emanuel vasiliu
Sens, adevăr analitic, cunoaştere
EDITURA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ENCICLOPEDICĂ
BUCUREŞTI, 1984
CUVÎNT ÎNAINTE
. într-o lucrare anterioară (Vasiliu, 1978), pornind de la ideea unei esenţiale asemănări de structură între unele limbaje artificiale, cum ar fi cel al logicii (matematice), şi limbajul natural, am căutat să arătăm cum şi în ce condiţii o serie de concepte ale logicii matematice pot fi utilizate atunci cînd e vorba să abordăm sensul unor unităţi sintactice mai mari şi mai complexe decît propoziţiile, anume frazele. Rezultatele mai importante priveau semantica conectorilor sintactici de coordonare şi a unor conectori de subordonare. Principalele concepte logice discutate erau acelea de „adevăr", „validitate", „modalitate", definite în termenii a ceea ce în logică se numeşte „calculul pro-poziţional" şi ai unui calcul pr opoziţional modalizat (= în care se folosesc diverşi operatori modali). Semantica propoziţiilor şi relaţiile semantice intra-pr opoziţionale rămîneau în acea lucrare, în mod deliberat, în afara interesului nostru.
Domeniul pe care îl abordăm în lucrarea de faţă este semantica propoziţiei şi, prin aceasta, relaţiile semantice care se stabilesc (a) între constituenţii propoziţiei şi-(b) între propoziţii (ca entităţi ale limbajului, şi nu în calitatea lor de constituenţi ai frazei). Cercetările din ultimii 20—25 de ani au avut ca rezultat elaborarea a diverse teorii în ai căror termeni poate fi abordat sensul propoziţiei în limbile naturale. Nu este intenţia noastră aceea de a încerca să construim aici un eventual nou sistem utilizabil în acelaşi scop. Ceea ce intenţionăm să facem este să arătăm cum conceptul de adevăr analitic (sau, mai larg, conceptul de analiticitate) este de natură să capteze atît o serie de relaţii semantice intra-pr opoziţionale, cît şi o serie de relaţii semantice, ca să folosim terminologia structuralistă, „paradigmatice" care se stabilesc între cuvinte, sintagme etc.
Ideea de „analiticitate" îşi are originea în filozofie. Car-nap (1960, în studiul „Meaning Postulates ) are meritul,
cel puţin din punctul de vedere al semanticianului, de a fi arătat că ideea de analiticitate poate fi explicată în termeni exacţi cu ajutorul conceptului de adevăr bazat exclusiv pe sens : pentru a spune că o propoziţie ca omul este un animal raţional poate fi numai adevărată (deci niciodată falsă) este suficient să cunoaştem sensul cuvîntului om, al grupului animal raţional şi să cunoaştem funcţia ccpulei a fi. Aceasta spre deosebire de o propoziţie ca Ion este înalt, în raport cu care cunoaşterea exclusivă a sensului lui Ion şi înalt nu ne permite să decidem asupra faptului dacă propoziţia respectivă este adevărată sau falsă ; aici este nevoie, în afară de cunoaşterea sensului celor două substantive, şi de o v er ifi c a-r e a stafii de lucruri la care se referă propoziţia respectivă.
Un prim lucru pe care ne-am propus să-l "'arătăm in această carte este acela că, cu ajutorul aparatului formal pus la dispoziţie de teoria semantică a analiticii aţii,se pot exprima în termeni exacţi o serie întreagă de proprietăţi şi relaţii de bază ale semanticii propoziţiei din limbajul natural (relaţia de sinonimie, relaţia dintre un cuvînt şi definiţia lui lexicografică, relaţia dintre cuvinte şi ceea ce transformationalism au numit „mărci semantice", adevărul 'necesar''*?/ unei propoziţii etc.). în felul acesta, am încercat să dezvoltăm şi să tratăm în mod sistematic un număr de idei formulate în unele din lucrările noastre anterioare.
Pe de altă parte, după cum diverşi cercetători (logicieni, filozofi, lingvişti) au arătat, ideea de „analiticitate'' continuă să fie legată de o serie de neclarităţi şi dificultăţi de adm în special filozofic (o aprofundată discuţie critică a bibliografiei legate de acest aspect poate fi găsită în Flcnia, 1975). în ce ne priveşte, raportî'nd ideea de „analiticitate" la semantica limbajului natural, am ajuns la concluzia că ceea ce poate fi captat în termenii legaţi de acest concept nu reprezintă de fapt adevărul sau falsul determinat de sens in icate stările de lucruri posibile, ci mai curînd adevărul sau falsul in acele stări de lucruri care sint conforme cu ceea ce ştiu sau cred despre realitate membrii unei colectivităţi determinate de vorbitori. S-ar putea spune că ceea ce se captează în termeni de adevăr/fals analitic este în fond o chestiune de cultură şi/sau mentalitate colectivă aşa cum ea se reflectă într-o limbă naturală determinată. Această situaţie se datorează în primul rinei faptului că însăşi noţiunea de sens (al cuvintelor care se referă la cbiecte din realitate) în limbile naturale nu face ea însăşi decît să exprime — aşa c&m
am încercat să arătăm în capitolul al IlI-lea al lucrării de faţă — un fapt direct legat şi determinat de stadiul cunoştinţelor unei colectivităţi asupra realităţii: sensul cuvîntuUd pisică nu este altceva decît un ansamblu de caracteristici socotite de către vorbitorii limbii române din perioada pe care o considerăm „limbă română contemporană" a fi relevante pentru un obiect din realitate pentru a putea fi numit cu cuvîntul pisică, şi nu numaidecît o caracteristică imanentă şi esenţială a obiectelor numite pisici. Pentru motivele menţionate aici pe scurt, se poate considera că ideea de. adevăr jfals analitic reprezintă o aproximaţie destul de puţin nuanţată a unor aspecte semantice din limbile naturale. Tot ceea ce intră în componenţa sensului şi ţine în acelaşi timp de opiniile colective asupra realităţii rămîne implicit (neexprimat), atunci cîndanaliticiiatea este văzută ca o modalitate de a exprima faptul că, într-o limbă naturală, un număr de propoziţii par a fi necondiţionat adevărate.
Acesta este motivul pentru care, în ultima secţiune a lucrării, am propus o „înlocuire" a conceptelor legate de analiticitate cu concepte modale, legate de opinia pe care o colectivitate de vorbitori o manifestă cu privire la faptele din realitate. în această perspectivă, propoziţii ca omul este un animal raţional, pisica este un mamifer etc. nu sînt propoziţii totdeauna adevărate datorită sensului, ci sînt propoziţii despre care o colectivitate de vorbitori determinată, într-un moment'determinat al evoluţiei ei, ciede sau ştie că sînt adevărate. Adevărul sau falsul unor astfel de propoziţii nu mai apare oarecum ca „absolut" (ca fiind determinat exclusiv de sensul cuvintelor), ci este un adevăr valabil numai pentru stările de lucruri conforme cu ceea ce se ştie sau se crede în colectivitatea respectivă.
Interpretarea adevărului analitic, în cazul limbilor naturale, ca exprimînd în fond mentalitatea unei colectivităţi de vorbitori aşa cum apare fixată într-un limbaj determinat şi încercarea de a oferi o modalitate formală alternativă, mai apropiată de realitatea limbajului natural, de a exprima, faptul că anumite propoziţii par a fi totdeauna adevărate, anume alternativav de a considera că aceste propoziţii „totdeauna adevărate" sînt adevărate numai în raport cu opinia unei colectivităţi determinate de vorbitori reprezintă cele- două principale direcţii, în care lucrarea de faţă sperăm că poate-aduce unele clarificări.
6
7
în prima secţiune a cărţii, am încercat să precizăm felul în care înţelegem noţiunea de sens (tot aici am introdus aparatul formal de bază pe care l-am considerat indispensabil în definirea ulterioară atît a noţiunilor legate de adevărul şi falsul analitic, cît şi a noţiunilor modale legate de ceea ce am numit „propoziţii de opinie"). în a doua secţiune am definit conceptul de analiticitate (şi o serie de concepte conexe) şi am încercat să indicăm o serie de aspecte ale limbajului natural captate în termeni de analiticitate. Tot aici am propus şi o anumită „interpretare" a ideii de analiticitate în raport cu limbajul natural, anume aceea în conformitate cu care propoziţiile analitice ale unei limbi, L, reprezintă un fel de „sumă" a cunoştinţelor pe care vorbitorii limbii L le deţin despre lume.
în ultima secţiune, am încercat să indicăm o modalitate alternativă de exprimare a aceloraşi aspecte, în termeni de propoziţii de opinie, şi am schiţat structura generală a aparatului formal apt să exprime aspectele avute în vedere. Tot aici am formulat explicit şi condiţiile în care conceptele legate de analiticitate pot fi înlocuite cu conceptele din domeniul propoziţiilor de opinie.
Cu această structură, lucrarea de faţă se adresează lingviştilor preocupaţi de problemele generale ale semanticii, filozofilor şi logicienilor interesaţi de semantica limbajului natural, precum şi tuturor celor ale căror preocupări sînt în vreun fel legate de structura limbajului. Studenţii facultăţilor de profil filologic pot găsi aici şi o modalitate de introducere în problematica de bază a unei porţiuni importante din semantica limbilor naturale.
Deşi conceptele utilizate sînt amplu explicate în momentul introducerii lor, iar aparatul formal este, de asemenea, introdus în mod sistematic şi cu explicaţiile necesare, cititorului îi este utilă o anumită familiarizare în primul rînd cu modul de gîndire al matematicianului şijsau logicianului, precum şi cu noţiunile elementare de lingvistică, logică şi teoria mulţimilor, în cazul în care vrea să urmărească în toate detaliile înlănţuirea ideilor, a argumentelor, precum şi punctul nostru de vedere, în amănunţime. în cazul în care cititorul nu urmăreşte decît să-şi facă o idee foarte generală asupra chestiunilor discutate, la lectură pot fi omise toate paragrafele în care se face uz de un aparat formal; se pot parcurge astfel, în ordinea indicată, numai: capitolele I şi II (în întregime), paragrafele intitulate Consideraţii introductive
şi Consideraţii finale din fiecare dintre capitolele următoare (deci din capitolele III—VIII) ; în cazul capitolului VI, după § 29.9 se vor citi §§ 30., 31; capitolul IX în întregime.
Porţiuni din studiul de faţă (în special cele în care se introduc conceptele semantice de bază şi se explică aparatul formal) au constituit, în cursul ultimilor ani, materia unor cursuri speciale ţinute de autor la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti. Pentru posibilitatea oferită de a ne prezenta şi — în felul acesta — de a ne clarifica ideile în cadrul unor cursuri universitare, exprimăm aici întreaga noastră gratitudine conducerii facultăţii şi a catedrei de limba română.
Mulţumim, de asemenea, Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedic pentru întreaga solicitudine pe care ne-a arătat-o şi de această dată, prin acceptarea propunerii noastre de editare a studiului de faţă, precum şi pentru întreg sprijinul moral implicat de această acceptare.
Profesorul dr. doc. Solomon Marcus a binevoit să facă din partea Editurii un referat asupra cărţii de faţă, ocazie cu care ne-a semnalat un număr de erori, neclarităţi şi ne-a făcut o serie de sugestii care au dus la o îmbunătăţire substanţială a lucrării.
Fostul nostru student, profesorul Emil lonescu, a avut amabilitatea de a citi în întregime manuscrisul şi de a ne comunica judicioasele D-sale observaţii critice. Tot D-sa este şi autorul indicelui de materii al volumului.
Laura Vasiliu ne-a dat un ajutor indispensabil în efectuarea tuturor operaţiilor legate atît de pregătirea pentru tipar a manuscrisului, cît şi de tipărirea propriu-zisă.
Redactorul de carte, Adriana S of ian, ne-a dat un sprijin permanent, de mare importanţă şi eficacitate, pe tot parcursul perioadei în care manuscrisul s-a aflat în Editură.
îi rugăm pe toţi cei menţionaţi să găsească aici expresia viului nostrtt sentiment de recunoştinţă.
Bucureşti, august 1983
E.V.
8
SUMAR
Cuvînî înainte.........« . . . ............ 5
Partea I: SENSUL..................... 15
Capitolul I: Asupra naturii semnului lingvistic    ......... 16
§1. Teorii de tip saussure-ian   .............. 16
§ 2. Cîteva inconveniente ale teoriilor de tip saussure-ian. . . 19
Capitolul II: Asupra naturii sensului ............. 22
§3. Cîteva aspecte ale problemei sensului......... 22
§ 4. Sensul ca ,,dat" obiectiv   . . ............. 28
§5. Sens; intensiune/extensiune   ,............ 31
§6. Conceptul de „intensiune/extensiune" ca aproximare . . 35
§ 7. Ce sînt „intensiunile" ?   ............... 37
§8. Sens şi „lumi posibile"............... 39
§ 9. Consideraţii finale.................. 41
Capitolul III: Sens, denotaţie, adevăr............. 43
§ 10. Consideraţii introductive.............. 43
§11. Universul discursului............... 45
§ 12. Lumi posibile, obiecte posibile ........... 51
§ 13. Funcţia de denotaţie............... 53
§ 14. Limbajul Iyl...................                                                            . 56
a. lexiconul;.................... 56
b. gramatica;..................... 57
c. clasificarea semnelor............... 59
§ 15. Categorii sintactice şi reguli de denotaţie......                   . 67
a. denotate pentru termeni singulari; ........ 69
b. denotate pentru predicative;........... 71
c. denotate pentru functori;............                                     . 72
§ 16. Denotatele construcţiilor ne-propoziţionale...... 76
§ 17. Adevăr şi denotaţie ; valoare de adevăr....... 78
§18. Adevăr şi lumi posibile............... 79
§ 1$. Funcţia de valorizare ca denotat al propoziţiei .... 79
§ 20. Consideraţii finale................. 85
Partea a Il-a: ADEVĂR LOGIC ŞI ADEVĂR ANALITIC (L-
CONCEPTE ŞI A-CONCEPTE)......... 95
Capitolul IV: Adevăr logic (L-eoneepte)............ 96
11
§21. Consideraţii introductive   . U............. 96
§ 22. Semne descriptive şi semne logice.......... 96
§ 23. Proprietăţi logice ale propoziţiilor (L-concepte)    .... 98
a. propoziţii L-determinate;............. 98
b. implicaţie şi implicaţie logică (L-implicaţie); . . . . 101
c. echivalenţă şi echivalenţă logică (L-echivalenţă);   . . 104
d. clase de propoziţii;............... 106
c. consecinţă logică................ 108
§24. Consideraţii finale.................. 113
Capitolul V: Limbajul L2.................. 120
§ 25. Consideraţii introductive.............. 120
§26. Extensiunea L2: vocabularul şi gramatica   . . ... . 121
§ 27. Semantica limbajului L2............                                        . . 128
§ 28. Consideraţii finale..............                                              ... 131
Capitolul VI: Adevăr analitic (A-conecpte) .......    ... 133
§29. Consideraţii introductive.............. 133
§ 30. Asupra conceptului de „adevăr analitic".......
§31. Determinare analitică (A-determinare) în L2 ..... . . . . 143
§32. Reguli semantice legate de A-determinare....... 150
a. A-echivalenţa descriptorilor;    ... . . . . . . . .150
b. propoziţii A-echivalente .  .  .  .  .  .  . ■■.  ...  .  .  . 154
§33. Postulate de sens în limbile naturale    . ... . . . . 159
a. gen proxim;................                                                   . . ; 159
b. sinonimie în I/5;.......                         . ........ 164
c. restricţii selective şi postulate de sens;   . . . . . . 174
d. „mărci semantice" şi postulate de sens; .... . . 177
e. consecinţe ale postulatelor de sens   ........ 178
§ 34. Adevăr şi „postulate de existenţă"   .... . . 1 . . 179
§ 35. Consideraţii finale: semnificaţia lingvistică a A~deter-
mxnarn     ... ..... ........ .182
Partea a IlI-a: SENS ŞI CUNOAŞTERE........... 189
Capitolul VII: Limbajul L3................. 190
§36. Consideraţii introductive   .  .  .  .  .  .  .  .  .  .            . 190
§37. Extensiunea L3: vocabularul şi gramatica   . . . . . . 190
a. vocabularul limbajului L3 (Vj,s);........• 190
b. gramatica limbajului L3 (Gi/>) ; .......... 193
§38. Semantica limbajului L3   ... .......... 195
a. relaţia de „accesibilitate" (sau „alternativitate");    . 197
b. reguli de adevăr pentru propoziţiile modale200
c. validitate   în   modelul   NKBE   (NKBE-validitate); 205
d. proprietăţi semantice ale propoziţiilor modale; . . 208 c. validitate şi raţionalitate    . . . . . . . . .... 215
§ 39. Consideraţii finale   . . . . . . . . . . . . ..... 219
Capitolul VIII: Propoziţii de opinie şi A-determinare . ..... 221
§40. Consideraţii introductive   . . . . . . . ....... 221
§ 41, Explicaţii ne-formale ................ 221
§ 42. Postulate de sens şi propoziţii de opinie . . . .'• . . . 226
§43. A-determinare şi propoziţii de opinie în U...... 233
§44. Sinonimie, A-echivalenţâ şi CPO-determinare..... 235
§45. Existenţă şi opinie ..............• • 245
§ 46. Alte modalităţi de înlocuire a conceptului de A-determinare 252
§47. Consideraţii finale................. 254
Capitolul IX: încheiere................... 258
§ 48. Privire retrospectivă asupra demersului de cercetare . . 258
§49. Comentariu asupra principalelor rezultate ...... 259
§ 50. Unele chestiuni conexe............... 2^
Indice........................... 266
270
.Lucrări citate........................
12
PARTEA I
Sensul
Capitolul I ASUPRA NATURII SEMNULUI LINGVISTIC*
§ 1, Teorii de tip saussure-ian. în acord cu concepţia lui Ferdinand de Saussure1, concepţie care, în liniile sale generale, stă, într-un fel sau altul, la baza unei mari părţi a lingvisticii moderne (în special, cea europeană), limba este un sistem de semne. Pornind de la această idee, Saussure atrage atenţia asupra faptului că limba nu este decît o particularizare a acestui concept mai larg, iar lingvistica ar urma să fie o ramură specială a unei discipline mai generale, care ar urma să se construiască, avînd ca obiect sistemele de semne în general, semiologia.
Semnul lingvistic, în accepţia saussure-iană, este o entitate biplană ai cărei constituenţi sînt a) un concept şi b) o imagine acustică şi care sînt numiţi de el signifii (= semnificaţie) şi, respectiv signifiant (= semnificant). Cei doi constituenţi ai semnului sînt indisociabili; Saussure compară, în acest sens, cele două elemente constitutive ale semnului cu cele două feţe, recto şi verso, ale unei coli de hîrtie. Faptul că semnificaţia şi semnificantuî sînt elemente indisociabile derivă din faptul că un concept oarecare nu este ,,semnificaţie" decît şi numai în măsura în care este asociat de un suport sonor (= semnificant), iar o emisiune de sunete ale vocii umane nu este ,,semnificant" decît şi numai în măsura în care este asociată de un concept (= semnificaţie) : conceptul de ,,cal" este o semnificaţie în limba română numai în măsura în care este asociat de secvenţa de sunete c-a-l, iar această secvenţă de sunete este un semnificant al limbii române numai în măsura în care îi corespunde un concept, anume acela de „cal".
* Acest capitol reprezintă o versiune modificată a articolului „Ssmo, sens, referinţă", apărut în PlyG VII, 1977, pp. 105-115. 1 Saussure, 1916.
Dezyoltînd teoria saussure-iană a semnului, ■ Louis Hjelmslev2 introduce termenul de funcţie-semn: semnul lingvistic se constituie pe baza acestei „funcţii" (sensul termenului „funcţie" la Hjelmslev se apropie în mare măsură de accepţia matematică a termenului), care asociază fiecărui semnificant o semnificaţie determinată şi fiecărei semnificaţii un semnificant determinat. Conform cu teoria hjelmsleyiană, mulţimea tuturor semnificanţilor constituie planul expresiei unei limbi, în timp ce mulţimea semnificaţiilor constituie planul conţinutului. Pentru a da o formulare mai exactă teoriei hjelmsleviene a sensului vom adăuga că, în conformitate cu această teorie, trebuie făcută distincţia între forma conţinutului şi substanţa conţinutului, intre forma expresiei şi substanţa expresiei. Aceste distincţii paralele în cele două planuri nu au, credem, o relevanţă deosebită pentru natura chestiunilor discutate în acest paragraf, aşa încît ne limităm numai la a menţiona şi la a preciza că funcţia-semn este o funcţie între forma conţinutului şi forma expresiei.
Ceea ce prezintă un interes deosebit în legătură cu sensul, aşa cum este conceput în această secţiune, este faptul că în teoria saussure-iană a semnului, obiectul din realitate la care se referă semnul (== referentul) nu ocupă nici un loc. Atît în teoria saussure-iană a semnului, cît si în dezvoltarea hjelmsleviană a acesteia, ceea ce este semnificat prin semn nu este un obiect sau o clasă de obiecte, ci un concept. în plus, trebuie remarcat şi faptul că ceea ce este „semnificat" prin semn (adică semnificatul, parte componentă, aşa cum am văzut, a semnului) este conţinut în sau face parte din semn.
Această accepţiune a semnului lingvistic este diferită de ceea ce, în momentul de faţă, se înţelege prin semn, adică un obiect care „stă în locul" unui alt obiect, care îl „reprezintă" (în prezenţă sau absenţă) sau prin intermediul căruia, cei care folosesc semnul „se referă la" un obiect. Aceasta, pur şi simplu, deoarece obiectul în locul căruia „stă" semnul face parte din semn. în aceste condiţii, obiectul de studiu al semanticii lingvistice, adică a acelei ramuri a lingvisticii care se ocupă de sens, îl constituie în exclusivitate conceptele constituite în semnificaţii pe baza f uncţiei-semn; semantica lingvistică este deci în
2 Hjelmslev,   1961: 41-60.
16
2   - Sens, adevăr analitic, cunoaştere
17
exclusivitate o analiză a conceptelor (exprimate prin semni-ficanţi) şi a relaţiilor dintre aceste concepte. Se poate observa că, pornind de la o accepţie diferită dată termenului de semn, semantica lingvistică (bazată pe această accepţie) este diferită, la rîndul ei, de ceea ce se înţelege astăzi, în mod obişnuit, prin semantică: întreaga problematică legată de relaţia semn-obiect, deci întreaga problematică a „referinţei" rămîne exterioară semanticii lingvistice de această orientare, tot aşa cum aparatul conceptual legat de teoria referinţei este complet neelaborat în interiorul semanticii astfel orientate.
Numim, aşa cum am făcut-o şi cu altă ocazie3, semantică de tip saussure-ian orice semantică bazată pe o concepţie bi-plană (semnificant/semnificaţie) a semnului precum şi pe excluderea (explicită sau implicită) a problematicii legate de relaţia semn-obiect (referinţa) din domeniul de preocupări ale acesteia.
Dăm, în continuare, cîteva exemple, dintre multele care se pot găsi, de exprimare foarte netă a unui punct de vedere care cade sub incidenţa a ceea ce am numit mai sus „semantică de tip saussure-ian".
Coseriu4 face distincţia între signij'icatum şi designatum, cel dintîi fiind echivalat de către Coseriu cu engl. meaning şi cel de al doilea cu thing meant, atrăgînd atenţia asupra faptului că „semnificaţii" (signifies) sînt obiecte lingvistice, în timp ce „lucrurile" (things meant) nu sînt.
Benveniste5 consideră că limbajul este o entitate „cu dublă faţă" (une entite â double face) şi face observaţia, expunînd teoria saussure-iană, că semnul nu leagă un lucru cu un nume, ci un concept cu o imagine acustică. Discutînd chestiunea caracterului arbitrar al semnului, Benveniste face observaţia — perfect îndreptăţită, de altfel — că Saussure se dovedeşte a fi inconsecvent cu propria sa teorie atunci cînd introduce îh discuţie relaţia semn-obiect, pentru a arăta că, de exemplu, semnificanţii b-b-f şi o-k-s sînt legaţi în mod arbitrar de una şi aceeaşi realitate extralingvistică (clasa de animale „bou"). Grei-mas6 consideră că trebuie respinsă concepţia care defineşte g
*   » Vasiliu, 1977 b.
* Coseriu,   1964: 139.
» Benveniste, 1966: 28, 50, 52-53.
• Greimas, 1966: 13-14.
semnificaţia ca relaţie între semne şi obiecte. Fără a-şi revendica o ascendenţă saussure-iană, semantica transfor-maţională, cel puţin în forma ei iniţială în care apare la Katz şi Fodor7, se caracterizează prin trăsături care îi conferă un caracter saussure-ian: sensul formativelor (echivalente a ceea ce numim semnificant) este exprimat prin seturi de „trăsături semantice" concepute ca elemente constitutive ale sensului8 sau, am putea spune, „note" caracteristice ale sensului, înţeles ca entitate conceptuală^ Fiecărui constituent al unei propoziţii îi este asociat (prin lexicon) un set de trăsături semantice. Sensul propoziţiei se obţine prin aplicarea unor „reguli de proiecţie" care asociază întregii propoziţii un set de trăsături semantice obţinut prin „amalgamare" din trăsăturile semantice ale constituenţilor propoziţiei. Se poate observa că, pentru o semantică de tip Katz & Fodor, sensul (al formativelor şi al propoziţiilor) este tot de natură exclusiv conceptuală, în ce priveşte relaţia semn-obiect (referinţa), aceasta nu ocupă nici un loc în teoria semantică amintită.
§ 2. Cîteva inconveniente ale teoriilor de tip saussure-ian. Există, credem, o serie de aspecte care fac ca o semantică fără o teorie a referinţei să fie inadecvată limbajului natural. Menţionăm numai cîteva dintre ele — cele care ni se par a 'fi evidente — cu specificarea că acestea nu reprezintă trăsături periferice, care ar putea fi, eventual, trecute cu vederea. Este vorba de situaţii în care analiza relaţiei semn-obiect se dovedeşte a fi singura posibilitate de a caracteriza un fenomen.
1° Relaţiile apozitive. în cazul relaţiilor de acest tip, analiza conceptuală este total irelevantă. într-adevăr, în cazul unei propoziţii ca
(1) Ion, fratele meu, şi Paul se întîlnesc în fiecare zi, pentru a decide dacă avem a face cu un subiect constituit din trei termeni: Ion, fratele meu, Paul sau numai din doi termeni: Ion, Paul, dintre care primul este determinat de o apoziţiei fratele meu, analiza sensului cuvîntului Ion şi a grupului fratele meu nu ne duce la nici un rezultat: este indiscutabil că Ion şi fratele meu au semnificaţii complet diferite. Ceea ce face ca fratele meu să aibă un statut sintactic special este o particularitate strict referenţială a aces-
7 Katz & Fodor, 1964.
8 Katz  & Fodor, 1964: 496-503.
18
19
tui grup de cuvinte, anume aceea de a se referi la un obiect identic cu acela la care se referă subiectul Ion ; altfel spus, raportul de co-referenţialitate dintre Ion şi fratele meu este^ singurul element relevant care ne permite să spunem, dacă in fratele meu este apoziţie sau este al doilea dintre cele trei subiecte (coordonate) ale propoziţiei.
2° Auto-referenţialitate. După cum se ştie, există o serie de cuvinte care nu se pot defini fără a specifica faptul că ele au, într-un fel sau altul, ca referent enunţul din care fac parte. Eu poate fi definit ca „acea persoană care emite enunţul E, din care pronumele eu face parte"9.
în mod paralel, prezentul propriu-zis al indicativului unui verb anumit — timp care exprimă „simultaneitatea cu: momentul vorbirii" — nu poate fi definit decît ca acel moment, t, în care se emite enunţul E, care conţine verbul respectiv la indicativ prezent, în mod analog se poate defini sensul lui acum (eventual cu menţiunea că acum indică o porţiune de timp în care este inclus momentul în care se produce enunţul E, care conţine pe acum). Adverbul aici se poate defini ca zonă aflată în apropiere de eu (unde eu se defineşte cum am arătat mai sus, deci prin referire la enunţul concret E, care îl conţine pe eu).
Exemplele de acest fel se pot înmulţi, făcînd o enumerare completă a tuturor cuvintelor (aparţinînd la diverse părţi de vorbire) al căror „sens" nu poate fi definit decît prin referire directă sau indirectă la enunţul din care fac parte. Aceste cuvinte spunem că se caracterizează prin auto-refe-renţialitate în sensul că ele „trimit la" enunţul concret din care ele însele fac parte şi că ele nu pot fi decodate decît în raport cu acest enunţ. Avem a face, prin urmare, cu o categorie de cuvinte a căror semnificaţie nu poate fi definită în mod independent de „referinţa" lor.
în legătură cu faptele menţionate sub 1°, 2°, trebuie arătat că ele au fost şi continuă să fie prezentate de cercetători aproximativ în termenii în care au fost prezentate aici mai sus, cu deosebirea că aspectele referenţiale (deci cele legate de relaţia semn-obiect) nu sînt nici făcute totdeauna explicite şi nici puse în relief, aşa cum am făcut-o noi, în mod intenţionat, aici. Instructiv în acest sens este modul în care Benveniste10 face analiza pronumelui eu.
9 Benveniste, 1966: 252.
10 Benveniste, 1966: 52, 53, 252.
Deşi lingvistul citat consideră că problema relaţiei^ dintre semn şi obiect este exterioară naturii semnului, situîndu-se în mod explicit pe terenul unei teorii de tip saussure-ian, în analiza sa se face un larg uz de concepte din domeniul teoriei referinţei; însuşi modul în care am prezentat aici sensul lui eu este în întregime tributar analizei lui Benveniste. Aceasta se datoreşte faptului că situaţiile de tipul celor amintite nu pot fi descrise fără recursul la concepte care ţin de domeniul teoriei referinţei. Existenţa unor astfel de situaţii pledează, după cum am arătat mai sus, în favoarea ideii că o teorie a semnului de tip saussure-ian niî este adecvată limbajului natural.
Acesta este motivul pentru care, în această lucrare, nu pornim de la o astfel de teorie. în cele ce urmează, vom înţelege prin semn numai ceea ce Saussure a numit „semnificant" (signifiant). Cu această accepţiune semnul „stă în locul" obiectului (obiectelor) la care el se refera. Ceea ce Saussure a numit „semnificaţie" (signifie) nu face decît să medieze raportul dintre semn şi obiecte şi, în orice caz, nu este un element constitutiv al semnului, după cum nici obiectul (sau obiectele) la care un semn se referă nu este (sînt) element(e) constitutiv(e) ale semnului. Natura relaţiei dintre semn (în accepţiunea pe care o dăm aici termenului), referent (sau denotat) şi ceea ce Saussure a numit „signifie" urmează să fie precizată în paragrafele următoare.
20
Capitolul II ASUPRA NATURII SENSULUI
§ 3. Cîteva aspecte ale problemei sensului. Dacă aşa cutn am convenit în § 2., semnul este ceva, un obiect care stă în locul unui alt obiect, dacă semnul este, cu o formulare adoptată de I. Coteanu1, „aliquid pro aliquo", urmează în mod firesc că ceea ce semnifică un semn este obiectul în locul căruia semnul stă. Aşadar, dacă A este un semn şi A stă în locul obiectului B, este natural să spunem că semnificaţia lui A este B sau, ca să introducem acum termenul de „sens", sensul lui A este B. Un exemplu concret : numele propriu Bucureşti „stă în locul" unui punct de pe glob situat la o anumită longitudine şi o anumită latitudine; acest punct (sau zonă) geografic(ă) reprezintă ceea ce numele Bucureşti semnifică sau, altfel spus, este sensul numelui Bucureşti. în acelaşi fel, s-ar putea considera că sensul numelui propriu Ion este persoana care poartă acest nume.
Lucrurile sînt mai puţin simple în momentul în care părăsim categoria „numelor proprii". în propoziţia Creionul de pe masa mea este galben, substantivul creionul „stă în locul" unui anumit obiect de o anumită formă, de o anumită dimensiune, destinat unei anumite utilizări; convenim să desemnăm acest obiect prin cv Am putea spune că cx este sensul substantivului creionul. Lucrurile se complică în momentul în care luăm în consideraţie faptul că, într-altă propoziţie, să spunem Creionul de pe masa ta este roşu, acelaşi substantiv, creionul, „stă în locul" unui alt obiect, c2, care în anumite privinţe „seamănă" cu primul, dar, în alte privinţe, în mod sigur (locaţia, culoarea, eventual şi altele: forma, dimensiunea) este diferit de primul.
1 Coteanu, 1973: 18.
Dacă admitem, aşa cum am făcut la început, că sensul unui cuvînt este obiectul în al cărui loc stă cuvîntul respectiv, ar trebui să admitem că, în cea de a doua propoziţie, creion are un alt sens decît în prima propoziţie, anume c2.
Aplicînd acelaşi mod de a raţiona la un număr n de întrebuinţări ale cuvîntului creion, va trebui să admitem că este posibil (nu „necesar", deoarece se poate întîmpla ca, în cazul unui număr de întrebuinţări, creion să stea în locul exact al aceluiaşi obiect, de ex. creionul de pe masa mea este galben şi creionul de pe masa mea scrie^ bine) ca semnul creion să stea în locul a n obiecte distincte; va trebui, aşadar, să considerăm că creion are n sensuri distincte, corespunzătoare celor n obiecte distincte în locul cărora stă.
Sîntem puşi, prin urmare, în faţa următoarei alternative : sau (a) să admitem posibilitatea ca, la fiecare nouă întrebuinţare, acelaşi cuvînt, în cazul nostru, creion, să apară cu un sens nou, distinct de sensurile cu care a apărut la întrebuinţările precedente, sau (b) să admitem că sensul unui cuvînt ca creion (deci al unui cuvînt care nu este nume propriu) este altceva decît obiectul în locul căruia stă cuvîntul respectiv.
Alternativa (a) prezintă dezavantajul că antrenează ideea unei omonimii practic infinite, omonimie care, la rîndul ei, face imposibilă explicarea faptului că un sistem lingvistic serveşte unui proces de comunicare între oameni, că oricine poate înţelege ceea ce i se comunică prin semne, într-adevăr, dacă admitem posibilitatea ca, la fiecare întrebuinţare, un semn dat să aibă un alt sens în raport cu cel pe care 1-a avut la întrebuinţarea precedentă, atunci cum se explică faptul că, auzind propoziţia Creionul de pe masă este galben, un vorbitor al limbii române ştie că propoziţia respectivă spune ceva despre un obiect care seamănă în linii esenţiale cu obiectul despre care se vorbeşte în propoziţia Creionul tău nu scrie şi nu despre un cartof ?
Credem că alternativa (a) stă, în ultimă analiză, la baza ideii susţinute de unii cercetători că ceea ce lingviştii consideră a fi sensul unui cuvînt este o simplă ficţiune, un concept lingvistic care nu corespunde la nimic real (fiecare  întrebuinţare  a  unui   cuvînt  aduce  un nou
22
23
sens2, deci nu se poate vorbi de sensul unui cuvînt). După cum observă De Mauro3, o astfel de înţelegere a sensului nu poate explica faptul că membrii unei colectivităţi lingvistice nu întîmpină dificultăţi majore în înţelegerea propoziţiilor care li se formulează în limba pe care o folosesc în mod curent.
în cazul în care admitem alternativa (b), trebuie să precizăm ce altceva ar putea fi sensul unui cuvînt, în afară de obiectul în locul căruia stă cuvîntul respectiv. Ar trebui să admitem că sensul unui cuvînt este ceea ce unii numesc o ,,clasă de obiecte". Prin urmare, sensul cuvîntu-Iţii creion nu este obiectul q pentru care este folosit substantivul creion în Creionul de pe masa mea e galben, ci „clasa C a tuturor obiectelor în legătură cu care substantivul creion este întrebuinţat".
în cazul în care convenim să spunem că sensul unui cuvînt care nu e nume propriu, m exemplul nostru: creion, este clasa de obiecte în legătură cu care este folosit cuvîntul respectiv, ne lovim de o nouă dificultate: în oricare din propoziţiile pe care le-am folosit în acest paragraf pentru exemplificare, cuvîntul creion (în forma creionul, cu o anumită determinare atributivă) nu „stă înlocui" unei clase de obiecte, pe care convenim să o simbolizăm prin expresia „clasa-creion". Deci propoziţia Creionul de pe masă este galben nu spune ceva despre „clasa-creion", ci cel mult ceva despre un membru al „clasei-creion". Pe de altă parte, o propoziţie ca Creionul este un obiect care este utilizat la scrisspune ceva nu despre un anumit obiect din „clasa-creion", ci despre clasa însăşi.
2 Vezi Croce, 1935: 78—79: „Iyimbile noi, străine nouă, nu sînt doar cele pe care le numim astfel în vorbirea curentă; ci (pentru a respecta realitatea lucrurilor şi rigoarea conceptului), orice cuvînt pe care îl ascultăm este o limbă nouă şi străină, pentru că n-a mai fost pronunţat nicicînd pînă atunci şi nu se identifică cu nici unul dintre cele pronunţate anterior" (ap. De Mauro, 1978: 116); Croce, 1910:159: limba nu are o altă existenţă reală decît aceea a unei ,,serii de expresii fiecare apărînd într-un anumit mod, o singură dată" (ap. De Mauro, 1978 : 111).
Vossler, 1908: 64: ,,11 linguaggio non ci dă concetti, bensi soltanto intui-zioni ciascuna delle quali ha il suo individuale e momentaneo valore e vuole essere giudicata a se*'.
3 De Mauro, 1978: 35 : ,,teoria lingvistică a lui Croce .... duce. implicit, ca extremă consecinţă, la afirmaţia că procesul de comunicare sau nu are loc, sau are loc într-un mod care scapă controlului şi înţelegerii raţiunii individului real". Cf. şi 116.
Se pare deci, în urma celor arătate, că trebuie avută în vedere şi posibilitatea de a considera că sensul, deci „obiectul" în locul căruia stă un semn, poate fi şi o clasă.
Dacă admitem că sensul unui semn poate fi şi o clasa, atunci este firesc să ne întrebăm, mai departe, care este statutul acestei „clase" în raport cu observaţia noastră. Căci ceea ce noi observăm în mod direct sînt obiecte individuale şi nu clase. Un mod destul de răspîndit de a răspunde la o întrebare de acest fel este următorul: ceea ce ne permite să vorbim de o clasă de obiecte (în legătură cu care este folosit un semn, sau de o clasă de obiecte, în general) este faptul că un număr de obiecte deţin în comun o proprietate sau un set de proprietăţi; aparţin aceleiaşi clase, să spunem, A, toate obiectele care se caracterizează prin proprietatea (setul de proprietăţi), Pa. Proprietatea Pa este considerată „definitorie" pentru clasa A. Convenind să notăm prin Pc proprietăţile care caracterizează orice obiect pe care îl numim creion, putem spune că „clasa -creion" se defineşte prin Pc (nu ne interesează deocamdată care anume este proprietatea Pc). Prin identificarea proprietăţii sau a setului de proprietăţi cu o entitate conceptuală, se poate "spune că clasa A este totalitatea obiectelor care „cad sub conceptul" Pa, în cazul concret, „clasa-creion" este constituită din totalitatea obiectelor care „cad sub conceptul Pc".
Dacă luăm în considerare raportul „proprietate — clasă" amintit aici mai sus, ajungem cu uşurinţă la ideea că „obiectul în locul căruia stă" un semn nu este pur şi simplu o clasă de obiecte, ci în mod concomitent o clasă de obiecte şi o entitate conceptuală definitorie (pentru această clasă).
Acest mod de a înţelege raportul dintre semn şi ceea ce semnul semnifică, deci dintre semn şi sens, este comun pentru toţi cercetătorii care, pornind de la Frege, utilizează ca mod de reprezentare geometrică a acestui raport aşa-numitul „triunghi al lui Ogden şi Richards" (cf. de ex. Ullmann4 sau Coteanu & Bidu-Vrănceanu5, care menţionează această formă de reprezentare alături de aceea propusă de Heger6).
4 Ullmann, 1951 : 71-72.
5 Coteanu & Bidu-Vrănceanu, 1975: 34, 37. • Heger, 1965: 31-32.
24
25
Faptul, că ceea, ce am numit „entitate conceptuală" permite — cel puţin în principiu — specificarea unei clase justifică pînă la un punct ideea unor cercetători că ceea ce semnul semnifică, deci „obiectul" în al cărui loc stă semnul este o astfel de entitate conceptuală (şi nu o clasă) ; aşadar, conform cu această concepţie — cel puţin pentrn limbajul uzual — sensul este un concept. Este de fapt ideea care apare în teoria saussure-iană a semnului (cf. cap. I)7. în cercetările mai noi, acest ultim mod de a înţelege sensul apare în aşa-numita „semantică intensio-nală", semantică pentru care sensul este o „intensiune", adică o entitate (a cărei natură nu o precizăm în acest paragraf) care este distinctă de obiectele propriu-zise în legătură cu care se foloseşte semnul, dar care permite o delimitare a obiectelor în legătură cu care semnul respectiv se poate utiliza de obiectele în legătură cu care acelaşi semn nu se poate utiliza (Montague, David Lewis, Cress-well etc.).
în măsura în care nici „clasele", nici „proprietăţile" nu sînt obiecte care cad direct sub observaţia noastră,* în măsura în care „clasele", „proprietăţile", „conceptele" nu „există" aşa cum „există" obiectele, ca „entităţi", ci ele există numai în şi prin obiecte, se justifică şi punctul de vedere susţinut de unii cercetători (de ex. Croce, citat mai sus) că ideea de sens (înţeles ca „clasă", „proprietate", „concept" etc.) este o ficţiune. Trebuie observat însă că noţiuni ca cele de mai sus (cu care este identificat sensul) reprezintă rezultatul unei operaţii de abstragere şi au statutul pe care îl are orice rezultat al unei operaţii de abstragere: un concept de o generalitate mai largă şi care nu poate fi pus în corespondenţă imediată cu un obiect dat direct observaţiei. Este vorba de aşa-numitele „concepte teoretice", iar „clasa", „proprietatea", „conceptul" trebuie înţelese ca astfel de concepte. Aşadar, nu credem că putem considera că semantica s-ar afla, în raport cu alte ştiinţe, într-o poziţie aparte şi nedorită deoarece ar face uz de concepte care nu corespund unor obiecte direct observabile şi, în consecinţă, ar opera cu simple „ficţiuni". Conform cu acest raţionament ar trebui să admitem că întreaga matematică este o ştiinţă a ficţiunilor.
7 Nu interesează aici faptul că, în cadrul unei astfel de teorii, sensul semnului, deci obiectul pentru care este folosit semnul, este inclus în semn.
O serie de cercetători (Austin8, Ryle9) consideră că sensul nu trebuie identificat nici cu „clasa", nici cu „proprietatea", nici cu „conceptul", deoarece aceasta ar însemna să fondăm teoria sensului pe concepte care nu corespund la nimic în domeniul realului sau să postulăm existenţa unor ficţiuni ca aceea de „clasă", „concept" etc.
în lumina celor arătate, trebuie să spunem că, dacă este să construim o teorie a sensului nebazată pe ideea de „clasă", ^concept" etc., aceasta nu se poate justifica în med rezonabil prin caracterul fictiv al „clasei", „conceptului" etc., ci prin orice altceva.
Pentru a evita utilizarea „entităţilor fictive" din categoria celcr menţionate, unii cercetători consideră că sensul trebuie înţeles 'ca întrebuinţare a semnului10: ştim ce înseamnă semnul X în măsura în care ştim să-1 întrebuinţăm în med apropriat; mai concret: ştim ce înseamnă cuvîntul creion în măsura în care ştim să întrebuinţăm cuvîntul
8 Austin, 1963: 7: referindu-se la CW. Morris (Encyclopedia ^ of Unified Sciences), care consideră că un designatum este ,,a kind of object or class of object", spune: ,,Now this [= „hifid of object" sau class of object", nota noastră, E.V.] is quite as fictious an entity as any „Platonic idea": and is due to precisely the same fallacy of looking for ,,the meaning" (or designatum) of a word".
9 Ryle, 1963: 113: „Our forefathers, at one time, talked instead [of the use, nota noastră, E.V.] of concepts or ideas corresponding to expressions [... ] It [= acest mod de a vorbi, E.V.] had the draw-back, though, that it encouraged people to start Platonic or kockean hares about the status and provenance of these concepts or ideas [... ]
Later on, when philosophers were in revolt against psychologism in logic, there was a vogue for another idiom, the idiom of talking about the meanings of expressions [...] This new idiom was also subject to anti-Platonic and anti-Lockean cavils; but its biggest draw-back was a different one [...] The meaning of an expression was taken to be an entity which had that expression for its name [... ] It was partly in reaction against this erroneous view that philosophers came to prefer the idiom «the use of the expressions* • •»".
10 ,,Knowing the meaning of a wTord is knowing how to use it", Ryle, 1963: 119.
^Understanding a word or phrase is knowing how to use it, i.e. make it to perform its role in a wide range of sentences." Ibid. 120. ,,If I know the meaning of a word or phrase, I know someting like a body of unwritten rules [... ] I have learned to use the word correctly in a unlimitted variety of different settings." Ibid. 120.
,,I might do what we may call 'demonstrating the semantics' of the word, by getting the questioner to imagine or even actually to experience situations which we should describe correctly by means of sentences containing the words 'racy', 'raciness* etc. and again other situations where we should not use these words". Austin, 1963: 3.
26
27
creion în raport cu, să spunem, obiecte din „clasa-creion" şi nu cu obiecte din „clasa-cal".
în încheierea celor arătate în acest paragraf, vom da o enumerare a acelor aspecte legate de problematica sensului pe care le-am discutat aici, aspecte care vor fi avute în vedere atunci cînd vom încerca, mai departe, să precizăm, ce înţelegem prin sens.
1. Este sensul un obiect sau o clasă de obiecte?
2. Este sensul ceva de natură direct observabilă sau este de natură exclusiv conceptuală sau şi ceva de natură direct observabilă şi ceva de natură conceptuală ?
3. Care este statutul ontologic al sensului?
4. Care este raportul dintre sens şi felul în care este întrebuinţat un cuvînt?
în cele ce urmează în acest capitol, nu ne propunem să răspundem în mod explicit la fiecare dintre aceste întrebări. Ne propunem doar să arătăm, atunci cînd e cazul, dacă şi în ce măsură, precizările pe care le vom face cu privire la sens reprezintă un răspuns posibil la una sau mai multe din întrebările de sub 1.—4.
§4. Sensul ea „dat" obiectiv. Vom căuta să arătăm în acest paragraf care sînt faptele obiective, observabile în mod mai mult sau mai puţin direct, care ne permit să vorbim despre existenţa unui sens (indiferent de natura pe care urmează să i-o atribuim).
Cer care observă în mod sistematic modul în care este utilizată o limbă naturală constată că recurenţa unor anumite tranşe sonore (sau grafice) este asociată de anumite obiecte din realitate şi că această asociere are un caracter de regularitate.11 Pe o observaţie de această natură se bazează, în fond; însăşi atribuirea calităţii de semn (în accepţia dată în § 2.) unor tranşe sonore.
în cazul în care observatorul are posibilitatea de a comunica cu vorbitorul (într-o limbă cunoscută de observator şi de vorbitor, dar diferită de limba supusă analizei), el poate cere vorbitorului să-i indice într-un fel oarecare obiectul în legătură cu care este folosit la un moment determinat un anumit semn. Mai concret: în cazul în care limba supusă analizei este româna, observatorul poate cere
11 Pentru a clarifica problema discutată, lăsăm în mod deliberat la o parte cazurile în care recurenţa unei anumite tranşe sonore (grafice) nu este asociată, cel puţin în mod aparent, unor obiecte reale, observabile. Vom reveni asupra acestei chestiuni în § 35.
vorbitorului de limbă română care a utilizat într-o propoziţie cuvîntul creion să indice obiectul în legătură cu care a folosit acest cuvînt. Eventual, dacă observatorul are la îndemînă un număr mai mare de obiecte asemănătoare între ele dar suficient de diferite între ele prin anumite proprietăţi, poate să pună întrebarea dacă obiectului X (pe care i-1 arată) i se poate „aplica" acelaşi cuvînt.
Există şi posibilitatea ca, pornind de la un singur obiect, anume acela indicat de vorbitor, cel care analizează limba respectivă să descrie (în limba folosită pentru comunicare) un obiect asemănător din anumite, puncte de vedere> dar diferit dintr-altele de obiectul indicat şi să întrebe ulterior dacă unui obiect ca cel descris i se poate sau nu i se poate aplica cuvîntul supus analizei.
Indiferent de tehnica propriu-zisă de „descoperire", rezultatul investigaţiei întreprinse de un observator este acelaşi şi anume că un semn, X, se foloseşte în legătură cu obiectele oXx, oXl, oXn... şi nu se foloseşte în legătură cu obiectele oyi, oya, ...,Oyn, ... sau oZl, oZp, ..... ,oz ... etc. Ca să revenim la exemplul folosit mai sus, observatorul va constata că creion se foloseşte în legătură cu obiectele oCl, oCa, .. .,oCn, . .. şi nu se foloseşte în legătură cu obiectele ov o2, o3, . .., ok, ...
Aşadar, lăsînd pentru un moment la o parte orice încercare de a da o accepţie mai exactă termenului de „sens", putem spune că singurele date observabile legate de ceea ce am fi înclinaţi să numim „sens" sînt:
a) o tranşă sonoră sau grafică recurentă;
b) un număr de obiecte;
c) o relaţie între tranşa sonoră (sau grafică) respectivă şi obiectele de sub b) manifestată concret prin folosirea constantă a tranşei sonore în raport cu aceste obiecte şi numai acestea;
d) caracterul regulat al relaţiei de sub c). - ^ Relaţia sistematică dintre tranşa sonoră (grafică) ^ şi
obiect (e) este o relaţie pe care o putem numi de semnificare: obiectul sau obiectele care intră în raport cu un semn pe baza relaţiei de semnificare pot fi considerate ca fiind semnificate prin tranşa respectivă.
Tranşa sonoră sau grafică, prin relaţia pe care o contractează cu obiectele, încetează de a mai fi simplu zgomot
28
29
sau simplă „urmă" a unui obiect de scris sau de imprimat, devenind semn.
Conceptul de semnificare pe care l-am folosit aici corespunde într-o oarecare măsură la ceea ce Hjelmslev a numit funcţie-semn, şi, pe de altă parte, acest concept captează şi ideea că semnul este un „aliquid pro aliquo" sau că este un obiect A, care „stă în locul" unui alt obiect, B (cf. §3.). Termenul „semnifică" captează ideea conţinută de expresia „stă în locul" evitînd neajunsurile evidente ale expresiei menţionate (dintre care cel mai evident-este ambiguitatea: o carte poate „sta în locul" unei coli de hîrtie de pe biroul meu, fără ca obiectul-carte să fie un „semn").
în urma celor arătate în acest paragraf, trebuie să spunem că ceea ce este accesibil observaţiei noastre din „sens" este o relaţie cu caracter regulat dintre un semn, X, şi un număr de obiecte, oXl, oXa, ox mani-festată concret prin modul de folosire a semnului X.
Dacă am vrea să dăm termenului de sens (în general) o accepţiune care să nu depăşească datele experienţei concrete, ar trebui să spunem sau că sensul oricărui semn este totalitatea obiectelor semnificate de acest semn sau că sensul este obiectul semnificat de un semn şi că un semn are atîtea sensuri cite obiecte semnifică'(unde „semnificate" înseamnă : „se găsesc într-o relaţie regulată cu . ..").
Cea de a doua accepţie a termenului nu este acceptabilă deoarece, aşa cum am arătat în § 3., aceasta ar însemna că, la fiecare apariţie, un semn ar putea vehicula un sens total diferit de sensurile pe care le-a avut la apariţiile anterioare. Rămîne deci să ne oprim la prima accepţie.
O astfel de înţelegere a SENSULUI prezintă următoarele inconveniente:
(a) Dacă prin obiecte semnificate înţelegem (aşa cum am convenit) totalitatea obiectelor „care se găsesc într-o relaţie cu caracter regulat cu un semn", nu este deloc clar în ce constă regularitatea relaţiei respective.
(b) Dacă vorbim de totalitatea obiectelor care se află în relaţie cu un semn, trebuie să avem posibilitatea de a specifica într-un fel această „totalitate". Or, definiţia sensului pe care o avem în vedere nu oferă nici o bază pentru o astfel de specificare.
După cum vom vedea mai jos (cf. §5.), (a) şi (b) sînt corelate, întrucît „regularitatea" relaţiei dintre un semn şi un număr de obiecte se exprimă tocmai prin posibilitatea de a împărţi obiectele domeniului (obiectele din realitate) în obiecte cărora li se „aplică" un semn dat şi obiecte cărora nu li se aplică.
§5. Sens; intensiuiie/extensiune. Dacă vorbim de „totalitatea obiectelor" care se află în relaţie cu un semn X, înseamnă că avem în vedere o clasă de obiecte.
Se pune acum întrebarea dacă această clasă o putem determina în vreun fel oarecare.
După cum se ştie, o clasă poate fi definită (deci determinată), lăsînd la o parte cazul în care se poate da o regulă recursivă de „construire" a acesteia, fie prin enumerarea obiectelor care îi aparţin (de ex, clasa A — {%, a2, . ..,an}), fie prin specificarea unei proprietăţi sau a unui set de proprietăţi care caracterizează pe toţi membrii clasei respective şi numai pe aceştia (de ex. putem definit clasa A în felul următor: fie o proprietate oarecare, Pa; pentru orice element al domeniului, x, dacă x are proprietatea Pa, atunci x e A).
Ni se pare suficient de intuitiv să spunem că o enumerare a tuturor obiectelor care sînt în relaţie cu un semn oarecare nu este posibila, întrucît nu avem posibilitatea să ştim care sînt toate obiectele în legătură cu care a fost folosit vreodată un semn şi cu atît mai puţin — în cazul unei limbi care continuă să se vorbească — nu putem şti care vor fi obiectele în legătură cu care acesta va fi folosit. Noi nu sîntem decît în măsură să cunoaştem un număr limitat de obiecte în legătură cu care a fost folosit un anumit semn şi să ştim că există şi alte obiecte în legătură cu care semnul respectiv a fost şi/sau va fi folosit.
Dacă clasa obiectelor care se află în relaţie cu un anumit semn, să spunem creion, nu o putem determina prin enumerare> ne rămîne la dispoziţie cea de a doua alternativă, anume aceea de a o determina printr-o proprietate, să spunem, pentru cazul concret, proprietatea pe care convenim să o simbolizăm prin Pc. în aceste condiţii, putem spune că clasa tuturor obiectelor care sînt semnificate de cuvîntul creion este o clasă pe care o simbolizăm prin Oc şi pe care o definim astfel: pentru orice obiect, o, dacă o are proprietatea Pc, atunci o e Oc.
30
31
în lumina celor arătate în acest paragraf putem refor-mula înţelesul termenului de sens după cum urmează:
Sensul unui semn oarecare, X, este o clasă de obiecte 9 Ox, definită printr-o proprietate, Px, astfel încît, pentru orice obiect, o, dacă o e Ox, atunci o este semnificat de X.
Această accepţie a termenului sens elimină inconvenientele relevate în legătură cu accepţia dată sub §4.:
a) „Regularitatea" relaţiei de semnificare, care nu este altceva decît regularitatea folosirii unui semn în raport cu anumite obiecte şi numai în raport cu acestea, se exprimă prin aceea că se defineşte o clasă de obiecte, Ox, printr-o anumită proprietate, Px, care este independentă de folosirea semnului X în raport cu obiectele respective. Prin urmare, un obiect, o, este semnificat de semnul Xnu pentru că fac? parte dintre acele obiecte în legătură cu care este folosit X, ci pentru că o are o anumită proprietate, P** Regularitatea folosirii lui X se exprimă deci prin aceea că X se foleseşte în legătură cu o dacă o are proprietatea Px şi nu se foloseşte în legătură cu o, dacă o nu are proprietatea ?x.
b) „Totalitatea" obiectelor semnificate de un semn X este speci fie at ă, în sensul că „clasa obiectelor" semnificate de X se defineşte prin proprietatea Px: altfel spus, cunoscînd proprietatea Px, putem decide pentru fiecare obiect, o, dacă face sau nu face parte din această clasă.
Din cele arătate aici sub a), b), rezultă în mod clar că regularitatea folosirii unui semn în rapport cu anumite obiecte este determinată de posibilitatea de a defini clasa obiectelor semnificate de un semn în mod independent de faptul direct observabil al folosirii semnului în raport cu un număr de obiecte.
Pe de altă parte, tot din aceste precizări rezultă, credem, în mod suficient de clar un alt inconvenient (pe care în mod deliberat nu l-am semnalat în § 4.) al unei definiţii a sensului de tipul celei date în §4., o definiţie formulată în termenii exclusivi ai faptelor o b s e r v a b i 1 e. O astfel de definiţie implică o „circularitate" ; „totalitatea" obiectelor semnificate de un semn X se determină prin însăşi folosirea termenului X în raport cu un număr de obiecte, în timp ce „folosirea" semnului se defineşte prin clasa de obiecte în legătură cu care este folosit X.
Aşa cum am văzut (cf. §3«), un număr de cercetători, ca Ryle, Austin12 sau chiar Wittgenstein (în Cercetări filozofice^), pentru a evita definirea sensului în termeni de entităţi considerate „fictive", au propus (după cum arătam în § 3.) identificarea sensului unui semn cu utilizarea semnului. în măsura în care „utilizarea" unui semn implică, printre altele, şi folosirea acestuia în raport cu un număr de obiecte, această definiţie implică „circularitatea" pe care am relevat-o aici mai sus. Acesta este motivul principal pentru care credem că definirea sensului unui semn prin utilizarea semnului (sensul unui cuvînt este utilizarea cuvîntului respectiv) nu poate fi acceptată.14
Modul descris pînă aici de a înţelege sensul este repre-zentabil în termenii în care raportul de semnificare este reprezentat de Ogden & Richards15 şi de cei care urmează16, în esenţă, aceeaşi linie de gîndire:
oînd sau referinţă
simbol
referent
Ceea ce la Ogden & Richards apare etichetat ca simbol" ,gînd sau referinţă" şi „referent" apare în abordarea schiţată mai sus cu numele de semn, proprietate şi, respectiv, obiect (sau clasă de obiecte). După cum vom arăta mai jos, termenii care apar în vîrfurile triunghiului au o importanţa secundară.
12 Vezi mai sus, notele 8, 9, 10.
13 ,,43. în foarte multe cazuri, chiar dacă nu pentru toate, în care folosim cuvîntul semnificaţie, acesta poate fi definit astfel: semnificaţia unui cuvînt este dată de folosirea sa în limbă.'' Wittgenstein, 1958 (ap. De Mauro, 1978 : 180). Interpretînd poziţia lui Wittgenstein (1958), De Mauro arată că acesta ,.afirmă [. .] că formele lingvistice au un sens pentru că sînt folosite de cm, şi numai prin această întrebuinţare li se garantează legătura cu un sens determinat". De Mauro, 1978: 181.
14 Un alt motiv ar mai fi şi faptul că termenul de utilizare" sau ,,uz" acoperă o multiplicitate de aspecte: folosirea în raport cu obiectele", în raport cu condiţiile concrete ale comunicării", în raport cu diversele particularităţi socio-culturale ale vorbitorilor etc.
16 Ogden & Richards, 1923 : 11. 16 Vezi notele 4, 5.
32
3 — sens, adevăr analitic, cunoaştere
33
Ceea ce pune în evidenţă reprezentarea geometrică reprodusă mai sus este faptul că relaţia dintre semn şi obiect („referent") nu este directă, ci este mediată de proprietate („gînd" sau „referinţă"). Se poate spune că semnul semnifică un obiect (o clasă de obiecte) prin intermediul proprietăţii.
în acord cu terminologia lui Carnap17, precum şi cu aceea a multor alţi logicieni, ne vom referi prin termenul de intensiune la proprietatea care „leagă" semnul de obiect şi prin termenul de extensiune ne vom referi la obiectul sau obiectele de care semnul este legat prin intensiune. în mod evident expresii ca „leagă", „este legat de" nu reprezintă decît un mod de â vorbi. în realitate, intensiunea nu are decît rolul de a determină (sau defini) o clasă de obiecte, anume aceea a obiectelor care sînt „semnificate" de semn, sau, în terminologia lui Ogden & Richards şi a multora dintre semanticienii de limbă engleză, care sînt referentul unui semn.
Trebuie să observăm că, în mod practic, dat fiind că clasa obiectelor semnificate de un semn oarecare este determinată de o proprietate şi că, invers, proprietatea nu ne interesează din punctul de vedere al semanticii decît în măsura în care defineşte o clasă de obiecte care sînt „semnificate" de semn, proprietatea şi clasa sînt echivalente: a spune că „semnul X semnifică proprietatea Pxv sau că „semnul X semnifică clasa Ox" înseamnă practic acelaşi lucru, întrucît Ox se defineşte prin Px.
Putem deci considera ca ceea ce numim sensul unui semn, X, poate fi privit alternativ ca intensiune a lui X sau ca extensiune a lui X.1*
Convenim, în consecinţă, să introducem termeni ca denota, denotat (denotaţie) pentru a vorbi despre ceea ce „semnifică", „ceea ce este semnificat" de un semn şi să spunem că un semn îşi denotă sensul, că sensul este denotatul semnului şi că acest denotat, adică sensul, poate fi privit fie ca intensiune, fie      extensiune. •
Putem vorbi, de asemenea, despre intensiunea semnului X sau de extensiunea semnului' X sau, în sfîrşiţ, de
17 Carnap, 1960: 16-25.
18 Vezi nota 17.
faptul că denotatul lui X este fie intensiunea^lui X, fie extensiunea lui X.19
în aceste condiţii, apare ca perfect justificată ideea lui Carnap, că a specifica sensul semnului X în termeni de intensiune sau de extensiune este o simplă chestiune de alegere a unui mod de a vorbi despre sens.20
Modul de a vorbi intensional: denotatul (sensul) semnului X este proprietatea Px
sau :
intensiunea semnului X este proprietatea Px, Modul de a vorbi extensional: denotatul (sensul) semnului X este clasa Ox
sau :
extensiunea semnului X este clasa Ox.
§ 6. Conceptul de „mtensiune/extensiune" ca aproximare, în acest punct al discuţiei trebuie să atragem atenţia asupra faptului că sensul văzut ca „intensiune/exteiisiune'* nu se identifică cu ceea ce am văzut în § 4. că sînt datele observaţionale asupra sensului.
într-adevăr, dacă ceea ce ne este „dat" în mod obiectiv din sens este regularitatea folosirii unui semn X în legătură cu un număr de obiecte, nu putem avea certitudinea că orice obiect o, în legătură cu care a fost, este sau va fi folosit semnul X, aparţine indiscutabil clasei Ox (care este extensiunea semnului X, în sensul dat termenului în §5.).
Să presupunem că, pe baza observării sensului cuvin-tului creion, un observator al limbii române va stabili, prin generalizare, intensiunea (deci proprietatea sau proprietăţile pe care un obiect trebuie să o (le) satisfacă pentru a f-i denotatul cuvîntului în discuţie) şi extensiunea cuvîn-tului respectiv (determinată de intensiune). Vom simboliza
19 Observăm că întrebuinţăm aici cuvintele denota, denotat etc. cu o accepţie diferită de aceea cu care apar la unii semanticieni care folosesc această serie de termeni pentru a se referi exclusiv la obiectele semnificate de un semn. Pentru proprietăţi, I^ewis & Iyangford, 1959 : 28, 51„ 119, folosesc seria de termeni corelaţi, conotaţie sau semnificaţie.
20 După ce vorbeşte despre posibilitatea de a exprima sensul unei propoziţii în termeni de clase sau de proprietăţi, Carnap precizează: „Cur acceptance of the two explicit forms of translation is merely an introduction of two ways of speaking [sublinierea mea, E.V.] ; it does by no means imply the recognition of two separate kinds of entities —properties, offline one hand; classes, on the other" (Carnap, 1960 : 17 ; cf, şi 145 şi irrrn)..
35
intensiunea cuvîntului creion prin Pc (fără a preciza deocamdată în cuvinte care este proprietatea aceasta) şi prin 0C extensiunea lui. Să presupunem că intensiunea a fost stabilită prin observarea folosirii cuvîntului creion în raport cu uh tiumăr de creioane — să le spunem — „normale", adică obiecte care să servească la scris şi să fie alcătuite dintr-o mină de grafit, introdusă într-un corp lemnos.
în aceste condiţii, este sigur că despre orice obiect, o, care va avea proprietatea Pc (încă o dată: stabilită pe baza observării creioanelor „normale"), vom spune că face parte din extensiunea Oc, a cuvîntului creion. Este însă mai puţin sigur că vom spune acelaşi lucru despre un obiect ipotetic, făcut în întregime din grafit, de forma şi mărimea uzuală a unui creion şi care serveşte la scris. Aceasta, pentru că acest obiect ipotetic nu satisface decît în parte condiţiile conţinute de intensiunea cuvîntului creion (are „formă" şi „dimensiuni" de creion şi este făcut din grafit, material din care este făcută mina creioanelor obişnuite).
Această situaţie ipotetică pune în evidenţă următorul lucru: atunci cînd observatorul unei limbi spune: „intensiunea semnului X este proprietatea Px, iar extensiunea lui X este clasa Ox" se bazează în mod exclusiv pe folosirile cunoscute de el ale semnului X; în aceste condiţii, „extensiunea Gx" nu include de fapt toate obiectele în legătură cu care este folosit X, ci în mod exclusiv doar obiectele în legătură cu care a fost efectiv observată folosirea semnului X, precum şi acelor obiecte care au exact aceleaşi proprietăţi caracteristice cu acestea, dar în legătură cu care folosirea concretă a semnului X nu a fost efectiv observată (în cazul ipotetic discutat de noi, extensiunea lui creion, fixată de un observator pe baza uzului, este clasa creioanelor pe care le-am numit „normale").
Sîntem în faţa unei generalizări: dacă observatorul constată că X este folosit în legătură cu seria de obiecte ov o2, . . ., on, şi dacă ov o2, . . ., oa au proprietatea Px, atunci Px este considerată intensiunea semnului X, astfel încît pentru orice obiect o, daca o are proprietatea Px, atunci o «= Ox, iar Ox este extensiunea semnului X. Ca rezultat al unei astfel de generalizări, este evident că ceea ce numim „extensiunea semnului X" nu include în mod necesar toate obiectele în legătură cu care X a fost, este sau va fi întrebuinţat, deci atît obiectele cunoscute, cît şi cele necunoscute direct; singurul lucru sigur este că va
36
include o parte din aceste obiecte şi că această „parte" va fi cu atît mai mare, cu cît alegerea proprietăţii Px va fi făcută pe baza înregistrării unui număr cît mai mare de fapte de uz şi a unei varietăţi cît mai largi de astfel de fapte.
în urma observaţiilor de mai sus apare mai clar ce semnificaţie trebuie atribuită ideii că sensul ca intensiune/ extensiune nu este decît o aproximare (care poate fi mai fină sau mai puţin fină) a datelor concrete ale faptelor de semnificaţie, aşa cum au fost prezentate în §4,
Pe de altă parte, consideraţiile din acest paragraf sînt de natură să clarifice accepţia pe care o putem da formulării „sensul este o ficţiune" : sensul este o ficţiune în măsura în care, privit ca intensiune/extensiune, nu se identifică cu faptele concrete ale folosirii unui semn în legătură cu un număr de obiecte şi în măsura în care intensiunea/ extensiunea unui semn X este „construită" de observator, pe baza unui proces de generalizare de forma celui schiţat în acest paragraf.
§ 7. Ce sînt intensiunile ? Din cele discutate în paragrafele precedente rezultă că intensiunile sînt constructe ale teoriei semantice. Fără a intra în vreun detaliu, vom încerca să precizăm pe scurt care sînt interpretările care se pot da acestei noţiuni.
în primul rînd, trebuie avută în vedere posibilitatea de a înţelege intensiunea ca entitate de natură conceptuală. Este, de altfel, accepţia cu care acest termen a fost utilizat aici mai sus (§§5., 6.) şi care este în acord atît cu tradiţia Frege21, Carnap22, Church23, cît şi cu tradiţia saussure-iană (vezi aici mai sus, cap. I) sau cu reprezentarea sensului în termeni de „seme", „trăsături semantice" sau „componenţiale" (cf. Pottier24, Coseriu25, Katz & Fodor26). Aşa cum rezultă din consideraţiile din § 6., intensiunea--concept nu face decît să aproximeze faptele direct observabile ale uzului unui semn, în raport cu obiectele.27
21 Frege, 1977 : 245-270 ; 289-305.
22 Carnap, 1960 : 16 şi urm.
23 Church,   1964: 439.
54 Pottier, 1964, 1965, 1967.
25 Coseriu, 1964: 152-153.
26 Katz & Fodor, 1964 : 497 şi urm.
27 O altă sursă a caracterului nedeterminat al extensiunii unui cuvînt poate fi caracterul ei vag (engl. fuzzy), prin însăşi natura limbajului natural.
37
în al doilea rînd, după unii cercetători, încercarea de a defini sensul unui cuvînt cu ajutorul altor cuvinte (deci cu ajutorul gloselor lexicografice) este „zadarnică"28. Această poziţie se explică — credem — tocmai prin caracterul aproximativ al specificării unei clase de obiecte prin intermediul unui concept. Cercetătorii din categoria amintită consideră că mai convenabil ar fi să vedem în sens ceva „asemănător cu" imaginea unui obiect2? sau chiar să identificăm sensul cu această imagine30.
în fond, ceea ce se înţelege în acest context prin „imagine" a obiectului este ceva ce poate fi „verbalizat" printr-o descripţie suficient de schematică a acestuia. într-o astfel de descripţie, obiectul este — de cele mai multe ori —- caracterizat prin proprietăţi care nu coincid cu cele utilizate de ştiinţă pentru caracterizarea lui (de exemplu, ceea ce se numeşte în limbajul uzual peşte este pentru vorbitor un animal care „trăieşte în apă" şi — eventual — are o anumită „dimensiune" şi „formă"). în aceste condiţii, „imaginea" nu este altceva decît tot un concept, ale cărui note definitorii sînt date de, imaginea verbalizată. Avem a face deci tot cu un concept, însă diferit de cel ştiinţific; avem a face cu un concept pre-ştiinţific.
în sfîrşit, menţionăm interpretarea intensiunii ca funcţie (în sens matematic). Această interpretare se situează pe linia de gîndire a lui Frege31. în acord cu acesta, conceptul exprimat de predicatul unei propoziţii este o funcţie; această funcţie este satisfăcută de unele obiecte (anume acelea care „cad sub conceptul respectiv") şi nu este satisfăcută de altele (anume de acelea care „nu cad sub conceptul respectiv"). De exemplu, în propoziţia Bucureş-tiul este un oraş, obiectul denumit de numele propriu Bucureşti „cade sub conceptul" exprimat prin predicatul este un oraş ; în schimb, în propoziţia Dîmboviţa este un' oraş, obiectul denumit prin Dîmboviţa „nu cade sub conceptul" exprimat de acelaşi predicat. Dacă x este un oraş denu-
28 ,,I1 est vain de vouloir definir un mot par d'autres mots". Rosetti, 1943 : 30.
29 „Le sens du mot est â l'instar de l'image de l'objet ou de l'etre : l'image de Tarbre, par exemple, est faite des elements qui composent l'arbre et aussi de la vue d'ensemble de Tar bre". Rosetti, 1943 : 30; cf. I. Meyer-sohn, 1932 : 551 (ap. Rosetti, 1943 : 30, 45).
30 Coteanu & Bidu-Vrănceanu, 1975 : 32-38.
31 Vezi nota 21.
38
meşte o funcţie, obiectele individuale denumite de Bucureşti, Dîmboviţa, reprezintă argumentele funcţiei. Mai departe, vom spune că funcţia x este un oraş ia valoarea Adevărat atunci cînd x ia valoarea Bucureşti şi valoarea Fals,- atunci cînd x ia valoarea Dîmboviţa32.
■: Aşa-numita semantică „intensională" din zilele noastre dezvoltă în mod sistematic   această idee frege-ană.
§ 8. Sens şi „lumi posibile". Totalitatea obiectelor despre care se' poate vorbi într-un limbaj ly alcătuieşte universul discursului (= U) limbajului Iy. Acest univers de discurs nu este altceva decît o mulţime de obiecte individuale (diversele obiecte, părţi ale acestor obiecte, fiinţe şi părţi ale acestora etc.).
Universul discursului poate fi privit în raport cu anumite puncte de referinţă: temporale, spaţiale, un anumit observator etc. Pentru â înţelege care poate fi rezultatul unei astfel de raportări, vom atrage atenţia asupra faptului că „obiectele" (în sens foarte larg) care pot fi identificate într-un anumit loc în spaţiu (să spunem, hi România) pot fi diferite de „obiectele" care pot fi identificate într-un alt loc (să spunem, în Egipt) ; rămînînd la acest exemplu, vom menţiona faptul că, în România, există un „obiect" care este denumit cu cuvîntul Oft, în timp ce, în Egipt, un astfel de „obiect" nu poate fi identificat; în România nu poate fi identificat obiectul denumit prin cuvîntul Nil, în timp ce, în Egipt, acest obiect poate fi identificat. în Egipt pot fi identificate o serie de „obiecte" care fac parte din mulţimea obiectelor pe care le numim cămilă / în România pot fi identificate — cel puţin comparativ —- foarte puţine obiecte aparţinînd aceleiaşi mulţimi (cele din grădinile zoologice şi din circuri) şi, în orice caz, acele obiecte din clasa respectivă care pot fi identificate în Egipt hu pot fi identificate în România, şi invers.
Un alt exemplu: „obiectele" care pot fi identificate pe parcursul a două ore într-o anumită sală de curs sînt diferite de obiectele care pot fi identificate după trecerea celor două ore (mobilierul, deci obiectele individuale care îl constituie, rămîne acelaşi, în schimb obiectele individuale reprezentate prin studenţii care îl populează sînt diferite).
. 32 ,,The class of all entities of which a general term is true is called the extension of the term". Quine, 1961 : 21.
39
Generalizînd, putem spune că, în raport cu anumite puncte de referinţă, putem vorbi de prezenţa unor elemente din U şi de absenţa altora. Aceste puncte de referinţă determină într-un anumit sens mulţimi de obiecte din U. Numim lumi posibile aceste mulţimi de obiecte din U determinate în raport cu anumite puncte de referinţă. Este evident că. ceea ce numim de obicei lume reală sau actuală este una dintre lumile posibile.
Chiar pe baza exemplelor precedente se pot observa următoarele:
(i) Mulţimile numite „lumi posibile" nu sînt în mod necesar disjuncte, în sensul că ele pot conţine obiecte comune (obiectele individuale care alcătuiesc mobilierul unei săli de curs rămîn aceleaşi şi după trecerea a două ore de curs; aşadar ele sînt identice în momentele t şi t') ; se poate admite chiar că mulţimile determinate în raport cu două puncte de referinţă diferite sînt identice (dacă ne gîndim la obiectele din aceeaşi sală de curs la 30 de minute după începutul orei şi la 35 de minute după începutul orei, vom vedea că obiectele individuale care pot fi identificate sînt aceleaşi).
(ii) Dacă sensul unui cuvînt este mulţimea de obiecte individuale (din U) denumită prin cuvîntul respectiv, este firesc ca această mulţime să aibă anumite elemente în comun cu unele lumi posibile şi să nu aibă nici un element comun cu altele. Din exemplele date mai sus rezultă că obiectul la care se referă cuvîntul Dîmboviţa poate fi identificat în raport cu un anumit punct de referinţă (spaţiu geografic) deci într-o anumită lume posibilă şi nu poate fi identificat într-alta. I^a fel, obiectele individuale aparţinînd mulţimii la care se referă cuvîntul cămilă nu sînt aceleaşi în raport cu cele două puncte de referinţă (spaţii geografice), deci în cele două lumi posibile. Obiectele individuale aparţinînd mulţimii la care se referă cuvîntul student nu sînt aceleaşi în raport cu cele două perioade de timp (puncte de referinţă) avute în vedere în exemplele noastre, iar dacă luăm ca punct de referinţă intervalul de timp dintre ora 24 şi ora 3 (noaptea), este mai mult decît probabil că nici un element al mulţimii denumite prin student nu va putea fi identificat în locul menţionat în exemplul de mai sus.
Cele discutate în acest paragraf şi în special în observaţiile (i), (ii) sînt de natură să arate care sînt faptele
40
care motivează introducerea conceptului de „lume posibilă" în teoria generală a sensului.
în acest paragraf ne-am limitat, evident, la unele consideraţii cu caracter foarte intuitiv. în § 12., vom reveni asupra acestor chestiuni, aducînd precizările necesare, cu ajutorul unui aparat format apropriat.
§ 9. Consideraţii finale. în acest capitol ne-am propus să arătăm care este „natura sensului" sau, altfel spus, despre ce vorbim atunci cînd vorbim despre sens.
