Descrierea C1P a Bibliotecii Naţionale CtrrU ROMALO, VAl.ERIA Aspecte ale evoluţiei limbii române / Valerla Guju Rotnalo Bucureşti: Humarutas Educaţional, 2005 ISBN 973-689-016-3 811.135.r0 Redactor: Rodica Pândele Macheta: Nicolae Vasilescu Coperta: Dinu Dunibrăvician HUMANITAS EDUCAŢIONAL Piaţa Presei Libere 1, sector 1,013701, Bucureşti Telefon: 021/2225110 Fax: 021/2245438 e-mail: educ8humanitas.ro © HUMANITAS EDUCAŢIONAL, Bucureşti, 2005 ISBN 973-689-016-3 Valeria Gutu Romalo / ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE HUMANTTAS EDUCAŢIONAL CUVÂNT ÎNAINTE Volumul Aspecte ale evoluţiei limbii române grupează acele studii şi articole care, elaborate în cursul unei vieţi, aparţin, prin modul de abordare, domeniului cercetării istorice a limbii. Prezenţa perspectivei evoluţiei limbii -considerată, ca „istorie", şi urmărită retroactiv în timp, de-a lungul unor etape mai lungi sau mai restrânse, sau revelată în dinamica limbii actuale, ca verigă între trecut şi viitor, reprezintă criteriul selecţiei textelor cuprinse în volum. Acoperind în timp o lungă perioadă de activitate, cercetările republicate -unele teoretice, cele mai multe aplecându-se asupra unor aspecte lexicale sau gramaticale ale limbii române relevă, direct sau indirect, evoluţia concepţiei lingvistice asupra limbii şi a istoriei ei. Varietatea modalităţilor teoretice de abordare a fenomenului lingvistic, propuse şi promovate în cursul ultimului secol, a scos în evidenţă faţete ale limbii necunoscute sau ignorate, impunând schimbări metodologice şi exigenţe noi în tehnica cercetării lingvistice. Reorientarea profundă în modul de a concepe „istoricitatea" limbii este rezultatul unui proces complex de interferenţe teoretice - ştiinţifice şi tehnice dar şi al exigenţelor pragmatice ale vieţii sociale actuale. Pilonul principal al cadrului teoretic actual al cercetării istorice (în conturarea căruia se impune în mod deosebit atenţiei contribuţia lui Eugeniu Coşeriu) îl constituie conceptul de sistem dinamic, care conciliază diacronia cu sincronia prin corelarea evoluţiei în timp cu mobilitatea, inerentă limbii în fiecare fază a existenţei sale. Dinamica sincronică este rezultatul coexistenţei „noului" şi „vechiului", la nivelul sistemului şi al uzului, coexistenţă a cărei rezolvare în timp (şi recompunere în acelaşi sau în alt punct al sistemului) reprezintă motorul evoluţiei. Configurarea oricărei „limbi istorice" ca sis- 5 Cuvânt înainte tem de variante constituie - prin deplasarea limitelor dintre ele şi prin interferenţele posibile - o sursă suplimentara de mobilitate generatoare de schimbare şi evoluţie, sursă care se plasează la hotarul dintre factorii de „istorie internă" şi cei de „istorie externă", invocaţi de studiile de istorie a limbii în explicarea evoluţiei lingvistice. Acceptarea dinamicii ca trăsătură fundamentală in configurarea sistemului şi în funcţionalitatea limbii are importante consecinţe metodologice: mobilitatea este implicată nu numai de istoria fenomenului lingvistic, ci şi în funcţionalitatea lui sincronică, punerea în evidenţă a evoluţiei - obiectiv principal al cercetării istorice - presupune raportatea la sistem, iar descrierea (sincronică a) sistemului implică şi reliefarea dinamicii Iui interne. Se aboleşte astfel opoziţia tradiţională dintre istoria limbii şi Jintba actualălimba actuală face parte din istoria oricărei limbi (în funcţiune) ca (cea mai recentă) fază a evoluţiei ei; organizarea limbii actuale, rezultat al dinamicii fazelor anterioare, prefigurează, în anumite cazuri, schimbările viitoare. Cercetările reunite în Aspecte ale evoluţiei limbii române, abordând din perspective variate fapte ale limbii române, pun în evidenţă numeroasele forme de manifestare a dinamicităţii limbii. Organizarea textelor incluse în volum, care acoperă cinci decenii de cercetare, nu urmăreşte succesiunea în timp a publicării lor (semnificativă şi ea sub anumite aspecte dată fiind extinderea perioadei de investigaţie pe care o acoperă), ci afinităţile tematice, care permit gruparea studiilor în trei secţiuni. Succesiunea cronologică se regăseşte în indicaţiile referitoare la data şi locul apariţiei, care însoţesc fiecare text. Prima secţiune. Evoluţia limbii, cuprinde studiile cu un mai accentuat caracter teoretic, care aduc în discuţie conceptele fundamentale (sincronie: diacronie, sistemul lingvistic şi dinamica lui) sau aspecte ale modului de configurare a limbii române ca „sistem de variante". O atenţie specială se acordă limbii literare, considerată ca sistem de norme, în perspectiva constituirii şi evoluţiei sale, dar şi sub aspectul raporturilor cu celelalte ipostaze funcţionale ale limbii române, raporturi care se modifică în timp. în celelalte două secţiuni. Gramatică şi Limbă şi societate, au fost incluse studii şi articole tratând mai ales probleme punctuale ale gramaticii sau lexicului limbii române, contribuţii în care aspectul istoric al evoluţiei fenomenului reprezintă obiectivul principal al investigaţiei, dar şi lucrări care pun în prim-plan componenta teoretică a problemei, dinamica fiind implicată în discuţie şi invocată în construirea argumentării. Textele din secţiunea Gramatică tratează, cele mai multe, aspecte ale morfologiei limbii române. O abordare strict istorică au cercetările care îşi propun descrierea evoluţiei fenomenelor lingvistice într-o anumită etapă a istoriei limbii române. Unele studii se ocupă de situaţia din secolele 6 Cuvânt luai nit XVI- lea-al XVIII-lea, perioadă mai puţin cercetată a istoriei limbii române. Ele reprezintă vestigii ale investigaţiilor realizate în vederea unui amplu tratat, iniţiat de Alexandru Rosetti, care, elaborat sub egida Academiei Române şi antrenând cercetători din mai multe centre universitare, urma să aducă la zi şi să prezinte, într-un tablou de ansamblu, istoria limbii române, acoperită numai parţial de lucrările anterioare. Vastul şi importantul proiect, deşi angajat şi în mare parte realizat, a fost - din motive obscure şi oculte - abandonat. Publicarea s-a oprit după primele două volume (Limba latina, 1965, Româna comuna, 1969). Rezultatele cercetărilor efectuate în vederea celorlalte au fost parţial valorificate de autori sub formă de contribuţii personale. Volumul consacrat secolelor al XVl-lea, al XVII- Iea şi al XVIII-lea, care urma să completeze principala latură a tabloului (şi era pregătit pentru publicare), s-a piendut (in mare parte) în cursul eforturilor de căutare a unui editor. Studiile republicate în acest volum păstrează fragmente ale amplului capitol consacrat evoluţiei flexiunii verbale în etapa reprezentată de cele trei secole, evoluţie al cărei reper final îl reprezintă limba actuală. Mai numeroase sunt textele în care problemele morfologiei limbii române se pun din perpectiva ipostazei ei actuale, aspectele dinamice. Istorice fiind invocate in măsura în care pot explica situaţia actuală. Ultima secţiune, Limbă şi societate, grupează câteva studii care pun în prim-plan implicarea societăţii în dinamica limbii oprindu-se asupra unor fenomene privind, în cele mai multe cazuri, limba actuală. Unele discută fapte direct corelate cu situaţii punctuale din istoria socială românească recentă, punând în evidenţă variaţii ale uzului lingvistic determinate de evenimente ale vieţii sociale strict limitate în timp. Altele se opresc asupra unor situaţii lingvistice în care, în realizarea schimbării (cu efecte de durată variabilă), prevalează opţiunile subiective ale „utilizatorului" limbii, când configurarea uzului este substanţial tributară unor determinări în care precumpănitor este vorbitorul, cu deprinderile, tendinţele şi preferinţele lingvistice personale sau de grup. Reprezentând rezultatele unei activităţi de cercetare care acoperă mai multe decenii şi diferind ca finalitate şi destinaţie, textele republicate in volum se deosebesc, adeseori substanţial, ca structură, ca mod de abordare şi tratare. Elaborate în circumstanţe diferite (articole sau comunicări la diverse sesiuni şi congrese) şi publicate în reviste sau volume colective, deci în condiţii editoriale diverse, textele - reproducând fidel versiunea primă - diferă, inevitabil, ca tehnică editorială. Inconsecvenţele şi eventualele erori au fost, în măsura posibilului, eliminate de revizia atentă şi competentă a doamnei Rodica Pândele. 10 mai 2004 7 • Evoluţia limbii Evoluţie: istoric / dinamic:! 1. Istoria oricărui fenomen presupune asumarea schimbării şi, implicit, negarea permanenţei, a imuabilităţii. Faptul că limba se modifică în timp, demult constatat empiric şi pus in evidenţă ştiinţific, este general acceptat. Schimbarea şi evoluţia limbii sunt recunoscute de adepţii istorismului, dar şi de lingviştii de altă orientare, inclusiv de structuralişti. Studiile de istoric a limbii - care au constituit mai bine de un secol orientarea principală a cercetărilor lingvistice (şi cu care este asociată constituirea ca disciplină ştiinţifică a lingvisticii) - au demonstrat caracterul istoric al limbii, relevând unele particularităţi ale evoluţiei, formele şi condiţiile de realizare a procesului. Progresele ştiinţei (nu numai cele lingvistice), îmbogăţirea şi perfecţionarea posibilităţilor de investigare, dar şi rafinarea înţelegerii modului de funcţionare socială a limbii au contribuit la o mai adecvată viziune a fenomenului de cvolufie lingvisticii. Schimbarea lingvistică a fost corelată până la un moment dat mai ales cu istoria externi!, rezultat al raporturilor dintre limbi, al contactului unei limbi cu altele, dar şi - în măsura în care, ca instrument de comunicare, este implicată în toate formele şi manifestările vieţii sociale - al relaţiei dintre limbă şi societatea a cărei comunicare o asigură, a raporturilor dintre limbă şi istoria poporului care o vorbeşte. Considerată din această perspectivă, limba se revelă adeseori o importantă sursă de informaţie pentru înţelegerea evoluţiei istorice a comunităţii care o foloseşte. Concepţia istorică, dominantă în secolul al XlX-lea şi la începutul celui următor, face ca cercetările lingvistice ale epocii să abordeze de preferinţa în perspectivă evolutivă problemele domeniului, studiile de gramaticii istorici! (asociată adeseori cu cea comparaţii) precumpănind asupra tuturor celorlalte. Asocierea frecventă a abordării istorice cu perspectiva comparativă se datoreşle constatării că organizarea şi evoluţia altor limbi/dialecte (înrudite^oferă fapte şi situaţii care, ilustrând faze intermediare presupuse de evoluţia unui fenomen lingvistic, dar neatestate de sursele istorice ale idiomului studiat, sugerează şi confirmă explicaţiile propuse. 9 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE Realizată in aceste condiţii, cercetarea istorică îşi focalizează adeseori atenţia asupra unui fapt sau domeniu lingvistic, desprinzându-1 din ansamblul căruia îi aparţine (şi de care depinde funcţionalitatea sa). Izolarea stânjeneşte identificarea cauzalităţilor dezvoltate în temeiul relaţiilor care organizează ansamblul lingvistic, dar şi punerea în evidenţă a diferenţelor de ritm in procesul de evoluţie a fenomenelor de limbă care reprezintă istoria ei. 2. Modul de înţelegere Structuraliştii a limbii - configurată sumar prin dihotomii ca sincronic, diacronie, limbă-, vorbire - a fost receptat, în general, ca reacţie la lingvistica istorică şi comparativă, ca negaţie a concepţiei şi metodologiei dominante în epocă. în fapt, structuralismul - concepţie despre limbă asociată cu numele lui F. de Saussure şi care a reprezentat o importantă cotitură în evoluţia gândirii şi a metodologiei ştiinţelor limbii - îşi are sorgintea în lingvistica istorică: Ferdinand de Saussure a fost indo-curopenist ca formaţie, iar concepţia lui lingvistică s-a închegat din confnjntarea cu faptele de limbă implicate în studiul istoric-comparativ al limbilor indo-europene. Realitatea fenomenului lingvistic i-a relevat însă şi discrepanţele dintre imaginea creată de cercetarea istorică şi funcţionalitatea limbii în realitatea ei socială, impunând corecţii în modul de înţelegere a limbii, care se organizează în jurul conceptelor de sislm şi structură. Intuiţii prefigurând organizarea sistematică, înţelegerea limbii ca sistem, ca formă internă, se întâlnesc în lucrările unor savanţi ca W. von Humboldt, Fr. von Schlegel, dar F. de Saussure e cel care demonstrează, în vestitul său Cotirs de linguistique generale, caracterul sistematic al limbii. înţelegerea limbii ca sistem desemne (deci ca ansamblu organizat de elemente existând şi funcţionând în virtutea relaţiilor pe care le contractează unele cu altele) insistă asupra dependenţelor în interiorul sistemului, subliniind că limba n u este nomenclatură: sistemul înlocuieşte în concepţia structuralista ansamblul amorf, care corespundea reprezentării atomiste despre limbă a lingvisticii istorice. Coerenţa sistemului este asigurată de reţeaua complicată de relaţii care constituie structura ansamblului. Consecinţa metodologică a noii viziuni asupra limbii o reprezintă deplasarea interesului cercetătorului de la faptul izolat, de Ia detaliu, spre ansamblu, căci individualitatea faptului lingvistic derivă din poziţia lui în sistem, rolul lui în limbă este determinat de relaţiile care îl opun şi îl asociază celorlalte componente ale ansamblului: „organizarea limbii este presupusă de determinarea elementelor sale".1 Importanţa acordată structurii conduce la o viziune modificată a modului de funcţionare a limbii, impunând o rcorientare metodologică către sin- * 1.0. Ducrot, Le struttunlhme en Imguktique, Paris. Seuil. 1968, p. 58. 10 Evoluţie limbii cronic. Cercetarea sincronica, care presupune situarea in ansamblu a fenomenelor lingvistice, apare ca mai adecvata identificării şi punerii în evidenţa a relaţiilor care asigură funcţionarea socială a limbii decât abordarea evoluţionistă. Până la un moment dat, cercetătorii au acordat un loc privilegiat elaborării aparatului conceptual şi metodologic al abordării structurale a fenomenului lingvistic, ceea ce a avut ca urmare accentuarea opoziţiei dintre sincronie - cadru al funcţionării - şi istorism - modalitate a cercetării. Deşi prin punerea în prim-plan a coexistenţei şi interdependenţei componentelor sistemului metodologia structuralistă sublinia, implicit şi explicit, neajunsurile abordării istorice, caracterul istoric al limbii nu a fost niciodată contestat. Cu atât mai mult, cu cât revelarea interacţiunilor specifice dintre elementele componente ale sistemului, demontarea jocului complex al forţelor angajate în structura lingvistică îşi demonstrează utilitatea şi e-ficacitatea nu numai în explicarea funcţionării sociale a limbii, ci şi în înţelegerea meandrelor evoluţiei ei. Pentm a sublinia distincţia dintre istorie, condiţie a existenţei limbii, şi istorism, atitudine metodologică, a fost pus în circulaţie termenul diacronie, care are în vedere istoria /evoluţia limbii ca sistem. Concepţia saussuriană şi metodologia structurală au marcat o cotitură decisivă în evoluţia ştiinţelor limbii, căci progresul lingvisticii, ca şi al altor ştiinţe, depinde, cum subliniază E. Benveniste\ „în raport direct cu complexitatea pe care o recunoaşte lucrurilor/fenomenelor". 3. O deschidere fertilă sub aspectul consecinţelor teoretice şi metodologice a marcat atenuarea antagonismului iniţial dintre sincronie şi diacronie, concilierea celor două achiziţii fundamentale ale evoluţiei gândirii lingvistice: istoricitalea şi caracterul sistematic al limbii. Reabilitarea istoricităţii a găsit un sprijin chiar în caracterul sistematic al limbii. Un prim pas a reprezentat viziunea diacronica a istoriei limbii ca succesiune de sisteme, ca succesiune de sincronii: orice limbă, în diverse etape ale istoriei sale, reprezintă o „stare" particulară, o modalitate de organizare cu particularităţi proprii, deosebitoare, determinate de evoluţia în timp a sistemului; compararea acestor „sisteme" succesive e cea care permite cercetătorului degajarea diferenţelor dintre ele şi punerea în evidenţă a evoluţiei, istoria limbii configurăndu-se în temeiul acestor deosebiri. înţeleasă ca „succesiune de sincronii", evoluţia limbii apare sub forma unei mişcări discontinue, a unei linii întrerupte, realizându-se „sub forma unui val între două perioade de stabilitate"'1. Implicând discontinuitatea, 2 3 2. ProtUma de linguisliqite gtnfrele. I, Paris, Galhmjfti. 1966, p. 18. 3. A. Martine!, Economie des dungementi photulkjues. Trăite de phonotogie dioehronique. Berpe. Franke VerUg, 1955, p. 34. 11 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI UMBII ROMÂNE acest model de evoluţie a limbii intră în conflict, cel puţin la prima vedere, cu realitatea funcţională a limbii, care dovedeşte că schimbarea nu pune in pericol eficacitatea comunicativă a limbii. 4. Recunoaşterea caracterului istoric şi sistematic al limbii (unde, conform vestitei formule saussuricne, „toate se leagă" şi, in consecinţă, orice schimbare punctuala antrenează modificări de ansamblu) conduce spre o interpretare dinamică a sistemului. Conceptul sistem dinamic implică atât acceptarea istoricititfii, a caracterului schimbător al limbii, cât şi a dinamici-ttffii, a prezenţei „schimbării în desfăşurare", deci şi în sincronie, în orice moment al istoriei unei limbi. In mod sugestiv, R. Jakobson* sugera această trăsătură a limbii invocând comparaţia dintre imaginea (statică), de tip afiş/fotografie, cu imaginea cinematografică (în mişcare). O implicare intuitivă a sincroniei în diacronie este presupusă şi de afirmaţia lui A. Martinet că „există', în orice sistem fonologie şi în orice moment al istoriei sale, zone în care schimbările se pregătesc sau sunt în curs de realizare"4 5. In perspectiva acestei concepţii, E. Coşeriu defineşte limba ca sistem in mişcare, care se construieşte şi se reconstruieşte fără încetare6 7 8 9. în această viziune se înscrie şi afirmaţia, aparent paradoxală, că partea statică, stabilă a limbii, se relevă numai în perspectivă diacronică.' Dinamica sistemului, mobilitatea limbii, se manifestă în interiorul sistemului prin prezenţa zonelor instabile, al căror specific îl reprezintă relafiile laxe, relaţii care presupun, unilateral sau bilateral, prezenţa mai multor „relata", legătura acceptând concomitent, la nivelul unuia sau al celor doi termeni corelaţi, două sau mai multe realizâris. Prezenţa variantelor posibile, a mai multor termeni compatibili în acelaşi punct al sistemului, relativizează relaţia făcând-o mai puţin strictă (în sensul obligativităţii) prin acceptarea, în anumite limite, a mai multor soluţii . în aceste condiţii, dinamica (ca şi evoluţia) apare ca rezultat al tendinţei permanente a limbii spre echilibru şi se realizează prin transformarea naturii relaţiilor care reprezintă structura: relaţiile laxe tind spre stabilitate, la care se ajunge prin reducerea treptată a termenilor opţionali. Zonele stabile se pot, la rândul lor, destabiliza prin includerea în corelaţiile existente a unor elemente altădată excluse sau inexistente. 4. Essais de linguistitţue gMrate. Traduit « prefaci1 par N, Kuwet, Paris, Le» Editions de Mânuit. 1963, p. 34. 5. A. Marţii vet, oft. cil., p. 34. 6. Sincronie, diacronie fi istorie. Problem schimbării lingvistice, versiune In limba români de N. Saramandu, Bucureşti, Editura Enciclopedici. 1997, pp. 236-237. 7. nUem. p. 223. 8. Vc/i infm. Sincronie fi diacronie. 9. OUem. 12 Evoluţia limbii Caracterul stabil sau lax al relaţiilor constituind structura limbii, ca şi distincţia dintre zonele stabile şi cele instabile, pe care o condiţionează, variază în timp, se schimbă în cursul „istoriei" şi reprezintă „evoluţia/isto-ria" limbii. Dinamica sistemului se manifestă în prezenţa relaţiilor laxe (şi, implicit, a zonelor instabile), dar şi prin deplasarea limitelor dintre zonele stabile şi cele instabile. Trecerea de la un tip de relaţie la altul reprezintă, într-un fel, discontinuitatea în limbă, dar este o discontinuitate care afectează anumite puncte ale sistemului şi se produce în interiorul unui ansamblu în care relaţiile stabile predomină. Asocierea caracterului evolutiv cu un anumit tip de stabilitate face parte dintre trăsăturile permanente ale limbii. Funcţia comunicativă este cea care nu permite schimbarea brutală, profunda şi totală a limbii; absenţa unui anumit grad de stabilitate ar pune în pericol comunicarea realizată prin limbă, temei al existenţe oricărei comunităţi umane. Modul specific al evoluţiei lingvistice, mecanismele interne realizate, caracterul parţial şi ritmul inegal al modificărilor explică faptul că stabilitatea unei limbi nu este periclitată de schimbare. Chiar în perioadele special de active sub aspectul schimbării, caracterizate prin numărul mare al inovaţiilor, acestea nu reprezintă decât un procent relativ scăzut in raport cu cel al elementelor coexistente reprezentând zona de stabilitate. Schimbarea presupusă de evoluţia limbii se realizează în timp, fiind precedată de un interval, de durată variabilă, în care coexistă inovaţia şi faptul lingvistic căruia tinde să i se substituie, iar raporturile de frecvenţă şi de răspândire socială dintre „nou" şi „vechi" se modifică în timp, de obicei în favoarea celui dintâi, ritmul schimbării variind de la caz la caz şi depinzând de diverşi factori interni şi externi. Nu lipsesc nici situaţiile în care prevalează vechiul, inovaţia nereuşind să se impună, nici evoluţia sinuoasă, cu ezitări şi reveniri, de regulă temporare. Perioada de coexistenţă variază de la o situaţie la alta, fiecare sistem lingvistic, în ansamblul său, configurându-se diferit sub aspectul raporturilor dintre zonele stabile şi cele în curs de reorganizare, dar şi în funcţie de mobilitatea relaţiilor în interiorul acestora din urmă. Conservarea funcţiei comunicative în condiţiile unei permanente mobilităţi se datoreşte tocmai acestei complicate reţele de relaţii - multiple in cazul punctelor mobile - dintre elementele componente ale sistemului, relaţii generatoare de paralelisme şi redundanţă, care înlesnesc înţelegerea şi comunicarea între generaţii, dar şi în interiorul aceleiaşi generaţii, chiar dacă, cum se întâmplă de regulă, competenţele lingvistice ale vorbitorilor nu se suprapun fără rest. Aşa încât, deşi in evoluţia limbii pot apărea momente de discontinuitate parţială, punctuală, dacă avem în vedere zone izolate, puncte ale sistemului, evoluţia in ansamblu a limbii are caracterul 13 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI UMBI1 ROMÂNE unei mişcării continue (metaforic vorbind, mai mult „râu" decât „val"). Evoluţia limbii se realizează ca transformare neîntreruptă, rezultând din-tr-un proces complex de schimbări concomitente, dar realizate în ritmuri diferite, afectând numeroase puncte, zone din sistem. Schimbarea apare astfel ca trăsătură intrinsecă a limbii: „Limba nu este dinamică pentru că se schimbă - adică pentru că schimbarea este un «fapt» -, ci se schimbă pentru că natura ei este dinamică: pentru că limbajul este o activitate liberă, adică creatoare, şi «moare» când încetează să se mai schimbe".10 11 în condiţiile modalităţii specifice de evoluţie a limbii - care presupune schimbarea parţială şi permanentă -, vorbim de caracterul dinamic al limbii11. Dinamica limbii este percepută atât ca istoric, ca schimbare în timp, cât şi ca mişcare realizată sub forma coexistenţei - la nivelul comunicării sociale in ansamblu, dar şi în uzul fiecărui utilizator al limbii date - în fiecare moment, în interiorul fiecărei faze, a noului şi a vechiului; raportul de forţe dintre ele se modifică continuu. Dinamica sistemului presupune această coexistenţă - în raporturi concurcnţiale - a faptelor de limbă; schimbarea istorică implică încheierea ei, prin impunerea unuia şi abandonarea celuilalt. Astfel înţeleasă, diacronia, dinamica limbii, este implicată în organizarea sistemului lingvistic: sistemul şi evoluţia nu se exclud. Limba există şi funcţionează ca sistem dinamic12. 5. Interpretarea dinamică a sistemului lingvistic antrenează opţiuni metodologice specifice, care, atât în abordarea diacronică, cât şi în cercetarea sincronică a faptelor de limbă, impun atenţiei cercetătorului istoria internii, a proceselor provocate sau favorizate de modificarea poziţiei în sistem a faptelor de limbă. în studiile de istorie a limbii, explicarea fenomenelor pune în prim-plan raporturile structurale, relaţiile sistematice. Iar descrierea sincronica nu se poate dispensa de distincţia dintre zonele stabile şi cele instabile, distincţie în virtutea căreia se reliefează caracterul dinamic al sistemului şi care face posibilă, în anumite limite, previziunea evoluţiei ulterioare, a schimbărilor probabile, prin identificarea zonelor celor mai susceptibile de modificare. în unele cazuri, permite chiar discernerea direcţi- 10. E. Coşcriu, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, p. 236. 11. Vezi infn, In Ieşitura cu sistemul lingvistic. 12. Acceptarea perspectivei dinamice marchează o cotitură nu numai In evoluţia lingvisticii, d ţi a altor ştiinţe, in matematică, de pildă (cf. Cr. MoUU, ..Structuralismul şi dialectica', in Secolul 20, 1967, nr. 5, p. 101: „Dacă matematicienii, ca şi filozofii elini, considerau mişcarea iraţională, matematicienii ultimelor secole nu se ocupă decăl de mişcare, nimeni nu Îndrăzneşte să-l nege ra|ionalitatea. Ei este integrată in matematica structurală o dată cu... conceptele de număr, funcţie'). 14 Evoluţia limbii ilor dc evoluţie; în general însă numărul mare al factorilor implicaţi şi complexitatea raporturilor dintre aceştia fac ca asemenea previziuni să nu aibă decât un coeficient minim de probabilitate. 6. Conceperea limbii ca sistem dinamic conduce la o mai adecvată înţelegere a mecanismelor sociale ale comunicării, iar considerarea limbii din perspectiva funcţionalităţii sale sociale dezvăluie o altă faţetă a sistemului lingvistic: lipsa de omogenitate13 14 {presupusă de conceptul abstract de sistem - limba funcţionalăH), diversitatea ipostazelor, a variantelor lingvistice prin care se realizează comunicarea la nivelul unei limbi unice, utilizate în condiţiile unor largi comunităţi umane (dc tipul organizaţiilor statale, de pildă), dar şi în „vorbirea" individului, compatibilă cu variaţii determinate de convenienţele circumstanţiale ale actului de comunicare. Considerată din perspectiva variatelor ipostaze prin care se realizează comunicarea socială, limba se configurează ca un „sistem de subsisteme" care coexistă şi interferează constituind în viziunea coşeriană „arhitectura limbii"15. Dinamica sistemului implică şi evoluţia raporturilor dintre aceste variante. înţelegerea limbii în multitudinea realizărilor (presupusă de unele direcţii modeme de cercetare lingvistică) este prefigurată în concepţia saus-suriană de distincţia reprezentată prin dihotomia limbă/vorbire, care sugerează deosebirea dintre limbă - fenomen social, supraindividual, instituţie cu funcţie socială - şi vorbire - realizare individuală (activitate comunicativă). Conceptul limbă - a cărui definire ca sistem scoate în evidenţă principiul fundamental al organizării interne a fenomenului - se completează, în virtutea acestei distincţii, prin introducerea perspectivei exter-n e : prin funcţia sa socială, limba se integrează, cu statut de componentă fundamentală, în ansamblul de instituţii pe care se întemeiază viaţa în societate. Cel de al doilea termen al opoziţiei, vorbirea, scoate în evidenţa raportul dintre sistem şi subiectul vorbitor ca individ, între structura limbii şi funcţionalitatea ei ca activitate creatoare, deschizând noi perspective de abordare în studierea şi înţelegerea fenomenului lingvistic. Disocierea saussuriană dintre limbă şi vorbire poate fi considerată ca prefigurând concepte şi orientări mai noi, care implică în diferite forme pe' vorbitor, ca individ, în studierea fenomenului lingvistic. înţeleasă ca me- 13. „O limbi... nu numai sincronica, d... şi sintopica, sirtsiraticl şi sinfazica, adică o limba unitara din aceste puncie dc vedere", şi care „e singura care se realizează imediat in vorbire, in fiecare punct al vorbirii". E. Cojcriu, Prelegeri, p. 60. 14. „O limbi istorici este o colecţie mai mult sau mal puţin complexa de dialecte, nivele şl stiluri de limbi, care se suprapun... şi In parte sunt diferite, de fiecare data" (JWrfcw. p. 57). 15. IMcut, p. 58. 15 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE canism de punere în acţiune a sistemului în procesul de comunicare, de realizare a transmiterii dc informaţie, poate fi asociata atât performantei din teoria genera tivlstă, cât şi conceptului pragmalingvistic net de vorbire. Identificat cu posibilităţile de comunicare, cu cunoştinţele lingvistice individuale, termenul vorbire nu este străin de competenţii, care, în concepţia Iui N. Chomsky, se opune performantei; în plan concret, calitatea performantei este condiţionată de particularităţile competentei. 7. Ca fenomen, limba şi vorbirea se situează intr-un raport de interdependenţă, presupunându-se reciproc: vorbirea se întemeiază pe limbii, nu este posibilă în afara unei limbi; la rândul său, limba (mijloc de comunicare) presupune utilizarea şi, implicit, existenţa (şi activitatea comunicativă) a subiectului vorbitor, deci vorbirea. Corelaţia dintre ele implică asocierea socialului cu individualul, ultimul subordonându-se celui dintâi: idiolectul - reprezentând posibilităţile de exprimare lingvistică ale unei persoane - se subordonează idiomului / limbii prin obligativitatea de a se supune exigenţelor sistemului, cu care nu coincide însă în totalitate niciodată. Nici un vorbitor al unei limbi nu stăpâneşte şi nu utilizează toate posibilităţile de expresie oferite de sistem: „stocul lingvistic" de care dispun (şi uzează) diverşi vorbitori ai unei limbi diferă de la individ la individ. Acest stoc individual se modifică în timp in raport cu lărgirea experienţei lingvistice personale, dar şi în funcţie de modificările care afectează sistemul, de dinamica idiomului. Raportată la social ca instrument de comunicare a unei comunităţi umane, limba apare ca existând şi funcţionând sub forma unor variante individuale sau de grup. Definirea limbii ca sistem, aportul principal al concepţiei saussuriene, este rezultatul conceptualizării abstracte a fenomenului, considerat ca totalitate din perspectiva mecanismelor de organizare internă. Implicarea teoretică a vorbirii, care corespunde perspectivei externe, a funcţionalităţii sociale a limbii, impune constatarea (şi recunoaşterea) diversitilfii modalităţilor dc manifestare a sistemului în procesul de comunicare. Un idiom, o limbă dată, utilizat la nivelul unei comunităţi umane, funcţionează prin diverse variante, ca sistem de (subsisteme, a cărui complexitate depinde de complexitatea organizării sociale a comunităţii respective. Fenomenul lingvistic definit /considerat ca limbă istorică („Limbă care s-a dezvoltat în istorie, cu o seamă de tradiţii comune, şi care se recunoaşte ca limbă de către proprii ei vorbitori şi, de obicei, şi dc vorbitorii altor limbi")16 17 se configurează astfel ca ansamblu de variante, reprezentând în termeni coşerieni, arhitectura limbii''. Această „structură externă a limbii", evidentă în sincronie şi diacronie, variază în cursul evoluţiei istorice a limbii. 16. E. Coşeriu. Prelegeri, p. 57. 17. tindem, PP. 58-59. Evoluţia limbii Uzul unei limbi, in interiorul unei organizări sociale de tip statal, de pildă, dispune de variante dialectale (dintopice), determinate geografic, de variante funcţionale (diastratice), corespunzând diversităţii socioculturale a populaţiei (acoperind şi stilurile funcţionale ale căror particularităţi se dato-resc utilizării în diverse domenii de activitate, diferenţiate deci prin obiect, prin fragmentul de realitate care reprezintă referinţa) şi variante Stilişti-co-circumstanfiale (diafasice), determinate de situaţia concretă (oficială, familiară etc.) de realizare a comunicării, de raporturile dintre participanţii Ia activitatea de comunicare. Comunicarea presupune interferenţa diferitelor tipuri de variante, exprimarea dialectală, de pildă, este compatibilă, la nivelul unei variante regionale, atât cu registrul inalt, solemn, cât şi cu cel familiar, dar şi cu diversitatea tehnică . Diferitele variante interferă de regulă, in forme diverse (depinzând în mare măsură de structura specifică a idiomului vorbitorilor), in realizarea oricărui act concret de comunicare. Diversificarea în subansambluri specializate se accentuează şi ca varietate, consecinţă a adâncirii specializării domeniului ştiinţei şi al tehnicii, dar şi ca urmare a ritmului mai grăbit al evoluţiei conceptuale, teoretice şi metodologice a cunoaşterii umane. Această aparentă fragmentare în „teh-nolecte" şi „sociolecte" îşi are sorgintea în multiplicarea zonelor de refe-renţialitate ale cercetării în societatea actuală, cărora le corespunde înmulţirea corespunzătoare a spaţiilor de comunicare. 8. Un statut special are, in cadrul acestei structuri de variante care asigură comunicarea intr-o limbă dată, limba literară. Alături de dialecte, ipostaze locale ale limbii* 19, varianta literară s-a impus de multă vreme atenţiei cercetătorilor, fiind identificată, până la un moment dat, întâi cu limba scrisă şi apoi cu limba literaturii artistice. Considerată din perspectiva arhitecturii limbii, limba literară se caracterizează, în raport cu celelalte variante, prin implicarea factorului subiectiv, care se manifestă prin contribuţia conştientă a „vorbitorului" la configurarea ei, prin participarea deliberată a utilizatorilor în procesul de răspândire şi impunere. Specificul relaţiilor limbii literare cu celelalte variante (relaţii care evoluează în timp) constă, cel puţin până la un moment dat, tocmai în prezenţa atitudinii sociale orientate concret in favoarea ei, atitudine care se manifestă în etapa de organizare, prin stabilirea normelor (pe baza unei selecţii a regulilor divergente funcţionând la nivelul variantelor regionale20), dar şi sprijinirea răspândirii acestora prin şcoală, prin alcătui- tă. Vezi, de pildJI, I. Coîcanu, Strfuircn funcţionala a limbii române. I. Stil. stilistica, limbai, Bucurcţti, Editura Academiei R. S. K-, 1973, p. 50. 19. Vezi mfra. Atu teren lingvistica. 20. Ibidem. 17 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE rea lucrurilor normative, prin sancţionarea socială a nerespectării exigenţelor specifice impuse de aceste norme. Această particularitate face ca varianta literară să fie corelată cu un anumit nivel de instrucţie şi să fie identificată ca limbă de cultură21 22, ca „limbă a culturii". Extinderea regională şi socială a utilizării variantei literare, dar mai ales diversificarea circumstanţelor comunicative de utilizare conduc la delimitarea în interiorul ei a unui nivel neutru atât din punctul de vedere al varietăţii dialectale, cât şi sub aspectul diversităţii determinate de specificitatea domeniilor de activitate socială, al stilurilor funcţionale. Acest nivel al variantei literare, reprezentat prin fondul lingvistic comun tuturor utilizatorilor ei, circumscrie cel mai bine realitatea lingvistică desemnată prin termenul limbă standard“, care, deşi circulă de multă vreme, a fost utilizat, de obicei, fără o definire prealabilă. Ipostază neutră în sensul mai înainte precizat a unei anumite limbi (cf. limba română /franceză etc. standard), varianta standard este cea pe care o au în vedere, de pildă, manualele de predare a limbilor străine, ghidurile curente de conversaţie, dicţionarele (netehnice) de dimensiuni medii etc. 9. Competenţa lingvistică a utilizatorilor unei anumite limbi istorice nu se reduce, în general, la o unică variantă. In funcţie de abilitatea personală, de experienţa lingvistică, de gradul şi tipul de instrucţie, vorbitorul are acces (in măsuri diferite), ca utilizator activ sau pasiv, la fondul lingvistic al unora dintre ipostazele limbii respective. Idiolcctul - competenţa lingvistică individuală - se constituie prin situaţiile de comunicare în care se formează şi activează vorbitorul. Ca şi registrul lingvistic - tehnic sau social -, idiolcctul este tributar tipului şi condiţiilor de comunicare impuse de statutul individului în comunitatea socială din care face parte23. Ca punct de interferenţă a diverse variante, vorbitorul reprezintă un factor important în realizarea contactului dintre ele şi, implicit, în desfăşurarea procesului dinamic, iar existenţa variantelor şi influenţele inevitabile dintre ele în activitatea lingvistică a comunităţii acţionează ca factor important în realizarea schimbărilor, în evoluţia limbii. Diferenţele dintre variante şi coexistenţa, prin intermediul lor, în interiorul unei anumite etape, a unor stadii diferite de evoluţie, favorizează, în acelaşi timp, schimbarea şi stabilitatea, asigurând echilibrul propriu modalităţii specifice de evoluţie a limbii. 10. După mai bine de o jumătate de secol de confruntare între lingvistica „tradiţională", istorică şi logicizantă, şi structuralism, o privire sumară re- 21. E. Coţeriu, Prelegeri, p. 56. 22. Vaterin Cu|u Romalo, Rjjyorlul scris-evrbii bt limbajul sl/riutari1, In LL, XX, (1975), vot. I. 23. Studiile intitulate „Limba (ţi stilul)" ţinui scriitor iţi propun de fapt caracterizarea idi-olechilui autorului. 18 ____________________________Evoluţia limbii trospectivă conduce la constatarea că acest proces de confruntare - în care un rol deloc neglijabil I-au avut şi dezvoltările teoretice ulterioare - a contribuit masiv la progresul disciplinei. Atât prin corecţiunile şi ajustările impuse de relevarea reciprocă a inadecvărilor, a punctelor vulnerabile, cât şi prin deschiderile pe care le-a oferit: în multe cazuri, dezvoltările teoretice ulterioare au ca punct de plecare - recunoscut sau nu - sugestiile, directe, pozitive, sau indirecte, critice - oferite de cele două concepţii care au dominat perioada de constituire ca disciplină modernă a lingvisticii. Chiar dacă cercetările lingvistice ale ultimelor decenii nu s-au preocupat, cu rare excepţii, de gramatica istorică, iar structuralismul a fost amendat şi chiar respins (polemic), variatele abordări recente sunt - în diverse forme - mai mult sau mai puţin tributare celor două orientări care au dominat cea mai mare parte a secolului al XX-lea. în perspectiva etapei actuale de evoluţie a ştiinţei limbii, modul de înţelegere a fenomenului lingvistic şi arsenalul conceptual de studiere a limbii - atât din perspectiva funcţionării, cât şi a istoriei ei - s-au îmbogăţit şi s-au rafinat prin aprofundarea cunoştinţelor şi prin diversificarea unghiurilor de abordare a fenomenului. 2003 Sincronie şi diucronie 1. Termenii sincronie şi diacronie, asociaţi în mod indisodabil cu structuralismul, sunt întrebuinţaţi cu accepţiuni diferite, după cum se referă la limbii ca fenomen social şi, mai ales, ca obiect de studiu sau au in vedere studiul lingvistic ca modalitate de abordare a cercetării. Având în vedere entitatea limbă, sincronia reprezintă starea, situaţia la un moment dat, iar diacronia desemnează evoluţia, schimbarea, istoria. Refe-rindu-se la cercetarea limbii, termenul sincronie circumscrie studierea şi descrierea unei limbi la un moment dat, pe când cel de diacronie are în vedere studiul evoluţiei, al istoriei ei. Principiul metodologic al studierii sincronice a limbii, al separării sincronici de diacronic, introdus de structuralism, derivă din postulatul caracterului sistematic al limbii; interesul, exclusiv până la un moment dat, pentru sincronie se datoreşte, fără îndoială, reacţiei faţă de lingvistica istorică, dar şi conceperii sistemului şi a structurii sale ca entitdfi ale unui moment dat, guvernate de relaţii rigide. Prin opoziţie faţă de lingvistica istorică şi comparativă care abordează cercetarea limbii, ocupându-se izolat de evoluţia diverselor ei componente, structuralismul preconizează, ca modalitate unic adecvată, studierea sistemului, studierea limbii ca ansamblu de elemente interdependente, la un anumit moment al istoriei sale. 19 ~! __________________ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE____________________ 2. Afirmarea caracterului sistematic al limbii nu implică negarea caracterului său dinamic, nu infirmă marea descoperire a lingvisticii istorice. De altfel, F. de Saussure, atât de intransigent in exigenţa abordării sincronice în cercetarea lingvistică, nu a negat niciodată specificul istoric, dinamicita-tea obiectului său de studiu. Faptul că limba, deşi funcţionează ca sistem, nu este o entitate imuabilă, a impus în mod tot mai presant diacronia atenţiei reprezentanţilor concepţiei structurale despre limbă. Dezvoltarea şi maturizarea structuralismului au dus la extinderea metodologiei proprii de la sincronie la diacronie; evoluţia limbii câştigă un loc tot mai important in cercetările şi gândirea structuralista. Conceperea limbii ca sistem impune insă cercetării ei istorice o bază diferita şi oferă resurse şi perspective noi, inaccesibile în coordonatele lingvisticii istorice şi comparative. Cel mai des, diacronia este înţeleasă şi tratată ca succesiune de sisteme. Compararea acestor sisteme permite stabilirea punctelor comune şi a divergenţelor. în acelaşi timp, punerea în evidenţă a raporturilor foarte variate care există între elementele constitutive ale sistemului îmbogăţeşte arsenalul lingvisticii diacronice: interacţiunea dintre componente în interiorul unei structuri lingvistice, jocul complex al forţelor în sistem oferă o largă bază explicativă. Istoria limbii, redusă adeseori (mai ales în fonetică) la serii de corespondenţe, dispune acum, într-un marc număr de situaţii, de posibilitatea de a explica evoluţia limbii in limitele relaţiilor interne, poate stabili raporturi de cauzalitate între termenii incluşi în aceste serii de corespondenţe'. Sub aspectul explicaţiei cauzale, diacronia structurală se revelă mai adecvată spentru studiul limbii decât lingvistica compara ti v-istorică. Concepută ca succesiune de sincronii, diacronia1 2 3 - restabilită în legitimitatea sa - presupune reprezentarea evoluţiei ansamblului lingvistic sub forma unei mişcări discontinue, a unei linii întrerupte sau, pentru a cita formularea foarte plastică, dar oarecum deformantă a lui A. Martinet4, sub forma „unui val între două perioade de stabilitate". 1. Importanta pentru lingvistica istorica a rezultatelor obţinute de cercetarea structurala a tott demult intuita (d„ de exemplu, Ed. Hermann, Lautgetetz uiid Analogie. Berlin, 1931; W. von Wartburg, In Mâangts de linguittique offerlt A Ch. Batly. Gcnfcve, 1939) >i. In unele cazuri, afirmata in mod foarte dor (d. A. Sommerfdt, Dindtronie and Synchronie. Aspeclt of Language. Gravcnhago's. 1962, p. 134). 2. Sau MidiKfr/tmir, adoptând sugestia terminologica a lui L. Hjelmslev {Prinopa degrammai-reg^nfrale. Kobcnhavn, 1928). 3. E. Bcnveniste, Problemei de linguitlitfue gintrale. 1. Paris. Gallimard, 1966, p. 5. 4. bonomie des duiigemenliplumelieiues. Troiţe de pfonobgie diadiroriique. Bcme. Frankc Vcrlag, 1955, p. 34. 20 Evolufia li«it>ii 3. Paralel, se întâlnesc destul de frecvent remarce care prefigurează un mod nou de a înţelege evoluţia limbii şi cercetarea ei, care poate fi caracterizat sintetic ca „diacronie în sincronie". Poate fi citată ca exprimând acest mod de a concepe diacronia următoarea afirmaţie a Iui R. Jakobson, din Essais de Imguistique generale5: „La origine, orice schimbare priveşte lingvistica sincronică, vechea şi noua variantă coexistă la un moment dat în aceeaşi comunitate lingvistică." Aceeaşi idee este concretizată prin frapanta metaforă care opune de-scrierea-imagine de film, capabilă să exprime mişcarea şi viaţa limbii la un moment dat, imaginii-afiş, inertă şi plată.6 în lucrarea citată, fenomenul de diacronie este considerat mai ales din punctul de vedere al sincroniei, din punctul de vedere al funcţionării limbii la un moment dat. în Economie des changemcnts phonttiques7, A. Martinet face aceeaşi constatare în legătură cu diacronia fonologică, în termeni oarecum diferiţi: „există, în orice sistem fonologie şi în orice moment al istoriei sale, zone în care sunt în pregătire sau în curs de realizare schimbări". Modul de concepere a raportului sincronie-diacronie sugerat de afirmaţii de acest fel merită să fie precizat şi dezvoltat sub aspectul implicaţiilor teoretice, care par a fi deosebit de importante şi de fertile, dar şi sub cel care priveşte consecinţele practice, cel al metodologiei de cercetare a limbii, care nu sunt nici ele neglijabile. 4. Din punct de vedere teoretic, afirmarea existenţei diacroniei în interiorul sincroniei nu schimbă în liniile sale fundamentale modul de a concepe diacronia, care îşi păstrează caracterul de „succesiune de sisteme": continuând să pună în prim-plan sistemul, structura, presupune însă un mod diferit de a înţelege sincronia şi sistemul, impunând ca principiu fundamental recunoaşterea caracterului dinamic al sistemului, deci înlocuirea conceptului de „sistem imuabil, static", prin cel de „sistem în mişcare" sau, ceea ce în fond este acelaşi lucru, recunoaşterea existenţei mişcării în interiorul sistemului. In acest mod de a înţelege lucrurile, structura lingvistică cuprinde totdeauna puncte sau zone stabile alături de puncte sau zone instabile, relaţii stricte, unic determinate, şi relaţii laxe, care presupun - unilateral sau bilateral - prezenţa a mai mult de un „relatum". Recunoaşterea existenţei acestor zone labile (in interiorul cărora relaţia este mai puţin rigidă datorită gamei mai largi de „relata" admise de aceeaşi relaţie) face loc schimbării (potenţiale) în sistem, schimbare care ră- 5. Paris, Les Editions de Minuit, 1963, p. 75. Opinii ascmAnaioare au fost formulate inel din 1928 (vezi R. Jakobson. J. Tynianov, ProMtmes de Mtude de la liUemture el de la Imguistique). 6. Ibideai, p. 36. 7. P. M 21 ASPECTE ALE EVOLUŢIE! UMBII ROMÂNE mâne inexplicabilă dacă sistemul este conceput ca un ansamblu ordonat şi guvernat de relaţii şi reguli rigide ca cele ale jocului de şah, cu care, de la F. de Saussuro, a fost adeseori comparată limba. Mişcarea este în acest mod concepută ca rezultat al tendinţei permanente a limbii către echilibru, care rezultă din modificarea naturii relaţiilor caracterul instabil al anumitor relaţii este înlocuit prin stabilitate ca urmare a reducerii treptate, în interiorul acestor relaţii, a numărului de „relata" implicate; relaţiile stabile sunt şi ele, la rândul lor, susceptibile de a-şi schimba caracterul prin includerea, în calitate de „relata", a unor elemente pe care le excludeau anterior. In mod virtual, orice relaţie îşi poate modifica calitatea; caracterizarea unei relaţii ca stabilă sau instabilă trebuie circumscrisă în timp. Din punctul de vedere al cercetării diacronice, deosebit de importante sunt zonele instabile, care sugerează schimbarea, evoluţia, şi care reprezintă în mod neîndoielnic mişcarea în interiorul sincroniei. Zonele stabile, deşi virtual susceptibile de schimbare, nu presupun schimbarea decât ca posibilitate. Mobilitatea sistemului se manifestă deci atât prin prezenţa în sistem a relaţiilor laxe, cât şi prin deplasarea continuă a limitelor dintre zonele stabile şi cele instabile. Deplasarea către stabilitate se realizează prin modificarea treptată a raportului de frecvenţă dintre elementele incluse în aceeaşi serie de „relata". In pofida prezenţei relaţiilor laxe, limba îşi conservă capacitatea de a asigura funcţia comunicativă în mare parte datorită redundanţei sistemului lingvistic. Dinamica, schimbarea limbii, are deci un caracter discontinuu dacă se iau în considerare zone izolate, dar capătă aspectul unei mişcări continue dacă se are în vedere limba în ansamblu. Existenţa permanentă a zonelor instabile, variabile în timp, asigură evoluţiei structurii lingvistice caracterul de continuitate, deplasarea gradualâ a limitelor dintre zonele stabile şi cele instabile, realizată printr-o lentă modificare a frecvenţei diverselor „relata", elimină hiatul dintre sistemele succesive. Transformarea neîntreruptă a limbii este rezultatul unui proces complex de evoluţie concomitenta a numeroase zone, mereu altele, evoluţie inegală din punctul de vedere al ritmului şi al amplorii de realizare. în acest fel, limba permite, în continuitatea şi stabilitatea sa, de atâte ori afirmată, o schimbare imperceptibilă, dar neîntreruptă şi ineluctabilă. Această concepţie asupra diacroniei implică dinamica în sistemul limbii şi, în consecinţa, în lingvistica structurală; sistemul şi evoluţia nu se exlud8. 8 In evoluţia sa, lingvistica reface drumul parcurs ţi de alic discipline ţtiinţifice, de matematică, de pildă: „Dacă matematicienii, ca ţi filozofii clini, considerau mijea rea iraţională, matematicienii ultimelor secole nu se ocupă decăt de miţeare, nimeni nu îndrăzneţtc sl-i nege raţionalitatea. Ea este integrală in matematica structurală o dată cu... conceptele de număr, funcţie' (Gr. Moisil, Structuralismul fi diakcttca, în „Secolul 20", 1967. nr. 5,1967, p. 101). 22 Evoluţia limbii Din punctul de vedere al lingvisticii diacronice, recunoaşterea caracterului dinamic al sistemului lingvistic are în primul rând consecinţe teoretice. Pentru cercetarea sincronică consecinţele sunt şi de ordin metodologic, dat fiind că dinamica sistemului impune introducerea unei distincţii noi, care derivă din opoziţia stabil / instabil. Distincţia dintre relaţiile stabile şi cele laxe in interiorul unui sistem lingvistic studiat la un moment dat permite o descriere mai adecvată a ^stării" şi face posibilă, in acelaşi timp, prefigurarea schimbărilor ulterioare: pot fi determinate zonele cele mai susceptibile de transformare şi, în anumite cazuri, a direcţiilor de evoluţie. 5. Mobilitatea sistemului, concretizată prin relaţiile instabile, se poate manifesta în forme foarte variate. Adeseori prezenţa diacroniei în interiorul sincroniei corespunde variaţiei libere, raport înregistrat de multă vreme de lingvistica structurală, fără a i se recunoaşte totdeauna implicaţiile dinamice. (a) In morfologie, variaţia liberă este înregistrată de obicei atunci când ia aspectul unei intersecţii distribuţionale la nivelul alomorfelor aceluiaşi morfem: acelaşi radical (sau aceeaşi serie de radicale) se poate asocia cu diferite alomorfe ale aceluiaşi morfem şi, ca urmare, poate realiza mai multe paradigme aparţinînd la clase morfologice diferite (cf. rom., chibrit/chibrite, chibrituri; pardesiu/pardesie, pardesiuri; a chinui/chinuie, chinuieşte etc.). în asemenea cazuri paradigmele aparţin aceluiaşi tip flexionar. Sunt şi situaţii când variaţia liberă implică tipuri morfologice diferite. Această situaţie poate fi ilustrată prin extinderea în engleză a genitivului de tip ’s , prin existenţa în română a unor genitive paralele ca tatei, tatălui; mamei, lui mama etc. (b) Instabilitatea în sistem poate îngloba şi tipuri specifice pentru părţi de vorbire diferite. în româna actuală se constată interferenţe intre tipul morfologic pronominal şi adjectival în flexiunea adjectivelor pronominale (comp. omului acestuia: omului acesta; pufinor oameni, puţinilor oameni). Un fenomen analog reprezintă extinderea lui wfto in locul lui whom în engleză. Instabilităţile de acest fel anunţă schimbarea sistemului flexionar. (c) în alte cazuri, raportul de variaţie liberă transcrie ezitarea unui element între două părţi de vorbire diferite. Anumite unităţi lexicale sunt tratate ca aparţinând uneia sau altei părţi de vorbire-cf. rom. mic, şutit, milion: munca miilor de oameni / munca a inii de oameni, munca pufinor (puţinilor) oameni / munca a puţini oameni etc. în construcţiile mai sus menţionate, mie este tratat ca un substantiv sau ca un numeral; puf in se comportă ca un adjectiv sau ca un (adjectiv) numeral. Instabilitatea sistemului manifestată ca ezitare a statutului unui element între două părţi de vorbire se poate manifesta şi în particularităţi de distribuţie privind grupări care depăşesc cadrul sintagmei minimale. 9 9. Pentru exemplele din engleză, vezi Ch. Barbcr, Unţuntie Chntge in Prefenl-day English. Edinburgh Ic London, 1964. 23 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE (d) Destul de des, deplasarea de la o parte de vorbire la alta se manifesta printr-o distribuţie hibrida - cf-, de exemplu, rom. ca tine/ca la tine, decât voi/decât voutt; ca şi decât au regim prepoziţional în prima din cele două construcţii, adverbial în cea de a doua. In aceasta situaţie este şi engl. likc, care poate avea statut de adverb sau de conjuncţie. (e) Există şi cazuri când mobilitatea se manifestă prin reducerea posibilităţilor combinatorii: o asemenea restrângere distribuţionalâ a marcat, de pildă, în limbile romanice transformarea pronumelui (demonstrativ) în articol; aceeaşi particularitate caracterizează elementele româneşti al şi cel, a căror poziţie în sistemul românesc al părţilor de vorbire este, din punct de vedere distribuţional, ambiguu10. 6. Cele câteva situaţii menţionate nu au avut decât rolul de a ilustra ideea prezenţei diacroniei în sincronie şi de a-i sugera varietatea, fără a avea pretenţia de a epuiza un fenomen implicând aspecte atât de complexe. Varietatea formelor de manifestare este fără îndoială determinată de organizarea specifică a fiecărei limbi. |0u>cAnunr tt lyarA/onwţ, In Acta du A* Ccnffb tnlrmaiumal da Linguina, Bocarrat. 28 Aoftl-2 Sepwnbrr 1967, I, Borarral. Editiem de l'Acad^mie de U HepuMi<|ue Socialiste de (t ou manie, 1969 în legfltură cu „sistemul lingvistic44 1. Structuralismul, concepţie despre limbă care a reprezentat o importantă cotitură în dezvoltarea gândirii şi a cercetării lingvistice, se sprijină pe conceptele adiacente de sistem şi structurii. Definind limba ca „sistem de semne", F. de Saussure a înlocuit reprezentarea atomizantă, de ansamblu amorf a lingvisticii istorice, prin conceptul limbă-sistem, ansamblu strict organizat printr-o complicată reţea de relaţii, care constituie structura* 1 acestuia. Reprezentarea structuralista despre limbă reorientează interesul cercetătorului dinspre detaliu, dinspre faptul izolat, către ansamblu; individualitatea faptului lingvistic derivă din poziţia sa în ansamblu. Existenţa fiecărui element, ca şi rolul său în limbă şi în comunicare, depinde de relaţiile care îl opun sau îl asociază celorlalte componente ale ansamblului, „organizarea limbii este presupusă în determinarea elementelor sale"2. Poziţia privilegiată pe care concepţia saussuriană o acordă structurii antrenează o viziune modificată asupra funcţionării limbajului, dar şi, ca 10. Suni considerate articole uu pronume. 1. F. de Saussure, general recunoscut ca fondator al structuralismului, nu a utilizat termenul structura, „pentru el noţiunea esenţiala este cea de sistem” (E. Benveniste, Probttma de lin-guistique sindmle, I, Paris, Gallimard, 1966, p. 92). 2.0. Ducrot, Le strueturalume m lingusstiquc, Paris, Editions du Seuil, 1968, p. 58. 24 r ___________________________Evoluţia limbii___________________________ o consecinţa directă a metodologiei domeniului, metodologie din care face parte abordarea sincronică. Exigenţa abordării sincronice - ca mai adecvata în descoperirea relaţiilor care asigură funcţionarea limbii - se întemeiază pe punctul de vedere saussurian că „limbajul ca atare nu comportă nici o dimensiune istorică, că este sincronie şi structură şi că nu funcţionează decât în virtutea naturii sale simbolice"3 4, teză care opune o lungă perioadă, structuralismul istorismului cercetării istorice. Necesitatea de înnoire metodologică a domeniului explică marele număr de lucrări consacrate (până la un moment dat in exclusivitate) elaborării unor tehnici adecvate - evitând prejudecăţile şi judecăţile subiective - organizării interne a diferitelor limbi. Dat fiind că organizarea sistemului este determinată de relaţiile care se stabilesc între componentele ansamblului - caracterizându-lc unele faţă de altele -, relaţiile sunt cele care, în calitatea lor de armătură necesară cercetării, acaparează atenţia unui număr important de mari nume ale lingvisticii'1. Elaborarea teoriei relaţiilor structurale a pus în evidenţă marea varietate a raporturilor pe care se bazează atât organizarea sistemului, cât şi, ca urmare, activitatea de comunicare lingvistică. Punerea în evidenţă a relaţiilor structurale devine instrumentul şi finalitatea oricărei cercetări lingvistice. Caracterul obiectiv al criteriului relaţional conferă un prestigiu superior metodologiei structuraliste. Prin concepţie şi metodologie, structuralismul se constituie în model pentru alte discipline şi domenii de cercetare, aşa încât „un curent de cercetare face ca ştiinţele umaniste să lucreze în acelaşi spirit care animă pe lingvişti"5 6. Spre mijlocul secolului al XX-lea influenţa structuralismului ajunge la apogeu şi i se atribuie frecvent rolul de „ştiin-ţă-pilot"*. Dar, după o perioadă în care teoria şi aplicarea cunosc o importantă dezvoltare şi o mare vogă, extinderea cercetărilor structurale întâmpină dificultăţi care scot la iveală punctele slabe, aspectele insuficient elaborate ale structuralismului. Blocajele care rezultă conduc la retuşuri metodologice şi teoretice. 2. Cel mai vulnerabil se revelă a fi conceptul fundamental de sistau; corolarul său metodologic (care impune omogenitatea materialului lingvistic supus descrierii) este cel care scoate în evidenţă lipsa de precizie a conceptului. 3. E. Uenvcniste, P/oWi'jiio de luiguisliflte gMnde, I, p. 5. 4. N. S. Troubetzkoy, Principe* de /ifrwiofogie, Paris, 1949; J. Conţineau. Les cppofitmxi rignificit-Iroa, în „Cahiers F. do Saussure", 1952, 10, pp. 11-41; Zoi li g S Harris, Structural Unguistks, Chicago, 1960 etc. 5. E. Benveniste, Probfcmct de linguistiqucgrninde, 1. p. 18. 6. Vezi, de pilda, N. Ruwcfc „Holul dc pilot pe care il joac.1 lingvistica fa|.1 dc alic jtiin|e umaniste a devenit evident" (în R. Jakobson, Essais de lingubtiqucginirtdt. Traduit ct prefac* par N. Ruwet, Paris, Les Editions de Mlnuit, 1963, p. 7). 