? 1688, Paul. ad Silvestru, 1651, Au păriâ în vec mă va lepăda Dumnedzău? şi nu va mai vria să’m fie cu bine? Âu doară s’au sfărşit pânâ în vecii mila lui ? au sfârşitu-s’au cuvăntulu lui den nemîi în nemu? Au uîtatu-s’au Dumnezău di-a-rniluirîa? au în-chis’au întru mânia sa milele sale?... Dosofteiu, 1680, ps. XLIX: Nonne om-nes sunt administratorii spiri -tus...? ps. LXXVI : N u m q u i d in saecula projiciet Dominus, et non apponet ut bene-placeat ei adhuc? Aut in finem abscidet miseri-cordiam a gene-ratione et gene-ratione? Aut obliviscetur rni-sereri Deus, aut continebit in ira miserationes suas...? Au doară mănânc carne de taur, şi au d o a-r â sânge de ţapii biau?... N u m q u i d manducabo car-nes taurorum, aut sanguinem hircorum po-tabo... ? unde la Silvestru, 1651: „au doarâ voiîi mânca carnîa tauriloru ? au voiu be sângele ţapilor?“ iar la Coresi, 1577: „au doarâ mănâîncii carne de juncii, sau sănge de ţapii beu?“ Pravila Moldov. 1646, f. 19: „le-au făcut totu într’un locu suptu oblastiia unui domnii şi gudeţu, au doarâ şi aiuri într’altu locu? sau fost’au cer-tatii pentru aceştia, au doarâ n’au foştii certatu?...“ Ioan din Vinţi, 1689, f. 70 a : „Au toţi’s Apostoli? au toţi’s prooroci? au toţi's învăţători? au toţi’s puternici? au doarâ au toţi darure de vinde- 2101 4-AU 2102 care ? au doarâ toţi grăescu în limbi? au doarâ toţi răspundă?...“ Corbea, Psaltire circa 1700 (Mss. în Acad. Rom.), ps. LIX : Aii n u tu, Doamne, carele pre noî Ne-aî lepădat dela tine în nevoi?.. Anton Pann, Prov. I, 101 : Ce me porţi din pom în pom, Ca căscat din om în om ? — Dar ce ? o întreba el, Căscatul umblă asfel? Dise ea : dar aii nu scit ? Gîaba dar eşti între vil... Doina „Aolică“ : Aolică, Dodo, fa! Aii tu nil-al făcut ce-va De nu te mai pot uita?... Doină din Ardél : Cucuie, pasăre sură! • Ce tot cânţî la noî pe şură ? Aii ţi-î iome, aii ţi-î sete, Aii ţi-î dor de codrul verde ?.. (J. B., Trans. 122). Printr’o obicinuită contracţiune, poporul rostesce une-orî, inaï ales peste Carpaţî, o în loc de aii; bună oră în-tr’un cântec din Transilvania : Cu cheile s’or jucat Mulţî pruncuţi Nepricepuţi : Nu sciü în foc le-aü ţipat, O’n apă le-aü aruncat... (Pompiliü, Sibiu, 54). sau : Spune’ml ce morte doresc!? Cum vreî să te chinuescî ? îe-oîu tăia, te-oîu împuşca, O’n sabie te-oîu lua ?... (Ibid. CG) v. Ore. — Ori. —Sau. 2Au s. aü, interj.; bah! Interjec-ţiune de mirare unită cu nepăsare, când se întâmplă adică ce-va neobicî-nuit, dar care nu ne pré tulbură. La Plaut şi la Teren ţiii e désa acéstâ in-terjecţiune sub forma au şi hau. Ion Ghica, Scrisôrea XXIII : „în loc de Timoteî cu trăsura vine Yintilă, sărind într’un picior, t^icêndu’ï rî^ênd: Aii! Dumnea-ta să trăescî, că pe Timoteî l’a mâncaaa...t Moş-Martin, şi nu mai striga de géba...“ Basmul „Găitan de aur“ din Banat (Picot, Dialectes roumains p. 34) : Au! dartătle Ah! je t’ai prinsei odată!.. pourtant pris une fois!... v. a-AÏ!— U! 3,Au s. aü, adv. ; oui-da, certainement. Cuvînt forte remarcabil, pe care noî îl cunôscem de o cam dată numai din Dobrogea : „Ţeraniî de aici între-buinţ0ză cuvîntul au în loc de da; buni-oră îl întrebi: aï făcut cutare lucru? el rëspunde au...u (I. Alexandre-scu, Constanţa, c. Aliman). Latinesce au - saü aut- are acelaşî înţeles afirmativ în verbul a u t u m o „<|ic da“, opus verbuluî negumo „dic nu“. Românul ţărănesc cm să fie ore. o rămăşiţă din acel au tu mo, după cum tot la ţărani se dice a u în loc de au d=audio? v. '1-Au. — 5'Aî ? 4Aù, interj. ; hé ! O scurtare din aud şi din au^ï, forte răspândită la ţeranî. Une-orî se aude aspirat : hau. „Ciobanii de aice <|ic : hau mu, în loc de: aud mă...“ (pr. I. Manoîlescu, Yasluïu, c. Berésa). La Românii din Biharia : „aii, aù, =au<|ï, au(|ï!“ (Conv. lit. 1887 p. 1004). ,,^/ = abrev. din auçlï! Aprope exclusiv pentru auijï“ (Y. Yaida, Dia- !ect sëlàgian, în Tribuna din Sibiu, 1890 No. 85). v. Aud. '■ Aùâ s. âuă, s. f.; t. de Botan. : 1°. raisin en général, Uva; 2°. variété de raisin. Strugur, moldovene-sce p ô m ă, fructul viţei de vie, cior-chinul eu bôbele luï; Text macedo-român (Dr. Obedena.ru, Texte ed. Bianu p. 143) : Frûndë-le verdi ïea ’si le avea, Aua laie ’şl o façea ; Di aua vliin-lu çi s’ fâçea, Amar ca pilonl-lu 'si era... ' (Elle avait des feuilles vertes, elle produisait du raisin noir ; le vin qu’on faisait avec ce raisin était amer comme l’absintlie). La Macedo-româniï auă, tot-d’auna cu tonul pe u; la Daco-românï tonul pe iniţialul a preface pe u în o deja în Palia din Orăştia dela 1581, Genes. XLIX. II: La-va în vin veşmântul său şi în sângele aoiei tămbariulu său... Lavabitin vino stolam suam etin sanguine u v a e amictum suum... Forma nearticulată auo în loc de ană ne întimpină în Psaltirea Şche-iană circa 1550 (ed. Bianu, 492), ca şi la Coresi, 1577 (ed. Hasdeu, 412): „şi sänge de ano bé vinü...“ Noul Testament din Belgrad, 1648 Apocal. XIV, 18 : Slobozi séceré ta cé ascuţită, şi culége strugurii viei pământului, căs’aucopt aua... Mitte falcem tuam acutam, et vindemia botros vineae terrae, quoniam matu -rae sunt u v a e ejus... unde la margine, ca scoliă, cuvîntul ne mai fiind pe atunci pre-obicinuit, se pune lîngă aua—poama. Este forte remarcabil că ’n acest pasagiu se face o deosebire între strugur şi ai ui: strugur corespunde latinului „bo-trus“, în contextul grecesc ¡Sotqvg, iar auă lui „uva“, grecesce Gcayvli]. In glosarul slavo-românesc circa 1600 (Cuv. d. bâtr. I. p. 268) cuvîntul se găsesce de doe ori : „rpo^t, aua, strugurul; „rpeanoBeiiie, strugurii, aua...11 Dispărend din graiu ca termen general pentru tote varietăţile de strugur, auă s’a păstrat totuşi în unele regiuni ale României, anume pe lîngă Olt, cu sensul specialisat de o singură varietate, un fel de strugur alb mărunţel, care se apropiă de varietatea numită b e r-b e c e 1 şi pe alocuri se identifică cu ea. „Numiri de struguri : corb, gorgan, comă albă şi negră, raza eh ie, berbece 1, vulpe, vînătă, s ă i n ă, c â î n e s c ă, b r a g h i n ă, auă...“ (C. Bărbulescu, Dolj, c. Ca-lopSr). „Alia, sau cum îi mai dice şi berbec e 1, este un strugure cu bobele mărunte şi dese, deosebit de comă, de tâmâiosă, de corbu, de crăcănată, de roşi oră...“ (C. Pope-scu, Teleorman, c. Cîora). „Strugurele numit aua se asemenă cu cel a 1 b, cu deosebire că bobele sînt mai mici şi mult mai des aşezate pe ciorchin...“ (I. Comănescu, Teleorman, c. Voivoda). Românul auă este învederat latinul u v a, conservat de asemenea la Italieni, la Spanioli etc. In forma macedoromână aiiă, iniţialul a- ar pute să fie protetic întocmai ca în „aumbră“ în-loc de „umbră“; acestă explicaţiune însă nu ajunge faţă cu forma daco-română âuă, pentru care noi am propus deja în Cuv. d. bătr. I, 268, următorea desfăşurare fonetică: 1° din uva — oaă, cu oa=uv ca în ploae=pluvia; 2°. din 2105 AUD 2106 oaă—oauă, cu epenteticul u ca în rouă, (Jiuă etc.; 3°. din oauă—auâ cu af'e-resă ca în strachină din ostrachină ( = OffTQlXKll’(X). v. -'Berbecel. —Strugur. -■ Auă. —v. Aumeclă. — âuă 1 „}. — v. — au. — aucaj Âubă, s. f.; enclos, clos, cour. Cu-vînfc ţărănesc din Moldova, cules de G. Seulescu : „auM=-o grad ă“ (Archiva Albinei, 1847, Suplem. No. 41)..Este o rămăşiţă din epoca năvălirii Mongolilor, sau pote dela Cumani, căci în dialectul turc-oriental o ba, vechiu auba, insemneză „tente, foyer domestique“ (Vâmbery, cagat. Spachstud. p. 215). v. Cocîobă. Aud s. au£ (ciudit, auclire), vb. ; entendre, ouir. A simţi sonurile, a primi în tipăriri prin organul urechilor: aud bine, aud reu, aud de aproape, aud de departe, nu aud, abia aud, aş vre să aud. In flexiune, se rostesce de o potrivă aud şi aud, să audă şi să audă, ca şi „văd“ şi „vă^“, „să vedă“ şi „să vedă“-; dar nici o dată noi n’am întimpinat în graiu sau în texturi formele audere, auclem, audeţî, după cum pretinde Costinescu, ci numai: auclire, ciudim, aucliţi. Lătinesce audio, an-dire, ital. udire, provenţ. auzir, franc, o u 'i r etc. (Cihac). Construcţiunea regulată a lui aucl este cu acusativul: aud pe cine-va, aucl ce-va; în vechile texturi ne întim-pină însă într’un mod de tot excepţional aud cu dativul, ca lătinesce în „audio dicto“. Gr. Alexandrescu, „Drăgăşani“: Din vreme ’n vreme numai de dincolo de delurî Părea c’aud un sunet, un uet depărtat, Ca glasul unei ape co ’necă-ale el valuri... 21.177. II. Balada „Mihu Copilul“ : Ian staţi s’ascultaţî Ş’armele apucaţi, Că eii cam auz Un glas de cobuz... Balada „Mioriţa“ : Ca să me îngrope Aice pe-aprope In strunga de ol, Să fiu tot cu voi, In dosul stânil Să’mî aud cânii... Doina „Femeia temută“: Frunză verde de agude! Strig la puica, nu m’imcfc, Şi ăe-aude, ea s’ascunde, Ea s’ascunde, nu’mî rSspunde... (Alex., Poes. pop.2', "43) Doină din Banat: Aurji tu, mândro, n’aii^î ? Ori n’aî gură să ’mî răspund! Cum te strigă neîca ’n frundî?... (Vulpian, Texturi p. 49) Zilot, Cron., p. 33: „şi fiind-că oraşul Craiovei cade cam pe costă, de unde se vede pe lunca Jiîluî în partea despre care venia Pazvangiii, auclin-du-se din Craiova un chil om an de pusei şi de strigări, s’au uitat din orăşeni...“ Silvestru, 1651, ps. XXVI: „auzi, Doamne, glasul mieu ce strig! miluîaşte-mâ şi auzi-mâ pre mine!..“ C. Negruzzi, Scrisorea XIII: „Fi! nu ’i frumos, domnule; şi ca să te pedepsesc, n’o să te sărut trei (|ile. Au-clitu m’ai?...“ Impersonal: „se aude = le bruit court“ (Cihac). Deşi orî-ce aurire presupune urechi, totuşi pentru mai multă energiă se pote <|ice pleonastic: „aucl cu urechile mele“, ca şi: „văd cu ochii mei.“ 68 l 2107 AUD 2108 Ion Neculce, Letop. II p. 239: „u-ritu-l’au toţi pe Duca Vodă şi se ruga toţi luî Dumnezeu să’i mântu6scă din manele luî, şi '1 blăstăma dela mic pănă la mare de auzîa slugile luî cu urechile...“ Ca funcţiuni ale organelor celor maî însemnate, carî sînt aşa (|icend ca doS porţi ale înţelegerii, aud şi vSd se însoţesc forte des în graîu, fie afirmativ: „am ve<|ut ş’am auăit“, fie negativ: „n’am veţi ut, n’am audit“, aretându-se prin acestă însoţire o certitudine maî deplină că noî seim ce-va bine sau că nu seim de loc. Balada „Oprişanul“: Dar unde s’au pomenit, S’au v S d u t şi audit Doă săbii într’o tecă, Doi Domni în ţară săracă... Aud se referă cătră ascult întocmai ca „v£d“ cătră „privesc“ sau „me uît“; adecă aud este o facultate organică, a căriî întrebuinţare voită devine ascult, astfel că se pote <|ice: „te aud, dar nu vreu să te ascult“, căci urechile cele sănătose primesc sonul vrend-nevrend, însă prin voinţă eu pot să mi le astup sau să ’mi îndrep-tez luarea a-minte într’o altă parte. Ascultare implică audire, nu viceversa. Mitropolitul Dosofteîu, 1680, ps. LIII: Dumnedzău, audzu, făgada mia, ascultă graîurile rostului mîeu... Deus, exaudi orationem meam auribus per-cipe verba oris mei... grecesce: sîadxovaor, îvohiaca; la Silvestru, 1651: „auzi, ia a - m i n t e...“ Acelaşi, 1673, f. 8 b: Că ml-au auclsăt Domnul glasul de plînsoare Şi mî-au ascultat Domnul ruga la strîn- soare... Prin audire, ca şi prin vedere, omul află, de unde aud adesea se şi întrebuinţeză în loc de aflu. Călătoria Maîceî Domnului la iad, circa 1550 (Cuv. d. bătr. II, 320): „n’aţi audzitu că printru numele meu munci-se-va totu cela ce nu va crede...“ Doină din Dobrogea: De când mama m’a făcut, Ibovnică n’am avut, Dar a-seră într’o ciudă, Fetele să mS audă, Numai treî am căpStat, Numai- treî am sărutat... (Burada, CălSt. 25-1). In proverbî şi locuţiuni proverbiale: Despre ingratitudine: „Fă bine să ’ţi audi reîi“ (Pann, II, 86). Despre experienţă: „Mult trăescî, multe audî; mult umbli, multe ve<|î“ (ibid. II, 4). Despre indiscreţiune: Găina când va ouă, Aude o mahala... (Ibid. I, 102). Caracteristica surdului: Când este luna veche, Nu aur} d’o ureche; Când este luna nouă, Nu au} d’amîndouă... (ibid. II, 14G). Cu acelaşi sens: „Strigă dela munte ca să ’1 audă, şi dela Dunăre ca să ’i respunt^ă“ (ib. I, 94). Despre bătae: Basmul „Aleodor împerat“ (Ispirescu, Legende p. 47): „...ea nu se putu opri, ci îl săruta. Aleodor, cum se deştepta, îi trase o palmă de audi câinii în Giurgiu. Ea plânse...“ Basmul „Poveste ţerănescă“ (ibid. p. 262): „Smeul trase fetei şi de astă dată o calcavură de audi câinii în Giurgiu...“ 2109 AUD 2110 In loc de „câinii în Giurgiu“ se dice une-ori „cocoşii“: „Când ţi-oiu trage o palmâ, audî o c o ş i î în Giurgiu“ (T. Pop-pescu, Buzeu, c. Chiojdu-Bâsca). Cu acelaşi sens: „Te bat de audi toca în cer“ (R. Simu, Trans., c. Orlat). Aceiaşi locuţiune proverbiala amplificată : Jipescu, Opincaru p. 30: „Bei uni-ori pînă ’ţî trăsnesc urechili, pînă ’ţî laşi zălog căciula şi zecliîa, pîn’ aucp şi câîni’n cer şi toca la sfăntu II ie...“ v. Giurgiu. —Ilie. „Aude în gură, ca cucul“ (Tocii., Rev. I, 235), sau: „Audi tot în gură, — despre cel ce nu te ’nţelege“ (R. Simu, Trans., c. Orlat). In ghicitori: Despre' „Tunet“ : Ce sună dintre liotară Şi s’aude-a. noua ţeră ? (Tribuna din Sibiu, 18S5 p. 930). Despre „Clopot“ : Bato toba ’ntre ho tară Şi s’ande ’ntr’altă ţeră... (Ţara nouă, 1SS7 p. 1D9) Variantă: Rage Buga ’ntro liotară Do s’aude ’n a noua ţară. (Sbiera, Povoştî, 320). sau: Sunai frîul în curte Ş’audi murgul din munte. (Ispirescu, Ghicitori p. 20). Aud în urări şi blăsteme poporane: „S’audhn de bine!“ (Baîcan, Vorbe bune p. 1). „Să v’auţlă D-(|eu! —Să v’audă sfin-tul! — Să Y’audă cel de sus!“ (ibid. p. 6). Jipescu, Opincaru p.,144: „— Opincili să se rupă, stăpânu să trâéscâ ! „ — Să te-audă sfântu Ilie, logofete!..“ Ion Créngâ, Moş Nichifor Coţcariul (Conv. lit. 1877 p. 378): „ — Să tQ-audă Dumnedeü, să am băeţi, moş Nichifor! „— Asemene şi eü gonitori, giupă-neşică, că de băeţi nu mai trag nădejde...“ Intre blăstemuripoporane: „n’ai mai audi cucul cântând!“ (R. Simu, Trans., c. Orlat). Aud se întrebuinţ6ză forte des în interjecţiuni de mirare saü de necaz, mai obicinuit reduplicat: „ia audi colo!=da sieli’ einmal lier!“ (Dr. Polysu). Pann, Prov. III, 114: AujA ! aùjï! vicleşuguri I Să nu sciü eü ce lucrez ! ïa vedi cu ce meşteşuguri Va să mô facă să crez !... Acelaşi, III, 107 : — Să me bată Dumnezeii D’oiü fi furat calul eü, Calul dëü e vinovat, El pe mine m’a furat... — AurJî, audî cal mişel !.. Ibid. I, 26 : Ea cum îl aude, luând furca sare Şi ’1 încarcă bine cu ea pe spinare, Strigând : audî vorbă ! audî fiée o dată ! Tocma un ca tine de min’ joc să’şi bată? .. C. Negruzzi, Cârlanii, sc. 6: „Audî, nătărăii! pentru că mi-e drag să şed la vorbă, hop! li se nazare nu sciü ce...“ Ibid. sc. 17 : „A, ţolina, audi ce ’mi face! Las c’oiu dobzăla-o eü...“ Alexandri, Rămăşagul, sc; 4: „Tinca. —Pare-mi-se, dragă Smărăn-diţâ, că ţi-am înţeles planul. „Smărăndiţa. —Dacă l’ai înţeles, cu atât mai binf', pentru că n’oiu fi silită să ti’l tălmăcesc. & 2111 AUD 2112 „Tinca.— Audi, şi rata, cum s’ascunde de mine Alţi idiotism!: Yrancea, Sultănica p. 6: „Apoi, când se maî muia jocul, numai ce’î au-dîaî pe toţi, care maî de care: — Hai să ne fie de bine!..“ Ibid. p. 11: „Unii mai împeliţaţi numai ce’î auclî: sări, cutăriţă!..“ 0 formulă în descântece: Nime nu l’a vSdut, Nime nu l’a atttf.it... A aticii d e n u m e : Doină din Ardei: Prăpădi-te-ai, badeo, ’n lume, Să nu’ţî mai au§ de nume... (E. Simu, c. Orlat). Alta: C’am şi eu o fică ’n lume Şi nu’I mal aud de nume... (J. B., Trans. 171). O oraţiă de nuntă: Au§ind de numele dumitale, Că eştî negustorită mare, S’a bucurat forte tare;.. (S. F. Marian, Nunta p. 333). Nic. Muşte, Letop. III p. 56: „nu era bucuros nici de nume să’i audă...11 «s A audi din bătrâni = prin tra-diţiune strămoşescă. Doină din Moldova: Aniise din bătrâni Că’I rea pânea prin străini, Autji, dar n’a credut, Pîn’ce singur a v&dut... (Conv. lit. 18SG p. 444). Doină din Bucovina: Frundă verde trei măslini, Am au§it din bătrâni Că’î r&u, frate, prin străini; Am autfit, n’am credut, M’am dus singur ş’am v&dut... (Marian, II 89). Ion Neculae, Letop. II p. 197 : „Ştefan Yodă cel Bun multe războae au bătut; şi aşa se aude din oameni veclii şi bătrănî că căte războae au bătut, atăte mănăstiri cu biserici au făcut...