Am arătat mai întîi că singurul dat observational care cade sub incidenţa a ceea ce numim în mod uzual „sens" este corelaţia sistematică a unui obiect-semn cu un număr de obiecte pe care obiectul-semn spunem că le „semnifică". Datele observaţiei au un caracter limitat, în sensul că nu putem obţine niciodată un inventar al tuturor- obiectelor în legătură cu care un semn a fost, este sau va fi folosit şi, prin urmare, atîta timp cît nu ştim care sînt toate obiectele semnificate de un semn, nu putem defini cu exactitate în ce constă regularitatea folosirii semnului. Rezultatele acestei regularităţi le percepem în mod direct atunci cînd constatăm că, de exemplu, semnul creion se foloseşte în legătură cu obiectele-creioane şi nu în legătură cu pisicile; există deci obiecte în legătură cu care creion poate fi folosit şi altele, în legătură cu care nu poate fi folosit. Dar în ce anume constă „regularitatea" adică regula însăşi de folosire nu putem şti în mod direct, deşi o astfel de regulă trebuie să presupunem că există, întrucît îi percepem efectele.
Aceste elemente observaţionale sînt captate în termenii sensului văzut ca intensiunej extensiune. Obiectele care aparţin extensiunii unui semn sînt obiectele cărora semnul respectiv li se poate aplica. Sensul văzut ca intensiune/ extensiune este o construcţie teoretică şi în această calitate nu are un corespondent direct observabil în realitate, singurul corespondent direct al intensiunii/extensiunii sînt faptele de „folosire" a semnului amintite mai sus.
Folosirea semnului este reflectată numai eu aproximaţie în conceptul de sens luat ca intensiune/extensiune, întrucît, atunci cînd atribuim o intensiune unui semn, o facem pe baza observării unui număr limitat de întrebuinţări ale semnului şi, prin aceasta, generalizam o proprietate a unui număr limitat de obiecte direcfrbbservate asupra unui număr practic nelimitat de obiecte.
Vom-spune deci nu.că sensul este o intensiune şi o extensiune asociată unui semn, ci că este ceva care reglementează uzul semnului în raport cu obiectele şi că acest „ceva" poate fi exprimat în mod aproximativ în termeni de intensiune/extensiune. '[ \ •
I,a întrebările pe care le-am formulat explicit la şfîr-şitul § 3., răspunsurile pot fi găsite, în parte, în celelalte paragrafe din acest capitoh
Răspunsul la ultima întrebare (4.) ni se pare cel mai clar; sensul înţeles ca intensiune/extensiune nu se identifica cu felul în care este întrebuinţat un cuvînt, ci reflecta cu un auumit grad de aproximare o proprietate esenţială a întrebuinţării unui semn, anume regularitatea sau caracterul sistematic al. acestei întrebuinţări (X. se întrebuinţează în legătură cu obiectele care aparţin extensiunii lui X şi nu se întrebuinţează în legătură cu obiectele care nu aparţin acestei extensiuni). .,•
Statutul ontologic al sensului (înţeles ca intensiune/ extensiune) este acel^ de concept teoretic (întrebarea 3.). Un, semn. X nu are o intensiune/extensiune> ci îi atribuim o intensiune/extensiune pentruca, acceptînd această ipoteza, să putem exprima ceea ce este sistematic în folosirea semnului X (obiectele cărora li se poate aplica X şi obiectele cărora nu li se poate aplica).
Dacă. prin sens înţelegem o intensiune şi o extensiune, atunci trebuie să spunem că sensul, văzut aşa, este ;şi de .natură obiectuală (extensiunea), şi de natură conceptuala (intensiunea) sau că sensul este o entitate de natură teoretică (şi prin aceasta, prin excelenţă conceptuala) şi că această: entitate teoretică corespunde unei corelaţii între un termen obiectual — extensiunea — şi unul conceptual — intensiunea  (întrebarea 2<).
Prima întrebare pe care am formulat-o în § 3. este aceea care îşi găseşte răspunsul cel mai puţin clar în acest capitol. Singura idee care se poate degaja deocamdată este aceea că sensul (de fapt extensiunea) poate fi atît un obiect, cît şi o clasă de obiecte. Anticipînd cele ce vor apărea cu claritate mai departe, adăugăm că sensul mai.poate fi şi altceva decît un obiect sau o clasă de obiecte.
Capitolul III SENS',' DENOTAŢIE, ADEVĂR
§ 10. Consideraţii introductive, în capitolul al II-lea al acestei lucrări am căutat, pe de o parte, să familiarizăm pe cititor cu unele modalităţi de a privi sensul, anume cu acelea mai apropiate de accepţia pe care i-o vom da în această lucrare, şi, pe de altă parte, să ne oprim asupra unor aspecte ale problematicii foarte general legate de teoria sensului, selectînd din acest domeniu chestiunile apropiate de cele pe care ne propunem să le clarificăm în cele ce urmează.
0 serie de chestiuni legate de sens pot fi discutate într-un mod foarte general, adică independent de un anumit limbaj; în această categorie intră, de exemplu, conceptul de funcţie de denotaţie, de denotat, de univers al discursului etc.
.O serie de alte chestiuni nu pot fi discutate în mod concludent decît în raport cu un limbaj specificat, olt cărui reguli sînt prezentate în mod explicit. Din această categorie de probleme face parte, de exemplu, chestiunea tipurilor de denotate (semnificaţie) asociate diverselor categorii de semne şi diverselor categorii de construcţii alcătuite din semne sau chestiunea funcţiei de adevăr înţeleasă ca tip de denotat asociat cu o anumită construcţie, anume propoziţia. După cum se ştie1, pentru a ne menţine în limita exemplelor date, conceptul de adevăr nu poate fi definit independent de un limbaj complet determinat.
Aşa cum vom vedea, locul central în teoria sensului propoziţiei îl ocupă.conceptul de adevăr: după cum se observă, aderăm la punctul de vedere în conformitate cu care, simplu spus, sensul propoziţiei este valoarea ei de adevăr. Acelst mpd de a înţelege sensul proppziţiei este cel uzual .pentru...cercetătorii limbajelor logice şi; este mai
1 Tarski, 1952 : 18-19.
42
puţin răspîndit printre lingvişti, în ciuda faptului că, după cum arătam în Introducere, există în momentul de faţă o întreagă direcţie de cercetare astfel orientată (cităm în acest sens „semantica intensională" de tip Montague)2.
în acest capitol, ne propunem să arătăm cum, pornind de la o accepţie a sensului cuvintelor destul de apropiată de cea uzuală pentru lingvişti, se poate ajunge la determinarea sensului propoziţiei (asertive simple), înţeles ca valoare de adevăr. Cu alte cuvinte, ne propunem să arătăm cum acceptînd ideea că sensul propoziţiei este valoarea ei de adevăr, putem să stabilim care este mecanismul prin care sensul general al propoziţiei „se compune" din sensul constituenţilor ei. Or, după cum se ştie, modul de funcţionare a acestui „mecanism" nu a fost descris nici de semantica de orientare tradiţională, nici de semantica de orientare structurală (de diverse nuanţe), în special datorită faptului că această semantică â fost concepută în primul rînd (dacă nu exclusiv) ca semantică a cuvintelor3.
Abia după ce vom fi stabilit cu exactitate în conformitate cu care reguli sensul propoziţiei, ca valoare de adevăr, se compune din sensul constituenţilor propoziţiei, vom putea trece la discutarea în termeni exacţi a chestiunilor care fac obiectul propriu-zis al acestei lucrări: (i) posibilitatea de a capta cu ajutorul conceptelor de adevăr logic şi adevăr analitic şi al conceptelor conexe o serie de aspecte relevante ale semanticii limbajului natural; (ii) posibilitatea de a capta exact aceleaşi aspecte, în termenii unor concepte legate de aşa- numiţii „operatori modali epistemici" (a şti, a crede), deci de cuvinte care exprimă „atitudinea vorbitorilor" faţă de valoarea de adevăr a unor propoziţii.
Acest capitol are rolul de a introduce conceptele pe care se bazează discuţia din cea de a doua şi de a treia parte a lucrării.
întrucît scopul pe care îl urmărim nu este acela de a prezenta o teorie semantică a propoziţiei, ci numai acela
* Vezi Montague, 1974; pentru explicaţia teoriei intensionale de tip Montague, cf. Partee, 1975: 242-252; CressweU, 1973: 45-46; 68-70, se ocupă de unele aspecte ale raportului sens-intensiune; tot o semantică de tip intensional este propusă şi de D. I^ewis, 1970.
* Vasiliu, 1981 b: 98; 101-106; 1978 b: 28-29.
de a introduce un număr de noţiuni utile în secţiunile următoare, ne vom limita mai întîi la definirea funcţiei de denotaţie şi, pe această bază, la definirea formală a conceptului de denotat, pentru ca ulterior, pornind de la un fragment de limbă naturală (româna), să introducem principalele concepte semantice utile pentru capitolele următoare, în special, conceptul de adevăr ca denotat al propozi-
Capitolul va cuprinde deci o definiţie a funcţiei de denotaţie şi a noţiunii de denotat, în general; o descriere a structurii gramaticale a sistemului semantic limbaj ului) avut în vedere: un fragment al limbii române redus la strictul necesar pentru definirea conceptelor semantice care ne interesează ; în sfîrşit, o prezentare a diverselor tipuri de denotate şi a regulilor care asociază anumite tipuri de denotate unor anumite categorii sintactice. Tipul de denotat asociat categoriei sintactice „propoziţie" va fi
lf o funcţie care asociază propoziţiei valoarea „adevărat" sau „fals" în raport cu anumite condiţii explicite. # Elementele care deosebesc sistemul de concepte folosit în acest capitol de sistemele asemănătoare vor apărea în cursul expunerii şi, în orice caz, vor fi puse în evidenţă în consideraţiile finale ale acestui capitol; aceleaşi consideraţii finale vor da şi motivarea acestor deosebiri. §11. Universul discursului. în §8. am arătat că prin
f domeniu sau univers al discursului trebuie să înţelegem totalitatea obiectelor despre care se poate vorbi într-o limbă dată sau într-o limbă, L, în general. Aceste „obiecte" trebuie luate într-un sens foarte larg, înglobînd deci .atît persoane, cît şi animale, plante, lucruri (neînsufleţite), deci elemente cu un anumit grad de „autonomie" ; tot obiecte sînt şi „părţile" obiectelor din categoriile menţionate mai sus: deci dacă o „casă" este un „obiect", tot „obiect" este şi „fereastra" casei respective şi „acoperişul" ei, „uşa" etc. Dacă „uşa" unei case este un „obiect", tot
|       obiect este şi „broasca" uşii şi „cheia" ei ş.a.m.d.
I O primă observaţie, pe care trebuie să o facem şi care
ne va fi utilă atunci cînd vom vorbi despre „numele proprii", este aceea că unele obiecte din U (=universul discursului) poartă nume care le singularizează \Ion, Bucureşti, Mureş sînt nume care „singularizează" în mod rela-
!        tiv un obiect dintre obiectele care sînt oameni, respectiv
1        dintre obiectele care sînt oraşe sau dintre obiectele care
44
45
sînt-nuri), în timp ce alte obiecte nu poartă nume şi, prin urmare, nu pot fi singularizate (nti există un „nume' pentru uşa camerei mele, deci pentru o anumită uşă din totalitatea obiectelor care sînt uşi, aşa cum există un nume pentru un anumit oraş, care este capitala României, din totalitatea obiectelor care sînt oraşe).
în aceste condiţii, elementele din U nu pot fi definite ca totalitatea elementelor care sînt reprezentate prin nume proprii. O posibilitate de specificare ar fi să spunem că aparţin la U toate obiectele pe care le putem indica prin demonstrativul acesta (aceasta)*', putem să vorbim astfel nu numai despre ceea ce numim prin Ion, Gheorghe, Maria, Ileana, ci şi despre ceea ce indivizii numiţi Ion, Gheorghe, Maria, Ileana deţin ca proprietate comună, anume despre „proprietatea-om" (sau „conceptul-om") sau despre o altă proprietate a lor, eventual aceea de a fi „înalţi", sau despre o eventuală relaţie în care s-ar putea găsi, anume aceea de a fi „fraţi" etc. Posibilitatea de a vorbi despre proprietăţi, relaţii, clase etc. arată că operaţia de „abstragere" este nu numai posibilă, ci este şi realizată ; şi nu este numai pur şi simplu realizată, ci realizată şi social, atîta timp cît este reflectată în semantica unei limbi naturale.
Am insistat asupra acestui aspect pentru a justifica următoarea idee: cînd semanticianul spune că un semn X „denotă o clasă" sau „denotă o clasă prin intermediul unui concept" sau că „intensiunea semnului X este conceptul ^ (proprietatea)", el nu se „angajează ontologic" în a admite entităţi (deci „existenţe") ca clasă, relaţie, concept, proprietate, ci el nu face decît să înregistreze' rezultatele unei operaţii de abstragere pe care a făcut-o altcineva decît el, anume o colectivitate de vorbitori. Dacă este vorba deci de „angajare ontologică"5, aceasta nu este a semantidianului, ci a colectivităţii care face uz de limba descrisă, iar semanticianul nu face decît să o consemneze. Rămîne desigur sub semnul întrebării însuşi faptul dacă este cazul să fie făcut răspunzător de „angajare ontologică", în admiterea existenţei unor entităţi ca cele menţionate,
4 ,,To be assumed as an entity is, purely and simply* to be reckoned as the value of a variable. In terms of the categories of traditional grammar, this amounts roughly to saying that to be is tobe in the range of reference of a pronoun" Quine, 1961: 13.
5 Quine, 1961 : 10, 12.
46
1      altcineva  decît semanticianul,  anume colectivitatea ţ<te vorbitori.
O a doua observaţie pe care o facem este aceea că
obiectele care aparţin la • U pot fi clasificate (grupate)
în raport cu anumite c a r a cte r i s t i c i   pe care un
observator le poate detecta prin stabilirea asemănărilor
şi deosebirilor existente între aceste obiecte. Prin obser-
!'      varea unui număr suficient de mare de obiecte, se poate
ajunge la concluzia că toţi indivizii pe care îi numim cal
au proprietatea de a avea patru picioare, deci că toţi
aceşti indivizi au proprietatea „patruped", la fel, prin
!       observarea unui număr suficient de mare de obiecte; se
j       poate ajunge la concluzia că, alături de vietăţile care au
j       proprietatea „patruped", există şi vietăţi care au numai
j       două  picioare,   adică  au  proprietatea   „biped"; dintre
i bipede" seva observa că unele au pene şi altele nu au etc.
I       " , ■ ■
1 Iu urma stabilirii acestor   caracteristici co-
/ mini e, putem vorbi de totalitatea obiectelor din U care posedă o anumită caracteristică şi de totalitatea obiectelor care nu o posedă. Totalitatea obiectelor din U care posedă în comun o anumită caracteristică şi care se deosebesc prin aceasta de toate celelalte obiecte din U alcătuiesc o clasă de obiecte din U. Putem vorbi de clasa A a „patru-i pedelor", de clasa P a „penatelor", de clasa B a „bipe-I delor" etc. Obiectele din U care nu aparţin clasei A aparţin unei clase caracterizate prin absenţa proprietăţii „patruped" sau, altfel spus, alcătuiesc clasa acelor obiecte din U care nu aparţin clasei .A. Numim această clasă comple~ mentul clasei A şi o simbolizăm prin A; în mod analog, putem vorbi de complementul clasei P, anume P, despre complementul clasei B, anume B etc. în măsura în care clasele A, P, B .sînt. alcătuite exclusiv din obiecte care aparţin domeniului U, este logic să admitern că aceste clase aparţin, de asemenea, domeniului U. Aceluiaşi do-| meniu, U, 'îi aparţin şi complementele acestor clase, întru-I cît acestor complemente le aparţin. acele obiecte din U care nu sînt membri ai claselor respective. Urmează deci ca A, P, B aparţin domeniului U. Vom considera că pentru orice clasă de obiecte C, de tipul celor menţionate mai sus, adică .definită printr-o proprietate caracteristică tuturor membrilor ei, are loc relaţia de apartenenţă la domeniu:
I
47,
C €= U. în felul acesta clasele respective pot fi considerate mulţimi.
Dacă totalitatea elementelor individuale care aparţin domeniului U pot.fi considerate obiecte de ordinul zero, mulţimile ale căror membri sînt obiectele individuale pot fi considerate obiecte de ordinul 1.
Dacă un observator va compara între ele obiectele de ordinul 1 (mulţimile de obiecte individuale), va putea descoperi că anumite mulţimi au anumite proprietăţi comune: de exemplu, mulţimea indivizilor caracterizaţi prin culoarea verde, a celor caracterizaţi prin culoarea roşie, a celor caracterizaţi prin culoarea galben etc. au în comun faptul că indivizii care le aparţin sînt caracterizaţi prin culoare; putem vorbi de o mulţime caracterizată prin aceea că membrii ei sînt, la rîndui lor, caracterizaţi printr-o culoare oarecare, deci prin proprietatea de a fi „culoare" ; aceasta este mulţimea (de mulţimi) corespunzătoare caracteristicii „culoare" şi este un obiect de ordin superior, anume de ordinul 2. întrucît mulţimile de ordinul 2 au ca membri obiecte de ordinul 1, care la rîndui lor sînt constituite din obiecte de ordinul zero, care, în sfîrşit, sînt membri ai domeniului U, spunem că mulţimile de ordinul 2 sînt şi ele membri ai domeniului U.
Pe baza unui proces asemănător de abstragere, se pot obţine obiecte de ordin superior (ordinul 3, ordinul 4 ...), care vor avea şi ele proprietatea de a fi mulţimi şi membri ai domeniului U.
Alături de mulţimile „simple", pot fi luate în consideraţie şi mulţimile de perechi, triplete etc. de obiecte de ordinul zero, definite prin proprietăţi de un tip special, numite relaţii; mulţimi de perechi, triplete, cuadruple etc. de obiecte de ordinul 1. De exemplu, relaţia mai mare decît este proprietatea care caracterizează mulţimea constituită din perechile xv yx; x2, y2; ... ; relaţia da este proprietatea care caracterizează tripletele: xx, ylf z, ; x2, y2, z2; x3, y3, z3; . . . (unde x{ reprezintăindividul-snbiect, Yi reprezintă individul-obiect indirect, iar zt reprezintă individul-obiect direct).
A treia observaţie este aceea că universului U îi aparţin şi mulţimile rezultate din diversele operaţii aplicate mulţimilor şi anume:
(i) intersecţia: dacă A şi B sînt mulţimi, atunci Ap|B <== tj unde A f) B reprezintă mulţimea acelor elemente
din IT care sînt în mod concomitent membri ai mulţimilor A şi B (pentru orice xeU, xe(Af|B) dacă xeAşi x <= B au ambele loc);
(ii) reuniunea: dacă A şi B sînt mulţimi, atunci A (J B e U, unde A IJ B reprezintă mulţimea acelor elemente din U care sînt membri a cel puţin uneia dintre mulţimile A, B (pentru orice x e U, x <= (A U B) ddacă x e A sau x e B sau ambele au loc);
(iii) incluziunea: A C B este situaţia în care toate elementele mulţimii A sînt şi elemente ale mulţimii B, dar nu şi invers (pentru orice x s U, dacă x <= A, atunci x <= B, dar nu şi invers) ; în aceste condiţii, este evident că, dacă E g U şi A g B, atunci A e U;
(iv) egalitatea: A = B defineşte situaţia în care toate elementele mulţimii A sînt şi elemente ale mulţimii B şi invers, toate elementele mulţimii B sînt şi elemente ale mulţimii A (pentru orice x e U, dacă x <== A, atunci x e B şi dacă x e B, atunci x gA); în aceste condiţii este evident că, dacă A e U şi B = A, atunci B <= U şi dacă B e U şi A = B, atunci A e U.
în cele ce urmează, vom folosi ca şi pînă aici abrevierea ddacă pentru expresia dacă şi numai dacă.
Cu privire la structura domeniului, trebuie sa. atragem atenţia asupra faptului că ceea ce am numit „obiecte individuale" (deci obiectele de ordin zero) sînt singurele elemente date.
Mulţimile sînt, ontologic vorbind, rezultatul observaţiei, al stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre obiectele individuale.
în vederea descrierii unui sistem semantic, deci a unui limbaj care se referă la obiecte din U, vom considera că, pe domeniul U se definesc mulţimi de felul celor despre care va fi vorba mai jos.
Vom admite — aşa cum presupuneam mai sus — că, prin stabilirea asemănărilor şi deosebirilor dintre obiectele din U se pot degaja un număr de proprietăţi ale acestor obiecte, pe care le vom nota prin litere mici ale alfabetului grec indexate: 9*, 9,, ... (utilitatea indexării va apărea cu mai multă claritate mai jos). Prin x, y, z ... vom simboliza obiectele individuale din U (= obiecte de ordinul zero).
Pentru a spune că un obiect oarecare, x, din U are proprietatea 9i, vom scrie  9iX  şi vom spune că „9iX are
48
4 — Sens, adevăr analitic, cunoaştere
49
loc", adică este adevărată. Dacă x nu are proprietatea 9i, spunem că ,,cpix nu are loc", adică nu este adevărată. Definim acum o mulţime, [9^, după cum urmează: 11—1. [cpi] este mulţimea acelor x, pentru care <piX are loc.
în acord cu 11—1. stabilim condiţia (necesară şi suficientă) de apartenenţă a unui element x din U la mulţimea [9i'], după cum urmează: •
11—2. Pentru orice x, x <= [9J, ddacă 9ix are loc.
în cazul în care, în mod natural, admitem că 9i este un concept, atunci [9! ] este e xtens i u n e a conceptului cpi.
Un exemplu: dacă notăm prin [cpx>] proprietatea de ,,a fi roşu", atunci [9^] este mulţimea tuturor obiectelor caracterizate prin această proprietate.
Notînd prin 9^ o relaţie oarecare, trebuie să avem în vedere numărul de termeni între care are loc relaţia respectivă. Aceasta deoarece există relaţii între doi termeni (x este mai mare decît y), între trei termeni (x dă y lui z), între patru termeni (x povesteşte y, lui z despre w) etc. întrucît termenii unei relaţii apar într-o anumită ordine, care este de multe ori relevantă, vom nota prin xp x2, . .., xn şirul de termeni care se află într-o relaţie cu n termeni. Introducem notaţia   [9,—lf n] cu
semnificaţia ,,acele şiruri xx, . . ., xn care se află în relaţia 9/'. Evident că, în acest caz, [9,—!, —n] reprezintă o mulţime de şiruri de obiecte care se află în relaţia 9^ iar cele arătate mai sus sînt valabile pentru şiruri de forma Xj, ..., xn.
Un exemplu: dacă notăm prin <ph relaţia ,,bate", atunci [9b—1, —2] este mulţimea tuturor perechilor ordonate de obiecte care se află în relaţia 9b. Să presupunem că Ion bate fie Gheorghe, Maria bate pe Paul, Ion bate pe Grivei ; în acest caz, notînd prin Gif agh, a^, ov şi <yg obiectele corespunzătoare numelor proprii folosite mai sus, perechile (ai, Ggh}, (cm, crp>, (Git crg> vor aparţine mulţimii caracterizate prin proprietatea (relaţia) 9b: Oi, crgb>, <cm> ?p>>':(<*i> « [9b—v — 2]. Spunem, ca şi în cazul proprietăţilor, că, în măsura în care o relaţie este interpretată ca fiind un concept (relaţional), ceea ce am sim-. bolizat prin [9—x, — n'] sau, în exemplul concret, prin [9b—1, — ^ reprezintă extensiunea conceptului -9,; respectiv 9b. Prin urmare, relaţiilor le corespund ca extensiuni mulţimi de şiruri ordonate de obiecte.
50
După cum se observă, în descrierea universului, U, ne-am folosit în exclusivitate de noţiuni din teoria mulţimilor : obiecte, mulţimi (definite prin proprietăţi şi relaţii ale obiectelor) şi mulţimi definite prin anumite relaţii (intersecţie, reuniune, incluziune/egalitate) între mulţimi, întrucît semantica se ocupă de relaţia dintre semne şi obiecte şi întrucît toate obiectele la care semnele unei limbi se referă se află, aşa cum am convenit, în U, urmează că teoria semantică a unei limbi Iy va trebui să arate (a) care este mecanismul prin care semnelor din Iy li se asociază elemente din U şi (b) care sînt obiectele din U care se asociază diverselor (categorii de) semne.
§ 12. Lumi posibile, obiecte posibile, în §8. am dat explicaţiile necesare în legătură cu ideea de ,,lume posibilă" şi de „obiecte posibile" şi am arătat care este legătura dintre „sens" şi „lume posibilă". Reluăm aici, fără explicaţii (care pot fi găsite în §8.), numai definiţiile pentru ca, în acest capitol, să figureze toate elementele de bază ale teoriei semantice.
Reprezentăm prin I totalitatea punctelor de referinţă; prin A desemnăm o funcţie care se defineşte pe clasa I şi care asociază fiecărui iî e I o mulţime din U. Spunem că valorile funcţiei A sînt mulţimi de obiecte din U.
Fie wlf w2, wn mulţimi de obiecte individuale în sensul în care am vorbit despre obiecte în §11. (deci obiecte de ordinul zero).
Vom avea deci pentru orice 1 < j < n:
12 —1. A(ij) :== Wj, unde w3 e U
De observat că orice mulţime w, este membru al lui
U.
Mulţimile \vv w2, . . ., wa nu sînt în mod necesar dis-juncie, adică există posibilitatea ca două mulţimi, Wi, Wj să aibă unul sau'niai multe elemente în comun. Altfel spus, relaţia
Wi O w, =? 0
nu este definitorie pentru mulţimile wlr w2, ...,wn.
Mulţimile . w1? w2, . . ., wn, care sînt valori ale funcţiei A în U, 'se.'numesc lumi posibile.
Dacă notăm prin x un obiect oarecare din U, vom
spune ;.■ - . ....
: ,12— 2. Pentru orice x pentru care x e U, dacă x e Wi, atunci x este un obiect posibil.
51
Fie WjU, ..uwn uniunea mulţimilor wr, ....wn (în sensul din § 11.). Definim mulţimea-reuniune, W*, a lumilor posibile după cum urmează:
12—3. Pentru orice x şi orice 1 < j < n, x    W* ddacă există un Wj e W*, astfel încît x Wj. W* — reprezintă mulţimea obiectelor posibile.
Deoarece, conform cu 12—1., pentru orice Wj, avem Wj C U, urmează că, pentru W*, are loc relaţia
12—4. W* C U
Trebuie să observăm că 12—4. nu spune decît că mulţimea tuturor obiectelor posibile este inclusă în U (= universul discursului), dar nu ca, este identică cu U. Este, prin urmare, perfect posibil ca un obiect oarecare, x, să fie în U fără ca el să facă parte dintr-o lume posibilă, deci fără a fi un „obiect posibil". Ce semnificaţie are acest lucru?
După cum am văzut, fiecare lume posibilă Wj este definită în raport cu un punct de referinţă determinat, i^. Mulţimea I conţine n puncte de referinţă. Aceasta înseamnă că totalitatea obiectelor posibile, W*, este determinată exclusiv în raport cu cele n puncte de referinţă. Există însă oricînd posibilitatea de a^ găsi sau imagina un al n -f 1-lea punct de referinţă. în acest caz vom avea
A(in+i) = wn4.i unde wn+1 e U
Dacă vom simboliza prin W* {J wn+i reuniunea dintre W* şi wn+!, vom obţine W*', iar raportul dintre W* şi W*' va fi de incluziune:
W* C W*'
(toate elementele din W* sînt şi în W*', dar nu şi invers). Aşadar, în acest caz, pentru orice obiect x €= U, vom avea: dacă x <= W*, atunci x <= W*', dar nu şi invers, ceea ce înseamnă că W*' poate conţine cel puţin un obiect, x, care să nu facă parte din W*.
Cele arătate aici pun în lumină faptul că mulţimea W* a obiectelor posibile nu este, pentru a folosi un mod de exprimare nu foarte tehnic, o „clasă închisă" ; oricînd, în raport cu condiţii diferite de observaţie (reale sau imaginabile), se pot lua în consideraţie obiecte posibile noi, deosebite de toate cele considerate în raport cu condiţiile de observaţie anterioare. în felul acesta, teoria semantică
pe care o prezentăm reprezintă un instrument mai fin de aproximare a faptelor reale.
§13. Funcţia de denotaţie. Conform cu cele arătate în §5., ceea 'ce un semn semnifică, adică sensul, este denotatul acestui semn; acest denotat este reprezentat de o i ii t e n s iu n e, care determină o extensiune. Dar, aşa cum arătam în consideraţiile finale din §5., a vorbi despre intensiune sau a vorbi despre e x te n-s i u n e nu înseamnă altceva decît a folosi două moduri alternative de exprimare în raport cu acelaşi lucru, anume înseamnă a vorbi despre sens.
Spunem deci că sensul este denotatul unui semn şi că denotatul (deci sensul) unui semn poate fi privit ca intensiune sau ca extensiune (sau ca intensiune şi extensiune).
în cele ce urmează în acest paragraf şi mai departe nu vom mai folosi decît termenul de denotat renunţînd la termenul de „sens", care prezintă dezavantajul că i se acordă prea multe înţelesuri în literatura de specialitate. Vom renunţa, de asemenea, şi la distincţia intensiune/ extensiune, considerînd că denotatul unui semn oarecare poate fi privit în mod alternativ fie ca intensiune, fie ca extensiune.
Conceptul de denotat nu va fi definit ca în paragrafele precedente, adică prin natura obiectelor în legătură cu care sînt folosite semnele (sau, altfel^ spus, încercînd să precizăm ce fel sînt aceste obiecte), ci în mod formal, prin relaţia de „denotare".
Vom considera mai întîi totalitatea semnelor unei limbi oarecare, L, adică ceea ce numim vocabularul limbii I,. După cum arătam (cf. § 1.), o secvenţă de sunete sau de litere este semn dacă şi numai dacă semnifică un obiect oarecare din realitate, iar un obiect din realitate poate fi considerat sens dacă şi numai dacă este semnificat printr-un semn. Cum utilizarea unui semn în raport cu un obiect are caracter de regularitate (cf. § 4.), va trebui să spunem că fiecărui element al vocabularului unei limbi, L, îi corespunde un obiect al realităţii. Notînd prin V^ vocabularul unei limbi L, şi notînd prin a, (3, y, ... ; alf a2,... ; Pi» $2>---> Yi» Y2--- etc- semnele care aparţin acestui vocabular, vom avea VL = {a, p, y, ... ; alf a2, ... ; Pi> K      ; Yi> Y2> •••}•
52
53
Vom spune că fiecare element, ai, din V^ se află în corespondenţă cu un element şi numai unul singur din realitate.
Dar „elementele din realitate" care pot fi puse în corespondenţă cu un semn alcătuiesc, conform cu cele arătate în § 11., universul discursului, U. Am văzut (cf. §§8.v 11.) însăcă există posibilitatea ca acelaşi semn, oc, să fie folosit în împrejurări distincte (= puncte' de referinţă distincte) în legătură cu obiecte distincte. Aşadar, pentru a stabili corespondenţa sistematică dintre un semn, a, şi un obiect sau un număr de obiecte din U va trebui să raportăm semnul <x nu numai la U, ci, într-un fel oarecare, şi la suma obiectelor considerate în raport cu toate punctele de referinţă, deci la mulţimea W*, care este mulţimea-reuniune a tuturor obiectelor posibile (cf. §■*•)•
După cum vedem, avem a face, pe de o parte, cu o regulă de corespondenţă între elementele din V^ şi elementele din U. Pe de altă parte, toate elementele care se află în corespondenţă cu elementele vocabularului se află într-o anumită relaţie cu mulţimea W* a obiectelor posibile.
Corespondenţa dintre V^ şi U o exprimăm cu ajutorul unei funcţii pe care o numim funcţie de denotare şi o simbolizăm prin §). Funcţia §) se defineşte pe mulţimea V^, iar valorile pe care le ia se găsesc în U.
Vom defini funcţia de denotaţie după cum urmează.
13—1. Funcţia de denotaţie. Fie a un semn oarecare din V^ sau o construcţie în H,; X este un obiect (de ordinul 0 sau 1.) din U.
Pentru orice a,
®(a) = X   şi X e U
Mai departe, vom defini mulţimea A^ a tuturor obiectelor din U care sînt denotate ale semnelor din V^; în acest fel vom putea da şi o definiţie pentru conceptul de denotat în L.
13—2. Mulţimea denotatelor. Fie X e U un element oarecare din U şi      o mulţime oarecare de elemente din
a. Pentru orice X, X <= A^ ddacă există un semn, a e V^ sau o construcţie, a «= I,, astfel încît @(a) == X.
54
b. este mulţimea denotatelor îii raport cu h.
c. X este un denotat în L ddacă X e A^.
Mai departe, pentru a stabili relaţia dintre denotate şi „obiectele posibile" considerate în raport cu anumite puncte de referinţă, vom formula condiţia pe care trebuie să o satisfacă un denotat pentru a nu fi vid. Această condiţie este ca să existe cel puţin un punct de referinţă la care denotatul să fie „exemplificat" de uri obiect din IJ.
Vom numi condiţia de mai sus condiţia de hbn-vaeui* tate a denotatelor şi o vom formula după cum urmează. Vom conveni mai întîi că toate denotatele, deci toate elementele din Aî, sînt mulţimi; în cazul cînd denotatul unui anumit semn, a, este nu o mulţime de obiecte, ci un singur obiect, vom considera că, în acest caz, a are ca denotat o mulţime cu un singur individ {cpa} (= acel unic x care are proprietatea 9a, vezi mai jos, § 15.a.). Prin urmare X este o mulţime cu until sau mai multe elemente.
13—3. Condiţia de non-vacuitate a denotatelor. Pentru orice XeA^ pentru care X^0 are loc,
X p| W* i=- 0 are, de asemenea, loc.
Ţinînd seama de faptul că 'W* este o reuniune de mulţimi, consecinţa imediată a condiţiei 13—3. este
13—4. Consecinţă a condiţiei de non~vacuitate. Pentru orice X e A^, în cazul în care X # 0, sînt adevărate următoarele:
a. Există un Wi <= W*, astfel încît X f| Wi # 0.
b. X H      t^0 sau..., sflw'XQ.wn ^0.
Observaţie. Restricţia din 13—3., 4. privitoare la caracterul non-vid al denotatului (X^ 0) are în vedere faptul că mulţimea vidă, 0, este membru al oricărei mulţimi, deci şi al mulţimii A^; 13—3. şi 13-4. nu pot avea loc, evident, decît pentru acei X care nu sînt 0, deoarece intersecţia mulţimii 0 cu orice mulţime este 0.
Pentru a face mai intuitive cele conţinute în condiţia 13—3. sau 13—4. ne vom referi la unele situaţii concrete.
Vom simboliza, ca în exemplele de mai sus, „proprietatea roşu" prin <pr şi vom spune că [ţr] este denotatul cuvîntului roşu; [9 J'înseamnă „acei x <= U care au proprietatea 9r". De observat că formularea „acei x care au proprietatea 9r" nu spune nimic cu privire la faptul dacă în U, există
55
efectiv sau nu există vreun x care să aibă proprietatea <p,; este foarte posibil ca în U să nu existe nici un x cu proprietatea <pt. Ceea ce spune 13—3. este tocmai faptul că, în cazul în care [<pr] nu este identică cu mulţimea vidă, există cel puţin o stare a universului în care poate fi găsit un element, x, cu proprietatea <pr; aceasta deoarece W* reprezintă suma stărilor posibile ale universului.
Cum stările posibile ale universului sînt reprezentate de „lumile" wx, ... wn, ... care nu sînt altceva decît mulţimi de obiecte din U situate în raport cu un anumit punct de referinţă, consecinţa directă a celor stipulate de 13—3. este faptul că există cel puţin o lume, wit deci o colecţie de obiecte din U, astfel încît cel puţin unul din elementele din wi să fie şi element al mulţimii [<pr] (== ,,acei x care au proprietatea <pr"), adică să'aibă proprietatea <pr, ceea ce revine la a spune că există o lume Wi a cărei intersecţie cu mulţimea denotată de roşu, deci clasa să nu fie vidă (13—4.a.). Acest lucru poate
fi reformulat în mod echivalent spunînd că cel puţin una din intersecţiile [<pr] f| wx, . .., [<pr] p| wn, ... nu este vidă.
Se poate observa cu uşurinţă că, aşa cum a fost definită, funcţia ® ( = funcţia de denotaţie) corespunde la ceea ce Hjelmslev a numit funcţie-semn, adică relaţia pe a cărei bază se constituie semnul lingvistic — în accepţia saussure-iană (cf. § 1.): un element oarecare aparţine „expresiei" (în sens hjelmslevian) numai dacă este asociat cu un element care aparţine „conţinutului" (tot în sens hjelmslevian) şi orice element aparţine „conţinutului" numai dacă este asociat cu un element care aparţine „expresiei".
§ 14. Limbajul L1: gramatica. După cum am arătat în § 10., vom introduce un număr de concepte semantice pe baza unui limbaj simplificat, adică a unui fragment de limbă naturală, un fragment al limbii române. Vom simboliza acest fragment prin IA
^ a. Lexiconul. Simbolizăm prin Vv, lexiconul fragmentului pe care îl luăm în consideraţie.
Vv cuprinde următoarele clase de cuvinte:
(i) Nume  proprii:   Ion,   Maria,   Bucureşti, Olt
etc.
(ii) Nume comune:  cal, creion, lup, masă, student
etc.
(iii) Adj ective:   alb, frumos, rece etc.
(iv) Pronumele   personale   de singular: eu,
tu.
(v) Articolul definit de singularizare, ca în: Am cumpărat un creion. Creionul scrie bine. Pentru a ne referi la articolul definit cu această funcţie vom folosi simbolul Artv
(vi) Articolul definit de generalizare, ca în Oamenii sînt muritori. Ne vom referi la articolul definit cu această funcţie prin Art2.
Observaţie. Folosind notaţia Artv Art2 realizăm de fapt o dezambiguizare a articolului, o dezambiguizare de acelaşi tip cu aceea operată de lexicografi, atunci cînd indexează în dicţionar cuvintele omonime (broască1, broască2, casă1, casă2 etc).
(vii) Determinativele nominale: toţi, fiecare, orice şi un, unii, nişte.
(viii) Verbe  intranzitive:   dormi, merge ^ etc.
(ix) Verbe tranzitive. Prin verbe tranzitive înţelegem aici nu numai verbele cu complement direct în acuzativ, ci şi verbele care iau un complement indirect (în dativ sau'cu prepoziţie), indiferent de faptul dacă, pe lîngă complementul indirect, primesc sau nu şi un complement în acuzativ. Vom vorbi deci de verbe cu 1, 2, 3 .. . complemente, a vedea (pe cineva), a se gîndi (la cineva, ceva), a învăţa (pe cineva, ceva), a spune (ceva, cuiva, despre cineva) etc.
(x) Verbul a fi în funcţie „copulativă", cu două sensuri, simbolizate prin: Cop, atunci cînd exprimă incluziunea, ca în Ion este elev şi prin Copiă, atunci cînd exprimă identitatea, ca în Tu eşti Ion.
(xi) Negaţia simplă nu (plasată înaintea predicatului) şi negaţiile perifrastice de tipul nu este adevărat că, este fals că ' plasate înaintea unei propoziţii (subiective).
b. Gramatica este identică în esenţă cu aceea a limbii române. Observaţiile care urmează au rolul de a arăta care sînt elementele de gramatică pe care le considerăm irelevante pentru scopul discuţiei noastre şi care este clasa de construcţii pe care o avem în vedere mai departe.
Observaţii asupra morfologiei. Nu vom lua în consideraţie distincţiile'care ţin de semnificaţia categoriilor morfologice. Altfel spus, nu vom lua în considerare distincţiile de număr, gen, caz, mod şi timp verbal. în cazul complementelor prepoziţionale, nu vom lua în considerare sensul prepoziţii-
56
57
lor şi implicit, nici selecţia anumitor prepoziţii. Subiectul va fi numai la singular, cu excepţia cazului în care este determinat de toţi, nişte sau unii (cazuri în care ceea ce este relevant din punct de vedere semantic este determinativul şi nu pluralul). în consecinţă (cu excepţia menţionată), predicatul va fi numai la singular. Predicatul va fi luat, de asemenea, numai la forma de prezent şi se va considera că forma de prezent exprimă simultaneitatea cu momentul vorbirii.
Observaţii asupra sintaxei
1°. I^imbajul Iy1 nu conţine decît propoziţii asertive.
Deci în.fA nu vom găsi nici fraze (formate prin coordonare şi/sau subordonare) şi nici propoziţii exclamative, interogative, dubitative, imperative6. Excepţie fac subiectivele după nu este adevărat că . ..
2 °.. Grupul nominal subiect poate fi:
a) un nume propriu;
b) un pronume: eu, tu;
c) un nume comun determinat de Artx sau Art% sau toţi, orice, fiecare, un, unii, nişte;
d) un nume comun determinat de unul sau mai multe adjective, construcţie însoţită de unul dintre determinativele de sub c).
3 °. Grupul predicativ poate avea următoarea structură :
a) un verb intranzitiv;
b) un verb tranzitiv însoţit de complemente;
c) Cop sau Copia urmată de numele predicativ. 4°. Complementele sînt numai:
a) nume proprii;
b) pronume (eu, tu) ;
c) nume comune (determinate sau nu de adjectiv(e)) însoţite de Artv
Observaţie. în acord cu 4°, grupul constituit din verb + complement(e) nu poate avea forme ca citeşte uneia cărţi, citeşte toate cărţile sau citeşte unele cărţi bune, citeşte toate cărţile bune şi nici citeşte cărţi, vede elevi etc.
5°. Numele predicativ. Nu vom lua în consideraţie distincţia (în cazul în care aceasta există în mod real) dintre   numele   predicativ   exprimat   prin substantiv
6 Bste vorba de propoziţii care seamănă cu propoziţiile-nucleu, în sensul lui Chomsky, 1957.
(-f adjectiv) precedat de un, nişte (ca în lupul este un animal (sălbatic)) şi numele predicativ neprecedat de articolul nedefinit (ca în Ion este student (bun)). Aceasta deoarece, după toate aparenţele, prezenţa articolului nedefinit este impusă contextual: se foloseşte articolul nedefinit în cazul în care numele predicativ nu este nume de profesie.
6°. Admitem existenţa unei ordini standard (chiar dacă aceasta nu coincide cu ordinea reală) a constituenţilor propoziţiei. L,ipsa de coincidenţă cu ordinea reală se justifică prin aceea că prima favorizează, în anumite cazuri, formularea mai compactă a regulilor semantice.
a) Ordinea constituenţilor majori este : Grup nominal-subiect + grup predicativ.
b) Ordinea elementelor grupului nominal este :
toţi
fiecare
un
unii
nişte
Artx
Art2
+ Nume comun
Observaţie. Deosebirea faţă de ordinea reală este legată, după cum se observă, de ante-poziţia articolului definit. O regulă obligatorie va repoziţiona (la nivel strict sintactic) articolul definit.
e. Clasificarea semnelor. în cele ce urmează, vom regrupa semnele enumerate sub 14.a. în acord cu anumite proprietăţi sintactice, avînd în vedere, în acelaşi timp, şi unele particularităţi semantice ale elementelor clasificate. Descrierea limbajului L1 se va face în termenii unei gramatici de tip categorial1.
O astfel de gramatică este concepută ca un mecanism cu ajutorul căruia fiecărei construcţii realizate cu elemente din vocabular i se atribuie o anumită categorie gramaticală (fiecare construcţie este încadrată într-o anumită categorie), pornihdu-se (i) de la un sistem de etichetare a elementelor din vocabular şi (ii) de la un număr de categorii
7 Asemănătoare cu cea clin Montague, 1970.
59
numite primitive, adică de la un număr de categorii care nu se definesc (un fel de„categorii-axiomă"). Acest mecanism permite formularea condiţiilor de bună formare a construcţiilor într-o limbă dată: sînt bine formateacele construcţii cărora li se poate atribui o categorie gramaticală, sînt rău formate acele secvenţe de semne cărora nu li se poate atribui o categorie gramaticală.
înainte de a trece la prezentarea gramaticii propriu-zise a limbajului IA vom formula următoarele definiţii şi principii generale.
14—-l. Categorii. Numim categorie (Catx) o clasă de semne sau de secvenţe de semne caracterizată prin una sau mai multe proprietăţi gramaticale comune tuturor membrilor acestei clase.
14—2. Semne şi categorii. Pentru orice semn, oc, din V^i, există o categorie, Catit astfel încît oc e= Cat{.
în 14—2. se arată că orice semn al vocabularului aparţine unei categorii.
14—3. Functori. Numim functor orice semn, oc, care, aplicat la stînga sau la dreapta unui alt semn, (3, face ca secvenţa obţinută, <a, (3> sau <(3, a> să aparţină unei anumite categorii, Cat, identică cu/sau diferită de categoria la care aparţine semnul p. Convenim să reprezentăm functorii prin: categoria la care aparţine secvenţa formată cu functorul a, deci Cat$, indexată cu subscriptul F precedat sau urmat de simbolul Catt închis între paranteze rotunde, în raport cu faptul dacă functorul se plasează la dreapta sau, respectiv, la sţînga semnului p. Deci C^j(Cat )F
sau Cat,
F(Cat.)
în acord cu 14—3., dacă oc este un functor din categoria Cati       şi (3 un semn din categoria Cat{, atunci con-
strucţia <(3, a> este o construcţie din categoria Cat^; dacă a este un functor din categoria Cat,       , atunci <a, 8>
sJ*(CatL) [
este o construcţie din categoria Catr De observat că, în primul caz, trebuie să spunem că o construcţie de forma <ot, p> nu este bine formată, în al doilea caz, trebuie să spunem, de asemenea, că <(3, a> nu este bine formată. De asemenea, dacă (3 nu aparţine categoriei Cat{, ci, să presupunem, categoriei Cat^, atunci nici <a, (3>, nici <j3, oc> nu sînt construcţii bine formate.
în cele ce urmează, stabilim care sînt categoriile primitive în limbajul IA
14—4. Categorii primitive în IA Categoriile primitive ale gramaticii limbajului IA sînt:
(i) TS (= termeni singulari) ' '
(ii) PrB (= predicative de bază)
(iii) TG (= termeni generali)
(iv) S (= propoziţie)
întrucît, aşa cum am arătat, categoriile primitive sînt considerate ca „date", ele nu vor fi definite; ne vom mărgini doar la a le exemplifica şi a arăta care sînt proprietăţile sintactice comune tuturor cuvintelor care le aparţin.
(i) Din categoria TS fac parte toate numele proprii precum şi pronumele eu, tu.
Aceste cuvinte au proprietatea de a fi singurele care pot ©cupa poziţia de subiect fără a fi în mod obligatoriu însoţite de un Artx (articol definit de singularizare), Art2 (articol definit de generalizare) sau de orice, fiecare, toţi, un, unii etc.
(ii) Din categoria PrB fac parte substantivele comune. J> numim predicative de bază, deoarece, împreună cu copula (Cop), formează predicatul unei propoziţii. Substantivele comune, spre deosebire de cele proprii, nu pot apărea în poziţie de subiect (cel puţin la singular) decît însoţite de Artv Art2 sau de unul dintre determinativele de sub (i).
(iii) Din categoria TG fac parte substantivele comune determinate de Art2 sau de unul dintre determinanţii menţionaţi sub (i).
(iv) Din categoria S fac parte toate secvenţele de semne (din V^i) care sînt propoziţii.
Pe baza categoriilor primitive enumerate sub 14—4. putem defini o serie de categorii (derivate) la care aparţin functorii :
14—5. Functori pentru predicative de bază. Sînt functori pentru predicative de bază toate cuvintele care aparţin categoriei PrB
Conform cu 14—5., este functor pentru predicative orice semn din Vi/prin a cărui aplicare la dreapta unui PrB (= substantiv) se obţine o construcţie cu proprietăţi identice cu ale oricărui substantiv.  Categoriei PrB
60
61
îi aparţin toate adjectivele. Modul de definiţie a acestei categorii de functori reflectă faptul că orice construcţie de tipul subst -f adj poate ocupa exact aceleaşi poziţii sintactice cu cele ocupate de un substantiv (iiedeterniinat de adjectiv).
14—6. Predicative. Pentru orice semn, a, din V^i, a aparţine categoriei Pr (—predicative) ddacă a aparţine categoriei PrB sau oc aparţine categoriei PrB .
Definiţia 14—6. arată că Pr este reuniunea (suma) categoriilor PrB (== substantive) şi PrB^ ^ (—adjective).
Proprietatea comună tuturor membrilor acestei categorii este aceea de a putea forma împreună cu Cop. (copula care nu exprimă „identitatea") un predicat. Este evident vorba de predicate nominale ca este student, este frumos etc. întrucît, conform cu 14—5., grupul subst + adj aparţine categoriei PrB, acest grup aparţine, prin 14—6*? şi categoriei Pr şi are aceeaşi proprietate sintactică specifică oricărei Pr, anume aceea de a forma predicatul împreuna cu Cop ; este student bun este, de asemenea, un predicat nominal. 14—7. Functori pentru termeni.
a. Pentru termeni singulari. Sînt functori pentru termeni singulari toate semnele din V^i care aparţin categoriei TSF(prB). .
b. Pentru termeni generali. Sînt functori pentru termeni generali toate semnele din V^i care aparţin categoriei TGF(PrB).
Conform cu 14—7.a., este functor pentru termeni singulari orice cuvînt prin a cărui aplicare la stingă unui PrB (= substantiv) se obţine o construcţie cu proprietăţi identice cu acelea ale unui nume propriu sau ale pronurnelor eu, tu: aceste construcţii pot ocupa poziţia de subiect (posibilitate pe care, aşa cum am văzut mai sus, substantivele comune nu o au). Singurul functor din V^i aparţinînd acestei categorii este Artx ( — articolul definit de singularizare).
în acord cu b., sînt functori pentru termeni generali toate cuvintele din VV Pr*n a căror aplicare la stingă unui PrB se obţine o construcţie care poate ocupa poziţia de subiect, fără a fi un TS. Aparţin acestei categorii de functori toate cuvintele din Vj/ care pot determina un sub-
stantiv, fără a fi nici adjectiv, nici Artx: toţi, orice, fiecare, ■Art2,- un, unii. Facem distincţia între TSF(PfB) şi TGi?(PrB)
pe baza diferenţei de semnificaţie dintre cele două categorii de functori, diferenţă care va apărea cu claritate atunci cînd vom specifica denotatele care urmează a fi asociate functorilor din cele două categorii.
Pe baza celor arătate, o construcţie ca (Artv (student}} va aparţine aceleiaşi categorii (TS) la care aparţine un cuvînt ca Ion sau Bucureşti. De asemenea, construcţii ca (Art2(student}} sau (orice(student}} sau (unii(stu-denţi}} vor avea, ca şi numele proprii, posibilitatea de a apărea în poziţia de subiect, spre deosebire de un substantiv ca student, care nu are această posibilitate.
14—8. Termeni. Pentru orice semn din Vv sau orice construcţie, a, aceasta aparţine categoriei T (= termen), ddâcă oc aparţine categoriei TS sau dacă a aparţine categoriei TG.
Definiţia 14—8. arată că T este reuniunea (= suma) categoriilor TS şi TG. Proprietatea comună elementelor din T este aceea că pot ocupa poziţia *de subiect. Conform cu 14—8., aparţin categoriei T numele proprii (Ion), pronumele eu, tu, orice construcţie de forma Artx -f- subst, Art2-\- subst, orice -J- subst, toţi + subst, unii -j- subst etc., precum şi construcţii ca (Artx(student■(înalt}}} sau (orice (student(înalt}}} etc., întrucît grupul subst -f adj aparţine categoriei Pr.
14—9. Functori pentru propoziţii. Sînt functori pentru propoziţii toate semnele din V^i şi toate construcţiile care aparţin la categoria S(T)F.
Vom spune deocamdată că, în conformitate cu 14—9., sînt functori pentru propoziţie toate cuvintele din V^i care, atunci cînd sînt aplicate la dreapta unui termen (— TS sau TG), formează o propoziţie. Din această categorie fac parte, evident, toate verbele intranzitive. Aceasta deoarece, atunci cînd un astfel de verb apare — de exemplu — la dreapta unui nume propriu, ca în (Ion(doarme}}, construcţia rezultată este o propoziţie. I,a fel, în cazul în care apare la dreapta unor construcţii ca (Artx(elev}}, (Art2(elev}}, (orice(elev}}, (unii(elevi}} etc. Vom vedea însă mai jos că la categoria S(T)f aparţin şi construcţii. Aceste construcţii sînt sintactic echivalente cu verbele
62
63
intranzitive. Este evident că semnele şi construcţiile din categoria S(t)f corespund în mare la ceea ce uzual se numeşte predicat, fără a se identifica însă cu această categorie.
14—10. Functori pentru propoziţii de identitate. Sînt functori pentru propoziţii de identitate toate semnele din VTi care aparţin categoriei Sf(ts1} ts8) •
în acord cu 14—10., functorii din această categorie formează propoziţii atunci cînd Se plasează la stingă unei secvenţe de doi termeni singulari. Acestei categorii îi aparţine copula a fi cu sens de identitate: Copid. Definirea acestui functor în raport cu o secvenţă de doi termeni singulari reflecta faptul că a fi exprimă identitatea numai atunci cînd atît subiectul, cît şi numele predicativ sînt termeni singulari: Elevul este Ion. Tu eşti elevul, etc. Cînd numele predicativ este un substantiv sau un adjectiv, a fi exprimă apartenenţa obiectului denumit prin subiect la mulţimea denumită prin numele predicativ sau incluziunea mulţimii denumite de subiectul general în mulţimea denumită de numele predicativ.
După cum se ştie, în propoziţiile de identitate autentice, subiectul şi ,,numele predicativ'' se pot inversa fără ca sensul propoziţiei (— identitatea obiectelor denumite) să se modifice. Ion este elevul şi Elevul este Ion exprimă acelaşi lucru, anume faptul că individul denumit de Ion şi individul la care se referă construcţia (Art^elev}} sînt identici. Această proprietate este exprimată prin faptul că functorul se aplică unei secvenţe de doi TS şi nu formează predicat împreună cu ceea ce uzual se consideră a fi în această construcţie un nume predicativ. Forma standard a construcţiei (propoziţiei) obţinute cu ajutorul acestui functor este (Copiă(oL, p>>, unde a, (3 sînt termeni singulari. Aşadar, în forma standard, o propoziţie concretă de identitate va fi în 1} : (este(elevul,Ion}y sau (este(Ion,elevui}}, construcţii care nu sînt uzuale în română, dar care nu sînt nici non-gramaticale. Urmează ca o regulă (eventual obligatorie) să prevadă repoziţionarea termenilor singulari: unul înainte, celălalt după Copiă.
14—11. Functori pentru functori de propoziţie.
a. Functori verbali pentru functori de propoziţie. Sînt functori verbali pentru functori de propoziţie toate semnele din Vv care aparţin categoriei S(t)ff(tsi>_tsn.
b. Functori copulativi pentru functori de propoziţie. Sînt functori copulativi pentru functori de propoziţie toate semnele din        care aparţin categoriei S(t)ff(pr)
în acord cu 14—ll.a., functorii ^ din categoria S(t)fF(XS TS } sînt toate verbele cu unul pînă la n complemente (deci în această categorie intră, pe lîngă altele, toate verbele numite uzual tranzitive, adică cu complement în acuzativ). Conform cu cele arătate în 14.a. sub (ix), categoria aici în discuţie este însă mai largă decît aceea a verbelor considerate tradiţional tranzitive. în acord cu 14.b., observaţia 4°., definiţia arată că functorul se aplică numai termenilor singulari (nu şi termenilor generali ca unii + subst, Art2 -f- subst etc.). în al doilea rînd, observăm că 14—11.a. arată că, în gramatica pe care o construim, prin predicat se înţelege întregul grup constituit din verbul tranzitiv, urmat de complement(e). Aşadar în Ion vede pe Gheorghe predicatul este construcţia vede pe Gheorghe şi nu numai vede / la fel, în Ion dă lui Gheorghe cartea, predicatul este dă lui Gheorghe cartea şi nu numai dă. Consecvent cu acest mod de a înţelege predicatul, va trebui să spunem că propoziţiile Ion vede pe Gheorghe şi Ion vede pe Maria au predicate^diferite.
în această accepţie, verbul „tranzitiv" nu este decît un element care ajută la construirea predicatului propriu-zis. De aceea această categorie de verbe este considerată ca Iormînd functori pentru propoziţie şi nu ca fiind functori pentru propoziţie. Din acest punct de vedere verbele aici în discuţie seamănă cu verbele copulative, prin aceea că ajută la formarea predicatului (= functor pentru propoziţie) şi nu sînt predicate. Deosebirea dintre cele două categorii de functori constă în faptul că fiecare din ele se aplică unor categorii diferite (aşa cum vom vedea, imediat mai jos).
Conform cu 14—ll.b., functorii din categoria S(T)F
sînt verbele numite tradiţional copulative. în fragmentul. I/, singurul verb din această categorie este Cop (adică verbul a fi în situaţiile cînd nu exprimă „identitatea").,. Definiţia arată că functorul se aplică la stînga unui element sau a unei construcţii din categoria Pr, adică la stînga unui substantiv sau a unui adjectiv sau, în sfîrşit, la stînga unei construcţii de forma subst + adjectiv(e).
64
5 — Sens, adevăr analitic, cunoaştere
14—12. Functor de negaţie a functorului pentru propoziţie. Sînt functori de negaţie a functorului pentru propoziţie semnele din '      care aparţin categoriei S(T)ff(s(t)t? }.
Functorul definit în 14-12. este, de fapt, negaţia nu; aceasta se plasează la stînga predicatului care poate fi un verb intranzitiv sau o construcţie verb + complemente) sau Cop + subst, Cop + adj sau Cop + subst + adjectiv(e).
14—13. Functori de negaţie a propoziţiei. Sînt functori de negaţie a propoziţiei semnele din V^ care aparţin categoriei Sf(8). .
Functorul definit în 14—13. este o negaţie cu structura propoziţională, anume nu este adevărat că ; plasat înaintea unei propoziţii, acest functor, spre deosebire de cel definit sub 14—12., reprezintă negaţia propoziţiei şi nu a predicatului. Această distincţie corespunde unei distincţii semantice, aşa cum vom vedea în paragraful următor.
14—14. Convenţie"! Fiecare semn din Vv poartă indicele subscris al categoriei" din care face parte.
în acord cu 14—14., în Vv vom avea euts , elev^,
dormit, vedeaS{T)Mrs) , ™sw9{S    ) etc'
Pe baza conceptelor introduse pînă acum, putem da următoarea regulă, cu aju orul căreia putem specifica toate construcţiile formate cu elemente din Vy care aparţin unor categorii derivate şi putem determina categoria la care aparţin.
14—15. Atribuirea de categorii în L1.
a. Pentru orice semn, a, pentru care oc <s Vv, oc aparţine categoriei indicate de subscript, cu excepţia situaţiilor menţionate în 14—6.: Pr ; 14—8.: T.
b. Pentru orice construcţie <oc,p>, (i) dacă (3 e CatL şi a e CatinCăt^ , atunci <a, (3> «= Cat^; (ii) dacă oc «= Cat{ şi
P ^Cati{Cat)F, atunci <oc, (3> <= Caty
„Excepţiile" de sub a. se referă la „categoriile-reuniune", care nu figurează în sistemul de indexare din V^i, dar care „se atribuie" prin regulile menţionate (14—6. şi 14—8.). Sub b. se arată că, în cazul oricărei construcţii formate cu un functor, construcţia în întregime aparţine categoriei indicate de functor, adică celei indicate prin simbolul căruia îi este subscris indicele F. De exemplu, dacă în (Artx(elevyy, Artx aparţine categoriei TSF<prB)    şi elev
categoriei PrB, construcţia aparţine categoriei TS. în (nu(vede(pe lonyyy, construcţia aparţine categoriei S(t)f , întrucît (vede(pe lonyy aparţine categoriei S(T)f (întrucît vede este S(T)F(TS) şi Ion este TS), iar nu aparţine categoriei S(t)ff(s{t)f).
Ţinînd seama de 14—15., specificăm mai departe condiţiile pe care trebuie să le satisfacă o secvenţă de semne din Vt,1 pentru a putea fi considerată o construcţie bine formată (cbf) în IA
14—16. Condiţii de bună formare în L1.
a. Pentru orice semn, a <= V^, a este o cbf (= construcţie bine formată) în 1/ ddacă a e Cat{ şi Cat{ este o categorie primitivă nederivată.
b. Fie Cati, Catif Cat^ simboluri ale unor categorii oarecare în I/, fie oc o cbf, astfel încît oc <= Catit iar (3 un functor oarecare.
(i) în cazul în care p aparţine  categoriei Catk^c (ol, (3> este o cbf ddacă Cat{ = Cat-V
(ii) în cazul în care p aparţine categoriei Catk{Cat])^, <oc, p> este o cbf ddacă Cat-X = Caty
Conform cu 14—16., semne ca Cop, doarme, Artx etc. nu sînt cbf, deoarece nu aparţin la categorii primitive de bază. în schimb sînt cbf semne ca Ion, eu, elev (întrucît aparţin unei categorii primitive de bază).
în acelaşi fel secvenţe ca (dormi, mergey, (toţi(mergey, (nu(elevyy, nu sînt cbf, deoarece functorul nu' se aplică unei categorii apropriate. în schimb, sînt cbf secvenţe ca (unii, eleviy, (vede, pe Mariăy, (Ion, doarmey întrucît functorii se aplică în mod apropriat categoriilor.
După cum se observă, conceptul de cbf este legat, atunci cînd se referă la secvenţe, de posibilitatea de a încadra o secvenţă într-o anumită categorie (derivată) ; nu sînt cbf acele secvenţe care nu pot fi încadrate în nici o categorie.
Sistemul de clasificare prezentat în § 14. urmează, aşa cum reiese destul de clar, liniile generale ale unei gramatici de tip categorial, deşi formalismul folosit diferă (dar nu în mod esenţial) de formalismul utilizat de obicei în gramaticile menţionate.
§ 15. Categorii sintactice şi reguli de donotaţie. în §13. am definit funcţia de denotaţie, ID (13—1.). Pe baza
66
67
funcţiei â) se pot formula reguli de denotaţie pentru fiecare categorie de semne şi pentru fiecare semn în parte, adică reguli pe baza cărora se asociază fiecărui semn prin intermediul funcţiei ® cîte un obiect din U.
Clasificarea efectuată în § 14. a semnelor şi construcţiilor ne va permite să asociem fiecărei categorii de semne un obiect de un anumit tip, tip care este totdeauna acelaşi pentru o anumită, categorie. De exemplu, categoriei TS îi va fi asociat totdeauna un obiect de un anumit tip, anume un obiect individual (de ex. a) ; unui semn din categoria PrB îi va fi asociată o mulţime definită printr-o anumită proprietate, unei secvenţe aparţinînd la o categorie derivată îi va fi asociat rezultatul unei anumite operaţii aplicate denotatelor semnelor constitutive ş.a.m.d. Aceasta revine la a spune că valoarea funcţiei © este determinată atît de natura semnului care este argumentul funcţiei, cît şi de categoria la care acesta aparţine.
Pe de altă parte, remarcăm că formularea „asociază un obiect şi numai unul singur" revine la a spune că regulile de denotaţie sînt stabilite în aşa fel, încît semnele din Vjyt să fie din punct de vedere semantic neambigue, adică să nu includă elemente cărora să le fie asociate mai multe obiecte posibile. Pentru a obţine acest lucru, în cazurile în care limbajul natural pe care îl luăm ca referinţă conţine semne omonime, vom apela totdeauna la un procedeu de diferenţiere formală a acestora şi anume indexarea numerică a'seriei omonimice (procedeu folosit în mod uzual şi în lexicograf ie). De exemplu, pentru un cuvînt ca broască vom considera că avem a face cu două entităţi din lexicon şi anume broască1 căruia i se va asocia o clasă definită prin proprietatea cpbl (= animal care. . .) şi broască2 căruia i se va asocia o clasă definită prin altă proprietate, <pb, (— dispozitiv care ...)..
în cele ce urmează, nu vom formula reguli de denotaţie propriu-zise decît pentru semnele care aparţin la categoriile fprimitive şi care conţin un număr mic de membri. pStru^categoriile cu mulţi membri, ne vom mărgim Ja a indica forma generală a denotatului. ..JL^» "WPentru categoriile derivate, vom indica doar operaţia prin care se poate obţine denotatul construcţiei dm denotatele constituenţilor.
a. Denotate pentru termeni singulari.
Vom discuta aici problema denotatelor care se ataşează j numelor proprii şi pronumelor eu, tu.
După cum se ştie, numele proprii au funcţia de a singulariza un individ dintr-o colecţie de indivizi (aparţinînd unei anumite clase). Numele Ion singularizează un obiect individual din clasa tuturor oamenilor. Numele proprii, după cum se spune, „nu au sens", adică nu singularizează un obiect printr-o anumită proprietate (aşa cum, de ex., proprietatea de „a fi masă" ne permite să selectăm din totalitatea obiectelor din U pe acelea care au această proprietate). Numele proprii singularizează un obiect prin simpla numire, adică prin simpla „etichetare".
Este evident că, într-un sistem corect de „numire", nu se poate admite ca doi indivizi distincţi x, y să fie „etichetaţi" în acelaşi fel (= să poarte acelaşi nume). J Deoarece, în limbile naturale, nu există sisteme de numire
autentice (== care să satisfacă cerinţa menţionată) mulţi cercetători consideră că, în aceste limbi, nu există nume proprii (sau, mai pe scurt, nume) autentice8 şi că, de fapt, în limbile naturale, numele proprii nu sînt decît abrevieri ale unor descrieri (Ion este o abreviere pentru „fiul lui X şi al lui Y", „care locuieşte în.. ."/„care lucrează la ..." etc., etc).
Pentru un moment, nu vom ţine seamă de această observaţie perfect justificată şi vom considera, cu titlu I de ipoteză, că numele proprii din limbile naturale sînt
nume autentice. Atragem doar atenţia asupra faptului (relevat şi în §11.) că nu toate obiectele din U au un nume (fie chiar şi impropriu), ceea ce este un argument în favoarea ideii că, în Iv1, nu există nume (propriu-zise).
Vom considera deci, prin ipoteză, că în Yu există nume şi deci că substantive proprii ca Ion, Maria, 1        Bucureşti, Ialomiţa sînt nume autentice.
în acest caz trebuie să considerăm că numelor le corespunde un singur obiect din U, totdeauna acelaşi. Pentru motive care vor deveni clare în §17. (cf. şi precizările care precedă 13—3.), vom considera că unui nume pro-
Cf. Russell, 1905 ; ideea este preluată de Quine, 1961 : 5—9, 12-13.
m
69
priu îi corespunde nu un obiect, Oi, din U, ci o mulţime cu un singur element, specificată prin indicarea proprietăţii obiectului pe care îl conţine. Vom spune deci, notînd prin cpIon ansamblul de proprietăţi care singularizează obiectul alţm dintre celelalte obiecte, că denotatul lui Ion este mulţimea {cpion}-
întrucît numele proprii din sînt foarte numeroase, ne vom mărgini aici la a formula o schemă a regulii de denotaţie pentru această categorie. Reguli propriu-zise se pot obţine prin înlocuirea variabilelor meta-limbaju-lui cu constante care să reprezinte în meta-limbaj numele concret la care se referă.
15—1. Regulă de denotaţie pentru TSB. Bacă un semn oarecare, a, din Vv aparţine categoriei TSB, atunci
®(a) = {<p«} şi {(pa} e U. Conform cu 15 — 1., vom avea, de ex. : §)(Ion) = {cpion}
§)(Bucureşti) = {^Bucureşti}
Spre deosebire de numele proprii, în legătură cu care am admis, prin ipoteză, că denotă, totdeauna un obiect şi numai unul, pronumele eu, tu au un denotat variabil, în principiu, eu poate să aibă ca denotat orice obiect din U care are capacitatea de a utiliza un sistem lingvistic (în particular, sistemul I,1), întrucît orice vorbitor se referă la el însuşi prin eu. Pronumele eu are ca denotat pe acel individ-persoană din U care se referă la el însuşi (prin eu) şi care îl utilizează efectiv pe eu, într-un act de vorbire (eventual, propoziţie) produs acum şi aici. Notăm prin eu* ocurenţa concretă a pronumelui într-un act de comunicare care loc acum şi aici (eu* corespunde deci la ceea ce în engleză se numeşte token în timp ce eu corespunde la ceea ce în engleză se numeşte type; eu* este deci un ,,token" al tipului eu).
După cum se observă, denotatul lui eu este variabil; el poate fi determinat de fiecare dată pe baza unei anumite proprietăţi, anume aceea de a fi „emitent" (933m) în raport cu semnul eu, care, la rîndui lui, poate apărea singur sau poate fi inclus într-o propoziţie. Definiţia, după cum se observă, este apropiată de aceea dată de Benveniste9.
9 Benveniste, 1966: 252 ; cf. şi Vasiliu, 1972 : 68-75.
Proprietatea de a fi „emitent" ((ţ>#m) în raport eu eu* o yoni simboliza prin ,,9^m — eu*". Cum calitatea de emitent în raport cu eu pronunţat acum şi aici nu o poate avea decît un singur individ şi numai unul singur, proprietatea ,,cpnm~-eu*" va determina o clasă cu un singur element. Introducem notaţia {9^m(—, eu*)} cu semnificaţia „acel x care are proprietatea (ţ>nm în raport cu eu*" şi spunem că denotatul lui eu este {9i$m( —, eu*)}.
Denotatul lui tu se poate specifica într-un mod asemănător cu modul în care am specificat denotatul lui eu. Pronumele tu are ca denotat tot un individ variabil. Tu denotă obiectul care are proprietatea de a fi „adresantul" (9Ad) în raport cu cel care emite semnul tu (deci cu cel care foloseşte pe tu acum şi aici). Vom folosi semnul tu* pentru a desemna ocurenţa concretă (= token) a tipului tu ^într-un act de vorbire care are loc acum şi aici. Notînd prin „9i$m( —, tu*)" proprietatea de a fi emitent al lui tu*, această proprietate va determina clasa cu un singur element {9F,m(— tu*)} (citeşte „acel x care are proprietatea 9sm în raport cu tu*") ; mai departe „acel x care are proprietatea 9Ad în raport cu {(pj$m( — tu*)}" va fi reprezentat prin clasa cu un singur element {9a<i(—, ****)})}•
Pe baza celor arătate pînă aici sub 2°., putem formula următoarele :
15—2. Regulă de denotaţie pentru pronume.
a. §>(eu) = {9W--, eu*)} şi {<pnm(-, eu*)} e U.
b. §)(tu) = {9Ad(-, {?*»(-, *«*)})} Şi {?Ad(-, {?sm(~, tu*)})} e U.
b. Denotate  pentru predicative.
Conform cu cele arătate în 14—6., este predicativ orice semn care aparţine fie categoriei PrB ( = substantive comune), fie categoriei PrB(Prs)P  ( = adjective).
Cuvintelor din această categorie le este caracteristic faptul că denotă nu obiecte individuale, ci clase de obiecte individuale. Clasele se determină pe baza unor proprietăţi care îndeplinesc un rol de „filtru" : proprietăţile ne permit să facem partiţia obiectelor din U în obiecte cărora li se poate aplica semnul respectiv şi obiecte cărora nu li se poate aplica (cf.  § ll.b. şi 11—1., 2., 3.).
^ Desemnînd prin „9e" proprietatea (ansamblul de proprietăţi) pe care le au obiectele la care se referă elev şi prin
70
71
„<pa" proprietatea pe care o au obiectele cărora li se aplică cuvîntul alb, vom spune că denotatul cuvîntului elev este [9J, iar denotatul cuvîntului alb este [<pa] (pentru notaţie, cf. 8 11.)..
In urma celor arătate, generalizînd, formulăm următoarea (schemă de) regulă:
15—3. Regulă de denotaţie pentru Pr. Dacă a este un semn care aparţine categoriei Pr, atunci
,®(«) =        Şi [<P«] e U. e. Denotate pentru functori
Avem în vedere în acest sub-paragraf functorii aparţinînd categoriilor 1°. TSF(PrB) Art1; 2°. TGF(PrB) : Art2, toţi, fiecare, orice; un, unii, nişte; 3°. S(T)f .'verbele intranzitive; 4°. S(t)ff(tsi).../tsn) ' verbele tranzitive; 5°. S(t)ff(prb) • copula a fi cu sens de incluziune (Cop) / 6°. S(t)ff(s ) : negaţia verbului (nu); 7°. SF(S)■: negaţia propoziţiei (nu este adevărat că, este fals că = NEG) ; 8°. SF(TSx, rsa) ' copula a fi cu sens de identitate (Copiă).
Functorii menţionaţi sub 3°., 4°. denotă mulţimi de obiecte.
Verbele intranzitive denotă mulţimi: un verb ca dormi denotă mulţimea obiectelor din U care au proprietatea ,,dormi", pe care o vom reprezenta prin <pd. Aşadar dormi denotă mulţimea [<pd], adică pe „acei x pentru care <pdx are loc".
Verbele tranzitive am putea spune că denotă mulţimi de şiruri ordonate de elemente din U caracterizate printr-o anumită relaţie. Astfel, putem spune că vedea denotă perechile ordonate de obiecte individuale <xv x2>, <yv y2>. . . care se află în „relaţia-vedea", pe care o vom reprezenta prin <pv. Şirurile <xx, x2>, <yx, y2> ... sînt perechile caracterizate prin faptul că relaţiile «pv(x1, x2), ^(y^ y2) . . . au loc. Spunem că perechile <xx, x2>, <yx, y2> etc. aparţin mulţimii denotate de vedea. Mai concret: în Ion vede pe Maria, Ion vede pe Gheorghe spunem că perechile de obiecte individuale c7m>,  <>i,aparţin mulţimii
denotate de vedea numai dacă relaţiile <pv(oi, crm), <pv(<Ji, crg) au loc.
în acelaşi fel ne putem reprezenta denotatul unui verb ca învăţa, care se referă la mulţimea şirurilor ordonate
de cîte trei termeni <xx, x2, x3>, <yx, y2, y3>,... caracterizate prin proprietatea învăţa. Dacă obiectele individuale sînt cri, crm şi ax (= o anumită lecţie), spunem că 9^, am, o-x) are loc şi că, prin urmare, şirul aif <jm, ax aparţine mulţimii denotate de învăţa.
Chestiunea se pune în acelaşi mod pentru verbele care exprimă relaţii între n termeni.
Se ştie că „proprietăţile'' pot fi considerate ca relaţii cu un singur termen. Aşadar mulţimea denotată de un verb ca dormi este un fel de caz special, în care n = 1.
Se ştie, de asemenea, că orice relaţie poate fi privită ca proprietate a unor elemente de a ocupa primul, sau al doilea, sau al n-lea loc în şirurile ordonate de elemente determinate de o relaţie cu n termeni; de exemplu, putem vorbi de „proprietatea de a ocupa locul 1 în şirurile de două elemente determinate prin relaţia 9V (= „vedea"), şiruri în care al doilea element este y" ; în acest caz proprietatea menţionată ne permite stabilirea mulţimii X = = {xj, x2, xk}, determinată de proprietatea „9V —, y" (= proprietatea de a fi în relaţia 9V cu y"). Verbele tranzitive exprimă o relaţie între „obiectele" denotate de subiect (primul termen al relaţiei) şi complement (e) (ceilalţi termeni ai relaţiei) ; vedea exprimă relaţia 9V dintre un subiect-^ şi un obiect (direct)-y: 9v(x, y) ; în momentul în care specificăm un anumit obiect, să spunem am ( = denotatul cuvîntului Maria), pe care îl substituim lui y (= al doilea termen al relaţiei 9V), putem vorbi despre proprietatea „9V —, o-m" (= proprietatea de a fi primul termen în relaţia 9V cu crm), iar, mai departe, putem vorbi despre „acei x care au proprietatea de a fi primul termen în relaţia 9V cu am"10. Această mulţime o vom reprezenta prin (/pv —, cm] sau, mai exact, dat fiind că am convenit că denotatul numelor proprii este o clasă cu un singur element determinată printr-o caracteristică individuală specificată, vom reprezenta aceeaşi mulţime prin [9^-, {<pm}].
în mod paralel, putem reprezenta mulţimea denotată de un verb ca dormi prin [9d(—)] (= „acei x care ocupă unicul loc al relaţiei 9d,,)«
. 10 Reghiş, 1981 : 20.
72
73
.în lumina celor discutate, putem formula următoarea (schemă de) regulă de denotaţie pentru functorii din categoriile de sub 3°., 4°.
15—4, Regulă de denotaţie (pentru functori de functori) de propoziţie. Fie a un element din Vi/. Dacă oc e
€=   S(t)f    SaU    a    <=    S(t)ff(tsi) ...,tsn) atunci     ®(a) =
= [9a —i, ..a^], unde n > 1.
Regula 15—4. arată că verbele (intranzitive şi tranzitive) au ca denotat o mulţime alcătuită din elementele din U care au proprietatea de a ocupa primul loc în relaţia 9a cu secvenţa de obiecte denotate de complement (e). în cazul verbelor intranzitive, relaţia <pa este l-ară (n = = 1) ; în cazul verbelor cu unul sau mai multe complemente, relaţia este n-ară (n > 1).