25 ___________________ASPECTE ALE EVOLUŢIE» LIMBII ROMÂNE_______________________ Exigenţa abordării sincronice a fenomenelor - dat fiind că fiecare element trebuie încadrat în reţeaua de relaţii prin care este determinat - impune o strictă selecţie cronologică a materialului. Ceea ce presupune delimitări care, din perspectiva realităţii lingvistice, se revelă dificile (şi conduc la respingerea, fie şi numai metodologică, a aspectului istoric al fenomenelor). Din acest punct de vedere, soluţia cea mai comodă a fost sugerată chiar de exigenţa sincroniei ca atare, care orientează interesul lingvistului - în-depărtându-1 de istorie - spre actualitate; ceea ce explică de ce, până la un moment dat, cele mai multe descrieri structurale s-au oprit asupra etapei „contemporane" a limbilor. Dar pentru a constitui un asemenea corpus omogen nu este suficient -ţinând seamă de diferenţele care se pot constata in modul de exprimare al grupurilor sau al indivizilor făcând parte din aceeaşi comunitate - ca materialul lingvistic să aparţină aceluiaşi „strat/nivel" istoric. Obstacolul îl reprezintă varietatea dialectală - care de multă vreme a atras atenţia lingviştilor dar şi variaţiile determinate de diversitatea circumstanţelor so-ciofuncţionale de utilizare a limbii, diversitate care se accentuează o dată cu dezvoltarea vieţii sociale. Confruntarea exigenţelor metodologice cu realitatea limbilor reactivează problema dihotomiilor fundamentale ale structuralismului: sincronie /diacronie, lintbil / vorbire. 3. Deşi dificultăţile de acest fel au fost constatate destul de devreme, evidenţa avantajelor viziunii sistemice în interpretarea faptelor şi soluţionarea problemelor de limbă a făcut să dăinuie interesul pentru structuralism. Numeroase studii teoretice şi aplicative propun soluţii destinate conturării dificultăţilor sau lămuririi unor aspecte teoretice insuficient elaborate. In multe cazuri se încearcă evitarea problemei omogenităţii corpusului prin limitatrea lui la idiolccl7, ceea ce face - întrucât e vorba de obicei de autor - ca descrierea să aibă în vedere de cele mai multe ori varianta literară standard a limbii. Această variantă (identificată ca „limbă") este avută in vedere de E. Co-şeriu8 în consideraţiile sale referitoare la dihotomia saussuriană limbii/vorbire, care presupune identitatea limbii ■ sistem. Limitând sistemul la opoziţiile funcţionale, la faptele/relaţiile responsabile de organizarea internă a unei limbi, E. Coşeriu revelă existenţa în limbă a unor particularităţi care, fără a avea un rol funcţional, aparţin fondului de trăsături caracteristice 7. Comp, dc exemplu, Emanucl Vasiliu, Fonologia limbii rouulw, Bucureşti, Editura Ştiin|lficJ, 1965, p. 19; MatUda Caragiu Marioţcanu, Fono-morfologic aromind, Bucureşti, Editura Academici RS.R, 1968, p. 18; Va Ieri a Cuţu Romalo, Morfologic ftructuml.1 a limbii wimW fSirtattntni adjectiv, verb). Bucureşti, Editura Academici R.S. R., 1968, pp. 36-37. 8. SiUevia, norma y AwMit, in „Revista de la Facutdad dc Hutnanidadcs y Clenci as", VI, 1952, Montevideo, nr. 9. 26 Evoluţia limbii pentru un idiom dat. Intre sistem şi vorbire se interpune un nivel intermediar: la nivelul normei se situează particularităţile specifice (funcţionale şi nefuncţionale), care reprezintă limbo. Prin inserarea normei intre limbă şi sistem (lingvistic), dar şi prin disocierea, subiacentă, a limbii de sistem, este pusă în discuţie dihotomia saussu-riană limbă / vorbire. 4. Necesitatea de a distinge între limbă şi sistem lingvistic se impune cu evident în abordarea unor domenii lingvistice cum sunt dialectologia şi sociolingvistica, al căror obiect de interes îl reprezintă diversitatea lingvistică. Trăsăturile divergente, responsabile de varietatea internă a limbii, aparţin nucleului funcţional al idiomului: configuraţia particulară a diferitelor variante se organizează în jurul unul „sistem" (de opoziţii funcţionale) mai mult sau mai puţin specific. Variantele se revelă deci ca sisteme mai mult sau mai puţin divergente, ceea ce conduce la întrebarea ce le „leagă", ce permite reunirea şi subordonarea lor unei limbi unice, care îşi păstrează „unicitatea" în condiţiile diversităţii realizărilor sale? O soluţie, care pare evidentă, a problemei o constituie conceperea limbii ca sistem de {subsisteme, ceea ce presupune modificarea reprezentării despre limbă în condiţiile conservării caracterului relaţional al sistemului. Lingviştii români au recurs de preferinţă la conceptul mai elaborat de dinsistem pentru a rezolva - în limitele concepţiei structurale - problema delicată a raportului unicitate - varietate la nivelul limbii considerate din perspectivă dialectală sau stilistică. în domeniul dialectologiei, conceptul a pătruns prin lucrările bineconos-cute ale Matildoi Caragiu Marioţeanu. Utilitatea instrumentului ştiinţific reprezentat de conceptul diasistem a fost verificată in lucrarea sa consacrată aromânei, „idiom caracterizat prin marea varietate şi diversitate teritorială, a cărui evoluţie nu a ajuns la crearea unei koine"9. Ca scop final, lucrarea îşi propune construirea unui diasistem sau geosistem, configuraţie de trăsături abstracte capabile să explice capacitatea vorbitorilor, aparţinând diferitelor variante regionale ale aromânei, de a identifica „făcând abstracţie de realizările concrete, trăsăturile comune care asigură «continuitatea» dincolo de diversitatea concretă". Intre „diasistem" - soluţie a problemei raporturilor dintre „unicitate" şi „varietate" la nivelul ansamblului limbii - şi distincţia dintre „variante" şi „invariante" e o analogie evidentă. Constructul conceptual reprezentat prin diasistem permite o analiză şi o descriere dialectală coerentă sub aspectul „continuităţii", reper necesar în operaţia de identificare a divergenţelor lingvistice specifice. Se constituie totodată în model cognitiv capabil să dea seamă în mod obiectiv de sentimentul vorbitorilor de a folosi aceeaşi limbă. 9. Fono-mor/ologic arotninâ, p. 15. 27 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE La un model analog, diasistcm/limbă coturnul, s-a recurs pentru a da seamă de varietatea realizărilor sociale (funcţionale) ale „limbii unice". In cazul românei, acest tip de diversitate a fost pus în evidenţă, destul de târziu, la nivelul limbii litemre, variantă privilegiată, cultivată a limbii. Interesul pentru diversitatea uzului literar este de dată mult mai recentă decât cel manifestat de lingviştii români pentru „româna literară" şi coincide, in lingvistica românească, cu expansiunea structuralismului. Problema modului de organizare a variantelor sociale s-a pus la început în legătură cu organizarea stilistică a limbii literare10 * 12, abia mai târziu a fost abordată problema din punctul de vedere al ansamblului. Construite pornind de la modelul structural binar, schemele propuse corespund unui diasistem conceput ca „ierarhie de sisteme parţiale"11. Aceste scheme reprezentând organizarea internă a diasistemului sau a limbii comune se întemeiază pe opoziţia fundamentală limbă (variantă) literari! (oficiali)/limbă (variantă) populară (neoficială, diatopică); la rândul său, fiecare ramură este reprezentată printr-o structură ierarhică de mai multe niveluri, construită plecând de la „trăsături" care au în vedere circumstanţele de utilizare. Diferitele scheme propuse pentru limba română 1 se deosebesc prin modul de aranjare a trăsăturilor in configurarea „arborelui". Exceptând un studiu consacrat sintaxei populare13, diversitatea diatopică, deşi presupusă, nu este inclusă în mod explicit in aceste reprezentări ale limbii române. Conceptul „arhitectură" a limbii (istorice), propus de E. Coşeriu14, care are in vedere variaţiile diatopice, diastTatice şi diafazice, presupune o reprezentare analoagă a limbii. 5. Dacă pentru a cuprinde diversitatea realizărilor, inerentă oricărei limbi, s-a ajuns la această soluţie a sistemului ipostaziat prin numeroase subsisteme/sisteme parfinle, reabilitarea istoricităţii limbii şi-a găsit temeiul chiar în caracterul său sistematic. O modalitate de a soluţiona problema antagonis- 10. I. GHcţie, Introducere tn studiul limbii române litemre, Bucureşti. Editura Ştiinţifica şi Enciclopedici, 1982. pp. 39 şi urm. 11.1. Coteanu, Structura stilistici a limbii nrniiue, In I. Coteanu (red. n»p.). Elemente de lingvistică structurala, Bucureşti, Editura Ştiinţifici, 1967, p. 320. 12. Comp. t. Coteanu, Structura stilisticii a limbii române. In LR, XI, (1962), nr. 4, pp. 357-365; Idem, Structura stilistica a limbii române. In I. Coteanu (red. resp.), Elemente de lingtrslieâ structurala, Idem. Rejleclii asupra stilisticii funcţionale, in Studii de limbi literari şi filologie", II, 1970; Idem, Stilistica funcţionala a limbii române, I. Stil, stilistica, limbaj. Bucureşti, Editura Academiei R-S.R, 1973; Flora Şutcu. Varianta standard in ierarhia stilistica a limbii, In LR, XXI (1972), nr. 4. pp. 267-272; Paula Diaconescu, Structura stilistica a limbii. Stilurile funcţionale ale limbii române literare modeme, în SCU XXV (1974), nr. 3, pp. 229-242. 13. Magdalcna Vulpe, SufwrAuiitreu in froz/t in dacoromâna vorbita, Bucureşti, Editura Ştiinţifici şi Enciclopedici, 19S0, p. 36. 14. E. Coşeriu, Prelegeri. 28 Evoluţia limbii mului dintre sincronie şi diacronie a fost cea reprezentată prin înţelegerea evoluţiei limbii ca succesiune de sisteme: orice limbă, în oricare moment al istorici sale are o organizare diferită, iar compararea acestor structuri succesive permite degajarea diferenţelor şi punerea în evidenţa a evoluţiei’5. Evidenţierea caracterului istoric şi sistematic al limbii - unde toate componentele depind unul de altul şi orice modificare punctuală antrenează o schimbare a ansamblului - conduce la interpretarea dinamică a sistemului. Conceptul de sistem dinamic conciliază caracterul istoric al limbii, evoluţia, cu „dinamicitatea" ei, cu prezenţa in sincronie a schimbării în desfăşurare, în oricare moment al istoriei sale. Problema dinamicii lingvistice a fost amplu discutată intr-o importantă lucrare a lui E. Coşeriu15 16. Interpretarea dinamică a sistemului lingvistic impune exigenţe metodologice specifice atât studiului istoric, cât şi descrierii sincronice a limbii17 18. 6. Ca şi celelalte ştiinţe, lingvistica „progresează proporţional cu gradul de complexitate pe care îl recunoaşte în natura lucrurilor"1 . Concepţia saussuriană, ca şi metodologia structuralistă, a reprezentat o cotitură decisivă in evoluţia ştiinţelor limbii. Datorită schimbării de atitudine adoptate faţă de obiectul de studiu - care implică efortul de obiectivare şi formalizare - „lingvistica a devenit o disciplină majoră între cele care se ocupă de om şi de societate, una dintre cele mai active în cercetarea teoretică, ca şi în cea a dezvoltărilor tehnice". Este opinia avizată exprimată de E. Benveniste cu ocazia comemorării solemne a cincizeci de ani de la moartea lui F. de Saussure, comemorare organizată în 1963 de Universitatea din Geneva19. Această jumătate de secol, ca şi deceniile următoare au cunoscut diverse conflicte între şcoli şi divergenţe de opinie. Formula lingvistică structurală a fost interpretată în diferite feluri, ceea ce a a permis cuprinderea sub titulatura structuralismului a unor tendinţe şi curente variate; structură şi structuralism tind să se golească de sens ca urmare a acestei utilizări excesive. In acelaşi timp, concepţia saussuriană despre limbă dezvăluie implicaţii, neobservate la început, care au orientat lingvistica către alte orizonturi: discursul20 şi „subiectul vorbitor" par a căpăta preponderenţă faţă de „sistem"; „lingvistica sistemului" cedează locul „lingvisticii interacţiunii 15. E. Benveniste, Probttmes de tinguistiqve gbitnde. I, p. 9. 16. E. Coşeriu, Sincronul, diacronia y hiiloria. El problema det combio lingiiistico, Montevideo, 1958. 17. O. A. Martine», Economie des changements yhonetuţue*. Troiţe de phonotogie diachronique. Beme. Franke Vcrlag, 1955; R. Jakobson, Essais de lingmstique gMrale, p. 75; Valeria Gu|u Rom alo. Morfologie structuralii n limbii romtnr (Substantiv, adjectiv, verb), pp. 483-488. 18. E. Benveniste, Pwblbnes de liiiguistiqite glniraie. 19. Ibhiem. p. 45. 20.0. Ducrot, Le slruclunrlisme eu luiguislijue. p. 15. 29 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI UMBII ROMÂNE verbale". Norocul îşi schimba faţa şi nu lipsesc „creatori ai cercetării structurale, unii chiar dintre cei care în anii anteriori făceau uz în mod excesiv de termenul structuralism, care resping cuvântul ca invenţie jurnalistică, temându-sc de filiaţiile pe care le-ar presupune21; numeroşi sunt cei care îl consideră perimat şi îl atribuie trecutului. Aprecierea este superficială, iar concluzia ni se pare pripită, căci toată lingvistica postsaussuriană se sprijină - explicit sau implicit - pe o reprezentare s i s t e m i c ă a limbii. Se uită că pragmatica dezvoltă o perspectivă semioticH şi că semiotica face parte, şi ea, din arsenalul conceptual saus-surian. Acum jumătate de secol, E. Benveniste, la rândul său novator confirmat de evoluţia recentă a lingvisticii, făcea afirmaţia: „Nu există azi nici un lingvist care să nu-i datoreze ceva" lui F. de Saussure, afirmaţie care îşi păstrează actualitatea chiar dacă unele teorii generale nici „nu-i menţionează numele"22. (Şti/ le „intime taguuliţur']. ţn „Rente roummne de lin|tu»«li sorii, noru > norii), pentru că substantivele feminine terminate în -u sau consoană erau foarte puţin numeroase faţă de cele terminate în -d. O limbă evoluează nu numai prin modificări de sistem produse într-un singur plan, ci şi prin diferenţiere spaţială şi socială - prin diversificare in graiuri şi dialecte şi prin apariţia argourilor, jargoanelor, limbajelor tehnice şi a limbii literare. 3 4 3. ILR, VI. p. 197. 4. J. Byck, Al. Graur. De r tuf naice du pturid sur le wnţu/aer da »oms ai numain, BL I (1933). 32 Evoluţia limbii Formarea limbii literare aduce cu sine o lărgire a noţiunii de abatere lingvistică. Ceea ce caracterizează limba literară faţă de celelalte aspecte ale limbii este existenţa normelor, care se deosebesc de regulile inerente fiecărui sistem lingvistic, prin faptul că se bazează pe o selectare a materialului lingvistic de care dispune limba dată. în urma unui proces complex, adeseori foarte îndelungat, norma limbii literare se creează acceptând anumite elemente ale limbii date, dar excluzând, îndepărtând altele. Aşa, de pildă, limba română dispune de o destul de mare varietate de mijloace de introducere a propoziţiilor atributive. Ca elemente de relaţie se folosesc conjuncţii şi adverbe şi pronume relative, printre care şi de. Limba literară admite toate aceste posibilităţi, cu excepţia ultimei. Se poate spune: Omul cure a venit, Ziua când a venit, Vestea că a venit, dar e considerată neliterară construcţia Omul de a venit5. Norma astfel odată creată6 7, construirea atributivei cu de în locul pronumelui relativ este considerată incorectă, dar numai din punctul de vedere al limbii literare, ale cărei norme exclud această construcţie; din punctul de vedere al limbii române acest tip de frază fiind perfect corect. De asemenea, normele limbii literare de astăzi exclud aşa-numitele forme iotacizate ale verbelor: văz, crez, viu etc. Folosirea lor e ca atare o incorectitudine. în genere, normele limbii literare evoluează în sensul obţinerii prin selectare tot mai strictă a unei unităţi şi unicităţi riguroase, care se poate ne-•aliza numai prin reducerea variantelor. Lucrările cu caracter normativ apărute în ultimii zece ani acţionează toate în acest sens prin recomandarea, în cazurile în care există mai multe variante - fonetice, morfologice etc. -, a uneia şi prin condamnarea celorlalte. Aşa, de exemplu, dintre formele brazi şi braji, cruzi şi cruji, boli şi boale, coli şi coaie, chibrituri şi chibrite se recomandă primele, considerate ca literare8. Rigoarea normelor limbii literare transformă deci în abatere utilizarea formelor, termenilor, construcţiilor populare, regionale care nu au fost cuprinse în aceste norme. Aceeaşi acţiune restrictivă exercită normele limbii literare şi asupra faptelor lingvistice proprii celorlalte variante sociale ale limbii date. Inserarea întT-o exprimare literară a unor elemente argotice sau de jargon constituie, ca şi folosirea unor cuvinte, forme sau construcţii regionale, o abatere, o greşeală, condamnată ca atare de limba literară. 5. Sinonima cu prima, in care elementul de relaţie este pronumele relativ. 6. Normele evoluează ai orice fenomen al realităţii In secolul al XlX-lca asemenea construcţii se tntilncsc frecvent. 7. Aceste fenomene erau acceptate inel de limba UterarA a secolului al XlX-lea ji abund! la I.L. Caragiale. 8. îndreptar ortografic, ortoepic fi de punctuaţie, Bucureţli, Editura Academici R-PR., 1960, p. 43. 33 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE Abatere din punctul de vedere al limbii literare reprezintă şi încălcarea normelor prin introducerea elementelor familiare, de limbă vorbită. Un alt tip de incorectitudine decurge din proprietatea limbii literare de a fi diferenţiată în stiluri, având fiecare, pe lângă un fond lingvistic comun, un număr de elemente specifice. Amestecul de stiluri, folosirea în cadrul unui stil a elementelor altui stil reprezintă o abatere. O exprimare de tipul: Având fu vedere şi luând tn consideraţie faptele mai sus arătate putem conchide că experienţa a demonstrat presupunerea iniţială, de exemplu, e incorectă, deoarece intr-o expunere ştiinţifică apare o construcţie (având în vedere şi luând in consideraţie9 10) specifică stilului administrativ, fapt care dă exprimării un aspect uşor ridicol. Formarea limbii literare (caracterizate tocmai prin rigoarea normelor sale) lărgeşte deci foarte mult sfera conceptului de abatere, care ajunge să cuprindă pe lângă greşelile lingvistice ale limbii ca atare, nerespectarea, într-un fel sau altul, a normelor proprii acestui aspect al limbii unice a întregului popor. Deşi principala trăsătură specifică a limbii literare o constituie existenţa şi rigoarea normelor şi tendinţa de a le apăra de orice infracţiune, limba literară nu e imuabilă şi evoluează, în mare măsură, prin acceptarea, la un moment dat, a unora din abateri. Evoluţia aspectului literar al unei limbi, ca şi a limbii în genere, este in mare măsură tributară abaterii lingvistice, dar, cum spuneam înainte, nu poate fi redusă Ia abatere. Aspectul literar al unei limbi evoluează prin modificarea normelor ori prin împrumut. Contactul cu alte limbi face ca la un moment dat o anumită limbă literară să se îmbogăţească prin cuvinte şi construcţii noi, cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul limbii române, în secolul al XlX-lea, sub influenţa limbii franceze, sau, in perioada actuală, sub influenţa limbii ruse. Modificarea normelor, factor intern de evoluţie a limbii literare, se produce nu numai prin acceptarea, deci recunoaşterea ca normale, corecte a unor foste abateri, dar, cel puţin în anumite perioade, prin modificarea raportului dintre normă şi posibilităţile lingvistice pe baza cărora se creează. In faza de formare şi de dezvoltare, norma evoluează în sensul îndepărtării, în morfologie şi fonetică în special, a variantelor, a formelor sinonimice. Procesul acesta se exemplifică clar în evoluţia limbii române literare: aşa, de exemplu, dacă în secolul al XlX-lea se admite şi crez şi cred, azi nu e literară decât ultima formă, dacă până nu de mult se folosea personaj şi personagiu, pasaj şi pasagiu, lucrările cu caracter normativ din ultima vreme resping formele în -agiu, se recomandă duşmân, antic, miozâlis, caracter,0 9. Construcţia c şi pleonastica. 10. Vezi Indreyiar ortografic, ortoeţtic şi de punctuaţie. 34 Evoluţia limbii fiind implicit considerate neliterare, deci incorecte din punctul de vedere al limbii literare, variantele de accentuare: duşman, Antic, miozotis, carâcler. Numărul substantivelor cu două variante (In -fie, -fiune) scade treptat fie prin diferenţiere semantică (ci. frac fie/fracfiune,, rafie Ir afume, reacfie/re-acfiune, stafie/stafiune), fie prin căderea în desuetudine a uneia din ele: nu se mai folosesc azi decât acfiune, fluctuafie, se manifestă o netă preferinţă pentru naţiune şi conjuncţie, se recomandă propoziţie, nu propozifiuncu etc. Normele limbii literare se pot modifica şi prin admiterea unor fapte ale limbii vorbite sau ale graiurilor, eliminate altădată: in aspectul vorbit al limbii literare de azi se admite forma redusă a pronumelui şi adjectivului demonstrativ de apropiere asta, Asta'2, care continuă să fie deocamdată atent evitate în scris. Evoluţia limbii literare se realizează, de asemenea, prin modificarea limitelor dintre stiluri: în limba actuală se manifestă puternic tendinţa de a extinde unele clemente ale stilului ştiinţific şi tehnic, tendinţă care se realizează tot mai mult în vocabular: termeni ca atom, deconectare, valenţa, infinit, pentru a nu cita decât câţiva, la întâmplare, se întâlnesc în critica literară, în poezie, şi chiar în exprimarea familiară, în conversaţia de fiecare zi. în ce priveşte limba populară cu diferitele ei aspecte, ea se modifică (pe lângă impunerea şi generalizarea unor abateri şi cu ocazia contactului cu alte limbi) şi prin influenţa pe care o exercită limba literară. Termeni ca maşina, electricitate, radio, declarafie, congres, altădată folosiţi de un cerc restrâns de oameni, au intrat adânc în limba populară. De asemenea, sub influenţa limbii literare se atenuează lent, dar evident deosebirile dialectale. * Importanţa abaterii ca factor de evoluţie variază de la un sector al limbii la altul. In fonetică şi în gramatică, în special în morfologie, abaterea reprezintă modalitatea principală, predominantă a evoluţiei. Exemplele sunt foarte numeroase. In momentul in care au apărut formele analogice făcui, fileu ele au constituit greşeli, dar în câteva secole s-au impus fără excepţie. Forma copac, care a înlocuit mai vechiul copaci(u), sau forma pdsdri, care s-a extins in dauna lui paseri, sunt la origine greşeli, rezultate ale nerespec-tării regulilor gramaticale ale limbii la un moment dat. Greşeala stă şi la baza modificărilor fonetice. Pronunţarea oclu pentru 11 12 11. Ibukm. 12. Nu se admite inşi Sla. aia. 35 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE oculţi, dar şi pentru si(c), norod în loc de nărod au reprezentat, fiecare la vremea sa, un caz de abatere, de nerespectare a pronunţării curente a epocii. în vocabular, în foarte multe cazuri evoluţia nu presupune o abatere. Aşa, de exemplu, vocabularul se poate îmbogăţi prin împrumut. Un cuvânt străin introdus în limbă pentru a denumi un obiect nou, o noţiune nouă nu reprezintă o greşeală faţă de limba dată, cum se întâmplă, de exemplu, în cazul folosirii improprii a unui cuvânt. De asemenea, crearea unui cuvânt nou prin derivare constituie o inovaţie, dar nu este o abatere, o greşeală. Abaterea se produce în procesul formării de cuvinte, numai în cazurile în care noua creaţie nu respectă normele de derivare ale limbii. Acest tip de abatere poate fi exemplificat, pentru limba actuală, prin derivatul tineret, de exemplu. Derivatul ca atare nu este o inovaţie a timpurilor noastre. Ceea ce c nou e folosirea acestui cuvânt pentru a denumi o colectivitate de animale tinere13 14, folosire frecventă în publicaţiile noastre: Gospodăriile agricole colectiw... pol primi... tineret bovin, apt pentru reproducţie şi creştere (juncani, junei). „Albina" 1958, nr. 570, p. 3, Pentru icrnarca tineretului, a vacilor in repaus, a vitelor de muncii, această metodă este cea mai economică formă de întreţinerea lor în grajd. „Viaţa nouă", 1958, nr. 47, p. 3, Din 1961 vom avea posibilitatea... să livrăm tineret bovin de prăsită. „Scânteia" 1961, nr. 5113, p. 1. Derivatul tinerel în aceste situaţii reprezintă un caz de abatere de la regulile de derivare ale limbii române. Regulile de derivare privesc valoarea semantică şi gramaticală a elementului derivativ, sufix sau prefix, şi categoria gramaticală a cuvântului de bază de la tema căruia se face derivarea. Un derivat este deci corect dacă: - afixul este folosit propriu atât semantic, cât şi gramatical (derivatul în-endrându-se într-o anumită clasă de cuvinte)11, - derivarea s-a făcut de la un cuvânt care aparţine clasei de cuvinte selectate de afixul respectiv. în cazul lui tineret „colectivitate de animale tinere" nu este satisfăcută cea de a doua condiţie: sufixul -el derivă substantive colective numai de la substantive: brădet,frăsinct, lemnet, penel, măritei net, călugăret, coconet, bănet etc. (exemplele se pot înmulţi). Această condiţie este respectată in cazul vechiului derivat, care denumeşte o colectivitate de fiinţe umane: tineretul român, tinerelul muncilor. Baza de derivare a substantivului colectiv o constituie substantivul tânăr, provenit din adjectivul corespunzător. Substantivul tânăr, foarte frecvent folosit, nu denumeşte decât fiinţe umane. A venit un tânăr, O tânără a întrebat, Tinerii lucrează cu zel etc. Referitor la anima- lă. Sensul e mcn|ionat In DM. 14. Sufixele se clasifica in funcţie de categoria gramaticala a derivatului creat: sufixe substantivale. adjectivale etc. 36 Evoluţia limbii le nu se foloseşte decât adjectivul tânăr. cal tânăr, vacă tânără etc. Ca atare, e greşită crearea unui derivat cu sufixul -et, care se caracterizează printr-o selecţie a temei strict delimitată gramatical. întT-o situaţie oarecum asemănătoare este cuvântul sugar care concurează de foarte multă vreme pe sugaci. Ambele cuvinte sunt derivate de la verbul a suge, unul cu sufixul -or, celălalt cu -aciis. Aceste două sufixe creează nume de agent, realizează deci acelaşi tip de derivate, dar se deosebesc prin clasa de cuvinte din care îşi selectează tema. Sufixul -rtci15 16 17 se adaugă Ia teme verbale (de preferinţă): (s)cufiindaci, in-hăinoci, toemnei, mulgaci, trăgaci, plângaci, akrgaci etc. sau la teme nominale (substantive şi adjective) lungaci, stângaci, pnninaci, căsaci şi multe altele. Sufixul -ar 17 (lat. -arius) selectează (ca şi în latină şi In celelalte limbi romanice) aproape exclusiv teme substantivale: prisăcar, cojocar, brişcar, chioşcar, blidar, cărămidar, urdar, pantofar şi multe altele18. Puţinele excepţii în care derivarea are ca punct de plecare un verb se explică prin suprapunerea peste sufixul moştenit din latină a unui sufix slav ■apb, intrat în limbă prin intermediul unor cuvinte ca jitar, pisar derivate de la verbe, deşi şi în limbile slave sufixul pare a se adăuga rar la teme verbale19. Această suprapunere are ca urmare o extindere a clasei temelor selectate de sufixul -ar. Posibilitatea de a crea derivate de la temele verbale rămâne însă mai mult o virtualitate realizată în puţine cazuri. Par a avea în mod cert o temă verbală (afară de sugar) argăsar, măcinar, mulgar, ospătar20, îndreptar, cufundar, plesnicar, strâmbar, lasonar. Altele pot fi derivate de la verb sau de la substantiv: fugar, băjenar, peticar, trepădar, brăzdar, bobinar, lo-pătar, dinamitar. Cum se vede din exemple, derivatele de la teme verbale sunt în general cuvinte cu o folosire restrânsă, fiind formaţii dialectale sau termeni tehnici, şi par creaţii destul de recente. Din punct de vedere cantitativ, ele reprezintă un procent extrem de mic faţă de derivatele de la substantive (vezi Dicfionar invers). 15. In limba populari te face distincţie Intre sugar ţi sugaci, primul folotindu-te pentru puii de animale, al doilea pentru copii. 16. Al. Graur, Nom ifagent ei adjectif eu numtttn. Paris, 1929, pp. 59-62. 17. ftwfem, pp. 67-63, 90-91; cf. ţi Ecalerina lonaţcu. Sufixele -ar fi -aş A» numele de tgail, in SMFC, I (1959), p. 84. 18. Numftrul derivatelor în -ar este foarte mare (vezi Dicţionar invers, Bucureşti, Editura Academici R.P.R., 1957). 19. Al. Graur, op. cil., p. 67. 20. Menţionate de Ecaterina lonaţcu In ari. dl., p. 79. 37 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMANE O excepţie reprezintă prin vechime - se întâlneşte deja la Dosoftei şi în Biblia de la Bucureşti (Î688)21 22 - şi prin marea sa răspândire" sugar (care in publicaţiile din ultima vreme se întâlneşte aproape exclusiv)23. Comparând cele doua sinonime, sugar şi sugaci, constatăm că pe când sugar reprezintă un tip de derivat oarecum puţin obişnuit cu sufixul -ar ataşat la o temă verbală, sugaci c o formaţie absolut regulată, deci, ar părea, preferabilă. Un tip diferit de abatere de la normele limbii reprezintă, procesul pe care în urma a două (eventual mai multe) derivări succesive se creează un cuvânt nou, sinonim cu cuvântul de bază de la care s-a pornit şi care e, inevitabil, mai lung şi mai greoi decât acesta. Frecvent se produce în limba actuală acest fenomen de „derivare în cerc" cu ocazia formării unor abstracte cu sufixul -(i)tatc. Acest sufix, extrem de productiv, se ataşează la adjective pentru a forma substantive abstracte, necesare denumirii calităţii exprimate prin adjectiv. Există în limbă perechi de cuvinte cum ar fi: curios/curiozitate, conştiincios/conştiinciozitate, serios/seriozitate, luminos/luminozitate, vAs-cos/vâscozitate. Prin analogie se creează rigurozitate, maliţiozitate, vigurozita-te, grafiozitate, langurozitate (de la riguros, maliţios etc.). Asemenea derivate, foarte frecvente în terminologia ştiinţifică sau tehnică şi în critica literară, sunt inutile atunci când vin să dubleze un cuvânt existent in limbă şi care a servit ca bază de formare pentru adjectivul de la care s-a creat derivatul. Derivatele de tipul curiozitate sunt justificate pentru că curios nu e derivat, iar conştiinciozitate sau luminozitate sunt utile pentm că exprimă lucruri diferite faţă de conştiinţă şi lumină. Nejustificate sunt însă formaţiile de tipul grafiozitate, rigurozitate în cazurile în care sunt rezultate ale unei succesiuni de derivări în urma căreia se revine, din punct de vedere sema-tic, la punctul de origine, creându-se un sinonim al cuvântului de la care s-a pornit, proces care ar putea fi reprezentat prin schema: graţie ►gra/ios grafiozitate 21. H. Tiklin. Rumhiisdi-deutscha WMertruch, II, Bucureşti, 1911, tugtr. 22. Moldova pare a prefera pe sugaci. 23. Cf., de exemplu, Alfons Frufhler, Cnut sil îngrijim, sa alimentam fi sl edudm copiii. Bucureşti Editura medicali, 1955; Dr. Adrian lonescu. Cultura fizici a mamei si a copilului mic. Bucureşti Editura tineretului, 1958; Dr. V. Ivanov şi V. Pavlid, Cartea Unicului, Bucureşti, Editura medicali, 1960. 38 Evoluţia limbii Din cauza sinonimiei dintre derivat şi cuvântul de bază, formulările de tipul gniţiozitalca21 interpretării (unei bucăţi muzicale, de exemplu), rigurozitatea23 demonstraţiei, rigurozitatea*6 stilului (unui scriitor), maliţiozitatea24 25 26 27 28 răspunsului nu sunt nici mai clare, nici mai elegante decât cele in care se întrebuinţează cuvântul de bază: graţia interpret Arii, rigoarea demonstraţiei, rigoarea stilului, maliţia răspunsului. Abaterile lingvistice variază nu numai ca domeniu şi ca tip, dar şi din punctul de vedere al răspândirii şi al duratei, diferenţă care le plasează in raporturi diferite faţă de procesul de dezvoltare a limbii. Unele rămân simple greşeli ocazionale, întâmplătoare, izolate (cui nu i s-a întâmplat să săvârşească greşeli de tipul crapă pentru caprifţ; altele, deşi au o răspândire mai largă, nu ajung să depăşească o anumită sferă de vorbitori sau o anumită epocă - forme de tipul (Fulgii) zbor, care extind omonimia dintre persoana I şi persoana II de la conjugările II, III şi IV la verbele de conjugarea I, sunt folosite de V. Alecsandri şi de alţi scriitori din epoca lui, dar nu s-au transmis generaţiilor următoare, iar limba literară de astăzi le ignoră. E foarte probabil să nu se extindă nici aşa-numita lipsă a acordului de tipul ei vine, care are la bază tot o modificare morfologică oarecum contrară celei discutate anterior1*, frecventă mai ales la vorbitorii din jurul Bucu-rcştiului. Alte greşeli insă se generalizează în dauna formei sau construcţiei corecte, mai vechi, a cărei întrebuinţare se restrânge la vorbitorii unei anumite regiuni, la o anumită categorie socială sau profesională şi care de multe ori cedează complet, dispărând cu timpul din limbă, cum s-a întâmplat cu forma feciu eliminată de făcui, cu plurale ca cetăţi, cărţi care au luat locul formelor mai vechi, normale din punct de vedere etimologic, cetăţi, cărţi. * Considerarea retrospectivă a unei limbi în perspectiva istoriei sale permite selectarea - prin prisma situaţiei lingvistice din epocile ulteriore - a greşelilor care s-au impus, de cele care au avut un caracter izolat, întâmplător sau existenţă efemeră. Se face chiar o distincţie terminologică: pentru abaterile care s-au impus, deci au constituit un factor de dezvoltare a 24. Sensul din acest context nu apare In DM nici la graţie, nid ta graţkcitate, înregistrate amândouă. La graţiozitate nu se menţionează nici sensul „împunsături", din contexte ca Mi-a servil itific graţiozitâţi. 25. In DM explicarea termenilor rigoare rigurozitate este mult mai diferita. 26. Nu e mcn(ionat In DM. 27. DM dâ maliţie » maliţiozitate. 28. E vorba dc extinderea sistemului de omonimii al conjugării I asupra celorlalte conjugări. 39 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE limbii, sc foloseşte termenul de inovaţii, lipsit de nuanţa depreciativă din greşeala sau abatere. Mult mai dificilă e insă previziunea evoluţiei ulterioare, discernerea dintre elementele, oscilaţiile şi abaterile prezentului a ceea ce se va impune şi ce va dispărea în viitor. Această greutate face foarte anevoiasâ şi foarte riscantă activitatea celor care lucrează în domeniul aşa-numitei „cultivări a limbii". Sunt destul de numeroase situaţiile in care indicaţiile şi recomandările făcute de diferiţi oameni de cultură şi chiar de lingvişti s-au dovedit a nu fi corespuns liniei de evoluţie a limbii. Astfel, în secolul trecut, V. Alec-sandri socotea formele favor, onor mai potrivite decât favoare şi onoare care s-au impus ulterior. T. Maiorcscu considera că având termenul strai, hainii este superfluu. O. Densusianu relevând” la Gr. Ureche forma păsări, o însoţeşte de următorul comentariu cu caracter apreciativ: „Cred că trebuie să ne oprim la pronunţia păsări. Acei care pronunţă păsări pot merge mai departe şi să pronunţe margini, flăcări şi chiar făbrici“. Situaţia din limba de azi, care a acceptat formele păsări şi flăcări şi in care se întrebuinţează destul de des, deşi nu sunt acceptate de limba literară forme ca mărgini, fabrici etc. arată că recomandarea marelui lingvist nu era în concordanţă cu tendinţele de evoluţie ale limbii. Asemenea exemple de aprecieri eronate au făcut ca lingvistica modernă să adopte o atitudine mai prudenta, formulată, de exemplu, de Iorgu Iordan în Limba română actuală. O gramatică a greşelilor29 30: „Am căutat să evit afirmaţiile prea categorice, fiind convins că evoluţia limbii noastre materne poate lua (şi va lua, cu siguranţă, adesea) alt drum decât acela pe care suntem ispitiţi să i-1 indicăm." Prudenţa nu înseamnă însă renunţatea la efortul de a distinge, în noianul de fapte, noul. Lingvistica actuală în tendinţa sa de a deveni o ştiinţă exactă, capabilă să prevadă evoluţia ulterioară a faptelor, încearcă să deosebească între numeroasele abateri ale limbii contemporane pe acelea care corespund unei tendinţe de dezvoltare a limbii, care au şanse să se extindă, să se generalizeze de cele ce reprezintă o greşeală menită uitării. Al. Graur răspunde astfel întrebării: „Ce facem în cazul unei inovaţii actuale?" „în multe cazuri, ne putem lămuri stabilind linia de dezvoltare a gramaticii de până acum pe care o proiectăm în viitor. Dar metoda nu e cu totul sigură, căci o tendinţă de până acum poate să nu fie continuată"31, iar Iorgu Iordan afirmă: „Sarcina lingvistului nu se poate limita la constatarea şi nici chiar la explicarea faptelor. Un adevărat om de ştiinţă, adică un ade- 29. Limba nmiad fn secolul tl XVII-len. Cu» litografici. 1935-1936. 30. P. 19. 31. Studii de lingvistici generali. Bucureşti, Editura Academici R.P.R., 1960, p. 79. 40 Evoluţii: limbii vărat marxist, trebuie să şi prevadă, în măsura posibilului, desfăşurarea ulterioară a lor."3: Greutatea de a descoperi perspectivele de evoluţie a faptelor lingvistice izolate se datoreşle in primul rând complexităţii externe a procesului de evoluţie a limbii, proces în care intervin factori eterogeni a căror importanţa nu e susceptibilă de o apreciere cantitativă. Soarta unui anumit fapt lingvistic depinde de factori interni, lingvistici, de raportul dintre diferitele elemente ale limbii la un moment dat şi de factori externi, de istoria societăţii în toată complexitatea ei, de dezvoltarea economică, politică, culturală. Aşa, de exemplu, in cazul derivatelor sugaci şi sugar, deşi primul reprezintă o formaţie perfect regulată, iar al doilea nu, constatăm că sugar se menţine de foarte multă vreme şi are o mare răspândire, în special în limba actuală. Conservarea şi preponderenţa in vorbirea de azi a lui sugar se explică prin diferenţa de productivitate dintre cele două sufixe: •aci e un sufix aproape mort, pe când -ar e foarte productiv. Datorită acestei situaţii lingvistice nu este exclus ca rivalitatea dintre cele două formaţii sinonime să se rezolve în favoarea derivatului mai puţin corect. Tot un fapt lingvistic, tendinţa de a sistematiza materialul de limbă, va stabili relaţii mai riguroase între cuvintele care alcătuiesc o familie, coroborat însă cu un fapt extralingvistic, tendinţa de a recurge tot mai mult la abstracte în special în ştiinţă, publicistică, critică literară, explică larga răspândire din limba actuală a greoaielor formaţii în -(i)tate discutate mai înainte. în schimb, formaţia tineret, eronată din punct de vedere lingvistic, uşor de suplinit prin vechile cuvinte româneşti folosite de vorbirea populară juncani, vilei, iniei etc. sau, dacă uneori asemenea termeni par prea concreţi sau prea familiari, nepotriviţi cu o comunicare oficială, prin formulări de tipul bovine, ovine tinere etc., c susţinută de un factor extralingvistic: faptul că acest derivat a fost creat în perioada când în planurile de dezvoltare a economiei ţării noastre s-a acordat o atenţie specială creşterii animalelor, fapt care a făcut ca termenul să fie mult întrebuinţat, în special în presă, vorbitorii obişnuindu-se astfel cu el. f Impunerea graiului muntenesc ca bază a limbii literare a fost determinată, ca factor hotărâtor, de unire şi de stabilirea capitalei la Bucureşti, deci de un factor social-istoric, dar a fost pregătită şi facilitată de faptul că primele texte româneşti tipărite de Coresi au circulat şi au obişnuit, cel puţin pe oamenii de cultură din celelalte provincii, cu caracteristicile graiului muntenesc, precum şi de faptul că un scriitor de autoritate ca C. Negruzzi şi-a muntenizat la un moment dat scrierile. 32 32. Unita romlrnf contemporani, Bucureşti, Editura Ministerului învăţământului, 1956, p. 11. 41 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE Alteori poate interveni în favoarea unui element lingvistic un fapt cultural: pronunţarea literară românească nu s-a oprit nici la varianta moldovenească, di, pi, nici la cea muntenească dă, pă, ci a considerat ca normă forma latinizată a prepoziţiilor, de, pe, pusă în circulaţie de adepţii scrierii etimologice33. Fonetismul moldovenesc al lui plăicş se explică prin faptul că termenul a fost pus în circulaţie în limba literară de scriitori moldoveni. Aceste câteva exemple nu urmăresc decât să sugereze varietatea şi complexitatea factorilor capabili să determine rezolvarea rivalităţii între mai multe elemente lingvistice în favoarea unuia sau altuia. La această dificultate obiectivă de a stabili perspectiva de evoluţie, de a rezolva problema dacă un element nou are sau nu şanse să se impună, se adaugă o dificultate subiectivă: cei care trebuie să aprecieze au un bagaj de deprinderi lingvistice proprii, determinat de originea locală şi de vârstă, care creează un fel de neîncredere, de dezaprobare faţă de ceea ce nu corespunde acestor deprinderi. .Limbi rom&na", X (1961). nr. 6. pp. 528-537 „Cultismul" 1. Dinamica limbii, realizată mai ales prin abateri, inovaţii care se îndepărtează şi contrazic organizarea lingvistică existentă la un moment dat, este determinată bilateral: din exterior, ca urmare a participării limbii la dezvoltarea vieţii sociale sub toate aspectele şi în toate domeniile, şi din interior, consecinţă a complexităţii fenomenului lingvistic. Printre factorii externi de evoluţie a limbii se numără contactul cu alte limbi, manifestat sub forma influenţelor, evoluţia gândirii, apariţia unor obiecte, fenomene şi concepte noi care trebuie numite etc. Determinarea internă a dezvoltării derivă din modul de organizare şi din mecanismul de funcţionare a limbii. 2.1. Ca organizare, limba reprezintă un sistem care înglobează un număr imens de elemente funcţionând în virtutea relaţiilor foarte variate şi complicate ce se stabilesc între ele. Jocul poziţiei unor elemente faţă de altele şi al raporturilor în care se înlănţuie determină multe din modificările înregistrate de istoria limbii, fapt care a fost de multe ori pus în evidenţă. 2.2. Limba reprezintă însă un fenomen extrem de complex nu numai in structura sa, ci şi - aspect mai rar luat în consideraţie - prin mecanismul de funcţionare. 33. E. Felrovici. fl*im dialectalii a limbii iiaitlre literare, LR. IX (1960), t\r. 5, p. 61. 42 Evoluţia limbii Utilizată în cadrul unei colectivităţi largi, ca mijloc de comunicare a unui popor sau a unei naţiuni, limba se diferenţiază şi se stratifică în sisteme mai mult sau mai puţin diferite. Aceste sisteme, pe care le vom numi pentru simplificarea expunerii „sisteme secundare", reprezintă variantele în care se realizează acelaşi sistem fundamental, ceea ce permite conservarea funcţiei comunicative nu numai in cadrul fiecărui sistem secundar, dar şi de la un sistem la altul, în relaţiile dintre diferitele colectivităţi în interiorul unui organism social unic (popor, naţiune, stat etc.). Ca variante ale aceluiaşi sistem fundamental, aceste sisteme secundare nu sunt unităţi autonome şi impenetrabile, ci, dimpotrivă, unităţi care se intersectează şi care se întrepătrund. Diferitele sisteme secundare sunt rezultatul procesului de diversificare, care se produce, cum s-a arătat în diferite rânduri, în plan orizontal - dez-voltându-se diferenţierile regionale, creându-se graiuriie, dialectele etc. -şi în plan vertical - diferenţiindu-se limbajele diferitelor grupuri sociale: limba literară, limba vorbită, limbajele tehnice, argourile, jargoanele etc. Cele două serii de sisteme se suprapun şi se întrepătrund, alcătuind o reţea destul de complicată, care constituie viaţa lingvistică a comunităţii, a statului sau a poporului respectiv1. Complexitatea derivând din modul de utilizare, din procesul de funcţionare a limbii, a fost remarcată, acordându-i-se atenţia cuvenită in lingvistică relativ târziu: sistemele secundare teritoriale au fost puse in evidenţa de geografia lingvistică, iar stilistica, concepută social şi nu individual, rod al ultimelor decenii, relevă cu tot mai multă insistenţă şi claritate diferenţierile de grup social, profesional etc. 2.3. Relaţiile care se stabilesc intre diverse sisteme secundare şi influenţele reciproce care rezultă joacă un rol extrem de important în dezvoltarea limbii, sensul evoluţiei putând fi determinat, la un moment dat, de raportul de forţe dintre aceste sisteme secundare. In diferite perioade, rolul motrice dominant poate reveni unuia sau altuia dintre ele. Astfel, în anumite etape, centrul de gravitate cade asupra relaţiilor dintre diferitele sisteme secundare teritoriale - un exemplu în acest sens îl constituie perioadele de formare a limbii literare. în alte faze de evoluţie însă, dinamica fenomenului lingvistic poate fi determinată de raporturile dintre sistemele secundare rezultate din diferenţierea pe verticală, pe baza stratificării sociale, a limbii. Limbajul unei grupări poate influenţa limbajul altor grupări sociale, imprimând prin aceasta, direct sau indirect, o. anumită direcţie de dezvoltare limbii în ansamblu. Istoria limbii nu are dreptul să neglijeze acest factor: „E necesar să se acorde atenţie şi în lingvistica diacronică influenţelor reciproce profunde 1. Cf. ampla discuţie la I. Cotcanu, Structura stilistici a limbii roîmbie. In LR, XI (1962), nr. 4. pp. 357 şi urm, 43 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI I.1MM] ROMÂNE ale acestor diverse formaţii lingvistice şi nu numai din punct de vedere te*-ritorial, dar şi din punctul de vedere al diverselor limbi funcţionale, din punctul de vedere al diverselor moduri de manifestare lingvistică, al diverselor grupuri şi comunităţi"'. în anumite perioade, numai luarea în consideraţie a raporturilor dintre sistemele secundare permite înţelegerea liniei generale de dezvoltare a limbii şi face astfel posibilă explicarea corectă a multor fapte particulare. 3.1. Considerând limba română sub aspectul relaţiilor dintre limbajele diferitelor grupări sociale, un rol foarte important pare a fi avut în evoluţia ei raportul dintre limba literară şi limba populară. în istoria limbii române au existat între aceste două sisteme secundare relaţii neîntrerupte, ceea ce permite şi justifică afirmaţia curentă că limba română literară este foarte apropiată de cea populară. Dar în acest permanent proces de interacţiune ponderea celor două sisteme secundare variază de la o epocă la alta. în unele perioade ale istoriei limbii române aspectul popular a exercitat o puternică influenţă asupra limbii literare. O asemenea perioadă reprezintă, de exemplu, epoca cronicarilor. Limba cronicarilor este mult mai apropiată de limba populară, vorbită, decât limba textelor din secolul precedent, aproape exclusiv religioase* 3 4. O apropiere a limbii literare de limba populară se manifestă, foarte clar, cel puţin în ce priveşte anumite stiluri ale limbii literare, şi în secolul al XlX-lea, după apariţia programului „Daciei literare". Perioada actuală pare, dimpotrivă, a reprezenta o etapă în care preponderenţa revine limbii literare, limbii culte. Acest sistem secundar exercită o clară influenţă asupra celorlalte. în limba contemporană, deşi contactul limbii literare - mai ales în ce priveşte stilul literaturii beletristice - cu aspectul popular, în special cel rural, este foarte viu, influenţa limbii literare asupra limbii populare, a limbii vorbite este, fără îndoială, mai cuprinzătoare şi mai trainică, reprezentând direcţia de dezvoltare care decurge firesc din condiţiile sociale şi economice actuale. Centralizarea, posibilităţile moderne de comunicaţie, extinderea instrucţiei, facilitarea accesului la cultură asigură contactul tuturor straturilor sociale, tuturor colectivităţilor, indiferent de profesiune şi situare geografică, cu limbajul cultivat şi ca atare permite pătrunderea elementelor limbii literare în limba populară1. 2.77ttses. in TCLP. I (1929), p. 15. 3. Al. Rosetti. B- Cazacu, Istoria limbii romim literare, Bucureşti, Editura Ştiinţifici, 1961, pp. 20S, 222. 4. lorgu Iordan, Dcr.Wfarai limbii itcmlie nti/iojutle In anii puterii populare, in LR, X (1961), nr. 4, p. 291. 44 Evoluţia limbii 3.2. Acest proces se manifestă cu atât mai puternic şi mai clar, cu cât în cadrul limbii literare ponderea cea mai mare pare să o aibă stilul ştiinţific, şi nu cel beletristic, în general mai receptiv faţă de elementele limbii populare. Preponderenţa stilului ştiinţific asupra celui beletristic are ca urmare limitarea acţiunii limbii populare asupra celei literare5, reducând folosirea ei la dimensiunile unui „procedeu" de măiestrie literară. Influenţa stilului ştiinţific asupra celorlalte stiluri ale limbii literare se manifestă clar în preferinţa evidenta pentru termenul ştiinţific, strict tehnic adeseori, pe care îl întâlnim frecvent în poezia, ca şi în proza artistică contemporană, in critica literară, in textele cu caracter administrativ etc. Acest raport de forţe, caracteristic momentului actual al evoluţiei, imprimă limbii contemporane anumite particularităţi evidente din care derivă şi unele greşeli, unele abateri specifice - fie şi numai prin frecvenţa lor - limbii de astăzi. 4.1. Influenţa limbii literare asupra limbii populare a fost observată şi amintită în diverse rânduri mai ales sub aspectul, de bună seamă cel mai important, al rolului nivelator al limbii literare faţă de graiuri. Influenţa limbii literare nu se manifestă însă numai prin renunţarea la unele fonetisme pregnant dialectice sau la cuvinte, eventual şi construcţii, specifice unei regiuni şi necunoscute altora. Ea se manifestă şi prin îmbogăţirea sistemului respectiv cu termeni şi construcţii noi, care nu înlocuiesc, ci se adaugă la cele existente. 4.2. Această influenţă cunoaşte şi manifestări mai puţin directe, mai subtile, cum este, de exemplu, dezvoltarea conştiinţei deosebirii dintre exprimarea familiară, de conversaţie „de toate zilele" şi o exprimare mai îngrijită, mai oficială, uneori mai solemnă. Această deosebire se reduce pentru un mare număr de vorbitori mai ales la existenţa unor serii de sinonime dintre care unul are o coloratură familiară, iar altul se caracterizează printT-o nuanţă mai pretenţioasă, mai „tehnică", mai „cultă". Cum e şi firesc, mai „alese" par de obicei neologismele, ca mai puţin cunoscute in limba vorbită, şi, prin aceasta, specifice limbii literare. Astfel, o comunicare de tipul Trenul circulă spre nmre numai vara pare mai „cultă" decât Trenul merge spre marc numai vara. Tot aşa, E interzis a staţiona în acest loc e mai „oficial" decât E interzis (c oprit) a sta, a se opri in acest loc. Din aceleaşi considerente a efectua e preferat vechiului a face (/« apropiere de Rotterdam... a eşuat nava petrolierii suedezii „Thuntank"... Se 5.1. Cotcanu, in Locul stilului artistic fn limba lileraril, in LR, X (1961), nr. 2, p. 1SI. afirma in acest sen»; „Stilul artistic al limbii literare are astâzi alia perspectiva decât in secolul al XIX-lea, ţi chiar decât avea înainte de 23 August 1944. (...) Dup.l un timp nu prea îndelungat, numârul de regionalisme va scâdea simţitor, cuvintele recente, neologismele vor dobândi mult mai repede dreptul de a figura in poezia cea mai iiricâ.” 45 ASPECTE ALE EVOLUŢIE] UMBli ROMÂNE efectuează lucrări pentru salvarea navei), iar folosirea termenului balon in locul vechiului minge pare a da un aspect mai „tehnic" relatărilor sportive. Sentimentul acestei diferenţieri stilistice a sinonimelor corespunde unei realităţi lingvistice evidente; există cuvinte proprii unui aspect al limbii sau altuia, cuvinte intre care se pot stabili echivalenţe semantice mai mult sau mai puţin perfecte, ca şi între cuvintele a două limbi. Tendinţa de a folosi termenii sau construcţiile care par mai puţin obişnuite, mai puţin familiare pentru a obţine o exprimare mai îngrijită reprezintă o modalitate importantă de infiltrare a limbii literare, de exercitare a influenţei acestui aspect al limbii asupra vorbirii populare, familiare etc. 4.3. Intre diferitele sinonime, pe lângă diferenţa, mai frapantă la prima vedere, de nuanţă stilistică, pe care o au în vedere vorbitorii, există însă, de cele mai multe ori6, şi alte deosebiri de conţinut semantic, de construcţie sintactică sau de frazeologic, care, deşi mai puţin evidente, sunt totuşi foarte importante. Existenţa acestor diferenţe împiedică în anumite contexte înlocuirea unui termen prin sinonimul său. în dorinţa de a se exprima mai îngrijit, căutând termenul „literar", vorbitorii neglijează uneori deosebirile dintre sinonimele stilistice. Astfel, din efortul foarte pozitiv de a vorbi (sau scrie) îngrijit, literar, pot rezulta abateri de la normele limbii literare pe care le vom numi cultismc şi care sunt adeseori mai supărătoare decât folosirea unor elemente de limbă vorbită. Mai supărătoare in sensul că reprezintă fapte care nu se încadrează în nici unul din aspectele limbii - nu sunt nici ale limbii literare, nici ale limbii populare. Cultismul afectează mai ales lexicul, utilizarea cuvintelor, şi mai puţin gramatica, şi se manifestă în moduri foarte variate. Un tip de cultism atestă formulări de tipul Fermoarul acesta nu circulă sau Ceasul văd că slalionează. în primul exemplu a circula înlocuieşte pe a merge, iar în cel de al doilea este întrebuinţat neologismul a stafiona în locul vechiului a sta. Vorbitorii au recurs deci la neologisme sinonime cu verbele vechi, obişnuite în asemenea situaţii în limba vorbita, „de toate zilele", neglijând faptul că între cele două verbe nu există un raport de sinonimie perfectă. Astfel, verbul a merge este într-adevăr sinonim cu a circula, dar numai atunci când indică o mişcare de deplasare: autobuzele merg sau circulă pe o anumită distanţă, pe un anumit traseu etc. Raportat însă la un mecanism (ceas, fermoar etc.), verbul a merge este sinonim cu a funcţiona şi nu cu a circula. Tot aşa a stafiona este sinonimul neologistic parţial a lui a sta. Faţă de a sta polisemantic, exprimând lipsa mişcării sub cele mai diferite aspecte, a slafio- 6. Exista, fcwrtc puţin numeroase, sinonime care se deosebesc numai stilistic (cf. fiping: antoniac. aritmii: cupru etc.). 46 Evoluţia limbii na exprimă doar absenţa deplasării (este antonimul Iui a circula) şi nu poate fi nici el raportat la mecanisme. De aceea se poate spune Maşina staţionează (In fa(a casei), pe când Ceasul stafioneazd reprezintă o formulare incorectă. Situaţii asemănătoare, în care, evitând un cuvânt vechi, obişnuit, se recurge la un neologism mai cult, dar mai puţin adecvat, se întâlnesc şi în scris7 8. Astfel, a debuta, sinonim cu a începe, dar numai când e vorba de începutul unei cariere, fiind echivalent deci cu „a începe o carieră"9, este tot mai des folosit ca sinonim stilistic, mai cultivat, al lui a începe, ceea ce duce la formulări greşite, de tipul Un cântec... debutează astfel: „Cdci eşti lânfir". „Informaţia Bucureştiului" 1958, nr. 1956, p. 29. Tot aşa, a solicita este sinonim cu vechiul şi foarte mult folositul a cere, dar numai parţial sinonim, deosebindu-sc de acesta din urmă nu numai prin caracterul mai pretenţios (termenul e propriu mai ales stilului administrativ), dar şi printr-o semnatică specifică, având sensul de „a cere cu stăruinţă" (nu „a cere" pur şi simplu), ceea ce face să fie nepotrivit într-un context ca: Am solicitat doar câteva cifre; în contractul colectiv sunt peste o sutd. „Flacăra" 1958, nr. 16, p. 7. Întâlnim, de asemenea, pe a traversa folosit în contexte ca: Exista... o prezenta uinandputernica, aceea a lui Nang, eroul care traversează experienţe omeneşti fundamentale: războiul, revoluţia.... GL 1963, nr. 36, p. 7, în care mai potrivit ar fi fost a trece, sinonimul obişnuit al neologismului; a traversa are un sens spaţial prea concret pentru contextul dat, de aceea a trece, mai abstract, ar fi fost mai adecvat. In toate exemplele menţionate, cultismul, greşeala rezultă din înlocuirea unui cuvânt vechi, considerat „banal", printr-un neologism parţial sinonim cu acesta, înlocuire care presupune neglijarea diferenţelor existente intre cele două sinonime şi al cărei rezultat îl constituie folosirea neologismului cu un sens mai larg decât cel care îi este propriu. Aceeaşi căutare de termeni „aleşi", mai „culţi" sau având un caracter tehnic mai pronunţat duce adesea nu numai la înlocuirea printr-un neologism a unui termen vechi, polisemantic, considerat prea comun, dar şi la întrebuinţarea unui neologism în locul altuia, neglijându-se adeseori „diferenţa specifică" dintre ele. Aşa, de exemplu, simptom se deosebeşte de indiciu printr-o „particularizare". Simptomul este indiciul unei stări patologice, anormale etc., un indiciu negativ. Această nuanţă specifică a termenului simptom face ca utilizarea lui într-un context de tipul: Atenfia carteziand pentru noţiunea clara, dis- 7. torgu Iordan explici unele greşeli întâlnite In publicaţiile actuale prin dorinţa de exprimare „savanţi", „aleasâ". „neobişnuita"; cf. şi Idem, No iede cultivarea Ihnbii. in LR, XI (1962), nr. I.p-16. 8. Cf. DlitM 9.0 parte din citatele utilizate in acest articol aparţin colectivului de cultivare a limbii de la Institutul de Lingvistici din Bucurrşti. 47 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE tincfia, precizia conceptelor estetice cu care operează criticul este un simptom al spiritului melodic ce se manifesta in multiple moduri. GL 1954, nr. 52, p. 2, să fie greşită. Nerecomandabilă mi se pare şi neglijarea distincţiei dintre a schifa şi a creiona, neglijare care se manifesta în folosirea celui de al doilea termen în descrierea unor situaţii care nu au nimic comun cu „creionul" (fie şi figurat!), ca în Dintre inlcrprefi, Veronica Strujan, P. Săculeanu... au creionat corn-poziţii remarcabile. GL 1959, nr. 26, p. 7. în acest caz rezultă, ca şi în situaţiile discutate anterior, o extindere a sensului unuia dintre cei doi termeni. Alteori rezultatul cultismului e restrângerea sensului unui cuvânt. Aşa, de exemplu, a aviza înseamnă „a-şi da părerea" (în sens negativ sau pozitiv), aspectul apreciativ nefiind în nici un fel inclus în verb ca atare; exprimarea aprecierii presupune prezenţa unui determinant: a aviza favorabil sau defavorabil. A aviza are deci un sens mai larg decât a aproba („a aviza favorabil"). De aceea utilizarea lui, în locul lui a aproba, într-un context ca Planul anual de producţie şi bugetul... sunt văzute şi avizate de comitetul executiv al sfiitului popular raional. „Problemele agricole" 1961, nr. 12, p. 8, reprezintă restrângerea nejustificată a sensului, fapt care se putea evita folosind pe a aproba mai adecvat contextului dat. Când tendinţa de a vorbi „ales" este dublată de dorinţa de exprimare metaforică se ajunge la formulări ca Ţară cu mari frumuseţi peisagistice. Paraguay e o „fără fără ocean" fiind îngrămădită in abdomenul continetului. „Flacăra" 1958, nr. 9, p. 11, rezultat al seriei asociative centru: pântece: abdomen. Se întâmpla, de asemenea, mult mai rar însă, ca deosebirea stilistică „obişnuit", „banal"/„cult", „livresc", „elegant" să se dezvolte nu între un cuvânt vechi şi un neologism, ci între două cuvinte vechi: unul din cei doi termeni, pentru că ajunge la un moment dat să fie mai puţin folosit decât celălalt sau pentru că c folosit mai ales în anumite limbaje speciale, este simţit ca mai „cult". Un exemplu de acest fel oferă perechea de sinonime a străbate - a cutreiera. Cel de al doilea, folosit mai rar, mai mult în texte cu caracter poetic, c simţit ca fiind mai „elegant". Echivalenţa dintre cei doi termeni nu este însă nici semantic (nu numai stilistic) perfectă: a cutreiera implică o referire spaţială concretă, care la a străbate e mult atenuată. Aceasta diferenţă face ca, într-o formulare de tipul Cât de puternică este, acolo, evocarea sufletului ţărănesc cutreierat de agitafia evenimentelor tragice din 1907! GL 1963, nr. 36, p. 7, să fie preferabil a străbate, care a fost înlocuit în citatul menţionat prin a cutreiera pentru a da mai multă eleganţă formulării. Un fenomen similar reprezintă preferinţa unor publicişti pentru doar (in dauna lui numai) preferinţă semnalată de acad. Iorgu Iordan10 şi explicată prin „dorinţa... de a se exprima altfel decât toată lumea". 