“ -Cantemir, Chron. I, 332: „din pomenire moşilor strămoşilor audim, precum unde acum este Oblu-ciţa, căriia - Turcii îi zic Isacce, să fie chemat vadul Dunării...“ Poporul cre^end că lupul nu atide bine, îi dă epitetul de „Wauăe“, bună-oră în basmul „Copiii văduvului“ (Is-pirescu, Legende p. 338): Uuii! N’aude, N’avede, N’agreul pămîntuluî Şi uşorul vîntuluî, Căţeluşii mei, Că v6 piere stăpânul... cântecul prin care băiatul vînător îşi chiamă fiarele ce ’î slujia: lupul, vulpea, ursul şi iepurele. La Bolintinenu: O ! Waudc! o N’a-vede, N’a greul pămîntuluî!.. Hîarele prin crânguri verde Vin cu sborul vîntuluî... In oposiţiune cu lupul, vulpea aude forme bine, de unde locuţiunea proverbială: „aude ca o vulpe“ (R. Simu, Trans., c. Orlat). v. Căţeluş. — Lup. — ATa!— Vulpe. Forme archaice: Legenda Duminiceî, 1600 (Cuv. d. bătr. II, 49): „şi ’m voîu întoarce faţa de cătră voi să nu audzu plăîngerile voastre...“ Dosofteîu, 1680, ps. XXV: „s’audzu glasul laudiî sale...“, unde disilabic la Coresi, 1577: „să auzii glasulu“, dar eraşî trisilabic în Psaltirea Şcheiană circa 1550 (ed. Bianu): „se audzu“. 2113 AUD 2114 Doină, clin Ardei: Es afară, v&du-o, întru ’n cas’, augu-o... (J. B., Trans. 99). Trisilabicul audi alături cu disilabi-cul audî, in care finalul t ajunge chiar a dispare. Mitropolitul Dosofteîu, 1680, ps. XLIV: Audzii, fiîcâ, şi Audi, filia, et vedzu... vide... la Silvestru, 1651: „auzi, fie...“ întregul u final la gerundiîi în actul muntenesc din 1622 (A. I. R. I. p. 81): „dumnelor auzindu aşa, au venitu la noi şi ne-au întrebatu: moşilor, a dumnevostră este moşiîa pe acel vărfu la Vălcani? noi amu spusu că este a nostrâ; dumnelor au zisu: nu ne veţi -vinde noo acel vărfu ca să facemu o sfântă, mănăstire? dar noi, auzindu că va să facă mănăstire, ne amu adunatu...“ Formele subjunctivale aude şi audă: Mitropolitul Dosofteîu, 1680, f. 191 a: „îa a-minte, cerîule, şi voîu grăi, şi audze pământul graîurile rostului mîeu...“; dar la acelaşi, 1673,'f. 26 b: Să s’atidsă la toţ preste ţară, Să ’nţălegâ marginîa de-afarâ... Psaltirea Şcheiană, ps. XXXIII: „se audzâ blăndzii şi se veselescă...“ Imperfectul audiîam, augtiiai: Dosofteîu, 1680, ps. XXXVII: „eu ca surdul n’audzâîam...“ Ibid. ps. XCVIII: Domine Deus noster, tu exau-diebas eos... „tu-î ascul- Doamne Dum-nedzăul nostru,tu le audziîaî lor.... unde la Silvestru, 1651: taî pre eî...“ Prima personă pluralâ a perfectului organic audim=audivimus în loc de analogicul audirăm : Coresi, Omiliar 1580, quatern. VI p. 16: „După aceia amu aceste toate le auzimii şi le văzumu...“ Silvestru, 1651, ps. LXXVII: Carele auzim şi le cunoscum, şi părinţiî noştri le spuserâ noao... Quanta a u d i-v i m u s et cog-novimus ea, et patres noştri nar-raverunt nobis... la Dosofteîu, 1680: „Câte audzâm şi le cunoscum pre îale...“ Dar alături cu audim ne întimpină tot acolo şi forma audisem, ps. XLVII: Precum audsâ-sărn, aşîa şi vă-dzum... Sicut a u d i v i-m u s, itâ et vidimus... la Silvestru, 1651: „cum amu auziţii, aşa amu şi văzuţii...“ Forma organică audit în loc de analogicul audirăp: Coresi, Omiliar 1580, quatern. XII p. 5: „spuşu voao şi nu auziţii...“ = „spusei voă şi nu aitdirăţî.“ Ibid. quatern. XXII p. 4: „să so-cotimîi cine-şu de noi-şii înfrămseţare sufletului-şu său, că auziţii amu, bărbaţilor şi muerilor, şi tinerii şi bătrânii, că nu iaste de trebuinţa noao veşmintele trupului în multe chipure Şi de multu preţii...“ Condiţionalul vrea audi=&v fi audit: Silvestru, 1651, ps. LXV: Iniquitatem si aspexi in corde meo, non exau-diat Dominus... Spre strămbă-tate s’am vrut căuta întru inima mia, nu m’au vrut auzi pre mine Domnul... Dosofteîu, Synaxar 1683, Ghen. 19: „acesta fericitu de vria audzâ cândva pre cine-va făcut vr’un lucru de nevoinţâ postnicascâ, răvniîa de făcîa şi elti...“ v. 2'Voiii. Construcţiunea reduplicată la Do-softeiu, 1680, p. 155 a: „Căile mîale 211~> '21 10 spusu-le-amii şi m Ï - a i axdzilu’ m T..., undo să so observe tot o-dată, ca şi intr’un alt pasagiu de mai sus, con-strucţiunea lui aud cu dativul în loc de obicinuitul acusativ. Infinitivul nescurtat, ibid. ps. CII : ...de-a audziriîa glasului cuvintelor lui... ...ad audien-d a m vocem ser-monum ejus..." la Silvestru, 1651: „ascultănd gla-sulu...“ Yoiu ave a audi la Coresi, Omiliar 1580, quatern. XVIII p. 3: „de vămii fi rădicaţi cu pocaanie şi cu is-povedanie şi ne vămii aduce cătrâ Hristos, atunce ave-vămu a auzi gla-sulii cela dulcele...“ Acusativul personal fără pre: Psaltirea Sclieîană, XXXIII: „adecă meserul chiemă şi Domnul audzi el ii...“ Forma poetică daud ne întimpină forte des în doinele din Ardei: Damit’nm o minciună, Că Mureşu-î apă bună: Câţi beii, toţi se împreună... (J. 13., 02). Baud, mândră, ori n'awjî. Ori n’aî gură să răspund!?. . (Ibid. 73). Bauzit’am şi sciu bine Că n’oîu muri pe porinc, Ci-oîu muri în ţ6r! străino.. . (ibitl. ion. Bctuziljt, fecior! cu tundră, Mândră-î lumea cu ce-î mândră, Mândră-! lumea cu fecior! Ca grădina cu bujori... (Ibid. -100). Daţi din gură, mă! fecior!, Nu şedeţî ca ’n şed&tor!! Daurlî, măi! (Ibid.). Alelei, mă! părinţele, Bau/li cuvintele mele... (Ibid. 4^7). Despre forma aspirată ha ud v. A,Aii. '■Aii^-v. Aud. -’Au<^ (plur. audurî), s. n.; audit.ion, ou'ie. O scurtare curat romănescă din substantivul a n d i t = lat. a u d i I, u s, după care prin analogia s’a format şi substantivul ved, care — orî-co ar c]ice Cihac — n’are a face cu latinul „visus", de undo vine numai al nostru „vis“. Format din auijit, care ca substantiv aprope a dispărut din graîu, după cum vom arăta la locul şeii, aud represintă ambele sensuri ale latinului audi tus, adecă pe de o parte însuşi' simţul al căruia organ 6 urechea: „au-res acerrimi auditus“ (Plin.), pe de alta — metonimic— resultatul sau efectul acelui simţ: „dignior auditu“ (Lu-can.). In sensnl al doilea a,ud devine sinonim cu aud i re. C. Negruzzi, Scrisorea XII: „încă tot nu sîntem lipsiţi de simţul mulului, şi prin urmare ne place a asculta poveşti frumose din vremile trecute...“ Coresi, Omiliar 1580, quatern. XXIV p. 11: „de-ara fi totii trupulu ocliiu, unde arâ ii auzulu, Iară de-arâ ii tolii auzit,, unde i-arâ fi apuţitulii...“ Cantemir, Chron. I p. 175 : „nici mai mult ar fi trebuit cu une cuvinte fără temeiu ca aceste auzul cetitoriului să supărăm. . .“ Locuţiune proverbială: „Are ve(| de lup şi aud de vulpe". (Tocii., Eev. I, 233). Mitropolitul Dosofteiu, 1680, p. CXI: ... de audzid cel rău nu să va tia-me ... unde la Silvestru, 1651: „ rria nu să va teme...“ Biblia Şerban-Vodă, 1688, Paul. ad Rom. X, 17 : ... ab auditione mala non tirne-bit... de v 6 s t i a 2117 AURIRE 2.1.18 ... credinţa e 5 den auz, iară, cm-~H?pren graiul luî Dumnezeu... ... íides ex a, u -d i fc u, a u d i t u s autcm per ver-bum Christi... Mitropolitul Antim, Predice p. 3: „ca pre nişte peşti, cu mreja Dumne-deescă au prins mulţimea, şi au vînat axul urile norodelor, şi au înduplecat inimele tiranilor...“ Idiotismul: ie au audul = asurdesc, fac să, ameţescă de sgoinot. Ion Ghica, Scrisorea XXVI: „clopotele marî şi micî sunau la o şutii de biserici de luau a udul, urla oraşul de vuet...“ Ion Crengă, Moş Nichifor Coţcarîul (Conv. lit. 1S77 p. 375): „avea o biciuşca de cele de cânepă,, împletită de mâna lui şi cu şfichiul de mătăsii, cu care pocnîa de’ti lua audid. . Acelaşi, Amintiri din copilăria (Conv. lit. 1SS1 p. 3): „stropşitul de Ion, cu talanca'dela oi, cu cleştele şi cu vătraiul, face o liodorogelă şi un taraboîu de ’ti ia audul...11 s Aud se construesce cu 1 a si cu î n * sau întru. Următorele exemple vor lamuri deosebirea între cele doe con-structiunî. a Balada „Mihu Copilul“ : Un mândru cântic, Cântic de voinic, Ş’un glas do cobuz Dulce I a aia... A. Odobescu, Domna Chiajna p. 111: „Un ne’ncetat susur de tainica trădare îi şoptîa la aud...11 Enachi Cogălnicenu, Letop. III. p. 215: „Şi aducăndu’l, au început Domnul a se gîudeca cu el la Cădiu, în axizxd tuturor... Dionisie Eclesiarcul, Chron. (Papiu, Tesaur II p. 203): „şi fiind împăratul de faţa, au poruncit sa se citescă jalba Valaliieî în audul tuturor, şi după ce au citit’o au întrebat împăratul pe soli...“ Alexandri, Cetatea Nâmţului, act. II sc. 3: „Nu me sfiesc acu, în agîunul morţii, s'o mărturisesc în au§ul óme-nilor...“ Logofătul Gheorgachi, Letop. III p. 320: „o ceteşte într'auzul tuturor...“ C. Negruzzi, Cum am învăţat romanesco: „Ba nu ne înţelegem nici decum, am strigat eşind din ameţela ce mă cuprinsese într u aitţlul barbarelor numiri a buchilor lui, nu ne Înţelegem!...“ v. Aud. — --VCd, Aurire (plur. audiri), s. f. ; l’infin. d’aud: action d’ouïr, d’entendre, ouïe en général. Sinonim cu substantivul a u (|, cătră care se raportă ca „vedere“ cătră „văd“. Mitropolitul Varlam, Omiliar J043, f. 231 b: „dracii diîn oameni goneşte, bolnavii tâmâduîaşte, surdzilorü au-dzirc le da, muţilor grâire...“ Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom.) p. 36 : „vântul vivorît sau aerul tare clătit, tocmit şi frumos viersul muzicăi alcătuit, dela cat de ascuţitele la auzirc urechi abâtându’l, neauzit al face...“ Samuil Clain, învăţaturi (Blaj, 1784) p. 84: „O, părintele mieu iubite, îmi opriră limba, îmi legară picioarele, îmi ţinură mânile, îmi împedecară vedéré şi mă făcură fără de auzirc. ..“ Caragia, Legiuire 1818 p. 98 : „Martorii martorilor nu sa socotesc de martori, iară la prigonirile de stăpânire sau de liotară priîmim şi mărturiia după auzirc.. Zilot, Cron. p. 4 : Caro dup’ a moa sciinţă lo voiü arăta curat, Din vodoro ş’itujirc, precum m’am îndatorat... Acelaşi, p. 101 : „awjirca numelui lui Cutuzof în urechile Turcilor era forte 2119 AUţOTOR 2120 înfricoşata, si pentru aceia nici nădăjduia cu înlesnire a ma! puté aduna oştiri. . ." I. Yăcărescu p. 527 : Ce autfirî d’odată ! Ce tainic glas ascult ! Simţ césul c’o să bată Ce ’1 aşteptam de mult... Costachi Conachi p. 220 : Departe cu audirea de jelnic suspinul meü, Nu credî inimeî ce arde de para dorului teü... DonicI, „Bărbatul cu trei femei" : Dar n’aü trecut nici patru dile, Şi s’aü împrăştiet pi’n ţară auţh're Că cel cu trei femei bărbat De r&u lor s’aü spăndurat... V. Aud. — 2-Al(d. 1-Auçlit,-a; le part, passé d’aud pris comme adjectif : entendu, ouï, appris. Ajuns la scire prin organul urechilor; aflat prin simţul aurului. Ion Neculce, Letop. II p. 197 : „O -samă de cuvinte ce sănt auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni...“ Corbea, Psaltire circa 1700 (Mss. în Acad. Rom.), ps. CXLII : Deminéta, mila’ţî fă auzită mie, Că spre tine nâdéjdïa mî-am pus din pruncie... Negativul comparativ ne-mal-cm-çlit însemnézâ ce-va cu totul afară din cale, „monstrueux, excessif, exorbitant", de ex.: „asemenea crudimï sînt un lucru ne maï audit în ţăra nostră". v. -Audit. — Vëdut. 2-Auçlit, (plur. audite), s. n. ; ouïe, audition. Sinonim cu aud şi cu a u- d i r e. Se întrebuintézâ rar. Nu vine din participiul trecut românesc a u- d i t, ci d’a-dreptul din substantivul latin a u d i t u s. Coresi, 1577, ps. XA7!! : întru auzitulii u- in audit u au-rechiei auziră- risobedivitmihi.. ma... Ion Neculce, Letop. II p. 195 : „am scris de pe nişte isvoade ce am aflat la 'unii la alţiî şi. din auditele celor bătrâni boieri..." Ca locuţiune adverbială : din audite, p e audite, „par ouï-dire", „auditu ac-cipere". Alexandri, Neculae Bălcescu : „Românii se cunosceaü împreună maî mult din attdite, sub nume de Moldoveni şi Munteni..." C. Negruzzi, Scrisorea XII: „Fă cunoştinţă cu fata, n’o lua numaï p e audite, pentru că nu se mănâncă tot ce sboră, şi se ’ntâmplă de departe trandafir şi de aprope borş cu ştir..." Ca supin : d e audit. Mitropolitul Yarlam, Omiliar 1643, f. 298 b : „cine are urechi de audzitü ca să aud z â..." v. -Aud. Aurite (pe-, din-), adv. —v. - Audit. Auditor,-ôre, s. et adj.; auditeur, auditrice, celui ou celle qui entend, qui ouït. Cel ce aud e. Auditor pôte fi cine-va şi fără voe în trécët, ascultător numai atunci când sfcăruesce a au^i : acelaşi deosebire ca între ,,vë-t^ëtor“ şi „privitor". Caragia, Legiuire 1818 p. 95 : „Toate dieţile, de nu vor fi scrise de tot de însuşi cel ce le fac,"să să iscaiéscà de cei ce le fac şi să să adeveréze cu trei martori singuri văzători sau singuri auzit ori...a Cantemir, Cliron. I p. 121: ,.[el] au scris tot pre o vréme cu lucrurile ce să fâcé şi singuri marturî privitori, iar nu auzilorî ati fost..." Biblia Serban-vodă, 16SS, Paralip. II, YI, 40 : ...sinfc, quaeso, oculi tui aperti, et aures tuae exaudientes ad orationem loci hujus... I. Yăcărescu p. 354: ...fie ochii tăi deşchiş şi urechile tale ausitocirc la umilinţa locului acestuia... •Tot audiam c’aci Nicliifor cuvînteză, P’aleşii dregători grozav anatomeză: Aşa ’1 vëdui! ca Leii trăsnind fără blândeţe, Oase-azvîrlind de morţi Yauditorî în feţe... v. Aud. — -or. — Yedetor. à Auèsc (ctuit, auire), vb. ; bourdonner, retentir. Resun. Sinonim cu u e s c, din care s’a şi format prin pre-posiţionalul a (=a d) pentru a da noţiunii fundamentale un sens mai intensiv: ¿mese = u esc prelungit. Yrancea, Sultănică p. 267 : „Şi acea linişte adâncă, întinsă peste totă mahalaua, ani- de ţipetele copiilor când zăriră primul liliac care gonîâ, cotiş, d’a lungul uliţelor...“ v. Auclă. — Hue-sc. — TJesc. — Yvesc. — U! Auélà (pl. auelî), s. f. ; bourdonnement, retentissement. Resu net. Sinonim cu uet, când este vorba însă de un sgomot mai prelungit. Yrancea, Trubadurul p. 261 : „După ce m’am odihnit pe treptele privdo-ruluî, cu capul in mâini, cu ochii închişi şi surd la auéla întinsă a satului, m’âm sculat...“ v. Auesc.—6lă. August. — v. Gustar. — Mă-selar. Augustin, n. pr. m. ; Augustin. Augustinus. E curios de a găsi acest nume de sfânt din calendarul catolic în descântecul „de Măiestre“ din Bucovina, care se începe cu : Sfinte Augustine Şi tu, sfinte Trifoane... (Mar'an, Dcscânt 327). Se scie că ’n biserica grécà marele Augustin, una din luminele cele mai strălucitore ale creştinismului, este privit numai ca „fericit“, nu ca „sfânt“. Auire ) Auit f - v- Aucsc- Âuleo. — v. Aoleo. Aulerôm. — v. Aler. — Ler. Aùlm s. Aulmèz (aidmat, animare), vb. ; flairer, dépister. Acelaşi cuvînt cu adulmec saü adurmec, de care se deosebesce numai prin lipsa sufixului verbal deminutival -ec, căci iniţialul a- saü ad- este în ambele forme aceiaşi preposiţiune latină a d. Mitropolitul Dosofteîu, Synaxar, 1683, 23 Oct. : „Şi venindü svăntulti spre noî ne aulmâ de departe şi cădzu la pământ...“ v. Adulmec. — Olm. — 2- Ulm. . , ... — v. Aulm. Aulmezj Aumé^à, vb. impers.; poindre (du jour). Crapă de i. M i j e s c e. Cunôscem acest cuvînt numaï din Gţ. Seulescu ap. Marian, Descântece p. 298 : „îndatinézâ Românii din Moldova a împărţi nôptea, şi anume : a) de-cu-sară, b) ciniorî, c) cântătorî, d) dalbe-t|orî, care se chiamă şi a u ă. Iacă de unde este cuvîntul aumedesce=\ncepe a se arăta pe jumătate au a.“ Apoi într’un farmec de dragoste, tot după 1; a ru 2121 • S'iil'-s' U ]t■ ]ir<ülus do il. (i. 1). Tco-doiv.