Ceilalţi functori enumeraţi la începutul acestui paragraf au denotate de un tip diferit. Vom numi denotatele din această categorie operaţii care se aplică denotatelor-mulţimi. înainte de a formula regulile de denotaţie pentru ceilalţi functori, vom defini aceste operaţii, pe care le vom simboliza prin semnul ca indexat cu un subscript.
1°. Operaţia G)sing (de singularizare). Pentru definirea acestei operaţii, vom introduce mai întîi notaţia {<pa}, după cum urmează:
15—5. Definiţie. Fie [<pa] mulţimea denotată de un semn, a, astfel încît a e PrB. Fie {x} o mulţime oarecare cu un singur element, x.
{9a} = Df[9a] f| (X}«
Definiţia 15—5. arată că {<pa} este o mulţime cu un singur element identică cu intersecţia dintre [<pa] şi o mulţime oarecare cu un singur element, anume {x}. Evident, mulţimea {cpa} nu este vidă decît atunci şi numai atunci cînd intersecţia [<pa] f) {x} nu este vidă, deci cînd există un y astfel încît y e [<pa] şi y = x. în caz contrar, {9a} este vidă (nu conţine nici un element).
Pe baza definiţiei 15—5., putem defini o operaţie o>sing după cum urmează:
15—6. Operaţia coSing. Fie a un semn oarecare din Vi,i. Dacă a <= PrB şi fD(a) = [<pa], atunci c£>sing(£D(a)) = = {9«}-
Operaţia 6)sing are, conform cu 15—6., efectul de a transforma o mulţime de forma [9a] într-o mulţime cu un singur element; deci de a transforma mulţimea „acelor
x care au proprietatea 9a" în mulţimea „acel unic x care are proprietatea <pa".
15—7. Operaţia <oneg- Fie a un semn din V^x sau o construcţie în Iy1, astfel încît a <= S(t)f > iar pentru a avem
®(«) = [9a~i,...,Xn]. ____
o)neg (©(a)) = ®(a)- = [9.—!,. • xn] Din 15—7. rezultă în mod clar că ooneg este o operaţie care, atunci cînd este aplicată denotatului unui semn sau unei construcţii aparţinînd categoriei S(t)f , transformă mulţimea denotată în complementara ei ( = mulţimea tuturor elementelor din U care nu fac parte din [<pa—-i,. . ., xj).
Definim, în sfîrşit, operaţia vidă, o0, după cum urmează :
15—8. Operaţia o)0. Fie a un semn din V^i sau o construcţie în IA
6)0(9(a)) -9(a).
Se observă că co0 este o operaţie care nu are nici un efect asupra denotatului căruia i se aplică. Această operaţie (vidă) este necesară pentru a da socoteală de sensul acelor functori care nu au un „sens" propriu-zis, ci au numai rolul de a „transfera" un semn dintr-o categorie într-alta.
După definirea celor trei operaţii, putem formula acum regulile de denotare pentru functorii care aparţin categoriilor TSF(PrB) , TGF(PrB) , S(t)f(Pr), S(t)fF(S(T)f) . înainte de a formula aceste reguli, vom stabili următoarea convenţie:
15—9. Convenţie, a. Notăm prin Qu seria functorilor Art2i fiecare, orice, toţi.
b. Notăm prin QE seria functorilor un, unii, nişte.
e. Notăm prin NEG negaţiile propoziţionale nu este adevărat că, este fals că.
Convenţia de mai sus se justifică prin aceea că functorii de sub a. au sensul unui cuantificator universal (arată că mulţimea denotată de semnul sau construcţia care urmează este luată în totalitatea ei), iar functorii de sub b. au sensul unui cuantificator existenţial (arată că mulţimea denotată de semnul sau construcţia care urmează nu este vidă). Putem interpreta convenţia de mai sus ca exprimînd faptul că elementele de sub a. sînt un fel de „variante fonetice" ale determinativului Qu, în timp ce elementele de sub b.
74
75
sînt un fel de „variante fonetice" ale determinativului QE. Cele două negaţii propoziţionale de sub e. pot fi interpretate şi ele ca „variante fonetice'' ale functorului NEG.
15— 10. Functori care denotă operaţii. Fie a un semri
din Vi,i.
a. Dacă a = Artv atunci ©(a) = coSing.
b. Dacă a = nu, atunci ©(a) = coneg.
c. Dacă a = Qu sau a = QE sau a = Cop, atunci ©(a) == = *V
Conform cu 15—10., vom spune că Artx are ca denotat operaţia cosing, nu are ca denotat operaţia coneg, iar Qtt, QE şi Cop au ca denotat operaţia vidă (sînt functori care nu modifică sensul elementelor cărora li se aplică).
Denotatul functorului NEG va fi definit mai departe, atunci cînd va fi definit denotatul propoziţiei. I*a fel şi denotatul functorului Copld.
§ 16. Denotatele construcţiilor ne-pro poziţionale. în acest paragraf vom stabili care sînt regulile care atribuie denotate construcţiilor care sînt constituenţi ai propoziţiei, fără a fi ele însele propoziţii. Regulile vor pune în evidenţă principiul „compoziţional" care guvernează sistemul semantic al propoziţiei. în conformitate cu acest principiu frege-an, sensul construcţiilor este funcţie de sensul elementelor care le constituie.
Vom defini mai întîi o operaţie coK, pe care o vom putea numi, eventual, operaţie de compoziţie. Această operaţie se aplică denotatelor atribuite (prin regulile de sub § 15.) semnelor constitutive ale unei construcţii. Rezultatul aplicării ei depinde de (a) tipul de denotat atribuit fiecăruia dintre semnele constitutive şi (b) categoria la care aparţine fiecare dintre semnele constitutive ale construcţiei.
16— 1. Operaţia cok. Fie <a, p> o construcţie oarecare în I,1; fie oo oricare dintre operaţiile cosiI1g, coneg, o)0 (definite sub 15-6., 7., 8.).
a. Dacă ©(a) = ca, atunci 60k(©(a),©((3)) ==xok(co,®(fc)) = co(©(a)).
|b. Dacă   <a,p> e PrE,   şi   p g PrB(    p , atunci
6)k(©(a),©((3)) - ©(a) fi ®(P).
c. Dacă <a,p> e S(t)f , P = <Pi,..pn> unde pentru orice i = 1,. . ., n, & <~ TS, iar a <= S(t)ff(tsij _|ts y atunci
76
<%(©(a), (©(pi),...,  ©(Pn)) =cok([9a-x, xj, (©(pt),
..-,®(Pn))) =  [<P«   -l(®(Pl)--- ®(PJ)«
Sub a. se arată că atunci cînd primul constituent ai construcţiei <a, p> are ca denotat o operaţie oarecare, cok determină aplicarea operaţiei. Aşadar, dacă în <a, p>, a = Artv atunci cok(6>sing,©(p)) = o>sing(©(p)) = {93} ; dacă
i        a = Cop, atunci G>k(co2, ©(P)) == cd0(®(£)) == ©(B).
I Sub b. se arată că cak realizează intersecţia mulţimii
denotate de PrB (substantiv) cu mulţimea denotată de PrB(prB)p(adjectiv). Deci dacă avem a = casă, p = înaltă, urmează că   (*k(®(casâ), §)(înaltă)) = @)(caşă) f] ®)(înal~
tă)= [9c] fi [<Pi]-
Sub c. se arată că, în cazul în care a este un verb tranzitiv, iar p un complement, operaţia cok face ca denotatul lui p (care este totdeauna în 1} un TS) să înlocuiască „variabila" din [9a —xx] cu denotatul lui p (deci cu o constantă), transformînd astfel expresia [9a—xx] în semnul unei mulţimi definite. De exemplu, pentru a = = vedea şi p = Maria, unde (vedea) = [9V—iJ x] şi ®( Maria) = {9m}, conform cu b., vom avea ^(^(vede), | §)( Mariaj) = ok([<pv—^ x],{9m}) = ' A[<Pv—i, . {<Pm}] I (= „acei x care au proprietatea de a fi în relaţia 9V cu
: (?.„}"); '
Mai departe, formulăm următoarea regulă de denotaţie
pentru construcţiile ne-propoziţionale.
16—2.  Megwlă de -.denotaţie pentru  construcţii ne-i        propoziţionale.  Fie <a,   p>   o  construcţie  astfel încît <a,p> <ee Caii şi Cat{ ^ S.
©«a, p» = 6)k(®(a), ®(p)). Comparînd regula 16—2» cu regulile de sub § 15., se poate observa că funcţia © asociază construcţiilor un denotat j        de un tip diferit de denotatul asociat semnelor din Vi/, anume operaţia cok. I^a rîndui ei, operaţia cok este de aşa natură, încît rezultatul aplicării ei este că denotatul construcţiilor care aparţin unei categorii anumite este de j        acelaşi tip cu denotatul semnelor (simple) care aparţin ( aceleiaşi categorii: dacă <a, p> aparţine categoriei TS,
[        atunci ©(<a, p» = {93}, care este un (denotat de acelaşi \        tip ( = mulţime cu un singur element) cu denotatul unui semn, y, care aparţine categoriei TS:  {9Y}. Denotatul unei construcţii care aparţine categoriei S(T)f este de acelaşi tip cu denotatul unui semn care aparţine aceleiaşi categorii,
i
I
77
anume o mulţime obişnuită (cu mai mult decît un singur element) ş.a.m.d.
§ 17. Adevăr şi  denotaţie;   valoare   de adevăr. Se
admite în general că predicatul „spune ceva despre" subiect. Prin urmare, conţinutul unei propoziţii ar fi ceea ce se spune despre subiect. Ceea ce se spune despre subiect se exprimă printr-o relaţie care stabileşte între cei doi constituenţi majori ai propoziţiei relaţia numită de unii cercetători11 predicaţie.
După cum rezultă din §§15., 16., subiectul unei propoziţii denotă fie o mulţime de forma [<pa], fie o mulţime cu un singur element, de forma {<pa}. De asemenea, predicatul denotă totdeauna o mulţime de forma [<pa — x, x2,. . ., xn] (unde n ^ 1).
în aceste condiţii, ceea ce „se spune" despre subiect sau relaţia stabilită prin predicaţie exprimă relaţia dintre cele două mulţimi.
Această relaţie poate fi:
(i) mulţimea denotată de subiect face parte în întregime din mulţimea denotată de predicat;
(ii) mulţimea denotată de subiect are cel puţin un element comun cu mulţimea denotată de predicat;
(iii) mulţimea denotată de subiect nu are nici un element în comun cu mulţimea denotată de predicat.
Relaţiile exprimate prin predicaţie pot să coincidă cu situaţia din lumea reală sau pot să nu coincidă. în primul caz spunem că predicaţia este adevărată, în cel de al doilea, că este falsă.
Se poate observa că putem decide dacă predicaţia dintr-o propoziţie ca Ion doarme este adevărată sau falsă numai cu condiţia de a şti ce denotă subiectul şi ce denotă predicatul şi ce relaţie ((i), (ii) sau (iii)) este stabilită prin predicaţie între cele două denotate. Invers: putem spune care este relaţia exprimată prin predicaţie numai dacă putem decide dacă propoziţia aici în discuţie conţine o predicaţie adevărată sau falsă.
11 Staţi, 1967: 145-147, 157; în special 158-159, 195, 210; pot fi găsite aici şi indicaţiile bibliografice de bază. Pană Dindelegan, 1974 : 12, 15 şi urm. introduce în reprezentarea structurală a propoziţiei simbolul MP cu explicaţia predicaţie".
Acesta este motivul pentru care considerăm că o propoziţie (asertivă) denotă condiţiile în care propoziţia respectivă este adevărată (sau falsă).
§ 18. Adevăr şi lumi posibile. în §8. am văzut că denotatele semnelor din variază în raport cu „lumile posibile" la care sînt raportate. în aceste condiţii, trebuie să admitem că relaţia de predicaţie conţinută de o propoziţie este şi ea în legătură cu „lumile posibile". Căci predicaţia exprimată într-o propoziţie nu este adevărată sau falsă în mod absolut, ci numai în raport cu o anumită stare de lucruri. Dacă raportăm propoziţia Ion doarme la o anumită stare de lucruri ( = lume posibilă), Wj, se poate întîmpla ca denotatul lui Ion să aparţină sau să nu aparţină „obiecter lor" din lumea respectivă. Se poate întîmpla ca, apa— ţinînd lumii Wi, denotatul cuvîntului Ion să facă sau să nu facă parte din mulţimea denotată de dormi. Dacă §)(Ion) nu face parte din lumea wif atunci propoziţia este falsă (este afirmată despre un obiect inexistent) ; în cazul în care face parte din w{ dar nu este membru al mulţimii denotate de predicat,^ predicaţia aceleiaşi propoziţii este, de asemenea, falsă. în schimb, aceeaşi predicaţie poate fi adevărată în raport cu o altă lume, Wj, în cazul în care ®(Ion) aparţine obiectelor din această „lume" şi, în acelaşi timp, este membru al mulţimii denotate de dormi.
Vom spune, prin urmare, că o predicaţie este adevărată sau falsă în condiţii specificate în raport cu o lume posibilă dată.
§ 19. Funcţia de valorizare ca denotat al propoziţiei, în acord cu cele discutate în § § 16., 17., vom încerca să precizăm, mai departe, ce anume denotă o propoziţie. Dacă acceptăm ideea că o propoziţie denotă o aserţiune şi că această aserţiune poate fi adevărată sau falsă în raport cu anumite condiţii, ni se pare destul de natural să spunem, într-o primă aproximare, că o propoziţie denotă adevărul sau falsul, în raport cu faptul dacă starea reală concordă sau nu concordă cu aserţiunea făcută de propoziţia respectivă.
Urmează de aici că o propoziţie are ca denotat „ceva" care poate avea două valori: adevărul sau falsul, în condiţii precis determinate. Acest „ceva" poate fi precizat spunînd că este o funcţie care asociază fiecărei propoziţii valoarea „adevărat" sau valoarea „fals" în dependenţă de
78
79
o condiţie determinată. Deoarece, aşa cum am arătat în § 18., adevărul sau falsul unei aserţiuni depinde de „lumea posibilă" la care este raportată propoziţia respectivă, va trebui să spunem că funcţia despre care am vorbit asociază fiecărei propoziţii valoarea „adevărat" sau valoarea „fals", în raport cu o lume posibilă şi în acord cu anumite condiţii.
în urma celor arătate, putem considera că ceea ce denotă o propoziţie este funcţia care asociază propoziţiei respective una dintre cele două valori de adevăr, prin raportare la o lume posibilă.
Aşadar, pentru a spune exact ce anume denotă o propoziţie va trebui (a) să definim mai întîi funcţia pe care am menţionat-o şi (b) să formulăm apoi regula de deno-tare.
Vom simboliza prin V funcţia care pune în corespondenţă o pereche, constituită dintr-o propoziţie şi o lume posibilă, cu unul dintre elementele A (= adevărat) sau F (= fals) care ambele aparţin mulţimii pe care o vom simboliza prin gT şi pentru care vom scrie ST — {A, F}.
Fie mulţimea tuturor propoziţiilor din 1/; prin W* simbolizăm reuniunea tuturor lumilor posibile. Funcţia
V va fi definită pe domeniul Sv X W*(= produsul mulţimilor S^i şi W*, adică mulţimea perechilor alcătuite din-tr-un element din S^i şi altul, din W*). Argumentele funcţiei
V vor fi deci perechi de forma <£, Wi>, unde £ este o propoziţie oarecare, iar Wi o lume posibilă. Valorile funcţiei sînt A sau F pentru care are loc A, F Q cT; aşadar V(5,Wl) e ST.
19—1. Funcţia de valorizare (V). Fie £ o propoziţie oarecare în L,1, de forma <a, p>, unde p <= S(tjf (== functor pentru propoziţii), iar a e T ( = termen); p poate avea forma p' sau <^<p'>>.
Pentru orice £ <s ELi şi orice Wi <= W*, V(£, Wj) = A sau V(£, Wi) — F dar nu amîndouă, în acord cu următoarele reguli:
A. Pentru a e TS
(i) V(£,Wi) = A ddacă există un y astfel încît y e € ©(a), y e ®(p) şi y e Wi.
(ii) V(£,Wi) = F ddacă pentru orice y, y ^ ©(a) sau y ^ ®(p) sau y ^ wi.
B. Pentru a s TG.
a. a - <Qtt<a'»
(i) V(?,Wl) = A ddacă (®(a') f| wi) C ®(P).
(ii) V(5,Wi) = F ddacă (®(a') f| wi) £ ®(P).
b. a = <QE<a'».
(i) V(iwi) = A ddacă (®(<x') f| wj) fi ®(P) ^ 0
(ii) V(^Wi) = F ddacă (©(a') fi ™i) fi ®(P) = 0-
C. Fie 5 o propoziţie de forma <Co^id <a,P>>, unde a, p e TS.
(i) V(?,Wi) = A ddacă ©(a) = (®(P) f| w0-
(ii) V(Lwi) = F ddacă ©(a) # (®(p) f| Wi). Conform cu A, o propoziţie ca Ion doarme este adevărată
numai în cazul în care intersecţia dintre o lume posibilă, wif mulţimea cu un singur element denotată de cuvîntul Ion şi mulţimea denotată de doarme nu este vidă, deci cînd 'există un y care să aparţină tuturor acestor mulţimi. Dacă nu există un astfel de y, propoziţia este falsă.
De observat că, în acord cu A., o propoziţie singulară (— o propoziţie al cărei subiect este un TS) este totdeauna falsă, în cazul în care denotatul termenului singular-subiect este vid (aceasta deoarece intersecţia mulţimii vide cu orice altă mulţime este egală cu mulţimea vidă). în acord cu A., o propoziţie ca Afrodită doarme nu poate fi decît falsă (în toate lumile posibile), întrucît mulţimea {<pa} denotată de cuvîntul Af rodită este vidă.
Sub B. se formulează condiţiile de adevăr pentru propoziţiile generale (= al căror subiect este un TG). Punctul a. are în vedere propoziţiile universale ( = subiectul este cuantificat cu Qu). Propoziţia este adevărată atunci cînd mulţimea denotată de subiect intersectată cu mulţimea reprezentată de o lume posibilă, Wi, este inclusă în mulţimea denotată de predicat. Deci: toţi elevii dorm este adevărată în Wi, numai în cazul în care elementele comune mulţimilor [cpe] şi Wi sînt membri ai mulţimii [<pd] ( = denotatul predicatului). Propoziţia este falsă atunci cînd această incluziune nu are loc, deci atunci cînd unii membri ai intersecţiei [<pe] H wi nu aparţin mulţimii [<pd] sau# cînd nici un membru al intersecţiei nu aparţine mulţimii [<pd].
Sub B.h. se formulează condiţiile de adevăr ^ pentru propoziţiile existenţiale (= subiectul este cuantificat cu •QE). O astfel de propoziţie este adevărată atunci şi numai atunci cînd intersecţia dintre mulţimea denotată de predicat şi intersecţia dintre. mulţimea denotată de subiect
SO
6 — Sens, adevăr analitic, cunoaştere
81
cu lumea posibilă la care propoziţia se raportează nu este vidă, deci cînd există cel puţin un obiect individual dm U care aparţine acestei intersecţii.
Aşadar, o propoziţie ca Unii elevi dorm este adevărată numai cu condiţia existenţei unui y, astfel încît acesta să fie membru al mulţimilor [<pe], Wi şi [cpd]. în caz contrar, propoziţia este falsă.
Sub C. se formulează condiţia de adevăr pentru propoziţiile^ de identitate. O astfel de propoziţie este adevărată numai în cazul în care mulţimea cu un singur element denotată de unul din termenii singulari este identică cu mulţimea cu un singur element denotată de cel de al doilea termen intersectată cu lumea posibilă la care este raportată propoziţia. Două mulţimi cu un singur element {x}, {y} sînt egale numai dacă x = y. Aşadar o propoziţie de identitate este adevărată atunci şi numai atunci cînd elementul aparţinînd mulţimii denotate de primul TS este identic cu elementul aparţinînd mulţimii denotate de cel de al doilea TS (aceasta, evident, cu condiţia ca cele două elemente să fie în acelaşi timp şi membri ai mulţimii wi). Aşadar o propoziţie ca Elevul este Ion este adevărată atunci şi numai atunci cînd există un x astfel încît x e {<pe}, există un y astfel încît y e {<pi} f] w{ şi x = y. în caz contrar (deci dacă nu există un astfel de x sau un astfel de y sau nici un astfel de x şi nici un astfel de y), propoziţia este falsă în wi.
înainte de a încerca să formulăm o regulă de denotaţie pentru propoziţii, vom da o formulare echivalentă pentru punctul B. al regulii 19—1. pe baza următoarei teoreme din teoria mulţimilor:
(i) Pentru oricare jdouă mulţimi, A, B :
A C B ddacă A H B 0 şi A C B ddacă A f| B - 0. Dacă în (i) facem A = ©(a) p| wf şi B = ®((3), obţinem :
(ii) (a)(©(a) D wi) C ®(P) ddacă (©(a) f|      f) ®(P) = 0.__
(b)(©(a) O Wi) C ®(P) ddacă (©(a) f) w,) f| ®(P) = 0-Pe baza celor cuprinse în (ii) putem reformula punctul B. din 19—1., după cum urmează:
19—V.B.  Funcţia  de valorizare.  Pentru orice a <= €= TG
a. a = <Qu<a'». _
(i) V(^Wi) = A ddacă (©(a') f| wj) f| ®(P) = 0
(ii) V(5,Wi) = F ddacă (®(a') f| Wi) fi ®(P) * 0-b. a - <QB<a ».
(i) V(^wO = A ddacă (©(a') f| Wi) fi ®(P) * 0
(ii) V(^Wi) = F   ddacă (©(a') f| w,) fi ®(P) = 0-
în cursul celor ce urmează, pentru diversele demonstraţii se va folosi alternativ regula de valorizare fie în forma 19—\.B., fie în forma 19—1'.B., în acord cu exigenţele impuse de o demonstraţie cît mai simplă şi mai intuitivă.
Avînd definită funcţia de valorizare şi ţinînd seama de cele discutate în §§17., 18., putem să spunem acum că denotatul oricărei propoziţii este o funcţie, anume funcţia V, care acordă propoziţiei una dintre valorile A sau F, într-o anumită lume posibilă, în acord cu regula 19—1. (sau 19—1'.). Formulăm deci următoarea regulă:
19—2. Regulă  de denotaţie  pentru propoziţie. Fie l
o propoziţie oarecare în L1.
Pentru orice l, ©(£) = V(£,Wi) e ST, în acord cu 19-1.
De observat că prezenţa elementului Wi ca argument al funcţiei V este de natură să expliciteze o trăsătură care, în uzul curent al limbii naturale, nu apare, de regulă, la „suprafaţă" ; este vorba de raportarea la o^ mulţime determinată de obiecte, care nu se face explicit, deşi mental, această raportare se face totdeauna. De exemplu, dnd spunem Ion doarme, avem în vedere un ansamblu de obiecte existente la un moment determinat, într-un punct determinat al universului (să spunem la 8 iulie, 1981, ora 17,45); de fapt, în Ion doarme se „subînţelege" completarea „azi, 8 iulie, 1981, ora 17,45". Faptul că această „completare" nu apare exprimată se explică prin aceea că circumstanţele (spaţiale şi temporale) ale unei aserţiuni la prezent sînt cunoscute'de către interlocutor fie din contextul situational (cînd interlocutorul este prezent), fie din contextul verbal (cînd interlocutorul este absent). Faptul că o determinare de felul celei menţionate rămîne, în majoritatea cazurilor, neexprimată oferă posibilitatea de a face o aserţiune adevărată şi printr-o propoziţie ca Ion doarme şi prin propoziţia Ion nu doarme, deci prin propoziţii care, aparent, se referă la circumstanţe identice : „prezentul" ; în fond, cele două propoziţii, în măsura în care pot fi accep-
82
83
tate ca fiind ambele adevărate, fac aserţiuni cu privire la stări de lucruri diferite (deci cu privire la „lumi posibile" diferite). Prezenţa elementului Wi ca argument al funcţiei V, denotate de o propoziţie, este de natură să elimine ambiguitatea inerentă oricărei forme „prescurtate" şi, în acelaşi timp, „obişnuite" a propoziţiei. Se poate face, în sensul celor arătate, o analogie între rolul pe care îl are prezenţa elementului Wi ca argument al funcţiei V denotat de o propoziţie oarecare şi rolul indexării folosit de lexicografi pentru distingerea omonimelor: broască1, broască2, casă1, casă2 etc.: în ambele cazuri avem a face cu situaţii în care aceeaşi expresie lingvistică se referă la realităţi distincte.
în ce priveşte propoziţiile negate, trebuie să avem în vedere^ că acestea sînt formate cu functorul NEG ( — nu este adevărat că . .., este fals că. . .) şi că functorul aparţine categoriei Sf(s) , adică formează propoziţii din propoziţii. Prin urmare, o propoziţie negată, ca specie de propoziţie,, cu o anumită structură, trebuie să aibă, în mod firesc, un denotat identic cu al oricărei propoziţii, adică funcţia V. Rămîne numai ca aceasta să atribuie valori de adevăr specifice, în raport cu structura specifică a propoziţiei negate. După cum se ştie, negaţia face parte dintre aşa-numitele „funcţii de adevăr", adică funcţii care atribuie o anumită valoare de adevăr construcţiei, în raport cu valoarea de adevăr a constituenţilor13, O propoziţie negată este adevărată atunci cînd propoziţia căreia i'se aplică functorul de negaţie este falsă şi este falsă, atunci cînd propoziţia căreia i se aplică functorul este adevărată. Spre exemplu, propoziţia Nu este adevărat că Ion doarme este adevărată ddacă Ion doarme este falsă şi este falsă ddacă Ion doarme este adevărată.
Definim, în continuare, denotatul functorului NEG după cum urmează:
19—3. Begulă de denotaţie pentru negaţia propoziţiei» Fie l o propoziţie de forma <NEG<£'», unde £' este o propoziţie.
V«NEG<^»,Wi) = A ddacă V(5',Wi) = F ~ V«NEG<0>,Wi) =[F ddacă V(£',Wi) = A.
12 Vasiliu, 1978: 64.
în continuare, formulăm regula de denotaţie pentru propoziţia negată:
19—4. Regulă de denotaţie pentru propoziţia negată. Fie £ o propoziţie oarecare.
Dacă l are forma <NEG<0> (unde % este ° Pro" poziţie), atunci ®(Q■= V(£,wi) = V«NEG<^»,wi) <e <== ST în acord cu 19—3.
Se poate observa cu uşurinţă că regula 19—4. nu este indispensabilă: dacă 19—3. este formulată, atunci din 19—1. si 19—3. rezultă, în mod evident, 19—4. Am formulat totuşi regula 19—4. ca regulă independentă pentru mai multă claritate.
Pentru a clarifica semnificaţia regulilor 19—3., 4. vom analiza următoarele două exemple:
"""""Să. presupunem că propoziţia Ion doarme este falsă într-o lume, w4. Aşadar în această lume are loc
(i) V((Ion] doarme},= F.
în acord cu 19—\.A.(i), urmează că:
(ii) Pentru orice x, x ^ ®(Ion) sau x & ®(dormi) sau
X f£ Wi.
în aceste condiţii
(iii) V((Nu este adevărat că (Ion doarme}}, Wj) = A. înŢcazul în care are loc
"""(ivT există  un   x   astfel   încît x <= Q)(Ion)   şi x e e ^(dormi) şi x e w4, urmează că
(v) V((Ion doarme}, w{) = A,
iar pentru (Nu este adevărat că(Ion doarme}} are loc
(vi) V{(Nu este adevărat că(Ion doarme}},^ = F, conform cu 19—3.
§ 20. Consideraţii finale. încheiem acest capitol cu unele consideraţii şi precizări privitoare la sistemul de concepte pe care le-am introdus. Aceste consideraţii vor fi de natură să dea un răspuns la întrebările formulate în § 3.? cu privire la „natura" sensului după cum, cel puţin în intenţia noastră, sînt de natură să dea o motivare modului — prezentat aici — de abordare a problemei sensului.
1°. La întrebarea dacă sensul este un obiect sau o clasă de obiecte (cf. § 3., 1.), trebuie ^să răspundem, în urma celor arătate, după cum urmează.
84
85
într-un anumit fel, anume cel strict formal, putem spune că sensul este o clasă, mai exact o mulţime de obiecte din U; în cazurile în care un semn se referă la un s i n g u r obiect (nume proprii, pronumele eu, tu etc.), aceste obiecte sînt considerate, în teoria prezentată aici, ca mulţimi cu un singur element. De exemplu, denotatul semnului Ion este mulţimea {<pIon} = {y}, iar denotatul semnului creion este mulţimea [<pc].
Acest răspuns nu este însă foarte exact. în primul rînd, din cele arătate rezultă că o întrebare de felul celei la care ne referim se bazează pe o simplificare nemotivată a lucrurilor; elementele teoretice introduse în acest capitol se bazează pe/şi intenţionează să capteze faptul că la semne sau construcţii de natură distinctă corespund denotate (= sensuri) aparţinînd la tipuri distincte: numelor proprii le corespund mulţimi cu un singur element, numelor comune le corespund mulţimi cu mai multe elemente; altor semne le corespund operaţii care se aplică unor denotate (sensuri) : este cazul unui cuvînt ca nu etc.; construcţiilor în care intervin semne care denotă operaţii le corespunde rezultatul aplicării operaţiilor, iar acest rezultat este tot o mulţime din U, dar'cu un caracter mai complex etc.
Teoria prezentată mai sus pune în evidenţă tocmai faptul că, în ce priveşte natura denotatului, „obiect sau clasă" nu este o alternativă reală; teoria are ca scop să introducă o reprezentare mai fină a denotatului, adică să facă distincţii mai nuanţate decît cele avute în vedere de alternativa menţionată.
2°. I^a întrebarea dacă sensul (== denotatul, în terminologia adoptată) este de natură obiectuală sau conceptuală, trebuie să răspundem precizînd că teoria prezentată este concepută în aşa fel încît să fie independentă de această distincţie. Ceea ce considerăm că este denotat al unui semn este fie o mulţime definită printr-o proprietate: j>J este mulţimea constituită din „acei x care au proprietatea ya", fie o mulţime cu un singur element definită prin indicarea unei proprietăţi care caracterizează un obiect unic: {<pa}, fie, în sfîrşit, o operaţie asupra denotatelor, ceea ce corespunde la o anumită relaţie între mulţimile definite, aşa cum am arătat. Altfel spus, denotatele sînt mulţimi cărora le este specificat elementul definitoriu. Eventual, putem considera că [<pa], atunci cînd intersectează
o lume posibilă, wiy reprezintă clasa de valori ale funcţiei <pa pentru argumentul w{ (care, la rîndui său, este valoarea funcţiei A pentru argumentul i <= I, vezi mai sus 12—1.). în acest fel putem stabili o relaţie între tipul de semantică pe care îl descriem aici şi semanticile de tip intensional (Montague; Cresswell; D. Lewis)13. Putem spune că, în conformitate cu cele arătate în acest capitol, denotatul este şi un obiect (sau mulţime de obiecte) şi o entitate de natură conceptuală (un element prin care se obţine partiţia obiectelor din U în obiecte care aparţin şi în obiecte care nu aparţin mulţimii respective). în orice caz, distincţia privitoare la natura conceptuală sau obiectuală a denotatului nu este considerată relevantă în acest capitol.
Opoziţia obiect(e)/concept făcută în raport cu sensul ne duce la distincţia extensiune/intensiune. Conform cu cele arătate aici sub 2°, trebuie să precizăm că, în teoria semantică din acest capitol, sensul (denotatul) nu este conceput nici ca entitate extensională, nici ca entitate intensională. în interiorul acestei teorii extensiunea şi intensiunea sînt considerate echivalente (cf. 11— 3.). Tipul ăe semantică prezentat în acest capitol nu este nici extensio-nal (=denotatele sînt extensiuni), nici intensional ( = denotatele sînt intensiuni) ; vom spune că entităţile ^ denotate au un caracter neutru în raport cu această distincţie. Teoria dezvoltată aici este de tipul celei formulate în Carnap14, adică o semantică independentă de distincţia extensiune/intensiune.
în măsura în care o astfel de teorie „neutră" se poate construi şi în măsura în care în termenii unei astfel de teorii se pot capta acele aspecte semantice care par a face necesară distincţia între intensiune şi extensiune, se poate Spune că precizarea naturii intensionale sau extensionale a sensului poate fi considerată ca o sarcină care se situează dincolo de limitele unei teorii semantice. Altfel spus, o teorie semantică nu este obligată să răspundă la o întrebare de felul celei din § 3., 2.
3°. în ce priveşte statutul ontologic al sensului (cf. §3., 3), trebuie spus că acest statut nu rezultă din teoria prezentată, ci exclusiv din interpretarea ei.
13 Vezi nota 2 ; o bună explicaţie a felului în care funcţiile sînt luate ca intensiuni se găseşte la D. I^ewis, 1970 ; Partee, 1975.
14 Carnap, 1960 : 153—157 ; cele prezentate în acest capitol reprezintă o dezvoltare a ideii schiţate în Vasiliu, 1980.
86
87
Evident, atunci cînd spunem că un cuvînt ca creion are ca denotat mulţimea [<pc] şi că mulţimea [<pc] aparţine domeniului (U) spunem, în mod implicit, că mulţimea [<pc] face parte dintre obiectele realităţii despre care ,,se vorbeşte" cu ajutorul limbajului 1}.
Aceasta nu înseamnă însă că mulţimea [cpc] există în acelaşi fel în care spunem că există individul corespunzător numelui Ion. Dacă acest individ poate fi „indicat" ca obiect al realităţii, mulţimea [<pc] nu poate fi indicată ca mulţime ; ea „există" numai prin obiectele care îi aparţin, în acelaşi fel, adică exclusiv prin obiecte individuale, există şi proprietatea <pc prin care „delimităm" mulţimea [cpc] de alte mulţimi. Mulţimea [<pc] trebuie înţeleasă ca rezultat al unui proces de abstragere: vorbim de o mulţime [<pc] în măsura în care putem identifica o serie de indivizi cu o proprietate identică, <pc, sau cu proprietăţi identice. „Existenţa" denotatului ca mulţime nu este diferită de „existenţa" oricărei mulţimi A, despie care un matematician spune că „aparţine domeniului", A c= U. Dacă este să vorbim de„angajare ontologică", în sensul lui Quine, în a admite existenţa unor obiecte cum sînt clasele sau proprietăţile, atunci semanticianul nu este „angajat ontologic" în mai mare măsură decît matematicianul care vorbeşte despre mulţimi. Aşa cum am căutat să precizăm în §§ 4.-6., dacă este să vorbim de angajare ontologică în cazul în care admitem că anumite semne au ca denotat mulţimi, această angajare nu este a semanticianului, ci a colectivităţii care foloseşte un anumit limbaj, în care se poate vorbi nu numai despre obiecte individuale mai mult sau mai puţin concrete, ci şi despre colecţii de obiecte, sau în care, cu acelaşi semn ne putem referi nu numai la un obiect ci, în mod „uccesiv, la obiecte care aparţin numai unei anumite categorii.
Se poate observa că, pusă în aceşti termeni, problema depăşeşte cadrul semanticii (care studiază relaţia semn-denotat) şi se situează în domeniul teoriei cunoaşterii şi al filozofiei limbajului.
într-un mod mai relevant pentru semantică, problema statutului ontologic al denotatelor se poate pune în termenii următori.
în teoria mulţimilor, se presupune că mulţimile sînt bine determinate, fie prin definiţie, fie prin enumerare, adică se presupune că mulţimile sînt de aşa natură încît,
pentru orice element al domeniului se poate decide dacă aparţine sau nu aparţine unei mulţimi date. Problema care se pune este dacă mulţimile-denotat, de forma [<pa], sînt mulţimi bine definite, în sensul indicat mai sus. în legătură cu această problemă sînt două aspecte de discutat:
(a) Dacă situaţia reală este într-adevăr aceea în care, dat fiind un anumit cuvînt, a, într-o limbă ca I,1, se poate decide, pentru orice element x al domeniului, U, dacă cuvîntul a se poate sau nu se*poate întrebuinţa în legătură cu x. în cazul în care răspunsul este afirmativ, vom spune că mulţimile denotate de semnele limbii respective sînt mulţimi bine definite, în sensul teoriei mulţimilor; în cazul în care răspunsul este negativ, adică în cazul în care există cuvinte în legătură cu care nu putem decide dacă se pot referi la un obiect x sau nu, va trebui să admitem că mulţimile de forma [9«], denotate de semnele din I/, nu sînt sau cel puţin nu sînt toate mulţimi bine definite.
(b) în cazul în care spunem că [cpa] este mulţimea de-denotată de oc şi în cazul în care [<pa] este bine definită, în sensul teoriei mulţimilor, proprietatea sau setul de proprietăţi, 9a, poate juca în mod efectiv rolul de „filtru", adică poate servi în mod efectiv ca unică bază pentru partiţia univocă a elementelor din U în elemente care aparţin şi elemente care nu aparţin mulţimii U ?
în legătură cu (a), se poate spune că deoarece experienţa lingvistică a vorbitorilor este limitată şi posibilităţile de observare directă a uzului lingvistic de către cercetători sînt limitate, cel mai prudent lucru este să considerăm că nu se poate şti în legătură cu fiecare element, x, din U dacă aparţine sau nu aparţine mulţimii de obiecte denotate de un cuvînt anumit, a. Aceasta deoarece, în ce priveşte pe vorbitorii limbii 1/, nici unul nu este în măsură să cunoască toate obiectele din U, iar în ce-1 priveşte pe semantician, deoarece el nu poate fi niciodată în posesia unei „liste" a tuturor întrebuinţărilor cuvîntului a (cf. cap. II §§4,—-6.).
Ceea ce semanticianul poate spune, pe baza observaţiei sale principial limitate este că există obiecte în U, anume cele cu care vorbitorul este destul de bine familiarizat, despre care acesta ştie cu siguranţă dacă pot sau nu pot fi denumite cu cuvîntul a, în cazul în care cuvîntul a îi este cunoscut. în acelaşi timp, semanticianul poate presupune, din principiu, că poate exista un obiect, x, din U, despre care un vorbitor să nu ştie dacă poate fi desemnat
88
89
cu un anumit cuvînt, a, chiar dacă vorbitorul cunoaşte perfect cuvîntul. De exemplu, semanticianul poate fi sigur că un vorbitor al limbii române (sau un vorbitor al fragmentului L1) va şti cu siguranţă să folosească cuvîntul pasăre în legătură cu o găină, cu o raţă, cu o vrabie sau cu un porumbel, dar poate presupune că există vorbitori care n-au văzut niciodată un liliac şi care, atunci cînd l-ar vedea pentru prima oară, n-ar şti dacă cuvîntul pasăre poate fi folosit în legătură cu acesta (absenţa penelor ar justifica ezitarea, după cum prezenţa aripilor ar justifica înclinarea de a-1 folosi).
Concluzia celor arătate este că situaţia reală, comportamentul lingvistic al vorbitorilor şi cunoştinţele pe care semanticianul le are asupra comportamentului lingvistic, ne determină să spunem că mulţimile despre care am presupus că sînt denotate ale semnelor din 1/ (ca şi din orice altă limbă, de altfel) nu satisfac condiţia de a fi bine determinate.
în aceste condiţii, cercetătorul face ipoteza că există cel puţin un vorbitor ideal şi că acest vorbitor cunoaşte toate obiectele din U (—universul de discurs) şi toate cuvintele limbii I/, în aşa fel încît, pentru orice' cuvînt, a, şi orice obiect, x, din U, poate să decidă dacă a poate fi folosit în legătură cu x sau nu poate fi folosit. Cu condiţia ca această ipoteză să fie acceptată şi numai cu această condiţie, se poate considera că mulţimile denotate de semnele din L1 sînt mulţimi bine determinate.
Bazat pe această ipoteză, fragmentul de teorie semantică formulată în acest capitol reprezintă nu o teorie care captează în mod direct faptul lingvistic concret, ci o teorie care aproximează faptul lingvistic. în fond, această teorie dă socoteală de un obiect idealizat.
în cazul în care vrem să realizăm o aproximare mai îină a obiectului, va trebui să ne servim de un aparat conceptual uşor modificat: va trebui să admitem că mulţimile denotate nu sînt mulţimi ordinare ci mulţimi vagi.u în aceste condiţii, dacă A este o „mulţime vagă", atunci
15 Pentru lămurirea ideii de „mulţime vagă" (engl. fuzzy set) vezi Moisil, 1975: 13 — 14, care foloseşte termenul de „mulţime nuanţată"; o astfel de mulţime poate fi asociată unui predicat (logic); I^akoff, 1973, utilizează conceptul de "fuzzy concept" atunci cînd discută (în termenii unei logici polivalente) unele aspecte ale semanticii limbajului natural; în Vasiliu, 1981, mulţimile vagi sînt utilizate pentru descrierea unor sensuri figurate.
90
se poate spune despre orice x din U nu numai că aparţine sau nu aparţine mulţimii A, ci şi că x „aparţine mai mult decît y" mulţimii A sau că x „aparţine mai mult sau mai puţin" mulţimii A sau că x „aparţine aproape mulţimii A, dar nu aparţine cu adevărat" etc.
în ce priveşte punctul (b) de mai sus, trebuie să spunem că proprietatea sau setul de proprietăţi care se asociază unei mulţimi de forma [<pa], deci proprietatea <pa nu este nici ea de natură să asigure o partiţie a tuturor elementelor domeniului U în elemente care aparţin şi care nu aparţin mulţimii [cpj. Interpretarea concretă a ceea ce se simbolizează prin cpa este, după cum arătam în § 7.C., fie o definiţie lexicografică de tipul celor existente în dicţionarele unilingve, fie un cuvînt dintr-o altă limbă considerat ca avînd exact acelaşi sens cu cuvîntul din limba supusă analizei, fie, în sfîrşit, un cuvînt sau o expresie dintr-un limbaj total sau parţial artificial, cum ar fi limbajul diverselor ştiinţe (ar fi, de ex., numele ştiinţific din zoologie şi botanică al animalelor şi plantelor, definiţia culorilor în termeni  de frecvenţă  a  undelor etc.).
Pentru un moment, vom spune doar că ceea ce convenim să reprezentăm prin <pa nu joacă efectiv rolul de „filtru" şi că rolul elementului definitoriu al mulţimilor nu este decît tot acela de aproximare. Vom clarifica acest aspect sub punctul imediat următor, deoarece problema se leagă de acesta.
4°. Denotatele de forma [<pj au rolul de a delimita mulţimea de obiecte în legătură cu care este idilizat un semn, a. Concret: dacă [<pc] este denotatul cuvîntului creion, [<Pc] reprezintă mulţimea de obiecte din U în legătură cu care poate fi folosit cuvîntul creion. Dacă x [<pc], atunci o construcţie de forma acest creion se poate folosi în legătură cu x; dacă x & [<pc], atunci acest creion nu poate fi folosit în legătură cu x. Dacă pe masa mea există un număr de obiecte dintre care unele sînt roşii, o propoziţie ca unele creioane sînt roşii poate fi folosită în legătură cu obiectele de pe masă, cu condiţia ca cel puţin unul dintre obiectele de pe masa mea care are culoarea roşie, x, să aparţină mulţimii [<pc] ; dacă nici unul dintre obiectele roşii'de pe masă nu satisface condiţia x e [<pc], propoziţia nu poate spune ceva adevărat despre obiectele roşii de pe masă.
91
Am arătat însă (cf. § 6., şi aici sub 3°.) că mulţimea obiectelor în legătură cu care un semn, a, este folosit nu poate fi, din principiu, specificată, întrucît semanticianul nu poate avea acces decît la un număr limitat de întrebuinţări ale cuvîntului, a, oricît de mare ar fi acest număr. Prin urmare, dacă spunem că un cuvînt, a, este folosit numai în legătură cu obiectele care aparţin mulţimii [cpa] trebuie să avem în vedere că [<pa] reprezintă, de fapt, o mulţime definită exclusiv pe baza uzului cunoscut al unui cuvînt, nu al uzului, pur şi simplu (aceasta deoarece fiecare nou uz al unui cuvînt> oc, poate să se facă în legătură cu un alt obiect — sau alte obiecte — diferit de toate celelalte obiecte în legătură cu care cuvîntul a fost întrebuinţat în ocaziile înregistrate de către semantician).
Primul fapt pe care trebuie să-1 reţinem este deci următorul: prin simpla ipoteză pe care o facem spunînd că „semnul oc se referă la obiecte din clasa [<pa]" şi nu că „semnul oc în întrebuinţările cunoscute pînă acum s-a referit totdeauna la obiectele din mulţimea [<pa]" se trece din domeniul concret, la o anumită idealizare a situaţiei: se consideră că, ştiind că a s-a referit, în întrebuinţările cunoscute, la obiectele xv x2 ..., xn, putem spune, pentru oricare obiect xn+1 din U daca a se poate sau nu se poate referi la el.
După cum se poate observa, această „idealizare" este legată de cele arătate sub 3°.(a): se are în vedere nu un vorbitor real, ci un vorbitor ideal, care pentru orice x din U, poate decide dacă un cuvînt, a, îl poate sau nu-1 poate numi. Aproximarea, în termenii discutaţi sub acest punct, constă în însăşi admiterea faptului că putem determina uzul unui cuvînt printr-o mulţime de obiecte, adică prin admiterea faptului că putem spune: „a se foloseşte în legătură cu oricare dintre elementele mulţimii [<pa] şi numai în legătură cu ele" (căci, aşa cum am văzut, în realitate, [<pa] nu poate fi determinată, întrucît „mulţimea tuturor obiectelor în legătură cu care este folosit oc" se construieşte în permanenţă, prin fiecare nouă folosire a semnului a).
Al doilea moment al aproximării constă în actul de a defini mulţimea [cpj printr-o proprietate sau un set de proprietăţi, <pa (după ce, ca prim moment al aproximării, am admis existenţa unei astfel de mulţimi, ca [<pa]) : această proprietate, cpa, care defineşte mulţimea [cpa]  are un
caracter ipotetic (şi teoretic), în sensul că „existenţa* ei depinde în întregime de faptul că am postulat existenţa unei mulţimi [9J, care este mulţimea tuturor obiectelor din U la care oc se referă sau s-a referit sau se poate referi (în viitor) şi că asumînd existenţa unei mulţimi, [<pa], facem ipoteza că această mulţime se poate defini nu nnmai prin enumerare, ci şi prin altceva. Ceea ce reprezentăm, în interiorul teoriei adoptate aici, prin cpa este tocmai elementul de idealizare referitor la comportamentul lingvistic al vorbitorilor, de care vorbeam sub 3°. (a): este acel „ceva" de care dispune, prin ipoteză, un vorbitor ideal şi care îi permite să decidă pentru orice x din U şi un anumit cuvînt, a, dacă oc se poate sau nu se poate referi la x. Acest „ceva", cu rol de „filtru" poate fi interpretat concret ca „definiţie lexicografică", ca „echivalent" într-o altă limbă, ca „imagine" pe care vorbitorul o are despre obiectele la care se poate referi prin oc ş.a.m.d.
Observaţiile făcute sub acest punct sînt de natură să precizeze raportul dintre un denotat (de forma [cpj) şi uzul lingvistic: denotatul de această formă reprezintă o aproximare a uzului.
în acord cu cele arătate sub 3°., dacă în loc de mulţimi de tipul [9a] am decide să folosim „mulţimi vagi", am obţine o aproximare mai nuanţată a uzului, în sensul că am putea da socoteală de faptul că mulţimea de obiecte în legătură cu care se foloseşte un cuvînt, oc, nu poate fi în mod exact delimitată.
în acelaşi timp, cele discutate aici sub 4°. sînt de natură să precizeze statutul ontologic al elementului 9« (cf. aici mai sus, 3°. (b)): 9a reprezintă acea capacitate ipoţetică^a unui vorbitor ideal de a face partiţia obiectelor din U în obiecte care aparţin mulţimii [<pa] şi obiecte care nu aparţin acestei mulţimi.
Observaţiile de sub 1°. —4.° au rolul de a preciza modul în care teoria schiţată în acest capitol poate să ofere unele clarificări în legătură cu chestiunile formulate în § 3., 1°. -4°.
înainte de a încheia acest capitol, considerăm că mai sînt necesare următoarele două precizări.
5°. Dat fiind că, aşa cum am subliniat aici sub 2°., entităţile de forma [9J nu sînt nici extensiuni, nici intensiuni, ci sînt şi extensiuni şi intensiuni, se poate spune că o teorie care acceptă denotate de această formă, deci o
92
93
teorie neutră cu privire la distincţia intensiune/extensiune, este capabilă să ofere clarificări de natura celor de sub 1°. -4°.
6°. După cum a arătat în mod justificat Tarski16, conceptul de adevăr nu poate fi definit decît în raport cu un limbaj bine determinat prin reguli explicite. în acord cu acest principiu, a fost necesar să precizăm care este natura entităţilor denotate. Aceste entităţi sînt mulţimi (în accepţia matematică a termenului). Numai în măsura în care acceptăm ideea că semnele din 1/ denotă mulţimi, putem formula condiţiile de adevăr ale unei propoziţii aşa cum am făcut-o în §19., adică în termeni de relaţii între mulţimi. Mai departe, în măsura în care ideea de mulţime ca denotat al unui semn presupune o idealizare a uzului concret al limbii, în aceeaşi măsură valoarea de adevăr ca denotat al propoziţiei presupune o idealizare a uzului concret al limbii.
PARTEA A II-A
Adevăr logic şi adevăr analitic (L-concepte şi A~coneepte)
16 Vezi noi a 1.
Capitolul IV ADEVĂR LOGIC (L—CONCEPTE)
§ 21. Consideraţii introductive. în acest capitol ne ocupăm de o serie de proprietăţi semantice care nu decurg din natura concretă a denotatelor (adică, să spunem, din faptul că semnul creion are denotatul [cpc] şi semnul roşu are denotatul [<pr]), ci exclusiv din faptul că semnele aparţin la o anumită categorie şi din regulile de folosire a semnelor. Altfel spus, proprietăţile de care vom vorbi se pot determina nu prin intermediul cunoaşterii denotatelor concrete, ci exclusiv prin cunoaşterea regulilor. Relevanţa lingvistică a acestor proprietăţi va fi pusă în evidenţă.
§ 22. Semne descriptive şi semne logice. în termeni sistemului semantic descris în capitolul precedent, se poti obţine o serie de caracterizări semantice ale semnelor şi ale combinaţiilor de semne (propoziţii) în limbajul luat în considerare, anume I/.
începem prin a introduce o distincţie fundamentală între semne.
Există semne (dintre cele discutate în capitolul precedent) a căror semnificaţie se specifică prin referire la universul U : semnificaţia lui creion se determină prin indicarea obiectelor din U care alcătuiesc mulţimea denotată de cuvîntul respectiv ; eventual, putem spune că semnificaţia unui cuvînt ca creion se poate clarifica prin exemple de obiecte reale.
Există însă semne dintre cele discutate în capitolul precedent care denotă ceva ce nu este un obiect sau clasă de obiecte din U, ci un element care nu este nimic altceva decît ceea ce rezultă din simpla definiţie în interiorul sistemului. Un exemplu suficient de clar în acest sens ni se pare a fi denotatul negaţiei (fie a propoziţiei, fie a predicatului), în realitate (adică în U, universul discursului) nu există nici obiecte, nici mulţimi care să corespundă lui
i nu sau expresiei nu este adevărat că, aşa cum există obiecte j       (sau    mulţimi  de   obiecte)    care   corespund semnului
i creion.
\ Ceea ce denotă negaţia propoziţiei este o funcţie care
se defineşte într-un anumit fel (cf. mai sus 19—3.? 4.). Ceea ce numim negaţie a verbului este o operaţie pe care o definim într-un anumit fel (cf. mai sus 19—1.). Aşadar NEG şi nu denotă ceea ce nu poate fi specificat în nici [      un fel altul decît printr-o definiţie din sistemul semantic |      pe care îl avem în vedere şi pe care îl construim într-un anumit fel. NEG are ca denotat funcţia V care atribuie propoziţiei negate una dintre valorile A sau F, în raport cu valoarea de adevăr a propoziţiei căreia îi este prefixată negaţia, cf. 19—4. Dar ne putem imagina şi o altă modalitate de definire a acestei funcţii sau chiar şi altceva decît o funcţie, ca denotat al acestui semn. La fel, am consi-j      derat ek nu denotă o operaţie, coneg, care, aplicată unui de-|      notat, care, la rîndui său, este o mulţime, are ca rezultat |      complementul mulţimii respective. Ne putem însă imagina |      şi o altă modalitate de a defini denotatul acestui cuvînt j      (vezi, de exemplu, modul în care se defineşte negaţia în diver-!      sele gramatici de orientare tradiţională sau structurală). De fapt, am avut posibilitatea de a defini, aşa cum am definit denotatul lui nu, numai în măsura în care am decis să utilizăm în formularea regulilor semantice aparatul conceptual al teoriei mulţimilor.  în afara acestui cadru conceptual — încă o dată: ales prin decizie — o astfel de definiţie n-ar avea nici un sens.
în aceiaşi termeni se poate discuta şi natura denotatului fixat pentru functorii din clasa Q (cuantificatorul universal şi existenţial). Ceea ce am spus că denotă un cuvînt ca toţi nu este altceva decît o regulă prin care se spune că o mulţime căreia i se aplică o anumită operaţie, este inclusă într-o altă mulţime, în cazul în care prima mulţime este denotatul unui substantiv, iar cea de a doua este denotatul grupului-predicat.
Există aşadar semne al căror denotat se defineşte prin J referire la universul discursului şi semne al căror deno-I tat se defineşte în mod exclusiv prin anumite convenţii | sau reguli ale sistemului. Spunem că semnele din prima j categorie sînt semne descriptive, iar cele din a doua categorie sînt semne logice.
96
7 — Sens, adevăr analitic, cunoaştere
97
Convenim ca uneori să folosim şi termenul de descriptor , pentru a ne referi la un semn descriptiv sau la o parte dintr-o construcţie alcătuită din semne descriptive.
Numim constituent sau constituenţi descriptiv(i) ai unei construcţii (eventual construcţia poate fi o propoziţie) acei constituenţi ai propoziţiei care sînt semne descriptive. Numim CONSTITUENT sau CONSTITUENŢI logic(i) ai unei construcţii acei constituenţi care sînt semne logice.
în cele ce urmează ne vom limita la o definiţie prin enumerare a celor două clase de semne:
a) semne logic^e : Qu, QE, Artx,   NEG şi nu;
b) semne descriptive : toate semnele din care nu sînt semne logice.   ■ ■■■<...
§ 23. Proprietăţi logice ale propoziţiilor (L-eoneepte). în acest paragraf ne ocupăm de următoarele proprietăţi: L-adevăr (adică proprietatea unor propoziţii de a îi adevărate în toate lumile posibile, independent de natura constituenţilor lor descriptivi; adevărul în toate lumile posibile poate fi determinat în cazul acestor propoziţii în mod exclusiv pe baza regulilor sistemului) ; L-implicaţie (adică acea proprietate care constă în faptul că două propoziţii sînt astfel încît, în orice lume posibilă, dacă una dintre ele este adevărată, cea de a doua este, de asemenea, adevărată/independent de natura constituenţilor descriptivi ai celor două propoziţii) ; L-eehivalenţă (adică acea proprietate care constă în faptul că două propoziţii au aceeaşi valoare de adevăr, identică în toate lumile posibile, independent de natura constituenţilor lor descriptivi).
a. Propoziţii L-determinate.
O propoziţie ca Ion doarme poate fi, în raport cu o lume, Wi, adevărată sau falsă, conform cu regula de denotaţie 19—2., în următoarele condiţii:
— "adevărată în cazul în care mulţimea {cpion} (= denotatul semnului Ion) este inclusă în intersecţia mulţimii   [<pd]   (= denotatul lui dormi) cu mulţimea Wj;
— falsă, în cazul în care mulţimea {<pion} nu este inclusă în această intersecţie.
Cum ştim dacă propoziţia Ion doarme denotă adevărul, în raport cu Wi, sau falsul ? Răspunsul este că valoarea de adevăr a propoziţiei amintite poate fi stabilită numai în raport cu situaţia de fapt: este adevărată în cazul în care constatăm  că  elementul   (unic)   numit  Ion al mulţimii
{<P ion} se află printre obiectele aparţinînd în acelaşi timp mulţimii [<pd] şi mulţimii w{ şi este falsă, în cazul în care facem constatarea contrarie (că elementul unic al mulţimii {?ion} nu se află printre obiectele din [cpd] H wi)«
Aşadar, pentru a putea spune dacă Ion doarme^ este adevărată sau falsă în raport cu Wi, este necesar să cunoaştem: (i) regulile de denotaţie ale limbii I^ (= să cunoaştem sensul fiecăruia dintre constituenţi, precum şi regula de „compunere" a sensului propoziţiei) şi (ii) situaţia de fapt ( = situaţia din Wj).
Pe de altă parte, dacă vom considera o propoziţie ca Orice creion este un creion, vom observa următoarele:
(i) că, pentru orice wit propoziţia este adevărată sau, altfel spus, că nu există o lume posibilă în care să putem considera că propoziţia menţionată este falsă, fără a ajunge prin aceasta la contradicţie şi
(ii) că, în cazul în care am înlocui semnul creion cu orice alt semn aparţinînd aceleiaşi categorii, am obţine tot o propoziţie adevărată în orice lume posibilă (deci propoziţii ca Orice cal este un cal, Orice casă este o casă etc. sînt propoziţii adevărate în orice lume posibilă ; sau : ^ nu există nici o lume posibilă în care propoziţii ca cele obţinute prin înlocuire să fie false).
Vom arăta mai întîi că (i) are loc. Pentru aceasta, vom considera că ^(creion) = [<pc] (citeşte „acei x care au proprietatea cpc"). Facem presupunerea că
1°. există o lume, Wi, astfel încît V (<orice creion este un creion> ,Wi) = F.
Conform cu 19-1., 19-1'., 19-2., din 1°. rezultă că:
20. ([9c]nwon [?c] ^0
Din 2°. rezultă că:
3°. există un x astfel încît: (i )x e Wj (ii )x g [<pc]
(iii) x e [9c] Din (iii) rezultă:
(iv) x £ [cpc].
Este evident că (ii) şi (iv) smt contradictorii, de unde rezultă că presupunerea 1°. duce la contradicţii şi că deci negaţia ei, anume:
4°. Nu există nici o lume Wi, astfel încît: Y(<Orice creion este un creion>,Wi) = F.
98
99
Dar din 4°. rezultă:
5°. Pentru orice wif Y(<Orice creion- este un creion>, Wi) ^ F adică
6°. Pentru orice V((Orice creion este un creion}, wj == A>
ceea ce era de demonstrat.
Pentru a arăta că (ii) are loc, este suficient să spunem că, în cazul în care înlocuim pe creion cu orice alt substantiv din Vji, şi aplicăm raţionamentul 1°.—6°., concluzia va fi aceeaşi, adică pentru orice propoziţie rezultată din substituţia menţionată, pe care o vom simboliza prin \, şi pentru orice wir w*) = A.
Pe baza celor arătate pînă aici, sub a., putem da următoarea definiţie pentru propoziţiile L-adevărate.
23—1. Propoziţii L-adevărate. Fie ţ o propoziţie oarecare în L1, fie propoziţia rezultată din | prin substituirea fiecăruia dintre constituenţii descriptivi ai lui £ cu constituenţi descriptivi din aceeaşi categorie (substituţia trebuie^ să fie uniform ă, adică la fiecare ocurenţă a aceluiaşi constituent într-o propoziţie, substituţia să se facă cu unul şi acelaşi element, nu cu elemente diferite).
Propoziţia £ este L-adevărată în I,1- ddacă următoarele două condiţii sînt satisfăcute :
(i) pentru orice wif V(£, wi) = A.
si
(ii) gentru orice £' şi orice w4, V(£',wi) = A.
Din demonstraţia (1°. — 6°.) urmează imediat că negaţia unei propoziţii L-adevărate este o propoziţie care este falsă în toate lumile posibile (== nu este niciodată adevărată), într-adevăr, negaţia propoziţiei Orice creion este un creion, anume (Nu este adevărat că(orice creion este un creion}} trebuie,. cdnform cu 19—4. să fie'adevărată în toate cazurile ^în care propoziţia (Orice creion este un creion}este falsă; dat fiind însă că propoziţia (orice creion este un creion} este totdeauna (= în orice lume posibilă) adevărată, deci numeşte niciodată falsă, urmează că negaţia acestei propoziţii nu poate fi niciodată adevărată, deci nu poate fi decît totdeauna falsă.
în urmă; celor arătate, putem da următoarea definiţie pentru propoziţiile L-false (sau contradictorii).
23—2. Propoziţii L-false (contradictorii). Fie £ o propoziţie oarecare şi      ca în 23—1., o propoziţie rezultată
din £ prin substituirea constituenţilor descriptivi din l cu constituenţi din aceeaşi categorie.
Propoziţia \ este L-falsă (contradictorie) în 1/ ddacă următoarele condiţii sînt satisfăcute:
(!) pentru orice Wi, V(£, w^ = F
şi -
'   (ii) pentru orice £' şi price wi? V(£'f Wi) = ^-
Consecinţa imediată a definiţiilor 23—1., 2. şi a regulii
19—4. este dată de următorul corolar:
23—3. Corolar.  Fie  £ o propoziţie oarecare în I,1.
a. Dacă \ este L-adevărată în L1, atunci <NEG<£>> este L-FAIySĂ în I,1.
b. Dacă l este L-Msă în I/, atunci <NEG<£» este L-ADEVĂRATĂ în 1/.
Pe baza definiţiilor de mai sus, se poate arăta pnntr-o demonstraţie de forma 1°. -6°. că propoziţiile înregistrate în următoarea teoremă sînt L-adevărate.
23-4. Teoremă. Fie a un PrB (= substantiv) oarecare ; fie (Cop(oi}} predicatul format cu ajutorul copulei, dm substantivul a; p este un S(T)F ( = predicat) oarecare; Y este un TS oarecare, iar Copid este a fi cu sensul de identitate.
Oricare propoziţie de forma menţionată mai jos este L-adevărată:
1°. «Qu> «X (Cop(x}}}. 2°. (Copiă(y, r».
3°. <NEG«QE, oc>, (nu(Cop(*}}}}}-4°. <NEG<NEG<C^id<y, y»». în acord cu 23—4., propoziţii ca
(1) Orice creion este un creion (cf. 1°.)
(2) Ion este Ion (cf. 2°.)
(3) Nu este adevărat că unell creioane nu sînt creioane
(4) Nu este adevărat că acest creion nu este acest creion sînt propoziţii L-adevărate.
în urma'precizărilor de mai sus, putem da următoarea definiţie pentru L-determinare:
23-5. Propoziţii L-determinate. Fie \ o propoziţie oarecare în I/. Propoziţia \ este L-determinată ddacă este L-adevărată sau L-falsă.
b. Implicaţie şi implicaţie logică (L-iniplicaţie).
Spunem că o propoziţie oarecare ^ implică logic (—L-împlieă) o altă propoziţie, £2 în 1}, atunci cînd, în orice lume posibilă, dacă propoziţia      este adevărată, atunci
100
101
şi propoziţia l2 este, de asemenea, adevărată, fără ca reciproca să fie şi ea adevărată. Altfel spus, nu există nici o împrejurare '( = lume posibilă) în care propoziţia i;1 să fie adevărată, iar propoziţia £2 să fie falsă. în aceste condiţii, este clar că, în orice împrejurare (= lume posibilă), din adevărul propoziţiei £x se poate deduce adevărul propoziţiei Z2. Pe de altă parte, acest raport trebuie să fie independent de conţinutul descriptiv al propoziţiilor
£2«
Spunem că propoziţia £ implică propoziţia £2 atunci cînd relaţia descrisă mai sus nu are loc în toate lumile posibile.
în urma precizărilor de mai sus, putem da următoarea definiţie raportului de (L-)implicaţie între două propoziţii. 23—6. Implicaţie şi L-implieaţie.
a. Implicaţie. Fie       £2 două propoziţii în L1.
1°. ^implică £2 în wâ ddacă în cazul în care V^1, wj) = A, atunci V(£2, w{) = A, fără ca reciprocă să fie adevărată.
2°. ţ1 implică £2 ddacă există o lume, Wi, astfel încît £x  să implice   £2  în Wi.
b. L-implicaţie. Fie o propoziţie oarecare în I/; ^ are forma <a,<p>>, unde a e T. Fie ţ2 o propoziţie ai cărei constituenţi descriptivi sînt identici cu constituenţii propoziţiei S;1. Propoziţia L-implică propoziţia £2 ddacă pentru orice Wi pentru care ®(a) H w, 0, dacă V(?1, Wj) = A, atunci V(£2, Wi) = A, fără ca reciproca să fie adevărată.
Consecinţa imediată a definiţiei 23—6. este dată de următoarea teoremă, care arată că orice propoziţie este L-implicată de ea însăşi.
23—7. Teoremă. Fie £o propoziţie oarecare din I/.
Pentru orice wA, propoziţia £ L-implică propoziţia
Pentru demonstraţie, vom admite ca adevărată ipoteza că propoziţia £ nu se află într-un raport de L-implicaţie cu ea însăşi, deci că există o lume, Wi, astfel încît:
(i) V(£, Wi) - A
?1  (ii).V(5, w,)=-F.
Se observă imediat că (i) şi (ii) contravin la definiţia funcţiei V (19—1.). Urmează că ipoteza este falsă, de unde rezultă că 23—7. este adevărată.
Specificăm, în continuare, una dintre proprietăţile importante ale[L-implicaţiei,  anume tranzitivitatea.
23—8. Teoremă. Fie ţ\ ţ2, £3, propoziţii oarecare în I/. Dacă propoziţia ţ1 (L-)implică propoziţia £2 şi dacă propoziţia ţ2 (Ir) implică propoziţia £3, atunci propoziţia 51 (L-)implică propoziţia   £3. w
Demonstraţia teoremei 23—8. se face arătînd că, dacă facem presupunerea că: f (i)  l1 (î^) implică l2 şi l2 (L-)implică l3 sînt ambele
adevărate şi
(ii)  £x (L-)implică £3 este falsă, ajungem la contradicţie.
în urma celor de mai sus, putem formula următoarea teoremă cu privire la raportul de L-implicaţie între propoziţii :
23—9. Teoremă cu privire la L-implicaţie în IA Fie p
un S(t)p oarecare (deci un predicat sau grup predicativ) de *        forma <p'> sau ; fie <Qu<a» un TG cuantificat
cu cuantificatorul universal şi <Q^<a>> un TG cuantificat cu cuantificatorul existenţial; fie y un functor de forma Artv deci un functor din clasa TSF(PrB); S1 şi £2 sînt două
propoziţii oarecare în I,1..
a. Dacă Q are forma «Qu<oc»,p>, atunci, în cazul în care  £2 are una din formele
| 1°. «Q.<a», P>
2°. «Y<*>>, P>, propoziţia î;1 L-implică propoziţia Z2.
b. Dacă are forma <<y<a», p> şi ţ2 are forma <<QE<oc», p>, atunci propoziţia    L-implică propoziţia t2.
Demonstraţia teoremei 23—9. se face arătînd că pentru orice descriptor concret din I,1 cu care am înlocui simbolurile a şi fi', dacă admitem că există o lume, wif în care ®(<Qu<a>>) O wi ^ 0* Propoziţia ^ este adevărată, iar propoziţia ţ2 este falsă, ajungem la contradicţie. I Conform cu 23—9., trebuie să spunem că, de exemplu,
în If1 an loc următoarele raporturi de L-implicaţie:
(5) Propoziţia Toţi oamenii sînt muritori L4mplică propoziţia Unii oameni sînt muritori (23—9. a. 1°.) sau propoziţia ((Art1 om) este muritor} (23—9.a.2°).
(8) Propoziţia Artxom este muritor L-implieă propoziţia Unii oameni sînt muritori (23—9.b.)
102
103
Punctul a. din 23—9. exprimă principiul: „ceea ce este adevărat pentru toţi este adevărat pentru unul singur" (2°) sau „ceea ce este adevărat pentru toţi este adevărat pentru unii" (1°).
Punctul b. din 23—9. exprimă principiul „generalizării existenţiale": „ceea ce este adevărat pentru unul singur'este adevărat pentru unii".
c. Echivalenţă şi echivalenţă logică (L-echivalenţă) •
Există posibilitatea ca/ în anumite împrejurări (= lumi posibile), dar nu în toate, două semne sau două cbf să aibă denotat identic : Artx elev şi Ion pot avea, în anumite situaţii, acelaşi denotat. Reprezentînd împrejurarea determinată (în care identitatea are loc) prin w{ (= o anumită lume posibilă, deci o anumită mulţime de obiecte din U considerată în raport cu un anumit punct de referinţă), putem reprezenta identitatea de mai sus prin
®(Ion) = ^((Art^elev}})
23—10. Echivalenţa în L1. Fie oc, (3 două cbf oarecare în I,1; sau a, sau p, sau amîndouă pot fi eventual semne simple.
A. Dacă oc,  p nu sînt propoziţii, atunci:
a. a şi p sînt echivalente în Wi ddacă (S(a) f) w{) = = (®(P) 0 w,).;
b. a şi p sînt echivalente ddacă există un Wi astfel încît  a,   p să fie echivalente în Wi.
B. Dacă oc, p sînt propoziţii, atunci:
a. a si p sînt echivalente în Wi,   ddacă V(a, w^) =
= V(P,
b. a şi p sînt echivalente, ddacă există o lume, wip astfel încît V(a,       = V(p, Wi).
Introducem, mai departe, conceptul de L-echivalenţă. pentru propoziţii după cum urmează:
23—11. L-eehi valenţa propoziţiilor. Fie ţ, două propoziţii oarecare în 1/; £, este o propoziţie ai cărei constituenţi descriptivi sînt identici cu constituenţii descriptivi ai propoziţiei £ şi care diferă de aceasta exclusiv prin constituenţii   logici.  £ are forma <a<p>>, unde oc e T.
Propoziţiile sînt L-eehivalente ddacă pentru ori-
ce Wi pentru care ©(a) f] w{ ^ 0, V(£, w^ = V(£', Wi).
Pe baza definiţiei 23—11. şi a definiţiei pe care am dat-o funcţiei V (19 — 1., 1'.), putem stabili următoarea teoremă:
23—12. Teoremă privitoare la L-echivalenţa în L1..
a. Fie a un PrB oarecare (= substantiv) ; fie p un grup predicativ oarecare (ST(f)) de forma <p'> sau (nu <P'». Fiecare dintre propoziţiile de mai jos este L-echivalenţă cu perechea ei.
IV <<Q* <«>>.<§'>>, <NEG«Qfî,<a», <nn<P'»». 2°. <NEG«QU, <a», p'», «QE<a», <»*<■£'»>. 3°. «QE, <a», <p'», <NEG«Qu<a», <**<P'»»-4°. <NEG«QE<a», <p'»>, «Qu<a», (nu(p}}.
b. Fie o propoziţie oarecare şi \ o propoziţie de forma <NEG<£'>>. Propoziţiile şi <NEG<0> sînt L-eehi valenţe.
Conform cu teorema 23 —12.a., trebuie să spunem că, în exemplele de mai jos, propoziţiile (a) şi (b) sînt L-echiva-iente:
(7) (a) Toţi copiii dorm.
'(b) Nu este adevărat că unii copii nu dorm.
(8) (a) Nu este adevărat că toţi copiii dorm. (b) Unii copii nu dorm.
(9) (a) Unii copii dorm.
'(b) Nu este adevărat că toţi copiii nu dorm.
(10) (a) Nu este adevărat că unii copii dorm. (b) Toţi copiii nu dorm.
Punctul b. formulează principiul dublei negaţii. Propoziţia Ion doarme este L-echivalentă cu propoziţia (Nu este adevărat că(nu este adevărat că(Ion doarme}}}.
Din definiţia 23—6. (L-implicaţie) şi 23—12. rezultă imediat următoarele:
23 — 13. Teorema Fie ^, l2 două propoziţii oarecare în Iv1.
a. Dacă i;1, £2 sînt echivalente, atunci au loc următoarele : (i)  propoziţia Q implică propoziţia Z2;
• (ii); propoziţia t2. implică propoziţia
b. .Dacă £2 sînt L-echivalente, atunci, au loc următoarele : r . ■
(i)  propoziţia J;1 L-implică propoziţia ;
(11) propoziţia ?,2 L-implică x>ropoziţia ţ1.
; Vîn acord cu 23—13., despre oricare dintre perechile (7) —(10) se poate spune că propoziţia (a) L-implică propoziţia (b) si, reciproc, propoziţia (b) L-implică propoziţia
Teorema următoare ,are în vedere relaţia de echivalenţă între propoziţii.
104
105
23—14. Teoremă. Fie £ o propoziţie oarecare şi a tinul dintre constituenţii ei descriptivi; prin ^( a) desemnăm acea propoziţie, £, în care a este unul dintre constituenţii ei descriptivi; fie p un semn sau o cbf care aparţine la aceeaşi categorie la care aparţine a; prin £(a/p) simbolizăm o propoziţie care diferă de £ prin aceea că în locul (sau locurile) în care, în £(a), apare constituentul a, în £(a/p) apare constituentul p.
a. Pentru orice Wi, dacă a, p sînt echivalenţi în wî} atunci propoziţiile £(a) şi P(a/p) sînt echivalente în w4.
b. Dacă există un Wi astfel încît a, p să fie echivalenţi în Wi, atunci propoziţiile £(a), £(a/P) sînt echivalente.
Conform cu 23—14., dacă admitem că, în Wi, Ion şi Artx elev sînt echivalente, atunci trebuie să admitem şi că propoziţiile:
(11) (a) Ion doarme.
(b) ((Art1 elev} doarme}. sînt echivalente în w-x (23—14.a.) si, prin urmare, echivalente (23-14.b.).
Din 23—13., 14. rezultă imediat următoarele: 23—15. Corolar. Fie, ca în 23—14.,£(a) o propoziţie unde a este unul dintre constituenţi; £(a/p) este o propoziţie care se deosebeşte de £(a) prin aceea că, în locul constituentului a din £(a), apare la fiecare ocurenţă a acestuia constituentul p; a şi p aparţin aceleiaşi categorii. Dacă a este echivalent cu p în Wi, atunci:
(i) £(ct) implică £(a/p) în Wi
Şi
(ii) |(a/p) implică £(a) în wK d. Clase de propoziţii.
în acest sub-paragraf introducem noţiunea de clasă de propoziţii, întrucît anumite proprietăţi sau relaţii logice se referă nu numai la propoziţii izolate, ci şi la mai multe propoziţii, în mod simultan.
Simbolizăm prin K = {ţv .. .,£n} o clasă de propoziţii constituită din propoziţiile ţv . ..,£n.
23—16. Clase de propoziţii. Fie K o clasă de propoziţii oarecare.
a. Clasa K este adevărată în Wi ddacă, pentru orice propoziţie £ <= K, V(H, Wi) = A.
b. Clasa K este L-adevărată dacă pentru orice propoziţie £ e K, £ este L-adevărată.
106
în continuare, vom stabili condiţiile în care putem spune că o propoziţie este implicată sau L-implicată de o clasă de propoziţii.
23—17. Implicaţie şi L-implieaţie. Fie K o clasă de propoziţii şi \ o propoziţie oarecare, de forma <a<p», unde a-e. T.
a. Clasa K implică propoziţia £ în Wj ddacă în cazul în care K este adevărată în w^ atunci £ este, de asemenea, adevărată în Wi, dar nu şi invers.
b. Clasa K L-implică propoziţia £ ddacă, pentru orice Wi, în cazul în care K este adevărată în wt şi ©(a) f] w{ ^0 2; este,  de asemenea, adevărată în Wi, dar nu şi invers.
| Urmarea imediată a regulii  23—17. este următoarea: 23—18. Corolar I. Fie K o clasă oarecare de propoziţii.
I Pentru orice propoziţie, dacă £ <=~ K, atunci K L-implică propoziţia £.
Demonstraţia corolarului 23—18. se face arătînd că, în cazul în care admitem existenţa unei lumi, Wi, în care K este adevărată şi £ este falsă, ajungem la contradicţie: dacă clasa K este adevărată în Wi şi £ este membru al clasei K, urmează că £ este adevărată în w{; admiţînd că ^ este falsă în Wi, ajungem la situaţia în care aceeaşi propoziţie este şi adevărată şi falsă, în aceeaşi lume posibilă.
în 23—18. se arată că o clasă, K, de propoziţii L-implică fiecare dintre propoziţiile care îi aparţin.
Se mai poate arăta că, în toate cazurile de sub 1°.— 3°. din teorema de mai jos, pentru ori§e Wi, dacă se admite că clasa K este adevărată în w£ şi propoziţia £ este falsă în W| se ajunge la contradicţie. în felul acesta teorema de mai jos poate fi demonstrată.