10. In Nole de cultivare a limbii, pp. 13-15. 48 Evoluţia ti nthii Şi mai rar se întâmplă ca în cadrul unei perechi de sinonime stilistice de tipul celor discutate, termenul banal să fie reprezentat printr-un neologism, iar cel cult printr-un cuvânt autohton. Este cazul perechii a intrtichi-;«r — n reprezenta, în care a întruchipa c simţit, cel puţin în anumite limbaje, ca mai puţin banal şi, de aceea, preferat lui a reprezenta. Strict semantic, a întruchipa (din cauza originii sale: e alcătuit din înlru+cltip) are o valoare mai restrânsă decât a reprezenta, însemnând „a reprezenta concret", „a concretiza", de aceea e firească şi corectă formularea a întruchipa o idee (ceva abstract), dar e aberantă o îmbinare do tipul a întruchipa cem concret, un nud, ele exemplu, ca in Excelează prin întruchiparea calildf Hor negative o piesă martu, întruchipând un nud de fald călare pe un armăsar. „Contemporanul" 1963, nr. 36, p. 2. 4.4. Preponderenţa stilului ştiinţific in cadrul limbii literare contemporane, pe care am semnalat-o în 3.1. şi care se manifestă mai ales prin pătrunderea unor termeni şi a unor construcţii strict telurice în limbaje mai puţin tehnice, constituie, de asemenea, o importantă sursă de cultisme. Cum e şi firesc, goana după termenul „rar" sau „cult", într-o perioadă de spectaculoasă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii, poate duce la înlocuirea cuvintelor obişnuite, normale în anumite contexte, prin termeni specifici unor domenii ştiinţifice strict delimitate. Prin abuz, procedeul poate duce la exprimări artificiale, strident căutate ca In analiza psihologică, peisajul intră cu uşurinţă ca element de cataliză care potenţează mişcările sufleteşti. GL 1963, nr. 36, p. 7. Destul de frecvent se întâmplă ca termenul tehnic, prin care e înlocuit sinonimul său de mai largă circulaţie, să fie plasat, din cauza insuficientei cunoaşteri a sensului, in contexte nepotrivite. Neadecvată mi se pare, de exemplu, înlocuirea termenului amploare prin aparentul lui sinonim amplitudine, cuvânt de uz tehnic strict limitat şi cu sens foarte precis, într-un articol de critică literară: Inşii Lâncrănjan j/are decis să facă frescă... şi romanul arc de la început amplitudinea epică trebuitoare. „Contemporanul" 1963, nr. 36, p. 8. O lucrare epică se caracterizează de obicei printr-o desfăşurare largă, deci prin amploare, şi nu prin amplitudine (!), care reprezintă lungimea unui arc, lungimea unei distanţe în cadrul unei mişcări oscilatorii. Tot aşa, pare mai adecvat „banalul" interes, eventual interes constant, permanent, tehnicului (şi uneori atât de îndepărtatului din punct de vedere semantic) aderentă într-un context ca: Aderenţa la practică, la procesele şi fenomenele care au loc in via fa economică... am putea spune că formează nota dominantă a orientării revistei. „Contemporanul" 1963, nr. 36, p. 7. Unii termeni tehnici extrem de frecvent folosiţi in limba actuală au devenit un fel de şabloane. Aşa sunt, de exemplu, ancorare (in realitate, de obi- 11 11. Eate vorba de un bibelou puţin reunit. 49 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE siologie consemnează fenomenul lărgirii sau restrângerii sensului, ca şi deplasarea semantică sau stilistică. Multe din faptele lingvistice care constituie azi norma au fost la origine abateri13, ceea ce însemnă că, fără îndoială, unele din greşelile de astăzi, eventual chiar de tipul celor discutate mai sus, se pot impune şi generaliza. Această eventualitate de viitor nu schimbă însă poziţia lor în limba de azi. Pentru perioada noastră ele sunt greşeli şi se datoresc unei cunoaşteri insuficient de profunde a limbii sau, uneori, poate numai unei neglijente întrebuinţări a ei. Ceea ce merită să fie subliniat e că genul de greşeală discutat derivă din dorinţa unei exprimări mai „alese", mai „îngrijite". „Limba romi**'. XIII 11964). nr. I. pp. 20-29 l.imhn română contemporană în perspectiva evoluţiei limbii române 1. In evoluţia istorică a unei limbi, delimitarea unor etape distincte reprezintă o operaţie dificilă şi totdeauna discutabilă. Dificultăţile derivă din anumite particularităţi ale limbii. Suficiente pentru a susţine - şi explica -această afirmaţie sunt: - Caracterul lent şi punctual al modificărilor lingvistice: deşi, considerată în ansamblul său, limba (română, de exemplu) se înfăţişează mai mult sau mai puţin diferit de Ia o epocă Ia alta, delimitările globale nu sunt posibile, căci schimbarea presupune coexistenţa - adeseori îndelungată - sub forma variaţiei libere a faptelor lingvistice care reprezintă noul şi vechiul, iar ritmul schimbării şi limitele acestui interludiu obligatoriu variază de la caz la caz. Această particularitate asigură continuitatea procesului, ceea ce, la rândul său, explică conservarea posibilităţii de comunicare între generaţii. Complexitatea procesului evolutiv - în care multiplele componente ale sistemului (şi subsistemelor) sunt angajate în sclumbare in mod şi în ritm diferit - face ca în istoria unei limbi să nu apară discontinuităţi (decât, eventual, la foarte mari intervale). Metaforic exprimat, evoluţia istorică a unei limbi are mai curând aspectul unui râu care curge decât a unui „val între două etape de stabilitate"1. - Condiţionarea, în acelaşi timp, individuală şi socială a schimbării: deşi orice modificare de organizare lingvistică are ca punct de plecare un act individual - conştient sau întâmplător, reprezentând o creaţie sau o greşeala -, nu orice asemenea modificare conduce Ia o schimbare a limbii: rolul ei in evoluţia limbii depinde de gradul de socializare, de acceptarea 13. Pentru rolul greşelii in dezvoltarea limbii, vezi iu/nt, Afwrtwsi lingvistica. 1. A. Martmct. Eauxuirir ite clungcMcnls ftliorvinjiu'. Tnritf ilr /ilnwahgv tlkehroirique, Bemc. Franke Verlag, 1955, p. 34. 52 E polul ia limbii şi preluarea ei de categorii diverse de vorbitori. Simpla „greşeala" o schimbare individuală devine „abatere", „tendinţă" şi se poate impune ca „regula" sau „normă"2. - Raporturile multiple şi complicate între limbă ca instituţie socială şi viaţa - în numeroasele sale manifestări - comunităţii in care o anumită limbă serveşte ca instrument al comunicării: oricare dintre factorii lingvistici şi extralingvistici implicaţi în comunicare poate favoriza sau contraria o modificare, o schimbare în „starea" limbii. Acest aleatoriu explică faptul că previziunile referitoare la evoluţia limbii, chiar când sunt făcute în legătură cu unul sau altul dintre componentele ei (sau poate mai ales a-tunci), sunt adeseori infirmate de istorie3 4. Considerata retrospectiv, istoria unei limbi permite identificarea motivaţiilor şi explicarea condiţiilor unor schimbări de mai mare sau mai mică anvergură, fără a sigura însă şi a garanta discernerea in interiorul procesului a tuturor factorilor implicaţi/responsabili de realizarea lui. Specificitatea fenomenului lingvistic determină caracterul de curgere continuă, de „schimbare în mers"* a evoluţiei limbii, prin care se explică dificultăţile delimitărilor şi deosebirile de periodizare a istoriei oricărei limbi. 2. „Deşi se vorbeşte adesea despre româna comună, româna veche şi româna contemporană, totuşi istoria limbii române n-a fost încă împărţită în perioade precise" scria, in 1958, 1. Coteanu5, referindu-se la deosebirile constatate în lucrările anterioare consacrate limbii române. Perioada „română comună" („străromână" sau „română primitivă"), de pildă, durează până în secolul al Vl-lea, în viziunea lui O. Densusianu, sfârşitul ei fiind pus în legătură cu separarea aromânei de dacoromână, eveniment determinat de migraţia slavilor. în lucrarea amintită, I. Coteanu propune o periodizare care distinge trei etape principale: româna veche, durând până în secolul al XHI-lea, deci până la încheierea bilingvismului slavo-român, româna medic, până în secolul al XVIlI-lea, cuprinzând două faze, separate prin secolul al XVI-lea şi desprinderea istroromânei de dacoromână, şi româna actuală, acoperind toată evoluţia de după secolul al XVIIl-lea, a cărei caracteristică este considerată modernizarea vocabularului. Periodizările diferă prin delimitarea cronologică a etapelor şi prin criteriile pe care se întemeiază. !n toate cazurile însă se invocă fenomene care presupun procese de durată, iar limitele de timp sunt indicate prin re- 2. Vezi infra, Abaterea lingvisticii. 3. V. Alccsandri recomanda favor, O. Densusianu condamna pluralul pdsXn etc. (vezi supta, p. 40). 4. E. Coşoriu, Stiicrorifit, diacronia y histora. El problema del cnntbw Imgufstko. Scgundn cdlcion. revista y corrigida, 1973. p. 256. 5. Epocile de avlufie a limbii ronulne, in SCL. IX (1958), nr. 2. pp. 151 ţi urm. 53 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE contemporanii, caracterizată prin păstrarea şi consolidarea unităţii câştigate şi, totodată, printr-o din ce in ce mai intensă difuzare a normelor limbii literare in graiuri"14 15. în alte periodizări, încheierea epocii modeme, deci începutul celei care corespunde etapei „limbă română contemporană", este raportată la 1900 (Şt. Munteanu, V. D. Ţâra13), 1878, G. Ivănescu16 etc. în pofida acestor variaţii, faza „limba română contemporană" este totdeauna asociată cu existenţa normelor şi a preocupărilor normative manifestate in diverse forme. Referirea la norme pune in prim-plan varianta literară; dintre celelalte variante sunt implicate (prin raportarea la norme) cele locale, dialectale. 5. Varietatea socială - profesională şi culturală - de realizare a comunicării, care se impune atenţiei cercetătorilor acestei faze a limbii române, nu este în general implicată în operaţia de periodizare, ceea ce se explică prin faptul că stilurile (funcţional e)17 sunt cel mai ades considerate in perspectiva variantei literare, deşi o variaţie socioprofosională se manifestă - fapt general admis - şi la nivelul exprimării neliterare18. Referirile care se fac la „limba literară" o implică în general global sau ca realizare „comună", standard19 20 21. în realizarea sa modernă, normată şi unitară, varianta literară aparţine nivelului social de diversificare a limbii, opunându-sc astfel varietăţii teritoriale, dialectale, şi se constituie ca (sub)sistem înglobând diverse variante determinate de condiţiile sociale ale utilizării limbii in comunicare. 6. în condiţiile unei comunităţi sociale complex diversificate, uzul limbii presupune coexistenţa şi interferenţa a multiple variante locale, sociale şi circumstanţiale , care constituie arhitectura sincronică71 a limbii respective, implicată şi ea în dinamica limbii, în măsura in care organizarea ei se modifică, prin modificarea raporturilor dintre variantele diferitelor niveluri: compunându-se in configuraţii specifice, ele pot carac- 14. Introducere Iii simitul limbii române literare, p. 67. 15. Istoria limbii române literare. Privire general*. 16. Istoria limbii române, laşi. Editura Junimea, 1980. 17. Ibidcnt, p. 206; I. Ghefic, op. ciiv pp. 149 şi urm. 18.1. Coteanu, Stilistica funcţional,1 a limbii române. I. SUI, stilisticâ, limba}. Bucureşti, Editura Academiei RS.R» 1973; Paula Diacon «cu. Structura slilhtkâ a limbii. Stilurile funcţionale ale limbii române literare modeme. In SCL XXV (1974), nr. 3 şa. 19. Valeria Gu[u Romalo. PtvUeme ale perfecţionării comunicării verbale. Raportul scrit-vorbil In limlmful Standard. în LL. XX1V(1975), voi. I; pentru alte acccpliuni vezi, de pilda. Flora Şulcu, Varianta standard In Ierarhia stilisticii a Umbli, in LR, XXIII (1974), nr. 4, pp. 267 şi urm. 20. In terminologia coşcrianS: variaţie topkâ, stratkâ şifasicâ; vezi, de pilda. Prelegeri, p. 59. 21. E. Coşeriu. Sincronia, diacronia y lustoria. El problema del cambie lingtihtico. p. 57. 56 Evoluţia limbii teriza diferite etape, devenind astfel pertinente şi din perspectiva etapiză-rii procesului de evoluţie a unei limbi. Ţinând seamă de modul specific de articulare a raporturilor dintre variante, în interiorul limbii române contemporane putem distinge două faze clar diferenţiate. O primă fază, în care domină varietatea locală a uzului (preponderent oral şi diversificat, in interiorul fiecărei variante dialectale, în funcţie de condiţiile sociale, profesionale şi circumstanţiale ale comunicării), care favorizează însă dezvoltarea unei variante sociale majore: „limba" literară - unitară şi aptă de adaptare la exigenţele dezvoltării moderne a vieţii sociale. Creaţie culturală, rezultat al unui efort de durată convergent dirijat, varianta literară se impune diferenţiat, mai rapid ca realizare scrisă**, textul scris acţionând apoi ca model unificator pentru comunicarea orală. In cea de a doua fază, raporturile se modifică în favoarea variantei 1 i -t e r a r c. în această etapă de evoluţie a limbii române, varianta literară dispune de un sistem de norme complet şi codificat, cunoaşte o largă răspândire geografică şi socială (pe care se întemeiază varianta standard), este utilizată în comunicarea scrisă şi orală, ceea ce explică extinderea ei Ia categorii tot mai largi de vorbitori şi influenţa pe care o exercită asupra variantelor locale ale graiurilor. Răspândirea variantei literare este favorizată în condiţiile societăţii modeme de generalizarea învăţământului şi de posibilităţile de comunicare socială oferite de mass-media. Statutul privilegiat al variantei literare implică o modificare fundamentală a raporturilor la nivelul „arhitecturii" limbii române în această fază a evoluţiei sale, modificare care se manifestă prin lărgirea categoriei vorbitorilor de limbă română capabili a comunica în condiţii adecvate, recurgând la varianta literară, dar şi a celor familiarizaţi, în măsuri diferite, cu normele şi exigenţele specifice acestei variante, fără a o utiliza însă în mod activ, dar şi prin constituirea unei clase numeroase de vorbitori pentru care varianta literară reprezintă unica modalitate de exprimare* 23. Dacă în această fază a istoriei limbii române variaţia locală trece din punctul de vedere al comunicării sociale într-o poziţie secundară, diversificarea socială, profesionala şi circumstanţială a limbii - care afectează varianta literară în primul rând - capătă o amploare pe care nu a cunoscut-o altădată. In configuraţia ei actuală, varianta literară reprezintă, la rândul 22.1. Gheţie, Istoria limbii romine literare. Privire sinteticii, p. 15: „Procesul de fixare a limbii literare vorbite trebuie plasat, in întregime, în urma procesului dc fixare a limbii scrise"; vezi ţi infra, Dinamica normei literare. 23. Vezi infra. Reporturile dintre limita literarJ fi graitirile limbii roimbic. 57 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE Organizarea lingvistică a societăţii româneşti actuale cunoaşte însă şi o altă categorie de vorbitori, a căror competenţă comunicaţională se limitează la varianta literară: aceştia utilizează, în cele mai diverse condiţii, mijloacele lingvistice literare, normate, adaptarea la situaţia de comunicare şi ia interlocutor fiind, in acest caz, predominant diastratică, şi nu dia-topică1, datorită caracterului unic sub aspect regional al limbii literare. între aceste categorii, care, din perspectiva fenomenului de diglosie, reprezintă cei doi poli ai comunicării sociale româneşti actuale, se interpun, evident, multiple categorii de vorbitori, a căror competenţă comunicativă implică deosebiri variate din punct de vedere cantitativ şi calitativ între literar şi dialectal. 5. Tabloul lingvistic al societăţii actuale româneşti schiţat mai înainte este însă rezultatul unui proces de durată, ale cărui începuturi se plasează în-tr-o epocă în care precumpănea comunicarea diatopică, diferenţiată pe regiuni şi pe organizaţii statale distincte. Merită să fie relevat însă că realitatea diversităţii dialectale, geografice şi administrative a fost, in toate timpurile, asociată cu conştiinţa apartenenţei lingvistice comune: reflecţia asupra propriilor mijloace de exprimare a condus pe cronicarii moldoveni, de pildă, la afirmarea apartenenţei la o limbă unică, subsumând diversele variante lingvistice ale românilor. Recunoaşterea unităţii de limbă, peste delimitările administrative statale şi în pofida diversităţii geografice, şi-a găsit, fără îndoială, sprijin în conştiinţa originii comune - cristalizată în cunoscuta formulare a lui Gri-gore Ureche „de la Râm ne tragem" - a populaţiilor din Ţara Românească, din Moldova şi din „ţările ungureşti". Conştiinţa unităţii de limbă îşi găseşte expresia în lucrările cărturarilor din toate ţările de limbă română: „însă rumânii, înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sânt, şi moldovenii, şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcar fie şi cevaşi osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sânt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani ii ţinem, că toţi aceştea dintr-o fântână au izvorât şi cură", spune stolnicul Constantin Cantacuzi-no în Istoria Ţârii Româneşti1 2. Aceeaşi idee e formulată - în termeni mai actuali - de Petru Maior în Istoria pentru începutul Românilor In Dachia3: 1. E. Coşeriu, Lingvisticii din f.vnţ>ec1hx) sptliiU ţi uiitrvpdogkJ. Tm studii, cu prefaţa de S. Bc-reţjn şi punct de vedere editorul de St. Dumslrlccl, Chişinlu, Editura Ştiinţa, 1991, p. 142. 2. Cronicari munteni, i, ediţie îngrijită dc Mihail Gregorian, studiu introductiv de Eugen Sta-nrecu. Bucureşti, Editura pentru literaturi, 1961, p. 52. 3. Ediţie critici ţi studiu asupra limbii dc Florea Fugariu, prefaţa şi note de Manole Neagoe, 1, Bucureşti, Editura Albatros, 1970. p. 49. 60 ________________________________Evoluţia limbii „însă, măcar că limba românilor e împărţită în mai multe dialecte, a căror osebire mai vârtos stă în pronunţiaţia sau răspunderea unor slove, totuşi românii cei din coace de Dunăre toţi se înţeleg laolaltă". în acest temei, cărturarii din secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea care s-au angajat in procesul de creare a unui instrument lingvistic adecvat culturii şi vieţii sociale modeme au avut in vedere o limbă literară unitară, ceea ce presupune norme unice. Procesul a fost gândit ca alegere a ce e mai bun, mai potrivit, din posibilităţile multiple oferite de graiuri. O spune Gh. Şincai - „M-am sârguit cât am putut ca de la cuvintele şi vorbele cele tocma româneşti nicicum se nu me abat şi depărtez, ci se le aleg după cum pre unele locuri mai bine vorbesc româneşte decât prin altele, precum am şi făcut, nu pentru altceva, fără numai ca prin Normă... să se sporească ^i limba noastră, precum şi a altor neamuri" - în Catehismul cel marc (1783)'. Dar o spun şi alţii, între care Ion Heliade Rădulescu3, al cărui rol în această construcţie a fost, cum s-a demonstrat, decisiv4 5 6. Criteriile de evaluare şi opţiune au variat adesea, şi procesul de unificare a fost destul de anevoios, dar, in a doua jumătate a secolului al XlX-lea, limba culturii modeme româneşti poate fi considerată ca reprezentând un sistem constituit in liniile sale generale. Normele stabilite se propagă în cercuri tot mai largi de vorbitori, pătrund tot mai adânc în conştiinţa vorbitorilor instruiţi. Ele au un caracter supradialectal atât ca formare, ca origine, cât şi din perspectiva rezultatului final. Procesul de unificare se realizează treptat şi oarecum asimetric: mai devreme în realizarea scrisă, mai greu în cea orală; în vorbire continuă să persiste încă multă vreme deosebirile dialectale. Elocvente sunt, în acest sens, de pildă, afirmaţiile, comentariile şi precizările care însoţesc descrierile în numeroase gramatici şcolare din perioada de trecere de la secolul al XlX-lea la secolul al XX-Iea: „Sarcina de căpetenie a gramaticii şcolare este de a învăţa uzul corect al limbii materne", afirmă explicit H. Tiktin in prefaţa gramaticii publicate in 18917. Astfel, de exemplu, în Gramatica limitei romAne pentru clasele liceale, publicată de I. Nădejde în 1894, se spune: „în şcoală trebuie să ne învăţăm a vorbi şi a scrie limba literară şi a ne feri de deprinderi căpătate din copilă- 4. Afnul I. Bunu, N. Hodoş, D. Simoncscu, Bibliografii irviidr-nifcd vedic. 150S-1S30, II, Bucureşti, 1910, p. 282. 5. In vestita corespondenţa oi C Negruzzi, de exemplu: „Întrebarea literaţilor noştri este ca materialul limbei române se afla In toate noroadele române din orice provinţie sau loc, şi ca sfl se faci o Limba generali româneasca de aci trebuie sJ alegem ce este bun şi sa lepădăm ce e râu" (Ion Heliade RaduJescu, Scrieri lmgi“ (opi«f Şt. Munteanu, V. D.Ţira, Istoria limbii roimtnc literare. Privire generaU. Bucureşti. Editura Didactică fi Pedagogică. 1978, p. 68). 9. I. Gheţie. /. Heliade RMuktcu fi unificam limlni romine literare. In LR. XXI (1972), nr. 2. pp. 92 $i urm; Idem, Baza dialectala a rvmiitei literare, Bucureşti, Editura Academiei R5.R. 1975, p. 5*4. 10. Cf.. de pildă. Şt. Munteanu. V. D. Ţ4ra, op. cil., pp. 120-121 83 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE Rolul variantei normate în viaţa sociolingvistică a unei comunităţi nu sc reduce la aceea de mijloc de comunicare comun, eficient prin unitate. Finalitatea iniţială - crearea/stabilirea normelor unice, capabile să evite posibilele dificultăţi de comunicare derivând din diferenţele specifice variantelor locale - se asociază cu cea a adecvării mijloacelor de expresie faţă de exigenţele comunicării sociale, care trebuie să ţină pasul cu dezvoltarea ştiinţei şi a culturii, cu schimbările sociale şi de mentalitate, mereu mai diverse, mereu altele. Efortul ştiinţific şi cultural al lui I. Heliade Rădulescu a avut în vedere nu numai constituirea unei limbi unice, ci şi a unei limbi capabile să exprime toate cele „ale minţii şi ale inimii"11. Prin caracterul convenţional, 'construit', al normelor ei, varianta literară presupune din partea vorbitorilor acceptarea, dar şi însuşirea (sau/şi raportarea) conştientă, implicând deci un anumit grad de instrucţie şi cultură. Ceea ce face ca stăpânirea variantei normate să fie asociată cu şcoala şi cu activitatea intelectuală, iar asocierea cu acest gen de activitate şi cu reprezentanţii ei îi conferă o aureolă, un anumit prestigiu social. Normele lingvistice se clădesc treptat şi se impun în timp unor categorii mereu mai largi şi mai diverse de utilizatori ai limbii. Referindu-ne la activitatea proprie etapei de constituire a variantei normate şi de elaborare a lucrărilor care consemnează şi fac cunoscute (şi accesibile tuturor) normele, putem vorbi fără echivoc de cultivarea limbii. Existenţa normelor şi a lucrărilor normative face posibilă aillivarat exprimării. Dacă până la un moment dat asimilarea variantei normate se realiza mai ales prin preluare spontană in cadrul activităţii comunicative, prin imitarea unor modele, existenţa lucrărilor normative oferă celor interesaţi o bază ştiinţifică de formare a deprinderilor de exprimare corectă; cultivarea exprimării - inculcarea şi răspândirea normelor (şi, implicit, combaterea abaterilor) - devine obiectivul unor forme specifice de activitate, asumate de diverse instituţii, dar în care rolul principal revine şcolii. Şcoala de toate gradele e cea care ar trebui să creeze premisele a ceea ce numim 'exprimare îngrijită' prin inculcarea, precizarea şi rafinarea cunoştinţelor despre norme, dar şi, nu în ultimul rând, prin dezvoltarea unei atitudini atente şi deferente faţă de exprimare. în cursul ultimelor decenii, activitatea de cultivare a exprimării, de răspândire a cunoaşterii şi utilizării variantei literare a limbii române a beneficiat de apariţia unor importante lucrări normative şi a constituit o preocupare socială constantă: a şcolii, a forurilor academice şi, în general, a instituţiilor culturale. In acelaşi timp, condiţiile concrete ale vieţii sociale au favorizai extinderea variantei literare şi limitarea rolului comunicativ al graiurilor locale, s-au modificat raporturile dintre diversele tipuri de va- it. Ion Eli.ide Ridulcscu. Scrieri lingvistice, ediţie, studiu introductiv, note $i bibliografie de Ion Popcscu-Slrcte.mii. Bucureşti, Editura Ştiinţifici. 1973, p. 86. 84 Evoluţia limbii riante prin apariţia unei destul de largi categorii de utilizatori ai limbii române în cazul cărora baza regională, reprezentată printr-o variantă dialectală familială, este total abolită12, consolidându-se 'limba standard'. 3. în mod surprizător. Ia prima vedere, dacă ţinem seamă de circumstanţele favorabile înainte amintite, uzul actual - în ultimul deceniu - al limbii române este perceput, în ansamblul său, ca „stricare a limbii", percepţie in multe ocazii exprimată şi care explică apelurile şi încercările de salvgardare a variantei literare, componentă importantă a individualităţii naţionale şi statale. Incriminate explicit (sau numai presimţite) ca negative, ca punând în pericol „fiinţa limbii" sunt, de obicei, aspectele pe care le exacerbează comunicarea lingvistică actuală (şi pe care le-am amintit mai înainte), iar „apărarea" limbii înseamnă îndeobşte pentru opinia publică găsirea căilor de eliminare sau limitare a lor. Cum este de aşteptat ţinând seamă de complexitatea fenomenului lingvistic în sine, dar şi de implicaţiile socioculturale presupuse de comunicare, de punerea în acţiune a instrumentului 'limbă', explicarea acestei stări de fapt şi rezolvarea neajunsurilor constatate nu reprezintă o problemă simplă, cu soluţii univoce, beneficiind de suportul evidenţei. Complexitatea problemei derivă din interferenţa condiţionărilor circumstanţiale obiective ale etapei istorice pe care o parcurge societatea românească în ansamblul său şi în care se include şi factorul subiectiv, reprezentat prin atitudinile mentale ale utilizatorilor actuali ai limbii române. 4. Condiţionarea obiectivei prevalează în ceea ce se consideră 'stricare' a limbii manifestată prin abundenţa neologismelor, a împrumuturilor de ultimă oră, de provenienţă engleză cel mai adesea. Prezenţa masivă a cuvintelor noi utilizate azi se impune cu evidenţă tuturor (nu numai românilor, de altfel). Este de asemeni neîndoielnic că utilizarea lor este excesivă şi abuzivă, iar cantitatea anglicismelor13 14 izbitoare. în acelaşi timp însă, numărul impresionant al împrumuturilor are un temei obiectiv de care nu putem face abstracţie: societatea românească este în-tr-o perioadă de transformări sociale şi culturale, ştiinţifice şi tehnice, cel puţin la fel de importante ca cele care au avut Ioc în trecerea dintre secolele al XDC-lea şi al XX-leaM şi au asigurat modernizarea limbii române - proces in care se include de altfel şi instituţionalizarea variantei literare/normate15. 12. \tad sufnv. KitpjrIunie dintre limba Ikerard >t jjrauiri/c Mii române. 13. Mioara Avram, Anglicismele in /imba rtuiuluJ aciuaţi, in Conferinţele Academiei KoimJiie. Ciclul .Lariiba rcmbul }t relaţiile ei cu afona jt cultura românilor". Bucureşti. Editura Academiei Române, 1997, Adriana Stoichiţoiu-lchim, VbcnfuiAirul limbii romi ne actuale. Dimmiol, itfîuenle, creativitate. Bucureşti, Editura AU, 2001. 14. Vezi, de piklâ, Pompiliu Eliade, De Tinflucnceftanţaue tur Poprit jiwMjccw Rmmuuic, Paris, 1898 15. Un efed al acestui împrumut masiv a reprezintă asimilarea neologismului cu elementele lati-no-romanice, indiferent de vechimea lor in limba (vezi infra. „Mis/i)tf«wm/" in frmkt romAni aciuaţi. 85 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE Ieşirea din izolare, încadrarea în alte structuri economice şi sociale, asimilarea unor forme noi de activitate administrativă, dar şi adaptarea la alte standarde ştiinţifice şi telinice impun, implicit şi obligatoriu, înnoirea instrumentelor lingvistice prin asimilarea unităţilor lexicale necesare comunicării. Sursele posibile pentru aceste noutăţi lingvistice de care nu ne putem dispensa, pe care ni le impune realitatea existenţei sociale în forma ei actuală, sunt împrumutul şi creaţia internă. Fiecare prezintă avantaje şi dezavantaje. Satisfacerea nevoii de mijloace lingvistice adecvate unor realităţi noi prin creaţia internii are avantajul de a fi mai discretă, mai puţin vizibilă, căci se bazează pe utilizarea elementelor existente în limbă; elementele nou create traduc, în majoritatea cazurilor, termenii străini prin derivare, compunere sau translare a sensurilor care se cer exprimate asupra unor elemente lexicale existente în română. Avem astfel a face tot cu împrumuturi, de care limba - sub presiunea a ce trebuie comunicat - nu se poate lipsi, disimulate insă prin aspect, care evocă formele încetăţenite. Limba română a recurs la acest procedeu în toate etapele evoluţiei sale, cu mai mult sau mai puţin succes. Adeseori, acelaşi cuvânt străin a fost introdus şi ca împrumut direct, dar şi sub formă de calc, uneori redundanţa a fost soluţionată prin abandonarea unuia dintre ele (mai des a calcului, cf., de pildă, neatârnare şi independenţii). în ansamblu, împrumutul prin calc pare a fi contribuit mai puţin la dezvoltarea limbii române decât împrumutul direct. Poate şi pentru că, de-a lungul istoriei sale, limba română (spre deosebire de germană sau rusă) a favorizat mai puţin compunerea, procedeu preferat în realizarea împrumutului indirect (foarte bine reprezentat în limbile mai înainte amintite). împrumutul direct, preluarea ca atare a cuvântului străin din limba de origine, este, în mod evident, mai rebarbativ ca aparenţă, şi ca atare receptat negativ, ca 'intrus', ca 'invadator', deci ca duşman, ceea ce, în condiţiile împrumutului masiv, poate induce sentimentul de agresare şi pericol. Are însă marele avantaj al facilitaţii: termenul poate fi preluat nemijlocit şi folosit imediat, fără nici o operaţie prealabilă. Această particularitate explică însă şi reversul, latura negativă a fenomenului: facilitatea generează impresia de acceptabilitate şi conduce la excese. Abuzul de cuvinte străine, apelul, fără discernământ şi fără necesitate, la elementele lexicale 'alogene', are ca rezultat excesul resimţit ca poluarea agresivă. E o 'spirală' vicioasă: necesitatea determină împrumutul, împrumutul necesar facilitează exagerarea, care are ca efect de opinie reacţia de respingere in bloc a neologismului. Dar împrumutul direct nu a putut şi nu poate fi evitat, mai ales în perioadele de adânci transformări in viaţa socială a unei comunităţi, mai ales 86 Evoluţia limbii când societatea respectivă are de recuperat rămâneri in urmă in diverse planuri. Atitudinea realistă şi sănătoasă implică distincţia dintre necesar şi superfluu, moderaţia faţă de tentaţia, facilă, de a recurge la cuvinte străine din afectare snobă sau din simplă comoditate: adeseori, în măsura în care relatarea se referă sau se bazează pe un text redactat in limbă străină, autorul nu-şi dă osteneala să găsească echivalentul - de care dispune limba română - şi împestriţează textul românesc cu termeni străini. Fenomenul a fost extrem de răspândit în perioada 1990-1993, când publicaţiile româneşti abundau în texte în redactarea cărora autorul recurgea, fără sfială şi fără restricţii, la vocabularul limbii străine - engleză, franceză, italiană, germană - care îi era mai familiară sau din care se inspira fără să se preocupe de accesibilitatea textului pentru cititor. tn faţa acestei situaţii, intervenţia specialistului, a autorităţii specializate, este necesară şi se poate realiza sub forma „cultivării" atât a limbii, cât şi a exprimării. în ce priveşte cultivarea exprimării, intervenţia se limitează la atragerea atenţiei utilizatorului de limbă asupra posibilităţilor de perturbare a comunicării, a pericolului de obstrucţionare, prin exces neologistic, cazul mai puţin uzual al textelor în alcătuirea cărora precumpăneşte dorinţa de 'imagine', de punere în valoare a persoanei autorului prin etalarea formaţiei poliglote, excesul neologistic poate avea efecte negative. Din perspectiva cultivării limbii, sarcina specialistului este mai complexă şi mai dificilă. O primă problemă care se impune soluţionării este cea a distincţiei între neologismele (împrumuturi directe sau formaţii interne, deopotrivă) utile şi cele superflue, 'frivole'/de lux'. Distincţia - deloc uşoară - este importantă din perspectiva exprimării, în măsura în care pe ea se întemeiază orice consideraţie evaluativă presupusă de constatarea excesului. Dar şi din perspectiva normării la nivel lexical. Separarea, in măsura în care se poate face, se impune în elaborarea dicfiortarelor normative. Structurarea şi, în primul rând, selectarea materialului lexical înregistrat variază în funcţie de lipul de dicţionar, de criteriul prioritar pe care autorii îl au in vedere. Deşi, în genere, dicţionarele îşi propun să fie cât mai bogate (cât mai complete, ceea ce, în condiţiile complexităţii şi instabilităţii lexicale, este practic imposibil de asigurat), listele de termeni diferă de la un tip de dicţionar la altul; deosebiri substanţiale de material separă dicţionarele de neologisme de cele de arhaisme sau de cele tehnice, dicţionarele generale de cele de specialitate etc. Specificul dicţionarului normativ îl constituie raportarea la norme, ceea ce implică, intre multe altele, prezenţa unor informaţii referitoare la statu- 87 ASPECTE ALO EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE tul stilislic al cuvintelor, la poziţia lor în raport cu diversele variante ale limbii în diferitele momente ale istoriei sale, informaţii capabile să asigure adecvarea circumstanţiala a comunicării: un text poate păcătui nu numai prin improprietatea termenilor sau a nerespectării regulilor gramaticale, ci şi prin nepotrivirea cu condiţiile sociale ale comunicării. Pentru limba română contemporană, lucrarea lexicografică care acordă o atenţie susţinută componentei normative este Dicţionarul explicativ al limbii române16, in care informaţia lexicală şi gramaticală se conformează, cu puţine excepţii, normelor literare. Raportarea la varianta literară (în ipostaza ei actuală) în stabilirea listei de cuvinte, fără a fi explicit exprimată, este sugerată in scurta Prc/afâ de precizarea: „in acest dicţionar intră şi cuvinte populare, regionale, arhaisme etc. care apar în operele clasice ale literaturii române"; situarea în afara variantei literare a unor asemenea termeni este realizată in cunsul lucrării prin indicarea (Arii., Fam., Reg.) apartenenţei lor Ia diferite zone lexicale, neliterare sau neactuale. Organizarea internă, (funcţional-)stilistică, a lexicului variantei literare este sugerată prin indicarea domeniului de utilizare (Şt. nat., Fiz., Jur., Biol., Bis., Ind. etc.). Faptul că domeniul lexical investigat şi consemnat in dicţionar priveşte varianta literară 'actuală' în dinamica ei îşi găseşte expresia în situarea ca arhaisme a unora dintre termeni, dar şi prin înregistrarea unor cuvinte recente. Receptivitatea faţă de nou este explicit exprimată în prima ediţie: „Dicţionarul înregistrează şi explică foarte multe cuvinte, sensuri şi unităţi frazeologice noi, ivite în uzul limbii române cu deosebire în ultimele două decenii" (p. XX). Sub presiunea schimbărilor lingvistice ulterioare, repertoriul lexical al celei de a Il-a ediţii este lărgit prin introducerea cuvintelor „din Suplimentul la DEX şi din alte surse lexicale" (p. VII). Adaosul substanţial priveşte în mod firesc elementele lexicale recente (neconsemnate lexicografic anterior) menţionate în studii speciale17, lucrări pentru care unica condiţie de înregistrare o constituie atestarea termenilor, măcar o singură dată, în procesul de comunicare - de obicei publică - in limba română. O altă sursă o constituie unele lucrări de orientare normativă18, care se opresc, de obicei, mai ales asupra inovaţiilor lexicale care se încadrează mai curând în categoria celor indezirabile, 'nerecomandabile'. Materialul lexical consemnat în aceste coordonate n u poate fi considerat - în virtutea simplei lui înregistrări - ca aparţinând variantei literare, ca fiind acceptat de normele acestei variante a limbii. Abia introducerea 16. Bucureşti, Editura Academici RSR, 1975; cd. a Il-a, Bucureţn, Editura Enciclopedica, 1996. 17. Florio Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, cd. a Il-a, Cluţ-Napoca, Editura Clusium-Logos, 1997. 18. Cum sunt lucrările de „cultivare a limbii". 88 Evoluţia limbii lui intr-o lucrare lexicografica (considerata) normativă - şi utilizata ca ghid al exprimării corecte - îi conferii caracter 'literar'. Aceasta funcţie socială, asumată implicit sau explicit de o lucrare lexicografică de orientare normativa, impune autorilor criterii suplimentare de triere a materialului lexical consemnat. Acceptarea într-un astfel de dicţionar a elementelor neologice înregistrate in comunicare presupune, in acest caz, luarea în consideraţie a componentei selective a normării, iar mobilitatea specifică - prin raport cu gramatica, de pildă - a vocabularului impune activităţii normative în acest domeniu exigenţe proprii. Dacă în gramatică, fonetică otc., domenii ale limbii caracterizate prin-tr-un anumit grad de stabilitate, orice inovaţie, orice îndepărtare de la normele existente, poate fi considerata (cel puţin până la un moment dat) 'greşeală', distincţia dintre 'corect' şi 'greşit', dintre 'literar' şi 'neliterar' nu poate fi la fel de tranşantă în cazul vocabularului, pentru că funcţia specifică a lexicului constă tocmai în asigurarea comunicării prin adaptarea la exigenţele 'comunicabilului' la schimbările, la înnoirile din 'realitatea' pe care o reflectă. In aceste condiţii, apariţia unui termen uou nu poate fi calificată ca 'abatere', 'greşeală' în raport cu normele lexicale decât în anumite condiţii. O condiţie fundamentală in acceptarea unui cuvânt nou este să răspundă unei necesităţi comunicative. O inovaţie lexicală - împrumut sau creaţie internă - se justifică prin faptul că umple un gol lingvistic. Dar o asemenea nouă formaţie poate fi o 'efemeridă', o creaţie personală, de moment, răspunzând unei stări de spirit sau unei situaţii strict determinate circumstanţial, inovaţie 'fără viitor'. Pentru a se înscrie ca fapt de limbă - depăşind nivelul actului de vorbire o formaţie lexicală nouă trebuie să fie preluată şi întrebuinţată de un număr oarecare de utilizatori ai limbii date; consemnarea într-un dicţionar (exceptând lucrările lexicografice consacrate lexicului unui anumit text sau al unui scriitor, situaţie în care listele se vor exhaustive) presupune circulaţia vocabulei respective, care dovedeşte funcţionalitatea ei comunicativă. înregistrarea unui neologism - împrumut sau formaţie internă recentă - într-un dicţionar normativ (deci omologarea ca „recomandabil în exprimarea îngrijită'') obligă, în plus, şi la o verificare prealabilă sub aspectul 'corectitudinii'. Pentru împrumuturile directe condiţia ar fi să nu dubleze fără folos un termen existent în limbă, pentru o creaţie internă la această condiţie se adaugă o a doua: să fie o formaţie care să respecte regulile de derivare/compunere ale limbii române19. Precizarea gradului de răspândire, de încetăţenire a unei inovaţii lexicale nu este, în multe cazuri, uşor de realizat. De aceea dicţionarele îşi stabi- 19. Vileria Gutu Ronulo, Corectitudine fi grefcald. buri» români dc azi, 2000, pp. 27-29. 89 ASPECTE At.E EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE lese de obicei anumite criterii, cum ar fi, de pildă, atestarea intr-un anumit număr minim dc texte, dispersarea teritorială, persistenţa in timp. în cazul 'cuvintelor recente', obligaţia dicţionarelor normative ar fi să prevină, intr-un mod oarecare - pe cel care consulta dicţionarul şi cu grija „exprimării corecte" - în legătură cu statutul lor special, incert, de 'candidate'. Dar, în perspectiva cultivării limbii, specialiştilor le revine însă şi sarcina - importantă şi delicată - de a facilita procesul de adaptare a împrumuturilor străine la sistemul limbii române, limitând astfel perioada de ezitare specifică pătrunderii unui element lexical 'alogen' într-o limbă dată. 5. Dacă apelul - chiar excesiv - la neologism este condiţionat (şi justificat) preponderent obiectiv, dacă evoluţia normelor cu toate problemele pe care le ridică ţine în esenţă de natura obiectivă a fenomenului lingvistic şi a limbii în toate ipostazele sale, tendinţa de deplasare a exprimării actuale către nivelul „sublitcrar" îşi găseşte explicaţia mai curând în condiţiile sociale de realizare a comunicării, in care se include şi o anumită atitudine mentală. Amploarea actuală a fenomenului, care se manifestă prin invazia în discursul public a elementelor aparţinând registrului familiar şi argotic, are explicaţii în care socialul şi psihologicul interfera. Pentru limba română, punctul-cheie al fenomenului l-a reprezentat răsturnarea istorică de la finele deceniului al nouălea al secolului abia încheiat, între consecinţele căreia cea care s-a manifestat imediat şi evident a fost libertatea de exprimare. Aproape peste noapte au apărut nenumărate şi diverse publicaţii, dar şi ocazii şi posibilităţi de discurs public. în activitatea socială de comunicare, realizată abundent atât prin textul scris, cât şi prin variate forme ale intervenţiei publice orale, au fost antrenate categorii largi - şi diverse - de vorbitori, mai mult sau mai puţin instruiţi, mai mult sau mai puţin pregătiţi pentru această formă de participare la viaţa socială. Schimbarea de ambianţă politică şi socială a antrenat, inevitabil, modificarea condiţiilor dc comunicare (în favoarea realizării vorbite), ceea ce a antrenat reaşezări în organizarea internă a raporturilor dintre diferitele ipostaze/variante, prin care limba îşi realizează menirea socială de „mijloc de comunicare". Schimbările afectează în special sentimentul adecvării stilistice, al selecţiilor lingvistice, impuse de contextul situaţional al comunicării. Fenomenul incriminat, resimţit de (mulţi) receptori ca „stricare a limbii", corespunde, în limba actuală, unui nivel de comunicare socială evoluat, care dispune dc o variantă literară reprezentată, la rândul său, prin-tr-un subsistem înglobând variaţiile profesionale, limbajele specifice pentru diversele domenii de activitate socială, dar şi varianta (limba) standard, ipostază neutrii în raport cu diversitatea socioprofesională, ca efect al unei receptivităţi selective şi limitate faţă de terminologiile şi construcţiile spe- 90 Evaluţla limbii cifice comunicării în diferite domenii de activitate sociala (dar şi unitmit, supradialeclala în calitatea sa de varietate a limbii literare). Ca subsistem de variante, limba literară se organizează în raport cu distincţiile „oficial", „solemn"/„neoficial", „familiar"; varianta standard aparţine nivelului stilistic neoficial, nespecializat şi familiar10 şi este utilizată preponderent în comunicarea orală. Realizarea orala, chiar şi în limitele variantei literare, este in general mai permisivă în raport cu norma. In comparaţie cu textul scris, care beneficiază de răgazul oferit de „momentul de meditaţie", comunicarea orală implică spontaneitate, care se asociază cu un anumit grad de relaxare faţă de rigorile normelor acceptând, şi în exprimarea îngrijită, accesul unor elemente lingvistice marcate ca neliterare: regionalisme, elemente populare, familiare sau argotice, a căror utilizare este (era) evitată în scris. Fapte ale limbii neacceptate de norme pătrund în text din neatenţie, dar mai ales în realizarea unor intenţii ludice sau vizând o anumită configurare conotati-vă a textului. Varianta standard în utilizarea ei familiară manifestă, în acest sens, un grad superior de permisivitate. Ea constituie principala verigă de legătură dintre varianta normată şi celelalte ipostaze - inclusiv cele 'neliterare' -prin care funcţionează limba şi se realizează comunicarea socială. Modificarea în ultimul deceniu a raportului dintre comunicarea scrisă şi cea vorbită afectează varianta literară in structura ei interioară. Abaterile „stricătoare de limbă" sunt efectul relaxării graniţelor dintre 'literar' şi familiar, popular şi chiar, foarte frecvent, argotic. Cu totul izolate sunt încălcările rezultând din transgresarea limitelor dintre 'literar' şi dialectal, preponderente altădată. Sentimentul eliberării de cenzură, graba şi creditul acordat spontaneităţii în discurs favorizează slăbirea autocontrolului şi utilizarea în exprimare a unor elemente discordante în raport cu exigenţele stilistice ale variantei literare. Comunicarea actuală în realizarea ei publică abundă în formulări ca: Guvernul nu mai vede nici un sfanţ de In FMI;}. Major f-a trântit telefonul în nas titularului dc la Casa Albă; Pentagonul a intrat la apă sau Supărat pe arbitri... a făcut zob uşa vestiarului; Furtună în paharul cu apă chioară al politicii româneşti3I, care încalcă normele stilistice depăşind, prin utilizarea clementelor marcate negativ în raport cu varianta literară, chiar şi limitele 'colorate' ale exprimării îngrijite; tonul persiflant pe care prezenţa elementelor nclitcrare îl imprimă formulării contravine adeseori conţinutului grav al informaţiilor propuse cititorului. 20 21 20. Valeria Gu|u Romalo, Nou fi vechi Iii limba rominJ tcluâli, in LL, Xt.IV (1997), voi 1H-1V, p. 9. 21. Formulările au fost consemnate in 1995, in ziarele dc marc Ura) „AdcvArul" ţi „România liberi”. 91 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE Conştient sau nu de limitele pe care le încalcă prin astfel de formulări, autorul/vorbitorul recurge la ele pentru că ii sunt mai la îndemână sau pentru că urmăreşte o formulare izbitoare, adeseori zeflemist-minimaliza-toare, scontând pe o receptare favorabilă din partea unui mare număr de receptori. Ca fenomen spontan - şi inocent - abuzul de elemente 'sublite-rare' poate fi interpretat însă şi ca rezultat al absentei la autor a sentimentului distincţiilor stilistice dintre diversele registre ale limbii, iar sentimentul adecvării situaţionale a exprimării reprezintă o componentă superioară a competenţei lingvistice a individului. Din perspectiva cultivării limbii, acest tip de abatere ameninţă, prin prezenţa sa excesivă in comunicarea actuală, normele care au în vedere adaptarea circumstanţială a discursului (dar şi varianta cultă în ansamblul său), textele de acest fel constituindu-sc în 'model negativ'. Fenomenul este cu atât mai periculos, cu cât tendinţa de transgresare dinspre familiar şi argotic pare a avea caracter internaţional. 6. Cel de al treilea fenomen negativ care marchează uzul actual al limbii române, nerespcctarea normelor existente, poate fi generat de necunoaşterea acestora, de respingerea lor, dar şi de perimarea, invedurea normelor, care, şi ele, sunt supuse schimbării22. în numeroase situaţii, încălcările pe care le constatăm se explică printr-o insuficientă stăpânire a variantei literare şi a exigenţelor ei specifice, rezultat al unei instrucţiuni şi formaţii culturale precare. Pentru momentul actual, pericolul pe care îl incumbă - pentru limba română 'îngrijită' - abaterile de acest fel derivă din abundenţa lor în comunicarea publică, în general, şi în contribuţia mass-media, în special, deci în situaţiile de comunicare generatoare de modele de exprimare. Importanţa exemplului - căruia, în preocuparea de salvgardare a 'limbii literare', nu i se acordă în genere atenţia cuvenită - prevalează in formarea competenţei lingvistice asupra inculcării teoretice dirijate. Deprinderile de exprimare - in special în cazul limbii 'materne' - se formează precumpănitor în procesul de comunicare, mai ales prin imitare, pe care vorbitorul nu o poate evita în copilărie, dar nici mai târziu: 'modelele', pozitive sau negative, oferite vorbitorului de ambianţa lingvistică de fiecare zi; acestea influenţează insidios, sprijinite de frecvenţa lor în comunicarea socială, deprinderile de exprimare ale locutorului. Uzul ultimului deceniu a înregistrat diverse exemple de extindere excesivă a unor forme de exprimare ca rezultat al preluării mai curând mimetice a unor cuvinte sau formule, acţionând social ca 'mode' lingvistice23. în acest mod se propagă deprinderile de pronunţare şi cele gramaticale, atât cele 'corecte', care corespund normelor existente, cât şi cele care le încalcă. 22. Vezi suyni. DiiMinioi iiwimri IHcrare. 23. Vezi itsfră. Pnferiulclexkale: VIZAVI DE. 92 F.v o Iul ia lim I> i I Cultivarea exprimării nu poate acţiona în aceasta situaţie decât, ţinând scamă de frecvenţa (şi de gravitatea) anumitor abateri, prin semnalarea şi explicarea lor. Eficacitatea acestor acţiuni depinde de puterea de pătrundere a acestor intervenţii, de asigurarea unei audienţe cât mai largi informaţiilor oferite (de obicei) de specialişti, primii vizaţi fiind cei implicaţi în multiplele forme ale mass-media - care în contextul actual reprezintă 'modelul' (adeseori negativ) cel mai activ. Cultivarea limbii, prin specificul ei, nu poate acţiona în asemenea situaţii decât prin specialişti şi prin instituţiile social îndreptăţite, iar intervenţia lor poate consta in precizarea normelor existente sau în modificarea lor. Operaţia de modificare a normelor, de înlocuire a unora prin altele, este deosebit de delicată, pentru că, în pofida faptului că, între funcţiile lor, normele - ca şi varianta literară în ansamblul său - o au şi pe aceea de a asigura un anumit grad de stabilitate idiomului din „arhitectura"*4 căruia fac parte, ele n u sunt imuabile: caracterul istoric al regulilor limbii, dar şi al normelor variantei literare, a fost în repetate rânduri subliniat. Ca atare, revizuirea codului normativ al unei limbi n u poate fi evitată, dar este o operaţie care presupune discernământ şi măsură în cântărirea faptelor, din cauza complexităţii fenomenului lingvistic, dar şi din pricină că implică un anumit grad de subiectivitate: orice utilizator al unei limbi - şi specialiştii nu fac excepţie -are tendinţa de a prefera soluţia care favorizează deprinderile proprii. Factorul 'obiectiv' arc o pondere mai mare în domeniului sintactic, unde gradul de adecvare sau inadecvare a unei norme poate varia in funcţie de reorganizări sintactice şi semantice ale sistemului. Un exemplu elocvent în acest sens îl oferă, de pildă, normele de realizare a acordului în limba română actuală. în morfologie - ca şi în ortoepie şi ortografie (în situaţiile in care nu depinde strict de ortoepie) - o pondere deosebită arc, în operaţia de selecţie presupusă de elaborarea şi revizuirea normelor, elementul subiectiv, reprezentat de obicei prin deprinderi de grup. Se precizează, de pildă, în mod curent, că principiul fundamental al ortografiei româneşti - conform căruia „scriem cum pronunţăm" - presupune referirea la pronunţarea 'literară', adică la modul de pronunţare a 'persoanelor cultivate', în fapt, în primul rând, a (celui sau) celor care elaborează codul normativ. Subiectivitatea de grup implică, spre deosebire de cea individuală, o componentă de evaluare cantitativă, întotdeauna discutabilă. Cum, în condiţiile enunţate problema poziţiei faţă de norme şi, ca atare, a modificării lor se pune preponderent subiectiv, voi încerca să o ilustrez cu câteva exemple de preferinţe/deprinderi personale24 25. 24, E. Coşeriu, Prelegeri, pp. 49 ţi urm. 25. Pentru explic,'.hm preferinţelor lingvistice individuale, cf. GabrieLi Pani Dindctcgan, Asjw-le ale diiianiicii sistemului morfologic vcrlul. Bucureşti, Editura Universităţii, 1987, pp. 126 şi urm. 93 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE Unele nu concordă punctual cu normele oficiale actuale: prefer, de pildă, accentuarea profesor, celei cu accentul pe silaba finală, mi s-a părut totdeauna preferabil pluralul nivele celui în -uri, recomandat de DOOM - şi pe care, in numele „unităţii limbii literare", mi-am dat osteneala să-l folosesc. (In anii din urmă, constatând că H. Coşeriu, care a avut mai puţin a face cu lucrările normative mai recente, foloseşte numai forma nivele, am ajuns la concluzia că acest plural reprezenta norma anterioară.) Altele mă separă de propria mea generaţie sau de generaţia mai tânără: prefer nulniJstire pronunţării mUnăslire (frecventă şi tolerată şi ea de DOOM), flexiunea crevet/f, crevete (recomandată în DOOM) celor care asociază formele crevet, cmxfi sau crevet, crevcte, prefer pluralul sminarii, celei de a doua variante admise de DOOM: seminare), îmi 'sună' mai bine ttvatarii decit avatare sau avataruri, viruşi decit virusuri, m-aş împăca mai bine cu compuşi decît cu compuse, resimt ca greşeală gravă genitiv-dativul foarte răspândit (şi vechi) sorei melc:6, mă deranjează foarte tare vroiam pentru voiam sau vream, nu pot să trec cu vederea utilizarea cvasigenerală a formei de prezent (eu) continui, în locul recomandatei continuu otc., dar şi a pluralului coperfi. Aceste câteva exemple - care dovedesc prezenţa variantelor in uzul social şi personal chiar şi la nivelul limbii literare - vor să scoată în evidenţă prezenţa particularităţilor competenţei lingvistice individuale pentru a sublinia dificultatea şi arbitrarul introduse de componentul subiectiv în activitatea de construire a normelor, de cultivare a variantei literare. Soluţia trebuie căutată în sensul limitării influenţei acestui factor prin găsirea unor căi de obiectivare a procesului. Intre care sondajul statistic -procedeu delicat, a cărui eficienţa depinde de adecvarea alegerii condiţiilor de efectuare - nu trebuie neglijat. Intervenţie convenţională, inevitabilă din pricina dinamicii interne a limbii, orice revizuire a normelor este o operaţie delicată şi angajantă, care obligă pe 'legislator' la o atitudine de atent autocontrol vizând obiectivarea deciziilor, prin limitarea efectelor influenţei factorului subiectiv. întemeierea solidă a deciziilor conferă durabilitate soluţiilor. Aclete Cotonului Catedrei de limita romiUd, 22-23 niMculirir 2001. „Penpectire actuale In tludial Urnirii mtnine", BvcMrtU. Edilul» UiiiveniliW din Bui «rr»ti. 2002. p|». 41-45 26 26. Vezi iii/ni, Dtttamiat limbii, sord (mctel. 94 Gramatică Substantivul românesc între analitic şi sintetic 0.1. Deşi precizarea că „studiul tipologic al limbilor are in vedere caracteristicile acestora făcând abstracţie de istorie"1 revine frecvent in definiţia tipologiei, între cercetarea tipologică şi cea diacronică nu poate fi vorba de un raport antagonic. Delimitarea tipologiei de istorie are în vedere, de fapt, distincţia dintre „clasificarea tipologică" şi cea „genealogică" a limbilor, subliniind independenţa criteriilor tipologice faţă de „înrudirea" limbilor, faţă de apartenenţa la aceeaşi „familie" a limbilor istoric corelate. Evoluţia unei limbi sau a unei familii de limbi se poate realiza în limitele aceluiaşi tip sau, dimpotrivă, modificările diacronice ale unei limbi pot antre-na schimbări profunde, conducând Ia mutaţii tipologice. Domeniul lingvistic romanic ilustrează în mod elocvent prin evoluţia sa relaţia posibilă dintre schimbarea lingvistică şi mutaţia tipologică. De altfel, tocmai diferenţele frapante care opun limba latină continuatoarelor ei romanice au oferit un temei distincţiei tipologice dintre limbile flexionare/sintetice şi cele analitice. Dacă în forma sa iniţiala tipologia este tributară morfologiei, nivelului de organizare superficială a limbii, ulterior, datorită schimbărilor de concepţie şi de metodologie lingvistică, dar şi ca urmare a cuprinderii în comparaţie a unui material lingvistic lot mai bogat şi mai divers, s-a recurs, în clasificarea tipologică, păstrând cadrul de stabilitate iniţial, la caracteristici ale organizării profunde, sintactice sau somantico-smtactice* 2. Ceea ce caracterizează metodologia de abordare tipologică este situarea la nivelul unor caracteristici generale, capabile să-şi subordoneze, in calitate de principii unice, realizări variate, acoperind domenii lingvistice cât mai largi. Evaluarea criteriilor clasificatoare (şi a clasificărilor tipologice) are in vedere puterea explicativă, capacitatea de a da seamă, în virtutea unui principiu unic, de fapte adeseori aparent incongruente. t. J. Miiiouziîju. Lexiijue de h terminologic linguitUejiie, Paris. 1951. 2. B. Comrie. Ltnguage Unhiogy. Syiitax and Moqdiotogy, Oxford, 1933; P. Ramat, Typologie linguistiqttc. Paris. PUF, 1935. 95 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI UMBII ROMÂNE 0.2.0 limba istorica dată poate prezenta - şi aceasta posibilitate pare a fi cea mai frecvent realizata - particularităţi de organizare subsumabile unor principii tipologice diferite: limbile romanice, de pildă, sunt, cum a arătat E. Coşeriu3, numai parţial analitice; analicitalea caracterizează mai ales domeniul numelui, în timp ce verbul îşi conservă şi, în unele cazuri, îşi reface flexiunea4. fn aceste condiţii, se poate spune că încadrarea unei limbi într-o anumită grupă tipologică are în vedere, pe lângă criteriul fundamental, o apreciere cantitativă: o limbă poate fi considerată, de pildă, predominant analitică sau sintetică. Ca atare, apartenenţa unor limbi la acelaşi tip nu exclude existenţa unor diferenţe de natură g r a d u a 1 ă de la o limbă la alta5. Dacă raportul, în interiorul aceleiaşi limbi, între faptele tipice- cele în virtutea cărora limba dată poate fi/este considerată ca aparţinând unui anumit tip - şi faptele atipice se poate modifica în cursul existenţei istorice a limbii date, schimbarea în timp poate face să basculeze, la un moment dat, statutul tipologic al unei limbi sau măcar al unei zone a organizării sale gramaticale. In aceste condiţii e de presupus că mutaţia tipologică şi sensul ei pot fi discernute prin luarea în consideraţie a unor fapte de detaliu privite sub aspectul raporturilor cantitative manifestate in uzul unei limbi. 