-vu, pues, pop. :i7f! : 1111111 i 111 • <;. i ciimiin'! :\ i Tiinl iliim se n M'ani S' iilal S'aiii jili.’i’nt... AimiriJcsrt diferă numaï prin pivpo-sitj<>nalul a ( — ad) déforma moldove-néscà cea obicinuită il midi's ce saù o ni i d r s c. o, bunà-ôrà : ..Când se u ni i-dia do iliuh"’ la (,'oslnchi Negnr/,7,i i (IVcatole tim-rc(j‘loî' p. 277) = ..quad le jour commençait à j»oindre“. U ni i-<1 o s c, po do altă part o, oslo si rins înrudit cu mijesc: „mijesce do d i. “ l’ri n urmare, nnnu'il>'sce sa il (iinurilii n'are a face eu a u à ..aurore“. Dar acesta vorbă a u à ..aurore“ exista ea ère adevèrat în graiul poporan? latîi o întrebare, la care nu culedâm a rés-pundo. Este groii a brin ni că Seulescu a născocit'o pe de'nlregul. l'rmézâ a se eerceta. V. .1/// rsr. --- Ont ldi sr. Aumeçlèsc. — v. Anmcdu. A-ùmcr (d'), adv.; sur l'épaule, à l'épaule. Pe u m è r sali i n lungul u m è r u 1 u I. Lil erai : a d li u m o r u m. Basmul ..'J’rifon hăbăucul“ (Rete-ganu, Poveşli ardeleneşti, I p. 5) : ..Mergênd mai departo, se 'ntâlnesce eu alt om, care avea nn bét mare 11 ('■ti-n/ni r si o cârjă mica iir mânà...:: ; Frira preposit-iunea d e : Coresi, Omiliar 15S0, quatern. Y p. 12 : ..si mêrgemü după Hristos dom-milù nostru şi crucé lui unuînră sa luom..." Se pote dice şi immultit : d'a-"mire. Alexandri, 0 primblare la munti: ..cum ii ridea ochii când mè zarïa pe dél, îiuoreêndu-mÈ a-easă eu vînatul d e - n:...." v. '•- A. — l'h" r. A-una (d-). adv.; 1". pour nn oha-eun. pour eliaqni' pârtie d’un Ioni ; 2°. sondain. inimodialeinenl. In ambele sensuri represintă nn prototip latin ad-tinam, din eare se tivise atât spaniolul a u n a ..ensemhlo”’, precum şi al nostru compus tot-d'a-unn „ioujours". A'ariatiunile logice si1 explica lesne prin cele doe aspectul! alo noţiunii u n a, caro pe do o parte in-semne7,a u soparaţiuno din mai multe, iar pe de alta— eu lotul din contra-c intrnniro a mai multora. In primul sens, perdut din grain, cuvintul ne înfimpinâ în Pravila Mol-dov. KilO, f. 2-">: ,.sâ dia drep-ce au luaţii a da vamâ dru-ium patru la vi-sterie...“ In sensul al doilea, cuvintul so aude mai ales in Bucovina. S. F. Marian, Descântece p. (iii : „Cum aii început, vitele a se bolnăvi, de-amta t.rebue a le descânta...“ si mai jos ¡1. SG : „cel perit (scrofulo in-vecbite) cum începe a se ivi ¡¿i a, se dcsvolta, d c-rnnin şi nasul începe a, se buboti, a se câţâli si a putrodi...“ v. Tot-d’n-vna. Unu. A-une-orî.--v. Une-ori. Aur, s. n.; or. Latinul a u r u rn, trecut în tote dialectele romanicc. ..Metal nobil, solid, forte maleabil, de colore galbină, de undo şi rnonefelo de nur s’au numit galbini; nurul by,Le do 19'/- ori mal greu decât, apa sub acelaşi volum, prin urmare cel mai greii dintre tote metalele (afară de platina care e de 20 1; mai grea decât apa, şi de 2 ori mai grea decât argintul a carul greutate specifică e numai de 10-';). Avml se află in petră, in pă-mînt şi în apă. in stare nativă. In Dacia superi oră se află mult m). Colindă de peste Nistru : Sus mai sus la capul meso“ Stă un scaun d’aurel, Dar pe scaun d’aurel Rede Dumnedeü cel sfint, Sfânt în cor şi pe pămînt... (Conv. Lit. 3883 p. 289). v. Arginţel. — Aur. — 2Aurel. — Auriii. —el. 2Aurèl, adj. m. ; t. poétique : cl’or, en or, doré. Ca si substantivul aurel, de aceîaşî formaţiune, se află numai în cântecele poporane, mal a.les în colinde. Colindă din Dobrogea : Pir de môr aurel, Mândru şi frumuşel, Paco merele ’n tóte verele... (Buraria, CulCt. S0). Să nu uităm însă că în privinţa plantelor cuvîntul aurel, fie ca adjectiv, fie ca substantiv, pote să fie numai o etimología poporană din a u r, derivând în realitate din laurus: „frundă de 1 a u r o 1“, „mer laurel“ etc. 2133 AURIT 2134 S. F. Marian, Chromatica p. 50, pune ca sinonimi între numiri poporane de culori : Auz. —v. Aud. — Auţl. Aurire etc. —v. Aurire... Avád.-v. Avat. Avaét (plur. avaeturî), s. n.; rede-vance,' taxe. Cuvînt turcesc, din arabul ’a w a i d „revenus“ (Şainenu), introdus la noi în epoca Fanarioţilor. „Avaet,, taxă pusă pe un lucru ori parte din-tr’un lucru,, taxă la o pădure, taxă la un pod etc.“ (Costinescu). Dare saü dajdiă într’un sens mai restrîns. : E. Cogálnicénu, Letop. III, p. 250: „iară peste trei zile luăndu’şi gelatul avaetul lui după obiceiü, aü dat trupul de l’aü îngropat la Hasikioi... “, unde se înţelege anume taxa pe care în Turcia rudele unui descapitat o plătiau calâuluî pentru a puté lua cadavrul. Aşedămintul lui Grigorie Ghica din 1776 (ed. Răşcanu p. 12): „Araelul caftanelor ce îmbracă Domnul pe boieri: dela vel log. pănă. la vel post. 2141 AVALMA câte 100 Iei, dela vel spat. pitnă lavei stol. câte 80 lei..." Ibid. p. 28: „Venitul lui vel cahve-giii : do toată, cahfeneoa şi dc tot tah-misid, ce s’ar afla atât in oraşul laşului cât şi la cele-lalte tărguri de pe la ţinuturi, sii iea aradul seu, după t.ocmola cc se va pute aşeza..." Beldiman, Tragod. v. 3351. Jîo.şloyif jio la ţinuturi, val mio, ce nu lucrau JJujiu co boşlogăritul do aico ’1 cumpcrau Dar awclurt şi gloto cât in fino nu s’aiidat! AcchI, fol de osîndiro, Moldova n’au mai răb. fdat!... v. Ihijdiă.— -Dare.—-''Titre. Avalcâ. — v. iiaralea. Avalim, interj.; bravo! O curiosă fransforinaţ.iune poporană din turcul aferim, in următorul cântec din Co-vurluiîi (Iconom Cî. Theodorcscii, Galaţi, iMavromol): Fnmijă vordo d’alior, Oliolio vitiV. Tudor Că mulţi îl,I mat mor do dor! Avulim Tudor vito/., Mulţi iţi mai mor dc năcaz!.. v. Aferim. Avâlma (d’a -) adv.; eu bloc, tout ensemble, tont ă la fois, par indivis, pole-mole. Din preposiţionalul a (= laţ- ii d) şi v a 1 ni ă. La Românii de peste Carpaţl funcţioneză şi simplul v a 1 m a, atât. ca adverb : „cu glota, acervatim, haufemveise", precum şi ca substantiv: „v a 1 m n, acervus, cumulus, caterva, globus, der llaufe, Sclnvall, die Menge" (Lex. Budan). Nic. Costiii, Letop. II p. 2G : ,.Aşij-doroa (Duca Vodă) şi pe preoţi încă 'i închidea do-om/»!« cu mirenii la greşuri..." Ion Neculce. Letop. II p. 200 : ,.po Tătari au început a’I călca şi a'I pune de a lucra la cetate d e-avabna cu creştinii...“ Caragea, Legiuire ISIS, p. D etc. : ..pentru cheltuiala ce vor face d e - a-rahna si pentru stăpâniri' o- de-«-rahna...“. „Cel dintre vecini zid când să va întemeia pe locul si al unuia si al altuia vecin, e d q.-arabna...“ ; ..când să dă în chirie sau în arendă lucrul lor cel d c - arabna...“ Alexandri, .,Statu-palmă, 117 : Iar ca să’l poţi omori, Tot drept în pept să isbesc'i. Undo avanul de Hau ■ Portă baor fârmccat... şi maï jos : Şi iată că ’ntirapinâ Pe avanul Iian viind Singur între doi mîrzacî... Alexandri, Chiriţa in Iaşi, act. III sc. 9 : „Maî stăî, că dor’ nu daţi Tătarii ... să’mi ieü măcar cliua bună dela prietini... măî !... că avan maî eştî...“ Acelaşi, Creditorii, sc. 2: ,,Scapâ-më că mor !... Sufletul meü arde ... arde maî avan decât focul cel mare din Sărăriă ..unde avan este întrebuinţat ca adverb: „cruellement, terriblement“. Acelaşi, „Sentinela română“ : Iată ôrdele avane, Iată limbile duşmane .. ■ I. Créngâ, Ivan Turbinca (Scrierï 1 p. 315): „Domne, Môrtea întrebă, ce maî poronciţî ? Şi să nu vë supăraţi, dar tare’ï n e a s 11 m p ë r a t ă şi a-vană, drept să ve spun; şede ca pe spinî şi vrea numaî decât să’l daţi respuns . . .“ ' In glosarul lui Stamati, p. 530, avan reü se tălmăcesce prin „scumpul, sgârcit“, confundându-se cu neologis- mul „avar“. A'ceîaşî confusiune ne întimpină la Cihac (II, 637), care o susţine prin citaţiunea din Alexandri: „etă Leîba cel avan“, unde însă — în canţoneta „Surugiul“ — nu e de loc vorbă despre avariţia luî Leîba, ci se îea în bătae de joc străşni-cia Evreului, după cum se vede din pasagîul luat în totalitate, iar nu bucăţit : Iată Leîba cel avan Caro portă h a r ţ a g a n ! Iată Loîba cel din cuşcă Caro portă la drum puşcă, Şi când vede un Român Armele ’şî ascunde ’n sîn . . . Nici o dată, cu desăvîrşire nici o dată, avan nu ' însemnézâ românesce avar; dar nici calomniator, ba nici asupritor în înţeles, fiscal, ci numaî doră în privinţa crudimiï, a brutalităţii, a aroganţei, a barbariei. Etimologia din latinul avarus e peste putinţă, atât prin deosebirea sensurilor, precum şi sub raportul fonetic, căci latinul v între doî a trebuia să dispară, îar latinul -ar- se păstreză la Români tot-d’a-una intact şi nu pôte să trécâ în -an-. De asemenea e peste putinţă, din mai multe puncturî de vedere, etimologia cea susţinută de mai toţi (Cihac, Laurian-Maxim, Şai-nénu etc.) din neo-grecul « fi « v y ç „calomniateur“, care el-însuşi nu e decât arabul liawwiin „traître“. Chîar dacă s’ar potrivi sensurile ambelor cuvinte, ceea ce nu este, totuşi înrudirea lor nu s’ar puté admite. Din texturile de mai sus : Dosofteiü, Brân- ' covénu, Corbea, noî am vëçlut că avan e nu numai anterior la noi epoceî fa-nariotice, dar încă s’a întrebuinţat de o potrivă în Moldova, Muntenia şi' Transilvania. Dacă acésta vorbă ar fi dară dc origine grecă, după cum 2151 2'AVAN 21 52 este „drum“, „argat", „condeiu“ etc., adecă dintre cele puţine grecescî cari sînt respândite în întréga Daciă Tra-ianä, atuncï Românii cată s’o ñ împrumutat în epoca bizantină ; eî bine! în epoca bizantină Grecii nu aveaü încă eî-înşii pe txßävrjg, şi prin urmare nu puteau să’l dea Românilor. De unde dară vine al nostru avan? Singurul sens al acesteî vorbe fiind „cruel, impitoyable, terrible“, o vom alătura cu şerbul G a v a n , cu bohemul li a w a n şi eu albanesul g a v n, fiecare rëmas pînă acum o enigmă. Serbesce G a v a n este o personifi-cuţiune legendară a unui om forte bogat, dar crud şi nemilos : „pored svega prevelikoga bogastva bio vrlo tvrd i nemilostiv“ (Karadzic, ad voc.). La Serbî dară s’a păstrat din cuvîntul comun numai o aşchiă mitică, pe care slaviştiî nicî nu s’ati încercat măcar s’o explice. Bohemesce liawan saü liaban (ambele forme circulâză de o potrivă) însemnézâ: Io eretic, adecă om fără Dumne(leü, „bezbojnic“ după expresiu-nea mitropolitului Dosofteîu ; 2° om nalt şi puternic, un fel de uriaş, „we-liky a silny Clowëk“ (Jungmann); ïar „hawansky nos “, „cuţit a váne sc“, vrea să dică „satîr“, „ hachoir, couteau de boucher“. Etimologiele propuse de cătră slaviştî pentru acéstá vorbă : uniï delà germanul „Hafen—olă“, alţii delà numele secteî Anabaptiştilor, alţiî delà cuvîntul ţigănesc „habanos=o minge“ ■ (ap. Jungmann, Slownjk, I p. 643), sînt câte-trele pré copilărescî pentru a puté fi discutate. In fine, la Albanesï g a v n à r, adecă g a v n cu sufixul secundar -ar, însemnézâ „stolz, hochmütig, orgueilleux“, ïar ga vn i „orgueil, Hochmut“. Gustav Meyer (Yergl. Wtb. 122) îl trage din neo-grecul yavvoç, care însă ex- primă tocmai noţiunea diametral opusă de „molâii“ saü „leneş“. Prin sens, românul avan corespunde pe deplin şerbului G a v a n , albane-suluï g a v n şi bohemuluî li a w a n , şi le corespunde nu mai puţin sub raportul fonetic, de vreme ce perderea iniţialului h de ’naintea vocalei este la noî un fenomen forte obicinuit, precum este şi vice-versa adaosul lui h de’n-naintea unei vocale iniţiale, aşa că avan nu se deosebesce de havan. înrudirea celor patru cuvinte, adecă urcarea lor la un prototip comun, se pare a fi sigură; dar se nasce acum întrebarea: cine dela cine? şi anume: care este rolul formei celei românescï între cele-lalte ? Finalul -an în avan n’a trecut în -ân ca în „păgân=paganus“, „bătrân = veteranus“, „jupân = zupan“ etc., fiind-că, prin asimilaţiune regresivă, l’a apërat contra scăderii silaba precedinte, al cării iniţial a nu putea să sca$ă. Maï este ce-va ; sensul lui avan expri-mênd aceiaşi noţiune augmentativă saü intensivă ca în „năsdrăvan“, „şoiman“, „grosolan“ etc., finalul -an s’a păstrat în el prin protecţiunea sufixului -a n= -ann din acestea din urmă (v. 3’-an). Mai remâue de lămurit încă o particularitate fonetică. In cuvinte vechi şi poporane, primitivul v între doë vocale în silaba tonică tintjênd neapërat la Români să dispară saü să se vocaliseze, ca în „cal =caval (caballus)“, '„soc=savuc (sam-bucus)“, „tăun = tavan (tabanus)“ etc., avan trebuia să devină „an“ saü „aun“. Urmézá dară că v în avan nu este primitiv, ci derivat. Intre altele, el pote să derive dintr’o guturală, ca în „movilă= paleo-sl. norma“. In acest cas prototipul lui avan—lmvan va fi hagan. Şi aşa şi este. Hagan, la Bizantini yayâvoç, în •2153 AVĂŢOIU 2154 în cronicele medievale latine cliaganus, cappanus, caganus, în limbile turanice khakan (cfr. Zeuss, Deutsclien u. Nacli-barstamme p. 729), era titlul acelor groznicî năvălitori de viţă tătărescă, cari în vécul de mijloc, începend dela epoca bunică şi pînă la cea mongolică, înspăîmîntaseră în curs de secoli Europa, şi mai ales íntréga regiune orientală a continentului nostru. La Români în specie, după cum mai târditi „han-tătar“, adecă „le khan des Tartares“, a devenit pînă şi ’n fundul Ardélului sinonim cu „dracul“, astfel că „du-te la han-tătar“ însemnâză „du-te la dracul" şi „omul lui hantătar=omul nalbei“ (Lex. Budan. p. 254), tot aşa dintr’o epocă mult mai veche avcm=havan= hagan căpătase înţelesul de „tyran“. De aci resultă că la Şerbi Gavan, la Albanesî gavn şi la Bohemî h a -van sînt de proveninţă românâscă. v. Căpcăun. —Hantătcir. 3-Avân, adv.; cruellement, terrible-menfc. —v. -'Avan. Avat, s. m.; t. de Zool.: Pleuro-nectes Rhombus, carrelet. Un fel de pesce de Mare, care se pescuesce şi la gura unor rîurî mari. Din acelaşi gen este aşa numitul pesce-ţigă-n e s c. Despre acest pesce în părţile Moldovei a scris colonelul rus Meier, Oiracauie OiatcoBciriii aeauiir, Petersb. 1794, p. 161, 199. In Dobrogea se dice avat sau acad; de asemenea în Covurluîu, în Tecuciü, în Braila; în Ialomiţa „arvat sau stoîceţ“ (C. Theodorescu, c. Dudescî), pe lingă care se aude şi augmentativul a vă-ţoiu (c. Pioa-Petriî); în Tu tova (c. Epurenii, c. Iresciî, c. Blagescii), în Fălcii! (c. Dodescii), în Iaşi (c. Prise-canî, c. Buciumi, c. Bosia), in Nemţ (c. Negresei, c. Dobrescî) predomnesce forma haut saü haot, care este cea originală, adecă numele turcesc al acestui pesce : haut. „Avat se asémënâ cu mréna, ' cresce pînă la greutatea de 2 chilograme, are multe ose, pînă şi pe ’n carne, mici ca nesce ace. Dacă’l scote din apă, îndată şi more şi ’n câte-va cé-surî se şi strică din causa grăsimii. Sărai nu- se face. Pescarii, dacă’l prind, îl 16gă de urechi cu sforă şi’l anină de luntre ca să se tîrăe pe ’n apă şi să trăăscă pînă la finea pescuitului. Se găsesce rar. Gura îi este mică, înarmată cu dinţi mici, şi se hrănesce cu pescişorî. Primăvara, când vin apele mari şi se revérsâ din Prut pe gârle, el se găsesce la gura gârlei : şede la pândă cu capul la suprafaţa apei şi vînézâ peştişorii ce trec din Prut pe gârle“ (D. Alboténu, Covurluîu, c. Mastacani). „Haut este un pesce ce sămenă cu mréna. Colôrea albicîosă argintiă, mărimea pînă la 3 oca, mai lat decât mréna, solqliî micî şi gura mai mare şi mai puţin cărnosă decât a mrenei. Se găsesce rar pe ’n Prut“ (P. Hu-şianu, Sculeni). v. 1.Turc. Àvà (pl. ave), s. f.; t. de pêcherie : rets, filet, panneau. Cuvînt turcesc, întrebuinţat în Dobrogea. „Pescele se prinde cu undiţa, cu coteţe de stuf, ostreţe, plase, ave. Avele aü şi marafet cu nesce' plumburî de se lasă la fund...“ (St, Yoinea, Dobrogea, c. Somova). v. Pescăriă.— ^Turc. Avălmâş.—v. Deavălma§. Avălmăşiă. —v. Deavădmăşiă. Avăţoîu. —v. Avat. 2155 AVEL 2156 Avecèrne s. avecèrniâ, s. f.; t. ecclés. : vêpres. Sinonim cu chindii. Obicinuit se qlice vecernie, din paleoslavicul vecerinja „officium ve-spertinum“, cuvlnt trecut şi la Ungurî: vecsernye (Cihac). Forma avecerne, cu preposiţionalul a (=Iat. ad), se aude în Transilvania, după cum şi la noî se (Jice „achindie“ în loc de „chindie “ „Timpul înainte de asfinţitul sôreluï se chiamă: la avecerniă“ (G. Dobrin, Trans., Făgăraş). „Avecerne este timpul între orele i-r-5 postmeridiane“ (A. Bunea, Trans., Făgăraş), v. Vecernia. — Achindie. A-vedère, adv. ; en face, ouvertement , franchement. Pe faţă saü făţiş, fără a se ascunde. Un adverb forte frumos, pe care’l găsim la mitropolitul Dosofteiü, Synaxar 1683, f. 135 a (Mai 18): „Amfianü mărturisind avedîare şi cu îndrăznire pe Dom-nulü nostru Is. Hs. Dumnedzău, bătut fu...“ v. Vedere.