23—19. Teoremă. Fie £ o propoziţie oarecare; fie S1 o propoziţie de forma «QM<oc», p>, unde a este un PrB (— substantiv), iar p un S(t)p (= grup predicativ) de forma <p'> sau (nu($'}}; fie S2 o propoziţie de forma <y, <Co/><a>», unde a este un T, a cărui formă urmează a fi specificată. K este o clasă de propoziţii, astfel încît 81, S2 e K.
Clasa K L-implică propoziţia £, ddacă:
1° y din S2 are forma <Qu<y'»> iar ţ are forma «QU<T'»,
2° y din 82 are forma <QB<Y'»>, iar l are forma «Qe<y'»,
P>.
îor
3° y din 82 este tin TS şi I are forma <yXP»•
Conform cu 23—19., clasa care conţine propoziţiile Toţi elevii scriu şi Toţi copiii sînt elevi L-implieă propoziţia Toţi copiii scriu (1°).
Clasa care conţine propoziţiile Toţi elevii scriu, Unii copii sînt elevi L-implică propoziţia Unii elevi scriu (2°).
Clasa care conţine propoziţiile Toţi elevii scriu. Ion este elev L-implică propoziţia Ion scrie (3°). Clasa care conţine propoziţiile Toţi elevii scriu, ((Art± copil) este elev) L-implică propoziţia ((Artx copil) scrie).
Se poate observa că aceste L-implicaţii corespund la diverse moduri de a deduce o propoziţie din anumite premise.
e. Consecinţă logică.
Noţiunile introduse în a.—d. ne permit să definim acum un nou concept, anume acela de consecinţă logică. Acest concept se referă la o relaţie importantă dintre propoziţii, anume aceea în care adevărul unei propoziţii decurge nu din starea de fapt (sau, mai exact, nu numai din starea de fapt), ci din adevărul altei sau altor propoziţii. Aşadar, pentru a stabili adevărul unei propoziţii, E, nu este necesar să confruntăm ceea ce se spune în \ cu starea de fapt pentru a vedea dacă \ este adevărată sau falsă, ci este suficient să ştim că o altă propoziţie, S, sau o altă clasă de propoziţii, K, este adevărată, pentru a şti că | este, de asemenea, adevărată. Existenţa -unui astfel de raport întfe propoziţii ne permite să stabilim, pe baza unor date cunoscute (şi deci verificabile şi verificate), anumite adevăruri care, în circumstanţe determinate, este posibil să nu fie verificabile în mod direct.
întrucît consecinţa logică'"se referă la adevărul propoziţiilor şi întrucît conceptul de adevăr este, aşa cum am văzut (cf. § 19.), un concept semantic, conceptul de consecinţă logică este, de asemenea, un / concept semantic.
OPe bază celor arătate, putem formula în continuare următoarea condiţie pe care trebuie să o îndeplinească relaţia dintre două propoziţii sau dintre o clasă de propoziţii şi o propoziţie pentru a putea spune că, între aceste elemente ale cuplului, există iin raport de consecinţă logică.
23—20. Convenţie. Spunem că o propoziţie oarecare, \, este o consecinţă logică a propoziţiei 8 sau a clasei de
«p      propoziţii  K, ddacă pentru orice lume, wh V(£, w5) = A se poate stabili exclusiv pe baza regulilor sistemului, prin raportare la valoarea de adevăr a propoziţiei 8 sau a clasei EL Mai departe, vom stabili condiţiile formale care trebuie satisfăcute pentru a putea spune că o propoziţie este i       o consecinţă logică a unei alte propoziţii sau a unei clase de propoziţii. Se poate observa că aceste condiţii satis-I       fac în întregime standardele fixate prin convenţia 23—20.
23—21. Consecinţa logică. Fie K o clasă oarecare de propoziţii şi 8 o propoziţie în I/; se poate admite, eventual, că clasa K conţine o singură propoziţie, anume 8.
Propoziţia £ este o consecinţă logică a clasei K ddacă una din următoarele condiţii este satisfăcută. Â. a. Clasa K L-impîică propoziţia
b. Clasa K implică în wâ propoziţia
B. a. 8 s K şi 8 L-impîieă \.
b. 8 ^'K şi 8 implică X ÎN Wi.
C. Există o propoziţie oarecare, y, care este o consecinţă j        logică a clasei K în sensul de sub A., B. şi:
! a. y L-impîică £..
, h* y implică £ în wi.   : , | Cele stipulate în 23—21. corespund la raţionamentul
I de tipul „modus ponens" ; dacă A este adevărat şi dacă A j implică sau L-implică b, atunci b este, de asemenea, ade-I vărat; sau din faptul că A este adevărat şi din faptul că A ) implică sau L-implică b rezultă că b este adevărat. Punctul C. se bazează pe caracterul tranzitiv al (L-)[implicaţiei \ (23-8.).
Din 23—21. şi din 23—15. rezultă imediat următoarele:
23-22. Corolar. Fie £(a) (ca în 23—14., 15.) o propoziţie oarecare, care conţine constituentul ce; fie 5(a/;fJ) I o propoziţie care "se deosebeşte de £(a) prin aceea că, în toate poziţiile în care în £(a) apare a, în £(a/p) apare p.
Propoziţia £(cc/P) este consecinţa logică a propoziţiei £(oc) ddacă una din următoarele condiţii este satisfăcută:
(i) "a, P sînt echivalente în Wi.
sau
(ii) oc, p sînt L-echivaiente în IA Conform cu 23—22., propoziţia Ion doarme
\ este   consecinţa  logică a propoziţiei
I ((Artx elev) doarme)
108
ies
pentru orice lume, Wi, în care Ion este echivalent cu acest *■ elev.
Pe baza definiţiei 23—21. şi a teoremelor 23—9., 19* se poate stabili următoarea teoremă: j 23—23. Teoremă privitoare la consecinţa logică în IA A. Fie 8, £ două propoziţii oarecare. \
a. Propoziţia £ este consecinţa logică a propoziţiei 5 ddacă următoarele două condiţii sînt satisfăcute: 1
(i) S are forma «Qu, <a», p>. 1
(ii) ^ are una din formele <<QB<a>>, p> sau <<y<a>>, (3> (unde y este un TSF(PrB)) (cf. 23-9.a.).
b. Propoziţia £ este consecinţa logică a propoziţiei S ddacă S are forma <<y<oc>>, (unde y este un TSF{PrB)), iar l are forma «Q?<a», p> cf. 23-9.b.
J3. Fie £ o propoziţie oarecare, S1 o propoziţie de forma <<Qu<a>>, p> (unde a este un PrB, iar p un|S(t)f oarecare), 82 o propoziţie formată cu un functor de forma <Co^><a>> ; fie K o clasă de propoziţii, pentru care S1, S2 e K. <.
Propoziţia 5 este consecinţa logică a clasei K ddacă ; una din următoarele condiţii este satisfăcută:
1°. y din S2 are forma <Qu<y'>>, iar £ are forma «Qu<Y'», P> (cf. 23-19., 1°);
2°. y din S2 are forma <QE<y'>>,  iar \ are forma «QE<y'», P>; cf. 23-19., 2°;
3° y din S2 este un TS, iar £ are forma <y<£»; cf-23-19., 3°.
Conform cu 23—23., o propoziţie ca Unii elevi dorm
sau
(^Art1 elev) doarme}. este (conform cu A., a.) consecinţa logică a propoziţiei Toţi elevii dorm.
O propoziţie ca
Unii elevi dorm.
este  (conform cu A., b.) consecinţa logică a propoziţiei f ((Artt elevy doarme}
Propoziţia
Toţi copiii dorm. este (conform cu B. 1°.) consecinţa logică a clasei care conţine propoziţiile
Toţi elevii dorm şi Toţi copiii sînt elevi.
• Propoziţia
Unii copii dorm este (conform cu B., 2°) consecinţa   logică a clasei care conţine propoziţiile Toţi elevii dorm, Unii copii sînt elevi. Propoziţia
Ion doarme
este (conform cu B., 3°) consecinţa logică a propoziţiilor Toţi elevii dorm, Ion este elev.
'Din corolarul 23—18, şi definiţia 23—21. rezultă imediat:
23—24. Corolar II. Fie K o clasă de propoziţii şi \ o propoziţie oarecare. Pentru orice \ e K, £ este consecinţa logică a clasei K.
Corolarul 23—24. arată că fiecare din propoziţiile unei clase este consecinţa logică a clasei respective.
Pe baza definiţiei date consecinţei logice şi conceptului de propoziţie L-determinată se poate stabili următoarea teoremă:
23—25. Teoremă. Fie 51, £2 două propoziţii oarecare. Dacă £2 este consecinţa logică a propoziţiei t1 şi este L-adevărată, atunci £2 este, de asemenea, L-adevărată.
Teorema 23—25. arată că orice propoziţie care este consecinţa logică a unei propoziţii L-adevăr ate este ea însăşi L-adevărată. Teorema se demonstrează arătînd că, în cazul în care admitem că ţ1 este L-adevărată, deci adevărată în toate lumile posibile, şi că există o lume posibilă, Wj, în care £2 este falsă, ajungem la contradicţie.
într-adevăr, dacă i;1 este adevărată în toate lumile posibile şi £2 este consecinţa logică a propoziţiei urmează că, în orice lume posibilă, £2 este adevărată; pe de altă parte, dacă presupunem că există o lume, wb în care £2 este falsă, este evident că această presupunere intră în contradicţie cu ceea ce rezultă din faptul că £2 este consecinţa logică a propoziţiei 51 şi că S;1 este L-adevărată.
După cum arată teorema 23—4., o propoziţie ca
(12) Orice creion este un creion
este L-adevărată. în acelaşi timp, propoziţia are drept consecinţă   logică (cf. 23—23., a.) propoziţia
(13) Unele creioane sînt creioane
sau
(14) Acest creion este un creion.
110
111
Teorema 23—25. arată că propoziţiile (13) şi (14) sînt L-adevărate, deoarece sînt consecinţe logice ale propoziţiei L—adevărate (12).
-într -un mod asemănător cu acela în care este demonstrată teorema 23—25. se poate demonstra şi teorema următoare :
23—26. Teoremă. Fie ţl, Z2 două propoziţii oarecare. Dacă Z2 este consecinţa logică a propoziţiei ţ1 şi este L-falsă, atunci £2 este, de asemenea, L-fălsă.
Teorema 23—26. arată că, în cazul în care consecinţa logică a unei propoziţii este L-falsă, această propoziţie este ea însăşi L-falsă.
Ultima teoremă pe care o vom da în acest capitol se referă la adevărul unei consecinţe logice într-o anumită lume posibilă. Teorema este în fond expresia, în termenii formalismului prezentat în acest capitol, a modului de raţionament „modus ponens" (conform si comentariilor de sub 23-21.).
23—27. Teoremă. Fie ţ1, Z2 două propoziţii oarecare şi K o clasă de propoziţii.
a. Pentru orice lume posibilă, Wj: dacă £2 este o consecinţă logica a propoziţiei şi V(^, w^) = A, atunci V('£2, Wi) = A.
b. Dacă %2 este o consecinţă logică a clasei K şi K este adevărată în wâ, atunci V(£2, w^ — A.
c. Dacă  £2 este o consecinţă logică a propoziţiei
şr I1 este L-adevărată, atunci, pentru orice wt, V(£2, r{) =A.
Conform cu 23—27., dacă într-o lume, Wi, are loc V((Toţi elevii dorm}, w{) — A, atunci are loc şi V((Acest elev doarme}, Wi) = A, întrucît Acest elev "doarme este consecinţa logică a propoziţiei Toţi elevit dorm.; ;
După cum se poate observa; teorema 23—27. stipulează condiţiile formale în care putem ajunge la adevărul unei propoziţii, pornind de la adevărul propoziţiei (propoziţiilor) a cărei (căror) consecinţă logică este1.
---—— . ~i
1 întregul mod de introducere şi definire a L-conceptelor, ca şi însăşi terminologia adoptată urmează, în mod evident, concepţia lui Carnap, 1958., 19.60,: asupra acestei chestiuni. Deosebirile (neesenţiale) sînt determin nate în primul rînd de faptul, că, în acest capitol, L-conceptele sînt definite prin referire la mulţimea W*, a lumilor posibile" ; la Carnap, L-conceptele sînt definite prin referire la „descripţiile de stare". Bste- insa suficient de clar faptul că W* corespunde în multe privinţe ideii de totalitate a descripţiilor de stare, iar o lume posibilă oarecare, w„ este analogul unei anumite descripţii de stare.
24. Consideraţii finale: relevanţa lingvistică a L-eon-eeptelor. în încheierea acestui capitol, este necesară relevarea semnificaţiei lingvistice a L-conceptelor discutate, întrucît, istoric vorbind, aceste concepte au fost definite mai intîi în interiorul logicii şi pentru logică, iar în această lucrare nu am făcut decît să le utilizăm în raport cu un fragment al limbajului natural. Precizările de această natură sînt cu atît mai necesare, cu cît, cel puţin în lingvistică, există o întreagă tradiţie a ideii că noţiuni ca cele discutate în  § § 22., 23. nu privesc lingvistica.
începem printr-o precizare terminologică. Termenii folosiţi în acest capitol: L-adevărat, L-implicaţie, L-echivalenţă etc. trebuie înţeleşi ca avînd acelaşi sens cu termeni ca valid, implicaţie validă, echivalenţă validă etc. folosiţi în Vasiliu, 1978. Am folosit aici o terminologie diferită, anume termeni cu L prefixat, pentru a obţine o serie terminologică sistematic opozabilă şi, în acelaşi timp, paralelă seriei terminologice pe care o vom introduce în...capitolul VI, anume seria termenilor cu A prefixat, adică a.termenilor legaţi de conceptul de „adevăr analitic". De altfel, nu am făcut aici decît să preluăm un sistem de termeni introdus în semantică de R. Carnap. în plus, precizăm că, în sistemul de concepte utilizat aici, nu există nici un termen corespunzător (sinonim) cu termenul de tautologie folosit de noi în lucrarea din 1978, deoarece acesta se referă la o clasă de propoziţii care nu ne interesează aici, anume la propoziţiile alcătuite cu conectori din propoziţii simple (ca cele de care ne ocupăm în această lucrare). în terminologia folosită aici, ar trebui să definim tautologiile ca propoziţii complexe ( — formate cu conectori din propoziţii simple) L-adevărate (în lucrarea citată, tautologiile erau definite ca propoziţii valide).
Cu această precizare, putem spune de la început că tot cefea ce vom încerca să arătăm în acest paragraf se situează pe aceeaşi linie de gîndire cu cele cuprinse în-, Vasiliu,; 1978, § 13.; diferenţele sînt datorate exclusiv domeniului abordat aici, diferit de cel abordat în lucrarea menţionată.
v : Ne vom opri, pe rînd, asupra conceptelor mai importante (şi, cînd e cazul, asupra definiţiilor şi teoremelor legate de. acestea).
v b 1°. Semne descriptive şi semne logice. Distincţia, curentă în lucrările careau în vedere semantica limbajelor;logice,
112
8 — Sens, adevăr analitic, cunoaştere
113
este mai puţin sau aproape deloc utilizată de către cei care se ocupă de semantica limbajelor naturale. Cel puţin în termeni expliciţi.
Cu toate acestea, din felul în care este definit în mod obişnuit sensul unor cuvinte ca toţi, unii, articolul definit de generalizare, articolul definit de singularizare, diferitele forme de negaţie, sau din felul în care este tratată copula a fi, rezultă destul de clar diferenţa esenţială dintre sensul cuvintelor din această categorie şi sensul celorlalte cuvinte. Unii cercetători relevă caracterul „mai abstract" al acestor cuvinte în raport cu cuvinte ca creion, merge, alb, repede > aici, acolo etc. De observat că „mai abstract'' folosit în raport cu un cuvînt ca articolul cu sens de singularizare diferă de „mai abstract" folosit în legătură cu un cuvînt ca viteză, concret sau acţiona. Dacă, în cazul unor cuvinte ca ultimele citate, se pot indica obiecte reale sau imaginabile în legătură cu care cuvintele respective pot fi folosite, sau altfel spus, sensul cuvintelor ne permite identificarea posibilă a unor obiecte, în cazul cuvintelor pe care le-ani numit „logice'' această posibilitate nu există: nu există obiecte care să corespundă negaţiei sau lui unii (din unii oameni) sau articolului definit din am cumpărat un creion ; creionul este galben.
Cuvintele pe care le-am numit „semne logice" au un sens care nu poate fi specificat în raport cu realitatea (=universul discursului), ci numai în raport cu sistemul de semne la care aparţin.
Evident că distincţia pe care am căutat să o clarificăm nu este făcută în termeni care să ne permită o partiţie clară între semnele logice şi cele descriptive. De aceea nici nu am utilizat în § 22. o definiţie propriu-zisă, ci am făcut o partiţie bazată pe enumerare: am enumerat semnele logice şi am considerat că toate celelalte semne sînt descriptive.
Ceea ce am realizat aici nu este o definiţie (operaţională sau nu) a semnelor logice în raport cu cele descriptive, ci o separare explicită a lor. Această separare corespunde, după cum am încercat să arătăm, unor observaţii pe care cercetătorii lingvişti le-au făcut deja, dar pe care nu le-au făcut într-o formă explicită, ori în mod sistematic, pentru a trage toate consecinţele posibile din această partiţie. Printre altele, principala consecinţă a
distincţiei semn logic/semn descriptiv este posibilitatea de a defini pe baza ei un număr de L-concepte de bază.
în plus, după cum arătam şi în lucrarea mai sus citată (pass.), un număr de concepte folosite în logică şi cu privire la limbajele logice nu sînt decît idealizări ale unor concepte legate de structura limbajului natural: de ex., negaţia din sistemele logice nu este decît o idealizare a negaţiei din limbajele naturale; cuantificatorii din limbajele logice nu sînt decît idealizări ale cuvintelor cu sens asemănător din limbajul natural. în aceste condiţii, dacă distincţia semn logic/semn descriptiv este relevantă pentru un limbaj logic, care nu este decît o idealizare a limbajului natural, nu există nici un motiv raţional pentru a spune că distincţia menţionată nu ar fi relevantă pentru limbajul natural (care nu e decît „sursa" limbajului logic).
2°. L-determinare. Dacă noţiunea de adevăr este relevantă pentru semantică în sensul în care am încercat să arătăm în §§ 19., 20., atunci, în mod rezonabil, trebuie să admitem că şi orice calificare a adevărului este, de asemenea, relevantă pentru semantică, deci şi adevărul în toate lumile posibile (= în toate împrejurările logic imaginabile), adică L-adevărul sau falsul în toate lumile posibile (— în toate împrejurările logic imaginabile), adică L-falsul.
în § 19. am arătat că ceea ce denotă o propoziţie este o funcţie, V, care acordă propoziţiei valoarea A (= adevărat) în anumite condiţii şi valoarea F (= fals) în alte condiţii. Cum funcţia V este specificată numai în măsura în care condiţiile atribuirii celor două valori sînt, de asemenea, complet specificate, trebuie să admitem că aceste condiţii reprezintă o parte componentă a denotatului unei propoziţii. Mai concret: sensul propoziţiei £ sau, conform cu terminologia introdusă în cap. III, denotatul ei putem spune că este reprezentat de condiţiile în care funcţia V „atribuie" propoziţiei ţ valoarea A sau F. Condiţiile acestea sînt dependente, conform cu 19—1.9 de ceea ce denotă fiecare dintre constituenţii descriptivi ai propoziţiei. Altfel spus, funcţia V „atribuie" propoziţiei Ion doarme valoarea A sau F în condiţii care se specifică prin ceea ce denotă Ion şi dormi (dacă Ion denotă mulţimea {9ion} şi dormi mulţimea [<pd], atunci Ion doarme are valoarea A ddacă clementul unic al mulţimii {<pi0n} este membru al mulţimii [9d] şi are valoarea F ddacă elementul unic al mulţimii
114
115
{cpicm} nu este membru al mulţimii [cpd]). Făcînd dependentă valoarea funcţiei V şi de o anumită lume posibilă (= stare de lucruri), ştim că Ion doarme este A, cu condiţia ca elementul unic al mulţimii {cpion} să fie membru al intersecţiei [cpd] P| Wj şi este f, cu condiţia ca elementul unic:al mulţimii {cpion} să nu fie membru al intersecţiei [<pd] f] w{.
Propoziţiile L-adevărate sînt acelea al căror denotat îl cunoaştem (anume faptul că valoarea funcţiei V pentru propoziţia respectivă este A în orice lume posibilă, deci iti orice împrejurare), fără a fi necesar să cunoaştem ce anume denotă constituenţii propoziţiei respective.' QDe exemplu, ştim că Orice creion este un creioneste adevărată în orice stare de lucruri, fără a avea nevoie să ştim ce aiiume denotă cuvîntul creion.
Dacă pentru Ion doarme spunem ca denotă adevărul în lumea... în 'cazul în care Ion denotă... şi doarme denotă..., iar denotatele lui Ion si dormi se:află în relaţia, în lumea. . ., pentru Orice creion este un creion, spunem că denotă adevărul, simpliciter, în orice lume posibilă, independent de ceea ce denotă semnul creion.
Putem considera, prin urmare, că dacă o propoziţie denotă, într-o anumită lume, adevărul în anumite condiţii specifice, determinate de denotatele constituenţilor ei descriptivi sau falsul în anumite condiţii specifice, determinate de denotatele aceloraşi constituenţi, o propoziţie L-adevărată denotă adevărul, pur şi simplu, independent de ceea ce denotă constituenţii ei descriptivi şi independent de orice împrejurare ( = lume posibilă). Această observaţie pune, credem, în evidenţă suficient de clar natura diferită a denotatului unei propoziţii L-adevărate în raport cu denotatul unei propoziţii obişnuite.
într-un mod identic se pune şi chestiunea propoziţiilor L-false: ele denotă falsul, pur şi simplu, - independent de ceea ce denotă constituenţii lor descriptivi şi independent de împrejurare (= lume posibilă).
Dacă semantica limbii naturale se ocupă de ceea ce denotă semnele şi construcţiile alcătuite din semne, deci şi propoziţiile, şi dacă denotatul unei propoziţii este funcţia care asociază propoziţiei valoarea; A sau f, atunci, în anumite condiţii, este natural să considerăm că semantica limbilor naturale trebuie să facă şi distincţia între cazurile în care funcţia V asociază unei propoziţii valoarea
A în mod condiţionat şi cazurile în care i-o asociază în mod necondiţionat.
înainte de a încheia consideraţiile asupra semnificaţiei lingvistice a conceptului de propoziţie L-determinată, mai este necesar să ne oprim asupra următorului aspect.
Dacă observăm care este forma generală a propoziţiilor L-adevărate înregistrate sub 23—4., constatăm în fond că apariţia acestor propoziţii în uzul obişnuit al limbii este extrem de rară; mai mult, în forma lor concretă, propoziţii de felul celor menţionate pot.fi considerate de vorbitorii obişnuiţi ca „bizare" sau „anormale". O propoziţie ca Orice creion este un creion sau ca Nu este adevărat că unele creioane nu sînt creioane poate provoca o reacţie de surpriză unui vorbitor obişnuit.
întrebarea care se pune este următoarea : dacă aceste propoziţii sînt aproape ne-întrebuinţate sau, dacă atunci cînd sînt întrebuinţate sînt „simţite" aproape ca anormale, ce sens are să le acordăm o atenţie specială şi să dezvoltăm în legătură cu ele un întreg aparat conceptual?
Răspunsul este esenţial asemănător cu cel care trebuie dat în legătură cu tautologiile (din semantica frazei) care şi ele sînt folosite extrem „de rar, iar atunci cînd sînt folosite lasă impresia de „anomalie" : propoziţiile L-adevărate (de forma celor înregistrate sub 23—4. sau de altă iormă) ca şi tautologiile din semantica frazei sînt modalităţi de a capta în termeni formali anumite „scheme de funcţionare care asigură, pe de o parte, posibilitatea de a stabili relaţii între sensurile expresiilor, iar, pe de altă parte, posibilitatea de comunicare, deci de înţelegere reciprocă între indivizii unei comunităţi"2.
Propoziţiile L-adevărate trebuie înţelese ca „scheme de funcţionare'" ale mecanismului semantic în primul rînd pentru că exprimă legi de bază atît ale domeniului de referinţă al limbajului, cît şi ale gîndini, deci ale dispozitivului care reflectă acest domeniu. De exemplu, o propoziţie de forma 1°. (23—4.) nu exprimă altceva decît principiul general că orice mulţime de obiecte se „autoinclude" (= este inclusă în ea însăşi), ceea ce reyirie la a spune că orice obiect al domeniului aparţine, fie: mulţimii respective, fie complementului ei. Aceasta, deoarece, după cum se ştie,, pentru^ orice două mulţimi a, b, Ac b = a (J b ; în
* Vasiliu,   1978: 117.
116
117
particular pentru A c A,- avem A (J A, iar A u A = U ; o propoziţie de forma 3°. (23—4) nu exprimă altceva decît principiul general al identităţii: orice obiect, x, este identic cu el însuşi.
Principii ca cele două de mai sus apar extrem de rar formulate în vorbirea uzuală; ele sînt oarecum „subînţelese", în sensul că multe din „incorectitudinile" semantice uzuale pot fi reduse, în ultimă instanţă, la violarea unui principiu de felul celor menţionate mai sus.
3°. Consecinţă logică. Am relevat cu altă ocazie3 care sînt motivele pentru care considerăm că relaţia de consecinţă logică trebuie considerată ca fiind de natură lingvistică. Nu vom relua aici argumentele aduse acolo, ci ne vom limita la a le prezenta în formă sintetică:
(a) Una dintre funcţiile importante ale limbajului natural este funcţia argumentativă. în măsura în care argumentarea presupune coerenţă logică, iar coerenţa logică se bazează în cea mai mare parte pe raportul de consecinţă logică, trebuie să spunem că una dintre funcţiile de bază ale limbajului poate fi captată în termenii conceptului de consecinţă logică (şi ai conceptelor conexe).
(b) Coerenţa unui text — aspect care intră în mod necontestat în domeniul de preocupări ale lingvisticii — nu poate fi discutată fără a face uz de conceptul de consecinţă logică.
(c) Dacă semantica limbii naturale se ocupă nu numai de specificarea şi descrierea denotatelor, ci şi de relaţiile existente între denotate (de ex., acela de sinonimie, de parafrază etc.), atunci, întrucît consecinţa logică este o relaţie între sensurile propoziţiilor (în orice lume posibilă, dacă ştim că A este adevărată, urmează că şi B este adevărată) este firesc ca această relaţie să fie captată în mod adecvat într-o semantică a limbii naturale.
O remarcă în plus, privind conceptul la care ne-am referit aici, sub 3°. în măsura în care acceptăm ideea că noţiunea de „consecinţă logică" aparţine semanticii lingvistice (aşa cum aparţine semanticii oricărui limbaj), trebuie sa acceptăm şi ideea că toate conceptele care servesc la definirea ei (acela de implicaţie, L-implicaţie, echivalenţă, L-echivalenţă etc.) au, de asemenea, o relevanţă lingvistică, cel puţin pentru motivul că, pe baza lor se
* Vasiliu,  1978:  114 — 115.
poate defini în mod exact un concept a cărui relevanţă lingvistică am acceptat-o.
4°. Toate L-conceptele discutate în acest capitol vor fi utilizate în definirea şi manipularea noţiunilor legate de ideea de adevăr analitic, idee care, după cum va apărea mai clar în capitolele următoare, este strîns legată de problematica acceptată în mod uzual ca „specific" lingvistică.
118
Capitolul V LIMBAJUL L2
§ 25. Consideraţii introductive. în acest capitol vom prezenta o extensiune a limbajului I,1, descris în cap. III, §§ 14. şi urm. Considerarea unui limbaj mai larg decît 1/ ne va da posibilitatea de a introduce, în capitolul următor, conceptul de „adevăr analitic", precum şi o serie de concepte legate de acesta, după cum ne va da posibilitatea de a degaja şi semnificaţia acestor noi concepte pentru limbajul natural.
După cum se ştie, multe concepte semantice nu pot fi definite decît în raport cu un limbaj determinat cu reguli sintactice şi semantice complet specificate (cf. şi aici mai sus § 10. şi cap. III, nota 1). „Adevărul analitic" şi noţiunile conexe fac parte din această categorie de concepte.
Limbajul Iy2 este o extensiune a limbajului Iy1, în sensul că:
(i) Din punctul de vedere al vocabularului, avem următoarea relaţie: pentru orice semn, a, dacă oc «= Vjt, atunci a <= Vz*, dar nu şi invers. Prin urmare, orice semn din I/1 este semn în I,2, dar există semne în Iy2 care nu sînt semne în Iy1.
(ii) Toate regulile gramaticale din Iy1 sînt şi reguli în i2, dar nu şi invers : există reguli gramaticale în Iy2 care nu sînt reguli gramaticale în IA Consecinţa acestui fapt este: pentru orice construcţie, a, dacă oc este o cbf în L1, este şi o cbf în Iy2; există însă construcţii care sînt cbf în Iy2, dar nu sînt cbf în Iy1. Se poate spune că (ii) se datoreşte faptului că în există semne care nu există în Vjj. şi că orice construcţie formată cu aceste semne este cbf în Iy2, dar nu este cbf în Iy1.
(iii) Toate regulile semantice din Iy1 sînt şi reguli semantice în Iy2, dar nu şi invers; există reguli semantice în Iy2 care nu sînt reguli semantice în Iy1.
Descrierea extensiunii Iy2 o facem prin înregistrarea elementelor care o deosebesc de Iy1.
Vom trata într-un paragraf vocabularul şi gramatica şi înalt paragraf, semantica.
§ 26. Extensiunea L2: vocabularul şi gramatica. Extensiunea Iy2 a limbajului Iy1 este construită cu scopul de a lua în consideraţie propoziţii cu un caracter mai complex decît cele care aparţin limbajului Iy1 (cf. § 14.), anume propoziţii în care subiectul este o propoziţie introdusă prin relativul care precedat de toţi (cei), fiecare dintre cei, unii etc.; este vorba deci de un limbaj în care, alături de propoziţiile simple de tipul celor care se puteau forma în Iyx„ apar şi fraze (termenul nu va fi folosit însă în cele ce urmează) conţinînd o subiectivă introdusă prin care, întrucît această extindere a limbajului este determinată în mod exclusiv de necesitatea de a descrie o anumită relaţie semantică (şi nu de intenţia de a da o descriere mai comprehensivă a unei limbi), vom lua în consideraţie numai cazurile în care relativul care este subiectul (subiectivei) r după cum vom lua în consideraţie numai situaţiile în care propoziţia relativă este subiect (nu şi cazurile în care este atributivă).
Relaţia semantică pe care o avem în vedere este aceea dintre subiect şi predicat, anume aceea exprimată prin faptul că subiectele unor anumite verbe au o anumită caracteristică semantică. în terminologie transformaţiona-listă, relaţia pe care o avem în vedere este aceea de restricţie selectivă impusa de predicat subiectului.
O propoziţie de tipul:
(1) Toţi (cei) care gîndesc sînt oameni
exprimă în fond ideea că orice obiect denotat de subiectul lui ginii aparţine mulţimii denotate de substantivul om. în acelaşi sens, o propoziţie ca:
(2) Toţi (cei) care gîndesc vorbesc
exprimă ideea că oricare ar fi obiectul denotat de subiectul lui gîndiy acest obiect aparţine mulţimii denotate de verbul vorbi.
în acord cu cele arătate mai sus, vom considera că relativul care este un functor, avînd rolul de a „transforma" un verb intranzitiv sau un grup predicativ (adică un grup format din verb tranzitiv -\-complement(e) sau copulă + + nume predicativ) în substantiv, adică, în conformitate
120
121
cu terminologia introdusă în cap. III, un PrB (= predicativ de bază)1.
Ca orice PrB, = grupul constituit din care + grup predicativ, atunci cînd apare în poziţie de subieqt, eşţe însoţit de un cuantificator : toţif cei) care. . ., unii (dintre cei) care... sau de cel (cea) : cel care..., cu aceeaşi funcţie ca aceea pe care o are Artx (articol cu funcţia de singularizare) pe lîngă un substantiv.
Acest tip de PrB, format cu care, se deosebeşte de substantive prin mai multe trăsături:
a) Nu primeşte articol definit, deci nici Artv nici Art 2. Pentru singularizare este folosit cel(cea), pentru generalizare este folosit toţi(cei).
b) Nu poate fi determinat de un adjectiv. în terminologia introdusă în cap. III, vom spune că, de la un PrB format cu functorul care, nu se poate forma, mai departe, un alt PrB, prin ataşarea  la  dreapta  a unui PrB(Prs)F
( = adjectiv).
c) Nu poate apărea în poziţie de nume predicativ, în sensul că o construcţie de forma este (care + grup predicativ ) nu este un predicat nominal corect construit. Folosind terminologia introdusă în cap. III, vom spune că, de la
1 Se poate observa ca, în gramatica pe care o avem în vedere, care «este un functor cu un statut gramatical diferit de cel atribuit de cei ^ care s-au ocupat de gramatica şi semantica relativelor (în limba română): Cornilescu, 1973, Costăcnescu, 1978. în sistemul adoptat aici, care se aplică unui grup predicativ, iar rezultatul este o construcţie cu rol de substantiv; în abordările citate mai sus, functorul care se aplică unei propoziţii.
Ţinem să subliniem că deosebirii pe care o relevăm nu trebuie să i se acorde nici o semnificaţie deosebită; ea decurge exclusiv din faptul că, în lucrarea de faţă, introducerea construcţiilor relative nu are alt scop decît acela de a putea „aduce" verbul predicat în poziţie de subiect; aceasta explică de altfel şi faptul că nu luăm în consideraţie situaţiile în care relativa este atribut sau nume predicativ, precum şi situaţiile în care pronumele relativ are altă funcţie decît aceea de subiect. Deosebirile nu au o motivare teoretică, ci una exclusiv practică: am căutat să ne limităm la un strict necesar de modificări de structură în gramatica pe care o construim.
Tot ceea ce se leagă în acest capitol şi în cele următoare de construcţiile relative nu trebuie văzut deci ca o încercare de a construi o alternativă la gramaticile existente ale acestor construcţii, ci ca o încercare de simplificare a aparatului conceptual utilizat, cu scopul reducerii lui la strictul necesar pentru scopul urmărit de noi (care, încă o dată, nu este acela de a construi o gramatică şi o semantică a relativelor).
un PrB de forma care + S(t)f, nu se poate obţine un nou S(t)f prin plasarea la stînga acestuia a copulei (S(t)ff(pr)).
Ţinind seamă de faptul că relativele introduse prin care se comportă numai în parte ca substantivele (PrB) | şi că au o serie de trăsături, anume a) — c), care le deosebesc de acestea, vom spune că relativele formează o categorie aparte de predicative de bază, categorie pe care o vom simboliza prin PrJ*, urmînd ca substantivele propriu-zise sa fie simbolizate prin Pr£.
în acelaşi timp, date fiind cele arătate sub a) va trebui să spunem că ceea ce am notat prin Artx ( = articol definit de singularizare) se realizează în 1/ în două feluri: ca articol definit enclitic, atunci cînd este ataşat unui. Prit(= substantiv) şi ca cel(cea), atunci cînd este ataşat unui Prii* (== relativă formată cu care).
în aceste condiţii, gramatica pe care am construit-a în cap. III va trebui să fie, pe de o parte, completată cu un număr de reguli noi, iar, pe de altă parte, uşor modificată, în acord cu modificările introduse în reprezentarea simbolică a categoriilor existente deja în gramatica limbajului I,1 (de ex. : faptul că substantivele sînt considerate în gramatica limbajului 1/ ca aparţinînd categoriei Pr£ şi nu PrB, ca în gramatica limbajului I,1).
în cele ce urmează, vom descrie vocabularul extensiunii I/(Vi,*) şi gramatica acestui limbaj (Gi*) prin raportare la vocabularul şi gramatica limbajului L1 ( = VIyi, Gv).
26-1, Vocabularul limbajului L2(V^).
a« Pentru orice semn, a, dacă a <== V^, atunci oc <= Vj*.
b. Din Vv fac parte următoarele semne care nu fac parte din Vv : (i) care; (ii) cel (cea).
c. care, cel aparţin categoriei functorilor. Conform cu 26—1., putem spune că Vv este Vv la
care se adaugă functorii care şi cel. 26-2. Categorii de bază în Gv.
(i) Termeni singulari (TSJ ;
(ii) Predicative (Pr^);
(iii) Termeni generali (TG) ;
(iv) Propoziţie (S).
Dacă se compară 26—2. cu 14—4., se constată că sistemul categoriilor de bază al gramaticii limbajului I,2 \    este identic cu acela al limbajului 1/; diferenţa constă în
122
123
faptul că predicativele de bază (substantivele comune) sînt simbolizate prin PrB în Gi,*; acestea reflectă, după cum vom vedea mai jos, faptul că substantivele reprezintă în Gv, numai o sub-clasă a predicativelor de bază (care conţine şi Prl*), precum şi faptul că numai această sub-clasă are capacitatea de a funcţiona ca nume predicativ;.
26—3. Categorii de functori în G*,».
a. Toate categoriile de functori existente în sînt categorii de functori în G^;
b. Functorii din categoria PrB(PiB)F (— adjective) din
Gi^i aparţin în Gy categoriei Pr£   _   (vezi 26-2. (ii)) ;
c. Functorul care aparţine categoriei
Pr£*
O explicaţie este necesară numai pentru punctul c. din 26—3. Conform cu cele stipulate, relativul care formează construcţii care se comportă ca o sub-clasă de predicative de bază (== substantive comune), atunci cînd apare la stînga unui functor pentru propoziţie (= grup predicativ). Aşadar, conform cu c. construcţii de tipul
ygg (1) care merge
(2) care vede pe Ion
(3) care este elev
aparţin categoriei PrB*, adică unei sub-categorii de predicative de bază.
26—4. Atribuirea de categorii în L2.
a. Pentru orice semn, a, pentru care a «= Vi*, a aparţine categoriei indicate de subscript.
b. Excepţie de la a. fac situaţiile definite mai jos, cînd unui semn, a, i se poate atribui altă categorie decît aceea indicată prin subscript:
1°. Pentru orice semn, a eVy, a sPrB ddacă a <s
Pr| sau a <= PrB* 2°. Pentru orice semn, PrB sau a e PrB,
: Pr ddacă a
B(prB)F
3°. Situaţiile indicate în 14-8.: TS şi 14-9^: T;
c. Toate regulile de atribuire a categoriilor din Gj, sînt si reguli de atribuire a categoriilor în.pv'.
dl Pentru orice semn sau construcţie, p, dacă p s s S(T)F, atunci (care ($yy & PrB*.
Explicaţii speciale sînt necesare pentru punctele b* şi cf.; ale regulii de mai sus.
întrucît prin 2€^-i2. se introduce categoria PrB în locul categoriei PrB din G^i, iar functorul care formează construcţii care aparţin categoriei PrB* (26—3., 4.), punctul b.2°. defineşte situaţiile în care o construcţie aparţine categoriei PrB. Conform cu această regulă, spunem că atît creion (care este un PrB), cît şi care vede pe Ion (care este un PrB*) aparţin categoriei PrB.
Sub b.2°. se redefineşte (în raport cu Gi/) categoria Pr în aşa fel încît din această categorie să fie exclusă categoria PrB* (deci propoziţiile relative), care, conform cu b.l°., fac şi ele parte din categoria PrB. în felul acesta, în funcţie de „predicat nominal" nu.pot apărea decît substantivele propriu-zise (PrB)  şi adjectivele PrB^:^ (ca
şi în Gi^i). Această regulă reflectă caracteristica c), menţionată la începutul acestui paragraf, a construcţiilor formate cu care.
Conform cu d.? construcţii de tipul care doarme, care vede pe Ion, care este student, care este negru aparţin categoriei PrB*, adică se comportă din anumite puncte de vedere în mod identic cu substantivele comune (PrB).
în continuare, vom indica prin exemple cîteva tipuri de construcţii care se pot obţine prin G^ (şi care nu se puteau obţine prin Gi/) :
.; Dat fiind că o construcţie de forma care doarme este un PrB, ca şi creion, atunci, conform cu 26—4.c. şi 14— l5yiî. (iii), construcţii ca (Qn(care(dormyyy, (Q^care (dcrmyyy, ca ş\ (Qu(creionyy(QE(creionyy, vor aparţine categoriei TG. în mod paralel, conform cu 26—4.c. şi 14--15.C. (i), construcţii ca (Art1(care(doarmeyyy, (Artx (crtionyy vor aparţine categoriei TSB. La fel, prin 26—4.c. şi "14—15.C. (ii), (acesta(care(doarmeyyy, (acela(care (doarmeyyy vor aparţine categoriei TSB, ca şi (acest ( creionyy, (acel(creionyy. Atragem atenţia asupra faptului că relativele care urmează după acesta, acela nu sînt consi-deiate aici atributive; am spune mai curînd că demonstrativele sînt cele care, în aceste situaţii, sînt interpretate ca atribute ale relativei-substantiv. Este o „abatere" de la interpretarea tradiţională a relaţiei dintre demonstrativ şi relativă care nu are o motivare sintactică, ci este pur convenţională. Ea *se datoreşte faptului că, în frag-
124
125
mentul de gramatică pe care îl luăm în consideraţie, funcţiai de atribut a relativelor este, în mod deliberat, eliminata din discuţie. Evident că, într-un fragment mai extins al gramaticii, în care funcţia atributivă a relativelor este luată şi ea în consideraţie, structura demonstrativ -f care + propoziţie poate primi o interpretare mai apropiată de cea uzuală.
Dacă (Qn(care(dorm}}}, (QB(care(ăorm}}} sînt TG, urmează, conform cu 26—4. b.3°., că aceste construcţii aparţin categoriei T. Mai departe, conform cu 26—4.e» şi 14—15.e. (i), construcţiile ((Qn(care(dorm}}} visează}, ((Q^(care(dorm}}}, visează} aparţin categoriei S, întrucît visează este un functor din categoria S(t)f (functor care, aplicat la dreapta unui T, formează o propoziţie). în acelaşi fel, dacă (acesta(care(doarme}}} este un TSB, aceeaşi construcţie aparţine, prin 26—4.b. 3°., categoriei T. în aceste condiţii, conform tot cu 26—4.e. (i), o construcţie csl ((acesta(care(doarme}}} visează} aparţine categoriei S.
Pentru ca să poată exprima faptul că, atunci cînd Qu (— cuantificatorul universal) se realizează ca toţi, atunci acesta este urmat, în conformitate cu uzajul foarte îngrijit, de cei: toţi cei care faţă de toţi care, caracteristic pentru uzajul mai puţin îngrijit, va fi'necesar ca Gv să fie suplimentată cu o regulă de realizare a acestui cuantificator. De asemenea, dat fiind că un PrB* (propoziţie relativă) nu poate primi articol definit propriu-zis cu funcţie de singularizare (= Artx), funcţia semantică a acestuia fiind preluată de cel (vezi consideraţiile introductive sub a)), va fi necesară tot o regulă de „realizare'Y care să arate că Artx se realizează ca cel atunci cînd este urmat de un
Formulăm, în continuare, următoarea regula de realizare :
26—5. Regulă de realizare.
a. Functorul Qu.
Dacă Qu se realizează ca toţi şi Qu este urmat de un PrS*, P, atunci (toţi($}} se realizează ca (toţi (cei) ($}}, unde „(cei)9' indică caracterul opţional al inserţiei lui cei.
b. Dacă p este un Pr£*, atunci secvenţa <,4r^<p>> se realizează ca (cel($}}.
Conform cu 26—5.a.? construcţii de forma, ((Qu(care (dorm}}} vis.ează} se realizează ca ((toţi cei (care (dorm}}} visează} sau ca ((toţi(care(dorm}}}visează}; conform cu 26—S.b.j construcţii de forma ((Artx(care(doarme}}} visează} devin ((cel(care(doarme}}} visează}. .
Ultima regulă gramaticală privitoare la ly2 stabileşte condiţiile de. corectitudine (gramaticală) a construcţiilor.
întrucît, aşa cum am arătat în § 25., X,2 nu este decît o extensiune a limbajului IA este firesc ca toate construcţiile care sînt corect formate în I,1 să fie cbf şi în I,2 (dar, evident, nu şi invers). Regula de bună formare a construcţiilor în I,2 va cuprinde în formă explicită numai reguli pentru construcţiile care apar numai în 1? (deci nu si în X,1 şi în I,2).
28-7. Regulă pentru cbf în XV
a* Pentru orice a, dacă a este o cbf în I,1, atunci a este o cbf în I,2 (dar nu şi invers).
fe. Pentru orice cbf ol, dacă a <~ S(t)f, atunci (care <a>> este o cbf în I/.
După cum se poate observa, gramatica limbajului I,2 mi conţine decît o singură regulă specifică de bună formare, anume b. Trebuie să remarcăm că regula b. din 26—7. este suficientă pentru a putea stabili care sînt toate construcţiile bine formate care aparţin limbajului I^2, fără a aparţine şi limbajului IA De exemplu, dacă o construcţie de tipul (care(dorm}} este o cbf în I,2 (fără a fi o cbf'şi în JJ), în acord cu 26—7. atunci, în acord cu 26—7. ■a., deoarece (care(dorm}} este un PrB*, urmează, conform cu 26—4.b.l°., că secvenţa (care(dorm}} aparţine categoriei PrB. Deoarece face. parte din această categorie, urmează că, în conformitate cu 26—7.a.? (Qu(care(dorm}}}, <Qe(care(dorm>>>, (Art2 (care(dorm}}} sînt, de asemenea, cbf in       (fără a fi cbf şi în I/).
întrucît, conform cu' 28—4.b.2°, (care(dovm}} nu face parte din categoria Pr, urmează că o construcţie ca (Cop(care(doarme}}} nu este o cbf în 1/ (după cum nu este nici în Iy1).
Sau: deoarece (care(dorm}} este un PrB* şi, prin 26—4.b.l0., este un PrB, urmează că (Artx(care(dorm}}} este o cbf in I,2 (fără a fi şi în I,1). De asemenea, deoarece (Artx(care(doarme}y} este o cbf în I/, care aparţine categoriei TS, urmează, conform cu 28—7.a., că (vede(Artx
126
127
(car e(doar meyyyy ■(= vede pe cel care doarme) este o cbf în Iy2 (fără a fi şi în T,1). în mod asemănător, deoarece, conform cu 26—4.b.3°., <Qn(care(dormyyy ca şi (Artx <care(dormyyy aparţin categoriei T, ((Qu(care(dormyyy viseazăy, <(Art^careţdoarmeyy> visează} sînt cbf în Ir (fără a fi şi în Iy1). în acelaşi fel, deoarece <yede(Artj (care(doarmeyyyy este o cbf în 1? (fără a fi şi în Iy1) şi aparţine categoriei S(t)f, (IonţvedeţArt^careţdoarmeyyyyy este o cbf în I,2 (fără a fi şi în L1).
în urmatelor arătate în acest paragraf, se poate observa că Iy2 diferă de L1 prin aceea că în 1/ poate apărea în poziţie de subiect o relativă precedată de Qu, QB sau Artx; a doua diferenţă; constă în faptul că, în L2 ca termen singular (TS) în poziţie de complement, poate apărea o relativă precedată de Artx (= cel).
§ 27. Semantica limbajului IA Din punct de vedere semantic, X2 diferă în foarte puţine privinţe de IA Mai precis, singura diferenţă constă în faptul că vocabularul limbajului 1? conţine un semn pe care V^ nu-1 conţine, anume functorul care. Relativul caret după cum am văzut în §26., are rolul de a transfera un grup predicativ din categoria functorilor care formează propoziţii (S(t)f) în categoria PrB*, adică într-o categorie specială de „substantive". Diferenţa dintre substantivele propriu-zise (PrB) şi relativele folosite ca substantive este, după cum am văzut în § 26., de ordin sintactic. Din punct de vedere semantic, am văzut în cap. III §.15.b., că verbele intranzitive au acelaşi tip de denotat cu substantivele şi adjectivele, adică o mulţime de obiecte din U specificată printr-o proprietate, deci o mulţime de forma [cpa]. în ce priveşte verbele intranzitive, am văzut că predicatul (== grup predicativ) constituit dintr-un astfel de verb urmat de complement (e) este mulţimea obiectelor din U care se află într-o relaţie specificată cu mulţimea (mulţimile) cu un singur element denotată (denotate) de complement(e) ; o astfel de mulţime are forma [cpa ( —, ©(pj, . . ., ®(PJ)] (unde pi,        pn sînt termeni singulari).
Dacă spunem, de ex., că denotatul lui dormi este reprezentat de „acei x <= U care au proprietatea cpd", ceea ce am convenit să reprezentăm prin [cpd], atunci este firesc să spunem, lăsînd la o parte diferenţele de număr şi persoană, că denotatul lui care dorm este reprezentat de „acei x e U care aparţin mulţimii [ţ>d]'Ysau „acei x e= U pentru
care x ef/pa'] are loc". Dar, prin definiţie, pentru orice x e U, x €= [9d] ddacă x are proprietatea 9d.
Dacă substituim în formularea iniţială expresia „pentru care x g [9d] are loc" prin „care au proprietatea 9d", obţinem „acei x <= U care au proprietatea 9d". Dar această ultimă formulare este exact definiţia pe care o dăm simbolului [9d] (vezi § 11—1.).
De aici rezultă că este natural să considerăm că denotatul lui care dorm este identic cu denotatul lui dormi.
în acelaşi fel se poate arăta că denotatul unei construcţii de tipul care văd pe Ion este identic cu denotatul lui văd pe Ion, adică [9d — §)(Ion)].
Rezultă din cele arătate că relativul care lasă neschimbat denotatul construcţiei (sau cuvîntului) la stînga căreia (căruia) se află. Vom spune deci, în mod firesc, că relativul care are ca denotat operaţia „vidă", co0 (vezi §15—9.), adică o operaţie care, atunci cînd se aplică unui denotat îl lasă neschimbat.
înainte de a formula regulile semantice ale limbajului Iy2, adăugăm că functorul care aparţine categoriei semnelor logice^ alături de toate celelalte semne logice ale vocabularului Vî/.
Stabilim, în continuare, regulile semantice ale limbajului Iy2.
27—1. Clasificarea semnelor din Vv. Semnele din Vţ* se împart în semne logice şi semne descriptive.
a. Semne logice. Semnele logice din V^t sînt toate semnele logice din V^, la care se adaugă care.
b. Semne descriptive. Semnele descriptive din Vi* sînt^ toate semnele care nu sînt logice.
întrucît operaţia co° a fost definită sub 15—9., nu ne rămîne aici decît să formulăm următoarea regulă de denotaţie pentru care.
2 Acest mod de a trata semantica propoziţiilor relative ne-a fost sugerat de Cornilescu, 1973. Este vorba de faptul că relativul care este un functor care formează o construcţie cu o semnificaţie identică cu aceea a unei construcţii formate în limbajele logice cu abstractorul-X. Deosebirile dintre modul propus aici de abordare a semanticii relativelor şi cel adoptat de Cornilescu, loc. cit., rezultă în primul rînd din faptul că în 1? nu există variabile şi, în consecinţă, care nu putea fi tratat ca operator- "k. Am căutat ca, prin regulile semantice pe care le formulăm, să obţinem un denotat de acelaşi tip cu cel care se ataşează unor construcţii- X.
128
9 — Sens, adevăr analitic, cunoaştere
129
27—2. Regulă de denotaţie pentru functorul care.
%(care) = g>0.
Pe baza regulii 27—2., se poate formula următoarea regulă de denotaţie pentru construcţiile care aparţin categoriei PrB* (propoziţie relativă).
27—3. Regulă de denotaţie pentru construcţiile din categoria PrB*. Fie a o cbf oarecare din categoria S(t)f. <&((care(u.yy) = c*K($)(care), ®(a))   = <o0(®(a))   = ®(a).
Regula 27—3. exprimă formal, în termenii sistemului adoptat de noi, cele arătate la începutul acestui paragraf, anume faptul că un grup predicativ precedat de care are un denotat identic cu denotatul aceluiaşi grup ne-precedat de care.
Conform cu 27--3.? dacă pentru grupurile predicative dormi, vedea pe Ion, este negru avem <$)(dormi) == [<pd], ®)((vedea(pe Ion}}) = [<py—,@)(Ion)], respectiv §)((Cop (negru}}) = [<pn], pentru construcţiile:
(1) (care(dormi}}
(2) (care(vedea(pe Ion}}}
(3) (care ( Cop (negru}} } vom avea denotatele:
(!') coK(©('care),$)(f dormi)) == <x>Q(^)( dormi)) = [<pd]
(2') <oK(®fctf^, ®)((vedea(pe Ion}}) = co0($)((vedea (pe Ion}}) = (x>K((vedea(pe Ion}}) = [^(—,^7^)]
\3') wK(®fcar£), ®((Cop(negru}})) = o0(®)(Cop), ®(ne-gru)) = co0 (%(negru)) = [9n]
Dat fiind că oricare din construcţiile (1)— (3) aparţine categoriei PrB*, ea aparţine categoriei PrB (vezi 26—4.b.l°.). Aşadar, oricare dintre aceste construcţii poate deveni fer-men(T), dacă este precedată de un functor din categoria TSBp(PrB) (functor pentru termeni singulari, de ex. Artx),
din categoria TGp(PrB) (functori pentru termeni generali, adică Qu sau QE). în consecinţă construcţiile: (1") a. (Art1(care(dormi}}}
b. <QU(care(dormi}}}
c. <QB(care(dormi}}}.
(2") a. (Artx(care(vedea(pe Ion}}}}
b. (Qu(care(vedea(pe Ion}}}}
c. (QE(care(vedea(pe Ion}}}}
{3") a. (Artx(care(Cop(negru}}}}
b. (Qn(care(Cop(negru}}}}
c. (QB(care(Cop(negru}}}} aparţin categoriei T (= termeni).
Dacă acestor construcţii li se aplică un functor S(T)F (functor pentru propoziţii), <Co/><(3>>, cu denotatul ®(<Co£<(3») = ®(p) = t<p3]/ se obţin propoziţiile:
(1'") a. «^^1<ca^<^omi>»<Co^<p>»
b. «Qu<c^<^mi>»<C^<(3>»
c. «QE<ca^<^™>»<C^<p»> ■(2'") a. ((Artx(care(vede(Ion}}}}(Cop($}}}
b. <<Qu<care<vede<;ion>>>XCop<p>)> c «QB<^<^</ofi»»<C^<p>» (3'") a. «Art^careţCopinegruyyyXCopipyyy
b. <<Qn<care<Cop<negruyyyy<Cop<pyyy
c. <<QB<care<Cop<negruyyyy<Cop<$yyy Denotatele acestor propoziţii vor fi (reprezentînd fiecare propoziţie prin numărul său de ordine) :
(1"") a. 8>((1'") a.) - V((l">., wj) e cT
b. ®((1'") b.) = V((l'")b., Wi) e=
c. S((l'") c.) - V((l'")c, Wi) e ar (2"") a. ®((2'") a.) = V((2"')a., w,) e $
b. ©((2'") b.) = V((2"')b., w,) € ar
c. ®((2'") c.) = V((2'")c, wO <= ar (3"") a. «((3"') a.) = V((3">., w,) s ar
b. ®((3'") b.) = V((3"')b., wO €= &
c. ®((3"') c.) = V((3'")c, wO 6 ^
unde funcţia V atribuie valorile A sau F, propoziţiilor respective, în acord cu regula 19—1.
De exemplu, denotatul propoziţiei (1'") c. va fi A, ddacă dormi) f) w{ C ®(P), sau F, ddacă $)(dormi) f\ WiCjt ®(P).
§28. Consideraţii finale. Extensiunea If a limbajului If a fost construită, aşa cum arătam în consideraţiile făcute la începutul acestui capitol, cu scopul de a face posibilă exprimarea în limbajul obiect (I,2) a relaţiilor semantice dintre denotatele diverselor grupuri predicative şi denotatele semnelor care aparţin categoriei T (termeni singulari şi generali). Aceste relaţii nu puteau fi exprimate în IA Dat fiind că functorul care poate, în fragmentul If, să ocupe numai — în terminologie tradiţională — poziţia de subiect, în If se pot exprima numai o parte din relaţiile posibile dintre cele două categorii de denotate. Dacă pro-
130
131
poziţia Toţi cei care văd pe Ion sînt elevi exprimă relaţia dintre 'mulţimea acelor x care au proprietatea de a vedea pe Ion* şi 'mulţimea acelor x care au proprietatea „elev"', o propoziţie care să exprime 'mulţimea acelor x care au proprietatea că „Ion îi vede'" şi 'mulţimea acelor x care aţi proprietatea „elev"' nu poate jfi construită înl,2, deoarece Toţi cei pe care Ion îi vede, sînt [elevi '■im.esţe'o'^bf.m- 1? (deoarece aici care nu se refera la subiect).
Este evident că este posibilă construirea unei extensiuni a limbajului Iy2, anume I/, în care propoziţii de tipul celei de mai sus să facă parte din category cbf. Nu am construit o astfel de extensiune, deoarece aceasta ar fi făcut necesar un aparat formal de o complexitate mult mai mare. Gum un aparat formal de o asemenea complexitate nu este strict necesar pentru lămurirea noţiunilor care vor fi discutate în capitolul următor şi cum în acest capitol nu ne-am propus să discutăm ideea de „adevăr analitic" în toată complexitatea ei, ci numai să o definim şi să ne oprim asupra cîtorva dintre implicaţiiie ei lingvistice mai importante, am preferat să. ne limităm la un aparat formal cît mai simplu.
CapUoMl VI ADEVĂR ANALITIC (A-CONCEPTE)
§ 29. Consideraţii introductive. în acest capitol ne vom ocupa de o serie de relaţii existente între sensurile cuvintelor, relaţii care, pe de o parte, se manifestă prin anumite proprietăţi ale propoziţiilor alcătuite din aceste cuvinte, iar pe de altă parte, pot fi privite ca un fel de „reguli" (semantice) de folosire a cuvintelor.
Toate aceste relaţii pot fi captate în termeni exacţi cu ajutorul conceptelor legate de ceea ce se numeşte adevăr analitic (ceea ce vom numi mai departe A-concepte).
Aspectele semantice pe care le avem în vedere (desigur, există şi altele) sînt următoarele.
1°. Relaţia dintre sensul unui anumit cuvînt şi sensul unui alt cuvînt care, într-o definiţie lexicografică, este folosit pentru a specifica „genul proxim" al cuvîntului de definit. Este — de exemplu — cazul cuvîntului ustensilă din definiţia: „Ustensilă pentru scris sau desenat, constituită dintr-o mină neagră sau colorată, protejată de un înveliş de obicei de lemn" (DEX s.v. creion), care — conform cu., această definiţie — reprezintă genul proxim al conceptului denumit prin cuvîntul creion. Relaţia dintre mulţimile denotate de cele două cuvinte este cea de incluziune („mulţimea-creion" este inclusă în „mulţimea-usten-silă" ; orice creion este o ustensilă, dar nu orice ustensilă este un creion), ceea ce este conform cu intuiţia oricărui vorbitor care cunoaşte sensul celor două cuvinte.
2°. Relaţia de sinonimie (perfectă) dintre două cuvinte poate fi exprimată în mod suficient de intuitiv în termenii unei incluziuni bilaterale între mulţimile denotate de două cuvinte sinonime. De exemplu, mulţimea obiectelor denotate de un verb ca semna (obiecte care au proprietatea de a face acţiunea „semna") este inclusă în mulţimea obiectelor denotate de un verb ca iscăli (obiecte care au proprietateajle a face acţiunea „iscăli") şi invers. în aceste
133
cazuri, dat fiind raportul de incluziune bilaterală, spunem că mulţimile denotate de două cuvinte sinonime sînt egale.
3°. Ceea ce în semantica de orientare transformaţiona-listă1 poartă numele de „restricţie selectivă", adică faptul că anumite cuvinte, datorită sensului lor, nu pot fi folosite decît în legătură cu cuvinte legate de un anumit „cîmp conceptual" sau, altfel spus, cu cuvinte care se referă la obiecte cu o anumită caracteristică, este, în ultimă instanţă, un raport între mulţimea denotată de un anumit cuvînt şi mulţimea de obiecte denotate de cuvîntul care denumeşte genul de obiecte referitor la care se poate utiliza cuvîntul a cărui restricţie de întrebuinţare o formulăm. De exemplu, printre sensurile unui verb ca merge distingem atît sensul „a se deplasa (în spaţiu), executînd anumite mişcări caracteristice", cît şi sensul de „a funcţiona". Spunem că avem a face cu două cuvinte pe care le vom simboliza prin mergev respectiv merge2. A spune că mergex se foloseşte în legătură cu ,,fiinţele vii" şi merge2 se foloseşte în legătură cu „mecanismele" înseamnă de fapt a spune că toate obiectele care au proprietatea exprimată prin sensul lui merge1 fac parte din mulţimea denumită prin fiinţe vii (nu însă şi invers), după cum a spune că merge2 se foloseşte în legătură cu „mecanismele" înseamnă de fapt a spune că toate obiectele care au proprietatea exprimată prin sensul lui merge2 fac parte din mulţimea denumită prin cuvîntul mecanism. Avem deci din nou a face cu un raport de incluziune între mulţimi denotate de anumite cuvinte.
4°. în practica lexicografică se obişnuieşte să se spună că o definiţie a sensului unui cuvînt este bună atunci cînd aceasta se poate substitui cuvîntului respectiv în diversele contexte de apariţie a acestuia. Această posibilă substituţie nu reflectă altceva decît că semnul de definit şi glosa acestuia au denotat identic, deci se referă la aceeaşi mulţime de obiecte. Este o relaţie de sens foarte asemănătoare cu aceea dintre un anumit cuvînt şi un alt cuvînt sinonim cu acesta (vezi mai sus, sub 2°.).; deosebirea constă în faptul că o definiţie este, din punct de vedere sintactic, o construcţie, iar sensul unei construcţii are o structură mai complexă decît aceea a unui cuvînt din lexicon. Oricum, pînă la un anumit punct, relaţia de sens cuvînt —
1 Avem în vedere versiunea primă a unei astfel de semantici, aşa cum apare în Katz & Fodor, 1964.
glosă este esenţial asemănătoare (dar şi diferită) de relaţia dintre două cuvinte sinonime.
5°. Atît în unele semantici de orientare structuralistă, cît şi în semantica transformaţionalistă de tip Katz & Fodor sau în abordarea „componenţială" a sensului se vorbeşte despre „mărci semantice", „seme", „trăsături semantice distinctive" etc. Acestea ar fi un fel de componente ireductibile ale sensului oricărui cuvînt. „Semele" sau „mărcile semantice" sînt concepute în interiorul diverselor orientări menţionate ca aparţinînd limbajului descrierii şi nu limbajului-obiect (de descris). Cu toate acestea, foarte multe (dacă nu chiar în majoritate) cuvintele care se referă la „mărci semantice", „seme" etc. sînt şi cuvinte ale limbii-obiect. Unii cercetători2 au remarcat că între seme există un raport de incluziune. Mai exact, am spune că între mulţimile de obiecte denotate de seme există raporturi de incluziune. De exemplu, între mulţimea denotată de marca semantică „uman" şi mulţimea denotată de marca „animat" există un astfel de raport: prima mulţime este inclusă în cea de a doua.
în măsura în care mărcile semantice sînt „lexicalizate", adică sînt şi cuvinte ale limbaj ului-obiect, este firesc să considerăm că între denotatele cuvintelor care lexicali-zează aceste mărci are loc acelaşi raport de incluziune.
Vom sintetiza cele arătate sub 1°. — 5°. după cum urmează:
29—1. Orice cuvînt al unei glose lexicografice care are rolul de „gen proxim" în raport cu cuvîntul de definit are ca denotat o mulţime care include mulţimea denotată de cuvîntul de definit.
29—2. Două cuvinte sinonime (perfecte) în sensul uzual al termenului au ca denotat două mulţimi egale.
29—3. Mulţimea denotată de un anumit cuvînt este inclusă în mulţimea denotată de cuvîntul care specifică „domeniul de utilizare" a cuvîntului respectiv.
29—4. între un cuvînt şi o anumită glosă lexicografică care îi corespunde se stabileşte un raport asemănător cu raportul de sinonimie.
29—5. între mulţimile denotate de cuvinte care lexi-calizează „mărci semantice", „seme" etc. se stabilesc relaţii de incluziune.
2 Katz & Fodor, 1964: 496-503.
134
135
în cele ce urmează, după ce vom defini A-eonceptele^ vom arăta:
(i) cum aspectele menţionate sub 29—1., 2.9 3.? 4.? 5. cad în mare măsură şi în mod firesc sub incidenţa A~ conceptelor şi deci cum pot fi exprimate în termeni de A-concepte;
(ii) cum aceste relaţii de sens determină anumite proprietăţi semantice ale unei clase de propoziţii.
§ 30. Asupra conceptului de „adevăr analitic". Conceptul semantic de adevăr analitic este, pe de o parte, diferit de conceptul corespunzător din filozofie şi, pe de altă parte, nu este, după cum vom vedea, decît o modalitate de a vorbi despre problema filozofică a adevărului analitic în termeni lingvistici sau, altfel spus, de a privi -„analiticul" nu „în.sine", ci în raport cu modul său de exprimare şi de existenţă, adică prin limbaj.
De fapt, aşa cum vom încerca să arătăm foarte pe scurt în acest paragraf, însăşi teoria kantiană, deci filozofică, a adevărului analitic conţine o serie de elemente lingvistice. Teoria semantică a adevărului analitic nu face decît să le formuleze explicit.
Pentru a nu trăda în vreun fel gîndirea filozofului german, nu vom face o expunere rezumativă a ideilor sale, ci vom utiliza cîteva citate mai lungi, pe care le considerăm relevante pentru discuţia noastră, urmînd ca interpretarea noastră să formeze un corp separat. Vom fi scutiţi, în acest fel, de a atribui, în mod involuntar, lui Immanuel Kant ceva din propriul nostru fel de a înţelege ideea de „adevăr analitic".
„în toate judecăţile în care este gîndit raportul dintre un subiect şi un predicat (nu consider decît judecăţile afirmative, căci la cele negative aplicarea este apoi uşoară), acest raport este posibil în două feluri. Sau predicatul B aparţine subiectului A ca ceva ce e cuprins (implicit) în acest concept, sau B se găseşte cu totul în afara conceptului A, deşi stă în legătură cu el. în cazul dintîi numesc judecata analitică, în celălalt, sintetică. Judecăţile analitice (afirmative) sînt deci acelea în care legătura predicatului cu subiectul este gîndită prin identitate, iar acelea în care această legătură este gîndită fără identitate trebuie să fie numite judecăţi sintetice. Pe cele dintîi le-am putea numi şi judecăţi explicative, pe celelalte judecăţi extensive, fiindcă cele dintîi nu adaugă prin predicat nimic la con-
ceptul subiectului, ci numai îl descompun prin analiză în conceptele lui parţiale, care erau deja gîndite în el (deşi confuz) ; pe cînd cele din urmă adaugă la conceptul subiectului un predicat care nu era deloc gîndit în el şi nu putea fi scos prin descompunerea lui. De exemplu, cînd zic: toate corpurile sînt întinse, aceasta e o judecată analitică. Căci eu n-am nevoie să depăşesc conceptul pe care-1 leg de cuvîntul corp pentru a găsi unită cu el întinderea, ci numai să descompun acest concept, adică să devin conştient de diversitatea pe care o gîndesc totdeauna în el, pentru a întîlni în cuprinsul lui acest predicat: această judecată este deci analitică. Dimpotrivă, dacă zic: toate corpurile sînt grele, atunci predicatul e cu totul altceva decît ceea ce gîndesc în simplul concept de corp în genere. Adăugarea urnii astfel de predicat dă deci o judecată sintetică."3
. „... ar fi absurd să întemeiez o judecată analitică pe experienţă, fiindcă nu mi-e îngăduit să ies din conceptul meu pentru a formula judecata şi deci nu am nevoie pentru aceasta de o mărturie a experienţei. Că un corp este întins e o judecată care e certă a priori şi nu e o judecată de experienţă. Căci, înainte de a trece la experienţă, eu am toate condiţiile pentru judecata mea în conceptul din care pot scoate predicatul potrivit principiului contradicţiei, şi prin aceasta pot totodată deveni conştient de necesitatea judecăţii, necesitate asupra căreia experienţa nu m-ar putea instrui."4
După cum se ştie, judecata exprimă un raport între un concept-subiect şi un concept-predicat. Pentru Kant, analitică este judecata în care conceptul-predicat este „conţinut" deja în conceptul-subiect. Judecata analitică nu face decît să „expliciteze" oarecum acest raport de apartenenţă. Cum trebuie înţeles faptul că predicatul este „conţinut" în conceptul-subiect? Aici trebuie avută în vedere distincţia între „sfera" (= extensiunea) şi „conţinutul" (= intensiunea) conceptului. Conţinutul unui concept se defineşte printr-un ansamblu de „note", care, în fond, sînt tot concepte. în momentul în care conceptul-predicat se găseşte printre „notele" subiectului, „predica-rea" acestui concept în legătură cu subiectul nu face altceva
■» GRP: 48-49. * Ibid.: 49-50.
136
137
decît să spună că predicatul face parte dintre „notele" care alcătuiesc „conţinutul'' subiectului. în exemplul folosit de Kant, conceptul „întins" face parte din conţi- | nutul conceptului „corp" ; altfel spus, dacă vrem şa. definim conceptul „corp" trebuie sa menţionăm, printre altele, şi conceptul de „întindere" : „corp" este ceva caracterizat, | printre altele, şi prin faptul că este „întins". Mai departe, cînd spunem toate corpurile sînt întinse exprimăm în formă de propoziţie ceea ce este deja cuprins în conceptul „corp". De aici şi ideea că ceea ce se spune într-o judecată analitică despre subiect, prin predicaţie este „gîndit în el .[•==. în subiect, n.n. E.V.] (deşi confuz)". Paranteza „deşi confuz" poate.fi luată, credem, cu sensul de „în mod implicit". Judecata analitică „descompune" subiectul, în sensul că ceea ce este gîndit ca totalitate prin conceptul-subieet, apare ca „extras din" totalitatea subiectului prin predicaţie.
Exemplele de acest fel se pot înmulţi: conceptul „ani- j mal" este „gîndit în" conceptul „cîine" ; dinele este un animal este deci o judecată analitică, rezultată din „descompunerea" conceptului-subiect în elementele sale definitorii.
Mai departe, dat fiind că, în cazul judecăţilor analitice, predicatul nu este un concept care se „aplică" subiectului, ci este conţinut în subiect, o judecată analitică nu poate fi decît adevărată, întrucît a admite că predicaţia într-o judecată analitică poate fi şi falsă înseamnă a admite contradicţiile: ceea ce este conţinut în subiect nu aparţine subiectului (de ex.:,,întins" aparţine (= face parte din conţinutul) conceptului „corp"; dacă admitem că judecata orice corp este întins poate fi falsă, aceasta înseamnă că admitem şi cazul în care „întins" nu aparţine subiectului „corp").
Reţinem sub formă rezumativă următoarele idei pentru precizările pe care urmează să le facem mai departe:
1°. O judecată analitică este o judecată în care, prin predicaţie, se atribuie conceptului-subiect una din notele sale definitorii.
2°. O judecată analitică nu poate fi, în combinaţiile de sub 1°., decît totdeauna adevărată.
3°. Adevărul unei judecăţi analitice nu rezultă din „experienţă", ci din analiza conceptelor (a conceptului-subiect, în speţă).
Se observă că, în concepţia lui Kant, explicaţia noţiunii de „judecată analitică" se face în mod exclusiv în termeni de concepte (şi nu de obiecte): conceptul-predicat aparţine mulţimii de concepte definitorii pentru conceptul-subiect.
Ceea ce Kant defineşte prin „concepte" poate fi definit, în mod echivalent, prin mulţimi, pornind de la următoarele echivalenţe:
Fie A mulţimea corespunzătoare conceptului a şi B mulţimea corespunzătoare conceptului b. în aceste condiţii, vom avea:
(i) pentru orice x, x gA ddacă x „cade sub conceptul" a;
(ii) pentru orice x,xgB ddacă x „cade sub conceptul" b. A spune, în aceste condiţii, că b este   „gîndit în"
a sau „gîndit o dată cu" a înseamnă a spune că nu există nici un obiect, x, care să cadă sub conceptul a, fără ca el să cadă şi sub conceptul b, inversa nefiind adevărată. (De exemplu: conceptul „animal" este „gîndit în" sau „o dată cu" conceptul „cîine", întrucît nu există nici un obiect x, care să cadă sub conceptul „cîine" fără a cădea şi sub conceptul „animal", reciproca nefiind adevărată.)
în urma celor arătate, se poate considera că expresii intensionale de forma „noţiunea b este «gîndită în» sau «o dată cu»" sînt echivalente cu expresii extensi-onale de forma „mulţimea A este gîndită ca parte a mulţimii B". Mai departe, în aceste condiţii, toate caracterizările kantiene ale judecăţilor analitice pot fi exprimate în termeni extensionali (= de mulţimi).
După „traducerea" în termeni extensionali a explicaţiilor privitoare la judecăţile analitice, ne putem pune următoarea întrebare: ce anume ne permite să spunem că toate elementele din extensiunea unui concept, a, sînt membri ai extensiunii conceptului bl
X,a această întrebare vom răspunde spunînd că singurul indiciu obiectiv al relaţiilor extensionale (sau intensionale) dintre concepte este limbajul5.
într-adevăr, vorbim despre un concept (sau despre extensiunea lui) numai în măsura în care ne putem referi la acel concept printr-un anumit cuvînt dintr-o anumită limbă. Putem vorbi despre „conceptul-cîine" sau despre
6 Vasiliu, 1982: 185-186.
138
139
„extensiunea-cîine" atîta timp cît în română există un cuvînt, cîine, care se întrebuinţează de regulă în legătură cu anumite obiecte şi nu cu altele. Nu există un concept „porţiunea de 5 cm de la cot către umăr" şi nici o extensiune a acestui concept, deoarece nu există mn cuvînt în limba română care să se refere la acest concept. (Evident, un astfel de cuvînt se poate crea, iar sensul lui s-ar putea defini, prin convenţie explicită dacă, să spunem, acest lucru corespunde unor necesităţi de investigaţie ştiinţifică; cuvîntul însă nu există, în acest caz, ci se creează, la fel cum conceptul respectiv nu există, ci se construieşte, aşa cum se construiesc diversele concepte ştiinţifice.) Pe baza observării uzului, lexicograful construieşte o definiţie; care, aşa cum am arătat în §§ 5.;#7iy nu face decît să arate prin cuvinte care sînt caracteristicile pe care trebuie să le aibă un obiect pentru a face parte din mulţimea denotată de cuvîntul respectiv. Mai departe, putem considera că definiţia se referă la un concept şi că elementele conţinute de definiţie sînt notele definitorii ale acestui concept. De exemplu, animal, domestic, vertebrat sînt cuvinte care exprimă note definitorii ale „conceptului-cîine". Numai în această calitate, de note definitorii ale ,,conceptului-cîine' ', putem, spune despre conceptele corespunzătoare cuvintelor animal, domestic, vertebrat că „sînt" gîndite în „conceptul-cîine" sau că extensiunea „conceptului-cîine- este în extensiunea „conceptului-animal" sau „vertebrat" sau „domestic". în aceste condiţii, trebuie precizat că vorbim de „concepte" şi „note" definitorii ale conceptelor numai în măsura în care acest lucru ne permite să determinăm (cu o aproximaţie oarecare) mulţimea de obiecte cărora li se aplică un semn (descriptiv). Am putea spune deci că semantici-anul introduce conceptul şi definiţia acestuia cu scopul de a determina prin aceasta modul de utilizare a unui cuvînt.
Gele spuse mai sus se pot formula sintetic astfel:
(a) Putem şti care sînt conceptele care „aparţin". în sens kantian unui alt concept exprimat de un anumit cuvînt prin examinarea gloselor lexicografice ale acelui cuvînt.
(b) O definiţie existentă şi/sau una pe care o formttlăm se bazează pe uzul cuvîntului respectiv; cum uzul ţinui cuvînt se determină prin specificarea mulţimii de obiecte la care cuvîntul se referă, elementele unei definiţii exprimă
în acelaşi timp şi relaţia dintre mulţimea denotată de cuvîntul definit şi mulţimile denotate de cuvintele definiţiei Din (a), (b) rezultă că raportul cuvînt — elemente definitorii (ale unei glose) este de aceeaşi natură cu raportul de „apartenenţă" în sens kantian a unui concept la alt concept.
La eventuala obiecţie că sensul definit lexicografic este altceva decît conceptul în accepţia kantiană se poate răspunde că o definiţie lexicografică defineşte tot un concept. Conceptul legat de cuvîntul corp^ rămîne tot concept, fie că-1 definim prin întindere, fie că4 definim prin greutate, fie că-1 definim prin întindere şi greutate, fie că-1 definim cu ajutorul altor concepte. Vom spune doar că întinderea defineşte conceptul ştiinţific de „corp", în timp ce celelalte note definesc un concept diferit de cel ştiinţific (eventual conceptul vehiculat de uzul comun al acestui cuvînt).