1.1. Modelul coşerian integrează tipul între nivelurile funcţionale presupuse de existenţa şi funcţionarea limbii, înţeleasă ca tehnică istorică a vorbirii6 7: dacă norma reprezintă „ceea ce în vorbirea unei comunităţi lingvistice este tehnica istoric realizată... fără a fi în mod necesar |şi] funcţional", iar sistemul „ansamblul opoziţiilor funcţionale (distinctive) constatabile în aceeaşi limbă [hablar]", cuprinzând şi „ceea ce ar fi realizabil in concordanţă cu regulile deja existente (parţial acceptate de normă)", tipul (lingvistic) „cuprinde principiile funcţionale", reprezintă nivelul superior în această ierarhie: „tipul este o structură lingvistică obiectivă, un nivel funcţional al limbii; este, pur şi simplu, nivelul superior de structurare al unei tehnici lingvistice" . 3. Sinermk, diacronia y tipologia, în Mat del XI Congrao International de Ltitgiiblka y Filologia România». Madrid. 1968. pp. 280-231. 4. E. Coţeriu. . cil., p. 271; Idem. Prelegeri, p. 121. 5. E- Coţcriu, Prelegeri, p. 127: „Accsle limbi (limbile romanicei sunt mai analitice decât limba latina..., franceza fiind cea mai analitica." 6. Vezi Sincronia, diacronia y tipologia, p. 279. 7. Oy. dl. pp. 276-277. 96 Gramaticii Ca plan de generalitate maximă, tipul e compatibil cu limbi diferite, deci, implicit, un virtual criteriu de clasificare (tipologică) a limbilor*. Totodată, conceptul t i p participă la modul de înţelegere dinamică a limbii, care se constituie în diacronie şi funcţionează în sincronie7. 1.2. Având în vedere materialul lingvistic romanic şi distincţia tipologică tradiţională dintre analitic şi sintetic, modelul coşerian pune în evidenţă un alt principiu tipologic: opoziţia dintre funcţiile interne (nerelaţionale) şi funcţiile externe (relaţionale), corelarea selectivă a categoriilor de număr şi gen (funcţii interne) cu determinări sintagmatice. Recunoaşterea acestei opoziţii rezolvă mare parte din incongruenţele romanice faţă de distincţia sintetic/analitic a tipologiei tradiţionale, demonstrând superioritatea explicativă a principiului nou propus. Comparaţia dintre latină şi limbile romanice revelă, în cazul acestora din urmă, importanţa acestei opoziţii în coerenţa organizării şi evoluţiei lor8 9 10 11. 2.1. Mutaţia asociată opoziţiei fundamentale dintre funcţiile interne şi cele externe şi corelarea acestora cu selecţia intre procedeele paradigmatice şi sintagmatice au afectat în mod decisiv zona gramaticală a numelui, zonă în care se înscrie şi tnlicolul; acesta, în calitatea sa de creaţie romanică, opune în bloc limbile romanice sursei lor latine. în cadrul procesului istoric asigurând continuitatea intre latină şi limbile romanice, evoluţia limbii române înregistrează orientări şi soluţii care ii conferă o poziţie speciala in peisajul romanic. Particularităţile româneşti ale organizării gramaticale a numelui au un important punct de sprijin in modul de evoluţie a articolului. Rezultat al unui proces general romanic, articolul românesc, ca urmare a unor condiţionări specifice, se desparte la un moment dat" de echivalentele sale din alte limbi romanice, despărţire cu profunde consecinţe. 2.2. Articolul românesc se caracterizează prin (a) poziţia enclitică (a articolului definit) şi (b) printr-o mai mare variaţie a realizărilor, ceea ce îl situează ca determinant capabil de a servi ca suport nu numai valorilor de gen şi număr (ca în celelalte limbi romanice), dar şi celor de caz12. 8. Sincronia, diacronia y tipologia, p. 279; p. 122. 9. Sincronia, diacronia y tipologia, p. 273. 10. E. Coşcrlu. Prelegeri, pp. 129-131. 11. Valeria Cuţu Romalo, Le tront rcuirmit'/i-tvotutbn el lypotogie, in Maria Ilicscu - Sanda Şora (Hisg), RiiindnisclK Tipologie, Ktaisi/ikation, StmeheluiroUerulik, Wisscnschaftlicher Vertag A. Lehmann, Vollschochheim bei Wilrzburg. 1996. 12. Aceasta particularitate a articolului nu poate fi separata dc alte tr.ts.Muri mai conservatoare ate limbii române: persistenta, parţiala, a distincţiilor dc caz in flexiunea substantivelor >1 a adjectivelor feminine La singular; acoeaţi opoziţie dcsincn|iata nominaliv-acuzaUv/ge-nitiv-dativ sc conservi - far a restricţii dc gen ji număr - In flexiunea prenumelor ţi a adjectivelor pronominale, clasa cArria, etimologic, li aparţine ţi articolul. 97 ASPECTE ALE EVOLUŢIE» LIMBII ROMANE Limba română se deosebeşte astfel de celelalte limbi romanice nu numai prin postpunerea articolului - particularitate care a făcut obiectul a numeroase cercetări ci şi prin complexitatea func|iilor acestuia, între care implicarea lui în expresia funcţiei externe este, poate, cea mai bogată în consecinţe: variaţia în caz a articolului a permis limbii române să evite soluţia prepoziţională in exprimarea raporturilor sintactice. Cu ajutorul articolului, în română s-a refăcut, fie şi parţial, flexiunea substantivului13 14. S-au păstrat astfel, la nivelul procedeelor paradigmatice („prin forma însăşi a cuvântului"13), nu numai expresia funcţiilor nerelaţionale de gen şi număr, ci şi cea a cazului. In aceste condiţii putem spune că in română opoziţia dintre funcţiile interne şi cele externe se constituie, cel puţin la nivelul numelui, mult mai timid ca în celelalte limbi romanice. Refacerea timpurie a flexiunii prin aglutinarea articolului a stăvilit dezvoltarea determinării externe in cazul funcţiilor relaţionale15, ceea ce a făcut ca tipologic limba română să rămână mai aproape de latină. Caracterul conservator al românei în interiorul grupului romanic, constatat şi afirmat în legătură cu diverse aspecte de detaliu, se manifestă deci şi la nivel tipologic. 3. Dacă sub acest aspect româna apare ca limbă de tip sintetic, prin alte componente ale sale ea se încadrează în procesul evolutiv comun orientat spre analitism: categoria externă a comparaţiei adjectivului (şi adverbului), de pildă, se manifestă exclusiv analitic. 3.1. Dar chiar în domeniul numelui - ca şi în latină, de altfel - modalitatea sintetică de expresie n u este unică. 3.2. Procedeul prepoziţional in realizarea funcţiilor externe relaţionale intervine in domeniul numelui românesc în limba actuală ca posibilitate unică sau ca alternativă a modalităţii paradigmatice. Ca unică posibilitate, construcţia prepoziţională este impusă de prezenţa unor cantitative - a numeralului cardinal (talii a trei copii, Le-a scris la trei dintre ci), a adjectivului tot la singular (participarea a toalit clasa). Aceleaşi prepoziţii specializate (a pentru genitiv, la pentru dativ) soluţionează şi dificultăţile de utilizare a elementelor pronominale a* (interogativ şi relativ), ceva, altceva, ceea ce, invariabile şi incompatibile - în calitatea lor de pronume - cu determinarea prin articol (cf. aţmifia a ceva noii, împotriva a ceea ce a vrut. Adaugi! la ce a câştigat etc.). 13. Pozl(ia enclitica a articolului definit (favorizata de preferinţa pentru postpunerea demonstrativului in latina dunirvani) a putut facilita fuziunea articolului cu desinenţa. 14. E. Coţeriu, Prttegeri, p. 129. 15. Implicarea incipienta a limbii romine in procesul de mutaţie tipologica prin separarva funcţiilor interne de cele externe (condiţionala de asocierea lor selectiva cu determinarea paradig-maticA/interni ţi determinarea sintagmalica/cxtemâ) este dovedita de utilizarea destul de frecventa in textele din secolul al XVI-lea a prepoziţiilor in explicarea funcţiilor relaţionale. 98 C ra ma li ca în alte situaţii, construcţia cu prepoziţie d u b 1 e a z .1 (ca variantă) modalitatea sintetică - comp. (Le) spune copiilor şi (Lr) spune la copii, Cauţi regizorul şi (îl) cautăpc regizor. In cazul primului exemplu, cele două variante reprezintă registre stilistico-funcţionale diferite. în cel de al doilea, ilustrând posibilităţile de construcţie a complementului direct, deşi norma literară favorizează realizarea cu pe, in uzul actual abundă construcţia fără prepoziţie (aştept colegul), chiar şi în situaţiile în care complementul e realizat prin care (Colegul care-l aşteptăm), unde prezenţa prepoziţiei pe este obligatorie la nivelul exprimării exemplare. 3.3. Spre deosebire de celelalte limbi romanice, româna dispune insă şi de un alt procedeu analitic, neprcpoziţional, de realizare a raporturilor sintactice: lui (comp. proza lui Sadoveanu, (îi) scrie lui Mimi etc.). înregistrat în descrierile gramaticale ca „articol hotărât proclitic"1 , acest lui însoţind un nume propriu (de persoană) nu are decât rolul de a exprima cazul (genitiv sau dativ). Limitarea la această unică funcţie* 17 devine mai evidentă prin extinderea procedeului (frecvent în limba actuală) şi la numele proprii feminine (li scrie lui Ioana/lui mama18). Prin forjarea acestui nou instrument - care nu se deosebeşte decât etimologic de prepoziţie19 limba română participă la procesul general romanic de înlocuire a determinării interne prin determinarea externă în carul funcţiilor relaţionale. Dar şi in acest caz soluţia românească este diferită, iar diferenţa revelează ponderea deosebită pe care „articolul", datorită conservării unor variaţii flexionare, a avut-o în organizarea expresiei raporturilor de caz. Din perspectiva limbii actuale se constată, retrospectiv, lărgirea treptată a situaţiilor în care vorbitorul utilizează pe lui proclitic în exprimarea raportului de genitiv/dativ: de la numele proprii masculine, lui Ştefan, lui Toma, la cele feminine, lui Irinel, lui Marin, şi apoi la cele comune: lui mama, lui sora mea, lui colega. în situaţiile ilustrate prin ultimele exemple, modalitatea analitică, deşi neacceptată de normele literare, este frecventă şi în evident progres70. 3.4. Alături de structurile analitice discutate anterior, care au o istorie îndelungată în evoluţia limbii române şi care sunt măcar tolerate, dacă nu chiar acceptate, în comunicarea îngrijită uzul actual înregistrează şi alte situaţii de extindere a expresiei analitice a raportului de caz. & Denumirea se explica istoric prin originea comuna a elementului Iul, enclitic şi proclitic icomp. Radultii/lui Radu). 17. Asociat cu un substantiv comun, el exprima determinare, gen, număr şi caz. 11 Literar: li tcric toanei/uumci. W. Ca şi prepoziţia este proclitic, invariabil şi nu are deci’, funcţia de expresie a reia pilor cazualc. S). Drpaşinduso domeniul substantivului, sc aud chiar şi formulări ca Nu in tyus lui iumori. 99 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE In acest sens trebuie menţionata ca destul de frecventa în exprimarea orală (mai puţin îngrijită) construcţia cu prepoziţia la utilizată în situaţii în care norma literară cere genitivul - cf. A uitat deschisă uşa la casă (pentru uşa casei), A pierdut hăinuţa la copil (în loc de hăinuţa copilului). 'I. Examinarea raportului analitic/flexionar in exprimarea funcţiilor relaţionale (externe) la nivelul numelui conduce (a) la constatarea că în limba română modalitatea analitică ocupă, din punctul de vedere al varietăţii situaţiilor, un domeniu mai larg decât cel al flexiunii, care acoperă însă structurile mai frecvente, şi (b) la observaţia că în situaţiile compatibile cu ambele modalităţi de expresie, cea analitică este preferată la nivelul mai puţin cultivat al exprimării. Extinderea procedeului analitic caracterizează deci mai des acest nivel, deşi un progres al structurilor analitice este vizibil (cf. lărgirea distribuţiei elementului proclitic lui) şi la nivelul limbii exemplare. Considerând în ansamblu situaţia, extinderea structurilor analitice - angrenând in egală măsură clementului lui şi construcţiile prepoziţionale -prin amploarea (şi continuitatea) procesului, poate fi interpretată ca indicând o posibilă mutaţie tipologică, în care analiticul tinde să prevaleze în exprimarea funcţiilor relaţionale la nivelul numelui. S-ar putea spune că limba română tinde să regăsească astfel, cu mare întârziere şi după o evoluţie sinuoasă şi complexă, procesul general romanic de corelare a funcţiei externe cu modalitatea sintagmatică a expresiei. •Slixlii ii crrcmri SniRviun-r". XLV (19941. nr. 2. pp. 33-37 în legăturii cu categoria de „gcn‘k 1. Genul reprezintă una dintre problemele controversate şi mult discutate ale gramaticii româneşti. Până la un moment dat, obiectul disputelor l-a constituit genul neutru, în speţă îndreptăţirea ştiinţifică a considerării lui ca al treilea termen, alături de masculin şi feminin, în interiorul categoriei de gen. Controversa se întemeiază pe o constatare comparativ-istorică - dispariţia neutrului din celelalte limbi romanice - şi pe o particularitate a morfologiei româneşti -absenţa unei demarcaţii desinenţiale neechivoce între substantivele neutre şi cele masculine şi feminine. Recunoscând ca bază teoretică necesitatea prezenţei unei modalităţi de expresie lingvistică proprii pentru a accepta existenţa în limbă a unei categorii gramaticale', argumentarea s-a 1 1. Al. Graur, Sfinţii de lingvistică genenU. Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1960, p. 347: ..Orice categoric gramaticali trebuie jJ fie exprimaţi prin mijloace lingvistice... O categorie remarcat.! deloc nu poate fi socotita ca existenta.' 100 C ramai ica oprit în special asupra demonstrării specificităţii sau nespecificităţii flexionare a substantivelor neutre, dar a adus in discuţie şi problema omogenităţii semantice a acestei clase de substantive2. Deceniile din urmă înregistrează o reluare a problemei numărului genurilor, dar şi punerea în discuţie a statutului categoriei de gen in cadrul sistemului gramatical al limbii române. Acest ultim aspect al problemei derivă din constatarea că genul se manifestă în sistem in alt mod decât numărul şi cazul, categorii gramaticale cu care este sistematic asociat3. Astfel, pe când categoriile de număr şi caz afectează flexiunea substantivului, pronumelui şi adjectivului în sensul că paradigma cuvintelor care aparţin acestor părţi de vorbire au, în general, forme distincte exprimând diversele valori (un substantiv, pronume sau adjectiv are, în cele mai multe cazuri, o formă de singular diferită de cea de plural etc.), genul constituie criteriu de flexiune pentru pronume şi adjective, dar se manifestă diferit la substantiv: substantivele se caracterizează prin faptul că n u au forme diferite de gen, d aparţin unui anumit gen, au „gen fix": om şi pom sunt de genul masculin, fală şi casă sunt feminine, tren şi geniu sunt neutre. Forma de gen a adjectivelor sau a pronumclor depinde de genul unui substantiv, al substantivului căruia i se subordonează adjectivul, pe care 51 reia pronumele - în Vorba bună ajută mult. Ea face v'utfa nwi uşoaril, forma de feminin a adjectivului şi pronumelui se datoreşte relaţiei cu substantivul vorba. In aceste condiţii, genul, care se manifestă prin opoziţii flexionare, reprezentând unul din criteriile flexiunii adjectivului şi pronumelui, apare, în cazul substantivului, ca o particularitate intrinsecă, care îşi găseşte expresia la nivel morfologic prin sincretisme şi desinenţe specifice (nu prin variaţii de formă), dar şi la nivelul combinaţiilor sintactice: genul unui substantiv impune anumite particularităţi comunicării din care face parte. Constatarea specificităţii formale a contextelor in raport cu genul substantivelor a condus la propunerea compatibilităţii de apariţie a substantivelor în anumite tipuri de contexte ca modalitate de punere în evidenţă a apartenenţei lor la un gen sau altul4 5; delimitarea sintactică a genurilor conduce însă Ia înregistrarea, alături de masculin, feminin şi neutru, a două arJiigeiiurfşi a genului comun6. 2. Pentru o privire de anumblu a discuţiilor ţi bibliografia problemei, vezi Al. Graur, Oft. cil^ pp.345 ţi urm. 3. Morfologia. pp. 110-111. 4. Cf. modalitatea de definire contextuală a genurilor propusă de Paula Diaconcscu In Nr/imf-rut ţi genul substantivului wmSncsc, in I. Cotcanu (coord.). Elemente tle lingvisticii structuram. Bucureşti, Editura Ştiinţifici, 1967, pp. 2S1-25S. 5. Undat:. 6. Mioara Avram. ,Cenut comun" In llmkl romif/ifl, in SCL, XVIII (1967), nr. 5. pp. 479-459. 101 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE 2. Categoriile gramaticale, reprezentate prin variaţii flexionare la nivel morfologic, prin deosebiri de organizare a grupului de cuvinte la nivel sintactic, implica o corelare a acestor elemente de expresie cu o anumita informaţie semantică şi pot fi descrise şi din punctul de vedere al conţinutului. Variaţiile semantice presupuse de diferitele modalităţi de organizare gramaticală a unei limbi sunt reductibile la unităţi semnificative care se situează la nivele diferite de abstractizare şi derivă direct sau mediat din raportarea comunicării la „realitate", considerată sub diversele sale ipostaze, inclusiv din perspectiva actului de comunicare. Astfel, de pildă, diferenţa de semnificaţie dintre singular şi plural are un temei referenţial evident şi se lasă surprinsă fără dificultate, de cele mai multe ori, în cazul substantivului, dar presupune o analiză mai complicată în cazul adjectivului; desprinderea valorilor categoriei de caz presupune un sistem de referinţă mai complex, corelarea referenţială nefiind posibilă fără implicarea componentei de organizare sintactică a enunţului. în ce priveşte categoria de gen, descrierea (şi definiţia) semantică invocă, în mod tradiţional, distincţiile 'animat - nonanimat' şi 'feminin - masculin', care se organizează ierarhic, cea de a doua fiind relevantă numai în cadrul subclasei caracterizate prin 'animat' şi rezultate din selecţia operată pe baza celei dintâi7. Existenţa încă în latină a numeroase încălecări între clasele astfel delimitate, deci a „excepţiilor" reprezentate mai ales prin substantivele de gen masculin sau feminin, caracterizate semantic prin trăsătura 'nonanimat', diminuează valoarea definitorie caracterizantă a trăsăturilor semantice menţionate şi slăbeşte temeiul semnificativ al categoriei, conducând pe A. Meillet, de pildă, să afirme că opoziţia gramaticală dintre masculin, feminin şi neutru nu mai era legată în mod clar cu nici o noţiune8. O consecinţă directă a şubrezirii bazei referenţiale a categoriei de gen o constituie dispariţia neutrului în limbile romanice, realizăndu-se astfel o tendinţă existentă încă în latină9. Limba română se singularizează în lumea lingvistică romanică prin conservarea unei stări de lucruri mai apropiate de cea iniţială, cunoscând o partiţie a substantivelor în trei clase - masculin, feminin şi neutru -, caracterizate prin particularităţi flexionare: femininele se deosebesc dc masculine şi neutre printr-un sistem specific de omonimii, masculinele şi neutrele realizează aceleaşi omonimii prin desinenţe parţial diferite10. 7. Istoric, distincţia animal - nonanimat c anterioara ccici dintre masculin ţi feminin (veri, A.Meillet, Eujurised'unehisteinde la hmgue latine, Par», 1938, pp. 268-269). 8- Op. cil., p. 270, unde opune genul categorici de timp, pe care o caracterizează ca „raţionali" 9. A. Emout, Morpkologie hutorique du ktlht, Paris. 1935, p. 3: „Neutrul... a avut, din cea mu veche epocii, tendinţa de a fi eliminat pentru a fi înlocuit prin fcmtrun ţi mai ales prin masculin". 10. Valeria Cuţu Romak>, Morfologie slntclurald a limbii nuntite {Subtlaitliv, adjectiv, w/H Bucureşti, Editura Academiei RS.R., 1968, pp-61 ţi urm. . 102 Gramatica Sub aspect semantic, cea mai omogenă se revelă clasa neutrelor, caracterizată prin 'nonanimat'. Această particularitate a constituit un argument cu mare pondere al susţinătorilor conservării genului neutru în română". 3. Relevanţa gramaticală a 'nonanimatului' in română şi-a găsit expresia in păstrarea, cu particularităţi flexionare diferenţiatoare, a celor mai multe neutre moştenite din latină, in tratarea în acelaşi mod a unor inanimate" masculine sau feminine în latină, dar şi in încadrarea, de-a lungul istoriei sale, în această clasă a numeroase împrumuturi reprezentate prin substantive a căror semantică cuprinde trăsătura 'nonanimat' (cf., de exemplu, sl. deal, mg. oraş, turc. tutun, fr. tren, germ. sleif, engl. stand, rus. comitet etc.), indiferent de genul din limba de origine. Totodată însă istoria substantivului românesc înregistrează, pe de o parte, deplasarea către feminine sau masculine11 12 13 a unor neutre latine, iar pe de altă parte, încadrarea în aceste clase a unui număr important de împrumuturi denumind inanimate. Clasa neutrelor, mai omogenă sub aspect semantic până la un moment dat decât celelalte două, începe treptat să-şi piardă această caracteristică prin pătrunderea unor substantive al căror sens implică trăsătura 'animat'. Foarte reduse la număr până la un moment dat, adeseori apariţii întâmplătoare - cf., de pildă, exemple ca tisl(uri), leofKird(uri), macrouri aduse în discuţie de partizanii ambigenului -, neutrele animate devin mai numeroase cu timpul, fiind reprezentate prin substantive generice (animal se alătură mai vechiului dobitoc) sau colective (popor, trib, cârd etc.); excepţiile se înmulţesc simţitor la un moment dat prin apariţia in terminologia biologiei a unei largi categorii de substantive neutre (celentcrat, gasteropod etc.) denumind „fiinţe"; în limba actuală nu lipsesc nici neutrele a căror semantică asociază trăsătura 'animat' cu cea de 'personal': manechin, personaj, geniu, talent, star fac parte din această categorie. în aceste condiţii, prezenţa trăsăturii inanimat devine insuficienta pentru delimitarea (şi caracterizarea) domeniului semnatic al neutrului în limba română. Pentru a acoperi întreaga clasă, în configuraţia sa actuală s-a produs ca definitorie trăsătura 'nonunisexuat'14. 4. Genurile masculin şi feminin, cuprinzând substantive „nume de lucruri şi de fiinţe", deci compatibile, in egală măsură, cu trăsăturile 'animat' şi 'nonanimat', 'unisexuat' şi 'nonunisexat'15, 'personal' şi ‘nonper- 11. Al. Graur, Slwrfii de lingvistici generaţi, p. 350. 12. în aceasta situaţie sunt substantive ca maf, inel. ntu etc. 13. Al. Graur, op. cil., pp. 357 fi urm. 11. Paula Diaconescu, Structuri fi avluţic In morfologia substnnllvnlm romanesc. Bucureşti, Editura Academiei RS R„ 1970, p. 95. 15. Animale nonunisexunte sunt substantivele cplcene de tipul furnici, elefant etc. 103 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE sonal', au fost considerate, de multa vreme, ca având un caracter mai puţin unitar sub aspect semantic. Descrierile gramaticale curente pun adeseori in evidenţa relaţia dintre aceste genuri şi diferenţele de sex, relevanta numai în cazul unei categorii restrânse de substantive, al căror sens implică trăsătura semantica 'animat'. Substantivele de acest fel se organizează adeseori în perechi alcătuite dintr-un substantiv masculin şi unul feminin, intre care diferenţa semantică constă numai din informaţia privind apartenenţa la un anumit sex - cf. leu: leoaică, nepot: nepoată etc. Relaţia de expresie care corelează în perechi substantivele mobile este, în cele mai multe cazuri, de tip derivativ, numeroase sufixe: -ă (bunic, bunică), •iflt (casier, casieriţă), -casă (brutar: brutărcasă), -oaică (iepure: iepuroaică) ş.a. servind la derivarea unui substantiv feminin de la unul masculin sau invers -cf. vulpe: vulpoi, gâscă: gâscan. Mai rar, ambele substantive sunt structuri derivative -porumbel: porumbiţă, de pildă. Asocierea poate fi numai semantică, ca în cazul perechilor de tip fată: băiat, mătuşă: unchi, capră: ţap etc. Varietatea (şi natura) mijloacelor de expresie a opoziţiei de sex şi gen, care caracterizează clasa, destul de numeroasă în limba română, a substantivelor mobile, o situează la nivel 1 e x i c a 1, şi nu la nivel gramatical16. O altă categorie destul de bine reprezentată de substantive care se organizează sistematic în perechi, asociind un substantiv masculin cu unul feminin, constituie cele în cazul cărora diferenţa de gen corespunde opoziţiei semantice 'pom/fruct' - cf. nuc. nucă, lămâi: lămâie, de exemplu. Apartenenţa substantivului la un anumit gen funcţionează astfel, cel puţin în unele cazuri, ca modalitate de punere în evidenţă a unor anumite deosebiri lexicale. Relevanţa semantică lexicală a genului nu se reduce la aceste situaţii în care masculinul şi femininul sunt asociate constant cu prezenţa unor anumite imitaţi de semnificaţie. Numeroase sunt exemplele de substantive in cazul cărora deosebirea de gen corespunde unor diferenţe semnificative nereductibile Ia o singură trăsătură şi care nu se manifestă sistematic. Astfel, între cal şi cală, cocoş, cocoaşă nu există nici o relaţie semantică; substantivul masculin termcn(-i) are sens diferit de cel neutru (termen, -e), programul (de lucru) este altceva decât programa (şcolară), substantivul neutru contrabas denumeşte instrumentul, cel masculin indică pe instrumentist, cuvântul zmeu(-ie), prin care denumim jucăria bine cunoscută, este neutru, în timp ce creatura fantastică din basmele copilăriei este denumită prin masculinul zmeu(-i). Situaţiile examinate pun în evidenţă rolul pe care genurile (masculin, feminin şi neutru) îl au in organizarea lexicului românesc: corelarea unor sensuri cu un anumit gen este sursa a numeroase cazuri de omonimie parţială. 16. Morfologia, pp. 114-115. 104 Gramatica 5. Diversitatea semnificaţiilor în care este implicat genul funcţionând ca element de diferenţiere lexicală nu permite stabilirea unei relaţii sistematice între genul substantivului şi o anumită unitate semantică. Prin această particularitate, genul se situează, sub aspect gramatical - in limba română, ca şi in alte limbi -, ca o categorie diferită de cele de număr şi caz: el apare ca o categorie fără funcţie referenţială, in măsura in care nu satisface condiţia caracterului dublu al semnului lingvistic; genul acţionează în cazul substantivelor ca principiu de organizare gramaticală care se manifestă prin prezenţa unor particularităţi flexionare - sincretisme, desinenţe - conducând la o grupare morfologică a substantivelor şi nu diferă de cel în virtutea căruia acestea sunt grupate in declinări (sau de cel pe care se întemeiază clasificarea verbelor în conjugări). Spre deosebire de încadrarea într-o declinare însă, apartenenţa la un anumit gen a substantivului nu e lipsită de relevanţă sintactici. Categoria de gen, desemantizată la nivel gramatical ca urmare a evoluţiei gândirii, se menţine ca element de organizare şi coeziune a grupurilor de cuvinte şi se manifestă prin acord: de genul substantivului depinde forma adjectivului adjunct, a pronumelui care îl substituie în discurs. In cazul acestor părţi de vorbire care cunosc flexiunea în raport cu genul, variaţia formală este purtătoarea unei informaţii, dar a unei informaţii unice, de natură sintactici: dependenţa faţă de un anumit substantiv. Aceeaşi informaţie este asociată variaţiilor de număr şi caz ale adjectivelor. Pronumele are o situaţie diferită, forma sa cazuală corespunzând locului pe care îl are în organizarea sintactică a enunţului in care apare. Centru al grupului nominal, substantivul de un anumit gen impune determinanţilor săi realizarea prin anumite forme, mereu aceleaşi. Asocierea constantă a unui substantiv cu determinanţi cu o anume formă explică păstrarea genului acestuia, persistenţa unei caracteristici care şi-a pierdut de mult acoperirea semantică. Conservarea genului substantivului se datoreşte particularităţilor de formă ale contextului: referirea la anumite tipuri de contexte în delimitarea genului substantivului ne apare astfel nu ca deziderat metodologic, ci ca reprezentând temeiul istoric real al existenţei actuale a acestuia. 6. Categorie fără temei referenţial la nivel morfologic, genul substantivului îşi păstrează în limba română funcţia de organizator sintactic şi se revelă ca un factor activ de diferenţiere lexicală, şi prin aceasta, de îmbogăţire a vocabularului. Reflexe ale distincţiilor originare, proprii genului, se regăsesc Ia nivel lexical în preferinţa, manifestată în cadrul cuplurilor omonimice, pentru neutru a substantivului care corespunde inanimatului (cf. contrabns(-nri)) şi contrabas(-i)t zmcu(-ic) şi zmcn(-i), in conştiinţa mai vie a corelaţiei gen 105 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE (masculin, feminin) şi sex în cazul categoriei, destul de bine reprczei în limba română, a substantivelor mobile, dar care nu este favorizai existenta în lexic a unor asocieri semantice de altă natură decât cea a sebirilor de sex cu distincta 'masculin: feminin', cum ar fi, de pildă, ziţia 'pom/fruct' în perechi de tipul portocal: portocala, nici de tendin| tuală de a acorda mai puţină importantă diferenţei de sex în cazul i substantive denumind ocupaţii, profesii (cf. ministru, decan etc.). In plan sintactic, genul substantivului este determinant în select formei adjectivului - atribut (melodia veselii) sau predicativ (Melodia csl selil, Melodia pluteşte vesela deasupra grădinii), dar şi, de cele mai multe a pronumelor: legătura dintre substantiv şi pronumele care îl înlocu se realizează prin acordul în gen, în primul rând1'. Există însă şi situaţii în care utilizarea pronumelui nu este condi{io de ocurenta prealabilă a unui substantiv, când relaţia dintre comunica realitate exprimată prin pronume nu presupune un intermediar-subs tiv. Aceasta este situaţia generală a pronumelui personal de persoanj a Il-a. Eventuala alăturare a unui substantiv (noi, absolvenţii..., de e* piu) are rolul unei explicitări facultative din punct de vedere sinta acordul dintre subiect şi verbul predicat nu este influenţat de prez substantivului (cf. Noi, absolvenfii,... consideram...). în construcţiil< acest pronume, forma de gen a adjectivului predicativ (Eu sunt mi mit/mulţumită, Tu pari vesel/vesela) se explică în plan referenţial, la trimite direct, fără intervenţia unui intermediar-substantiv. Forma de a adjectivului este în asemenea situaţii purtătoare a informaţiei referi re la sexul persoanei indicate prin pronumele personal şi, ca atare, c portă o semnificaţie diferită de cea care rezultă din acordul adjectivuli; substantivul regent. în acelaşi mod este selecţionată forma adjectivuli în construcţiile cu subiect inclus, unde pronumele personal subiect apare (cf. Sunt bolnav/bolnavii). Prin raportul direct pe care îl stabileşte între enunţ şi realitatea coi nicării, pronumele personal de persoana I şi a Il-a este factorul unei semantizări" a distincţiilor de gen sau, poate, un obstacol în calea di mantizării complete: nu întâmplător limbile care, ca cele mai multe dii limbile romanice, au pierdut neutrul sau chiar cele care, ca engleza, abolit deosebirile de gen în flexiunea substantivului şi adjectivului j trează unele forme pronominale pentru a indica masculinul, feminini chiar neutrul, exprimând astfel distincţiile semantice 'animat/noni mat', 'masculin/feminin', proprii categoriei de gen. Un vestigiu analog al unor distincţii semantice abolite este păstra limba română prin acord. Până astăzi se întâlnesc construcţii in care 17 17. Morfologia, p. 220. 106 Gramatica jectivul cu funcţie predicativă apare cu forma de plural neutru (feminin) in cazurile in care subiectul multiplu este reprezentat prin substantive marcate semantic prin trăsătura 'nonanimat', chiar dacă sunt gramatical de genul masculin, ca în exemplul Obrazul şi ochiul au scăpat neatinse, invocat de Al. Graur1” în discuţia purtată în jurul neutrului. Un exemplu asemănător este menţionat şi de I. Heliade Rădulescu18 19 20 (lama, şi munfii şi câmpiile sunt acoperite cu zâpad/f). Dimpotrivă, un exemplu ca Suntem convinşi că mi material dc nnalizd mai bogat ar putea mări inventarul adjectivelor antepuse10, în care, deşi subiectul inclus, exprimat printr-un plural al autorului, trimite la o persoană feminină, adjectivul predicativ este la masculin plural - şi e dificil de susţinut că formulările cu femininul (convinse sau convinsă) ar fi mai adecvate - pare a indica posibilitatea atenuării funcţiei referenţiale a genului chiar în aceste condiţii mai favorabile conservării ei. .Limbi ii blcralur*-. XXXVI (1989). voi. L pp. 5-10 Opoziţia de număr îu limba roniâuă contemporană O particularitate destul de recentă a limbii române o constituie frecvenţa construcţiilor de genul Sd... dezvolte gustul pentru literatură şi arte. „Contemporanul" 1979, nr. 42, p. 8, Amatorismul... îşi are evoluţiile fi tectoni-cile sale (Idem), în care se recurge la pluralul unor substantive în situaţii sintactice şi semantice unde este posibilă şi chiar preferabilă (şi până nu demult preferată) forma dc singular: utilizând singularul, în prima din cele două propoziţii citate (Sd... dezvolte gustul pentru literatură şi artă), informaţia rămâne aceeaşi; autorul a preferat însă acestei formulări, în care artă indică global activitatea (totalitatea activităţilor) creatoare de valori estetice, pluralul arte, care detaliază conceptul implicând explicit diversele domenii de creaţie artistică (muzică, pictură, sculptură etc.), fiecare cu mijloacele proprii de expresie. Preferinţa semnalată capătă o semnificaţie mai profundă dacă o raportăm la alte fapte, unele de dată mai veche din evoluţia limbii române şi care privesc realizarea opoziţiei de număr în flexiunea substantivului. Un asemenea fapt reprezintă, de pildă, modificările care conduc la diferenţierea formelor de număr ale unor substantive, până la un moment 18. Studii de Itngviilicâ generată, p. 352. 19. Gramatica româneasca, ediţie şi studiu de Valeria Guţu Romalo, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980, p. 79 (229). 20. Magdalena Popescu-Marin. Cu privire ta antqnincrea adjectivului In limbajul proci, în SCL. XXXI (1980), nr. 4, p. 457. 107 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE dat, invariabile: pântece (pl. pântece) devine pântec, pântece, vintre (pl. vintre) se diversifica in ifiniri, vintre' în urma unui proces în care, pomin-du-se de la forma unică interpretată ca plural, se reface o formă nouă de singular după modelul analogic al unor substantive cu flexiune completă*, ca: fir, fire, mâr, mere, casâ. case ş.a. Aceeaşi nevoie de a distinge prin forme clare deosebirile de număr a dus cândva la înlocuirea invariabilului mânu, mânu prin mâna, mânu şi, apoi, mâna, mâ(i)ni, a lui fie, fie prin derivatul fiică, fiicP, capabil să exprime fără echivoc opoziţia de număr şi să evite omonimia parţială (dar generatoare de supărătoare ambiguităţi, în acest caz) a intermediarului fie. fii cu masculinul fiu, fii. Transformarea invariabilelor în substantive cu forme distincte de număr este un proces ce poate fi urmărit de-a lungul întregii istorii a limbii române. De dată mai recentă şi cu o amploare mai redusă este fenomenul apariţiei unor forme de plural in -», diferenţiate astfel de singular, în paradigma unor substantive feminine nume de agent formate cu sufixul -(tor)toa-re, nu numai în cazurile în care se referă la obiecte inanimate'1, ci şi în situaţiile in care denumesc însufleţite, mai ales persoane: forme ca bocitori, învăţători, privighetori, ursitor? ele. (pentru bocitoare, învăţătoare...), deşi evitate în exprimarea îngrijită, se întâlnesc la un mare număr de vorbitori. Existenţa substantivelor invariabile nu reprezintă insă unica perturbare in manifestarea opoziţiei proprii categorici de număr. O deviere de alt tip constituie substantivele cu flexiune defectivă de singular (măruntaie, zori) sau de plural (cinste, foame, sete). O modalitate de remediere în asemenea situaţii reprezintă crearea analogică a unei forme de singular alături de ochelari, pantaloni, menţionate de gramatici de obicei ca plurnlia tnnlum, se întrebuinţează curent astăzi formele ochelar (Ochclarul a căzut şi s-a spart) şi pantalon ($i-a făcut un pantalon nou) în situaţiile în care este vorba de un singur obiect (pentru care exista şi alte modalităţi de exprimare - o pereche de pantaloni, de exemplu —, preferate altădată). Cele două forme pantalon, pantaloni; ochelar, ochelari se opun astfel, în virtutea distincţiei singular - plural1 2 * 4 5 6. 1. Al. Graur, Tendinţele actuale ale limbii române. Bucureşti. Editura Ştiinţifici, 196S. p. 83 2. Pentru modificările analogice ale flexiunii substantivelor, vezi J. Byck, Al. Graur, De finfln-ence du pi miel tur te tingulier da noua en roti imn», in BL, 1 (1933), pp. 14-57. 3 Paula Diaeonescu, Struclurâ ţi evoluţie bl morfologia substantivului românesc. Bucureşti, Editura Academiei RS.R, 1970, p. 112. 4. Al. Graur, op. efl., p. 125; pentru flexiunea acestor derivate, vezi Mioara Avram, Despre flexiunea substantivelor feminine terminate in -Oloare, in LR. XXVI (1977), nr. 1, pp. 5-13. 5. lorgu Iordan, Limba romi iul act nat,t O gramatied a „greşelilor’. Bucureşti, Editura Socec ct Co., 1943, pp. (A-CA; lorgu Iordan, Valeria Cuţu Romalo, Al. Nicukscu. Structura morfologici a limbii române contemporane. Bucureşti, Editura Ştiinţifica, 1967, p. 85. 6. Comp. Are un pantalon alb fi doi (sau douS perechi de) pantaloni gri. Merita sa fie subliniat faptul ca precizarea pereche este simţită necesara mai ales in folosirea la plural a substantivului. O situaţie analoagi se Înregistrează in cazul substantivului iuSdmg(i); ifari,,viituri par a fi - cel puţin din ce se poate deduce din dicţionare - mai puţin afectate de aceasta tendinţa, 108 Gramatica Destul de frecvent este şi singularul icră - Vă putem servi o icni7 8, iiii peşte-în locul lui icră6. în acest caz însă, cele două forme - dintre care cea recentă, cu aspect de singular, nu a depăşit limitele exprimării neîngrijite - nu corespund distincţiei semantice de număr. Completarea flexiunii substantivelor se realizează în limba română şi pe o altă cale, prin reunirea într-o paradigmă unică a două substantive complementar defective: carne, nume de materie, reprezentând ca atare un continuu „nenumărabil", folosit ca singular (cu o formă de genitiv-da-tiv, cănii) şi colectivul defectiv de singular cărnuri, care indică „diversitatea", „sorturile", se contopesc într-o paradigmă unică, completă, realizând un tip flexionar caracterizat prin trei forme distincte9. Sentimentul necesităţii şi utilităţii distincţiei singular-plural prevalează adeseori asupra deosebirilor semantice care le separă. Unirea într-o paradigmă a unor asemenea perechi de substantive defective depinde de factori diverşi: frecvenţa unităţilor lexicale, zona de răspândire, domeniul de utilizare etc. Un rol deosebit de important joacă distanţa semantică dintre ele. Fuziunea se produce mai uşor când intră în joc unităţile de conţinut „pluralitate de obiecte aparţinând aceleiaşi categorii" (semnificaţie care caracterizează pluralul în opoziţie cu singularul în cadrul categoriei de număr) şi „pluralitate colectivă reprezentând sorturi diferite de obiecte din aceeaşi categorie", ca in cazurile iarbă, ierbi, ierburi, stambă, stambe, slămburi etc. Diferenţa dintre Croieşte rochii din stambă viu colorată şi Croieşte rochii din slămburi viu colorate poate fi fără dificultate înţeleasă în sensul opoziţiei de număr. Reducerea la această opoziţie a diferenţelor dintre unităţi lexicale ca alamă, aramă desemnând „materia" şi alămuri, arămuri, care indică „obiectele" realizate din această materie, este mult mai dificilă: posibilitatea de reunire într-o unică paradigmă este şi mai greu de întrevăzut in cazurile în care sensurile proprii celor două unităţi reprezintă concepte între care relaţia se stabileşte pe baza unei asemănări exterioare, in virtutea unei particularităţi superficiale (comp., de pildă, lapte şi lapfi). Completarea paradigmei şi realizarea flexiunii de număr prin contopirea a două unităţi lexicale defective duc în multe cazuri la formaţii cu -uri. 7. lorgu Iordan, op. cil., p. 103. 8. Dintre dicţionarele curente, nunul in DEX apare in titlul reni, iert. pentru toate sensurile. Urii nici o precizare. In celelalte este înregistrat ca defectiv de singular; DA menţionează construcţii {cucuruz In icni, ogor ient) In care apare icni, dar cu sens complet diferit. 9. Valcria Gu|u Romalo, Morfologie tintctnraU a limbii romiitc (Subflanlrv, adjectiv, tvrfr). Bucureşti, Editura Academiei RS.R., 196S, p. 74; I. Coleanu (coord ), Georgeta Ciompcc, C. Do-minte, Vakna. Gu|u Romalo, CI. MArza, Em. Vasiliu. Limba rominJ contcmporamî, 1, Bucureşti. Editura Didactica şt Pedagogica. 1974, p IM. 109 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE Cum istoria acestor plurale colective pare a începe în secolul al XVlI-lea10 11, fuziunea, reunirea într-o paradigmă unică ca proces de oarecare anvergură pare a fi de dată relativ recentă. Cu acelaşi fenomen de extindere a opoziţiei de număr prin completarea paradigmei avem a face şi în situaţii de felul celor menţionate Ia începutul acestor însemnări, situaţii caracterizate prin folosirea la plural a unor substantive abstracte, care până nu demult erau întrebuinţate aproape exclusiv la singular. Cauzele selectării formei de plural variază de la un caz Ia altul, rezultatul este însă, din punctul de vedere al sistemului, unic: extinderea opoziţiei de număr în clasa substantivului. în propoziţiile citate la începutul articolului, prezenţa formelor orie, tectonici, chiar evolufii se datoreşte alegerii preferenţiale a pluralelor detaliante în locul singularelor, care presupun o viziune globală a conceptelor. înclinaţia evidentă a criticii literare actuale pentru pluralul concretizat prozen („bucăţi literare, lucrări în proză") poate avea explicaţii diverse: economia (proze e mai scurt decât lucrări în proză), paralelismul cu poezie, în cazul căruia alături de singularul folosit cu sens generic (poezia secolului nostru, de exemplu) limba cunoaşte şi pe poezie, poezii pentru a desemna lucrările subordonate acestui gen de creaţie literară. Răspândirea pluralului în locul abstractului singular poate fi - şi utilizarea în limba de azi a substantivului capacitate oferă o ilustrare bogată a fenomenului12 - rezultatul unui transfer morfologic greşit de la un sens la altul. Factorul favorizant cel mai important în situaţii de acest fel, prin care, realizând o veche tendinţă, abstractele tind să fie încadrate in schema morfologică „normală", caracterizată prin opoziţia singu-lar/plural, îl constituie o adâncă schimbare de mentalitate, o modificare a modului de înţelegere a lumii: filozofia şi ştiinţa modernă ne-au obişnuit cu relativitatea lucrurilor, ne demonstrează continuu varietatea ipostazelor, pluralitatea soluţiilor: geometria nu mai e una singură, deci suntem îndreptăţiţi să vorbim de (diverse) geometrii, adevărul absolut nu putem decât să-l aproximăm din aproape în aproape, ca atare pluralul adevăruri se impune cu necesitate pentru a putea exprima pluralitatea adevărurilor (relatixre şi parfiale). ..Limbi nimfuia", XXIX (1980). iu. 3 10. Al. Graur, Tendinţele aciuate ale limbii rvmbie, p. 92; Paula Diaconrscu. Structura fi evoluţie In morfologia substantivului mminesc, pp. 115-116. 11. Valeria Guţu Romalo, Corecţi lud ine fi greţcaU (Limba nmdint de azi), Bucureşti. Editura Ştiinţifica, 1972, pp. 86-87. 12. Cf., de exemplu. Unii [fi irotesc capacililile in lucrări care im-i rvyrezinld; pentru alte exemple şi situaţii arutloage, vezi op. cil., p. 87. 110 Gramatica linaniicn limbii (sorei mele) jpftil că limba se modifică cu trecerea vremii este de mult dovedit atât (realitatea lingvistică, cât şi de ştiinţă. Studiile de istoric a limbii - care j constituit timp de un secol preocuparea principală, dacă nu chiar uni-j a cercetărilor lingvistice - au demonstrat caracterul schimbător al lim-A revelând particularităţile evoluţiei, formele şi condiţiile de realizare a şesului. Progresele ştiinţei (nu numai a celei lingvistice), îmbogăţirea perfecţionarea posibilităţilor de investigare, rafinarea înţelegerii modu-5dc funcţionare socială a limbii au contribuit la o mai adecvată şi mai mpletă viziune a fenomenului de evoluţie lingvisticii. până la un moment dat, schimbarea era corelată mai ales cu istoria exler-rezultat al raporturilor dintre limbi, al relaţiilor unei limbi cu alte-dar şi al relaţiei dintre limbă şi societatea a cărei comunicare o asigură. Cu timpul, atenţia cercetătorilor s*a concentrat asupra istoriei interne, a oceselor de modificare provocate sau favorizate de poziţia in sistem a iptelor de limbă sau determinate de evoluţia raporturilor dintre diferite-variante (locale şi sociale) sub forma cărora se manifestă o limbă .vrică. Aceste variante configurează ceea ce E. Coşeriu numeşte „arhitec-sa limbii", influenţată şi ea de evoluţia societăţii. Varianta literarii, modalitate de comunicare supradialectală, a cărei apa-hc presupune un anumit nivel de organizare socială, participă într-un ad specific la procesul de evoluţie a limbii, reprezentând un factor uni-*1or, în raport cu diversitatea dialectală, şi conservator, ca urmare a carterului institufionalizat al normelor. Asocierea caracterului evolutiv cu un anumit tip de stabilitate face par-• dintre trăsăturile permanente ale limbii. Funcţia comunicativă a limbii ile cea care nu permite schimbarea brutală, profundă şi totală; absenta nui anumit grad de stabilitate ar pune în pericol comunicarea, temeiul ustenţei oricărei comunităţi sociale. Stabilitatea unei limbi este asigurată de mecanismele interne ale schim-Irii, de caracterul parţial şi de ritmul inegal al modificărilor: chiar în pe-radele special de active sub aspectul schimbării, caracterizate prin nu-ilrul mare al inovaţiilor, acestea nu reprezintă decât un procent relativ izul în raport cu cel al elementelor stabile coexistente în limbă. Evolu-i lingvistică, schimbarea, se realizează în timp, fiind precedată de un in-sval de durată variabilă în care coexistă inovaţia şi faptul lingvistic talia tinde să i se substituie. Raporturile de frecvenţă şi răspândire din-r „nou" şi „vechi" se modifică în timp în favoarea celui dintâi, ritmul diimbârii variind de la caz la caz şi depinzând de diverşi factori, interni 'externi. Nu lipsesc nici situaţiile în care prevalează vechiul, inovaţia ne- 111 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI UMBH ROMÂNE reuşind să se extindă, nici evoluţia sinuoasă, cu ezitări şi reveniri de regulă temporare. Perioada de coexistenţă variază de la un caz la altul. în condiţiile modalităţii specifice de evoluţie a limbii - care presupune schimbarea permanentă şi parţială - vorbim despre caracterul dinamic al limbii. Dinamica limbii este percepută atât ca istorie, ca schimbare în timp, cât şi ca mişcare realizată sub forma coexistenţei (la nivelul comunicării sociale în ansamblu, dar şi în uzul fiecărui utilizator al limbii date) în fiecare moment, în interiorul fiecărei faze, a noului şi vechiului, raportul de forţe dintre ele modificându-se continuu. Mobilitatea, dinamica sistemului, presupune această coexistenţă în raporturi concurenţiale a faptelor de limbă; schimbarea istorică implică încheierea ci, impunerea unuia şi dispariţia celuilalt. Existenţa variantei „limbă literară" în uzul comunicaţional al unei comunităţi lingvistice reprezintă de obicei un factor favorabil stabilităţii prin conservatorismul normelor, norma, prin caracterul ei de obligativitate insti-tuţionalizată, fixată prin lucrările normative şi răspândită prin instrucţie, se constituie in stavilă in calea expansiunii formelor lingvistice care încalcă regulile consfinţite ca normă, a faptelor care, în perspectiva normelor, se situează la nivelul „greşelilor". Varianta literară, în utilizarea ei atentă, se caracterizează in interiorul „arhitecturii" unei limbi printr-un grad superior de stabilitate asigurat prin instrucţie, stabilitate care este insă agresată de presiunea uzului mai puţin supravegheat, asociat cu vorbitorul mai puţin instruit, mai puţin familiarizat cu exigenţele normei literare, dar şi de „limba vorbită", de exprimarea orală. Frecvenţa mai mare a greşelilor de exprimare în comunicarea orală se datoreşte condiţiilor proprii acestei modalităţi de utilizare a limbii: grabei, lipsei răgazului de reflecţie, concentrării atenţiei asupra a ce este de spus în defavoarea construcţiei discursului etc. „Greşelile" de tot felul care pot fi întâlnite în exprimarea orală nu reprezintă o particularitate a „limbii vorbite", ci a tizului ei. Un exemplu edificator pentru raporturile dintre istoria şi dinamica limbii oferă, de pildă, evoluţia morfologică a substantivului sonîîn limba română. Făcând parte din grupul semantic al cuvintelor „nume de rudenie" (alături de mantii, talii, frate, unchi, socru etc.), grup caracterizat printr-o mare stabilitate, substantivul sorii, moştenit din latină, s-a păstrat de-a lungul întregii istorii a limbii române, în istoria lui înregistrându-se schimbări de sens şi de formă. Conţinutul semantic al substantivului s-a îmbogăţit: sensului moştenit („persoană de sex feminin considerată în raport cu copiii aceloraşi părinţi sau ai aceluiaşi tată ori aceleiaşi mame") i s-a adăugat - relativ târziu, sub influenţa unor modele străine - înţelesul „infirmieră, asistentă socială" (sorit medicalii). Suportul fonic al substantivului a cunoscut o evoluţie mai complicată. 112 G i n iii ii / ica Etimologic, soni face parte, alături de noră, oaspc, şarpe etc., din seria celor câteva substantive a căror flexiune păstrează din latină (şi) forma de nominativ singular (în condiţiile in care majoritatea substantivelor româneşti moştenite din latină derivă dintr-o formă unică de acuzativ-ablativ). în sistemul flexionar al limbii române, soră, surori se situează - împreună cu norii, nurori - ca reprezentând un tip de substantive neregulate. Caracterul flexionar aberant al substantivului se păstrează de-a lungul timpului. într-o primă fază (în româna comună) paradigma era constituită din formele sor(n) - pentru nominativ şi acuzativ singular - şi surore/surori -pentru celelalte cazuri de singular şi pentru plural. In condiţiile în care substantivele feminine se termină, de regulă, în vocală (-ă sau, mai rar, -c), finala formei de singular soru, sor (derivând din lat. soror) a reprezentat o excepţie, o neregularitate; tot neregularitate- faţă de flexiunea „regulată" reprezentată prin substantivele cu două forme distincte (casă/casc, masă/mese, curtefcăr\i,floare /flori) - este considerată diferenţa fonică dintre cele două forme (sorlt/surori) ale paradigmei. Descrierile gramaticale atribuie această neregularitate fie prezenţei desinenţei -ori, fie variaţiei insolite a radicalului: sor-, suror-. Textele din secolul al XVI-lea înregistrează alături de sor, soru o formă sorit, care - refăcută prin analogie cu substantivele regulate de tipul masă, fată, ladă - corectează una din particularităţile aberante ale flexiunii acestui substantiv neregulat. Constituirea limbii literare în secolul al XlX-lea conferă caracter de normă paradigmei soră, surori, a cărei neregularitatca se reduce la diferenţa fonică particulară care deosebeşte cele două forme. Forma etimologică sori# nu este acceptată de varianta literară a limbii române decât în grupări ca soru-mca, soru-ta (dar şi soră-mii etc.), unde cele două componente -substantivul şi posesivul - îşi pierd independenţa alcătuind un compus cu flexiune proprie (soru-mca, soru-mii, de pildă), diferită de cea cu care componentele participă ca unităţi de sine stătătoare la alcătuirea grupului nominal: surorii melc. în realizările nelitcrare ale limbii române este atestată şi forma de singular suror(ă), ca în Că-mi eşti frălior/Şi io-fi sunt suror; Gî (e-ai căpătai nuroră/Dc gîndeşti că (i-i sororă. H. Tiktin, Rumănisch -deutsches Wbrtcrbuch, 11, Bucureşti, 1911, sub soră. O evoluţie paralelă înregistrează flexiunea substantivului noră atât în varianta literară a limbii, cât şi în uzul popular. Secolul nostru, mai ales - s-ar părea - în cea de a doua jumătate, atestă o nouă fază în evoluţia flexiunii substantivului soră prin apariţia unei noi forme de genitiv-dativ singular, sore, utilizată - încălcând normele exprimării îngrijite - de unii vorbitori paralel cu surori: sorei mele, de exemplu (în loc de surorii mele). 113 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII KOMÂNE Varianta ne literarii a fost asociată de preferinţă, într-o primă fază, cu semnificaţia „infirmiera": Mi-arn Idsat sacul de drum In seama sorei dc serviciu (cf. Valeriu Anania, Aventurile peregrinului apter, Bucureşti, Editura Eminescu, 1985, p. 384) utilizarea ei acoperind ulterior şi sensul originar, de rudeiue. Creaţie analogică ca şi sorii, această nouă formă „regularizează" paradigma de singular a substantivului: soră/sora/sorei, ca şi casă/casa/casei. Extinderea acestei formaţii relativ recente afectează insă numai parţial paradigma substantivului: varianta de genitiv-dativ sore este totdeauna asociată cu morfcmul de determinare -x {sorei): răspunsul sorei, spune sorei etc. (niciodată *unci sore, acestei sore). Includerea in paradigmă a acestei forme, care la o privire superficială pare a avea un rol regularizator, accentuează caracterul neregulat al flexiunii substantivului prin (a) apariţia la genitiv-dativ singular a unor forme paralele a căror utilizare depinde, in mod cu totul excepţional in sistemul morfologic al limbii române, de gradul de determinare, de prezenţa sau lipsa morfemului de determinare definită: formele sora, sorei se opun seriei o (dar şi aceasta/orice/vreo) sora, unei {acestei/oricărei/vreunei) surori; (b) disocierea formelor de genitiv-dativ singular {sora, sorei) de cele de plural {surorile {nişte, aceste etc.) surori), surorilor (unor, acestor etc.) surori, omonime în flexiunea majorităţii covârşitoare a substantivelor feminine româneşti. Omonimia parc a avea tendinţa de a fi restabilită în vorbirea unora dintre vorbitorii actuali ai limbii române prin folosirea - s-ar părea mult mai recentă - şi la plural a formei analogice majoritatea serelor, toate sorele (cf. Agatha Christie, Chiparosul trist, Constanţa, fui., pp. 24, 26). in aceste condiţii, se poate spune că in uzul actual (scris şi vorbit) substantivul sorit cunoaşte trei paradigme: pe de o parte, cea literară, care se conformează normelor actuale, cu două forme de bază (sora, surori), şi, pe de altă parte, paradigmele care includ varianta neliterară sore. Dintre acestea mai răspândită este paradigma sorii, sore(i), surori, care poate fi intilni-tă chiar şi in exprimarea unui mare număr de vorbitori de limbă literară. Generalizarea, la singular şi plural, a variantei neliterare (sorii, sore) este. din punctul de vedere al limbii române îngrijite, clar conotată negativ, ca aparţinând unui registru subliterar. Utilizarea cu trei tipuri de flexiune a substantivului soni, care face parte din categoria cuvintelor cu cea mai marc stabilitate, dovedeşte că in uzul actual al limbii române acest substantiv reprezintă in organizarea morfologică a limbii române actuale un punct de instabilitate, de posibilă schimbare, ilustrând printr-o situaţie particulară caracterul dinamic al limbii. încadrarea acestei faze în perspectiva de ansamblu a istorici limbii române revelă modul specific de realizare a schimbărilor lingvistice, a evoluţiei limbii. „liuiUl ti luriMurS romiiu". 2000. nr. 3. pyi. 77- 80 114 Gramatica P Numele propriu şi articolul în limbn romană Tratat mai curând sumar in gramaticile tradiţionale, dificil de integrat în coordonatele semanticii structurale1, inclus ca realizare de tip special a grupului nominal în gramaticile transformaţionale1 2, numele (substantivul) propriu (NP) pare a se bucura de un statut privilegiat în cercetările - filozofice şi lingvistice - ale ultimului deceniu3 4. Acest reviriment al interesului se datoreşte progreselor logicii analitice, dar şi implicării enunţării şi a discursului în studiul lingvistic al comunicării. Examinarea NP din perspectiva referinţei şi a compatibili taţilor sintagmatice (examinare care pare a găsi un punct de sprijin promiţător în enunţ) scoate în evidenţă trăsăturile care îl particularizează în categoria substantivului, în care este inclus în mod tradiţional, dar şi ceea ce îl apropie de faptele de limbă care aparţin domeniului deicticelor. Semantica NP revelă atât caracterul unic al referentului său, cât şi legăturile, strict „istorice" şi convenţionale, care leagă NP de referentul pe care îl reprezintă. Prin sensul său nondescriptiv1, NP este independent5 faţă de organizarea semantică a limbii; rolul său în comunicare îi conferă o funcţie deictică6. In calitate de centru al unui grup nominal, NP se încadrează intr-o reţea complicata de determinanţi, ceea ce antrenează schimbări semantice şi morfologice. O poziţie centrală în această reţea ocupă articolul. 1. In limbile care cunosc această modalitate de determinare, se stabileşte un joc complicat de relaţii între NP şi NC (numele/substantivul comun). Relaţia „nume: articol" arc un rol proeminent in delimitarea celor două subclase: în cele mai diverse limbi, numeroase NP se caracterizează prin incompatibilitatea de asociere cu articolul. Afinitatea de semnificaţie dintre NP şi NC + articol definit derivă din funcţia lor comună, din faptul că ambele implică un referent unic. Asocierea cu un referent unic angajează, în cele două situaţii, mecanisme profund diferite: în cazul NC ea se bazează pe un sistem de opoziţii 1. F. de Saussure, Coun de linguistkfucginMe. 1976, p. 237: .Numele proprii. In 5ped.il ede de locuri,™ nu permit nid un fel de analiza ţi. ca urmare, nici o interpretare a elementelor componente." 2. identificat in structura de adAnrimc ca /definiwsubstantiv/. 3. Vrzi, dc pild.1, S. Krippke, L» logique des neua prefira, Pari». 1982; C. Kleiber. ProtoUmcs de rdfirma: descriptivii definit el nona profirn. Paris, 1981; Idem. Nominalei. Essais de simanliqire rîffrtntidle. Pari», 1994; M.-N. Cary-Prieur, Crauimatre du norii profire. Paris. PUF, 1994. 4. M -N. Cary-Prieur, ap. dlv pp. 11-12. 5. C. Kleiber, PmWbiw» de riffrmcc. detcriptkm difinie et nona proptei, pp,104-105. 