—Făţiş. Avèl, n. pr. m.; 1° Abel, personnage biblique; 2° homme de la' lune, personnage mythique. După Bibliă, Avei a fost al doilea fiiü al luï Adam, ucis din invidiă de cătră fratele seü Cain. Intre cărţile forte gustate la noî pe la începutul secolului, era şi „Mortea lui Avei11, faïmôsa poemă de Gessner (C. Negruzzi, Cum am învâţat româ-nesce). Mitologia poporană română a fâcut din Avei şi din Cain doë figure, ' pe cari le vede în lună. Acéstâ legendă există de - o potrivă în Moldova, în Muntenia şi ’n Ardél, pe când o altă legendă maî puţin respândită crede că Gele doë figure sînt apostolii Petru şi Pavel. v. ''Apostol. D. Gaster (Lit. populară p. 299) ne spune că poporul român „vede în lună sau un cioban cu oile, ■ saii după o altă credinţă, omul din lună este Sf. Gheorghe cu balaurul“, — dar nu ne arată de unde anume, dela cine sau măcar din ce parte a României a au(lit aceste legende, cari, prin urmare, re-mân de o-cam-dată îndoiose. v. Câne. „In lună sînt doi fraţi. Cel mic a omorît pe cel mare şi acuma îl portă în spinare, ţinendu-î o căldăruşă la nas, în care curge sânge“ (N. Căli-nescu, Brăila). „In lună şede Avei cu capul spart de Cain, care’l ţine plecat peste un ciubăr ca să i se scurgă sângele“ (I. Bondescu, Suceva, c. Gîugescii; I. Dumbravă, Nemţ, c. Resboeniî). „In lună e Cain şi Avei. Cain a tăiat capul lui Avei şi din grumazii acestuia picură sânge într’o căldare. Când căldarea va fi plină, atunci vor pica din ea trei picure pe pămînt, pămîntul se va aprinde şi va arde cu tot de pe el: vremea de apoi“ (A. Deganu, Trans., c. Yeţel). „Vîrcolâcii se ţlice că sînt câinii lui Dumnezeii, cari vor să mănânce luna, unde se află Cain şi Avei.“ (C. Melinte, Covurluiu, c. Gănescî). Legenda despre Avei şi Cain în lună se află şi la Ruteni, vecini cu Moldovenii (Dragomanovu, Majioprccrcia npejţaniji, Kiev 1876 p. 94), dar schimbată: Cain ţine pe Avei înfipt în furcă. Există ea ore şi la alţi Slavi? O legendă forte apropiată e respândită în Italia întregă pînă la capetul Sicilieî (Archivio per le tradizioni po-polari, I, 296), şi ne întimpină deja la Dante, Parad. II v. 17 — 19 (cfr. Inf. XX, v. 42--44): ‘2157 AVELA 2158 . che sono i sogni bui di quosfco corpo, che laggiuso in terra fan di Cain favoleggiare altrui... unde comentatorul Landino observă: „cioè la luna, nella quale i volgari vedendo una certa ombra, credono che sia Caino, c’habbia in spalla una forcata di pruni“, după alţii: „una forcata di spine“. După o veche legendă scandinavă, conservată pină astădî în Svedia şi care se apropiă 6răşî forte mult de cea românéscâ, anume prin aceea că sînt doë figure şi un ciubër, pe lună sînt doî fraţî Bil şi Hiuki purtând pe umeriî lor un ciubër cu apă (G-rimm, Deutsche Myth., 3I, 679). In Anglia, din timpii luî Chaucer şi aï luî Shakspeare circula legenda despre omul din lună, urmat de un câne şi — ca la Italieni — purtând o povară cu spini : „Stephano: I was the man in the moon, when time was. „Caliban: I have seen the in her, and I do adore thee; My mistress showed me thee, thy dog, and bush...“ (Tempest, II sc. 2.) Provenţalii cred că acel om din lună cară nu spini, ci lemne, şi că e anume S-tul Bernard, pedepsit de Dumneçleü pentru că lucrase într’o çli de Duminică (Revue des traditions, III, 512). In Pi-cardia: „lorsque la lune est pleine et que le temps est clair, on peut voir la tête de Judas Iscariote, pendu là en punition de sa perfidie“ (Romania, VIII, 254). La Ungurï se află în lună doî copiî de Ţiganî, după alţiî un frate şi o soră, după alţiî David şi sfînta Cecilia, după alţiî Adam (Ethnolog. Mit-theilungen aus Ungar n, I). Legenda românéscâ ni se presintă ca ce-va intermediar între cea italiană şi între cea scandinavă, ambele astăiji cele maî vechî în Europa; dar cât se atinge de filiaţiunea, între câte-trele, noî ne vom încerca a o stabili într’un alt loc. De o-cam-dată amintim numaî că pe ceï doî omenî în lună îî constată deja în mitologia elenică Alirens, Gôtternamen, în Benfey’s Orient u. Occident, II, 43. v. Cain. — 1-Lima. — Vircolac. Avèla, s. f. art.; type de femme acariâtre, mégère. Cuvînt care se aude num aï în Moldova. „ Avela este numirea ce se dă femeilor rëutâcïôse, cârtitôre, şi maï ales bune de gură: tu eştî Avela care a înnălbit pe dracul ! e liştav Avela ! saü : e curat Avela ! saü : Avela în piciôre ! Audit prin judeţul Iaşî şi Boţoşanî, în Tîrgul Hîrlâü, satul Delenî, Tîrgul-Frumos. Avela are ca sinonim : S c o r p i ă, cu deosebire că S c o r p i ă se pôte (lice şi uneî fete şi chiar uneî fetişore, pe când numele Avela aü dreptul să’l porte numaî femeile măritate, şi maî ales cele carï aü fost măritate“ (Th. Speranţia). Cuvîntul e luat delà Rutenï, carî sînt nu numaî învecinaţi cu Moldova, dar şi forte respândiţî în partea’î cea apropiată de Bucovina. Rutenesce ïaveda, sinonim cu „vidmina“, vrea să qlică un monstru, o fiinţă infernală (¿elechowski, Wtb. ad voc.). Sub raportul fonetic trecerea iniţialului slavic ia- în a- nu înfăţi^ză nici o greutate, de oră-ce acel îa- la însişî Slavii se confundă cu a- : adü = ïadü, avorü = ïavorü, agnï = ïagnï etc., românesce „agud = slav. ïagodü“. De ce însă d din ïaveda = Aveda a .trecut românesce la l în Avela ? înlocuirea den-taleï prin liquidă in : căşlig = câştig, coraslă = corastă, bréslâ = bréstâ (slav. bratstvo) etc., presintă o analo-giă fonetică pre-depărtată. E cu putinţă 2150 AVÈRE 2160 ca etimologia poporană, să ii prefăcut pe A v e d a în Avela anume ca o formă feminină ia Avei. Fără a cunôsce i-storia lui Socrat şi a Xantippei, poporului îi place a da sfinţilor neveste forte rele (v. 1 Arhanghel, p. 1628). Ast-fel bietului Avei, după ce avusese pe un Cain de frate, legenda românescă îi va mai fi pus in spinare şi pe infernala A velă. v. Scorpia. uAver s. Avër, n. pr. pers. m. Acest nume s’a păstrat în patronimicul topic A veresci, plural din patronimicul personal Averescu = fiiul lui Avër. Frunţlescu, Dict. top. 13, arată trei sate numite Averesci, unul în Fâlciiu, altul în Nâmţ, cel al treilea în Roman, tâte în Moldova. Dar ce fel de nume să fie a văr saüavër? Din latinul „stabilis“ Românii formară vechiul adjectiv „stavăr“ saü „stavër“, pe care '1 mai întrebuinţâză încă mitropolitul Dosofteiu. O analogiă perfectă : stabilis : stavër : : h a b i 1 i s : avër pe lîngă care se mai pôte aduce şi „ager — agilis“, ne urcă dară pentru avër, un adjectiv românesc dispărut din graiu, la prototipul latin habilis cu sensul de „isteţ, îndemânatec“. v. Stavër. - 2-Aver,-ă, adj.; habile. - v. lAver. Avère (plur. aven), s. f. ; l’infin. d’am pris comme substantif: avoir, tout ce qu’on possède. Mult-puţin cât are cine-va. Avere se deosebesce de a v u ţ i ă, care însemnézâ numai avere multă, nu şi puţin ă. Un cort rupt şi câte-va unelte sînt averea Ţiganului, nu avuţia Ţiganului, decât numai doră intr’un sens ironic. Dar se pâtc (Jice de o potrivă bine: averea Ţiganului şi averea împăratului, una forte mică, cea-laltă fârte mare. Francesul a v o i r, italianul avere, spaniolul haber etc., au .acelaşi înţeles, de. tot general. Când nu e fârte mică, ci îndestulă-tore, avere se pâte lua ca sinonim cu stare. La Românii de peste Carpaţi se întrebuinţeză cu acelaşi sens i o -sag=ung. joszâg. Doină diu Ardei: Toţi voinicii trag a-casă La copii şi la boresă, La copii şi la î o s a g , La neveste mai cu drag, La copii şi la avere, Tot mai cu drag la muiere... (Retoganu, Trandafiri p. 40). Beldiman, Tragod. v. 1239: îi ruşine, le (Jic Nemţii, cu tâlhari a fi uniţi, Omeni ce-i socotia ţera credincioşi şi ispitiţi. Starea lor, averea totă, era do pe la boieri, Cu lefă şi daruri multe, ce au luat pînă ieri... Doină din Moldova: Insoră-to, îe’ţî muiere, Fără stare, făr’ do-nrcrc, Că averea ’î trocStoro, Dar urîta nu mai moro... (Elena Sovastos, Cântcco 105). Mitropolitul Dosofteiu întrebuinţăză sinonimic avere şi fiinţă în Synaxar 1683, f. 75 b. (Oct. 20): „au înpărţât toătâ fiinţa lor la săracu.iar la margine ca scoliă : „aviarîci“. . Moxa, 1620, p. 372 : „î-au luatu toata averia pentru nice o vinâ... “ Nic. Costin, Letop. I p. 69 : „Averea craiului Dekeval încă aii aflat’o Traian împărat aproape de apa ce se chiamă Sargheţia...“ Caragea, Legiuire 1818 p. 48: „Toată 2161 AVESTIŢĂ 2162 averii mişcătoare şi nemişcătoare, câte are muere afară din zestre eî, exoprică să zice...“ Cu sens de avere nemişcătoare, la A. Pann, Prov. I, 49: ... întâmplarea ne-a făcut bogaţi: Cu banî, cu avere şi destui argaţi... Cu sens de bani, la A., Odobescu, Milinea-vodă 1860, p. 20 : „ Averea adi-menesce pe om ş’apoi îl . scârbesce...“ De asemenea într’o doină din Bucovina : Nu vS uitaţi la avere, Că’n ea n’aflaţi mângăerc, Că averea trece delul Şi tu remâî cu amarul!.. (Marian, Buc., II. 71). A se umple de avere=a se îmbogăţi, a se înavuţi. Ion Neculce, Letop. II p. 231 : „au spart săcriile şi lăzile unora şi altora, carii au fost pus acolo, şi multe lucruri scumpe şi odoare au luat de s’au umplut de avere...11 Cu preposiţiunea 1 a : lacom la avere, a se bucura la avere. Kic. Costin, Letop. II p. 39: „[Can-temir bătrânul] ertător şi nelacom la avere şi îndurător...“ Doină din Ardei: Me ’nsuraî să iau muiere, MB bucurai la avere, Lăcomit’am, lăcomit. .. (J. B., Trans., 181) In cântecele haiducesc!, se preferă pluralul averi. Balada „Jianul“ : . Şi pândescp la strîmtorî Do despoe negustori, Şi tot prinde la boerî Do-Î curăţă'de averi... Balada „Codrénul“ : Vr’un creştin de’l întîlnlam, Averile ’Ï împăvţ-îam : Cu doi caî de’l apucam, Unu ’1 dam, unu ’i luam... In aceleaşi cântece, pluralul aven se iea figurat în înţeles de „force, vigueur“. Balada „Yidra“ : Vin’ do’mî strînge brâul meii, Apêra-te-ar Dumnedeü, Că’mî slăbesc puterile, Mi se duc averilt!... Balada „Păunaşul Codrilor“ : Că’mî slăbesc puterile, Mi se duc averile.. ■ unde Alexandri observă într’o notă : „pentru sufletele viteze puterea e cea mai scumpă avere...“ v. 11 Am. —• Avuţiei. —3-Stare. Averèscï, n. pr. top. pl.—v. ^Arer. Avestiţă, s. f. ; t. de Mytli. popul.: Médée, démon femelle qui étrangle les petits enfants. Un fel de strigôe, de care aü groză mai eu sémà femeile însărcinate. G. D. Teodorescu, Poes. pop. 292: „In Muntenia, Avestiţă saü A r i p a-S a-t a n e ï e un spirit reü, care omoră pruncii în pântecele mamelor saü în- i dată după nascere...“ „Ţeranii pun sub căpătâiul copilului, dela nascerea lui şi pînă la sése sep-temâni împlinite, o carte care se nu-mesce Avestiţă, ca să nu se apropie dracul de el să’l apuce, căci epilepsia ei o numesc apucat saü reul copiilor“. (Th. Theodorescu, Ialomiţa, c. Lup-sénu). 2163 AVESTIŢĂ 2164 Acea „carte“ nu este alt ce-va decât următorul descimtec : „Eü sfîntul Iosif pogorîndu-më din muntele Sionuluî, întîmpinaî pe Ave-stiţa aripa-Sataneî, care avea përul capuluî eî pînă în călcâie şi ochii ca de foc, şi din gura eî eşîa pară de foc, şi. ungliiiie eî era ca secerile şi forte grozavă la chip, şi depârtându-më delà dînsa vëfjuï unde o întîlni Arhanghelul . Mihail, tjicèndu’î : stâî, Diavole ! şi îndată stătu; şi îarâşî îï çiise acela: de unde vii, necurato ? şi unde mergî ? şi cum îţî este numele teü? iar ea respunse çlicênd : eü sînt Avestiţa aripa Satanei, am audit de pré-curata Fecîoră, care e fata luî Achim şi Aneî, cumcă nasce pe Hristos Mesia, şi merg cu ale mele meşteşuguri marî ca să smintesc nascerea eî ; iar Arhanghelul au-dind, o apucâ de përul capuluî şi o bătu peste tot trupul eî cu bătae de foc, şi o împunse cu paloşul în costă, şi iară îî dise : Spune, Diavole, cum te faci tu şi întri în casele ômenilor de le smintesc! femeile şi le omorî copiii ? iar ea iespunse cu- glas mare' ca să maî înceteze d’a o maî bate, că le va spune tôte anume, şi începu să (Ji'că : Eü më fac pitună, muscă, pisică, ogar, găină, capră, femee, grăunte de meiü, şi întru în casele ômenilor de le smintesc femeile şi le omor copiiî ; şi maî tare më apropiü de care -este fată de căpetenia din cele-lalte femeî, — şi am nouë-spre- Jipescu, Opincaru p. 74. prin alte bu-rueni de lec : „avnhiirsä, fc ă t i n e s ă , velricea, c fl r s t i n e s ă ■. ■ “ S. Mangiucă, în studiul seü despre „însemnătatea botanicei romanesc!“ (Familia 1874. No. 44 p. 524—525), povestesce : „Yrend-nevrend caută să începem cu Arrămescn-crestcnesa .şi flöre-alba-stră, apoi cu odolen, leuşten şi vifcri-nic, — căci töte aceste plante formeză la olaltă o categoria. Cele trei de’ntâîu sint tot-odată şi dine (eroine de söre), eră cele trei din urmă sînt tot-odată şi <|ei (eroi de söre), despre cari ni-a păstrat poporul nostru următorele mandre şi clasice credinţe: „Avrămesa - ş i - c r e s t e n e s a (gra-tiola offic. lat., gebräuchliches Gnadenkraut germ.) cresc la olaltă,, döe saü mai multe ramuri din aceiaşi rădăcină (la un loc saü una-döe palme îndepărtate), unele ramuri înfloresc şi altele nu, adecă sînt sterpe. Ramurile sterpe se numesc crestenesă, cele înflori-töre avrămesă. „Ejena Dălbocenu, muiere sciutöre din Oraviţa-montană, împreună cu töte muierile sciutöre din Oraviţa şi pregîur, spun: cum-că după credinţa poporului român avrămesa, crestănesă şi odolen formeză o treime, şi sînt picate din Ele. din dinele milostive (miluite, îndurate, cari sînt identice cu „eumeni-dele“ grece şi „graţiele“ vechilor Romani) şi pentru aceia sînt erburî tare lecuitore şi ajutătore; Odolen este bărbat între avrămesă si crestănesă si el s » le tine la olaltă. s ..Tot Elena Dălbocenu si alte muieri " s sciutöre spun, cum-că şi pînă astă-dî se vaită şi plâng dinele milostive pre-ste avrămesă şi crestănesă, că li-aü răpit împărăţia din lume. „Am reuşit a descoperi dela Stana Dobrescu şi Iovana Milulin, muieri betraue şi sciutöre din Sasca, cum-că Zaria Milutin, nepotul costoi din urmă. mort deja înainte do vre-o J5 ani, liind încă sub cameră, dar şi sul) societatea c. r. de drum do fer de stat, codron, spro a păcii livedile din doi urile Sa-sclieî de căt.ră Cărbunarul (Kohldorl), într’o nópte ducéndu-so la acolo livodî spre a le păcii, a. vedut cum aü venit dinele cete şi eră cete do Ele, töte albe luciii îmbrăcate, sburând în aer, şi in-volbândn-se ca nourii în trécet peste el (carele, venind acest miracul, a cfi-dut cu faţa la pămînt), aü cântat ur-mătorele versuri: De n’ar fi avrămesa Crestenésa Şi ilore-albastră, N’ar fi in lumo cruce do novóstii, Şi atunci tótií lumea ar fi a mistrii. Şi de n’ar li odolen, Lenşton ( Şi vitrinic, N’ar mal fi în lumo cruce do volnic. „Respectivele muieri sciutöre spun cum-că fie-iertatul Zaria Milutin şi mai multe a spus ce a autjit cântând dela dine, dar dînsele le-aü uitat. „Se vede cum-că avrămesa, crestenésa şi flórea-albastrá (iris germanica, die blaue Schwertlilie, numită romanesco şi stângeniţa vînătă) sînt 3 eroine ceresci de lumină parte femeiuşcă, apoi odolén (valeriana officinalis, der gebräuchliche Baldrian), leuşten (Levisticum officinale, ligusticum, gebräuchlicher Liebstöckel) şi vitrinic (Doronicurn, Gemswurz) sînt trei eroi de söre (de lumină, Lichthelden) parte bärbätöseä. „Din cele de pînă aci se vede apriat, cum-că avrămesa si crestenésa nu sînt numai erburî, ci sînt nesce dine în s felul lor, şi acésta se dovedesce şi din aceea, cum-că muierile descântătore din 2177 AVRĂMIÎSĂ 2178 Ciclova: Balaione Covrig şi altele, când pun cinstele (sacrificiele) pe lângă celelalte 7 (Jîne, chiamă întru ajutor şi pe avrămesa, crestenesa şi pe Ilie Cocie-şul. Apoi când se descântă de bubele dulci (Vierzicher), atunci se dice eră : Avrămesa, crestănesa, Frumosă mesă pune-se Şi la ospfiţ tote bubele cliiamă-se, Numai pe bubele dulcî nu le cliiămaso, Aceste taro so mâniaso, Şi de necas do tot se uscase. „Apoi descântă torea cu degetul cel mare trage cruce peste bubele dulci din cap, (|icend: să se usce bubele! şi ducendu-se la coşul (hornul) casei asemenea trage cruce picând tot acele cuvinte. „Drept aceste este documentat, cum-că avrămesa şi crestenesa sînt dîne, şi ca tote finele, ca şi mama-păduriî etc., au erburî consacrate, menite lor, cari portă numele lor şi cari erburî sînt forte lecuitore şi scutitore de rele. „Avrămesa şi crestinesa ferte se beu pentru durere de inimă (stomac stricat) şi pentru tuse etc. Apoi când se întâmplă multe morţi şi nenorociri în casă, când copiii se speriă din somn etc. atunci se afumă casa cu ele întru aşa mare credinţă: cum-că ajută mai mult decât rugăciunile (moliftele) po-pei. Aceste plante după credinţa poporului constrîng spre dragoste, şi sînt puternice desvoltătore de dragoste pentru omenii căror se descântă şi cari le portă în sîn la. sine. Ele cresc 1a. Sfiniţa numai pe o costă în apropierea drumului de lingă Dunăre, faţă de satul Milanovaţ părăsit pe insula Dunării, unde se vede încă biserica. Ţigâncele dela Ciclova montană, călătorind cu măgari la sate îndepărtate pentru câştigul lor, cumpără aceste plante uscate (se culeg de muierile dela Sfiniţa în Sâm- băta Rusalelor, căci după credinţa poporului atunci culese sînt cu lec) şi le vînd pentru grâu, cucuruz şi lână etc. peste sute de sate, pînă cătră Lugoş, căci aceste plante sînt forte căutate, pentru credinţa cea tare a poporului în ele, socotindu-le de erburî sânte. (Autorul acestui tratat călătorind, însoţit de d. Miliaîu Fometescu, chiar pentru aceste plante dela Ora-viţa pînă la Sfiniţa în 8 Iuliu 1874, cu mâna sa propriă le-a cules şi a adus plantate în doe ole spre crescere şi studiare). „In urmă, din tote aceste deducem, cum-că avrămesa represintă: religiunea lui Avram (Moise, testamentul ve-chiu), crestenesa religiunea lui Cliri-stos (Crest al autorilor vechi romani), şi odolen represintă pe însuşi Chri-stos (valorianus), şi tote trei formând la olaltă o treime, odolen este bărbat între cele doă şi le tine la olaltă.