Existenţa unor concepte „ştiinţifice" cu un conţinut diferit de cele ale conceptelor „uzuale", precum şi faptul că, de multe ori, conceptele ştiinţifice nu sînt asociate de semne speciale (^diferite de cele din limbajul uzual) creează iluzia existenţei unor „concepte pure", independente de limbaj. De aici ideea unor concepte care sînt^ „date,-; gîndirii, independent de semnificaţiile cuvintelor. în fond^ în cazul conceptelor ştiinţifice sintem în prezenţa unor sisteme semantice (semi-) artificiale, obţinute prin modificarea prin convenţii explicite a semnificaţiei uzuale a cuvintelor6.
Am încercat să arătăm pînă aici că problema judecăţilor analitice este o problemă indisolubil legată de limbaj şi că, mai mult, problema analitismului unor judecăţi ne este dată observaţiei exclusiv prin limbaj. Altfel spus; problema judecăţilor analitice este o problemă de structură semantică a limbajului natural.
Adoptînd acest punct de vedere, credem, că putem evita inconvenientele punctului de vedere apriorist,, kantian,'în conformitate cu care, caracterul analitic al'unor judecăţi ar rezulta oarecum din „natura conceptelor", ,af fi dat gîndirii, împreună cu conceptele.
6 Diferenţa dintre sensul ,,uzual" al unui cuvînt şi sensul pe care acelaşi cuvînt îl poate avea în limbajul ştiinţei sau într-un limbaj care reflectă un sistem de cunoştinţe diferit a fost relevată de cercetători ca Toi-lenaere, 1960; Rey, 1965; cf. şi Vasiliu, 1982: 185.
140
141
în acelaşi timp, cele spuse pînă aici reprezintă o moti- ■ vare a modului de tratare a adevărului analitic din paragrafele care urmează, tratare care se bazează în liniile sale generale pe concepţia lui Carnap în această chestiune. '
în acord cu Carnap7, există propoziţii care exprimă relaţii între sensurile cuvintelor descriptive: faptul, de exemplu, că sensul cuvîntului celibatar exclude sensul cuvîntului însurat sau că sensul cuvîntului cîine îl implică i pe acela al cuvîntului animal.
Propoziţiile de acest fel, exprimînd relaţii semantice j între cuvinte, trebuie înţelese ca un fel de reguli de utilizare a semnelor descriptive. Ele sînt un fel de „axiome ale sensului" şi deci sînt, prin urmare, totdeauna adevărate, în virtutea sensului. Aceste propoziţii sînt numite postulate | de sens (engl. meaning postulates)8.
Postulatele de sens sînt cele care exprimă în termeni | formali ideea de analiticitate, în sens kantian. în felul \ acesta, analiticitatea este tratată şi explicată ca fapt de semantică. \ în ce priveşte limbajele construite (— artificiale), stabi- [ lirea postulatelor de sens este o chestiune de alegere9 (tot f aşa cum tot o chestiune de alegere este stabilirea axiomelor \ unei teorii sintactice formale). Atunci însă cînd avem în vedere limbajele naturale, stabilirea postulatelor trebuie făcută în aşa fel încît să reflecte în cît mai mare măsură ( proprietăţile reale ale limbajului descris. Precizăm că* în acest din urmă caz, nici nu este de fapt vorba de a „alege" anumite propoziţii ca postulate, ci de a descoperi îndărătul uzului concret anumite proprietăţi semantice care pot fi exprimate prin propoziţii care urmează a fi considerate ca „totdeauna adevărate".
Fără a reveni asupra aspectelor filozof ico-epistemolo-gice legate de concepţia kantiană asupra analiticităţii (aspecte pe care în parte le-am relevat tangenţial în acest paragraf), vom spune numai că punctul de vedere al lui j Carnap are calitatea de a pune în evidenţă caracterul esenţial lingvistic (semantic) al conceptului de analitici- j tate. Am putea spune, fără riscul de a greşi prea mult, \ că analiticitatea este mai curînd o chestiune de semantică i
7 Carnap, 1960: 222-226.
8 Carnap, 1960: 222 şi urm. • Carnap, loc cit.: 225.
cu implicaţii filozofice decît o chestiune de filozofie cu implicaţii semantice.
Căci un anumit uz al semnelor unui limbaj este singurul dat obiectiv de la care putem porni pentru a stabili dacă şi în ce măsură un anumit concept, b, este „gîndit în" sau „gîndit o dată cu" un alt concept, a.
în paragraful următor vom încerca să dăm o definiţie a „adevărului analitic" pentru sistemul semantic I,2 pe care l-am prezentat în cap. V. întrucît în L2 denotatele semnelor descriptive sînt privite independent de distincţia intensiune/extensiune, definiţia adevărului va fi şi ea independentă de această distincţie.
f\ Modul în care vom defini ideea de „analitic în Iy2" se bazează în esenţă pe conceptul carnapian de analiticitate ; deosebirile faţă de Carnap (în afara celor datorate în mod exclusiv şi evident faptului că limbajul avut în vedere aici are o structură diferită de limbajul avut în vedere de Carnap, loc.cit.) vor fi marcate pe parcursul expunerii.
şf Un număr de elemente de bază ale teoriei kantiene a judecăţilor analitice vor apărea reformulate în termenii teoriei pe care o vom schiţa mai jos, tot aşa cum acestea apar reformulate şi în termenii teoriei carnapiene.
§31. Determinare analitică (A-determinare) în L2. în cele ce urmează, vom porni de la ideea că o propoziţie este A -determinată (?= analitic adevărată sau analitic falsă) în cazul în care satisface următoarele condiţii:
(i) este adevărată (sau falsă) în toate lumile posibile;
(ii) adevărul (sau falsul) ei este în întregime dependent de denotatul constituenţilor ei descriptivi.
Condiţia (i) este evident identică cu condiţia pe care o satisface orice propoziţie L-determinată (cf. §23—1.).
Condiţia (ii) are în vedere ideea că există propoziţii care satisfac condiţia (i) pentru o anumită alegere a constituenţilor descriptivi. (în cazul în care o propoziţie satisface condiţia (i) pentru orice alegere a constituenţilor descriptivi, propoziţia este L-determinată conform cu 23— —1.) Altfel spus, condiţia (ii) se referă la ceea ce Carnap10 numeşte „truth based upon meaning". Pentru a ne folosi de exemplul din § 30.? propoziţia
10 Carnap, loc cit. ; 222 —223.
142
143
(1) Toate corpurile sînt întinse (= cu întindere) este adevărată în toate lumile posibile numai pentru că am ales cuvîntul corp pentru poziţia subiect şi cuvîntul întins pentru poziţia predicat, într-o propoziţie universală. Dacă am fi făcut o altă alegere, de ex.:
(2) Toate corpurile sînt verzi
sau
; (3) Toate sentimentele sînt întinse sau
(4) Toate creioanele sînt verzi nu am fi obţinut propoziţii adevărate în toate lumile posibile : (2) poate fi adevărată în unele lumi şi falsă în altele; (3) este falsă în toate lumile posibile; (4) este, ca şi (2), adevărată în unele, falsă în altele.
în mod paralel, să considerăm că un obiect oarecare din U, cri, este denotatul a două semne distincte, Ion şi Gheorghe (ceea ce înseamnă că Gi este o persoană care poartă doua nume). Avem deci ®>(Ion) = {a{},  © (Gheorghe) ■ =
In aceste condiţii, este clar că o propoziţie de identitate de forma Ion este Gheorghe sail, în forma standard: (Copiă(Ion, Gheorghe}}, va fi adevărată în toate lumile posibile.
Vom introduce mai întîi prin definiţie conceptul de postulat de sens:
31—1. Postulate de sens în IA a. Fie £ o propoziţie oarecare în If, de forma <oc, p>, unde a este un TG de forma <Qu> a'>, iar p este un S(T)F de forma p' sau <nu<p'>>;
X este un postulat de sens ddacă
»(«') c:®(M
b. Fie £ o propoziţie în If, de forma <Co/>id<a, p>>, unde a, p sînt TS ;
£ este un postulat de sens ddacă g)(a) = â>((î)
Explicaţii
1°. Definiţia 3l — 1. nu trebuie confundată cu condiţia de adevăr a unei propoziţii, g, de forma indicată în 19—1. în definiţia de mai sus se spune numai că o propoziţie universală este uri postulat . de sens atunci şi numai^ atunci cînd denotatul constituentului descriptiv al subiectului (a') este inclus în denotatul constituentului descriptiv al predicatului (deci .0' sau <nu<p'>>).
Aşadar o propoziţie ca Toţi cîinii sînt animale este un postulat de sens dacă incluziunea <$)(cîine) (~ animal) are loc (şi nu este un postulat de sens dacă incluziunea nu are loc).
Definiţia 31 —1. nu spune, prin urmare, nimic cu privire la adevărul unei propoziţii de forma indicată în definiţie, în anumite lumi posibile, propoziţia £ poate fi adevărată, în altele falsă (conform cu 19—1.) ; este lăsată, de asemenea, posibilitatea ca propoziţia £ să fie adevărată în toate lumile posibile sau falsă în toate lumile posibile.
Se va vedea însă că, în cazul în care ţ satisface condiţia cerută în 31—1. pentru a fi postulat de sens, propoziţia £ este adevărată în toate lumile posibile.
2°. De unde ştim dacă o propoziţie dată în If satisface sau nu satisface condiţia 31—1., pentru a putea fi considerată un postulat de sens ? La aceasta răspundem în felul următor:
în principiu (deci la nivel strict teoretic) sîntem liberi să facem şi presupunerea că o propoziţie dată, satisface condiţia 31 — 1., după cum sîntem liberi să facem şi presupunerea contrară. Iya nivelul practic, adică atunci cînd scopul semanticianului este acela de a descrie o limbă naturală concretă (să spunem, If), decizia trebuie să fie motivată de rezultatele investigaţiilor asupra a ceea ce vorbitorii cred şi/sau ştiu despre obiectele denotate de constituenţii descriptivi ai propoziţiei sau asupra ipotezelor pe care lexicografii sau alţi cercetători ai sensului le fac asupra a ceea ce vorbitorii cred şi/sau ştiu despre aceste denotate. Definiţia 31—1. face posibilă testarea selecţiei făcute de semantician a propoziţiilor candidate la statutul de „postulat de sens", întrucît în momentul în care spune ,X este un postulat de sens" semanticianul asumă că denotatul lui a' este inclus în denotatul lui p.
în felul acesta, în cazul a două selecţii diferite, se poate spune că una dintre ele este mai apropiată de uzul real al cuvintelor decît cealaltă.
Consecinţa imediată a definiţiei 31— 1. este următoarea teoremă:
31 —2. Postulate de sens şi adevăr. Pentru orice propoziţie de forma specificată în'31—1., dacă \ este un postulat de sens, atunci, pentru orice wi, V(£, wt) =='A, dar reciproca nu este adevărată.
144
10 — Sens, adevăr analitic, cunoaştere
145
Teorema 31 —2. arată că a admite că denotatul subiectului unei propoziţii generale este inclus în denotatul predicatului ei nu este tot una cu a admite că propoziţia respectiva este adevărată în toate lumile posibile. Aşadar, definiţia 31— 1. nu este banală, în sensul că spune mai mult decît simplul fapt că propoziţia respectivă este adevărată în toate lumile*: posibile. Adevărul în toate lumile posibile este o simplă consecinţa a modului în care definim conceptul de postulat de sens. *
Definind postulatul de sens în mod independent de valoarea de adevăr a propoziţiei care îl exprimă se realizează o exprimare exactă a următoarelor idei:
(i) Că adevărul postulatelor de sens (şi, prin aceasta — după cum vom vedea — al propoziţiilor analitice) „se bazează pe sens"11; postulatele sînt adevărate în toate lumile posibile pentru că sensul constituenţilor descriptivi ai acestor postulate are anumite particularităţi.
Acest aspect rămîne, credem, în afara teoriei carnapiene, deşi autorul ei îşi propune ca „explicandum" pentru conceptul de adevăr analitic tocmai ideea de ,,adevăr bazat pe sens". Căci în teoria lui Carnap sensul nu determină propriu-zis în nici un fel adevărul propoziţiei; postulatele de sens se formulează, după cum spune el, indepe ndent de sensul concret.
(ii) Că un postulat de sens (prin extensiune, o propoziţie analitică) reflectă faptul că sensul subiectului este conceput ca incluzînd sensul predicatului (în intensiune) sau ca făcînd parte din sensul predicatului (în extensiune), în acest fel, în 31—1., 2. este conţinut şi conceptul kantian de „judecată analitică".
(iii) Faptul că definiţia conceptului de „postulat de sens" este independentă de valoarea de adevăr a propoziţiei-postulat, precum şi faptul că valoarea de adevăr a postulatului (= adevărat în toate lumile posibile) decurge din definiţia
postulatului răspunde la una dintre obiecţiile de bază făcute de Quine12 teoriei carnapiene a analiticităţii: pe baza unei astfel de teorii se pot enumera propoziţiile analitice ale unei limbi, dar nu se poate răspunde la întrebarea ,,ce este o propoziţie analitică?"
Mai departe, vom stabili următoarea teoremă: 31—3. Teoremă. Consecinţa logică a postulatelor de sens. Fie 2V o clasă de propoziţii în I,2, astfel încît, pentru orice propoziţie, £, i; ddacă £ este un postulat de
sens. Se poate admite şi cazul în care ă^t = {£}.
Pentru orice propoziţie în L2, dacă £' este o "consecinţă logică a clasei S^' atunci, pentru orice lume posibilă wi, V(Ş/wi) — A.
Demonstraţia teoremei 31—3. se face arătînd că, în cazul în care admitem că există o lume posibilă, Wi, în care este falsă, ajungem la contradicţie.
într-adevăr, prin definiţie, fEv este o clasă de propoziţii care sînt adevărate în toate lumile posibile (din 31—2.). Dacă £' este o consecinţă logică a clasei — care, la rîndui ei, este adevărată în toate lumile posibile — înseamnă, conform cu 23—27.a., că este adevărată în orice îume posibilă, Wj. Admiţînd acum că există o lume, w,, în care V(5', w,) = F, contrazicem concluzia imediat precedentă.
Teorema 31—3. arată că o propoziţie care este consecinţa logică a unui postulat de sens este o propoziţie adevărată în toate lumile posibile.
De   exemplu,  dacă propoziţia
Toţi cîinii sînt animale este un postulat de sens, atunci propoziţia
Unii cîini sînt animale este adevărată în toate lumile posibile, întrucît Unii cîini sînt animale este, conform cu 23—23.a«, consecinţa logică a propoziţiei  Toţi cîinii sînt animale.
Definim mai departe adevărul analitic în 1? (== propoziţiile A-adevarate în L2) după cum urmează:
31— 4, Propoziţii analitic adevărate (A-adevărate) în L2. Fie £ o propoziţie oarecare în U (£ poate avea eventual si forma <NEG<£'>>) şi Sv clasa postulatelor de sens în
11 rdee formulată, aşa cum am arătat, de Carnap, loc cit. (vezi nota precedentă).
146
" Quine, 196t: 32-37.
147
Propoziţia £ este A-ade-vărată în L2 ddacă una din următoarele  condiţii  este  satisfăcută:
: (i) l €=SV sau
(ii) E, este o consecinţă logică în L2 a clasei %%.
Consecinţa imediată şi evidentă a celor: cuprinse în 31 —2., 3., 4. este dată de următorul corolar:
31—5. Corolar. Pentru orice propoziţie, dacă '£ este A-adevăratăy atunci, pentru orice Wi, V(£, Wi) — A.
Corolarul 31—4. arată că, dacă o propoziţie este A-adev arată, ea este adevărată în toate lumile posibile. Atragem atenţia că din 31—4. nu rezultă şi că orice propoziţie adevărată în toate lumile posibile este o propoziţie A -adevărată. în felul acesta, „adevărul în toate lumile posibile" nu se identifică cu ideea de adevăr analitic", ceea ce este perfect justificat, dacă ne gîndim că propoziţiile L-adevărate sînt şi ele adevărate în toate lumile posibile.
31—6. Propoziţii analitic false (A-false) în ÎA Fie \ o propoziţie oarecare în Iy2 (£ poate eventual avea forma <NEG<£»).
Propoziţia \ este A-falsă în Iy2 ddacă <NEG<£>> este A-adevărată.
Consecinţa imediată şi evidentă a regulii 31—-6--şi-a celor cuprinse în 31—2», 3. este dată de următorul corolar :
31—7. Corolar. Pentru orice propoziţie, £, dacă % este A-falsă, atunci, pentru orice wb V(£, :Wi) = F.
Corolarul de mai sus este paralel cu 31—5., arătînd că dacă o propoziţie este A-falsă, atunci ea este falsă în toate lumile posibile. Ca şi în cazul corolarului precedent, atragem atenţia asupra faptului că, din 31—6., nu urmează şi că orice propoziţie falsă în toate lumile posibile este o propoziţie A-falsă. Deci falsul în toate lumile posibile nu se identifică cu falsul analitic (tot false în toate lumile posibile sînt şi propoziţiile L^false).
Pe baza celor arătate în 31—4», 6., se poate da următoarea definiţie pentru ideea de A-determinare:
31—8. Propoziţii A-determinate. Fie £ o propoziţie oarecare  în Iy2.
Propoziţia \ este A-determinată ddacă este fie A-ade-vărată, fie A-falsă.
Consecinţa imediată a definiţiei 31—8. şi a corolarelor 31—5., 7.  este  dată de următorul corolar:
31—9. Corolar. Fie \ o propoziţie oarecare în I?. Dacă £ este A-determinată în Iy2, atunci are loc una şi numai una din următoarele:
(i) pentru orice wif V(£, Wi) = A
sau
(ii) pentru orice wit  V(£, Wi) = F. -
Conform cu cele arătate în 31—4, 5., 6., 7., 8., 9. dacă
(1) «Qu<cîi«0>>, (Copţanimaiyyy
(— Toţi cîinii sînt animale), este un postulat de sens (deoarece %( cîine) Q $)('animal)), atunci (1) este A-adevărată (31—4.). Dat fiind că:
(2) ((QB(cîineyy, (Cop^animaiyyy
(= Unii cîini sînt animale) este o consecinţă logică a propoziţiei (1), care este postulat de sens, spunem că (2) este A-adevărată (31— 4.). Dat fiind că (1), (2) sînt A-ădevărate, trebuie să spunem, conform cu 31—5., că:
(3) a. pentru orice Wj, V((l),      = A b. pentru orice Wi, V(\2), Wi) = A
(unde (1), (2) sînt semne ale propoziţiilor respective) deci că sînt adevărate în toate lumile posibile. Dat fiind că:
(4) <NEG<<QE(cîineyynu(Cop(animaiy>>>
este o consecinţă logică a postulatului (1), urmează, conform cu 31—4-, că:
(5) Propoziţia (4) este A-adevărată.
Dacă (4) este A-adevărată, atunci, conform cu 31—6.* propoziţia:
(6) <NEG<NEG<<QE<m^>> <nu(Cop(animaiyyyyyy este A-falsă. Dacă (6) este A-falsă, atunci, conform cu regula dublei negaţii (cf. 23—12.b.) propoziţia: .
(7) (<QB(cîineyy (nu(Cop(animaiyyyy este, de asemenea, A -falsă.
Mai departe, conform cu 31—5., spunem că (4) este adevărată în toate lumile posibile şi că (6), (7) sînt false în toate lumile posibile.
înainte de a încheia acest paragraf, stabilim următoarea teoremă privitoare la negaţie. (Teorema decurge din 31—6.)
31—10. Teoremă. Fie £ o propoziţie oarecare A-deter-minată în IA
148
149
a. Dacă g este A-adevârată în L2, atunci <NBG<£>> este A-falsâ în IA
b. Dacă \ este A-falsă în If, atunci <NEG<£>> este A-adev arată în IA
c. Propoziţia <NEG<£>> este A~determinată în IA
§ 32. Reguli semantice legate de A-determinare. în cele ce urmează, vom încerca să clarificăm unele probleme semantice de ordin general, bazaţi pe definiţiile şi teoremele date  în paragraful precedent.
a. A-echivalenţa descriptorilor.
în 23—10. am fixat condiţiile în care se poate spune că doi descriptori sînt echivalenţi. Cele arătate în 23—10. se referă la ceea ce unii numesc coreferenţialitate, adică situaţia în care două semne descriptive se referă în mod contigent la aceleaşi obiecte.
în acest sub-paragraf, vrem să luăm în consideraţie situaţia în care doi descriptori nu sînt pur şi simplu „co-referenţiali", ci au acelaşi denotat în toate lumile posibile.
După cum se ştie, două mulţimi, A, B, sînt egale ddacă următoarele doiiă condiţii au loc:
(i) AGB
Şi
(ii) B c A
Dacă acum considerăm doi descriptori oarecare, a, p, şi presupunem că denotatele acestora sînt mulţimile [<pa] şi respectiv [93], este firesc să considerăm că descriptorii a, p au acelaşi denotat, dacă egalitatea:
(iii) [?«]■=.[?*]
are loc. Dar (iii) are loc, conform cu cele arătate aici mai sus, numai în cazul în care au loc următoarele două incluziuni :
(iv) [?«] C [?*]
(v) [93] C [?.]•
Dacă (iv) şi (v) au loc, atunci, conform cu 31 —.2., au loc şi
(vi) ([?«] nWi)c [93]
(vii) (WflWi)c [<P«]
pentru orice w-x. Putem spune deci că (iv), (v) sînt condiţii în care au loc atît (vi), (vii), cît şi echivalentele lor:
(viii) ([?«] o Wi) c ([?&] fi Wi)
(ix) ([?3]nwi)c([?jnwi).
150
Dar, dacă (viii), (ix) au ambele loc, atunci urmează că:
■» :<[?«](! Wi)     ([93] Pi wO are loc, de asemenea. Gr, (x) nu spune altceva decît că denotatele lui a şi p sînt identice în toate lumile posibile.
Mai departe, să presupunem că cei doi descriptori a, j3 sînt astfel încît atît construcţia
(xi) «Qu<a», p> cît si
a   (iii) «Q„<P», a>
sînt ambele cbf în IA în acest caz, conform cu 31—1., atît (xi), cît şi (xii) sînt postulate de sens în IA Deoarece sînt postulate de sens, ambele propoziţii sînt A-adev arate (conform cu 31—5.) şi deci, pentru orice wh are loc (reprezentând cele două propoziţii prin numărul care le precedă) :
(xiii) V((xi), Wi) = A
si
(xiv) V((xii), Wi) == A.
în acord cu regula 19—l.B.a., în care se stipulează condiţiile în care funcţia V asociază valoarea A unei propoziţii generale, trebuie să spunem că, dacă (xiii), (xiv) au loc, atunci au loc şi (vi), respectiv (vii), precum şi echivalentele lor, (viii) şi (ix). In continuare, dacă (viii), (ix) au loc, atunci are loc şi (x), care spune că denotatele celor doi descriptori  sînt identici în toate lumile posibile.
Pentru un moment, nu vom stabili regula propriu-zisă de echivalenţă a descriptorilor, ci ne vom limita la o formulare provizorie şi anume:
(xv) Fie a, p doi descriptori oarecare în IA Descriptorii a,  p sînt A-echivalenţi ddacă:
a) a, p sînt astfel, încît propoziţiile (xi), (xii) sînt bine formate în If şi b) (xi), (xii) sînt ambele A-adevărate.
Spunem că (xv) are un caracter provizoriu, întrucît cele stipulate prin a), anume condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească a şi p pentru ca să poată figura alternativ în poziţie de subiect şi de predicat nu sînt specificate. Or, pentru a formula o regulă propriu-zisă este necesară tocmai specificarea . acestei condiţii.
întrucît corectitudinea propoziţiilor (xi), (xii) este strict dependentă de statutul categorial al descriptorilor a, p şi întrucît forma propoziţiilor este, la rîndul ei, dependentă de acest statut categorial, o formulare generală a
151
regulii, adică o formulare în care toţi aceşti parametri să fie avuţi în vedere în mod simultan, ar fi foarte complicată, vom da o regulă în care diversele situaţii posibile vor fi luate în consideraţie în mod succesiv. în felul acesta, în locul unei reguli compacte dar foarte complicate, vom formula o regulă mai analitică şi mai lungă, dar mai simplă. Regula va fixa condiţia de echivalenţă în mod succesiv pentru cazul în care a, p sînt PrB (substantive), sînt Pr£ (Pr*)F, (adjective) sau predicate constituite din verbe tranzitive urmate de complement sau verbe intranzitive.
32—1. Descriptori A-ecliivalenţi în L2. Fie a, p doi descriptori oarecare în L2; fie a, fie p, fie ambii pot fi semne simple sau cbf.
a. Pentru a, p ePr|; atît a, cît şi p pot fi semne simple sau construcţii formate cu ajutorul unuia sau mai multor functori din categoria Pr^Pr*)*.
Descriptorii a, p sînt A-echivalenţi în L2 ddacă propoziţiile
(i) «Qu<a» <CoKP>>>
(ii) «Qu<P» <C^<a»> sînt ambele A-adevărate în IA
b. Pentru a, p <= Pr^*)*, unde a, p nu pot fi decît semne simple.
Descriptorii a, p sînt A-eehivalenţi în L2 ddacă propoziţiile
(i) «Qu<care(Cop(*}}}}(Cop($}}}
(ii) «Q*<care(Cop($}}}}(Cop(*}}} sînt ambele A-adevărate în IA
e. Pentru a, p € S(t)f ; a = <a0<ai, . . ., an» P = <Po<Pi> - ..,Pn» tinde dacă <x0, po ^ Sw^ts,,    tsj' atunci n>0; dacă a, p <= S(T)P, atunci n = 0.
Descriptorii a, p sînt A-echivalenţi în L2 ddacă propoziţiile
(i) «Qu<^<a>», p>
(ii) «Qu<^<P»>, a> sînt ambele A-adevărate în IA
. d. Pentru a, p <= TS; descriptorii a, p sînt A-eehivalenţi în L2 ddacă propoziţia <Copid(a, p>> este A-adevărată în L2.
152
Explicaţii
1°. Pentru a înţelege corect regula 32 — 1., este necesar să avem în vedere că atît denotatul functorului care, cît şi denotatul functorului Cop este operaţia co0, care aplicată unui denotat oarecare £D(y) îl lasă nemodificat: o)0($)(ţ)) =
= ®(y)-
Conform cu această menţiune, ®((Cop(a}}),@)((Cop <£>>) din a. se reduc la ®(a), respectiv.;®(p) ; la fel §)((care (Cop(a}}}), ®) ((care (Cop ($}}}) dinb. se reduc, de asemenea, la <H)(a) şi ®(P), după cum §)((Cop(&}}), ®((Cop <p») de sub acelaşi punct se reduc şi ele la ®(oc), respectiv ®(P). în mod paralel, ®((care(oi}}), ®((care($}}) de sub c. se reduc şi ele la 2D(oc), ®(P)-.
2°. Explicaţii speciale sînt necesare pentru notaţia folosită sub e.: acest punct este formulat în aşa fel/încît să se poată referi atît la situaţiile în care predicatul propoziţiei este un verb intranzitiv (n == 0) şi^este deci un semn simplu care aparţine categoriei S(t)f, cît şi la cazurile în care predicatul este un grup constituit dintr-un verb tranzitiv (a0, p0) urmat de complement(e) {<xlf.., an> Pi» • • ->'Pn); în acest caz> ao> PoaPaitin categoriei S^,,^ (= verbe tranzitive), iar 04, ..., px, ... aparţin categoriei TS.
3°. Punctul d. formulează condiţia de A-echivalenţă între termeni singulari. Ei sînt A-echivalenţi atunci şi numai atunci cînd propoziţia de identitate ai cărei constituenţi descriptivi sînt  a şi  p  este A-adevărată (vezi31— Lb.).
Cîteva exemple:
(1) Substantivul om şi grupul animal raţional au ca denotat mulţimile [<pG] şi [<pB + 9r] adică „acei x care au proprietatea cp0" Şi> respectiv „acei x care au concomitent proprietăţile   [cpa]  şi   [9j". .   , .
Intre cele două mulţimi există un raport de incluziune reciprocă, deci:
(i.) @){om) (2 $)(animal raţional)
şi
(ii) ®)(animal raţional) CI ^)(om). în consecinţă, propoziţiile
(iii) ((Qu(om}}, (Cop(animal raţional}}}
şi
(iv) ((Qu(animal raţional}}, (Cop(om}}} sînt A-adevărate (ca postulate de sens).
153
i— ;
întrucît (iii), (iv) sînt A-adevarate, condiţiile stipulate prin 32—l.a. sînt satisfăcute şi deci om şi animal raţional sînt A -echivalente.
(2) întrucît propoziţiile:
(i) <<Qu<^<^
şi
(ii) <<Qn<ca^<Cop(griyyyy(Cop(cenuştuyyy sînt A-adev ar ate, adjectivele gri şi cenuşiu sînt A-echiva-lente, conform cu 32—l.b.
(3) întrucît propoziţiile (i) <<Qu<care<fag» >aleargă>
Şi
(n) «Qu<care<aleargăyyyfugy sînt A-adev arate, verbele intranzitive fugi şi alerga sînt A-echivalente, conform cu 32—I.e.
(4) întrucît propoziţiile
(i) ((Qui^re^semnează^Art^articoiyyyyy
(iscălesc^Art^articoiyyyy
(ii) ((Q^care^iscălesc^Art^articoiyyyyy^semnează
'  (Artx( articol > > > >
sînt A-adev arate,grupurile predicative semnează articolul şi iscălesc articolul sînt A-echivalente, conform cu 32—I.e.
(5) întrucît propoziţiile
(i) (Copiă(Planeta Venus, Luceafăruiyy
sau
(ii) (Copid (Luceafărul, Planeta Venusyy sînt A-adev arate, planeta Venus şi Luceafărul sînt A-echivalente.
b. Propoziţii A-echivalente.
în 23—lO.B.b., am arătat că două propoziţii sînt echivalente în cazul şi numai în cazul în care există o lume, Wi, în care cele două propoziţii să aibă valoare de adevăr identică (să fie ambele adevărate sau ambele false). în 23—11. am formulat condiţiile în care putem spune despre două propoziţii că sînt L-eehi valenţe. Una dintre condiţii privea forma celor două propoziţii, în timp ce cea de a doua privea valoarea lor de adevăr (== în toate lumile posibile cele două propoziţii au valoare de adevăr identică).
Se poate întîmpla ca două propoziţii să aibă valoare de adevăr identică în toate lumile posibile nu datorită proprietăţilor logice care le caracterizează, ci datorită unor pro-
prietăţi ale'sensului lor. De exemplu, prbproziţiile (1) (iii) (=Toţi oamenii sînt animale raţionale) şi (3) (i) (= Toţi cei care fug aleargă)'sînt, am văzut, A-adev arate datorită faptului că mulţimea denotată de om este identică cu mulţimea denotată de animal raţional şi, respectiv, mulţimea' denotată de fugi este identică cu mulţimea denotată de alerga. Dacă cele două propoziţii sînt A-adev arate, urmează, conform cu 31— 5., că fiecare dintre cele două propoziţii este adevărată în toate lumile posibile: pentru orice wb V([(l)(iii)], Wi) = A şi V([(3), (i)], wO - A. Din cele două egalităţi rezultă:
V([(l)(iii)], wj) = V([(3)(i)], Wi) = A şi, mai departe, V([(l)(iii)], Wi)...= V([(3)(i)], Wj), în toate lumile posibile.
Prin urmare, faptul că, în cazul celor două propoziţii, mulţimile denotate de subiect şi de predicat se află într-o anumită relaţie face ca cele două propoziţii să aibă valoare de adevăr egală în toate lumile posibile.
Pe de altă parte, am arătat în comentariile de sub 31—2., anume în (i), că adevărul în toate lumile posibile al unui postulat de sens (şi, în consecinţă, şi al propoziţiilor implicate de un postulat de sens) nu este decît o consecinţă a faptului că o anumită propoziţie este postulat de sens; adevărul în toate lumile posibile nu este deci o trăsătură definitorie pentru A-adevăr, ci o simplă consecinţă a acestuia. Situaţia se justifică prin aceea că există propoziţii adevărate în toate lumile posibile care însă nu sînt A-adev arate; este vorba de propoziţiile L-adevărate.
în mod paralel, trebuie să admitem că două propoziţii pot avea valoarea de adevăr identică în toate lumile posibile nu datorită relaţiilor lor logice, ci datorită relaţiilor lor de sens. Este cazul celor două propoziţii discutate în acest subparagraf. Putem spune deci că identitatea valorii de adevăr în toate lumile posibile nu este decît o consecinţă a unor relaţii (logice sau semantice) dintre propoziţii şi nu o caracteristică definitorie a acestor relaţii. De fapt, 23—11. nu defineşte L-echivalenţa prin identitatea valorii de adevăr în toate lumile posibile, ci afirmă că două propoziţii într-o anumită relaţie formală (= au descriptori identici şi constituenţi logici diferiţi) sînt L-echivalente dacă şi numai dacă îndeplinesc şi o a treia condiţie, care este identitatea de valori de adevăr în toate lumile posibile. Se observă deci că identitatea valorii de adevăr în toate lumile posibile este o caracteristică atît pentru propoziţii care se află într-o
154
155
anumită relaţie formală, cît şi pentru propoziţiile care se află^ într-o anumită relaţie de sens.
în cazul în care admitem că identitatea valorii de. adevăr în toate lumile posibile se datorează nu structurii formale, ci faptului eă o anumită Melasă de propoziţii, %%> este adevărată în toate lumile posibile în virtutea sensului pe care îl au constituenţii descriptivi ai acestor propoziţii, putem da următoarea definiţie conceptului de A-echivalenţă:
32—2, Propoziţii A-echivalente în L^Me -5, 5' două propoziţii oarecare în IA
Propoziţiile ţ, 5' sînt A-echivalente ddacă următoarele condiţii sînt ambele satisfăcute:
(i) pentru orice Wi, V(5, w{) = V(5', w*) şi- .
(ii) Relaţia (i) este o consecinţă logică a clasei £1,». în acord cu 32— 2., vom spune deci că propoziţiile luate
ca exemplu mai sus, în acest sub-paragraf, sînt A-echivalente, întrucît au valoare de adevăr identică în toate lumile posibile (32—2. (i)) şi identitatea valorii lor de adevăr în toate lumile posibile decurge din
O consecinţă evidentă a regulii 32—2. este următoarea: 32—3. A-determinare şi A-echivalenţă în IA Fie 5, 5' două propoziţii oarecare A-determinate în IA Propoziţiile 5> 5' sînt A-echivalente în IA ddacă una dintre următoarele două condiţii are loc:
(i) 5, 5' sînt ambele A-a de vara te în IA
sau
(ii) Z, 5' sînt ambele A-false în L2.
Regula de mai sus nu spune nimic altceva decît că toate propoziţiile A-adev arate sînt A-echivalente între ele (i), şi că toate propoziţiile A-false sînt, de asemenea, A-echiv atente între ele (ii). Prin urmare, revenind la exemplele de sub (1) — (5) de mai sus, putem spune că toate cele 10 propoziţii sînt A-echivalente între ele, deoarece sînt A-adev arate. în acelaşi timp propoziţii ca:
(6) <NEG<(1) (iii)»
(7) <NEG<(1) (iv)»
(8) <NEG<(2) (i)»
(9) <NEG<(2) (ii)»
(10) <NEG<(3) (i)»
(11) <NEG<(3) (ii)»
(12) <NEG<(4) (i)»
(13) <NEG<(4) (ii)»
(14) <NEG<(5) (i)».
(15) <NEG<(5) (ii)»
(unde numerele dintre „<>" stau în locul propoziţiilor respective) sînt toate A-echivalente între ele, întrucît sînt A-false (deoarece corespondentele lor ne-negate sînt A-adev ar ate).
O altă consecinţă a regulei   32—2. este următoarea:
32—4. A-eehivalenţa şi echivalenţa în L2. Fie 5* 5' două propoziţii oarecare în IA
Dacă 5> 5' sînt A-echivalente în IA atunci \, '5' sînt şi echivalente în IA
Să luăm în considerare acum două propoziţii, £(oc) şi 5(a/(3),  caracterizate  (ca şi în 23—14.)  prin aceea că:
(i) a este unul dintre constituenţii descriptivi ai propoziţiei ^(a) şi (ii) propoziţia £(cc/Ş) diferă de £(a) exclusiv prin faptul că, la fiecare ocurenţă a lui a din 5(a), în 5(<*/P) apare p.
Teorema 23—14. arată că, în cazul în care a, [3 sînt echivalenţi, propoziţiile 5(a), 5(<x/P) sînt echivalente. Vom arăta acum ce rezultă pentru aceleaşi două propoziţii în cazul în care admitem că a ,(3 nu sîiit pur şi simplu echivalenţi, ci sînt A-echivalenţi (evident, în T,2).
Vom admite, pentru aceasta, că:
(i) a,  p sînt A-echivatenţi în L2 şi vom presupune că:
(ii) 5(<*)> £(a/P) nu sini A-echivalente în ZA Din (i) rezultă:
(iii) pentru orice w^, §)(a) f] w{ ="@(p) p| Wi Din  (iii)  şi 23—14.a. rezultă:
(iv) în orice lume posibilă, Wi, propoziţiile 5(a), 5(&/P) sînt echivalente.
Din (iv) şi 23 — lO.B.a. rezultă:
(v) în orice lume, wif V(5(^), Wi) = V(5(a/j3), w^. Din presupunerea  (ii)  şi 32—2. rezultă că
(vi) există o lume, Wj, astfel încît V( 5(a), Wi) ^ V(5(a/P),Wi). Se observă că (vi) intră în contradicţie cu ceea ce rezultă
din faptul că am admis iniţial că cele două propoziţii sînt A-echivalente. Deoarece (vi) rezultă din presupunerea
(ii) , urmează că această presupunere duce la contradicţie, deci este falsă. Prin urmare negaţia ei
(vii) 5(a), J3(a/P) sînt A-echivalente în L2
este adevărată, ceea ce am vrut să demonstrăm.
în urma acestei demonstraţii, putem formula următoarea teoremă:
156
157
32—5. Teoremă. Fie 5(a), 5(o#) două propoziţii în I/2; a este un constituent descriptiv al propoziţiei £(a) ; 5(a/f$) diferă de 5(a) prin aceea că, la fiecare ocurenţă a lui a în ^(a), în 5(a/(3) apare p. Dacă a, p sînt A-eehivalenţi în L2, atunci propoziţiile 5(a), 5(a/P) s*nt> de asemenea, A-echivalente în IA
în acord cu teorema de mai sus, trebuie să spunem că propoziţiile
(17) <<Qu<^/>> (Cop(om}}} (=  Toţi copiii sînt oameni)
(18) ((Qu(copil}} (Cop(animal raţional}}} (z=z Toţi copiii sînt animale raţionale).
smt echivalente în I,2, deoarece, conform cu (1) (iii), (iv),
(19) om şi animal raţional sînt A-echivalente în L2. O altă regulă pe care o vom stabili cu privire la propoziţiile A-echivalente este următoarea:
32—6. Teoremă. Fie 5\ 52 două propoziţii oarecare în IA
Dacă (i) 51 este A-adevărată în L2 şi (ii) 52 este o consecinţă logică a propoziţiei 51, atunci 52 este A-adevărată în IA
Teorema se demonstrează arătînd că, da,că admitem (i) şi (ii) şi considerăm că 52 nu este A-adev arată, ajungem la contradicţie.
în conformitate cu 32—6.? trebuie să spunem că propoziţia
(20) ((Q#(copil}} (Cop(om}}} (=Unii copii sînt oameni)
este A-adevărată în L2, întrucît (20) este o consecinţă logică a propoziţiei (17), prin 23—23.^4 «a., iar (17) este A-adevărată în ZA
De fapt teorema 32—6. nu este decît o consecinţă a teoremei 31—3. şi a definiţiei 31—4. Această teoremă stabileşte că orice propoziţie care este consecinţa logică a unei propoziţii A-adevărate este ea însăşi A-adevărată; sau: orice consecinţă logică a unei propoziţii A-adevărate este A-adevărată.
în sfîrşit, ultima regulă pe care o stabilim cu privire la propoziţiile A-echivalente este următoarea:
32—7. Teoremă. Fie 5X> 52> două propoziţii oarecare în IA
Dacă
(i) 51 este A-determinată în L2 şi
(ii).^1, 52 sînt L-echi valenţe în IA atunci 52 este, de asemenea, A-determinată în L2; dacă 51 este A-adevărată în IA atunci 52 este A-adevărată în IA dacă 51 este A-falsă în-If, atunci 52 este A-falsă în IA
Teorema se demonstrează printr-un procedeu asemănător cu cel folosit pentru demonstrarea teoremei 32—6.
Teorema 32—7. arată că orice propoziţie L-echivalentă cu o propoziţie A-adevărată este ea însăşi A-adevărată.
Conform cu 32—7.? dat fiind că propoziţia (17) este (prin 23—12.a.l°.) L-echivalentă cu
(17') (mG((QE(copil}} (nu(Cop(om}}}}} (— Nu este adevărat că unii copii nu sînt oameni) şi dat fiind că (17) este A-adevărată, trebuie să spunem că propoziţia (17') este, de asemenea, A-adevărată.
§ 33. Postulate de sens în limbile naturale. Pe baza conceptelor şi a regulilor introduse în §§30.—32., vom încerca să arătăm în acest paragraf care este natura postulatelor de sens în 1/ — deci într-un fragment de limbă naturală — şi care este forma lor posibilă.
în speţă, vom căuta să arătăm că relaţiile semantice descrise în mod neformal în 29—1., 2., 3., 4. pot fi captate în termenii postulatelor de sens.
a. Gen proxim.
în 29—1. am arătat că relaţia dintre denotatul unui cuvînt (descriptor) definit prin gen proxim şi diferenţă specifică şi denotatul cuvîntului care reprezintă genul proxim este aceea de incluziune : denotatul cuvîntului definit este inclus în denotatul cuvîntului-gen proxim.
Vom cita spre exemplificare cîteva fragmente de definiţii din DBX, anume acele fragmente care specifică genul proxim al. cuvîntului definit. Menţionăm că definiţia lexicografică este luată aici ca simplă informaţie asupra felului în care un cunoscător (eventual, în cazul particular, şi vorbitor) al limbii analizate înţelege cuvîntul definit sau felul în care un cunoscător al limbii analizate consideră că poate defini uzul curent al cuvîntului respectiv. Altfel spus: o definiţie lexicografică este interpretabilă aici ca specificînd care este conceptul cel mai apropiat căruia i se subsumează sensul cuvîntului definit, în acord cu uzul general sau în acord cu ceea ce lexicograful consideră a
158
159
fi uzul general. Se înţelege deci că sîntem perfect conştienţi că o definiţie anumită dată unui cuvînt într-un dicţionar (în cazul nostru DEX) nu este decît una dintre definiţiile posibile pentru „sensul" cuvîntului respectiv. Aşadar, sîntem perfect conştienţi de faptul ca fornm concretă a unei definiţii, cuvintele alese pentru construirea ei pot varia de la dicţionar la dicţionar. Din acest punct de vedere, o definiţie lexicografică nu este pentru noi decît o informaţie provenind de la un vorbitor care are calitatea de a şti cum să definească un sens; definiţia lexicografică este deci pentru noi în esenţă de aceeaşi natură cu explicarea unui sens pe care ar încerca-o un ^vorbitor oarecare ; deosebirea constă numai în faptul că ^explicarea" lexicografică este dată de un vorbitor care este pregătit pentru a da astfel de explicaţii şi este exersat în a le da.
Am făcut aceste precizări cu scopul de a preveni linele neînţelegeri posibile. Menţionăm două dintre acestea:
1°. Că genul proxim care apare în formularea concretă a unei definiţii ar reprezenta Genul şi nu pur şi simplu rezultatul alegerii unui anumit mod de a defini sensul unui cuvînt. Mai concret: dacă în DEX chiuvetă este definit ca „vas de faianţă sau de. . . prevăzut cu. . ., fixat în. . . etc.", vas apare ca „gen proxim". însă tot aşa de bine lexicograful ar fi putut utiliza un alt cuvînt în locul"lui vas, de ex. recipient sau obiect de forma.. . etc., etc. în acest caz, ar fi trebuit să considerăm că recipient, obiect deforma. . . sînt genul^ proxim prin care se defineşte sensul lui chiuvetă. Or nici vas, nici recipient, nici obiect de forma... nu are un statut privilegiat în raport cu celelalte două. De aceea nu voni spune că vas este Genul proxim, pentru sensul lui chiuvetă, ci vom considera doar că, în acord cu o anumită definiţie, în cazul nostru, cea din DEX, vas este genul proxim pentru denotatul cuvîntului chiuvetă.
2°. Că presupunem existenţa vreunei relaţii imanente de subordonare între denotate, atunci cînd vorbim de genul proxim al unui denotat.
Cu aceste precizări, vom lua spre exemplificare următoarele definiţii (în cele ce urmează nu vom da întreaga definiţie, ci numai cuvîntul sau cuvintele care specifică genul proxim; definiţia integrală poate fi" găsită de cititor în DEX, la fiecare dintre cuvintele citate).
(1) chiuvetă s.f. Vas. . .
(2) cidru s.n. Băutură alcoolică...
(3) coadă s.f. Apendice terminal... ( 4) consiliu s.n. 1. Colectiv organizat... ( 5) vas s.n. 1. Recipient... ( 6) băutură si. 1. Orice lichid care... ( 7) apendice s.n. 2.  Parte secundară a unui obiect, care se prezintă ca. . .
( 8) colectiv II s.n. Grup de persoane... ( 9) recipient s.n. Vas destinat pentru...
(10) lichid 1. adj., s.n. (Corp, substanţă) care se află într-o stare de agregare intermediară...
(11) parte s.f. 1.1. Ceea ce se desprinde dintr-un tot, dintr-un ansamblu, dintr-un grup etc., în raport cu întregul.
(12) grup s.n. 2. Ansamblu de persoane reunite pe baza.. Considerînd că definiţii ca cele de mai sus reflectă
(fie şi numai aproximativ) sensul cuvintelor, va trebui să admitem că aceste definiţii reflectă şi o anumită relaţie între sensul cuvîntului definit şi sensul cuvintelor dm definiţie, în particular, şi raportul dintre sensul definit şi sensul cuvîntului care, în definiţie, are rolul de a preciza care este genul proxim al cuvîntului definit.
După cum arătam în 23—1., raportul dintre sensul unui cuvînt şi sensul cuvîntului-gen proxim^ poate fi exprimat în termenii unei relaţii de incluziune între mulţimea denotată de cuvîntul definit şi mulţimea denotată de euvîntiil-gen proxim.
Definiţiile (1) —(12) ne permit să stabilim următoarele:
(13) a. §)(chiuvetă) (Z®(vas)
b. §)( cidru) C ^(băutură alcoolică)
c. ®)(coadă) C ^(apendice terminal)
d. ^(consiliu) C ®(colectiv organizat)
e. ®(vas) C ^(recipient)
f. §) (băutură) (2§)(lichid)'
g. <&(apendice) (~ ®f'parte secundară)
h. <&( colectiv) (r <g)(grup de persoane)
i. <g)(recipient) (2®(vas)
j. §)■( lichid) (t®>(corp, substanţă)
k. ® (parte) C_®(ccca ce se  desprinde dintr-um-
tot în raport cu întregul) 1. §)(grup) C ®(ansamblu) în consideraţiile care urmează, pentru simplificarea expunerii, nu vom lua în consideraţie faptul că ^genul proxim este exprimat uneori nu printr-un cuvînt, ci prin grupuri de cuvinte. Vom trata aceste grupuri de cuvinte
160
11 — Sens, adevăr analitic, cunoaştere
161
ca şi cum ar fi un unic cuvînt. De altfel, unele dintre aceste „grupuri" pot fi tratate în termenii regulilor semantice formulate în capitolele anterioare (de ex. grupul substantiv + adjectiv).
în acord cu celei arătate în 31—1., relaţiile înregistrate sub (13)a.—1. reprezintă condiţiile necesare şi suficiente pentru ca propoziţiile:
(14) Toate chiuvetele sînt vase
(15) Cidrul este o băutură alcoolică
[NB. Articolul hotărît este aici Art2, deci una dintre formele cuantificatorului Qu.]
(16) Coada este un apendice terminal
[NB. Observaţie identică cu aceea de sub (15).]
(17) Orice consiliu este un colectiv organizat
(18) Orice vas este un recipient
(19) Orice băutură este un lichid
(20) Orice apendice este o parte secundară
(21) Orice colectiv este un grup de persoane
(22) Orice recipient este un vas
(23) Orice lichid este un corp
(24) "Partea este ceea ce se desprinde dintr-un tot [NB. Observaţie identică cu cele de sub (15), (16).»]
(25) Orice grup este un ansamblu
să fie considerate postulate de sens ale limbajului IA
întrucît (14) —(15) sînt postulate de sens, oricare dintre ele este adevărat în toate lumile posibile (31—2.). Conform cu 31—4., propoziţiile (14) —(15) sînt A-adevărate în L2 (întrucît sînt postulate de sens).
Mai departe, dat fiind că (18) şi (22) sînt ambele A-adevarate, urmează că descriptorii vas şi recipient sînt A-echivalenţi în L2  (conform cu 32—1., a.).
Dat fiind că, de ex., (19) este un postulat de sens,
(19) a. Unele băuturi sînt lichide. este o propoziţie analitică în L2, deoarece este consecinţa logică a postulatului (19)  (cf. 32—6.).
De asemenea, dat fiind că (19) este A-adevărată în L2, propoziţiile
(19) b. Nu este adevărat că toate băuturile sînt lichide
(19) c. Unele băuturi nu sînt lichide sînt A-false în L2 întrucît (19) b. este negaţia unei propoziţii A-adevărate, anume (19) (31—6.), iar (19) c. este (conform cu 23—12. 2°) L-echivalentă cu (19) b., care este A-falsă (32-7.).
în acelaşi fel propoziţia
(19) d. Nu este adevărat că unele băuturi nu sînt lichide este, conform cu 31— lO.b. A-adevărată în IA deoarece, aşa cum am arătat, (19) c. este A-falsă în IA
Cele discutate în acest sub-paragraf ne arată că relaţia semantică dintre două cuvinte dintre care unul reprezintă, prin sensul său, genul proxim al celuilalt poate fi captată în termenii unor postulate de sens, în care cuvîntul-gen proxim ocupă locul predicatului nominal (— face parte din functorul predicativ format cu functorul Cop), iar celălalt este un TG format cu cuantificatorul universal.
Se poate considera prin urmare că, în principiu, o serie de postulate de sens se pot stabili pe baza definiţiilor de dicţionar conform următoarei proceduri :
(20) (i) Din fiecare definiţie (formulată în termeni de gen proxim şi diferenţă specifică) se extrage cuvîntul-gen proxim.
(ii) Cu ajutorul cuantificatorului universal (Qu) se formează din cuvîntul definit un TG.
(iii) Din cuvîntul-gen proxim se formează un predicat (— S(T}f) prin aplicarea functorului Cop.
(iv) Se formează o propoziţie (universală) din TG obţinut prin (ii) şi S(t)f obţinut prin (iii).
(v) Propoziţia obţinută este un postulat de sens. Procedura de sub (20) se repetă pentru cuvintele-gem
proxim obţinute prin (20) ; procedura se repetă pentru această a treia categorie de cuvinte ş.a.m.d.
Prin repetarea de un număr de ori a procedurii de sub (20) se poate ajunge — cel puţin teoretic — la un număr (destul de redus, probabil) de cuvinte care sînt gen proxim în raport cu alte cuvinte, fără ca în dicţionarul respectiv să existe alte cuvinte care să aibă rolul de gen proxim în raport cu acestea. Vom ajunge deci la un număr de cuvinte fără gen proxim.
Acestea constituie o subclasă a ,,cuvintelor-axiomăn în sensul lui Miron Nicolescu,13 deci a cuvintelor care nu se definesc, dar care intră în componenţa definiţiilor celorlalte cuvinte sau a cuvintelor care nu se pot defini prin
» Nicolescu, 1968.
162
163
cuvinte14. Subclasa despre care vorbim este analogul lexicograf ic al categoriilor aristotelice.
Evident că procedura de „inventariere" a postulatelor legate de cuvintele-gen proxim schiţată în (20) este valabilă pentru substantive, deci, conform cu gramatica schiţată în § 26., pentru cuvinte din categoria Pr£.
Cel puţin în principiu (rămîne ca un examen comprehensiv al materialului să precizeze în ce măsură) chestiunea genului proxim se pune şi în legătură cu definiţia unor cuvinte aparţinînd altor clase : adjectiv (Vx%.      \ verb (S(T)F)
sau verb tranzitiv (S(t)ff(tsi> _ ..tsa)); aceasta pentru a ne limita la categoriile existente în L2.
Pentru a formula postulate de sens care să exprime relaţia cu cuvintele-gen proxim a cuvintelor din aceste categorii, procedura de sub (20) trebuie să fie, în acest caz, generalizată.
b. Sinonimie în L2.
Uzul curent al cuvîntului „sinonim" sau al derivatului sinonimie" pare a acoperi, în mare, domeniul semnelor sau construcţiilor L-echivatente (27—19.) şi/sau A-echivalente (32—2.), întrucît, ambele concepte introduse se referă la situaţia în care doi descriptori distincţi au ca denotat una şi aceeaşi mulţime (29—2.).
Deosebirea dintre sinonimie, pe de o parte, şi A-echiva-lenţă, pe de altă parte, este necesară pentru a putea exprima în termeni teoretici distincţii pe care limbajele concrete le fac.
Pentru a arăta care este utilitatea conceptului de sinonimie (distinct de conceptele asemănătoare de L-echivalenţă sau A-echivalenţă), vom avea de făcut unele precizări.
Vom observa mai întîi că, în conformitate cu regula care stipulează condiţiile de L-echivalentă a propoziţiilor, 23-11 ., precum şi cu definiţiile date propoziţiilor L-adevărate şi L-false, A-adevărate şi A-false (23—1., 2.? 31—5., 7.), se poate stabili următoarea teoremă:
33—1. Teoremă.
a. Toate propoziţiile L-adevărate sînt L-echiv atente.
14 Russell, 1964 : 79 vorbeşte despre „vocabulare minimale",, pe care le defineşte astfel: "I call a vocabulary a "niinimum" one if it contains no word which is capable of a verbal definition in terms of the other words of the vocabulary". ;
b. Toate propoziţiile L-false sînt L-echivalente.
e. Toate propoziţiile A-adevărate sînt A-echivalente:.
d. Toate propoziţiile A-false  sînt A-echivalente..
Consecinţa evidentă a punctului e. din 33—1. este următorul corolar:
33—2. Corolar. Fie % clasa postulatelor de sens ale limbii IA
Pentru oricare două propoziţii, £,      dacă £, .<= atunci 5, £' sînt Â-eehivalente.
Conform cu 23—4., propoziţii ca
(1) Orice creion este un creion
(2) Acest cîine este acest cîine
sînt ambele L-adevărate, după cum propoziţiile
(3) Nu este adevărat că orice creion este un creion
(4) : Nu este adevărat că acest cîine este acest cîine sînt ambele L-false, conform cu 23—2. Pe baza celor cuprinse în 33—1. a., b., trebuie să spunem că propoziţiile (1), (2) sînt L-echiv atente, pentru că sînt ambele L-adevărate,. după cum (3), (4) sînt L-echiv alente, întrucît sînt ambele L-false.
In mod analog, dacă
(5) Toţi cîinii sînt animale :./..(6)r.-Ţoate animalele sînt fiinţe vii
sînt postulate de sens, urmează, conform cu 33—2., că (5), (6) sînt A-echivalente (sau că sînt A -adevărate, şi, prin 33—1. e., că sînt A-echivalente). în mod paralel, propoziţiile
(7) Unii cîini sînt animale
(8) Unelş animale sînt fiinţe vii
sînt .(conform cu 32—6.) A-adevărate. Prin 33—1. e., (7), (8) sînt A-echivalente în ZA
Deoarece, prin negaţie, propoziţiile A-adevărate devin A-false (cf, 31—10. b.), urmează că
(9) Nu,este adevărat■ că unii cîini sînt animale
(10) Nu este adevărat că unele animale sînt fiinţe vii sînt A-false. în conformitate cu 33-1. d., (9), (10) sînt A-echivalente.......
Dat fiind că
(11) Nu este adevărat că unii cîini nu sînt animale este A-adevărată, urmează, conform cu 31—10. b., ca propoziţia : ^ I
(12) Uniiucîini nu sînt animale^ ,
este A-falsă, Dat fiind că (10) este A-falsă, urmează, con-
164
165
form cu 33—1. d.? că propoziţiile (10), (12) sînt A-echivalente.
Ni se pare însă destul de greu acceptabilă ideea că perechi de propoziţii ca (1) şi (2) sau (3) şi (4) sau (5) şi (6) sau (7) şi (8) sau, în sfîrşit, (9) şi (10) s-ar putea caracteriza semantic printr-un raport de sinonimie, dacă e să luăm acest termen în accepţia uzuală: forme diferite pentru aceeaşi semnificaţie. Se pare deci că, în ce priveşte propoziţiile, A-echivalenţa nu poate constitui condiţia necesară şi suficientă a sinonimiei.
în ce priveşte sinonimia construcţiilor, chestiunea credem că trebuie discutată în termenii următori.
în cazul în care considerăm că identitatea denotatului lor în toate circumstanţele este o condiţie suficientă pentru sinonimie, deci în cazul în care ne decidem să definim sinonimia prin simpla identitate de denotaţie în toate lumile posibile, putem lua conceptul de A-echivalenţa a descriptorilor ca „explicans" (în sens carnapian) al conceptului de sinonimie a descriptorilor, înlocuind termenul de sinonimie mai puţin exact, cu termenul de A-echivalenţă (a descriptorilor), care, după cum am văzut, poate primi o definiţie exactă.
Dacă acceptăm această idee, atunci trebuie să considerăm că două construcţii ca:
(13) a. om
(13) b. animal raţional sînt A-echivalente, ca şi
(13') a. orice cuvînt, x,
(13') b. definiţia lexicografică a cuvîntului x. Prin urmare, alături de sinonimia dintre (13) a., b., trebuie admisă şi sinonimia dintre
(14) a. cidru
şi
(14) b. Băutură alcoolică obţinută prin fermentarea mustului de mere (sau al altor fructe) (ap. DEX s.v. cidru).
Este însă destul de uşor de observat că o astfel de accepţie dată termenului de sinonimie are în vedere numai faptul că două expresii diferite denotă acelaşi lucru nu şi modul în care două expresii distincte denotă acelaşi lucru.
Astfel, animal raţional denotă intersecţia mulţimii denotate de animal, [<pa], cu mulţimea denotată de raţional, [?r!3> deci [<pa] O M == [<Pa + <Pr!3> în timp ce om denotă
mulţimea [<pQ]. A-echivalenţa denotatelor lui om şi animal rational presupune egalitatea mulţimii [cp0] cu intersecţia
[?a]'n  [<PrL   deci   [<Po] = [9a] fi  [<PrL   deci faPtul f
membrii mulţimii [<p0] sînt în acelaşi timp membri ai mulţimii constituite din elemente care aparţin în mod simultan mulţimii [<pa] şi mulţimii [<pr] şi reciproc: toate elementele care aparţin concomitent mulţimilor [cpa] şi [<pr] sînt membri ai mulţimii [<p0]. Denotatul lui animal raţional este deci o parte a denotatelor lui animal şi raţional, deci denotatul lui om poate fi definit ca „acea parte a denotatului lui animal care coincide cu o parte a denotatului raţional". Avem a face prin urmare cu o mulţime de obiecte definită o dată prin proprietatea 9<pQ', altă dată prin cuplul de proprietăţi '<pa + 9/.
în cazul raportului cuvînt-definiţie, situaţia este asemănătoare : definiţia enumera un număr de proprietăţi, astfel încît acestea să definească o mulţime egală cu ^aceea denotată de cuvîntul definit; acest set de proprietăţi iie arată care este proprietatea <pci, în cazul în care convenim să spunem că cidru are de denotat mulţimea [cpci], adică „acei x care au proprietatea 9ci".
Dacă vrem ca raportul de sinonimie să se refere nu numai la simplul fapt că două construcţii distincte au în toate lumile posibile acelaşi denotat, ci la faptul că două construcţii distincte denotă în acelaşi mod două mulţimi egale, va trebui să formulăm pentru sinonimie condiţii mai restrictive decît aceea ca cele două construcţii să fie A-echivalente. Restricţia (mai puternică) va trebui să constea în aceea că, date fiind două construcţii distincte, a, p, fiecare constituent (descriptiv) al construcţiei oc să fie A-echivalent cu un constituent din (3 şi reciproc.
înainte de a fixa printr-o definiţie condiţiile de sinonimie, vom introduce conceptul de constituent ultim al unei cbf, după cum urmează:
33—3. Constituenţii ultimi ai unei ebf. Fie a o cbf oarecare în I/2; fie dv ..., ocn elementele constitutive ale construcţiei a.
Pentru orice 1 < i < n, ai este un constituent ultim al lui a, ddacă oq nu este o secvenţă de semne din Vjt şi ai <= Vi,t.
Conform cu 33—3., în expresia
(15) <QU < animal < raţional >>>
166
167
(15) a. Qu
este un constituent ultim al construcţiei (15), în timp ce
(15)b. (animator aţionaiyy este un constituent al construcţiei (15), fără a fi un constituent ultim al acesteia. în schimb, atît
(15) c. animal, cît şi
(15) d. raţional
sînt constituenţi ultimi ai construcţiei (15), la fel cu (15) a. 1
în urma consideraţiilor de mai sus, vom formula următoarele reguli pentru sinonimie, în mod separat pentru semne simple şi pentru construcţii (eventual propoziţii).
întrucît termenul de „sinonimie" pare a spune mai mult decît cel de ,,A-echivalenţa''', va trebui ca definiţia sinonimiei, să fie mai restrictivă decît cea dată A-echiva-lenţe.i; va trebui formulată în aşa fel încît A-echivalenţa să fie una dintre condiţiile pe care trebuie să.le satisfacă două expresii pentru a putea fi considerate sinonime. 1
începem prin a defini sinonimia dintre semne (adică dintre semne simple şi nu dintre construcţii formate cu ajutorul semnelor). Condiţia pe care trebuie să o îndeplinească două semne pentru a putea fi considerate sinonime pare a fi (în afară de A-echivalenţă) aceea de a aparţine aceleiaşi  categorii  (gramaticale).  Restricţia  ni  se. pare perfect justificată, dacă ne gîndim la faptul că apartenenţa unui cuvînt la o categorie gramaticală poate aduce prin ea ; însăşi o informaţie cu privire la sens. în principiu (fără j a fi cazul şi în fragmentul 1/) tipul de denotat asociat unui j descriptor este, în general, dependent de categoria la care aparţine descriptorul. De exemplu, un adjectiv obişnuit, ca rigid, are ca denotat mulţimea tuturor obiectelor din U care au proprietatea de a fi rigide; substantivul rigiditate denumeşte „proprietatea  (care este unică)  de a fi rigid".   Dacă  rigid  are  ca  denotat  un  obiect  de or- \ dinul   1,  rigiditate  are  ca denotat un obiect  de ordi- \ nul 2; sau adjectivul bun şi adverbul bine au — în ma- i re — un sens foarte asemănător,  dacă ne gîndim la f faptul că proprietatea definitorie a mulţimii denotate poate fi gîndită ca aceeaşi pentru ambele cuvinte; proprietatea care reuneşte obiectele. (individuale) în mulţimea denotată de bun este aceeaşi cu proprietatea care reuneşte „acţiunile" în mulţimea denotată de bine. Dar, după cum se observă, natura celor două mulţimi este diferită: în primul caz
avem a face cu o mulţime de obiecte individuale dm U, în timp ce, în al doilea caz, avem a face cu mulţimea de proprietăţi ale obiectelor individuale, anume proprietăţile (= acţiuni, stări) care reunesc obiectele individuale din U în mulţimi denotate de verbe. în L2 (ca şi în IA de altfel), nu există — conform convenţiei adoptate de noi spre simplificare — semne din categoriile aici menţionate: nu există nici adverbe, nici substantive „abstracte ale calităţii" (întrucît nu există cuvinte derivate cu sufixe lexicale). Dacă avem însă în vedere o definiţie generală a sinonimiei, astfel încît sinonimia în 1/ să fie numai un caz particular al sinonimiei, trebuie să avem în vedere o posibilă relevanţă semantică a ^ apartenenţei unui semn la o anumită categorie gramaticală.
Cu precizările făcute, putem formula următoarea definiţie a sinonimiei pentru descriptorii ^ simpli (= nu şi pentru construcţiile formate cu descriptori).
33—4, Sinonimia descriptorilor simpli în IA Fie a, p doi descriptori simpli (= semne simple din clasa semnelor descriptive).
a. Cele două semne nu aparţin categoriei functorilor. Descriptorii a, p sînt sinonimi în L2 ddacă următoarele două condiţii sînt satisfăcute:
(i) a, p sînt A-eehivalenţi (în sensul definiţiei 32—î.);
(ii) a, p aparţin la aceeaşi categorie.
' ■. b. Cele două semne aparţin categoriei functorilor.
1° Dacă a este un  functor din  categoria Ca*ip(C^,,
atunci p este sinonim în L2 cu a ddacă următoarele două condiţii sînt satisfăcute.
(i) Pentru oricare descriptor, y, care aparţine categoriei Cath construcţiile <a<y», <P<y» sînt A-echivalente în
(ii) p aparţine categoriei C^iF(Cfl^r
2° Dacă oc este un functor   din categoria Cati{Caf^,
atunci p este sinonim în L2 cu a ddacă următoarele două condiţii sînt satisfăcute.
(i) Pentru oricare descriptor, y, care aparţine categoriei Cath construcţiile «y>a>, «y>P> sînt A-echivalente în
(ii) P aparţine categoriei Cati{Cat)l?.
168
169
în acord cu 33—4. a., vom spune că cenuşiu şi gri sînt sinonime în L2 deoarece sînt A-echivalente pentru motivele arătate în § 32. sub 2° şi sînt, în acelaşi timp, ambele adjective. La fel, a fugi şi a alerga sînt sinonime întrucît sînt^A-echivalente, pentru motivele arătate sub (3) în § 32. şi sînt ambele verbe intranzitive.
în schimb om şi animal raţional nu pot fi considerate sinonime în L2, întrucît animal raţional nu este un descriptor simplu, ci este o construcţie. Or, condiţia de sinonimie 33—4. este formulată pentru descriptorii simpli. în acord cu aceeaşi definiţie, trebuie să spunem că, în cazul în care Vv ar include şi adverbe şi abstracte ale calităţii, perechi ca rigid — rigiditate, bun-bine nu participă la' relaţia de sinonimie, întrucît nu satisfac condiţia (ii) a regulii 33—4. (de altfel, în cazul în care regulile semantice ar fi formulate pentru un limbaj în care să figureze şi adverbe şi abstracte ale calităţii, este de aşteptat ca perechi de tipul'celor menţionate să nu satisfacă nici condiţia (i) din 33—4.).
Punctul b. din 33—4. are în'vedere acei functori al căror denotat este într-un anumit sens dependent de denotatul construcţiei căreia i se aplică (la stînga, în 1°., sau la dreapta, în 2°.). în cazul fragmentului de limbă de care ne ocupăm, punctul b. are în vedere verbele tranzitive.
Verbele din această categorie sînt functori care formează împreună cu complementul (complementele) predicatul. Con-forin cu tipul de gramatică adoptat în cap. III, V § 26., predicatul unei propoziţii ca Ion vede pe Maria nu este vede, ci vede pe Maria ; consecinţa acestui mod de a concepe predicatul este faptul că acelaşi verb intră ca element constituent al mai multor predicate distincte: vede pe Maria, vede pe Ion, vede caietul, îl vede etc. Conform cu regula 16—6.b.? sensul verbului tranzitiv depinde de sensul complementului: operaţia cok (16—1.) „inserează"denotatul complementului în structura pe care o are denotatul verbului tranzitiv: dacă vedea are ca denotat mulţimea [<pv( —, x)], grupul predicativ vede pe Maria are ca denotat [<pv (—, §> (Maria))] (=„acei x care se află în relaţia <pv cu denotatul (substantivului) Maria"), în timp ce vede pe Ion are ca denotat mulţimea [<pv(—, §>(Ion))], iar la mulţimile [<pv( —, §>(Maria))], [<pv(—, ®(Ion))] nu sînt egale! Acest fapt explică necesitatea de a formula o regulă specială (punctul b.) pentru sinonimia verbelor tranzitive (eventual şi a altor functori care prezintă aceeaşi particularitate). Obser-
văm însă în acelaşi timp că necesitatea de & formula o sub-regulă specială pentru functori dispare în momentul în care, în limbajul a cărui semantică o descriem, am admite existenţa variabilelor (ceea ce nu e cazul pentru 1J). în acest caz, postulatele de sens pe care s-ar baza A-echivalenţa ar fi de forma Toţi care semnează ceva iscălesc ceva şi Toţi care iscălesc ceva semnează ceva (unde ceva este interpretat ca variabilă).
în ce priveşte sinonimia termenilor singulari (semne simple aparţinînd la categoria TS), trebuie să observăm că, postulatul (5) din § 32. nu ne îndreptăţeşte să vorbim de sinonimia dintre planeta Venus şi Luceafărul; aceasta în primul rînd pentru că unul dintre termenii echivalenţei, anume planeta Venus, nu este un descriptor simplu, ci o construcţie. Mai mult, trebuie să spunem ca planeta Venus nici măcar nu este o cbf în U, deoarece gramatica acestui limbaj nu poate „produce" astfel de construcţii (vezi cap. IV, § 26.).
Am dat totuşi acest exemplu în § 32. numai cu scopul de a arăta cum trebuie pusă problema A-echivalenţei în cazul termenilor singulari. Pentru a putea vorbi de sinonimie va trebui mai întîi să dezambiguizăm semnul Venus, în aşa fel încît să ştim că acesta se referă la o planetă şi nu la zeitatea antică ; vom conveni să notăm prin Venus\ cuvîntul care numeşte planeta. Va trebui, în al doilea rînd, să convenim că Luceafărul e un nume propriu neanalizabil în substantiv + articol definit (pentru a putea trata cuvîntul respectiv ca pe un descriptor simplu şi nu ca pe o construcţie de forma substantiv -f- articol).
Postulatul (5) va avea deci forma:
(5') (Copid < Venusv Luceafărul}}
(= Venust este Luceafărul)
în aceste condiţii, întrucît (5') este un postulat de sens şi Venuslf Luceafărul aparţin aceleiaşi categorii, putem spune că cele două nume sînt sinonime, în acord cu 33—4.a.
Se poate observa că raportul de sinonimie este mai puternic decît cel de A-echivalenţă. Acest lucru poate^ fi exprimat prin următorul corolar, consecinţă evidentă a definiţiei 33—4.
33—5. Corolar. Fie a, p doi descriptori oarecare din I,2. Dacă a, f3 sînt sinonimi în L2, atunci oc, Ş sînt A-eehiva-lenţi în L2; inversa nu este însă adevărată.
170
171
După ce am definit raportul de sinonimie între descriptorii simpli, putem trece la definirea raportului de sinonimie dintre descriptorii complecşi (care pot fi şi propoziţii).
O definiţie aparte a sinonimiei dintre descriptorii complecşi se justifică prin necesitatea de a face distincţia dintre, de ex., identitatea de sens a două propoziţii şi simplul fapt că cele două propoziţii sînt în toate lumile identice din punctul de vedere al valorii de adevăr. Este vorba deci de ; a face distincţia între Toţi cîinii sînt animale, Toţi oamenii sînt muritori, care sînt (ca propoziţii A -adevărate) A-echivalente, evident, fără „a spune acelaşi lucru", şi Unele semnături sini lizibile, Unele iscălituri sînt citeţel care sînt şi ele; A-echivalente (conform cu 32—5*), dar care, în acelaşi timp, spun exact acelaşi lucru.
Stabilim, mai departe, următoarea regulă de sinonimie pentru construcţii:
33—6. Construcţii sinonime în L2. Fie a, p două cbf oarecare în 1/; a are structura <ax, . . ., <xm>, p are structura  «Cpx, .      (3n>,  unde  alf ...... am,   $v (3n sînt
constituenţii ultimi (33—3.) ai construcţiilor a si, respectiv, (3.
Construcţiile a, Ş> sînt sinonime în L2 ddacă satisfac următoarele două condiţii :
(i) m == n
(ii) pentru orice 1 < i'< m
1° dacă ai, & sînt semne logice, atunci a{ = & 2° dacă aj, (V sînt semne descriptive,  atunci  ®if p$ sînt sinonime în XA
Conform cu 33—6., se poate observa că perechile de propoziţii L-echivaUnte enumerate în 23—12. a. 1°—4°. şi b. nu satisfac condiţiile de sinonimie. De exemplu:
(16) a. Toţi cîinii sînt animale
b. Nu este adevărat că unii cîini nu sînt animale nu sînt sinonime, deoarece nu satisfac condiţiile stipulate prin 33—6. Pentru a arăta acest lucru; vom transcrie cele două propoziţii în conformitate cu convenţiile folosite pînă aici:
(16) a'. <<QU < cîine}}(Cop (animal}}}
(16) b'. <NEG<Qs< cîine>> (nu(Cop(animal}}}}
Se observă că (16) a', conţine 4 constituenţi ultimi, în
timp ce (16) b'. conţine 6 constituenţi ultimi. Condiţia
(i) nu este satisfăcută.
în ce priveşte semnele logice, se observă că nu toate satisfac condiţia 1° (ii).
De asemenea, spunem că (17) a. om
şi  "' "'' '. :
(17) b. animal raţional
deşi sînt A-echivalente, nu sînt sinonime, deoarece nu satisfac condiţia 33—6. (i) şi, prin urmare, nici (ii), în schimb, daca admitem că perechile
(18) a. iscălitură (.18) b. semnătură
(19) a. citeţ
(19) b. lizibil
sînt perechi de semne (descriptive) A-echivalente, atunci construcţiile
(20) iscălitură citeaţă
(21) semnătură lizibilă sau .
(22) semnătură citeaţă
(23) iscălitură lizibilă
sînt sinonime: (20) cu (21) şi (22) cu (23), deoarece au număr egal de constituenţi ultimi: 2 (33-6. (i)); primul constituent descriptiv din (20) este A-echivalent cu primul constituent din (21), iar al doilea constituent descriptiv din (20) este A-echivalent cu al doilea constituent din (21) (33—6. 2°(ii)); în acelaşi fel, se ppate arăta că (22), (23) satisfac şi ele condiţiile de sinonimie.
Se poate observa că perechea de sub (7) este explusă din categoria construcţiilor sinonime, întrucît, deşi, în mare, s-ar putea spune că ambele construcţii denotă aceeaşi mulţime de obiecte, în realitate, fiecare dintre ele o denotă în mod diferit. în schimb (20), (21) sînt sinonime^ întrucît au denotat identic, iar denotarea se face în acelaşi mod la fel şi pentru perechile (22), (23).
Se poate arăta, de asemenea, că perechile de propoziţii:
(24) a. Unele semnături sînt lizibile b. Unele iscălituri sînt citeţe
(25) a. Unele iscălituri sînt lizibile b. Unele semnături sînt citeţe
sînt perechi de propoziţii sinonime, întrucît satisfac condiţiile de sub 33—6. Vom arăta acest lucru pentru prima
172
173
pereche, pe care o vom transpune în forma convenţională:
(24) a'. «QB(semnăturayy(Cop(lizibiiyyy <<QB<iscâliturăyy(Cop(citeţyy}.
Numărul constituenţilor ultimi ai celor două construcţii este acelaşi: 4 (33—6.(1)).
Constituenţii logici sînt identici: Q^, Cop (33—6. (ii) 1°). Al doilea constituent, semnătură, din (24) a', este descriptiv şi este A-echivalent cu al doilea constituent, care este tot descriptiv, din b' -.iscălitură ; al patrulea constituent din a', lizibil, este descriptiv şi este A-echivalent cu al patrulea constituent din b', citeţ, care este tot descriptiv (33r6. (ii) 2°).
în ce priveşte sinonimia construcţiilor (propoziţii sau cbf mai mici decît propoziţiile), aceasta trebuie văzută ca o încercare de a exprima, în termenii aparatului conceptual utilizat de noi în această lucrare, ideea de „izomorfism intensional" a lui R. Carnap15. în această ordine de idei^ atragem atenţia asupra faptului că raportul de sinonimie dintre construcţii (ca şi acela de sinonimie, pur şi simplu) nu se bazează în nici un fel pe ideea de intensiune şi, prin urmare, nu implică distincţia intensiune/ extensiune, ceea ce este în perfectă concordanţă cu intenţia noastră de a discuta unele aspecte de bază ale semanticii limbilor naturale în termeni independenţi de distincţia menţionată.
c. Restricţii selective şi postulate de sens.