6. In calitatea sa dc .termen" unic, NP se rrfert direct, lari a necesita un confinut descriptiv, la un .obiect" unic. 115 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI UMBII ROMÂNE determinative centrat pe articol, opoziţii din care NP sunt excluse prin capacitatea lor specifici de a se referi la (un) individ numi n du-1, indicând u-1 (deci fără evocarea unui conţinut semnificativ descriptiv): Cioplii şi artistul trimit, în mod diferit, la un referent unic (eventual acelaşi). 2. în organizarea gramaticală a limbii române, articolul are anumite trăsături care îi asigură o funcţionare şi un rol care îl opun altor limbi cunoscând acest tip de determinant. Specificitatea articolului românesc constă in (a) postpunerea articolului definit- particularitate pe larg discutată în literatura de specialitate - care a facilitat procesul de fuziune completă între desinenţă şi articol, şi (b) variaţia articolului şi în funcţie de caz (comp. fratele, un frate; fratelui, unui frate), particularitate căreia i s-a acordat mai puţină importanţă, dar care se revelă bogată în consecinţe7. Datorită acestei ultime particularităţi, articolul este capabil să-şi asume pe lângă valoarea originară de determinant, şi exprimarea informaţiei de gen şi număr8, dar şi de caz9, informaţie exprimată prin construcţii prepoziţionale în diferite limbi (ca franceza, spaniola, engleza etc.). Dimpotrivă, in germană, ca şi în română, articolul serveşte şi la exprimarea cazului. 3. în condiţiile morfologice proprii limbii române, rolul articolului asociat cu un NP se reduce la exprimarea cazului; semantismul specific al NP-care implică referentul unic - aboleşte componenta determinativă a articolului. Din punctul de vedere al asocierii NP cu „articolul", marcă de caz, se pot distinge în română mai multe situaţii: Ion vine. El este Ion, dar Văd pe Ion, Spun lui Ion, fratele lui Ion. Spre deosebire de nominativ, in utilizarea cazurilor oblice se recurge la mărci cazuale antepuso: pe pentru acuzativ (complement direct), lui pentru genitiv-dativ, care nu se deosebeşte de prepoziţia pe decât prin valoarea de caz exprimată şi prin provenienţă (în descrierile gramaticale este înregistrat ca „articol definit proclitic" utilizat cu NP masculine); în româna actuală Ini poate fi asociat, in aceleaşi condiţii sintactice, cu NP feminine (cf. fratele lui Maria, ca şi fratele lui Ion). Un comportament identic caracterizează NP provenind din NC - cum sunt Croitorii, Şchiopii, a căror vocală finală -u (< -ui), golită de semnificaţia determinativă originară, nu serveşte decât la deosebirea NP de NC10. 7. Vaieria Gu|u Ronulo. Le nmt rormain - ivotuiion el lyyotogie. In Maria llicscu, Sanda Şora (Hrsg), Ruminifdi: Typotope. Klttiii/tkalhi). SpraclKluirakteristik, Wcucnschftlichcr Verlag A. Lehmann, Urittdtfchheim bei WOrtsbivţ, 1996. 8. Ca In franceza, spaniola etc. 9. Valeria Gu]u Romalo, loc. cil. 10. Acelaşi ral are -a ia finala unor NP feminine - comp. f'fcuroj (NP): floare (NC), Valet* (NP): onieti (NC). 116 Gramatica Exprimarea relaţiilor de caz se realizează şi pentru această categorie de NP cu aceleaşi mijloace - cf. Croitorii este poet, /im invitat pe Croitorii, Sorn lui Croitorii. O situaţie diferită au NP geografice - Bucureşti/Buciircşliul este capitala litrii, Vine în Bucureşti, Cunoaşte Buciirtşliul, istoria Bucureştiului, Consacră un articol Bucureştiului. în acest caz, prezenţa indicelui de caz „articol" enclitic este facultativă pentru nominativ (subiect)11, exclusă în cazul acuzativului impus de o prepoziţie, obligatorie în celelalte cazuri. Aceleaşi reguli se aplică NP feminine ca: Mana, Ileana etc. (nume de persoană): Marin vine, Marin c Marin, Văd pc Marin, dar Spun Măriei, fratele Măriei etc. şi Craiova, Constanţa etc. (nume de locuri): Craiova este un oraş mare, Vine la Craiova, străzile Craiovei, Se oferă Craiovei, cu deosebirea că în acest caz finalele NP - care îndeplinesc rolul de marcă a cazului - sunt totdeauna omonime cu formele articolului definit asociat NC feminin -comp. Guşa e mare, pereţii casei etc.; excepţie fac construcţiile prepoziţionale - comp. Vii Ia Craiova şi Vii la gară. 4. Omonimia dintre mărcile de caz ale NP feminine şi articolul (definit) enclitic a fost exploatată în limba română flexionar şi derivaţional. Prin această omonimie se explică formarea unor vocative ca Ioană!, Ma-rie!u, utilizând terminaţiile -ă, -e (care apar ca desinenţe ale NP feminine în condiţiile de articol zero cf. casă, femeie). Spre deosebire de NC, unde finalele -a, -il corespund opoziţiei determinat dofinit/nedeterminat: casa/casă, în cazul NP feminine (de persoană), aceleaşi terminaţii realizează opoziţia cazuală nominativ (acuzativ)/vocativ: Ioana! /Ioană! Se ajunge astfel la forme paralele de vocativ: Ioană! (creaţie nouă) loano! (vocativ tradiţional şi familiar), dar şi Ioana! (vocativul - omonim cu nominativul - cel mai frecvent folosit); Mărie! Mario! Marin! etc., utilizate în aceleaşi condiţii. 5. In domeniul derivării NP, opunerea finalelor -aşi-ăserveşte Ia deosebirea NP feminine (Florica, Aurica, Ionica) de NP masculine (Floria), Aurică, Ionică); procedeul funcţionează în grupul substantivelor derivate cu -ic (+ -a/-ă). Finala -a este utilizată ca sufix derivativ şi în formarea unor NP feminine plecând de la masculine: Petra (NC) admite, in principiu, un tratament flexionar normal fiind compatibil cu variaţia în număr (nişte harpagoni, câţiva waţi), dar şi postpunerea articolului definit, care, in situaţia dată, îşi recuperează valoarea determinativă specifică. Acest transfer morfologic implică importante modificări semantice: NC (s pentru tu. Situaţia diferită din română se datoreşle, dimpotrivă, faptului că întrebuinţarea fictiv re-verenţioasă a lui vos = tu nu ii era conoscută. în vechea română, domnia la se opune lui domnia voastrd prin valoarea de număr. Introducerea la un moment dat a acestui procedeu a avut ca efect neutralizarea opoziţiei sin-gular/plural {dumneata/dumneavoastră), cele două formaţii devenind, în anumite circumstanţe, echivalente sub aspectul categorici de număr10 11. Italiana inovează înlocuind, pentru a evita repetiţia, formula substantivală originară printr-un pronume (ella. lei)'1. In urma acestei evoluţii complexe, uneori interferenţe12, sistemul romanic al pronumelui de politeţe ajunge să cuprindă forme de origine substantivală (A) şi pronominală (B). Cele de provenienţa pronominală sunt, la origine, pronume personale care şi-au modificat sensul iniţial (cf. it. voi) sau se substituie unei formaţii substantivale (it. ella, lei, de exemplu). Dacă celelalte limbi romanice recurg ia forme de tip (A) şi (B), româna şi franceza utilizează forme reprezentând un tip unic: franceza, de tip (B): vous, româna, de tip (A)13. Ca atare, categoria pronumelui de politeţe reprezintă rezultatul unei evoluţii unilaterale in franceză şi română, bilaterale în celelalte limbi romanice14. 3. în limbile romanice, pronumele de politeţe reprezintă o categorie aparte, care se caracterizează din punct de vedere : (a) semantic: toate, indiferent de sensul iniţial, exprimă ideea de persoana a Il-a asociată cu o atitudine deferentă15 16; (b) formal: pronumele de tip (A) îşi modifică aspectul fonetic10: rom. domnia la > dumneata domnia voaslril > dumneavoastră 10. Dumneata are totdeauna valoare de singular, duiii/mrnmsrnl poate exprima singularul sau pluralul: DNirmamtsfrţ domnule. ftifL., Dumneavoastră. ce elevi, nvefi Mintia. 11. In spaniola ţi portugheza Înlocuirea prin pronume nu este permisa. 12. Ca in italiana. 13. In români (contrar afirma;ici lui E. Bouraez, Elemcnts de lutguistupie mustite, p. W4). wi nu a fost niciodată folosit ca pronume de politeţe decât prin formele oblice subordonate lui ifiiwmnuxwjfnf (nu lui coi). In adresarea politicoasa se poate folosi numai verbul la persoana a Il-a plural (neinsoţit de dumneavoastră): Afi auzit, domnule profesor, ce s-a întâmplat?, situaţie in care um este cxdus- 14. In italiana, formele pronominale dc tip (B) rezulta direct (cf. iw) sau prin intermedierea tipului (A), in cazul ella, lei. 15. Pronumele dc tip (A) nu ptstreaz.1 numic din semnificatul originari - Cele de tip (B), de provenienţa pronominali, iţi modifica valoarea: it ella, de pilda, ajunge sâ exprime persoana a D-a. 16. Fuziunea celor doua componente in condiţiile unei frecvente intrebuinţlri explica uzura fonetica. 121 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI UMBtl ROMÂNE spân. mesa mcrccd > usted cat. vostra (vossa) nurci > vostt port. vossa nurci > vossemcci > voce Vossa Excelincia > vossetiiuia > vossincia (vocincia). Ceea ce caracterizează pronumele de tip (B) este indiferenţa lor flexionară faţă de categoria de gen (cf. it. ella, Ici, de pildă) sau, în unele cazuri, faţă de categoria de număr (cf. rom. dumneavoastră, de exemplu). In spaniolă, cele două pronume având pe ww ca punct de plecare au aspect complet diferit (vos/vosotros) prin includerea unui nedefinit în corpul fonetic al pronumelui personal. (c) sintactic: pronumele de politeţe se caracterizează prin reguli proprii de acord, care presupun derogări faţă de normele obişnuite ale acordului17 18. Numele predicativ nu depinde ca formă de gen (şi uneori de număr15) de aspectul formal al pronumelui de politeţe subiect: rom. Dumneavoastră sunlefi bun (-d, -i, -e) fr. Vous Ites enlUi (-ie, -i$, -Ars) spân. Usted es generoso (-a) it. Lei i con ten to (-a) Realizarea verbală a predicatului păstrează în acord regimul originar: apare, în spaniolă, portugheză, italiană sau catalană, totdeauna la persoana a 111-a, dacă subiectul nu este vos (vezi exemplele precedente). în română, verbul asociat ca predicat unui subiect pronume de politeţe apare la forma de persoana a H-a; fenomenul este cunoscut şi limbii italiene, unde are însă un caracter mai curând sporadic şi dialectal: rom. Dumneata scrii Dumneavoastră sericii calabr. Vussignuria duve vai?19 20 înlocuirea*0 persoanei a III-a prin persoana a Il-a se explică prin: - atracţia exercitată de persoana exprimată prin posesiv;10 - modificările relaţiilor existente între cuvinte: construcţia substantivală reprezentând un titlu onorific putea fi urmată de un verb la persoana a IT-a în situaţiile în care era utilizată ca vocativ, fn acest caz, o pauză (vir- 17. Norma dc acord a predicatului cu subiectul exprimat prin pronumele de poliţele este rezultatul gr.tmaticdlu.lrii unei situaţii de acord aii sensum. 18. Vezi, de pilda. rom. duninawoaslri: DumttavotMrd muicii bun (-4, -i, -e). Dumneata se asociază numai cu singularul. 19. C. Rohlfs, HislaruchcGrnimratfik der llalicjtischen Spmclie unit dirrr Mundariat, II. p. 219. 20. Construcţia cu verbul la persoana a lll-a (de tipul Domni* la flie), deţi nu apare in textele vechi româneşti, trebuie si fi fost utilizata la un moment dat ca ţi formulele ascmSnJtoare Miria la ftie, tnUlimca la vrea (care pot fi asociate ţi cu verb la persoana a 11-a, foarte probabil prin analogie cu domnia la). 122 Cr iim atica tuală) separă verbul de vocativ: Domnia la ştii toiul acum. Ulterior construcţia substantivală îşi pierde independenţa prin neglijarea pauzei, fiind înglobată în structura sintactică a frazei următoare. Ca urmare, vocativul este interpretat ca nominativ (subiect)21: Domnia ta/dwimcata ştii totul acum. Particularităţile semantice, formale şi sintactice mai înainte discutate dovedesc existenţa, în limbile romanice, a unei noi categorii de pronume personal, la care ne-am referit folosind termenul pronume de poliţele22 şi care ar trebui înregistrate în gramatici şi discutate ca atare23. Pronumele de politeţe nu poate fi însă desprins de sistemul pronumelui personal nici din punct de vedere semantic, ţinând cont de semnificaţia fundamentală comună, nici din punct de vedere morfologic, având în vedere că pronumele de politeţe includ în flexiunea lor formele atone ale cazurilor oblice ale pronumelui personal: rom. Pe dumneata (dumneavoastră) te (ud) cunosc24 fr. Vous, je ne vous connais pas it. Lo conosco sp. A usted Ic conozco port. Mostrei-llie a vocâ Relaţia dintre pronumele de politeţe şi pronumele reflexiv este analogă cu cea dintre pronumele personal şi reflexiv : rom. Dumneata te duci fr. Vous vous en allez it. Lei se ni andato sp. Usted se mărci ta port. Voce lava-sc 4. Din punctul de vedere al organizării interne a pronumelor de politeţe limbile romanice se repartizează în două tipuri: (a) tipul caracterizat printr-un pronume de politeţe cu realizare unică, tip re- f>rezentat de franceză, unde vous, ca pronume de politeţe, se opune lui tu25. întrebuinţarea tot mai frecventă a lui vous în anumite condiţii sociale26 şi circulaţia mai restrânsă a lui tu poate conduce la atenuarea acestei opoziţii; 21. Datorită si omonimiei celor două forme cazualc. 22. Termen utilizat de gramaticile româneşti. 23. Gramaticile, cu excepţia celor româneşti, neglijează sau ignoră această categorie: unele gramatici (cele portugheze, de pildă) lo Înregistrează ca pronume personale, altele le discută numai in legătură cu problemele de acord. 24.1;r. Diez. care In lucrarea sa Gmnmwtik der mmniscken Spncha menţionează fenomenul tn română, II consideră o trecere .de la dumicate Ia simplul tu". 25. Această opoziţie semnificativă este proprie singularului, omonimia celor două pronume anulându-se Ia plural (cf, dc exemplu, Vous allez venir). 26. Utilizat aproape tn exclusivitate (cel puţin până la un moment dat) in mediu urban, mai ales de persoanele instruite. 123 ASPECTE ALE EVOLCJ1EI LIMBII ROMÂNE (b) tipul reprezentat prin celelalte limbi romanice, in care categoria prenumelor de politeţe include două sau mai multe elemente. Cum am văzut în cele precedente, se ajunge la acest tip fie printr-o evoluţie unilaterală, ca în română, fie ca rezultat al unei dezvoltări bilaterale, cum s-a întâmplat in celelalte limbi romanice. Raporturile care se stabilesc între diversele pronume de politeţe diferă de la o limbă la alta. Relaţia dintre pronumele de politeţe poate fi o relaţie de echivalenţa, diferitele forme fiind întrebuinţate simultan în regiuni diferite. In acest caz, diversele pronume de politeţe aparţin unor dialecte sau graiuri diferite, deci unor sisteme lingvistice diferite. Este cazul limbii italiene, de pildă, unde cile, lei, voi se utilizează în nord, vossia in Sicilia, sdo (< Signorc) în Corsica etc.27 în alte cazuri, diversele pronume de politeţe se pot succeda in timp. Astfel, v6s, care este singurul utilizat in textele vechi spaniole, a fost aproape complet înlocuit în limba modernă prin sinonimul său mai recent iistcil2*. Usia (< Vuestra seiloria) este şi el un arhaism. în catalană, unde utilizarea lui uo5 s-a restrâns ca urmare a extinderii lui vostt!, pare să se producă o întoarcere la vos, ca rezultat al unei reacţii naţionaliste faţă de vos-ti, considerat un efect al influenţei castilianei29. Când două sau mai multe pronume de politeţe coexistă in acelaşi sistem lingvistic, se constată tendinţa de diferenţiere semantică30 31 in sensul marcării unor grade diferite de respect. In română această diferenţiere este foarte clară: dumneavoastră este mai politicos decât dumneata, care, la rândul său, este mai respectuos decât tu, dar mai familiar decât dumneavoastră. O gradaţie asemănătoare se constată în portugheză, unde se întrebuinţează voci şi vossemece în condiţii similare celor în care româna recurge la dumneata, în timp ce, ca echivalente pentru dumneavoastră, se utilizează Vossa Excilcncia dar şi formele abreviate Vosselincia, vossencia, dar şi o senilor, a senhora, Vossa ScitJioria3'. 27. C. Rohlfs, Hutonsdie Cm/imulik iIer llatiamchat Spradit wtd 3mr Muiv&trttn, pp. 219-220. 28. V6s, dispărut complet din spaniola moderna, este păstrat ca forma arhaica în rugăciuni, în textele de legi, în lucririlc dramatice cu subiect Istoric (c/. Bello y Cucrvo. Gramiliai de fit tcngita autitt.ma, Paris, 1911, p. 61). 29. Cf. Francesco de B. Moli, Gram,Mai datorita catativu. Madrid, 1952. pp. 319-320. 30. Fenomen obişnuit în situa|iilc de sinonimic. 31. Dicţionarele precizează, de obicei.valoarra familiara a formelor voci ţi voaemeci (amândouă deriva prin contragere din tesw maţi); in cazul celorlalte nu se da nici o indicaţie asemănătoare (vezi, de pilda, Domingos de Azevedo, Gmndc ditianirio ivrlu$uii-friincct, IV cd„ Lisboa, 1953); in UmgcnschMts TascheimOrterbiidi portugkstidi-dcitlKk, Berlin, 1911, se face precizarea „andere unter Hohcrgcstelten" In legătură cu toeetirui. 124 Gramatica în comparaţie cu româna, portugheza se caracterizează prin numărul mare de mijloace lingvistice utilizate în exprimarea aceluiaşi grad de respect52. Un fenomen asemănător pare a se produce în italiana de nord, unde voi este folosit „fără a avea un conţinut exagerat de respectuos, deci in relaţiile dintre egali, între necunoscuţi şi de la superior Ia inferior"39. Pentru a face ca voi să devină mai respectuos, in unele graiuri, i se asociază Signo-mM. Pentru a exprima un respect deosebit în stilul epistolar se utilizează Vossignoria. 5. Prin crearea pronumelui de politeţe sistemul pronumelui personal se îmbogăţeşte, în planul conţinutului, prin apariţia unor opoziţii necunoscute limbii latine. Pronumele de politeţe se asociază cu pronumele personal de persoana a 11-a într-o opoziţie binară privativă, în care pronumele personal reprezintă termenul nemarcat (el indică persoana a II-a fără a implica atitudinea respectuoasă caracteristică pentru pronumele de politeţe). Ca urmare a diferenţierii semantice a diverselor pronume de politeţe - fenomen care se realizează în română şi portugheză - opoziţia binară privativă se transformă în opoziţie graduală de trei termeni: tu/dumneata/dumneavoastră. Consecinţa apariţiei pronumelui de politeţe o constituie implicarea pronumelui personal de persoana a II-a în două serii de opoziţii: eu/Iu /el dumneata dumneavoastră Astfel cele două serii de opoziţii proprii pronumelui personal se organizează în fascicul55, pronumele personal de persoana a II-a constituind punctul de intersecţie. 6. Existenţa unui pronume de politeţe pentru persoana a II-a poate antrena necesitatea unei forme analoage pentru persoana a IlI-a, necesitate satisfăcută în română prin transformarea in pronume a unei formule substantivale asemănătoare cu cea din care derivă pronumele de politeţe de persoana a II-a: substantiv (domnia) + pronominal. Cele două pronume se diferenţiază prin cel de al doilea element constitutiv, adjectiv posesiv, în dumneata, dumneavoastră, formă de genitiv a pro- 32 33 34 35 32. Titlurile onorifice par a fi fost deosebit de numeroase In portugheza, utilizarea diverşilor termeni de adresare in raport cu diferitele ranguri era stabilita prin lege (cf. Antenor Nasccn-tea, Fârmtilat de tralantento no Brciil noi secuhs XIX e XX, in „Revista portuguesa de filologia", 11-111(1949-1950), pp. 52-59. 33. G. Rohlfs, op. cit., p. 219. 34. Ibr.lc.ii. 35. N.S. Troubelzkoy, Principe*depkottotogie, Paris, Klincksicck. 1949, pp. 91-92; J. Cantineau, Lcs opjxtitiotif signifteativet, in „Cahwrs F. de Saussurc", X (1952), p. 37. 125 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE numelui personal de persoana a IlI-a, în dumnealui36. Această particularitate face ca, spre deosebire de pronumele de politeţe de persoana a H-a, care este invariabil ca gen, iar în cazul lui dumneavoaslrd şi ca număr, cel de persoana a IlI-a variază în raport cu aceste categorii gramaticale (dumnealui, dumneaei, dumnealor). Ca urmare a formării unui pronume de politeţe pentru persoana a Ill-a se instalează opoziţia binară privativă : el (ea)/dumnealui (dumneaei). Sub influenţa opoziţiei graduale de la persoana a Il-a : tu/dumneata/dumneavons-trd, pronumele personal dânsul este atras in scria prenumelor de politeţe37, ceea ce are ca rezultat instituirea opoziţiei graduale el/dânsul/dumnealui. Celelalte limbi romanice nu au creat un pronume de politeţe de persoana a IlI-a, deşi folosesc în adresare numeroase formule substantivale, care rămân la nivelul mijloacelor lexicale de expresie. 7. Din cele expuse mai înainte rezultă că sistemul pronominal romanic este sensibil mai bogat decât cel latin, complexitatea sa variind de la o limbă la alta. Sistemul cel mai complex este cel românesc, urmat de cel portughez; cel francez se plasează la celălalt capăt al seriei. ui/ le intime du pnwom penonnel dam la langua renana], fa Reeueil d'Audet romana, putitie i 1'occaMuo du l.\r Cotîgri» IntrroaliuaW dc Liufimliqur Roraunr i Utbonne il« 31 Mari nu 3 Arril 1959, Bar are*. L'ditioni de I'Academie de U Hfyul»lu|ur Pofmlnirc «oumaine. 1959. pp. 79-86 Forme ale politeţii verbale 1. între numeroasele reguli care organizează viaţa în societate, relaţiile dintre indivizi sau grupuri sociale - determinate complicat de interese comune sau contradictorii, de raporturile de forţă sau de statutul social al persoanelor, de condiţiile concrete ale epocii sau ale momentului - se încadrează şi cele ale politeţii. Legile, normele etice, preceptele politeţii, ca şi diferite obiceiuri rituale, reprezintă faţete ale aceluiaşi mecanism şi au, toate, o finalitate comună: bunul mers al societăţii, asigurarea „normalită-ţii" relaţiilor umane. înţeleasă ca ansamblu de reguli vizând gesturi, atitudini, dar şi. nu în ultimul rând, forme şi formule verbale, politeţea reprezintă o instituţie socială şi culturală variabilă in timp şi în spaţiu, de la un popor la altul, de la o epocă la alta. Fiecare cultură implică un sistem de reguli de comportament mai mult sau mai puţin specifice a căror nerespectare - calificată ca proastă creştere, obrăznicie, bădărănie şi resimţită ca ofensă, jignire, in- 36. Formula domnia ţa (echivalenta ca organizare cu domnia la), deşi destul de frecventa, nu ajunge sA se transforme In pronume. 37. Al. Niculesoi ţi Alexandra Roccric. Pronumele Mitsui' tu limita rpm.hiJ, In SCL. VIU (1957), iu. 3, pp. 337-338. 126 Gramatica sultă - este sancţionată social, in funcţie de gravitatea consecinţelor, prin dezaprobare, blamare, discreditare socială, dar şi prin pedepse mai concrete, mai „contondente" (duelul, de pildă, a reprezentat o lungă perioadă un mod de a răspunde unei jigniri), în unele cazuri putându-se ajunge chiar la sancţiuni penale. Politelca verbalii (ca şi reversul ei, impoliteţea, obrăznicia) se manifestă prin forme de expresie extrem de diverse, de la cuvinte specializate şi formule de adresare cu caracter mai mult sau mai puţin obligatoriu până la modalităţi de construire a discursului, care capătă uneori aspectul unor complicate strategii comunicaţionale mai mult sau mai puţin personale. Realizarea comunicării presupune, ca primă condiţie, cooperareaparticiparea la actul de comunicare a cel puţin doi interlocutori. Exceptând anumite situaţii cu caracter special, implicarea intr-un dialog, intr-un act de comunicare, este în cele mai multe situaţii un act benevol, care depinde de acceptarea interlocutorilor de a se lăsa antrenaţi intr-o asemenea activitate. De aceea persoanele interesate de desfăşurarea (şi, eventual, finalizarea) activităţii comunicative sunt în situaţia de a se menaja reciproc, evitând întreruperea prematură, prin abandon, a activităţii dialogale, realizată prin contribuţia succesivă a interlocutorilor*. De aceea polilelea, ca modalitate de menajare a imaginii (a „feţei") pozitive şi negative5 a interlocutorilor, reprezintă un factor important în asigurarea derulării în bune condiţii a comunicării dialogale. 2. Din recuzita lingvistică a politeţii, componenta cea mai puternic socializată - în sensul includerii in sistemul limbii şi al constrângerilor sociale - este cea care priveşte adresarea: cele mai multe limbi cunosc modalităţi, formule specializate de adresare, corespunzând, mai mult sau mai puţin strict, condiţiilor concrete de comunicare. Iniţierea unei activităţi dialogale. ca prim moment al comunicării, presupune apelul la formule, cel mai adesea social stereotipizate, destinate captării atenţiei interlocutorului virtual şi atragerii Iui în actul de comunicare. Momentul de iniţiere a activităţii comunicative este marcat adeseori prin formule de salut, diferind de la o limbă la alta4, sau de modalităţi de interpelare (vocative şi interjecţii) mai mult sau mai puţin specializate. 1 2 3 4 1. H J*. Grier. Logic and Conversat ion, in P. Colc, ). I. Morgan (Eds), Syntax and Semantica, III. Speech Actf, New York, Acadcmy Press, 1975. 2. Realizarea activităţii dialogate se caracterizează prin contribuţia succesiva a doi (sau mai mulţi) interlocutori in condiţiile schimbului de roiuri, fiecare participând ca emiţător (locu-tor) ţi receptor (alocutor). 3. P. Brown, S. Lcvinson, Poiitenns. Sonic Universali in Language Usage, Cambridgc. Cambrid-ge Unlverslty Press. 1987. 4. Pentru română vezi, de pildă, G. Caragaţă, Formulele de salutare In limba numind, in BPh, VI (1939), pp. 60-76; Marica Pietreanu, Salului In limba romănA, Bucureţti, Editura Ştiinţifică, 1934; Tatiana Slama-Cazacu. Formule de pahlefe, in SCL, XXXIV (1983), nr. 3, pp. 237-263 ţi nr. 4, pp. 287-310. 127 ASPECTE ALE EVOLUŢIEt UMBH ROMÂNE Mijloace de expresie specifice marchează şi celelalte etape ale procesului dialogal. Diversele limbi dispun de un inventar de procedee şi mijloace lingvistice destinate relansării sau încheierii activităţii de comunicare; în acest ultim caz, o pondere specială au formulele de salut. 3. Adaptarea mesajului la exigenţele principiului politeţii vizând menajarea persoanei se realizează Ia nivelul mesajului prin selectarea mijloacelor lexicale şi gramaticale in sensul adecvării social-circumstanţiale a comunicării. în organizarea gramaticală a limbii, o zonă destul de largă constituie elementele a căror semnificaţie implică în mod direct raportarea la procesul de comunicare5 6. între acestea o poziţie centrală ocupă pronumele personale. Ceea ce caracterizează această categorie de pronume este faptul că semnificaţia lor depinde, sub aspectul informaţiei specifice, al valorii comunicative, de actul concret de enunţare: în interiorul acestuia, pronumele personale îşi modifică semnificaţia indicială (referinţa) în funcţie de schimbarea poziţiei interlocutorilor faţă de cei doi poli ai comunicării verbale: emiţătorul şi receptorul. Prin implicarea nemijlocită în activitatea de comunicare, domeniul gramatical reprezentat de pronumele care exprimă persoana se revelă, cum era de aşteptat, deosebit de sensibil faţă de dezideratul menajării interlocutorilor. Un loc central în registrul adresării (şi referirii) reverenţioase faţă de alo-cutor ocupă modalităţile de expresie a persoanei a 11-a (prin pronumele personale şi, implicit, ca efect al acordului, prin forma verbului care îi este asociat). Cele mai multe limbi disting prin mijloace lingvistice diferenţiate între „familiar” şi „revercnţios", între „oficial” şi „neoficial". Distincţiile se organizează preferenţial intr-o opoziţie binară de tipul fr. lu/vous, germ. du/Sie ctc. 4. Limba română dispune de un „instrumentar" pronominal mai rafinat de exprimare a persoanei a Il-a, dispunând de trei termeni: Iii/dumneata / dumneavoaslrd, dintre care ultimele două, pronume (personale) de politeţe, formate în română printr-un proces de fuziune a componentelor grupărilor domnia ta, domnia imstrif’. Prezenţa termenului mediu dumneata (realizat şi ca mata, malale, dar şi, regional, mneata, mneatalc, tale, tal ied etc.) atenuează bipolaritatea distincţiilor, introducând posibilitatea unor nuanţări necunoscute sistemelor binare. Utilizarea adecvată a celor trei pronume asociază componentei fundamentale - care are în vedere raporturile 5. E. Bcnveniite, /*nsMhnrt de BHgukliqnegâtdnk, L Pari*, Gallimard, 1966. 6. Vezi rii/ra p. 131. Gramatica de vârslă şi/sau de poziţie ierarhica dintre interlocutori - dimensiuni suplimentare exprimând atitudini afective şi grade diferite de intimitate intre locutor şi alocutor. în cazul variantelor termenului mediu, sensului specific (determinat de opoziţiile care organizează aceasta serie de pronume personale) i se adaugă haloul preferinţelor regionale: astfel, faţă de dumneata (care poate fi considerat termenul literar neutru), mnta(lc), de pildă, păstrează pentru numeroşi utilizatori ai limbii literare de azi amintirea originii sale moldoveneşti. Comunicarea actuală (mai ales orală) înregistrează în această zonă a limbii tendinţa de extindere a utilizării termenului familiar, colocvial, tu, în situaţii care depăşesc nivelul relaţiilor familiar-amicale şi, ca un corolar, restrângerea folosirii termenului mediu dumneata. Preferinţa, în condiţiile adresării directe, pentru pronumele tu (cu toate consecinţele de organizare sintactică impuse de constrângerile gramaticale specifice), evidentă în registrul sociostilistic reprezentat de exprimarea generaţiilor tinere, poate fi explicată prin circumstanţe şi factori diverşi, între care se impune cu evidenţă modelul occidental (reprezentat prin engleză, în primul rând). In interviuri, în emisiuni radiofonice sau de televiziune, la colocvii şi la „mese" mai mult sau mai puţin rotunde, preferinţa pentru tu este, în multe situaţii, efectul dorinţei de a imprima un caracter relaxat, spontan actului de comunicare. Această tendinţă, evidentă mai ales la nivelul comunicării mass-media, îşi află sprijinul în modelul emisiunilor analoage occidentale7. Extinderea folosirii pronumelui tu satisface dorinţa - mai evidentă în cazul generaţiilor tinere - de conformare faţă de modelul dezinvolt, spontan şi nonconformist al filmelor şi emisiunilor similare occidentale8. (In treacăt fie spus, comunicarea dezinvoltă şi spontană, antrenantă şi atractivă în principiu, poate eşua - cum se întâmplă, din păcate, adeseori - în sporovăială neinteresantâ şi fără farmec.) Realizarea acestei tendinţe promovate de condiţiile sociocomunicaţio-nale actuale este favorizată de faptul că atât Iu, cât şi dumneata (matale etc.), în poziţie de subiect, se asociază cu forma de persoana a ll-a singular a verbului predicat, neutră sub aspectul politeţii; ambiguitatea formei 7. In unele cazuri, favoarea acordata adresării cu iu poate fi efectul reacţiei la impunerea, de altildata, a „oralităţii scrise" in emisiunile radio sau de televiziune, prezentate ca spontan orale, dar urmând un text scris, dinainte controlat. 8. Elocvente sunt in acest sens comentariile unei tinere jurnaliste: „Pronumele Iu se foloseşte din ce in ce mai mult in relaţiile de serviciu ţi la noi"; „Tii conferit comunicării o anumita dinamica, fâcând-o mai eficienta'; „In ţari cu tradiţie democratica, yow sc traduce dc obicei prin fu (?], ţi acest tip de rclaţionarc (!] este privit ca forma de comunicare dezinhibantâ. meruta sa asigure o integrare mai uşoara in comunitate"; „Tu, spre deosebire de lungul euvint dum-iwatuits1/3, are un sens al imediatului". „Dilema", 1998, nr. 291, p. 7. 129 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBI! ROMÂNE verbale, în condiţiile de omitere - normală în limba română - a pronumelui subiect, suspendă posibilitatea distincţiei (reverenţioase, realizate în condiţiile actualizării subiectului prin tu sau dumneata). Forma verbală, neutră din perspectiva variaţiei de deferenţă, poate fi interpretata virtual ca fiind asociată cu oricare din cele două pronume. în mod paradoxal, dacă ţinem seamă de tendinţa mai înainte discutată, uzul actual înregistrează o interpretare nefavorabilă extinderii pronumelui Iu: în convorbirile ocazionale între persoane necunoscute, folosirea în adresare a unui verb la persoana a Ii-a singular, neînsoţit de un pronume subiect (Pennite-mi (te rog) să încerc mănuşile. Arată-mi şi modelul celălalt, de pildă), este, adeseori, resimţită ca jignitoare: forma verbală poate fi interpretată virtual ca Fiind asociată cu tu şi considerată nepoliticoasă, condescendenta. Ca urmare, în situaţiile de comunicare implicând posibilitatea lezării unor susceptibilităţi sociale, a unor eventuale complexe de inferioritate, este preferabilă folosirea formei de plural a verbului la persoana a Il-a (Pemitcfi-mi..., Arătafi-mi...), care se asociază (în condiţiile în care adresantul este unic) cu totdeauna reverenţiosul dumneavoastră. Sub influenţa limbii engleze (in care, prin prezenţa unei forme unice de adresare, you, corespunzând nu numai lui tu, dumneata, dumneavoastră, ci şi lui ivi, sunt abolite atât distincţiile politeţii, cât şi opoziţia singular/plu-ral) se înregistrează ocazional, in uzul actual, utilizarea pronumelui tu în contexte in care, ţinând seamă de restricţiile lingvistice şi socioculturale, trebuia să se recurgă la dumneavoastră (singular): traducerile păcătuiesc adeseori transpunând pe you prin tu în toate situaţiile în care, ca expresie a singularului, nu poate fi echivalat prin voi. Firescul exprimării româneşti este contrariat de extinderea lui tu ca modalitate de adresare în situaţii mai puţin familiare: în comunicarea dintre persoane care nu se cunosc (şi au depăşit vârsta copilăriei), în adresarea către un superior ca poziţie socială sau ca vârstă, normalitatea lingvistică românească preferă o formulare mai deferentă (sau mai distantă), care impune apelul la formele pronominale ale politeţii. Ca atare, traducerea lui you prin tu într-o replică adresată unui personaj căruia i s-a răspuns anterior prin Da, domnule (corespunzând lui Yes, sir) este supărător inadecvată. 5. Deferenţă rcverenţioasă se manifestă nu numai în cazul pronumelui de persoana a Il-a, în adresarea directă. Menajarea persoanei (a interlocutorului direct sau a unui terţ, participant sau nu la activitatea dialogală) presupune introducerea unor distincţii analoage şi la nivelul pronumelor de persoana a IlI-a. ^ în această situaţie, limba română, ca şi multe alte limbi, opune o formă neutră (el, ea) unor modalităţi de referire reverenţioasă; din panoplia referirii deferente a limbii române fac parte pronumele de politeţe dumnealui. 130 C ra mutica dumneaei etc., ca modalitate generală, dar şi numeroase formule variind în funcţie de statutul social al persoanei, cum sunt excelenta sa, alteia sa (rega-/tf), prea cuviosul, prea sfinţia sa, sanctitatea sa etc. Şi de această dată, sistemul de opoziţii este mai complicat în limba română. în primul rând prin includerea între el şi dumnealui a unui intermediar, dânsul. Sub influenţa opoziţiilor de la persoana a H-a (lu/dumnea-ta/dumneavonstrâ), dânsul, iniţial echivalent al lui el (el = dansul/dumnealui), este folosit, de la un moment dat, ca modalitate de referire mai politicoasă (corespunzând formei de adresare dumneata), ceea ce antrenează modificarea sistemului de opoziţii, care devine el/dânsul/dumnealui9. Modificarea de statut, relativ recentă, a pronumelui dânsul a fost favorizată de o restrângere a folosirii mai vechiului dumnealui. Acest pronume, destul de rar întâlnit în comunicarea actuală, este asociat adeseori, mai ales în conversaţiile cotidiene, cu o intenţie ironică, depreciativă. (Dezvoltarea acestei componente conotative ar putea fi pusă în legătură cu utilizarea - foarte răspândită în epocă şi exploatată artistic de I. L. Caragiale - aproape substantivală, a lui dumnealui, dumneaei, în referirea la „soţ/soţic".) Paralel cu dumnealui continuă să fie folosite formulele echivalente domnia sa şi domnia lui, construcţii libere din care a rezultat prin aglutinare dumnealui. Acelaşi substantiv domnie (derivat de la domn „şef al statului, voievod"), asociat ai pronumele de persoana a Il-a, personal sau posesiv, îl regăsim în formulele ceremonioase domnia ta, domnia voaslril (în limba veche, în condiţii de ceremonial suprem şi domnia mea). Relaţia semantică - a formulei iniţiale şi a pronumelui derivat - ai substantivul domnie s-a atenuat treptat, favorizând lărgirea situaţiilor de utilizare şi înlocuire a referirii la statutul social al persoanei prin componenta 'deferenţă*. Declinul, relativ, al lui dumnealui în exprimarea actuală explică, cel puţin în parte, evoluţia semantică (şi reaşezarea în sistem) a pronumelui dânsul, dar şi revirimentul, foarte recent, al grupării domnia sa (lui). Formula, ca expresie a unei maxime deferenţe, folosită sporadic, dar niciodată abandonată (ca şi domnia ta, domnia voastrd, de altfel), cunoaşte - la nivelul comunicării mass-media - o favoare de ultimă oră. O întâlnim în formulări deferent ceremonioase (Domnia sa este nu numai un mare compozitor, de pildă, sau La masa din chiar biroul domniei sale, ne-ain întâlnit cinci-şasc persoane, de câteva ori. „22" 1998, nr. 37, p. 7) - contexte în care o exprimare firească ar fi evitat formula marcat reverenţioasâ, utilizând în referirea la persoana la care trimite domnia sa din ultimul exemplu un substantiv (fu biroul preşedintelui) sau un adjectiv (biroul prezidenfial, de pildă, dar şi în situaţii de informaţie neutră, ca Acţionarii trebuie SiT aibil asupra domniilor lor 9. Alexandra Rocetlc şi Al. Nicul«cu. Prnmiuidr Mnsut" tu limba in SCL. VIII (1957), nr. 3, pp. 337-33S. 131 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE următoarele acte.... Radio, 8 VI 2000, în care normală şi recomandabilă ar fi fost utilizarea pronumelui personal. Complet disonantă este formula domnia sa intr-un comentariu negativ ca Se pare ctI după declaraţia făcută domnia sa [M. Vlas] a părăsit fraudulos tara. Radio, 11 VI 2000. Utilizarea frecventă a formulei ceremonioase Ia adresa adversarilor (politici, de obicei) in textele cu caracter polemic, pare să implice mai curând 'distanţare', 'precauţie' decât 'respect, stimă'. Observarea utilizării prenumelor personale in limba română actuală revelă anumite preferinţe, mai ales în registrul sociocultural al generaţiei tinere, la nivelul de comunicare mass-media - care pare a se îndepărta, în multe cazuri, de normele curente preferinţe in explicarea cărora intervin influenţele străine şi schimbările de mentalitate. Modelul occidental - lingvistic şi sociocultural - acţionează în favoarea lui tu prin apelul la acest pronume şi în situaţiile de comunicare adecvate prenumelor de politeţe dumneata (mai frecvent) şi dumneavoastră. Abado-narea termenului mediu în adresarea rcverenţioasă afectează posibilităţile lingvistice de exprimare în limba română a distincţiilor impuse de politeţe, de menajare a interlocutorului, modalităţile de nuanţare a deferenţei reducându-se astfel, la nivel pronominal, la polii extremi ai sistemului (tu şi dumneavoastră). în exprimarea referinţei reverenţioase, uzul actual înregistrează o relativă reticenţă faţă de dumnealui, căruia i se preferă dânsul (ca termen mediu) şi formulele reverenţioase domnia lui, domnia sa, a căror utilizarea nu mai este totdeauna asociată cu o atitudine deosebit de respectoasă. Situaţia constatată în uzul actual revelă o anumită îndepărtare de sistem, fără a-i afecta structura, deşi unele preferinţe s-ar putea constitui in timp în surse de reorganizare a sistemului. ,LimU» romani". XXIX (1900). nr. 2. pp. 149-159 FI /'flexiunea numeralului 1. Numeralul, cuprins in descrierile gramaticale ale limbii române între părţile de vorbire flexibile şi definit ca „parte de vorbire care sc declină şi exprimă un număr, determinarea obiectelor sau ordinea obiectelor prin numărare"', are în ce priveşte flexiunea o situaţie destul de specială: dintre cuvintele numite numerale, mai numeroase sunt cele invariabile, iar cele variabile reprezintă o clasă neomogenă, în care sunt înglobate (a) unităţi lexicale cu gen fix şi forme distincte de număr şi caz (zece. ]. Gramdfna limbii romAiie, 1. Bucureşti. Editura Academiei R P.R., ed. a H-a revizui.) şi adlugiti. 1963. p. 181. 132 Gramatica suin, mie, milion, miliarii), deci cu flexiune substantivala1, şi (b) cuvintele un (ii) şi doi, care au forme diferite de gen, dar nu variază în raport cu numărul; spre deosebire de doi, un(u) exprimă flexionar cazul şi prezintă forme distincte după cum însoţeşte sau nu un substantiv. Forma de gen a numeralelor un(u) şi doi este selectată în funcţie de genul substantivului pe care îl însoţesc (un unchi, o mătuşă) sau îl substituie, îl presupun (trei articole, unul lung şi două scurte; trei fete, două blonde, una brună). Variaţia acestor cuvinte în raport cu genul se păstrează în grupările numerale de felul douăzeci şi unu (de elevi), douăzeci şi una (de studente), treizeci şi doi (de pomi), treizeci şi două (de pagini), o sută unu (pionieri), o mie şi una (de nopfi) ele. In combinaţiile de acest fel, numeralul unu participă, indiferent de prezenţa sau lipsa substantivului, numai cu formele unu, una: Participă şaptezeci şi unu (de elevi). In compusele cu zece, variaţia se păstrează numai în cazul lui doi (doisprezece ani, douăsprezece zile); un este invariabil: unsprezece (ani sau bile). Dar şi doi îşi pierde într-un fel capacitatea flexionară în douăzeci, două sute, două mii, două milioane, posibilitatea variaţiei fiind eliminată prin prezenţa „substantivelor” feminine zece, sută, mie sau neutre milion, miliard: acordul se realizează în interiorul grupării numerale, iar aceasta, în ansamblul său, este indiferentă la genul substantivului pe care îl însoţeşte (douăzeci de copii sau de cărfi), două sute de ziare, două mii de brazi etc.). 2. Acordul, selecţia formelor de gen, se realizează cu rigoare în cazul unităţilor un(u) şi doi. în utilizarea combinaţiilor complexe care le cuprind ca ultim component (douăzeci şi unu, o mie şi unu etc.) apar însă ezitări şi inconsecvenţe, derivând din acordul greşit în gen al numeralului. Astfel, în folosirea grupărilor cu sută, mie în care numeralul unu reprezintă ultimul component - o sută unu (una), o mie (şi) unu (una) -, alături de construcţii corecte ca o mie şi una de zile (in care forma de feminin una este rezultatul acordului în gen cu substantivul zi), se întâlnesc şi formulări incorecte ca o mie şi una de motive, o mie şi una de obiecte. Greşeala, discutată de acad. Al. Graur2 3 4, constă in utilizarea formei de feminin una, deşi substantivul cu care ar trebui acordat este neutru. O atestare ceva mai vedre găsim în proza lui Cezar Petrescu: alte o mie şi una de mofturi5. 2. Vezi discuţia din lorgu Iordan, Va Ie na Guţu Roma lo. Alexandru Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane. Bucureşti, Editura Ştiinţifici, 1967, p. 160; Alexandru Graur, Pufină... aritmetică, Bucureşti, Editura Ştiinţifici, 1971, p. 109. 3. Op. cit., pp. 121-122. 4. Exemplele anterioare reprezinţi limba actuali; 1001 de obiecte este firma unui destul de nou magazin bucurcţtean. 5. Apud Kr. Sandfeld, Hcdvig Otsen. Synterc roumtine, I. Emptoi des rnots A flexion, 1, Paris, 1946, p. 231. 133 n ---------------------- ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE Identitatea de structură a exemplelor este evidentă: in toate, gruparea fixata o mie şi mia (mm), exprimând „o cantitate marc, excesivă, dar neprecizată", este asociată cu un substantiv neutru, la plural. E foarte probabil ca modelul bine cunoscutei formule o mie mia de nopţi, „luată în bloc şi nu prea bine înţeleasă"6, să stea la baza specializării acestei grupări numerale în exprimarea imprecisă şi intenţionat exagerată a unei cantităţi mari şi să favorizeze totodată utilizarea greşită a formei de feminin mia în construcţii ca cele discutate. Un rol în apariţia şi extinderea fenomenului trebuie să aibă însă şi organizarea internă a acestora. Caracteristica principală a construcţiilor de care ne ocupăm o constituie structura lor sub aspectul acordului, care se realizează in mod independent şi disociat7 * 9. în aceste structuri alcătuite din (1) un element variabil în raport cu genul, dar invariabil sub aspectul numărului - o, (2) un element cu gen fix (feminin), dar compatibil cu variaţia de număr - mie, (3) un cuvânt variabil în raport cu genul, dar indiferent faţă de categoria de număr - miiii, (4) un substantiv (neutru în exemplele de mai înainte), deci cu gen fix şi forme distincte de număr, sensul raportului dintre elementul inductor şi cel indus este, in cazul genului, diferit de cel al acordului in număr. în aceste construcţii cu ordine fixă de succesiune a componentelor, acordul în gen se face de la dreapta la stânga: componentele (1) şi (3), flexibile în raport cu genul, se acordă, respectiv, cu componentele (2) şi (4), care au gen fix. Acordul in număr se realizează în sens invers: (2) mie are formă de singular, pentru că elementul (1) al grupului este compatibil numai cu singularul, pe când forma de număr a substantivului, componentul ultim al construcţiei, este impusă de gruparea numerală, care exprimă ideea de pluralitate (deşi toate elementele ei alcătuitoare au formă de singular)*. In aceste complicate condiţii, regulile de acord devin mai puţin clare, iar utilizarea formei greşite mia se poate datora atracţiei exercitate de mie (feminin) sau, mai probabil, asimilării eronate cu femininul a substantivelor în virtutea asemănării desinenţelor de plural . 6. Al. Graur, op. cil., p. 122. 7. In general, categoriile de gen $i de numir *c exprimi solidar, iar sensul acordului este unul singur, arrlaţl termen (regent) impunând altuia (subordonat) anumite caracteristici de gen ţi de numir. 8- Complexitatea relaţiilor de acord In construcţiile dc acest fel se datoreşle in mare parte statutului special al numeralelor” intre plrtilc dc vorbire; ci. I. Coteanu (coord.). Ceorgeta Ciompcc, C. Dominto, CI. Mârza, Valcria Guţu Romalo, Em. Vasiliu, Limlu rombul contemporani, I, Bucureşti. Editura Didactici ţi Pedagogici. 1974, pp. 137-138. 9. Istoria lui -c, desinenţa dc plural in flexiunea substantivelor feminine ţi neutre, incepe din latini: prezenta lui •uri (pini la un moment dat desinenti specifici pentru neutre) In flexiunea unor substantive feminine c un fenomen dc daţi recenţi. 134 Gramatica Construcţiile de acest fel pot fi asociate şi cu alte cuvinte a căror formă de plural este compatibilă atât cu neutrul, cât şi cu femininul plural. In această situaţie este, de pildă, determinantul alte, care apare în exemplul din Cezar Petrescu. O vecinătate deosebit de frecventă constituie cel (element care prin formele sale serveşte la exprimarea raporturilor de caz, suplinind lipsa flexiunii numeralelor). In situaţii dc acest fel, regulile de selecţie a genului sunt destul de laxe: după cum „vorbitorul scoate în relief cuvântul determinat prin numeral sau numeralul însuşi"10 11, normele limbii literare acceptă atât construcţii ca Am primit cei o şutit de lei (in care cei este acordat în gen cu masculinul lei), cât şi Am primit cele dou/t sute de lei (unde acordul se face cu componentul sute al grupului). Termenul inductor al acordului poate fi reprezentat deci, in egală măsură, in funcţie de accentul logic al mesajului, fie de substantivul care reprezintă componentul ultim al grupării, fie de elementul numeral caracterizat prin gen fix. Complexitatea factorilor morfologici şi sintactici presupuşi de acordul componentelor în construcţiile de acest fel poate facilita greşeala discutată. 3. O greşeală de acord se înregistrează şi în utilizarea seriei „zecilor" (douăzeci şi, treizeci şi etc.): în acest caz, încălcarea regulilor de selecţie mai înainte formulate constă în extinderea formei de masculin unu şi la construcţiile în care substantivul asociat (precedat de propoziţia dc) este de genul feminin: construcţii greşite ca Martie are treizeci şi unu de zile (în loc de treizeci şi una). Am citit şaptezeci şi unu de ţxtgini (pentru şaptezeci şi una) se întâlnesc frecvent azi”, mai ales în limba vorbită. Şi în acest caz intervine o interferenţă a selecţiilor: într-o grupare ca două zeci şi unu, dc pildă, forma de feminin a primului component este impusă de genul componentului zeci, iar forma de plural a acestuia se dato-reşte numeralului două, ambele sunt însă indiferente faţă de genul substantivului cu care sunt asociate sau pe care îl substituie; acest substantiv determină însă, conform regulilor, selecţia formei de gen a ultimului component (unu, una) al grupării nominale. La extinderea construcţiei greşite poate contribui şi influenţa textului scris, în care, mai ales în cazul numerelor mai mari decât zece, se preferă notarea cu cifre transcrierii formei fonice a acestora, iar reprezentarea grafică 21, ca şi 25 sau 57, nu indică în nici un fel diferenţele de gen. Numărul numeralelor invariabile fiind marc, există pericolul ca, sub influenţa acestora, un numeral variabil în raport cu genul, notat prin cifre, să fie citit ca celelalte, deci cu o formă unică, chiar dacă însoţeşte substantive de 10. Gramatica limbii nmdne. 1, p. 185. 11. In cadrul unei anchete realizate pentru emisiunea Radio scooli elevi din clasele a V-a, a Vl-a ţi a X-a au fost invitaţi vl riteasci propoziţiile: Au venit 21 de studenţi. Cursurile dureaţi 21 de zile: in cazul celei de a doua propoziţii s-a înregistrat o singuri lecturi corecţi. 135 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI UMBll ROMÂNE genuri diferite: (31) treizeci şi unu de candidate, ca şi (31) treizeci şi unu de candidaţi. Influenţa asimilatoare a numeralelor invariabile găseşte un cadru propice in enumerare, construcţie deosebit de frecventă în utilizarea acestei clase de cuvinte. Considerată în perspectivă istorică, extinderea greşită a formei de masculin (neutru) şi la construcţiile în care este asociată cu substantive feminine pare a indica o evoluţie posibilă spre clasa numeralelor invariabile a grupărilor numerale de acest fel: istoria limbilor indo-europene dovedeşte reducerea treptata a numărului (reprezentat prin maximum cinci) elemente cu flexiune din această categorie12. .LamLa romii»!". XXIX (1080). nr. 2. pp. 149-1S9 Sistem şi evoluţie lingvistica: (lin morfologia verbului românesc 1. Fără a căuta paradoxul, se poate spune că evoluţia lingvistică pune în evidenţă, sistemul limbii1, iar sistemul explică evoluţia: raporturile complexe care corelează elementele în cadrul unei structuri lingvistice oferă, în multe cazuri, explicaţia evoluţiei limbii intr-un anumit sens, iar modificările lingvistice, tocmai prin sensul şi condiţionarea lor, demonstrează realitatea sistemului. Atenţia cercetării diacronice dominate de postulatul caracterului sistematic al limbii se concentrează asupra cauznlilăfii interne* 1 2, anticipată - oarecum întâmplător şi rudimentar, dar eficace - prin analogie, care reprezintă o recunoaştere intuitivă a forţelor interne acţionând în dezvoltarea unei limbi. 2. Evoluţia flexiunii verbale româneşti înregistrează numeroase modificări explicabile prin jocul complicat al relaţiilor existente între termenii acestui subsistem deosebit de bogat. 2.1. Printre formele „nerecomandabile" ale flexiunii verbale româneşti actuale se numără şi des menţionatele imperative nu (te) du, nu fă, nu zi, utilizate de mulţi vorbitori în locul sau alături de formele literare şi vechi nu (te) duce, nu face, nu zice, care satisfac norma conform căreia imperativul negativ este identic cu infinitivul. Spre deosebire de formele literare, imperativele nu (te) du, nu fă, nu zi, rezultate din extinderea la negativ a formelor de imperativ afirmativ (fă!, 12. Al. Graur, Piifind... aritmetica, pp. 6 ţi urm. 1. Al. Graur, Studii dt lingvistici generată. Bucureşti, Editura Academiei RPJL, 1960, p. 21. 2. A. Mortinel, Economie des ehangements phonitUfuet. Trăiţi de phonologic diachronique. Berne, 1955; Idem, EUments de linguistique g/nirale, 2e M, Armând Colin, Paris, 1967, pp-181,217. 136 Gramatica nu fii'.), par a fi creaţii recente: lucrările de istorie a limbii (O. Densusianu, Hisloire de la languc roit mame, şi Al. Rosetti, Istoria limbii române. De In origini panii în secolul al XVII-lea) nu le menţionează pentru secolul al XVI-lea şi nici despuierea unui număr destul ae mare de texte din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea, efectuată în vederea Tratatului de istorie a limbii române, nu le-a înregistrat. Apariţia acestor forme, destul de mult întrebuinţate în limba actuală, ridică o serie de semne de întrebare, al căror răspuns îl oferă sistemul. Situarea diacronică a imperativelor in discuţie pune, în primul rând, problema de ce au apărut şi apoi de ce fenomenul a rămas circumscris la cele trei verbe menţionate (eventual şi la compusele lor: nu te prefâ!, de exemplu). Considerată din perspectiva de ansamblu a flexiunii verbale româneşti, prezenţa acestor noi forme de imperativ negativ poate fi explicată prin acţiunea regularizatoare a celorlalte moduri pentru care paralelismul perfect dintre afirmativ şi negativ este general: numai imperativul (şi, în limba actuala, numai la persoana a Il-a singular) prezintă forme distincte, după cum, în enunţ, este sau nu concurent cu adverbul nu. Această explicaţie se relevă insuficienta însă, dacă ţinem seamă de faptul că tendinţa de regularizare nu afectează decât verbele a duce, a face, a zice, adică singurele verbe, în afară de a veni, în a căror paradigmă forma de persoana a Il-a singular a imperativului afirmativ nu este omonimă cu nici una (a Il-a sau a ni-a) din formele prezentului indicativ: du, fit, zi (ca şi vino) au o structură morfologica aberantă. Nici unul din verbele regulate sub aspectul imperativului (deci încadrându-se în sistemul de omonimii menţionat) nu înregistrează extinderi de felul celei discutate: nu apar imperative de tipul •mm râzi! *nu stai! *nu citeşte! *nu lucrează! etc., şi nici *nu vino! deşi neregu-laritatea flexiunii lui a veni priveşte tot imperativul. In acest cadru, paralelismul general dintre afirmativ şi negativ la celelalte moduri nu poate fi privit decât cel mult ca o condiţie favorabilă apariţiei unor forme ca nu zi!, insuficientă însă pentru a explica originea lor. Paralelismul invocat explică de ce au putut apărea aceste forme, nu şi de ce au apărut la cele trei verbe. Motivarea cauzală a acestui din urmă fapt ne pare a fi oferită de anumite particularităţi flexionare ale verbelor în -e, clasă căreia ii aparţin verbele în discuţie. Numai în paradigma verbelor în -e, forma de persoana a IlI-a singular a indicativului (cu care este identică, la verbele tranzitive, persoana a Il-a singular a imperativului afirmativ) este omonimă cu infinitivul (facem abstracţie de a proclitic neobligatoriu. Din această particularitate flexionară derivă identitatea formală dintre pers. a Tl-a singular a imperativului afirmativ şi cazul verbelor tranzitive în -r. 137 l ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE trccc(-l)!: nu (-/) Irice! rupe (-o)/: nu (o) rupe! Arde (•le)!: nu (le) Arde! ctc. care a putut duce la egalizarea: du (-tc)!: ii ii (te) du! fit (-[)!: nu (•/) fii! zi (-o).': ii» (o) zi! Acest fenomen de egalitate nu a afectat insă imperativul vino, de asemenea neregulat, pentru că în cazul verbelor în ca şi in cazul celor în -a, •ea, -i, infinitivul şi imperativul negativ sunt diferite de formele prezentului indicativ şi ale imperativului afirmativ. Avem: (îl) sare: sare (•!)!: nu (-/) sdri! (il opreşte): opreşte (-1)1: nu (-1) opri! (fi caută): caută (-/)/: nu (-/) căuta! (il) vede. vezi (-/)/: nu (-/) vedea! (il) coboară: coboară (-/)/: nu (-/) coborî! 2.2. Un proces de evoluţie care îşi găseşte de asemenea explicaţia în acţiunea forţelor interne ale subsistemului verbal il reprezintă dispariţia formelor verbale „iotadzatc" la persoana 1 singular prezent indicativ şi conjunctiv şi Ia persoana a Ill-a prezent conjunctiv. tn cursul istoriei limbii române, evoluţia flexiunii verbale înregistrează, sub aspectul formelor menţionate, mai multe faze. Fenomenul alternanţei consoanelor finale ale radicalului, cvasiinexis-tent în latină, se produce, în trecere la română, în urma unor procese de evoluţie fonetică sau de analogie. în cazul formelor în discuţie, elementul determinat al alterării consoanei finale a radicalului (d, t, n, r) l-a reprezentat prezenţa, în imediată apropiere, a unui iod următor (lat. video, videat, audio, audiat etc.). Formele iotacizate, rezultat al unor modificări fonetice, pentru unele verbe, sau analogice, pentru altele3, ajung, la un moment dat, generale în română (sau, poate, numai în dacoromână), aşa încât, în textele din secolul al XVI-lea sunt singurele atestate4. Stabilitatea acestei zone se alterează însă în momentul în care încep să apară forme noi de prezent cu consoana finală refăcută. Cele mai vechi atestări pentru verbele cu radical terminat în d şi t datează din secolul al 3. Extinderea iotaciz!ru a fost explicat! prin tendinţa, specific! unei perioade vechi, de marcare _cit mai profund! a diferentelor morfologice" (cf. Al. Graur, Tendinţele actuale ale Umbri nmine. Bucureşti, Editura Ştiinţific!, 1968, p. 210). 4. Excepţie fac verbele cu radicalul terminat In r sau n, pentru care apar, deja in secolul al XVI-lea, forme paralele spui. tpuniu, peiu, pier etc. (cf. HLR fi 1LR). 138 Gramatica XVm-lea (cred 1SN 78/18 (1681), trimet id. 75/4 (1671), pot CD 39/10, să pot ISN 79/1 (1681), 86/12 (1700), srf... trimet ISN 79/9 (1681), sT văd A 88/34, s fr. cluinterai*. Cluwtcmi, cu toată originea sa analitică, e încadrat de obicei fără rezerve în categoria „formelor simple". în grupurile de tip B, chiar când devin extrem de frecvente şi când se modifică profund din punct de vedere semantic şi sub aspectul relaţiilor dintre elemente, elementele componente îşi păstrează caracterul permutabil: - ordinea elementelor în interiorul grupului e variabilă, deşi topica v V predomină. 3. v reprezint! ca semantici verbul secundar. Iar V verbul principal: în exemplul anterior v ar corespunde lui Juitve. iar V lui scripticul). 