-..“ Lăsând la o parte teoria mitologică cea forte îndoidsă a lui Manglucă, atragem atenţiunea numai asupra credinţelor poporane culese de folkloristul bănăţen. Avrămesa ne întimpină des în capul cântecelor. Doina „Femeia cu minte“ : Frunzuliţă avrămesa, Am muiere scurtă, grosă, Aoleo ce pScătosă!.. (G. D. T., Poes. pop. 272). Doina „Ducă“: Foe verde avrămesa, Inimlora nu m& lasă Să’ţi dic „r&mâî sănătosă!“... (Ibid. 279). Doina „Dragostele“: Foicicaavrămesa, 217!) AYKĂM1ÎSA 2180 Dumnertcii să t-o ferescă Do dragoste mulcrescă !., (Ibiil. 3021. unde rima ne spune că trebui pusă forma avrămcscă. Doină oltenescă : Foe verde avrămesa, Aii plecat Olteni la cosă, Ş’aii remas Oltencele Să’.şl păzfiscă casele... (Yulpinn, Toxturi p. 11). Doină clin Bucovina: Frundâ verdo avrămesă, M’a cătat mortea pe-acasă, Eii la crâşmă după masă... (Contimporanul, 1831 p. 533). Alta tot de acolo: F6e verde avrămesa, Pentru dragostilo nostre A crescut un pom pe costă... (ibid.) Doină clin Moldova: Frunză verde avrămasca, Ce mi’i drag pe lumea asta ? Numai calul şi nevasta... (Elona Sovastos, Cântccc 150). Alta : Frundă verde avrămasca, ■ Cili ii dor să ’mbătrânescă, Mergă ’n străini să trăescă... aud. ¿10). In descântecul de „Lipitura şi sbu-rătorul", adecă de succub si de in-cub, scăldându-se cu următorele 9 buruieni : Avrămesa, cristinesă. drăgan, louşten şi odolen, mătrăgună, sânge-do-nouO-fraţl, iorba ciutei şi muma pădurii. Cum so spargo târgul aşa să so spargă faptul, şi lipitura şi sburătorul... (G, IX T., l’oos. pop. 3711). Apoi în descântecul de „Muşcătură, de şerpe" se menţioneză „Ide din avră-mesă“ (ibid. 393). „Avrămesa, tătănes'a şi sbură-torea se întrebuinţeză pentru om saii vita pocită din Iele saii Dînsele" (I. Al-doiu, Muscel, c, Yoinesci). „T ă t ă n e s a, avrămesa şi c ă r s t ă-n e s a, numite şi ierburi din I e 1 o, plante cu cari vrăjitorele scaldă pe cei ce cred că sînt pociţi din Sfintele ce umblă prin aer cu ciumpoiu, toca şi clopote înainte de cântatul cocoşului“ (R. Michailenu, Mehedinţi, c. Vînju-mare). „Când e bolnav cine-va de sperietură, se afumă cu avramască şi c r i t i e -n e s c ă“ (C. Decusară, Tecucîu, c. Ţi-gănesci). „îerba avrămcscă se întrebuinţeză pentru vătămătură" (I. Petrescu, Botoşani, c. Brătenii). „Avrămesa, buruenă ce cresce în li-vede, ca de 2 centimetri, cu foi împrejurul trunchiului, bună pentru afumat la tote bolele" (M. Ciocâlteu, Dolj, c. Pleniţa). „Avrămesa-c h r s.t i n e s a, acestă se culege înaintea Rusaliilor de afumă femeile copiii cu ele când sînt bolnavi" (G. Poppescu, Olt, c. Viişora-Mărunţeî). La monahul Porfirie, 1839 (ap. To-cilescu, Rev. an II, voi. 3, p. 387): „Babele şi bobarii învaţă pe omeni să porte usturoîu trei câţeî în pungă, curea, brâu, ca să nu’i bântuescă Elele. 2181 AVRĂMESĂ 2182 O buruenă rădăcină de odol6n, rădăcină avrămesă -cărstinesă, asemenea să porte, că nu pot a se apropiea de eî Măestrele, pe care (|ic minciunosele vrăjitore că le-au au(Jit cântând în res-pântiî aceste vorbe: De n’ar fi avrămesă -cărstinesă, ar fi totă lumea a nostră !. . “ Din cele de mai sus resultă cu deplină siguranţă că: 1°. Termenul botanic avrămesă sau avrăme'scă, ba şi cel compus cu cărstinesă, este de o potrivă respândit la toţi Românii,' în Moldova, în Muntenia şi peste Carpaţî; 2°. Pretutindenea la Români acestă plantă e privită nu numai ca o buruenă de lec, dar ca sfîntă şi chiar ca un fel de <|înă, ca o fiinţă mitologică. In unele părţi din Moldova, alături cu avrămască- crîstinescă se mai menţioneză şi o plantă ore-care a d a-mascâ (Y. Ionescu, Yasluîu, c. Dâ-nescî). De aci însă nu urm6ză, după cum crede d. Mangiucă, că aceşti termeni se trag d’a-dreptul din, numile: Avram, Crist, Adam, ci se pote ca ei să se fi născut din alţi termeni eterogeni prin aşa (Jisa etimologiă poporană (Yolkşetymologie), după cum, bună-oră, din „mandragora“ Francesiî au făcut „main-de-gloire“ şi pe <|ina „Maglore“, cari totuşi n’au a face gene-ticesce nici cu „main“, nici cu “gloire“. Cum-că avrămesa este „Gratiola off.“, nu pote fi nici o îndoelă, deşi unii me asigură că e „Ajuga Laxmanni“, adecă „barba-boerului“. Avrămesa se maic^ice în popor v en in a r i ţă şi milo stivă, numele cest din urmă fiind o învederată traducere din „gratiola“, ca şi germanul „Gnadenkraut“. Dar după cum Românii lingă „milostiva“ au pe avrămesa, tot aşa Germanii lîngă „Gnaden- kraut" aü pe Aurin şi Aur ian (Grimm), iar bulgăresce aceiaşi plantă se numesce „div-avran“, adecă „a-vran selbatec“ (Bogorov). Aurin, A u r i a n , a v r a n şi avram în avrămesă este unul şi acelaşi termen botanic, care n’are nemic a împărţi cu biblicul patriare Avram, ci ne duce drept la latinul a u r u m, de unde trebuia să fi fost în latinitatea rustică adjectivul a u r i n a prin analogiă cu argentina şi c u p r i n a. In a-devér, în provenţala ne întimpină a u -rin „qui est d’or, doré“, bună-oră într’un vechiu text la Raynouard (Lex. II, 144): „a.u rin, que es en achi corn a fuoc or=qui est ainsi que l’or au feu“. Frunzele graţiolei — ne spune Cazin — sînt ver(|î gălbui (vert jaunâtre), iar florile albe gălbui (blanc jaunâtre), ast-fel că epitetul a u-rina se potrivesce cu acéstá plantă. Dintr’o causă analogă, planta „poten-tilla anserina“ s’a numit franţuzesce „argentine“ şi spaniolesce „arjentina“. Din latina rustică, termenul botanic aurina a trecut pe de o parte prin împrumut la Germani, ca şi numirile mai multor altor plante, în cari de asemenea femininul a devenit masculin, de exemplu „valeriana = Baldrian“, „gentiana=Enzian“ etc., iar pe de altă parte, prin moştenire, el a rémas la Români, déla cari l’aü împrumutat apoi Bulgarii.. Din prototipul aurina s’a născut la noi de ’ntâiu o formă amplificată auránésá, după cum din numele plantei „tatină“ s’a făcut „tă-tănâşă“, iar pe urmă avrămesă şi avră-meseă prin etimologiă poporană dela Avram. Este de observat că Bulgarii împrumutară pe aurina dela -Români într’o epocă anterioră prefacerii în avrămesă. Latinesce sufixul - i n o putea să fie tonic şi netonic. Deşi în latina clasică 2183 AVRIC 21S‘i el este netonic in „cùprinus“, totuşi în cea rustică putea să fi fost şi tonic, căci alt-fel nu s’ar explica provensalul „aurin“ şi francesul „argentin“. Sînt dară de o potrivă cu putinţă ambele prototipuri latine : aurina şi à u r i n a. La Români cată să fi fost cel mai corect : aurina, adecă a u -renă sau chiar aurăn ă, întocmai ca „galbenă“ şi „gâlbănă“ din latinul „gâlbina“, fiind-că numai din acest prototip se desfăşură, fără nici o pe-decă, atât avrămesa precum şi bulgarul avran. Vom vedé însă mai jos că în Italia aü fost ambele prototipuri latine: aurina şi aurin a. Cel-lalt termen latin botanic : „Gra-tiola“, de asemenea rustic, căci în latinitatea clasică el nu ne întimpină de loc, este un deminutiv din „Gratia“, care însemna „?/ Xdoig“, ,,(|înă“, „Fée“, ast-fel că s’ar puté traduce românesce prin „i^înişoră“ şi ne arată că rolul cel feeric al avrămeseî îşi are începutul deja în legendele mitologice ale vechilor Romanî. Latinul rustic aurina, adecă à u -rina şi aurina, afară de Români s’a mai păstrat şi în limba sardă, preţiosul dialect intermediar între italiana şi între spaniola; dar acolo numaî cu sensul cel mitologic, nu şi cu cel botanic. In sarda-d i s à u r a corespunde italianului „dis-grazia“, adecă âura = „gratia“. Acest aura, remas deosebit ca substantiv feminin şi care este o scurtare din aurina, a trecut la înţelesul de „spirito maligno“, dră-coîcă, t^înă rea, şi alăturea cu el, avênd acelaşi sens, există la Sardi a v r i n a= aurina, de unde apoi verbul avrinare „cogliere cattivo spirito“, a se îndrăci, a fi pocit de Iele. Nesciind ce să facă cu aceste à u r a, a v r i n a, avrinare, filologul sard Spano (Vocab. sardo p. 100, 102) le identifică cu italianul „pa- ura (=lat. pavorem)“, dar tot-o-dată elice că sînt „voce greca“, fără a ne spune totuşi care anume. Sârbii aü şi pe „paura“, însă numaî cu sensul cel obicinuit de „frică“, şi la însuşi Spano, în partea cea italiano-sardă a vocabularului seü(p. 311), „paura“ se traduce în töte dialectele sarde — cel logodo-res, cel meridional şi cel nordic —prin „paura“ şi prin metateticul „parua“, nicî-decum prin aura saü avrina, ceea ce dovedesce că acestora din urmă Spano le-a adaos intr’un mod arbitrar sensul de „paura“ pentru hatârul etimologiei. v. Gărstănesă. — 2-Milostivă. — Tă-tănesă. A-vremî, adv.; de temps en temps, par intervalles. Frumos adverb, care ne întimpină la Coresi, Omiliar 1580, quatern. II p. 2 : „multâ trudâ şi us-tenelâ au, iarâ dulcăţâ puţinâ şi a-vremi... “ v. A. — Vreme. Avrentie. — v. Arvinte. Avric s. Avrig, n. pr. m. top.; nom d'une terre en Transylvanie. Acest mare sat curat românesc din regiunea Sibiiuluî se chiamă săsesce F r e k, unguresce F e 11 e k , şi se bănuia altă dată, fără nici o umbră de probă, cum-că Goţii ar fi avut aci un templu în onörea (Jeiţoî germane F r e y a (Win-disch, Geogr. d. Siebenb. 1790 p. 234). Intru cât din slavicul „Lavrentie (= Laurentius)“ Românii aü făcut „A-vrente“, Avric ni se pare a nu fi alt ce-va decât o românisare a formei slavice deminutivale a aceluiaşi nume : Lavrik (Moroskin, CjiaiîiincKiit imeno- C.TOBX p. 109). La Ruteni 1 a v r i k se chiamă şi „melcul“ (¿elechowski, Wtb. I, 395). Importanţa istorică a acestei 2185 2-AVUT 21S6 localităţi este numaï doră că acolo s’a născut vestitul Lazăr, dascălul lui He-liade şi căruia —cu drept saii cu nedrept—i se atribue întemeîarea şcoleî românescî în Muntenia după epoca fa-nariotică. Const. Golescu, însemnare a căleto-rieî, 1826 p. 16: „Avric. Acésta este moşiîa a baronului Brukental, carele are o grădină din céle d’intâï ce am văzut, întru care are seturi forte frumoase, scări de piatră mari pe acele seturi, havuzuri cu şadrivanuri, apă curgătoare care curge prin multe locuri ale grădini, din care fac şi un frumos cataract etc.“ v. Arvinte. Avrig. — v. Avric. Avril.—v. Prier. i’Avùt, -ă, adj.; le part, passéd’am pris comme adjectif : 1° riche, opulent; 2° copieux, abondant. Acela care are mult. Bogat. Ciliac (I, 11) aduce cu acelaşi sens pe compusul în avut şi pe avu tor, doë cuvinte necunoscute noue. Balada „Constantin Brâncovanul“ : Că de mult ce eşti avut, Bani de aur ai bătut... Proverb la Jipescu, Opincaru p 141 : „tot grasu e frumos şi tot avutu — cinstit“. Cu sensul de „copieux“, la A. Pann, Erotocrit p. 50: ' Fiul meü! din ce pricină eşti atât de întristat? Ce ai ? ce te chinuesce într’atât de te aî uscat? Vôçl că te-ai lăsat cu totul de avutele plimbări, Aî părăsit vînătoarea, nu mal mergi la adunări. .. 2.Avùt (plur. avuturï), s. n.; le part. passé d’am pris comme substantif : avoir, bien, fortune. Sinonim cu substantivul a v e_r e, nu cu avuţi ă. Biblia Şerban-vodă, 1688 (Genes. XIII, 6) : ... şi nu-i încă-pé pre dânşii pă-mântulü a lăcui într’un locii, pentru că era avutu-rile lorii multe... ... et non capie-bat eos terra, ut habitarentsimul, quoniam erat substantia eo-rum multa... Caragea, Legiuire 1818 p. 44: „Murind tatăl şi rămâind fată neînzestrată şi avut părintesc, datorîu îaste fratele să o înzestreze din acest avut... încă şi când nu va rămâne nici un avut, datorîu îaste şi atunci fratele să o înzestreze dintr’ale sale“. Zilot, Cron. p. 30: „încât temendu-se să nu paţâ cum au păţit Tîrgul-Jiuluî, aii început atât boerii cât şi din neguţători a se respândi cu familiile şi avutul lor...“ Ibid. p. 71 : Acum ce mai întâîu să facem, ticăloşii, La reu ce n’au păţit nicî moşii, nici strămoşii? De mărfuri, de copil, d’avutun, de viaţă, De orî-care gândim, inima ne îngheţă-.. I. Yăcărescu, p. 333: Să’ţî fie milă! să’ţî faci pomană! Cu o săracă, cu o sîrmană, Carii nădejdea şi tot avutul E. ajutorul ce’î dă cerşutul. Doină oltenescă: Tot avutul din bordelu Ml-e pe vatră un cotelu Ş’un tăciune stins de teîu Şi cenuşă ’ntr’un oleîu ... (Alex., Poes. pop. - 2S5). v. 1'Aimt. — Avere. v. 2'Avut. Avutôiyôre. — v. 1Avut. 2187 AZ 2188 Avuţesc (avuţit, avuţire), v.; en-richir. Formă poporană, care circuleză alături cu compusul înavuţesc. Jipescu, Opincaru p. 82; „ Jidovu, care, în adevSru lucrului, în nici o ţară n’are mai nici o îndatorire, dar drepturi câte vrei peste tot, e ’nţeles că se pote lesne avuţi...11 Participiul a v u ţ i t ne întimpină în loc de înavuţit cu sensul de „riche“ la Costache Stămati, Muza I, p. 344: Po acele măniose Şi tonoso, Fie cât de a v u ţ i t o şi frumose, Care pe a lor bărbaţi după ce’I înnebunesc Şi de tot îl terfelesc, Apoi îl pun în cotruţă, Dându-le şi o vărguţă... v. 1-Avut.—Avuţia. Avuţiă (plur. avuţie s. avuţii), s. f.; richesse. B o g ă ţ i ă. In graiul vechîu se <|icea cu acelaşi sens bunătate. Moxa, 1620, p. 358: „numai ce be şi mânca cu alăute şi cu măscornicii, Şi mulţi cu avuţie ucise fără de vinâ de le lua bună, ta ti a...“ Avuţiă însemneză în genere o avere mare. Ureche, Letop. I p. 192: „(Ion-vodă) băgat’au în foc de viu pre Vlădica Gheorghie de au ars, dăndu’i vină de sodomie, auzind că are avuţie...“ Şiapte taine, 1644 p. 78: „dup’ ace să sculă acestu boiarinii şi’şu inpărţi toatâ avuţiia preoţilor...“ Pravila Moldov. 1646 f. 28 b.: „De vrăme ce Petru, ce să dzice, ş’au lăsaţii avuţiia lui Pavelu să să hrănescâ cătă-va vreme şi atuncia să o moşnenescâ Ioan, oare acestu Ioanu numai singurii cu voia sa şi fără voia gîudeţului va scoate afarâ pre Pavelu dentr’ace a-viare?...“ Mitropolitul Dosofteiu, Synaxar 1683, Dec. 4, f. 192 b : „în ce chipu dorescu bogătaşii să aibă cuconi pre urma la avuţâia lorii, aşîa şi filosofii la dăscă-liia loru dorescu să lase ucenici pre urmâ...“ Nic. Costin, Letop. II p. 29: „au început a omorî Paşii şi a le lua a-vuţia...“ Acelaşi p. 77: „Avuţia lui au rămas la măna cui n’au găndit...“ Nic. Muşte, Letop. III p. 13: „au dat ce au avut pănă cănd n’au găsit ce mai lua dela dânsul din avuţia cea multă...“ A. Odobescu, Mihriea-vodâ 1860, p. 20: „Ei! spuneţi acuma, boiari d-vostră, nu’i aşa că avuţiile ’s amăgitpre ?...