După cum se arată în 29—3., o „restricţie selectivă", adică ^ o regulă care prevede întrebuinţarea unui cuvînt numai în relaţie sintactică cu o categorie de cuvinte caracterizată printr-o anumită trăsătură semantică, poate fi captată în termenii unei relaţii de incluziune între denotatul unui anumit cuvînt şi sensul „general" al categoriei de cuvinte cu care poate intra într-o relaţie sintactică.
A formula o restricţie semantică în ce priveşte subiectul unui verb înseamnă a spune că orice element al domeniului care este inclus în mulţimea denotată de verb este inclus într-o anumită mulţime, denotată de un cuvînt care serveşte drept „caracterizare semantică" a cuvintelor care pot fi subiect al verbului respectiv.
Carnap, 1960: 56-59, în special 59, pentru definiţie.
A spune, de exemplu, că subiectul verbului ginii trebuie să fie un cuvînt al cărui denotat trebuie să cadă sub incidenţa conceptului de „cm" înseamnă a spune că orice element din U, dacă aparţine mulţimii caracterizate prin proprietatea „gîndi", atunci aparţine mulţimii caracterizate prin proprietatea „om". Aşadar denotatul lui gîndi este inclus în denotatul lui om.
în acelaşi fel se pune şi chestiunea restricţiilor semantice referitoare la alt gen de relaţiif sintactice. Cînd spunem că verbul învăţa se construieşte cu două complemente, primul „al persoanei", al doilea „al obiectului", spunem de fapt că orice element al domeniului care are proprietatea de a fi în relaţia „învăţa" cu un obiect oarecare aparţine mulţimii caracterizate prin proprietatea „om".^ Deci mulţimea obiectelor caracterizate prin relaţia „învăţa" în raport cu un al doilea element, y, aparţine mulţimii caracterizate prin proprietatea „om". Aşadar,^ prima mulţime este inclusă în mulţimea denotată de cuvîntul om.
în acelaşi fel se pot discuta şi unele restricţii de întrebuinţare a atributului adjectival. Un adjectiv ca onest se poate folosi în legătură cu obiecte care au proprietatea de a fi fiinţe umane, deci cu elemente care aparţin mulţimii denotate de om. Prin urmare, denotatul lui onest este inclus în denotatul lui om.
Avem a face, prin urmare, cu raporturi de incluziune între denotate. în acest subparagraf, ne vom referi numai la restricţiile selective impuse de predicat asupra subiectului, deoarece tratarea altor tipuri de restricţii ar face necesară o extindere a fragmentului de limbă considerat.
Dacă stabilim pentru gîndi regula:
(1) ®(gîndi) = Og] (= „acei x care au proprietatea
<Pg")
şi pentru om regula:
(2) §)(om) = [<p0] (= „aceix care au proprietatea <p0"), putem considera că restricţia în conformitate cu care subiectul lui gîndi trebuie să fie un element din U sau o mulţime din U care să fie inclusă în submulţimea denotată de om poate fi exprimată prin incluziunea:
(3) @(gîndi) C ®(om)t
sau, ceea ce este acelaşi lucru, prin:
i)   [?g] C [?o]
n mod asemănător, pentru a exprima faptul că orice element care are proprietatea „onest" are proprietatea
174
175
„om" (deci."că onest nu se poate spune decît despre oameni), vom considera că :
(5) ®('onest) ■ = [<ph] ■ şi vom stabili relaţia
.:. (6) [?h] c [?oi'
său, în termeni de denotaţie:
(7) ®(onest) C ®(om).
Relaţiile de incluziune de sub (4), (6) sînt relaţii între denotate.
Mai departe, se poate spune că orice propoziţie în care T (=-termenul, deci subiectul) are ca denotat mulţimea * din stingă semnului Q şi în care functorul pentru propoziţii (S(ir)p) are ca denotat mulţimea din dreapta semnului (~~ (ca în (4), (6)) este un postulat de sens, conform cu 31—1. Se poate observa însă că mulţimile incluse sînt, în ambele cazuri pe care le analizăm, denotate ale unor cuvinte care nu sînt termeni (generali sau singulari) : verb intranzitiv în (4),^ adjectiv în (6). Pentru a face ca semnele respective să^ poată ocupa poziţia de subiect, este necesar să schimbăm categoria gramaticală a semnelor respective, adică să le transformăm în termeni generali. Acest lucru se poate realiza cu ajutorul functorilor.
Aplicînd functorul care (din categoria PrB*f(s(t)f) verbului gîndi (luat aici ca intranzitiv), obţinem construcţia (care(gîndi)) aparţinînd categoriei Pr£* (conform cu 26—4.d.). I^a fel, prin aplicarea functorului Cop, obţinem de la adjectivul onest (Cop(onest)), construcţie' care aparţine categoriei S(T)f (conform cu 14— .1.2, 14—l5d. (ii)) ^construcţiei (Cop(onest)) i se aplică functorul care, obţinîndu-se şi în acest caz o construcţie din categoria PrB* (conform cu 26—4.d.). Conform cu 26—4.b. 1°, orice PrB* este un PrB. Prin aplicarea functorului Qu.(==' cuanti-ficatorul universal) se obţine din ambele construcţii cîte un TG:
(8) <Qv<care (gîndi}))
(=■ Toţi cei care gîndesc)
(9) <Qv(care(Cop(onest)))) (= Toţi cei care sînt oneşti).
Celor doi termeni generali li se poate aplica acum un functor pentru propoziţii (S(T)f). întrucît ne interesează să obţinem propoziţii în care denotatul grupului predicativ
176
să fie [cp0], vom forma.de la substantivul om un predicat (S(t)f) cu ajutorul copulei
(10) (Cop(om)).
Cu ajutorul functorului de sub (10) se pot forma propoziţiile:
(11) ((Qv(care(gîndi))) (Cop(om))) (=z Toii.cei care gîndesc sînt oameni)
(12) ((Qu(care(Cop(onest))))(Cop(om))) (= Toţi cei care sînt oneşti sînt oameni).
Dat fiind că denotatele lui gîndi şi om se află în raport de incluziune (3), aşa cum denotatul lui onest se află în relaţie de incluziune cu denotatul lui om (7), urmează că propoziţiile (11), (12) sînt postulate de sens (31— l.a.) şi deci A-adevărate (31—4.) ; dacă (11), (12) sînt A-adevărate, atunci sînt adevărate în toate lumile posibile (31—5.)-
Ca şi sub paragraful precedent, dăm mai jos metoda de construire a postulatelor de sens din categoria celor discutate.
Avem a face deci cu restricţiile de selecţie impuse de un grup predicativ   oarecare,  (3, asupra subiectului.
lp. Din (3 se formează un PB* cu ajutorul functorului care: (care(ft)).
2°. Din construcţia (care(fi)) se formează un TG cu ajutorul functorului Qn:(Q{1(care(^))).
3°. Se alege din Vi,« acel substantiv, a, în al cărui denotat este inclus denotatul grupului verbal respectiv (de fapt, oc reprezintă ,,genul proxim" al tuturor substantivelor care pot figura în poziţie de subiect al grupului verbal respectiv).
4°. Se formează de la a un grup predicativ (= S(t)f), cu ajutorul copulei: (Cop(a)).
5°. Functorul obţinut prin 4°. se ataşează construcţiei obţinute prin 2°. obţinîndu-se o propoziţie.
■'6°. Deoarece ®((3) este inclus în 'D(a), propoziţia obţinută prin 5°. este un postulat de sens în IA
d. „Mărci semantice" şi postulate de sens.
în 29—4. am arătat că, în cazul in care „mărcile semantice" sînt, în acelaşi timp, cuvinte ale limbii-obiect, între denotatele acestor cuvinte are loc un raport de incluziune.
în fond, „mărcile semantice", în măsura în care sînt cuvinte ale limbii obiect> pot fi considerate ca „gen pro-
2 — Sens, adevăr analitic, cunoaştere 1^7-7
xim" al cuvintelor pe care le caracterizează. Revenind la exemplele de sub 33. a.? vas de sub (1), care este gen proxim în raport cu chiuvetă, poate fi una dintre „mărcile semantice'' ale cuvîntului chiuvetă. Mai departe, dacă vas are ca gen proxim sensul cuvîntului recipient (33.a. (5)), putem spune, de asemenea, că recipient este o „marcă semantică" a cuvîntului chiuvetă şi că marca vas este inclusă în marca recipient, mai exact, că denotatul mărcii vas este inclus în denotatul lui recipient16.
în calitate de cuvinte ale limbii-<)biect, vas, recipient? colectiv, asociaţie, grup au denotate (mulţimi); în calitate de „mărci semantice", denotatele cuvintelor de mai sus se află în raport de incluziune. Vom avea deci §)(cană) Q (2®>(vas), <§b(ceaşcă) (^®)(vas) etc., iar pentru vas, avem @)(vas) (Z$)(recipient) ; sau: §)(consiliu) Q_ §)(colectiv)y <&(societate) (2 ^(asociaţie), ^(colectiv) §)(grup), $)(asociaţie) C ^(gYUp).
Ţinînd seamă de caracterul tranzitiv al incluziunii, pe baza relaţiilor de mai sus, următoarele incluziuni au, de asemenea,  loc :  §)(canâ)     §) (recipient), ^(chiuvetă) C ^(recipient) etc. sau §)(consiliu) (~~îb(grup), ^(societate) C ^(grup).
Dat fiind că incluziunea se stabileşte între denotate, trebuie să admitem că toate propoziţiile universale care exprimă acest raport de incluziune sînt postulate de sens în IA Deci propoziţii ca: Orice cană este un vas, Orice ceaşcă este un vas, Orice consiliu este un colectiv sînt postulate de sens în IA
e. Consecinţe ale postulatelor de sens.
Pentru a face mai evident modul în care postulatele de sens ,,guvernează" structura semantică a propoziţiilor, vom analiza mai în amănunt un exemplu.
Să luăm propoziţia:
(1) Unele pisici sînt oneste
sau, în sistemul de reprezentare adoptat aici: (!') «QE<pisică}y<Cop(onestyyy.
Să facem presupunerea că, printre postulatele de sens ale limbii IA se află şi
(2) Toate pisicile sînt animale
16 Asupra raportului de incluziune dintre mărcile semantice au atras atenţia cei care au pus bazele semanticii generativ-transformaţionale; cf., de ex., Katz & Postai, 1963: 16—17.
adică
(2') «Qu (pisicăyy(Cop(animaiyyy
şi
(3) Nici un animal nu este om pe care îl vom reprezenta prin
(3') <<Qu<^w^>)<M<Co^<om>>»
(= Toate animalele nu sînt oameni) ; am preferat totuşi forma din (3) întrucît „traducerea" pe care am dat-o aici propoziţiei (3') este mai puţin uzuală). Din '(!') şi postulatul (12) din c. rezultă (prin 23-23. B 2°):
(4) «QB<pisicăyy (Cop(omyyy.
Din postulatele (2') şi (3') rezultă:
(5) «Qu<pisicăyy<nu<Cop<omyyyy.
Propoziţia (5) este A-adevărată, deoarece este consecinţa logică a unor postulate de sens, anume (2'), (3'). Consecinţa logică a propoziţiei (5) este
(6) <NEQ«Q*<pisicăyy (Cop(omyyyy ^
(zsz Nu este adevărat că unele pisici sînt oameni).
Propoziţia (6) este, de asemenea, A-adevărată în L2, deoarece este consecinţa logică a unei propoziţii A-adevărate, anume (5).
Propoziţia (4) este echivalentă cu
(7) <NBG<lsnBG<<Q^<^a>><C^<om>>>>> întrucît (6) este A-adevărată, iar (7) este negaţia ei,
trebuie să spunem, conform cu 31—10. a.? că (7) este A-falsă. Conform cu 32—7., întrucît (4) este A-echivatentă cu o propoziţie A-falsă, trebuie să spunem că (4) este A-falsă.
Bxemplul de mai sus arată că propoziţiile în care nu se respectă „regulile de selecţie" sînt propoziţii A-false11.
§ 34. „Adevăr" şi „postulate de existenţă". Vom examina pe scurt în acest paragraf situaţia în care subiectul unei propoziţii este mulţimea vidă.
Subiectul poate să aibă ca denotat mulţimea vidă în două situaţii: (a) cînd intersecţia mulţimii denotate de subiect cu o lume posibilă, wt- (lumea la care se raportează propoziţia), este vidă şi (b) cînd numele propriu
17 Pentru accepţia şi explicaţia noţiunii de ,,restricţie selectivă", precum şi pentru rolul pe care această noţiune îl are într-o semantică generativ-interpretativă, vezi Katz & Fodor, 1964: 503—516; interpretarea propoziţiilor anormale" semantic ca propoziţii A-false a fost propusă în Vasiliu, 1977.
178
179
sau numele comun denotat de subiect are ca denotat mulţimea vidă (ceea ce revine la a spune că denotatul numelui-subiect nu satisface condiţia de non-vacuitate). Evident că, în cazul # (b), intersecţia denotatului cu oricare dintre lumile posibile este întotdeauna egală cu mulţimea vidă.
Vom considera în detaliu numai situaţia (a), întrucît (b) se reduce la a spune că subiectul are ca denotat mulţimea vidă în toate lumile posibile. '
Să considerăm un PrB(= substantiv comun) oarecare şi o lume oarecare, Wi; fie «Qu<a», :(3> o propoziţie universală formată cu functorul (3 de la <QuO>>; şi <<QE<a>>P> propoziţia existenţială corespunzătoare. Să presupunem mai departe-.că pentru ®(oc) avem ®(a) P) fi wi = 0- £>at fiind că mulţimea vidă este inclusă în orice mulţime, vom avea V(<<Qu<a»(3>, w^) = Ă. Pe de altă parte, dat fiind că intersecţia mulţimii vide este egală cu mulţimea vidă, vom avea V(<<QE<a>>p>, wi). = — F. Aşadar, implicaţia dintre propoziţia universala şi corespondenta ei existenţială nu are loc.
Să presupunem acum că <<Qu<oc», (3> implică în wt-propoziţia <<QE;<a>>p> şi că :'®(a]îp| w{ = 0.
Dacă prima o implică pe a doua, urmează că nu este posibil ca V(«Q«<a>>p>w<) = F, adică nu este posibil ca (®(oc) f| wO p) ®(P) = 0> deci au loc atît ®(a)p|Wi & 0f cît şi ®(p) f| Wi ^ 0 şi ®(a) p| ®(p) ^ 0. Se observă însă că ®(a) f] wi # 0 contrazice ipoteza iniţială, anume că ®(a) P) Hwi = 0.
Să presupunem acum că ®(a) p| Wi # 0 şi că implicaţia dintre cele două propoziţii nu are loc. Dacă implicaţia nu are loc, înseamnă că V(«Qu<a»p>, w4) ■= A şi V«<QE <a>>p>, Wi) = F. Din faptul că propoziţia existenţială (cea de a doua) este falsă, urmează că (®(a) p| w/). f] Q ®(P) =0 (vezi 19—-1.), iar aceasta înseamnă că propoziţia universală <Qw<a»<nu<p» este adevărată; însă dacă aceasta este adevărată, urmează că incluziunea ®(oc)p| Pl Wi C ®(P) are loc. Am admis însă, prin ipoteză, că V(<<9u<a>>P>> Wi)- = A, deci că incluziunea S(a) f\ Wj C C are> de asemenea, loc. Aşadar mulţimea ®(oc) p| p| Wi este inclusă în acelaşi timp în mulţimea ®((3) şi în complementara ei. Este ştiut însă că singura mulţime care este inclusă în acelaşi timp într-o alta mulţime şi în complementara ei este mulţimea vidă. Aşadar ®(a) p| p| Wi = 0, ceea ce contrazice ipoteza iniţială.
Cele arătate mai sus ne permit să stabilim următoarea teoremă:
34-1. Teoremă. Fie £(<Qu<a») şi SKQ^a») două propoziţii oarecare în I,2; prima universală, cealaltă, existenţiala ei corespunzătoare.
Pentru orice w» propoziţia £(<Qu<a>>) implică în propoziţia•■£(<Qb<<x>>) ddacă §(a)f| Wi ^0.
Teorema de mai sus arată că în orice lume posibila inferenţa de la universal la existenţial este posibilă numai cu condiţia ca, în lumea respectivă, să existe obiectele denotate de subiect. Deci o astfel de inferenţă presupune un postulat de existenţă. Este motivul pentru care Quine1& consideră că inferenţa aici în discuţie nu este o lege pur logică (ea este legată de o anumită presupoziţie asupra domeniului),;
Consecinţa evidentă a teoremei de mai sus este:
34—2. Corolar. Fie a un Pr B* oarecare în L2. Dacă ®(a) = 0, atunci "£(<Q„<-<*») nu implică £(<Qs<a») în nici una din lumile posibile.
Cele arătate în 34—1., 2. au următoarea semnificaţie concretă:
1 °. Dintr-o propoziţie ca Toţi cîinii sînt negri — adevărată în Wi — nu se poate deduce propoziţia Unii cîini sînt negri decît cu condiţia să admitem că, în Wi, există cîini.
2°. Dintr-o propoziţie ca Toţi dragonii sînt animale fabuloase nu se poate deduce propoziţia Unii dragoni sînt animale fabuloase în nici o lume posibilă, întrucît denotatul lui dragon este mulţimea vidă19.
în legătură cu propoziţiile individuale din 19—1* rezultă evident:
34—3. Teoremă* Fie £(<x) o propoziţie oarecare în care a eTS în poziţia de subiect.
18 Quine, 1961 : 160—161 atrage atenţia asupra faptului că inferenţa de la (Ux)Fx la (Ex)Fx nu are baze strict logice, întrucît se bazează pe un postulat de existenţă, care nu este un postulat logic; este o situaţie asemănătoare cu cea pe care o semnalăm aici.
19 rnterpretarea propusă în acest paragraf pentru propoziţiile în care subiectul are „denotat vid" diferă esenţial de cea propusă în Vasiliu, 1979 ; în articolul menţionat, consideram că propoziţiile (generale) al căror subiect denotă mulţimea vidă sînt A-adevărate, întrucît pentru orice mulţime A, 0 c A.
180
181
a. Pentru orice w{, dacă V(£(oc))wi = A, atunci 3>(<x) p| O wj # 0.
b. Pentru orice wt, dacă ®(oc) f) w{ = 0, atunci V(£(oc), Wi) == F,
Următorul corolar este o consecinţă evidentă a teoremei de mai sus:
34—4. Corolar. Fie £(a) o propoziţie în care a <s TS în funcţie de subiect. Dacă S(a) — 0, atunci pentru orice lume, wj, V(g(a), wf) = F.
Semnificaţia concretă a celor arătate sub 34-—4., 3. este următoarea: ■
1°. Dacă într-o lume oarecare, wf-, propoziţia Ion doarme este adevărată, atunci, in wf, există individul denotat de Ion.
2°. Dacă într-o lume oarecare nu există individul denotat de Iont atunci propoziţia Ion doarme este falsă.
3°. Dacă un TS denotă o entitate fictivă, deci dacă denotatul său este mulţimea vidă, atunci orice propoziţie al cărui subiect este termenul cu denotatul vid este falsă în toate lumile posibile, fără a fi logic falsă20. Mai concret, dat fiind că Afrodita denotă o entitate fictivă, orice propoziţie despre Afrodită este falsă în toate lumile posibile) sînt false aşadar în toate lumile posibile atît o propoziţie ca Afrodita este un personaj mitologic, cît şi o propoziţie ca Afrodita nu are ochi.
Cele arătate pe scurt în acest paragraf ne duc la concluzia că, pentru a „salva" anumite relaţii logice dintre propoziţiile limbajului natural precum şi unele propoziţii pe care intuitiv le considerăm adevărate, trebuie ca totdeauna să postulăm existenţa — într-o anumită lume posibilă — a entităţilor la care propoziţiile se referă. Acest postulat de existenţă apare în multe'cazuri în dezacord şi cu intuiţia şi cu cunoştinţele pe care le deţinem în raport cu realitatea. O tratare a problemei într-un mod care să reducă într-o măsură dezacordul cu „intuiţia" va fi încercată în cap. VIII, unde vom vorbi despre operatorii modali, întrucît, după cum vom vedea, a exista este un astfel de operator.
§ 35. Consideraţii finale: semnificaţia lingvistică a A-determinării. în acest capitol am precizat ideea de „adevăr analitic" şi o serie de alte concepte legate de această idee.
20 Vezi nota 18.
1°. După cum am arătat încă din consideraţiile introductive ale acestui capitol (§§ 29., 30.), ideea de „analitici-tate" îşi are originea în filozofie. Am căutat însă să subliniem încă de la început (cf. § 29.) că „sursa" ideii de analiticitaţe este limbajul, în sensul că acesta pune în evidenţă o serie de relaţii între sensurile anumitor cuvinte; de exemplu, astfel de relaţii există între sensul lui cîine şi sensul lui animal: proprietatea „animal" face parte din proprietatea „cîine" sau, altfel spus, mulţimea denotată de cîine este inclusă în mulţimea denotată de animal.
Date fiind cele de mai sus, propoziţiile care denotă exact acest gen de relaţii între sensuri au o proprietate specifică, anume aceea de a fi adevărate în toate lumile posibile. în felul acesta, semantica limbajului natural reprezintă baza observatională a ideii filozofice de analiticitaţe :
(i) judecata analitică este rezultatul unei „scindări" a conceptului subiect (Kant);
(ii) adevărul judecăţii analitice nu este un fapt de experienţă (Kant) ;
(iii) o propoziţie analitică este „adevărată pe baza sensului'' (Carnap).
2°. Pornind de la ideea că, în condiţiile de sub 1°., nu se poate defini ideea de analiticitaţe în general, ci numai în raport cu un limbaj determinat, am definit o serie de A-concepte în limbajul 1/ (adevăr analitic, postulate de sens, A-determinare, A-echivalenţă, sinonimie etc.).
3°. După definirea A-conceptelor, am examinat o serie de proprietăţi ale sensului care se pot capta în termenii A-conceptelor: problema cuvintelor care exprimă „genul proxim" în raport cu alte cuvinte, problema „mărcilor semantice", problema „restricţiilor selective", problema generală a substituţiei reciproce „salva veritate" şi, legată de aceasta, problema sinonimiei; am insistat în mod^special asupra cazurilor de „denotaţie vidă", întrucît atît uzul concret al limbajului natural, cît şi regulile de denotaţie ale acestuia creează condiţiile unui contact aproape permanent al semanticianului cu această problemă: limbajul natural este de multe ori folosit pentru a vorbi despre obiecte care nu există în starea de lucruri la care se referă comunicarea sau nu există în nici o stare de lucruri imaginabilă logic.
182
183
întrucît A-conceptele nu fac decît să reflecte proprietăţi ale sensurilor, este firesc ca aspectele esenţiale ale relaţiilor dintre sensurile cuvintelor să poată fi 'captate în termenii unei teorii a analiticităţii în limbile naturale. Aşadar, dacă putem considera că limbajul natural reprezintă „baza observaţională" care motivează ideea filozofică de analiticitaţe,21 sîntem la fel de îndreptăţiţi să considerăm că, o dată elaborată o teorie a analiticităţii într-un limbaj oarecare, de ex. I?, această teorie este de natură să capteze o serie de trăsături esenţiale ale raporturilor dintre sensurile cuvintelor. Cele discutate în §§29., 33. arată că o serie întreagă de aspecte ^ esenţiale ale limbajului natural se reduc, în ultimă analiză, la un număr mic de relaţii analitice între sensuri. De ex., chestiunea compatibilităţii sau incompatibilităţii semantice dintre cuvinte se poate aborda în aceiaşi termeni în care se abordează relaţia dintre un cuvînt-gen şi un cuvînt-specie; denotaţia Vidă a unor •cuvinte derivă din asumarea existenţei unei anumite relaţii între mulţimea denotată de un cuvînt şi mulţimea vidă, tot aşa cum adevărul unei propoziţii ca orice cîine este un animal derivă din asumarea existenţei unei anumite relaţii între denotatul lui cîine şi denotatul lui animal.
4°. Un rol decisiv în elaborarea conceptului de „analitic în I,2" îl joacă ideea de „postulat de sens" (aceasta deoarece propoziţiile „analitice în I,2" se definesc ca propoziţii care sînt postulate de sens sau sînt consecinţe logice ale postulatelor de sens). Postulatele de sens sînt propoziţiile a căror semnificaţie este tocmai relaţia (dintre subiect şi predicat) care presupunem că există între două (sau mai multe) sensuri: conţinutul propoziţiei Toţi cîinii sînt animale denotă relaţia de incluziune dintre mulţimea denotată de cîine şi mulţimea denotată de animal, iar această relaţie este asumată ca avînd loc oricînd şi oriunde.
Pentru limbajele artificiale, construite, postulatele de sens sînt prescriptive, în sensul că reprezintă reguli de utilizare a semnelor descriptive. Pentru limbajele naturale, postulatele de sens trebuie — aşa cum observă Stegmiil-ler22 — „descoperite'' în dosul faptelor de uz ; ele nu ne sînt
21 O discuţie critică aprofundată a punctului de vedere în conformitate cu care ideea de „analiticitaţe" are uri caracter lingvistic se găseşte la Flonta, 1975: 57 — 62, împreună cu principalele indicaţii bibliografice.
22 Stegmiiller, 1969: 61.
„date", o dată cu construcţia sistemului. Pentru limbajele naturale, postulatele de sens reprezintă o modalitate de a exprima în mod aproximativ regulile uzului. Postulatele de sens „nu creează" uzul, ci îl exprimă în termeni aproximativi.
Stabilirea unei liste concrete de postulate de sens pentru o limbă naturală sau pentru un fragment al ei (ca, de ex., I/) este o operaţie asemănătoare în esenţă cu aceea pe care o face lexicograful atunci cînd glosează sensurile cuvîntului: tot aşa cum lexicograful trebuie să formuleze o definiţie pentru sensul cuvîntului a observînd situaţiile în care este folosit oc, cel care vrea să stabilească relaţia dintre sensul cuvintelor a, p, pentru a formula un postulat de sens care să exprime această relaţie, trebuie să observe, în prealabil, uzul cuvintelor a şi p. Deosebirea dintre operaţia lexicografului şi operaţia celui care vrea să formuleze un postulat de sens' constă, în mare măsură, în faptul că cel din urmă are de observat în mod comparativ uzul a două sau mai multe cuvinte, a, (3, în timp ce primul are de observat uzul fiecărui cuvînt în parte. Această asemănare de esenţă între cele două operaţii face posibilă stabilirea postulatelor de sens nu pe baza observării directe a uzului a două sau mai multe cuvinte, ci pe baza analizei comparative a gloselor acestora. Căci orice glosă lexicografică reflectă (cu aproximaţie, evident) uzul cuvîntului la care se referă.
5°. Relaţiile dintre sensurile a două sau mai multe cuvinte rezultă în mod exclusiv, aşa cum am căutat să arătăm atît în cursul acestui capitol, cît şi aici sub 4°., din uzul cuvintelor. Dacă uzul este observat în mod corect, atunci relaţia are loc totdeauna, iar propoziţia al cărei conţinut este această relaţie este considerată de către vorbitorii limbii respective ca fiind totdeauna adevărată. Deci, dacă pentru -ID (cîine) şi ®(animal) uzul celor două cuvinte pune în evidenţă relaţia §)('cîine) (2 ®(animal), atunci propoziţia Orice cîine este un animal va fi considerată de către orice vorbitor al limbii 1/ ca adevărată în orice'circumstanţă sau, altfel spus, negaţia acestei propoziţii va fi considerată că falsă în orice circumstanţă.
Adevărul unei astfel de propoziţii rezultă, în aceste condiţii, nu din coincidenţa cu realitatea de fapt, ci din exprimarea corectă a relaţiei de sens. Apare astfel suficient de clar relaţia dintre mentalitatea sau ansamblul de cunoştinţe
184
185
ale unei colectivităţi care foloseşte o anumită limbă şi „relaţiile de sens" dintre cuvinte. Dacă într-o anumită comunitate lingvistică cuvîntul peşte este folosit şi în legătură cu crapul sau ştiuca, şi în legătură cu obiectele care aparţin mulţimii denotate de balenă, vom putea considera că incluziunea ^(balenă) (~ <3)(peşte) are loc şi că, prin urmare, propoziţia Orice balenă este un peşte este un postulat şi este, prin urmare, adevărată în orice circumstanţă. Pentru o comunitate lingvistică în care peşte este folosit în legătură cu orice obiect ca crapul, ştiuca etc. dar nu şi cu balenele, incluziunea ^(balenă) §)(peşte) nu are loc şi, prin urmare, propoziţia mai sus menţionată nu este un postulat de sens şi nu este, în consecinţă, adevărată în orice împrejurare (mai mult, este, probabil, falsă).
Această situaţie pune în evidenţă două fapte: (i) că „analiticitatea" este dependentă direct de regulile semantice ale unui limbaj determinat şi (ii) că analiticitatea exprimă ansamblul de cunoştinţe22 pe care o anumită colectivitate le deţine în legătură cu^ realitatea. Dacă sensul lui balenă este sau nu este inclus în sensul lui peşte aceasta depinde de ceea ce „se înţelege", în colectivitatea respectivă, prin balenă şi prin peşte sau mai exact, de felul în care „este construit" sau „s-a ajuns la" conceptul de „peşte" şi la conceptul de „balenă", deci de ceea ce se consideră trăsătură definitorie pentru obiectele denotate de cele două cuvinte.
Dependenţa relaţiilor de sens de „mentalitatea" unei anumite colectivităţi rezultă şi mai clar din consideraţiile făcute în legătură cu „denotatele vide" : pentru un om al societăţii actuale un nume ca Persefona este un nume mitologic, fără un denotat în realitate. Pentru societatea antică acelaşi cuvînt este foarte probabil că avea un denotat despre care se presupunea că există într-o lume, alta decît cea reală. Pentru cei care cred în existenţa dragonilor, şarpe cu aripi nu este o construcţie cu denotat vid, ci o construcţie care are ca denotat un obiect care „se întîmpla" să nu existe în lumea direct cunoscută, dar există într-o lume care poate deveni şi actuală; şarpe cu aripi are acelaşi gen de denotat pentru această categorie ca pisică verde.
Observaţiile făcute sub acest punct sînt de natură să arate că ceea ce se captează în postulatele de sens sta-
28 Flonta, 1975: 72-76, 134-145, 191-203 şi pass.
bilite pe baza observării uzului lingvistic nu reflectă realitatea, ci cunoştinţele şi credinţele despre realitate ale unei comunităţi, aşa cum acestea se concretizează în sensurile cuvintelor şi în relaţiile dintre aceste sensuri sau, mai general vorbind, în felul în care sistemul de semne este folosit de o colectivitate determinată în raport cu realitatea, deci în semantica sistemului respectiv.
Din această perspectivă, ajungem — aşa cum se poate observa — la recuperarea ideii că în limbaj se concretizează „mentalitatea" unei anumite colectivităţi, maiexact ansamblul de cunoştinţe şi credinţe ale acestei colectivităţi în raport cu realitatea. O serie de cercetători au subliniat această dependenţă a semanticii de „cultura" unei colectivităţi24. A-conceptele oferă posibilitatea captării acestui aspect în termeni exacţi. Evident exactitatea nu exclude aproximarea; A-conceptele exprimă cu un anumit grad de aproximaţie modul în care limbajul reflectă cunoştinţele unei comunităţi asupra realităţii.
Ceea ce oferă în plus aparatul conceptual legat de ideea de analiticitate în raport cu observaţiile deja făcute cu privire la relaţia sens/cultură este posibilitatea de a sistematiza şi a calcula consecinţele acestei relaţii asupra întregului sistem semantic al unei limbi date.
** Vezi, de ex., Eco, 1982: 81 şi urm., 220 şi pass.
186
PARTEA, A II-A
Sens şi cunoaştere
Capitolul VII LIMBAJUL L3
§ 36. Consideraţii introductive. în secţiunea care urmează ne propunem să discutăm problemele sensului în raport cu o serie de cuvinte care exprimă — pentru a utiliza o formulare mai puţin tehnică — „caracteristici,, sau „proprietăţi" ale sensului propoziţiei (sau al unui cuvînt). După cum vom vedea, în cazul propoziţiilor, „caracteristicile" sensului exprimate prin cuvinte din aceasta categorie ţin de modalitate: cuvintele din această categorie arată cum este adevărată (sau falsă) o propoziţie.
Pentru a ne ocupa de aceste aspecte, este necesar să. luăm în consideraţie un limbaj mai complex şi decît 1}, şi decît I/5, dar care, în acelaşi timp, să includă şi toate elementele existente în I,1 şi I,2. Vom construi deci un al treilea limbaj, I,3, care se caracterizează prin toate elementele existente în I,2, la care se adaugă alte cîteva. Vom defini deci limbajul Iv3 în raport cu 1/, prin specificarea elementelor care nu se găsesc în I,2 (acelaşi procedeu a fost folosit în secţiunea a doua a lucrării,' §§26.-28.).
§ 37. Extensiunea L8: vocabularul şi gramatica.
a. Vocabularul limbajului L8 (Vv).
Vocabularul limbajului I,3 conţine toate semnele vocabularului Vv, la care se adaugă:
(a) functorul există (pe care îl vom simboliza prin E pentru prescurtarea formulelor)
(b) functorul este cu sensul de „a se afla" într-un loc şi un moment definit (simbolizat prin e)
(c) functorul în mod necesar (simbolizat prin N)
(d) functorul se crede că (simbolizat prin B)
(e) functorul se ştie că (simbolizat prin K).
Functorii de sub (a), (b) se aplică direct substantivelor, formînd de la acestea propoziţii. Pentru a evita for-
mularea unui număr prea mare de reguli şi o complexitate prea mare a acestora şi a putea capta, în acelaşi timp, aspectele relevante pentru discuţia noastră, vom considera că aparţin limbajului I? numai propoziţii de forma:
(1) există creioane
(2) sînt creioane
(3) există Ion
(4) este Ion
adică propoziţii în care subiectul apare nearticulat. Forma în care predicatul apare la începutul propoziţiei o considerăm formă standard, deşi (3), (4) sînt foarte puţin uzuale m limba română. O facem totuşi/deoarece (3), (4)- nu sînt incorecte (sînt acceptabile în anumite condiţii) şi cu scopul de a realiza reguli uniforme de formare a propoziţiilor. Pentru a „corecta" acest rezultat care se abate de la uzul obişnuit, vom considera, fără a mai formula explicit aceste reguli, că gramatica limbajului 1/ conţine o serie de reguli care permit inversiunea, astfel încît din (1) — (4) să se poată obţine:
(!') creioane există (2') creioane sînt (3) Ion există (4') Ion este.
întrucît distincţia singular/plural o considerăm nerelevantă în raport cu cele ce ne interesează în această lucrare {ca şi în I/, de altfel), vom considera că apariţia pluralului în construcţii ca (1) — (4) este o chestiune care afectează exclusiv regulile de concaternare a constituenţilor şi nu sensul. Evident, aceste reguli nu vor fi formulate aici, tot aşa cum nu au fost formulate pentru I/.
Functorii (c) — (e) sînt din categoria celor care formează propoziţii de la propoziţii. Prin aceasta, (c) — (e) se asemănă cu functorul NEG. Observăm că oricare dintre functorii de sub (c) — (e) poate fi prefixat unei propoziţii negate, tot aşa cum NEG se poate prefixa unei propoziţii formate cu unul din functorii (c) — (e).
O a doua observaţie priveşte functorii se crede că, se ştie că: ei apar numai în această formă în I/*, deci informa impersonală (propoziţia la care se ataşează fiind, deci, conform cu tradiţia, subiectivă). Considerăm că ceea ce se obţine prin prefixarea acestor functori la o construcţie
190
191
prepoziţională este tot o propoziţie (deci---o construcţie din categoria S) şi nu altceva (frază).
în acord cu cele arătate pînă aici, spunem că limbajului U îi aparţin şi propoziţii de forma:
(5) (N(Ion doarme)} (= în mod necesar, Ion doarme) (5') <N<NEG<Jo» doarme))) (= în mod\ necesar, nu
este adevărat că Ion doarme)
(5") <NEG<N<7o^ doarme))) (== Nu este adevărat că, în mod necesar, Ion doarme)
(6) <B<7cw doarme)) (== Se crede că Ion doarme) {&) <B<NEG<7e>^ doarme)))       Se crede că nu este
adevărat că Ion doarme)
[&') <NEG<B<7o^ doarme))) (^ Nu est ei adevărat că se crede că Ion doarme).
Acelaşi tip de construcţii se obţine şi în cazul" în care în loc de B se foloseşte K:
(7) <JL(Ion doarme)) (—Se slie că Ion doarme) \T)   <K<NEG<7<w doarme")))
(7") <NEG<K<7<m doarme))).
Alături de functorii (a) — (e), trebuie luaţi în consideraţie functorii corelaţi cu cei de sub (c) — (e) şi anume:
(f) este posibil că . . . (simbolizat prin II)
(g) este credibil că (simbolizat prin Kr)
(h) este posibil, în raport cu toi ce se ştie (simbolizat prin 7t).
Functorii de sub (f) — (h) formează şi ei propoziţii de la propoziţii (ca şi negaţia) ; negaţia propoziţiei poate să apară înainte sau după functor, ca si în cazul functorilor (c)-(e):
(8) <I1(Ion doarme)) (= Este posibil ca Ion să doarmă) (8') <.ÎI<NEG<(7w doarme)))  (= Este posibil ..să nu
fie adevărat că Ion doarme)
(8") <NEG<n<J<9^ doarme))) (~Nu este adevărat că este posibil ca Ion să doarmă)
(9) (Kr(Ion doarme))
(9') ■<Kr<NEG</o» doarme))) (9") <NEG<Kr<7<m doarme)))
(10) (iz(Ion doarme))
(10') <7u<NEG<7o» doarme))) "■■(IO") <NEG<7r<7o^ doarme)))
(construcţiile (10) — (10") se citesc înlocuind pe tc prin este posibil în raport cu ce se ştie).
în urma consideraţiilor precedente vom defini vocabularul limbajului 1? după cum urmează: 37—1. Vocabularul limbajului L3 (V^).
a. Pentru orice semn, oc, dacă oc <= Vv, atunci oc s
b. Din Vv fac parte următoarele semne care nu fac parte din \\*:
(i) E; (ii) e; (iii) N; (iv) n ; (v) B; (vi) Kr; (vii) K; (viii) 7c.
e. Semnele de sub b. aparţin categoriei functorilor, b. Gramatica limbajului L3 (Vv).
Consideraţiile ne-formale făcute sub a. servesc ca bază intuitivă, ca motivare şi, într-o anumită măsură, ca explicaţie pentru regulile gramaticale de mai jos. Explicaţiile suplimentare vor fi date, atunci cînd sînt necesare, în legătură cu fiecare regulă în parte.
37—2. Categorii de bază în Gv. Categoriile de bază din Gi/sînt identice cu categoriile de bază din Gv- (26—2.)-
37—3. Categorii de functori în L3
a. Toate categoriile de functori din G^ sînt şi categorii de functori în G^».
b. Functorii care aparţin la V^, fără să aparţină la Vjjt, aparţin următoarelor categorii:
(i) E, e e SF(N)
(ii) N, n, B, Kr, K, n e SF(S)
Punctul (i) de sub b. arată că E, e aparţin acelor functori care formează propoziţii atunci cînd sînt aplicaţi semnelor (sau construcţiilor) din categoria N, care conţin termeni singulari si predicative de bază (vezi mai jos regula 37-4.).
37—4. Atribuirea de categorii în IA
a. Pentru orice semn, a, pentru care a e V^», a aparţine categoriei indicate de subscript.
b. Excepţie de la a. face situaţia definită mai jos, cînd unui semn, oc, i se poate atribui altă categorie decît cea indicată de subscript.
Pentru orice cbf, a, oc «= N ddacă a <= TS sau a e e Pr£..
e. Toate regulile de atribuire a categoriilor în Gv sînt şi reguli de atribuire a categoriilor în Gi,».
d. (i)  Pentru   orice   cbf,   (3,   dacă   p g N, atunci
<E<P», <e<p».e.S.
1|)2 13 " Sens, adevăr analitic, cunoaştere 193
I
i
(ii) Pentru orice cbf, (5/ dacă (3 e 3, atunci
<N<p», <n<p», <B<p», <Kr<^»,<K<p»,<7r<j3»eS.
Explicaţii speciale sînt necesare în legătură cu b.r care arată că orice TS (nume propriu, nume articulat cu Artlt substantiv determinat de acest, aed) şi orice Pr| (substantiv comun) aparţin categoriei N(= nume); această sub-regulă ne permite formularea punctului d.(i): prin aplicarea functorilor E sau e unui nume (N) se obţine o propoziţie (de existenţă): Ion există; acest creion există; oameni sînt; oameni există; Ion este, acest creion este, oameni sînt.
în ce priveşte punctul d. (ii) trebuie arătat că aici se stabileşte că orice propoziţie formată cu unul dintre functorii de sub 37—3. b. (ii) este o propoziţie rezultată dintr-o altă propoziţie. Nu are nici o importanţă faptul dacă propoziţia căreia i se aplică unul dintre aceşti functori este sau nu este formată, la rîndui ei, cu vreunul dintre functorii  de sub b. (ii) sau cu NEG. Aşadar construcţii ca
(11) <N<2cw doarme}}
(12) <N<NEG</(w doarme}}}
(13) <NEG<N</o^ doarme}}}
v (14) <N<K</o^ doarme}}} (= în mod necesar se crede că Ion doarme)
(15) <N<K<NEG<7o^ doarme}}}} (= în mod necesar se ştie că nu este adevărat că Ion doarme) sînt, în acord cu b. (ii), cbf din categoria S şi, în consecinţă, li se poate aplica din nou un functor din categoria Sf(s), rezultatul fiind, din nou, o construcţie din categoria S; acesteia i se poate aplica din nou un functor din categoria Sp(s) ş.a.m.d. Aşadar, de ex., din (14) se obţine, prin aplicarea functorului II, propoziţia:
(14') <n<N<K<Jo^ doarme}}}} ('= Este posibil să fie necesar să se creadă că Ion doarme).
Conform cu 37—3.b. (ii) şi37—3.d. (ii), acelaşi functor se poate aplica de două ori :
(14") <N<N<K</o^ doarme}}}} (= în mod necesar (că) în mod necesar se crede că Ion doarme).
Pentru Iy3, corespunzător regulii 26—7., vom avea următoarea regulă de bună formare a construcţiilor:
37—5. Regula pentru ebf în L3.
a. Pentru orice construcţie, a, dacă a este o cbf în 1?, atunci a este o cbf în 1/ (dar nu şi invers).
b.l°. Pentru orice cbf, a, dacă a s N, atunci:
(i) <E<a»
(ii) <e<a» sînt cbf în If.
2°. Pentru orice construcţie,      dacă £ <== S, atunci:
(i) <N<£»; (ii)<II<5»; (iii) <B<5»;
(iv) <Kr<ţ>>; (v) <K<5»; (vi) <tu<5». sînt, de asemenea, cbf în IA
în conformitate cu 37—5., toate construcţiile care sînt bine formate în I,2 sînt bine formate şi în JJ (a.). Punctul b. arată că din orice propoziţie bine formată (inclusiv cele formate cu ajutorul functorilor NEG, E, e, N, II, B, Kr, K, iz) se poate obţine o altă propoziţie, prin aplicarea functorilor mai sus menţionaţi (vezi şi exemplele (11) - (14") de mai sus).
§38. Semantica limbajului L3. Semantica limbajului 1/ diferă de semantica limbajului I,2 numai prin regulile legate de functorii enumeraţi sub 37—3.
Toţi aceşti functori, după cum vom vedea mai jos, nu au'propriu-zis un denotat specific; formînd propoziţii, aceşti functori nu au decît rolul de a face ca, propoziţiilor pe care le formează, să li se atribuie prin funcţia V valori în conformitate cu anumite reguli specifice.
în cazul functorilor de sub 37—3.b.? valoarea de adevăr a propoziţiei formate cu ajutorul lor depinde în mod direct de valoarea de adevăr atribuită propoziţiei de bază (= aceea căreia i se aplică functorul). Din acest punct de vedere functorii de sub 37—3.b. seamănă cu NEG. Ceea ce îi deosebeşte de acesta este faptul că valoarea de adevăr a propoziţiilor formate cu functorii din categoria menţionată depinde nu numai de valoarea de adevăr a propoziţiei „de bază", în raport cu o anumită lume posibilă (aceea la care se referă propoziţia formată cu functor), ci în raport cu mai multe lumi posibile: cu cel puţin una sau cu toate.
în mod paralel, functorii E, e, formează propoziţii adevărate sau false, în raport cu statutul pe care îl au denotaţiile construcţiilor din categoria N cărora functorii respectivi li se aplică, în raport cu diversele lumi posibile (cu cel puţin una sau cu toate).
Aşadar, valoarea de adevăr a propoziţiilor formate cu oricare dintre functorii de sub 37—3. nu depinde de starea de lucruri dintr-o anumită lume posibilă, ci de sta-
194
195
rea de lucruri din mai multe lumi posibile. Altfel spus, pentru a determina valoarea de adevăr a unei propoziţii formate cu unul din aceşti functori, nu este suficient să stabilim care este situaţia în lumea la care propoziţia se ! referă, ci trebuie să luăm în consideraţie fie starea de lucruri din toate lumile posibile, fie starea de lucruri din cel puţin încă o lume posibilă (identică sau neindentică cu aceea la care se referă propoziţia a cărei valoare de adevăr vrem j să o stabilim). Astfel, pentru a spune dacă propoziţia
(\)(jz(Ion doarme}} (= Este posibil ca Ion să doarmă) \ este adevărată într-o lume posibilă, wif nu este suficient să ştim dacă propoziţia
(V) Ion doarme este sau nu este adevărată în Wi, ci este necesar să stabilim dacă există o lume în care (1') să fie adevărată; această lume poate să fie sau poate să nu fie Wi, căci pentru ca j (1) să fie adevărată în w{ nu este necesar ca (T) să fie adevărată în Wi. Mai concret: pentru ca (1) să fie adevărată j acum şi aici, nu este absolut necesar ca (V) să fie şi ea   ■ j adevărată acum şi aici, ci este suficient ca (1')  să fie adevărată cîndva şi/sau undeva. j
Generalizînd, spunem că valoarea de adevăr a oricărei [ propoziţii formate cu unul (sau mai mulţi) dintre functorii j de sub 37—3. depinde în.mod direct şi exclusiv de deno- j tatul construcţiei pe care o numim provizoriu ,,de bază", în cel puţin una sau în toate lumile posibile.
Spunem pentru acest motiv că sensul acestor functori este modal (sau „intensional"). Vom spune deci că functorii de sub 37—3. sînt, din punct de vedere semantic, functori modali (sau „intensionali").
întrucît sensul acestor functori este în întregime dependent (= este funcţie) de denotatul construcţiei la care se ! aplică considerăm că toţi   aceşti functori fac parte din categoria semnelor logice.
în urina celor arătate,  stabilim următoarea partiţie a semnelor în V^:
38—1. Clasificarea semnelor din V^. Semnele din V^ se împart în semne logice şi semne descriptive.
a. Semne logice.   Semnele logice din Vv sînt toate semnele logice din V^, la care se adaugă functorii B, e N, n, B, Kr, K, re.
b. Semnele descriptive. Semnele descriptive din V^» sînt toate semnele care nu sînt logice.
Pentru a putea formula regulile semantice care se aplică propoziţiilor formate cu functorii enumeraţi în 37—3., este necesar să facem unele consideraţii asupra relaţiilor existente între lumile posibile, deci asupra relaţiilor existente între membrii clasei W*.
a. Relaţia de  „accesibilitate" (sau „alternaţivitate").
Pornind de la o stare de lucruri ( = lume posibilă) dată este destul de rezonabil să facem presupunerea că nu ne putem „reprezenta" sau nu putem „construi" efectiv decît o parte din situaţiile alternative posibile din punct de vedere logic.
Mai exact, considerînd o lume dată, wi} care nu este decît o colecţie de obiecte individuale din U, în raport cu un anumit punct de referinţă, deci, să spunem Wi = = {xv x2, x7}, alternativele logice la această lume sînt toate combinaţiile care se pot teoretic realiza cu cele n obiecte individuale din U, în raport cu k puncte de referinţă, cu posibilitatea ca oricare dintre combinaţii să se repete la oricare două puncte de referinţă diferite.
în aceste condiţii, numărul de alternative, teoretic posibile, la Wi este, se poate observa, atît de mare, încît cu greu cineva ar putea, să facă o enumerare completă a lor, fie şi numai pentru cazul în care în U, n-ar exista decît de ex. 100 de elemente individuale, iar numărul „punctelor de referinţă" n-ar fi nici el mai mare de 100.
De aceea ni se pare natural să considerăm că numărul de alternative la o anumită lume posibilă (concepută ca mulţime de obiecte din U, raportată la un punct de referinţă determinat la care cineva are acces) este limitat. Vom considera că acest număr limitat de alternative la o lume posibilă dată reprezintă lumile care sînt accesibile din lumea wj sau că aceste lumi sînt singurele care reprezintă alternativele propriu-zise la lumea wt. Toate celelalte lumi sînt alternativele pur teoretice (sau logice) la wA.
Mai departe, vom considera că o lume Wj este accesibilă lumii Wi sau este o alternativă (propriu-zisă, adică nu numai teoretic posibilă) a lumii wf, dacă lumea Wj se află în relaţia R cu lumea Wi:  R(Wi,Wj).   în acord  cu cele
196
197
spuse, vom spune că relaţia R este o relaţie de altemativitate sau accesibilitate1.
în acord cu cele arătate, vom stabili următoarea definiţie :
38—2. Lumi posibile alternative. Fie W* mulţimea (reuniune) a tuturor lumilor posibile; fie Wj o lume oarecare din W* şi fie R o relaţie de altemativitate (accesibilitate) definită pe mulţimea W*.
Lumea posibilă Wj este o alternativă a lumii Wj> ddacă R(wi,wj) are loc.
Pentru comoditatea expunerii, vom conferi uneori uneia dintre lumile posibile din W* un statut special, conside-rînd-o lumea reală, adică o mulţime de obiecte pe care cineva le poate cunoaşte într-un'loc determinat şi la un moment determinat. Vom simboliza lumea reală prin *w.
Din 38—2. se poate obţine următoarea definiţie:
38—3. Lumi posibile alternative la lumea reală.
Fie *w <= W* lumea reală; orice lume posibilă, wit este o alternativă la lumea reală ddacă  R(*w,Wj)   are loc.
Pînă aici am vorbit de relaţia R (de accesibilitate sau altemativitate), fără a arăta care sînt proprietăţile acestei relaţii.
După cum se ştie o relaţie, R, poate fi:
1. Reflexivă: pentru orice x, R(x,x).
2. Tranzitivă: pentru orice x, y, z, dacă R(x,y) şi R(y,z), atunci R(x,z).
3. Simetrică: pentru orice x, y, dacăR(K,y), atunci R(y,x). în cele ce urmează, vom defini patru relaţii pe mulţimea W* (a lumilor posibile) după cum urmează:
38—4. Relaţii de altemativitate. Fie W* mulţimea lumilor posibile; relaţiile RN, RK, RB, R^ se definesc pe mulţimea W* după cum urmează: pentru orice lume,
Wi, Wj,
a. RN(wi,Wj),    ddacă   R(wî,Wj)   şi R este reflexivă, tranzitivă şi simetrică;
^   b. RK(Wi,Wj),    ddacă   R(wî,Wj)    şi R este tranzitivă şi reflexivă;
c. RB(wi,wj), dacă R(wi,Wj) şi R este tranzitivă;
d. R^(Wi,Wj), ddacă R(wi,Wj)2.
1 Cf. Hughes &. Cresswell, 1972 : 76-92; Hintikka, 1969:42, 44 — 46, 48-49; Vasiliu, 1978 a: 129, 130, 135.
2 în Vasiliu, 1978 a : 135, 136, 176, 203, RN corespunde relaţiei R din modelele S5; ibid: 134, 136, 163, RK corespunde relaţiei R din modelele
Pe baza celor arătate în 38—4., putem fixa condiţiile în care spunem că o lume, wk, este o alternativă a lumii Wi, după cum urmează:
38-5. Condiţii de alternativitate. Fie W* mulţimea lumilor posibile. Fie R o relaţie (care nu are nici una dintre proprietăţile de sub 1°—3°).
a. Pentru orice lume posibilă, wk, R^w^w^), ddacă R(Wi,wk); în acest caz, wk este o E-alternativă la Wi.
b. Pentru orice lume posibilă, wk, RB(Wi,wk), ddacă (i) R(wi,wk) sau (ii) există o lume, Wj, astfel încît, R(Wi,Wj) şi R(wj, wk); în acest caz, wj este o B-alternativă la w^.
c. Pentru orice lume posibilă, wk, RK(Wi, wk) ddacă (i) R(wî, wk) sau (ii) există o lume Wj, astfel încît R(Wi, wj) şi R(wj,wk) sau (iii) wk = Wi; în acest caz, wk este o K-alternativă la -wi-.
d. Pentru orice lume posibilă, wk, Rn(wî, wk), ddacă (i) R(Wi,wk) sau (ii) există o lume, Wj, astfel încît R(wb wj) şi ii(Wj,wk) sau (iii) wk = w{ sau (iv) R(wk,wO; în acest caz, wk este o N-alternativă la Wi.
Din felul în care au fost fixate condiţiile de alternativitate sub 38—5., decurge în mod evident următoarea teoremă: 38—6. Teoremă. Fie Wi, wj, două lumi posibile deoarece:
a. Pentru orice Wj, dacă R^(Wi,Wj) are loc, atunci RB(wi,Wj) are, de asemenea, loc; reciproca nu este adevărată.
b. Pentru orice Wj, dacă RB(wi,Wj) are loc, atunci RK(Wi,Wj) are, de asemenea, loc; reciproca nu este adevărată.
c. Pentru orice Wj, dacă R(Wi,Wj) are loc, atunci RN(Wi, Wj) are, de asemenea, loc; reciproca nu este adevărată.
Se poate observa că, pe baza proprietăţii de tranzitivitate a relaţiei dacă ... atunci, din 38—6. se poate obţine:
38—7. Corolar (la 38—6.). Fie Wj, w3 două lumi posibile oarecare.
a. Pentru orice lume posibilă, Wj, dacă R^(Wi,Wj) are loc, atunci au loc şi: RB(wi,Wj), Rb:(wî,Wj) şi RN(Wi,Wj). Otice E-alternativă este în acelaşi timp o B-alternativă, o K-alternativă şi o N-alternativă la Wi.
S4 ; ibid : 214, Rb corespunde relaţiei R din modelele DS4 ; ibid.: 214, relaţia R^ corespunde relaţiei R din modelele DT.
198
199
b. Pentru orice wj, dacă RB(wi,wj) are loc,   atunci au [
loc şi-R^Wi, Wj), RN(wj, Wj). Orice B-alternativă este în i
acelaşi timp o K-alternativă şi o N-alternativ ă\& wj. \
e. Pentru orice lume    posibilă,Wj,   dacă    RK(Wi,Wj) 1 are loc, atunci are loc şi RN(Wi,Wj). Orice K-alternativă este în acelaşi timp şi o N-alternativă la Wi.
Se poate observa că e. de sub 38—7. este identic cu ,
e. de sub 38—6., ceea ce era de aşteptat, dat fiind faptul ! că singura relaţie de alternativitate implicată de RK(wi,Wj)
este N-alter nativ.it atea. \
Teorema ^38—6, şi corolarul 38—7. au o deosebită I
importanţă întrucît, pe baza acestora, se pot demonstra !
relaţiile semantice dintre propoziţiile de forma <E<£>>> I
<B<0>,. <K<?>>, <N<5» (vezi mai jos § 38-18.). j
b. Reguli de adevăr pentru propoziţiile modale. \
Pentru a putea formula regulile semantice pentru propoziţiile | formate cu functori modali, vom recurge la un model semantic3 de forma <®, V, RB, RB, RK, RN, W*>, unde : j 1°. ® este funcţia de denotaţie definită sub 13—1. ; .2°. V este „funcţia de adevăr" definită  în   19—1. \ 3°. Rjgj, RB, RK, RN sînt relaţii definite pe mulţimea W*, numite relaţii de alternativitate  (sau accesibilitate) şi definite în acord cu 38—4.
4°. W* este mulţimea-reuniune   a   tuturor lumilor posibile: W* = {wi U • • • U wn U • •
Ne vom referi la modelul semantic descris mai sus prin I termenul de „Model NKBE". Regulile semantice care urmează sînt formulate şi au valabilitate numai în raport cu acest model. Vom vorbi deci nu pur şi simplu de adevărat şi fals, ci de NKBE-adbvărat ş\ NKBE-fals/ nu despre faptul că propoziţia 'i implică propoziţia ci de faptul că l NKBE-implică     ; nu despre faptul că
sînt echivalente, ci despre faptul că  l, £' sînt NKBE-echivalente etc. Atunci cînd, în locul formulărilor de mai j sus, vor fi utilizate formulări ca adevărat, fals, implică etc., ! acestea trebuie înţelese ca simple abrevieri ale formulărilor | complete menţionate mai sus. I
Trecem, în continuare, la formularea regulilor semantice pentru functori. I
3 Pentru noţiunea de model (semantic)", vezi Hintikka, 1969: 42, 44; Hughes & Cresswell, 1972 : 72 (cu referire la Hintikka, op. cit.: 350 — 352).
38—8. Reguli semantice  pentru functorii • E, e.
Ke a e N un semn oarecare sau o cbf în IA Pentru orice Wi
a. 1° V«E<oc>>, *w) = A ddacă există o lume, wif astfel încît RE(*w, wi) şi ®(a) f| "Wi # 0
2° V«E<a>>, *w) = F ddacă, pentru orice lume, Wi, dacă R(*w, w{), atunci (®(a) H w0 = #
b. 1° V(<e<oc»,*w) = 'A ddacă există o lume, wb astfel încît dacă   Rs(*w-,Wi), atunci *w = Wi şi ®(a) f|
n wi ^ 0 . 1
2° V(<e<oc>», *w) = F ddacă pentru orice lume, wi, R»(*w,wO şi *w ^ Wi sau ®(a) f \ wi = 0-Conform cu a., spunem că o propoziţie ca
(2) Există pisici
este adevărată, în cazul în care există o lume posibilă ^care „exemplifică" denotatul cuvîntului pisică şi este falsă, în cazul în care o astfel de lume nu există. Atragem atenţia asupra faptului că lumea care „exemplifică" denotatul lui pisică nu trebuie să fie în mod necesar identică cu lumea *w' (la care se raportează propoziţia (2)). în schimb, conform cu b., propoziţia
(3) Sînt pisici
este adevărată numai în cazul în care există o lume care exemplifică denotatul substantivului respectiv şi această lume este exact aceea la care se raportează propoziţia considerată. Pentru ca (3) să fie falsă, este necesar să nu existe nici o E-alternativă a lumii la care se raportează (3) care să exemplifice denotatul, şi ca lumea la care se raportează "(3) să fie identică cu oricare din aceste lumi.
în cazul în care propoziţii ca (2), (3) sînt false^ conform regulilor de adevăr pentru negaţie, propoziţiile
(2') <NEG<Există<i>ysm>» şi respectiv
(3') <NEG<Sînt<£tsici>>> sînt adevărate. De notat că, în conformitate cu regulile Gjj,   propoziţii  de existenţă cu negaţia nu nu apar în IA Deci propoziţii ca
(4) Pisici nu există
(5) Pisici nu sînt
nu sînt propoziţii în IA
38—9. Reguli semantice pentru functorii N, K, B. Fie £ o propoziţie oarecare în IA
200
201
a. 1°. v«n<^>>,*w)■■=. A ddacă pentru orice lume Wi, dacă Rn(*w,Wî), atunci v(£,Wi) = A
2°. v«n<£>X*w) = F ddacă există o lume, wi, astfel încît, RN(*w,Wi) şi v(£, wi) =F
b. 1°. v(<k<g>>,*w) .== A ddacă pentru orice lume, Wi, dacă Rk(*w,Wi), atunci v(^,Wi) == A
2°. v«k<£>>,*w) = F ddacă există o lume, wj, astfel încît, Rk(*w,wO şi v(£,Wi) = F
c. 1°. v«b<£>>,*w) = A ddacă pentru orice lume, Wi, dacă RB(*w,Wi),atunci v(£,Wi) = A
2°. v«b<£>X*w) = F ddacă există o lume, wif astfel încît RB(*w,Wi) şi v(^,Wi) = F.
Punctul a. din regula de mai sus se referă la condiţiile de adevăr pentru propoziţiile „necesare". Conform cu a. 1°. o propoziţie ca
(6) (N(Orice pisică este o pisică))(= în mod necesar, orice pisică este o pisică)
este adevărată într-o lume oarecare, Wi, întrucît
. (6') Orice pisică este o pisică este adevărată în toate lumile posibile (deoarece este L-adevărată, conform cu 23—4. l°).în schimb, o propoziţie ca
(7) <n< Toate pisicile sînt negre))
este falsă în Wi, deoarece există cel puţin o lume, w3-, în care să existe cel puţin un obiect individual care să fie membru al mulţimii denotate de pisică şi al mulţimii w5 şi să nu aibă proprietatea de a fi negru.
Aşadar a. arată că o propoziţie necesar adevărată este o propoziţie adevărată în toate lumile posibile şi că o propoziţie care este falsă în cel puţin una din lumile posibile nu este necesar adevărată (de ex., propoziţia (7) este falsa). Aceasta este de fapt accepţia uzuală în filozofie dată termenului de adevăr necesar.
Observăm că, în conformitate cu 38—4.a.9 RN este o relaţie reflexivă, tranzitivă şi simetrică şi că o relaţie de de acest fel este o relaţie de echivalenţă. Prin urmare, atunci cînd spunem că o propoziţie este adevărată (sau falsă) în orice lume posibilă, Wj, care este în relaţia RN cu o lume, Wi, avem, de fapt, în vedere oricare lume din W*.
Punctele b. şi e. din 38—9. sînt asemănătoare cu a. în sensul că, în toate trei cazurile, propoziţia formată cu functor modal este adevărată atunci şi numai atunci cînd propoziţia căreia i se aplică functorul este adevărată în toate lumile posibile şi este falsă atunci şi numai atunci cînd
propoziţia căreia i se aplică functorul este falsă în cel puţin una dintre lumile posibile. Deosebirea constă exclusiv în aceea că expresia toate lumile posibile se referă la mulţimi de lumi posibile diferite în raport cu fiecare dintre cele trei situaţii. în a., aşa cum am văzut, toate lumile posibile se referă la toate lumile din W*, în timp ce şi în b. şi în e. toate lumile posibile se referă numai la o parte din ele (întrucît RK, RB nu sînt relaţii de echivalenţă).
Să vedem mai îndeaproape ce semnificaţie trebuie să acordăm condiţiei că o propoziţie este adevărată în toate lumile posibile care se găsesc în relaţia RK sau RB cu o lume dată, să spunem, cu lumea reală.
Conform cu c, o propoziţie ca
(8) (B(Toate lebedele sînt albe))(~ Se crede că toate lebedele sînt albe)
este adevărată în *w (lumea reală) numai în cazul în care
(8') Toate lebedele sînt albe este adevărată ,,în toate lumile posibile''. în acest caz însă, expresia nu se mai referă la orice lume din W*, ci numai la totalitatea lumilor legate de *w printr-o relaţie tranzitivă (RB)« Ce înseamnă însă „totalitatea lumilor legate de *w. prin RB" ? Această totalitate este alcătuită de toate acele lumi c^xe sînt conforme cu ceea ce se crede. Altfel spus : dacă se admite că există (totuşi) cel puţin o lume, Wj, în care (8') este falsă, aceasta înseamnă că „nu este adevărat că se crede (8')" sau că (8) este falsă. A „crede" o propoziţie înseamnă a avea convingerea că, într-un anumit sens, propoziţia respectivă nu poate fi falsă4". Faptul că o propoziţie „nu poate fi falsă" în raport cu o convingere trebuie deosebit de faptul că o propoziţie nu poate fi falsă, în mod absolut. Exact această diferenţă este captată de faptul că relaţia RN (în ai cărei termeni au fost formulate condiţiile de adevăr pentru în mod necesar) este o relaţie de echivalenţă, în conformitate cu care Nr-alternativele la *w sînt toate lumile din W* şi de faptul că RB nu este o astfel de relaţie. Relaţia RB nu are decît rolul de a „selecta" din W* un număr de lumi alternative; aceste alternative trebuie înţelese ca acele lumi conforme cu o anumită convingere. De remarcat faptul că RB nu este reflexivă. Prin urmare *w însăşi nu face parte dintre lumile alternative la *w. Acesta este motivul pentru care, aşa cum vom vedea
* Vasiliu, 1978 a: 240-242.
202
203
mai jos, în lumea în care se crede că o propoziţie este adevărată, nu este necesar ca propoziţia respectivă să fie adevărată. Lumea *w nu trebuie să fie în mod necesar conformă cu convingerile existente, fapt care este în perfect acord cu realitatea: convingerile (= ceea ce ,,se crede") nu reflectă totdeauna realitatea şi de multe ori persistă în ciuda evidenţei contrare.
O ultimă observaţie privind sensul operatorului B. Cînd spunem că o propoziţie ca (8) este falsă, nu spunem că „în mod fals se crede (8)" sau că ,,în mod nejustificat se crede (8)", ci pur şi simplu că „nu există convingerea că (8) este adevărată". Aşadar, dacă spunem că (8') este falsă într-o B-alternativă a lumii. *w, nu spunem că „în mod nejustificat se crede (8')" sau că ,,nu există o bază reală pentru a se crede că (8') este adevărată", ci pur şi simplu spunem că ,,nu există convingerea că (8') ar fi adevărată".
Observaţii asemănătoare se pot face si în privinţa modalului K.
O propoziţie ca
(9) (K(Toate lebedele sînt albe})( — Se ştie că toate lebedele sînt albe)
înseamnă, conform cu 38—9. b., că propoziţia (8') este verificată ca adevărată şi că, prin urmare, în toate lumile care sînt conforme cu acest „adevăr verificat", nu este posibil ca (8') să fie falsă. în momentul în care am admite că există o lume în care (8') să fie falsă, aceasta ar însemna că, de fapt, adevărul lui (8') nu este astfel verificat încît să excludă posibilitatea ca această propoziţie să fie falsă; în aceste condiţii, a admite că există o lume în care (8') este falsă echivalează cu a spune că )ynu se ştie că (8') este adevărată" sau că „adevărul propoziţiei (8') nu este astfel verificat încît să nu permită nici un dubiu în privinţa lui". Cu acest sens trebuie luate cele stipulate prin b. Observăm în acelaşi timp că relaţia RK are şi ea rolul de a restrînge „totalitatea lumilor posibile" la un număr limitat: anume cele care sînt conforme cu ceea ce se consideră verificat ca fiind adevărat. în plus, adăugăm că expresia „toate K-alter nativ ele lumii *w" se referă şi la lumea *w însăşi (care este propria ei alternativă). Faptul derivă din caracterul   reflexiv al relaţiei RK şi reflectă ideea perfect justificată de intuiţie că ceea ce este considerat a fi „verificat ca adevărat" nu poate fi în contradicţie cu ceea ce este adevărat.
în continuare, formulăm regulile semantice pentru functorii modali II, 7T şi Kr cu ajutorul următoarei definiţii:
38—10. Reguli semantice pentru functorii II, iz şi Kr. Fie \ o propoziţie oarecare în IA Pentru orice lume,Wi, au loc următoarele:
a. V«n<£>>,Wi) == A ddacă V«NEG<N<NEG<£>»> Wi) = A
b. V(<7i;<£>>,Wi) = A ddacă V(<NEG<K<NEG
a»», Wi) = A
c. V«Kr<0>,Wi) = A ddacă V«NEG<B<NEG
<?»»,      = A.
Regula 38—10.5 după cum se poate observa, fixează condiţiile de adevăr pentru propoziţiile formate cu cei trei functori prin relaţii de echivalenţă cu propoziţiile formate cu functori N, K şi, respectiv, B.
Din 38—10. se poate deduce în mod firesc condiţia de adevăr a fiecăruia dintre functori, formulată nu prin-tr-o relaţie de echivalenţă, ci, în mod direct, ca în 38—9., prin referire la adevărul în diversele lumi posibile.
Conform cu 38—10. a., trebuie să considerăm că o propoziţie ca
(10) <Ji(Toate lebedele sînt albeyy(= Este posibil ca toate lebedele să fie albe)
este adevărată în *w numai cu condiţia ca propoziţia
(10') <NEG<N<NEG<ro*fe lebedele sînt albeyyyy (= Nu este adevărat că în mod necesar nu este adevărat că toate lebedele sînt albe)
să fie adevărată în *w. Or, propoziţia (10') este adevărată în *w, numai în cazul în care
(11) există o lume, w}, astfel încît RN(*w, w*) şi V((Toate lebedele sînt albey, w{). = A.
Prin urmare, conform cu a., propoziţia (10) este adevă-, rată în *w, numai în cazul în care (11) are loc.
e. Validitate în modelul NKBE (NKBE-validitate), în 23—1. am arătat care sînt condiţiile în care o propoziţie este L-adevărată  (= adevărată în toate lumile posibile, pe baze exclusiv logice, adică independent de ceea ce denotă constituenţii descriptivi ai propoziţiei).
Vom redefini conceptul de propoziţie L-adevărată înlocuind ideea de substituţie a constituenţilor descriptivi, printr-o noţiune echivalentă. Cele două condiţii stabilite în 23—1., anume aceea ca (a) o propoziţie să fie adevărată
204
205
în toate lumile posibile şi (b) ca orice propoziţie obţinută din prima prin substituirea constituenţilor ei descriptivi să fie, de asemenea, adevărată în toate lumile posibile, se reduc la a spune că o propoziţie este adevărată în toate lumile în mod absolut independent de ceea ce denotă constituenţii descriptivi ai propoziţiei respective. Altfel spus, dacă (12) Orice creion este un creion este adevărată în toate lumile posibile, aceasta se întîmpla nu pentru că în (12) apare constituentul creion şi nu pisică sau pentru că denotatul unicului constituent descriptiv (care se repetă) este, să spunem, [<pc] şi nu [<pp] (= mulţimea acelor x care au proprietatea „pisică"), ci pentru că (12) are o anumită structură formală: este cuantificată cuQu(= este o propoziţie universală) şi acelaşi constituent descriptiv apare şi în poziţie de subiect şi în poziţie de predicat.
Faptul că (12) rămîne adevărată în toate lumile posibile prin orice substituţie a constituentului descriptiv sau că este adevărată în toate lumile posibile, independent de sensul constituentului descriptiv, se poate exprima şi lăsînd complet nespecificat constituentul ei descriptiv şi spunînd că (12) are un singur constituent descriptiv şi că oricare ar fi denotatul acestuia, propoziţia este adevărată în toate lumile posibile.
Putem exprima conţinutul expresiei „orice denotat al unui constituent (descriptiv) nespecificat" utilizînd, ca pe întreg parcursul acestei lucrări, o variabilă a meta-limbajului a şi expresia ©(a) în locul valorii pe care funcţia ® o ia pentru denotatul nespecificat. Atîta timp cît a nu se referă la un anumit constituent al unei propoziţii, ci pur şi simplu la un constituent oarecare, care are specificată o singură trăsătură, anume aceea de a fi un descriptor, ®(a) este ea însăşi o variabilă; valorile ei posibile sînt valorile pe care © le ia pentru substituţia lui a cu un descriptor oarecare din Vv.
în urma precizărilor de mai sus, care servesc şi ca explicaţie pentru semnificaţia care trebuie atribuită definiţiei care urmează, putem formula următoarea defini-ţie:
38-11. Validitate în modelul NKBE. Fie £ o propoziţie oarecare în IA care conţine n (n ^ 1) constituenţi ultimi descriptivi distincţi; notăm prin ®(ax),     ., ®(an)
206
valoarea funcţiei © pentru fiecare dintre cei n constituenţi din Valorile funcţiei sînt pentru argumente care aparţin totdeauna aceleaşi categorii gramaticale. Propoziţia \ este validă în NKBE (este NKBE-validă) ddacă pentru orice lume posibilă şi orice ©(ocj), . . ., ©(an), V(£, W|) = = A,
Conform cu această definiţie, spunem că (12) este NKBE-validă, deoarece:
(i) conţine un singur constituent descriptiv (anume, creion) ; deci n = 1;
(ii) ©(aj = © (creion) ;
(iii) propoziţia (12) este adevărată în orice lume posibilă nu numai în cazul în care egalitatea (ii) are loc, ci pentru orice altă egalitate: ®(ax). = §)(masă), ®(ocx) = = ® (pisică), ©(ax) .= Ş)(Ion).
Pe baza definiţiei 38—11. şi a definiţiei date pentru propoziţiile L-adevărate, se poate formula următoarea teoremă :
38 — 12. Teoremă. Orice propoziţie L-adevărată este NKBE-validă.
Demonstraţia teoremei 38—12. se face arătînd că dacă admitem că o propoziţie oarecare, \, este L-adevărată şi nu este NKBE-validă, atunci trebuie să admitem şi că există o lume, Wi, în care ^ să fie falsă. Aceasta duce, evident, la contradicţie, întrucît o propoziţie L-adevărată, prin definiţie, nu poate fi falsă în nici una dintre lumile posibile.
Mai departe, pe baza definiţiei 38—11. şi a regulilor de adevăr 38—9., se poate stabili următoarea teoremă: 38—13. Teoremă. Fie £ o propoziţie oarecare în IA Dacă \ este NKBE-validă, atunci au loc următoarele:
a. propoziţia <N< \)) este> de asemenea, NKBE-validă;
b. propoziţia <K< £>> este, de asemenea, NKBE-validă; e. propoziţia <B<£>> este, de asemenea, NKBE-validă. Teorema 38—13. arată că, prin aplicarea unui functor
modal unei propoziţii valide în NKBE, obţinem tot o propoziţie validă.
Prin urmare, dacă (12) este L-adevărată, prin 38—12., (12) este NKBE-validă. Dacă (12) este validă, atunci conform 38—13., propoziţiile
(13) a. <N(Orice creion este un creion)} h. (K(0rice creion este un creion}) c. (B(0rice creion este un creion}) sînt, de asemenea, valide în NKBE.
207
Demonstraţia teoremei 38—13. se face arătînd că, în cazul în care admitem că \ este NKBE-validâ şi oricare dintre propoziţiile enumerate sub 38—13. nu este validă, trebuie să admitem că oricare dintre propoziţiile modali-zate de sub a.—e. este falsă într-una din lumile posibile, să spunem w^.
Dacă, spre ex., <N<£» este falsă în Wi, trebuie să admitem, în acord cu 38—10., că <II<NEG<£>» este adevărată în Wi. Dacă admitem acest lucru, trebuie să admitem, tot în acord cu 38 — 10., că există o lume, Wj, astfel încît RN(wi,Wj) şi V(£,Wj) = F. Dacă există o astfel de lume, atunci \ nu poate fi considerată validă în NKBE (conform cu 38 — 11.). Se ajunge astfel ia contradicţie şi prin urmare trebuie să admitem că a. de sub 38—13. este adevărată. în acelaşi fel se demonstrează şi b.9 e. din aceeaşi teoremă.
d. Proprietăţi semantice ale propoziţiilor modale.
în acest subparagraf vom stabili o serie de proprietăţi ale propoziţiilor formate cu functori modali. Aceste proprietăţi privesc atît relaţiile care se stabilesc între propoziţiile modale, cît şi relaţiile dintre propoziţiile modale şi propoziţiile corespunzătoare nemodalizate. Este vorba de o serie de L-implicaţii şi L-echivalenţe între propoziţiile modale sau între propoziţiile modale şi cele nemodale.
38—14. Teoremă. Fie două propoziţii oarecare, ţ1, £2, în IA Propoziţia £x L-implică în L3 propoziţia £2 în următoarele condiţii:
A: a. £x are forma <N<£>> şi £2 are forma <II<£>> b. S;1 are forma <K<£>> şi £2 are forma <7c<£» e. are forma <B<£>> Şi 52 are forma <Kr<£>> d.      are forma <e<a>> şi £2 are forma <E<a>>
B. a. are forma <N<£>> Şi 52 are forma <K<£>> b. i1 are forma <K<£>> şi £2 are forma <B<5>>
Demonstraţia teoremei 38—14. se face arătînd că, în cazul în care admitem că există o lume în care :£1 să fie adevărată şi £2 să fie falsă, se ajunge la contradicţie.
Vom demonstra acest lucru numai pentru J5.a.; toate celelalte puncte ale teoremei se demonstrează pe baza aceluiaşi procedeu.
Fie propoziţiile <N<£>> Şi <K<£>> ; admitem că:
A. Există o lume si aceasta este *w, astfel încît
a. V«N<5»,*w) =~ A şi b. V«K<5»,*w) = F.