4. Ritmul de evoluţie variază de la limbă la limbă. In portugheză, formaţia corespunzătoare ainlarvi nu a ajuns Ia o fuziune completă, deoarece permite Intercalarea prenumelor caii-tur-lhe-ci. 142 Gramatica - se păstrează, în anumite limite, posibilitatea de separare a celor douâ elemente ale grupului prin intercalarea unor elemente eterogene. Un exemplu poate constitui perfectul compus românesc - aut ahtiat, care cunoaşte şi topica cAntal-am (în secolul al XVI-Iea foarte frecventă, în limba actuală rară, dar posibilă) şi permite intercalarea unei categorii limitate de adverbe: am şi cântat, am mai cântat etc. Această evoluţie deosebită, condiţionată de o anumită topică, a grupurilor verb + verb, o întâlnim şi la grupurile nominale articol (a) + substantiv (S), care de asemenea pot fi organizate: (A) a S (B) S a. Ori de câte ori predomină ca frecvenţă într-o limbă tipul (A), elementele îşi păstrează capacitatea de permutare; şi-o pierd însă când predomină tipul (B). Prima situaţie o întâlnim în toate limbile romanice (cf., de exemplu, fr. la Jlcur, la belleflettrs) cu excepţia românei, în care articolul postpus se ataşează substantivului, cele două elemente, devenind inseparabile: floarea, floarea frumoasă etc., uneori producându-sc chiar o fuziune, o contopire fonetică a celor două elemente, ceea ce face dificilă analiza: casa < casă, a casei < case ei5 6. Dar tot in română, în grupările cu articol proclitic, se păstrează posibilitatea de permutare o floare, o frumoasă floare. Cum capacitatea de permutare caracterizează cuvântul, pierderea capacităţii de permutare poate fi considerată dovadă a faptului că de la o combinaţie de două plereme, având fiecare o caracteristică proprie, s-a ajuns la un unic plerem şi o caracteristică unică. Ca atare, înglobarea formelor de tip (B), chanlerai, printre formele simple, sintetice (flexionare), e justificată. Cum trebuie considerate însă grupările în care, ca în cele de tip (A), posibilităţile de permutare se conservă? 3.1. Cum relaţiile dintre elementele componente ale grupurilor e probabil să varieze de la un grup la altul şi cu atât mai mult de Ia o limbă la alta, chiar dacă în diferite limbi există grupări asemănătoare din punctul de vedere al componenţei şi al conţinutului, ne propunem să cercetăm relaţiile în grupurile de acest tip din limba română. 3.2. Dintre aşa-numitele „forme compuse" din limba română ne oprim întâi asupra perfectului compus care e cel mai frecvent şi cel mai răspândit, fiind cunoscut şi folosit în toate regiunile. 5. Comp. Insă in port. amlxrs os Iwmenţ, todo o homem. Dar ţi as ulrias palavra*. 6. A. Martine! vorbeşte în asemenea situaţii de amalgamare a semnificaţiilor (cf. EUmaHt de linguktiqut gMnte. 2» 4. vom M 4. vrem 5. veţi te 5. vrefi 6. vor M 6. uor « (b) Seria (A) de forme are o distribuţie unică. Nu se combină decât cu infinitivul voi lucra (faţă de vreau a lucra, vreau sd lucrez, vreau o carte). Caracteristici secundare: elementul auxiliar nu se modifică decât în raport cu numărul şi persoana, e indiferent faţă de celelalte morfeme verbale, iar infinitivul nu e precedat de prepoziţia a9. II. Viitorul alcătuit din auxiliarul a aiva + conjunctiv nu satisface condiţiile stabilite. (a) Formele verbului auxiliar coincid în totalitatea lor cu ale verbului predicativ a avea: 1. am (sd cânt) l.am (o carte) 2. ai (sa cânii) 2. ai M 3. arc (sil cânte) 3. arc M 4. avem (sd cântdrn) 4. avem * 5. a ivfi (sd cânta fi) 5. ave/i W 6. au (sd cânte) 6. au m (b) Identitatea de forme nu permite o delimitare a distribuţiei. 9. Infinitivul fir.l a se Întâlneşte in limbo român.! contemporan.! jj in alte câteva situaţii: poate lucra, ftic ofate. 146 Gramaticii (c) în relaţia cu conjunctivul, verbul auxiliar e compatibil cu comutarea diferitelor morfeme de timp: avea sâ plece, de exemplu10 11. (d) E posibila comutarea cu alte verbe: cere sâ plece vrea siî plece putea $â plece etc.n Construcţiile insă nu sunt perfect echivalente sintactic: inversarea poziţiei celor două verbe (s<î lucreze cere, de exemplu), c posibila in toate aceste construcţii, cu excepţia celei cu valoare de viitor (are sil plece). III. Forma compusa de condiţional poate fi considerată formă cu afix mobil deoarece: (a) Elementul auxiliar are forme caracteristice: l.flş (cânta) 2. ai « 3. ar « 4. am (cânta) 5. afi H 6. ar 94 Comparaţia acestor forme cu cele ale etimoanelor prezumtive a vrea şi a avea arata ca în cazul primului toate formele sunt net distincte, in cazul celui de al doilea, apare o singura formă omonimă (2), celelalte fiind distincte. O asemănare mai mare prezintă cu elementul auxiliar al perfectului compus cu care are formele comune 2,4,5. Datorită formelor deosebite 1, 3, 6, cele două elemente auxiliare rămân distincte. nl «tt, pentru care consideram preferabila lectura <*rt> si esf, având in vedere absenta in textele epocii a formelor o * conjunctiv prezent. 4- Cu totul sporadică este formaţia a war (viitor) *• fl + infinitiv, menţionată de Al. Rosctti (op. cit., p. 548): tw vr_ a fi pre ptmSntu. Cod. M. 299.139v, 154 Cramâlitti 2.3. Spre deosebire de formaţiile (a) şi (b), formaţia (c) - rezultata din (a) în urma dispariţiei lui v iniţial - nu apare în texte decât începând cu secolul al XVII-lea: atestările cele mai vechi provin din LRB şi CB; aparţin deci zonei dialectale a Moldovei, unde sunt atestate de la începutul secolului al XVll-lea. Pentru Ţara Românescă şi Transilvania, formaţiile de viitor de tip (c) sunt înregistrate abia de la 1690 (cf. or pune CB 1101, Muscel 1690). în textele cu caracter literar, ele apar numai în cele care aparţin - toate -ariei dialectale moldoveneşti (CL, NL şi DVS). * Aceste constatări îndreptăţesc afirmarea originii moldoveneşti şi populare a formelor discutate. In Moldova, unde folosirea lor este de dată mai veche, ele au pătruns mai devreme în textele literare. Frecvenţa mai mare a acestor formaţii în NL decât în CL poate fi explicată atât cronologic (cronica lui Neculce este de dată mai recentă), cât şi prin oralitatea mai accentuată a limbii acestei cronici. 2.4. Formaţiile (d), (e) şi (0 sunt, în mod evident, mai puţin numeroase. Cea mai bine atestată, cel puţin in ce priveşte secolul al XVl-lea, este cea de tip (d). Cele mai multe exemple (vezi § 2) provin din textele corcsiene. 2.5. Formaţia (c) - deşi atestată deja în secolul al XVl-lea, când alternează în unele cazuri cu (d), exprimând mai curând necesitatea decât viitorul (cf. De tonte acelea răspuns avAmu a da şi inuiicd să luomii C2 37/13-49) - este mai bine reprezentată după începutul secolului al XVll-lea. Atestările cele mai vechi provin din LRB (deci din regiunea de nord a Moldovei); pentru Ţara Românească, exemplele apar abia un secol mai târziu. Având în vedere raportul cronologic dintre (d) şi (e), se poate susţine că (c) rezultă din (d), ca urmare a procesului de extindere a utilizării conjunctivului în locul infinitivului. 2.6. Formaţia (0, şi ea foarte rară, este utilizată cu valoare dară de viitor mai ales în secolul al XVl-lea; în secolele următoare predominantă devine valoarea de acţiune îndoielnică (prezumtiv). 3. Situaţia viitorului in perioada secolelor al XVI-lea-al XVIII-lea se revelă ca fiind profund diferită de cea a secolului al XX-lea atât in ce priveşte varietatea formaţiilor, cât şi din punct de vedere al frecvenţei acestora. \lrfiaun m numain aux WT-XVW' tiicla|. In „Hevue louinnmc ilf lingnulNţoc", XIII (19681. iu. 5, pji. 427-I3I 155 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII KOMÂNE Scniinuxiliarclc dc mod Modalitatea, ca apreciere intelectuală sau ca atitudine afectivă a vorbitorului faţă de realitatea reflectată în spusele sale, apare în orice comunicare. Acad. V.V. Vinogradov, având în vedere numeroase limbi, ajunge la următoarea concluzie: „Categoria modalităţii propoziţiei face parte dintre categoriile lingvistice centrale, fundamentale, care se manifestă in forme diferite in limbi deosebite ca structură"1. Categoria logică a modalităţii poate fi exprimată pe plan lingvistic prin mijloace gramaticale şi prin mijloace lexicale, dintre care unele se pot gramaticaliza cu timpul. In limba română, ca şi in celelalte limbi indo-curopene, modalitatea se exprimă prin mijloace lexicale (adverbe: probabil, cicil, poale, porcii etc.), prin mijloace gramaticale (modurile personale ale verbelor1 2) şi prin intonaţie (propoziţia enunţiativă A venit se deosebeşte de propoziţiile exclamative A venit?! (surprindere, nedumerire, neîncredere), A venit! (bucurie), A venit! (disperare) numai prin variaţia intonaţiei). Categoria gramaticală a modului exprimă atitudinea vorbitorului faţă de acţiunea verbului. Aprecierea acţiunii de către vorbitor şi plasarea ei în timp îşi găsesc expresia în aceeaşi formă verbală, fiecare timp aparţinând în mod necesar unui mod. Dar valoarea modală a unui timp poate fi, în anumite situaţii, diferită dc cea a modului căruia îi aparţine timpul. Astfel imperfectul poate avea, în anumite condiţii, valoare de condiţional sau dc optativ3 4, viitorul - valoare de hortativ'1, iar viitorul anterior poate avea valoare dc prezumtiv, deşi, ca timpuri ale indicativului, ne-am aştepta să exprime numai acţiuni reale. Acad. Iorgu Iordan arată că diferitele forme ale viitorului nu sunt perfect echivalente, deosebindu-se prin nuanţa modală suplimentară pe care, de cele mai multe on, o exprimă. Astfel, forma oi pleca conţine o nuanţă de îndoială, de nesiguranţă, o sJplec, am sHplec mai păstrează nuanţa iniţială de necesitate5. Gramaticile altor limbi vorbesc şi despre exprimarea modalităţii cu ajutorul unor verbe, care, din cauza atenuării sensului iniţial, nu mai au un rol de sine stătător, ci au funcţia dc a exprima diferite nuanţe modale raportate la un alt verb având o formă nominală. Aceste verbe sunt numite 1. V. V. Vinogradov, O kategwit mocMmrti i nuxtalntlx js/ov v nisjfconr iazttc. tn Trudi Instituia rus-stogo tazlka, II. Mofkva-Lcningrad. 1950, p. 42. 2. Gramatica UmUi moine (red. resp. D. Macrc.i), I (In continuare Gramatica Academici R.P.R.), Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1954, p. 310. 3. /«don, p. 306; cf. şi AI. Graur, Pentru o tiutaxi a prtyxci/i&ir pn'iicfprJc, In Studii de gramatici. II. Bucureşti, Editura Academici R.PR. 1956, pp. 121-139. 4. Cmwnfica Academici R P.R.. I, p. 306. 5. Iorgu Iordan, Stiliflica limbii nviulnc. Bucureşti, 1944, pp. 154-155. 156 Gramatica scmiattxiliare sau auxiliare de mod6 7 şi prezintă adeseori particularităţi gramaticale specifice' explicabile tocmai prin atenuarea sensului şi prin pierderea independenţei. Sintactic verbele modale sunt considerate elemente secundare ale predicatului, în care rolul principal revine verbului la forma nominală8 9. Denumirea de auxiliare sau semiauxiliare modale implică recunoaşterea gramaticalizării procedeului şi desprinderea acestor verbe din categoria mijloacelor lexicale de exprimare a modalităţii. Ce spun în această problemă gramaticile româneşti? Al. Philippide, in Gramatica elementarii a limbii române, vorbeşte despre existenţa unor perifraze în alcătuirea cărora intră verbe care arată „posibilitatea, concesia"10 11 fără a lua însă în discuţie valoarea acestor verbe. In continuare, Philippide arată că „pentru posibilitate serveşte: (a) pot pus la optativ: aş putea merge, (b) adverbul poate urmat de indicativ şi de conjunctiv”, iar „pentru concesie serveşte: ... zic, presupun, admit puse la conjunctiv urmate de indicativ, cum ar fi, de exemplu, sil zic, s7 fi societate între cele mai vechi texte a căror existenţă dovedeşte decizia de a utiliza în scris limba română, un loc deosebit îl ocupă traducerile de texte religioase. Apariţia lor, care a reprezentat şi reprezintă în istoria culturii române o problemă generatoare de teorii şi controverse, constituie şi ea un eveniment a cărui realizare presupune implicarea factorului subiectiv: traducerea ca operaţie lingvistică este rezultatul unui act de decizie, iar decizia ca atare poate avea finalităţi diferite, poate fi determinată de motivaţii şi circumstanţe diverse. Ca de obicei, variaţi factori interferează în producerea acestui fapt cu consecinţe deosebit de importante pentru evoluţia limbii române. Teoriile care au abordat fenomenul din diverse perspective au căutat explicaţia lui într-o unică motivaţie a fenomenului, o unică circumstanţie-re cauzală a actului decizional declanşator al operaţiei de transpunere a cărţilor de cult dintr-o limbă în alta. Traducerea din slavonă în română a celor mai vechi texte religioase a fost pusă de cele mai multe ori pe seama Reformei; argumente diverse privind locul şi perioada de elaborare a traducerii au fost aduse in sprijinul influenţei husite sau luterane". O explicaţie mai complexă sub aspectul circumstanţelor a propus, oprindu-se asupra textelor rotacizante, P. P. Panaitescu, care ajunge la concluzia că „opera de traduceri a vechilor cărţi slavone în limba poporului, începuturile scrisului în limba română se datoresc unei iniţiative interne şi nevoilor societăţii româneşti din Maramureş şi nordul Transilvaniei; ea se explică prin împrejurările sociale, economice din sânul acestei societăţi, în cadrul societăţii feudale, şi nu, cum a afirmat vechea istoriografie, ca rezultat al influenţelor venite din afară"22 23. în explicaţia lui P.P. Panaitescu o pondere deosebită capătă lupta pentru drepturile de autonomie feudală - religioasă şi, mai ales, economică -dintre Biserica românească, reprezentată prin mănăstirea feudală de la Peri, şi autorităţile Bisericii ortodoxe rutene, având ca exponent mănăstirea vecină, de la Muncaci. în acest context, decizia de traducere în română a textelor de cult slavoneşti apare ca o formă de afirmare a autonomiei, dar şi ca efect al secării „izvorului de procurare a manuscriselor slave"24 25. în sensul unei viziuni mai largi, respingând soluţiile unice, se situează şi Istoria limbii române literare. Eftocn veche, mai înainte citată, unde, în urma unei complexe reanalizări a problemei originilor scrisului în limba română, sunt nuanţate şi corectate unele soluţii, devenite, prin preluare nccri-tică, „locuri comune, adevărate dogme"^. 22. Vezi, de exemplu. 1I.R, pp. 470-474. 23. P. P. Paiullescu, începuturile fi brnrinja scrisului tu /mito rominS, p. 97. 24. IbUeiir, p. 96. 25. ILRL EV, p. 74. 223 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE întemeindu-se pe o metodologie mai riguroasă şi o reordonarc a cronologiei textelor pe care se bazează cercetarea, autorii ajung la concluzia că „nu avem... nici un motiv să susţinem existenţa unui centru privilegiat de cultură, care ar fi fost leagănul scrisului literar românesc"*0, întrucât particularităţile lingvistice, coroborate cu alte fapte colaterale, permit atribuirea celor mai vechi versiuni ale traducerilor la trei zone* culturale ale spaţiului lingvistic românesc. Extinderea localizării se asociază cu receptarea diversităţii condiţiilor culturale de realizare a traducerii, operaţie favorizată de influenţe ale Reformei, compatibilă însă şi cu mediile culturale ortodoxe. Concluzia de ansamblu este că „indiferent cărui curent se datorează traducerile celor mai vechi texte româneşti, ele sunt rezultatul acţiunii unor factori interni, în măsura în care iniţiativa realizării lor a pornit din medii româneşti şi a avut drept urmare satisfacerea unor nevoi cultu-ral-religioase ale românilor"26 27 28. Condiţia „iniţiativei", invocată în textul citat, corespunde recunoaşterii rolului factorului subiectiv, al deciziei, în rezolvarea problemei transpunerii în română a textului - slavon în cele mai multe cazuri, dar şi maghiar, german sau latin2'1. Motivaţia subiectivă a copierii - care priveşte şi circulaţia textelor traduse - poate fi şi strict personală „în situaţiile când scriitorul copia textul pentru uzul său propriu"30. Examinarea în succesiunea lor a teoriilor privind condiţiile de apariţie a celor mai vechi texte (şi, implicit, a scrisului) in limba română permite discernerea tot mai clară a includerii elementului subiectiv in arsenalul de „cauze" ale cercetării istorice a limbii. 5. între consecinţele culturale (şi sociale) ale introducerii scrierii în utilizarea limbii române un loc privilegiat revine apariţiei şi dezvoltării variantei literare. în desfăşurarea acestui proces istoric, intervenţia factorului subiectiv se realizează în mod diferenţiat în diversele etape de evoluţie. Forma de manifestare depinde în mare măsură de modul specific de interferenţă in timp a variaţilor factori, interni şi externi, obiectivi şi subiectivi angrenaţi în proces. Decizia de utilizare în scris a limbii române poate fi considerată ca reprezentând elementul declanşator, premisa necesară a întregului proces de dezvoltare a variantei literare; crearea de texte - traduse sau originale -, copierea ca şi tipărirea lor constituie evenimente a căror angajare şi 26. (tefcm, p. 76. 27. tUdem. 28. ttfifcm, pp. 66-67, 29. /(intern, p. 79; P.P. Panaitcscu. oji. cit., p. 97. 30. ILRL EV, p. 83. 224 Limba ţi societate realizare implica în mod necesar (ca orice act lingvistic, de altfel) decizia individuală sau de grup. Pe o opţiune cu mai profunde implicaţii se întemeiază prelucrarea textului in sensul adaptării lui de la un grai la altul - cu ocazia copierii sau a tipăririi prin înlocuirea elementelor locale divergente. O prelucrare de acest fel explică raporturile dintre textele rotacizante şi cele coresiene. In asemenea situaţii, elementul subiectiv acţionează pe baza recunoaşterii variaţiei diatopice în limitele unei unice limbi istorice. Rolul elementului subiectiv capătă o pondere mai mare începând cu secolul al XVM-lea, când, sub presiunea exigenţelor vieţii sociale, nevoia unei limbi evoluate şi unice se impune cu evidenţă, iar cărturarii din diversele ţinuturi locuite de români îşi unesc eforturile in vederea creării ei. Constituirea unei limbi „cultivate şi destoinice", a unei limbi capabile să exprime „toate cele ale minţii şi inimii", cum spunea Heliade Rădulescu, are, în aceste condiţii, caracterul unui proces conştient dirijat. De la bun început, această variantă a limbii române, instrument lingvistic adaptat şi adecvat exigenţelor multiple ale vieţii unei societăţi moderne, este gândită ca o limbă unitară: „M-am sârguit cât am putut ca de la cuvintele şi vorbele cele tocma româneşti nicicum să nu mă abat şi depărtez, ci se le aleg după cum pre unele locuri mai bine vorbesc româneşte decât pre altele, precum am şi făcut, nu pentru altceva, fără numai ca prin Normă... să se sporească şi limba noastră precum şi a altor neamuri", mărturisea Gheorghe Şincai în Catehismul ccl marc de la 178331. O asemenea opţiune presupune, pe de o parte, conştiinţa lingvistică superioară a apartenenţei, dincolo de diferenţele regionale, la o limbă unică, iar pe de altă parte, înţelegerea utilităţii unui instrument unitar, favorabil unei comunicări eliberate de obstacolele diversităţii. Acest mod elevat de înţelegere a problemei este cu claritate exprimat de I. Heliade Rădulescu într-o scrisoare adresată lui C. Negruzzi: „întrebarea literaţilor noştri este că materialul limbei rumâne se află în toate noroadele rumâne din orice provinţie sau loc, şi ca să se facă o limbă generală rumânească, de aci trebuie să alegem ce este bun şi să lepădăm ce e rău."3' Complicatul proces de constituire a normelor33 limbii literare româneşti, angajat de la început ca opţiune şi selecţie conştientă, este puternic marcat de implicarea factorului subiectiv. Operaţia de fixare a normelor îmbracă forma unei deliberări colective, a unei dezbateri, adeseori polemice, căci participanţii aparţin, în multe cazuri, unor zone dialectale 31. Apta11. Blanu, N. Hodoţ, D. Simcmexcu, Bibliografia nwi uirciiscit ivdie. 150S-1S30, II, Bucureşti, 1910, p. 282. 32. Ion Heliade Rădulescu, Semn lingvistice, ediţie, studiu introductiv, note şi bibliografie de Ion Popcscu-Sirelcanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifica. 1973, p-101. 33. Vezi suyra. Diînniiicu norjnci literare. 225 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE diferite, se înscriu deci în discuţie plecând de la un bagaj, un material lingvistic nu arareori divergent. în complexa operaţie de decantare a posibilităţilor oferite de diversitatea dialectală în vederea stabilirii normelor unice au fost invocate. începând cu ultimele decenii ale secolului al XVTlI-lea, diverse criterii de evaluare; argumentarea menţionează adeseori latinitatea, clasicitatea, tradiţia textelor vechi, dar şi regularitatea, claritatea, eufonia etc. Modul de a gândi şi de a proceda în această importantă acţiune îşi găseşte expresia în bine cunoscuta corespondenţă dintre I. Hcliade Rădulescu şi C. Negruzzi. intr-o scrisoare din 1838, de pildă, plecând de la motivaţia de ansamblu a problemei, Hcliade Rădulescu îşi explică opţiunile: „Noi zicem văz, auz, pui ş.c.l.; dumneavoastră şi ungurenii văd, nud, pun... şi e mai bine şi mai clasic" sau „Noi zicem: pă; dumneavoastră, şi ceilalţi rumâni: pc şi prc. Noi zicem dă...şi dumneavoastră di...; în vreme ce după a mea părere este mai clasic de . Deşi în ambele cazuri motivarea alegerii se referă la „clasicitate", preferinţa pentru aud, văd, pun găseşte sprijin şi în regularitatea „gramati-ceaşcă", factor invocat explicit - in legătură cu o altă normă - in aceeaşi scrisoare: „Rumânii îndeobşte cum şi cărţile lor zic: oamenii căuta şi bănăţenii in parte zic oamenii căutau, vorbeau... şi gramaticeşte zic mai bine." (Invocarea criteriului „gramatical" are, de fapt, in vedere claritatea distincţiei dintre singular şi plural, realizată prin forme diferite.) Tradiţia literară reprezintă şi ea un reper frecvent în discutarea şi fixarea normelor, fără a i se acorda însă o pondere hotărâtoare, cum reiese chiar şi din recomandarea mai înainte citată, referitoare la formele aud, văd, pun, în legătură cu care se precizează că opţiunea se opreşte asupra lor, „cu toate că în cărţile bisericeşti aveţi ca şi la noi wT:, auz, pui", Complexul complicat de fixare a normelor, în care 1.1 leliade Rădulescu se implică profund, ca mentor luminat şi respectat, îmbracă adeseori - din pricina numărului participanţilor şi a diversităţii opiniilor - forma unor polemici acerbe. Deşi dezbaterea - cel puţin din partea lui Heliade - nu a urmărit impunerea unei variante regionale in defavoarea altora, datorită unei complexe interferenţe de factori şi condiţii istorice, în normele astfel constituite au prevalat, in numeroase cazuri, particularităţile graiului muntenesc. Un rol în acest proces a avut, de pildă, faptul că cele mai vechi texte tipărite au fost textele lui Coresi, redactate in graiul regiunii Târgovişte-Braşov34 3S, că intr-o anumită perioadă au precumpănit tipăriturile din Ţara Românească36, că, după Unirea celor două Principate, capitala ţării s-a stabilit la 34. Ion Heludc Radulesai. Icc. cil.. pp. 104-105- 35. Ibulent. p. 105. 226 Limbii fi tocietale Bucureşti, dar şi faptul că, cel pu|in sub aspect fonetic, graiul muntenesc a păstrat cu mai multă fidelitate amintirea limbii latine, făcând mai transparentă originea latină a limbii române, pentru care varianta literară, o dată constituită, capătă valoare emblematică, in marca sa complexitate, procesul de formare a limbii literare româneşti oferă un exemplu edificator de ceea ce poate presupune, ca diversitate de factori şi complexitate, fenomenul pe care il inregistră, generic, ca „schimbare lingvistică". in perioada de consolidare şi de propagare a variantei literare, intervenţia elementului subiectiv îmbracă forme diferite de manifestare. in procesul de propagare a normelor limbii literare un rol central revine şcolii. Că profesorii vremii îşi înţeleg rolul şi răspunderea este dovedit de afirmaţiile care se fac în prefeţele manualelor de gramatică. Astfel, de pildă: „(ŞcoalaJ in primul loc e chemată a lupta contra particularităţilor dialectale din graiul oamenilor culţi", preciza cu claritate H.Tiktin3 , completând, într-un fel, opinia lui I. Nădejde: „în şcoală trebuie să învăţăm a vorbi şi a scrie limba literară şi a ne feri de deprinderi căpătate în copilărie. Aşa moldovanul nu va dzice g/um, chcpt, yacnl, nici munteanul piccrc, silite...“* La sfârşitul secolului al XlX-Iea, comunitatea lingvistică românească dispune deci, cum reiese de altfel şi din citatele anterioare, de două modalităţi, de două varietăţi de exprimare: cea locală, dialectală, şi cea supra-dialectală, literară, învăţată în şcoală, care presupune deci un anumit grad de instrucţie şi de cultură36 37 38 39. Norma literară coexistă cu deprinderile de exprimare regională, iar propagarea şi apărarea normei arc in vedere, în primul rând, elementul dialectal, particularităţile lingvistice respinse în procesul selectiv de stabilire a normelor unice. Rolul şcolii de factor propagator al normelor literare, asumat explicit de autorii de gramatici şcolare în perioada de trecere de la secolul al XlX-lea la secolul al XX-lea, este recunoscut şi azi, când programele şcolare prevăd - ca principal obiectiv formativ - „cultivarea limbii", mai exact a „exprimării" elevilor. învăţământul asigură astfel, sub forma unui proces conştient dirijat, într-un cadru organizat, contactul tineretului cu varianta literară a limbii române, dezvoltând Ia vorbitori sentimentul diferenţelor dintre modalităţile de expresie variabile de la un elev la altul atât cantitativ, cât şi in ce priveşte tipul de abatere de la normă. 36. Pentru o privire dc ansamblu, cf. ILR EV, pp. 4SS şi urm. 37. Graiiwlin» miirit/nl. Etimologia fi tittlot duce la mari excese, constată în 1993 (nr. 17, p. 2), un colaborator al „Dilemei". înţelegerea efectului insiduos asupra mentalităţii prin asocierea LL cu discursul ideologic Lşi găseşte expresia în comentariul: S-a demonstrat -mai ales dupâ decembrie 1989 - cit, deşi cu gândul aiurea la respectivele cursuri de Invâfâmânt politic,... multe din cuvintele, propoziţiile şi frazele lectorilor nc-au intrat in urechi şi de acolo in creier, fără sd ne dăm seama, întoxicându-ne conşliinfa. „22" 1993, nr. 22, p. 10 Autorul conchide recomandând o asanare a mentalităţii bazată pe „dezintoxicare" prin eliberarea unor cuvinte ca democrafie, politicii, parlament, partid, iot, de adăugirile semantice introduse de discursul ideologic, monocord, anterior. In ultima perioadă, revine tot mai insistent ideea importanţei mentalităţii în evoluţia socială, ca şi necesitatea de a o curăţa de scoriile acumulate în perioada totalitară. Iată un singur exemplu în acest sens: Reforma economicii priviţii ca un proces de democratizare economicii ne ajutâ sif infelegem 234 Limbi ţi societate faptul esenţial, cil ea implicit, la fel ca şi democratizarea politicii, o adevăraţi mutaţie în planul mentalităţilor. „Dilema" 1993, nr. 19, p. 16 Cele câteva mărturii mai înainte invocate pun in evidenţa un proces social de precizare şi rafinare a percepţiei posldecembriste a LL prin conştientizarea multiplelor sale implicaţii profunde. Dac3, în unele cazuri, adâncirea înţelegerii fenomenului prin depAşirea aspectelor de suprafaţă se datorează şi ecourilor unor discuţii teoretice, factorul determinant al extinderii, al „socializării" acestui mod de percepţie, este, în primul rând, experienţa socială a ultimilor ani: ezitări, abuzuri, reacţii inadecvate etc. se relevă a fi, adeseori fără echivoc, consecinţe ale acestui mod de a vorbi (şi de a gândi) practicat jumătate de secol. Realitatea - şi nu numai cea românească - impune anumite constatări şi corelaţii pe care opinia publică nu le poate evita şi pe care multiple „voci" le exprimă. 3.3. Dacă asumarea lingvistică românească a fenomenului - verbalizat abia în decembrie 1989 prin preluarea sintagmei LL - este târzie, percepţia fenomenului ca atare are o istorie sensibil mai veche. Mai puţin numeroase - cel puţin până acum, căci nu au putut deveni publice decât după abolirea cenzurii (este de aşteptat ca numărul lor să crească o dată cu publicarea unor texte „de sertar", dar şi, fără îndoială, ca urmare a unei noi lecturi, avizate, a textelor publicate in perioada totalitară) -, mărturiile deceniilor anterioare sunt, cel puţin în unele cazuri, de o impresionantă acuitate a percepţiei. înregistrate şi revelate ca percepţie individuală, observaţiile din această perioada referitoare Ia fenomenul LL au un caracter accentuat personal. Modul de a „răspunde" la presiunea anormalului social şi maniera de a exprima senzaţia proprie variază, firesc şi inevitabil, de la un scriitor la altul. O mărturie, surprinzător de lucidă a recunoaşterii LL şi a înţelegerii implicaţiilor socio-psihologice ale fenomenului, datorăm lui Lucian Blaga, care, în Luntrea lui Careu, roman publicat în 1990, dar scris între 1950 şi 1960, spunea: Faptele nu inii îngrijorau, ele, în sine,... le interpretam inşii ca indicii certe ale unei atmosfere ce se vicia de la o zi la alta şi ca simptome lot atât de sigure ale unui început de invazie a prostului gust. Şi de la o zi la alta scădea vizibil şi nivelul producţiei poetice. Producţia devenea tematicii şi se umplea de lozinci ale zilei. Mai mult, chiar gazetăria se făcea, tot mai stârnitor, dupil modelele de largii circulaţie in Rilsdrit. Repetiţia mădularelor in aceeaşi rostire nu mai era socotita ca o meteahna, ci ca o calitatea a noului stil de facturi! impersonalii. Frazele deveneau obositor de explicite, nemaiingilduind nici o implicaţie, de care sil Ic apropie darul ghicirii. Propoziţiile se articulau miriapodic crescând inutil în lungime. Epitetul homeric intra în uzul cotidianelor. De câte ori venea vorba despre un anume lucru sau despre o anume pcrsoanil, se repeta cu insistenţii ilarianţii şi epitetul de rigoare. Armata sovietică era totdeauna „eroicii", iar 235 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE Stalin totdeauna Mgaihlul"... Clişeul îşi făcea intrarea /« sub jiorţilc de triumf ale scrisului românesc (p. 92). Pasajul descrie procesul de constituire a LL surprinzând totodată asocierea lui cu discursul persuasiv ideologic; scriitorul este conştient insă şi de finalitatea profundă a manipulării şi o denunţă, necruţător, mai departe: Pe la mijlocul Ini august s-a organizat un nou curs de îndoctrinare pentru întreg corpul didactic de grad secundar şi superior... Am mântuit audierea cursului de îndoctrinare stors de orice vlagd... îmi dam scama în sfârşit câ profesorii trebuie sd-şi suspende activitatea cerebralii proprie, şi cd trebuie sd încerce imposibilul: sd gândească cu creierul „clasicilor marxiştiSchimbarea dc mod revenea în fond la o operare de altoire. Trebuia sd ne retezdm substanfa cenuşie a menin-gclui cum ai reteza pârul la frizer. Si sd acceptdm creier clasic, ca altoi (p. 183). Această rapidă recunoştere a fenomenului se datoreşte fără îndoială personalităţii excepţionale a lui Blaga, în care acuta sensibilitate a poetului se asocia cu reflexivitatea filozofului, cu nevoia dc a-şi „gândi" trăirile şi impresiile. Revelaţii ale agresării prin LL se întâlnesc şi in alte lucrări literare, dintre care unele au fost publicate in perioada premergătoare lui 1989. Textele se constituie in mărturii de „percepţie pe viu", ale unui fenomen complex afectând întreaga societate, recunoscut şi denunţat sub aspecte diverse. Procesul „desemantizării", ilustrat prin utilizarea cuvântului libertate, este demontat de analiza subtilă a lui Miron Radu Paraschivescu in decembrie 1969, în Fabuld de Noul-An-1970: ...o situaţie dc ncsuportal/ începe sd sc instaureze/ Cei pc care ii socoteam mulfi încep sd deschidăgura (...)/ Situaţia devine din ce în ce mai gravă/ Libertatea începe sd fie luatd în serios/ Când noi am înţeles prin libertate/ Ceea ce trebuia sd în/elcagd orice necuvantă-toare:/ Adicd un cuvânt dc zile mari/ De paradă, dc paivazarc,/ Iar nu o faptd banală dc toate zilele (...)/ Coarda c cocardă/ Parada e ţmradă/ Iar libertatea este, după cum ştim,/ numai a tiranilor./ Să nu îndrăzniţi, nemernicilor,/ Sil îngăduiţi libertatea tiranilor!/ Asta ar însemna să ne întoarcem la vremurile îngrozitoare/ Ale tiraniei absolute a libertăţii. R. lit, 1993, nr. 46, p. 19 Despre percepţia apăsătoare a stereotipiei şi sentimentul anulării credibilităţii discursului ca urmare a reiterării monotone şi a desprinderii de real vorbeşte următorul pasaj din Proiecte dc trecut (1982) de Ana Blandiana: Vorbea despre strângerea forţelor, despre itcprecupcţirea efortului, despre concentrarea tuturor resurselor, despre salvgardarea realizărilor, afară plouă iu continuare... şi, deşi mă ajlam pentru prima oară acolo... totul mi sc părea cunoscut, privii, auzit şi zadarnic... frazele continuau sd curgă in felul ştiut... (p. 93). Numai ca efect al unor circumstanţe inedite formulele fixate, „modulele" de expresie golite de conţinut prin repetare îşi găsesc sensul, îşi recapă- 236 Limba şi societate tă referenţialitatea: - E adevărat, mi-a răspuns chiar cel din capitul mesei..., dar suntem datori să nu precupeţim nici un efort - fi era ciudat cum modulul acela dc frazd, trecut prin oboseala, pierdea din zdddrnicic şi câştiga in sens (p. 95). Agresarea prin clişeu, dar şi reacţia de împotrivire ţaţa de manipulare sunt exprimate de Marin Sorescu în Eu, neabătutul9: Nu vreau sd mai întâmpin nimic,/Nu mai citesc,/Nu mai sărbătoresc... Nu vibrez la magistrale... Nu înfierez,/Nu aplaud, nu scandez.../Nu md iau la întrecere,/Mă lasă graficul recoltelor bogate/De la Jnsămânfărilc sunt in tor, până/La „Mai sunt două zile până la încheierea secerişului"... Ştiu ce inseamnd actuala clapă şi fdrd să mi se urle/în ureche,/Ştiu încotro ne îndreptăm cu paşii repezi... Cunosc grija permanentă şi tocmai asta mă îngrijorează profuud./Nu acţionez neabătut.../Intuiesc bine că vreţi să mergeţi şi mai departe,/Nu con ta fi pe mine!... Ţelurile sunt prea măreţe,/Eu sunt mic, uitat, nebăgat in seamă,/Ce însemn eu pentru ivi?/Eu nu sunt decât poporul român.../Nu contaţi pe mine! (pp. 5-6). Desprinderea discursului real, lipsa de credibilitate a mesajului şi, ca efect final, periclitarea referenţialităţii, a funcţiei fundamentale a limbii sunt revelate în Adaos la delir. Când fwticnirilc inscamnă-avânl./Când cel mai rău înseamnă cel mai sfânt,/Descumpănit strâng pana şi transpir/La gândul că degeaba mă mai mir/Şi că acest nenorocit cuvânt/E încă un adaos la delir (p* 74). Studia in hanatem Eugen Ctnrriu. in „Annlrlr «notifice ale llnneniutii «ectiimea Filologie. V (190-1). |ip. 157-169 Comunicare şi societate — corelări şi dificultăţi In evoluţia unei comunităţi umane, fiecare etapa se regăseşte în toata complexitatea sa în procesul de comunicare. Subiectele abordate, problemele dezbătute, informaţiile vehiculate conturează explicit, în coordonate specifice, „viaţa" socială a momentului. Problemele, dificultăţile şi, mai ales, sensibilităţile unei societăţi transpar însă, mai ocolit, intr-o formă mai puţin „conştientizata" de vorbitori, în organizarea lingvistică a „textelor", care se articulează şi se confrunta în procesul de comunicare. Uzul limbii, prin efectele şi reacţiile pe care le declanşează, revelă, uneori prin disfuncţiile sale, atitudini, opinii, mentalităţi subiacente textului. Comunicarea superabunden-tă a societăţii româneşti actuale oferă suficiente ilustrări in acest sens. între formulele care prin frecvenţă au dominat discursul public la începutul acestui deceniu, o poziţie privilegiată ocupă cea de limbă de lemn. Sintagmă metaforică, asociată unei reprezentări intuitive - care, ca şi realitatea corespunzătoare, s-a impus in conştiinţa vorbitorilor, in condiţiile 9. In volumul Poezii «lese de cenzura, 1991. 237 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE statului totalitar - expresia s-a răspândit exploziv în comunicarea eliberată de constrângerile regimurilor comuniste. Realitatea lingvistică desemnată ca limbă de lemn a fost percepută, intr-o primă etapă, aproape exclusiv prin relevarea specificului superficial/exterior de formulare stereotipă, resimţită ca formă de automatism verbal. Semantica formulei s-a îmbogăţit şi precizat ulterior prin recunoaşterea unor caracteristici mai puţin evidente, dar mai grave, manifestate in agresarea discursului sub aspectul funcţiei referenţiale, funcţie fundamentală a limbii. Ca instrument de comunicare, rolul limbii constă in transmiterea de informaţie de la un vorbitor la altul. în esenţa sa, această funcţie presupune adecvarea mesajului la realitatea comunicată prin corelarea cu un „înveliş" lingvistic corespunzător selectat, capabil să asigure exactitatea, corectitudinea informaţiei. Considerat din această perspectivă, fenomenul „limbă de lemn" revelă o disfuncţionalitate profundă şi caracteristică constând în lipsa de concordanţă dintre mesaj şi realitatea pe care o comunică, ceea ce conduce la distonsionarea informaţiei, la o comunicare „mincinoasă". In formele sale de manifestare paroxistică, această trăsătură a limbii de lemn a avut ca efect abolirea comunicării, reducerea discursului, prin golirea lui de conţinut, la nivelul incantaţiei. Amintirea unor asemenea performanţe lingvistice, a unor texte, discursuri sau „rapoarte" vorbind despre „realitate", fără a avea nici o legătură cu realitatea „reală", „adevărată", stăruie încă în memoria celor care au avut parte, la „vârsta lucidităţii", de contactul cu discursul totalitar. Caracteristica „mesaj mincinos", comunicare în dezacord cu realitatea comunicată, se asociază celei de „exprimare monotonă, stereotipă" în definirea fenomenului pe care îl are în vedere sintagma metaforică „limbă de lemn". Revelată ca formă de comunicare a regimurilor comuniste (Orwell a intuit şi pus în evidenţă această malformaţie lingvistică şi comunicaţională cu mult înainte de prăbuşirea comunismului), limba de lemn se dovedeşte a fi, la o mai atentă examinare, un produs al diverselor forme de totalitarism, în măsura in care, asociată discursului persuasiv ideologic (caracterizat prin disimularea implicaţiilor, a faptelor, condiţiilor defavorabile tezei pe care o susţine), se constituie, în condiţiile unei utilizări sistematice şi perseverente, într-un important mijloc de influenţare a mentalităţilor, de modelare a „viziunii despre lume" a vorbitorilor în sensul tendenţios şi distorsionant dorit de forţa politică dominantă. Efectele unei asemenea remodelări afectează in primul rând limba, prin modificarea sensului unei largi categorii de cuvinte, dar şi, prin intermediul uzului obsedant, a mentalităţii vorbitorilor; stereotipia şi repetarea devin astfel suport şi instrument al rcmodelării ideologice a viziunii asupra lumii a vorbitorilor. Ceea ce îşi pune amprenta, durabilă, asupra vieţii sociale (şi nu e deloc exclus ca multe din dificultăţile mai mărunte sau mai grave ale lungii 238 Limba fi tocielale noastre tranziţii să-şi găsească explicaţia - directă sau mai îndepărtată - în aceste consecinţe ale presiunii limbii de lemn asupra mentalităţilor sociale). Recunoaşterea şi respingerea după decembrie 1989 a limbii de lemn, dar şi modificarea condiţiilor sociale au dus treptat la abandonarea celor mai multe din formulele fixate ale limbajului politic comunist, comunicarea socială fiind astfel eliberată de elementele cele mai izbitoare (şi superficiale) ale discursului totalitar. Mult mai persistente s-au dovedit efectele mai subtile, mai puţin evident corelate cu „limba de lemn": cele derivând din agresarea funcţiei referenţiale a limbii, manifestate în nesocotirea finalităţii comunicative a „textului", a corectitudinii mesajului. Reproşul frecvent al „gândirii comuniste" trimite în mod evident la anumite reminiscenţe ale mentalităţii modelate sub presiunea discursului ideologic al epocii totalitare. între multe altele, ca un efect întârziat, ca o prelungire a deprinderii de a nu acorda ponderea şi respectul cuvenit funcţiei referenţiale, rolului informativ/comunicativ al discursului şi, ca urmare, corectitudinii mesajului transmis, poate fi interpretată responsabilitatea redusă - pe care avem ocazia să o constatăm atât de des - a vorbitorilor faţă de propria comunicare. Lipsa de răspunderea se manifestă în presă, de pildă, în neverificarea informaţiilor transmise, dar şi in formularea grăbită, adeseori neglijentă, semantic şi/sau stilistic neadecvata. O dată lansate, ştirile sunt lăsate să circule, nefiind decât in mod excepţional corectate, chiar dacă se dovedesc false. Nu lipsesc nici situaţiile în care surse diferite propun informaţii contradictorii sau comentate în mod atât de diferit, încât devin derutante pentru receptor - cititor sau ascultător. în virtutea lui „merge şi aşa" abundă textele opace sau confuze: nerespectarea regulilor lingvistice, neglijarea - din neatenţie sau dintr-o defectuoasă cunoaştere a limbii române-a diferenţelor semantice, uneori subtile, alteori grave, dintre cuvinte, ca şi deficienţele gramaticale conduc la formulări care derutează pe citi-tor/ascultător, constituindu-se în obstacole ale receptării mesajului. Şi ne-adecvarea stilistică a comunicării in raport cu subiectul tratat sau cu situaţia în care se realizează comunicarea, transgresarea abuzivă a limitelor stilistice impuse de organizarea limbii pot avea efecte defavorabile asupra comunicării. Presa românească actuală păcătuieşte nu numai prin abundenţa comentariilor - care îneacă informaţia -, ci şi prin abuzul de exprimări argotice şi familiare - la care se recurge de obicei cu intenţii lu-dic-persiflante, adeseori disonante, nepotrivite cu importanţa sau gravitatea informaţiei comunicate. în viaţa politică, atitudinea neresponsabilă se revelă în opiniile şi deciziile pripite, în formulările jignitoare, lipsite de tact, de natură să stânjenească şi uneori să blocheze dialogul/negocierea şi, implicit, rezolvarea problemelor (uneori chiar şi în situaţiile nelitigioase): o acţiune/activitate politică 239 __________________ASPECTE ALE EVOLUIIEI LIMBII ROMÂNE_______________________ responsabila presupune, in primul rând, întemeierea pe competentă în domeniul în care se include problema dală. Cum nimeni nu poate şti chiar totul, iar „funcţia" obliga adeseori la opinie chiar şi în aceasta situaţie dezavantajoasă, o atitudine responsabila impune, în astfel de cazuri, macar moderarea reacţiilor şi răbdarea de a asculta şi înţelege părerile celorlalţi (daca nu chiar efortul de informare proprie în problemă). Evoluţia sociala a ultimilor ani a cunoscut numeroase situaţii in care discuţiile - furtunoase - şi rezolvările - păguboase - s-au datorat, în mare măsura, diletantismului (asociat adeseori cu interesul personal şi reaua-credinţă) a participanţilor. O formă flagranta de manifestare a lipsei de răspundere in viaţa politica o reprezintă promisiunile fărâ acoperire, eficace pe moment (mai ales in perioadele electorale), dar neproductive pe termen lung. Aceeaşi disfuncţie cultivată prin limba de lemn - care a favorizat la vorbitorul agresat psihic de discursul totalitar diminuarea simţului de răspundere faţă de actul comunicării atunci când este în postura de „emiţător" -, a acţionat in sens invers, in situaţiile în care ii revine rolul de „receptor", dezvoltând o acuta sensibilitate faţă de discrepanţele dintre mesaj şi realitate, o atitudine suspicioasă în abordarea textului şi interpretarea informaţiei care i se oferă. Comunicarea actuală - ca şi viaţa societăţii in ansamblul ei - se desfăşoară sub semnul acestor „efecte secundare" ale limbii de lemn, a căror persistenţa este din păcate favorizată de realităţile înconjurătoare, de ansamblul vieţii sociale, in care modelele negative prevalează evident şi ca număr (şi ca reuşita/) asupra celor pozitive, constructive sub aspect social. Evoluţia anevoioasă a societăţii româneşti îşi găseşte explicaţia nu numai în complexitatea - reală - a problemelor „tranziţiei*. Reminiscenţele „educaţiei" totalitare anterioare, care persista în mentalitate, acţionează deformant atât asupra asupra comunicării, cât şi asupra evoluţiei sociale în ansamblul său, contribuind la agravarea dificultăţilor. în perioadele de adânci prefaceri sociale şi vâltoare politică (intre care se încadrează şi „tranziţia"), disfuncţiilc de comunicare se accentuează şi prin apariţia unor fenomene de destabilizare la nivelul limbii, ca rezultat al deosebirilor de interpretare şi evaluare a realităţilor cu care sunt asociate. In mod evident, semnificaţia acordată unor termeni ca demoemfie, reformă, privatizare sau economic de pifl/iî, şi mulţi alţii, variază de la o categorie de vorbitori la alta. Modelarea diferită sub aspectul componentelor cono-tative, dar şi denotative ale semnificaţiei anumitor cuvinte-cheie în prezentarea (şi înţelegerea) problemelor afectează comunicarea, perturbând şi îngreunând rezolvarea lor. Fenomenul de disjuncţic semantică, efect al diversităţii mentalităţilor angajate în comunicarea socială, apare, în mod firesc, la nivelul uzului intuitiv al cuvintelor purtătoare de semnificaţii abstracte şi mai ales al celor aso- 240 Li iu i> â ţi societate ciate unor realilftţi „versatile", care se modelea/fl semantic în mod diferit in raport cu unghiul de abordare şi cu circumstanţele de utilizare. Societatea româneasca a înregistrat in ultimii ani situaţii revelatoare sub acest aspect. Intre termenii a căror interpretare semantică a generat recent ample dispute au fost, de pildă, român şi ntoldoivnn (şi derivatele lor). Semnificaţia acestor termeni - a căror componentă semantică comună are în vedere „apartenenţa", „originea" - variază in funcţie de alte trăsături de înţeles cu care se asociază, în raport cu circumstanţele, in configurarea semnificaţiei. Utilizarea lor (ca şi a altora de acelaşi fel: francez, italian, portughez etc.) poate avea în vedere „apartenenţa t e r i t o r i a I ă, la o regiune geografică (purtând o anumită denumire)", cum se întâmplă in grupări ca peisaj moldovean (moldovenesc), câmpia româniI, dar şi „apartenenţa statal ă": in acest caz termenul este corelat cu denumirea statului -guvern moldovenesc (ca şi guvern francez, german). Utilizat cu primul sens, moldovean se încadrează în aceeaşi serie cu ardelean/ardelenesc, muntean/muntenesc, trans-nistrean, dar şi craiovcan, orâdean, ieşean, limspolcan, parizian etc., care raportează, toate, „apartenenţa/originca" la o entitate geografică (denumire a unei regiuni sau localităţi). Implicând „apartenenţa statală", vocabulele de acest tip se încadrează în alt sistem de referinţă: in grupări ca stal /parlament moldovenesc, guvern moldovean, ele intră in opoziţie cu stat... francez, german, rowân(c$c). Cum existenţa unui stat presupune in mod necesar un teritoriu se întâmplă ca cele două semnificaţii să se suprapună, distincţia „stat"/„teriloriu" pierzându-şi relevanţa. O organizare statală asociază teritoriului o populaţie reprezentată prin una sau mai multe etnii, utilizând una sau mai multe limbi. România şi Republica Moldova sunt două state, cu teritorii distincte, clar delimitate, dar cu o populaţie majoritară aparţinând aceleiaşi e t n i i şi vorbind aceeaşi I i m b ă. în aceste condiţii, spunem că limba oficială a celor două state este limba românâ, dar, pentru a evita echivocurile şi confuzia, e necesar să distingem între guvernul român (al României), diplomafia româ-ncascâ şi guvernul moldovean (al Republicii Moldova), diplomafia moldove-ncascâ etc. (Perspectiva lingvistică impune, la rândul său, nuanţări specifice în semnificaţia acestei categorii de termeni, variaţii semantice care decurg din situarea lor într-un cadru referenţial diferii: limba românâ cunoaşte mai multe variante regionale - (grai/dialect) muntean, moldovenesc, cri-şcan etc., la care se pot alătura cel transnistrean, cel din Valea Timocului etc., dacă avem în vedere şi variantele care depăşesc ca teritoriu graniţele statului român; graiul moldovenesc se vorbeşte pe ambele maluri ale Prutului, atât în România, cât şi în Republica Moldova.) Etnonimele, denumirile de popoare, ocazionează adeseori şi un alt tip de echivoc în măsura în care utilizarea lor implică apartenenţa etnică (w-mân, finlandez, bulgar etc. „persoană aparţinând Ia o anumită etnie") sau 241 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE apartenenţa la o organizare statala („cetăţean al României" - care etnic poate fi român, bulgar, maghiar otc.). in relaţiile dintre state prevalează „cetăţenia" asupra „etniei" căreia îi aparţine cetăţeanul unui anumit stat. Formulări etnic nediscriminatorii ale unor ştiri comunicând, de pildă, nit-imlrnl emigranţilor clandestini/a infractorilor români din Germania sunt adeseori receptate negativ - şi cu reproş - de majoritatea populaţiei ţării, mai ales in situaţiile în care faptul incriminat poate fi (fie şi numai statistic) reproşat mai ales uneia dintre etniile care alcătuiesc populaţia statului la care trimite calitatea de „cetăţean". Sentimentul de frustrare nu se manifestă însă in faţa unei utilizări, de asemeni „globalizante", când termenii indicând „cetăţenia" apar in contexte neutre - numărul turiştilor români -sau favorabile - succesul atleţilor români la campionat, de exemplu, fn acest ultim caz, nu au lipsit uneori reproşurile minoritare când persoana medaliată nu era un „cetăţean român" de „etnic română". Susceptibilităţile asociate cu neglijarea unor nuanţări semantice se dovedesc a fi generatoare de neînţelegere şi neînţelegeri. „Romiiria literara*. XXXI <1998). ar. -UI. p. 3 Stilul ,,reluNul“ îji uzul limbii contemporane 1. Sentimentul de insatisfacţie faţă de uzul actual al limbii române, sentiment formulat frecvent în anii din urmă - ca îngrijorare pentru starea ei prezentă şi viitoare -, corespunde unei situaţii reale, percepute intuitiv şi global: intensa comunicare socială actuală - în care mass-media are o poziţie centrală - se realizează printr-o verbalizare, abundentă şi eterogenă, in care „vocile" avizate şi responsabile se fac cu greu auzite în vacarmul produs de celelalte. Aprecierile negativ evaluative au ca reper - explicit sau nu - „exprimarea îngrijită", sensibilă faţă de exigenţele limbii literare, iar utilizarea actuală a acestei variante lingvistice, „limbă a culturii", implică, pe lângă respectarea normelor specifice1, şi o adaptare a discursului la condiţiile concrete de comunicare. 2. In configuraţia ei actuală, varianta literară a limbii române se caracterizează prin caracterul unitar: (sub aspect regional), asigurat de un sistem constituit şi codificat de nonne, şi prin larga sa utilizare socială. Ca efect al exigen- 1 2 1. Pentru conceptul dc nnrml (literar.!), vezi sirpro, Atd fi tocielntc deprinderile de pronunţare şi cele gramaticale, ca şi preferinţele lexicale, atât cele 'corecte', cât şi cele 'incorecte'. Uzul lingvistic social a înregistrat în ultimul deceniu numeroase exemple de extindere excesivă a unor forme de exprimare ca rezultat al preluării mai curând mimetice (asimilabilă „modei") a unor cuvinte sau expresii cum sunt, de pildă, a implementa, a derula, vizavi şi foarte multe altele.) Rolul benefic sau dăunător al învăţării prin imitare depinde de calitatea modelului, iar exercitarea influenţei lui asupra limbii utilizate la un moment dat prin impunerea unor anumite modalităţi de exprimare depinde de frecvenţa cu caro modelul se regăseşte în comunicarea socială sau/şi de autoritatea de care se bucură categoria de locutori care îl reprezintă. in societatea românească, statutul de model lingvistic (în condiţiile de comunicare depăşind nivelul familiar) a revenit, până nu demult, limbii li-ternre. Ca variantă „cultivată şi destoinică", cum o caracteriza promotorul ei, I. Heliade Rădulescu, limba literară a fost asociată de la începuturile sale cu activitatea intelectuală şi cu oamenii de cultură, creatori şi propagatori ai normelor literare. Exemplul la nivel social îl constituia exprimarea (mai ales în scris) a acestora, iar şcolii şi profesorilor le revenea un rol central în propagarea „exprimării îngrijite", atât prin instruire, cât şi prin exemplu personal. în răspândirea variantei literare, ponderea principală a avut-o (cel puţin până la un moment dat) nu atât frecvenţa de utilizare în comunicarea socială, cât aureola de prestigiu datorată asocierii ci cu un statut social superior. în etapa actuală de evoluţie a societăţii româneşti, factorul preponderent în propagarea unor modalităţi de exprimare este reprezentat de frec-ivnln lor in comunicarea publică, de ponderea pe care o au în componenţa ambianţei lingvistice care învăluie (şi agresează) pe Iocutor. Vocea cea mai puternică în condiţilc sociale actuale este cea reprezentată de mass-media în multiplele ei ipostaze. Prin creaţia proprie (dar şi în calitate de transmiţător al variatului discurs care caracterizează viaţa societăţii actuale), mass-media se constituie, în virtutea condiţiilor obiective, ca principal „model" de exprimare. Puţini din „agenţii" acestei forme de activitate sunt însă conştienţi de acest statut şi de răspunderea socială pe care o implică. De aceea, prin numeroşi reprezentanţi ai săi, mass-media continuă cu nonşalanţă să agreseze lingvistic pe vorbitorul de limbă română, oferindu-i continuu exemple negative de exprimare. De-a lungul anilor, faptul a fost adeseori constatat şi denunţat de specialişti şi de nespecialişti, cu diverse ocazii. Relevarea greşelilor de limbă şi aprecierile severe ale prestaţiei lingvistice a mass-media, ca şi eforturile de a atrage atenţia asupra formelor greşite de exprimare şi de a le preveni prin explicaţii şi-au găsit expresia in articole apărute în diverse publicaţii şi au făcut chiar şi obiectul unor emisiuni iniţiale de radio şi de 249 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE unele posturi de televiziune (destinate - e drept - publicului auditor), dar au rămas fără ecou în rândul slujitorilor mass-media, in textele cărora continuă să apară forme de exprimare neglijentă, neadecvată, nerecomandabilă şi nu arareori greşită. O confirmă constatările recentei acţiuni de monitorizare, care ajunge la concluzia că limba rotnilnă esle - intr-o măsură îngrijorătoare - incorect fi neglijent vorbită la radio fi televiziune. Fenomenul ca atare, persistenta în postura de „exemplu negativ", poate fi explicat nu numai prin neatente şi insuficienta cunoaştere a exigentelor limbii la nivelul de utilizare presupus de aceste emisiuni de largă audientă, ci şi de neînţelegerea statutului şi a rolului social al instituţiilor respective (şi, implicit, al celor care le reprezintă). Dezbaterea din 20 iunie, prin modul de organizare şi (în parte) prin accentele puse în concluzii, a reliefat tocmai elementul de responsabilitate al emisiunilor radio şi de televiziune, care reprezintă în societatea actuală componenta cu pondere maximă a „ambianţei lingvistice", modelând prin frecvenţa exemplului (abundent propus) „starea" (şi evoluţia ulterioară) a limbii române. Speranţa este ca prin sublinierea acestui aspect, iniţiativa CNA şi concluziile monitorizării să aibă mai mult impact decât încercările anterioare. Ar fi în firea lucrurilor ca această acţiune - având o adresă atât de directă şi fiind sprijinită de foruri culturale de mare autoritate - să fie percepută cu toată gravitatea şi în toate implicaţiile ei de cei cărora li se adresează. înţelegerea statutului social şi confruntarea cu responsabilitatea faţă de limba naţională ar putea constitui un imbold şi un punct de reazem în ameliorarea sub aspect lingvistic a emisiunilor radio şi de televiziune, rezultat care cere din partea realizatorilor supravegherea autocritică atentă a propriei performanţe lingvistice. Constituindu-se în model de exprimare îngrijită, radioul şi televiziunea ar putea contribui mult mai mult la salvagardarea limbii române decât prin lecţiile de bună exprimare propuse - în diverse formule - atenţiei ascultătorilor. Eficacitatea emisiunilor de acest fel pare a fi destul de limitată dacă avem în vedere abundenţa şi persistenţa greşelilor de limbă care se întâlnesc în textele oferite de mass-media publicului -, ascultătorului sau cititorului. Ceea ce dovedeşte că „profesioniştii media" se exclud - din principiu şi în masă -din categoria celor care ar putea fi interesaţi de observaţiile, explicaţiile, recomandările emisiunilor cu acest profil. Caracterul contraproductiv al acestei atitudini a fost cu claritate pus în lumină de rezultatele recentei monitorizări. Dezbaterea din 20 iunie ar putea avea o semnificaţie majoră din perspectiva preocupărilor de „protejare a limbii române” dacă ar reuşi să convingă factorii „operativi" din mass-media că (şi ei) pot greşi (şi) ca exprimare (n cărei corectitudine nu derivă automat din simpla angajare în-tr-o formă de activitate mediatică) şi că buna cunoaştere şi corecta folosi- 250 Limb» ţi fiule re a limbii române reprezintă o componentă esenţială (şi) obligatorie a profesionalismului în termenii impuşi de funcţiile sociale ale instituţiei (instituţiilor) mediatice, între care se încadrează - şi nu in ultimul rând -cea de „model" lingvistic la nivelul comunicării sociale. O consecinţa benefică a „sensibilizării factorilor de decizie" la pericolul „degradării limbii române" - la care fac referire documentele dezbaterii -ar fi acordarea unei ponderi mai mari criteriului co/tifvfciiftl lingvisticii în grila concursurilor de angajare. „RamtoU literar A*. XXXV (2002». iu. 28. p. 3 Aspecte lexicale ale limbii române actuale 1. !n mod paradoxal, limba, care considerată din perspectiva istoriei apare ca un element de stabilitate în viaţa oricărui popor, se revelă, privită în funcţionalitatea sa, a fi un fenomen eminamente dinamic, pentru care viaţa şi schimbarea reprezintă o componentă permanentă, intrisecă. Uzul lingvistic - individual sau de grup - operează selecţii asupra materialului lingvistic, determinând astfel în realizarea comunicării sociale diversitate şi variaţii. Variaţiile exploatează posibilităţile alternative de expresie de care dispune comunitatea lingvistică şi sunt percepute de vorbitori ca modificare, ca trecere de la o „stare" la alta, şi înregistrate ca „schimbare". Din perspectiva evoluţiei istorice, cel puţin unele dintre ele reprezintă sau anunţă efectiv schimbarea. Asemenea variaţii şi selecţii se manifestă ca preferinţe şi, în cazul în care sunt mai active şi mai extinse, se constituie intr-o caracteristică, un fel de „amprentă" a uzului lingvistic din momentul respectiv. Câteva asemenea selecţii şi preferinţe se manifestă şi în utilizarea actuală a limbii române putând fi considerate ca diferenţiatoare prin raportare la uzul lingvistic anterior. Mai evidente sunt, cum era de aşteptat, preferinţele lexicale. 2. In evoluţia limbii române, limba actualii reprezintă etapa cea mai recentă (incluzând şi momentul „prezent") a limbii române. Diversele periodizări ale istoriei limbii române plasează, tacit sau explicit, începuturile limbii roiitilne couloiifioraiie în secolul al XlX-lca1, cea de a doua 1. Vezi lorgu Iordan, Uirrlu rwmimJ amJciirfwam!. Bucureşti, Editura Ministerului Invâ|Smăn-tulul, 1954; lorgu Iordan, Vnleria Cuţu Romalo, Al. Nicuktscu, Structura niof/atagiaf a limbii române Bucureşti. Editura Ştiinţifica. 