“ Construcţiuni preposiţionale cu de, la şi pre: Nic. Costin, Letop. II p. 120: „Au întrat Moscalii în cetate de s’au î m -p 1 u t de amţie...“ Ibid. p. 21: „(Duca-vodă) lacom la avuţie şi el şi Doamna sa...“ Moxa, 1620, p. 372 : „aşa îaste cine are minte sloboda şi nu e iubitorii la avuţie...“-, şi tot acolo: „inimă lacomă şi iubitoare la avuţie...“ îbid. p. 385: „nuave lăcomie pre avuţie...“ v. Am. — 2,Âvut. —iâ. Avuţit, -ă. — v. Avuţesc. 1,Az, t. d’ancienne chancellerie: moi, je. Paleo-slavicul as% „ego“, pe care unii, în vechile zapise, chiar fără a sci o vorbă slavonesce, îl întrebuinţau în loc de eu. Aşa într’un act moldovenesc din 1677 (A. I. R. III, 251) se citesc următorele iscălituri: „As Ştefan Vulpe armaş m’am tăm-plat. „As Costin Zota iscal. „As Ion V(ătav) iscal. „As Ursul Dof-ul m’am tămplat, iscal. 2189 AZIMĂ 2190 „Şi am scris eu Radul Logofetul...“ v. Mi. 2 Az. — v. Haz. Azàc s. Azàp, t. de Géogr. : Azov. Oraş pe rîul Don, In apropiare deMa-rea-de-Azov, care aparţinuse Tătarilor, apoi Turcilor, trecênd în sfîrşit la Ruşi în 1774. Turcesce Azak. Se menţio-nézâ nu o dată în cronicele românescî. Sub raportul fonetic e forte- interesantă forma Azap în loc de Âzac. Ion Neculce, Letop. II p. 250 : „Moscalii încă bătuse la acea vreme cetatea Azacul şi era să mérgà şi la Crăm...“ Nic. Costin, Letop. II p. 119 : „să dea (Turcii Muscalilor) şi cetatea Aza-pul, şi să surpe şi cetatea cea nouă ce’î la hotar despre Crâm...“ O coloniă din Azap întemeîase într’o epocă destul de depărtată un sat în Basarabia, în regiunea Lăpuşneî, numit Azăpenî, despre care vorbesce un crisov din 1552 (Melchisedec, Chr. Romanului, I p. 187). v. 0. Azâş. —v. Haza§. Azbùche, s. f. ; alphabet, abécédaire. A z ü - b u k i , numile primelor doë litere din alfabetul paleo-slavic. Cu sens de alfabet, ca şi forma azbucovnă (Cihac), acest cuvint s’a întrebuinţat la noî pînă la înlocuirea prospătă încă a scrierii cirilice prin cea latină. Mitropolitul Dosofteîu, Synaxar 1688, f. 123 b (Mai 11): „(Meftodiî) deprinsă limba slovenéscâ şi slovele azbukiloru fîace cu fratele său cu svântulü Kirilü“. Cantemir, Ist. Ieroglif. (Mss. în Acad. Rom.) p. 6: „Deci fiete-care cuvânt străin şi neînţeles, or-unde înainte ţ’ar eşi după rîndul azbukelor, şi după numeral fâţelor, la scară îl cîarcâ...“ Alexandri, Iorgu dela Sadagura, act I sc. 7: „Ian mai spune-ne ce-va de Iorgu... ce-o mai făcut el pe-acolo pin ţara Kemţuluî ?.. ce-o mai învăţat?.. trebuie să fie acu plin de azbachi ca un stup...“ v. Az. — Alfavită. — Buche. Azbucovnă. — v. Azbuche. A-zece.—v. A-ăece. Âzim. — v. Azimă. Âzimă, s. f.; Io t. ecclés.: pain a-zyme, hostie; 2° pain non fermenté, fouace; 3o doux, non fermenté (en par-lant du chou). Grecul a^v^iog, trecut mai în tote limbile europeene. In sensul al doilea, care e cel mai poporan, este sinonim cu turtă şi cu p o ga ce. Deşi z în azimă nu derivă din d, totuşî Moldovenii şi Bănăţenii rostesc adimă=adzimă. ó Palia din 1582 (ap. Cipariu, Anal. 73), Exod. XXIII, 15: Sărbâtoria adzi-meloru să o ţineţi. în şapte dzile să măncaţi păine adzimâ... Festum azymo-rum servate facere. Septem die-bus edetis azy-ma... Mitropolitul Dosofteîu, Paremiar 1683, Iulie 20, f. 21 b (Regn. LIII, XIX, 6): ...şi adecâ la căpătâiul său a-dzâmâ de al ac şi urcorü cu apâ... ...et ecce ad ca-put ejus subci-neritius siligi-neus et lecythus aquae... în contextul grec: ¿yxQvţpias (dozog). Nic. Muşte, Letop. III p. 134: „au spus (Evreii) de ce trebă le este sângele, zicănd că la naşterea copiilor lor le ung ochii copiilor cu de acel sănge, şi mai ung şi pragurile uşilor şi pun în azimele lor ce fac la sărbătorile Paştilor...“ 2191 AZIMA 2192 Vrancea, Sultănica p. 222: „mănâncă din acelaşi castron, sorb cu aceiaşi lingură, rup din aceiaşi azimă, din aceiaşi turtă caldă...“ In graiul poporan animă se scurteză adesea în azmă, sau chiar se aude asmă. „Azmă poporal din localitate t|ice la pâinea nedospită, turtă coptă în spu^ă, şi în genere la orî-ce mâncare neacrită, dar mai cu semă la var^ă crudă, neacrită, cum se îea din grădină, gătită cu carne sau altfel, de ex. ţerancele (|ic: astăzi am gătit var^ă azmă cu carne, sau var^ă azmă cu oţet (salată), adecă: vart|ă neacrită. Varză azmă mai dice şi la varcjă acră, însă negătită, adecă cum o scote din putină, o tocă mărunt şi o mănâncă astfel cu zema ei“ (I. Poppescu, Dolj, c. Băilescî). In dicţionare şi la Cihac ne întim-pină adjectivul masculin azim, pe pe care noi nu l’am găsit nici în graîu, nici în texturi, ci numai forma feminină. Une-orî se <^ice azmă şi la plural, ca şi când ar ii un adjectiv nedeclina-bil, bună-oră: „scover^î dospite, sco-venjî azmă11 (R. Simu, Trans., c. Orlat). Despre azima dela nunţile poporane vorbesce S. F. Marian, Nunta p. 431: „Miresa, după ce se sue în car să plece la biserică ca să se cunune, se uită spre resărit şi dice: „un porum. bel şi o porumbiţă“, adică ca să facă numai un băiet şi o fată; apoi începe a plânge, ca să aibă noroc la semînat de cânepă; er nuna îi pune pe cap o azimă şi pe azimă sare şi un pahar cu vin, rupe după aceea clin azimă şi dă puţină miresei să mănânce, restul din azimă îl rupe în mai multe bucăţi şi le aruncă în cele patru părţi, vinul remas de asemenea. Când aruncă pre cest din urmă dice: n’arunc azimă şi vin, ci sărăcia. Din azima aruncată este bine să mănânce fetele mari, căci se vor mărita curând...“ Azimă umblătore este subiectul, sau mai bine finalul unui admirabil basm românesc din Banat (Familia, 1883 p. 97 — 100), în care ne apar trei fraţi, primii doi reî, cel mai mic bun; când cel de’ntâîu doi sărăcesc, pedepsiţi de Duninedeü pentru reutatea lor, cel mai mic se ’ncârcă a’î ajuta pe rînd pe amîndoî şi nu pôte, căci azima u m -blătore se ’ntorce la omul cel bun: „— Tu nevéstà, fă o azimă de făină de cea. mal albă, cernută prin sita cea désâ, pune în mijlocul el toţi galbenii din punga cela, şi de socoţi mal pune vr’o doi, să o dâm de merinde la bietul frate-mio, îl va prinde bine pe cale şi a-casă. „Muierea, se 'nvoiesce prébucurôsâ; da nu mai face o azimă de grâu curat cernută prin sita cea désâ, da nu o umple cu galbinl, da nu o c6ce chiar după cum se înţelesese cu bărbatu-so, de gândlal ca să o mănânci cu ochii. „O pun în traistă la fratele ce era gata de cale ; dar ce să veçlï ? a doua <^i azima fu iérâ|ï la luntraşul pe mesă, care scôse galbinii din ea precum ï-aü şi băgat. Iéta însă cum ii veni iărăşl în mână : „Frate-so cel mijlociii o dete la un plugar pe o bucată de mălalu, că i se părea pré - grea în traistă, şi vët|ênd’o atât de grea cugeta că nu-i coptă bine. Plugarul, avênd şi el frică că n’o fi coptă, de aceea-i aşa grea, o dase la Ţiganul să-i ascuţă fierele plugului pentru ea, (|icend că bani n’are de unde-i da. Ţiganul avea de trecut Dunărea să-şi aducă cărbuni, şi neavend nici el bani, apoi sciincl că luntraşul e om de omeniă, nu face mult din bani, îl duse luntraşului azima, care numai cu o di mal 'nainte fu coptă în cuptorul lui. „P’atuncl se vede că rSmânea binele numai la cei vrednici de el; ore si adl 6 b e tot aşa ?“ 2193 AZUGA 2194 v. 1’2’ Azimioră. — Turlă.—-'Burcă. 1,Azimioră, s. f.; petite fouace. De-minutiv din a z i m îl. Se contrage uneori în azmioră. T u r t i ş o r ă. Sub a-cestă formă, cuvîntul a perdut orî-ce sens bisericesc şi e forte des în poesia poporană. Ispirescu, basmul „Câtea’n van|ă“ (Col. 1. Tr. 1882 p. 127): „ — Babo! babuşcă! Scol’ de’mî dă ce-va de mâncare, că mS sfîrşesc de tot. „— Ce să’ţi dau, omule? ce să’ţî dau acum la miedul nopţii? „ — Scol’ şi fă barim o azimioră, că etă sînt pocâltit de tot...“ A. Pann, Moş-Albu, I p. 14: Mai dibuind pe alături, dau şi peste un vas plin De o azimioră caldă şi de o ploscă cu vin... Doină muntenescă: A plecat neîca la ţeră Şi nu mi-a spus de a-seră Ca să’i fac o azimioră, S’o dospesc la ţiţişoră Şi s’o coc la inimioră... (G. D. T., Poes. pop. 317). Balada „Tudorel“ : Şi coşare mătura, Făioră c’aduna, D’o azmioră Că’î făcea. • • (ibid. 670). Balada „Cucul şi turturica“: Dă’mi tu bună pace, Că, deu, m’oîu preface Azimioră ’n vatră Cu lacrimi udată Şi de foc uscată... Doină din Bucovina : Tornă grâu, tovnă săcară, Ca să facă azimioră. . . (Marian, Buc. II, 129). v. Azimă. 2-Azimioră, s. f.; t. de Botan.: sorte de champignon ou agaric comestible. „Azimioră este un fel de burete sau ciupercă, deosebită de bureţii numiţi: hribi, chitărci, bureţi iuţi, pânişore, ghebe, călugăraşi, zbârciogi etc.“ (S. Constantiniu, Nemţ, c. Domna). v. 2-Burete.—1-Azimioră. Azi.—v. Adi. Azlu.—v. Mazîl. ■ Azmân. — v. Asman. Âzmă. — v. Azimă. Azmioră. — v. 1. Azimioră. Azuga, n. pr. top. f.; un village en Yalachie. La 1862 Frunijescu, Dict. top. \ 14, c^icea: „Azuga, munte în judeţul Prahova plaiul Prahova; fîneţele sale produc caşcaval forte bun“. Astăzi, pe lîngâ brânzeturi, în Azuga este o fabrică de sticlării şi o fabrică de postavuri, în giurul cărora, pe lîngâ ciobanii de mai ’nainte, se ’ndesă o mulţime de meşteşugari. Azuga, aspirat Hazuga, este un nume curat unguresc. Deja în secoliî XIII —XV exista în părţile ne-românescî ale Ungariei localităţi numite Hazuga şi Hozuga (Fejer, Cod. diplom. IY, 3, 454; VII, 3, 146; X, 6, 271). ;v 1- Ungur. Ă A Ă, Â, lettre efc voyelle. Ca litere, aceste doe vocale erau represintate în grafica română cirilică prin -\—ă şi a =â. Ca sonurî, ele sînt vocale obscure, a cărora deosebire e cu atât maî a-ne-voe de limpezit, cu cât în vechile texturi, în cărţi şi’n zapise din tote pro-vinciele daco-române, ambele mereu se confundă şi forte adesea se întrebuin-ţeză una în loc de alta. ■ 10 Ă, n, ca litere. Cel de ’ntâiu Român, carele s’a încercat într’un mod conscient a aplica limbei românesci grafica latină, marele logofet moldovenesc Luca Stroicî (ap. Sarnicki, Stătută y Metrica, Krakow, 1594, p. 1224), scriea: p«rintele=rrhpHHTertf, swingaske=cuii ii ii/kciwY,, ke=K-K, inpercQia=4iiKjţ/T1ijTVA; pemmtu=nxA\,-RiiT, pema=nkim-b sau lesem=A'KcA,u k . Contextul cirilic l'am pus după Omi- liarul Coresian din 1580, contimpuren cu lucrarea luî Stroicî. Prin urmare, atât pentru -k precum şi pentru k ne întimpină de o potrivă transcripţiunea latină cu e; pentru k însă vedem o-dată i, iar pentru ti 6răşî odată a, ceea ce dovedesce că Stroicî simţîa deosebirea între ambele sonurî, dar nu putea să nimerescă o literă latină potrivită pentru fie-care din ele. Anonimul Lugoşen circa 1670 (Col. 1. Tr. 1883 p. 419 sqq.) transcrie pre-tutindenea pe -k şi k prin e, fie simplu, fie cu o virgulă d’asupra: mer veratec, mer kenyesk, mer de sfent Pietru, mer vergat, prendzesk, pape etc. Cam tot aşa scriea ceî-lalţi doî Bănăţeni, Ştefan Fogarasi din 1647 şi Halicîu din 1674 (Cuv. d. bătr. II, 726; Col. 1. Tr. 1883 p. 413), transcriind pe "k şi pe Ai, ba pînă şi pe iniţialul 4, prin acelaşî e: kent szenetate, astep-tem, rugem, ea Tatei, szvent etc. In acelaşî mod scriea la 1697 Tran-silvănenul Ion Yiski (Foia Transilvania, 1875 p. 143 sqq.): leudâ, redikâ, kentâ, kend, ket, pekure, va remene, gendeszk, ameresk etc. 2197 2198 Domniţa Ilinca, nepóta luí Mihaiu-Vitézul, al cării autograf a se vedé maí sus (p. 3), scriea la 1660: „Pâtrasko Yodâ", întrebuinţând cea de’ntâîu, întru cât seim noi, pentru vocala obscură, pe a cu accentul circumflex. Nu maî vorbim despre transcrierea grafică latino-română din secolul XVIII şi mai încoce, constatând numai că pe toţi transcriitoriî îî încurca quasi-iden-titatea ambelor sonurî. Intru cât se atinge de dialectul ma-cedo-român, apoi transcripţiunea luî cea cu litere grecescî de cătră Kavalliotis, (1770) şi de cătră Daniel (1802) nu ne dă pentru vocala obscură decât semnul a ; ¡.l^vqc = mână, ficcQTOGOV — vărtos, yxşţsroi;=grâii, |Ucm;<2c¡)s=ma(|áre etc. II. Ă, â, ca sonurî. Io. Fisiología vocalei obscure. Totalitatea materialului fonetic al limbeî omenescî se grupézá în trei treunghîurî: vocalic, consonantic şi con-sono-vocalic. Treunghîul vocalic cuprinde trei vocale fundamentale, din cari se desfăşură apoi tote cele-lalte secundare: Treunghîul consonantic cuprinde tipul gutural, tipul dental şi tipul labial: In fine, treunghîul consono-vocalic cuprinde tipul labial, tipul liquid şi tipul lingual: Afară din fie-care din aceste treun-ghîurî remâne câte un son obscur, con-fus, reü determinat, şi anume: peste treunghîul vocalic ă, peste treunghîul consonantic h şi peste treunghîul consono-vocalic n, carî astfel formézá la un loc al patrulea treunghîu suple-mentar : Este interesant, că aceste trei sonurî confuse se află împreunate într’o in-terjecţiune comună aprópe tuturor po-pórelor: Imn saü hăm, la Francesî Jieim saü hein, la Germani hm, la Bohemî Şi la Polonî hum, la vechii Romani hem, în sanscrita hum etc.; o interjec-ţiune pe care Tylor o găsesce în America la Caraibî ca hun, şi ’n Africa la Yorubî ca huyy. Plecând déla acâstă sistemă generală antropologică a materialului fonetic (cfr. studiul meü „Clasificaţiunea so-nurilor“ în Col. 1. Tr. 1882 p. 193 sqq.), ni se lămuresce 'dela sineşî fisiología vocalei obscure în limba română. Cele trei sonurî obscure din al patrulea treunghîu putând lesne să se amestece unul cu altul, de vreme ce câte-trele sînt de o potrivă confuse, vocala cea obscură ni se presintă sub trei forme : Io. neamestecată, adecă numai vocalică: -K în „păcat“ ; 2°. guturalisată prin amestec cu h: -K în „ăla=hăla“ saü x lîngă un r: „râmă“, „cârd“ - etc., acest r (ó) cuprinzând în sine un element gutural; 3°. nasalisată prin amestec cu n: /r» în „câne“ sau în „gând“, 4 în „înger“. In grafica românescă vocala obscură cea neamestecată se represintă tot-d’a-una prin semnul ă ('k); cea nasalisată, prin semnele â (-t») sau % (4); cea gu-turalisată, prin unul din cele doă semne â şi ă. Fisiologicesce dară nu sînt la noi numai doe vocale obscure, ci trei: simplă, guturală şi nasală; ba s’ar mai pute deosebi o nuanţă nasalo-guturală, atunci când â e pus între r şi n ca în „curând". G-uturalul â este în limba română un fenomen numai fisiologic. Nasalul â şi simplul a mai au încă, pe d’asu-pra, o mare însemnătate istorică. 2°. Is toria sonului /r». Molnar (Walach. Sprachl. 