Din A .a. şi 38—9. a. obţinem :
Ii. Pentru orice Wi, dacă RN(*w, w^), atunci
V«0,      - A Din 4-b. şi 38—9.a. obţinem: C Există o lume, Wj, astfel încît
Rk(*w,Wj) şi Rk(^Wj) = .F Din C. şi 38—6. c. se obţine :
D. Există o lume, Wj, astfel încît
Rn(*w,Wj) şi V(?,wj) = F
Din B. şi D. rezultă:
E. Există o lume, Wj, astfel încît
RN(*w,Wj) şi V(£,Wj) - A si V(^,Wj) - F Cele cuprinse în 38—14. ne determină să considerăm că, în perechile de mai jos, propoziţia a.  L-implică propoziţia b. (dăm propoziţiile în forma lor uzuală, nu în forma
lor standard) :
(14) a. în mod necesar, orice creion este un creion.
b. Este posibil ca orice creion să fie un creion. (\S) a. Se ştie că toate lebedele sînt albe.
b. Este posibil, conform cu ceea ce se ştie, ca toate lebedele să fie albe. (16) a. Se crede că toate lebedele sînt albe.
b. Este credibil că toate lebedele sînt albe. {\1) a. Lebede sînt.
b. Lebede există.
(18) a. în mod necesar, orice creion este un creion. b. Se ştie că orice creion este un creion.
(19) a. Se ştie că orice creion este un creion. b. Se crede că orice creion este un creion.
Teorema care urmează arată că o propoziţie adevărată implică totdeauna faptul că propoziţia respectivă este şi posibilă sau posibilă în raport cu ceea ce se ştie; în schimb, o propoziţie adevărată nu este totdeauna credibilă.
38—15. Teoremă. Fie £ o propoziţie oarecare în I,3.
a. Propoziţia £ L-implică propoziţia <II<£>>-
b. Propoziţia £ L-implică propoziţia <jr<£>>.
c. Propoziţia <Kr<£>> nu este L-implicată de propoziţia
Teorema 38—15. arată că, în perechile următoare de propoziţii, propoziţia a. L-implică propoziţia b. (20) a. Toate lebedele sînt albe
b. Este posibil ca toate lebedele să fie albe.
208
14 — Sens, adevăr analitic, cunoaştere
209
(21) a. Toate lebedele sînt albe.
b. Este posibil, în raport cu ceea ce se ştie, ca toate lebedele să fie albe. ' !
în schimb, conform cu 35—15. c.9 propoziţia
(22) a. Toate lebedele sînt albe nu L-implică propoziţia:
(22) b. Este credibil că toate lebedele sînt albe.
Prin contra-poziţie şi 38—10. a. şi b. se obţine din | 38—15. a., respectiv b.: |
(23) <NEG<n<£>» L-implică <NEG<£>>.
(24) <NEG<w<£»> L-implică <NEG<0>. j Dacă în (23), (24) înlocuim propoziţia £ (care este o
variabilă a metalimbajului) prin <NEG<£'>>, obţinem:
(23') <NEG<n<NEG<£'»» L-implică <NEG<NEG <r»> şi, respectiv
(24') <NEG<7T<NEG<^>>» L-implică \
<NEG<NEG<^»>. Prin regula dublei negaţii şi 38—10. a. si b. se obţine (23") <N<r» L-implică % \ şi I (24") <K<5'» L-implică \
De fapt, trecerea de la <NEG<n<NEG<^>>», ! <NEG<7u<NEG<r»» la <N<£'» şi, respectiv <K<^» I se poate face în mod mai evident pe baza unor teoreme de ; echivalenţă care vor fi date mai jos. |
întrucît <Kr<?>> nu este L-implicată de      o L-im- \ plicaţie de felul celor de sub (23"), (24") nu se poate scrie pentru <B<£'>>.
Pe baza celor arătate mai sus, se obţine următoarea teoremă:
38—16. Teoremă. Fie \ o propoziţie oarecare în IA
a. Propoziţia <N<£>> L-implică propoziţia ■
b. Propoziţia <K<£>> L-implică propoziţia £.
c. Propoziţia  £ nu este L-implicată de propoziţia <B<£».
Teorema 38—16. arată că propoziţii ca
(25) în mod necesar toate lebedele sînt albe f
sau
(26) Se ştie că toate lebedele sînt albe L-implică propoziţia
(27) Toate lebedele sînt albe.
în schimb, propoziţia (27) nu este L-implicată de
(28) Se crede că toate lebedele sînt albe.
Ultima teoremă privitoare la L-implicaţie este următoarea :
38—17. Teoremă. Fie £ o propoziţie oarecare în IA
a. Propoziţia  <N<£>> L-implică propoziţiile
<N<K<0» şi <N<B<0».
b. Propoziţia <K<£>> L-implică propoziţia
<K<B<5»>-
Conform cu 38—17. a., propoziţia:
(29) în mod necesar, orice creion este un creion L-implică fiecare din propoziţiile
(30) în mod necesar, se ştie că orice creion este un creion
§i
(31) în mod necesar, se crede că orice creion este un creion. Conform cu 38—17. b., propoziţia (26) L-implică propoziţia
(32) Se ştie că se crede că toate lebedele sînt albe.
Pe baza' teoremelor de mai sus, care indică raporturile de L-implicaţie dintre diferitele tipuri de propoziţii modali-zate şi/sau nemodalizate, şi pe baza definiţiei pe care am dat-o relaţiei de consecinţă logică, vom da mai departe următoarea teoremă cu privire la consecinţa logică în IA
38—18. Teoremă privitoare la consecinţa logică în L3. Fie £x, £2 două propoziţii oarecare în I/3. Propoziţia £2 este consecinţă logică în L3 a propoziţiei      ddacă:
a. este' NKBE-validă si £2 are una din formele: (i) <N<e», (ii) <K<£», <B<51».
b. Propoziţia i;1 are una din formele:
(i) <N<5'», (ii)  <K<r» sau (iii) <B<5'», iar are formele (i) <II<£'>>, (ii) sau, respectiv, (iii)
<Kr<r».
c. are forma <e<oc>> şi £2 are forma <E<oc>>.
d. I1 are forma <N<£'>> şi £2 are forma <K<£'».
e. I1 are forma <K<£'» şi £2 are forma <B<£'>>-
f. Propoziţia are forma £' şi propoziţia £2 are una din formele:
(i) <n<r» sau (ii) <7c<5'».
g. Propoziţia 2;1 are una din formele:
(i) <N<^»'sau (ii) <K<£'», iar propoziţia £2 are forma
h. Propoziţia ^ are forma <N<£'>>, iar propoziţia £2 are una din formele:
(i) <N<K<0» sau (ii) <N<B<5'»>.
210
211
i. Propoziţia are forma <K<£'>> si propoziţia £2 are forma <K<B<£'>>>.
în continuare, vom defini două clase de propoziţii în IA după cum urmează:
38—19. Clase de propoziţii în L3.
a. Fie KKW* =        . ..,  £n} o clasă de propoziţii în.
Pentru orice £, £ <== KKW*, ddacă există o lume, wh astfel încît V«K<£», w{) = A.
b. Fie BKW} = {^x, . .., £n} o clasă de propoz iţii în IA Pentru orice propoziţie,       \ e BKW|, ddacă există
o lume, Wi, astfel încît V(<B<£>>, w^ = A.
Din a. rezultă că clasa KKW* este constituită din toate propoziţiile care sînt ştiute (în lumea Wi) a fi adevărate; din b. rezultă că BK™ este constituită din toate propoziţiile despre care se crede în Wj că sînt adevărate.
Pe baza definiţiei 38—19., 23—21. (consecinţă logică) şi a regulii 38—9. se poate formula următoarea teoremă:
38—20. Teoremă. Fie 5 o propoziţie oarecare în IA
a. Pentru orice w*, dacă % este o consecinţă logică, a clasei KKW*, atunci <K<£>> este, de asemenea, o eense-einţă logică în Wi a aceleiaşi clase.
b. Pentru orice wi? dacă £ este o consecinţă logică a clasei BKWj, atunci <B<£>> este, de asemenea, o consecinţă logică în Wj a aceleiaşi clase.
c. Pentru orice w*, dacă \ este o consecinţă logică a clasei KK\ atunci <B<£>> este, de asemenea, o consecinţă logică în Wi a aceleiaşi clase.
Consecinţa evidentă a teoremei 38—20. este dată de corolarul următor, care se demonstrează făcînd KKWi = = l sau BKwi =
38—21. Corolar (la 38—20.). Fie \ o propoziţie oarecare în IA
a. Dacă V«K<£>>, w^ = A şi i;' este o consecinţă logică a propoziţiei \, atunci <K<£'>> este o consecinţă logică în Wi a propoziţiei <K<£>>-
b. Dacă V«B<£>>, Wi). = A şi £' este o consecinţă logică a propoziţiei atunci <B<£'>> este o consecinţă logică în Wi a propoziţiei <B<£>>•
c. Dacă V«K<£>>, wt) = A şi £' este şi o consecinţă a propoziţiei atunci <B<£'>> este o consecinţă lojieă în Wi a propoziţiei <K<£>>-
Conform teoremei 38—20r, dat fiind că propoziţia
(33) Ion este muritor
este consecinţa logică a propoziţiilor
(34) Toţi oamenii sînt muritori
Şi
(35) Ion este om
trebuie să admitem că, în cazul în care există o lume, w^ astfel încît
(36) , (34), (35) <= KKW* deci, astfel încît
(36') V«K<(34)»,Wi) - A şi V«K<(35)»,Wi) = A atunci
(37) Se ştie că Ion este muritor
este o consecinţă logică în Wi a clasei KKW*   sau, altfel spus, o consecinţă a propoziţiilor <K<(34)>> şi <K<(35)>> în mod asemănător, prin 38—21., dat fiind că
(38) Unele creioane sînt roşii este o consecinţă logică a propoziţiei
(39) Acest creion este roşu, trebuie să admitem că, în cazul în care
(40) Se ştie că acest creion este roşu este adevărată în Wi, propoziţia
(4.1) Se ştie că unele creioane sînt roşii este o consecinţă logică în Wi a propoziţiei (40) şi deci este şi ea adevărată în Wi.
înainte de a încheia sub-paragraful în care ne ocupăm de proprietăţile semantice ale propoziţiilor modale, vom stabili cîteva teoreme de echivalenţă. Nu vom demonstra aceste teoreme, ci ne vom limita la a spune că, în cazul în care admitem că propoziţiile aparţinînd perechilor menţionate nu sînt echivalente, se ajunge la contradicţie. Cititorul poate construi demonstraţiile respective avînd ca model cele cîteva demonstraţii date în acest sub-paragraf şi ţinînd seama de faptul că o echivalenţă este o implicaţie bilaterală.
38—22. Teoremă. Fie £ o propoziţie oarecare în*.IA Propoziţiile aparţinînd următoarelor perechi sînt L~echi~ valenţe în IA
212
213
A. a. <n<OX <NEG<N<NEG<0»>.
b. <tt<5», <NEG<K<NEG<5»».
c. <Kr<$», <NEG<B<NEG<5»»-
B. a- <N<OX <NEG<n<.NEG<0»>.
b. <K<5», <NBG<7c<NEG<5>»>.'
c. <B<5», <NEG<Kr<NEG<0>».
C. a- <NEG<N<5»>, <n<NEG<5»>.
b. <NEG<K<0», <7c<NEG<5»>.
c. <NEG<B<0», <Kr<NEG<?>».
D. a- <NEG<n<5»>, <N<NEG<?>».
b. <NEG<7u<£>», <K<NEG<5>».
c. <NEG<Kr<£»>, <B<NEG<£>».
în acord cu 38—22. A., trebuie să spunem că propoziţiile:
(42) . a. Este posibil ca toate lebedele să fie albe.
b. Nu este adevărat că, în mod necesar, nu este adevărat că toate lebedele sînt albe .
sînt L-echiv alente. Dacă substituim pe este posibil cu este posibil în raport cu ceea ce se ştie şi pe în mod necesar cu se ştie că, obţinem din a. şi b. alte două propoziţii L-echi-valente; la fel, dacă facem substituţia cu este credibil că şi, respectiv, cu se crede că. în acord cu B.,
(43) a. în mod necesar, toate lebedele sînt albe.
b. Nu este adevărat că este posibil să nu fie adevărat că toate lebedele sînt albe.
sînt L-echiv alente. Tot L-echivalente sînt şi propoziţiile care se obţin dacă înlocuim pe în mod necesar cu se crede că şi pe este posibil că cu este posibil în raport cu ceea ce se ştie sau pe primul cu se crede că şi pe al doilea cu este credibil că. Făcînd acelaşi gen de substituţii, obţinem perechi de propoziţii L-echivalente în acord cu C şi D.
O dată stabilită teorema 38—22., putem formula, mai departe, următoarea teoremă, analogă cu corolarul 38—21.:
38—23. Teoremă. Fie 51, i-2 două propoziţii oarecare în IA
Dacă J;1, £2 sînt L-echivalente, propoziţiile din perechile (i) — (vi) de mai jos:
(i) <N<^>>, <N<£2».
(ii) <K<^>>, <K<P».
(iii) <B<^>>, <B<52».
(iv) <n<p»f <na2».
(v) :<*<?», <w<P».
(vi) <Kr<^», <Kr<i?>>. sînt L-echivalente.
în acord cu 38—23., dacă avem în vedere că propoziţiile
(43) Toate lebedele sînt albe.
(44) Nu este adevărat că unele lebede nu sînt albe sînt L-echivalente, trebuie să admitem că, de ex., propozi-ţiile
(45) <In mod necesar <(43)>>. (45') <în mod necesar <(44)>>.
(46) <Se stie că <(43)>>. (46') <Se ştie că <(44)>>.
(47) <Se crede că <(43)>>. (47') <Se crede că <(44)».
sînt L-echivalente după cum urmează: (45) cu (45'), (46) cu (46'), (47) cu (47').
Teorema 38—23. arată deci că două propoziţii L-echivalente sînt ambele necesare, ambele ştiute, ambele crezute, ambele posibile, ambele posibile în raport cu ceea ce se ştie sau ambele credibile; aceasta în toate lumile posibile.
e. Validitate şi raţionalitate.
în acest paragraf ne-am ocupat de semantica a două categorii de functori modali: N, II, E, e, pe de o parte, K, iz, B, Kr, pe de alta. Semnificaţia functorilor din prima categorie este legată de ceea ce am putea numi „starea (sau stările) de fapt"; semnificaţia functorilor din cea de a doua categorie ţine de ceea ce am putea numi „atitudinea vorbitorului" faţă de propoziţii care se referă la starea de fapt.
Adevărul (sau falsul) unei propoziţii necesare decurge exclusiv din aceea că propoziţia modalizată este (respectiv, nu este) adevărată în toate lumile posibile. De aceea o propoziţie care este adevărată în toate lumile posibile nu poate fi decît necesar adevărată. De asemenea, o propoziţie de existenţă nu poate fi decît adevărată în cazul în care denotatul căruia i se „atribuie" existenţa, prin predicatul E sau e, este „exemplificat" de cel puţin una din lumile posibile.
Adevărul sau falsul unei propoziţii formate cu unul dintre functorii din cea de a doua categorie nu decurge exclusiv sau în primul rînd din adevărul (sau falsul) pro-
214
215
poziţiei modalizate în una sau toate lumile posibile, ci •din relaţia dintre propoziţia respectivă şi subiectivitatea unei colectivităţi sau a unui individ. O propoziţie poate fi adevărată, fără ca un individ sau o colectivitate să fie în situaţia de a o fi verificat ca adevărată, deci de a şti că este adevărată; tot aşa o propoziţie poate fi adevărată, fără ca o colectivitate să aibă şi convingerea că este adevărată.
Să ne gîndim, spre exemplu, la faptul că o propoziţie
ca
(48) Pămîntul este rotund
a fost şi este o propoziţie adevărată. în acelaşi timp, într-o perioadă în care cunoştinţele oamenilor aparţinînd ariei noastre culturale erau într-un stadiu mai puţin evoluat, o propoziţie ca
(49) Se ştie că (48)
nu era o propoziţie adevărată, întrucît adevărul propoziţiei (48) nu era încă stabilit printr-un fel oarecare de verificare.
Pentru a vedea că situaţia descrisă mai sus nu are loc numai în cazuri care ţin de un anumit stadiu de evoluţie a cunoştinţelor, ne putem gîndi la relaţia dintre o propoziţie foarte banală, ca :
(50) Ion doarme
cu privire la al cărei adevăr pot exista opinii diferite într-o •colectivitate dată, în ciuda faptului că (50) ar fi, să presupunem, adevărată. Potrivit cu anumite convingeri, propoziţia ar putea fi falsă:
(50') Se crede că nu este adevărat că (50) sau ar putea să nu fie „crezută" :
(50") Nu este adevărat că se crede că (50) sau, potrivit cu capacitatea unei colectivităţi de a verifica adevărul propoziţiei (50), este posibil ca (50) să nu fie „cunoscută ca adevărată":
(50'") Nu este adevărat că se ştie că (50). De asemenea, se poate ca, potrivit cu anumite investigaţii eronate (sau depăşite), să se considere ca verificat falsul propoziţiei (50), deci adevărul propoziţiei
(51) Nu este adevărat că Ion doarme şi deci
(52) Se ştie că (51) să fie adevărată.
în acelaşi fel, dacă o propoziţie ca
(53) Acest creion este roşu
este, conform cu o anumită opinie, considerată adevărată? nu este sigur că, în conformitate cu aceeaşi opinie, va fi considerată ca adevărată şi propoziţia
(54) Unele creioane sînt roşii
deşi (54) este consecinţa logică a propoziţiei (53). ' Se poate întîmpla ca propoziţii de tipul
(53') Se stie că (53)
(53") Se'crede că (53) să fie adevărate în raport cu o anumită colectivitate, în timp ce aceeaşi colectivitate (sau acelaşi individ) să nxi aibă exact aceeaşi opinie şi cu privire la consecinţa logică a aceleiaşi propoziţii, deci se poate întîmpla ca propoziţii ca
(54') Nu este adevărat că se ştie (54)
sau
(54") Nu este adevărat că se crede (54) să fie adevărate în raport cu aceeaşi colectivitate, în conformitate cu a cărei opinie (53) este adevărată, tot aşa cum se poate întîmpla chiar ca
(54'") Se, ştie că nu este adevărat că (54)
sau
(54"") Se crede că nu este adevărat că (54) să fie adevărate în raport cu aceeaşi colectivitate.
Pentru ca aceeaşi opinie să se manifeste şi cu privire la (54), pentru că 'se manifestă cu privire Ia (53), sînt necesare trei condiţii:
(i) ca o colectivitate (sau un individ) să considere inacceptabile opiniile contradictorii sau care duc la contradicţie ;
(ii) pentru a realiza (i), să accepte regulile logicii
.        . .
(iii) să accepte ideea că, orice opinie negativa cu privire la unul din principiile logicii are ca rezultat contradicţia.
în cazul în care (i) — (iii) sînt satisfăcute, dacă cineva (sau o colectivitate) ştie sau crede că (53) este adevărată şi în cazul în care ştie sau crede că (54) este o consecinţă logică a propoziţiei (53) sau este făcut(ă) să ştie sau să creadă că (54) este consecinţa propoziţiei (53), atunci va îi^deter-minat(ă) să ştie sau să creadă şi că (54) este adevărată; sau, în cazul'în care opinia faţă de (54) era negativă (propoziţia nu era crezută sau ştiută a fi adevărată), va consimţi
216
217
să-şi modifice opinia iniţială. Prin urmare, în cazul în care
(55) Se ştie că (53)
sau
(56) Se crede că (53)
sînt adevărate şi în cazul în care, în ciuda acestui fapt, cu privire la (54) opiniile sînt contrare:
(57) Nu este adevărat că se ştie (54)
(58) Nu este adevărat-că se crede (54)
în virtutea condiţiilor (i) — (iii), o colectivitate sau un individ va renunţa la opinia exprimată prin (57) sau (58) şi va adopta o opinie conformă cu legile logicii, în momentul în care îi va fi făcut cunoscut faptul că (54) decurge logic din (53), opinie care se exprimă prin
(59) Se ştie că (54) şi/sau
(60) Se crede că (54)
în acelaşi fel, dacă una din propoziţiile (sau amîndouă)
(61) Se crede că toţi oamenii sînt muritori
(62) Se ştie că toţi oamenii sînt muritori
este (sînt) adevărată (adevărate), atunci dacă, eventual, în raport cu o anumită colectivitate sau un anumit individ propoziţiile:
(63) Nu este adevărat că se crede că nu este adevărat că unii oameni nu sînt muritori
(64) Nu este adevărat că se ştie că nu este adevărat că unii oameni nu sînt muritori
sînt şi ele adevărate, în aceste condiţii, dacă (i) —- (iii) sînt satisfăcute şi este făcut cunoscut faptul că propoziţiile
(65) Toţi oamenii sînt muritori
(66) Nu este adevărat că unii oameni nu sînt muritori sînt L-echiv alente, în acest caz, opiniile exprimate prin (63), (64) vor fi abandonate, ca ducînd la contradicţie.
Cele arătate în acest sub-paragraf au avut rolul de a pune în evidenţă faptul că toate relaţiile semantice legate de conceptul de validitate în NKBE sau relaţiile logice dintre propoziţiile de opinie într-un model NKBE trebuie înţelese nu ca descriind o stare de fapt sau orice stare de fapt, ci o stare ideală în care opiniile unei colectivităţi (sau ale -unui individ) se conformează în întregime regulilor
logicii sau o stare ideală, în care o colectivitate (sau un individ) este oricînd gata să-şi reconstruiască sistemul de opinii, în cazul în care sistemul real se dovedeşte a fi inconsistent din punct de vedere logic.
în acord cu acest punct de vedere, toate teoremele şi regulile formulate în sub-paragrafele precedente, care privesc relaţiile semantice dintre propoziţiile formate cu diverşii functori modali, precum şi cele referitoare la conceptul de validitate în NKBE trebuie interpretate ca exprimînd condiţiile de raţionalitate ale unui sistem de opinii.5 Vom spune că teoremele şi regulile menţionate nu descriu un sistem de opinii real, ci fixează condiţiile în care s-ar putea spune că un sistem de opinii este logic consistent.
§ 39. Consideraţii finale. în acest capitol am construit o extensiune a limbajului If, anume limbajul If, cu scopul de a putea obţine o descriere cît mai exactă a unor aspecte ale sensului care nu apăreau în limbajele precedente, If, If. Este vorba în special de acele elemente ale limbajului care exprimă atitudinea vorbitorului cu privire la adevărul sau falsul propoziţiilor sau, altfel spus, opinia vorbitorului cu privire la anumite aserţiuni.
Conceptele şi regulile semantice ale acestui limbaj (care au fost definite şi formulate în acest capitol) vor fi utilizate în capitolul următor, atunci cînd vom propune o abordare mai apropiată de modul real de funcţionare a limbii, a conceptelor şi regulilor legate de ideea de A-determinare, aşa cum acestea au fost tratate în cap. VI.
Modul de prezentare a semanticii propoziţiilor modale adoptat aici are la bază ideile lui Hintikka. Modelul semantic NKBE descris în § 38. este de fapt un model care reuneşte într-o unitate modelele S4 şi DS4 din lucrarea noastră din 19786. în acelaşi timp, în lucrarea menţionată, S4 şi DS4 erau modele semantice care includeau calculul prepoziţional. Modelul NKBE include modelul semantic al unui sistem asemănător cu calculul predicatelor (sistem descris de noi aici ca I}).
5 Aceeaşi interpretare a noţiunilor aici în discuţie a fost dată în Vasiliu 1978 a : 218,220,223, 224 ; Hintikka, 1969 : 31, 38, 51, 105-106. Hintikka loc. cit., p. 31 şi urm. propune o reinterpretare a ideii de consistenţă logică, prin conceptul de caracter defensibil ( — engl. defensibility), adică , imunitate la un anumit fel de critică".
6 Vasiliu, 1978 a : 213-232 ; 163-178.
218
219
Atragem, în sfîrşit, atenţia asupra faptului că, în acest capitol, ca şi în cel următor, de altfel, modalităţile sînt considerate, în mod exclusiv, ca fiind de dicto (= se referă la propoziţii) şi niciodată de re (= se referă la felul în care se face predicaţia despre un individ). Aşadar propoziţiile modalizate sînt numai de tipul Se ştie că (Ion doarme) şi nu de tipul Ion se ştie că doarme (= există un individ x, care este identic cu Ion, astfel încît se ştie că x doarme).
Capitolul VIII PROPOZIŢII DE OPINIE ŞI A-DETERMINARE
§ 40. Consideraţii introductive. Ne propunem să arătăm în acest capitol că toate proprietăţile sensului discutate în cap. VI şi care reclamau recursul la A-concepte pot fi exprimate prin ceea ce în capitolul precedent am numit „propoziţii de opinie", adică propoziţii formate cu modalizatorii K, iz şi/sau B, Kr.
Acest mod de abordare se justifică, după cum vom vedea, prin aceea că:
(a) ne permite să ne dispensăm de conceptul de „adevăr analitic", ca şi de întreaga serie de concepte conexe (= A-concepte) evitînd în acest fel toate dificultăţile şi neclarităţile legate de statutul lor logic şi metodologic1;
(b) ne permite să explicăm anumite caracteristici ale sensului cu ajutorul unor concepte şi reguli mai puţin „tari", realizînd în acest fel o aproximare mai nuanţată a modului de funcţionare a limbajului natural;
(c) ne permite să evităm anumite dificultăţi formale legate de ideea de A-deter minare.
Acest capitol nu este, de fapt, decît un fel de „traducere" în termenii propoziţiilor de opinie a conceptelor şi regulilor cuprinse în cap. VI.
§ 41. Explicaţii ne-fonnale. în cap. VI, am arătat că o propoziţie analitic adevărată este o propoziţie adevărată în virtutea sensului pe care îl au constituenţii ei descriptivi. întregul aparat formal dezvoltat în acest capitol avea la bază această idee. Fiind adevărată exclusiv în virtutea sensului, o propoziţie analitică este, după cum am văzut, adevărată în toate lumile posibile.
1 Qume, 1961 : 20—24, 35—37. O aprofundată discuţie critică a diverselor puncte de vedere formulate în raport cu noţiunea de analiticitaţe" în limbajul natural se găseşte la Flonta, 1975 : 57-67, 159-168, 169-203 ; cititorul poate găsi aici şi bibliografia de bază (pînă în 1975).
221
1°. în consideraţiile finale din acelaşi capitol (VI § 35., 4°., 5°,) arătam că ceea ce ne permite să decidem în cazul unei propoziţii ca (1) dacă relaţia (1') are sau nu are loc este observarea uzului cuvintelor, făcută fie în mod direct, fie prin cercetarea gloselor lexicografice. Trebuie să remarcăm însă că, observînd în mod direct uzul cuvintelor a, p sau inspectînd glosele lor lexicografice, cercetătorul nu face, de fapt, observaţii asupra relaţiei dintre denotate, adică asupra relaţiilor dintre mulţimile la care se referă a şi p, ci numai asupra a ceea ce consideră o colectivitate de vorbitori (anume cei care vorbesc limbajul I/) a fi relaţia dintre mulţimile denotate de oc, respectiv P (vezi în special cele spuse sub 5°. în § 35.).
Prin urmare, situaţia reală, atunci cînd spunem că o propoziţie ca (1) <<Qu<a>>p> este un postulat de sens numai dacă (1') ®(oc) C este următoarea: propoziţia
(1) este un postulat de sens nu pentru că (1') ar fi efectiv adevărată, ci pentru că, în colectivitatea care foloseşte limbajul I,3, se ştie sau, mai exact, după cum vom vedea mai jos, se crede că (1') are loc. Putem spune deci că ceea ce este relevant pentru lingvist nu este faptul că(l') are sau nu are loc (acest lucru este relevant pentru disciplinele ştiinţifice care au ca obiect elementele aparţinînd mulţimilor respective sau pentru limbajul disciplinei ştiinţifice care se ocupă de obiectele la care se referă a şi p), ci pur şi simplu opinia colectivităţii de vorbitori eu privire la relaţia dintre mulţimile denotate de a şi p.
Mai concret: pe semantician nu-1 interesează dacă un delfin sau o balenă efectiv are sau nu are proprietăţile definitorii ale indivizilor care aparţin mulţimii denotate de cuvîntul peşte, deci dacă mulţimea denotată de cuvîntul balenă sau'mulţimea denotată de cuvîntul delfin este sau nu este efectiv inclusă în mulţimea denotată de peşte ; adevărul sau falsul acestei relaţii de incluziune îl interesează pe cel care se ocupă de ştiinţele naturii. Pe semantician îl interesează în mod exclusiv opinia colectivităţii de vorbitori ai limbii L3 cu privire la această incluziune, întrucît uzul cuvintelor balenă, delfin şi peşte în limba 1? (limbă naturală) este guvernată în mod exclusiv de această opinie referitoare la relaţia dintre mulţimile respective şi nu de relaţia însăşi2.
2 Vezi mai sus, § 35, sub 5°.; vezi şi Vasiliu, 1982.
2°. Teorema 31—2. arată că adevărul în toate lumile posibile nu este decît o consecinţă a faptului că o propoziţie ca (1) este un postulat de sens, iar, conform celor arătate aici sub 1°, faptul dacă (1') are sau nu are loc se stabileşte conform opiniei pe care colectivitatea de vorbitori o are cu privire la această relaţie.
Dar opinia cu privire la (V) poate fi captată printr-o propoziţie de opinie, deforma:
(2) Se ştie că (1)
sau
(3) Se crede că (1).
în acelaşi timp, propoziţii ca (2) şi (3) sînt adevărate {sau false) în raport cu anumite „stări de lucruri", deci în raport cu anumite „lumi posibile". Dovada o face faptul că nu toate colectivităţile de vorbitori şi nu în toate momentele istoriei lor manifestă opinii identice cu privire la relaţiile dintre denotatele limbii pe care o folosesc. Altfel spus, propoziţii ca (2), (3) descriu o stare determinată de lucruri, anume o lume, wif tot aşa cum o propoziţie ca
(4) Unele creioane sînt roşii
descrie o stare determinată de lucruri, anume Wj (nu este relevant faptul că lumea pe care o descrie (4) este diferită de lumea pe care o descriu (2) şi/sau (3)). Aşadar, este posibil ca, pentru o lume, wf, să avem
(2') V«(2)>, Wi) = A şi/sau
(3') V(<(3)>, Wi) = A, iar pentru o altă lume, w3-, să avem (2") V«(2)>, Wj) = F
şi/sau
(3") V«(3)>, Wj) = F. ^ în urma acestor consideraţii, trebuie să admitem că opinia unei colectivităţi cu privire la relaţiile dintre denotatele unor cuvinte este dependentă de anumite stări de lucruri şi, prin urmare, adevărul sau falsul propoziţiilor de opinie care exprimă aceste relaţii este şi el dependent de aceste stări (lumi posibile).
Aşadar, propoziţii ca (2), (3) trebuie raportate la o anumită lume posibilă, adică văzute ca făcînd o aserţiune cu privire la o anumită lume posibilă.
223
Deci, dacă admitem (2') şi/sau (3'), trebuie să admitem» conform cu 38—9.:
(2"') pentru orice lume, wk, dacă RK(wi,Wj), atunci V«(l)>, wk) == A
(3'") pentru orice lume, wk, dacă Rb(wj,Wj) , atunci V«l)>, wk) = A.
Din cele arătate, rezultă că, în cazul în care, conform cu opinia unei colectivităţi aparţinînd unei anumite lumi posibile, o propoziţie ca (2) şi/sau (3) este adevărata, atunci (1) este adevărată în toate lumile posibile. De aceea, putem spune că adevărul în toate lumile posibile decurge din opinia pe care o colectivitate o are cu privire la relaţia dintre mulţimile denotate de constituenţii majori ai propoziţiei respective, tot aşa cum adevărul în toate lumile posibile al unui postulat de sens decurgea din faptul că o propoziţie ca (1) satisfăcea condiţia (V).
Ceea ce un postulat de sens ca (1) conţinea sub formă de condiţie implicită sau de realitate reflectată în mentalitatea unei colectivităţi (anume că ©(a) este inclus în ®(P)) este făcui explicit printr-o propoziţie de forma (2) sau (3).
La o concluzie asemănătoare ajungem şi dacă punem chestiunea în termenii următori.
în acord eu 31—1.9 "un postulat de sens este adevărat în toate lumile posibile ca urmare a faptului că. în conformitate cu mentalitatea unei colectivităţi date, între mulţimea denotată de subiect şi mulţimea denotată de predicat există o anumită relaţie. Conform cu 38—9., am putea, spune că există propoziţii care sînt adevărate în toate lumile posibile ca urmare a faptului că o anumită colectivitate (deci într-o anumită lume posibilă) ştie sau crede că între mulţimea denotată de subiect şi mulţimea denotată de predicat are loc o anumită relaţie (aceea de incluziune)..
Faptul că se ştie sau se crede că relaţia respectivă are loc exprimă sub formă explicită exact condiţia care face ca un postulat de sens să fie adevărat în toate lumile posibile, anume că, în conformitate cu opinia colectivităţii,, relaţia respectivă are loc.
3°. O propoziţie postulat de sens este, conform cu 31 — 2.5 adevărată în toate lumile posibile.
Ca urmare a acestui fapt, în termenii unuia şi aceluiaşi limbaj, să spunem I,3, nu se poate exprima diferenţa între situaţiile în care adevărul unei propoziţii ca (!) este conformă cu opinia colectivităţii care vorbeşte L3 sau nu este
conformă cu această opinie. Aceasta deoarece, prin însuşi statutul ei de postulat de sens, propoziţia (1) este un fel de regulă semantică a limbajului I,3 şi, prin urmare, nu poate fi contrazisă. Pentru a descrie situaţia în care o propoziţie ca (1) nu este adevărată, trebuie să utilizăm un alt limbaj, I/', în care (1) să nu fie postulat de sens, deci un limbaj cu reguli semantice diferite.
Dacă însă, în loc de a considera că (1) este un postulat în ly3, formulăm o propoziţie de forma (2) şi/sau (3), atunci:
a. (1) este adevărată în toate lumile posibile numai în raport cu o lume, wi} în care (2) şi/sau (3) este adevărată şi
b. (1) nu este adevărată în toate lumile posibile în raport cu o altă lume, Wj(wj ^ Wi), în care (2) şi/sau (3) nu este adevărată.
Remarcăm că cele două situaţii alternative pot fi exprimate, în cazul în care înlocuim postulatul (1) cu o propoziţie de opinie, în termenii unuia şi aceluiaşi limbaj, fără a trebui să admitem necesitatea unei modificări a regulilor semantice.
4°. într-un limbaj în care (1) are statut de postulat de sens, nu se poate admite, fără a ajunge la contradicţii, că
(5) Nu este adevărat că (1)
este adevărată sau că orice propoziţie, care L-implică propoziţia (5) este adevărată.
Aceasta înseamnă că într-un astfel de limbaj nu se poate exprima nici o eventuală discordanţă între' realitate şi ceea ce, conform cu opinia generală, este adevărat.
Mai concret, dacă, pe baza observaţiei uzului, ajungem la concluzia că, în I,3, propoziţia
(6) Orice balenă este un peşte
este un postulat de sens, nu putem admite, în cazul în care observaţia faptelor reclamă acest lucru, că propoziţiile
(7) (Artţ  balenă} nu este un peşte
sau
(8) Unele balene nu sînt peşti
sînt adevărate. în schimb, dacă admitem că, în Wi, propoziţia
(9) Se crede că (6)
224
15 — Sens, adevăr analitic, cunoaştere
225
este adevărată, atunci putem admite că, în aceeaşi lume, propoziţiile (7), (8) sînt adevărate, fără a ajunge, prin aceasta, la contradicţie.
Aceasta, bineînţeles, numai în cazul în care propoziţia de opinie este formată cu functorul se crede, nu cu se ştie.
Consideraţiile făcute în acest paragraf au avut rolul de a pune în evidenţă două lucruri:
(a) Că într-un limbaj ca I,3, rolul postulatelor de sens poate fi preluat de propoziţiile de opinie (propoziţiile de opinie sînt echivalente în sens slab cu postulatele de sens, întrucît ambele categorii de propoziţiigcaptează ideea de adevăr în toate lumile posibile ca rezultat al unor opinii determinate cu privire la sens).
(b) Că, prin înlocuirea postulatelor de sens cu propoziţiile de opinie (cu functorul se crede în mod special), se obţine un limbaj în care se pot capta relaţii care nu pot fi captate în termenii limbajului cu postulate de sens (vezi punctele 3°. şi 4°.).
Punctele (a) şi (b) reprezintă o motivare a faptului că în paragrafele următoare vom elimina toate conceptele legate dejA-determinare; funcţiaf acestor concepte va fi captată în termenii unor propoziţii de opinie.
§ 42. Postulate de sens şi propoziţii de opinie. în paragraful precedent am căutat să arătăm că, de fapt, atunci cînd spunem că o propoziţie ca
(1) «Qu<a»p>
este un postulat de sens, nu facem acest lucru în urma cunoaşterii reale a raportului dintre ®(a) şi ®((3), deci în urma verificării propriu-zise a condiţiei stipulate prin 31—1., ci în urma constatării că uzul general al semnelor descriptive oc, (3 (observat în mod direct sau prin intermediul dicţionarelor) reflectă opinia colectivităţii care foloseşte limbajul If, în legătură cu denotatele celor două semne.
Dacă, în conformitate cu această opinie,
(2) a(a) n ®(Ş) =0
are loc (deci nici un element al mulţimii ID (a) nu aparţine complementului mulţimii D((3)), atunci, întrucît intersecţia mulţimii vide cu orice altă mulţime este egală cu mulţimea vidă, urmează în mod evident că
(3) Pentru orice lume posibilă, Wi,
(®(a) n    nwi = 0.
Dar (3) este echivalentă cu
(4) Pentru orice lume posibilă, wi,
(®(a) n wo n®¥) = 0>
iar (4) este condiţia în care o propoziţie ca
(5) «Qe<«»<^<P»>      ^ 1 .
este falsă. Cum relaţia de sub (4) are loc pentru orice lume posibilă, urmează că (5) nu este numai falsă, ci este falsă în toate lumile posibile. Dacă (5) este falsă în toate lumile posibile, urmează că
(6) <NEG«QB<a»<»«<P»»
este adevărată în toate lumile posibile. Dar (6) este L-echi-valentâ cu (4), deci (1) este adevărată în toate lumile posibile.
Urmează de aici că reflexul în If al relaţiei (2) este faptul că propoziţia (1) (sau echivalentul ei, anume propoziţia (6)) este adevărată în toate lumile posibile.
' în acord cu cele discutate în § 41. şi avînd la dispoziţie nu numai limbajul If, ci şi extensiunea sa, If, putem înlocui formularea
(7) Propoziţia (1) este adevărată în toate lumile posibile ca urmare a faptului că, în conformitate cu opinia colectivităţii de vorbitori ai limbii I,3, relaţia (2) are loc, cu formularea :
(8) Propoziţia (1) este adevărată în toate lumile posibile ca urmare a faptului că (se crede că <(1)>> şi/sau (se ştie că((l)}} sînt adevărate (în cel puţin una din lumile posibile).
Aşa cum arătam în § 31noţiunea de postulat de sens avea 'rolul de a exprima faptul că o clasă de propoziţii este adevărată în toate lumile posibile în virtutea sensului pe care îl au constituenţii lor majori. Specificarea „în virtutea sensului..." era captată în 31—1. prin condiţia de incluziune (pentru propoziţiile universale) şi de identitate a denotatelor.
în formularea (8), condiţia de incluziune este înlocuită cu condiţia ca propoziţiile (se crede că((l)}}, (se ştie ca<(l)>> 'să fie adevărate (în cel puţin una din lumile posibile).
înainte de a re-defini conceptul de postulat de sens pe baza celor discutate pînă aici şi, în special, pe baza celor cuprinse în (8), vom da următoarea definiţie pentru relaţia R0 •
42—1. Relaţia B0. Fie wif wj două lumi posibile oarecare.
226
227
Pentru orice lume, Wj, Wj, Ro(wj, Wj) are loc ddacă RK(Wi, Wj)  are loc sau Rb(wî, Wj) are loc.
Redefinim acum conceptul de postulat de sens după cum urmează:
42—2, Re definirea postulatelor de sens. Fie Sv = = {i;1, £n} o clasă de propoziţii;  fie £ o propoziţie
oarecare universală de forma <<Qn<<x>>,p> sau de identitate de   forma  <Co^id<a, p>>.
3V este clasa postulatelor de sens din L3 ddacă există o lume posibilă, w{, astfel încît, pentru orice 2; <= 2i» au loc următoarele:
(i) V«K<5», Wl) - A sau
(ii) V«B<5», wO - A.
Conform cu definiţia 42—2., o propoziţie (universală sau de identitate), ţ, este un postulat de sens în I/3, ddacă există o lume posibilă în care propoziţia £ să fie ştiută (condiţia (i)) sau crezută (condiţia (ii)) a fi adevărată.
Consecinţa imediată şi evidentă a definiţiilor 42 —1.,2. este dată de următorul corolar :
42-3. Corolar (la 42-2.).
Fie = . £n} o clasă de propoziţii în I,3 astfel încît pentru orice £*(1 < i < n), 1} are fie forma <<Qu<^>>,(3>, fie forma <Co^id<a,p>>. Orice propoziţie, t, este un postulat de sens ddacă £ e %j atunci şi numai atunci cînd există o lume, Wi, astfel încît, pentru orice Wj, dacă Ro(Wi, Wj), atunci V(£, Wj) = A.
Corolarul 42—3. este într-un anumit sens, paralel cu 31—2. (care arată că un postulat de sens este adevărat în toate lumile posibile) : aici se arată că un postulat de sens este adevărat în toate lumile posibile care sînt 0-alternative (^alternative în raport cu opiniile unei colectivităţi) ale unei lumi posibile în care <; este ştiută sau crezută a fi adevărată. Deosebirea dintre 42—3. şi 31—2. constă în aceea că un postulat de sens definit ca în 31— 1. este adevărat în absolut toate lumile posibile (fără nici o limitare a acestora), în timp ce un postulat de sens definit ca în 42—2. este adevărat numai într-o parte din lumile posibile, anume în acelea care sînt O-alternative la lumea în care este ştiut sau crezut a fi adevărat. Caracterul mai restrictiv al corolarului 42—3. este de natură să corecteze o generalizare parţial nejustificată inclusă în 31—2.: din faptul că, în conformitate cu opinia unei colectivităţi, rezultă că între mulţimile denotate de două cuvinte are loc o anumită
relaţie nu rezultă că această relaţie există în mod absolut, adică în toate împrejurările posibile.
Acesta este motivul pentru care considerăm că 42—2. defineşte categoria postulatelor de sens (şi, prin aceasta, ideea de A-dete?'minare) într-un mod mai apropiat de situaţia reală (deci cu o aproximaţie mai fină).
Definiţia 42—2. pune în evidenţă caracterul relativ al propoziţiilor pe care le considerăm postulate de sens: o propoziţie este postulat de sens în raport cu anumite lumi posibile. Aceasta revine la a spune că o propoziţie ca
(9) Orice cîine este un animal
este un postulat de sens numai în măsura în care există o lume posibilă, w|, pentru care
(10) a. V((Se ştie câ({9)}}, w{) = A
sau
(10) b. V(<S* crede că <(9)>>, w>) = A.
în măsura în care o astfel de lume nu există, (9) nu poate fi luat ca postulat de sens.
Pe de altă parte, rezultă din 42—2. că, în principiu, există lumi în raport cu care (9) este postulat de sens şi lumi în care (9) nu este postulat de sens.
în acelaşi timp, observăm că 42—2. este o definiţie prin echivalenţă: este un postulat de sens (£ e în ly3 ddacă...". Aceasta înseamnă că, în meta-limbajul în care se vorbeşte despre I,3, orice expresie are forma "£ este un postulat de sens" sau J s Si» " poate fi substituită cu acea parte din 42—2. care urmează după ,,ddacă", deci cu condiţia necesară şi suficientă a apartenenţei unei propoziţii oarecare, la clasa âv ( = clasa postulatelor de sens). Este evident că această substituţie poate avea loc numai în cazul în care propoziţia £ este o propoziţie în L3, căci dacă £ ar fi postulat de sens în I,2, expresia 5 e %j ( = 5 aparţine clasei postulatelor de sens în I,2) nu ar fi substituibilă cu ceea ce urmează în 42—2. după „ddacă", întrucît în I,2 nu există propoziţii de forma <K<5» sau <B<5».-
Pe baza consideraţiilor de mai sus, putem stabili acum următoarea teoremă cu privire la meta-limbajul în care se vorbeşte despre limbajul I,2 şi/sau IA
42—4. Teoremă. Fie ML, meta-limbajul în care se vorbeşte despre un limbaj oarecare, I,, fie & o clasă de propoziţii astfel încît, pentru orice propoziţie, £, dacă £ e %
228
229
atunci I = «Qn<a»p> sau \ = <Copid<a, Ş», Se poate admite, eventual, şi că S = \.
Orice expresie care are forma:
(i) „8 este clasa postulatelor de sens în L" sau
(ii) y£ e $ şi 8 este clasa postulatelor de sens în I/' este substituibilă în ML în orice context cu
(iii) „Pentru orice propoziţie £, £ «= $ ddacă există o lume posibilă, wb astfel încît V«K<£>>,Wj) = A sau V«B<5», Wi) = A", ddacă
(a) expresii de forma <K<£>> şi <B<£>> sînt propoziţii în Iy şi (b) 42 —2., 3, figurează'printre definiţiile din ML. \
Teorema 42—4. fixează condiţiile în care expresiile de forma (i), (ii) pot fi eliminate din met a-limbajul care descrie o limbă oarecare, I,. Cum (i), (ii) conferă unei clase de propoziţii statutul de clasă de postulate de sens sau unei propoziţii statutul de postulat de sens, teorema 42—4. fixează condiţiile în care ne putem dispensa de a conferi unei clase de propoziţii statut de clasă de postulate de sens şi/sau unei propoziţii anumite statut de postulat de sens.
Vom introduce, în continuare, următoarea convenţie de abreviere:
42—4'. Definiţie abreviativă. Pentru orice propoziţie,
expresia „<K<£>> sau <B<£>>" este echivalentă în ML cu <Q<5>>.
întrucît orice propoziţie existenţială este echivalentă cu disjuncţia tuturor propoziţiilor obţinute prin înlocuirea variabilei legate prin cuantificator existenţial cu constantele domeniului şi întrucît în (iii) „există o lume, w/' este un cuantificator existenţial, putem formula punctul (iii) din 42—4.5 pe baza convenţiei 42—4'., după cum urmează, pentru W* = {wv .. ., wn}: (iii'), £ «= % ddacă disjuncţia ! V«Q<OXw1)=A sau, sau  V«Q<S», wn) = A \
este adevărată. j
Pe baza celor arătate, 42—4. poate fi reformulată după cum urmează:
42—4". Teoremă. Fie MI, meta-limbajul în care se vorbeşte despre un limbaj oarecare, Iy; fie fE o clasă de propoziţii, astfel încît orice propoziţie, £, dacă £ <= % atunci % = <<Qn<<*»P> sau £ = <C^>id<a,p»; se poate admite, eventual, că 2 =     Orice expresie  de forma: I
(i) „8 este clasa postulatelor de sens în L" j
230
sau
(ii) e 8 şi 8 este clasa postulatelor de sens în I/' este substituibilă în ML în orice context cu (iii'), ddacă (a) expresii de forma <Q<£>> sînt propoziţii în I, şi (b) 42—2., 3., 5. figurează printre definiţiile din MI,.
în comparaţie cu 42—4., versiunea 42—4'. prezintă calitatea că defineşte mai explicit situaţiile în care conceptele de sub (i), (ii) pot fi eliminate; e vorba de faptul că cel puţin unul din membrii disjuncţiei trebuie să fie adevărat, adică de faptul că cel puţin unul dintre disjuncţi, de ex., «£î<£>>, wi) este valorizat cu A prin funcţia V.
Să considerăm, în urma precizărilor făcute în acest paragraf, o clasă de propoziţii în I,3, unde âv = — {S;1, . . ., £m} şi să presupunem că vrem să exprimăm faptul că, în conformitate cu uzul, propoziţiile din Sv sînt adevărate, în toate lumile posibile. Să presupunem, de asemenea, că propoziţiile din      sînt alese astfel încît
(i) nici una dintre propoziţiile din %^ nu este consecinţă logică a altei (sau altor) propoziţii din aceeaşi clasă şi
(ii) orice propoziţie, £, care nu aparţine clasei fEjs şi care este, însă, de asemenea adevărată în toate lumile posibile3 este o consecinţă logică a clasei S^».
în aceste condiţii, urmînd procedura descrisă în cap. VI, vom spune că este clasa postulatelor de sens din L3. Precizăm însă că postulatele de sens sînt definite nu prin 31—1., ci prin 42—2. şi/sau 42—3.
Conform cu cele arătate sub 42—4., 4'. putem elimina conceptul de postulat de sens. Vom numi clasa de propoziţii care satisface condiţia (iii) sau (iii') clasă primitivă de opinii (CPO) şi o vom defini explicit după cum urmează:
42—5. Definiţie. Fie Sv = {ţ1,        5m} o clasă de propoziţii în IA Orice propoziţie,     dacă $ s %i*t atunci l = «Qn<a»(3>  sau <C^id<oc,(3». Dacă
(i) propoziţiile din 2^ sînt astfel alese încît nici o propoziţie să nu fie consecinţă logică a altei sau altor propoziţii din
3 Precizările privitoare la modul de alegere a propoziţiilor din %^ au fost făcute aici (şi nu în cap. VI) deoarece în acest capitol, datorită faptului că se face în mod extensiv uz de conceptul de apartenenţă sau non-apartenenţă a unei propoziţii la clasa &^8, este necesar să precizăm care sînt condiţiile pe care trebuie să le satisfacă propoziţiile care aparţin clasei.
231
(ii) orice propoziţie, £, care nu este membru al clasei %jt, dar este adevărată în toate lumile posibile în care sînt adevărate propoziţiile din 8V este o consecinţă logică a clasei S^;
(iii) există o lume posibilă, Wi, astfel încît, pentru orice propoziţie, £  (1 < j ^ m>, v(<fl<£»Wi) = A,
atunci      este o clasă primitivă de opinii (CPO).
A doua definiţie pe care o dăm se referă la lumea (sau lumile) posibilă (posibile) care satisface condiţia (iii) de sub 42—5. şi despre care spunem că validează clasa CPO.
42—6. Definiţie. Fie 8V o CPO. Orice lume posibilă, Wi (Wi poate fi eventual *w), spunem că validează clasa 8^» ddacă pentru orice propoziţie, dacă £ e 8^, atunci vkq<d>, w;) = A.
Pe baza celor de sub 42—5., 6., putem stabili următoarea teoremă:
42—7. Teoremă. Fie 8^ o CPO în L3 şi w4 una dintre lumile posibile care validează clasa CPO. Pentru orice propoziţie, dacă £ este o consecinţă logică a clasei 8V, atunci v«q<d>, wj = A.
Demonstraţia teoremei 42—7. se face arătînd că, în cazul în care admitem că V(<Q<£>>, ws) — F, trebuie să admitem că există o lume, Wj,  astfel  încît R0(wi,Wj) şi V(£, Wj) — F. Această concluzie vine în contradicţie cu \ faptul că £ este o consecinţă logică a clasei f^,  deci este j adevărată în toate lumile posibile în care &j* este adevă- j rată, deci în toate O-alternativele lumii Wi. j
Mai departe, vom introduce conceptul de propoziţie CPO-adevărată, după cum urmează :
42 — 8. Propoziţii CPO-adevărate. Fie \ o propoziţie oarecare în L3 şi Si,s o clasă CPO în I/. Propoziţia £ este CPO-adevărată în L3, ddacă
(i) l
sau
(ii) \ este o consecinţă logică a clasei 8^.
Consecinţa evidentă a celor arătate sub 42—8. este i exprimată prin următorul corolar:
42—9. Corolar (la 42—8.). Fie £ o propoziţie oarecare în Iv3. Propoziţia £ este CPO-falsă în L3, ddacă propoziţia <NEG<£>> este CPO-adevărată.
Pe baza celor de sub 42—8., 9. definim CPO-determi-narea după cum urmează: .
42—IU. CPO-determinare. Fie î; o propoziţie oarecare în Iv3.
a. Propoziţia £ este CPO-determinată în L3 ddacă este CPO-adevărată sau CPO-falsă.
b. Propoziţia £ este CPO-indeterminată în L3 ddacă nu este CPO-determinată ( = nu este nici CPO-adevărată, nici CPO-falsă).
Se poate observa că, în cazul în care, în 42—8., considerăm că este nu o CPO, ci o clasă de postulate de sens, ajungem la definiţia 31—4. a propoziţiilor A-deter-minate; şi invers : dacă în 31 —4., considerăm că 8^ este nu clasa postulatelor de sens, ci clasa CPO, ajungem la 42—8., deci la definiţia conceptului de ,,CPO-adevărat". Posibilitatea de eliminare a conceptului de A-adevăr şi, în general, de A-determinare este dată de 42—4., care prevede posibilitatea de eliminare a conceptului de postulat de sens şi de înlocuire a lui cu ceea ce prin 42—5. am convenit să numim CPO.
Cele arătate în acest paragraf au avut scopul de a arăta că un limbaj care satisface condiţia (i) de sub 42—4. (deci un limbaj ca X,3) poate fi descris prin înclocuirea A-conceptelor, în special cel de A-determinare, prin CPO-concepte, în special cel de CPO-determinare. După înlocuirea conceptului de A-determinare cu CPO-concepte, se poate considera că toate regulile şi teoremele din § 38. referitoare la semantica functorilor modali reglementează organizarea CPO-conceptelor. Atragem atenţia asupra faptului că aceasta nu înseamnă nici că CPO-conceptele sînt echivalente cu A-conceptele, nici că regulile şi teoremele date în § 38, sînt echivalente cu regulile şi teoremele privitoare la semantica propoziţiilor A-determinate.
Remarcăm, în sfîrşit, că CPO-determinarea nu reprezintă decît unul dintre substitutele posibile ale A-determinării, în cursul acestui capitol, vom indica şi alte posibilităţi de substituire a conceptului de A-determinare.
§ 43. Â-determinare şi propoziţii de opinie în L3. întrucît Y? nu este decît I,2 la care se adaugă propoziţiile: formate cu functorii modali şi întrucît, prin urmare, regulile semantice ale limbajului3 nu sînt decît regulile semantice ale limbajului I/2 la care se adaugă regulile semantice legate de functorii modali (vezi regulile, definiţiile şi teoremele din § 38.) trebuie să admitem că :
232
233
1°. Toate postulatele de sens din I? sînt postulate de sens în IA
2°. Toate propoziţiile A-determinate din I? sînt propoziţii A-determinate în IA
Dat fiind că JA conţine propoziţii de forma <0<^>>, se poate considera că, pentru IA
3°. Postulatele de sens se definesc prin 42—2.
4°. Propoziţiile A-adevărate se definesc în raport cu postulatele de sens care, la rîndui lor, se redefinesc în acord cu 42-2.
Notăm că 42—2. reprezintă o definiţie care aproximează mai nuanţat atît natura postulatelor de sens, cît şi natura A-adev arului.
în urma celor arătate sub 1°.— 4.°, putem spune că toate tipurile de propoziţii discutate în § 33. sub a. — d. pot fi considerate postulate de sens în IA Este vorba deci de toate propoziţiile universale care exprimă: (a) relaţia semantică a unui cuvînt cu cuvîntul care denotă „genul proxim" al celui dintîi, (b) sinonimia dintre semne, (c) restricţiile selective, (d) relaţia de incluziune dintre cuvintele din If care pot fi luate ca ,,mărci semantice".
Presupunem, mai departe, că toate propoziţiile din categoriile menţionate sub (a) — (d) sînt astfel alese încît nici una dintre ele să nu fie consecinţa logică a altei sau altor propoziţii luate ca postulate de sens şi că orice altă propoziţie adevărată în toate lumile posibile pe baza sensului este o consecinţă logică a acestei clase.
Cu aceste precizări, vom spune că:
(1) Sv este clasa postulatelor de sens din L3
(2) este clasa postulatelor de sens din 1?
(3) = ^
(4) este definită prin 42—2.
Dat fiind că (4) are loc putem spune, în acord cu 42—5.,
că
(5) Sj^ este o CPO.
Dat fiind că admitem (3), trebuie să spunem că
(6) Oricare dintre propoziţiile de tipul celor discutate în 33. sub a. — d. aparţine la CPO.
Dacă admitem (6), trebuie să admitem în acord cu 42-5. (iii) şi 42-6.:
(7) Există o lume posibilă, Wi, (care poate fi eventual una singură) care validează clasa
Dacă admitem că wj este una (eventual unica) dintre lumile care validează clasa 2i,« , atunci conform cu (3) şi 42—6., trebuie să admitem că
(8) Pentru oricare propoziţie, £, de tipul celor menţionate în § 33. sub a. — d. are loc V(<Q<£>>, wj) = A.
Dacă admitem că £ este o consecinţă logică a clasei şi că   Wj validează clasa 2^3,  atunci,   conform cu 42—7., trebuie să admitem că
(9) V(<Q<5», w,) = A.
Conform cu 42—8. şi (3), vom spune că
(10) Orice propoziţie de tipul celor discutate în § 33. a. — d. şi orice propoziţie care este consecinţă logică a acestor propoziţii este CPO-adevărată şi, prin aceasta, C PO-determinată.
Cele de sub (5) — (10) arată în mod concret care sînt consecinţele care decurg pentru o clasă de propoziţii luate ca postulate de sens în cazul în care ideea de A-determinare este înlocuită cu ideea de CPO-determinare.
§ 44. Sinonimie, A-echivalenţă şi CP O-determinare. întrucît în § 42. am arătat că noţiunea de CPO-determinare poate înlocui, pentru IA noţiunea de A-determinare, ni se pare util să discutăm unele aspecte mai speciale legate de A-determinare. Este vorba de A-echivalenţa descriptorilor, de sinonimie (în măsura în care aceasta implică ideea de A-echivalenţă) şi de A-echivalenţa propoziţiilor obţinute prin substituţia unor descriptori A-echivatenţi.
a. în 32—1. am fixat condiţiile în care putem considera că doi descriptori oarecare, a, p, sînt A-echiv atenţi. Condiţiile de A-echivalenţă au fost formulate în dependenţă de categoria gramaticală a fiecărui descriptor (32—1. a. — - d.).
Ţinînd seamă de faptul că a, p au formele specificate sub a.—c, generalizînd, putem spune, conform cu 32—1., că
(1) a, p sînt A-echiv atenţi ddacă propoziţiile a. «Qu<oc»,p>
sînt A-adevărate (bineînţeles numai cu condiţia ca oc şi P să aibă în a., b. formele stipulate prin a. — c.).
Dacă a. şi b. sînt A-echivalente (în I,3), aceasta înseamnă, conform cu 31— 4., că
(2) W «Qu<a»P>, «Qu<P»a> e
234
235
sau că
(ii) «Q«<»>P>, «Qu<(*»«> sînt ambele consecinţe logice ale clasei %*, unde ^ este clasa postulatelor de sens în IA
Dacă aceeaşi clasă, â^, o interpretăm ca CPO, obţinem, conform cu 42—8.:
(3) Propoziţiile
a. «Qu<a»P>
b. «Qu<P»*> sînt CPO-adevărate.
Mai departe, înlocuind în (1) formularea ,,sînt A-echi-valenţi" cu ,,sînt CPO-echivalenţi", obţinem următoarea regulă cu privire la CPO-echivalenţa descriptorilor:
44—1. Descriptori CPO-eeMvalenţi. Fie a, p doi descriptori oarecare în I,3; fie a, fie p, fie ambii pot fi semne simple sau cbf.
a. Dacă a, p satisfac condiţiile de sub 32—1. a. — c. şi dacă, în formularea de mai jos, a, p sînt consideraţi ca apărînd în condiţiile indicate sub a. — c, atunci:
Descriptorii a, p sînt CPO-eehivalenti ddacă propoziţiile
a. «Qu<a»p>
b. «Qu<P»*> sînt CPO-adevărate.
b. Dacă a, p aparţin la categoria TS, atunci oc, p sînt CPO-echivalenţi ddacă propoziţia <Co^id<a,p>> este CPO-adevărată.
Pentru a degaja semnificaţia teoremei de mai sus, vom reveni la unul dintre exemplele din § 31.
în cazul în care a = om şi p — animal raţional, trebuie să spunem, în acord cu 44—î., că om şi animal raţional sînt CPO-echivalente ddacă propoziţiile
(4) Toţi oamenii sînt fiinţe raţionale
(5) Toate fiinţele raţionale sînt oameni
sînt ambele CPO-adevărate. Dar (4) şi (5) sînt CPO-adevărate, conform cu 42—8., numai dacă aparţin la CPO sau sînt consecinţe logice ale propoziţiilor din CPO. Cum însă există întotdeauna cel puţin o lume posibilă care validează o CPO, trebuie să admitem că există o lume care validează acea CPO care conţine propoziţiile (4), (5) sau care L-implică propoziţiile (4), (5). Să presupunem că această lume
este *w (—lumea reală). în cazul acesta, conform cu 42—6., 7. avem:
(4') V«Q<(4)»,*w) = A
(5') V«Q<(5)»,*w) = A.
Aceasta înseamnă că, admiţînd că (4), (5) sînt CPO-adevărate, trebuie să spunem că există o lume posibilă, în cazul nostru, *w, şi că, în această lume este adevărată fie perechea
(4") Se ştie că toţi oamenii sînt fiinţe raţionale
(5") Se ştie că  toate fiinţele   raţionale   sînt oameni,
fie perechea
(4'") Se crede că toţi oamenii sînt fiinţe raţionale
(5"') Se crede că toate fiinţele raţionale sînt oameni, fie ambele perechi.
Să considerăm acum, ca în 32—5., două propoziţii: ^(a), adică o propoziţie care conţine descriptorul a, şi £(a/P), o propoziţie care diferă de cea dintîi prin aceea că, în toate poziţiile în care în cea dintîi apare a, în cea de a doua apare p. Să presupunem, mai departe, că a, p sînt CPO-echivalenţi, în sensul celor arătate în 44—1.
Să presupunem, mai departe, că există o lume care validează clasa        ( — CPO), de ex., *w, astfel încît
(6) V(<Q<£(a)»,*w) - A
are loc. Prin urmare, dacă (6) are loc, trebuie să admitem că
(7) pentru orice lume posibilă, Wi, dacă Ro(*w,        atunci V«C(a)>, Wl) - A.
Să presupunem acum că:
(8) Există o lume posibilă, Wj, astfel încît Ro(*w, w3) şi VKe(a/P)>, Wj) = F.
Din (7) şi (8) rezultă:
(9) Există o lume posibilă, Wj, astfel încît Ro(*w,Wj) şi V«5(a)>,   Wj) — A şi   V«5(a/p)>, Wj) = F.
Din faptul că a, p sînt CPO-echivalenţi, rezultă că
(10) Pentru orice lume posibilă, Wi, dacă R0(*w, ws) are loc, atunci SD(a) f] w{ = £D(p) f) w{.
Mai departe, dacă admitem că (9) are loc şi ţinem seamă de faptul că unica deosebire dintre £(oc) şi £(<x/p) constă în faptul că cea de a doua propoziţie conţine descriptorul p acolo unde prima conţine descriptorul a şi că, în rest, cele două propoziţii sînt identice, trebuie să admitem că ceea ce face ca cele două propoziţii să aibă, în Wj, valori de adevăr diferite este faptul că intersecţia mulţimii £D(a)
236
237
cu Wj nu este identică cu intersecţia mulţimii €D(p) cu Wj; prin urmare, trebuie să admitem că
(11) Există o lume posibilă, Wj, astfel încît ®(a)f|w, ^(PlOwj. #
Se observă însă că (10) şi (11) sînt contradictorii. Rezultă de aici că, în cazul în care (7) are loc, (8) nu poate avea loc, deci, dacă (7) are loc, atunci:
(12) Pentru orice lume posibilă, w3-,  dacă R0(*w,Wj), atunci V«£(oc/p)>, Wj) = A.
Urmînd exact aceeaşi procedură, se poate demonstra că, în cazul în care admitem că
(13) Pentru orice lume posibilă, wit fdacă Ro(*w,Wi), atunci V(<£(oc/p)>, wO = A,
trebuie să admitem şi că
(14) Pentru orice lume posibilă, Wj, dacă RQ(*w,Wj), atunci V(<£(a)>, Wj) = A.
Dar (13), (14) nu sînt decît condiţiile în care propoziţiile <^<£(oc/p)>> ŞÎ <£K£(°0>> sînt adevărate în *w, tot aşa cum (7), (12) reprezintă condiţiile în care <Q<£(a)>> şi <0<^(a/p)>> sînt adevărate în *w. Urmează deci că
(15) Propoziţiile
a. <Q<£(a)>>
b. <Q<£(oc/p)»
se implică reciproc în *w, deci sînt echivalente în *w.
Demonstraţia precedentă arată că a., b. de sub (15) sînt echivalente în *w, ca urmare a faptului că descriptorii a, p sînt CPO-echivalenţi. Este evident însă că a., b. nu sînt echivalente numai în *w, ci în orice lume posibilă, W{, care validează CPO. Generalizarea pe care am făcut-o se justifică prin aceea că, în cazul în care admitem că există o lume posibilă, wi} care validează CPO, şi că, în această lume, a. şi b. nu au valori de adevăr identice, ajungem la contradicţia dintre (10) şi (11) de mai sus.
în urma celor arătate, vom defini conceptele de CPO-implicaţie şi CPO-echivalenţă, după cum urmează:
44—2. CPO-împlieaţie şi CPG-eeMvalenţă. Fie Sv o clasă de propoziţii în Iy3 ; ^ este o CPO; fie i;1, £2 două propoziţii oarecare în Iy3, de forma <Q<£>>, respectiv
a. Propoziţia Z} CPO-implieă propoziţia 'i2 ddacă (i) pentru orice lume posibilă, wu care validează clasa 2^*, în cazul în  care  V(^,Wi) = A,   atunci V(£a,Wi) = A şi (ii) implicaţia de sub (i) este o consecinţă logică a clasei
238
b. Propoziţia 51 este CP O-eeîii valenţă cu propoziţia £2 ddacă: (i) pentru orice lume posibilă, Wi, care validează clasa V(^1,.wi) = V(£2,Wi) şi (ii) echivalenţa de sub (i) este o consecinţă logică a clasei â^.
în acord cu cele arătate sub   (6) —(15) şi cu definiţia 44—2», putem stabili următoarea teoremă:
44—3. Teoremă. Fie 2^* o clasă de propoziţii în L3; 2V este o CPO; fie £(a) o propoziţie oarecare în I,3 în care a este unul dintre descriptorii constituenţi ai propoziţiei £; fie £(a/p) o propoziţie care diferă de 5;(a) exclusiv prin aceea că, în £(oc/p), descriptorul p apare în toate poziţiile în care apare oc în £(oc).
Dacă  oc, p sînt CPO-eehivalenti, atunci propoziţiile <Q<£(a)>>, <0<^(a/p)>> sînt CP0~echi valenţe.
Conform cu 44—3., dacă admitem că  (4), (5) sînt CPO-echivalente, atunci, propoziţii ca
(16) Se ştie că toţi oamenii gîndesc
(17) Se ştie că toate fiinţele raţionale gîndesc
sînt CPO-echivalente, adică sînt echivalente în toate lumile posibile care validează clasa %*.
O dată introdusă noţiunea de CPO-echivatentă a descriptorilor, putem introduce, mai departe, noţiunea de CPO-sinonimie dTdescriptorilor simpli şi de CPO-sinonimie a construcţiilor prin simpla înlocuire în 33—4. a condiţiei de A-echivalenţă a descriptorilor de sub a., b. cu aceea de CPO-echivalenţă; în ce priveşte noţiunea de sinonimie a construcţiilor, aceasta poate fi înlocuită cu noţiunea de CPO-sinonimie a construcţiilor prin simpla substituire în 31—6. a condiţiei de sinonimie de sub (ii) 2°, cu condiţia de CPO-sinonimie.
Ca urmare a acestui mod de a defini CPO-sinonimia, om şi animal raţional vor fi CPO-echiv alente, dar nu CPO-sinonime, propoziţiile (16) a.,b. din § 33. vor fi L-echivalente, dar nu vor fi CPO-sinonime, iar perechile (20), (21) şi (22), (23) din § 33. vor fi CPO-sinonime.
Conceptul de CPO-echiv alenţă a descriptorilor are o importanţă deosebită în ce priveşte teoria semantică (a limbajelor de tipul I,3).
După cum se ştie4, orice context modal (aşadar şi contextele N, K, B) reprezintă contexte non-extensionale. în
« Vezi Quine, 1961 : 30, 154-159; Carnap, 1960: 46-51.
239
aceste condiţii, cele cuprinse în teorema 23 — 14. nu-şi menţin validitatea. Mai concret, dacă presupunem că :
(18) Ion şi <sArtl elev} sînt echivalente într-o lume posibilă, Wj atunci, conform cu 23 — 14., trebuie să admitem, de asemenea, că propoziţii ca
(19) a. Ion doarme
b. elevul doarme sînt., de asemenea, echivalente în Wj.
în schimb, dacă admitem (18), propoziţii ca, de exemplu
(20) a. Se crede că Ion doarme
b. Se crede că ((Artx -f elev} doarme} nu sînt, în mod necesar, echivalente în Wi.
Aceasta, deoarece presupunerea (18) asigură identitatea denotatelor lui Ion şi Art ^ elev exclusiv pentru Wţ; or, dacă atît a. cît şi b. de sub (20) ar fi adevărate, aceasta ar însemna că a., b. de sub (19) ar fi adevărate ambele în toate alternativele lumii Wj.
întrucît însă (18) asigură numai identitatea intersecţiilor T)(Ion)f]Wj şi ®> (Art1 + elev) Q Wj, putem admite că există o lume, Wj, în care egalitatea ^)(Ion)C\w^^ $)(Artx+elev) Q Pi wk să nu aibă loc. Or, în această lume, wk, se poate tocmai pentru acest motiv, ca propoziţiile a., b. de sub (19) să aibă valori de adevăr diferite. în acest caz, (20) a., b. vor avea şi ele valori de adevăr diferite în Wj şi deci nu vor mai fi echivalente.
în aceste condiţii, sîntem constrînşi să admitem că a., b. de sub (20) ar putea fi echivalente numai cu condiţia ca §)(Ion) si^)(Artl + elev) să fie echivalente în toate lumile posibile. Dar echivalenţa în toate lumile posibile este, în termenii A-conceptelor, A-echiv atentă. Cum ®(Ion)t ^)(Art1 + elev) nu sînt A-echivalente, a., b. de sub (20) nu sînt nici ele A-echivalente.
Pentru ca a., b. de sub (20) să fie echivalente într-o lume oarecare nu este deci suficient ca (18) să aibă loc, ci este necesar ca
(21) ®>(Ion) şi iS)(Arti + elev) să fie A-echivalente.
în cazul în care (21) ar avea loc, ar trebui să admitem, conform cu 32—5., că propoziţiile a., b. de sub (20) sînt, de asemenea, A-echivalente.
Cele arătate ne permit să formulăm o teoremă cu privire la echivalenţa în contextele intensionale (= non-extensio-
nale). înainte de aceasta, pentru simplificarea formulărilor, vom introduce mai întîi conceptul de constituenţi substituibili.
44—4. Substituţie reciprocă. Fie a, p două cbf oarecare în Iv3 care aparţin aceleiaşi categorii gramaticale (sau a, sau p, sau amîndouă pot fi semne simple, cbf sau propoziţii). Fie 'i(cn) o propoziţie în care a apare ca element constituent şi £(p) o propoziţie obţinută din £(a) prin înlocuirea lui acu (3 la fiecare ocurenţă a lui a în £(a).
a. a, p sînt reciproc substituibile în w{ ddacă a, (3 sînt echivalente în w{.
b. a, p sînt A-reeiproc substituibile în Wi ddacă a, (3 sînt A-ecM valenţe.
c. a, [3 sînt L-reciproc substituibile ddacă a, [3 sînt L-echi valenţe.
în condiţiile de sub 44—4., este evident că Ion şi Artx-\-+ elev sînt (conform cu (18)) reciproc substituibile în Wi; om şi animal raţional sînt A-reciproc substituibile, iar propoziţiile Toţi oamenii dorm şi Nu este adevărat că unii oameni nu dorm sînt L-reciproc substituibile (de remarcat că, întrucît I^-echivalenţa nu se stabileşte decît între propoziţii, Iv-reciproc substituibile nu pot fi decît propoziţiile).
44—5. Substituţie şi echivalenţă. Fie £(a), £(P) două propoziţii oarecare în 1/; singura deosebire dintre cele două propoziţii constă în aceea că, în toate poziţiile în care în £(a) apare constituentul a, în £((3) apare constituentul (3.
a. Pentru orice lume posibilă, w^, V(S(a),Wi) = V(£(P),w,),
ddacă a, p sînt reciproc substituibili în Wi.
b. Fie M oricare dintre functorii modali N, K, B, E şi <M<£(a)>>, <M<^(P)>> propoziţii formate cu unul dintre functorii menţionaţi, astfel încît în cele două propoziţii M să noteze acelaşi functor.
Pentru orice lume posibilă, wif
V(<M<5(a)»,w,) = V«M<^(p)»,Wi) ddacă a, p sînt A-reciproc substituibili.
e. Fie, ca sub b., M oricare dintre cei patru functori modali şi S;1, £2 două propoziţii oarecare în IA
Pentru orice lume posibilă, wif
V«M<£», wO = V«M<^>>, Wl) ddacă i;1, £2 sînt L-reciproc substituibile sau Â-reciproc substituibile.
240
16 — Sens, adevăr analitic, cunoaştere
241
Cele cuprinse în 44—5. arată care sînt condiţiile în care un constituent se poate substitui cu un altul, salva veritate (= construcţiile obţinute prin substituţie menţinîndu-şi valoarea de adevăr). Punctele b. şi c. arată că, în contexte intensionale, nu se pot substitui decît elemente care se află într-o relaţie mai puternică decît simpla echivalenţă, anume într-o relaţie de A-echivalenţă şi/sau L-echiv alenţă.
S-a observat totuşi, pe bună dreptate, că în contextele intensionale de tipul K sau B (deci atunci cînd substituţia se face într-o propoziţie „de opinie"), condiţii ca cele 'de sub b. sau e. de mai sus sînt insuficient de tari5.
Astfel, (14) a., b. din § 33. sînt A-echivalente, întrucît b. este definiţia lexicografică a semnului de sub a. (= cidru). Cu toate acestea este foarte posibil ca propoziţiile
(22) Se crede că Ion bea mult cidru
(23) Se crede că Ion bea multă băutură alcoolică obţinută prin fermentarea mustului de mere sau a altor fructe
să nu fie echivalente într-o lume oarecare, să presupunem *w, deşi (23) se obţine din (22) prin înlocuirea cuvîntului cidru cu o construcţie A-echiv atentă, deci A-substituibilă, adică cu definiţia (14) b.
Putem admite chiar că, deşi propoziţii ca (24), (25) de mai jos:
(24) Toţi oamenii dorm
(25) Nu este adevărat că unii oameni nu dorm sînt L-echivalente, propoziţiile
(26) Se crede că (24)
(27) Se crede că (25)
nu sînt echivalente, în ciuda faptului că (27) se poate obţine din (26) prin substituţia propoziţiei (24) cu (25).
Aceasta este motivul pentru care Carnap6 introduce o condiţie mai puternică decît A-echivalenţa sau L-echivalenţa în ce priveşte termenii care se pot substitui reciproc în contexte de tipul B (sau K). Este vorba de ceea ce el numeşte izomorfismul intensional al termenilor substituiţi, în contextele B şi/sau K nu se pot substitui, salva veritate, decît termeni intensional izomorfi.
Ideea de „izomorfism intensiona!" este captată în definiţia 33—6. pe care am dat-o sinonimiei construcţiilor
5 Carnap, 1960: 53-64.
6 Carnap, 1960: 54-59.
{vezi şi comentariile din § 33. în legătură cu această definiţie).
în acord cu cele arătate pînă aici va trebui să reformu-lăm punctul b. din 44—5. după cum urmează:
44—5. b'. Fie perechile de propoziţii <K<£(a)>>, <K<5(«» şi <B<5(a)», <B<£(P)>>. Propoziţiile
(i) <K<5(a)», <K<£(P)»
(ii) <B<£(oc)», <B<S(M»
sînt echivalente în Wi ddacă a, p sînt sinonime.
Se poate observa că, în cazul în care înlocuim punctul b. din 44—5. cu b'., propoziţiile (22), (23) nu sînt echivalente, întrucît, conform definiţiei date sinonimiei sub 33—4.9 6., a. şi b. de sub (14) nu sînt sinonime şi deci a. nu poate fi substituit cu b. în (22).
Dacă vrem să obţinem o generalitate mai mare, putem reformula punctul b. după cum urmează, în aşa fel încît să includă şi punctul e. din 44—5.
44—5. b". Fie perechile de propoziţii
(i) <K< . .. a . . . », <K< . . . p . . . »
(ii) <B< . . . a . . . », <B< . . . p . . . ».
a, p pot fi propoziţii, si în acest caz propoziţiile de sub
(i) , (ii) au forma <K<a», <K<p», <B<oc», <B<p» sau pot fi constituenţi ai unei propoziţii şi, în acest caz (i),
(ii) au  forma   <K<£(a)»,   <K<£(p)», <B<£(oc)», <B<£(p)>>. Propoziţiile de sub (i) şi propoziţiile de sub (ii) sînt echivalente în w{, ddacă a, p sînt sinonime.