1967, pp. 9-10; lucrările dc istoric a limbii române literare prefera adeseon termenul „limba româna moderni”; pentru o prezentare de ansamblu vezi I. Chcţie, liilrcutuccrc In studiul limbii muntrir Menim. Bucureşti, Editura Ştiinţifici, 1982. pp 63 şi urm. 251 ASPECTE ALE EVOLUŢIE» LIMBII ROMÂNE limită deplasându-se continuu o dată cu trecerea timpului. Conceptul limbii actualii, privind tot cronologia, are in vedere acea ipostază a limbii contemporane care se caracterizează cronologic prin faptul că punctul ferm de referinţă îl reprezintă, ca limita finală, „azi". Dacă „actualitatea" continuu schimbătoare este implicată în delimitarea finală a limbii actuale, graniţa de început poate varia şi ea, conceptul „limbă actuală" acoperind, în general, în diverse cercetări, un interval relativ scurt, mai mult sau mai puţin precizai. în cele ce urmează, observaţiile referitoare la limba română actuală au in vedere perioada cuprinsă între sfârşitul anului 1989 şi „azi". Este un interval scurt, în care activitatea lingvistică, mai ales în manifestarea sa publică, se caracterizează printr-o intensitate deosebită, dar şi prin prezenţa, la mulţi vorbitori, a unei „conştientizări" a exprimării, care îmbracă, mai des, forma reacţiei critice la „vorbirea" celorlalţi. Cantitatea şi varietatea formelor de comunicare cotidiană actuală facilitează constatarea şi înregistrarea în uzul lingvistic a numeroase variaţii, a numeroase schimbări de importanţă şi durată diferită. in cele mai multe cazuri, sorgintea - şi explicaţia - acestor fenomene lingvistice o constituie schimbările social-politice, evenimentele momentului sau ale momentelor care, în succesiunea lor, reprezintă evoluţia, alcătuiesc istoria actuală a societăţii româneşti. In aceste condiţii, e firesc ca cea mai afectată de modificări şi variaţii să fie acea parte a limbii care este mai direct implicată în domeniul activităţii social-politice. 3. Unele dintre modificările cu importante repercusiuni asupra aspectului comunicării lingvistice actuale se datoresc reacţiei largi de respingere manifestate de vorbitori faţă de forma de expresie resimţită de aceştia ca limbaj de lemn2. Intuind această variantă a limbii aproape exclusiv sub aspectul ei superficial, vorbitorii i-au denunţat îndeobşte stereotipia şi sărăcia Identificarea unor termeni şi structuri sintactice ca aparţinând matricei „limbă de lemn" a avut ca urmare evitarea şi, în mare parte, eliminarea lor treptată, in răstimpul anilor care au trecut, comunicarea socială şi-a modificat înfăţişarea de ansamblu prin abandonarea elementelor lingvistice astfel incriminate. La această „epurare" a exprimării a contribuit cenzura lingvistică socială, dar şi, în mare măsură, autocenzura. Un rol deloc neglijabil revine însă în acest proces şi atenuării disfunc-ţiei comunicative, componenta profundă a „limbajului de lemn", care s-n manifestat în special în comunicarea ideologic-persunsivă, purtătoare adeseori a unei informaţii lipsite de acoperire reală3. 2. Franţo&e Thom, U» hmgiM de Ivit, Paris. 1987. 3. Vaierul Guju Romalo, Le shMtil Jonelmtmd de h Jnigue de Iw*. in .Journal of tiu American-Kununian Academy of Arta and Sciences”. Davis, California, 1992. nr. 16-17. pp. 190 şl urm 252 Liiiibit fi societate Restabilirea funcţiei comunicativ-referenţiale a limbii, reabilitarea enunţării prin corelarea ei, fără distorsiuni majore, cu datele referinţei au făcut posibilă eliberarea exprimării de tirania tiparului lingvistic, a şablonului, şi regăsirea nuanţei, a varietăţii formulărilor, calităţi implicate de corectitudinea şi adecvarea exprimării. în condiţiile persistenţei unora dintre elementele de expresie marcate prin utilizarea lor în „limbajul de lemn", desprinderea lor din context, din angrenajul specific al ansamblului are ca urmare atenuarea conotaţiei „limbaj de lemn" şi a sentimentului de respingere manifestat de vorbitori. Folosirea în condiţiile comunicării fireşti a unor formulări fixate de tipul „trece ca un fir roşu", „trage semnalul de alarmă", „cadre de înaltă calificare" etc. are ca urmare atenuarea sentimentului apartenenţei lor la „limbajul de lemn", vorbitorul resimţindu-le, eventual, ca stângăcii. 4. Un alt fenomen important afectând lexicul limbii actuale - fenomen care nu e nici el străin de reacţia faţă de „limba de lemn" - reprezintă reorganizarea semnificaţiei unor cuvinte ca urmare a schimbării valorilor conotative şi a modificării dintre denotaţie şi conotaţie. Schimbările semantice de acest fel afectează, în general, termenii cu implicaţii politice, ideologice şi sociale. Aşa sun», de exemplu, activist, bolşevic, colhoz, comunism, comunist, marxist, prelucrare, tovarilş sau grupări ca economie socialiştii, atitudine de cinsti, dosar de cadre, gazctil de perete etc., care dezvoltă o conotaţie negativă in locul celei pozitive anterioare. Paralel se produce o „reabilitare" conotativă a unor termeni cum sunt capitalism, capitalist, credincios, profit, proprietar, religie sau a unor combinaţii ca proprietate particularii, economie de pia/i1 şi altele. Preferinţa clară a vorbitorilor, cel puţin până la un moment dat, pentru sintagma economie de piafti, în defavoarea formulării echivalente economic capitaliştii, îşi găseşte explicaţia in persistenţa conotaţiei negative anterioare a vocabulei capitalist, care continuă să intimideze pe vorbitori. Acest tip de modificare semantică, constând în intervertirea sensurilor aprcciativ-evaluativc care alcătuiesc componenta conotativă a cuvintelor, cunoaşte în istoria limbii române un antecedent destul de apropiat: perioada anilor '50 înregistra o „răsturnare" conotativă analoagă. Ca atare, mutaţia semantică actuală restabileşte, fie şi parţial, semnificaţia termenilor şi situaţia lexicală dinainte de 1944. Interpretarea ideologică a cuvintelor şi, ca urmare, introducerea în semnificaţia lor a unor conotaţii valorizante - pozitive sau negative -caracterizează, în generai, expunerea politică tendenţios-persuasivă. Subliniereâ prin explicitare a conotaţiei astfel propuse şi reiterarea în vederea fixării ei în conştiinţa vorbitorilor fac parte din recuzita formativă a „limbajului de lemn". Efectele acestui proces de modificare 253 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI UMBI1 KQMÂN'E mantică afectează nu numai comunicarea, ci şi, în mod insidios, mentalitatea şi alte aspecte ale vieţii sociale. în acelaşi sens, o „desemantizarc" adeseori greu de recuperat poate rezulta din utilizarea frecventă şi îndelungată a unor termeni în contexte nu totdeauna adecvate. Folosit masiv cu referire la situaţii sau fenomene disparate, cuvântul suferă o „rarefiere" a semnificaţiei, care poate antrena confuzii afectând nu numai comunicarea, ci şi comportamentul vorbitorilor: o asemenea „desemantizare" relativă a făcut posibilă, de exemplu, asimilarea democraţiei cu lipsa de ordine şi autoritate, identificarea libertUfii ai licenţa şi bunul plac, interpretări semantice care se revelă frecvent atât în exprimare, cât şi în comportarea socială a multora dintre vorbitorii limbii actuale. 5. O altă particularitate a comunicării actuale cu consecinţe mai modeste, poate, şi mai puţin subtila ca implicaţii, dar foarte evidentă, la îndemâna observaţiei tuturor, constituie apariţia bruscă a unor preferinţe lexicale împărtăşite de largi categorii de vorbitori: diverse cuvinte cunosc, la un moment dat, o vogd - adeseori destul de efemeră - care se manifestă prin-tr-o rapidă şi masivă creştere a frecvenţei. între cuvintele, numeroase, cu care poale fi exemplificat fenomenul sunt a (se) derula, dialog, a implementa, a marginaliza, a sponsoriza, vizavi de şi multe altele. în general, de asemenea favoruri bruşte se bucură cuvintele neologice. Unele pot fi împrumuturi recente, de ultimă oră - numărul neologismelor de acest fel este in limba română actuală foarte mare -, dar şi împrumuturi mai vechi, având deja o istorie în interiorul limbii române, pc care uzul actual le „reactivează" printr-o folosire obsesivă, de durată mai lungă sau mai scurtă. Aşa sunt, de pildă, dintre cele mai înainte menţionate dialog, a manipula, vizavi de*. Cuvintele de acest fel se impun atenţiei ascultătorilor şi cititorilor prin deosebit de frecventa lor apariţie în procesul comunicării. Fenomenul, identificat de vorbitori ca „modă" lingvistică, se impune observaţiei vorbitorului, care, adeseori, începe să-l folosească şi el, mai mult sau mai puţin mimetic. Privit global şi subiectiv, fenomenul este acceptat sau condamnat şi respins. Considerat obiectiv, ca orice fenomen in viaţa unei limbi, el nu poate fi negat şi, examinat mai îndeaproape, relevă particularităţi deloc neglijabile în ce priveşte modul de producere, modul în care se încadrează în evoluţia unei limbi sau sub aspectul funcţiei pe care o îndeplineşte la un moment dat în comunicare, al condiţiilor în care se realizează. Caracteristica principală, comună, o constituie predilecţia de moment a vorbitorilor pentru anumite cuvinte sau expresii. 1 1. Vezi infnt. Preferinţe lexicale: VIZAVI DE. 254 Limbâ ţi focielate In evoluţia limbii, preferinţa, manifestată în creşterea, sensibilă şi rapidă, a frecvenţei unor elemente lexicale are adeseori temeiuri obiective. In viaţa oricărei limbi există momente, perioade, in care istoria poporului este responsabila de creşterea utilizării unor cuvinte: accidente naturale sau evenimente sociale şi naţionale sau internaţionale pot explica uzul insistent la un moment dat al unor termeni ca: uragan, cutremur, ritzboi, revoluţie, refonnii, tranziţie etc. Multe dintre preferinţele limbii actuale se explică în acest fel, iar mo-mentul/intervalul de întrebuinţare masivă coincide şi se explică prin evenimentele exterioare limbii. Astfel, dialog a dominat perioada imediat următoare evenimentelor din decembrie 1989: creşterea explozivă a frecvenţei lui a exprimat reacţia vorbitorilor faţă de absolutizarea anterioară a monologului, manifestare lingvistică a deciziei unice, specifică totalitarismului. Voga mai tardivă a lui a manipula şi a derivatelor sale a cunoscut o creştere impresionantă în perioada campaniei electorale din 1990. Dar tot istoria societăţii, a poporului care vorbeşte o anumită limbă poate da scamă şi de preferinţa marcată a unei epoci pentru cuvintele având o anumită provenienţă. Un exemplu clar în acest sens oferă predilecţia unei importante părţi a societăţii româneşti a secolului al XlX-lea pentru neologism, recurgerea, masivă şi nu totdeauna justificată, la cuvinte de origine franceză. Şi limba actuală vădeşte o evidentă atracţie şi permisivitate faţă de împrumutul neologic. De data aceasta însă se constată o echilibrare a surselor între franceză şi engleză. Nu arareori insă marea răspândire a unui termen, frecventa lui utilizare se datoreşte mai curând unei preluări mimetice, unui proces de imitare decât unei necesităţi reale a comunicării. Un exemplu elocvent pentru acest tip de situaţie oferă, pentru perioada actuală, extinderea, izbitoare prin amploarea pe care a căpătat-o mai ales în ultimul an, vizavi de. Masiva creştere de frecvenţă a acestei locuţiuni prepoziţionale, constatată şi comentată de altfel in diverse ocazii, nu poate fi explicată altfel decât prin preluare mimetică. Pentru a scoate în evidenţă caracterul adeseori imprevizibil şi capricios al uzului lingvistic, manifestat, între altele, şi in lipsa de durată a unor astfel de preferinţe, merită să fie relevat faptul că locuţiunea vizavi de, atestată în limba română din secolul al XlX-lea, a mai cunoscut un salt neaşteptat de utilizare in 1980s. în anii următori însă, frecvenţa sa a revenit la normal, aşa încât nu se poate vorbi de continuitate între preferinţa de atunci şi voga actuală. Dar fenomenul în discuţie al preferinţei, al creşterii masive şi rapide a utilizării unui termen, chiar dacă se limitează la o perioadă restrânsă de 5. Valeria Cuţu Konwto. Vizări de. în LR. XXIX (I9S0), nr. 2. p. 214. 255 ASPECTE ALE EVOL17TIEI LIMBII ROMÂNE timp, are de obicei anumite consecinje, antrenează modificări in „starea limbii", care pot fi mai durabile decât preferinţa ca atare. Astfel, intensa utilizare la un moment dat a cuvântului dialog a determinat pătrunderea acestui termen, existent în limbă, dar având un pronunţat caracter ştiinţific şi tehnic, in limbajul politic şi, mai larg, în varianta standard a limbii române. E greu de presupus că revenirea la frecvenţa normală va avea drept consecinţă restrângerea stilistică a întrebuinţării termenului. De asemeni, in cazul lui a manipula, termen tehnic aparţinând iniţial, ca şi a manevra, unor limbaje speciale - al navigaţiei, al chimici sau limbajului militar - şi implicând operaţii sau/şi mecanisme speciale şi complexe, recenta creştere de frecvenţă s-a realizat în condiţiile extinderii domeniului de întrebuinţare şi ale dezvoltării unui sens figurat, dominat de o conotaţic negativă, care presupune componenta semantică „folosire nesinceră", „antrenare a unui obiect/instrument uman intr-o direcţie (acţiune) necunoscută, eventual chiar nedorită de acesta". E puţin probabil ca scăderea frecvenţei să se asocieze automat ai anularea acestor modificări de statut al cuvântului, cu atât mai mult, cu cât avem a face adeseori cu cuvinte „internaţionale", iar semnificaţia în discuţie se regăseşte şi în alte limbi*. 6. Din perspectiva acestor câteva fenomene ale limbii actuale se impune, între altele, constatarea că dinamica limbii în funcţiune are particularităţi proprii şi se racordează intr-un mod destul de complicat cu procesele diacronice de ansamblu ale sistemului. Observarea „pe viu" a uzului limbii pune în evidenţă, la nivelul lexicului, schimbări revelând dependenţe şi motivaţii variate implicând, direct sau medial, influenţa evenimentului, a socialului. Comunitdriir „//ijwriun " (cuoni. D. PlcuniM, 1993. jip. Z I3-2 IB „Neologismul* în limba română actuală Termenul neologism, care arc în vedere în mod curent cuvintele noi - împrumuturi şi creaţii recente -, este folosit adeseori, în mod paradoxal, când e vorba de limba română, şi cu referire la cuvinte împrumutate de două secole sau, in cazuri izolate, chiar mai vechi. Din această categorie de „neologisme" (destul de vechi) fac parte aproape exclusiv cuvinte de origine latino-romanică, mai rar grecească sau, în mod excepţional, engleză (acestea din urmă fiind mai puţin „vechi" ca celelalte). Aceste cuvinte sunt intuite ca „neologisme" de vorbitori şi calificate ca atare de specia- 6. Comp. fr. wuinipifitffnw, matiifnikr, cngl.manipulate. iwtirijmftrtiwi. 256 LimbB şi iociclulc lişti - eventual cu nuanţări de tipul: neologism, recent/neologism (mai) vechi. Spre deosebire de acestea, împrumuturi de alte origini - (neo)greacâ, turcă, rusă - intrate în limbă în aproximativ aceeaşi perioadă (secolele al XVIII-Jea şi al XlX-lea) sunt simţite şi apreciate ca fiind „cuvinte învechite", chiar „arhaisme". Fenomenul - care poale fi pus în evidenţă prin perechi sinonimice ca nobil: evanghelist (gr.), amendif: geremea (tc.), colonel: polcovnic (rus.) - îşi găseşte explicaţia în istoria limbii române. 1. Influenţa latino-romanică afectează masiv lexicul limbii române începând cu secolul al XlX-lea. Atestări sporadice de neologisme de provenienţă romanică se întâlnesc însă şi în texte mai vechi. Dicţionarul împrumuturilor latino-romanice în limba românii veche (1421-1760)’ înregistrează în scrierile de până la 1760 un număr de 1 203 asemenea neologisme, cele mai multe (719) fiind de origine latină. Dintre limbile romanice, sursa cea mai productivă în această epocă o constituie italiana: autorii dicţionarului consemnează 1% cuvinte italiene, la care se adaugă 83 de termeni care pot fi consideraţi ca fiind împrumuturi din italiană sau latină. Dacă neologismele latine şi italiene se întâlnesc deja în textele din prima jumătate a secolului al XV-Iea', cele de provenienţă franceză, puţin numeroase (41), încep să Fie atestate abia în secolul al XVHI-lea\ in general e vorba de apariţii sporadice, de cuvinte utilizate in anumite texte, care nu pot fi considerate ca aparţinând uzului comun. Cum era de aşteptat, bine reprezentat este domeniul lexical corespunzând vieţii so-cial-polilicc şi spirituale, deşi nu lipsesc nici neologismele privind aspecte ale vieţii materiale. 2. Pătrunderea neologismelor latino-romanice (ca şi a celor de origine greacă), fenomen determinat de vehicularea unor concepte româneşti, se realizează la început ca act individual spontan. Preocuparea teoretică faţă de împrumut în cultura românească, mult dezbătută problemă a neologismului, debutează cu discuţia din Predoslovia la Noul Testament de la Băl-grad. Transpunerea in limba română a textelor religioase impune traducătorilor, în mod inevitabil, problema împrumutului. Cuvântul nou, împrumutat, pătrunde însă şi în textele originale româneşti: numeroase sunt neologismele întrebuinţate de cronicari; la Dimitrie Cantemir numărul lor creşte, iar autorul, înţelegând că prezenţa cuvintelor necunoscutre poate 1 2 3 1. Ghcorghc Chivu, Enianuela Buz.1. Alexandra Roman Morarii, Dicţionarul iniyrumutiinlor lalimyivmaiiice in limht rombul vedic (U2J-J760). Bucureşti. Editura Ştiinţifica, IW2, p. 9. 2. Op. cil, p. 20. 3. Op. cil, pp. 17-18. 257 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE îngreuna receptarea textului, explică în Scara numerelor fi cuvintelor streine t/llcuitoare care însoţeşte Istoria hieroglificii, 260 de asemenea neologisme, de diferite origini. 3. Secolele următoare înregistrează procesul de modernizare a societăţii şi, în special, a culturii româneşti. Este momentul în care lumea „se întoarce cu faţa către occident", iar limba română evoluează rapid şi spectaculos în sensul „reromanizării"1 prin pătrunderea masivă a neologismelor romanice in cele mai variate domenii ale lexicului. Orientarea către apus a culturii româneşti se făcuse simţită deja în secolele precedente prin formaţia umanistă datorată instruirii în şcoli de structură occidentală a cronicarilor, a lui D. Cantemir. Prin Şcoala Ardeleană, această evoluţie antrenează cercuri mai largi de intelectuali. Activitatea Şcolii Ardelene deschide larg porţile modernizării culturii româneşti. Reprezentanţii ei, care în cea de a doua parte a secolului al XVIIl-lea se angajează în lupta de emancipare socială şi naţională prin punerea în evidenţă a originii latine a limbii şi poporului român, includ intre obiectivele acţiunilor lor şi „luminarea poporului", ceea ce implică şi, nu în ultimul rând, „propăşirea", progresul limbii: apariţia unor noi situaţii de comunicare presupune noi modalităţi de expresie şi, în primul rând, îmbogăţirea vocabularului. Pentru a face faţă acestor exigenţe ale epocii, întemeindu-se pe istoria limbii române, ei recomandă „să luăm ori din cea grecească, ca din cea mai învăţată, ori din cea latinească, ca de la maica noastră, pentru că limba noastră, cea românească, este născută din cea latinească"4 5. in Principate reorientarea se angajeză ceva mal lent, căci implicaţiile sociale şi politice sunt diferite: dominaţia străină este mai puţin directă şi mai puţin apăsătoare. De aceea formulările apartenenţei la romanitate, care corespund unei neceistăţi culturale, au un caracter mai puţin emfatic, iar contactele reprezentanţilor ierarhici clericali cu limbile occidentale sunt oarecum aleatorii, in schimb, marea şi mica boierime fanariotă şi pământeană, precum şi unii cărturari laici - de la un moment dat tot mai numeroşi - sunt atraşi mai puţin de antichitate şi de limba latină, şi mai mult de cultura modernă a ţărilor occidentale. în secolul al XlX-lea, un rol determinant in acest proces revine lui 1. Heliade Rădules-cu, profesor, jurnalist, scriitor, personalitate adânc şi multiplu implicată in viaţa culturală şi politică a Ţării Româneşti. 4. S. Puşcariu, Etudes de liiiginsliqite roiHiutuic, Cluj-Ilucurcştl, 1937, p. 410; Al. N»cul«cu. Individualitatea limbii române intre limbile rwrowicr. Contribuţii gramaticale. II, ilucureţii. Editura Ştlin|ific3,1978, p.69. 5. Şt. Muntcanu. V.D. Ţâra, Istorii limbii române literare. Privire geixntd, Bucureşti, Editura Didactica şi Pedagogic.!, 1978, p. 110. 258 Limbâ fi societate Aceasta reorientare se manifesta mai ales prin traduceri. In Principate într-o primă etapă, predomină net traducerile operelor beletristice din franceză şi, mai puţin, italiană6, ceea ce conduce, adeseori, la fenomenul etimologiei multiple. Varietatea surselor de împrumut îşi găseşte adesea expresia în diversitatea variantelor ai care, până la un moment dat, circulă anumite neologisme. 4. Coexistenţa temporară a mai multor variante se explică însă şi prin filiera de pătrundere a cuvintelor, căci neologismul romanic a fost împrumutat direct dintr-o limbă romanică sau alta sau indirect, prin intermediul unei alte limbi neromanice, cu care limba română, prin vorbitorii ei, a venit in contact: neologismele romanice pătrund în română împreună cu celelalte cuvinte datorate influenţei respective (greacă, rusă, germană). Limba-sursă sau limba-intermediar a împrumutului este revelată în general de particularităţi ale formei neologismului7 8. Astfel, dacă eşantion, pension, maladie, telegraf etc. sunt neîndoielnic de origine franceză, forma cuvintelor fiasco,fotoliu, locotenent, portofoliu trimit la italiană, iar tedeum la latină. In acelaşi mod, având în vedere particularităţi ale componentei fonice, se poate spune că surtuc (fr. sourtoul), vacanfie, reghintcnl indică o filieră rusă, a aerisi a intrat prin neogreacă, gheneral, tivii, soficlate presupun ca intermediar rusa sau germana. în situaţiile in care aceeaşi variantă poate fi explicată prin raportare la limbi intermediare diferite, o indicaţie poate constitui perioada de împrumut: astfel, academic, activitate sunt la Cantemir neologisme de origine latină, după cum, tot la el, etimologia, gheograf sunt, în mod cert, împrumuturi greceşti. Atestările ulterioare ale cuvintelor respective pot reprezenta continuarea acestor împrumuturi mai vechi sau împrumuturi rezultând din-tr-un transfer ulterior dintr-o limbă romanică: când I. Heliade Rădulesoi recomandă®, de pildă, forma geografie în defavoarea celei de gheografie nu este exclus ca ambele variante să aibă ca punct de plecare cuvântul francez. Zona de folosire a unei anumite variante poate sprijini, de asemeni, o soluţie sau alta: varianta tivii, de exemplu, indică foarte probabil filiera germană, dacă apare într-un text din Transilvania, filiera rusă, dacă termenul este folosit într-un text din Moldova. Pătrunderea prin intermediul unor limbi neromanice a neologismelor caracterizează mai ales faza de început a împrumutului romanic; începând cu deceniile al treilea şi al patrulea ale secolului al XlX-lea predomină, în 6. Paul Comca. Originile muaiilisiiiulrii tvmbicse. Bucureşti. Editura Minerea, 1972. p. 53. 7. S. Puşcariu, r.tudes de liitguistifiu roumaine, pp. 412-413 8. Ion Heliade RSdulescu. GrantaUcdmuiAiteosca. ediţie studiu de Valeria Cu|u Roinalo. Bucureşti, Editura Enunescu, 1960. p. XXVI. 259 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMANE n«1, in mod evident, împrumutul fără intermediar, mai ales din franceza. Acest împrumut este realizat frecvent, până la un moment dat, prin calc, dar şi, mai ales, ca împrumut direct. împrumuturile directe dublează şi, de cele mai multe ori, elimina, cu timpul, din limbă, calcul care le-n precedat: membru a luat locul lui mădular, foarte mult folosit de paşoptişti, in dependenţă a înlocuit aproape pe neatârnare, a influenţa este mult mai întrebuinţat azi decât a înrâuri etc. împrumutul romanic masiv din perioada ultimelor decenii ale secolului al XlX-lea a fost încurajat teoretic şi îndrumat îndeaproape de I. Hcliade Rădulescu. îndemnul de a introduce fără teamă neologisme în vederea mlădierii limbii române, în scopul de a o transforma intr-un instrument apt de a face faţă multiplelor forme de activitate ştiinţifica şi literară a epocii modeme, necesitate determinată istoric de evoluţia societăţii româneşti, este sprijinit de argumentul romanităţii limbii („noi nu ne împrumutăm, ci luăm ai îndrăzneală de la maica noastră moştenire şi de la surorile noastre partea ce ni se cuvine"), iar adaptarea neologismelor, „rumânirea" lor, a constituit, începând cu Gramatica românească (1828), o preocupare constantă. Mentor benevol, Heliado dă sfaturi, îşi justifică şi îşi explică opţiunile în diverse lucrări, în articole publicate în „Curierul românesc"9 10 sau în alte periodice. în foarte multe cazuri evoluţia ulterioară i-a dat dreptate (ca şi în problemele de fixare a normelor limbii literare) . Variantele se succedă sau, mai des, coexistă un timp. De cele mai multe ori însă ele se „cern" in sensul generalizării uneia pe seama celorlalte. Adeseori variantele abandonate sunt cele care poarta pecetea unei filiere neromanice - germane, ruseşti sau greceşti: saţietate, ţivil sunt părăsite în favoarea variantelor societate, civil; cler, a educa, a publica sunt preferate formelor clicros, a cducarisi, a publicarisi etc., care aparţin epocii fanariote, când influenţa (neo)greacă se manifesta cu mai multă putere. O selecţie se realizează şi în cazul variantelor de origine romanică: astfel, variantele „franceze" nuvelă, scenă sunt preferate formelor noivlă, şenă, a căror formâ indică sursa italiană. 5. Dacă între neologismele romanice introduse în limba română în ultimele secole ale istoriei sale o largă categorie o constituie cele care corespund unor concepte sau realităţi necunoscute la un moment dat societăţii româneşti, destul de numeroase sunt şi neologismele romanice care 9. Vezi. de exemplu, .Curierul rominetc", 1830, nr. 25, p. 52. 10. Cf. I. Gheţie, [florin liml'ii renul w liternn-. IVîeire tiutctka, Bucureşti, Editur.r Ştiinţifica ţi Enciclopedica, 1978. p. 149: „Propunerile lui Hcliade au întruni! adeziunile celor mai de seama armeni de cultura din cele trei ţari româneşti. Negroizi, Kogainictunu. Asachi in Moldova. Barillu şi Cipariu in Tmnsitvjnia. ca sa nu m.» vorbim de munteni, au .receptat far a rezerve ideile tui Hcliade." 260 Li ui frJ fi societate au fosl împrumutate, deşi limba dispunea de cuvinte exprimând aceleaşi sensuri. împrumuturile „nenecesare" de acest fel sunt cele desemnate adeseori ca „barbarisme", expresie de obicei a exagerării şi a lipsei simţului măsurii. in limba noastră, numeroase neologisme romanice care ar fi putut fi considerate nenecesare şi-au găsit însă locul şi utilitatea. Diversificarea funcţionala a limbii, apariţia şi dezvoltarea stilurilor funcţionale este una din modalităţile de pătrundere şi de fixare a unor asemenea împrumuturi: neologismul dublează, în astfel de situaţii, in calitate de termen tehnic, cuvântul (mai) vechi care exprimă, în vorbirea curentă, familiară, aceeaşi semnificaţie. Perechi de tipul: inimi1: cord, burţii: pântece: abdomen, piept: Io-race, boalil: maladie, molimă: epidemic, molipsitor, contagios pun in evidenţă diferenţierea limbajului medical in interiorul limbii comune. Paralelisme analoge sunt generate şi de dezvoltarea altor limbaje ştiinţifice şi tehnice ca efect al formării domeniilor respective de activitate. Nu mai puţin numeroase sunt neologismele care dublează modalităţile de expresie mai vechi, aparţinând domeniul neutru, nespecializat, al exprimării. Deosebit de semnificativă din perspectiva reromanizării este categoria de cuvinte romanice care, pătrunzând în limba noastră, se suprapun unor împrumuturi anterioare, neologisme de origine neromanicâ. în multe asemenea situaţii împrumuturile romanice Ie dislocă pe celelalte: amcndil, bazin, bijuterie, curier, gelos ş.a. înlocuiesc corespondentele turceşti geremea, (h)avuz, juvaer, olac, zuliarîmprumuturile neogreceşti catagrafie, catahri-sis, efor, a diorthosi etc. sunt înlocuite prin neologismele romanice inventar, abuz, administrator (controlor), a corecta'2; neologisme de origine rusă ca ci-novitic, nacealnic, polcovnic cedează locul împrumuturilor romanice func/io-nor, şef, colonel. înlocuirile de acest fel au ca urmare creşterea fondului lexical latino-romanic al limbii romane şi reducerea celui neromanic. Neologismul romanic vine însă, de multe ori, in concurenţa şi cu cuvintele vechi ale limbii române de diverse origini - slave (iscoada: spion, izvor, sursa, ostrov: insula, slobod: lilh’r, slujba: serviciu, veac. secol, vină: culpa etc.), maghiare (a făgădui: a promite, a îngădui: a permite, a tăgădui: a nega etc.), dar şi cu cuvinte latine moştenite sau formaţii româneşti - alături de înţeles, limpede, îmbărbăta, îmbunătăţi, înfăptui se folosesc sens, clar, a încuraja, a ameliora, a realiza, închipuire e concurat de imaginaţie, călătorie coexistă cu voiaj. în foarte multe cazuri, cum reiese chiar din exemplele precedente, limba păstrează termenul vechi şi-l acceptă pe cel nou. întie ele se dezvoltă 11 11. S. Puşcariu, Limba nwulfi*, 1. Prime generali. Bucureşti. 19-10, p. 371. 12. Cf., in jci-st sens, listele din Al. Koietti, B, Caxacu, L. Omi, hloria limbii nnmlw literare, I. De /ii origini ptiuI la începutul fetvlului ii/ XtX-tca, cd. a 11-a, revăzută şi ad.lugitil, Bucureşti. Editura Minerva, 1971. pp. 353-3S5. 261 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE raporturi sinonimice complexe, implicând particularităţi semantice, frazeologice şi/sau stilistice, ceea ce duce la o îmbogăţire a mijloacelor de expresie, o rafinare, în sensul „mlădierii", a posibilităţilor de nuanţare a exprimării în limba română. Sub aspect statistic şi acest grup de neologisme face ca balanţa să se încline in sensul componentei latino-romanice. 6. Perioada de exercitare masivă a influenţei romanice, predominant franceze, asupra limbii române coincide cu cea a întemeierii limbii literare moderne româneşti: dezbaterile referitoare la necesitatea împrumuturilor sau privind problema adaptării lor se desfăşoară paralel cu discuţiile aprinse in jurul fixării normelor gramaticale unice ale variantei culte a limbii noastre. Cele două procese se dezvoltă concomitent şi în strânsă legătură unul cu altul, se îmbină într-un unic proces din care rezultă limba română literară modernă. In structura acestei variante a limbii noastre, componenta romanică are o contribuţie deosebită. Particularitatea influenţei romanice de a se fi exercitat asupra limbii literare in primul rând imprimă o anumită „coloratură" elementelor care i se datorează: spre deosebire de împrumuturile din alte limbi, turceşti sau greceşti, de exemplu, intrate în română cam în acelaşi timp, cuvintele romanice continua să fie simţite şi caracterizate ca neologisme, chiar dacă au, unele dintre ele, o vechime in limba română care atinge două secole. Neologismul romanic se deosebeşte de celelalte prin faptul că aparfine limbii culte şi a fost acceptat în limba română pentru a sluji cultura. Din asocierea împrumutului latino-romanic cu cultura modernă, cu limba literară - ipostază mai nouă, relativ recentă, a limbii române - derivă conotaţia specifică a acestei categorii de cuvinte: calitatea „literară", apartenenţa la „limba literară", la exprimarea „îngrijită", cultivată şi/sau profesional specializată scoate neologismul romanic românesc do sub acţiunea timpului: el rămâne veşnic tânăr. Comunicările (cocul D. f’&rumriu), 1994. p]i- 137.144 Note lexicale: derivate sinonime 1. în procesul de îmbogăţire şi de primenire a lexicului, limba (prin societatea care o vorbeşte) recurge la împrumuturi sau/şi la formare de cuvinte noi. între cele două surse - externă şi internă - se stabilesc în cursul istoriei limbii raporturi extrem de complexe, astfel încât in anumite situaţii e greu de spus unde se opreşte împrumutul şi începe creaţia internă şi invers. Dacă sursa internă de îmbogăţire o constituie elementele derivative şi cuvintele de care dispune limba respectivă, este îndeobşte recunoscut că elementele derivative se împrumută şi ele, pot reprezenta deci contri- 262 LlmhH ţi tocit tale buţia sursei externe la materialul limbii. Totodată, un derivat utilizând mijloace interne, elemente existente in limbă, poate avea un model extern, poate reface, cu materialul unei limbi, o structură existentă in altă limbă. Afixele derivative se împrumută prin intermediul împrumutului de cuvinte. Pentru ca afixul să poată fi izolat de vorbitori devenind un clement activ în limba în care a intrat, e necesar ca termenul prin care a fost introdus să se încadreze într-un tipar derivativ. Acest tipar se constituie dacă se împrumută: (a) derivatul şi cuvântul de bază, (b) mai multe derivate de la aceeaşi temă (chiar fără să se împrumute cuvântul de bază, compara|ia dintre diferitele derivate conduce la degajarea temei comune şi a diferitelor afixe) sau (c) mai multe cuvinte intre care in limba de origine nu există raport derivativ, dar care, datorita unor clemente semantice comune şi prezentei unei componente fonice identice, se asociază în limba de care sunt împrumutate in serii paralele, care pot funcţiona de la un moment dat ca tipare derivative: nefiinţe şi activ, almcfi(im)e şi atractiv, afirmaţie, afirmativ1 permit detaşarea unui sufix V, capabil să formeze, în virtutea aceluiaşi tipar, cuvinte noi. Un exemplu clar oferă, de pildă, ilustrativ, care poate fi considerat fără dubiu formaţie a limbii române1 2 3 *, dat fiind că nu e atestat în limbile din care provin în general neologismele româneşti. E foarte probabil însă ca şi în multe alte cazuri să avem a face cu derivate în română, şi nu ai împrumuturi, chiar dacă intr-o limbă sau alta există adjective echivalente ca sens şi structură. Informativ, de exemplu, pare a fi mai curând o creaţie românească decât un împrumut din italiană'1, chiar dacă in această limbă există un adjectiv informativa5. De foarte multe ori este greu de precizat dacă avem a face cu neologisme împrumutate sau cu formaţii româneşti, care utilizează sufixe neologice. Raporturile dintre împrumut şi formaţie internă se relevă ca fiind extrem de complicate. 2. Nu rare sunt cazurile când două sau mai multe sufixe au sens foarte apropiat, mai rar, chiar identic şi pot fi folosite în derivare crcându-sc cuvinte sinonime. 1. Seriile de acest fel pol include, eventual, cuvinte de origini diferite, cu condi|ia si prezinte demente de continui ţi de expresie comune. Nu e exclus ca intr-o asemenea situaţie si sc încadreze ţi unele dintre perechile de la tipul celor enumerate înainte: în cazul celor mai multe dintre neologismele de acest fel dicţionarele (DA. DLRM) indică ca sursă de împrumut franceza sau latina. 2. Izolarea unui sufix derivativ in asemenea situaţii era cu atât mai lesnicioasă, cu cât in română existau ţi adjective mal vechi cu acccaţi lernuno|ie (cf. gunitiv, costeliv etc.) 3. Vezi DLRM. -4. Ilibiem. 5. Numai o cercetare istorică extrem de detaliată poate aduce, eventual, dovezi hotărâtoare intr-un sens sau altul. Procedeul prin excludere - c formaţie românească numai derivatul pentru care nu există un corespondent in nici una dintre limbile de care româna a fast influenţată - nu pare. in foarte multe cazuri, cel mai potrivii pentru a descoperi realitatea. 263 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMOII KOMÂNE Adeseori, derivate sau împrumuturi recente se suprapun unor cuvinte mai vechi, existente in limbă. Un exemplu oferă perechea atrăgător, atractiv: primul este format de la a atrage cu sufixul -(8 9 şi -(oix)rt/10. Frecvente sunt adjectivele de acest fel care pot reprezenta (sau pot fi simţite de vorbitori ca) derivate de la un substantiv în -ţi(un)e. Adjectivele pot fi sinonime - e cazul perechii distributiv şi distribufioual, folosite (cel puţin in lingvistică) cu acelaşi sens şi în aceleaşi contexte, comp. analiza (descriere) distributiva sau disiribuţiomlit - sau pot avea sensuri diferite comp. informativ şi informaţional, operativ şi operaţional"; (intre ultimele două diferenţa de sens este foarte marcată: numai operaţional este totdeauna constant raportat la operat ic, operativ înseamnă, în limbajul curent, „rapid, eficace", cf. procedeu operativ, mdsunl operativii, şi numai în anumite contexte, în grup operativ, de exemplu, adjectivul poale trimite la operaţie „intervenţie chirurgicala"). Adjectivele de acest fel se deosebesc nu numai ca sens, ci, în foarte multe cazuri, şi ca domeniu de întrebuinţare: de obicei, formaţia în -iv aparţine limbii comune, fiind întrebuinţată de categorii mai largi de vorbitori, pe când cea în -(on)aI are un caracter mai pronunţat tehnic. Destul de recentă pare a fi în limba română concurenţa dintre educativ şi educaţional: acesta din urmă este evident preferat, mai ales in limbajul pedagogic, adjectivului educată’, destul de vechi şi bine fixat în limbă. întâlnim noua formaţie in combinaţii ca proces educaţional, ideal educaţional, scop educaţional, obiectiv educaţional, sistem educaţional ele. (Singura situaţie în care educativ pare a fi mai persistent o reprezintă gruparea, cu caracter oarecum fix, instructh’-cducativ, de obicei, proces instructă’-cducativ.) în toate aceste combinaţii se poate folosi (şi cred că e recomandabil să se folosească), încetăţenitul educativ, care implică în limba română atât referirea la educaţie (educare) „acţiune de formare (a caracterului, gustului etc.)", cât şi referirea la instruire „transmitere de cunoştinţe, dezvoltare a gândirii": proces (sistau) educativ înseamnă „proces (sistem) de educare şi de instruire". Educativ a căpătat însă şi un sens cu implicaţii etice, „moralizator" - ca în atitudine educativi, concluziile) educative ale discuţiei etc. -, ceea ce poate 8. Dicţionarele engleze înregistrează acest sens (cf. IVcfcicr's Srtvnifr Nord CottegaUe Diclunary), care nu c menţionat insă in cele curente franţuzeşti (Fetit Robcrt, Larousse) 9. lorgu Iordan, Sufixe de origine recenţii {neologism?) in BPh, VI (1939), pp 26 fi urm.; idem. Sufixul românesc -h, in SCI. XI (1960), nr. 2, pp. 177-IS7 fi SCL XIV{1963), in nr. 3; Mioara Avram,Contribuţii h studiere*derivării cu -iv. In SMFC, IV (1967), pp. 87-111. 10. lorgu Iordan, ari. cil., Idem, in SCL. XV (196-1), nr. 4, pp. -101-422. tl. Formaţiile cu -al menţionate nu sunt înregistrate In DRLM. 265 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE conduce, în unele, rare, situaţii la construcţii oarecum ambigue, cf. scop educativ. In asemenea cazuri, puţin numeroase, se poate recurge pentru a evita echivocul la o determinare substantivala în locul celei adjectivale (scop ol educaţiei, de exemplu, în loc de scop educativ), in alte construcţii, educativ (sau educaţional) poate fi înlocuit cu profit prin determinantul de educare (metode de educare, de pildă) sau de educaţie. Dorinţa de a evita ambiguităţile posibile, de a pune in evidenţă referirea la instruire, Ia aspectul ştiinţific al învăţării, poate explica, eventual, preferinţa pentru educaţional, formaţie redând, foarte probabil, engl. educaţional, întrebuinţat însă în engleză şi în diferitele situaţii în care româna poate recurge la educativ12. în condiţiile unei asemenea specializări semantice, introducerea formaţiei dislribuţional ar fi mai justificată. întrebuinţarea actuală insă, in care adjectivul apare, de obicei, fără discernământ în tot felul de contexte, ca echivalent „mai tehnic" al lui educativ, nu indică, la cei mai mulţi vorbitori, prezenţa unei nuanţări, a unei diferenţieri semantice. Ca urmare, preferinţa pentru educaţional apare, în exprimarea celor mai mulţi, ca rezultat al unei mode lingvistice, deci creaţie superfluă care poate şi e bine să fie evitată fie prin utilizarea lui educativ, fie a determinantelor substantivale. .Unbl ii liwrarura-, XXVII <19721. «ol. II. pji. 39-42 în legătură cu utilizarea actuală a cuvântului treabă 1. Aparţinând fondului lexical vechi al limbii române, substantivul treabă are o bogată istorie, abundent atestată din cele mai vechi texte până astăzi, cum o dovedesc, de pildă, cele patru pagini din DLR, care îi sunt consacrate1. Deşi vechi şi mult întrebuinţat, treabă nu are decât un număr restrâns de derivate: diminutivele trcb(ti)şoară, trcbnliţă şi formaţia verbală a Ircbăltii* 2. in schimb, face parte din numeroase construcţii fixate, expresii şi locuţiuni. 2. Examinarea utilizării actuale a acestui cuvânt - căruia nu-i putem contesta apartenenţa la vocabularul activ al limbii cotidiene standard: care nu e nici „învechit", nici „regional" sau „tehnic", nici nu aparţine unui limbaj „special" - duce la constatarea că el există şi este folosit mai ales în calitate de component al acestor structuri fixate; il folosim mult 12. In dicţionarele limbii engleze se menţionează atât eduralbual. ci» ţi - numai in unele -eJuaititv; acesta din urmi pare a fi inşi oarecum desuet, puţin întrebuinţa». Dimpotrivă, in francezi e preferai tWircufi/lui Mitcaliomtd. l.T. XI, partea a l!I-a, pp. 537-S40. 2 TnruM aparţine, ca ţi rvYrri’jirc (bazA a formaţiilor itdretniicie, cuvinl rar utilizat azi, ji a re w-Intnrid, ieşit din uz), fondului de cuvinte slave vechi (cf. HLR, I, pp. 256,261; ILR. pp. 315,333). 266 Umbli fi societate mai des recurgând la combinaţii preexistente decât în grupări libere de cuvinte create in momentul comunicării. Formulările compatibile cu utilizarea ca entitate independentă a substantivului treabă (ca in bine cunoscutul vers eminescian De ce ritmul nu nt-abate cu ispita-i de In trcbi?3 4) sunt, azi, reprezentate, mai ales în comunicarea neoficială’, de contexte de tipul Cc treabă mai e de făcut?, Are o treabă importantă in oraş, Şi-a terminal (treaba) treburile pe ziua de azi, de exemplu. Structurile fixate in care apare treabă sunt în schimb variate ca organizare şi destul de numeroase: dicţionarele curente înregistrează peste douăzeci de asemenea construcţii, care, deşi se deosebesc între ele sub aspectul frecvenţei, aparţin, cele mai multe, uzului actual general. Prin păstrare, fie şi limitată, a capacităţii de utilizare în combinaţii libere, treabă se deosebeşte de alte cuvinte având o mare vechime în limbă ca aman, ghes, habar, hac, iveală, vileag etc., care nu persistă in uz decât în calitate de elemente constitutive ale unor structuri fixate - ca a veni de hac, a (mm) avea habar, a ieşi la iveală, a da in vileag - din care fac parte. Stricta dependenţă de grup explică dificultatea şi uneori chiar imposibilitatea pe care o întâmpină atât vorbitorii, cât şi lexicologii in a preciza semnificaţia acestor componente al căror uz actual se reduce la prezenţa lor în grupări (în unele cazuri in-Ir-o unică grupare) cu caracter locuţionar. Izolarea, decuparea lor în interiorul grupului este pentru vorbitorii limbii actuale rezultatul indirect al recunoaşterii celorlalte constituente ale grupului, care, folosite şi în alte situaţii, îşi păstrează calitatea de unităţi lexicale independente. în aceste condiţii, unităţile lingvistice de tipul habar, vileag ele. reprezintă reziduuri lexicale, a căror existenţă în limbă este strict condiţionată de apartenenţa la grupul fix. Substantivul treabă, deşi utilizat în limba actuală mai ales ca element component al unor grupări locuţionare, îşi păstrează mult mai clar identitatea lexicala, ceea ce îi permite să participe la procesul evolutiv al limbii: împreună cu alte substantive se constituie sub aspect morfologic într-o clasă flexionară aparte, relativ recentă5 6 *, caracterizată printr-o flexiune realizată prin trei forme distincte11. 3. Diversele grupări fixate la a căror organizare participă treabă se deosebesc ca frecvenţă, dar şi ca structură. în cele mai multe cazuri avem a face cu construcţii care se organizează 3. Wai si la I- Creanga: trcbi «Ic tui D\hnU Prqxlmc. 4. Flora Şutcu, Grryrti dcstil. in LR. XXIX (1980). nr. 3, pp 273-274. 5. Paula Diaconcscu, Structurii fi ezvlu/ie in morfologia fuMativului rutrfrtiresc. Bucurrţti. Editura Academici R5.R.. 1970, p. 160. 6. Valcria Cuţu Romalo. Morfologic structurali a limbii miraine (Substantiv. adjectiv, verb). Bucu- reşti, Editura Academiei RS.R., 1968, pp. 73-74. 267 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE in jurul unui centru verbal ca: a avea treabif, a se afla in Irealul, a-şi edu-la de Irealul, a-şi face treaba/Ireal*}, a-şi face de Irealul, a fi treaba/Ireabil, a se lua ai treaba, a-şi i/eilea de treabd sau cu combinaţii mai complexe ca a nu-şi (mai) vedea capul de IreaM/de treburi. Mai puţin numeroase, dar foarte frecvente, sunt grupările cu caracter nominal, în care centrul este substantivul Irvabit, - cf. Treaba mea/la/lor! etc., Proaslil (butul) treabd!, Ce mai treabd!, grupări adeseori exclamative şi funcţionând ca unităţi prepoziţionale. Un loc aparte au combinaţia de treabd, având statut de compus adjectival - ca şi sinonimul său cumsecade (om de Irvabd/ cumsecade) -, şi gruparea, analogă ca structură, dar de uz mai restrâns, cu treabd, folosită cu rol adverbial (Cdldlorcşlc cu Ireal*}). Participarea la alcătuirea unui număr marc de structuri fixate contribuie în aceeaşi măsură, ca şi situaţiile in care este utilizat în organizarea unor combinaţii libere, la situarea substantivului treabd ca unitate lexicală de sine stătătoare în cadrul limbii române contemporane. 4. în această calitate secvenţa fonică/tre.ibă/ este asociată cu diverse sensuri , implicând, în cele mai multe cazuri, semnificaţia „acţiune, activitate (ocupaţie)", pe care o regăsim atât în combinaţiile libere din limba actuală (vezi, de pildă, exemplele de la § 2), cât şi în cele din textele vechi8, dar şi în grupările fixate, mai ales in cele în care treaM este asociat cu un verb (a /nw -, a se afla in ~, a se pune jk ~ ele.), in cele mai multe, participarea verbului la semnificaţia globală a grupării are ca efect situarea din-tr-o perspectiva anumită a „acţiunii": in raport cu desfăşurarea ei (combinaţia a se pune pe treabd arc in vedere declanşarea, începutul acţiunii, grupurile a-şi cdula/ a-şi i>edea de treaM scot în evidenţă durata, continuitatea ei) sau sub aspectul realităţii participării ia acţiune (cf. a se afla in treabd). In alte grupări activitatea este prezentată din perspectiva rezultatelor (a face treaM, a-şi face treaba, a se lua cu treaba). în toate aceste grupări semnificaţia „acţiune, activitate" păstrează un grad superior de generalitate, compatibilă cu referirea la diverse forme de acfiune/activitatc: S-a pus pe treaM, de exemplu, poate însemna, in funcţie de context şi de situaţia concretă, „a început să lucrez e/s ă înveţe/ să exersez e/s â zugrăvească" etc., etc. Semnificaţia „acţiune" se atenuează în favoarea celei de „situaţie" in a merge treaba, a sc ingroşa treaba, ca şi în grupările care asociază substantivul cu verbele a sta şi a fi determinate de anii, aşa (cf. Cum/Aşa std treaba, Aşa a fost treaM). în ultimele grupări menţionate, treaM tinde să devină echiva- * S. 7. In DEX suni înregistrate sase sensuri având in vedere atât construcţiile libere, cât şl grupările locutionare. S. Vezi numeroasele citate din DLR şi H. Tiktin, RumtiTlbch-dfuttcIia IVJrlrrfrur/i, Bucureşti, 1924. 268 LiniM .«i loelclale lent al lui problem/!, chestiune. Grupul se w1c treaba - caracterizat în planul expresiei prin faptul că ambii constituenţi (deci şi verbul9) îşi pierd posibilităţile flexionare participând cu o unică formă In organizarea construcţiei - nu mai este receptat decât ca purtător al unei semnificaţii globale („aparenţă, incertitudine"), în care contribuţia semantică a celor două componente nu mai poate fi decolată. in grupările nominale, semantica lui Irealul gravitează in jurul semnificaţiei „situaţie", „problemă" - cf. gna/proaslil Irealul, ce mai Irealul. Foarte des intrebuinţatul grup de Irealul exprimă o apreciere morală pozitivă (cf. om de Irealul), semnificaţie derivată din una mai veche, implicând „abilitate, pricepere" şi, ca atare, „utilitate", ca în mi diac... foarte de Inabil de seri-soan (M. Costin, apud DLR). Grupat cu un determinant posesiv sau genitival şi folosit, eventual, cu intonaţie exclamativă (Trcalvr voastnll, Eu nu md amestec., de exemplu) sau construit cu a ft (cf. Nu e treaba mea/lui), substantivul Inabil serveşte ca expresie a „participării/neparticipării" la o situaţie dată, prin delimitarea domeniului de „interes" al conlocutorilor10 Cum reiese din descrierea precedentă, componentul Inabil participă la semnificaţia globală a structurilor discutate cu sensuri diferenţiate, a căror izolare şi identificare este ai atât mai dificilă, cu cât caracterul fixat al grupului este mai pronunţat. (Gradul de coeziune al grupărilor îşi găseşte expresia în reducerea libertăţii sintactice şi a integrităţii morfologice a elementelor alcătuitoare. Astfel, în se ivde treaba nici unul din componente nu-şi modifică forma - verbul nu poate apărea la alt timp sau persoană, în cazul substantivului sunt abolite variaţiile de număr şi determinare, ambele îşi pierd capacitatea de a avea determinanţi. In Treaba lor!, limitarea sintactică se manifestă diferit: prin prezenţa obligatorie a unui determinant, alegerea acestuia fiind însă foarte precis îngrădită, iar morfologic, compatibilitatea apariţiei substantivului este condiţionată de utilizarea unei unice forme.) 5. Semnificaţia grupărilor fixate (sau libere) din care face parte Inabil depinde deci de unităţile lexicale cu care este asociat substantivul şi de gradul de fuziune a componentelor. Diferenţe de semnificaţie se înregistrează însă şi în folosirea uneia şi aceleiaşi grupări, căci combinaţiile locuţionare, ca şi cuvintele, sunt adeseori polisemantice. Variaţia semantică se corelează în unele cazuri cu schimbări afectând structura tactică a grupului. Aşa, de pildă, construcţia a şi mica de Irealul este compatibilă şi cu semnificaţia mai 'difuză' (decât cea de „acţiune, activitate") „interes", „apartenenţă 9. in .iile gnipiri cu aceeaşi structura verbul îşi pAitrvj/.a flexiunea in condicile invariabilităţii substantivului - cf. Aţa c*te Irealul, Aşa aIrmhi etc. 10. Glosau in ciicţionanr prin (ml/ Ic/ îl) f/riveţle/intcreiMZil. 269 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI UMDII ROMÂNE la un domeniu de preocupări". Utilizarea cu un determinant posesiv sau genitival - cf. Sd-şi vadă de treaba lui, de exemplu - are un efect relevant din punct de vedere semantic, având totodată ca rezultat slăbirea coeziunii sintactice a grupului: prezenţa determinantului induce selectarea formei articulate a lui trealii, actualizând astfel statutul său de substantiv. Această semnificaţie se actualizează mai frecvent când grupul este folosit cu intenţie imperativă - cf. Vczi-fi dc Ircabd, Sd-şi vădii de treaba lui. Aceeaşi grupare utilizată in construcţii negative (a nu-şi vedea de Irealul) este asociată frecvent in limba actuală şi cu „aprecierea morală": Nu-şi vede dc Ircabd înseamnă şi „nu este serios" (nu numai „nu lucrează" sau „se amestecă in ce nu-l priveşte"). Semnificaţia „(ne)imixtiune, limitare la un domeniu de activitate sau de interes propriu cuiva" se degajă şi în cazul combinaţiilor cu nfi - cf. £ şi tivalxi mea, Nu e treaba lui. 6. Lunga istorie a combinaţiilor în care Irealul este asociat cu a avea, atestate încă din cele mai vechi texte româneşti şi foarte bine reprezentate şi în limba actuală, înregistrează un număr destul de larg de variante care se deosebesc ca structură, sub aspectul regimului sintactic, dar şi ca sens. între grupările de uz mai limitat se numără a avea dc Irealul, pentru care cea mai târzie atestare menţionată în DLR provine dintr-un text de 1. Chica (Tu, de socofi cil ai de treabit acolo, stai şi drege, şi lucreazi1 cum Ic pricepi), precum şi a avea Ircabd, construit cu conjunctivul şi exprimând ideea de necesitate - funcţionând deci ca echivalent semantic al lui a trebui -, ca în Un sal am cumpărat şi am Irealul sil md duc sd-l vdd (Varlaam, apud DLR). în schimb, grupul a avea Irealul, întrebuinţat fără determinant sau însoţit de o complinire introdusă prin cu, este în limba actuală poate cea mai activă dintre grupările locuţionare verbale incluzând substantivul Ircabd. Ca expresie a „interesului", gruparea fixată a avea /nativi11 este utilizată astăzi, ca şi in perioada anterioară, însoţită adeseori de interogativele ciuc, ce - cf. Ciuc arc treabă cu ci?. Ce treabă ai Iu cu diferendele lor? sau S-apoi cine Ircabd are? Mai frecvent insă în limba actuală este a avea treabă utilizat ca echivalent semantic pentru a fi ocupat, semnificaţie globală a grupului, care nu implică decât indirect „activitatea" şi în care nu se mai poate vorbi de un sens corelat numai cu componentul Ircabd. în mod firesc, construcţia negativă - a nu avea Ireală - exprimă „disponibilitatea", fiind sinonimă cu a fi liber. Cu acelaşi sens se întrebuinţează şi varianta a nu avea nici o Irealul, în care prezenţa determinării nici o are ca efect slăbirea caracterului locuţionar11 12 al grupării şi accentuarea semnificaţiei „disponibilitate" în sensul „lipsei oricărei obligaţii de activitate". 11. Cf. M. Emlneicu. Floare albaştrii: De mt-i .Y.t o st ratare,/ Nimc-n hmie n-o ti ftie./ Gin iw/î sub jultoric -/ Ş-apoi cine Imiful arc? 12. Comp. ţi are Irealei/are o Ireabi. 270 Limbii fi tocidate Structura negativă în varianta simplă, fără determinant, care arc statut locu|ionnr clar, înregistrează in uzul actual o modificare semantică necondiţionată de nici o schimbare a organizării, fiind întrebuinţată cu sensul „a nu avea (a nu se teme de) neplăceri, dificultăţi", ca în Dacii ascultai şi filccai cum ziceau ei, n-aveai treabă. Apariţia acestei semnificaţii, neconsemnate în dicţionarele curente, indică o evoluţie a construcţiei negative independentă de cea a utilizării afirmative şi dovedeşte vitalitatea formaţiilor locuţio-nare din care face parte treabă. 7. Situaţiile discutate de utilizare a lui treabă pun în evidenţă existenţa unui proces evolutiv, în care momentul actual este caracterizat prin preponderenţa întrebuinţării substantivului în grupări locuţionare; numărul şi frecvenţa acestora, precum şi prezenţa unei semnificaţii comune în interiorul sensului global al grupărilor, semnificaţii care pot fi corelate cu componentul comun (treabă), fac posibilă asimilarea acestuia cu substantivul treabă, unitate lexicală autonomă, care participă la alcătuirea grupărilor libere. Grupările fixate din care face parte acest substantiv se deosebesc între ele sub aspectul gradului de coeziune, care se manifestă în (in)compatibilitntea de adăugare a unor determinanţi şi în restrângerea posibilităţilor flexionare ale componentelor, restrângere a cărei limită o constituie reducerea la o formă unică (cf. se vede treaba). Aceste grupări fixate sunt adeseori polisemantice, actualizarea diverselor sensuri fiind, în unele cazuri, condiţionată de particularităţile contextului sintactic. Sub aspect semantic se separă grupările locuţionare al căror sens global nu permite delimitarea contribuţiei diverselor componente de cele, mai numeroase, în care o anumită semnificaţie („acţiune, activitate", „interes" etc.) e corelată cu componentul treabă. Limba actuală înregistrează preferinţe pentru unele dintre grupările locuţionare organizate în jurul acestui substantiv, precum şi unele evoluţii semantice care dovedesc vitalitatea acestor grupări. „limba rmabiS'. XXXIX (IWO). m. 3. |>ţ.. 212-218 Consideraţii lexicale 1. Precizia, claritatea, efortul de a evita ambiguitatea sunt menţionate, de obicei, ca particularităţi ale stilului ştiinţific; ele se manifestă mai ales în sintaxă şi in lexic, prin selectarea posibilităţilor de expresie care prezintă un grad maxim de nonechivoc. Considerând lucrurile strict teoretic, aspiraţiile de rigoare şi precizie, care caracterizează ştiinţa contemporană, ar trebui să se concretizeze 271 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE lexical prin stabilirea unui raport biunivoc între concept şi un anumit complex sonor, deci prin abolirea sinonimiei, omonimiei şi a polisemiei, atât de frecvente în vorbirea curenta. în fapt, textele ştiinţifice, cu toata grija de claritate, nu pot evita aceste fenomene generale ale limbajului uman decât in mica măsură, in ceea ce priveşte unii termeni tehnici, cu o semnificaţie foarte restrânsă, utilizaţi Intr-un domeniu restrâns, in cele mai multe cazuri insă, fie că e vorba de cuvinte comune stilului ştiinţific şi celorlalte stiluri, fie că e vorba de termeni proprii domeniului ştiinţific, omonimia, sinonimia şi cuvintele polisemantice abundă. 2. Acelaşi termen, folosit in diverse domenii sau chiar în acelaşi domeniu, dar înglobat in contexte variate, integrat în concepţii sau viziuni diferite ale faptelor, ajunge să aibă semnificaţii, adeseori, net deosebite. Exemple elocvente în acest sens oferă termenii sistem, structuri)', funcţie, foarte frecvent utilizaţi în ştiinţa contemporană, şi care, depăşind graniţele stilului ştiinţific, pătrund in limbajul criticii literare, al beletristicii şi devin bun al limbii literare în general. 3. Alterarea idealului „un singur concept - un singur complex sonor" şi, ca urmare, complicarea terminologiei ştiinţifice se produc şi prin procesul invers al utilizării a doi sau mai mulţi termeni pentru a indica acelaşi fenomen, deci în legătură cu acelaşi concept. Cuvinte ca avion, aeroplan; sputnic, satelit; spaţial, cosmic {program nnvfi~ etc.); arie, suprafaffl (in geometrie: a calcula o -); radical, ritdilcind (în matematică, de obicei, şi în lingvistică); multiplicare, înmulţire; diviziune, împărţire (în matematică); placd, disc (- de patefon); peliculd.film (in cinematografie); incoi’oieie, curbare; somnambul, lunatcc; cord, inimii; infinit, nelimitat (spaţiu -); insurecţie, rcvoltd, reivlufic, nfscoa/d etc. oferă suficiente exemple pentru a ilustra fenomenul. in stilul ştiinţific, sinonimele pot fi rezultatul unor creaţii paralele - in aceeaşi limbă sau în limbi diferite -, al împrumuturilor concomitente din mai multe limbi, al utilizării unui cuvânt împrumutat dintr-o altă limbă paralel cu un calc intern sau cu o formaţie proprie limbii date. Dezvoltarea sinonimiei este favorizată de asemeni de dorinţa firească de variaţie a expunerii, de evitare a repetiţiilor, dorinţă care intervine, cu deosebită forţă, mai ales când, din diverse cauze, interesul pentru achiziţiile unui domeniu ştiinţific depăşeşte cercul specialiştilor, acestea fiind comunicate marelui public. •1.0 situaţie specială, specifică, cel puţin prin frecvenţa fenomenului, pentru stilul ştiinţific, reprezintă lanţurile de sinonimie „parţiale" alcătuite I. I. Vezi, de exemplu, R. Dastidc, Sens ei useige du terme „slruiliire" dans kt xiaices liuirmlues el sociala. The H.igue, 1962. 