1788) scrie: endemăenatek, enderepnik. enkwetinel, septemwene etc., adecă pentru rii şi pentru iniţialul 4 pune de o potrivă pe e cu virgula d’asupra, iar pentru x. pe ae cu o lungă trăsură d’asupra; el observă totuşi (pag. 4 — 5) că av şi 4 sînt vocale nasale: „ganz durch die Nase, stark durch die Naşe ausgespro-chen", pe când mu e decât un fel de e neisprăvit sau neîntărit prin accent, ca în germanul „Wucherer, Wucherei", astfel că ar fi fost logic ca Molnar să scrie numai pe -k prin e, Iar pe 4 şi pe a prin ae. Despre iniţialul 4=2 noi vom ave a vorbi pe larg la locul seu. El este o vocală nasală atât de scurtă sau atât de slabă, încât la Macedo-românî se suprimă cu desăvîrşire în graî.u: ngropu = îngrop, nveţu = învăţ, nchîa-dicu=împedec etc., Iar la Daco-românî se elide după o altă vocală: mă’ngrop, te ’nveţ, vă ’mpedec. Vocala cea medială x>=â, care e şi finală după cum vom vedé îndată, este din contra mal lungă saü mal tare decât *h=ă. Dar să fie ea óre în adevăr nasală ? Iată ce-stiunea cea importantă; şi mai ales: să fie ea óre în adevér nasală acolo unde n nu se aude de loc, ca în „cât= quantum" şi „atât=tontum“ ? Iiilăturâm din discuţiune Codicele Voroneţian şi Psaltirea Şcheiană, doe texturi de pe la 1550, póte şi mal vechi, scrise cam in acelaşi epocă şi’n acelaşi regiune daco-română, probabil în partea apuséná a Transilvaniei. Ambele aceste monumente linguistice cunosc literar, negreşit din manuscrise românesci anteriore, dar o íntrebuintézá abia de doă-trei ori prin scăpare din vedere, astfel că se póte (Jice că elen’o între-buinţâză de loc, adecă nu cunosc însuşi sonul: se vede că în graiul din acea regiune * ajunsese deja a se contopi cu -k. Codicele Voroneţian şi Psaltirea Şcheiană au pentru vocala obscură peste tot, afară de cele doe-treî excepţiunî, numai litera -h: eatíHA*5, K-hlI^S, K'IyTS, rnuWklITS, CHiHIje, kSktuitS, lU-b-ii-k etc. Lipsa lui ä în aceste doă texturi este, neapărat, o particularitate dialectală interesantă, dar nu a-tinge întru nemic nici vechimea, nici respândirea, nici natura acestui son în aprópe totalitatea limbeî române. înlăturând dară Codicele Voroneţian şi Psaltirea Şcheiană, noi găsim pe a întrebuinţat într'un mod mal mult sau mal puţin sistematic in tóte texturile românesci—moldovene, muntene, ardelene şi bănăţene — din cari s’aü reprodus extracte în Crestomatía lui Ci-pariu. Dar ceea ce mal cu samă ne uîme-sce în tóte aceste texturi, este că întrebuinţarea cea mai tipică a lui * e tocmai la sfîrşitul unul cuvint, adecă acolo unde noi, după rostirea cea obicinuită de 2201 2202 astăzi, nu ne putem închipui o vocală, nasală. Aşa la Coresidin 1570 -80, în Palia din 1582, în Noul Testament din 1648, în Psaltirea din 1651, apoî la mitropoliţiî Varlam şi Dosofteîu, la lo-gofétul Eustratie etc. ne întimpină: a) la numi: aha\g;k, cutíHt*, EíckpEK^, TOdTX, KSH, rapK/T», C’K- A\/Tvtin,Y>, AMiiwYi, <'|')'KiiT'Kii/Ti... b) la verbî: C'lv CTpllll[T/Y., CTi KdS/T», C’K ;|n>lwYv, KÎ'd-MXi, SKOdp/'R, CS<|>A,T», iW'KIl/TiHIÎAV, AdC«R , pSUJimdp/'K , KSlIOCKSp.T» , KTiSSp/li . . . Fost’a ore vre-un timp, când se va fi rostit cu o vocală, nasală finalul din „limb«“ saü din „ve^ură“? In vécul de mijloc, când Românii aü primit alfabetul cirilic, în paleo -slavica a se rostía ca o vocală curat nasală, anume ca on în francesul „bon“. Despre acéstá nasalitate a lui * la vechii Slavi nu pote fi nici o umbră de îndoială: ve ori In următorul pasagiu de 27 cuvinte din Cazania mitropolitului Varlain (f. l.‘îi>): . . . i;$,\\irK|M> irMi:;.iv miii aSa. T|t$ii$<\h ,v,f iipf KpS'if iiiiiA .f,ii/,aii i;S ii'Mir.A iniiA llSCA. 4 l'iK'AIIA. ‘If f|lA TXI.ITA» .(v III.ITpA. INII |iy.HT$IIAv HMTpA. AUpf • 3°. Istoria sonului -i». Trăsura cea caracteristică, a sonului ■K~rt în fonetica românescă nu este de a fi o vocală obscură, ci anume aceia de a înlocui pe vocala clară a de câte ori acostă din urma perde accentul. Fisiologicesce acest ă nu se deosebesce de acelaşi son la. fel de fel de nemuri, dar se deosebesce pe deplin prin rolul seu morfologic. Din bărbii ■—barbut, din bărbat—bărbăţiă, ce-va analog nu se află nici la Ruşi, nici la Tătari sau cine mai scie la cine, pe unde va fi lesne orî-.şi-cuî de a găsi a-celaşi son ca produs brut al vocalisa-ţiunii. Fisiologicesce acest « se referă la noi cătră a întocmai ca î (englesul y) cătră i, şi u (englesul vS) cătră u. De aceea şi transcripţiunea latină a lui 'k prin ă este tot ce pote fi mai potrivit. Dar pe când i întunecat din i şi u întunecat din u devin adeverate consone, avend trebuintă în rostire de radernul a » unul alt son : ied, tei, bou, « cel întunecat din a remâne totuşi vocală, deşi o vocală aprope nearticulată, o jurnă-tate-vocală, un rudiment de silabă. Natura fisiologică a lui« ne explică 2205 220fi pentru ce Romanii l’au represintat a-nume prin cirilicul -k, vocala slavicii cea mai slabă, care tocmai de aceea nici odată nu s’a întrebuinţat la începutul cuvîntuluî, la mijloc servia mai mult pentru a înlesni rostirea unui grup de consone puţin asociabile, des-părţindu-le una de alta, ce-va ca „şva" în grafica evreescă, iar la sfirşitul vorbelor a despărut de de-mult din tote dialectele neo-slavice, astfel că Ruşii numai o scriu prin tradiţiune, dar n’o rostesc de loc, şi chiar se ’ncercă deja a n’o mai scrie degîaba. La Proto-slavî •k era o slăbire din u, paralelă cu k cel slăbit din i, căci fonetica lor specifică nu cunoscea nici o slăbire din a, aşa că fisiologicesce slavicul -k corespunde romanului ă numai într’un mod aproximativ. Treungliiul nostru vocalic se deosebesce de cel slavic prin aceea că noi avem căte o întunecare pentru fiecare din cele trei vocale fundamentale. O particularitate caracteristică a acestui treunghiu este apoi că numai întunecarea din a remâne vocală, şi deci: din dată ce o altă vocală, fie fundamentală, fie secundară, se întunecă fără a trece în consonă, în acest cas, de altmintrelea rar, ea trebue să devină tot u. In sistema nostră vocalică, orî-ce întunecare scade la ă, iar orî-ce întărire se urcă la a, şi anume: o devine oct, e devine ea. Despre oa şi ea noi vom ave a vorbi la locul lor; aci observam numai că, precum întărirea se datoresce la noi pe prima liniă accentării: dor-mire — doarmă, perire — peârâ, tot aşa pe prima liniă întunecarea, adecă trecerea la ă, se datoresce perderix accentului. Numai a cel iniţial se păstreză şi catul este neaccentat: amar — «mărit—amărăciune. întunecarea lui a la u prin perderea accentului este un fenomen organic pri- mordial în limba romanoscă după tote dialectele şi sub-dialectele ei. Orî-ce ex-cepţiune se explică prin cause subsidiare. Aşa, bună-oră, dacă Moldovenul dice „bărbat“ în loc de „bărbat“, este lucrarea do asimilaţiune regresivă din partea lui a din silaba învecinată: din latinul „barbatus“ se face românesce de’nlăiu d’a-dreptul „bărbat“, şi numai în urmă, excepţional, întunecatul â redevine a, întocmafprecum din latinul „gena“ se face românesce de’ntâiu d’a-dreptul „geană“, şi numai în urmă excepţional ca din pluralul „geane“ redevine e: „gene“ prin asimilaţiune regresivă cu «din silaba învecinată. întunecarea. lui a în ă, ca, şi întărirea lui o în oct şi a lui e în ea, sînt trei fenomene aşedate în însăşi temelia voca-lismului românesc. Intru cat dară, a-ceste trei fenomene organice primordiale nu ne întimpină nicăirî în limba latină, şi totuşi câte-trele trebui nea-perat să li existat la noi în însăşi epoca, de formaţiune a graiului, ele sînt şi nu pot a nu fi decât o moştenire clin substratul cel dacic al naţionalităţii traco-latine. In acest mod noi nu ne sfiim a afirma că: în fonetica românescă nasalul â—x e latin, iar mobilul ă=-k este dacic. 4°. -v> sau -k prin ac o mod a-ţ i u n e. In „părţi“ sau „părţi“ din „parte“, „căldări“ sau „căldări“ din „căldare“ „judecăţi“ din „judecată“, „bătăi“ din „bă-tae“ etc., există o vocală obscură accen-tată, pe care vechile texturi şi viul graîu îl exprimă când prin ă, când prin ă, dar care istoricosce n’are a face nici cu organicul -v», nici cu organicul ’k, ci este un simplu resultat de acomoda- 2207 -ĂliSC 220$ ţiune, şi anume: 1 în „căldări“ sau în „părţtf“ fiind un son întunecat din i, prin acesta însuşire de a fi întunecat, el nu se împacă cu vecinătatea lui a, ci tinde a’l întuneca la «, ambele sonurî devenind ast-fel acomodate prin o de o potrivă întunecare. Intru cât i nu se întunecă la î, nici a nu se întunecă la ă. In acest chip se explică în vechile texturi formele cele culese de Cipariu (Principia p. 363): Kapnii, iiapHii/u, rupiţii prin aceea că „cărţi“ şi „părţi“ se rostiau dissi-labic cu finalul i întreg: car-ţi, par-ţi. Gât privesce cele-lalte exemple citate de Cipariu: .uupimnapen, KÎAnui^apn, awuikajiii etc., ele sînt fie-care câte un cÎTTa'ţ ĂeydiiEvoi', ce-va atât de sporadic încât trebuesc mai bine lăsate de o-cam-dată la o parte. Legea acomoda-ţiunii a : i : : ă : î. este un fenomen forte asemănat cu aşa numitul „Ablaut“ la Germani: „Mmmer“ din „Mann“, şi ’n principiu se înrudesce chiar cu ceea ce se chiamă „armoniă vocalică“ la Celţji şi 'n limbile turanice. O asemenea acomoda-ţiune pote să atingă într’un mod excepţional pînă şi pe iniţialul a, care de altmintrelea tot-d’a-una se conservă: poporul, de exemplu, rostesce adesea „aripi“ sau „ciripi“ în loc de „aripi“ prin acţiunea finalului i peste silabă. Un alt-fel de fenomen, numai provincial, este trecerea lui i în â după s, d şi J. In vechile texturi moldovenescî, mai ales la mitropolitul Dosofteîu, ne întimpină mereu C/T>iirSp=singur, s.t»aî =(Ule, SAi'iH = ch'ce, n;Re=ţie, .[jrhp,r*-H«T»f=;împerăţîă etc.. şi tot aşa rostesc Moldovenii pînă astădî: sângur, dzâle, dzrîce, împărăţde. Se scie că fonograful, când se întorce invers, descompune pe ţ în t-\-s şi' pe ¿7 în c7+s-. întune- carea lui i la A în exemplele de mai sus se datoreză dară elementului fonic s. Despre acest fenomen v. B. Ca sonurî iniţiale, ă şi ă sînt la noî de o raritate extremă şi se confundă mai tot-d’a-una între ele; este însă forte des sonul ?=4, despre care vom vorbi la locul seu. v. Î.-H.-K-B. 2-A, sorte de pause quand on cher-che en esprit le mot qu’on veut dire. Acest â, generalmente reduplicat sau triplicat, se aude une-ori chiar din gura oratorilor, când caută un cuvînt şi nu’l găsesc iute. El însemneză acea căutare şi, prin urmare, este un element lexic. Există foneticesce în tote limbile, deşi nu tote au un semn deosebit pentru vocala obscură. Tichindel, Fabule 1814, p. 212: „Doi oameni călătore în soţie, şi unul din-tr’ânşii au aflat un topor şi au început a se lăuda pre sine zicând: am aflat o săcure sau topor. Cela-lalt au zis : clar, frate, de vreme ce călătorim a-mândoi înpreună, trăbue se zici afla-răm, iară nu aflai. — «, â, «, ba, acela nu va să ştie de aceia..." Ăă! interj.; exclamationd’appel.Când ţeranii chiamă pe mai mulţi, iar nu pe unul, strigarea ăă\ înlocuesce pe „me!“ Jipescu, Opincaru p. 43: „Ăă\ îea viniţi, viniţi încoa! clise Costandin...“ v. MSI -ăesc {-ăit, -ăire), suffixe servant â former des verbes pour exprimer une action diminutive et frequentative ă la fois. După cum sufixul - u e s c în vorbe ca „legiuesc“ se deosebesce numai prin elementul -u- de verbiî obicinuiţi în -esc, şi totuşi capetă prin 2209 -ĂESC 2210 acest -u- o funcţiune specială de a formă verbî denominativi, în acelaşî mod sufixul -ăesc, deosebindu-se érâsï de simplul -esc numai prin elementul -ă-, are restrînsa specialitate de a formă verbî cu un sens deminutivo-frequen-tativ, maî ales dela nesce tulpine curat onomatopoetice. Ambele aceste sufixe verbale : -uesc şi -ăesc, sînt de o forte mare însemnătate în morfologia specifică românéscâ. v. -uesc. Vom înşira aci numaî o mică parte din verbiî în -ăesc, anume din cei maî sigurî şi ceî maî respândiţî tot-o-dată : b ă 1 ă 1 ă e s c saü b ă n ă n ă e s c, „balancer, brimbaler“, b eh ăesc „bêler“, b ă 1 b ă e s c „ balbutier “. băzăesc „bourdonner“, bl eh ăesc „japper, clabauder“. bombüe s c saü b o m bănesc „bourdonner, grogner“, boncăesc „beugler“, b o r f ă e s c „dévaliser,, filouter“. cărăesc, cârc ăesc, chîorăcsc, ghîorăesc, tote însemnând „grouiller, gronder“. clielălăesc saü s c h i 1 ă 1 ă e s c „glapir“. cârţăesc saü scârţăesc „grincer, crisser, craqueter“. c h i ţ ă e s c „ crier comme une souris. “ coviţăesc „crier comme un pourceau“. , cïof ăesc şi clef ăesc „faire du bruit avec la bouche en mangeant“. cïoro y ăes c „disputer pour des riens.“ cloncaescsaü cloncănesc „glousser“. cotrobăesc „fureter“, d ă n ă n ă e s c „traîner en chantant“, d ă r d ü e s c „ tremb 1 otter “. f ă 1 f ăesc „voltiger, flotter “. fit a esc „remuer la queue, dandiner“. f as «esc „ronfler“. fleorc«esc saü fleoncânesc „liabler, jaser“. for «esc saü sf or «esc „ronfler, haleter“. gagâesc „caqueter, crier comme une oie“. mâccïesc „crier comme un canard“, m â c â câesc „crier comme une chèvre, chevroter“. g âlgr/esc „glougotter“. g il s «esc „siffler comme une oie“, gûfâesc „haleter, panteler“. g r o h « e s c saü g r o h â n e s c „grogner“. h à m âesc „japper, clabauder“. h or cet esc „râler, ronfler“, h u p â e s c „sautiller “. leliâesc „jaser, jaboter“. leop«esc „patauger, laper“. 1 e o r b « e s c „bavarder, caqueter“, m o r m « e s c „marmotter, marmonner“. mïorl«esc „miauler“, mïorcaesc „geindre, coasser“, m o t â e s c „ tomber de sommeil“, o c à câesc „coasser“, p à 1 p « e s c „flamber, crépiter“, p i p a e s c „tâtonner“, p 1 e s c «esc „gargouiller, claquer des mains“, pospaesc „replâtrer“, r â s g « e s c „mignarder, dorloter“, r î c âesc „gratter la terre (en parlant des animaux)“. r î g â e s c „roter, avoir des renvois“, r ont «esc „gruger, croquer“, sbàrn«esc „tinter, résonner“, sgâltâesc „branler, secouer, remuer“. sîcaesc „taquiner“, toc âesc „faire du bruit avec la bouche en baisant“. ţîr ăesc „ruisseler“, t r o p « e s c „trépigner“, troncăesc saü troneănesc, „radoter, bavarder mal à propos“, v i s g ă e s c „fretiller“. vîj ăesc „tinter, bruire, siffler (en parlant du vent)“, zorn ăesc „tinter (du tambour)“, zuzăesc „bourdonner, gazouiller“... Majoritatea acestor verbï şi a altora de aceiaşi formaţiune sînt de tot ono-matopoetice. Numaï Ciliac a putut să susţină că pe bălbăesc, pe chi-tăesc, pe cloncăesc, pe măcăesc, pe găl-găesc, pe găf&.sc, pe hupăesc, pe mor-măesc, pe ţocăesc, pe zuzăesc etc. etc. Românii aü luat delà Slavi saü delà Unguri, deşi râdă cinele cele onomato-poetice ale unor asemenea se găsesc împrăştiate pe întréga suprafaţă a pă-mîntuluî pînă la Irochesî şi pînă la Hotentoţî. Broscele luî Aristofan oeâ-câîaü întocmai aşa ca şi brôscele din Dîmboviţa. Luat’aü ôre şi Elenii pe al lor jtoâş-ao « Ş tot din rusescul kvakatl? Varrone, când dicea că oiţele sale ' b e h ă e s c : „vox earum b e e sonare videtur“, va fi avènd în vedere, după Cihac, pe polonul b e -czeé! Deja între exemplele de mai sus noi am vëdut că se dice de o potrivă : bom-băese şi bombăn esc, grohăesc şi gro-bănesc, tronc ăesc şi tronc ă 11 e s c, fleorcăesc şi fleonc ă n e s c, cloncăesc şi clonc ă n e s c. Sufixul - ă n e s c func-tionézà apoi întocmai ca -ăesc în : bodog ă n e s c „grommeler“ ; cîondănesc „se disputer pour des riens“ ; dăndănesc „brandiller, balancer“; toroc ă n e s c „jaser, babiller" : ţăcănesc „craquer, cliqueter“ ; zing a n e s c „tinter, résonner" ; etc. Intru cât n între vocale s’a perdut -în ,,frîü=frenum", în „grâü=granum", în „brâü“ la plural „brâne" şi „brâe“ etc., se pôte conclude că sufixul nostru verbal -ăesc s’a desvoltat dintr’o formă mai veclie -ănesc, care tocmai de aceea s’a rărit apoî în graîu, astfel că astădî un verb cu -ănesc ne mai întimpină abia o dată la dece verbî cu -ăesc. Pe de altă parte, cu acelaşi sens de-minutivo-frequentativ, dar fără element onomatopoetic, ne întimpină maî mulţi verbî cu sufixul -lese, precum : cïug u 1 e s c „becqueter“ ; coc o 1 e s c „mignoter, mignarder“ ; gugulesc „idem“; jum ulesc „plumer, peler" ; mânzelesc „barbouiller, mâchurer“; măzg ă 1 e s c „idem“ ; moz o 1 e s c „mâchonner, travailler lentement“ ; scorb e 1 e s c „fouiller, farfouiller" ; scorm 0 1 e s c „idem“ ; sgrib ulesc „trembloter de froid"; svîrc 0 1 e s c „tortiller“ ; etc. Căutând acum pentru -ăesc=-ănesc şi pentru -(ă, e, o, u) lese paralelurî romanice, noi constatăm că : a) luî trop ăesc îî corespunde fran-cesul „trépigner“ — vecliîu „trépiner", luî fi ţăesc francesul „dandiner", luî g ro h ăesc „grogner" — vechîu groi-gner"—ital. „grugnire“, luî pip ăesc „tâtonner",luî sîcăesc „taquiner“— ital. „taccognare“, luî b ă z ă e s c şi lui zuzăesc „bourdonner“, adecă întrevedem la Neo-latiniî din Occident existinţa unuî sufix verbal cu - n - co-respundetor românului -ăesc=z- ă nesc, dar remas acolo fără desvoltare. b) cât se atinge de sufixul verbal deminutivo-frequentativ cu -l-, apoî el se alia deja în latinitatea clasică : „can-tillare“, „sorbillare“, „vacillare" etc., 2213 ĂESC 2214 propaginându-se apoi cu belşug în-^rănirile neo-latine: fr. „sautiller" — vechîu „sauteler“—ital. „saltellare", „grom-meler“, „harceler“, „chanceler", „babil-ler“, „tortiller“, „brandiller", „ruisse-ler“, „gazouiller“ etc. . Nu aducem exemple "din italiana, proveníala-, spaniola şi celelalte dialecte romanice occidentale, căci ele se apro-piă de graiul nostru mai mult decât francesa, şi prin urmare cuprind â-for-tiori elementele linguistice cele comune noué şi Francesilor. Cuvîntul românesc cel mai remarcabil cu sufixul -ăesc este mo lf o esc, nu numai pentru cănise presintătot-o-dată sub forma morfolesc, a-decă cu sufixul colateral -lese, dar pentru că pote fi urmărit pînă şi’n latinitatea rustică. Forma morfolesc, uitată in dicţionare, este tot atât de poporană ca şi forma m o 1 f ă e s c. Vlăhuţă o 4n-trebuinţâză figurat: Nevoiaşii noştri critici, spadasinii damblagii, Carii neputénd să musce, morfolesc arta ’n gingii... Morfolesc şi molfăesc se trag d’o potrivă, prin cele doué sufixuri sinonimice, dintr’un prototip morf, în molfăesc trecénd r de’naintea la-bialei în l întocmai ca în „tuZpină = trupină“. Laurian şi Massim (G-loss. 383) ne asigură că: „se aude forte des-cu r în loc de l, morf ăi re, mor-f ă e s c , m o r f ă i t o r etc., avénd sensul de morfăire cu adaos de a strica neteditatea veşmintelor, şerjend, călcând pe ele şi strîngendu-le în tot modul...