Pe baza formulării 44—5. b.", va trebui să spunem că propoziţiile (26), (27) nu sînt echivalente în Wi (ca de altfel în nici o altă lume posibilă), întrucît (24), (25), în conformitate cu 33—6., nu sînt sinonime.
Trebuie observat însă că, chiar în cazul în care admitem pentru contexte intensionale o condiţie de substituţie mai tare decît A-echivalenţa, anume sinonimia, putem admite că două propoziţii obţinute una din alta prin substituţia sinonimelor nu sînt în mod automat, echivalente. De exemplu, dacă am admite că cineva nu ştie sau nu crede că fugi şi alerga sînt sinonime, ar trebui să admitem şi că propoziţiile a. b. de mai jos nu sînt echivalente:
(28) a. Se ştie că un copil fuge b. Se ştie că un copil aleargă
(29) a. Se crede că un copil fuge b. Se crede că un copil aleargă.
242
243
Şi putem admite că nu sînt echivalente pentru un motiv de aceeaşi natură cu acela care ne determină să spunem că este posibil ca (22), (23) să nu fie echivalente, anume faptul că sinonimia elementelor care se substituie nu este „cunoscută" sau „crezută a fi adevărată".
Rezultă de aici că trebuie să admitem că două construcţii, a, p, sînt substituibile salva veritate în contextul K şi/sau B nu numai cu condiţia ca ele să /^sinonime, ci şi cu condiţia ca sinonimia lor să fie cunoscută şi/sau crezută. Or, a spune că a, p sînt ştiute sau crezute a fi sinonime nu înseamnă altceva decît a spune că a, p sînt CPO-echivalente, în sensul definiţiei 44—1. date descriptorilor echivalenţi, în acest caz, dacă descriptorii a, p sînt CPO-echivalenţi, atunci propoziţiile <0<E(a)>>, <Q<£(p)>> sînt echivalente în toate lumile posibile care validează clasa CPO.
Vom formula, prin urmare, următoarea teoremă privitoare la substituţia descriptorilor în contextul K şi/sau B.
44—6. Substituţia descriptorilor CPO-echivalenti. Fie <n<£(oc)>>, <Q<£(p)>> două propoziţii în I»; £(p) este obţinută din £(oc) prin substituţia descriptorului a cu descriptorul p, în toate poziţiile în care apare a în £(a). %v este o CPO în IA
Pentru orice lume posibilă, w{,
V«Q<S(a)», Wi) = V«Q<i;(p)», Wi ddacă:
(i) descriptorii a, p sînt CPO-echivalenţi ;
(ii) Wj validează clasa 6Ijz.
Se observă că, într-un anumit sens, condiţiile de sub 44—6. par a fi mai slabe decît condiţia de sinonimie, întrucît CPO-echivalente pot fi şi construcţii care nu sînt sinonime în sensul celor stipulate de 33—4. Pe de altă parte însă, aceste condiţii sînt mai tari decît sinonimia, întrucît presupun şi o anumită ,,opinie" cu privire la sensul descriptorilor oc, p. Putem considera că, prin urmare, CPO-echivalenţa este o condiţie suficient de tare pentru a face inutilă condiţia de sinonimie.
Conform cu 44—6., perechile de sub (28), (29) sînt echivalente în toate lumile posibile care validează clasa %* în cazul în care ^(alerga) şi ®>(fugi) sînt CPO-echivalente. Dar tot echivalente în toate lumile posibile care validează clasa t'j* vor fi şi propoziţiile (22), (23), în cazul în care
considerăm că a. şi b. de sub (14) din § 33. sînt CPO-echivalente.
Rezultă din cele discutate că CPO-echivalenţa descriptorilor poate înlocui condiţia de sinonimie a constituenţilor substituibili în contextul K şi/sau B. Pe de altă parte, tot din cele arătate ni se pare că rezultă destul de clar că cele stipulate prin 44—6. sînt de natură să înlăture unele dintre inconvenientele pe care le prezintă condiţia de sinonimie şi că, în consecinţă, sînt de natură să aproximeze mai nuanţat realitatea modului de funcţionare a limbajului natural, unde ceea ce cred sau ştiu vorbitorii joacă un rol determinant' în structura semantică a limbajului.
Observăm în încheierea celor discutate în acest paragraf că, de fapt, problema substituţiei în contextele K, B a fost clarificată în 44—3. Teorema 44—6. a fost dată numai pentru a face explicită relaţia dintre 44—3. şi problematica legată de substituţia în contexte intensionale.
45. Existenţă şi opinie. în încheierea § 34. arătam că o serie de chestiuni legate de relaţia dintre valoarea de adevăr a propoziţiilor şi ,,existenţă" vor fi precizate atunci cînd vom avea la dispoziţie o serie de noţiuni legate de ideea de ,,modalitate". Aceasta, deoarece însăşi noţiunea de ,,existenţă" este, aşa cum rezultă clar din cap. VII, o noţiune care cade sub incidenţa ideii de modalitate.
Din § 34. au rezultat două lucruri:
(a) Că inferenţa de la „Toţi A sînt B" la „Unii A sînt B" este validă numai cu condiţia ca A să nu se refere la mulţimea vidă, şi
(b) Că dacă o propoziţie singulară de forma Ion doarme este adevărată, aceasta implică faptul că subiectul (TS) nu se referă la mulţimea vidă.
Or, a spune că A sau Ion nu se referă la mulţimea vidă nu înseamnă altceva decît a spune că sînt A sau că este Ion, pentru a exprima ideea de „prezenţă într-o lume posibilă" cu ajutorul tipului de propoziţie la care ne-am referit în § 37.
Dacă admitem (a), trebuie să admitem, prin urmare, că din
(1) Toţi zeii sînt fiinţe supranaturale nu se poate deduce
(2) Unii zei sînt fiinţe supranaturale
244
245
decît dacă
(3) Sînt zei este adevărată.
Or, în realitate, inferenţa de la (1) la (2) pare a fi j destul de firească, chiar şi fără a admite (3).
Tot legat de (a) este şi faptul că o propoziţie de tipul |
(4) Toţi zeii sînt frumoşi \ nu poate fi negată: I
(5) Nu este adevărat că toţi zeii sînt frumoşi ( fără a ajunge la contradicţie, dacă nu admitem că (3)
este adevărată. Aceasta deoarece (5) este echivalentă logic j. cu
(6) Unii zei nu sînt frumoşi,
iar (6) este falsă (în toate lumile posibile) dacă admitem | că (3) este adevărată, întrucît intersecţia mulţimii vide (®>(zeu) D wf = 0) cu orice altă mulţime este' egală cu mulţimea vidă. Or, în ciuda faptului că ştim că zeii nu există, conform cunoştinţelor noastre cu privire la mitologie, trebuie să admitem că (5) şi (6) sînt adevărate. !
I^a concluzii care nu sînt conforme cu uzul obişnuit al limbii ajungem şi prin (b).
Astfel o propoziţie ca
(7) Afrodita este o zeitate \ pe care, la prima vedere, nu o putem suspecta de a fi falsă, | trebuie să admitem că este falsă, dacă admitem şi că propoziţia
(8) Nu este adevărat că există Afrodita
este „de asemenea" o propoziţie de al cărei adevăr nimeni (în stadiul actual al cunoştinţelor noastre) nu se îndoieşte, j
înainte de a propune o modalitate de a evita dificultăţi de felul celor menţionate, mai atragem atenţia asupra faptului că, în limbajul natural (deci şi în I/), propoziţiile despre entităţi sau despre clase fictive nu sînt deloc neobişnuite, ceea ce ar trebui să ne ducă la concluzia că, pentru | a le accepta, o comunitate de vorbitori ar trebui să admită j prezenţa şi/sau existenţa entităţilor sau a unora dintre elementele claselor respective.
întrucît propoziţii ca (3) sau
(9) Este Afrodita
fac afirmaţii categorice care sînt în acelaşi timp infirmate de realitatea imediată şi întrucît (3) şi (9) sînt indispensabile pentru a putea vorbi în mod logic despre entităţi
ca cele numite Afrodita sau despre clase ca cele denotate de cuvinte ca zeitate, dragon etc., vom înlocui propoziţiile de tipul (3), (9) cu propoziţii mai puţin categorice, adică cu propoziţii care reflectă opinia (unei colectivităţi) privitoare la existenţa unor entităţi sau clase.
Acest procedeu prezintă avantajul că nu implică existenţa reală. într-adevăr, dacă
(10) Se crede că (este Afrodita)
este adevărată într-o lume, Wi, deci reprezintă opinia unei colectivităţi determinate într-un moment şi într-un loc determinat, aceasta nu înseamnă în mod necesar că realmente lumea Wi este astfel încît §)(Afrodita) f] Wi ^ 0, ci înseamnă numai că
(11) Nu este adevărat că este credibil că nu este adevărat că (este Afrodita)
sau, altfel spus, este adevărat că, în conformitate cu ceea ce se crede în W\
(12) există o lume, Wj, astfel încît RB(wi, w3) şi ®((este(Afrodită)),w$) = A.
în acelaşi timp, dacă (10) ar fi falsă în Wi, deci dacă
(13) Nu este adevărat că se crede că (este Afrodita) ar fi adevărată în Wi, aceasta n-ar însemna altceva decît că
(14) există o lume, Wj, astfel încît RB(w1,wj) şi V((este(Afrodita)), w3) = F.
Cele arătate pînă aici au rolul de a pune în evidenţă faptul că, admiţînd că o propoziţie de tipul (10) este adevărată de fapt, nu ne „angajăm ontologic", pentru a folosi o formulare a lui Quine. Aceasta, deoarece a crede în „prezenţa" şi/sau „existenţa" unei entităţi nu înseamnă a spune ceva despre toate stările posibile (deci despre W*), deci nu înseamnă a spune ceva cu valoare de adevăr absolută, ci numai cu valoare de adevăr limitată (la stările conforme cu opinia respectivă).
Pe de altă parte, trebuie observat că, dacă o propoziţie ca (10) este adevărată pentru o colectivitate determinată, într-o stare de lucruri determinată (== Wj), aceasta nu înseamnă că (10) este adevărată pentru orice colectivitate şi pentru orice stare de lucruri. Putem admite deci că (10) este adevărată în wi} dar nu este adevărată în Wj. Prin urmare, (10) este o aserţiune (adevărată sau falsă) asupra lumii Wi deci asupra opiniilor din w{ cu privire la prezenţa Afroditei, şi nu cu privire la însăşi prezenţa Afroditei.
246
247
în termeni asemănători se pune şi chestiunea opiniei referitoare la „prezenţa" cel puţin a unui membru dintr-o clasă, într-o stare de lucruri, deci şi la „prezenţa" zeităţilor în Wi.
în consideraţiile de pînă aici, vorbind despre opinii, ne-am referit numai la modalizatorul B (= se crede). Aceasta, deoarece consideraţiile făcute se justificau într-un mod mai evident, avînd în vedere opiniile exprimate prin B. întrucît însă în paragraful precedent ne-am referit tot timpul la O (B şi/sau K), vom continua în cele ce urmează să utilizăm simbolul abreviativ O, urmînd ca, atunci cînd ne vom referi la diversele posibilităţi de „înlocuire" a noţiunii de A-determinare, să arătăm mai exact de ce anume este preferabil să modalizăm propoziţiile de existenţă şi/sau „prezenţă" prin B şi nu prin K sau prin „B sau K".
în urma celor arătate, vom formula următoarele reguli, care trebuie interpretate, ca şi toate regulile din § 38., ca exprimînd condiţiile de „raţionalitate" sau de „consistenţă logică" ale unui sistem de opinii.
45-1. Teoremă. Fie 3V o CPO în I,3, fie <Qu<a» un TG oarecare şi p un semn sau o cbf în I,3, astfel încît p <=
e S(T)F«
a. Pentru orice lume posibilă, w{, dacă w{ validează clasa Qy*, atunci, pentru orice p, propoziţia <0<<Qu<a>>p» implică în w-t propoziţia <0«QK<a>>, p>> ddacă propoziţia <e<oc>> este CPO-adevărată.
b. Pentru orice lume posibilă, Wi, dacă Wi validează clasa Sv, atunci, pentru orice p, dacă propoziţia
<NBG<e<a>>> este CPO-adevărată, atunci
V«0<NEG«Qu<a», p»>, wO = F. Pe baza definiţiei 44—2. a., reformulăm teorema 45 — 1. după cum urmează:
45-2. Teoremă. Fie % o CPO în 1* \ fie <Qu<a» un TG oarecare şi p un semn sau o cbf în I/3, astfel încît P e S(T)p.
a. Pentru orice p, propoziţia «Qu<a»p> CPO-implică propoziţia <<Q^ <a>>p>, ddacă propoziţia <e<oc>> este CPO-adevărată.
b. Pentru orice p, dacă propoziţia <NEG<e(a») este CPO-adevărată, atunci propoziţia <NBG<<Qu<a>>p>> este CPO-falsă.
Conform cu 45-2. a., propoziţia (1) (de la începutu acestui paragraf) CPO-implică propoziţia (2) numai cu condiţia ca propoziţia
(15) Sînt zei
să fie CPO-adevărată. Dar (15) este, conform cu 42-8., CPO-adevărată numai dacă (15) aparţine la CPO sau este o consecinţă logică a CPO. Dacă aparţine la CPO, atunci aceasta înseamnă că există o lume posibilă, ws, (dintre cele care validează CPO) astfel încît
(16) V«0<(15)>>, wO = A.
Dacă (15) este o consecinţă logică a CPO, atunci (16) are loc, de asemenea.
Mai departe, dacă (1) — de la începutul acestui paragraf — CPO-implică (2), urmează, conform cu 42—7., că:
(17) Pentru orice lume posibilă, wb în cazul în care Wi validează CPO, atunci dacă V«Q<(1)>>, ws) = A, atunci V«Q<(2)», w£) = A. w .
Conform cu 45-2. b., dacă (15) este CPO-falsa, deci dacă există o lume posibilă, Wj, care validează CPO astfel încît
(18) V(<Q<NEG<(15)>>>, wO - A, atunci propoziţia
(19) Nu este adevărat că toţi zeii sînt fiinţe nemuritoare este CPO-falsă. Dacă (19) este CPO-falsă, atunci o propoziţie ca A
(20) Se crede că nu este adevărat că toţi zeu smt fiinţe
nemuritoare #
este falsă în orice lume posibilă care validează CPO.
Atragem atenţia asupra fătului că, atît în 45 — 1., cît şi în 45 — 2., se vorbeşte despre orice p (care este un S(t)f), deci cele stabilite prin aceste teoreme privesc orice predicaţie posibilă. Aşadar, condiţia ca (15) să fie CPO-adevărată este condiţia necesară şi suficientă nu numai pentru inferenţa de la'(l) la (2), ci pentru orice inferenţă de la universal la existenţial, în cazul cînd subiectul propoziţiei universale este cuvîntul zeu. Aşadar (15) este condiţia necesară şi suficientă şi pentru inferenţa de la
(21) Toti zeii sînt înalţi
la
(22) Unii zei sînt înalţi sau de la
(23) Toţi zeii dorm
248
249
la
(24) Unii zei dorm.
etc. Mai exact spus, (15) este condiţia necesară şi suficientă pentru a putea considera că (21) CPO-implică (22) sau că (23) CPO-implică (24) etc.; sau că, pentru orice lume posibilă, Wj, dacă w^ validează CPO, atunci <Q<(21)>> CPO-implică în Wi <Q<(22)>> sau <0<(23)>> CPO-implică în ^ <0<(24)» etc.
în ce priveşte propoziţiile singulare, formulăm următoarea teoremă:
45—3. Teoremă. Fie a un TS oarecare şi p un semn sau o cbf în I,3, astfel încît p <= S(t)f-
Propoziţia <0<<oc>p>> L-implică propoziţia <£î<e<a>>>. Din 45—3. se obţine în mod evident prin contra-poziţie :
45—4. Teoremă. Fie a un TS oarecare şi p un semn sau o cbf în I/, astfel încît p €= S(t)f.
Pentru orice lume posibilă, wif dacă
V«NBG<0<e<a»», Wi) = A, atunci V(<NEG<Q<a>», w{)■ = A.
Pe baza teoremei 45—4., putem formula următoarea teoremă:
45-5. Teoremă. Fie ffa CPO în L3; fie a un TS oarecare^ şi p un semn sau o cbf în If, astfel încît  p <= S(t)f.
în cazul în care propoziţia <NEG<E<a>>> este CPO-adevărată, atunci, pentru orice lume posibilă, wi; dacă w{ validează clasa fgv, atunci pentru orice p,
v«a«a>p», wo = f. a
Pentru a degaja semnificaţia teoremelor 45—3., 4., 5. vom examina cîteva exemple.
Conform cu 45—3. trebuie să admitem că, în cazul în care o propoziţie ca
(25) Se crede că Afrodita este o zeiţă
sau
(25') Se ştie că Afrodita este o zeiţă este adevărată într-o lume oarecare, wi; atunci trebuie ca, în aceeaşi lume, propoziţia
(26) Se crede că este Afrodita (= Se crede că Afrodita este „prezentă" în lumea Wi)
sau
(26') Se ştie că este Afrodita (= Se ştie că Afrodita este „prezentă" în lumea Wi) este de asemenea adevărată.
Altfel spus: în orice lume posibilă, Wi, nu este posibil să se creadă sau să se ştie că „Afrodita este o zeiţă" fără ca, în acelaşi timp, să se ştie sau să se creadă că Afrodita este „prezentă" în lumea w{. Evident atît 45—3., cît şi 45—4. trebuie interpretate ca exprimînd o condiţie de raţionalitate a sistemului de opinii.
Conform cu 43—5., trebuie să admitem că în cazul în care propoziţia
(27) Nu este adevărat că (există Afrodita) este CPO-adevarată,
deci că:
(28) Dacă există o lume Wi, care validează clasa atunci propoziţiile
a. Se crede că nu este adevărat că există Afrodita
sau
b. Se ştie că nu este adevărat că există Afrodita
sînt adevărate în Wi, atunci trebuie să admitem că nici o propoziţie în care se spune ceva despre Afrodita (deci nici o propoziţie în care Afrodita este subiect) nu poate fi nici crezută, nici ştiută în nici una din lumile care validează clasa Pi,». Prin urmare, în orice lume care validează clasa %*, propoziţii ca
(29) a. Se crede că Afrodita este frumoasă b. Se ştie că Afrodita este frumoasă
(30) a. Se crede că Afrodita doarme b. Se ştie că Afrodita doarme
(31) a. Se crede că Afrodita este blondă b. Se ştie că Afrodita este blondă
etc. sînt false, mai exact CPO-false.
Este, din nou, evident că 45—5. trebuie interpretată ca o condiţie de raţionalitate a opiniilor.
Teoremele date în acest paragraf arată că, înlocuind afirmaţiile despre existenţă cu afirmaţii despre opinii despre existenţă, deci evitînd orice „angajare ontologică", se poate salva coerenţa logică a propoziţiilor despre clase sau entităţi fictive; aceasta cu o singură condiţie, anume aceea de a admite că se „salvează" coerenţa logică nu a propoziţiilor înseşi, ci a opiniilor despre aceste propoziţii. Or, acest „preţ" nu este prea mare, întrucît putem spune că o propoziţie despre Afrodita sau despre zei sau despre dragoni nu poate fi adevărată (sau falsă) decît în raport cu opinia celor care o utilizează, întrucît faptele reale nu o pot nici valida, nici invalida.
250
251
46. Alte modalităţi de înlocuire a conceptului de A-determinare. în § 42. am descris o procedură de înlocuire a conceptelor de A-determinare cu ceea ce am numit acolo CPO-concepte, adică cu concepte derivate din ideea că postulatele de sens pot fi înlocuite cu o C(lasă) P(rimitivă) de O(pinii). O clasă de propoziţii â = era considerată o CPO în măsura şi numai în măsura în care admiteam existenţa unei lumi posibile care să o valideze, adică a unei lumi posibile în care fiecare dintre propoziţiile ţ1, . . ., £n să fie crezută sau ştiută a fi adevărată. Dacă pentru o propoziţie, l, aveam fie V«K<£>>, Wi) — A, fie V(<B<5>>, wi) — A, într-o lume posibilă, wif spuneam, conform cu definiţia abreviativă 42—5., că, în lumea respectivă, wj,  propoziţia <0<?>> era adevărată.
Prin definiţia care urmează, vom arăta care sînt alte două alternative posibile de înlocuire a conceptului de A-determinare. Nu vom intra în nici un detaliu şi nu vom indica nici una dintre consecinţele acestei definiţii. Cititorul o poate face singur, urmînd aceeaşi cale care a fost urmată în § 42.. Vom încerca numai o sumară evaluare a acestor alternative.
46-1. Definiţie. Fie  Sv = ţ»} o clasă de
propoziţii în IA Propoziţiile din 3V sînt astfel alese, încît nici una dintre propoziţiile clasei să nu fie consecinţa logică a unei (sau unor) alte propoziţii din âv şi orice propoziţie, £, care nu aparţine clasei â^, dar este adevărată în toate lumile posibile în care % este adevărată, să fie o consecinţă logică a clasei
a. 3^ este o C(lasă) P(primitivă) (de) if (-propoziţii), ddacă există o lume posibilă, wi} astfel încît, pentru orice propoziţie, 1} (unde 1 < i < n), V«K<^>>, Wi) = A.
b. «v> este o C(lasă )P(rimitivă) (de) B(-propoziţii) ddacă există o lume posibilă, wit astfel încît, pentru orice propoziţie,  ^ (unde 1 < i < n), V«B<5i», Wl) - A.
Conform cu cele arătate în § 42., dacă 3V este o clasă de postulate de sens (definită ca sub 31—1.), Sv poate fi îedefinită ca o CPK sau o CPB în IA
în acord cu 46—1., vom vorbi despre propoziţii CPK-adevărate sau CPK-false, despre propoziţii CPK-deierminate, vom vorbi despre CPK-implicaţie şi CPK-echivalenţă. Din regulile din § 42. se pot obţine, prin substituţiile corespunzătoare, regulile privitoare la CPK-determinare, CPK-
implicaţie, CPK-echivalenţă etc. Aceste concepte se pot substitui A-conceptelor corespunzătoare.
în acord cu 46—1. b., vom vorbi despre propoziţii CPB-adevărate sau CPB-false, despre propoziţii CPB-determinate ; vom vorbi despre CPB-implicaţie şi CPB-echi-vatentă ; din regulile din § 42. se pot obţine, prin substituţiile corespunzătoare, regulile privitoare la CPB-deier-minare, CPB-implicaţie, CPB-echivalenţă etc., iar toate aceste concepte se vor putea substitui A-conceptelor corespunzătoare.
în ce priveşte evaluarea acestor serii de concepte, trebuie arătat că'seria B-conceptelor pare a fi mai adecvată limbilor naturale întrucît satisface următoarea condiţie:
46—2. Teoremă. în cazul în care Sv este o CPB şi Wi validează clasa din faptul că o propoziţie oarecare, £, este CPB-adevărată nu rezultă că V(£,wi) = A.
Aceasta revine la a spune că dacă o propoziţie ca
(1) Toţi dragonii au aripi
este CPB-adevărată, deci dacă există o lume, w*, în care propoziţia
(2) Se crede că (1)
.jste adevărată, din aceasta nu rezultă că propoziţia (1) este adevărată în Wi- Aceasta se datoreşte, evident, faptului că relaţia RB nu este reflexivă. I,a fel, dacă o propoziţie ca
(3) Se crede că Afrodita este frumoasă
este adevărată în Wi, atunci aceasta nu înseamnă că propoziţia
' (4) <e< Afrodita}} ( = Afrodita este „prezentă" în w4) este adevărată în wh deşi (3) CPB-implică (5) Se crede că (4).
Teorema 46—2. exprimă faptul că există o discordanţa posibilă între ceea ce se crede a fi adevărat şi ceea ce este realmente adevărat. Altfel spus, o propoziţie poate fi crezută a fi adevărată, fără a fi efectiv adevărată în lumea posibilă în care este crezută a fi adevărată. întrucît multe dintre „opiniile" cu privire la relaţiile dintre sensuri nu sînt validate de lumea în care aceste opinii se manifestă, conceptul de CPB-determinare captează în mod mai exact situaţia reală decît conceptul de A-determinare.
în legătură cu conceptul de CPK-determinare formulăm următoarea teoremă :
252
253
46—3. Teoremă. în cazul în care 2^8 este o CPK în L? şi Wi validează 2Vf din faptul că o propoziţie oarecare,
este CPK-determinată rezultă totdeauna că V(£,Wi) = = A.
Aceasta revine la a spune că dacă (1) este CPK-determinată, atunci (1) este adevărată în orice lume care validează clasa Aceasta decurge, evident, din proprietatea de
reflexivitate a relaţiei RK.
Pe baza teoremei 43—3. trebuie să spunem că ideea de CPK-determinare este mai puţin adecvată în comparaţie cu aceea de CPB-deter minare, întrucît CPK-determinarea implică cu" necesitate adevărul unei propoziţii (CPK-ade-vărate) în orice lume care validează clasa %* deci şi în lumea reală.
Consideraţiile de mai sus ne permit să considerăm că CPB-conceptele se dovedesc a fi mai apropriate atunci cînd vrem să captăm într-un sistem formal ideea că, în opinia vorbitorilor, datorită sensului, anumite propoziţii sînt totdeauna adevărate.
47. Consideraţii finale. în cap. VI am introdus concepte legate de adevărul analitic (A-concepte), pentru a explica faptul că anumite propoziţii ca Toţi cîinii sînt animale» Unele pisici scriu multe cărţi sînt (considerate) ca fiind totdeauna adevărate sau, respectiv, totdeauna false sau că perechi de propoziţii ca Unele fiinţe raţionale sînt inteligente, Unii oameni sînt inteligenţi sînt (considerate) totdeauna fie ambele adevărate, fie ambele false.
A explica aceste aspecte cu ajutorul A-conceptelor echivalează cu a spune că, în situaţii ca cele menţionate (şi multe altele asemănătoare), sensul cuvintelor care compun propoziţiile respective (mai exact: sensul cuvintelor descriptive care constituie propoziţiile menţionate) este acela care determină proprietăţile semantice amintite.
Or, a admite acest lucru înseamnă a admite că, între mulţimile (de elemente din U) denotate de cuvintele descriptive există anumite relaţii (de incluziune, de identitate etc.) care fac ca, atunci cînd cuvintele respective intră în alcătuirea unei propoziţii, propoziţia respectivă să se caracterizeze prin anumite proprietăţi semantice ca cele menţionate mai sus (adevăr sau fals în toate lumile posibile, identitate de valoare de adevăr în toate lumile posibile etc.).
Aşa cum am arătat însă în cap. VI, accesul la relaţiile dintre mulţimile denotate nu este direct (nu spunem că
„mulţimea-cune" este inclusă în „mulţimea-anim al" pe baza observaţiei (directe a) relaţiilor dintre aceste mulţimi), ci indirect, adică bazat pe observaţia modului în care cuvintele sînt utilizate în raport cu obiectele sau a modului în care cuvintele sînt definite în dicţionar (definiţii care la rîndui lor reflectă uzul cuvintelor respective). Mai mult am văzut că între utilizarea cuvintelor de către o colectivitate de vorbitori şi relaţia reală dintre mulţimi pot exista discrepanţe. Aceste discrepanţe apar cu claritate atunci cînd se compară definiţiile lexicografice ale unor cuvinte (definiţii bazate pe uzul curent) şi definiţiile ştiinţifice ale sensului aceloraşi cuvinte.
Aceste consideraţii ne-au determinat să considerăm, alăturîndu-ne părerii altor cercetători, că atît sensul cuvintelor (descriptive), cît şi relaţiile dintre sensurile cuvintelor (care determină anumite proprietăţi semantice ale construcţiilor în care aceste cuvinte figurează) reflectă mentalitatea şi/sau ansamblul de opinii pe care colectivitatea care utilizează limbajul respectiv o (le) are în legătură cu realitatea şi nu realitatea însăşi.
Aşadar, spunînd că mulţimea denotată de cîine este inclusă în mulţimea denotată de animal, nu ne referim la ontologie, ci la felul în care ontologia se reflectă în limbajul utilizat de o anumită colectivitate, într-un anumit moment (istoric) şi într-o anumită arie (geografică şi/sau culturală).
Ideea de adevăr analitic era bazată în întregime pe conceptul de postulat de sens. în 31 — 1. am definit postulatul de sens ca propoziţie care conţine descriptori aflaţi într-o anumită relaţie. Toţi cîinii sînt animale este un postulat de sens în măsura şi numai în măsura în care eb(cîine) C ^(animal) are loc. A lua propoziţia respectivă ca postulat de sens echivala deci cu a asuma relaţia Q)(cîine)
§)(animal).
Dar, aşa cum am arătat, relaţia ®f'cîine) C ^(animal) este asumată ca urmare nu a realităţii ontologice, ci a opiniei despre realitate a colectivităţii de vorbitori sau, altfel spus, a mentalităţii acestei colectivităţi, aşa cum se reflectă în limbaj.
Acesta este motivul pentru care am considerat în cap. VI, § 35. şi pass, că ideea de A-determinare captează în fond mentalitatea sau opiniile despre realitate a(le) unei
254
255
akcthiUii c\ \citi1cii. jfec<£s1a cia intcipufsica Kr cystica pe care am propus-o pentru A-concepte.
In cap. VI nu am făcut decît să aplicăm acest mod de a vedea lucrurile la semantica unui limbaj concret, If.
în cap. VII am descris o extensiune a limbajului If, anrme IA limbajul If conţine semne modale care exprimă tocmai opinia celor care folosesc limbajul 1/ cu privire la adevărul/falsul aserţiunilor făcute în limbajul respectiv. Un astfel de limbaj ne-a permis ca, în cap. VIII, să facem explicit în teoria semantică ceea ce în teoria A-determinării rămînea implicit: că anumite denotate se află într-o anumită relaţie nu în mod necesar ca urmare a faptului că mulţimile denotate se află în realitate în relaţia respectivă, ci numai ca urmare a faptului că o anumită colectivitate are părerea că relaţia respectivă are loc. în consecinţă, în loc să spunem că „Toţi cîinii sînt animale" este un postulat de sens şi să înţelegem prin aceasta că, în conformitate cu mentalitatea şi/sau opiniile colectivităţii, relaţia $) (cîine) C ®(anim al) are loc, să spunem în mod direct că propoziţia Toţi cîinii sînt animale este totdeauna adevărată, în conformitate cu opinia colectivităţii care o foloseşte sau că propoziţia respectivă nu poate fi falsă în acord cu opinia celor care o folosesc. Cum semnele se crede că ( = B), se ştie că ( = K) din vocabularul limbajului If sînt cele care exprimă opinia colectivităţii respective cu privire la adevărul/falsul unei propoziţii, în loc să spunem Teii cîinii sînt animale nu poate fi falsă în acord cu opinia  celor care o folosesc, putem spune Toţi cîinii sînt animale aparţine la CPO, înţelegînd prin această formulare că:
(i) există o lume, Wi, astfel încît propoziţia Se crede că toţi cîinii sînt animale sau Se ştie că toţi cîinii sînt animale este adevărată în această lume;
(ii) propoziţia Toţi cîinii sînt animale face parte dintr-o clasă de prepoziţii în care nici o propoziţie aparţinînd clasei nu este consecinţă logică a unei alte propoziţii din aceeaşi clasă, şi orice propoziţie care nu aparţine clasei dar este o consecinţă a ei este crezută sau ştiută a fi adevărată.
în felul acesta am realizat înlocuirea conceptului de postulat de sens cu conceptul de propoziţie care aparţine la CPO (~ clasa primitivă de opinii). Mai departe, ca urmare a acestei înlocuiri, am putut reformula toate ideile din sfera A-determinării în termeni de CPO-determinare.
CPO-conceptele au pe de o parte calitatea de a face explicit un lucru pe care A-conceptele nu-1 puteau face: anume ca regulile care determină adevărul în toate lumile posibile să ţină de „mentalitatea"sau de „opiniile" vorbitorului şi nu de realitatea însăşi. Pe de altă parte, aşa cum a rezultat în special din § 44., prin înlocuirea A-con-ceptelor cu CPO-concepte, se poate exprima cu precizie ideea că ori de cîte ori o anumită regulă semantică presupune o anumită „angajare ontologică", această „angajare" este a celui care utilizează limba respectivă şi nu a celui care o descrie; CPO-conceptele, atunci cînd este cazul, pot face explicită tocmai ,,angajarea ontologică" a vorbitorilor.
în sfîrşit, CPO-conceptele, spre deosebire de A-concepte, au calitatea de a putea fi interpretate ca una dintre stările posibile de lucruri (anume acea (sau acele) stare (stări) de lucruri în care propoziţiile £\ . . ., ln sînt crezute sau ştiute a fi adevărate) şi nu toate stările posibile de lucruri. Aşa se explică faptul că în termeni de CPO-concepte se poate vorbi despre stări de lucruri (lumi posibile) în care anumite propoziţii sînt considerate a nu putea fi false şi de stări de lucruri în care alte propoziţii sînt considerate a nu putea fi false.
Ultimul paragraf al capitolului, § 45., indică alte două serii de concepte care pot substitui A-conceptele: anume CPK- şi CPB-conceptele. Cele trei teoreme date în acest paragraf pun în evidenţă faptul că CPB-conceptele dau o aproximaţie mai exactă a realităţii în comparaţie^ cu celelalte două, datorită faptului că exprimă şi posibilitatea discordanţei dintre ceea ce se crede a nu putea fi fals şi ceea ce în realitate nu poate fi fals.
256
17 —- Sens, adevăr analitic, cunoaştere
Capitolul IX ÎNCHEIERE
§ 48. Privire retrospectivă asupra demersului de cercetare. După ce, în primul capitol, am făcut precizările necesare asupra a ceea ce înţelegem prin semn lingvistic, în capitolul următor am făcut o sumară trecere în revistă a problemelor legate de sens care urmau să fie abordate în cursul prezentei lucrări.
Pornind de la ideea că privitor la natura sensului nu se pot aduce clarificări substanţiale fără a se avea în vedere un limbaj determinat, constituit din semne cărora li se asociază, printr-un ansamblu sistematic de reguli, un număr de entităţi numite sensuri, am prezentat în cap. III un fragment de limbaj natural (un fragment al limbii române), I/1. Fragmentul a fost în aşa fel ales încît să poată servi pentru clarificarea unor concepte de bază legate de sens, fără însă a pune probleme prea complicate de descriere.
în partea a doua a lucrării ne-am ocupat de adevărul logic şi de cel analitic, adică de faptul că anumite propoziţii sînt totdeauna adevărate fie prin forma, fie, respectiv, prin sensul lor. în cap. IV, am formulat o serie de definiţii şi teoreme legate de relaţiile strict formale dintre sensuri. Conceptul central a fost acela de ,,adevăr logic", iar întreaga serie de noţiuni legate de „adevărul logic" a fost denumită L-concepte (= concepte logice). L-conceptele au fost interpretate ca „scheme de funcţionare" corectă a sistemului semantic. în cap. V am prezentat o extensiune a limbajului L1, anume limbajul I/2. în raport cu acest limbaj, a fost definit conceptul de adevăr analitic şi un număr de concepte direct legate de acesta, clasă de noţiuni la care ne-am referit prin termenul de A-concepte. în limbajul L2 am putut exprima cu ajutorul A-conceptelor o serie de relaţii de sens care apar în limbajul natural (restricţii semantice în ce priveşte posibilităţile combinatorii ale sensurilor, sinonimia, relaţii (paradigmatice) între sensurile cuvintelor,
problema postulatului de „existenţă" şi a semnelor care denotă entităţi sau clase fictive etc.).
Ultimele două capitole ale lucrării (partea a treia) propun o modalitate alternativă de exprimare a relaţiilor de sens captate în secţiunea precedentă în termeni de A-concepte : e vorba de concepte legate de opinia vorbitorilor cu privire la sensul entităţilor lingvistice, opinie exprimată prin expresii modale de forma se ştie că, se crede că, este (cu semnificaţia „se află") şi există. Dar înlocuirea A-conceptelor cu concepte de opinie nu este posibilă decît într-un limbaj în care propoziţiile să poată fi modalizate cu ajutorul unor functori ca se ştie că, se crede că etc. Acesta este motivul pentru care, în cea de a treia secţiune a cărţii, a fost descrisă o extensiune a limbajului I?, anume limbajul I,3. Pe baza acestui limbaj a fost descrisă semantica functorilor menţionaţi şi, ulterior, s-a procedat sistematic la eliminarea A-conceptelor şi la înlocuirea lor cu conceptele modale legate de ceea ce am numit „opinia vorbitorilor".
§49. Comentariu asupra principalelor rezultate. în încheierea investigaţiei făcute, ni se pare util un succint comentariu asupra rezultatelor pe care le socotim mai semnificative.
1°. în prima secţiune a cărţii, sensul a fost definit într-o manieră care nu diferă prin nimic esenţial de ceea ce am putea numi modul „standard" de tratare a acestei materii, începînd cu Frege, trecînd la Carnap şi ajungînd la semantica „intensională" de tip Montague, Cresswell,
Pornind de la ideea frege-ană că sensul unei construcţii (construcţia cea mai întinsă fiind, în cazul acesta, propoziţia) este funcţie de sensul constituenţilor ei, regulile semantice au fost astfel construite, încît să poată asocia diverselor tipuri (gramaticale) de construcţii diverse tipuri de sensuri.
Bazaţi pe acest mod de a vedea lucrurile, am ajuns la concluzia că la o întrebare ca „ce este sensul ?" nu se poate da un răspuns unic: sensul poate fi o mulţime (de obiecte din universul de referinţă), sensul poate fi o operaţie aplicată unor mulţimi care, la rîndullor, constituie sensul unor elemente din vocabular, sensul poate fi o cuantificare pe o anumită mulţime, sensul poate fi o funcţie care asociază anumite valori (în cazul nostru, „adevărat" sau „fals") construcţiilor numite „propoziţii" ş.a.m.d. Aceasta revine
258
259
la a spune că nu se poate indica o categorie de entităţi care să cadă sub incidenţa conceptului de „sens"; ceea ce numim sens poate fi reprezentat, după cum se vede, de entităţi de natură foarte diferită (să ne gîndim numai la natura esenţial diferită a ceea ce numim „sens" în cazul unui cuvînt ca pisică şi ceea ce numim sens în cazul unei expresii ca nu este adevărat că nu). Singura definiţie care poate acoperi întreagă această multitudine de aspecte este o definiţie care nu are semnificaţie decît în interiorul unei teorii semantice elaborate: se poate spune că sub incidenţa conceptului de „sens" cad toate valorile pe care le ia funcţia ID (funcţia de denotaţie) definită pe mulţimea semnelor din vocabular, pentru fiecare dintre ,,argumentele' * acestei funcţii.
O îndepărtare, pe care nu o socotim semnificativă, de „modul standard" de tratare a semanticii o constituie faptul că am considerat că denotatul termenilor singulari nu este un element al universului de discurs, ci o mulţime cu un singur element specificată printr-o proprietate (ca orice altă mulţime). Proprietatea prin care se specifică o mulţime din acesta ultimă categorie corespnde la ceea ce Church şi Carnap au considerat a fi „concept individual" şi „intensiune" a termenilor singulari. Considerînd că termenii singulari au ca denotat tot mulţimi, am realizat, credem, o tratare mai uniformă a semnelor descriptive.
2°. Sistemul semantic descris în cap. al III-lea nu este conceput nici ca intensionalist, nici ca extensionalist. A spune că sensul unui semn descriptiv, a, este o funcţie, 9a, definită pe mulţimea, I, a punctelor de referinţă şi ale cărei valori sînt mulţimi de obiecte din U (== universul discursului) este acelaşi lucru cu a spune că (i) denotatul semnului a este „mulţimea acelor x care au proprietatea <pa ", ceea ce am simbolizat prin [<pa], şi (ii) că intersecţia mulţimii [q>a] cu clasa-reuniune a lumilor posibile nu este vidă în cazul în care [<pa] nu este identică cu mulţimea vidă. Intersecţia dintre [cpa] şi o lume Wi nu este altceva decît mulţimea obiectelor din U pe care funcţia <pa o „selectează" în raport cu punctul de referinţă i (== valoarea funcţiei <pa pentru argumentul i).
în acest sens, am atras atenţia asupra faptului că valoarea funcţiei .£> (de denotaţie) este un obiect care se numeşte denotat, considerînd nerelevant faptul dacă acest obiect este o mulţime, o proprietate (intensiune) sau o
entitate de altă natură (eventual şi mulţime, şi proprietate sau mulţime definită explicit printr-o proprietate).
în cap. al VI-lea şi al VIII-lea (§ 44. în special) problemele identităţii de sens (dintre semne şi/sau construcţii), deci ale sinonimiei şi ale substituţiei salva veritate în contexte modale, probleme care sînt considerate a face inevitabil recursul la distincţia extensiune/intensiune, au fost tratate exclusiv în termeni de A-concepte (cap. VI) şi CPO-concepte (cap. VIII), fără nici o referire la caracterul extensional sau intensional al entităţilor luate în discuţie, în acest mod de tratare nu am făcut altceva decît să preluăm şi să dezvoltăm în termenii sistemului nostru conceptual o idee formulată de Carnap1.
3°. Adoptînd sistemul pe care l-am numit „standard" de prezentare a conceptelor de bază ale semanticii, am căutat să punem în evidenţă următoarea idee. Un denotat de forma [<pa] sau {cpj (= acel unic x care are proprietatea <pa) nu este decît un mod de a aproxima un fapt de uz al semnului oc: anume că oc se foloseşte în legătură cu anumite obiecte şi nu se foloseşte în legătură cu altele. Proprietatea cpa are, teoretic vorbind, rolul de „filtru" : pe baza ei putem efectua o partiţie a obiectelor din U în obiecte în legătură cu care semnul a este folosit şi obiecte în legătură cu care a nu este folosit. Cum o proprietate ca cpa (ca şi o definiţie de dicţionar, de altfel) nu poate funcţiona ca un filtru perfect, în sensul că nu ne permite să decidem efectiv pentru orice obiect din U dacă i se poate sau nu i se poate aplica semnul a, spunem că „mulţimea acelor x care au proprietata 9" nu este decît un mod de a aproxima uzul concret al semnului oc în legătură cu obiectele din U şi nu reprezintă însuşi uzul real al semnului a.
în felul acesta, putem spune că sistemul semantic pe care l-am avut în vedere are calitatea de a capta în termeni exacţi ideea formulată de o serie de cercetători că sensul cuvîntului nu este altceva decît uzul cuvîntului respectiv, adică felul în care cuvîntul este folosit în raport cu obiecte şi situaţii. Subliniem încă o dată că, reprezen-tînd uzul cuvîntului oc prin mulţimea [cpa], nu facem decît să aproximăm uzul real.
Pe de altă parte, aşa cum arătam în consideraţiile
1 Carnap, 1960: 145-157.
260
261
finale din cap. III, prin însuşi faptul de a admite ideea că denotatul unui semn, a, este mulţimea [<pa], se realizează o idealizare a situaţiei reale: tratăm limbajul natural ca şi cum mulţimile asociate unor cuvinte ca denotate ar fi date (ceea ce ar însemna că pot fi specificate prin enumerare sau prin indicarea unei proprietăţi definitorii). Realitatea este însă că mulţimile denotate de anumite cuvinte nu ne sînt „date" în nici un fel, iar noi nu facem decît să postulăm existenţa lor, bazîndu-ne pe unele fapte de observaţie (că, de ex., cuvîntul a se foloseşte în legătură cu unele obiecte şi cu altele nu). Idealizarea constă în faptul că pornim de la ideea că unele cuvinte (ca, de ex., a) denotă mulţimi, că aceste mulţimi pot fi specificate printr-o proprietate şi că această proprietate este aproximativ — cpa • 1} este deci un limbaj, în care seninelor dintr-o anumită categorie li se asociază ca denotate mulţimi care pot fi definite, deşi, în realitate, mulţimile care se asociază unor semne din 1/ nu pot fi decît în rare cazuri bine delimitate.
4°. Faptul că anumite semne sau anumite construcţii au „acelaşi sens" sau că unele propoziţii isînt considerate, din cauza conţinutului lor, a nu putea fi decît adevărate sau decît false, precum şi faptul că un cuvînt ca pisică şi unul ca animal sînt „simţite" de vorbitori ca fiind într-o relaţie de sens specială reprezintă aspecte de bază ale semanticii oricărui limbaj natural. Pentru abordarea lor, a fost introdusă ideea de adevăr analitic adică, într-o formulare de origine carnap-iană, adevăr în toate lumile posibile pe baza sensului.
Punctul central al teoriei adevărului analitic îl constituie ideea de postulat de sens, în accepţia pe care Carnap2 a dat-o acestui termen. Ceea ce am adus în plus în raport cu Carnap a fost specificarea condiţiei pe care o propoziţie trebuie să o îndeplinească pentru a putea fi luată ca postulat de sens (31 — 1.) : de ex., o propoziţie universală în care termenul general cuantificat este oc şi predicatul este (3 este postulat de sens dacă mulţimea denotată de oc este inclusă în mulţimea denotată de p. Aşadar o propoziţie poate fi considerată postulat de sens numai în măsura în care admitem ca adevărată o anumită ipoteză asupra universului de discurs. Din această
2 Ibid.: 222-229.
ipoteză decurge, aşa cum se arată în 31—2., adevărul în toate lumile posibile al unui postulat de sens. Prin urmare, adevărul în toate lumile posibile nu este asumat, ci este dedus dintr-o anumită proprietate a mulţimilor denotate de constituenţii majori ai propoziţiei. în felul acesta, considerăm că ideea de „adevăr analitic" devine imună la tipul de critică formulat de Quine, critică ce se poate formula ca imposibilitate de a decide pentru o propoziţie oarecare, P, dacă este sau nu este analitică: propoziţiile analitice într-o limbă, H,, sînt cele pe care le etichetăm ca „analitice". Cele stipulate de 31—1. ne permit ca, cel puţin teoretic, să putem face distincţia între un postulat de sens şi o propoziţie universală oarecare: <<Qu<^>)P> este postulat de sens numai în măsura în care putem arăta că a-(oc) C are loc.
5°. Pe de altă parte, dezvoltînd o idee formulată în altă parte3, am arătat că, în momentul în care spunem că o relaţie de forma 8)(a) C are l°c (sau nu are
loc), noi nu o facem pe baza unei investigaţii a realităţii (această investigaţie aparţine domeniului altor ştiinţe decît semantica), ci pe baza unei investigaţii a ceea ce este admis ca adevărat sau fals de către colectivitatea de vorbitori ai limbii respective; şi ştim ce este considerat fals sau adevărat într-o colectivitate urmărind direct uzul cuvintelor sau uzul cuvintelor aşa cum acesta se reflectă în dicţionarele unilingve. Ştim că mulţimea denotată de pisică este inclusă în mulţimea denotată de animal întrucît cuvîntul animal poate denumi orice element al mulţimii denotate de pisică, dar nu orice membru al mulţimii animal poate fi denumit prin pisică) sau: întrucît cuvîntul animal figurează ca noţiune supraordinată în definiţia lexicografică a cnvintnhii pisică. Acesta este motivul pentru care am considerat că putem spune4 că ideea de „analiticitate" ne este dată prin limbaj.
în acelaşi timp, aceste consideraţii ne arată că noţiunea de „adevăr analitic", ca şi întreaga serie de concepte corelate, A-echivalenţă, sinonimie etc., poate capta o idee destul de răspîndită printre semanticieni şi perfect justificată, anume că semnificaţia (sensul) coincide (cel puţin în parte) cu ideea de „cultură" sau de „mentalitate".
3 Vasiliu, 1982.
4 Ibid.
262
263
6°. Ultima secţiune a lucrării — aceea care conţine, de altfel, şi inovaţia cea mai notabilă în raport cu teoriile semantice existente — prezintă o modalitate de a înlocui A-conceptele cu ceea ce putem numi „concepte de opinie", adică prin concepte care ţin de sensul unor expresii modale ca se ştie că, se crede că. Această procedură, care nu este decît dezvoltarea sistematică a unei idei schiţate de noi cu altă ocazie5, are calitatea de a face explicit ceea ce în abordarea bazată pe A-concepte rămînea implicit : anume că două construcţii sau două cuvinte au acelaşi sens sau că două propoziţii au totdeauna valori de adevăr identice etc. ca urmare a faptului că în conformitate cu opinia vorbitorilor sensurile celor două cuvinte sau expresii sînt identice sau că în conformitate cu aceeaşi opinie cele două propoziţii spun acelaşi lucru (= fac totdeauna aceeaşi aserţiune).
Pe de altă parte, aşa cum am încercat să arătăm în § 45. şi în consideraţiile finale ale cap. VIII, înlocuirea A-conceptelor cu conceptele „de opinie" oferă posibilitatea de a elimina (sau cel puţin de a ocoli) anumite dificultăţi legate de „presupoziţia de existenţă". Pentru a crede că propoziţia Afrodita este o zeiţă este adevărată sau falsă nu este necesar să presupun că Afrodita „este prezentă" în lumea la care se referă propoziţia, ci este suficient să cred că Afrodita „este prezentă" în această lume sau, altfel spus, să nu cred că nu „este prezentă".
Dacă A-conceptele puteau fi numai „interpretate" în termenii unei ontologii caracteristice pentru o anumita colectivitate, sistemul dezvoltat în ultima secţiune a lucrării poate fi considerat ca sistem construit tocmai pentru a putea exprima o astfel de ontologie şi, mai ales, pentru a putea exprima în termeni exacţi relaţiile dintre această ontologie şi ceea ce numim semantica unui limbaj. Ultima secţiune are rolul de a face explicit şi a exprima în formă exactă relaţia dintre sens şi cunoştinţele pe care o colectivitate le are cu privire la realitate.
§50. Unele chestiuni conexe. Spre deosebire de A-concepte, care sînt legate de adevărul în toate lumile posibile, conceptele legate de opinie sînt legate de adevărul în toate lumile aflate într-o relaţie de altemativitate cu o lume dată. Ceea ce asigură adevărul în toate alternativele este
• Vasiliu, 1981c.
existenţa unei anumite opinii într-o lume posibilă dată. Pisica este un animal este adevărată nu în toate lumile posibile, ci numai în toate B-alternativele lumii în care Se crede că pisica este un animal este adevărată. Ultima propoziţie („de opinie") este o propoziţie descriptivă ca oricare alta: ea descrie situaţia în care într-o lume, wit opinia cu privire la Pisica este un animal este cea menţionată. Propoziţia de opinie poate fi adevărată sau falsă în lumea respectivă.
Prin urmare, alături de lumea wi; în care propoziţia de opinie menţionată este adevărată, poate exista o altă lume, Wj, în care aceeaşi propoziţie să fie falsă. Evident, propoziţia Pisica este un animal va fi adevărată în toate B-alternativele lumii Wi şi falsă în cel puţin una din alternativele lumii Wj.
Mai mult: putem presupune existenţa unei lumi, wk, în care să se creadă exact contrariul a ceea ce se crede în Wj, anume că Nu este adevărat că pisica este un animal. în toate B-alternativele lumii wk, propoziţia Pisica este un animal va fi falsă.
„Trecerea" de la Wi, la Wj, la wk ar putea exprima „adeziunea" sau „integrarea" (eventual reversibilă sau temporară) într-un anumit sistem de opinii.
Dacă în Wi nu pot face afirmaţii adevărate despre Afrodita întrucît în Wi se crede că Afrodita nu există, în schimb, într-o altă lume, Wj, pot face astfel de afirmaţii, dacă admitem că în această lume este adevărat că se crede că Afrodita există (= este prezentă).
în cazul discutat, Wi ar reprezenta opinia curentă (şi ontologic motivată), în timp ce Wj ar reprezenta lumea sistemului de opinii al antichităţii sau sistemul de opinii aşa cum îl deţinem pe cale culturală, ca parte integrantă a cunoştinţelor pe care le avem despre antichitatea greco-latină.
Faptul că în limbajul natural putem face afirmaţii despre entităţi fictive se justifică prin posibilitatea de a adopta (eventual provizoriu) un sistem de opinii altul decît cel existent într-o lume dată; un sistem de opinii care se justifică printr-o ontologie alta decît cea reală.
Un mecanism asemănător poate fi presupus a sta şi la baza semanticii limbajului artistic, atît în ce priveşte „producerea" textului artistic, cît şi în ce priveşte înţelegerea acestuia.
264
265
INDEX
adevăr: 43, 78, 79, 98, 108, 112, 115,  116,  132,  145,  179, 183, 200, 215, 256, 263 condiţii   de   —:   81,   82, 144 funcţie de —: 43, 200 reguli de — pentru propoziţiile modale: 200 valoare de —: 43, 44, 78, 84, 97, 98, 109, 146, 154, 155, 156, 195, 196, 240, 242, 247
— analitic: 44, 95, 113, 119, 120, 132, 133, 136, 143, 146, 182,  221,  233,  234,  255, 262,
263
— analitic în limbajul L2: 143 X7
— în toate lumile posibile: 211, 115, 143, 145, 146, 147, 148, Î49, 155, 162, 177, 183 202, 206, 207, 215, 221, 223, 224, 225, 228, 231, 257, 263, 264
~ logic: 44, 95, 96, 101, 115, 258 adevărat propoziţie  ~:  102,  144, 204, 208,  216,  217,  218,  238, 246, 247, 250, 252, 256, 265 (Propoziţii analitic ~ {A-adevărate): 147, 148, 149, 151, 153, 154, 155, 177, 179, 234 propoziţii analitic — în limbajul L2: 31—4., 148, 150, 152, 162, 163
propoziţii CPB-—: 253 propoziţii CPK-—: 252 propoziţii    CPO-~: 42—8., 42—9.,  235,  236,  249, 45—3./ 251
propoziţii    logic-—: 23—1., 111,  112,   113,  116,  11.7, 205 propoziţii logic-— în L1: 100 alternativă: 197, 198, 199, 240,
264
alternativitate: 197, 198, 200 condiţii de —: 38—5. relaţii de —: 38—4. B-alternative: 199, 200, 265 E-alternative: 199, 201 K-alternative: 199, 200, 204 N-alternative: 199, 200, 203 O-alternative: 228
analiticitate: 142, 183, 184, 186, 187, 263
analitic în limbajul L2: 143, 184
propoziţie   analitică: 263 apartenenţă: 11—2. atribuirea de categorii
- în L1
- în L2
- în L3
14—15.
26—4.
37—4.
categorie: 14—1., 100, 131, 169, 198, 215, 262
— de bază în gramatica G^ : 26—2.
— de bază în gramatica G^ 37—2,
— de functori în gramatica Gv: 28—3.
— de functori în gramatica G^: 37—3.
— gramaticală: 176
— primitivă: 14—4., 61, 68
— sintactică: 67 clasă primitivă
— de B-pr'opoziţii: 46—1.
— de K-propoziţii: 46—1.
— ele opinii: 256 ; clasă de propoziţii: 23—16., 108
~ în L3: 38—19. clasificarea semnelor
- din vocabularul limbajului L2: 27—1.
- din vocabularul limbajului L3: 38—1.
concepte analitice: 95, 133, 136, 173   184,  187,  221,  240, 253, 254, 257, 258, 259, 261, 264 CPB--: 254 CPK-~: 257 CPO--: 257, 261
concepte logice: 95, 96, 98, 108, 115, 119, 251
concepte de opinie: 264
condiţii de bună formare
- în L1: 14—16.
- în L2: 26—7.
- în L3: 37—5. cor ef erenţialitate: 150 consecinţă: 120, 155, 223
- logică: 108, 23-^21., 111, 112, 118, 147, 149, 162, 179, 212, 217, 256
- logică a clasei â^a: 147
- logică a clasei ^ : 42—5., 232, 235, 238, 239
- logică  în   L1: 23—21. ~ logică în L2: 148
- logică în L3: 38—18., 38— 20., 38—21.
- logică a postulatelor de sens: 31—3.
consistenţa logica: 248
constituenţi descriptivi: 98, 100, 101, 104, 106, 143, 144, 145, 146, 153, 156, 157, 173, 205, 206, 207, 221
- logici: 98, 104, 174
- substituibili: 44—4.
- ultimi ai unei construcţii bine formate: 33—3.
contexte intensionale: 240, 242, 245
- modale: 260
- non-extensionale: 240 cuantificare: 259 cuantificator!   existenţiali: 97,
230
- universali: 97, 126, 176
79, 81, 83, 84, 86, 88, 91, 93, 96, 97, 104, 115, 116, 118, 128, 129, 130, 131, 133, 134, 135, 142, 144, 145, 146, 150, 153, 159, 160, 166, 167, 168, 170, 173, 17b, 176, 177, 178, 179, 180, 182, 186, 196, 201, 206 215, 222, 240, 256, 260, 261, 262
condiţie de non-vacuitate a -: 13—3.
consecinţă a condiţiei de non-vacuitate a —: 13—4. mulţimea —: 13—2. denotaţie: 45, 78 funcţie de ~: 53, 13—1., 67, 200, 260
regulă de ~: 67, 68, 70, 75,
80, 82, 99, 129
regulă de — pentru construcţii din categoria PrBî 27—3. reguli de — pentru construcţii nepropoziţionale: 16—2. reguli de — pentru functorul care: 27—2.
reguli de — pentru functori de functori de propoziţie: 15—4.
reguli de ~ pentru negaţia propoziţiei: 19—3. reguli de — pentru predicative: 15—3.
reguli de — pentru pronume: 15—2.
reguli de — pentru propoziţii: 19—2.
reguli de — pentru propoziţii negate: 19—4. determinare în L2: 143 149.
- analitică: 143, 31—8., 149, 150, 182, 183, 219, 221, 229, 248, 252, 255
CPO--: 42—10., 233, 235
— logică: 115 determinat
propoziţii  CPB--:  253, 254. propoziţii   CPK-~:   252, 254 propoziţii CPO--: 235 propoziţii logic-—: 98, 23—5., 117, 143. domeniu: 117
denotat: 34, 35, 43, 53, 62, 68, 69, 70, 71, 72, 74, 75, 76, 77,
echivalenţă: 104, 118, 229, 242, 244
266
267
definiţie abreviativă de ~: 42—5.
relaţie de ~: 105.
~ în IA: 23—10., 23—12.
~ analitică:   150,   153, 154,
164, 165, 166, 167, 168, 169,
170,  171, 173, 179, 183, 235,
240, 243, 263.
~ analitică în L2: 32—2.
CPB- ~: 253
CPK- ~: 252, 253
CPO- ~: 44—2., 239, 44—3.,
244.
descriptori   CPO-echivalenţi:
44—1., 237, 245. echivalenţă logică: 98, 104, 113,
118, 154, 155, 165, 172, 214, 242
~ în L1: 23—12.
~ în L2: 32—7.
~ în L3: 38—22., 38—23. echivalenţă validă: 113
descriptori analitic echivalenţi: 150
~ în L2: 32—1., 32—5., 162
descriptori CPO-echivalenţi: 44—1.
extensiune: 31, 34, 35, 36, 37, 41, 42, 50, 53, 87, 94, 146, 174, 261.
258
a limbajului L1: 120, 127,
~~ a limbajului L2: 256, 259.
fals: 116, 203, 215, 256, 263. ~ analitic: 148, 179 ~~ logic: 115, 165. ~ logic în L1: 23—26. propoziţie ~: 81, 82, 102, 204, 208, 246, 247, 265. propoziţii analitic ~ în L2: 156
propoziţii CPB- ~: 253 propoziţii CPK- ~: 252 propoziţii CPO- ~: 249 propoziţii L- ~: 100, 101, 116 functori: 14—3., 61, 62, 64, 65, 66, 72, 74, 75, 84, 97, 121, 122, 125, 126, 128, 129, 130, 131, 153, 169, 170, 171, 176, 177, 180, 190, 191, 192, 194, 195, 200, 203, 226.
~ care denotă operaţii: 15—10.
reguli semantice pentru ~~ E? e: 38—8.
~ modali: 196, 200, 202, 207,
208, 215, 219, 233.
reguli semantice pentru ~ N,
K, B, E: 38—9.
reguli semantice pentru ~:
II, 7c   şi Kw 38—10.
reguli semantice pentru ~ de
propoziţii: 14—9.
reguli semantice pentru ~~ de
~ pentru propoziţii: 14—11.
reguli semantice de negaţie a
~~ pentru propoziţii: 14—12. ~ pentru termeni: 14—7. funcţie: 38, 43, 51, 79, 80, 97, 207, 259.
~ de valorizare ca denotat ai propoziţiei: 79
~ de valorizare (V): 19—1.» 19—1. B, 84, 97, 102, 115, 116, 131.
gramatică: 57, 64, 67, 123, 164.
~ a limbajului L2: 121, 123, 125.
~ a limbajului L3: 191, 193.
implicaţie: 101, 23—6., 107, 118. CPB- ~: 253 CPK- -: 252 CPO- ~: 44—2., 249, 250 ~ logică: 98, 101, 23—6., 105, 107,  109,  112,  118, 209, 210. 225.
~ în   L1: 23—9.
~ în U: 38—14., 38—15., 38—
17., 45—3.
implicaţie  validă: 113 inferenţă: 181, 249. intensiune: 26, 31, 34, 36, 37, 38
41, 42, 53, 87, 94, 146, 174,260,
261.
izomorfism intensional: 174, 242.
limbajul
~ L1: 56, 59, 88, 89, 90, 96, 99, 101, 103, 121, 123, 128, 131, 169, 190, 219, 261. ~ L2: 120, 121, 127, 128, 131, 232, 143, 145, 147, 164, 169, 171, 178,  181,  184,  185, 190, 195, 219, 229, 256, 258. ~ L3: 132, 190, 191, 192, 194, 201, 206,  219,  222, 225, 226, 227, 228, 229, 233, 235, 246. lumi posibile: 39, 40, 51, 79, 80. 81, 82, 84, 87, 98, 99, 100, 101, 102,  104,  111,  112,  116, 144, 145,  147,  150,  151,  156, 166, 167, 180,  181,  182, 195, 196, 197, 199, 201, 203, 206, 208, 216, 227, 230, 234, 235, 237, 238, 243, 245, 246, 249, 252, 257, 260, 265. ~ alternative: 38—2. ~~ alternative la lumea reală: 38—3.
mărci semantice: 135, 177, 178 metalimbaj: 70, 229, 230. modalitate: 190
~ de dioto şi de re: 220 model semantic: 200, 219. mulţime: 11—1.
~ reuniune: 12—3.
obiect posibil: 12—2. operatori modali: 44 operaţie: 74, 15—6., 15—7., 15—
8., 76, 77, 86, 97, 129. opinie: 245, 247, 251, 255, 256, 259, 264, 265.
clasă primitivă de ~: 232 propoziţii de ~: 221, 226, 233. sistem de ~: 248, 251, 265.
postulate de existenţă: 179, 181,
259.
postulate de sens: 142, 31—1., 145, 146, 149, 153, 155, 159, 162, 165, 171, 174, 176, 177, 184, 185, 186, 222, 224, 226, 227, 228, 229, 230, 233, 234, 235   252, 255, 256, 262.
~ în L2: 151, 159, 162, 178.
~ şi adevăr: 31—2.
clasa ^ în L: 42—4.
clasa ~ în L3: 228
redefinirea ~: 42—2., 42—3. predicative: 14—6., 71 predicaţie: 78, 79. puncte de referinţă: 39, 40, 50,
51, 54, 197, 210
raţionalitate: 215
~ a opiniilor: 248, 251 condiţii de ~ a unui sistem de opinii: 219
regulă de realizare: 26—5.
relaţia K0: 42—1.
restricţie selectivă: 121, 134,174
semantica
~ limbajului L3: 193
~ intensională: 259 seme: 135
semn: 25, 26, 27, 30, 36, 37, 41, 53, 68, 70, 79, 86, 88, 89, 91, 92, 96, 97, 99, 106, 144, 164, 168, 176,  190,  192, 234, 258, 261,
262.
~ descriptiv: 96, 97, 98, 113,
114, 115, 129, 143, 169, 173, 196, 197, 226, 260
~ logic: 96, 97, 98, 113, 114,
115, 129, 173, 196
sens: 17, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 37, 39, 40, 41, 42, 43, 51, 53, 76, 85, 86, 87, 99, 114, 115, 134, 135, 140, 142, 145, 146, 156, 159, 160, 161, 163, 168, 174, 183, 184, 185, 186, 187, 188, 189, 190, 191, 196, 206, 219, 221, 254, 255, 258, 259, 260, 261, 262.
sinonimie: 118, 133, 166, 167, 168, 171, 172, 174, 183, 234, 235, 243, 244, 245, 258, 261,
263.
~ descriptorilor simpli în L2: 33—4., 164, 169, 170, 171. construcţii sinonime în L2: 33—&
268
269
propoziţii CPO-sinonime: 239 sistem semantic: 45 96. 97 14?
187, 258. V        ' '
substituţie: 100, 44—4., 261
~ descriptorilor CPO-echiva-
lenţi: 44—6.
propoziţii   analitic reciproc substituibile: 44—4. propoziţii logic reciproc substituibile: 44—4.
universul   discursului:   39 43
45, 54, 90, 97,  114, 260,' 262
univers de referinţă: 259
validarea  clasei  gT*       42_7
45—1.
NKBE-validitate:   205 38—11
211
propoziţii   logic   adevărate si
NKBE- valide: 38—12. variabilă:  70, 207, 230 vocabular: 53, 120
~ limbajului L2: 120 121 26-1., 167, 190. - '
^ limbajului L3: 190 193 256.
LUCRĂRI CITATE
Austin, 1963: J.L. Austin, "The Meaning of a Word", în Caton, 1963: 1-21.
Benveniste, 1966: Emile Benveniste, Problemes de linguistique generale, Paris, 1966 [Gallimard].
Carnap, 1958: R. Carnap, Introduction to Symbolic Logic and Its Applications, New York, 1958 [Dover Publications].
Carnap, 1960: R. Carnap, Meaning and Necessity, Chicago, 1960 [University of Chicago Press].
Caton, 1963: Charles E. Caton (ed.), Philosophy and Ordinary Language, Urbana, 1963 [University of Illinois Press].
Chitoran, 1973: D. Chiţoran, Elements of English Structural Semantics, 'Bucureşti, 1973 [EDP].
Chomsky, 1957: Noam Chomsky, Syntactic Structures, The Hague, 1957 [Mouton].
Church, 1964: A* Church, "The Need for Abstract Entities in Semantic
Analysis", în Fodor & Katz, 1964 : 437-445. Cornilescu, 1979: Alexandra Cornilescu, "On the Categorial Status of
Relative and Interrogative Pronouns in Montague Grammar", în
RRL, XXIV, 1979, nr. 3 : 301-321. Coseriu, 1964: E. Coseriu, „Potir une semantique diachronique structurale",
în TraI4l4, II, 1, 1964 : 139-186. Costăchescu, 1978: Adriana Costăchescu, „Les pronoms relatifs en gram-
maire Montague", în Etudes romanes dediees â Iorgu Iordan, Buca-
rest, 1978: 139-151. Coteanu, 1973: I. Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj, Bucureşti, 1973 [EARSR]. Coteanu & Bidu-Vrănceanu, 1975:
I. Coteanu, Angela Bidu-Vrănceanu, Limba română contemporană,
vol. II, Vocabularul, Bucureşti, 1975 [EDP]. Cresswell, 1973: M.J. Cresswell, Logics and Languages, London, 1973 [Me-
thuen & Co].
Croce, 1910: B. Croce, Problemi di estetica, ed. I, Bari, 1910.
Croce, 1935: B. Croce, Lapoesia. Introduzione alia critica e storia dellalettera-
tura e della poesia, Bari, 1935. CRP: Immanuel Kant, Critica raţiunii pure. Traducători: Nicolae Bag-
dasar, Elena Moisuc, Bucureşti, 1969 [EŞ]. De Mauro, 1978: Tullio De Mauro, Introducere în semantică (în româneşte
de Anca Giurescu), Bucureşti, 1978 [ESE]. Dressier & Meid, 1978:
Wolfgang U. Dressier, Wolfgang Meid (eds.), Proceedings of the Twelfth
International Congress of Linguists, Vienna, August 28 — September
271
2. 1977, Innsbruck [Innsbrucker Beitrăge fur Sprachwissenschaft der Universitat Innsbruck].
Bco, 1982: Uniberto Bco, Tratat de semiotică generală (traducere de Anca Giurescu şi Cezar Radu), Bucureşti, 1982 [BSB].
Flonta, 1975: Mircea Flonta, Adevăruri necesarei (Studiu monografic asupra analiticităţii), Bucureşti, 1975 [BSB].
Fodor & Katz, 1964: J.A. Fodor& J.J. Katz, The Structure of Language. Readings in the Philosophy of Language, New Jersey, 1964 [Prentice-Hall].
Frege, 1977: Gottlob Frege, Scrieri logico-filozofice I (traducere şi studiu
introductiv de Sorin Vieru), Bucureşti, 1977 [BSB]. Greimas, 1966: A. J. Greimas, Simantique structurale. Recherche de mithode,
Paris, 1966 [Larousse]. Heger, 1965: K. Heger, „Les bases măthodologiques de l'onomasiologie
et du classement par concepts", în TraLiLi, 1, 1965: 7—32. Hintikka, 1969: Jaakko Hintikka, Knowledge and Belief. An Introduction
to the Logic of the Two Notions, Ithaca & London, 1969, fourth printing [Cornell University Press]. Hughes & Cresswell, 1972:
G.B. Hughes & M. J. Cresswell, An Introduction to Modal Logic,
London, 1972 [Methuen]. Hjelmslev, 1961: Louis Hjelmslev, Prolegomena to a Theory of Language
(translated by Francis J. Withfield), Madison, ,1961 [The University
of Wisconsin Press]. Katz  &  Fodor, 1964:   J.J.  Katz & J.A. Fodor, "The Structure of a
Semantic Theory", în Fodor & Katz, 1964 : 479-518. Katz & Postal, 1964: J.J. Katz, Paul M. Postal, An Integrated Theory
of Linguistic Descriptions, Cambridge, Mass., 1964 [MIT Press]. Lakoff, 1972: George Lakoff, "Hedges: A Study in Meaning Criteria and
the Logic of Fuzzy Concepts", în Chicago Linguistic Papers, Chicago,
1972: 183—229 [University of Chicago Press]. Lewis & Langford, 1959: C.I. Lewis & C.H. Langford,   Symbolic. Logic,
second edition, New York, 1959 [Dover Publications]. Linsky, 1952: Leonard Linsky (ed.)t Semantics and the Philosophy of
Language, Urbana, Chicago, London [University of Illinois Press]. Moisil, 1975: Gr. C. Moisil, Lecţii despre logica raţionamentului nuanţat,
Bucureşti, 1975 [BSB]. Montague, 1970: R. Montague, "Bnglish as a Formal Language", în Vissen-
tini, 1970: 189-223. Montague, 1974: R. Montague, Formal Philosophy: Selected Papers of
Richard Montague, edited and with an introduction by Richmond
Thomason, New Haven, Connecticut, 1974 [Yale University Press]. Nicolescu, 1968: Mir on Nicolescu, „Problemes du dictionnaire axiomatique",
în CLTA, 1968: 173-176. Ogden & Richards, 1923:
C.K. Ogden & I.A. Richards, The Meaning of Meaning, first published
in 1923; trimiterile se fac la ediţia a VIII-a, New York, Harcourt,
Brace & World. Pană Dindelegan, 1974:
Gabriela Pană Dindelegan>  Sintaxa transformaţională a grupului
verbal în limba română, Bucureşti, 1974 [BARSR]. Partee, 1975: Barbara Partee, "Montague Grammar and Transformational Grammar", în Linguistic Inquiry, vol. VI, nr. 2: 203 — 300.
Posner & Green, 1981: Rebecca Posner and John N. Green (eds.), Trends in Romance Linguistics and Philology, vol. II, The Hague — Paris — — New York, 1981 [Mouton].
Pettier, 1964: B. Pottier, „Vers une semantique moderne", în TraLiLi, 2, 1964:107-137.
Pottier, 1965: B. Pottier, ,,La definition semantique dans les dictionnaires",
în TraLiLi, 3, 1965: 33-39. Pottier, 1967: B. Pottier, Presentation de la linguistique. Fondements d'une
the*orie, Paris, 1967 [Klincksieck]. Quine, 1961: Willard van Orman Quine, From a Logical Point of View,
Second Bdition, New York, 1961 [Harper & Row]. Reghiş, 1981 : Mircea Reghiş, Elemente de teoria mulţimilor si logică matematică,   Timişoara,   1981 [Facla]. Rey, 1965: A. Rey, „A propos de la definition lexicographique", în CLex.,
6, 1, 1965: 67-80. Rosetti, 1943: A. Rosetti, Le mot. Esquisse d'une thâorie ginirale, Copenha-
gue, Bucureşti, 1943 [Binar Munksgaard]. Russell, 1905: Bertrand Russell, "On Denoting", republicat în Russell,
1956:39-56.
Russell, 1956: Bertrand Russell, Logic and Knowledge. Essays 1901— 1950,
London, 1956 [George Allen & Unwin]. Russell, 1964: Bertrand Russell, Human Knowledge. Its Scope and Limits,
New York, 2nd paperback printing, 1964 [Simon and Schuster]. Ryle, 1963: Gilbert Ryle, "Ordinary Language", în Caton, 1963 : 108-127. Saussure, 1916: Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique ginirale,
publie* par Charles Bailly et Albert Sechehaye, avec la collaboration
de Albert Riedlinger, Lausanne-Paris, 1916 [Payot]. Stati,  1967: Sorin Staţi,  Teorie şi metodă în sintaxă, Bucureşti, 1967
[BARSR].
Stegmiiller, 1969: W. Stegmiiller, Wissenschaftliche Erklărung und Bedeu-tung, Probleme und Resultate der Wissenschaftstheorie und der Analytischen Philosophie, Band I, Berlin, Heidelberg, New York, 1969 [Springer Verlag], ap. Flonta, 1975: 262.
Tarski, 1952: Alfred Tarski, "The Semantic Conception of Truth", în Linsky, 1952:13-47.
Tollenaere, 1960: F. de Tollenaere, ,,Lexicographie alphabetique ou id^ologique", în CLex., 2, 1960 : 19 — 20.
Ullmann, 1951: S. Ullmann, The Principles of Semantics, Glasgow, 1951 [Jackson, Son   & Co.].
Ullmann, 1953: S. Ullmann, ,,Descriptive Semantics and Linguistic Typology", Word, 9, 1953: 225-240.
Vasiliu, 1972: B. Vasiliu, Outline of a Semantic Theory of Kernel Sentences, The Hague — Paris, 1972 [Mouton].
Vasiliu, 1977 a: B. Vasiliu, "Analyticity and Selection Restrictions", în RRL, XXII, nr. 3, 1977: 271-274.
Vasiliu, 1977 b: B. Vasiliu, „Semn, sens, referinţă", PLG, VII, 1977 : 105-115.
Vasiliu, 1978 a: B. Vasiliu, Preliminarii logice la semantica frazei, Bucureşti, 1978 [BSB].
Vasiliu, 1978 b: B. Vasiliu, "Basic Problems of Semantics", în Dressier & Meid,   1978: 28-31.
Vasiliu, 1979: B. Vasiliu, "Note on the Bmpty Denotation", în RRL, XXIV, nr. 1, 1979: 3-16.
272
18 — Sens, adevăr analitic, cunoaştere
273
Vasiliu, 1980: E. Vasiliu, "Signifie: Some Remarks on Its Nature", în RRL, XXV, nr. 5, 1980: 631-634.
Vasiliu, 1981a: E. Vasiliu, "Figurative Use and «Fuzzy-Sets»", în Logos semantikos. Studia linguistica in honor em Eugenio Coseriu, vol. Ill, Berlin-New York-Madrid, 1981 [De Gruyter & Gredos].
Vasiliu, 1981b: Emanuel Vasiliu, "Some Problems in Semantic Investigation", în Posner & Green, 1981: 89-125.
Vasiliu, 1981c: E. Vasiliu, „Postulate de sens şi cunoaştere", în Semantică şi semiotică (sub redacţia acad. I. Coteanu şi prof. dr. Lucia Wald), Bucureşti, 1981 : 9-20 [ESE].
Vasiliu, 1982: E. Vasiliu, „Adevăr analitic şi definiţie lexicografică", în Analele ştiinţifice ale Universităţii „AL I. Cuza" din Iaşi (serie nouă), Secţ. III e. Lingvistică, tom. XXVIII/XXIX, 183-186.
Vissentini, 1970: Bruno Vissentini (Ed.), Linguaggi nella societă, Milano, 1970 [Edizioni di Communitâ].
Vossler, 1908: Karl Vossler, Positivismo e idealismo nella scienza del lin-guaggio* Bari, 1908 [Gius. Laterza & Figei].
Wittgenstein, 1958: L. Wittgenstein, Philosophische Untersuchungen, Oxford, 1958, Blackwell (text cu traducerea engleză de G.E.M. Ans-combe şi R. Rhees).