272 Liml'i) fi societate din termeni implicând alături de un fond semantic comun, un element di-ferenţiator, mai mult sau mai puţin important. Acest tip de sinonimie este rezultatul întâlnirii a două deziderate fundamentale ale expunerii ştiinţifice: precizia (claritatea) şi concizia. Un exemplu foarte clar pentru situaţia adusă in discuţie oferă astronau-tica, ale cărei spectaculoase realizări sunt urmărite şi comentate de (şi pentru) milioane de oameni. Explorarea directă a spaţiului cosmic, certitudinea posibilităţii omului de a călători în zonele interplanetare, de la un astru la altul, au dus la crearea termenilor astronaut şi cosmonaut, termeni perfect sinonimi, compuse savante utilizând elemente greceşti: astron „astru", cosmos „univers" (considerat în ansamblul său) şi nautfs „navigator"*. Fiecare din ei este susţinut de un grup de formaţii analoge: astronauli-că „ştiinţa care are ca obiect studiul şi realizarea navigaţiei interplanetare", astronavă „vehicul interplanetar", cosmodrom „bază de lansare a sateliţilor artificiali şi a navelor spaţiale". Călătoria pe Lună a avut ca rezultat formarea, după modelul existent, a unei noi perechi de termeni, de asemeni sinonimi: tumul (socul dc spate al primilor lunauţi „Magazin" 1969, nr. 614, p. 3) şi sdernul (Cum sc vor deplasa selenauţii?, „Informaţia Bucureştiului" 1969, nr. 4963, p. 4). Acelaşi element final -mul (gr. nautes), se combină de această dată cu rom. luna sau cu echivalentul grecesc, simţit ca mai „savant", selenâ, asocierea fiind însoţită insă de reducerea, din motive strict eufonice, a unei silabe2 3. Din punct de vedere al locului pe care îl ocupă in organizarea terminologiei astronautice, noile formaţii se situează ca „dublete" „sinonime parţiale", mai restrânse ca sens, ale termenilor astrotml şi cosmonaut, cărora li se subordonează logic, incluzând în semantica lor precizarea suplimentară, a destinaţiei: se-le(no)uaut este un astronaut care călătoreşte spre Lună, explorează Luna. Formaţiile acestea au fost create, fără îndoială din dorinţa de a comunica precis şi concis un anumit fapt, utilizându-se pentru a denumi „agentul" un termen care să indice clar şi „destinaţia". Elocventă în acest sens este constatarea că in contextele în care destinaţia este precizată, se recurge, de preferinţă, la termenii mai generali. Aşa, de exemplu, in articolul intitulat Cum se cor deplasa selcnaufii? (cf. mai sus), citim: După două sau trei aselenizări... astronauţii vor putea ajunge la o distanţă de 5-6 km de cabină. 2. Primele două cuvinte greceşti le regăsim introduse dirtcl mu prin filiere mai complicate în diverse limbi modeme. In românA. se folosesc dc multa vreme termenii astru şi cosmos şi derivatele lor astronom, aslrvnomte. cosmografie; însutit nu c reprezentat insa decât prin adjectivul nautk (evident intrat prin franceza - sjwrf tetu -), substantivul corespunzător fiind marinar şi. mai apropiat, navigator. 3. Caracterul nepotrivit al formaţiilor cu reducere a fost pus in evidenţa, in legaturi cu fwit.ruf, de AL Graur (.România, literari*.. 1969. nr. 30, p. 14). Alături de sdcisaut, mai răspândit (cf. şi „Scintcia", 1970, nr. 8352. p. 1) apare şi sWrwvMiri (.Contemporanul". 1970. nr. 9, p. 12). 273 ASPECTE ALF. EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE O situaţie oarecum analogă crea acum un deceniu apariţia termenilor, mult discutaţi în acel moment, aselenizare şi aselcniza, almiiza' şi ahmizare pentru a indica abordarea Lunii, deci a unei alte planete decât Pământul (Terra). Această opoziţie între aselenizare (ahmizare) şi aterizare se baza insă (şi această înţelegere eronată a fost explicit formulată şi invocată în disputa semnalată) pe o interpretare etimologică greşită: aterizare c un derivat (cuvântul francez a fost introdus in română) de la terre „sol (dur)", şi nu de Ia Terra, nume propriu individualizând planeta noastră faţă de celelalte planete, ceea ce e perfect firesc, deoarece în perioada în care se crea acest termen (la sfârşitul secolului al XVIIl-lea, in legătură cu aerostatele), zborul spre alte planete era de domeniul basmelor sau al literaturii ştiinţifice de ficţiune, Construirea aerostatelor şi, mai târziu, a avioanelor a dus la utilizarea termenului atcrizaţrcY, apariţia hidroavioanelor a atras crearea prin opoziţie a unui nou termen: nmcriza(re), iar după alte decenii, utilizarea va-poarelor-purtâtoare de avioane a permis apariţia unui alt cuvânt apun-ta(re)6, indicând operaţia specială de coborâre a unui avion (sau elicopter) pe puntea unui vas. Dacă ultimul cuvânt din această serie e foarte puţin utilizat în româneşte (a fost utilizat cu ezitare în iulie 1969 de comentatorul coborârii pe Lună de la televiziune), în alte limbi el este mult mai frecvent, constituind chiar baza unor derivate7. încadrat în această serie, ateriza(rc) nu are, evident, nici un raport cu planeta Terra. Ca urmare, aselenizare) nu se poate justifica, eventual, decât prin condiţiile speciale (lipsa atmosferei etc.) pe care le presupune coborârea pe Lună, şi nu prin locul de destinaţie. Ţinând seama că suprafaţa Lunii reprezinţi! un „sol solid" ca şi pământul, formularea atcriza(rc) pe Lunii, de obicei evitată ca o greşeală, este perfect adecvată. 5. Creaţia unor termeni noi pentm a indica concepte sau fenomene diferenţiate prin anumite particularităţi, mai mult sau mai puţin semnificative, este, în domeniul ştiinţei şi al tehnicii, un proces extrem de activ care ridică o problemă teoretică interesantă, dar şi deosebit de spinoasă, aceea a evaluării lingvistice: sunt utile asemenea formaţii menite să specifice, să restrângă, să precizeze sau, în alţi termeni, reprezintă ele un „progres" în ansamblul lexicului respectiv? * 5 6 7 •I. Pentru franceza, rt/mi/r este atestat deja In 1930, elunbsage apare abia in 1959 (cf. Petit Ro-bcil, 1968). 5. In franceză, ttllcrrir e mult mai vechi decAt reflexul Iul românesc itlcrisr, numai sensul „a cobori pe sol" datează din perioada primelor aerostate; cu sensul „a aborda (despre nave)" sau .a umple cu aluviuni (cu pământ)" este atestat mult mat de vreme (Dicţionarul Petit Rn-bert il înregistrează incâ din 1968). 6. Petit Robcrt dâ ca prime ateslAri pentru cuvintele anterrir. tmerrisaage anul 1912, iar pentru apfxuilcr abia 19-J8. 7. Cf- fr. fljipeirfer, Hf’/vii leu r. affonlagt. 274 Limbii fi societate La o primă privire, avantajele unor asemenea formaţii par evidente: e neîndoielnic că litnmtl spune mai mult decât astronaut sau spune acelaşi lucru, dar mai scurt, şi ca atare mai economic şi mai elegant decât astronaut a dinii destinaţie este Luna, explorator al Lunii etc. Considerând insă problema dintr-o perspectivă mai largă şi mai îndepărtată, descoperim o altă faţă a lucrurilor: pe măsură ce zborurile cosmice vor cuprinde distanţe tot mai mari, atingând mereu alţi „aştri", se vor putea crea, la infinit, noi termeni: martenaut, venusonaut, jupilcroitmit etc., etc. Dar, presupunând că se vor crea termeni de acest fel, o asemenea detaliere terminologică va mai reprezenta oare, considerând lucrurile în ansamblu, o „economie” sub aspect lingvistic? Dacă, considerate din punctul de vedere al unei comunicări concrete şi izolate, formaţiile de acest fel pot apărea ca modalităţi economice şi precise de exprimare, privite în ansamblul vocabularului ele pot constitui un balast. O amănunţime de acest fel implică, între altele, şi concretizarea, amintind o fază mai îndepărtată din istoria limbilor in care predomina specificarea lexicală concretă8. Ţinând însă seamă de procesul de continuă reechilibrare specific evoluţiei limbilor, e de presupus că seriile de sinonime parţiale de felul celor discutate nu au şanse să depăşească anumite lucruri: atâta vreme cât lanţul sinonimic nu va depăşi o anumită întindere, termenii respectivi vor fi păstraţi şi folosiţi, chiar dacă nu prezintă avantaje reale, nu au o utilitate evidentă; în momentul in care insă lanţul va deveni supărător de bogat, e de aşteptat ca limba să găsească o modalitate de a restabili echilibrul - fie prin generalizarea termenului cu sensul cel mai larg, fie prin introducerea altor distincţii semnntice, care să permită reducerea lanţului respectiv sau înlocuirea lui prin altul mai puţin bogat. „Limba rcmJn»-. XXIX <19791, nr. 3, j.p. 26-269 Preferinţe lexicale DIALOC 1. Dacă privită din perspectivă istorică limba apare ca fiind unul din fenomenele de mare stabilitate, urmărită în cursul unei perioade nu prea îndelungate, comunicarea lingvistică revelă o mare sensibilitate şi recep-tabilitate faţă de anumite modificări mai mult sau mai puţin ocazionale. Ca şi în alte domenii de activitate socială, in comunicarea lingvistică se constată, adeseori, preferinţe, variabile ca durată, dar care se manifestă la 8. Luda VVakt, Progresul In limbii, Oucu reţii, Editura Silinţilici, 1969, p. 80. 275 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE un moment dat cu deosebitei forţa, răspândindu-se aproape contagios. Prin relativa limitare în timp, ca şi prin preluarea sociala masivă, aceste preferinţe lingvistice pot fi asimilate fenomenului, mai larg, al „modei". Din motive diverse, cuvinte, construcţii etc. devin la un moment dat deosebit de frecvente şi, printr-un proces circular, pe măsură ce sunt mai mult folosite, sunt preluate de un număr tot mai mare de vorbitori, căpătând astfel o răspândire mereu mai largă. Fără a ne îndepărta prea mult în timp, putem exemplifica fenomenul cu preferinţa excesivă, destul de recentă, pentru vocabulele funcţie, sistem, structuri,funcţional, structural etc., de pildă, cuvinte necesare şi utile, folosite ca atare şi astăzi, dar mai rar şi mai judicios. Comunicarea lingvistică românească, deosebit de abundentă în momentul de faţă atât sub forma oi publică - reprezentată prin presă, discursuri, interviuri, discuţii parlamentare etc. —, cât şi Ia nivelul comunicării particulare, favorizează, cum este de aşteptat, asemenea fenomene de proliferare, de creştere bruscă şi masivă a utilizării anumitor cuvinte, în discursul românesc actual, de o preferinţă vădită se bucură, alături de altele, termenul dialog (dar şi a manipula ş.a.), cunoscut limbii române de cel puţin un secol, dar folosit, până nu demult, relativ puţin, de un număr limitat de vorbitori, în domenii de activitate oarecum speciale. 2. Dialog, cuvânt cu o istorie milenară, cunoaşte în epoca noastră o vogă internaţională. Manifestând în ultimele luni o evidenta predilecţie pentru el, limba română nu face decât să se alăture unei tendinţe mai generale: ultimii ani înregistrează o creştere marcată a frecvenţei termenului în diverse limbi. Istoria „internaţională" a cuvântului grecesc dialogos „convorbire, discuţie" începe prin folosirea lui ca denumire a unui procedeu literar, a unei modalităţi de expunere vie şi clară, a unor concepţii filozofice. O dată cu vestitele Dialoguri ale lui Platon, termenul şi genul literar pătrund în limba şi cultura latină, fiind preluate de Cicero, de Tacit etc. Prin frecventarea textelor antichităţii termenul îşi face drum în cultura medievală şi modernă europeană1 cunoscând o îndelungată utilizare preponderent livrescă, restrânsă aproape exclusiv la domeniul filozofiei şi al literaturii. Multă vreme el desemnează aproape exclusiv o modalitate de expresie, „dialogul literar" reprezentând un procedeu de exprimare artistică specifică operei dramatice, dar pe care o întâlnim şi în alte genuri literare, în lucrări cu caracer filozofic, moral etc. Termenul înregistrează o lărgire a folosirii mai ales in ultimele decenii, ca urmare a deplasării ponderii de interes a cercetării ştiinţifice dinspre manifestarea scrisă a limbii către utilizarea ei orală. Dialogul, principală 1. Numeroşi autori, Fenclon, Mootcsquicu, C. Bcrteley clc.. adopt.l procedeul literar al dialogului. 276 Limbi ţi societate formă dc realizare a comunicării vorbite, focalizează asupra sa atenţia şi interesul cercetării lingvistice, dar şi al altor discipline, al psiholingvisticii, al teoriei actelor de vorbire etc. Rămănănd în limitele variantei ştiinţifice a limbilor literare, termenul începe să cunoască o întrebuinţare mult mai largă. Datorită prestigiului ştiinţei se întâmplă adeseori in epoca noastră ca termeni aparţinând limbajului ştiinţific să pătrundă şi să se răspândească în exprimarea comună, în varianta standard a limbii. 3. Un asemenea transfer stilistic afectează, în ultimul deceniu, în diverse limbi, termenul dialog. O vogă deosebită cunoaşte acest cuvânt - şi conceptul pe care îl vehiculează - in anii din urmă, în legătură cu procesul de adâncire a vieţii sociale şi politice. Fenomenul este evident în cazul ţărilor din est, unde însoţeşte profundele schimbări presupuse de înlocuirea totalitarismului prin forme de organizare liberală şi democratică. în momentul actual, termenul dialog, care desemnează forma de activitate lingvistică realizată prin participarea activă (în calitate atât de emiţător, cât şi de receptor) a doi, trei sau mai mulţi participanţi, tinde a fi utilizat, cel puţin de unii vorbitori, mai ales în situaţiile în care această activitate lingvistică este angajată şi desfăşurată în vederea rezolvării, a clarificării unor probleme, litigii, diferende, dialogul fiind considerat ca principală modalitate de soluţionare atât a problemelor şi divergenţelor interne, cât şi a celor internaţionale, şi identificat cu democraţia. Condiţiile de utilizare şi expansiunea termenului influenţează asupra semanticii lui. 4. In viaţa publică românească, frecvenţa termenului a crescut exploziv la începutul acestui an ca reacţie la absolutizarea anterioară a monologului, manifestare lingvistică a deciziei unice, specifice totalitarismului. Termenul dialog a fost inclus în titulaturi de emisiuni radiofonice: Dialoguri economice, Dialog cultural. Dialog Intre generaţii; In dialog cu dumneai. t05-IOB 3. Nu c înregistrat de dicţiocure. •t. Cf., dc exemplu, Ltmusse du XX* sticle cit sixXfotumc, Pans, 1929; PojueiTo Lirvunc Hitstrado. Nucoo dicciotuirio aicichjtcdko. Paris, 1938. 279 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE MASS-MEDIA O caracteristică a vieţii sociale a epocii noastre o reprezintă, fără îndoială, realitatea complexă pentru desemnarea căreia a intrat in uz, în ultimele decenii, termenul neologic mass-media. Asociere savantă de elemente latineşti (mass - trimite la niassa. -ne, etimon şi al mai vechiului masă. ninse, iar media este pluralul substantivului medium, -ii „mijloc, cale, procedeu"), termenul se revelă greu de încadrat in canoanele morfologice româneşti, dar, totodată, incomod de înlocuit prin perifraze echivalente semantic şi corecte gramatical, dar greoaie ca mijloc de comunicare In masă, mijloace dc largă comunicare/informare, mijloacele de masă ale comunicării etc. Asemenea conlrarietăţi gramaticale şi stilistice, dar şi înţelegerea defectuoasă a formaţiei (în care media a fost interpretat eronat ca determinant al componentului mass - şi înţeles ca formă a adjectivului mediu „mijlociu", „de mijloc") explică apariţia formulării greşite, supărător pleonastice mijloacele mass-media, frecventă la un moment dat mai ales, şi ca atare semnalată şi combătută - cu succes relativ, cum se întâmplă adeseori - în cadrul acţiunii culturale şi sociale de cultivare a limbii. Apărut în engleză, termenul mass-media, având în vedere radioul şi televiziunea, pătrunde curând şi în alte limbi, între care şi româna, o dată cu răspândirea în lume a „tehnicilor" de transmitere a informaţiei, de propagare a culturii şi de educaţie socială. Influenţa socială a acestor „media" a făcut ca în filozofia socială contemporană să se pună acut problema „culturii de masă" şi, in general, a efectelor informaţiei astfel introduse asupra mentalităţii maselor largi. Studiile consacrate acestei probleme menţionează nu arareori şi alte tehnici de comunicare, ca cinematograful, reclamele, telefonul, tiparul, scrisul, vorbirea, chiar roata, drumul, banii etc. (Marshal McLuhan, principalul teoretician al fenomenului mass-media, enumeră peste douăzeci de asemenea mijloace), mulţime heteroclita dc realităţi şi concepte având direct sau indirect legătură, în unele cazuri, mai mult cu comunicaţia în sens foarte larg decât cu comunicarea „transmisie de informaţie". Dintre tehnicile devenite instituţii, mai apropiată de radio şi televiziune ca funcţie socială şi finalitate se revelă presa, „totalitate a publicaţiilor cotidiene sau periodice" având rolul „de a informa şi a educa publicul" (DEX). Identitatea de destinaţie conduce în mod firesc pe vorbitori la corelarea lor, ceea ce arc ca urmare o reorganizare, o „repoziţionare" semantică de tipul incluziunii a termenilor. Reaşezarea se realizează, pe de o parte, prin cuprinderea presei între formele de mass-media, iar, pe de altă parte, prin înglobarea în „presă" a acestor două, mult mai recente, căi de transmitere a informaţiei, fenomen care îşi găseşte expresia în formulări ca presă audiovizuală, presă lelevizivă etc. Cea de a doua incluziu- 280 LimbA fi societate nc este rezultatul unui proces mai complicat de lărgire a sensului implicând întreruperea lanţului semantic care, din verigă în verigă, reunea sensul iniţial, (presă) „dispozitiv, unealtă, maşină cu care se execută operaţia de presare a unui material, obiect", şi accepţiunea în discuţie („totalitate a publicaţiilor"). Discontinuitatea astfel produsă în înlănţuirea semantică reprezentând conţinutul termenului (discontinuitate care face posibile disocieri de lipul presă scrisă: prcsil oraht/audiovizual/!/telc-vizivă) presupune efasarea în conştiinţa vorbitorilor a elementului tehnic şi material (maşini, hârtie, scriere) presupus de realizarea periodicelor, în favoarea destinafiei („transmitere de informaţie") şi a destinatarului: atât in cazul presei, cât şi al radioului şi televiziunii, acesta este reprezentat printr-un public numeros şi „anonim" prin eterogenitate, căci toate trei se adresează unor mase largi de persoane de vârste şi cu pregătire diversă, deci cu capacitate de receptare foarte diferită. O particularitate comună, derivând din cele precedente, constituie şi diversitatea temelor tratate, impusă de necesitatea de a satisface interesele şi curiozităţile unor atât de variate categorii de receptori. Ţinând seamă de toate acestea, itiass-inedin pot fi caracterizate ca instituţii utilizând o tehnică avansată a căror destinaţie o reprezintă transmiterea unei informaţii diverse către un destinatar multiplu şi anonim, tn domeniul semantic astfel delimitat se încadrează şi presa (curcntd), căci luarea în considerare a destinatarului separă acest lip de presă de periodicele de specialitate, care se adresează unui public mai restrâns, dar omogen şi pregătit in sensul receptării informaţiilor pe care astfel de publicaţii le vehiculează şi care aparţin unui anumit domeniu de specialitate. Tipul de destinatar determină totodată deosebiri de limbaj, de mod de prezentare a subiectului tratat: presa curentă, radioul şi televiziunea pot aborda orice temă, din orice domeniu, cu condiţia să o prezinte într-o formă accesibilă şi nespecialistului, ceea ce impune evitarea abuzului de termeni tehnici şi permite simplificări şi metaforizări nerecomandabile în textele care se adresează specialiştilor. Diversele mass-media, caracterizate prin particularitatea destinatarului multiplu şi anonim, se diferenţiază intre ele prin modul tehnic de transmitere a informaţiei. Presa prezintă informaţia sub forma textului scris, ceea ce asigură comunicării - accesibilă destinatarului pe cale vizuală - stabilitate şi, decurgând de aici, o anumită autonomie în timp: operaţia de receptare/decodare nu e condiţionată de corelarea cu momentul transmisiei; destinatarul are astfel libertatea de a fixa cum vrea contactul ai textul şi receptarea lui şi poate reveni, dacă este nevoie, asupra lui. Dimpotrivă, comunicarea are caracter efemer, momentan, iar receptarea mesajului de către destinatar este strict dependentă - în sensul concomi- 281 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE lenţei - de momentul emisiunii în cazul radioului, când transferul de informaţie se realizeazA pe cale sonoră/auditivă, dar şi al televiziunii, care îşi construieşte comunicarea din imagine, sunet şi text, angajând în receptare atât vizualul, cât şi auditivul. Limitarea in timp a posibilităţilor normale de receptare a informaţiei transmise sonor sau/şi vizual reduce în mod evident numărul virtualilor receptori. Pentru a corecta acest neajuns se recurge, în unele cazuri, la înregistrarea şi repetarea anumitor emisiuni, făcându-le astfel accesibile unui număr mai mare de persoane şi permiţând, eventual, o a doua receptare de către cei pe care comunicarea respectivă i-a interesat în mod special. Un alt procedeu de a corecta acest neajuns constituie şi repetarea anumitor informaţii în cursul aceleiaşi emisiuni: cine nu a resimţit, de pildă, frustrarea ca deschizând aparatul după începerea unei emisiuni să nu mai aibă posibilitatea de a afla ce bucată muzicală sau literară a ascultat, cine a fost interpretul pe care l-a remarcat sau regizorul etc. pe care l-a apreciat. Reluarea la sfârşitul emisiunii a informaţiilor de acest fel, care se dau de obicei la început, nu poate decât să-i sporească eficienţa informativă. Din acelaşi motiv poate fi utilă repetarea numelor proprii in emisiunile consacrate unor personalităţi, unor localităţi etc. Se întâmplă în cazul unor asemenea comentarii ca „destinatarul" care a avut neşansa de a pierde prima frază să nu mai reuşească până la sfârşit să afle despre cine sau ce a fost vorba pentru că autorul, de teama repetiţiei (despre care a aflat incă din primii ani de şcoală că poate fi un defect de exprimare - mai ales în scris), recurge la tot felul de procedee, substituiri prin pronume, metafore etc., pentru a o evita. 1989 A MANIPULA 1. între cuvintele folosite obsesiv în acest an de sfârşit al deceniului al nouălea se numără, fără îndoială, şi n manipula. Acest neologism de origine franceză, înregistrat de dicţionarele româneşti începând cu secolul al XlX-lea, face parte din împrumutul prin care s-a realizai, în acea perioadă, influenţa franceză şi care a modificat substanţial înfăţişarea lexicală a limbii noastre. O particularitate care diferenţiază neologismul în discuţie de numeroasele cuvinte împrumutate atunci o constituie faptul că el a intrat în limbă fiind folosit paralel şi oarecum concomitent cu altele foarte apropiate ca sens şi sub aspectul structurii etimologice: a manipula se grupează astfel cu a mania şi a manevra, tot neologisme de provenienţă franceză, cu a mânui, formaţie românească având o structură calchiată foarte probabil după a mania, cu a manopera, care are o 282 Limbii ţi societate utilizare mai restrânsă decât celelalte, fiind alcătuit, pe baza lui numoperti, după modelul francez sau italian1. Toate aceste cuvinte reprezintă formaţii care in limba-sursă sau în română au la bază substantivul lat. uuinis1 2 3 4 şi presupun, cel puţin la origine, o acţiune realizată cu ajutorul mâinii. Achiziţii ale secolului al XIX-lea, contemporane dacă nu chiar concomitente (e aproape imposibil de stabilit cu precizie istoria fiecăruia in limba română), aceste cuvinte alcătuiesc o grupă omogenă în virtutea caracterului tehnic atât al domeniului de folosire, cât şi al semnificaţiei Ion utilizate mai ales la început ca termeni tehnici in limbajul militar, al navigaţiei, al chimiei etc., ele exprimă o acţiune implicând operaţii sau/şi mecanisme speciale şi complexe. Această particularitate se regăseşte şi în sensurile (proprii ale) cuvintelor înrudite'. Deşi vechimea în limbă este aproximativ aceeaşi, evoluţia şi statutul lor în interiorul limbii române sunt destul de diferite. Astfel, a mania, care s-a bucurat de o oarecare răspândire într-o anumită perioadă, aparţine, din punctul de vedere al limbii actuale, fondului pasiv, fiind înregistrat de dicţionare însoţit de specificarea „ieşit din uz, învechit"'1; mai bine păstrate sunt derivatele sale, maniabil şi remaniere (acesta din urmă este cel mai mult folosit, încă, dar vorbitorii nu mai fac legătura cu a mania). Ieşit din uz este şi a manopera, menţionat de lucrările lexicografice tot ca „învechit", dar care, spre deosebire de a mania, nu pare a fi avut niciodată o utilizare destul de activă. Mai durabile se dovedesc formaţia românească a intimii şi împrumuturile a manevra şi a manipula. 2. în utilizarea actuală predomină în mod evident ca frecvenţă a manipula şi cuvintele din familia sa, cel mai frecvent, alături de verb, fiind substantivul verbal manipulare; ambele sunt folosite mai ales cu sens figurat. Semnificaţia proprie, tehnică, se păstrează nealterată in substantivul manipulau!, folosit azi mai ales cu sensul restrâns „persoană care conduce un tramvai" (deci ca sinonim al lui vatman) decât cu semnificaţia mai largă, având în vedere orice persoană „care mânuieşte aparate, mecanisme, sisteme tehnice". Pentru sensul figurat se recurge - poate tocmai din pricina 1. Incluzând in structura sa, ca >i Wfwiojvrf, cuvântul ojvrd, formaţia este alcâluitâ după modelul fr. manocuvre, it. mai romi < lat. med. irwioprm. 2. A mania < fr. manicr (dat. mânut); i ca sinonim al lui imwijhiIwiJ (< germ. Mviiyutiml). 284 LimM fi societate RL, 31 III 1990, p. 2, de pildă, sau in profesioniştii manipulării opiniei. RL, 8-9 VII 1990, p. 1, avem a face cu o implicare „metonimică" a persoanei (sau a grupului de persoane) de forma pars pro loto. Nu lipsesc însă nici situaţiile în care vocabulele in discuţie se grupează cu substantive pentru a căror semantică trăsătura /+ uman/ este nercle-vantă - cf. Manipularea adeoitrului nu fwale duce decât la consecinţe nedorite. „Adevărul", 10 VII 1990, p. 2, împrejurarea aceasta... nu o va manipula in propriul sân folos. „22", 2 II 1990, p. 4, şi chiar Teoreticienii şi exegeţii an început să manipuleze noţiunea de „carnavalesc". R. lit., 11 III 1990, p. 14. 3. Merită să fie relevat că atestările de utilizare figurată menţionate de dicţionare pentru secolul al XlX-lea ilustrează această ultimă situaţie, în care determinanţii au caracter nonpersonal (deşi implică, eventual, activităţi sociale) - cf. Au manipulat operafiunile împrumuturilor (I. Ghica), Manipulăm acelaşi material limbislic (T. Maiorescu) etc. Verbul a manipula poale fi echivalat cu a executa în primul exemplu, cu a utiliza, a folosi în cel de al doilea. în ambele propoziţii întrebuinţarea verbului nu este însoţită de conotaţia negativă care caracterizează uzul exacerbat actual. Această constatare permite presupunerea că utilizarea cu valoare cono-talivâ este în limba română mai recentă decât folosirea figurată a lui ma-nipula(re), componenta conotativă negativă dezvoltându-se în defavoarea celei tehnice: apariţia conotaţiei presupune „generalizarea" sensului prin atenuarea particularităţilor specifice ale acţiunii, ceea ce se realizează în folosirea figurată a cuvintelor în discuţie. Precizarea şi mai ales răspândirea acestei conotaţii negative află condiţii prielnice în limbajul politic în măsura in care el corespunde unui domeniu de activitate în care „instrumentul" acţionat este reprezentat printr-un element uman, o persoa-n ă, deci un element având capacitatea de a înţelege şi de a hotărî, pentru sine însuşi, asupra participării sau neparticipării la o anumită acţiune. Numai în aceste condiţii se poate pune problema „folosirii nesincere" a obiectului-instrument, a antrenării intr-o acţiune necunoscuta lui, eventual chiar nedorită de el. Acesta este şi motivul pentru care valoarea conotativă negativă apare cu mai multă pregnanţă în construcţiile in care cuvintele discutate se grupează cu substantive al căror sens implică trăsătura /+ uman/, /+ personal/. 4. O stratificare semantică analoagă este proprie şi termenilor (sinonimi) a manevra, manevrare, manevră, care sunt utilizaţi cu (a) semnificaţie tehnică, (b) sens figurat neutru şi (c) sens figurat implicând o conotaţie negativă. Dacă sensurile (a) şi (b) sunt înregistrate lexicografic, în DLR de pildă, şi ilustrate prin combinaţii ca manevrând robinetul..., manevrarea puştei... 6. Vai DRL. a manipula. 285 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE pentru (a) şi SrT manevreze o prea mare wricialc de ritmuri..., puterea de a manevra limba etc. pcnlru (b), semnificaţia (c) nu este înregistrata decât la substantivul manevră („uneltire întreprinsa de cineva pentru a-şi ajunge scopurile"), ilustrând sensul (2) figurat al cuvântului'. Celelalte patru sunt considerate toate sensuri proprii şi desemnează -cu excepţia sensului (5), mai general („mişcare, acţionare (cu mâna) a unei unelte, a unui mecanism etc") şi echivalent explicit cu manipulare - operaţii tehnice precise („pregătiri tehnice ale unei armate", „ansamblu de operaţii necesare pentru deplasarea unei nave" ş.a.). Uzul actual cunoaşte insă şi utilizarea lui (a) manevra(re) cu semnificaţia caracteristici prin prezenţa conotaţiei negative - cf. Participanţii la manifestaţie au fost manevrafi. Radio, 10 II 1990. S-a afirmat o manevrare din afanl a Piefei. TV, 16 V 1990, deşi in asemenea situaţii se recurge mult mai frecvent la sinonimele lor, a manipula şi manipulare. Formaţiile româneşti a mânui şi mânuire (echivalente şi ele, în anumite contexte, cu acestea) se caracterizează semantic printr-un sens propriu care păstrează destul de clar referirea etimologică la „mână" (vezi, de pildă, exemplele din DLR: Ştii să mânuieşti sabia?, Mânuim cărfi sau ziare etc.) şi un sens figurat, din care a dispărut orice asemenea referire, dar în care nu se înregistrează nici un fel de conotaţie negativă (cf. deprinderea de a mânui formulele abstracte ale argumentării, de exemplu). Constatările de mai sus, la care conduce examinarea utilizării semantice a termenilor din scria a manevra şi, mai puţin concludent, a mânui, sprijină ipoteza conform căreia sensul figurat marcat de prezenţa conotaţiei negative, fără să fie de ultima oră, este mai recent decât celelalte in utilizarea cuvintelor manipula şi manipulare. 5. Având în vedere că in franceză conţinutul semantic al cuvintelor corespunzătoare - manipuler şi manipulation - se organizează în mod analog prin cele trei categorii de sens constatate la cuvintele din limba română, este greu de spus dacă această organizare este rezultatul influenţei, exercitate în etape diferite, a modelului francez (deci dacă apariţia sensului (c) este datorată unui împrumut ulterior) sau este consecinţa unei evoluţii româneşti paralele. Se poate stabili însă o succesiune cronologică de apariţie a sensurilor. 6. Ca mulţi alţi termeni tcluiici, a manipula şi cuvintele care fac parte din aceeaşi familie (ca, de altfel, şi unele dintre sinonimele lor) depăşesc la un moment dat limitele domeniului de specialitate, lărgindu-şi întrebuinţarea şi fiind apropiate de varianta standard. 7. Vezi DLR, AiiiîNrt’rJ. 2S6 Limbii fi societate Transferul presupune o modificare semantică care se realizează pe calea folosirii figurate şi, în cazul cuvintelor discutate, prin dezvoltarea unei conotaţii specifice. Această schimbare a sensului şi a statutului stilistic este favorizată de condiţii exterioare şi se realizează, în cazul de faţă, prin intermediul limbajului politic. Frecvenţa foarte ridicată a cuvintelor a manipula şi manipulare in cursul ultimului an, care poate apărea ca fiind rezultatul unei „mode", se datoreşte de fapt unei necesităţi a comunicării la un moment dat, necesitate determinată de evoluţia istorică. Este adevărat însă că folosirea frecventă în domeniul in care cuvântul corespunde unui concept important intr-o anumită etapă favorizează extinderea lui la situaţii de comunicare diferite, în care preluarea, mai puţin întemeiată obiectiv, este rezultatul unui fel de mimetism, care poate fi asimilat „modei". Ca şi în alte cazuri, utilizarea excesivă a vocabulelor discutate se realizează pe seama „uitării", fie şi temporare, a unor cuvinte sinonime existente în limbă şi, mai ales, în detrimentul formei de exprimare, care riscă să-şi piardă supleţea, devenind nenuanţată şi monotonă. .LfanU» ruafaiA*. XXXIX (1990). nr.l. pp. 270-274 VIZAVI DE 1. între particularităţile care, la acest tumultuos sfârşit al deceniului al nouălea, caracterizează tabloul lingvistic al societăţii româneşti, sc numără şi fenomenul, evident pentru oricine, al reliefării unor cuvinte, pentru perioade de durată mai lungă sau mai scurtă, printr-o masivă şi rapidă creştere a frecvenţei lor. în ultimele luni, în această situaţie sunt, de pildă, clip, consens, dialog, a implementa, a marginaliza, a manipula, a negocia, privai, a privatiza, a sponsoriza şi multe altele. In avalanşa de comunicare implicată de activitatea zilnică, cuvintele de acest fel - cele mai multe sunt, ca in cazul exemplelor amintite, neologisme, unele recente, altele având deja o istorie in limba noastră - se impun atenţiei ascultătorilor şi cititorilor prin deosebit de frecventa lor apariţie. Fenomenul, identificat ca „modă", se impune observaţiei vorbitorului, care devine astfel conştient de preferinţele lingvistice ale momentului. 2. Exprimând o apreciere, din perspectiva vorbitorilor (lingvişti sau ne-lingvişti), asupra modului de utilizare socială a limbii, formulări ca „modă (lingvistică)", cuvinte sau expresii „la modă" aparţin metalimbajului, caracterizând statutul lingvistic al anumitor elemente ale limbii prin relevarea utilizării lor deosebit de frecvente Ia un moment dat. Privit global şi subiectiv, fenomenul este acceptat sau condamnai şi respins; considerai obiectiv, ca orice fenomen firesc in viaţa unei limbi, el nu 287 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE poate fi negat şi, privit mai îndeaproape, revelă particularităţi importante în ce priveşte modul de producere, modul in care se încadrează in evoluţia unei limbi sau/şi sub aspectul funcţiei pe care o îndeplineşte la un moment dat în comunicare, al condiţiilor în care se realizează. Caracteristica principala, comuna, o constituie predilecţia de moment a vorbitorilor pentru anumite cuvinte sau expresii, predilecţie care se manifesta în creşterea sensibila şi rapidă a frecvenţei de întrebuinţare. Preferinţa are adeseori temeiuri obiective. în viaţa oricărei limbi exista momente, perioade, în care istoria poporului care o vorbeşte este responsabilă de creşterea întrebuinţării unor elemente lingvistice: accidente naturale sau evenimente sociale şi (internaţionale pot explica uzul insistent la un moment dat al unor termeni cum sunt cutremur, inundaţie, uragan, democraţie, dictaturii, război, reformă, revoluţie, totalitarism etc. Astfel, pentru a ne limita la un singur exemplu, condiţii tragice au făcut să fie readus in uz în limba română şi folosit cu insistenţă, într-o perioadă destul de apropiată, cuvântul stihie, care aparţinea de mult fondului lexical pasiv. Tot istoria poporului, a societăţii, dă seamă de preferinţa marcată în anumite epoci pentru cuvintele sau/şi expresiile de o anumită provenienţa. Un exemplu clar oferă predilecţia unei părţi a societăţii romaneşti a secolului al XlX-lea pentru neologism, recurgerea masivă, şi nu totdeauna justificată, mai ales la termeni francezi. Resimţit ca afectare dăunătoare, împrumutul, atât de important şi de benefic, de cuvinte noi şi necesare a fost condamnat în manifestările sale excesive prin comentarii teoretice1 şi prin luări practice de atitudine1 2, între care cea mai importantă a fost declanşarea fenomenului opus al preferinţei şi valorizării marcate a clementelor populare, neaoşe, care s-a manifestat ca o consecinţă reparatoare, dar care, prin abuz, a determinat, la rândul său, reacţii asemănătoare3. In asemenea situaţii, corolar şi componentă a unor procese de lungă durată şi cu importante consecinţe pentru evoluţia limbii, cum sunt influenţele, „moda" - excesul şi aprecierea lui ca atare - este rezultatul luării de cunoştinţă a vorbitorilor faţă de procesele care afectează limba pe care o vorbesc şi a cărei folosire reprezintă pentru foarte mulţi un act aproape automat. Nu arareori însă marea răspândire a unui termen, frecventa lui utilizare se datoresc mai curând unei preluări mimetice, unui proces de imitare. 1. Titu Maiorescu. de pilda, care a combătut excesele de tot felul, a luat atitudine $i împotriva excesului de neologisme. 2. Ridiculizarea artistica a fenomenului (cf. Franţniileie de C. Faca. seria dnnlclor lui V. Alccsandri etc.) reprezintă expresia dezaprobării scriitorilor. 3. Numeroşi scriitori, mai aks cei care se incadrejzJ in direcţia .SimAnAtorului". reacţionează la „moda" neologismului prin preferinţa pentru clementul popular. Pentru fenomenul de reacţie Jn lanţ", vezi S. Puţcariu, Limb» romii ut. I. Prr.'tre gaierotil, Bucureşti, 19+0. pp. 384 şi urm 288 Limbi fi societate decât unei necesităţi obiective funcţional-sociale. în această ultimă ipostază, „moda" lingvistică poate fi asimilată cu alte forme ale vieţii sociale de tipul modei vestimentare, de pildă, în care elementul opţiunii subiective, personale, predomină. Un exemplu elocvent pentru acest tip de manifestare a modei lingvistice oferă în utilizarea limbii române actuale extinderea, izbitoare prin amploarea pe care a căpătat-o în ultimele luni, a locuţiunii prepoziţionale vizavi dc, fenomen remarcat de mulţi vorbitori, relevat şi comentat de specialişti în numeroase emisiuni radio şi de televiziune, semnalat în publicaţii periodice. 3. Strâns înrudite, adverbul vizavi, locuţiunea prepoziţională vizavi de şi substantivul vizavi\ care aparţin fondului neologic de origine franceză. Substantivul se situează mai curând ca o apariţie sporadică, nefiind, adeseori, înregistrat in lucrările lexicografice. Celelalte două, mai frecvente, sunt atestate din secolul al XlX-lca. Adverbul vizavi, deşi nu face parte dintre cuvintele mult întrebuinţate, a persistat în varianta literară a limbii române cu un regim de frecvenţă oarecum constant. Locuţiunea prepoziţională vizavi de a avut, în schimb, o linie de evoluţie mai sinuoasă, caracterizată mai ales în perioada din urmă, prin variaţii sensibile de frecvenţă, prin prezenţa unor momente de creştere masivă a întrebuinţării. Un asemenea moment de recrudescenţă a uzului - după o lungă perioadă în care gruparea fusese destul de puţin folosită - înregistrăm intr-un articol din 19804 5. Datând, ca şi adverbul, din secolul al XlX-lea6, gruparea vizavi de a fost folosită cu sensul local de „situare în spaţiu" (cf. Stătea vizavi de voi Ide primărie), exprimat şi prin adverb, sau ca echivalent semantic al locuţiunii prepoziţionale faţă de, deci cu o semnificaţie care rezultă în urma unei mutaţii curente de la concret la abstract, din sensul local amintit: dc la Stătea vizavi se trece firesc - prin Stătea vizavi dc primărie - la opinie personală vizavi de această problemă. Momentul de favoare înregistrat în 1980 se caracteriza prin preferinţa exprimării orale pentru această locuţiune, utilizată cu semnificaţia abstractă prin care se situează ca sinonim al lui faţă de. O altă asemenea etapă de întrebuinţare excesivă, de uz şi abuz, o constituie perioada actuală. După ce voga înregistrată în 1980 părea să se fi atenuat, locuţiunea încadrându-se din nou în limite de frecvenţă normale, in ultimul an al deceniului al nouălea, asistăm la o nouă „ofensivă". De această 4. Cf.. dc pilda. Ne putem cunciifte viztviul. Radio, 17IX 1979 5. Valcria Guţu Romalo. Vraci de. in LR. XXIX (1980), nr. 2. pp. 214-215. 6. Cf. DLRC. Bucureşti. 1957, unde ambele sunt ilustrate prin citate din opera lui V. Aleeiandri. 289 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBI! ROMÂNE data predilecţia pentru vizavi de se manifestă atât In comunicarea orală, cât şi în textul scris, nu numai la vorbitori mai puţin deprinşi să-şi supravegheze exprimarea, ci şi, adeseori, în exprimarea unor persoane dovedind o bună stăpânire a mecanismelor şi exigenţelor, lingvistice ale comunicării. In numeroase situaţii, locuţiunea prepoziţională în discuţie continuă să fie folosită ca echivalent al lui fafă dc, ca în: [f]?i manifestau dezaprobarea vis-ă-vis' dc Liga respectivi!. RL, 19 IV 1990, p. 3, sau opoziţia noastră vizavi de această lege. TV, 20 IX 1990. Mai numeroase, poate, sunt in limba actuală situaţiile în care o asemenea echivalare nu se poate face. Extinderea masivă a locuţiunii vizavi de este însoţită de variaţii semantice sensibile. Abundă contextele în care această locuţiune prepoziţională serveşte la exprimarea unui raport mai complicat, de „relaţie", ceea ce presupune transferul în seria semantică a unor grupări cu rol prepoziţional, de tipul in legătură cu, referitor la, in ce priveşte. Această deplasare semantică este evidentă în formulări ca: Să ne răspundă vizavi de această problemă. TV, 16 V 1990 (mai bine şi mai clar: Să ne răspundă în (legătură cu) această problemă), Ce aveţi de relatat vizavi de acuzaţia.... IV, 26 V 1990, Care este percepţia... vizavi de România. TV, 19 IV 1990, Am o propunere vizavi de vârsta deputaţilor. TV, 19 IV 1990 (de ce nu: Am o propunere referitor/referitoare la...), Vizavi de problema agrară solicităm.... Radio, 16111 1990 (mai bine: In ce priveşte problema agrară...), Are sau nu dreptate vizavi dc starea de lucruri de la conservatorul ieşean. RL, 19 IV 1990, p. 1, Încercăm să facem cunoscută platforma noastră vizavi de problematica de tineret, idem, p. 3, Care este atitudinea dv. vizavi de bani. TV, 7 III 1990 etc. Nu lipsesc nici contextele în care vizavi de se substituie Iui despre, ca în Un vicepreşedinte al CPUN să prezinte un raport vizavi dc evenimentele dc la Târgu Mureş. RL 25 IV 1990, p. 3, Dacă... mi-ar fi cerut părerea vizavi de demersul. ... RL, 21 m 1990, p. 2, Care este părerea dv. vizavi de această grevă. TV, 18 X 1990, Vizavi dc ce spun cumpărătorii ce părere aveţi. Idem, 5 XII 1990, Ce ne puteţi spune vizavi dc acest produs. Idem. în aceeaşi emisiune, ilustrând foarte abundent predilecţia pentru vizavi de, au apărut şi formulările Ce observaţii ave(i vizavi de această descoperire şi diiar Să-şi strângă rândurile vizavi de poziţia laburistă, context în care o echivalare de tipul celor operate mai înainte este mai dificil de realizat. în exemplul Nu ne apărăm prin asta vizavi de neajunsuri. Radio, 26 11990, prepoziţia de ar fi fost complet îndreptăţită, ca şi în Încearcă să sperie şi pc ceilalţi vizavi dc aceste reforme. TV, 30 XII 1990. Utilizarea fără discernământ a locuţiunii are ca rezultat construcţii distorsionate ca Apropo de atmosfera din parlamentul românesc vis-ă-vis dc cel cn- 7. Înainte şi chiar după publicarea DOOM (19S2), unde se recomanda scrierea vizavi de, se întâlneşte şi grafia originari. 290 Limba fi tocielale glezesc lucrurile nu simt chiar aşa. „22", 16 III 1990, p. 22 (implicând ideea de comparaţie, fraza ar fi câştigat în claritate dacă autorul ar fi recurs la îii comparaţie, comparativ cu), Un student ieşean propunea - vizavi de instabilitatea structurilor organizatorice... - douit variante. RL, 21 11990, p. 2 (o formulare clară şi corectă ar fi presupus utilizarea în locul lui vizavi de grupări de tipul „în condiţiile de instabilitate..." sau „ţinând seamă de condiţiile de instabilitate..."), Aminteşte o vreme de dialog vizavi de puterile occidentale. TV, 30 XII 1990 ctc. 4. Cum se poate constata din exemplele anterioare, creşterea masivă a frecvenţei grupării vizavi de se produce, în multe cazuri, în defavoarea altor modalităţi de expresie existente în limbă. Utilizarea preferenţială a lui vizavi de are ca efect, adeseori, sărăcirea exprimării, care riscă să devină monotonă şi insuficient de nuanţată. Recurgerea la această locuţiune în contexte în care ar fi fost preferabile în legătură cu, referitor la, in ce priveşte sau unde putea fi folosit fapt de etc. conduce la o exprimare supărătoare prin repetiţia generatoare de monotonie, dar şi prin neglijarea unor distincţii semantice pe care le face posibile - şi le impune unei formulări îngrijite - limba română prin mijloacele fin diversificate pe care şi le-a creat. Abuzul, favorizând lipsa de nuanţare, dăunează comunicării prin sărăcirea conţinutului său informativ sau/şi prin diminuarea „transparenţei" comunicării din punctul de vedere al destinatarului mesajului pus in situaţia de a recupera, din ansamblu, virtualităţilc semantice ale textului neglijate în formulare de autor sau, şi mai grav, de a reconstitui textul în cazurile când uzul abuziv are ca rezultat construcţii defectuoase şi, prin aceasta, obscure. în asemenea situaţii există riscul ca destinatarul să se mulţumească să desprindă o semnificaţie globală, un mesaj simplificat şi frust, ca în cazul comunicării într-o limbă pe care nu o cunoaşte suficient. 5. Nefiind justificată de necesităţi obiective ale comunicării, predilecţia actuală a vorbitorilor pentru vizavi de nu poate fi explicată funcţional. Cum nu răspunde unei cerinţe a comunicării, explicaţia acestei preferinţe lingvistice trebuie căutată în altă parte, în istoria ei, în condiţiile de realizare a comunicării actuale. O primă ipoteză care se impune atenţiei este cea a unui model străin, in speţă francez: întreg grupul vizavi (adverbul, locuţiunea prepoziţională şi substantivul) se regăseşte în franceză9. în limba română poate fi afirmată cu siguranţă originea franceză a adverbului vizavi. Celelalte două pot fi explicate tot aşa de bine prin împrumut sau prin creaţie internă, în măsura în care limba noastră cunoaşte atât evoluţia în sens Iocuţionar*a unor grupări având ca centru adverbul (vezi 9. Vc/i, de pilda. Le Petil Roberl. 1968. 291 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE (in) afară de, de pildă), cât şi substantivarea adverbului (cf. binele, aproapele etc). Cele doua ipoteze explicative, cel puţin în cazul de faţă, nu se exclud, ci se sprijină: evoluţia internă şi-a putut găsi un sprijin în modelul străin sau împrumutul a fost facilitat de preexistenţa unor tipare evolutive analoage interne. Analogia dintre română şi franceză, în acest caz, merge insă mai departe: în ambele limbi, în interiorul grupului vizavi, locuţiunea este unitatea mai activă10 11 şi, ca şi echivalentul său românesc, fr. vis-ă-vis de este destul de mult întrebuinţată in ultima perioadă, mai ales în exprimarea vorbită11, cu semnificaţii şi în contexte destul de diferite, unele acceptate, altele considerate nerecomandabile12. în aceste condiţii, favoarea de care constatam că se bucură vizavi de în momentul actual in limba română poate fi explicată ca „reflex" al unui model străin. Explicaţia prin împrumut este plauzibilă cel puţin în unele situaţii, de pildă în cazul presei - scrise şi vorbite —, care preia adeseori informaţiile din surse străine şi le redă rapid, deci neavând totdeauna răgazul - şi grija - de a revedea atent textul. Influenţa sub aspect lingvistic a textului tradus se'manifestă, in mod firesc, nu numai in preluarea şi punerea în circulaţie a unor cuvinte (expresii, construcţii) străine, ci şi în modul de folosire a unor cuvinte etc. din limba in care se traduce, cu atât mai uşor în cazul în care acestea reprezintă împrumuturi mai vechi provenind din aceeaşi sursă. în asemenea situaţii, influenţa se realizează sub forma îmbogăţirii semantice şi a lărgirii distribuţiei contextuale a unor cuvinte existente în limbă şi recunoscute în textul străin. Având în vedere amploarea saltului de frecvenţă înregistrat de vizavi de în ultima vreme, această explicaţie a modelului străin nu este suficientă. Este evident că in masiva extindere a acestei grupări intervine şi preluarea ei oarecum mimetică de către vorbitori. O asemenea preluare poate fi efectul atracţiei subiective pentru un anumit mijloc de exprimare, atracţie determinată de preferinţe personale pentru un fapt de limbă sau de admiraţia pentru o anumită (anumite) persoană(c), manifestată şi prin imitaţia modului său (lor) de exprimare. Alteori, poate mai des, preluarea este rezultatul unui proces subconştient: vorbitorul recurge la un moment dat, in mod automat la termenul (nou sau puţin familiar pentru el) care s-a impus atenţiei sale prin frecvenţa în ambianţa lingvistică reprezentată de activitatea de comunicare socială a momentului. în asemenea situaţii avem a face cu un fenomen care reproduce in mic, în cazul unui detaliu, procesul complex de formare a competenţei lingvistice, de învăţare, prin practicare, a unei limbi. 10. Cf. Pelit Rol'crl, unde adverbul este caracterizat ca «învechit". Iar substantivul, înregistrat cu mai multe sensuri dccit In ronunJ, este ilustrat minimal. 11. S-ar pirca ci apare mai des in emisiunile radio decât in presa scrisa. 12. Vezi mcnjiunca „emploi crilique" din dicţionarul citat mai înainte. 292 Limbi fi tociela/e Dar dacă deprinderea unei limbi este un proces îndelungat de acumulare, care permite confruntări şi corijări, ritmul rapid al preluărilor de tipul celei discutate nu este propice unei însuşiri corecte, favorizând frecvent utilizarea neadecvatâ, greşită a elementelor lingvistice astfel achiziţionate sau reactivate. 6. Constatările anterioare îndreptăţesc concluzia că intre diversele forme de realizare a fenomenului de preferinţă manifestată la un moment dat de vorbitorii unei limbi pentru anumite elemente lingvistice, cele de tipul extinderii excesive, ilustrate de evoluţia locuţiunii prepoziţionale vizavi de, prezintă caracteristici proprii, care le diferenţiază şi care permit considerarea lor ca reprezentând moda lingvistică. Descrisă şi definită din perspectiva acestei forme-limită, moda lingvistică se caracterizează: (a) printr-o creştere evidentă şi rapidă a frecvenţei (b) determinată nu de o necesitate socială obiectivă, ci de preferinţe subiective şi (c) realizată printr-o preluare mimetică şi o utilizare necritică, iv) dăunătoare comunicării prin efectele de sărăcie şi încifrare. .Limba romlnir. XLI (1992). nr. 3. pj>. 161-166 293 Abrevieri ţi tune ABREVIERI A. A acad. B BPh. CTetr. C2 Cal calabr. cat. CB CC2 CD CI CL CM comp. coord. cors. CP CPr Crcst.I CT 51 SURSE ■ Alecsandria = N. Cartojan, Alexandrin in literatura românească, Bucureşti, 1922. = academician = Biblia, adecă dumnezeiască scripturii ale cei vechi şi ale cei noao lege, Bucureşti, 1688 = Buletinul Institutului de Filologie Română Alexandru Philippide ■ Tetraevanghclul tipilrit de Corcsi, Braşov, 1560-1561, comparat cu Evangheliarul lui Radu de la Mâniccşli, ediţie alcătuită de Florica Dimitrescu, Bucureşti, Editura Academiei RS.R., 1963 = Diaconul Coresi, Carte cu invâfătură (1581), publicată de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, I, Bucureşti, 1914 = Calendari acum *Ui rumenesc alcătuit de pe cel sârbesc, 1733 (Fotocopii) = calabreză = catalană = Cuvenit den bătrini. Limba românii vorbiţii intre 1500-1600. . Studiu paleografico-lingvistic de B. Petriceicu-Hasdeu, tom I, Bucureşti, 1878 = Diaconul Coresi, Cazanie. Evanghelic cu învăţătură (1580-1581), manuscris = Cazania de la Dcalu ■ Operele principelui Dcmelritt Canlemir, tom VI. Istoria icrogli-ficii, Bucureşti, 1883 = Miron Costin, Letopiselul Ţârii Moldova de la Aron Vodâ incoace. Ediţie critică de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1944 = N. Hodoş, Un fragment din Molitvelnicul diaconului Coresi, in Prinos lui D.A. Sturdza, Bucureşti, 1903 = compară = coordonare = corsicană = B.P. Hasdcu, Psaltirea publicaţii româneşte in 1577 de diaconul Coresi, Bucureşti, 1881 = I. Bianu, Lucrul aposlolcsc, Af>oslolu! tipărit de diaconul Coresi in Braşov, la anul 1563, Bucureşti, 1930 = Creslomafie romanică, voi. I, Bucureşti, 1962 (Limba română, scrisorile, pp. 149-160) = Coresi, Tctrnciwighelul tipărit de..., ed. alcătuită de Florica Dimitrescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1963 295 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE CV CV DEX DLR DLRLC DLRM DOOM DVS ed. engl. U. fxl. fr. germ. Gr.N. HLR id. ILR ILR VI ILR EV ISDB ISN it. IvD IL lat. lat. med. lat. pop. LL LR LRB = Codicele voroncţean cu un vocabulariu şi studiu asuprit lui de Ion al lui G. Sbiera, Cernăuţi, 1885 = Cum vorbim, 1949 = Dicţionar explicativ al limbii române, 1975 = Dicţionarul limbii române. (Serie nouă), 1965 = Dicţionarul limbii române literare, 1955-1957 = Dicţionarul limbii române moderne, 1958 = Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic, 1982 o Dosoftci, Viata şi fvtrAcerA svinfilor, Iaşi, 1882 (Fotocopie), o ediţie o engleza a fără an - fără dată = franceză = germană = Graiul nostru = O. Densusianu, Histoire de la languc roumaine, I-II, Paris, 1901-1938 «* idem . ■ Al. Roselti, Istoria limbii române. De la origini pânâ în secolul al XVII-lea, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968 = Al. Roselti, Istoria limbii române, VI. Din secolul al XllI-lea până in secolul al XVII-lca, Bucureşti, Fundaţia pentru Cultură şi Artă, 1946 = Ion Gheţie (coord.), Gheorghe Chivu, Mariana Costines-cu, Constantin Frîncu, Ion Gheţie, Alexandra Roman Moraru şi Mirela Teodorescu, Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997 = N. lorga. Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ed. a Il-a, 1925 = Nr. Iorga, Scrisori de negustori. Bucureşti, 1925 = italiană = Antim Ivireanul, Predici. Ediţie critică. Studiu introductiv şi glosar de G. Strempel, Kditura Academiei, Bucureşti, 1962 = îndreptarea legii, 1652, Editura Academiei, Bucureşti, 1962. = latină = latină medievală = latina populară a „Limbă şi literatură" - „Limba română" = Lettrcs roumaincs de Bistrilza (1592-163S), publiees de Al. Rosetli, Bucureşti. 2% Abrevieri fi turse ME mg. Morfologia NL NL NT PH PIst PO PO port. pp. Pr PrC Prelegeri PS R. lit. red. resp. RFHC RL rom. rus. SCL sec. sl. = Economia stupilor acum -rt*.i izvodiţi! şi daţii de loan Moluar, 1785 (Fotocopie). ■ maghiară = Valeria Guţu Romalo, Morfologia, în I. Coteanu (coord.), Georgeta Ciompec, Constantin Da minte, Narcisa Forăscu, Valeria Gu|u Romalo, Emanuel Vasiliu, Limba minatul contemporanii. Fonetica. Fonologia. Morfologia, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1985 = I. Neculce, Letopiseţul Ţârii Moldovei * Ion Neculce, letopiseţul Ţârii Moldovei şi O samâ de cuvinte. Text stabilit, glosar, indice şi studiu introductiv de lorgu Iordan. Ed. a Il-a, revăzută. Editura de stat pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1959 * Noul Testament sau 'flpLcarea au lege noao, Belgradc (Alba-Iulia), 1648 = Psaltirea Hurmuzaki (manuscris din secolul al XVI-lea, Biblioteca Academiei RS.R., cota 3077) ® Radu Popescu Vornicul, Istoriile Domnilor Ţârii mmaneşti, Editura Academiei, Bucureşti, 1963 = Palia de la Orâştie. = Palia d'Orâştie (1581-1582), Paris, 1925. » portugheză ■ pagini = Carte româneasca de liwâţâturâ (1646), Editura Academiei, Bucureşti, 1961 = Pravilniceasca condică 1780, Editura Academiei, Bucureşti, 1957 = E. Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, supliment la „Anuar de lingvistică şi istorie literară". Seria A, Lingvistică, XXXIII (1992-1993), Iaşi, 1994 ■ Psaltirea scheianâ comparata cu celelalte psaltiri din sec. XVI şi XVII traduse din slavoneşte, II, ediţiune critica de I.-A. Candrea, Bucureşti, 1916 = „România literară" » redactor responsabil ■ „Revista de la Faculdad de Humanidades y Ciencias" = „România Liberă" = română - rusă = „Studii şi cercetări de lingvistică" = secol = slavă 297 ASPECTE ALE EVOLUŢIEI LIMBII ROMÂNE SMFC = „Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor" sp. = spaniola t. = tom tc. = turcă TCLC ■ Tmvaux du Cerde Linguistique de Copenhague TCLP = Tmvaux du Cerclc Linguistique de Prague TM = Texte nidhdcene, in B. P. Hasdeu, Cuvcute den Mirăm,, I-II, Bucureşti, 1878-1879 turc. = turcă TV = televiziune UL = Letopiscful Ţdrii Moldovei păntI la Amu Vodd (1359-1595), întocmit după Grigorie Vornicul, IstTatie Logofătul şi alţii de Simion Dascălul, Bucureşti, 1916 V Caz = Varlaam, Cazania, 1643, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1943 298 Sumar Cuvânt înainte / 5 Evoluţia limbii / 9 Evoluţie: istorie/dinamică / 9 Sincronie şi diacronie / 19 în legătură cu „sistemul lingvistic" / 24 Abaterea lingvistică / 30 „Cubismul" / 42 Limba română contemporană în perspectiva evoluţiei limbii române / 52 Raporturile dintre limba literară şi graiurile limbii române / 58 Statutul variantei literare în sistemul limbii române actuale / 64 Dinamica normei literare / 74 Dinamica limbii şi normele / 81 Gramatică / 95 Substantivul românesc între analitic şi sintetic / 95 în legătură cu categoria de „gen" / 100 Opoziţia de număr în limba română contemporană / 107 Dinamica limbii: sorei (melc) / 111 Numele propriu şi articolul în limba română / 115 Observaţii privind pronumele personale în limbile romanice / 119 Forme ale politeţii verbale / 126 Flexiunea numeralului / 132 Sistem şi evoluţie lingvistică: din morfologia verbului românesc / 136 Forme verbale compuse / 140 Din morfologia secolului al XVI-lea: perfectul simplu al verbului a face / 148 Viitorul în limba română din secolele al XVI-lea-al XVIIl-lea / 152 Semiauxiliarele de mod / 156 Semiauxiliare de aspect? / 184 Despre „acord": reguli şi abateri / 197 299 Limbă şi societate / 216 Obiectiv şi subiectiv în evoluţia limbii române / 216 Limba de lemn - concept şi percepţie istorică / 229 Comunicare şi societate - corelări şi dificultăţi / 237 Stilul „relaxat" in uzul limbii contemporane / 242 „Media electronică" şi protejarea limbii române / 247 Aspecte lexicale ale limbii române actuale / 251 „Neologismul" in limba română actuală / 256 Note lexicale: derivate sinonime / 262 in legătură a» utilizarea actuală a cuvântului trcabfi / 266 Consideraţii lexicale / 271 Preferinţe lexicale / 275 D1AL0C / 275 MASS-MEDIA / 280 A MANIPULA / 282 VIZAVI DE / 287 Abrevieri şi surse / 259 300