“ Acest „adaos de sens“ este închipuit. Negreşit, s’ar puté clice ;,a morfoli saü a m o 1 f ă i haine", atunci când le cocoloşim fără a le rumpe, după analogia aceluia care morfo- 1 e s ce sau molfăesce bucate. Dar în privinţa hainelor cuvîntul românesc cel obicinuit este mototolesc. Dacă Laurian şi Massim ţineau atâta la pretinsul „adaos de sens“, acesta a fost numai şi numai pentru ca prin noţiunea de „diformare“ să potă ajunge la etimologia dela grecul „formă“. Ei nu s’au sfiit, cu acest scop, chiar de a plăsmui• substantivii morfu şi smorfu, aducend drept specimene de întrebuinţarea lor nesce frase ca: „mo r-ful fustelor nostree de plâns“, „smor-f u 1 pruncului face să crape ţîţele mamei“ etc. Laurian şi Massim au amestecat aci pe grecul „formă“ cu italianul smorfia „grimasă“, cari ambele au putut să se furişeze la noi în limba cărturarilor din epoca fanario-tică şi din acea a Văcărescilor, dar poporane n’aîl fost câtu-i lumea. Cihac, ca şi cei-lalţi lexiografi ai noştri, cu-nosce numai variantul ni o 1 f ă e s c, pe care’l traduce (Dicţ. II p. 202) prin: „murmurer, mâchonner, grignoter, pi-gnocher“. Sensul „murmurer“ figureză pe prima liniă. Dar mo 1 făesc nu în-semneză nici o dată „murmurer“. Ne-aperat, prin analogiă cu mol îăireci bucatelor, se pote clice metaforic: a m o lf cu cuvinte, franţusesce „mâchonner ses paroles“ ; însă Românul are pentru acestă figură o mulţime de termeni proprii: a mormăi, a b u i g u i, a bombăni, a bă1 băi, a bolborosi, a găngăni etc. După cum Laurian şi Massim au născocit un „a-daos de sens“ pentru ca să dea cuvîn-tuluî o paternitate grecă, tot aşa Cihac a închipuit şi el un alt „adaos de sens“, cu ajutorul căruia să’l potă sla-visâ. înţelesul de „murmurer“ îi trebuia cu or-ce preţ, căci rusesce m o 1 - vi ti însemneză „parler“. Printr’un adaos la ureche, din cal se face măgar; printr’un mititel „cliiffonner “sau • À ESC i<; .. murmur-r •". aeniat la int.elesurile ivli- ü.i.-'Y.'-niU- ni'1 cuvinfulni morfn-l'-sc ;mi ni o 1 IV< s c , il facct/i grecesc sa il rusi-sc; procedura este aceiaşi. ş,j ¡iif/*lr-ir': delà sine en „adaosurile il': sens“ sini rele mi mimai când ne due la şi l;i Buşi. dar şi alunei când ne unj.in.ir eu de-a sila la Konia. Nil mai purin vinuvat. dorai, (,'iluie este i• jiisi■, 1 IV/ r s c, pe caro '1 explică iu următorul mod. Lexicon Budan : „langsam ossen. lente vel tarde edo" ; Sava Bareianu : „langsam kauen. knau-peln“ : ('ostineseu : „a mânea fără dinţi, a mânca încet fără poftăi: ; Pont briant : „grignoter. ronger, pignoelier, manger lentement“; Poly.su: „naschen. knau-]ieln. langsam ossen“ ; Poîenar şi Aa-ron : ..pignoelier, a ciuguli, a m o 1 f ci /', a mânea fără poftă, luând bucăţele forte miei in gură.“ Aşa dară sensul primar al euvîntuhiï este m ă n â n c ; sensul secundar: mănânc a -1e n e sau a - n e v o e ; or-ce alt- sens e figurat. Alături cu al nostru morfolesc si m u 1 f(ï i c ne intim]>in& în vechea franeesa trei varianturl: ..morfer, mor- 1 ior. rnoriiailler". tute eu sensul primar de mănânc, din can la Littni mi s'a strecurat decât : „Morfer. Terme h"i's d'usage. Manger goulûment"', cu o ciuiţiune din Charles «ie Surei. Histoire de Francien. Paris 1&22. Afară de un pasagiu din I-iabelais cu ” ¡nornailler“. (iodofrov (Dict. de lancic-nne langue française. Y. 40b,p ci-XvZîi itlivie de prin diferiţii scriitori din secolul XVI, şi t ol -n-i la ia suhslaiil ivnl ..morte = mâncare", lumă-oră : Tmit si> faict juMir la ni o r |C; nn n boau csl re amu!, Sau* cola 11>111 u'cst l iiai, Io plus vii m>iiiIiIi> Uluvl... (iudefVoy a scăpat, din vedere numai pe medievalul „morfee = îmbucăturii“ într'un act al mănăstirii do l'ipriae: „Mor pli o a panis ol. pinfaplms vini = une 1) o u e h e e di; pain ef uno pinte de vin“ (Du Cange, (lloss. Lat. od. Cârlionţ., IV ]>. Cel mai veeliiii mare dicţionar al limbeî francese, publicat de Pamlle Cotgrave în Londoti la '1(111, este Ciute im]iorfant prin amăruntele pe cari ni le dă asupra sensului lui „morliailler“ şi al derivatelor sale, anume : „Morliailler, a mânca cu lăcomia, a mânca sa ii a be cu grabă, dar eu gura n e ’ n d e m â n a t e c ă a m e s f e e a şi a înghiţi (wifli tlie moufli ill-favouredly in chawing, or in swallo-ving)“ ; „Morfiaillio, mâncan; lacomă, ne’n-d e m â n a t e c ă saii n e in e s t e e a tă (ill-favoured or hasLly devouring)“; „Morfiailleres, bucate mâncate lacom şi n e ’ n d e m â n a f e c fii l-fa von redly taken in).“ . Prin n o ’ n d ern â n a r ea mâncării, „ill-favouredness", asupra cariia Cof-grave insistă atâta, francesnl “mor-fiaillor“ se identifică cu românul morfolesc nu numai în .sensul primar, dar şi ’n cel secundar. Ambele .sensuri se pus trezii şi mai bine pînă. as-tădi in unele dialecte franeese. Jat.ă, de exemplu, ce dice Godefroy din dialectul delii Jiainaut in Belgia: „mor-felier. miioher une cliose â demi en la mordant de tou.s Ies sens.“ De asemenea în dialectul dela J-'ranche •2217 -ĂESC 2218 Comte, „monrfiller“ însemneză a manca des, dar cate puţin: „manger peu, mais souvent“, tocmai funcţiunea cea deminutiv-frequentativă a romanului morfolesc, care pînă şi prin sufixul -l- se întalnesce cu francesul „morfe-lier, mourfiller, morfiailler“. Dacă Littre ar fi cunoscut vechimea, respânclirea curat poporană şi nuanţele lui „morfe“ cu derivatele sale în limba irancesă, ba tocmai în dialectele cele nordice ca Hainaut sau Franche-Comte, el nu l’ar fi creclut împrumutat din Italia, de unde împrumuturile francese s’au făcut tote mai târcliu şi prin canalul literar. Italienii, în adever, au şi ei din vechime verbul „morfire“ şi substantivul „morfia“, dar în nesce condiţiuni mai puţin caracteristice decât acelea pe cari le-am vSclut în va-rianturile francese. In dialectul veneţian „morfir“ însemneză a mânca, iar „morfia“ gură (Boerio, ed. 1867 p. 426). Ambele cuvinte sînt şi mai familiare în Toscana. Din limba literară ele au perit de-mult, conservându-se însă în vechile texturi. Ast-fel la Mattio Franzesi, Rime bur-lesque (Firenze 1555, II, 194), noi citim : Mercore stemmo in Yiterbo a m o r f i re , E dopo pranzo—alquanto dormire..., iar celebrul istoric şi poet florentin Be-nedetto Yarchi (L’Hercolano, Yinetia 1580, p. 52) (Jice: „chiamano i Firen-tini Berlingaiuoli e Berlingatori coloro, i quali si dilettano d’empiere la morfia, cioe la bocca, papando e lec-cando...“ Italienii dară au reţinut în varian-turile lor numai sensul primar „mănânc“, perqlend pe cel secundar „a-lene“, care a remas la Români şi la Francesi. Dacă n’ar fi cunoscute decât tipul ita- lian şi tipul românesc, identificarea lor ar remâné o simplă ipotesă nedovedită. Numai varianturile francese,. mai ales acelea din Cotgrave şi din dialectele nordice, aşeţlă o temeliă seriosă şi aduc o demonstraţiune ştiinţifică. Când o vorbă, sub aceiaşi formă şi cu acelaşi'sens, ba încă cu cel primar şi cu cel secundar tot-o-dată, trăesce în gura poporului, cu totul afară din sfera literară, în Dacia şi ’n Gallia, chiar dacă n’ar fi lăsat o urmă adâncă şi’n Italia, acésta ne-ar ajunge pe deplin pentru a constata că se trage dintr’un prototip latin rustic. Ce-va mai mult ; noi putem afirma că prototipul a fost anume din dialectul umbric, care conserva pe f după r, pe când dialectul latin propriu clis îl schimba în b, de exemplu: latinul „verbum“=umbricul „verf“; dar acésta ne-ar duce pré departe, şi — fiind-câ latinul b şi limbricul f corespund ario-europeului dh— cine scie dacă nu ne-am urca pe nesimţite la radicala sanscrită mardh „humidum esse, humectari“, care în dialectul vedic exprimă tocmai noţiir nea de un act lenevos: „lăssig wer-den “ (Grassmann, Wtb. z. Rigveda p. 1060). In prima jumătate a secolului XYII, atât la Italieni „morfire“ şi „morfia“, precum şi la Francesi „morfer, mor-ftailller, moffe“ etc. aü despărut din limba literară şi din stratul cel bur-ges. Atâta aşteptau pungaşii pentru ca să introducă aceste vorbe în „argot“ sau „gergo“. Astfel în gergul italian mor fa însemnézâ „fonie“, morfia „gură“, m o r f e z z o „mănânc“ (Fr. Michel, Dict. d’argot p. 279, 431) ; iar în argotul frances : morfe „mâncare“, mor fante „farfuriă“ şi mor fier „a mânca“. Chiar în Franţa însă pungaşii au uitat saü aü nesocotit sensul cel secundar al cuvîntului, lăsând nu- 1 2219 ARA 2220 maï pe cel primar. Furtişagul nu e vechili. Epoca luï se pôte urmări. In-tr’o carte forte curiosă, întitulată : „Le jargon ou langage de l’argot réformé,, tiré et recueilli des plus fameux argo-tiers de ce temps“, publicată la 1634 (Nisard, Hist. d. livres populaires, II p. 404), noï citim : „Manger, c’était briffer ou g ouf fier, â présent c’est m o r f i e r“. Prin urmare, pe când scriea Rabelais şi chiar Charles de So-rel, hoţii nu întrebuinţau încă acéstâ vorbă. Diez (Etymol. Wtb.2' II p. 46), cu-noscênd numai forma italiană şi pe una singură din cele francese, le trage din olandesul medieval morfen „a mânca cu lăcomiă“, pe care ’1 găsesce şi ’n metlio-germanul murpfen. Faţă cu formele francese dialectale şi cu cele doë forme române, este învederat că Olandesii din vécul de mijloc împrumutaseră acest cuvint curat romanic dela Francesii din Belgia, şi l’aü dat atunci şi Germanilor, dar unii şi alţii l’aü perdut în urmă: Să amintim în trécët, că dacă vorba ar fi fost germană din baştină, ea neapërat trebuia să sune la Oiandesi „morpen“, nici o-dată „morfen“. Se scie că, după legile fonetice, un f saü pf german propriü dis nu pôte să corespundă unui f o-landes. v. -elesc.—L. Ăl s. âl. | —v. Ă.—Hălci. Ăla s. âla. ) Amă s. ămă. — v. inul. -ànèsc. — v. -ăesc. Ânger. — v. înger. Âoleo ! interj. ; cri de douleur ou plutôt de dépit, pris souvent en plaisanterie. Este un variant al lui a o - 1 e o. In următorul pasagiu din Jipescu, Opincaru p. 40, ambele forme ne apar una lîngă alta, ca un fel de reduplicare diferenţiată : „...Aurirăţi, fă leică, că bou ăl co dalb al Iu nenea Radu Bobeică şi-a scrântit un picior dë dinainte? „ — Aoleo şi âoleo, strigară toţi şi tôte...“ v. Aoleo. Ăpăesc s. hăpăesc (ăpăit, ăpăirc) vb.; happer. Cihac (II, 135) are numai forma „hăpuesc“, care nu e corectă, căci sufixul verbal -uesc fiind numai denominativ, „hăpuesc“ ar însemna „a face hapuri“. Deşi el traduce cuvîntul prin happer, totuşi ne asigură că este slavic din rusul „hapati“ ! Ăpăesc sau hăpăesc nu e slavic, nu e nici latin, ci esţe o simplă onomatopeă hap „tirée du bruit de la bouche qui saisit, qui happe“ (Littré). O pot avé prin urmare, şi pôte că o şi aü, Irochesiï saü Hotentoţii. „Vasile ăpăesee când mănâncă, par’că i se bate lupii la gură“ (Ath. Stoenescu, Ialomiţa, c. Perieţii). v. -ăesc.—Hapcă.—Hăpăesc. Ărâ ! s. ăraa ! ăraaa ! interj, de dépit inattendu. Ca interjecţiune, exprimă ideia de : „am păţit’o !“ dar forte energic şi nuanţat prin lungirea vocalei finale. Basmul „Doi Feţi-logofeţi“ din Bucovina (Sbiera, Poveşti p. 112): „I-Iar-gatele s’aü dus cu maţele la. apă şi încep a le spëla. Numai ce auoli că strigă una : Ăraaci ! că am scăpat un măţişor ! Ce să më fac eü ? Am să më duc de-acuma pe lume!..“ 2221 Interjecţiunea „ăral“ nu este în fond decât primele doe silabe din exclama-ţiunea forte poporană în Bucovina : araca’n-de-mine = saraca’n- de-mine, despre care vedï mai sus (pag. 1448). v. Sărac.—B. Árdáü. —v. Hărdâtii. Ăripî. — v. - Aripă. — Ă. -ârlă. — v. -îrlă. -âü, suffixe nominal augmentatif avec une nuance péjorative. Finalul -âü nu e de loc sufix românesc într’o mulţime de cuvinte străine, maï ales ungurescï, precum : „hărdâîî=hordo“, „bir«« = biro“, „lieleştân = halaste“ , „măngăkiît = mangólo'“, „şaugrâi = só-vágó“ etc., ci numai când se acaţă la o tulpină : Io. românâscă : a) fie nominală ca în : m o 1 â ü „paresseux“ din ,,móle=mou", ţingâ?« „marjolet, blanc-bec“ delà „ţine—petit cliien“, tăndălân „lourdeau“ dela „tăndală=rustre, naïf“, alb cu« „blam châtre“ etc. ; b) fie verbală ca în : 1 i n g â ü „pique-assiettes“ delà ,,ling=lécher“, măn-câü „glouton“ dela „mâne = manger“ etc. ; 2°. străină saü despărută din graïu, precum: flăcâ « (cfr. paleosl. hlakü), lâlftîï (cfr. a umbla lela), plăpâ« (cfr. plăpând), d u 1 â ü (cfr. formele feminine doică, dulcuţă), etc. Sînt interesante: Io. caşurile în cari -cm se adaogă la un element sufixai - l- : făth-1-âü „hermaphrodite“ dela „fa.tă=fille“, mu-tă-Z-fiît „niais“ dela „mut = muet“, rădă-Z-n?t „grosse lime“ dela „rad= raser“ etc. ; 2°. caşurile când -âü formézà un singur sufix augmentativo-deminutiv prin unire cu sufixul - u ş , ca în b ă -tâuş=bătâii-\-u ş saü j u c â u ş = j u c â ii u ş ; 3°. caşurile când -ău lungesce numirile danţurilor poporane, ca în a g ă n ă ü saü în femininul arcan auă. Pe lângă -cină, femininul din -âü se face: -ancă ca în dulawcă din du- 1 âü, -âe ca în molâc din m o 1 â ü , -oîcă ca în n ă t ă r o ï c ă din n ă t ă r â ü. La Românii Ardeleni din regiunea Năsăuduluî (Gazeta Transilvaniei 1887 No. 262): „cîacănâii (la feminin cîacă-nciucă)=om carele nu scie, că mânca-va orï bé-.va ; „ 1 e f ă rd âü ( 1e f ă r d aucă) = om care grăesce fără şir, fără legătură“. Aci e locul de a constata adevërata origine a cuvîntuluî nătărow „niais“, pe care Cihac (II-, 213) îl trage din şerbul tartati „bégayer“. Nătărâ« este un negativ : n e -1 ă r ă ü. El derivă prin -âü din vechiul adjectif „netare= faible, pas fort“, pe care '1 găsim în Predica din 1619 (Cuv. d. bătr. II, 124): „netare semu noi oamerii, dereptü acé nu ni se cade să ne dămu noi cu voîa-ne în ispiti, că ispitele săntu ale ei noastre credinţe să avemurăbdare...“ Din „netare=pas fort“ Românii aü tras noţiunea de „niais“, după cum din „nebun=pas bon“ aü tras de acea de „fou“. v. Neghiob. — Nebun. Formele colaterale b ă d ă r â ii şi b ă -d ă r a n saü 1 u n g â ü şi lungan pe de o parte, pe de alta derivaţiunea sufixului verbal -ăesc din -ănesc, ne arată că pejorativul -âü este o diferen-ţiare din augmentativul - a n = a n n (v. 3’ -an), ba une-orî chiar din sufixul de proveninţă -an = -en (v. -en), ca în exemplul următor: Frâncu-Candrea, Moţii p. 116: „Numele de familia ca Feier, Zabor, Sabo, Bistrai etc. sînt numile unor vechi familii nobile române; iar numile L&- zău, Tisfîîi sînt formate dela co-muneie Tisa, Laz. Terminaţiunea Cm este equivalentă, cu an, de ex.: L a -z â ?(=Lăzan; T i să ?i=Tisan...“ v. Agănâu. — 3,-an. — -ăesc. — -ul. — ~u§ • • • ADDENDA (VEÇI ADDENDA DUPĂ PAG. i i i 6). La col6na 92, dupîi rîndul 6, a se adaoga : YersSrile de sânge, întâmplate în diferite timpuri la Abrud între Unguri şi Români, a dat nascere în Ardei la o locuţiune proverbială : „sănătate dela Jiratf^morte“. Basmul „Busuioc şi Măgheran“ de peste Carpaţi (Familia din Pesta 1883 p- 174): „A venit acum şi rîndul leului. Dacă nici lui nu i s’a sfeti să potă aduce paloşul, ap 01 sănătate de la Abrud !.. La colûna 93, dupS rîndul 22, a se intercala : Abrudénca. — v. Ardelmcsca. La col6na 93, între cuvintele «Abriulen şi